Jean-Christophe Grange — Rauri de purpura

ÎS 
x 
Ș 
O 
Q 
RS 
S 
+ 
Se 
S 
a 
x 
S 
să 


JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


RÂURI DE PURPURĂ 


Original: Les Rivières pourpres 
[Crimson Rivers] (1998) 


Traducere din limba franceză de: 
HORIA NICOLA URSU 


virtual-project.eu 


CRIME 
OLENE 
PRESS 


2019 


1. 


„Ga-na-mos! Ga-na-mos!"! Cu degetele crispate pe emițătorul 
VHF, Pierre Niemans privea mulţimea ce se revărsa spre stradă, 
coborând rampele de beton ale stadionului Parc des Princes. Mii 
de ţeste în flăcări, pălării albe, eșarfe colorate ţipător, alcătuind 
o uriașă panglică pestriță, halucinantă. Ca o explozie de 
confetti. Sau o legiune de diavoli dezlănțuiţi. Și aceleași trei 
silabe, repetate obsesiv, lent, cântat: „Ga-na-mos!” 

Stând în picioare pe acoperișul grădiniţei aflate vizavi de 
stadion, polițistul urmărea manevrele brigăzilor a treia și a patra 
ale gărzii republicane de securitate. Bărbaţii în uniforme 
albastru-închis, cu căști de protecţie negre, alergau de-a lungul 
mulțimii  șerpuitoare,  ţinându-și în mâini scuturile din 
policarbonat. Metoda clasică: câte două sute de oameni, înșirațţi 
de-o parte și de cealaltă a fiecărei serii de porţi de acces, și 
comandouri-tampon între acestea, având rolul de-a evita ca 
suporterii celor două echipe să se întâlnească, să se apropie unii 
de alţii, ba chiar să se zărească... 

In această seară, pentru întâlnirea dintre Zaragoza și Arsenal, 
finala Cupei Cupelor ediția 1996, singurul meci al anului în care 
două echipe străine se confruntau la Paris, fuseseră mobilizați 
mai bine de o mie patru sute de polițiști și jandarmi pentru a 
asigura ordinea. Controale de identitate, percheziţii corporale și 
dirijarea celor patruzeci de mii de suporteri veniţi din cele două 
țări. Comisarul Pierre Niemans era unul dintre responsabilii 
pentru buna funcționare a acestor manevre. Acest gen de 
operaţiuni nu semăna cu însărcinările sale obișnuite, dar 
poliţistului tuns periuţă îi plăcea să participe la astfel de 
exerciţii. Supraveghere și confruntări în stare pură. Fără 
anchete, fără proceduri. Într-un fel, o asemenea simplitate îl 
relaxa. In plus, îi plăcea aspectul militar al acestei adevărate 
armate în marș. 


1 „Am câștigat! Am câștigat!” în limba spaniolă în textul original. 


Suporterii ajunseseră la primul nivel. Puteau fi văzuţi, prin 
fuzelajul betonat al pasarelelor, deasupra porților H și G. 
Niemans se uită la ceas. In patru minute aveau să ajungă afară, 
revărsându-se pe carosabil. Atunci urma să apară riscul de 
contact, de derapaje și rupturi. Polițistul trase adânc în piept 
aerul încărcat de tensiune al nopţii de octombrie. 

Încă două minute. Din reflex, Ni&mans se întoarse și privi în 
depărtare, spre piaţa Porte de Saint-Cloud, pustie în acel 
moment. Cele trei arteziene se profilau pe cerul nopții, totemuri 
ale neliniștii. De-a lungul bulevardului erau înșirate dubele 
jandarmilor. În faţa lor, umăr la umăr, cu căștile prinse la 
centură și bastoanele de cauciuc pocnind laterala piciorului, 
așteptau membrii brigăzilor de rezervă. 

Zarva se înteţi. Mulțimea umplu spaţiul dintre grilajele ce 
aveau partea superioară plină de ţepi. Niemans nu-și putu 
stăpâni un zâmbet. Pentru asta se afla acum, aici. Un val uriaș 
își făcu simțită prezența. Larma fu acoperită de sunetul 
trompetelor. Un vuiet surd făcea să vibreze cimentul trotuarelor. 
„Ga-na-mos!  Ga-na-mos!”  Niemans apăsă butonul radio- 
emiţătorului și i se adresă lui Joachim, comandantul companiei 
estice. 

— Aici Niemans. Au început să iasă. Conduceţi-i spre autocare 
pe bulevardul Murat, spre parcări, spre gurile de metrou. 

De la înălţime, polițistul cântări situaţia: riscurile erau minime 
de partea aceasta. Suporterii spanioli erau învingători și, prin 
urmare, mai puţin periculoși. 

În același timp ieșeau și englezii, dar pe partea cealaltă, pe 
porţile de la A la K; tot acolo se afla și tribuna Boulogne, tribuna 
bestiilor feroce. Ni&mans avea să arunce o privire și pe-acolo, de 
îndată ce operaţiunea de evacuare și supraveghere a 
suporterilor spanioli avea să fie pusă pe roate. 

Deodată, în lumina felinarelor, zări o sticlă zburând pe 
deasupra mulţimii. Văzu un baston ridicat pentru a lovi, 
rândurile înghesuite strângându-se laolaltă și, mai mult, oameni 
căzând. Urlă în emiţător: 

— La dracu’, Joachim! Ține-ţi oamenii în frâu! 

Se repezi în întunericul scării de serviciu și cobori în fugă cele 
opt etaje. Atunci când ieși în stradă, două plutoane de jandarmi 
se apropiau în pas alergător, pregătiţi să-i ia în primire pe 
huligani. Niemans se proţăpi în faţa acestora, agitându-și 


mâinile în cercuri uriașe. Bastoanele jandarmilor ajunseseră la 
doar câţiva metri de faţa lui atunci când Joachim se ivi din 
dreapta lui, cu casca pe cap. Îşi ridică viziera și îl săgetă cu 
privirea: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ni&mans, ai înnebunit? Eşti în 
civil, vrei să te trezești că... 

Polițistul ignoră întrebarea colegului său: 

— Ce-i cu rahatul ăsta? Potolește-ţi oamenii, Joachim! Dacă 
nu, în trei minute vom avea parte de ditamai răscoala. 

Căpitanul cel durduliu gâfâia de zor. Mustaţa-i îngustă, la 
modă în urmă cu un veac, îi vibra în ritmul răsuflării sacadate. 
Din emițător răsună o voce: „Apel către toate unităţile... Apel 
către toate unităţile... La virajul dinspre Boulogne, pe strada 
Commandant-Guibaud... Eu... Avem o problemă!” 

Niemans îi aruncă lui Joachim o privire care părea să spună că 
acesta era singurul vinovat de tot haosul din jur. Apăsă pe 
butonul emiţătorului și rosti: 

— Aici Niemans. Venim încolo. 

| se adresă apoi căpitanului, pe un ton cumpănit: 

— Am plecat într-acolo, trimite și tu cât de mulţi oameni poți. 
Și rezolvă situaţia de aici. 

Fără să mai aștepte răspunsul ofițerului, comisarul porni în 
fugă în căutarea stagiarului care-i slujea drept șofer. Traversă 
piața cu pași grăbiţi, observând în treacăt cum chelnerii de la 
Brasserie des Princes coborau grilajele de protecţie peste 
vitrinele localului. În aer plutea o neliniște aproape palpabilă. 

ÎI zări, în sfârșit, pe mărunţelul îmbrăcat cu o haină de piele 
care se plimba încoace și-ncolo în jurul unei berline negre. 
Niemans izbi cu pumnul în capota mașinii și urlă: 

— La curba dinspre Boulogne, repede! 

Cei doi urcară simultan în mașină și roţile acesteia scoaseră 
fum când demară violent. Stagiarul coti la stânga, pe după 
stadion, pentru a ajunge cât mai repede la poarta K pe o rută ce 
fusese eliberată anume pentru a permite accesul forțelor de 
ordine. Niemans avu însă o altă idee: 

— Nu, ocolește stadionul, șuieră el. Bătăușii o să ne iasă în 
întâmpinare. 

Stagiarul smuci de volan, apăsând concomitent pe frână, iar 
mașina făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade, derapând 
controlat prin băltoacele din jurul camioanelor dotate cu tunuri 


cu apă, pregătite pentru eventualele represalii. Țâșni apoi 
înainte, pe bulevardul Parc-des-Princes, de-a lungul unui coridor 
strâmt format de mașinile cenușii ale gărzii mobile. Bărbaţii cu 
căști de protecţie care alergau spre stadion se dădură la o parte 
din calea lor fără să le acorde măcar o privire. Niemans așezase 
girofarul magnetic pe capotă. Stagiarul coti brusc la stânga pe 
lângă liceul Claude Bernard și parcurse sensul giratoriu, pentru 
a urma cea de-a treia latură a stadionului. Trecură de tribuna 
Auteuil. 

Atunci când Niémans văzu primele trâmbe de gaze plutind în 
aer, știu pe dată că avusese dreptate: confruntarea se extinsese 
deja până în piața Europe. 

Mașina cu girofar traversă negura alburie și evită la limită 
primele victime ale gazului, care fugeau cât le ţineau picioarele. 
Bătălia se dezlănţuise chiar în faţa tribunei prezidenţiale. Bărbaţi 
la costum și femei în rochii strălucitoare alergau și se 
împleticeau, cu fețele scăldate în lacrimi. Unii încercau să 
răzbată spre străzile laterale, alţii, dimpotrivă, făcuseră cale 
întoarsă și urcau treptele spre porţile de intrare în incinta 
stadionului. 

Ni&mans sări afară din mașină. În jurul său, bătălia era în toi, 
combatanții se luaseră la trântă și împărțeau cu generozitate 
pumni și picioare. Din pricina norilor de lacrimogene, cu greu 
puteau fi deosebite culorile ţipătoare în care erau îmbrăcaţi 
suporterii englezi de uniformele cenușii ale jandarmilor. Unii 
dintre aceștia din urmă se târau cu greu, ca niște râme 
însângerate, spre rândul de colegi ai lor care, încă în picioare, 
ezitau să-și folosească armamentul anti-manifestanţi, de teamă 
să nu-și lovească din greșeală colegii răniţi. 

Comisarul își scoase ochelarii și-și legă un fular peste faţă. 
Smulse un baston din mâinile unui jandarm, arătându-i în 
același timp legitimaţia sa tricoloră. Stupefiat, jandarmul îl privi 
confuz, încercând să distingă detaliile legitimaţiei prin viziera 
aburită a câștii. 

Pierre Niemans porni în goană spre centrul bătăliei. Suporterii 
celor de la Arsenal loveau fără ezitare, cu pumnii, cu rângi, cu 
blacheurile  bocancilor, iar jandarmii ripostau, bătând în 
retragere, încercând să-i protejeze pe aceia dintre ei deja căzuți. 
Trupuri ce se zbăteau, feţe zdrelite, maxilare zdrobite de asfalt. 


Bastoanele se înălțau și-apoi se prăvăleau, îndoindu-se din 
pricina forţei loviturii. 

Ofiţerul se repezi în învălmășeală. 

Lovi cu pumnul și izbi cu bastonul. Doborf la pământ un tip 
solid, apoi îi servi câteva lovituri directe în figură, în coaste, 
între picioare. Încasă o lovitură de picior, venită dinspre dreapta, 
și se ridică, urlând. Bastonul i se îndoi în contact cu gâtul celui 
care-l lovise. Își simțea sângele pulsând în vinele capului, iar 
gura îi fusese amorțită de un gust metalic. Nu se mai gândea la 
nimic, nu mai simţea nimic. Știa că se afla în plin război. 

Deodată, în faţa ochilor săi se derulă o scenă stranie. La vreo 
sută de metri depărtare, un bărbat în civil, ce părea s-o fi 
încasat zdravăn, se zbătea între doi huligani. Ni&mans distingea 
limpede  firicelele de sânge ce-i brăzdau fața și gesturile 
mecanice, care exprimau ură, ale celor doi care-l ţineau. O 
secundă mai târziu, Ni&mans înţelese: rănitul și agresorii aveau 
pe tricouri însemnele unor cluburi rivale. 

Asista la o reglare de conturi. 

Până să se dumirească, victima reușise să scape de cei doi și 
pornise în fugă pe o stradă transversală, strada Nungesser et 
Coli. Cei doi bătăuși se repeziră pe urmele lui. Ni&mans își 
azvârli bastonul, își croi drum în direcția respectivă și porni în 
urmărirea lor. 

Niemans alerga în ritm constant, drămuindu-și suflul, 
câștigând teren. Cei doi bătăuși erau, la rândul lor, pe cale de a- 
și ajunge din urmă prada, către capătul străzii cufundate-n 
întuneric. 

Cotiră iar spre dreapta, de-a lungul zidului ce înconjura 
piscina Molitor. De astă dată, huliganii își ajunseseră din urmă 
victima. Niemans ajunse în dreptul pieţei de la Porte-Molitor, de 
unde pornea o pasarelă ce traversa La Périphérique. Nu-i veni 
să-și creadă ochilor: unul dintre atacatori scosese la iveală o 
macetă. 

În lumina palidă care scălda pasarela, Niemans văzu lama 
lovindu-l în mod repetat pe cel urmărit, căzut în genunchi. 
Corpul lui tresări, absorbind loviturile, apoi se prăbuși. Cei doi 
agresori îl ridicară și îl azvârliră peste balustradă. 

— Nu! 

Polițistul urlă și, în aceeași clipă, își scoase revolverul din toc. 
Se rezemă de o mașină, își propti pumnul drept în palma stângă 


și tinti, ţinându-și răsuflarea. Un prim foc de armă. Ratare. 
Ucigașul cu maceta se întoarse, surprins. Al doilea foc de armă, 
ratat și acesta. 

Niemans își reluă cursa, cu arma în mână lipită de coapsă, în 
poziția de luptă. Furia îi umplea gândurile: fără ochelari, ratase 
de două ori ţinta. Ajunse pe pasarelă, la rândul său. Bărbatul cu 
maceta o luase la fugă, dispărând în tufișurile care mărgineau 
La Peripherique. Complicele său, în schimb, încremenise, uimit. 
Polițistul îl izbi cu patul pistolului în gât și-l apucă de păr, 
târându-l până la cel mai apropiat panou de semnalizare. Îi puse 
cătușele și abia apoi privi peste balustradă, spre circulaţia de pe 
bulevard. 

Corpul victimei căzuse pe carosabil și mai multe mașini 
trecuseră peste el înainte de a reuși să frâneze, într-o 
învălmășeală totală. Tăblărie îndoită, faruri sparte, mașini oprite 
haotic, care încotro... Ambuteiajul își semnaliza prezenţa prin 
glasul strident a zeci de claxoane. În lumina farurilor, Niemans 
apucă să vadă un șofer care se clătina în dreptul propriului 
vehicul, ţinându-și fața în mâini. 

Comisarul își îndreptă privirea spre marginea drumului și 
apucă să-l zărească vreme de-o clipă pe asasin: o pată colorată 
care traversa frunzișul. Niemans se puse pe dată în mișcare, 
vârându-și arma la loc în tocul ei. 

Alergând printre copaci, ucigașul privea din când în când în 
urmă, spre el. De altfel, polițistul nu se ascundea; voia ca 
asasinul să știe că pe urmele lui era comisarul principal Pierre 
Niemans care avea să-i vină de hac. Deodată, huliganul sări 
peste un taluz și se făcu nevăzut. Zgomotul de pași pe pietriș îl 
lămuri pe Ni&mans în privinţa direcţiei în care o apucase acesta: 
parcul Auteuil. 

Polițistul îl urmă și văzu luminile nopţii reflectându-se vag în 
pietrișul cenușiu al aleilor. Înaintând de-a lungul serelor, zări o 
siluetă întunecată care escalada un zid. Sări la rândul său gardul 
și descoperi că ajunseseră pe terenurile de la Roland-Garros. 

Grilajele care închideau împrejmuirile terenurilor nu erau 
încuiate; ucigașul trecu fără dificultăţi de pe un teren pe altul. 
Ni&mans împinse o poartă, intră pe suprafața roșie a terenului 
de zgură și sări peste fileu fără dificultate. La cincizeci de metri 
distanță, celălalt părea a-și încetini cursa, dând semne de 
oboseală. Reuși să sară peste un alt fileu, apoi începu să urce 


treptele tribunei, printre gradene. În urma sa, Niemans urca 
treptele cu mișcări graţioase, câte patru odată, abia gâfâind. Îi 
mai despărțeau doar câţiva metri când, ajuns în vârful tribunei, 
celălalt sări în gol. 

Fugarul ajunsese pe acoperișul unei clădiri de alături. Dispăru, 
aproape instantaneu, de partea cealaltă. Comisarul își luă avânt 
și sări. Ateriză pe platforma acoperită cu pietriș. Dincolo de 
marginea ei, peluze, copaci și o liniște deplină. 

Nici urmă de ucigaș. 

Polițistul sări și ateriză în iarba umedă, rostogolindu-se. Nu 
existau decât două posibilităţi: fie clădirea principală, al cărei 
acoperiș tocmai îl părăsise, fie o construcţie masivă din lemn, 
aflată în fundul grădinii. Scoase din toc revolverul MR73 și se lipi 
cu spatele de ușa clădirii principale, împingând-o. Nu întâmpină 
rezistență. 

Comisarul făcu câţiva pași în incintă, apoi se opri, stupefiat. 
Se afla într-un vestibul placat cu marmură, iar suspendată de 
tavan era o placă rotundă de piatră pe care desluși o serie de 
litere gravate necunoscute. O rampă aurită se înălța către 
tenebrele etajelor superioare. De jur-împrejur, pereţii erau 
acoperiți de draperii masive de catifea de un roșu imperial, din 
loc în loc luceau vase hieratice... Ni&mans înţelese, în sfârșit, că 
se afla în sediul unei ambasade asiatice. 

Deodată, de afară se auzi un zgomot. Ucigașul se afla în 
cealaltă clădire. Traversă parcul de-a curmezișul peluzei și 
ajunse la construcţia de lemn. Ușa acesteia încă se mai mișca. 
Intră, o umbră contopindu-se într-alta, mai cuprinzătoare, iar 
magia locului îl prinse ca într-un clește. Se afla într-un grajd 
împărţit în boxe curate, cu pereți șlefuiți, care adăposteau căluţi 
de mici dimensiuni, cu coamele tunse scurt. 

Crupe care fremătau nervos. Paie împrăștiate în jur. Pierre 
Niemans înaintă, cu arma în mână. Trecu de prima boxă, apoi 
de a doua, apoi de a treia... Un zgomot surd, undeva în dreapta. 
Polițistul se întoarse brusc. Nimic altceva decât o copită izbită-n 
pardoseală. Un fornăit, în dreapta. Se întoarse din nou, dar prea 
târziu. Lama se abătu asupra sa din senin, iar Niemans reuși să 
se ferească în ultima clipă, astfel încât abia îi atinse umărul, 
înainte de-a se înfige în crupa unui cal. Calul lovi cu picioarele 
din spate, iar potcoava îi sări atacatorului direct în figură. 


Polițistul profită de avantaj, se aruncă asupra bărbatului, își 
întoarse pistolul și se folosi de patul acestuia ca de-un ciocan. 

Lovi cu sete, fără să ezite. Brusc, se opri, aţintindu-și privirea 
asupra chipului însângerat al huliganului. Așchii de os se zăreau 
prin carnea sfâșiată. Un glob ocular atârna la capătul unui 
mănunchi de fibre. Ucigașul nu mai mișca. Pe cap, șapca în 
culorile echipei Arsenal rămăsese  neclintită. Niemans își 
întoarse arma și apucă mânerul plin de sânge cu ambele mâini, 
forțând ţeava printre buzele zdrobite ale bărbatului. Deblocă 
siguranţa și închise ochii. Se pregătea să tragă, când dintr-odată 
răsună un sunet strident. 

Telefonul mobil începuse să-i sune în buzunar. 


2. 


Trei ore mai târziu, pe una dintre străzile prea noi și prea 
simetrice din cartierul Nanterre-Prefecture, o lumină stingheră 
putea fi zărită la fereastra unui birou al Direcţiei centrale a 
Poliţiei judiciare. Era doar un fascicul concentrat, care bătea 
aproape la nivelul biroului unde, retras în umbră, era așezat 
Antoine Rheims. În faţa lui, tot în afara fasciculului de lumină, 
dar în picioare, putea fi zărită silueta deșirată a lui Pierre 
Niemans. Acesta tocmai încheiase un scurt rezumat al raportului 
pe care-l redactase cu privire la urmărirea din Boulogne. Rheims 
întrebă, pe un ton sceptic: 

— În ce stare e individul? 

— Englezul? E în comă. Fracturi faciale multiple. Am sunat la 
spital, la H6Gtel-Dieu, chiar adineauri: or să încerce o grefă de 
piele, ca să-i refacă fața. 

— Dar victima? 

— A fost strivită sub roţile mașinilor, pe La Périphérique, la 
Porte Molitor. 

— Dumnezeule! Dar ce s-a întâmplat, de fapt? 

— A fost o reglare de conturi între huligani. Printre suporterii 
de la Arsenal se aflau câţiva fani de la Chelsea. In focul luptei, 
cei doi huligani cu maceta au profitat pentru a-și dobori 
dușmanul. 


Rheims dădea din cap, nevenindu-i să creadă. După câteva 
clipe de tăcere, reluă: 

— Și omul tău? Chiar ești sigur că o lovitură de copită l-a făcut 
praf în asemenea hal? 

Niémans nu-i răspunse. Se întoarse și privi afară, pe fereastră. 
În lumina albă, ca de cretă, a lunii, putea să distingă desenele 
stranii, în culori pastelate, care împodobeau fațadele clădirilor 
de vizavi: norișori și curcubeie, reliefându-se pe fundalul 
colinelor de un verde întunecat ale parcului Nanterre. Rheims 
vorbi din nou: 

— Nu te înțeleg, Pierre. La ce îţi folosește să te amesteci în 
poveștile astea? Pe bune, supravegherea stadioanelor nu e... 

Vocea i se stinse. Ni&mans păstră tăcerea. 

— Ești prea bătrân pentru asta, reluă Rheims. Nu mai e de 
competenţa ta. Înțelegerea noastră a fost foarte limpede: gata 
cu munca de teren, gata cu violenţa... 

Ni&mans se întoarse și se apropie de superiorul său ierarhic. 

— Treci la subiect, Antoine! De ce m-ai chemat aici în miez de 
noapte? Atunci când m-ai sunat, n-aveai de unde să știi ce se 
întâmplase la Parc des Princes. Deci... despre ce e vorba? 

Umbra lui Rheims nici nu se clinti. Avea umeri laţi, părul 
cărunt și creţ, o față cioplită parcă în stâncă. Un fizic de paznic 
de far. Comisarul comandant de divizie conducea de mai mulți 
ani Biroul central pentru combaterea traficului de fiinţe umane, 
o denumire complicată menită sa desemneze instanța 
superioară Brigăzii de Moravuri. Niemans îl cunoștea de mult 
mai mult timp, dinainte să fi preluat conducerea acestei 
fundături administrative, încă din vremea când erau amândoi 
polițiști de teren, aflaţi pe străzi fie ploaie, fie vânt, rapizi și 
eficace. Polițistul tuns periuţă se aplecă peste birou și repetă: 

— Despre ce e vorba? 

Rheims expiră sonor: 

— E vorba de o crimă. 

— La Paris? 

— Nu. La Guernon. E un orășel din Isere, în apropiere de 
Grenoble. E un centru universitar. 

Niemans își trase un scaun și se așeză, faţă în faţă cu Rheims. 

— Te ascult. 

— Cadavrul a fost găsit ieri, spre sfârșitul după-amiezii. Era 
înghesuit între stânci, deasupra unui râu care trece pe lângă 


campusul universitar. După toate indiciile iniţiale, e vorba de o 
crimă comisă de un maniac. 

— Ce se știe despre victimă? E o femeie? 

— Nu, e bărbat. Un tânăr angajat, se pare, ca bibliotecar al 
Universităţii. Cadavrul era gol și purta urme de tortură: tăieturi, 
zgârieturi, arsuri... Mi s-a spus c-ar fi fost și strangulat. 

Niemans își rezemă coatele de masă și se apucă să se joace 
cu o scrumieră. 

— De ce îmi povestești toate astea? 

— Fiindcă aș vrea să te trimit acolo. 

— Cum? Ai vrea să preiau cazul? Dar cei de la poliţia judiciară 
din Grenoble îl vor prinde pe asasin în nicio săptămână și... 

— Nu face pe prostul, Pierre, știi foarte bine că nu-i chiar atât 
de simplu. Niciodată. Am stat de vorbă cu judecătorul care a 
preluat cazul. Vrea un specialist. 

— Ce fel de specialist? 

— Un specialist în crime și în moravuri. Judecătorul presupune 
că mobilul crimei ar fi fost unul sexual. 

Niemans își lungi gâtul spre lumină și adulmecă mirosul acru 
al lămpii cu halogen. 

— Antoine, sunt convins că nu-mi spui chiar tot. 

— Judecătorul e Bernard Terpentes, un prieten vechi. 
Amândoi ne tragem din Pirinei. E înnebunit, mă înţelegi? Ar vrea 
să rezolve cazul cât mai repede cu putință. Vrea să evite tam- 
tamul, mediatizarea și toate porcăriile de genul ăsta. Peste 
câteva săptămâni va începe noul an universitar. Până atunci, 
cazul trebuie să fie rezolvat. Nu cred că trebuie să-ți explic de 
ce. 

Niemans se ridică și reveni la fereastră. Privi spre cupolele 
întunecate din parc, pe deasupra acelor strălucitoare ale 
stâlpilor de iluminat. Simțea pulsându-i în tâmple violența din 
ultimele ore: loviturile de macetă, La Périphérique, cursa pe 
terenurile de la Roland-Garros. Se gândi, pentru a mia oară, că 
apelul telefonic al lui Rheims îl împiedicase, fără îndoială, să 
ucidă un om. Se gândi la accesele incontrolabile de violență 
care-i orbeau conștiința, sfâșiind timpul și spaţiul până în 
punctul în care să-l facă să comită tot ceea ce poate fi mai rău. 

— Ei? întrebă Rheims. 

Ni&mans se întoarse și se rezemă de pervazul ferestrei. 


— Sunt patru ani de când n-am mai condus vreo anchetă de 
genul ăsta. De ce îmi oferi cazul ăsta tocmai mie? 

— Am nevoie de un om eficient. Și știi prea bine că birourile 
centrale pot să își trimită proprii oameni oriunde pe teritoriul 
Franței. Bătând darabana pe masă, în întuneric, adăugă: Imi 
exploatez și eu, așa cum pot, neînsemnatele-mi puteri. 

Polițistul cu ochelari cu ramă de metal zâmbi. 

— Așadar, te-ai hotărât să scoţi lupul din vizuină? 

— Da, scot lupul din vizuină. O să fie o gură de aer proaspăt 
pentru tine. lar eu pot, astfel, să fac un serviciu unui vechi 
prieten. Măcar, câtă vreme va ţine ancheta asta, n-o să iei la 
bătaie pe nimeni... 

Rheims luă de pe birou un teanc de foi lucioase, cu date 
transmise prin fax, și i le întinse lui Ni&mans. 

— Aici sunt primele concluzii ale jandarmilor. Accepţi sau nu? 

Niémans se apropie de birou și luă foile, mototolindu-le. 

— Am să te sun să-mi spui dacă mai ai vești de la H6Gtel-Dieu, 
de la spital. 

(J 

Polițistul părăsi imediat sediul de pe rue des Trois-Fontanot și 
se îndreptă spre casă, pe strada la Bruyère, în arondismentul IX. 
Niémans locuia într-un apartament vast și în mare măsură gol, 
cu dușumeaua de parchet ceruită, de modă veche. Făcu un duș, 
își îngriji rănile superficiale și se privi în oglindă. Chipul îi era 
osos și plin de riduri. Părul cărunt îi era tuns foarte scurt, lăsând 
să se întrevadă scalpul lucios. Purta ochelari cu ramă metalică. 
Niemans rânji la imaginea din oglindă. Nu era genul de mutră pe 
care să se bucure să o întâlnească pe o stradă pustie. 

Vâri câteva haine într-o geantă sport și strecură între cămăși 
și șosete o pușcă semiautomată Remington, de calibrul 12, și 
câteva cutii de cartușe, plus muniţia pentru revolverul Manhurin. 
La sfârșit își luă husa pentru haine și împături înăuntru două 
costume de iarnă și câteva cravate cu imprimeuri nebune. 

In drum spre ieșirea din oraș, Niemans se opri la un 
restaurant McDonald's deschis non-stop, pe bulevardul Clichy. 
Inghiţi pe nemestecate două Royal Cheese, fără să-și scape din 
ochi mașina, parcată ilegal în faţa restaurantului. Era trei 
dimineaţa. In lumina alburie a neoanelor, câteva năluci cu 
înfățișare familiară bântuiau sala jegoasă a restaurantului. Negri 
cu haine prea largi. Prostituate cu părul împletit în codițe 


jamaicane. Drogaţi, oameni fără adăpost, beţivi. Toate aceste 
făpturi aparţineau universului său de odinioară: strada. O lume 
pe care Niemans fusese nevoit să o părăsească pentru munca 
respectabilă și bine plătită într-un birou. Pentru orice poliţist, 
transferul în birourile centralei ar fi fost un pas înainte. Pentru el 
fusese însă o formă de exil. Un exil aurit, desigur, dar care îl 
marcase. Privi din nou în jur, la creaturile crepusculare care-l 
înconjurau. Acestea fuseseră odinioară copacii din pădurea prin 
care el, în chip de vânător, hălăduise odată. 

Niemans parcurse drumul fără oprire, cu farurile aprinse pe 
faza lungă și ignorând radarele și limitările de viteză. La opt 
dimineaţa, părăsea autostrada la ieșirea spre Grenoble. Trecu 
prin Saint-Martin d'Heres, Saint-Martin d'Uriage și se îndreptă 
spre Guernon, orășelul aflat la poalele masivului Belledonne. De- 
a lungul drumului plin de serpentine, peisajul alterna păduri de 
conifere și zone industriale. Domnea aici o atmosferă ușor 
morbidă, ca întotdeauna când, la ţară, izolarea nu se mai lasă 
mascată de frumusețea peisajului. 

Comisarul depăși primele panouri care indicau drumul spre 
Universitate. În depărtare, piscurile muntelui se desenau, 
sumbre, pe fondul de vată al dimineții noroase. leșind dintr-un 
viraj zări, în fundul văii, Universitatea: clădiri masive, moderne, 
blocuri striate de beton, înconjurate de peluze largi. Lui 
Niemans, imaginea i-o evocă pe cea a unui sanatoriu, amplificat 
însă la dimensiunile unui oraș alcătuit exclusiv din clădiri 
administrative. 

Părăsi șoseaua naţională și o luă pe unul dintre drumurile ce 
duceau în vale. Spre apus desluși lucirea argintie a râurilor 
verticale ce se întretăiau, zgâriind costișa întunecată a muntelui 
cu vâltorile lor înspumate. Polițistul încetini, străbătut de un fior 
la vederea cascadelor îngheţate ce păreau că se joacă de-a v-aţi 
ascunselea, dispărând și reapărând, albe și sclipitoare, din 
desișurile de verdeață. 

Ni&mans se hotărî să facă un mic ocol. La o bifurcaţie ieși de 
pe drumul principal, intrând pe unul lateral străjuit de brazi și 
zade cu crengile sclipind de rouă dimineţii, care se deschidea 
într-un tăpșan prelung mărginit de un perete negru de stâncă. 

Opri și cobori din mașină, luându-și binoclul. Scrută îndelung 
peisajul înconjurător: râul nu se mai vedea nicăieri. Înțelese, 
într-un târziu, că torentul dispărea dincolo de zidul de piatră. 


Deodată, un alt detaliu îi sări în ochi și își îndreptă binoclul în 
direcţia respectivă. Nu, nu se înșelase. Se întoarse la mașină și 
demară furtunos, îndreptându-se spre albia torentului. Tocmai 
zărise, într-una dintre faliile de piatră, panglica galbenă 
fluorescentă specifică jandarmeriei naţionale, cu inscripţia 
TRECEREA INTERZISĂ. 


3, 


Niemans cobori în despicătura peretelui de stâncă, de-a 
lungul unui drum șerpuit foarte îngust. Curând se văzu nevoit să 
oprească, berlina sa nu mai avea loc să coboare mai departe. 
leși din mașină, trecu pe sub panglica galbenă și ajunse pe 
malul râului. 

Cursul tumultuos al apei era aici întrerupt de un baraj natural. 
Torentul, pe care Niemans se așteptase să-l vadă plin de spumă, 
se lărgea, alcătuind un lac limpede, cu înfățișare liniștitoare, 
asemeni unui chip de pe care furia s-a șters cu desăvârșire. 
Ceva mai departe, undeva în dreapta, râul își relua curgerea 
tumultuoasă către orașul cenușiu ce se zărea mai la vale. 

Niémans se opri brusc. În stânga să se afle un bărbat, 
ghemuit la malul apei. Cu un gest instinctiv, Ni&mans desprinse 
închiderea cu arici a tocului armei. Gestul său făcu să zornăie 
perechea de cătușe din buzunar, atrăgându-i atenţia bărbatului, 
care se întoarse către el și, aproape instantaneu, afișă un 
zâmbet larg. 

— Ce cauţi aici? întrebă Niemans, cu asprime în glas. 

Necunoscutul continuă să-i zâmbească, fără să-i răspundă 
însă. Se ridică și-și scutură mâinile de praf. Individul avea 
trăsături delicate și părul blond, destul de lung. Purta o jachetă 
de piele și pantaloni cu pense. Replică, cu o voce limpede: 

— Dar dumneata? 

Insolenţa răspunsului îl descumpăni pe Niemans. Rosti, pe un 
ton morocănos: 

— Sunt de la poliţie. N-ai văzut panglica? Sper că ai motive 
suficient de serioase pentru a fi trecut de ea, căci altfel... 


— Sunt Eric Joisneau, de la Serviciul regional de Poliţie 
judiciară din Grenoble. Am venit în recunoaștere. In cursul zilei 
de azi mi se vor mai alătura trei colegi ofițeri. 

Niemans i se alătură pe malul îngust al râului. 

— Unde-s plantoanele? întrebă el. 

— Le-am dat o pauză de o jumătate de oră, să-și ia micul 
dejun, răspunse celălalt, nepăsător, ridicând din umeri. Oricum 
aveam de lucru aici și aveam nevoie de liniște... domnule 
comisar Niemans. 

Polițistul cu păr cărunt tresări, surprins. Cel tânăr continuă, 
enunţând parcă un lucru de la sine înțeles: 

— V-am recunoscut imediat. Pierre Niemans. Fosta glorie de 
la RAID?. Fost comisar în cadrul BRB?. Fost vânător de ucigași și 
traficanţi. Pe scurt, fost... o mulţime de lucruri. 

— Mai nou, insolenta e înscrisă în fișa postului de inspector? 

Joisneau schiţă o reverență ironică: _ 

— Îmi cer scuze, domnule comisar. Încercam doar să spulber 
aura sacră a unui superstar. Știţi prea bine că sunteţi o vedetă, 
sunteți  „superpoliţistul” care  înflăcărează minţile tuturor 
tinerilor inspectori. Vă aflaţi aici pentru crimă? 

— Tu ce crezi? 

Tânărul poliţist se înclină din nou. 

— Voi fi onorat să lucrez alături de dumneavoastră. 

Niemans contempla luciul apei de la picioarele sale, 
netulburată de vreo undă, ca o oglindă ce strălucea în lumina 
dimineţii, care, paradoxal, părea să vină nu din cer, ci din 
adâncuri. 

— Spune-mi ce știi despre caz. 

Joisneau ridică privirea spre peretele de stâncă. 

— Cadavrul era îndesat acolo sus. 

— Sus? repetă Niemans, scrutând peretele de stâncă, unde 
protuberanţele agresive de piatră aruncau umbre lungi. 


2 RAID (Recherche, Assistance, Intervention, Dissuason = Cercetare, Asistenţă, 
Intervenţie, Descurajare) este acronimul unei unități de elită din cadrul Poliţiei 
Naţionale franceze. Creată în 1985, RAID are drept misiuni combaterea terorismului, 
protejarea demnitarilor, asistarea altor unităţi ale poliției în lupta cu criminalitatea 
organizată, antrenarea forțelor de poliţie din ţările aliate etc. RAID are sediul la 
Bièvres, la 20 de kilometri de Paris. (n.tr.). 

3 Brigade de répression du banditisme, care se ocupă de combaterea crimei 
organizate. (n.red.). 


— Da. La cincisprezece metri înălţime. Ucigaşul a îndesat 
cadavrul într-una dintre faliile peretelui, într-o poziţie bizară. 

— În ce poziţie? 

Joisneau își flexă picioarele, își trase genunchii la piept și își 
încrucișă brațele deasupra acestora. 

— Poziţia fătului. 

— Nu e deloc banal. 

— Nimic nu e banal în cazul de faţă. 

— Mi s-a spus că trupul prezenta răni și arsuri, reluă Niemans. 

— Încă n-am văzut cadavrul. Dar am înțeles și eu că sunt 
numeroase semne de tortură. 

— Victima a murit în urma torturii? 

— Deocamdată nu există certitudini în privinţa asta. Gâtul 
victimei poartă urme adânci de strangulare, e posibil ca asta să 
fi fost cauza morții. 

Niemans privi din nou suprafața micului lac, în care imaginea 
sa - cu capul ras și paltonul albastru - se reflecta ca în oglindă. 

— Și aici? Ai găsit ceva? 

— Nu. Mă învârt pe aici de-o oră, în căutarea vreunui detaliu 
semnificativ, a unui posibil indiciu. N-am găsit absolut nimic. 
După părerea mea, victima n-a fost ucisă în locul ăsta. Ucigașul 
a venit aici doar pentru a suspenda cadavrul. 

— Ai urcat până la fisură? 

— Da. Nimic notabil. Fără îndoială, ucigașul a urcat până în 
vârf pe partea cealaltă, apoi a coborât cadavrul din înaltul 
peretelui, cu o coardă, a coborât la rândul său în rapel și a 
îndesat victima în crăpătura stâncii. A depus un efort 
considerabil ca să reușească să o fixeze tocmai în această 
poziție teatrală. Mi-e greu să înțeleg de ce a făcut așa ceva. 

Niemans își îndreptase din nou atenţia asupra peretelui 
presărat cu asperităţi și adâncituri. Din locul în care se afla îi era 
destul de greu să calculeze distanțele, dar la prima vedere 
crăpătura în care fusese găsit corpul se afla exact la jumătatea 
peretelui, la fel de departe atât de vârf, cât și de bază. Se 
întoarse brusc. 

— Hai să mergem. 

— Unde? 

— La spital. Vreau să văd cadavrul. 


Dezvelit doar până la nivelul umerilor, cadavrul gol al 
bărbatului era întins pe o parte pe masa strălucitoare de oţel 
inoxidabil. Era ghemuit și cu capul plecat, de parcă s-ar fi temut 
că avea să fie lovit de fulger în plină figură. Umerii încovoiaţi, 
ceafa plecată, pumnii strânși sub bărbie, coatele prinse între 
genunchii flexaţi. Pielea albă, mușchii încordaţi, epiderma 
străpunsă de răni, toate acestea acutizau realitatea prezenţei 
cadavrului. În zona gâtului puteau fi văzute zgârieturi adânci și 
lungi, de parcă cineva ar fi încercat să-l taie cu o foarfecă 
uriașă. Venele de la tâmple îi erau umflate, vineţii sub piele, ca 
niște fluvii la cota de inundație. 

Niemans ridică privirea spre ceilalți bărbaţi aflaţi în încăpere. 
Erau de faţă judecătorul de instrucţie Bernard Terpentes, un tip 
uscăţiv cu o mustață abia vizibilă, căpitanul Roger Barnes, un 
bărbat cu o statură de colos, greoi ca un cargou de mare tonaj, 
comandant al Brigăzii de jandarmi din Guernon, și căpitanul 
René Vermont, delegatul Secţiei de cercetări a Jandarmeriei, 
mărunţel, pleșuv, roșu la faţă și cu ochii mici, scăpărători. 
Joisneau se ţinea deoparte, afișând mina unui stagiar plin de zel 
profesional. 

— Se știe identitatea victimei? întrebă Niemans, fără a se 
adresa în mod special vreunuia dintre cei prezenți. 

Barnes făcu un pas în faţă, ceremonios, și își drese glasul 
înainte de a răspunde. 

— Victima se numește Rémy Caillois, domnule comisar. Avea 
douăzeci și cinci de ani. De trei ani încoace, era bibliotecar-șef la 
Universitatea din Guernon. Cadavrul a fost identificat de soţie, 
Sophie Caillois, azi-dimineaţă. 

— Ea a raportat dispariţia? 

— leri, adică duminică, spre sfârșitul după-amiezii. Soţul ei 
plecase în ajun într-o drumeție pe munte, către vârful Muret. A 
plecat singur, așa cum făcea în fiecare weekend. Uneori se 
întâmpla să înnopteze la vreun refugiu. De aceea, la început, 
soţia nu și-a făcut griji. Până ieri după-amiază, când... 

Barnes amuţi. Niemans tocmai dezvelise pieptul cadavrului. 

Un fior de groază mută străbătu întreaga asistenţă, ca un 
strigăt alb rămas înţepenit în fundul gâtlejului. Abdomenul și 
toracele victimei erau pline de răni întunecate, de toate formele 
și mărimile. Tăieturi cu margini violacee, arsuri irizate, vânătăi 
având formele unor nori de sulf. Puteau fi văzute, de asemenea, 


zgârieturi mai superficiale, în jurul brațelor și mai ales la 
încheieturile mâinilor, ca și cum bărbatul ar fi fost legat cu un 
cablu. 

— Cine a descoperit corpul? 

— O tânără..., începu Barnes, aruncând o privire scurtă în 
dosarul pe care-l ţinea în mână înainte de a continua: Fanny 
Ferreira, e profesoară la Universitate. 

— Cum l-a descoperit? 

Barnes își drese din nou glasul. 

— Femeia practică înotul în ape repezi. Știţi genul... Se 
coboară pe cursul torentului pe un board cam ca ăsta de lung, 
purtând un costum impermeabil și labe de scafandru. E un sport 
foarte periculos și... 

— Și mai departe? 

— Femeia și-a terminat cursa dincolo de barajul natural de pe 
râu, lângă zidul ce mărginește campusul. A urcat pe parapetul 
malului și a zărit cadavrul înghesuit în crăpătura stâncii. 

— Ea v-a povestit toate acestea? 

Barnes privi în jur, nesigur de ceea ce ar fi trebuit să 
răspundă. 

— Ei bine... Da... Ăăăă... Eu... 

Comisarul dezveli complet trupul neînsufleţit. Se învârti în 
jurul creaturii palide, chircite, al cărei craniu ţuguiat, cu părul 
tuns scurt, părea a fi vârful unei săgeți de piatră. 

Niemans luă foile certificatului de deces pe care i le întindea 
Barnes.  Parcurse în diagonală paginile  dactilografiate. 
Documentul fusese redactat de însuși directorul spitalului. 
Medicul nu se pronunţase asupra orei decesului. Se mulțumise 
să descrie plăgile vizibile și concluzionase că moartea se 
produsese în urma strangulării. Pentru a afla mai multe, 
cadavrul trebuia să fie îndreptat și autopsiat. 

— Când va sosi legistul? 

— ÎI așteptăm dintr-o clipă într-alta. 

Comisarul se apropie de victimă și se aplecă, observându-i 
trăsăturile. Era un tânăr mai degrabă frumușel, cu ochii închiși 
și, fapt ce merita observat, chipul lui nu avea nicio urmă de 
lovituri sau răni. 

— Nimeni nu s-a atins de faţa lui? 

— Nimeni, domnule comisar. 

— Avea ochii închiși? 


Barnes încuviință din cap. Folosindu-și policele și arătătorul, 
Niemans depărtă ușor pleoapele victimei. Atunci se petrecu 
ceva de necrezut: o lacrimă limpede se scurse lent din ochiul 
drept. Comisarul se cutremură: chipul victimei plângea. 

Niemans își întoarse privirea spre ceilalţi bărbaţi din încăpere: 
niciunul dintre ei nu remarcase acel detaliu stupefiant. 
Recăpătându-și sângele rece, își repetă gestul, din nou fără ca 
vreunul dintre cei din jur să-l observe. Ceea ce văzu îi confirmă 
că nu înnebunise, ci că această crimă era, fără îndoială, dintre 
acelea de care orice poliţist se teme sau, dimpotrivă, la care 
năzuiește de-a lungul întregii sale cariere, în funcţie de 
personalitatea ce-l animă. 

Se îndreptă de spate și acoperi la loc cadavrul, cu un gest 
brusc. | se adresă judecătorului, aproape în șoaptă: 

— Vorbiţi-ne despre procedura de anchetă. 

Bernard Terpentes luă cuvântul: 

— Domnilor, cred că aţi înţeles că s-ar părea că vom avea de- 
a face cu un caz dificil și... neobișnuit. lată de ce, împreună cu 
procurorul de caz, am decis să sesizăm deopotrivă Poliţia 
judiciară din Grenoble și Secţia regională a Jandarmeriei. De 
asemenea, am făcut apel la comisarul principal Pierre Niemans, 
aici de față, care ni s-a alăturat de la Paris. Fără îndoială, îl 
cunoașteţi. Comisarul aparține în prezent de o instanţă 
superioară a Brigăzii pentru Combaterea Proxenetismului, BCP. 
Pentru moment nu știm absolut nimic despre motivațiile crimei, 
dar e foarte posibil ca acestea să fie de natură sexuală. În orice 
caz, e limpede că avem de-a face cu un maniac. lar experienţa 
domnului Niemans ne va fi de mare folos. lată de ce v-aș 
propune ca domnul comisar să preia comanda operaţiunilor... 

Barnes încuviinţă scurt din cap, Vermont îl imită, dar fără 
aceeași grabă. Cât despre Joisneau, acesta rosti: 

— Pentru mine nu va fi o problemă. Dar colegii mei de la 
Divizia regională de Poliţie judiciară vor sosi cât de curând și... 

— Am să le explic eu cum stau lucrurile, tranșă Terpentes 
chestiunea, apoi se întoarse către Niemans: Domnule comisar, 
vă ascultăm. 

Morga oficială a acestei scene îl irita pe Niemans, care abia 
aștepta să scape de aici și să-și vadă de anchetă, de unul 
singur. 

— Căpitane Barnes, câţi oameni aveţi? întrebă el. 


— Opt. Ba nu, scuzaţi-maă... Nouă. 

— Sunt obișnuiți să audieze martori, să preleveze indicii, să 
organizeze baraje rutiere? 

— Ei bine... Nu-s tocmai genul de lucruri pe care noi să le... 

— Dar dumneavoastră, căpitane Vermont, câţi oameni aveţi? 

Jandarmul percută imediat, răspunzând cu promptitudinea 
unei salve de onoare: 

— Douăzeci. Sunt oameni experimentați. Vor marca terenul 
din jurul locului în care a fost descoperit cadavrul și... 

— Foarte bine. V-aș sugera, de asemenea, să-i interogheze pe 
toţi cei care locuiesc în jurul drumurilor ce duc la râu, să viziteze 
benzinăriile, gările învecinate, casele din preajma parcărilor... 
Tânărul Caillois înnopta uneori la refugiile de pe munte; aflaţi la 
care dintre ele și cercetaţi-le. E posibil ca victima să fi fost 
surprinsă la unul dintre acestea. 

Ni&mans se întoarse spre Barnes. 

— Căpitane, vreau să lansați solicitări de informații în întreaga 
zonă. Până la amiază vreau o listă a persoanelor fără domiciliu 
fix și a șomerilor din întregul departament. Vreau să verificați 
toate eliberările din închisoare care au avut loc pe o rază de trei 
sute de kilometri, furturile de mașini sau de altă natură. Vreau 
să-i luați la întrebări pe cei de la hoteluri și restaurante. 
Transmiteţi-le chestionare prin fax. Vreau să știu fiecare 
întâmplare ieșită din comun, fiecare lucru suspect, cel mai 
mărunt indiciu al unei nereguli. Vreau, de asemenea, o listă a 
tuturor faptelor diverse întâmplate aici, la Guernon, în ultimii 
douăzeci și ceva de ani, care ar putea aduce câtuși de puţin cu 
faptele din cazul de faţă. 

Barnes își nota fiecare dintre solicitările comisarului într-un 
carnet. Ni&mans se adresă apoi lui Joisneau: 

— Contactează-i pe cei de la Informaţii și cere-le o listă a 
sectelor, vrăjitorilor și tuturor celorlalţi ciudaţi din regiune. 

Joisneau  încuviinţă din cap. Terpentes dădea din cap 
aprobator la fiecare cerere a comisarului, de parcă acesta i-ar fi 
luat cuvintele de pe limbă. 

— Asta e. Aveţi cu ce să vă ocupați timpul până când vom 
avea rezultatele autopsiei, concluzionă Niemans. Sper că n-are 
rost să vă atrag atenţia că trebuie să păstrăm o discreţie 
absolută asupra tuturor acestor cercetări. Nicio vorbă către 
presa locală sau oricine altcineva din exterior. 


Se despărţiră pe treptele Centrului Medical Regional, pornind 
care încotro cu pași grăbiţi, în răcoarea înnegurată a dimineții. 
In umbra clădirii masive, veche de cel puţin două secole, 
bărbaţii se urcară fiecare în mașina sa, cu chipurile plecate și 
capetele între umeri, fără vreun cuvânt sau gest de rămas-bun. 

Vânătoarea începuse. 


4. 


Pierre Niemans și Eric Joisneau se îndreptară de îndată spre 
Universitatea aflată la porţile orașului. Comisarul îi ceru 
locotenentului să-l aștepte la biblioteca aflată în clădirea 
principală, cât timp avea să-i facă o vizită rectorului, ale cărui 
birouri ocupau ultimul etaj al clădirii administrative, aflată la 
vreo sută de metri distanţă. 

Polițistul pătrunse în vastul edificiu înălțat cândva în anii 
șaizeci, renovat de curând. Pereţii erau zugrăviți, fiecare într-o 
altă culoare pastelată, iar tavanul era foarte înalt. Ajuns la 
ultimul etaj, într-un soi de anticameră în care se afla o secretară 
așezată la un birou micuţ, Niemans se prezentă și solicită o 
întrevedere cu domnul Vincent Luyse. 

Avu de așteptat câteva minute, timp pe care și-l petrecu 
admirând fotografiile înrămate cu care era decorată încăperea și 
care înfățișau studenţi triumfători, ţinând în mâini cupe și 
medalii, cu pârtii de schi sau torente învolburate în fundal. 

Câteva minute mai târziu, Pierre Niemans se afla față în faţă 
cu rectorul. Era un bărbat cu păr creţ și nas turtit, dar cu tenul 
excesiv de palid, de parcă ar fi fost pudrat cu talc. Chipul lui 
Vincent Luyse era o combinaţie bizară de trăsături negroide și 
paloare anemică. Afară, în semiîntunericul cerului înnorat, își 
făcură loc câteva raze răzlețe de soare. Rectorul îl invită pe 
polițist să se așeze și începu să-și maseze, cu un gest nervos, 
încheieturile. 

— Deci...? începu acesta, pe un ton lipsit de inflexiuni. 

— Deci... ce? 

— Aţi descoperit vreun indiciu? 

Niemans își întinse picioarele. 


— Abia am sosit, domnule rector. Fie-mi îngăduit să evaluez 
situaţia. lar până atunci am să vă rog să-mi răspundeţi la câteva 
întrebări. 

Luyse înţepeni pe scaunul său. Mobilierul din birou era pe de- 
a-ntregul în nuanţe de ocru, punctat ici colo cu decoraţiuni 
mobile metalice, care parcă evocau flora unei planete de oțel. 

— S-au întâmplat povești suspecte în Universitate? întrebă 
Niemans, pe un ton calm. 

— Povești suspecte? Nicidecum. 

— Droguri? Furturi? Bătăi? 

— Nu. 

— Nu există bande, găști? Tineri cărora să li se fi urcat 
libertatea la cap? 

— Nu înțeleg la ce vă referiţi. 

— Mă gândesc, de pildă, la așa-numitele jocuri de roluri. Știţi, 
cu siguranţă, acele jocuri cu o mulţime de ceremonii și 
ritualuri... 

— Nu. N-avem așa ceva la noi în Universitate. Studenții noștri 
sunt tineri cu mintea limpede. 

Niemans păstră câteva clipe de tăcere, prilej pentru rector ca 
să-l măsoare din cap până-n picioare, remarcându-i freza 
militărească și patul revolverului MR73 care se ivea de sub 
sacou. Luyse se frecă la ochi, apoi declară, de parcă ar fi 
încercat să se convingă pe sine de ceea ce spunea: 

— Mi s-a spus că sunteți un poliţist extraordinar. 

Niemans nu-i răspunse, continuând însă să-l privească ţintă. 
Luyse își întoarse privirea și reluă: 

— Nu-mi doresc decât un singur lucru, domnule comisar: să-l 
prindeţi cât mai repede pe asasin. In curând, cursurile vor fi 
reluate și... 

— În prezent în campus nu se află niciun student? 

— Doar câţiva interni. Sunt cazaţi la ultimul etaj al clădirii 
principale. Tot acolo mai locuiesc și câțiva profesori care-și 
pregătesc cursurile. 

— AȘ putea primi o listă a tuturor acestor persoane? 

— Dar..., ezită rectorul, apoi se grăbi să încuviinţeze: Desigur, 
nu e nicio problemă. 

— Ce îmi puteți spune despre Rémy Caillois? 

— Era un bibliotecar foarte discret. Un om singuratic. 

— Era pe placul studenților? 


— Da, bineînțeles. 

— Unde locuia? La Guernon? 

— Chiar aici, în campus, împreună cu soţia sa. La ultimul etaj 
al clădirii principale, unde stau și internii. 

— Remy Caillois avea douăzeci și cinci de ani, dacă am înţeles 
eu bine. Cam tânăr ca să fie deja căsătorit, dacă e să ne luăm 
după obiceiurile de-acum. 

— Rémy și Sophie Caillois au fost, amândoi, studenţi ai 
Universităţii noastre. S-au cunoscut însă înainte, la colegiul din 
campus, rezervat copiilor profesorilor noștri. Sunt... Erau... 
prieteni încă din copilărie. 

Niemans se ridică brusc. 

— Prea bine, domnule rector. Vă mulțumesc pentru această 
discuţie. 

leși în grabă, gonit de mirosul de teamă care plutea în aer. 

e 

Cărți. 

Pretutindeni în biblioteca universităţii, rafturi după rafturi de 
cărți se dezvăluiau în lumina albă a neoanelor. Structurile de 
metal susțineau adevărate ziduri de hârtie, perfect aliniate. 
Cotoare în culori întunecate, decorate și inscripţionate cu litere 
aurii sau argintii. Etichetele cu sigla Universităţii din Guernon. In 
centrul sălii pustii se aflau mesele lungi, cu suprafața plastifiată 
compartimentată prin pereţi de sticlă. Intrând în încăpere, 
Niemans avusese impresia, pentru o clipă, că pătrunsese în sala 
de vorbitor a unei pușcării. 

Atmosfera luminoasă și totuși atât de sobră inspira senzaţii 
contradictorii, de imensitate și înghesuială deopotrivă. 

— Cei mai buni profesori predau aici la Universitate, explică 
Eric Joisneau. Crema învăţământului din sud-estul Franţei a fost 
concentrată aici. Drept, Economie, Litere, Psihologie, Sociologie, 
Fizică... Dar mai ales Medicină; toţi medicii faimoși din Isere 
predau aici și consultă la spitalul regional. De fapt, spitalul 
funcţionează chiar în vechea clădire a Universităţii. A fost 
renovată integral. Jumătate din departamente vine să se trateze 
aici și toţi locuitorii din zona muntoasă s-au născut aici, la 
maternitatea spitalului. 

Ni&mans asculta cu braţele încrucișate, rezemat de una dintre 
mesele din zona de lectură. 

— Vorbești în cunoștință de cauză, aș spune. 


Joisneau apucă o carte de pe un raft, la întâmplare. 

— Mi-am făcut studiile aici. Am început Dreptul... Voiam să 
devin avocat. 

— Și ai devenit poliţist, în cele din urmă? 

Locotenentul ridică privirea spre Niemans. Ochii îi străluceau 
în lumina albă a neoanelor. 

— Înaintea examenului de licență, mi s-a făcut teamă că 
aveam să mă satur de sălile de tribunal. Prin urmare, m-am 
înscris la Școala de Poliţie din Toulouse. M-am gândit că meseria 
de poliţist presupune acțiune și riscuri și că avea să fie plină de 
surprize... 

— Și? Te-ai înșelat? 

Locotenentul așeză cartea înapoi pe raft. Zâmbetul i se șterse 
de pe chip. 

— Azi n-aș putea afirma asta. Mai ales azi. Privi din nou ţintă 
spre Niemans: Cadavrul acesta... Cum a putut cineva să facă 
una ca asta? 

Niemans îi ignoră întrebarea. _ 

— Care era atmosfera în Universitate? Imi poţi spune ceva 
ieșit din comun? 

— Nu. Erau mulţi copii din familii burgheze, cu mintea 
împuiată de clișee despre viaţă, despre epoca pe care o trăim, 
despre ideile pe care se cuvenea să le ai... Erau și copii de 
ţărani și muncitori. Aceștia erau și mai idealiști, și mai agresivi. 
Până la urmă, aveam să sfârșim cu toţii șomeri, așa că... 

— Nu se întâmpla nimic bizar? Nu existau bisericuțe? 

— Nu, nimic de genul ăsta. Mă rog, ar fi ceva... Îmi amintesc 
că exista un soi de elită în facultate. Un soi de microcosmos 
alcătuit din copiii profesorilor care predau aici. Unii dintre ei 
erau supradotaţi. În fiecare an se clasau pe primele locuri. Chiar 
și la sportivi. Nu-i înghițea nimeni. 

Niemans își aminti de fotografiile campionilor din anticamera 
biroului lui Luyse. Întrebă: 

— Și studenţii aceștia alcătuiau cumva o castă aparte? S-ar fi 
putut oare ralia în jurul unei idei, unui proiect mai ciudat? 

Joisneau izbucni în râs: 

— Adică un soi de conspirație? La așa ceva vă gândiţi? 

Fu rândul lui Ni&mans să se ridice și să înceapă să se plimbe 
pe lângă rafturi. 


— Un bibliotecar e în centrul atenţiei la o facultate. Toţi au de- 
a face cu el. E ţinta ideală. Imaginează-ţi un grup de studenți 
care și-au băgat în cap cine știe ce idei. Un ritual, un sacrificiu... 
In momentul alegerii victimei, s-ar fi putut să se gândească 
automat la unul precum Caillois. 

— In cazul ăsta, uitaţi de supradotaţii de care v-am spus. Ei 
erau mult prea ocupați să facă praf pe toată lumea la examene 
ca să se mai amestece în orice altceva. 

Niemans se strecură între două ziduri compacte de cărți cu 
coperte întunecate, decorate cu inscripţii aurii. Joisneau o luă pe 
urmele sale. 

— Bibliotecarul e cel care împrumută cărţi, reluă el. Cel care 
știe ce citește fiecare, ce anume studiază... Poate că știa mai 
mult decât trebuia să știe. 

— Nimeni nu ucide pentru un astfel de motiv... Și ce secret 
teribil ar fi putut oare ascunde lecturile unor studenţi? 

Niemans se întoarse brusc. 

— Nu știu. În general, intelectualii mi se par suspecți din 
principiu. 

— Aveţi deja o idee? Vreo bănuială? 

— Dimpotrivă. Deocamdată, absolut orice ipoteză mi se pare 
posibilă. O încăierare. O răzbunare. O gâlceavă între intelectuali. 
Sau poate între homosexuali. Sau ar putea fi pur și simplu un 
vagabond, un maniac care-a dat peste Caillois din întâmplare, 
pe munte. 

Comisarul trase un bobârnac în cotorul unei cărți. 

— După cum vezi, nu am idei preconcepute. Dar vom începe 
de aici. Vom lua la puricat toate cărţile care ar putea avea 
legătură cu crima. 

— Ce fel de legătură? 

Ni&mans parcurse culoarul dintre rafturi și ieși din nou în sala 
centrală. Se îndreptă spre biroul bibliotecarului, aflat la celălalt 
capăt al încăperii, pe o estradă ce domina mesele din zona de 
lectură. Pe birou trona un computer, iar în sertare erau aranjate, 
ordonat, caiete cu spirală. Niemans ciocăni în monitorul 
întunecat. 

— Aici ar trebui să găsim o listă a tuturor cărţilor consultate 
sau împrumutate în fiecare zi. Vreau să îi pui la treabă pe 
experții de la Poliţia Judiciară. Alege-i pe cei mai familiarizați cu 
literatura, dacă există așa ceva. Cere și ajutorul internilor. Vreau 


să găsească toate cărţile în care e vorba despre rău, despre 
violență, tortură, despre sacrificii sau ritualuri religioase. Să 
caute, de pildă, prin secţiunea de Etnologie. Vreau să noteze 
numele tuturor studenților care au consultat acest gen de cărți. 
Și-aș mai vrea să găsiţi teza de licenţă a lui Caillois. 

— Și eu ce am de făcut? 

— Tu îi vei interoga pe interni. Unul câte unul, om cu om. Ei 
sunt aici ziua și noaptea, cu siguranţă cunosc Universitatea și 
campusul în cele mai mici detalii. Vreau să afli care-s obiceiurile 
pe-aici, care e starea de spirit, cine dintre studenţi se comportă 
mai altfel decât media... Vreau să știu cum era privit Caillois de 
către cei din jurul lui. Vreau să afli mai multe despre excursiile 
sale pe munte. Găsește-i tovarășii de drumeţie. Descoperă cine 
îi cunoștea itinerariul. Află cine i-ar fi putut da de urmă acolo 
sus... 

Joisneau îi aruncă comisarului o privire sceptică. Niemans se 
apropie și continuă, cu glas scăzut: 

— Am să-ţi spun cu ce avem de-a face aici. E o crimă care i-a 
lăsat pe toţi cei care-au aflat despre ea cu gura căscată. Avem 
un cadavru îngheţat, palid, chircit, care poartă urmele unei 
suferinţe atroce, fără margini. Treaba asta miroase a nebunie de 
la o poștă. Deocamdată, e secretul nostru. Avem câteva ore, cu 
puţin noroc ceva mai multe, pentru a rezolva cazul. Apoi se va 
afla, presa își va băga nasul, vor începe presiunile, se vor 
dezlănțui tot felul de interese. Concentrează-te! Plonjează în 
adâncul acestui coșmar. Dă tot ce ai mai bun. Numai așa vom 
sfârși prin a dezvălui chipul răului. 

Locotenentul părea de-a dreptul înspăimântat. 

— Chiar credeţi că ar fi cu putinţă ca în câteva ceasuri... 

— Vrei sau nu să lucrezi cu mine? i-o reteză Niemans. Ei bine, 
am să-ţi explic cum văd eu lucrurile. Atunci când se comite o 
crimă, fiecare element înconjurător trebuie privit ca pe o 
oglindă. Corpul victimei, oamenii care o cunoșteau, locul 
comiterii faptei... Toate acestea reflectă un adevăr, un aspect 
aparte al crimei, înţelegi? 

Se ridică și-și desfăcu braţele. 

— Suntem într-un palat al oglinzilor, Joisneau, un labirint al 
reflecţiilor! Prin urmare, privește cu atenţie, în toate direcţiile. 
Fiindcă undeva, între toate aceste oglinzi, într-un unghi mort, se 
află asasinul. 


Joisneau rămăsese cu gura căscată. 

— Pentru un om care acţionează pe teren, mi se pare că 
sunteti surprinzător de cerebral... 

Comisarul îl bătu ușor în piept cu podul palmei. 

— Ceea ce-ţi spun nu e filosofie, Joisneau. E practică. 

— Dar dumneavoastră? Pe cine aveți de gând să interogați? 

— Eu? Voi sta de vorbă cu martora noastră, Fanny Ferreira. Și 
cu Sophie Caillois, soţia victimei. 

Niemans îi făcu cu ochiul. 

— Mi-am rezervat întâlnirile cu femei, Joisneau. Și asta ţine tot 
de practica meseriei. 


5, 


Sub cerul înnorat, șoseaua asfaltată șerpuia prin campus, 
trecând pe lângă fiecare dintre clădirile cenușii cu ferestre 
albastre sau ruginii. Niemans conducea încet, îndreptându-se 
spre o sală de sport pe care o reperase pe un plan al campusului 
de care reușise să-și facă rost. Ajunse în dreptul unei clădiri noi, 
din beton, care arăta mai degrabă a buncăr decât a sală de 
sport. leși din mașină și inspiră adânc. Ploua mărunt. 

Cuprinse din priviri campusul și celelalte clădiri aflate la 
câteva sute de metri distanţă. Și părinţii săi fuseseră profesori, 
dar lucraseră la un mic colegiu de la periferia Lyonului. Nu-și 
mai amintea mare lucru despre acele vremuri. Nucleul protector 
al familiei i se păruse încă de timpuriu o minciună, o slăbiciune. 
Foarte devreme înțelesese că avea să fie nevoit să înfrunte 
viața de unul singur și, cu cât acest lucru avea să se întâmple 
mai devreme, cu atât mai bine. La vârsta de treisprezece ani, 
ceruse să fie trimis la internat pentru restul studiilor. Părinţii nu 
îndrăzniseră să-i refuze acest exil autoimpus, dar își mai 
amintea și acum plânsetele mamei lui răzbătând de dincolo de 
peretele camerei sale: era un sunet pe care-l auzea în creier și, 
în egală măsură, o senzaţie fizică, de umezeală și căldură, pe 
suprafaţa pielii sale. Fugise. 

Patru ani de internat. Patru ani de singurătate și de pregătire 
fizică, în paralel cu cursurile. Toate speranţele sale aveau pe- 
atunci un singur ţel: armata. La șaptesprezece ani, după un 


bacalaureat trecut cu note strălucite, Pierre Niemans depusese 
o cerere pentru a se înscrie la Școala de Ofiţeri. Atunci când 
medicul militar îl anunţase că era inapt pentru serviciul militar și 
îi explicase motivele, tânărul Ni&mans înţelesese. Neliniștea sa 
se manifesta atât de acut, încât putea fi percepută cu ochiul 
liber. Asta îl trădase, risipindu-i cea mai adâncă năzuinţă. Știu 
atunci că destinul său avea să fie mereu parcurgerea unui 
culoar îngust, fără ieșire, cu pereţii stropiţi cu sânge, la al cărui 
capăt se auzeau urletele unor câini, în beznă... 

Alţi adolescenţi ar fi abandonat, poate, resemnându-se să 
asculte judecata psihiatrilor. Nu și Pierre Niemans. Se 
încăpăţână, își reluă pregătirea fizică, își dublă eforturile de 
voinţă și furia. Tânărul Pierre n-avea să devină niciodată militar. 
Avea să aleagă însă un alt război: cel al străzii, lupta anonimă 
împotriva răului cotidian. Avea să se arunce cu sufletul și trupul 
într-o bătălie fără glorie și fără drapele, dar pe care urma să o 
poarte până la capăt. Niemans avea să devină poliţist. Cu acest 
scop în minte, se antrenă luni bune, pentru a putea face testelor 
psihologice. Intră în cele din urmă la Școala de Poliţie de la 
Cannes-Ecluse. Astfel începu pentru el o eră a violenţei: 
antrenamentele de tir, cu rezultate excepţionale la tragere. 
Niemans nu încetă eforturile pentru a deveni tot mai bun, tot 
mai puternic. Deveni un poliţist ieșit din comun. Tenace, violent, 
încăpățânat. 

Mai întâi fu repartizat la comisariate de cartier, apoi deveni 
trăgător de elită în cadrul brigăzii care avea să devină ulterior 
Brigada de Recunoaștere și Intervenţie. Participă la operațiuni 
speciale. Ucise pentru întâia oară un om. In acel moment, își 
analiză pentru ultima oară propriul blestem și încheie un pact cu 
sine însuși. Nu, n-avea să fie niciodată un ofițer model, nici 
vreun exemplu de virtute. Avea să devină un combatant în 
războiul urban, febril, încăpățânat, care urma să-și înece propria 
teamă în violenţă și în furia junglei de asfalt. 

Ni&mans trase adânc în piept aerul tare al munţilor. Se gândi 
la mama sa, moartă de câţiva ani. Se gândi la timpul trecut, 
care se preschimbase într-un torent prăvălindu-se printr-un 
canion, sfărâmând și măcinând în calea sa amintirile, care se 
ștergeau până la uitare. 

Deodată, Niemans auzi ca prin vis zgomotul unor pași 
mărunți. Era un câine suplu, numai mușchi, cu blana tunsă scurt 


ce lucea umedă din pricina ploii. Ochii lui ca două bile negre, 
lăcuite, erau aţintiţi asupra poliţistului. Se apropia încet, dând 
din coadă ușor. Ofiţerul încremeni. Câinele se apropie și mai 
mult, până când îi mai despărțeau doar câţiva pași. Botul umed 
îi fremăta. Brusc, începu să mărâie, iar ochii îi sclipiră. Simţise 
frica emanând din omul ce-i era în faţă. 

Niemans împietrise. 

Părea că membrele îi fuseseră imobilizate de o forță 
necunoscută. Își simţea sângele fugindu-i din vine, din tot 
corpul, de parcă s-ar fi scurs printr-un robinet invizibil, aflat 
undeva în stomac. Câinele lătră și-și dezgoli colții. Ni&mans 
cunoștea acest proces: frica producea molecule olfactive pe 
care câinele le simțea și care-i declanșau și acestuia, 
deopotrivă, teamă și ostilitate. Frica năștea frică. Câinele lătră, 
apoi mârâi din gât și scrâșni din colți. Polițistul își scoase arma 
din toc. 

— Clarisse! Clarisse! Întoarce-te, Clarisse! 

Niemans fu smuls din paranteza de gheaţă. Zări, ca printr-un 
văl sângeriu, un bărbat îmbrăcat într-un pulover de camionagiu. 
Se apropia cu pași repezi. 

— Dom'le, ai înnebunit? 

Niemans mormăi: 

— Poliţia. Cară-te și ia-ţi și javra cu tine! 

Bărbatul era înmărmurit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vine să cred... Vino, 
Clarisse, vino, mămică... 

Stăpânul și câinele se făcură nevăzuţi. Ni&mans înghiţi în sec. 
Își simţea gâtul uscat, ca ars. Clătină din cap, vâri arma înapoi în 
toc și porni să ocolească clădirea. In timp ce o cotea spre 
stânga, încercă să-și amintească de cât timp nu-și mai vizitase 
psihiatrul. 

După ce mai coti încă o dată pe lângă peretele sălii de sport, 
comisarul dădu cu ochii de femeia pe care o căuta. 

Fanny Ferreira era în picioare lângă o ușă deschisă și netezea 
cu o bucată de șmirghel o placă dintr-o spumă de culoare roșie. 
Polițistul deduse că era vorba de un soi de placă, cu ajutorul 
căreia femeia cobora cursul torenților. 

— Bună, rosti el, înclinându-se. 

Își recăpătase siguranţa de sine și un dram de căldură în 
oase. 


Fanny ridică privirea. Era cu foarte puţin trecută de douăzeci 
de ani. Avea tenul mat, iar părul lung și buclat îi tresărea cu 
fiecare mișcare. La tâmple, câteva șuviţe încurcate îi subliniau 
fineţea trăsăturilor, iar coama grea îi cădea, precum o cascadă, 
pe umeri. Avea o faţă întunecată, cu pielea ca de catifea, dar 
ochii îi erau de-o limpezime dureroasă, aproape indecentă. 

— Sunt Pierre Niemans, comisar de poliţie. Anchetez uciderea 
lui Rémy Caillois. 

— Pierre Niemans? repetă fata, surprinsă. La naiba... E 
incredibil! 

— Ce anume? 

Fata arătă din cap spre micul aparat de radio așezat pe jos, 
lângă ușă. 

— Tocmai s-a vorbit despre dumneavoastră la știri. Spuneau 
că aţi arestat doi ucigași noaptea trecută, lângă Parc des 
Princes. Și că asta ar fi o chestie mai degrabă bună. Mai 
spuneau și că l-aţi desfigurat pe unul dintre ei - asta ar fi o 
chestie mai degrabă rea. Cum aţi ajuns aici? Aveţi puteri 
supranaturale? 

— Am condus toată noaptea, asta-i tot. 

— Și ce căutaţi aici? Poliţiștii noștri nu-s în stare să facă faţă 
singuri? 

— Am venit ca să-i ajut, am putea spune. 

Fanny își reluă munca: umezea suprafaţa prelungă a plăcii, 
apoi, apăsând cu ambele mâini, glisa bucata pliată de șmirghel 
pe o suprafață cât mai mare. Niemans îi privi trupul încordat: 
părea solid, îndesat. Era îmbrăcată fără pic de eleganță: un 
costum mulat de neopren, din cele purtate de scafandri, un 
impermeabil marinăresc, iar în picioare bocanci din piele 
deschisă la culoare, legaţi strâns. Lumina voalată a soarelui ce 
răzbătea de dincolo de nori scălda întreaga scenă într-o lumină 
calmă, irizată. 

— Mi se pare că faceți față destul de bine șocului, reluă 
Niemans. 

— Care șoc? 

— Ei bine, mă refer la descoperirea pe care... 

— Încerc să nu mă gândesc la asta. 

— V-ar deranja să discutăm totuși despre acest lucru? 

— Pentru asta aţi venit, nu-i așa? 


Nu îl privea pe poliţist. În timp ce vorbea, mâinile nu-i încetau 
să urce și să coboare de-a lungul plăcii, cu gesturi seci, brutale. 

— In ce împrejurări aţi descoperit corpul? 

— In fiecare weekend cobor torentul cu ajutorul unei chestii 
de-astea, rosti ea, indicând placa. Tocmai îmi încheiasem 
coborârea. În apropierea campusului există un baraj natural din 
stânci care opresc curentul rapid al râului, ceea ce îmi permite 
să urc pe mal fără probleme. Tocmai îmi ridicam placa din apă 
când l-am văzut... 

— ... îndesat în stâncă? 

— Da, în crăpătura peretelui de stâncă. 

— Nu e adevărat. Am fost acolo și malul e prea îngust, nu 
aveaţi cum să vedeţi nimic ce s-ar fi aflat pe peretele de stâncă 
la o înălțime de cincisprezece metri... 

Fanny aruncă bucata de șmirghel în recipientul din care-și 
umezise placa, își șterse mâinile și își aprinse o ţigară. Gesturile 
acestea simple îi treziră lui Ni&mans o dorinţă violentă. 

Tânăra expiră îndelung fumul albăstriu al ţigării. 

— Corpul era îndesat în crăpătura stâncii. Dar nu acolo l-am 
văzut. 

— Dar unde, în acest caz? 

— L-am văzut reflectat în apa râului. Era ca o pată albă pe 
suprafaţa apei. 

Trăsăturile încordate ale lui Niemans se relaxară. 

— Exact așa m-am gândit și eu. 

— Vi se pare că e un element important pentru anchetă? 

— Nu. Dar îmi place să îmi limpezesc fiecare nedumerire. 

Niemans lăsă să treacă câteva secunde, apoi reluă: 

— Practicaţi alpinismul? 

— De unde știți? 

— N-aș putea spune cu exactitate... E o regiune muntoasă, iar 
dumneavoastră îmi păreţi a fi... foarte sportivă. 

Ea se întoarse și-și desfăcu brațele, părând că ar fi vrut să 
îmbrățișeze munţii care dominau valea. Zâmbea, pentru prima 
oară. 

— Asta-i lumea mea, domnule comisar! De la piscul 
Belledonne la Grandes Rousses, știu pe de rost munţii aceștia. 
Atunci când nu cobor pe râuri, escaladez vârfurile. 

— După părerea dumneavoastră, era oare nevoie de calităţile 
unui alpinist pentru a amplasa corpul în acea crevasă? 


Fanny redeveni serioasă. Contemplându-și vârful 
incandescent al ţigării, se gândi puţin înainte de a răspunde: 

— Nu neapărat, nu. Stâncile acelea alcătuiesc, practic, o serie 
de trepte naturale. Dar cel care l-ar fi urcat până acolo ar fi 
trebuit să fie al naibii de puternic pentru a putea căra o 
asemenea greutate fără să-și piardă echilibrul. 

— Unul dintre colegii mei e de părere că ucigașul ar fi putut 
urca pe celălalt versant, care nu e chiar atât de abrupt, 
coborând apoi cadavrul cu ajutorul unei corzi. 

— Ar fi fost un ocol al naibii de mare. Femeia ezită o clipă, 
apoi continuă: De fapt, ar mai exista și o a treia soluţie, mai 
simplă, cu condiţia să cunoști un minimum de tehnici de 
escaladă. 

— Vă ascult. 

Fanny Ferreira își stinse mucul de ţigară pe talpa bocancului, 
apoi îi făcu vânt cu un bobârnac. 

— Veniţi cu mine, îi ceru ea. 

Intrară în sala de sport. În semiîntunericul care domnea aici, 
Niemans putu să distingă teancuri de saltele și umbrele rectilinii 
ale paralelelor, barelor fixe și corzilor cu noduri. Indreptându-se 
spre peretele din dreapta sălii, Fanny spuse: 

— Asta e vizuina mea. Pe timpul verii, nimeni nu vine pe-aici, 
așa că-mi pot depozita echipamentele. 

Aprinse o lampă atârnată deasupra unei mese mari. Tăblia 
acesteia era plină de numeroase instrumente și piese metalice, 
cu vârfuri de diverse tipuri și tot soiul de sisteme de prindere, 
iar reflexiile lămpii pe suprafețele lor erau fie argintii, fie viu 
colorate. Fanny își aprinse o altă ţigară. Niemans întrebă: 

— Ce sunt toate astea? 

— Pitoane pentru gheaţă, carabiniere, verigi delta, blocatoare: 
echipament pentru alpinism. 

— Și de ce aţi ţinut să mi le arătaţi? 

Fanny expiră fumul, sacadat, în reprize scurte, de parcă ar fi 
sughiţat. 

— Ei bine, domnule comisar, un ucigaș care-ar poseda un 
astfel de echipament și ar ști să se folosească de el ar fi putut să 
urce corpul fără probleme de pe malul râului și până în locul în 
care l-am găsit. 

Niemans își încrucișă braţele și se rezemă de perete. Cu 
ţigara în colțul gurii, Fanny se apucă să pună în ordine 


echipamentul înșirat pe masă. Acest gest banal îi atrase atenţia 
poliţistului. Fata asta îi plăcea tot mai mult. 

— Așa cum v-am spus, peretele de stâncă cuprinde, în locul 
acela, o serie de puncte de sprijin ca niște trepte create de 
natură, spuse ea. Pentru cineva care se pricepe la alpinism sau 
măcar e obișnuit cu excursiile pe munte, ar fi o joacă de copil să 
urce, fără a căra corpul. 

— lar apoi? 

Fanny apucă un scripete verde fluorescent, plin de mici 
orificii. 

— Apoi ar fi de fixat jucăria asta în stâncă, deasupra 
crăpături. 

— In stâncă? Dar cum anume? Cu un ciocan? Ar dura enorm 
de mult, nu? 

Învăluită în fum, tânăra femeie declară ritos: 

— Cunoștinţele dumneavoastră în materie de alpinism tind 
asimptotic către zero, domnule comisar. 

Luă de pe masă niște pitoane filetate. 

— Astea se numesc spituri, sunt niște pitoane pentru stâncă. 
Cu un perforator ca acesta, adăugă ea, arătând spre un fel de 
mașină de găurit, neagră și unsuroasă, pot fi plantate mai multe 
spituri în doar câteva secunde, indiferent de ce tip ar fi roca. 
Fixezi apoi scripeţii și nu-ţi mai rămâne decât să ridici cadavrul 
până la înălțimea dorită. E tehnica utilizată pentru urcarea 
rucsacilor în spaţiile strâmte sau pe porțiunile dificile. 

Niemans se strâmbă, sceptic. 

— N-am urcat până acolo, dar, după părerea mea, crăpătura 
din peretele de stâncă e prea strâmtă. Nu văd cum ar fi putut 
ucigașul să ridice corpul doar cu forţa braţelor, în timp ce-ar fi 
fost cocoţat în spaţiul acela. Cu excepţia premisei iniţiale, dacă 
asasinul ar fi un colos. 

— Dar cine a pomenit de ridicarea cu braţele până acolo? 
Pentru a-și duce victima la locul respectiv, alpinistul n-ar trebui 
decât să-și folosească propriul corp drept contragreutate, 
coborând pe coarda trecută prin scripeţi. Astfel, cadavrul ar urca 
de la sine. 

Polițistul înţelese în sfârșit tehnica și zâmbi, admițând că era 
o soluţie evidentă. 

— Dar asta ar presupune ca ucigașul să fie ceva mai greu 
decât mortul, nu? 


— ... Sau de o greutate egală: atunci când îţi iei avânt și te 
arunci în gol, forței gravitaționale i se adaugă cea dată de elan. 
După ce corpul ar fi urcat la înălțimea dorită, asasinului nu i-ar 
mai rămâne decât să urce înapoi, folosindu-se de asperități, 
pentru a îndesa victima în această crăpătură. 

Comisarul îmbrăţișă din nou cu privirea mulţimea de pitoane, 
spituri, inele și carabiniere care se afla pe masă. Îi aminteau de 
arsenalul unui spărgător, doar că, de astă dată, avea de-a face 
cu un infractor care spărgea bariera înălțimii și pe cea a 
gravitaţiei. 

— Cât timp credeţi că ar dura o asemenea operaţiune? 

— Pentru cineva ca mine, mai puţin de zece minute. 

Niemans  încuviinţă: profilul asasinului începea să se 
contureze. Cei doi interlocutori părăsiră incinta sălii de sport. 
Afară, soarele începuse să străbată pe ici-colo plafonul de nori, 
scăldând crestele înconjurătoare într-o limpezime de cristal. 
Polițistul întrebă: 

— Predati aici, la Universitate? 

— Geologie. 

— Mai exact? 

— Predau mai multe discipline: taxonomia rocilor, dislocări 
tectonice și glaciologie, știința evoluției ghețarilor. 

— Mi se pare că sunteţi foarte tânără. 

— Mi-am luat doctoratul la douăzeci de ani. În momentul 
respectiv eram deja asistent. Sunt cea mai tânără licenţiată din 
Franţa. Am acum douăzeci și cinci de ani și sunt titulară la 
catedra la care predau. 

— O adevărată bestie universitară... 

— Haha, da, chiar așa: o bestie universitară! Sunt fiică și 
nepoată de profesori universitari care au predat aici, la 
Guernon. 

— Faceţi parte, așadar, din faimoasa confrerie? 

— Care confrerie? 

— Unul dintre colegii mei mai tineri și-a făcut studiile aici, la 
Guernon. Mi-a spus că există o elită a Universităţii, alcătuită din 
copiii corpului profesoral... 

Fanny clătină din cap, cu un dram de maliţiozitate în priviri. 

— AȘ spune că e, mai degrabă, o mare familie. Copiii despre 
care vorbiţi cresc aici, în spaţiul Universităţii, înconjurați de 
cultură, de valorile supreme ale educaţiei. Ulterior, obţin 


rezultate excelente în tot ce întreprind. Mi se pare ceva firesc, 
nu-i așa? 

— Chiar și în diverse ramuri sportive? 

Ea ridică din sprâncene, amuzată: 

— Pentru asta, trebuie să-i mulțumim aerului de munte. 

Ni&mans continuă: 

— Fără îndoială, îl cunoșteaţi pe Rémy Caillois. Ce fel de om 
era? 

Fanny răspunse fără ezitare: 

— Era un singuratic. Închis în sine. Ursuz chiar. Dar, în egală 
măsură, o minte strălucită. Erudit în asemenea măsură încât te 
lua amețeala când stăteai de vorbă cu el. Circula un zvon... Se 
spunea că ar fi citit toate cărțile din bibliotecă. 

— Și zvonul acesta era întemeiat? 

— Nu știu. Dar cunoștea biblioteca până în străfunduri. Era 
lumea lui, refugiul lui, vizuina sa. 

— Şi el era foarte tânăr, nu-i așa? 

— Crescuse aici, în bibliotecă. Tatăl său a fost, la fel ca el, 
bibliotecar-șef al Universității. 

Niemans făcu câţiva pași. 

— N-am știut asta. Așadar, și familia Caillois făcea parte din 
această „mare familie” de care mi-aţi vorbit? 

— Categoric nu. Dimpotrivă, Rémy era mai degrabă ostil față 
de noi. În ciuda culturii sale enorme, nu reușise niciodată să 
obţină rezultatele la care spera. Cred... Cred că, în felul lui, ne 
invidia. 

— Ce anume a studiat? 

— Filosofia, din câte știu. Era pe cale să-și încheie teza. 

— Pe ce subiect? 

— N-am idee. 

Comisarul tăcu. Scrută crestele munţilor, scăldate în soare de- 
acum, asemeni unor giganţi orbiţi de lumină. 

— Tatăl său mai trăiește? 

— Nu. A murit acum câţiva ani, într-un accident de alpinism. 

— A fost ceva suspect în moartea lui? 

— Ce anume ar fi putut fi suspect? A murit surprins de o 
avalanșă, la Grande Lance d'Allemond, în 1993. Aveţi o gândire 
de polițist, zău așa... 


— Avem un tată și un fiu pasionaţi de alpinism, amândoi 
bibliotecari, morţi pe munte. E o coincidenţă care merită 
investigată, nu? 

— Sunteţi sigur că Rémy a fost ucis pe munte? 

— E adevărat, nu știm asta. Știm însă că a plecat sâmbătă 
dimineaţă într-o drumeţie. Probabil a fost surprins de ucigaș 
acolo, pe munte. E posibil ca acesta să-i fi cunoscut itinerariul 
și... 

— Rémy nu era genul care să urmeze un itinerariu clasic. Și 
nici nu-i stătea în fire să spună altora ce trasee avea de gând să 
parcurgă. Era, v-am spus, un om... secretos. 

Niemans se înclină. 

— Vă mulțumesc, domnişoară. Știţi formula clasică: dacă vă 
mai vine în minte vreun detaliu... Mă puteţi contacta la unul 
dintre aceste numere. Niemans îi notă numărul telefonului mobil 
și pe cel al telefonului fix dintr-o sală pe care rectorul i-o pusese 
la dispoziție. Prefera să se instaleze în Universitate, în loc să 
aibă cartierul general la sediul Jandarmeriei. Murmură: 

— Pe curând. 

Tânăra nici măcar nu ridică privirea. Polițistul se îndepărta 
deja, când ea i se adresă: 

— Pot să vă mai pun o întrebare? 

Îl privea cu ochii ei limpezi, iar Niemans simţi un fior de 
neliniște. Irișii ei erau prea limpezi, păreau de cristal, argint viu 
sau gheaţă tăioasă. 

— Vă ascult, îi răspunse. 

— La radio spuneau că... În sfârșit... E adevărat că aţi făcut 
parte din echipa care l-a ucis pe Jacques Mesrine’? 

— Eram mai tânăr. Dar da, e adevărat. 

— Mă întrebam... Ce aţi simţit, după? 

— După... ce? 

— După o astfel de operaţiune. 


4 Jacques Mesrine (1936-1979) a fost un criminal francez, răspunzător pentru 
numeroase omucideri, spargeri, tâlhării și răpiri, săvârșite în Franţa, în Canada și 
Statele Unite. A evadat în numeroase rânduri, ceea ce i-a atras o reputaţie de Robin 
Hood, luptător împotriva sistemului. Având aptitudini deosebite pentru deghizare și o 
anumită teatralitate în acţiunile sale, a fost catalogat drept „inamicul public numărul 
unu” și a încercat, între altele, să-l răpească pe unul dintre judecătorii care îl 
condamnaseră. Era adesea însoţit de femei frumoase. A fost identificat de echipa de 
polițiști care îl urmărea în 2 noiembrie 1979, prins într-o ambuscadă la Porte de 
Clignancourt și ucis cu 15 focuri de armă trase de polițiști. (n.tr.). 


Niemans făcu cale întoarsă, apropiindu-se de tânăra femeie. 
instinctiv, aceasta se retrase, dar își ridică sfidător ochii, 
privindu-l ţintă, cu aroganță. 

— Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, Fanny. Dar n-o să mă 
auziţi niciodată vorbind despre așa ceva. Și nici despre ceea ce 
am pierdut în acea zi. 

Interlocutoarea își plecă privirea și rosti, cu voce scăzută: 

— Înţeleg. 

— Nu, nu înţelegeţi. Din fericire. 


6. 


Niémans auzea clipocitul apei undeva în urma sa. 
Împrumutase o pereche de bocanci de munte de la jandarmerie, 
iar acum, cu destulă ușurință, urca treptele naturale ale 
peretelui de stâncă. Ajuns la înălțimea crăpăturii, polițistul 
cercetă spațiul îngust în care fusese descoperit cadavrul. Privi 
cu atenție suprafața stâncii, de jur-împrejur. Cu mâinile 
protejate de mănuși din Gore-Tex, pipăi în căutarea unor 
eventuale urme de spituri înfipte în stâncă. 

Practic, căuta niște găuri săpate în stâncă. 

Vântul încărcat cu particule fine de gheaţă îi biciuia fața, o 
senzaţie pe care Niemans o găsea de-a dreptul plăcută. In ciuda 
împrejurărilor sumbre, când ajunsese din nou în preajma micului 
lac natural, se simţise invadat de o senzaţie de plenitudine. 
Poate chiar acesta fusese motivul pentru care criminalul alesese 
tocmai acest loc pentru a-și pune în operă sinistra mizanscenă: 
era un tărâm al liniștii, al calmului, fără asperităţi sau rupturi. Un 
loc unde apele în nuanţe de jad aduceau pacea chiar și în cele 
mai violente minți. E 

Comisarul nu reușea să găsească nimic. Işi continuă 
cercetarea de jur-împrejurul fisurii din stâncă: nici urmă de 
pitoane. Își rezemă un genunchi de marginea crăpăturii și 
începu să pipăie pereţii interiori ai cavităţii. Deodată, degetele 
sale întâlniră un orificiu cu margini clar conturate, chiar în 
centrul plafonului nișei de piatră. Gândul poliţistului fugi de 
îndată la Fanny Ferreira. Avusese dreptate: ucigașul utilizase 


pitoane și scripeţi pentru a ridica victima, folosindu-se, fără 
îndoială, de propriul corp drept contragreutate. 

Işi întinse brațul și pipăi mai departe, descoperind în total trei 
orificii cu margini netede, cu o adâncime de aproximativ 
douăzeci de centimetri, dispuse într-o formă triunghiulară: 
urmele celor trei spituri care susţinuseră scripeţii. Împrejurările 
crimei începeau să se limpezească. Rémy Caillois fusese 
surprins de asasin în timpul drumetției sale. Acesta îl legase, îl 
torturase, îl mutilase și apoi îl ucisese, acolo, în pustietatea de 
pe culmi, apoi coborâse în vale, luând cu sine corpul victimei. 
Cum? Niemans aruncă o privire în jos, spre apele preschimbate- 
n oglindă cincisprezece metri mai jos. Torentul! Ucigaşul 
coborâse pe râu, la bordul unei canoe sau a altei ambarcaţiuni. 

Dar de ce se străduise oare atât de mult? De ce nu 
abandonase cadavrul acolo unde îl omorâse? 

Polițistul cobori cu băgare de seamă. Ajuns la poalele stâncii, 
își scoase mănușile, întoarse spatele peretelui de piatră și scrută 
reflexia acestuia pe suprafaţa perfect netedă a apei. O imagine 
perfectă, asemenea unui tablou. Simţi, instinctiv, că locul acesta 
era un sanctuar al calmului și purității. Poate tocmai de aceea 
fusese ales de către ucigaș. În orice caz, anchetatorul avea de- 
acum măcar o certitudine: asasinul era un alpinist experimentat. 

Berlina lui Niemans era echipată cu un aparat de emisie- 
recepţie, dar polițistul nu se folosea niciodată de el. Din aceleași 
motive, pentru comunicațiile  confidenţiale nu-şi folosea 
telefonul mobil. De câțiva ani, utiliza un pager pentru a 
recepționa mesaje, pe care îl schimba des, variind marca și 
modelul aparatului. Nimeni nu putea să intercepteze acest gen 
de mesaje, pentru a căror decriptare era necesară cunoașterea 
parolei. Invăţase această șmecherie de la traficanţii parizieni, 
care  intuiseră demult avantajele  discreţiei oferite de 
comunicațiile prin radio-mesaje. Comisarul dăduse numărul și 
parola pagerului său lui Joisneau, lui Barnes și lui Vermont. 
Urcând în mașină, scoase din buzunar pagerul și activă ecranul. 
Niciun mesaj. 

Demară și se întoarse la Universitate. 

Se făcuse ora unsprezece. Pe esplanada plină de verdeață, 
ici-colo, putea fi văzută câte-o siluetă traversând într-o direcţie 
sau alta. Pe pistele de alergare ale stadionului aflat în laterala 


clădirilor ce semănau cu niște blocuri uriașe de beton, alergau 
câţiva studenţi. 

Polițistul coti pe o alee ce traversa esplanada și se îndreptă 
spre clădirea principală. Imensul buncăr avea opt etaje și se 
întindea pe șase sute de metri lungime. Ni&mans parcă mașina 
și începu să studieze planul clădirii. În afara bibliotecii, clădirea- 
mamut adăpostea amfiteatrele Facultăţilor de Medicină și Fizică. 
La etajele superioare se aflau sălile de lucrări practice, iar la 
ultimul nivel erau camerele ocupate de interni. Cel de la paza 
campusului care-i dăduse planul îi marcase cu o cariocă roșie 
numărul apartamentului ocupat de Rémy Caillois și tânăra soţie 
a acestuia. 

Pierre Niemans trecu de biblioteca aflată chiar lângă intrarea 
principală și intră în holul edificiului: un spaţiu vast, în care 
lumina pătrundea nestingherită prin ferestrele mari. Zidurile 
erau decorate cu fresce naive, ce străluceau în lumina soarelui 
matinal, iar extremităţile îndepărtate ale culoarului principal 
care traversa clădirea pe toată lungimea ei se pierdeau într-un 
semiîntuneric în nuanţe minerale. Dimensiunile întregului 
edificiu aminteau de arhitectura stalinistă; nimic în comun cu 
atmosfera dominată de marmură albă și lemn brun din 
universitățile pariziene. Cel puţin așa i se părea lui Niemans, 
căci acesta nu pusese niciodată piciorul într-o facultate, nici la 
Paris și nicăieri altundeva. 

Urcă o scară cu trepte de granit suspendate și cu segmentele, 
fiecare în ac de păr, delimitate prin lame verticale. O fantezie 
arhitecturală, în același stil strivitor ca întreaga clădire. Unul din 
două neoane nu funcţiona, iar Niemans traversă zone succesive 
de întuneric și de lumină mult prea puternică. 

În cele din urmă ajunse pe un culoar strâmt, în care se 
deschidea o serie de uși scunde. Parcurse spaţiul îngust, 
căutând-o pe cea cu numărul 34, a apartamentului familiei 
Caillois. 

Ușa era întredeschisă. 

Cu două degete, polițistul împinse foaia subţire de placaj. 

Fu întâmpinat de întuneric și de o liniște deplină. Se afla într- 
un hol de intrare mic. La capătul acestuia se zărea o dâră 
subțire de lumină. In penumbra încăperii, polițistul observă 
ramele atârnate pe pereţi. Erau mai multe fotografii alb-negru, 
ce păreau că datează din anii treizeci sau patruzeci. Atleți 


olimpici surprinși în plin efort, sfredelind cerul în salt sau 
răscolind pământul sub picioare în posturi hieratic-orgolioase. 
Chipuri, siluete, poziţii, toate emanau un soi de perfecţiune 
tulburătoare, o puritate statuară, neomenească. Lui Niemans îi 
veni în minte arhitectura Universităţii: fotografiile se potriveau 
de minune cu aceasta, dar parcă era o potrivire de rău augur. 

Sub fotografii, descoperi un portret al lui Rémy Caillois. Il luă 
din cui, pentru a-l privi mai cu atenţie. Cel ucis fusese un tânăr 
bărbat chipeș: în imagine zâmbea, avea părul tuns scurt și 
trăsăturile ușor crispate. Privirea, mai ales, strălucea într-un fel 
aparte. 

— Cine sunteți? 

Niemans întoarse capul, surprins. La capătul culoarului se 
ivise o siluetă feminină, înveșmântată într-un impermeabil. 
Comisarul se apropie. Aproape o copilă, și aceasta. La fel ca 
Fanny Ferreira, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci 
de ani. Părul nici scurt, nici lung, deschis la culoare, îi încadra 
fața îngustă, a cărei paloare îi accentua cearcănele. Avea 
trăsături ascuţite, dar fine. Frumuseţea acestei femei ieșea în 
evidenţă în contratimp, ca un ecou al unei prime impresii 
aparent neplăcute. 

