Jean-Christophe Grange — Taramul mortilor

"MORILOR 


virtual- proțect.eu 


JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


TĂRÂMUL MORȚILOR 


Original: La Terre des morts (2018) 


Traducere din limba franceză de: 
HORIA NICOLA URSU 


Ar 


e 
© 
e ko i N 


virtual-project.eu 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


Localul de striptease, botezat Le Squonk, avea toate datele 
necesare pentru a-i displăcea profund. O bombă ordinară cu 
pretenția de-a fi ultramodernă, situată la cel de-al treilea nivel 
subteran al unei clădiri decrepite din arondismentul X. Trepte, 
pereți, tavan, pardoseală - totul era negru aici. Atunci când 
Stéphane Corso, șef al grupei | a Brigăzii Omucideri, pășise pe 
primele trepte, un huruit surd i se înșurubase în auz, coborând 
până-n vintre. Se gândise la metrou, dar nici pomeneală de așa 
ceva: era doar un efect sonor à la David Lynch, menit să-i 
introducă pe nou-veniţi și mai adânc în atmosfera apăsătoare. 

După un coridor lung, decorat cu reproduceri ale unor afișe cu 
pin-up-uri din anii '50, luminate de o bandă fină de luminiţe LED, 
în faţă i se ivise barul. Dincolo de tejghea, tradiţionalele rânduri 
de sticle cu băutură fuseseră înlocuite de imagini alb-negru cu 
peisaje industriale dezolante și hoteluri abandonate. No 
comment. 

Corso îi urmase pe ceilalți vizitatori spre dreapta, descoperind 
o sală cu podeaua în pantă, plină de fotolii tapițate cu catifea 
roșie. Se instalase într-un colț, un voyeur printre alţii ca el, și 
așteptase ca luminile să se stingă. Venise pentru a adulmeca 
niţel terenul și avea parte exact de ceea ce se așteptase să 
găsească aici. 

Conform programului (o filă de plastic negru inscripționată cu 
alb, ca un film radiografic) trecuseră cam două treimi din 
spectacol, iar Corso se întreba pentru a suta oară prin ce 
manifestare a unui snobism ciudat astfel de reprezentații 
deșucheate - botezate după terminologia americană, „new 
burlesque” reveniseră la modă. 

Avusese parte până acum de Miss Velvet, o brunetă cu freză ă 
la Louise Brooks, plină de tatuaje, de Candy Moon și al său dans 
al celor șapte văluri și de Gypsy La Rose, care era capabilă să se 
descalțe în timp ce făcea podul. Mai urmau Mam'zelle Nitouche 

VP -3 


și Lova Doll... Corso nu se simţise niciodată atras de acest gen 
de reprezentații, iar fizicul femeilor nu-l ajuta cu nimic să-și 
schimbe părerea: erau cam grase, exagerat de machiate și 
arborau grimase deranjante, situându-se exact la antipodul 
imaginilor care-l excitau pe el. 

Gândurile acestea i-o readuseră în minte pe Emiliya și primele 
concluzii ale divorțului, pe care le primise de la avocatul său în 
aceeași zi, ceva mai devreme. Acesta era, de fapt, substratul 
proastei sale dispoziţii. Din punct de vedere juridic, concluziile 
nu aveau să marcheze finalul procedurii, ci, dimpotrivă, abia 
dacă dădeau startul ostilităţilor. Nu era decât o revărsare de 
minciuni și injurii, fără îndoială dictate de către însăși Emiliya, la 
care avea să fie nevoit să răspundă cu o virulență similară. 

Miza acestui război era fiul lor, Thaddee, un băiețel care avea 
să împlinească în curând zece ani și pe care Corso își dorea să-l 
poată crește singur. Nu voia atât să-și păstreze fiul, cât să-l 
îndepărteze de mama sa care, în opinia lui, era o încarnare a 
răului absolut: o funcţionară de rang înalt, de origine bulgară, 
adeptă a unui sado-masochism extrem. Cu aceste idei în minte, 
Corso simţi cum gâtlejul îi era inundat de un gust amar, de fiere, 
și-și spuse că, până la urmă, avea să o sfârșească fie cu un 
ulcer, fie cu un cancer la ficat, dacă nu cumva urma să se 
transforme într-un criminal cu sânge rece. 

Mam'zelle Nitouche își făcu, în cele din urmă, apariţia. Corso 
se strădui să se concentreze asupra reprezentaţiei. Femeia era 
blondă, avea pielea de un alb lăptos și niște șolduri de mamut. 
Purta doar un şal din pene de struţ, două steluțe argintii pe 
sfârcuri și un chiloţel negru care abia reușea să cuprindă ceea 
ce era de acoperit. Brusc, artista se aplecă și începu să-și 
scotocească în dos, găsind acolo o ghirlandă de beteală, pe care 
o scoase la iveală scheunând ca un cățeluș. Porni apoi să se 
rotească asemeni unui titirez uriaș, cocoţată pe tocurile de 
doisprezece centimetri, unduind prin aer ghirlanda, în aplauzele 
entuziaste ale spectatorilor. 

Corso medită, în sfârșit, la motivele care îi determinaseră 
prezența în această dugheană întunecată, la unsprezece 
noaptea. Cu douăsprezece zile mai devreme, vineri, în 17 iunie 
2016, cadavrul unei artiste de la Squonk, Sophie Sereys, care 
folosea numele de scenă Nina Vice, fusese găsit la groapa de 
gunoi de la Poterne des Peupliers, la doi pași de Place d'Italie. 


VP-4 


Femeia în vârstă de 32 de ani era goală-pușcă, fusese legată de 
mâini și de picioare cu propria lenjerie și desfigurată oribil: 
ucigașul îi întipărise pe chip un strigăt mut, incizându-i obrajii de 
la colţurile gurii și până la urechi, iar apoi îi îndesase o piatră pe 
gât, pentru a-i menţine gura larg deschisă. 

Ancheta îi fusese încredințată comandantului Patrick Bornek, 
șeful grupei a treia a Brigăzii Omucideri. Polițistul, care-și știa 
bine meseria, aplicase metodologia standard: fotografii și 
preluări de probe de la locul faptei, interogatorii din ușă-n ușă 
cu toți cei din partea locului, audierea celor apropiaţi de victimă, 
vizionarea înregistrărilor camerelor de luat vederi, căutarea 
unor posibili martori etc. 

Primii vizaţi au fost, desigur, clienţii de la Squonk. Bornek își 
imaginase că avea să dea peste o mulţime de obsedaţi sexual și 
perverși de toate felurile. Avusese însă parte de o mare 
surpriză: localul era frecventat de tineri din lumea mondenă, de 
finanţiști dedaţi la cocaină, de intelectuali amatori de distracţii 
populare cărora li se părea foarte șic să asiste la un spectacol 
descins din altă epocă. Pe lângă asta, cercetările în registrul 
pedofililor recent eliberaţi sau aflați în vizorul poliţiei pentru 
diverse motive nu dăduseră niciun rezultat. Echipa lui Bornek 
sondase și mediul adepților practicilor BDSM, având în vedere 
felul meșteșugit în care fusese legată fata. Zadarnic. 

Toate datele informatice disponibile în RAJ (Registrul 
Antecedentelor judiciare) și SALVAC (Sistemul de Analiză a 
Legăturilor cu Violenţa Asociată Crimei) fuseseră trecute cu 
atenţie în revistă, fără absolut niciun rezultat. Fuseseră 
cercetate și cele câteva plângeri care aveau legătură cu lenjeria 
intimă. Nimic notabil, decât dacă aveai intenţia să deschizi un 
magazin de lenjerie feminină. 

Nici ancheta de prin împrejurimi, la groapa de gunoi și la 
adresa victimei, pe strada Marceau din Ivry-sur-Seine, nu 
dezvăluise nimic folositor. În noaptea de 15 spre 16 iunie, 
Sophie Sereys ajunsese acasă la 1 noaptea. Şoferul de la Uber o 
lăsase în fața casei și nimeni nu o mai văzuse de atunci. A doua 
zi avea liber, așa că cei de la Sguonk nu-și făcuseră griji în 
privinţa absenței sale. Cadavrul fusese descoperit de niște 
muncitori polonezi care veniseră să descarce un camion cu 
moloz la groapa de gunoi. Paznicii nu observaseră nimic suspect 


VP-5 


și nici camerele de luat vederi nu înregistraseră nimic ieșit din 
comun. 

Fusese creionat un profil al victimei, i se cercetase trecutul. 
Sophie se considera artistă și își vedea de îndeletnicirea ei ca 
orice altă persoană din lumea spectacolului. Avea puţini 
prieteni, niciun iubit, niciun fel de rude. Certificatul ei de naștere 
avea rubricile părinţilor goale, ceea ce însemna că părinţii ei 
biologici nu erau cunoscuţi, nici măcar de către poliţie. Crescuse 
în estul Franţei, în orfelinate și în plasament familial. Obţinuse 
un bacalaureat în Gestiune la Grenoble, iar în 2008 venise la 
Paris pentru a se consacra adevăratelor sale pasiuni, dansul și 
dezbrăcatul artistic. 

Nici în ceea ce îi privea pe angajatorii ei anteriori nu erau 
multe de spus. De profesie „artist coregraf”, conform 
nomenclatorului meseriilor, dansatoarea nu lucra decât trei zile 
pe săptămână la Squonk, iar restul timpului și-l ocupa cu diverse 
slujbe mărunte. Accepta câte-un spectacol în localuri din 
provincie, câte-o apariţie la petreceri de burlaci și, dacă se iveau 
doritoare, preda lecţii de striptease la petreceri de burlăcițe. Zici 
că striptease-ul era prima și ultima idee din capul celor ce se 
pregăteau să facă pasul în viaţa de oameni căsătoriţi... 

Bornek, care nu se dădea în lături să accepte niște clișee, 
făcuse presupunerea că Sophie își rotunjea veniturile culcându- 
se cu câte-un admirator, pe ici, pe colo. Greșeală. Nici urmă de 
prostituție. Sophie prefera activităţile sportive și spirituale: 
hatha yoga, meditaţie, alergări la maraton, velocros... Însă nimic 
din toate acestea nu o împiedica pe Sophie să dea ochii lună de 
lună cu sute de bărbaţi, fie la spectacole, fie pe pistele de 
alergare sau de biciclete. Tot atâţia suspecți anonimi. 

O săptămână mai târziu, Corso avusese presentimentul că 
acest caz avea să ajungă pe mâna sa. In absenţa unui rezultat, 
se întâmplă adesea ca poliţia să schimbe echipa de anchetă, fie 
și numai pentru a da senzaţia unui oarecare progres. În cazul de 
față era de așteptat să se întâmple acest lucru, mai ales că 
presiunea mediatică era enormă. Erau aici toate ingredientele 
unui fapt divers, de senzaţie: sex, sânge, mister... 

Pe scurt, Catherine Bompart, ṣefa biroului central, obținuse de 
la Parchet o prelungire a stării de flagrant - perioada în care 
poliţia e liberă să lucreze fără intervenţii din partea puterii 
judecătorești - și îl convocase pe Corso în biroul ei. Stephane 


VP-6 


încercase să se eschiveze, dar Bompart îl pusese repede la 
punct: nu-i era doar superioară ierarhic, ci era și „nașa” lui, cea 
care îl scosese din bucluc și îl ajutase să nu sfârșească la 
răcoare, alături de toţi răufăcătorii pe care îi arestase în ultimii 
douăzeci de ani. 

Predarea ștafetei avusese loc de dimineaţă. Corso se 
închisese în birou ca să parcurgă dosarul, care însuma deja cinci 
bibliorafturi groase, apoi, după-amiază devreme, își anunţase 
subalternii din grupă, distribuindu-le un rezumat pe care Îl 
redactase el însuși. Le ordonase apoi să se organizeze și să-și 
rezolve treburile curente, astfel încât, de a doua zi, să poată 
ataca în forță cazul. A doua zi dimineață, la ora 9, aveau să ţină 
o ședință operativă. 

În sală se aprinseră luminile. Mam'zelle Nitouche își strânsese 
catrafusele și se pare că și Lova Doll își făcuse deja numărul, 
fără ca el să fi băgat de seamă. Spectatorii se ridicau din fotolii, 
iar el le observă chipurile amuzate și satisfăcute. Din nou avu 
senzaţia deja familiară că îi ura profund pe toţi acești cetățeni 
de treabă. 

Așteptă ca sala să se golească și reperă ușa neagră din 
dreapta scenei, prin care se putea ajunge în culise. Sosise 
timpul să-i facă o vizită patronului localului, Pierre Kaminski. 


2. 


Corso îl cunoștea de multă vreme, ba chiar îl și arestase în 
2009, pe când lucra încă la biroul regional de poliţie. Rememoră 
pedigree-ul nelegiuitului. 

Născut pe lângă Chartres în 1966, Pierre Kaminski părăsise 
ferma familiei la 16 ani. O vreme cerșise pe străzi, apoi devenise 
jongleur, apoi un soi de fachir, iar pe la 22 de ani se îmbarcase 
cu destinaţia Statele Unite. Se învărtise prin mediile artistice 
independente, off-Broadway, sau cel puţin asta susţinea el. 
Revenise în Franţa în 1992 și deschisese un club de noapte, 
Charisma, undeva pe lângă Place de la République. Trei ani mai 
târziu fusese arestat și judecat pentru răni și lovituri aplicate 
uneia dintre chelneriţele din localul său. Fusese condamnat cu 
suspendare, dăduse faliment și dispăruse. 


VP -7 


Revenise după câţiva ani, ca patron al unui club de swingeri, 
Le Chafouin, aproape de canalul Saint-Martin. O afacere 
înfloritoare, până când Kaminski fusese arestat, de data asta 
pentru proxenetism. Trei ani cu executare, din care făcuse doar 
doi. In 2001, boss-ul renăscuse din propria cenușă și deschisese 
un club de striptease, Le Shar-Pei, pe strada Ponthieu, care 
funcționase opt ani până să fie închis pentru „trafic de ființe 
umane”. Kaminski se alesese cu o nouă inculpare și fusese chiar 
bănuit de moartea uneia dintre dansatoarele clubului, care 
fusese găsită desfigurată într-o ladă de gunoi, la câteva străzi 
de club. Scăpase de acuzaţii (martorii și cei care depuseseră 
plângerea iniţială se făcuseră nevăzuţi), iar Kaminski se dăduse 
iar la fund. Și bine făcuse, căci Corso, care era convins de 
vinovăția ticălosului, era în acel moment cât se poate de dispus 
să facă dreptate pe căi neortodoxe. În sfârșit, peștele reapăruse 
în 2013 și deschisese noul local, Squonk, care nu ducea deloc 
lipsă de clienți. 

Corso pătrunse într-un vestiar. Doi dintre pereţi erau acoperiți 
de o sumedenie de costume atârnate pe bare transversale, iar 
pe cel de-al treilea erau înșirate oglinzi luminate, fixate 
deasupra unor mese de machiaj. În încăpere domnea o 
dezordine veselă: mesele erau ticsite de produse cosmetice, 
pardoseala era plină de valize pe rotile, de pantofi și tot soiul de 
accesorii azvârlite care-ncotro, dându-i un aspect de câmp de 
bătălie. Majoritatea domnișoarelor artiste erau încă în fundul 
gol. Într-un colţ, una dintre fetele de scenă - echivalentul 
copiilor de mingi de pe terenurile de tenis, cu deosebirea că 
acestea nu colectau mingi, ci sutienele și chiloţii dansatoarelor - 
își aranja recolta pe umerașe. Un dansator de step, negru la 
piele și roz la costumație, își controla blacheurile, așezat pe-un 
taburet. 

— Kaminski? îl întrebă Corso pe negru. 

Tipul îl măsură din priviri, dar nu păru nici surprins și nici 
speriat de prezenţa nou-venitului, care era clar poliţist. De la 
asasinarea Ninei, sticleţii defilau întruna pe coridoarele clubului. 

— La capătul coridorului. 

Corso trecu peste un hamburger gonflabil cât un taburet, 
evită o pălărie cu pene, un teanc de corsete de mătase și un 
mănunchi de coliere tahitiene care atârnau pe un cuier. Simți 
brusc un val de duioșie față de aceste fete care își creau singure 


VP-8 


coregrafia, își coseau costumele și își regizau ele însele 
numerele. li veni în minte propria copilărie, când se deghiza în 
Indiana Jones sau îl imita pe Bruce Lee în faţa oglinzii din 
dormitor. 

Corso intră fără să se obosească să bată la ușă. Primul lucru 
pe care îl văzu fu un maşinist cocoţat în picioare pe o scară, 
chinuindu-se să repare o plafonieră. Următorul fu Kaminski 
însuși: era gol până la brâu, purta pantaloni de camuflaj și, cu 
mâinile-n șolduri, părea că supraveghează construcția podului 
peste râul Kwai. 

Lăsând la o parte ţinuta de soldat din Legiunea Străină, chipul 
uscățiv părea trasat în unghiuri drepte. Corpul îi era pe măsura 
figurii: mușchi încordațţi, gata să fie puși la treabă. Cel mai 
celebru proxenet al capitalei arăta, în mod categoric, ca un 
mercenar în căutarea unei bătălii. 

— la te uită, au sosit sticleţii, făcu el, aruncând o scurtă 
privire în direcția lui Corso. 

Corso observă că individul era desculţ, iar podeaua era 
acoperită de-o rogojină din fibre de cocos care servea, cel mai 
probabil, drept tatami. 

— Nu pari deloc surprins că mă vezi. 

— In ultima vreme am văzut atâţia polițiști în localul meu 
încât mi s-a făcut lehamite. 

Corso schiţă un început de zâmbet. 

— Am venit să-ți pun câteva întrebări. 

Fără de veste, Kaminski luă poziţia zenkutsu dachi: un picior 
flexat în față, celălalt întins în spate, pumnii ridicaţi la nivelul 
feței. 

— Nu v-a ajuns că m-ați arestat preventiv? 

Primul reflex al lui Bornek fusese să-l aresteze pe patronul 
clubului, din pricina antecedentelor sale. O altă greşeală. 
Comisarul se văzuse nevoit să-i dea drumul după câteva ore, 
după ce-i verificaseră alibiul iar acesta se dovedise beton. 

Kaminski se răsuci către maşinist și schiță un mawashi geri 
(lovitură circulară cu piciorul), oprindu-se la doar câțiva 
milimetri de piciorul acestuia. Tehnicianul se pare că era 
obişnuit cu astfel de gesturi, pentru că nici măcar nu clipi. 

— Aţi venit aici de vreo zece ori, reluă fostul pușcăriaș. Mi-ați 
interogat dansatoarele, mi-ați chemat oamenii la audieri, mi-ați 
sâcâit clienții. Numele meu și al clubului meu au fost târâte în 


VP-9 


noroi de-o săptămână încoace. Nimic din toate astea nu face 
bine afacerii mele. 

— Vorbești prostii. De la moartea Ninei încoace, sala ţi-e 
mereu plină. Nimic nu atrage mai bine clienţii decât mirosul de 
sânge. 

Celălalt își ridică brațele spre cer, ca izbăvit: 

— În sfârșit, ai reușit să găsești un mobil pentru uciderea 
Ninei! 

— Am venit fiindcă vreau să vorbim serios, ca de la bărbat la 
bărbat. 

Proxenetul izbucni în râs. 

— Hei, Corso, bagă de seamă cum îmi vorbești! N-am fost la 
curve împreună. Ultima oară când ne-am întâlnit, dacă-mi aduc 
eu bine aminte, a fost în 2009, când m-ai băgat la mititica. 

Corso nu ridică mănușa, era o provocare standard folosită de 
borfași. 

— Aș vrea să mi-o descrii pe Nina... Din punct de vedere 
uman, intim. Aţi fost apropiaţi, nu-i așa? 

Kaminski își reluă poziția zenkutsu dachi. 

— Atât de apropiaţi pe cât se cuvine să fie un patron de 
angajata sa. 

Corso se gândi la chelnerița căreia interlocutorul său îi 
fracturase maxilarul și la dansatoarea care fusese găsită pe 
strada Jean Mermoz, complet desfigurată. 

— Așadar, nu te culcai cu ea? 

— Nina nu se culca cu nimeni. 

— Și-atunci, care-i erau plăcerile? 

Kaminski se roti, apoi lansă un yoko geri (lovitură de picior 
laterală) exact la înălțimea genunchiului tehnicianului care nu 
terminase încă de reparat plafoniera. 

— Cel mai mult îi plăcea să se plimbe despuiată pe plajele cu 
nisip alb. 

Detaliul acesta figura și în dosar: Sophie Sereys era naturistă. 
Nici măcar un chiloţel minuscul nu-i despărțea viaţa personală 
de cea profesională. 

— Droguri? Alcool? 

— Tu nu pricepi ce-ţi spun? Nina era pură ca un izvor de apă 
termală. 

— Una mică cu vreun client, din când în când? 


VP - 10 


Inspirând adânc, proxenetul se așeză în poziţia shiko dachi, cu 
fața către Corso, cu picioarele flexate și mâinile pe genunchi, la 
fel ca luptătorii de sumo. Se ținea foarte bine, pentru cei 
cincizeci de ani ai săi. 

— N-are rost să răscolești rahatul, Corso. Nina era o fată fără 
pată, cu sufletul deschis. Pur și simplu radia drăgălășenie. Prin 
simpla ei prezenţă în branșă răscumpăra puţin din păcatele 
noastre. Acum trei zile am fost la înmormântarea ei. Nina n-avea 
familie, dar de când sunt eu n-am văzut atâta lume într-un 
cimitir. Prieteni, colegi, admiratori... 

Corso își dori să fi participat la aceste funeralii, să vadă cu 
ochii lui cam cine se arătase pe-acolo. 

—... și era de un profesionalism desăvârșit! își continuă 
Kaminski elogiile. Era una dintre cele mai bune din întreaga 
Franţă! Își scria singură scenariile, inventa posturi, expresii, 
detalii mărunte... Pe toţi dumnezeii, avea un viitor de stea 
înaintea ei! Ar fi putut să devină noua Dita von Teese! 

Kaminski exagera, desigur. Pe internet, Corso nu văzuse 
decât o blondă drăguță cu fizicul unei actrițe de filme mute și 
coregrafii banale. 

Kaminski își luă din nou poziţia de gardă. Pas dublu, pas 
încrucișat. Okuri ashi. 

— Era o fată de treabă care s-a întâlnit cu cine nu trebuia. 

— lar asta s-a întâmplat aici, în localul tău? 

— Îţi pierzi timpul, Corso. Nu există nimic mai curat decât 
localul meu și clientela lui selectă. Perversitatea ai s-o găsești la 
cei ascunși, mai degrabă. Morala e cea care dă naștere răului, 
iar nu invers. Dar nu-i cazul să te învăţ eu despre asta, nu-i așa? 

Corso înghiţi în sec, copleșit brusc de senzaţia că fusese 
dezgolit. Mereu încerca să pară altfel decât era. Deși era serios 
ca un călugăr jansenist, se îmbrăca la fel ca un fan al trupei 
Nirvana, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi; borfaș în suflet, 
devenise poliţist; se declara creştin, dar n-ar fi pus în ruptul 
capului piciorul într-o biserică. In ce privește sexul, prefera 
fecioarele diafane, dar numai fiindcă îi făcea plăcere să le vadă 
murdărite. Pe cine încerca oare să păcălească? Poate doar pe 
sine? 

— Dar dinspre amicii tăi? reluă el. Nicio veste? N-ai păstrat 
legătura cu foștii colegi de pușcărie? Era vreunul amator de 
amor cu senzaţii tari? 


VP -11 


Kaminski execută două mișcări legate, un ura mawashi geri, 
cu dosul labei piciorului, și un tsumasaki geri, cu degetele de la 
picior rășchirate. Corso practicase și el karate și se vedea nevoit 
să recunoască faptul că proxenetul dispunea de o tehnică 
impecabilă. Mașinistului, în schimb, începuseră să-i cam tremure 
genunchii. 

— lar te înșeli, maricón. Ucigaşul pe care-l cauţi tu n-a făcut 
pușcărie și nu se preumblă pe străzi purtând o pancartă cu 
inscripţia „ucigaș în serie”. E un tip ca oricare altul, banal, fără 
antecedente. 

În această privinţă, Corso era de aceeași părere. Violenţa 
venită din străfunduri care îl copleșea pe asasin atunci când 
trecea la fapte era, fără îndoială, proporţională cu calmul 
imperturbabil pe care îl afișa pentru cei din jur. 

— Și fetele tale - cum au reacţionat? 

— Tu ce crezi? A trebuit să le asigur consiliere psihologică. 

Corso fu cât pe ce să pufnească în râs. 

— Dar și-au reluat deja lucrul, continuă Kaminski. Din 
solidaritate. Ele sunt de părere că acesta e cel mai bun lucru pe 
care-l pot face, în memoria Ninei. 

— The show must go on... 

În sfârșit, tehnicianul sfârși de legat ultimele fire și puse la loc 
plafoniera. Conexiunea aprinse luminiţe roșii în găvanele ţestei 
unui schelet care trona într-un colț al încăperii și care-i servea 
probabil drept partener de antrenament lui Kaminski. 

Era vremea să o ia din loc. Avusese parte de un spectacol 
jalnic și își pierduse timpul conversând cu un karateka sărit de 
pe fix. Peștele puţea a transpiraţie și a tâmpenie, dar nu emana 
frică şi nicidecum nu prezenta semnele demenţei reci, 
organizate, pe care o vădea uciderea Ninei Vice. De fapt, Corso 
era convins: ucigașul nu făcea parte din cercul din jurul clubului 
Squonk. Dac-ar fi fost așa, Bornek l-ar fi identificat deja. Avea 
de-a face cu un atacator venit din exterior. 

În timp ce mașinistul cobora de pe scară, Kaminski se înclină, 
efectuând corect mișcarea de salut a oricărui karateka ce se 
respectă. Muncitorul dădu scurt din cap, își luă trusa de scule și 
plecă în grabă. 

— Corso, toată lumea știe că ești un poliţist bun, îngână 
proxenetul, scoțând niște iarbă și foițe de ţigară. Găsește-mi-l 
pe ticălosul care a făcut-o, în loc să mă baţi la cap cu prostii. 


VP - 12 


— Îi pregătești un mawashi geri? 

Kaminski linse marginea foiței și-i făcu cu ochiul: 

— Poate da. Sau poate c-am să-l păstrez pentru tine... 

Corso practicase și el karate în tinerețe, ajunsese chiar la 
centura neagră cu doi dan, dar acum avea senzaţia că acele 
vremuri aparţineau tinereţii altcuiva. Împotriva lui Kaminski n-ar 
fi rezistat nici două minute. 

— Te bat oricând vrei tu, replică el, doar de dragul de a 
rămâne în spiritul conversaţiei. 

Kaminski sfârși de rulat ţigara, și-o aprinse, apoi lansă un 
yoko geri în direcţia feţei poliţistului. Luat prin surprindere, 
Corso simţi muchia tălpii proxenetului atingându-i ușor bărbia. 

Inghiţi în sec și încercă să zâmbească. 

— Dă-mi să trag și eu un fum. 


3, 


Corso locuia într-un apartament cu două camere de pe rue 
Cassini, într-o clădire din anii '60 unde chiriile fuseseră revizuite 
în scădere din cauza priveliștii cu totul respingătoare: zidul lipsit 
de ferestre al spitalului Cochin. Nu era însă chiar atât de rău 
precum o sugerau aparențele, iar poliţistului îi plăcea acest 
cartier care, de la bulevardul Arago încolo, părea să se 
deschidă, devenind de-a dreptul arătos până la parcul 
Montsouris Bulevardul Ren6-Coty mai ales, cu aspectul său de 
rambla spaniolă, cu platanii și atelierele lui de artiști, îi umplea 
inima de căldură. 

Işi lăsă jacheta și tocul pistolului pe canapea și se îndreptă 
spre tejgheaua care-i servea drept bucătărie. Deschise frigiderul 
și nu descoperi în el decât o oglindire încremenită a vieţii sale 
de burlac. Produse expirate, conserve deschise doar pe 
jumătate, resturi de la câte-o cină comandată la telefon... 

Işi luă o bere și se așeză pe canapeaua care, alături de biroul 
său, erau singurele piese de mobilier din încăpere. După 
despărțirea de Emiliya își găsise acest refugiu pe care nu 
căutase însă să-l amenajeze în niciun fel, cu excepţia camerei 
rezervate fiului său Thaddee, pe care o decorase cu toată grija 
de care fusese în stare. In rest, acest provizorat care se 


VP - 13 


prelungea îi era pe plac, pentru că îi amintea mereu de statutul 
său de paria, de veșnic exilat. 

La fel ca răposata Nina Vice, Corso se născuse și el pe treapta 
cea mai de jos a societăţii, la coada alfabetului. Își petrecuse 
copilăria poposind vremelnic în familii adoptive și diverse case 
de copii, iar din adolescenţă devenise un soi de câine al 
nimănui. Corso nu fusese în stare nici să se adapteze, nici să se 
stabilească undeva. Furase, se drogase, fusese definiția de 
dicţionar a unui antisocial, până când fusese salvat, in extremis, 
de către Catherine Bompart, care îl luase sub aripa-i ocrotitoare, 
permițându-i astfel unica reușită de care era mândru (în afară 
de fiul său): să-și construiască o carieră în poliţie. 

Insă, în pofida unui dosar profesional fără cusur, a unui cazier 
virgin și a unei rigidităţi care era luată adesea drept rigoare 
profesională, sămânţa răului rămăsese acolo, în el. Funcţionar 
public, căsătorit, cu impozitele la zi, încercase în anii 2000 să-și 
alcătuiască o viaţă impecabilă, dar firea sa ieșise la iveală, în 
galop. În doar câţiva ani, ajunsese să se despartă de soţie, să fie 
considerat un marginal printre colegi, devenise un nomad aflat 
în trecere prin propria-i viaţă. Un ţigan de maidan. 

Câteva înghiţituri de bere fură de-ajuns să-i întoarcă stomacul 
pe dos. Se repezi la toaletă și vomă tot ce acumulase în ultimele 
ore: alcoolul, ţigara cu marijuana și priveliștea deloc plăcută a 
celulitei dansatoarelor. Deși poliţist, Corso suferea din pricina 
unui handicap: nu suporta noaptea. Nici orele târzii, nici fauna 
acestora. Nopțile, care îi făceau pe burghezi să viseze și populau 
fantasmele intelectualilor de duzină, erau pentru el doar o 
revărsare de tâmpenii și vicii ale unei haite de leneși abrutizațţi. 
Un fals univers mitic, o lume a mișmașurilor, a orelor pierdute 
degeaba cu băutură, flecăreli și sex. Deșertăciune absolută. 

Cum trecea miezul nopţii, cum simţea că îl cotropește o poftă 
nestăpânită de somn, își simţea încheieturile dureroase și îl 
apuca o greață care-i făcea mațele ghem. | s-ar fi potrivit mai 
degrabă o carieră militară, să se culce și să se trezească după 
sunetul goarnei, sau una de profesor de sport, care se trezește 
în zori și întâmpină răsăritul alergând. 

Când, în sfârșit, se ridică din fața vasului de toaletă, se simţea 
ceva mai bine. Se spălă pe faţă și pe dinţi, apoi se întoarse în 
cameră și se așeză la birou. În sfârșit reușise să își alunge 
somnul. Ajuns în fața computerului, avea de ales între două 


VP - 14 


coșmaruri extrem de diferite: dosarul anchetei lui Bornek (pe 
care îl scanase filă cu filă) sau primele concluzii ale procesului 
său de divorț. Preferă ororile din primul minciunilor din cel de-al 
doilea. 

Incepu prin a studia imaginile de la locul unde fusese găsit 
cadavrul: corpul neînsuflețit părea nefiresc de palid în lumina 
slabă a unei zile ploioase. Poziţia cadavrului era una aparte: 
avea mâinile legate la spate, picioarele adunate în poziţie fetală 
și capul dat pe spate într-un unghi neverosimil. Asasinul îi 
legase mâinile și gleznele la un loc, folosindu-se de chiloţii 
victimei, iar apoi o sugrumase folosindu-se de sutienul ei. Prima 
concluzie, mai degrabă absurdă, pe care o trase Corso, era că 
lenjeria marca Princesse avea o rezistenţă ieșită din comun. 

La prima vedere, fusese un viol comis de o brută care se 
folosise de ceea ce avea la îndemână pentru a-și imobiliza și 
ucide victima. În realitate, lucrurile erau ceva mai complicate. În 
primul rând, femeia nu fusese violată: nu existau niciun fel de 
leziuni genitale și nicio urmă de spermă. În al doilea rând, 
asasinul legase sutienul petrecut în jurul gâtului victimei de 
chiloţii acesteia, care îi imobilizau membrele, cu noduri care-i 
dovedeau calitatea de expert în materie. Apoi, o atacase cu un 
obiect ascuţit, iar victima se asfixiase zbătându-se de durere. 

Răânile de la nivelul feţei erau cumplite: arma ucigașului - cuțit 
sau poate un cutter, în orice caz o lamă foarte fină - secţionase 
obrajii fetei, deschizându-i gura până la urechi. Ulterior, îi 
înfundase adânc pe gât o piatră, pentru a-i menţine maxilarele 
deschise. Rezultatul fusese o expresie precum un urlet, ca acela 
zugrăvit de Edvard Munch. Un detaliu punea capac ororii: vasele 
capilare din pleoape și din albul ochiului explodaseră, iar victima 
avea ochii complet roșii. 

Privind fotografiile, Corso nu simţea nimic. Ca mai toţi 
polițiștii, capacitatea lui de a se indigna în faţa violenţei comise 
de oameni se atenuase odată cu trecerea anilor. Astfel încât 
concluzia sa la rece era că aveau de-a face cu un monstru de 
primă categorie, minuţios în privinţa planificării crimei și total 
dezlănțuit atunci când dădea frâu liber cruzimii. 

Corso răsfoi procesele-verbale. Bornek își făcuse treaba ca la 
carte, nimic de zis. Nu prea știa ce-ar mai fi putut să adauge la 
cele scrise de colegul său. Poate că asasinul o cunoștea pe Nina 
sau poate că nu. Poate că o întâlnise cu douăzeci de ani înainte 


VP -15 


sau poate doar în ajunul morţii ei... Undeva, în timp și spaţiu, 
drumul criminalului îl intersectase pe cel al fetei ucise, iar el nu 
avea nicio posibilitate să se întoarcă în timp pentru a identifica 
acea prezenţă din umbră, pentru a întâlni privirea ucigașă. 

Se făcuse ora două, iar lui tot nu-i era somn. Se duse la 
frigider și-și mai luă o bere, apoi se hotărî să dea ochii cu ce era 
mai rău: cu un singur click, deschise documentul care conţinea 
concluziile trimise de către avocata soţiei sale și prin faţa lui se 
desfășură lista lungă a defectelor, greșelilor și lipsurilor sale. 
Erau de toate acolo: alcoolism, violenţe conjugale, absențe 
prelungite, hărţuire morală... Singura acuzaţie pe care Emiliya 
nu o pronunțase - deși o credea perfect capabilă s-o rostească, 
la nevoie - era aceea legată de niște posibile atingeri nepotrivite 
la adresa fiului său. 

Minciunile ei erau atât de gogonate încât păreau de-a dreptul 
ridicole, iar el speră că niciun judecător obiectiv nu avea să se 
lase dus de nas în asemenea hal. Mult mai subtilă era maniera 
prin care Emiliya și avocata ei reușeau să-i transforme fiecare 
trăsătură de caracter, chiar și cele pozitive, în ceva demn de 
condamnat. Era preocupat de munca sa? Din acest motiv, 
fusese un tată absent de la datorie. Îi controla lecţiile fiului său, 
avea grijă ca acesta să-și facă exerciţiile de pian? Era tiranic, 
exigent și autoritar. Se străduia să-și facă timp pentru a-l 
petrece cu copilul? N-o făcea decât ca să-l ţină departe de 
mama lui. 

Atunci când rândurile de pe ecran se preschimbară parcă în 
fire electrice pe cale să ia foc, Corso închise documentul și se 
abţinu cu greu să ia computerul și să-l azvârle-n perete. 

Trebuia să găsească o supapă prin care să-și elibereze furia. 
Nu-i veni decât o singură idee: îl sună pe Lambert, comandantul 
grupei a doua de la Brigada Stupefiante. 

— Lambert? Corso sunt. 

— Ce faci, bă, nu dormi? râse interlocutorul său. Credeam că 
la voi, la Criminală, se-mpart pijamalele la zece seara. 

— Aveţi ceva acțiune în seara asta? 

— Da’ ce-ţi pasă ţie, domnule? Doar n-oi fi de la poliţie? 

— Hai, zău, nu glumesc. 

Polițistul râse iar, acid. 

— O percheziţie la dracu-n praznic. 

— Ceva interesant? 


VP - 16 


— Fraţii Zaraouli, fratele meu. Aşteptăm momentul ăsta de trei 
ani de zile. Potrivit sursei noastre, o să găsim o unitate de 
producţie nou-nouţă, cu laborator, cu presă hidraulică și uscător 
rapid. 

— Și marfă? Cât și ce? 

— O sută de kilograme de rășină, tot atâta de prafuri și un 
pachet zdravăn de cocaină neprelucrată. 

Corso fluieră admirativ. Își dorise doar un pic de acţiune cât 
să-și alunge gândurile negre. Avea însă parte de o operaţiune 
de anvergură. 

— Unde se întâmplă treaba asta? 

— La Picasso. 

Ansamblul rezidenţial Pablo-Picasso din Nanterre se afla în 
capul listei care cuprindea cartierele cu infracţionalitate ridicată. 
Era cel mai nesigur și mai periculos dintre ele. 

— Vin și eu. 

— Ușurel, frate, că nu-i petrecere, e o operaţiune a Brigăzii 
Stupefiante. 

— V-aș putea fi de folos. Am crescut acolo. 

— Așa, laudă-te. Și în ce calitate ai veni cu noi? 

— Trebuie să-mi vărs nervii undeva. 

— Și ţi-ai găsit s-o faci tocmai la noi? 

— Ei, haide, vorbesc serios. 

Lambert deveni brusc interesat: 

— Probleme pe cale ierarhică? 

— Nu, probleme cu fosta. Am primit de la avocata ei primele 
concluzii privind divorțul. 

Polițistul își drese vocea printr-un bolborosit similar cu al unui 
curcan: 

— Categoric, e un caz de forță majoră. Be my guest. 


4. 


De fapt, nu exista un cartier Pablo-Picasso. Ceea ce era 
denumit îndeobște astfel era un ansamblu imobiliar situat pe 
strada Pablo-Picasso din Nanterre. Blocurile-turn născute din 
imaginaţia arhitectului Emile Aillaud, înalte și circulare, aveau 
fațadele zugrăvite în culori care evocau norii, iar ferestrele erau 


VP - 17 


în forma unor picături de apă stilizate. Un vis frumos al unui 
arhitect, care se  preschimbase într-un coșmar pur al 
delincventei și mizeriei. 

Corso își petrecuse aici adolescenţa și își amintea de fiecare 
detaliu al decorului. In spaţiile comune, ușile erau vopsite în 
culori vii, iar pereţii erau acoperiţi de o tencuială cu reliefuri 
neregulate. In apartamente, pereţii se îmbinau prin colțuri 
rotunjite, iar pardoseala era acoperită de o mochetă care 
amintea de un gazon tuns foarte scurt. Erau acolo spaţii largi, o 
adevărată utopie pe care locatarii se întrecuseră în a o 
vandaliza, a o murdări, a o distruge. Nu contează forma sticlei, 
importantă e betia. 

De pe bulevardul circular de la Defense, zări siluetele 
turnurilor profilate pe cerul indigo. Era 3:45. O să ajungă la timp. 
Lambert îi spusese că aveau să forțeze intrarea la patru fix. Cei 
de la Stupefiante obţinuseră de la judecătorul de drepturi și 
libertăți permisiunea de a efectua o percheziţie nocturnă. 

Părăsi bulevardul circular și trecu pe lângă un grup de clădiri 
de birouri din sticlă și oţel, cu linii zvelte, care nu existaseră la 
vremea tinereţii sale. La primul sens giratoriu, avu prilejul să 
constate că petrecerea începuse deja. Strălucirile girofarurilor se 
reflectau în baza turnurilor de sticlă. În noapte răsunau 
împușcături. Fu depășit de mai multe mașini de poliţie care 
goneau cu toată viteza. 

Corso își așeză girofarul pe capotă și branșă staţia radio. În 
urechi îi explodă un apel de urgență, abia bruiat de pârâituri: 

— TN5 către toate patrulele, avem un ofițer doborât! TN5 
către toate patrulele, repet. ofițer doborât! 

Lambert nu ar fi putut, nici să vrea, să devanseze declanșarea 
operaţiunii. Fuseseră oare reperaţi de către traficanţi cu ajutorul 
podarilor plasați în cartier? Căzuseră oare colegii săi într-o 
capcană? Era de-ajuns un mărunţiș pentru ca sorții să se 
întoarcă împotriva lor. 

Corso se văzu nevoit să tragă pe dreapta la cel de-al doilea 
sens giratoriu, care era blocat de dubele poliţiei, parcate pe 
carosabil. Parcă toți purtătorii de uniformă din Nanterre își 
dăduseră întâlnire aici. Corso îi reperă din prima pe băieţii de la 
Brigada Anti-Criminalitate, pe cei de la Subdirecţia Poliţiei 
judiciare 92 și pe diverși alți polițiști în uniformă de la centru și 
de la comisariatele locale care roiseră cu toţii în acel loc. 


VP-18 


Culmea ironiei, o anexă a Ministerului de Interne se afla la 
câteva sute de metri distanță, pe strada Trois-Fontanot. 

Parcă pe trotuar și sări din mașină. Se repezi la portbagaj, îl 
deschise, își puse vesta antiglonț și își luă arma, un revolver Sig 
Sauer SP2022. Porni pe bulevard cu arma în mână, de-a lungul 
șirului de mașini parcate, încercând să deslușească ce se 
întâmpla acolo. Zona de conflict părea să se concentreze în jurul 
celui de-al doilea turn Aillaud. Exact cel în care locuise și el pe 
vremuri. 

Corso îi arăta insigna primului poliţist pe care îl întâlni și 
strigă: 

— Ce se întâmplă aici? 

— Sunt brigadierul Menard, de la Comisariatul din Nanterre. 

— Ti-am pus o întrebare: ce se întâmplă? 

— Doar două plutoane, mai așteptăm încă trei. 

Corso se întrebă dacă individul fumase ceva sau își bătea joc 
de el, apoi înțelese. Se apropie și mai mult de el și-i urlă la 
ureche: 

— Scoate-ţi naibii dopurile din urechi! 

Polițistul tresări, apoi își scoase dopurile: 

— Îmi cer scuze, îngăimă el, am uitat de dopuri... (Tremura 
din cap până-n picioare, chiar și arma din mână-i tremura). Ce 
aţi spus mai devreme? 

— Ce se întâmplă aici? 

— Nu știu. Se trage de vreo zece minute. 

Corso porni pe alee cu un pas grăbit, ţinându-și arma cu 
ambele mâini. La lumina felinarelor stradale, putea să distingă 
mai multe siluete umane prăbușite la pământ. La dreapta sa, la 
baza turnurilor, adăpostiţi dincolo de mormanele de pietre de 
pavaj ce ţineau loc de spaţii verzi în acest cartier, doi polițiști cu 
veste antiglont trăgeau de zor cu puștile semiautomate. 

În stânga, de cealaltă parte a drumului, un cordon de 
siguranţă avea misiunea să-i ţină pe eventualii curioși la 
distanţă, dar nimeni nu se aventurase deocamdată în 
apropierea zonei de conflict. 

Mijind ochii, Corso reperă mai mulți polițiști aflaţi la adăpost, 
dincolo de mașini. În mijlocul lor, în picioare, se afla o femeie 
grasă, îmbrăcată în djellaba și cu voal, care urla din toţi 
rărunchii: 

— “Ibni! “Ibni! “Ayn hu? “Ayn hu? 


VP -19 


Ştia destule cuvinte arăbești cât să-i înțeleagă strigătele: „Fiul 
meu! Fiul meu! Unde e? Unde e?” Îngenuncheat în faţa femeii, 
un poliţist de la Brigada Anti-Criminalitate, cu cagula trasă pe 
faţă, o apucase de poala rochiei și încerca s-o convingă să se 
lase în jos. 

Corso înaintă spre blocurile-turn, depășind mai mulţi polițiști 
care trăgeau la nimereală. Gloanţele șuierau prin aer ca 
artificiile de la finalul unei sărbători. Zgomotul de fond era 
completat de paraziţii staţiilor radio, care amplificau haosul 
sonor. 

In timp ce se strecura la adăpostul containerelor de gunoi, 
dădu peste un cadavru. O rafală îi nimicise mutra. O baltă de 
sânge inundase rotilele containerelor și sacii de gunoi așezați pe 
asfalt. Ingenunchind, Corso însuși își murdărise rău pantalonul. 
"Ibni!  “Ibni! “Ayn hu? "Ayn hu? Fără îndoială, tocmai îl 
descoperise pe fiul cu pricina. 

Escaladă mormanul de pietre de pavaj care-l despărțea de 
câmpul de bătălie. La început, nu reuși să distingă mare lucru, 
doar fulgere de lumină care sfâșiau bezna. Apoi începu să 
deslușească solzii șarpelui uriaș care decora colonada de la 
intrarea în blocul-turn. În sfârșit, priveliștea i se dezvălui, 
lăsându-l cu gura căscată. Deasupra băncilor, atârnat de-un 
felinar, cu capul în unghi drept cu axa felinarului, era spânzurat 
un bărbat. 

Lambert și oamenii săi erau pitiţi dincolo de arcul oval al 
intrării și trăgeau pe rând. Îmbrăcaţi cu toţii în negru, blindaţi cu 
veste antiglonț, afișau doar o singură pată de culoare, 
banderolele roșii, ca un semn de doliu la o înmormântare 
purpurie. ` 

Corso li se alătură în fugă. Inainte chiar de a fi apucat să îi 
salute, observă că erau cu toții înarmați cu semiautomate HK 
G36, calibrul 5,56 mm, armamentul standard al trupelor NATO. 

Aruncând o privire peste umăr, Lambert izbucni într-un râs 
nervos. 

— Ai reușit să ajungi și tu? După cum vezi, n-ai venit degeaba. 


VP - 20 


5, 


— Cine e spânzuratul? întrebă Corso, încercând să distingă 
ceva peste umerii polițiștilor. 

— informatorul nostru. Cretinul s-a dat de gol după ce ne-a 
vândut pontul. După toate probabilitățile, ne-a dat și pe noi în 
gât. Ca urmare, am fost așteptați... 

În umbra holului, Corso reuși să distingă mai bine chipurile 
colegilor săi. Lambert era un tip înalt, palid, cu o coamă de păr 
blond și sprâncene spălăcite. Avea tenul mâncat de vărsat și 
dinţii stricaţi. Nici colegii săi nu arătau mai acătării: unul dintre 
ei era plin de tatuaje mareros de la gât și până la tâmple, iar 
celălalt arbora un „zâmbet tunisian”, adică o cicatrice ce se 
prelungea din colţul gurii până la ureche, un suvenir de la 
traficanţii pe care îi băgase la mititica. 

— Uite care-i treaba, spuse Lambert. Dincolo de șarpe sunt 
fraţii Zaraoui și complicii lor, care trag în noi. Dincolo de ei, la 
baza turnului din spate, sunt prietenii spânzuratului, care trag și 
ei. Din când în când, ăștia ai lui Zaraoui își aduc aminte de 
ceilalți și trag câteva salve spre ei, înainte de a se ocupa iar de 
noi. Alteori, ăia din spate își amintesc că sunt ceva polițiști pe 
zonă și ne expediază câteva rafale. Distracţie-n trei, ce mai... 

Amuzamentul lui Lambert avea însă o încărcătură de 
disperare. Noaptea asta, încă o dată, avea să se încheie cu 
morți și răniți, fără vreun folos clar pentru cauza dreptății. 

— Am auzit la radio c-am avea un om la pământ? își reluă 
Corso întrebările. 

— E doar ușor rănit. În schimb, fraţii Zaraoui au pierdut un om 
și un altul e atins grav. Cu puţin noroc, și dincolo de șarpe mai 
sunt unul sau doi morți. 

— Și care-i planul? 

— Nu-i niciun plan. Îi așteptăm pe cei de la jandarmerie, care 
vor porni asaltul și îi vor dispersa pe toţi. Dacă ne întoarcem 
întregi acasă, o să putem să-i mulțumim Sfintei Rita. 

— Și laboratorul? 

— L-am ratat. În timp ce toată lumea se împușcă pe-aici, niște 
băieţi de-ai clanului Zaraoui evacuează tiptil marfa, prin 
subteran. Ăsta-i motivul pentru care ticăloșii apără intrarea în 
parcare. Până vin întăririle, totul o să dispară. 


VP -21 


Lui Corso îi veni o idee. 

— Mai e o intrare. 

— Cum? 

— Boxele de la demisol au comunicare cu parcarea 
subterană. 

— Te înșeli. Avem planurile clădirii, boxele or fi ele la demisol, 
dar parcarea subterană e sub nivelul lor. 

— Ascultă-mă, am locuit aici. Prin conductele de ventilaţie se 
poate ajunge în tavanul parcării. 

În ochii lui Lambert se aprinse o lucire febrilă, semi-dementă. 

— Spaţiul boxelor a fost transformat în moschee, replică el. 
Nu se mai poate intra acolo decât prin exterior. 

— Băieţii tăi o să ne acopere. Intrarea de incendiu la boxe e la 
zece metri de noi, dac-o luăm de-a lungul peretelui. 

Lambert deblocă siguranţa puștii sale de asalt HK G36 și 
răcni: 

— Aţi auzit, băieţi? În seara asta îi stropim gratis! 

Poliţiștii luară poziţia de tragere. La semnalul șefului lor, 
deschiseră focul, în timp ce Lambert și Corso porniră de-a lungul 
fațadei blocului. Privind gura șarpelui care, cu solzii săi mari de 
piatră, se ivea din pavaj, Corso îi mulțumi lui Dumnezeu că-l 
făcuse poliţist, oferindu-i șansa acestei vieți în afara normelor, în 
care moartea putea să intervină oricând. 

Lambert se opri. În curând aveau să ajungă în zona deschisă. 
Un nou semnal adresat colegilor săi îi anunţă că de-acum 
trebuiau să acopere cei câţiva metri care-i despărțeau de ușa de 
incendiu. Mozaicul de pe pereţi se sfărâmă ici-colo, izbit de 
gloanțele care-i căutau în beznă. Cu o lovitură de picior, 
Lambert sfărâmă încuietoarea moscheii improvizate. Plonjară în 
interior și-și aprinseră lanternele. Nu era nimeni aici. 

Odinioară, locul acesta slujea drept garaj pentru vehiculele cu 
două roţi. Corso își petrecuse aici nenumărate după-amiezi 
meșterind la scuterul său. Acum, la lumina lanternelor, avu 
prilejul să vadă covoare de rugăciune, un mihrab de lemn 
orientat spre Mecca, versete din Coran înrămate și agăţate pe 
pereţi. 

Avu nevoie de câteva secunde pentru a se orienta și a-și găsi 
reperele. 

— Pe-acolo! 


VP - 22 


Traversară încăperea în diagonală, spre stânga, spre intrarea 
în sala centralei termice. Corso începu să lovească cu piciorul în 
ușă, dar avu mai puţin noroc decât Lambert: ușa era închisă cu 
un lacăt solid care nu voia să cedeze. Polițistul de la Stupefiante 
îl împinse deoparte și trase un foc în lacăt, care explodă. Un foc 
de armă într-o moschee: sacrilegiul tocmai se transformase în 
profanare. 

Ajunseră într-o încăpere mică, plină de butoane, manete și 
tablouri de siguranţe. Deasupra lor, la doi metri de podea, o 
grilă laterală proteja conducta de ventilație. Lambert se căţără 
cu picioarele pe tabloul de comandă al centralei și se apucă să 
deșurubeze grilajul, folosindu-se de lama cuţitului cu care-i 
plăcea să se laude atunci când ieșeau pe la vreun restaurant, un 
Puukko finlandez de care nu se despărțea niciodată. 

Grilajul se desprinse, iar Lambert se strecură, cu armă cu tot, 
în conducta căptușită cu vată de sticlă. Corso îl urmă, cu un nod 
în stomac. Nu fusese niciodată aici, nici măcar nu era sigur că 
această conductă ducea deasupra parcării. După câţiva metri, 
întunericul deveni absolut. Leoarcă de sudoare, Corso socotea în 
gând distanța parcursă: se aflau cam la jumătatea drumului. 

Brusc, Lambert începu să urle. Corso își dădu seama că erau 
de-acum  asaltaţi de un alt soi de căldură, mai aspră, 
mușcătoare, ca o bestie stârnită din bârlogul ei. 

— Dă înapoi! Au dat foc! 

Corso porni în marșarier, împingând din coate și încercând să 
repete mișcarea și cu genunchii. Işi simţea gâtul plin de fum, de 
fibre din izolaţie și zgârieturi. Dacă se aprindea, vata de sticlă 
avea să-i învăluiască într-o mantie de foc. 

— Retrage-te, la dracu', retrage-te odată! 

Cuprins de panică, Lambert îl împingea cu picioarele, iar 
Corso le încasa în plină faţă, în timp ce făcea tot posibilul pentru 
a se târî cu spatele. In sfârșit, agitându-se ca un vierme într-o 
gaură, simţi golul sub călcâie. Impinse pentru ultima dată și se 
prăvăli în încăperea centralei termice, care fusese invadată de 
fum. Imediat, Lambert căzu peste el, cu bocancii lui cu bombeuri 
metalice înainte. Unul peste altul, cei doi bărbaţi tușeau, 
scuipau, se înecau. 

— Deschide ușa! gâfâi Lambert. O să crăpăm aici! 

Cu călcâiul, Corso se împinse în perete și reușiră, în patru 
labe, să se târască afară. Chirciţi, orbiţi, scuipând fragmente de 


VP - 23 


vată de sticlă, sorbiră din aerul moscheii ca niște înecaţi care 
ajung în ultima clipă la suprafață. 

Lambert se ridică în picioare și îl apucă de guler pe Corso: 

— Trebuie să ne cărăm de-aici, altfel o mierlim! 

Corso aruncă instinctiv o privire spre încăperea centralei. Nici 
urmă de flăcări. Zăbovi câteva clipe și, în cele din urmă, înțelese 
adevărul: vata de sticlă era ignifugată, iar fumul din conductă 
provenea de la grenada incendiară de la capătul acesteia. 

— Și ce-i cu asta? întrebă Lambert, după ce Corso îi explică 
deducţia sa. 

— Ne întoarcem. Idioții își închipuie că ne-au prăjit sau ne-am 
cărat. O să-i luăm ca din oală. 

Lambert, îndoit de șale, cu mâinile sprijinite de genunchi, 
continua să tușească. 

— Am uitat cât poţi fi de dus cu pluta... 

Corso pornise deja și era pe cale să se cațere înapoi în 
conductă. Era de-ajuns să își ţină răsuflarea, să se târască 
orbește înainte și să ţâșnească afară la celălalt capăt. Traficanţii 
vor crede că au de-a face cu niște morți-vii și o să se predea 
fără să mai opună rezistenţă. Așa spera Corso că aveau să 
meargă lucrurile, în timp ce avansa, cu ochii închiși și plămânii 
goi de aer. Nu distingea decât zgomotele făcute de Lambert, 
care se lovea de pereții de vată de sticlă carbonizată și oțel 
galvanizat ai conductei. Domnul de la Antidrog era în urma sa. 

Curând văzu capătul conductei. Traficanţii îi desfăcuseră 
grilajul pentru a arunca grenada incendiară. Distinse neoanele 
dezechilibrate de pe tavanul parkingului subteran. Ajunseseră la 
locul potrivit. 

Corso continuă să înainteze și sub ochii săi se dezvălui 
întregul teatru de operaţiuni: un individ căra un bloc de rășină 
de canabis de dimensiunile unei cutii mari. Alţi doi împingeau un 
compresor hidraulic. Un al patrulea căra canistre de zece litri 
conţinând cine știe ce reactiv chimic. 

Cu ochii înlăcrimaţi și plămânii saturați de dioxid de carbon, 
Corso evaluă șansele pe care el și Lambert le aveau de a-i 
neutraliza pe bandiți. Punct forte: ticăloșii aveau mâinile 
ocupate. Punct slab: urma să aibă nevoie de câteva secunde 
pentru a se strecura afară din conducta situată la doi metri 
deasupra solului, ceea ce avea să le ofere răgazul necesar 
pentru a-și scoate armele. 


VP - 24 


— Avansează dracului odată! șopti Lambert din urmă, 
sufocându-se. 

Corso își vâri revolverul la centură, apucă marginile conductei 
și se împinse în afară. Cu capul înainte, să lăsă să alunece de-a 
lungul zidului, dar se lovi de capota unei mașini și, în cădere, își 
pierdu arma. 

Se rostogoli, apoi se repezi spre revolver, în patru labe, și-l 
aținti la nimereală în direcția aproximativă a traficanţilor care, 
așa cum prevăzuse, pierduseră secunde bune pentru a digera 
surpriza. 

— Nu mișcă nimeni! răcni Corso. 

Primul golan, aflat în mijlocul parkingului, încremeni locului, 
fără să scape însă din mâini blocul de canabis. Ceilalţi doi se 
aflau lângă o furgonetă Mercedes cu ușa din spate deschisă, iar 
compresorul hidraulic era așezat pe jos, la picioarele lor. Cel din 
urmă lăsă să-i scape din mână bidoanele de plastic. 

Totul se petrecu aproape instantaneu și concomitent. Corso îl 
văzu pe unul dintre cei aflaţi lângă Mercedes cum întindea mâna 
spre ceva aflat în mașină. Tipul cu bidoanele o rupse la fugă, cel 
cu blocul de canabis făcu un pas în spate, exact în clipa în care 
Lambert se prăvălea, cu pușcociul lui cu tot, pe capota mașinii 
pe care căzuse el însuși ceva mai devreme. 

Corso trase în direcția celor doi de lângă Mercedes, care îi 
păreau mai periculoși, și îl atinse pe cel care scotocea în 
mașină. Tinti apoi blocul de canabis din braţele tovarăşului lor, 
care fu azvârlit pe spate de impactul glonțului. Corso știa ce 
face: din 2012, polițiștii utilizau un tip nou de muniţie, gloanţe 
cu vârfurile goale, care se striveau de ţintă fără să o străpungă. 

Totul încremeni, ca într-o fotografie. Rănitul căzuse în 
interiorul Mercedesului. Complicele lui își ridicase instinctiv 
mâinile. Cărăușul de canabis căzuse în fund și era sprijinit cu 
spatele de-o mașină, iar povara din braţe îl împiedica să se 
ridice. Cel de-al patrulea individ dispăruse. 

Cu arma aţintită asupra celor trei traficanţi, Corso răcni către 
Lambert: 

— Pune-le cătușele! 

Niciun răspuns. Tensiunea devenise palpabilă, simţea cum 
întreaga scenă îi juca în faţa ochilor, aprinzându-i în minte 
nenumărate semnale de alarmă. Să-și fi pierdut Lambert 
cunoștința în urma căderii? Aruncă o privire în direcţia în care ar 


VP -25 


fi trebuit să se afle acesta și-l văzu, îngenuncheat, luptându-se 
cu un traficant cu cagulă care apăruse de nicăieri. Acesta 
încerca să întoarcă ţeava puștii lui Lambert spre poliţist. Avea 
mâinile încleștate pe mâinile poliţistului, care încerca să îi 
reziste. Tipul cu cagulă avea un deget aproape de trăgaciul 
armei. Din două salturi, Corso ajunse într-un loc de unde, estima 
el, avea să poată să tragă fără să-și rănească colegul. Muniţii de 
tip nou sau nu... nu avea de gând să riște. 

Cuprinse într-o privire degetul traficantului mișcându-se pe 
trăgaci, gura lui Lambert strâmbându-se de efort și... trase. 
Glontele se opri undeva în țeasta atacatorului, cu o explozie de 
fragmente de os și creieri. Corso se repezi spre ei cu asemenea 
viteză încât apucă să mai vadă fumul loviturii ieșind din gura 
celui împușcat. 

Lambert se redresă fără să piardă o clipă și-și aţinti pușca 
spre ceilalţi care - miracol! - rămăseseră pe loc. Corso se dădu 
doi pași în spate, pentru a se putea rezema de o mașină, 
simțind că-l lăsau picioarele. Lambert le punea deja cătușele 
celor doi traficanţi rămași în picioare. 

Mânat de un presentiment, Corso se apropie de Mercedes. 
Nu-și pierduse talentul de ţintaș: glontele său făcuse praf 
jumătate din abdomenul traficantului prăbușit acolo, arzându-i 
carnea și atingând organele vitale. Palmaresul acestei nopți îi 
trimise-n gură o senzaţie de greață acută. 

Lambert îi arse o lovitură prietenească pe spinare: 

— Cretinii ăştia doi i-au salvat viața fostei tale neveste, hehe! 


6. 


Ora 9, ședință de briefing la Secția 36. 

Corso dormise de la 5 la 8, îmbrăcat, apoi făcuse un duș, se 
bărbierise și se îmbrăcase, străduindu-se să nu se gândească la 
măcelul din noaptea trecută. Căzuse de acord cu Lambert să 
facă uitată prezența sa la fața locului. Șeful de grupă avea să-și 
asume întreaga operațiune, deopotrivă succesul și cadavrele 
(unul dintre acestea fiind al lui Mehdi Zaraocui însuși). Corso 
avea să se întoarcă la ancheta sa și la hârțogărie. Forţa de 
intervenţie de la jandarmerie le venise de hac, în cele din urmă, 


VP - 26 


celor care trăgeau de dincolo de șarpe. Doar tovarășii 
spânzuratului reușiseră să fugă. Bilanţul era pozitiv: laboratorul 
clandestin fusese distrus, o mână de traficanţi fuseseră arestați, 
erau trei morţi și doi răniţi în tabăra acestora, între care și unul 
dintre șefii bandei, și doar un rănit dintre polițiști. O infuzie de 
prestigiu pentru Lambert, iar pentru Corso doar un catharsis. 

În optsprezece ani, de când era în poliţie, Corso ucisese în 
total șapte răufăcători. Doi, în noaptea din urmă, ceea ce nu era 
chiar de colo. De regulă, pentru a trece peste un astfel de 
moment, urma un ritual anume: dădea o fugă la Saint-Jacques- 
du-Haut-Pas, prima biserică în care intrase atunci când scăpase 
de la periferii și ajunsese la Paris, și se ruga la Dumnezeu pentru 
iertarea păcatelor sale. 

Deși, în calitate de poliţist, era perfect conștient de 
omniprezența răului în fiecare om, își alcătuise o viziune 
optimistă proprie despre lume, care includea o a cincea forță 
fundamentală a cosmosului: iubirea. lată de ce, în liniștea 
lăcașului de cult ce mirosea a tămâie, Corso practica un soi de 
auto-exorcism de fiecare dată după ce vărsa sânge. Prin 
rugăciune, încerca să înăbușe demonii care îl stăpâneau și care, 
încă o dată, se treziseră la viață... 

În dimineaţa aceasta însă nu avusese timp pentru ceremonie. 
Pornise de-acasă la 8:45 și gonise spre cheiul Senei, cu sirena în 
funcţiune. Era obsedat de propria sa inconștiență. El, tatăl unui 
băiat de 9 ani pe care-l iubea ca pe ochii din cap și pentru care 
ar fi făcut orice, se expusese - din nou! - unor pericole inutile. 

Etajul trei, automatul de cafea. Nu rămase decât cu arsura din 
cerul gurii, după ce înghiţi băutura fără aromă sau gust. Dar era 
tot ce-avea nevoie. 

În sala de ședințe, membrii grupei sale erau deja prezenţi. De 
patru ani conducea această echipă bine sudată și eficace, pe 
care se străduia să o ţină laolaltă, cu prețul a destule nopți 
nedormite, căci dispariţia oricărui element al ei ar fi rupt vraja. 

Barbara Chaumette, zise Barbie. Nici prenumele (care lui 
Corso îi aducea în minte imaginea unei femei cu picioare lungi și 
mișcări languroase) și nici numele nu se potriveau cu realitatea 
celei care le purta. Subalterna sa directă era o femeie de vreo 
treizeci de ani, cu păr șaten și trăsături banale. Subţirică precum 
o nuia, purta rochii de lână neagră, colanţi găuriţi și adidași 
uzaţi. Avea un debit verbal considerabil și gesturi sacadate. 


VP - 27 


Emana nervozitate și era limpede că nu se simţea prea bine în 
propria piele. 

Studiase Științe Politice și probabil ar fi ajuns să ocupe un 
post la Școala Naţională de Administraţie (ENA), dar la 26 de ani 
fata se răzgândise și se îndreptase spre o carieră în poliţie. 
Paradoxal, nu alesese Școala Naţională Superioară de Poliţie de 
la Saint-Cyr-au-Mont-d'Or, care pregătește comisari, ci fabrica 
de ofiţeri de poliţie de la Cannes-Ecluse. Nimeni nu înțelegea de 
ce făcuse această alegere. Nimeni nu-i știa originile familiale, iar 
viaţa ei privată era la fel de misterioasă. Dacă avea cumva un 
iubit, individul merita toată compătimirea, pentru că Barbie era 
la fel de stabilă ca un titirez. Deocamdată ajunsese la gradul de 
căpitan, dar Corso îi profețea o ascensiune rapidă. Nu mai 
cunoscuse niciun alt poliţist care să posede o asemenea 
capacitate de analiză și o memorie atât de prodigioasă. Era de- 
ajuns să arunce o privire la o factură sau un extras de cont, că 
le și descifra pe loc. 

Nathalie Vallon, în vârstă de 48 de ani, era exact contrariul lui 
Barbie. Din anii în care practicase culturismul se alesese cu 
porecla Stockos sau, pe scurt, Stock. Datorită staturii sale 
impozante, prin Poliţia Judiciară se șușotea c-ar fi lesbiană. Cu 
toate acestea, era căsătorită și avea doi copii, amândoi elevi 
străluciți. 

Îmbrăcată mereu într-un costum negru lipsit de orice urmă de 
eleganță, cu cămașă albă și pantofi de jandarm, Vallon era un 
adevărat soldat în slujba combaterii crimei, un metisaj perfect 
între un funcţionar și un cioclu. 

Deloc ambițioasă, nu obținuse și nici nu-și dorise să obţină 
gradul de căpitan. Avea o singură pasiune: alcoolul. Corso 
trebuia să-i reamintească periodic regulile de bază ale grupei 
sale: fără alcool sau droguri în orele de serviciu, armele din 
dotare se ţin în sertar, iar bancurile porcoase sunt interzise, s’il 
vous plait. 

Din punct de vedere uman însă, Stock era imbatabilă. 
Zâmbitoare, glumeaţă, plină de compasiune, n-avea pereche 
prin capacitatea sa de a câștiga încrederea martorilor și chiar a 
suspecților. Un interogatoriu dus la capăt de Nathalie avea 
întotdeauna rezultate mai bune decât ale oricărui alt poliţist. 

Cel de-al treilea membru al grupului era și cel de care Corso 
se simțea mai puţin apropiat. Se numea Ludovic Landremer și 


VP - 28 


avea treizeci și cinci de ani. Absolvent al unui masterat în Științe 
Economice, originar din Toulouse, avea o minte strălucită și 
urcase fără dificultate treptele ierarhiei. Avea aerul unui 
vânzător de mașini, cu costumele sale la patru ace și pantofii cu 
vârf ascuțit, o coamă de păr roșcat și o singură pasiune 
recunoscută: rugby-ul. Atunci când era întrebat despre locul de 
baștină, răspundea invariabil cu un singur cuvânt: Ovalia!. 

Slăbiciunea sa erau site-urile dedicate întâlnirilor amoroase. 
Celibatar, Landremer trăia doar pentru aventurile sale nocturne. 
Deviza lui declarată era: „O femeie în fiecare noapte, un meci în 
fiecare săptămână”. Pentru a-l împiedica să-și piardă timpul cu 
pasiunile sale, Corso îi impunea să-și lase mobilul personal la 
vestiar, iar accesul la internet îi era restricționat. 

In calitate de poliţist, marea sa calitate era răbdarea. Era 
capabil să ia la pas clădiri întregi, sunând la fiecare ușă și 
punând același set de întrebări fără să se plictisească. Ludo 
„Năvodul”, cum îl porecliseră colegii, știa să reţină în plasa sa 
informaţiile esenţiale, acele mici incoerențe care puteau să 
schimbe cursul unei anchete. 

In sfârșit, din echipa lui Corso mai făcea parte Krishna Valier. 
Fără îndoială, părinţii săi hipioţi care îl botezaseră cu numele 
unei divinităţi hinduse erau disperaţi văzând calea pe care 
odrasla lor o alesese în viaţă: nu doar că devenise poliţist ci, mai 
presus de orice, Krishna era funcţionarul perfect. Era un maniac 
al procedurii care își petrecea zilele închis în biroul său - căci 
avea un birou numai al lui, pe care ceilalţi îl numeau „carcera” 
-, redactând procese-verbale ale interogatoriilor, rapoarte și 
note pentru alte departamente. Posesor al unui masterat în 
Drept, era singurul din echipă care înţelegea limba magistraţilor 
și care avea puterea să se descurce în hățișurile administrative. 
Tot el era cel care se îngrijea de arhive și de actualizarea bazei 
de date Salvac, o colecție de informaţii gigantică despre 
infracțiunile comise cu violenţă, unde fiecare caz se cerea 
adăugat prin completarea unui chestionar interminabil. 


1 Denumire generică pentru lumea iubitorilor rugby-ului, sport care se practică cu o 
minge de formă ovală. |n Franţa, Ovalia desemnează regiunea în care se 
concentrează principalele cluburi de rugby, adică regiunea Midi și sud-vestul ţării. (n. 
trad.). 


VP - 29 


Deși ceilalți nu erau hinduși, îl venerau pe Krishna al lor, 
datorită căruia puteau să petreacă mai mult timp pe teren și nu 
în faţa computerului. 

Krishna avea fizicul croit pe măsura îndeletnicirii sale, dacă nu 
cumva o fi fost invers. Scund și fragil, pleșuv, deși nu împlinise 
încă 35 de ani, acesta miza pe o pereche de ochelari pentru a 
da feţei sale anodine un dram de personalitate: alesese o 
pereche de marcă, cu rame pătrate de baga, care-i dădea 
înfățișarea unei figurine Lego. Nimeni nu știa nimic despre viața 
sa privată dar era limpede că, judecând după faţă, aceasta 
putea fi probabil rezumată pe un post-it. 

Nu participa la reuniuni, nu se implica în vreo anchetă, nu 
ieșea niciodată din birou, dar era un element vital al grupei. 
Răbdarea sa nu avea limite, în ciuda faptului că toţi ceilalți 
colegi îl salutau cu „Hare Krishna!” și nu băteau la ușă atunci 
când intrau în „carceră”. 

— Bun, începu Corso, bătând din palme. Cum stăm cu 
chestiunile curente? 

— Sunt pe terminate cu dosarul Martel, iar Ludo a redactat 
ultimele procese verbale din cazul cu atelierul coreean, îi 
răspunse Barbie. Încă mai așteptăm raportul expertizei din 
parcarea de la Aubervilliers. Și am început să trimitem citații 
martorilor în cazul de linșaj de la Chateau-Rouge. 

Cuvântul „linșaj” îi reaminti lui Corso de spânzuratul din 
noaptea precedentă și, de asemenea, de cei pe care îi ucisese el 
însuși. Simţi că-l trec sudori reci la gândul că grupa sa ar fi putut 
fi chemată să ancheteze schimbul de focuri de la Pablo-Picasso. 
Lambert avea să-l ţină însă la distanță, mai mult ca sigur, și 
avea să-și facă treaba cu cei de la Secţia 92. Fiecare-și face 
curat în propria ogradă. 

— Putem așadar să ne dedicăm cu toate forțele cazului de la 
Squonk? 

Stock, cu mâinile înfipte în buzunare, căci nu-și lua niciodată 
notițe, interveni: 

— Chiar așa, care e ideea cu cazul ăsta? 

— V-am spus încă de ieri: ni s-a transferat cazul cu speranța 
că vom reuși să avansăm cercetările. 

— Am citit cu toţii dosarul, spuse Ludo. Bornek și ai lui au 
făcut treabă bună. 


VP - 30 


— Da, dar noi putem să facem o treabă și mai bună, îl asigură 
Corso. 

Fu răsplătit cu o tăcere aprobatoare: gâdilarea orgoliului face 
minuni pentru moral înaintea oricărei bătălii. 

— Ne putem mobiliza cu toţii cinci sute la sută, pentru acest 
dosar, zi și noapte, cel puţin până luni. Dacă nu găsim nimic, 
intervalul de flagrant se va încheia, cazul va fi repartizat unui 
judecător și ritmul de lucru va reveni la normal de la sine. 

— Așadar nouă ne aparţine șarja de onoare? zâmbi Nathalie. 

— Exact. Aţi văzut cu toţii pozele cu victima. Nu o să-l lăsăm 
pe ticălos să se masturbeze cu gândul la faptele lui de arme și 
nici n-o să-i permitem să repete faza. 

Încuviinţară cu toţii din cap. Corso reușise să-i încălzească. 

— Așadar, o să reluăm ancheta de la zero, dar la intensitate 
maximă. Echipa lui Bornek i-a interogat pe toţi vecinii de pe 
strada Ninei? Noi o să-i luăm la întrebări pe toţi din cartier. Au 
analizat plăţile pe care le-a făcut luna trecută? Noi o să luăm la 
mână tot trimestrul precedent. Și așa mai departe. 

Ludo ridică privirea din ecranul computerului. 

— Avem un profil al ucigașului? 

— Totul ne duce spre concluzia că avem de-a face cu o crimă 
cu premeditare. Asasinul își cunoștea victima, fie îndeaproape, 
fie din vedere. 

— Pfff... Mai știm și că înainte cu un sfert de oră înainte de a fi 
ucisă, Nina era încă în viaţă. 

Corso nu ridică mănușa. 

— Trebuie să-i cercetăm anturajul, nu doar apropiații, ci chiar 
și pe cei care au întâlnit-o în treacăt, în timp ce cobora de pe 
scenă. 

— E ceva lume... 

— Tocmai de aceea va trebui să pornim de la felul în care își 
petrecea timpul. Unui ticălos i s-a pus pata pe ea, la modul cel 
mai barbar cu putinţă. Tipul respectiv e undeva în peisaj, trebuie 
doar să îl reperăm. Vom derula filmul în sens invers, fotogramă 
cu fotogramă. 

Poliţiștii schimbară priviri pline de semnificaţii: tot acest 
discurs pompos era cât se poate de însufleţitor dar, în realitate, 
el avea să se traducă prin sute de ore de anchete și interviuri 
plictisitoare și, aproape sigur, fără prea multe rezultate. 

— Cine ce are de făcut? întrebă Barbie, deloc entuziastă. 


VP - 31 


— Tu te ocupi de chitanţele și facturile fetei, de conturile 
bancare, de computerul ei. Studiezi cu atenţie fiecare mail, 
fiecare contact, tot. Discuţi cu tocilarii de la Tehnic și afli dacă 
există vreo posibilitate de a recupera datele care au fost șterse 
în ultima vreme. 

— Între lucrurile fetei nu s-a găsit niciun telefon mobil. 

Corso încuviinţă și profită de precizare pentru a sublinia: 

— Cadavrul era dezbrăcat și nu s-au găsit prin preajmă poșeta 
sau alte obiecte care să îi aparțină. Poate că asta nu înseamnă 
nimic. Dar ar putea însemna și că ucigașul n-a vrut să-i găsim 
agenda, de pildă. De aici rezultă că e important să-i studiem 
cheltuielile din ultimul timp. 

— Bornek și ai lui au făcut deja toate astea. 

— Vorbesc cumva turcește? ridică Corso tonul. Dacă n-au 
găsit, înseamnă doar că indiciile sunt mai vechi sau mai puțin 
vizibile. Vorbește cu operatorii de telefonie. Arată-mi ce poți. 

Se întoarse apoi spre Nathalie, care stătea în picioare, 
rezemată de tocul ușii. 

— Tu ai să te ocupi de comercianții din zonă, de vecini, de 
prietenii apropiaţi. Apoi lărgești cercul anchetei: Nina era 
naturistă, practica yoga, tot soiul de tâmpenii de genul ăsta. 
Cine știe? Poate că avem de-a face cu un ucigaș nudist. 

Gluma lui nu suscită nici măcar o umbră de zâmbet. Nicio 
problemă, își spuse Corso, o ședință de acest gen își măsoară 
succesul după energia pe care cel care o conduce reușește să o 
insufle participanţilor. 

— Încă un detaliu de investigat, remarcă el, adresându-i-se lui 
Stockos. Sophie Sereys nu și-a cunoscut părinţii. Ar fi imposibil 
să îi identificăm părinţii biologici, dar Bornek a apucat să 
înainteze o cerere pentru a afla căminele și familiile la care fata 
a fost în plasament. Vezi ce se aude pe linia asta. 

— Te gândești că am putea avea de-a face cu o poveste chiar 
atât de veche? 

— Nu se știe niciodată. Poate că mobilul crimei se află în 
copilăria victimei. Criminalul ar putea fi cineva alături de care a 
copilărit, un alt orfan abandonat. 

Nathalie nici nu clipi. Elucubraţiile lui Corso o lăsau 
indiferentă. 

Stephane i se adresă, în sfârșit, lui Landremer. 


VP - 32 


— Ludo, tu o să iei la rând toate localurile în care a prestat 
fata și o să te asiguri că în rândul clientelei lor nu se numără 
vreun psihopat. Vreau să iei legătura și cu localurile unde a dat 
spectacole ocazionale. Avea adesea contracte de-o noapte sau 
pentru petreceri private. Sunt convins că poţi afla cine sunt cei 
cu care a lucrat. Pe de altă parte, cere-i lui Krishna să 
scotocească în Salvac după alte posibile crime în care victima să 
fi fost mutilată sau strangulată de aceeași manieră. 

— Dar Bornek... 

— Echipa lui Bornek a cercetat arhivele pentru Île-de-France. 
Extinde cercetarea la întregul Hexagon. Vreau să răscolești și 
arhivele anterioare digitalizării. Stai de vorbă cu veteranii. 
Răscolește tot ce e de răscolit. La naiba, astfel de răni nu se uită 
cu una cu două, dacă au existat precedente! 

Corso începuse să se enerveze, dar subalternii săi erau 
obișnuiți cu reacţiile sale și-l luau ca atare: rău și veșnic 
nemulțumit. 

— Dar tu? întrebă Barbie într-un târziu. 

Era singura care-și putea permite să-l provoace în acest fel. 

— Eu am să mă duc să-i trag niște limbi lui Bornek, ca să nu 
zică tot etajul că i-am suflat cazul. Apoi am să mă ocup de 
dansatoare, colegele și așa-zisele prietene ale Ninei. Toţi spun 
că era foarte cool, foarte prietenoasă și grozavă, dar niciunul 
dintre martori n-a fost în stare să spună prea multe despre viaţa 
ei privată. 

Intr-o altă echipă, subalternii ar fi cârcotit, poate, la faptul că 
șeful își păstrase pentru sine partea cea mai bună a anchetei, 
astfel încât să aibă de-a face cu gagicile. In ceea ce îl privea pe 
Corso însă, astfel de cârcoteli ar fi fost inutile. Nici unuia dintre 
colegii săi nu i-ar fi trecut prin minte că șeful ar fi putut avea 
intenţii necurate. Pur și simplu nu-i stătea în fire așa ceva. 


7. 


— Dacă tu crezi că o să te descurci mai bine decât am făcut-o 
noi, te înșeli amarnic. 

— Nu cred nimic. Bompart mi-a cerut să preiau cazul, o să fac 
tot ce pot ca să-l rezolv. 


VP - 33 


Patrick Bornek era un bărbat de statură mijlocie, cu pieptul 
larg și nasul turtit. Avea un fizic pe măsura firii sale. Sârguincios 
și încăpățânat, dăduse cu capul în destule ziduri, își învățase 
lecțiile din aceste coliziuni și sfârșise prin a deveni un 
anchetator de prim rang. 

Cariera sa era exact opusul celei a lui Corso. Nicio faptă 
eroică, niciun stagiu în brigăzi periculoase, ci doar un progres 
lent, pe cale administrativă, și o răbdare de fier care își arătase, 
în timp, roadele. În privinţa procentului de cazuri rezolvate, 
echipa sa era la același nivel cu a lui Corso. Oamenii săi erau 
însă mai lenți, mai puţin predispuși la idei strălucite, mai anoști. 

De fapt și de drept, Corso era cel care ar fi trebuit să 
primească de la bun început cazul de la Sguonă, căci el era 
ofițerul de serviciu în ziua în care fusese descoperit cadavrul. 
Fusese însă chemat, cu foarte puţin timp înainte, la locul unei 
crime: un notar fusese înjunghiat în gât cu un coupe-papier. 
Dacă nu și-ar fi pierdut timpul identificând făptașul - un client 
dezmoștenit care își exprimase nemulțumirea de o manieră mai 
aparte -, Corso ar fi putut fi cel care investiga moartea 
dansatoarei, dar Catherine Bompart preferase să încredințeze 
dosarul Ninei Vice, care făcea deja vâlvă în presă, unei echipe 
ceva mai discrete. A 

Bornek se așeză la birou. In poziţia aceasta, părea că nu mai 
are deloc gât iar figura îi semăna cu aceea a unui taur înainte de 
coridă. 

— N-o să găsești nimic, repetă el. Ticălosul n-a lăsat nicio 
urmă. Nimeni nu s-a întâlnit cu victima în cele douăzeci și patru 
de ore care au precedat crima. Nimeni n-a observat nimic 
suspect în ultimele zile dinaintea morţii fetei. Cât despre 
apropiații ei, i-am frecat atât de tare încât nu m-ar mira ca 
vreunul să depună plângere pentru hărțuire. 

— Ce ai aflat despre felul în care a fost legată cu lenjeria? 

— Nodul care a strangulat-o e un nod de bici, un soi de nod 
mobil. Cele de la încheieturile mâinilor și de la glezne sunt 
noduri în opt, marinărești. N-am mers până într-acolo încât să 
rechiziționăm tot portul din Havre sau Toulon... Dar am luat 
legătura cu cercetașii. 

— Cu cercetașii? De ce? g 

— Sunt specialiști în făcut noduri, nu? Iți dai seama până unde 
ne-am coborât? 


VP - 34 


— Dar cu pasionaţii de bondage aţi discutat? insistă Corso. Mă 
gândesc că poate Nina a pozat pentru vreun fotograf de gen sau 
a făcut vreun filmulet distribuit pe net, sau poate că s-a întâlnit 
cu amatori de sado-masochism... 

— Ne-am gândit și la asta. Nici urmă de așa ceva în 
contabilitatea fetei și, crede-mă, era foarte scrupuloasă în a-și 
ține actele contabile la zi. Ca o proprietară de băcănie, aș zice. 
Am săpat niţel și în direcţia asta, am discutat și cu colegii de la 
Moravuri... Nimic semnificativ. 

— Dar mutilările? 

— Nici vorbă să pierdem timpul încercând să deslușim ce 
operă de artă a vrut ăla să deseneze pe faţa bietei fete. Nebunul 
a vrut să o desfigureze și gata. 

Bornek se înșela: rănile din jurul gurii și piatra băgată pe gât 
nu erau niște detalii oarecare. Ucigaşul transformase faţa 
victimei într-un adevărat tablou și Corso se gândea că ar fi fost 
posibil să existe o semnificaţie aparte a acestei imagini de 
coșmar. 

— Am observat că nu s-au descoperit semne că ar fi încercat 
să se apere, riscă el o afirmaţie. 

— Și ce-i cu asta? se enervă Bornek. Poţi oare să deduci de 
aici că fata își cunoștea ucigașul și, prin urmare, nu i-a fost 
teamă de el? Astea-s tâmpenii din serialele TV. Nimeni n-a 
rezolvat vreodată vreun caz bazându-se pe supoziții d-astea. 
Poate c-a luat-o prin surprindere și a legat-o fedeleș. Sau poate 
că a drogat-o cu o substanţă care nu lasă urme. Sau poate, pur 
și simplu, era paralizată de spaimă. Nu vom putea ști niciodată 
exact ce anume s-a întâmplat acolo. 

Corso începea să înțeleagă: Bornek aruncase prosopul, iar el 
se afla acolo pentru a-l ridica. 

— Eu intenţionam să mă concentrez asupra Ninei... 

— Crezi că noi nu ne-am gândit la asta? Am scotocit peste tot, 
n-a rămas piatră neîntoarsă. Nu avem nimic concret care să ne 
fie de vreun folos, nici în ce privește crima, nici victima. 

— Nimic, nici măcar din copilăria ei? 

— Încă îi mai așteptăm pe cei de la Asistenţa Socială să ne 
trimită dosarul fetei, dar știi cum sunt ei... 

Corso se întrebă ce-ar fi descoperit o eventuală anchetă 
asupra propriului trecut, în cazul în care ar fi fost asasinat. Și el 
fusese în grija statului, cu numărul matricol 6065. | se atribuise 


VP - 35 


numele cu sonoritate italiană fiindcă se născuse la Nisa, la 
câţiva kilometri de graniţă. 

Ce-ar fi descoperit poliţia dacă i-ar fi investigat copilăria și 
adolescenţa? Numele unor cămine pentru orfani, câteva familii 
de plasament, dar nimic din haosul subteran care-i modelase 
personalitatea. Toate acele zone întunecate care îi împărțiseră 
viața în sertare ascunse, multiplicând contradicţiile și misterul. 
Ideea aceasta îi insuflă un dram de speranţă: poate că și Sophie 
Sereys își avea propriile secrete... 

Bornek se ridică și se întoarse spre geam, cu mâinile în 
buzunare. 

— Faptul că mi-a fost luat cazul... 

— Ei, haide, n-o lua așa! 

— E un fapt, cazul mi-a fost luat! E ca o masturbare bună: e 
umilitoare senzaţia, dar mă simt ușurat. 

Era limpede, conversaţia era încheiată. 

Corso se ridică și încercă o încheiere împăciuitoare: 

— O să ne facem treaba și n-o să găsim nimic în plus. Nu e 
decât o concesie făcută publicului și presei. 

— Texte! pufni Bornek, întorcându-se spre el. Te cunosc, 
Corso. Știu că ești convins că o să te descurci mai bine decât 
noi. Ei bine, baftă! Eu am să plec în vacanţă. 

Intorcându-se în biroul său, Corso trecu pe lângă cel al 
Brigăzii Antidrog, plin de zarva faptelor de arme din noaptea 
trecută. Grăbi pasul, ca să nu fie nevoit să dea ochii cu careva 
dintre colegii de-acolo. 

— Domnule comandant Corso? 

Intoarse capul și se trezi faţă în faţă cu un jurnalist al cărui 
nume îl uitase, un tip care bântuia toată ziua coridoarele Poliţiei 
judiciare. Corso n-avea nimic împotriva presarilor; scriau vrute și 
nevrute, dar același lucru putea fi spus și despre avocaţi sau 
judecători. Spre deosebire de colegii săi, nu-i considera pe 
ziariști niște vulturi care pândeau iminenţța morţii. La o adică, 
polițiștii înșiși aparțineau aceleiași specii care se hrănea cu 
sângele altora. 

Tipul înaintă spre el, cu mâna întinsă. Corso se eschivă, îi 
repugna să strângă mâinile altora. 

— Aţi putea să-mi spuneți câteva cuvinte despre acţiunea de 
azi-noapte din cvartalul Pablo-Picasso? 

— Nu mai lucrez la Antidrog de cinci ani. 


VP - 36 


Își aminti acum numele individului: Trepani. Sau poate Trivari. 
Răspunsese în câteva ocazii anterioare întrebărilor măscăriciului 
astuia. Cu ochii bulbucaţi și cu o gură mică, ziaristul avea o 
figură de iepure cretin. 

— Totuși, au fost trei morţi prin împușcare, trei răniţi și un 
individ spânzurat. Asta nu mai e periferia Parisului, ci pare că 
suntem în Juarez sau Medellin. 

— Întrebaţi-i pe colegii de la Antidrog despre asta. 

— Mi s-a dat de înţeles că ați copilărit acolo. 

Uneori, jurnaliștii știau mai multe despre polițiști decât știa 
conducerea Poliţiei judiciare. 

— Ce părere aveți despre felul în care a evoluat cartierul? 

— Dacă sunteţi în căutarea unui polițist piroman, nu contați 
pe mine. Eu sunt optimist în ceea ce privește viitorul cartierului. 
Majoritatea celor care locuiesc acolo sunt oameni de treabă. 

Ziaristul zâmbi cu subînţeles. 

— Pe vremea dumneavoastră spânzuraţii nu atârnau de 
felinare. 

Lui Corso îi veni să-i răspundă că, în timpurile acelea, se 
întâmplau altele, mai mult prin subsoluri, dar se abținu la timp. 

— Interlopii încearcă să semene teroare, rosti el, cât mai calm 
cu putinţă. N-au să reușească. Repet, interlopii nu reprezintă 
decât un procent infim din populaţia cartierului, iar poliţia 
acţionează pentru a-i identifica și a-i aresta. Nu e cazul să 
stigmatizăm un cvartal întreg din cauza lor. 

Nu credea o iotă din acest discurs corect politic. Adevăratele-i 
amintiri despre cartierul Picasso erau altele. Vecinii care-și 
asmuţeau câinele asupra lui fiindcă asculta muzica prea tare. 
Puștii din cartier, care, în loc să-și vadă de temele de la școală, 
își petreceau timpul urinând în cutiile poștale. Părinţii săi 
adoptivi, care chemau poliţia pentru a-i denunța pe cei de pe 
palierul vecin, imigranţi fără acte. Gunoaie și mizerie la toate 
etajele. 

— Și cum ar putea fi împiedicate să se înmulțească aceste oi 
negre? 

— Trebuie arestaţi toți ticăloșii pentru a-i împiedica să mai 
facă rău cuiva. Băgaţi la zdup și gata! 

Își mușcă buzele. Bravo, Corso! Ai dat cu mucii-n fasole. 

— Pentru cineva care provine din cartier, nu sunteţi prea 
îngăduitor... 


VP - 37 


— Tocmai fiindcă provin de acolo nu sunt îngăduitor. 

Cu această replică de fascist, îi întoarse spatele ziaristului și 
se grăbi să ajungă în biroul său, blestemându-și limbuţia. Nimeni 
nu știa că el participase la schimbul de focuri cu traficanţii din 
noaptea trecută. De parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, îl luase 
acum gura pe dinainte, iar spusele sale aveau să fie reluate de 
presă și televiziuni, aveau să devină virale pe rețelele sociale, 
aveau să ajungă subiect de dezbatere pentru politicieni de toate 
soiurile, care urmau să le întoarcă după propriile interese. 

Abia apucase să se refugieze în biroul său când auzi o bătaie 
în ușă. Barbie se ivi în prag, cu o expresie de pisică neagră 
surprinsă de o aversă. 

— Am dat de un nawashi, te interesează? 

— Un... ce? 

— Un nawashi. un maestru în shibari, arta japoneză a legării 
cu funii. 

Emiliya îi vorbise adesea de această disciplină obscură, aflată 
la graniţa dintre erotism și estetică. O artă care avea drept 
obiect legarea fedeleș a femeii, cu rigoare și delicateţe în 
același timp. 

— Din câte am înţeles, Bornek a explorat deja această pistă... 

— A vizitat trei-patru cluburi de sado-masochiști din Paris. Eu 
îți vorbesc de un adevărat maestru. 

— Tipul e japonez? 

— Nu, e parizian. Organizează ateliere, spectacole 
demonstrative și conferințe. 

— Pe unde își are bârlogul? 

— În arondismentul XVI. Mergem? 

Corso aruncă o privire la ceas: încă nu era trecut de 11. 

— Hai. Luam mașina mea. 


8. 


Barbie insistă să conducă ea mașina. În timp ce rulau de-a 
lungul cheiurilor Senei, se apucă să vorbească despre shibari. |n 
chip ciudat, părea să-l cunoască bine de tot pe acest Mathieu 
Veranne, dar Corso nu reuși să-și dea seama dacă era ea însăși 
o adeptă a practicilor în cauză. 


VP - 38 


De fapt, Corso se întrebase dintotdeauna ce anume îi trezea 
interesul colegei sale, din punct de vedere sexual. Era convins 
de un lucru: acesteia îi plăcea, mai mult decât orice, să se 
aventureze în cotloanele mai întunecate ale speciei umane, 
unde părea să se simtă ca acasă. Se considera un soi de 
„reporter al sufletelor omenești”. 

— Individul ăsta are și o meserie normală? 

— E finanţist. Conduce un fond de investiţii pentru niște 
capitaliști asiatici. Își împarte timpul între Paris, Hong Kong și 
Tokyo. 

— Are familie? 

— Nevastă și doi copii, pare-mi-se. Dar toate astea sunt în 
plan secund, după marea lui pasiune, funia. Omul câștigă bani, 
are ce pune pe masă familiei, se agită ca oricare alt bancher, 
dar realitatea asta e despărțită printr-un zid invizibil de ceea ce-l 
face cu adevărat să se excite. 

— De unde-l știi? 

— Când lucram la Moravuri am fost chemaţi la o urgenţă. O 
ședință de shibari s-a terminat naşpa: o tipă legată și agățată de 
plafon s-a desprins, cu tot harnașamentul, și și-a fracturat 
coloana. 

Ridicolul unei atare imagini fu cât pe ce să-l facă să 
izbucnească în râs, dar se abţinu. Soarele de iulie scălda faţada 
de piatră a clădirilor într-o lumină blândă, atenuată de norii 
răzleți. Astrul părea că face curte zidurilor orașului, care parcă 
ar fi căzut pradă unei vrăji. 

— Veranne era maestrul de ceremonii, în cazul cu pricina? 

— Nu. L-am consultat doar, voiam să îmi dau seama dacă 
tipul care o legase pe femeie avusese vreo vină pentru cele 
întâmplate. 

— Dar tu? Ai încercat vreodată? 

Barbie se mulţumi să chicotească din spatele volanului 
mașinii care părea enorm în contrast cu braţele-i filiforme. 

Tăcură în timp ce treceau de Grand Palais și goneau spre 
Turnul Eiffel. Nu porniseră nici sirena și nici girofarul. Păreau un 
cuplu oarecare, ieșit la plimbare într-un Polo negru cam rablagit. 

Corso se lăsă în voia gândurilor. Imobilizarea ca armă secretă 
a dorinței sexuale... El însuși o legase în câteva rânduri pe 
Emiliya (deși de-o manieră mai simplă, fără fiţe artistice), atunci 
când ea acceptase să joace rolul fecioarei umilite și violate de 


VP - 39 


către polițistul corupt sau de omul în negru... Cu fosta sa soție 
avusese parte de momente deopotrivă întunecate și 
strălucitoare, dintre acelea în care plăcerea urcă precum 
mercurul într-un termometru plimbat deasupra flăcării unei 
lumânări. Atomii, atunci când se apropie de viteza luminii, se 
dilată, devin energie pură, se transformă în „altceva”. Emiliya 
era asemeni acestora: când se zbătea în chingile legăturilor 
sale, trupul ei părea să se dilate, devenind un halou luminos, un 
nucleu de sulf pur care ameninţa să-l facă și pe el să 
explodeze... 

Se foi pe scaun, încercând să alunge aceste amintiri. Nu 
încercase niciodată genul ăsta de plăceri cu altcineva. 
Experiențele de acest fel erau asemenea unei prăpăstii în 
biografia sa, pe care încerca să o astupe cu uitare, cu ură, 
aruncându-se în nebunia muncii sale și în acte de violenţă care, 
iată, puteau să-l facă chiar să ucidă. niciodată nu reușise să-și 
dea un răspuns la întrebarea care-l chinuia: era el însuși la fel de 
nebun ca ea? Sau poate chiar mai rău? Era oare un ipocrit, în 
vreme ce ea, bulgăroaica, își asumase pe deplin propria fire? 

Mașina viră brusc la dreapta, pe Podul Grenelle, traversând 
Sena. Trecură prin faţa Casei Radioului, apoi intrară pe rue Gros 
și, de îndată, se pierdură în labirintul străzilor cu sens unic ale 
arondismentului al XVI-lea. 

Mathieu Veranne locuia pe strada Docteur-Blanche, o adresă 
care, pentru orice poliţist, evoca amintiri deloc plăcute. Chiar 
aici, în 14 ianuarie 1986, o operaţiune a poliţiei - Brigada de 
Cercetare și Intervenţie și cei de la Crimă Organizată - împotriva 
bandei  Postiche, care atacase o bancă din zonă, se 
preschimbase într-un fiasco major, soldat cu cadavre pe 
trotuare, cu fuga bandiţilor și o luare de ostatici. A urmat o 
revoltă a polițiștilor, care cereau demisia comisarului considerat 
responsabil de măcel. 