— Sunt Pierre Niemans, rosti el. Comisar principal. 

— Și asta vă dă dreptul să intraţi în casa mea fără să sunati la 
ușă? 

— Îmi cer scuze, ușa era deschisă. Sunteţi soţia lui Rémy 
Caillois? 

În loc de răspuns, femeia smulse fotografia înrămată din 
mâinile lui Niemans și o aranjă la locul ei, pe perete. Apoi își 
scoase impermeabilul și se retrase în încăperea din stânga. Cu 
coada ochiului, în decolteul puloverului ponosit pe care-l purta 
femeia, Niemans zări pentru o clipă pieptul plat și lipsit de 
culoare al acesteia și simţi cum îl străbate un fior de gheață. 

— Intraţi, puse femeia, fără tragere de inimă. 

Niemans pătrunse într-un salon strâmt, îngrijit, dar auster. Pe 
pereţi erau agăţate picturi moderne. Linii simetrice, combinaţii 
neliniștitoare de culori, contururi de neînțeles. Polițistul le 
ignoră, apoi remarcă un detaliu ciudat: în încăpere plutea un 
miros puternic, de chimicale. Un miros de clei. Familia Caillois 
schimbase de curând tapetul aici. Niémans simţi că i se rupea 
inima. Pentru prima oară, realiză durerea provocată de nimicirea 


destinului acestui cuplu și se gândi la cenușa fericirii care 
înecase sufletul sărmanei femei. Rosti, pe un ton grav: 

— Doamnă, am venit de la Paris. Am fost chemat de către 
judecătorul de instrucţie care a preluat cazul pentru a sprijini 
ancheta asupra morţii soțului dumneavoastră. Eu... 

— Aveţi vreo pistă? 

Comisarul o privi lung și simţi, brusc, nevoia de a sparge 
ceva, un geam, un obiect, orice... Femeia aceasta era pătrunsă 
de suferință și, poate chiar în mai mare măsură, de o 
neîmpăcată ură împotriva poliţiei. 

— Pentru moment nu avem nimic, recunoscu el. Dar am 
speranţe că în urma anchetei... 

— Haideţi, puneţi-mi întrebările... 

Niemans se așeză pe canapeaua extensibilă în faţa femeii 
care preferase un scăunel, păstrând o distanţă sigură faţă de el. 
Neștiind ce să facă cu mâinile, luă o pernă și se jucă cu ea 
câteva secunde, înainte de a începe: 

— V-am citit declaraţia. Voiam doar să obţin câteva precizări 
suplimentare. Prin partea locului, drumeţiile sunt ceva obișnuit, 
nu-i așa? 

— Credeţi că există o mulțime de moduri de a-ţi petrece 
timpul liber la Guernon? Toată lumea practică fie marșul, fie 
alpinismul. 

— E posibil ca alţi pasionaţi de drumeţie să fi cunoscut 
itinerariul lui Rémy? 

— Nu. Nu vorbea niciodată cu nimeni despre drumurile lui pe 
munte. Și urma mereu trasee care erau numai ale sale. 

— Erau simple plimbări sau își propunea anumite scopuri, 
anumite intervale de timp în care să parcurgă aceste trasee? 

— Depindea, de la caz la caz. Sâmbătă a plecat pe jos, la mai 
puţin de două mii de metri altitudine. Nu și-a luat cu el 
echipamentul de escaladă. 

Niemans făcu o scurtă pauză înainte de a intra în miezul 
problemei cu întrebările sale: 

— Soţul dumneavoastră avea dușmani? 

— Nu. 

Tonul echivoc al răspunsului îl determină să pună o altă 
întrebare, care-l uimi chiar și pe el, în timp ce o rostea: 

— Dar prieteni? 

— Nici prieteni nu avea. Rémy era un singuratic. 


— Ce relaţii avea cu studenţii și, în general, cu toţi cei care 
frecventau biblioteca? 

— Singura interacţiune cu aceștia era completarea fișelor de 
ieșire și intrare a cărţilor. 

— N-aţi observat nimic ieșit din comun în ultimul timp? 

Femeia nu-i răspunse. Niemans insistă: 

— Soţul dumneavoastră nu vi s-a părut mai iritat, mai 
încordat în ultima vreme? 

— Nu. 

— Vorbiţi-mi despre moartea tatălui său. 

Sophie Caillois ridică privirea. Culoarea ochilor era ternă, dar 
genele și sprâncenele îi fuseseră parcă desenate de o mână de 
maestru. Păru să ridice din umeri. 

— A murit îngropat de o avalanșă, în '93. Nu eram căsătoriţi 
încă. N-aș putea să vă spun mare lucru. Rémy nu vorbea 
niciodată despre moartea tatălui său. De ce vă interesează? 

Polițistul nu-i răspunse. Scrută mica încăpere, cu mobilierul ei 
sumar. Știa pe de rost locurile ca acesta. Era conștient că nu era 
singur cu Sophie Caillois, în acele momente. Amintirea celui 
dispărut plutea încă aici, de parcă sufletul său tocmai își făcea 
valiza, în camera de-alături. Comisarul arătă spre tablourile de 
pe pereţi. 

— Văd că soţul dumneavoastră nu păstra niciun fel de cărți 
aici. 

— De ce ar fi avut nevoie de cărţi aici? Lucra toată ziua la 
bibliotecă. 

— Tot acolo își pregătea și teza? 

Femeia încuviinţă scurt din cap. Niemans nu încetase nicio 
clipă să-i studieze chipul, pe cât de frumos, pe atât de aspru. 
Realiză, surprins, că în numai o oră, întâlnise două femei 
seducătoare. 

— Despre ce era teza? 

— Despre Jocurile Olimpice. 

— Nu mi se pare un subiect foarte intelectual, ca să zic așa. 

Sophie Caillois îl privi cu dispreţ. 

— Teza lui trata relaţia dintre încercarea fizică și sacru. Dintre 
corp și gândire. El studia mitul ath/on-ului, bărbatul primordial 
care a asigurat fecunditatea Pământului, depășindu-și limitele 
propriului trup. 


— Îmi cer scuze, oftă Ni&mans. Nu-s deloc familiarizat cu 
filosofia... Fotografiile pe care le-am văzut pe hol au vreo 
legătură cu teza? 

— Da și nu. Acelea sunt fotograme extrase dintr-un film de 
Leni Riefenstahl care avea drept subiect Jocurile Olimpice din 
1938 de la Berlin. 

— Imaginile sunt impresionante. 

— Remy spunea că, la Jocurile de la Berlin s-au întrunit 
condiţiile idealului olimpic, uniunea dintre minte și trup, dintre 
încercarea fizică și exprimarea filosofică a ideilor. 

— Dar Jocurile de la Berlin au fost doar un motiv de 
propagandă, nu? Era vorba despre ideologia nazistă... 

— Soțul meu lua în râs natura ideilor, în schimb era fascinat 
de ideea fuziunii între forță și idee, între spirit și trup. 

Niemans nu înțelegea o iotă din aceste elucubraţii. Deodată, 
femeia se aplecă în faţă, cu un gest brusc, și întrebă: 

— De ce v-au trimis aici? De ce tocmai pe dumneavoastră? 

Ni&mans ignoră tonul agresiv. În decursul interogatoriilor pe 
care le conducea, folosea mereu această tehnică bazată pe 
intimidare, rostindu-și întrebările pe un ton rece, inuman. Pentru 
un poliţist - mai ales unul cu o mutră ca a sa - psihologia de doi 
bani și apelul la sentimente erau inutile. Intrebă așadar, cu glas 
autoritar: 

— După părerea dumneavoastră, existau motive pentru ca 
soțul dumneavoastră să fi atras ura cuiva? 

— Bateţi câmpii? replică ea. N-aţi văzut cadavrul? N-aţi 
înțeles, în cazul acesta, că Rémy a fost ucis de un maniac? Că a 
fost luat prin surprindere de un dement? Un nebun căruia i-a 
cășunat pe el și care l-a lovit, l-a torturat și mutilat până la 
moarte? 

Polițistul inspiră adânc. ȘI-l imagină pe tânărul bibliotecar 
tăcut, costeliv, alături de această femeie pe cât de frumoasă, pe 
atât de agresivă. Un cuplu care-ţi dădea fiori. Puse o nouă 
întrebare: 

— Cum vă înțelegeaţi? 

— De ce dracu' vă interesează asta? 

— Vă rog, răspundeţi-mi. 

— Mă suspectați cumva? 

— Știţi foarte bine că nu. Vă rog, răspundeţi-mi. 

Femeia îi aruncă o privire furibundă. 


— Aţi vrea să știți de câte ori pe săptămână mi-o trăgea? 

Niemans simţi că i se făcea părul măciucă. 

— Vă rog să cooperaţi, doamnă. Nu-mi fac decât meseria. 

— Cară-te, caraliu nenorocit! 

Nu avea dinţii de-un alb imaculat, dar conturul buzelor era 
fermecător, frizând perfecțiunea. Niemans își aţinti privirea 
asupra chipului ei, întipărindu-și în minte liniile gurii, conturul 
ascuţit al pomeţilor, sprâncenele, fiecare detaliu care contrasta 
cu paloarea mată a feţei. Strălucirea tenului, culoarea ochilor, 
toate aceste iluzii de nuanţe și umbre nu însemnau nimic. 
Frumuseţea venea din liniile ce schiţau un portret de-o puritate 
incoruptibilă. Polițistul nu se clinti din loc. 

— Cară-te! urlă femeia. 

— Mai am o ultimă întrebare, doamnă. Remy a crescut și și-a 
trăit toată viaţa aici, la Universitate. Când și-a efectuat serviciul 
militar? 

Sophie Caillois încremeni, luată prin surprindere de întrebarea 
comisarului. Își strânse braţele la piept, de parcă ar fi simţit, 
brusc, un fior de gheaţă. 

— Nu a făcut armata. 

— Motive medicale? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ce diagnostic? 

Privirea femeii îl iscodi, pătrunzătoare, pe comisar. 

— Ce anume vreți să aflaţi? 

— Diagnosticul în urma căruia soţul dumneavoastră a fost 
scutit de armată. 

— Ceva pe linie de psihiatrie, cred. 

— Suferea de tulburări mentale? 

— Pe ce lume trăiţi? Toată lumea se scutește de armată pe 
diagnostice psihiatrice! Dar asta nu înseamnă absolut nimic. 
Simulezi, vorbeşti niţel aiurea și gata, ai scăpat de armată! 

Niemans nu îi dădu nicio replică, dar privirea lui exprima 
foarte limpede dezaprobarea. Femeia își netezi părul tuns scurt, 
cu un gest simplu și totodată elegant, apoi gura i se strâmbă 
într-o grimasă plină de dezgust. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cară-te odată! 

Niémans se ridică, rostind în șoaptă: 

— Am să plec. Dar aș vrea să știți un lucru. 

— Ce mai e acum? pufni ea. 


— Fie că vă place sau nu, oamenii ca mine sunt cei care prind 
asasinii. Oamenii ca mine sunt cei care v-ar putea răzbuna soţul. 

Vreme de câteva clipe, chipul femeii parcă împietri. Apoi 
bărbia începu să-i tremure și izbucni în hohote de plâns. 
Niemans îi întoarse spatele. 

— Am să îl prind, spuse el. 

Ajuns în pragul ușii, izbi cu pumnul în perete și aruncă, peste 
umăr: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vă jur: am să-l prind pe 
ticălosul care v-a ucis soţul. 

Afară, o strălucire ca de argint-viu îl izbi în plin. Sub pleoape îi 
dansau pete negre. Vreme de câteva clipe, se clătină. Se strădui 
să parcurgă calm distanţa care-l despărțea de mașina sa, în 
vreme ce petele negre de pe retină i se preschimbau în chipuri 
de femeie. Fanny Ferreira cea brunetă. Sophie Caillois cea 
blondă. Două femei puternice, inteligente și agresive. Femei de 
felul cărora polițistul n-avea să ţină niciodată în braţe, era 
convins de asta. 

Trase un șut într-un coș de metal fixat pe un stâlp, apoi 
aruncă o privire pe pager, un gest reflex. 

Ecranul clipea: medicul legist încheiase autopsia. 


7. 


În zorii aceleiași zile, la două sute cincizeci de kilometri 
distanţă spre vest, locotenentul de poliție Karim Abdouf sfârșea 
de citit o teză de doctorat în criminologie având ca temă 
utilizarea amprentelor genetice în cazurile de viol și crimă. 
Cărămida de șase sute de pagini îl ţinuse treaz toată noaptea. 
Acum, privirea îi era aţintită asupra deșteptătorului care 
începuse să sune și ale cărui cifre electronice arătau că se 
făcuse ora șapte. 

Karim oftă, aruncă voluminoasa teză într-un colț al încăperii, 
apoi se îndreptă spre bucătărie pentru a-și pregăti un ceai 
negru. Reveni apoi în camera ce-i servea deopotrivă drept 
dormitor și sufragerie și, apropiindu-se de fereastră, scrută 
întunericul de-afară. Cu fruntea rezemată de geam, se întrebă 
ce șanse avea să efectueze o analiză genetică în fundătura 
ordinară în care fusese repartizat. Acestea lipseau cu 
desăvârșire. 

Tânărul magrebian privi șirul de felinare, încă aprinse, care 
risipeau din loc în loc bezna. Simţi un nod amar în gât. Chiar și 
în perioada de apogeu a delincvenței sale juvenile reușise să 
evite închisoarea. Și iată că acum, la douăzeci și nouă de ani, 
deși sfârșise prin a deveni poliţist, ajunsese să fie închis în cea 
mai mizerabilă dintre închisori: un orășel neînsemnat de 
provincie, pradă unei plictiseli strivitoare, înconjurat doar de 
stânci. O închisoare fără gardieni și fără gratii, dar care-i 
consuma încet-încet psihicul. 

Karim se lăsă în voia visării. Se imagină arestând criminali în 
serie, cu ajutorul testelor ADN și al unor software-uri 
specializate, la fel ca în serialele americane. Se imagină în 
fruntea unei echipe de oameni de știință, care studiau harta 
genetică a suspecţilor. Cu ajutorul cercetărilor și statisticilor, 
specialiștii izolau o breșă, o ruptură în lanţul cromozomial și 
identificau în aceasta cheia însăși a impulsului criminal. La un 


moment dat se vorbise despre existența unui cromozom Y 
dublu, specific ucigașilor, dar se dovedise a fi o pistă falsă. În 
visul lui Karim însă, o nouă „greșeală de ortografie” era pusă în 
evidență în asamblarea literelor codului genetic, iar 
descoperirea i se datora, în bună măsură lui Karim, datorită 
arestărilor pe care le făcea, neobosit. Polițistul nu-și putu 
stăpâni un fior. Ştia că, dacă o asemenea „greșeală” exista, ea 
figura, fără îndoială, și în ADN-ul său. 

Pentru Karim, cuvântul „orfan” fusese dintotdeauna lipsit de 
orice semnificaţie. Nu poţi regreta ceea ce nu ai cunoscut 
niciodată. Tânărul magrebian nu avusese parte de nimic care să 
fi adus, chiar și de departe, cu o viaţă de familie. Primele sale 
amintiri însemnau un colț de linoleum și un televizor alb-negru, 
în căminul social de pe strada Maurice Thorez din Nanterre. 
Karim crescuse într-un cartier lipsit de graţie și de culoare 
deopotrivă. Blocurile turn se învecinau cu barăci în ruină, 
terenurile virane se preschimbau, cu trecerea timpului, în 
complexuri de apartamente. Își amintea și acum de partidele 
de-a v-aţi ascunselea prin șantierele care înlocuiseră, puţin câte 
puţin, terenurile cu bălării ale începuturilor copilăriei. 

Karim era un copil uitat. Sau poate găsit. Terminologia 
depindea de punctul de vedere adoptat. În orice caz, nu-și 
cunoscuse părinţii și nimic din educaţia ce-i fusese dată aflându- 
se în grija statului nu-i amintea de originile sale etnice. Vorbea 
prost araba și nu poseda decât noţiuni foarte vagi despre islam. 
Foarte curând, se eliberă de sub autoritatea tutorilor săi - 
educatorii de la căminul social, a căror bunăvoință și naivitate îi 
făcea greață - și se abandonase puterii orașului. 

Astfel descoperise Nanterre, un teritoriu fără graniţe clare, 
brăzdat de bulevarde largi, și presărat cu uzine și clădiri 
administrative, pe ale cărui străzi treceau grăbiţi localnici în 
haine ponosite și murdare, resemnațţi la gândul lipsei oricărui 
viitor. Dar mizeria lor nu-i șoca decât pe cei bogaţi. Karim nu 
băga de seamă sărăcia infiltrată peste tot în acest oraș, din fibra 
țesăturilor îmbrăcăminţii și până la adâncile riduri săpate pe 
chipuri. 

Dimpotrivă, amintirile adolescenței sale erau mai degrabă 
emoţionante. Era vremea curentului punk și a sloganului No 
Future. Avea treisprezece ani. O mulțime de tovarăși. Primele 
fete. In singurătatea chinuită a adolescenţei și pubertăţii, Karim 


descoperi motive să iubească și să împărtășească cu cei din jur 
această iubire. După copilăria sa de orfan, perioada neliniștilor 
adolescentine fusese pentru el ca o a doua șansă, îngăduindu-i 
să se deschidă lumii exterioare și semenilor săi. Chiar și acum, 
Karim își amintea cât se poate de limpede de acea perioadă. 
Ore lungi petrecute la berărie, dând din coate în fața jocurilor de 
flipper și râzând din te miri ce cu prietenii. Visările nesfârșite, cu 
inima-n pioneze, cu gândul la vreo fată zărită pe treptele 
liceului. 

Dar cartierul de periferie își avea faţa sa ascunsă. Abdouf 
știuse dintotdeauna că Nanterre era un abis al tristeţii din care 
nu puteai scăpa niciodată. Atunci îi fusese dat să descopere 
latura violentă și mortală a orașului. 

Intr-o seară de vineri, o gașcă își făcuse apariţia la barul 
piscinei, care era deschisă vara și pe timp de noapte. Fără vreun 
cuvânt, membrii bandei îi făcuseră praf fața patronului, cu 
lovituri de bâtă și de picioare. Era o poveste mai veche, unul 
dintre ei nu fusese lăsat să intre, sau poate nu-și plătise o bere; 
nimeni nu mai știa exact care fusese motivul agresiunii. Și 
nimeni nu intervenise. Dar strigătele înăbușite ale celui lovit, 
venind de sub tejghea, se întipăriseră adânc, ca niște linii de 
rezonanță, în mintea lui Karim. În noaptea aceea, prietenii săi îi 
explicaseră cum stăteau lucrurile: nume, locuri, zvonuri. Tânărul 
arab întrevăzuse atunci o altă lume, a cărei existență nu o 
bănuise; o lume populată de fiinţe ultraviolente, cu cetăţi 
inaccesibile și peșteri ucigașe. Altă dată, chiar înaintea unui 
concert, pe strada Ancienne Mairie, o simplă îmbrânceală se 
preschimbase în masacru. Din nou, fusese opera bandelor de 
cartier. Karim văzuse indivizi cu mutra stâlcită rostogolindu-se 
pe caldarâm și fete cu părul năclăit de sânge târându-se pe sub 
mașini pentru a se feri de alte lovituri. 

Crescând, tânărul magrebian nu-și mai recunoștea orașul, pe 
cale de-a fi înghiţit de un adevărat tsunami al criminalităţii. Se 
vorbea cu admiraţie despre Victor, un camerunez care se droga 
pe acoperișurile blocurilor. Despre Marcel, un golan cu fața 
ciupită de vărsat și un punct albastru tatuat pe frunte, în stil 
indian, care fusese condamnat în repetate rânduri pentru ultraj. 
Despre Jamel și Said, care jefuiseră o bancă. Uneori, Karim îi 
vedea pe acești tipi când ieșea de la liceu. Era uimit de 
atitudinea lor, de noblețea pe care o emanau. Nu erau niște 


indivizi vulgari, inculţi și grosolani, ci niște tipi rasaţi, eleganţi, 
cu priviri înflăcărate și gesturi atent studiate. 

Karim alese, așadar, tabăra din care voia să facă parte. La 
început, fură casetofoane din mașini, apoi mașini, reuşind astfel 
să devină independent din punct de vedere financiar. Incepu să- 
i frecventeze pe negrul opioman, pe „fraţii” spărgători și, mai 
ales, pe Marcel. Acesta era un vagabond înspăimântător, brutal, 
care se droga de dimineaţa până seara. În același timp însă 
păstra o anumită distanţă obiectivă față de cartierul de periferie 
în care-și făcea veacul, iar asta îl fascina pe Karim. Marcel, tuns 
foarte scurt și cu părul oxigenat, purta haine cu guler de blană și 
asculta Rapsodiile ungare ale lui Liszt. Locuia în clădiri părăsite 
și-l citea pe Biaise Cendrars5. Spunea despre Nanterre că era „o 
caracatiţă” și își inventase o întreagă încrengătură de motivații 
și scuze pentru a-și explica propria decădere. Paradoxal, dar 
această creatură a periferiei îi demonstrase lui Karim că exista 
și un alt fel de viaţă, dincolo de mizeria marginalităţii. 

lar tânărul arab își jură că avea să ajungă el însuși să o 
trăiască. 

Fără să renunţe la furturi, își dublă eforturile în plan școlar, 
spre surprinderea colegilor săi. Se înscrise la un curs de box 
thailandez, din dorinţa de a se apără de cei din jur, dar și de el 
însuși, căci uneori se lăsa cotropit de accese de furie, pe cât de 
neașteptate, pe-atât de greu de stăpânit. De-acum, propriul 
destin se preschimbase într-o coardă întinsă, pe care el înainta 
încercând să-și menţină echilibrul. În jurul său, hăurile 
întunecate ale delincvenţei și drogurilor înghițeau totul. Karim 
avea de-acum șaptesprezece ani și, din nou, rămăsese singur. În 
jurul său cobora tăcerea atunci când traversa holul căminului 
social sau când își bea cafeaua la cantina liceului, lângă 
consolele de flipper. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. În acea 
vreme, fusese deja selecționat pentru a participa la campionatul 
regional de box thailandez. Toţi știau că el, Karim Abdouf, era 
capabil să-ţi spargă nasul cu o lovitură cu călcâiul, fără măcar 
să-și ia mâinile de pe tejghea. In jurul lui se ţesuseră o mulțime 
de zvonuri despre spargeri, trafic de droguri, încăierări 
incredibile... 


> Pe numele adevărat Frédéric Louis Sauser (1881-1962), Biaise Cendrars a fost un 
poet și prozator francez de origine elvețiană. Scrierile sale posedă un exotism aparte 
și promovează libertatea inspiraţiei. (n.tr.). 


Majoritatea acestor zvonuri erau false, desigur, dar reputaţia 
îi asigura o oarecare liniște lui Karim. Tânărul arab își luă 
examenul de bacalaureat cu note mari, ceea ce îi dădea dreptul 
să fie felicitat personal de către directorul Școlii 12, moment în 
care își dădu seama, cu surprindere, că până și acestui personaj 
autoritar îi este frică de el. Se înscrise la Facultatea de Drept, 
chiar acolo, în Nanterre. Pe-atunci, fura câte două mașini în 
fiecare lună. Avea mai multe filiere la dispoziţie pentru a le 
valorifica, dar nu folosea niciodată de două ori la rând aceeași 
rețea. Fără îndoială, era singurul arab din cartier care nu fusese 
niciodată arestat sau măcar căutat de poliţie. Și, până în acel 
moment, nu se drogase niciodată. 

La douăzeci și unu de ani, Karim își obținuse licenţa în Drept. 
Ce avea să facă mai departe? Niciun avocat nu avea să fie 
dispus să ia drept stagiar un arăbete de un metru optzeci și 
cinci înălțime, subţire ca o prăjină, cu o droaie de cercei în 
urechi, purtând cioc și părul lung împletit în codițe rasta. 
Inscriindu-se pentru a primi ajutor de șomaj, Karim avea să se 
regăsească exact acolo de unde plecase. Mai bine să crape 
decât să i se întâmple asta. Să continue să fure mașini? Mai 
mult decât orice, Karim iubea orele târzii ale nopţii, liniștea 
absolută a garajelor și parcărilor, fluxul de adrenalină care-l 
invada atunci când dezactiva sistemele de alarmă ale unui 
BMW. Ştia că nu avea să poată niciodată să renunţe la această 
existență ocultă, la limită, încărcată de mistere și riscuri. Știa 
însă, în egală măsură, că într-o bună zi norocul lui avea să se 
termine. 

Atunci avu o revelaţie: avea să devină poliţist. Avea să 
evolueze în același univers ocult, dar la adăpostul legilor pe care 
le dispreţuia, în slujba unei patrii pe care nu dădea doi bani. Încă 
din fragedă copilărie, Karim își învățase lecţia: el nu avea origini, 
patrie sau familie. Singurele lui legi erau cele pe care și le 
impunea el însuși și singura patrie era propriul spaţiu vital. 

La întoarcerea din armată se înscrise la Școala superioară de 
Inspectori a Poliţiei Naţionale de la Cannes-Ecluse, aproape de 
Montereau. Pentru prima oară în viaţă își părăsea teritoriul din 
Nanterre. Rezultatele obținute fură, încă de la început, 
excepţionale. Karim poseda aptitudini intelectuale peste medie 
și, mai ales, cunoștea ca nimeni altul comportamentul 
delincvenţilor, legile găștilor de cartier și ale periferiilor urbane. 


Se dovedi a fi un talent înnăscut la tir și își aprofundă priceperea 
în luptele corp la corp. Era maestru în arta tg, o chintesenţță a 
luptelor cu mâinile goale, care aduna laolaltă toate loviturile 
periculoase din artele marţiale și din celelalte sporturi de 
contact. Ceilalţi viitori polițiști îl detestară, din instinct, căci era 
arab, era orgolios, știa să se bată și să se exprime mai bine 
decât majoritatea colegilor săi, care nu erau decât niște rataţi 
care se înrolaseră în poliție doar ca să scape de șomaj. 

Un an mai târziu, Karim își încheiase pregătirea, făcând mai 
multe stagii în cadrul unor comisariate pariziene. Avea acum 
parte de aceeași mizerie urbană, de aceleași zone dubioase, dar 
ajunsese la Paris. Tânărul stagiar își găsi o locuinţă de închiriat 
în cartierul Abbesses și, cu mintea tulburată de noianul de 
schimbări, înţelese esenţialul: era salvat. 

Cu toate acestea, nu tăiase toate punţile care-l legau de 
originile sale. Se întorcea în mod regulat la Nanterre pentru a 
afla ce mai era nou. lar veștile nu erau deloc bune: lumea sa 
continua să se năruie. Victor fusese găsit pe terasa unui bloc cu 
optsprezece etaje, chircit ca o mumie, cu o seringă înfiptă în 
scrot: supradoză. Hassan, un bodyguard blond și solid, își 
zburase creierii cu o armă de vânătoare. „Fraţii spărgători” erau 
închiși la Fleury-Merogis, iar Marcel fusese prins în capcana fără 
ieșire a consumului de heroină. 

Karim își vedea prietenii luând-o razna sau pierind, unul după 
altul, și constata îngrozit că tăvălugul nimicitor nu mai putea fi 
oprit. lar distrugerea era grăbită de infecțiile cu SIDA. Spitalele, 
altă dată populate de muncitori distruși de munca prea grea și 
de bătrâni neputincioși, se umpluseră de puștani condamnați la 
moarte, cu gingiile negre, pielea străvezie și organele interne 
făcute praf. Karim își văzu stingându-se astfel bună parte dintre 
prietenii de altă dată. Văzu răul care căpăta puteri, se extindea 
și, în cârdășie cu virusul hepatitei C, decima întreaga sa 
generaţie. Karim se retrase, cu teama în fiecare fibră a corpului. 

Orașul său murea, iar el nu avea ce să facă pentru a opri asta. 

In iunie 1992 își obţinu diploma, cu felicitările juriului, o 
adunătură de burghezi îmbuibaţi care nu-i inspira decât milă și 
condescendență. Cu toate acestea, victoria se cuvenea a fi 
sărbătorită. Tânărul arab cumpără o șampanie și se îndreptă 
spre Fontenelles, complexul de apartamente în care locuia 
Marcel. Işi amintea și acum fiecare detaliu al acelei după-amiezi 


târzii. Sună la ușa prietenului său. Niciun răspuns. Îi luă la 
întrebări pe puștii care se jucau în faţa blocului, apoi luă la rând 
coridoarele complexului, terenurile de fotbal, curtea depozitului 
de hârtie din apropiere... Nicăieri, nici urmă de Marcel. Alergă 
încoace și încolo, zadarnic, până când se înseră. La zece seara, 
Karim ajunse la spitalul Maison de Nanterre, la secţia de boli 
infecțioase, bănuind că Marcel, depistat ca seropozitiv de doi 
ani, ar fi putut să fie internat acolo. Rezistă cu stoicism mirosului 
de eter, înfruntă privirile disperate ale bolnavilor, luă la întrebări 
fiecare medic întâlnit. Văzu moartea la lucru și asistă la 
progresele atroce ale infecţiei. 

Dar Marcel se dovedi de negăsit. 

Cinci zile mai târziu, află că trupul neînsufleţit al prietenului 
său fusese găsit într-o pivniţă, cu mâinile arse, unghiile smulse 
și fața plină de tăieturi. Marcel fusese torturat până în pragul 
morţii, înainte de a fi lichidat cu un glonte în ceafă. Pe Karim 
veștile nu-l surprinseră deloc. 

Prietenul său exagera cu drogurile și dilua dozele pe care le 
vindea ca să-și întreţină adicţia. Traficul de droguri devenise un 
soi de cursă împotriva morții. 

Printr-o pură întâmplare, în aceeași zi, tânărul poliţist își primi 
legitimaţia de inspector. Strălucitoare, decorată cu tricolor. lar 
această coincidenţă îi apăru ca un semn. Se retrase în umbră și 
zâmbi, cu gândul la ucigașii lui Marcel. Ticăloșii aceia n-aveau 
de unde să știe că Marcel avea un prieten poliţist. Nu aveau de 
unde să știe că acesta n-avea să aibă nicio ezitare să-i ucidă, în 
numele unui trecut iremediabil pierdut și din convingerea că 
viața nu putea fi chiar în asemenea măsură de dezgustătoare. 

Karim porni, așadar, în cruciadă. 

Avu nevoie de numai câteva zile pentru a obţine numele 
ucigașilor. Aceștia fuseseră văzuţi în compania lui Marcel, cu 
puţin timp înaintea momentului în care se estima că fusese 
comisă crima. Thierry Kalder, Eric Masuro, Antonio Donato. 
Tânărul arab fu întrucâtva dezamăgit: erau trei drogaţi de 
duzină care, fără îndoială, încercaseră să afle de la Marcel unde 
își ţinea stocul de marfă. Karim săpă mai departe: nici Kalder și 
nici Masuro nu puteau fi cei care-l torturaseră pe Marcel; nu 
erau îndeajuns de distruși. Donato era vinovatul. Avea 
antecedente: furturi și violenţă asupra unor minori. Proxenetism 
cu minore, pe șantiere. Și era drogat până în măduva oaselor. 


Karim hotărî că pedepsirea acestuia avea să-i satisfacă setea 
de răzbunare. 

Trebuia să se miște repede. Poliţiștii din Nanterre care îi 
dăduseră toate aceste informaţii erau ei înșiși în căutarea 
ticalosului. Porni, așadar, pe străzi. Era din Nanterre, cunoștea 
fiecare complex rezidenţial, vorbea limba puștilor de pe străzi. 
Avu nevoie doar de o zi pentru a-i depista pe cei trei drogaţi. Se 
instalaseră într-o clădire părăsită, în apropierea unuia dintre 
podurile autostrăzii de lângă Universitatea din Nanterre. Era o 
ruină care aștepta să fie demolată, vibrând în larma asurzitoare 
a mașinilor care treceau la numai câţiva metri de ferestrele ei. 

Se îndreptă într-acolo, ziua în amiaza mare, fără să-i pese de 
soarele arzător sau de vacarmul autostrăzii. În fața imobilului 
părăsit, mai mulţi copii se jucau pe strada plină de praf. Îi 
urmăriră cu privirea pe individul înalt, cu plete rasta, care intră 
în clădirea devastată. 

Karim trecu prin holul în care toate cutiile poștale fuseseră 
vandalizate, urcă din patru în patru treptele și percepu, în ciuda 
vuietului mașinilor, bubuiturile unui ritm de rap. Zâmbi, 
recunoscând o piesă a trupei A Tribe Called Quest$, de pe un 
album pe care-l asculta deja de câteva luni. Izbi cu piciorul în 
ușă și-o dădu de perete, rostind scurt: „Poliţia!” Simţi o 
descărcare în vene: era pentru prima oară când își asuma rolul 
polițistului fără frică. 

Cei trei indivizi încremeniră, stupefiaţi. Apartamentul era plin 
de moloz, ferestrele erau acoperite cu scânduri, tapetul și 
lambriurile fuseseră smulse, iar pe o saltea sfâșiată de pe 
pardoseală trona un televizor Sony ultimul răcnet, fără îndoială 
furat în decursul nopţii trecute. Pe ecran se succedau imaginile 
cu cărnuri palide ale unui film porno. Într-un colţ, un blaster” 
bubuia de zor, stârnind praful în jur. 

Karim se simţi de parcă s-ar fi dedublat și-ar fi privit din 
exterior scena, văzându-se pe el însuși cum pătrunde în 
încăperea sordidă. Ochi într-un colţ un morman de casetofoane 
de mașină, așezate de-a valma. Văzu pungulițele cu prafuri, 
deschise, pe un carton. Reperă o armă de calibru mare și mai 
multe cutii cu muniţie. Il recunoscu imediat pe Donato, după 


S Trupă americană, formată în 1985, care a influenţat în mod definitoriu stilul muzical 
hip-hop. Ultimul album al acesteia a fost lansat în 2016. (n.tr.). 
7 Radio-casetofon de dimensiuni mari, cu boxe de mare putere. (n.tr.). 


fotografia antropometrică pe care o avea în buzunar: un chip 
palid, cu ochii limpezi, supt la faţă și cu obrajii plini de cicatrice. 
Ceilalţi doi, chirciţi alături, încercau să-și revină din visele lor 
chimice. Karim nu-și scosese încă pistolul. 

— Kalder, Masuro, valea de-aici! 

Cei doi tresăriră auzindu-și numele. După o scurtă ezitare și 
un schimb de priviri, se strecurară către ieșire. Mai rămăsese 
Donato, care tremura ca o frunză în bătaia vântului. Brusc, 
acesta se aruncă spre arma de calibru greu. Karim îi strivi mâna 
în momentul în care aceasta apuca patul puștii, și-i repezi un 
bocanc în figură, fără a-i elibera însă mâna de sub apăsare. Se 
lăsă cu toată greutatea pe mâna individului și se auzi un pârâit 
la încheietură, iar Donato scoase un răcnet de durere. Polițistul îl 
luă de guler și-l trânti pe o saltea murdară. Ritmul surd al celor 
de la A Tribe Called Quest continua să se facă auzit. 

Karim își scoase pistolul pe care-l purta la centură în partea 
stângă, într-un toc închis cu bandă-arici și-și trase pe mâna care 
ținea arma o pungă de plastic, fabricată dintr-un polimer 
special, neinflamabil. Işi strânse mâna pe patul pistolului. 
Individul ridică privirea: 

— Ce... La dracu’... Ce faci? 

Karim introduse un glonte pe ţeava. 

— E pentru tuburile cartușelor. N-ai văzut prin filme, pe la TV? 
E absolut obligatoriu să nu lași în urmă tuburile cartușelor. 

— Dar ce vrei de la mine? Eşti polițist? Eşti poliţist, pe bune? 

Karim dădea din cap în ritmul muzicii. Într-un târziu, rosti: 

— Vin din partea lui Marcel. 

— Cine? 

Polițistul citi în privirea individului o nedumerire totală. 
Realiză că italianul nu-și mai amintea de cel pe care-l torturase 
până la moarte. In memoria drogatului, Marcel nu exista, poate 
că nici nu existase vreodată. 

— Cere-i iertare! 

— Ce... Ce?! 

Chipul ud de sudoare al lui Donato lucea în lumina soarelui. 
Karim își ridică arma învelită în plastic. 

— Cere-i iertare lui Marcel! gâfâi el. 

Celălalt știu în clipa aceea că urma să moară și urlă: 

_ — lertare! lertare, Marcel! La naiba... Îţi cer iertare, Marcel! 
Iti... 


Karim trase de două ori, în plină figură. 

Recuperă gloanţele din fibrele calcinate ale saltelei, își vâri 
tuburile fierbinţi în buzunar și ieși, fără să mai privească înapoi. 

Presimţea că ceilalți doi aveau să revină cu întăriri. Așteptă 
câteva minute în holul clădirii, apoi îi zări pe Kalder și Masuro, 
care se apropiau în goană, însoțiți de alţi trei zombi asemenea 
lor. Se repeziră în clădire prin ușile vraiște. Înainte ca ei să 
apuce să reacționeze, Karim le ieși înainte, îl apucă de guler pe 
Kalder și-l trânti cu spatele de șirul de cutii poștale. Işi ridică 
arma și urlă: 

— Dacă vorbeşti, ești mort! Dacă mă cauţi, te-am curăţat! 
Dacă încerci să mă omori, intri la pârnaie pe viaţă! Sunt poliţist, 
labagiule! Poliţist, ai priceput? 

ÎI trânti pe individ la pământ și ieși în strada inundată de 
soarele arzător, strivind sub tălpi cioburi de sticlă. 

Așa își luă Karim adio pentru totdeauna de la Nanterre, orașul 
care-l învățase tot ce știa. 

e 

Câteva săptămâni mai târziu, tânărul arab telefonă la 
comisariatul de poliţie de la Boule, pentru a se interesa de 
ancheta privind moartea lui Marcel. | se explică ceea ce el știa 
deja. Ucigașul lui Marcel, Donato, fusese ucis la rândul său, cel 
mai probabil cu două gloanţe trase dintr-un Parabellum calibrul 
9, dar gloanţele și tuburile cartușelor nu fuseseră găsite, deci nu 
existau niciun fel de indicii clare. Cât despre cei doi complici ai 
săi, aceștia dispăruseră. Cazul fusese considerat închis de către 
polițiști. Karim luă aceeași hotărâre. 

Tânărul arab ceruse să fie angajat la BRIE, care-și avea sediul 
pe Quai des Orf&vres; această secție era specializată în filarea 
suspecţilor,  flagranturi şi  descinderi. Rezultatele sale 
excepţionale din școală îl îndreptățeau însă la mai mult, astfel 
încât i se propuse să fie încadrat în Divizia a Șasea, Brigada 
Antiteroristă, cu scopul de a se infiltra în grupurile 
fundamentaliste islamice din cartierele rău famate. Existau prea 
puţini polițiști arabi pentru a nu se profita de această ocazie. 
Karim refuză. Nu voia să joace rolul de turnător, nici măcar 
pentru a demasca niște asasini fanatici. Karim își dorea să 
bântuie prin împărăţia nopţii, să ia urma ucigașilor, să-i înfrunte 
chiar pe teritoriul lor, în acea lume paralelă din care provenea el 


3 Brigada de Recunoaștere și Investigaţii. (n.tr.). 


însuși. Refuzul lui nu fu primit cu entuziasm de către superiori. 
Câteva luni mai târziu, Karim Abdouf, absolvent al Școlii de 
Poliţie de la Cannes-Ecluse și ucigașul neștiut al unui drogat 
psihopat, fu transferat la Sarzac, în departamentul Lot. 

Lot. Un ţinut unde nici măcar trenurile nu mai opreau, iar la 
fiecare cotitură a drumului te puteai aștepta să dai peste un sat- 
fantomă, abandonat. Un ţinut al cavernelor, unde până și turiștii 
nu ajungeau decât dacă erau pasionaţi de peșteri, canioane, 
prăpăstii și picturi rupestre... Repartiția era o insultă la adresa 
identităţii lui Karim. El era orașean, născut și crescut pe străzi, și 
nimic n-ar fi putut fi mai îndepărtat de ceea ce își dorea decât 
acest orășel de provincie. 

Își începu, astfel, o existenţă cotidiană demnă de milă. Karim 

avea parte de o plictiseală mortală, punctată de însărcinări 
derizorii. Constatarea unor accidente rutiere, arestarea unui hoţ 
mărunt din zonele comerciale sau a unui exhibiţionist care 
aţinea calea turistelor... 
_ Tânărul arab începu atunci să trăiască într-o lume a visurilor. 
Işi procură biografiile marilor polițiști. De câte ori avea ocazia, 
frecventa bibliotecile din Figeac și Cahors, colecționând articole 
care detaliau desfășurarea unor anchete și fapte diverse, tot ce- 
ar fi putut să îi amintească de adevărata meserie de poliţist. Işi 
făcu rost de cărţi mai vechi cu memoriile unor gangsteri. Se 
abonă la revistele profesionale ale poliţiei, la diverse periodice 
specializate în armament, balistică, noi tehnologii. Își construi o 
lume a lui, una de hârtie, de care se lăsă înghiţit încetul cu 
încetul. 

Locuia singur, trăia singur, lucra singur. La comisariat, care 
era, fără îndoială, unul dintre cele mai mici din ţară, era temut și 
detestat în egală măsură. Colegii îl porecliseră Cleopatra, din 
cauza codiţelor rasta. Îl credeau fundamentalist, căci nu bea. Îi 
atribuiau moravuri bizare, fiindcă refuzase de fiecare dată, în 
ocaziile când patrula noaptea, răgazul obligatoriu la cârciuma lui 
Sylvie. 

Baricadat în propria singurătate, Karim număra zilele, orele, 
secundele și, uneori, trecea câte un weekend întreg fără să 
deschidă gura. 

În acea luni dimineaţă tocmai își încheia una dintre aceste 
reprize de tăcere auto-impusă, pe care și-o petrecuse aproape 
în întregime în garsoniera sa, cu excepţia ieșirilor la 


antrenament, în pădure. Pe parcursul acestora repeta fără răgaz 
mișcările ucigașe ale stilului té, apoi consuma câteva 
încărcătoare luând drept ţintă trunchiurile copacilor centenari. 

Cineva sună la ușă. Cu un gest reflex, Karim își privi ceasul: 
era 7 și 45 de minute. Deschise. 

Era Selier, unul dintre polițiștii de serviciu. Afișa o expresie 
sumbră, marcată de nesomn și neliniște. Karim nu-l invită să se 
așeze și nici nu se oferi să-i facă un ceai. Intrebă sec: 

— Ce s-a întâmplat? 

Bărbatul deschise gura, dar nu spuse nimic. Fruntea și părul îi 
erau năclăite de sudoare, sub caschetă. In cele din urmă, 
îngăimă: 

— La școală. La școala cea mică. 

— Ce e? 

— La Școala Jean Jaures. Cineva a dat o spargere, azi-noapte. 

Karim zâmbi. Săptămâna începea palpitant. Cel mai probabil, 
niște golani din orașul vecin vandalizaseră școala primară doar 
din plăcerea de a-și bate joc de oameni. 

— E balamuc mare? întrebă Karim, în timp ce se îmbrăca. 

Polițistul în uniformă se strâmbă, observând hainele pe care 
le alesese Karim: tricou, blugi, o vestă de jogging cu glugă, apoi 
o jachetă de piele maro, în stilul anilor cincizeci. Mormăi, 
răspunzând la întrebare: 

— Tocmai, nu e deloc balamuc. Pare o lovitură dată de 
profesioniști... 

Karim își legă șireturile bocancilor. 

— O lovitură dată de profesioniști? Ce vrea să însemne asta? 

— N-au fost niște mucoși care și-au făcut de cap... Au intrat în 
școală cu chei potrivite și și-au luat toate precautiile. 
Directoarea e cea care a remarcat că anumite lucruri nu erau în 
regulă și... 

Tânărul arab se ridică. 

— Ce au furat? 

Selier expiră adânc și-și lărgi gulerul cămășii cu degetul. 

— Tocmai asta e și mai ciudat: n-au furat absolut nimic. 

— Pe bune? 

— Da. Au intrat într-o clasă și... gata. Apoi au plecat, uite- 
așa... 

Vreme de o clipă, Karim își privi reflecţia în geamul ferestrei. 
Cozile-i cădeau oblic de-o parte și de cealaltă a capului, iar faţa 


părea și mai ascuţită datorită ciocului. Își puse o bonetă 
tricotată în culori jamaicane și zâmbi, văzându-și imaginea 
reflectată. Un diavol. Un diavol ivit din Caraibe. Se întoarse către 
Selier. 

— Și ce-ţi veni să mă cauţi tocmai pe mine? 

— Crozier nu s-a întors încă din weekend. Așa că eu și cu 
Dussard ne-am gândit că... în fine, că... Trebuie să vezi asta, 
Karim... 

— E-n regulă. Hai să mergem. 


8. 


Soarele se înălța peste Sarzac. Un soare de octombrie, călduț 
și palid ca o convalescenţă neplăcută. 

Karim urcă în vechiul său Peugeot Break și porni pe urmele 
mașinii cu însemnele poliției. Traversară orașul mort; luminile 
alburii ale felinarelor nu fuseseră încă stinse. 

Sarzac nu era un oraș istoric, dar nici nu putea fi catalogat 
drept o urbe modernă. Se întindea, prelung, în câmpie, o 
înșiruire anostă de case fără vârstă și fără nimic ieșit din comun. 
Doar zona centrală dădea semne că ar fi avut un dram de 
personalitate: un tramvai ca de jucărie o traversa dintr-o parte 
într-alta, pe străzile pietruite. De fiecare dată când îl vedea 
trecând, lui Karim îi veneau în minte Elveţia și Italia, fără să știe 
prea bine de ce, căci nu cunoștea niciuna dintre cele două ţări. 

Școala Jean Jaurès era situată în estul orașului, în cartierul de 
blocuri ocupate de pătura mai nevoiașă a locuitorilor. Karim 
ajunse într-o zonă cu clădiri zugrăvite în maro și albastru, urâte, 
care-i aminteau de cartierul de periferie în care crescuse. Școala 
se afla la capătul unei rampe de beton, deasupra unei străzi cu 
asfaltul crăpat. 

În poarta școlii erau așteptați de o femeie îmbrăcată cu un 
cardigan mult prea mare: directoarea. Karim o salută și se 
prezentă. Femeia îl întâmpină cu un zâmbet sincer, iar 
atitudinea ei prietenoasă îl luă prin surprindere. Îi mulţumi în 
gând și își îngădui un scurt răgaz pentru a o studia. Avea o faţă 
lătăreaţă și ochi foarte mari, verzi, ca frunzele de nufăr. 


Fără niciun comentariu, directoarea îi invită să o urmeze. 
Clădirea  pseudo-modernă părea neterminată, sau poate 
încremenise într-un stadiu greu de definit al unei renovări ce nu 
fusese dusă la bun sfârșit. Culoarele foarte scunde aveau pereţii 
acoperiți cu panouri de polistiren, așezate cam alandala. 
Majoritatea erau pline de desene ale copiilor, prinse în pioneze 
sau executate direct pe perete. Din loc în loc erau cuiere, 
instalate la înălțimea potrivită copiilor. Nimic nu era așezat 
conform unei logici sau simetrii. Karim avea impresia că înainta 
printr-o cutie de pantofi strivită sub călcâiul unui uriaș. 

Directoarea se opri în fața unei uși întredeschise și rosti, cu 
glas șoptit, pe un ton misterios: 

— Asta e singura încăpere în care au intrat. 

Împinse cu băgare de seamă ușa. Intrară într-un birou care 
aducea mai degrabă cu o sală de așteptare. Dulapurile cu vitrină 
adăposteau numeroase registre și manuale școlare. Pe un 
frigider micut trona o cafetieră. Un birou din imitație de lemn de 
stejar era ascuns sub numeroase plante în ghivece așezate pe 
farfurii pline cu apă. În jur domnea un miros pronunţat de 
pământ ud. 

— Vedeţi, ăsta e dulapul pe care l-au deschis, spuse femeia, 
arătând spre una dintre vitrine. Aici sunt arhivele noastre. La 
prima vedere însă n-au luat nimic, nici măcar nu pare că s-ar fi 
atins de ceva. . 

Karim îngenunche și examină încuietoarea dulapului. In cei 
zece ani de spargeri și furturi căpătase o experiență îndeajuns 
de bogată în acest domeniu. Fără îndoială, cel care forțase 
încuietoarea avea cunoștințe solide și unelte potrivite. Karim era 
uimit: de ce ar fi vrut un profesionist să dea o spargere la o 
școală primară din Sarzac? Luă unul dintre registre și-l răsfoi 
scurt: liste de nume, comentarii ale profesorilor, corespondenţă 
administrativă... Fiecare volum era rezervat câte unui an 
anume. Locotenentul se ridică în picioare. 

— Nimeni n-a auzit nimic? 

— Vedeţi dumneavoastră, îi răspunse femeia, școala noastră 
nu e chiar așa de bine păzită. Există o femeie angajată pe post 
de paznic, dar, la drept vorbind... 

Karim continua să privească dulapul cu vitrină care fusese 
deschis fără să fie deteriorat în vreun fel. 


— Când credeţi că a avut loc incursiunea? În noaptea de 
sâmbătă sau duminică? 

— Nu știu, și nici nu cred că are prea mare importanţă. De-a 
lungul weekendului, micuța noastră școală e ca o moară 
părăsită. Nu-i nimic de furat aici. 

— E-n regulă, trase el concluzia. Am să vă rog să treceţi pe la 
comisariat, pentru o declarație. 

— Sunteţi infiltrat, nu-i așa? 

— Poftim? 

Directoarea îl măsura pe Karim cu atenţie. Reluă: 

— Mă refer la costumația dumneavoastră. Vă amestecați cu 
bandele de cartier și... 

Karim izbucni în râs. 

— Nu prea sunt bande pe-aici, doamnă. 

Directoarea îi ignoră observaţia și continuă, pe un ton expert: 

— Știu cum se petrec lucrurile, am văzut un documentar pe 
tema asta. Cei ca dumneavoastră poartă haine cu două feţe, pe 
dos sunt marcate cu însemnele Poliției Naţionale și... 

— Doamnă, vă supraestimaţi orășelul, o întrerupse Karim. 

Îi întoarse spatele și porni spre ieșire. Directoarea îl ajunse din 
urmă: 

— Nu aveţi de gând să căutați indicii? Să prelevaţi amprente? 

Karim îi replică: 

— Cred că, dată fiind gravitatea cazului, ne vom mulțumi să 
vă preluăm depoziţia și să dăm o tură prin cartier. 

Femeia păru dezamăgită. Îl privi din nou cu atenţie pe Karim: 

— Nu sunteţi din partea locului, nu-i așa? 

— Nu. 

— Și cum de aţi ajuns să fiţi repartizat aici? 

— E o poveste lungă. Într-o bună zi, am să vă caut ca să v-o 
spun. 

Ajuns afară, Karim se îndreptă spre polițiștii în uniformă, care 
fumau cu ţigările palmate, ca niște școlari speriaţi. Sélier cobori 
în grabă din furgonetă. 

— Domnule locotenent, n-o să vă vină să credeţi! A mai 
apărut un caz. 

— Ce fel de caz? 

— O altă spargere. De când sunt aici, nu mi s-a mai întâmplat 
să... 

— Unde? 


S6lier ezită, ridicând privirea spre colegii săi. Gâfâia pe sub 
mustață. 

— La cimitir. Cineva a intrat cu forța într-un cavou. 

e 

Monumentele funerare și crucile se înșirau pe o pantă ușoară, 
alternând nuanţe de gri și verzui, de parcă ar fi fost dăltuite în 
licheni ce străluceau în bătaia razelor soarelui. Dincolo de 
poarta cimitirului, tânărul arab inspiră parfumul de rouă și flori 
fanate. 

— Așteptaţi-mă aici, mormăi el adresându-se polițiștilor în 
uniformă. 

În timp ce-și punea mănușile de cauciuc, își spuse că orașul 
Sarzac avea să-și amintească multă vreme de-acum înainte de 
această zi de luni. 

Trecuse pe la apartamentul său pentru a-și lua echipamentul 
„Știinţific”: un kit conţinând pudră de aluminiu și granit, adezivi 
și ninhidrină”, pentru prelevarea amprentelor digitale latente, 
dar și soluţie de elastomer pentru eventuala prelevare a 
mulajului unor urme de picior. Era hotărât să scoată la iveală, cu 
maximă atenţie, orice potenţial indiciu. 

Urmă aleile presărate cu pietriș pentru a ajunge la cavoul 
profanat, al cărui amplasament îi fusese indicat în prealabil. 
Iniţial, se temuse că avea să descopere o adevărată profanare, 
de felul celor care aveau loc tot mai des, pe tot teritoriul Franţei: 
cranii dezgropate, cadavre mutilate... Nu era cazul aici: totul 
părea să fie în ordine. Era limpede că profanatorul sau 
profanatorii nu se atinseseră de nimic, cu excepţia intrării în 
cavou. Karim ajunse lângă blocul de granit funerar, un 
monument având forma unei capele. _ 

Lespedea cavoului era ușor dată la o parte. Ingenunche 
pentru a observa de aproape încuietoarea. La fel ca la școala 
primară, spărgătorii trataseră cu o grijă aparte deschiderea 
mormântului. Polițistul mângâie peretele de piatră și trase 
concluzia că, și de astă dată, avea de-a face cu niște 
profesioniști. Să fi fost oare aceiași? 

Împinse mai mult lespedea de piatră și încercă să își 
imagineze ce se petrecuse acolo. De ce oare, după ce avuseseră 


? Produs chimic utilizat pentru a detecta amoniacul sau aminele primare și secundare. 
Când reacționează cu aceste amine libere, se produce o culoare albastră sau purpurie 
pură cunoscută sub numele de violet Ruhemann. (n.tr.). 


atâta grijă la deschiderea cavoului, intrușii plecaseră fără să o 
închidă la loc? Mișcă lespedea și înțelese: panoul de piatră se 
freca de câteva pietricele prinse sub greutatea sa, pe prag. Din 
această cauză, lespedea nu mai putea fi pusă la loc. Micile 
așchii minerale zădărniciseră intenţia profanatorilor de a trece 
neobservați. 

Polițistul studie apoi sistemul de închidere care zăvora 
lespedea. Era o structură specifică, fără îndoială, pentru acest 
gen de construcţie, genul de încuietoare pe care doar un 
specialist ar fi putut să o cunoască. Polițistul simţi un fior: avea 
de-a face cu niște specialiști? Din nou, Karim se întrebă dacă 
aceeași echipă dăduse ambele spargeri, la școală și la cimitir. 
Care ar fi putut fi oare legătura între cele două incursiuni? 

Un început de răspuns îi fu oferit de piatra funerară. Inscripţia 
de pe aceasta anunţa că aici era înmormântat „Jude ltero. 23 
mai 1972 - 14 august 1982”. Karim reflectă câteva clipe. Poate 
că acest băieţel frecventase școala Jean Jaurès? Privi din nou 
piatra funerară: niciun epitaf, niciun fragment din vreo 
rugăciune. O ramă ovală, din argint învechit, fusese fixată pe 
suprafața de marmură, dar nu conţinea nicio fotografie. 

— E un prenume de fată, nu-i așa? 

Karim se întoarse, surprins. Selier își făcuse apariţia, cu 
aceeași expresie nedumerită pe chip. Locotenentul îi răspunse 
din vârful buzelor. 

— Nu, e un prenume masculin. 

— Englezesc? 

— Nu, e evreiesc. 

Selier își șterse fruntea transpirată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, avem de-a face cu un caz ca 
acela de la Carpentras? O profanare comisă de niște indivizi de 
extremă dreaptă? 

Karim se ridică și-și frecă una de alta palmele acoperite de 
mănușile de cauciuc. 

— Nu, nu cred. Fii drăguţ, te rog, și așteaptă-mă la ieșire, cu 
ceilalţi. 

Selier plecă bombănind, cu cascheta ridicată de pe frunte. 
Karim îl urmări cum se îndepărta, apoi își îndreptă din nou 
atenţia asupra lespezii. 

Se hotărî să facă o scurtă incursiune subterană. Înaintă, 
aplecându-se, trecu pe sub portalul scund și își aprinse, în 


același timp, lanterna. Cobori treptele spre interior, simțind 
praful scrâșnindu-i sub tălpi. Avea senzaţia că încalcă un tabu 
ancestral. Se gândi la faptul că nu avea niciun fel de preferinţă 
religioasă și se felicită în sinea sa. Fasciculul lanternei cu 
halogen sfâșia întunericul criptei. Karim mai înaintă un pic, apoi 
încremeni. Sicriul din lemn de culoare deschisă, așezat pe doi 
suporţi, își făcuse apariţia în raza lanternei. 

Înghiţind în sec, Karim se apropie și studie micul sicriu. Avea 
aproximativ un metru și șaizeci de centimetri lungime. Colţurile 
erau împodobite cu decoraţiuni metalice argintii. Părea să fi 
rezistat destul de bine scurgerii timpului. Pipăi balamalele și se 
gândi că, dacă n-ar fi avut mănușile, nu i-ar fi venit să atingă 
sicriul. Faptul că se lăsa cuprins de astfel de temeri îl enervă. La 
prima vedere cel puţin, capacul nu părea să fi fost ridicat. Işi luă 
între dinţi lanterna pentru a putea examina mai atent sistemul 
de închidere cu șuruburi al sicriului, când din urma sa o voce 
puternică se făcu auzită: 

— Ce dracu’ cauţi aici? 

Karim tresări. Deschise gura pentru a răspunde și scăpă 
dintre dinţi lanterna. Întunericul îl învălui, în timp ce se întorcea. 
Un bărbat stătea aplecat în deschizătura intrării. Tânărul arab 
bâjbâi în căutarea lanternei. Rosti în grabă: 

— Poliţia! Sunt locotenent de poliţie. 

Bărbatul din capul scărilor tăcu o vreme, apoi aruncă, printre 
dinţi: 

— N-aveţi dreptul să intraţi aici. 

Polițistul îndreptă lanterna spre sol și reveni la baza scărilor. 
Își aţinti privirea asupra tipului încruntat, a cărui siluetă se 
decupa într-un dreptunghi de lumină. Fără îndoială, era paznicul 
cimitirului. Karim era conștient că, aflându-se aici, comitea o 
infracţiune. Chiar și în circumstanţele date, ar fi avut nevoie de 
o autorizaţie scrisă din partea familiei sau de un mandat clar 
pentru a putea pătrunde în cavou. Urcă treptele și i se adresă 
paznicului: 

— Daţi-vă la o parte, vreau să ies. 

Bărbatul se conformă. Karim ieși la lumină, bucurându-se de 
ea ca de un elixir al vieţii. Își scoase legitimaţia tricoloră și se 
prezentă: 

— Karim  Abdouf, de la  comisariatul din  Sarzac. 
Dumneavoastră aţi descoperit profanarea? 


Bărbatul nu-i răspunse. Îl măsura din priviri pe tânărul 
magrebian, cu ochii săi lipsiţi de culoare, ca niște bule de aer 
într-o apă cenușie. 

— N-aveţi dreptul să intraţi aici. 

Karim încuviință, distrat. Răcoarea matinală îi alungă senzaţia 
de rău fizic pe care i-o provocase coborârea în criptă. 

— E-n regulă, bătrâne, n-are rost să discutăm despre asta. 
Poliţia are întotdeauna dreptate. 

Bătrânul strâmbă din buzele tivite cu o barbă neîngrijită. 
Puţea a alcool și a noroi. Karim continuă: 

— OK, spune-mi ce știi. La ce oră ai descoperit profanarea? 

Bătrânul oftă, înainte de a răspunde: 

— Am venit la ora șase. Azi-dimineaţă avem programată o 
înmormântare. 

— Când ai trecut ultima oară pe aici? 

— Vineri. 

— Așadar, e posibil ca acest cavou să fi fost deschis oricând în 
decursul weekendului? 

— Da. Dar eu aș zice că s-a întâmplat azi-noapte. 

— De ce? 

— Fiindcă duminică după-masă a plouat și nu-i nici urmă de 
umezeală în cavou... Prin urmare, probabil că lespedea a fost 
închisă. 

— Locuiești undeva în apropiere? întrebă Karim. 

— Nimeni nu locuiește în apropierea cimitirului. 

Arabul privi în jur, cuprinzând din ochi micul cimitir care 
inspira calm și liniște. 

— Ai văzut vreodată vagabonzi pe-aici? 

— Nu. 

— N-au fost niciodată vizitatori mai dubioși? Cazuri de 
vandalism? Ceremonii oculte? 

— Nu. 

— Spune-mi ce știi despre mormântul ăsta. 

Gardianul scuipă în pietrișul aleii. 

— Nu-i nimic de zis. 

— E ciudat ca într-o criptă așa de mare să fie îngropat doar un 
copil, nu-i așa? 

— Da, e ciudat. 

— Îi cunoști pe părinţi? 

— Nu. Nu i-am văzut niciodată. 


— Nu lucrai aici în 1982? 

— Nu. lar tipul dinainte e mort. Toţi ne ducem, mai devreme 
sau mai târziu, rânji paznicul. 

— Cavoul mi se pare bine întreţinut. 

— N-am spus că nu vine nimeni aici. Am spus doar că nu-i 
cunosc. Am experienţă. Știu cât de repede se uzează piatra. 
Cunosc durata de viață a florilor, chiar și a celor de plastic. Știu 
cât trăiesc firele de iederă, cum apar buruienile și toate 
mizeriile. Mi-e foarte limpede că acest cavou e îngrijit de cineva, 
dar eu unul n-am văzut pe nimeni, niciodată. 

Karim căzu pe gânduri. Îngenunche din nou și studie mica 
ramă ovală de argint. | se adresă gardianului, fără să-și ridice 
privirea: 

— Am impresia că profanatorii au furat portretul puștiului. 

— Ah, da? Da, se poate să fie așa. 

— Îţi mai amintești de el? De figura copilului? 

— Nu. 

Karim se ridică, își scoase mănușile și trase concluzia: 

— Va veni o echipă de specialiști în cursul zilei de azi, pentru 
a preleva amprente și alte eventuale indicii. Așa că am să te rog 
să anulezi ceremonia funerară programată. Spune-le că sunt 
lucrări în curs, c-a fost o inundație, vezi tu ce le spui. Nu vreau 
pe nimeni în preajmă azi, ai înţeles? Și mai ales nu vreau să văd 
vreun jurnalist p-aici. 

Bătrânul încuviinţă din cap, în timp ce Karim se îndrepta deja 
spre poarta cimitirului. 

În depărtare, dangătul leneș al unui clopot vestea ora nouă. 


9. 


Înainte să meargă la comisariat pentru a-și scrie raportul 
asupra celor întâmplate, Karim făcu un mic ocol pentru a ajunge 
din nou la școală. Soarele scălda în raze roșiatic-aurii 
acoperișurile caselor din jur. Din nou, polițistul își spuse că avea 
să fie o zi superbă și simţi un nod în gât la acest gând. 

Ajuns la școală, o luă la întrebări pe directoare: 

— Aţi putea să-mi spuneţi dacă un băiat pe nume Jude ltero a 
urmat cursurile aici, cândva în anii optzeci? 


Femeia se fandosi, jucându-se cu mânecile prea largi ale 
cardiganului: 

— Aveţi deja o pistă, domnule inspector? 

— Vă rog, răspundeţi-mi la întrebare. 

— Ei bine. Ar trebui să consult arhiva pentru a vă da un 
răspuns. 

— Să mergem. Chiar acum, dacă se poate. 

Directoarea îl conduse din nou pe Karim în biroul plin de 
plante. 

— În anii optzeci, aţi spus? întrebă ea, trecându-și degetul de- 
a lungul cotoarelor registrelor îndesate în dulapul cu vitrină. 

— 1982, 1981 și așa mai departe, îi răspunse Karim. 

Brusc, percepu o anumită ezitare în atitudinea femeii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E straniu, azi dimineaţă n-am observat... 

— Ce anume? 

— Registrele... Cele din '81 și '82... Au dispărut. 

Karim o dădu la o parte pe femeie pentru a vedea cu ochii lui 
cotoarele maro ale registrelor, înșirate pe verticală. Fiecare 
volum purta o inscripţie cu un an: 1979, 1980... Următoarele 
două lipseau, într-adevăr. 

— Ce anume conţin, mai exact, aceste registre? întrebă 
Karim, răsfoind unul dintre tomurile groase. 

— Compoziţia claselor, observaţii despre elevi făcute de către 
profesori. Sunt un fel de jurnale de bord ale școlii... 

Karim luă registrul marcat 1980 și începu să studieze paginile 
cu componenţa claselor. 

— Dacă băiatul respectiv avea opt ani în 1980, în ce clasă ar fi 
fost? 

— Cursul elementar 2. Sau cursul mediu 1, posibil. 

Karim parcurse listele corespondente: nici urmă de vreun Jude 
ltero. Întrebă: 

— Mai există alte documente în școală care s-ar putea referi 
la clasele din 1981 și 1982? 

Directoarea se gândi puţin. 

— Ei bine... Ar trebui să vedem sus... Registrele de la cantină, 
de exemplu. Sau rapoartele privind vizitele medicale. Toate 
astea sunt depozitate la mansardă. Urmaţi-mă, vă rog. Acolo nu 
urcă nimeni, niciodată. 


Urcară treptele acoperite cu linoleum din patru în patru. 
Femeia părea surescitată din cale-afară datorită întregii povești. 
Parcurseră un culoar strâmt și ajunseră în faţa unei uși de fier, 
iar directoarea încremeni. 

— Nu... Nu pot să cred! îngăimă ea. Și ușa asta a fost 
forţată... 

Karim observă atent broasca ușii. Fusese deschisă cu aceeași 
grijă ca ușa de la parter. Polițistul făcu câţiva pași în încăpere. 
Era o mansardă fără ferestre, cu excepţia unei lucarne cu gratii 
de fier. Pe rafturile metalice erau îngrămădite hârtii legate cu 
sfoară și o mulţime de bibliorafturi. Mirosul de hârtie veche și 
prăfuită era greu de ignorat. 

— Unde sunt dosarele din '81 și '82? întrebă el. 

Fără să-i răspundă, directoarea se îndreptă spre una dintre 
etajerele de metal și își făcu de lucru cu teancurile de hârtii și 
dosare legate. Operaţiunea dură doar câteva minute, dar 
răspunsul femeii fu cât se poate de categoric: 

— Au dispărut și acestea. 

Karim simţi furnicături în membre. Școala. Cimitirul. Anii '81 și 
'82. Numele unui băiețel: Jude ltero. Toate acestea erau legate. 
Reluă întrebările: 

— Eraţi deja aici la școală în 1981? 

Femeia se alintă, cochetă: 

— Ei, haideţi, domnule inspector..., șopti ea. Eram încă 
studentă... 

— Nu știți să se fi petrecut nimic ieșit din comun în școală în 
acea perioadă? Ceva grav, de care să fi auzit vorbindu-se 
ulterior? 

— Nu. La ce vă referiți? 

— Moartea unui elev? 

— Nu. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre așa ceva. Dar 
aș putea să mă interesez. 

— Unde? 

— La inspectoratul regional. Aș putea să... 

— Aţi putea să aflaţi dacă un băiat pe nume Jude ltero a 
frecventat această școală în acei ani? 

Directoarea îi răspunse, emoţionată: 

— Vai, dar nu e nicio problemă, domnule inspector. Am să... 

— Am să vă rog să vă interesaţi cât mai curând posibil. Voi 
veni ceva mai târziu ca să-mi spuneţi ce ați aflat. 


Karim porni în goană pe trepte. La jumătatea acestora, se opri 
și se întoarse: 

— Doar un lucru, pentru cultura dumneavoastră generală, în 
ceea ce privește poliţia... In prezent, la noi, la polițiști, nu se mai 
folosește apelativul „inspector”. Se spune „locotenent”, la fel ca 
la americani. 

Directoarea rămase cu ochii ei mari larg deschişi și plini de 
uimire, în timp ce Karim se făcea nevăzut. 

e 

Dintre toi polițiștii de la comisariat, comandantul Crozier era 
cel pe care Karim îl detesta cel mai puțin. Acest lucru nu se 
datora superiorității sale ierarhice, ci faptului că acesta poseda o 
amplă experienţă pe teren și dădea adesea dovadă de o intuiţie 
polițienească adevărată. 

Originar din Lot, fost militar, Henri Crozier, acum în vârstă de 
cincizeci și patru de ani, lucra în cadrul poliției franceze de două 
decenii. Avea un nas borcănat și părul lins, pieptănat parcă cu o 
greblă. Afișa un aer dur și riguros, dar firea sa bonomă ieșea 
uneori la iveală, surprinzându-i pe interlocutori. Crozier era un 
singuratic. N-avea nici nevastă, nici copii, iar să ţi-l imaginezi 
într-un cadru de familie ţinea de domeniul science fiction. Firea 
sa solitară îl apropia de Karim, dar acesta era singurul lor punct 
comun. In rest, comandantul avea toate trăsăturile specifice 
unui polițist încăpățânat și obsedat de profesia sa. Era genul de 
copoi care și-ar fi dorit să se reîncarneze într-un câine lup. 

Karim bătu la ușă și intră în birou. Nu era mare lucru în 
încăperea ce mirosea a tutun parfumat: un fișet din metal, iar 
pe pereți o mulţime de postere închinate glorioasei poliţii 
franceze, cu siluete încremenite în fotografii aiurea. Tânărul 
arab simţi o ușoară senzaţie de greață. 

— Ce-i cu nebunia asta? îl întrebă Crozier, care era așezat la 
biroul său. 

— O spargere și o profanare. Treburi foarte discrete, în 
ambele cazuri. Și câteva elemente foarte stranii. 

Crozier se strâmbă: 

— Ce s-a furat? 

— La școală, câteva registre din arhive. La cimitir nu știu încă, 
ar trebui cercetat mai atent interiorul cavoului care... 

— Ce crezi, cele două cazuri au vreo legătură? 


— La ce altceva m-aș putea gândi? Două lovituri în același 
weekend, aici, la Sarzac? E genul de întâmplare menită să dea 
peste cap toate statisticile. 

— Dar ai descoperit vreo legătură concretă? 

Crozier își curăță pipa înnegrită de fum. Karim zâmbi în sinea 
sa: comandantul părea o caricatură a poliţistului tipic din filmele 
anilor cincizeci. 

— Mda, ar putea exista o legătură, murmură el. O legătură 
fragilă, dar... 

— Te ascult. 

— Cavoul profanat e al unui băiețel cu un nume ciudat, Jude 
ltero. A murit la vârsta de 10 ani, în 1982. Vă amintiţi cumva 
despre un caz de genul ăsta? 

— Nu. Continuă. 

— Ei bine, registrele pe care le-au luat de la școală spărgătorii 
erau cele din anii 1981 și 1982. M-am gândit că ar fi posibil ca 
micul Jude să fi fost înscris tocmai la această școală și că 1981 și 
1982 ar fi exact anii în care... 

— Ai vreun element concret care să susțină această ipoteză? 

— Nu. 

— Dar ai verificat și la celelalte școli din oraș? 

— Nu încă. 

Crozier pufăi din pipă ca Popeye. Karim se apropie și spuse, 
pe tonul cel mai potolit cu putinţă: 

— Lăsaţi-mă să conduc eu ancheta, domnule comisar. Simt că 
e vorba despre ceva ce ne scapă. Există o legătură între toate 
aceste elemente. Pare incredibil, dar am impresia că ambele 
lovituri au fost opera unor profesioniști, care căutau ceva foarte 
concret. Haideţi să dăm de urma părinţilor copilului, iar apoi voi 
conduce o percheziție amănunțită a cavoului. Eu... Nu sunteţi de 
acord? 

Comisarul, cu privirea plecată, părea acaparat întru totul de 
operaţiunea de curățare a pipei. Mormăi un răspuns: 

— E opera craniilor rase. 

— Poftim? 

Crozier ridică privirea spre Karim. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun: cimitirul a fost vandalizat de craniile 
rase. 

— Care cranii rase? 

Comisarul izbucni în râs și-și încrucișă braţele: 


— Vezi, mai ai încă multe de aflat despre mica noastră 
regiune. Sunt vreo treizeci, acești skinheaas, locuiesc într-un 
depozit dezafectat, în apropiere de Caylus. Depozitul a aparţinut 
unei fabrici de îmbuteliere a apelor minerale. Se află la vreo 
douăzeci de kilometri de-aici. 

Abdouf reflectă, privindu-l ţintă pe Crozier. Soarele sclipea în 
freza lui uleioasă. 

— Cred că vă înșelați. 

— Selier mi-a spus că mormântul era evreiesc. 

— Nicidecum! l-am spus doar că Jude e un prenume de 
origine evreiască. Dar asta nu înseamnă nimic. Cavoul nu poartă 
niciun fel de însemne ale religiei mozaice, iar evreii vor 
întotdeauna să fie înmormântați lângă familia lor. Domnule 
comisar, băiatul ăsta a murit la vârsta de zece ani. In astfel de 
cazuri, mormintele evreiești poartă un însemn care să ilustreze 
un destin frânt prematur: o coloană neterminată, un copac 
prăbușit... Acest mormânt e unul creștin, nu evreiesc. 

— la te uită, un adevărat specialist! De unde știi toate astea? 

— Am citit. 

Crozier repetă, imperturbabil: 

— E o lovitură dată de skinheads. 

— E absurd. N-a fost o acţiune rasistă. Nu se poate vorbi nici 
măcar de vandalism. Jefuitorii căutau ceva anume... 

— Karim, îl întrerupse Crozier, pe un ton amical, în care se 
putea desluși un dram de încordare. ți apreciez, ca întotdeauna, 
judecata și opiniile. Dar, deocamdată, eu sunt la comandă. Ai 
încredere în bestia bătrână. Pista craniilor rase trebuie neapărat 
cercetată. Și cred că o vizită a ta în bârlogul lor ne-ar putea 
edifica. 

Karim se îndreptă și înghiţi în sec. 

— Singur? 

— Să nu-mi spui că ţi-e teamă de o adunătură de puștani rași 
în cap?! 

Karim nu-i răspunse. Era exact genul de test pe care Crozier îl 
adora. În mintea lui, era o răutate și, în egală măsură, un semn 
al lipsei de prețuire pentru celălalt. Locotenentul se rezemă cu 
mâinile de marginea biroului. Dacă Crozier voia să joace tare, 
Karim era, la rândul său, gata să joace până la capăt: 

— Vă propun un târg, domnule comisar. 

— S-auzim. 


— Îi interoghez, de unul singur, pe acești skinheads. Îi scutur 
niţel și vă ofer un raport detaliat până la ora treisprezece. In 
schimb, mă veţi ajuta să obţin autorizaţia de a intra în cavou și 
de a efectua o percheziţie în toată regula. Și aș vrea, de 
asemenea, să stau de vorbă cu părinţii micuţului. Chiar azi. 

— Și dacă făptașii au fost capetele rase? 

— N-au fost ei. 

Crozier își aprinse pipa. Tutunul se aprinse ca un pumn de 
lucernă uscată, sfârâind. 

— De acord, răspunse Crozier, expirând fumul. 

— lar după Caylus îmi veţi permite să preiau comanda 
anchetei? 

— Numai dacă îmi dai raportul înainte de ora treisprezece. 
Oricum, sunt convins că, destul de curând, ne vom trezi cu 
întăriri de la centru. 

Tânărul poliţist porni spre ușă. Exact când pusese mâna pe 
clanţă, comisarul i se adresă: 

— Ai să vezi, sunt convins că acești skinheads îţi vor adora 
stilul. 

Karim trânti ușa, în vreme ce în urma sa răsunau hohotele 
nestăpânite ale bătrânului copoi. 


10. 


Un bun poliţist are datoria să-și cunoască inamicul în 
profunzime, cu toate fețele și sub toate aspectele sale. lar Karim 
își învățase lecţia despre capetele rase. Pe vremea când trăia la 
Nanterre, se confruntase cu aceștia de nenumărate ori, în bătălii 
pe viaţă și pe moarte. Cât timp urmase școala de poliţie, le 
consacrase un raport detaliat. In timp ce gonea cu toată viteza 
către Caylus, tânărul arab își trecu în revistă cunoștințele, 
încercând astfel să evalueze șansele pe care le avea în 
întâlnirea cu golanii. 

Se gândea, îndeosebi, la „uniformele” celor două grupări de 
skinheads. Căci nu toate capetele rase erau extremiști de 
dreapta. Existau și așa-numiții Red Skins, o grupare de extremă 
stângă. Aceștia erau super-antrenați, acceptau în rândul lor 
confraţi de orice rasă și aveau propriul cod al onoarei; erau însă 


exact la fel de periculoși ca neonaziștii, poate chiar mai 
periculoși. În faţa lor, Karim ar fi avut, totuși, o șansă de a scăpa 
cu bine. Rememoră atributele vestimentare ale fiecărei grupări. 
Neonaziștii purtau jachetele specifice aviaţiei britanice pe faţă, 
pe partea verde. Ceilalţi le purtau pe dos, cu căptușeala 
portocaliu-fluorescentă la vedere. Cei de extremă dreaptă își 
legau bocancii cu șireturi albe sau roșii, cei de extremă stângă 
foloseau șireturi galbene. 

În jurul orei unsprezece, Karim opri mașina în dreptul 
depozitului dezafectat al fabricii „Les eaux de la vallee”. 
Peretele înalt din tablă ondulată al depozitului se confunda cu 
albastrul pur al cerului. Un DS negru era parcat în fața intrării. 
Karim își încheie ultimele pregătiri și ţâșni afară din mașină. 
După toate probabilitățile, golanii erau înăuntru și-și vedeau de 
berile lor. 

Înaintă spre hangar, forțându-se să respire încet și recitind în 
minte informaţiile esenţiale. Jachete verzi și șireturi albe sau 
roșii: neonaziști. Jachete portocalii și șireturi galbene: pieile- 
roșii. Dacă urma să ţină seama de aceste amănunte, avea șanse 
să scape nevătămat. 

Inspiră adânc și împinse ușa culisantă. Nu avu nevoie să se 
uite la șireturi pentru a ști cu cine avea de-a face. Pe pereți, cu 
vopsea roșie, fuseseră desenate o mulţime de zvastici. Sigla 
naziștilor se învecina cu fotografii mărite cu imagini din lagărele 
de concentrare, dar și altele, cu algerieni torturați sau mutilați. 
O hoardă de indivizi cu capetele rase își aţintiseră privirile 
asupra sa. Bocancii cu bombeuri de metal luceau în penumbră. 
Avea de-a face cu gruparea de extremă dreaptă, aripa cea mai 
dură. Karim știa că toţi golanii aceștia aveau tatuate, pe 
interiorul buzei inferioare, literele care compuneau cuvântul 
SKIN. 

Karim se concentră, rotindu-și privirea ca un lynx încolţit, 
pentru a le evalua armele. Cunoștea prea bine arsenalul obișnuit 
al acestor huligani: boxuri americane, bâte de baseball și 
pistoale cu gloanţe de cauciuc. Cu siguranţă, ticăloșii aveau 
pitite pe undeva și niște puști automate. 

Ceea ce remarcă însă i se păru și mai înspăimântător. Birds. 
Varianta feminină a capetelor rase, care purtau doar o creastă 
de păr atârnând pe frunte și câteva șuviţe care le cădea pe 


10 în limba engleză în text, traducere literală: păsări. (n.tr.). 


lângă obraji. Niște „păsări” grase, îmbibate cu alcool și, fără 
îndoială, mai violente decât tovarășii lor de sex opus. Karim 
înghiţi în sec, înțelegând că nu avea de-a face cu o adunătură 
de șomeri plictisiţi, ci cu o bandă bine organizată, care se 
retrăsese aici în așteptarea vreunui contract pentru o lovitură de 
amploare. Șansele de a scăpa cu bine scădeau cu fiecare 
secundă. 

Una dintre femei sorbi dintr-o bere înspumată, deschise gura 
larg și râgâi sonor, către Karim. Ceilalţi izbucniră în râs. Cu toţii 
erau la fel de înalți ca polițistul. 

Arabul se concentră și rosti, tare și limpede: 

— E-n regulă, băieţi. Sunt de la poliţie. Am venit să vă pun 
câteva întrebări. 

Golanii se apropiau. Poliţist sau nu, Karim era, înainte de 
toate, arab. Și cât putea oare să valoreze pielea unui arab într- 
un hangar ticsit cu huligani neonaziști? De fapt, cât să fi valorat 
în opinia lui Crozier și a celorlalţi colegi ai săi? Tânărul 
locotenent se înfioră. Vreme de o fracțiune de secundă, simţi 
cum pământul îi fuge de sub picioare. Avea senzaţia că avea 
împotriva sa un oraș întreg, o ţară, o lume întreagă. 

Karim scoase pistolul și-l îndreptă spre tavan. Gestul îi opri, 
măcar vremelnic, pe atacatori. 

— Repet: sunt poliţist și vreau să ne înţelegem. 

Cu gesturi lente, își așeză arma pe capacul unui butoi ruginit. 
Capetele rase îl observau atent. 

— Am să îmi las arma aici. Nimeni nu se va atinge de ea câtă 
vreme vom sta de vorbă. 

Pistolul lui Karim era un Glock 21, construit în proporţie de 
70% dintr-un polimer  ultraușor.  Încărcătorul conținea 
cincisprezece gloanţe, plus încă unul pe ţeavă, iar vizorul era 
fosforescent. Știa că tipii ăștia nu mai văzuseră o astfel de armă. 
Reușise să le capteze atenţia. 

— Cine-i șeful aici? 

Niciun răspuns. Karim făcu câţiva pași, apoi repetă: 

— Cine-i șeful? La naiba, să nu mai pierdem timpul! 

Cel mai solid dintre huligani înaintă, cu trupul încordat, gata 
să se dezlănţuie cu toată violența de care era în stare. Vorbea 
cu accentul bolovănos din regiune. 

— Ce treabă ai cu noi, șobolane? 


— Am să uit că mi te-ai adresat așa. Vreau doar să discutăm 
câteva minute. 

Individul cu ţeasta rasă se apropie, clătinând din cap. Era mai 
înalt și mai solid decât Karim. Tânărul arab se gândi la codițele 
lui rasta și la handicapul reprezentat de acestea, care ofereau o 
priză ideală în cazul unei lupte corp la corp. Șeful capetelor rase 
continua să înainteze, cu mâinile ușor depărtate de corp, gata 
de luptă, ca niște caracatite de metal. 

Karim nu se clinti, hotărât să nu cedeze nici măcar un 
milimetru de teren. O privire scurtă spre dreapta îl informă că 
ceilalți se apropiau încet-încet de arma sa. 

— la zi, arăbete, ce vrei să... 

Lovitura de cap porni ca un obuz. Nasul borcănat al malacului 
fu strivit, iar individul se încovoie de durere. Karim făcu o 
întoarcere completă și-i repezi o lovitură de călcâi în mărul lui 
Adam. Lovitura fu atât de puternică încât îl azvârli pe huligan la 
vreo doi metri depărtare, unde rămase la sol, chircit de durere. 

Unul dintre huligani se repezi la arma lui Karim și apăsă pe 
trăgaci. Nimic, în afara unui clinchet sec. Incercă să armeze 
revolverul, dar încărcătorul era gol. Karim scoase un al doilea 
revolver de la centură, pe care-l ţinuse până atunci ascuns la 
spate, un Beretta. Îl îndreptă spre capetele rase, ţinându-l cu 
ambele mâini, în timp ce îl ţintuia la pământ pe șeful acestora, 
cu călcâiul. Urlă: 

— Chiar credeaţi că aș lăsa o armă încărcată la îndemâna 
unor ţicniţi ca voi? 

Capetele rase încremeniseră. Cel căzut gemu, sufocându-se: 

— Labagiule... Spuneai că vrei să ne „înțelegem”... 

Karim îi repezi un șut între picioare. Tipul urlă. Polițistul 
îngenunche și-l apucă de ureche, răsucind. Cartilajul trosni sub 
degetele sale. 

— Să ne înţelegem, cu niște degeneraţi ca voi? Karim izbucni 
într-un râs nervos: Mă dai gata... Întoarceţi-vă și puneţi mâinile 
pe perete, imbecililor! Și voi la fel, târfelor! 

Polițistul trase un foc înspre neoanele care luminau încăperea. 
O lumină albăstruie inundă vreme de o clipă scena, iar suportul 
de tablă al corpurilor de iluminat se izbi de plafon înainte de a 
se prăbuși pe pardoseală, cu un zgomot infernal și împrăștiind 
scântei, ceea ce-i făcu pe vitejii huligani să se împrăștie în toate 
direcțiile. 


Karim urla cât îl ţineau bojocii: 

— Goliţi-vă buzunarele! Un gest aiurea și v-am făcut praf 
genunchii! 

Karim încerca să ţină sub observaţie întreaga încăpere vastă. 
Își înfipse ţeava pistolului în coastele șefului bandei și întrebă, 
cu voce scăzută: 

— Ce vă băgaţi pe venă? 

Tipul scuipă sânge. 

— Ce... ce spui? 

Karim îl îmboldi cu ţeava armei: 

— Cu ce vă drogaţi? 

— Amfetamină... speed... clei... 

— Ce fel de clei? 

— Di... Dissoplastine... 

— Din cel de lipit cauciucul, da? 

Șeful capetelor rase încuviinţă, deși nu înţelegea nimic. 

— Unde e? întrebă Karim. 

Huliganul își dădu peste cap ochii injectaţi. 

— Într-o pungă de plastic, lângă frigider... 

— Dacă mişti, te-am curățat. 

Karim porni cu spatele, măturând încăperea cu privirea și 
ațintindu-și arma când spre cel căzut, când înspre siluetele 
imobile care stăteau cu fața la perete. Cu mâna stângă, goli 
punga indicată: mii de pastile se împrăștiară pe pardoseală, 
împreună cu mai multe flacoane de clei epoxidic. Karim adună 
flacoanele, le deschise, apoi traversă sala. Se apucă să traseze 
serpentine vâscoase de clei pe pardoseală, până în dreptul 
capetelor rase încremenite cu faţa la perete. In trecere, îi izbi pe 
câţiva dintre ei cu genunchiul în coaste și aruncă toate armele 
albe de la picioarele lor la o distanţă îndeajuns de mare pentru 
ca ei să nu le poată recupera prea ușor. 

— Întoarceţi-vă cu faţa la mine, ordonă el. 

Toţi huliganii se supuseră, fără prea mare entuziasm. 

— O să faceţi acum niște flotări în onoarea mea. Și voi, 
boarfelor! Haideţi, luaţi ca reper dărele de clei! 

Palmele huliganilor izbiră pardoseala, iar cleiul le ţâșni printre 
degete. La cea de-a treia flotare, palmele le erau definitiv lipite 
de pardoseală. Capetele rase se trântiră cu burta de cimentul 
podelei, sucindu-și încheieturile și înjurând. 


Karim reveni lângă primul său adversar. Se așeză cu 
picioarele încrucișate, în poziţia lotus, și inspiră adânc, pentru a 
se calma. Când vorbi, glasul îi era liniștit: 

— Unde aţi fost aseară? 

— N-am... n-am fost noi! 

Karim ciuli urechile. Îi umilise pe huligani doar din orgoliu, iar 
întrebările pe care le punea acum erau mai mult de formă. Era 
absolut sigur că acești idioţi n-aveau nicio treabă cu profanarea 
cimitirului. Și totuși, căpetenia skinhead părea să știe câte ceva. 
Arabul se aplecă asupra lui: 

— Despre ce vorbești? 

Huliganul se ridică într-un cot. 

— Cimitirul... N-am fost noi. 

— În cazul ăsta, cum de știi despre ce voiam să te întreb? 

— Noi... doar am trecut p-acolo... 

În mintea lui Karim încolţi o idee. Crozier avusese un martor 
ocular și, încă de dimineaţă, știuse mai mult decât îi dezvăluise 
lui; respectivul martor îi văzuse pe huligani bântuind prin 
preajma cimitirului și-i turnase. lar comisarul îl trimisese după 
capetele rase cu mâinile goale. Avea să i-o plătească, dar nu 
acum. 

— Povestește-mi! 

— Pierdeam vremea p-acolo... 

— La ce oră? 

— Nu știu. Să fi fost... în jur de două. 

— Ce căutaţi acolo? 

— Nu știu... Nimic special. Voiam să ne facem de cap, aveam 
chef de cafteală, voiam să mergem la căminele de muncitori de 
la șantiere, să ne încordăm niţel mușchii... 

Karim se înfioră. 

— Și mai departe? 

— Am trecut pe lângă cimitir... La dracu'... Poarta era 
deschisă. Am văzut doar niște umbre, niște tipi care ieșeau 
dintr-un cavou... 

— Câţi erau? 

— Doi... cred... 

— Ai putea să mi-i descrii? 

Rănitul rânji: 

— Amice, eram morţi de beţi... 


Karim îi trase o palmă peste urechea ruptă. Huliganul își 
înăbuși un țipăt, care se preschimbă într-un șuierat ca de șarpe. 

— Poţi să-mi dai semnalmentele lor? 

— Nu! Era întuneric beznă! 

Karim reflectă. În minte îi reveni o certitudine: spărgătorii 
fuseseră niște profesioniști. 

— Și mai departe? 

— La dracu'... Ne-am cam speriat, așa că ne-am cărat de- 
acolo cât am putut de repede. Ne-am zis că lovitura ne va fi 
pusă nouă în cârcă, din cauza poveștii de la Carpentras... 

— Asta-i tot? N-aţi mai observat nimic? Niciun detaliu? 

— Nu... nimic... La ora două dimineaţa, în orașu' ăsta de 
rahat... e o beznă ca-ntr-un cur de mort... 

Karim își imagină străduţa izolată pe care se afla cimitirul, cu 
un singur felinar aprins, atârnând ca o gheară albă înconjurată 
de-un roi de fluturi de noapte, și haita de capete rase dând din 
coate, beți turtă sau drogaţi până-n măduva oaselor, urlând 
imnuri naziste... 

— Gândește-te bine! își repetă el îndemnul. 

— Parcă... mai târziu... Cred c-am văzut o mașină din Europa 
de Est, o Lada sau așa ceva, gonind în sens opus, venind 
dinspre cimitir... Pe D143... 

— Ce culoare avea? 

— Albă... 

— Avea ceva demn de băgat în seamă? 

— Era... era acoperită de noroi... 

— l-ai reţinut numarul? 

— La dracu’, gagiule, mă iei drept poliţist? 

Karim îi trase un șut în coaste. Bărbatul se chirci, icnind. 
Locotenentul se ridică și-și scutură praful de pe blugi. N-avea 
rost să mai piardă timpul pe-acolo. Gemete și icnete se auzeau 
și dinspre ceilalţi huligani. Fără îndoială, chimicalele din clei își 
făcuseră efectul, cu toţii aveau palmele arse. Karim trase 
concluzia: 

— Ai să te duci frumușel la comisariat la Sarzac și ai să dai o 
declaraţie. Chiar azi. Spune-le că vii din partea mea, vei avea 
parte de un tratament privilegiat. 

Huliganul încuviinţă moale, apoi ridică spre Karim o privire de 
fiară învinsă: 

— De ce... De ce faci asta, tipule? 


— Ca să ţii minte, murmură Karim. Pentru tine, un poliţist 
înseamnă o problemă. Dar un poliţist arab e mama problemelor 
tale. Încearcă doar să-ţi mai faci de cap și o să vezi de ce e în 
stare mama cu pricina. Nemijlocit, punctă el, trăgându-i o ultimă 
lovitură de picior. 

Mergând cu spatele, arabul își recuperă revolverul Glock 21. 

Demară și conduse cu viteză câțiva kilometri, apoi, la liziera 
unei păduri, trase pe dreapta. Voia să se liniștească și să își 
pună gândurile în ordine. Cavoul fusese profanat cu puţin 
înaintea orei două noaptea. Jefuitorii erau doi la număr și 
conduceau - posibil, dar nu sigur - o mașină produsă în Europa 
de Est. Se uită la ceas: avea exact timpul necesar pentru a 
așterne pe hârtie toate acestea. Ancheta serioasă abia acum 
avea să înceapă. Urma să fie trimis un mandat de căutare, 
aveau să fie interogaţi toţi posibilii suspecți, iar polițiștii aveau 
să-i ia la întrebări pe cei care locuiau de-a lungul șoselei D 143... 

Dar gândurile lui Karim erau deja în altă parte. Își îndeplinise 
misiunea. Crozier avea să-i dea frâu liber de-acum, iar el avea 
să fie capabil să investigheze așa cum își dorea. Avea să 
cerceteze, de pildă, circumstanţele dispariţiei unui băieţel, în 
1982. 


11. 


— ... Examinarea părții anterioare a toracelui arată o serie de 
incizii longitudinale, prelungi, realizate fără îndoială cu un 
instrument bine ascuţit. Se văd, de asemenea, numeroase alte 
laceraţii, efectuate cu același instrument, pe umeri și braţe... 

Medicul legist purta o salopetă de camuflaj cam ponosită și 
ochelari cu rame mici. Se numea Marc Costes. Era un tip tânăr, 
cu trăsăturile feței pronunţate și ochii spălaciţi. Din prima clipă 
fusese pe placul lui Ni&mans, care intuise în el un om pasionat 
de meseria sa, un anchetator adevărat, poate lipsit de 
experiență, dar plin de furia de a-și duce munca la bun sfârșit. 
Își citea acum raportul cu o voce calmă, pe un ton ușor didactic: 

— ... Multiple arsuri: pe torace, umeri, șolduri, brațe. Am 
numărat aproximativ douăzeci și cinci de urme de arsuri, multe 
dintre acestea suprapunându-se cu tăieturile descrise anterior... 

Niemans îl întrerupse: 

— Ce vrea să însemne asta? 

Doctorul își ridică timid ochii, privindu-l pe comisar peste 
rama ochelarilor. 

— Cred că asasinul cauteriza rănile prin foc. Se pare că 
stropea tăieturile cu puţină benzină și apoi le dădea foc. După 
părerea mea, a utilizat un pulverizator adaptat pentru a face 
asta, posibil un Kärcher. 

Niemans porni din nou să se preumble prin mica sală de 
lucrări practice de la primul etaj al Facultăţii de Sociologie și 
Psihologie, unde își instalase cartierul general. Alesese să-l 
întâlnească aici pe legist, pentru un plus de discreţie. Căpitanul 
Barnes și locotenentul Joisneau erau și ei de faţă, asistând în 
tăcere, așezați într-un colț, ca niște elevi cuminţi. 

— Continuaţi! ordonă Niemans. 

— Se constată de asemenea prezenţa a numeroase 
hematoame, edeme și fracturi. Doar pe suprafaţa toracelui am 
numărat optsprezece hematoame. Sunt patru coaste rupte. Cele 


două clavicule au fost sfărâmate. Trei degete de la mâna stângă 
și două de la dreapta au fost strivite. Organele genitale sunt 
învineţite din cauza loviturilor. Arma utilizată a fost, fără 
îndoială, o bară de fier sau de plumb cu o grosime de 
aproximativ șapte centimetri. La toate acestea se adaugă rănile 
cauzate de transportarea corpului și încastrarea sa în crăpătura 
din stâncă, dar edemele nu reacţionează la fel post mortem. 

Ni&mans aruncă o privire spre ceilalţi doi: aveau ochii plecaţi 
și tâmplele lucind de transpiraţie. 

— ... In ceea ce privește partea superioară, a corpului. Faţa 
este intactă. Nu există echimoze vizibile pe ceafă... 

Polițistul îl întrerupse: 

— Faţa nu i-a fost lovită? 

— Nu. Dimpotrivă, se pare că asasinul a evitat chiar să i-o 
atingă. 

Costes își plecă ochii și dădu să-și reia lectura raportului, dar 
Niemans interveni din nou: 

— Așteptaţi! Presupun că raportul continuă o bună bucată de 
vreme tot așa, da? 

Medicul clipi des, răsfoind teancul de hârtii pe care-l ţinea în 
mână: 

— Mai sunt câteva pagini... 

— E-n regulă. O să le citim fiecare dintre noi. Spuneţi-mi mai 
bine cauza decesului. Loviturile și rănile i-au provocat moartea? 

— Nu. Bărbatul a fost ucis prin strangulare. Nu încape nicio 
îndoială. A fost strangulat cu un fir metalic cu diametrul de 
aproximativ doi milimetri. Aș spune c-a fost vorba de un cablu 
de frână de la bicicletă, de o coardă de pian sau ceva similar. 
Cablul a intrat în carne pe o lungime de cincisprezece 
centimetri, i-a strivit mărul lui Adam, a tranșat mușchii laringelui 
și a sfâșiat aorta, provocând o hemoragie. 

— La ce oră s-a produs crima? 

— Greu de spus, din cauza poziţiei chircite în care a fost găsit 
cadavrul. Procesul instalării rigidităţii cadaverice a fost perturbat 
de manipulările la care a fost supus și... 

— Daţi-mi măcar un interval orar aproximativ. 

— Aş estima că moartea s-a produs pe înserat, în cursul zilei 
de sâmbătă, între orele douăzeci și douăzeci și patru. 

— Așadar, Caillois a fost atacat pe când se întorcea din 
expediție? 


— Nu neapărat. După părerea mea, torturile la care a fost 
supus au durat o vreme destul de îndelungată. Cred, mai 
degrabă, altceva: Caillois a fost prins cândva în cursul dimineţii 
și acest calvar s-a întins pe parcursul întregii zile. 

— Ce credeti, victima s-a apărat în vreun fel? 

— Imposibil de spus, ţinând cont de numărul mare de răni. Un 
lucru e sigur: bărbatul nu și-a pierdut cunoștința. Era legat și 
conștient cât timp au durat torturile: urmele legăturilor pe braţe 
și la încheieturi sunt foarte vizibile. Pe de altă parte, dat fiind că 
n-am descoperit urmele unui căluș, putem presupune fără 
teama de-a greși că asasinul nu s-a temut de posibilitatea ca 
tipetele să-i fie auzite. 

Ni&mans se așeză pe pervazul uneia dintre ferestre. 

— Cum aţi caracteriza tortura la care a fost supusă victima? A 
fost vorba de o treabă de profesionist? 

— Profesionist? 

— Sunt tehnici de tortură utilizate pe timp de război? Metode 
cunoscute? 

— Nu e specialitatea mea, dar nu, nu cred asta. Aș spune mai 
degrabă că a fost opera unui individ cuprins de turbare. Un ţicnit 
care urmărea să afle adevăratele răspunsuri la întrebările sale. 

— Ce vă determină să afirmaţi asta? 

— Ucigașul voia să-l facă pe Caillois să vorbească, iar acesta a 
vorbit. 

— De unde știți? 

Costes se înclină, umil. În ciuda căldurii din încăpere, nu-și 
scosese haina. 

— Dacă ucigașul ar fi vrut să-l chinuie pe Rémy Caillois doar 
pentru plăcerea sa, ar fi mers până la capăt cu tortura. Dar, așa 
cum am spus mai devreme, a sfârșit prin a-l ucide altfel. 
Sugrumându-l cu acel fir metalic. 

— Aţi descoperit vreo urmă de agresiune sexuală? 

— Nu, nimic de acest gen. Nu e ceea ce urmărește criminalul. 
Nicidecum. 

Ni&mans mai făcu câţiva pași de-a lungul mesei de autopsie. Îi 
venea greu să-și imagineze un monstru capabil să provoace 
atâta suferinţă. Incercă să își închipuie scena, din exterior. Nu 
reuși să vizualizeze nimic. Niciun chip, nici măcar silueta 
ucigașului. Se gândi atunci la cel supus supliciului, la ceea ce 
văzuse acesta în timp ce lupta cu suferința de neîndurat și cu 


moartea. Văzu un amalgam de culori: roșu, negru, ocru. O 
furtună insuportabilă de lovituri, de foc, de sânge. Oare care să 
fi fost ultimele gânduri ale lui Caillois? 

Într-un târziu, rosti foarte clar: 

— Vorbiţi-ne despre ochii victimei. 

— Ochii? 

Întrebarea venise din partea lui Barnes. Sub efectul surprizei, 
vocea îi devenise mai ascuțită. Niemans catadicsi să-i răspundă: 

— Da, ochii. Am remarcat asta adineauri, la spital. Asasinul i-a 
scos ochii victimei, iar orbitele păreau pline cu apă... 

— Exact, confirmă Costes. 

— Luaţi-o de la început, îl îndemnă Niemans. 

Costes își răsfoi notițele. 

— Ucigașul a acţionat sub pleoapele victimei. A strecurat un 
instrument tăios, a secţionat mușchii oculomotori și nervul optic, 
apoi a extirpat globii oculari. Ulterior, a răzuit cu atenţie 
interiorul cavităţilor osoase. 

— În timpul acestei operaţiuni, victima era deja moartă? 

— Nu avem de unde să știm cu precizie. Am detectat însă 
semnele unei hemoragii în această regiune, ceea ce ar putea 
însemna că era încă în viață. 

Afirmația legistului fu urmată de câteva clipe de tăcere 
apăsătoare. Barnes pălise, iar în ochii lui Joisneau putea fi citită 
o teroare fără margini. 

— Mai departe, spuse Niemans, încercând să spargă valul de 
groază care inundase încăperea. 

— Mai târziu, după moartea victimei, ucigașul a umplut 
orbitele cu apă, luată din râu, presupun. Apoi a închis cu grijă 
pleoapele. De aceea victima avea ochii închiși și pleoapele 
umflate, de parcă n-ar fi suferit niciun fel de mutilare. 

— Să revenim la operaţiunea de îndepărtare a ochilor. După 
părerea dumneavoastră, ucigașul posedă noţiuni de chirurgie 
avansate? 

— Nu. Sau în niciun caz nu e vorba decât de cunoștințe vagi. 
Aș spune că, la fel ca în cazul torturilor anterioare, a învăţat din 
mers. 

— Ce instrumente a folosit? Aceleași ca în cazul tăieturilor de 
pe corp? 

— E același gen de instrument, asta e sigur. 

— Ce gen? 


— Un instrument industrial, un cutter. 

Ni&mans se proțăpi în faţa medicului legist. 

— Asta e tot ce ne puteți spune? Niciun indiciu? În raportul 
dumneavoastră nu ne indicaţi nicio pistă mai concretă? 

— Din păcate, nu. Corpul a fost curățat perfect înainte de-a fi 
înţepenit în falia din stâncă. Cadavrul nu ne poate spune absolut 
nimic despre locul unde s-a petrecut crima, și cu atât mai puţin 
ne poate da indicii despre ucigaș. Putem doar să intuim că avem 
de-a face cu un bărbat solid și foarte îndemânatic. 

— Cam puţin, mormăi Niemans. 

Costes zăbovi puţin, apoi reveni asupra raportului: 

— Mai e un amănunt despre care n-am vorbit, un detaliu care 
nu are nimic de-a face cu crima în sine. 

Comisarul ridică privirea, devenind brusc atent. 

— Ce anume? 

— Rémy Caillois nu avea amprente digitale. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Avea palmele corodate, distruse în asemenea măsură încât 
nu se mai putea distinge absolut niciun element al amprentei. 
Posibil să își fi ars mâinile într-un accident, cu mult timp în 
urmă. 

Niemans privi întrebător către Barnes, care ridică din 
sprâncene, mărturisindu-și astfel ignoranţa. 

— Vom vedea ce putem să aflăm despre asta, mormăi 
comisarul. 

Se apropie de legist și-l privi în ochi. 

— Am să vă rog să îmi spuneţi ce credeți dumneavoastră, 
personal, despre această crimă? Ce simţiţi? Ce vă spune 
instinctul de doctor despre acest supliciu? 

Costes își scoase ochelarii și-și masă pleoapele. Atunci când 
își puse la loc ochelarii, privirea îi era mai limpede, mai 
concentrată, iar vocea mai fermă: 

— Ucigașul urmează un ritual obscur. Un ritual menit să se 
încheie cu victima în poziţia fătului, în inima stâncii. Totul pare a 
fi bine gândit dinainte și executat cu precizie. Mutilarea ochilor 
mi se pare că e esențială pentru ucigaș. Mai e și apa de sub 
pleoape, care umple orbitele. Pare că ucigașul a vrut să le 
curețe, să le purifice. Apa va fi analizată, nu se știe niciodată de 
unde ar putea apărea surprize, un posibil indiciu dat de 
compoziţia chimică. 


Niemans răspunse ultimelor cuvinte ale legistului cu un gest 
vag. Costes vorbea de un rol purificator al ritualului crimei. De la 
vizita sa la micul lac de acumulare natural, comisarul se 
gândise, la rândul său, la o operaţiune cu rol cathartic, de 
ispășire. În această privinţă, cei doi păreau a fi de acord. Acolo, 
deasupra lacului, criminalul sperase să spele, să curețe ceva: 
propria conștiință oare? 

Trecură câteva minute de tăcere. Niciunul dintre cei aflaţi în 
încăpere nu îndrăznea să se miște. În cele din urmă, Niemans 
murmură, deschizând ușa încăperii: 

— Să ne întoarcem la treabă. N-avem timp de pierdut. Habar 
nu am ce avea de mărturisit Rémy Caillois, sper doar că nu vor 
mai urma și alte crime. 


12. 


Ni&mans și Joisneau reveniră la bibliotecă. Înainte de-a intra, 
comisarul aruncă o privire fugară spre locotenent: chipul îi era 
descompus de groază. Polițistul îi trase o palmă pe spate, 
imitând gâfâitul unui sportiv. Tânărul Eric îi răspunse cu un 
zâmbet lipsit de convingere. 

Cei doi intrară în uriașa încăpere cu cărți și ceea ce le fu dat 
să vadă îi luă prin surprindere. Doi ofițeri de poliţie, afișând o 
mină încruntată, și o grămadă de gardieni publici cu mânecile 
suflecate ocupaseră biblioteca și se îndeletniceau cu o 
percheziţie amănunţită. În faţa lor erau înșirate teancuri după 
teancuri de cărţi, câteva sute. Nedumerit, Joisneau întrebă: 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

Unul dintre ofițeri îi răspunse: 

— Ce să fie? Facem ce ni s-a cerut... Căutăm toate cărțile care 
vorbesc despre natura răului, despre ritualuri religioase... 

Joisneau privi exasperat spre Niemans. Părea iritat de turnura 
haotică pe care o căpăta această operaţiune. Urlă apoi, 
adresându-se ofițerului de la Poliţia Judiciară: 

— Dar v-am spus să cercetaţi catalogul electronic! Nu să vă 
apucaţi să scoateţi cărțile de pe rafturi! 


— Am început printr-o cercetare informatică, pe titluri și 
tematici. Acum ne-am apucat să parcurgem cărțile în căutarea 
unor indicii, a unor eventuale asemănări cu crima... 

Niemans îl întrerupse: 

— N-aţi cerut ajutorul internilor? 

Ofiţerul se strâmbă, descumpănit. 

— Aia-s cu toții niște filosofi. Ne-au omorât cu discursurile lor. 
Primul ne-a răspuns că noţiunea de rău e una burgheză și că 
întreaga chestiune trebuie abordată dintr-un unghi social și 
marxist. L-am lăsat într-ale lui. Al doilea ne-a vorbit de frontiere 
și de încălcarea lor. A adăugat apoi că frontiera dintre bine și 
rău e în fiecare dintre noi... că pentru a o stabili, conștiința 
noastră negociază fără încetare cu o  entitate-cenzor 
superioară... Mă rog, n-am priceput mai nimic din ce spunea. Al 
treilea s-a apucat să ne vorbească despre absolut și căutarea 
imposibilului... Ne-a vorbit de o experienţă mistică, ce se poate 
desăvârși fie prin bine, fie prin rău, la un nivel aspiraţional. Așa 
că... Eu... Trebuie să recunosc, nu prea ne descurcăm, domnule 
locotenent... 

Niemans izbucni în râs. 

— Ti-am spus eu, îi șopti el lui Joisneau. De intelectuali e bine 
să te ferești. 

Se adresă apoi poliţistului descumpănit: 

— Continuaţi cercetările. La cuvintele cheie de până acum, 
adică „rău”, „violenţă”, „tortură” și „ritualuri”, adăugaţi și 
„apă”, „ochi” și „puritate”. Consultaţi memoria calculatorului. 
Căutaţi îndeosebi studenţii care au consultat cărţile ce se 
potrivesc cu această listă de cuvinte, vedeţi care dintre ei 
lucrează pe o asemenea tematică, de exemplu la tezele de 
licenţă sau doctorat. Cine dintre voi se ocupă de calculator? 

Un individ mărunţel, îmbrăcat cu un sacou care-i era prea 
mare, răspunse la apel: 

— Eu, domnule comisar. 

— Ce altceva ai mai găsit în fișierele lui Caillois? 

— Sunt liste de cărţi deteriorate, comenzi etc. Listele 
studenţilor care veneau să consulte diverse lucrări și locul 
acestora la sala de lectură. 

— Locul cărţilor? 

— Da. Treaba lui Caillois era să le repartizeze în cutiile de- 
acolo, răspunse specialistul, indicând din cap vitrina 


compartimentată. Caillois își nota repartizările astea într-un 
fișier aparte. 

— Nu i-ai găsit teza de doctorat? 

— Ba da. E un document de aproximativ o mie de pagini 
despre Antichitate și... olimpiade, recită el, consultând o hârtie 
pe care-și notase tot ce era demn de remarcat. Vorbește despre 
primele Jocuri Olimpice și despre ritualurile sacre organizate cu 
prilejul acestora. E ditamai cărămida, dacă mi-e permis să-mi 
dau cu părerea. 

— Scoate la imprimantă textul și citește-l. 

— Poftim? 

Niemans adăugă, pe un ton ironic: 

— In diagonală, desigur. 

Tipul nu părea deloc încântat de noua însărcinare. Comisarul 
continuă, fără să-i dea răgaz: 

— Mai e ceva interesant în mașinărie? Jocuri video? O adresă 
de poștă electronică? 

Polițistul de la Judiciară clătină din cap a negaţie, ceea ce nu îl 
miră deloc pe Niemans. Avea un presentiment: Rémy Caillois 
trăise printre cărți și pentru cărţi. Un bibliotecar cu reguli stricte, 
care nu-și permitea decât o singură deviere de la îndatoririle 
profesionale: redactarea tezei proprii de doctorat. Ce anume ar 
fi putut avea de mărturisit un astfel de pustnic? 

Pierre Ni&mans i se adresă lui Joisneau: 

— Hai cu mine. Vreau să-mi spui cum stai cu ancheta. 

Se retraseră pe unul dintre culoarele înguste dintre rafturile 
de cărţi. La capătul acestuia, un agent răsfoia cu atenţie o carte. 
Văzându-l, comisarul se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. 
Locotenentul își deschise carneţelul cu notițe. 

— Am stat de vorbă cu mai mulţi interni și cu cei doi colegi ai 
lui Caillois de la bibliotecă. Remy nu le era tocmai simpatic, dar 
îl respectau. 

— Ce anume îi reproșau? 

— Nimic în special. Am avut impresia că nu se simțeau în 
largul lor când erau în preajma lui. Era un tip secretos, închis în 
sine. Nu făcea niciun efort pentru a comunica cu cei din jurul lui. 
Într-un fel, asta se potrivea cu profesia lui. Joisneau aruncă o 
privire în jur, apoi adăugă, pe un ton ce părea să trădeze un 
dram de groază: Vă daţi seama, să stai cât e ziua de lungă într-o 
astfel de bibliotecă, păstrând liniștea... 


— Ti-au vorbit despre tatăl lui? 

— Știaţi c-a fost și el bibliotecar? Da, mi-au vorbit de el. Era 
același gen de om. Tăcut, impenetrabil. Cred că atmosfera asta 
silențioasă, de confesional, are darul să facă pe oricine petrece 
prea mult timp aici să o ia razna puţin. 

Niemans se rezemă de un raft. 

— Ti-au spus c-a murit tot pe munte? 

— Bineînţeles. Dar n-a fost nimic suspect, în cazul lui. 
Bătrânul a fost surprins de o avalanșă și... 

— Știu. Așadar, după părerea ta, nimeni nu avea motive să-i 
dușmănească pe cei doi Caillois, tatăl și fiul? 

— Domnule comisar, victima noastră aducea cărţi la sala de 
lectură, completa fișe și aloca studenţilor locuri la mese. Ce fel 
de răzbunare ar fi putut să-și atragă un astfel de om? Din partea 
unui student care n-a primit ediţia dorită? 

— Ok, am priceput. Pe partea cu alpinismul, ceva demn de 
luat în seamă? 

Joisneau își răsfoi carneţelul. 

— Caillois era un alpinist de excepţie și era pasionat de 
traseele lungi. Sâmbăta trecută, potrivit martorilor care l-au 
văzut plecând, intenţiona să facă o expediţie pe jos, la peste 
două mii de metri, fără echipament special. 

— Avea vreun tovarăș de drumeţii? 

— Niciodată. Nici măcar soţia lui nu-l însoțea. Caillois era un 
singuratic convins, până aproape de limita autismului. 

Niemans decise să-l pună la curent pe mai tânărul său coleg 
în privinţa celor aflate de el: 

— M-am întors la râu. Am descoperit urme de pitoane în 
stâncă. Cred că asasinul a utilizat o tehnică specifică alpiniștilor 
pentru a urca corpul până în locul unde-a fost găsit. 

Joisneau se încruntă. 

— La dracu'... Dar am urcat și eu acolo și... 

— Găurile sunt în interiorul faliei. Ucigaşul a fixat niște scripeţi 
în nișă, apoi s-a lăsat să coboare, folosindu-și propriul corp drept 
contragreutate, pentru a urca acolo cadavrul. 

— Să fiu al naibii... 

Expresia de pe chipul lui Joisneau era un amestec de 
dezamăgire și admiraţie. Niemans zâmbi. 

— N-am niciun merit pentru descoperirea asta: m-a călăuzit 
ceea ce am aflat de la martora cu care am stat de vorbă. Fanny 


Ferreira. O adevărată profesionistă în materie de escaladă. Și o 
femeie tare atrăgătoare, adăugă el, făcându-i cu ochiul lui 
Joisneau. Aș vrea să vezi ce mai poţi afla pe direcţia asta. Fă o 
listă cât mai cuprinzătoare cu toţi cei pasionaţi de alpinism prin 
partea locului și cu toţi cei care ar fi putut avea acces la astfel 
de echipamente. 

— Dar sunt, cu siguranţă, mii de persoane! 

— Cere ajutorul colegilor tăi. Vorbește cu Barnes să-ţi dea 
oameni. Nu se știe niciodată ce informații interesante ne-ar 
putea aduce această direcţie de cercetare. Și-aș vrea să te mai 
ocupi și de chestiunea cu ochii. 

— Ochii? 

— L-ai ascultat și tu pe legist, nu? Ucigașul i-a scos ochii cu o 
grijă aparte. N-am idee ce ar putea să însemne asta. Poate e un 
fetiș al asasinului; sau poate e o dorinţă obsesivă de purificare. 
Poate că ochii îi amintesc asasinului de o scenă la care victima 
ar fi fost martoră. Sau poate că sunt povara unei vinovăţii care îl 
obsedează pe ucigaș. Nu știu. Plutim într-o mlaștină întunecată 
aici, iar toate aceste baliverne psihologice nu-mi plac. Dar aș 
vrea ca tu să întorci orașul pe dos dacă e nevoie și să aduni tot 
ce ar putea avea vreo legătură cu ochii. 

— Dar ce anume? 

— De exemplu, ai putea să cercetezi dacă în Universitate sau 
în oraș a avut loc vreodată vreun accident care să fi implicat 
aceste organe. Caută prin procesele verbale ale poliţiei, la 
brigadă, vezi rubricile de fapte diverse în ziarele locale. Află 
dacă au fost încăierări în care cineva să fi fost rănit la ochi. Sau 
dacă au fost cazuri de animale mutilate astfel. Habar n-am ce să 
urmărești... Dar caută. Vezi dacă n-au existat cazuri de orbire cu 
anumite cauze legate de regiunea asta, sau vreo boală care să 
afecteze vederea. 

— Chiar credeţi că s-ar putea să găsesc... 

— Ti-am spus, nu cred nimic anume, i-o reteză Niemans. Tu 
caută. 

La capătul culoarului dintre rafturi, polițistul continua să se 
uite cruciș la cartea pe care o ţinea în mână. In cele din urmă se 
lăsă păgubaș, o puse deoparte și dispăru din câmpul lor vizual. 
Niemans continuă, cu voce scăzută: 

— Aș vrea să știu cât mai exact cum au trecut ultimele 
săptămâni de viaţă ale lui Caillois. Cu cine s-a întâlnit, cu cine a 


stat de vorbă, despre ce. Vreau o listă cu apelurile telefonice 
date și primite de el, acasă și la Universitate. Vreau o listă cu 
toată corespondenţa primită, absolut tot. Poate că bibliotecarul 
nostru și-a cunoscut ucigașul. Poate chiar și-au dat întâlnire 
acolo sus, pe munte. 

— De la soţia lui n-aţi reușit să aflaţi mare lucru, nu-i așa? 

Niemans nu-i răspunse. Joisneau adăugă: 

— Din câte am înţeles, nu-i genul de persoană cu care să poți 
discuta. 

Tânărul locotenent își puse carnețelul în buzunar. Culoarea îi 
revenise în obraji. 

— Nu știu dacă se cuvine să spun asta... Având în vedere că 
avem un cadavru mutilat și un ucigaș care bântuie liber, dar... 

— Dar? 

— ... Dar, al naibii să fiu dacă nu am aflat o mulţime de lucruri 
importante doar stând în preajma dumneavoastră. 

Niemans răsfoise până atunci o carte luată din raft, cu un titlu 
arid: „Topografia și relieful departamentului Isere”. l-o puse în 
braţe locotenentului și încheie: 

— Ei bine, roagă-te să aflăm cel puţin tot atâtea lucruri și 
despre asasinul nostru. 


13. 


Victima din profil, chircită. Muschii încordați sub piele, ca niște 
frânghii întinse. Rănile negre sau vineții, brăzdând carnea alb- 
albăstrie. 

Întors în sala unde își stabilise cartierul general, Niemans 
studia fotografiile Polaroid ale cadavrului lui R&my Caillois. 

Chipul, văzut din față. Pupilele întredeschise, lăsând să se 
Zărească hăurile negre ale orbitelor. 

Nu-și scosese încă haina. Se gândea la suferinţele pe care le 
îndurase Rémy Caillois. La izbucnirea de violenţă oarbă, atât de 
neverosimilă în acest spaţiu atât de pașnic. Deși nu îndrăznea 
să recunoască nici măcar faţă de sine, polițistul se temea de ce 
putea fi mai rău. Poate de o nouă crimă. Ori poate de o crimă 
care avea să rămână nepedepsită, pe măsură ce teama și zilele 


care treceau aveau să o măture în uitare, mai degrabă decât în 
amintiri. 

Mâinile victimei. Fotografiate de sus, apoi de jos. Mâini fine, 
cu degetele ușor răsfirate. Nici urmă de amprente. Urme de 
frecare la încheieturi, cauzate de legături. Neregulate, 
întunecate, parcă minerale. 

Niemans se lăsă pe spate cu scaunul, până când spătarul 
ajunse să se sprijine de perete. Işi încrucișă mâinile la ceafă și 
se gândi la propriile cuvinte: „Fiecare element al unei anchete e 
ca o oglindă, iar ucigașul se ascunde în unghiul mort”. Nu 
reușea să-și scoată din minte un lucru care, acum, i se păreao 
certitudine: Rémy Caillois nu fusese ales la întâmplare. Moartea 
sa era legată de ceva din trecutul său. De cineva cunoscut 
anterior. De o faptă pe care acesta o comisese sau de un secret 
pe care îl aflase. 

Dar ce anume? Sau cine? 

Incă din copilărie, Caillois își petrecuse întreaga viaţă în 
biblioteca Universităţii, cu excepţia weekendurilor, când se 
pierdea în singurătatea eterică a munţilor ce străjuiau valea. Ce 
anume descoperise atât de grav, încât să-și merite teribila 
execuţie? 

Niemans se hotărî să afle cât mai multe despre trecutul 
victimei. Și, din instinct, sau poate mânat de propriile obsesii, 
începu cu un amănunt care îl frapase pe parcursul întâlnirii 
avute cu Sophie Caillois. 

După câteva telefoane date în dreapta și în stânga, reuși să ia 
legătura cu Regimentul 14 de Infanterie, cantonat undeva lângă 
Lyon, acolo unde toți tinerii încorporabili din regiunea Isere își 
efectuau stagiul anual obligatoriu de trei zile de instrucție. După 
ce se prezentă și lămuri motivaţia apelului său, lui Niemans i se 
făcu legătura cu arhivele și reuși să obţină acces la dosarul 
tânărului Rémy Caillois, care fusese declarat inapt pentru 
serviciul militar cândva, în anii '80. 

Niemans ascultă ţăcănitul grăbit al tastaturii, un zgomot de 
pași într-o încăpere probabil vastă, apoi fâșâitul foilor de hârtie. 
Îi ceru arhivarului: 

— Citiţi-mi concluzia dosarului, vă rog. 

— Nu știu dacă... Cum aţi putea să-mi dovediţi că sunteţi într- 
adevăr comisar de poliţie, așa cum pretindeţi? 

Niemans oftă. 


— Sunati la Brigada de jandarmerie din Guernon. Luaţi 
legătura cu căpitanul Barnes și... 

— E-n regulă, am să vă citesc concluziile. Arhivarul răsfoi 
câteva pagini, apoi continuă: Am să trec peste amănunte, peste 
răspunsurile de la teste și toate astea. Concluzia este că tipul a 
fost clasificat drept inapt, categoria P4, cu diagnosticul 
„schizofrenie acută”. Psihiatrul a adăugat o notă scrisă de 
mână... Scrie așa: „Se recomandă terapie. Contactaţi Centrul 
Clinic Regional Universitar din Guernon”. După părerea mea, 
tipul de care vă interesaţi era sărit bine de pe fix, căci de obicei 
nu se... 

— Aveţi numele doctorului? 

— Sigur că da, e maiorul doctor Yvens. 

— Mai lucrează încă în cadrul garnizoanei? 

— Da. E sus. 

— Daţi-mi-l la telefon. 

— Eu... da, o clipă, vă fac legătura. 

În receptor se făcură auzite acordurile sintetice ale unei 
muzici de fanfară, apoi o voce foarte gravă, de bas, răspunse la 
apel. Niemans se prezentă din nou și reluă întreg șirul de 
explicaţii. Doctorul Yvens părea sceptic. În cele din urmă, 
întrebă: 

— Cum se numea tânărul încorporabil? 

— Caillois Rémy. L-aţi declarat inapt, categoria P4, cu 
diagnosticul de schizofrenie acută. E vreo șansă să vă mai 
amintiţi de el? Dacă da, aș vrea să vă știu opinia: își simula sau 
nu nebunia? 

Vocea de la celălalt capăt al firului obiectă: 

— Aceste documente sunt confidențiale. 

— Tocmai i-a fost descoperit cadavrul înghesuit în crăpătura 
unei stânci, cu gâtul tăiat și globii oculari smulși, în urma unor 
torturi multiple. Judecătorul de instrucţie Bernard Terpentes m-a 
adus de la Paris pentru a ancheta această crimă. Ar putea să vă 
contacteze el pentru a vă solicita să colaboraţi, dar am putea 
câștiga timp. Vă mai amintiţi de... 

— Da, îmi amintesc, i-o reteză Yvens. Era bolnav. Dement. 
Nicio îndoială. 

Fără să recunoască, Niemans se așteptase întrucâtva la asta, 
dar fermitatea răspunsului îl luase prin surprindere. Repetă 
întrebarea de mai devreme: 


— Sunteţi sigur că nu simula? 

— Nu. Văd de-a lungul anului o mulţime de prefăcuţi. Cei cu 
mintea sănătoasă au mai multă imaginaţie decât adevărații 
demenți. Spun tot soiul de bazaconii, inventează deliruri 
incredibile. Adevăraţii bolnavi sunt ușor de reperat. Sunt una cu 
nebunia lor, obsedaţi, consumați pe dinăuntru de aceasta. Chiar 
și demenţa își are logica ei... rațională. Rémy Caillois era cu 
adevărat bolnav. Un caz clasic. 

— Cum se manifesta nebunia lui? 

— Ambivalenţă a gândurilor, pierderea contactului cu lumea 
exterioară, mutism. Simptomele clasice ale schizofreniei. 

— Doctore, individul acesta era bibliotecar la Universitatea 
din Guernon. Avea zilnic contact cu sute de studenţi și... 

Medicul chicoti. 

— Nebunia e o boală șmecheră. Se pricepe adesea să se 
ascundă de ochii celor din jur, să se camufleze sub o aparenţă 
anodină. Sunt convins că știți asta mai bine decât mine. 

— Dar mi-aţi spus că demenţa acestui tânăr v-a sărit în ochi. 

— Fiindcă am experienţă. lar Caillois a învăţat, poate, cu 
timpul, să se controleze. 

— De ce aţi recomandat în mod special terapia? 

— L-am sfătuit să se trateze, asta e tot. 

— Și, pe de altă parte, aţi contactat Centrul Clinic Regional din 
Guernon? 

— Să vă spun drept, nu-mi mai aduc aminte. Cazul era 
interesant, într-adevăr, dar nu cred că i-am contactat pe cei de 
la spital. Știţi, dacă subiectul... 

— Am înţeles bine, aţi spus că era un caz „interesant”? 

Doctorul expiră adânc. 

— Tipul trăia într-o lume închisă, o lume de o rigoare extremă, 
unde propria-i personalitate se multiplica. Simula, fără îndoială, 
o anumită flexibilitate, de ochii lumii, dar era efectiv obsedat de 
ordine și precizie. Fiecare dintre sentimentele sale se cristaliza 
într-o personalitate aparte. Era o armată întreagă într-un singur 
om. Un caz... fascinant. 

— Era periculos? 

— Fără îndoială. 

— Și totuși l-aţi lăsat să plece? 

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi doctorul spuse: 

— Ştiţi, nebunii aflaţi în libertate... 


— Doctore, îl întrerupse Niemans cu glas scăzut, omul acesta 
era căsătorit. 

— Ei bine... mi-e milă de soţia lui. 

Polițistul închise telefonul. Toate aceste revelații îi deschideau 
noi orizonturi și, în egală măsură, îi adânceau tulburarea. 

Niemans se hotărî că venise timpul pentru o nouă vizită. 

e 

— M-aţi minţit! 

Sophie Caillois încercă să îi trântească ușa în nas, dar 
comisarul îi blocă mișcarea înfigându-și cotul în deschizătura 
ușii. 

— De ce nu mi-aţi spus că soţul dumneavoastră era bolnav? 

— Bolnav? 

— Schizofrenic. Potrivit specialiștilor, era nebun de legat. 

— Ticălosule! 

Strângând din buze, femeia încercă din nou să închidă ușa 
apartamentului, dar Niemans i se opuse fără prea mari 
dificultăţi. În ciuda părului zburlit și a puloverului ponosit e care-l 
purta, femeia i se părea mai frumoasă ca oricând. 

— Chiar nu vreţi să înţelegeţi? urlă el. Căutăm un ucigaș. 
Căutăm un motiv. Poate că Remy Caillois a comis mai demult o 
faptă, un gest, ceva care să explice atrocitatea crimei. Un gest 
de care, poate, nici nu-și mai amintea! Vă rog... doar 
dumneavoastră mă puteţi ajuta! 

Sophie Caillois îl privea cu ochii mari, de parcă ar fi fost gata 
să-i iasă din orbite. Chipul ei frumos tresărea, agitat de un 
tremur nervos. Sprâncenele perfect arcuite îi încremeniseră 
însă, accentuându-i, patetic, enervarea. 

— Ești nebun! 

— Trebuie să îi aflu trecutul... 

— Ești nebun! 

Tremurul se extinsese la întreaga fiinţă a femeii. Fără să vrea, 
Niemans plecă privirea, observând relieful delicat al claviculelor, 
care întindeau țesătura puloverului. Observă, prin ochiurile largi 
de lână, breteaua răsucită a sutienului. Brusc, mânat de o 
inspiraţie de moment, o apucă de încheietura mâinii și îi ridică 
mâneca. Striaţii albăstrii îi brăzdau antebraţul. Niemans răcni: 

— Vă lovea, nu-i așa? 

Comisarul își desprinse privirea de urmele întunecate și se 
uită ţintă în ochii ei. 


— Vă lovea! Soţul dumneavoastră era bolnav. Îi făcea plăcere 
să provoace durere. Sunt convins de acest lucru. Și sunt convins 
că a făcut un lucru condamnabil, iar dumneavoastră bănuiți 
despre ce ar putea fi vorba. Și totuși, nu mi-aţi spus nici a zecea 
parte din ceea ce știți. 

Femeia îl scuipă în faţă. Niemans făcu un pas înapoi, 
descumpănit. 

Ea profită și închise ușa. Imediat se auzi clinchetul în cascadă 
al încuietorilor, în timp ce Niemans se repezea din nou asupra 
ușii. Pe culoar, câţiva interni îl priveau îngrijorați, prin ușile 
întredeschise. Polițistul izbi cu călcâiul în ușă. 

— Am să mă întorc! strigă el. 

Se lăsă tăcerea. 

Niemans izbi pentru ultima oară în ușă, cu pumnul de data 
asta, stârnind ecoul, apoi rămase câteva secunde nemișcat, 
ascultând. 

Din apartament se auzea vocea întreruptă de hohote de plâns 
a femeii, repetând într-una: „Ești nebun!” 

O voce venită parcă din adâncul celei mai întunecate grote. 


14. 


— Vreau un poliţist în civil pe urmele ei, non-stop. Chemați 
ajutoare de la Poliţia Judiciară din Grenoble, dacă trebuie. 

— S-o filăm pe Sophie Caillois? Dar... de ce? 

Niemans îl privi pe Barnes. Se aflau împreună în sala 
principală a sediului Jandarmeriei din Guernon. Căpitanul era 
îmbrăcat cu puloverul regulamentar de uniformă, bleumarin cu 
o dungă albă laterală. Părea a fi un marinar. 

— Femeia asta ne ascunde ceva, explică Niemans. 

— Doar nu credeţi că ea a fost cea care... 

— Nu. Dar nu ne-a spus tot ceea ce știe. 

Barnes încuviință, deloc convins, apoi îi puse în brațe lui 
Ni&mans un dosar gros, plin cu faxuri, dactilograme și diverse 
hârtii copiate la indigo. 

— Aveţi aici primele rezultate ale anchetei generale, anunţă 
el. Deocamdată, nu-i nimic demn de remarcat în toate 
informaţiile adunate. 


Ignorând larma din încăperea plină de jandarmi, Niemans se 
apucă de îndată să răsfoiască dosarul îndreptându-se spre un 
birou mai izolat. Trecu în revistă teancurile de rapoarte copiate 
la indigo care rezumau investigaţiile conduse de Barnes și 
Vermont. În ciuda numărului mare de mărturii adunate și 
rapoarte consemnate, în toată această mulțime de hârtii nu se 
găsea nici cea mai măruntă informaţie folositoare. Dispozitivele 
de cercetare, audierile, cercetările, anchetele de teren... nimic 
din toate acestea nu dăduse vreun rezultat. Niemans mormăia 
nemulțumit, în timp ce intră într-un birou cu pereți de sticlă. 
Într-un orășel atât de mic, o crimă atât de spectaculoasă; și 
totuși, deși comisarului nu-i venea să creadă că era cu putinţă 
așa ceva, nu aveau deocamdată nicio pistă, niciun indiciu. 

Luă un scaun, se așeză la biroul de metal și se apucă să 
parcurgă cu atenţie, încă o dată, dosarul. 

Investigaţiile printre vagabonzii din zonă se dovediseră 
inutile. Cererile de informaţii adresate închisorilor, prefecturilor 
și tribunalelor din regiune nu aduseseră nimic în plus. Cât 
despre mașinile declarate furate în ultimele patruzeci și opt de 
ore, niciuna dintre ele nu avea vreo legătură cu crima. 
Cercetările în arhive privind crimele și faptele diverse din ultimii 
douăzeci de ani fuseseră zadarnice. Nimeni nu-și amintea să fi 
avut loc vreodată o crimă atât de stranie, de atroce, sau vreo 
întâmplare care să aibă asemănări, oricât de vagi, cu aceasta. In 
oraș, procesele verbale ale acţiunilor poliţiei din ultimii douăzeci 
de ani se limitau la arestarea unor hoţi mărunți, la anchetarea 
unor accidente sau incendii și la intervenţii de salvare pe munte. 

Niemans trecu la următoarea mapă de plastic. Intrebările 
trimise prin fax la hotelurile din zonă nu aduseseră la lumină 
nicio informaţie folositoare. 

Trecu la raportul lui Vermont. Oamenii acestuia continuau să 
cerceteze terenurile din jurul râului. Până în acest moment 
vizitaseră doar cinci dintre refugiile montane, iar harta acestora 
indica un număr de șaptesprezece, unele dinte ele cocoţate la 
peste trei mii de metri altitudine. Ce sens ar fi putut avea 
comiterea unei astfel de crime pe culmile muntelui? Oamenii lui 
Vermont stătuseră de vorbă cu localnicii din împrejurimi. Unele 
dintre interogatorii fuseseră deja dactilografiate, în jargonul 
specific jandarmilor. Niemans le răsfoi și zâmbi: greșelile de 
ortografie și anumite turnuri ale frazei erau asemănătoare cu 


cele din rapoartele polițiștilor, dar apărea aici și o serie de 
termeni specific militari. Oamenii lui Vermont trecuseră pe la 
atelierele auto din zonă, prin gări și autogări. Nimic demn de-a fi 
semnalat. În schimb, pe străzi și pe la cabane începuseră deja 
să circule tot felul de zvonuri: ce era oare cu atâţia jandarmi și 
la ce foloseau întrebările acestora? 

Niemans așeză dosarul cel gros pe birou. Prin peretele de 
sticlă, văzu că una dintre patrule tocmai revenise; jandarmii 
aveau obrajii vineţi de frig și privirile înceţoșate. Îl chestionă din 
priviri pe căpitanul Vermont, care îi răspunse cu un semn lipsit 
de ambiguitate: nimic. 

Comisarul rămase încă vreo câteva clipe cu privirea aţintită 
spre bărbaţii în uniformă de dincolo de peretele de sticlă, dar 
gândurile îi erau deja în altă parte. Se gândea la cele două femei 
pe care le cunoscuse. Una dintre ele era puternică și întunecată 
precum scoarța de copac. Probabil avea un corp musculos și 
pielea mată și catifelată. Avea gust de rășină și ierburi răvășite. 
Cealaltă era fragilă și acră. Emana ceva nesănătos, o 
agresivitate combinată în mod paradoxal cu fragilitatea care îl 
fascina în asemenea măsură pe Niemans. Ce ascundea chipul ei 
osos, de-o frumuseţe atât de tulburătoare? Oare chiar fusese 
bătută de soţul ei? Care îi era secretul? Și câtă suferinţă îi 
fusese dat să îndure, văzându-și răposatul soț cu ochii scoși și 
trupul plin de urmele torturii? 

Niemans se ridică și se întoarse spre una dintre ferestrele 
încăperii. Dincolo de nori, deasupra munţilor, soarele arunca 
raze de limpezime, ca niște răni lungi în carnea neagră și 
umflată a norilor de furtună. Jos, polițistul putea să vadă casele 
cenușii, identice, din Guernon. Acoperișurile poligonale care 
împiedicau acumularea zăpezii în lunile de iarnă. Ferestrele 
întunecate, mici și pătrate, ca niște tablouri înecate în 
penumbră. Râul care traversa orașul, curgând alene prin dreptul 
sediului jandarmeriei. 

Imaginea celor două femei îi reveni în minte. La fiecare dintre 
anchetele sale, cădea pradă acelorași senzaţii. Tensiunea 
investigaţiilor îi trezea simţurile, împingându-l într-un soi de 
vânătoare amoroasă, arzătoare, febrilă. Nu se îndrăgostea decât 
în condiţiile stării de urgență ale unei anchete, iar ţintele sale 
erau martore, suspecte, târfe sau chelneriţe... 

Bruneta? Sau blonda? 


Telefonul mobil începu să-i sune. Era Antoine Rheims. 

— Tocmai m-am întors de la spitalul HGtel-Dieu. 

Niemans lăsase să treacă întreaga dimineaţă fără să sune la 
Paris. Afacerea de la Parc-des-Princes avea să se întoarcă acum 
împotriva lui, ca un bumerang exploziv. Directorul continuă: 

— Medicii încearcă acum o a cincea grefă pentru a-i salva fața 
tipului. Practic, ăsta nu mai are deloc piele pe coapse, atâta 
material de grefă au jupuit de-acolo. Și asta nu e tot. Trei 
traumatisme craniene. Un ochi pierdut. Șapte fracturi ale 
oaselor feței. Șapte, Niemans! Maxilarul inferior a fost înfipt 
adânc în țesutul laringelui, așchiile de os i-au făcut ferfeniță 
corzile vocale. Omul e în comă, dar chiar dacă își va reveni, n-o 
să mai vorbească niciodată. După spusele medicilor, nici măcar 
un accident de mașină n-ar fi putut produce atâtea stricăciuni. 
Ai cumva idee ce aș putea să le spun? Dar celor de la Ambasada 
Regatului Unit? Dar jurnaliștilor? Noi doi ne cunoaștem de-o 
veșnicie. Îmi place să cred că suntem prieteni. Dar, pe onoarea 
mea, ești o brută turbată, asta ești. 

Lui Ni&mans începură să-i tremure mâinile. 

— Individul era un ucigaș, replică el. 

— La dracu’, și tu ce crezi că ești? 

Polițistul nu-i răspunse. Își trecu telefonul umed de sudoarea 
palmei în mâna stângă. Rheims reluă: 

— Cum avansează ancheta? 

— Încet. N-avem indicii. N-avem martori. Totul se dovedește 
mult mai complicat decât părea la prima vedere. 

— Te-am avertizat că așa va fi. Când jurnaliștii o să afle că 
ești la Guernon, se vor repezi asupra ta ca ploșniţele asupra 
unui câine spân. Cine dracu' m-a pus să te trimit acolo? 

Rheims încheie convorbirea fără să-și ia rămas bun. Niemans 
rămase câteva minute împietrit, cu privirea aţintită în gol, cu 
gura uscată. În străfulgerări fugare, revăzu în minte violenţa 
nopţii precedente. Îl lăsaseră nervii. Îl luase la bătaie pe ucigaș, 
într-un acces de furie care îl luase pe sus, întunecându-i 
judecata și lăsând în locul acesteia o voinţă irepresibilă de a 
distruge ceea ce ţinea în mâini chiar în acele clipe. 

Pierre Niemans trăise dintotdeauna într-o lume a violenței și 
depravării, o lume cu frontiere aspre, sălbatice, iar iminenţa 
pericolului nu era de ajuns pentru a-l înspăimânta. Dimpotrivă, 
căutase mereu primejdia, dinadins, cu scopul de a o lua în 


stăpânire, de a o înfrânge și de a o controla. Dar acum nu mai 
era capabil să o controleze, căci violența sfârșise prin a-i deveni 
a doua natură, invadându-l până în ultima celulă. lar în el nu mai 
rămăsese decât frică și întuneric. Nu reușise să-și înfrângă 
propriile temeri. Undeva, înăuntrul lui, câinii continuau să urle. 

Brusc, tresări: mobilul începuse din nou să sune. Era Marc 
Costes, medicul legist, care îl anunţă pe un ton triumfal: 

— Am noutăţi, domnule comisar. Avem un indiciu. Unul cât se 
poate de solid. E vorba de apa de sub pleoape. Tocmai am 
primit rezultatele analizelor. 

— Ei? 

— Apa nu provine din râu. E incredibil, dar ăsta e adevărul. 
Lucrez la acest subiect împreună cu un chimist de la 
Departamentul științific al poliţiei din Grenoble, Patrick Astier. E 
un geniu în domeniul ăsta. După părerea lui, urmele de poluare 
din apa aflată în orbite sunt diferite de cele din apa torentului. 
Cât se poate de diferite. 

— Mai concret? 

— Apa din cavitățile oculare conţine acid sulfuric și acid 
azotic. Aciditatea ei e foarte ridicată - ph 3, egală cu cea a 
oţetului. O astfel de valoare ne poate oferi informaţii preţioase. 

— Nu înţeleg nimic. Ce fel de informaţii? 

— Nu vreau să intru prea mult în detaliile tehnice, dar acidul 
sulfuric și cel azotic sunt derivați ai dioxidului de sulf și, 
respectiv, ai dioxidului de azot. Potrivit celor spuse de Astier, 
doar un anumit tip de utilizare industrială produce un amestec 
al acestor dioxizi: centralele termice cu combustie a lignitului. 
Centrale de un tip foarte vechi. Concluzia lui Astier este că 
victima a fost ucisă sau cel puţin transportată prin preajma unui 
astfel de loc. Găsiţi o centrală pe bază de lignit în zonă și veți 
găsi locul comiterii crimei. 

Niemans își aţinti privirea spre cer, ai cărui solzi întunecați 
sclipeau în lumina soarelui ce se încăpăţâna să strălucească, 
precum un imens somon argintiu. lată că, în sfârșit, avea un 
element cunoscut. Poate. Ordonă: 

— Trimiteţi-mi compoziţia apei, pe faxul lui Barnes. 

Comisarul tocmai deschidea ușa biroului, când Eric Joisneau 
își făcu apariţia. 

— V-am căutat peste tot. S-ar putea să avem o informaţie 
importantă. 


Era oare cu putință ca ancheta să-și fi găsit, în sfârșit, ritmul 
dorit? Cei doi polițiști se retraseră în birou, iar Niemans închise 
ușa. Joisneau își răsfoia carnețelul, cu gesturi nervoase. 

— Am descoperit că există, în apropiere de Sept Laux, o 
instituţie pentru tineri nevăzători. Se pare că mulţi dintre cei 
internaţi acolo provin din Guernon. Copiii aceștia suferă de 
diverse probleme cu vederea: cataracte, retinite pigmentare, 
incapacitatea de a distinge culorile. Numărul afecţiunilor de 
acest gen la Guernon este mult peste media naţională. 

— Continuă. Care e originea acestor probleme? 

Joisneau își făcu mâinile căuș. 

— De vină e valea. Izolarea văii. Mi-a explicat un medic, e 
vorba de boli cu transmitere genetică. Aici, se moștenesc din 
generaţie în generaţie din pricina unui anumit grad de 
consangvinitate. Se pare că e o problemă care apare frecvent în 
locurile izolate. E ca un fel de contaminare, doar că aceasta se 
produce pe cale genetică. 

Locotenentul smulse o pagină din carnetţel. 

— Poftiţi, asta e adresa instituţiei. Directorul, doctorul 
Champelaz, a studiat acest fenomen în profunzime. M-am gândit 
că... 

Niemans își îndreptă arătătorul către Joisneau. 

— Tu ai să mergi acolo. 

Chipul tânărului poliţist se lumină. 

— Aveţi încredere în mine? 

— Am încredere în tine. Fugi! 

Joisneau făcu stânga împrejur, apoi se răzgândi, încruntându- 
se. 

— Domnule comisar... Scuzaţi-mă, dar... de ce nu mergeţi 
chiar dumneavoastră ca să staţi de vorbă cu directorul? E o 
pistă interesantă. Aţi găsit ceva mai bun? Sau credeţi că 
întrebările pe care le-aș pune eu ar putea fi mai pertinente, 
fiindcă sunt din partea locului? Nu înţeleg. 

Niemans se rezemă de pervazul ferestrei. 

— Da, e adevărat că am și eu o altă pistă. Dar am să-ţi ofer o 
mică lecție cu ocazia asta, Joisneau. Uneori, există motivații care 
nu sunt direct legate de anchetă. 

— Ce fel de motivații? 

— Unele de natură personală. N-am să merg la această 
instituţie fiindcă sufăr de o anumită fobie. 


— O fobie... Aveţi o problemă cu nevăzătorii? 

— Nu. Cu câinii. 

Trăsăturile locotenentului îi exprimau limpede nedumerirea. 

— Nu înțeleg. 

— Gândește-te! Cine spune nevăzători, spune, automat, câini. 

Niemans mimă silueta încordată a unui orb condus de un cline 
imaginar. 

— E vorba de câinii dresați pentru orbi, pricepi? Așa că nici nu 
poate fi vorba să pun piciorul în locul ăla. 

Comisarul ieși, lăsându-l pe locotenent cu gura căscată. 

Bătu la ușa căpitanului Barnes și intră fără să mai aștepte 
răspunsul. Uriașul era ocupat cu sortarea teancurilor de mesaje 
sosite prin fax, care continuau să vină, de la atelierele auto, de 
la hoteluri și restaurante. Părea un băcan ce-și face inventarul 
mărfurilor. Păru surprins: 

— Domnule comisar? Tocmai v-a sosit... 

— Știu. 

Niemans apucă foaia cu mesajul lui Costes și o parcurse în 
grabă: era o listă de cifre și denumiri complexe ce detalia 
compoziţia apei găsite în orbitele cadavrului. 

— Căpitane, știi cumva de existenţa unei termocentrale în 
zonă? întrebă comisarul. Una care să funcţioneze cu lignit? 

Barnes se strâmbă a îndoială. 

— Nu, nu-mi vine în minte nimic. Poate mai spre vest, către 
Grenoble. Zona aceea e mai puternic industrializată. 

— Cine ar putea să-mi dea mai multe informații? 

— Probabil cei de la Federaţia Activităţilor Industriale din Isere 
ar trebui să știe, răspunse, pe un ton șovăitor, Barnes. Dar... la 
staţi! Am o idee mult mai bună. Centrala asta probabil că 
poluează serios, nu-i așa? 

Niemans zâmbi și-i arătă foaia de hârtie plină de cifre. 

— Aciditate din plin. 

Barnes se apucă să noteze ceva pe o foaie. 

— Căutaţi-l pe tipul ăsta, spuse el, întinzându-i poliţistului 
hârtia. Se numește Alain Derteaux, e un horticultor care crește 
în seră plante tropicale, la ieșirea din Guernon. El e specialistul 
nostru în materie de poluare. Nu există vreo emanaţie de gaze 
sau altă sursă de poluare în zonă a cărei provenienţă, 
compoziţie și consecinţe pentru sănătate și mediu să nu-i fie 
cunoscute. 


Niemans se pregătea să iasă, când căpitanul îl întoarse din 
drum. Își întinse mâinile mari, ca niște lopeţi, cu palmele în sus. 

— Voiam să vă mai spun că m-am interesat în legătură cu 
amprentele... Mâinile lui Caillois. A fost un accident, pe când era 
copil. Își ajuta tatăl să facă niște reparaţii la velierul familiei, pe 
lacul din Annecy. Şi-a ars mâinile cu un detergent foarte coroziv. 
Am sunat la căpitănia locală, își aminteau de acel incident. S-a 
lăsat cu salvare, spitalizare și tot tacâmul... Putem să verificăm, 
dacă vreţi, dar după părerea mea nu e nimic de investigat în 
direcţia asta. 

Ni&mans porni din nou spre ieșire. 

— Mulţumesc, căpitane, spuse el, apoi, arătând către fax, 
adăugă: Spor la treabă! 

— Succes! O să aveţi nevoie, îi replică Barnes. Ecologistul 
nostru, Derteaux, e un tip dat dracului. 


15. 


— Toată regiunea asta e muribundă, otrăvită, condamnată la 
pieire! Zonele industriale au apărut în toate văile, pe versanţii 
munţilor, în păduri. Contaminează apele freatice, infectează 
solul și otrăvesc aerul pe care îl respirăm... In Isere, gazele și 
otrava sunt prezente la orice altitudine! 

Alain Derteaux era un tip uscăţiv, cu faţa prelungă brăzdată 
de riduri. Purta barbă și ochelari metalici, care-i dădeau un aer 
de mormon în pribegie. Se aflau într-una dintre sere, iar 
Derteaux își făcea de lucru cu niște borcănele ce conţineau 
pământ fertil și vată umedă. Niemans întrerupse discursul 
înflăcărat al ecologistului, care se lansase, imediat după 
prezentările de rigoare, într-o diatribă la adresa societăţii 
contemporane. 

— Scuzaţi-mă, dar aș avea nevoie de o informaţie, cât mai 
urgent cu putință. 

— Poftim? Ah, da, desigur... Sunteţi de la poliție, remarcă 
acesta, pe un ton condescendent. 

— Cunoașteţi cumva în regiune o termocentrală care să 
funcţioneze pe bază de lignit? 

— Lignit? Un cărbune natural... Otravă în stare pură... 


— Știţi vreun obiectiv industrial care să folosească așa ceva? 

Derteaux clătină din cap în semn că nu, în timp ce înfigea 
crenguţe minuscule în borcănelele pregătite anterior. 

— Nu. Mulţumesc lui Dumnezeu, în zonă nu se folosește 
lignitul. Începând din anii "60, industriile pe bază de lignit sunt în 
scădere pe teritoriul Franţei și în ţările limitrofe. Erau exagerat 
de poluante. Arderea lignitului emană acizi, care urcă în 
atmosferă, transformând fiecare nor într-o adevărată bombă 
chimică... 

Niemans se scotoci prin buzunare și îi întinse ecologistului 
faxul trimis de Marc Costes. 

Derteaux parcurse cu atenţie foaia de hârtie, în timp ce 
polițistul studia, distrat, locul în care se aflau: era o seră vastă, 
ale cărei suprafeţe de sticlă erau aburite, crăpate, brăzdate de 
dâre negricioase. De jur-împrejur, frunze uriașe, late cât 
ferestrele, lăstari șovăitori, minusculi, liane contorsionate și 
împletite unele-ntr-altele păreau că duc o bătălie fără sfârșit 
pentru ultimul centimetru pătrat de teren. 

Derteaux ridică privirea, perplex: 

— Așadar, spuneţi că eșantionul analizat aici ar proveni de 
aici, din zonă? 

— Categoric da. 

Derteaux își aranjă ochelarii pe nas. 

— Îmi puteţi spune unde anume, mai exact? 

— Am colectat eșantionul de pe un cadavru. Un bărbat care a 
fost asasinat. 

— Da, desigur... Ar fi trebuit să-mi dau seama, doar sunteţi de 
la poliţie. 

Se gândi câteva clipe, apoi adăugă: 

— Un cadavru aici, la Guernon? 

Comisarul ignoră întrebarea. 

— Aţi putea să îmi confirmaţi că acest buletin de analiză 
conţine o combinaţie chimică ce ar putea fi legată de arderea 
lignitului? 

— Cu siguranţă, e vorba de o substanţă cu aciditate foarte 
ridicată. Am audiat câteva seminarii pe acest subiect. 
Concentrația de acid sulfuric și azotic e neobișnuit de ridicată, 
spuse el, studiind din nou hârtia. Dar, așa cum v-am spus, în 
regiune nu mai există centrale de acest tip. Nici aici, nici în 
restul Franţei, nici măcar în restul Europei Occidentale. 


— Acest gen de poluare industrială ar putea să provină dintr- 
un alt fel de activitate industrială? 

— Nu, nu cred. 

— Și unde ar putea fi găsită, totuși, o activitate industrială 
care să genereze acest gen de poluare? 

— La mai bine de opt sute de kilometri de-aici, în ţările din 
Europa de Est. 

Niemans își încleștă fălcile: nu-i venea să se resemneze cu 
ideea că prima și singura pistă existentă dăduse greș atât de 
curând. 

— S-ar putea ca enigma să aibă o soluţie mult mai simplă, 
murmură Derteaux. 

— Care? 

— Se prea poate ca apa să provină din altă parte. Ea ar fi 
putut fi adusă din Cehia, din Slovacia, din România sau 
Bulgaria..., șopti, extrem de sigur pe sine. Toţi ăștia sunt niște 
barbari în ceea ce privește protecţia mediului. 

— Așadar, credeţi că apa a fost adusă aici în cisterne? 

Derteaux izbucni într-un râs sec, lipsit de cea mai mică urmă 
de veselie. 

— Mă gândesc la o modalitate de transport mult mai simplă. 
Apa ar fi putut ajunge în zona noastră cu ajutorul norilor. 

— Vă rog, explicaţi-mi, îl îndemnă Niemans. 

Alain Derteaux își desfăcu braţele și le ridică lent către tavan. 

— Imaginaţi-vă o termocentrală aflată undeva în Europa de 
Est. Coșuri uriașe de fum, scuipând zi și noapte dioxid de sulf și 
dioxid de azot... Astfel de coșuri au uneori până la trei sute de 
metri înălţime. Norii grei de fum urcă, urcă, până când se 
amestecă cu norii adevăraţi... Dacă nu există vânt, otrăvurile 
vor rămâne pe loc. Dar dacă vântul bate, de exemplu, către 
vest, dioxizii vor călători până departe, până când vor întâlni un 
lanţ muntos, al nostru de pildă, și se vor întoarce pe pământ sub 
forma unor ploi torențiale, așa numitele ploi acide. De parcă n- 
am produce noi înșine destule otrăvuri, copacii de la noi vor fi 
răpuși de poluarea altora! Dar, vă pot asigura, și noi exportăm 
destule substanțe toxice prin intermediul norilor noștri... 

O scenă se întipări limpede în mintea lui Ni&mans, de parcă ar 
fi fost gravată cu un bisturiu. Își imagină cum asasinul își 
sacrifica victima sub cerul liber, undeva în munţi. Tortura, 
mutila, ucidea și, între timp, o aversă de ploaie scălda scena 


carnagiului. Orbitele goale, deschise spre cer, se umpleau cu 
apa de ploaie. Cu această apă de ploaie otrăvită. Asasinul 
închidea pleoapele, zăgăzuind dincolo de ele micile rezervoare 
de apă acidă. Aceasta era singura explicaţie posibilă. 

În timp ce monstrul comitea crima, plouase. 

— Cum a fost vremea aici în cursul zilei de sâmbătă? întrebă 
brusc Niemans. 

— Poftim? 

— Vă mai amintiţi cumva dacă sâmbătă după-amiază sau 
peste noapte a plouat aici, în zonă? 

— Nu cred. Nu. A fost o vreme superbă, de fapt. Soare 
adevărat, de august, și... 

O șansă la un milion... Dacă nu plouase în perioada în care se 
presupunea că avusese loc crima, Niemans avea o șansă - 
infimă, dar totuși o șansă - de a descoperi un loc izolat unde, 
totuși, plouase. O aversă, acidă, care ar fi delimitat perfect zona 
crimei, ca un cerc de cretă pe asfalt. Polițistul știa de-acum ce 
avea de făcut mai departe. Pentru a găsi locul unde fusese 
înfăptuită crima, poliţistului nu-i rămânea decât să afle unde se 
scuturase otrava din nori. 

— Unde se află cea mai apropiată staţie meteo? 

Derteaux se gândi câteva clipe, apoi răspunse: 

— La treizeci de kilometri de locul unde ne aflăm, lângă piscul 
Mine-de-Fer. Vreţi să aflaţi dacă a plouat, acolo sus? E o idee 
interesantă. Și eu aș vrea să știu dacă e cu putinţă și dacă acei 
barbari ne-au trimis o astfel de bombă toxică. Domnule comisar, 
ceea ce se întâmplă echivalează cu un război purtat cu arme 
chimice. Și nimănui nu-i pasă! 

Derteaux tăcu. Niemans îi întinse o foaie de hârtie. 

— Aveţi aici numărul meu de mobil. Dacă vă vine vreo idee, 
oricare ar fi ea, sunaţi-mă. 

Ni&mans făcu stânga-mprejur și porni spre ieșirea din seră, în 
vreme ce fața îi era biciuită de frunzele de abanos. 


16. 


Comisarul gonea cu toată viteza. În ciuda norilor grei, o 
îmbunătăţire a vremii părea iminentă. Lumina soarelui se juca 


printre nori, cu luciri de argint viu. În nuanţe înșirate între negru 
și verde, coroanele brazilor se agitau isteric, zgâlțâite de rafalele 
de vânt. Cu fiecare viraj, Ni&mans încerca bucuria secretă de a 
străbate pădurea, care părea că îi gonește alături, însufleţită 
parcă de vânt și de razele soarelui. 

Comisarul se gândi la norii purtători de otravă, aceea pe care 
o găsiseră în fundul unor orbite rămase orfane de ochii pe care 
ar fi trebuit să-i adăpostească. Atunci când plecase din Paris 
noaptea trecută nu-și închipuise că ancheta avea să o apuce pe 
astfel de căi. 

Patruzeci de minute mai târziu, sosea la piscul Mine-de-Fer. 
Nu-i fu greu să repereze staţia meteo, al cărui dom se ivea ca o 
cocoașă crescută din flancul muntelui. Niemans coti pe 
drumeagul care ducea la clădirea menită științei prezicerii 
vremii, descoperind, pe măsură ce se apropia, un spectacol 
surprinzător. La vreo sută de metri de laborator, mai mulți 
bărbaţi trudeau pentru a umfla un balon gigantic, dintr-un 
material transparent. Opri mașina și cobori panta care-l 
despărțea de bărbaţii încotoșmănaţi în pufoaice, cu feţele roșii 
de frig. Se prezentă și-și arătă legitimaţia. Meteorologii îl priveau 
înmărmuriţi, fără să înțeleagă. Faldurile șifonate ale balonului 
păreau a fi apele unui râu de argint. La capăt, o flacără albăstrie 
umfla, încet-încet, pânza. Întreaga scenă avea ceva suprarealist, 
de basm. 

— Sunt comisarul Niemans, urlă polițistul, încercând să se 
facă auzit peste vuietul arzătorului. Am nevoie ca unul dintre voi 
să mă însoțească până la staţia meteo, adăugă, arătând cu 
mâna spre domul de beton. 

Unul dintre bărbaţi, probabil șeful grupului, se apropie. 

— Ce spuneţi? Despre ce e vorba? 

— Am nevoie să știu unde anume a plouat în cursul zilei de 
sâmbătă. E vorba de o anchetă într-un caz de crimă. 

Meteorologul nu era, în mod vădit, deloc impresionat. Gluga 
pufoaicei îi flutura, lovindu-l peste obraz. Indică clopotul uriaș al 
balonului, care continua să se umfle. Niemans se înclină, 
mimând un gest de scuză. 

— Balonul poate să aștepte puţin. 

Meteorologul porni în direcţia laboratorului, bombănind: 

— Sâmbătă n-a plouat nicăieri. 

— Vom vedea. 


Individul avea dreptate. Ajunseră într-unul dintre birourile 
staţiei și consultară notațiile centrului, dar nu gasiră nicio urmă 
de turbulențe, precipitaţii sau furtuni în împrejurimile orașului 
Guernon în orele respective. Hărțile din satelit, afișate pe ecran 
afirmau fără echivoc același lucru: în cursul zilei de sâmbătă și 
în noaptea ce urmase, în regiune nu căzuse un strop de ploaie. 
Intr-un colț al ecranului erau afișate alte elemente: procentajul 
de umiditate din atmosferă, presiunea, temperatura... 
Meteorologul consimţi să ofere câteva explicaţii sumare, cam 
fără chef: un anticiclon conferise o anumită stabilitate 
modificărilor atmosferice pe parcursul ultimelor patruzeci și opt 
de ore. 

Cu toate acestea, Niemans îi ceru meteorologului să extindă 
intervalul cercetării până duminică dimineaţă, apoi până 
duminică după-amiază. Nicio furtună, nicio aversă. Extinseră și 
aria la o rază de o sută de kilometri. Nimic. Două sute de 
kilometri. Tot nimic. Comisarul izbi cu pumnul în birou. 

— Nu se poate, mormăi el. Undeva a plouat, am dovada. În 
adâncul unei văi. Pe vârful unui munte. Undeva în regiunea asta 
a avut loc o furtună. 

Meteorologul ridică din umeri, mișcând mouse-ul, în timp ce 
pe ecran se succedau, ca într-o halucinație, umbre irizate, 
trasee ondulate, spirale largi, toate suprapuse peste o hartă a 
zonei muntoase, rememorând astfel geneza și evoluţia unei zile 
senine, fără pic de nori pe cerul din Isere. 

— Trebuie să existe o explicaţie rațională, bombăni Niemans. 
Pe legea mea... 

Telefonul mobil începu să-i sune. 

— Domnule comisar? Sunt Alain Derteaux. M-am gândit la 
povestea dumneavoastră cu lignitul. Ba chiar am întreprins 
propria mea anchetă. Imi pare rău, dar trebuie să recunosc că 
m-am înșelat. 

— V-aţi înșelat? 

— Da. Ar fi fost imposibil ca o ploaie cu un asemenea grad de 
aciditate să fi căzut aici peste weekend. De fapt, nici acum și 
nici în vreun alt moment. 

— De ce? 

— M-am documentat și despre industriile care utilizează lignit. 
Chiar și în ţările din Est, coșurile termocentralelor care ard lignit 
sunt acum fie echipate cu filtre potrivite, fie mineralele folosite 


pentru combustie sunt desulfurizate. Pe scurt, poluarea acidă 
din cauza termocentralelor cu lignit a scăzut semnificativ din 
anii '60 încoace. Ploi atât de acide precum eșantionul pe care mi 
l-aţi prezentat nu au mai căzut de acum treizeci și cinci de ani. 
Din fericire! Îmi cer scuze că v-am indus în eroare. 

Niemans nu-i răspunse. Ecologistul reluă, pe un ton 
neîncrezător: 

— Sunteţi sigur că urmele acelei ape infestate au fost culese 
de pe acel cadavru? 

— Absolut sigur, răspunse Niemans. 

— In acest caz, poate că pare incredibil, dar cadavrul cu 
pricina provine din trecut. A fost scăldat de-o ploaie acidă acum 
mai bine de treizeci de ani și... 

Polițistul închise, după ce-și luă rapid la revedere. 

Cu umerii căzuţi, se întoarse la mașină. Vreme de aproximativ 
o oră, crezuse că deţine o pistă. Dar aceasta i se risipise printre 
degete, la fel ca și această apă încărcată de aciditate, care se 
dovedise că dezvăluie doar o uriașă absurditate. 

Niemans ridică privirea către orizont. 

Soarele săgeta acum cu razele lui transversale perdeaua de 
nori, conferind aureole incredibile suprafețelor albe, ca de vată. 
Strălucirea se reflecta în pantele acoperite de zăpezi veșnice ale 
piscului Belledonne. Cum fusese oare cu putinţă ca el, un poliţist 
de meserie, un om raţional, să creadă fie și pentru o clipă că 
niște nori aveau să-l ducă la locul comiterii crimei? 

Cum putuse oare... 

Brusc, își desfăcu brațele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţișeze 
întreg peisajul scăldat în flăcări, imitând gestul lui Fanny 
Ferreira, frumoasa alpinistă. Tocmai realizase că știa unde 
fusese ucis Rémy Caillois. Ştia acum unde putea fi găsită acea 
apă poluată în urmă cu treizeci și cinci de ani. 

Nu, nu pe pământ. 

Și nici în ceruri. 

Apa aceea provenea din ghetțuri. 

Rémy Caillois fusese ucis la o altitudine de peste două mii de 
metri. Fusese executat la trei mii de metri altitudine, printre 
ghețari, acolo unde ploile din fiecare an se cristalizează și 
încremenesc pe vecie în formele transparente ale gheții. 

Acela era locul unde fusese comisă crima. Și, de data asta, nu 
mai era doar o ipoteză. Acesta era adevărul. 


IV 


17. 


Ora treisprezece. Karim Abdouf intră în biroul lui Henri Crozier 
și așeză pe masă, în faţa acestuia, raportul pe care abia îl 
terminase de scris. Superiorul său, concentrat asupra unei 
scrisori pe care tocmai o scria, întrebă, fără să se ostenească 
măcar să răsfoiască teancul de foi din faţa sa: 

— Ei? 

— Nu capetele rase au fost făptașii. Dar au văzut două 
persoane ieșind din cavou, chiar în noaptea cu pricina. 

— Ți-au dat semnalmentele lor? 

— Nu. Spuneau că era prea întuneric. 

Crozier catadicsi să-și ridice în sfârșit privirea. 

— Poate că mint. 

— Nu mint. Şi nu-s ei cei care-au profanat mormântul. 

Karim tăcu. Tăcerea înstăpânită în încăpere se prelungi. Într- 
un târziu, locotenentul reluă: 

— Aveţi un martor, domnule comisar, rosti el, îndreptându-și 
un deget acuzator către cel așezat în faţa lui. Aţi avut acest 
martor și nu mi-aţi spus. Aţi fost „avertizat” de către acesta că 
banda de capete rase a bântuit în seara aceea pe lângă cimitir 
și aţi tras concluzia că aceștia erau vinovaţii. Realitatea e însă 
ceva mai complicată. Și, dacă m-aţi fi lăsat să-l audiez pe acel 
martor, aș fi... 

Crozier își ridică mâna încet, îndemnându-l să se liniștească. 

— Calmează-te, micuţule. Cei de pe-aici au încredere în 
veterani. Ție nu ţi-ar fi spus nimeni nici măcar o zecime din ceea 
ce mie mi-a fost oferit pe tavă. Asta-i tot ce ţi-au spus chelioșii? 

Karim privi în jur, la afișele ce proslăveau gloria „agenţilor 
păcii”. Pe unul dintre fișetele metalice erau înșirate cupele 
câștigate de Crozier de-a lungul timpului la diverse concursuri 
de tir. Spuse: 

— Capetele rase au văzut o mașină albă care-a plecat din 
zona cimitirului în jurul orei două noaptea. Gonea pe D143. 


— Ce fel de mașină era? 

— O Lada sau altă marcă fabricată în Europa de Est. Ar trebui 
să punem pe cineva care să-i dea de urmă. Nu-s chiar așa de 
multe mașini de acest gen în regiune și... 

— De ce nu te ocupi chiar tu de asta? 

— Domnule comisar, știți ce vreau eu. l-am interogat pe 
huligani. Acum, aș vrea să pot percheziţiona cavoul așa cum 
scrie la carte. 

— Paznicul mi-a spus că ai fost deja în interiorul cavoului. 

Karim ignoră remarca lui Crozier. 

— Care e stadiul anchetei de la cimitir? 

— Zero absolut. Nu există niciun fel de amprente digitale. Nici 
cel mai mic indiciu. Ne vom extinde cercetările în jurul 
cimitirului. Un lucru e cert: dacă a fost vorba de un simplu act 
de vandalism, e sigur că și-au luat o mulţime de precauţiuni. 
___— Nu sunt doar niște vandali. Avem de-a face cu profesioniști. 
In orice caz, indivizii aceștia știau exact ce anume căutau. 
Cavoul acesta ascunde un secret, unul pe care cei care-au 
pătruns în cavou voiau să îl afle. Aţi discutat cu familia? Ce spun 
părinţii? Ar fi de acord ca noi... 

Karim își întrerupse șirul întrebărilor. Figura lui Crozier îi dădu 
de înţeles că era ceva în neregulă. Se rezemă cu ambele mâini 
de marginea biroului, îl privi în ochi și așteptă o reacţie din 
partea comisarului. Acesta îngână: 

— N-am reușit să dăm de urma familiei. Nu e nimeni cu 
numele ăsta în oraș sau în comunele din departament. 

— Funeraliile copilului au avut loc în 1982. Cu siguranţă există 
documente, niște hârtii, ceva... 

— Deocamdată nu avem nimic. 

— Un certificat de deces? 

— Nu există certificat de deces. Nu la Sarzac, cel puțin. 

Chipul lui Karim se lumină. Locotenentul începu să se plimbe 
prin încăpere. 

— Ştiam eu că e o problemă cu mormântul ăsta, cu copilul 
ăsta... lar problema în cauză e legată de spargerea de la școala 
primară. 

— Karim, ai o imaginaţie prea bogată. Misterul poate fi 
explicat într-o mie de feluri. Poate că micul Jude a murit într-un 
accident rutier. A fost spitalizat într-un oraș învecinat și îngropat 
aici, fiindcă asta a fost soluţia cea mai la îndemână în acel 


moment. Poate că mama lui locuiește în oraș, dar e divorțată și 
și-a schimbat numele. Poate că... 

— Am stat de vorbă cu paznicul cimitirului. Mi-a spus că acest 
cavou e perfect întreţinut, dar că n-a văzut niciodată vreun 
vizitator. 

Crozier nu-i răspunse. Deschise un sertar al fișetului metalic și 
scoase de acolo o sticlă cu tărie, un lichid cu reflexii auriu- 
roșcate. Cu un gest expert, își turnă cam de-un deget într-un 
pahar. 

— Dacă familia puștiului nu e de găsit, putem obţine 
autorizația de percheziţie a cavoului? 

— Nu. 

— În cazul ăsta, lăsaţi-mă să-i găsesc pe părinţi. 

— Și cum rămâne cu mașina albă din Europa de Est? Cu 
prelevarea indiciilor din împrejurimile cimitirului? 

— În curând vor sosi întăririle. Cei de la Inspectoratul regional 
de Poliţie Judiciară se pricep la toate astea. Daţi-mi câteva ore, 
domnule comisar. Pot să duc la bun sfârșit partea asta a 
anchetei și de unul singur. 

Crozier închină în direcţia lui Karim. 

— Nu bei și tu una mică? 

Karim clătină din cap. Crozier dădu peste cap paharul dintr-o 
înghiţitură și plescăi din limbă, încântat. 

— Ai timp până la ora optsprezece, inclusiv pentru a redacta 
raportul. 

Tânărul locotenent făcu stânga-mprejur și ieși, fără să mai 
piardă o clipă. 


18. 


Karim îi telefonă din nou directoarei Școlii Jean Jaures, pentru 
a afla dacă reușise să afle vreo informaţie despre Jude ltero la 
Inspectoratul școlar regional. Femeia își făcuse temele și se 
interesase, dar fără rezultate: nu se găsise nicio fișă și nicio 
menţiune, nici măcar o urmă a existenţei acestuia în arhivele 
din întregul departament. 

— Poate că aţi pornit pe o pistă greșită, sugeră ea. Poate că 
acest copil n-a locuit în regiunea noastră. 


Karim închise și se uită la ceas: era ora paisprezece. Își 
acordă două ore pentru a consulta arhivele celorlalte școli din 
Sarzac, verificând componenţa claselor care corespundeau 
vârstei lui Jude ltero. 

În mai puţin de o oră și un sfert, terminase verificarea grupei 
de vârstă în toate școlile, fără a găsi vreo urmă a copilului. 
Reveni la Școala Jean Jaures. Tot răsfoind acele arhive îi venise o 
idee. Directoarea îl primi, vădit nerăbdătoare să-i spună ceva. 

— Domnule locotenent, v-am făcut, din nou, o parte din 
treabă. 

— Vă ascult. 

— Am căutat numele și adresele cadrelor didactice care au 
predat aici în perioada care vă interesează. 

— Și? 

— Avem ghinion. Fosta directoare s-a pensionat. 

— Micul Jude avea nouă și respectiv zece ani în 1981 și 1982. 
Am putea afla cine au fost învăţătoarele care s-au ocupat de 
clasele corespunzătoare acestei vârste? 

Femeia se apucă să-și răsfoiască însemnările. 

— Bineînţeles. Mai ales că întâmplarea face ca clasa CM1 din 
1981 și clasa CM2 din 1982 să fi fost supravegheate de aceeași 
învăţătoare. E o practică destul de frecventă ca un cadru 
didactic să preia clasa în ani consecutivi... 

— Și unde se află acum această învăţătoare? 

— Nu știu. A plecat de la școală la sfârșitul anului școlar 1981- 
1982. 

Karim mormăi printre dinţi o înjurătură. Directoarea adoptă o 
expresie serioasă. 

— Să știți că m-am gândit... Mai e un lucru la care nu ne-am 
uitat. 

— Care? 

— Fotografiile școlare. Păstrăm un exemplar al fiecărui 
portret, pentru toate clasele, să știți. 

Locotenentul își mușcă buzele. Cum de nu se gândise el însuși 
la asta? Directoarea continuă: 

— Am consultat, prin urmare, arhivele noastre fotografice. 
Clișeele claselor CM1 și CM2, care vă interesează, au dispărut. E 
incredibil... 

Revelația începea să se împrăștie în mintea poliţistului, ca un 
văl de lumină. Se gândi la cadrul oval al fotografiei lipsă de pe 


piatra tombală. Înţelese că intenţia spărgătorilor fusese de a-l 
„Şterge” pe băiat, de parcă n-ar fi existat niciodată, eliminânau-i 
numele și furându-i chipul din arhive. Femeia îl privi contrariată: 

— De ce zâmbiţi? 

Karim îi răspunse: 

— Îmi cer scuze. Așteptam de prea multă vreme ceva de 
genul ăsta. Am un caz, un caz adevărat, înțelegeți? 

Locotenentul tăcu câteva clipe, concentrându-se, apoi 
adăugă: 

— Mi-a venit și mie o idee. Se pastrează caietele de 
consemnări de la un an la altul? 

— Caietele de consemnări? 

— Când eram în școala primară, învăţătoarea avea un soi de 
jurnal al clasei, în care erau consemnați absenţii din fiecare zi și 
temele date pentru a doua zi. 

— Da, avem și noi așa ceva. 

— Și le păstraţi? 

— Da. Dar aceste caiete nu conțin liste ale elevilor. 

— Știu. Doar numele absenţilor. 

Chipul femeii se lumină. Ochii mari îi străluceau ca niște 
oglinzi: 

— Speraţi că micul Jude ar fi putut fi notat acolo datorită unor 
absenţe? 

— Sincer, sper doar că intrușii n-au avut și ei aceeași idee. 

Directoarea deschise din nou dulapul-vitrină care adăpostea 
arhiva. Karim își trecu degetul peste cotoarele de un verde 
închis și le scoase pe cele care corespundeau anilor în cauză. 
Avu însă parte de o dezamăgire: numele lui Jude ltero nu figura 
nicăieri în caiete. 

Categoric, pornise pe o pistă falsă. În ciuda convingerii sale 
intime, micul Jude nu urmase cursurile acestei școli. Karim însă 
se încăpăţână: răsfoi de mai multe ori caietele, în căutarea unui 
detaliu care să îi confirme că, în ciuda evidenţelor, era pe 
drumul cel bun. 

Semnul așteptat îi sări în ochi: o mână grijulie numerotase 
paginile caietului, în colţul din dreapta sus al fiecăreia, cu un 
scris rotund, ca de copil. Lipseau pagini! Polițistul deschise larg 
caietul și descoperi, agăţate de spirele cu care fusese legat 
acesta, urmele paginilor rupte. În caietul clasei CM2, paginile 
care corespundeau datelor dintre 8 și 15 iunie 1982 fuseseră 


smulse. Datele acestea, ca dinţii unui clește, strângeau între ele 
o fâșie de neant. Karim avu impresia că „vede” cu ochii minţii 
numele micuţului, înscris cu aceeași scriere rotunjită, pe 
paginile lipsă... 

Locotenentul murmură, adresându-i-se directoarei: 

— Faceţi-mi rost de o carte de telefon! 

Câteva minute mai târziu, Karim începu să formeze numerele 
tuturor medicilor din Sarzac, având o certitudine de astă dată: 
între 8 și 15 iunie 1982, Jude ltero lipsise de la școală. 

Luă la întrebări fiecare medic, cerându-le să-și verifice 
registrele de consultații, recitind, literă cu literă, numele 
copilului. Niciunul nu-și amintea de un pacient cu acest nume. 
Polițistul înjură. Trecu apoi la medicii din comunele învecinate: 
Caihac, Thiermons, Valuc. În cele din urmă, un medic din 
Cambuse, un oraș aflat la treizeci de kilometri distanță, îi 
răspunse pe un ton neutru. 

— Jude Itero. Da, desigur. Imi aduc aminte foarte bine. 

Lui Karim nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— La paisprezece ani distanţă, vă mai amintiţi chiar atât de 
limpede? 

— Treceţi pe la mine, la cabinet. Am să vă explic. 


19. 


Doctorul Stephane Mace era o versiune adusă la zi, elegantă, 
a arhetipului medicului de ţară. Trăsături relaxate, mâini lungi și 
albe, costum scump: un exemplu perfect de doctor vigilent și 
înțelegător, burghez și rafinat. Din prima clipă, Karim îl detestă 
instinctiv pe acest individ, cu manierele lui alese. Uneori, se 
speria el însuși de furiile ce-l cotropeau, ca niște aisberguri 
uriașe și amenințătoare în Marea Bering a minţii sale. 

Se așeză pe colțul unui fotoliu, fără să-și scoată haina de 
piele. Între el și medic se afla un birou somptuos, din lemn 
furniruit. Câteva bibelouri cu aspect prețios, un calculator, cărți 
groase de medicină... Cabinetul doctorului Mace era sobru, 
auster și dătător de încredere. 

— Povestiţi-mi, domnule doctor, îi ceru Karim, fără nicio 
introducere. 


— Poate că aţi putea să-mi spuneţi despre ce anchetă este 
vorba... 

— Nu. Îmi pare rău, dar nu pot să vă spun mai mult, spuse 
Karim, zâmbind pentru a atenua brutalitatea refuzului său. 

Doctorul bătu câteva clipe darabana pe marginea biroului, 
apoi se ridică. Era limpede că prezenţa acestui arab cu bonetă 
colorată îl luase prin surprindere. După discuţia de la telefon nu 
se așteptase la cineva ca el. 

— S-a întâmplat în iunie 1982. A fost un apel telefonic ca 
oricare altul. Am fost chemat să consult un băiețel care avea 
febră mare. A fost prima mea ieșire pe teren, aveam douăzeci și 
opt de ani pe atunci. 

— Și de aceea vă amintiţi de această vizită? 

Medicul zâmbi. Un zâmbet larg cât un hamac, care, 
bineînţeles, îl enervă pe Karim. 

— Nu. Veţi vedea... Apelul a venit de la un telefon public și a 
trebuit să îmi notez adresa, căci habar nu aveam unde eram 
chemat. S-a dovedit a fi vorba de o căsuță aflată în mijlocul unei 
câmpii presărate cu stânci, la cincisprezece kilometri de-aici. Am 
adresa, am să v-o scriu. 

Locotenentul încuviinţă în tăcere. 

— Pe scurt, reluă medicul, am descoperit o căsuţă de piatră, 
cu totul izolată. Era cumplit de cald, din tufișuri se-auzea ţârâit 
de greieri... Când mi s-a deschis ușa, am avut brusc senzaţia că 
femeia care m-a întâmpinat nu avea ce să caute în locul acela, 
în decorul acela țărănesc... 

— De ce? _ 

— N-aș putea să vă spun. In încăperea principală se vedea un 
pian și... 

— Țăranilor nu le e îngăduit să le placă muzica? 

— N-am spus asta... 

Doctorul se opri. 

— Aș zice că nu vă sunt tocmai simpatic... 

Karim ridică privirea. 

— Are importanţă? 

Medicul îl aprobă din cap, păstrându-și expresia amabilă. 

Zâmbetul nu-i părăsi buzele, dar privirea îi exprima limpede 
teama. Tocmai observase patul revolverului Glock 21, care se 
ivea din tocul cu arici. Și poate ghicise originea petelor de sânge 
uscat de pe mâneca hainei de piele a lui Karim. Doctorul 


reîncepu să se plimbe încoace și încolo prin încăpere, simţindu- 
se tot mai stingher. 

— Am intrat în camera copilului, iar din momentul acela 
lucrurile au devenit de-a dreptul bizare. 

— De ce? 

Medicul ridică din umeri. 

— Incăperea era goală. Nicio jucărie, niciun desen... nimic. 

— Cum arăta micuțul? Mi l-aţi putea descrie? 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu știu cum arăta. Tocmai asta mi s-a părut straniu. 
Femeia m-a primit în casă cu lumina stinsă. Toate obloanele 
erau închise. In întreaga casă nu părea să existe nicio urmă de 
lumină. Atunci când am intrat, m-am gândit că poate femeia era 
deranjată de lumina prea puternică, sau poate că voia să 
păstreze răcoarea în casă. Dar mai era ceva: mobilele erau 
acoperite cu cearșafuri... Era o atmosferă... misterioasă. 

— Ce v-a spus? 

— Doar că micuțul era bolnav și că lumina îi făcea rău. 

— Și aţi putut să îl consultaţi, așa, pe întuneric? 

— Da. Nu era chiar întuneric, ci mai degrabă un soi de 
penumbră. 

— Ce avea? 

— O simplă angină. De altfel, îmi amintesc că... 

Doctorul se înclină ușor și-și duse arătătorul spre buze, un 
gest sec, studiat, menit să impresioneze clientela, dar care nu-l 
impresionă câtuși de puţin pe Karim. 

— Acela a fost momentul în care am înţeles... Când mi-am 
scos lanterna pentru a privi în gâtul micuţului, femeia m-a 
apucat de încheietură. A fost un gest atât de violent... Mi-a fost 
limpede atunci că nu voia ca eu să văd faţa băiețelului. 

Karim căzu pe gânduri. Nu-și putea scoate din minte rama 
goală de pe mormânt și fotografiile furate de la școală. 

— La ce vă referiți când pomeniţi de violența mamei? 

— N-am folosit cuvântul potrivit, cred. Ar fi trebuit să vorbesc 
despre forţă. Femeia aceea poseda o forță ieșită din comun. De 
altfel, nu e de mirare, căci era foarte înaltă, cred că avea peste 
un metru optzeci. O adevărată uriașă. 

— Ei i-aţi văzut fața? 

— Nu. Vă repet, totul s-a petrecut în semiîntuneric. 


— Și mai departe? 

— Am scris o rețetă și am plecat. 

— Cum se comporta femeia cu acel copil? 

— Părea deopotrivă foarte atentă și distantă. Cu cât mă 
gândesc mai mult, cu atât mi se pare că nimic n-a fost în regulă 
cu vizita aceea. 

— Nu v-aţi mai întors niciodată pentru a-l consulta pe copil? 

Medicul continua să se plimbe încoace și încolo prin încăpere. 
Aruncă o privire încruntată spre Karim. De pe chip îi dispăruse 
orice urmă de jovialitate. Polițistul înţelese, deodată, de ce își 
amintea Mace atât de bine vizita la domiciliu. La două luni după 
ce îl văzuse pe copil, acesta murise. lar Mace știa asta. 

— A venit vacanța, reluă el. Și... în sfârșit... M-am întors acolo 
la începutul lunii septembrie. Familia cu pricina nu mai era 
acolo. De la unul dintre vecinii cei mai apropiaţi am aflat că se 
mutaseră. 

— Se mutaseră? Nu v-a spus nimeni despre moartea 
copilului? 

Medicul clătină din cap. 

— Nu. Vecinii nu știau nimic despre asta. Am aflat și eu, mult 
mai târziu, din întâmplare. 

— Cum? 

— Am fost la o înmormântare la cimitirul din Sarzac și i-am 
văzut mormântul. 

— O înmormântare? Tot vreun pacient de-al dumneavoastră? 

— E o glumă de prost-gust, domnule inspector, eu... 

Karim se ridică, iar medicul făcu un pas în spate. 

— Încă de atunci v-aţi întrebat întruna dacă nu cumva v-au 
scăpat simptomele unei afecţiuni mult mai grave decât aceea 
pe care aţi constatat-o. Încă de atunci aţi avut remușcări. Sunt 
convins că v-aţi făcut propria anchetă. Știţi cum a murit copilul? 

Medicul își strecură degetul arătător sub gulerul cămășii și își 
descheie nasturele de la gât. Tâmplele îi erau scăldate de 
broboane de sudoare. 

— Nu. Dar da, e adevărat, am încercat să aflu ce s-a întâmplat 
cu puștiul. Am stat de vorbă cu colegi medici, am contactat 
spitalele... Nimic! Toată povestea a devenit o adevărată obsesie 
a mea, înțelegeți? 

Karim îi întoarse spatele. 

— Și veţi mai auzi de ea... 


— Ce anume? 

Medicul pălise, era alb ca varul. 

— Veţi afla cât de curând, îi replică Karim. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă purtaţi așa cu mine? 
Cu ce v-am greșit? 

— Cu nimic. Doar că mi-am petrecut adolescenţa furând 
mașinile unor tipi de genul dumneavoastră. 

— Dar... de unde aţi apărut? Cine sunteţi? Nu... Nu mi-aţi 
arătat până acum nicio legitimaţie și... 

Karim zâmbi din colţul gurii. 

— Liniștiţi-vă, doar glumeam. 

Cu aceste cuvinte, ieși. Sala de așteptare era ticsită de 
pacienţi. Medicul îl ajunse din urmă. 

— Așteptaţi, gâfâi acesta. Există vreun element pe care 
dumneavoastră să-l știți și de care eu să n-am habar? Mă refer 
la cauza decesului... 

— Din păcate, nu. 

Polițistul apăsă pe clanţă. Medicul își puse mâna pe ușă, 
împiedicând-o să se deschidă. Tremura ca o pânză în vânt. 

— Ce s-a întâmplat? De ce această anchetă, la atât de mult 
timp de la întâmplările de atunci? 

— Cavoul în care e înhumat puştiul a fost spart azi-noapte. lar 
școala la care a studiat acesta a avut și ea parte de același 
tratament. 

— Cine... Cine credeți că a făcut una ca asta? 

Locotenentul îi răspunse prompt: 

— Nu știu. Sunt însă sigur de altceva: cele două spargeri de 
azi-noapte sunt doar copacul din pricina căruia nu vedem 
pădurea. 


20. 


Conduse vreme îndelungată pe drumuri cu totul pustii. În 
regiunea aceasta, șoselele naţionale aduceau a drumuri 
departamentale, iar cele departamentale nu se deosebeau prea 
mult de drumurile comunale. Sub cerul albastru, presărat din loc 
în loc cu nori pufoși, câmpia se întindea la nesfârșit. Nu se 
vedeau nici culturi agricole și nici turme de animale. Ici-colo, 


câte-un pâlc de stânci ascundea intrarea în vreo vale ce părea la 
fel de ospitalieră ca o capcană pentru lupi. Traversarea 
departamentului era asemenea unei întoarceri în timp, într-o eră 
în care agricultura nu fusese încă inventată. 

Karim făcuse mai întâi o vizită la adresa familiei lui Jude, 
potrivit indicaţiilor doctorului Mace. Căsuţa de piatră nu mai 
exista. Mai era doar un morman de ruine și pietre care abia se 
mai zăreau din iarba cenușie. Ar fi putut trece pe la biroul de 
cadastru pentru a afla adresa proprietarului, dar polițistul 
preferase să pornească spre Cahors, unde avea intenţia să stea 
de vorbă cu Jean-Pierre Cau, fotograful cu care colabora Școala 
Jean Jaurès, cel care făcuse fotografiile dispărute din arhivă. 

Spera că fotograful păstrase negativele care îl interesau. 
Printre zecile de chipuri anonime avea să se afle, cu siguranță, 
și cel al copilului mort. Karim simţea acum o nevoie acută de a 
vedea chipul acestuia, deși nu avea cum să îl recunoască. In 
sinea sa, spera că avea să aibă parte de o înfiorare, de o intuiţie 
neașteptată, în momentul în care avea să privească fotografiile 
pentru prima oară. 

În jurul orei cincisprezece își parcă mașina la marginea zonei 
pietonale din Cahors. Porticuri de piatră, balcoane de fier forjat 
și gargui: toate elementele care fac deliciul vizitatorilor centrului 
istoric al unei așezări, și tot atâtea motive de vomă pentru un 
puști crescut în suburbii, precum Karim. 

Plimbându-se printre zidurile vechi, descoperi în cele din urmă 
atelierul lui Jean-Pierre Cau, fotograf specializat în nunţi și 
botezuri. Atelierul fotografului era situat la etaj. 

Karim urcă în grabă treptele. Atelierul era pustiu și cufundat 
în penumbră. Polițistul abia putea să distingă ramele atârnate 
pe pereţi, din care zâmbeau cupluri îmbrăcate în haine de 
duminică. Fericirea obligatorie, imortalizată pe hârtie lucioasă. 

Karim regretă imediat valul de dispreț care îl învăluise. Ce 
drept avea el să îi judece pe acești oameni? Prin ce se ridica 
oare deasupra lor, el, un poliţist exilat? El, care nu se pricepuse 
niciodată să citească-n privirile fetelor și care-și adunase toată 
disponibilitatea de a oferi dragoste într-un nucleu mic, fosilizat, 
ascuns în adâncul fiinţei sale, la adăpost de toţi și de toate? In 
opinia sa, sentimentele implicau o formă de umilinţă, o 
vulnerabilitate pe care o refuzase dintotdeauna, ca o fisură în 
armura orgoliului. Orgoliul, care fusese mereu păcatul său 


capital, din pricina căruia se usca de viu acum, în carapacea 
singurătăţii sale. 

— Urmează să vă căsătoriţi? 

Karim se întoarse în direcţia din care venea vocea. 

Jean-Pierre Cau avea tenul cenușiu și ciupit de vărsat, ca o 
piatră ponce. Purta favoriţi zburliţi care părea că freamătă a 
nerăbdare, în contrast cu ochii obosiţi și încercănați. Bărbatul 
aprinse lumina în încăpere. 

— Nu, nu urmează să vă căsătoriţi, adăugă el, măsurându-l pe 
Karim din cap până în picioare. 

Avea o voce răgușită, de fumător înrăit. Cau se apropie. 
Dincolo de ochelari, sub pleoapele-i grele, privirea acestuia 
părea că ezită între plictiseală și mefiență. Karim zâmbi. Nu 
avea mandat și nici vreo autoritate în acest oraș. Trebuia să se 
poarte cu mănuși. 

— Numele meu este Karim Abdouf, declară el. Sunt 
locotenent de poliție. Am nevoie de câteva informaţii, în cadrul 
unei anchete... 

— Sunteţi de-aici, din Cahors? întrebă fotograful, mai degrabă 
curios decât speriat. 

— Din Sarzac. 

— Aveţi cumva și o legitimaţie sau ceva de genul asta? 

Karim își băgă mina în buzunarul vestei și-i întinse legitimaţia. 
Fotograful o studie timp de câteva secunde. Tânărul arab expiră 
adânc. Ştia că individul nu mai văzuse niciodată de aproape o 
legitimaţie de poliţist, dar asta nu-l împiedica să facă pe copoiul. 
Cau îi înapoie legitimaţia, cu un zâmbet stânjenit. Fruntea îi era 
încrețţită de riduri. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Caut niște fotografii școlare. 

— De la care școală? 

— Școala Jean Jaurès din Sarzac. Mă interesează fotografiile 
claselor CM1 din 1981 și CM2 din 1982, ca și eventuale liste cu 
numele elevilor, dacă acestea însoțesc cumva fotografiile. 
Păstraţi acest gen de documente? 

Bărbatul zâmbi din nou. 

— Eu păstrez tot. 

— Am putea arunca o privire? întrebă polițistul pe cel mai 
amabil ton cu putinţă. 


Cau arătă spre încăperea de alături: o dâră de lumină 
răzbătea pe sub ușă. 

— Nu e nicio problemă, urmaţi-mă. 

Cea de-a doua sală era și mai mare decât studioul. Pe o 
tejghea lungă trona un aparat complicat, negru, cu tot soiul de 
piese reglabile și dispozitive optice. Pe pereţi erau atârnate 
fotografii mari, de pe la botezuri în care albul era dominant: 
zâmbete și nou-născuți... 

Karim îl însoţi pe fotograf până la fișetele de depozitare, 
marca Ordex. Bărbatul se aplecă pentru a citi etichetele de 
deasupra mânerelor metalice, apoi deschise un sertar masiv, în 
care se apucă să treacă în revistă un teanc de plicuri. 

— Jean Jaurès. Gata, le-am găsit. 

Cau scoase un plic ce conţinea mai multe mape de plastic 
transparent. Le examină pe rând, apoi o luă de la capăt. Ridurile 
de pe frunte i se adânciră. 

— Aţi spus CM1 din 1981 și CM2 din 1982? 

— Exact. 

Pleoapele obosite se ridicară. 

— E ciudat. Nu... nu le găsesc. 

Karim tresări. Era oare cu putinţă ca spărgătorii să fi avut 
aceeași idee? întrebă: 

— Aţi observat ceva în neregulă azi-dimineaţă? 

— La ce vă referiţi? 

— E oare cu putinţă să vă fi fost spart atelierul? 

Cau izbucni în râs, indicându-i lui Karim detectoarele cu 
infraroșii din cele patru colțuri ale studioului. 

— Dacă pătrunde aici cineva fără permisiunea mea, n-are să-i 
fie moale. Am investit serios în siguranţă... 

Karim schiță un zâmbet și spuse: 

— Haideţi să verificăm, totuși. Cunosc destui indivizi pentru 
care sistemul dumneavoastră de securitate ar fi un mizilic. Aţi 
păstrat negativele fotografiilor, nu-i așa? 

Cau se schimbă brusc la faţă: 

— Negativele? Ce vreți cu ele? 

— Poate le-aţi păstrat pe cele care mă interesează... 

— Nu. Îmi pare rău, dar negativele sunt o chestiune 
confidențială. 

Polițistul observă că fotografului i se zbătea o venă la gât. 
Venise timpul să-și schimbe modalitatea de adresare. 


— Scoate negativele, taică. Altfel, am să mă enervez. 

Bărbatul întâlni privirea fixă a lui Karim, ezită o clipă, apoi 
încuviinţă, în timp ce făcea câţiva păţi înapoi. Se opri în fața 
altui fișet metalic, încuiat de această dată. Cau îl deschise, apoi 
trase unul dintre sertare. Mâinile îi tremurau. Locotenentul se 
proţăpi în dreptul fișetului și se rezemă cu coatele de acesta, 
privindu-l ţintă pe fotograf. Pe măsură ce acesta răscolea în 
căutarea negativelor, îl simțea tot mai neliniștit, tot mai 
încordat. Cau părea că își amintește acut de ceva anume, ceva 
care-i otrăvea acum mintea. i 

Fotograful căuta febril, plic cu plic. Secundele treceau. In cele 
din urmă, ridică privirea, iar faţa îi era cuprinsă de tot soiul de 
ticuri nervoase. 