Imobilul de la numărul 19 era una dintre acele clădiri rectilinii, 
lipsite de orice fel de decoraţiuni exterioare, care înfloriseră în 
întregul Paris în anii '50 și '60, cu deosebire în arondismentul al 
XVI-lea. Dincolo de gardul scund din fier forjat, curtea de la 
intrare era marcată de două curiozităţi: un bazin din ceramică 
turcoaz, având în centru o sculptură-arteziană din rășină 
neagră, în forma unei mănuși de box. 


VP - 40 


Corso adora genul acesta de detalii, care aminteau de 
modernismul unei epoci apuse. Ridică ochii spre clădire: 
unsprezece etaje, vreo cincizeci de apartamente adunate 
precum cuburile de zahăr juxtapuse într-o cutie. O construcţie 
simplă, hieratică, dominând cartierul ca un uriaș arogant și 
indiferent. 

Trecură pragul ușii mari de la intrare. Frumusețea clădirii se 
afla aici. Holul larg se deschidea spre grădinile din spatele 
imobilului, dând impresia că etajele superioare levitau. Toate 
suprafețele reflectau lumina exterioară: ușa dinspre grădini, 
care o oglindea pe cea de intrare, pardoseala lucioasă de 
marmură, plăcuțele de aluminiu de pe cutiile poștale... 

Inexplicabil, ceea ce-i era dat să vadă i se păru de bun augur: 
graţia și transparenţa ce-l înconjurau aveau să îi aducă o 
revelaţie, o iluminare în tenebrele dimprejur. 


9. 


Mathieu Veranne era înalt și subţire, la cei cincizeci de ani ai 
săi. O coamă argintie, o figură osoasă și sinuoasă, dinţii 
proeminenţi, ca de cal, și ochii ușor bulbucaţi, avizi și atenţi, 
completau portretul. Avea buzele groase și gura lăţită pe faţă ca 
într-un permanent  rânjet. Când râdea, era și mai 
înspăimântător, căci o făcea cu toți dinţii la vedere, feroce, ca 
un animal de pradă. 

Corso se simţea mereu tulburat atunci când întâlnea un 
personaj a cărui figură se potrivea cu îndeletnicirea acestuia. 
Ştia că n-ar trebui să se încreadă în aparente și, cu toate 
acestea, nu se putea abţine să se bucure atunci când realitatea 
îi confirma suspiciunile. Era o formă de sinceritate, la urma 
urmei. 

Mathieu Veranne avea o faţă de satir. 

Îi invită într-o încăpere vastă, cu plafonul jos și ziduri 
acoperite de lambriuri. Mobilierul părea să fi rămas același din 
anii șaizeci, dar Corso era aproape sigur că, de fapt, era vorba 
de piese de colecţie adunate, pe bani grei, bucată cu bucată. De 
parcă ar fi vrut să întărească impresia de opulenţă a 


VP - 41 


ansamblului, o pânză semnată de Jean Arp acoperea întreg 
peretele opus peretelui de sticlă. 

Un element contrasta cu totalitatea coerentă a decorului: o 
fată cu trăsături japoneze, undeva pe la douăzeci de ani, 
ghemuită cu un rucsac Easptak în braţe într-un fotoliu în formă 
de lalea cu tapiţerie din lână galbenă. Nu era nici frumoasă și 
nici din cale afară de aranjată. Semăna cu o liceană repetentă. 

Concentrată asupra telefonului mobil dinspre care răzbăteau 
zgomotele  bâzâite ale unui joc, fata nu catadicsi să-i 
învrednicească pe nou-veniţi nici măcar cu o privire, iar Veranne 
nu simţi nevoia să le-o prezinte. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, instalându-se pe o 
canapea capitonată cu piele roșie. 

Cei doi polițiști se văzură nevoiţi să se mulțumească cu niște 
fotolii Egg. 

— Aţi auzit, poate, despre uciderea dansatoarei Nina Vice? 

— Bineînţeles, răspunse Veranne, așezându-se picior peste 
picior și alungând cu un gest dezinvolt un fulg de praf de pe 
pantaloni. Știu localul acela. 

Relaxare totală. Veranne se simţea perfect în elementul său, 
ca și cum le-ar fi acordat o simplă audienţă. 

— N-am transmis fotografiile cadavrului către presă. Victima 
era legată de o manieră mai aparte, cu ajutorul lenjeriei proprii. 

Barbie scotea deja teancul de imagini de la faţa locului. Le 
înșiră pe masa scundă ca pe-un set de cărţi de joc. 

Veranne se aplecă peste măsuţă și studie fotografiile fără să 
clipească. Nici măcar un cuvânt despre rănile de la față. Nimic 
care să trădeze fie și un dram de emoție. Lui Corso i-ar fi plăcut 
să-l vadă la treabă, cu funia lui și cu biciul plesnind pielea 
femeilor goale legate fedeleș. 

În sfârșit, Veranne își schimbă poziţia și luă la rând fiecare 
fotografie, privindu-le cu atenţie. 

— Vă spun ceva legăturile din poze? 

Veranne se strâmbă, afișând o expresie lubrică, accentuată 
de grosimea buzelor sale. Japoneza, ghemuită în continuare în 
fotoliul ei, părea să fie cu totul absorbită de joaca pe telefon, ale 
cărui bâăzâituri răsunau enervant în încăpere. 

— Ar putea fi una dintre cele mai periculoase poziţii din 
shibari. ushiro takatekote shibari turi. 

— În ce constă poziţia asta? 


VP - 42 


— Membrele partenerei sunt legate la spate, iar ea este apoi 
suspendată. Există și o variantă în care încheieturile mâinilor 
sunt legate de glezne, ca în fotografiile pe care mi le-aţi arătat. 
Bineînţeles, asigurarea este esenţială, căci altfel există riscul ca 
încheieturile membrelor să cedeze, sub greutatea corpului. 

— O să vă rog să priviţi atent nodurile. Ce ne puteți spune 
despre ele? 

— Sunt musubime, aşa-numitele „noduri închise”, destul de 
rare în lumea shibari. Sunt prea periculoase. 

— Scuze, dar nu înţeleg. 

— Un nod închis e dificil de desfăcut. Cu cât se agită mai mult 
subiectul, cu atât se strânge mai tare nodul. Dimpotrivă, un nod 
deschis se dezleagă ușor, trăgând de una dintre extremităţile 
funiei. 

— Există vreo disciplină în care să se folosească nodurile 
închise? 

Veranne ridică din umeri. 

— Aș spune că ar putea fi vorba de o tehnică mai veche, 
hojojutsu, apărută în secolul al XV-lea în Japonia. In epoca 
respectivă, legarea unui prizonier era o adevărată modalitate de 
expresie. Fiecărei crime îi corespundea o metodă specifică. 
Văzând un condamnat, puteai să-i ghicești fapta din felul în care 
fusese legat. Era o artă marţială practicată de samurai și de 
oamenii legii. Se numea zainin shibari, adică „shibari pentru cei 
vinovati”. 

Corso o observa cu coada ochiului pe Barbie, care asculta 
fermecată. Expresia admirativă de pe chipul ei îl scotea din 
sărite, mai ales că deviaseră cam mult de la subiect. 

— Mai târziu, continuă Veranne, în epoca Edo, aceste tehnici 
au început să fie utilizate pentru a provoca plăcere. Folosirea 
funiei a devenit o disciplină pur estetică numită wasa, la fel ca 
arta servirii ceaiului sau caligrafia. În secolul al XVII-lea existau 
mai bine de o sută cincizeci de școli diferite în acest domeniu... 

Corso îi întrerupse prelegerea: 

— După părerea dumneavoastră, criminalul stăpânește fie și 
rudimente ale acestor tehnici? 

— În ziua de azi există o mulţime de tutoriale pe internet 
despre cum să-ți legi partenera. 

Polițistul avu o idee. 


VP - 43 


— Spuneaţi că fiecărei modalităţi de legare conform tehnicilor 
străvechi îi corespundea o anumită crimă. Ar putea, oare, 
legăturile victimei să facă aluzie la o greșeală, un act reprobabil 
comis de aceasta? 

— Din câte știu eu, nu pare a fi cazul. Ar trebui, însă, să 
consult bibliografia istorică pentru a vă da un răspuns exact. Ce 
pot să vă spun este că, dacă ar fi vorba de un nod cu 
semnificaţie, ar fi vorba de o crimă capitală. In oricare dintre 
școlile de shibari, legarea la spate a mâinilor cu atașarea 
acestora de glezne este una dintre cele mai dureroase tehnici. 
Chiar și în prezent, o mulțime de accidente au loc atunci când 
fanteziile de acest gen nu sunt bine stăpânite și... 

Veranne se opri brusc. Un detaliu de pe una dintre fotografii îi 
atrăsese atenţia. O luă în mână și își scoase grăbit ochelarii din 
buzunarul de la piept. 

— N-am fost îndeajuns de atent, se scuză el, punându-și 
ochelarii. Avem aici un nod în formă de opt... 

— Puteţi să-mi explicaţi? 

Veranne dădu capul pe spate, ca un bâtlan, apoi își scoase 
ochelarii cu un gest atent studiat. 

— Nodul la care mă refer are forma unui opt culcat... 

Avea încă în mână fotografia și indică detaliul cu rama 
ochelarilor. 

— Însă, dacă priviţi mai cu atenţie, veţi vedea că a mai fost 
schiţat un opt, un nod deschis de astă dată... 

Îi întinse fotografia lui Corso care observă că, într-adevăr, în 
prelungirea nodului de la încheietura mâinii exista un altul, 
început și, din cine știe ce motive, neterminat. 

— Ce-ar putea să însemne asta? 

— Putem face orice fel de presupuneri. Însă toată lumea știe 
că un opt culcat e simbolul infinitului. Or, aici, cel de-al doilea 
opt pare a indica începutul unei suite. Fără să risc o interpretare 
prea fantezistă, aș zice că ucigașul vrea să transmită două 
lucruri: pe de o parte, că seria crimelor abia a început și, în al 
doilea rând, că nimeni nu va fi în stare să-l oprească. 

Și uite-așa se nasc știrile de senzație..., gândi Corso și fu cât 
pe ce să-l citeze pe Buzz Lightyear, personajul din desenul 
animat Toy Story pe care-l urmărise împreună cu Thaddee: 
„Până la infinit și dincolo de el...” 


VP - 44 


— Femeia asta vă este cunoscută? întrebă el, arătându-i o 
fotografie cu Nina Vice pe ecranul telefonului. 

— E victima, nu-i așa? Am văzut-o în fotografiile pe care mi le- 
aţi arătat. 

— Dar altundeva n-aţi întâlnit-o? În vreun club SM sau la 
vreun atelier de shibari? 

— Nu. 

Corso își puse mobilul în buzunar. 

— Aţi putea să ne daţi o listă a cluburilor din Paris unde se 
practică această... disciplină? 

— Bineînţeles. Nu-s foarte multe. 

— Vă mulţumesc, spuse Corso și se ridică, urmat imediat de 
Barbie. _ 

Mathieu Veranne se ridică la rândul său. În colţul ei, japoneza 
nici nu se clinti. Corso intui că între gazdă și ea exista o legătură 
ascunsă, mai importantă decât tot ceea ce se rostise cu voce 
tare. 

Polițistul încercă să încheie discuția pe un ton mai amical: 

— Prietena dumneavoastră nu-mi pare prea veselă, spuse, 
aruncând o privire spre nimfeta Otaku. 

— Nu este prietena mea. 

— AŞ spune că e cam supărată pe dumneavoastră. Aţi strâns 
prea tare nodurile, cumva? 

Confruntat cu vulgaritatea remarcii polițistului, Veranne zâmbi 
condescendent. Gura i se lărgi într-un zâmbet, dar privirea îi 
rămase la fel de rece. Avea ochii îngheţțaţi ai unui călău. 

— E îmbufnată fiindcă am biciuit-o ceva mai tare aseară. 

— Au! făcu Corso, lăsându-se în voia umorului ordinar. 

Zâmbetul lui Veranne deveni disprețuitor: Marchizul de Sade 
față în faţă cu gardienii de la Bastilia. 

— O doare, dar la urma urmei asta și așteaptă de la mine. 

Veranne îl lua de prost, iar Corso încuviință, de parcă ar fi fost 
de acord să-și asume acest rol. 

leșiră din clădire. Corso se opri lângă sculptura din rășină 
neagră. Era aproape ora 13, soarele era sus pe cer, dar căldura 
era absolut suportabilă. Această vară care alunga cu blândețe 
umbra cartierelor elegante îl umplea de o stranie melancolie. 

— Îmi pare rău, rosti Barbie. Credeam că întâlnirea asta va fi 
mai productivă. 


VP - 45 


— Nu m-am așteptat la niciun fel de miracole. Dar vom 
verifica totuși și cluburile de shibari, ca să fim siguri. 

— Ne întoarcem la secție? 

— Tu te întorci. Cheamă-ţi un Uber. 

— Dar tu? 

— Am o întâlnire, răspunse Corso, sec. O chestie personală. 


10. 


Cabinetul de avocatură al Karinei Janaud își avea sediul într- 
un vast apartament din arondismentul VIII, pe strada Saint- 
Philippe-du-Roule. Corso se simţea mereu nelalocul său aici: cu 
barba sa nerasă de trei zile, cu coama în dezordine și sacoul 
cam jerpelit, înfățișarea sa nu se prea potrivea cu designul sălii 
de așteptare. 

Trecuseră deja zece minute de când se afla acolo, dar acest 
lucru nu-l deranja prea tare. Avea astfel răgazul necesar să 
mediteze la traseul sinuos pe care îl parcursese până să ajungă 
aici, așezat într-un fotoliu roșu cu forme de protozoar. 

Corso avusese dintotdeauna o problemă cu femeile în general 
și cu sexul în mod special. Opt ani de ședințe la psihiatru nu-i 
fuseseră de-ajuns să descopere o cauză concretă a problemelor 
sale, dar avea propria teorie privind cauzele acestora. Hazardul 
repartizărilor de la Asistenţa Socială făcuse ca el să ajungă în 
plasament la familii catolice practicante, în care femeile nu se 
omorau după ideea de sex, iar bărbaţii și-o cam luau în mână. 
Nu avusese parte de o educaţie tiranică, de genul discursurilor 
puritane sau al predicilor isterice, dar mesajul transmis 
subliminal fusese cât se poate de limpede. Atunci când micul 
Corso simţise primii fiori ai trezirii sexualităţii, făcuse tot ce-i 
stătea în putință pentru a-și înfrâna aceste simțăminte. 
Zadarnic, desigur. 

Ca urmare - conform propriei teorii - Corso ajunsese, 
inconștient, să urască ceea ce-și dorea: însăși femeia. Începuse 
să se simtă atras, în universul imaginației sale, de tot ceea ce 
presupunea să umilească fetele și să le facă rău. Benzi desenate 
erotice, filme de groază, povestiri gotice - toate acestea ÎI 
excitau peste măsură. 


VP - 46 


Desigur, ura se petrecea doar la nivel de fantasme și nu-i 
pusese niciun fel de probleme în viaţa reală. N-ar fi îndrăznit 
niciodată să le mărturisească amicilor săi că poveștile lor despre 
partide de sex prin pivnițe sau amorurile timide de liceeni îl 
lăsau rece. Incetul cu încetul, o falie profundă îi despărțise 
mintea în două: nu putea să le dorească pe femeile care-i 
plăceau, dar era atras sexual de cele pe care le dispreţuia. 

Adevărul era, însă, ceva mai complicat. lubea cast un ideal de 
femeie, dar îl excita ideea de a o vedea profanată. Visa la o 
femeie pură, eterică, inocentă, pe care să o despoaie, să o 
violeze, să o umilească. O femeie pe care să o corupă cu ce 
avea mai rău în suflet. 

Apoi, viaţa avusese grijă să-l pună la încercare. Se apucase de 
droguri. Dealer și mentor îi era Mama. Îl sechestrase. Pentru 
câteva grame de heroină, Mama îl transformase în sclavul său 
sexual. Avea să revină la viaţă abia după ce Catherine Bompart, 
Zâna lui, îl descoperise plin de sânge într-o pivniţă, având la 
picioare cadavrul lui Mama. Catherine Bompart îl trimisese 
înapoi la liceu, apoi la școala de poliţie și, în tot acest timp, la 
ședințele Dependenţilor Anonimi. 

Cu timpul, revenise pe calea sexualităţii sale fragile, 
desfășurată doar în vise. Fecioare mușcate de vampiri, tinere 
femei violate de cowboy, adolescente urmărite de ucigași în 
serie... Nu era nici urmă de răutate în fanteziile sale, totul se 
petrecea numai în imaginaţia lui. 

Până când apăru Emiliya. 

Fusese bătută de soțul ei și venise să depună plângere la 
Comisariatul central din arondismentul XIV, la secţia unde 
Corso, în vârstă de 27 de ani, era pe cale să își încheie 
stagiatura. Fusese vrăjit pe dată de dulceața chipului ei, de 
înfățișarea sa de învățătoare amish, fără să-și dea seama că 
avea în faţă încarnarea fantasmei sale, îngerul siluit. 

Făcuse cercetări temeinice pentru a găsi cel mai bun unghi de 
atac asupra frumoasei. Nu găsise niciun punct slab. De origine 
bulgară, Emiliya învățase franceza în orașul său natal, Sliven, și 
se perfecționase în asemenea măsură încât reușise să fie 
admisă la Facultatea de Științe Politice de la Paris. Absolvise și 
lucrase în diferite cabinete ministeriale. Drumul Emilyiei și al lui 
Corso nu ar fi trebuit, în mod normal, să se intersecteze: ea 
evolua în sferele înalte, el era un simplu poliţist de cartier. 


VP - 47 


Nu-i mai rămăsese să facă decât unicul lucru la care se 
pricepea: să-și facă meseria de poliţist, pândind nopţi întregi pe 
Avenue Dunois din Cachan, în faţa casei Emilyiei. Era trist, dar 
aștepta - spera chiar - ca violenţa soțului ei să se manifeste din 
nou, pentru ca el să poată interveni și să o salveze, ca un erou. 

Trecură săptămâni. Corso începea să se întrebe dacă nu 
cumva soțul cel brutal se căise de-adevaăratelea. In ziua de Sf. 
Valentin, răbdarea lui Corso dădu însă roade. Se auziră strigăte, 
lovituri, uși trântite. Apoi soțul ieși val-vârtej din casă, se urcă în 
mașină și dispăru în noapte. Corso sună imediat la ușă. Niciun 
răspuns. Sfărâmă dintr-o lovitură închizătoarea și intră. O găsi 
pe Emiliya atârnată de bara pentru tracţiuni pe care soțul ei o 
instalase în cadrul ușii de la baie. Era goală, iar corpul ei trăda 
semnele unei bătăi cumplite, cu vânătăi și urme însângerate. 

Urgenţă. Reanimare. Convalescenţă. Corso îl băgase la zdup 
pe artist și făcuse dosarul ca la carte, având grijă ca individul să 
nu beneficieze de nicio urmă de clemență din partea 
judecătorului. Ticălosul fusese repartizat în cel mai dat dracului 
sector al închisorii Fleury, iar Corso se asigurase ca tovarășii săi 
de celulă să afle pentru ce ajunsese la pârnaie. Il aștepta un 
viitor sumbru, cu bătăi din plin. Avea să îi fie o lecţie pentru 
întreaga viaţă. 

În același timp, Corso o vizita în mod regulat pe Emiliya la 
spital, cu flori în mână, și se ocupa de actele necesare divorțului 
ei. Ea se recuperase de pe urma rănilor și îi acceptase 
avansurile. Cu atenţii, cu o curte asiduă de modă veche, reușise 
s-o îmblânzească... din punct de vedere fizic. 

Avusese astfel ocazia să descopere cât de puternică era 
bulgăroaica. Rămânând aceeași, o apariţie feerică, ea îl 
introdusese treptat într-o lume în care, pentru prima oară, avea 
prilejul să-și descătușeze dorinţele cele mai întunecate și mai 
violente. Ea îi îngăduia să o profaneze, să o umilească, să o 
murdărească, fără ca vreunul dintre ei să iasă întinat după astfel 
de circuri nocturne. Emiliya poseda un soi de ubicuitate: era în 
stare să fie femeia iubită, mai presus de orice bănuială, pentru a 
consimţi apoi la cele mai înjositoare jocuri sexuale pe care însă, 
în același timp, dădea impresia că le respingea. De aici, întreaga 
plăcere. 

Corso era în al nouălea cer. Găsise partenera sexuală la care 
nici nu îndrăznise să viseze, cea care putea să joace în egală 


VP - 48 


măsură rolul de târfă și de mamă, dar mai ales de mamă 
obligată să facă pe târfa. Ea era cea care avea să-l dezbare de 
rușine, de frustrări, de remușcări. 

Se înșela amarnic. Credea că el se folosește de Emiliya, dar în 
realitate el era cel manipulat. Bulgăroaica se juca cu nevrozele 
lui, cu temerile lui, cu păcatele lui, extrăgând din chinurile lui 
Corso propria plăcere. 

Și își dorea chiar mai mult de-atât. 

Ceea ce el considerase culmea perversiunii nu fusese pentru 
ea decât un aperitiv. Abia după aceea își dăduse Corso seama 
cât era, de fapt, de periculoasă această femeie. Și tot acum 
conștientizase care era adevărul despre viața ei conjugală 
dinainte. Soţul violent, ticălosul căruia Corso făcuse tot ce-i 
stătea în puteri pentru a-i ruina viața chiar și după ieșirea din 
pușcărie - un consilier de probaţiune avertizat cu cine avea dea 
face, o continuă zădărnicire a încercărilor individului de a-și găsi 
o slujbă, ameninţări neîncetate - nu era, el însuși, decât o 
victimă. Un soţ aflat la ordinele soţiei sale, care fusese obligat 
să-i satisfacă bulgăroaicei poftele bolnăvicioase. Căci ea era cea 
care se cerea bătută, arsă cu ţigara, spânzurată... Ea era cea 
care conducea acest dans al morții. 

Însă, în acel moment fatidic al adevărului, Corso și Emiliya 
erau deja căsătoriţi, iar ea era însărcinată. Bulversat, lui Corso 
nu îi venea să creadă că josnicele experimente sexuale la care 
se dedaseră aveau să ducă la nașterea unui copil. Când fusese 
oare conceput acesta? Oare atunci când ea îi ceruse să o 
penetreze în timp ce era întinsă pe un covor de cioburi? Sau 
atunci când trebuise să o posede în timp ce o lovea? 

Încercase să se autoconvingă că sarcina avea să o calmeze. O 
nouă greșeală. Poate din cauza hormonilor, poate din alte 
motive, Emiliya devenise și mai vicioasă. Atunci când o 
surprinsese înfigându-și ace în burtă, o închisese în camera ei. 
Reușise să-i obțină un concediu prenatal pe motive de boală - 
nimic mai adevărat, soţia sa chiar era bolnavă! - și începuse să 
meargă zilnic la biserică să se roage. Ingrozit și dezgustat, se 
temea că fiul lor avea să fie marcat de un soi de blestem 
predestinat, acela de a avea doi nebuni perverși drept părinţi. 

Nașterea lui Thaddee îl liniștise: bebelușul era o personificare 
a inocenţei, o pagină albă care se cerea scrisă. Îi revenea lui 
Corso sarcina să-i dea o educaţie cât mai echilibrată și să-i 


VP - 49 


ascundă firea monstruoasă a mamei sale. Își jură că avea să 
rămână alături de Emiliya, ţinând-o în frâu, până când fiul lor 
avea să ajungă la majorat. 

Astfel au trecut anii. Corso era trist, mariajul său era un eșec, 
dar măcar băiatul era fericit. Sacrificiul pe care îl făcea nu era 
greu de îndurat pentru Corso. Da, era nefericit, dar își asumase 
propriile păcate și, cu fiecare zi care trecea, își câștiga accesul 
în Paradis, asistând la trezirea lui Thaddee. Dar acest simulacru 
de viaţă conjugală sfârși prin a o plictisi pe Emiliya. Într-o seară, 
revenind de la slujbă, descoperi că apartamentul fusese golit de 
tot mobilierul. Bulgăroaica se mutase și luase cu ea tot, inclusiv 
copilul. 

Poliţia îl arestă aproape imediat pe Corso, ca urmare a unei 
plângeri depuse de către Emiliya, pentru lovire. De-abia reușise 
să scape, cu mare greutate, din această încurcătură, când în 
cutia poștală sosise cererea de divorţ. Se lansase atunci în 
bătălia disperată, dinainte pierdută, pentru a obţine custodia 
fiului său. 

— Domnule Corso? 

Avocata Karine Janaud se afla în fața lui, înveșmântată într-o 
splendidă rochie albastră. Afișa un zâmbet strălucitor, mai 
îngheţat însă decât apa de la Poli. Din nou, Corso fu izbit de 
asemănarea ei cu Emiliya. Avea același gen de frumusețe 
arogantă, aceeași alură de mironosiţă pe care o bănuiești că, în 
realitate, e o fiară în pat. _ 

Se ridică și o salută printr-o înclinare a capului. In timp ce-și 
lua geanta de pe fotoliu, observă că haina îi era pătată cu sânge 
uscat, în urma măcelului din noaptea precedentă. Cu un gest 
reflex, se apucă să frece cu unghia urmele de sânge, apoi cu 
cotul, pentru a desăvârși procesul de curăţare, fără să-și lase 
geanta de la subsuoară. A 

Avocata îl privea consternată, cu brațele încrucișate. In ochii 
ei, Corso citi harta drumului lung și imposibil pe care îl avea de 
parcurs pentru a convinge un judecător că era tatăl ideal. 

O adevărată Golgotă. 


VP - 50 


11. 


— V-am mai spus, dosarul dumneavoastră nu stă în picioare. 

Chiar așa? Corso o alesese pe Karine Janaud să-l reprezinte în 
procesul de divorț după ce unul dintre colegii de la Secţia 36 își 
pierduse absolut tot ce avea într-un proces similar, în care 
avocata o reprezentase pe soţia acestuia. Cea mai ticăloasă 
târfă de pe Pământ, o descrisese polițistul. Exact genul de 
avocat de care avea nevoie Corso. 

— Aţi apucat să citiți concluziile lor? îl întrebă avocata, acum 
instalată de partea cealaltă a unui birou din lemn masiv de 
stejar, cu tăblia îmbrăcată în piele verde. 

— Bineînţeles, răspunse el, deschizându-și geanta. Am 
adnotat fiecare paragraf și... 

— Pe fond, ce părere aveţi? 

— E o țesătură de minciuni sfruntate. 

— Puteţi demonstra acest lucru? 

— Bineînţeles, eu... 

— Aveţi cu ce să o compromitetți, la rândul dumneavoastră? 

Corso ezită. Biroul avocatei era decorat altfel decât sala de 
așteptare. Mobilier de epocă, din lemn lăcuit, de la începutul 
secolului trecut, pe care te-ai fi așteptat să-l vezi mai degrabă în 
biroul unui notar cu lornion. 

— Aveţi elemente care să ateste că este o mamă rea? 

— E cea mai rea cu putinţă, dar nu intenţionez să folosesc 
respectivele informații. 

— De ce nu? 

— N-am de gând ca fiul meu să treacă prin așa ceva. 

— E prea mic pentru a asista la dezbateri, nu va avea de unde 
să știe ce s-a discutat. 

— Mama lui îi va arăta procesul-verbal al ședinței de judecată 
de îndată ce va atinge vârsta la care ar putea înţelege. Poate 
chiar mai devreme. Resping categoric ideea de a-i transmite lui 
Thaddee o imagine urâtă despre mama sa. Și nu vreau nici ca 
ea să rămână convinsă că m-am înverșunat împotriva ei. 

— În cazul acesta, nici nu mai are rost să continuăm. 

— Așa vă faceţi meseria? Porniţi din start cu ideea că veți 
pierde? 


VP -51 


Karine Janaud se apropie de fereastră și o deschise. Se așeză 
apoi și își aprinse o ţigară, în tăcere. Era frumoasă, dezirabilă și 
îl privea cu dispreț. 

— E cazul, oare, să vă reamintesc în ce situaţie vă aflați? 
reluă ea. Soţia dumneavoastră a fugit, împreună cu băiatul, 
pretextând că aţi fost violent și depunând o reclamaţie în acest 
sens, în ianuarie 2016. Acum, când procesul de divorț a început, 
dumneavoastră  solicitaţi custodia completă a fiului 
dumneavoastră în vârstă de 9 ani. Ei bine, nu aveți nicio șansă 
să o obţineţi. 

— Plângerea depusă de ea a fost o minciună. La fel de bine 
am putea schimba punctul de vedere și să spunem că ea a fost 
cea care a părăsit domiciliul conjugal... 

— Nu are nicio importanţă, îi replică avocata, expirând un 
rotocol de fum. Problema principală e că dumneavoastră sunteţi 
tatăl. Chiar și pentru a obține custodia comună, am avea de dus 
o bătălie fără prea mulţi sorţi de izbândă. 

— Din câte mi s-a spus, în ultima vreme instanţele au început 
să aibă o atitudine mai favorabilă faţă de taţi. 

— Fals. Câtă vreme avem de-a face cu un copil mic, 
majoritatea magistraţilor vor fi de părere că el trebuie să 
rămână în preajma mamei sale. Chiar dacă ea lucrează, chiar 
dacă nu dispune de mai mult timp decât fostul ei soț pentru a se 
ocupa de copil. Ca s-o spunem pe șleau: nici măcar în cazul în 
care mama are defecte majore și dovedite, șansele tatălui nu 
cresc. O mamă va avea întotdeauna câștig de cauză în opoziţie 
cu tatăl. Se numește „legea pântecelui”. 

Corso se foi în fotoliu. Janaud nu făcea decât să rostească cu 
voce tare ceea ce subconștientul său îi șoptise de la bun 
început. De-afară se auzeau zgomotele unui șantier. 

— Și ce e de făcut în acest caz? 

— Ceea ce am spus: să o târâm în noroi. Să demonstrăm că 
este o mamă rea și că fiul dumneavoastră este pus în pericol 
dacă ar rămâne cu ea. 

— Nu. 

— În acest caz, vom pierde. 

— Am putea să demonstrăm că eu deţin toate calităţile 
necesare pentru a fi un tată bun, nu? 

— In acest gen de procese, deciziile nu se iau punând în 
balanţă calităţile și defectele, ci doar însumându-le pe cele din 


VP - 52 


urmă. De-a lungul întregului an, judecătorii văd defilând prin 
faţa lor o sumedenie de cupluri care se acuză reciproc de toate 
ororile posibile și se spurcă după cum le vine la gură. Dacă 
refuzaţi să vă pretați la așa ceva, magistratul va considera că, 
de astă dată, soţia este cea care spune adevărul, iar 
dumneavoastră nu aveţi argumente pentru a vă apăra. 

Se ridică, aruncă ţigara pe fereastră cu un bobârnac și apoi o 
închise. 

— Să vedem cum am putea să vă construim apărarea, 
continuă ea, reluându-și locul în spatele biroului. Doamna Corso 
afirmă că aţi înșelat-o în repetate rânduri... 

— Minte. 

— Puteți să dovediţi acest lucru? 

— Ea e cea care trebuie să dovedească asta și nu are cum. 
Mă acuză fără nicio bază reală. E prea ușor... 

Avocata zâmbi, iar buzele ei de un roșu strălucitor se 
deschiseră puţin de tot. 

— Am senzaţia că nu vă cunoașteţi soția, domnule Corso. 

— O cunosc mai bine decât oricine altcineva. 

— Vorbesc de ceea ce se vede din exterior. Emiliya Corso are 
un parcurs profesional exemplar. Și-a luat diplomele într-o limbă 
care nu-i a ei. După obținerea cetățeniei, a obținut un post la 
Ministerul Agriculturii, apoi la cel al Afacerilor Sociale. In prezent 
este numărul doi la Secretariatul de Stat de pe lângă ministrul 
Educaţiei. Fără îndoială, ascensiunea sa profesională va 
continua. 

— Şi ce legătură are asta? 

— În același timp, dumneavoastră sunteţi doar un simplu 
ofițer de poliţie. 

— Sunt unul dintre cei mai buni polițiști de la Secţia 36! 

Karine Janaud își așeză mâinile pe suprafaţa verde-închis a 
biroului. Unghiile ei, atent îngrijite, păreau carapacele unor 
crustacee însângerate. Când mai avea femeia asta timp să se 
aranjeze așa? Avea oare copii? Un soţ? Dacă vreodată avea să 
divorțeze, cine urma să-i facă oare praf iluziile? 

— Nimeni nu vă pune la îndoială calităţile profesionale, 
Stephane, rosti avocata pe un ton mai blând. Dar trebuie să 
luăm în calcul parcursul dumneavoastră care, să recunoaștem, 
nu vă va fi favorabil în această situaţie. 

— la te uită... Cum așa? 


VP - 53 


— Aţi petrecut mai mulţi ani la diverse comisariate, apoi aţi 
fost transferat la Brigada de Cercetare și Intervenţie, apoi la 
Moravuri, de acolo la Antidrog, iar asta înseamnă că vă petreceţi 
bună parte a timpului în compania unor infractori, a unor 
traficanţi, a unor perverși. 

— Nu în compania lor, ci luptând împotriva lor. 

— E exact același lucru. Evoluaţi într-un univers toxic. lar 
acum, de când sunteți la Omoruri, e și mai rău. Aveţi de-a face, 
zi de zi, cu asasini. 

Corso se înfundă în fotoliu ca un elev neastâmpărat care 
refuză să stea de vorbă cu profesorul. Fraza din urmă îi confirma 
ceea ce gândise dintotdeauna: că polițiștii sunt un soi de 
vidanjori ai societăţii, angajaţi să-i golească haznalele și să 
asigure liniștea oamenilor cinstiţi. O sarcină nobilă care îi 
transforma însă, la rândul lor, în nişte paria. În mintea tuturor, 
polițiștii și criminalii făceau parte dintr-un soi de frăţie secretă, o 
familie aparte. 

— V-aţi propus să mă bălăcăriți? 

— Incerc să mă pun în locul judecătorului. E normal să 
studieze în amănunt cine sunteți și ce faceţi. 

— Îmi fac datoria de tată în cea mai mare măsură... 

— Din câte spune doamna Corso, nu sunteţi niciodată acasă, 
aveți un program de-a dreptul imposibil. 

— Fals. Vin acasă în fiecare seară să-l văd pe Thaddee și să 
iau cina împreună cu el. 

Avocata râse, aproape tandru. 

— Nimeni nu o să creadă una ca asta. Răufăcătorii pe care-i 
urmăriţi nu lucrează după un program fix. 

— La Brigada Omoruri am un program îndeajuns de regulat. 
Nu mai particip la acţiuni de supraveghere sau flagranturi. 

— Doamna Corso spune că v-aţi apucat de băut. 

— Câte un pahar când și când, nu exagerez niciodată. 

— De asemenea, pretinde că vă drogați. 

Corso tresări: avea în urmă un trecut de dependenţă, 
uciderea lui Mama, ședințele de la Dependenţii Anonimi... 

— Fals. 

— Chiar așa? izbucni avocata. Nici măcar câte-o liniuță de 
cocaină pe ici, pe colo? 


VP - 54 


— Am lucrat la Antidrog. Atunci când îţi petreci nopţi întregi la 
pândă pentru a prinde niște traficanţi, ai nevoie uneori de ceva 
care să te remonteze. Dar am terminat cu asta. 

Janaud întoarse pagina și Corso putu să vadă că și ea 
subliniase anumite paragrafe. 

— Soţia dumneavoastră mai spune aici că sunteți înarmat și 
periculos. 

— Sunt înarmat prin natura meseriei mele, pentru a proteja 
oamenii nevinovați. 

— Aţi ucis de cinci ori. Avocata soţiei și-a procurat procesele- 
verbale ale faptelor dumneavoastră de arme. Acestea sunt 
piesele 33, 34, 35, 47 și 63 din dosar. Trebuie să recunosc, 
femeia și-a făcut treaba foarte bine. 

Am ucis de șapte ori, puicuțo. Corso îl revăzu în minte pe 
individul din parcarea subterană, prăvălindu-se secerat de 
gloanţele sale, în portbagajul mașinii. Apoi craniul celui de-al 
doilea, explodând și împrăștiindu-i creierii pe peretele din spate, 
cu fumul exploziei ieșindu-i dintre buze. 

— Dacă am ucis, a fost doar în exerciţiul funcţiunii, replică el. 
N-am avut de ales, era care pe care. Și a fost vorba, în fiecare 
caz, de ucigași de cea mai joasă speță. 

— Soţia dumneavoastră vă reproșează, de asemenea, că 
sunteți un om violent. 

— O altă minciună. N-aș ridica mâna asupra nimănui. 

— Avocata ei a anexat la dosar plângerile depuse de suspecți 
pe care i-aţi anchetat... 

— A scormonit în rahat! La naiba, aveţi idee cu ce fel de 
indivizi am de-a face în fiecare zi? Chiar credeţi că e de-ajuns să 
le vorbești pe un ton blajin pentru ca ei să se așeze frumos la 
masă și să mărturisească? În stradă e război. Violenţa mea e 
strict de utilitate publică, în viața privată sunt cât se poate de 
inofensiv. 

Avocata își notă ceva și reluă: 

— Avem, totuși, această plângere, depusă în 4 ianuarie 
2016... Anexa 57 la concluzii. Emiliya Corso a fost supusă unui 
examen medical a doua zi. Concluziile medicului spun că... 

Corso o întrerupse cu un gest al mâinii. Inchise ochii o clipă și 
revăzu în gând acea seară fatidică în care o surprinsese în 
flagrant și realizase până unde putea să meargă nebunia ei, 
chiar în timp ce Thaddee dormea în camera de alături. In clipa 


VP -55 


aceea nu voise să o lovească, ci doar să o împiedice să se 
mutileze grav. 

— Și-a făcut singură acele urme. 

— Așadar susţineţi că s-a automutilat? 

— Nu, nu în sensul obișnuit. Ea... 

— Vă ascult. 

— Nu, mai bine s-o lăsăm baltă. 

Corso se aplecă spre birou și auzi încheieturile fotoliului 
pârâind sub greutatea sa. Transpirase, simţea umezeala sudorii 
la rădăcina părului. 

— Nu vreau să mergem pe linia asta. Găsiţi-mi o altă soluţie, 
o altă cale pentru a avea o șansă de câștig. 

— Dacă nu doriţi să vă incriminaţi adversară, va trebui să 
scoateţi din pălărie un element care să vă pună într-o lumină 
bună, să arate că sunteţi mai mult decât un muritor de rând. 

— Aţi auzit despre dansatoarea ucisă? leri mi-a fost 
încredințat cazul respectiv. 

— Există vreo șansă să-l arestaţi pe ucigaș? 

Nici măcar cel mai mărunt indiciu, o întrevedere cu Bornek 
care-i năruise și ultimele speranţe, un ucigaș care se pierduse 
printre milioanele de locuitori din Île-de-France... 

— Am să-l găsesc. 

— Atunci s-ar putea să aveţi o șansă. Unui erou nu-i poate 
refuza nimeni nimic. 

Corso se ridică, gata de plecare, când avocata mai adăugă: 

— Faceţi rost de mărturii care să vă fie favorabile. Găsiţi-mi 
fotografii din vacanțe, din momentele pe care le-aţi petrecut cu 
fiul dumneavoastră. Vreau să fiți împreună în fiecare astfel de 
fotografie. 

— Ar putea să ne fie de folos? 

— Dacă reușiţi să-l arestaţi pe ucigaș, ne vor fi bune ca 
materiale ajutătoare. 


12. 


Ajuns în mașină, Corso formă numărul Emilyiei. Voia să afle la 
ce oră putea trece să-și ia fiul. Emiliya avea tot interesul să-i 
răspundă civilizat. 


VP - 56 


— Ce vrei? întrebă ea imediat ce-i recunoscu glasul. 

— Te-am sunat să ne organizăm pentru diseară. 

— Despre ce vorbești? 

Corso inspiră adânc, încercând să nu se enerveze. 

— La ce oră pot să vin să-l iau pe Thaddee? 

Ea izbucni în râs. Un râs pe potriva ei: potolit, înghețat, solitar. 
Un râs care semăna cu o glumă înțeleasă doar de ea. 

— Ești atât de dus cu pluta încât nu te-ai obosit nici măcar să 
te uiţi în calendar. 

— Nu te juca cu mine, șuieră el printre dinţi. Știi foarte bine că 
e weekendul meu. 

— E 1 iulie, vuz/lyuben. Începe vacanţa mare. Vacanţa mea. O 
să-l mai vezi pe Thaddee după 1 august. 

Cum putuse oare să uite așa ceva? De vină erau slujba, 
stresul și, mai ales, refuzul său de a trăi așa, la cheremul acestei 
dezaxate. Nu mai asculta, dar continua să audă vocea 
onctuoasă și ritmată a Emilyiei, ușor marcată de accentul est- 
european. 

— O să-l sun deseară. 

— Nu sunt sigură că o să îţi poată răspunde. Azi are ultima 
oră de pian, probabil o să fie foarte obosit. 

Corso simţi cum inima începe să-i bată în tâmple. 

— Ai merita să te... 

— Da, te ascult, cântă ea. Continuă, /yubimets... Spune-ne de 
ce ești în stare... 

Corso se stăpâni, conștient că ea înregistra convorbirea. 
Astfel de înregistrări ar fi fost calificate drept „probe ilicite”, dar 
însăși existența unor conversații în care el ameninţa cu violenţa 
sau profera insulte nu i-ar fi fost deloc favorabilă în instanţă. 

— Unde mergeţi? întrebă el, înghițindu-și amenințările. 

— Acordul nostru nu prevede obligativitatea informării tale 
asupra deplasărilor pe care le facem. 

Franceza ei avea o sonoritate prețioasă, desuetă. 

— Pleci în Bulgaria? Ca să ieși din ţară ai nevoie de acordul 
meu, nu uita că... 

— Ooooo, domnul mare poliţist va închide frontierele? râse ea 
din nou, pe un ton alintat. 

Corso își mușcă atât de tare buza de jos încât simţi pe limbă 
gustul metalic al sângelui. Se șterse cu dosul mânecii și îi 
porunci: 


VP - 57 


— Sună-mă când ajungeţi. 

Inchise fără să mai aștepte vreun răspuns, apoi demară în 
trombă. Ca întotdeauna când era furios, își înfipse piciorul în 
acceleraţie, porni sirena și nu se atinse de frâne până când 
ajunse la secție. 

De cum sosi la etajul trei, fu abordat de Barbie: 

— Putem discuta un minut? Cred că am găsit ceva. 

Corso o urmă, cu fălcile încleștate. Barbie împărțea un birou 
micut cu Ludovic. Deocamdată, colegul lor originar din Toulouse 
nu era prezent, dar încăperea era plină de role de hârtie 
imprimate. Când venea vorba de facturi și extrase de cont, 
Barbie prefera să lucreze pe stilul vechi, cu hârtia în faţă și 
markerul în mână. 

— Am studiat extrasele de cont ale Ninei din ultimii patru ani. 

— Se pot accesa date chiar atât de vechi? 

— Da, dacă știi pe cine să întrebi. 

— Și ce ai aflat? 

— Am comparat toate viramentele sau cecurile încasate cu 
declaraţiile ei privind orele lucrate, voiam să aflu dacă a mai 
lucrat și în vreun alt domeniu în afară de spectacole, cinema sau 
audiovizual. 

Barbie luă una dintre rolele de hârtie listate. Imprimase 
coloanele de cifre cu corp de literă redus cu 50% și pe față și pe 
verso, de dragul economiei de hârtie; era o ecologistă convinsă. 
Ca urmare, coloanele listate păreau ilizibile pentru oricine 
altcineva în afară de ea. 

— Am găsit cel puţin două firme care nu se încadrează în 
domeniile de care am pomenit. În februarie 2012, Nina a încasat 
2 200 de euro de la societatea Edoga. În mai 2013, o altă 
încasare de 3 000 de euro, venită din partea unei alte societăţi, 
Kompa. Ambele s-au închis la câteva luni după ce au angajat-o 
pe Nina. 

— Ce domeniu de activitate aveau? 

— Servicii de codare și criptare informatică. 

— Nina avea vreo competenţă în domeniile astea? 

— Nicidecum. Înainte să devină stripteuză și-a luat 
bacalaureatul în Gestiunea afacerilor. 

— Și-atunci ce naiba a prestat pentru ăștia? 


VP -58 


— N-am idee. Am doar dovada plăţii prin cont, dar nici urmă 
de vreo foaie de decont, de vreun contract sau măcar un număr 
de telefon. Am săpat un pic și-am găsit ceva interesant. 

Corso își trase un scaun și se așeză. Trebuia să urmărească 
atent și cu răbdare firul drumului parcurs de Barbie. 

— Am consultat diverse site-uri de referință și am descoperit 
că Edoga și Kompa aveau același text de prezentare. Exact 
același, până și greșelile de gramatică și ortografie sunt 
identice. 

— Ambele societăţi sunt controlate de aceiași indivizi, 
presupun? 

— Fără îndoială. Mai e ceva care m-a intrigat: din prezentări 
rezulta că ambele firme erau autorizate să producă programe 
codate, adică inclusiv filme... 

— Așadar, revenim la audiovizual... 

— M-am gândit că ar fi cât se poate de probabil ca tipii ăștia, 
în cazul în care ar pune o nouă afacere pe picioare, să 
folosească aceeași prezentare de doi bani. Am făcut o căutare 
inversă, pornind de la frazele prezentării și păstrând greșelile de 
ortografie. lar bazele de date mi-au oferit un răspuns - o 
societate cu răspundere limitată din 2015: OPA. 

— Au un site? 

— Nu, n-am găsit nimic pe net, absolut nimic în afara 
blestematului de text de prezentare. Am sunat însă niște 
prieteni geekși și am reușit să obţin niște informaţii. În realitate, 
nu avem de-a face cu niște prestatori de servicii. Singurele date 
pe care le codează sunt filmele făcute tot de ei. 

— Ce gen de filme? 

— Porno. Mai mult chiar, filme gonzo. 

Tendința cu pricina se dezvoltase în anii '90 și ulterior 
invadase piața, astfel încât în prezent era dominantă. Numele 
genului venea de la jurnalismul gonzo din anii '70, când 
reporterii se implicau total în subiectul anchetelor lor, devenind 
protagoniștii propriilor reportaje. 

In lumea pornografiei, ideea fusese preluată prin implicarea 
„regizorului”, care-și filma propriile aventuri amoroase, cu 
camera pe umăr și propriul penis pe post de superstar. Fără 
decoruri, fără scenariu, fără investiţii: doar un sex în prim-plan, 
care pătează lentila camerei. leftine, prost filmate, având drept 
eroină vecina de palier, genul gonzo sau wall-to-wall sau sexul 


VP - 59 


total, cum mai era numit, avusese succes datorită amestecului 
jegos de banalitate și perversităţi extreme. 

— Așadar, putem spune că Nina a făcut, măcar în două 
rânduri, filme gonzo? 

— AȘ putea să pun pariu că da. Și e posibil ca acesta să fie 
doar vârful aisbergului. 

O stripteuză care joacă în filme porno... Nimic ieșit din comun, 
la urma-urmei. Dar Bornek nu dăduse de urma acestui fir. 

— Amicii tăi au văzut filmele în cauză? 

— Nu. Dar știu de existenţa lor, tocmai datorită criptării de 
nivel înalt. 

— Prin urmare filmele sunt mai degrabă cunoscute datorită 
criptării lor complicate, nu a conţinutului? 

— Se poate spune că da. 

— De ce ar fi criptate niște filme care sunt accesibile printr-un 
simplu click, pe net? 

— Tocmai, că astea nu-s chiar atât de ușor accesibile. Ca să le 
vezi trebuie să te abonezi la un site anonim. Într-o lume în care 
totul e imediat accesibil, faptul că accesul e interzis nu face 
decât să sporească interesul pentru filmele în cauză. 

— Dar, după decriptare, filmele ar trebui să poată fi găsite 
online, nu? 

— Nu. Programul blochează copierea și împiedică orice 
transfer. Mai mult chiar, până și cel care a plătit pentru a avea 
acces la film pierde acest privilegiu. 

Într-adevăr, o asemenea sumă de precauţii era de natură să 
trezească oricui curiozitatea. 

— Și ce se știe despre filmele astea? 

— Se pare că e vorba de ceva foarte special. 

— legal? 

Barbie ridică din umeri. În domeniul pornografiei, legalitatea 
era un termen foarte vag și foarte elastic. Înaintea filmării unei 
producţii, actorii semnau un consimţământ care, de cele mai 
multe ori, împiedica orice fel de repercusiuni de ordin juridic. 

Poliţista deschise un dosar și extrase din el câteva pagini: 
imprimase aici înșiruirea de etichete copiate din meniul site-ului. 
Corso citi o serie de cuvinte-cheie care promiteau: „amputee” 
„dwarf”, „gloryhole”. Așadar, sex cu persoane cu membre 
amputate, sex cu pitici și o practică foarte specială, care 
presupunea existenţa unei găuri în perete, de preferinţă într-o 


VP - 60 


toaletă publică, în care un bărbat își vâra membrul, iar de 
cealaltă parte se afla o femeie care îl folosea fără să știe cine 
era cel de dincolo de peretele despărțitor. 

— Amicii mei mi-au spus, reluă Barbie, că în spatele firmelor 
acestora s-ar afla un soi de guru, un tip pe nume Akhtar Noor, 
care s-a făcut cunoscut în anii '90 când comercializa un 
lubrifiant foarte apreciat de homosexualii amatori de senzații 
tari. 

— Și individul ăsta a devenit apoi producător? 

— Ceva de genul ăsta. A început prin a lansa pe net filme cu 
„goo girls”. 

Un alt termen pentru cunoscători: „goo girls”, adică „fetele 
vâscoase”, capabile de performanţe sexuale acrobatice atât de 
complexe încât te întrebai din ce unghi fuseseră filmate. 

— Apoi a inventat un nou gen. El însuși îl numește „bio 
gonzo” sau „porno organic”. De când a descoperit însă 
hipercriptarea, trebuie să devii membru al clubului său pentru a- 
i vedea filmele. După părerea mea, de aici vin inițialele OP ale 
numelui firmei, de la „organic porn”. Cât despre A, ar putea fi 
pur și simplu iniţială numelui său, Akhtar. 

— Are cazier? 

— Nu. E de origine pakistaneză sau bengaleză, nu se știe 
foarte exact. Folosește uneori pseudonimele Sarfraz sau 
Bukhari. Nu e foarte limpede nici în ce calitate se află în Franţa. 
A înfiinţat toate firmele folosindu-se de diverși intermediari. În 
prezent conduce un soi de comunitate în care totul este permis 
în materie de sex. El însuși practică un amestec de gonzo și 
tantrism din care rezultă ceva dubios care are ca scop ultim, ca 
întotdeauna, sexul extrem. 

Era posibil ca Nina să nu fi fost o simplă actriţă în filmele de 
acest gen, ci să fi aderat ea însăși la aceste idei libertine. 
Asocierea dintre naturism și striptease se putea transforma, la o 
adică, într-o combinaţie de tantrism și gonzo. 

— Barbie, ești genială, concluzionă Corso, ridicându-se. Unde-l 
găsim pe păsăroiul nostru? 

— Are cartierul general pe strada Paradis, îţi trimit acum 
adresa. 

— Kebab îl fac! 


VP-61 


13. 


În timp ce parca maşina, Corso se jură în gând că nu urma să 
facă pe puritanul sau justiţiarul atunci când avea să se afle față 
în față cu pornograful. Încă nu știa ce anume putea să însemne 
acest „porno organic”, dar văzuse destule la viaţa lui. Pe când 
lucra la Brigada de Combatere a Proxenetismului, fosta Brigadă 
de Moravuri, avusese parte de destule: descinderi în locaţii de 
filmare a unor producţii în care jumătate din distribuţie era 
alcătuită din animale, mormane de DVD-uri pe care colegii săi le 
vizionau fără a le veni să creadă ce vedeau: doi bărbaţi care-și 
strângeau mâinile în vaginul unei femei, o actriță de filme porno 
care bătuse recordul la sex cu parteneri multipli, lăsându-se 
penetrată de mai bine de o mie de ori într-o singură zi, o altă 
„campioană” care era capabilă să suporte cu vitejie o triplă 
penetrare simultană anală... 

Alungă aceste amintiri, așa cum o alungase și pe Emiliya din 
existenţa sa. Emiliya, care bătea și ea recorduri, în cu totul alt 
gen. Își dorea doar calm, liniște și rațiune... 

Birourile OPA se aflau într-unul dintre acele imobile decrepite 
cu o curte interioară, unde în trecut funcţionaseră ateliere de 
fabricat cristale sau porțelanuri. Bineînțeles, la parter nu exista 
nicio indicație privind societatea care avea ca obiect de 
activitate criptarea, dar Barbie îi dăduse o localizare exactă: 
etajul doi, pe stânga. 

Corso se strecură în umbra casei scărilor, care adăpostea și 
un uriaș lift pentru transport de marfă. Urcă scările fără să 
aprindă lumina. Ajuns la etajul doi, sună scurt la ușa din stânga, 
fără să insiste: deocamdată era doar un vizitator oarecare. 
Trecu un minut și nu se auzi nicio mișcare. Sună din nou. Două 
minute. Aparent, nu era nimeni aici. Era ora 15. Poate că Akhtar 
era plecat pe undeva. Instinctul îi șopti lui Corso să mai aștepte 
puţin. 

În sfârșit, un bărbat cu pielea foarte închisă la culoare și cu 
părul lins își făcu apariţia în prag. Purta o tunică albă și un 
pantalon de pijama albastru. Era desculț, iar silueta i se decupa, 
ca o fantomă, pe fondul întunecat din interiorul holului de 
intrare. Era limpede, pe-aici se trăia cu obloanele închise. 

— Domnul Akhtar Noor? 


VP - 62 


Omul înclină din cap în mod repetat, în maniera indienilor. 
Corso îi arătă insigna. 

— Putem intra? 

Akhtar se dădu la o parte și-i făcu loc să intre. Corso avu 
ocazia să-l studieze mai îndeaproape: avea pielea șifonată, părul 
geluit dar nepieptănat: guru tocmai se trezise din somnul de 
după-amiază. 

Păși într-o încăpere largă, cufundată în umbră, decorată în stil 
oriental: covoare pe pardoseală și pe pereţi, mobilier fără 
picioare, făcut parcă anume pentru cei care voiau să trăiască cu 
fundul direct pe podea. Mirosea puternic a curry și mirodenii. 

— Doriţi un ceai? îl întrebă gazda, cu o voce piţigăiată. 

Își netezea părul cu un gest afectat. Corso se mulţumi să 
clatine din cap. Înaintă câţiva pași și reperă într-un colț mai 
multe computere, aliniate pe un birou. Era singura sursă de 
lumină, dar monitoarele nu înfățișau decât imagini neutre sau 
bruiate. Corso se răzgândi: guru nu dormea, ci fusese deranjat 
de la lucru. 

Înainte de a-i deschide, Akhtar se grăbise să cripteze tot ce se 
vedea pe ecrane. 

— Deranjez? întrebă polițistul. 

— Sunt în întârziere cu câteva montaje, râse indianul, 
împreunându-și mâinile în semn de scuză. Vă deranjează dacă 
vă rog să vă descălţaţi? 

Corso se prefăcu că nu aude. Se simțea din ce în ce mai iritat. 
Nu-și putea lua ochii de la ecranele criptate care răspândeau o 
lumină alburie. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi un ceai? Sau poate niște sandesh? 
Sunt niște prăjiturele bengaleze care... 

— Las-o moartă cu amabilităţile, Akhtar! rosti Corso, 
întorcându-se către indian. 

Corso renunţase la hotărârea de a-și păstra cumpătul. Pentru 
acest guru tantric, trezirea avea să fie destul de dură. 


14. 


— Arată-mi la ce lucrai. 
— Nu se poate, e confidenţial. 


VP - 63 


În penumbră, chipul negricios al lui Akhtar, scăldat în sudoare, 
părea să fie carapacea lucioasă a unui scarabeu. 

— Pentru un poliţist nimic nu este confidenţial, ar trebui să știi 
asta, rosti Corso și-l împinse, obligându-l să se așeze pe scaunul 
cu rotile aflat în faţa consolei de montaj. 

— Totul este criptat, nu se... 

— Vreau să văd imaginile de pe monitoare, Akhtar, insistă 
Corso, apăsându-și mâinile pe umerii lui. Nu trebuie să-ţi fie 
teamă, am văzut destule la viața mea. Doar dacă nu cumva e 
vorba de ceva ilegal... 

— Nicidecum! Firma mea... 

— Hai, dă-i drumul. 

Stând în picioare în spatele producătorului, Corso își scoase 
arma și introduse un cartuș pe ţeava revolverului Sig Sauer, pe 
care-l lipi de urechea lui Akhtar. 

— Începe cu primul ecran din stânga. Dacă faci și cea mai 
mică încercare să ștergi fișierele, am să trag, iar zgomotul o să 
îți spargă timpanul. 

Reacționând instinctiv la spusele poliţistului, indianul își 
retrase capul între umeri și se apucă să tasteze. Degetele-i 
tremurau. Puricii de pe ecran se risipiră, dezvăluind o imagine 
foarte clară, la rezoluţie înaltă. Pe ecran nu se vedea nicio faţă, 
ci doar două sexe masculine introduse în același sex feminin, în 
timp ce un pumn penetra anusul. Suprafaţa mică de piele dintre 
cele două orificii era întinsă, gata să plesnească. 

— Lucrăm în principal cu prim-planuri, șopti Akhtar. Cererea 
vine din partea unui public tot mai exigent, așa că trebuie să ne 
punem la treabă imaginaţia... 

Imaginaţia lui Akhtar avea niște particularităţi cu totul 
deosebite. Filmarea aducea mai degrabă cu înregistrarea unei 
operaţii chirurgicale. Toate organele erau atent epilate, niciun fir 
de păr nu se zărea în imaginile care se derulau pe ecran. 

Unghiul de filmare se modifică și Corso putu să constate că 
toți actorii din scenă aveau craniile rase. Parcă ar fi asistat la un 
spectacol de dans buto, în versiunea hard. 

Da, era o scenă de sex dur, filmată fără să ascundă nimic, dar 
nimic reprobabil. 

— Treci la al doilea ecran. 

— Nu văd de ce... 

— Dă-i drumul, Akhtar, nu-mi pune răbdarea la încercare. 


VP - 64 


O nouă imagine se ivi pe monitor. O scenă de throat gagging. 
O sufocare sexuală. Un bărbat deschise cu ambele mâini gura 
unei femei îngenuncheate în fața sa și scuipă în cavitatea 
deschisă. În clipa următoare, își înfipse brutal penisul erect în 
gura femeii și se apucă să dea frenetic din fund, cu violenţă. O 
scenă greu de suportat. Zgomotul surd al membrului care 
atingea fundul gâtului femeii. Horcăielile și sughiţurile acesteia. 
Lacrimi, salivă, vomă... 

— Totul e simulat, îndrăzni Akhtar să vorbească, tot mai 
agitat. 

— Actriţa asta e a naibii de credibilă. 

Femeia încercă să urle, dar mădularul o sufoca, așa încât abia 
icni. 

Atroce, dar nu ilegal. 

— E ceea ce ne cere piaţa, se justifică indianul. Noi nu facem 
decât să răspundem cererii publicului... 

— Să vedem al treilea monitor, Akhtar. 

Producătorul se aplecă febril asupra tastelor. Corso putea să 
vadă cum un firicel de sudoare i se scurgea pe ceafă. Sau poate 
era gelul de păr care se topea pe suprafaţa craniului său 
înfierbântat? 

Degetele încleștate pe un box american din metal izbeau cu 
toată puterea faţa unei femei legată de două grinzi fixate în 
forma unei cruci a Sfântului Andrei. Inelele de oţel sfâșiau 
carnea, jupuiau mușchii, sfărâmau osatura feţei. Fata era 
inconștientă, nu mai reacționa deloc la directele care-i făceau 
praf faţa. 

— la te uită, Akhtar..., rosti cu greu Corso, care simţi că i se 
uscase gura. Ceea ce văd îţi va aduce o frumoasă arestare, 
după toate regulile în vigoare. 

Indianul sări pe neașteptate din fotoliu și se întoarse, 
înfruntându-l. 

— Cine ești dumneata, de fapt? Și ce vrei de la mine? 

Nu mai graseia, iar accentul îi dispăruse ca prin farmec. 

— Îmi cunosc drepturile. Conform articolului 1 din legea din 
21 iunie 2004, „comunicarea pe cale electronică este liberă și 
neîngrădită, ceea ce conferă internetului aceleași garanții 
oferite presei scrise sau audiovizuale în ceea ce privește 
libertatea de expresie. Exercitarea acestei libertăţi nu poate fi 
limitată decât în măsura în care acest lucru este impus de 


VP - 65 


respectarea demnităţii umane, de apărarea ordinii publice și de 
protejarea copiilor și adolescenților”. 

Corso zâmbi și își puse la loc arma. 

— Bravo, Akhtar, ţi-ai învățat bine lecţia. Dar mă îndoiesc că 
„respectarea demnităţii umane” include folosirea unui box 
american pentru aplicarea unor lovituri în figură. În consecinţă, 
o condamnare pentru tortură și acte de barbarie se va potrivi de 
minune cu nuanţa tenului tău. 

Akhtar își umflă pieptul sub tunica șifonată. Sudoarea îi făcea 
fața să lucească, arăta ca o maslină uriașă. 

— Nu, rosti el, cu buzele tremurând. Toate actrițele cu care 
lucrez au semnat un contract care atestă că ele au acceptat 
condiţiile de filmare. 

— Ceea ce tu numești „condiţii de filmare” constituie o crimă, 
din punct de vedere legal. 

— Nu. Aceste femei și-au dat consimțământul și este vorba 
strict de viaţa lor privată. În 17 februarie 2005, Curtea 
Europeană pentru Drepturile Omului a pronunțat sentinţa în 
cazul K.A. și A.D. împotriva Regatului Belgiei, consacrând astfel 
dreptul la „autonomia personală, inclusiv dreptul de a întreţine 
raporturi sexuale și de a dispune de propriul corp chiar și în 
cazul unor activităţi ce pot fi percepute ca fiind de natură să 
pună în pericol integritatea fizică sau morală a persoanei în 
cauză”. 

Akhtar nu prea avea noroc în acea zi: cu o soţie ca a sa, Corso 
știa pe de rost legislaţia și jurisprudența în materie de sado- 
masochism. 

— Acuzații au uitat să menţioneze că actele de barbarie erau 
filmate și apoi vândute pe internet. 

Indianul părea încântat că poate să polemizeze cu un 
cunoscător. 

— Așadar, știi cu siguranţă - Curtea a recunoscut faptul că, 
având în vedere consimțământul prealabil al victimei, a acţiona 
astfel în decursul unei relații sexuale constituie o justificare care 
elimină existenţa infracţiunii. Din acest moment, vinderea 
filmării poate fi întrutotul legală. 

Se apropie de monitorul pe care scena de carnagiu continua 
să se deruleze și își așeză palma pe acesta ca un sculptor ce-și 
atinge tandru una dintre opere. 


VP - 66 


— Sado-masochismul se încadrează în libertăţile sexuale care 
sunt recunoscute indivizilor de către stat într-o societate 
democratică. Decizia aceasta ţine de jurisprudenţă, ca o 
consecință a sentinței în cazul Laskey, Jaggard și Brown din 
1997 și, pentru moment, este definitivă. 

Corso se forță să arunce o privire la chipul pixelizat care nu 
mai arăta deja a chip omenesc, ci era doar o bucată de carne 
însângerată atârnată de cârligul unei măcelării. Îl plesni pe 
indian cu ţeava revolverului și, apucându-l de gulerul tunicii, îl 
izbi de perete. 

— Ascultă la mine, curvă proastă! N-am venit aici ca să audiez 
un curs de Drept și cu atât mai puţin să-ţi ascult ţie aberaţiile 
despre sado-masochism și legislaţia europeană. În februarie 
2012 și în mai 2013 a lucrat pentru tine o fată pe nume Sophie 
Sereys, alias Nina Vice, în mai multe filme. Vreau să știu ce a 
făcut, mai exact. 

— Sophie Seres? Nina Vice? Pe bune, nu văd ce... 

Corso îi arse o lovitură cu patul pistolului și-i sparse nasul, 
apoi îl lăsă să alunece de-a lungul peretelui, înainte de a 
adăuga: 

— A fost asasinată acum zece zile, jurnalele de actualități n- 
au vorbit decât despre asta timp de o săptămână. Figura ei a 
umplut internetul. Ești un tip informat așa că sunt convins că ai 
recunoscut-o imediat. 

— Nina... făcea parte din clubul nostru... lucra cu noi... în mod 
regulat... 

— N-am găsit decât două dovezi de plată printre actele ei. În 
rest, o plăteai la negru? 

Deși avea nasul spart și buzele umflate, Akhtar reuși să 
schițeze un zâmbet. 

— N-aţi înţeles nimic... Nina juca benevol, pentru propria 
placere! Filosofia mea a reușit să cucerească inima și mintea 
multora. Ceea ce facem noi nu sunt filme, ci o comuniune... 
Noi... 

Corso îl mai pocni o dată în maxilar, doar ca să-l convingă că 
pricepuse prea bine. 

— În ce fel de filme juca Nina? 

— De genul celor pe care le-aţi văzut. 

— Minţi! Nina era stripteuză, nu și-ar fi asumat niciodată riscul 
să rămână desfigurată sau rănită în ședințele tale nebunești. 


VP - 67 


— Lucra în interior, răspunse indianul pe un ton neutru. 
Membrii reţelei noastre pot să aleagă instrumentele sau uneltele 
cu care „oficianţii” noștri prelucrează subiectul și... 

Corso se pregătea să-l pocnească din nou, dar se opri cu 
mâna în aer. Emiliya, goală, în baie, în timp ce se... Creierul său 
refuză să gândească mai departe, așa că se concentră asupra 
momentului de faţă. 

— Unde-s filmele ei? 

— Va trebui să cercetez. Toate înregistrările sunt catalogate, 
dar am produs multe și... 

— Cine îi erau partenerii? 

— Răspunsul e același, rosti indianul, ștergându-și sângele 
amestecat cu muci care i se prelingea din nas. Nu pot să vă 
spun așa, din memorie... 

Corso îl ridică și îl împinse înapoi pe scaun. Își luă mobilul și 
formă numărul lui Stock. Nu-i venea să creadă că reușise să 
scoată la lumină atâtea în doar câteva ore. Bornek avea o 
echipă bună, dar îi lipsea un mic geniu cu colanții rupți. 

— Am dat de urma Ninei Vice într-o reţea ceva mai specială, îi 
explică el lui Stock, fără să-l scape din ochi pe indian, care se 
smiorcăia ca un ţânc. Barbie o să-ţi explice despre ce e vorba. 
Lași totul baltă și vii încoace, cu toată echipa. lei cu tine și niște 
băieţi de la Tehnic... 

Akhtar dădu să se ridice. 

— Nu aveţi dreptul să faceţi așa ceva! Pentru o percheziţie 
aveți nevoie de o... 

Corso îl apucă de păr - contactul cu coama uleioasă îl scârbi - 
și-l forţă să se așeze, apăsându-i patul pistolului pe gât. 

— Adunați toate hard-disk-urile, toate fișierele, contabilitatea, 
tot, continuă el la telefon. Îl arestaţi pe măscăriciul care 
conduce toată afacerea și-l faceţi să scuipe tot ce știe, toate 
codurile și toate catalogările. Vedeți toate filmele în care a jucat 
Nina. Îi găsiţi partenerii de scenă, pe tehnicienii și operatorii 
care au fost prezenţi la filmare și, mai ales, faceţi rost de lista 
bolnavilor care-au dat bani ca să vizioneze secvențele cu 
pricina. Îţi trimit adresa prin SMS. Și trimite-mi urgent un echipaj 
să-l păzească pe suspect. Grăbiţi-vă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Închise și îl legă pe Akhtar cu cătușe de un calorifer, cât mai 
departe de consola de montaj. Deschise geamul ca să alunge 


VP - 68 


mirosul enervant de curry, apoi luă o ceașcă de ceai de pe o 
tavă de argint aflată pe podea. Reveni la fereastră și sorbi din 
ceai, cu înghiţituri mici, încercând să se calmeze. 

Intr-un târziu, reveni la Akhtar, care gemea într-un colț. 
Scarabeul de mai devreme se transformase într-o râmă. Corso 
apucă un taburet tapiţat cu piele uzată și se așeză aproape de 
el, fără să lase din mână ceașca de ceai. 

— Dă-mi telefonul tău. 

Cu mâna liberă, indianul își scoase mobilul din buzunarul 
tunicii și i-l întinse polițistului. 

— Până când sosește echipa mea, o să-mi dai un indiciu, un 
nume, un detaliu, ceva care să mă ajute să merg mai departe 
imediat. 

Akhtar scuipă un cheag de sânge. 

— Nu știu ce vreţi să vă spun, eu... 

Fără să se ridice, polițistul îl izbi cu călcâiul în coaste. 

— Vreau un nume, ticălosule. Un partener, un tip care 
împărtășea gusturile sucite ale Ninei, vreun tehnician care i-a 
tras-o, oricine. Găsește-mi un nume, pentru numele lui 
Dumnezeu, sau îţi jur că atunci când ajung colegii mei, o să te 
culeagă cu linguriţa de pe pereţi. 

Celălalt scuipă din nou pe covor, apoi gâfâi: 

— Căutaţi-l pe Mike. E un actor de hard... A lucrat cu ea. El a 
adus-o în reţeaua noastră. 

— Unde-l pot găsi? 

— N-am... n-am adresa lui... 

Corso ridică din nou bocancul. Nu trebuia să se străduiască 
prea mult să-l tortureze pe ticălos. Acesta se făcu ghem, 
trăgându-se spre colţul încăperii. 

— La Vesinet... ÎI găsiţi la Vesinet. Are programată o filmare 
astăzi. Vă dau imediat adresa. 

— Care-i e numele adevărat? 

— Nu știu, ar trebui să mă uit pe fișa lui. Oricum, toată lumea 
îi spune Freud. 

— Freud? 

— E un tip intelectual. 

In clipa aceea se auziră bătăi puternice în ușă și un răcnet: 

— Poliţia! Deschideţi! 


VP - 69 


— Ne vedem la secţie, concluzionă Corso, ridicându-se. Le dai 
colegilor mei toate codurile și parolele, răspunzi la tot ce te 
întreabă și, în rest, îţi ţii gura. S-a înțeles? 

— Pot să-mi sun avocatul? susură acesta printre dinţii plini de 
sânge. 

Polițistul îi trase un picior în burtă, înainte de a se îndrepta 
spre ușă pentru a le deschide colegilor săi. Akhtar izbucni în 
hohote de plâns. 

— Pentru un guru specializat în sadism, ești cam moale... 


15. 


— Doctore? rosti Corso, adresându-se medicului de la 
Institutul de Medicină Legală; îl apelase în timp ce gonea spre 
vest. Sunt comandantul Corso, de la Omucideri. Am preluat 
cazul stripteuzei asasinate. 

— Așa, și? 

Era limpede că doctorul se simţea deranjat. Vocea i se auzea 
cu un ecou, cel mai probabil se afla în camera frigorifică. Corso 
nu-l știa, probabil era un tip nou. 

— Aţi autopsiat cadavrul Sophiei Sereys acum vreo zece zile. 
Aș avea nevoie de niște precizări. 

Medicul suspină adânc. Îl auzi dând niște ordine asistenţilor 
săi, ca un regizor care întrerupe filmarea unei scene ratate. 

— Vă ascult. 

— Am citit de mai multe ori raportul dumneavoastră și n-am 
văzut nicăieri vreo menţiune despre leziuni vaginale. 

— Am spus-o și o repet: femeia aceasta nu a fost violată. 

— Mă gândeam la răni mai vechi, poate niște cicatrice. 

— Adică? 

Corso reușise să stârnească curiozitatea medicului. 

— Am obținut astăzi dovada că Sophie Sereys a jucat în filme 
porno cu tematică sado-masochistă. N-aţi observat nimic? 

— Nu. 

— Nici fisuri anale sau vaginale? 

— V-am spus, n-am remarcat nimic deosebit. 

— Și n-aţi efectuat cumva un examen privind bolile cu 
transmisie sexuală? 


VP - 70 


Medicul explodă: 

— Cadavrul pe care l-am autopsiat era plin de răni, de 
zgârieturi, de fracturi, era desfigurat și dumneavoastră aţi fi vrut 
să-l caut de chlamydia? Vă bateţi joc de mine? 

— Mulţumesc, doctore. 

În timp ce intra în zona Defense, lui Corso îi veni în minte din 
nou schimbul de focuri din ajun. Doi morți, iar azi bătaia 
administrată indianului... Violenţa era ca o gripă rebelă, de care 
nu reușea să scape cu niciun chip. 

Interminabilul tunel de la Defense traversa întreaga periferie 
de vest, ca un tren de mare viteză care ar fi străbătut, în 
subteran, valurile negre ale adolescenţei sale. 

Telefonul sună din nou. Stock și Ludo ajunseseră în 
apartamentul indianului și începuseră să-l golească. Toate 
materialele aveau să fie transportate la un depozit din Bercy, 
unde Brigada Omucideri își depunea, de regulă, produsele 
reținute la percheziţii. Aici, tocilarii de la SDLC (Subdirecţia de 
Luptă împotriva Cibercriminalităţii) aveau să se ocupe de 
catalogarea exponatelor din muzeul ororilor lui Akhtar Noor. 

— Ce motiv de arestare să notez? întrebă Stock. 

— Dacă vezi un film sau două ai să găsești cu siguranță unul. 

Ne vedem la sediu peste două ore. 
__leșind din tunel, avu impresia că aterizase pe o altă planetă. 
Inainta acum pe un bulevard larg mărginit de arbori cu coroane 
bogate, de-a lungul căruia se înșirau clădiri cu fațade de sticlă și 
vile somptuoase. , 

Traversă Sena şi ajunse la destinație, pe bulevardul Emile 
Thiébaut. Locul filmării era o casă cu frontoane adăpostită 
dincolo de un gard opac și de o perdea de castani. 

Ca să nu strice ambianța de la fața locului, Corso hotărâse să 
se prezinte drept un amic al lui Akhtar. Voia să respire puțin 
atmosfera „clubului” și să îl abordeze discret pe Mike alias 
Freud. 

Un culturist cu urechi clăpăuge veni să-i deschidă poarta. 
Numele lui Akhtar declanșă o ploaie de întrebări. Corso încercă 
să o dea cotită, evocând diversele performanțe întrezărite în 
primele secvenţe văzute acasă la gurul indian. Zadarnic. 

Ca să nu mai lungească această conversaţie inutilă, îi propuse 
gorilei să îl sune pe însuși Akhtar. 

— Cum ziceai că te cheamă? întrebă musculosul. 


VP -71 


— Corso. 

Celălalt deschise telefonul. Avea cincizeci la sută șanse ca 
această cacealma să funcţioneze: Corso dăduse telefonul 
indianului celor din echipajul de poliţie sosit la fața locului, 
urmând ca aceștia să-l transmită echipei sale. Acum, fie zăcea 
într-o pungă sigilată pentru probe și nimeni nu avea să 
răspundă, fie ajunsese în mâinile alor săi și, cu puţin noroc, 
Akhtar se mai afla încă prin preajmă. În acest caz, era foarte 
probabil ca polițiștii să-l oblige pe suspect să răspundă apelului, 
cu sonorul dat pe difuzor, ţinându-i pistolul la tâmplă. 

Corso auzi ţărâitul soneriei în aparatul aflat la urechea 
cerberului. Contemplă absent simbolul de pe tricoul mov marca 
Lacoste al acestuia: fălcile căscate ale crocodilului, întinse peste 
pectorali, păreau că se cască a plictiseală. 

Cea de-a doua variantă se dovedi câștigătoare. Akhtar 
răspunse, își dădu acordul, iar Corso intră pe proprietate. O alee 
cu pietriș, sculpturi abstracte în mijlocul unor peluze îngrijite, 
ferestre mari, cu draperii albe. 

In pragul casei, musculosul porunci: 

— Scoate-ţi pantofii! 

Se pare că era o obsesie a celor din acest mediu. Corso se 
supuse, apoi își urmă călăuza printr-un labirint de încăperi care 
păreau decorate și mobilate de către însuși Mies van der Rohe?. 

Nu era prima oară când Corso ajungea pe platoul de filmare al 
unui film porno. In general, în astfel de locuri domnea o 
atmosferă pașnică: actorii hard, goi, discutau despre familie, 
fotbal sau mașini, în timp ce se masturbau și le erau verificate 
testele HIV, iar în jurul lor se aranjau luminile de scenă. 

Aici, alta era situaţia. Adepții lui Akhtar preferau o atmosferă 
gravă, ezoterică. O încăpere tapetată cu cărți, în centrul căreia 
trona o masă de biliard, fusese transformată în cabina actorilor. 
Aceștia, bărbaţi și femei deopotrivă, se concentrau, păstrând 
tăcerea. Erau goi, rași în cap, ca niște pacienţi gata să fie supuși 
unor serioase intervenţii chirurgicale. 

— Așteaptă aici, îi porunci culturistul înainte de a se face 
nevăzut. 


? Ludwig Mies van der Rohe (1887-1969): arhitect germano-american considerat, 
alături de Le Corbusier, Walter Gropius și Frank Lloyd Wright, unul dintre părinţii 
arhitecturii moderniste. (n. trad.). 


VP- 72 


Corso încercă să nu sară prea mult în ochii celor din jur. În 
vânzoleala de corpuri albe, de mădulare întărite, de cranii rase, 
Corso părea un pervers indezirabil. 

Unii dintre actori aveau un mecanism bizar fixat în jurul 
sexului, un soi de pompă hidraulică, pe care o manevrau cu 
gesturi experte. Femeile, cu picioarele depărtate, își ungeau 
despicătura dintre picioare cu cremă, sau își flexau mușchii, 
rezemate de marginea mesei de biliard. Pe o masă, Corso putu 
să vadă obișnuitele substanțe ajutătoare: produse pentru 
stimularea erecţiei, lubrifianţi, soluţii de curăţare, dar într-o 
asemenea varietate încât părea o adevărată farmacie de 
campanie. 

Nu era singurul îmbrăcat din încăpere. Un tip scund și cu alură 
sportivă, purtând un hanorac albastru de catifea și un stetoscop 
atârnat la gât, se agita în jurul actriţelor. Fără vreun cuvânt, le 
făcea câte o injecție rapidă, trecând imediat la următoarea. Cu 
siguranţă era vorba de anestezii locale, având în vedere 
performanţele care aveau să urmeze. 

În sfârșit, un bărbat îmbrăcat într-o tunică albă, identică 
aceleia a lui Akhtar, intră în cameră și se îndreptă ţintă spre 
Corso. 

— Vii din partea lui Akhtar? 

— Exact. 

— El nu trimite niciodată pe nimeni pe platoul de filmare. 

— Mereu există prima oară. 

— Vrei să vorbești cu regizorul? 

Tipul vorbea cu glas scăzut. Cu tunica lui largă și cu gesturile 
ceremonioase, aducea vag cu un oficiant religios. Corso remarcă 
însă lanterna de buzunar cu leduri, marca Maglite, care-i atârna 
la gât. Avea de-a face cu responsabilul cu iluminarea părților 
femeiești în momentul penetrării, pentru ca operatorului să nu-i 
scape niciun detaliu. 

— Nu. ÎI caut pe Mike. 

— Pe cine? 

— Pe Freud. 

— Ce treabă ai cu el? 

— Sunt și eu producător, mă interesează competențele lui în 
domeniu. 

— Hai cu mine. 


VP-73 


Pe urmele individului, Corso intră pe un alt culoar, păși peste 
un mănunchi de cabluri fixate cu scotch pe pardoseală, ocoli 
câteva cuiere cu colțuri metalice. Ajunseră astfel într-o altă 
încăpere vastă, în care mobilierul fusese împins la perete și 
acoperit cu huse albe. Podeaua fusese acoperită cu o folie de 
polietilenă: acesta era câmpul de bătaie. În jur, tehnicienii fixau 
proiectoarele și orientau reflectoarele. Era limpede că aici urma 
să aibă loc o filmare gonzo sofisticată, cu lumini și camere 
profesioniste și actori experimentați. 

În centrul spaţiului de filmare se afla un pat, sau mai degrabă 
o saltea enormă, pe care niște tipi tocmai fixau o folie de 
cauciuc, pe care aveau să o ascundă ulterior sub o husă textilă 
albă. Într-un colţ, două actriţe despuiate, cu ţestele rase atât de 
lucioase încât reflectau orbitor lumina ce pătrundea pe 
fereastră, stăteau îmbrățișate, în timp ce o machieuză le pudra 
fesele. 

— Tipul de colo e Freud. 

Cu greu i-ar fi putut scăpa: stătea cu spatele la fereastră, cu 
ochii închiși, bineînțeles dezbrăcat, așezat în poziția lotus. Nu 
părea foarte înalt, dar era solid. Avea o mutră turtită, ca de 
buldog, ochii afundaţi în orbite și sprâncenele rase. Osatura feţei 
îi ieșea în evidenţă, ca o structură metalică pe care cineva o 
acoperise în grabă, superficial, cu piele și mușchi. 

Partea interesantă se afla însă de la brâu în jos, între picioare. 
Avea ditamai mătărânga, lungă de cel puţin 25 de centimetri, o 
sculă mărimea XXL, de profesionist al hardului, aflată într-o 
erecție demnă de invidiat. Cu mâna dreaptă, artistul se 
masturba conştiincios și nonșalant, în vreme ce cu stânga 
adăuga periodic câte-o picătură sau două de lubrifiant. 

Când Corso se apropie de el, animalul deschise ochii și-i 
zâmbi. 

— Ţi-a trebuit ceva timp să dai de mine. 


16. 


— Pe Nina am cunoscut-o online. La vremea respectivă era 
activă pe tot soiul de site-uri de sado-masochism. 


VP - 74 


— l-am studiat computerul, n-am găsit niciun fel de conexiuni 
de genul ăsta. 

— Cum spuneam, s-a întâmplat „la vremea aceea”. In ultimii 
ani n-a mai avut nevoie de așa ceva, trecuse de cealaltă parte a 
ecranului. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum vreo șase sau șapte ani, aș zice. 

Actorul nu era dintre cei care se prezintă la poliţie din 
îndatorire dar, odată găsit, nu vedea nimic neobișnuit să spună 
tot ce avea de spus. 

Freud își îndreptă picioarele, se întinse și le masă, apoi se 
ridică fără să dea semne de anchilozare. 

— Hai, simt nevoia să trag o ţigară, spuse el, luând un pachet 
de Gitanes și deschizând fereastra. 

Corso se străduia să se poarte cât mai firesc cu putinţă, dar 
spectacolul acestui bărbat mărunţel și îndesat, dar musculos, 
gol ca o sculptură romană și cu o erecție ca într-un basorelief 
indian, era stupefiant. Atunci când Freud se rezemă cu spatele 
de balustrada de lemn, continuând să-și frece unealta pe fondul 
priveliștii periferiei, imaginea deveni de-a dreptul suprarealistă. 

Observând stânjeneala evidentă a lui Corso, încercă să-l facă 
să se simtă mai în largul lui: 

— Nu mă băga în seamă, spuse el. Urmează să filmez și refuz 
să înghit porcăriile lor. Mike lucrează fără plasă de siguranţă. Cu 
chimicalele lor o ai sculată tot timpul, dar devine ceva mecanic. 
Nu mai ești implicat, ca să zic așa. 

Râse, iar Corso dădu din cap încercând să pară că știa la ce se 
referea. 

— Din informaţiile noastre, Nina se străduia să fie drăguță cu 
toată lumea, dar în realitate nu avea prea mulţi prieteni. 

— Doar eu îi eram prieten, confirmă buldogul. 

— Nu te-ai culcat cu ea niciodată? 

— Doar la filmări, zâmbi Mike. Nu era interesată decât de 
sado-masochismul dur. Eu sunt cel care a iniţiat-o în toate 
astea. 

— Toate astea? La ce te referi? 

— Clubul. Filmele. Porno-ul „organic”, cum îi place lui Akhtar 
să îl numească. 

— Şi ea ce făcea în filme? 

— De parcă n-ai ști... 


VP -75 


— Akhtar a încercat să-mi explice, dar n-am priceput prea 
bine ce voia să spună. 

Mike izbucni în râs și își aprinse încă o ţigară. 

— Nina era vedeta jocurilor online. 

— Ce fel de jocuri? 

— la spune, amice, mi se pare mie sau nu prea ai avansat cu 
ancheta asta a ta? făcu actorul, expirând fumul. 

— Fă-mi plăcerea și explică-mi. 

— OPA oferă clienţilor săi jocuri criptate. Plătești, priveşti, 
pariezi. 

— Și care e miza pariurilor? 

Actorul oftă, a lehamite. Vizitatorul său nu era prea priceput. 

— Nina era specializată în „Pune-ţi o dorinţă” și în acadele. 

— Nu știu ce-s astea. 

— Își înfigea, de pildă, o lumânare subţire în vagin, apoi 
aprindea fitilul. Pe măsură ce ceara se topea, se înmulțeau 
pariurile online. Pe măsură ce flacăra se apropia de labii, mizele 
creșteau. La jocul ăsta, Nina era cea mai bună. Ea era cea care 
stingea lumina... cu umezeala ei. 

— Și cu acadelele, care-i faza? 

— Akhtar fabrică niște capsule de zahăr ars care conțin sticlă 
mărunţită. Jucătorul, mă rog, jucătoarea și le vâră în fofoloancă. 
Căldura corpului face ca zahărul să se topească, eliberând 
pulberea de sticlă pisată. Jocul constă în a împinge cioburile 
afară, folosindu-se de mușchii perineului. Se lasă cu sânge, 
doare cumplit, e scârbos rău. Dar clienţii sunt înnebuniţi să vadă 
așa ceva. 

Polițistul se gândea la cele spuse de medicul legist: cum se 
face că nu remarcase nimic suspect? 

— Și câţi abonaţi sunt înnebuniţi de jocurile de genul ăsta? 

— Mai multe mii, bănuiesc. 

— Nina mai făcea și... altceva pentru Akhtar? 

Mike făcu un semn amical în direcţia grădinii vecine. Corso își 
lungi gâtul să vadă: o femeie la vreo cincizeci de ani traversa 
curtea vilei învecinate. 

Scandalizată de priveliște, căci organul lui Mike depășea 
pervazul ferestrei, iţindu-se ca o marionetă la un teatru de 
păpuși, femeia se grăbi să urce în mașină. 

— Nina mergea prea departe, reluă actorul. l-am spus-o de 
multe ori. Participa la ceea ce se numește „blind tests”. Fata e 


VP - 76 


legată de o masă de autopsie, în vreme ce un „călău” primește 
ordine de la pariori, online. Cel mai adesea, aceștia îi cer să-i 
vâre fetei în fofoloancă tot soiul de obiecte, care mai de care 
mai aiurea. La început, fata refuză. Se licitează, suma promisă 
crește și, când atinge un nivel pe care ea îl consideră acceptabil, 
își dă acordul pentru a fi penetrată. Nina era neîntrecută la jocul 
asta. 

— Ce gen de obiecte? 

— Putea fi un telefon, care era făcut apoi să sune în interior, 
așa, de haz. Dar putea fi și un pumn de cârlige de pescuit... 

— Akhtar mi-a spus că Nina participa de bunăvoie la jocurile 
astea. 

— Așa e. Toţi banii intrau în buzunarul lui Akhtar. Nebunul 
ăsta ne face capul mare cu idioțeniile lui cu marea fuziune 
erotică, dar nu e de fapt decât un om de afaceri care a găsit un 
filon ușor de exploatat. 

— Și-atunci, dacă Nina nu avea nimic de câștigat, de ce se 
supunea la caznele astea? 

— Din pură plăcere. Ninei îi plăcea durerea. Pe bune. 

— Mi se pare o explicaţie cam simplistă. 

Freud expedie cu un bobârnac mucul de ţigară în grădina 
vecinei. 

— li plăcea durerea fiindcă nu avea pic de stimă de sine. Nu 
se iubea fiindcă era convinsă că era nedemnă să fie iubită. Era 
orfană, știai asta? 

Corso încuviinţă din cap. 

— In mintea ei, nefiind demnă de iubire, ajunsese să se simtă 

demnă doar de ură. lar asta i-a dat peste cap dorinţele. A 
început să simtă nevoia să i se provoace durere, să fie torturată, 
să fie disprețuită așa cum credea că merită. Psihoza asta i-a dat 
peste cap întreg sistemul de valori. lar violenţa i-a devenit 
singura sursă de plăcere. 
__ Corso începea să priceapă de ce fusese Mike poreclit „Freud”. 
Işi pronunţase discursul abscons dintr-un foc, pe un ton doct. Cu 
un pic de imaginaţie, aproape că te-ai fi putut gândi că se 
adresa propriului organ sexual. 

Gândurile polițistului reveneau însă mereu la unul și același 
aspect: o fată care se supunea unor cazne de calibrul acesta ar 
fi trebuit să poarte urmele lor, urme cât se poarte serioase. Dar 
legistul nu văzuse nimic de acest gen. 


VP - 77 


Mike avea însă răspuns chiar și la această întrebare: 

— În ultima vreme Nina a lăsat-o mai moale cu jocurile SM, 
așa că rănile i s-au cicatrizat, probabil. Se simţea mult mai bine, 
din punct de vedere moral și fizic, deopotrivă. 

— Cum așa? 

— Își găsise un tip. 

— Un tip? 

Toate declaraţiile martorilor erau identice în această privinţă: 
Sophie Sereys, alias Nina Vice, în vârstă de 32 de ani, nu avea 
pe nimeni în viaţa ei. 

— Nu-mi turna gogoși! Niciuna dintre declaraţiile martorilor nu 
pomenește de vreun iubit. N-am găsit nimic care să indice 
existenţa unui iubit, nici pe mobil și nici în computerul ei. 

Mike clătină din cap, consternat. 

— N-ai înțeles nimic din toată povestea Ninei. Tot ce era 
personal era un secret absolut. N-avea multe lucruri de ascuns 
dar își păzea secretele cu strășnicie. 

— Și cine era tipul? 

— Habar n-am. 

— Ce ţi-a spus despre el? 

— Nu mare lucru. E pictor, mi se pare. 

— E și el practicant de sado-maso? Unde s-au întâlnit? 

— Ți-am spus, habar n-am. Nu mi-a spus decât că se vedeau 
din când în când și că-i făcea plăcere. 

Pictorul cu pricina se pricepea și el să ţină secrete, câtă 
vreme nu lăsase nicio urmă în viaţa Ninei. Sacul își găsise 
petecul. 

— Nu-ţi amintești nimic care să ne ajute să-l identificâăm? 

— Cred că i-a pozat... 

— Și ai cumva idee unde-am putea să găsim tablourile cu 
pricina? 

— Nu știu. 

— Individul are vreo galerie, un atelier? 

— Ți-am spus, habar n-am! 

— Gândește-te bine! 

Mike își mângâie ţeasta rasă. 

— Tipul poartă pălărie. 

— Pălărie? 


VP - 78 


— E o chestie pe care mi-a spus-o într-o zi Nina: individul are 
un fel aparte de-a se îmbrăca. Poartă costume albe, pălării... În 
genul proxeneţilor din anii '20... 

Asta nu prea se potrivea cu imaginea unui tip secretos. 
Oricum, era de cercetat aici și de văzut ce se mai putea afla. În 
orice caz, era un progres grozav faţă de cele aflate de ancheta 
lui Bornek. 

Corso își luă rămas bun de la Freud, dar se întoarse după 
câţiva pași. 

— Mai e ceva, o ultimă întrebare... 

— Ce anume? 

— De ce sunteţi cu toţii tunși chilug? 

Mike rânji maliţios. 

— E una dintre ideile lui Akhtar. Ne dă o înfățișare de sectanți. 
În plus, e mai practic așa. 

— In ce sens? 

— Pentru head fucking. 


17. 


Echipa îl aștepta în sala de ședințe. La Bercy, tocilarii 
începuseră decodarea filmelor - erau câteva mii! - cu „sprijinul 
benevol!” al lui Akhtar. 

— Ce-aţi obţinut până acum? 

— E cumplit de scârbos! îi răspunse Ludo, care nu era vreun 
pudic de felul lui. Fete care o încasează urât. Până acum n-am 
dat de niciun film cu Nina, dar cel mai probabil vor fi în același 
stil cu toate celelalte... 

— ȘI lista abonaților? 

— E în curs de decriptare. Informaticienii mi-au spus că, cel 
mai probabil, vom obţine doar IP-urile unor computere, ai căror 
proprietari vor trebui identificaţi ulterior. Așa că mai e mult până 
departe. 

— Actorii și actrițele? 

— Akhtar are un fișier la zi cu cei pe care îi folosește, dar nu 
ne e de niciun folos. Toţi lucrează sub pseudonim. N-avem nici 
cea mai mică informaţie de ordin administrativ. 

— Nici măcar foi de salarizare? 


VP - 79 


— Nu. Toţi lucrează benevol. Cred că trebuie să fii tâmpit ca 
să faci așa ceva... 

— L-aţi lăsat pe Akhtar să-și sune avocatul? 

— Nu. Aşteptăm să găsim ceva cu adevărat nasol printre 
înregistrările lui, apoi îl punem sub acuzaţie. 

— E de-ajuns să alegi la întâmplare oricare dintre filme. Fetele 
sunt făcute praf! 

— Akhtar pretinde că-s trucaje. 

— Dar penetrările cvadruple? Obiectele înfipte în anus și-n 
vagin? 

Ludo ridică din umeri. 

— Interacţiuni liber consimţite între adulți care și-au dat 
acordul. Avem contractele pe care le-au semnat fetele. Akhtar 
ne-a explicat că scopul lui e să le elibereze de lanţul credințelor 
lor iudeo-creștine, de tabuurile alienante ale unei societăţi 
opresive etc. Continuăm cu decriptarea filmelor, dar dacă nu 
găsim ceva cu minori sau cu animale, va trebui să-i dăm drumul 
domnului producător. 

Ludo lucrase la Moravuri și, ca toţi cei din încăpere, știa că 
singura cale de a băga la zdup un pornograf era dacă îl prindeai 
că exploatează minori sau animale în acte de zoofilie. Articolul 
521-1 din Codul Penal pedepsea „supunerea la acte violente 
grave sau de natură sexuală, sau comiterea unui act de cruzime 
împotriva unui animal domestic, sau dresat, sau ţinut în 
captivitate”. Exista chiar și o jurisprudenţă bazată pe cazurile 
unor ponei sodomizați... 

Corso le ceru să continue în același stil: să scormonească în 
mormanul de rahat, să-i identifice pe consumatori și pe 
participanţi și să-l fiarbă pe indian în suc propriu, fără să-l lase 
să contacteze pe nimeni. 

— Parchetul o să aprecieze chestia asta. 

— Da, e de așteptat. 

Corso își drese glasul, apoi le dădu vestea cea mare aflată la 
Vâsinet: Sophie Sereys avusese un iubit. Continuă apoi cu 
ordinele: aveau să facă o percheziţie-fulger acasă la Sophie, în 
aceeași seară, în căutarea unor indicii privitoare la iubitul 
necunoscut. Aveau să revină la Squonk pentru a le interoga, 
încă o dată, pe fostele colege ale Ninei. Apoi, urma cercetarea 
pieţei de artă contemporană pentru a da de urma unui pictor 
care avea obiceiul să se îmbrace în costume albe și să poarte 


VP - 80 


pălării borsalino. Un artist care, după toate probabilitățile, își 
consacra opera stripteuzelor sau actrițelor de filme porno, 
reluând astfel vechea tradiţie a artiștilor de la Moulin Rouge. 

Stock îl întrerupse. Purta acum o pereche de ochelari care-i 
dădeau un aer neașteptat, de profesoară. 

— Nu pricep. Lăsăm baltă pista cu filmele gonzo? 

— Nicidecum. 

— Și cine se va ocupa de abonaţii lui Akhtar? De foștii 
parteneri de filmare ai Ninei? 

— Vom cere întăriri. 

— Poate ar trebui să vorbim cu Bornek? râse Ludo. 

— Lasă-l pe Bornek acolo unde e. Oricum, urmează să se care 
în vacanţă. 

— Jumătate din secţie pleacă în vacanţă diseară, preciză 
Stock. 

— Discutaţi cu Bompart, vedeţi cum ne poate ajuta. Mâine 
punem pe masă tot ce știm și vedem cine pe cine va interoga. 

Poliţiștii schimbară priviri: prima veste era că aveau să 
lucreze în noaptea asta, iar cea de-a doua, că nici în weekend 
nu aveau să se odihnească. 

— Și Krishna ar urma să plece în seara asta..., riscă Barbie o 
intervenţie. 

— Să-și anuleze vacanţa. 

Cu aceste cuvinte, Corso își salută colegii și porni spre biroul 
său. Simţea nevoia să se reculeagă: în câteva ore reușiseră să 
descopere două piste majore. Nici în vis n-ar fi sperat atât de 
mult pentru prima zi a anchetei. 

— Stephane? 