— Nu... Vă spun adevărul: nu mai am nici negativele. 

Karim izbi violent în sertarul de metal. Fotograful urlă, cu 
mâinile prinse în capcană. Resursele de amabilitate ale 
locotenentului erau limitate. Îl apucă de gât pe individ și-l ridică 
de la pământ. Vocea îi rămăsese însă la fel de calmă: 

— Fii rezonabil, Cau. Ai fost sau nu jefuit? 

— Nu... Nu, vă jur... 

— Dar ce-ai făcut cu blestematele alea de imagini? 

— Le-am... Le-am vândut, îngăimă Cau. 

Uimit, Karim îi dădu drumul. Bărbatul gemea și-și masa 
încheieturile mâinilor. Polițistul șuieră printre dinți: 

— Le-ai vândut? Când s-a întâmplat asta? 

— Dumnezeule..., murmură celălalt. E o poveste veche... E 
dreptul meu să fac orice vreau cu pozele pe care le fac... 

— Când le-ai vândut? 

— Nu mai știu... Acum vreo cincisprezece ani... 

Mintea lui Karim era asaltată din toate părţile de această 
succesiune de informaţii surprinzătoare. Îl trânti din nou pe 
fotograful cu spatele de fișet. În jurul lor, plicurile transparente 
zburară care încotro. 

— la-o de la capăt, tată. Nimic din tot ce-mi spui nu-i limpede. 

— Era într-o seară, vara, se strâmbă Cau. A venit o femeie... 
Voia fotografiile... Aceleași pe care mi le-aţi cerut... Acum mi-am 
amintit... 

Cele aflate îl tulburară pe Karim. Încă din 1982, cineva 
încercase să pună mâna pe fotografiile cu micul Jude. 


— Ţi-a spus ceva despre Jude? Jude ltero? A pronunţat acest 
nume? 

— Nu. Doar a luat fotografiile și negativele. 

— Ţi-a dat bani pe ele? 

Cau încuviinţă. 

— Cât? 

— Douăzeci de mii de franci. Era o sumă considerabilă la 
vremea aceea. Mai ales pentru ceva atât de neînsemnat: câteva 
clișee cu niște copii. 

— De ce avea nevoie de fotografii? 

— Habar n-am. N-am vorbit despre asta. 

— Sunt convins că te-ai uitat la fotografii. Avea vreunul dintre 
copiii din poză ceva la față? Ceva aparte, pe care cineva să fi 
vrut să-l ascundă? 

— Nu. N-am vazut nimic. Nu știu... Nu mai știu... 

— Dar femeia? Cum arăta? Era cumva foarte înaltă și solidă? 
Era mama puștiului? 

Auzindu-l, bărbatul mai vârstnic încremeni, apoi izbucni într- 
un râs de nestăpânit. Râdea gros, cu hohote sonore ce păreau 
să-i vină din măruntaie. Scrâșni din dinţi, spunând: 

— N-avea cum să fie mama nimănui. 

Karim îl apucă cu ambele mâini și-l aruncă înspre fișetele 
Ordex. 

— De ce? răcni Karim. 

Cau își dădu ochii peste cap. 

— Fiindcă era călugăriţă. O blestemată de călugăriță catolică! 


21. 


Erau trei biserici în Sarzac. Una dintre ele era în renovare, a 
doua era în grija unui preot vârstnic, acum muribund, iar de cea 
de-a treia se ocupa un preot tânăr, despre care circulau tot soiul 
de zvonuri. Se spunea, de pildă, că bea împreună cu mama sa, 
în casa parohială. Locotenentul, care îi detesta din adâncul 
sufletului pe toţi locuitorii din Sarzac și mai ales pasiunea 
acestora pentru bârfe, se văzuse constrâns să admită că, în 
această privință, aveau dreptate: el însuși fusese chemat odată, 


pentru a-și ajuta un coleg să-i despartă pe cei doi, mamă și fiu, 
la finalul unei bătăi apocaliptice. 

Tocmai pe acest preot îl alesese Karim pentru a-și obține 
informaţiile dorite. 

Parcă în fața casei parohiale. O casă cu etaj urâtă, cu pereţi 
din beton, înălțată alături de o biserică cu arhitectură modernă 
și vitralii asimetrice. Placa de la intrare era simplă: „Parohia”. 
Buruieni și urzici invadaseră pragul. Sună la ușă. Trecură câteva 
minute. Karim auzi ţipete înfundate. Înjură în gând, căci n-avea 
timp pentru aplanat conflicte domestice. 

În cele din urmă, ușa se deschise. 

Karim avu impresia că avea în față un naufragiu în 
desfășurare. Deși era abia amiază, preotul mirosea deja a 
alcool. Chipul îngust, cu aspect bovin, căzuse pradă unei bărbi 
crescute haotic, iar părul cu șuvițe cenușii nu părea să fi fost 
pieptănat în ultima vreme. Ochii lui aveau culoarea nicotinei. 
Gulerul preoţesc îi era pus de-a curmezișul, iar plastronul era 
plin de pete. Ca preot, acest om era terminat. Consumat. 
Destinul său religios nu durase mai mult decât răgazul arderii 
tămâiei, cu parfumul ei obsedant. 

— Ce dorești, fiule? 

Vocea preotului era răgușită, dar hotărâtă. 

— Sunt Karim Abdouf, locotenent de poliţie. Ne cunoaștem. 

Bărbatul își aranjă gulerul cenușiu. 

— Aha, așa e, parcă... Vecinii v-au chemat? întrebă apoi, 
aruncând priviri furibunde spre stânga și dreapta. 

Karim zâmbi. 

— Nu. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, pentru o 
anchetă. 

— Ah, da? Vă rog, intrați. 

Polițistul intră în casă și, de cum trecu pragul, își simţi tălpile 
alunecând pe linoleum. Plecă privirea: pardoseala era pătată cu 
urme lucioase. 

— Mama e de vină, șuieră preotul. Nu mai face absolut nimic 
în casă și murdărește peste tot cu dulceţurile ei. 

Se scărpină în cap, descumpănit, apoi continuă: 

— Parcă a înnebunit, nu mai vrea să mănânce nimic altceva în 
afară de dulceaţă. 

Casa era decorată haotic. Pe pereţi erau lipite neglijent fâșii 
de tapet autoadeziv de diverse feluri, ce imitau lemnul, 


ceramica, ţesăturile. Printr-o ușă deschisă, Karim putu să vadă o 
serie de dreptunghiuri galbene de burete, decupate cu cutterul, 
pe care erau așezate o mulţime de perne deloc asortate între 
ele, care schiţau caricatura unui salon. Pe pardoseală, într-un 
colț, zăceau grămadă mai multe unelte de grădinărit murdare. 
Drept înainte, în încăperea de la capătul holului, se puteau 
vedea o masă de bucătărie albă, plină de vase murdare, și un 
pat în neorânduială. 

Preotul intră în salon. Se clătină, apoi își recăpătă echilibrul. 
Karim îl îndemnă: 

— Turnaţi-vă un pahar, să câștigăm un pic de timp. 

Preotul se întoarse către el, aruncându-i o privire ostilă. 

— Te-ai uitat la tine, fiule? Tremuri din cap până în picioare. 

Karim înghiţi în sec. Era încă în stare de șoc. Nu avusese 
răgazul necesar să se liniștească și să gândească după 
izbucnirea violentă de la fotograf. Auzea un bâzâit continuu, 
enervant, în urechi și simţea că inima îi bate gata să-i spargă 
pieptul. Cu un gest reflex, se șterse pe faţă cu dosul mânecii, ca 
un puștan mucos. 

Preotul își umplu un pahar cu tărie. 

— Vă servesc cu ceva? întrebă el, cu un rânjet răuvoitor întins 
pe față. 

— Nu beau. 

Bărbatul în negru sorbi o înghiţitură zdravănă. Se înroși la 
față, chipul lui descărnat păru să prindă viaţă, iar ochii îi 
străluciră. Râse, ironic. 

— Nu vă lasă islamul, nu-i așa? 

— Nu-i vorba de asta. Prefer să-mi păstrez mintea limpede, ca 
să-mi pot face meseria, asta-i tot. 

Preotul înălță paharul. 

— În cinstea meseriei dumneavoastră, în acest caz... 

Pe culoar, Karim o zări pe mama preotului, care se plimba de 
colo-colo. Adusă de spate, dacă nu de-a dreptul cocoșată, 
femeia avea în mână un borcan de dulceaţă. Se gândi la cavoul 
deschis, la banda de capete rase, la călugăriţța care cumpăra 
fotografii cu şcolari și, acum, la cele două personaje 
fantomatice, în a căror casă nimerise. Deschisese o cutie a 
Pandorei care îi oferea, pe bandă rulantă, imagini care mai de 
care mai grotești. 

Preotul îi surprinse privirea. 


— Lasă, fiule, n-are nicio importanţă. Se așeză pe una dintre 
saltelele de burete și adăugă: Te ascult. 

Karim ridică mâna, un gest blând, menit să tempereze 
propriile porniri violente: 

— Am să vă rog un singur lucru: dacă se poate, nu-mi mai 
spuneţi „fiule”. 

— Aveţi dreptate, rânji preotul. Deformare profesională... 

Preotul sorbi din nou din băutură, cu un gest exagerat. și 
recăpătase atitudinea dezabuzată. 

— La ce fel de anchetă lucraţi? 

Karim deduse, satisfăcut, că preotul nu era încă la curent cu 
profanarea cimitirului. Crozier reușise, așadar, să evite orice 
scurgere de informații. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să vă dezvălui niciun fel de 
amănunte. Trebuie să știți doar că sunt în căutarea unui 
așezământ monahal. La Sarzac, Cahors, sau în împrejurimi. Sau 
oriunde în regiune, de fapt. Contez pe dumneavoastră să mă 
ajutaţi să îl găsesc. 

— Știţi cumva de ce congregaţie aparține mănăstirea? 

— Nu. 

Preotul își umplu din nou paharul și contemplă reflexiile 
întunecate ale alcoolului. 

— Sunt mai multe mănăstiri în regiune. Locurile astea sunt 
potrivite pentru reculegere, râse el. 

— Câte, mai exact? 

— Numai în departamentul nostru sunt cel puţin zece. 

Karim făcu o scurtă socoteală în minte. l-ar fi luat cel puţin o 
zi ca să viziteze toate mănăstirile, fără îndoială răspândite prin 
tot departamentul. Era deja aproape ora patru după-amiază, 
deci mai avea doar două ore la dispoziţie. Și uite-așa, se trezise 
în faţa unui impas. 

Preotul se ridicase și căuta într-un dulap. 

— Ah, iată-l! 

Se apucă să răsfoiască un soi de anuar cu pagini subţiri, ca 
hârtia de Biblie. Mama intră în încăpere și se îndreptă spre sticla 
de băutură. Își turnă un pahar, ignorând prezenţa lui Karim. În 
schimb, nu-și scăpa din ochi fiul. Avea o privire rătăcită și ochii 
unei păsări de pradă, plini de ură. Preotul îi porunci, fără să se 
oprească din studierea anuarului: 

— Lasă-ne, mamă. 


Femeia nu-i răspunse. Își ţinea paharul cu ambele mâini. Avea 
încheieturile umflate de artrită. Brusc, își aţinti privirea asupra 
lui Karim și glasul ascuţit i se făcu auzit: 

— Cine sunteți? 

— Lasă-ne, spuse iar preotul, apoi se întoarse spre Karim: 
Poftiţi. Am marcat paginile celor zece mănăstiri, dacă doriţi să 
vă copiaţi adresele... Dar, să știți, sunt situate la distanțe destul 
de mari una de alta... 

— Cine sunteţi? repetă mama. 

— Mamă, întoarce-te în camera ta! strigă preotul. 

Apoi se apropie de Karim: 

— Ce anume căutați, de fapt? Poate că v-aș putea ajuta... 

Karim se opri din scris și ridică privirea spre slujitorul 
Domnului. 

— Caut o călugăriță. O călugăriţă care e interesată de niște 
fotografii. 

Doar pentru o fracțiune de secundă, Karim avu impresia că 
surprinde o lucire aparte în privirea preotului. 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre o poveste de acest 
gen? 

Bărbatul se scărpină în cap, încurcat. 

— Eu... nu. 

Karim continuă cu întrebările: 

— Ce vârstă aveți? 

— Eu? Dar... Douăzeci și cinci de ani. 

Mama își turnă din nou în pahar, cu urechile ciulite. Karim 
continuă: 

— V-aţi născut la Sarzac? 

— Da. 

— Și aţi urmat școala aici? 

Preotul ridică din umeri. 

— Da, clasele primare. Apoi am intrat la... 

— La care școală? La Jean Jaurès? 

— Da, dar... 

Asocierea îi apăru deodată în minte, cât se poate de limpede. 

— A fost aici. 

— Poftim? 

— Călugăriţa, cea pe care o caut... A fost aici și s-a oferit să 
vă cumpere fotografiile cu colegii de clasă. La naiba! A pus 


mâna pe toate fotografiile școlare cărora le-a dat de urmă. Aţi 
fost coleg de clasă cu Jude ltero? Numele acesta vă spune ceva? 

Preotul pălise. 

— Nu... Nu înțeleg nimic din ce spuneți. 

Vocea mamei se făcu din nou auzită: 

— Ce-i cu povestea asta? 

Karim își trecu mâinile peste față, de parcă ar fi vrut să-și 
schimbe trăsăturile cu un simplu gest. 

— Am să o iau de la capăt. Dacă aţi mers la școală la vârsta 
obișnuită, înseamnă că aţi fost în clasa CM2 în 1982, nu-i așa? 

— Dar au trecut aproape cincisprezece ani de atunci, nu îmi 
mai... 

— ... lar în 1981 eraţi în CM1. 

Preotul încremeni, cu capul între umeri. Degetele i se crispară 
pe spătarul unui scaun. Deși avea doar douăzeci și cinci de ani, 
mâinile îi păreau îmbătrânite, semănau cu cele ale mamei sale, 
cu vinișoarele albastre vizibile. 

— Da, datele s-ar putea să se potrivească... 

— Aţi fost, prin urmare, coleg cu un băieţel care se numea 
ltero. Jude ltero. Nu e un nume obișnuit. Gândiţi-vă! E foarte 
important pentru mine. 

— Nu, sincer, nu-mi... 

Karim făcu un pas spre el. 

— Dar vă amintiţi de o călugăriţă care căuta fotografii, nu-i 
așa? 

— Eu... 

Mama preotului nu pierdea o vorbă din ceea ce discutau. 

— Ticălosule, e adevărat ce spune arabul? 

Femeia se întoarse și ţopăi spre ieșire. Karim profită de 
ocazie: îl apucă de umeri pe preot și-i șopti la ureche: 

— Povestiţi-mi. Pe toţi dracii, lămuriţi-mă! 

Preotul se prăbuși pe un colț al saltelei de spumă. 

— N-am înţeles niciodată ce s-a întâmplat în seara aceea... 

Karim îngenunche lângă el. Preotul continuă, cu voce scăzută: 

— A venit... într-o seară de vară. 

— În iulie 1982? 

Preotul încuviinţă din cap. 

— A bătut la ușă... Era o căldură cumplită... Deși ziua era pe 
sfârșite, aveam senzaţia că o să se topească și pietrele... Nu mai 
știu de ce, dar eram singur acasă... l-am deschis... Doamne... Vă 


daţi seama? Abia împlinisem zece ani și călugărița aceasta mi-a 
apărut, în semiîntuneric, cu vălul ei negru cu alb... 

— Ce v-a spus? 

— Mi-a vorbit despre școală, despre notele pe care le aveam, 
despre materiile mele preferate. Avea o voce foarte blândă... 
Apoi mi-a spus c-ar vrea să-mi vadă colegii... 

Preotul își șterse fața, brăzdată de broboane de sudoare. 

— l-am adus portretul de grup al clasei, poza în care eram cu 
toţii... Am fost foarte mândru să-i prezint pe colegii mei, 
înţelegeţi? Atunci am înţeles că ea căuta ceva anume. A privit 
îndelung imaginea și m-a întrebat dacă putea să o păstreze... 
Voia să aibă o amintire, spunea ea... 

— V-a cerut și alte fotografii? 

Preotul încuviinţă din cap. Vocea îi deveni și mai scăzută: 

— Voia și poza de la sfârșitul clasei CM1, din anul precedent. 

Karim știa: dacă avea să îi ia la întrebări pe toţi părinții 
elevilor din cele două clase, ar fi aflat că niciunul dintre aceștia 
nu mai avea fotografia de grup. Dar ce motive să fi avut oare o 
călugăriță pentru a vâna aceste poze? Karim avea impresia că în 
jurul său se înălța o junglă de piatră, impenetrabilă și 
întunecată. 

Mama se ivi din nou în pragul încăperii, ţinând la piept o cutie 
de pantofi. 

— Ticălos mic! Ai dat fotografiile noastre! Pozele tale din 
clasele mici. Cele în care erai așa de scump, așa de cuminte... 

— Taci, mamă! 

Preotul își înșurubă privirea în cea a lui Karim. 

— Aveam deja în mine vocaţia, mă înţelegeţi? Am fost ca 
hipnotizat de femeia acea mare... 

— Mare? Era înaltă? 

— Nu... Nu știu... Aveam doar zece ani... Dar o revăd și-acum, 
cu mantia ei neagră... Vorbea cu o voce atât de blândă... Voia 


fotografiile. | le-am dat fără ezitare. M-a binecuvântat și a 
plecat. Am crezut că e un semn. Am... 
— Ticălosule! 


Karim aruncă o privire spre bătrâna furioasă. Apoi îl privi pe 
preot și înţelese că acesta era pe cale să se cufunde în amintiri. 
Adoptă cel mai blând ton de care se simțea în stare: 

— V-a spus de ce avea nevoie de fotografii? 

— Nu. 


— V-a vorbit despre Jude? 

— Nu. 

— V-a oferit bani? 

Preotul se strâmbă. 

— Nicidecum! Mi-a cerut fotografiile, asta a fost tot. 
Dumnezeule... Am crezut că acea vizită era un semn, înțelegeți? 
O recunoaștere divină! 

Plângea în hohote. 

— Pe-atunci încă nu știam că nu sunt bun de nimic. Un 
alcoolic. Un nebun înecat în băutură. Fiul acestei... Cum poţi 
oare să oferi ceea ce îţi refuzi ţie? 

Se agăţase de vesta de piele a lui Karim și-l implora. 

— Cum poţi aduce lumină, când ești tu însuţi cufundat în 
întuneric? Cum? Cum? 

Mama sa lăsă să-i scape cutia și o mulţime de fotografii se 
împrăștiară pe pardoseală. Se aruncă asupra lui, ca o felină cu 
ghearele scoase. li izbea spinarea și umerii cu pumnii, o ploaie 
de lovituri mici și dese, ca rafalele de mitralieră. 

— Ticălosule, ticălosule, ticălosule! 

Karim se retrase, îngrozit. Incăperea întreagă părea că 
oscilează în jurul său. Înţelese că trebuia să plece de aici cât mai 
repede. Altfel, avea să o ia razna el însuși. Dar nu-și căpătase 
încă toate răspunsurile. O împinse pe femeie deoparte și se 
aplecă asupra preotului. 

— Peste câteva clipe am să plec și am să vă las în pace. 
Raspundeţi-mi: aţi revăzut-o pe călugăriţă, nu-i așa? 

Bărbatul încuviinţă din cap, scuturat de hohotele de plâns. 

— Cum se numește? 

Preotul își trase nasul. Mama sa se plimba de colo-colo, 
mormăind cuvinte neinteligibile. 

— Cum se numește? 

— Sora Andrée. 

— La ce mănăstire se află? 

— Saint-jean-de-la-Croix, e o mănăstire a carmelitelor. 

— Unde e? 

Bărbatul își cuprinse capul în mâini. Karim îl ridică, apucându-l 
de umăr. 

— Unde e? 


— Între... între Sète și Cap d'Agde, aproape de mare. Merg 
uneori să o vizitez, atunci când mă copleșește îndoiala. Pentru 
mine, e singurul sprijin. Mă ajută... Mă înțelegeţi? Eu... 

Ușa de la intrare se mișca în bătaia vântului. Polițistul alerga 
spre mașina sa. 


22. 


Cerul se întunecase din nou. Sub plafonul de nori, vârful 
Belledonne se înălța asemenea unui val negru, monstruos, 
împietrit la apogeu. Versanții săi, presăraţi cu copaci minusculi, 
păreau să se dematerializeze către înălțimi, acolo unde cețurile 
tulburau albul imaculat al norilor. Cablurile telefericelor, 
asemenea unor fire de undiţă verticale, despicau întinderile de 
zăpezi veșnice. 

— Cred că ucigașul a urcat până acolo sus, însoţit de Remy 
Caillois, încă în viaţă. 

Niemans zâmbi. 

— Cred că au luat unul dintre teleferice. Un alpinist 
experimentat ar putea foarte ușor să pună în funcţiune sistemul, 
la orice oră din zi și din noapte. 

— De ce sunteţi așa de sigur că au urcat acolo? 

Fanny Ferreira, tânăra profesoară de geologie, arăta magnific: 
ivindu-se din gulerul-glugă al hanoracului, chipul ei radia 
prospeţime și o tinereţe de-a dreptul stridentă. Părul lăsat liber îi 
flutura la tâmple, iar ochii îi străluceau din penumbra tenului ei 
închis. Niemans simţea o dorinţă irepresibilă de a mușca din 
această carne tânără. li răspunse: 

— Avem dovada faptului că trupul victimei s-a aflat la un 
moment dat în apropierea ghețarilor de mare altitudine. intuiţia 
mea îmi spune c-ar fi vorba de Grand Pic, iar ghețarul ar fi cel 
din circul glaciar Vallernes, fiindcă acesta se află chiar deasupra 
orașului și a Universităţii, iar din acest ghețar izvorăște râul care 
trece prin campus. Cred că ucigașul a coborât apoi purtat de 
apele torentului, într-o barcă pneumatică sau altă ambarcaţiune 
de acest gen, având la bord corpul victimei sale. Ajuns în vale, 
în zona barajului natural, a urcat cadavrul și l-a înțepenit între 
stânci, astfel încât să se reflecte în apele liniștite... 


Fanny arunca priviri fugare în jur. Părea crispată. Jandarmii se 
agitau în jurul cabinelor telefericelor. Arme, uniforme, încordare. 
Tânăra declară, îmbufnată: 

— Da, bine, dar tot nu am înţeles ce caut eu aici. 

Comisarul zâmbi. Norii se mișcau alene pe cer, ca o 
procesiune funerară prilejuită de înmormântarea soarelui. 
Polițistul purta, la rândul său, un hanorac din Gore-Tex, 
pantaloni căptușiţi din Kevlar-tec, strânși la glezne, peste 
bocancii de alpinism. 

— E simplu: am de gând să urc acolo, pentru a căuta indicii. Și 
am nevoie de un ghid. 

— Poftim? 

— Intenţionez să survolez ghețarul Vallernes până când voi 
găsi un indiciu. Și am nevoie de un specialist care să mă 
ghideze. Mi se pare firesc să mă fi gândit la dumneavoastră, 
zâmbi Niemans din nou. Doar azi dimineaţă mi-aţi spus că știți 
munţii ăștia ca-n palmă. 

— Și dacă refuz? 

— Ei, fiţi rezonabilă! Aș putea să vă desemnez drept martor 
pe teren. Aș putea, pur și simplu, să vă rechiziţionez serviciile în 
calitate de ghid, căci mi s-a spus că posedaţi un brevet naţional. 
Nu vă mai împotriviţi! Doar vom survola versantul și circul 
glaciar, cu elicopterul. Nu va dura decât câteva ore. 

Niemans le făcu semn jandarmilor care așteptau deoparte, 
lângă adăpost. Aceștia așezară mai mulţi saci din pânză 
impermeabilă pe taluz, la câţiva metri de locul în care se aflau 
polițistul și tânăra femeie. 

— Am adus materialele necesare pentru expediţie. Dacă 
sunteţi amabilă să le verificați... 

— De ce m-aţi chemat tocmai pe mine? insistă ea, mai 
încăpăţânată ca o licornă. Orice jandarm din partea locului s-ar 
descurca la fel de bine, argumentă ea, arătând spre cei ce își 
vedeau de treabă dincolo de ei. Ei sunt salvamontiștii aici, știaţi? 

Polițistul se aplecă spre ea. 

— Ei bine, hai să spunem că încerc să vă fac curte. 

Fanny îl săgetă cu privirea. 

— Domnule comisar, în urmă cu mai puţin de douăzeci și 
patru de ore am descoperit un cadavru înghesuit între stânci. 
Am trecut de atunci printr-o serie de interogatorii și mi-am 
petrecut o bună parte din timp la secţie, dând declaraţii. Dacă 


aș fi în locul dumneavoastră și mi-aș cunoaște interesul, aș lăsa- 
o mai moale cu propunerile indecente. 

Niemans își studia interlocutoarea. În ciuda crimei pe care o 
ancheta, în pofida atmosferei sinistre, percepea acut farmecul 
acestei femei sălbatice şi musculoase. Fanny repetă, 
încrucișându-și brațele: 

— Vă mai întreb o dată: de ce tocmai eu? 

Ofițerul apucă la întâmplare o crenguță acoperită de licheni 
de pe jos și începu să se joace cu ea, într-un gest nervos. 

— Fiindcă sunteți geolog. 

Fanny se încruntă. Expresia de pe chip i se schimbase radical. 
Niemans începu să explice: 

— Din analizele efectuate a rezultat că urmele de apă de pe 
corpul victimei datează dintr-o perioadă ce a precedat anii '60. 
Apa respectivă conţine urme ale unor poluanţi care nu mai 
există în prezent. Reziduurile unor precipitaţii căzute în regiune 
cu mai bine de treizeci și cinci de ani în urmă. Ințelegeţi ce 
înseamnă asta, nu-i așa? 

Tânăra părea cu adevărat intrigată, dar nu-i răspunse. 
Niemans se lăsă în genunchi și se apucă să deseneze pe sol, cu 
crenguţa pe care o avea în mină, mai multe linii suprapuse. 

— M-am documentat. Precipitațiile din fiecare an se 
acumulează în straturi de aproximativ douăzeci de centimetri 
grosime pe calota unui ghețar aflat la mare înălțime, acolo unde 
topirea completă nu mai are loc în fiecare an, spuse el, indicând 
liniile pe care le schițase. Aceste straturi se păstrează pentru 
vecie, ca niște arhive de cristal. Prin urmare, am dedus că 
ucigașul a purtat cadavrul pe unul dintre acești ghețari, iar 
acesta a reţinut acea apă provenită dintr-o ploaie din trecut. 

O privi pe Fanny. 

— Vreau să pătrund în adâncul ghețarului, Fanny. Vreau să 
cobor până acolo unde poate fi găsită această apă din vechime. 
Acolo și-a ucis asasinul victima. Sau poate doar a transportat-o 
pe acolo. Nu știu. Și am nevoie de un specialist care să știe 
exact unde se află crevasele prin care se poate ajunge la nivelul 
de la care a provenit apa. 

Pe jos, într-un genunchi, Fanny examina la rândul ei desenul 
schițat de Niemans. Lumina era cenușie, minerală, lipsită de 
reflexii, iar ochii îi scânteiau ca niște stele de zăpadă. Era 
imposibil de ghicit la ce se gândea în acele clipe. Murmură: 


— Și dacă e o capcană? Dacă ucigașul a amplasat cristalele 
de gheață veche pe cadavru în mod intenţionat, pentru a vă 
atrage sus, pe ghețar? Straturile de care aţi pomenit se află la 
peste trei mii cinci sute de metri altitudine. Nu-i tocmai o simplă 
plimbare. Acolo sus veţi fi vulnerabil și... 

— M-am gândit la asta, recunoscu Niemans. Dar asta ar 
însemna că ne-a lăsat un mesaj. Ucigașul vrea, așadar, ca noi să 
urcăm acolo. Și o vom face. Cunoaștețti crevasele de pe 
suprafața ghețarului Vallernes unde am putea ajunge la stratul 
de gheață veche? 

Fanny încuviinţă scurt din cap. 

— Câte astfel de crevase există? reluă Niemans. 

— Pe acest ghețar îmi vine în minte una singură, foarte 
adâncă. 

— E perfect. Am putea oare să coborâm în adânc, noi doi? 

Zgomotul infernal al unui elicopter umplu văzduhul. Vuietul 
elicei se apropia, iar ierburile înalte fură culcate la pământ. 
Torentul tremură, la câţiva metri depărtare. Ofiţerul își repetă 
întrebarea: 

— Avem vreo șansă, Fanny? 

Ea aruncă o privire spre uriașul aparat de zbor și-și trecu 
mâna prin părul plin de bucle. Privind-o din profil, cu capul ușor 
înclinat, Ni&mans se lăsă invadat de un fior. 

Fata îi zâmbi. 

— Va trebui să vă ţineţi bine, domnule poliţist! 


23. 


Văzute din văzduh, pământul, stâncile și pădurea își 
împărțeau teritoriul într-o înșiruire de văi și piscuri, lumini și 
umbre. Pe măsură ce elicopterul survola peisajul, Niemans 
admira încântat, pentru prima oară, această alternanță. O mare 
de conifere, mormane de grohotiș, structuri ameţitoare dăltuite 
în piatră de o natură plină de imaginaţie. Polițistul avea senzaţia 
că, între aceste orizonturi pustii, i se oferea ocazia să pătrundă o 
taină a planetei. Un adevăr ascuns, scos la iveală pe 
neașteptate, îi dezvăluia o natură violentă, incoruptibilă, 
insensibilă pe veci la dorinţele omului. 


Elicopterul parcurgea neabătut labirintul reliefului accidentat, 
urcând cursul râului, ai cărui afluenţi se uneau într-un fir de 
argint viu, sclipitor. Alături de pilot, Fanny cerceta atent firul 
apei. De-acum tânăra femeie preluase comanda operaţiunii. 

Verdele neîntrerupt al pădurii începu să se fractureze. Arborii 
începură să se retragă, ascunzându-se parcă în propriile umbre, 
de parcă ar fi renunţat să mai înfrunte cerul. Locul lor fu luat de 
suprafețe tot mai întinse de pământ negru, steril, îngheţat mai 
tot timpul anului. Aici creșteau doar mușchi în culori întunecate 
și licheni în nuanţe terne, iar din loc în loc putea fi zărită câte-o 
porţiune mlăștinoasă îngheţată pe jumătate. In curând, se iviră 
primele creste stâncoase, ca niște colţi gigantici, cenușii, 
scuipate către cer din rărunchii pământului. Apoi, din nou, 
culorile întunecate ale contraforturilor unei fortărețe de 
necucerit: muntele. Acesta se înălța, dezgolit, printre abisurile 
prăpaăstioase. 

In sfârșit, piatra lăsă loc strălucirii orbitoare, de un alb 
imaculat, a crestelor acoperite de zăpezile veșnice brăzdate de 
crevase ce începeau să se astupe, la vreme de toamnă. 
Niemans desluși torenţii ce încremeniseră în adâncul lor. În 
ciuda cerului acoperit de nori cenușii, marginile șerpuite ale 
crevaselor luceau de parcă ar fi fost incandescente. Niemans își 
puse ochelarii fumurii, de policarbonat, scrutând cursul apelor 
ce deveniseră prizoniere ale ghețarului. In adâncul crevaselor se 
distingeau straturi albăstrii, ca niște amintiri fugare ale cerului 
de vară, încremenite în adânc. Zgomotul palelor elicei răsuna 
acum mai surd, vătuit, în acest imperiu al zăpezii. 

Aflată pe locul din față, Fanny nu-și desprindea ochii de micul 
ecran al GPS-ului, care îi indica, prin satelit, poziţia în care se 
aflau în orice moment. Își activă microfonul căștii și i se adresă 
pilotului: 

— Acolo jos, spre nord-vest, e circul glaciar. 

Pilotul încuviinţă din cap și viră, iar elicopterul, cu mobilitatea 
unei jucării, se îndreptă spre craterul de piatră de forma unui 
bumerang, cu dimensiunea maximă de aproximativ trei sute de 
metri, care se deschidea în versantul îndepărtat al piscului. In 
interiorul acestei depresiuni, o limbă de gheaţă de proporții 
monstruoase se revărsa către poale. In partea superioară, 
ghețarul sclipea, luminos. In josul pantei însă, nuanțele sale 
deveneau mai întunecate, acolo unde gheaţa se acumula, era 


comprimată de greutatea straturilor din amonte, sfărâmându-se 
în lame împietrite. Fanny urlă către pilot: 

— Chiar aici, sub noi, e crevasa. 

Elicopterul se îndreptă spre marginea ghețarului, în locul unde 
așchiile de gheaţă, suprapuse ca niște trepte, se despicau într-o 
falie adâncă: un rânjet întunecat pe chipul sulemenit cu albul 
zăpezii al muntelui. Elicopterul ateriză, stârnind vârtejuri de nea. 
Furtuna provocată de elice desena dune pe zăpada ca o pulbere 
fină. 

— Două ore, urlă pilotul pentru a se face auzit. Am să revin 
peste două ore, înainte să se întunece. 

Fanny își reglă GPS-ul, apoi i-l întinse pilotului, pentru a-i 
indica punctul în care voia ca acesta să îi preia la întoarcere. El îi 
făcu semn că înţelesese, iar Niemans și Fanny săriră afară din 
cabină, având fiecare în spinare câte un rucsac impermeabil 
enorm. 

Elicopterul decolă imediat și se făcu nevăzut în câteva clipe, 
de parcă l-ar fi înghiţit cerul, lăsându-i pe cei doi singuri în 
împărăţia zăpezilor veșnice. 

O vreme, tăcură. Niemans ridică privirea, scrutând 
împrejurimile, apoi aruncă o privire în prăpastia ce se căsca 
lângă ei; erau doar două particule minuscule într-un deșert alb. 
Polițistul era în culmea fericirii, cu toate simţurile în alertă. | se 
părea că aude, în contrast cu imensitatea peisajului 
înconjurător, murmurul discret al zăpezii, cristalele ce se 
formau, într-un proces pe cât de tainic, pe atât de intim. 

Aruncă o privire către tânăra femeie. Cu talia cambrată, 
umerii încordaţi, ea inspira și expira profund, de parc-ar fi vrut 
să-și umple plămânii de prospețimea și răcoarea înălțimilor. 
Venirea pe munte părea să-i fi redat buna-dispoziţie. Polițistul 
intuia acum ceva uimitor: femeia aceasta se simţea împlinită 
doar aici, în reflexiile albăstrii ale ghețarului, în aerul rarefiat al 
marilor altitudini. Părea o zână. O creatură a muntelui. 

Niemans arătă înspre crevasă: 

— De ce aici și nu altundeva? 

— Fiindcă această crevasă e singura îndeajuns de adâncă 
pentru a putea fi atinse straturile de care aţi pomenit. 
Adâncimea ei atinge pe alocuri o sută de metri. 

Niemans se apropie. 


— O sută de metri? Dar nu avem nevoie să coborâm decât 
câţiva metri pentru a atinge straturile care corespund anilor 
șaizeci. Am făcut calculele: luând în considerare douăzeci de 
centimetri pe an, am avea... 

Fanny zâmbi. 

— Da, teoretic așa e. Dar ghețarul acesta nu se încadrează în 
medie. Gheţurile din circul glaciar sunt strivite, oblice. Altfel 
spus, straturile se evazează, se alungesc. Fiecărui an îi 
corespunde, în această porţiune a ghețarului, în adâncul 
prăpastiei, un strat cu o grosime de aproximativ un metru. Prin 
urmare, e cazul să vă refaceți calculele, domnule poliţist. Pentru 
a ne întoarce în timp treizeci și cinci de ani, va trebui să 
coborâm... 

— ... la mai bine de treizeci și cinci de metri adâncime? 

Tânăra încuviinţă. Undeva dedesubt, într-o albie albăstrie, se 
auzea clipocitul apei. Râsul cristalin al unui pui de râușor. Fanny 
arătă spre abisul de dincolo de ea. 

— Mai e un motiv pentru care am ales această crevasă, nu 
alta. Ultima staţie a telefericului nu e decât la opt sute de metri 
distanță. Dacă ipoteza dumneavoastră e corectă, dacă ucigașul 
și-a atras într-adevăr victima în adâncul unei crevase, sunt 
șanse să fie aceasta. În plus, e cea în care se poate cobori cel 
mai ușor. 

Fanny îngenunche și-și desfăcu rucsacul, scoțând două 
perechi de crampoane de otel. Îi întinse una dintre ele lui 
Niemans. 

— Fixaţi-vă astea pe tălpi. 

Niemans se supuse. Modul de fixare pe tălpile bocancilor, cu 
niște curele de neopren, îi amintea de patinele cu rotile din 
copilăria sa. 

Fanny continua să scoată echipamentul din rucsac: o serie de 
tije filetate, goale pe interior, care se continuau cu o buclă 
prelungă. 

— Pitoane pentru gheaţă, explică ea laconic. 

Răsuflarea i se cristaliza într-un abur strălucitor. Luă apoi un 
ciocan-piolet cu mânerul îngroșat, ale cărui elemente nichelate 
păreau a fi demontabile, fiecare în parte. li întinse apoi o cască 
lui Niemans, care privea toate aceste obiecte cu o curiozitate 
crescândă. Instrumentele acestea îi păreau deopotrivă foarte 
sofisticate și totuși de-o simplitate evidentă. Erau colorate 


precum bomboanele englezești și păreau fabricate din materiale 
revoluționare, necunoscute. 

— Apropiaţi-vă. 

Fanny îi ajustă în jurul taliei și al pulpelor un ham matlasat, un 
adevărat labirint de chingi și bucle. Cu toate acestea, tânăra 
reuși să îl aranjeze și să-l fixeze în doar câteva secunde. Se 
retrase, contemplându-și opera, ca un stilist ce-și contemplă 
modelul. 

— Sunteţi superb! zâmbi ea. 

Apoi scoase din rucsac o lampă complicată, dotată cu curele 
de susținere, un sistem electric și un fitil plat montat în fața unui 
reflector. În suprafaţa de oglindă a acestuia, Niemans apucă să 
se admire vreme de-o clipă. Cu cagula pe cap, cu casca, 
harnașamentul și crampoanele de oțel, arăta ca un soi de Yeti 
extraterestru. Fanny fixă lampa pe casca polițistului, apoi 
petrecu un tub de la aceasta până peste umărul lui. li agăţă la 
centură un mic rezervor și explică, cu voce scăzută: 

— E o lampă cu acetilenă, funcționează pe bază de carbid. Am 
să vă arăt la momentul potrivit cum să o porniţi. Ridică privirea 
și continuă, uitându-se în ochii lui Ni&mans, pe un ton plin de 
seriozitate: Ghețarul e o lume aparte, domnule comisar. Daţi 
uitării toate reflexele, obiceiurile sau metodele de deducție. Nu 
vă încredeţi în nimic: nici în reflexii, nici în tăria pereţilor, nici în 
înfățișarea lor. Arătă spre abis, în timp ce își punea și ea 
harnașamentul: Acolo, în pântecele ghețarului, totul o să vi se 
pară uimitor, extraordinar, minunat. Dar toate aceste frumuseți 
ascund, de fapt, capcane. E un alt fel de gheaţă decât cea pe 
care o cunoaște fiecare om de rând. O gheaţă hipercomprimată, 
mai dură decât betonul, dar care poate să ascundă un hău sub o 
pojghiţă de câţiva milimetri grosime. Va trebui să mă ascultați și 
să executaţi totul întocmai cum am să vă indic. 

Fanny făcu o pauză, lăsându-i răgazul să pătrundă 
însemnătatea spuselor ei. Aburii ce se condensau din cauza 
gerului alcătuiau un halou fermecat în jurul feţei sale. Își adună 
părul într-o coadă și își puse cagula. 

— Vom cobori pe aici, reluă ea. Există o denivelare, iar asta 
ne va ușura accesul. Am să cobor prima și am să înfig pitoanele. 
Aerul comprimat eliberat în momentul străpungerii gheții va 
crea o crăpătură gigantică, pe o lungime de câteva zeci de 
metri, fie pe verticală, fie pe orizontală. Va trebui să vă ţineţi 


departe de perete. Zgomotul va fi infernal, ca de tunet. În sine, 
asta nu ne ameninţă în vreun fel, dar zgomotul ar putea provoca 
desprinderea unor blocuri de gheață sau a unor stalactite. Fiţi cu 
ochii în patru, domnule comisar. Fiţi mereu atent și nu vă 
atingeţi de nimic. 

Niemans își întipărea în minte spusele tinerei femei. Pentru 
prima oară în viaţă se vedea nevoit să asculte ordinele unei 
puștoaice cu păr buclat. Fanny păru că-i ghicește frământările 
dictate de orgoliu și reluă, amuzată și autoritară în egală 
măsură: 

— Ne vom pierde noţiunea timpului și capacitatea de a 
percepe corect distanțele. Singurul nostru reper va fi coarda. 
Am mai multe lungimi de coardă de câte o sută de metri și doar 
eu voi putea să apreciez corect distanţa pe care am parcurs-o. 
Veţi înainta pe urmele mele și îmi veți asculta ordinele. Fără 
iniţiative personale și gesturi spontane. S-a înţeles? 

— Ok, șuieră Niemans. Mai e ceva? 

— Nu. 

Fanny privi spre cerul încărcat de nori. 

— Am acceptat să vă însoțesc în această expediţie doar 
fiindcă vine furtuna. Dacă cerul va redeveni cumva însorit, va 
trebui să urcăm numaidecât la suprafață. 

— De ce? 

— Fiindcă gheaţa va începe să se topească. Torenţii se vor 
umple și vor curge de-a lungul pereților crevasei, peste noi, iar 
apa lor nu va avea mai mult de două grade peste zero. Noi, în 
schimb, vom fi încălziţi, datorită mișcării. Va fi un prim șoc, care 
s-ar putea să ne pricinuiască un atac de cord. Dacă vom 
supravieţui, temperatura scăzută a apei ne va veni de hac 
foarte curând. Ne vom simţi membrele îngreunate, mișcările ne 
vor deveni din ce în ce mai lente... Nu cred că e cazul să vă mai 
explic. În câteva minute, vom fi împietrit ca niște statui, niște 
sloiuri de gheaţă atârnate de-o coardă. Așadar, orice s-ar 
întâmpla, orice vom găsi acolo, la primele semne ale reapariţiei 
soarelui, vom urca imediat. 

Niemans reflectă o clipă la spusele fetei. 

— Asta înseamnă că și ucigașul a trebuit să coboare în 
adâncul crevasei pe timp de furtună? 

— Pe timp de furtună sau de noapte. 


Comisarul căzu pe gânduri: atunci când se interesase despre 
starea vremii, aflase că soarele strălucise toată ziua de 
sâmbătă, în întreaga regiune. Dacă ucigașul coborâse cu victima 
sa cu tot în adâncul crevasei, însemna că o făcuse în timpul 
nopţii. Dar de ce își impusese condiţii atât de dificile? 

Și de ce mai revenise apoi în vale, cu cadavru cu tot? 

Niemans păși nesigur pe crampoanele de oțel, până la 
marginea hăului. Riscă o privire în jos. Panta nu era chiar atât 
de abruptă. Dimpotrivă, la vreo cinci metri mai jos, pereții 
ambelor laturi ale crevasei erau bombaţi, în asemenea măsură 
încât aproape se atingeau. De-acolo în jos, abisul devenea doar 
o crăpătură prelungă și foarte îngustă, asemenea celei dintre 
marginile unei scoici infinite. 

Fanny i se alătură și, în timp ce-și agăța la centură o mulţime 
de pitoane, îi explică: 

— Torentul se strecoară în crevasă și curge câţiva metri mai 
jos. Asta este motivul pentru care prăpastia e mai largă, 
dedesubtul acestei porţiuni îngustate: acolo, apa stropește 
pereţii și, fiind mai caldă decât gheaţa, sapă în peretele 
ghețarului. Va trebui să ne strecurăm până acolo, sub această 
porţiune îngustată. 

Ni&mans privi atent locul unde cele două maxilare ale uriașei 
guri de gheaţă abia lăsau să se întrevadă ce se afla mai jos. 

— Așadar, cu cât coborâm mai adânc în ghețar, cu atât ne 
vom apropia de gheaţa din secolele trecute? 

— Da. In zona arctică se poate cobori astfel până la nivelul 
unor epoci foarte îndepărtate. La mai multe mii de metri 
adâncime se află, netulburate de atunci, apele care l-au împins 
pe Noe să-și construiască Arca. Și, totodată, și aerul pe care 
acesta l-a respirat. 

— Aerul? 

— Bulele de oxigen prinse în gheaţă. 

Niemans era de-a dreptul stupefiat. Fanny își luă rucsacul în 
spinare și îngenunche la marginea crevasei. Înșurubă primul 
piton și agăţă de el o carabinieră, prin care trecu o coardă. 
Ridică încă o dată privirea spre cer și rosti, pe un ton amuzat: 

— Bun-venit în mașina timpului, domnule comisar! 


24. 


Coborâră în rapel. 

Polițistul era suspendat pe o coardă care fusese trecută 
printr-o carabinieră autoblocantă. Pentru a cobori era de-ajuns 
să strângă de blocator, care elibera imediat coarda. Urma o 
coborâre lină. Era de-ajuns să înceteze presiunea asupra 
blocatorului și coborârea era de îndată frânată, iar polițistul 
rămânea atârnat deasupra hăului, așezat în ham. 

Concentrându-se asupra repetării acestui gest simplu, 
Niemans asculta fără crâcnire ordinele lui Fanny. Aceasta, aflată 
câţiva metri mai jos, îi indica momentele în care putea să 
coboare. Când ajungea în dreptul unui piton, polițistul muta 
blocatorul dedesubtul ei, nu înainte însă de a se asigura cu o 
lonjă, o bucată scurtă de coardă prinsă de harnașamentul său. 
Cu toate aceste apendice care-i atârnau de echipament, 
polițistul se simţea ca o caracatiță ale cărei tentacule ar fi putut 
trage sania lui Moș Crăciun. 

Pe tot timpul coborârii, Niemans se aflase deasupra tinerei 
femei, fără să o vadă, dar încrederea în experiența acesteia îi 
sporise considerabil. li auzea doar mișcările, undeva dedesubt. 
In clipa aceea nu se gândea la nimic. Se concentra numai la 
ceea ce făcea atunci și, în același timp, experimenta un amestec 
de senzaţii foarte vii și noi pentru el. Suflul rece al zidului de 
gheață. Presiunea harnașamentului care-i menținea corpul 
suspendat deasupra prăpastiei. Frumusețea gheții, care lucea în 
nuanţe de albastru închis, ca o frântură de noapte smulsă de pe 
boltă. 

In curând, lumina directă a cerului îi părăsi. Trecură dincolo 
de buza umflată a faliei, intrând în inima abisului. Niemans avu 
senzația că se cufunda în pântecele cristalizat al unui animal 
monstruos. Sub acest clopot de gheaţă, în atmosfera saturată 
de umiditate, avea impresia că tot ceea ce simțea devenea mai 
acut, mai intens. Admira, în coborâre, pereții întunecaţi și totuși 
translucizi care, ici-colo, lansau câte-o sclipire părelnică, ca un 
ecou al luminii. In întunericul de acolo, fiecare gest al lor 
provoca rezonanţe cavernoase. 

In sfârșit, Fanny puse piciorul pe suprafaţa unui soi de 
pasarelă naturală, aproape orizontală, care se întindea de-a 


lungul peretelui. La scurt timp după aceea, Niemans ajunse și el 
la același nivel. Pereţii crevasei se apropiaseră din nou, distanța 
care-i despărțea nu mai era aici decât de câţiva metri. 

— Apropiaţi-vă, îi porunci ea. 

Polițistul se supuse. Fanny apăsă un punct de pe creștetul 
căștii lui, cu un declic. Niemans ar fi putut să jure că fusese 
sunetul unei brichete. Brusc, o lumină puternică despică bezna. 
În reflectorul de pe casca fetei, Niemans își văzu din nou silueta, 
dar și o noutate: flacăra de acetilenă, în forma unui con inversat, 
care difuza, prin refracție, o lumină puternică. Pe pipăite, Fanny 
își aprinse propria lampă și-i șopti: 

— Dacă ucigașul pe care-l căutaţi a coborât într-adevăr în 
această crevasă, înseamnă că a trecut exact pe aici. 

Niemans o privi uimit, fără să perceapă înţelesul spuselor 
fetei. Lumina gălbuie a lămpii, care-i lumina orizontal chipul, îi 
preschimba trăsăturile, iar umbrele întunecate o făceau să pară 
amenințătoare, demonică. 

— Suntem exact la adâncimea potrivită, reluă ea, arătând 
spre suprafața netedă a peretelui de gheaţă. La aproximativ 
treizeci de metri de boltă, în zona zăpezilor cristalizate din anii 
'60 și dinaintea respectivei epoci. 

Fanny apucă un nou pachet de coardă, apoi fixă un piton în 
peretele de gheaţă. Îl lovi de câteva ori cu ciocanul, apoi îl 
înșurubă, folosindu-se de un piton inserat în buclă, ca de un 
tirbușon. Puterea acestei femei nu înceta să-l uimească pe 
Niemans. Văzând cum așchiile de gheaţă ţâșneau din perete, 
lateral, polițistul își spuse că nu cunoștea mulţi bărbaţi capabili 
de un asemenea tur de forță. 

Porniră de-a lungul corzii, de astă dată pe orizontală, de-a 
lungul tunelului ce sclipea în lumina lămpilor cu acetilenă. 
Înaintau deasupra prăpastiei, legaţi unul de altul. Reflexiile lor 
se mișcau, fantomatice, pe peretele de vizavi. La fiecare 
douăzeci de metri, Fanny fracţiona coarda, plantând câte un nou 
piton în perete și izolând astfel sectoarele succesive ale 
traseului. Repetă de mai multe ori operaţiunea și parcurseră 
astfel aproximativ o sută de metri. 

— Continuăm? întrebă ea. 

Polițistul o privi. Faţa ei, schimonosită de lumina brutală a 
lămpii, căpătase parcă o expresie malefică. Încuviinţă, arătând 
spre coridorul de gheaţă ce se pierdea într-un labirint al 


reflexiilor. Femeia scoase un nou colac de coardă și își reluă 
rutina anterioară. Piton, coardă, douăzeci de metri parcurși, apoi 
din nou, piton, coardă... 

Parcurseră astfel patru sute de metri. Niciun semn, nicio urmă 
nu indica faptul că asasinul ar fi trecut pe acolo. Curând, 
Niemans avu impresia că peretele de gheaţă se clătina. Auzi 
clinchete și, de undeva din depărtare, ceva ce semăna cu un râs 
sardonic. Lumina părea să fi invadat crevasa, rezonanţa sporise, 
vedea totul ca prin ceaţă. Exista oare un rău de gheață, ca un 
fel de rău de înălţime? Aruncă o privire spre Fanny, care 
pregătea un nou colac de coardă. Nu părea să fi remarcat vreo 
schimbare. _ 

Simţi o strângere de inimă. Incepuse, oare, să delireze? 
Corpul și mintea sa, sub imperiul oboselii, păreau să dea semne 
de abandon. Niemans începu să tremure. Frigul îl zgâlţăia, 
pătrunzându-l până la oase. Mâinile i se încleștară pe ultimul 
piton. Înainta neîndemânatic. Ochii i se umplură de lacrimi și 
încercă să se apropie de Fanny. Brusc, simţi că avea să cadă, 
picioarele nu-i mai puteau susține greutatea. Delirul părea să i 
se fi accentuat. Pereţii albaștri păreau că se ondulează, râsetele 
îndepărtate stârneau acum ecouri. Avea să cadă. In hău. In 
propria-i nebunie. Sufocându-se, reuși să rostească: 

— Fanny... 

Tânăra se întoarse spre el, iar Niemans înțelese brusc că nu 
delira. 

Fața alpinistei nu mai era luminată doar de lampa poliţistului. 
O strălucire orbitoare, atât de intensă încât i-ar fi fost imposibil 
să-i localizeze sursa primară, îi inunda trăsăturile. Fanny își 
recăpătase frumuseţea radiantă, învăluitoare. Niemans privi în 
jur. Zidul de gheaţă sclipea din plin acum, iar de sus, pe 
suprafaţa gheții se scurgeau adevărate torente, o ploaie de 
neimaginat până în urmă cu câteva clipe. 

Nu, nu delira. Dimpotrivă: polițistul reușise să sesizeze un 
fenomen pe care Fanny, prea ocupată cu legarea corzilor, îl 
neglijase: apariţia soarelui. La suprafaţă, norii de furtună se 
risipiseră iar soarele începuse să strălucească. Astfel se explica 
strălucirea difuză ce se insinua prin interstiţiile gheții. De aici 
proveneau reflexiile aparent inexplicabile, dar și sunetele, ca un 
râs ironic, pe care le producea gheaţa. 

Temperatura începuse să crească. Ghetarul se topea. 


— La dracu', șuieră Fanny, care înţelese, la rândul său, ce se 
petrecuse. 

Privi spre cel mai apropiat piton înfipt în perete. Primele 
striaţii ale filetului acestuia deveniseră vizibile, ivindu-se din 
peretele care asuda lacrimi de gheaţă topită. Cei doi erau în 
pericol să își piardă punctul de sprijin și să se prăbușească în 
abis. Fanny porunci: 

— Daţi-vă la o parte! 

Niemans schiţă un pas în spate, încercând să se deplaseze 
spre stânga. Piciorul îi alunecă, reuși să se redreseze; aflat cu 
spatele spre hău, trase cu putere de coardă pentru a-și recăpăta 
echilibrul. Auzi și simţi, simultan, zgomotul pitonului care fu 
smuls din perete, scrâșnetul crampoanelor pe gheaţa umedă, 
apoi simţi izbitura pumnului lui Fanny, care îl apucă de ceafă în 
ultima clipă. Fata îl împinse cu faţa la perete. 

Simţi pe obraz mușcătura rece a apei apropiate de punctul de 
îngheţ. Fanny îi șopti la ureche: 

— Nu mai faceţi nicio mișcare. 

Niemans încremeni, încordat, gâfâind. Fanny trecu dincolo de 
el, iar el îi simţi răsuflarea, mirosul vag de transpiraţie și 
mângâierea buclelor. Femeia îl asigură din nou cu o coardă, 
înfigând două pitoane cu o viteză și o îndemânare uimitoare. 

În acest timp, zgomotele surde ce umpleau crevasa se 
amplificară, devenind tunete mocnite și vuiete de cascadă. 
Pretutindeni în jur, apa biciuia cu sete peretele de gheaţă. Hălci 
de gheaţă se desprindeau de deasupra, lovind pasarela naturală 
pe care se aflau și sfărâmându-se. Niemans închise ochii. 
Simţea că se mișcă, alunecă și se pierde în acest palat al 
oglinzilor în care unghiurile, distanţele și perspectivele 
încetaseră să mai aibă vreo noimă. 

Strigătul lui Fanny îl readuse la realitate. 

Întoarse capul și, în stânga sa, o văzu pe tânăra femeie 
încordându-se, agăţată de coardă, în timp ce încerca să se 
îndepărteze de perete. Niemans făcu un efort supraomenesc 
pentru a se ridica, încercând să se apropie de ea, în timp ce, de 
sus, șuvoaiele de apă îl izbeau cu forța unei cataracte. Cu 
degetele încleștate pe coardă, se lăsă să atârne, ca spânzurat, 
și traversă un adevărat torent vertical. De ce încerca oare ea să 
se îndepărteze de perete, când hăul abia aștepta să îi înghită? 
Fanny întinse mâna spre suprafaţa gheții: 


— Acolo. E acolo, îi șopti ea. 

Ni&mans se așeză pe axa vizuală a tinerei alpiniste. 

Și, în acel moment, înţelese ceea ce ar fi trebuit să fie 
imposibil. 

Pe suprafața transparentă, preschimbată într-o oglindă șiroind 
de ape, se ivise silueta unui corp prizonier în gheaţă, în poziţia 
fătului, cu gura deschisă într-un urlet mut. Șiroaiele de apă se 
prelingeau peste imagine, distorsionând contururile cadavrului 
vânăt, plin de răni. 

In ciuda surprizei și a frigului care avea să-i ucidă în curând, 
comisarul înţelese că nu aveau în faţă decât o oglindire a 
adevărului. Se asigură că se afla în echilibru, apoi făcu o 
întoarcere de o sută optzeci de grade, descriind un semicerc 
perfect pentru a se întoarce cu faţa spre peretele de vizavi. 
Murmură: 

— Nu. E acolo. 

Privirea lui refuza să se mai desprindă de adevăratul cadavru, 
împietrit în substanţa celuilalt perete de gheaţă, ale cărui 
contururi însângerate se amestecau cu cele ale propriei imagini 
în oglindă. 


25. 


Niemans așeză dosarul pe birou și i se adresă căpitanului 
Barnes: 

— Cum puteţi fi sigur că bărbatul în cauză e victima noastră? 

Jandarmul, care rămăsese în picioare, făcu un gest menit să 
sublinieze evidenţa celor susţinute de el. 

— Mama lui a fost aici, la noi, adineauri. Spune că fiul ei a 
dispărut azi-noapte... 

Comisarul se afla din nou într-un birou de la sediul 
Jandarmeriei, la primul etaj al clădirii. De-abia acum, îmbrăcat 
cu un pulover gros de lână, cu guler înalt, simțea că începe să 
se încălzească un pic. În urmă cu o oră, Fanny reușise să îl 
readucă din adâncuri la lumină, viu și aproape nevătămat. 
Norocul fusese de partea lor: elicopterul care trebuia să-i 
recupereze tocmai survola zona în acele clipe. 


De atunci, o echipă de salvamontiști se străduia să extragă 
cadavrul din sanctuarul său de gheață, în vreme ce Fanny 
Ferreira și comisarul reveniseră în oraș și avuseseră parte de o 
vizită medicală în toată regula. 

La brigadă, Barnes îl anunţase imediat după sosire despre un 
nou caz de dispariţie, a cărui victimă ar fi putut fi una și aceeași 
cu cadavrul abia descoperit: Philippe Sertys, douăzeci și șase de 
ani, celibatar, asistent medical la spitalul din Guernon. Niemans 
își repetă întrebarea, sorbind din cafeaua fierbinte: 

— Câtă vreme nu s-a stabilit încă identitatea exactă a 
victimei, ce vă face să credeţi că e vorba de același individ? 

Barnes scotoci într-o mapă cartonată, apoi îngăimă: 

— E din cauză... e din cauza asemănării. 

— Ce asemănare? 

Căpitanul îi puse în faţă lui Niemans fotografia unui tânăr tras 
la față, cu părul tuns scurt. Avea un zâmbet cald, dar în privire i 
se putea citi o durere pe care nu reușea să o ascundă. Figura 
era tânără, aproape copilăroasă, dar parcă hăituită. În sfârșit, 
Niemans înțelese la ce se referise Barnes: tânărul din poză 
semăna cu Rémy Caillois, prima victimă. Aceeași vârstă, același 
chip emaciat, aceeași frizură. Doi tineri frumoși și slabi, a căror 
expresie trăda o tulburare interioară vădită. 

— E o serie, domnule comisar. 

Niemans sorbi din nou din cafea și avu impresia că gâtlejul, 
încă îngheţat, avea să-i explodeze în contact cu lichidul 
fierbinte. Ridică privirea. 

— Poftim? 

Barnes se bâţâia de pe-un picior pe altul. Tălpile bocancilor îi 
scârțâiau pe pardoseală și părea că se află pe puntea unei 
ambarcațiuni în furtună. 

— N-am experienţa dumneavoastră, desigur, dar... În sfârșit, 
dacă cea de-a doua victimă e într-adevăr Philippe Sertys, mi se 
pare evident că avem de-a face cu o serie. Cu un ucigaș în serie, 
vreau să zic. Işi alege victimele în funcţie de înfățișare. Fața 
aceasta îi amintește probabil de o experiență traumatică și... 

Căpitanul tăcu brusc, întâlnind privirea furibundă a lui 
Niemans. Comisarul încercă să mai atenueze din vehemenţă 
printr-un zâmbet forţat. 


— Căpitane, hai să nu inventăm o telenovelă pornind de la o 
simplă fotografie. Mai ales nu acum, cât încă nu suntem convinși 
de identitatea victimei. 

— Eu... Aveţi dreptate, domnule comisar. 

Jandarmul se juca nervos cu dosarul pe care-l ţinea în mină și 
în care părea că se află informaţii despre tot ce se petrecea în 
oraș. Era deopotrivă derutat și agitat. Niemans putea să-i 
citească gândul care-i ocupa întreaga minte în acele clipe: „Un 
ucigaș în serie la Guernon!” Jandarmul avea să fie traumatizat 
până la pensie și mult după aceea, dacă ipoteza aceasta se 
adeverea. Polițistul reluă: 

— Ce știi de la salvamontiști? 

— Sunt pe cale să scoată victima din adâncul crevasei. 
Gheaţa... In fine, gheața a blocat total corpul. Potrivit colegilor, 
bărbatul a fost așezat acolo noaptea trecută. Probabil că a fost 
nevoie de o temperatură foarte scăzută pentru ca gheaţa să 
devină tare ca piatra acolo... 

— Cam în cât timp putem spera că vom recupera corpul? 

— Cred că va mai dura cel puţin o oră, domnule comisar. Îmi 
pare rău. 

Niemans se ridică și deschise fereastra. Frigul invadă 
încăperea. 

Era ora optsprezece. 

Noaptea cobora deja peste oraș, ca o umbră gigantică ce 
înghiţea încet acoperișurile de ardezie și frontoanele de lemn. 
Râul se ascundea în tenebre ca un șarpe între bolovani. 

In ciuda puloverului gros, comisarul se înfioră. Categoric, 
provincia nu-i pria deloc. Mai ales „această” provincie, pitită la 
poalele muntelui, bătută de vânt și de furtuni, împărțită între 
mâzga cenușie a zăpezii murdare și clinchetele neîncetate ale 
țurțurilor prezenți pe toate streșinile. O lume întreagă închisă în 
sine, secretă, ostilă, ce se complăcea în tăcerea ei precum 
sâmburele în miezul fructului. 

— Cum stăm, după douăsprezece ore de anchetă? întrebă el, 
întorcându-se spre Barnes. 

— Nicicum. Verificările n-au avut niciun rezultat. N-am găsit 
nici măcar un vagabond. Niciun deținut eliberat care să 
corespundă profilului unui criminal ca al nostru. Nicio veste 
interesantă din gări, de la hoteluri sau de la autogări. Niciun 
rezultat de la filtrele rutiere. 


— Dar de la bibliotecă? 

— De la bibliotecă? 

Odată cu apariţia unui al doilea cadavru, pista cu cărțile părea 
moartă, dar poliţistului îi plăcea să ducă la bun sfârșit orice 
investigaţie. Îi explică lui Barnes: 

— Cei de la Poliţia Judiciară Regională întreprind o cercetare 
referitoare la cărțile pe care le-au împrumutat studenţii de la 
bibliotecă. 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Aha, nu-i vorba de noi! Va trebui să-l întrebaţi pe Joisneau 
despre... 

— Unde e acum? 

— N-am idee. 

Ni&mans încercă de îndată să îl apeleze pe tânărul ofițer pe 
telefonul mobil. Niciun răspuns. Telefonul fusese deconectat. 
lritat, continuă cu întrebările: 

— Și Vermont? 

— E sus pe munte, cu echipa lui. Scotocesc prin refugii și 
cercetează versanții. Mai mult ca oricând... 

Niemans oftă. 

— Va trebui să cereţi o suplimentare de efective de la 
Grenoble. Mai vreau încă cincizeci de oameni. Cel puțin 
cincizeci. Vreau ca investigaţiile să fie îndreptate în zona 
ghețarului Vallernes și a telefericului care duce acolo. Vreau să 
periați tot muntele, până în vârf. 

— Am să mă ocup. 

— Câte baraje rutiere aţi instalat? 

— Opt. La intrarea pe autostradă, pe două drumuri naţionale 
și cinci departamentale. Guernon-ul e bine supravegheat acum, 
domnule comisar. Dar, așa cum v-am spus... 

Polițistul își aţinti privirea în ochii lui Barnes: 

— Căpitane, până în acest moment avem o singură 
certitudine: aceea că ucigașul e un alpinist experimentat. 
Interogaţi-i pe toţi cei capabili să se deplaseze singuri pe ghețar, 
la Guernon și în împrejurimi. 

— Vom avea cam mult de lucru. Alpinismul e sportul local și... 

— Nu mă refer la orice alpinist, Barnes. Vorbesc de un expert, 
de un bărbat capabil să transporte de unul singur un cadavru 
într-o crevasă, la treizeci de metri adâncime. l-am cerut deja lui 


Joisneau să se ocupe de treaba asta. Găsește-l și află dacă a 
făcut ceva progrese. 

Barnes se înclină. 

— Foarte bine, am s-o fac. Dar insist să vă reamintesc: noi, cei 
din partea locului, suntem oameni ai muntelui. Veţi găsi alpiniști 
experimentați în fiecare sat, în fiecare cătun, pe toţi versanții 
fiecărui masiv muntos. E o tradiţie locală, așa cum unii dintre cei 
din zonă cresc animalele la fel ca pe vremea bunicilor lor sau 
alţii caută cristale... Toţi ăștia și-au păstrat pasiunea pentru 
ascensiune. Doar aici, la Guernon, în orașul universitar, aceste 
practici au devenit desuete. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Doar că va trebui să ne extindem și mai mult aria 
cercetărilor, până în așezările de la mai mare altitudine. Vom 
avea nevoie de multe zile. 

— Cere mai multe efective suplimentare. Instalează câte-un 
cartier general în fiecare localitate. Verificaţi cum și-au petrecut 
timpul, ce echipamente au, distanţele care-i despart de crevasă. 
Și, la naiba, găsește-mi niște suspecți! 

Comisarul deschise ușa și, înainte de-a ieși, încheie discuţia: 

— Convoac-o pe mamă! 

— Care mamă? 

— Mama lui Philippe Sertys: vreau să stau de vorbă cu ea. 


26. 


Niemans cobori la parter. Sediul Brigăzii de Jandarmerie nu se 
deosebea cu nimic de orice alt post de poliție din întreaga 
Franță și, cel mai probabil, de oriunde în lume. Dincolo de pereții 
despărțitori vitraţi, Niemans putea să vadă fișetele metalice, 
birourile cu tăblii plastifiate, linoleumul murdar, plin de arsuri de 
țigară. li plăceau locurile de acest fel, așa monocrome cum 
apăreau în lumina orbitoare a neoanelor. li aminteau de esenţa 
muncii de poliţist, aceea din stradă, din teren. Locurile de acest 
fel nu constituiau decât o anticameră pentru adevărata vocație 
a muncii de poliţist, un fel de antreu întunecat din care ţâșneai 
întotdeauna cu sirenele urlând și girofarul pornit. 


Atunci o văzu, așezată pe o bancă de pe culoar, înfofolită într- 
o pătură din polar și îmbrăcată cu un pulover bleumarin de 
jandarm. Simţi un fior și se revăzu în postura de prizonier al 
ghețurilor, alături de ea, cu răsuflarea-i caldă mângâindu-i 
ceafa. Își aranjă ochelarii cu un gest reflex, între anxietate și 
cochetărie. 

— N-aţi plecat încă spre casă? 

Fanny Ferreira își ridică privirea limpede. 

— Mai trebuie să-mi semnez depoziția. A început să devină un 
obicei. Să nu contaţi însă pe mine pentru a-l descoperi pe cel 
de-al treilea. 

— Al treilea? 

— Al treilea cadavru. 

— Credeţi că asasinatele vor continua? 

— Dumneavoastră nu? 

Femeia deveni conștientă de grimasa tristă a lui Niemans și 
rosti, cu voce scăzută: 

— Îmi cer scuze. Ironia e felul în care fac faţă împrejurărilor 
adverse. 

Spunând acestea, lovi ușor cu palma deschisă bancheta, chiar 
lângă ea, de parcă i-ar fi făcut semn unui copil să se așeze 
alături. Niemans se supuse. Cu capul adâncit între umeri, cu 
mâinile împreunate în poală, începu să-și bâțâie ușor picioarele. 

— Voiam să vă mulţumesc, spuse el, printre dinţi. Fără 
dumneavoastră, acolo în adâncul ghețarului... 

— N-am făcut decât să-mi iau în serios rolul de ghid. 

— E adevărat. Nu doar că mi-aţi salvat viaţa, ci m-aţi și 
condus exact acolo unde voiam să ajung... 

Expresia de pe chipul lui Fanny deveni, brusc, serioasă. 
Culoarul se umpluse de jandarmi care tropăiau zgomotos 
încoace și încolo. Intrebă: 

— De fapt... cum merge ancheta? Ce anume a determinat 
violența acestor crime? De ce toată această punere în scenă 
bolnavă? 

Niemans încercă să zâmbească, dar tentativa sa nu fu 
încununată de succes. 

— N-am avansat deloc. Nu știu decât ceea ce simt. 

— Adică? 

— Simt că avem de-a face cu un criminal în serie. Dar nu e un 
criminal obișnuit. Nu lovește la întâmplare, mânat de cine știe 


ce obsesie. Seria asta de crime este rezultatul unui motiv precis. 
Un motiv ascuns, dar care e cât se poate de raţional. 

— Ce gen de motiv ar putea fi? 

Polițistul o privi pe Fanny cu atenţie. Chipul îi era umbrit parcă 
de aripi. 

— Nu știu. Nu încă. 

Se lăsă tăcerea. Fanny își aprinse o ţigară și, pe neașteptate, 
întrebă: 

— De cât timp lucraţi în poliţie? 

— De vreo douăzeci de ani. 

— Ce anume v-a determinat să vă alegeţi această meserie? 
Aţi vrut să îi prindețţi pe cei răi? 

Niemans zâmbi, de data asta cât se putea de sincer. Cu coada 
ochiului, observă sosirea unui nou grup de jandarmi, cu 
impermeabilele lucind datorită picăturilor de ploaie. Din 
expresia de pe chipurile lor, deduse imediat că nu descoperiseră 
nimic. Privirea i se întoarse iar spre Fanny, care trăgea cu sete 
din ţigară. 

— Genul ăsta de motivații se estompează destul de repede, 
să știți. De altfel, dorinţa de dreptate și alte baliverne de felul 
ăsta nu m-au emoționat niciodată. 

— Și-atunci? V-a atras câștigul financiar? Siguranţa unui loc 
de muncă? 

Ni&mans se strâmbă, uimit: 

— Aveţi niște idei ciudate. Nu, cred că am ales să devin 
poliţist pentru senzațiile tari. 

— De felul celor pe care le-am trăit azi? 

— De exemplu, da. 

— Înţeleg, încuviinţă ea, ironic, expirând un nor de fum alb. 
Sunteţi un „om al extremelor”, care își pune în valoare existența 
riscând-o zi de zi... 

— De ce nu? 

Fanny imită poziţia lui Ni&mans, cu umerii încovoiaţi și mâinile 
împreunate ca pentru rugăciune. Nu mai zâmbea. Realizase că 
Niemans, chiar dacă nu intrase în amănunte, își dezvăluia în 
aceste clipe o parte a eului său profund. Murmură, cu ţigara 
între buze: 

— Într-adevăr, de ce nu?... 

Polițistul își plecă privirea și, pe sub rama ochelarilor, studie 
vreme de câteva clipe mâinile tinerei femei. Nu avea verighetă, 


ci doar plasturi, urme ale unor răni mai vechi, cicatrici. Tânăra 
alpinistă părea căsătorită doar cu elementele naturii și cu 
emoţiile violente. 

— Nimeni nu poate să înțeleagă pe de-a-ntregul ce e în 
mintea unui poliţist, reluă el, pe un ton grav. Cu atât mai puțin 
ar avea însă căderea să îl judece. Trăim într-o lume brutală, 
incoerentă, închisă. O lume periculoasă, cu hotarele bine 
stabilite. Sunteţi în afara ei și nu puteți întelege. lar noi, cei 
dinăuntru, nu avem obiectivitatea necesară unei judecăţi 
detașate. Asta-i lumea polițiștilor: un univers închis ermetic, un 
crater înconjurat de sârmă ghimpată. Ceva de neînțeles, prin 
însăși natura sa. Dar un lucru e cert: n-avem ce învăța de la 
niște birocraţi pentru care cel mai mare risc e să-și prindă 
degetele-n portiera mașinii. 

Fanny se încordă și-și trecu mâinile prin părul buclat, dându-l 
pe spate. Niemans îi asemui în gând buclele cu niște rădăcini 
încărcate de pământ. Rădăcinile unui vertij numit senzualitate. 
Se înfioră. În el, furnicăturile reci dădeau o ultimă bătălie contra 
sângelui fierbinte din vine. 

Fanny întrebă, cu glas scăzut: 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? Care e următoarea etapă 
a anchetei? 

— Vom continua căutările. Și vom aștepta. 

— Ce anume veţi aștepta? insistă ea, redevenind agresivă. Să 
apară următoarea victimă? 

Niemans se ridică ignorând provocarea fetei. 

— Voi aștepta să fie adus cadavrul de pe munte. Practic, 
ucigașul ne-a dat întâlnire acolo. A plasat în cel dintâi cadavru 
un indiciu care mi-a permis să ajung pe ghețar. Mă gândesc că 
se prea poate să fi plasat un al doilea indiciu în noul cadavru, 
care ne-ar putea conduce la un al treilea... Și așa mai departe. E 
un fel de joc, în care suntem nevoiţi să pierdem de fiecare dată. 

Fanny se ridică la rândul ei și-și luă pufoaica pusă la uscat pe 
marginea băncii. 

— Trebuie neapărat să îmi acordaţi un interviu. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Sunt redactor-șef al ziarului Universităţii, Tempo. 

Niemans își simţi nervii încordându-se. 

— Să nu-mi spuneți că... 


— Nu vă fie teamă, puţin îmi pasă de ziar. Oricum - și n-aş 
vrea să luaţi asta drept o încercare de a vă descuraja - toată 
presa naţională va fi în curând aici. Atunci veţi avea de-a face cu 
jurnaliști mult mai sâcâitori decât mine. 

Comisarul flutură din mână a lehamite. 

— Unde locuiti? întrebă el, brusc. 

— La Universitate. 

— Unde anume? 

— La mansarda clădirii centrale. Am un apartament, lângă 
garsonierele rezervate studenților interni. 

— Sunteţi vecină așadar cu familia Caillois? 

— Exact. 

— Ce părere aveţi despre Sophie Caillois? 

Fanny se lumină la față, era limpede că o admira pe soția 
primei victime. 

— E o fată ciudată. Tăcută. Și a naibii de frumoasă. Ei doi au 
fost mereu un cuplu aparte. N-aș putea spune concret de ce... 
Părea c-ar avea un mare secret. 

Niemans încuviinţă. 

— Și eu cred la fel. lar mobilul crimei e, poate, legat de acest 
secret. Dacă nu vă deranjează, am să trec pe la dumneavoastră 
diseară, ceva mai târziu. 

— Îmi faceţi curte în continuare? 

Comisarul zâmbi: 

— Mai mult ca oricând. Și vă promit că veţi afla cea dintâi 
toate informaţiile. Pentru ziar. 

— lar eu vă repet că puţin îmi pasă de ziar. Sunt incoruptibilă. 

— Pe diseară! rosti el, peste umăr, în timp ce se îndepărta. 


27. 


Nici măcar o oră mai târziu, cadavrul celei de-a doua victime 
nu fusese încă eliberat din capcana gheţurilor. 

Niemans turba de furie. Tocmai ascultase scurta depoziţie a 
mamei lui Philippe Sertys, o bătrână cu un accent ciudat. In 
ajun, fiul ei plecase de acasă ca în fiecare seară, în jurul orei 
douăzeci și unu, cu mașina, o Lada de ocazie pe care o 
cumpărase de curând. Philippe lucra de noapte la Centrul 


Medical Universitar Regional din Guernon și își începea tura la 
ora douăzeci și două. Femeia nu se îngrijorase decât a doua zi 
dimineaţă, când descoperise mașina în garaj, în timp ce Philippe 
nu se afla în camera lui. Asta însemna că fiul ei se întorsese de 
la spital, apoi plecase din nou. Aceasta nu fusese însă cea din 
urmă surpriză a mamei: sunând la spital, descoperise că Sertys 
își anunţase în prealabil colegii că nu avea să poată veni la 
serviciu în acea noapte. Așadar, plecase altundeva, apoi 
revenise și plecase pe jos. Ce însemnau toate acestea? Femeia 
era înnebunită, îl apucase pe comisar de mână și-l scutura. 
Unde era copilul ei? Absența sa era de rău augur: fiul ei nu avea 
o prietenă, nu ieșea niciodată în oraș și dormea întotdeauna 
„acasă”. 

Comisarul ascultase cu stoicism toate amănuntele relatate de 
bătrână. Dacă, într-adevăr, avea să se dovedească faptul că 
Sertys era cadavrul din gheaţă, toate aceste precizări aveau să 
fie utile pentru determinarea momentului comiterii crimei. Fără 
îndoială, ucigașul îl pândise pe tânăr până spre orele târzii ale 
nopţii, îl ucisese, fără îndoială îl și mutilase, apoi îl transportase 
până în circul glaciar Vallernes. Frigul zorilor închisese peretele 
de gheaţă, blocând cadavrul. Dar aceasta era, deocamdată, 
doar o ipoteză. 

Comisarul o condusese pe femeie, lăsând-o în grija unui 
jandarm care avea să înregistreze depoziţia sa, cu toate 
amănuntele. În ceea ce-l privea pe comisar, acesta se hotărâse 
să revină în bârlogul ce-i fusese rezervat, micuța sală de lucrări 
practice de la Universitate. 

Se schimbă, îmbrăcând unul dintre costumele pe care și le 
adusese, apoi, singur în birou, desfășură pe o masă toate 
documentele referitoare la caz pe care le strânsese până în acel 
moment. De îndată, purcese la o analiză comparată a celor două 
victime, Rémy Caillois și Philippe Sertys, încercând să găsească 
posibilele legături dintre cei doi. 

Punctele comune erau destul de puţine. Amândoi aveau 
douăzeci și cinci de ani. Erau înalţi, slabi și aveau o figură cu 
trăsături deopotrivă regulate, dar încordate, și părul tuns scurt, 
periuţă. Amândoi erau orfani de tată: Philippe Sertys își pierduse 
părintele în urmă cu doi ani, răpus de un cancer hepatic. In 
schimb, Rémy Caillois își pierduse și mama, care murise atunci 
când acesta avea doar opt ani. Un ultim punct comun: cei doi 


aveau aceleași profesii pe care le practicaseră și taţii lor: Caillois 
era bibliotecar, iar Sertys asistent medical. 

În ceea ce privește diferenţele dintre cei doi, numărul 
acestora era semnificativ mai mare. Caillois și Sertys nu 
urmaseră aceleași școli. Nu crescuseră în aceleași cartiere și nu 
aparţineau aceleiași clase sociale. Provenit dintr-un mediu 
modest, Rémy Caillois evoluase într-o familie de intelectuali și 
crescuse în mediul universitar. Philippe Sertys, fiu al unui 
infirmier oarecare, începuse să lucreze încă de la cincisprezece 
ani, pe urmele tatălui său, la spital. Era semianalfabet și locuia 
încă în căsuţa mamei sale de la marginea Guernon-ului. 

Rémy Caillois își petrecea întreaga viaţă printre cărţi, Philippe 
Sertys își trăia nopţile în spital. Cel din urmă nu avea nicio 
pasiune notabilă, căci a pierde ore în șir pe culoarele aseptice 
ale spitalului și a te juca în neștire jocuri video la braseria de 
vizavi de spital nu prea pot fi numite hobby-uri. Caillois nu 
făcuse armata, Sertys își satisfăcuse stagiul militar la infanterie. 
Unul era căsătorit, celălalt era burlac. Unul era pasionat de 
drumeţii și de munte, celălalt probabil că nu ieșise niciodată din 
orașul natal. Unul era schizofrenic și, fără îndoială, violent, 
celălalt era, potrivit spuselor celor ce-l cunoscuseră, „blând ca 
un înger”. 

Era cât se poate de evident: singurul lucru care îi lega pe cei 
doi tineri era înfățișarea fizică, asemănarea dintre ei, constituţia 
filiformă, fața îngustă și părul tuns scurt de tot. Așa cum 
spusese Barnes, era limpede că ucigașul alesese cele două 
victime doar datorită înfățișării lor similare. 

Niemans luă în considerare, pentru câteva clipe, ipoteza că 
aceste crime să fi avut un mobil sexual: ucigașul ar fi putut fi un 
homosexual ce-și refula instinctele și era atras de acest gen de 
tineri. Comisarul nu putea să creadă așa ceva, iar medicul legist 
fusese, la rândul său, categoric în afirmaţii: „Nu e ceea ce 
urmărește criminalul. Nicidecum”. Doctorul percepuse, văzând 
rănile și mutilările primului cadavru, o răceală, o cruzime, o 
înverșunare care nu aveau nimic în comun cu nebunia unei 
dorinţe perverse. În plus, cadavrul nu prezenta absolut nicio 
urmă de violenţă de natură sexuală. 

Atunci... ce putea fi? 

Poate că nebunia ucigașului era de un alt tip. Era însă cert că 
asemănarea dintre victime și intervalul scurt dintre crime 


indicau începutul unei serii: ipoteza că maniacul avea să ucidă 
din nou, mânat de o izbucnire vulcanică a dementei sale era cât 
se poate de plauzibilă. Se mai puteau găsi destule alte 
argumente în favoarea acestei ipoteze: indiciul lăsat asupra 
primei victime, poziţia fătului în care fuseseră găsite ambele 
cadavre, mutilarea ochilor și mizanscena teatrală a locului în 
care fuseseră lăsate cadavrele, în mijlocul naturii sălbatice: pe 
faleza care domina râul, în închisoarea transparentă din inima 
ghețarului... 

Și totuși, în ciuda acestor evidențe, această ipoteză nu-l 
convinsese încă pe Niemans. 

Principalul motiv al scepticismului său era experienţa lui de 
polițist: deși termenul de ucigaș în serie, importat din Statele 
Unite, cucerise literatura și cinematograful universal, această 
modă atroce nu se impusese cu adevărat în Franţa. În douăzeci 
de ani de carieră, Niemans urmărise pedofilii care sfârșiseră, în 
toiul crizei, prin a-și ucide victima, violatori care uciseseră prin 
exces de brutalitate, sau sado-masochiști ale căror jocuri pline 
de cruzime se terminaseră tragic. Niciodată însă nu avusese de- 
a face cu un ucigaș în serie, care să-și ucidă victimele de parcă 
ar fi bifat o listă, mânat de motivații necunoscute. Pur și simplu, 
crimele în serie nu erau o specialitate franțuzească. Comisarul 
nu zăbovise niciodată cu gândul asupra subiectului, pentru a-i 
discerne cauzele. Ultimii autori francezi ai unor crime cu 
repetiție fuseseră Landru și doctorul Petiot, indivizi de origine 
mic-burgheză, care urmăreau jafuri mărunte sau colecționau 
moșteniri. Absolut nimic în comun, așadar, cu mulțimea de 
monștri sângeroși care bântuiau Statele Unite. 

Comisarul privi iar fotografiile tânărului Philippe Sertys, apoi 
pe cele ale lui Rémy Caillois, împrăștiindu-le pe masă. Din mapa 
de carton scăpară și câteva dintre clișeele de la autopsia 
primului cadavru. Un fior de groază îl scutură pe Niemans: nu 
putea să stea cu braţele încrucișate, fără să facă nimic. Poate că 
tocmai în timp ce el privea aceste fotografii, un al treilea tânăr 
era supus unor torturi cumplite. Orbitele îi erau secţionate cu 
cutterul și ochii îi erau smulși de o mână acoperită cu o mănușă 
de plastic. 

Era ora nouăsprezece. Se lăsa seara. Niemans se ridică și 
stinse neonul care lumina încăperea, apoi ieși. Se hotărâse să 


facă o incursiune aprofundată în viaţa lui Philippe Sertys. Poate 
că avea să mai descopere ceva. Un indiciu. Un semn. 
Sau, pur și simplu, un alt punct comun al celor două victime. 


28. 


Philippe Sertys și mama acestuia locuiau într-o căsuţă de la 
marginea orașului, nu departe de un cartier cu blocuri decrepite, 
la capătul unei străzi pustii. Un acoperiș brun, poligonal, o 
fațadă albă, murdară, perdele de dantelă îngălbenite care 
încadrau întunericul de dincolo de ele ca un surâs spart de un 
dinte lipsă. Niemans știa că bătrâna se afla încă la sediul Brigăzii 
de Jandarmi, detaliindu-și depoziţia iniţială, iar înăuntru nu se 
vedea nicio lumină. Totuși, nevrând să-și asume vreun risc, sună 
la ușă. 

Niciun răspuns. 

Dădu ocol casei. Vântul sufla cu putere, un vânt îngheţat ce 
prevestea gerurile iernii. Alături de casă, pe stânga, se afla un 
mic garaj. Aruncă o privire și văzu o Lada plină de noroi, trecută 
binișor de prima tinereţe. Își continuă explorarea. În spatele 
clădirii se întindea o curte minusculă, cu o peluză tunsă scurt. 

Polițistul mai aruncă o privire în jur, atent la posibilii martori 
indiscreţi. Nu văzu pe nimeni. Urcă cele trei trepte care duceau 
la ușa din spate și cercetă broasca: un model clasic, simplu. 
Forță ușa fără dificultăţi, se șterse pe picioare pe preșul de la 
intrare și păși în casa presupusei victime. 

După ce trecu printr-un holișor, intră într-un salon ponosit și 
își aprinse lanterna. În fasciculul de lumină albă se ivi o mochetă 
verzuie, acoperită de covorașe închise la culoare, apoi o 
canapea extensibilă, deasupra căreia, pe perete, era fixată o 
panoplie cu arme de vânătoare. Mobilierul era alcătuit din piese 
disparate, iar decoraţiunile ce se voiau rustice erau de-a dreptul 
urâte. 

Interiorul casei îi evoca poliţistului un confort alterat, martor 
al unui cotidian plin de resentimente. 

Își puse o pereche de mănuși de cauciuc și se apucă să caute, 
cu băgare de seamă, prin sertare. Nu găsi nimic ieșit din comun. 
Tacâmuri placate cu argint, batiste brodate, hârtii de tot felul: 


facturi, chitanţe de impozit, taloane de pensie... Răsfoi rapid 
prin teancul de hârțoage, apoi trecu din nou în revistă detaliile 
încăperii. Zadarnic: era un salon banal al unei familii banale. 

Niemans urcă la etaj. 

Reperă fără dificultate camera lui Philippe Sertys. Postere cu 
animale, o ladă plină cu reviste ilustrate și programe TV: totul 
aici stătea marturie a precarităţii intelectuale, la limita 
tâmpeniei, a ocupantului acelei camere. Niemans întreprinse o 
percheziţie mai amănunţită. Nu găsi nimic notabil, cu excepţia 
detaliilor care trasau existenţa cvasi-nocturnă a lui Sertys. 
Lămpi de tot felul, de toate mărimile și puterile, erau înghesuite 
pe o etajeră, de parcă individul și-ar fi dorit să reproducă lumina 
fiecărui anotimp în parte. Observă, de asemenea, că obloanele 
de la geam erau întărite, fie pentru ca ocupantul să se protejeze 
de orice urmă de lumină pe timpul zilei, fie ca să nu poată fi 
spionat pe timp de noapte. În sfârșit, Niemans găsi mai multe 
măști de noapte, de felul celor distribuite în avion celor care își 
doresc să adoarmă fără a fi deranjaţi de lumina ambiantă. Fie 
Sertys suferea de insomnii, fie era vampir. 

Niemans ridică cuvertura de pe pat, apoi așternuturile și 
somiera. Pipăi sub covor și, cu atenţie, își trecu mâinile pe 
suprafaţa tapetului de pe pereţi. Nimic. Și, mai ales, nicio urmă 
a unei posibile relaţii cu o femeie. 

Polițistul aruncă o privire și în camera mamei, fără să 
zăbovească prea mult. Casa aceasta era pe cale să-i provoace o 
depresie fără leac. Cobori și inspectă rapid bucătăria, baia și 
pivnița casei. Degeaba. 

Afară, vântul continua să bată, făcând ferestrele să tremure. 

Stinse lanterna și resimţi un fior agreabil, neașteptat. Avu 
senzația familiară ca prin efracţie pătrunsese într-un refugiu 
secret. 

Niemans căzu pe gânduri. Nu era cu putinţă să se înșele. Nu 
în asemenea măsură, în orice caz. Trebuia să găsească aici un 
element semnificativ, un semn, de orice natură ar fi fost el. Cu 
cât aparențele păreau a-i dovedi că se înșelase, cu atât era mai 
convins că avea dreptate, că între Caillois și Sertys exista o 
legătură care se cerea descoperită, adusă la lumină. 

Apoi, comisarului îi veni o altă idee. 


Vestiarul spitalului părea să fi fost în mod deliberat zugrăvit în 
culori plumburii. Rândurile de dulapuri metalice păreau niște 
soldați înșiraţi în poziţie de drepţi, într-un echilibru precar. Era 
pustiu aici, dar Niemans înainta fără să facă zgomot, citind cu 
atenție numele înscrise în micile rame de metal de pe ușile 
dulapurilor. În cele din urmă dădu de cel ce-i aparținuse lui 
Philippe Sertys. 

Își puse din nou mănușile și se apucă să meșterească la lacăt. 
În minte-i veniră amintiri din vremea când participa la 
expedițiile nocturne ale Brigăzii Anti-Gang, așa-numitele raiduri 
cu mascaţi. Nu avea câtuși de puţin nostalgia acelei perioade. 
Niemans prefera să acționeze singur, profitând de întunericul 
nopţii, pentru a se simţi stăpân pe spaţiile în care pătrundea ca 
un intrus. Singur, tăcut, clandestin. 

După o serie de clinchete ușoare ale lacătului, acesta se lăsă 
deschis. Halate. Câteva bomboane și batoane de ciocolată. 
Reviste vechi. Și, din nou, lanterne și măști de noapte. Ni&mans 
pipăi pereţii dulapului, observă colţurile, ciocăni discret în 
suprafața de tablă, încercând să facă zgomot cât mai puţin. 
Nimic. Verifică dacă nu cumva îi scăpase existenţa unui 
eventual fund sau plafon dublu al dulapului, dar nu avu noroc. 

Niemans se lăsă în genunchi, înjurând printre dinţi. Era 
limpede, se încăpăţâna să urmeze o pistă falsă. Nu era nimic de 
descoperit în existenţa tânărului asistent medical. De altfel, încă 
nu putea să fie sigur că acel cadavru congelat din creierii 
munților era cu adevărat cel al junelui burlac. Poate că, peste o 
zi sau două, Philippe Sertys avea să reapară, în brațele vreunei 
infirmiere superbe. 

Polițistul rânji, amuzat de propria încăpățânare. Se hotărî să 
dispară, înainte ca cineva să-l surprindă acolo. Ridicându-se, zări 
sub dulap o placă de linoleum ușor desprinsă de pardoseala de 
beton. Își strecură mâna și pipăi bucata de material sintetic pe 
care o desprinse cu două degete. Pipăi mai departe și, simţi, 
printre asperităţile cimentului, conturul unui obiect. Auzi un 
clinchet metalic, își întinse și mai mult degetele și, în cele din 
urmă, își strânse pumnul. Îl deschise și descoperi, în palmă, o 
cheie pe un inel de metal. 

Niemans recunoscu, datorită crestăturilor specifice, că ceea 
ce găsise era cheia care deschidea o ușă blindată. 


Dacă Sertys avea un secret, acesta se afla, cu siguranţă, 

dincolo de ușa pe care o deschidea această cheie. 
e 

Fu norocos. La primărie, îl interceptă în ultima clipă pe 
funcţionarul de la cadastru, care se pregătea să plece acasă. La 
auzul numelui „Sertys”, celălalt nici nu clipi. Așadar, nimeni nu 
era deocamdată la curent cu cele întâmplate și nici cu 
identitatea presupusei victime. Funcţionarul, care își îmbrăcase 
deja haina, efectuă destul de în silă căutarea solicitată de 
polițist. 

Cât timp așteptă, Niemans își recapitulă ipoteza care îl 
adusese aici, ca și cum, făcând acest lucru, și-ar fi sporit șansele 
ca ea să se adeverească. Philippe Sertys ascunsese cheia de la 
o ușă blindată sub dulapul său din vestiarul de la spital. Dar ușa 
casei în care locuia nu avea o încuietoare securizată. Prin 
urmare, această cheie ar fi putut deschide oricare dintre ușile 
de la spital, sau poate vreun dulap, o debara... Dar de ce o 
ascunsese, oare? O intuiție de moment îl determinase pe 
Niemans să vină aici, la biroul de cadastru, pentru a verifica 
dacă nu cumva Philippe Sertys poseda și o altă locuinţă, ori 
poate o cabană, un grajd sau cine știe ce alt spaţiu locativ, 
unde, sub cheie, ar fi putut fi ascunse aspecte necunoscute din 
viaţa sa. 

Bombănind, funcţionarul așeză pe tejghea o cutie de carton. 
Pe partea din faţă a acesteia, într-o mică ramă de cupru se afla 
o etichetă pe care, cu cerneală, stătea scris: „Sertys”. Abia 
stăpânindu-și nerăbdarea, Niemans deschise cutia și trecu în 
revistă teancul de acte oficiale, declaraţii notariale și planuri ale 
terenului. Studie cu atenţie, reţinând numerele parcelelor la 
care se făcea referire și căutându-le pe planul de urbanism 
anexat la dosar. Citi și reciti adresa proprietăţii. 

Așadar, chestiunea era cât se poate de simplă: Philippe Sertys 
și mama sa locuiau cu chirie în căsuţa pe care o vizitase, dar 
tânărul mai poseda, moștenită de la tatăl său, René Sertys, o 
altă casă. 


29. 


De fapt, nu era o casă, ci un antrepozit izolat, la poalele 
masivului Grand Dornenon, înconjurat de un pâlc de conifere 
uscate. Pe pereţii clădirii, vopseaua scorojită ca solzii unei 
iguane stătea drept mărturie pentru nenumăratele anotimpuri 
pe care aceasta le înfruntase. 

Ni&mans se apropie cu prudenţă. Ferestre cu gratii de metal, 
astupate cu saci de ciment. O poartă mare și grea, din fier și, 
alături, o ușă blindată. Era o hală obișnuită, un depozit banal în 
care te-ai fi așteptat să găsești cisterne, ţevi metalice sau 
materiale de construcţii, absolut orice fel de mărfuri industriale. 
Dar proprietarul său era un asistent medical taciturn care, 
aproape sigur, fusese ucis în adâncul unui ghețar. 

Polițistul făcu mai întâi turul clădirii, apoi reveni în faţa ușii 
blindate. Strecură cheia în broască. Auzi clinchetul estompat al 
mecanismului și penele metalice ce se retrăgeau din lăcașurile 
lor săpate în rama metalică. 

Ușa se deschise și, înainte de-a intra, Niemans trase adânc 
aer în piept. 

În interior, lumina albastră a serii pătrundea cu timiditate prin 
spaţiile înguste dintre sacii de ciment care blocau ferestrele. Era 
un spaţiu de mai multe sute de metri pătraţi, întunecat, cu un 
aer vetust și tavanul marcat de umbrele structurilor metalice 
care susțineau acoperișul. In centru, coloane înalte de metal se 
înălţau spre punctul cel mai înalt al clădirii. 

Ni&mans înaintă, cu lanterna aprinsă. Încăperea vastă era cu 
desăvârșire goală. Sau, mai exact, fusese golită recent. Solul era 
acoperit de particule fine de moloz, iar în cimentul pardoselii 
puteau fi zărite zgârieturi, cel mai probabil urme ale mobilierului 
greu care fusese târât spre ieșire. Domnea aici o atmosferă 
aparte, ca un ecou al panicii, al grabei. 

Comisarul cercetă din priviri, adulmecă, pipăi pereţii. Era într- 
adevăr un spaţiu industrial, de-o curăţenie impecabilă însă. Un 
ușor iz de antiseptic se amesteca cu un miros sălbatic, de 
animal. 

Ni&mans continuă să înainteze. Pășea acum printr-un praf alb, 
presărat din loc în loc cu așchii ca de cretă. Îngenunche și 
descoperi mici fragmente de reţea metalică. Păreau bucăţi dintr- 


o plasă de gard, sau poate deșeuri provenind de la un filtru de 
aerisire sfărâmat. Culese mai multe eșantioane și le puse în 
pliculeţe de plastic, apoi luă și praful alb și așchiile și le mirosi, 
dar nu era un miros cunoscut. Posibil să fi fost drojdie pulbere, 
sau poate praf de ipsos. In niciun caz droguri. 

Odată cu această ultimă descoperire, observă mai multe 
semne care demonstrau că în locul acesta, vreme de ani de zile, 
fusese menținută o temperatură ridicată. Prizele cu 
împământare, instalate în toate colţurile sălii, păreau să fi 
alimentat radiatoare electrice, ale căror amplasamente erau 
marcate pe pereţi de aureole înnegrite. 

În cele din urmă, Ni&mans ajunse la mai multe concluzii care 
însă se băteau cap în cap. Se gândi iniţial la o crescătorie de 
animale, care ar fi necesitat menţinerea unei temperaturi 
constant ridicate. Pe de altă parte, mirosul de antiseptic ar fi 
putut indica posibila desfășurare a unor experienţe de laborator, 
în condiții sterile. 

De fapt, nu știa nimic concret, iar asta îi provoca o teamă 
profundă. O spaimă surdă, viscerală, mai puternică decât orice 
simţise în adâncul ghețarului. 

Acum avea două certitudini. Cea dintâi, că Philippe Sertys, 
acel individ șters, desfășurase aici o activitate de natură ocultă. 
lar cea de-a doua, că tânărul fusese constrâns, chiar înaintea 
morţii sale, să evacueze depozitul. 

Polițistul se ridică și cercetă cu atenţie pereţii, la lumina 
lanternei. Poate că avea să descopere o nișă sau vreun 
compartiment ascuns, în care să se afle vreun obiect uitat de 
Sertys. Pipăi și ciocăni pereţii, ascultă ecourile stârnite, pândi 
posibilele diferenţe de densitate. Pereţii erau acoperiţi cu un 
strat de hârtie kraft sub care se afla un alt strat izolator, din 
vată minerală. Din nou, o încercare de a păstra căldura în 
interior. 

Niemans pipăi astfel, cu amănuntul, doi dintre pereţi, până 
când simţi, la aproximativ un metru optzeci înălțime, o întăritură 
dreptunghiulară care nu se potrivea cu suprafața ansamblului. 
Își înfipse degetul în hârtie, de-a lungul conturului, și observă că 
separaţia fusese astupată cu grijă, pentru a nu bate la ochi. 
Sfâșie hârtia care acoperea marginea nișei și, cu degetul 
arătător, o dădu la o parte, descoperind niște etajere în nișă, 
pline de praf și umezeală. 


Pipăi suprafața rafturilor din ascunzătoare și, la un moment 
dat, atinse un obiect plat, acoperit de o peliculă groasă de praf. 
Apucă obiectul: era un mic carnet cu spirală. 

Se simţi invadat de un fior cald. Se apucă să-l răsfoiască, 
febril. Toate paginile erau pline de șiruri de cifre scrise minuscul, 
o serie ce părea fără sens. Pe una dintre pagini însă, deasupra 
cifrelor, găsi o inscripţie cu litere mari, oblice. Literele păreau să 
fi fost scrise cu sânge. Cel care scrisese apăsase atât de tare, 
încât pe alocuri cuvintele străpunseseră pagina. Lui Niemans, 
inscripţia îi evocă o furie dezlănţuită, ca un gheizer purpuriu. 
Autorul acestor rânduri părea că nu putuse să-și stăpânească 
dorinţa de a scuipa pe hârtie propria nebunie. Citi: 


NOI SUNTEM STĂPÂNII, NOI SUNTEM SCLAVII. 

NOI SUNTEM PRETUTINDENI, NOI NU SUNTEM NICĂIERI. 
NOI SUNTEM SUPRAVEGHETORII. | 

NOI STĂPÂNIM RÂURILE DE PURPURĂ. 


Polițistul se sprijini de perete, printre fâșiile smulse de hârtie 
și de vată minerală. Își stinse lanterna, dar mintea îi era 
invadată de o lumină orbitoare. Nu reușise să găsească o 
legătură între Philippe Sertys și R&my Caillois. Descoperise însă 
ceva mai bun: o umbră, un secret ascuns chiar în inima 
existenţei discrete a tânărului asistent. Ce însemnau oare cifrele 
și aceste propoziţii criptice din micul carnet? De-a ce se juca 
Sertys, în depozitul său de care nu știa nimeni? 

Niemans recapitulă în gând pașii parcurși până în acel 
moment în anchetă, ca și cum ar fi adunat laolaltă vreascurile 
pentru a aprinde focul, în bătaia unui vânt îngheţat. Remy 
Caillois suferea de schizofrenie acută, era un individ violent 
care, în trecut, comisese un act reprobabil. Philippe Sertys, pe 
de altă parte, desfășura o activitate clandestină, chiar aici, în 
această încăpere sinistră; o activitate ale cărei urme încercase 
să le șteargă cu zile sau poate ore înaintea morţii sale. 

Comisarul nu avea deocamdată nicio dovadă tangibilă, nicio 
certitudine, dar din ceea ce descoperise până acum era limpede 
că nici Caillois și nici Sertys nu erau chiar atât de curați precum 
păreau în versiunea oficială. 

Nici bibliotecarul și nici asistentul nu fuseseră niște victime 
nevinovate. 


VI 


30. 


De mai bine de două ore, Karim conducea, cu stomacul făcut 
ghem. 

Se gândea la chipul copilului. Uneori își imagina un soi de 
monstru. O figură perfect netedă, fără nas sau pometi, 
străpunsă doar de doi globi oculari strălucitori. Alteori își 
închipuia un puști ca oricare altul, cu trăsături fine, șterse, 
banale. Un copil atât de obișnuit, ca toți copiii, care nu își mai 
găsise loc în memoria nimănui. În sfârșit, în alte rânduri, Karim 
își închipuia o față cu trăsături imposibile. O față schimbătoare, 
care reflecta chipul celui care îl privea. Trăsături în oglindă, 
trădând privitorului tainele sufletelor ascunse de ipocrizia 
zâmbitoare. Polițistul se înfioră, copleșit de o certitudine: cheia 
adevărului era chipul acestui copil. Doar acesta. lreversibil. 

intrase pe autostradă la Agen, în direcția Toulouse. Apoi 
condusese de-a lungul canalului Midi, trecuse de Carcassone și 
Narbonne. Mașina sa era un adevărat blestem, care tușea din 
toți cilindrii și zornăia din toate încheieturile. Polițistul nu putea 
să depășească o sută treizeci de kilometri pe oră, nici măcar cu 
vânt din spate. 

Nu înceta să se gândească la detaliile anchetei sale. Acum 
gonea spre Sète, pe drumul de coastă, apropiindu-se de 
mănăstirea Saint-Jean-de-la-Croix. Peisajul cenușiu și înnegurat 
al litoralului îi inspira un calm relativ. Cu acceleraţia apăsată 
până la podea, trecu în revistă elementele raţionale pe care 
reușise să le adune până în acel moment. 

Vizitele făcute fotografului și preotului îi dăduseră peste cap 
viziunea iniţială asupra anchetei. Karim realizase brusc că era 
posibil ca documentele lipsă de la Școala Jean Jaures să fi fost 
furate cu mult înaintea spargerii din noaptea precedentă. De pe 
drum, o sunase pe directoare. La întrebarea: „E oare posibil ca 
toate acele documente să fi dispărut încă din 1982, fără ca 
nimeni să-și fi dat seama în tot acest timp?”, directoarea îi 


răspunsese afirmativ. La întrebarea: „E oare cu putință ca 
această dispariţie să fi fost descoperită abia azi, datorită 
spargerii?”, răspunsul fusese din nou, fără echivoc, „Da!” La 
întrebarea: „Aţi auzit până acum despre o călugăriţă care ar fi 
încercat să își procure fotografiile școlare din acea perioadă?” 
răspunsul fusese simplu: „Nu”. 

Și totuși... Inainte de a pleca, Karim făcuse o ultimă verificare 
la Sarzac. Cu ajutorul datelor de stare civilă (data nașterii și 
adresa de rezidenţă), reușise să contacteze telefonic mai mulţi 
foști elevi din cele două clase implicate, CM1 și CM2, din anii 
1981 și 1982. Niciunul dintre ei nu mai avea fotografia clasei. În 
unele cazuri, un incendiu distrusese încăperea în care erau 
ţinute fotografiile. În alte cazuri avuseseră loc spargeri: hoţii nu 
furaseră însă nimic, cu excepţia fotografiilor. In câteva cazuri, 
mai puţine, foștii elevi își aminteau de călugăriţă, care venise să 
le ceară fotografiile. Venise noaptea și nu credeau că ar fi 
recunoscut-o, în cazul unei revederi. Toate aceste evenimente 
avuseseră loc în aceeași perioadă, destul de scurtă, pe parcursul 
lunii iulie 1982, cu o lună înaintea morții micului Jude. 

Către cinci și jumătate după-amiază, pe malul lacului Thau, 
Karim reperă o cabină telefonică și trase pe dreapta. Formă 
numărul lui Crozier. De-acum, acţiona în afara normelor, iar asta 
îi dădea ghes să continue, în mod paradoxal. Se simţea de parcă 
ar fi ridicat ancora. Comisarul urlă de la celălalt capăt al firului: 

— Sper că ești pe drum încoace, Karim. Ne-am înțeles să ne 
întâlnim la ora optsprezece. 

— Domnule comisar, urmăresc o pistă. 

— Ce pistă? 

— Daţi-mi voie să merg mai departe. Cu fiecare pas, intuiţia 
mea se dovedește corectă. Aveţi noutăţi cu privire la 
întâmplările de la cimitir? 

— Te joci de-a lupul singuratic și te-aștepţi acum să... 

— Răspundeţi-mi, vă rog. Aţi găsit mașina? 

Crozier oftă. 

— Am identificat proprietarii a șapte mașini Lada, două 
Trabanturi și o Skoda; locuiesc în departamentele Lot, Lot-et- 
Garonne, Dordogne, Aveyron și Vaucluse. Niciuna dintre mașini 
nu era cea pe care o căutăm. 

— Aţi verificat deja ce făceau șoferii mașinilor la momentul 
care ne interesează? 


— Nu, dar am găsit urme de roţi, în apropierea cimitirului. E 
vorba de cauciucuri care conţin carbon, de foarte proastă 
calitate. Proprietarul mașinii pe care o căutăm conduce, așadar, 
o mașină care are roţile originale. Toate mașinile pe care le-am 
identificat au însă pneuri Goodyear sau Michelin. Pneurile sunt 
primul lucru pe care cumpărătorii le schimbă, în cazul unor 
astfel de vehicule. Căutăm mai departe, în alte departamente. 

— Asta-i tot? 

— Tot, deocamdată cel puţin. Acum e rândul tău. Te ascult. 

— Avansez, dar în sens invers. 

— În sens invers? 

— Cu cât descopăr mai puţine, cu atât sunt mai convins că 
mă aflu pe drumul cel bun. Spargerile de azi-noapte ascund 
ceva mult mai grav, domnule comisar. 

— Ce anume? 

— Nu știu. Știu doar că totul e legat de un copil, care a fost fie 
răpit, fie ucis. Nu știu încă. Am să vă sun din nou. 

Fără să-i dea timp comisarului să-i pună altă întrebare, Karim 
închise telefonul. 

In apropiere de Sète, traversă un sătuc aflat chiar pe țărm. 
Apele golfului Lion se uneau aici cu ţărmul, alcătuind o mlaștină 
mărginită de pâlcuri de sălcii. Polițistul încetini. Trecea acum 
printr-un mic port straniu, fără nicio ambarcaţiune la ancoră, 
doar cu năvoade negricioase întinse între casele cu obloanele 
închise. 

Totul era pustiu. 

Un miros greu plutea în atmosferă. Nu era obișnuitul miros al 
mării, ci mai degrabă o duhoare acidă, de îngrășăminte și 
excremente. 

Karim Abdouf se apropia de destinaţia călătoriei sale. Văzu 
indicatoare rutiere care arătau drumul spre mănăstire. 
Coborând spre apus, soarele se reflecta în bălțile cu apă sărată 
de la suprafaţa mlaștinii. După alţi cinci kilometri, polițistul văzu 
un nou indicator și coti pe un drum asfaltat, spre dreapta. 
Drumul acesta se afunda în mlaștină, șerpuind printre sălcii 
despletite și pâlcuri de stufăriș. 

In sfârșit, în faţa sa apărură clădirile mănăstirii. Karim fu luat 
prin surprindere de ceea ce îi fu dat să vadă: între dunele 
întunecate de nisip și buruienile de pripas se înălțau două 
biserici monumentale. Una dintre ele avea turle cizelate atent, 


iar cupolele din vârful acestora păreau niște produse de 
patiserie uriașe. Cealaltă era roșie, masivă, placată cu pietre 
mici și dominată de un turn cu acoperișul plat. Izolate aici, în 
pustietatea de pe malul mării, cele două lăcașe de cult păreau 
niște epave de mult uitate și abandonate. Tânărul arab nu 
reușea să-și explice ce căutau acestea într-un loc care emana 
doar singurătate și disperare. 

Apropiindu-se, descoperi o a treia clădire, ce se întindea între 
cele două biserici. Era o construcție cu un singur etaj, cu 
ferestre identice, înguste, înșiruite de-a lungul întregii faţade. 
Fără îndoială, aceasta era mănăstirea propriu-zisă, ce părea să 
se fi adunat în sine, încercând parcă să nu se-atingă de cele 
două edificii sacre care o flancau. 

Karim parcă în faţa mănăstirii. Un gând fugar îi trecu prin 
minte: era pentru prima oară în viață când avea un contact 
repetat și atât de apropiat cu o religie și reprezentanţii ei, într- 
un interval atât de scurt. Această remarcă îi aduse aminte de un 
raționament care-i fusese înfățișat mai demult. Pe când era la 
școala de poliţie, participa din când în când la întâlnirile cu 
polițiștii cu vechime, de rang mai înalt, care veneau să-și 
împărtășească experienţele. Unul dintre ei, un comisar, îl 
marcase în mod deosebit pe Karim. Era un tip înalt, cu părul 
tuns foarte scurt și ochelari cu lentile mici, rotunde, cu rame 
metalice. Discursul acestuia îl fascinase. Polițistul le explicase că 
o crimă era asemenea unei reflexii în mintea martorilor și a 
celor apropiaţi de victimă. Toţi aceștia trebuiau să fie 
consideraţi ca un soi de oglinzi în al căror unghi mort se 
ascundea criminalul. 

Tipul părea dus cu pluta, dar reușise să-și captiveze publicul. 
Le mai vorbise, tot atunci, despre structurile atomice. În opinia 
sa, atunci când anumite detalii, anumite elemente, poate banale 
în aparenţă, reapăreau recurent în cursul unei anchete, acestea 
trebuiau întotdeauna cercetate mai cu atenţie, fiindcă acestea 
conţineau o semnificaţie profundă. Fiecare crimă era asemenea 
nucleului unui atom, iar elementele recurente jucau rolul 
electronilor care oscilau în jurul nucleului, desenând traiectoriile 
unui adevăr subliminal. Karim zâmbi. Zărghitul cu ochelari 
metalici avea dreptate. Comparaţia aceasta putea fi aplicată și 
anchetei de faţă. Religia devenise unul dintre elementele 


recurente. De dimineaţă încoace, un adevăr începea să prindă 
contur și rolul său era să îl perceapă. 

Se îndreptă spre intrarea cu un prag de piatră și apăsă 
butonul soneriei. După câteva secunde, ușa se întredeschise, 
dând la iveală un zâmbet larg. Era un zâmbet din alte vremuri, 
înconjurat de negru și alb. Înainte ca tânărul poliţist să fi apucat 
să deschidă gura, călugărița deschise ușa larg și, dându-se la o 
parte din cadrul ei, îi porunci: 

— Intră, fiule. 

Karim intră într-un hol auster: doar o cruce simplă, de lemn, 
putea fi văzută pe unul dintre pereţii albi ai încăperii, deasupra 
unui tablou cu nuanțe întunecate. Pe culoarul ce se deschidea 
spre dreapta, polițistul apucă să vadă câteva uși deschise, 
dincolo de care răzbătea pe culoar o lumină cenușie. Dincolo de 
cea mai apropiată ușă se zăreau mai multe rânduri de scaune 
lăcuite și o pardoseală acoperită cu un strat de linoleum de 
culoare deschisă: un loc de rugăciune rudimentar și, în egală 
măsură, impecabil de curat. 

— Vino, îl îndemnă călugăriţa. Tocmai eram la cină. 

— Atât de devreme? se miră Karim. 

Sora-și stăpâni cu greu un hohot de râs poznaș, ca de fetiţă: 

— Nu știi cum ne petrecem timpul noi, carmelitele? In fiecare 
zi trebuie să ne reluăm rugăciunea, la ora șapte. 

Karim urmă silueta înveșmântată în negru și alb. Umbrele li se 
lungeau pe linoleum ca pe apele unui lac fără pic de valuri. 
Intrară într-o sală mare, unde vreo treizeci de călugărițe erau 
așezate în jurul mesei, mâncând și sporovăind, sub lumina 
puternică a unor neoane. Percepu câteva priviri îndreptate 
asupra lui, ba chiar și câteva zâmbete, dar nicio conversaţie nu 
se întrerupse din pricina apariţiei sale neașteptate. Recepţionă 
cuvinte în mai multe limbi: franceză, engleză și o limbă slavă, 
posibil poloneza. La îndemnul călugăriţei care îl întâmpinase, se 
așeză la capătul mesei, în fața unei farfurii adânci, plină cu o 
supă groasă, cu găluște. 

— Mănâncă, fiule. Un tânăr ca tine are nevoie să prindă 
puteri. 

„Fiule”, iar... Dar Karim nu se îndură, de data aceasta, să o 
pună la punct pe soră, așa cum făcuse mai devreme cu preotul. 
Își plecă ochii în farfurie și își aminti că nu pusese nimic în gură 
din ziua precedentă. Mâncă cu poftă, dând gata repede supa, 


apoi devoră câteva felii de pâine cu brânză. Mâncarea avea 
gustul acela intim, aparte, al preparatelor făcute în casă. Își 
turnă apă într-o cană de inox, apoi ridică privirea: călugărița îl 
observa, schimbând câte-o vorbă cu vecinele ei. Îi șopti: 

— Vorbeam despre părul tău... 

— Chiar așa? 

Călugăriţa râse scurt: 

— Codiţele astea... Cum le faci? 

— E o freză naturală, îi răspunse el. Părul creţ se adună de la 
sine în șuvițe, dacă-l lași să crească. In Jamaica, genul ăsta de 
cozi se numesc dreadlocks. Bărbaţii de acolo nu se tund și nu se 
rad niciodată. E împotriva convingerilor lor religioase... La fel ca 
la rabini. Atunci când aceste dread/ocks sunt îndeajuns de lungi, 
ei și le freacă cu argilă, ca să devină mai grele și... 

Karim se opri brusc din explicaţii. Scopul vizitei sale îi 
revenise brusc în minte. Deschise gura, intenţionând să-i 
relateze călugăriței despre ancheta sa, dar aceasta i-o luă 
înainte, întrebându-l pe un ton serios: 

— Ce cauţi, fiule? Și de ce ascunzi un pistol sub haină? 

— Sunt de la poliţie și trebuie să vorbesc cu sora André. 
Neapărat. 

Călugărițele continuau să sporovăiască, dar locotenentul 
înțelese că acestea îi recepţionaseră cererea. Cea care-l 
întâmpinase îi spuse: 

— O s-o chemăm. li făcu un semn discret uneia dintre 
vecinele sale, apoi i se adresă din nou lui Karim: Vino cu mine. 

Polițistul se ridică și se înclină cu faţa spre masă, în semn de 
mulțumire și, deopotrivă, de rămas bun. Se simţea ca un tâlhar 
la drumul mare care mulțumea gazdelor pentru ospitalitate. 
Porniră pe culoar. Pașii lor nu scoteau niciun sunet. Deodată, 
călugărița se întoarse spre el: 

— i s-a spus, nu-i așa? 

— Ce anume? 

— Vei putea să îi vorbești, dar n-ai să poţi să o vezi. Vei putea 
să asculţi ce îți spune, dar nu e permis să te apropii de ea. 

Karim o privi, cercetându-i fața încadrată de vălul tradițional, 
arcuit ca o boltă umbrită. În minte îi apăru imaginea navei unei 
biserici, un dom albăstriu, auzi sunetul clopotelor care sfâșia 
cerul senin al Romei... genul de clișee care-ţi vin în minte atunci 
când încerci să-i dai un chip Dumnezeului catolicilor. 


— Întunericul..., șopti călugăriţa. Sora Andrée a făcut 
legământul întunericului. Nu am văzut-o la față de paisprezece 
ani. Probabil că, între timp, a orbit. 

Afară, ultimele raze ale soarelui începeau să se ascundă 
dincolo de edificiile masive învecinate. Răcoarea se înstăpânise 
în curtea pustie pe care o traversară, îndreptându-se spre 
biserica cu turnuri de poveste. Se opriră în faţa unei uși scunde, 
de lemn, iar călugăriţa scotoci prin buzunarele robei. Karim auzi 
un clinchetit de chei și un zgomot de pași pe piatră, dincolo de 
ușă. 

Călugăriţa îl lăsă singur, în faţa ușii întredeschise. 

Întunericul părea a fi populat de mirosul de umezeală, de 
luminile pâlpâitoare ale lumânărilor aprinse, de structurile din 
piatră șlefuită de vreme. Făcu câţiva pași înainte și ridică 
privirea. Nu reuși să distingă detaliile cupolei cufundate în 
beznă. Prin ferestrele înguste, cu vitralii, pătrundea câte-o 
reflexie a luminii amurgului. Flăcările lumânărilor păreau 
prizoniere ale frigului pătrunzător domnea în gigantica biserică. 

Trecu de un vas cu apă sfinţită, cioplit în piatră în forma unei 
scoici. Merse în lungul confesionalelor, apoi înaintă de-a lungul 
alcovurilor ce păreau să ascundă tainice obiecte de cult. Zări 
încă un candelabru înnegrit, plin de luminări care ardeau, 
formând în jur băltoace de ceară. 

Locul acesta îi readucea în minte imagini dintr-o epocă pe 
care o crezuse înghițită de uitare. În ciuda originii sale arabe și a 
culorii pielii sale, avea crezul catolic întipărit în inconștient. Își 
amintea de după-amiezile de miercuri când, înaintea orelor 
petrecute seară de seară în faţa televizorului, aveau parte de o 
oră de catehism. Drumul lui Hristos, cu crucea în spinare. 
Bunăvoinţa eternă a Bunului Dumnezeu. Înmulțirea pâinilor. 
Toate aceste tâmpenii... 

Karim se lăsă în voia nostalgiei și gândurile i se îndreptară, de 
drag, spre educatorii săi de odinioară. Respinse aceste 
sentimente. Nu voia să-și amintească de propriul trecut, pe 
care-l considera o vulnerabilitate. El era un copil al prezentului. 
O fiinţă a clipei sau, cel puţin, așa-și dorea să apară în faţa 
colegilor săi. 

Înaintă, pe sub bolțile arcuite ale edificiului. Dincolo de 
grilajele de lemn, reuși să distingă covoare în culori întunecate, 
movile de moloz alb, tablouri cu rame aurite... 


Fiecare pas pe care-l făcea stârnea câte un nor de praf, cu un 
miros parte. Deodată, un zgomot îndeajuns de puternic îl 
determină să privească în urmă. Avu nevoie de câteva secunde 
pentru a deosebi umbra de bezna ce o înconjura. Işi luă mâna 
de pe mânerul Glockului, unde aceasta ajunsese instinctiv. 

În deschiderea unui alcov, sora Andrée îl aștepta, neclintită 
din loc de cine știe când. 


31. 


Stătea cu capul plecat, iar vălul îi ascundea pe de-a-ntregul 
trăsăturile. Karim înţelese că, într-adevăr, n-avea să îi vadă fața 
și avu o revelație. Poate că această călugăriţă și băiatul aveau 
în comun un semn particular, care le-ar fi dovedit legătura de 
rudenie. Erau oare călugăriţa și băiatul mamă și fiu? Gândul 
acesta îi încătușă mintea, ca o menghină, în asemenea măsură 
încât nu auzi primele cuvinte ale femeii. 

— Ce-aţi spus? îngăimă el. 

— V-am întrebat ce vreţi de la mine. 

Avea o voce gravă, dar blândă, ca un arcuș învăluind corzile 
unei viori. 

— Soră, sunt de la poliţie. Am venit să discutăm despre Jude. 

Vălul întunecat nu se clinti. Karim reluă: 

— Acum paisprezece ani, într-un orășel numit Sarzac, aţi furat 
sau distrus toate fotografiile în care apărea un băieţel pe nume 
Jude ltero. La Cahors, aţi mituit un fotograf pentru a obţine 
negativele unor fotografii. Aţi păcălit niște copii. Aţi provocat 
incendii și aţi comis furturi. Toate acestea doar pentru a șterge 
urmele unui chip ce putea fi văzut pe hârtia lucioasă a unor 
fotografii. De ce? 

Călugărița rămăsese nemișcată. Vălul ei părea un arc menit 
să acopere neantul. 

— Am îndeplinit niște ordine, spuse ea, într-un târziu. 

— Ordine? Ale cui? 

— Ale mamei acelui băiat. 

Karim simţi furnicături în fiecare parte a corpului. . 

Știa că femeia din faţa sa spunea adevărul. Intr-o clipă, 
polițistul renunţă la ipoteza unei legături de rudenie. 


Călugăriţa deschise portita de lemn a alcovului, care o 
despărțea de Karim. Trecu prin fața sa și se îndreptă cu pași 
hotărâți spre altar. Îngenunche în apropierea unei coloane, într- 
o strană, cu capul plecat. Karim intră în rândul din faţa ei și se 
așeză în dreptul stranei ocupate de femeie. Mirosea a împletituri 
de pai, a cenușă și a tămâie. 

— Vă ascult, rosti el, privind umbra ce-i ascundea chipul. 

— A venit la mine într-o duminică, seara, în iunie 1982. 

— O cunoșteați? 

— Nu. Ne-am întâlnit chiar aici. Nu i-am văzut faţa. Nu mi-a 
spus cum se numește și nici alte informaţii. Mi-a spus doar că 
avea nevoie de mine. Voia să-mi încredințeze o misiune 
specială... Voia să distrug toate fotografiile de la școală ale 
copilului. Voia să șterg orice urmă a chipului acestuia. 

— De ce voia să facă să dispară acele fotografii? 

— Era nebună. 

— Vă rog, am nevoie de o altă explicaţie. 

— Susţinea că fiul ei era urmărit de diavoli. 

— Diavoli? 

— Acestea i-au fost cuvintele. Spunea că aceștia îi căutau 
chipul... 

— Și nu v-a dat nicio altă explicaţie? 

— Nu. Spunea că fiul ei a fost blestemat. Că faţa lui era o 
dovadă, o dovadă materială a ticăloșiei acelor diavoli. Spunea 
că ea și fiul ei reușiseră să se ascundă vreme de doi ani, dar că 
acum blestemul îi ajunsese din urmă și că diavolii le dădeau din 
nou târcoale. Cuvintele ei n-aveau niciun sens. Era nebună. 

Karim sorbea fiecare cuvânt al surorii Andrée. Nu știa ce-ar fi 
putut însemna povestea cu „dovada materială”, dar era limpede 
că acei doi ani de răgaz fuseseră cei petrecuţi la Sarzac, unde 
nu-i cunoștea nimeni. De unde veneau, oare, femeia aceea și 
fiul ei? 

— Dacă micul Jude era într-adevăr urmărit de niște oameni 
care-i amenințau viaţa, de ce a ales mama sa să încredinţeze 
acea misiune de taină tocmai unei călugărițe, de care oricine și- 
ar fi adus aminte? 

Femeia nu-i răspunse. 

— Vă rog, soră, murmură Karim. 


— Spunea că a încercat tot ce era cu putinţă pentru a-și 
ascunde copilul, dar diavolii au fost mereu mai puternici. 
Spunea că nu-i mai rămânea decât să îi exorcizeze chipul. 

— Ce să facă? 

— Ea voia ca eu să pun mâna pe aceste fotografii, iar apoi să 
le ard. Misiunea mea ar fi avut valoarea unui exorcism. În felul 
acesta, chipul fiului ei ar fi fost eliberat. 

— Soră, n-am înţeles nimic. 

— V-am spus, femeia era nebună. 

— Dar de ce tocmai dumneavoastră? Mănăstirea aceasta e la 
mai bine de două sute de kilometri de Sarzac! 

Sora tăcu o vreme, apoi spuse: 

— M-a căutat și m-a ales anume. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— N-am fost dintotdeauna în rândul carmelitelor. Înainte să 
îmi găsesc vocaţia, am avut o familie. A trebuit să îmi părăsesc 
soțul și fiul cel mic. Femeia credea că, din acest motiv, aveam 
să îi ascult rugămintea... Și a avut dreptate. 

Karim nu-și dezlipea ochii de pata de umbră de sub văl. 
Insistă: 

— Nu-mi spuneţi chiar tot, știu asta. Dacă știați că femeia era 
nebună, de ce ați ascultat-o? De ce ați parcurs sute de kilometri 
pentru a recupera acele fotografii? De ce aţi minţit, aţi furat, aţi 
distrus? 

— Am făcut toate acestea pentru copil. Cu toată nebunia 
acelei femei, cu toate vorbele ei fără noimă, am... am simţit că 
acel copil era în pericol. Singura posibilitate de a-l ajuta era să 
execut ordinele mamei sale, fie și numai pentru a o linişti. 

Abdouf înghiţi în sec, simțind din nou furnicăturile de mai 
devreme. Se apropie și, pe tonul cel mai liniștit cu putință, i se 
adresă călugăriţei: 

— Vorbiţi-mi despre mamă. Cum era, cum arăta? 

— Era foarte înaltă și puternică. Avea cel puţin un metru 
optzeci înălțime. Avea umerii laţi. Nu i-am văzut fața, dar mi- 
amintesc c-avea un păr bogat, ondulat. Purta ochelari cu rame 
groase. Era întotdeauna îmbrăcată în negru, cu pulovere de lână 
sau de bumbac... 

— Și tatăl lui Jude? Nu v-a vorbit niciodată de el? 

— Nu, niciodată. 


Karim se rezemă de strană și se aplecă și mai mult spre 
femeie, care se retrase instinctiv. 

— De câte ori a venit aici? reluă el. 

— De patru sau cinci ori. Întotdeauna duminica. Dimineaţa. 
Mi-a dat o listă de nume și adrese: fotograful, familiile care s-ar 
fi putut să aibă fotografiile pe care le căutam. În timpul 
săptămânii mă ocupam de recuperarea imaginilor. Căutam 
familiile, minţeam, furam. L-am mituit pe fotograf, cu banii pe 
care mi i-a dat ea... 

— li dădeaţi ei pozele? 

— Nu. V-am spus: voia ca eu să fiu cea care le ardea... Atunci 
când venea, bifa pe o listă numele celor pe care îi vizitasem. 
Atunci când toate numele au fost șterse de pe listă... cred că s-a 
simţit, în sfârșit, liniștită. A dispărut, pentru totdeauna. lar eu 
am ales calea întunericului. Am ales bezna și izolarea. Nu pot 
suporta decât privirea lui Dumnezeu. De-atunci n-a trecut o zi în 
care să nu mă fi rugat pentru băiatul acela. Eu... 

Se opri brusc, părând să înțeleagă un adevăr nerostit. 

— De ce aţi venit aici? De ce această anchetă, tocmai acum? 
Doamne, nu-mi spuneţi că Jude... 

Karim se ridică. Mirosul de tămăie îi ardea gâtul. Realiză că 
respira zgomotos, cu gura deschisă. Inghiţi în sec, apoi aruncă o 
privire spre sora Andrée. 

— Aţi făcut ceea ce vi s-a cerut, rosti el, pe un ton sumbru. 
Dar n-a folosit la nimic. O lună mai târziu, băiatul era mort. Nu 
știu cum s-a întâmplat. Nu știu de ce s-a întâmplat. Dar acea 
femeie nu era chiar atât de nebună precum aţi crezut. 
Mormântul lui Jude a fost profanat noaptea trecută, la Sarzac. 
Acum sunt aproape convins că vinovaţii de acest lucru sunt acei 
diavoli de care se temea atunci. Femeia aceea trăia într-un 
coșmar, soră. lar coșmarul ei s-a trezit din nou la viaţă. 

Călugărița gemu, cu capul plecat. Vălul ei desena versanţi albi 
și negri în penumbra bisericii. Karim continuă, cu o voce tot mai 
puternică, iar glasul lui umplu spaţiul de ecouri. Nu mai știa de- 
acum pentru cine vorbea: pentru sine, pentru călugăriță sau 
pentru Jude. 

— Sunt un poliţist fără prea multă experienţă, soră. Am fost 
un golan și îmi place să lucrez singur. Dar, dintr-un anume punct 
de vedere, ticăloșii care au acţionat azi-noapte nu puteau 
nicidecum nimeri mai prost. 


Apucă din nou cu mâna marginea stranei. 

— Fiindcă i-am făcut o promisiune puștiului, pricepeţi? Fiindcă 
și eu vin de nicăieri și nimeni și nimic n-o să-mi poată sta în 
cale. Sunt pe cont propriu, pricepeţi? Pe cont propriu! 

Polițistul se aplecă spre călugăriţă, iar mâna îi strânse 
marginea stranei și mai tare. 

— Acum e momentul să vă gândiţi bine, soră. Găsiţi-mi ceva, 
orice, care să mă pună pe drumul cel bun! Va trebui să dau de 
urma mamei lui Jude. 

Cu privirea plecată, călugăriţa clătină din cap. 

— Nu știu nimic. 

— Gândiţi-vă! Unde-aș putea oare să o găsesc pe această 
femeie? După Sarzac, unde s-a dus? Și înainte, de unde-a venit? 
Daţi-mi măcar un detaliu, un indiciu cât de mic care să-mi 
permită să îmi continui ancheta! 

Sora Andree își înfrâna cu greu plânsul. 

— Cred că... Cred că el venea cu ea... atunci... 

— El? 

— Băiatul. 

— L-aţi văzut? 

— Nu. Atunci când venea aici, îl lăsa în oraș, lângă gară, la un 
parc de distracţii. Bâlciul acela mai există și acum, dar n-am 
avut curajul să merg să vorbesc cu cei care se ocupă de el. 
Poate că unul dintre ei își va aduce aminte de băiat... Asta-i tot 
ce știu... 

— Vă mulţumesc, soră. 

Karim porni ca din pușcă. Ajuns pe esplanada de beton din 
fața mănăstirii, blacheurile metalice ale bocancilor săi scrâșniră 
strident când se opri. Țeapăn ca un paratrăsnet, privi în jur, apoi 
cercetă cerul. Murmură, cuprins de neliniște: 

— La naiba... Dar unde mă aflu? 


32. 


În lumina palidă a amurgului, parcul de distracţii se întindea 
de-a lungul căii ferate, la ieșirea din orașul cu străzi pustii. 
Standurile de tot felul împrăștiau în jur muzică și lumini colorate, 
deși niciun vizitator, nicio familie nu venise să-și piardă vremea 


printre ele într-o seară de luni. În depărtare, marea întunecată 
își arăta colții albi ai valurilor mari. 

Karim se apropie. Roata panoramică se învârtea lent, plină de 
luminiţe ce se aprindeau și stingeau alternativ, dând impresia că 
rețeaua electrică era gata să cedeze. Mașinutele electrice se 
învârteau haotic, fără șoferi, atracţii de tot felul erau promise de 
corturile ce fluturau în bătaia vântului: tombole, jocuri video, 
spectacole ieftine... Karim n-ar fi știut să spună exact care 
dintre imagini îl deprima mai tare: aceasta sau cea a bisericilor 
izolate în câmp. 

Fără prea mari speranţe de izbândă, se apucă să-i 
interogheze pe angajaţii parcului. Le spunea despre un puști pe 
nume Jude ltero, care fusese aici în iulie 1982. De cele mai 
multe ori, interlocutorii săi nici măcar nu clipeau. Uneori 
răspunsurile primite erau doar niște bolboroseli negative. Altora 
nu le venea să creadă: „Acum paisprezece ani? Altceva ce mai 
poftești matale?” Karim se simţea din ce în ce mai dezamăgit. 
Cine să-și mai amintească? În câte duminici fusese oare Jude 
aici? Trei, patru, cel mult cinci? 

Tânărul arab se încăpăţână, însă, și făcu turul complet al 
parcului, îmbărbătându-se cu ideea că puștiul fusese poate 
pasionat de cutare sau cutare atracţie, ori poate că se 
împrietenise cu unul dintre angajaţii parcului... 

Cu toate acestea, își încheie rondul fără vreun rezultat. Privi 
spre țărm. Marea de catran își spărgea berbecii înspumaţi la 
baza digului. Ajunsese într-un no man’s land unde n-avea să mai 
obţină nimic. În minte îi reveni o amintire din copilărie: orașul 
magic al lui Pinocchio, unde copiii neascultători cădeau în 
capcana unor atracții fabuloase și sfârșeau prin a fi preschimbaţi 
în măgari. 

În ce se transformase oare Jude? 

Polițistul se pregătea să se întoarcă la mașină atunci când, 
dincolo de un teren viran, observă cupola mică a cortului unui 
circ. 

De dragul anchetei, n-avea de gând să lase nicio pistă 
necercetată. Porni spre domul din pânză de cort, cu capul 
plecat, fără pic de entuziasm. De fapt, nu se putea spune că 
acesta ar fi fost un circ. Era doar un cort șubred, menit să 
adăpostească vreo atracţie dubioasă. Deasupra intrării 
acoperite de o prelată, o banderolă de plastic anunţa, cu litere 


dichisite: Les Brasgros. Cu două degete, Karim ridică prelata ce 
ținea loc de ușă. 

Încremeni în prag, uimit de spectacolul orbitor care-l aștepta 
în interior. Flăcări. Huruituri surde. Mirosuri de benzină purtate 
de curenţii de aer. Vreme de-o clipă, locotenentului i se ivi în 
minte o mașinărie bizară, supraîncărcată, alcătuită din mușchi și 
flăcări, torţe și torsuri umane. Apoi înţelese că, în lumina 
anemică a unor lămpi ce ţineau loc de reflectoare, în fața sa se 
desfășura un soi de balet al înghiţitorilor de flăcări. Bărbaţi goi 
până la brâu, lucind de sudoare, își scuipau saliva amestecată 
cu lichid inflamabil asupra unor torţe aprinse. Se deplasau în arc 
de cerc, ca într-un fel de horă malefică. O nouă înghiţitură de 
benzină, alte flăcări. Parte dintre bărbați se aplecară, iar ceilalți 
săriră peste ei, scuipând jeturi orbitoare de benzină aprinsă. 

Poliţistului îi fugi gândul la diavolii care o urmăreau pe mama 
lui Jude. Totul, în acest coșmar fără sfârșit, părea că se 
desfășoară în perechi de imagini, de fapte, de atmosfere 
înveninate. „Fiecare crimă e asemenea unui nucleu atomic”, 
spunea polițistul acela... 

Karim se așeză pe gradenele de lemn și, o vreme, îi urmări în 
tăcere pe acești ucenici de dragoni. N-avea idee de ce, dar 
simţea că trebuie să mai zăbovească un pic aici, cât să-i ia la 
întrebări și pe acești oameni. Într-un târziu, unul dintre Bras&ros 
sfârși prin a-l băga în seamă. Își încetă exerciţiul și se apropie de 
el, având în mână torța care încă mai ardea. Avea mai puţin de 
treizeci de ani, dar fața lui purta urmele acel puţin de două ori 
mai mulţi. Avea probabil niște ani de pușcărie la activ. O coamă 
neagră, piele măslinie și ochi negri, cu privirea intensă a celui 
care e mereu gata să pună umărul la orice fărădelege. 

— Ești de-al nostru? întrebă el. 

— De-al vostru? 

— Mda, ești circar? Cauţi de lucru? 

Karim își împreună mâinile și-l privi în ochi. 

— Nu. Sunt polițist. 

— Poliţist? 

Înghiţitorul de flăcări se apropie și-și ridică piciorul pe gradena 
inferioară, chiar în faţa lui Karim. 

— Tipule, n-ai mutra potrivită pentru meseria asta. 

Karim putea să simtă mirosul de sudoare fierbinte al celuilalt. 
Replică: 


— Depinde ce idee ţi-ai format despre meserie. 

— Ce vrei? Sper că nu ești de la poliţia locală. 

Karim nu-i răspunse. Cuprinse dintr-o privire cupola din pânză 
de cort cârpită, saltimbancii din centrul arenei, apoi îi trecu prin 
minte că, în 1982, tipul din faţa sa avea cel mult cincisprezece 
ani. Exista oare vreo șansă ca el să-l fi întâlnit pe Jude? Niciuna. 
Și totuși, ceva nu-i dădea pace. Intrebă: 

— Erai aici acum paisprezece ani? 

— Se prea poate. Da. Circul e al părinţilor mei. 

Karim turui povestea pe care o spusese tuturor angajaţilor din 
parcul de distracţii: X 

— Caut un puști care a venit aici în perioada respectivă. In 
iulie 1982, mai exact. Mai multe duminici la rând. Caut pe 
cineva care și-ar putea aduce aminte de el. 

Înghiţitorul de flăcări îl privi adânc în ochi pe Karim, de parcă 
ar fi încercat să afle dacă spunea adevărul. 

— Tipule, tu vorbeşti serios? 

— Ai impresia că nu? 

— Cum se numea puştiul tău? 

— Jude. Jude Itero. 

— Și chiar crezi că o să găsești pe cineva care să-și aducă 
aminte de-un ţânc care-a trecut poate pe la circul nostru, acum 
paisprezece ani? 

Karim se ridică și ieși dintre gradene. 

— Las-o moartă. 

Tânărul îl apucă brusc de haină. 

— Jude a venit aici de mai multe ori. Se proțăpea în fața 
noastră, în timp ce repetam. Era ca hipnotizat, nici nu se clintea, 
ca o stană de piatră. 

— Poftim? 

Bărbatul urcă o treaptă și ajunse la nivelul lui Karim. Polițistul 
îi simţi mirosul de benzină al răsuflării. Circarul continuă: 

— Tipule, era o vară fierbinte. Era atât de cald încât se topeau 
șinele de tren. Jude a venit aici patru duminici la rând. Aveam 
aproape aceeași vârstă. Ne-am jucat împreună. L-am învăţat să 
scuipe foc. Dar a fost genul de lucruri pe care le fac toți copiii, 
nu era nimic ieșit din comun. 

Karim îl ţintui cu privirea pe tânărul Brasero. 

— Și îţi mai aduci aminte de puştiul ăsta, acum, după 
paisprezece ani? 


— Doar asta ţi-ai dorit, nu? 

Polițistul ridică tonul: 

— Te-am întrebat cum se face că îţi aduci aminte. 

Tipul sări dintre gradene în arena de pământ bătătorit, luă 
poziție de drepţi, apoi scuipă câteva picături de salivă spre torța 
încă aprinsă, împrăștiind o ploaie de scântei. 

— Tipule, mi-aduc aminte fiindcă Jude avea ceva cu totul 
special. 

Karim tresări. 

— Un semn? Un semn pe faţă? 

— Nu, n-avea nimic pe față. 

— Și-atunci? 

Tânărul scuipă din nou câteva flăcărui, apoi începu să râdă. 

— Tipule, Jude era fată. 


33. 


Încet, adevărul începea să prindă contur. 

Potrivit înghiţitorului de flăcări, copilul pe care îl întâlnise 
acesta în patru rânduri era o fetiță, deghizată atent în băiat. Păr 
scurt, haine pe măsură, maniere de băiat. Circarul era însă 
categoric: „Nu mi-a spus niciodată că era fată... era secretul ei, 
pricepi? Pur și simplu am băgat de seamă de la bun început că 
ceva nu era în regulă. În primul rând, era frumoasă. Ca o 
păpușă. Și mai era și vocea. Și formele. Avea zece - doisprezece 
ani, începea să se vadă. Mai erau și alte chestii. Purta lentile de 
contact care-i schimbau culoarea ochilor. Avea ochii negri, dar 
era un negru intens, ca de cerneală, un negru artificial. Chiar 
dacă eram copil, mi-am putut da seama. Și se plângea mereu că 
o dor ochii, zicea că o doare până-n fundul capului...” 

Karim puse cap la cap elementele ce-i erau cunoscute. Mama 
lui Jude se temea, mai presus de orice, de diavolii care voiau să-i 
distrugă copilul. Fără îndoială, acesta era motivul pentru care 
plecase dintr-un alt oraș, încă necunoscut, pentru a se stabili la 
Sarzac. Aici își asumase o nouă identitate, schimbase numele 
copilului şi chiar îi transformase profund înfățișarea, 
schimbându-i sexul. Karim ar fi trebuit să se gândească la o 
asemenea posibilitate. Astfel, nu mai exista nicio șansă ca 


odrasla femeii să fie reperată sau recunoscută. Și totuși, după 
doar doi ani, diavolii își făcuseră apariţia și în orașul de refugiu, 
la Sarzac. Îl căutau în continuare pe puști și erau pe cale să îl 
găsească. 

Să o găsească. 

Mama intrase în panică. Distrusese toate documentele, toate 
registrele, toate fișele care conţineau numele fiicei sale, chiar 
dacă era un nume fals. Și, mai ales, distrusese fotografiile, căci 
un lucru era sigur: chiar dacă diavolii nu cunoșteau numele de 
împrumut al copilei, chipul acesteia le era cunoscut. Asta și 
căutau: o copilă cu acele trăsături, fața fetei era însăși dovada, 
corpul delict. De aceea aveau să se concentreze, în primul rând, 
asupra fotografiilor școlare, pentru a repera chipul pe care îl 
căutau. Dar de unde veneau acești urmăritori și cine erau? 

Karim îl întrebă pe tânărul Brasero: 

— Fata ţi-a vorbit vreodată despre diavoli? 

Circarul se juca în continuare cu torța. 

— Diavoli? Nu. Diavolii eram noi, râse el, arătând către colegii 
săi din arenă. lar Jude... nu prea vorbea. Ti-am spus, eram doar 
niște copii. Am învăţat-o doar să scuipe flăcări. 

— l s-a părut interesant? 

— Interesant? Era fascinată! spunea că vrea să învețe să 
scuipe foc ca să se apere. Și ca să-și apere mama... Era o 
puștoaică ciudată. 

— Ti-a vorbit despre mama ei? 

— Nu. N-am văzut-o niciodată. Jude rămânea cu mine o oră, 
două, apoi, pe neașteptate, se făcea nevăzută... Gen 
Cenușăreasa. A dispărut așa de câteva ori și apoi n-a mai venit 
niciodată. 

— Nu-ţi mai amintești nimic altceva? Un detaliu care să mă 
ajute, ceva mai deosebit? 

— Nu. 

— Numele ei... Ţi-a spus vreodată cum se numea cu 
adevărat? 

— Nu. Dar, legat de asta, ţinea morțiș la o anumită chestie... 

— Care? 

— Eu i-am spus încă de la început „Giud”, cu pronunția 
englezească, la fel ca în cântecul Beatleșilor. Ea s-a înfuriat. 
Voia să-i spun „Ju-de”, cu accent franțuzesc. Am și-acuma în 
fața ochilor guriţa ei, pronunţând silabele: „Ju-de”. 


Circarul zâmbi, cu mintea pierdută într-o amintire care reușise 
să-i umezească ochii. Karim intui că junele dragon fusese 
îndrăgostit până peste urechi de fetiţă. Într-un târziu, bărbatul 
puse și el o întrebare: 

— Ancheta asta... Ce scop are? Ce s-a întâmplat cu ea? Azi, ar 
trebui să aibă undeva către... 

Karim nu-l mai asculta. Se gândea la micuța Jude, care 
urmase doi ani de școală sub o identitate falsă. Cum reușise 
oare mama să falsifice identitatea copilului, la înscriere? Cum 
reușise să o facă să treacă drept băieţel în ochii tuturor și, mai 
ales, în faţa învăţătoarei, care îi era aproape zi de zi? 

Brusc, polițistului îi veni o idee. Ridică privirea și i se adresă 
circarului: 

— Aveţi un telefon p-aici? 

— Ne iei drept oameni ai cavernelor, amice? Vino după mine. 

Abdouf îl urmă. 

Circarul îl lăsă pe Karim singur într-o baracă de lemn, la 
capătul aleii presărate cu nisip. Pe o măsuță se afla un telefon. 
Polițistul formă numărul directoarei de la școala Jean Jaurès. 
Vântul bătea cu putere, făcând să fluture pânza cupolei circului. 
Soneria se auzi de trei ori, apoi o voce masculină vorbi în 
receptor. 

— AŞ vrea să vorbesc cu doamna directoare, spuse Karim, 
încercând să-și stăpânească excitarea. 

— Din partea cui? 

— Sunt locotenentul Karim Abdouf. 

Câteva secunde mai târziu vocea femeii răsună în receptor. 
Gâfâia, semn că se grăbise. Polițistul întrebă, fără niciun fel de 
introducere: 

— Vă mai amintiţi de învăţătoarea despre care aţi vorbit, cea 
care a plecat din Sarzac la sfârșitul lui 1982? 

— Bineînţeles. 

— Mi-aţi spus că a avut în grijă clasa CM1 în 1981, apoi a 
preluat clasa CM2 în anul următor. 

— Exact. 

— Cum ar veni, l-a urmat pe Jude ltero de la o clasă la alta, 
nu-i așa? 

— Da. Se poate spune și așa, dar nu e deloc neobișnuit ca o 
învățătoare să preia clasa în ani consecutivi... 

— Cum se numea? 


— Aşteptaţi o clipă, trebuie să-mi revăd notițele... 

Auzi cum directoarea foșnea niște hârtii. 

— Fabienne Pascaud. 

Bineînțeles, numele nu-i spunea nimic lui Karim. Și nici nu 
avea niciun punct comun, nicio rezonanță apropiată cu numele 
fals al copilei. Polițistul se simțea din ce în ce mai confuz, cu 
fiecare nouă informaţie care îi era dată. Intrebă: 

— Ştiți cumva cum s-a numit înainte de căsătorie? 

— Exact așa. Acesta îi era numele de fată. 

— Era necăsătorită? 

— Era văduvă. Cel puţin așa spune fișa ei. E bizar, se pare că 
după moartea soțului și-a reluat numele de fată. 

— Și ce nume a purtat cât soțul ei trăia? 

— O clipă... lată: Hérault. H.E.R.A.U.L.T. 

Un nou impas. Altă pistă inutilă pentru Karim. 

— Vă mulţumesc, am să... 

O străfulgerare în minte. O idee neașteptată. Dacă avusese 
dreptate, dacă această femeie era într-adevăr mama lui Jude, 
așa cum bănuise, numele de familie al fetiţei fusese iniţial 
Hérault. lar prenumele ei... 

Karim îl auzi din nou, în gând, pe circar, care îi povestea 
despre pronunția numelui fetei. Ea ţinea morțiș ca numele ei să 
fie pronunţat așa cum se scria, cu accent franțuzesc. De ce? 
Oare nu fiindcă îi amintea de adevăratul său prenume, 
prenumele de fetiță? 

Karim șuieră în receptor: 

— Așteptaţi un minut, vă rog. 

Îngenunche și scrise în nisip, cu mâna tremurând, cele două 
nume, cu majuscule, unul sub altul: 

FABIENNE HERAULT 

JUDE ITERO 

Cele două nume aveau o anumită consonanţă, ultimele două 
silabe se pronunțau la fel. Se gândi câteva clipe, apoi șterse cu 
mâna cele înscrise în praf. Scrise iar, separând în silabe 

JU-DI-TE-RO 

apoi: 

JUDITH HERAULT 

Fu cât pe ce să scoată un urlet de victorie. Jude ltero se 
numea în realitate Judith Herault! Băiatul era de fapt o fetiţă. lar 
învăţătoarea era mama acesteia! Işi reluase numele de fată, 


fără îndoială pentru a-și induce în eroare urmăritorii, și adaptase 
prenumele copilei într-unul masculin, fără îndoială pentru a nu o 
zăpăci pe aceasta și mai mult, sau poate ca să o ajute să nu 
comită vreo gafa în raport cu noua sa identitate. 

Karim își încleștă pumnii. Era sigur că așa se petrecuseră 
lucrurile. Femeia reușise să treacă sub tăcere adevărata 
identitate a copilului său la școală fiindcă lucra ea însăși acolo. 
Această ipoteză explica toate necunoscutele: ușurința cu care 
femeia îi păcălise pe toţi cei din Sarzac, discreţia cu care 
subtilizase documentele oficiale. Cu glas tremurând, i se adresă 
directoarei: 

— Aţi putea obține mai multe informaţii despre această 
învățătoare, de la inspectorat? 

— Chiar în seara aceasta? 

— Da, chiar acum, seara. 

— Eu... Da, știu pe cineva, ar fi posibil. Ce vreţi să știți? 

— Aș vrea să știu unde anume s-a stabilit Fabienne Pascaud- 
Hérault după plecarea din Sarzac. Și aș mai vrea să știu unde a 
predat înainte de a se transfera la școala dumneavoastră. Dacă 
se poate, v-aș ruga să îmi găsiţi niște persoane care au 
cunoscut-o. Aveţi cumva un număr de telefon mobil? 

Femeia îi răspunse afirmativ și-i recită numărul de mobil. 
Părea ușor depășită de evenimente. Karim reluă: 

— De cât timp aţi avea nevoie pentru a ajunge personal la 
inspectorat și a obţine aceste informaţii? 

— Aproximativ două ore. 

— Luaţi-vă telefonul mobil. Am să vă sun peste două ore. 

Karim ieși din baracă și făcu un semn cu mâna către trupa de 
circari, care își reluase dansul incendiar. 


34. 


Două ore de pierdut. 

Karim își aranjă boneta pe cap și se îndreptă spre mașină. 
Atmosfera înserării era animată de un vânt ce purta miasmele 
mării, atât de puternic încât părea gata să spulbere în cale 
întreg uscatul. Două ore de pierdut. Își spuse că, poate, această 
regiune nu-și dezvăluise încă toate secretele. 


Încercă să și le imagineze pe Fabienne și Judith Herault, cele 
două fiinţe însingurate care veneau aici vara, în fiecare 
duminică. Își imagină scena cu precizie, reluând în gând fiecare 
detaliu, în speranţa că avea să i se dezvăluie o nouă cale de 
urmat. În minte, le vedea pe cele două, mamă și fiică, 
plimbându-se liniștite pe aici, unde nu le cunoștea nimeni. 
Femeia hotărâtă, obsedată de chipul propriului copil. Puștoaica 
androgină, închisă în sine laolaltă cu spaimele ei. 

Abdouf n-ar fi putut preciza de ce, dar își imagina acest cuplu 
straniu foarte unit în fața nenorocirii. Le vedea, mergând de 
mână, în tăcere... Cum ajungeau aici? Cu trenul? Pe șosea? 

Locotenentul se hotări să viziteze toate gările din împrejurimi, 
popasurile de pe autostradă, posturile de jandarmerie, în 
căutarea unei posibile amintiri, a unei urme oarecare, a unui 
proces verbal... 

Avea două ore de pierdut, așa că putea să și le petreacă 
cercetând în aceste direcţii sau așteptând degeaba. 

Demară, pe când soarele-și arunca ultimele raze de foc, 
înroșind cerul. Nopțile de octombrie erau tot mai lungi. 

Karim găsi o cabină telefonică și sună mai întâi la secţia 
regională a Poliţiei Judiciare din Rodez, în căutarea unui 
autoturism care să fi fost înmatriculat pe numele de Fabienne 
Pascaud sau Fabienne Hérault, în 1982, în departamentul Lot. 
Zadarnic. Pe aceste nume nu fusese emis niciun certificat de 
înmatriculare. Urcă din nou în mașină și-și concentră cercetările 
asupra gărilor din împrejurimi, fără a renunţa însă definitiv la 
ipoteza că femeia ar fi utilizat o mașină. 

Vizită patru gări și, de fiecare dată, obţinu același rezultat: 
zero. Parcurse zeci de kilometri, în cercuri concentrice, în jurul 
mănăstirii și al parcului de distracţii. Peisajul înconjurător refuza 
să i se dezvăluie altfel decât sub înfățișarea unor contururi 
fantomatice iluminate vremelnic de farurile mașinii sale: copaci, 
stânci, tuneluri... 

Se simţea bine. Adrenalina îi încălzea membrele, iar starea de 
excitare îl menținea treaz. Tânărul arab regăsea senzațiile ce-i 
erau atât de dragi: întâlnirile cu noaptea și cu spaimele ei. 
Aceleași senzaţii pe care le trăise pe când folosea pentru întâia 
oară chei false pentru a sparge o mașină, într-un garaj subteran, 
la umbra unui stâlp de beton. Karim nu se temea de întuneric: 
dimpotrivă, aceasta era lumea sa, mantia sa protectoare, 


oceanul său. Se simţea în siguranţă în beznă, încordat ca o 
armă, puternic ca un animal de pradă. 

În cea de-a cincea gară, polițistul nu găsi decât o zonă de 
triaj, plină de vagoane vechi și de turbine albăstrii. Plecă fără să 
zăbovească, dar opri la scurt timp după aceea. Se afla pe un 
pod, deasupra autostrăzii, la ieșirea Sète Vest. Reperă stația de 
plată a taxei de autostradă, aflată la vreo trei sute de metri 
distanţă. Din nou, instinctul îi șopti să poposească și acolo 
pentru o verificare. 

Verificarea fiecărei piste, de fiecare dată. 

Urcă rampa și coti imediat la dreapta, trecând de primul rând 
de puncte de plată. Erau aici mai multe clădiri din prefabricate: 
birourile staţiei de întreţinere a autostrăzii. Nu se vedea nicio 
lumină. Totuși, în apropiere de depozitele învecinate clădirilor, 
polițistul zări silueta unui om. Frână, își parcă mașina și se 
îndreptă ţintă spre silueta care-și făcea de lucru lângă un 
camion. 

Vântul aspru își dublase parcă intensitatea. Aici totul era 
uscat, mat, plin de praf, scăldat în suflul coroziv al brizei marine. 
Polițistul încălecă panourile de semnalizare rutieră și depăși un 
morman de lopeţi și găleți din plastic. Ciocăni în bena 
camionului care transporta sare, stârnind un vacarm metalic 
puternic. 

Bărbatul tresări; purta o cagulă care nu-i lăsa la vedere decât 
ochii. Sprâncenele cenușii i se încruntară. 

— Cine-i acolo? Cine ești? 

— Dracul. 

— Poftim? 

Karim zâmbi, rezemându-se de bena camionului. 

— Glumeam. Sunt de la poliţie, tataie. Am nevoie de niște 
informații. 

— Informaţii? Nu e nimeni aici până dimineaţă... 

— Din câte știu, staţiile de întreţinere funcţionează douăzeci 
și patru de ore din douăzeci și patru. 

— Taxatorul e în cabină, iar eu am de lucru aici, așa că... 

— Tocmai asta spuneam și eu. Noi doi vom merge frumos în 
birou. Tu ai să bei o cafeluță și, între timp, eu voi arunca o 
privire în PCI. 

— În PCI? Dar... ce căutaţi? 

— O să-ţi explic, când vom fi ajuns la căldură. 


Birourile erau asemenea întregii staţii: dezordonate, cu un aer 
de provizorat. Culoare înguste, uși întredeschise, mobilier ieftin. 
Luminile erau stinse, cu excepţia monitorului unui computer, 
care clipocea în bezna unuia dintre birouri. Acela era PCI-ul, 
centrala de informaţii care funcţiona fără oprire pe tot timpul 
anului, asigurând transmiterea oricăror informaţii cu privire la 
rețeaua rutieră locală. Fiecare accident, fiecare pană, fiecare 
deplasare în misiune a unui echipaj de agenți rutieri... Toate 
acestea erau înregistrate în memoria mașinăriei. _ 

Bătrânul dădu să se așeze în fața calculatorului. Işi scoase 
cagula, dar Karim îi șopti la ureche: 

— lulie 1982. E rândul tău să intri în acţiune. Vreau să știu tot: 
accidente, orice pană, orice depanare ulterioară. Numărul celor 
ce-au trecut pe aici. Totul. 

Bătrânul își scoase mănușile și-și suflă în palme, ca să se 
încălzească. Degetele îi alergară pe tastatură timp de câteva 
secunde și pe monitor fu afișată o listă care corespundea lunii 
iulie 1982. Cifre, date, detalii privind depanările. Nimic care să-i 
atragă atenţia. 

— Ai putea efectua o căutare după nume? întrebă Karim, 
aplecat peste umărul bărbatului. 

— Spune-mi pe litere. 

— Am mai multe nume: Jude ltero, Judith Hérault, Fabienne 
Pascaud, Fabienne Hérault. 

— Mai ai multe? mormăi celălalt, introducând pe rând numele 
indicate în motorul de căutare. 

După doar câteva secunde, un semnal sonor indică găsirea 
unui răspuns. Karim se apropie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre nume a fost găsit în baza de date a PCI, dar nu 
în iulie 1982. 

— Continuă căutarea. 

Bărbatul tastă câteva comenzi. Informațiile apărură pe ecran, 
cu litere fluorescente pe monitorul întunecat. Polițistul împietri. 
Data afișată pe ecran era 14 august 1982. Ziua înscrisă pe 
mormântul lui Jude. lar numele care apăruse în baza de date era 
chiar acesta: Jude ltero. 

— Nu-mi aminteam numele, gâfâi bătrânul. Dar mi-aduc 
aminte perfect de accidentul respectiv. O chestie atroce, 
întâmplată lângă Heron-Cendre. Mașina a derapat, a traversat 


separatoarele de sus și s-a strivit de un zid de protecţie 
împotriva zgomotului, dincolo de sensul opus de mers. Mama și 
fiul au fost găsiţi între fiarele contorsionate. Dar numai fiul a 
murit, stătea pe locul de lângă șofer. Mama a scăpat doar cu 
câteva contuzii. Era o dâră de sânge de-a curmezișul întregii 
autostrăzi, pe lățimea a șase benzi, îţi dai seama? 

Lui Karim îi venea greu să-și stăpânească un tremur nervos, 
în tot corpul. Așa se sfârșise, așadar, fuga lui Fabienne și Judith 
Hérault. Cu o sută treizeci de kilometri la oră, într-un zid 
antifonic. Era pe cât de absurd, pe atât de simplu. Polițistul își 
înăbuși un urlet de furie. Nu-i venea să creadă că întreaga 
aventură și toate precauţiile femeii se sfârșiseră din pricina unui 
derapaj. 

Și totuși, știa deznodământul încă de la bun început: Judith 
murise în august 1982, așa cum scria pe piatra funerară. Acum, 
circumstanţele dispariţiei sale erau lămurite. Simţi cum lacrimi 
fierbinţi îi umezeau obrajii, de parcă ar fi primit vestea morții 
unei fiinţe dragi. A unei fiinţe pe care o iubise doar vreme de 
câteva ceasuri, dar cu furia unui torent dezlănţuit. Dincolo de 
cuvinte și de ani. Dincolo de spațiu și timp. 

— Continuă, ordonă el. Cum era corpul copilului? 

— Era... era efectiv amestecat cu rămășițele mașinii. Un 
amestec de carne și tablă sfâșiată. La dracu'... Le-au trebuit mai 
bine de șase ore să... În sfârșit... N-am să uit cât trăiesc 
imaginea aceea. Faţa copilului... Nu mai avea faţă... nu mai 
avea cap, nu mai avea nimic... 

— Dar mama? 

— Mama? Nici măcar nu știu dacă era mama copilului. În orice 
caz, nu avea același nume ca... 

— Știu. A fost rănită? 

— Nu. A scăpat cu bine. Câteva vânătăi și zgârieturi... Practic, 
n-a păţit nimic. Mașina s-a rotit înainte de a se izbi de zid, iar 
impactul s-a produs pe partea pasagerului. Într-un viraj de genul 
ăsta, se întâmplă aproape întotdeauna așa... 

— Ai putea să mi-o descrii? 

— Pe cine? 

— Pe femeie. 

— Nu cred că am s-o uit vreodată. Era o adevărată uriașă. 
Brunetă, cu o față lată. Purta ochelari mari și era îmbrăcată în 


negru. Se comporta ciudat. N-a plâns deloc. Părea rece. Posibil 
în stare de șoc, nu știu... 

— Cum îi era faţa? 

— Era frumoasă. 

— Adică? 

— Era mai degrabă rotunjoară... Avea pielea albă, aproape 
transparentă. 

Abdouf își schimbă abordarea. 

— Pentru fiecare accident păstraţi un dosar separat, nu-i așa? 
Un fel de bilanţ, cu certificatul de deces și toate celelalte, nu? 

Bătrânul hirsut ridică privirea spre Karim. Ochii negri îi 
sclipeau. 

— Ce cauţi tu, de fapt? 

— Arată-mi dosarul! 

Bărbatul își șterse palmele asudate de hanoracul pe care-l 
purta și deschise un dulap. Karim așteptă, cât timp celălalt 
silabisea numele decedaţilor. 

— Jude ltero. Uite.-l, ăsta e. Dar te previn, e... 

Karim i-l luă din mâini și se apucă să îl răsfoiască. Mărturii, 
certificate, procese verbale, constatările societăţii de asigurari. 
O relatare a circumstanțelor producerii accidentului. Fabienne 
Pascaud conducea o mașină închiriată de la Sarzac. Adresa de 
rezidenţă era cea pe care i-o indicase doctorul Mace: acea ruină 
izolată, din valea plină de stânci. Nimic nou, așadar. Ceea ce era 
surprinzător era faptul că mama își declarase copilul mort drept 
Jude ltero, de sex masculin. 

— Nu înţeleg. Copilul... era un băiat? 

— Păi da... Bătrânul arătă către dosarul din mâinile lui Karim: 
Ea așa a declarat... 

— Și nu-ţi amintești să fi fost vreo problemă în privinţa asta? 

— O problemă? În ce sens? 

Polițistul se strădui să-și ţină glasul în frâu. 

— Ascultă, nu vreau decât să știu dacă ar fi fost posibil să se 
stabilească sexul copilului. 

— Nu-s doctor, așa că nu știu. Dar, drept să-ţi spun, m-aș mira 
să se poată... Cadavrul era, mai degrabă, o colecţie de bucăți 
dintr-un corp. Ca la măcelărie... 

Bătrânul își trecu mâna peste față. 

— Nu cred că-i cazul să-ți explic, barosane. De douăzeci și 
cinci de ani, de când lucrez aici, am văzut destule accidente. 


Mereu e ceva oribil... Își agită mâinile, cu gesturi largi, desenând 
parcă niște nori uriași. E ca un soi de război subteran, vezi tu? 
Din când în când, răbufnește la suprafaţă, cu o violență 
îngrozitoare! 

Karim înţelese că starea în care se afla cadavrul îi permisese 
femeii să-și ducă minciuna până la capăt, chiar și dincolo de 
mormânt. Dar de ce? Se temuse oare că ameninţarea avea să-i 
supravieţuiască fiicei sale? 

Locotenentul consultă din nou dosarul și descoperi fotografiile 
de la locul accidentului. Sânge, fiare contorsionate, tăblărie 
sfâșiată. Bucăţi de carne și fragmente de membre, ivindu-se din 
caroseria distrusă. Trecu repede peste mulţimea de poze 
sinistre. Nu se simţea în stare să privească așa ceva. Găsi apoi 
certificatul de deces și descrierea medicului, obţinând astfel 
confirmarea că starea în care se afla cadavrul n-ar fi permis o 
identificare, în absența mărturiei mamei. 

Karim se rezemă cu spatele de perete, cuprins de amețeală. 
Apoi se uită la ceas. Cele două ore pe care le avusese de pierdut 
trecuseră. Și se simțea el însuși pierdut. 

Cu mare greutate, mai aruncă o privire în dosar. Pe o fișă 
cartonată erau imprimate o serie de amprente digitale. Observă 
dermatoglifele timp de câteva secunde, apoi întrebă: 

— Sunt amprentele copilului? 

— Cum adică? 

— Chiar sunt amprentele lui? 

— Al naibii să fiu dacă îţi înţeleg întrebările... Bineînţeles că 
sunt ale lui. Chiar eu am ţinut tușiera. Resturile cadavrului erau 
adunate într-un sac. Doctorul a fost cel care-a ţinut mânuţa și a 
apăsat degetele pe tușieră. Avea mâna plină de sânge... La 
dracu'! Toţi ne grăbeam să terminăm. Ascultă-mă, chiar și 
acum, după atâţia ani, mă mai trezesc uneori noaptea 
gândindu-mă la ziua aia... 

Karim vâri dosarul sub haina de piele. 

— E-n regulă. O să păstrez documentele. 

— Foarte bine, păstrează-le. Și drum bun. 

Locotenentul ieși din birou. Era bulversat. Sub pleoape îi 
dansau steluțe luminoase. Din pragul barăcii, bătrânul îi strigă: 

— Ai grijă de tine. 

Karim se întoarse. Bărbatul îl privea, bătut de vântul sărat 
dinspre mare, rezemat cu umărul de ușa de sticlă. Silueta i se 


reflecta în suprafaţa acesteia, dând naștere unei dubluri 
fantomatice. 

— Ce spui? întrebă polițistul. 

— Ți-am spus să ai grijă de tine. Și să nu îi confunzi niciodată 
pe alţii cu propria-ţi umbră. 

Karim răspunse cu o tentativă de zâmbet: 

— De ce spui asta? 

Bătrânul își trase pe cap cagula, spunând: 

— Fiindcă știu, o simt: ești înconjurat de morți. 


35. 


— Ce nu fac eu pentru dumneavoastră, domnule locotenent... 
Am vorbit cu colegul meu de la inspectorat. 

În vocea femeii se putea discerne o trepidaţie entuziastă. 
Karim se oprise din nou la o cabină telefonică, pentru a o apela 
pe directoare pe telefonul mobil. Femeia continuă: 

— Paznicul a fost amabil și... 

— Ce aţi aflat? 

— Dosarul complet al Fabiennei Herault, născută Pascaud. 
Dar am dat de un nou obstacol. După cei doi ani petrecuţi la 
Sarzac, femeia a dispărut. Se pare că a părăsit învățământul. 

— Și nu există nicio posibilitate de a afla unde a plecat? 

— Niciuna. Se pare că în acel an i s-a încheiat contractul cu 
Ministerul Educaţiei și nu l-a mai reînnoit. Asta-i tot. Cei de la 
inspectorat n-au mai știut nimic despre ea, de atunci. 

Karim se afla la marginea unui cartier rezidenţial de la 
periferia orașului Sete. Prin geamul cabinei telefonice putea să 
vadă mașinile parcate împrejur, ale căror caroserii străluceau în 
lumina felinarelor. Informaţiile aflate de directoare nu-l luaseră 
prin surprindere. Fabienne Pascaud dispăruse, închizând ușa în 
urma sa. Misterul tragediei sale și al diavolilor rămăsese intact. 

— Și unde a profesat femeia asta înainte de Sarzac? 

— La Guernon, un oraș universitar din Isere, în apropiere de 
Grenoble. Acolo a predat doar timp de câteva luni. Inainte de 
asta, a condus o mică școală primară la Taverlay, un oraș de 
munte de lângă Pelvoux. 

— Aţi reușit să aflaţi ceva și despre viaţa ei personală? 


Directoarea își reluă raportul, cu o voce mecanică: 

— Fabienne Pascaud s-a născut în 1945 la Corivier, în valea 
Isere. S-a căsătorit în 1970 cu Sylvain Hérault și, în același an, a 
obținut un premiu de interpretare la pian de la Conservatorul din 
Grenoble. În acest context, i s-a oferit șansa să ajungă la 
catedră și... 

— Continuati, vă rog. 

— În 1972 se înscrie la un institut pedagogic. Doi ani mai 
târziu, e repartizată la școala din Taverlay, tot în Isere. Predă 
acolo timp de șase ani. În 1980, școala din Taverlay se închide. 
Un drum nou inaugurat permite copiilor din sat să frecventeze o 
școală mai mare, în satul vecin, chiar și pe timp de iarnă. 
Fabienne este atunci mutată la Guernon. A avut noroc, orașul e 
doar la cincizeci de kilometri de Taverlay și e o așezare celebră 
în rândul corpului profesoral. Un oraș universitar foarte plăcut, 
cu un nivel intelectual ridicat. 

— Mi-aţi spus că era văduvă. Ştiţi cumva când și-a pierdut 
soţul? _ 

— Ajungem imediat și acolo, tinere. In 1980, când a sosit la 
Guernon, Fabienne s-a prezentat cu numele soțului ei, se pare 
că în acel moment nu avea o problemă cu asta. În schimb, șase 
luni mai târziu, la Sarzac, s-a prezentat drept văduvă. Bărbatul a 
dispărut, așadar, în timpul perioadei de la Guernon. 

— N-aţi găsit nimic în dosar despre acesta? Ce vârstă avea? 
Cu ce se ocupa? 

— Am fost la inspectorat, nu la o agenţie de detectivi. 

Karim oftă. 

— Continuati. 

— La scurt timp după sosirea la Guernon, Fabienne și-a cerut 
transferul. N-avea importanță unde, dar să fie cât mai departe 
de Guernon. Ciudat, nu? A obținut imediat un post la Sarzac, dar 
asta nu-i de mirare: nimeni nu se înghesuie să vină de bunăvoie 
în minunata noastră regiune... Ajunsă aici, și-a reluat numele de 
fată. Se pare că-și dorea să închidă definitiv un capitol din viața 
sa. 

— Nu mi-aţi spus nimic despre copilul ei. 

— Într-adevăr, avea un copil. O fată, născută în 1972. 

— Așa scrie în dosar? 

— Da. 

— Cum se numea copila? 


— Judith Herault. Totuși, despre copil nu se mai pomenește 
nimic după mutarea la Sarzac. 

Cu fiecare informaţie, ipotezele lui Karim privind povestea 
femeii se confirmau. Polițistul continuă cu întrebările: 

— Aţi reușit să luaţi legătura cu persoane care au cunoscut-o, 
câtă vreme a predat la Sarzac? 

— Da. Am stat de vorbă cu directoarea din acea vreme, 
Mathilde Sarman. Își amintește foarte bine de Fabienne. Era o 
femeie stranie, se pare. Misterioasă, rezervată, foarte frumoasă 
și foarte puternică. Avea un metru optzeci înălțime și umeri 
laţi... Cânta la pian, era extrem de talentată. Nu fac decât să vă 
repet ceea ce mi s-a spus... 

— La Sarzac, Fabienne locuia singură? 

— Mathilde mi-a spus că da, locuia singură, într-o vale izolată, 
la zece kilometri de oraș. 

— Nimeni nu v-a putut spune ce anume a determinat-o să 
plece atât de intempestiv din Sarzac? 

— Nu, nimeni. 

— Și nu se cunosc motivele pentru care s-a transferat de la 
Guernon? 

— Nu. Poate c-ar trebui întrebaţi cei de acolo... 

Femeia ezită câteva clipe, apoi îndrăzni să întrebe: 

— Și totuși, domnule locotenent, aţi putea să-mi explicaţi ce 
legătură e între ancheta aceasta și spargerea de la școală...? 

— Mai tărziu. Vă întoarceţi acasă? 

— Aăă... Da, desigur. 

— Luaţi cu dumneavoastră toate datele care o privesc pe 
Fabienne Pascaud și așteptați să vă sun. 

— Eu... Am înţeles, așa am să fac. Când credeţi că o să mă 
sunaţi? 

— Nu știu. Cât de curând. lar atunci am să vă explic totul. 

Karim închise și privi din nou spre mașinile din parcare. Audi, 
BMW, Mercedes: mașini strălucitoare, rapide și, cu siguranță, 
dotate cu alarme. Se uită la ceas: trecuse de ora douăzeci. 
Venise timpul să dea piept din nou cu bătrâna fiară. 
Locotenentul formă numărul direct al lui Henri Crozier. De 
îndată, acesta începu să răcnească în receptor: 

— Dumnezeii mamei mă-sii, Abdouf, pe unde naiba umbli? 

— Îmi continui ancheta. 

— Sper că ești pe drumul de întoarcere spre sediu. 


— Nu. Mai am de făcut un ultim ocol, la munte. 

— La munte? 

— Da, într-un mic oraș universitar, aproape de Grenoble. 
Guernon. 

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Crozier reluă: 

— Sper că ai un motiv bun pentru a... 

— Cel mai bun, domnule comisar. Pista pe care o urmez mă 
duce înspre acest oraș. Cred că aici am să dau de urma 
profanatorilor. 

Crozier nu-i răspunse. Aplombul lui Karim părea să-l fi redus la 
tăcere. Profitând de acest avantaj, locotenentul întrebă: 

— Aveţi noutăţi despre mașină? 

Comisarul păru a ezita să îi dea un răspuns. Karim ridică 
tonul: 

— Aveţi ceva nou? Da sau nu? 

— Am localizat vehiculul și pe proprietarul acestuia. 

— Cum aţi reușit? 

— Am avut un martor, pe șoseaua D143. Un ţăran care se 
întorcea acasă cu tractorul. A văzut trecând o Lada albă, în jurul 
orei două dimineața. A reţinut doar departamentul de pe 
plăcuțele de înmatriculare. Am verificat și am aflat că acolo a 
fost de curând înmatriculată o mașină Lada. La inspecția tehnică 
avea încă anvelopele originale. E mașina noastră, suntem 
aproape siguri de asta. Mă rog, în proporţie de aproximativ 
optzeci la sută siguri. 

Karim reflectă. Informația aceasta i se părea niţel suspectă: 
prea venise la momentul potrivit. 

— Prin ce minune aţi găsit acest martor? 

Crozier râse: 

— L-am găsit fiindcă întregul Sarzac e în fierbere. Au debarcat 
cei de la Poliţia Judiciară Regională, cu „discreţia” lor obișnuită. 
Tratează întregul incident așa cum au procedat la Carpentras, 
de parcă s-ar fi petrecut o profanare de proporții. 

Crozier înjură. 

— Și-au făcut apariţia și jurnaliștii, așa că suntem în plin 
rahat. 

Karim își încleștă maxilarele. 

— Daţi-mi numele orașului, repede! 

— Nu-mi vorbi așa, Karim. 


— Numele, domnule comisar. Nu înţelegeţi? E ancheta mea! 
Doar eu sunt capabil să găsesc rădăcinile acestui haos! 

Crozier reuși să se abţină câteva clipe, cât să-și recapete 
stăpânirea de sine. Când vorbi din nou, vocea îi era egală, 
impasibilă: 

— Karim... În toată cariera mea nimeni nu mi-a vorbit pe tonul 
ăsta. Așa că vreau să-mi spui tot despre ancheta asta a ta. Chiar 
acum. Dacă nu, îţi jur, am să te dau în urmărire generală. 

Timbrul vocii comisarului îi semnală lui Karim că nu mai era 
loc de negociere. Rezumă în cât mai puţine cuvinte rezultatele 
cercetărilor sale. li povesti despre Fabienne și Judith Herault, 
fugarele ce-și schimbaseră numele. Îi descrise epopeea lor 
absurdă, schimbarea de identitate, accidentul care costase viaţa 
copilei. Crozier observă la sfârșit: 

— E o întreagă telenovelă. 

— Moartea e o telenovelă, domnule comisar. Uitaţi ce cred eu: 
Fabienne Herault nu era nebună. Chiar era urmărită de cineva. 
Și aș putea să jur că aceiași urmăritori s-au întors noaptea 
trecută la Sarzac. 

— Poftim? 

Karim inspiră adânc. 

— Cred că s-au întors ca să verifice, să se asigure de ceva. Un 
lucru ce le era deja cunoscut, dar care a fost readus în 
actualitate de un eveniment recent, petrecut altundeva. 

— De unde scoţi toate astea? Și, în primul rând, cine-s 
oamenii ăștia? 

— N-am idee. Dar, după părerea mea, diavolii s-au întors, 
domnule comisar. 

— Ce spui tu acolo e curată fabulaţie! 

— Poate. Dar faptele sunt clare: a avut loc o spargere la 
Școala Jean Jaurès, iar mormântul lui Jude ltero a fost profanat. 
Așa că, vă rog, domnule comisar, daţi-mi numele profanatorului 
și orașul de unde a venit acesta! Vreau să știu dacă e vorba de 
Guernon. Fiindcă, după părerea mea, acolo vom găsi cheia 
acestui coșmar și... 

— Notează. Numele individului e Philippe Sertys, cu domiciliul 
pe strada Maurice Blasch, numărul 7. 

Vocea lui Karim tremura: 

— În ce oraș, domnule comisar? La Guernon? 

Crozier șovăi puţin, apoi răspunse: 


— Da, Guernon. Nu știu prin ce miracol ai ajuns la concluziile 
astea, dar, la naiba, se pare că pista pe care ești tu e cea mai 
fierbinte! 


VII 


36. 


Imaginile fotografei germane prinseseră viaţă. 

Atleţii cu tâmplele rase alergau pe stadionul din Berlin, cel de 
dinaintea războiului. Alergau ușor. Erau puternici. Hieratici. 
Cursa lor căpătase cadența unui film vechi, sacadat, cu 
granulaţie mare, în nuanţe tombale. Vedea bărbaţii alergând. Le 
auzea tălpile izbind suprafaţa pistei. Le presimțea răsuflările 
răgușite, în contratimp cu pașii. 

Scena căpăta însă, foarte curând, accente tulburătoare. 
Chipurile lor erau prea sumbre, prea opace. Arcadele prea 
proeminente. Ce ascundea oare privirea lor? In vreme ce în 
tribune se înălțau ovaţii la unison, atleţii își dezvăluiau pe 
neașteptate orbitele goale, din care lipseau globii oculari, deși 
acest lucru nu-i împiedica să vadă sau să alerge. Dimpotrivă, în 
adâncul rănilor părea că se naște ceva, colcăind, cu plescăituri 
și luciri animalice... 

Niemans se trezi, scăldat într-o sudoare înghețată. Fu de 
îndată orbit de lumina albă emanată de monitorul calculatorului, 
de parcă s-ar fi aflat în plin interogatoriu. Se dezmetici repede și 
privi în jur: nimeni nu observase că aţipise și că un coșmar îi 
acaparase subconștientul, căpătând forma fotografiilor văzute 
acasă la Sophie Caillois, imaginile acelei regizoare naziste, al 
cărei nume îl uitase. 

Era ora douăzeci și unu. 

Nu dormise decât patruzeci și cinci de minute. După 
incursiunea la antrepozit, Niemans îi expediase imediat 
descoperirile - carnetul, fragmentele de plasă metalică și 
probele de pulbere albă - inginerului din Grenoble, Patrick 
Astier, prin mijlocirea lui Marc Costes, care încă mai aștepta la 
spital livrarea cadavrului eliberat din capcana ghețarului. 

Apoi, Niemans venise aici, la bibliotecă, și se apucase să 
cerceteze, la întâmplare, posibilele referiri la cuvintele 
misterioase: „râurile de purpură”. Începuse prin a consulta 


secțiunea de hărţi, în eventualitatea existenţei unui bazin 
hidrografic care să poarte acest nume. Apoi trecuse la indexul 
informatic, căutând o carte, un catalog, un document care să 
conţină acești termeni. Nu găsise însă nimic și, citind, adormise. 
După patruzeci de ore de nesomn îl lăsaseră puterile, de parcă 
ar fi fost o marionetă cu firele tăiate. 

Comisarul aruncă o privire prin sala de lectură. Dincolo de 
mese și de separeurile de sticlă, vreo zece polițiști în haine civile 
își vedeau de cercetări, puricând cărţile care aveau drept 
tematică răul, puritatea sau ochii... Doi dintre ei erau ocupați cu 
alcătuirea unor liste cu studenţii care consultaseră mai frecvent 
acest gen de cărţi așa-zis „suspecte”. În sfârșit, un alt poliţist 
era adâncit în lectura tezei de doctorat a lui Rémy Caillois. 

Dar Niemans încetase să mai creadă în pista „literară”, la fel 
ca polițiștii aceștia, care abia așteptau să le vină schimbul. Toţi 
erau deja la curent cu preluarea anchetei de către Poliţia 
judiciară Regională din Grenoble, în urma absenței rezultatelor 
echipei alcătuite din Niemans, Barnes și Vermont. 

Asta era adevărul: ancheta nu făcuse niciun progres, nu 
decelase niciun indiciu valabil, în ciuda sporirii considerabile a 
forţelor desfășurate. Echipele căpitanului Vermont care cercetau 
zona piscului Muret și versantul vestic al masivului Belledonne 
căpătaseră o mână serioasă de ajutor, efectivele fiind 
suplimentate cu trei sute de militari de la baza din Romans. 
Aceștia sosiseră cu camioanele în jurul orei nouăsprezece și 
începuseră îndată treaba, în ciuda înserării, la ordinul lui 
Vermont. În afara acestor soldaţi, căpitanul mai solicitase (și 
primise) încă două companii de polițiști de la baza din Valence. 

Mai mult de trei sute de hectare de teren fuseseră deja 
explorate. Deocamdată, această căutare sistematică nu oferise 
niciun rezultat... și nici nu avea să aducă vreunul, Niemans o 
știa deja. Dacă ucigașul ar fi lăsat vreun indiciu, acesta ar fi fost 
găsit până acum. Cu toate acestea, comisarul era permanent în 
legătură prin radio cu Vermont și își nota pe o hartă diferitele 
puncte cruciale ale anchetei: locurile în care fuseseră 
descoperite primul și al doilea cadavru, amplasarea facultăţii, 
localizarea antrepozitului lui Sertys, amplasamentul fiecărui 
refugiu montan... 

Se intensificase și supravegherea reţelei rutiere. De la opt, 
numărul barajelor de circulație fusese crescut la douăzeci și 


patru, ceea ce acoperea o suprafaţă îndeajuns de mare în jurul 
orașului Guernon. Toate localităţile din jur, orașe și sate, 
intrările și ieșirile de pe autostradă, drumurile naţionale și 
departamentale erau blocate. 

Sub direcția căpitanului Barnes, se amplificase și latura 
birocratică a anchetei. Opțiunile de cercetare se înmulţiseră și în 
această arie. Faxul duduia: mărturii, răspunsuri la chestionare, 
diverse comentarii... Alte formulare cu întrebări plecau în 
direcția staţiunilor de schi din împrejurimi. Se trimiteau mesaje 
și circulare, iar dotarea tehnică a brigăzii fusese completată cu 
aparatură nouă. 

Incepând de după-amiază se pornise interogarea tuturor celor 
care, în ultimele săptămâni, luaseră contact cu cea dintâi 
victimă. O altă echipă îi luă la întrebări pe cei mai buni alpiniști 
din regiune, cu prioritate pe aceia care străbătuseră deja 
ghețarul Vallernes. Erau oameni ai muntelui, sălbatici care nu 
locuiau în Ruen, ci în satele cocoțate pe versanţii munţilor ce 
dominau orașul universitar. 

In sfârșit, o altă echipă, aflată de această dată în subordinea 
lui Vermont, reconstituia în amănunt posibilul traseu urmat de 
Rémy Caillois, în cursul ultimei sale expediţii; alții porniseră deja 
pe urmele celei de-a doua victime și a ucigașului, către vârful 
ghețarului. Traseele parcurse erau notate atent, memorizate 
digital și apoi comparate prin mijloace informatice. 

In toată această zarvă febrilă, în această atmosferă de război, 
Ni&mans se încăpățâna să conducă o anchetă discretă. Mai mult 
ca oricând, era convins că, de îndată ce avea să descopere 
mobilul crimelor, avea să-l găsească și pe asasin. lar mobilul 
era, posibil, răzbunarea. Urmărirea acestei ipoteze trebuie însă 
să se facă cu discreţie. Nici autorităţile și nici marele public nu 
se dădeau în vânt după paradoxuri când era vorba despre 
chestiuni ce priveau o dublă crimă. Conform versiunii oficiale, 
ucigașul asasinase niște nevinovați. In schimb, Niemans încerca 
acum să demonstreze că victimele erau, la rândul lor, vinovate. 

Cum putea să facă vreun progres în această direcție? Caillois 
și Sertys își încheiaseră existenţele luându-și cu ei secretele. 
Sophie Caillois nu era dispusă să vorbească, iar punerea ei sub 
urmărire discretă nu fusese, deocamdată cel puţin, de niciun 
folos. Mama lui Sertys și colegii acestuia nu-i cunoșteau decât o 
singură faţă, cea a unui june singuratic. Mama sa n-avea idee 


despre existenţa antrepozitului, deși acesta îi aparținuse soţului 
ei, Rene Sertys. 

Și-atunci? 

Niemans nu se mai gândea, în consecinţă, decât la un alt 
mister, care începuse să-și facă loc în prim-planul gândurilor 
sale. Își conectă telefonul și-l apelă din nou pe Barnes: 

— Vreo veste de la Joisneau? 

Tânărul locotenent, polițistul impecabil care ardea de 
nerăbdare să se împărtășească din înţelepciunea „maestrului”, 
nu se întorsese încă. 

— Mda, bombăni Barnes. Mi-am trimis unul dintre oameni la 
Institutul pentru Nevăzători, ca să încerce să afle încotro a 
apucat-o de acolo. 

— Și? 

— Joisneau a plecat de la institut în jurul orei șaptesprezece, 
articulă căpitanul, cu voce scăzută. Se pare că a plecat la 
Annecy, pentru a discuta cu un oftalmolog., un profesor de la 
Universitatea din Guernon, care se ocupă și de pacienţii de la 
institut. 

— L-aţi sunat? 

— Bineînţeles. L-am apelat și pe numărul personal și pe cel de 
serviciu. N-a răspuns. 

— Aveţi adresele doctorului în cauză? 

Barnes îi dictă lui Niemans doar un nume de stradă: medicul 
locuia în aceeași clădire unde-și avea și cabinetul. 

— Am să dau o fugă până acolo și mă întorc, spuse Niemans. 

— Dar... de ce? Joisneau va sfârși prin... 

— Mă simt răspunzător. 

— Răspunzător? Pentru ce? 

— Dacă puştiul a făcut vreo tâmpenie, dacă și-a asumat vreun 
risc inutil, sunt convins că a făcut-o ca să mă impresioneze, ca 
să mă dea pe spate, înţelegi? 

Jandarmul replică, pe un ton împăciuitor: 

— Ei, Joisneau o să apară, în cele din urmă. E tânăr. Cine știe 
ce pistă abracadabrantă și-o fi băgat în cap să urmărească... 

— Sunt de acord, dar ar putea să fie în pericol, chiar fără să 
știe asta. 

— În pericol? 

Niemans nu-i răspunse. După câteva clipe de tăcere, Barnes, 
care nu părea să sesizeze sensul spuselor comisarului, adăugă: 


— Aaa, era să uit! Joisneau a sunat și la spital. Voia să intre în 
arhive. 

— În arhive? 

— În subsolul Spitalului Universitar Regional există o serie de 
galerii subterane imense, care conţin istoricul întregii regiuni, cu 
toate nașterile, bolile și decesele petrecute aici. 

Polițistul simţi cum neliniștea punea stăpânire pe gândurile 
sale. Așadar, tânărul blond se hotărâse să acţioneze de capul 
său, iar calea pe care o urmase îl purtase de la Institut la 
medicul oftalmolog, iar de acolo în arhivele centrului medical. 
Puse o ultimă întrebare: 

— Dar la spital nu l-a văzut nimeni? 

Barnes îi răspunse negativ, iar Niemans încheie convorbirea. 
De îndată, telefonul începu să sune. De-acum nu mai pierdea 
nimeni timpul cu mesaje radio, cu nume de cod sau alte 
precauţii. Toţi anchetatorii lucrau și comunicau în regim de 
urgență. Vocea lui Marc Costes tremura: 

— Tocmai mi-a fost livrat cadavrul. 

— E al lui Sertys? 

— El e, nu încape nicio îndoială. 

Comisarul răsuflă adânc. lată că toate informaţiile obţinute 
despre Sertys în ultimele trei ore aveau să-și găsească loc în 
cadrul anchetei. În sfârșit, avea să poată cere unei echipe să 
efectueze o percheziție amănunţită la antrepozit. Costes 
continuă: 

— Există o diferenţă majoră faţă de mutilările suferite de 
prima victimă. 

— Despre ce e vorba? 

— Ucigaşul i-a scos ochii, dar i-a tăiat și mâinile. l-a secţionat 
mâinile în zona încheieturilor. N-aţi remarcat acest lucru datorită 
poziției fetale în care a fost găsit cadavrul: cioturile mâinilor 
erau prinse între genunchi. 

Ochii. Mâinile. Niemans intuia existența unei legături oculte 
între aceste elemente anatomice, dar n-ar fi putut spune care 
era logica infernală care guverna această legătură între mutilări. 

— Asta-i tot? întrebă el. 

— Deocamdată da. Voi începe autopsia. 

— Cam cât o să dureze? 

— Cel puţin două ore. 


— Începe cu orbitele și sună-mă de îndată ce vei obţine vreun 
rezultat interesant. Sunt convins că vom găsi un nou indiciu. 

— Mă simt de parcă aș fi mesagerul diavolului însuși, 
comisare. 

Ni&mans traversă sala de lectură. În apropierea ieșirii îl zări 
pe polițistul îndesat care studia teza de doctorat a lui Rémy 
Caillois. Își îngădui un mic răgaz și se așeză în fața acestuia, 
într-unul dintre separeurile de lectură. 

— Cum merge? 

Polițistul ridică privirea. 

— Tot văslesc, tot vâslesc... 

Comisarul zâmbi și arătă spre teancul de foi printate. 

— Ceva nou? 

Polițistul ridică din umeri. 

— Îi dă înainte cu Grecia, cu olimpiadele, cu probele sportive 
și altele de același gen: întrecerile atletice, aruncarea suliţei, 
luptele corp la corp... Caillois vorbește despre caracterul sacru 
al probelor fizice, despre recorduri... 

Polițistul își tuguie buzele a neîncredere, apoi continuă: 

— Toate acestea ar fi mijloacele unui soi de comuniune cu 
niște forțe superioare. După părerea lui, un record sportiv era 
socotit, în epocă, drept o adevărată punte de comunicare cu 
zeii. De exemplu, ath/on-ul, atletul primordial, era capabil ca, 
depășindu-și propriile limite, să declanșeze forțele pământului: 
fertilitatea, fecunditatea... E de remarcat faptul că, având în 
vedere frenezia pe care o provoacă anumite meciuri de fotbal, e 
cert că sportul declanșează forțe nebănuite și... 

— Ce altceva ţi-ai mai notat? 

— Potrivit lui Caillois, în Antichitate, atleţii erau deopotrivă și 
poeți, muzicieni, filosofi. Asta e ideea asupra căreia insistă cel 
mai mult micul nostru bibliotecar. Pare că regretă vremurile 
când mintea și trupul erau inseparabile, în cadrul fiinţei umane. 
Aici e sensul titlului tezei: „Nostalgia olimpică”. E vorba de o 
nostalgie a unei epoci a oamenilor superiori, cerebrali și 
puternici fizic, spirituali și sportivi. Caillois opune acestei epoci a 
maximei exigenţe secolul curent, când intelectualii nu-s în stare 
să ridice greutăţi, iar sportivii au minte de doi bani. El vede în 
această stare de fapt un semn al decadenţei, al separării 
sufletului de trup. 


Niemans revăzu în gând atleţii din coșmarul său, cei orbi, cu 
înfățișare minerală. Sophie Caillois îi explicase că, pentru soțul 
ei, sportivii din Berlin avuseseră meritul de a fi reușit să atingă 
acea stare de comuniune profundă între fizic și gândire. 

Polițistul se gândi, apoi, la campionii de la Universitate: acei 
copii de profesori despre care-i vorbise Joisneau, care obțineau 
rezultatele cele mai bune în toate domeniile, inclusiv la sport. În 
felul lor, acești supradotați se apropiau de conceptul atletului 
perfect. Atunci când Niemans privise fotografiile cu medaliaţii 
Universităţii, în anticamera rectorului, identificase pe chipurile 
acestora o forţă tulburătoare pe care o atribuise tinereţii lor. 
Păreau că încarnează o forţă și un spirit aparte. Oare să fie 
vorba despre o întrupare a unei filosofii? Polițistul îi zâmbi mai 
tânărului său coleg, care-l privea lung, vădit sastisit de sarcina 
sa. 

— Aș zice c-ai surprins destul de bine esența celor scrise de 
Caillois, trase concluzie Niemans. 

— Citesc în diagonală. Înţeleg o frază din două. Dar am 
încredere în intuiţia mea, spuse polițistul mai tânăr, atingându-și 
vârful nasului. Îi miros de la o poștă pe naziști. 

— Crezi că Remy Caillois nutrea convingeri naziste? 

— N-aș băga mâna în foc. Îmi pare ceva mai complex de-atât. 
Și totuși, mitul supraomului, în cazul de faţă al atletului cu spirit 
pur, îmi aduce aminte de eternul delir cu rasa superioară și alte 
bazaconii de același fel. 

Din nou, în mintea lui Niemans reveniră fotografiile de la 
Olimpiada de la Berlin, de pe culoarul familiei Caillois. Exista un 
secret în spatele acestor imagini, un secret care explica, poate, 
și recordurile sportivilor din Guernon. Toate păreau să aibă o 
legătură... dar care să fie aceasta? 