Se întoarse. Barbie îl urmărise pe culoar, cu un dosar în mână. 
Arăta imposibil fata asta... Emana, în zilele ei bune, un aer de 
Mary Poppins sărită de pe fix, care ar fi putut fi fermecătoare, cu 
condiția să-ţi placă stilul vintage și genţi cu imprimeuri. 

— Am găsit o posibilă sursă de inspiraţie pentru rănile Ninei. 

— Ai avut timp să te ocupi și de altceva? se miră Corso. 

— Sunt în stare să fac două lucruri deodată. 

De fapt, trei lucruri deodată. Tot ea dăduse de urma lui 
Veranne, maestrul sforar, și îl identificase pe Akhtar cercetând 
contabilitatea Ninei... Latura genială a lui Barbie avea ceva 
enervant: părea mereu cu un pas înaintea echipei, inclusiv a sa. 

Deschise dosarul, care conţinea fotocopii color. 


VP - 81 


— Sunt niște picturi ale lui Francisco Goya. 

— Haide în biroul meu! 

Corso închise ușa și o lăsă pe Barbie să-și etaleze imaginile 
peste teancurile de dosare de pe birou. 

— Ştii ceva despre acest pictor? îl întrebă ea. 

— Ei, nu-s chiar atât de nedus la școală... 

Corso recunoscu câteva dintre tablourile celebre ale lui Goya: 
portretele personalităţilor de la curtea madrilenă, faimoasa 
Execuţie din 3 mai, mai multe reproduceri din ciclul Pinturas 
negras: Doi bătrâni, Sabatul vrăjitoarelor, Câinele... Figuri 
deformate, prezenţe înspăimântătoare. 

Barbie alese câteva dintre imagini și le așeză în prim-plan. 

— Uită-te la astea! De ce anume îţi amintesc? 

Erau niște portrete atroce, în dominante de roșu și sepia, 
reprezentând niște mutre urlând sau poate râzând sarcastic, era 
imposibil să facă o deosebire. Colţurile gurilor personajelor 
urcau până la urechi, exact ca pe fața mutilată a Ninei. 

— Sunt din seria de Pinturas negras? întrebă el, luând în mână 
una dintre foile imprimate, imaginea unui bărbat tras la faţă, la 
ale cărui încheieturi se vedeau urmele de lanţuri. 

— Nu. Astea sunt dintre așa-numitele Pinturas rojas. Sunt 
câteva tablouri de mici dimensiuni, descoperite acum câţiva ani 
și atribuite lui Goya. Un sclav de la galere, o vrăjitoare, un 
muribund. E limpede că Goya s-a inspirat din cele mai sinistre 
amintiri ale sale. 

— Unde se află tablourile originale? 

— În muzeul unei fundaţii din Madrid. Un fond de mecenat a 
cumpărat întreaga serie, la un preţ exorbitant. Am adresa 
muzeului. Sunt convinsă că ucigașul nostru și-a petrecut ore 
întregi acolo... Ar putea fi chiar un spaniol. 

Lui Corso nu-i venea să creadă. Avea în față posibilitatea unei 
noi piste, a treia, la fel de interesantă. Cu atât mai mult cu cât 
acum aveau în colimator și un iubit misterios care era pictor. 
Incepea să se contureze ceva cât de cât coerent. 

— O să ne ocupăm de asta mâine, concluzionă Corso. Trebuie 
să vedem ce reprezentau chipurile astea pentru Goya, care le 
era simbolistica, semnificaţia profundă... 

— Și fundația? 

— Contactează-l pe ofițerul de legătură francez de la Madrid. 

— N-ar fi mai bine să meargă unul dintre noi? 


VP - 82 


— Nu. Priorităţile noastre sunt aici. 

Barbie strânse imaginile și le vâri înapoi în dosar, pe care i-l 
întinse lui Corso. 

— Greșești, să știi. Ucigașul nostru își hrănește nebunia din 
pânzele astea. Sunt în centrul poveștii, ascultă la mine! 

— Ti-am spus, discută cu ofițerul de legătură. 

Barbie încuviință, nu prea încântată. Ca toate geniile, era 
destul de suspicioasă, ceea ce, pentru un poliţist, însemna un 
defect. 

Se pregătea să plece, când Corso o opri. 

— Ai ceva de făcut acum? 

— Tu glumești, nu? Tocmai ne-ai dat de lucru pentru 
următoarele trei zile. 

— Știu. Dar nu la asta mă refeream. Ai timp să bem un pahar? 

— Aoleu! 

— De ce „aoleu”? 

— İn șapte ani de când îmi ești șef am fost ascultătoare și 
loială și m-ai invitat să bem un pahar împreună exact de două 
ori. Prima oară a fost când m-ai anunţat că urmează să dai afară 
din echipă pe cineva. A doua oară, atunci când ai vrut să mă 
anunţi că femeia pe care tocmai o arestasem s-a spânzurat în 
celulă. Pe scurt, o invitaţie de felul ăsta nu poate fi de bun 
augur. 

El încercă să zâmbească. 

— Vreau să-ți cer un serviciu. 

— Ştii, începi să mă enervezi. 


18. 


— O recomandare? Ce fel de recomandare? 

— Un fel de atestat de bună purtare, cum că aș putea fi un 
tată bun. 

Barbie clătină din cap, de parcă tocmai ar fi auzit o glumă 
bună. Se instalaseră într-o cafenea din Piaţa Dauphine, departe 
de localurile frecventate de polițiști. 

— Ce e? lătră Corso, pe un ton agresiv. 

— Mă întreb cât de bine ai pornit în divorțul ăsta... 

Nu era pregătit pentru încă un discurs ca al Karinei Janaud. 


VP-83 


— O întrebare de bun-simţ: ce intenţionezi să aduci la dosar 
pentru a-ţi susține cauza? 

— Recomandări din partea colegilor, fotografii cu Thaddee și 
cu mine făcând diverse lucruri împreună... Și aș mai vrea să 
scriu un text despre felul în care concep eu educaţia. Cum văd 
eu rolul de tată. 

Barbie bău o înghiţitură de Coca Cola Zero. Își ţinea paharul 
cu ambele mâini, de parcă și-ar fi dorit ca răcoarea din pahar să- 
itreacă în trup. 

— Ai prieteni? întrebă ea. 

— Nu prea. Nu. 

— Familie? 

— Il am pe Thaddee. 

— Găsești timp să treci pe la el pe la școală? Ai timp să te 
ocupi de celelalte activităţi ale lui? 

— Fac tot ce pot. 

Barbie zâmbi, însă doar ca să atenueze ceea ce avea să 
urmeze. 

— Pe scurt, vei avea doar recomandări din partea colegilor. 

— N-are importanţă din partea cui vin. 

— De ce nu le ceri recomandări și celor pe care i-ai arestat, 
dacă tot vorbim despre asta? 

— Să știi că mi-a trecut prin minte. 

Era o glumă, dar lui Corso chiar i s-ar fi părut logic să dea 
cuvântul și dușmanilor săi. Probabil ar fi fost cei mai elocvenţi. 
Dar asta n-ar fi arătat decât calităţile sale de poliţist, nu pe 
acelea de tată. 

— Imi dai voie să fiu sinceră? spuse Barbie, după ce mai luă o 
înghiţitură de lichid rece ca gheața. 

— A trecut ceva timp de când te-ai lipsit de permisiunea mea. 

— Când am venit în echipa ta, Thaddee avea doi ani. L-am 
văzut crescând și am putut constata cât de bun ești în rolul de 
tată. Așa cum ai spus, faci tot ce îţi stă în putinţă. 

— Dar...? 

Poliţista se lăsă pe spate, ca și cum ar fi simţit nevoia să-și ia 
avânt. 

— Când vei ajunge în faţa judecătorului, cu statele de serviciu 
de superpoliţist și cu alura ta de băiat de cartier... 

— Arăt a băiat de cartier? 

Barbie nu se obosi să îi răspundă. 


VP - 84 


— Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să spună prietenii 
Emilyiei. 

— N-am nimic să-mi reproșez. 

— Bineînţeles că nu. Doar că... nu știu cum să mă exprim... 
prezenţa ta are darul de a-i neliniști pe cei din jur. 

Corso înghiţi în sec. Barbie profită de tăcerea lui pentru a 
spune tot ce avea de spus: 

— Nu bei, dar arăţi ca un tip care a ieșit de la dezalcoolizare. 
Nu te droghezi, dar n-o faci fiindcă încă n-ai terminat de eliminat 
din organism toate drogurile pe care le-ai băgat când erai tânăr. 
Ești de partea legii, dar s-ar zice că ai ales cariera asta doar ca 
să scapi de pușcărie. Umorul tău e cel mult involuntar, iar când 
încerci să agăţi pe cineva parcă ai supune-o pe biata femeie la 
interogatoriu. Rar s-a întâmplat să te văd simţindu-te în largul 
tău, iar atunci aveai o armă în mână. 

— Ai terminat? 

— Nu. Te pregătești să divorțezi, la fel ca jumătate dintre 
parizieni. Dar pentru tine e ca și cum te-ai afla în plin atac 
terorist, înconjurat de zeci de morți. 

— Thaddee e tot ce am mai scump. Felul în care va decurge 
divorțul e de-o importanţă crucială pentru mine. 

Ea încuviinţă din cap, dar nu cu înţelegere, ci ca un psihiatru 
care recunoaște semnele distincte ale bolii. 

— N-am pus la socoteală faptul că Emiliya va găsi cu 
siguranţă destui martori din poliţie care să nu-ţi fie prieteni. 

— Sunt curat și procentajul de rezolvare a cazurilor de către 
echipa mea e mai mare decât al oricui altcuiva din branșă. 

— Sunt la curent cu treaba asta, mulțumesc, dar asta nu face 
din tine un poliţist fără prihană. 

Corso revăzu în gând toate cazurile în care acţionase la limita 
legalităţii: nimeni nu avea cum să descopere acţiunile sale nu 
tocmai legale, pe care Bompart avusese grijă să le îngroape sub 
maldăre de hârțoage. 

— Îi tratezi pe aparţinătorii victimelor de parcă ar fi ei înșiși 
vinovați și, în același timp, anchetezi de parcă ai face-o pe cont 
propriu, continuă Barbie. S-ar zice că ești dintr-un film în care 
eroul își face singur dreptate, cu arma în mână. 

— Exagerezi. 

— Nu. În general, polițiștii de la Omucideri poartă costume 
negre, din respect pentru familiile îndoliate, și-și petrec 


VP - 85 


majoritatea timpului redactând rapoarte. Tu nu ești în stare să-ţi 
pui măcar un sacou, iar toată hârțogăria o lași în seama lui 
Krishna. Nu manifești niciodată nici măcar un dram de empatie. 
Nu ești politicos, nu ai pic de respect. Ești o adevărată 
catastrofă. Sincer, în ciuda rezultatelor tale bune, toți sunt 
convinși că ar trebui să te întorci acolo de unde ai venit: în 
stradă. 

Corso expiră lung. Contrar așteptărilor, discursul agresiv al 
colegei sale îl revigorase, ca un duș rece. 

— Ai terminat? 

— Nu. Mai e și problema cu fizicul tău. 

— Care problemă? 

Ea ridică din umeri și-și aţinti privirea pe fundul paharului gol, 
unde zăcea cadavrul unei felii de lămâie. Avea inele pe toate 
degetele, ceea ce nu prea se potrivea cu stilul ei, de doamnă 
sobră, ci o făcea să semene mai degrabă cu o fată dintr-o gașcă 
de motociclişti. 

— Atunci când nu-ţi tremură mâinile, fie scrâșnești din dinţi, 
fie îţi mişti întruna picioarele. De parc-ai fi mereu în pragul 
imploziei. Sperii martorii și șochezi familiile victimelor. Cât crezi 
c-o s-o mai poţi duce așa? 

Era limpede, acum nu mai vorbeau despre divorțul său. 
Barbie vărsa tot ce avea pe suflet, ea și, fără îndoială, toți 
ceilalți colegi din echipă. 

— Dar noi parcă vorbeam despre cum aș putea face să obţin 
custodia fiului meu. 

— Asta încerc să te fac să înţelegi: n-ai nicio șansă să câștigi 
împotriva nevestei tale. 

Corso alese să nu se enerveze, măcar ca să contrazică 
portretul acid pe care i-l făcuse Barbie. De zece minute se tot 
juca cu lingurita în cana de cafea, fără să bea deloc. Farfuria 
conţinea cam tot atâta cafea câtă rămăsese și în ceașcă. 

Lăsă jos linguriţa și adăugă, pe un ton aproape visător: 

— E imperios necesar să câștig custodia asupra copilului. 
Emiliya e... periculoasă. 

— Presupun că nu ai de gând să dai detalii în această 
privință? 

— Nu. 

— Şi avocata ta ce spune? 


VP - 86 


— Ea crede că singura șansă de a-l îndupleca pe judecător ar 
fi să-l arestez pe criminalul de la Squonk. 

— lată o veste bună. 

El ridică privirea. 

— Chiar crezi asta? 

— Bineînţeles. O să-l prindem pe ticălos. 

Se ridică, se căută prin buzunare și aruncă o bancnotă de 
cinci euro pe masă. 

— Mă întorc la sediu. Vreau să merg cu ceilalți la percheziţie. 

Își luă poșeta și îi întoarse spatele. 

— Îmi faci recomandarea aia sau nu? o întrebă Corso. 

— Bineînţeles, răspunse ea, întorcându-se, apoi îi făcu cu 
ochiul: Și n-am să uit să specific că ești cel mai bun trăgător cu 
revolverul din întreaga poliție. 


19. 


Năucit, Corso urcă în mașină și porni, fără vreo ţintă anume. 
Seara cobora încet peste cheiurile Senei, ca un văl de umbră 
fermecător, care acoperea Parisul cu atingerea-i electrică. 

Încercase să o sune pe Emiliya, fără ca ea să-i răspundă la 
apeluri. Imaginea lui Thaddee, băiatul său blonduţ și pletos, cu 
ochi întunecaţi că ai mamei sale, îl izbea în piept, ca un bolovan 
aruncat de-un vandal. Ideea de a nu-și putea vedea fiul vreme 
de o lună, fără să fi apucat să-și ia rămas-bun și fără să se fi 
pregătit sufletește pentru această carantină forţată... Era prea 
mult. Cu adevărat prea mult. 

Și acesta nu avea să fie decât începutul. Nu avea să obţină 
custodia, era sigur de asta. Va trebui să se mulțumească cu 
firimiturile pe care avea să i le îngăduie ea și, seară de seară, 
avea să tremure întrebându-se dacă nu cumva Emiliya îl atrăgea 
pe băieţel în jocurile ei sado-masochiste. 

Simţi cum lacrimile-i umplu ochii. În clipe ca aceasta, demonii 
trecutului își arătau rânjetul fioros, ca-n vremurile de odinioară. 
Pentru un fost toxicoman, anii de abstinenţă sunt asemenea 
unui zid înălţat cu infinită grijă, pe un teren instabil. Era de-ajuns 
să arunce o privire mai apăsată spre acest zid, iar el avea să se 
năruie, să se prefacă în pulbere... 


VP - 87 


Coti pe Pont Royal pentru a ajunge pe malul drept și porni în 
sens opus. De-a lungul Luvrului, felinarele se aprindeau și, 
brusc, avu o revelație: știa unde merge. 

De câteva luni încoace își găsise amanta ideală: tânără, 
blândă, discretă. O brunetă micuță, cu forme pline; nu din cale 
afară de frumoasă, dar bine dotată, purtând mereu rochii ample 
care-i ascundeau formele. Era o fiinţă relativ banală care purta 
ochelari și își prindea părul cu cordeluţe în stil Keith Richards. Se 
ţinea departe de ispitele carnale dar, odată dezbrăcată, se 
dovedea o comoară de senzualitate. Cu ea reușea să atingă 
acea senzaţie de profanare, de pângărire, singura care putea să 
îl excite. 

O întâlnise în cursul unei anchete asupra unei spargeri 
nocturne, în decursul căreia patronul unui magazin de bijuterii 
se alesese cu un glonte în cap. Tânăra vânzătoare nu asistase la 
această scenă, dar Corso se oferise, de cum o văzuse, să o 
consoleze. De atunci, venea să se adape la izvor din când în 
când și se făcea că nu aude atunci când ea pomenea de posibile 
planuri pentru un viitor comun. Dacă ea insista, pretexta o 
„urgenţă la serviciu” și se făcea nevăzut. 

Miss Bret, domnișoara cu beretă, cum o numea în gând, căci 
purta adeseori o beretă roz care-i amintea lui Corso de un 
cântec al lui Prince, Raspberry Beret, locuia în arondismentul XII. 

Ajungând către Bercy, Corso își spuse c-ar trebui să treacă pe 
la băieţii de la IT (sediul lor nu era foarte departe), sau poate să 
mai înainteze de-a lungul Senei, până la Ivry-sur-Seine, și să ia 
parte la percheziția de la domiciliul Sophiei Sereys. Dar nu avea 
putere pentru așa ceva. Dimpotrivă, nu-și dorea decât să se 
îndepărteze cât mai mult de ucigașul Ninei, de oribilul strigăt 
mut de pe chipul ei mutilat, de lumea abjectă a lui Akhtar. 

Când Miss Bret îi deschise, constată că era îmbrăcată în 
trening și șosete groase, nu avea ochelarii pe ochi, iar părul îi 
era prins într-o codiţă în vârful capului. În clipa aceasta, nu 
semăna nici cu fata cuminte care-și ascundea farmecele, nici cu 
grenada gata să explodeze din primele nopţi sălbatice. Acum 
era sora mai mică pe care Corso și-ar fi dorit mereu să o aibă. 

Descoperindu-l pe poliţist în prag, cu privirea pierdută și 
tremurând sub sacoul șifonat, Miss Beret se multumi să 
zâmbească. Înţelesese deja că acesta nu venise nici ca să facă 


VP - 88 


amor și nici măcar să stea de vorbă. Venise pentru o cină 
liniștită, în faţa televizorului. 


20. 


Conducea pe străzile tinereţii sale: bulevardul Pablo-Picasso, 
strada Maurice Thorez, bulevardul Joliot-Curie... De fiecare 
felinar atârna câte un cadavru, gol, mutilat, sfâșiat. Apăsa cu 
toată puterea pe acceleraţie, dar mașina sa refuza să avanseze. 
Sirena urla ca un om în agonie. Ținând volanul cu o mână, 
pipăia cu cealaltă bordul în căutarea butonului care să oprească 
urletul sirenei și nu-l găsea... 

Realiză deodată că zgomotul care-i sfredelea creierul era 
soneria propriului telefon. Deschise ochii, ţinând deja în mână 
mobilul. 

— Te-am trezit? 

Recunoscu vocea. Aruncă o privire la ceas: era opt dimineața. 
În câteva fracțiuni de secundă, revăzu, pe repede înainte, seara 
liniștită din ajun: spaghetele carbonara ale lui Miss Beret și 
serialul TV cam slab, un tablou stilizat al vieţii sale de zi cu zi, în 
care însă niciun poliţist nu stătea să piardă timpul scriind 
procese verbale, în care vinovaţii făceau o mulţime de greșeli 
fatale și fiecare anchetă se rezolva în cel mult cincizeci de 
minute. Minunat! 

Apoi, se târâse până în pat, pentru a-și duce la capăt osânda 
obișnuită: cele câteva ore de somn chinuite, sufocate de 
coșmaruri. De fiecare dată când se trezea, își punea aceeași 
întrebare: cât de odihnitoare putea fi oare o noapte ca asta? 

— Cum merge, ragazzo? 

— Minunat. Ai sunat în legătură cu stripteuza? 

— Între altele. 

Catherine Bompart și Corso aveau în spate o întreagă istorie. 
O istorie care, pentru poliţist, se confunda cu întreaga sa 
existenţă. După ce-l pescuise din beciurile de pe Pablo-Picasso, 
primul lucru pe care-l făcuse Bompart fusese un credit, ca să-i 
ofere lui Corso o nouă dantură. Ca un adevărat toxicoman, avea 
o dantură de boșorog: email cenușiu și crăpat, incisivi rupţi sau 
de-a dreptul absenţi, rădăcini care se mișcau... La absolvirea 


VP - 89 


școlii de poliție, Bompart îi făcuse cadou, oficial, transferul 
creditului pe numele său. 

Ofiţer al Legiunii de Onoare și al Ordinului Meritului Naţional, 
Catherine Bompart era prima femeie care ajunsese să conducă 
Brigada Omucideri și, de curând, își publicase autobiografia. 
Participa la dezbateri televizate, perora despre noile metode de 
investigaţii criminalistice și nu-și ascundea deloc ideile de 
dreapta, aflate la limita extremismului. Era o brunetă micuță de 
aproximativ șaizeci de ani, nu foarte elegantă, dar bine făcută, 
autoritară și, în egală măsură, simpatică. 

În toţi acești ani, veghease asupra lui Corso, fără însă a-l 
favoriza vreodată. Ba dimpotrivă chiar, căci bobârnacele ei 
aveau forța unei lovituri de pumn: fusese încadrat în grupele 
cele mai dure. Ea încerca astfel să-i arate că răscumpărarea 
greșelilor trecutului se făcea pas cu pas, zi după zi. 

Raporturile dintre ei erau mai degrabă ambigue, între 
autoritate și afecțiune. Ea îi vorbea ca unui golan, dar de fiecare 
dată când se întâlneau, zâmbetul de pe chipul ei era o dovadă a 
faptului că-l considera ca pe fiul ei și nu regreta nicio clipă că îl 
salvase de pușcărie. 

Din punct de vedere personal, Bompart nu se dovedise la fel 
de inspirată: o adorase pe Emiliya din prima clipă și îl încurajase 
pe Corso să se căsătorească cu ea. In altă ordine de idei, 
făcuseră și sex în câteva rânduri. Nu fusese deloc o idee bună. 
Catherine se întorsese repede la soțul ei și la cei doi copii, iar 
Corso la răufăcătorii pe care-i vâna și la soția sa perversă. 

Îi rezumă la telefon recolta zilei precedente: înclinațiile sado- 
maso ale Ninei, participarea ei la jocurile gonzo, posibila 
existenţă a unui iubit pictor, ciclul Pinturas rojas al lui Goya care 
fusese, în mod evident, sursa de inspiraţie a ucigașului. 

— Asta-i tot? 

— Glumești? Într-o singură zi am descoperit elemente majore 
pe care Bornek nici nu le-a bănuit, deși a condus ancheta vreme 
de o săptămână. 

— Îmi pare destul de vag totul. 

— Am nevoie de întăriri. 

— Știu, micuța ta zombie m-a sunat. (Micuța zombie, adică 
Barbie, așa o alinta Bompart.) Să vedem ce se poate face. 
Problema e că suntem în iulie și, după cum știi, soldații noștri 
pleacă în vacanţă. 


VP - 90 


— E urgent. 

— Mie te-ai trezit să-mi spui? Deocamdată, jurnaliștii ne-au 
lăsat în pace, dar o să revină ca niște vulturi când o să-și dea 
seama că ancheta noastră stagnează. Vreau niște vești mai 
concrete, până luni dimineaţă. 

Corso nu-i răspunse. Parcurse din ochi spaţiul înconjurător. 
Casa ca de păpuși a lui Miss Bret, patul, care nu era de fapt 
decât o canapea extensibilă, zidurile prea apropiate și, dincolo 
de fereastră, arcele viaductului Artelor. O auzea trebăluind în 
bucătărie... 

— De fapt, de ce m-ai sunat? întrebă Corso, care-și cunoștea 
mult prea bine protectoarea. 

— Ai auzit despre schimbul de focuri de la Nanterre? 

— Ceva, parcă... 

— S-a pronunţat și numele tău în chestiunea asta. 

Corso se ridică în capul oaselor și-și luă ţigările. 

— Cum așa? 

Bompart schimbă brusc tonul: 

— Mai mulţi polițiști te-au recunoscut acolo. 

— Nu văd cum... 

— Nu vezi? Crezi că sunt dispusă să înghit gogorițe de genul 
că Lambert a găsit de unul singur ţeava de aerisire pentru a 
ajunge în parcarea subterană? Crezi că pot să înghit că a nimerit 
un ticălos de la cincizeci de metri, în timp ce se lupta cu un 
altul? 

Corso își aprinse o ţigară. Gustul acru al primului fum al zilei 
se potrivea de minune cu această discuţie. 

— Hai să-ţi spun eu cum cred că a fost. Pe Pablo-Picasso ai 
acţionat tu. Numai tu puteai ști de canalul ăla de aerisire. De 
altfel, ești cel mai bun trăgător din întreaga poliţie. Nu știu cum 
și nu știu când, dar ai aflat de acţiunea lui Lambert și te-ai 
înființat la faţa locului cu speranţa că o să poţi să te descarci, să 
te răzbuni pe orașul ăsta blestemat sau pe cine știe ce îţi face 
ție viața amară acum. Și, slavă Domnului, de amărăciune e plin 
în viața ta! 

— Nu așa a fost, murmură el. 

— Nu chiar așa, dar în linii mari am ghicit, nu? 

Simţi mirosul de cafea și, între un scaun și colţul canapelei, 
putu să vadă, dincolo, în bucătărie, gleznele stăpânei casei și 
papucii îmblăniţi ridicoli, în formă de pinguini. 


VP-91 


— Tuburile cartușelor nu corespund armei lui Lambert, reluă 
Bompart. Nu știu ce mă împiedică să-ţi rechiziționez arma ca să 
mă conving că tu ai fost acolo. 

El păstră tăcerea. În momente ca acesta, cel mai bine era s-o 
facă pe mutul. 

— Ce te-a apucat de te-ai amestecat în mizeria aia? Am făcut 
pe dracu-n patru ca să te transfer la Omucideri, ca să poţi duce 
în sfârșit o viaţă liniștită, dar tu nu te poţi abţine: vrei pe stradă, 
vrei violență, vrei haos! 

— Am încercat să fiu de folos. 

— la te uită, chiar așa? Ai noroc, dintr-un anumit punct de 
vedere: singura plângere care a fost depusă vine de la mama 
unui tip care a încasat-o la suprafaţă. A fost doborât cu o pușcă 
de calibru mare, așa că aceia care vor avea de tras din cauza 
asta sunt cei de la Crimă Organizată. 

Corso îl revăzu în minte pe adolescentul cu fața făcută praf. 
Auzi parcă, din nou, vaierele mamei care urla în arabă, în 
noaptea aceea: '/bni! 'Ibni! 'Ayn hu? "Ayn hu? 

— Stephane..., reluă ea pe un ton ceva mai blând. Dă-mi un 
singur motiv pentru care ar trebui să închid ochii la afacerea 
asta. 

— Sunt pe cale să pierd procesul pentru custodia lui Thaddee. 

— S-o pierzi ar însemna că ai avut-o vreodată. În ritmul ăsta, 
foarte curând, fiul tău va fi cel care te va vizita, dar la cimitir. 
Dacă îţi dorești să fii în focul acţiunii, cere-ţi transferul la trupele 
de intervenţie, dar nu te apuca să-mi vorbeşti despre 
responsabilităţile tale paterne. 

— Am primit primele concluzii de la avocata Emiliyei, se 
încăpăţână el să continue. Mă târăște în noroi și sunt furios. 

— Te așteptai cumva la altceva? 

— Thaddee nu trebuie să rămână în preajma ei. 

— Atunci spune adevărul!  Demonstrează-i greşelile. 
Alcătuiește un dosar. Ești poliţist, pentru numele lui Dumnezeu! 

Se gândise s-o facă. Să pună la cale o anchetă împotriva 
soţiei sale: să o fileze, să-i asculte convorbirile, să o 
fotografieze... Avea la îndemână mijloacele necesare pentru a 
face asta, dar o atare acţiune s-ar fi putut întoarce oricând 
împotriva lui: putea fi acuzat de abuz de putere, de hărțuire etc. 
Și, mai ales, se lovise de aceeași dilemă: nu voia să lase urme 
despre care Thaddee ar fi putut afla mai târziu. 


VP - 92 


— O să văd. Ai putea să-mi scrii o recomandare? 

— Ce fel de recomandare? 

— Una din care să reiasă că sunt un tată model. 

— Sigur că da, nicio problemă. Chiar cred că așa e. 

Complimentul îi încălzi sufletul. Brusc, își spuse că un astfel 
de document, semnat de însăși șefa de la Omucideri, ar putea 
să îl înduplece pe judecător. 

— Mulţumesc! 

— Până atunci, fă bine și găsește-l pe ticălosul care i-a făcut 
felul stripteuzei! 

Corso închise telefonul. Miss Beret își făcu apariţia în încăpere 
chiar în acea clipă. Cu siguranţă, așteptase ca el să-și termine 
convorbirea. Avea un respect deosebit pentru meseria lui. Fata 
ținea în mână un platou cu o ceașcă de cafea și câteva tartine. 

Corso îi zâmbi, dar nu mai zăbovi: se apucă să se îmbrace în 
grabă. 

Tocmai îi venise o nouă idee. 


21. 


Porni spre aeroportul Orly. 

În ajun, înainte de culcare, aruncase o privire prin dosarul 
alcătuit de Barbie: Pinturas rojas. Adormise cu acele imagini 
teribile în minte și cu povestea care le însoțea. 

Surd, bătrân, strivit de viaţă și de ororile pe care-i fusese dat 
să le înfrunte - mai ales în nopţile din mai 1808, când trupele 
napoleoniene  măcelăriseră populaţia Madridului, Goya se 
mutase în 1819 într-o casă care, printr-o stranie coincidenţă, 
purta numele de „la Quinta del Sordo”, adică „Casa Surdului”. 
Dusese o viață de pustnic acolo, fiind izolat din pricina 
handicapului său, și se apucase să picteze pe pereţi fresce 
torturate cu vrăjitoare, bătrâni și căpcăuni... 

La finele secolului al XIX-lea, aceste fresce fuseseră 
transferate pe pânză și expuse la muzeul Prado, acolo unde se 
aflau și în prezent. Ceea ce lumea nu știa era că Goya nu 
pictase numai pe ziduri. În aceeași perioadă, pictorul executase 
și trei pânze de mici dimensiuni, care duceau morbiditatea și 


VP - 93 


mai departe: un sclav desfigurat, o vrăjitoare cu chipul 
schimonosit, un bolnav cu ochii pierduţi... 

Cele trei opere fuseseră descoperite în 2013, în podul casei 
unei familii aristocratice din Castilia, și achiziţionate ulterior de o 
fundaţie madrilenă care le expunea acum în propriul muzeu. 

Acolo intenţiona Corso să meargă acum. 

Găsise un zbor care decola la 11:10 și un altul, de întoarcere, 
la ora 17. Urma să aibă destul timp să admire operele la fața 
locului, să le înregistreze fiecare detaliu, să le observe textura, 
trama pânzei... In chip irațional, spera ca această vizită să-l 
ajute să înţeleagă mai bine nebunia ucigașului. De asemenea, 
voia să respire atmosfera muzeului, căci era convins că ucigașul 
îl vizitase în repetate rânduri. 

Ajuns la Orly, o sună pe Barbie pentru a se pune la curent cu 
cele întâmplate peste noapte. Percheziţia la domiciliul Ninei nu 
adusese niciun rezultat. Tocilarii reușiseră să-i identifice pe 
abonaţii clubului lui Akhtar prin intermediul cărţilor de credit pe 
care le utilizaseră pentru a se înscrie, iar aceștia erau mai puţini 
decât se așteptaseră, doar câteva sute. Intr-o primă etapă, 
aveau să filtreze lista, alegându-i pe cei cu cazier sau alte 
probleme. Apoi urma studierea profilelor socio-profesionale ale 
celor de pe listă. Cu siguranţă nu era posibil să îi interogheze pe 
toţi. lar la abonaţii lui Akhtar să adăugau și cei pasionaţi de funii 
și legături, a căror listă fusese compilată de câtre Ludo. 

Pe de altă parte, informaticienii stabiliseră numele actorilor și 
actrițelor care participau la orgiile organizate de Akhtar. Aceștia 
aveau să fie convocați la poliţie începând de luni. Cu siguranţă, 
coridoarele urmau să fie pline vreme îndelungată. 

— Dar tu? Ce-ai mai aflat? 

— Am găsit filmele cu Nina. 

— Și? 

— No comment. Cei care se uită la așa ceva sunt cu toţii 
ucigași potenţiali. 

— Akhtar a fost interogat? 

— De fapt, a fost eliberat. 

— Poftim? 

— Avocatul lui a dat buzna peste noi și, crede-mă, nu ne-a 
fost prea moale. 

Corso nu mai insistă. De fapt, nu prea credea că pista Akhtar 
mai avea vreo valoare. 


VP - 94 


— Despre iubit ce ați aflat? 

— Cercetăm în continuare, deocamdată nimic. 

— Grăbiţi-vă! Nu cred că trebuie să fii vreun vrăjitor ca să dai 
de urma unui pictor care poartă borsalino și e mare amator de 
striptease! 

— Eşti drăguţ. Ai putea să vii să ne dai și tu o mână de ajutor. 

Barbie cam avea dreptate. Cât timp colegii săi lucraseră toată 
noaptea, el văzuse un serial poliţist la televizor și dormise ca un 
prunc cu capul pe sânii mari ai amantei. 

— Poţi să-mi spui ce naiba ai de gând să faci azi? întrebă 
Barbie. 

— Merg la Madrid să văd cele trei Pinturas Rojas. 

Pentru Barbie, asta era încă o victorie. Era dovada că 
descoperise o pistă importantă. 

— Drum bun, îi ură ea, pe un ton ceva mai cald. Te sunăm 
imediat ce aflăm ceva nou. 

Corso dormi tot timpul zborului, cu documentația în brațe. 
Atunci când avionul ateriză pe aeroportul Adolfo Suarez din 
Madrid, se trezi brusc, cu fața scăldată în sudoare și mintea 
plină de imagini îngrozitoare. 

— Sunteţi bine? 

De pe locul de alături o bunicuţă îl privea îngrijorată. 

— Am avut un coșmar, se scuză el, încercând să zâmbească. 

— Important e că suntem încă întregi, spuse băbuţa întorcând 
capul pentru a privi prin hublou. 

Corso își aţinti privirea asupra hubloului scăldat în lumină. 
Albul orbitor nu părea rezultatul unei zile însorite, ci mai 
degrabă străfulgerarea care urmează unei explozii atomice. 
Asocierea dintre imaginea bătrânei și soarele orbitor îi aduse în 
minte noi amintiri neplăcute, în timpul caniculei din 2003, Corso, 
pe atunci în vârstă de numai 24 de ani, lucra la Secţia Louis- 
Blanc, Comisariatul central pentru estul Parisului. Sarcina sa era 
să constate decesele bătrânilor singuri care fuseseră răpuși de 
arșița lunii august. 

De cum păși afară din avion, valul de căldură îl izbi, gata să îl 
asfixieze. Imaginile terifiante din vara lui 2003 continuau să i se 
deruleze în minte: morgile umplute până la refuz, lințoliile care 
acopereau cadavrele înșirate pe pardoseală, măștile de piele 
verzuie, gingiile umflate de putreziciunea care se instala rapid... 


VP - 95 


Se prăvăli, gata să cadă, pe scara avionului și își regăsi pe 
deplin echilibrul abia când ajunse pe asfaltul pistei. Grăbi pasul 
spre terminal și spre răcoarea climatizată a acestuia. Se 
îndreptă imediat spre ieșire și chemă un taxi. 

Cunoștea Madridul, fusese de mai multe ori aici, inclusiv 
odată cu Emiliya. În plină zi, orașul îi părea violent: zidurile erau 
de un alb orbitor, căldura arzătoare era paralizantă, soarele 
sfărâma orice senzaţie. La apus însă, orașul își recăpăta 
farmecul. De-a lungul bulevardelor drepte, imense, solemne, 
vizitatorul trăia emoția îmbătătoare a unui rege în caleașca sa. 

Mai ales arhitectura îl bulversase pe Corso. Işi amintea 
uimirea cu care descoperise un reper anume: statuia 
phoenixului de pe cupola clădirii Metropolis, la intersecţia dintre 
Calle Alcala și Gran Via, îi amintise de „Spirit of Ecstasy”, 
emblema aflată la prova limuzinelor Rolls Royce. Văzuse acel 
phoenix ca pe o emblemă fixată pe capota unui vehicul gigantic, 
cu motorul torcând zgomotos sub tabla caldă... 

Fundaţia Emilio Chapi era situată pe Calle de Serrano, în 
inima zonei bon chic a Madridului, un cartier de vile imaculate și 
grădini pline de palmieri impozanţi. Potrivit documentaţiei, 
fundaţia fusese creată la începutul secolului al XX-lea de către 
un medic bogat care se umpluse de bani datorită numeroaselor 
brevete farmaceutice pe care le deţinea. După anii '60, fundaţia 
fusese preluată de un grup de mecenat, alcătuit din oameni 
avuti care ţineau morţiș să-și mai scadă din impozite prin 
achiziţia de opere de artă. Între cele mai recente achiziţii se 
numărau și pânzele din ciclul Pinturas rojas ale lui Francisco 
Goya. 

Taxiul opri în fața unui zid lung, portocaliu, ce semăna cu un 
fronton de pelotă bască?. După ce trecu de poartă, Corso 
descoperi o clădire în alb și roșu, cu terasele-acoperișuri 
încununate de pinacluri sculptate în piatră. Parcurse aleea 
străjuită de palmieri, acompaniat de băzâitul aspersoarelor 
automate care păreau că ţin ritmul pașilor săi, ca niște pocnituri 
din degete. Nu credea că s-ar fi putut afla undeva mai departe 
de ancheta în desfășurare, de terenul de vânătoare al ucigașului 
sau de jurisdicția sa. Cu toate acestea, avu în acel moment 
senzaţia aproape palpabilă că se afla pe calea cea bună. 


3 Frontonul este suprafața pe care se desfășoară jocul de pelotă, în varianta sa din 
Țara Bascilor. (n. trad.). 


VP - 96 


Holul clădirii era cufundat în penumbra sfâșiată din loc în loc 
de razele soarelui care se strecurau printre obloanele 
întredeschise. Lemn, marmură, piatră... Încă de-aici, din 
anticamera muzeului, era întâmpinat de câteva pânze 
reprezentând figuri în armură care-l spionau, de dincolo de 
veacuri, de personaje în clar-obscur ce păreau lustruite cu ceară 
de albine. 

— Un boleto por favor, ceru el la casă. 

Nu avea de gând să se facă remarcat și, cu atât mai puţin, nu 
intenţiona să facă uz de legitimaţia de poliţist. Primul obiectiv 
era să ajungă la micile tablouri în nuanţe roșii. Ulterior, avea să 
vadă ce putea să afle de la personalul muzeului. Însă, fără 
ajutorul poliţiei spaniole, n-avea să ajungă prea departe. In plus, 
exista posibilitatea ca întreaga pistă să fie falsă. 

— Quieres entrar? 

Un majordom în livrea îl invită în ascensorul de modă veche, 
din fier forjat negru și cu ușile batante din lemn lăcuit. Corso 
acceptă: tablourile lui Goya se aflau la al treilea etaj. 

Vreme de câteva secunde, pe durata ascensiunii, se simți 
transportat într-o altă epocă. Cabina lambrisată era dotată cu o 
banchetă tapiţată cu piele neagră, cu o cutie de comandă 
lustruită și cu oglinzi care-și trimiteau reflexiile în casa scărilor. 

Corso zâmbi și simţi cum îi revine încrederea în succesul 
expediției sale. Cu fiecare etaj, se apropia de universul 
fantasmelor ucigașului. 


22. 


Corso traversă o primă sală unde erau adunate picturi 
religioase din Secolul de Aur. În următoarea, la loc de cinste 
erau portretele figurilor de la curtea Spaniei din aceeași epocă: 
pieptare amplu decorate și șiraguri de perle... Câţiva turiști 
parcurgeau cu pași leneşi acest spaţiu, asemenea unor pelerini 
ajunși la ţinta lor sacră. Imbrăcaţi în pantaloni scurți și sandale, 
arătau cam ridicol, dar nici el însuși nu era înveșmântat mai 
adecvat: în negru din cap până-n picioare, în plină vară, părea 
că venise mai degrabă pregătit pentru un concert de heavy 
metal. 


VP - 97 


În cea de-a treia sală, reperă imediat tablourile. Păreau 
pierdute în albul zidului pe care erau fixate, unul lângă altul. 
Valoarea lor sărea în ochi, chiar și pentru un eventual 
necunoscător: un cordon de catifea interzicea accesul prea 
aproape de ele, pentru a preveni să fie atinse de către curioși. 
Nu reținuse dimensiunile exacte ale pânzelor, deși era convins 
că acestea erau precizate în articolele din documentaţia oferită 
de Barbie. Păreau minuscule. Fără îndoială nu aveau decât cel 
mult cincizeci de centimetri înălţime, iar lăţimea nu depășea 
treizeci de centimetri. Cu toate acestea, atunci când le priveai 
îndeaproape, tablourile păreau cu atât mai intense, mai 
înspăimântătoare. Un concentrat de violenţă pură. 

Legendele indicau sobru denumirile seci: Pintura roja nr. 1, 
Pintura roja nr. 2, Pintura roja nr. 3. Corso își amintea însă de 
numele cu care le desemnaseră istoricii de artă: Strigătul, 
Vrăjitoarea, Moartea... 

Tabloul din extrema stângă reprezenta un chip brăzdat de 
cicatrice; acesta era, fără îndoială, cel care îl inspirase pe 
ucigașul Ninei. Un sclav de la galere, sau un prizonier, ale cărui 
cătușe negre și lanțuri puteau fi văzute în partea inferioară a 
pânzei. Colţurile gurii se lungeau, dureros, până către urechi, 
într-un hohot de râs lacom: rană sau provocare? Era greu de 
spus dacă acest om suferea sau se bucura. Expresia stranie de 
pe chipul său, o strâmbătură diabolică care-ţi îngheţa 
măruntaiele, nu făcea decât să sporească ambiguitatea. Era 
portretul unui iniţiat care te privea, din străfundul suferinţei 
sale, și-și râdea de ignoranta ta... 

Dar cel mai uimitor - și mai fascinant, în egală măsură - 
aspect al tabloului era dominanta sa purpurie. Chipul cu gura 
deschisă se detașa din fondul roșiatic precum o piatră albă în 
mijlocul unei bălți de noroi. Părea că se desprinde lent, 
irezistibil, din suprafaţa roșie, precum se revelau, odinioară, 
fotografiile din soluţiile de developare... 

Cel de-al doilea tablou, vrăjitoarea, avea o compoziţie stranie, 
foarte inovatoare pentru epoca în care fusese pictat, asemenea 
Câinelui din ciclul Pinturas negras. O linie de orizont, a cărei 
culoare roșie evoca mai degrabă un râu de lavă sau o magmă 
incandescentă, tăia pânza în două, în diagonală. Din această 
axă țâșnea un cap înspăimântător. Ochi încercănaţi, o față 
brăzdată de riduri, o coamă de păr murdar de țărână. Și 


VP - 98 


vrăjitoarea părea că râde, cu aceeași gură căscată ca un hău, de 
parcă batjocorea privitorul de dincolo de graniţa sulfuroasă a 
realității. 

Moartea era pictată în culori mai sumbre, ultimele nuanţe de 
vermillon și carmin, înainte de culoarea argilei de Sienna. O 
agonie zugrăvită în culorile crepusculului. Aici era înfățișat un 
bărbat întins pe un pat sau poate pe o targă. Nu într-un spital, ci 
mai degrabă într-o celulă, sau poate într-o mansardă. Corpul, 
chircit într-o poziţie bizară, era doar schiţat, în comparaţie cu 
precizia fantastică cu care fusese pictată faţa. Trăsăturile 
acesteia păreau sculptate cu dalta, ochii erau enormi, profilul 
trasat din linii drepte și, din nou, aceeași gură căscată larg, care 
de astă dată nu mai râdea, ci prevestea neantul nefiinţei care se 
apropia cu fiecare secundă scursă. 

La un moment dat, Corso făcuse o pasiune pentru medicina 
legală, devorând o mulţime de tratate din secolul al XIX-lea. Işi 
amintea descrierile pacienţilor aflaţi în stadiul terțiar al sifilisului. 
Exact așa arăta și omul din pictura lui Goya: chipul ros de boală, 
nasul șters, buzele supte, tibiile ca niște lame de sabie, 
deformate de infecție precum metalul la temperaturi extreme. 
Cu siguranță Goya își luase drept model un sifilitic zărit într-un 
spital sau în vreun ospiciu... 

Toate acestea nu aveau prea mare legătură cu cazul, dar 
Corso era convins că ucigașul venise aici la un moment dat 
pentru a admira cele trei opere. Pentru a se impregna de ele. 
Pentru a se hrăni cu ele. Acestea fuseseră factorul declanșator 
care-l determinase să acţioneze. Sau, poate, îi aminteau de un 
alt traumatism, care fusese la originile impulsului ucigaș... 

Se hotări să coboare din nou la parter pentru a discuta cu cei 
din personalul muzeului, în eventualitatea că aceștia 
remarcaseră vreun vizitator constant sau un admirator bizar al 
acestor tablouri. Se pregătea să pornească în jos pe scări, când 
de la etajele inferioare porni un vuiet care crescu în intensitate 
și frecvenţă, preschimbându-se într-un șuier acut: motorul 
ascensorului. Dincolo de grilajul de fier forjat văzu coborând 
contragreutatea, în timp ce tavanul din sticlă groasă al 
ascensorului urca. Corso făcu un pas înapoi, un gest reflex, și îi 
urmări din priviri deplasarea. 

În acea clipă, dincolo de geamurile de sticlă ale cabinei de 
lemn, alături de majordomul care-l întâmpinase la parter, zări un 


VP - 99 


bărbat, din spate. Purta un costum deschis la culoare și o pălărie 
panama albă. Pe dată își aminti cuvintele lui Freud: „individul 
are un fel aparte de-a se îmbrăca. Poartă costume albe, pălării... 
În genul proxeneţilor din anii '20...” 

Proxenetul tocmai îl depășise, îndreptându-se spre etajele 
superioare. 

Corso se întoarse și urcă treptele în salturi, câte patru 
deodată. Dădu buzna la etajul trei, chiar în clipa în care ușa 
ascensorului se închidea și cabina pornea înapoi spre parter. 
Corso se repezi în sala cu Pinturas rojas: nici urmă de bărbatul în 
alb. Făcu turul celorlalte săli: regi, duci, și bufoni din Secolul de 
Aur, dar nici urmă de vreo pălărie panama. Dumnezeii mă-sii. 

Făcu cale întoarsă și inspectă culoarul. Nimic. Nu existau 
toalete, nici vreun birou. La etajul trei se aflau doar cele trei săli. 
iși aruncă privirea în puţul ascensorului; liftul urca din nou. Îşi 
dădu seama ce se întâmplase și porni în goană în jos: vizitatorul 
în costum alb îl zărise în oglinda din cabină și, imediat ce 
ascensorul ajunsese la etajul trei, îi ceruse majordomului să-l 
readucă la parter. Fără îndoială, se ghemuise în cabină, sub cine 
știe ce pretext, cât timp Corso ajunsese la etaj, apoi se ridicase, 
de îndată ce ascensorul începuse să coboare și Corso nu-l mai 
putea repera. Cu cât e mai simplu, cu atât mai ușor e de pus în 
aplicare. 

Nu avea cum să-l interogheze pe liftier, căci ascensorul 
pornise să urce din nou. Preferă să-și concentreze atenția 
asupra holului de la parter și a grădinilor. În timp ce cobora, în 
minte i se iviră două întrebări: De ce fugise individul? Cum de îl 
recunoscuse pe Corso, îl știa de undeva? 

La parter nu era nimeni, nici lângă casierie, nici în librăria de 
alături. Intră la toalete, deschise fiecare cabină în parte, la femei 
și la bărbaţi: nimeni. In sfârșit, se repezi afară. Fără să vrea, se 
opri brusc, izbit de lumina orbitoare care-i explodă în față și de 
zidul de căldură care-i seceră picioarele. Reveni în hol și 
constată că vizitatorii și personalul de acolo începeau să-l 
privească pieziș. Trase adânc aer în piept și se lansă din nou în 
arșița de-afară. 

Cu mâna streașină la ochi, parcurse din priviri întreaga arie 
vizibilă. Nimeni pe alei, nimeni la umbra palmierilor. Peisajul 
părea să fi fost golit de orice prezență umană, iar contururile 


VP - 100 


copacilor parcă-și pierduseră substanța materială. Arborii erau 
doar niște flăcări albe, peluzele niște oglinzi orbitoare. 

Corso alergă până la ieșirea din parc. Umbra sa pe pietrișul 
alb al aleii părea să sape un hău cu margini strict delimitate. 
Ajunse la poartă și se sprijini de grilajul de fier forjat, dar fu 
nevoit să-și retragă mâna imediat: metalul ardea. La fel și 
gâtlejul polițistului, ca și cum cei câţiva zeci de metri alergaţi l- 
ar fi pârjolit pe dinăuntru. Nici urmă de vizitatorul în alb. De-o 
parte și de alta, strada era pustie. Nu mai avea putere să-și 
continue cursa. Și-apoi, încotro să o apuce? Omul în alb se 
pierduse în orașul de un alb orbitor. 

Își șterse sudoarea de pe faţă și făcu cale întoarsă. Exact când 
intra în holul clădirii, telefonul începu să-i sune. O privire spre 
ecran îl informă că aceea care îl apela era Stock. Avu impresia 
că era sunat de pe o altă planetă. 

— Pe unde naiba umbli? urlă culturista. De o oră încercăm să 
dăm de tine! 

Era limpede, Barbie fusese discretă în privinţa planurilor sale 
de deplasare. 

Corso ezită să răspundă, apoi optă pentru un ton rezervat, de 
superior: 

— Ce s-a întâmplat? E vreo urgenţă? 

— La dracu', mai avem încă una! 

— Încă una? 

— Încă o victimă! Desfigurată în același fel, strangulată cu 
propria lenjerie, legată cu același gen de noduri ca data trecută. 

— A fost identificată? gâfâi Corso. 

— O știm cu toţii, e Helene Desmora, colega Ninei Vice. Miss 
Velvet! 


23. 


Corso reuși să aterizeze la Paris la 16:20. O adevărată 
performanţă, având în vedere că era sezonul vacanţelor. Nu 
fusese însă îndeajuns de rapid încât să fie așteptat la locul 
crimei. Cadavrul Helenei Desmora fusese deja transferat la 
Institutul de Medicină Legală, tehnicienii de la Judiciară își 
făcuseră deja bagajele, iar scena crimei - un teren viran din 


VP - 101 


Saint-Denis - consta acum doar din banderolele de avertizare 
care delimitau perimetrul. Circu/ați, vă rog. 

Procurorul din Bobigny, de care aparţinea zona Saint-Denis, 
sesizase Secţia 93, iar polițiștii de aici ajunseseră primii la faţa 
locului. Barbie făcea deja anticameră la Parchetul din Paris 
pentru ca echipa lor să preia și acest caz. Dar birocraţia își 
spunea cuvântul, redactarea hârtiilor necesare avea să mai 
dureze ceva, așa că, la această oră a sfârșitului după-amiezii, 
nimeni nu știa exact cine urma să preia ancheta. 

Deocamdată, echipa lui Corso reușise să obţină procesele 
verbale de constatare redactate de câtre cei de la Secţia 93. 
Fără să emită nicio părere și fără să-și justifice în vreun fel 
absenţa, Corso luase teancul de foi imprimate și se închisese în 
biroul său. Inainte de toate, simțea nevoia să afle detaliile, să 
asimileze cu obiectivitate noua dramă și, mai ales, voia să uite 
de arșița cu care se confruntase la Madrid. 

Cadavrul fusese descoperit în jurul orei 11 pe un teren 
abandonat, la intersecţia străzilor Alfred Dreyfus și Flora Tristan, 
nu departe de calea ferată de la gara Stade de France. De fapt, 
era cât se poate de evident că trupul neînsuflețit fusese zărit 
mult mai devreme; terenul în cauză era locul ideal pentru cei 
care voiau să fumeze o ţigară cu marijuana. Dar puștanii din 
zonă nu-și puteau permite să anunțe poliţia, era o imposibilitate 
evidentă. Trecuse ceva timp până când unul dintre ei se 
hotărâse să le mărturisească părinţilor ce văzuse și încă o 
vreme până când aceștia deciseseră să cheme „inamicul” adică 
poliția. 

La fel ca Sophie Sereys, Helene Desmora era goală, fără 
niciun obiect sau document care să-i permită identificarea. 
Poliţiştii se gândiseră imediat la cazul celeilalte stripteuze ucise. 
Amprentele le confirmaseră bănuiala. 

Ca în cazul precedent, victima se afla în poziţie fetală, legată 
cu propria lenjerie. Sutienul în jurul gâtului și al încheieturilor 
mâinilor, iar chiloţii legaţi de glezne și apoi de sutien. Noduri de 
bici, noduri în opt, cel din urmă deschis... La fel ca Nina Vice, 
femeia se zbătuse și, aproape sigur, se asfixiase singură trăgând 
de legături. 

Și rănile de la față erau identice. Colţurile gurii secţionate, 
gingiile scoase la iveală, o piatră băgată pe gât... Privind 
fotografiile groazei, Corso își aminti de femeia plinuță cu ţinută 


VP - 102 


marinărească de pe scena de la Sguonk. Din punct de vedere 
fizic, cele două victime nu aveau nimic în comun. Sophie Sereys 
era înaltă, zveltă și blondă, cu faţa ovală și sprâncene dese; 
Helene avea părul negru, fără îndoială vopsit, o freză ă la Louise 
Brooks și era plinuță. 

Din când în când, gândurile lui Corso fugeau la omul din 
Madrid. Oare acesta era asasinul? Ar fi avut oare timp să ajungă 
în Spania după ce comisese crima de la Paris? Ideea nu părea 
chiar atât de absurdă: era credibil ca el să fi dorit să se 
reculeagă în faţa tablourilor, odată ce înfăptuise omorul. Poate 
că fiecare crimă era un soi de ofrandă. Sau toate presupunerile 
astea nu erau altceva decât un delir? Se hotări să dea uitării, 
pentru moment, arătarea cu pălărie panama. Trebuia să ţină 
seama de fapte, exclusiv de fapte, și să conducă ancheta după 
toate regulile. 

Trecu la fotografiile de ansamblu cu locul crimei: o zonă de 
blocuri și turnuri mizerabile, urâţenia obișnuită a cartierelor- 
dormitor. Potrivit rapoartelor, terenul viran unde fusese găsit 
cadavrul era poluat în adâncime după două secole de activitate 
industrială. Nu exista nicio legătură aparentă cu depozitul de 
gunoaie unde fusese găsit primul cadavru și nici vreo 
semnificație simbolică posibilă. 

Singurul detaliu relativ interesant era apropierea dintre 
terenul viran și domiciliul Helenei Desmora, pe strada Ordener, 
lângă Porte Saint-Ouen, așa cum depozitul de gunoaie unde 
fusese găsită Sophie Sereys era aproape de Ivry, unde locuise 
aceasta. Dar apropierea nu însemna nimic special, după părerea 
lui Corso; era greu de presupus că ucigașul alesese aceste locuri 
pentru a lăsa cadavrele din comoditate, căci Sophie nu fusese 
ucisă acasă și aproape sigur la fel se întâmplase și cu Helene. 

Cei de la secția 93 începuseră să dea telefoane în stânga și-n 
dreapta, semn că intenționau să revendice cazul. Reușiseră 
astfel să reconstituie, în mare, cum își petrecuse victima ultima 
zi de viaţă. Nu era mare lucru de aflat. Helene locuia singură. 
Deoarece lucrase la Squonk în noaptea precedentă, se trezise, 
cu siguranţă, destul de târziu, abia către amiază. Apoi își făcuse 
gimnastica zilnică, la sala de sport de la Waou Club Med, pe 
strada Faubourg Poissoniere, în jurul orei 13. După-amiază i se 
pierduse urma. 


VP - 103 


Polițistul adună hârtiile răspândite pe toată suprafața biroului 
și luă dosarul sub braţ. Echipa sa îl aștepta în sala de ședințe. 
Erau cu toţii cam iritaţi, din două motive: pe de o parte noua 
crimă, desigur, iar pe de altă parte, tăcerea celor de la 
Procuratură. Incă nu se știa cine avea să preia cazul. Era un 
nonsens să piardă ore bune din pricina birocraţiei. Corso îi liniști: 
telefonase deja la Parchet și îi convinsese că echipa sa era 
alegerea legitimă. 

Apoi trecu direct la subiectul cel mai sensibil: 

— Orice aţi crede, nu ne-am pierdut timpul. 

— Chiar așa? 

Intrebarea venise de la Stock. Cu toată experienţa ei, nu se 
dezbărase încă de sentimentul de neputinţă pe care îl resimt 
adesea polițiștii în astfel de situații. 

— Am pornit pe o pistă greșită de la bun început, mormăi ea. 
Toate mizeriile astea gonzo n-au nimic de-a face cu crimele. 
Ucigaşul nu are decât o obsesie, clubul Squonk. 

— Tocmai de aceea ne vom schimba ţinta, încuviinţă Corso. 
Ne vom concentra pe local. Trebuie să-l interogăm din nou pe 
Kaminski, dar și pe fetele lui. Trebuie să aflăm care e istoria 
clubului, a clădirii unde funcţionează și, de ce nu, istoria 
striptease-ului. Ucigașul are, se pare, ceva de împărțit cu 
această meserie și cu acel loc anume. Trebuie, categoric, să ne 
concentrăm pe asta. 

— Dar Akhtar și filmele lui? întrebă Barbie. Doar n-o să lăsăm 
treaba pe jumătate făcută? 

— Ce se-aude cu întăririle? 

— Bompart ne va trimite o șleahtă de stagiari. 

Corso nu se așteptase, oricum, la ceva mai acătării; în miez 
de iulie, era imposibil să spere că avea să primească agenţi cu 
experienţă. 

— Tocilarii de la Bercy ne vor furniza coordonatele actorilor și 
ale clienţilor lui Akhtar. Recruţii noștri o să le transmită scrisori 
de convocare și o să-i interogheze pe toţi. Între timp, noi ne vom 
concentra pe Squonk și pe Hélène Desmora. 

— Cum rămâne cu ancheta de proximitate de la Saint-Denis? 

— Se vor ocupa cei de la Secţia 93. Contactaţi-i! Cereţi-le și să 
vizioneze înregistrările de la orice eventuale camere de luat 
vederi din zonă. 


VP - 104 


Ludo izbucni în râs: în cartierele de genul ăsta, înregistrările 
aveau o durată de viaţă foarte limitată. 

— S-au luat probe de la fața locului, continuă Corso, fără să-l 
bage în seamă pe Ludo. Solicitaţi ca ele să fie analizate imediat, 
dacă e nevoie chiar de către un laborator privat. 

— Probabil că jumătate din cartier a dat o tură pe la locul 
crimei până să fie chemată poliţia, pufni Ludo. 

Corso îl ignoră din nou: 

— Această nouă crimă ne dă ocazia să reevaluăm modul de 
operare. Ne vom imagina fiecare gest al ucigașului, vom 
identifica armele folosite, vom recrea ritualul... 

Spusele sale fură întâmpinate cu o tăcere sceptică. 

— S-a făcut deja o vizită la domiciliul victimei? întrebă el. 

— Cei de la Clignancourt sunt chiar acum acolo. Se pare că nu 
e nimic demn de semnalat. 

— Mâine dimineaţă mergem și noi și o luăm de la capăt, cuo 
percheziție cum scrie la carte, toţi patru. Trebuie să analizăm în 
detaliu profilul Helenei, să vedem dacă are ceva în comun cu 
Sophie Sereys, dacă erau prietene, dacă... 

— In orice caz, interveni Barbie, de un lucru putem fi siguri: 
nu lucra pentru Akhtar, am verificat deja asta. 

— Akhtar nu era singurul producător din branșă, luați la 
pieptănat anturajul sado-masochiștilor, știți deja unde îi găsiţi. 

Colegii săi păreau că se încălziseră, era momentul propice 
pentru a distribui sarcinile fiecăruia. 

— Ludo, tu te duci să asiști la autopsie, începu Corso. Tot tu te 
interesezi și de eșantioanele de ADN preluate de cei de la 
Legală. 

O încuviinţare scurtă din cap din partea lui Ludo; perspectiva 
de a petrece noaptea în compania unui cadavru, în loc să-și 
vadă de ţintele sale agăţate pe net, nu părea să-l deranjeze 
prea tare; la urma urmei, era un caz de forţă majoră. 

— Stock, tu revii la Sguonk și le interoghezi pe fete și pe 
Kaminski. Vreau un portret detaliat al lui Miss Velvet. Și, dacă îţi 
mai rămân câteva ore până dimineaţă, te apuci și-i trezești pe 
vecinii fetei. 

— E ilegal. 

— Având în vedere că e o urgenţă, suntem acoperiţi. Și nu 
uita nici de camerele de supraveghere din cartier. 


VP - 105 


— Ce speri să găsești pe înregistrări? i-o reteză Ludo. O răpire 
în direct? 

— Ucigașul nostru e abia la a doua lovitură. Prin urmare, nu 
cred că e neapărat vreun geniu al crimei sau un magician. Cu 
siguranţă a lăsat urme, iar noi le vom găsi. 

Se întoarse către Barbie, care-și aștepta misiunea. 

— Tu o să recuperezi facturile Helenei, telefonul mobil, 
computerul. Și le analizezi cât mai repede posibil. 

Barbie era așezată ca de obicei, cu un picior îndoit sub fund și 
un blocnotes pe genunchi. Părea o studentă cu ușoare tendinţe 
gotice. 

— Cum facem cu mandatele? Încă nu ni s-a încredinţat oficial 
cazul... 

— Mă ocup eu de asta. E obligatoriu să aflăm cât mai urgent 
pe cine a sunat, cine a sunat-o, dacă a scos bani de la vreun 
bancomat, dacă a luat metroul sau și-a chemat un taxi în 
ultimele zile. 

Din nou, tăcere. În momentul acesta, colegii săi se întrebau, 
ca de obicei, ce avea să facă el. De regulă nu le dădea raportul 
cu privire la activităţile sale, însă în această seară simţea nevoia 
să dea dovadă de spirit de echipă. 

— Eu o să mă ocup de Squonk. 

Ex-culturista interveni: 

— Dar mi-ai spus că eu sunt cea care... 

— Tu o să te ocupi de personalul clubului. Eu o să mă 
interesez mai îndeaproape de clădire, de vecini, de istoria 
locului... Aici se ascunde un secret care ar putea să ne dezvăluie 
mobilul criminalului. 

Colegii săi încuviinţară pe tăcute. Schimbarea unghiului de 
atac părea să fi ridicat moralul echipei. 

— Cum rămâne cu iubitul purtător de pălărie și cu picturile lui 
Goya? întrebă Barbie. 

Corso revăzu în minte portretele sângeroase, năluca din 
ascensor, albul bulevardului madrilen... Înfruntă privirea lui 
Barbie; ea era singura care știa unde fusese și nu apucase încă 
să-i povestească despre scurta întâlnire pe care o avusese. 

— Ai mai găsit ceva în privinţa asta? întrebă Corso. 

— Nu. 

— Atunci, cel puţin pentru moment, concentrează-te asupra 
Helenei Desmora. Vom trage linie și vom vedea cum stăm luni 


VP - 106 


dimineaţă. Până atunci avem ceva mai mult de douăzeci și patru 
de ore pentru a afla tot ce e de aflat despre Miss Velvet. Aveti 
vreo întrebare? 

Stock ridică mâna, ca la școală - e drept, o școală pentru 
atleți ruși. 

— Cum rămâne cu celelalte fete de la Sguonk? N-ar trebui să 
le oferim protecţie? 

— Da, așa ar fi logic. O să merg să discut cu Bompart și... 

Nu reuși să-și termine propoziţia, căci telefonul începu să-i 
vibreze în buzunar. 

— Scuzaţi-mă, rosti el, scoțându-și mobilul. 

leși fără nicio altă explicaţie. Numărul care îl apela era al 
Emiliyei. 


24. 


— E totul în regulă? 

Corso adoptase un ton calm, neutru, nu voia să lase furia să 
iasă la iveala și nici teribilul sentiment de frustrare care-l 
încerca. În primul rând, voia să evite ca fosta lui soţie să-i 
închidă telefonul. Și, pe de altă parte, nu voia să-i ofere plăcerea 
de a-i percepe suferinţa. 

La drept vorbind, nu se așteptase ca ea să îl sune. Dar, era 
convins, nu o făcuse nici din prietenie și nici din milă. Pur și 
simplu era conștientă că, de-acum, fiecare telefon avea să fie 
luat în calcul. Sub nicio formă nu și-ar fi dorit să i se poată 
reproșa că-și împiedica fiul să vorbească cu tatăl său. 

— Totul e bine. 

— Până la urmă, unde sunteţi? continuă el pe un ton aproape 
jovial. 

Emiliya chicoti, amuzată de jalnica-i încercare de a o trage de 
limbă. Dar mama perversă trebuia să se arate amabilă, așa 
încât cedă și spuse: 

— La Varna, my dear... Acolo unde ne-am creat cele mai 
frumoase amintiri. 

O staţiune balneară din Bulgaria, care îi provocase într-adevăr 
lui Corso câteva revelații uimitoare. Marea Neagră în zori, cu 
lucirile-i aurii care prevesteau Orientul aflat la câteva braţe înot 


VP - 107 


distanţă... Bisericile ortodoxe înghesuite pe litoral, cu domurile 
lor lucitoare care reflectau cerul... Orașul însuși, cu casele 
zugrăvite cu var și cu firmele cu inscripţii chirilice care-i evocau 
un loc straniu, o încrucișare între un bâlci și o așezare cu băi 
termale... 

— Rămâneţi acolo toată luna asta? 

— Vom vedea. 

Corso nu insistă; nu voia să întindă coarda. 

— Thaddee e în formă? 

— Învață limba mamei sale. 

Emiliya insistase dintotdeauna ca fiul lor să înveţe bulgara la 
fel de bine ca franceza. Corso fusese de acord, dar în prezent 
miza lingvistică devenise un mijloc prin care fosta sa soție 
încerca să înalțe un zid între el și fiul lor. 

— Sper că faceţi și baie, nu? Mai faceți și altele? 

— Și-a întâlnit verișorii. Adevărata familie. Singura lui familie, 
de fapt. 

Prima lovitură sub centură. De ce oare accepta Corso să 
continue această conversaţie care-l înghesuia în corzi, expus la 
toate loviturile ei? 

— Pot să vorbesc cu el? 

— Rămâi la telefon. 

Fu surprins că ea acceptase atât de ușor. Să fi fost oare din 
cauză că îl suspecta că înregistrează convorbirea? 

— Tată? 

Auzind glasul subțire, atât de proaspăt și atât de aparte, ca un 
fluier cioplit dintr-un lăstar tânăr, al cărui sunet te face să simți 
că întinerești, Corso simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. 

— Cum ești, puiule? Te distrezi? 

— Tată, am găsit un arici! 

Corso îi ceru să-i povestească toate amănuntele. De fapt, 
cuvintele nici măcar nu aveau importanţă, conta doar să-i audă 
vocea și să-i ghicească expresia de pe chip după inflexiunile 
acesteia. Era asemenea unui cântec ale cărui cuvinte nu le prea 
știa, dar a cărui melodie era de-ajuns pentru a-i încălzi sufletul. 

Pentru el, Thaddee poseda o putere miraculoasă: cea mai 
banală informaţie se transforma, povestită de el, în ceva foarte 
preţios, la fel ca acele scoici pe care le culegeau împreună în 
Țara Bascilor și care deveneau, între alte mii de scoici ignorate, 
o adevărată comoară. 


VP - 108 


— Te sărut, puiule, dă-mi-o încă puţin pe mama. 

Prefera să scurteze el însuși conversaţia, ca să nu aibă 
senzația, atunci când Emiliya avea să reia receptorul, că tocmai 
i se smulsese un braț. 

— E-n regulă. Salut, Corso! Te sunăm săptămâna viitoare. 

Încetase de o bună bucată de vreme să i se mai adreseze pe 
numele mic. 

Avea o voce fermecătoare, nici gravă, nici acută, ci cu un 
timbru bogat, care amintea de o țesătură mătăsoasă, o stofă 
grea, plăcută la atingere. 

— AȘ putea veni și eu, nu-i așa? 

— Aș prefera să nu vii. 

Fără să vrea, ridică tonul: 

— Ai pretenţia să-mi impui când să mă văd cu fiul meu? 

— Haide, nu strica încercarea noastră de a ajunge la o 
înțelegere. 

— Asta numești tu înțelegere? urlă el. Și, între timp, mă 
descrii drept o brută și un tată denaturat? 

Ea scoase un sunet din buze, care lui Corso îi aminti de ţiuitul 
mecanismelor pompelor de irigație de la Madrid. 

— Calmează-te, Corso. Trebuie să ne purtăm civilizat, deși 
știu că nu-ţi stă deloc în fire. 

— Du-te dracului! 

— Vezi? jubilă ea. Eşti un ucigaș, Corso. Un ucigaș din cel mai 
rău soi, dintre cei protejaţi de lege. La fel ca aceia care mi-au 
ucis părinţii. 

Ăsta era unul dintre textele ei preferate: părinţii ei, amândoi 
universitari și disidenţi, fuseseră, chipurile, eliminaţi de către 
poliţia secretă bulgară. Corso nu credea o iotă din această 
poveste. Mai mult ca sigur, judecând după cum era fata lor, 
părinţii ei fuseseră turnători înfocaţi, colaboratori slugarnici ai 
regimului. 

— Voiam doar să... 

Emiliya închisese deja. Corso se rezemă cu spatele de zidul 
coridorului și privi în dreapta și în stânga, încercând să se 
asigure că nimeni nu asistase la umilirea sa. Nu ar fi fost însă 
ceva foarte grav: jumătate dintre cei ce lucrau la acest etaj erau 
ei înșiși divorțaţi și munceau din greu pentru a plăti pensii 
alimentare scandaloase. Legea pântecelui... 

— N-am înţeles. S-a terminat ședința sau nu? 


VP - 109 


Barbie își făcuse apariţia lângă el. Stătea ușor adusă de spate, 
ca și cum procesul de creștere ar fi fost un efort cumplit, o 
crampă fără sfârșit de pe urma căreia spinarea îi rămăsese 
încovoiată. 

El nu-i răspunse. Ea se încruntă. 

— Eşti bine? Eşti roșu la față... 

— E în regulă, n-am nimic. 

— Cum a fost la Madrid? Ai de gând să-mi spui? 

Corso îi făcu un semn explicit. Câteva secunde mai târziu se 
aflau pe acoperișul clădirii de la numărul 36, vizuina tuturor 
polițiștilor parizieni. Fără îndoială, de aici putea fi admirată una 
dintre cele mai frumoase priveliști din întregul oraș, dar de ani 
buni nimănui nu-i mai trecuse prin minte să dea atenție 
peisajului. Tendinţa actuală în rândul polițiștilor era să se plângă 
și să spună că „în curând, nu va mai rămâne nimic din toate 
astea”, aluzie la marea mutare planificată pentru toamna lui 
2017. 

Corso își aprinse o ţigară și se apucă să-și povestească 
escapada madrilenă: șocul avut la vederea pânzelor lui Goya, 
bărbatul în alb, urmărirea ratată... 

— Și... asta a fost tot? întrebă Barbie, preocupată să-și ruleze 
o ţigară. 

— Cei de la muzeu începuseră să se uite cam pieziș la mine. 
Când am aflat despre noua crimă, m-am cărat de-acolo. O să 
vorbesc cu agentul nostru de legătură de la Madrid, să preia el 
supravegherea. 

— Crezi că a fost vorba de ucigașul nostru? 

Stând în picioare pe acoperișul de tablă zincată, Corso trase 
cu sete din ţigară. Cu fiecare fum inspirat, avea impresia că 
pune pe foc câteva secunde din viaţa sa, dar, în chip bizar, și 
asta era parte din plăcerea fumatului. 

— Ar trebui să admitem că a ucis-o pe Helene Desmora și s-a 
debarasat de cadavru la Saint-Denis, apoi a urcat în avion și s-a 
dus la Madrid. S-a aflat, probabil, în același avion cu care am 
zburat și eu. 

— E posibil, nu? i 

— Posibil, dar cam greu de înghiţit. In orice caz, avem acum 
un mănunchi de piste care-ar putea să ne fie de folos: pânzele 
roșii ale lui Goya, silueta cu pălărie, misteriosul iubit pictor al lui 
Sophie... Aici se leagă ceva. 


VP - 110 


Barbie își aprinsese la rândul său ţigara și se lungise pe 
acoperișul de tablă cenușie. Părea să contemple cerul. Cei care 
n-o cunoșteau s-ar fi putut gândi că prin minte-i treceau tot felul 
de gânduri romantice. 

Brusc, se ridică și reveni în poziţia ei caracteristică, cu 
picioarele adunate sub ea, ca o fetișcană care se joacă cu bilele 
în curtea școlii. 

— Am doar o întrebare în legătură cu povestea ta cu vizita la 
muzeu. 

— Te ascult. 

— Când ascensorul a coborât, cum de n-ai văzut că individul a 
rămas înăuntru? 

Corso trase din nou fumul în piept și gustul său acru îi aminti 
de cel similar, al înfrângerii suferite la Madrid. 

— L-am luat la întrebări pe majordom. Și-a amintit că 
vizitatorul a îngenuncheat pentru a-și lega șiretul de la pantof... 

Un zâmbet își făcu loc, tremurând, pe faţa lui Barbie. În ciuda 
celor două crime, în ciuda proastei dispoziţii a lui Corso, sau 
poate tocmai din cauza tuturor acestora, tânăra femeie izbucni 
în râs. La drept vorbind, avea toate motivele să râdă. Toată 
expediţia de la Madrid eșuase din pricina unui șiret! 

Corso mormăi, pe jumătate serios, pe jumătate rânjind el 
însuși: 

— Du-te la treabă, pentru numele lui Dumnezeu! 


25. 


În drum spre Sgquonk, Corso o sună pe Bompart. Fără 
politețuri inutile, ceru să-i fie încredințată oficial ancheta asupra 
celei de-a doua crime. Îi solicită, de asemenea, să-l contacteze 
pe agentul de legătură de la Madrid. În sfârșit, o rugă să-i trimită 
întăriri demne de acest nume pentru a se ocupa de latura 
„gonzo” a cazului și pentru a putea face faţă valului de „mărturii 
spontane” care aveau să se producă în momentul în care vestea 
morții Helenei Desmora avea să fie făcută publică. 

Bompart nu obiectă la auzul tonului de șefuleţ al lui Corso. În 
schimb, îi ceru să vină cu rezultate concrete până luni. 
Autorităţile hotărâseră ca, tot luni, Bompart să ţină o conferinţă 


VP - 111 


de presă, pentru a da asigurări jurnaliștilor și publicului că 
ancheta făcea progrese. Nu era nevoie ca Bompart să îi explice 
motivul programării conferinței de presă: zvonurile privind 
existenţa unui criminal în Paris, în miez de iulie, adică în plin 
sezon turistic, nu prea erau de ajutor. 

Corso îi promise - că doar nu-l costa nimic! - și îi mulțumi 
anticipat pentru operativitate. 

Se pregătea să închidă, când Catherine adăugă: 

— Știai că una dintre victimele din parcarea subterană de pe 
Picasso era Mehdi Zaraoui? 

— Da. Și ce-i cu asta? 

— Fratele său tocmai a fost băgat la zdup și va sta la răcoare 
o bună bucată de vreme. Dar nu se știe niciodată cu blestemaţii 
ăștia de arabi... 

Corso refuza să-și facă griji din astfel de motive. | se părea 
normal ca acţiunile sale în calitate de poliţist să provoace ură și 
furie în rândurile unei populaţii de indivizi deopotrivă periculoși 
și stupizi. Dacă s-ar fi apucat să se îngrijoreze, n-ar mai fi scăpat 
niciodată de fixaţia de-a privi peste umăr. Închise, aruncându-i 
Catherinei Bompart una dintre frazele tipice polițiștilor, o frază 
orgolioasă concepută anume pentru a masca teama. 

La Squonk găsi ușa de intrare încuiată. La ce altceva să se fi 
așteptat? Odată cu moartea lui Miss Velvet, era foarte probabil 
ca localul să se închidă măcar temporar. Stând în fața ușii negre 
de metal, se întrebă dacă mai avea destulă energie pentru a 
intra în clădire și a suna la vecini. 

În acel moment, ușa de serviciu din stânga se deschise, 
lăsând să iasă un cuplu care râdea în hohote. Cu un gest reflex, 
Corso întinse mâna pentru a împiedica închiderea ușii și se 
strecură înăuntru. Ajuns în hol, aruncă o privire la inscripţiile de 
pe cutiile poștale, apoi porni în căutarea intrării la subsol. Cu 
puţin noroc, între subsolul acestei părţi a clădirii și Squonk avea 
să existe o posibilitate de trecere. O ușă în capătul curții 
interioare, încuiată. Nu era ceva care să-i facă probleme lui 
Corso: își puse mănușile de cauciuc și scoase șperaclul; din 
câteva mișcări, obstacolul fusese înlăturat, iar polițistul pătrunse 
pe un culoar întunecat. Activă sistemul de geo-localizare al 
telefonului mobil și își memoră poziţia. Nu avea un simț al 
orientării dezvoltat - încă o însușire esenţială pentru un bun 


VP - 112 


poliţist, care îi lipsea - și nu avea chef să se piardă într-un 
labirint care, cu siguranţă, era plin de șobolani. 

In cele din urmă ajunse la niște scări și începu să coboare. Nu 
aprinsese lumina, își găsea drumul cu ajutorul lanternei 
mobilului. Mirosul stătut, de mucegai, i se insinuă pe dată în 
nări, declanșându-i amintiri urâte. Subsolurile fuseseră locul în 
care-și petrecuse adolescenţa. Droguri, violuri, moarte. Nu, n- 
avea de gând să-și umple mintea cu astea în această seară! 

Ajuns la capătul scărilor, hotărî că putea să aprindă lumina, 
nu mai putea fi reperat de la suprafață. Plafoniera prăfuită îi 
dezvălui ziduri de cărămidă, uși mâncate de cari, pietriș și 
pământ bătătorit sub picioare. Înaintând, constată că se 
îndepărta de poziţia iniţială, adică de zidul de vecinătate cu 
clubul. Spera însă că, mergând în continuare, avea să găsească 
un alt culoar care să îl readucă aproape de ţintă. 

In sfârșit, culoarul pe care înainta o coti în direcția potrivită. 
Căldura creștea, prizonieră parcă între aceste ziduri. Tunelul se 
îngustase, ușile laterale erau închise de-acum cu lacăte, iar 
aerul devenise de nerespirat din cauza mirosului. Potrivit 
calculelor sale și conform indicaţiilor de pe mobil, la capătul 
culoarului avea să dea de zidul care ducea sub club. Înaintă, 
fără să știe exact ce anume căuta. 

Simţea însă vibrația ucigașului... Aici, la Squonk, nebunia 
acestuia ajunsese la stadiul de maturitate. Venise să vadă 
spectacolul, plătise cu bani lichizi și, încetul cu încetul, corpurile 
goale și albe se suprapuseseră în mintea sa peste imaginile 
sângerii ale lui Goya. Aici, în această clădire, demenţa asasinului 
explodase, o decompensare brutală care rezultase într-o 
revărsare de violență. 

Cu aceste teorii în minte, atinse în sfârșit capătul culoarului: 

un zid de cărămidă care părea construit recent. Fără îndoială, 
Kaminski se folosea de o parte din subsolul clădirii pentru a-și 
extinde terenul de joc. 
_ La dreapta, ușa unei pivnițe era zăvorătă cu un lacăt obișnuit. 
II descuie fără probleme cu ajutorul unui shim, o bandă de 
aluminiu ascuţită la capăt cu care Corso era capabil să descuie 
orice lacăt. Toţi jefuitorii de pivnițe cunoșteau acest truc: Corso 
profita, în sfârșit, de faptul că era din cartier. 

Trase de ușă și înțelese dintr-o privire că nimerise într-unul 
dintre beciurile clubului: scaune, trepiede pentru proiectoare, 


VP-113 


piese de decor, oglinzi, covoare, draperii... O adevărată pivniţă a 
lui Ali Baba, plină de obiecte de butaforie care miroseau frumos, 
ca un music hall din alte epoci. 

Căută un întrerupător și aprinse lumina. Un detaliu îi atrase 
atenţia: în fundul boxei, spre stânga, un spaţiu degajat, de parcă 
acolo și-ar fi făcut culcuș un animal. Corso se apucă să 
traverseze mormanele de obiecte depozitate de-a valma, 
călcând pe suprafeţe moi, iar alteori făcând să părâie vreo 
armătură ori sucindu-și gleznele printre bucăţile de lemn. În cele 
din urmă ajunse la suprafaţa degajată, un cerc cu diametrul de 
aproximativ un metru și jumătate. Cineva eliberase locul acesta 
în mod intenţionat. Ca dovadă, un scaun în stare mai bună 
decât celelalte care zăceau prin încăpere fusese adus și instalat 
cu faţa la perete. 

Scopul pentru care fusese creat acest „cuib” era evident. 

Corso căută în perete o breșă care ar fi permis cuiva aflat aici 
să privească dincolo de perete, spre interiorul clubului. Era de- 
ajuns să stea la nivelul ochilor cuiva așezat. Pe axa vizuală, 
perpendicular pe perete, o cărămidă fusese desprinsă. 
Inlăturând-o, se obținea o perspectivă asupra scenei clubului, 
sau poate spre culise, Corso n-ar fi putut să precizeze, pentru că 
de partea cealaltă era beznă, cabaretul fiind cufundat în 
întuneric. 

Primul gând care-i trecu prin minte fu că era destul de ciudat 
să te ascunzi într-o pivniţă ca să tragi cu ochiul la niște fete 
care, oricum, se despuiau în public. Apoi se gândi la ucigaș. 
Aranjamentul acesta făcea parte, poate, din ritualul prin care se 
excita: să observe fără a fi văzut, să-și spele ochii în fundul unei 
hrube... Era prea devreme, poate, să-și facă iluzii, dar era oare 
cu putinţă ca intrusul să nu fi fost chiar atât de precaut aici și să 
fi lăsat urme? 

Corso îngenunche și se apucă să răscolească în mormanele 
de obiecte diverse care delimitau zona: tot soiul de accesorii, 
țesături, costume, scaune suprapuse. Nimic interesant până 
când, strecurat între o bucată ruptă de rampă și un sul de 
mochetă roșie, găsi un carnet. 

Era un caiet de schițe cu copertă de carton, format A5, legat 
cu o dublă spirală metalică. Cu inima bătându-i cu putere, 
parcurse paginile groase: erau pline de desene care le 
reprezentau pe dansatoarele de la Squonk într-un stil figurativ, 


VP - 114 


dar cu  deformările și exagerările caracteristice benzilor 
desenate americane din anii '60, mai ales cele heroic fantasy 
sau horror, ă la Frank Frazetta și epigonii acestuia... 

Funduri cambrate, șolduri generoase, piepturi ca niște cornuri 
ale abundenței... Morfologia musculară a acestor femei părea să 
fi fost alcătuită anume pentru a face amor, cu energia 
dezlânţuită a unor mașinării nestăvilite. Corso le recunoscu, 
răsfoind, pe Sophie Sereys și Helene Desmora. Fără îndoială, 
femeile pe care le văzuse în prima seară a anchetei erau și ele 
acolo, dar Corso nu-și mai amintea deloc figurile acestora. 

Siderat, polițistul era convins că avea în mână carnetul de 
schiţe al ucigașului - sau, cu siguranță, pe cel al iubitului Ninei 
Vice, un Toulouse-Lautrec modern. 

Un detaliu curios: artistul lipise lângă siluetele desenate niște 
abţibilduri dintre cele folosite de copii în compoziţiile lor, tot 
soiul de ornamente specifice esteticii burlescului: paiete, pene, 
trandafirași, fluturi, diamante... Marginile paginilor erau 
decorate cu frize în culori pastelate: arabescuri, lasouri, bice, 
stele... 

Corso avea impresia că răsfoiește oracolul unui copil lovit 
prea devreme de pubertate. Un puști obsedat de fundurile mari 
și de sfârcurile violacee. Imaginile erau departe de delirul gonzo 
al lui Akhtar, dar aminteau întrucâtva de estetica din Pinturas 
rojas... Chipurile și trupurile defilau prin faţa ochilor lui Corso, iar 
acesta se văzu nevoit să recunoască expresivitatea feţelor, forța 
pe care păreau să o emane trupurile, siguranța cu care artistul 
mânuise penelul. Tipul știa să deseneze. 

Și, fără îndoială, se pricepea la nodurile strânse în opt... 

Deodată, pe neașteptate, identifică încă un chip. 

Spre sfârșitul caietului de schiţe, fără umbra vreunei îndoieli, 

era desenată Emiliya Corso, născută Milic. În genunchi, cu sânii 
goi, printre piei de zebră și ţesături drapate savant. Purta un 
acoperământ egiptean, un atef, și coliere grele de aur bătute cu 
pietre preţioase. 
_ Corso recunoscu fiecare detaliu al anatomiei fostei sale soții. 
In ciuda subţirimii trupului ei, Emiliya avea sânii semetți, rotunzi 
ca două mere de aur, și șolduri zvelte, de creatură menită să 
excite, de ființă dresată pentru vânătoare și amor. 

Cu riscul de a sfâșia hârtia, Corso își strânse pumnul, șifonând 
caietul. 


VP - 115 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ce naiba cauţi tu aici? se 
întrebă el, printre dinţi. 

Nu se mira că dăduse peste ea aici, în această lume a 
perversităţii și întunericului. O întrebare nu voia însă să-i dea 
pace, umplându-l de fiori reci: era oare Emiliya una dintre 
viitoarele victime ale ucigașului? 


26. 


Helene Desmora locuise într-o clădire cu șase etaje de pe 
strada Ordener, în arondismentul XVIII. Poliţiştii își dăduseră 
întâlnire la ora 8 într-o braserie care abia se deschisese, la 
intersecţia dintre strada cu pricina și bulevardul Ornano. 

Niciunul dintre ei nu dormise în acea noapte. Ludo asistase la 
autopsie. Părăsise Institutul de Medicină Legală la patru 
dimineaţa, după ce își petrecuse întreaga noapte în picioare, 
înveșmântat într-un costum de protecţie de unică folosinţă, în 
timp ce medicul „demonta” corpul Helenei Desmora, piesă cu 
piesă. 

Stock îl interogase pe Kaminski, apoi și pe fetele acestuia. 
Ulterior, până în zori, sunase de la o sonerie la alta, încercând să 
dea de urma prietenilor Helenei, muzicieni și punkeri de tot 
felul, în vizuinile lor. Apoi îi luase la rând pe vecinii fetei, 
trezindu-i din somn și luându-i la întrebări. Toate acestea se 
întâmplaseră în totală ilegalitate: echipa lui Corso nu fusese 
deocamdată însărcinată oficial cu rezolvarea cazului și nici nu 
erau șanse ca acest lucru să se întâmple prea devreme, căci cei 
din eșalonul superior nu puteau fi deranjaţi la ore atât de 
matinale. 

Cât despre Barbie, aceasta luase la rând contabilitatea 
Helenei, factură cu factură și chitanţă cu chitanţă, precum și 
extrasele ei de cont. Își asumase, de asemenea, colectarea 
informaţiilor despre victimă: originile, copilăria, școlile prin care 
trecuse. Corso presimţea că descoperise ceva interesant, căci o 
surprinsese zâmbind fugar, cu o expresie subtilă de satisfacție. 

Logica ar fi dictat ca echipa să se instaleze la o masă, cu 
cafeaua în faţă, pentru a împărtăși fiecare rezultatele acestei 
nopţi albe. Dar între timp se treziseră cu o altă complicaţie pe 


VP - 116 


cap. Journal de Dimanche, în ediţia apărută de dimineaţă, titra 
pe prima pagină: „O a doua stripteuză a fost ucisă”. Tonul 
articolului era alarmist, îndeajuns încât întreg orașul să fie 
cuprins de paranoia. 

Așezaţi cu toţii la bar, cei patru polițiști tocmai citeau articolul 
în ediţia electronică a ziarului, pe telefoanele mobile. Oare cine 
vorbise? Având în vedere că Secţia 93 se implicase în anchetă, 
iar locul crimei fusese vizitat de jumătate din Saint-Denis, 
identificarea turnătorului nu se arăta o treabă ușoară. 

In ceea ce privește informaţiile cuprinse în articol, Corso nu 
avea parte de prea multe surprize: jurnalistul care scrisese 
articolul era aproape la fel de bine informat ca ei. Numele lui 
Corso, laolaltă cu al lui Bompart, reveneau de mai multe ori în 
text, deși din articol nu prea reieșea cine anume preluase cazul. 
De fapt, nici ei nu știau acest lucru. Haosul era în floare, iar 
poliția era zugrăvită, din nou, ca o adunătură de incapabili. 

Corso avea însă mintea în altă parte. După descoperirea de 
noaptea trecută, trecuse prin toate stările posibile. Mai întâi 
fusese cuprins de panică: Emiliya era pe lista ucigașului, trebuia 
să o readucă imediat în ţară. Apoi se răzgândise: dacă fosta lui 
soție era ameninţată, era mai bine să rămână în Bulgaria. Apoi 
se hotărâse că toată povestea cu carnetul de schițe nu avea 
nicio legătură cu crimele. În zori, revenise la gândurile iniţiale: 
criminalul era un voyeur obsedat de fetele de la Squonk, care 
venea să le studieze și să le deseneze înainte de a o alege pe 
cea pe care urma să o sacrifice. 

Cum oare un prădător atât de prudent își lăsase carnetul de 
schițe la fața locului? Era o greșeală de amator. Sau, poate, o 
provocare deliberată? 

La 6 dimineaţa plecase pe strada Sorbier, în arondismentul 
XX, acasă la Michel Bory, coordonatorul serviciului de 
Identificare judiciară, omul care analizase locul faptei în ambele 
dăți. In ciuda orei, omul de știință, cu care se știa de mai bine de 
un deceniu, îl primise cu cafea proaspătă. In câteva cuvinte, 
Corso îi povesti despre cuibul voyeurului și îl rugă să trimită de 
urgență unul sau doi colegi pentru a preleva amprentele și 
pentru a face o percheziţie atentă în subsolul clubului. 

In plus, Corso îi lăsase caietul de schiţe, după ce fotografiase 
fiecare pagină, pentru analize: amprente, tipul creioanelor și 
pastelurilor folosite, originea gumelor de șters etc. În prealabil, 


VP - 117 


rupsese foaia cu desenul care o reprezenta pe fosta sa soție. Nu 
prea știa de ce o făcuse... sau, mai degrabă, avea mai multe 
motive pentru care alesese să facă acest lucru: nu voia să-și 
vadă familia implicată, intenţiona să ancheteze în particular, pe 
cont propriu, prezenţa ei acolo și, poate, avea să găsească o 
modalitate să folosească acest lucru la divorț (deși deocamdată 
habar nu avea în ce fel). 

În toate aceste ore, greaţa, oboseala și nervozitatea îl 
copleșiseră. Simţea că are febră și, pe de altă parte, era alert, 
ca un toxicoman care-a tras o liniuță mai mult decât ar fi trebuit. 

Într-un târziu, către 8 dimineaţa, încercase să o sune pe 
Emiliya, să afle dacă totul era în regulă, iar apoi să o 
interogheze în privinţa legăturilor ei cu clubul de striptease și cu 
afurisitul de pictor. Ea nu îi răspunsese. Poate că era mai bine 
așa. Nu se simţea în stare să o chestioneze pe vrăjitoare care, 
cu siguranță, ar fi negat totul. _ 

De altfel, ceva era putred în afacerea asta. In ipostaza ei 
diurnă, Emiliya era o foarte sobră și apreciată consilieră a 
ministrului Educaţiei. În cea nocturnă, trăia un infern intim care-i 
aducea plăceri nebănuite. Între aceste două ipostaze ale fostei 
sale soţii, Corso nu reușea să și-o imagineze pozând pentru un 
pictor pervers... Trebuia neapărat să stea de vorbă cu ea. 

Rămăsese cu privirea ațintită pe ecranul telefonului mobil, 
deși terminase de mult de citit articolul, la fel ca și colegii săi. 

În loc de orice comentariu, Corso achită cafelele, aruncând un 
pumn de monede pe tejghea, și spuse: 

— Hai să mergem. 


27. 


În faţa intrării în clădire erau așteptați de câţiva agenţi de 
poliţie care aveau să-i ajute la percheziţie și să care ceea ce era 
de cărat, dacă era cazul. Tot acolo se afla și lăcătușul care 
fusese convocat să deschidă ușa apartamentului. Portarul 
clădirii și soţia sa îi însoțeau, căci legea cerea prezența a doi 
martori în timpul oricărei percheziţii. Inițial, refuzaseră 
categoric: portarul voia să iasă în oraș ca să-și ia biletul de 
loterie, iar soţia lui nu voia să piardă slujba de duminică la 


VP - 118 


televizor. Stock îi lămuri, cu binișorul, să accepte, promiţându-le 
că aveau să termine până la ora 11. 

Helene Desmora locuia la etajul șase, iar clădirea nu avea 
ascensor. Minunat! În casa scărilor mirosea a sodă caustică și a 
gunoaie. Lăcătușul își făcu datoria fără probleme; ușa avea o 
închizătoare în trei puncte și nu era blindată, fiind prin urmare 
ușor de deschis. Apartamentul de la mansardă avea două 
camere, în total aproximativ patruzeci de metri pătraţi. Fără 
vreun cuvânt, polițiștii își luară în primire însărcinările obișnuite. 
Bucătăria, baia și toaleta erau teritoriul lui Ludo; el le numea 
„țevăria”. Mobilierul și sertarele îi reveneau lui Barbie. Stock se 
ocupa de partea „solidă” a apartamentului: pereţi, podele, 
tavan, cercevelele ferestrelor, toate acele locuri care ar fi putut 
ascunde vreo tainiţă. Nu avea egal în a sonda un perete, a ridica 
o scândură din dușumea sau a desprinde pervazurile... 

Corso supraveghea toate aceste manevre, trecându-și mâna 
și privirea pe toate suprafeţele, reperând unghiurile moarte care 
ar fi putut scăpa colegilor săi, impregnându-se de atmosfera 
ambiantă. El era șamanul echipei: adulmeca locul, îi capta 
vibraţiile, se identifica cu victima sau cu suspectul. Orice 
percheziție are două dimensiuni: una materială și alta 
imaterială. 

Aproape imediat, liniștea se risipi: de câte ori unul dintre 
polițiști decidea să ridice un obiect sau document, era obligat, 
conform legii, să îl descrie înainte de a-l depune într-un plic 
sigilat. Căutările erau, prin urmare, acompaniate de un cor 
monoton, la fel de entuziast precum apelul de dimineaţă într-o 
cazarmă. 

Foarte curând, decorul - posterele de pe pereţi, garderoba, 
accesoriile, cărţile, DVD-urile - le dezvălui în linii mari 
personalitatea victimei: Miss Velvet fusese adepta curentului 
gothic-punk, adică era cum nu se poate mai departe de 
convingerile naturiste, vegetariene și sado-masochiste ale Ninei 
Vice. Cărţile ei, de pildă, îi dezvăluiau convingerile antisociale, 
existând totuși o tendință care o apropia de Nina: și ea era 
ecologistă și o adeptă a globalizării. Helene fusese, așadar, un 
soi de gotico-verzuie. 

Ludo era vârât sub chiuveta din bucătărie, iar Stock era 
preocupată să demonteze galeriile de perdea atunci când Corso 
întrebă, adresându-se tuturor: 


VP - 119 


— A găsit careva vreo fotografie de familie? 

Barbie se ivi în cadrul ușii care dădea în camera alăturată, cu 
părul vâlvoi și mănușile pline de praf. 

— In privinţa familiei, n-o să fie mare lucru de găsit. Fata a 
crescut în căminele Asistenţei Sociale. 

Lui Corso îi veni în minte Sophie Sereys: 

— Părinți necunoscuți? 

— Nu. Părinţii ei erau alcoolici și au fost decăzuţți din drepturi 
la scurt timp după nașterea ei. 

Ca de fiecare dată, Corso fu surprins de eficienţa cu care 
Barbie nu doar că îi descifrase întreaga contabilitate a victimei, 
ci reușise și să îi investigheze originile. Și toate acestea într-o 
singură noapte. 

— Din ce zonă vine? 

— E din Lons-le-Saunier, în Franche-Comté. 

— Așadar, nu foarte departe de Lyon... Ar trebui să verificăm 
dacă nu cumva cele două fete au crescut în aceleași cămine sau 
aceleași familii de plasament. Ar fi un alt punct comun care... 

— Veniţi să vedeți! 

Stock stătea în genunchi lângă cele câteva lame de parchet 
pe care le desprinsese. Cu un zâmbet triumfător larg pe faţă, le 
arătă trofeul: un caiet gros cu coperte de piele, care imita 
vechile ceasloave din poveștile pentru copii. 

— Ce-i asta? 

Stock se ridică. 

— E jurnalul ei intim. 