— N-ai găsit vreo aluzie la niște râuri? întrebă el, într-un 
târziu. Niște râuri de purpură, mai exact? 

— Poftim? 

Pierre Niemans se ridică. 

— Nimic, n-are importanţă. 

Tânărul poliţist de la Judiciară îl urmări cu privirea pe bărbatul 
înalt, cu haină albastră și spuse: 

— Domnule comisar, aţi fi putut să-i cereţi altcuiva, poate 
unui student sau altcuiva care ar fi fost mai calificat decât mine 
să... 


— Am vrut ca teza să ajungă sub ochii unui profesionist. Am 
vrut să aibă parte de o lectură în consonanţă cu ancheta. 

Ofiţerul făcu iar o moacă circumspectă: 

— Chiar credeţi că toată pălăvrăgeala asta ar putea să aibă 
vreun rol în cadrul anchetei? 

Niemans se rezemă de marginea peretelui de sticlă al 
separeului și se aplecă pe deasupra acestuia. 

— Într-o investigaţie, fiecare element își are rolul său. Nimic 
nu e întâmplător, niciun detaliu nu e inutil. Totul funcţionează 
asemenea structurii unui atom, înţelegi? Continuă-ţi lectura. 

Niemans se despărți astfel de polițistul de la Judiciară, care 
rămăsese cu o expresie intens dubitativă întipărită pe față. 

Afară, în campus, zări de departe luminile puternice ale 
proiectoarelor echipelor de televiziune. Miji ochii și reuși să 
discearnă silueta firavă a lui Vincent Luyse, rectorul, care citea, 
bâlbâindu-se, o declaraţie cu intenţii liniștitoare, pe treptele 
clădirii. Deosebi siglele posturilor de televiziune regionale și 
naţionale, ba chiar și pe cea a unei televiziuni elveţiene de limbă 
romanșă. Jurnaliștii dădeau din coate și lansau salve de 
întrebări. Procesul se pusese în mișcare: mass media își fixase 
atenţia pe Guernon. Vestea crimelor avea să se propage în 
întreaga Franță, în vreme ce în micul oraș avea să se instaureze 
panica. 

lar acesta era abia începutul. 


37. 


Din mers, Niemans îl sună pe Antoine Rheims. 

— Vreo veste despre englez? 

— Sunt la spital chiar acum. Încă nu și-a recăpătat cunoștința, 
iar medicii sunt destul de pesimiști. Ambasada Regatului Unit și- 
a pus în mișcare o armată de avocaţi, aduși direct de la Londra. 
jurnaliștii sunt și ei aici. Așteaptă-te la ce-i mai rău, mi-e teamă 
că o s-o încasezi. 

Conexiunea prin satelit era perfectă, iar vocea lui Rheims 
cristalină. 

Ni&mans și-l imagină pe director în Île-de-la-Cit6 și revăzu 
numeroasele momente când se aflase el însuși prin spitale, 


interogând prostituate agresate de peștii lor, femei cu 
trăsăturile tumefiate și arcadele sparte de pumnii proxeneţilor. 
Revedea chipurile însângerate ale unor suspecți pe care îi 
„Şifonase” el însuși. Revedea mâinile legate cu cătușe de 
marginile paturilor, în vreme ce în jur clipeau o mulţime de 
luminiţe, în contrast cu paloarea de mormânt a pereţilor 
încăperii. 

Revăzu în gând intrarea la Notre-Dame, pe care o întrezărea 
în timp ce ieșea de la spitalul HGtel-Dieu, frânt de oboseală, la 
trei noaptea, în pustietatea limpede a nopţii. Pierre Niemans era 
un războinic, iar amintirile sale erau asemenea amintirilor de pe 
front, având strălucirea metalică a focurilor de pe câmpul de 
bătaie. Simţi un puseu acut de melancolie la gândul acelei 
existenţe aparte pe care puţini și-ar fi dorit-o, dar care pentru el 
constituia unica raţiunea de a trăi. 

— Cum merge ancheta ta? întrebă Rheims. 

Tonul îi era mult mai puţin agresiv decât fusese la prima lor 
convorbire: solidaritatea colegială, anii petrecuţi împreună și 
prietenia ce îi lega își intraseră în drepturi. 

— De-acum avem două crime. Deocamdată, niciun indiciu. 
Dar îmi văd de drumul meu și știu că sunt pe calea cea bună. 

Rheims nu-i mai spuse nimic, dar această tăcere era de bun 
augur. De astă dată, simţi Niemans, era o dovadă de încredere. 
Niemans întrebă: 

— Cu mine cum rămâne? 

— În ce sens? 

— Nu s-a pornit vreo anchetă internă, pentru treaba cu 
huliganul? 

Rheims emise un hohot de râs lugubru. 

— Te referi la Inspecţia Judiciară? Așteaptă de prea multă 
vreme să-ţi sară în spinare. N-au decât să mai aștepte niţel. 

— De ce să aștepte? 

— Așteaptă să dea colțul individul, pentru a te putea inculpa 
pentru crimă. 

e 

Niémans ajunse la Annecy în jurul orei douăzeci și trei. 
Parcurse străzile largi, bine luminate şi străjuite de arbori cu 
coroane bogate. Frunzișul luminat de felinare părea o 
procesiune de fantome fragmentate-n mii de bucăți. La capătul 
străzilor laterale pe lângă care trecea, Niémans putea să 


distingă câte-un monument, o arteziană, un chioșc, o statuie, 
toate scăldate-n valuri de lumină. Aflate la sute de metri 
distanţă, construcţiile minuscule păreau figurinele mobile din 
cutiile muzicale. Orașul își pitise comorile în nișe de piatră, de 
marmură, de frunze. 

Conduse de-a lungul canalelor ce confereau urbei un aspect 
de Amsterdam miniatural și se vărsau în lacul dincolo de care 
luceau luminile Elveţiei. li venea greu să creadă că se afla la 
doar câteva zeci de kilometri de sumbrul Guernon, cu cadavrele 
lui și asasinul încă liber. Ajunse în cartierul rezidenţial al 
orașului. Avenue des Ormes. Bulevardul Vauvert. Aleea Hautes- 
Brises. Nume care, pentru localnici, erau cu siguranţă sinonime 
cu puterea. 

Parcă mașina la intrarea în aleea care cobora în pantă lină. 
Casele înalte erau înghesuite una într-alta, deopotrivă stridente 
și impresionante. Din loc în loc, șirul construcţiilor era întrerupt 
de grădini ascunse dincolo de garduri năpădite de mușchi și 
licheni. Adresa pe care o căuta corespundea unui mic conac din 
piatră, având intrarea umbrită de o marchiză prelungă. Polițistul 
apăsă de două ori butonul în formă de pupilă al soneriei 
romboidale. Deasupra acestuia, o placă de marmură indica 
proprietarul: „Dr. Edmond Chernece. Oftalmologie. Chirurgie 
oculară”. 

Niciun răspuns. Niemans plecă privirea. Broasca nu era 
complicată, iar comisarul n-ar fi fost la prima pătrundere prin 
efracție. Manipulă încuietoarea cu dexteritate și, foarte curând, 
pătrunse pe un culoar cu pardoseală de marmură. Mici panouri 
indicau direcţia în care se afla sala de așteptare, la capătul 
coridorului, pe partea stângă, dar poliţistului îi atrase atenţia o 
ușă capitonată cu piele, aflată pe dreapta. 

Era sala de consultaţii. Apăsă pe clanţă și descoperi o 
încăpere vastă, de fapt o verandă, având doi pereţi și tavanul 
din sticlă. Undeva, în întuneric, răsuna clipocitul unei ape 
curgătoare. 

Ni&mans avu nevoie de câteva secunde pentru a se obişnui cu 
întunericul și a distinge, la capătul sălii, o siluetă umană, în 
picioare în faţa unei chiuvete. 

— Sunteţi doctorul Chernece? 

Bărbatul întoarse privirea, iar Niemans se apropie. Primul 
detaliu care îi sări în ochi fură mâinile bronzate ale acestuia, 


lucind sub jetul de apă. Păreau rădăcinile unui arbore bătrân, cu 
venele urcând spre încheieturi. 

— Cine sunteți? 

Vocea îi era gravă, dar calmă. Scund și foarte corpolent, 
bărbatul părea trecut de șaizeci de ani. Părul alb i se revărsa pe 
spate într-o coamă ce dezvelea o frunte înaltă și bronzată, la fel 
ca mâinile, plină de pete brune. Avea un profil ca o faleză de 
piatră și pieptul ca un dolmen: bărbatul semăna cu un monolit. 
O stâncă misterioasă, a cărei înfățișare era cu atât mai stranie 
cu cât doctorul era îmbrăcat doar cu un tricou și indispensabili. 

— Sunt comisarul Pierre Niemans, de la poliţie. Am sunat, dar 
nu mi-a răspuns nimeni. 

— Și cum aţi intrat? 

Niemans își flutură degetele, asemenea unui prestidigitator. 

— M-am descurcat cu ce-am avut la îndemână. 

Bărbatul surâse elegant, neluând în seamă insolenţa 
poliţistului. Inchise robinetul cu cotul și traversă încăperea cu 
pereţi transparenţi cu braţele ridicate, în căutarea unui șervet. 
Instrumente de tot felul, microscoape și planșe anatomice 
înfățișând globi oculari în secțiune decorau sala. Chernece rosti, 
pe un ton neutru: 

— Am mai fost vizitat de un poliţist în această după-amiază. 
Ce doriţi? 

Niemans se afla la doar câţiva metri de doctor. Abia acum 
avea ocazia să observe trăsătura cea mai importantă a acestuia, 
ochii, care l-ar fi deosebit dintr-o mie: Chernece avea o privire 
lipsită de culoare. Avea irișii cenușii, care păreau să-l doteze cu 
vigilenţa unui șarpe, iar pupilele îi semănau cu niște acvarii 
minuscule, care adăpostesc creaturi ucigașe cu solzi de fier. Fu 
rândul lui Ni&mans să-și declare intenţiile: 

— Am venit tocmai pentru a vă pune câteva întrebări în 
legătură cu colegul meu. 

Bărbatul surâse, amuzat: 

— Interesant! Mai nou, polițiștii anchetează alţi polițiști? 

— La ce oră a fost aici colegul meu? 

— In jurul orei optsprezece, aș spune. 

— Atât de târziu? Vă mai amintiţi întrebările lui? 

— Bineînţeles. A vrut să știe tot ce-i puteam spune despre 
pacienţii de la un institut din apropiere de Guernon. E vorba de 


o instituţie care tratează copiii cu probleme de vedere. Dau 
consultații acolo în mod regulat. 

— Ce anume voia să știe? 

Chernece deschise un dulap cu uși de acaju. Scoase o cămașă 
deschisă la culoare, cu falduri ample, și o îmbrăcă din câteva 
gesturi simple. 

— Voia să știe de ce origine erau afecțiunile copiilor. l-am 
explicat că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, era vorba 
despre boli ereditare. Voia să știe dacă ar fi putut exista cauze 
externe pentru respectivele afecţiuni, ca de exemplu otrăviri 
sau poate greșeli în prescrierea unor medicamente. 

— Ce i-aţi răspuns? 

— Că o astfel de presupunere e absurdă. Maladiile genetice 
endemice se datorează izolării acestei comunităţi urbane și, pe 
cale de consecinţă, unei anumite consangvinităţi în mariajele 
din care provin copiii. Fiind vorba de mariaje între persoane care 
sunt mai mult sau mai puţin înrudite, bolile de ochi se repetă cu 
o frecvență mai mare. E un fenomen obișnuit în comunităţile 
izolate: regiunea lacului St. Jean din Québec, de pildă; sau 
comunităţile Amish din Statele Unite. Același fenomen are loc și 
la Guernon. Cei din partea locului nu se omoară cu 
transhumanţța... Ce rost ar avea să căutăm o altă explicaţie 
pentru acest fenomen? 

Fără să fie deloc stânjenit de prezenţa lui Niemans, medicul 
se apucă să îmbrace o pereche de pantaloni bleumarin, dintr-o 
stofă foarte fină. Chernece era, vădit, un tip elegant. Polițistul 
continuă: 

— V-a mai pus și alte întrebări? 

— Am discutat despre grefe și transplanturi. 

— Grefe? 

Medicul își încheia acum cămașa. 

— Grefe oculare, da. N-am înţeles nimic din întrebările lui. 

— Nu v-a explicat contextul anchetei? 

— Nu. Totuși, i-am dat toate explicaţiile solicitate. Voia să știe 
dacă era cu putinţă să existe o persoană interesată de 
prelevarea globilor oculari în vederea unui posibil transplant de 
cornee, de pildă. 

Așadar, Joisneau se gândise la o posibilă pistă chirurgicală. 

— Și? E posibil? 


Chernece se opri și-și trecu dosul palmei peste bărbie, de 
parcă ar fi vrut să verifice asprimea bărbii ce începuse să-i 
crească. De dincolo de pereţii de sticlă, luminile și frunzișul 
copacilor filtrau lumina în forme stranii. 

— l-am explicat că o atare operaţie nu și-ar avea rostul. 
Corneele artificiale sunt îndeajuns de răspândite în ziua de azi, 
iar materialele din care sunt făcute acestea au evoluat enorm. 
Cât despre retine, nu s-a găsit încă o modalitate eficientă pentru 
a le conserva. Ca urmare, nici vorbă de grefe directe. Doctorul 
râse scurt: Toate poveștile alea cu trafic de organe ţin mai 
degrabă de folclorul urban. 

— Au mai fost și alte întrebări? 

— Nu. Părea dezamăgit de ceea ce a aflat de la mine. 

— L-aţi sfătuit cumva să se adreseze altcuiva? l-ați dat vreo 
altă adresă? 

Chernece râse: 

— Pe cuvântul meu, întrebările astea sună de parcă v-aţi fi 
pierdut colegul! 

— Răspundeţi-mi, vă rog. Aţi putea oare deduce încotro a 
plecat după ce v-aţi întâlnit? V-a spus cumva unde intenţiona să 
plece? 

— Nu, nicidecum. Aș vrea, totuși, să-mi spuneți și mie despre 
ce e vorba... 

Niemans scoase din buzunarul hainei fotografiile cadavrului 
lui Caillois și le înșiră pe birou. 

— Despre asta e vorba. 

Chernece își puse ochelarii, aprinse o lampă și cercetă 
fotografiile. Pleoapele deschise, orbitele mutilate... 

— Dumnezeule..., îngăimă el. 

Părea îngrozit și, în egală măsură, fascinat de ceea ce vedea. 
Niemans observă în treacăt o colecţie de stilete cromate, 
așezate într-un penar chinezesc, la marginea mesei. Se hotărî să 
treacă la o nouă serie de întrebări. Dacă tot avea în față un 
specialist, avea să profite și să-i pună câteva întrebări din aria 
lui de expertiză. 

— Avem două victime care au fost aduse în stare aceasta. 
Credeţi că o astfel de mutilare a fost dusă la bun sfârșit de un 
profesionist? 

Chernece ridică ochii. Pe frunte se iviseră broboane de 
sudoare. Tăcu o vreme, apoi rosti, la rândul său, o întrebare: 


— Dumnezeule mare... ce vreţi să spuneți? 

— Vorbesc de îndepărtarea ochilor. Am și câteva fotografii din 
prim-plan, adăugă el, întinzându-i cele câteva imagini în care 
rănile oculare fuseseră fotografiate de aproape. Recunoașteți 
cumva un anumit mod de secţionare, care ar fi putut fi pus în 
practică de cineva din branșă? Sunt aceste răni specifice? 
Ucigaşul a extras globii oculari având mare grijă să nu atingă 
pleoapele: este aceasta o practică curentă în chirurgia oculară? 
Ar fi fost nevoie de cunoștințe anatomice aprofundate? 

Chernece examină din nou fotografiile. 

— Cine-a putut comite o asemenea grozăvie? Ce fel de 
monstru? Unde s-au întâmplat atrocitățile acestea? 

— În preajma Guernon-ului. Doctore, răspundeţi vă rog la 
întrebarea mea: după părerea dumneavoastră, cel care a făcut 
asta era un profesionist? 

Oftalmologul se îndreptă de spate. 

— Îmi pare rău. Nu... nu aș putea să vă spun. 

— Ce tehnică a folosit, în opinia dumneavoastră? 

Medicul privi din nou clișeele. 

— Cred că a strecurat o lamă sub globii oculari... A tranșat 
nervii optici și mușchii oculomotori, folosindu-se de supleţea 
pleoapei. Cred că apoi a întors ochiul, folosind latul lamei pe 
post de pârghie. Ca pe o monedă, înţelegeţi? 

Niemans își vâri fotografiile înapoi în buzunar. Medicul pălise 
și îi urmărea fiecare gest cu atenţie, ca și cum ar fi putut să 
vadă în continuare fotografiile, prin țesătura hainei. Cămașa i se 
umezise de sudoare. 

— Aș avea și o întrebare mai generală, ca să zic așa, urmă 
Niemans. Am să vă rog să vă gândiţi bine înainte de a-mi da un 
răspuns. 

Medicul făcu un pas înapoi. Veranda părea locuită de reflexiile 
mișcătoare ale coroanelor copacilor dimprejur. li făcu semn 
polițistului să continue. 

— Ce anume ar putea să aibă în comun ochii și mâinile unui 
om? Ce legături v-aţi putea imagina între aceste părţi ale 
corpului uman? ` 

Oftalmologul schiță câțiva pași. Incet-încet, era pe cale să-și 
recapete calmul, stăpânirea de sine și morga de om de știință. 


— Punctul comun mi se pare evident, rosti el în cele din urmă. 
Ochiul și mâna constituie singurele părţi cu adevărat unice ale 
corpului nostru. 

Ni&mans tresări. De la convorbirea cu Marc Costes, simțea că 
exista o legătură, fără să poată preciza care era aceea. Acum, 
venise rândul său să fie năpădit de sudoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— lrișii ochilor noștri sunt unici. Miile de fibrile care îi compun 
alcătuiesc un desen care e propriu fiecărui individ. E ca o marcă 
biologică, cizelată de către genele noastre. Irisul constituie un 
semn particular la fel de semnificativ precum amprentele 
digitale. Așadar, acesta e punctul comun al ochilor și mâinilor: 
sunt singurele părți ale corpului nostru care poartă o semnătură 
biologică irepetabilă. O semnătură biometrică, spun specialiștii. 
Lasă un cadavru fără ochi și fără mâini și îl vei priva de 
posibilitatea de a fi identificat. Și ce mai înseamnă, oare, un om 
care moare fără să-și păstreze această identitate? Un nimeni. 
Un cadavru anonim, care și-a pierdut identitatea profundă. 
Sufletul, am putea spune. Cine poate ști? Intr-un fel, ar fi greu 
de imaginat un sfârșit mai atroce. Corpul devine asemenea unei 
gropi comune cu pereţi din carne. 

Pereții de sticlă permiteau luminii exterioare să își joace 
reflexiile în pupilele incolore ale lui Chernecă, întărind senzaţia 
de transluciditate pe care ţi-o dădeau. De fapt, întreaga 
încăpere părea acum un uriaș iris de sticlă. Planșele anatomice, 
silueta în contre-jour a medicului, ghearele umbrelor copacilor, 
toate dansau, ca-n planul îndepărtat al unei oglinzi. 

Comisarul avu o revelaţie: se gândi la mâinile lui Caillois, care 
erau lipsite de amprente. Ucigașul nu le tăiase. Fără îndoială, 
motivul pentru care asasinul ignorase mâinile victimei sale era 
tocmai caracterul anonim al acestora. 

Asasinul fura semnăturile biologice ale victimelor sale. 

— Dacă mă întrebaţi pe mine, continuă doctorul, ochii permit 
o identificare mai exactă decât amprentele. Ar putea fi o temă 
de gândire pentru specialiștii din poliţie. 

— De ce spuneţi asta? 

Chernece zâmbi. Îşi regăsise aplombul profesoral. 

— Anumiți oameni de știință cred că în adâncul irisului poate 
fi citită nu doar starea de sănătate a unei persoane, ci și 
întreaga sa istorie. Pliurile strălucitoare din jurul pupilei poartă 


în ele informaţii legate de geneza noastră... Aţi auzit vreodată 
vorbindu-se despre indologi? 

Fără să-și dea seama de ce, Niemans presimţea că aceste 
cuvinte urmau să lumineze, dintr-o parte, întreaga anchetă. Nu 
reușise încă să-și dea seama care avea să-i fie concluzia finală, 
dar era convins că ucigașul împărtășea ideile oftalmologului. 
Chernece continuă: 

— E o disciplină care s-a născut la sfârșitul secolului trecut. 
Un dresor de vulturi de origine germană a constatat un fenomen 
ieșit din comun. Una dintre păsările sale de pradă își rupsese 
piciorul, iar bărbatul în cauză și-a dat atunci seama că irisul 
ochilor vulturului avea o urmă nouă: un firicel auriu. De parcă 
accidentul avusese ecou în ochiul păsării de pradă! Aceste 
ecouri fizice chiar există, domnule. Sunt convins de asta. Cine 
știe? Poate că ucigașul pe care-l căutaţi, scoțând ochii victimei, 
a vrut să șteargă urmele unui eveniment care ar fi putut fi citit 
în fundul irișilor săi? 

Niemans se retrase câţiva pași, urmărind umbra medicului 
alungindu-se, pe măsură ce se îndepărta. Işi rosti ultima 
întrebare: 

— De ce n-aţi răspuns la telefon, azi după-amiază? 

— Fiindcă am decuplat telefonul, răspunse doctorul, zâmbind. 
Lunea nu acord consultații. Plănuiam să-mi dedic după-amiaza și 
seara ordinii din cabinet... 

Chernece se întoarse lângă dulap și luă o vestă de pe un 
umeraș. O îmbrăcă cu un singur gest amplu, precis. Inveșmântat 
în bleumarin întunecat din cap până în picioare, medicul era 
elegant, sobru, trasat parcă cu rigla. Reluă, realizând parcă abia 
atunci motivul vizitei lui Niemans: 

— Ah, aţi încercat să mă contactaţi. Îmi pare atât de rău! V-aș 
fi putut răspunde la toate întrebările prin telefon. Imi pare rău că 
v-am facut să pierdeţi timpul. 

Tipul nu credea o iotă din ceea ce spunea. Emana egoism și 
indiferență prin toţi porii frunţii sale bronzate. Cu siguranță, 
uitase deja de orbitele mutilate ale lui R&my Caillois. 

Niemans privi planșele de pe pereţi, cu globi oculari disecaţi, 
cu vase sanguine ce brăzdau albul ochilor, de parcă ar fi 
reflectat umbrele arborilor de dincolo de sticla groasă a ereţilor 
și acoperișului. 

— Nu mi-am pierdut timpul, șuieră el. 


Afară, o nouă surpriză îl aștepta pe comisarul Ni&emans. Un 
bărbat părea că așteaptă, rezemat de mașina sa, scăldat în 
lumina unui felinar. Era la fel de înalt ca el însuși, părea să aibă 
rădăcini arabe, părul împletit în codițe rasta, o bonetă colorată 
și un barbișon diabolic. 

Un poliţist cu experienţă e capabil să recunoască un individ 
periculos atunci când îl întâlnește. lar găliganul din fața lui, în 
ciuda atitudinii sale relaxate, aparţinea acestei categorii. li 
amintea de traficanţii pe care-i urmărise de atâtea ori sub 
mantia nopţii pariziene. Niemans era gata să jure că individul 
avea asupra sa o armă de foc, ascunsă dar la îndemână. 

Se apropie, cu mâna încleștată pe tocul revolverului MR73. 
Nu-i veni să-și creadă ochilor: arabul zâmbea. 

— Domnul comisar Ni&emans? întrebă el, atunci când îi mai 
despărțeau doar câţiva metri. 

Arabul își duse mâna sub haină. Niemans scoase pe dată 
arma și o aţinti asupra acestuia. 

— Nicio mișcare! 

Bărbatul cu chip de sfinx zâmbi, afișând un amestec de 
stăpânire de sine și ironie; lui Niemans nu-i mai fusese dat să 
întâlnească un asemenea tupeu, nici măcar la cei mai dați 
dracului dintre suspecţii pe care îi urmărise de-a lungul carierei 
sale. 

Arabul rosti, calm: 

— Ușurel, domnule comisar. Numele meu e Karim Abdouf. 
Sunt locotenent de poliţie. Căpitanul Barnes mi-a spus că am să 
vă găsesc aici. 

Într-o clipă, arabul își încheie gestul, scoțându-și din buzunar 
legitimaţia tricoloră și deschizând-o, în lumina felinarului. 
Ni&mans își puse arma înapoi în toc, fără prea multă convingere. 
Îl măsură din cap până-n picioare pe tânărul arab. Sub codiţele 
rastafariene, zări sclipirea mai multor cercei. 

— Ești de la brigada din Annecy? întrebă el, neîncrezător. 

— Nu. Vin de la Sarzac, din departamentul Lot. 

— Nu știu pe unde vine asta. 

Karim își puse legitimaţia înapoi în buzunar. 

— Nu suntem prea cunoscuţi în branșă. 

Niemans zâmbi, fără să-și ia ochii de la găliganul din faţa sa. 

— Și ce fel de poliţist spui că ești? 


Sfinxul dădu un bobârnac antenei radio a mașinii și spuse: 
— Sunt polițistul de care aveţi nevoie, domnule comisar. 


38. 


Pe drumul de întoarcere, cei doi polițiști intrară într-un mic 
restaurant de pe șoseaua naţională N56, ca să bea o cafea. In 
depărtare, pe stradă, se vedeau luminile puternice ale unui 
baraj rutier al jandarmilor și un șir de faruri ale mașinilor care 
încetineau la vederea girofarurilor și a barierelor. 

Niemans ascultă cu atenţie discursul precipitat al lui Abdouf, 
polițistul apărut din neant a cărui anchetă, deși neverosimilă, 
părea strâns legată de cea privind crimele din Guernon. Cu 
toate acestea, povestea junelui arab era de neînțeles. Vorbea 
despre o mamă fugară, o fetiţă transformată în băiat, niște 
diavoli care încercau să distrugă chipul copilei, pe care-l 
considerau un soi de corp delict... Părea un delir fără cap și 
coadă, însă, odată cu acest amestec haotic de informaţii, 
locotenentul din Sarzac îi adusese și dovada materială a faptului 
că Philippe Sertys, în noaptea de duminică spre luni, profanase 
un mormânt din cimitirul micului oraș din departamentul Lot. 

lar această informaţie era crucială. 

Philippe Sertys era, nu încăpea nicio îndoială, un profanator 
de morminte. Desigur, dovada finală avea să fie obținută prin 
compararea particulelor descoperite în apropierea cimitirului din 
Sarzac cu pneurile autoturismului Lada. Dar, dacă aceste urme 
aveau să confirme bănuiala arabului, Niemans avea să aibă, în 
sfârșit, o dovadă concretă a culpabilităţii victimei din cazul său. 

În schimb, comisarul n-avea nici cea mai mică idee despre 
felul în care se potriveau, în propria anchetă, celelalte elemente 
furnizate de Karim Abdouf: tot basmul cu fetița și mama 
urmărite de „diavoli”. Ni&mans îl întrebă pe Karim: 

— La ce concluzii ai ajuns? 

Tânărul arab se juca, nervos, cu un cub de zahăr. 

— Cred că diavolii s-au trezit noaptea trecută dintr-un motiv 
pe care nu-l cunosc și că Sertys a venit la școala și la cimitirul 
din orașul meu pentru a verifica încă o dată un element aflat în 
legătură cu fuga din 1982. 


— Sertys ar fi, așadar, unul dintre diavolii de care-mi vorbești? 

— Exact. 

— E absurd, pufni Ni&mans. În 1982, Philippe Sertys avea 
doisprezece ani. Mă îndoiesc că îţi poţi imagina o modalitate 
prin care un puști de doisprezece ani ar putea să terorizeze o 
femeie în toată firea, urmărind-o prin toată Franța. 

Karim Abdouf se încruntă. 

— Știu. Incă n-am pus chiar totul cap la cap. 

Niemans zâmbi și își mai comandă o cafea. Încă nu știa dacă 
putea să dea crezare tuturor spuselor lui Karim Abdouf. De fapt, 
nu știa câtă încredere putea să aibă într-un rastafarian de un 
metru optzeci și cinci, cu dreadlocks și un revolver 
neregulamentar în dotare, care, după toate probabilitățile, 
conducea un Audi furat. Insă toată povestea pe care i-o 
depănase Abdouf nu era cu nimic mai puţin trasă de păr decât 
propria sa ipoteză privind culpabilitatea victimelor. În plus, 
tânărul arab era animat de-o furie și de o neliniște ale naibii de 
molipsitoare. 

În cele din urmă se hotărî să aibă încredere în el. Îi oferi cheia 
biroului său de la universitate, unde Karim avea să poată 
consulta întregul dosar, apoi îi explică ipoteza sa secretă privind 
ancheta în curs. 

Cu voce domoală, comisarul își dezvălui convingerile cele mai 
profunde: victimele erau ele însele vinovate de ceva, iar 
ucigașul ducea la capăt o răzbunare... sau mai multe. Rezumă 
indiciile nu tocmai solide care sprijineau această ipoteză: 
depozitul izolat și carnetul lui Philippe Sertys; schizofrenia și 
brutalitatea lui Rémy Caillois. Ni&mans îi vorbi și despre „râurile 
purpurii”, o sintagmă pe care nu reușise să și-o explice, apoi 
rezumă starea de fapt a momentului: era în așteptarea 
rezultatelor celei de-a doua autopsii, iar cel de-al doilea cadavru 
ascundea, poate, un nou mesaj din partea criminalului. 

li împărtăși, de asemenea, speranța că una sau mai multe 
dintre direcţiile de cercetare lansate în toată regiunea aveau să 
ofere, în cele din urmă, vreun indiciu decisiv. În fine, îi povesti 
despre Eric Joisneau și, cu glas scăzut, își rosti pentru întâia oară 
îngrijorarea. 

Abdouf îi puse mai multe întrebări privind dispariţia 
locotenentului, care părea că-l interesează în mod deosebit. Fu 
rândul lui Niemans să-i pună o întrebare: 


— Ai vreo idee în privinţa asta? 

Tânărul poliţist zâmbi trist. 

— Aceeași ca a dumneavoastră, domnule comisar. Cred că 
omul dumneavoastră a avut o problemă. A pus degetul pe ceva 
important și a vrut să acţioneze de unul singur, ca să se poată 
da mare ulterior. E posibil să fi descoperit un indiciu capital, 
care însă i-a explodat în plină figură. Sper că mă înșel, dar e 
posibil ca Joisneau să fi descoperit identitatea criminalului și - la 
fel de posibil - acest lucru să-l fi costat viaţa. 

Karim tăcu. Niemans avea privirile aţintite spre luminile 
barajului rutier. Deși nu-și mărturisise nici măcar sieși acest 
lucru, de când se trezise la bibliotecă avusese aceeași 
certitudine. Karim reluă: 

— Sper să nu mă consideraţi cinic, domnule comisar. De azi- 
dimineaţă am trecut dintr-un coșmar într-altul. lar acum mă aflu 
aici, la Guernon, unde dau peste un criminal care le scoate ochii 
victimelor. Și peste dumneavoastră, Pierre Niemans, unul dintre 
capetele de afiș ale poliţiei franceze, care, însă, afișează un aer 
aproape la fel de confuz și pare aproape la fel de pierdut ca și 
mine în fundătura asta. Așa că am decis să nu mă mai mir de 
nimic. După părerea mea, crimele acestea sunt direct legate de 
ancheta pe care o întreprind și, credeţi-mă, sunt gata să merg 
până la capăt pentru a afla adevărul. 

Cei doi polițiști părăsiră localul. 

_ Trecuse de miezul nopţii. O burniţă ușoară încărca atmosfera. 
In depărtare, jandarmii continuau să înfrunte intemperiile, la 
barajul rutier. Un șir de automobile își așteptau cuminţi rândul la 
control. Unii dintre șoferi își scoseseră capetele pe geam și 
priveau circumspect pistoalele-mitralieră ale jandarmilor. 

Din obișnuinţă, aruncă o privire pe receptorul de mesaje 
radio. Avusese un apel din partea lui Costes. Polițistul îi telefonă 
imediat medicului. 

— Ce e? Ai terminat cu autopsia? 

— Nu chiar, dar aș vrea să vă arăt ceva. Veniţi la spital. 

— Nu-mi poţi spune la telefon? 

— Nu. În plus, mai aștept rezultatele unor analize, trebuie să 
sosească din clipă-n clipă. Veniţi încoace. Până când ajungeţi, o 
să fiu gata. 

Niemans închise. 

— Noutăţi? vru să afle Karim. 


— Posibil. Trebuie să mă întâlnesc cu legistul. Tu ce-ai de 
gând să faci? 

— Am venit aici pentru a-l interoga pe Philippe Sertys. Sertys 
e mort. În consecinţă, voi trece la următoarea etapă. 

— Care ar fi aceasta? 

— Vreau să aflu în ce împrejurări a murit tatăl lui Judith. A 
dispărut aici, la Guernon, și sunt aproape sigur că diavolii mei 
au avut de-a face cu această dispariţie. 

— La ce anume te gândești? Crezi că a fost ucis? 

— De ce nu? 

Niemans clătină din cap, neîncrezător: 

— Am puricat arhivele Jandarmeriei și cele ale comisariatelor 
de poliţie din toată regiunea, din ultimii douăzeci și cinci de ani. 
Nici urmă de astfel de fapte. Și, încă o dată, ţine seama că 
Sertys era un ţânc atunci când... 

— Voi vedea. Oricum, sunt absolut convins că voi găsi o 
legătură între moartea tatălui lui Judith și numele uneia sau 
alteia dintre victimele din ancheta dumneavoastră. 

— De unde ai de gând să începi? 

— Am să încep de la cimitir, spuse Karim, zâmbind. Am 
devenit specialist în cimitire, e ca o a doua natură... Vreau să 
mă conving că Sylvain Hérault este într-adevăr înmormântat 
aici, la Guernon. Am sunat deja la Taverlay și am dat de urma 
dovezilor privind nașterea lui Judith Herault, unicul copil al lui 
Sylvain și Fabienne Hérault. S-a născut în 1972, aici, la Spitalul 
Universitar Regional. Am dat așadar de urma certificatului ei de 
naștere. Mai rămâne să vedem cum rezolvăm cu certificatul de 
deces... 

Niemans îi întinse o hârtiuță pe care notase numărul 
telefonului său mobil și coordonatele de radio-mesagerie. 

— Pentru informaţiile confidenţiale, am să te rog să folosești 
pagerul. 

Karim Abdouf puse hârtiuţă în buzunar și declară, pe un ton 
pe cât de doct, pe atât de ironic: 

— „Într-o anchetă, fiecare fapt, fiecare martor e o oglindă, în 
care se reflectă adevărurile despre crimă...” 

— Poftim? 

— V-am ascultat una dintre conferinţe, domnule comisar, pe 
când eram la școala de poliţie. 

— Și? 


Karim își ridică gulerul hainei. 

— Ei bine, dacă tot veni vorba de oglinzi, ancheta mea și a 
dumneavoastră sunt poziționate așa... 

Își ridică mâinile și-și așeză palmele paralel, una în faţa 
celeilalte. 

— Se reflectă una într-alta, înțelegeţi? Și, într-unul dintre 
unghiurile moarte, la naiba, acolo ne așteaptă criminalul! 

— Cum pot să dau de tine? 

— Am să vă contactez eu. Am solicitat un telefon mobil, dar 
cei răspunzători de bugetul comisariatului din Sarzac pe anul 
acesta n-au consimţit să mi-l acorde. 

Tânărul poliţist se înclină, salutând în stil arăbesc, apoi se 
făcu nevăzut, la fel de discret precum apăruse. 

Niemans se îndreptă la rândul său spre mașină. Aruncă o 
ultimă privire spre Audi-ul nou-nouț care tocmai demara, 
stropind totul în jur. Se simţi deodată bătrân, uzat, amorţit de 
noapte, de ani și de incertitudini. Simţea pe limbă un gust de 
neant. Dar, pe de altă parte, se simțea mai puternic: de acum 
avea un aliat. 

Un aliat de mare calibru. 


39. 


Cristalele răspândeau irizaţii roz, verzi, albastre și galbene. 
Reflexii prismatice pestrițe, fragmente de lumină ca într-un 
caleidoscop, prizoniere sub transparenţa lamelelor. Ni&mans își 
desprinse privirea din microscop și-l întrebă pe Costes: 

— Ce sunt astea? 

Medicul răspunse pe un ton nesigur, de parcă nici el n-ar fi 
putut crede ce spunea: 

— Sticlă, comisare. De data asta, ucigașul ne-a lăsat particule 
de sticlă. 

— Unde? În care parte a corpului? 

— Tot în fundul orbitelor, pe faţa interioară a pleoapelor. Ca 
niște lacrimi pietrificate, lipite de ţesut. 

Cei doi se aflau în morga spitalului. Tânărul doctor purta o 
bluză pătată cu sânge. Era pentru prima oară când Niemans Îl 
vedea așa, proțăpit lângă masa de autopsie acoperită cu faianţă 


albă. Îmbrăcămintea și locul în care se aflau păreau să-i dea un 
soi de autoritate glacială. Legistul zâmbi, ascuns dincolo de 
ochelari. 

— Apă, gheaţă, sticlă. Înrudirea materialelor e evidentă. 

— Încă mai sunt în stare să observ evidenţele, mormăi 
Niemans, apropiindu-se de cadavrul aflat în centrul încăperii, 
sub un cearșaf. Dar ce înseamnă toate astea? Adică: spre ce loc 
vrea să ne trimită, de astă dată? Fragmentele astea de sticlă au 
vreo particularitate? 

— Aștept sa-mi trimită Astier rezultatele. A dat o fugă la 
laborator ca să studieze mai aprofundat cele găsite și să 
determine originea exactă a cioburilor. Când se întoarce a 
promis că ne aduce și analiza prafului și a fragmentelor culese 
în antrepozit. Are deja un răspuns în ceea ce privește cerneala 
cu care s-a scris în carnet, dar e un răspuns mai degrabă 
nesatisfăcător: e vorba de cerneală obișnuită. Cât despre 
paginile umplute cu cifre, câtă vreme nu vom avea alte 
elemente... Am verificat doar scrisul, îi aparţine într-adevăr lui 
Sertys. 

Niemans își trecu mâna spre creștet, în răspăr: aproape că 
uitase de indiciile prelevate de la antrepozit. Tăcerea se 
prelungi. Polițistul ridică ochii și surprinse pe chipul lui Costes o 
sclipire de inteligenţă, de parcă în ochi i s-ar fi oglindit o ecuaţie 
matematică căreia tocmai îi descoperise soluţia. Comisarul 
întrebă, iritat: 

— Ce e? 

— Nimic. Doar că... Apă, gheaţă, sticlă. De fiecare dată e 
vorba de cristale. 

— Ti-am spus că încă mai sunt capabil să constat... 

— E vorba de cristale, dar fiecare corespunde altui nivel de 
temperatură. 

— Nu înțeleg. 

Costes își împreună mâinile. 

— Structura acestor cristale e stabilă la niveluri diferite pe o 
scară a temperaturilor, comisare. Rece, pentru gheață. 
Temperatura ambiantă în cazul apei. Nisipul ars la temperaturi 
extrem de mari poate fi preschimbat în sticlă. 

Niemans flutură din mână a lehamite, înfuriat. 

— Ei și? Cu ce ne ajută asta la rezolvarea cazului? 


Costes plecă privirea, retrăgându-se ca o ţestoasă în 
carapacea propriei timidităţi. 

— Cu nimic. Era doar o observație... 

— Mai bine spune-mi despre mutilările la care a fost supus 
cadavrul. 

— Cu excepţia mâinilor amputate, cadavrul e în exact aceeași 
stare cu cel al lui Caillois. Lipsesc doar urmele de tortură. 

— Sertys n-a fost torturat? 

— Nu. E limpede că ucigașul aflase deja tot ceea ce voia să 
știe. A trecut direct la acțiune. Dar suferinţa a fost cu siguranţă 
cumplită pentru că ucigașul mai întâi și-a mutilat victima: i-a 
secționat mâinile, i-a extirpat globii oculari și abia apoi a 
strangulat-o. 

— Tehnica de strangulare? 

— Aceeași, comisare. A utilizat un fir metalic, cu care l-a legat 
pe Sertys, la fel ca prima dată. Și urmele legăturilor pe membre 
sunt identice. 

— Și mâinile? Cu ce a tranșat încheieturile? 

— Greu de spus cu exactitate. Am impresia că a utilizat 
același tip de cablu metalic, ca pe un fir de tăiat mămăliga. L-a 
înfășurat în jurul încheieturilor și a tras de capete cu o forță 
extraordinară. Cel pe care-l căutăm e un colos. O forţă a naturii. 

Niemans căzu pe gânduri. În ciuda acestor elemente, care ar 
fi putut aduce un plus de claritate, îi venea greu să-l vizualizeze 
în minte pe ucigaș. Nici măcar o siluetă. Ceva îl împiedica să 
vadă limpede. Când se gândea la ucigaș, avea în minte o 
entitate, o forță, o manifestare energetică, iar nu o persoană. 

— La ce oră a avut loc crima? 

— Nu știu. Având în vedere temperatura scăzută din adâncul 
ghețarului, e imposibil să ajungem la o concluzie în această 
privinţă. 

Ușa încăperii se deschise brusc. Un tip solid, cu o figură 
palidă, nas turtit și privirea limpede își făcu apariţia. Avea ochii 
mari, uriași. Costes făcu prezentările. Noul sosit era Patrick 
Astier. Chimistul trecu direct la subiect, așezând o punguţă de 
plastic pe masă. 

— Am compoziția sticlei: nisip de Fontainebleau, sodiu, 
plumb, potasiu și borax. In funcţie de proporţiile elementelor 
componente, putem să deducem de unde provine. În cazul de 
faţă, sticla provine din cărămizile de sticlă, cele folosite la 


piscine, sau la construcţiile din anii treizeci. Ucigașul pare că 
vrea să ne conducă spre un loc cu pereţi din sticlă și... 

Niemans nu-l mai ascultă. Făcuse deja stânga-mprejur și 
pornise spre ieșire. Într-o clipă, într-o revelaţie orbitoare, își 
amintise de plafonul și pereţii de sticlă din cabinetul 
oftalmologului. Înjură în gând. Nu putea fi o coincidenţă: 
Edmond Chernece avea să fie cea de-a treia victimă. 

Marc Costes strigă în urma poliţistului, în timp ce acesta 
deschidea deja ușa: 

— Dar încotro aţi pornit așa? 

Niemans replică, peste umăr: 

— Știu unde urmează să acţioneze ucigașul. Poate că încă nu 
e prea târziu. 

leșea, când Astier îl ajunse din urmă și-l apucă de mânecă. 

— Domnule comisar, am și compoziția prafului din 
antrepozit... 

Niemans îl privi pe chimist prin ochelarii aburiţi. 

— Despre ce e vorba? 

— Știţi, deșeurile acelea pe care le-aţi colectat la depozit... 

— Ei bine? 

— Sunt oase, domnule comisar. Oase de animale. 

— Ce animale? 

— În principiu, șobolani. Pare o nebunie, dar tipul ăsta, Sertys, 
cred că avea acolo o crescătorie de șobolani și... 

Niemans se înfioră. 

— Mai târziu, șuieră el. Vorbim mai târziu, când mă întorc. 

e 

Cu mâinile încleștate pe volan, Niemans gonea pe drumul 
naţional cu o sută cincizeci la oră. 

Dacă doctorul Edmond Chernece era următoarea victimă, 
însemna că acesta era, totodată, și cel de-al treilea vinovat. 

După Remy Caillois. 

După Philippe Sertys. 

lar dacă era vinovat, însemna că el era ucigașul tânărului Eric 
Joisneau. _ 

La dracu'! Comisarul își mușca buzele, ca să nu urle. Işi 
repeta mereu în gând greșelile pe care le făcuse de la bun 
început, alcătuind un bilanț al propriei incompetente. Refuzase 
să facă el însuși vizita la institut, din cauza prostiei cu câinii. 
Așa, ratase primul indiciu. 


De aici, totul o luase la vale. 

In timp ce el înainta ca un crab în ancheta sa, în timp ce se 
juca de-a ucenicul alpinist în adâncul ghețarului sau o interoga 
pe mama lui Sertys, Eric Joisneau dăduse fuga la institut și 
aflase ceva important. Un fapt care îl condusese direct la 
Chernece acasă. Dar tânărul locotenent se lăsase purtat de val. 
Nu reușise să evalueze corect implicaţiile descoperirii sale. Nu 
fusese destul de precaut în prezenţa medicului și îi pusese 
întrebări privind un aspect crucial al anchetei, referitoare la un 
adevăr periculos pentru oftalmologul însuși. Fără îndoială, 
acesta era motivul pentru care Chernece îl eliminase. 

Puțin câte puţin, în mintea lui Niemans se contura o nouă 
certitudine, terifiantă, pentru care nu avea nicio dovadă în afara 
propriei intuiţii: Caillois, Sertys și Chernece erau cu toţii implicaţi 
în ceva. Împărtășeau o culpă comună. 

O vină mortală. 


NOI SUNTEM STĂPÂNII, NOI SUNTEM SCLAVII. 

NOI SUNTEM PRETUTINDENI, NOI NU SUNTEM NICĂIERI. 
NOI SUNTEM SUPRAVEGHETORII. 

NOI STĂPÂNIM RÂURILE DE PURPURĂ. 


Era oare cu putinţă ca acel „NOI” să însemne cei trei bărbaţi? 

Erau oare Caillois, Sertys și Chernece stăpânii „râurilor de 
purpură”? Puseseră aceștia la cale o conspirație împotriva 
întregului oraș, iar complotul lor fusese chiar mobilul crimelor? 


40. 


De data aceasta, ușa era întredeschisă. Niemans o apucă 
imediat pe coridorul din dreapta și se îndreptă spre veranda cu 
pereţi de sticlă. Penumbră. Tăcere. Instrumentele optice 
profesionale, ca niște siluete masive, arogante. Polițistul își 
scoase revolverul din toc și dădu ocol încăperii, cu arma în 
mână. Nimeni. Doar conturul umbrelor copacilor care dansau pe 
pardoseală, răzbătând prin cărămizile de sticlă ale pereţilor 
translucizi. 


Reveni în reședința propriu-zisă a medicului. Aruncă o privire 
în sala de așteptare cufundată în întuneric. Parcurse un culoar 
pavat cu marmură, și remarcă, într-un colț, un suport pentru 
umbrele în care erau sprijinite mai multe bastoane cu miner de 
fildeș. Descoperi apoi un salon cu mobilier masiv, în tonuri 
întunecate, apoi mai multe dormitoare bătrânicioase, cu paturi 
din lemn furniruit. Nimeni. Nici urmă de vreo luptă sau de fugă. 

Niemans, ţinând în mână revolverul MR73, urcă scările și 
ajunse la etajul superior. Intră în micul birou care mirosea a foi 
de tutun și ceară de lustruit. Descoperi niște cufere din piele 
fină cu încuietori aurite, așezate pe o carpetă persană uzată. 

Polițistul înaintă în întuneric. Locul acesta puţea a ameninţare 
și a moarte. Printr-o lucarnă ovală se zăreau vârfurile coroanelor 
copacilor, zgâlţăite de vântul furios. Se gândi și ajunse la 
concluzia că această lucarnă se afla deasupra acoperișului din 
țigle de sticlă al verandei. Deschise cu brutalitate fereastra și își 
îndreptă privirea spre suprafața transparentă. 

Sângele îi îngheţă în vine. De-a lungul pătratelor ude, biciuite 
de ploaie, reflexia cadavrului lui Chernece părea șifonată, 
datorită reliefului ţiglelor de sticlă. Avea braţele desfăcute și 
picioarele apropiate, de parcă ar fi fost crucificat. Un martir 
reflectat pe suprafaţa unui lac de acuarelă verzuie. 

Cu un urlet mut oprit în gâtlej, Niemans observă atent reflexia 
și încercă să deducă locul exact în care se afla cadavrul. Brusc, 
înţelese iluzia optică și se întinse pentru a putea vedea mai bine 
afară, pe fereastră. Se întoarse cu faţa spre partea superioară a 
fațadei. Corpul era suspendat chiar deasupra lucarnei. 

În bătaia vântului încărcat de stropi de ploaie, Edmond 
Chernece era țintuit pe fațada casei, asemenea unui basorelief 
al terorii. 

Polițistul se retrase în încăpere, ieși din micul birou și urcă din 
patru în patru treptele înguste de lemn ce duceau în pod. 
Deschise fereastra dinspre fațadă, urcă pe pervazul acesteia și, 
în sfârșit, ajunse pe streașină acoperișului, de unde putea să 
vadă de aproape cadavrul răposatului Edmond Chernece. 

Ochii îi fuseseră scoși. Orbitele sfâșiate expuneau vântului și 
ploii găvanele goale. Braţele desfăcute se terminau cu niște 
cioturi însângerate. Cadavrul era menţinut în poziţia aceea de o 
încrengătură de cabluri strălucitoare, împletite, care făcuseră să 


plesnească pielea palidă a corpolentei victime. Niemans, 
înfruntând aversa rece, își refăcu socotelile. 

Rémy Caillois. 

Philippe Sertys. 

Edmond Chernece. 

Certitudinile la care reflectase pe drum încoace îl năpădiră iar. 
NU: crimele nu fuseseră comise de un homosexual care căuta o 
anumită înfățișare sau o anumită constituţie fizică. NU: nu era 
vorba de un ucigaș în serie care sacrifica victime inocente, 
pradă propriei nebunii. Aveau de-a face cu un ucigaș cât se 
poate de raţional, care își despuia victimele de identitatea cea 
mai profundă, de înseși mărcile lor biologice, și care acţiona sub 
imperiul unei motivații cât se poate de precise: răzbunarea. 

Ni&mans se retrase înapoi în pod. În casa morții liniștea se 
înstăpânise în asemenea măsură încât i se păru că-și poate auzi 
sângele zvâcnindu-i în tâmple. Era conștient că nu descoperise 
încă totul. Și știa prea bine care avea să fie ultimul rezultat al 
căutărilor: corpul neînsufleţit al lui Joisneau se afla pe aici pe 
undeva, în această casă. 

Cu câteva ore înainte de-a fi ucis, Chernece ucisese el însuși. 

e 

Niemans cercetă fiecare încăpere în parte, fiecare piesă de 
mobilier, fiecare cotlon. Întoarse cu susul în jos bucătăria, 
salonul, toate camerele. Făcu săpături în grădină, goli o 
magazie, săpă la rădăcina copacilor. Intr-un târziu descoperi la 
parter, chiar sub scările ce duceau la etaj, o ușă acoperită cu 
tapet. Smulse cu brutalitate panoul: descoperise intrarea în 
pivniță. 

Cobori în fugă treptele, reconstituind în gând succesiunea 
celor întâmplate. Atunci când, la ora douăzeci și trei, îl 
surprinsese pe doctor în chiloţi și tricou, acesta tocmai își 
încheiase macabra operaţiune: uciderea lui Joisneau. Acesta era 
motivul pentru care își deconectase telefonul. Acesta era 
motivul pentru care simţise nevoia să-și pună în ordine 
cabinetul, unde probabil că îl înjunghiase pe Joisneau cu unul 
dintre stiletele cromate pe care le remarcase comisarul, așezate 
într-un penar chinezesc. Acesta era motivul pentru care se 
îmbrăcase cu un costum nou și își pregătise bagajele pe care 
Niemans le văzuse sus, în birou. 


Stupid și orb la toate acestea, Niemans îl interogase pe călău 
imediat după ce acesta își dusese la bun sfârșit funesta 
îndeletnicire. 

In pivniţă, polițistul descoperi, năpădite de pânze de păianjen, 
mai multe rasteluri de metal încărcate cu sute de sticle de vin. 
Sticle fumurii, sigilate cu ceară roșie și purtând etichete gălbui- 
închis. Polițistul răscoli fiecare colțișor al pivniţei, muţind din loc 
butoaie și trăgând deoparte rastelurile și spărgând, astfel, mai 
multe sticle. Vinul vechi umplu pivniţa cu efluvii îmbătătoare. 

Scăldat în sudoare, urlând și scuipând, Niemans descoperi, 
într-un târziu, o fosă închisă cu o ușă de metal, blocată cu două 
zăvoare. Smulse încuietorile și deschise ușa de metal. 

Dincolo de ea, în adâncul gropii, odihnea cadavrul lui 
Joisneau, pe jumătate scufundat într-un lichid negru, coroziv. În 
jurul lui pluteau flacoanele verzi de Destop!!. Miasmele chimice 
își începuseră îngrozitoarea acţiune de eliberare a gazelor din 
corp și de consumare a cărnii, pe care o lichefiau încet, 
anihilând fără grabă și iremediabil entitatea fizică ce fusese Eric 
Joisneau, locotenent în cadrul secţiei regionale a Poliţiei 
judiciare din Grenoble. Ochii deschişi ai puștiului luceau din 
adâncul atrocelui mormânt și păreau aţintiţi asupra comisarului. 

Ni&mans se dădu un pas înapoi și urlă. Simţi cum stomacul îi 
urca în gât. Vomă tot ce-avea în mațe, își scuipă furia și 
remușcările, agăţându-se de unul dintre rastelurile cu vinuri, 
într-o cascadă de clinchete de cioburi și gâlgâit de vin. 

e 

N-avea idee cât timp trecuse de când se lăsase învăluit în 
amestecul de efluvii alcoolice și miasme acide. Simţi urcând din 
adâncul minţii, ca o maree neagră și veninoasă, un ultim 
adevăr, care nu avea de-a face cu execuţia lui Joisneau, dar care 
punea într-o lumină nouă seria de crime de la Guernon. 

Marc Costes evidenţiase înrudirea celor trei materiale care 
marcaseră fiecare dintre cele trei omoruri: apa, gheața și sticla. 
Niemans înţelese că nu această înrudire era importantă, ci 
contextul în care fuseseră descoperite cele trei cadavre. 

Rémy Caillois fusese descoperit datorită reflexiei cadavrului 
său în apa râului. 

Cadavrul lui Philippe Sertys se oglindise în peretele de gheaţă 
al crevasei din adâncul ghețarului. 


11 Marcă de gel / lichid coroziv pentru desfundarea canalizării. (n. tr.). 


Pe Edmond Chernece îl văzuse mai întâi crucificat în oglinda 
acoperișului din ţigle de sticlă. 

Ucigașul își regiza crimele de așa manieră încât mai întâi să 
fie descoperite imaginile în oglindă ale corpurilor, iar nu 
corpurile în sine. 

Ce putea să însemne asta? 

De ce se străduia ucigașul atât de mult să pună la cale 
această dedublare a înfățișării victimelor sale? 

Niemans nu era în stare să găsească o explicaţie raţională a 
acestei strategii, dar presimţea că între dublurile oglindite și 
separarea de corp a mâinilor și ochilor, care priva cadavrele de 
identitatea lor profundă, de unicitatea lor, exista o legătură 
ascunsă. Presimţea că acestea erau două iterații convergente 
ale uneia și aceleiași sentințe, pronunţată de un tribunal care nu 
îngăduia apelul la alte instanţe: distrugerea totală a FIINȚEI 
celor condamnați. 

Ce păcate împovărau oare conștiința celor trei bărbaţi, astfel 
încât să merite să fie reduși la simple reflexii, iar fiinţa să le fie 
despuiată de orice semn distinctiv? 


VIII 


41. 


Cimitirul din Guernon nu semăna deloc cu cel din Sarzac. 
Pietrele funerare din marmură albă erau înșirate ca tot atâtea 
aisberguri miniaturale pe oceanul de un verde întunecat al 
peluzei. Crucile se înălţau ca niște siluete curioase, ridicate în 
vârful picioarelor. Doar frunzele moarte aduse de vânt, pete 
galbene pe smaraldul gazonului, făceau notă discordantă. Karim 
Abdouf parcurgea metodic, cu răbdare, fiecare rând de 
morminte, citind numele și epitafurile gravate în piatră, în 
marmură sau metal. 

Deocamdată nu reușise să localizeze mormântul lui Sylvain 
Hérault. 

Înaintând printre morminte, se gândea la ancheta sa și la 
turnura neașteptată pe care aceasta o luase în ultimele ore. 
Venise în Guernon cât putuse de repede, fără să ezite să 
„împrumute” un superb Audi. Venind aici, credea că avea să 
aresteze un profanator de morminte. In schimb, iată că se 
trezise cufundat în misterul unor crime în serie. După ce citise și 
memorase întreg dosarul anchetei lui Niemans, încerca acum să 
se convingă de importanţa propriei anchete. Spargerea de la 
școală și profanarea cavoului din Sarzac dezvăluiseră destinul 
tragic al unei familii, un destin care se dovedea legat de crimele 
din Guernon. Sertys era personaj-cheie în ambele cazuri, iar 
Karim era hotărât să meargă în continuare pe drumul lui în 
această anchetă, sperând să descopere și alte puncte de 
contact, alte legături. 

Dar nu spirala abisală a revelaţiilor acestui caz era cea care îl 
fascina mai mult, ci faptul că se regăsea acum alături de Pierre 
Niemans, comisarul ale cărui cuvinte îl marcaseră în asemenea 
măsură pe când participa la seminariile de la Cannes-Ecluse. 
Polițistul care le vorbise lui și colegilor săi despre reflexii în 
oglinzi și despre structurile atomice. Un om de acţiune, violent, 
coleric și încăpățânat. Un anchetator strălucit, temut în toată 


lumea interlopă, dar care fusese în cele din urmă trimis pe tușă 
din pricina caracterului său nestăpânit și a acceselor sale de 
violenţă cvasi-psihotică. Karim nu înceta să se gândească la 
noul său aliat. Era mândru, desigur. Și surescitat. Dar, mai ales, 
îl tulbura faptul că se gândise la acest tip chiar azi, cu câteva 
ore înainte să-l fi întâlnit în carne și oase. 

Sfârși de parcurs cea din urmă alee a cimitirului. Nici urmă de 
Sylvain Hérault. Nu-i mai rămânea decât să facă o vizită în 
clădirea cu arhitectură de capelă, străjuită de două coloane 
obosite: crematoriul. Din câţiva pași, locotenentul ajunse în 
prag. Încă o dată, se încăpăţâna să cerceteze până la capăt. În 
fața sa se deschidea un culoar luminat, având de-o parte și de 
alta șiruri de mici cufere de piatră care aveau gravate nume și 
date. Porni înainte în sala Cenușii, aruncând scurte priviri în 
stânga și în dreapta. Ușiţe mici, de dimensiunile unor cutii 
poștale, se înșirau pe mai multe etaje, fiecare dintre ele marcată 
de câte o inscripţie, cu caractere și motive decorative diverse. 
Ici-colo, în câte-o nișă, un buchet de flori fanate întrerupea 
monotonia, apoi înșiruirea se relua. In capăt, pe un perete placat 
cu marmură, era înscris textul unei rugăciuni. 

Karim continuă să înainteze. O briză umedă, abia perceptibilă, 
se lucea simțită între zidurile clădirii. Pardoseala pătată cu urme 
de var era plină cu petale uscate. 

Atunci văzu placa funerară. Se apropie și citi: Sylvain Herault. 
Născut în februarie 1951. Mort în august 1980. Karim nu se 
așteptase ca tatăl lui Judith să fi fost incinerat. Era o alegere 
care nu se potrivea cu convingerile religioase ale lui Fabienne. 

Și totuși, nu acest lucru îl surprinse cel mai mult, ci florile 
roșii, vii și pline de sevă, care fuseseră așezate în nișa 
corespunzătoare plăcii funerare a lui Sylvain Hérault. Karim 
pipăi petalele: buchetul era cât se poate de proaspăt, fusese 
pus acolo chiar în acea zi. Polițistul dădu să se întoarcă, dar își 
opri gestul la jumătate și pocni din degete. 

Joaca asta de-a v-aţi ascunselea nu mai avea sfârșit. 

leși din cimitir și dădu ocol zidului de incintă, în căutarea unei 
case, a unei barăci care ar fi putut să-l adăpostească pe 
paznicul cimitirului. Pe latura stângă a sanctuarului descoperi un 
mic pavilion cu aer sinistru. Într-o fereastră se zărea o lumină 
anemică. 


Deschise poarta fără zgomot și intră într-o curticică bizară, 
acoperită de un grilaj, asemenea unei colivii gigantice. De 
undeva se auzea un uguit. Unde mai nimerise de data asta? 

Karim mai făcu câţiva pași, iar uguitul se accentuă, fiind 
dublat de un zgomot de aripi. Polițistul miji ochii și văzu un zid 
cu multe nișe, asemenea celui din crematoriu. Porumbei. Sute 
de porumbei cenușii picoteau în nișele de-un verde întunecat. 
Polițistul urcă cele trei trepte ale casei și apăsă butonul soneriei. 

Ușa se deschise aproape imediat. 

— Ce cauţi aici, ticălosule? 

Un bărbat își făcuse apariţia în prag, cu o pușcă îndreptată 
asupra sa. 

— Sunt de la poliţie, anunţă calm Karim. Daţi-mi voie să vă 
arăt legitimaţia și... 

— Sigur că da, băi, arăbete... lar eu sunt Sfântul Duh! Nu 
mișca! 

Polițistul cobori treptele, cu spatele. Insulta îl iritase, dar, 
chiar și dacă n-ar fi rostit-o, tot i-ar fi venit să-i facă felul 
individului din faţa sa. 

— Nu mișca, ţi-am spus! răcni groparul, îndreptându-și ţeava 
armei spre fața poliţistului. 

Avea spume în colțul gurii. 

Karim se dădu încet înapoi, încă vreo câţiva pași. Bărbatul 
tremura. Coborî și el prima treaptă. Își ţinea arma ca un ţăran 
care își îndreaptă furca spre un vampir în filmele de mâna a 
doua. Undeva în spate, porumbeii fâlfâiau din aripi, simțind, 
poate, tensiunea care domina întreaga scenă. 

— Îţi fac praf mutra... 

— M-aș mira, taică. N-ai arma încărcată. 

Bălosul râse: 

— Zici tu? Aseară am încărcat-o, bulangiule! 

— Poate, dar n-ai băgat glonţul pe ţeavă. 

Bărbatul își plecă o clipă privirea spre pușcă. Karim profită. 
Dintr-un salt, urcă cele două trepte și, cu mâna stângă, dădu 
deoparte țeava uleioasă a armei, în timp ce cu dreapta își 
scoase revolverul Glock. Îl împinse pe bărbat până în ușă și-i 
strivi încheietura de toc. 

Acesta urlă și scăpă arma din mână. Când ridică ochii, avea în 
față orificiul negru al pistolului automat, îndreptat spre fruntea 
sa. 


— Ascultă-mă, imbecilule, șuieră Karim. Am nevoie de 
informaţii. Îmi răspunzi la întrebări și m-am cărat, povestea se 
încheie aici. Faci pe nebunul și treaba se complică. Se complică 
al naibii de urât, mai ales pentru tine. S-a înţeles? 

Paznicul încuviinţă din cap, cu ochii ieșiţi din orbite de 
spaimă. Din priviri îi dispăruse orice urmă de agresivitate și fața 
îi devenise foarte roșie. Roșeaţa panicii, pe care Karim o 
cunoștea prea bine. Il strânse de gât și rosti: 

— Sylvain Herault. Incinerat în august 1980. Spune-mi tot ce 
știi. 

— Herault? îngăimă groparul. Nu-l cunosc. 

Karim îl trase spre sine, apoi îl trânti de colțul peretelui. 
Paznicul se strâmbă de durere și câţiva stropi de sânge 
împroșcară piatra din dreptul cefei acestuia. Panica se 
răspândise în volieră, iar porumbeii zburătăceau care încotro, 
prizonieri ai grilajului care acoperea curtea. Polițistul șopti: 

— Sylvain Herault. Soţia lui e o femeie înaltă. Brunetă. Păr 
creţ. Purta ochelari. Era foarte frumoasă. La fel ca fiica ei. 
Gândește-te! 

Bălosul înclină rapid din cap, o succesiune de mișcări 
nervoase. 

— Am priceput, acum mi-aduc aminte. A fost o înmormântare 
foarte ciudată. N-a venit nimeni. 

— Cum așa, nimeni? 

— Așa cum ţi-am zis, n-a fost nimeni. Nici măcar nevasta 
tipului n-a venit. M-a plătit în avans pentru incinerare și n-a mai 
văzut-o nimeni pe la Guernon. Am ars cadavrul... Singur. 

— Bărbatul... Care a fost cauza morţii? 

— A fost un accident... Un accident de mașină. 

Arabul își aminti de autostradă și de fotografiile atroce ale 
cadavrului copilei. Violenţa pe șosele: un nou leitmotiv, un nou 
element recurent. Abdouf îi dădu drumul individului. Deasupra 
lor, porumbeii se învârteau derutaţi, izbindu-se de plafonul 
uriașei colivii care era curtea pavilionului. 

— Ce știi despre accident, în ce împrejurări s-a produs? 

— L-a... l-a lovit careva cu mașina, pe şoseaua 
departamentală ce duce spre Belledonne. Tipul era pe bicicletă, 
mergea la muncă... Șoferul probabil că era beat. 

— A avut loc o anchetă? 


— Nu știu... În orice caz, nu l-au găsit niciodată pe cel care l-a 
lovit. Cadavrul a fost găsit pe marginea drumului, făcut terci. 

Karim era descumpănit, nu știa ce să mai creadă. 

— Spui că mergea la muncă... Unde lucra? 

— Lucra în satele de la munte, era cristalier... 

— Ce-i aia? 

— Sunt cei care caută cristale preţioase, pe creste... Am 
înţeles că era cel mai priceput și că își asuma riscuri enorme... 

Karim schimbă direcţia conversației: 

— De ce n-a participat nimeni din oraș la ceremonia funerară? 

Bărbatul își masa gâtul zdrelit, privind cu jale la porumbeii săi 
răniți. 

— Erau noi pe-aici, se mutaseră de curând dintr-un alt oraș... 
Taverlay... undeva la munte. Nu cred că i-a trecut cuiva prin 
minte să vină la înmormântare. Ti-am spus, n-a fost nimeni! 

Karim puse o ultimă întrebare: 

— Am văzut că e un buchet de flori în dreptul urnei. Cine l-a 
adus? 

Paznicul își rotea de jur-împrejur privirea hăituită. Un 
porumbel muribund îi căzu pe umăr și el își stăpâni un țipăt. 
Apoi mormăi: 

— Mereu sunt flori la... 

— Cine le aduce? repetă Karim. E cumva o femeie foarte 
înaltă? O femeie cu păr lung, brunetă? E Fabienne Hérault 
cumva? 

Bătrânul clătină din cap, vehement. 

— Atunci, cine? 

Bălosul ezită, de parcă s-ar fi temut să rostească silabele 
care-i atârnau de vârful limbii ca un firicel de salivă. În jur 
pluteau fulgi și pene cenușii. Într-un târziu, murmură: 

— A fost Sophie... Sophie Caillois. 

Polițistul fu luat prin surprindere. Deodată, între cele două 
cazuri apărea o nouă legătură. O legătură al naibii de clară 
ameninţa să-i facă inima să explodeze. Întrebă, apropiindu-și 
faţa la câțiva milimetri de cea a bărbatului: 

— CINE? 

— Da, sughiță paznicul. Nevasta lui Rémy Caillois. Vine în 
fiecare săptămână. Uneori chiar mai des... Când am auzit la 
radio despre crimă, am vrut să anunţ jandarmii... Vă jur... Am 


vrut să le dau informaţia asta... poate că are legătură cu crima. 
Eu... 

Karim îl împinse pe bătrân cât colo, lăsându-l cu grilajele și 
orătăniile lui. Izbi poarta de fier forjat și alergă la mașină. Inima-i 
bătea mai tare ca un clopot. 


42. 


Karim conduse până în dreptul clădirii principale a 
Universităţii. Îl reperă de îndată pe polițistul care supraveghea 
intrarea principală, fără îndoială cel ce fusese însărcinat să o 
urmărească pe Sophie Caillois. Își văzu de drum, încercând să 
nu sară nimănui în ochi, dădu ocol clădirii și descoperi o intrare 
secundară: o ușă vitrată dublă, sub o streașină de beton crăpată 
ce fusese cârpită cu o folie de plastic. Polițistul își opri mașina la 
vreo sută de metri de această intrare și începu să studieze 
planul clădirii, luat în trecere din biroul lui Niemans; pe acest 
plan, cineva indicase apartamentul familiei Caillois, cel cu 
numărul 34. 7 

leși în ploaie și se îndreptă spre intrarea secundară. Işi duse 
mâinile la tâmple și-și lipi faţa de sticla ușii, încercând să 
distingă ceva din interiorul cufundat în întuneric. Ușile erau 
încuiate cu un lacăt trecut printr-un lanţ antifurt de motocicletă, 
un model mai vechi. Ploaia se întețise și izbea prelata de plastic 
de pe streașină cu zgomotul unui concert de muzică tehno. Un 
zgomot suficient de puternic încât să-i înăbușe în fașă orice 
rezerve ar fi putut avea cu privire la intrările prin efracţie. Karim 
se dădu un pas înapoi și izbi ușa de sticlă cu călcâiul, făcând-o 
tăndări. 

Pătrunse într-un culoar întunecat care dădea în holul cel mare 
al clădirii. Dincolo de pereţii de sticlă, îl zări pe poliţistul-planton, 
care tremura afară, în ploaie. Se strecură în casa scărilor, către 
dreapta, apoi urcă treptele din patru în patru. Luminile de veghe 
de pe scări îi permiteau să se deplaseze fără să fie nevoit să 
aprindă neoanele. Karim se străduia să pășească cât mai ușor, 
astfel încât treptele suspendate și lamele metalice centrale care 
țineau loc de balustradă să nu stârnească ecoul. 


Ajuns la etajul opt, unde se aflau camerele ocupate de 
studenţii interni, fu surprins de liniștea care domnea acolo. 
Karim porni pe culoarul lung, lăsându-se călăuzit de planul 
adnotat al lui Ni&mans. Înaintând, văzu soneriile de la uși, care 
aveau înscrise numele locatarilor. Pardoseala acoperită cu 
linoleum îi atenua zgomotul pașilor. 

Deși era ora două noaptea, s-ar fi așteptat ca, măcar din 
unele camere, să audă muzică, zgomotul de fond al unei 
emisiuni radio, orice care să-i fi arătat că dincolo de uși exista 
viață. Nu se auzea însă absolut nimic. Studenţii părea să se fi 
baricadat în camere, până la urmă, înspăimântați de 
posibilitatea de-a cădea victime ucigașului venit să le scoată 
ochii. Continuă să înainteze și găsi ușa pe care o căuta. Ezită o 
clipă, renunţă să apese butonul soneriei și bătu ușor la ușă. 

Niciun răspuns. 

Bătu din nou, la fel de discret. Tot niciun răspuns. Dinăuntru 
nu răzbătea absolut niciun sunet, nici cel mai infim foșnet. 
Ciudat, căci prezența santinelei din fața cladirii indica faptul că 
Sophie Caillois ar fi trebuit să fie acasă. 

Mânat de o inspiraţie de moment, Karim își scoase revolverul 
Glock din toc și cercetă încuietoarea. Ușa nu avea zăvorul de 
siguranţă pus. Își trase pe mâini o pereche de mănuși de 
cauciuc și scoase din buzunar un evantai de tije subțiri din 
plastic. Strecură una dintre ele sub pana încuietorii principale și 
apăsă pe tăblia ușii, trăgând-o concomitent în sus. În câteva 
secunde, ușa era deschisă. Karim intră fără zgomot în locuinţă. 

Vizită fiecare încăpere a apartamentului. Nimeni. Un al 
șaselea simţ îi șoptea că femeia plecase și nu mai avea de gând 
să se întoarcă vreodată. Își reluă explorarea, mai atent de astă 
dată. Observă imaginile ciudate suspendate pe pereţi: atleți cu 
mutre de naziști, în alb-negru, evoluând la inele sau alergând pe 
pista unui stadion. Căută deasupra mobilelor și prin sertare. 
Nimic. Sophie Caillois nu lăsase în urmă niciun mesaj, niciun 
semn care să-i trădeze plecarea, dar Karim simţea că tipa își 
făcuse bagajele. Cu toate acestea, ceva îl determina să nu plece 
încă din apartament, deși n-ar fi putut spune cu exactitate ce 
anume. Se învărti, privind în jur, studie atent tot ce îl înconjura, 
încercând să-și dea seama ce anume i se păruse atât de ciudat, 
încât să sfideze întreaga logică a situaţiei. 

În cele din urmă, găsi ceea ce căuta. 


În apartament plutea un miros puternic de clei. Mirosea a 
adeziv pentru tapet, mai exact, abia uscat. Karim începu să 
cerceteze pereții. Işi redecoraseră oare Rémy și Sophie Caillois 
apartamentul cu doar câteva zile înaintea exploziei de violență? 
Era, oare, doar o simplă coincidenţă? Karim respinse ideea unei 
întâmplări: în cazul pe care îl ancheta, nimic nu se datora 
hazardului, niciun element nu se situa în afara coșmarului 
general. 

Sub imperiul inspiraţiei de moment, dădu la o parte câteva 
mobile și înlătură o fâșie de tapet. Nimic. Se opri. Se afla în 
afara jurisdicției sale, nu avea un mandat de percheziţie și 
tocmai se pregătea să devasteze apartamentul unei femei care 
urma să devină suspecta principală în acest caz. Ezită o clipă, 
înghiţi în sec, apoi mai desprinse o fâșie de tapet. Tot nimic. 
Karim făcu stânga împrejur și își strecură degetele sub altă 
fâșie. Trase spre sine, dezvăluind stratul existent anterior pe o 
suprafaţă mai mare. 

Pe perete se putea vedea finalul unei inscripţii, cu litere de 
culoare brună. Singurul cuvânt pe care îl putea distinge era 
PURPURA. Smulse imediat fâșia alăturată din stânga, iar mesajul 
se dezvălui în întregime, sub rămășițele de clei. 


AM SĂ URC DIN NOU LA IZVOARELE 
RÂURILOR DE PURPURĂ. 
JUDITH 


Era scrisul unui copil, iar în loc de cerneală, literele erau scrise 
cu sânge. Inscripţia era gravată în tencuială, săpată parcă cu 
vârful unui cuţit. Moartea lui Rémy Caillois. „Râurile de 
purpură”. Judith. Nu mai era vorba doar de legături, de ecouri, 
de asocieri. Era limpede: cele două cazuri erau, de fapt, unul și 
același. 

Brusc, auzi un foșnet undeva în spatele său. 

Karim se întoarse, scoțându-și, dintr-o reacţie instinctivă, 
revolverul Glock și aţintindu-l, cu ambele mâini, în direcția de 
unde se auzise zgomotul. Apucă să vadă o umbră care dispărea 
dincolo de ușa rămasă deschisă. Urlă și se precipită afară, pe 
urmele intrusului. 

Silueta apucase să dispară dincolo de colţul coridorului. 
Zgomotul pașilor grăbiţi stârnise un început de panică în rândul 


locatarilor, care păreau că așteptaseră doar un semn că se 
întâmpla ceva periculos pentru a-și face simțită prezenţa. Mai 
multe uși erau întredeschise, lăsând să se vadă priviri curioase 
și speriate. 

În pas alergător, polițistul trecu la rândul său de colţul 
culoarului și se lansă în următoarea linie dreaptă, auzind deja 
ecourile pașilor celuilalt în casa scărilor. 

Porni și el în jos, pe scări. Lamelele metalice vibrau zgomotos, 
în timp ce umbra cobora pe treptele de granit. Karim alerga pe 
urmele sale în salturi, abia atingând câte-o treaptă de pe fiecare 
palier. 

Etajele se succedau, iar Karim câștiga teren. Îl despărțeau 
doar câţiva metri de prada sa. Acum coborau același palier, de-o 
parte și de cealaltă a peretelui de lame verticale. Polițistul zări, 
mai jos, umerii acoperiţi de un impermeabil negru, lucios, ai 
celui urmărit. Întinse mâna printre lamele și apucă mâneca 
umbrei, în dreptul umărului acesteia. Nu îl agăţase însă 
îndeajuns de strâns, căci umbra se smulse, răsucindu-i mâna, 
care rămase blocată în menghina dintre două lamele. Karim își 
reluă cursa. Pierduse câteva secunde. 

Ajunse în holul vast de la parter. Era pustiu și cufundat într-o 
liniște mormântală. Karim îl văzu pe polițistul de afară, care nici 
nu se clintise. Se repezi spre ușa secundară prin care intrase el 
însuși. Zadarnic. Nici aici nu era nimeni. O perdea de ploaie îi 
bloca vederea spre exterior. 

Karim înjură. Trecu prin fereastra sfărâmată și privi în jur, 
cercetând campusul cufundat în negura aversei torențiale. 
Nimeni. Nicio mașină. Doar larma asurzitoare a apei care se 
scurgea pe prelata de plastic. Karim lăsă arma în jos și făcu cale 
întoarsă, sperând că personajul misterios se mai afla încă în 
interiorul clădirii. 

Brusc, un val uriaș îl catapultă spre ușa spartă. Luat prin 
surprindere, își scăpă revolverul. Fu scăldat de un șuvoi 
îngheţat. Ghemuit la sol, Karim aruncă o privire în sus și înţelese 
că folia de plastic care cârpea streașină cedase sub greutatea 
aversei. 

Probabil fusese o întâmplare. 

Însă în clipa următoare, de dincolo de folia ce rămăsese încă 
suspendată în două fire metalice, se ivi umbra: neagră, lucioasă. 
Purta un impermeabil negru, colanţi, iar faţa îi era ascunsă sub o 


mască tricotată și o cască de ciclist. Umbra, care lucea precum 
un bondar vitrificat, ţinea în mâini propriul său revolver Glock, 
cu ţeava îndreptată spre faţa sa. 

Polițistul deschise gura, dar nu reuși să rostească niciun 
cuvânt. 

Brusc, umbra apăsă pe trăgaci, golind încărcătorul și stârnind 
un vacarm infernal de geamuri sparte. Karim se făcu ghem, 
protejându-și faţa cu mâinile. Urlă, în timp ce ecourile 
împușcăturilor se amestecau cu zgomotul sticlei făcute ţăndări 
și cu vuietul ploii. 

Karim numără până la șaisprezece, numărul total de gloanţe 
din încărcător, și găsi puterea să-și ridice privirea când ultimele 
tuburi abia atingeau solul. Apucă să vadă arma căzând din 
mâna umbrei și pe aceasta făcându-se nevăzută dincolo de 
cortina  aversei diluviene. Era o mână cu pielea mată, 
musculoasă, plină de urmele unor zgârieturi, cu un pansament 
și degete cu unghii tăiate scurt. 

O mână de femeie. 

Polițistul își privi timp de câteva secunde revolverul Glock a 
cărui ţeavă încă mai fumega. Mai exact, privirea îi rămase fixată 
pe patul armei, brăzdat de hașuri. Încă mai auzea în minte 
zgomotul asurzitor al împușcăturilor. Simţea în nări mirosul 
violent al prafului de pușcă. Alte câteva secunde mai târziu, 
polițistul care păzea intrarea principală a clădirii își făcu în 
sfârșit apariţia, cu arma în mână. 

Dar Karim nu-i ascultă somaţiile și nici urletele care trădau 
panica. În apocalipsa diluviană ce îl înconjura, avea acum două 
certitudini. Prima: ucigașa îi cruțase viaţa. Cealaltă: avea acum 
amprentele ei digitale. 


43. 


— Ce căutai acasă la Sophie Caillois? Eşti în afara jurisdicției 
tale, ai încălcat o mulțime de legi elementare, am putea să... 

Karim îl privea senin pe căpitanul Vermont care se ambala, cu 
teasta lui rasă și fața care-i deveneau stacojii. Încuviința ușor 
din cap și se străduia, fără prea mult succes, să pară spăşit. 
Rosti: 


— l-am explicat deja absolut tot căpitanului Barnes. Crimele 
de la Guernon au legătură cu un caz pe care îl anchetez... Niște 
incidente care au avut loc în orașul meu, la Sarzac, în 
departamentul Lot. 

— Ei, asta-i o noutate. Totuși, ceea ce spui nu-mi explică în 
niciun fel prezenţa ta acasă la un martor important și nici 
intrarea prin efracţie în apartamentul respectiv. 

— Am convenit cu comisarul Niemans să... 

— Lasă-l pe Niemans. Nu se mai ocupă de acest caz, spuse 
Vermont, întinzându-i un ordin de misiune peste masă. Cei de la 
secţia regională a Poliţiei Judiciare din Grenoble au preluat 
cazul. 

— Chiar așa? 

— Comisarul Ni&mans este luat el însuși în colimator. Noaptea 
trecută a stâlcit în bătaie un huligan englez, la ieșirea de la 
meciul de pe Parc des Princes. Afacerea s-a complicat și 
comisarul a fost rechemat la Paris. 

Karim înțelegea acum motivele pentru care Niemans 
condusese ancheta din acest orășel. Polițistul de fier voia, fără 
îndoială, să se facă uitat aici, după a nu știu câta ieșire în decor 
într-un stil ce-i era caracteristic. Dar nu credea că Niemans avea 
să se întoarcă la Paris în noaptea aceasta. Nu. Nu credea că 
acesta avea să abandoneze ancheta, nu pentru a se pune la 
dispoziţia Serviciului de Investigații Interne sau a 
Comandamentului central de la Palais-Bourbon. Pierre Niemans 
avea să descopere mai întâi criminalul și motivele acestuia. lar 
Karim avea să îi fie alături. În ciuda acestei convingeri, se 
prefăcu că-i dă satisfacţie căpitanului de jandarmi. 

— Cei de la SRPJ au preluat ancheta deja? 

— Nu încă, îi răspunse Vermont. Va trebui să-i punem la 
curent cu tot ce am aflat și am făcut până acum. 

— Se pare că nu o să vă lipsească prea mult Niemans. 

— Te înșeli. Tipul e bolnav la cap, dar cunoaște lumea crimei 
ca pe propriul buzunar. Cu cei de la Grenoble va trebui s-o luăm 
de la capăt, de la zero. Și încotro o să o apucăm, ia zi? 

Karim se ridică și-și rezemă mâinile pe birou, aplecându-se 
spre căpitan. 

— Sunaţi-l pe comisarul Henri Crozier de la secția de poliţie 
din Sarzac. Verificaţi informaţiile pe care vi le-am dat. Fie că e 
sau nu jurisdicția mea, ancheta mea e legată de crimele din 


Guernon. Una dintre victime, Philippe Sertys, a profanat un 
mormânt din cimitirul din Sarzac, noaptea trecută, chiar înainte 
de a muri. 

Vermont se strâmbă, sceptic. 

— Fă-mi un raport. Victime care profanează morminte... 
Poliţiști care aterizează aici, venind din toate părțile... Dacă ai 
avut cumva impresia că povestea asta nu era îndeajuns de 
complicată... 

— Eu... 

— Ucigașul a acţionat din nou. 

Karim se întoarse. Ni&mans își făcuse apariţia în cadrul ușii. 
Era palid la față și chipul îi era devastat. Arabul se gândi la 
fețele sculptate pe pietrele funerare pe care le văzuse în 
ultimele ore. 

— Edmond  Chernece, continuă Niemans. Oftalmolog la 
Annecy. 

Se apropie de birou și-i privi ţintă pe Karim și apoi pe 
Vermont. 

— A fost strangulat cu un cablu metalic. Ochii i-au fost scoși. 
Mâinile i-au fost amputate. Seria continuă. 

Vermont își împinse scaunul până la perete. Câteva secunde 
mai târziu, mormăi, tânguindu-se: 

— Și doar v-am spus... Toată lumea v-a spus... 

— Ce? Ce anume mi-aţi spus? răcni Niemans. 

— Că e un ucigaș în serie. Un criminal psihopat. Ca la 
americani! Trebuie să utilizăm metodele lor. Să chemăm 
specialiști care să îi alcătuiască profilul psihologic... Nu știu, 
dar... Până și eu, un jandarm oarecare din provincie, am... 

Niemans îl întrerupse, urlând: 

— Da, e o serie de crime, dar nu avem de-a face cu un 
criminal în serie! Nu e un dement. Duce la capăt o răzbunare. 
Are un mobil raţional, care are legătură cu victimele sale. Există 
o legătură între cei trei care explică de ce au fost uciși. La 
dracu'! Asta trebuie să aflăm! 

Vermont tăcu, schițând un gest de lehamite. Karim profită de 
răgazul de liniște: 

— Domnule comisar, trebuie să... 

— Nu e momentul. 

Niemans ridică privirea și-și netezi haina, o cochetărie care nu 
se potrivea cu mutra sa ermetică, de polițist dur. Karim insistă: 


— Sophie Caillois și-a luat tălpăşița. 

Privirea de dincolo de ochelarii cu rame rotunde se întoarse 
fulgerător spre el. 

— Cum? Am pus un om care să... 

— N-a văzut nimic. Și, după părerea mea, ea e deja departe. 

Niemans îl privea pe Karim de parcă ar fi avut în faţă un 
animal nemaivăzut, o himeră genetică. 

— Ce-i cu nebunia asta? întrebă el. Ce motive avea să fugă? 

— A fugit fiindcă aţi avut dreptate de la bun început, răspunse 
Karim, adresându-i-se lui Ni&mans, dar cu privirea aţintită spre 
Vermont. Victimele împărtășeau un anumit secret. Un secret 
care e legat de crime. Sophie Caillois a fugit fiindcă știa care 
este acea legătură. Și e posibil să fi fugit fiindcă știe că ar putea 
fi următoarea victimă. 

— Să fiu al naibii... 

Niemans își aranjă ochelarii pe nas. Păru să stea pe gânduri 
câteva secunde, apoi, cu o mișcare a capului similară cu cea a 
unui boxer care evită o lovitură, îi făcu semn lui Karim să 
continue: 

— Mai am și alte noutăţi, domnule comisar. Am descoperit în 
apartamentul soţilor Caillois o inscripţie gravată pe un perete. O 
inscripţie semnată „Judith”, care vorbește despre „râurile de 
purpură”. Sunteţi în căutarea unei legături între victime. Eu vă 
pot oferi cel puţin o astfel de legătură, între Caillois și Sertys: 
Judith. Fetiţa pe care o căutam, cea cu chipul șters de 
pretutindeni. Sertys e cel ce i-a profanat mormântul. lar Caillois 
a primit un mesaj semnat cu numele ei. 

Comisarul se îndreptă spre ușă. 

— Hai cu mine. 

Vermont sări în picioare, înfuriat. 

— Așa, căraţi-vă! Vedeţi-vă de misterele voastre! _ 

Niemans îl împingea deja pe Karim spre ieșire. In urma lor, 
căpitanul urla, ca ieșit din minți: 

— Nu mai ești parte din ancheta asta, Niemans! Ai fost 
înlocuit! Poţi să pricepi chestia asta? Nu mai faci doi bani... Nu 
mai valorezi nimic! Așa că n-ai decât să asculți cât vrei aiurelile 
rastafarianului! Un bătăuș și un golan, grozavă echipă mai 
sunteți! Am să... 

Ni&mans găsi un birou gol, la câteva uși mai încolo. Îl împinse 
înăuntru pe Karim, aprinse lumina și închise ușa, tăind astfel 


răcnetele jandarmului. Luă un scaun și i-l întinse lui Karim. Apoi 
murmură scurt: 
— Te ascult. 


44. 


Karim nu se așeză, ci începu să vorbească pe un ton frenetic: 

— Inscripţia de pe perete spune așa: „Am să urc din nou la 
izvoarele râurilor de purpură”. E scrisă cu sânge și cu o lamă pe 
post de peniță. O imagine de natură să dea oricui coşmaruri 
până la adânci bătrâneţi. Cu atât mai mult cu cât mesajul era 
semnat „Judith”. Fără îndoială, e vorba de Judith Hérault. 
Numele unei moarte, domnule comisar. O fetiță care-a murit în 
1982. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Nici eu, spuse Karim. Dar pot să-mi imaginez câteva dintre 
întâmplările care au marcat acest weekend. 

Ni&mans rămăsese în picioare. Încuviință încet din cap, iar 
tânărul arab continuă: 

— Așa... Ucigaşul l-a eliminat mai întâi pe Rémy Caillois, 
cândva în cursul zilei de sâmbătă. A mutilat corpul, apoi l-a 
îndesat în crăpătura din stâncă. La ce a folosit toată această 
punere în scenă... n-am idee. Insă, încă de-a doua zi, ucigașul a 
stat la pândă, undeva în campus, urmărind tot ce făcea Sophie 
Caillois. Pentru început, femeia nu s-a clintit din apartament. 
Apoi, către amiază de pildă, a sfârșit prin a pleca de acasă. 
Poate că s-a dus să-și caute soțul pe munte. Nu știu. Intre timp, 
ucigașul a pătruns în apartament și și-a anunţat crima, scrijelind 
pe zid: „Am să urc din nou la izvoarele râurilor purpurii”. 

— Continuă. 

— Ceva mai târziu, Sophie Caillois revine acasă și descoperă 
inscripţia. Înțelege semnificaţia acestor cuvinte. Pricepe că 
trecutul e pe cale să vină din urmă, ca un tăvâălug, și că, fără 
îndoială, soțul ei a fost deja ucis. Cuprinsă de panică, renunţă la 
orice precauţie și îi telefonează lui Philippe Sertys, care este - 
sau a fost - complicele soţului ei. 

— De unde ai scos toate astea? 

Karim se aplecă și, cu voce scăzută, continuă: 


— Ipoteza mea e că Sertys, Caillois și soţia sa au fost prieteni 
din copilărie și au comis la un moment dat, pe când erau copii, o 
faptă foarte gravă. Ceva ce are legătură cu expresia „râurile de 
purpură” și cu familia lui Judith. 

— Karim, ţi-am mai spus asta: în anii '80, Caillois și Sertys 
aveau undeva către zece ani, cum poţi să-ţi imaginezi că... 

— Lăsaţi-mă să termin. Philippe Sertys ajunge în 
apartamentul familiei  Caillois. Descoperă la rândul său 
inscripţia. Inţelege și el aluzia la „râurile de purpură” și începe 
să o ia razna. Dar are prezenţa de spirit să acţioneze, căci știe 
că trebuie să mascheze urgent inscripţia, care face referire la 
ceva, la un secret pe care ei trebuie neapărat să-l ţină ascuns. 
Sunt sigur de asta: în ciuda morții lui Caillois, în ciuda 
amenințării unui ucigaș care semnează „Judith”, Sertys și Sophie 
Caillois nu se gândeau în acel moment decât la o modalitate de 
a ascunde dovezile propriei culpabilităţi. Sertys a plecat să facă 
rost de tapet, pe care l-a lipit apoi peste mesajul scrijelit pe 
perete. Asta era motivul pentru care întregul apartament 
mirosea a adeziv. 

Ochii lui Niemans sclipiră, iar Karim înțelese că polițistul 
remarcase și el acest detaliu, cel mai probabil atunci când o 
interogase pe soția lui Caillois. Reluă: 

— Toată duminica, cei doi au așteptat, sau poate c-au mai 
încercat să dea de Caillois, n-am de unde să știu. In cele din 
urmă, către sfârșitul după-amiezii, Sophie Caillois se hotărăște 
să anunțe poliţiei dispariţia soţului său. Cam în același timp, e 
descoperit cadavrul înghesuit în coasta muntelui. 

— Și mai departe ce se întâmplă? 

— In noaptea aceea, Sertys gonește spre Sarzac. 

— De ce? 

— Fiindcă moartea lui Rémy Caillois poartă semnătura lui 
Judith, cea moartă și îngropată de aproape cincisprezece ani la 
Sarzac. lar Sertys știa acest lucru. 

— E cam trasă de păr explicaţia asta. 

— Posibil. Dar noaptea trecută, Sertys s-a aflat la mine în 
oraș, împreună cu un alt complice, care ar putea fi cea de-a 
treia victimă, Chernece. Au răscolit arhivele de la școală și au 
deschis cavoul lui Judith. Atunci când vrei să dai de urma unui 
mort, unde cauţi prima oară? În mormânt! 

— Continuă. 


— Nu știu ce au găsit Sertys și celălalt la Sarzac. Nu știu dacă 
au deschis sicriul fetei. N-am fost lăsat să cercetez amănunțit 
cavoul. Dar am senzaţia că n-au găsit ceea ce se așteptau să 
găsească. S-au întors la Guernon, înspăimântați. Vă daţi seama? 
O fantomă umblă liberă în lume, gata să-i elimine, rând pe rând, 
pe cei care i-au făcut rău... 

— N-ai nicio dovadă pentru toată povestea asta. 

Karim ignoră remarca comisarului, renunțând și la adresarea 
politicoasă de până atunci: 

— E luni dimineaţă, Niemans. La întoarcere, Sertys e surprins 
de fantomă. Asta e cea de-a doua crimă. De data asta, victima 
nu mai e torturată, nu mai suferă. Fantoma știe acum ceea ce 
voia să știe. Nu-i mai rămâne decât să-și pună răzbunarea în 
aplicare. la telefericul, duce cadavrul sus, pe munte. Totul e 
premeditat: a lăsat deja un prim mesaj asupra primei sale 
victime. Va lăsa unul și pe cea de-a doua. Și nu se va opri. 
Răzbunarea pe care ai intuit-o e pe cale să explodeze, Niemans. 

Comisarul se așeză, răpus de oboseală și leoarcă de sudoare. 

— A cui e răzbunarea asta? Și cine e ucigașul? 

— Judith Herault. Sau, mai exact, cineva care se crede Judith. 

Comisarul păstră tăcerea, cu capul plecat. Karim se apropie 
de el: A 

— Am găsit mormântul lui Sylvain Hérault, Niemans. In 
crematoriul din cimitir. N-am aflat nimic deosebit despre 
moartea lui. Sylvain Herault a fost strivit cu mașina de un șofer 
beat sau nepriceput. Poate că ar trebui săpat niţel în direcţia 
asta, sau poate nu. Habar n-am. Dar, în noaptea asta, chiar 
mormântul lui mi-a oferit un nou element. În faţa nișei în care se 
află urna cu cenușa lui Hérault cineva a depus un buchet de 
flori, încă proaspăt. M-am interesat: știi cine ducea flori acolo, 
de ani de zile încoace, săptămână de săptămână? Sophie 
Caillois. 

Niemans clătina greoi din cap, de parcă ar fi fost prins în 
menghina unei migrene cumplite. 

— Și ce explicaţie o să mai inventezi acum? 

— După părerea mea, e vorba despre remușcări. 

Comisarul nu se mai obosi să-i dea vreo replică. Abdouf se 
ridică, urlând: 

— Dar totul se leagă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu 
reușesc să mi-o imaginez pe Sophie Caillois în rolul adevăratului 


vinovat. În schimb, pot să cred că ea împărtășește secretul 
soțului ei și și-a ţinut gura, fie de teamă, fie fiindcă îl iubea sau 
cine știe din ce alt motiv. Cu toate acestea, pe neștiute, duce 
flori la urna lui Sylvain Hérault, din respect pentru această 
familie amărâtă, căreia tipul ei i-a făcut atât de mult rău. 

Karim îngenunche lângă comisar. 

— Niemans, gândește-te! îi ordonă el. Corpul soțului abia a 
fost descoperit. Această crimă, semnată „Judith” reprezintă în 
mod evident răzbunarea puștoaicei de odinioară. Și, cu toate 
acestea, femeia a fost azi la cimitir și a depus un buchet de flori 
la mormântul tatălui ucigașei. Crimele acestea nu-i stârnesc ura 
Sophiei Caillois, ci doar îi provoacă amintiri și îi sporesc 
regretele. La dracu', Niemans, sunt convins că am dreptate. 
Înainte de a dispărea, fata asta a vrut să aducă un ultim omagiu 
familiei Herault. 

Polițistul mai vârstnic nu îi răspunse. Ridurile i se 
accentuaseră și, în lumina slabă, păreau crevase săpate pe 
chipul lui îngheţat. Tăcerea se prelungi. În cele din urmă, Karim 
se ridică și reluă, cu glas răgușit: 

— Niemans, am citit cu atenţie dosarul anchetei tale. Sunt 
acolo și alte indicii, alte detalii care converg spre Judith Herault. 

Comisarul oftă. 

— Te-ascult. Nu știu ce am de câștigat din asta, dar te-ascult. 

Tânărul locotenent începu să se plimbe prin încăpere, ca o 
fiară în cușcă. 

— Din dosar rezultă o singură certitudine în privinţa 
ucigașului: aptitudinile sale de alpinist. Dar ce meserie avea 
Sylvain Herault? Cristalier! Bătea munţii în căutare de cristale 
rare. Era un alpinist de excepţie. Și-a petrecut toată viaţa 
escaladând crestele munţilor și traversând ghețari. Chiar în 
locurile unde au fost găsite primele două victime. 

— El și alte câteva sute de alpiniști din regiune. Asta-i tot? 

— Nu. Ar mai fi și focul. 

— Focul? 

— Am reţinut un detaliu din primul raport de autopsie. O 
observație bizară, care nu-mi iese din minte de când am citit 
acel raport. Corpul lui R&my Caillois avea urme de arsuri. Costes 
a notat că ucigașul a pulverizat benzină pe rănile victimei. „A 
utilizat un pulverizator adaptat pentru a face asta, posibil un 
Kärcher”. 


— Și? 

— Ei bine, există și o altă explicaţie posibilă. Ucigașul ar putea 
fi un înghiţitor de flăcări care să fi pulverizat benzina din propria 
gură. 

— Mă tem că habar n-am despre ce vorbești. 

— Nu, fiindcă ignoraţi un detaliu esenţial: Judith Hérault știa 
să înghită flăcări. E incredibil, dar adevărat. Am stat de vorbă cu 
circarul care a învăţat-o tehnica aceasta, cu câteva săptămâni 
înaintea morţii ei. Era ceva care o fascina; spunea c-ar vrea să 
se folosească de tehnica asta ca de o armă, pentru a-și proteja 
mama. 

Niemans se scărpină la ceafă, neîncrezător. 

— La naiba, Karim, Judith e moartă! 

— Mai e un ultim element, comisare. Unul destul de vag, dar 
care și-ar putea găsi locul în întregul eșafodaj. În primul raport 
de autopsie, apropo de tehnica de strangulare, legistul a scris: 
„a fost vorba de un cablu de frână de la bicicletă, de o coardă 
de pian sau ceva similar”. Sertys a fost ucis în același mod? 

Comisarul încuviință. Karim continuă: 

— Poate că asta nu înseamnă nimic, dar... Fabienne Herault 
cânta la pian. Era chiar foarte talentată. Imaginează-ţi pentru o 
clipă că instrumentul cu care au fost ucise toate cele trei victime 
ar fi fost într-adevăr o coardă de pian. N-am putea vedea în asta 
o legătură simbolică? Un fir întins venind din trecut? 

Fu rândul lui Pierre Niemans să sară în picioare, urlâna: 

— Unde dracu' vrei să ajungi, Karim? Ce anume căutăm? O 
fantomă? 

Karim se foi, făcându-se mic în haina sa de piele, ca un puști 
nehotărât. 

— Nu știu. 

Ni&mans începu să se plimbe și el prin încăpere: 

— Te-ai gândit că ar putea fi mama? 

— Da, desigur, răspunse Karim. Dar nu-i ea. Cu glas scăzut, 
adăugă: ascultă-mă, comisare. Am păstrat partea cea mai bună 
pentru final. Când eram în apartamentul familiei Caillois, am fost 
luat prin surprindere de către însăși această fantomă. Am 
urmărit-o, dar mi-a scăpat. 

— Poftim? 

Karim zâmbi, stânjenit. 

— Vina îmi aparţine. 


— Cum arăta? întrebă imediat Niemans. 

— Era o femeie. l-am văzut mâinile, i-am ascultat răsuflarea. 
În privinţa asta n-am nicio îndoială. Are aproximativ un metru 
șaptezeci înălțime. Mi s-a părut îndeajuns de puternică, dar cu 
siguranţă nu era mama lui Judith. Mama avea peste un metru 
optzeci înălțime și umeri laţi. În privinţa asta, toţi martorii care 
au cunoscut-o au fost de acord. 

— Și-atunci cine ar putea fi? 

— Nu știu. Purta un impermeabil negru și o cască de ciclist 
pusă peste o cagulă. Asta-i tot ce am văzut. 

Niemans se ridică. 

— Va trebui să îi facem publice semnalmentele. 

Karim îl opri: 

— Care semnalmente? „Căutăm o ciclistă dispărută în 
noapte”? 

Karim râniji: 

— Am ceva mai bun. 

Scoase din buzunar revolverul Glock, împachetat într-o folie 
transparentă. 

— Aici sunt amprentele ei. 

— A avut în mână arma ta? 

— Ba chiar a golit tot încărcătorul pe deasupra capului meu. E 
o ucigașă aparte. Și-a asumat o răzbunare psihopată, dar sunt 
convins că nu vrea răul nimănui în afară de ţintele ei. 

Ni&mans smuci ușa, deschizând-o. 

— Urcă la etajul întâi. Cei de la Poliţia Judiciară Regională au 
adus un comparator de amprente. Un CMM nou-nouț, conectat 
direct la baza de date MORPHO. E acolo un tip de la serviciul 
tehnic, venit să-i ajute: Patrick Astier. Urcă la el, probabil ai să-l 
găsești în compania lui Marc Costes, medicul legist. Ăștia doi 
sunt de-ai mei. li tragi deoparte, le explici și compari amprentele 
de pe revolver cu fișele dactilare din MORPHO. 

— Și dacă amprentele nu ne spun nimic nou? 

— Atunci o cauţi pe mamă. Mărturia ei ar fi esenţială. 

— O caut pe femeia aia de mai bine de douăzeci de ore, 
Niemans. Se ascunde și asta îi reușește de minune. 

— la de la capăt toată ancheta. Poate că ai lăsat să-ţi scape 
vreun indiciu. 

Karim sări ca ars: 

— Nu mi-a scăpat nimic. 


— Ba da. Chiar tu mi-ai spus-o. La tine în oraș, la cimitir, 
mormântul copilei e îngrijit. Prin urmare, cineva se ocupă de 
treaba asta în mod regulat. Cine? Cu siguranţă nu-i vorba de 
Sophie Caillois. Află răspunsul la întrebarea asta și-ai s-o găsești 
pe mamă. 

— L-am interogat pe paznic. N-a văzut niciodată... 

— Poate că nu vine chiar ea, poate c-a plătit o firmă de 
pompe funebre. Habar n-am. Află care-i adevărul, Karim. Oricum 
va trebui să te întorci în cimitir și să deschizi sicriul. 

Tânărul arab se înfioră. 

— Să deschid... 

— Trebuie să aflăm ce căutau profanatorii. Sau ce au găsit. În 
sicriu vei găsi și adresa antreprenorului de pompe funebre care 
a organizat funeraliile. Niemans îi făcu cu ochiul, rânjind 
macabru: Un sicriu e la fel ca un pulover: găsești marca 
fabricantului în interior. 

Karim înghiţi în sec. Ideea de a se întoarce la cimitirul din 
Sarzac, de a cobori din nou în cavou, în beznă, la fel ca în ziua 
precedentă, îl umplea de-o groază fără margini. Niemans însă își 
întări spusele, pe un ton ce nu admitea replică: 

— Mai întâi amprentele, apoi cimitirul. Avem timp până în zori 
pentru a rezolva acest caz. Noi doi, Karim. Noi și nimeni 
altcineva. Apoi va trebui să ne întoarcem fiecare la el acasă și să 
ne reglăm conturile. 

Karim își ridică gulerul hainei de piele. 

— Dar tu? 

— Eu? Eu am să urc la izvoarele râurilor de purpură, pe 
urmele tânărului meu prieten poliţist, Eric Joisneau. El a 
descoperit, se pare, măcar o parte din adevăr. 

— „A descoperit”? La trecut? 

Chipul lui Ni&mans era sfâșiat de durere. 

— A fost ucis de Chernece, înainte ca acesta să fi fost la 
rândul lui asasinat de către ucigașul... sau ucigașa noastră. l-am 
găsit cadavrul într-o fosă plină cu substanţe chimice, în fundul 
pivniţei doctorului. Chernece, Caillois și Sertys erau niște jeguri, 
Karim. De-acum sunt convins de asta. Și cred că Joisneau a 
descoperit dovezi în acest sens, iar asta l-a costat viața. Află 
identitatea criminalului, iar eu am să-i descopăr mobilul. Află 
cine se ascunde în spatele fantomei lui Judith. lar eu am să aflu 
ce înseamnă râurile de purpură. 


Cei doi bărbaţi porniră pe culoar, fără să arunce măcar o 
privire spre jandarmii din jur. 


45. 


— Ne-am împotmolit, fraților. Ne-am împotmolit de tot. 

— Oricum, n-avem niciun fel de amprente, așa că... 

În pragul unei încăperi de la primul etaj, mai mulţi polițiști 
priveau, cu mutre descumpănite, un calculator al cărui monitor 
avea montată o lupă de mărire și care era legat printr-o 
încrengătură de cabluri la un scanner. 

In încăperea minusculă, așezat în fața ecranului, cu ochii 
deschiși larg, ca niște ferestre, un tip blond și înalt era ocupat să 
regleze parametrii unui program. Karim se interesă și află că 
acesta era însuși Patrick Astier. Alături, Marc Costes stătea în 
picioare, cu braţele încrucișate: era un tip brunet, niţel cocoșat, 
care purta ochelari cu lentile groase. 

Poliţiştii tocmai plecau, dându-și coate și filosofând în bășcălie 
pe tema lipsei de fiabilitate a tehnologiilor avansate. Nici măcar 
nu catadicsiră să arunce o privire spre Karim. _ 

Acesta se apropie de Astier și Costes și se prezentă. In câteva 
cuvinte, cei trei înțeleseră că erau de aceeași parte a baricadei. 
Tineri, pasionaţi de ceea ce făceau, întorseseră spatele oricărei 
spaime pentru a se concentra asupra acestei anchete. După ce 
tânărul arab le explică în detaliu motivele pentru care ajunsese 
aici, Astier nu-și putu stăpâni nerăbdarea. Exclamă: 

— Să fiu al naibii! Avem amprentele ucigașului, nici mai mult, 
nici mai puţin? Le verificăm chiar acum, cu CMM-ul. 

Karim se miră: 

— Funcţionează? 

Inginerul zâmbi, o fisură subţire în chipul său de porțelan. 

— Bineînţeles că funcționează. Ce nu prea funcţionează sunt 
băieții ăia, se strâmbă el, arătând către polițiștii care-și făceau 
de lucru într-un birou alăturat. 

Cu gesturi grăbite, Astier deschise una dintre valijoarele 
metalice pe care Karim le reperase într-un colț al încăperii. 
Aceasta conţinea truse de prelevare a amprentelor latente și 
mulaje pentru urme. Inginerul extrase o pensă magnetică. Işi 


puse mănuși de cauciuc, apoi vâri instrumentul magnetizat într- 
un mic recipient care conţinea pudră de oxid de fier. De îndată, 
particulele minuscule se adunară, alcătuind o biluţă roz în vârful 
magnetizat al pensei. 

Astier luă revolverul și atinse patul armei cu pensa. Plasă apoi 
pe suprafaţa lui o peliculă adezivă transparentă, pe care o lipi 
apoi pe un suport cartonat. Relieful argintiu al amprentei 
digitale își făcu apariţia, lucind sub pelicula transparentă. 

— Superbe amprente! declară Astier, încântat. 

Strecură fișa dactilară în scanner, apoi se așeză în fața 
monitorului. Dădu la o parte lupa dreptunghiulară și tastă 
câteva comenzi. Aproape imediat, amprentele prelevate se iviră 
pe ecran. 

— Amprentele sunt excelente calitativ, comentă Astier. Putem 
să fixăm digital douăzeci și unu de puncte, numărul maxim 
posibil. 

Semnale roșii, legate între ele prin linii oblice, își făcură 
apariţia pe ecran, suprapuse peste relieful amprentelor, iar 
identificarea fiecărui astfel de punct coincidea cu emiterea unui 
bip scurt. Astier continua să vorbească, parcă doar pentru sine: 

— Să vedem ce ne spune MORPHO... 

Era pentru prima oară când Karim vedea pe viu cum 
funcţionează acest sistem. Pe un ton didactic, Astier recita 
lămuririle necesare: MORPHO era un imens registru informatic în 
care erau păstrate amprentele majorităţii criminalilor din ţările 
europene. Prin modem, programul utilizat putea să compare 
orice nouă amprentă cu cele aflate în baza de date, aproape în 
timp real. Hard disk-urile băzâiau de zor. 

In cele din urmă, calculatorul furniză un răspuns: negativ. 
Amprentele  „umbrei” nu corespundeau cu niciun set de 
amprente ale vreunuia dintre delincvenții inventariaţi de sistem. 
Karim se îndreptă de spate și răsuflă adânc. Se așteptase la 
această concluzie: suspecta nu era o răufăcătoare oarecare. 

Brusc, poliţistului îi veni o altă idee, cam nebunească. Scoase 
din buzunarul hainei de piele fișa cartonată ce conţinea 
amprentele digitale ale lui Judith Hérault, prelevate imediat 
după accidentul în care pierise, cu paisprezece ani în urmă. | se 
adresă lui Astier: 

— Poţi să le scanezi și pe astea și să le compari cu cele de 
adineauri? 


Astier pivotă pe scaun și luă fișa. 

— Sigur, nicio problemă. 

Inginerul stătea atât de rigid în scaunul rotativ încât s-ar fi zis 
că înghiţise un tub de neon. Aruncă scurt o privire pe noua 
colecție de dermatoglife. Păru să reflecteze câteva scunde, apoi 
își ridică privirea limpede spre Karim. 

— De unde-ai scos amprentele astea? 

— De la un post de control de pe autostradă. Sunt amprentele 
unei fetițe care a murit într-un accident de mașină în 1982. Nu 
se știe niciodată. Ar putea apărea o asemănare sau... 

Inginerul îl întrerupse: 

— M-aș mira să fie moartă fetiţa cu pricina. 

— Cum? 

Astier strecură fișa sub lupa ecranului. Șănțuleţele atent 
cizelate ale amprentei se iviră pe ecranul transparent, irizate, 
mărite la o scară exponențială. 

— N-am nevoie să fac o analiză comparativă ca să-ţi spun că 
sunt aceleași amprente ca acelea de pe patul revolverului. 
Aceleași creste sub-digitale transversale. Același vârtej, chiar 
sub creste... 

Karim era siderat. Patrick Astier apropie lupa mobilă a 
ecranului de monitor, astfel încât cele două dermatoglife să fie 
așezate una lângă cealaltă. 

— Aceleași amprente, repetă el. Doar că au fost prelevate la 
vârste diferite. Pe fișa ta sunt amprentele din copilărie, pe 
revolver sunt cele ale unui adult. 

Karim privea cele două imagini, încercând să se convingă că 
imposibilul era posibil. 

Judith Hérault murise în 1982, între fiarele contorsionate ce 
mai rămăseseră dintr-o mașină. 

Judith Hérault, îmbrăcată cu un impermeabil și purtând o 
cască de ciclism, golise încărcătorul revolverului Glock deasupra 
capului său, în urmă cu mai puţin de două ore. _ 

Judith Hérault era, deopotrivă, moartă și vie. In același timp. 


46. 


Venise vremea să ia legătura cu un frate din trecut. 


Fabrice Mosset. Virtuoz al Secţiei Științifice a poliției din Paris. 
Un specialist în dermatoglife, pe care Karim îl cunoscuse cu 
prilejul anchetării unei afaceri întortocheate, pe când era stagiar 
la comisariatul din arondismentul XIV, pe bulevardul Maine. 
Fabrice era un individ supradotat, care pretindea că e capabil să 
recunoască doi gemeni doar cercetându-le amprentele digitale. 
O metodă care, spunea el, era la fel de fiabilă ca un test genetic. 

— Mosset? Sunt Abdouf, Karim Abdouf. 

— Salut, cum îţi mai merge? Tot în fundătura aia ești? 

Avea o voce veselă. Mosset se afla la ani-lumină de coșmarul 
în care era cufundat Karim. 

— Tot, murmură Karim. Mă rog, am mai călătorit, sunt într-o 
altă fundătură acum. 

Tehnicianul izbucni în râs. 

— Tu și cârtițele: dintr-o fundătură într-alta! 

— Mda, exact așa: eu și cârtițele... Mosset, dacă-ţi dau o 
problemă, aparent fără rezolvare, îmi poţi da o opinie neoficială, 
chiar acum? 

— Eşti în plină anchetă? Nicio problemă, te ascult. 

— Am două seturi de amprente digitale identice. Pe de o 
parte am amprentele unei fetițe care-a murit acum paisprezece 
ani. Pe de altă parte, sunt cele ale unei suspecte neidentificate, 
prelevate chiar azi. Ce părere ai? 

— Eşti sigur că fetița aia a murit? 

— Sigur. Am stat de vorbă cu omul care-a ţinut brațul 
cadavrului pentru prelevare. 

— In cazul ăsta pot să-ţi spun un singur lucru: eroare de 
protocol. Tu sau colegii tăi aţi manipulat greșit releveurile de 
amprente la locul faptei. E imposibil ca două persoane distincte 
să aibă aceleași amprente digitale. IM-PO-SI-BIL. 

— N-ar putea fi vorba de membri ai aceleiași familii? Gemene, 
poate? Imi amintesc de programul pe care l-ai conceput și... 

— Doar amprentele gemenilor monozigoţi au puncte de 
asemănare. lar legile geneticii sunt de-o complexitate infinită: 
există mii de parametri care influenţează desenul final al 
șănțulețelor dactilare. Ar trebui să fie o coincidență mult prea 
mare pentru ca desenele să se asemene într-atât de... 

Karim îl întrerupse: 

— Ai cumva un fax acasă? 


— Nu-s acasă acum. Sunt încă la laborator. Nimănui nu-i e 
milă de oamenii de știință, oftă el, dramatic. 

— Pot să-ţi trimit fişele? 

— Poţi, dar n-am să-ţi spun altceva, să știi. 

Locotenentul nu-i răspunse. Mosset continuă: 

— OK. Mă duc lângă fax, sună-mă imediat ce le-ai trimis. 

Karim ieși din biroul în care se izolase pentru a vorbi la 
telefon, trimise cele două fișe prin fax, apoi reveni în birou și îl 
sună iar pe Mosset. Jandarmii veneau și plecau. Nimeni nu-l 
băga în seamă, în haosul din jur. 

— Impresionant, murmură Mosset. Eşti sigur că prima fişă 
conţine amprentele unei persoane decedate? 

Karim revăzu în gând fotografiile alb-negru de la locul 
accidentului. Membrele fragile ale fetiţei, ivindu-se din haosul 
caroseriei contorsionate. Revăzu chipul bătrânului agent care 
păstrase fișa cu amprente. 

— Sunt convins, rosti el. 

— În cazul ăsta, sigur s-a încurcat ceva la prelevare, la 
identificare... Se întâmplă destul de des, să știi... 

— Nu cred că înțelegi..., murmură Karim. N-are importanță 
identitatea înscrisă pe fișe. Nu contează numele, nu contează 
cine a completat fișele. Ceea ce îmi spui e că mâna fetiţei 
strivite în accident are aceleași amprente ca mâna care-a ţinut 
arma în seara asta. Asta-i tot, da? Pentru Dumnezeu... Puțin îmi 
pasă de identitate. E aceeași mână! 

Urmară câteva clipe de tăcere. Suspans în noaptea electrică... 
Apoi Mosset izbucni în râs. 

— Ce-mi spui tu e imposibil. Asta e tot ce-ţi pot spune. 

— Te știam mai inspirat. Sigur există o explicaţie. 

— Întotdeauna există o explicaţie și amândoi știm asta. Sunt 
convins că ai să o găsești. Sună-mă când se va fi terminat 
ancheta. Îmi plac poveștile cu final fericit. Și explicaţiile 
raţionale. j 

Karim îi promise că avea să-l sune, apoi închise. In mintea sa, 
rotițele se învârteau în gol. 

Pe culoar se întâlni din nou cu Patrick Astier și Marc Costes. 
Palid, legistul avea în mână o geantă de piele. 

— Plec la Spitalul Universitar din Annecy, explică el, apoi 
aruncă o privire neîncrezătoare către tovarășul său. Tocmai... 
tocmai am aflat că sunt două cadavre acolo. La dracu'! Tânărul 


poliţist de la Judiciară, Eric Joisneau... A mierlit-o și el. Asta nu 
mai e anchetă, e un adevărat masacru. 

— Ştiam. Cât crezi că ai să rămâi acolo? 

— Cel puţin până în zori. Dar n-am să fiu singur, mai e un 
legist la faţa locului deja. Cazul ăsta ia amploare. 

Karim îl ţintui cu privirea pe doctorul cu trăsături prelungi, 
care-l privea cu niște ochi deopotrivă tinerești și derutatți. 
Bărbatul era vădit cuprins de teamă, dar Abdouf simţea că 
prezenţa sa acolo îi dădea curaj. 

— Costes... m-am gândit la ceva... Aș avea o mică rugăminte 
la tine. 

— Te ascult. 

— În primul tău raport, apropo de firul metalic utilizat de către 
ucigaș, pomenești că ar putea fi un cablu de frână sau o coardă 
de pian. După părerea ta, și Sertys a fost ucis în același fel? 

— La fel, da. Același tip de fir, de aceeași grosime. 

— In cazul în care ar fi vorba de o coardă de pian, ai putea 
deduce cărei note îi corespunde? 

— Nota? 

— Da, nota muzicală. Măsurând diametrul unei coarde, poţi 
deduce cărei note îi corespunde pe scara octavelor. 

Costes zâmbi neîncrezător. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Am diametrul firului. Ai vrea să... 

— Tu sau un asistent. Dar mă interesează sunetul respectiv. 

— Urmărești o pistă anume? 

— Nu știu. 

Legistul se juca cu ochelarii. 

— Cum o să pot să dau de tine? Ai un telefon mobil? 

— Nu. 

— Ba ai. 

Rostind aceste cuvinte, Astier îi așeză în palmă un telefon 
mobil, un model minuscul, negru. Tânărul arab nu înțelese ce se 
întâmpla, iar inginerul zâmbi larg. 

— Eu am două. Cred că vei avea nevoie și tu de un mobil în 
orele ce urmează. 

Schimbară numerele de telefon. Marc Costes își luă rămas 
bun și plecă. Karim se întoarse spre Astier. 

— Tu ce-ai de gând să faci în continuare? 

— Nu mare lucru, răspunse acesta, desfăcându-și larg braţele. 
Nu mai am ce să le dau de lucru mașinăriilor mele. 


Pe dată, Karim îi propuse inginerului să îl ajute în anchetă și 
să ducă la bun sfârșit două misiuni. 

— Doar două misiuni? exclamă entuziast Astier. Chiar mai 
multe! 

— Prima ar fi să dai o fugă la spitalul regional și să consulți 
registrele de nașteri. 

— Ce trebuie să caut? 

— La data de 23 mai 1972, vei găsi numele lui Judith Herault. 
Vreau să vezi dacă nu apare acolo și vreun frate sau o soră 
geamănă. 

— Asta e fata cu amprentele? 

Karim încuviinţă. Astier continuă: 

— Te gândești c-ar fi putut exista un alt puști cu aceleași 
amprente? 

Polițistul zâmbi, stânjenit. 

— Știu, sună a telenovelă. Dar fă chestia asta pentru mine. 

— Și cealaltă misiune? 

— Tatăl fetei a murit într-un accident de mașină. 

— Și el? 

— Da, și el. Doar că era pe bicicletă și a fost lovit de o mașină, 
în august 1980. Se numea Sylvain Hérault. Caută pe-aici, prin 
arhiva brigăzii. Sunt sigur că vei găsi dosarul cazului. 

— Ce anume vrei să aflu? 

— Circumstanţele exacte ale accidentului. Tipul a fost lovit de 
un șofer care a dispărut de la locul accidentului. Studiază atent 
toate detaliile. Poate găsim vreun amănunt mai deosebit. 

— Cum ar fi, de exemplu, posibilitatea să fi fost un accident 
provocat intenţionat? 

— Exact, genul ăsta de amănunte. 

Karim făcu stânga-mprejur, dar Astier îl opri: 

— Tu unde pleci? 

Polițistul făcu o jumătate de piruetă, luând în bășcălie groaza 
pe care, era sigur, avea să fie nevoit să o înfrunte: 

— Eu? Eu mă întorc la punctul de plecare. 


IX 


47. 


Institutul pentru Nevăzători își avea sediul într-o clădire albă. 
Nu era un alb murdar, bătut de intemperii, precum clădirile din 
Guernon, ci un edificiu strălucitor în bătaia ploii, aflat la poalele 
masivului Sept Laux. Niemans se îndreptă spre poartă. 

Era ora două dimineaţa și nu se vedea nicio lumină aprinsă. 
Comisarul apăsă butonul soneriei, cercetând împrejurimile. 
Clădirea era înconjurată de peluze largi, în pantă. Reperă de 
asemenea celulele fotoelectrice montate pe mici borne, de jur- 
împrejurul proprietăţii. O rețea invizibilă alcătuia un perimetru 
de alarmă, menit probabil nu să îi alunge pe hoți, ci să-i 
avertizeze pe nevăzători atunci când se îndepărtau prea mult de 
clădire. 

Niemans sună din nou. 

Un paznic buimac îi deschise în cele din urmă și îi ascultă 
explicaţiile fără să pară că ar fi înțeles mare lucru. Totuși, îl 
invită pe poliţist să intre și plecă să-l trezească pe director. 

Comisarul aşteptă, răbdător. Încăperea largă era luminată 
doar de lampa din vestibul. Patru pereţi văruiţi în alb și 
pardoseala, tot albă. In capătul sălii, o scară dublă piramidală 
ducea la etaj, străjuită de o balustradă de lemn nelăcuit, 
deschisă la culoare. Plafonul acoperit cu pânză de culoare 
deschisă integra o serie de spoturi de lumină. Ferestrele largi, 
fără sisteme de deschidere vizibile, dădeau spre munte. Toate 
aceste elemente evocau o atmosferă de sanatoriu new age, 
proiectat de un arhitect în căutare de liniște. 

Niemans observă, din nou, o rețea de aplice fotoelectrice, 
semn că nevăzătorii se deplasau și aici pe tiparul unei reţele. 
Ploaia care se prelingea pe geamuri se reflecta pe pereții albi, 
datorită luminii ce răzbătea de afară. Mirosea a ciment ud și a 
var proaspăt, semn că locul fusese renovat recent, ceea ce îi 
explica întrucâtva austeritatea. 


Făcu câţiva pași și un detaliu îl intrigă: o parte din spaţiul sălii 
era ocupat de niște șevalete, pe care se aflau mai multe desene 
enigmatice. De departe, păreau schițele ecuaţiilor unui 
matematician. De aproape, în imagini puteau fi recunoscute 
siluete fragile, cu chipuri bântuite. Polițistul fu uimit să 
descopere un atelier de desen într-un centru rezervat copiilor 
nevăzători. Dar sentimentul dominant care îl invadase de când 
ajunsese aici era unul de maximă ușurare: de când sosise, nu 
auzise niciun lătrat și nu percepuse vreo urmă de prezenţă 
animală. Era oare cu putinţă ca în acest loc destinat 
nevăzătorilor să nu existe niciun câine? 

Deodată auzi pași pe pardoseala de marmură. Polițistul intui 
acum motivul pentru care pardoseala nu era acoperită de niciun 
fel de covoare: era o arhitectură sonoră, concepută pentru 
persoanele care utilizau fiecare sunet drept reper. Se întoarse și 
descoperi un bărbat viguros, cu barbă albă. Avea o figură de 
patriarh, cu obrajii roșii și ochii cârpiţi de somn, și purta un 
pulover de culoarea nisipului. Instinctiv, Niemans avu o impresie 
pozitivă despre noul venit: simţea că poate să aibă încredere în 
el. 

— Sunt doctorul Champelaz, directorul institutului, declară 
bărbatul, cu glas scăzut. Ce naiba poate fi oare atât de 
important încât aţi venit la ora asta? 

Niemans îi întinse legitimaţia cu margini tricolore. 

— Sunt comisarul principal Pierre Niemans. Am venit în 
legătură cu crimele din Guernon. 

— lar? 

— Da, iar. Vreau să stăm de vorbă tocmai despre prima vizită 
pe care ați primit-o în legătură cu acest subiect, din partea 
locotenentului Eric Joisneau. Am motive să cred că i-aţi oferit 
anumite informaţii capitale pentru soluționarea anchetei. 

Champelaz părea iritat. Ploaia ce șiroia pe geamuri desena 
umbre pe coama albă a patriarhului. Bărbatul măsură din priviri 
cătușele de la centură și tocul armei. Apoi ridică capul. 

— Dumnezeule, dar... N-am făcut decât să îi răspund la 
întrebări. 

— lar răspunsurile primite l-au trimis la Edmond Chernece. 

— Da, desigur. Și ce-i cu asta? 

— lar acum, amândoi sunt morți. 

— Morți? Cum se poate? Nu e cu putință... 


— Îmi pare rău, dar n-am timp să vă explic. Vă propun să 
reluăm în detaliu ceea ce i-ați spus colegului meu. Fără să știți, 
se pare că deţineţi informaţii foarte importante pentru cazul 
nostru. 

— Dar ce aţi vrea să... 

Bărbatul se opri, brusc. Își frecă mâinile una de alta cu un 
gest brutal, o reacţie instinctivă provocată deopotrivă de frig și 
de faptul că, în sfârșit, pricepuse. 

— Ei bine... Se pare că am tot interesul să fiu cât mai treaz. 

— Așa cred și eu. 

— Vreţi o cafea? 

Niemans acceptă bucuros. Porni pe urmele patriarhului, pe un 
culoar cu ferestre înalte. Când și când, câte un fulger lumina 
încăperea, apoi penumbra se înstăpânea din nou, brăzdată de 
șiroaiele de ploaie de pe geamuri și de reflexiile acestora. 

Comisarul avea senzaţia că înaintează printr-o pădure de 
liane fosforescente, fără existenţă palpabilă dar cât se poate de 
vizibile. Pe perete, faţă în faţă cu ferestrele, erau atârnate alte 
desene. De această dată, erau peisaje. Munţi construiți din 
unghiuri haotice. Râuri desenate în creion, cu culori pastelate. 
Animale gigantice, cu solzi puternic reliefaţi și prea multe 
vertebre, ce păreau să provină dintr-o epocă a pietrei, a 
disproporţiilor, în care omul era tot mai mărunt, mai 
neînsemnat. 

— Credeam că aici, la centru, vă ocupați doar de copii 
nevăzători. 

Directorul se întoarse și se apropie de Niemans. 

— Nu numai nevăzători. Îngrijim copii cu tot felul de afecţiuni 
oculare. 

— Ca de exemplu? 

— Retinita pigmentară. Incapacitatea de a distinge culorile. 

Bărbatul arătă cu degetele sale puternice una dintre imagini. 

— Desenele acestea sunt stranii. Copiii noștri nu percep 
realitatea ca dumneavoastră și ca mine, nici măcar propriile 
desene nu le văd la fel. Adevărul - adevărul lor! - nu e nici în 
peisajul real, nici aici, pe hârtie. E în mintea lor. Doar ei știu ce 
au vrut să exprime, iar noi, cu vederea noastră obișnuită, putem 
cel mult să întrevedem acel ceva, prin schițele realizate de ei. E 
tulburător, nu-i așa? 


Ni&mans răspunse cu un gest vag. Nu-și putea lua ochii de la 
aceste desene aparte. Contururi prăfoase, de parcă ar fi fost 
strivite de materia pe care încercau să o conţină. Culori vii, 
țipătoare, accentuate. Ca un câmp de bătălie între nuanțe, dar 
degajând totodată o senzaţie de blândețe, o melancolie ca 
aceea stârnită de o poezie pentru copii. 

Bărbatul îl bătu amical pe umăr. 

— Haideţi, cafeaua o să vă facă bine. Mi se pare că nu prea 
sunteți în apele dumneavoastră. 

Intrară într-o bucătărie vastă, al cărei mobilier și ustensile 
erau, toate, din oțel inoxidabil. Pereţii strălucitor de albi îi 
amintiră lui Niemans de zidurile unei morgi sau de cei ai unei 
camere mortuare. 

Directorul turnă cafeaua în două căni mari, dintr-o cafetieră 
strălucitoare dotată cu un recipient menţinut cald în 
permanenţă. Îi întinse poliţistului o cană, apoi se așeză pe una 
dintre mesele de inox. Din nou, mintea lui Niemans fugi la 
cadavrele autopsiate, și la feţele lui Caillois și Sertys, la orbitele 
goale ale ochilor acestora, asemenea unor găuri negre căscate 
în trama prezentului. 

Champelaz spuse, pe un ton ce îi trăda neîncrederea: 

— Nu-mi vine să cred ceea ce mi-aţi spus mai devreme. Cei 
doi chiar sunt morţi? Dar cum s-a putut întâmpla una ca asta? 

Pierre Niemans îi ignoră întrebarea. 

— Ce i-aţi spus lui Joisneau? 

Medicul ridică din umeri, jucându-se distrat cu cafeaua din 
cană. 

— M-a întrebat despre afecțiunile pe care le tratăm aici. l-am 
explicat că, cel mai adesea, e vorba despre boli ereditare și că 
majoritatea pacienţilor mei provin din familii din Guernon. 

— A pus și întrebări punctuale? 

— Da. M-a întrebat cum se dobândesc aceste afecţiuni. l-am 
explicat pe scurt sistemul genelor recesive. 

— Vă ascult. 

Directorul inspiră adânc, apoi începu să explice, fără pic de 
iritare: 

— E simplu. Anumite gene sunt purtătoare ale unor afecţiuni. 
Acestea sunt gene deficiente, echivalentul unor greșeli de 
ortografie ale sistemului; cu toții le posedăm, dar, din fericire, 
ele nu sunt de ajuns pentru a provoca bolile respective. In 


schimb, dacă ambii părinţi sunt purtători ai aceleiași gene, se 
strică treaba. Afecţiunea poate să apară la copiii respectivi. 
Genele fuzionează și transmit boala, ca două mufe, mamă și 
tată, care odată cuplate ar lăsa să treacă curentul. Înţelegeţi? 
De aceea se spune că consangvinitatea „strică sângele”. Este, 
desigur, doar o figură de stil, care semnifică disponibilitatea 
crescută a celor doi părinţi consangvini de a transmite 
progeniturii o afecţiune latentă pe care o împărtășesc. 

Chernece făcuse deja referire la acest fenomen. Niemans 
întrebă: 

— Afecțiunile ereditare din  Guernon se datorează 
consangvinității? 

— Fără îndoială. Mulţi dintre copiii care sunt îngrijiţi aici, la 
institut, interni sau externi, provin din oraș. Aparţin cu deosebire 
familiilor profesorilor și cercetătorilor de la Universitate, care 
alcătuiesc o castă aparte, o elită, cu atât mai izolată. 

— V-aș ruga, fiți mai clar. 

Champelaz își încrucișă braţele, de parcă și-ar fi luat avânt: 

— Există o tradiţie universitară foarte veche la Guernon. 
Facultatea datează din secolul al XVII-lea, cred. A fost 
întemeiată în colaborare cu elvețienii. Odinioară, își avea sediul 
în actuala clădire a Spitalului Regional... Pe scurt, de aproape 
trei secole, profesorii și cercetătorii de la Universitate locuiesc 
împreună și se căsătoresc în cercul lor select. S-au născut astfel 
adevărate dinastii de intelectuali foarte dotați, dar în prezent 
acestea sunt sărăcite genetic, epuizate. Guernon era oricum o 
așezare îndeajuns de izolată, ca orice oraș care s-a dezvoltat 
într-o depresiune dintre munţi. Dar întemeierea Universităţii a 
creat un fel de izolare în interiorul izolării, înțelegeți? Un 
adevărat microcosmos. 

— Și e această izolare de-ajuns pentru a explica abundența 
maladiilor genetice? 

— Eu cred că da. 

Niemans nu prea reușea să își dea seama în ce fel aceste 
informaţii aveau legătură cu ancheta. 

— Ce altceva i-aţi mai spus lui Joisneau? 

Champelaz privi pieziș spre comisar, apoi rosti, pe același ton 
grav: 

— l-am vorbit și despre o particularitate. Un detaliu bizar. 

— Povestiţi-mi și mie. 


— De aproximativ o generaţie încoace, în aceste familii cu 
sânge sărăcit au început să apară copii foarte diferiţi. Niște copii 
străluciți intelectual, dar care totodată sunt posesorii unor 
aptitudini fizice inexplicabile. Majoritatea dintre ei sunt abonaţi 
la câștigarea tuturor concursurilor posibile și reușesc să atingă, 
la fiecare probă, cele mai înalte niveluri de pregătire. 

Niemans își aminti de portretele din anticamera rectorului, de 
tinerii campioni surăzători care câștigau toate cupele și toate 
medaliile. Revăzu fotografiile de la Jocurile Olimpice din Berlin și 
imensa lucrare de doctorat a lui Caillois, despre nostalgia 
olimpiadelor de odinioară. Să fi fost oare posibil ca toate aceste 
elemente să ţeasă, laolaltă, un adevăr specific? 

Polițistul continuă, făcând pe neștiutorul: 

— Dar toţi acești copii ar fi trebuit să fie bolnavi, nu? 

— Lucrurile nu se întâmplă atât de riguros, dar, logic vorbind, 
copiii aceștia ar fi trebuit să fie cu toţii posesorii unei constituții 
mai fragile, ai unor tare recurente, cum sunt copiii de la institut, 
de pildă. Dar nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă. Totul se 
desfășoară de parcă, brusc, acești supradotați ar fi adunat toate 
însușirile fizice ale comunităţii, lăsând celorlalți, în schimb, 
tarele lor genetice. 

Champelaz privi, crispat, către Niemans. 

— Nu vă beți cafeaua? 

Niemans își aminti de cana pe care-o ţinea în mână. Sorbi o 
înghiţitură fierbinte, dar abia recepţionă senzaţia de arsură. 
Întregul său organism era în tensiune, gata să se repeadă la cel 
mai mic semn, la cea mai firavă rază de lumină. Spuse: 

— Observ că aţi studiat mai îndeaproape acest fenomen. 

— Mi-am efectuat propria mini-anchetă, acum doi ani. Am 
verificat mai întâi dacă acești campioni proveneau din aceleași 
familii, din același mediu. Am fost la starea civilă, am cercetat 
arhivele primăriei... Într-adevăr, acești copii provin din aceleași 
linii genetice. Ulterior, am explorat arborele lor genealogic. Le- 
am verificat dosarul medical de la maternitate. Am consultat 
chiar și dosarele părinţilor lor și ale bunicilor, în căutarea unor 
semne și indicii aparte. N-am găsit nimic determinant. 
Dimpotrivă, am aflat că unii dintre înaintașii lor erau purtători ai 
unor tare genetice ereditare, la fel ca în alte familii cu care am 
avut de-a face... Categoric, era bizar. 


Niemans memora toate aceste detalii: din nou, avea o 
presimţire că aceste date îl aduceau mai aproape de un aspect 
esenţial al cazului. 

Champelaz începuse să se plimbe încoace și-ncolo de-a lungul 
bucătăriei. Continuă: 

— Am stat de vorbă cu medicii, cu obstetricienii de la Spitalul 
Regional Universitar, ocazie cu care am aflat un alt fapt uimitor. 
Se pare că, de aproximativ cincizeci de ani încoace, în familiile 
care trăiesc în satele de munte din jurul văii s-a înregistrat un 
procent al mortalităţii infantile anormal de ridicat. Morți subite, 
imediat după naștere. Deși acești copii ar fi trebuit să fie, prin 
tradiție, viguroși. Asistăm la un fel de inversare, înțelegeți? 
Copiii fragili de la Universitate au devenit, ca prin farmec, foarte 
zdraveni, în vreme ce progeniturile sătenilor par să devină tot 
mai fragile... Am studiat, de asemenea, dosarele acestor copii 
de crescători de animale sau cristalieri care au murit subit. N- 
am găsit niciun rezultat remarcabil. Am discutat cu personalul 
spitalului și cu anumiţi cercetători de la Spitalul Universitar 
Regional, specialiști în genetică. Nimeni nu a fost capabil să 
explice aceste fenomene. In ce mă privește, am renunţat până 
la urmă, dar mi-a rămas un gust amar. Cum să vă spun? Totul 
se întâmplă de parcă acei copii de la Universitate ar fi furat 
energia vitală a micilor lor vecini din maternitate. 

— La naiba... ce vreţi să spuneţi? 

Champelaz bătu însă în retragere, ipotezele ce ar fi putut fi 
formulate erau de neconceput pentru el. 

— Uitaţi ce-am spus: nu e o ipoteză științifică. E cu totul 
irațional. 

Poate că era de domeniul iraţionalului, dar Niemans căpătase 
o nouă certitudine: misterul acestor copii supradotați nu putea fi 
o întâmplare. Era una dintre verigile coșmarului. Întrebă, sec: 

— Asta e tot? 

Doctorul ezită. Comisarul își repetă întrebarea, pe un ton mai 
ridicat. 

— Asta e tot? 

— Nu, tresări Champelaz. Mai e ceva. Vara aceasta, toată 
povestea a avut parte de-o urmare, banală și tulburătoare în 
egală măsură. In iulie anul trecut, spitalul din Guernon a suferit 
o renovare generală, iar asta a implicat și digitalizarea întregii 
arhive. Cu această ocazie, s-au făcut cercetări și în altă porțiune 


a subsolului spitalului, mai exact în fostele pivnițe ale 
Universităţii, mai ales în biblioteca dinaintea anilor '70. 

Niemans împietri. Champelaz continuă: 

— În decursul cercetărilor, experţii au făcut o descoperire 
ciudată. Au găsit fișe de naștere, primele pagini ale dosarelor 
interne ale nou-născuţilor, dintr-o perioadă ce se extindea pe 
aproape cincizeci de ani. Erau doar paginile iniţiale, de parcă 
acestea ar fi fost sustrase din dosare. 

— Unde anume au fost descoperite aceste hârtii? Cât mai 
exact, vă rog. 

Champelaz traversă din nou bucătăria. Se străduia să-și 
păstreze o atitudine detașată, dar vocea îi trăda neliniștea. 

— Tocmai aici intervine partea cea mai bizară. Fișele erau 
depozitate în cutiile ce conţineau arhiva personală a unei 
singure persoane, un angajat al bibliotecii. 

Ni&mans simţi cum sângele începuse să-i fiarbă în vine. 

— Cum se numea acest angajat? 

Champelaz aruncă o privire temătoare către comisar. Buzele îi 
tremurau. 

— Caillois. Etienne Caillois. 

— Tatăl lui Rémy? 

— Da. 

Polițistul sări în picioare. 

— Și abia acum îmi spuneți? Nu v-aţi gândit să o faceţi mai 
devreme, având în vedere cele întâmplate ieri, cadavrul...? 

Directorul îl înfruntă. 

— Nu-mi place tonul dumneavoastră, domnule comisar. Nu e 
cazul să mă confundați cu unul dintre suspecţii dumneavoastră, 
vă rog. În primul rând, întâmplarea despre care vă vorbesc e o 
curiozitate administrativă, un fapt divers mărunt. Cum ar putea 
să aibă legătură cu crimele din Guernon? 

— Eu sunt cel care decide ce anume are legătură cu crimele și 
ce nu. 

— Fie. Dar, în orice caz, am povestit toate aceste lucruri 
locotenentului dumneavoastră. Așa că am să vă rog să vă 
calmaţi. În plus, nu v-am dezvăluit un secret, tot orașul știe 
povestea și v-ar fi putut-o spune. E de notorietate publică, s-a 
vorbit despre asta chiar și în ziarele regionale. 

În acele clipe, Niemans nu și-ar fi dorit câtuși de puţin să-și 
vadă chipul într-o oglindă. Știa că expresia feţei sale era atât de 


dură, de încordată, încât nici măcar oglinda nu l-ar fi putut 
recunoaște. Își trecu mâna peste frunte și rosti, calm: 

— Vă rog să mă iertaţi. Cazul acesta e o mizerie fără margini. 
Ucigașul a lovit deja de trei ori și va continua. Fiecare minut și 
fiecare crâmpei de informaţie contează. Aceste fișe vechi, unde 
sunt acum? 

Directorul ridică din sprâncene, relaxându-se puţin, și se 
rezemă iar de masa de inox. 

— Fișele au fost returnate în arhiva din subsolul spitalului. 
Câtă vreme operaţiunea de digitalizare și informatizare nu e 
încheiată, arhivele vor fi menținute intacte. 

— Presupun că, între aceste fișe, erau și unele care îi priveau 
pe micii supradotați, nu-i așa? 

— Nu direct, căci fișele erau din anii '70 și dinainte. Dar 
anumite fișe sunt ale părinţilor sau bunicilor lor. Acesta e 
detaliul care mi-a atras atenţia. Căci am consultat eu însumi 
aceste fișe în cursul anchetei pe care o făcusem. Dar aceste 
prime pagini nu lipseau din dosarele oficiale, înţelegeți? 

— Așadar, Caillois a subtilizat doar niște dubluri? 

Champelaz porni din nou prin încăpere. Ciudăţenia poveștii 
părea să-l facă să nu aibă stare. 

— Dubluri... sau originalele? Poate Caillois a înlocuit în dosare 
fișele de naștere adevărate cu altele, false. Astfel, fișele 
originale ar putea fi cele descoperite în cutiile sale în arhivă. 

— Nimeni nu mi-a pomenit despre povestea aceasta. 
Jandarmii n-au pornit o anchetă, după ce totul a ieșit la iveală? 

— Nu. Au tratat cazul ca pe-o anecdotă. Un detaliu 
administrativ. În plus, posibilul suspect, Etienne Caillois, era 
mort deja de trei ani. De fapt, cred că sunt singurul care m-am 
interesat mai îndeaproape de această afacere. 

— Chiar așa! N-aţi fost tentat să consultaţi fişele găsite? Să le 
comparați cu cele pe care le-aţi consultat în dosarele oficiale? 

Champelaz schiță un zâmbet forţat. 

— Ba da. Dar în cele din urmă n-am găsit timpul necesar 
pentru a face asta. Cred că nu vă daţi seama, totuși, despre ce 
fel de documente e vorba. Sunt doar câteva coloane de tabel, 
fotocopiate pe o foaie volantă, în care sunt înscrise greutatea, 
înălţimea și grupa sanguină a nou-născutului... De altfel, toate 
aceste informații sunt copiate încă de a doua zi după naștere în 


carnetul de sănătate al copilului. Aceste foi nu sunt decât o 
primă verigă din dosarul bebelușului. 

Ni&mans se gândi la Joisneau, care își propusese să viziteze 
arhiva spitalului.  Fișele acelea, oricât ar fi fost de 
nesemnificative, îl interesaseră în cel mai înalt grad. 

Comisarul schimbă brusc subiectul: 

— Ce legătură are Chernece cu toată povestea? Ce l-a 
determinat pe Joisneau să îl viziteze de îndată ce a plecat de 
aici? 

Directorul păru din nou tulburat. 

— Edmond Chernece s-a interesat adesea de copiii despre 
care v-am vorbit... 

— De ce? 

— Chernece este... în fine, era medicul oficial al institutului. 
Cunoștea în amănunt afecțiunile genetice de care suferă cei 
internați aici. Era așadar firesc să fie uimit că alţi copii, veri de 
gradul unu sau doi cu pacienţii săi erau atât de diferiţi. In plus, 
era pasionat de genetică. Era de părere că anumite trăsături 
genetice puteau fi percepute prin studierea pupilei ființelor 
umane. Din anumite puncte de vedere, acest medic era foarte 
special... 

Polițistul își aminti de cel pe care-l vizitase cu doar câteva ore 
în urmă. „Special”: iată un termen care i se potrivea de minune. 
Niemans revăzu în gând și cadavrul lui Joisneau, devorat de 
lichidul acid. Continuă: 

— Nu i-aţi cerut o părere profesională? 

Champelaz se foi, de parcă puloverul i-ar fi provocat 
mâncărimi. 

— Nu. N-am... N-am îndrăznit. Nu cunoașteți contextul social 
al orașului nostru. Chernece aparţinea elitei Universităţii, 
înțelegeţi? E unul dintre oftalmologii cei mai reputați din 
regiune. E un mare profesor. În vreme ce eu nu sunt decât un 
soi de paznic al acestor ziduri... 

— Credeţi că Chernece a putut consulta aceleași documente 
pe care le-aţi văzut dumneavoastră, fişele originale de naștere? 

— Da. 

— Ar fi oare cu putinţă ca el să le fi consultat înaintea 
dumneavoastră? 

— Posibil, da. 


Directorul își plecă privirea. Era roșu la faţă și lac de sudoare. 
Niemans insistă: 

— Credeţi că e posibil ca el să fi descoperit că fișele erau 
falsificate? 

— Dar... n-am de unde să știu! Nu înţeleg ce vreți de la mine! 

Niemans nu mai insistă. Înţelesese un alt aspect al poveștii: 
Champelaz nu revenise pentru a examina fişele furate de 
Caillois fiindcă se temuse că ar fi putut descoperi o informație 
despre profesorii de la Universitate. Aceiași profesori care 
stăpâneau orașul și care aveau în mâinile lor soarta celor 
mărunți, precum directorul însuși. 

Comisarul se ridică: 

— Ce altceva i-aţi mai povestit lui Joisneau? 

— Nimic. l-am spus tot ceea ce v-am spus și dumneavoastră. 

— Gândiţi-vă! 

— Asta a fost tot, vă asigur. 

Niemans se opri în faţa directorului. 

— Vă spune ceva numele Judith Herault? 

— Nu. 

— Dar Philippe Sertys? 

— E numele celei de-a doua victime? 

— Nu l-aţi mai auzit până azi? 

— Nu. 

— Expresia „râurile de purpură” vă spune ceva, vă trezește 
vreo amintire? 

— Nu. Chiar nu... 

— Vă mulţumesc, doctore. 

Niemans își luă rămas bun de la directorul descumpănit și se 
îndreptă spre ieșire. Tocmai trecea pragul, când îi veni în minte 
să întrebe, peste umăr: 

— Un ultim detaliu, domnule doctor: n-am văzut și n-am auzit 
nici măcar un câine aici. Nu există niciunul? 

Champelaz nu pricepea de unde răsărise această întrebare. 

— Câini? Aici? 

— Da. Câini-ghid, pentru orbi. 

Bărbatul înţelese în sfârșit și găsi destulă putere să 
zâmbească. 

— Câinii-ghid sunt de folos orbilor care trăiesc singuri, care nu 
au niciun ajutor exterior. Centrul nostru este echipat cu sisteme 
automatizate foarte elaborate. Pacienţii noștri sunt avertizaţi în 


privinţa oricărui obstacol, sunt îndrumați, ghidaţi... N-avem 
nevoie de câini. 

Ajuns afară, Niemans se întoarse pentru a privi clădirea albă, 
care sclipea sub picăturile de ploaie. De dimineaţă evitase să 
vină aici de teama clinilor care, iată, nu existau. Il trimisese aici 
pe Joisneau doar sub impulsul fricii, din pricina unor câini- 
fantomă care nu lătrau decât în adâncul minţii sale. 

Deschise portiera și scuipă, îngreţoșat. 

Tânărul locotenent își pierduse viaţa din pricina obsesiilor lui. 


48. 


Niemans cobora serpentinele masivului Sept Laux. Ploaia se 
înteţise. În lumina farurilor, asfaltul părea acoperit de vapori 
cristalini. Din când în când, nimerea în câte-o groapă, 
împroșcând în jur noroi și apă, cu zgomotul unei cataracte. 
Agăţat de volan, Niemans încerca să păstreze controlul asupra 
vehiculului, care ameninţa să derapeze spre buza prăpastiei. 

Brusc, pagerul bâzâi în buzunarul hainei sale. Cu o mână, 
atinse ecranul: avea un mesaj de la Antoine Rheims, de la Paris. 
Cu același gest, Niemans își apucă telefonul și căută în memorie 
numărul lui Rheims. Recunoscându-i vocea, acesta îl anunţă, 
fără vreun preambul: 

— Englezul a murit, Pierre. 

Cu gândurile ocupate de ancheta în curs, Niemans încercă să 
se concentreze, pentru a evalua consecinţele veștii. Nu reuși. 
Directorul continuă: 

— Unde ești? 

— In apropiere de Guernon. 

— Eşti în stare de arest. Teoretic, ar trebui să te predai, să-ţi 
predai arma și să te pui la dispoziţia justiţiei. 

— Teoretic? 

— Am discutat cu Terpentes. Cazul stagnează și situația pare 
să se înrăutățească. Toţi jurnaliștii s-au adunat acolo. Mâine 
dimineaţă, Guernon va fi orașul cel mai celebru din întreaga 
Franţă. 

Rheims tăcu preţ de-o clipă. 

— În plus, toată lumea te caută. 


Niemans nu-i răspunse. Avea privirea aţintită asupra 
drumului. Serpentinele nu se terminaseră încă, iar vârtejurile 
ploii păreau să se rotească în sens invers față de curbele 
șoselei. Cercuri împotriva altor cercuri. Rheims fu cel care rupse 
tăcerea: 

— Pierre, ești cumva pe punctul să-l arestezi pe ucigaș? 

— Nu știu. Dar, îţi repet, sunt pe drumul cel bun, sunt sigur de 
asta. 

— Atunci ne vom face socotelile puţin mai târziu. Noi doi n-am 
stat de vorbă. Tu ești de negăsit, nimeni nu te-a putut contacta. 
Ai la dispoziţie o oră, cel mult două, ca să pui capăt nebuniei de 
acolo. Apoi, nici măcar eu n-am să mai pot să fac nimic pentru 
tine. Decât, cel mult, să-ţi recomand un avocat bun. 

Ni&mans mormăi câteva fraze, mai mult de complezenţă, apoi 
închise telefonul. 

Exact în acel moment, o mașină se ivi în lumina farurilor și îl 
lovi din dreapta. Polițistul reacţionă cu o secundă de întârziere. 
Vehiculul îl izbi în plin în aripa dreaptă. Volanul îi scăpă din 
mâini. Mașina se izbi de stânca falezei. Polițistul urlă și încercă 
să o redreseze. O clipă mai târziu, era din nou stăpân pe 
vehiculul său și aruncă o privire șocată spre cealaltă mașină. Era 
un 4x4 negru, cu farurile stinse, care tocmai pornea din nou la 
atac. 

Niemans schimbă într-o viteză inferioară. Vehiculul masiv 
frână la rândul său, apoi coti spre stânga, obligându-l pe polițist 
să pună o frână bruscă. Niemans acceleră iar. Celălalt era acum 
în faţa sa și gonea cu toată viteza, împiedicându-i orice 
tentativă de depășire. Avea numărul de înmatriculare acoperit 
de o crustă de noroi. Cu mintea goală de gânduri, polițistul 
încercă să accelereze și să depășească prin dreapta. Zadarnic. 
Colosul negru ocupa tot spaţiul disponibil și, de fiecare dată 
când Niemans încerca să se strecoare prin dreapta, îl izbea 
scurt, trăgând brusc de volan și ameninţându-l astfel cu o 
moarte sigură în fundul prăpastiei. 

Ce voia oare nebunul? Brusc, Niemans încetini, rămânând în 
urmă câteva zeci de metri. De îndată, mașina ucigașă încetini la 
rândul său, obligându-l pe poliţist să se apropie din urmă. Dar 
Niemans profită de acest moment. Acceleră până la podea și 
porni în depășire pe stânga. De data asta reuși, la limită, să se 
strecoare. 


Dublă apăsarea pe pedala de acceleraţie, călcând-o până la 
podea. Văzu cum, în oglinda retrovizoare, vehiculul cu tracţiune 
integrală rămânea în urmă, mistuindu-se în beznă. Fără să se 
gândească ce avea să facă în continuare, menţinu viteza și 
parcurse astfel câțiva kilometri. 

Era din nou singur pe drum. 

Gonea acum pe panglica de asfalt sinuoasă, traversând 
draperiile lichide ale rafalelor de ploaie, pe sub coroanele 
coniferelor. Ce se întâmplase? Cine era cel care îl atacase? Și de 
ce? Ce anume reușise oare să afle, ce era atât de grav încât să 
trebuiască să fie eliminat? Asaltul fusese atât de rapid și de 
neașteptat încât nici măcar nu apucase să vadă silueta aflată la 
volan. 

După încă un viraj, Niemans văzu viaductul de la Jasse: un 
pod de beton de șase kilometri, aflat în echilibru pe piloni înalţi 
de peste o sută de metri. Așadar, îl mai despărțeau doar zece 
kilometri de Guernon, originea întregii afaceri. 

Continuă să accelereze. 

Tocmai intra pe pod, când un fulger alb îl orbi, inundându-i 
oglinda retrovizoare. Faruri, pe faza mare. Jeep-ul îl ajunsese din 
urmă și circulau acum bară la bară. Niemans reorientă oglinda 
și-și aţinti privirea înainte, în noapte, spre drumul suspendat. 
Gândi, cât se poate de limpede: „Nu vreau să mor. Nu așa”. 
Apoi strivi pedala de acceleraţie. _ 

Farurile se mențineau în spatele său. Incordat pe volan, 
polițistul era cu ochii pe balustradele podului, scăldate în lumina 
propriilor faruri, care incendiau șoseaua udă și aburii ce se 
ridicau din asfalt. 

Metri câștigați în lupta împotriva timpului. 

Secunde furate Pământului. 

Niemans avu o idee ciudată, un soi de convingere 
inexplicabilă: cât timp avea să se afle pe pod, cât timp mașina 
avea să zboare prin furtună, nimic nu i se putea întâmpla. Era 
viu. Era ușor. Invulnerabil. 

Coliziunea îi tăie respiraţia. 

Capul îi fu smucit în faţă și lovi parbrizul. Oglinda retrovizoare 
se făcu ţăndări, iar tija care o susţinea sfâșie tâmpla lui 
Niemans, ca un cârlig ascuţit. Polițistul se chirci, cu mâinile 
adunate deasupra capului. Simţi cum mașina derapează spre 


stânga, apoi spre dreapta, apoi se rotește... Faţa îi era pe 
jumătate scăldată în sânge. 

Încă un șoc și, brusc, simţi ploaia rece, ca pe o palmă și 
răcoarea fără margini a nopţii. 

Tăcere. Întuneric. Secunde. 

Atunci când deschise ochii, lui Ni&mans nu-i veni să creadă că 
vedea cerul plin de fulgere. Cădea lent, în tăcere, dând nevolnic 
din mâini și din picioare, întrebându-se, absurd, ce avea să 
simtă atunci când moartea avea să îl învăluie. 

O maree de suferinţă îi oferi, pe dată, răspunsul. Ace 
biciundu-i pielea. Ramuri care se frângeau cu zgomot. Carnea 
sa, explodând într-o mie de scântei dureroase, în timp ce se 
prăvălea prin coroanele coniferelor... 

Două șocuri aproape simultane. 

Mai întâi, contactul cu solul, amortizat de nenumăratele 
crengi întâlnite în cădere. Apoi un zgomot apocaliptic. O undă 
de șoc, de parcă un capac enorm i-ar fi strivit tot corpul, dintr- 
odată. Clipa explodă într-un haos de senzaţii contradictorii. 
Fălcile frigului, închizându-se asupra sa. Arsura provocată de 
aburi fierbinţi. Apă. Pietre. Întuneric. 

Trecu ceva timp. Eclipsă. 

Niemans deschise din nou ochii. Ridică pleoapele și dădu cu 
ochii de alte pleoape: ale întunericului și ale pădurii. Puțin câte 
puţin, ca adusă de niște valuri de dincolo de moarte, luciditatea 
îi reveni. Cu greu, reuși să smulgă o concluzie din adâncurile 
minţii: era viu. Viu! 

Își adună pe cât posibil conștienţa făcută zdrenţe și 
reconstitui cele întâmplate. 

Se prăvălise prin coroanele copacilor și, spre norocul său, 
căzuse în șanțul de scurgere plin de apă de ploaie de la 
picioarele unuia dintre pilonii viaductului. Urmând aceeași 
traiectorie și propulsată de același elan, mașina sa căzuse de pe 
șosea și se prăbușise chiar deasupra lui, fără însă a-l atinge. 
Caroseria autoturismului, prea lată, rămăsese blocată în 
marginea canalului de scurgere. 

Un miracol. 

Niemans închise ochii. Își simţea trupul chinuit de multiple 
răni, dar cea mai arzătoare durere, care pulsa ca o flacără, era 
cea din tâmpla dreaptă. Ofițerul intui că tija de susţinere a 
oglinzii retrovizoare îi sfâșiase pielea și pătrunsese îndeajuns de 


adânc în carne, chiar deasupra urechii. În schimb, căderea îi 
cruţase neașteptat de bine trupul și membrele. 

Lipindu-și bărbia de piept, își înălță capul și putu să studieze, 
de dedesubt, epava fumegândă a mașinii. Era prizonierul unui 
morman de tablă din care continuau să iasă aburi și fum, fiind 
întins într-un soi de sarcofag de ciment. Întoarse privirea și privi 
la dreapta, apoi la stânga. O bucată din bara mașinii îi bloca 
ieșirea din șanțul de scurgere. 

Cu un efort disperat, polițistul reuși să se întoarcă pe-o parte 
și începu să se târască, centimetru cu centimetru. Durerile care 
furnicau de-a lungul corpului său păreau că lucrează în favoarea 
sa: se anulau unele pe altele, cufundându-i întreaga fiinţă într- 
un soi de amorţeală binecuvântată. 

Reuși să se strecoare pe sub bară și să se smulgă din sicriul 
de tablă și ciment. De îndată ce-și eliberă mâinile, își duse 
dreapta la tâmplă și simţi fluxul vâscos al sângelui care se 
prelingea din rana deschisă. Simţi lichidul călduț scurgându-se 
printre degetele lui zdrelite și gemu. Își aminti o imagine dintr- 
un documentar despre naufragiul unui petrolier: o pasăre 
înnămolită în păcură, vomând pe cioc lichidul negru. Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Se ridică, rezemându-se cu un braț de marginea șanțului de 
scurgere, apoi se rostogoli pe pământul ud, în vreme ce în minte 
i se insinua un alt gând, obsesiv. 

Ucigașul avea să se întoarcă, ca să-i dea lovitura de graţie. 

Ținându-se de caroserie, reuși să se ridice în picioare. Cu o 
lovitură de pumn, deschise portbagajul îndoit și-și luă pușca și o 
mână de cartușe ce se împrăștiaseră în jurul acesteia. Ținu arma 
sub brațul stâng, în vreme ce cu degetele aceleiași mâini 
continua să apese rana de la tâmplă, și reuși să umple, cu 
dreapta, încărcătorul armei. Acţiona pe pipăite, fără să vadă 
nimic: își pierduse ochelarii iar noaptea era neagră, o beznă mai 
adâncă decât cea din măruntaiele unui animal. 

Cu faţa murdară de sânge și noroi, cu trupul chinuit de dureri, 
comisarul se întoarse și privi în jur. Nu auzi niciun zgomot. Nu 
văzu nicio mișcare. Îl cuprinse ameţeala și alunecă, de-a lungul 
mașinii, apoi căzu și ajunse în șanțul cu borduri de ciment. De 
astă dată, simţi mușcătura apei reci și asta îl trezi. Un curent 
ușor îl purta la vale, către râu. 

De ce nu, la urma urmei? 


Își strânse pușca la piept și se lăsă purtat spre apele mai 
adânci, ca un faraon în drum spre fluviul morţilor. 


49. 


Niemans pluti îndelung, lăsându-se în voia curentului. Cu ochii 
deschiși, vedea deasupra sa fragmente de cer, printre crengile 
copacilor de pe mal. In stânga și-n dreapta se vedeau faleze de 
lut roșu spălate de ape, trunchiuri și rădăcini atât de încâlcite 
încât s-ar fi zis că plutea printre mangrove. 

Curând, pârâul se îngustă, forţa curentului crescu, iar susurul 
se preschimbă în gâlgâit. Niemans se lăsa dus de ape, întins pe 
spate, cu capul cufundat aproape pe de-a-ntregul. Apa rece îi 
provoca vasoconstricţie, reducând astfel pierderea de sânge 
prin rana de la tâmplă. Spera ca, după meandre și meandre, 
râul acesta să-l poarte la vale până la Guernon și la 
Universitatea de acolo. 

Curând înţelese însă că speranţa lui era deșartă. Râul acesta 
nu cobora către campusul universitar. Era un afluent care 
șerpuia tot mai strâns prin pădure, iar forța curentului începuse 
să scadă, până când, la un moment dat, încetă să se mai facă 
simțită. 

Niemans înotă către mal și se ridică din apă, icnind. Apa era 
atât de încărcată de particule, atât de nămoloasă, încât nici 
măcar nu mai reflecta lumina. Polițistul se prăbuși pe pământul 
îmbibat cu apă și acoperit cu un covor de frunze moarte. Nările i 
se umplură de mirosul greu, fetid, ușor afumat, caracteristic 
pământului sălbatic, de pădure, amestecat cu fibre și așchii de 
lemn, cu humus și cu insecte de tot felul. 

Se întoarse pe spate și ridică ochii spre coroanele copacilor. 
Nu era o pădure deasă, greu de străbătut. Dimpotrivă, arborii 
erau îndeajuns de rari și doar din loc în loc se mai zărea câte un 
desiș, în spaţiile dintre acestea domnind un fel de gol, o zonă de 
libertate vegetală. Cu toate acestea, întunericul era atât de 
profund încât nu putea distinge nici măcar siluetele întunecate 
ale munţilor, aflaţi undeva deasupra sa. Nu știa cât timp plutise 
în derivă și nici în ce direcţie. 


În ciuda durerii și a frigului, se târî, chircit, până la baza unui 
trunchi de copac și se rezemă de acesta. Se strădui să 
gândească limpede și să-și amintească de harta regiunii pe 
care, în birou, își însemnase locurile care aveau semnificație 
pentru anchetă. Avea vag în minte amplasamentul Universităţii 
din Guernon, la nord de masivul Sept Laux. 

La nord. 

În absenţa oricărui indiciu privind poziţia sa, cum ar fi putut 
oare să afle încotro era nordul? N-avea busolă și nici vreun alt 
instrument magnetic. Ziua s-ar fi orientat după soare, dar acum, 
noaptea? 

Reflectă. Sângele pornise să-i curgă iar din rana de la tâmplă, 
iar extremităţile membrelor îi îngheţau: n-avea prea mult timp 
la dispoziție. 

Brusc, avu o revelaţie. Chiar și la ora aceasta, în miez de 
noapte, putea să-și dea seama care erau punctele cardinale, 
studiind vegetaţia din jur. Comisarul nu se pricepea deloc la 
botanică, dar știa și el ceea ce știa toată lumea: că anumite 
specii de mușchi și licheni, care au nevoie de foarte multă 
umiditate, nu cresc decât la umbră și evită cu orice preț razele 
soarelui. Ca urmare, acestea, mari iubitoare de întuneric, cresc 
doar spre nord, la baza copacilor. 

Niemans îngenunche și se apucă să caute prin buzunare 
perechea de ochelari anti-șoc pe care-i purta mereu asupra sa. 
Ochelarii erau intacți. Și-i puse și reuși astfel să discearnă cu 
precizie imediata apropiere. 

Se apucă să caute la baza trunchiurilor de conifere, de-a 
lungul malului. După câteva minute, cu degetele înghețate și 
pline de pământ, constată că avusese dreptate. La rădăcina 
arborilor găsi câte un petec de smarald, răcoros la atingere și 
având mereu aceeași orientare. Polițistul pipăi în căutarea 
micilor moviliţe catifelate: o junglă miniaturală care-i indică 
drumul spre nord. 

Cu greu, reuși să se urnească din loc și să o apuce pe drumul 
indicat de petecele de mușchi. 

Se clătina, se împleticea, inima-i bătea să-i spargă pieptul. 
Bălți, scoarță de copac, ace de brad, acestea erau reperele care 
îi mărgineau drumul. Călca în picioare pietre rotunde sau 
ascuţite, nimerea în gropi pline de spini sau în petece de iarbă 
moale, dar urma neabătut calea lichenilor. Alteori, drumul 


trecea prin zone mlăștinoase, cu bălți îngheţate la suprafață, 
unde pojghiţa se sfărâma cu zgomot sub pașii săi. Cu toată 
oboseala, în ciuda rănilor, își aduna puterile trăgând în piept 
aerul încărcat de miresme al pădurii. Avea senzaţia că e purtat 
de însăși răsuflarea ploii, care se oprise acum cât să-și tragă 
sufletul. 

În cele din urmă, dădu de un drum. 

Calea salvării era acoperită cu asfalt lucitor. Din nou, Niemans 
căută bulbii de mușchi de pe taluzul acoperit cu pietriș, pentru a 
se lămuri încotro trebuia să o apuce. Pe neașteptate însă, de 
după o curbă se ivi, cu farurile aprinse, o furgonetă a 
jandarmeriei. 

Vehiculul se opri imediat. Mai mulţi bărbați săriră să-l susțină 
pe Ni&mans, care era cât pe ce să se prăbușească și se slujea 
de pușcă precum de un baston. Polițistul simţi mâinile care-l 
sustineau, auzi murmure, apoi strigăte, foșnetul 
impermeabilelor. Farurile mașinii dansară oblic în fața ochilor 
săi. Îl urcară în furgonetă și unul dintre cei ce-l ajutaseră urlă 
către șofer: 

— La spital, repede! 

Ni&mans, pe jumătate conștient, mormăi: 

— Nu. Duceţi-mă la Universitate. 

— Poftim? Dar sunteţi rănit grav și... 

— La Universitate! Am... am o întâlnire. 


50. 


Ușa se deschise, iar Niemans fu întâmpinat de un zâmbet 
larg. 

Plecă privirea și văzu mâinile puternice și bronzate ale femeii. 
Ridicând ochii, întâlni mânecile puloverului tricotat, apoi gulerul, 
urcând spre ceafă, unde firele de păr scăpate din coada 
voluminoasă erau atât de diafane încât păreau doar un halou, 
un crâmpei de negură. Niemans se gândi că femeia avea pielea 
fermecată, având darul de a preschimba orice veșmânt, orice 
material, în ceva preţios. Fanny îl apostrofă, căscând: 

— Ai întârziat, domnule comisar. 

Niemans încercă să zâmbească. 


— Nu... nu te-am trezit? 

Femeia clătină din cap a negaţie și se dădu la o parte din ușă, 
făcându-i loc să intre. Înaintă în holul scăldat în lumină. Fanny 
încremeni: tocmai i se  dezvăluise chipul însângerat al 
comisarului. Se dădu un pas înapoi, cuprinzându-l cu privirea. 
Mantaua albastră îi era plină de noroi, cravata îi era sfâșiată, pe 
ici-colo se zărea câte-o urmă de arsură. 

— Ce s-a întâmplat? Un accident? 

Niemans încuviinţă scurt din cap. 

Își roti privirea prin micul apartament. În ciuda febrei care îl 
asalta, în ciuda durerii care-i pulsa în artere, se simţea fericit că 
avea ocazia să descopere acest loc. Pereţi imaculaţi, culori 
blânde. Un birou mic, îngropat sub un calculator și teancuri de 
cărţi și de hârtii. Pietre și cristale care umpleau mai multe 
etajere. Echipament de alpinism, haine fluorescente adunate 
teanc. Un apartament de fată tânără deopotrivă sedentară și 
sportivă, casnică și îndrăgostită de aventură. Intr-o clipă, 
expediția în adâncul ghețarului i se derulă în minte; o amintire 
rece ca un strat de brumă. 

Niemans se prăbuși într-un fotoliu. Afară începuse din nou să 
plouă. Se auzea răpăitul picăturilor grele de undeva de 
deasupra, de pe acoperiș, dar și sunetele domestice înfundate 
din vecini: o ușă care scârţâia, zgomot de pași. O noapte în 
lumea studenților, neliniștiți și închiși în case. 

Fanny îl ajută pe poliţist să-și scoată haina, apoi cercetă cu 
atenţie rana deschisă de la tâmplă. Nu părea să simtă niciun fel 
de repulsie faţă de sângele coagulat și de carnea hărtănită ce se 
zărea, întunecată, acolo. Fluieră a pagubă și spuse: 

— Rana e urâtă de tot. Sper că n-a fost atinsă artera 
temporală. E greu de spus, încă mai curge sânge și... Cum s-a 
întâmplat? 

— Am avut un accident, răspunse laconic Niemans. Un 
accident de mașină. 

— Te duc la spital chiar acum. 

— Nici vorbă! Trebuie să continui ancheta. 

Fanny se făcu nevăzută în încăperea alăturată, de unde 
reveni cu brațele încărcate de comprese, medicamente, seringi, 
ace sigilate și ser fiziologic. Deschise plicul seringii rupându-l cu 
dinţii, apoi desigilă un ac și îl înșurubă în capul seringii. Niemans 


ridică privirea și studie fiola din care Fanny trăgea lichidul în 
seringă. Se încruntă și luă în mână prospectul produsului. 

— Ce e ăsta? 

— Un anestezic, o să-ți calmeze durerea. Nu-ţi fie teamă. 

Niemans o prinse de mână. 

— Așteaptă. 

Parcurse rapid prospectul. Era Xilocaină, un anestezic care 
conţine adrenalină, ceea ce însemna că avea să îi atenueze 
durerile, fără a-i reduce însă capacităţile. Niemans eliberă braţul 
fetei, semn că putea să continue. 

— Nu te teme, murmură Fanny. Chestia asta va reduce și 
sângerarea. 

Cu capul plecat, Niemans nu putea să vadă ce făcea fata. 
Simţi însă mai multe înţepături în jurul rănii. Câteva secunde 
mai târziu, efectul anestezicului începea să se facă simțit: 
durerile se atenuară puţin. 

— Ai cu ce să-mi coși rana? mormăi el. 

— Bineînţeles că nu. Trebuie să mergi la spital. În curând, 
rana va începe iar să sângereze și... 

— Fă o compresă, un pansament, nu știu... N-are importanţă 
ce-mi faci. Trebuie să continui ancheta și să am mintea limpede. 

Fanny ridică din umeri, apoi umezi mai multe comprese, 
folosindu-se de un pulverizator. Între timp, Ni&mans trăgea cu 
ochiul la corpul ei, la coapsele cambrate sub țesătura blugilor, la 
curbele asemenea unor linii de forță, care, chiar și în starea în 
care se afla, îi provocau o excitare surdă. 

Femeia aceasta, plină de contraste, era o enigmă. Cum putea 
fi, în același timp, atât de diafană și totuși atât de directă? Atât 
de blândă și de brutală totodată? Atât de apropiată și, totuși, 
atât de distantă? Aceleași contradicții i se regăseau și în privire: 
strălucirea agresivă a ochilor contrasta cu fineţea infinită a 
genelor. Intrebă, inspirând mirosul acrișor al antisepticului: 

— Locuiești singură aici? 

Fanny îi curăța rana, cu mișcări sigure și energice. Polițistul 
abia dacă simţea senzaţia de arsură a dezinfectantului, locul 
fiind amorţit de anestezicul administrat mai devreme. Fata 
zâmbi: 

— Nu ratezi nici acum ocazia să-mi faci curte. 

— Scuze... Am fost cumva indiscret? 


Fanny se concentra asupra rănii, aproape lipită de el. Îi șopti 
la ureche: 

— Locuiesc singură. Și nu, n-am pe nimeni, dacă asta era 
întrebarea. 

— Dar... de ce tocmai la căminul facultăţii? 

— Sunt aproape de facultate și de sălile de lucrări practice... 

Niemans întoarse capul. Ea îl întoarse înapoi, în poziţia 
anterioară. Cu capul plecat, polițistul rosti: 

— Așa e, mi-am amintit... Cea mai tânără posesoare de 
doctorat din Franţa. Fiică și nepoată de profesori emeriţi. Faci 
parte, așadar, dintre acei copii supradotați care... 

Fanny îl întrerupse brusc: 

— Care copii? 

Niemans se întoarse puţin: 

— Nu... Vreau să spun că faci parte dintre supradotaţii din 
campus, cei care sunt și campioni... 

Chipul fetei se înăspri, iar vocea îi trăda o distanţare brutală 
atunci când spuse: 

— Ce cauţi, de fapt? 

Polițistul nu-i răspunse, deși ardea de curiozitate să o ia la 
întrebări privind originea ei. Dar poţi oare să întrebi o femeie de 
unde îi provine forța genetică, unde se află sursa cromozomilor 
ei? Ea rupse cea dintâi tăcerea: 

— Comisare, n-am idee de ce, în starea în care ești, te-ai 
încăpățânat totuși să vii până aici, la mine. Dar, dacă ai întrebări 
concrete, pune-mi-le. 

Tonul vocii ei era tăios. Niemans încetase să mai simtă orice 
urmă de durere, dar ar fi preferat arsura rănii decât cea 
provocată de tonul cu care i se adresase fata. Zâmbi, confuz. 

— Voiam să te întreb de revista facultăţii, cea la care scrii... 

— Tempo? 

— Da. 

— Ce anume vrei să știi? 

Niemans nu-i răspunse imediat. Fanny adună compresele într- 
o pungă sigilabilă, apoi strânse un pansament în jurul capului lui 
Niemans. Polițistul își rosti așadar întrebarea în timp ce începea 
să simtă presiunea pansamentului: 

— Mă întrebam dacă ai scris cumva vreun articol despre o 
întâmplare ciudată care a avut loc în subsolul spitalului, în iulie 
anul trecut... 


— Ce întâmplare? 

— S-au regăsit atunci, în cutiile lui Etienne Caillois, mai multe 
fișe de naștere. 

— Aha, la întâmplarea aceea te referi? 

— Ai scris un articol? 

— Câteva rânduri, o simplă știre, pare-mi-se. 

— De ce nu mi-ai spus nimic despre asta? 

— Vrei să spui că... crezi că există o legătură între chestia aia 
și crime? 

Niemans ridică tonul, în timp ce-și ridica și capul: 

— De ce nu mi-ai vorbit de acest furt? 

Fanny își punctă răspunsul cu o ridicare din umeri, în timp ce 
continua să înfășoare pansamentul în jurul capului poliţistului, 
ca pe un turban: 

— Nu s-a dovedit c-ar fi fost vorba de un furt... La ce haos e în 
arhivele alea, orice se poate pierde sau regăsi. Așadar, e ceva 
atât de important? 

— Ai văzut cu ochii tăi fișele? 

— Da, am fost la arhivă, unde erau depozitate cutiile de 
carton cu arhiva personală a lui Caillois. 

— Și n-ai observat nimic ciudat în acele documente? 

— Ce anume ar fi trebuit să observ? 

— Nu știu. Nu le-ai comparat cu dosarele originale? 

Fanny făcu un pas înapoi. Terminase cu pansamentul. 
Declară: 

— Erau doar niște foi volante pe care niște asistente medicale 
mâăzgăliseră în grabă ceva. Nimic palpitant. 

— Câte erau? 

— Câteva sute. Dar chiar nu văd ce anume... 

— În articolul tău ai citat vreun nume de pe acele fișe, ai 
numit vreuna dintre familiile implicate? 

— A fost doar o știre de câteva rânduri, ţi-am spus. 

— Pot să văd articolul? 

— Nu păstrez articolele. 

Stătea dreaptă, cambrată, cu brațele încrucișate. Niemans 
continuă: 

— Crezi că fișele acelea ar fi putut fi consultate și de alţii? De 
niște oameni care, poate, și-ar fi putut găsi numele, al lor sau al 
părinţilor lor, în acele documente? 

— Ti-am spus, n-am citat niciun nume. 


— Dar ce crezi, ar fi fost posibil să le fi putut vedea și alţii? 

— Nu cred. Nu. Totul e acum sub cheie... Dar ce importanță 
are? Ce legătură au toate astea cu ancheta? 

Niemans nu-i răspunse imediat. Evitând să o privească, atacă 
cu o nouă întrebare, mai degrabă o lovitură sub centură: 

— Ai consultat fișele în detaliu? 

Tăcerea fu singurul ei răspuns. Ridică privirea: Fanny nu se 
clintise din loc, dar îi păru, dintr-odată, foarte îndepărtată. In 
sfârșit, veni și răspunsul: 

— Ti-am spus adineauri: da. Ce-ai vrea să știi? 

O clipă de gândire, apoi Niemans întrebă: 

— Vreau să știu dacă ai găsit în acele fișe și numele părinţilor 
tăi. Sau al bunicilor. 

— Nu, n-am găsit nimic de felul ăsta. De ce mă întrebi asta? 

Comisarul se ridică, fără să îi răspundă. Acum erau amândoi 
în picioare, ca doi inamici, ca doi poli de sens opus. Niemans își 
văzu capul bandajat într-o oglindă aflată în capătul opus al 
încăperii. Se întoarse spre ea și rosti, stânjenit: 

— Mulţumesc. Și te rog să mă ierţi pentru întrebările astea. 

Își luă haina și spuse: 

— Oricât ar părea de incredibil, sunt aproape convins că acele 
fişe l-au costat viaţa pe unul dintre polițiștii implicaţi în anchetă. 
Un tânăr locotenent, începător. El ar fi vrut să le studieze. Cred 
c-a fost ucis ca să fie împiedicat să facă asta. 

— Dar e ridicol! 

— Vom vedea. Voi merge la arhive și voi compara fişele cu 
conţinutul dosarelor originale. 

— Doar n-ai de gând să pleci în zdrenţele astea ude? Așteaptă 
puţin. 

Fanny dispăru și reveni în câteva secunde, ţinând în braţe un 
tricou de corp, un pulover, o vestă căptușită și un pantalon de 
schi impermeabil. 

— O să-ţi fie cam strâmte, dar măcar sunt uscate și o să-ți 
țină de cald, preciză ea. Și, mai ales, să nu uiţi de asta. 

Cu un singur gest fluid, îi trase peste capul bandajat o cagulă 
din fibre supraelastice, pe care o rulă apoi până deasupra 
urechilor, pentru a-i proteja pansamentul. Iniţial surprins, 
Ni&mans dădu ochii peste cap, imaginându-și cam cum putea să 
arate, cu straniul acoperământ pe cap. Izbucniră amândoi în râs, 
la unison. 


Preţ de o clipă, complicitatea dintre ei reveni, ca smulsă din 
bezna clipelor trecute. Polițistul încercă să o ignore, rostind pe 
un ton grav: 

— Trebuie să plec, să duc ancheta mai departe. Să merg la 
arhive. 

Niemans nu apucă să reacționeze. Fanny se apropie și, 
înlănţuindu-l, își lipi buzele de ale lui. El încremeni. Simţi cum un 
val de căldură îi invada corpul și n-ar fi putut spune, în acea 
clipă, dacă era un acces de febră sau dacă, dimpotrivă, de vină 
era limba micuță și catifelată a fetei, care se strecura printre 
buzele sale, fierbinte. Închise ochii și murmură, iar: 

— Ancheta. Trebuie să continui ancheta. 

Dar era deja întins pe spate, cu fata deasupra sa. 


51. 


Karim rupse banda de interdicție lăsată de poliţie și 
îngenunche lângă intrarea cavoului, rămasă întredeschisă. Işi 
puse mănușile, își vâri mâinile în crăpătură și trase puternic. 
Lespedea de beton se dădu la o parte. Fără nicio ezitare, 
polițistul își aprinse lanterna și se strecură înăuntru. Încovoindu- 
și spinarea, cobori treptele înguste. Drept înainte, fasciculul 
lanternei întâlni o lungă suprafaţă inundată, neagră, ca o ecluză. 
Ploaia răzbătuse dincolo de lespedea dată deoparte și umpluse 
mormântul până la jumătate. 

Își spuse: „N-am de ales”. Își ţinu răsuflarea și intră în apă. 
Ținând lanterna cu mâna stângă deasupra apei, înaintă înot, 
propulsându-se cu un singur braţ, ca indienii. Fasciculul de 
lumină tăia întunericul ca o lamă. Pe măsură ce înainta în cavou, 
șiroitul ploii se făcea auzit în interior, iar mirosul de putregai și 
de pământ umed devenea tot mai puternic. Cu faţa ridicată spre 
plafon, polițistul călca apa și scuipa, prins în capcană între 
suprafaţa apei și tavanul criptei. 

Pe neașteptate, se lovi cu capul de sicriu. Urlă, cuprins de 
panică pentru o clipă, apoi se întoarse și își încetini mișcările, 
străduindu-se să se calmeze. Studie micul sicriu, care plutea pe 
apă, ca o bărcuță. 

Își repetă în gând: „N-am de ales”. Ocoli sicriul înot, 
observându-l din toate unghiurile. Capacul era fixat cu șuruburi 
și, ținând lanterna între dinţi, observă un detaliu pe care nu-l 
remarcase în dimineaţa precedentă, când fusese surprins de 
către paznic. În jurul șuruburilor se vedeau așchii de lemn mai 
închise la culoare decât suprafaţa lăcuită a capacului. Era foarte 
probabil ca sicriul să fi fost deschis. „Nu mai am de ales”. Karim 
scoase din buzunar o pensetă. Cele două capete unite formau 
un fel de cap de șurubelniţă. Se apucă de treabă, luând la rând 
șuruburile care fixau capacul. 


Încet-încet, capacul de lemn începu să se miște și, în sfârșit, 
ultimul șurub care-l ţinea fixat de partea inferioară cedă. 
Lovindu-se cu capul de tavan, căci apa crescuse și-i ajungea 
până la umeri, Karim reuși să dea la o parte capacul. Se șterse 
la ochi cu dosul mânecii și privi în adâncul sicriului, pregătit să-și 
țină răsuflarea. 

Inutilă precauţie: avu senzaţia că era el însuși mort. 

Sicriul nu conţinea scheletul unui copil. Nu era însă nici gol, 
așa cum ar fi trebuit dacă ar fi fost vorba de o farsă sau dacă ar 
fi fost profanat. Era plin ochi cu oase minuscule, ascuțite, alburii. 
Părea o hecatombă a rozătoarelor. Erau mii de schelete aici. 
Boturi ca de cretă, ascuţite ca niște pumnale. Cutii toracice, 
încovoiate ca niște gheare de prădător. O infinitate de oscioare 
mai lungi și subţiri, ca niște bețe de chibrit, corespunzând tibiilor 
și femurelor, humerusuri miniaturale... 

Simţind că îl lăsau puterile, ţinându-se de marginea sicriului, 
Karim întinse o mână spre osuar. În lumina lanternei, mulţimea 
de schelete părea o imagine venită din preistorie. 

În clipa aceea, o voce, venind de undeva din spate, se făcu 
auzită, acoperind răpăitul picăturilor de ploaie: 

— N-ar fi trebuit să te întorci aici, Karim. 

Polițistul n-avu nevoie să se întoarcă pentru a ști cine era cel 
care-i vorbise. Își încleștă pumnii și plecă capul, până aproape 
de oase, murmurând;: 

— Nu-mi spune că ești implicat în asta, Crozier... 

Vocea reluă: 

— N-ar fi trebuit să-ţi încredinţez niciodată această anchetă. 

Karim aruncă o scurtă privire spre intrarea în cavou. Silueta 
lui Henri Crozier se profila pe scări, în dreptul deschizăturii. Avea 
în mână un revolver Manhurin, model MR73, aceeași armă pe 
care o văzuse și la Niemans. Șase gloanțe în încărcător. 
Încărcătoare suplimentare de rezervă în buzunare. Nu i-ar fi luat 
decât vreo câteva secunde pentru a goli tuburile și a încărca din 
nou arma, fără vreun risc să se blocheze. O armă de 
profesionist. Locotenentul își reformulă întrebarea: 

— Ce cauţi tu în toată încurcătura asta? 

Celălalt nu-i răspunse. Karim continuă, ridicându-și coatele 
ude din apă: 

— Îmi dai voie măcar să ies din mizeria asta? 

Crozier schiţă un gest cu ţeava armei: 


— Vino spre mine. Încet. Foarte, foarte încet. 

Karim se lăsă să alunece în apă și înaintă spre trepte, 
abandonând sicriul profanat. Lanterna, pe care și-o luase iar 
între dinţi, desena zigzaguri neregulate de lumină pe pereţi, ca 
niște fulgere care au luat-o razna. 

Locotenentul ajunse la scări și păși pe prima treaptă. Pe 
măsură ce urca, Crozier se retrăgea, ţinându-și arma aţintită 
asupra lui. Ploaia cădea în rafale. Arabul se ridică, ud din cap 
până în picioare, față în față cu comisarul. Întrebă iar: 

— Care e rolul tău în toată treaba asta? Ce și cât știi? 

In sfârșit, Crozier consimţi să deschidă gura: 

_ — S-a întâmplat în 1980. Am reperat-o de cum a sosit aici. 
Asta e orașul meu, micuţule. Teritoriul meu. lar la vremea aceea 
se poate spune că eram singurul poliţist din Sarzac. Femeia 
asta, frumoasă, mare, care venise pentru a prelua postul de 
învăţătoare... Mi-am dat seama imediat că era ceva în neregulă 
cu ea. 

Arabul șopti: 

— „Crozier, ochiul atoatevăzător din Sarzac”... 

— Da, chiar așa. Am făcut cercetări. Am descoperit că avea 
un copil... Am reușit să îi câștig încrederea. Mi-a povestit tot. 
Spunea că diavolii vor să îi ucidă copilul. 

— Știu toate astea. 

— Ceea ce nu știai e că am decis să protejez această familie. 
Eu le-am ajutat să obţină acte false, eu am... 

Karim avu senzaţia că privea într-un abis. 

— Cine erau diavolii ăștia, de fapt? 

— Intr-o zi au venit doi bărbaţi. Spuneau că sunt în căutare de 
manuale școlare vechi, prin școli. Veneau de la Guernon, orașul 
de unde venise și Fabienne. Am înţeles imediat că ei erau 
diavolii... 

— Cum se numeau? 

— Caillois și Sertys. 

— Îţi baţi joc de mine? La vremea aia, Rémy Caillois și Philippe 
Sertys n-aveau mai mult de zece ani! 

— Nu se numeau așa. Cei doi erau Etienne Caillois și Rene 
Sertys. Aveau undeva la vreo patruzeci de ani, niște mutre 
osoase și priviri de fanatici. 

Karim simţi un gust ca de acid arzându-i gâtlejul. Cum de nu 
se gândise la asta? „Păcatul” râurilor de purpură dura de mai 


multe generaţii. Înaintea lui Remy Caillois existase Etienne 
Caillois. lar înainte de Philippe Sertys, Rene Sertys fusese și el 
implicat. Karim reuși să șoptească: 

— Și mai departe? 

— l-am luat la întrebări și la puricat. Controlul identităţii și tot 
tacâmul. Dar nu le-am putut găsi nicio vină. Totul era conform 
legii la ei, atât de în regulă de zici că ei au scris codul civil. Au 
plecat, fără să fi reușit să dea de Fabienne și de copilul ei. Așa 
am crezut atunci. Când Fabienne a aflat de prezenţa celor doi la 
Sarzac, a vrut să plece imediat. Din nou, nu i-am pus niciun fel 
de întrebări. Am distrus orice urmă pe hârtie a trecerii ei, am 
smuls pagini din caietele copiilor, am șters tot... Fabienne îi 
schimbase identitatea copilului, dar... 

Karim îl întrerupse. Între ei se înălța un zid de ploaie. 

— Fiul lui Sertys a revenit aici duminică noaptea. Ai idee ce 
anume căuta în cavou? 

— Nu. 

Abdouf arătă spre intrarea în criptă. 

— Blestematul acela de sicriu e plin ochi cu oase de șoareci. 
Un adevărat coșmar. Ce înseamnă asta? 

— Nu știu. Dar n-ar fi trebuit să deschizi sicriul. Nu-i respecţi 
pe morți... 

— Care mort? Unde e corpul lui Judith Herault? A murit oare 
cu adevărat? 

— E moartă și îngropată, micuţule. Chiar eu m-am ocupat de 
funeralii. 

Tânărul arab tresări, izbit de o revelaţie. 

— Tu ești cel care îngrijea mormântul? 

— Eu. Veneam noaptea. 

Brusc, apropiindu-se de arma celuilalt, Karim urlă: 

— Unde e? Unde acum Fabienne Herault? 

— Nu vreau să păţească nimic. 

— Comisare, cazul ăsta înseamnă mult mai mult decât 
profanarea unui mormânt! E vorba de crime! 

— Știu. 

— Ştii? 

— A fost pe toate posturile de știri, la ultimul jurnal de seară. 

— Atunci știi că e vorba de o blestemată serie de crime, cu 
oameni mutilaţi, cu o mizanscenă macabră și tot tacâmul... 
Crozier, spune-mi unde o pot găsi pe Fabienne Herault! 


Trăsăturile lui Crozier erau ascunse-n penumbră. Continua să- 
și ţină arma cu ţeava îndreptată spre pieptul tânărului arab. 

— Nu vreau să păţească nimic. 

— Crozier, nimeni nu-i vrea răul. Dar Fabienne Herault e acum 
singura persoană care mi-ar putea da vreo informaţie despre 
toată mizeria din acest caz. Totul pare să o acuze pe fiica ei, 
înţelegi? Toate indiciile duc spre Judith Herault, cea care ar 
trebui să odihnească în mormântul acesta! 

Câteva secunde rămaseră nemișcaţi, în aceeași poziţie, în 
bătaia ploii. Apoi, încet, Crozier lăsă în jos arma. Tânărul arab își 
dădu seama că, dacă vreodată în viața lui era important să-și 
ţină gura, acela era momentul. Într-un târziu, vocea comisarului 
se făcu auzită: 

— Fabienne trăiește la douăzeci de kilometri de-aici, pe dealul 
Herzine. O să vin cu tine. Dacă îndrăznești să-i faci un rău, oricât 
de mic, am să te ucid. 

Karim zâmbi și se dădu înapoi câţiva pași. Apoi, brusc, se 
răsuci și izbi cu călcâiul în gâtul lui Crozier. Acesta fu aruncat 
peste pietrele de mormânt de dincolo de el. 

Tânărul arab se aplecă imediat asupra mai vârstnicului său 
coleg, care-și pierduse cunoștința. Îi trase gluga pe cap și-i 
încheie fermoarul impermeabilului. Apoi îl trase la adăpostul 
unei cripte placate cu granit. În gând, îi ceru iertare. 

Dar nu avusese de ales: trebuia să își păstreze libertatea de 
acţiune. 


52. 


— E groasă treaba, Abdouf. Groasă rău de tot. 

Vocea lui Patrick Astier răzbătea cu greu din noianul de 
interferenţe. Telefonul din buzunar începuse să sune atunci 
când Karim traversa o câmpie cenușie, stearpă. Polițistul 
tresărise și fusese la un pas să piardă controlul volanului. Astier 
continuă, pe un ton surescitat: 

— Cele două misiuni pe care mi le-ai încredințat au fost, 
amândouă, niște bombe cu explozie întârziată. Și amândouă mi- 
au explodat în față. 

Karim simţi cum nervii i se încordau. 


— Te ascult, rosti el, trăgând pe dreapta drumului și stingând 
farurile. 

— Mai întâi, cu accidentul lui Sylvain Hérault... Am găsit 
dosarul și am obţinut o confirmare pentru informaţiile pe care le 
deţineai. Sylvain Hérault a murit în timp ce se afla pe bicicletă, 
pe șoseaua departamentală D17, lovit de o mașină care n-a fost 
niciodată identificată. O întâmplare sinistră. Cazul a fost clasat. 
La vremea respectivă, ancheta jandarmeriei a fost una de 
rutină: nu existau martori oculari, nu exista niciun motiv pentru 
a se interpreta moartea lui Hérault drept altceva decât un 
simplu accident. 

Tonul pe care Astier rostise ultimele cuvinte arăta că aștepta 
să-i fie pusă o întrebare. Docil, Karim rosti replica așteptată: 

— Dar...? 

— Dar din acea epocă primitivă până în prezent s-au făcut 
pași uriași în analizarea și prelucrarea imaginilor... 

Karim se aștepta ca interlocutorul să se lanseze într-un 
panegiric al științei moderne și al noilor cuceriri în tehnologie. 
Prin urmare, îl întrerupse: 

— Fie-ţi milă, Astier, treci direct la subiect! 

— OK. În dosar am găsit o serie de fotografii. Clișee alb-negru 
făcute de fotoreporterul unui ziar local. Se văd urmele roților 
bicicletei, încrucișându-se cu cele ale mașinii. Totul e atât de 
minuscul și atât de confuz în poze încât ajungi să te întrebi de 
ce naiba au mai păstrat clișeele astea. 

— Așa, și? 

Inginerul prelungi tăcerea, pregătindu-se pentru reacţia pe 
care avea să o aibă Abdouf. 

— Ei bine, avem la Grenoble, în campus, un institut de optică 
ultraperformant. 

— La naiba, Astier, vrei să... 

— Așteaptă. Cei de-acolo sunt capabili să prelucreze imaginile 
în feluri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Pe cale digitală, 
măresc, sporesc contrastul, şterg zgărieturile de pe peliculă, 
schimbă rezoluţia... Pe scurt, băieţii ăștia pot să scoată în 
evidenţă detalii care, altminteri, n-ar fi vizibile cu ochiul liber. 
Mi-am spus că poate că ar merita să îi trezesc și să le dau de 
lucru. Am folosit CMM-ul pentru scanare și le-am trimis 
fotografiile. Chiar și în miez de noapte, băieţii ăștia sunt geniali. 
Au prelucrat imediat imaginile și... 


— ȘI?! 