Ceilalţi o înconjurară pe dată. Paginile erau umplute cu un 
scris rotund, de fetiță, cu desene simpliste și frize colorate. 
Arăta cu adevărat ca un jurnal de adolescentă. Corso fu surprins 
de naivitatea pe care o evoca. 

Stock începu să citească cu voce tare, mergând în sens invers 
cronologic: 

— „Laurent Hébert. 20 februarie 2016. Pielea fină și 
trăsăturile angelice. Am petrecut o noapte magică. Laurent, 
tăcerea ta și mâinile tale m-au umplut de fericire”. 

Răsfoi mai departe. 

— „Thomas Lander. 7 mai 2015. Am petrecut câteva ore 
împreună cu el, într-o uimire fără sfârșit. O noapte «singuratică 
și îngheţată», după cum scria Verlaine. O noapte pe placul 
meu... Mulţumesc, Thomas”. 


VP - 120 


Stock trecu la o altă pagină. 

— „Yann Audemart. 12 martie 2015. Am să-mi aduc aminte 
mereu de pieptul tău sub buzele mele, de sexul tău în gura 
mea... Yann, frumosul meu indiferent. Între noi se va fi 
întâmplat o singură dată, iar eu n-am să o uit cât voi trăi”. 

— E-n regulă, cred c-am înţeles cu toţii, i-o reteză Corso, 
punând mâna pe caiet. 

Amanţii erau consemnați cu conștiinciozitate, cu numele 
întreg. De fiecare dată, cele câteva rânduri evocau un „moment 
sublim” o „noapte fermecată” și așa mai departe. Corso nu se 
așteptase nicio clipă ca victima, o stripteuză tatuată și 
anarhistă, să se dovedească atât de romantică. Un alt lucru 
demn de remarcat era că numele bărbaţilor nu se repetau 
niciodată. 

— Prietena noastră era abonată, se pare, la distracţiile de-o 
noapte, comentă Corso, introducând caietul într-un plic de 
plastic. Hai, ne-ntoarcem la treabă. 

Ludo reveni în bucătărie, Stock își văzu mai departe de lamele 
de parchet, în timp ce Stephane inventaria din priviri probele 
adunate: nimic interesant. Încercă din nou să o sune pe Emiliya: 
nimic, doar robotul. Mormăi mesajul său obișnuit, Sună-mă!”, 
ținând mâna căuș în jurul receptorului, ca să nu fie auzit de 
colegi, apoi se apropie de una dintre ferestre, încercând să-și 
dea seama care dintre vecini ar fi putut să observe ce făcea 
Helene zi de zi, o observaţie de rutină înainte de a începe să 
sune la ușile acestora. 

Mintea sa plutea pe deasupra acoperișurilor de tablă și a 
coșurilor de fum din cărămidă. Scopofilie, plăcerea de a privi. 
Totul pornea de aici. Cel pe care îl căutau privea mai întâi, îi 
plăcea să vadă femeile dezbrăcându-se, dansând, apoi le 
desena. Abia din acel moment iubirea sa se preschimba într-o 
ură irepresibilă: trebuia să le tortureze, să le ucidă, să le 
distrugă, transformându-le în opere de artă de coșmar, dar cu o 
putere de atracţie reală. Gurile lărgite, căscându-se și 
dezvăluind piatra înfundată pe gât, aveau puterea de a atrage 
privirile tuturor și, poate, de a le absorbi sufletele... 

Corso se cufundă în gânduri vecine cu halucinaţia, în timp ce 
în jurul său litania continua: „inel de oţel cenușiu cu un cap de 
mort sculptat în partea anterioară, marca Alexander McQueen”, 
mapă de plastic Exacompta, conţinând documente și acte de 


VP - 121 


stare civilă și declaraţii de impozite” „trusă farmaceutică 
conținând medicamente și produse homeopatice”... 

Avea senzaţia că simte pulsându-i în vine dorinţa criminală a 
celuilalt. Işi imagina fascinația cu care acesta observa femeile 
de dincolo de zid, felul în care le adora carnea, glumele 
porcoase, alegerile estetice discutabile: erau zânele lui 
nocturne. Se bucura de nuditatea lor, pe care o asocia, în minte, 
nu cu dezmățul sau înjosirea, ci, dimpotrivă, cu puritatea. 

Din acest punct de vedere, ceea ce înfățișau schițele era cât 
se poate de limpede. Fiecare trăsătură de creion era executată 
cu respect, cu admiraţie, cu o umanitate tulburătoare. Prin felul 
în care le observa și le înfățișa, pictorul le înnobila, revelând 
astfel propria sa viziune asupra lor. 

Acesta era însă momentul în care ceva o lua razna. Individul 
părea că se trezește și își dă seama unde se află: într-o groapă 
cu șerpi, un cuib al viciilor. Zânele lui nu erau decât niște târfe 
destrăbălate: Sophie cea perversă și Helene cea cu amorurile 
de-o noapte. Pentru a se decompensa, le ucidea în cel mai oribil 
mod cu putinţă, făcându-le astfel să plătească nu doar pentru 
propriile greșeli, ci și pentru vina pe care și-o atribuia sieși, 
aceea de-a iubi aceste femei, de-a fi excitat de ele. 

Fără îndoială, tipul era impotent, căci fetele nu fuseseră 
violate, dar nu acest lucru era important, ci dorința, culpa, 
rușinea. Le pedepsea pentru a-și răscumpăra propriile 
remușcări. Modul de operare de o cruzime extremă - 
sugrumarea, mutilarea feței - era felul în care își recăpăta 
echilibrul și coerenţa. Eliminarea lor nu era de ajuns, trebuia să 
obţină un soi de catharsis prin rușine. Durerea lor nu le 
răscumpăra vina, ci îl mântuia pe el, îi elimina culpabilitatea. El 
avea credința că-și ispășește greșelile în creuzetul incandescent 
al ţipetelor și sângelui lor. 

— E-n regulă, aproape am terminat. 

Corso tresări. Barbie se ivise lângă el. Cât se lăsase purtat de 
gânduri, cufundându-se în mintea criminalului, pierduse cu totul 
noţiunea timpului. 

— Aţi găsit ceva interesant? rosti, bâlbâindu-se. 

— Deocamdată, jurnalul intim e cea mai interesantă piesă. 
Dar i-am găsit laptopul și ar trebui să ne rugăm să găsim în el 
vreo chestie tare. 


VP - 122 


Corso se uită la ceas, era aproape amiază. Apoi își roti privirea 
prin micul apartament răscolit: un spectacol sinistru, ca un fel 
de a doua sacrificare a Helenei Desmora. 

— Hai să ne cărăm. Spune-le agenţilor să pună totul la loc și 
să trimită piesele ridicate la depozit. Prima urgenţă e să le 
trimitem laptopul băieţilor de la IT. 

Polițistul se întoarse din nou spre fereastră și inspiră adânc. 
Soarele era sus pe boltă, iar Parisul se afla la zenitul frumuseții 
sale. Corso constată, satisfăcut, că era capabil să suporte 
avalanșa de lumină fără ca vechile-i coșmaruri să-l cotropească. 


28. 


Ajungând aproape de sediu, Corso simţi că-l apuca greaţa la 
gândul că se va închide iar, pe căldura de-afară, pentru o nouă 
ședință, în birourile lor minuscule. Își luă mobilul și o sună pe 
Stock, care conducea mașina din urma sa. 

— Schimbăm programul. Fac cinste cu prânzul la Notre-dame. 

Nathalie păru surprinsă, căci lui Corso nu-i prea stăteau în fire 
astfel de accese de generozitate. Era însă încântată în fața 
acestei alternative binevenite față de schimbul de replici între 
patru pereţi. 

Parcară în curtea sediului poliţiei, apoi porniră pe jos pe Quai 
des Orfe&vres, trecură de Podul Saint-Michel și traversară Sena 
pe micul pod Cardinal Lustiger, în umbra catedralei Notre-dame. 
Înaintau în tăcere printre grupurile de turiști și, dacă n-ar fi fost 
cu toţii îmbrăcați în negru, s-ar fi putut lesne pierde în mulţimea 
colorată. 

Pe drum, în mașină, Corso apucase să stea de vorbă cu 
Barbie. După părerea ei, percheziţia confirmase portretul 
victimei, așa cum fusese schițat încă din start. O fată la treizeci 
și ceva de ani, rebelă dar cu măsură, care prefera să se 
despoaie pe bani într-un club în loc să piardă timpul opt ore pe 
zi la vreo slujbă oarecare. 

Stephane nu reușea să înțeleagă însă ce urmărea Helene, cu 
idealurile ei afișate cam grosolan și cu aventurile de doi bani. 
Lucru bizar, deși ar fi trebuit ca, în calitate de poliţist, să aibă o 
oarecare abilitate în acest sens, în schimb Corso avea mereu 


VP - 123 


senzaţia că viețile oamenilor obișnuiți îi erau paralele, că nu le 
înțelegea motivațiile, visele, neliniștile. Se simţea mai degrabă 
capabil să se pună în mintea criminalilor. 

Se așezară la celebra terasă, la intersecţia străzii Petit-Pont cu 
cheiul Saint-Michel, cu faţa la catedrala ale cărei turnuri se 
înfigeau în bolta albastră a cerului, ca niște cuțite. Comandară 
de mâncare și, vreme de câteva minute, cei patru oameni în 
negru, ca niște corbi, savurară căldura soarelui, încercând să 
uite de baia de sânge pe care o investigau. 

— Bun, cine începe? rupse tăcerea Corso. 

Ludo se oferi primul. 

— Coscas, medicul legist, n-a găsit nimic nou. Prin comparaţie 
cu uciderea Ninei adică. Aceleași răni, aceeași tehnică de 
strangulare, aceeași armă folosită pentru mutilare. 

— Adică? 

Ludo se strâmbă și se servi cu o felie de pâine din coșul de pe 
masă. 

— Medicul n-are idee ce ar putea fi. Poate un cuţit de 
vânătoare, poate unul de bucătărie. Cu siguranţă nu a fost un 
briceag. Lama a avut câţiva milimetri grosime, dar e greu de 
evaluat exact, căci ucigașul a muncit din greu la fiecare rană. 
Vom primi un raport complet în cursul zilei de azi. 

— La ce oră s-a produs crima? 

— Aproximativ între 10 seara și 1 dimineața, în noaptea de 
vineri spre sâmbătă. Dar, dacă luăm în calcul și agonia, toată 
ședința a durat cel puţin cinci ore... 

Urmă un scurt moment de tăcere. Chiar și pentru niște 
polițiști unși cu toate alifiile, chinul la care fusese supusă Hélène 
era greu de procesat. 

— Ce ne poți spune despre mutilări? întrebă Corso, cu privirea 
aţintită în continuare asupra lui Ludo. 

Soarele îl izbea din spate, transformându-i coama blondă într- 
un fel de aureolă. O rază piezișă îi sublinia gâtul lung; unii îl 
porecliseră Dromaderul din pricina gâtului său lung și a posturii 
ușor gârbovite. 

— Ti-am spus, sunt exact aceleași mutilări. Totuși, Coscas a 
remarcat aici un detaliu aparte, niște urme pe tâmple. 

— Și ce ar putea însemna acestea? 

— Medicul nu era sută la sută sigur, dar e posibil ca victima să 
fi avut capul prins într-o menghină. 


VP - 124 


— Într-o menghină? Deși era legată fedeleș cu propria 
lenjerie? 

— Da. Asta e ipoteza lui Coscas. Ucigașul a procedat astfel 
pentru a o menţine într-o anumită poziție pe o masă de 
măcelărie sau ceva de acest gen. A mai notat, de asemenea, 
existenţa unor escare pe umăr, pe șold și pe coapsă, toate pe 
partea stângă. 

Chelnerul le aduse mâncarea. Comandaseră toţi același lucru, 
o omletă cu salată. Gusturile variau doar în ceea ce privea 
băuturile: un pahar de vin roșu pentru Stock, o bere pentru Ludo 
și Coca Cola Zero pentru Corso și Barbie. 

O vreme, mâncară în tăcere, se auzea doar clinchetul 
furculiţelor în farfurii, ca zvonul unui duel cu săbii, undeva în 
depărtare. 

— Ce anume a provocat moartea? 

— Victima s-a sufocat, încercând să se elibereze. La fel ca 
Nina. 

— Ochii? 

— Injectaţi și în cazul acesta. Mișcările disperate i-au 
intensificat circulaţia sanguină la marginea pleoapelor. In timp 
ce se sufoca, i-a curs sânge din ochi. 

Lacrimi de sânge. O imagine care probabil că-i provocase 
călăului de la Squonk o erecţie. 

— Vreun semn deosebit pe corp? 

— Doar tatuajele, cu asupra de măsură. 

Ludo își scoase carnetul. Pentru a evoca rănile, se bazase pe 
memorie; pentru tatuaje, avea nevoie de notițe. 

— Fără o ordine anume: un tiki polinezian pe gât, o mandală 
pe umărul drept, un ceas și niște trandafiri pe șolduri (nu mă 
întrebaţi de ce acolo), logoul trupei Nine Inch Nails... 

— Vreo veste de la laborator? 

— Au studiat corpul, nodurile, lenjeria cu care a fost legată: 
nicio amprentă. 

— Urme de ADN? 

— Încă așteaptă rezultatele. 

Corso se întoarse spre Stock, care tocmai își comandase încă 
un pahar de vin. 

— Tu ce ai să ne spui? Kaminski și fetele lui? Vecinii? 

Stock izbucni în râs. În ciuda fizicului său impozant, de 
femeie-căpcăun, care avea toate șansele să își sperie 


VP-125 


interlocutorii, avea un fel de-a fi plin de căldură. În lumina 
soarelui, asemănarea îi păru și mai evidentă lui Corso: £ exact 
ca nevasta lui Shrek! 

— Kaminski e în pragul sinuciderii. Mă rog, așa susţine el. Dar 
mi-e greu să mi-l imaginez în postura criminalului. Am fost să le 
văd și pe colegele lui Miss Velvet: sunt înspăimântate și mă- 
ndoiesc că vreuna dintre ele va avea curaj să iasă din casă prea 
curând. 

— Ce ţi-au spus despre Hélène? 

— Mi-au confirmat ceea ce știm deja: că era o punkistă 
romantică, veșnic obosită și destul de fragilă. 

— În ce sens fragilă? 

Stock ridică din umeri. Își consultă micul blocnotes Rhodia 
care, în mâinile ei, nu părea mai mare decât un timbru poștal. 

— Era cu totul diferită de Sophie, care era o luptătoare. 
Helene trăia de pe o zi pe alta și avea profilul tipic al unei 
stripteuze. 

— Și care e „profilul tipic al unei stripteuze”? 

— Nimic în cap, totul în cur. 

Din toată echipa sa, Stock era cea mai misogină, deși era 
femeie. 

— Se prostitua? 

— Nu m-aș mira, dar ar fi de săpat în direcţia asta ca să avem 
vreo certitudine. 

— A jucat în filme porno? 

— E posibil. 

— Cine-s tovarășii ei? 

— N-avea nicio problemă să agaţe fraieri după miezul nopţii: 
niște tipi obscuri, dealeri mărunți, o șleahtă întreagă de 
marginali cu cazier. 

— E vreunul mai suspect între ei? 

— Nu. Caracudă doar. 

Chelnerul își făcu apariţia cu al doilea pahar de vin. Culturista 
sorbi o gură, delectându-se de parcă ar fi gustat dintr-un nectar 
preţios, apoi plescăi din buze, încântată. 

— Tipii ăștia se întâlneau cu ea doar după lăsarea 
întunericului. Peste zi, după părerea mea, stătea acasă și trăgea 
ocazional câte-o ţigară cu iarbă. 

Corso își aminti că, de dimineață, Barbie afișa expresia 
satisfăcută a cuiva care-a prins o informație beton. 


VP - 126 


— Dar tu? Ce noutăţi ai? 

— Am reușit să aflu câte ceva despre trecutul Helenei 
Desmora. Niște date de la Asistenţa Socială, despre copilăria ei. 

— Cum ai reușit una ca asta? 

— Tu ce crezi? M-am culcat cu cine trebuia. 

— Pe bune, cum? 

— M-am descurcat. Pe scurt, vestea ce mare e că Sophie 
Sereys și Helene Desmora se cunosc de când aveau 9 și 
respectiv 7 ani. Au fost la același cămin de lângă Pontarlier, în 
1993. De-atunci încoace au devenit inseparabile, iar agenţii 
sociali au făcut tot posibilul pentru a nu le despărți. 

Barbie își deschise laptopul, își puse ochelarii și se apucă să 
tasteze ceva. Corso simţi un val de emoție în pantaloni: 
profesoara cu ochelari, cel mai banal clișeu din panoplia 
perversului de rând... 

— Deocamdată am doar lista căminelor prin care au trecut. 
Cu familiile la care au fost în plasament e mai complicat, dar 
până mâine le voi avea și pe astea. Am discutat cu câţiva dintre 
pedagogii de la cămine, dar nu-și amintesc mare lucru, a trecut 
mult timp de atunci. In orice caz, din câte am aflat, se pare că 
fetele și-au terminat studiile în Franche-Comte, au dat un 
bacalaureat de doi bani și au plecat împreună la Paris. Își doreau 
să devină dansatoare, dar au sfârșit prin a deveni stripteuze. 

Corso își dădu seama că cele două fete erau un fel de „surori 
de suflet”. Deși informaţia aceasta nu reieșise din vreun 
interogatoriu de până acum. Işi ascunseseră relaţia în fața 
colegelor. De ce oare? 

— Pe de altă parte, reluă Barbie, dosarul pe care l-am primit 
menţionează și niște probleme cu legea. 

— Și abia acum spui? 

— Stai blând, nu te agita. Helene era minoră la vremea 
respectivă, iar cele întâmplate sunt de mult uitate. 

— Despre ce delicte e vorba? 

— Vandalism, încăierări, profanarea unui cimitir, cerșetorie. 
Tâmpenii de punkistă de rahat. La momentul morții nu avea 
cazier. 

Corso plecă privirea: nu se atinsese de nimic din ce avea în 
farfurie. Neliniștea, lipsa de somn... La acestea se adăugau 
soarele puternic, căldura, zgomotele de pe terasă, huruitul 
mașinilor... Tot ceea ce altora le face plăcere atunci când se află 


VP - 127 


pe o terasă din Paris în plină vară, lui îi strica dispoziţia. Abia 
aștepta să plece de acolo. 

— Dar lista de apeluri a fetei? 

— Abia am primit-o, n-am apucat încă să o analizez. Ce știu e 
că ultimele convorbiri le-a avut în jurul orei 13:30. Ulterior nu a 
mai răspuns la apeluri. 

— Cine a sunat-o ultima oară? 

— Un oarecare Patrick Sernhardt. Un dealer mărunt de iarbă, 
din zona Stalingrad. l-am pus pe cei de la Louis-Banc pe urmele 
lui, o să-l agate și vom vedea care-i treaba cu el. Acum o să mă 
ocup de facturi, mă ajută și Ludo. 

— Nu. Ludo, tu te vei ocupa de jurnalul intim. 

Polițistul originar din Toulouse tresări. 

— Cum adică? g 

Corso luase cu sine documentul, în plicul etanș din plastic. Il 
așeză pe masă. 

— Înainte să-l trimiţi la laborator, îl fotocopiezi și mi-i găsești 
pe toți hăndrălăii pomeniţi în paginile lui. Ai acolo numele și 
date, nu cred că-i mare filosofie să dai de ei. 

Ludo luă plicul, fără prea mult entuziasm. 

— Crezi că ucigașul ar putea fi unul dintre ei? 

— Nu cred nimic. Dar mă interesează tot ce are legătură cu 
viaţa sexuală a victimei noastre. 

— Și eu? întrebă Stock. Merg mai departe din ușă-n ușă? 

Işi terminase de devorat omleta și stătea relaxată, cu mâinile 
în buzunare și cu un al treilea pahar de vin roșu în faţă. În mod 
normal, Corso i-ar fi servit o împunsătură în legătură cu 
cantitatea de alcool ingerată, dar era duminică și mai aveau o zi 
lungă înainte. 

— Nu, spuse Corso, deschizându-și mapa. Pentru tine am 
altceva. 

Scoase copiile făcute după carnetul de schiţe și explică, în 
câteva cuvinte, cum reușise să intre în posesia lor. Imaginile 
trecură din mână în mână într-o tăcere atât de adâncă încât 
părea că deasupra lor se lăsase un clopot de sticlă invizibil, 
izolându-i de lumea înconjurătoare. 

Niciunul dintre ei nu avea vreo îndoială că mâna care schiţase 
aceste desene și cea care mutilase feţele celor două victime era 
una și aceeași. 


VP - 128 


— Le-aţi recunoscut cu toţii, bună parte dintre ele sunt 
dansatoarele de la Squonk. Stock, tu va trebui să le identifici pe 
celelalte și să le protejăm cât mai repede cu putinţă. 

Incuviințară cu toţii. Corso se întoarse din nou către Barbie, 
căci povestea cu căminele sociale și familiile de plasament nu 
înceta să-i revină în minte. 

— Alege-ţi câţiva dintre stagiari și pune-i să dezgroape tot ce 
se poate despre trecutul celor două victime. Vreau numele, 
coordonatele și pedigree-ul tuturor lucrătorilor de la Serviciile 
Sociale, ale părinţilor de împrumut și ale profesorilor care au 
avut de-a face cu ele. Și, ca să știm o treabă, cât mai mulţi 
dintre colegii pe care i-au întâlnit pe parcursul diverselor 
plasamente. 

— O să dureze destul de mult. 

— E-n regulă, ai timp destul până deseară. 

— Ce speri să găsești? rânji Ludo. Vreun faimos pedagog care 
e ucigaș în serie? 

— Întreabă-i chestia asta pe părinţii victimelor lui Emile Louis 
și vezi dacă le vine să râdă. 

Polițistul se făcu mic în spatele sticlei sale de bere. 

Corso se ridică și aruncă pe masă o bancnotă. 

— Fac eu cinste. 

— Unde te duci? îl întrebă Barbie. 

— Mă întorc la sediu, o să redactez o sinteză a tot ce știm 
până acum. 

— O să termini destul de repede, în cazul ăsta, îl ironiză Ludo. 

— Ține-ţi gura. Krishna e acolo? 

— Și-a anulat plecarea în vacanţă, dar azi n-o să-l găsești la 
birou, îi răspunse Barbie. 

— Sună-l! La dracu’, vreau să fie toată lumea în alertă! 


29. 


În sediul pustiu al poliţiei, ideea că brigada ar fi fost la lucru, 
cu toate motoarele turate la maximum, părea greu de înghiţit. 
În birouri nu mișca nimic, pe culoare nu se auzea niciun zgomot. 
Unde erau cu toţii? Soarele răzbătea prin ferestre, iar dungile de 
lumină de pe pardoseală ofereau o explicaţie cât se poate de 


VP - 129 


plauzibilă: într-o zi atât de frumoasă, era păcat să te-nchizi între 
patru pereți. 

Corso avu o viziune: peste câteva luni, clădirea de la numărul 
36 avea să fie evacuată. In acest moment, părea că toţi polițiștii 
plecaseră deja, că totul fusese deja împachetat. Nu prea știa ce 
să creadă despre toată nebunia cu mutarea care avea să 
urmeze; în definitiv, mișcarea previne anchilozarea, nu? Se 
vorbea, însă, că aveau să se mute într-o clădire pierdută pe 
undeva pe la periferie, la marginea arondismentului XVII. Nimic 
prea entuziasmant, așadar. 

Işi făcu o cafea și se încuie cu cheia în biroul său; își luase 
obiceiul de a se feri de vizitele neașteptate, mai ales atunci 
când era și el la secţie. 

Telefonul îi sună, scurt. 

— M-ai sunat de patru ori de azi-dimineaţă. Ce s-a întâmplat? 

Emiliya, cu un glas sacadat, precum clămpănitul unei vechi 
mașini de scris. Corso își dădu seama că nu putea să o 
interogheze direct. li era prea apropiată și avea o forţă mult 
prea mare. 

— Mi-am făcut griji, asta-i tot. 

— Pentru ce? 

— Totul e ok la Varna? 

— Ce vrei, de fapt? 

Erau în stare de război, iar el nu mai avea dreptul să-i pună 
întrebări despre viaţa ei privată. Nici măcar în calitate de poliţist 
nu putea să pretindă ca ea să-i răspundă la întrebări ale căror 
răspunsuri ar fi putut fi ulterior folosite împotriva ei, în cadrul 
procesului de divorț. Conflictul de interese în deplina-i 
splendoare. 

— Mă întrebam dacă... Te-ai dat cumva vreodată în 
spectacol? 

Ea chicoti: 

— La ce gen de spectacol te referi? 

— Striptease. 

Ea reveni brusc la tonul brutal, ca și cum ar fi armat un 
revolver. Tac-tac. 

— Acum mă anchetezi? 

— Nicidecum, doar că... Am un caz în mediul ăsta. 

— Stripteuza asasinată? 


VP - 130 


De la malul Mării Negre, Emiliya n-ar fi avut cum să afle 
despre cea de a doua crimă dar, la cât tam-tam făcuse presa, ar 
fi fost greu să-i scape uciderea Ninei Vice. 

— Exact. 

— Și ce are a face asta cu mine? 

— Voiam să mă asigur că n-ai avut niciodată de-a face cu 
mediul respectiv. 

— Drept cine mă iei? Lucrez la un minister și am grijă singură 
de copilul nostru. Crezi că am eu timp să mă plimb în curul gol 
prin bombele pe unde umbli tu? 

Faci tu altele și mai și, frumoaso... Nu insistă și trecu cu 
vederea acuzaţia ei implicită conform căreia el nu s-ar fi ocupat 
deloc de Thadd6e. N-ar fi avut nimic de câștigat dacă ar fi 
dezvoltat subiectul. Decise să abordeze altfel chestiunea. 

— Și nici nu ai pozat vreodată pentru un artist? 

Ea oftă, mimând tristețea. 

— Te plâng, Corso. Dacă n-ai altceva mai bun de făcut în 
cadrul anchetei decât să îţi interoghezi fosta soţie, e trist. 
Întoarce-te în șanțul din care-ai ieșit și lasă-ne să petrecem o 
vacanţă liniștită. 

Fără să-i dea timp pentru o replică, îi închise telefonul. Corso 
avu nevoie de câteva minute pentru a se calma. Se întrebă dacă 
n-ar fi trebuit să-i urmeze exemplul lui Barbie, care-și 
descărcase pe mobil o aplicaţie pentru practicarea meditaţiei, o 
disciplină revenită brusc la modă. 

În cele din urmă formă numărul Catherinei Bompart. Trebuia 
să o protejeze pe Emiliya, chiar și împotriva voinţei acesteia. 

— Dacă mă suni cumva pentru a mă întreba despre caz, să 
știi că am vești bune. Ancheta ţi-a fost încredințată oficial. 
Intervalul de graţie pentru flagrant începe de azi. Timp de o 
săptămână nu vei mai avea de-a face cu vreun judecător. 

— Nici măcar în chestiunile care privesc cazul Nina Vice? 

— Ți-am rezolvat două la preţ de una. Vei primi și întăririle 
cerute, un pluton de polițiști va fi la dispoziţia ta începând de 
luni dimineață. Mai multe n-am putut face. Tu ce-mi poţi spune, 
ce noutăţi ai? 

Corso îi relată cele aflate în ultimele ore: cuibul ascuns al 
artistului din beciul clubului Squonk, caietul de schițe al 
acestuia, jurnalul intim al Helenei Desmora și amanţii ei de-o 
noapte, legătura de prietenie dintre cele două victime. 


VP - 131 


Bompart nu făcu niciun comentariu. Se așteptase, fără 
îndoială, la ceva mai mult, dar știa, în egală măsură, că aveau 
de-a face cu un ucigaș ieșit din comun, nu cu un amator pe care 
îl puteai prinde cu o amprentă, o mostră de ADN sau mărturia 
unui martor ocular. 

— Ai reușit să iei legătura cu agentul de la Madrid? întrebă 
Corso. 

— A fost la muzeu azi de dimineaţă și a pus câteva întrebări 
personalului. 

— Și? 

— Un tip care corespunde descrierii tale vine destul de 
frecvent pentru a admira picturile lui Goya, îi răspunse Bompart. 

— Asta-i tot ce a aflat? 

— Asta-i tot. Îţi spun sincer, povestea cu tipul tău cu pălărie 
îmi pare o glumă, pe bune! 

Corso era plătit ca să știe că o moarte violentă poate lua 
multe forme, inclusiv dintre cele mai grotești. 

— Au camere de înregistrare la muzeu, reluă Bompart. Au 
promis că vor încerca să ne găsească imagini cu individul. 

— Minunat! Ascultă-mă, am nevoie să îmi faci un serviciu. 

— Nu întinde coarda. 

— E vorba de ceva serios. Ai putea să-l contactezi pe agentul 
nostru de legătură de la Sofia? 

— Tu mă iei drept agenţie de turism? 

Corso îi dezvălui că descoperise portretul Emiliyei printre 
schițele misteriosului artist din subterană. 

— Ea ce ţi-a spus? 

— Tu ce crezi? E în vacanţă la Varna, împreună cu Thaddee. 
Nici măcar n-am putut să-i pun întrebarea omenește. 

— Voi doi începeţi să mă călcaţi pe nervi. 

— Poţi trimite un poliţist să o supravegheze discret sau nu? 

— Am să văd, dar m-aș mira să se poată. In cel mai bun caz, 
avem un singur om la Sofia, nu pot să-l trimit să facă pe 
bodyguardul la malul Mării Negre... 

— Ţine-mă la curent, te rog. Nici nu știu dacă e cazul să îmi 
fac griji sau nu. 

— Tu încearcă să te concentrezi asupra anchetei. Am să te 
sun când aflu ceva. 

Bompart poseda o superputere numai a ei: era capabilă, 
printr-o simplă conversaţie telefonică, să-i redea încrederea în 


VP - 132 


sine și să-l încarce cu energie. Corso sorbi o gură de cafea, își 
trosni încheieturile degetelor și inspiră adânc înainte de a ataca 
faimoasa sinteză a cazului. 

Câteva clipe mai târziu, dormea buștean cu capul pe carnetul 
său de notițe. 


30. 


— Te-am trezit? 

Vocea lui Ludo, amuzată. 

— Ce spui? 

— Te-ntrebam dacă te-am trezit. 

Corso se frecă la ochi și se uită la ceas. Era 17:15. La naiba, 
adormise fără să-și dea seama, iar pe faţă probabil că avea 
imprimată forma spiralei carnetului. Bravo, superpolițistule! 

— Ce te face să spui una ca asta? întrebă pe un ton defensiv. 

— Știu și eu? chicoti Ludo. Poate felul în care-ţi sună vocea și 
faptul că te-am mai sunat de trei ori până să-mi răspunzi, dar 
asta numai după ce ţi-am bătut de două ori în ușă? Ne 
gândeam, deja, că ai fugit cu vreo artistă... 

— Ce s-a întâmplat? mormăi Corso, prost dispus. Ceva 
noutăți? 

Ludo lăsă să treacă câteva secunde, ca un actor înaintea 
marii sale tirade. 

— l-am găsit pe amanţii lui Miss Velvet. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. Dar avem o problemă. 

— Ce problemă? 

— Sunt morți. 

Cuvintele ajungeau la urechile lui Corso dar avea dificultăţi în 
a le percepe sensul. Căută din reflex o ţigară și deschise 
fereastra. 

— Ce spui tu acolo? 

— E simplu, lista amanţilor Helenei Desmora e ca rubrica de 
necroloage. 

Corso trase cu sete din ţigară și simţi pe dată cum fumul acru 
îi arde gâtlejul. 

— Vrei să spui c-au fost asasinați? Toţi? 


VP - 133 


Ludo râse scurt, cinic. 

— Nu m-am exprimat corect. Dacă e să ne luăm după datele 
din jurnalul intim, erau deja morţi cu toţii în momentul în care 
Helene s-a culcat cu ei. De fapt, tocmai muriseră, fiecare dintre 
ei. Toate indiciile ne fac să credem că faimoasele ei „nopţi de 
dragoste” s-au petrecut la morga din Paris și la altele din 
împrejurimi. 

Din ce în ce mai bine. Dar ipoteza asta trebuia verificată. O 
stripteuză care se strecura în institutele medico-legale și în 
camerele frigorifice în căutare de amanți. Greu de înghiţit. li 
veni însă în minte că fata fusese arestată în adolescență pentru 
profanarea unui cimitir. Oare se pregătea încă de pe-atunci? 

— Vreo asemănare între morți? 

— Niciuna. Avem un accident vascular cerebral, un cancer, un 
traumatism cranian ca urmare a unui accident de motocicletă... 
Am dat câteva telefoane și se pare că Helenei îi plăceau tinerii - 
niciunul dintre ei nu era trecut de treizeci de ani - și relativ bine 
conservați, ca să zic așa... 

Corso își dădu seama că afară vremea se schimbase. Dincolo 
de fereastră, ploaia și cerul cenușiu reveniseră. Simţi un fior și 
nu reuși să-și dea seama dacă era de la răcoare sau de la 
povestea lugubră auzită la telefon. In mai puţin de două ore, 
vara se retrăsese, precum valul mării de pe nisipul plajei... 

— Continuă să sapi, ordonă Corso, deși nu era convins că 
deviația fetei avea vreo legătură cu asasinul ei. 

Închise telefonul și plecă să-și facă o cafea. Pe coridoare 
reapăruse o imitație de activitate. Privind lichidul brun care se 
scurgea în cană, se întrebă dacă nu cumva începuse să 
îmbătrânească prematur: o singură noapte de nesomn și iată că 
adormise cu capul pe masă... 

Întorcându-se în birou se intersectă cu Barbie, care avea în 
mână un teanc de foi scoase la imprimantă. Asta era 
întotdeauna un semn bun... 

— Ai ceva nou? 

Ea îi arătă teancul de foi. 

— Mi-am făcut rost de extrasele de cont ale fetei. 

Miracolul Barbie funcţiona chiar și duminica. 

— În ceea ce privește cheltuielile, n-am aflat cine știe ce, 
continuă Barbie. În schimb, mi-a sărit în ochi un detaliu: în 


VP - 134 


fiecare joi, aproximativ la aceeași oră, între 16:50 și 16:55, 
scotea cincizeci de euro de la același bancomat. 

— Undeva în cartier? 

— Nu, la Bastilia. La Credit Lyonnais, la capătul bulevardului 
Richard Lenoir, colț cu strada Amelot. 

— Crezi că se aproviziona de la vreun dealer? 

— M-am gândit la posibilitatea asta, dar nimeni nu merge să- 
și cumpere droguri la ore fixe. Aș zice mai degrabă că avea 
programare la un psihiatru. 

Era primul lucru care îi venise în minte și lui Corso, dar nu 
voia să pară vreun nevrozat care cunoaște genul ăsta de rutină: 
cum să găsești bani lichizi înainte de a merge să-ți verși 
traumele în cabinetul unui psihanalist. 

— Ai studiat zona? E vreunul pe acolo? 

— Ar fi cineva pe strada Amora, la numărul 2. Pun mâna-n foc 
că pe ea mergea Hélène Desmora să o întâlnească în fiecare joi. 

Nu prea erau șanse să o găsească pe psihiatră la cabinet într- 
o zi de duminică, dar Corso avea presentimentul că Barbie nu se 
mulțumise doar cu această constatare. 

— Am adresa ei de-acasă, îi confirmă Barbie. Am avut noroc 
din cauză că are un nume complicat, o cheamă lanja 
Rajaonarimanana, e de origine malgașă. lţi dai seama că nu-s 
multe cu numele ăsta în cartea de telefon. 

— Unde stă? 

Barbie îi întinse un bileţel. 

— Strada Mercoeur, numărul 11-13-15, în arondismentul XI. E 
o stradă perpendiculară pe... 

— O știu. Mai ai și alte informaţii despre ea? A 

— Nada. Nici măcar o amendă de circulaţie. In schimb, 
numele ei figurează pe lista experţilor consultaţi de tribunalul 
din Creteil. 

Va trebui să fiu cu băgare de seama. Psihanalista avea să știe 
cu cine să vorbească dacă voia să se descotorosească de el. 

— Am plecat. 

— Vin cu tine. 

— Nu, rămâi aici și scarpină tastatura mai departe. 

— Ce vrei să aflu? 

— Vreau să știu mai multe despre căminele în care au stat 
cele două victime. Vezi dacă vreuna dintre ele a păstrat legătura 
cu alţi copii aflaţi în grija Serviciilor Sociale. Mai sapă niţel și află 


VP-135 


tot ce poţi despre istoria clădirii în care funcţionează clubul 
Squonk. 

— Așteaptă-mă o clipă. 

Barbie dădu o fugă până în biroul ei și se întoarse în câteva 
secunde, cu sprinteneala unui șoricel. Corso profită de răgaz și- 
și luă sacoul. 

— Poftim. Asta e ca să te încălzești niţel înainte de discuția cu 
psihanalista. 

Era procesul-verbal al audierii Helenei Desmora, datat 21 
iunie 2004, după arestarea acesteia într-un cimitir de la periferia 
Lyon-ului. Nu era mare lucru: la 17 ani, fata încercase să 
desigileze mormântul unui tânăr înhumat în ajun, dar fusese 
surprinsă de paznicul cimitirului. Și gata. Fiind minoră, evitase 
orice fel de urmări serioase. Corso răsfoi dosarul pentru a vedea 
dacă se pomenea ceva de vreun complice - poate chiar despre 
Sophie Sereys? Nimic. 

— Ai vorbit cu Ludo? întrebă el. 

— Nu. 

— Treci pe la el, o să te lămurească ce e cu această primă 
arestare a Helenei. 

li zâmbi și spuse: 

— Discut cu psihiatra și mă întorc. 


31. 


Câteva clădiri masive, din cărămidă roșie, cu balcoane albe, 
cum se zăresc pe multe dintre bulevardele de pe centura 
Parisului. Mici orășele din lut ars, care păstrau atmosfera 
ademenitoare dinainte de război a unei vieţi colective, cu o 
igienă riguroasă: aer curat, apă curentă și grădini de ciment, 
pentru cei care-și doresc un trai într-o comunitate. 

Avu nevoie de ceva timp pentru a găsi clădirea potrivită, 
pentru a se lămuri care era codul interfonului și, apoi, pentru a 
suna la ușa celei pe care o căuta, lanja Rajaonarimanana era o 
femeie scundă, cu un ten măsliniu. Avea o tufă de păr creţ și, pe 
nas, ochelari mari, cu lentile fumurii. Gura lipsită de buze părea 
o simplă tăietură deasupra bărbiei. Nu era tocmai un etalon de 
frumuseţe. 


VP - 136 


— Cum aţi intrat? întrebă ea fără nicio altă introducere, 
încruntându-se și dezvelindu-și dinţii ca de rozătoare. 

Corso își scoase legitimaţia de poliţist și se prezentă. Fără să 
pară deloc surprinsă, femeia se retrase din ușă și-i făcu loc să 
intre. O urmă de-a lungul unui culoar strâmt ai cărui pereţi erau 
acoperiți de afișe ce reproduceau sloganuri din Mai '68: o 
călimară cu cerneală albastră care purta inscripţia „PRESA”, 
alături de un avertisment: „A NU SE ÎNGHIŢI”; o siluetă de 
jandarm în spatele scutului, cu inscripţia „SUB CALDARÂM E 
PLAJA!”; o succesiune de litere pictate în grabă: „DORINȚELE 
NOASTRE SUNT REALITATEA”. 

— V-aţi păstrat spiritul tânăr, remarcă Corso. 

— În 1968 nici măcar nu mă născusem, îi replică femeia peste 
umăr. 

— Și-atunci, ce e cu toate afișele astea? 

— Simplă arheologie. Sunt hieroglifele emoţionante ale unei 
epoci trecute. 

Ajunseră într-un mic salon. Încăperea avea cel mult douăzeci 
de metri pătrați și drept mobilier o canapea și niște fotolii ce 
păreau îmbrăcate în mochetă. Totul parcă fusese ales cu 
zgârcenie: spaţiul, înălţimea încăperii, calitatea materialelor. 

Corso zări într-un colț două valize cam jerpelite și o poșetă de 
pânză; păreau bagajul unui emigrant clandestin. 

— S-ar zice că vă pregătiţi să fugiţi. 

— Plec în vacanţă. E ceva normal, având în vedere că azie 3 
iulie, nu? 

— La ora asta? 

— Imi place să conduc noaptea. 

— Unde mergeţi? 

— În Drôme. Vreţi să vă dau și adresa? 

Corso zâmbi. Schimbul ăsta de replici nu avea să-i ducă prea 
departe. 

— Am venit să vă pun câteva întrebări despre Helene 
Desmora, spuse el, așezându-se pe canapea. Sunt convins că ați 
citit ziarele azi. 

Psihanalista alese unul dintre fotolii, de cealaltă parte a 
măsuței de cafea, și își scoase o ţigară. Camel. Corso se gândi 
nostalgic la pachetele galben cu auriu de odinioară. 

— Nu vă e teamă că aș putea invoca secretul profesional? 
întrebă ea. 


VP - 137 


— Sper că sunteţi îndeajuns de inteligentă să nu faceţi asta. 
Între amintirea unei moarte și eventualele elemente care ne-ar 
putea îngădui să identificăm un asasin cât se poate de viu și 
activ nu cred că e cazul să ezitaţi. Ca să nu mai vorbim că, dacă 
alegeţi să jucaţi acest joc, am să vă interzic să părăsiţi Parisul 
fără acordul Consiliului Ordinului Medicilor. Adio vacanţă, altfel 
spus. 

Ea îl opri cu un gest. 

— Am înțeles, mă predau. Dar mai întâi am să vă pun șieuo 
întrebare: cum m-aţi găsit? Helene m-a plătit întotdeauna cu 
bani lichizi și nu i-am scris niciodată vreo rețetă. 

Corso îi dezvălui raționamentul colegei sale. Psihiatra se lăsă 
pe spate în fotoliu și trase din ţigară, cu un aer visător. Așadar, 
între timp poliţia își făcuse rost de un creier, spre deosebire de 
epoca revoluționară de odinioară... 

— De cât timp o cunoșteați pe Helene? începu Corso. 

— De șase ani. La început venea de două ori pe săptămână, 
iar din 2014 doar o dată. 

— Analiză sau psihoterapie? 

— Analiză. 

— De ce venea să vă vadă? 

— Mai bine spuneţi-mi ce anume căutați. 

— Avem toate motivele să credem că Helene Desmora era 
necrofilă. 

lanja îl privi lung, prin lentilele fumurii, apoi își arătă din nou 
dinţii. 

— Așa este. Făcea dragoste cu cadavre. Am încercat 
dintotdeauna să o ajut pe Helene, dar nu am considerat-o 
niciodată bolnavă. Când vine vorba de dorinţă nu există norme. 
Însuși cuvântul „perversiune” s-a golit de conţinut pe măsură ce 
morala cea stupidă a pierdut teren... 

— Cum rămâne cu respectul pentru morți? 

lanja ridică din umeri. Continua să tragă din ţigară, părând că 
se scaldă în fum și în nostalgia după timpurile în care puteai să 
fumezi cu ferestrele închise și erai liber să alegi moartea lentă, 
fum cu fum. 

— l-a iubit, i-a mângâiat... Este oare aceasta o profanare? 

— Din câte-mi dau eu seama, nu părea că le-ar fi cerut 
permisiunea pentru ceea ce făcea. 


VP - 138 


O nouă ridicare din umeri: în mod evident, lanja era de partea 
celor vii. Corso nu insistă. Dacă pentru malgașă a i-o suge unui 
mort sau a se lăsa penetrată de un sex inert nu era o 
perversitate și nicio formă de viol, el nu avea ce alte argumente 
să-i mai ofere. De altfel, nu despre asta era vorba. Hélène se 
alăturase pentru vecie amanţilor ei, pe lumea cealaltă. 

— Vorbiţi-mi mai exact despre practicile ei, continuă el. 

— A început în 1999, pe când avea doar doisprezece ani. Unul 
dintre cei aflaţi la căminul unde stătea pe atunci suferea de 
insuficiență cardiacă. A murit brusc, iar cadavrul a rămas acolo, 
în incinta centrului, pentru o noapte. Helene s-a dus la infirmerie 
și s-a lipit de el. E important de precizat că acel cadavru nu era 
deteriorat. Pentru ca ea să-și poată satisface dorinţa, era nevoie 
ca amantul ei să pară intact. 

— Cum explicaţi această atracţie? 

— Nu cred că a existat un element declanșator. Ea a simţit 
dintotdeauna o repulsie față de bărbaţii... vii. Pentru ea, erau 
sinonimi cu indiferența sau chiar cu ostilitatea. 

— A fost agresată în copilărie? 

lanja își aprinse încă o ţigară. Corso fu ispitit să o imite, dar 
nu voia să-și ofere această iluzie de confort. Trebuia să se 
concentreze, să fie tensionat, era cea mai bună stare pentru a 
percepe ce se afla dincolo de cuvinte. 

— Din câte știu eu, nu, îi răspunse ea, cu o mică grimasă. 
Ceea ce se poate presupune e că abandonarea sa de către 
părinţi e posibil să fi jucat un anumit rol în această aversiune. In 
cine poţi să mai ai încredere atunci când ai fost trădat chiar de 
către părinţii tăi? 

Dacă ăsta era un criteriu, Corso însuși ar fi trebuit să se culce 
cu toate cadavrele pe care le întâlnise de-a lungul carierei sale. 
În cele din urmă cedă și își aprinse un Marlboro. 

— Atracția morbidă a Helenei nu se baza doar pe o simplă 
dorință sexuală. Ea îi iubea cu adevărat pe toți morţii pe care îi 
atingea. De altfel, avea întotdeauna grijă să le cunoască 
numele, vârsta și așa mai departe. În schimb, nu o interesau 
cauzele deceselor. 

Corso își amintea de rândurile scrise în jurnalul intim: 
amintirile romantico-siropoase ale unei violatoare de cadavre... 

— Şi-i imagina în viață? 


VP - 139 


— Nicidecum. Pentru ea, cadavrele erau singurii amanți 
posibili. Erau niște corpuri asupra cărora își proiecta dorințele, 
fantasmele, așteptările. Se temea de bărbații care ar fi fost 
capabili să acționeze și să reacționeze. lubea un mascul- 
sculptură, rece și neclintit. 

Nimic din toate acestea nu-i era de prea mare ajutor lui Corso. 
Schimbă subiectul. 

— V-a vorbit despre Sophie Sereys? 

— Bineînţeles. Era cea mai bună prietenă a ei. De fapt, 
singura ei prietenă. 

— Amândouă au încercat să ascundă existența acestei 
prietenii. Știţi cumva de ce? 

— Au hotărât să ascundă legătura dintre ele atunci când au 
venit la Paris; era o modalitate de a se proteja. Asta le făcea să 
se simtă mai puternice. 

O nouă schimbare de subiect. 

— Noi presupunem că Helene se prostitua. Ce părere aveţi 
despre asta? 

— Așa este. 

— Așadar, nu o deranja să se culce cu bărbați... vii? 

— Era o activitate pe care o practica cu o anumită detașare. 
Cu timpul, teama ei de bărbaţi se preschimbase în indiferenţă. 

— Sophie era la curent cu... tendinţele ei? 

— Cred că da. Nu aveau secrete una faţă de alta. 

— Aţi putea afirma că Helene era fericită? 

— În felul ei, da. 

Corso își permise o mică provocare. 

— Dacă totul era atât de roz în cea mai bună dintre lumile 
posibile, care era rolul dumneavoastră? 

Zâmbetul de rozătoare al femeii se preschimbă într-un rânjet 
feroce. 

— Eu doar am ajutat-o să se împace cu... particularităţile ei. 

Psihiatra nu părea să-și dea seama că acoperise o activitate 
criminală și că, practic, o încurajase pe Hélène să-și practice 
viciul mai departe. Insă, din nou, Corso nu se afla acolo să o 
judece. 

— Aţi observat vreo schimbare în starea de spirit a Helenei în 
ultima vreme? 

— Da. 

— În ce fel? 


VP - 140 


— Helene a cunoscut pe cineva. 

Corso tresări. 

— vă referiţi la... un partener care nu era nici mort și nici 
client plătitor? 

Zâmbetul lanjei Rajaonarimanana deveni agresiv. Erau pe 
cale să joace veșnica scenă a confruntării dintre poliţist și 
contestatar, dintre ordine și revoltă, dintre burghez și anarhist 
etc. 

— Da, și-a găsit un partener. Unul cât se poate de viu. 

Corso simţi un fior la nivelul pielii, de parcă un șarpe s-ar fi 
strecurat sub hainele sale. 

— Ce v-a spus despre el? 

— Nu prea multe. Bărbatul i-a cerut să fie discretă în privința 
lui. 

Corso preferă să pună de la bun început întrebările clasice: 

— De ce această dorinţă de discreţie? Era căsătorit? Sau 
poate celebru? 

— Necăsătorit, sunt sigură de asta. Celebru... mai mult sau 
mai puţin. 

— În ce domeniu? 

— Tipul e pictor. 

Corso simţi o vibraţie în timpane, ca și când s-ar fi scufundat 
la mare adâncime. | se păru că aude zgomotul rotiţelor care i se 
învârteau în creier, cu clinchete surde, în timp ce tabloul se 
întregea: Sophie și Hélène împărțeau același amant, tipul cu 
pălărie, pictorul de la Squonk, fugarul de la Madrid... 

— Vi l-a descris, din punct de vedere fizic? 

Ea își strivi ţigara într-o scrumieră din sticlă groasă. 

— Un tip între două vârste. Un excentric. Genul care poartă 
pălării și costume albe. 

— V-a mai dezvăluit și altceva? E foarte important. 

lanja își aţinti asupra sa privirile, din spatele lentilelor groase. 

— Credeţi că ar putea fi el ucigașul? 

N-avea rost să facă un mister din asta. 

— Sophie avea o relaţie cu același bărbat, știaţi asta? 

— Nu. 

— Așadar, înseamnă că nici Helene nu știa? 

— Nu neapărat. Helene nu-mi spunea chiar tot, acesta a și 
fost unul dintre motivele pentru care n-am mai făcut progrese. 


VP - 141 


— Gândiţi-vă bine, nu vă mai amintiţi nimic altceva? Mai e 
vreun detaliu care mi-ar putea fi de folos? 

lanja își luă încă o ţigară; până și stilul ei de-a fuma amintea 
de anii '70. 

— Știu că a făcut închisoare. 

Corso simţi o senzaţie ca o mușcătură, în ceafă. 

— Ştiţi cumva pentru ce a fost închis? 

— Nu știu. Helene refuza să vorbească despre asta dar, din 
câte mi-a dat de înțeles, a stat mai mulţi ani la pușcărie. Cariera 
de pictor e ca o a doua viaţă pentru el. O reabilitare 
spectaculoasă, aș spune. 

Corso își spuse că în acest weekend nu-și lua degeaba 
salariul. Aflase că exista un amant comun pentru cele două 
victime, că năluca pe care (poate) o zărise la muzeul cu picturile 
lui Goya era reală, că în subsolul clubului Squonk își făcuse cuib 
un pictor care fusese la pușcărie, fără îndoială pentru o crimă 
comisă cu violenţă. Acum nu mai vorbea de un suspect 
oarecare, ci de un vinovat care-i era servit pe tavă. 

— Vi s-a părut că Helene se temea de el? 

— Nu, nicidecum. 

— Ce fel de relaţie aveau, de ce natură? 

— Vă repet, nu-i plăcea să vorbească despre asta. Dar se pare 
că era o relaţie destul de fierbinte din punct de vedere sexual. 
Helene renunțase cu totul la morţii ei, acest bărbat a știut să o 
îmblânzească. 

— Mi-aţi spus că era mai în vârstă decât ea? 

— Avea cel puţin de două ori vârsta ei. Fără îndoială, ceea ce 
a sedus-o a fost experienţa lui, în toate domeniile. 

Corso revăzu în minte pagina din caietul de schiţe care o 
reprezenta pe Miss Velvet: privirea ei blândă, zâmbetul cam 
nesigur. Pictorul se pricepuse să redea fragilitatea acestei tinere 
cu înclinații gotice, acoperită de tatuaje. 

— Ce credeți că simţea pentru el? insistă polițistul. Atracţie 
fizică? Dragoste? Admiraţie pentru operele sale? 

lanja se uită la ceas și afișă un zâmbet larg. 

— Îmi pare rău că, în încheiere, nu vă pot oferi decât un clișeu 
de psihiatru, dar aș spune că tipul ăsta juca pentru ea rolul unui 
tată-surogat. 


VP - 142 


Corso se ridică, spunându-și că, dacă femeia avea dreptate, 
aveau de-a face, întrucâtva, cu un caz de infanticid. Nicio 
problemă, avea să se descurce. 


32. 


Revenind la sediul poliției, Corso își convocă imediat echipa. 
Trebuia să-l găsească imediat pe acest pictor care, din câte se 
părea, fusese amantul ambelor victime și avea antecedente 
penale. 

Spre surprinderea sa, veștile aduse de el fură primite cu un 
entuziasm moderat. Oamenii săi erau epuizați după o noapte și 
o zi de cercetări care nu le oferiseră prea multe rezultate. 

Stock reușise să identifice și să localizeze câteva dintre fetele 
din caietul de schiţe și să le asigure o protecţie mai mult 
simbolică, doar câte un agent. Ludo continuase căutarea 
amanţilor-cadavre ai Helenei Desmora, investigând anturajul 
acestora, în eventualitatea ca printre ei să se fi nimerit vreun 
spirit răzbunător, care să-și dorească nimicirea Helenei cea 
necrofilă și a surorii ei de suflet, Sophie. Nu ajunsese la niciun 
rezultat. Barbie nu avusese timp să găsească nimic despre 
vreun eventual prieten din copilărie al celor două fete. Nici 
vorbă să fi apucat să cerceteze istoria clădirii în care funcţiona 
clubul Squonk. Cât despre ceilalţi polițiști implicaţi în anchetă, 
stagiarii proaspăt sosiți fuseseră împărţiţi în două grupuri; unul 
dintre acestea urma să o ia din ușă în ușă pentru a-i interoga pe 
vecinii Helenei, iar celălalt grup avea sarcina de a înregistra 
mărturiile spontane - și delirante - pe care le provocase vestea 
uciderii lui Miss Velvet. 

Era limpede că oboseala pe care oamenii săi o adunaseră era 
atât de puternică încât niciun fapt, oricât de entuziasmant i s-ar 
fi părut lui Corso, nu avea să-i trezească. La fel de bine ar fi 
putut să ducă de unul singur ancheta asupra pictorului cu 
pălărie borsalino, o afacere care, de la Madrid încoace, devenise 
oricum una personală pentru el. Însă avea în minte și spusele lui 
Bompart, care aștepta rezultate concrete a doua zi dimineaţă: 
era limpede, avea să își petreacă noaptea investigând. 


VP - 143 


— Bun, concluzionă el, acum mergeţi și odihniţi-vă. Ne vedem 
mâine la nouă. 

Poliţiștii schimbară priviri între ei, apoi se ridicară și ieșiră, 
fără să mai scoată vreun cuvânt. 

Corso se încuie în birou și se instală pe micuța canapea 
destinată de obicei vizitatorilor, cu laptopul în braţe. 

Inainte de a se lansa în căutări pe internet, se gândi câteva 
clipe la profilul individului pe care voia să-l găsească, așa cum 
se contura el din ceea ce știa până atunci. Căuta, așadar, un 
pictor. Un fost pușcăriaș. Un individ vicios de o anumită vârstă, 
căruia îi plăcea să deseneze stripteuze stând ascuns într-o 
pivniță și care reușise să farmece două fete care practicau 
această meserie. 

De ce le ucisese? Ideea unei pedepse se impuse din nou în 
mintea lui Corso. Sophie și Hélène se dezbrăcau pentru bani, dar 
numărul pe care-l prestau, pielea lor albă, chiar naivitatea lor, 
erau semnele unui anume fel de inocenţă - asta stârnea 
plăcerea pictorului, care reușise să scoată la iveală în desenele 
lui graţia copilărească din provocarea dansatoarelor și din 
maniera lor de a se dezbrăca urmând un scenariu rudimentar. 

lată, însă, că artistele ascundeau, fiecare, niște vicii: Sophie 
se supunea de bunăvoie celor mai infame torturi pentru a obţine 
plăcerea, iar Hélène căuta iubirea și extazul cărnii împreunându- 
se cu morții. Poate că mentorul lor fusese dezamăgit? Hotărâse 
el, oare, că fetele meritau să fie pedepsite? Corso nu reușea să 
uite sursa de inspiraţie a ucigașului: niște tablouri ale lui Goya 
care reprezentau un sclav de la galere, o vrăjitoare, un 
muribund torturat de boală... 

Telefonul fix începu să sune. Preţ de o clipă, avu tentaţia să 
ignore apelul. Apoi, cu mare greutate, se ridică de pe canapea și 
ridică receptorul. 

— Domnule comandant? 

Vocea îi aparţinea plantonului, care, în mod evident, oscila 
între respect și nehotărâre. _ 

— E un tip aici care vrea să vă vadă. Íl las să urce? 

Corso aruncă o privire la ceas: era trecut de 9 seara. 

— Cum se numește? 

Trecură câteva secunde. Agentul citea probabil numele de pe 
cartea de identitate a vizitatorului. 

— Lionel Jacquemart. 


VP - 144 


— Nu-l cunosc. Trimite-l la plimbare. Adică, se corectă Corso, 
trimite-l să discute cu agenţii care au sarcina de a prelua 
mărturiile benevole. Dacă au plecat deja, spune-i să revină 
mâine, la o oră normală. 

— Spune că e de-al casei, insistă agentul, cu voce scăzută. 

— l-ai văzut legitimaţia? 

— E pensionar. 

Corso oftă: 

— Trimite-l încoace. 

— Ar mai fi o problemă... Omul e handicapat. 

— In ce sens? 

— Șchiopătează, se sprijină într-un baston. 

Un nou oftat al lui Corso. 

— Spune-i să ia ascensorul de la scara E, îl aștept la etajul 
trei. 

Corso o apucă pe primul culoar, apoi coti pe un altul, pentru a 
ajunge la ascensor. Era unul dintre lifturile de serviciu, folosit 
doar de persoanele cu handicap sau pentru câte un suspect 
recalcitrant care refuza să urce pe scări. 

Ușa se deschise, iar din lift ieși un bărbat de vreo șaizeci de 
ani, îmbrăcat, în mod curios, cu o vestă cu multe buzunare, 
dintre cele purtate de reporterii de teren. Era cărunt, cu ochi 
cenușii, un cenușiu mai apropiat de nuanţa sârmei ghimpate 
decât de cea a perlelor negre, și avea o barbă lungă. Arăta mai 
degrabă ca un om al străzii. 

Corso fu ispitit să apese pe butonul de la parter, fără să-i mai 
dea timp să părăsească cabina liftului. Făcu însă un efort de 
curtoazie și se prezentă, permițându-i vizitatorului să intre la 
etajul Brigăzii Omucideri. 

— Sunt Lionel Jacquemart, se prezentă nou-venitul, cu o voce 
marcată puternic de accent. Am lucrat la Poliţia Judiciară din 
Besançon în anii '90. 

Izbucni în râs. 

— Da, am accent de Jura, sunt un specimen jurasic perfect. 

Se sprijini de baston cu ambele mâini, de parcă ar fi vrut să 
sfredelească pardoseala cu el; bastonul era cioplit dintr-o bucată 
de lemn noduroasă, lustruită și lăcuită, desprinsă parcă din 
romanele lui Jean Giono. 

— Imi cer scuze pentru ora târzie la care vă deranjez... De 
vină e trenul cu care am venit, a avut întârziere din motive 


VP - 145 


tehnice. Vin direct de la Besançon! Mi-am spus că merită să-mi 
încerc norocul și să trec pe-aici înainte de a-mi găsi un hotel. 

Zece minute îl ascult, nicio secundă în plus, îşi jură Corso. 

— Urmaţi-mă, vă rog, să mergem în biroul meu. 

Făcu cale întoarsă, într-un ritm reţinut, auzindu-l pe celălalt 
cum șchioapătă în urma sa. Deschise ușa biroului, îl invită pe 
individul ciudat să intre și, înainte chiar să-i ofere un scaun, îl 
chestionă cu privire la scopul vizitei. 

Deloc tulburat, Jacquemart afișă un zâmbet maliţios și-și 
ridică bastonul de parcă s-ar fi pregătit să lovească cu el în ușa 
templului. 

— Motivul vizitei mele e simplu. Îl cunosc pe ucigașul pe care-l 
căutați. 


VP - 146 


PARTEA A DOUA 


33. 


Corso îl invită pe bătrânul căpcăun să se așeze și îi îngădui să- 
și depene povestea, din pură solidaritate de breaslă. Bătrânul se 
apucă să istorisească despre un jaf ratat care se petrecuse la 
periferia Besanqonului în 1987. Fiica proprietarilor fusese ucisă 
și, câteva luni mai târziu, vinovatul fusese arestat. Stephane 
asculta răbdător, repetându-și ca pe o mantră un aforism pe 
care-l concepuse el însuși: Nu există duminici bune, există doar 
unele mai rele decât altele... 

Cu toate acestea, simţi cum atenţia îi e stârnită atunci când 
Jacquemart îi dezvălui că numitul Philippe Sobieski executase o 
pedeapsă de șaptesprezece ani în regim sever, dintre care zece 
la Fleury-Merogis, fiind eliberat în 2005. Mai mult, Corso sări de 
pe scaun atunci când bătrânul dinozaur adăugă că Sobieski 
fusese considerat pe deplin reabilitat, deoarece se apucase de 
pictură. Începuse să picteze încă din închisoare și reușise, în 
ultimii ani ai executării pedepsei, să expună în exterior și să se 
afirme cu repeziciune ca un nume care conta în lumea artei 
pariziene. 

— Aveţi vreo fotografie a lui? întrebă brusc Corso. 

— V-am adus întregul dosar, îi răspunse Jacquemart, fără să 
pară că remarcă schimbarea de ton a interlocutorului său. 

Scoase din geantă un dosar cu coperte de pânză. In interior, o 
mapă transparentă conţinea o serie de fotografii decupate din 
reviste. De la prima privire, Corso fu convins că-l avea în faţă pe 
cel pe care-l căuta. 

Era un bărbat de vreo șaizeci de ani, uscățiv, tras la față dar 
cu ochi pătrunzători. Pozase îmbrăcat într-un costum alb ca de 
proxenet, cu o haină de blană pe umeri. Purta o pălărie 
borsalino trasă pe frunte, de parcă ar fi vrut să sublinieze, 
pentru aceia pentru care atitudinea nu ar fi fost îndeajuns de 
elocventă, că aveau de-a face cu un individ certat cu legea. 


VP - 147 


Corso privea fotografiile, împietrit, cu inima blocată în gât ca 
un obuz pe ţeavă. Dacă ar fi trebuit să facă un portret-robot al 
omului de la Madrid, ar fi schiţat exact această siluetă. 

Imaginea făcea parte dintr-o serie realizată în 2011 pentru o 
revistă de modă. Mai erau și altele. În ciuda atitudinii cu totul 
exagerate a personajului, Corso putu să-și dea seama că avea 
de-a face cu o ședință foto profesionistă; costumul alb al 
peștelui fusese creat de un celebru designer italian. 

Datorită textelor care însoțeau imaginile, Corso înţelese cu 
cine avea de-a face. Sobieski era un caz pe placul 
intelectualităţii și-al presei, un ucigaș care-și plătise datoria față 
de societate și al cărui talent neașteptat explodase în faţa 
întregii lumi. Artistul își păstrase, însă, manierele de băiat rău. 
Neșlefuit, vulgar și provocator, domnul Sobieski avea toate cele 
trebuincioase pentru a da fiori burghezilor încuiaţi la minte. O 
fericire, nu alta. 

— Aveţi și poze cu operele lui? 

Jacquemart îi întinse o altă mapă. Personaje despuiate, 
musculoase, în nuanţe albăstrii sau pământii. Trăsături chinuite 
și în același timp flegmatice, pictate cu furie, ţâșnind spre 
privitor din suprapunerea straturilor de culoare. 

Nu era nevoie să fii poliţist pentru a înţelege că modelele lui 
erau drogati, târfe, pușcăriași, o populaţie provenită din același 
filon din care Sobieski reușise să extragă, la fel ca în schiţele din 
caietul găsit de Corso, esenţa inocentă, puritatea. 

Operele violente, dense și expresive, îi fură pe plac lui Corso 
de cum le văzu. Artistul părea să fi sucit gâtul picturii, obligând- 
o să se scufunde în realitatea cea mai josnică. Cu empatia sa 
profundă, reușise să sublimeze tragedia acestor bărbaţi și 
femei, preschimbându-i în fiinţe eterice, aproape angelice. 
Curtea Miracolelor își găsise portretistul oficial. 

Șocul suprem îl aștepta în ultimele pagini ale mapei de 
prezentare. 

Una dintre imagini o reprezenta pe Helene Desmora. Un 
portret de mari dimensiuni (120x160) datat 2015, în care 
stripteuza poza din semiprofil, cu brațul stâng rezemat sub 
bărbie, în prim plan, cu faţa ușor aplecată și privirea pe sub 
gene, cu părul ei negru tuns cu breton, redat pe pânză ca un soi 
de cască netedă. Miss Velvet era în uniforma de lucru: un șal de 
pene mov și o pereche de bikini negri. Dar atmosfera tabloului 


VP - 148 


nu era de neo-burlesc. Expresia tinerei femei era gravă, 
bântuită, parcă înspăimântată. Pielea îi fusese pictată în nuanțe 
de alb, bej, brun. Singurele culori vii, cu excepția șalului, 
proveneau de la tatuajele ei, a căror prezenţă fusese accentuată 
de către artist, aducându-le parcă la viaţă pe cele din prim plan, 
cel de pe umăr și de pe braț, ca niște liane vampirice care 
sugeau din carnea palidă a stripteuzei, conform parcă legilor 
implacabile ale pădurii ecuatoriale, unde viaţa se hrănește din 
moarte... Deasupra acestei bătălii atroce dintre viu și mort, 
chipul fetei era sfâșietor de frumos și inocent. 

Corso constată că îi tremurau mâinile. Așeză reproducerile pe 
masă și-și ascunse mâinile sub birou. Să ne /iniștim... Era clar. 
Sobieski era autorul caietului de schiţe găsit la Squonk. Nu 
încăpea nici urmă de îndoială. De asemenea, era și amantul - și 
„tatăl-surogat” al Helenei Desmora. Nici aici vreo urmă de 
îndoială. | se putea la fel de bine atribui și rolul de iubit al 
Sophiei Sereys. Cât despre personajul întâlnit de Corso la 
muzeul din Madrid, partitura i se potrivea ca o mănușă. 

— Bun, haideţi să recapitulăm punctele principale ale poveștii, 
propuse Corso, pe un ton vivace. 

— Dar v-am spus toată povestea! 

— Ok, dar de ce credeţi că Sobieski ar fi omul pe care-l 
căutăm? 

— Ha! Modul de operare, bineînțeles. 

— AȘ spune că e cale lungă de la un jaf ratat la două crime cu 
mutilarea victimelor, nu? 

— Eu spun că-s destule puncte comune. 

— Dar mi-ați vorbit de un jaf, nu? 

— Nu m-aţi ascultat, nu-i așa? se enervă Jacquemart. Sobieski 
era în plină acțiune atunci când Christine Woog l-a surprins. 

— Era de origine chineză? 

Polițistul cel vârstnic făcu ochii mari de uimire. Trebuie că-i 
explicase deja și asta. Își încrucișase mâinile pe mânerul 
bastonului, pe care-l ţinea drept între picioare. Purta mai multe 
inele, unul dintre ele cu cap de mort. 

— Woog e un nume alsacian. Înseamnă „iaz”. 

— Continuaţi, vă rog. 

— Sobieski a doborât-o și a legat-o cu propria ei lenjerie. Apoi 
a strangulat-o și i-a făcut praf figura. Exact ca în cazul celor 
două crime ale voastre. 


VP - 149 


Jacquemart ignora detaliile modului de operare al criminalului. 
Presa semnalase doar faptul că victimele fuseseră legate cu 
lenjeria și desfigurate. Probabil că rănile Christinei Woog nu erau 
chiar atât de asemănătoare cu ale stripteuzelor, ci trădau mai 
degrabă furia și violența unui hoţ surprins asupra faptului. Dar, 
la urma urmei, pe vremea aceea Sobieski nu devenise încă 
pictor... 

— De ce aţi așteptat atât de mult înainte de a veni să ne 
povestiţi toate astea? 

Jacquemart izbi cu bastonul în pardoseală. 

— Ştii că ești o figură, amice? Sunt pensionar de zece ani. 
Trăiesc retras, lângă o pădure, la Chailluz. Toate poveștile astea 
cu crime și cu ticăloși sunt departe în trecut pentru mine. Nici 
măcar nu auzisem de prima crimă. Azi dimineaţă am auzit din 
întâmplare la radio despre cea de a doua. Mi-am cumpărat 
imediat Journal du Dimanche. La dracu’, mi-am zis, Sobieski a 
comis-o din nou! Am luat trenul și... iată-mă! 

Corso se uită la ceas: era 22:30, povestea bătrânului era 
plauzibilă. In ciuda vieţii solitare pe care o ducea, Jacquemart nu 
uitase de Sobieski și probabil îi urmărise ascensiunea, după cum 
o atestau și fotografiile din cele două mape. Probabil că fusese 
cazul vieţii lui. 

— La vremea respectivă... dumneavoastră l-aţi arestat, nu-i 
așa? 

Bătrânul încuviinţă ferm din cap. 

— Șase luni de anchetă, sute de interogatorii și procese- 
verbale... Tipul părea de neprins. N-aveam niciun martor ocular, 
nicio amprentă, niciun indiciu. 

— Și cum i-aţi dat de urmă? 

— Ca în multe cazuri, din întâmplare. Cretinul i-a vândut niște 
gravuri unui anticar din Annemasse în 1988. S-au certat și 
Sobieski l-a bătut măr. Anticarul a depus plângere. Agresorul a 
fost arestat. Pentru moment, desigur, Sobieski n-a recunoscut 
decât o singură spargere, cea în care furase gravurile cu pricina. 

— Și cum aţi făcut legătura cu celălalt caz? 

— Din cauza unui nasture de piele găsit la domiciliul familiei 
Woog. Nasturele de la canadiana criminalului. În decursul 
anchetei, nu ne-a fost de mare folos, dar când l-am arestat pe 
Sobieski, tâmpitul purta exact aceeași canadiană. Nici măcar nu 
se obosise să fi cusut alt nasture în locul celui pierdut! 


VP - 150 


— Daţi-mi voie să fiu sceptic. 

— Sunteţi sceptic fiindcă nu-l cunoașteţi pe Sobieski. E 
șmecher, dar se crede mai presus de lege. În plus, are ceva 
animalic. E extrem de inteligent, dar e în același timp și o brută. 

— Nu pot să cred că a mărturisit crima doar din cauza unui 
nasture... 

— Bineînţeles că nu, dar căptușeala hainei lui era pătată de 
sânge, de aceeași grupă cu al Christinei Woog. 

— Tot nu m-aţi convins. 

Jacquemart oftă. Nu triumfase în urmă cu trei decenii doar ca 
un novice să-și bată joc de el acum. 

— Tu ești poliţist? Sau altceva? Canadiana lui a fost doar 
primul element, care a dus la descoperirea altora. L-am băgat 
pe Sobieski la zdup pe motivul bătăii administrate anticarului, 
apoi am interogat-o din nou pe iubita lui de-atunci, o curvă 
ocazionala din Besançon. S-a speriat și și-a retras mărturia 
iniţială. 

— Aţi mai interogat-o și înainte? 

— Sobieski era pe lista noastră de suspecți. Știam despre el 
că teroriza târfele din cartierul Battant la cererea peștilor lor. 
Era, de asemenea, cunoscut ca un prădător sexual, avea mai 
multe arestări la activ, fiind suspectat de viol și agresiuni 
diverse. 

Toate aceste fapte diverse nu corespundeau cu imaginea pe 
care și-o făcuse Corso despre ucigaș: precis, organizat, 
echilibrat și... impotent. E adevărat, Sobieski avusese tot timpul 
necesar să evolueze. 

— Pe scurt, fata ne-a mărturisit că în noaptea crimei individul 
a venit la ea pe la 3, plin de sânge. Sobieski a negat, dar au mai 
apărut și alte elemente. 

— Care? 

— Veţi vedea dacă studiaţi dosarul. 

Jacquemart se săturase să-și depene povestea. Bătrânul era 
un amestec de entuziasm și proastă dispoziţie, de grabă 
combinată cu frâne bruște. 

Corso se hotări să-i facă pe plac. 

— Domnule căpitan, am să studiez dosarul mai îndeaproape, 
rosti el, punându-și ambele mâini pe teancul de documente. Aţi 
fi de acord să mai rămâneţi o zi sau două la Paris? 


VP - 151 


Bătrânul își trecu măna peste bărbia nerasă, scoțând un sunet 
de hârtie abrazivă pe lemn. 

— Păi... 

— Bineînţeles, toate cheltuielile vor fi preluate de Poliţia 
Judiciară. 

— In cazul ăsta... 

— Vreţi să vă găsim un hotel bun? 

Rezemându-se în baston, bătrânul se ridică cu greu în 
picioare. 

— Am să mă descurc. Aveţi numărul meu de telefon acolo, în 
dosar. 

Corso îl conduse până la ușa biroului. 

— Sobieski pare să fi revenit pe calea cea bună. Ce vă face să 
credeţi că el ar fi, totuși, ucigașul? 

Bătrânul poliţist clătină din cap. 

— Animalele astea nu se schimbă niciodată. Poate să-mi 
spună oricine că a devenit un mare artist, că scoate o avere pe 
tablourile lui de rahat, individul rămâne un nenorocit de ucigaș. 
Dacă aţi fi văzut ce i-a făcut atunci bietei fete... Ar fi trebuit să 
putrezească în pușcărie până la moarte. Bestiile sălbatice nu 
trebuie eliberate niciodată. 

Corso se abţinu să reacționeze la tirada ușor fascistă a 
bătrânului, pe care era și el îndeajuns de înclinat să o 
împărtășească. Procentul recidiviștilor nu e de natură să facă 
din polițiști niște oameni optimiști. 

li puse mâna pe umăr bătrânului și concluzionă: 

— Vă mulţumesc că aţi venit. Mărturia dumneavoastră va 
juca, fără îndoială, un rol crucial în ancheta noastră. 


34. 


Sub aparenţa sa de om al pădurii, Jacquemart avea stofă de 
biograf. Dosarul pe care-l alcătuise ar fi putut constitui 
materialul de bază pentru o carte de genul „Viaţa secretă a 
marelui pictor...” 

Pe de altă parte, Philippe Sobieski era, într-adevăr, potrivit să 
fie studiat la școală. Un exemplu sumbru, de manual, al 
determinismului social și psihologic. 


VP - 152 


Monique Sobieski (născută Moll) văzuse lumina zilei 
într-o familie numeroasă, lângă Montbéliard. Un 
eveniment umbrit de anumite bănuieli privind un 
oarecare incest. Fata renunță repede la școală și 
devine coafeză. La 17 ani se căsătorește cu un circar, 
Jean Sobieski, orfan crescut de stat, care se 
dovedește curând violent și alcoolic. Monique, soţie 
bătută, alcoolică ea însăși, tuberculoasă, are un fizic 
aparte: cu doar 1,53 metri înălţime, pare să aibă doar 
doisprezece ani deși are, în realitate, 30. 

La arestarea ei, s-a realizat o fotografie 
antropometrică: buze aproape absente, ochi prea 
mari (obsedaţi și obsedanți), o freză specifică anilor 
"50, tendinţe punk avant la lettre. Are obiceiul să-și 
înghesuie trupul în salopete de piele și minijupe cu 
imprimeuri leopard. Cu adevărat răpitoare. 

În 1960, la vârsta de 19 ani, îl naşte pe Philippe. 
Tatăl se face nevăzut. De îndată, se instaurează ura... 
și dezmăţul. Monique se culcă cu tot ce mișcă (și 
chiar și cu ce nu mai mișcă). Devine faimoasă prin 
faptul că prestează felaţii pentru pacienţii spitalului 
din Montbéliard pentru un pumn de mărunțiș. 

Micul Philippe e împins pe scări, rupt în bătaie, 
lăsat de izbeliște. Dispare în mod regulat în pădurile 
din împrejurimi. E arestat de mai multe ori pentru furt 
și vandalism. În gimnaziu, deja, se lasă de școală. 
Când banii de acasă se termină, micul Philippe e 
trimis să-și ridice alocaţia. La întoarcere, e bătut măr 
de fiecare dată: Monique îl acuză că subtilizează din 
bani. 

Mama organizează ritualuri speciale: invită alţi 
copii din cartier la „petreceri” speciale, ale căror 
atracţii principale sunt pedepsele aplicate lui Philippe. 
Odată cu instalarea pubertăţii, torturile se întețesc: 
mama își acuză fiul că e obsedat sexual, că „nu se 
gândește decât la aia” „exact ca tatăl său”. Lovituri, 
arsuri cu ţigara, arsuri cu flacăra deschisă aplicate 
sexului său: Monique numește asta „dezinfectare”. 


VP - 153 


Serviciile Sociale intervin. În ziua în care copilul e 
luat de lângă mama sa, pe când are 13 ani, 
rezultatele consultului medical sunt 
înspăimântătoare: Philippe prezintă semnele unei 
malnutriţii severe (pe piele alternează porțiuni 
hiperpigmentate și depigmentate, suferă din pricina 
eczemelor, are abdomenul umflat și îi cade părul). 
Corpul îi e un adevărat catalog de cicatrice: urme de 
arsuri, tăieturi, mutilări.  Radiografiile arată 
numeroase fracturi reduse greșit, traumatisme 
craniene: e un miracol că băiatul mai trăiește și că și- 
a păstrat raţiunea. 

Monique Sobieski e arestată și va primi 
doisprezece ani de închisoare. Philippe e trimis la un 
cămin, apoi într-o familie de plasament, în regiunea 
Gap. Violent, iritabil și impulsiv, băiatul e departe de- 
a fi o bucurie pentru părinţii adoptivi. La 15 ani își 
violează una dintre surorile adoptive, handicapată 
mintal, chiar în casa unde locuia la o familie de 
plasament. 

Trimis la un cămin specializat pentru tinerii cu 
probleme, se încearcă tratarea sa, până când Philippe 
rupe în bătaie un puști care punea muzică rock în 
dormitor. Se va dovedi că mama sa îl chinuia pe fond 
muzical de Led Zeppelin, Deep Purple, The Who, Ten 
Years After. De atunci, Sobieski nu mai poate suporta 
să audă vreun solo de chitară. 

Un an mai târziu, tânărul Sobieski agresează 
sexual o fată într-o cafenea. Minor și beneficiind de 
circumstanţe atenuante, scapă din nou fără pușcărie. 
Un nou centru, noi probleme. Se apucă de băut și 
câștigă bani din mici afaceri. La 18 ani intră într-un 
centru pentru tineri majori, de la Chambery. În 
perioada respectivă, bântuie în zona frontierei cu 
Elveţia, făcând bani din furtișaguri și servicii de pază. 

Mărturiile celor care l-au cunoscut sunt unanime: 
Philippe Sobieski e un prădător sexual. In anturajul în 
care a intrat, e poreclit Sob la Tob?, o poreclă care va 
persista. Se dovedește că, la momentul respectiv, 


4 Tob, denumire argotică pentru penis. (n. trad.). 
VP - 154 


Sobieski se prostitua ocazional. Contrar afirmațiilor 
sale de mai târziu, nu a așteptat să intre la pușcărie 
pentru a deveni bisexual. 

In 1982 este din nou arestat pentru viol, la 
Morteau. Condamnat la cinci ani de închisoare, 
beneficiază de regim semideschis după doar doi și își 
reia activitatea de bodyguard și micile afaceri. În 
această perioadă e foarte instabil și bântuie de-a 
lungul și de-a latul frontierei sud-estului Franţei. 
Sobieski nu e însă un vagabond și nici vreun cerșetor. 
E pur și simplu un golan care nu are stare, care nu 
reușește să se integreze nici măcar în mediul 
interlop. 

Incepând din 1984 se stabilește din nou la 
Besancon. Gardă de corp sau bătăuș pentru diverși 
capi ai lumii interlope, se învârte în jurul parcării 
Battant, prin cartierul rău famat al orașului. Se 
amestecă și în traficul de droguri din cartierele 
Planoise și 408. În 1987, în momentul întâmplărilor 
care-i sunt imputate, Sobieski e o veche cunoștință a 
jandarmilor: va fi însă nevoie de povestea cu 
canadiana pentru a-l scoate din joc definitiv. 
Douăzeci de ani de pușcărie, dintre care 
șaptesprezece în condiţii de maximă securitate. 


Revenit acasă după lectura documentelor din dosar, Corso era 
încă destul de sceptic. Profilul de delincvent putred până-n 
măduva oaselor - o specie din care avusese ocazia să 
întâlnească mii de specimene - nu se potrivea cu imaginea 
criminalului recidivist pe care-l căuta, un ucigaș cu sânge rece, 
organizat, care reușise să nu lase nicio urmă și care avea un 
mod de operare de o cruzime sofisticată. 

Pe de altă parte, dosarul lui Jacquemart nu cuprindea detalii 
sau fotografii ale crimei din 1987. Corso ar fi vrut să vadă rănile 
de pe faţa Christinei Woog și legăturile pe care ucigașul le 
meșterise în seara aceea... 

In realitate, asasinatele Sophiei și Helenei se potriveau mai 
mult cu noul Sobieski, pictorul reabilitat, eroul jurnaliștilor. 
Jacquemart consacrase un capitol special din dosar mutaţiei 
suferite de acesta. 


VP - 155 


La închisoarea din Besançon, Sobieski își dă bacalaureatul și 
apoi o licență în drept. La mijlocul anilor '90 e transferat la 
Fleury-M&rogis, unde se apucă de desenat. Încetul cu încetul, 
deţinuţii și supraveghetorii descoperă talentul deținutului cu 
numărul 283466. Pușcăriașul e capabil să traseze portretul 
oricărui coleg de detenţie sau, la cerere, să facă o caricatură a 
unuia dintre gardieni, sau chiar să reproducă, pornind de la 
fotografii, persoanele dragi prizonierilor. 

În curând, în pofida reputației sale de scandalagiu, Sobieski 
obţine permisiunea de a utiliza vopsele de ulei și de a-și 
amenaja un mic atelier în celulă. Sobieski devine portretistul 
oficial de la Fleury. În paralel cu aceste lucrări de factură clasică, 
își dezvoltă propriul stil, apropiat de expresionism, realizând o 
serie de tablouri hiperrealiste și violente. 

În 2000 i se organizează o primă expoziţie, în incinta 
închisorii. Fotografiile făcute aici sunt publicate și în afara 
închisorii. În 2002, o galerie de artă expune oficial pânzele lui 
Philippe Sobieski. Nu e vorba de o galerie oarecare, ci de cea 
aparţinând lui Nicole Crouzet și Jean-Marie Gavineau, una dintre 
cele mai reputate de pe piaţa artei contemporane. Cei doi 
asociați pariază pe talentul pictorului și, fără îndoială, pe 
imaginea sa de asasin convertit la pictură. Burghezii și 
intelectualii îi adoră pe cei care încalcă regulile ce guvernează 
lumea lor aflată sub domnia legii. 

Curând, petiţiile încep să circule. Diverse personalităţi iau 
apărarea artistului care „și-a plătit în bună măsură datoria faţă 
de societate”. Sobieski lasă doar pânzele sale să vorbească și 
bine face: pentru toţi, un pictor de un asemenea talent nu poate 
fi un criminal. lar dacă a fost, acest lucru nu face decât să 
sporească forța implicită a operei sale. E amintit Caravaggio, el 
însuși bătăuș și asasin, iar Sobieski e recunoscut din acest 
moment drept martor de prim ordin al universului carceral. 

Politica își vâră coada: figuri proeminente de la stânga, dar și 
de la dreapta spectrului politicii iau apărarea, deși graţierea și 
clemența nu prea mai sunt la modă în anii începutului de 
mileniu. Sobieski trebuie eliberat! 

Corso parcurgea consternat articolele, petiţiile, transcrierile 
discursurilor apărătorilor artistului: nume cunoscute, din toate 
domeniile. Avusese adesea de-a face cu indivizii aceștia cu gura 
mare, scriitori, cântăreţi, politicieni, indivizi celebri, convinși că 


VP - 156 


deţineau adevărul absolut despre un caz încă nejudecat și în 
care poliția întârzia să facă lumină... 

Cazul lui Sobieski era diferit. De data asta era vorba de 
reabilitare, de acordarea unei a doua șanse și, în mod bizar, de 
puterea purificatoare a artei. Corso nu prea vedea cum ar fi 
putut Sob la Tob, după douăzeci de ani de pușcărie, în care 
reușise să devină pictor, să înceteze să mai fie un prădător 
sexual. Bompart avea dreptate: „Poţi să educi un psihopat, dar 
nu vei obține decât un psihopat bine crescut”. 

Corso trecu la reproducerile operelor lui Sobieski. Aici, trebuia 
să recunoască, avea toate motivele să fie impresionat. Studiile 
și schiţele consacrate tovarășilor săi de pușcărie, realizate în 
anii 2000, erau de-o forță nemaivăzută. Exprimau un univers 
claustrofobic în care chipurile păreau supte de singurătate sau, 
dimpotrivă; umflate de mâncarea proastă și plictiseală. Picturile 
cu stripteuze erau uimitoare. Pentru fiecare fată pe care o picta, 
Sobieski alegea un accesoriu anume, la fel ca Goya în seria sa 
de portrete regale din secolul al XVIII-lea. Le preschimba în 
regine, reușind însă să exprime în egală măsură singurătatea lor 
ca obiecte ale dorinţei cocoţate pe o scenă, prizoniere la rândul 
lor, la fel ca tovarășii sai de pușcărie. 

Grafica din ultimii ani avea drept modele drogaţi, actriţe de 
filme porno, prostituate. Pe scurt, un material mai dur. Liniile 
sigure fuseseră abandonate, în favoarea unor suprapuneri de 
culoare care defineau linii, umbre, reliefuri. Erau picturi care 
solicitau nu doar privirea, ci și simțul tactil. Textura mlăștinoasă, 
plină de pliuri și așchii, de creste și depresiuni, îmbia mâna la 
atingeri... 

Neo-expresionism, acesta era cuvântul care revenea cel mai 
adesea în articole și în cataloagele expozițiilor. Într-adevăr, în 
figurile chinuite dar impozante, în pieile dezgolite, ca de 
marmură, dar totuși dezirabile, se regăsea aceeași violență ca în 
expresionismul de la începutul secolului trecut sau în neo- 
obiectivismul anilor '20, în stilul lui Otto Dix sau George Grosz. 

Sobieski fusese comparat și cu artiști mai recenți: Francis 
Bacon, Lucian Freud... Așadar, era pe calea cea bună, cei doi 
artiști menţionaţi fiind printre cei mai scumpi de pe piaţă. De 
altfel, Corso, care fusese dintotdeauna interesat de arta 
contemporană, era uimit că nu auzise niciodată vorbindu-se de 
Sobieski. Cu atât mai mult cu cât individul avusese parte de 


VP - 157 


răsfăţul jurnaliștilor: reportaje, interviuri, invitaţii în platourile 
televiziunilor. 

Dar, mai ales, Corso se întreba care era probabilitatea ca un 
astfel de om, care trăise nu o reabilitare, ci o adevărată 
reînviere, să cedeze vechilor săi demoni, la mai bine de un 
deceniu de la ieșirea din pușcărie. 

Nu credea în puterea de reabilitare a pedepsei cu închisoarea. 
Cum ar fi putut încarcerarea să stingă focul patimii care-i tortura 
pe criminali? Dimpotrivă... O pedeapsă cu închisoarea nu făcea 
decât să comprime dorinţele funeste, să le închidă ca într-un 
recipient sub presiune, până la explozia din momentul eliberării. 
Ce făcuse Sobieski cu violenţa sa, cu cruzimea-i cunoscută, cu 
libidoul său nebunesc, între zidurile pușcăriei? ÎI mântuise oare 
pictura? Reușise oare să-i transforme negrul dorințelor prin 
magia pensulelor? Corso se îndoia sincer că ar fi fost cu putinţă 
așa ceva. 

Filosofa astfel, singur în bârlogul său, la ora două dimineaţa, 
atunci când privirea îi fu atrasă de un detaliu dintr-o fotografie: 
aceasta reproducea o serie dintre operele lui Sobieski expuse la 
târgul internaţional de artă contemporană „Art Basel 2015”. 
Portretul din extrema dreaptă a imaginii îl înfățișa, fără putință 
de îndoială, pe Mike, alias Freud, actorul de filme porno filosof, 
unicul prieten al Ninei Vice. Acesta pozase gol, cu mădularul în 
repaus, și părea că ţâșnește din pânza lui Sobieski. 

incă un argument în favoarea vinovăţiei lui Sobieski. ÎI 
cunoștea pe Freud. Fusese, fără îndoială, amantul Sophiei și al 
Helenei. El era bărbatul din pivnița clubului. Probabil tot pe el îl 
văzuse la Madrid. De altfel, și creaţiile sale erau înrudite, chiar 
dacă nu prin tehnică, ci prin spiritul lor, cu coșmarurile în negru 
și roșu ale lui Goya. 

Corso își luă telefonul și formă numărul lui Barbie. 

— Dormeai? 


35. 


Se întâlniră la sediul poliției și începură să caute legături între 
Sobieski și cele două cazuri. Corso își dorea dovezi solide înainte 
de a suna la ușa pictorului. Prima recoltă se dovedi stearpă: nici 


VP - 158 


urmă de Sobieski în documentele contabile ale fetelor. Nici 
măcar o singură dată numele lui nu apărea pe lista clienţilor 
obișnuiți de la Squonk. Și nici pe cea cu abonaţii lui Akhtar. 

In zorii zilei, Corso îi telefonă lui Mike alias Freud. Trezit din 
somn, actorul de filme porno nu era foarte amabil. Repetă ceea 
ce scria și prin ziare: că Sobieski era un mare pictor, ale cărui 
acţiuni criminale erau de domeniul trecutului. Un om căruia îi 
plăcea să îi înfăţișeze pe marginalii unei societăţi care îl 
respinsese odinioară și pe el. Dacă o cunoștea pe Sophie 
Sereys? Mike nu era sigur, el însuși nu-l știa decât prea puţin pe 
artist. In orice caz, nu bănuise că iubitul stripteuzei ar fi putut fi 
acest chelios în vârstă de aproape șaizeci de ani. 

Corso o sună apoi pe Bompart. Voia să-i anunțe vestea cea 
mare și să-i ceară să-și amâne conferinţa de presă cu o zi. Poate 
că până spre seară urmau să aibă nu doar un martor, ci chiar un 
suspect pus sub urmărire penală pentru uciderea Sophiei Sereys 
și a Helenei Desmora. Bompart îl refuză categoric. Dimpotrivă, îi 
ceru să scrie o notă informativă despre Sobieski. Corso o 
avertiză: nici nu putea fi vorba ca, în acest stadiu al anchetei, să 
lanseze un nume către presă sau să spună prea multe. 

— Ai uitat că eu te-am învăţat tot ce știi, veni replica tăioasă a 
lui Bompart. 

La ora 8, polițiștii nu reușiseră să găsească nici măcar un 
singur indiciu concret. Nu aveau decât supoziții și legături care 
se cereau confirmate. Stéphane își dorea, mai presus de orice, 
să pună mâna pe dosarul complet al uciderii Christinei Woog din 
1987. Spera să găsească acolo, printre detaliile acelui prim 
asasinat, premisele celor două care urmaseră. 

Işi acordară o pauză de-o cafea la Soleil d'Or înainte de-a se 
reîntâlni la ora 9, din nou gata de luptă, în sala de ședințe. De 
data asta, ordinul de bătaie era scurt: toată lumea trebuia să se 
concentreze asupra lui Philippe Sobieski. 

— Stock, ai toată dimineaţa la dispoziţie să verifici, cât se 
poate de discret, cu ce s-a ocupat individul în datele care ne 
interesează. 

— De ce nu mergem să-l întrebăm chiar pe el? 

— Prefer să știm dinainte la ce să ne așteptăm. Sobieski a 
făcut șaptesprezece ani de pușcărie. De-atunci a devenit un 
pictor recunoscut și o figură mediatică. Va trebui să fim pe fază 


VP - 159 


ca să-l putem prinde în ofsaid. Ludo, mai ai ceva cunoștințe la 
Fleury? 

— Am oarece contacte, da. 

— Dă o fugă până acolo și strânge cât mai multe informaţii 
despre el. Ce gen de deţinut a fost, cu cine se înhăita etc. A stat 
zece ani la Fleury, sigur a lăsat amintiri celor care l-au găzduit. 

— Și eu? întrebă Barbie. 

— Tu? Ai timp până după-amiază să-i iei pe membrii 
anturajului la întrebări prin telefon. Vorbește cu proprietarii 
galeriei la care expune, cu amicii din lumea artistică, cu femeile 
cu care se afișează. 

— Mă legitimez? 

— Nu. Te dai drept jurnalistă. De când a ieșit din pușcărie n-a 
încetat să apară prin tabloide și să-și dea cu părerea la 
televiziune. Nimeni nu îţi va pune la îndoială povestea. 

— Și cu restul ce facem? întrebă Ludo. 

Se referea, era limpede, la celelalte piste: ancheta de 
proximitate pentru Helene Desmora, trecutul comun al celor 
două victime, abonaţii lui Akhtar... 

— Pentru moment, uităm de toate celelalte. Rezervăm ziua de 
azi pentru a săpa până la capăt în filonul Sobieski. Pentru munca 
de chinez bătrân, îi avem pe stagiari. 

Corso îi salută și dispăru în biroul său. 

Îi rămăsese de făcut partea cea mai grea: să o sune pe 
Emiliya. După ce chibzuise temeinic, hotărâse să atace frontal. 

— Ce mai vrei de data asta? îl întrebă ea, pe tonul cel mai 
tăios cu putinţă. 

— ÎI cunoşti pe Philippe Sobieski? 

Emiliya nu-i răspunse imediat, vădit descumpănită de 
întrebare. 

În sfârșit, după o pauză de câteva secunde, o auzi șoptind: 

— E un geniu. 


36. 


— ÎI cunoști personal? 
— Nu suntem prieteni, dar la fiecare întâlnire am putut să 
constat în ce măsură inteligenţa lui depășește media. 


VP - 160 


Tonul Emiliyei trăda o gravitate și un respect neobișnuite. 
Bulgăroaica nu era capabilă de admiraţie, și cu atât mai puţin de 
o asemenea deferenţă. 

— Cum l-ai întâlnit? 

— La vernisajul uneia dintre expozițiile sale. 

— Te-a invitat el? 

— Sunt ani buni de când îi urmăresc munca. De altfel, avem și 
o serie de cunoștințe comune. 

— Ce fel de cunoștințe? 

— Ăsta se vrea un interogatoriu? 

În loc să-i răspundă, Corso își drese glasul. Trebuia să evite cu 
orice preț să o enerveze. Avea, fără îndoială, informații 
importante pentru anchetă, iar el avansa pe un teren minat. Una 
dintre regulile de bază ale muncii de poliţist cerea ca viața 
personală să nu interfereze deloc cu teritoriul profesional. 

— Ai pozat pentru el? întrebă el, pentru a duce discuţia în altă 
direcție. 

Emiliya îl cunoștea îndeajuns pe Corso încât să știe că el 
deţinea deja dovezi în acest sens. 

— S-a întâmplat, o singură dată. 

— Nu prea îţi stă în fire să faci așa ceva. 

— Până la urmă, mă anchetezi pe mine sau pe Sobieski? 

El se eschivă din nou: 

— Ultima oară când am vorbit mi-ai spus că n-ai pozat 
niciodată pentru vreun artist. 

— Viața mea privată nu te mai privește. Dacă nu-mi spui ce e 
cu interogatoriul ăsta, închid. 

— Sobieski e suspect într-una dintre anchetele mele. Am găsit 
unul dintre caietele lui de schițe, iar tu apari în postura de 
regină egipteană. Tot ce te întreb e din interes strict profesional. 
Să nu-ţi imaginezi că m-aș putea cobori la a folosi... 

— Metodele tale sunt mereu aceleași. 

— Exact. Prin urmare, știi că aș putea să cer repatrierea ta de 
urgenţă în calitate de martor. g 

Ea nu avea de unde să știe dacă era sau nu o cacealma. In 
realitate, Corso nu avea puterea de a o obliga să revină în 
Franța, cu atât mai puțin pentru a-i pune trei întrebări 
referitoare la un pictor vag suspect. Emiliya reluă, pe un ton 
calm: 

— Ce vrei să știi? 


VP - 161 


— În ce împrejurări i-ai pozat? 

— L-am întâlnit în 2014. Mi-a propus imediat să îi fiu model. 
Era de părere că fizicul meu s-ar integra de minune în universul 
lui. Având în vedere ce anume pictează, nu sunt convinsă că era 
neapărat un compliment, chicoti ea. 

Fie Sobieski minţise atunci, fie Emiliya mințea acum. Ea era 
mult prea frumoasă și prea elegantă pentru universul fostului 
pușcăriaș. Dar asta era mult mai puţin important. Corso avea 
acum confirmarea faptului că acel caiet de schiţe îi aparţinea lui 
Sobieski. 

— Unde anume i-ai pozat? La atelierul lui? 

— Da, în atelierul lui, la Saint-Ouen. 

— Și doar i-ai pozat, atât? N-aţi mers mai departe? 

Ea râse din nou, un chicotit spart, ca o crăpătură în sticlă. 

— Ești gelos? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Nu s-a petrecut nimic altceva. Nu sunt genul lui. 

— Mă mir, doar e un depravat... 

— Nu are nimic în comun cu... preferințele mele. 

Violator la 15 ani, prostituat la 18... ar fi alcătuit o pereche 
potrivită cu Emiliya. 

— După părerea ta, e un om violent? 

— E blând ca un mielușel. Nu l-am văzut niciodată furios, nici 
măcar nu l-am văzut enervându-se. Dacă a comis acte de 
violenţă, a făcut-o acum treizeci de ani. Între timp și-a plătit 
datoria faţă de societate și în prezent s-a integrat întrutotul. 

Acest discurs corect politic suna cu totul fals în gura Emiliyei. 
Viziunea ei despre lume era mult mai complexă de atât... și mai 
perversă. 

— Ascultă-mă, spuse ea oftând, de parcă întreaga conversaţie 
ar fi obosit-o peste măsură. Cel mai simplu ar fi să-ţi faci singur 
o idee despre ce fel de om e. Dacă-l bănuiești de ceva, orice ar 
fi, du-te și interoghează-l. 

— Multumesc pentru sfat. 

— In câteva minute ai să-i înţelegi adevărata fire. 

— Și care ar fi adevărata lui fire? 

Un nou oftat. Emiliya era o actriţă fără cusur. De altfel, chiar 
această calitate a ei dăduse sarea și piperul jocurilor lor sexuale. 

— Eun copil. 

— Poftim? 


VP - 162 


— Sobieski n-a avut copilărie, nu în sensul obișnuit al 
cuvântului. Din momentul în care a ajuns la pubertate, a trecut 
direct în pușcărie, timp de șaptesprezece ani. lar când a ieșit, i 
s-a acordat un loc în societate la care n-ar fi îndrăznit să spere 
vreodată. El joacă un rol, cel la care se așteaptă lumea de la el. 
Dar îl joacă cu pasiune, cu încântare. E ca un copil în costumul 
său de Jack Sparrow, în noaptea de Crăciun. 

Corso nu își amintea să o fi auzit vreodată pe Emiliya vorbind 
cu atâta sensibilitate despre vreo persoană. 

Deschise dosarul de pe birou și căută portrete ale lui Sobieski. 
Odinioară, fusese un golan frumos, după cum o dovedeau 
fotografiile antropometrice. Dar anii de pușcărie îl răvășiseră. 
Slăbise, se uscase, se mumificase. Avea pielea întinsă pe oase 
și-și pierduse părul. Sprâncenele îi albiseră sau poate 
dispăruseră cu totul, iar arcadele erau proeminente. Nu avea 
câtuși de puţin o figură de înger sub bradul de Crăciun... 

— Un gunoi rămâne un gunoi. 

— Ai ceva împotriva lui personal? 

— Nu. 

— Atunci încetează să mă mai baţi la cap. Thaddee tocmai s-a 
trezit, eram la micul dejun. 

Corso nu se putu abţine să învârtă cuțitul în rană. 

— Sobieski e suspectul nostru principal în cazul uciderii 
stripteuzelor. 

— Au fost mai multe? 

— A mai fost o crimă, da. În weekendul acesta. Ucigașul a 
strangulat-o, legând-o cu propria lenjerie, l-a prins capul într-o 
menghină, ca să o poată desfigura liniștit. Și ea îi pozase lui 
Sobieski. 

Emiliya încasă lovitura. 

Trecu o clipă de tăcere, apoi își reveni. 

— E trist, într-adevăr, rosti ea pe un ton ce se voia indiferent. 
Dar să știi că e inutil să-l hărţuiești pe Sobieski pentru o 
greșeală din tinereţea lui. 

— Greșeala aceea s-a numit Christine Woog. A murit la 23 de 
ani, desfigurată și strangulată cu propria lenjerie de către 
„geniul” tău. 

Din nou, Emiliya avu nevoie de o pauză înainte să-i dea 
replica: 


VP - 163 


— Te cunosc, Corso. Te încăpăţânezi să-l consideri vinovat 
fiindcă n-ai găsit nimic altceva. Tu nu cauţi să afli adevărul, tu 
vrei doar rezultate. 

Corso continua să răsfoiască mapa cu fotografiile lui Sobieski. 
Se opri la un portret în care fotograful îl surprinsese gol până la 
brâu. Sub costumul de proxenet, individul purta un alt costum: 
pielea - pe braţe, pe umeri, pe piept, pe burtă și pe spate - îi era 
integral acoperită de tatuaje, alcătuind laolaltă un înveliș 
albăstrui. Simboluri din pușcărie, ornamente maori, dragoni 
orientali, creaturi din fantezii eroice, toate își găsiseră loc pe 
pielea lui, într-un spectru de culori de la verde la negru și de la 
ocru la roz, în benzi succesive, aproape suprapuse. Părea o 
cămașă de solzi, care se oprea doar la gât și la încheieturile 
mâinilor. 

Căută o replică potrivită pentru Emiliya, dar își cam terminase 
argumentele. O sunase prea devreme. Asta era greșeala pe care 
o săvârșise. 

— Uită de el, repetă fosta sa soţie. Și uită că am pozat pentru 
el. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Nimic, dar acest detaliu probabil că nu se potrivește cu 
obsesia ta. 

— Dacă tu crezi că... 

— Nu cred nimic. Mi se pare foarte curios că te-ai găsit să îți 
intersectezi din nou drumul cu al meu în plină anchetă a unei 
crime. 

— Și eu cum crezi că mă simt? Degeaba încerci să inversezi 
rolurile. Nu eu sunt cel care a pozat în curul gol pentru un ucigaș 
care a făcut șaptesprezece ani de pușcărie și... 

— Ai rămas la fel de vulgar. 

Corso numără în gând până la cinci, într-o încercare de a-și 
regăsi calmul. 

— Când l-ai văzut ultima oară? întrebă el, sec. 

— Ți-am mai spus, nu suntem prieteni. Ne cunoaștem, atâta 
tot. Probabil l-am întâlnit la vreo expoziţie. 

— La care expoziţie? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Ca de obicei, fermecător, hazliu, de o inteligenţă 
extraordinară. 


VP - 164 


— Nu ţi s-a părut din cale afară de neliniștit, de agitat? 

— Am să închid, mă cheamă Thaddee. 

Nici măcar nu se oferi să i-l dea la telefon. Dar poate că era 
mai bine așa. Când fiul său era departe, când nu avea nicio 
șansă să-l revadă în următoarele săptămâni, a sta de vorbă cu 
el ar fi fost ca și cum ar fi deschis o rană proaspătă, gata să 
sângereze la cea mai mică atingere... 

— Greșești dacă iei în glumă toate astea, concluzionă el, pe 
un ton grav. Stripteuzele asasinate i-au pozat, la rândul lor, lui 
Sobieski. Poate că ești și tu pe lista lui. 

Emiliya râse blând. 

— Nu-ţi lua dorinţele drept realitate. 


37. 


Două ore mai târziu, Barbie debarcă în biroul său. 

— Ei? întrebă Corso. 

— Nu am cine știe ce noutăţi. 

— Adică? 

— Toţi cei cu care-am stat de vorbă mi-au servit aceeași 
ciorbă  reîncălzită: Sobieski, marele pictor, recuperat de 
societate etc. 

— Stock? 

— Continuă să sape, dar deocamdată n-a gasit nimic ieșit din 
comun. În ultimele două săptămâni, Sobieski s-a consacrat, ca 
de obicei, celor două activităţi favorite: pictura și sexul. 

— Femei sau bărbaţi? 

— Din câte se pare, și-și. Așteptăm o listă de nume și adrese. 

— A avut vreun contact cu Sophie sau Helene? 

— Nu. Dar explicaţia e cât se poate de simplă: Sobieski nu are 
un telefon mobil. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu are abonament, nu are telefon... nimic. 

Fără îndoială, o fiță de artist. Dacă nu cumva era o tehnică 
necesară pentru a nu putea fi urmărit. 

— Ludo? 

— N-a venit încă de la Fleury și n-a dat niciun semn. 


VP - 165 


Tăcere. După agitația din noaptea precedentă, întoarcerea la 
realitate avea gustul unei mahmureli, a doua zi după o beţie 
cruntă. Cu toate acestea... Barbie așeză fără vreun cuvânt o 
pagină scoasă la imprimantă pe biroul lui Corso. Asta era 
defectul ei simpatic: îi plăcea să creeze suspans când venea 
vorba să-și dezvăluie propriile rezultate. 

— Cadou, rosti ea, cu o jumătate de zâmbet pe buze. 

Polițistul nici măcar nu se osteni să citească documentul. 
Barbie trăia într-o lume de cifre și hieroglife care le era interzisă 
muritorilor de rând. 

— Ce-i asta? 

— Lista pasagerilor zborului Iberia pentru Madrid de sâmbătă, 
de la ora 7:40. 

Corso îi ceruse să verifice dacă nu existau urme ale unui zbor 
al lui Sobieski la Madrid în ultimele zile. 

Corso văzu numele marcat cu galben. Pictorul luase zborul 
care precedase zborul său, ceea ce însemna că avusese timp să 
o tortureze și să o ucidă pe Helene Desmora în noaptea 
dinainte. Revenise la Paris odihnit, abia duminică. 

Corso și Barbie se înțeleseră dintr-o privire. 

Polițistul deschise sertarul biroului și își luă revolverul Sig 
Sauer. 

— Mergem cu mașina mea. 

Nu schimbară o vorbă tot drumul. Erau ca doi actori care-și 
repetau în gând replicile, înainte de spectacol. Corso se întreba 
dacă nu cumva această vizită era prematură. Aveau oare 
destule informaţii? Sau poate ar fi trebuit să mai aștepte niște 
indicii noi? 

— Ce-i asta? 

Dincolo de Porte Saint-Ouen, de-a lungul bulevardului de 
centură, se zărea un șir lung de corturi Quechua. De jur- 
împrejur, familii întregi, murdare și îmbrăcate precar. Un 
spectacol de sfârșit de lume. Țânci în pielea goală, cu picioarele 
goale pe asfalt, femei cu turban care găteau direct pe jos, 
bărbaţi în treninguri, cu mutre taciturne. 

Pungi de plastic, bidoane, gunoaie de tot soiul umpleau totul 
împrejur. Oamenii aceștia trăiau, practic, în propria groapă de 
gunoi. 

— Refugiaţi sirieni. 


VP - 166 


De doi ani încoace, refugiații scăpaţi de dictatura lui Bashar 
Al-Assad sau care fugeau de asuprirea ISIS se aciuaseră aici, la 
porțile Parisului, așteptând să primească ajutoare și documente 
de identitate din partea guvernului francez. Corso auzise mai 
multe despre ei de la colegii săi care organizaseră o acțiune 
pentru a alunga hoardele de cerșetori sirieni care opreau 
mașinile la semafoarele din cartier: cu toţii se dovediseră fie 
români, fie țigani. 

Fără să vrea, încetini, ca să poată privi mai pe îndelete 
sărăcia din alt secol a acestor oameni, revărsată la picioarele 
bogăției marelui oraș. Nu era nici șocat, nici revoltat, călătorise 
destul pentru a ști că la câteva sute de kilometri distanţă ar fi 
putut regăsi exact aceeași mizerie care, după cum scria 
Nietzsche, „înflorea pe faţa lumii”. Ceea ce era neobișnuit era să 
o vadă aici, la câţiva metri de târgul de vechituri din Saint-Ouen, 
locul unde parizienii veneau să scotocească, să se târguiască și 
să se joace de-a sărăcia vreme de câteva ceasuri, în fiecare 
duminică. 

— Mergem odată? își trădă Barbie nerăbdarea. 

După ce parcurseră străzile perpendiculare pe bulevardul 
Michelet, pline de dealeri cu cagule care nici măcar nu se 
osteneau să-și camufleze îndeletnicirea, găsiră, în sfârșit, 
vechea cazangerie în care Sobieski își amenajase atelierul. Cu 
cinci ani în urmă pictorul cumpărase această imensă clădire de 
cărămidă, ce data din secolul al XIX-lea. 

Zăboviră câteva secunde pentru a admira enorma masă 
roșiatică: mai multe mii de metri pătraţi, renovaţi în totalitate, 
sub un acoperiș pe care fuseseră construite lucarne ce 
permiteau pătrunderea luminii atât vertical, cât și oblic. 

— luminarea zenitală, rosti Corso, ironic. Foarte importantă 
pentru creaţie. 

— Ce spui? 

— N-are importanţă. 

Porniră spre intrare, o ușă mare de sticlă cu o ramă de metal 
negru, dincolo de care puteau fi văzute pânzele lui Sobieski, 
într-un soi de expoziţie permanentă. 

Corso sună la interfon și se prezentă în modul cel mai sumar 
cu putinţă: 

— Poliţia. 


VP - 167 


Așteptară mai bine de un minut până când dincolo de ușă își 
făcu apariţia un individ scund, îmbrăcat într-un fel de cămașă de 
noapte gri, pătată peste tot de vopsea. La o privire mai atentă, 
veșmântul se dovedi a fi un cămeșoi precum cele purtate de 
artiștii din secolul al XIX-lea. 

De dincolo de geam, Sobieski le făcu semne ample și se 
apucă să descuie zăvorul greu al porţii uriașe de sticlă. Părea 
foarte amuzat. 

Corso profită de răgaz pentru a-l observa: era gol pe sub 
cămeșoi, purta papuci uriași și avea pe cap o bonetă neagră cu 
boruri rulate. 

Anii de pușcărie păreau să-l fi trecut printr-un proces de 
degresare la rece: pictorul părea de-a dreptul famelic. Răsuci 
mânerul ușii cu mâna dreaptă. În mâna stângă ţinea un cuţit de 
pictură mânjit cu un strat gros de pastă colorată. Tipul era o 
caricatură. 

— Intraţi, intraţi, le spuse Sobieski cu o voce fonfăită. Vă 
așteptam. Prietena noastră comună m-a anunţat că veţi veni. 

Barbie se încruntă, neștiind despre ce prietenă era vorba. 
Corso rânji, ca să-și ascundă furia. Emiliya ţinea morţiș să-l 
scoată din pepeni. Vina îi aparţinea însă, n-ar fi trebuit să o 
amestece încă de la începutul anchetei. 

— Urmaţi-mă, mergem în atelierul meu. 

Sobieski avea un fel aparte de a vorbi, care se potrivea cu 
vocea lui. Avea un accent amestecat, de Paris și de periferie, din 
care anii de pușcărie șterseseră orice urmă de dicţie îngrijită. 
Părea că înghite cuvintele și scuipă, în locul acestora, bucăţi de 
metal. 

Traversară mai multe săli vaste în care erau expuse tablouri 
înalte de doi metri. Era cu adevărat impresionant: bărbaţii 
aceștia goi (fără îndoială actori porno) și femeile musculoase 
sau grase, pe jumătate dezbrăcate (stripteuze, târfe, actriţe 
porno) își exhibau trupurile în vopseaua cleioasă ale cărei 
reliefuri multiplicau reflexii albe și evanescenţe albăstirii. 

Sobieski era un artist excepţional. Crud, obscen, chiar vulgar, 
dar de o forță neobișnuită într-un peisaj al artei moderne unde 
artiștii cel mai bine cotaţi se mulțumeau să decupeze vacile în 
rondele sau să sculpteze baloane. La el, puterea organică a 
picturii se regăsea, tușă cu tușă, în realitatea din vârful pensulei 
sale. 


VP - 168 


Locul acesta avea, în sine, o anumită nobleţe. Sălile aveau 
ziduri albe, înalte, cu plafonul aflat la zece metri înălțime 
străpuns de câte o lucarnă care aducea în încăpere un fascicul 
de lumină aproape orbitoare. Acest loc ar fi putut rivaliza cu cele 
mai frumoase galerii de artă contemporană din Paris. 

În atelierul propriu-zis, în schimb, domneau dezordinea și 
aglomerarea. Pânze neîncepute erau sprijinite de pereţi, altele 
fuseseră deja pregătite, fiind acoperite uniform de culoare, ca 
niște imense tablouri monocrome, iar altele, în sfârșit, nici 
măcar nu fuseseră scoase din ambalajul de protecţie din pânză 
groasă. Pe un șevalet se afla opera în curs de concepere, care 
înfățișa o femeie grasă întinsă pe un fotoliu vechi de catifea. Lui 
Corso îi fugi gândul la tabloul lui Lucian Freud, „Benefits 
Supervisor Sleeping”, care fusese vândut la New York de casa 
de licitaţii Christie's pentru aproape 34 de milioane de euro. 

Sobieski își desfăcu braţele, ca și cum ar fi vrut să îmbrăţișeze 
spaţiul înconjurător haotic, de parcă aici s-ar fi aflat cea mai 
frumoasă dintre operele sale: cârpe aruncate pe jos, găleți cu 
apă în care stăteau la înmuiat pensule și perii, fragmente de 
pânză sfâșiate, fotolii și o sumedenie de alte obiecte greu de 
identificat... 

Mai spectaculoasă era însă tejgheaua care se prelungea de-a 
lungul întregului perete, pe stânga: era un banc de lucru al unui 
tâmplar, acoperit de tuburi, de bidoane, de sticle, palete, 
pensule și cuțite... 

— Șampanie? propuse Sobieski. 

O frapieră pe care picăturile de apă condensată străluceau ca 
tot atâtea perle trona la loc de cinste, între palete și perii. 
Poliţiștii refuzară invitaţia, căci abia trecuse de ora 11, dar 
schimbară o privire semnificativă: amândoi reperaseră, chiar 
lângă frapieră, o menghină fixată strâns pe blatul tejghelei. O 
unealtă a cărei prezenţă era firească într-un atelier de pictor, 
fiind utilizată pentru a monta ramele tablourilor. Dar aceeași 
menghină ar fi putut fi, la fel de bine, folosită pentru a imobiliza 
capul Ninei Vice sau al Helenei Desmora. 

E parcă prea ușor, își spuse Corso, simțind pe buze un gust 
metalic, de parcă ar fi mușcat dintr-o bucată de staniol. 
Cunoștea această senzaţie: simţea acest gust atunci când 
presimţea că se va declanșa iadul... 


VP - 169 


38. 


— Știţi de ce ne aflăm aici? 

Rezemat de tejgheaua lui, cu picioarele încrucișate și paharul 
de șampanie în mână, Sobieski încuviință din cap. Afişa un 
zâmbet viclean. 

— Prin urmare, am să vă întreb ce făceaţi în noaptea de joi, 
16 iunie 2016, spre vineri, 17 iunie 2016, și în noaptea de vineri, 
1 iulie, spre sâmbătă, 2 iulie. 

— Mi-am verificat deja agenda: eram în compania unor femei. 

— Vă notaţi lucruri de genul ăsta în agendă? 

— Trebuie, căci sunt atât de multe! Asta e preţul succesului. 
Mereu a fost așa, de când am ieșit din pușcărie. 

Tipul cerea palme. Cu cămeșoiul lui, cu boneta care semăna 
cu un ciorap rulat și cu papucii, Sobieski părea că joacă într-o 
farsă de-a lui Moliere, o piesă grotescă, de care Corso nu se lăsa 
însă păcălit. 

— Aţi putea să ne daţi coordonatele lor? 

— Pot să vă spun cum se numesc, dar nu și numerele lor de 
telefon. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu le știu. Eu nu am telefon. 

— Și cum faceţi pentru a lua legătura cu alţii? 

— Nu iau legătura cu nimeni. Alţii mă caută pe mine. 

Corso nu se lăsă provocat de răspunsul obraznic. Tocmai 
reperase, printre schiţele, fotografiile și gravurile lipite pe perete 
deasupra tejghelei, o reproducere a celor trei Pinturos Rojas. E 
prea ușor, e mult prea ușor... 

Sorbind din cupă, Sobieski surprinse privirea lui Corso. 

— Vă place Goya? El/ pintor diablo! Nu e rău, dar eu sunt mai 
bun decât el. Din punct de vedere al tehnicii, vreau să zic. 

O astfel de pretenţie era de-a dreptul ridicolă, dar se potrivea 
de minune cu ţinuta artistului și cu șampania lui de dimineaţă. 

— Nina Vice, Miss Velvet... Vă spun ceva aceste nume? Cele 
adevărate erau Sophie Sereys și Helene Desmora. 

— N-aș vrea să mă luaţi drept tâmpit, dacă se poate. 

Sobieski își așeză cupa, se scărpină în cap și se apucă să se 
plimbe de-a lungul tejghelei, clămpănind din papuci pe 
pardoseala de beton. In fotografii, Corso fusese indus în eroare 


VP - 170 


de musculatura lui, impresionantă pentru vârsta pe care o avea. 
Pictorul era însă asemenea unui model redus la scară. La doar 
un metru șaptezeci înălțime, silueta lui părea comprimată, iar 
mușchii, care se întrevedeau prin crăpătura cămeșoiului, 
semănau cu niște frânghii întinse. Pe Corso îl duse cu gândul la 
o maimuţă cenușie într-un decor de bâlci. 

— Am cunoscut-o pe Helene Desmora fiindcă îmi făcea rost de 
iarbă. Imi plăcea faţa ei, îmi plăcea corpul ei. Am pictat-o de mai 
multe ori. 

— Aţi fost să o vedeţi la Squonk? 

— Din când în când mergeam acolo, da. Striptease-ul e unul 
dintre subiectele care-mi sunt dragi. 

Corso se gândi la caietul de schițe din subsolul clubului. Ma; 
târziu. 

— Acolo aţi cunoscut-o pe Nina Vice. 

— Exact. 

— Aţi devenit amantul uneia, iar apoi al celeilalte. 

Sobieski sorbi o gură de șampanie și ridică apoi cupa în semn 
de salut. 

— Mai mult chiar, aș adăuga: am fost amantul lor în același 
timp. 

— În același timp? 

— Ne vedeam în trei, de obicei. 

— Le plăteaţi? 

— Uneori da. Dar de multe ori erau dispuse să vină și fără 
bani. Ne drogăm. Practicam mici jocuri sexuale. Apoi, le 
desenam... Dormeam toți trei împreună, ca niște bebeluşi. Aș 
putea să vă arăt schiţele. Păstrez totul cu mare grijă. La cota 
mea actuală, vă daţi seama că valorează o grămadă de bani! 
râse el sardonic și parcă uimit el însuși de realitatea celor 
afirmate. 

Sophie și Helene, surorile de suflet, fiicele nimănui, care-și 
ascundeau prietenia și care nu reușiseră niciodată să-și 
găsească echilibrul într-o sexualitate normală, trecuseră așadar 
prin patul acestui porc slăbănog. 

— Ar fi o indiscreţie prea mare dacă v-aș întreba de ce natură 
erau acele mici jocuri sexuale? 

— Bineînţeles că nu doar de aia aţi venit. 

Corso păstră tăcerea, în așteptarea unui răspuns. 


VP - 171 


— Cel mai adesea erau jocuri sado-maso, însă, de cele mai 
multe ori, joaca sfârșea printr-un „pegging”. 

— Nu știu ce-i aia. 

— Informați-vă. 

Cu voce scăzută, fără să-l privească, Barbie îi șopti: 

— Am să-ți explic eu. 

Corso încuviință scurt din cap, militărește și realiză că stătea 
țeapăn și drept, ca un stâlp. Nu reușea să-și dea seama dacă 
individul ăsta îl șoca sau, dimpotrivă, îi invidia ușurința cu care 
vorbea despre toate acestea. 

— Când le-aţi întâlnit ultima oară? 

— Cred că a fost acum vreo trei săptămâni. 

— N-aţi verificat în agendă? 

Sobieski zâmbi: 

— Acum douăzeci și două de zile, dacă vreţi o dată exactă. 
Cel mai simplu ar fi să vă dau agenda, ca să știți tot ce am 
făcut. 

O atare sinceritate era de natură să-l dezarmeze, însă Corso 
își aminti de proverbul cu pădurea pe care n-o vezi din cauza 
copacilor. 

— Știaţi că Nina practica anumite jocuri sado-masochiste pe 
internet? 

Sobieski mimă că se cutremură din cap până-n picioare. 

— Bineînţeles. Mă trec și acum fiori când mă gândesc ce fel 
de lucruri își îndesa între picioare. 

— Helene v-a mărturisit că făcea amor cu cadavre? 

— Niciuna dintre ele n-avea vreun fel de secrete faţă de mine. 

— Practicile acestea nu par să vă șocheze. 

— În pușcărie am fost violat de sute de ori. N-aveţi idee ce fel 
de obiecte mi s-au băgat în fund. Am văzut indivizi cu gâtul tăiat 
în timp ce i-o sugeau asasinului lor. Ceea ce mă deranjează e că 
astfel de lucruri se pot întâmpla în pușcării, fără consimțământul 
celor obligaţi să le îndure... În schimb, ceea ce face pe net sau 
la morgă o târfă majoră și vaccinată e strict treaba respectivei... 

— Poate n-ar strica puţin respect, vorbim despre niște 
persoane decedate. 

— Pentru mine, cuvântul „târfă” nu e o insultă. 

Cu un semn, Corso îi pasă ștafeta lui Barbie: bufonul acesta 
începea să-l obosească. 


VP - 172 


— Nu pare să vă fi bulversat prea tare moartea... prietenelor 
dumneavoastră. 

— Ceea ce mă bulversează sau nu, nu vă privește. 

Corso observă că-i lipseau mai mulţi dinţi. Oare ce plăcere 
puteau să găsească Sophie și Helene în patul acestui Gollum? 
Fără îndoială, era o altă formă de perversitate... 

— Ce gen de relaţie aveaţi cu cele două victime? 

— Tocmai v-am spus. 

— Așadar, exclusiv relații sexuale? 

— Nu cunosc nimic mai intens. Tot nu vreți un pahar de 
șampanie? întrebă Sobieski, pe un ton ușor ironic. V-ar mai 
destinde... 

— Nu vă tulbură deloc faptul că ambele victime vă erau 
apropiate? 

— Nu sunt singura persoană care le-a cunoscut pe amândouă. 

— Dar sunteţi singurul care a executat șaptesprezece ani de 
închisoare pentru crimă. 

Sobieski izbucni în râs. 

— Ah, aşteptam replica asta de când aţi trecut pragul. 
Trecutul meu mă urmărește, nu-i așa? Nu-i așa că, în mintea 
voastră îngustă de sticleți, crima pe care am comis-o mă face 
vinovat pentru vecie? Nu am, așadar, nici cea mai mică șansă să 
pășesc pe calea inocenței? 

Corso nu se obosi să-i răspundă la niciuna dintre întrebări. 

— Crima pe care aţi comis-o în 1987 seamănă cu asasinatele 
asupra Sophiei Sereys și a Helenei Desmora. 

— Nu v-aţi informat cum trebuie, domnule comandant. Din 
câte am înţeles, ucigașul de acum e un nebun care urmează un 
ritual anume, foarte precis. Așadar, nimic în comun cu povestea 
mea. Atunci când am omorât-o pe biata fată, eram complet dus, 
drogat. M-a surprins, am intrat în panică. Am lovit-o... 

— Și ați legat-o cu propria lenjerie. 

— Nu cu lenjeria pe care o purta. 

— Cum așa? 

— Am luat ce-am găsit la îndemână. Eram în camera ei, am 
deschis un sertar și am luat de-acolo ceva. 

— Era îmbrăcată atunci când aţi legat-o? 

— Bineînţeles. Nu voiam decât să o potolesc. Nu înceta să 
strige. Am pocnit-o, ca să o fac să tacă. Mult prea tare, 
recunosc... Dar, așa cum v-am spus, eram drogat. 


VP - 173 


Corso ar fi trebuit să aștepte sosirea dosarului complet de la 
Besançon înainte de a acţiona. În căutarea unui element de care 
să se agațe, arătă spre menghina fixată pe bancul de lucru. 

— La ce vă folosește acest instrument? 

Sobieski se întoarse în direcţia indicată. 

— Care instrument? Am să vă rog să-mi arătaţi din nou. 

Corso arătă din nou cu degetul către menghină. 

— E o menghină. O folosesc pentru a-mi fixa pânzele în rame. 

— Faceți singur treaba asta? 

— Fac totul singur. La pușcărie nu aveam asistenţi care să mă 
țină de mână. 

Stephane se apropie de obiect și se aplecă să-l studieze. 

— Ne veţi permite să venim să facem niște analize în atelierul 
dumneavoastră? 

— Fără nicio problemă. Nu am nimic de ascuns. 

Corso înaintă de-a lungul tejghelei și se opri în fața 
reproducerilor după Goya. 

— Știţi unde sunt expuse originalele? 

— La Fundaţia Chapi, la Madrid. Toţi pasionaţii de Goya știu 
asta. Eu însumi am fost de mai multe ori acolo să le admir. 

Polițistul se întoarse brusc spre Sobieski: 

— Asta ați făcut și sâmbătă? 

— Sâmbătă? Nu, de ce? 

Vocea lui Barbie se auzi din spatele său: 

— În ziua respectivă aţi luat avionul companiei Iberia, zborul 
de la ora 7:40 spre Madrid. 

Sobieski tresări, prefăcându-se surprins de întrebare. 

— M-aţi speriat, râse el. Pe legea mea, sunt prins între două 
focuri. 

— Răspundeţi-mi la întrebare, insistă Corso. Aţi fost să vedeți 
aceste tablouri alaltăieri? 

— Nicidecum. Am avut o întâlnire cu patronul galeriei spaniole 
la care expun. Îl cheamă Jesus Garcia Perez. Nu înţeleg: m-aţi 
urmărit? 

— Așadar, n-aţi trecut pe la Fundaţia Chapi? 

— Nu, v-am mai spus. Ce-i cu întrebările astea? 

Fără să-i răspundă, Corso îi făcu din nou semn lui Barbie: 
desenele. 

Ea scotoci în poșetă și scoase copiile făcute după caietul de 
schițe. 


VP - 174 


— Recunoașteţi aceste schițe? 

— Bineînţeles, eu le-am făcut. 

— Au fost extrase dintr-un caiet pe care l-am găsit într-un 
subsol aflat lângă vestiarul clubului Sguonk. 

— Asta e o veste bună. Am pierdut acel caiet acum câteva 
săptămâni. 

— Când, mai exact? 

— Nu-mi mai amintesc. Am zeci de astfel de caiete. 

— E cazul să precizez, insistă Corso, am găsit acest caiet într- 
un Subsol unde un voyeur și-a amenajat un soi de cuib de unde 
putea să le spioneze pe dansatoare în vestiar. 

Sobieski izbucni în râs. 

— Chiar că e un pervers tipul cu pricina! Care-i șmecheria să 
te uiţi cum se îmbracă niște fete a căror meserie e să se 
dezbrace pe scenă? 

— Nu mai glumiţi. Caietul conţine mai multe schițe ale 
victimelor. 

— lar eu v-am spus că eu le-am desenat. 

— Imaginile respective reproduc ceea ce vedea voyeurul din 
ascunzătoare. 

— Terminaţi cu prostiile! Eu le-am desenat pe fete în timp ce 
se pregăteau să urce pe scenă. Eram chiar acolo, în vestiar. Am 
acces liber, mă știu bine cu Kaminski. 

Corso nu avu deloc dificultăţi să și-l imagineze pe fostul 
pușcăriaș prieten la cataramă cu proxenetul karateka. Dar ce 
căuta caietul în acel beci? La ce bun cărămida desprinsă care 
permitea spionarea fetelor, dacă Sobieski putea să le viziteze 
oricând în vestiar? 

Intâlnirea cu Sobieski se dovedea un eșec, dar Corso nu se 
așteptase la un miracol. Asta nu era decât prima manșă. 

— Ne permiteţi să vă vedem agenda? 

Pictorul deschise un sertar al bancului de lucru și scoase de 
acolo un caiet îmbrăcat în coperte de piele. Când îl avu în mâini, 
Corso putu să constate că era o agendă Hermes. 

— Vă conduc, propuse Sobieski, în timp ce părăseau atelierul. 

Ajuns în pragul ușii, se întoarse către vizitatorii săi: 

— Doar pe mine m-aţi găsit drept suspect? 

Ce rost ar fi avut să mintă? 

— Deocamdată da. 


VP - 175 


— Și asta numai fiindcă am comis o crimă acum douăzeci de 
ani? Va trebui să vă puneţi mintea la contribuție. Nu prea aveți 
imaginaţie. 

— Nu noi suntem cei lipsiţi de imaginaţie, ci ucigașii. De-abia 
scăpaţi din pușcărie, o iau de la capăt, cu aceeași metodă și 
aceleași greșeli. Dar nu cred că e cazul să-ţi explic asta tocmai 
ție, spuse Corso, tutuindu-și interlocutorul fără să vrea. 

— Ai dreptate, îi replică pictorul, pe același ton complice. 

Se găsiseră unul pe altul: polițistul și criminalul, cea mai 
veche pereche din lume... 

— Asta e motivul pentru care foștii condamnaţi sunt 
întotdeauna prima noastră pistă și, foarte adesea, și ultima, 
adică cea corectă. 

Sobieski zâmbi admirativ, apoi i se adresă lui Barbie: 

— Are ceva papagal, nu? 

Corso constată cu surprindere că poliţista îi întorcea zâmbetul 
pictorului. In acel moment, cel care marcase un punct era 
Sobieski. 

In timp ce urcau în mașină, Stephane întrebă: 

— Ce-i aia „pegging”? 

— E un joc sexual, îi răspunse Barbie, închizând portiera. E 
greu de explicat de o manieră decentă. 

Corso porni motorul. 

— Poţi să renunti la delicateţe, în cazul ăsta. 

— „Pegging” e atunci când un bărbat e sodomizat de o femeie 
cu o sculă de cauciuc fixată pe o centură. 


39. 


Corso și Barbie porniseră deja în căutarea celor două „alibiuri” 
ale pictorului: Junon Fonteray și Diane Vastel. Cea dintâi locuia 
la Créteil, dar lucra în atelierul unei sculptoriţe pe nume 
Marilyne Kuznetsz, pe rue des Cascades, pe culmea Belleville, 
iar cealaltă locuia în arondismentul XVI. 

Mai întâi mergem pe Rue des Cascades. 

In timp ce Corso conducea, Barbie răsfoia agenda lui Sobieski. 
Brusc, întrebă: 


VP - 176 


— Sobieski a pomenit de o „prietenă comună”. Despre cine 
era vorba? 

— Las-o baltă! 

Barbie nu insistă și se întoarse la carnetul pictorului. Sfârși 
prin a fluiera admirativ: 

— la te uită, tipul chiar ţine la tăvăleală. 

— La ce te referi? 

— In fiecare seară are un alt partener sau o altă parteneră. 

— Nu știu ce găsesc tipii la el, dar ce mă miră cel mai mult e 
că o tipă s-ar putea simţi atrasă de el. 

Privi cu coada ochiului spre Barbie, în speranţa că avea să 
primească un răspuns, dar Barbie închise agenda fără să mai 
scoată o vorbă. Soarele era din nou pe cer și scălda șoseaua de 
centură într-o lumină lăptoasă: totul părea să se descompună în 
miliarde de particule albe. 

— Ne-am cam grăbit, declară Barbie. 

— Mă miră să aud asta de la tine. 

Barbie cobori geamul portierei și trase adânc în piept, cu 
voluptate, aerul poluat. Tenul ei palid părea că reflectă lumina, 
ca o suprafaţă de pânză albă. Ideea că Barbie s-ar fi putut 
bronza i se părea lui Corso la fel de absurdă precum 
posibilitatea ca uleiul și apa să se amestece. Barbie și soarele 
erau pur și simplu două lucruri total incompatibile. 

— Totul pare prea pe faţă, prea la vedere, rosti ea pe tonul ei 
sec. Menghina, tablourile lui Goya, caietul de schiţe: prea multe 
indicii se anulează reciproc. În același timp, individul pare atât 
de sigur pe sine încât se prea poate să vrea, pur și simplu, să ne 
provoace. Sau să ne facă să credem tocmai asta: că atâtea 
semne care-l acuză l-ar scoate din discuţie. În ambele cazuri, 
dacă alibiurile lui se dovedesc solide, ne-am luat-o. Toate 
celelalte dovezi sunt indirecte: poţi fi pictor, poate să-ţi placă 
Goya și să porţi costume albe fără să fii neapărat un ucigaș în 
serie. 

Barbie rezumase perfect situaţia. 

Urcând pe Rue des Pyrénées, Corso adăugă un 
contraargument: 

— Și n-am ţinut cont de nepotrivirea dintre crima lui din 1987 
cu cazul nostru. L-am lăsat pe moșul din Jura să mă aburească. 

Încercă să încheie subiectul într-o notă pozitivă: 


VP - 177 


— Măcar știm că, dacă Sobieski e totuși vinovat, va sta 
cuminte de-acum, fiindcă se știe supravegheat. 

— E supravegheat? 

— Trimite doi oameni să-l ţină sub observaţie. Niște băieţi 
serioși. 

— N-ar fi tocmai legal... 

— Și ce dacă? Ne dăm cumva examenul de barou? 

Parcară pe Rue des Cascades și descoperiră o fundătură 
blocată de un gard viu de bambus. Dincolo de vegetaţia 
abundentă se zărea un mic pavilion ale cărui ferestre întărite cu 
rame metalice fuseseră transformate în geamuri largi, dintr-o 
bucată. Statuile din bronz verzui ale unor femei stăteau de 
strajă lângă clădire. 

Aceasta era adresa pe care o căutau. Barbie apăsă butonul 
soneriei. Corso își aprinse o ţigară și își verifică mesajele. Avea 
un SMS de la Bompart: „Conf. de presă ok”. Așadar, nu 
apăruseră probleme. Era prima veste bună pe ziua aceea. Dar 
era oare cu adevărat o veste bună? Dacă Bompart insistase că 
exista un suspect și se dovedea că Sobieski era nevinovat, 
aveau să fie de râsul întregii Franţe. 

O voce de puștoaică se făcu auzită în interfon: 

— Vin imediat. 

Potrivit primelor informaţii, Junon Fonteray tocmai terminase 
al treilea an la Arte Frumoase, la Paris. În timpul liber lucra ca 
asistentă pentru Sobieski și pentru alţi artiști. 

Așteptară răbdători, la adăpostul frunzișului care desena 
umbre jucăușe pe pavajul curţii. În cele din urmă, o tânără cu o 
bluză albă cam pătată se ivi dintre bambuși. Avea mâinile în 
buzunare și o ţigară în colţul gurii, iar pe cap - o pălărie stranie 
în formă de clopot, la modă prin anii '20, îi ascundea părul 
vopsit într-un roșu-violet. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea de dincolo de grilajul porţii. 

Glasul ei trăda faptul că, de fapt, îi păsa prea puţin. 

Corso își arătă legitimaţia și se prezentă. 

— O căutăm pe Junon Fonteray. 

— Eu sunt, spuse fata, în timp ce descuia poarta. Ce doriţi? 

— Doar să vă punem câteva întrebări. 

— Veniţi cu mine, vă rog. Nu pot să mă opresc din lucru prea 
multă vreme. 


VP - 178 


O urmară pe artista în devenire prin vegetaţia foșnitoare și 
ocoliră pavilionul pentru a ajunge într-un fel de curte presărată 
cu fragmente de statui. 

Fără să se sinchisească de cei doi polițiști, Junon se instală pe 
un scaun în faţa unei statui de bronz, soră mai mică a celor care 
populau grădina; aceasta însă era întinsă pe o scândură proptită 
între două capre de lemn. 

— Junon... E numele dumneavoastră adevărat? întrebă Corso, 
în loc de introducere. 

— O idee creaţă a părinţilor mei. Nişte originali. În mitologia 
greacă, lunona era protectoarea căsătoriei. Vă puteţi imagina 
cam ce gen de oameni sunt. 

Nu părea nici surprinsă, nici ostilă, ci doar indiferentă. Avea în 
jur de 20 de ani. Nu era frumoasă, nasul coroiat, ca un cioc de 
tucan, strica orice urmă de armonie a trăsăturilor. Avea însă 
ceva anume care o făcea să fie atrăgătoare. Ochii foarte limpezi, 
fragilitatea (probabil că nu cântărea mai mult de patruzeci de 
kilograme), tinereţea extremă, toate acestea îi dădeau o aură 
vibrantă, o forţă de seducţie subtilă ca o mușcătură ușoară pe 
gât. 

— Trebuie să termin până diseară, spuse ea, punându-și o 
mască de schi și luând în mână o bucată de hârtie abrazivă. 

— Ce faceţi? Curăţaţi rugina? 

— Cuprul nu ruginește. Dar, cu timpul, oxidarea devine 
neregulată, explică ea, indicând niște urme negricioase pe 
pieptul și membrele statuii. Parcă ar fi semne de îmbătrânire. 

Se apucă să frece conștiincioasă unul dintre braţele statuii cu 
hârtia abrazivă. 

Corso se aplecă aproape de urechea fetei și articulă cu voce 
ridicată: 

— Vă mai amintiţi ce aţi făcut în noaptea de 16 spre 17 iunie? 

— Da. A fost balul de sfârșit de an la Arte, am stat acolo până 
după ora 22, fac parte din fanfară. Apoi m-am dus la prietenul 
meu. 

— Cum îl cheamă? 

Junon se opri din lustruit și râse. 

— Philippe Sobieski. De ce vă prefaceți că nu știți? 

Apelativul fetei, „prietenul meu”, când era vorba de bătrânul 
satir pe care abia îl întâlniseră, avea ceva obscen. Să trecem 
peste. 


VP - 179 


— Unde v-aţi întâlnit? 

— La atelierul lui din Saint-Ouen. 

— Vă mai amintiţi cu exactitate la ce oră se întâmpla asta? 

— În jurul orei 23. Am luat un Uber, puteți verifica. 

Corso se așteptase ca alibiul lui Sobieski să fie solid, așa cum 
se așteptase și la o posibilă minciună. Faza cu taxiul ar fi putut fi 
premeditată, dar asta ar fi presupus complicitatea fetei, iar el nu 
credea că era cazul. Era posibil ca puștoaica să fie îndrăgostită 
de Sobieski, dar nicidecum nu putea să fi fost complice la ororile 
la care fuseseră supuse Sophie și Helene. 

— V-aţi petrecut toată noaptea cu Sobieski? 

— Da. 

— Până la ce oră aţi stat trează? 

— Până cel puţin la 4 dimineaţa. Cu el, e o relaţie mereu 
fierbinte. Spune foarte des o chestie: „Eu sunt ca prazul. Barba 
mi-e albă, dar coada mi-e verde”. 

Corso nu percută la glumă; începuse să se obișnuiască cu 
vulgarităţile lui Sobieski. Complexitatea rănilor victimei însemna 
ca ucigașul să-i fi dedicat o bună parte din noaptea dintre 16 și 
17 iunie. Așadar, exit Sobieski. 

— Domnișoară, insistă el, ancheta noastră privește două 
crime de o violenţă... abominabilă. Mărturia dumneavoastră e 
de o importanţă capitală. Dacă aveţi fie și cea mai mică 
îndoială... 

— Nu am niciun fel de îndoieli. Seara respectivă mi-e foarte 
limpede în minte. 

— Vă avertizez că mărturia falsă se pedepsește cu până la 
cinci ani de închisoare. 

Junon nici măcar nu se obosi să-i dea o replică; se reapucase 
liniștită de frecat, stârnind un norișor de pulbere verzuie care se 
risipea exact ca un nor de fum. 

Ca să nu plece chiar cu mâna goală de la întâlnire, Corso mai 
puse câteva întrebări cu o relevanţă mai puţin evidentă. 

— Spuneaţi că aveţi o relaţie constantă cu Sobieski? 

— Nu chiar constantă, ci mai degrabă ocazională. 

— Adică? 

— Dacă ne vedem, foarte bine. Dacă nu, e la fel de bine. 

— De câtă vreme durează legătura asta? 

— De doi ani. 

— Unde și cum l-aţi cunoscut? 


VP - 180 


— La facultate, la Arte. A venit să ne spună povestea lui. 

Corso încercă să și-l imagineze pe bătrânul pușcăriaș 
povestind unui amfiteatru plin de studenți despre felul în care își 
descoperise vocaţia. Tipul îi devenea tot mai antipatic, dar era 
oare el cu adevărat asasinul? 

— Faptul că azi e un pictor recunoscut a jucat vreun rol în 
atracţia pe care aţi simţit-o față de el? 

— Nu. Nu caut un mentor. 

— Dar faptul că a fost închis pentru crimă? 

— Asta da. 

Corso tresări, iar Junon îl servi cu un zâmbet discret în timp ce 
își continua mișcarea de du-te-vino pe suprafaţa de bronz. 

— Asta aţi vrut să auziți, nu? 

Își ridică ochelarii de schi de pe ochi și se opri să-și tragă 
sufletul. 

— AȘ arunca porcăriile astea antice la groapa de gunoi. 

— Nu vă plac sculpturile astea? 

— De ce, dumneavoastră vă plac? 

— Dar lucrările dumneavoastră personale despre ce sunt? 

Ea arătă spre un obiect așezat pe un taburet la câţiva metri 
distanţă, ascuns sub o cârpă murdară. 

— Eu creez miniaturi. 

— Ce fel de miniaturi? 

— V-aș arăta, dar acum nu se poate, aceea e în curs de 
uscare. 

Corso o simţi pe Barbie zâmbind îndărătul său; poliţista era 
vădit amuzată de această tânără rebelă, care nu dădea doi bani 
pe șeful ei. 

— După părerea dumneavoastră, Sobieski mai are acum ieșiri 
violente? 

— De unde aţi vrea să știu? replică ea, scoțând un pachet de 
țigări din buzunarul de la piept. Cu mine, cel puţin, e blând ca 
un mielușel. 

Corso se întrebă ce fel de „blândețe” practica Sobieski cu 
această Camille Claudel de duminică. Bătrânul faun o obliga 
oare să-și pună cureaua cu scula de cauciuc pentru a-l face să 
juiseze? 

— Relaţiile intime cu el sunt... normale? 

— Ce anume consideraţi a fi „normal”? 

Trebuia să recunoască, pe asta i-o servise chiar el. 


VP - 181 


— E-n regulă, rosti el, punând capăt unei conversații care, în 
mod evident, nu avea să ducă nicăieri. Am să vă rog să veniţi 
mâine la sediul poliţiei, pe Quai des Orf&vres nr. 36, pentru a vă 
înregistra depoziţia. 

— Am de ales? 

— Nu. 

— Wow, parcă am fi într-un serial TV. 

Se pregăteau de plecare când Corso se răzgândi și arătă spre 
sculptura ascunsă sub cârpă. 

— Am putea să aruncăm o privire, totuși? 

Junon oftă, exagerându-și teatral expresia de plictiseală, apoi 
se ridică și își dezvălui opera. 

Era o sculptură în lut sau argilă, care reprezenta o femeie 
foarte slabă și un demon costeliv, înlănţuiţi. Se aflau într-o 
poziție deosebită: un soi de 69, dar pusă în aplicare de-o 
manieră bizară, în picioare, ceea ce însemna că monstrul stătea 
în mâini, cu capul în jos și ghearele plantate în sol, cu botul 
înfipt în sexul tinerei femei care, la rândul ei, i-o sugea cu 
încântare. 

În mod evident, această oribilă sculptură era un autoportret. 


40. 


— Pista asta n-o să ne ducă nicăieri, declară Barbie. 

Pe bulevardul de centură, mergând spre sud-vest, porțile de 
intrare în oraș se succedau cu repeziciune, pe măsură ce se 
îndepărtau de cartierele sărace și se apropiau de arondismentul 
XVI. Păreau că urmează mișcarea de revoluţie a soarelui, 
dinspre întuneric spre lumină. Lumina banilor, a oazelor de 
verdeață, a imobilelor impunătoare de la Porte de la Muette și 
Porte de Passy. 

— Dacă și Diane Vastel ne servește un alibi similar, continuă 
ea, putem să ne luăm adio și să ne apucăm să căutăm un alt 
suspect. 

Corso tăcu. Era din ce în ce mai convins: Sobieski nu avea 
profilul psihologic al ucigașului pe care îl căutau, un călău care 
își imagina, fără îndoială, că își „mântuia” victimele prin 
suferinţă și moarte. Dimpotrivă, Sobieski era un individ care știa 


VP - 182 


să se bucure de viață, cu totul amoral, căruia îi erau străine 
noțiunile de bine și rău și care reunea în atitudinea sa de 
fanfaron revolta artei și cinismul antisocial, condimentându-le cu 
o voioasă vulgaritate. 

— Mă asculți? 

Corso tresări. Pe cer se adunau din nou norii, încălecându-se 
precum plăcile tectonice și lăsând deja să se audă zvon de 
tunete îndepărtate. 

— Terminăm verificarea alibiurilor, răspunse el tranșant. Apoi 
vedem ce facem mai departe. 

Pe bulevardul Henri Martin, cu cele patru rânduri de arbori 
maiestuoși ale sale, aversa se dezlănțui. Frunzele platanilor și 
castanilor începură să scânteieze, în timp ce ploaia își trecea 
bidineaua argintie pe pânza de asfalt a șoselei. 

Pe Diane Vastel aveau să o găsească în cartierul lui Mathieu 
Veranne, maestrul shibari, sforarul. Însă clădirile de pe Henri 
Martin nu aveau nimic de-a face cu imobilele moderne de pe 
strada Docteur Blanche. Aici arhitectura era greoaie, clasică. 
Blocurile hausmanniene de la finele secolului al XIX-lea își 
arborau atlanţii și cariatidele precum galioanele unor corăbii. 

Poliţiștii parcară și ieșiră din mașină în fugă, ferindu-se de 
ploaia care izbea asfaltul cu putere. Familia Vastel locuia într-un 
conac a cărui faţadă era ascunsă de coroanele arborilor 
centenari. Poartă de fier forjat, interfon, camere de 
supraveghere. Uneori, Corso avea senzaţia că e un simplu curier 
care-și face livrările. Se prezentară interlocutoarei lor la 
microfonul interfonului, iar vocea care răspunse era marcată de 
un puternic accent asiatic. 

Poarta se deschise cu un clinchet sonor. Intrară în grădină. 
Acoperită de viţă de vie, clădirea amintea de un vechi seif cubic, 
căruia cineva încercase să-i mai îmblânzească unghiurile cu tot 
soiul de decoraţiuni vădit artificiale. Dar senzaţia de bogăţie era 
prezentă în grosimea zidurilor, în fierul forjat al balcoanelor, în 
ferestrele cu dublu vitraj. O senzaţie de putere, de liniște, de 
siguranţă. Corso își spuse că și-ar fi dorit să trăiască într-un 
astfel de loc împreună cu Thadd6e, protejaţi de mizeria și 
violenţa lumii exterioare. 

Sub marchiza de la intrare îi aștepta o filipineză cu un chip 
care se potrivea perfect slujbei pe care o avea: părea temătoare 
și dezrădăcinată. O urmară de-a lungul unui labirint întrerupt de 


VP - 183 


uși închise până într-un salon decorat în stilul unui palat 
englezesc: fotolii îmbrăcate în piele, draperii înflorate, mobilă 
din lemn masiv, impecabil lustruită. Diane Vastel îi aștepta, în 
picioare, cu braţele încrucișate, rezemată de un birou victorian 
din acaju masiv. 

Poliţiștii se prezentară. Diane îi salută, fără să se apropie și 
fără vreo tentativă să le strângă mâinile. Avea spre cincizeci de 
ani, un metru șaptezeci și cinci înălţime, o siluetă de invidiat, 
părul castaniu retezat drept și un chip magnific ce afișa o 
expresie de uimire, subliniată de ridurile fine și de sprâncenele 
groase. Avea înfățișarea unei burgheze în weekend: o cămașă 
lejeră, cu țesătura fină, blugi prespălaţi, balerini Repetto. Era 
genul de femeie pe care alte femei o admiră ca pe un posibil 
model, dar și fiindcă nu o văd drept o potențială ameninţare. 

Poliţiștilor li se pregătise o surpriză: un individ mărunţel, 
îmbrăcat într-un costum negru, așezat într-un fotoliu cu un 
laptop în braţe. Părea un grefier sau poate un preot de 
odinioară, dintre cei care se bucurau de ospitalitatea familiilor 
aristocrate, delectându-se cu meniurile concepute de stăpâna 
casei și cu licorile soțului acesteia. 

— Xavier Nathal, avocatul meu, anunță Diane Vastel, l-am 
cerut să asiste la discuţia noastră. 

Corso se strădui să zâmbească. 

— Doamnă, nu sunteţi acuzată de nimic și acesta nu este un 
interogatoriu, nu aveţi nevoie de un avocat. 

— Maestrul Nathal va consemna tot ceea ce discutăm, vom 
reciti împreună documentul și îl veţi semna înainte de plecare. 

Lumea se întorsese pe dos: gazda lor era cea care avea 
pretenţia redactării unui proces-verbal. 

— Documentul în cauză nu va avea nicio valoare legală, 
obiectă răbdător Corso. Oricum va trebui să veniţi pe la sediu ca 
să semnaţi depoziţia în persoană. 

— Hai să spunem că ăsta ar fi un bun început. Trebuie să mă 
protejez. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva prejudecăţilor voastre de polițiști. Împotriva 
tendinței voastre de a scormoni în căutarea adevărului, ba chiar 
de a impune acea variantă de adevăr pe care aţi stabilit-o 
dinaintea interogatoriului. 

Corso și Barbie schimbară o privire: conversaţia începea bine. 


VP - 184 


— Așa să fie, capitulă polițistul. Să începem, așadar. Știţi 
despre ce este vorba? 

— Am o oarecare idee, da. 

Vizitatorii se așezară în fotoliile de piele. Diane Vastel rămase 
în picioare, rezemată de birou; părea că pozează pentru un 
tablou ă la Gainsborough. 

— Ancheta noastră vizează uciderea a două dansatoare de... 

— Sunt la curent. Spuneţi-mi data care vă interesează. N-am 
prea mult timp la dispoziţie. 

— Noaptea de vineri, 1 iulie, spre sâmbătă, 2 iulie. Ce ați 
făcut în seara respectivă? 

— Mi-am petrecut seara împreună cu Philippe Sobieski. Am 
cinat la ora 21 la Relais Plaza, pe bulevardul Montaigne, apoi am 
revenit aici, pe la ora 23. 

— Și mai departe? 

— Chiar trebuie să vă fac un desen? 

— La ce oră a plecat Sobieski de aici? 

— In jurul orei 9, a doua zi dimineaţa. 

Barbie interveni: 

— Soţul dumneavoastră nu era prezent? 

— Soțul meu nu e prezent niciodată. 

In mod evident, Diane Vastel practica adulterul așa cum alții 
practică vânătoarea: cu surle și trâmbiţe, fără nicio urmă de 
discreţie. 

— De când îl cunoașteți pe Sobieski? 

— Aproximativ de un an și jumătate. Ne-am întâlnit în ianuarie 
2015. 

— În ce împrejurări? 

Ea făcu câţiva pași, cu capul plecat și mâinile împreunate, ca 
și cum ar fi repetat în gând un text. Atitudinea ostentativă nu 
era deloc pe placul ei dar, la urma urmei, putea să-și permită 
absolut orice. Nu ea era cea care urma regulile eleganţei, ci 
regulile se lăsau rescrise pentru a ţine pasul cu dorinţele ei. 

— Acum trei ani am întemeiat împreună cu câteva prietene 
un club cultural. Ne întâlneam cu scriitori și artiști. În ianuarie 
2015 l-am invitat pe Philippe Sobieski. Ne-a primit la atelierul lui 
din Saint-Ouen. 

— Și a fost dragoste la prima vedere? rosti Corso, ironic. 

— O femeie, chiar dacă îmbătrânește, este capabilă de exact 
aceleași sentimente ca toată lumea. 


VP-185 


— Nu încercam să-mi bat joc de dumneavoastră, ci de 
Sobieski. Mi-e greu să înţeleg care sunt calităţile care fac din el 
un Don Juan irezistibil. 

— În primul rând, nu e obsedat de carnea proaspătă cu orice 
preţ. Asta este de bun augur pentru o femeie de vârsta mea. De 
altfel, cum l-aţi întâlnit deja, presupun că aţi remarcat că e un 
amestec interesant de vulgaritate, de provocare, dar și de 
fragilitate și chiar inocenţă... Într-o epocă în care poţi termina 
propoziţiile tuturor bărbaţilor înainte ca ei să apuce să le 
rostească, e o surpriză plăcută să descoperi un astfel de om. 

Corso se văzu nevoit să recunoască: contradicţiile individului 
erau de natură să intrige, într-adevăr. 

— N-am să intru în detalii, dar omul ăsta regulează divin. 

Corso nu reușise să înţeleagă niciodată genul ăsta de elogii. 
Parcă actul sexual ar fi fost o realizare solitară, o chestiune de 
talent, cum ar fi prepararea unui sufleu sau un salt cu prăjina la 
Olimpiadă. Din contră, el era de părere, chiar cu riscul de a 
enunţa un clișeu, că amorul se face în doi și campionul unui 
partener ar putea fi jalnic în compania altuia. /t takes two to 
tango... 

— Din ancheta noastră a rezultat că Sobieski are, în acest 
domeniu, anumite gusturi mai aparte. 

— N-am remarcat nimic mai aparte. 

O nouă provocare, o aluzie la mintea îngrădită a 
neînsemnatului funcţionar al statului care era. Corso nu avea 
însă niciun chef să intre în detalii. 

— Trebuie să înțelegeţi un lucru, insistă ea. Mă culc cu 
Philippe, dar sexul nu e nicidecum cel mai bun lucru din relaţia 
noastră, departe de așa ceva. Cu toate performanţele lui din 
acest domeniu. 

— Și care e cel mai bun lucru? 

Întrebarea venise de la Barbie. 

Diane arătă spre un tablou, pe care polițistul nu-l remarcase 
până atunci, agăţat între două ferestre bătute de ploaie. 

— Arta lui, bineînţeles. 

Subiectul era tot o stripteuză, sau poate o actriță porno, goală 
și subţire, cu mușchii la vedere. Tabloul de dimensiuni reduse 
era realizat în nuanţe de ocru, evocând un gheizer de foc. 

Diane trecu de cealaltă parte a biroului victorian și se așeză 
pe scaunul masiv, tapițat cu piele. Avocatul își vedea de 


VP - 186 


tastatura laptopului, scriind conștiincios, mai degrabă ca un 
secretar. Nici Barbie nu se lăsase mai prejos, scosese un 
blocnotes și o cariocă și urmărea cu atenţie conversaţia. 

— Ce părere are soțul dumneavoastră despre relaţia aceasta? 
întrebă Corso. 

— Îl adoră pe Philippe. 

— Așadar, îl cunoaște? 

— Sobieski a cinat de mai multe ori la noi. lar soțul meu l-a 
găsit, cum să mă exprim... foarte distractiv. Soţul meu e 
bancher; e un om care n-a avut în toată viaţa lui mai mult de 
două idei originale. Prin urmare, Sobieski... 

Lui Corso îi veni greu să pună următoarea întrebare: 

— Soțul dumneavoastră știe despre... în sfârșit...? 

— Intr-un cuplu vine o vreme când ceea ce se petrece în 
interior e mult mai puţin important decât ceea ce se petrece în 
exterior. Ce vreau să spun e că uneori e de preferat să întorci 
privirea dacă vrei să ai o existenţă liniștită. Chiar dacă uneori 
trebuie să te forțezi ca să faci asta. ȘI, vă rog să mă credeti, 
acest gen de atitudine e reciprocă. 

— Foarte bine, spuse Corso. Sunteţi conștientă că mărturia 
dumneavoastră îl absolvă pe Sobieski de niște acuzații foarte 
grave? 

— Nu îl absolv pe Sobieski, ci doar spun adevărul, atât. 

După mărturia fără echivoc a Junonei Fonteray, cea a Dianei 
Vastel, consemnată în detaliu de avocatul acesteia, încheia orice 
posibilă dispută pe subiect. 

Corso mormăi frazele-tip ale discursului de poliţist, conform 
cărora Diane Vastel era rugată să se prezinte cât mai curând 
posibil la sediul poliţiei pentru a semna o depoziţie, apoi porni 
spre ieșire, urmat de Barbie. 

De data asta, gazda alese să îi însoțească, un adevărat 
privilegiu. 

În pragul ieșirii din conac, în timp ce ploaia continua să bată 
darabana pe marchiza de sticlă, Diane Vastel își îngădui să-i dea 
un sfat poliţistului: 

— Sunteţi pe o pistă greșită, domnule comandant. 

Corso își reprimă cu greu un oftat plictisit. Se aștepta la o 
nouă pledoarie în favoarea iubitului artist, dar Diane Vastel reuși 
să-l surprindă: 


VP - 187 


— Fără îndoială, Sobieski a rămas același ucigaș. În adâncul 
sufletului său, vreau să spun. Dar nu el le-a ucis pe fetele 
acelea. Nu e deloc stilul lui. 

— Și cum anume aţi defini „stilul lui”? 

— Într-un acces de furie, Sobieski ar putea, să zicem, să 
treacă peste o anumită limită, să-și sugrume amanta, de pildă, 
sau să-și omoare în bătaie vreun model recalcitrant. Dar, din 
câte am citit prin ziare, ucigașul pe care îl căutaţi urmează un 
ritual anume. Sobieski nu posedă acest gen de interiorizare... 
ezoterică. Ar fi incapabil să organizeze așa ceva, să nu lase nicio 
urmă, să se exprime prin torturi simbolice. El face acest lucru 
prin picturile lui, iar asta îi e de-ajuns. 

Nici Corso n-ar fi reușit să formuleze mai bine ceea ce el 
însuși gândea în acel moment. 


41. 


Nu era însă momentul să se dea bătuţi. Reveniră la sediu, iar 
Barbie atacă pista cifrelor. Poate că Sobieski nu avea telefon 
mobil, dar deţinea conturi în bancă. Stock continua să tragă de 
limbă cunoștințele pictorului și, primind agenda acestuia, urma 
să studieze felul în care el își petrecea timpul. Cât despre Ludo, 
nu revenise încă de la Fleury. 

Ajuns în biroul său, Corso observă că primise prin WeTransfer 
o arhivă conţinând scanări ale tuturor documentelor din dosarul 
de anchetă privind uciderea Christinei Woog, în 1987. |și petrecu 
ultimele ore ale după-amiezii cufundat în documente. La ora 19 
se convinsese deja că presimţirea sa se confirma în linii mari: 
asasinatul Christinei nu avea nimic în comun cu cele ale Sophiei 
și Helenei. Jacquemart își dăduse frâu liber obsesiilor, iar Corso, 
ca un începător, se repezise cu capul înainte, direct în zid. 

Faptele se petrecuseră după cum urmează: 

În 22 martie 1987, Michel și Anne Woog, bijutieri de meserie, 
pleacă, la fel ca în fiecare weekend, la casa lor de pe malul 
lacului Neuchâtel. Reședința lor principală de la Hôpitaux-Neufs, 
aproape de frontiera cu Elveţia, urmează să fie pustie pentru 
următoarele două zile. Cel puţin asta crede Sobieski atunci când 
pătrunde în casă, după ce a dezactivat alarma. In realitate, fiica 


VP - 188 


cuplului de  bijutieri, Christine, tocmai s-a întors la casa 
părintească pentru a putea învăţa în liniște pentru examene. 
Fata locuiește într-o garsonieră din apropierea Universităţii din 
Besançon. 

Atunci când tânăra îl surprinde pe Sobieski în flagrant delict, 
acesta o lovește, ea își pierde cunoștința, iar el o târăște în 
camera ei. O leagă și îi pune căluș, folosindu-se de lenjeria 
găsită într-un sertar. Curând, Christine se trezește și reușește 
să-și scuipe călușul. Începe să urle, iar hoţul se panichează. O 
lovește în mod repetat ca să o facă să tacă și o ucide, deși nu 
asta îi era intenţia. E arestat, judecat și condamnat pentru „jaf și 
violenţe cauzatoare de moarte”. 

Corso căuta un geniu al răului. Se alesese însă cu o brută 
drogată cu amfetamine. 

Se ridică și începu să se plimbe încoace și-ncolo prin birou ca 
să-și digere dezamăgirea. Apucă telefonul și formă numărul lui 
Jacquemart, care se afla încă la Paris. Simţea nevoia să-și 
descarce nervii pe cineva. 

— Da' știi că ești chiar amuzant dumneata! exclamă bătrânul 
poliţist din Jura, după ce-și încasă porţia de reproșuri. N-am avut 
de unde să știu detaliile cazului vostru! 

— Aţi știut destul încât să credeţi că Sobieski era omul pe 
care-l căutam. 

— Povestea cu nodurile a fost cea care mi-a amintit de cazul 
din 1987. 

Corso își plecă privirea pe prim-planurile legăturilor 
fotografiate în 1987. 

— Nodurile de atunci nu au nimic de-a face cu cele de acum. 

— Și ce anume ar dovedi asta? Ți-am mai spus: individul s-a 
perfecţionat! Sobieski e un ucigaș și nu se va opri niciodată. E 
un psihopat. 

N-avea rost să mai insiste, nimic nu l-ar fi putut convinge să-și 
schimbe părerea. 

— Ascultă-mă, reluă Jacquemart, pe un ton care se voia 
persuasiv. După ancheta preliminară m-am dus să-l văd pe 
Sobieski la pușcărie. 

— De ce? 

— Doar așa... Am discutat. Sobieski nu are nici măcar un 
dram de empatie, nu are nicio fărâmă de morală. Nu înţelege de 


VP - 189 


ce nu ar putea ucide după pofta inimii. Nu e capabil să facă 
deosebirea dintre bine și rău. 

— Presupun că vă urăște de moarte. 

— Nicidecum. Mi se adresa cu „amice” și spunea că am 
împărtășit un moment crucial al existenţei noastre. Și chiar era 
adevărat. De fapt, mi s-a părut mereu că ne compătimea pe noi, 
polițiștii. Sobieski s-a considerat mereu deasupra legilor. Are 
logica lui aparte și lumea noastră i se pare neînsemnată, demnă 
de milă. 

— Despre ce vă vorbea atunci când îl vizitaţi? 

— Despre cuceririle lui. 

— Ce fel de cuceriri? 

Jacquemart râse, consternat. 

— De-abia aterizase la pușcărie și primea saci de scrisori de la 
admiratoare. Eu le citeam înainte să-i permit să le primească. 
Erau unele care îl considerau inocent și se jurau că o să-i fie 
alături până la capăt. Altele credeau în vinovăția lui, dar asta le 
excita. Nu știu ce părere ai tu, dar eu am renunţat să mai 
înţeleg cum gândesc femeile... 

Corso alese să nu răspundă provocării. 

— Sobieski are un alibi pentru fiecare dintre crime. 

Jacquemart râse. 

— Ți-am spus că e viclean! 

Stephane clătină din cap, ca pentru sine: în balanţă se aflau, 
pe de-o parte, alibiurile lui Sobieski și reputația lui de pictor 
nevinovat, iar pe de altă parte convingerea unui bătrân poliţist 
pensionar, un om al pădurii care nu putea să se 
descotorosească de câteva amintiri obsedante. 

— Să nu te lași păcălit, îl avertiză Jacquemart. Dacă a fost 
capabil să devină un mare pictor, de ce n-ar fi devenit și un 
mare criminal? 

Corso încheie convorbirea și se hotări să ia întreaga poveste 
de la capăt: ancheta lui Bornek, ancheta lor, cea a lui 
Jacquemart... Voia să vadă ce urma să rezulte din această 
sinteză. 

În acel moment, se auzi o bătaie în ușă: Ludo se întorsese în 
sfârșit de la închisoarea din Fleury-Merogis. 

— Tu chiar ai stat toată ziua acolo? 


VP - 190 


— Exact, făcu acesta, gâfâind după ce, în mod evident, urcase 
treptele din patru în patru. Am stat de vorbă cu o mulţime de 
gardieni și deţinuţi deopotrivă... 

— Și? 

— Nici în vis nu puteam să găsim un individ cu un profil mai 
potrivit. 

— Adică? 

— În primul rând, părerea tuturor a fost unanimă: tipul e de o 
inteligenţă, dar și de o violenţă, ieșite din comun. 

— Asta nu face din el un criminal în serie. 

— Nu. Dar Sobieski nu a fost niciodată drogatul brutal care s-a 
lăsat cuprins de panică într-o noapte, în timpul unui jaf. Asta a 
fost teza susţinută de avocatul lui pentru a evita o pedeapsă 
mai aspră. 

O strategie de apărare care nu prea funcţionase, câtă vreme 
Sobieski fusese condamnat la douăzeci de ani, pedeapsa 
maximă posibilă. 

— De fapt, continuă Ludo, Sobieski e un adevărat prădător. El 
făcea legea în celulă. 

— Nu căutăm vreun bătăuș, Ludo. 

— Tocmai, n-a fost niciodată vreun forţos. L-ai văzut, nu? 
Tipul e cât un băț de acadea. Și totuși, nimeni nu îndrăznea să 
se atingă de el. Un pericol public în varianta breloc. E bănuit că 
ar fi ucis mai mulţi indivizi la Fleury și chiar mai înainte, la 
Besançon. 

— Zvonuri. Tâmpenii de pușcăriași. 

Ludo scoase un teanc de procese verbale și le etală pe biroul 
lui Corso. 

— Crimele au avut loc și ancheta s-a concentrat de fiecare 
dată asupra lui Sobieski. 

Stephane își aminti de spusele pictorului, care afirmase că 
fusese violat de sute de ori; se întâmplase oare înainte ca el să 
fi băgat spaima în întreaga pușcărie, sau pur și simplu le turnase 
gogoși? 

— Din câte văd, n-a fost niciodată condamnat pentru crimele 
cu pricina, răspunse Corso, frunzărind procesele verbale. 

— Din lipsă de dovezi și de martori. Legea tăcerii, varianta 
clasică. Îţi jur, îi cunosc pe deţinuţi: Sobieski îi făcea pe toţi să-și 
murdărească pantalonii. 


VP-191 


Nimic din toate acestea nu avansa în vreun fel cazul Squonk. 
Ludo păru să perceapă scepticismul șefului său. 

— Asta nu e tot, reluă Ludo, scoțând un alt teanc de 
documente. În momentul arestării sale, Sobieski nu știa să scrie 
sau să citească. În cele din urmă, a luat bacul în pușcărie, iar 
ulterior a obţinut și o licenţă în Drept. Îi domina pe cei din jur 
prin cunoștințe și inteligenţă. Dobândise chiar o reputaţie de 
judecător. 

Stephane ridică din sprâncene. 

— Judecător? 

— Așa-i spuneau la Fleury - Judecătorul. Când se isca vreun 
conflict în celule, el era cel care-i împăca pe toţi. lar dacă vreun 
deţinut nu se ţinea de cuvânt sau o lua razna, el îl pedepsea. 

Asta sună mult mai interesant... Instinctul îi spunea lui Corso 
că asasinul lui Sophie și al Helenei le pedepsise pentru deviaţiile 
lor de la normă: perversiunile sado-maso ale uneia, tendinţele 
necrofile ale celeilalte... 

— Ti-am păstrat partea cea mai zemoasă pentru final. 

— Ce e? 

— În pușcărie, Sobieski a practicat shibari. 

Silabele cuvântului japonez avură nevoie de un sfert de 
secundă pentru a pătrunde în mintea lui Corso. 

— Adică... treaba aia cu legături? 

— Exact. l-a iniţiat pe ceilalți deţinuţi în joaca cu sforile și i-a 
ajutat să se satisfacă legându-i, ceea ce e destul de hilar, având 
în vedere că treaba asta se întâmpla într-o pușcărie. 

Corso adună hârtiile aduse de colegul său și le vâri în mapele 
în care fuseseră aduse. 

— Ai făcut o treabă excelentă, Ludo. Mulţumesc. O să studiez 
toate astea. 

— Și voi, ce-aţi aflat? 

— Treci pe la Barbie, o să-ţi explice ea. 

După ce polițistul ieși din birou, Corso nu se apucă să studieze 
documentaţia adusă de acesta. Îi venise o altă idee. Se uită la 
ceas - era trecut de ora 20 - și îl sună pe unul dintre agenţii 
care primiseră sarcina să-l urmărească pe Sobieski. Erau 
începători, ceea ce era destul de riscant, fostul pușcăriaș ar fi 
meritat să fie supravegheat de oameni cu mai multă experienţă. 
Dar novicii aveau un atu esenţial: erau singurii care nu arătau 
încă a polițiști pentru oricine îi vedea. 


VP - 192 


— La Silencio, pe Rue Montmartre. 

Știa localul: un bar la modă, decorat de David Lynch, situat la 
câteva cvartale distanţă de Squonk. 

— Ce naiba caută acolo? 

— Înregistrează o emisiune pentru France-Culture. E invitat 
permanent la ei. 

— Cam cât o să mai stea acolo? 

— Cel puţin două ore. : 

Corso își vârâse deja revolverul în toc și îmbrăcase sacoul. În 
cele din urmă, Jacquemart avea dreptate: cu un ticălos de 
calibrul lui Sobieski, te puteai aștepta la orice. 

lar scopul scuză întotdeauna mijloacele. 


42. 


Fosta manufactură se decupa clar pe cerul nopții. La această 
oră târzie, atelierul lui Sobieski părea că are o densitate aparte, 
precum miezul unei stele moarte. Clădirea, înconjurată de o 
curte pietruită, se învecina cu alte câteva clădiri, care aveau 
însă fațadele îndreptate în direcţia opusă. Ca urmare, beneficia 
de o izolare neașteptată în peisajul periferiei pariziene, de bun 
augur însă pentru un poliţist care se hotărâse, pentru o noapte, 
să devină spărgător. 

Prima încuietoare nu-i puse niciun fel de probleme. Se temea 
însă de un eventual sistem de alarmă. Deocamdată, nici urmă 
de așa ceva. Corso zăbovi în prag și mătură cu lanterna spaţiul 
înconjurător, în căutarea unui senzor de prezenţă, a unei lumini 
de avertizare sau a unei camere de luat vederi. Nu găsi nimic, 
așa că se aventură în interior. 

Închizând ușa, își spuse că Sobieski nu era genul care să 
conteze pe poliție pentru paza locului în care alesese să 
trăiască. Pânzele sale valorau o avere, într-adevăr, iar Sobieski 
știa cu siguranţă că a fi spărgător e o meserie ca oricare alta, 
dar un hoț și un asasin ca el nu se temea de cei asemenea lui ci, 
dimpotrivă, simțea un fel de solidaritate cu lumea interlopă, pe 
care o accepta și din care făcea el însuși parte. 

Corso traversă încăperile clădirii fără să se grăbească. Ziduri, 
pardoseli, tavane... nimic altceva. Suprafeţe goale, netede, cu 


VP - 193 


aspect metalic. Portretele lui Sobieski îl urmăreau cu privirea în 
semiîntuneric: travestiți, drogaţi, stripteuze... In penumbră, 
păreau că se află în habitatul natural, într-o zonă obscură, 
clandestină. În același timp, trupurile lor contorsionate îi 
aminteau de animalele rănite în cursul unei vânători. Erau 
pierduţi, dar continuau să înainteze, cu nervii făcuţi praf, 
clătinându-se în scurta lor agonie dusă pe picioare. 

Prindea în trecere câte-o privire, un chip fardat, pleoape 
întredeschise, grele sub crusta de machiaj. Drogurile, viciul, 
disperarea se prelingeau prin venele albăstrii din carnea lor ca 
hârtia de împachetat: o legiune de blestemaţi cărora Sobieski le 
oferise mântuirea. 

Corso n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume venise să 
caute aici, dar știa că trebuia, cu orice preț, să dezvăluie faţa 
ascunsă a fostului pușcăriaș. Un destin ca al lui nu putea să aibă 
drept rezultat doar un bufon care funcţiona pe bază de 
șampanie și glume ieftine. Sobieski se clădise pe sine din 
traumatisme, droguri și impulsuri morbide, o astfel de 
traiectorie nu putea să aibă drept rezultat decât un ins pe cât de 
complex, pe atât de periculos. Un prădător capabil să se lupte și 
să se camufleze. 

Intră în atelierul propriu-zis. Își pusese în cap să cerceteze 
fiecare pânză aflată în lucru, până și cele mai neînsemnate 
schițe, în căutarea unui indiciu. Nu uitase, desigur, de caietul de 
schițe găsit în pivnita clubului. Nu avea importanţă dacă 
Sobieski îl lăsase acolo sau altcineva îl pusese dinadins astfel 
încât să inducă în eroare poliția, o ipoteză pe care Corso nu o 
excludea. Conta doar faptul că gândurile criminalului erau 
exprimate prin desen și pictură. Aceasta era calea pe care avea 
să se trădeze, Corso era convins de asta. 

La lumina lanternei, trecu în revistă toate operele artistului 
aflate în curs de realizare; verifică sub cuverturile care 
acopereau unele tablouri, răsfoi caietele de schițe, deschise 
mapele care protejau litografiile... 

În cele din urmă, într-un colţ, descoperi un tablou de un metru 
pe șaptezeci de centimetri, ascuns cu grijă sub o bucată de 
pânză cenușie. Ridicând un colț al pânzei, trecu încet fasciculul 
lanternei peste pânza care abia se uscase. Rămase cu gura 
căscată. 

Era oribil. 


VP - 194 


Morbid. 

Magnific. 

Corso nu-și putu reţine un zâmbet. Avea în față dovada 
absolută că Sobieski era asasinul Sophiei Sereys. 

Studiind tabloul în cele mai mici detalii, polițistul își spuse că 
destinul lui Sobieski avea o anumită simetrie: pictura era cea 
care îl salvase de demonii lui și tot pictura îl făcuse să creadă în 
vechile-i patimi și să-l osândească. 

Brusc, o lumină puternică inundă atelierul. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, ticălosule. 

Corso se întoarse și se trezi faţă în faţă cu Sobieski, îmbrăcat 
la patru ace: costum de in alb, batistă de mătase, o cămașă într- 
o singură culoare, cu guler italian, mocasini din piele de 
căprioară... 

— Urmărire ilegală, violare de domiciliu prin efracţie, atentat 
la viaţa privată: o să ajungi să dirijezi circulaţia la Place de 
l'Étoile, boule. 

Corso nu renunţă la zâmbet și-și privi ceasul. 

— Am trecut de etapa asta, Sobieski. E 23:45 și, din acest 
moment, ești arestat pentru uciderea Sophiei Sereys. 


43. 


O jumătate de oră mai târziu, o mulțime de polițiști în 
uniformă debarcau în curtea pavată a atelierului pentru a-l 
ridica pe Philippe Sobieski și a-l transporta la sediul poliţiei 
pentru audieri. Pictorul nu opuse niciun fel de rezistenţă, nu 
scoase vreo vorbă și nu sună vreun avocat. In mod limpede, era 
gata să se apere singur. 

Între timp, Corso îi telefonase de urgenţă Catherinei Bompart, 
pentru a-i da atât vestea cea bună, cât și pe cea rea, care erau, 
de fapt, una și aceeași. Îl arestase, în principiu, pe ucigașul de la 
Squonk, dar o făcuse în condiţii întrutotul ilegale. Știau amândoi 
că există excepţii și derogări acordate de judecătorul de 
libertăţi, iar Bompart trebuia să obţină o astfel de derogare și să 
facă în așa fel încât ora la care aceasta fusese eliberată să se 
potrivească. 


VP-195 


Stephane sunase și la laboratorul criminalistic; cei de-acolo 
aveau misiunea de a cerceta acum cu atenţie atelierul și de a 
găsi, într-un fel sau altul, fragmente din ADN-ul victimelor. Pe de 
altă parte, polițistul era convins că Sobieski avea pe undeva un 
bârlog secret unde își ucidea victimele. Găsirea acestuia avea să 
fie misiunea echipei sale. Acum, având acces la toate 
elementele vieţii private a lui Sobieski, aveau să îi dea, cu 
siguranţă, de urmă. 

Deocamdată, Corso își admira captura, dovada imposibil de 
contestat a vinovăţiei lui Sobieski. O pânză abia terminată, care 
o înfățișa pe Sophie Sereys așa cum fusese ea găsită în 
apropierea depozitului de gunoi de la Poterne des Peupliers. Nu 
lipsea nimic: colţurile gurii ciopârţite, nodurile lenjeriei, ochii 
injectaţi de sânge, chiar și piatra din fundul gâtului era vizibilă. 
Tot atâtea elemente pe care nimeni, absolut nimeni în afara 
poliției și a asasinului nu aveau cum să le cunoască. 

Cei de la laborator aveau mijloacele de a data exact procesul 
elaborării operei. În orice caz, artistul se apucase de treabă cu 
cel puţin zece zile mai devreme, la doar câteva zile după 
moartea Sophiei... 

După ce-i pusese lui Sobieski cătușele și-l imobilizase într-un 
colț al încăperii, Corso își continuase căutarea, sperând să 
găsească studii sau schițe preliminare ale morbidei opere 
descoperite. Nu găsise nimic. 

În schimb, dăduse peste ceva mult mai interesant. 

Era un tablou care reprezenta un corp mutilat îngrozitor, în 
mijlocul unui teren viran. O veritabilă natură moartă. Tabloul era 
neterminat, dar Helene Desmora putea fi recunoscută fără nicio 
dificultate. Din nou, detaliile erau atent redate, acele detalii care 
i-ar fi putut fi cunoscute doar ucigașului. 

Era limpede, Sobieski pregătea o serie de tablouri cu această 
temă. Dansatoarele de la Sguonk aveau să fie „Nuferii” săi’. Pe 
parcursul percheziţiei, lui Corso nu-i dădeau pace două gânduri. 
Pe de o parte, i se părea straniu că pictorul își luase atât de 
puţine precauţii. Lăsase să se usuce tabloul cu prima sa crimă în 
mijlocul atelierului și lucra la cel de-al doilea tablou, cu a doua 
crimă, deși știa că poliţia avea să debarce curând, în căutare de 
urme; în aceeași dimineaţă, Corso și Barbie îi promiseseră că 
aveau să obţină un ordin de percheziţie. Cel de-al doilea gând 


5 Aluzie la seria de picturi „Nuferii” a lui Claude Monet. (n. trad.). 
VP - 196 


era mai degrabă de natură psihologică. Pe măsură ce contempla 
și admira tablourile, lui Corso îi devenea tot mai limpede că 
mobilul crimelor artistului fusese cel mai simplu cu putință: le 
ucisese pe acele fete pentru a le putea picta. Scena crimelor 
devenea astfel decorul picturilor sale. Sobieski transpusese în 
realitate tablourile din mintea sa pentru a le putea trece pe 
pânză. Era o operă la jumătatea drumului între pictură și 
performanţă artistică. 

Deocamdată, Corso nu putea să facă decât o analiză 
rudimentară. Jacquemart insistase afirmând că Sobieski era un 
psihopat, un ucigaș asocial incapabil de compasiune și empatie. 
Cei șapte ani de închisoare îi agravaseră, fără îndoială, acest 
comportament. Nu-i păsa de nimic din cele ce se petreceau în 
afara zidurilor atelierului său. Conta doar opera. lar fostul 
pușcăriaș era gata de orice pentru a avea subiectul perfect, 
pentru ca lumea să se potrivească cu ceea ce avea el în minte, 
cu ceea ce voia să aștearnă pe pânză. 

Cu trecerea anilor, pictura se strecurase obsesiv în mintea lui, 
devenind, într-un fel, o armă a crimei sau, cel puţin, o inspiraţie 
pentru crimele comise. Omuciderea și pictura se suprapuneau în 
mintea lui bolnavă. Victima aleasă de el nu era decât o ciornă a 
operei viitoare. 

In așteptarea sosirii colegilor săi, Corso nu încercase să mai 
stea de vorbă cu Sobieski. Nu voia să rateze interogatoriul 
oficial. De altfel, era convins că pictorul avea să refuze să îi 
răspundă. 

Dar, oare, avea să cedeze odată ajuns la sediul poliţiei? 

Nu prea erau șanse ca acest lucru să se întâmple. 

De un lucru putea fi sigur Corso: Sobieski nu era un ucigaș 
oarecare. Cunoștea perfect legea, cunoștea procedurile în 
vigoare și, lucrul cel mai rău, avea conexiuni printre jurnaliști. 
Avea să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l acuza de 
hărțuire. Cu siguranţă, nu avea să aibă dificultăţi în a-și asmuţi 
toata haita de suporteri: artiștii, intelectualii, politicienii, toți 
aceia care se mobilizaseră pentru a-l scoate din pușcărie și care, 
de data aceasta, aveau să se lupte pentru ca el să nu se 
întoarcă acolo. 

Atunci când sirenele poliției răsunaseră în curtea pavată a 
atelierului, Sobieski începuse să râdă pe tăcute, un chicotit 


VP - 197 


sumbru ca al japonezelor din vechime care își dădeau dinţii cu 
lac. 

Chipul lui încetase să mai aibă orice urmă de profunzime, 
devenise doar o mască. 

— Faci cea mai mare tâmpenie din viaţa ta. 


44. 


— Ești sigur că ai înțeles situaţia în care te afli? îl întrebă 
Corso o jumătate de oră mai târziu, în biroul său de la sediul 
poliţiei. 

Prăbușit pe scaunul rezervat suspecţilor, Sobieski privi în jur, 
la cei patru pereţi, zăbovi mai mult asupra celui cu fereastra de 
mansardă, apoi aruncă o privire spre lucarna blocată de un 
grilaj; de la sinuciderea lui Richard Durn$, blocarea ferestrelor 
devenise lege la Brigada Omucideri. 

— Ar trebui să fiu foarte aiurit ca să nu înţeleg. 

— Tocmai urmează să-ți petreci a doua jumătate din viaţă la 
zdup. 

Pictorul ridică din umeri. Înainte de a fi dus cu surle și 
trâmbiţe la poliţie, ceruse să fie lăsat să se schimbe. Acum purta 
un trening cu dungi aurite, fără îndoială de marcă, dar care îl 
făcea să arate exact a ceea ce era: un proxenet în drum spre 
pușcărie. Bluza îi era descheiată, dezvăluindu-i pieptul gol și 
lanțurile groase de aur de la gât, recuzită de rapper de doi bani, 
care sclipea în lumina zorilor pe cale să se ivească. O pălărie 
borsalino de fetru gri cu o banderolă tigrată îi ascundea pe 
jumătate chipul. 

Cu degetul arătător, într-un gest caricatural, Sobieski își ridică 
borul pălăriei și declară: 

— Noi doi, Corso, venim din aceeași lume. Așa că nu încerca 
să mă intimidezi. Partida abia începe. 

Corso își porni computerul, fără să-i răspundă. 


€ Autorul masacrului de la Nanterre, din 27 martie 2002, când acesta a deschis focul 
la o ședință a consiliului local, omorând opt persoane și rănind alte nouăsprezece; 
Richard Durn s-a sinucis aruncându-se de la etaj în sediul poliţiei, în timpul 
interogatoriului. (n. trad.). 


VP - 198 


— Numele, prenumele, adresa și data nașterii, recită el, 
deschizând un nou document pentru a nota procesul verbal al 
interogatoriului. 

Sobieski răspunse conştiincios, pe un ton neutru. Atunci când 
Stephane îi ceru să declare unde se aflase și ce făcea în nopţile 
crimelor, pictorul își menţinu declaraţia iniţială: își petrecuse 
noaptea de 16 spre 17 iunie împreună cu Junon Fonteray și 
noaptea de 1 spre 2 iulie în compania Dianei Vastel. 

Corso își puse mâinile pe birou și i se adresă calm, dar ferm, 
ca unui puști încăpățânat. 

— Sobieski, fii rezonabil! Având în vedere ce am descoperit în 
atelierul tău, alibiurile tale nu mai fac doi bani. 

— Și totuși, ăsta e adevărul. 

— Atunci când Junon va înţelege ce riscă în cazul unei mărturii 
mincinoase, își va retrage declaraţia. 

— Puteţi încerca s-o intimidaţi, dar n-o să vă meargă. Fata 
asta are și cap, și inimă. 

Corso și-o amintea drept o studentă prea sigură pe sine. 
Atunci când aveau să-i bage sub nas tabloul lui Sobieski, urma 
să se dezumfle ca un balon la sfârșitul petrecerii. 

— Hai s-o luăm altfel. Dacă ţi-ai petrecut noaptea de 16 spre 
17 iunie cu Junon, cum se face că ai putut să pictezi un tablou 
care o înfățișează pe fata ucisă exact în poziţia în care a fost 
găsită la Poterne aux Peupliers? Ai înfățișat legăturile care o 
imobilizau și piatra care i-a fost vârâtă pe gât. Aceste detalii n- 
au fost făcute publice, fotografiile de la scena crimei n-au apărut 
în presă. Numai asasinul ar fi putut cunoaște aceste amănunte. 
Ce ai de spus despre asta? 

— E vorba de forţa inspiraţiei mele. 

— Va trebui să găsești un argument ceva mai convingător. 

— Am citit articolele apărute în ziare și știrile de pe internet. 
Restul a fost simplă deducție logică. 

— Ţi-ai ratat cariera, trebuia să te faci poliţist. 

— Jurnaliștii au relatat că fata era legată cu propria lenjerie. 
Nu mi-a fost greu să ghicesc că a fost legată cu mâinile la spate. 

— Nicăieri nu s-a precizat că legăturile fuseseră combinate și 
atașate de legătura de la gât, care era menită să o stranguleze 
pe victimă în momentul celei mai neînsemnate mișcări. 

— Dacă ai fi cât de cât familiarizat cu practicile sado- 
masochiste, ai ști că acest gen de legătură e unul clasic. 


VP - 199 


— N-a scris nicăieri că asasinul ar fi familiarizat cu sado- 
masochismul. 

— Tu ești chiar idiot? Individul alege drept victime niște 
stripteuze, se folosește de lenjeria lor pentru a le imobiliza, le 
desfigurează. E o perversiune cât se poate de comună... 

— Nodurile desenate de tine sunt identice cu cele făcute de 
către ucigaș. 

Sobieski zâmbi pieziș. 

— Tabloul meu nu e chiar atât de precis. N-am desenat 
nodurile. Va fi greu să convingi pe cineva că o trăsătură de 
penel e o dovadă obiectivă. 

Lui Corso îi venea să-l pocnească, dar se agăță de tastatură 
ca să nu facă vreun gest necugetat. 

— Dar faţa mutilată? Cum explici faptul că ai desenat exact 
rănile pe care le-a provocat ucigașul? 

— Termină cu circoteca, Corso. Pe pânza mea, chipul fetei e 
din profil și ce se poate vedea? Doar o gură foarte mare. 

— Adică exact rana Sophiei Sereys. 

— Eu m-am gândit la Strigătul lui Edvard Munch. Și, după 
părerea mea, tot la același tablou s-a gândit și asasinul. 

— De ce nu la Goya? 

— Știu la ce faci aluzie... Pinturas rojas, care sunt expuse la 
mine în atelier. 

— Exact. Și nu e numai asta, Sobieski. Problema ta e că sunt 
mai multe indicii care arată că tu ești asasinul: te culcai cu 
victimele, bântuiai prin culise la Sguonk, ești amator de 
shibari... 

— Nimic din toate acestea nu face din mine un om vinovat. 

— Luate separat, poate că nu. Dar luate împreună, aceste 
fapte capătă greutate, nu crezi? Mai ales când e vorba de un 
individ care și-a petrecut șaptesprezece ani din viață în 
pușcărie. 

— Am plătit pentru faptele mele și mi-am răscumpărat vina. 

— Crima pentru care ai fost închis prezintă similitudini cu cele 
de acum și... 

— Nu. Am mai vorbit despre asta. Ce s-a întâmplat atunci n- 
are nimic de-a face cu sacrificarea Sophiei și a Helenei. Pentru 
numele lui Dumnezeu, pista asta n-o să te ducă nicăieri! N-o să 
câștigi nimic din asta, doar probleme cu superiorii tăi! 

Polițistul schiță un zâmbet. 


VP - 200 


— Intenţionezi să mă acuzi de hărțuire? 

— N-am s-o fac eu, Corso. O vor face prietenii mei, cei care 
mă susțin, toți cei care au luptat ca să mă scoată din pușcărie. 

— Sunt de-a dreptul îngrozit. 

Sobieski se aplecă în față. Avea sprâncenele fine și foarte 
mobile. | se înclinau spre tâmple când făcea o afirmaţie sau 
când nega un lucru, accentuându-i expresia de contrariere sau 
consternare. Bompart numea această formă a sprâncenelor 
„acoperiș de latrină”. 

— N-ai decât să râzi, Corso, dar știi foarte bine, la fel ca mine, 
că te miști pe un teren minat. Dovezile tale nu fac doi bani, 
arestarea mea a fost ilegală și toată afacerea o să-ţi explodeze 
în mutră. 

— In cazul ăsta, de ce nu îţi suni avocatul? 

Sobieski își reluă postura de pește sigur de sine. Cu picioarele 
depărtate, un cot rezemat de birou și cu pieptul aplecat ușor în 
față, ca să-și pună în valoare zorzoanele. 

— Am tot timpul din lume ca să fac asta. Oricum, toată 
procedura ta a fost în afara legii de la bun început. Încep să mă 
întreb dacă ai avut vreodată de-a face cu un infractor adevărat. 

In mintea lui Corso se aprinse un beculeț. 

— Ce vrei să spui? 

— De ce crezi că m-am întors acasă la ora 23? 

— Fiindcă emisiunea la care participai s-a terminat. 

— Emisiunea mea se termină la miezul nopții, puiule. Am 
revenit acasă fiindcă mi s-a declanșat sistemul de alarmă. 

— Ce sistem? 

— Cel instalat în atelier, cel atât de discret încât nici nu l-ai 
remarcat. 

Corso simţi că i se usucă gura. Încă o eroare de analiză: 
pușcăria e de natură să trezească filonul paranoic în oameni. 

— Sistemul meu nu sună alarma, nu aprinde luminile și nu mă 
avertizează decât pe mine. Dacă vreun ticălos încearcă să intre, 
eu sunt cel care rezolvă problema, adăugă el, făcându-i lui 
Corso cu ochiul. 

— Și ce vrei să spui cu asta? Va fi cuvântul tău contra 
cuvântului meu. 

— Nu chiar, Corso, căci sistemul meu e dotat și cu camere de 
luat vederi. 


VP - 201 


De data asta, Corso simţi cum i se strânge stomacul. Cu sau 
fără ajutorul lui Bompart, avea să-i fie greu să justifice o filmare 
cu plimbarea nocturnă prin atelierul lui Sobieski. 

— Avocatul meu primește în timp real înregistrările, codate cu 
momentul înregistrării. Probabil s-a distrat de minune azi- 
dimineaţă. Nu în fiecare zi prinzi un polițist cu mâna în chiloţi în 
timp ce se masturbează. 

Corso schimbă tonul. 

— Ascultă aici, imbecilule, n-ai decât să mă cauţi de păduchi, 
dacă vrei, în înregistrările tale! Dar tablourile tale rămân probe 
admisibile și judecătorului o să-i facă plăcere să le încadreze în 
procedură. 

— Mai sunt și alte elemente de adăugat la dosar, Corso. Ca de 
exemplu, urmărirea ilegală la care am fost supus. li repet, 
trebuia să fii mai prudent. Cu Sobieski, intri pe teritoriul politicii. 
Sunt un simbol, un mesaj de speranță pentru toţi cei care-au 
dat-o de gard o dată și care vor să-și răscumpere greșelile. 
Opinia publică e de partea mea și, crede-mă, asta cântărește 
mult mai mult decât acuzaţiile tale. 

Câteva nume îi veniră în minte poliţistului: Omar Raddad”, 
Cesare Battisti5... Nimic nu e mai rău pentru un caz decât 
amestecul civililor. Opinia publică nu face decât să se adauge 
haosului general. In Franţa se mai găseau chiar și acum voci 
care să-i ia apărarea lui Jacques Mesrine’, blamându-i pe 
polițiștii care îl eliminaseră. 

— Dacă-i așa, îi replică Corso, atunci va trebui să punem mai 
multă presiune pe martori. 

Chipul lui Sobieski se contractă. Buzele începură să-i 
freamăte. Avea buze la fel de mobile ca sprâncenele și era 
capabil să exprime cu ajutorul lor, de la o clipă la alta, de la un 
surâs binevoitor la cruzimea cea mai sinistră. 


7 Arestat în 1991 pentru uciderea femeii la care lucra în calitate de grădinar, Raddad 
a fost grațiat în 1998 la presiunea opiniei publice. (n. traq.). 

8 Militant italian de extremă stângă, Battisti a fost condamnat pentru patru omucideri; 
a evadat și s-a refugiat în Franţa, la adăpostul așa-numitei „doctrine Mitterand”, iar 
ulterior a primit azil politic în Brazilia, unde trăiește și în prezent. (n. trad.). 