O nouă tăcere prelungită, pentru a spori efectul veștilor: 

— Rezultatele prelucrării pozelor spun o cu totul altă poveste 
faţă de ce a consemnat jandarmeria. Au mărit urmele de pneuri 
ale mașinii și ale bicicletei. Prin mărirea contrastului, au putut 
studia cu exactitate sensul de deplasare pe asfalt. Prima lor 
concluzie ar fi că Herault nu mergea la muncă, spre munte, 
după cum precizează dosarul. Direcţia de deplasare indicată de 
pneuri e alta: Herault se îndrepta spre Universitate. Am verificat 
pe hartă și așa este. 

— Dar... Ce-a declarat soţia lui, Fabienne? 

— Fabienne Hérault a minţit. l-am citit depoziţia: n-a făcut 
decât să confirme ceea ce presupuneau jandarmii, și anume că 
cristalierul se îndrepta spre masivul Belledonne. Nimic mai fals. 

Karim strânse din dinţi. O nouă minciună, un nou mister de 
rezolvat. Astier continuă: 

— Asta nu e tot. Băieţii mei s-au concentrat și asupra 
pneurilor mașinii. lar acestea arată că mașina s-a deplasat în 
ambele sensuri la locul accidentului, Abdouf. Șoferul a trecut o 
dată peste corpul victimei, apoi a dat înapoi și l-a mai strivit o 
dată. A fost o crimă cu sânge rece, e cât se poate de limpede. 

Karim nu-l mai asculta. Își simţea bătăile inimii, calme, 
regulate. Descoperise acum, în sfârșit, un mobil al posibilei 
răzbunări, înainte de fuga femeii și a copilei, înainte ca existența 
lor să devină o evadare și o teroare permanente și să ducă 
indirect la moartea copilei, avusese loc o crimă. Uciderea lui 
Sylvain Hérault. Diavolii îl eliminaseră mai întâi pe bărbat, apoi 
porniseră pe urmele femeii și fetei. 

Fabienne Hérault. Judith Hérault. Gândurile îi ricoșau sub 
frunte. 

— Și la spital? Ce-ai găsit acolo? 

— Asta e bomba cu numărul doi. Am studiat registrul 
nașterilor din 1972. Pagina corespunzătoare zilei de 23 mai a 
fost ruptă. 

Karim simţi o puternică senzaţie că mai trăise aceste 
momente: era fluxul unei alte vieţi, concentrată în câteva ore. 

— Dar nu asta a fost cea mai bizară descoperire, reluă Astier. 
Am consultat și arhivele, aflate în subsolul spitalului; acolo se 
află depozitate și dosarele medicale ale copiilor. Un adevărat 
labirint, care acum mai e și inundat. De data asta, am găsit și 


dosarul lui Judith, fără mari dificultăţi. Îţi dai seama ce înseamnă 
asta, nu? Totul ne arată că s-a întâmplat ceva în noaptea aia, un 
eveniment care a fost consemnat în registrul general, dar nu și 
în dosarul personal al copilei. Pagina aceea a fost ruptă din 
registrul general tocmai pentru a ascunde ceea ce s-a întâmplat, 
acel incident misterios, iar nu nașterea fetei. Am stat de vorbă 
despre asta cu câteva infirmiere, dar erau cam adormite și abia 
așteptau să meargă la culcare. Oricum, erau prea tinere pentru 
a ști ceva care să-i fie de folos unchiului Astier... 

Karim știa că interlocutorul său făcea glume proaste pentru a- 
și învinge frica. Chiar dacă nu putea să îl audă prea bine din 
cauza interferenţelor, Karim îl simţea. Îi mulţumi sincer și 
închise. 

Tânărul arab avea privirea aţintită asupra casei de pe colină, 
aflată la cel mult patru sute de metri distanţă. 

Acolo, în casa aceea cufundată în umbră, avea să descopere 
adevărul. 


53. 


Casa Fabiennei Hérault. Un vârf de colină. Ziduri de piatră. 
Ferestre întunecate. 

Nori palizi brăzdau cerul, iar ploaia se oprise. Văluri de ceață 
răzlețe se ridicau deasupra pâlcurilor de verdeață. De jur- 
împrejur, nimic. Doar pietre; în rest nimeni și nimic, cale de 
douăzeci de kilometri în toate direcţiile. 

Karim opri mașina și urcă panta acoperită cu iarbă. Casa îi 
amintea de cea în care femeia locuise înainte, lângă Sarzac; 
pietrele mari din care fusese clădită o făceau să semene cu un 
vechi sanctuar celtic. Zări lângă clădire o antenă de satelit 
uriașă, albă. Își scoase arma din toc și observă că avea deja 
glonţ pe ţeavă, iar asta îl liniști. 

Înainte de a se apropia de intrare, intră în garaj, unde era 
parcat un Volvo break, acoperit cu o husă. Mașina nu era 
închisă. Deschise capota și, cu gesturi de expert, făcu praf 
tabloul de siguranţe. Dacă avea să iasă urât, Fabienne Hérault 
n-avea să poată fugi nicăieri. 


Polițistul înaintă spre intrare și bătu scurt. Se dădu la o parte 
din prag, ţinându-și arma pregătită. Câteva secunde de liniște, 
apoi ușa se deschise fără să se audă vreun decilic de zăvor sau 
zgomotul metalic al vreunui lanț de siguranţă. Fabienne Hérault 
nu se mai temea, ca odinioară. 

Karim se mută în dreptul ușii, ascunzându-și arma. 

Descoperi o siluetă la fel de înaltă ca el însuși. Privirea aspră a 
femeii o întâlni pe-a sa. Umeri arcuiţi, un chip diafan și simetric, 
dominat de o coamă neagră, numai bucle. Purta ochelari cu 
rame groase. Lui Karim i-ar fi venit destul de greu să-i descrie 
expresia ușor visătoare, aproape absentă. 

Își drese vocea și rosti: 

— Sunt locotenentul Karim Abdouf, de la poliţie. 

Nici urmă de uimire pe fața femeii. Îl privi pe Karim pe 
deasupra ochelarilor, clătinând ușor din cap. Apoi ochii i se 
îndreptară spre mina care ascundea revolverul Glock. Abdouf 
avu impresia că discerne, dincolo de ochelari, o  lucire 
malițioasă. 

— Ce doriţi? întrebă ea, cu o voce caldă. 

Karim rămăsese nemișcat, împietrit în liniștea nopții rurale. 

— Pentru început, aș vrea să intru. 

Femeia zâmbi și se dădu la o parte. 

Storurile erau trase și majoritatea mobilierului era acoperit cu 
huse textile viu colorate. Expuse vederii erau doar televizorul, 
cu ecranul său negru, și un pian cu clape lucioase. Karim apucă 
să vadă partitura deschisă deasupra claviaturii: o sonată în si 
bemol minor de Frédéric Chopin. Întunericul era doar parţial 
risipit de zeci de lumânări cu flăcărui tremurătoare. 

Surprinzând privirile poliţistului, Fabienne Hérault murmură: 

— M-am îndepărtat de lume și de trecerea timpului. Casa 
aceasta e după chipul și asemănarea mea. 

Karim se gândi la sora Andrée și la refugiul acesteia în 
întuneric. 

— Dar antena de satelit de-afară? 

— Trebuie să păstrez o minimă legătură cu lumea. Aș vrea să 
aflu când va ieși la lumină adevărul. 

— Acest lucru e pe cale să se întâmple, doamnă. 

Femeia încuviință, fără ca expresia feței să i se schimbe. 
Polițistul nu se așteptase la asta: calmul ei, zâmbetele, vocea 


caldă și reconfortantă. Își îndreptă pistolul asupra ei și îi fu 
rușine că era nevoit să o amenințe. 

— Doamnă, șuieră el. Am foarte puţin timp la dispoziţie. 
Trebuie să văd niște fotografii cu fiica dumneavoastră, Judith. 

— Fotografii cu... 

— Vă rog. Vă caut de mai bine de douăzeci de ore. În tot acest 
timp, am încercat să recompun povestea dumneavoastră și 
încerc să o înțeleg. De ce aţi organizat toată această 
conspirație? De ce aţi încercat să ștergeţi orice urmă a chipului 
fiicei dumneavoastră? Deocamdată, am doar două certitudini. 
Judith nu avea un chip monstruos, așa cum m-am gândit iniţial. 
Dimpotrivă, cred că era superbă, fermecătoare. Cel de-al doilea 
fapt de care sunt sigur este că faţa ei este cheia acestui coșmar. 
Un coșmar care v-a determinat să fugiţi și să vă ascundețţi atâta 
timp și care, acum, s-a trezit din nou la viaţă, asemenea unui 
vulcan ucigaș pe care toată lumea îl credea stins. Așa că vă rog, 
arătaţi-mi fotografiile și povestiți-mi tot. Vreau să aud toate 
detaliile, toate datele, toate explicaţiile: tot. Vreau să înţeleg 
cum și de ce o fetiță care a murit acum paisprezece ani ucide în 
dreapta și în stânga într-un orășel universitar de la poalele 
Alpilor! 

Femeia rămase nemișcată câteva secunde, apoi porni pe un 
culoar, cu pașii ei de uriașă. Karim o luă pe urmele ei, cu mâna 
crispată pe revolver, privind scurt în dreapta și-n stânga. Alte 
încăperi, alte cearșafuri acoperind mobilierul, alte culori. Casa 
aceasta părea să nu se fi hotărât între atmosfera funerară și cea 
de carnaval. 

Intr-o cămăruţă din spate, Fabienne Hérault deschise un dulap 
și scoase o cutie metalică. Karim îi opri gestul, luă cutia și o 
deschise el însuși. 

In cutie erau fotografii. Doar fotografii. 

După ce-i ceru permisiunea din priviri, femeia atinse 
fotografiile de parcă și-ar fi cufundat mâinile într-o apă pură. În 
sfârșit, îi întinse lui Karim o imagine. 

Fără să vrea, polițistul zâmbi. 

Din poză îl privea o fetiță cu chip oval, pielea mată și părul 
buclat, tuns scurt. Ochi mari, deschiși la culoare, în orbite 
umbrite, desenate de genele lungi, marcau triunghiul feței. 
Sprâncenele puţin cam dese ofereau un contrapunct ușor 
masculin strălucirii aproape violente a ochilor albaștri. 


Karim privi îndelung fotografia. | se părea că știe acest chip 
de multă vreme. Dintotdeauna. 

Dar miracolul nu avusese loc. Polițistul sperase că, după ce 
aveau să-i fie dezvăluite trăsăturile chipului ei, avea să 
găsească, cumva, calea spre lumina adevărului. Fabienne șopti, 
cu vocea ei caldă: 

— Poza asta a fost făcută cu câteva zile înaintea morţii ei. La 
Sarzac. Avea părul scurt, noi... 

Karim ridică privirea. 

— Ceva nu se potrivește. Mă așteptam ca această fotografie, 
chipul ei, de fapt, să-mi ofere un indiciu, o explicaţie. Și nu văd 
altceva decât o fetiță frumoasă. 

— Motivul e simplu: fotografia asta e incompletă. 

Karim tresări. Femeia îi întinse o altă fotografie: 

— Asta e ultima fotografie de la școala din Guernon. Școala 
Lamartine, Clasa CE2. Poza e făcută chiar înainte să fi plecat 
spre Sarzac. 

Polițistul privi feţele zâmbitoare ale copiilor. Reperă chipul lui 
Judith, apoi înțelese șocantul adevăr. Se așteptase la așa ceva. 
Era singura explicaţie posibilă, de altfel. Și totuși, îi venea greu 
să înţeleagă. Murmură: 

— Judith n-a fost singură la părinţi? 

— A fost... și n-a fost. 

— Cum vine asta? Despre ce vorbiţi? Explicaţi-mi! 

— Nu pot să-ţi explic nimic, tinere. Pot, cel mult, să îţi 
povestesc cum inexplicabilul mi-a distrus viața. 


XI 


54. 


Sala subterană a arhivelor spitalului adăpostea un adevărat 
ocean de hârtie. Erau acolo valuri după valuri de dosare 
voluminoase, legate strâns cu sfoară și așezate-n teancuri 
înalte. Pe jos, pachete mari de hârtii împiedicau accesul pe 
majoritatea culoarelor. Dincolo de acestea, sub lumina rece a 
neoanelor, se întindeau ziduri după ziduri de documente, fie 
așezate pe rafturi, fie stivuite pe lângă perete, pierzându-se 
parcă în depărtări. 

Niemans trecu de teancul de dosare și pătrunse pe primul 
culoar. Miile de dosare așezate pe rafturile de aici erau 
asigurate cu fire lungi, dispuse orizontal, de parcă cineva, 
prevăzător, s-ar fi gândit să le împiedice să se prăvălească 
peste vreun vizitator ghinionist. Înaintând printre registre, 
polițistul nu-și putea lua gândul de la Fanny, de la clipele de-a 
dreptul ireale pe care tocmai le trăise. Chipul tinerei femei, 
zâmbind, în penumbră. Mâna ei plină de zgârieturi, stingând 
lampa. Pielea ei întunecată. Două flăcărui albăstrii, arzând în 
întuneric: ochii lui Fanny. O frescă discretă și intimă, cu 
arabescuri abia schiţate, cu gesturi și șoapte, cu clipe și veșnicii. 

Cât timp petrecuse în braţele ei? Niemans n-ar fi putut spune 
exact. Dar acum păstra pe buze, pe pielea sa plină de răni, ca 
pe un fel de tatuaj, ca o urmă antică, amintirea atingerilor ei. 
Fanny reușise să descopere în el secrete pierdute, elanuri 
uitate, a căror renaștere îl bulversa. Găsise oare, în miezul 
ororilor de care era înconjurat în această anchetă, acea flacără 
care, fără știrea sa, continua să ardă, undeva în adâncul minţii și 
inimii sale? 

Se strădui să se concentreze la ceea ce avea de făcut. Știa 
unde avea să găsească fişele; îl contactase prin telefon pe 
arhivar care, deși trezit din somn, consimţise să-i dea indicații 
precise. Ni&mans înaintă așadar pe culoarul dintre rafturi, coti și 
înaintă iar, vreme de-o eternitate, parcă. În sfârșit, găsi ceea ce 


căuta: o cutie închisă, aflată într-o nișă, dincolo de un grilaj 
încuiat cu un lacăt masiv. Paznicul spitalului îi dăduse cheia. 
Dacă aceste fișe de naștere erau atât de „lipsite de importanţă”, 
de ce trebuia oare să fie protejate în asemenea măsură? 

Ni&mans pătrunse în nișă și se așeză pe un teanc de dosare. 
Deschise cutia, apucă o mână de fişe și începu să citească. 
Nume. Date. Rapoarte ale asistentelor, cu privire la nou-născuţi. 
Fiecare pagină avea înscrise numele, greutatea și înălțimea la 
naștere, grupa sanguină a fiecărui nou-născut. Erau notate și 
alte detalii, precum numărul de biberoane consumate pe zi, dar 
și ce alte produse îi fuseseră administrate, probabil 
medicamente sau vitamine. 

Răsfoi fiecare fișă în parte; erau câteva sute, acoperind mai 
bine de o jumătate de secol. Nici măcar unul dintre nume nu-i 
trezi vreo amintire. Nici măcar una dintre datele înscrise pe fișe 
nu-i aduse în minte o scânteie de înțelegere. 

Niemans se ridică și se hotărî să compare aceste fişe cu 
dosarele originale ale nou-născuţilor, care se aflau, cu siguranță, 
undeva în această arhivă. Plimbându-se de-a lungul nesfârșitelor 
rafturi, reuși să adune și luă cu sine vreo cincizeci de dosare. 

Faţa îi era lac de sudoare. Haina groasă părea că emană 
căldură în valuri, radiind spre interior. 

Adună dosarele pe o masă cu tăblie metalică, apoi le așeză 
astfel încât numele să fie cât mai vizibile. Apoi luă pe rând, 
dosar după dosar, și începu să compare prima pagină cu fișa 
corespunzătoare. 

Erau false. 

Comparând documentele, era cât se poate de evident că 
fișele incluse în dosare fuseseră falsificate. Etienne Caillois 
imitase scrisul grăbit al infirmierelor într-o măsură acceptabilă, 
dar falsurile nu rezistau la comparaţia cu fișa reală. 

De ce? 

Polițistul plasă una lângă alta primele două fişe. Compară 
fiecare linie, fiecare coloană, dar fără vreun rezultat. Două câpii 
exacte. Compară alte fișe, alese la întâmplare. Nu văzu nimic. 
Fișele erau identice cu cele din dosar. Își aranjă ochelarii pe nas, 
își șterse sudoarea care-i picura în ochi, apoi parcurse alte fișe, 
cu încăpățânare și cu atenţie sporită. 

lar de astă dată, văzu ceea ce era de văzut. 


O diferenţă infimă, singura, se repeta în fiecare pereche de 
documente. Ni&mans nu reușea deocamdată să își dea seama 
de semnificaţia ei, dar presimţea că descoperise una dintre 
cheile misterului. Faţa îi ardea, radiind căldura ca un calorifer și, 
pe de altă parte, câte-un fior de gheaţă îi traversa din când în 
când trupul. Verifică existenţa respectivei diferențe pe mai 
multe perechi de documente, apoi le adună pe toate într-o cutie 
de carton maronie, deopotrivă dosarele complete și fișele furate 
de Caillois. 

Cu prada în braţe, părăsi în grabă arhiva. 

Vâri cutia de carton în portbagajul noii sale mașini - un 
Peugeot albastru al jandarmeriei - și se întoarse în incinta 
spitalului. De astă dată, se îndreptă spre maternitate. 

La ora patru și jumătate dimineața, locul părea cotropit de 
amorţeală și somn, în ciuda neoanelor strălucitoare ce se 
reflectau în luciul  pardoselii. Intră în blocul operator, 
intersectând traiectoria unor moașe, infirmiere și asistente 
medicale, toate îmbrăcate în bluze albe și purtând șoșoni de 
hârtie. Mai multe dintre acestea încercară să-l oprească pe 
Niemans, care nu purta echipamentul adecvat. Legitimaţia 
tricoloră și figura sa fioroasă le determinau, însă, să îl lase în 
pace. 

In cele din urmă, Niemans reuși să dea de urma unui medic 
obstetrician, proaspăt ieșit din sala de operaţie. Bărbatul purta 
toată oboseala din lume pe chip. Ni&mans se prezentă sumar și 
îi puse întrebarea, singura, pentru care venise aici: 

— Doctore, există vreun motiv raţional pentru ca un nou- 
născut să piardă din greutate în prima noapte de viață? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Se întâmplă adesea ca un bebeluș să piardă sau să câștige 
câteva sute de grame în greutate în orele care urmează nașterii 
sale? 

Medicul răspunse, în timp ce îi examina uimit cagula care îi 
ascundea pansamentul și hainele mult prea strâmte: 

— Nu. Dacă un copil pierde din greutate, trebuie efectuat 
imediat un examen medical aprofundat. Pierderea în greutate e 
unul dintre semnele existenţei unor probleme care... 

— Dar dacă ar câștiga în greutate? Dacă un copilaș ar câștiga 
subit în greutate, într-o singură noapte? 


Sub boneta sa de hârtie, medicul obstetrician ridică din 
sprâncene, sceptic. 

— Asta nu se întâmplă niciodată. Vă repet, nu vă înțeleg. 

Niemans zâmbi. 

— Vă mulțumesc, domnule doctor. 

La plecare, polițistul închise ochii. Pe fundalul roșu sângeriu al 
pleoapelor avu impresia că, în sfârșit, putea să întrevadă 
mobilul crimelor de la Guernon. 

Uimitoarea conspirație a râurilor de purpură. 

Nu-i mai rămânea de verificat decât un ultim detaliu, la 
biblioteca Universităţii. 


55. 


— Afară! Afară cu toţii! 

Sala mare a bibliotecii era luminată ca ziua. Poliţiştii de la 
judiciară ridicară ochii din cărţi. Mai rămăseseră încă șase ofiţeri 
care studiau lucrările consacrate râului și purității. Alţii 
continuau să decripteze listele cu studenţii care frecventaseră 
biblioteca pe perioada verii sau în timpul sesiunii de toamnă. 
Păreau niște soldați uitaţi dintr-un război care-și mutase frontul 
fără să-i fi anunţat. 

— Afară! repetă Niemans. Ancheta s-a încheiat aici. 

Poliţiștii schimbară priviri neîncrezătoare. Fără îndoială, le 
ajunsese la urechi vestea că Niemans nu mai era conducătorul 
anchetei. Cu siguranță nu înțelegeau de ce faimosul poliţist 
avea craniul acoperit cu un fel de șosetă supradimensionată și 
de ce ţinea sub braț o cutie de carton udă de ploaie. Dar poate 
cineva să-i ţină piept lui Niemans, mai ales când avea acea 
privire? 

Se ridicară și-și îmbrăcară hainele de uniformă. 

Unul dintre ei, trecând pe lângă comisar, în dreptul ușii, i se 
adresă cu glas scăzut. Niemans îl recunoscu pe locotenentul 
care se angajase să studieze teza de doctorat a lui Caillois. 

— Am terminat de citit cărămida, domnule comisar. Voiam să 
vă spun... În fine, poate nu înseamnă nimic, dar concluzia lui 
Caillois e cu adevărat surprinzătoare. Vă amintiţi de athlon, 
omul care reunea inteligenţa și forța, spiritul și trupul, în 


Antichitate? Ei bine, Caillois vorbește despre un soi de... proiect, 
pentru a readuce în prezent posibilitatea acestei reuniuni. Un 
proiect cu adevărat bizar. Nici vorbă despre schimbarea 
programelor de studiu din școli sau facultăți. Nu își imaginează o 
nouă modalitate de formare a profesorilor sau ceva similar. Nu, 
soluţia lui ar fi una... 

— Genetică. 

— l-aţi citit și dumneavoastră teza? E o nebunie. In mintea lui, 
inteligenţa corespunde unei realităţi biologice. O realitate 
genetică. Ea se cere asociată cu alte gene, corespunzând forţei 
fizice, pentru a regăsi perfecțiunea ath/on-ului... 

Cuvintele provocau un vârtej în mintea lui Niemans. De-acum, 
cunoștea natura conspirației râurilor de purpură. Și nu voia să 
audă o descriere nepricepută sau stângace din gura unui poliţist 
neghiob. Voia ca oroarea să rămână implicită, latentă, tăcută. O 
voia gravată cu urme fierbinţi pe pereţii sufletului său. 

— Lasă-mă, micuţule, mormăi el. 

Dar polițistul își continua tirada: 

— În ultimele pagini, Caillois vorbește despre selecţionarea 
nașterilor, de mariaje raţionale, de un soi de sistem totalitar... 
Curată nebunie, domnule comisar. Știţi, ca în romanele science 
fiction din anii '60... Pe bune, dacă tipul n-ar fi murit așa cum a 
murit, am fi avut destul material pentru a face bășcălie de el ani 
întregi. 

— Cară-te! 

Polițistul cel corpolent îl privi lung pe Niemans, apoi se făcu, 
în sfârșit, nevăzut. 

Comisarul traversă sala cea mare a bibliotecii, acum pustie. 
Simţea cum febra îi creștea din nou; chingi arzătoare îi 
strângeau capul ca într-o menghină. Ajunse la biroul de pe 
estrada centrală care fusese locul de muncă al lui Rémy Caillois, 
bibliotecarul-șef al Universităţii. 

Atinse tastele și calculatorul porni imediat. Brusc, polițistul se 
răzgândi: informaţiile care îl interesau erau din anii '70 și 
dinainte. Nu avea cum să le găsească în memoria calculatorului. 

Febril, Niemans căută în sertarele biroului registrele care 
conţineau listele care îl interesau. Nu era vorba de vreo listă de 
cărţi, nici de vreo listă a studenţilor ce frecventau biblioteca. 
Voia doar lista ocupanților boxelor despărțite de geamuri, o listă 
care, cu siguranţă, număra mii de nume, adunate în zeci de ani. 


Oricât de absurdă ar fi putut părea ideea, Niemans spera să 
găsească o corespondenţă între ceea ce găsise la maternitate și 
logica intrinsecă a compartimentelor de lectură, atent 
repartizate de către Caillois-tatăl și, ulterior, de către fiu. 

Comisarul găsi, în cele din urmă, registrele cu repartizarea 
locurilor. Deschise cutia sa de carton și, din nou, își etală 
dosarele nou-născuţilor pe masă. Calculă în ce ani copiii 
respectivi deveniseră studenţi și începuseră să-și petreacă 
după-amiezile la bibliotecă, apoi le căută numele în lista 
repartizării locurilor, consemnată cu grijă de către bibliotecarii- 
șefi. 

Curând, descoperi și niște scheme cu planul boxelor, având 
înscrise numele studenţilor care le ocupau. Nici n-ar fi putut să 
își imagineze un sistem mai logic, mai riguros, mai adaptat la 
conspirația a cărei existență o bănuia. Fiecare dintre copiii 
menţionaţi în fișe, devenit student aproximativ douăzeci de ani 
mai târziu, fusese întotdeauna repartizat în bibliotecă, zi după 
zi, lună după lună, an după an, nu doar în același compartiment, 
ci și, întotdeauna, în faţa aceluiași student de sex opus. 

Niemans se convinse, astfel, că avusese dreptate. 

Repetă verificarea pentru mai mulți alţi studenţi, alegându-i 
intenţionat la decenii distanţă. De fiecare dată, descoperea că 
studentul respectiv fusese instalat în faţa aceleiași persoane, de 
sex opus și de aceeași vârstă, ori de câte ori frecventa sala de 
lectură a bibliotecii din Guernon. 

Cu mâinile tremurând, comisarul închise calculatorul. Vasta 
sală de lectură se cufundă într-o tăcere asurzitoare. Așezat la 
biroul lui Caillois, Niemans își conectă telefonul și sună la 
primăria din Guernon, unde îi răspunse paznicul de noapte. li fu 
cumplit de greu să îl convingă să coboare la ora aceea în arhive, 
pentru a consulta registrele stării civile din Guernon. 

În cele din urmă, paznicul consimţi și, prin intermediul lui, 
polițistul reuși să își verifice ipoteza. Niemans îi dicta numele, iar 
paznicul le verifica în registru. Comisarul voia să afle dacă 
numele pe care le pronunţa corespundeau unor persoane care 
se căsătoriseră. În șaptezeci la sută din situaţii, se dovedi că 
Ni&mans intuise corect. 

— Ce-i asta? E un fel de joc? întrebă paznicul, somnoros. 

După ce verifică vreo douăzeci de exemple alese la 
întâmplare, comisarul abandonă și închise telefonul. 


Închise registrul și-și luă tălpășiţa de la bibliotecă. 
[] 

Gâfâind, Niemans traversă campusul. Fără să vrea, căută 
ferestrele lui Fanny, dar nu reuși să le identifice. Pe treptele 
uneia dintre clădirile universităţii zări un grup de jurnaliști care 
păreau că așteaptă ceva sau pe cineva. În tot campusul, polițiști 
în uniformă și jandarmi puteau fi văzuţi, pe peluzele impecabile 
sau pe trotuarul din fața clădirilor. 

Intre santinele și reporteri, comisarul prefera să aibă de-a 
face cu ai săi. Trecu de mai multe baraje arătându-și legitimaţia. 
Nu recunoscu nicio mutră a vreunui poliţist. Cu siguranţă, erau 
dintre cei veniţi de la Grenoble. 

Intră în clădirea administrativă și ajunse într-un hol uriaș, 
puternic luminat, unde o mulţime de indivizi palizi, cei mai mulţi 
vârstnici, se plimbau de colo-colo. Probabil erau profesori, 
cercetători sau doctori. In rândul cadrelor Universităţii se 
dăduse alarma generală, se pare. Niemans trecu printre ei, 
ignorându-le privirile insistente. 

Urcă la ultimul etaj și se îndreptă ţintă spre biroul lui Vincent 
Luyse, rectorul Universităţii. Traversă anticamera, smulgând de 
pe pereţi portretele tinerilor sportivi medaliaţi. Deschise ușa fără 
să bată. 

— Ce se... 

Rectorul se calmă de îndată ce îl recunoscu pe comisar. Cu un 
semn scurt din cap le făcu semn asistenţilor aflaţi în încăpere 
să-i lase singuri și i se adresă lui Niemans: 

— Sper că aveți vești proaspete. Suntem cu toţii... 

Polițistul așeză pe birou fotografiile înrămate, apoi scoase 
fișele din registru. Luyse se neliniști. 

— Nu cred că... 

— Așteptaţi. 

Niemans sfârși de aranjat fotografiile și fişele astfel încât să 
poată fi văzute de rector. Se rezemă cu ambele mâini de birou și 
spuse: 

— Comparaţi aceste fişe cu numele campionilor 
dumneavoastră: e vorba cumva de aceleași familii? 

— Poftim? 

Ni&mans aranjă paginile în faţa interlocutorului său. 

— Bărbaţii și femeile care figurează pe aceste fișe s-au 
căsătorit între ei. Presupun că aparţin faimoasei confrerii a 


Universităţii: cel mai probabil sunt profesori, cercetători, în orice 
caz intelectuali... Priviţi numele și spuneți-mi, cât mai limpede 
cu putință, dacă este vorba despre părinţii sau bunicii acestei 
generaţii de supradotaţi care adună acum toate medaliile 
sportive... 

Luyse își puse ochelarii și plecă privirea. 

— Într-adevăr, recunosc marea majoritate a acestor nume... 

— Așadar, îmi puteţi confirma că odraslele acestor cupluri 
dispun de aptitudini excepţionale, deopotrivă intelectuale și 
fizice? 

Trăsăturile lui Luyse se destinseră și un zâmbet îi lumină faţa, 
oarecum involuntar, iar Niemans simţi c-ar vrea să îl facă să își 
înghită veselia. 

— Da... Bineînțeles! Această nouă generaţie e strălucită. 
Credeți-mă, acești copii își vor ţine promisiunile. De altfel, am 
avut deja, în generaţia anterioară, câteva profiluri de acest tip. 
Pentru Universitatea noastră, performanţele de acest gen sunt... 

În acel moment, Ni&mans înţelese că nu dispreţ simţea faţă 
de intelectuali, ci de-a dreptul ură. li detesta din adâncul fiinţei 
sale. Ura atitudinea lor distantă, tendinţa lor de a descrie, 
analiza și altera realitatea, oricare ar fi fost aceasta. Indivizii de 
genul ăsta intrau în viaţă de parcă ar fi mers la un spectacol și 
ieșeau mereu mai mult sau mai puţin dezamăgiţi, mai mult sau 
mai puţin blazaţi. Și totuși, era conștient că nu meritau cele ce li 
se întâmplaseră. Nimeni nu merita așa ceva. 

Luyse tocmai încheia: 

— Această tânără generaţie va spori și mai mult prestigiul 
Universităţii și... 

Niemans se apucă să adune fişele și îl întrerupse pe un ton 
sumbru: 

— În cazul ăsta, aveţi de ce să vă bucuraţi. Fiindcă aceste 
nume sunt pe cale să vă aducă un plus de notorietate. 

Rectorul îl privi, șocat. Polițistul deschise gura pentru a 
continua, dar încremeni: expresia de pe chipul lui Luyse exprima 
de-a dreptul groază. Rectorul murmură: 

— Dar... Ce vi s-a întâmplat? Sângeraţi? 

Niemans plecă ochii și văzu că o baltă întunecată se formase 
pe suprafaţa biroului. Febra care-i asalta craniul era, de fapt, 
propriul sânge, prelins din rana care se redeschisese. Se clătină, 
văzându-și chipul reflectat în balta de sânge, netedă ca o 


oglindă. Se întrebă dacă nu cumva era pe cale de-a contempla 
ultima imagine în oglindă a celei mai recente victime din seria 
de crime. 

Nu mai apucă să răspundă la întrebarea nerostită. O clipă mai 
târziu, zăcea, leșinat, căzut în genunchi, cu capul pe birou. 
Părea un medalion cu propria sa imagine în efigie, întipărit în 
pata cleioasă și întunecată a propriului sânge. 


56. 


Lumină. Un băzâit. Căldură. 

Pe moment, Pierre Ni&emans nu înţelese unde se afla. Apoi 
văzu un chip aureolat de o bonetă albă. Un halat alb. Neoane. 
Era la spital. Cât timp trecuse de când își pierduse cunoștința? Și 
de ce își simţea întreg corpul năpădit de o slăbiciune extremă, 
de parcă membrele i s-ar fi lichefiat? Vru să vorbească, dar 
efortul fu prea mare. Oboseala îl ţintuia în patul acoperit cu un 
cearșaf plastifiat care foșnea enervant. 

— Sângerează abundent. Va trebui făcută o hemostază a 
arterei temporale. 

Se auzi o ușă deschizându-se, apoi un scârţăit de rotile. Prin 
faţa ochilor săi se perindară mai multe lămpi cu lumina prea 
albă. Apoi, o explozie de lumină orbitoare, care-i contractă la 
maximum pupilele. O altă voce se făcu auzită: 

— Începeţi transfuzia. 

Polițistul auzi clinchete și simţi materiale reci care îi atingeau 
pielea. Întoarse capul și văzu o serie de tuburi legate de o pungă 
de sânge grea, suspendată, care pulsa parcă în ritmul unei 
respiraţii artificiale. 

Oare avea să-și piardă cunoștința aici, în această atmosferă 
saturată cu antiseptice? Să se cufunde în lumina ambiantă 
tocmai acum, când cunoștea, în sfârșit, marele secret, mobilul 
seriei de crime? Trăsăturile feţei i se contractară într-un rictus 
amar. Brusc auzi o voce: 

— Injectaţi-i Diprivan, douăzeci de centimetri cubi. 

Ni&mans înţelese și dădu să se ridice. Îl apucă de încheietură 
pe medic, care își pregătea deja bisturiul electric, și șuieră: 

— Nu vreau anestezie! 


Doctorul păru descumpănit de reacţia lui. 

— Fără anestezie? Dar... Eşti ciopârțţit, prietene! Trebuie să-ţi 
cos rana. 

Niemans găsi puterea să îngaime: 

— Locală... Vreau anestezie locală. 

Bărbatul expiră resemnat și se retrase pe scaunul cu rotile, 
făcându-i loc anestezistului: 

— E-n regulă. Fă-i Xilocaină, doza maximă. Poţi urca doza la 
patruzeci de centimetri cubi. 

Niemans se destinse. Fu mutat în faţa lămpilor multifaţetate. 
Ceafa i se sprijinea pe un suport mai ridicat, astfel încât capul 
să-i fie cât mai aproape de lumini. Îi întoarseră faţa, apoi câmpul 
vizual îi fu acoperit de o folie de protecţie din hârtie. 

Polițistul închise ochii. Pe măsură ce medicul și infirmierele își 
vedeau de treaba lor în jurul tâmplei sale, gândurile își pierdeau 
din claritate. Inima își domolise bătăile, durerea de cap nu-l mai 
tortura. Amorţeala părea gata să-l cotropească. 

Secretul... secretul lui Caillois și Sertys, taţi și fii... Chiar și 
gândul la aceștia deveni confuz, îndepărtat, straniu... Chipul lui 
Fanny îi înlocui orice alte gânduri... Corpul ei întunecat, 
musculos, curbele blânde ca niște pietre vulcanice lustruite de 
foc, de spuma valurilor și de vânt... Fanny... Viziunile care-i 
dansau sub tâmple erau asemenea unor murmure, foșnete de 
țesături diafane, răsuflări ale zânelor... 

— Stop! 

Ordinul răsunase în blocul operator. Totul încremeni. 

O mână smulse folia de protecție și, în revărsarea de lumină, 
Niemans văzu un diavol cu cozi rastafariene ce agita o 
legitimaţie tricoloră pe la nasul medicului și al asistentelor. 

Karim Abdouf. 

Niemans aruncă o privire spre dreapta: tuburile continuau să-i 
pompeze în vene elixirul vieţii. 

Medicul își ridică foarfecă. 

— Nu vă mai atingeţi de el! îl avertiză Karim. 

Doctorul înțepeni iar, cu mâna ridicată. Abdouf se apropie și 
cercetă rana, care era acum plină de cusături. Medicul ridică din 
umeri. 

— Ar trebui, totuși, să tai capetele firelor... 

Karim arunca în jur priviri neîncrezătoare. 

— Cum se simte? 


— E rezistent. A pierdut o grămadă de sânge, dar am efectuat 
o transfuzie consistentă. Rana a fost suturată. Dar operaţiunea 
nu e încă pe deplin încheiată și... 

— Ce i-aţi dat? 

— Ce i-am dat? 

— Somnifere? 

— Doar o anestezie locală și... 

— Aduceţi amfetamine. Sau orice alt excitant. Am nevoie de 
el treaz. 

Karim își ţinea privirea aţintită asupra lui Niemans, dar se 
adresa doctorului. Adăugă: 

— E o chestiune de viaţă și de moarte. 

Medicul se ridică și căută în dulăpiorul cu sertare înguste, apoi 
reveni ţinând în mână mai multe pastile într-o folie de plastic. 
Karim zâmbi către Niemans. 

— Poftim, spuse doctorul. Cu astea ar trebui să fie vioi vreme 
de încă o jumătate de oră, dar apoi... 

— Valea, acum! 

Tânărul poliţist arab urlă, adresându-se întregului personal 
medical prezent: 

— Plecaţi cu toții! Am de vorbit cu comisarul! 

Doctorul și infirmierele se făcură nevăzuți. 

Niemans simţi cum acele tuburilor de transfuzie îi erau 
extrase din braţ, auzi foșnetul hârtiei șifonate. Apoi Karim îi 
întinse pufoaica sa, plină de sânge. In cealaltă mână ţinea 
pilulele colorate. 

— Amfetaminele dumneavoastră, domnule comisar, rânji el. O 
singură doză nu dă dependență. _ 

Dar lui Niemans nu-i ardea de râs. Il apucă pe Karim de 
marginea hainei de piele și îngăimă, privindu-l în ochi cu toată 
intensitatea chipului său livid: 

— Karim... Le-am descifrat complotul... 

— Complotul? 

— Complotul celor doi Sertys, al celor doi Caillois și al lui 
Chernece. Complotul râurilor de purpură. 

— Despre ce e vorba? 

— Ei... schimbau nou-născuţii. 


XII 


57. 


Ora șase dimineaţa. Peisajul înconjurător era negru. O beznă 
ireală, în mișcare. Ploaia începuse din nou să cadă, parcă mai 
deasă ca înainte, de parcă și-ar fi dorit să mai spele încă o dată 
muntele, înaintea ivirii zorilor. Coloane translucide de apă 
spărgeau monotonia întunericului, ca niște uriașe luminări de 
sticlă mată. 

Sub coroana unui conifer enorm, Karim Abdouf și Pierre 
Niemans stăteau față în faţă, cel dintâi rezemat de automobilul 
Audi, iar celălalt de trunchiul copacului. Polițistul arab nu-l scăpa 
din ochi pe comisar care, sub efectul amfetaminelor, își 
recăpăta încet-încet forțele. Tocmai îi explicase atacul ucigaș al 
mașinii de teren. Abdouf insista acum să-i dea toate detaliile 
privind conspirația. 

Ignorând ploaia deasă, Niemans își începu istorisirea. 

— Aseară, după ce ne-am despărțit, am fost la Institutul 
pentru Nevăzători. 

— Da, pe urmele lui Eric Joisneau. Ce ai găsit acolo? 

— Champelaz, directorul institutului, mi-a explicat că acolo 
sunt îngrijiţi o mulţime de copii cu afecţiuni ereditare. 
Majoritatea provin din aceleași familii, cele care alcătuiesc elita 
universității. Champelaz își explica acest fenomen în felul 
următor: această comunitate intelectuală, din cauza izolării și în 
urma mariajelor într-un cerc restrâns, a suferit o sărăcire a 
capitalului genetic. Copiii care se nasc azi au toate șansele să 
devină străluciți din punct de vedere intelectual, dar corpul le e 
fragil, tarat. De-a lungul generaţiilor, sângele elitei Universităţii 
a sărăcit. 

— Și care ar fi legătura cu ancheta noastră? 

— În principiu, niciuna. Joisneau a mers acolo datorită 
afecțiunilor oculare care se tratează la institut, pentru a 
descoperi o eventuală legătură cu mutilarea ochilor de către 
criminal. Dar nu era vorba despre asta. Nicidecum. Pe parcursul 


vizitei mele, Champelaz mi-a spus că, în mod paradoxal, în 
ultimii aproximativ douăzeci de ani, comunitatea alterată 
genetic de la Universitate a produs o serie de tineri foarte 
viguroși. Copii inteligenți, care sunt însă la fel de capabili și pe 
terenul de sport, câștigând toate competiţiile posibile. Dar acest 
detaliu nu se potrivea deloc cu ansamblul expus mai devreme. 
Cum e oare cu putință ca aceeași comunitate relativ închisă să 
producă, deopotrivă, copii taraţi și supraoameni străluciți? 
Champelaz a cercetat originile copiilor supradotaţi. Le-a 
consultat dosarele medicale de la maternitate. Le-a urmărit 
originile, cu ajutorul arhivelor. A consultat chiar și fișele de 
naștere ale părinţilor și bunicilor, în căutarea unor indicii, a unor 
particularităţi genetice. Dar n-a găsit nimic. 

— Și atunci? 

— Toată povestea a cunoscut o întorsătură majoră vara 
trecută. In iulie, studierea arhivei spitalului a condus la 
descoperirea unor documente uitate în subteranele vechii 
biblioteci universitare. Despre ce era vorba? Erau niște fișe de 
naștere care îi priveau tocmai pe părinţii și bunicii tinerilor 
supradotați. 

— Și ce însemna asta? 

— Asta însemna că fișele existau în dublu exemplar. Sau, 
ipoteză mai verosimilă, documentele consultate de Champelaz, 
cele din dosarele medicale, erau false, iar cele adevărate erau 
cele abia descoperite, ascunse în arhiva personală a 
bibliotecarului-șef al Universităţii: Etienne Caillois, tatăl lui 
Rémy. 

— La naiba... 

— Exact. Logica i-ar fi cerut lui Champelaz să compare fişele 
proaspăt găsite cu cele din dosare. Dar el n-a făcut-o. Poate din 
delăsare, poate din lipsă de timp. Sau poate din teama că avea 
să descopere un adevăr nociv pentru populația din Guernon. Ei 
bine, am făcut eu comparaţia. 

— Și ce ai descoperit? 

— Fișele aflate în dosarele medicale erau false. Etienne 
Caillois a imitat scrisul infirmierelor și a modificat de fiecare 
dată un anumit detaliu faţă de original. 

— Ce fel de detaliu? 

— Mereu același: greutatea la naștere. O făcea pentru ca 
respectiva cifră să corespundă cu paginile următoare din dosar, 


unde infirmierele consemnau rezultatele altor cântăriri, din zilele 
următoare. 

— Nu înțeleg. 

Niémans se aplecă spre el și rosti, cu voce scăzută: 

— Ascultă-mă cu atenţie, Karim! Etienne Caillois falsifica fișele 
originale pentru a ascunde un fapt inexplicabil: în aceste 
documente, greutatea copiilor la naștere nu corespundea 
niciodată cu cea constatată la cântărirea de a doua zi. Nou- 
născuții pierdeau sau câștigau sute de grame peste noapte. Am 
mers la maternitate și am discutat cu un obstetrician. Am aflat 
astfel că e imposibil ca un copil să evolueze sau să involueze cu 
o asemenea repeziciune. Atunci am înţeles un fapt evident: nu 
greutatea se schimba peste noapte, ci copilul! Acesta era 
adevărul șocant pe care Caillois-tatăl încerca să îl ascundă. EI, 
sau cel mai probabil complicele său, Sertys-tatăl, infirmier de 
noapte la Spitalul Universitar din Guernon, schimba copiii în sala 
maternității. 

— Dar... cu ce scop? 

Niemans încercă un zâmbet, dar rezultatul fu mai aproape de 
o strâmbătură. Aversa purtată de vânt, asemenea unui bici cu 
multe cozi, îi șfichiuia fața. Vocea îi trăda intensitatea 
convingerii. 

— Scopul era revigorarea unei comunități epuizate genetic, 
urmând să insufle în rândul comunităţii intelectuale sânge nou, 
puternic, viguros. Tehnica lui Caillois și Sertys era simplă: 
înlocuiau anumiţi copii proveniţi din familiile universitarilor cu 
alții, proveniţi din familiile muntenilor, alegându-i după calităţile 
fizice ale părinţilor. In felul acesta, comunitatea intelectuală din 
Guernon se îmbogățea cu trupuri sănătoase și viguroase. 
Sângele nou se intersecta cu sângele vechi în singurul loc în 
care inaccesibilii universitari se întâlneau nemijlocit cu ţăranii de 
rând: maternitatea. O maternitate în care se nășteau toţi copiii 
din regiune și care permitea, astfel, efectuarea schimbărilor. 

Acesta era, așadar, sensul cuvintelor misterioase din caietul 
lui Sertys: „Noi stăpânim râurile de purpură”. Sintagma aceasta 
nu se referea la vreo carte sau la vreo rețea hidrografică, ci la 
sângele locuitorilor din Guernon. Venele copiilor din vale. Caillois 
și Sertys, taţii și apoi fiii, au stăpânit sângele orașului lor. 
Practicau manipularea genetică cea mai simplă cu putinţă, 
schimbând bebelușii. 


Am înţeles apoi că Sertys și Caillois aveau un obiectiv mai 
precis. Nu voiau doar să regenereze sângele preţios al 
profesorilor, ci își propuseseră să creeze niște ființe perfecte, 
niște supraoameni. Nişte ființe la fel de frumoase și de 
armonioase precum atleţii de la Jocurile Olimpice de la Berlin, 
ale căror fotografii le-am văzut acasă la familia Caillois. Fiinţe la 
fel de inteligente, totodată, precum cei mai faimoși cercetători 
de la Universitatea din Guernon. 

Am înţeles că demenţii ăștia își propuseseră să unească 
creierele de la Universitate cu trupurile oamenilor muntelui, 
aducând laolaltă capacităţile intelectuale ale profesorilor și 
aptitudinile fizice ale localnicilor, fie ei cristalieri sau crescători 
de animale. Mi-am spus că, dacă aveam dreptate, atunci Caillois 
și Sertys își puseseră la punct sistemul până la capăt, astfel 
încât manipulau nu doar nașterile, ci și căsătoriile între copiii 
aleși. 

Karim recepționa pe rând informaţiile de la Niemans, iar 
acestea păreau să-și găsească ecoul în adâncul tăcerii sale. 
Monologul înflăcărat al lui Niemans continuă: 

— Cum puteau fi organizate, însă, aceste întâlniri și cum 
puteau să manipuleze aceste căsătorii? M-am gândit la meseriile 
lui Sertys și Caillois, la puterea infimă pe care profesiile lor le-o 
confereau. Ştiam că reușiseră să-și pună în aplicare marele 
proiect cu ajutorul rolului lor relativ obscur în societate. 
Amintește-ţi de cealaltă parte a frazelor din caietul lui Sertys: 
„Noi suntem stăpânii. Noi suntem sclavii. Noi suntem 
pretutindeni, noi nu suntem nicăieri”. Această formulare lăsa să 
se înțeleagă că, în ciuda statutului lor neglijabil, sau poate chiar 
datorită lui, indivizii aceștia reușiseră să stăpânească destinul 
unei întregi regiuni. Erau slugi și, în egală măsură, stăpâni. 

Cei doi Sertys nu erau decât niște infirmieri oarecare, dar 
transformau pe de-a-ntregul existenţa copiilor din regiune, 
schimbând nou-născuţii imediat după naștere. lar cei doi 
Caillois, tot datorită slujbei lor, erau responsabili să ducă la 
îndeplinire continuarea planului: căsătoriile. Dar cum? Cum 
reușeau să pună la cale aceste mariaje? 

Mi-am amintit de registrele personale ale lui Caillois, de la 
bibliotecă. Am verificat în acestea lista cărților consultate. Am 
studiat numele studenților care au parcurs respectivele cărţi. Un 
singur lucru nu am cercetat: locurile din sala de lectură ocupate 


de acești studenţi. Am dat fuga la bibliotecă și am comparat 
listele acestor locuri cu fișele de naștere falsificate. Deși acestea 
erau vechi de treizeci, patruzeci sau chiar cincizeci de ani, totul 
se potrivea, până și numele subiecţilor. Copiilor schimbaţi, care 
au crescut și au devenit studenţi, le era întotdeauna repartizat 
același compartiment în sala de lectură, având vizavi o 
persoană de sex opus, provenită din familiile cele mai strălucite 
din campus. Apoi am verificat la primărie. Metoda n-a funcţionat 
chiar de fiecare dată, dar majoritatea cuplurilor care se 
cunoscuseră la bibliotecă sfârșiseră prin a se căsători. 

Așadar, intuiţia mea fusese corectă. După schimbarea 
copiilor, „stăpânii” organizau cu mare atenţie întâlnirile. Plasau 
în faţa copiilor schimbaţi, cei provenind din familiile de munteni, 
odraslele cu minţi remarcabile provenite din familiile de 
profesori. Astfel se crea acea legătură de ordin superior între 
„Copiii-trup” și „copiii-minte”. lar procesul a funcţionat, Karim: 
campionii Universităţii nu sunt alţii decât descendenţii acestor 
cupluri programate. 

Abdouf nu se grăbi să comenteze. Avea senzaţia că gândurile 
i se cristalizau, se limpezeau și deveneau tăioase, ca acele de 
molid ce se amestecau cu stropii de ploaie. 

Niemans continuă: 

— Am pus cap la cap toate aceste elemente și, din aproape în 
aproape, am reconstituit imaginea de ansamblu. Am înţeles că, 
în această investigaţie am înaintat, practic, pe urmele 
criminalului, a cărui atenţie a fost probabil atrasă de povestea 
cu fișele de naștere regăsite după atâţia ani, poveste care-a 
apărut prin ziarele regionale. La fel ca mine, a comparat și el 
cele două categorii de documente. Fără îndoială, avea deja 
propriile îndoieli referitoare la „campionii” din Guernon. Aproape 
sigur este el însuși unul dintre aceștia. Una dintre creaturile 
născute în urma manipulărilor acelor nebuni. 

A înţeles atunci principiul conspirației. L-a urmărit pe fiul celui 
ce furase fișele, pe Rémy Caillois, și a descoperit legăturile 
secrete care existau între acesta, Sertys și Chernece€... După 
părerea mea, cel din urmă nu e decât un recrut apărut mai 
târziu, un medic cam dus cu pluta care, îngrijind copiii cu 
probleme de vedere, a descoperit adevărul și, în loc să-i 
denunțe, s-a hotărât să se alăture celor doi manipulatori. Pe 
scurt, ucigașul nostru i-a reperat și s-a hotărât să îi elimine. Și-a 


torturat prima victimă, pe Rémy Caillois, și a aflat de la acesta 
întreaga poveste. Apoi s-a mulțumit să-i mutileze și să-i ucidă pe 
ceilalţi doi. 

Karim își îndreptă spinarea. Simţea un tremur nervos în tot 
corpul. 

— Și i-a ucis doar fiindcă au schimbat copiii și au pus la cale 
schema cu căsătoriile? 

— Mai e un fapt pe care nu-l știi. Mortalitatea în rândul copiilor 
muntenilor e foarte ridicată în ultimii cincizeci de ani. E un 
fenomen inexplicabil, câtă vreme familiile din care provin 
aceștia sunt pe deplin sănătoase. Acum avem explicaţia acestei 
mortalități. Sertys și ai lui nu se mulțumeau să schimbe copiii, ci 
sufocau bebelușii care urmau să revină cuplurilor de localnici - 
în realitate, copilași mai slabi, proveniţi din familiile de 
intelectuali al căror potenţial genetic era secătuit. În acest fel, 
se asigurau că toate acele cupluri de la munte aveau să dea 
naștere altor copii, procurându-le astfel sânge proaspăt, numai 
bun de injectat în venele sterpe ale intelectualilor din vale. 
Oamenii ăștia erau niște fanatici, Karim. Bolnavi, ucigași din 
tată-n fiu, gata de orice pentru a-și împlini visul de a obţine o 
rasă superioară. 

Karim răsuflă adânc și rosti, răgușit: 

— Dacă cele trei crime au fost o răzbunare, de ce a mai fost 
nevoie de mutilările atât de precise? 

— Mutilările au o valoare simbolică. Scopul lor e să 
nimicească identitatea biologică a victimelor, să distrugă orice 
urmă a originii lor profunde. În același fel, cadavrele au fost 
aranjate astfel încât să fie descoperită mai întâi imaginea lor în 
oglindă, iar nu cadavrele înseși. O altă modalitate prin care 
victimele erau dematerializate. Caillois, Sertys și Chernece erau 
hoţi de identitate. A fost un fel de aplicare a legii talionului. 

Abdouf se ridică și se apropie de Niemans. Vântul și ploaia 
alcătuiau un soi de negură alburie în jurul capetelor lor: craniul 
osos și aproape ras al lui Niemans și coama bogată, udă acum, a 
lui Abdouf. 

— Niemans, ești un poliţist de geniu. 

— Nu, Karim. Poate că am reușit să aflu care-a fost mobilul 
criminalului, dar tot nu știu cine e. 

Tânărul arab râse scurt, un râs de gheață. 

— Eu știu cine e. 


— Poftim? 

— Totul se leagă acum. Amintește-ţi de ancheta mea: diavolii 
care voiau să distrugă orice urmă a chipului lui Judith, fiindcă 
fata constituia, prin ea însăși, o dovadă, un corp delict. Diavolii 
nu erau alţii decât Caillois și Sertys, taţii victimelor, iar acum 
știu de ce ţineau morțiș să șteargă urma chipului fetei. Ei bine, 
fața ei ar fi putut să scoată la iveală conspirația, dezvăluind 
natura râurilor de purpură și principiul conform căruia schimbau 
nou-născuții. 

Fu rândul lui Niémans să se arate surprins. 

— De ce? 

— Fiindcă Judith Hérault a avut o soră geamănă, pe care 
„diavolii” au schimbat-o. 


58. 


De data aceasta, venise rândul lui Karim să povestească. 
Ploaia începuse să se potolească, alungată parcă de venirea 
zorilor. Pe fondul cerului ce începea să se lumineze, cozile 
groase ale lui Karim păreau tentaculele unei caracatițe. Pe un 
ton grav, cu o voce reţinută, începu: 

— Spuneai că acești conspiratori îi alegeau pe copiii care 
urmau să fie schimbaţi, studiind profilul părinţilor. Fără îndoială, 
căutau părinţi mai puternici, mai agili, din rândul muntenilor. 
Căutau fiarele crestelor, leoparzii zăpezilor. Așadar, nu se putea 
să nu-i fi reperat pe Fabienne și Sylvain Hérault, tânărul cuplu 
care trăia la Taverlay, pe versantul masivului Pelvoux, la o mie 
opt sute de metri altitudine. 

— Ea avea un metru optzeci și cinci înălțime; o femeie 
colosală, magnifică. O învăţătoare dedicată meseriei sale. O 
pianistă talentată. Tăcută și graţioasă, puternică și înclinată spre 
poezie. Fabienne era deja, ea însăși, o adevărată creatură 
ambivalentă, de felul celor pe care voiau ei să le creeze. 

Despre soţul ei, Sylvain, nu știu mare lucru. Trăia în creierii 
munţilor și se ocupa cu extracția cristalelor rare. Și el era un 
adevărat uriaș. Nu ezita să escaladeze culmile cele mai 
inaccesibile, în condiţiile cele mai aspre. 


Comisare, de-ar fi fost să fure un singur copil din această 
regiune, conspiratorii n-ar fi putut alege decât progenitura 
acestui cuplu cu adevărat spectaculos, care avea gravate în 
gene tainele cele mai ascunse ale marilor înălțimi. 

Știu sigur că așteptau cu nerăbdare nașterea copilului, ca 
niște adevăraţi vampiri genetici. În sfârșit, a sosit și noaptea 
fatidică de 22 mai 1972. Familia Herault a sosit exact la timp la 
Spitalul Universitar Regional din Guernon, frumoasa doamnă era 
gata să nască dintr-o clipă într-alta. Nu avea să fie o naștere la 
termen, căci trecuseră doar șapte luni de la concepţie. Avea să 
fie o naștere prematură, dar moașele au dat familiei asigurări că 
acesta nu era un obstacol de netrecut. 

Și totuși, evenimentele nu se petrec potrivit previziunilor. 
Copilul e într-o poziţie delicată. Un obstetrician intervine, iar 
piuitul aparatelor de supraveghere devine ameţitor. E ora două 
dimineaţa, pe 23 mai. În curând, moașa și medicul cad de acord: 
Fabienne Herault este pe cale să nască nu un prunc, ci doi. 
Gemene monozigote, strânse în uter ca doi sâmburi în găoacea 
fructului. 

Fabienne e anesteziată. Medicul efectuează o operaţie de 
cezariană și reușește să extragă bebeluşii. Sunt două fetiţe 
minuscule, identice până în cel mai mic detaliu. Au dificultăţi la 
respiraţie, astfel încât sunt date în grija unui infirmier, care 
trebuie să le ducă de urgenţă la incubator. Am în faţa ochilor 
acele mănuși de cauciuc care le-au primit pe cele două fetiţe, de 
parcă aș fi fost acolo. La dracu', Niemans, mâinile acelea erau 
ale lui René Sertys, tatăl lui Philippe. 

Acesta e cu totul debusolat. Misiunea sa, în acea noapte, era 
să schimbe odrasla familiei Herault, dar nu avea de unde să știe 
că aveau să fie doi copii. Ce putea să facă? Ticălosul e cotropit 
de sudori reci în timp ce le spală pe cele două fetițe premature. 
Chiar și așa, minuscule, sunt adevărate capodopere, esenţa 
însăși a sângelui nou de care are atâta nevoie populaţia 
îmbătrânită din Guernon. În cele din urmă, Sertys așază fetiţele 
în incubator și se decide: va schimba doar un copil în acea 
noapte. Nimeni n-a avut ocazia să le vadă limpede fețele. 
Nimeni n-a apucat, în nebunia care domnea în blocul operator, 
să observe dacă fetele se asemănau sau nu. Astfel încât Sertys 
își încearcă norocul. Scoate din incubator una dintre fetițe și o 
înlocuiește cu o altă copilă, provenită dintr-o familie de 


profesori, care are dimensiunile și greutatea comparabile, iar 
grupa sanguină identică cu fiicele familiei Hérault. 

În acest moment, are o certitudine care îi dă dureri de 
stomac: va trebui să ucidă copila schimbată. E absolut necesar, 
fiindcă nu poate lăsa în viaţă o falsă geamănă, care nu va avea 
absolut nimic în comun cu sora ei. Sufocă așadar fetița, apoi 
începe să strige după ajutor. În faţa infirmierelor și a pediatrului, 
își joacă rolul până la capăt: panică, remușcări... Nu înțelege ce 
s-a putut petrece, chiar nu știe ce s-a întâmplat și cum. Nici 
obstetricianul și nici pediatrul nu sunt capabili să emită un 
diagnostic foarte clar. Pare a fi unul dintre acele cazuri de 
moarte subită a nou-născutului, care sunt atât de frecvente în 
ultimii cincizeci de ani în familiile muntenilor. Personalul medical 
se consolează cu gândul că măcar unul dintre copii a 
supraviețuit. Sertys jubilează în sinea sa: cealaltă copilă Herault 
își va putea lua locul între cetățenii din Guernon, în sânul 
familiei sale adoptive. 

Îmi imaginez toate acestea doar prin prisma descoperirilor 
tale, Ni&mans. Căci femeia cu care am stat de vorbă în noaptea 
aceasta, Fabienne Hérault, nu știe nimic, nici măcar în ziua de 
azi, despre complotul acestor descreieraţi. În noaptea aceea, ea 
n-a văzut și n-a auzit nimic, căci era sub anestezie. 

Când s-a trezit, a doua zi dimineaţă, i s-a explicat că născuse 
două fete, dar numai una dintre ele a supravieţuit. Poţi oare să 
plângi după o ființă a cărei existenţă nici măcar nu ai bănuit-o? 
Fabienne acceptă vestea cu resemnare. Ea și soțul ei sunt cu 
totul debusolați. O săptămână mai târziu, femeii i se permite să 
părăsească spitalul împreună cu fiica sa, care dă dovadă de o 
extraordinară dorinţă de a trăi. 

De undeva din spital, Rene Sertys privește cuplul care se 
îndepărtează. Își ţin în braţe copila, dublura unei alte copile, cea 
schimbată cu câteva zile mai devreme. Sertys este convins că 
acest cuplu de sălbatici, care locuiește la cincizeci de kilometri 
distanță, nu va mai avea niciodată motive să se întoarcă la 
Guernon. Lăsând acest al doilea copil în viaţă, Sertys și-a 
asumat un risc, dar e un risc infim. Se gândește că asemănarea 
dintre cele două copile nu are cum să le trădeze vreodată 
conspirația. 

Se înșală. 


Opt ani mai târziu, școala din Taverlay la care predă Fabienne 

se închide, iar femeia este mutată chiar la Guernon: e singura 
intervenţie a hazardului în întreaga poveste. Este repartizată la 
prestigioasa școală Lamartine, stabilimentul școlar rezervat 
copiilor profesorilor de la Universitate. 
_ Astfel, Fabienne descoperă o realitate halucinantă, imposibilă. 
In clasa în care este înscrisă Judith, există o altă Judith. O fetiță 
care e replica exactă a fiicei sale. După trecerea momentului 
inițial de stupoare, timp în care fotograful școlii apucă să 
realizeze o fotografie de grup cu clasa, în care se văd ambele 
fetițe, Fabienne analizează situația. Nu există decât o singură 
explicaţie. Acest copil identic, această dublură, e nimeni alta 
decât sora geamănă a lui Judith, care a supravieţuit nașterii și 
care, din motive necunoscute, a fost schimbată cu un alt nou- 
născut. 

Invăţătoarea merge la maternitate și își explică situaţia. E 
primită cu răceală și suspiciune. Fabienne e o femeie puternică, 
nu e deloc genul care s-ar lăsa intimidată. Îi insultă pe medici, îi 
numește hoți de copii și promite că se va întoarce. Fără îndoială, 
René Sertys a asistat la această scenă și a sesizat pericolul. Dar 
Fabienne e deja departe. A hotărât să facă o vizită familiei de 
profesori, așa-zișii părinţi ai celei de-a doua fiice, uzurpatorii. 
Porneşte pe bicicletă, împreună cu Judith, în direcţia 
campusului. 

Pe neașteptate, teroarea se dezlănţuie. Pe înserat, o mașină 
încearcă să le strivească. Fabienne și fiica ei se rostogolesc în 
șanț, pe marginea prăpastiei. Ascunsă într-o râpă, cu fiica sa în 
braţe, învăţătoarea îi vede pe ucigași. Din mașina care a 
încercat să le lovească se dau jos doi bărbaţi înarmați. 
Tremurând în ascunziș, Fabienne nu înţelege ce s-a întâmplat. 
Cui slujește această dezlănţuire de violenţă? 

Asasinii pleacă, în cele din urmă. Își închipuie, fără îndoială, 
că femeia și fiica sa au pierit, căzând în prăpastie. Chiar în 
aceeași noapte, Fabienne se întoarce la Taverlay, unde soţul ei 
încă mai locuiește în timpul săptămânii. Îi povestește acestuia 
tot și ajunge la concluzia că trebuie să depună o plângere la 
Jandarmerie. Sylvain se opune. Vrea să încheie el însuși 
socotelile cu ticăloșii care au încercat să-i ucidă soţia și fiica. 

Pune mina pe o pușcă, urcă pe bicicletă și coboară în vale. 
Aici, îi găsește pe ucigași mai repede decât se așteptase. 


Aceștia bântuie încă drumurile din împrejurimile Guernonului. 
Întâlnirea îi e fatală cristalierului. Pe o șosea departamentală, 
Sylvain Herault e lovit cu mașina chiar de către cei pe care-i 
căuta, care apoi trec cu mașina peste corpul lui de mai multe 
ori, după care fug de la locul crimei. Intre timp, Fabienne s-a 
refugiat la biserica din Taverlay. Toată noaptea îl așteaptă pe 
Sylvain. În zori, află că soţul ei a fost ucis de un șofer care a 
fugit de la locul accidentului. Învăţătoarea înţelege atunci că 
schimbarea copiilor a fost intenţionată și că aceia care i-au ucis 
soțul o vor elimina și pe ea, dacă nu va dispărea imediat. 

Pentru ea și fiica ei, începe fuga. 

Știi ce a urmat. Femeia și fiica ei au fugit la Sarzac, la mai 
bine de trei sute de kilometri de Guernon. Apoi s-au văzut din 
nou nevoite să fugă, atunci când Etienne Caillois și Rene Sertys 
le-au dat de urmă. Femeia a încercat să facă dispărute toate 
fotografiile în care apărea fiica sa. Era convinsă că a fost 
blestemată. În sfârșit, are loc accidentul de mașină în care își 
pierde viaţa Judith. 

De-atunci, femeia s-a refugiat în rugăciune. A construit de-a 
lungul timpului mai multe ipoteze. Cea în care crede cel mai 
mult e că părinţii adoptivi ai celei de-a doua fete, personalităţi 
influente și diabolice de la Universitate, sunt cei care au ţesut 
toată această conspirație pentru a o înlocui pe fiica lor și că 
aceștia erau gata să o elimine, cu tot cu Judith, pentru a nu le da 
peste cap viața. Femeia n-a înţeles niciodată amploarea și 
natura manipulării, adevărata motivaţie a conspiratorilor care au 
căutat-o în întreaga Franţă, temându-se că ar putea să facă 
publică mașinaţiunea diabolică în care chipul fiicei sale ar fi 
constituit un adevărat corp delict. 

În acest punct, Niemans, anchetele noastre, până acum 
paralele, se unesc. Ipoteza ta o confirmă pe a mea. Da: ucigașul 
a avut ocazia, în vara aceasta, să parcurgă fișele subtilizate. Da: 
l-a urmărit pe Caillois, apoi pe Sertys și Chernece. Da: a 
descoperit întreaga manipulare și a decis să se răzbune în cel 
mai sângeros mod posibil. lar ucigașul nu e altcineva decât sora 
geamănă a lui Judith. 

O soră geamănă monozigotă care a acţionat așa cum ar fi 
acţionat însăși Judith, fiindcă de-acum cunoaște adevărul despre 
propria origine. lată de ce utilizează, pentru a-și sugruma 
victimele, o coardă de pian: vrea să aducă astfel un omagiu 


talentului mamei sale adevărate. lată de ce îi sacrifică pe 
conspiratori în vârf de munte, în locurile de unde-și aduna tatăl 
său cristalele. lată de ce amprentele sale au putut fi confundate 
cu ale lui Judith însăși... O căutăm pe sora ei, Niemans. 

— Dar cine e? izbucni Niemans. Sub ce nume a crescut? 

— Nu știu. Mama sa a refuzat să-mi spună numele. Dar am 
aici chipul ei. 

— Chipul ei? 

— O fotografie cu Judith, de la vârsta de unsprezece ani. 
Așadar, putem spune că avem chipul ucigașei, având în vedere 
că e vorba de gemene identice. Cred că, având acest portret... 

Ni&mans începuse să tremure. 

— Arată-mi-o. Repede. 

Karim scoase fotografia și i-o întinse. 

— Ea este ucigașa, comisare. Ea își răzbună sora dispărută. 
Ea își răzbună tatăl asasinat. Ea îi răzbună pe toţi acei copii 
sufocați, familiile manipulate și toate aceste generații falsificate 
începând din... Niemans, ești în regulă? 

Fotografia tremura între degetele poliţistului, care, privind 
chipul copilei, strângea din dinţi. Brusc, Karim înţelese și se 
aplecă spre el, punându-i mâna pe umăr. 

— Dumnezeule, o cunoști? Asta e, nu-i așa? O cunoști. 

Niemans lăsă să-i scape din mână fotografia, care căzu în 
noroiul de la picioarele lor. Avea senzaţia că s-a rătăcit într-un 
ținut al nebuniei. Rosti, cu o voce spartă: 

— Vie... Trebuie să o capturăm vie. 


59. 


Cei doi polițiști alergau prin ploaie. Nu mai vorbeau; abia dacă 
mai respirau. Trecură de mai multe baraje ale poliţiei; 
santinelele din schimbul de dimineaţă le aruncau priviri 
suspicioase, dar nu încercară să îi oprească. Niciunul dintre ei 
nu sugeră că poate ar fi fost mai bine să ia cu ei întăriri. 
Niemans fusese scos din cursă, iar Karim nu era pe teritoriul 
său. Și totuși, amândoi știau că această anchetă era a lor, numai 
a lor. 


Ajunseră în campus. Parcurseră aleile asfaltate, traversară 
peluzele cu iarbă udă, apoi se opriră și urcară la ultimul etaj al 
clădirii principale. Nu se opriră decât în faţa ușii. Bătură, așezați 
de-o parte și de alta a ușii. Niciun răspuns. Sparseră încuietorile 
și intrară în apartament. 

Niemans avea în mână pușca Remington, încărcată; trecuse 
să o ia de la secție. Karim avea în mâna dreaptă revolverul 
Glock, în timp ce cu stânga ţinea lanterna. Fasciculul de lumină 
se intersecta cu linia de tragere a pistolului. Fascicule 
convergente, de moarte și lumină. 

Nimeni. 

Cercetau în grabă apartamentul, când pagerul lui Niémans 
emise semnalul de apel. Trebuia să îl sune de urgenţă pe Marc 
Costes. Comisarul telefonă imediat. Mâinile îi tremurau încă și 
simțea o durere cumplită de stomac. Vocea tânărului legist se 
făcu auzită: 

— Niemans, sunt împreună cu Barnes. Voiam doar să te anunţ 
că am găsit-o pe Sophie Caillois. 

— E în viaţă? 

— Da, e cât se poate de vie. Fugea, era într-un tren care urma 
să o ducă în Elveţia. 

— A făcut vreo declaraţie? 

— Ne-a spus doar că știe că ea va fi următoarea victimă. Şi, 
de asemenea, că știe cine e ucigașul. 

— V-a spus și un nume? 

— Nu vrea să spună mai mult. Spune că va vorbi numai cu 
tine. 

— Păstraţi-o sub supraveghere strictă. N-o lăsaţi să discute cu 
nimeni. Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie de ea. Voi ajunge la 
secție într-o oră. 

— Într-o oră? Urmăriţi vreo pistă? 

— Salutare. 

— Așteptaţi! Abdouf e acolo, cumva? 

Niemans îi aruncă telefonul lui Karim și-și reluă percheziţia 
sumară. Karim se opri, pentru a-l asculta pe legist: 

— Am aflat cărei note îi corespunde coarda de pian, anunță 
acesta. 

— Si bemol? 

— De unde știi? 


Karim nu-i răspunse și închise. ÎI privi pe Ni&mans, care-l 
privea ţintă din spatele ochelarilor ale căror lentile erau 
împestrițate de stropi de ploaie. 

— Nu vom găsi nimic aici, spuse el, îndreptându-se spre ușă. 
Mergem la sala de sport. Acolo e vizuina ei. 

Ușa de intrare în sala de sport, o clădire izolată la una dintre 
extremităţile campusului, nu le rezistă nici măcar o secundă. Cei 
doi intrară, despărțindu-se pentru a înainta în arc de cerc. Karim 
avea în continuare în mâini Glock-ul și lanterna. Niemans 
activase, la rândul său, lampa fixată pe șasiul armei, în linie cu 
țeava. 

Nimeni, nici aici. 

Săriră peste saltele, trecură pe lângă barele paralele, 
cercetară din priviri întunericul de deasupra, spre tavan, de 
unde atârnau inelele și frânghiile cu noduri. Tăcerea îi învăluia, 
ca o carapace impenetrabilă. Mirosea a sudoare râncedă și-a 
cauciuc vechi. Penumbra încăperii vaste era plină de forme 
rectilinii: module din lemn, articulaţii de metal. Niemans se 
împiedică de o trambulină, iar Karim se întoarse pe dată în 
direcţia zgomotului, gata să apese pe trăgaci. Tensiunea 
devenise palpabilă. Schimbară o privire. Fiecare simțea 
neliniștea celuilalt. O atingere ar fi stârnit scântei. Niemans 
șopti: 

— E aici. Sunt sigur că e aici. 

Karim își roti ochii prin încăpere, apoi și-i aţinti spre 
tubulatura sistemului de încălzire. Porni de-a lungul ţevii, 
ascultând șuierul domol al centralei termice. Sări peste o 
grămadă de haltere și ocoli un morman de mingi din piele, 
ajungând în dreptul unei mulţimi de bare unsuroase, rezemate 
de niște saltele ridicate și sprijinite la rândul lor de zid. Fără să 
se mai ostenească să fie discret, răsturnă tijele și trase deoparte 
saltelele. Această „barieră” ascundea intrarea în încăperea de 
serviciu, de unde se auzea șuierul centralei termice. 

Trase un singur glonte în broasca ușii. Ușa sări din balamale, 
declanșând o ploaie de așchii de lemn și filamente metalice. 
Polițistul trecu dincolo, spărgând tăblia cu lovituri de picior. 

Era întuneric beznă. Aruncă o privire înăuntru și ieși imediat, 
livid. Cei doi pătrunseră de astă dată împreună, cu armele 
pregătite. 

Mirosul metalic le umplu pe dată nările. 


Sânge. 

Sânge pe pereţi, pe ţevile de fontă, pe discurile de bronz 
așezate pe podea. Sânge pe pardoseala unde fusese împrăștiată 
pudră de talc, care alcătuia acum băltoace granulate, maronii. 
Sânge pe pereții bombaţi ai cazanului centralei termice. 

Nici măcar nu-i încercă o senzaţie de vomă. Mintea părea să li 
se fi desprins de trup, de parcă i-ar fi privit de sus, pradă unei 
senzaţii de groază dătătoare de halucinaţii. Se apropiară, 
cercetând fiecare detaliu la lumina lanternei. Înfășurate în jurul 
ţevilor ce porneau din centrală, mai multe corzi de pian luceau 
stins. Pe jos era plin de bidoane de benzină, astupate cu cârpe 
însângerate. Barele halterelor erau murdare de urme de ţesut 
sângeriu și cruste brune. În bălțile coagulate de hemoglobină 
zăceau cuttere cu lama uzată. 

Pe măsură ce înaintau în mica încăpere, fasciculele de lumină 
începură să tremure, trădând groaza care le pătrundea ființa. 
Niemans reperă o serie de obiecte colorate sub o bancă. 
Îngenunche, pentru a vedea despre ce era vorba. Erau mai 
multe lăzi frigorifice. Trase una către sine și o deschise. Fără să 
pronunțe vreun cuvânt, lumină fundul lăzii, pentru a-i arăta lui 
Karim. 

Ochi. 

Gelatinoși, alburii, sclipind de parcă ar fi fost acoperiţi de rouă 
cristalizată, cuibăriți într-un culcuș de gheață. 

Niemans trase către sine a doua ladă frigorifică; aceasta 
conţinea mâini; erau crispate, cu reflexe vineții. Unghiile erau 
murdare de sânge, iar încheieturile marcate de tăieturi 
succesive. Comisarul se retrase, scârbit, iar Karim își trase capul 
între umeri și gemu. 

Știau amândoi că nu se aflau într-o încăpere oarecare. Tocmai 
intraseră în însăși mintea ucigașei. În vizuina ei, unde găsise cu 
cale să-i sacrifice pe ucigașii de prunci. 

Vocea lui Karim, mai ascuţită decât de obicei, se făcu auzită: 

— A plecat. De-acum e departe de Guernon. 

— Nu, îi replică Niemans, ridicându-se. O vrea și pe Sophie 
Caillois. Ea e ultima pe listă și tocmai a ajuns la sediul central al 
poliţiei. Sunt convins că ea va afla acest lucru - dacă nu cumva 
l-a și aflat deja - și va încerca să ajungă la ea. 

— Dar cum? Cu toate barajele rutiere, nu va putea face nici 
măcar un pas într-acolo fără să fie reperată și... 


Karim se opri brusc. Cei doi se priviră. Chipurile le erau 
iluminate sinistru, de jos în sus, de lanternă și de lampa de pe 
pușca lui Ni&mans. Buzele lor rostiră, la unison: 

— Râul. 

e 

Totul se petrecu, în cele din urmă, la marginea campusului, 
chiar în locul unde fusese găsit cadavrul lui Caillois, în locul 
unde râul își potolea curgerea tumultuoasă, formând un lac cu 
ape liniștite, înainte de a-și relua cursul spre oraș. 

Cei doi polițiști parcurseră distanța până acolo cu viteza 
maximă. La final, coborând panta cu iarbă care ducea pe malul 
râului în vreme ce Karim rotea de volan pentru a evita peretele 
de stâncă, în lumina farurilor se ivi o siluetă înveșmântată într- 
un impermeabil negru, cu un rucsac în spate. Iși întoarse chipul 
în direcţia din care veneau zgomotul și lumina și încremeni. 
Karim îi recunoscu casca și impermeabilul lucitor. Femeia 
dezlegă de la mal o ambarcaţiune gonflabilă roșie, care din locul 
unde se aflau părea să aibă forma unui cârnat, și o smuci spre 
sine, așa cum ar fi procedat cu un cal indisciplinat. 

Niemans îi șopti mai tânărului său coleg: 

— Nu tragi și nu te apropii. Am s-o arestez singur. 

Înainte ca arabul să-i fi putut răspunde, comisarul se aruncă 
afară din mașină, coborând în trombă ultimii metri ai pantei. 
Tânărul locotenent opri motorul și își încordă privirea. În lumina 
generoasă a farurilor, îl văzu pe Niemans alergând, în timp ce 
striga: 

— Fanny! 

Femeia tocmai pășea în ambarcaţiune. Niemans o apucă de 
gluga  impermeabilului și o întoarse către sine. Karim 
încremenise și privea ca hipnotizat cele două siluete care 
păreau că execută un dans de neînțeles. 

Îi văzu îmbrăţișându-se, sau cel puţin așa i se păru, de la 
distanţă. O văzu pe femeie dând capul pe spate și cambrându- 
se, într-un ultim act de voinţă. Îl văzu pe Niemans încordându- 
se, apoi scoțându-și arma și încovoindu-se. Un jet de sânge îi 
țâșni de pe buze și Karim înţelese că tânăra femeie îi sfâșiase 
pântecele cu o lovitură de cutter. Auzi bufniturile înfundate, 
MR73-ul lui Ni&mans care-și nimicea prada, în timp ce cei doi 
erau în continuare îmbrățișaţi, ca într-un sărut al morții. 

— NU! 


Strigătul îi muri lui Karim în gâtlej. Porni în fugă spre cei doi 
care, încă îmbrățișaţi, se clătinau, pe malul lacului. Vru să strige 
iar, să alerge și mai tare, să întoarcă timpul. Dar nu avu cum să 
împiedice inevitabilul: Pierre Ni&mans și femeia căzură în apă, 
cu un plescăit sinistru. 

Ajunse la mal în timp ca să apuce să vadă cele două trupuri 
purtate de curentul slab, dar constant. Două forme suple și 
iluzorii, cadavrele înlănţuite ajunseră curând dincolo de stânci și 
se pierdură în învolburare, purtate mai departe, către oraș. 

Tânărul polițist rămase nemișcat, năucit, privind în continuare 
cursul de apă și ascultând clipocitul apelor învolburate de 
dincolo de stânci și de lac. Coșmarul nu se terminase însă și nu 
avea să mai aibă vreodată sfârșit. Simţi lama unui cutter 
zgâriindu-i ușor pielea de pe beregată. 

O mână îndemânatică i se strecură pe sub braţ și puse 
stăpânire pe revolverul său Glock, extrăgându-l cu dexteritate 
din tocul de la subsuoară. 

— Mă bucur să te revăd, Karim. 

Vocea era blândă și suavă, precum pietricelele așezate-n cerc 
pe o piatră de mormânt. Karim se întoarse încet. În lumina 
palidă a zorilor, recunoscu de îndată fața ovală, tenul întunecat 
și ochii limpezi, plini de lacrimi acum. 

Știu că se afla în faţa lui Judith Herault, dublura perfectă a 
femeii pe care Niemans o strigase „Fanny”. Fetiţa pe care o 
căutase cu atâta ardoare. 

Fetiţa devenise femeie. 

Și era cât se poate devie. 


60. 


— Am fost două, Karim. Dintotdeauna am fost două. 

Polițistul avu nevoie de un răgaz pentru a reuși să deschidă 
gura. Într-un târziu, îngăimă: 

— Povestește-mi, Judith. Povestește-mi tot. Dacă tot va trebui 
să mor, aș vrea să știu adevărul. 

Femeia continua să plângă, cu mâinile încleștate pe arma lui 
Karim. Purta un impermeabil negru, colanți de neopren și o 
cască neagră, cu vizor fumuriu, care-i acoperea părul rebel. 


Vocea îi izbucni pe neașteptate. Vorbea precipitat: 

— La Sarzac, când mama a înţeles că diavolii ne luaseră din 
nou urma, a înțeles și că nu aveam să scăpăm vreodată... Că 
diavolii aveau să fie mereu pe urmele noastre și că aveau să 
sfârșească prin a mă ucide... Atunci i-a venit o idee genială: și-a 
spus că singurul loc unde ei n-aveau să mă caute niciodată era 
în preajma surorii mele gemene, Fanny Ferreira... Chiar în viaţa 
ei. Și-a spus că eu și sora mea trebuia să împărțim aceeași 
existență, fără știrea nimănui. 

— Ceilalţi părinţi au fost de acord? 

Judith izbucni în râs, printre lacrimi. 

— Vai nu, prostuțule... Fanny și cu mine am avut timp destul 
pentru a ne cunoaște, la mica școală Lamartine. Nu mai voiam 
să ne despărțim niciodată. Așa că sora mea a fost imediat de 
acord... Urma să trăim amândouă una și aceeași viaţă, fără ca 
nimeni să știe. Dar mai întâi trebuia să scăpăm de ucigași, 
pentru totdeauna. Mama a pus totul la cale astfel încât toată 
lumea să fie convinsă că încercam să plecăm din Sarzac. Intre 
timp, a făcut totul pentru a-i conduce spre capcana noastră: 
accidentul de mașină. 

Karim înţelese: capcana funcţionase și pentru el, după atâţia 
ani. Pretenţiile sale de mare investigator se risipeau, iată, ca un 
fum. Reușise să dea de urma Fabiennei și a lui Judith Herault în 
numai câteva ore fiindcă, la rândul său, urmase un parcurs bine 
stabilit. Aceeași cale pe care o apucaseră, în 1982, bătrânii 
Caillois și Sertys. 

Judith continuă, de parcă i-ar fi citit gândurile: 

— Mama v-a păcălit. Pe toţi, chiar și pe tine. N-a fost niciodată 
o habotnică, n-a crezut niciodată în diavoli. N-a vrut să-mi 
exorcizeze chipul. Dacă a ales o călugăriță pentru a-mi recupera 
fotografiile, a făcut-o tocmai ca să i se dea mai ușor de urmă, 
pricepi? Se prefăcea că încearcă să șteargă urmele dar, în 
realitate, trasa o brazdă adâncă, cât mai vizibilă, care să le 
permită asasinilor să ne urmărească până la cea din urmă scenă 
a mascaradei noastre... Tot din acest motiv a ales să-l pună la 
curent pe Crozier, care era la fel de discret precum un tanc într- 
o grădină englezească... 

Din nou, Karim revăzu fiecare indiciu, fiecare detaliu care îi 
îngăduise să dea de urma celor două femei. Medicul măcinat de 
remușcări, fotograful corupt, preotul alcoolic, călugărița, 


înghiţitorul de flăcări de la circ, bătrânul agent de pe 
autostradă... Toate aceste personaje erau „pietricelele albe” 
lăsate în urmă de Fabienne Hérault. Jaloanele menite să îi 
conducă pe Sertys și Caillois la locul falsului accident. Și tot ele 
fuseseră cele care-l conduseseră pe Karim, în doar câteva ore, 
la stația de pe autostradă, punctul final al destinului lui Judith. 

Karim încercă să se revolte împotriva manipulării ei: 

— Dar Caillois și Sertys nu au găsit urmele. Nimeni nu mi-a 
vorbit despre ei, în decursul anchetei. 

— Au fost mai discreţi decât tine, dar au urmărit pista 
pregătită de noi. A fost la limită, crede-mă... Atunci când am 
înscenat accidentul, Caillois și Sertys erau deja foarte aproape 
de a ne găsi și erau hotărâți să ne ucidă. 

— Accidentul... Cum aţi procedat? 

— Mama s-a pregătit mai bine de o lună. Mai ales pentru 
sarcina, deloc ușoară, de a face praf mașina, reușind să scape 
teafără... 

— Dar... cadavrul? Al cui era? 

Judith emise un râs sardonic. Lui Karim îi veniră în minte 
barele însângerate, bidoanele de benzină și bălțile de sânge. 
Ințelese că, deși Fanny își ajutase sora să-și pună aplicare planul 
de răzbunare, adevărata torţionară fusese ea, Judith. Era 
nebună. O nebună de legat, care încercase să-l ucidă și pe 
Niemans, când îl urmărise pe viaductul de beton. 

— Mama parcurgea toate ziarele din regiune: faptele diverse, 
accidentele, necroloagele... Bântuia spitalele și cimitirele. Avea 
nevoie de un cadavru care să corespundă înălţimii și vârstei 
mele. In săptămâna care a precedat accidentul, a dezgropat un 
copil care abia fusese înmormântat, într-o localitate aflată la o 
sută cincizeci de kilometri de noi. Un băiat. Ceea ce era perfect, 
căci mama era deja hotărâtă să-și ducă până la capăt minciuna 
și să-mi declare oficial moartea ca „Jude”. Oricum, intenţiona să 
strivească cadavrul în cât mai mare măsură, astfel încât copilul 
să nu mai poată fi recunoscut și nici măcar sexul să nu-i poată fi 
identificat. 

Râse, un sunet absurd, amestecat cu hohote de plâns, apoi 
continuă: 

— Karim, trebuie să știi și asta... De vineri până luni, am trăit 
cu acel cadavru în casă: un băiețel mort într-un accident de 


motoretă, care era deja extrem de deteriorat. L-am așezat în 
cada plină cu gheață. Apoi am așteptat. 

Lui Karim îi veni o întrebare în minte. 

— V-a ajutat Crozier? 

— Tot timpul. Era fermecat de frumuseţea mamei. Și părea că 
a înțeles că toată această mascaradă macabră era pentru binele 
nostru. Așa cum spuneam, am așteptat următoarele două zile, 
în căsuţa noastră de piatră. Mama cânta la pian. Cânta întruna, 
mereu aceeași sonată a lui Chopin, de parcă ar fi vrut să șteargă 
tot acest coșmar de pe fața pământului... 

Eu începeam să o iau razna din cauza cadavrului care 
putrezea în baie. Lentilele de contact îmi iritau ochii. Fiecare 
atingere a clapelor pianului o simţeam ca pe un cui înfipt în 
creier. Simţeam că o să explodez, Karim... Mi-era teamă, 
cumplit de teamă... 

— Și amprentele tale? Amprentele tale de pe fișă. Cum a 
procedat? 

Judith, strălucitoare de-ți lua ochii cu buclele și prospetimea 
sa, surâse printre lacrimi. 

— Nimic mai simplu. Crozier și cu mine am realizat o nouă fișă 
și el a înlocuit-o pe cea completată la locul accidentului de pe 
autostradă. Mama nu dorea să lase nimic la voia întâmplării: 
dacă diavolii reveneau să verifice acest detaliu... 

Polițistul își încleștă pumnii. Nimic mai simplu, într-adevăr, și-l 
rodea că nu se gândise la asta. 

Deodată avu o străfulgerare. Se uită la mâna pansată care 
ținea Glock-ul său în ploaie. 

— Tu ai fost, noaptea trecută? 

— Da, micul meu sfinx, râse ea. Venisem acolo pentru ao 
sacrifica pe Sophie Caillois, târfa aia mică îndrăgostită lulea de 
bărbatul ei care n-ar fi îndrăznit niciodată să-i denunțe pe Rémy 
și pe ceilalţi doi... Ar fi trebuit să te ucid atunci. 

Ochii i se umplură de lacrimi: 

— Dacă aș fi făcut-o, poate că Fanny ar fi fost în viaţă acum... 
Dar n-am putut... N-am putut. 

Judith făcu o pauză, bătând des din pleoape sub casca ei de 
ciclist. Apoi reluă, pe același ton șoptit, precipitat: 

— Imediat după accident am revenit lângă Fanny la Guernon. 
Ea le ceruse părinţilor ei să o lase să locuiască la internat, la 
ultimul etaj al școlii Lamartine... Nu aveam decât unsprezece 


ani, dar în felul acesta am reușit să trăim, încă de atunci, la 
unison... Locuiam acolo, sub acoperișul școlii. Eram supradotată 
în ceea ce privește alpinismul... Îmi surprindeam sora 
căţărându-mă pe grinzi, intrând pe fereastră... ca un adevărat 
păianjen... Și nimeni nu m-a văzut vreodată acolo. 

Au trecut anii. Ne înlocuiam una pe alta în tot felul de 
împrejurări: la cursuri, cu familia ei, cu prietenii și prietenele. 
Împărțeam mâncarea, schimbam rolurile în fiecare zi. Trăiam o 
singură viaţă, aceeași viață, pe rând. Fanny era cea intelectuală; 
ea m-a învăţat să iubesc cărțile, mi-a predat științe și geologie. 
Eu, în schimb, o învățam alpinism, îi povesteam despre munți și 
râuri. Laolaltă alcătuiam un personaj incredibil, eram ca un 
dragon cu două capete. 

Uneori, mama venea să ne vadă, ne întâlneam pe munte. Ne 
aducea provizii. Nu ne vorbea niciodată despre originile noastre 
sau despre cei doi ani trăiţi la Sarzac. Era convinsă că această 
impostură a vieţii trăite alternativ era singura cale prin care am 
fi putut fi fericite... Dar eu nu uitasem trecutul. Aveam tot timpul 
la mine o coardă de pian. Și ascultam mereu sonata în si bemol. 
Sonata micului cadavru din cadă... Uneori eram cuprinsă de furii 
cumplite... Ținând în mâini coarda pianului, trăgeam de ea până 
când îmi intra în carne. Atunci îmi aminteam de toate. De teama 
mea, la Sarzac, pe când jucam rolul de băieţel. De duminicile 
petrecute în apropiere de Sete, când învățasem să scuip și să 
înghit flăcări. De ultima noapte petrecută la Sarzac, așteptând 
ca mama să plece cu băieţelul. 

Mama n-a vrut niciodată să-mi spună numele ucigașilor, acei 
ticăloși care ne urmăreau și care îl omorâseră și pe tata. Cred că 
se temea chiar și ea de mine și înțelesese că, într-o bună zi, 
aveam să-i ucid pe acești asasini. Răzbunarea mea mai avea 
nevoie doar de o scânteie... Îmi pare rău că dezvăluirea fișelor 
de naștere a avut loc atât de târziu, după ce bătrânii Caillois și 
Sertys muriseră. 

Judith tăcu și își aţinti pistolul din mână, din nou, spre fruntea 
lui Karim. Acesta tăcu, iar tăcerea lui echivala cu o întrebare. 
Brusc, fata reluă, strigând: 

— Ce-ai vrea să-ţi mai spun? Cum a mărturisit Caillois absolut 
tot, implorându-ne să-l cruțăm? Cum ne-a spus că mizeria pusă 
la cale de ei dura deja de generaţii? Că tot ei erau cei care 
sufocau bebeluşii? Că intenționau să ne mărite, pe mine și 


Fanny, cu niște degeneraţi de la facultate? Am fost creaţia lor, 
Karim... 

Judith se aplecă spre Karim. 

— Erau demenţi, cu toții... Nişte nebuni irecuperabili, care 
credeau că acţionează spre binele omenirii pentru a crea 
exemplarele perfecte din punct de vedere genetic. Caillois se 
visa Dumnezeu, cu tot poporul înșirat în spatele său. Sertys 
creștea mii de șobolani, care reprezentau populația din 
Guernon. Fiecare rozător purta numele unei familii, poţi să-ți 
imaginezi una ca asta? Inţelegi cât puteau fi de nebuni acești 
nemernici? Chernece se potrivea de minune în compania 
celorlalţi. Spunea că irisul persoanelor aparţinând poporului 
superior avea o strălucire aparte, și că el avea să fie santinela 
absolută ce va sta de veghe în pragul lumii noi, cel care avea să 
dezvăluie tuturor aceste flăcări în formă de pupile... 

Judith își plecă un genunchi pe pământ, fără să-l scape pe 
Karim din bătaia Glock-ului, apoi continuă, pe un ton mai scăzut: 

— Impreună cu Fanny am reușit să le vârâm frica în oase 
ticăloșilor... În prima zi l-am sacrificat pe micuțul Caillois. Aveam 
nevoie ca răzbunarea să fie pe măsura conspirației lor. Fanny a 
avut ideea mutilărilor biologice. Spunea că trebuie să-i 
distrugem în profunzime, așa cum ei înșiși distruseseră 
identitatea copiilor din Guernon. Mai spunea și că trupurile lor 
trebuiau dezmembrate în reflexii, făcute cioburi... Eu am avut 
ideea locurilor: apa, gheaţa, sticla... Și tot eu am făcut munca 
cea murdară... Eu l-am făcut să vorbească pe cel dintâi dintre 
mizerabili, cu ranga, cu focul, cu cutterul... 

După aceea i-am înghesuit cadavrul în falia din stâncă și-am 
mers la depozitul lui Sertys, să facem praf totul acolo. Apoi am 
lăsat un mesaj acasă la bibliotecar; l-am semnat cu numele 
meu, Judith, ca să-i facem să se scape pe ei de frică, să 
înţeleagă că fantoma s-a întors ca să îi bântuie... Eu și Fanny 
știam că ăilalți doi aveau să dea fuga la Sarzac să verifice ceea 
ce crezuseră că știau încă din 1982: că eu eram moartă și 
îngropată în acel orășel de rahat... Așa că am mers noi acolo și- 
am golit sicriul, iar apoi l-am umplut cu oasele de rozătoare 
găsite la depozit. Imbecilul fetișist de Sertys le păstra pe toate, 
etichetate. 

Judith izbucni în râs. De-acum, reîncepuse să urle: 

— Îmi imaginez mutrele lor, când au deschis sicriul! 


Redeveni imediat serioasă: 

— Trebuiau să afle, Karim... Trebuiau să știe că venise 
vremea răzbunării, că urmau să crape... Că aveau să plătească 
pentru tot răul pe care îl făcuseră familiei noastre, nouă, 
surorilor, și mai ales mie, mie, mie... 

Vocea i se stinse. Zorii scăldau malul apei într-o lumină 
rozalie. 

Karim murmură: 

— Și ce-ai să faci acum? 

— Am să mă duc la mama. 

Polițistul se gândi la femeia colosală, ascunsă în casa plină de 
cearșafuri colorate. Se gândi la singuraticul Crozier, care, în mod 
sigur, i se alăturase deja, în ultimele ore ale nopţii. Mai devreme 
sau mai târziu, și ei aveau să ajungă la închisoare. 

— Trebuie să te arestez, Judith. 

Tânăra femeie izbucni în râs. 

— Să mă arestezi? Dar eu sunt cea care ţine arma ta, micule 
sfinx. Dacă miști, te ucid. 

Karim făcu un pas spre ea, încercând să-i zâmbească. 

— S-a terminat, Judith. Vom avea grijă de tine, vom... 

Atunci când fata apăsă pe trăgaci, Karim își scosese deja 
revolverul Beretta de la spate, același Beretta care-l ajutase să 
învingă în lupta cu capetele-rase. Arma ultimei șanse. 

Gloanţele pornite din cele două pistoale se încrucișară în aer 
și, în liniștea zorilor, se auziră două împușcături. Karim nu fu 
atins, dar Judith se dădu înapoi, cu o mișcare graţioasă. De 
parcă ar fi dansat, se legănă câteva secunde, în vreme ce 
pieptul i se înroșea de sânge. 

Scăpă din mână pistolul automat, făcu câţiva pași, apoi se 
prăbuși în gol. Karim avu impresia că, în ultima clipă, un zâmbet 
îi luminase faţa. 

Urlă și se repezi spre stânci, căutând din priviri trupul zdrobit 
al lui Judith, puștoaica pe care - acum știa asta - ajunsese să o 
iubească mai mult decât iubise vreodată pe cineva sau ceva, în 
numai douăzeci și patru de ore. 

Văzu silueta însângerată ce plutea în derivă pe lac, în sensul 
cursului principal al râului. Urmări cadavrul care se îndepărta în 
aceeași direcţie în care dispăruseră Fanny Ferreira și Pierre 
Niemans. 


În depărtare, sfâșiind umbra munţilor, răsărea un soare 
incandescent. 

Karim nici măcar nu privi într-acolo. Nu credea că soarele, 
oricât ar fi fost de puternic, ar fi putut să alunge întunericul 
care-i umplea sufletul. 


RAURI; 


DE JD UR DPI TR Ă 


za E SĂ ZE 
z A Baia - 
Jean-Christophe Grangé 


a ds 
virtual-project.eu