? Mesrine a fost condamnat pentru numeroase răpiri, jafuri și crime, declarat inamicul 
public numărul 1 și cazul său a fost amplu promovat de mass media, fiind prezentat 
ca un soi de Robin Hood modern. A fost ucis într-un schimb de focuri cu poliția în 
1979. (n. trad.). 


VP - 202 


— Să nu te atingi de Junon și Diane, nenorocitule! Dacă te 
atingi de ele... 

— Ce-o să-mi faci? Trebuie să înţeleagă care sunt riscurile. O 
să cadă odată cu tine, asta-i tot. Așa se întâmplă când te culci 
cu bad boys. 

Brusc, Sobieski își regăsi zâmbetul. Aceeași versatilitate a 
expresiei, în fundul orbitelor, ochii îi luceau a nebunie. 

— N-ar fi trebuit să-mi fac griji, fredonă el. Am halit turbaţi ca 
tine cu zecile, în pușcărie. 

— Da, așa am auzit. Ti se punea „Judecătorul”. Şi asta va fi în 
dezavantajul tău. 

— Despre ce vorbești acolo? 

— Las-o moartă! In orice caz, ai exact mutra potrivită pentru 
acest rol. Vei fi prezentat judecătorului în cursul zilei de azi și vei 
fi arestat preventiv. 

— Am să-ţi fac o favoare, murmură pictorul, aplecându-se din 
nou peste birou. Inainte să chemi cavaleria, uită-te bine la 
tabloul meu. Soluția e acolo. 

— Ce soluție? 

— Eşti un poliţist bun, îl ironiză Sobieski. Am încredere în tine. 
Vei sfârși prin a înţelege adevărul. Cum am reușit să pictez 
acest tablou, deși sunt nevinovat. 

Corso se neliniști. Dincolo de accentul arogant al pictorului, 
percepuse și altceva. 

Suspectul se ridică. Işi regăsise morga de prinţ al șanţurilor. 

— Grăbește-te, îl sfătui acesta, făcându-i din nou cu ochiul. Și 
nu uita: cu Sobieski, intri pe domeniul politicii. 


45. 


— Suntem sau nu suntem în regulă? 

Bompart programase deja o nouă conferinţă de presă pentru 
acea zi. Intenţiona să facă un anunţ public oficial ca să le dea un 
os de ros jurnaliștilor și să liniștească publicul larg. În picioare în 
fața biroului său, Corso încerca să o calmeze și să obțină încă un 
răgaz. 

— Suntem în regulă, dar... 

— A mărturisit? 


VP - 203 


— Nu... și avem o problemă. 

— Ce fel de problemă? 

Corso îi explică în câteva cuvinte povestea cu sistemul de 
alarmă. 

— Paștele și Dumnezeii..., înjură ea printre dinţi. 

Şefa de la Omucideri obținuse deja autorizaţia de percheziţie 
pentru escapada nocturnă a lui Corso. Cu dezvăluirea acestuia, 
însă, pătrundeau pe un alt teritoriu, cel al violării domiciliului 
unui suspect. 

— Nu te ambala, încercă el să argumenteze. Probabil că vom 
putea să negociem. 

— Nu mai spune! Cu cine, mai exact? 

— Cu Sobieski și avocatul lui. Imbecilul se teme să nu le 
bruscăm pe cele două martore ale sale, Junon Fonteray și Diane 
Vastel. Ar putea fi moneda noastră de schimb. 

— Unde te crezi? La o luare de ostatici? 

— Ştii ce vreau să spun. 

Se lăsă o clipă de tăcere. 

— Așadar, s-a zis cu comunicatul meu, concluzionă ea, 
decepţionată. 

— Mai lasă-mi ziua de azi. Am să găsesc altceva. Echipa mea 
îi răscolește acum atelierul, îi cercetează conturile și amantele. 
Sobieski n-are decât să ne atace mai târziu, puterea acuzației va 
face ca atacul lui să nu conteze. 

Bompart nu-i răspunse. Părea sceptică. 

— Iti spun, diseară vom avea ceva baban la dispoziţie. 

— Să te-audă Cel de Sus. 

Corso se repezi în biroul lui Krishna. Conţopistul echipei se 
pricepea să redacteze note de constatare care nu puteau fi 
criticate sub niciun aspect. Krishna nu era doar un maestru al 
limbajului administrativ, ci își luase examenul de intrare în 
barou și nu-l întrecea nimeni în materie de proceduri. 

După ce-l informă, Corso ţinu să precizeze: 

— Fii atent, va fi doar o ciornă. 

— Cum adică? 

— Nu trimiţi documentul nicăieri, nu-l arăţi nimănui. Încă nu 
știu ce cale vom urma mai departe. 

Ascuns în spatele ochelarilor săi, Krishna părea o planșă dintr- 
un manual de geometrie: cercul și pătratul, craniul pleșuv și 


VP - 204 


ochelarii cu ramă de baga. Nu-i plăceau devierile de la drumul 
cel drept. 

— Nu înţeleg. Riscăm ceva? 

Corso își trecu mâna peste față. 

Ca un făcut, exact atunci Barbie intră în biroul scribului. 

— Ce cauţi aici? o întrebă Corso, iritat. N-ar trebui să fii la 
atelierul lui Sobieski? 

— De-acolo vin, aproape am terminat. 

— Deja? 

— Intocmai, deja. 

Barbie avea expresia din zilele ei nu tocmai bune, privirea 
plină de îngrijorare și era roșie în obraji. 

Privi scurt spre Krishna, apoi i se adresă lui Stephane: 

— Poţi să vii câteva clipe? 

Pe culoar, poliţista trecu direct la subiect: 

— N-avem nimic, șuieră ea cu voce scăzută și ușor gâfâită. 
Cei de la laborator n-au găsit nici măcar o amprentă care să-l 
incrimineze pe Sobieski. Dacă și-o trăgea cu Sophie și Helene, 
nu o făcea la atelier. 

— Nicio urmă de sânge? 

— Absolut nimic. 

— Și menghina? 

— Am demontat-o și am trimis-o la analize. Dar au scanat-o 
deja la fața locului cu Bluestar și n-au niciun rezultat. 

— Mai are încă un atelier, mi se pare evident. l-ai studiat 
extrasele de cont? 

— Am început, dar percheziţia asta mi-a mâncat jumătate din 
noapte și toată dimineața. 

— Ocupă-te de asta. Trebuie să fi închiriat un spaţiu pe 
undeva sau poate a cumpărat ceva. 

— Să nu uit... L-am contactat și pe Mathieu Veranne, nu-l 
cunoaște pe Sobieski. 

Corso îl revăzu în gând pe Marchizul de Sade cu figură plată. 
Dacă tipul ăsta nu auzise niciodată de suspect, însemna că 
fostul pușcăriaș nu avea contacte cu mediul sado-masochiștilor 
parizieni. Sobieski practica această artă solo și o făcea după 
propriile reguli. 

— Aţi găsit ceva materiale sado-maso la el în atelier? 

— Nici măcar un capăt de aţă. 


VP - 205 


Barbie, care era de obicei ofensivă, părea acum 
descumpănită. Işi sărbătoriseră prea devreme victoria. Poate 
chiar comiseseră o eroare gravă arestându-l pe Sobieski... 

— Stock ce face? 

— Continuă să-i interogheze pe apropiații lui, pe prieteni, dar 
cu excepţia poveștilor de amor, tipul pare ireproșabil. 

— Ludo? 

— E la atelier, se ocupă de blocarea accesului. 

— Vreo veste de la avocatul lui Sobieski? 

— Nu. 

De ce oare ticălosul nu-și asmuţise încă dulăul asupra lor? De 
ce întârziau să apară represaliile? Papagalul recepţionase 
imaginile cu Corso în plină percheziţie ilegală, ar fi trebuit să se 
înființeze deja la sediul poliției pentru a cere eliberarea clientului 
său. 

Dacă nu acţionase încă, însemna că avea ordine să nu o facă. 
Sobieski aștepta ceva... dar ce anume? 

— Intoarce-te la cifrele tale și găsește-mi un indiciu. Unde-s 
tablourile? 

— Care tablouri? 

— Cele cu Sophie și Helene. 

— La laborator, cred. 

Corso porni cu pași hotărâți spre laborator. Traversă curtea, 
urcă alte scări și intră pe culoarul Serviciului Centralizat de 
Identificare judiciară, care semăna cu un muzeu al criminalisticii 
pe stil vechi. 

Fraza lui Sobieski nu înceta să-i răsune în minte: „Uită-te bine 
la tabloul meu. Soluţia e acolo.” Imbecilul era capabil să fi 
ascuns un mesaj în tablou, un amănunt exploziv care fie avea 
să-l scoată din cauză, fie să-i agraveze situaţia. 

Corso intră în sala principală a serviciului de identificare 
judiciară, care semăna cu unul dintre laboratoarele de odinioară 
de la Jardin des Plantes. Canapele, becuri Bunsen și câteva 
centrifuge, singurele elemente moderne - departe de 
laboratoarele futuriste din serialul CS/. 

li salută grăbit pe tehnicienii care-și vedeau de computerele 
sau microscoapele lor. Nu înțelesese niciodată mare lucru din ce 
făceau acești polițiști știinţifici și o simplă vizită aici era de-ajuns 
pentru a-i da dureri de cap. 


VP - 206 


Un tip în halat alb, cu părul blond retezat drept, un cap mare 
cu o expresie timorată și un fizic de cimpoi, deloc făcut pentru 
munca de teren, îi ieși în întâmpinare. 

— Sunt locotenentul Philippe Marquet, cu ce vă pot ajuta? 

Corso se prezentă și ceru să vadă tablourile lui Sobieski. 

— Sunt în curs de analizare. Urmaţi-mă, vă rog. 

Trecură într-o încăpere alăturată. Pașii li se afundau în 
suprafața parchetului dislocat din loc în loc. Ambianţa de aici 
amintea de un laborator școlar de fizică-chimie de la sfârșitul 
anilor '70. 

Tabloul cu Sophie era fixat pe un șevalet de metal. Corso îl 
știa de multă vreme pe unul dintre tehnicienii care se agitau în 
jurul acestuia, Nicolas Laporte, un coordonator cu care lucrase 
de multe ori; era inteligent, își știa meseria, dar era sindicalist și 
veșnic nemulţumit. Nicidecum genul lui Corso. 

— Aţi aflat ceva? întrebă el. 

— Nimic special. După analiza uleiurilor și a lacului protector, 
Sobieski a terminat acest tablou acum aproximativ o 
săptămână. 

Prin urmare, Sobieski își zugrăvise viziunea asupra crimei la 
scurt timp după ce aceasta se petrecuse, căci munca la tablou 
durase și ea două sau trei zile. Ulterior, pregătise asasinarea 
Helenei Desmora, „schița” viitorului tablou, apoi trecuse la 
acţiune. Era o cronologie plauzibilă, dar cuvintele suspectului îi 
răsunau încă în minte: „Uită-te bine la tabloul meu. Soluţia e 
acolo”. 

— Asta-i tot ce-mi poţi spune? întrebă Corso, privind cu 
atenţie tabloul. 

Laporte se lansă într-o serie de explicaţii tehnice pe care 
Corso nu le mai auzi. Aplecat asupra „naturii moarte”, se 
concentra la cele mai mici detalii ale picturii. 

Sobieski se jucase de-a hiperrealismul aici: cambrura oribilă a 
corpului, pliurile lenjeriei preschimbate în legături ucigașe, gura 
devenită o plagă căscată, părul răsfirat pe ciment... Pictorul nu 
uitase niciun detaliu: de la piatra vârâtă pe gât, al cărei vârf era 
vizibil, până la coastele reliefate ce stăteau parcă gata să 
străpungă carnea victimei... 

— Ce e chestia aia din dreapta? întrebă el. 

— Care chestie? 

— Pata aia neagră de acolo. 


VP - 207 


Corso arăta spre o formă rectilinie ciudată, care se ivea în 
colțul drept inferior al tabloului, un element ce nu părea nici din 
ciment, nici din pământ și care contrasta cu restul decorului. 

Laporte își puse ochelarii și privi, la rândul său, mai 
îndeaproape. 

— Rahat, făcu el, ridicându-se. 

— Ce e? ` 

Își scoase ochelarii și-l privi lung pe Corso. În clipa aceea, 
polițistul înțelese, la rândul său. 

— Suntem morţi, concluzionă simplu Nicolas Laporte. 


46. 


Corso o convocă pe Barbie în biroul său. 

— Viermele e-n fruct. 

— Nu înţeleg, răspunse poliţista. 

— Sobieski nu a pictat scenele crimelor la faţa locului, ci după 
fotografiile celor de la Identificare Judiciară. Modelele pe care le- 
a folosit sunt clișee făcute de |). A avut grijă chiar să reprezinte 
într-un colț al imaginii o parte dintr-o trusă din polipropilenă 
aparținând unuia dintre oamenii noștri de la Departamentul 
Științific care au fost la faţa locului. 

— Vrei să spui că... 

— Cineva i-a dat sau i-a vândut imaginile astea. 

— Ar fi putut picta acel detaliu dinadins, ca să se scoată 
nevinovat... 

— Nu. Am căutat împreună cu Laporte și am identificat clișeul 
pe care Sobieski l-a copiat. Nu încape nicio îndoială. 

Primul individ care trebuia luat la întrebări era fotograful de la 
Ij care fusese prezent la depozitul de gunoi de la Poterne aux 
Peupliers în 17 iunie și, de asemenea, în 2 iulie pe terenul viran 
din Saint-Denis, un anume Benjamin Nguyen, 29 de ani, ofițer 
de poliție încadrat la IJ în urmă cu patru ani. Nicolas Laporte era 
gata să jure că nu acesta fusese vinovatul, dar întrebările 
trebuiau puse. 

Barbie urma să cerceteze dosarele electronice: fiecare ieșire 
pe teren era documentată și salvată în memorie. Se putea astfel 
ști cine, în ce zi și la ce oră accesase un document sau un clișeu. 


VP - 208 


Dar Corso era de părere că, cel mai probabil, vreun ticălos îi 
vânduse lui Sobieski fotografiile pe hârtie. Odată imprimate, 
imaginile nu mai puteau fi urmărite. 

Cel mai greu avea să fie să-i interogheze pe oamenii lui 
Bornek. Ei erau cei responsabili de anchetă în momentul în care 
e posibil ca fotografia Sophiei Sereys să fi fost vândută. Așadar, 
existau motive temeinice pentru a bănui că ticălosul era unul 
dintre aceștia. 

Dar aceea nu fusese singura fotografie vândută. Urmase la 
rând o alta, cu Helene Desmora. In acest caz, putea fi bănuit 
întregul serviciu |], oamenii lui Bornek și, de ce nu, chiar cei din 
echipa lui Corso... 

— li cunoști? o întrebă Corso pe Barbie. 

— Pe câţiva dintre ei. 

— Și sunt în regulă, sau...? 

— Niciodată nu poţi băga mâna în foc. 

Corso clătină din cap, fatalist. Incă de la începutul anchetei, 
un poliţist se aflase în contact cu cel care devenise apoi 
suspectul lor numărul unu. Era o ipoteză care implica și faptul 
că, pe cale de consecinţă, Sobieski nu era asasinul celor două 
tinere. Corso prefera să nu se gândească deocamdată la asta. 

— Trebuie să urcăm până la sursa banilor. 

— Ce vrei să spui? 

— Sobieski a cumpărat fotografiile. A plătit pentru ele. Banii 
lasă urme. 

— Și ce, crezi că a făcut plata prin virament în contul poliţiei? 

Barbie avea dreptate. Totul se petrecuse, cu siguranţă, pe sub 
tejghea, în bani gheaţă. 

— Verifică-i totuși conturile bancare. E posibil să fi retras 
sume mai mari în datele care ne interesează. 

Poliţista părea sceptică și la fel era și Corso. Importantă acum 
era evitarea unui scandal intern. Corso hotărî să ia taurul de 
coarne. Sau, mai exact, pe Sobieski de părţile-i sensibile. 

— Revin imediat, spuse el, fără să dea alte explicaţii. 

Coborî în fugă scările și ajunse în curtea sediului poliţiei. În 
acel moment, Sobieski era în arest, în subsolul Palatului de 
Justiţie. La expirarea mandatului de reţinere urma să fie audiat 
de către judecător, care avea să îl pună sub acuzare. Abia în 
momentul respectiv urma să aibă loc „transferarea”, potrivit 
jargonului polițiștilor, la o închisoare adevărată. 


VP - 209 


Corso trecu de filtre, de mai multe porţi, traversă culoarele 
tribunalului al căror principal element de arhitectură era grilajul. 
Ferestre, uși, pasarele, toate erau protejate cu grilaje, pentru ca 
fiarele din acest circ să nu cauzeze nicio problemă în timpul 
scurtei lor treceri pe aici. 

În celulă, Sobieski rămăsese îmbrăcat în treningul său alb, dar 
nu mai avea pălăria. Capul părea să i se fi redus la jumătatea 
dimensiunilor anterioare. Continua să-și ridice sprâncenele, iar 
fruntea îi era încruntată, scoțând la iveală decenii de riduri, furii 
și deziluzii. 

— De unde ai avut fotografiile? 

— Despre ce vorbești? 

Tâmpla stângă îi era albăstrie, obrazul drept tumefiat. Stropi 
de sânge pătau gulerul bluzei. Reîntâlnirea cu poliţia nu fusese 
tocmai ușoară pentru fostul pușcăriaș. 

— Nu face pe prostul, îi ordonă Corso, așezându-se lângă el. 
Ai făcut rost de o fotografie cu Sophie Sereys la Poterne aux 
Peupliers și apoi alta, cu Hélène Desmora pe terenul viran. Te-ai 
mulțumit să copiezi pozele, mergând până la reproducerea unei 
truse de-a celor de la IJ care apărea în cadru. 

Sobieski zâmbi larg, dezvelindu-și dinţii și gingiile umflate de 
sânge. 

— Asta a fost asigurarea mea de sănătate. 

— Cum ai făcut rost de aceste imagini? Aș putea să te pun 
sub acuzare pentru coruperea unui funcţionar public și 
obstrucționarea justiţiei. 

— Sunt mort de frică. M-ai băgat aici pentru două crime. Vei fi 
obligat să mă eliberezi mâine și să mărturisești public cum își 
rotunjesc veniturile funcționarii poliţiei. Corso, mi-e milă de tine. 
Urgenţța ta majoră, acum, e să-ţi salvezi colegii. 

Sub lumina neonului, umbrele de pe chipul lui Sobieski se 
lungeau, asemenea unor stalactite negre. Prin geamul ușii, 
Corso putea să-l vadă pe agentul aflat de santinelă, care îi 
supraveghea. Era limpede, Sobieski își făcuse deja de cap. 

— Cu cât ai cumpărat pozele? 

— De ce, ai și altele să-mi oferi? 

— Răspunde! 

— Totul are un preţ, Corso. lar probitatea unui poliţist, în 
condiţiile actuale ale pieţei, nu e foarte scumpă. 

— Fir-ar a dracului, cine ţi le-a vândut? 


VP - 210 


— Nu sunt turnător. 

— Așadar, ai fi în stare să protejezi un poliţist? 

Sobieski se aplecă spre el. De-aproape, pielea lui întinsă pe 
osatura feţei părea netedă, ca și cum ar fi fost tăbăcită. Părea 
că învelișul exterior al fostului pușcăriaș se etanșeizase cu mult 
timp în urmă, pentru a nu mai permite niciun atac al lumii 
exterioare. 

— Știu că ai anchetat la Fleury. Acolo îmi spuneau 
„Judecătorul”. Știi de ce? 

— Fiindcă făceai să fie respectate nu știu ce legi închipuite. 

— Niște reguli pe care le-am instituit chiar eu. 

— Și regulile astea sunt valabile și pentru polițiști? 

— Pentru polițiștii care acceptă să aibă de-a face cu mine, da. 
lar ei se află sub ocrotirea mea. 

Corso se abţinu cu greu să nu îl lipească de perete. 

— Dacă vrei să scapi de acuzaţiile care ţi se aduc, vei fi 
obligat să ne spui cum îl cheamă. 

Sobieski izbucni într-un râs sincer. 

— Să scap de acuzaţii? Singurul vinovat e cel care mi-a 
vândut aceste fotografii. Nu-mi fac probleme, știu că o să-l 
găsești, dar nu eu am să-l dau de gol. 

Corso nu știu ce să îi răspundă. 

— Singura ta problemă e că nu eu le-am ucis pe aceste femei, 
continuă Sobieski pe un ton împăciuitor. Te-ai înșelat amarnic, 
Corso, și ai tot interesul să mă eliberezi cât mai repede, înainte 
să ajungi de râsul întregului Paris. 

Corso făcu un efort supraomenesc pentru a se transpune, 
doar pentru o clipă, în pielea acestui gunoi. 

— Hai să admitem că n-ai nimic de-a face cu întreaga afacere. 
De ce ai ținut să-ţi procuri imaginile astea? De ce ai vrut să le 
transformi în tablouri? , 

— Fiindcă sunt exact genul de lucruri care mă inspiră. Asta e 
universul meu. 

Corso se ridică și încercă să-și păstreze calmul. 

— Uite cum stă treaba, Sobieski. Martorii tăi, alibiurile tale, 
combinaţiile cu nu știu care poliţist de aici și toţi admiratorii 
tăi... nimic din toate astea nu o să te salveze. Știu că tu le-ai 
ucis pe fete și ai să plătești pentru crimele astea, ţi-o jur. 

Revenind la birou, dădu peste Barbie, sau, mai degrabă, ea se 
aruncă asupra lui. II duse, aproape cu forţa, pe acoperiș și 


VP - 211 


închise cu grijă ușa. Apoi așteptă câteva secunde, pentru a se 
asigura că nimeni nu-i urmărise. 

Stând în picioare pe acoperișul din tablă de zinc, Corso își 
aprinse o ţigară, uimit de acest exces de prudenţă. 

Barbie reveni lângă el. Îi ajungea doar până la piept, iar panta 
sporea diferenţa de înălțime dintre ei. 

— Am parcurs extrasele din conturile bancare ale lui Sobieski. 
Nu reiese nimic de-acolo, în afara faptului că e foarte bogat. Nu 
folosește niciodată carduri sau cecuri. Scoate din bancă sume 
mari de bani gheaţă, de fiecare dată. Prin urmare, putem să 
abandonăm această pistă. E imposibil să aflăm când și cu ce 
sumă a plătit pentru fotografii. 

— Mda, încă o veste bună... 

— Mai ţii minte că Sobieski nu are telefon mobil. 

— Uite, asta n-am să cred nici în ruptul capului. 

— Ei bine, greșești. Conform celor aflate de Stock, Sobieski 
folosește metode de modă veche pentru a comunica. De 
exemplu, are o „cutie poștală” în arondismentul XI, aproape de 
rue Saint-Maur, la L'Hippocampe, unde i se pot lăsa mesaje. 

— De unde știi chestia asta? 

— E tot meritul lui Stock. Pe scurt: am fost acolo și l-am tras 
pe limbă pe patronul localului. Am vrut să aflu dacă vreun tip cu 
alură de poliţist a trecut pe-acolo pentru a transmite un mesaj în 
decursul ultimelor două săptămâni. Patronul nu avea o memorie 
prea bună, dar și-a amintit că un tip a trecut de două ori pe 
acolo, în urmă cu două săptămâni și respectiv acum câteva 
zile... 

— Ce semnalmente avea? 

— Un tip înalt ca o prăjină, cu o coamă de păr roșcat. Un tip 
cu accent din sud și care vorbea numai despre rugby. Iţi sună 
cunoscut? 


47. 


— E un coșmar. 

La poalele catedralei Notre-dame, între Podul Saint-Michel și 
micul pod Cardinal Lustiger, Sena, deja despicată în două de Ile 
de la Cite, se îngustează și mai mult. Fluviul larg din amonte e 


VP - 212 


înlocuit de o albie mărginită de meterezele înalte ale malurilor 
unde, ca din întâmplare, sunt amarate câteva șlepuri, ceea ce 
dă o aparenţă de canal acestui braţ strâmt, aproape intim, al 
Senei. 

Atunci când Corso o sunase, pentru o „ședință de criză”, 
Bompart îl condusese imediat afară, pe Quai des Orf&vres, un 
loc care auzise multe de la mulţi. Polițistul îi rezumase situaţia în 
care se aflau, iar Bompart hotărâse ca ei doi să-și continue 
plimbarea. Traversaseră porţiunea din fața catedralei, printre 
turiști, amatori de role și soldaţi antitero, apoi se opriseră în 
dreptul micului pod, găsind acolo o atmosferă liniștită, ca într-un 
confesional, care se potrivea de minune momentului. 

— E un coșmar, repetă ea, în timp ce-și aprindea o ţigară. 

— Nu este. Am un plan. 

— Ai făcut deja destule tâmpenii! _ 

— Ascultă-mă! Mâine îi vor da drumul lui Sobieski. Inainte de 
asta, însă, am să negociez cu el. 

Bompart îl privi consternată. 

— Te și afli într-o poziţie numai bună pentru a negocia... 

Corso continuă, prefăcându-se că nu aude comentariul 
sarcastic. 

— Povestea cu fotografiile ne dă peste cap dovezile majore 
dar este, în sine, o faptă penală. 

— Mai ales pentru Ludo. 

— Și pentru Sobieski, în egală măsură. Coruperea unui 
funcţionar public, furtul unei dovezi și așa mai departe. Având în 
vedere trecutul lui, s-ar întoarce în pușcărie imediat. 

— De parcă n-aveam destule probleme... Chiar te rog, fă asta 
și adu-ne pe cap toată intelectualitatea și toţi jurnaliștii de pe 
malul drept al Senei! 

Corso o strânse ușor de braţ. 

— Am fost să-l văd în celulă. Face pe durul dar e îngrozit de 
ideea de a se întoarce în celulă. Îi vom propune să-și ţină gura, 
iar în schimb noi îl scoatem din rahat pe Ludo și îi dăm drumul. 

Bompart îl privi pieziș. Își încleștase ambele mâini pe parapet, 
ca un căpitan la prova navei sale, în miezul furtunii. 

— Crezi că va fi de acord? 

— Sunt convins. Noi uităm de fotografii și de tablouri și 
reluăm ancheta de la zero. 

— Ar rămâne procesele-verbale. 


VP - 213 


— Procesele-verbale sunt încă la Krishna. 

— Și ce-i spunem procurorului de caz? 

— Că ne-am pripit și nu avem suficiente dovezi pentru a-l 
deferi justiţiei pe Sobieski. 

Bompart privi în lungul râului, spre Podul Saint-Michel. Se 
însera și, în alte împrejurări, scena ar fi putut părea 
fermecătoare. Corso, în schimb, o privea pe ea, pe protectoarea 
sa: regina polițiștilor fusese odinioară o femeie frumoasă, dar 
timpul își pusese amprenta asupra ei. La pecetea anilor se 
adăugaseră și grijile provocate de crime, de violuri, de jafuri... 
Cufundată în abisul întunecat al răutăţii oamenilor, Bompart își 
pierduse toată strălucirea, cea interioară și cea exterioară 
deopotrivă. Crispată din cauza deziluziilor, roasă de dezamăgiri, 
nu mai era acum decât un ghem de amărăciuni, care vota cu Le 
Pen și își dorea cu ardoare reinstituirea pedepsei cu moartea. 
Un suflet chinuit de trecerea timpului. 

Observând-o cu coada ochiului, Corso încerca să-și 
amintească singura dată când se culcase cu ea. Se întâlniseră 
într-un hotel de doi bani de lângă Maubert-Mutualite. Amândoi 
aveau asupra lor armamentul de serviciu și se încurcaseră în 
harnașamentul tocurilor de pistol. Tot ce-și mai amintea acum 
era sentimentul de ridicol și de greșeală sinistră care nu-i 
dăduse pace încă de atunci. 

— Și Ludo? 

— Tocmai l-am băgat între corzi. 

— Ce ţi-a spus? 

— Tot felul de povești cu femei, cu nevoia lui de bani și alte 
tâmpenii. 

— A fost prima oară? 

— El se jură că da, dar minte. 

— Scapă de gunoiul ăsta. 

— Nu chiar acum. Aşteptăm să se așeze lucrurile, apoi o să-și 
prezinte demisia. 

Bompart încuviință. Era de acord cu clemenţa manifestată de 
Corso, dar ar fi preferat să fie ea cea care lua decizia. 

— Ştie ceva despre Sobieski? 

— Nu. S-au cunoscut la un local de swingeri. Pictorul i-a dat de 
înţeles lui Ludo că era dispus să cumpere fotografii de genul 
ăsta: cadavre, sânge și mizerie... La orice preţ. 

— Cât a câștigat? 


VP - 214 


— Câte zece mii pe fiecare poză. E plin de datorii. 

— Ce părere ai? 

— Trebuie să așteptăm să se stingă scandalul. 

Bompart expiră adânc, echivalentul ultimului sunet de orgă la 
un concert. 

— Mă duc să-i telefonez procurorului, concluzionă ea, cu un 
glas obosit. Am să-mi fac mea culpa și am să-i explic că ne-am 
grăbit. Va dispune încetarea arestării începând din seara asta. 

Se pregăti de plecare, dar ea îl reținu, prinzându-l de mânecă. 

— Mă tem că n-ai înţeles. Dacă rezolvăm problema asta, n-am 
scăpat decât de o grijă, dar atât. Tot va trebui să-l găsești pe 
asasin. 

— Asasinul e Sobieski. 

— In cazul ăsta, scoate-ţi palmele din fund și prinde-l. 

Corso plecă în goană direct spre arest. Ceru agenţilor de pază 
să îl aducă pe Sobieski, cu cătușele puse, în sala de percheziţie; 
în încăperea cu pereţi acoperiţi de faianță și cu mozaic pe 
pardoseală care semăna cu vestiarul unei piscine aveau să fie 
departe de priviri și urechi indiscrete. 

Văzându-l, Sobieski tresări. 

— Nu-mi daţi drumul? întrebă pictorul. 

Corso îi făcu semn agentului să-i lase singuri. Zgomotul ușii 
trântite îl făcu din nou pe deținut să tresară. 

— Așază-te, ordonă Corso, arătându-i banca din centrul 
încăperii. 

Sobieski nu se mișcă. Cu cătușele la mâini, scuturat de ticuri 
nervoase, Sob la Tob își pierduse cu totul aplombul. 

— Am să torn tot judecătorului, nebunul dracului! lar când voi 
fi eliberat, am să dau pe goarnă tot la presă. La dracu’, am să... 

Corso îl apucă de umăr și-l forţă să se așeze. 

— Ti-am spus să te așezi! 

Luă loc lângă el și continuă: 

— Am vorbit cu procurorul și i-am explicat tot. 

— Probabil ai omis anumite detalii, rânji Sobieski. 

— Nu. l-am explicat cum ai piratat site-ul celor de la 
Identificare Judiciară și ai furat niște fotografii de la niște cazuri 
de-ale noastre. 

— Ce naiba îndrugi acolo? 

Corso își asumă un ton conciliant: 


VP - 215 


— L-am asigurat că intenţiile tale erau nevinovate. N-ai vrut 
să faci nimic rău. Eşti artist, doar îţi căutai o sursă de 
inspiraţie... 

— Vorbești tâmpenii, nici măcar nu am telefon mobil. 

— Nu, dar ai computer. Am trimis la tine o echipă de tocilari 
de la Ij, cărora le va face cea mai mare plăcere să-și pirateze 
propriul site ca să te bage în găleată. 

— Ticăloșii naibii! 

— Calmează-te, încă mai putem aranja totul. 

Sobieski se retrase spre marginea băncii, cu privirea în 
pământ. Părea bătrân și stors de puteri dar, paradoxal, încă în 
stare să sară la bătaie, ca un animal hăituit. 

— Nimeni nu a aflat despre tablouri. 

În fundul orbitelor lui Sobieski se aprinse o licărire sticloasă, 
fremătătoare. A 

— Îi vom spune procurorului că ne-am cam grăbit. Îi vom 
vorbi de legătura ta cu Sophie și Helene, despre caietul de 
schiţe, despre picturile lui Goya. Dar, așa cum bine știi, toate 
astea sunt dovezi indirecte. Cu puţin noroc, în seara asta ai să 
dormi acasă. 

— Mănânci rahat! scuipă pictorul. Eu sunt ăla care o să vă 
bage pe toți în pușcărie. Am păstrat pozele pe care mi le-aţi 
vândut chiar voi, polițiștii. Am filmarea în care poţi fi văzut 
intrând prin efracţie în atelierul meu. În Paștele mă-sii, sunteţi 
morți cu toţii! 

Corso încuviință din cap, fără să renunţe la calmul său 
imperturbabil; era singura strategie care îl putea convinge pe 
inamic. 

— Ai câteva atuuri, e adevărat, dar și noi le avem pe ale 
noastre. Am povestit cu Ludo, baștane. Mi-a dat lista cu tot ce ți- 
a vândut. Tocilarii mei sunt chiar în momentul ăsta pe cale dea 
introduce în memoria computerului tău clișeele respective. Nu 
ţi-am vândut nimic, tu ești cel care a furat pozele. E simplu. 

— N-o să mă dau bătut. Manipulările voastre informatice nu o 
să facă faţă examenului unor experți și... 

— Ştii care-i partea frumoasă? Experții care vor fi chemaţi să- 
ţi inspecteze computerul sunt chiar tocilarii noștri. 

— Ticăloși, mormăi Sobieski. Dar am și alte probe, am... 


VP - 216 


— Mă îndoiesc că Ludo ţi-a tăiat facturi pentru pozele alea. Va 
fi cuvântul tău împotriva cuvântului nostru. Și, având în vedere 
antecedentele tale, nu cred că ai vreo îndoială cine va fi crezut. 

— Vă protejaţi unii pe alţii, poponarii dracului... 

Stephane își așeză mâna pe umărul lui Sobieski, într-un gest 
amical. 

— In același timp, te protejăm și pe tine. Cel mai bine ar fi ca 
toată lumea să dea uitării acest incident neplăcut. 

— Și cum pot fi sigur că nu o să mă băgatți la zdup pentru 
piraterie informatică? 

— Nu ăsta e subiectul dosarului, Sobieski. Atunci când o să te 
arestez, va fi pentru uciderea Sophiei Sereys și a Helenei 
Desmora. Și asta se va întâmpla cât de curând. Ai câștigat o 
simplă amânare. 

Sobieski rânji cu toţi dinţii lui negri. Tocmai înţelesese că, 
după această remiză, noul meci începuse deja. In mod curios, 
ideea părea că-i e pe plac. 

— Baftă, dobitocule, murmură el, duios. 

După ce părăsi arestul, Corso se ocupă de treburile curente. 
Bineînţeles, fusese o cacealma: niciun poliţist de la IJ n-ar fi 
acceptat să intre fără mandat în computerul unui suspect, nici 
măcar pentru a salva pielea unui alt poliţist. Dar Sob la Tob avea 
să-și țină gura în timpul audierii, iar judecătorul nu avea să afle 
niciodată despre percheziţia ilegală și nici despre manevrele lui 
Ludo. 

Revenit în birou, Corso o sună pe Bompart, ca să-i spună că 
totul se aranjase; ea îi închise fără nicio replică; apoi redactă un 
proces-verbal pentru audiere, cu ajutorul lui Krishna, în care nu 
menționă niciun cuvânt despre tablouri. Trecu apoi pe la |] ca să 
le recupereze și să reușească să-i convingă pe cerberii de acolo, 
mai ales pe individul mărunțel cu freză dreaptă, Philippe 
Marquet, că lua tablourile „pentru nevoile anchetei”. 

In sfârșit, o informă pe Barbie despre tot ce făcuse și-i dădu 
sarcina de a-l pune la punct pe Ludo: fusese salvat ca să nu 
atragă echipa într-un scandal; după finalul anchetei, nu mai 
voiau să audă niciodată de el. 

De asemenea, îi ceru adjunctei sale să mai facă o dată turul 
de onoare: să verifice mărturiile spontane, munca de chinezi a 
stagiarilor, diversele cereri de informaţii trimise. Ulterior, toată 


VP - 217 


lumea putea să meargă la culcare. Începând de a doua zi aveau 
să reia ancheta de la zero. 

leșind din sediul poliţiei, Corso fu cuprins de ametțeală. Nu mai 
avea un vinovat, nu mai avea o pistă de urmărit, nu mai avea 
nicio idee. Intr-un fel, se simțea ușurat, aproape beat de uimire 
că reușise să evite ce era mai rău. Dar era o beţie a disperării. 

Se întoarse acasă și, fără să mai cineze, adormi pe canapea, 
îmbrăcat. 

Un somn fără vise. 


48. 


— Sunt Adrien. 

Corso avu nevoie de câteva secunde pentru a-și aminti că 
acesta era numele tânărului poliţist pe care Barbie îl pusese pe 
urmele lui Sobieski încă din seara precedentă, atunci când 
fusese eliberat după audiere, în jurul orei 20. 

Agentul îl trezise. Era aproape 9, iar Corso dormise ca un 
accidentat aflat în comă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sunt la Gara de Nord. 

— Cu ce ocazie? 

— Sobieski nu s-a mișcat de acasă toată noaptea, dar 
adineauri a luat un taxi și a venit aici. L-am urmărit. 

— Unde merge? 

— N-am idee. 

Corso era siderat: în ciuda restricţiilor care-i fuseseră impuse, 
cretinul își făcea bagajele ca s-o șteargă. 

Stéphane gonea deja în jos pe scări. 

— Nu-l scăpa din ochi, vin și eu acolo. 

In timp ce gonea la bordul Polo-ului, cu sirena și girofarul în 
funcţiune, agentul îl sună din nou. 

— Intenţionează să urce în Eurostar! 

Corso traversase deja Sena și urca pe bulevardul Sebastopol, 
cu piciorul apăsat pe acceleraţie, fără să oprească la vreun stop. 
Ce naiba voia să facă Sobieski în Anglia? Chiar și un fanfaron ca 
el ar fi trebuit să își dea seama că se afla în colimator și că ar fi 
fost mai bine să stea cuminte. 


VP - 218 


— Arată-ţi legitimaţia și descurcă-te ca să-mi afli în ce tren a 
urcat. 

— Şi... ce fac după aceea? 

— Îmi iei și mie un bilet pe aceeași rută. 

Răspunsul îi venise pe limbă înainte chiar de-a fi avut timp să 
reflecteze. Urma să dispară, lăsându-și baltă colegii, dar o făcea 
într-un scop nobil: Sobieski avea cu siguranţă un motiv ascuns 
pentru a se precipita astfel de cealaltă parte a Canalului 
Mânecii. lar motivul acesta putea foarte bine să aibă legătură cu 
vinovăția sa. 

Gara de Nord. Cartierul acesta bătea toate recordurile de 
haos, de zgomot și de poluare. Gara se extinsese fără încetare, 
mutându-și zidurile, construind anexe, săpând subterane... Ca 
urmare, împrejurimile acesteia deveniseră un haos permanent: 
mașini care circulau bară la bară, artere prea strâmte, intersecţii 
de neînțeles. Gara de Nord era ca o insulă protejată de curenți 
marini puternici: aveai impresia că te apropii, dar se îndepărta 
pe dată, manevrai din nou pentru a te apropia de ea și, din nou, 
o vedeai îndepărtându-se... 

— Unde e acum? 

— A plecat de la ghișee, răspunse Adrien, gâfâind. Așteaptă la 
coadă la verificarea de securitate. 

— Mi-ai luat biletul? 

— Acum îl cumpăr. 

Corso își lăsă mașina fără să-i pese prea mult dacă parcase 
corect. Găsise deja modalitatea în care avea să-și recupereze 
întârzierea. În timp ce Sobieski stătea la coadă, el avea să 
treacă de toate obstacolele arătându-și legitimaţia. 

— A trecut de check-in. Îl urmăresc până pe peron? 

— Nu. Ajung acum. 

Corso alerga prin holul central, vâslind contra curentului 
format de mulţimea călătorilor. Sui câte patru odată treptele 
care duceau la secțiunea dedicată Eurostarului și, în sfârșit, îl 
zări pe Adrien. Îi dădu cheile mașinii sale în schimbul biletului 
abia cumpărat. 

— Aăă... cum fac să-mi recuperez banii? 

În loc de răspuns, Corso îi înmână talonul de înmatriculare al 
mașinii și se repezi spre ghișee. Legitimaţia cu tricolor îi permise 
să treacă fără probleme de partea franceză. În partea engleză, 


VP - 219 


treaba se dovedi ceva mai complicată dar, la urma urmei, în 
2016 Regatul Unit făcea încă parte din Uniunea Europeană. 

Când ajunse pe peron, agenţii de securitate verificau ultimii 
pasageri. Fu întrebat despre motivele călătoriei sale. Răspunse 
evaziv, nu se punea problema să dezvăluie faptul că suspectul 
pe care îl urmărea se afla la bordul trenului. 

Peronul se golea văzând cu ochii. Ultimele minute înaintea 
plecării... În sfârșit, reuși să ajungă lângă uriașa mașinărie de 
oțel, cu fuzelajul ei galben și albastru, un miracol al tehnologiei 
care părea că vrea să lase în urmă sărmana lume statică. Avea 
de ales: fie alerga până la vagonul său pe peron, riscând să fie 
zărit pe geam de către Sobieski, fie urca în primul vagon și avea 
să-și caute locul ulterior, deși risca să fie recunoscut la fel de 
bine și în interior. 

Optă pentru un compromis: se strecură în primul vagon și 
decise să nu se mai miște de acolo. In gara St. Pancras avea să 
aibă timpul necesar pentru a-l repera pe Sobieski. 

Gâfâind, scăldat în sudoare, Corso se instală pe un loc liber și 
închise ochii. Undeva în același tren se îmbarcase și Sobieski; 
erau amândoi legaţi de acest monstru de oţel, iar călătoria avea 
ceva reconfortant în sine. Meciul urma să se reia la Londra. Până 
acolo, nu-i rămăsese de făcut decât un singur lucru: să-și pună 
la curent subalternii și să le explice alor săi de ce tocmai el, 
șeful echipei care ancheta cel mai fierbinte caz al verii, avea să 
fie de negăsit pentru tot restul acelei zile. 


49. 


De îndată ce trenul se puse în mișcare, Corso o sună pe 
Barbie și îi explică pe scurt situaţia. 

— Pot să-ţi spun ceva? întrebă ea, în replică. 

— Nu. Ai din partea mea sarcina de a organiza repornirea 
anchetei. 

— Așa numești tu asta? Repornirea anchetei? 

li explică ce dorea să se întâmple: aveau să continue 
decriptarea dosarului, inclusiv a elementelor aflate de echipa lui 
Bornek, prin prisma implicării lui Sobieski. 


VP - 220 


— Tocmai am ajuns într-un punct mort. Chiar crezi că e cea 
mai bună cale? 

Corso nu-i răspunse. Chiar dacă pictorul avea alibiuri solide, 
chiar dacă în atelierul său nu se găsise nimic care să ÎI 
incrimineze, chiar dacă își cumpărase fotografii cu cele două 
femei ucise - un lucru pe care adevăratul asasin n-ar fi avut de 
ce să-l facă, în mod logic -, convingerea sa intimă îl îndemna să 
nu abandoneze. 

— Și restul? 

— Care rest? 

— Toate celelalte piste pe care le-am pornit. 

Cu ajutorul agenţilor pe care-i repartizase Bompart și al 
stagiarilor care umpleau etajul, afacerea de la Sguonk se 
preschimbase într-o mică întreprindere. 

— Te descurci tu. Organizezi toată treaba, repartizezi 
sarcinile. Știi foarte bine că, în absența mea, tu ești singura 
capabilă să conducă. 

Deși se simţise cu siguranță flatată de acest compliment, 
Barbie nu găsi de cuviință să-i răspundă. 

— Şi Ludo? 

— İl tratezi exact ca de obicei. O să se străduiască mai mult 
ca oricând să se implice în anchetă, ai să vezi. 

— Celorlalţi ce să le spun? 

— Că a trebuit să-i dăm drumul lui Sobieski din cauza vizitei 
mele nocturne. Mesajul pe care vreau să-l transmiţi e următorul: 
toată lumea trebuie să se implice la maximum. Sobieski e cu 
adevărat un inamic de calibru greu. 

— Ok. Pot să-ţi spun și eu ceva? 

— Nu, am să-ţi spun eu ceva: te însărcinez personal să-i 
găsești  ascunzătoarea. l-ai la puricat conturile bancare, 
facturile, cărţile de credit. Dacă totul merge bine, am să mă 
întorc diseară. 

Inchise și-și repetă în gând că se aflau pe calea cea bună. 
Călătorea în același tren cu Sobieski și în următoarele două ore 
nu avea să se mai întâmple nimic. 

Se destinse și se afundă în fotoliu. Dar gunoiul de Sobieski 
refuza să-i iasă din minte. La ce-i servea această excursie în 
Marea Britanie? O mie de alte întrebări îl copleșiră. Cum de-și 
convinsese cele două amante să mintă pentru el, doar pentru 
ochii lui frumoși? Avea ochi oribili. Cum le răpise, oare, pe 


VP - 221 


Helene și Sophie? Sau le dăduse pur și simplu întâlnire? Ce 
tehnică folosea pentru a le contacta? Unde își punea planurile în 
aplicare? 

Procesiunea gândurilor sale fu întreruptă brusc de sunetul 
unei sirene. Ridică privirea și își dădu seama că trenul gonea 
deja prin Canalul Mânecii și că cineva, nu se știe cine, activase 
semnalul de alarmă. Sobieski. 

Trenul încetini imediat. În timp ce sirena continua să urle 
asurzitor, răsunând în tunel ca într-un accelerator de particule, 
șirul de vagoane se opri în câteva secunde. De îndată, luminile 
din tunel se aprinseră; agenţi ai căilor ferate și pompieri, cu toţii 
îmbrăcaţi în salopete de un galben fosforescent, își făcură 
apariţia pe trotuarele situate de-o parte și de alta a liniei. 
Pasagerii se ridicară în picioare, agitându-se, gesticulând, 
apostrofându-se. Se vorbea de o defecţiune tehnică, de un 
incendiu, de un atac terorist... 

Ușile vagonului se deschiseră cu un șuierat discret. Agenţii de 
securitate cerură tuturor pasagerilor să coboare, fără să-și ia 
genţile de mână sau valizele. Nu era cazul să-și facă griji: aveau 
să treacă în galeria unde erau în siguranţă, la adăpost de orice 
pericol. Corso își aminti: tunelul de sub Canalul Mânecii era 
alcătuit, în realitate, din trei galerii alăturate; cea din sud, care 
ducea în Anglia, cea din nord, care ducea în Franţa, plus o a 
treia galerie mediană, destinată lucrărilor de întreţinere și 
pentru eventuala evacuare a pasagerilor în cazul apariţiei unor 
probleme. Si iată problemele, tovarăși! 

Corso se lăsă dus de valul mulţimii, continuând să se întrebe 
dacă nu cumva tot acest tărăboi fusese cauzat de Sobieski. In 
timp ce înainta alături de ceilalţi pasageri, în șir indian de-a 
lungul trenului, Corso îl interpelă pe unul dintre agenţi pentru a 
afla mai multe. Cu combinezoanele lor galbene și căștile cu 
lămpi frontale, aceștia semănau extrem de tare cu minionii din 
filmul cu același nume. Întrebarea lui Corso nu primi răspuns. În 
rândul pasagerilor, zvonurile se propagau cu repeziciune, 
ipoteza favorită fiind cea a unui început de incendiu. 

Cu toate acestea, nu se simțea niciun miros suspect. 
Dimpotrivă, tunelul era străbătut de un curent de aer proaspăt 
mai degrabă plăcut mirositor. Coloana înainta, stăpânită de un 
calm și o liniște stranii, ca și cum această manevră n-ar fi fost 
decât un exerciţiu de simulare. 


VP - 222 


Din vreme în vreme, Corso se ridica în vârfurile picioarelor, 
încercând să repereze un om cu pălărie. Nu văzu însă pe nimeni. 

Decorul din jur era strivitor. Pe de-o parte, Eurostarul oprit 
părea și mai masiv în spaţiul închis al tunelului. Pe de altă parte, 
pereţii concavi ai galeriei aminteau de interiorul unei țevi 
gigantice. Cea mai tulburătoare imagine era însă repetiţia 
hipnotică a armăturii de susţinere, alcătuită din elemente 
prefabricate care se înșirau până departe, reproducând 
invariabil aceleași linii și suprafețe. 

Corso percepea neliniștea crescândă a celor din jur. După 
trecerea efectului-surpriză, pasagerii păreau să realizeze unde 
se aflau: la aproape o sută de metri sub nivelul mării, în mijlocul 
straturilor geologice din ere necunoscute, având deasupra 
capetelor o masă de apă de peste patru milioane de metri cubi. 

In timp ce panica era gata să se instaleze, un vânt furios porni 
deodată să bată în galerie. Unii dintre pasageri fură cât pe ce să 
cadă, alții se agăţară de vecinii lor. Fusese deschisă ușa de 
acces spre culoarul de serviciu. Incă un semn care să le 
amintească faptul că galeria de serviciu era suprapresurizată, 
pentru a respinge flăcările și fumul în cazul unui incendiu. 

Aduși de spate și supuși, pasagerii avansară până în dreptul 
ecluzei de comunicare, o ușă etanșă galbenă înconjurată de un 
labirint de tuburi de canalizare. Corso decise să iasă din rând 
pentru a repera pălăria lui Sobieski. Agitaţia aceasta i-ar fi putut 
permite prădătorului să fugă. Dar unde? 

Aproape imediat fu împins înapoi de către unul dintre minioni. 
Atunci îl văzu: Sobieski se pregătea să treacă pragul care 
despărţea cele două galerii. Işi ţinea cu o mână pălăria, iar în 
spinare avea un rucsac negru, deasupra căruia era prinsă o 
saltea de camping făcută sul. Părea un bătrân amator de 
drumeţii pornit în excursie. 

Corso simți iminența pericolului, fără să-și dea seama de unde 
putea să vină. Incercă din nou să iasă din rând și grăbi pasul 
spre pasaj; curentul de aer devenea tot mai rece. 

De data asta, fu apucat de umăr de un pompier. 

— Alo, calmaţi-vă! îi ordonă pompierul, în franceză. Nu e nicio 
urgenţă. Vom aștepta aici. 

— Ce așteptăm? întrebă Corso, prezentându-și legitimatia de 
polițist. 


VP - 223 


Fără să se arate prea impresionat, pompierul catadicsi de 
data asta să-i răspundă. 

— Fie vom primi confirmarea că nu există niciun pericol, fie 
veţi fi preluaţi de un tren pe linia de nord. 

— Despre ce pericol ar putea fi vorba? 

Pompierul îl împinse spre ceilalți fără să-i dea un răspuns, 
apoi plecă să facă ordine în altă parte. Trecură pragul, iar Corso 
se ridică din nou pe vârfuri, pentru a se asigura că Sobieski era 
acolo, în galeria de serviciu. 

Ticălosul dispăruse. De data asta, Corso nu mai ezită: făcu un 
pas înapoi și se strecură de-a lungul peretelui. Luptând 
împotriva curentului care era chiar mai violent pe partea 
aceasta, porni în lungul șirului, aplecat înainte, flexând 
genunchii și sprijinindu-se cu o mână de peretele curbat. 

Ajuns în dreptul locului în care îl văzuse Sobieski, nu putu 
decât să constate că acesta dispăruse. Făcu din nou un pas în 
lateral, cuprinzând din priviri întreaga coloană. Nici urmă de 
pictorul cu pălărie. Unde dispăruse, oare? Și, mai ales, de ce? La 
ce i-ar fi slujit să se ascundă taman aici, pe fundul mării? 

Corso porni din nou în contra vântului, spre capătul coloanei, 
unde agenţii de securitate și pompierii discutau, alternând 
engleza cu franceza. Văzu o ușă încastrată în zid și încercă 
imediat să o deschidă. Era încuiată, bineînţeles. Își aminti că tot 
ce însemna dispozitiv de închidere în tunel era acţionat de la 
posturile de control aflate pe continent, la o sută de kilometri 
distanță. 

Un tip de la securitate îl agăţă discret, așa cum sunt prinși 
hoţii într-un supermarket. 

— What the fuck are you doing here? 

Corso nu găsi un răspuns potrivit. 

Mintea i se blocase în fața unui fapt evident: Sobieski se 
făcuse nevăzut, undeva în Canalul Mânecii. 


50. 


Estetica urbană engleză îl dusese dintotdeauna cu gândul la 
decoraţiunile de Crăciun. Cu vitrinele inscripţionate cu litere 
aurite, cu cabinele telefonice și autobuzele cu etaj roșii, cu 


VP - 224 


clanţele de alamă și cu faimoșii „bobbies”, cu capetele acoperite 
de acele castroane haioase, Londra emana un parfum de feerie 
prețioasă, cu zvon de clopoței și cadouri împachetate sub bradul 
împodobit. 

Exact asta îi fusese impresia în momentul în care ieșise din 
gara St. Pancras. Degeaba se rostogolise Londra în cel de-al 
treilea mileniu cu turnurile-i noi din oţel și sticlă, cu clădirile 
concepute de genii ale arhitecturii; piaţa care se deschidea în 
fața sa îi amintea de o cutie cu bomboane de ciocolată 
împachetate în staniol auriu cu modele argintii. 

După alarma falsă, toţi pasagerii se îmbarcaseră din nou în 
vagoanele Eurostarului, iar trenul ajunsese la Londra cu doar 
patruzeci și cinci de minute întârziere. Dar asta nu reducea cu 
nimic absurditatea situaţiei sale. Işi pierduse suspectul și era pe 
cale să piardă o bună parte din zi degeaba. În plus, aproape 
sigur reușise să răcească în curentul rece din tunel. Tot nu 
înţelegea ce se petrecuse, de fapt, acolo. O certitudine însă 
refuza să-i dea pace: în plină anchetă asupra unei duble crime, 
el se afla de cealaltă parte a Canalului Mânecii, înconjurat de 
turiști veseli, sub un soare mai degrabă neobișnuit în capitala 
Marii Britanii. 

Din lipsă de ocupaţie în așteptarea trenului de întoarcere, 
intră într-un restaurant și își comandă un burger. Se instală în 
capătul sălii, mestecând mecanic, cu mintea ca împotmolită într- 
o mlaștină verzuie. Își verifică mobilul. Își amintea că-l trecuse 
pe modul avion la începutul călătoriei, pentru a-și menaja 
bateria. Își închipuise că avea să-l urmărească pe Sobieski prin 
Londra, fiind nevoit să o sune pe Barbie pentru a obține 
informaţii despre cutare sau cutare adresă vizitată de prada sa. 
Și, când colo... 

Barbie încercase să-l apeleze de cinci ori de la plecarea sa. 
Brusc, speranţa îi reveni. Erau oare noutăți la Paris? Corso o 
sună cu nerăbdarea unui călător însetat care ajunge târându-se 
pe coate în oaza din mijlocul deșertului, cu ochii sticlind, vocea 
răgușită și mintea pârjolită de arșiţa soarelui. 

— Sobieski e în drum spre Liverpool sau Manchester, atacă 
aceasta, fără să-i dea răgazul de a-și povesti păţaniile. 

— De unde știi? 

— Îți mai amintești de bagajul lui? 


VP - 225 


În momentul când fusese arestat, Sobieski insistase să ia cu 
sine un rucsac Louis Vuitton, de genul celor purtate de fițoși prin 
oraș. Potrivit raportului polițiștilor care efectuaseră percheziţia, 
rucsacul conţinea bani lichizi, acte de identitate, prezervative, 
stimulente sexuale și lubrifiant. Corso își aminti: atunci când îl 
zărise între galerii, artistul purta pe umeri rucsacul cu pricina. 

— Ce e cu rucsacul? 

— In timp ce era în arest, l-am percheziţionat și eu. 

Barbie fusese mai conștiincioasă, nu se încrezuse în căutările 
efectuate de polițiști. 

— Și mi-am permis să-i las o amintire. 

— Ce anume? 

— O baliză de localizare prin satelit. O jucărie pe care mi-au 
dat-o băieţii de la DGSI. E nouă, minusculă, imposibil de 
detectat. Am încercat să te previn atunci când am vorbit, dar 
mi-ai tot retezat-o. 

Corso se bazase dintotdeauna pe Barbie pentru a-și asigura 
spatele, dar se înșelase. Ea era cu mult înaintea lui... 

— Ai... Ai pornit baliza? 

— Am să-ţi trimit aplicaţia de geolocalizare, nu va trebui decât 
să urmărești cursorul. Individul a părăsit gara St. Pancras la 
15:30 și a pornit imediat pe autostrada M40, către nord. În acest 
moment se deplasează pe M6 în direcţia Liverpool și 
Manchester, dar cine știe? S-ar putea să iasă de pe autostradă 
mai înainte... 

Sobieski rămăsese așadar în tren. El era oare cel care 
declanșase semnalul de alarmă? Cum reușise să dispară în 
galeria de serviciu? Corso se întrebă dacă nu cumva începuse să 
o ia razna. 

— Unde e acum? 

— In dreptul Birminghamului. Nu știu cine conduce, dar merge 
încet, în ritm de pensionar. Dacă menţine viteza asta, va ajunge 
la Liverpool către ora 19. Dar, repet, nu știm încă dacă într-acolo 
se îndreaptă... 

Corso se uită la ceas. Avea timp să închirieze o mașină și să 
gonească în aceeași direcție. Cu ajutorul geolocalizării, avea să-l 
poată urmări pe pictor de la distanţă și să descopere ce punea 
la cale. 

— Ai identificat vreun contact de-al lui aici, în Anglia? 


VP - 226 


— Nimic. Cred că are o galerie la care expune în mod regulat, 
dar e la Londra. 

— Felicitări. Ești cea mai tare! 

— Gata cu lingușeala, râse Barbie. Grăbește-te să-l ajungi din 
urmă. Timpul pe care îl ai la dispoziţie e limitat. 

— De ce? Ce vrei să spui? 

— Am ascuns mini-baliza în primul prezervativ din cutie. În 
momentul în care Sobieski o să și-o tragă, îi vei pierde urma. 
Găsește-ți iubitul, așadar, înainte să-ţi pună coarne! 


51. 


Corso rămăsese în urma prăzii sale. 

Inchiriase un Audi A3 cu cutie automată și volanul pe dreapta 
și demarase imediat către nord. Reușise însă să se rătăcească la 
ieșirea din Londra și o apucase într-o direcţie greșită, pierzând 
încă o jumătate de oră. 

Sobieski, în ciuda ritmul său rezonabil, avea două sute de 
kilometri avans. Micul indicator albastru se deplasa în direcţia 
orașului Manchester. Acum nu mai exista niciun dubiu, pictorul 
pornit la plimbare ignorase bifurcația spre Liverpool și continua 
drept înainte pe M56 spre Lancashire. 

Stresul și încordarea nu-l împiedicau pe Corso să profite de 
peisaj. Părăsise străzile aglomerate ale orașului, iar încetul cu 
încetul în jurul său începuse să vadă doar căsuțe de ţară, dealuri 
înverzite și garduri albe. In ciuda soarelui de pe cer, toată ţara 
asta mustea de apă, o moștenire genetică compusă din averse 
și melancolie care nu putea fi separată, sub nicio formă, de 
ideea de Anglia. 

La ora 19, Sobieski intră în Manchester și se opri în Northern 
Quarter, pe o stradă numită, potrivit aplicaţiei, Houldsworth 
Street. Corso era furios că-l despărțeau încă o sută de kilometri 
de locul acela, dar nici nu avea chef să fie oprit de poliție pentru 
exces de viteză. In timp ce conducea căută cu ajutorul Google 
Maps câteva imagini din cartier: era o zonă cam părăginită, cu 
clădiri de cărămidă pline de graffiti. Strada părea a fi părăsită, 
dar o căutare pe internet îi oferi numele unei galerii, 
„Northpad”. Un nou click și lista artiștilor reprezentaţi de 


VP - 227 


această galerie îi apăru pe ecranul telefonului, cu Sobieski în 
frunte, care avea o expoziţie programată să se deschidă peste 
aproximativ o lună și chiar și un site dedicat. 

Așadar, doar pentru asta încălcase Sob la Tob restricția de a 
călători? Corso nu se mira prea tare: numai ca să-i provoace, 
pictorul refuzase să-și schimbe planurile. lar asta însemna 
anularea unei alte ipoteze: Sobieski nu fugise și nici nu plecase 
spre Anglia mânat de cine știe ce motive ascunse. 

Vremea se schimbase deja. Cerul se acoperise de o negreală 
demnă de revoluţia industrială, combinată cu răsuflarea minelor 
de sulf și a locomotivelor cu aburi. 

În sfârșit, periferiile Manchesterului se iviră la orizont. O altă 
faţă a Regatului Unit: tristeţea cărămizilor, ca o roșcată alungită 
în iarbă. 

De la distanţa aceea, siluetele înalte ale clădirilor și cele 
scunde ale acoperișurilor caselor alcătuiau o pictură abstractă, 
trasată în culori șterse, pământiu spre cenușiu, sau ţipătoare, 
alb spre verde, care-i amintiră lui Corso de pânzele abstracte ale 
lui Mondrian sau ale lui Rothko. Apoi contururile vagi se 
limpeziră, devenind pavilioane zvelte înălțate spre cerul 
plumburiu, blocuri de beton cu forme rectangulare, greoaie, 
strivite de povara norilor de deasupra, și ici-colo câte-un felinar 
solitar, profilându-se pe fundalul orizontului ca niște cârlige în 
galantarul unui măcelar. 

Sobieski pornise din nou la drum, de aproape o jumătate de 
oră. Nu o apucase însă pe cel de întoarcere, ci continuase pe 
M61, spre nord-vest, către mare. Din două, una: fie Corso avea 
să oprească la Manchester pentru a discuta cu custodele 
galeriei vizitate de Sobieski pe Houldsworth Street, fie continua 
să-și urmărească prada spre litoralul din Lancashire. 

O sună pe Barbie, sătul să urmărească drumul doar cu un ochi 
în timp ce încerca să descifreze ecranul mobilului. In câteva 
cuvinte, îi explică dilema sa. 

— Potrivit hărţii mele, ar putea merge la Preston, sau la 
Blackpool, sau poate de-a dreptul mai spre nord, la Morecambe 
sau Lancaster. Tu ce crezi? 

— Merge la Blackpool. 

— Ştii ceva despre orașul ăsta? 


VP - 228 


— E o staţiune balneară frecventată de familiile proletare din 
Liverpool și Manchester. Un soi de bâlci uriaș pentru băutori de 
bere și mâncători de fish & chips. 

— Ce-ar putea căuta într-un astfel de loc? 

— Sunt destule oaze de distracţie și pentru adulţi acolo. 

— Adică? 

— E plin de localuri de striptease. 

Corso simţi un val de căldură invadându-i membrele. Apăsă 
pe acceleraţie, depăși ieșirea spre Manchester și goni spre nord. 
Începuse să viseze deja la o crimă surprinsă în flagrant în 
măruntaiele orașului plăcerilor. Noaptea se anunţa interesantă. 


52. 


Orașul, în care dominau construcţiile cu fațade de cărămidă, 
se înălța înaintea mării întunecate ca o fortăreață roșie brăzdată 
de neoane, firme luminoase și sclipiri de paiete. Deasupra 
acoperișurilor se ivea o replică la scară redusă Turnului Eiffel. 
Dantelăria metalică a montagne-russe-urilor se înălța la zeci de 
metri deasupra clădirilor. Cheiuri lungi, ticsite de cazinouri, de 
roți panoramice, de barăci care vindeau cartofi prăjiţi sau 
suveniruri avansau în mare, printre valurile negre. În amurg, 
orașul balnear se confunda cu nuanțele sângerii ale cerului, în 
vreme ce o negură stârnită de căldura de după-amiază venea să 
tulbure ultimele minute ale agoniei zilei. 

Sobieski se plimba de aproape o oră pe străzile acestui bâlci 
pentru adulţi. Ce căuta oare? Un local de striptease? O târfă cu 
sâni mari? Vreo curvă masculină? O victimă? Işi dăduse oare 
seama că, încâlcind restricţiile eliberării, semnase cu propria 
mână decizia arestării sale din momentul în care avea să 
pășească din nou pe teritoriul Franţei? Sau uitase până și de 
natura problemelor sale cu legea, acum, când intrase în pielea 
prădătorului aflat în căutarea unei victime? Cea din urmă 
variantă era cea adevărată, spera Corso, care intenţiona să 
intervină înainte ca asasinul să acţioneze, surprinzându-l cu 
frânghia într-o mână și cu un cutter în cealaltă... 

Intră în parcarea de la malul mării și opri motorul. 


VP - 229 


Urmări o vreme indicatorul suprapus pe planul orașului, cu 
ochii fascinaţi ai unui căutător de smaralde care-a găsit în 
mijlocul junglei, după zile și nopţi petrecute în noroi, măcinat de 
febră, o piatră prețioasă unică. 

Cu telefonul în mână, închise mașina și porni la drum. Țărmul 
nu era decât o succesiune neîntreruptă de saloane de bingo, 
baruri și restaurante. Fațadele erau pictate în culori vii: roşu- 
violet, roz tirian, albastru celest; firmele luminoase începeau să 
iasă în evidenţă, ca o infecţie pestriță, pe fundalul cerului care 
se întuneca. Spre mare, reflexiile luminilor de pe țărm, ca niște 
stranii filamente electrice de aur și de cupru, păreau să 
provoace o succesiune de scurt-circuite la suprafața valurilor. 

Larma era asurzitoare. Din pragul barăcilor se revărsau valuri 
de rock, rap, salsa, muzici pompoase de circ, melopee cântate la 
o orgă a Barbariei. Păcănelele zornăiau, din difuzoare se 
propagau voci amplificate care urlau și care, amestecate, 
alcătuiau o babilonie de neînțeles. Dar cel mai mare zgomot îl 
făceau șinele de metal de deasupra capetelor, care sfâșiau 
cerul, cu scârţâitul, vuietul și ţiuitul lor ce te făcea să strângi din 
dinţi din pricina asemănării cu zgomotul frezei unui dentist. 
Brrrrr... 

Corso pătrunse în oraș, împins parcă de briza care sufla 
dinspre plajă, peste cărbunii încinși ai înserării. În ciuda 
atmosferei de veselie forțată, totul trăda aici mizeria extremă. 
Familiile care se plimbau pe străzi, cu figuri buhăite, roșii, și 
braţe tatuate, spuneau povestea a generaţii întregi de 
dependenţi de alocaţiile de stat cheltuite la cârciuma din colț 
sau pe heroină. O lume în derivă, beată și lipsită de ţel, care 
oscila între o halbă de bere și o tură în roller coaster... 

Corso continua să urmeze semnalul afișat pe ecranul 
telefonului. Celălalt rătăcea aparent fără ţintă, ca un prădător în 
căutarea unei victime. Pentru moment, nu-l reperase încă în 
mulțime. Se mulțumea să îl urmărească de la distanță, ca să nu 
riște să dea nas în nas cu el. 

Odată cu lăsarea întunericului se accentua și tensiunea. 
Femei și bărbaţi, cu vată de zahăr în mâini, se întorceau la 
casele lor. Bărbaţii prea beţi deveneau agresivi, râsetele se 
preschimbau în strigăte, în urlete, în insulte. Din fericire, în 
această epocă a amenințărilor teroriste, pe străzi circulau 


VP - 230 


patrule de soldaţi înarmaţi, așa că toată lumea asta pestriță nu 
depășea o anumită limită a agresivităţii. 

Sobieski tocmai intrase în Pleasure Beach, principalul parc de 
distracţii al stațiunii. Corso intră la rândul său, pe sub vagoanele 
de montagne-russe care brăzdau cerul ca niște patine uriașe pe 
gheaţa boltei înstelate. În luminile de neon, feţele trecătorilor 
deveneau livide, carnea lor era de un alb bolnăvicios, iar 
râsetele care le căscau maxilarele ţâșneau ca niște flashuri, 
repede eclipsate. O altă noapte de beţie și abrutizare se 
pregătea să înceapă. 

Brusc îl văzu îndreptându-se, de unul singur, spre un roller 
coaster ale cărui șine se contorsionau în toate direcţiile. 
Poliţistului nu prea îi venea să creadă că Sobieski făcuse atâta 
drum ca să se dea în mașinuţe. Cândva, pe parcurs, își 
schimbase ţinuta: purta o cămașă de mătase cu mâneci scurte 
și motive Hawaiene, lăsată să atârne deasupra pantalonilor de 
flanel gri foarte largi, croiţi după modelul anilor '30. Avea încă 
rucsacul în spinare, dar își schimbase și pălăria: de data asta, 
purta un stetson precum ale vagabonzilor americani din secolul 
trecut, care străbăteau ţara ca pasageri clandestini ai trenurilor 
de marfă. A 

Corso grăbi pasul. In acel moment, în loc să se îndrepte spre 
cușca luminată care slujea drept casierie pentru cei ce doreau 
să se dea în roller coaster, Sobieski trecu pe sub barieră și se 
aventură pe sub structurile de oţel ale șinelor suspendate. 
Stephane îl putea distinge în întuneric, căci borurile pălăriei sale 
tăiau bezna nopţii ca un ferăstrău circular. 

Corso se repezi pe urmele lui, dar fu blocat pe neașteptate de 
un grup de englezoaice vârstnice, îmbrăcate în rochii de un roz 
intens și purtând peruci blonde, care fluturau teancuri de bilete 
și ţipau: „Bingo! Bingo!” Corso le împinse fără menajamente și 
trecu la rândul său pe sub barieră. Alergă pe suprafaţa năpădită 
de iarbă, în timp ce lanţurile mecanismului de urcare icneau 
sacadat deasupra lui. 

Când vagonetele de fier se prăvăliră pe șine, Corso se trezi în 
fața unei alei pustii, al cărei întuneric era risipit din loc în loc de 
felinare decorate cu sirene: Sobieski se făcuse din nou nevăzut. 


VP - 231 


53. 


Corso traversă aleea în pas alergător și ajunse într-o zonă 
scăldată în lumină: cartierul strip club-urilor și al localurilor de 
lap dancing. Neoane, firme luminoase, ecrane ce afișau nume 
evocatoare - Aphrodites, Fallen Angels, Heaven, Rouge, Sinless, 
Wicked... - și imagini cu femei goale în cele mai obscene poziții. 
Muzica urla de pretutindeni în același timp, în ritmuri diferite, 
contradictorii, cacofonice. 

Pe strada principală, începu să alerge prin mulţimea exclusiv 
masculină. Nu făcuse cincizeci de pași când își regăsi ţinta: 
recunoscu silueta, cămașa cu palmieri și pălăria americană. 
Corso își încetini pașii și își ajustă ritmul după cel al lui Sobieski. 
Pe măsură ce se apropia de momentul culminant, simţea cum 
pericolul devenea tot mai acut, mai palpabil. Într-un flagrant, 
nicio greșeală nu e permisă. 

Deodată, Sobieski o apucă spre dreapta, pe o străduţă mai 
slab luminată, unde și mulţimea se mai rărea. Luminile roșii de 
la porţi aminteau de lucirea jarului într-un cuptor. 

Polițistul profită de lumina scăzută pentru a se apropia și mai 
mult. Prada sa înainta cu pași hotărâți, ca și cum ar fi știut unde 
trebuia să caute și unde avea să lovească. O altă stradă, iar 
Corso înțelese în sfârșit că pătrunseseră pe un alt teritoriu: cei 
care bântuiau pe-aici erau mai calmi, mai tăcuţi, iar fotografiile 
din vitrine, mai mici și mai discrete, nu înfățișau decât bărbaţi 
despuiațţi. 

Fără îndoială, în această seară Sobieski se lăsase pradă 
dorului de pușcărie, căutând un mascul în acest cartier cu oferte 
de tot felul. Corso, în schimb, se simţea nelalocul lui. Priviri 
jucăușe, altele insistente... Se simţea hăituit de aceste dorinţe 
care-i aduceau în memorie amintiri sinistre. Prostituaţii stăteau 
în poziţii lascive la intrarea în cluburi sau sub porţi, iar privirile 
lor străpungeau noaptea ca niște ace înroșite în foc. Simţea că- 
și pierde curajul gândindu-se că ar trebui să pătrundă în vreunul 
dintre aceste localuri, dar nu se punea problema să-l lase pe 
Sobieski să-i scape. 

Fără să-și dea seama, se trezi pe o străduță unde localurile și 
muzica lipseau, așa cum lipseau și felinarele. Pe la colțuri se 
zăreau umbre care ţâșneau uneori în întâmpinarea sa, 


VP - 232 


apucându-l de mână, trimițându-i sărutări sau șoptindu-i la 
ureche tot soiul de lucruri greu de înţeles. 

Corso și-ar fi dorit să meargă înainte fără a fi nevoit să 
încetinească, dar Sobieski, dimpotrivă, se oprea, negocia, 
discuta, ba chiar dispărea pentru un schimb scurt de mângâieri 
fugare, după care pornea în sfârșit mai departe, cu un pas ceva 
mai vioi. 

Prin urmare, Stephane era nevoit să încetinească la rândul 
său, ceea ce îl expunea la tot soiul de tentative de seducţie. 
Brusc, o mână ţâșni din întuneric și-l trase la adăpostul unei nișe 
cu pereţi de beton. Nu avu timp să vadă decât o faţă care se 
apropia de el, pentru a-l săruta. Polițistul lansă o directă de 
dreapta în plin stomac, regretându-și aproape imediat gestul. 
Bărbatul făcu un pas înapoi, cu răsuflarea tăiată de violența 
loviturii. 

Corso îi așeză o mână pe umăr, într-un gest ce se voia amical. 

— I'm sorry, are you oK? 

__ Celălalt căzu în genunchi și încercă să-i deschidă fermoarul. 
Ințelegând că, fără să vrea, declanșase un joc pervers, Corso se 
feri și ieși din nișă, pentru a se trezi singur, în mijlocul străzii, cu 
totul descoperit. Își reperă ţinta. Sobieski tocmai se săruta 
pasional cu un bărbat cu părul lung, sub o schelă. Corso nu mai 
văzuse un sărut atât de pătimaș din liceu. 

Cei doi bărbaţi se desprinseră din îmbrăţișare și se 
îndepărtară, ţinându-se de mână. Oare era momentul să 
intervină? Prea devreme. Își dorea un flagrant, îşi dorea să-l 
surprindă pe Sobieski cu cuțitul în mână, într-o situaţie care nu 
mai putea fi interpretată sau negată. 

Se pregătea să o ia din loc, când un alt zgomot îl făcu să se 
întoarcă, un zgomot pe care-l știa prea bine: cel al mersului 
apăsat, cu bocanci cu vârf de metal, cel al luptelor de stradă și 
al atacurilor neprovocate... O bandă de skinheads înarmaţi cu 
răngi și boxuri de metal se repeziră pe străduţă: asista la o 
partidă de queer-bashing în toată puterea cuvântului. Işi duse 
mâna la armă, spunându-și în gând că un soi de fatalitate părea 
să-l urmărească, spre norocul lui Sobieski. 

Nu apucase să bage un glonte pe ţeavă și prostituaţii care 
fugeau fură gata să-l răstoarne. Alţii, în schimb, făcuseră front 
comun, înarmaţi cu țevi de metal și apărându-se cu capacele 
pubelelor din jur drept scuturi. 


VP - 233 


Corso aruncă o privire în urmă: nu mai era nici urmă de 
Sobieski. Işi întoarse iar privirea, la timp pentru a încasa un 
pumn în plină figură din partea unui individ cu craniul ras care 
urla sălbatic. Aruncat la pământ, simţi impactul cu asfaltul în 
timp ce încerca să ridice arma. O bară de fier îi sfărâmă 
încheietura, în timp ce un bocanc ţintat îi izbea faţa. Ca prin 
minune, reuși să nu-și scape arma, îi simţea mânerul între 
degete, dar nu mai vedea nimic. 

Se chirci, încercând să se protejeze împotriva ploii de lovituri, 
simţindu-și pulsul în tâmple, în ritmul luminilor albe care 
explodau în jur. Continua să-și ţină mâna înarmată între 
picioare, dar braţul nu-i era acum decât sursa unei dureri 
nesfârșite. Faţa îi era plină de sânge, își simţea creierul cum se 
lichefiază și întreg trupul îi era parcă paralizat de durere. Între 
două lovituri cu ranga, reuși să se ridice într-un genunchi, 
susținându-și braţul rănit și îngăimând înjurături. 

Un individ mărunţel, cu o haină de piele lucioasă și craniul ras 
ridica cu ambele mâini un bolţar de beton deasupra sa. Corso își 
spuse că nici s-o fi căutat, n-ar fi putut găsi o modalitate mai 
absurdă de a muri. Se gândi că acesta era reversul medaliei, 
față de acele dăți când participase la asalturile polițienești și 
avusese parte de un noroc chior. Închise ochii, își trase capul 
între umeri și așteptă lovitura finală. 

Aceasta nu mai apucă să vină. Cu un ultim spasm, deschise 
ochii și constată că tipul ras în cap dispăruse și că străduţa se 
golise dintr-odată: un batalion de polițiști se apropia în pas de 
atac, la vreo sută de metri de el, urmat de un grup de soldaţi cu 
puști automate în mâini. Dintr-un reflex condiţionat, lăsă pistolul 
din mână și încercă să și-o ridice. Zadarnic. 

Luminile lanternelor măturau strada. Zgomotul făcut de 
polițiștii care înaintau îi zgâria nervii. Un gând absurd i se ivi în 
minte: cărămida și sângele făceau casă bună; zidurile stropite 
cu sânge păreau că se topesc laolaltă, într-o magmă uniformă. 

Se lăsă să cadă cu fața în jos, cu mintea la cele trei mici 
pânze însângerate ale lui Goya. 


VP - 234 


54. 


Pe biroul inspectorului Tim Waterston se aflau legitimaţia sa, 
actele de identitate și arma de serviciu, toate fiind acum corpuri 
delicte. 

După confruntare, fusese dus la spitalul Victoria din Blackpool 
pentru a i se da îngrijiri medicale, laolaltă cu alte victime ale 
partidei de queer-bashing. La început, durerea îl ameţise, apoi 
anestezicele începuseră să-și facă efectul. Se simţise mai bine, 
dar maxilarele îi amorţiseră, de cât le ţinuse încleștate, așa că 
nu reuși să pronunţe niciun cuvânt. Ar fi vrut să strige, să-i 
prevină pe polițiști, să le ceară să pornească în căutarea lui 
Sobieski care, poate chiar în aceste clipe, era pe cale să ucidă 
un om. Nu reuși să strige, dar reuși, în schimb, să adoarmă, 
ghemuit, în rezerva dotată cu un singur pat și nicio fereastră. 

Când se trezise, nu mai știa cât e ceasul [i-l luaseră) și nici 
măcar ce căuta acolo. Descoperi că antebraţul drept îi era 
prizonier într-o atelă legată de umăr. Cu siguranţă îi făcuseră 
radiografii și descoperiseră o fractură despre care nu-și amintea 
nimic. Se ridicase în întunericul care-l înconjura și, pe pipăite, 
găsise un culoar. Aici, încă ameţit după ploaia de lovituri, 
avusese ocazia să guste din deliciile inversate ale Angliei. 

Atunci când căutase întrerupătorul în dreapta ușii, acesta se 
dovedi amplasat la stânga. Când voise să deschidă ușa, aceasta 
putea fi deschisă doar trăgând, nu împingând. Se așteptase la 
un culoar și descoperise o casă a scărilor care coborau, ca apoi 
să urce din nou (fără ca el să găsească vreo noimă în asta). 
După ce se împiedicase, se clătinase și înjurase din plin, reușise 
în cele din urmă să ajungă în holul principal al spitalului. 
Remarcase atunci două lucruri: că afară se crăpa de ziuă, o zi 
tipic englezească, cu cerul cenușiu și acoperit ca tavanul unui 
buncăr. Doi polițiști îl așteptau lângă biroul de recepţie. 

Își recuperase lucrurile și îi urmase pe cei doi cerberi afară, în 
ploaie, până la mașina lor de serviciu, care era la fel de veche și 
de împuţită precum acelea ale omologilor francezi. Nu știa dacă 
urma să fie arestat (nu mai ţinea șirul ilegalităţilor comise pe 
parcursul expediției sale), sau dacă aveau să-l ajute să se pună 
pe picioare, sau poate chiar să-i pună în faţă un dosar cu mutre 
de skinheads; se mai putea să-l anunţe că peste noapte avusese 


VP - 235 


loc o crimă la Blackpool sau, pur și simplu, aveau să-l urce în 
primul tren spre Franţa. Sau, poate că urmau să se întâmple 
toate acestea deodată. 

In cele din urmă nu fusese dus la postul de poliţie, ci într-un 
soi de baracă de campanie „de criză”, instalată în centrul 
parcului Pleasure Beach. Ancheta asupra atacului de peste 
noapte era în plină desfășurare, iar polițiștii bântuiau printre 
atracțiile cartierului, acum închise și lucind datorită umezelii, în 
căutare de indicii. Poate că găsirea idioţilor care se apucaseră 
să vâneze homosexuali nu era prea complicată dar, în mod 
vizibil, operaţiunea se desfășura cât se poate de riguros. 

Așezat în faţa biroului din plastic, Corso tăcea, cu privirea 
aţintită asupra armei și documentelor sale. În faţa lui, Tim 
Waterston era îmbrăcat cu un impermeabil galben cu benzi 
albe, fosforescente. Ținea în mână un talkie-walkie și arăta ca 
un șef de șantier. Fidel caricaturii pe care ar fi putut să o inspire, 
inspectorul era roșcat, avea o expresie dură și purta favoriţi 
demni de Wolverine. 

— Am dat câteva telefoane. Se pare că ești destul de 
cunoscut la Paris. 

— Asta nu e întotdeauna un avantaj. 

Polițistul râse cu răutate. 

— In orice caz, celebritatea ta nu face doi bani aici. 

Corso era gata să-i dezvăluie povestea sa, într-o engleză 
perfectă, pe care o datora tot lui Bompart. După examenul de 
absolvire a școlii de poliţie, ea îl trimisese un an la o facultate 
din Statele Unite. În clipa de faţă, pentru Waterston era mai 
importantă însă corrida de peste noapte. 

— Cei care te-au atacat sunt niște nostalgici ai grupării Blood 
& Honour”. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Nu pierzi nimic. Sunt niște zărghiţi care încă mai cred în 
mizeriile naziste. În mod normal, accesul le e interzis în 
Blackpool, dar ăștia au reușit să scape de filtrul nostru. Dar îi 
vom găsi, nu-ţi face probleme. 

Lui Corso nu-i păsa nici cât negru sub unghie. 

— O sa-ţi arătăm niște fotografii, poate reușești să-i identifici, 
continuă englezul. Ce ţi-au spus doctorii? 


10 Grupare neonazistă fondată în Marea Britanie în 1987, iniţial întemeiată pentru a 
promova muzica unor trupe anume, iar ulterior implicată politic. (n. trad.). 


VP - 236 


Stephane aruncă o privire la atela de pe mâna sa. Reușise să- 
și recupereze fișa medicală. 

— E o nimica toată, o simplă fisură de radius. 

— Cel care ţi-a făcut asta ţi-a salvat viaţa. 

— Poftim? 

— My God, un poliţist francez care trage în mulţime, la o mie 
de kilometri distanţă de biroul său? În nordul Angliei? Dacă ai fi 
rănit sau ucis pe cineva, ai fi fost spânzurat fără drept de apel! 

Corso încuviință în liniște și-și îndreptă atenţia spre fereastră. 
Ploaia bătea darabana pe tabla acoperișurilor și zgâria ferestrele 
ca un diamant. În mod bizar, se simţea bine, la adăpostul 
barăcii. Anglia, cu ploile ei torențiale, cu răceli și ceaiuri fierbinţi, 
avea darul de-a fi în anumite circumstanțe o adevărată 
binecuvântare. Simţi un fior rece și-și dori să fi rămas în patul de 
spital, sub pătura groasă de lână. 

Waterston își rezemă coatele de birou și-și lăsă toată 
greutatea pe acesta înainte de a i se adresa. 

— Hai să uităm de mărunţișurile astea. Pe mine mă 
interesează să știu ce căutai acolo, chiar tu, în cartierul 
poponarilor. La telefon mi s-a spus că tu conduci ancheta în 
cazul crimelor care au pus tot Parisul pe jar. Prin urmare, n-ai 
vrea să-mi spui ce vânt te aduce în fermecătoarea noastră 
regiune? 

Corso luă paharul de plastic și sorbi o înghiţitură de cafea 
călduță. Era atât de slabă încât vedea fundul paharului. Apoi se 
concentră câteva clipe și, în cele din urmă, povesti întreaga 
istorie. Cosmetiză niţel motivele care îi determinaseră să-i dea 
drumul lui Sobieski, dar afirmă că vinovăția acestuia nu putea fi 
pusă la îndoială. Descrise fuga acestuia spre Anglia, povesti cum 
îl urmărise prin GPS, cum acesta zăbovise puţin la Manchester 
înainte de a veni la Blackpool. Își încheie relatarea cu faptul că 
baliza încetase să mai emită cândva în jurul orei 2 noaptea, 
verificase mai devreme. Asta însemna fie că Sobieski utilizase 
prezervativul, fie că descoperise dispozitivul. Niciuna dintre 
variante nu schimba însă convingerea lui Corso, aceea că Sob la 
Tob ucisese în acea noapte. 

Se lăsă tacerea. Waterston tot nu-și scosese capul lui mare și 
roșcat de sub gluga impermeabilului galben. 


VP - 237 


— Și eu care mă temeam că uneori fac mici excese de zel..,, 
mormăi inspectorul, pe jumătate admirativ, pe jumătate 
amuzat. 

— Nu-i asta problema, replică Corso, câtuși de puţin dornic să 
o ia pe panta umorului. 

— Ah, nu? Ei bine, dragule, nu există niciun element, nici 
măcar unul, în toată expediţia ta care să nu fie ilegal. 

Polițistul francezii răspunse printre dinţii încleștaţi: 

— N-am avut de ales. Atunci când mi-am dat seama că urma 
să urce în tren, l-am urmărit. Nu puteam să-l las să ucidă din 
nou. 

— Cine ţi-a spus că avea s-o facă? 

— Nu vă mai jucaţi cu mine! S-a descoperit vreun cadavru de 
azi-noapte sau nu? 

Tim Waterston făcu o figură de bebeluș care nu prea se 
potrivea cu capul său de taur blând. Părul îi era lipit de tâmple, 
de parcă ar fi fost umed. 

— Nu. 

Corso răsuflă ușurat, dar numai pentru moment; era abia ora 
9 dimineaţa. Poate că Sobieski îl ucisese pe prostituat în 
bârlogul lui și-l lăsase acolo. Sau poate mutase cadavrul 
altundeva. Să-i fi alungat bătălia de azi-noapte pofta de a ucide? 
Dar era și mai plauzibilă varianta cea mai simplă: aceea ca el să 
se fi înșelat amarnic, încă o dată. 

— Doar mie mi se pare că povestea ta nu prea stă în picioare? 
întrebă Waterston. 

Stephane se mulțumi să pufnească, iritat. 

— Așadar, avem un suspect care încalcă restricţia de părăsire 
a teritoriului Franței, reluă polițistul englez. Cu ce scop? Ca să se 
vadă cu proprietarul galeriei la care expune, la Manchester. 
Ulterior, pleacă la Blackpool, ca să ucidă un prostituat. Din ce în 
ce mai credibil. lar la ora asta s-a întors deja acasă, și așteaptă 
ca noi să găsim cadavrul, nu-i așa? Ah, am uitat, toată povestea 
asta pleacă exclusiv din mintea ta de poliţist francez care a 
văzut prea multe seriale TV... 

— Încetează să mai faci pe prostul! îl întrerupse Corso. În locul 
meu, ai fi făcut exact același lucru. 

— Nu prea cred, nu. Fiindcă am mult mai puţină imaginaţie 
decât tine. 


VP - 238 


Waterston se juca fără încetare cu un pix, închizându-l și 
deschizându-l cu câte un dublu clic enervant, în contrapunct cu 
ropotele ploii de afară. 

— Hai să consemnăm toate astea, concluzionă englezul. 

Corso se uită la ceas și abia atunci îi veniră în minte oamenii 
săi, Bompart și ancheta. Ce căuta aici, pentru numele lui 
Dumnezeu? Nu primise niciun mesaj din ajun, ceea ce nu 
prevestea nimic bun. Ancheta, în ciuda eforturilor tuturor, 
stagna. 

Un telefon începu să sune pe birou. Waterston răspunse, 
ascultă, aruncă o privire spre Stephane, apoi notă un cuvânt și 
un șir de cifre pe blocnotesul din fața sa. Avea ochii verzi; 
pupilele sale semănau în mod curios cu pietricelele năpădite de 
alge și mușchi care pot fi găsite la baza cheiurilor. Limpezimea 
acvatică a privirii sale contrasta cu părul său roșcat și umed. 

— Sobieski al tău a luat Eurostarul la ora 8:20, anunţă el, 
închizând telefonul. La ora actuală se află undeva în Canalul 
Mânecii. 

Corso nu mai știa ce să creadă. Avea senzaţia absolut oribilă 
că se lăsase păcălit, din nou. 

— Zâmbește, îl îndemnă Waterston, pornindu-și computerul. 
Acum va fi doar al tău, acolo, la Paris. Dar mai întâi să terminăm 
cu depoziţia... lar apoi, cei de la asigurări ar vrea să stea de 
vorbă cu tine despre mâna ta. 

— Sper că nu vorbești serios... 

Waterston îi răspunse, cu cel mai luminos zâmbet de care era 
în stare. 

— Bineînţeles că vorbesc serios. Vom redacta depoziţia ta cât 
se poate de repede, apoi te vom duce la mașina ta. Poţi să 
conduci? 

Corso își contemplă atela. Oare cât timp trebuia s-o mai 
păstreze? Nu-și amintea să fi fost văzut de un doctor. 

— Cred că da. 

— In cazul ăsta, mi-a făcut plăcere să te cunosc, declară 
Waterston și începu să scrie pe tastatură. Terminăm în cel mult 
un sfert de oră. 

În clipa aceea, cineva bătu la ușă. În prag își făcu apariţia un 
alt individ solid. Intrarea lui făcu baraca să se clatine, de parcă 
ar fi plutit pe mare. Bărbatul, în uniformă și cu un impermeabil 
pe deasupra ei, se aplecă la urechea lui Waterston. De data 


VP - 239 


asta, roșcatul nu reuși să-și ascundă surpriza. Chipul îi împietri și 
orice urmă de umezeală îi dispăru de pe faţă, de parcă ar fi fost 
expus unui vânt puternic. 

— Aşteaptă-mă puţin, i se adresă el lui Corso, înainte de a-și 
urma colegul afară. 

Corso nu avea nevoie de subtitrări pentru a înţelege ce se 
întâmplase: fusese descoperit un cadavru. Așadar, previziunea 
sa fusese corectă însă nu reușise să se ridice la înălțimea ei, nu 
fusese în stare să împiedice un nou asasinat, care se produsese 
chiar sub nasul său. 

Dar, dacă un nou cadavru fusese descoperit la Blackpool, 
reproducând aceeași punere în scenă ca în cazul trupurilor 
neînsufleţite de la Paris, acesta era indiciul pe care îl căuta. Nu-i 
mai rămânea decât să-l culeagă pe Sobieski, după ce acesta 
avea să ajungă la Paris. Prezenţa lui la locul crimei avea să fie 
de ajuns pentru a duce la o inculpare în Franţa. Avea să fie 
judecat la Paris, dar nu pentru această crimă, ci pentru uciderea 
Sophiei și a Helenei. 

Waterston reveni în birou, vădit preocupat. Aruncă o privire 
uimită către Corso, de parcă ar fi descoperit noi unghiuri și noi 
reliefuri la o statuie pe care, până adineauri, abia catadicsise s-o 
privească. 

— Se întâmplă ceva suspect, bâigui el, fără să se așeze. 

— Aţi descoperit un cadavru? 

— Aproape. Azi dimineaţă foarte devreme, un pescar a asistat 
la o scenă stranie: un bărbat într-o barcă Zodiac a aruncat în 
mare, la baza unei geamanduri, un obiect care semăna foarte 
mult cu un corp gol... 

— Unde se află geamandura respectivă? 

— La doi kilometri de țărm. 

— Trebuie să verificaţi. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

În ciuda bătăliei care se desfășurase în noaptea precedentă, 
Sobieski ucisese așadar încă o dată. Dar de ce pierduse oare 
timpul pentru a-și arunca în mare victima? 

— Îmi pare rău, dar va trebui să mă aștepți. Dacă vom găsi 
ceva acolo, va trebui să continuăm interogatoriul... 

— la-mă și pe mine, porunci Corso. 

— Nici nu poate fi vorba de așa ceva. 

— E ancheta mea, îl cunosc pe ucigaș. Pot să vă fiu de ajutor. 


VP - 240 


Waterston arătă, printr-o ridicare a bărbiei, spre atela de pe 
mâna lui Corso. 

— In starea asta? 

Corso își smulse atela dintr-o singură mișcare. 

— Vezi? Nicio problemă! 


55. 


Două ore mai târziu, goneau peste valurile negre ale Mării 
Irlandei la bordul unui Zodiac care părea gata să se piardă în 
spaţiul sumbru dintre norii cenușii și apele întunecate. Corso nu 
știa nimic despre bărci, dar era convins că motorul acestei 
ambarcaţiuni depășea 300 de cai-putere. Nici măcar nu simțeau 
zguduiala hulei, păreau că zboară pe deasupra valurilor 
înspumate. Și totuși, atunci când Corso se apleca, privirea lui se 
pierdea în abisuri care-i înghețau sângele-n vine și îi aminteau 
de „hăurile amurgului” ale lui Victor Hugo. 

Waterston îi luase cu sine pe doi dintre zbirii săi. 
Ambarcaţiunea mai avea încă trei pasageri: pilotul și doi 
scafandri, care aveau să fie nevoiţi să coboare în adâncul unei 
mări a cărei temperatură nu depășea 12 grade la verticala 
geamandurii poreclite - inspirat! - Black Lady. 

Brusc, pilotul opri motorul și Zodiacul se opri sau, mai exact, 
începu să salte pe valuri într-o mișcare de oscilație atât de 
puternică încât ar fi făcut până și o balenă să-și verse maţele. 
Ud până în măduva oaselor, Corso se ţinea cu o mână de 
bancheta pe care ședea, căci celălalt braţ nu revenise încă la 
starea normală și îl durea cumplit în anumite momente. 

Tăcerea mării îi înconjura, deși din cer erau bombardaţi cu 
rafale de ploaie cenușie într-o cadență de blitzkrieg. 
Geamandura de balizare era o structură din polietilenă verde, 
de forma unei rachete, și avea în vârf o lumină de semnalizare. 
Era ţinută la suprafaţă de un flotor circular dotat cu eleroane de 
o parte și de cealaltă. O structură hidoasă, care nu reflecta 
câtuși de puţin numele său poetic. 

Pilotul așeză barca în „poziţionare dinamică” scafandrii 
începură să se pregătească, polițiștii scrutau împrejurimile 
geamandurii Black Lady, iar Corso rămăsese pe loc, înghețat de 


VP - 241 


frig, inspirând umezeala ploii și a negurii. Zgomotul motorului îl 
asurzise, iar atmosfera cenușie, în care marea și ploaia se 
întrețeseau, îi dădea impresia că își pierduse bună parte din 
simţuri. Acest decor, marea atonă și cerul spart, îi amintea de 
preludiul unei anestezii generale. 

— N-ar fi trebuit să te ascult, mormăi Waterston, descurajat 
de nemărginirea mării. 

— Probabil a aruncat corpul acolo, sub geamandură. Va trebui 
să ne scufundăm... 

Polițistul englez, ascuns sub carapacea impermeabilului, în 
picioare la prova Zodiacului, încuviinţă, prost dispus. 

— Ce se află sub geamandură? întrebă Corso. 

Waterston îl întrebă din priviri pe unul dintre scafandri. 

— Un lanţ, răspunse acesta. 

— Lanţul e fixat în stâncă? insistă Corso. Sau e o ancoră la 
capătul lui? 

— Depinde de la caz la caz. După părerea mea, aici e fixat 
într-un bloc enorm de beton. 

Corso se ridică, nesigur pe propriile-i picioare, și se apropie de 
scafandri. Aproape căzu în genunchi lângă cel cu care discutase 
care, aplecat asupra buteliilor de oxigen și a centurii de lestare, 
verifica dacă totul e asigurat. 

— Vreau să mă scufund cu tine. 

— Nu ești întreg la minte? spuse Waterston, care se alăturase 
lor, sufocat de furie. 

Faţa îi era udă de ploaie, favoriţii roșcaţi îi atârnau, înmuiaţi, 
și clipea des. 

— Chiar nu știu ce m-a apucat să te iau cu mine. 

— Waterston, eu conduc această anchetă la Paris. Știu cum 
acţionează Sobieski. Dacă el a ucis în noapte asta și a aruncat 
cadavrul aici, trebuie să văd cum arată scena crimei. Chiar și 
sub apă, fiecare detaliu va avea importanţa lui. 

Waterston fu cât pe ce să înceapă să urle, dar se răzgândi în 
cele din urmă. Işi scoase un pachet de ţigări din buzunarul 
impermeabilului, scoase o ţigară apucând-o cu buzele și o feri 
de ploaie cu mâna în care ţinea pachetul. Cu cealaltă mână 
scoase o brichetă și o aprinse, întorcând spatele direcţiei din 
care bătea vântul. Avea gesturile unui magician care-și ferește 
trucurile de ochii publicului. În realitate însă, erau doar gesturile 
unui fumător englez pentru care ploaia e ceva obișnuit. 


VP - 242 


— Nu-ţi dezminţi renumele. 

— Ce renume? 

— Se spune că francezii sunt oamenii cei mai enervanţi care- 
au trăit vreodată pe Pământ. 

Corso preferă să nu-l contrazică. În jurul lor, marea își rumega 
gândurile sumbre într-un du-te-vino neîncetat, pe care nimeni 
nu avea să-l aline vreodată. Waterston se așeză pe marginea 
bărcii, iar Corso reveni pe banchetă. Planurile sale aveau să 
necesite negocieri serioase. 

— Așadar, tu spui că individul a vrut să și-o tragă la Blackpool, 
l-a apucat amocul criminal și și-a ucis partenerul de distracţie. 
Apoi a făcut rost de-o barcă - i-am pus pe ai mei să cerceteze 
cum - și a venit până aici ca să-și scufunde victima la baza 
geamandurii. 

— Știu că ar putea să pară... 

— O nebunie? O absurditate? Ceva grotesc? Cred că se poate 
spune și așa, da. 

— Dar aveţi mărturia unui martor ocular... 

— O mărturie vagă, ai citit, la fel ca mine, declaraţia. 

Pescarul nu văzuse decât o siluetă la bordul unei 
ambarcaţiuni neidentificate, care a aruncat o formă palidă și 
„Cchircită” în valuri. Când martorul a decis să se apropie pentru a 
vedea despre ce era vorba, ambarcațiunea cu pricina se făcuse 
nevăzută, iar geamandura nu arăta deloc suspect, exact ca și 
acum. 

— Mie mi se pare un miracol faptul că am consimţit să le cer 
oamenilor mei să-și înmoaie ouăle într-o mare care are undeva 
la 10 grade, continuă inspectorul. 

— Sunt sigur că vom găsi ceva. Lasă-mă să mă scufund cu ei! 

— De ce te-aș lăsa să faci asta? 

— Mergem odată? 

Scafandrul era în picioare, își pusese cagula de neopren negru 
și își aranja harnașamentul cu buteliile de oxigen. Privirile scurte 
pe care le arunca din când în când spre cei doi parteneri de 
negociere îi trădau nerăbdarea. 

Venise timpul să-i smulgă un acord lui Waterston, chiar cu 
prețul unei exagerări grosolane. 

— Fiindcă sunt major și vaccinat, fiindcă sunt poliţist și fiindcă 
am o experienţă îndelungată în scufundări. 

— l-auzi! 


VP - 243 


Era o exagerare, desigur. Cele câteva ședințe de scufundări în 
mările calde ale Antilelor, în epoca cea bună a relaţiei cu 
Emiliya, erau departe de a-l califica drept expert. 

Waterston părea că reflectează, trăgând din ţigara-i invizibilă. 
Întreaga scenă - faţa de taur roșcat, gesturile de prestidigitator, 
faldurile impermeabilului galben - părea luminată de către 
ploaia care continua să cadă. Probabil că soarele pândea pe 
undeva, căci fiecare detaliu strălucea acum ca o sculptură cu 
reflexii irizate. 

— Și cu mâna ta cum rămâne? 

— Ti-am spus, nu e nicio problemă. 

Waterston își aruncă ţigara peste bord și arătă din cap celor 
doi scafandri costumul de rezervă care părea că-l aștepta pe 
Corso. 

— Ai tot interesul să te întorci teafăr. Abia aştept să-ţi văd 
mutra când te vei întoarce cu buzele umflate. 


56. 


Mai întâi se simte frigul. Ca un înveliș îngheţat care te 
acoperă din toate direcţiile simultan și, în câteva fracțiuni de 
secundă, pătrunde până la oase. Apoi urmează senzaţia de 
anchilozare, un soi de paralizie generală combinată cu 
amorțirea. Apoi nu mai simţi nimic. Moartea e la un pas, ești în 
anticamera ei: monitoarele nu mai afișează nicio reacţie. 

Apoi, puţin câte puţin, apare ceva, se modelează, se 
precizează: căldura. O senzaţie nouă te învăluie blând cu o 
armură mătăsoasă. Cu siguranţă, e cea mai intimă alinare pe 
care ai simţit-o vreodată, ca și cum te-ai scălda în căldura 
propriului sânge. De fapt, chiar asta se și întâmplă: costumul de 
neopren lasă să pătrundă un strat subţire de apă între el și 
piele, această peliculă se încălzește în contact cu circulaţia 
sanguină de la suprafaţa pielii, așa că învelișul cald astfel format 
te învăluie complet, irevocabil. 

Corso trecu prin toate aceste stări în câteva secunde, 
agitându-se în apă, în vreme ce temperatura corpului său o 
biruia pe cea a mării înghețate. Venise vremea să treacă la 
treabă: cei doi tovarăși de scufundare îi făcură semn, își 


VP - 244 


adunară membrele pe lângă corp și se lăsară să se scufunde în 
abis. 

Prin masca sa, Corso observa lumina cerului care se refracta 
în suprafața apei, linia ondulată a valurilor care urca și cobora, 
sfâșiindu-se și înspumându-se în contact cu sticla ochelarilor de 
scafandru. Îi veni în minte o frază a lui Bompart pe care aceasta 
adora să o repete, cu referire la profesia lor: „Criminalii 
deasupra, morții dedesubt, iar noi, prinși la mijloc între ei...” să-i 
dăm drumul! iși adună puterile și constată avantajul șocului 
termic, care îi anesteziase antebraţul, apoi plonjă la rândul său. 

După frig, întunericul. Un întuneric atât de dens, încât îi 
amintea de o masă compactă de noroi amestecat cu 
hidrocarburi, un nămol preistoric în care lumina, culoarea și 
viaţa fuseseră anihilate de trecerea timpului. Acum mai 
rămăsese doar mocirla imundă, de sfârșit de lume vâscos, în 
care putea să înoate dar care lăsa ochilor impresia unei anihilări 
complete. Nimic nu mișca, nici măcar o coadă de pește. O 
moarte eternă, lipsită de limite și margini. 

incepu să discearnă fasciculele lămpilor celorlalţi doi 
scafandri, la vreo cinci metri mai jos. El însuși avea o lampă 
fixată pe cască, dar uitase să o aprindă cât timp se afla la 
suprafaţă, iar acum... era prea ocupat să se deplaseze prin 
negrul ca de tuci, înotând doar cu un braţ și aproximativ 
jumătate. Se concentră asupra razelor de lumină care se 
îndepărtau, materializând senzaţia de adâncime. Dădu din 
picioare pentru a-i ajunge din urmă, în vreme ce își simţea 
timpanele pocnind ca membranele unor boxe. 

Din reflex, repeta manevra de decompresie: expira pe nări 
după ce-și prinsese nasul între arătător și degetul mare, iar 
aerul se ducea către timpane. O amintire de la cursul de 
scufundări din Antile: aceasta era așa-numita manevră Valsalva. 
Pentru moment, nu simţi niciun efect, avu senzaţia că-și suflă 
mucii cu degetele... 

Scafandrii îl așteptau ceva mai jos. Zări linia verticală care 
separa fasciculele lămpilor: lanţul geamandurii. Corso avea 
senzația că trupul îi e o entitate aparte, o umbră abia vizibilă în 
bezna adâncurilor, pe care el putea să o observe de la distanţă. 

Se orientă spre coechipierii săi și înțelese că aceștia 
începuseră să coboare ceva mai rapid, lăsând lanţul să le 
alunece printre degete. li imită și își încleștă mâna pe lanț, 


VP - 245 


simțind o oarecare ușurare: nu se mai simţea singur în acest 
cosmos compact, vitrificat. 

Abia atunci deveni conștient de liniștea din jur. 

Nu mai percepea nici vânzoleala surdă a mediului acvatic, nici 
măcar propria respiraţie. Era surd, orb și mut. Din nou își spuse 
că, dacă n-ar fi fost lămpile celor doi scafandri, s-ar fi putut 
crede mort, un mort conștient de propriul sfârșit, lucid într-un 
spaţiu-timp fără limite... 

Aruncă o privire la computerul de scufundare. Îi reveniră în 
memorie informaţii privind presiunea care creștea odată cu 
adâncimea. La suprafață, corpul suportă un kilogram pe 
centimetru pătrat de corp, adică o presiune de un bar. La zece 
metri sub apă, se adaugă încă un kilogram, așadar doi bari. Ce 
presiunea suporta acum, la minus douăzeci și cinci de metri? N- 
avea idee. Mai ţinea minte doar că, mai jos de treizeci de metri, 
presiunea nu mai creștea decât cu douăzeci până la patruzeci la 
sută cu fiecare zece metri coborâţi. Nici nu îndrăznea să se 
gândească la timpul necesar să se întoarcă la suprafaţă, 
respectând palierele de decompresie. Îi așteptau minute lungi 
de nemișcare, în așteptarea eliminării azotului respirat din 
Corp... 

Scafandrii continuau să coboare. Oare merita să meargă până 
la capăt? Nu era oare absurd să și-l închipuie pe Sobieski 
deranjându-se să-și scufunde victima în mare? Pescarul 
pomenise de frânghii, de un cadavru, de un bolovan. Corso era 
convins că pictorul-asasin își legase victima de un bolovan 
pentru a o face să coboare la fund și îi dăduse drumul de-a 
lungul lanţului geamandurii. 

Minus treizeci de metri. Fasciculele de lumină se încrucișau în 
fața sa, ca niște uriașe ierburi marine oscilând în bătaia 
curenților. Corso încercă să-și accelereze coborârea pentru a se 
apropia de ceilalţi. Incepea să se simtă ușor ameţit de lipsa 
totală de obstacole, simţea pelicula călduță care-l învăluia, 
percepea bulele limpezi, precise, compacte, pe care le expira, 
gata cristalizate parcă. Avea impresia că e în imponderabilitate, 
că încetase să mai existe... 

Era cu mintea aiurea, când o durere fulgerătoare îi traversă 
masca, explodându-i în gură. Scăpă din mâini lanţul și se 
încordă. Își duse mâna la regulator, dar nu putea face nimic. Să- 
și scoată alimentarea cu aer ar fi echivalat cu o sinucidere. În 


VP - 246 


clipa aceea, unul dintre scafandri îl prinse de mână, în timp ce 
cel de-al doilea se afla deja deasupra sa și-i smulgea 
regulatorul. Corso încercă să-i împingă, să-i lovească. Suferință. 
Panică. Voiau să îl înece. Ei erau cei care-i injectaseră otravă în 
gură, sau poate un gaz toxic în butelie. 

Simţi cum apa sărată îi inundă gura, dar nu putea să respire. 
Durere sau nu, nu voia să bea apa mării, nu voia să se înece 
aici, în apele englezilor. Unul dintre scafandri îi imobilizase capul 
și, în timp ce Corso încerca în continuare să îi lovească, cel de-al 
doilea îi inspecta interiorul gurii pline de apă. incercă să-i muște 
degetele, dar individul îi îndepărtă maxilarele ca un vânător de 
crocodili. 

În cele din urmă, agresorul îi înfipse vârful unui cuţit cu lamă 
rabatabilă în cerul gurii. Corso închise ochii. Se aștepta să crape, 
asfixiat de sânge și de apă. În schimb, resimţi o ușurare 
imediată, apoi simţi cum i se usca gura, în vreme ce oxigenul îi 
pătrundea din nou în plămâni. Viaţa i se prelingea din nou pe 
gât în jos, o viaţă binevoitoare, fără spaimă și fără durere... Cei 
doi scafandri îi dăduseră drumul, după ce îi vârâseră regulatorul 
înapoi între dinţi. 

Abia atunci văzu trecând prin faţa ochilor săi filamentele 
translucide care fuseseră la un pas să-i vină de hac. Tentaculele 
iritante ale unei meduze, încâlcite precum o buruiană doldora de 
toxine. Înţelese, atunci, că scafandrii îl salvaseră, smulgându-i 
cu forța fibrele veninoase care reușiseră să i se strecoare pe sub 
regulator. Un rău translucid, care l-ar fi asfixiat în câteva 
secunde... 

Se lăsă să plutească pe spate, savurând ușurarea, rotindu-se 
în apă cu lentoarea unui cosmonaut în spaţiu. Pe pipăite, regăsi 
lanţul geamandurii și-l apucă strâns, gata să își continue 
coborârea. În acel moment descoperi grozăvia. 

Câțiva metri mai jos, tovarășii săi de scufundare stăteau de-o 
parte și de alta a unui cadavru legat printr-o buclă de frânghie 
de lanțul geamandurii. Lămpile lor scoteau la iveală detaliile 
sinistrei scenografii: cadavrul era în aceeași poziţie în care 
fuseseră găsite corpurile Sophiei și Helenei. Cu gâtul legat 
strâns, cu brațele imobilizate la spate și atașate de călcâie. De 
data asta, imobilizarea se făcuse cu ajutorul unei corzi, fără 
îndoială fiindcă victima era bărbat, iar slipul lui n-ar fi fost de- 


VP - 247 


ajuns pentru a permite asasinului să folosească sistemul de la 
celelalte două crime. 

Regăsindu-și sângele rece, Corso li se alătură. Alte corzi erau 
legate în jurul taliei victimei, iar de acestea erau atârnate 
blocuri de piatră, care păreau suspendate în imponderabilitate. 
De fapt, chiar aceste greutăţi menţinuseră cadavrul la acea 
adâncime. 

Corso mișcă din picioare pentru a se apropia de cadavru. Voia 
să fie sigur. Ajunse la nivelul feţei acestuia și realiză că bucla se 
închidea. Faţa tânărului de cel mult treizeci de ani, un bărbat 
frumușel, se deschidea de la o ureche la alta într-un strigăt 
negru care părea să se fi înmuiat, în asemenea măsură încât 
maxilarul inferior îi atârna liber în voia curentului, dând impresia 
că victima ar fi respirat sub apă. 

Era înspăimântătoare și, în egală măsură, ameţitoare ideea de 
a-l regăsi astfel pe Goya, la 50 de metri adâncime. Dar Corso nu 
voia să cedeze în fața surprizei. Dimpotrivă, încerca să absoarbă 
detaliile scenei, în vreme ce tovarășii săi se apucaseră să facă 
fotografii, ca și cum ar fi avut de-a face cu o banală scenă a 
crimei. 

Tot ceea ce putea însă Corso să vadă era carnea palidă a 
bărbatului asasinat, deja mușcată, atacată, roasă de peștii 
nevăzuţi acum; carnea lui, care se dezintegra pe fundul îngheţat 
al mării de parcă ar fi fost din hârtie de ziar. Corso nu reuși să-și 
scoată din cap ideea că acest cadavru era pe punctul de a se 
dizolva în apa sărată a mării, iar de jur-împrejur, în spaţiul de 
câţiva metri cubi ce-l înconjura, era plin de pulbere de piele, de 
minuscule fragmente de carne care pluteau printre bulele care 
le ieșeau din regulatoare. 

Brusc, avu sentimentul că nu o să mai iasă niciodată la 
suprafaţă, că nu o să scape niciodată de acest caz și, mai ales, 
că nu o să afle niciodată adevărul. De ce se hotărâse oare 
Sobieski ca de astă dată să-și scufunde victima la mai mult de 
patruzeci de metri adâncime? Voia, oare, ca nimeni să nu o 
poată descoperi? Făcuse oare tot drumul până în Anglia pentru 
a-l sacrifica anume pe acest bărbat? Sau, dimpotrivă, își alesese 
victima la întâmplare? 


VP - 248 


57. 


— Nu ai de gând să aștepți să fie identificat? 

— Nu. S-ar putea să dureze zile întregi, iar eu trebuie să-l 
arestez pe Sobieski. La Paris. 

— Ușurel, prietene: N-avem nicio dovadă c-a fost el ucigașul. 

— Aici nu. Dar la Paris va fi de-ajuns. Prezenţa sa în orașul în 
care tocmai s-a comis a treia crimă va fi decisivă. Judecătorul îl 
va inculpa. 

Tocmai debarcaseră în portul Fleetwood, la cincisprezece 
kilometri de Blackpool. Ridicarea la suprafaţă a cadavrului 
durase aproape două ore. Nu mai puţin de trei nave ale pazei de 
coastă și douăzeci de scafandri le veniseră în ajutor. Pe de altă 
parte, Corso și cei doi colegi scufundători avuseseră nevoie de 
aproape un sfert de oră pentru a ajunge la suprafată, 
respectând palierele de decompresie. 

Cadavrul fusese transportat la spitalul din Blackpool cu un 
elicopter și un legist de la Manchester era așteptat să sosească 
pentru a-l examina. Nu se știe cum, presa fusese avertizată 
aproape imediat despre macabra descoperire, așa că, la sosirea 
în port, se treziseră nevoiţi să ţină la distanţă o hoardă de 
jurnaliști. Tărăboiul obișnuit se declanșase, iar Corso nu era 
deloc nemulțumit că avea să plece curând. Urma să-și regleze 
conturile la Paris, într-o atmosferă de relativă liniște. 

Waterston, în schimb, părea epuizat încă de pe acum. O crimă 
la Blackpool, iată un subiect care avea să alunge plictiseala 
vânătorii de traficanţi de droguri. Nu era însă vestea cea mai 
bună, având în vedere reputaţia și așa destul de proastă a 
orașului. În același timp, ancheta oficială a poliţistului englez 
avea să se desfășoare repede, mai ales pentru că vinovatul era 
cunoscut. 

Mai rămânea, totuși, de găsit încăperea unde avusese loc 
crima, pentru prelevarea amprentelor și a urmelor organice. 
Trebuia, de asemenea, să fie identificată ambarcaţiunea folosită 
de criminal. De fiecare dată când Corso trecea în revistă faptele, 
un gând refuza să-i dea pace: de ce atâtea complicaţii? 

Pentru a da de cap tuturor lucrurilor pe care trebuia să afle, 
Waterston avea un atu: camerele de supraveghere. Britanicii 
sunt îndrăgostiți de această metodă, iar la Blackpool era plin de 


VP - 249 


camere de supraveghere în perfectă stare de funcţionare (spre 
deosebire de cele franțuzești). 

Englezul bătu din palme. 

— Gata, te duc la spital. 

— Poftim? Dar totul e ok... 

Waterston nici măcar nu se obosi să-i răspundă. O luară pe 
urmele cadavrului pentru a ajunge la spitalul din Blackpool, 
unde lui Corso îi fu oferită o atelă nou-nouţă pentru antebraţul 
său. 

— Crezi c-am putea să terminăm cât mai repede cu 
hârţogăria? îl întrebă acesta pe omologul său englez. 

— O să fac tot ce pot, dar te sfătuiesc să nu te mai întorci prin 
Londra, ci să iei avionul de la Manchester, e un zbor mai către 
seară. 

Două ore mai târziu, după ce asamblaseră de comun acord o 
relatare a faptelor care să mulțumească pe toată lumea, care 
includea o vizită neoficială a unui ofițer de poliţie francez pe 
teritoriul britanic, un gQueer-bashing care încurcase pistele și o 
expediție maritimă care avusese rezultatul scontat, Corso putu 
să-și recupereze, în sfârșit, mașina închiriată. 

Goni până la aeroport și se hotărî să-și sune, în sfârșit, colegii 
de echipă: avu nevoie de timp să le explice noua lovitură de 
teatru. Dădu apoi ordine stricte pentru arestarea lui Sobieski. 
Pictorul își bătuse destul joc de ei. lar de data asta voia o 
operaţiune cu tam-tamul de rigoare, cu brigadă de intervenţie și 
cu mass-media pe fază. 

In ceea ce privea restul echipei, nimeni nu făcuse niciun 
progres. O luaseră din nou de la zero... și acolo rămăseseră. 
Bine dispus, Corso îi explică lui Barbie că n-avea importanţă: în 
acea seară, Sobieski avea să fie după gratii. 

Două ore mai târziu, pe când se pregătea să se îmbarce în 
avionul care avea să-l ducă la Paris, poliţista îl sună. 

— În sfârșit, avem o informaţie proaspătă. 

— Despre ce e vorba? 

— O societate anonimă legată de Sobieski. O chestie de care 
n-am mai auzit până acum. 

Corso simţi furnicături în ceafă. Nu trebuia să se grăbească cu 
concluziile! Și nici să se agite pentru nimica toată. Corso era 
obișnuit cu astfel de revelații neașteptate pe parcursul unei 
anchete. |ți petreceai zile sau chiar săptămâni întregi căutând 


VP - 250 


fără niciun rezultat palpabil și, deodată, o fisură minusculă îţi 
dezvăluia o serie de elemente decisive. 

— Explică-mi. 

— Am luat din nou la puricat toate datele pe care le avem 
despre Sobieski și am remarcat că a semnat o serie de ilustrații 
pentru o lucrare erotică cu un pseudonim, „Themis”. 

— Şi? 

— Thémis e zeiţa justiţiei, a legii și a dreptăţii în mitologia 
greacă. 

— Un pseudonim feminin, așadar? 

— Nu mă surprinde, din partea lui Sobieski. Contează însă că 
alegerea tocmai a acestui pseudonim ţine de obsesia lui pentru 
justiție, pentru pedeapsă... 

Imbarcarea pasagerilor era pe sfârșite, iar Corso își pierdea 
răbdarea. 

— Ok, și unde vrei să ajungi? 

— M-am întrebat dacă n-ar putea oare exista o societate 
comercială care să poarte acest nume. Una creată de Sobieski 
pentru a-și ascunde micile secrete. 

Asocierea i se păru lui Corso cam trasă de păr, dar instinctul 
lui Barbie își spusese de multe ori cuvântul. 

— Și? Ai găsit ceva? 

— Sunt vreo douăzeci numai în Île-de-France, dar una dintre 
ele importă produse chimice pentru fabricarea pigmenţilor. 

Corso simţi prin toate fibrele corpului său că Barbie ţintise 
corect. Menghina se strângea în jurul pictorului-măcelar. 

— Ai aflat mai multe amănunte? 

— Nu. Pe toate site-urile de identificare a societăţilor 
comerciale, informaţiile despre ea sunt reduse la minimum 
posibil. Nu știm așadar cifra de afaceri, nu le-am văzut bilanţul, 
nu știm dacă există vreun angajat. Îmi miroase a firmă-fantomă. 
Ceea ce mi-a atras atenţia însă a fost sediul social declarat. 

— E adresa lui Sobieski? 

— Exact. Mă mir c-a fost atât de neglijent, dar n-avea cum să- 
și imagineze că vom descoperi existenţa firmei-fantomă. 

Furnicăturile se preschimbară în mâncărimi, un prurit care-l 
făcea aproape să urle. Cu toate astea, păstră tăcerea, la fel ca 
Barbie. Amândoi aveau același lucru în minte: dacă firma cu 
pricina închiriase vreun spaţiu pe undeva, acel loc putea fi scena 
celor două crime. 


VP - 251 


Bârlogul, vizuina pe care o căutaseră încă de la început. 

Revăzu într-o străfulgerare silueta lui Sobieski, cu pălăria lui 
stetson de vagabond pe cap și îmbrăcat cu cămașa hawaiană. 
Nu era doar imaginea unui criminal care merita aruncat în 
închisoare, ci și o întrupare a încrederii în sine, a aroganţei 
criminale. 

Un hohot de râs scuipat în faţa polițiștilor. 

— Aterizez la Roissy la 20:30. 

— Te aştept. 


58. 


Corso ateriză la Roissy, în sfârșit, la nouă seara, laolaltă cu un 
val de turiști entuziasmați să pornească la asaltul capitalei. 
Barbie îl aștepta, crispată, încălțată cu eternii ei bascheţi Stan 
Smith cam obosiţi; își rodea unghiile și stătea ţeapănă, de parcă 
ar fi înghiţit o mătură. 

Poliţista nu făcu niciun comentariu despre atela lui Corso, 
despre buza sa umflată sau despre plasturii de pe faţă. Era cât 
se poate de evident că excursia în Regatul Unit fusese plină de 
peripeții. 

Din punct de vedere al conversației, Barbie avea însă mult 
mai multe de oferit: cât timp Corso sforăise la bordul aeronavei 
Airbus, Zâna Electricitate săpase din greu în filonul proaspăt 
descoperit. Aflase astfel că societatea Themis închiriase un 
pavilion pe Rue Adrien Lesesne, la Saint-Ouen, lângă calea 
ferată care venea de la Gara de Nord. Conform actelor oficiale, 
Themis depozita acolo produse chimice. 

În loc de concluzie, Barbie îi întinse telefonul ei, deschis la o 
aplicaţie de geolocalizare: de la atelierul lui Sobieski se putea 
ajunge foarte repede pe jos la depozitul Thémis. 

— Avem de ales, spuse ea, ascunzându-și cu greu 
nerăbdarea. Fie mergem la Sobieski, îl arestăm, iar apoi 
percheziționăm depozitul, fie trimitem imediat o echipă pe Rue 
Adrien Lesesne ca să se apuce de treabă în vreme ce noi îi 
punem cătușele lui... 

— Nu. Vom face exact pe dos. Trimite-i pe Stock și Ludo să-l 
aresteze pe Sobieski. Noi doi o să ne ocupăm de depozit. 


VP - 252 


— Ești sigur? 

Corso abia aștepta să viziteze vizuina ticălosului. Nerăbdarea 
lui Barbie era nimic pe lângă a sa. La naiba, al nostru e! 

— Abia aştept să-i văd mutra când îl anunţăm că i-am 
descoperit „garsoniera”. Ai obținut autorizaţia de la judecător? 

— Am tot ce trebuie. Crezi că e o idee bună să-l implicăm pe 
Ludo? 

— Chiar vreau să-l implicăm. Sobieski trebuie să priceapă că 
nu are niciun aliat la poliţie și că Ludo, în ciuda celor întâmplate, 
face parte din echipa noastră. 

Barbie încuviinţă și își luă mobilul. Din câteva cuvinte îi aduse 
la cunoștință lui Stock noile indicaţii: Stock și Ludo aveau să fie 
la comanda operațiunii, având cu ei câţiva agenţi, pentru 
impresie artistică. Atenţie, însă: Corso nu voia ca lui Sobieski să 
i se spună exact pentru ce era arestat. Trebuia lăsat să fiarbă în 
suc propriu. 

— II duceţi la sediu și ne așteptați, concluzionă Barbie. 

— Nu, îi suflă Corso. Să ne anunţe când ajung acolo. Noi vom 
fi la doar câteva sute de metri. Din momentul în care am văzut 
și-am sigilat depozitul, ne va face plăcere să îi facem o vizită lui 
Sobieski. 

Roissy nu era chiar așa de departe de Saint-Ouen. Goniră pe 
A1, iar apoi, după ce trecură de Stade de France, intrară pe D20 
pentru a traversa dantela de căi ferate și coborâră, pătrunzând 
pe străduțele mai strâmte ale cartierului. 

Corso se așteptase la o zonă mai pe stil vechi: hale 
industriale, terenuri virane, clădiri abandonate... Nicidecum. Așa 
cum Sobieski își preschimbase manufactura abandonată într-o 
galerie de lux, zona străzii Adrien Lesesne se ameliorase vizibil. 
O armată de îmbogăţiţi pusese stăpânire pe terenurile de aici și, 
pe bază de mici atenţii, a unor credite și a dorinței de-a face din 
urât frumos și din sărăcie bogăție, reușiseră să transforme zona 
defavorizată într-un sătuc vesel. 

Corso, deși provenea din cartierele proletare și cunoștea la 
prima mână răul pe care putea să-l facă urâțenia și mizeria, nu 
putea totuși să aprecieze acest gen de transformare. Vedea în 
ea toată meschinăria burgheză, pretenţiile artistice ale acestor 
familii curăţele, cu idei puţine și conturi în bancă bine burdușite. 
Din dorinţa de a face din cartierul de hale și ateliere industriale 
o vecinătate prezentabilă, noii veniţi cântau încă o dată melodia 


VP - 253 


binecunoscută a lui Jacques Brel, imnul celor care „vor să pară 
dar nu par”... 

Adresa depozitului lui Sobieski era un exemplu perfect al 
acestui fenomen. Doar că, în cazul lui, era doar o tehnică de 
camuflaj. Nimeni nu trebuia să bănuiască ce se întâmpla dincolo 
de poarta grea din fier, vopsită în verde, în spatele căreia se 
vedea doar frunzișul stejarilor și castanilor. Chiar și Corso, când 
văzu decorul bucolic, întrebă: 

— Ești sigură că asta e adresa? 

— Sunt sigură, îi răspunse Barbie, verificând totuși, încă o 
dată, pe telefon. 

Lăcătușul angajat să deschidă poarta îi aștepta în faţa intrării. 

— İl pui să semneze ce e de semnat și îi dăm drumul, spuse 
Corso, coborând din mașină. 

— Nu așteptăm echipajul de poliţie? 

— Nu. 

— Și martorii pentru percheziție? 

Corso îi aruncă o privire care nu avea nevoie de niciun fel de 
comentarii. 

Meșterul, nu foarte încântat de ceea ce avea de făcut, mormăi 
jurământul și își vâri în buzunar procesul-verbal de care urma să 
aibă nevoie ca să-și încaseze plata. Corso privea poarta masivă, 
coroanele arborilor și, mai departe în grădină, la vreo cincizeci 
de metri distanţă, acoperișul roșu al clădirii. Mâinile îi tremurau. 

Lăcătușul se puse pe treabă, care se dovedi a nu fi tocmai 
ușoară. După cinci minute și mare zarvă, căci fu nevoie să 
folosească un bomfaier electric, poarta se deschise cu un 
scârțâit sinistru, în timp ce în aer plutea un miros de metal 
incandescent. 

Corso și Barbie intrară în grădină, urmaţi de lăcătuș cu trusa 
lui de unelte. O cărare pietruită ducea la un pavilion de 
dimensiuni modeste. Zidăria din piatră, ferestre cu cercevele 
albe, marchiză din sticlă și fier forjat, întreg decorul siropos 
necesar pentru a scoate din sărite pe oricine ar fi gândit precum 
Corso, făcându-l să-și caute un copac de care să se spânzure. 

Cu toate acestea, din copaci răsunau triluri de păsări, iar 
lumina înserării scălda tabloul într-o nuanţă de portocaliu. Nu 
era, categoric, genul de atmosferă potrivită pentru o 
percheziție. 


VP - 254 


Lăcătușul urcă cele câteva trepte care duceau la intrarea 
protejată de marchiză și se apucă de lucru la broasca cea nouă. 

— Nici măcar nu e blindată, comentă el, disprețuitor. 

Corso urcă, la rândul său, scările care duceau la intrare. Ceva 
nu se lega: dacă Sobieski și-ar fi dus la bun sfârșit indiferent ce 
activitate ocultă sau dacă ar fi depozitat aici lucruri 
compromiţătoare, ar fi instalat un sistem de securitate drastic. 
Polițistul nu uitase cum fusese surprins de camerele de 
supraveghere de la atelier. În afara decorului mic-burghez al 
locului, pictorul-ucigaș ar fi optat cu siguranță pentru un 
dispozitiv de același gen. 

Odată deschisă, prin ușă răzbătu un miros de putregai care-i 
făcu să se dea înapoi câţiva pași. 

— Frate, da știu că pute! făcu lăcătușul. Aici n-a mai intrat 
nimeni de ani de zile, ascultaţi-mă ce vă zic! 

Poliţiștii schimbară o privire. La urma urmei, știau că acest 
pavilion fusese închiriat de o societate numită Thémis, al cărei 
sediu social se afla la adresa atelierului lui Sobieski. Se 
înșelaseră oare, din nou? 

Corso era cât pe ce să se lase pradă deznădejdii, când 
privirea îi fu atrasă de garajul adiacent, aproape la fel de mare 
ca pavilionul, cu o amprentă la sol de o sută cincizeci de metri 
pătrați. 

— Deschide-mi și garajul, ceru el, arătând către acesta. 

Meșterul cobori treptele și atacă ușa pivotantă. Imediat îl 
auziră fluierând admirativ. 

— Care-i treaba? întrebă Corso, apropiindu-se. 

— Ei bine, prietene, aici e altă mâncare de pește. Au instalat 
aici un sistem de siguranţă cum nu ai ocazia să vezi prea des. 

Fără să vrea, Corso o apucă de mână pe Barbie. Găsiseră 
ceea ce căutau: vizuina unui ucigaș în serie care părea a fi de 
neprins. Cei doi polițiști își impuseră să-și păstreze sângele rece 
și plecară să se așeze sub copacii din grădină, pe o bancă, ca și 
cum s-ar fi aflat într-un parc public. Lăcătușul îi prevenise că 
urma să dureze cel puţin o jumătate de oră. 

Prin telefon, urmăreau evoluţia celei de-a doua echipe, aflată 
în acel moment la posturi, în preajma atelierului lui Sobieski. 
Pictorul era acolo. Stock, care putea să-l vadă printr-o fereastră, 
confirmă că acesta lucra la pregătirea unor pânze, ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat în ajun. Din nou, Corso îl revăzu în 


VP - 255 


gând, bântuind prin cartierul homosexualilor din Blackpool, iar 
apoi în minte îi apăru imaginea cadavrului plutind între ape, cu 
urletul mut încremenit pe chip. Sângele rece al ticălosului era 
de-a dreptul de admirat. 

Corso le transmise colegilor săi să mai aștepte: dacă ar fi 
găsit elemente compromiţătoare în garaj, arestarea urma să fie 
cu atât mai bine fundamentată. 

In sfârșit, către ora 22, pe când se înserase de-a binelea, 
lăcătușul, care fusese nevoit să își cheme și un ajutor, reuși să 
biruiască ușa garajului. Corso le ceru să se dea la o parte și, 
însoţit de Barbie, intră în încăpere. N-avea în mână decât 
lanterna, atela nu-i permitea să ţină și arma pregătită. Barbie, în 
schimb, ţinea degetul pe trăgaci. 

Nu se vedea mare lucru, dar formele, obiectele, umbrele care 
se iveau în calea fasciculului luminos îi dădură de înțeles că 
trebuia să se aștepte la ce era mai rău - sau mai bine, în funcţie 
de perspectivă. 

— Du-te și adu mănuși și protecţii pentru cap și pantofi, îi ceru 
el lui Barbie, cu glas scăzut. 

Poliţista mărunţică o luă la fugă spre mașină, în vreme ce 
Corso, ţeapăn ca un stâlp de gard electrificat, rămase în prag. 
Mătura încet locul cu fasciculul lanternei. Garajul nu avea 
geamuri. De-a lungul zidului din stânga se afla o tejghea. În 
mijlocul încăperii trona o masă de lucru din lemn, iar Corso își 
aminti de spusele legistului - „o masă de măcelărie sau ceva de 
acest gen” - și de așchiile din carnea Helenei Desmora. Pe sol 
erau înșirate produse chimice care emanau mirosuri acide. Ceva 
mai încolo zări o mașinărie enormă, un soi de cazan din metal, 
dotat cu un hublou, în care putea încăpea, la o adică, o fiinţă 
umană... 

Barbie reveni cu materialele de protecţie cerute. Se echipară 
fără să scoată vreo vorbă, apoi Corso făcu primul pas în interior 
și căută un întrerupător. În lumina electrică, lucrurile se 
limpeziră și cei doi polițiști știură imediat că găsiseră ceea ce 
căutau. 

Lugubru, abject, înspăimântător. Plin de așchii de lemn și de 
urme însângerate, bancul de lucru semăna, într-adevăr, mai 
degrabă cu butucul unui măcelar, nu cu masa de lucru a unui 
artist. De marginea lui era fixată o presă de strângere, și nu era 
nevoie de prea multă imaginaţie pentru a vizualiza o victimă 


VP - 256 


plasată din profil, cu capul imobilizat în această presă ca într-o 
menghină. 

Pe tejgheaua din stânga se aflau o mulţime de unelte de 
genul celor utilizate de un pictor pentru a-și face singur ramele 
pentru pânze, dar care, în acest context, păreau mult mai 
funeste, mai ales că unele dintre ele purtau urme brune. Să fi 
fost oare sânge uscat? 

Apropiindu-se, polițistul se împiedică de o cutie de carton. 
Plecă ochii: cutia era plină de pietre. Niște pietre care semănau 
de minune celor cu care asasinul blocase căile respiratorii ale 
celor două fete ucise. Tremurul lui Corso venea și trecea în 
rafale scurte, de parcă ar fi pășit pe un fir de înaltă tensiune. Ar 
fi vrut să spună ceva, sau măcar să respire, dar ambele acțiuni i 
se păreau acum al naibii de dificil de îndeplinit. 

Cât despre Barbie, aceasta inspecta tejgheaua fixată pe 
perete și studia fiecare obiect cu atenţie. Erau ca doi vizitatori 
într-un muzeu, extaziindu-se în fața unor opere diferite, dar 
împărtășind una și aceeași emoție. 

Ca și cum ar fi fost vorbiţi, se îndreptară împreună spre 
cazanul din fundul încăperii. Era un recipient uriaș, etanș, cu 
pereţi de inox, echipat pe partea anterioară cu un sistem de 
comandă ce părea destul de complicat. 

— Pare a fi un fel de cuptor, murmură Barbie, confirmând 
gândul nerostit al lui Corso. 

— Sună-i pe cei de la IJ, ordonă el, cu vocea gâtuită. Vreau 
toată cavaleria aici, în mai puţin de o oră. 

Barbie execută imediat ordinul. Stephane își continuă vizita. 
Căuta încă un semn indiscutabil al prezenţei lui Sobieski. La 
urma urmei, nimic din cele văzute până acum nu afirma concret 
faptul că această cameră de tortură îi aparţinea pictorului. 

În acel moment zări, fixate pe perete deasupra tejghelei din 
stânga, chiar spre fundul încăperii, mai multe reproduceri pătate 
de vopsea ale unor opere ale marilor maeștri ai picturii spaniole: 
Velasquez, El Greco, Zurbarân... Între acestea recunoscu, deloc 
surprins, cele trei Pinturas rojas ale lui Goya. 

Detaliul care-i lipsise. 

Își luă telefonul și o sună pe Stock: 

— Sosim în cinci minute, intrăm cu voi. 

— Aveţi ceva noutăţi? 

— Am găsit vizuina monstrului. 


VP - 257 


59. 


— E-n regulă? Stai comod? 

Sobieski, cu capul descoperit, nu-i răspunse. Așezat în biroul 
lui Barbie și al lui Ludo, părea să fi priceput că se-mpuţea 
treaba. De asemenea, înțelesese și că prezenţa lui Ludo n-avea 
să-i fie de niciun folos. Ba dimpotrivă. 

Era atât de palid, încât faţa îi semăna cu un mulaj de ghips, 
alb și lipsit de expresie. Corso cunoștea acest gen de mască. Nu 
era cea a culpabilităţii și nici cea a unei spaime oarecare. 
Sobieski afișa o expresie a terorii, stârnită de o fobie trezită la 
viaţă: pușcăria era la un pas distanţă, fără putinţa de a-i scăpa. 

Corso, cu un dosar subţire în mână, se așeză la biroul lui 
Barbie. Poliţista rămăsese în picioare într-un colț al încăperii, cu 
mâna pe armă. Stock și Ludo erau și ei de față, tăcuţi, închiși 
ermetic, sumbri ca niște stânci. Atmosfera era încărcată de o 
tensiune aproape de nesuportat. Nu mai era de glumă. Nici nu 
prea fusese vreodată de glumă, de fapt, în toată această 
poveste. 

Cu un semn, Corso își invită colegii să iasă. Un pic de 
intimitate nu avea să le strice. 

— Mi-a plăcut mica noastră excursie în Anglia. 

Sobieski își drese glasul. 

— N-am idee despre ce vorbești. 

Corso zâmbi. 

— Termină cu minciunile. Mai bine păstrează-le pentru 
situaţiile în care ai mai putea fi cât de cât credibil. Biletul 
cumpărat de tine, trecerea prin vamă, înregistrările camerelor 
de supraveghere... totul dovedește că ai fost în Anglia. Așa că 
nu-ţi consuma energia degeaba. 

Pictorul nu-i răspunse. 

— De ce ai plecat în Anglia? își relansă Corso interogatoriul. 

— De ce nu? N-am dreptul să plec? 

— Nu, iar tu știi bine treaba asta. 

— Am trecut de vârsta la care trebuie să cer permisiunea 
cuiva, mormăi el. Am lins cururi și-am ridicat mânuţa timp de 
douăzeci de ani. Nu intenţionez să o mai fac. 

— N-aș băga mâna în foc, dacă aș fi în locul tău. Ce-ai căutat 
în Anglia? 


VP - 258 


— A trebuit să mă văd cu proprietarul galeriei din Manchester 
unde urmează să am o expoziție. 

— Știm asta. 

— Dacă ai deja răspunsurile, nu te mai obosi să întrebi, am 
economisi timp. 

Vocea, tonul, toate erau ale lui Sobieski. Era însă un Sobieski 
micșorat, stors de neliniște. 

— Așadar, ai riscat să te întorci la pușcărie pentru o expoziţie? 
Nu puteai să mai aștepți? 

— Nu. Expoziţia se deschide peste o lună. 

— Scrupulele tale de artist sunt cât se poate de onorabile, dar 
nu cred că îți spun ceva nou dacă afirm că nu ești un artist ca 
toţi ceilalți. 

El zâmbi orgolios, cu dinţii lui înnegriţi, un zâmbet pieziș. 

— Tocmai în asta constă forța mea. 

— Da, dar tot asta e și slăbiciunea ta. Ești suspect într-un caz 
de crimă multiplă, Sobieski. Nu poţi să te plimbi ca oricine 
altcineva. Fie și numai pentru încălcarea restricţiilor, judecătorul 
te-ar putea trimite la mititica pentru câteva săptămâni, iar 
expoziţia ta va fi vernisată fără ca tu să fii acolo. 

Celălalt nu-i răspunse imediat. Întreaga-i fiinţă părea că se 
comprimă, formându-și o carapace. Sobieski revenea în epoca 
sa minerală, epoca pușcăriei, când încasa loviturile, se lăsa 
violat, distribuia sentințe. O fiinţă fără fisuri. Un nucleu îngheţat 
de voinţă în stare pură. 

— Nimeni nu mai poate să hotărască pentru mine, se 
încăpăţână el. Vremea aceea a trecut. 

In faţa lui, Corso se simţea bine cu atela fixată pe mână și 
toată noaptea înainte. Avea dinainte-i prada încolțită și, cu un 
dram de sadism, îi făcea plăcere să o vadă suferind. 

— Tu ai activat semnalul de alarmă la bordul Eurostarului? 

Sobieski nu încercă să mai pară surprins și nici nu se obosi să 
nege că se aflase în tren. 

— De ce aș fi făcut una ca asta? 

— Nu știu, spune-mi tu. 

Sobieski dădu din mână a lehamite, părând a spune: „Dacă n- 
ai decât genul ăsta de replici, n-o să ajungem nicăieri”. 

Corso preferă să continue atacul. 

— Și Blackpool? 

— Ce-i cu Blackpool? 


VP - 259 


— Ai vrut să te distrezi un pic înainte de a reveni în Franța? 

Sobieski se foi pe scaun. 

— Nu mă obliga să repet, Corso. De când am ieșit din pușcărie 
fac exact ce vreau și când vreau. Și n-o să mă împiedice un 
rahat de poliţist ca tine să fac ceea ce vreau. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce ai căutat la Blackpool? 

— Am avut chef să mă destind un pic. 

Corso imprimase câteva fotografii cu cadavrul scos din mare. 
Le trânti cu brutalitate pe birou. 

— Asta înseamnă pentru tine să te destinzi? 

— Ce-i cu ororile astea? 

— Sunt fotografii cu un tânăr asasinat noaptea trecută la 
Blackpool. 

Sobieski păru sincer uimit. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

Corso se aplecă spre el, fără să-și piardă calmul. 

— Indrug următoarele. Eşti bănuit că le-ai ucis pe Sophie 
Sereys și Hélène Desmora conform unui mod de operare foarte 
specific. Te-ai cărat la Blackpool și, în aceeași noapte, un bărbat 
e asasinat exact de aceeași manieră. Destul de tulburătoare 
coincidenţa asta, nu? 

Sobieski clătină din cap, consternat. Părea să înțeleagă, în 
sfârșit, de unde i se trăsese această a doua arestare. 

— Mi-am petrecut noaptea cu un tip pe nume Jim. Sugea 
minunat. 

— Jim și mai cum? 

— Nu l-am întrebat și nu mi-ar fi putut răspunde, căci avea 
gura plină. 

Corso făcu pe prostul. 

— Îți plac și bărbaţii? 

— Nu contează instrumentul, câtă vreme auzi muzica. 

— Unde-l putem găsi pe acest Jim? continuă Corso. 

— N-am nici cea mai mică idee. Bănuiesc că-și face veacul în 
cartierul curvelor, acolo își agaţă clienţii. Știi zona, așa-i? îl 
întrebă el pe Corso, făcându-i cu ochiul. 

Așadar, știuse de la bun început că fusese urmărit. De ce 
riscase să ucidă, când avea un poliţist pe urmele lui? 

Stephane scoase din dosar câteva fotografii antropometrice 
cu victima. 

— Îl cunoști? 


VP - 260 


— Nu. 

— Se numea Marco Guarnieri. Treizeci și trei de ani. De 
origine italiană. A fost un dealer mărunt din Blackpool, pe care 
toţi îl cunoșteau după poreclă, „Narco”. 

— N-am auzit niciodată de el. 

Waterston îi trimisese toate aceste date peste noapte. 
Poliţiștii englezi nu avuseseră dificultăţi să identifice victima. 
Amprentele vorbiseră de la sine. Guarnieri era pe jumătate 
dealer, pe jumătate proxenet. Nici măcar nu se știa dacă se 
prostitua sau nu sau dacă era sau nu homosexual. 

Corso fusese tulburat de aceste informaţii. Teoria sa iniţială 
fusese că Sobieski se lăsase pradă instinctelor sale de ucigaș și 
își alesese victima la întâmplare. Dar Guarnieri nu se potrivea cu 
profilul, nici măcar pentru o seară. O altă teorie, și mai puţin 
plauzibilă, era ca Sobieski să-l fi cunoscut dinainte pe acest 
bărbat și să-l fi supus supliciului zâmbetului, la fel cum făcuse cu 
Sophie Sereys și Helene Desmora. Dar cum ar fi putut oare să-l 
cunoască pe acest dealer mărunt? De ce ar fi meritat oare bietul 
individ pedeapsa dată de „Judecător”? 

— Te pricepi să conduci o barcă? 

— Nu. De ce? 

Corso nu se obosi să-i răspundă. 

— Aveai funiile în rucsac? 

Sobieski începu să râdă. 

— Ce-i cu întrebările astea de rahat? 

— De ce ai scufundat cadavrul în largul staţiunii Blackpool? 

Sobieski sări în picioare. Corso nu-i pusese cătușele, ca să nu-i 
dea prilejul să deducă în ce calitate se afla acolo: în calitate de 
martor? Arestat? Inculpat? 

— M-am săturat de tâmpeniile astea. Vreau să... 

Nu reuși să-și termine propoziţia. Corso îi arse o palmă, peste 
birou, cu toată puterea. Lovise cu mâna stângă. Simţi o 
usturime intensă în palmă, dar și o imensă ușurare. De zile 
întregi așteptase momentul să-l pocnească pe Sobieski. 

Sobieski căzu la podea, urlând. Era doar comedie, pictorul se 
pricepea să încaseze. Corso ocoli biroul și îi arse un picior în 
coaste. Când Sobieski încercă să se ridice, Stephane îl aștepta: îi 
arse un cap în plină figură, spărgându-i nasul și umplându-l 
aproape instantaneu de sânge. 


VP - 261 


Începea petrecerea, pe care Corso o așteptase de la bun 
început. Sobieski se lovi cu capul de pardoseală. Încercă din nou 
să se ridice, dar Corso îi administră un cot în bărbie. Din reflex, 
își folosise braţul drept. Atela îi sări din loc și durerea îi traversă 
brațul ca un șoc electric. 

Se pregătea să-l pocnească iar, cu stânga, când Stock și Ludo 
năvăliră în birou și-l ridicară, împingându-l la perete și 
împiedicându-l să mai atace. Corso profită de ocazie pentru a-și 
recăpăta suflul, ca un boxer care așteaptă să se termine 
numărătoarea lângă adversarul făcut knock-out. Dar Sobieski 
era deja în picioare și se așezase în gardă, o poziţie înșelătoare, 
de stângaci, menită să-l deruteze pe adversar. 

— 'Tu-ţi rasa ta de sticlete! scuipă Sobieski, cu gura plină de 
sânge. Trimite-ţi fetitele la plimbare și vino-ncoace să te freci de 
mine! 

Corso nu reacţionă. Își recăpătase deja sângele rece. Barbie 
intră și ea în încăpere și-l împinse pe Sobieski pe un scaun. Luă 
o cutie de șervetțele și i-o aruncă. 

O vreme, se lăsă tăcerea. Sobieski își ștergea rănile. Unul 
dintre obraji părea și mai supt ca înainte; probabil își pierduse 
un dinte în timpul bătăii, ceea ce însemna că nu-i mai 
rămăseseră prea mulţi. Corso reveni la locul său și se așeză, 
făcându-le semn colegilor săi că era în regulă. Echipa lui preferă 
însă să rămână pe loc, pentru a veghea ca nu cumva violenţa să 
izbucnească din nou. 

Polițistul trecu la elementele decisive. 

— Ți-am găsit vizuina de pe Rue Adrien Lesesne. 

Celălalt își trase mucii, apoi scuipă pe podea o măsea 
însângerată. 

— Nu-i o vizuină, e un atelier. 

— Ciudat atelier ai, cu menghină și cuptor și cu instrumente 
de tortură. 

Sobieski găsi puterea de-a râde ironic. 

— Habar n-ai despre ce vorbeşti. Menghina e pentru fixarea 
pânzelor pe rame. Uneltele-s pentru întinderea pânzei, iar 
cuptorul e pentru uscat vopselele. 

— Tot materialul ăsta e pătat cu sânge. 

— Sunt pigmenți, replică Sobieski cu un rânjet. 


VP - 262 


— Nu, Sobieski. S-au făcut deja primele analize. S-au 
descoperit în „atelierul” tău urme de ADN de la nu mai puţin de 
șase persoane. Și sângele a șase femei pe care le-ai ucis. 

De data asta, Sob la Tob încasă lovitura în plin. Făcu ochii 
mari și pupilele i se dilatară ca niște pete de cerneală pe hârtia 
de sugativă. 

— Joci la cacealma. 

Corso îi arătă un teanc de hârtii. 

— Sunt primele concluzii primite de la Brigada Științifică. 
Amprentele tale sunt peste tot, la fel și cele ale Sophiei și 
Helenei. Sângele lor a fost deja identificat și se fac cercetări 
pentru identificarea celorlalte din lista dispariţiilor din ultimii ani. 
Dacă aș fi în locul tău, mi-aș chema avocatul. 

Sobieski rămăsese cu privirea aţintită pe teancul de foi de pe 
birou. Părea că nu înțelege ce i se spunea. 

— Am să îţi spun ce cred eu, reluă Corso. Omul nu se 
schimbă. De când ai ieșit din pușcărie, ucizi femei. Le 
măcelărești în atelierul tău și apoi le arzi, așa cum făcea 
Landru™. Avem sângele lor și o să le identificăm. 

In continuare nicio reacţie din partea pictorului. Faţa îi era 
perfect impasibilă. Părea că împietrește, că i se întărește carnea 
mai repede decât i se coagula sângele rănilor. Lui Corso îi 
reveniră în minte sculpturile reprezentând demoni descoperite 
în deșertul irakian, uscate de soare și de nisip. Esenţa răului în 
versiunea sa minerală. 

— In ultima vreme, doar tu știi de ce, ţi-ai schimbat modul de 
operare. Ai vrut ca întreaga lume să-ţi poată admira opera. Le-ai 
ucis pe aceste două sărmane fete și le-ai preschimbat în 
tablourile lui Goya. Ne-ai provocat și te-ai jucat cu noi, ceea ce, 
cred eu, e lucrul care te excită cel mai mult, de fapt. Dar trebuie 
să dai dovadă de fair play atunci când joci... chiar dacă ai 
pierdut. 

Sobieski își plecă privirea și capul păru că-i intră între umeri, 
ca un schelet care s-ar fi pitit în fundul criptei. 

— Băgaţi-l la zdup pe gunoiul ăsta! făcu Corso către ceilalţi. 


11 Henri Désiré Landru (1869-1922), ucigaș în serie care, între 1914 și 1919, a ucis 
zece femei și pe fiul uneia dintre acestea; Landru își seducea victimele și, după ce 
căpăta controlul asupra averii acestora, le ucidea și ardea cadavrele în cuptorul din 
bucătărie. (n. trad.). 


VP - 263 


Apoi i se adresă din nou suspectului, care părea că se 
micșorează cu fiecare clipă: 

— Mâine vei fi prezentat judecătorului, iar apoi vei fi dus la 
Fleury. S-a terminat, Sobieski: n-ai să mai vezi niciodată lumina 
zilei. 

În clipa aceea se petrecu ultimul lucru la care s-ar fi așteptat 
Stephane: Sobieski se încordă pe scaun și scoase urletul cel mai 
sfâșietor pe care și l-ar fi putut imagina. Un strigăt izvorât din 
abisul spaimei și-al nefericirii. 

Corso se gândi, uimit el însuși de ce-i trecea prin minte, la 
țipătul unui prunc care e smuls din brațele mamei sale. 


60 


Chiar a doua zi, vineri, 8 iulie, pictorul fu audiat de către 
judecătorul Michel Thureige și inculpat pentru uciderea cu 
premeditare a Sophiei Sereys și a Helenei Desmora. Moartea lui 
Marco Guarnieri făcea obiectul unei anchete separate, pe 
teritoriul englez. Insă magistratul urma să pună cap la cap cele 
trei cazuri și să folosească asasinarea dealerului împotriva lui 
Sobieski. 

Redactarea concluziilor dosarelor, recitirea tuturor 
depoziţiilor, verificarea ultimelor elemente, convocarea și 
audierea tuturor persoanelor implicate în calitate de martori și 
toate celelalte mărunţișuri aveau să le umple timpul lui Corso și 
echipei sale până la sfârșitul acelei luni. Nu reușiră să le 
identifice pe celelalte femei și nici vreo altă probă care să-l 
incrimineze pe Sobieski, dar ceea ce aveau era de-ajuns: Sob la 
Tob avea să plătească pentru moartea Sophiei și a Helenei. 

Incă din 10 iulie, Bompart convocă o conferinţă de presă 
triumfalistă, felicitându-i cu această ocazie pe comandantul 
Corso și echipa sa pentru „munca strălucită de investigație”. In 
mod evident, Bornek nu era deloc încântat că nu i se 
recunoscuse vreun merit, dar avea să vină și vremea lui, mai 
devreme sau mai târziu. Se șoptea deja pe coridoarele poliţiei 
că marea lovitură avea să-i aducă lui Corso o promovare solidă: 
o înaintare în grad, devenind astfel comisar principal, șef de 
serviciu sau poate prefect de poliţie... 


VP - 264 


Corso nu se gândise vreodată la acest gen de ascensiune, dar 
n-ar fi avut nimic împotriva unei creșteri de salariu și a unei 
slujbe mai stabile, de dragul lui Thaddee. 

In schimb, așa cum era de așteptat, Ludo își depusese 
demisia „din motive personale”. Dispăru fără un cuvânt și fără 
să își ia „la revedere”. „Încă unul cu un viitor strălucit în urma 
sa”, concluzionase ironic Bompart. 

Incă de la jumătatea lui iulie, Corso revenise la adevărata sa 
obsesie, obținerea custodiei asupra fiului său. Arestarea lui 
Sobieski, sfârșitul „călăului de la Squonk”, îi ridicase cota și avea 
să-i permită să obţină o slujbă mai onorabilă. Erau vești de bun 
augur, i-o confirmase și avocata sa. 

In schimb, se pare că Stephane era mai pregătit pentru a 
prinde ucigași decât pentru a-și face prieteni. În total, nu reușise 
să recolteze decât cinci mărturii care afirmau că e „cel mai bun 
părinte” (colegii de birou, plus patronul cafenelei de la parterul 
clădirii în care locuia). Pentru a da consistență dosarului, 
imprimase fotografii care dădeau seamă despre activităţile 
petrecute împreună cu Thaddee (prin parcuri de distracţii, locuri 
de joacă, la lecţiile de pian, la Disneyland), își făcuse câpii după 
extrasele de cont de la bancă, în care sublimase cheltuielile 
făcute pentru educaţia copilului etc. Reușise să strângă astfel la 
dosar aproximativ treizeci de documente, la care se adăugau, 
ca bonus, articole tăiate din presă, cele mai laudative dintre cele 
apărute după afacerea de la Sguonk; după cum îi promisese 
avocata sa, „unui erou nu i se poate refuza nimic”. 

In realitate, toată hârțogăria asta îl scârbea. Faptul că trebuia 
să demonstreze cuiva că e un tată bun îi amintea de toți 
nevinovaţii pe care îi întâlnise de-a lungul vremii în cariera sa și 
care avuseseră de luptat al naibii demult pentru a dovedi că... 
nu făcuseră nimic. 

Cu toate acestea, la finalul lunii iulie îi predase dosarul 
complet avocatei sale și, în sfârșit, își primise băieţelul pentru 
perioada vacanței. Atela îi fusese scoasă și rănile de la faţă i se 
cicatrizaseră, așa că nu mai avea figura fioroasă de poliţist rănit 
pe front. Plecară în Sicilia, la Club Med, o staţiune rurală pentru 
familii care oferea o multitudine de activităţi pentru cei mici. 

Pentru Corso, era prima oară când mergea într-o astfel de 
stațiune, așa că se așteptase la ce era mai rău. Bineînţeles, nu 
era deloc încântat că trebuia să ia masa împreună cu ceilalți 


VP - 265 


oaspeţi ai clubului și nu-și făcu niciun prieten. Însă, în costum de 
baie, așezat pe aceleași bănci ca toţi ceilalţi vilegiaturiști 
bronzaţi și fericiţi, îndopându-se cu tabouleh, se simţea aproape 
normal. Thaddee, în special, se simţea minunat, era ocupat de 
dimineața până seara, astfel că, după câteva zile, Corso 
ajunsese să aibă senzaţia că fiul său îl adusese pe el în vacanță, 
și nu invers. 

Dar pe Sobieski nu putea să-l uite chiar atât de ușor. 

Ziua făcea naveta de la piscină la plajă și de la plajă la bar, 
însă, orice ar fi făcut, mintea îi revenea mereu în același loc, 
bântuită de strigătele mute ale victimelor lui Sob, de grozăviile 
lui Akhtar, de jocurile perverse ale Sophiei, de nopţile la morgă 
ale Helenei, de trupul cenușiu și umflat de apă al lui Marco, 
plutind între două ape, pe fundul mării... In ciuda a ceea ce se 
spune, polițiștii nu uită niciodată nimic, amintirile lor constituie 
chiar principalul lor material de lucru; un poliţist operează 
întotdeauna o sinteză mentală între trecut și prezent, 
intersectând mereu datele unui caz actual cu date din cazuri 
anterioare... 

Un fapt anume revenea în mintea sa ca un laitmotiv, o 
grăunţă de nisip în mecanismul unui caz impecabil instrumentat. 
Cunoștea acum pedigree-ul lui Marco Guarnieri, zis „Narco”. 
Tipul era cum nu se poate mai diferit faţă de celelalte două 
victime. În primul rând, desigur, era bărbat. Apoi, nu era nici 
stripper și nici prostituat; nu pe el îl sărutase Sobieski pe stradă 
înainte de gueer-bashing. Narco era un dealer mărunt din 
Blackpool, drogat până în măduva oaselor, care își câștiga 
existența vânzând doze la ieșirea din cazinouri și din cluburile 
de striptease. 

Povestea lui nu avea nimic ieșit din comun, era prototipul 
ratatului. Se născuse la Aosta în 1983, crescuse la Torino și 
ulterior în Marea Britanie, unde o însoţise pe mama sa. Mai întâi 
dansatoare, apoi chelneriţă, își cărase pretutindeni puştiul, până 
când își găsise adevărata vocației: devenise stripteuză. Era 
singurul punct comun între Guarnieri și fetele de la Sguonk. 

Tipul fusese arestat după o spargere la Liverpool și devenise 
astfel un delincvent multirecidivist cu acte în regulă. In vârstă 
de 33 de ani, petrecuse mai bine de 15 în spatele gratiilor. La 
Altcourse, închisoarea din Liverpool; Birmingham, în West 


VP - 266 


Midlands; Forest Bank, închisoarea din Manchester... În felul lui, 
Narco fusese un tip umblat. 

Era de presupus, în aceste condiţii, că Sobieski, căutându-și 
un amant de o noapte (sau, și mai probabil, ceva care să îl 
încarce), dăduse întâmplător peste el. Apoi îl convinsese să-l 
invite acasă la el - se descoperise în sfârșit locul în care fusese 
comisă crima, o garsonieră ordinară, pe care Guarnieri o închiria 
pentru câteva lire. Sobieski îl cărase apoi cu propria mașină, 
apoi furase o barcă Boston Whaler din portul Fleetwood Haven, 
pentru a scufunda cadavrul la baza geamandurii Black Lady. Dar 
de ce atâtea complicaţii? 

Corso intuia o contradicţie profundă între ipoteza unui impuls 
criminal neașteptat și crima săvârșită de-o manieră atât de 
elaborată, cu mutilări, legături, scufundarea trupului inert... 
Însă, întins pe șezlong la umbra palmierilor, polițistul se străduia 
să nu dezvolte mai mult aceste gânduri. De-acum, asta era 
treaba judecătorului; mai mult, a unui judecător englez. 

In fiecare zi îi privea pe puștii care se jucau pe marginea 
piscinei sau pe plajă, căutându-l din ochi pe Thaddee prin 
grupurile mini-clubului. Când îl repera, îi făcea cu mâna și 
închidea ochii, mulţumit: misiune îndeplinită. Își îngăduia să 
viseze la un viitor ideal: avea să fie promovat, să-și recupereze 
fiul, să se mute și, poate, chiar să-și găsească o altă soţie. In 
ceea ce privea viaţa profesională, avea să renunțe la munca de 
teren și să se instaleze într-un birou, unde urma să se îngrașe, 
plecând acasă la ore fixe, la timp pentru cină. Un cotidian 
domestic și banal care să-l ţină departe de demoni, îngăduindu-i 
să doarmă liniștit. 

Dar lui Corso nu-i stătea în fire să fie optimist. Când 
redeschidea ochii, soarele părea să aibă culoarea amară a 
lămâilor cu care drogații își diluau heroina, iar rămășițele de 
Coca Cola din pahar, călduțe, aduceau cu rășina de canabis 
topită. Trebuia să fie mereu cu ochii în patru: viața îl învățase că 
în orice saltea, oricât de moale, se-ascund întotdeauna niște 
pioneze. 

Avea dreptate: la întoarcerea din vacanţă îl aștepta un duș 
înghețat. 


VP - 267 


61. 


Emiliya rămăsese la Paris pe tot parcursul lunii august și, în 
mod evident, la fel și avocata ei. Ilmpreună, își găsiseră 
ocupaţie. La întoarcerea din vacanţă, Karine Janaud îi înmână lui 
Corso un dosar conţinând nu mai puţin de 134 de piese, ca 
replică la acea subţire pledoarie pentru „eroul zilei” pe care o 
compilase el. Totul putea fi regăsit în acel dosar: nenumăratele 
activități pe care i le oferise, cu măiestrie, lui Thaddee; 
profesorii pe care îi angajase, pentru școală, pentru lecţii de 
pian și de judo, și cu care se întâlnea în mod regulat pentru a 
discuta despre progresele băiatului; certificate medicale care 
demonstrau cu câtă grijă îl doftoricise atunci când se 
îmbolnăvise; pe scurt, toate dovezile posibile că băiatul ducea 
lângă mama sa o viaţă liniștită, îmbelșugată și cu reguli utile. 
Tatăl, „presupus vinovat”, n-avea decât să renunţe, căci nu 
avea nicio șansă împotriva campioanei la toate categoriile de 
educaţie și dragoste părintească. Era acea „lege a pântecelui”, 
confirmată și întărită de fapte incontestabile. 

Avocata nu îl luă deloc pe ocolite: afacerea Squonk era o știre 
perimată, noua sa slujbă de birou nu era încă pe nicăieri, iar 
dosarul său subţirel n-avea să cântărească prea mult în balanţă 
cu tabloul de onoare furnizat de soţia sa. Procesul fusese 
programat peste șase luni dar, după spusele avocatei Janaud, 
era pierdut din start. 

Foarte bine, își spuse Corso. Dacă el nu era decât un pârlit de 
polițist, avea să acționeze ca atare. 

Luni 5 septembrie, dis-de-dimineaţă, o convocă pe Barbie în 
biroul său. 

— Am remarcat ceva pe parcursul anchetei, începu el. 

— Ce anume? 

— Tu știai de producțiile lui Akhtar? 

— Da, auzisem vorbindu-se despre ele. 

— Și ai reușit să găsești un maestru al artei shibari. 

— Care ne-a fost de mare folos, nu? 

— Nu îţi fac reproșuri, Doamne ferește! Spuneam doar că pari 
să știi destule despre domeniul ăsta. 

— Cultură generală. 


VP - 268 


— Aș spune mai degrabă că toate poveștile astea cu 
pornografie, sado-masochism și legături te excită. 

Barbie, încordată de felul ei, înţepeni, în pragul catatoniei. 

— Mă interesează, da, dar asta e tot. Ce-ai de gând să faci? 
Mă dai pe mâna Afacerilor Interne? 

Corso se prefăcu că încuviinţează din cap, cu zâmbetul pe 
buze. Dialogul acesta era ca o rezonanţă ironică a tot ceea ce 
nu-și spuseseră de-a lungul vremii. Deschise un sertar și scoase 
de acolo o fotografie, un portret neutru al Emiliyei. 

— O cunoști. 

— Parcă-mi spune ceva. Cine e? 

— Emiliya, fosta mea soție. 

Barbie zâmbi scurt. 

— Probabil am întâlnit-o pe aici, nu-i așa? 

— Nicio șansă! N-a călcat niciodată pe aici. Nu, cred că ai 
întâlnit-o altundeva. 

— Unde? 

— În timpul vreunei nopţii de nebunii. 

— Ce încerci să-mi spui, de fapt? 

Corso nu intrase niciodată în amănunte privind problemele 
sale cu Emiliya. Toţi știau că e în curs de divorț, dar el refuzase 
întotdeauna să dezvăluie ceva despre personalitatea 
înspăimântătoare a bulgăroaicei. Venise vremea să o lumineze 
pe Barbie. 

— Dacă spui că pe tine domeniul ăsta „te interesează” poți 
considera că ea e o adevărată enciclopedie ambulantă a sexului 
care provoacă durere și gemete deopotrivă. 

Polițista se rezemă de birou, mai circumspectă ca niciodată. 

— Ce aștepți de la mine? 

— Atunci când fiul nostru e la mine, ea își face de cap la 
modul barbar. În toate cluburile în care se umplu unii pe alţii de 
excremente, la toate petrecerile la care se lasă cu trageri în 
țeapă pe măciuci, poţi fi sigură că ai s-o întâlnești. 

— Ei, și? 

Corso împinse către ea fotografia Emiliyei. 

— Începând de azi, ai să fii și tu acolo. Am să-ţi dau datele la 
care am băiatul în grijă. Îi faci poze, o filmezi, strângi mărturii 
despre ea. Mi-aduci dovezile necesare pentru a o băga ori la 
pușcărie, ori la balamuc. 

— Crezi că e chiar așa de simplu? 


VP - 269 


— Dacă ar fi fost simplu, nu apelam la tine. Poţi să mă ajuţi? 

Barbie tăcu câteva clipe. 

— Nu prea îmi vine să-i fac unei femei ceva atât de josnic. 

— E singura cale prin care-mi pot recupera fiul. 

— Tocmai. E chiar nasol să te foloseşti de gusturile ei sexuale 
pentru a-i lua fiul. 

Corso nu se așteptase la o astfel de reacţie: solidaritate de 
femeie și de sado-masochistă. 

— Atunci când am cunoscut-o pe Emiliya, obișnuia să-și taie 
labiile cu lama și să-și vâre ace sub unghii. lar acum am un copil 
cu ea și nici nu vreau să mă gândesc c-ar putea să-l implice în 
jocurile ei sărite de pe fix. 

— Presupun că știe să discearnă între joc și maternitate. 

— Eu nu-s chiar așa de sigur. E cu adevărat dusă cu pluta. 

— Gusturile perverse sunt una, dar instinctul matern e cu 
totul altceva. 

— Da, mulţumesc, știu asta, oftă Corso. Dar acordă-mi, te rog, 
încrederea ta, vorbesc de o adevărată patologie. Și lucrurile n- 
au să se schimbe în bine. Mă tem că o să-l prindă pe Thaddee în 
jocurile ei. 

Barbie avea ochii aţintiţi asupra fotografiei Emiliyei. 
Trăsăturile ei ușor orientale păreau cizelate în aramă și 
exprimau o liniște înșelătoare. 

— E periculoasă, insistă el. Cred că, din punctul ăsta de 
vedere, poți avea încredere în mine. 

— Când va avea loc procesul de custodie? 

— Peste șase luni, dar aș vrea să nu fie cazul să ajungem în 
faţa unui judecător. Vreau să pot negocia cu ea, să-i pot pune 
cuțitul la beregată, obligând-o să semneze un acord pe care 
apoi îl vom legaliza. 

Barbie luă fotografia și o băgă în buzunar, cu un gest scurt, ca 
o pasăre răpitoare ce apucă o rozătoare de șira spinării. 

— Dă-mi lista cu datele la care vei avea copilul. O să primești 
la timp tot ce-ţi trebuie. 

Corso simţi un nod desfăcându-i-se în stomac. Legea forței 
era singura în care mai credea. 


VP - 270 


62. 


La jumătatea lunii septembrie, Corso fu convocat de 
judecătorul Thureige. Magistraţii cer adesea precizări polițiștilor 
responsabili de cazurile pe care le judecă, dar solicitarea lui 
Thureige se dovedi ceva mai aparte, căci Corso se trezi invitat la 
o braserie pariziană. 

Lui Corso nu-i plăceau localurile de acest gen, cu săli mobilate 
în stil vechi unde mirosea a varză călită și sunetele reverberau 
ca într-o piaţă acoperită. Cu toate acestea, cea în care fusese 
invitat merita o privire mai atentă: podeaua era placată cu 
mozaic, banchetele erau tapiţate cu piele fină, iar ferestrele 
erau în formă de lalele, cu vitralii ă la Mucha. Fiecare masă era 
izolată într-un separeu cu pereţi din sticlă mată, astfel încât 
aveai senzaţia că te afli într-un compartiment al faimosului 
Orient Express. 

Thureige comandă un platou cu fructe de mare, care fu 
așezat între ei, ca o mandală compusă din scoici. Midii, stridii, 
creveţi, tot soiul de specii de crustacee, la care se adăugau 
maioneza, sosul cu ceapă verde, bolul cu apă de trandafiri 
pentru clătit degetele, pâinea de secară caldă... Corso se simţi 
cam nelalocul său în faţa unui atare belșug. 

Știa că trebuie să aibă grijă ce spune. Erau destule nereguli 
de procedură în dosar și, cu tot efortul depus de Krishna pentru 
a le da o aparenţă de legalitate, Corso se temea ca nu cumva 
judecătorul să fie iritat de una sau mai multe dintre aceste 
scapări. Cu audierile lor fără martori și cu depoziţiile experților 
solicitaţi, din care omul de rând nu pricepe o iotă, judecătorii 
sunt oameni ai teoriei. Nu au nici în clin, nici în mânecă cu 
aspectele practice de care se lovesc zi de zi polițiștii, asemenea 
lui Corso. 

Thureige era faimos pentru lipsa lui de flexibilitate și rigoarea 
profesională. Un adevărat obsedat al paragrafelor și alineatelor, 
care jura doar pe litera legii. Era un individ scund, îmbrăcat într- 
un costum strâmt, cu o privire plină de anxietate. Foarte brunet, 
cu sprâncene stufoase și obrajii supţi, aducea niţel cu Charles 
Aznavour. 

Se dovedi curând că magistratul voia doar să-i afle părerea 
despre caz. Stephane se mai relaxă. Ciugulind din porţia sa de 


VP - 271 


ouă cu maioneză, rezumă săptămânile de anchetă, încercând să 
păstreze o atitudine cât mai neutră. Nici nu putea fi vorba să-i 
scape în ce măsură îl înnebunise cazul Sobieski. 

— Ştiaţi că își venera mama? îl întrerupse Thureige. 

— Nu. 

— Cât timp a stat la închisoare, ea nu l-a vizitat nici măcar o 
dată. În schimb, de cum a fost eliberat, Sobieski s-a apucat să o 
caute. 

— A reușit să o găsească? 

— Da. Era într-un azil, în apropiere de Montargis. 

Corso revăzu în gând fotografia femeii minuscule cu buze 
arcuite ca elasticul unei praștii, cu ochii de nebună și creierii 
infectați de un sadism delirant. Oare cum ajunsese să arate la 
70 de ani? 

— Era într-o stare lamentabilă, spuse Thureige, ca și cum i-ar 
fi auzit întrebarea nerostită. Măcinată de schizofrenie și de 
consecinţele multiplelor boli venerice. l-a plătit cei mai buni 
medici din cele mai bune clinici până la moarte, în 2013. E un 
fapt atestat de către toți apropiații săi: Sobieski mergea în 
fiecare săptămână la cimitirul din Pantin pentru a se reculege la 
mormântul ei. 

Polițistul n-avea niciun chef să asculte relatări despre latura 
umană a lui Sobieski. Își reluă discursul, insistând, fără să știe 
de ce, asupra nebuniei de natură sexuală a personajului: cea din 
tinereţe, cu agresiunile și violurile multiple; cea de la maturitate, 
de după ieșirea din pușcărie, când pictorul colecționa deopotrivă 
amanți și amante. 

Thureige nu părea însă prea interesat de acest aspect. Sorbi 
dintr-o stridie, apoi întrebă: 

— Credeţi că a început să ucidă de cum a fost eliberat? 

— N-am nicio îndoială. În vizuina lui am găsit urme de sânge 
din... 

— Victimele respective n-au fost identificate. 

Sorbi din nou, lung, din stridie. În mod evident, magistratului îi 
plăcea să-și savureze fără grabă moluștele, ceruse ca acestea 
să fie cât mai grase; părea un amator de cunilingus care și-a 
propus să doboare recordul de anduranţă. Corso simţi că-i vine 
greață. 

— N-are importanță, tranșă Corso situația, intempestiv. 
Sobieski e un asasin. A ucis în tinerețe. A ucis în închisoare. A 


VP - 272 


ucis după ce-a fost eliberat. Aura de mare pictor a fost pentru el 
cea mai grozavă acoperire. Urcând pe scara socială, s-a plasat 
mai presus de orice bănuială. 

Thureige apucă o scobitoare și se apucă să se joace cu o 
moluscă. 

— N-aș vrea să fac din el un martir, rosti el, scoțând carnea 
cenușie din cochilie. 

Corso se aplecă peste masă, pentru a se face mai bine auzit. 
Vocea lui avea fermitatea unui ciocan care, cu fiecare lovitură, 
țintuia câte-un cui în discursul expus. 

— Sobieski a făcut șaptesprezece ani de închisoare. Nu a 
beneficiat de niciun fel de reducere a pedepsei. Administraţia 
penitenciarelor l-a considerat mereu un element periculos, 
deopotrivă pentru ceilalţi deţinuţi și pentru lumea de afară. În 
închisoare se considera un soi de justiţiar, pedepsindu-i pe unii 
și ucigându-i pe cei care nu-i făceau pe plac. Făcea sex ca un 
iepure și și-a iniţiat colegii de închisoare în arta frânghiilor. 
Sobieski e un individ de cea mai joasă speță, un ins toxic, o 
otravă pentru societate și, prin urmare, trebuie doborât! 

Thureige zâmbea; avea tot dreptul să o facă. Deși venise la 
această întâlnire hotărât să nu treacă drept vreun fanatic, Corso 
ratase grav acest obiectiv. In lumina globurilor de sticlă, își dădu 
seama cam ce imagine îi înfăţișase interlocutorului său. 
Dumnezeule, gândi el, n-ar fi trebuit să accept întâlnirea asta. 
Sau ar fi trebuit să o aduc cu mine pe Barbie. Ea ar fi știu să-l 
tempereze și să-l împiedice să o ia razna. 

— Ce părere aveţi despre reabilitarea lui... oficială? 

— Sobieski e un mare pictor, în privinţa asta nu există vreo 
îndoială. Este, de asemenea, un om foarte inteligent. A intrat la 
pușcărie pe când era aproape analfabet și a ieșit cu buzunarele 
pline de diplome. Dar de când oare n-au voie asasinii să fie 
inteligenţi? 

Thureige încuviință, calm. Acum era ocupat să-și înmoaie 
pâinea în sosul de ceapă verde, al cărui miros acru îl înţepa în 
nări pe Corso. 

— Cum vă explicaţi diferenţele în modul de operare? Dacă a 
ucis într-adevăr și alte femei înainte de Sophie și Helene, de ce 
n-au fost găsite niciodată cadavrele acestora? 

— Cred că a evoluat. La ieșirea din închisoare, a reluat ceea 
ce întrerupsese la Hôpitaux-Neufs. Fără îndoială, a asfixiat și 


VP - 273 


desfigurat mai multe femei, fără vreun ritual anume însă, și le-a 
făcut să dispară cu ajutorul acelui cuptor. 

— Dar nu s-a găsit niciun reziduu organic acolo. 

— Există o mie de metode pentru a elimina aceste reziduuri 
sau pentru a le evita. 

— Să admitem că așa este. Dar de ce a început apoi să-și 
expună victimele? 

Corso avea ideile sale în această privinţă. 

— instinctul său de ucigaș a devenit mai rafinat și, mai ales, 
în delirul său, a vrut să includă și pictura în ceea ce făcea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ultimele sale crime au fost inspirate de o serie de picturi 
ale lui Goya. Sunt niște omagii și, în egală măsură, el le 
consideră opere artistice. 

Apucând un clește de crab, Thureige îl rupse, stropind în jur. 

— Și Marco Guarnieri? De ce a ascuns corpul, în cazul lui? 

Aici, judecătorul înţelesese greșit. 

— De fapt, nu l-a ascuns. 

— Poftim? 

— La scufundat cu intenţia de a oferi o variantă la seria de 
până atunci. S-a lăsat intenţionat surprins de către acel pescar 
în largul staţiunii Blackpool. Am alergat după acest ucigaș 
vreme de mai multe săptămâni fără să găsim nici cea mai 
măruntă urmă. Credeţi-mă, dacă și-ar fi dorit asta, nimeni n-ar fi 
putut depune mărturie despre prezența sa în apropierea 
geamandurii. 

Thureige nu-i răspunse. Cu nasul în farfurie și cu buzele lucind 
de la contactul cu sosul acrișor, părea de acord cu aceste 
argumente, ba chiar mai mult, părea că le cunoaște deja. 

Stephane prinse curaj și puse întrebarea, căci nu-i plăcea să 
se învârtă în jurul cozii: 

— Domnule judecător, de ce m-aţi chemat aici? Tocmai m-am 
întors din vacanţă și chiar n-am ce să vă spun în plus față de 
ceea ce am scris în concluziile mele la dosar... 

— Voiam să mă conving că sunteţi îndeajuns de rezistent. 

— În ce sens? 

— Pe parcursul procesului am să vă citez ca martor. 

— Nu eo problemă, eu... 

— Va fi o partidă dificilă, credeţi-mă. 

— Chiar și având dosarul pe care-l avem împotriva lui? 


VP - 274 


Thureige răscoli printre ultimele scoici, ca un pescăruș 
înfometat la reflux. 

— Sobieski și-a schimbat avocatul. 

— Să-i fie de bine. Oricare i-ar fi strategia de apărare, tipul e 
prăjit. 

— Și-a luat-o drept avocată pe Claudia Muller. 

— Nu știu cine e. 

— Mă mir. E cea mai bună penalistă din Paris. 

— Și ce dacă? 

Judecătorul descoperi o ultimă stridie în farfurie, scăpată ca 
prin minune de razia lui anterioară. O studie satisfăcut și 
pofticios, de parcă ar fi găsit o perlă. 

— Și ce dacă? repetă judecătorul, înainte de-a sorbi carnea de 
culoarea oțelului din scoică, cu același sunet dizgraţios. Scorpia 
aceea ne va crucifica. 


VP - 275 


PARTEA A TREIA 


63. 


Trecu un an, marcat de două victorii. 

Cea dintâi - armistițiul negociat cu Emiliya. Barbie nu avusese 
nevoie decât de trei luni ca să facă rost de dovezi solide. O 
ședință foarte specială cu ace și cu o limbă perforată, la clubul 
L'Evident și o alta, cu o plagă deschisă deasupra șoldului, cu 
vedere la intestine, care nu se întâmplase la secţia de urgenţă a 
vreunui spital, ci în subsolul unei morgi abandonate de lângă 
frontiera belgiană, cu spectatori iniţiaţi. Chestii grele. 

Profesionistă ca întotdeauna, Barbie certificase autenticitatea 
fișierelor electronice cu ajutorul unor experți. Le încărcase pe un 
stick de memorie și îl sigilase, predându-l apoi spre păstrare 
unui notar public. Chestii grele. Beton. 

Cu asemenea muniţie la îndemână, mingea se afla de-acum 
în terenul lui Corso. O invită pe Emiliya la un pahar într-un bar 
select, pe teritoriul ei, cum ar veni. Aici, între o cupă de 
șampanie și un pumn de alune prăjite, scoase pe masă pozele. 

— Și ce concluzie ai vrea să trag de aici? îl întrebă ea, cuo 
voce lipsită de orice inflexiune. 

— Că, deși sunt un sticlete de cartier, o brută necizelată, voi 
ști unde trebuie să trimit imaginile astea pentru a-ţi face 
reputaţia și cariera praf și pulbere. 

În acel moment, Emiliya era deja implicată activ în campania 
electorală a lui Emmanuel Macron, după ce se înscrisese în 
partidul En Marche cu câteva luni în urmă. În caz de victorie a 
ginerelui ideal - cel care se căsătorește cu soacra sa - Emiliya 
avea asigurată ascensiunea spre cele mai înalte funcţii, dar nu 
și în condiţiile în care imaginile cu ea cu limba transformată în 
pernă de ace sau cu matele la vedere aveau să devină publice. 

— Care îţi sunt condiţiile? 

— Vreau un divorţ pe cale amiabilă și custodie comună asupra 
lui Thaddee. 


VP - 276 


Acum, aflat în poziţia de forță, Corso își mai adaptase 
pretenţiile: situația cea mai bună pentru fiul său, pe plan afectiv 
și educativ deopotrivă, implica o împărţire echitabilă a timpului 
petrecut cu mama și cu tatăl său. Cu o condiţie, însă. 

— Dacă aflu vreodată că l-ai implicat în vreunul dintre jocurile 
tale perverse sau dacă îl maltratezi în orice fel, oricât de puţin, 
voi face public acest dosar și tu n-ai să-l mai vezi decât o 
jumătate de oră pe lună, în prezenţa unei asistente sociale. 

— De ce n-ai început direct cu asta? 

— Fiindcă știu că Thaddee are nevoie de tine, chiar dacă tu 
ești o aberaţie. 

Vâri fotografiile înapoi în mapa cartonată și zâmbi. 

— Sunt sigur că ne vom înțelege. 

— Cum ai de gând să te descurci ca să te poţi ocupa de el? 

— Sunt pe cale să-mi schimb locul de muncă. 

Corso aștepta de la o zi la alta transferul la OCRTIS (Oficiul 
Central pentru Reprimarea Traficului llicit de Stupefiante), în 
cadrul Direcţiei centrale a Poliţiei judiciare, pe rue des Trois- 
Fontanot, la Nanterre. 

— N-ai să poţi scăpa de chemarea străzii. 

— Te înșeli. Sensul vieţii mele e dat de Thaddee. Și a venit 
timpul să mă liniștesc. 

În loc de concluzie, ea îi puse ultima întrebare la care s-ar fi 
așteptat din partea ei: 

— Ai pe cineva? 

Corso se gândi la Miss Beret. Nu se vedeau mai des decât 
înainte, dar faptul că ea încă mai făcea parte din peisaj era 
demn de luat în seamă. 

— Da, răspunse el, dornic să o provoace. 

— E ceva serios? 

— Vom vedea. 

Emiliya începuse să-și recapete zâmbetul și atitudinea 
disprețuitoare. Fosta sa soţie era precum o amibă. Ar fi 
supravieţuit, cu siguranţă, și exploziei unei bombe atomice. 

— Nu te văd în stare să păstrezi o femeie alături de tine. 

— Poate că nu. Dar voi ști să-mi ţin fiul aproape. 

Înainte să se ridice, Emiliya luă cupa de șampanie a lui Corso 
și scuipă în ea. Poate că era vreo tradiţie bulgărească, însă el 
alese să nu se enerveze. Oricum nu-i prea venea să bea 
împreună cu cea care fusese coșmarul vieţii sale trecute. 


VP - 277 


Ceva mai târziu, după începerea procesului de conciliere, 
sărbătoriră acest lucru, împreună cu Barbie și Thaddee, la 
restaurantul preferat al băiatului, un McDonald's de la 
Luxembourg Panthéon, pe bulevardul Saint-Michel, în 
arondismentul V. 

Fără vreun cuvânt rostit, Barbie devenise un soi de nașă a lui 
Thaddee, nu în sens religios, ci mai degrabă în înțelesul pe care- 
| dau termenului polițiștii. De-acum, dacă băiatul ar fi fost 
ameninţat în vreun fel, aveau să fie doi cei care ar fi sărit să-l 
apere. 

O veste bună nu vine niciodată singură. 

O lună mai târziu, în februarie 2017, Corso obținea slujba 
dorită, la Direcţia centrală a Poliţiei Judiciare. Desigur, nu avea 
să fie el șeful departamentului, care numără aproape o sută 
cincizeci de oameni, dar primise responsabilităţi mai mari și 
putea fi considerat numărul doi sau numărul trei din cadrul 
acestuia. Corso nu era din cale-afară de încântat de faptul că 
avea să aibă din nou de-a face cu drogurile - ca fost dependent, 
ţi-e mereu teamă că o să te trezești într-o dimineaţă cu seringa 
în venă - dar salariul era mai mare aici și orarul stabil. Exact 
ceea ce își dorise. 

Din când în când mai primea vești despre cazul Sobieski, mai 
ales prin mijlocirea lui Barbie. Procesul judecat de Michel 
Thureige continua de mai bine de opt luni: zeci de interogatorii, 
mai multe confruntări, expertize, percheziţii, confiscări cu 
toptanul... Toate acestea, cu scopul constituirii unui dosar gros 
până în tavan, care confirma gravele acuzaţii la adresa 
numitului Philippe Sobieski. 

Pictorul cel lubric nu mai declarase nimic. Nega toate 
acuzaţiile, se agăța de alibiurile sale. Cât despre escapada din 
Blackpool, se încăpățâna să pretindă că își petrecuse noaptea cu 
un oarecare Jim, un prostituat englez de urma căruia nu reușise 
nimeni să dea. Atunci când venea vorba de vizuina sa din rue 
Adrien Lesesne și despre dovezile materiale găsite acolo, se 
mulțumea să spună că totul nu era decât o înscenare. O 
atitudine de o naivitate înduioșătoare. 

În faţa acestei strategii de apărare, magistratul se simţise 
totuși obligat să verifice lista inamicilor lui Sobieski, mai 
degrabă ca să nu aibă surprize neplăcute ulterior, în timpul 


VP - 278 


procesului. Lista asta era demnă de celebra „Arie a catalogului” 
din opera Don Giovanni, cu cele „mille e tre” nume de cuceriri. 
In cele aproape două decenii de pușcărie, Sobieski reușise să-și 
atragă respectul, dar și ura a destui deținuți. Cu toate acestea, 
niciunul dintre ei nu părea îndeajuns de inteligent sau de curajos 
încât să pună la cale astfel de crime doar cu scopul de a-l scoate 
tap ispăşitor pe un vechi dușman din pușcărie. 

Pe de altă parte, Corso se interesase de Claudia Muller. 
Judecătorul nu minţise: avocata era un adevărat fenomen. La 36 
de ani, își făcuse un nume în branșă obţinând un șir nesfârșit de 
achitări sau pedepse blânde pentru cei mai ticăloși dintre 
criminali. Își argumenta alegerea clienţilor printr-un lustru 
filosofic. În mai multe interviuri, explicase că pledoariile ei nu 
erau exclusiv pentru clienţii care o angajau, ci și pentru o 
anumită concepţie despre aplicarea legii, conform căreia orice 
acuzat are dreptul la cea mai bună apărare posibilă, indiferent 
de faptele sale. Corso știa pe de rost acest gen de discurs care 
scuza orice și îngăduia celor mai răi dintre criminali să ajungă, în 
scurt timp, din nou în libertate. Le revenea apoi lor, polițiștilor, 
să-i prindă și să-i readucă în faţa justiției pe acești 
multirecidiviști. 

Ceea ce îl izbise în primul rând fusese fizicul avocatei în 
vârstă de treizeci și ceva de ani: era o brunetă înaltă, cu un trup 
sculptural și un chip cu trăsături atât de fine, încât păreau 
desenate cu penița de un maestru. Fotografiile ei emanau un 
amestec de grație și duritate care-ţi îngheţa sângele-n vine. „E 
prea frumoasă pentru tine”, își spuse Corso. 

Un lucru era cert: Thureige se temea de Claudia Muller ca de- 
o boală venerică și se străduia să limpezească fiecare punct mai 
obscur al anchetei pe care avocata s-ar fi putut gândi să îl 
exploateze. Judecătorii și procurorii o porecliseră Fumigena, 
pentru că avea darul să-i lase deseori în ceaţă. 

In aprilie, Corso se întâlni din nou, în treacăt, cu judecătorul, 
la înalta Curte din Paris. Schimbară câteva cuvinte și, din nou, 
Thureige dădu glas temerilor sale. Avocata nu-și făcuse 
cunoscute încă liniile strategiei sale de apărare și nimeni nu 
putea ști ce punea la cale. Judecătorul, mai degrabă îngrijorat, 
era convins că pregătea o tactică pe cât de întortocheată, pe 
atât de eficace, și că nu avea să o facă publică decât după 
începerea procesului. 


VP - 279 


64. 


Procesul lui Philippe Sobieski începu într-o luni, 10 iulie 2017. 

Ca toți golanii, Corso detesta Palatul de Justiţie din Paris. 
Răceala pietrei și a marmurei. Arhitectura pretențioasă. 
lnălțimea tavanelor, lungimea culoarelor, numărul mare de 
scări... Mesajul emanat de această clădire era limpede: „Aţi dat 
de cineva mai puternic decât voi!” O putere teribilă, o forță 
imanentă, capabilă să te facă fărâme dacă-i stăteai împotrivă. 

Inalta Curte era asemenea unei biserici, dar fără vreun 
dumnezeu la orizont. Ți se dădea de înțeles că o instanţă 
superioară, universală, domnea aici; de fapt, erau doar niște 
oameni deghizați care meștereau din zi și până-n noapte fraze 
așa-zis obiective și pedepse pseudo-echitabile. Totul era o 
cacealma: punerea în aplicare a legii e întotdeauna coruptă de 
slăbiciunile și greșelile umane, aceleași care se află la originea 
crimelor judecate. După cum spunea Bompart: „Așchia nu sare 
departe de trunchi și nici justiţia oamenilor nu-i niciodată 
departe de ticăloșia lor”. 

Corso își făcuse dintotdeauna meseria în spirit nihilist: îi 
aresta pe cei vinovaţi, îi oferea judecătorului toată muniţia pe 
care putea să o adune, dar din acel moment... Fie că vinovatul 
avea cu ce să-și plătească un avocat bun, sau, dimpotrivă, dacă 
n-avea resurse pentru a-și permite unul, verdictul schimba totul. 
Sau nu. Polițistul nu voia să admită faptul că justiţia putea să 
depindă de talentul unui individ, de proasta dispoziţie a altuia 
sau, pur și simplu, de vremea de afară. 

Cât despre juraţi, care nu știau nimic despre subiect și 
fuseseră aleși anume pentru asta... Era ca și cum cineva s-ar fi 
apucat să construiască un tren de mare viteză luând deciziile 
prin tragere la sorţi. Dar cireașa de pe tort era ideea 
jurisprudenţei. Era de-ajuns ca un judecător să pronunţe într-o zi 
o decizie absurdă (fiindcă atâta îl ducea mintea sau fiindcă se 
lăsase influenţat de amanta sa), iar tâmpenia respectivă era 
ridicată la rang de lege, repetându-se de la un proces la altul, de 
la o generaţie la alta... 

Corso se învățase să nu-i mai pese de ceea ce se întâmpla 
după arestarea suspecţilor. La urma urmei, era și el asemenea 
lui Sobieski și se considera un soi de justiţiar singuratic, convins 


VP - 280 


de adevărul propriu. Dar judecata lui se oprea la nivelul 
anchetei. Din acel moment, nu mai era treaba lui. 

În onoarea pictorului ucigaș, însă, Corso se hotărâse să facă o 
excepţie de la această regulă. Voia să urmărească procesul de 
la un capăt la celălalt, astfel că solicitase o derogare pentru a 
putea asista la toate dezbaterile. În mod normal, fiind el însuși 
citat ca martor, n-ar fi avut voie să o facă decât după ce ar fi 
depus mărturie. 

La fel ca anul precedent, Thaddee plecase cu mama sa în 
vacanţă în Bulgaria. Corso putea, așadar, să-și dea din nou 
întâlnire cu vechii săi demoni vreme de câteva săptămâni, așa 
cum un fost drogat se-apucă-n secret, din nou, de heroină. 

Intrând în sala de judecată, laolaltă cu mulţimea de gură- 
cască, tremura ca un copil bolnav. Fără să vrea, era 
impresionat. În interior, comparaţia cu o biserică era și mai 
potrivită. Băncile din lemn erau stranele, iar pragurile din lemn 
lăcuit, intrarea în prezbiteriu. Robele judecătorilor erau sutanele 
iar, de jur-împrejur, conversațiile cu glas scăzut și respectuos 
aminteau de atmosfera de reculegere dintr-un lăcaș de cult, la 
vremea liturghiei... 

Spectacolul stătea să înceapă. Afară, blitzurile clipeau, 
reflectându-se în pereţii lambrisaţi și în tavanul ornamentat. 
Fotografii dădeau din coate să-și facă loc, cameramanii căutau 
cel mai bun unghi din pragul ușii, căci în sala de judecată nu era 
permisă înregistrarea nici unei imagini în timpul ședinţelor. 

Pe bănci, spectatorii se agitau la rândul lor, șușoteau, își 
lungeau gâturile ca să vadă mai bine. Stephane percepea 
pârâitul lemnului băncilor, șoaptele vecinilor, rezonanţa pietrei 
și avea senzaţia că aude mișcările roţilor dinţate ale unui 
mecanism obscur, neliniștitor. Asta însemna justiţia: părerile 
împărţite, amestecul de înfiorări, o cale de mijloc între oroare și 
curiozitate bolnăvicioasă. 

În sfârșit, ușile sălii se închiseră, iar actorii principali își făcu 
apariţia, în formula completă. 

Mai întâi juraţii, care se instalară de o parte și de alta a 
fotoliului președintelui, în spatele tribunei centrale. Apoi, în 
partea stângă, avocatul general, reprezentând ministerul public, 
într-o boxă aparte, și partea civilă, exilată mai înspre public. O 
singură persoană se constituise ca parte civilă pentru cele două 
victime care nu aveau familie: Pierre Kaminski însuși, patronul 


VP - 281 


de la Sguonk, fost prieten al lui Sobieski, acum cel mai 
înverșunat dușman al său. Se prezentase în persoană, cu freza-i 
de Legionar și o haină care părea gata să crape sub presiunea 
mușchilor. Cu siguranţă toți cei prezenţi se întrebau ce căuta 
aici acest culturist cu mutră de nazi. Corso avea și el o dilemă: 
cât de legitimă era postura de acuzator pentru un infractor 
recidivist precum Kaminski? 

Apoi își făcu apariţia avocata apărării. În ciuda amplorii 
procesului, Claudia Muller prefera să-i facă faţă de una singură. 
Foarte înaltă, își ocupă locul fără să arunce vreo privire spre 
public, își netezi pliurile rochiei de mătase neagră și se cufundă 
de îndată în notele ei. Era prima oară când Corso o vedea în 
carne și oase; fu de-a dreptul șocat. Avea un gât interminabil, 
părea construit cu ajutorul unor vertebre suplimentare, precum 
cel al Marii odalisce a lui Ingres. Părul castaniu, ușor ondulat și 
prins la spate, dezvăluia o frunte înaltă și netedă. Din locul în 
care se afla, Corso putea să distingă perfecțiunea liniei nasului 
și sprâncenele de un negru intens, care-i subliniau acut 
expresivitatea feţei. 

Deocamdată asta era tot ce putea să vadă și îi era de ajuns. 
Claudia Muller era genul de licoare de care era bine să nu 
abuzezi. O frumuseţe de savurat cu înghiţituri mici. Și de 
departe, fiindcă, își spuse din nou Corso, „E prea frumoasa 
pentru tine!” 

În sfârșit, în sală își făcu apariţia Michel Delage, președintele 
tribunalului Înaltei Curți, în robă neagră cu roșu cu guler de 
hermină, împreună cu cei doi asesori ai săi (în cazul de faţă, 
două femei). Mai erau și alte personaje, ale căror funcţii Corso 
nu le mai ţinea minte. Dar cel mai impresionant, de departe, era 
șirul lung de dosare cu coperte de pânză înșirate la vedere: 
întreaga procedură a cazului crimelor de la Squonk. 

In cele din urmă, în pofida solemnităţii participanţilor și a 
frumuseţii Claudiei Muller - pe care nu trebuia să o scape din 
ochi, cu niciun chip -, altcineva sfârși prin a-l fascina cel mai 
tare pe Corso: cel din urmă sosit, Sobieski însuși, cu costumul 
alb de proxenet, lanţurile ostentative și dantura stricată. Faţa îi 
era profund marcată de anul pe care-l petrecuse în pușcărie. 
Trăsăturile-i păreau deformate, ca și cum o lovitură în plin i-ar fi 
alungat orice simetrie a feţei. Obrajii-i păreau și mai scobiţi, iar 
Corso se gândi la pomeţii proeminenţi ai lui Joan Crawford sau 


VP - 282 


Marlene Dietrich, starurile hollywoodiene despre care se spunea 
că și-ar fi extras voit niște măsele, pentru a obţine o umbră în 
partea inferioară a chipului lor felin. 

Ticălosul avea să fie, în sfârșit, judecat. 

Corso nu credea însă că astfel avea să se facă dreptate. 

Și scepticismul său spori atunci când președintele declamă, 
cu o voce hotărâtă: 

— Acuzat, ridică-te! 


65. 


Din 2012 încoace, actul de acuzare nu mai era citit la 
începutul procesului. Faptele care i se imputau acuzatului fură 
însă, totuși, expuse succint. Grefiera reuși să greșească numele 
victimelor și să dea peste cap cronologia celor întâmplate. Nici 
măcar Corso nu reuși să-și dea seama cum de se putuse 
întâmpla așa ceva, dar nu era ceva grav, evenimentele aveau să 
fie oricum examinate în detaliu, mai târziu. 

Președintele îl informă pe acuzat despre drepturile sale și 
despre pedeapsa care era posibil să îl aștepte la finalul 
procesului: o condamnare la închisoare pe viaţă. Nu avu parte 
de nicio reacţie din partea lui Sobieski. Nici Claudia Muller nu 
simţi nevoia să intervină. Ulterior, la întrebarea președintelui, 
acuzatul și apărătoarea sa răspunseră, deloc surprinzător, că 
alegeau să pledeze „nevinovat”. Nimic neașteptat, dar tot se 
iscară murmure în sală. Ținând cont de mărturiile existente și de 
dovezile care aveau să fie prezentate, o atare atitudine era de-a 
dreptul sinucigașă. 

Președintele începu să-i pună întrebări lui Sobieski. Docil, 
acesta răspunse cu un glas răgușit, negând totul la grămadă dar 
fără pic de agresivitate. Calm, modest, individul părea că 
devenise bine-crescut. De altfel, masca sa de clown alb, figura 
de Pierrot mânjit cu făină pe care o afișa, părea să-i fie 
favorabilă. În acel moment, Sobieski stârnea mai degrabă milă, 
nicidecum ură. 

După expunerea faptelor și negarea acestora de către 
inculpat, președintele se apucă să schiţeze un portret al lui 
Philippe Sobieski. Istoria sa. Psihologia. Mobilurile sale... 


VP - 283 


Nimic nou pentru Corso, care cunoștea pe de rost destinul 
artistului ucigaș, care putea fi împărțit în trei etape. Copilăria și 
tinerețea, scuipate din haos ca niște cheaguri de sânge. Apoi cei 
șaptesprezece ani de închisoare, de-a lungul cărora criminalul 
se jucase de-a judecătorul, practicase shibari și se apucase de 
pictură. În sfârșit, anii de glorie și de libertate, în care își luase 
avânt și devenise un artist recunoscut. 

Martorii care îl cunoscuseră pe Sobieski de-a lungul deceniilor 
trecute se perindară la bară. Cei din prima perioadă a vieţii lui 
întăriră culpabilitatea acestuia, vorbind despre un copil violent, 
un adolescent periculos, un tânăr violator... 

Întrebările se ţineau lanţ, iar Sobieski le răspundea. Acuzarea 
- avocatul general și partea civilă - profitau din plin. Tot ce se 
povestea, până în cele mai mici detalii, se adăuga acuzațiilor 
care îi erau aduse. Mai ales relatările care priveau anii dinaintea 
jafului de la Hôpitaux-Neufs. Philippe Sobieski oferea imaginea 
perfectă a unui prădător sexual, o bestie însetată de sex și de 
sânge, care bântuia de-a lungul frontierei cu Elveţia și Italia, 
lovind, furând și violând. 

Una peste alta, procesul se dovedea destul de plictisitor. 
Singurul fapt notabil era absenţa oricărei reacţii din partea 
avocatei Muller, care nu încerca să își apere clientul și nu 
solicita să interogheze la rândul său martorii. Pur și simplu, 
apărătoarea lui Sobieski asista impasibilă la creionarea în 
detaliu a unui portret de psihopat periculos și lipsit de remușcări 
pentru clientul său. 

— Apărarea are întrebări? 

— Nu avem întrebări, domnule președinte. 

Corso o observa, fascinat. Trăsăturile ei aveau insolenţa unei 
frumuseți abia perceptibile, care atârnă parcă în doar câţiva 
milimetri și pare suspendată de propria sa graţie. Roba de 
avocat conferea strictețe acestei armonii, sporind-o parcă, așa 
cum, în muzică și în pictură, constrângerile unei sonate sau 
regulile numărului de aur au dat adevărate capodopere. Claudia 
părea să fi fost creată special pentru a purta roba și capa de 
avocat, mătasea neagră și gulerul alb, așa cum anumite 
japoneze par să se fi născut pentru a purta kimono. 

Prezentarea faptelor ajunse la cea dintâi crimă, cu 
Jacquemart, revenit pentru scurtă vreme din Jura, în calitate de 
martor principal. Corso încetase să mai asculte, preferând să-i 


VP - 284 


studieze pe cei ce alcătuiau Curtea. Președintele era un omuleț 
cu păr rar și o înfățișare care nu prea cadra cu aceea de 
împărţitor ai dreptăţii. Burtica, chelia și figura de burghez îi 
confereau mai degrabă un aspect de funcţionar mărunt. 

In stânga lui, procurorul general, un oarecare François 
Rougemont, care-și atârnase pe piept Legiunea de Onoare și 
Ordinul de Merit, părea exact opusul președintelui: păr bogat, 
sprâncene stufoase, o bărbie proeminentă... Avea figura unui 
orator înflăcărat de prin secolul al XIX-lea, pe când erau la modă 
pletele, gulerele înalte și jiletcile strânse peste lavalieră. 

Avocata părţii civile, Sophie Ziltan, era ceva mai discretă: 
scundă, plinuţă, undeva pe la cincizeci de ani, părea o femeie 
hotărâtă. Cu părul blond și ondulat, îi amintea lui Corso de 
Bompart, așa cum fusese ea pe vremea scurtei lor relaţii 
amoroase. O femeie de acţiune. 

După Jacquemart se succedară și alţi martori din Jura, dar 
președintele le cam tăie elanul. La urma urmei, Sobieski își 
achitase datoria faţă de societate, iar legătura primei sale crime 
cu cele care făceau obiectul procesului de față nu era chiar atât 
de evidentă. 

Avocata Muller tăcea în continuare. 

Subiectul se schimbă iar: se vorbea acum despre deceniile 
petrecute de Sobieski la închisoare. Anii în care practicase 
shibari, vremea când era numit „Judecătorul”, își obținuse 
diplomele și se apucase de pictură. Din nou, aparenţa de 
toxicitate, de răutate, era cea care prima. Juraţilor li se oferea 
pe tavă ceea ce așteptau. Lăsând la o parte incontestabilul 
talent artistic, Sobieski apărea ca o caricatură a Răului absolut. 
Chiar și inteligenţa sa, în privinţa căreia toţi păreau să cadă de 
acord, părea mereu pusă în slujba unor calcule meschine și a 
unor jocuri perverse. 

Procurorul general și avocata părţii civile nici măcar nu se 
osteniră să-i cheme la bară pe directorii închisorilor sau pe foștii 
colegi de celulă ai acuzatului, iar Claudia Muller se încăpăţâna 
să tacă. Oare ce urmărea? Ce strategie avea să adopte? Cu 
siguranţă poseda arme suficient de puternice pentru a spulbera 
toate bănuielile îndreptate împotriva lui Sobieski. 

După-amiaza fu rezervată psihiatrilor. 

Cel dintâi audiat deschise focul cu un discurs în care făcu 
paradă de cunoștințe. Individul, îmbrăcat într-un pulover pe gât 


VP - 285 


și purtând o barbă tunsă scurt, fără mustață, turna idei primite 
de-a gata, una peste alta, ca și cum ar fi îmbinat piese de Lego. 
Ar fi fost de ajuns, însă, un simplu bobârnac pentru a răsturna 
fragilul edificiu. Deși nu era de partea lui Sobieski, Corso nu i-ar 
fi dorit nici celui mai aprig dușman al său o asemenea ciopârțire 
a creierului. Psihiatrul explica tot, comenta fiecare fapt, pentru a 
ajunge la o concluzie total nesemnificativă. Copilăria nefericită, 
pușcăria, chiar și cariera artistică, toate-l predestinaseră pe 
acuzat pentru a comite aceste crime puse la cale sub semnul 
maestrului său, Goya. Grozavă noutate! 

Cel de-al doilea psihiatru, înalt ca o prăjină și dotat cu o voce 
ascuțită, mai așternu un strat de clișee peste pledoaria 
anterioară. Potrivit acestuia, existenţa lui Sobieski nu fusese 
decât un îndelungat proces al violenței și distrugerii, în care 
moartea înlocuise puțin câte puţin dragostea, ca motor al vieții 
acestuia. Din nou, mare revelaţie! 

In chip bizar, era exact ceea ce credea și Corso, dar 
ascultându-i pe cei doi doctori pretenţioși, argumentaţia i se 
păru găunoasă. De altfel, niciunul și nici celălalt nu reușise să 
explice în vreun fel de ce un prădător sexual precum Sobieski 
nu-și violase niciuna dintre victime... De fapt, Stephane era, de 
astă dată, pe deplin de acord cu Aristotel: suma părţilor nu e 
niciodată egală cu întregul. Zadarnic îi disecau de ore bune 
originile, acțiunile și opera, nimeni nu avea să afle niciodată ce 
se întâmpla cu adevărat în mintea lui Sobieski și nici ce făptuise 
cu adevărat... 

Claudia nu se osteni să-i interogheze pe experţi. Nu lansă nici 
măcar vreun comentariu sau două cu care i-ar fi putut 
decredibiliza pe cei doi măscărici. Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce urmărea? 

Lui Corso nu-i trecu prin minte decât o singură posibilitate: 
avea de gând să mizeze pe ironia supremă; toate dovezile îl 
acuzau în asemenea măsură pe Sobieski încât nu avea cum să 
fie el făptașul. Era un paradox ambiguu, cu care era periculos să 
te joci în faţa unei instanțe, mai ales având în vedere 
componenţa acesteia: trei judecători experimentați și un juriu 
compus din oameni care jucau acest rol pentru întâia oară. 

Nu, Claudia avea cu siguranţă un alt plan. 

Thureige îl prevenise: avea să-i bage în ceaţă. 


VP - 286 


66. 


— Ce urmăriţi, de fapt? 

La sfârșitul dezbaterilor, Corso folosise „ieșirea actorilor” din 
spatele tribunalului, cea utilizată de magistrați și avocaţi. O 
reperase imediat, la baza scărilor: o siluetă înaltă și subțire, 
învăluită de o pelerină gen Zorro, căci nu-și scosese încă roba. 

Claudia Muller se întoarse și se mulțumi să zâmbească. Ca să 
fie limpede: imaginea femeii de aproape un metru optzeci 
înălțime, postura mlădioasă ce semăna curburii unui iatagan, 
silueta atât de zveltă încât friza imaterialitatea, toate acestea ÎI 
izbiră pe Corso în plin, ca o directă primită în maxilar. 

După ce-și rostise întrebarea, rămase locului, nemișcat și 
stupid, ca un câine de vânătoare-n aret. Cu gesturi calme, 
Claudia scoase din poșetă un pachet de ţigări; părea dispusă să- 
i acorde câteva minute. 

Cobori spre ea cu pași cam nesiguri și se încăpăţână să-și 
păstreze tonul apăsat. 

— Care vă e planul? întrebă el, fără măcar să se prezinte. Ce 
puneţi la cale? 

Claudia își aprinse tacticoasă ţigara și trase un fum, pe care îl 
expiră îndelung. Apoi îi întinse pachetul. După o scurtă ezitare, 
Corso luă o ţigară. Acest gest simplu, care vreme de un secol 
fusese folosit pentru a sparge gheaţa între doi oameni care nu 
se cunoșteau, îl liniști întrucâtva; era ca o întoarcere binevenită 
la clasici. 

— Sunteţi ultimul căruia ar trebui să-i dau socoteală, spuse 
ea, după ce îi oferi un foc. 

Se pare că, totuși, ea știa cu cine avea de-a face. 

— N-aţi pus întrebări nici unuia dintre martori astăzi, replică 
el. Nu l-aţi contrazis nici măcar o dată pe avocatul general. Aveţi 
de gând să-l îngropați pe Sobieski? 

— V-ar face plăcere să fie așa, nu? 

Corso nu-i răspunse. Expira fumul după ce-l reţinea câteva 
clipe, de parcă ar fi vrut să demonstreze că încerca să-și 
păstreze calmul și că el controla discuția. 

— Aţi uitat care-s regulile, urmă ea, apoi trase un fum. N-am 
dreptul să vă vorbesc. 


VP - 287 


— Ancheta s-a încheiat. Nu mai am cum să intervin în 
desfășurarea cazului. 

— Aveţi dreptate, însă aţi putea sta de vorbă, de pildă, cu 
avocatul general. 

— Un poliţist să stea la taclale cu un procuror? Cred că 
dumneavoastră ați uitat care-s regulile. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Fumul și aerul cald circulau 
între cei doi. Poate că se ivise soarele, sau poate că nu. Corso 
nu mai avea ochi decât pentru ea. La naiba, trebuia să se 
concentreze și să o tragă de limbă, nu să stea plantat în faţa ei 
ca vițelul la poarta nouă! Frumuseţea ei îi scurtcircuita însă 
procesele gândirii și îi întuneca mintea ca o explozie de lumină 
strălucitoare. 

— Nu am intervenit fiindcă, deocamdată cel puţin, toate 
mărturiile nu fac decât să confirme adevărul despre Sobieski. 

— Vinovăţia lui? 

— Nevinovăţia. 

Corso izbucni în râs. 

— Haideţi să bem o cafea, propuse el. 

— Încercaţi cumva să mă agățaţi? 

— Nu-mi stă în fire. 

— Ce anume vă stă în fire, în cazul ăsta? 

Corso inspiră adânc. 

— Un divorț urât, un puști a cărui custodie o împart cu fosta 
mea soție, douăzeci de ani de teren în poliţie și un post abia 
obținut la un birou central. Sunt în plină transformare. 

— Și nu e nicio femeie la orizont? 

— Încă nu. 

Cu un bobârnac, ea se descotorosi de chiștocul ţigării, 
făcându-i vânt dincolo de balustradă cu un gest golănesc 
neașteptat. 

— Fie, dar nu aici în cartier. 

Ajunseră undeva în preajma Sorbonei. Corso nu-și mai 
amintea exact legislaţia din domeniu, dar îi era limpede că un 
anchetator nu trebuia să iasă la băute cu avocata clientului 
învinuit din cazul pe care îl investigase. 

Claudia urcă în vechiul său Volkswagen Polo. Pe drum, îi 
povesti întâmplări din vremea studiilor ei la Sorbona, la 
Facultatea de Drept: care-i erau pe-atunci visele și speranţele și 
cum își dorea încă din acele vremuri să-i apere pe cei 


VP - 288 


consideraţi a fi „de neapărat”, pentru a pune astfel în practică o 
idee „profund democratică”. 

Dacă n-ar fi auzit-o cu urechile sale, lui Corso i s-ar fi părut 
probabil o glumă ideea că o tipă atât de stilată precum Claudia 
Muller, de-o eleganţă extremă (purta blugi și un tricou cu paiete 
de la Alberto Giacometti, care-i scotea în evidenţă silueta 
hieratică), putea fi sinceră atunci când susținea așa ceva. Era 
produsul pur al unei stângi care încetase demult să mai existe, 
cea a generozității cu G mare. 

Işi comandară câte o cafea. 

Era vremea să revină la subiectul mai important: afacerea 
Sobieski. 

— Spune-mi, insistă Corso, de ce această expectativă? 

— Ți-am mai spus. Acuzarea face toată treaba în locul meu. 
Portretul psihologic, experţii... totul demonstrează că Sobieski n- 
a avut nimic de-a face cu crimele. 

— Nu am avut deloc senzaţia asta. 

— Inseamnă că n-ai fost atent. Ne-a fost prezentat un copil 
bolnav de singurătate. Un psihopat extrem de violent. Un 
obsedat sexual incapabil să-și reprime impulsurile. Cu siguranţă 
nu un ucigaș deosebit de sofisticat cum a fost cel de la SquonK, 
care nici măcar nu și-a violat victimele. 

Corso se folosi de argumentul lui Jacquemart: 

— Ar fi putut să evolueze în anii de pușcărie. A avut timp 
destul să-și contureze un plan. 

— Zău? Și-apoi a așteptat încă zece ani să-l pună în practică? 

— Ai uitat de celelalte femei al căror sânge a fost găsit în 
atelierul lui Sobieski. 

Ea - și desfăcu braţele, într-un gest interogativ. 

— Și unde-s cadavrele lor? întrebă ea, apoi continuă: În orice 
caz, închisoarea predispune la brutalitate, la sălbăticie, 
nicidecum nu te face mai rafinat. Fleury e departe de-a fi egal 
cu Oxford. 

— Cum rămâne cu porecla din închisoare, „Judecătorul”? Încă 
de-atunci Sobieski își descoperise vocaţia împărțirii de pedepse. 

Claudia Muller încuviinţă din cap. La o privire mai atentă, 
trăsăturile-i erau oarecum dure, teutone. De altfel, Corso își 
amintea că citise pe undeva că era de origine austriacă. 

— Ți-am citit raportul. Cunosc teoria ta despre obsesia 
pedepsei pe care ar avea-o Sobieski. 


VP - 289 


— Nu eu i-am inventat porecla. 

— Așadar, Sobieski își teroriza colegii de pușcărie spărgându- 
le dantura cu halterele de la sala de sport și, odată ieșit, s-a 
apucat de ucis femei, fără să le violeze și inspirându-se din 
picturile lui Goya? 

— Așa cum am spus, a avut tot timpul necesar să evolueze. 

— Vorbim despre un asasin care și-a urmărit victimele luni de 
zile, care le-a studiat viața milimetru cu milimetru. Un ucigaș 
care le-a lichidat cu un rafinament nemaiauzit. Nimic din toate 
acestea nu mă duce cu gândul la Philippe Sobieski. E o brută, e 
un pervers, e un ticălos: sunt de acord cu asta. Dar nu le-a ucis 
pe fetele acelea. 

Corso lansă o provocare: 

— Și Marco Guarnieri? Acolo a acţionat în stilul lui? 

— Crima cu pricina nu face obiectul acestui proces. 

— Fără îndoială, va veni vorba și despre asta. 

— Sper să fie așa. Pentru că acela va fi un moment de 
maximă ridiculizare a acuzării. Sobieski n-are nici măcar permis 
de conducere și, cu toate acestea, a reușit să fure o barcă? A 
meșterit la motor ca să-l pornească? Mda, se va râde pe cinste 
în sala de judecată... 

Avocata vorbea fără pic de agresivitate. Era mai calmă și mai 
blândă decât se așteptase Corso, care fusese convins că avea 
de-a face cu o femeie pătimașă, chiar isterică. 

— Ai uitat de urmele concrete găsite. De sângele victimelor. 
De amprente. De fragmentele de ADN. Garajul de pe Rue Adrien 
Lesesne e plin de dovezi de netăgăduit. 

Ea se aplecă peste masă și Corso putu să-i adulmece 
parfumul. Din decenţă, se retrase. N-ar fi știut să definească 
aroma parfumului ei. Era însă fermecat de emanaţia 
neașteptată, ca și cum Claudia și-ar fi deschis braţele, sau poate 
aripile, pentru a-l învălui. Femeia aceasta era pe cale să-l 
vrăjească. 

— Uite c-am ajuns și la asta, spuse ea pe un ton plin de 
satisfacţie, ca o militantă care tocmai a găsit un argument 
imparabil. Am să fac praf această versiune a acuzării. 

— Dar nu e o simplă versiune, nu e un punct de vedere 
oarecare. E vorba de dovezi științifice. 

Claudia păru că se gândește o clipă la turnura luată de 
conversație. 


VP - 290 


— Ceea ce discutăm acum e cu totul în afara legii. N-am 
dreptul să intru în detalii cu tine. 

— Doar n-o să o lăsăm baltă acum, la jumătate. Ai spus fie 
prea mult, fie insuficient. 

Ea oftă în semn de capitulare. Brusc, Corso și-o imagină cu 
cincisprezece ani mai înainte, pe când era studentă, fumând 
într-o cafenea asemănătoare cu cea în care se găseau acum, 
pierzând ore în șir construind utopii în discuţii pătimașe cu 
colegii ei. Însă cea mai neașteptată senzaţie pe care o încerca 
era că, lăsând la o parte farmecul și frumusețea ei, Claudia 
Muller îi era teribil de simpatică. 

— Voi demonstra că e vorba de o înscenare. 

— O înscenare? zâmbi Corso. Chiar așa? Și cine ar fi pus la 
cale așa ceva? 

— Nu ai încercat să afli dacă Sobieski are sau nu vreun 
dușman. 

— Eu nu, într-adevăr. Însă Thureige i-a identificat pe toţi cei 
care ar fi putut avea ceva împotriva lui din vremea când era în 
pușcărie; sunt o mulţime, așa e. Dar niciunul dintre ei n-ar fi 
capabil să însceneze așa ceva. 

— Nu-i vorba doar de dușmanii din pușcărie. 

Claudia Muller păru că regretă cele spuse de îndată ce rosti 
ultimul cuvânt. Pe de altă parte, Corso avu impresia că asupra ei 
coborâse o umbră, o amenințare nedefinită. Dumnezeule! 
Claudia știa niște lucruri la care nimeni altcineva nu avusese 
acces, niște elemente decisive care puteau schimba cursul 
procesului. 

E o cacealma. Era cu neputinţă ca vreun fapt semnificativ să fi 
scăpat anchetatorilor. Avocata se pregătea să construiască, 
pornind de la nimic, o altă teorie, propunând un alt vinovat. O 
metodă veche de când lumea: încurcă-i pe juraţi, aruncă o 
petardă pentru a le induce o umbră de îndoială asupra 
vinovăției celui acuzat. 

Replică pe un ton pe care și l-ar fi dorit mai puţin brutal: 

— Ți-am dibuit manevra, dar dovezile pe care le avem n-o să- 
ți îngăduie să-i duci pe juraţi cu zăhărelul. Astea-s niște metode 
josnice, de stângistă, intoxicări menite să sucească gâtul 
adevărului. 

Claudia se încruntă și izbi cu palma în masă: 


VP - 291 


— lar eu am să aduc dovezi concrete! Am destule încât să vă 
fac de tot râsul! 

El deschise gura pentru a-i răspunde, dar ea nu-i oferi răgazul 
necesar. 

— Philippe, adică Sobieski, e o victimă. E victima unui sistem 
totalitar care se ascunde îndărătul zâmbetului binevoitor al unui 
capitalism de faţadă. E victima regulilor burgheze care spun că, 
dacă ai greșit o dată, ești vinovat întreaga viaţă. E victima unor 
polițiști ca tine pentru care vinovat azi înseamnă vinovat pentru 
totdeauna! 

Corso zâmbi. Vreme de-o clipă fugară, se temuse că ea avea 
să scoată din pălărie vreun fapt care să le dea peste cap 
strategia, dar discursul ei nu trăda decât părtinire și atât. 
Claudia era o entuziastă banală, care-și lua clientul drept un 
Dreyfus, victimă a unei societăţi pline de prejudecăţi care nu 
acorda niciodată o a doua șansă. 

— O înscenare, spui? Abia aştept să văd asta. 

Era mulțumit de direcţia în care o apucase discuția. Se simţea 
mai la locul lui, față în faţă cu o stângistă neîndemânatică. Era 
genul de femeie cu care mai avusese de-a face. 

Claudia Muller așeză câţiva euro pe masă. 

— Nu doar c-am să dovedesc această înscenare, dar am să vă 
ofer și numele celui care a pus-o la cale. 

Corso ridică din sprâncene. 

— Vrei să spui că... 

— Da, vorbesc de adevăratul ucigaș, spuse ea ridicându-se și 
strângându-și la piept poșeta. Nu-ţi face griji. Va fi acolo, cu noi, 
la tribunal. Nu va trebui decât să-l ridicaţi la sfârșitul ședinței de 
judecată. 


67. 


— Numele, prenumele, calitatea în care vă aflaţi aici. 

Corso știa că avea să-i vină rândul la bară în cea de a doua zi 
a procesului, dar nu se așteptase să fie primul martor audiat. 
Era ora 9 dimineața și președintele îl alesese pentru a deschide 
balul. 


VP - 292 


Polițistul răspunse pe un ton neutru, jură să spună „tot 
adevărul” și își spuse povestea pregătită ca la carte. Repetase 
toată noaptea, străduindu-se să găsească expresiile potrivite, 
cât mai neutre cu putinţă, și să omită toate ocaziile în care 
legea fusese încălcată pe parcursul anchetei. 

Stephane nu se simţea deloc în apele sale. Cele spuse de 
Claudia nu-i ieșeau din minte. Știa oare ceva de importanță 
capitală? Trecuseră cu vederea vreun element crucial? Nu 
reușea să-și dea seama, cu niciun chip, ce anume le putuse 
scăpa. 

Expunerea lui Corso dură o jumătate de oră. Nimeni nu îl 
întrerupse, nimeni nu îi puse vreo întrebare, iar el speră că așa 
aveau să rămână lucrurile până la capăt. Nicio surpriză: 
avocatul părţii civile și procurorul îl lăsară în pace. După părerea 
acestora, nu mai era nimic de adăugat: mărturia poliţistului era 
practic egală cu un rechizitoriu. 

Însă Claudia se ridică și ceru să îl interogheze pe martor. Era 
prima oară când Muller renunţa la muţenia de până atunci. 

— Dacă am înțeles corect, până în 3 iulie 2016 nu ați avut 
nicio posibilă pistă, începu ea. 

— Tocmai am explicat acest lucru, răspunse Corso, prost 
dispus. 

— De fapt, n-aţi avut niciodată vreo pistă. 

— Poftim? 

— A fost nevoie de vizita căpitanului Jacquemart (a cărui 
vervă și obiectivitate am putut-o aprecia în cursul audierii de 
ieri), venit să vă împărtășească bănuielile sale, pentru a vă 
îndrepta atenţia și cercetările în direcţia lui Philippe Sobieski. 

— Căpitanul a observat o serie de similitudini între crima din 
1987 și cazul nostru. Și-a făcut datoria de polițist atunci când a 
venit să-mi vorbească, iar noi ne-am făcut la rândul nostru 
datoria atunci când am îndrumat cercetările în această direcţie. 

— Așadar, e de-ajuns o vagă impresie pentru a vă determina 
să schimbaţi cursul anchetei? 

— Nicidecum. S-a dovedit că profilul lui Philippe Sobieski a 
corespuns cu acela al criminalului căutat de noi. 

— În acest stadiu al anchetei, nu știaţi nimic despre ucigaș. Ar 
fi putut fi oricine. 

— Ba nu. Uciderea Sophiei Sereys purta o semnătură cât se 
poate de specifică. 


VP - 293 


— Și vi s-a părut că această semnătură amintește de crima de 
la Hôpitaux-Neufs? 

Corso nu-i răspunse. În ajun, toţi cei din sală avuseseră ocazia 
să constate că nu exista nicio legătură între cele două cazuri. 

— Victimele au fost legate cu propria lenjerie, spuse el în cele 
din urmă. Acest lucru ni s-a părut a fi o asemănare 
semnificativă... 

Claudia Muller luă o foaie de hârtie pe care o vâri sub nasul lui 
Corso. Fără să vrea, acesta se retrase. 

— lată o listă a crimelor comise din 1987 încoace în care 
victimele au fost imobilizate cu propria lenjerie intimă. 

De unde scosese lista aceasta? Cercetaseră și ei și nu 
găsiseră nimic. Fuck! 

— E vorba de crime comise pe teritoriul Franţei? 

— Pe teritoriul Europei. Dar nu cred că v-a interzis cineva să 
vă extindeţi cercetările dincolo de graniţele Hexagonului. Și 
ucigașii călătoresc. 

— N-a fost vorba doar de legături. Din pricina violenţei și 
impulsivităţii sale, Sobieski corespundea profilului alcătuit de noi 
pentru criminal. La naiba, a desfigurat-o pe Christine Woog! 

— Da, dar a făcut-o haotic. Nu e nimic asemănător cu rănile 
atent planificate ale victimelor din cazul pe care-l dezbatem 
astăzi. 

Corso nu-i răspunse. Era inutil. 

— Așadar, i-aţi făcut o vizită lui Philippe Sobieski pentru a-l 
interoga, reluă Claudia, apropiindu-se de el. A acceptat să vă 
răspundă la întrebări? 

— Nu cred că avea de ales. 

— la te uită! Într-o bună zi, i-aţi sunat la ușă, fără să aveţi nici 
cea mai mică urmă a unui indiciu, și v-aţi apucat să-l chestionați 
cu privire la două crime cu care acesta nu avea, în principiu, 
nicio legătură. 

— Sobieski le cunoștea pe ambele victime. 

— Nu era singurul în această situaţie. 

— A practicat shibari în închisoare. 

— Nodurile folosite de asasin nu sunt caracteristice pentru 
această disciplină. 

— Am găsit unul dintre carnetele sale de schițe în pivniţa 
adiacentă clubului Squonk. 


VP - 294 


— Acuzatul n-a ascuns niciodată faptul că frecventa acest 
club. Multe dintre stripteuzele de aici i-au pozat și nu toate au 
fost asasinate. Sunteţi poliţist, ar trebui să faceţi deosebirea 
între un desen și o crimă. 

Corso simţea că-i transpiră palmele încleștate pe bară; se 
temea mai ales ca nu cumva Claudia să aducă vorba despre 
prima arestare, ratată, a lui Sobieski. Avocata nu avea însă 
niciun interes să răscolească în rahat. Computerul pictorului 
fusese ridicat de poliţie și nimeni nu avea de unde să știe dacă 
hard-diskul acestuia conţinea sau nu fotografiile așa-zis piratate 
de la prima scenă a crimei. De altfel, interesul morbid al lui 
Sobieski pentru cadavre și pentru locul crimelor nu era de 
natură să-l pună într-o lumină tocmai favorabilă. 

Încercă un ultim contraatac. 

— Nu toţi pictorii sunt fani ai lui Goya și ale celor trei Pinturas 
rojas. 

— Atunci când i-aţi sunat la ușă în ziua respectivă nu știațţi 
acest lucru. 

Fără să vrea, Corso izbi cu pumnul în bară. 

— La naiba! Doar punând întrebări putem afla anumite lucruri, 
nu invers! 

— Fie cum spuneţi, admise ea, făcând un pas înapoi. Dar 
Sobieski a avut alibiuri pentru ambele crime, nu-i așa? 

— Da. Le-am și verificat imediat. 

— Și atunci de ce aţi continuat ancheta pe această pistă? 

Era o aluzie voalată la faptul că îl urmărise ilegal pe Sobieski 
în Anglia. O altă piatră de moară de gâtul lui Corso. Dar Claudia 
trebuia să abordeze cu prudenţă acest subiect: uciderea lui 
Marco Guarnieri, chiar dacă nu făcea obiectul acestui proces, 
era o dovadă cutremurătoare a vinovăţiei clientului său. 

— Noi, polițiștii, avem datoria de a nu ne mulţumi să 
constatăm lucrurile evidente, replică el, după câteva clipe de 
tăcere. 

Claudia Muller făcu câţiva pași, dând impresia că reflecta la 
ceva. Fiecare gest îi era calculat, atent ales, parte dintr-o piesă 
de teatru pe care o scrisese dinainte și care avea drept 
deznodământ achitarea clientului său. Wu va fi chiar așa de 
simplu, drăguto! 

— Așadar, atunci când nu aveţi niciun indiciu, procedaţi de 
parcă aţi avea ceva, spuse ea, oprindu-se brusc în faţa lui Corso. 


VP - 295 


lar atunci când aveţi ceva concret - în speţă, alibiurile 
acuzatului - vă prefaceți că acestea nu există. 

Corso se agită pe scaun. 

— Nu înțeleg unde bateți... 

Ea înaintă un pas spre el. 

— Vreau să arăt Curţii că, în calitate de anchetator, vă urmaţi 
instinctul, ignorând faptele obiective. Aţi fost de la bun început 
sigur de vinovăția lui Sobieski. Într-un limbaj mai colocvial, 
Sobieski a comis faţă de dumneavoastră delictul de moacă 
antipatică. 

— Și ce e rău în asta? lăsă el să-i scape, neîndemânatic. Câtă 
vreme ancheta a dovedit că este cu adevărat vinovat... 

— Trebuie să vă reamintesc ce spune legea, domnule 
comandant? Philippe Sobieski beneficiază de prezumția de 
nevinovăție până la pronunțarea sentinţei. lar noi ne aflăm aici 
tocmai pentru a decide dacă este sau nu vinovat. 

Corso se apucă să bată din picior, iritat. Începea să se simtă 
prizonier în spatele barei. 

— Ancheta noastră a fost ireproşabilă, susținu el. Ne bazăm 
pe dovezi materiale care, în cadrul anchetei, au constituit proba 
covârșitoare a vinovăţiei lui Philippe Sobieski. 

Debitase aceste propoziţii ca un automat, ca un elev panicat 
ce-și turuie lecţia atunci când e scos la tablă, fără să înțeleagă 
însă nimic din ceea ce spune. 

Se aștepta la o nouă salvă din partea avocatei, dar Claudia 
Muller rosti simplu: 

— Vă mulţumesc, domnule comandant. 

Corso deschise ochii. li închisese fără să-și dea seama, ca un 
condamnat în fața plutonului de execuție. Dar nimeni nu 
deschisese focul. Fusese grațiat în chip misterios. 

De fapt, răul fusese făcut: toţi cei prezenţi avuseseră ocazia 
să înţeleagă că el, Corso hotărâse că Sobieski era vinovat 
înainte de-a avea o dovadă. lar acum, Claudia Muller avea să se 
distreze de minune despicând firul în patru și demolând fiecare 
dovadă care-l incrimina pe pictor. 

Corso nu se putu împiedica să se gândească la procesul lui 
O.J. Simpson, fotbalistul american acuzat că-și ucisese soţia și 
pe un prieten al acesteia. Fusese de ajuns ca apărarea să 
demonstreze că polițistul anchetator era rasist pentru a 
discredita dovezile, altminteri cât se poate de clare, care-l 


VP - 296 


acuzau pe făptaș. Nu ajunseseră încă până acolo, dar tăvălugul 
fusese pornit. 

În adâncul minţii însă, Corso presimţea altceva. Claudia Muller 
voia deocamdată să demonstreze că el, Corso, mânat de 
„instinct”, nu căutase îndeajuns de departe și se multțumise cu 
elementele evidente care-i fuseseră servite. 

Avea să asiste la o prezentare a „înscenării” despre care 
Sobieski nu înceta să vorbească, de un an încoace, de la 
arestarea sa. 

Avocata acestuia nu insistase azi fiindcă, fără îndoială, se 
pregătea să dezvăluie ceva mult mai important. Adevăratul 
criminal. 

„Nu-ţi face griji. Va fi acolo, cu noi, la tribunal. Nu va trebui 
decât să-l ridicaţi la sfârșitul ședinței de judecată”. 


68. 


Restul dimineţii urma să fie consacrat victimelor. Persoane 
apropiate acestora, în bună parte colege stripteuze, vorbiră 
juriului despre cele două fete. Viciile Sophiei Sereys și ale 
Helenei Desmora fură trecute sub tăcere: într-o sală de 
judecată, la fel ca la cimitir, se vorbește doar de bine despre cei 
morți. 

După pauza de prânz a urmat artileria grea, martorii 
convocați de partea civilă: experţi, specialiști, polițiști de la 
tehnic, istorici ai artei. In acest caz nu existau martori oculari 
sau de altă natură care să-l acuze pe Sobieski. Existau doar 
dovezile materiale. „Doar”, fiindcă dovezile de acest gen puteau 
fi întotdeauna interpretate și manipulate... 

În jurul orei 15:30, succesiunea martorilor luă sfârșit. 
Avuseseră parte de prezentări PowerPoint, de scheme și grafice, 
de analize chimice și formule matematice și o mulțime de alte 
chestii la fel de enervante. Chiar și prezentarea lui Mathieu 
Veranne, convocat în calitate de specialist în shibari, ar fi putut 
să plictisească până și un insomniac drogat cu cocaină. Și totuși, 
doar cineva adormit de-a binelea n-ar fi înţeles, din toată 
această procesiune, că atelierul lui Philippe Sobieski de pe Rue 
Adrien Lesegne era plin de urme de natură organică provenite 


VP - 297 


de la Sophie Sereys și Helene Desmora, dar și de la alte femei 
neidentificate. 

Ideea principală fusese așadar stabilită. 

Philippe Sobieski le executase pe cele două victime în vizuina 
sa clandestină, apoi le transportase cadavrele la locurile în care 
acestea fuseseră descoperite, în vara anului 2016. Felul în care 
le transportase rămânea o enigmă, căci vehiculul utilizat nu 
fusese descoperit, iar Sobieski nu poseda permis de conducere. 
Mă rog... 

Le torturase ore în șir după ce le imobilizase legându-le cu 
lenjeria intimă și le prinsese capul într-o menghină. Le 
desfigurase, în timp ce le privea cum se sufocă din pricina 
legăturilor, zbătându-se de durere. Detaliile macabre îi 
paralizaseră pe cei care ascultau. Corso îi observa pe juraţi cu 
un dram de satisfacţie crudă, bucurându-se de groaza de pe 
chipurile lor: Sobieski avea să fie condamnat. 

Apoi a venit rândul martorilor apărării. 

Junon Fonteray și-a repetat povestioara. Președintele i-a 
reamintit că vorbea sub jurământ. Studenta nu s-a obosit să-i 
dea vreo replică. Părea că ţine cu dinţii de versiunea proprie 
asupra celor petrecute. Își ţinea capul plecat și privirea pironită 
în podea. Corso simţea că tânăra era pe cale să-i convingă pe 
juraţi. Părea să fie sinceră și era limpede că era mult prea 
deșteaptă să fie o simplă fană îndrăgostită de mentorul ei. 

Polițistul o observă atent: purta aceeași pălărioară în stilul 
anilor '20 și afișa un /ook de hipiotă chic, mai degrabă 
descumpănitor. Pentru prima oară, Corso își dădu seama că fata 
chiar spunea un adevăr, dar nu pe de-a-ntregul, ci un adevăr 
trunchiat. 

l-ar fi plăcut să o poată interoga din nou, dar acum nu mai 
avea competenţa să o facă. Părţile civile și procurorul nu riscară 
să pună vreo întrebare. Fie nu simţiseră că e ceva în neregulă 
cu depoziţia fetei, fie, și mai probabil, nu voiau să o provoace pe 
juna discipolă a lui Sobieski cu întrebări prea insistente. N-ar fi 
reușit decât să o înfurie pe Junon, care și-ar fi susținut și mai 
convingător propria versiune asupra faptelor. Era de-ajuns o 
singură reprezentaţie. 

De cealaltă parte, Claudia Muller alese, la rândul său, să nu 
mai pună alte întrebări. Micuța rozătoare își făcuse datoria. În 
acel moment, toți cei prezenţi erau convinși că Sobieski își 


VP - 298 


petrecuse noaptea în atelierul său, cu juna studentă. Dovezile 
materiale erau solide, dar nu valorau cât o expresie a chipului, o 
inflexiune a vocii, o prezență umană. 

Veni rândul Dianei Vastel. 

Un cu totul alt gen de partitură. 

Splendoarea celor bogati. Corso o considerase dintotdeauna 
superioară și austeră. Burghezia din cartierele selecte e 
splendidă, desigur, dar inaccesibilă. Te respinge prin 
perfecţiune, prin indiferența superioară, e colțuroasă. Diane 
Vastel nu era însă așa: fiecare gest al ei, fiecare cuvânt se 
reflecta în supleţea și căldura atitudinii sale. Atunci când se 
apleca spre tine, era genul care îţi acorda cu adevărat atenţia, 
fără urmă de dispreţ sau distanţă. Întreaga ei fiinţă respira 
empatie. Cât despre fizicul ei... femeia arăta cu mult mai bine 
decât la prima lor întâlnire. Freza nu-i mai era chiar atât de 
sever retezată și părul părea chiar ușor ondulat. Figura, care-i 
păruse desenată cu cărbune și cretă albă, își estompase 
asprimea liniilor și-și nuanţase umbrele... Chiar și postura ei 
părea să ofere o lecţie de viaţă: Diane Vastel nu se lăsa 
intimidată cu una, cu două, nici măcar de către justiţie. A spune 
că nu părea impresionată de prezenţa în imensa sală de 
judecată ar fi fost un eufemism. Câtă vreme Junon părea că-i 
înfruntă pe magistrați, cu mâinile încleștate pe bară, Diane era 
însăși definiția relaxării. 

După ce își declină identitatea, vârsta - scuze! - și meseria - 
niciuna -, Diane Vastel jură că avea să spună, „fără ură și fără 
teamă, doar adevărul, întregul adevăr”, apoi își începu 
depoziţia. In noaptea de vineri 1 iulie spre sâmbătă 2 iulie, ea și 
Sobieski cinaseră la ora 21 la Relais Piaza, pe bulevardul 
Motaigne, apoi reveniseră în jurul orei 23 la reședința sa 
particulară de pe bulevardul Henri Martin pentru a întreține 
„relaţii intime”. Pictorul plecase de la cuibul de nebunii a doua zi 
dimineaţă, în jurul orei 9, după un mic dejun copios. Ah, ce viață 
duc cei bogați! 

Pentru acuzare, mărturia Junonei Fonteray fusese echivalentul 
unei pietricele-n pantof... cam mare pietricica! Cea a Dianei 
Vastel era, însă, o adevărată bombă: dintr-odată, acuzaţiile la 
adresa lui Sobieski erau făcute praf. Dacă ar fi fost să-i dea 
crezare acestei regine a arondismentului XVI, era imposibil să 
mai creadă cineva că Sobieski era asasinul fetelor de la Squonk. 


VP - 299 


— Cum vă explicaţi faptul că mărturia dumneavoastră e în 
totală contradicție cu celelalte elemente din dosar? întrebă 
președintele Delage. 

— N-am venit aici pentru a explica ceva, am venit să vă spun 
ceea ce am trăit, asta-i tot. 

— Sunteţi conștientă că vă aflaţi sub jurământ? 

— Am jurat în urmă cu câteva minute. Și sunt cam tânără să 
sufăr de Alzheimer. 

Râsete în sală. 

Președintele reluă, cu aplomb: 

— Numeroase dovezi de necontestat demonstrează că 
Philippe Sobieski a ucis-o pe Hélène Desmora în noaptea pe care 
pretindeţi că aţi petrecut-o în compania lui. Ce aveţi de spus 
despre acest lucru? 

Diane Vastel oftă, dar nu a iritare, ci mai degrabă a 
plictiseală. 

— Vă spun că asta este problema dumneavoastră, nu a mea. 

Delage aruncă o privire spre ceas: se făcuse deja ora 16. Mai 
mult de formă, întrebă: 

— Care era legătura dumneavoastră cu acuzatul? 

— Cred că e destul de limpede din ceea ce am spus mai 
devreme. 

— Mă refer la sentimente. 

Diane Vastel zâmbi, iar expresia de pe chip i se îndulci. 
Această demnă reprezentantă a burgheziei reușea să fie caldă și 
seducătoare fără să-și trădeze originea înaltă. 

— Ceea ce simţeam... 

Vocea i se stinse, părea că visează. Pentru prima oară, se 
întoarse spre Sobieski. Acesta purta acum un trening galben în 
nuanţa celui purtat de Uma Thurman în Kill Bill. Mărunţel în boxa 
închisă cu pereţi de sticlă securizată, cu fața lipsită de orice 
expresie, semăna cu un peștișor auriu, prizonier într-un acvariu 
construit pentru un rechin. 

— Simţeam o atracţie foarte puternică unul față de celălalt. 

— O atracţie fizică sau sentimentală? 

— Prin mijlocirea trupului, poţi ajunge la un anumit fel de 
tandrete. l-aţi putea spune chiar dragoste. 

Rostise aceste cuvinte cu un soi de condescendență, de 
parcă, dintr-odată, s-ar fi adresat unei lumi inferioare, incapabilă 
să perceapă ambiguitatea și profunzimea relaţiei dintre ei. 


VP - 300 


— Și nu credeţi că această apropiere este de natură să vă 
influenţeze amintirile, de asemenea manieră încât să confundați 
datele? 

— Nu, domnule președinte. 

Judecătorul tăcu o vreme. Privea cu coada ochiului către 
martoră și, la rândul său, părea fascinat de aceasta. 

— Doamnă Vastel, i se adresă el, într-un târziu. Sunteţi o 
femeie căsătorită. Cu toate acestea, nu aveţi nicio problemă să 
mărturisiţi că v-aţi petrecut noaptea cu amantul 
dumneavoastră? 

— De ce ar fi asta o problemă? 

Tonul pe care Diane își rostise replica dovedea inutilitatea 
întrebării. 

— Așadar, această mărturisire nu v-a creat probleme în relaţia 
cu soţul dumneavoastră? 

Ea zâmbi larg, amuzată de tâmpenia magistratului. 

— Credeam că v-am spus că, în acel moment, soțul meu se 
afla într-o călătorie de afaceri la Hong Kong, nu? Acolo are o altă 
soție și doi copii. 

Michel Delage amuţi. Avea pe faţă exact expresia unui călător 
rămas pe peron, în urma trenului; lumea Dianei Vastel i se părea 
întrutotul de neînțeles. 

Pe de altă parte, Corso spera că avocatul general sau cel al 
părţii civile aveau să o facă praf pe Diane Vastel, să o prindă pe 
picior greșit, cu o încurcătură a datelor, a circumstanțelor. Sau 
poate să găsească o explicaţie plauzibilă pentru minciuna ei, fie 
că era vorba de dragoste, de șantaj sau orice altceva. 

Dar toți renunţară să-i mai pună vreo întrebare, așa cum 
procedaseră și cu Junon Fonteray. Preferau să nu se atingă de 
această femeie care părea atât de sigură pe sine. Să o zgândăre 
cu întrebări n-ar fi făcut decât să agraveze situaţia. 

În schimb, Claudia Muller preluă ștafeta întrebărilor: 

— Doamnă Vastel, i se adresă ea, ridicându-se, am să vă pun 
o singură întrebare. În acea noapte, aţi fost singură împreună cu 
Sobieski? 

— Nu. 

Sala se umplu de vacarm. 

— Staţi puţin, interveni judecătorul. Aţi afirmat în repetate 
rânduri că v-aţi petrecut noaptea cu Sobieski în intimitate... 


VP - 301 


— Da, dar asta nu înseamnă că am fost doar noi doi. Cu cât 
mai mulți... 

Judecătorul părea iritat. 

— Dar n-aţi pomenit niciodată despre prezenţa altor 
parteneri! 

— Nu m-a întrebat nimeni despre asta. 

Larma din sală se înteţi. Președintele se văzu nevoit să cheme 
la ordine publicul care se agita în bănci. 

— Cine a mai fost cu dumneavoastră în noaptea aceea? 
întrebă Claudia Muller, care părea să cunoască dinainte 
răspunsurile pe care avea să le primească. 

— Nu-i cunosc numele adevărat. | se spune Abel. E un fel de 
expert. 

— Expert în ce? 

— În plăceri. Vine pentru a participa, pentru a da sfaturi. 
Aduce cu sine instrumente, produse stimulatoare. E un adevărat 
profesionist. 

Cei din sală deveniseră atenţi: acest excurs pe teritoriul 
desfrânării îi preschimbase într-un public captiv. 

— La ce oră a sosit acest... expert? 

— În jurul miezului nopții. 

— Și la ce oră a plecat? 

— Către ora 3 dimineața. 

— Și în tot acest timp, Philippe Sobieski n-a părăsit deloc 
locuinţa dumneavoastră? 

— Cu siguranţă nu. Dimpotrivă, a fost cât se poate de activ. 

Râsetele izbucniră din nou în sală. Din nou, președintele se 
văzu nevoit să calmeze spiritele. 

— Tot ce-mi spuneţi e cât se poate de frumos, dar unde e 
acest Abel? izbucni el, într-un amestec de furie și ironie. De ce 
nu figurează pe lista martorilor? 

Se adresase în mod special avocatei lui Sobieski, care-i 
răspunse zâmbind: 

— Este pe listă, domnule președinte. Numele său real e 
Patrick Bianchi, e următorul martor care va compărea în faţa 
dumneavoastră. 

Fără să vrea, Michel Delage aruncă o privire spre 
reprezentantul ministerului public, care era deja adâncit în 
maldărul de note din fața sa încercând să dea de urma 


VP - 302 


martorului misterios. Avocata părţii civile, Sophie Zlitan, 
consulta și ea „foaia de parcurs” a zilei de judecată. 
Cum de le scăpase așa ceva? 


69. 


Nimeni nu remarcase prezenţa lui Patrick Bianchi pe lista 
martorilor. Cu siguranţă n-ar fi fost remarcat nici într-o staţie de 
metrou sau la o secție de votare. Era un bărbat de înălțime 
medie, cu înfățișare de antrenor de sport, impresie creată și de 
faptul că purta un trening Adidas. Avea cam treizeci de ani, era 
tuns periuță, avea o faţă zâmbitoare, un nas cârn și ochii negri, 
cu sclipiri vesele. Exact genul de individ care și-ar fi găsit locul 
într-o reclamă la corn flakes, „micul dejun al campionilor”. 

După prezentările de rigoare, președintele îl atacă imediat, cu 
o nerăbdare și un aplomb care i-ar fi putut pune sub semnul 
întrebării motivaţia: încerca să afle adevărul său, pur și simplu, 
murea de curiozitate? 

— Puteţi să-mi spuneți în ce constă  îndeletnicirea 
dumneavoastră? 

— Meseria mea oficială este aceea de inginer de sunet în 
cinematografie. 

— Mă refer la cealaltă ocupaţie a dumneavoastră, cea care 
are relevanţă în contextul despre care discutăm. 

Individul dădu din cap, apoi își roti privirea prin sala de 
judecată, privind spre magistrați și apoi spre jurați, de parcă ar 
fi vrut să se asigure că avea parte de atenţia tuturor. In mod 
evident, omul își trăia momentul de glorie. 

— Sunt, dacă vreţi, omul care păzește intrarea în universul 
plăcerii. 

— Cum adică? 

— Eu le permit clienţilor mei să meargă cât mai departe în 
realizarea dorințelor lor, să uite de interdicții și de cenzura 
societăţii în care trăim. 

— Și sunt destui doritori pentru serviciile dumneavoastră? 

— Destui. Ajut cuplurile obosite, amanţii aflaţi la ananghie, 
îndrăgostiţii în căutare de senzaţii noi și... 

Delage îl întrerupse: 


VP - 303 


— Și cum vă găsesc, cum vă contactează potenţialii clienţi? 

— Prin internet. 

— De cât timp practicaţi această activitate? 

— De aproximativ un deceniu. Am început în cluburile de 
swingeri, până mi-am format o clientelă fidelă. Din nefericire, 
ceea ce practic eu nu e o îndeletnicire recunoscută de către 
stat. lată de ce trebuie să muncesc din greu pentru a trăi și mă 
refer aici la munca pe care o depun în industria filmului... 

Sala izbucni în râsete. Chiar și Sobieski schiță un zâmbet. Pe 
măsură ce mărturiile în favoarea sa se făceau auzite, culoarea 
începuse să revină în obrajii pictorului. 

— În seara cu pricina, cine v-a contactat? continuă Delage. 

— Diane Vastel, în cursul după-amiezii. 

— La ce oră aţi ajuns la faţa locului? 

— La miezul nopţii. 

— Philippe Sobieski se afla acolo? 

— Era cât se poate de prezent și de activ, dacă mă 
înțelegeți... 

— În ce a constat intervenţia dumneavoastră? 

Abel aruncă o privire fugară spre Sobieski: avea oare dreptul 
să vorbească despre cele întâmplate? Lui Corso nu-i venea să 
creadă. Procesul acesta avea drept obiect o dublă crimă, dar 
„paznicul plăcerilor” își făcea griji dacă nu cumva era pe cale să- 
și încalce deontologia profesională de futangiu? 

Sobieski își dădu acordul, clipind din ochi. 

— Ei bine, mă aflam acolo pentru a avea relaţii intime cu 
Philippe în timp ce acesta se ocupa de Diane. Cred că nu e cazul 
să intru în detalii. 

Fără să vrea, judecătorul încuviinţă din cap. În colţul ei, 
Claudia Muller își savura triumful. Cei din sală fie râdeau, fie 
fuseseră șocați de povestea lui Abel, dar toţi credeau în cele 
spuse de acesta. 

Abel continuă cu tot felul de detalii, susținând în linii mari cele 
relatate de Diane Vastel. Poveștile despre vibratoare, lubrifiante 
și sodomie confereau o picanterie aparte mărturiei sale. 

Până atunci, cele două amante ale lui Sobieski dăduseră 
impresia de sinceritate dar, la urma urmei, dragostea sau orice 
alt sentiment le anima ar fi putut să le orbească și să le 
îndemne să depună o mărturie mincinoasă sau, pur și simplu, să 
se înșele asupra orei și locurilor în care fuseseră împreună cu 


VP - 304 


pictorul. Odată cu intervenţia lui Abel, însă, alibiul lui Sobieski 
trecea într-un cu totul alt registru: unul neutru și imparțţial. 

Reprezentantul ministerului public și partea civilă, prinse la 
strâmtoare de această mărturie, nu insistară să afle mai multe 
detalii: 

— Nu avem întrebări, domnule președinte. 

Nici Claudia Muller nu avea alte întrebări. Abel își îndeplinise 
misiunea. 

Corso privi către ferestrele înalte ale sălii de judecată: lumina 
aurie a după-amiezii indica apropierea încheierii ședinței de 
judecată. Era aproape ora 18 și era limpede că toți cei prezenţi 
se săturaseră deja. 

Președintele se pregătea să proclame încheierea ședinței, 
când Claudia Muller se ridică. 

— Domnule președinte, aș vrea să mai audiem un martor care 
ne-ar putea oferi informaţii utile. 

— Acum? 

— Persoana în cauză a călătorit anume pentru a depune 
mărturie și ar dori să se întoarcă în seara asta acasă. 

— Despre cine este vorba? 

— Martorul nostru se numește Jim Delavey și este mai 
cunoscut sub porecla „Little Snake”. 

— Și în ce calitate va depune mărturie? 

— Jim Delavey este bărbatul care a petrecut noaptea dintre 6 
și 7 iulie cu Philippe Sobieski, la Blackpool. 

Fu rândul lui Corso să sară de pe scaun: de unde-l scosese pe 
individul ăsta? Larma din sală se amplifică, precum un val ce se 
sparge de țărm. 

— Domnule președinte, interveni Rougemont, obiectez. Cele 
întâmplate la Blackpool nu fac obiectul procesului nostru. 

— Care vă este răspunsul? întrebă Delage, adresându-se 
direct Claudiei. 

— Domnule președinte, afacerea Blackpool nu este, într- 
adevăr, subiectul acestui proces, dar cele întâmplate acolo au 
legătură cu cazul aflat în dezbatere. De altfel, comandantul 
Corso nu a ascuns faptul că prezenţa acuzatului la Blackpool în 
noaptea care a precedat crima de acolo i-a întărit convingerea 
privind vinovăția clientului meu. 

Președintele o îndemnă să continue: 


12 Micul Șarpe, în limba engleză în text. (n. trad.). 
VP - 305 


— Și deci...? 

— Solicit să mi se permită să îl exonerez pe clientul meu de 
această bănuială, pentru ca ea să nu poată influenţa în vreun fel 
decizia juriului în momentul deliberărilor. 

— De acord. 

Uimit, Corso urmări cum la bară își ocupă locul Jim Delavey, 
zis „Little Snake”, năluca pe care crezuse că o inventase 
Sobieski, omul-alibi pe care polițiștii englezi nu reușiseră să-l 
găsească. Cum de reușise Claudia să-i dea de urmă acestui 
martor care le scăpase tuturor până acum? li oferise bani? 
Plătise detectivi să-i dea de urmă? Oricum, avocata merita tot 
respectul. 

Mai exista, desigur, și o altă posibilitate, aceea ca ea să fi 
creat pur și simplu din nimic acest martor providenţial, angajând 
un drogat din Blackpool care era dispus să turuie orice i s-ar fi 
cerut pentru suma de bani potrivită. Dar Claudia nu era câtuși 
de puţin genul care să-și asume un astfel de risc. Privindu-l cu 
atenţie pe individul care-și făcuse apariţia la bară, Corso îl 
recunoscu: era același tip pe care Sobieski îl sărutase pe gură în 
mijlocul străzii cu poponari. i 

De îndată, în minte i se contură un nou scenariu. In noaptea 
aceea, pictorul își dorise să facă sex și își găsise partenerul în 
persoana lui Little Snake. Corso asistase fără să vrea la 
momentul cuplării lor, după care strada fusese invadată de 
bătăușii rași în cap. Bătaie. Fugă. Imprăștierea. Cei doi amanți 
se refugiaseră undeva și își văzuseră de plăcerile lor. 

Corso simţea că-l trec fiori reci. Era oare cu putinţă să se fi 
înșelat în toate privinţele? Oare chiar era Sobieski nevinovat? Să 
fie ipoteza „înscenării”, așa absurdă cum părea, cea adevărată? 
Asta ar fi însemnat ca adevăratul ucigaș să fi plasat indiciile 
descoperite în atelierul lui Sobieski, făcând în așa fel încât 
pictorul să fie acuzat în locul său? La urma urmei... de ce nu? 

Little Snake avea un accent britanic atât de pronunţat încât 
devenea de-a dreptul scârbos să îl asculţi. Părea că, la fiecare 
final de propoziţie, își scuipa disprețul și sictirul către cei din jur. 
lar vocea îi era pe potriva înfățișării: indolent și jegos, părea să 
fie genul de individ care își ignoră nevoile materiale. O șuviță 
lungă îi cădea mereu peste față, iar el și-o îndepărta fără 
încetare cu un gest prețios sau scuturând din cap ca o divă. 


VP - 306 


În același timp însă, figura de tip dur și tatuajele îl încadrau 
mai degrabă într-o altă categorie, cea a golanilor bătăuși. Jim 
era mai degrabă un huligan decât „Priscilla, nebuna deșertului”. 
Un adevărat nenorocit din Blackpool, născut dintr-o relaţie 
fugară și crescut cu bere în loc de lapte de mamă. 

Micul Șarpe începu să turuie și povesti cele văzute de Corso 
cu proprii ochi: întâlnirea din cartierul homosexualilor, sărutul 
cel lung cu Sobieski, sosirea bătăușilor, fuga... Fără niciun fel de 
rețineri, explică faptul că se prostitua în acest cartier de mai 
mulţi ani și că Sobieski i se păruse un client zemos, din toate 
punctele de vedere. 

Culmea, tipul vorbea în engleză! Claudia avusese grijă ca în 
sală să fie prezent și un translator și distribuise fiecărui jurat o 
pereche de căști, de parcă ea ar fi fost cea care dicta mersul 
lucrurilor în sala de judecată. Corso era năucit: condamnarea 
pictorului, care părea subînțeleasă cu doar o zi în urmă, era de- 
acum pusă sub semnul întrebării... 

— Unde anume, mai exact? întrebă președintele. 

Martorul tocmai explicase Curţii că își condusese clientul într- 
un apartament pe care-l închiriase de vreun an. 

— Adresa nu o să însemne nimic pentru dumneavoastră. E 
aproape de Grand Naţional, o mizerie de montagne-russe care 
face un zgomot infernal. De-aia și plătesc așa de puţin. 

— Și Philippe Sobieski a rămas acolo cu dumneavoastră toată 
noaptea? 

— Până în zori, honey. După năvala ălora, franţuzul nu era 
dispus să riște. (Delavey îi făcu cu ochiul lui Sobieski, care-i 
răspunse cu o bezea din vârful buzelor, abia schițată). Am avut 
la dispoziţie toată noaptea ca să îl consolez. 

Delage mormăi câteva cuvinte, aranjându-și ochelarii pe nas. 
Era limpede că martorul îi displăcea, așa cum nu-l încânta nici 
mărturia sa și întreaga punere în scenă a audierii: magistraţii și 
juraţii cu căștile pe urechi îi aminteau mai degrabă de Curtea 
Penală Internaţională de la Haga. Dar ceea ce îi displăcea cel 
mai mult era turnura pe care o luase procesul. Se stabilise de la 
bun început că dezbaterile și audierile aveau să dureze câteva 
zile, pentru ca rezultatul să fie o condamnare fără cusur. lată 
însă că lucrurile se dovedeau mai complicate decât prevăzuse. 
Expresia de pe chipul său era fără echivoc: „Suntem în rahat 
până-n gât!” 


VP - 307 


— De ce nu aţi anunţat poliţia mai devreme? 

— Eu și cu sticleţii nu ne-nțelegem prea bine. 

— Și ce anume v-a determinat să depuneţi mărturie la un an 
după cele întâmplate? 

Delavey își flutură șuviţa rebelă în direcţia Claudiei Muller, 
care asculta, imperturbabilă, așezată la locul ei. 

— Catherine Zeta-Jones de colo, ea m-a convins. 

Corso își spuse că, într-adevăr, avocata semăna cu actrița în 
cauză, însă era mai zveltă și mai misterioasă. 

Magistraţii schimbară priviri: era limpede că Jim „Little Snake” 
Delavey fusese plătit de Claudia Muller să-și miște fundul până 
în sala de judecată a Înaltei Curți pariziene. Nu era o manevră 
tocmai legală, dar acum nu era momentul și locul să discute 
despre mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Doar 
rezultatul conta, în acest caz. 

Președintele nu le mai oferi părții civile și acuzării timpul 
necesar să-i pună întrebări martorului. Destu/ cu prostiile! 
Declară ședința încheiată, cu graba cu care se face auzită ultima 
bătaie a gongului. 

La ieșirea din tribunal, comentariile celor din public umpleau 
spaţiul dintre pereţii de piatră, iar zbieretele jurnaliștilor cu 
telefoanele-n mâini se pierdeau pe sub bolțile înalte. Toată 
lumea părea să fie de acord: scorul fusese egalat, de-a doua zi 
meciul avea să fie relansat cu șanse egale. 

Corso grăbi pasul spre ieșirea din clădire. Spera să o mai 
prindă pe avocată pe treptele Palatului. 

— N-a fost rău contraatacul, îi aruncă el, atunci când o văzu 
apărând dintre două coloane. 

Claudia Muller își aprinse un Marlboro și îi răspunse pe un ton 
familiar: 

— Și încă n-ai văzut nimic. 


70. 


A doua zi, Corso nici nu apucase încă să se așeze când 
Claudia Muller invită la bară un alt martor, încă un psihiatru, 
Jean-Pierre Audissier. O contraexpertiză? Nu, individul avea să 
depună mărturie ca persoană fizică, nu în calitate de expert. 


VP - 308 


Medic psihiatru titular în cadrul Uniunii Spitalelor pariziene, șef 
de serviciu în cadrul stabilimentului public de sănătate Maison 
Blanche, profesor la Facultatea de Medicină Paris-Descartes, 
doctorul Audissier era un „prieten” al lui Philippe Sobieski. 

Martorul povesti că, de cincisprezece ani, lucra două zile pe 
săptămână la Fleury, la rugămintea serviciilor medicale ale 
instituţiei penitenciare. Acolo îl cunoscuse pe Sobieski. 

Cu un chip plăcut vederii, marcat de ridurile provocate de 
trecerea anilor și exprimând inteligenţă, un păr grizonant zburlit 
și trăsături ale feţei care radiau pasiune și tenacitate, doctorul 
era cu siguranţă pe placul femeilor, și nu numai, datorită 
înfățișării sale de actor. 

Părea concentrat, însă fără să se streseze. Omul venise să 
spună ce avea de spus, făcându-și astfel datoria, ca un trăgător 
de elită care nu-și face procese de conștiință. 

— Așadar, l-aţi tratat pe Philippe Sobieski în toţi acești ani 
pentru tulburări mintale? întrebă președintele. 

— Nicidecum. 

Răspunsul sec îl făcu pe Michel Delage să tresară. După cele 
întâmplate în ziua precedentă, nu avea deloc chef să suporte 
aerele pretenţioase ale acestui avorton. 

— Nu l-am urmărit pe Sobieski din motive medicale. Eu am 
fost la originea vocației sale artistice. 

Președintele se întoarse spre Claudia Muller. 

— Doamnă avocat, vă reamintesc că acuzatul este judecat 
pentru două omucideri. Chiar credeţi că o nouă mărturie privind 
talentul artistic al lui Philippe Sobieski ne va fi de folos? 

— Da, domnule președinte. 

Claudia răspunsese ferm. Corso simţi, din tonul ei, că se 
apropia momentul în care aveau să afle care-i era strategia de 
apărare. Oare ce le pregătea? 

— Prea bine, se resemnă Delage. Povestiţi-ne în ce 
împrejurări l-aţi cunoscut pe Philippe Sobieski. 

— Cu ocazia consultaţiilor de la Fleury, mi-am făcut obiceiul 
de a ţine sub observaţie dispoziţia unor deţinuţi... hai să 
spunem mai problematici. 

— Sobieski se afla și el pe lista acestora? 

Audissier încuviinţă. Scund și slăbuţ, se proțăpise la bară într- 
o poziţie ușor cambrată, ca un orator foarte sigur pe sine. 


VP - 309 


— Era un element recalcitrant. Rebel în raport cu orice formă 
de autoritate, își impunea propria lege, îi teroriza pe ceilalţi 
deținuți. Un tip cu adevărat dificil. L-am supus la examinările 
obișnuite și am descoperit o particularitate în sistemul lui de 
percepţie. 

— Aţi putea fi ceva mai clar? 

— Unele dintre testele mele implică folosirea culorilor. O 
hipersensibilitate în acest domeniu poate fi un semnal de 
alarmă. Un individ bipolar, de pildă, aflat pe punctul de a intra 
într-o criză maniacală, e mai sensibil la culori decât ar fi în mod 
normal. 

— Sobieski suferea de un asemenea sindrom? 

— El se plângea că vede imaginile sclipind, culorile vibrând. 
Era foarte reactiv la elementele vizuale și mai ales la pictura 
artistică. 

— Așadar... ceva în genul sindromului Stendhal? 

Audissier nu-și putu stăpâni un început de zâmbet ironic. 

— Știţi..., începu el, și era limpede că se amuza, sindromul 
Stendhal e mai degrabă un mit. Recent s-a demonstrat că 
această senzaţie de rău fizic care îi afectează uneori pe 
vizitatorii muzeelor e legată, în principal, de faptul că aceștia 
stau vreme îndelungată cu privirea ridicată și capul pe spate 
pentru a admira operele mai înalte sau atârnate mai sus. Astfel, 
sângele invadează creierul și vizitatorul resimte o senzaţie de 
vertij. 

Președintele se încruntă, parcă spunând: Multumesc pentru 
lectie! 

— Atunci la ce vă referiți? 

— Mai întâi, am crezut că Sobieski suferea de tulburări ale 
dispoziției. În realitate, sensibilitatea sa la culori nu era 
simptomul vreunei boli... doar dacă am putea considera arta 
drept o boală. 

— Şi acesta a fost momentul în care ați înțeles că Sobieski 
era, de fapt, pictor? 

— Cum să vă spun... Pictura îl chema, iar corpul său 
răspundea la această chemare. 

Un murmur de dezaprobare se făcu auzit în sala de judecată. 
Audissier nu mai părea chiar atât de credibil, argumentele lui 
erau prea ezoterice. Dându-și seama că nu obținuse reacţia 
dorită, își schimbă tactica și trecu la faptele concrete: 


VP - 310 


— Am organizat ateliere de pictură la Fleury. Acolo a început 
Sobieski să picteze. Desena, picta, se inspira din reproduceri 
găsite în cărţile de la biblioteca închisorii. Avea un talent 
incredibil. lar această activitate avea și un efect terapeutic. De 
fiecare dată când reușea să reproducă un tablou, își recăpăta 
calmul. Refăcând o operă de artă, și-o însușea. Opera aceea 
devenea a lui. 

— Aşadar, faptul că s-a apucat de pictură i-a adus un 
echilibru? 

— Fără îndoială. Activitatea sa artistică l-a vindecat de el 
Însuşi. 

Michel Delage nu prea mai știa ce să îl întrebe pe martor, iar 
cei din sală nu prea reușeau să-și dea seama la ce folosise 
această depoziţie. In cele din urmă, președintele cedă cuvântul 
părţii civile, care, la rândul său, renunţă la întrebări în favoarea 
Claudiei Muller: 

— Doctore, aș vrea să fiu sigură că am înțeles. La sfârșitul 
anilor '90, cu câţiva ani înaintea eliberării sale, Sobieski nu mai 
avea nicio problemă cu pictura? 

— Da, se poate spune asta. Da. 

— Nu vă aduceţi aminte de vreun pictor care să-i fi provocat 
în continuare reacţii de ordin psihologic? 

— Ba da, Francisco Goya. Tablourile acestuia îl fascinau și, în 
egală măsură, îl îmbolnăveau. Încerca să le copieze și nu 
reușea. 

— Vorbiţi de exemplu despre ciclul Pinturas rojas? continuă 
Claudia. 

— Nu. Tablourile acelea nu fuseseră încă descoperite. Era 
obsedat mai cu seamă de ciclul de lucrări Pinturas negras, care 
sunt expuse la muzeul Prado. Le copia întruna, încerca din 
răsputeri să se auto-exorcizeze să scape de obsesia tablourilor, 
de parcă acestea l-ar fi posedat. 

— Și a reușit? 

Audissier aruncă o privire plină de afecţiune spre Sobieski: era 
limpede, psihiatrul nu credea câtuși de puţin că artistul era un 
asasin. 

— Cred că da. A făcut-o atunci când și-a găsit propriul stil. 
Când a pictat tablourile acelea uriașe care reprezintă stripteuze 
și actori de filme porno. Și-a găsit propria cale și s-a eliberat de 
obsesiile care îl bântuiau. 


VP - 311 


— vă mulţumesc, domnule doctor. 

Psihiatrul ieși, în vreme ce în sală se stârni un murmur. Cei de 
faţă nu pricepuseră mare lucru. 

— Doamnă avocat, nu prea am înţeles care a fost raţiunea 
acestei depoziţii, spuse președintele, dând glas sentimentului de 
confuzie care domina sala de judecată. 

Claudia Muller se ridică și se apropie de tribuna magistraţilor. 

— Vă mulțumesc, domnule președinte, că aţi acceptat 
această scurtă digresiune artistică. După cum veţi constata, a 
fost esenţială pentru ceea ce va urma. 

— Adică? 

— Ancheta a demonstrat că asasinul s-a inspirat din cele trei 
Pinturas rojas ale lui Francisco Goya pentru a-și mutila victimele. 
Mai exact, a încercat să reproducă pe chipurile Sophiei Sereys și 
Helenei Desmora spiritul operelor lui Goya, cu precădere cel al 
tabloului numit £/ Grito, care reprezintă un sclav de la galere, 
rănit, care urlă. 

Președintele își desfăcu braţele, nedumerit. 

— Tocmai ne-aţi reamintit importanţa operelor lui Goya 
pentru clientul dumneavoastră. Ceea ce, cred eu, îi agravează 
situaţia... 

— Nu, domnule președinte. Până în prezent, comandantul 
Corso și judecătorul Thureige au ţesut o anumită legătură între 
această pasiune a acuzatului și modul de operare în cazul 
acestor crime. Fascinaţia lui Sobieski pentru ciclul tablourilor 
Pinturas rojas expuse la sediul Fundaţiei Chapi are însă o cu 
totul altă motivaţie. O explicaţie care nu are nicio legătură cu 
crimele care fac subiectul acestui proces. 

Corso aruncă o privire spre Sobieski și ceea ce îi fu dat să 
vadă îl umplu de groază: ticălosul își recăpătase expresia ironică 
de artist triumfător. Ochii îi străluceau și, în ei, polițistul își văzu 
oglindită înfrângerea. 

Ca pentru a-i confirma cele mai negre temeri, Claudia Muller 
se apropie de boxa acuzaților și i se adresă clientului său: 

— Philippe Sobieski ne va spune el însuși de ce este atât de 
interesat de cele trei picturi ale lui Goya descoperite la începutul 
anilor '2000. 

Tăcere. Încordare. Vertij. 

Acuzatul se aplecă asupra microfonului din faţa sa și, 
privindu-l pe președintele tribunalului drept în ochi, rosti: 


VP - 312 


— E simplu, domnule președinte. Eu le-am pictat. 
71. 


După o scurtă perioadă de agitație în public - scurtă, căci 
majoritatea celor prezenți erau înmărmuriţi de cele auzite 
președintele reuși să recapete controlul asupra situației. 

— Doamnă avocat, nu suntem aici pentru a ne da în 
spectacol, mârâi el la adresa Claudiei. 

Avocata își permise să facă câţiva pași spre tribuna 
magistraţilor, întorcând spatele publicului. 

— Domnule președinte, rosti ea pe un ton ridicat, Philippe 
Sobieski a hotărât să mărturisească. Nu este însă mărturisirea 
pe care o așteptați, ci una care va dovedi nevinovăția sa în ceea 
ce privește crimele de care este acuzat. 

— De ce nu a făcut mai devreme acest lucru? 

— Lăsaţi-l să vorbească și veți înțelege. 

Președintele făcu un gest în care se amestecau furia și 
lehamitea. 

— Acuzat, aveți cuvântul. 

Sobieski își recăpătase puterile. Ferestrele largi îl scăldau într- 
o lumină asemănătoare celei a reflectoarelor puternice dintr-o 
sală de spectacole. Purta obișnuitul său costum imaculat, o 
cămașă de culoare deschisă cu dungi subţiri și o cravată de 
mătase albă. Fără îndoială, i se interzisese să poarte pălăria, sau 
poate Claudia îl sfătuise să renunțe la ea. Era însă ușor de dedus 
ideea din spatele costumaţiei: 

Philippe Sobieski se deghizase în Frank Nitti}, în versiunea din 
Incoruptibilii lui Brian de Palma. 

— Domnule președinte, începu el pe un ton blând. Așa cum s- 
a spus mai devreme, am descoperit pictura prin intermediul 
reproducerilor din cărți. Am început cu schițe în creion, copiind 
desene, apoi am primit acuarele și am început să reproduc 
tablouri. Eram încă neîndemânatic, dar având în vedere că eram 
total lipsit de experienţă, nu mă descurcam chiar așa de rău... 

— Treceți la subiect! interveni președintele, exasperat. 


15 Frank Nitti - gangster americano-italian, fost locţiitor, apoi urmaș al lui Al Capone la 
conducerea mafiei din Chicago. (n. trad.). 


VP - 313 


Sobieski zâmbi și aruncă o privire spre sala de judecată, 
ridicând din sprâncene. Corso îl regăsea acum pe artistul cu 
figură de rozătoare, cu expresia sa de falsă modestie, cu 
rânjetul din colțul gurii. Anul petrecut în pușcărie nu-l schimbase 
deloc. Doar așteptase să-i vină ceasul. 

— Adevărata mea pasiune era însă Goya, urmă Sobieski. 

— Profesorul Audissier ne-a explicat deja acest lucru. 

— Nu. Scopul meu era să devin Goya. 

Delage nu zăbovi asupra acestei fraze care nu însemna nimic, 
ci îl împinse mai departe în cronologia faptelor: 

— La ieșirea din închisoare aţi continuat așadar să-l imitaţi pe 
acest pictor? 

— Deja mă descurcam mult mai bine. Nu mai erau imitații, 
pictam noi tablouri de-ale lui Goya. li reproduceam stilul, epoca, 
tehnica. Am păstrat aceste tablouri pentru mine, dar mă 
satisfăceau mult mai mult decât propriile opere. 

Președintele îl urmărea, imperturbabil, deloc impresionat. 
Încremenit în faldurile robei roșii, părea regele de care dintr-un 
pachet de cărţi de joc. Sobieski, în acest caz, era jokerul: 
viclean, insistent, capabil să-și asume rolul oricărei alte cărți din 
pachet. 

— Eu nu aparţin epocii mele, urmă ticălosul. Mi se fâlfâie de 
toată arta contemporană, de toţi acești onaniști care nu mai știu 
ce să inventeze ca să pară originali, deși nu-s în stare să creeze 
nimic nou. Chiar și picturile mele, cele pe care le semnez cu 
numele meu, se îneacă în acest fluviu de rahaturi. 

— Lucrările dumneavoastră nu sunt originale? 

— Ba da, am ceva numai al meu. Dar nu e ceva ieșit din 
comun, ceva care să facă istorie. E doar o nuanţă minusculă 
într-o mișcare uriașă lipsită de orice relief semnificativ. 

— Așadar, preferaţi să pictaţi în maniera lui Goya? 

— Eu sunt Goya, rosti el apăsat, aplecat asupra microfonului. 
Un pictor în afara timpului și a lumii. 

De  jur-împrejur, tăcerea pusese stăpânire între ziduri. 
Personajul care se dezvăluia celor prezenţi devenise, deodată, 
mult mai interesant decât asasinul al cărui profil era disecat de 
la începutul procesului. 

La fel ca toţi cei prezenţi, Corso nu avea idee unde va duce 
această confesiune, dar cele spuse păreau adevărate, iar 


VP - 314 


polițistul putea de acum să intuiască faptul că acest nou 
Sobieski urma să scape fără prea mari dificultăţi de proces. 

— Dintre operele lui Goya, mă obsedau cel mai mult cele din 
ciclul Pinturas negras. Nu doar stilul, ci și originea lor. Atunci 
când le-a pictat, Goya era deja bătrân, bolnav, surd... 

— La subiect, Sobieski. 

Acesta continuă de parcă n-ar fi fost întrerupt: 

— Goya n-a pictat această serie pe pânză ci pe pereţii casei 
sale. Coșmaruri, viziuni, delirul din mintea sa, transpus pe 
suprafața pietrei. Nu avea de ales: se închisese în propria 
tăcere. M-am identificat cu el și am pictat scene de groază în 
stilul său. Asta îmi venea în minte, din adâncul amintirilor mele 
din celulă. Ani de zile, eu însumi am locuit în Casa Surdului. 

Delage ridică tonul, de parcă s-ar fi adresat unui handicapat: 

— Sobieski, ce legătură au toate acestea cu uciderea Sophiei 
Sereys și a Helenei Desmora? 

Artistul ridică mâna pentru a-l întrerupe, cerându-i astfel să 
aibă răbdare: 

— Atunci când am ieșit din pușcărie am devenit, practic peste 
noapte, un pictor cunoscut, asaltat de cereri de interviuri. Ca 
toţi foştii pușcăriași, am trecut prin etapa așa-numitei 
reintegrări. O asociaţie non-profit mi-a găsit o slujbă la un 
restaurator de tablouri vechi. Acolo am învăţat tot ceea ce știu. 
Puteţi verifica, am muncit acolo trei ani, zi și noapte. 

Președintele se uită la ceas, dar nu-l mai întrerupse pe acuzat. 
Nu se întâmplă chiar în fiecare zi ca un ucigaș să se transforme 
în falsificator, ca niște cadavre să se preschimbe în tablouri, și 
toate acestea în doar câteva zile de proces. 

— Mi-au trebuit patru ani până când am fost capabil să pictez 
propriile mele Pinturas negras. Am reușit să imit perfect stilul lui 
Goya, dar mai ales am reușit să rezolv problemele tehnice. 

— Ce fel de probleme tehnice? 

Întrebarea îi scăpase, fără să vrea, președintelui, care se 
simțea sfâșiat între curiozitate și exasperarea de a vedea 
procesul său afectat de o digresiune atât de lungă. 

Sobieski își drese glasul. Radia. Din nou, folosindu-se de căi 
dintre cele mai întortocheate, reușise să facă din proces un 
spectacol numai al său, ca un tur de forță al unui magician 
spectaculos. 


VP - 315 


— Atunci când te gândești la munca unui falsificator, îţi vine 
în minte în primul rând dificultatea de a imita stilul artistului. 
Dar aceea e numai una dintre probleme, și nu e cea mai 
importantă. Adevăratele obstacole sunt cele fizice, palpabile: un 
tablou al unui maestru, redescoperit în zilele noastre, este supus 
unei serii de analize menite să-i verifice autenticitatea. Inamicul 
falsificatorului în zilele noastre nu e stilul, ci chimia. 

— Ne aflăm aici pentru a judeca niște crime. Spuneţi-ne unde 
vreți să ajungeţi cu toate astea. 

— Ajung imediat și la asta. Pentru a duce la bun sfârșit o 
contrafacere, am elaborat o serie de etape riguroase, folosindu- 
mă de pânze vechi și de diverse produse complexe. In noaptea 
în care Sophie Sereys a fost ucisă, tocmai terminam un astfel de 
tablou. 

— Puteți dovedi acest lucru? 

— Nu am lucrat singur. 

— Cu cine erațţi? 

— Cu Junon Fonteray. 

Din nou zarvă în sală. Corso își aminti de prima întâlnire cu 
tânăra studentă care șlefuia niște sculpturi mediocre. Să-l ajute 
pe Sobieski să creeze noi opere de Goya trebuie să i se fi părut 
ceva mult mai palpitant, deși nu era o activitate lipsită de 
riscuri. 

— Nu aţi întreţinut raporturi sexuale în noaptea aceea? 

— Ba da, râse Sobieski. În timp ce pânza se usca. 

— Încetaţi să vă mai jucaţi cu nervii noștri, Sobieski, și 
explicaţi-ne! Nu văd cu ce ne-ar ajuta să audiem din nou același 
martor. 

Sobieski oftă adânc. Talentul actoricesc e fie înnăscut, fie 
lipsește. Sobieski îl avea din plin. 

— N-aveţi decât să verificați cuptorul. 

— Care cuptor? 

— Etapa uscării pânzei este esenţială în elaborarea unui 
tablou fals. Am pus la punct o tehnică de uscare a pânzei foarte 
rapidă, care imită uzura provocată de trecerea timpului. La 
scoaterea din cuptor, falsul produs de mine are duritatea pietrei, 
exact ca o pânză antică. 

Corso își aminti de cuptorul gigantic din atelierul pictorului. La 
momentul respectiv, el și Barbie avuseseră convingerea că 
dăduseră de urma unui nou Landru. 


VP - 316 


— Și ce-i cu asta? întrebă președintele. 

— Ei bine, această „coacere” se face în mai multe etape 
succesive. Eu sunt singurul care poate regla duratele fiecărei 
etape și numai eu știu care sunt temperaturile necesare. Vreme 
de ore în șir, am „copt” tabloul, l-am verificat, l-am copt din nou, 
l-am verificat iar... 

— Și aţi vrea să vă cred pe cuvânt? Unde este acest tablou? 
Ce reprezenta acesta? 

Sobieski făcu un pas înapoi, în cușca lui. 

— Asta n-am să vă spun niciodată. 

— De ce nu? 

— Din motive deontologice. Opera din acea noapte se află 
astăzi într-un muzeu. Sau poate că am ars-o. Asta nu mă 
privește decât pe mine. 

— Sobieski, vă dați seama că e în joc libertatea 
dumneavoastră? 

Falsificatorul reveni la microfon. 

— Verificaţi memoria cuptorului. Acolo veţi găsi evidența 
tuturor operaţiunilor efectuate până la momentul de faţă. 
Chemaţi experţi, iar ei o să vă spună că programarea memoriei 
nu poate fi falsificată. Succesiunea orară din memorie este 
dovada prezenţei mele în atelier în momentul comiterii crimei. 

Președintele își desfăcu braţele, efectul fiind amplificat de 
mânecile largi ale robei roșii. 

— Toate aceste confesiuni nu valorează nimic, deocamdată, 
declară el, pe un ton mai colocvial. Cum am putea să vă credem 
că sunteţi un falsificator de tablouri câtă vreme refuzați să 
identificaţi fie și una singură dintre aceste „opere”? 

— V-am spus despre cele trei Pinturas rojas, de la Madrid. 
Analizaţi-le și veţi vedea. 

— Nu au fost analizate în momentul achiziţionării? 

— Bineînţeles că au fost, dar eu îmi cunosc meseria. Am 
pictat pe o pânză de epocă, tratată de mine. Am utilizat 
pigmenţi foarte vechi, identici cu aceia folosiți de Goya în 
secolul al XVIII-lea... 

— Așadar nu se poate stabili dacă e vorba de un tablou cu 
adevărat vechi sau despre un fals? 

Sobieski zâmbi. Aplecat deasupra microfonului, înveșmântat 
în costumul său alb, era cu adevărat un personaj. Arăta ca un 


VP - 317 


rockstar îmbătrânit, o fantomă de mătase trecută prin toate 
cele, care-și purta pe chip stigmatele tuturor exceselor comise. 

— Opera mea are un defect. Un defect pe care experții 
spanioli nu l-au descoperit. Pentru alb, am folosit miniu, la fel ca 
pictorii din epoca lui Goya. Dar precauţia mea n-a fost 
suficientă: miniul modern nu are aceeași compoziţie izotopică și 
nici același număr de oligo-elemente precum cel utilizat în 
secolul al XVIII-lea. 

Președintele se strâmbă. 

— Mă tem că intraţi prea mult în detaliile tehnice. 

— Am să vă fac un rezumat. Miniul folosit de mine conţine 
plumb, care la rândul său conţine uraniu într-o proporție care azi 
este măsurabilă. Dar atomii aceștia dispar odată cu trecerea 
secolelor. Analizaţi cele trei Pinturas rojas ale mele din acest 
punct de vedere și veţi descoperi că acestea sunt încă încărcate 
cu atomi, ceea ce dovedește că au fost pictate în urmă cu mai 
puţin de un deceniu. 

— Și această constatare ar fi de-ajuns pentru a vă dovedi 
nevinovăția? 

Un nou zâmbet pe chipul lui Sobieski. 

— Impreună cu memoria cuptorului, cu depoziţia lui Junon, 
cred că încep să se adune destule indicii în acest sens, nu? Și, 
dacă tot am pomenit de indicii - faceţi o scanare a tablourilor 
din ciclul Pinturas rojas. Dedesubtul stratului de deasupra veţi 
descoperi scene de vânătoare cu păuni și câini. Acestea erau 
picturile iniţiale de pe pânzele pe care le-am cumpărat și folosit. 
Aș putea să vi le reproduc din memorie. Doar cel care a falsificat 
aceste tablouri ar putea ști care a fost subiectul pânzelor 
iniţiale. 

Publicul rămăsese, la propriu, cu gura căscată. Președintele 
încerca să-și recapete cumpătul. Procurorul și avocata părții 
civile încremeniseră pe scaune: nu numai că îl credeau pe 
Sobieski ci, mai mult, n-aveau nici cea mai mică idee cum ar fi 
putut să-i contrazică mărturia. 

Cât despre Claudia Muller, aceasta reușea cu greu să-și 
ascundă multumirea dată de un triumf total. 

Sobieski își reluă discursul fără să-i fi dat cineva cuvântul: 

— Mă acuzaţi de două crime, sau poate chiar trei, în funcţie 
de cum aveţi chef, fără să aveţi nici măcar un singur indiciu 
direct: nicio înregistrare video, niciun martor ocular, nicio urmă 


VP - 318 


din locul în care s-a petrecut infracțiunea sau acolo unde au fost 
găsite corpurile. Aveţi doar probe pe care oricine ar fi putut să le 
planteze în atelierul meu. Ei bine, eu vă ofer dovada prezenței 
mele în atelier în noaptea în care Sophie Sereys a fost ucisă. 

Corso era turbat de furie. Sobieski avea să scape basma 
curată. lar el urma să târască după sine ghiuleaua acestei erori 
judiciare până la sfârșitul vieţii sale. 

— Preferaţi așadar să faceţi închisoare pentru fals, iar nu 
pentru crimă? întrebă președintele. Vă înțeleg. 

— Nu aceasta este întrebarea corectă, domnule judecător. 
Vreau să fiu judecat pentru ceea ce am făcut, nu pentru ceea ce 
nu am făcut. 

— Și totuși, aţi ascuns până acum adevărul. 

— Sunt om și eu, domnule judecător, zâmbi Sobieski. Am 
sperat că voi scăpa fără să mă autodenunț. 

— Cel puţin sunteţi sincer, de data asta. 

— Sunt pictor. Sunt Goya. Aruncaţi-mă în închisoare, daţi-mi 
pensule și culori și viaţa mea va putea să continue. 

Corso descoperea acum adevărata nebunie a lui Sobieski; nu 
era o nebunie ucigașă, ci una artistică. Un caz straniu, de 
schizofrenie picturală. Aruncă o privire spre juraţi. Idioții ăştia nu 
numai că-l credeau, ci chiar îl admirau pe artistul blestemat, o 
corcitură între o fantomă reîncarnată și un golan pradă beţiei 
puterii. 

Ca de obicei, polițistul se vedea nevoit să constate că 
dreptatea îi scăpa printre degete, dar nu asemenea unor fire de 
nisip, ci precum un jet de urină. 

— Şedinţa se suspendă, continuăm după-amiază, anunţă 
președintele. 


72. 


— De ce nu aţi spus adevărul? 

— Am spus adevărul. 

— Aţi afirmat, încă de la bun început, că în noaptea respectivă 
ați întreţinut relaţii intime cu Sobieski. 

— V-am spus, de asemenea, că l-am ajutat la ceea ce lucra. 

— N-aţi precizat despre ce ajutor a fost vorba. 


VP - 319 


— Nimeni nu m-a întrebat, așa că nu am simţit nevoia să dau 
mai multe detalii. 

— Îmi confirmaţi, așadar, că în noaptea de 16 spre 17 iunie 
2016 l-aţi ajutat pe Philippe Sobieski la realizarea unui tablou 
fals? 

— Da. 

— Despre ce tablou este vorba? 

— Nu știu. 

— Cum adică nu știți?! 

— Nu l-am văzut în întregime. Am lucrat doar la detalii. 

Junon Fonteray mințea, desigur. În același timp, adopta 
aceeași discreţie ca mentorul ei: n-avea de gând să dezvăluie în 
ce constase munca lor de falsificatori din acea noapte. Nu părea 
nici speriată, nici intimidată, dimpotrivă chiar: părea furioasă. 
Cu părul vâlvoi, cu ochii holbaţi și obrajii înroșiţi, parcă fusese 
adusă acolo, la bară, cu forța, trasă de păr. 

— De cât timp îi eraţi asistentă lui Sobieski? 

— De aproximativ un an. 

— Reluaţi, vă rog, de la bun început. 

Delage savura momentul de umilire al micuţei obraznice. Prea 
mulţi îi ţinuseră piept de-a lungul acestui proces... 

— La început îi făceam doar cumpărăturile: vopsele, rame, 
pânze. Țineam și contabilitatea. Philippe era foarte exigent din 
acest punct de vedere. Voia ca totul să fie impecabil din punct 
de vedere contabil. 

— Și nu v-a atras atenţia nicio ciudăţenie? 

— Ba da. Își cheltuia banii pe tot felul de lucruri bizare. 

— Ca de exemplu? 

— Tablouri vechi lipsite de orice valoare istorică. 

— Unde lucraţi atunci? 

— În birourile atelierului său. Cel oficial. 

— Când v-a dus pentru prima oară la celălalt atelier, cel de pe 
rue Adrien Lesesne? 

— Cred că... După vreo șase luni. Mi-a explicat că 
experimenta cu diverși pigmenţi, că făcea cercetări despre care 
nu voia să afle nimeni. 

— Și l-aţi crezut? 

— Da și nu. Am avut impresia că-și prepara singur culorile, că 
testa diverse produse chimice. Mai era și cuptorul acela uriaș... 
Era bizar, într-adevăr. 


VP - 320 


— Nu v-a fost teamă? 

— Absolut deloc. Mă culcam cu el de o bucată de vreme. 

Delage oftă. 

— Când v-a spus adevărul? 

— Mult mai târziu. Mi-a spus că în el sălășluiau doi pictori. 
Sobieski, cel pe care îl cunoșteam, și... însuși Goya. 

— Și ce v-a trecut prin minte când ați auzit aceste lucruri? 

Junon zâmbi discret. Semnele iritării de mai devreme se 
estompaseră, era pe cale să redevină cea de fiecare zi. Cu nasul 
ei impozant și privirea transparentă, studenta părea să fie, în 
egală măsură, hotărâtă și visătoare, vinovată și inocentă. 

— M-am gândit că aveam de-a face cu un geniu. 

Președintele păru gata să-și spună părerea personală despre 
Sobieski - după toate aparențele, deloc măgulitoare -, apoi 
urmă: 

— V-aţi dat seama că realiza falsuri pe care ulterior le vindea? 
Că toată această îndeletnicire era de fapt o escrocherie cu 
scopuri mercantile? 

— Nu astfel mi-a prezentat el lucrurile. 

— Era de așteptat. 

— Nu voia doar să picteze în stilul lui Goya, ci să producă 
efectiv opere venite din trecut. Spunea... 

Vocea începu să-i tremure. 

— Spunea că a deschis o breșă în spaţiu-timp. Era fascinant, 
încheie Junon, aruncând o privire îndrăgostită către Sobieski. 

— Pe cât de fascinant, pe atât de ilegal. 

Junon ridică din umeri și-și pironi privirea cristalină în ochii 
judecătorului. 

— Sunt studentă la Arte de patru ani. Am fost învățată să 
desenez, să pictez, să sculptez. Am efectuat stagii de asistenţă 
pe lângă artiști cunoscuţi. Alături de niciunul dintre aceștia n-am 
învăţat atât de mult despre artă cât am învăţat în cele câteva 
luni petrecute lângă Sobieski. Cu el, am avut acces la însăși 
esenţa picturii. 

Publicul o asculta cu religiozitate. Prin preschimbarea naturii 
infracțiunii comise de Sobieski, și asistența suferise o 
transformare: curioșii și gură-cască deveniseră pe dată niște 
credincioși supuși și tăcuţi. 

— Să revenim la noaptea care ne interesează, reluă Delage. 
Ce anume aţi făcut pentru Sobieski în acele ore? 


VP - 321 


— Ne-am ocupat de „coacerea” tabloului. Prin această 
tehnică, Philippe reușește să reproducă, în numai câteva ore, o 
uscare comparabilă cu cea petrecută de-a lungul mai multor 
secole. Dar pânza trebuie supravegheată permanent, ca nu 
cumva vopseaua să se deterioreze. Asta am făcut în noaptea 
aceea. 

— Sunteţi conștientă că această mărturie vă poate trimite în 
spatele gratiilor? 

— Da. 

— Mai aveți ceva de declarat? 

Junon se ridică. Era asemenea loanei d'Arc: o eroină 
sacrificată, mândră și înfrântă. 

— Nu regret nimic, rosti ea, emfatic. 

Corso aproape că se aștepta ca publicul să izbucnească în 
aplauze. Președintele reteză însă orice posibil elan entuziast, 
declarând: 

— Ţinând cont de noile elemente apărute, de necesitatea 
revizuirii faptelor enunțate, de investigaţiile și expertizele care 
vor trebui efectuate pentru a verifica afirmaţiile martorilor și pe 
cele ale acuzatului, Curtea solicită prelungirea anchetei și 
însărcinează Biroul Central de Luptă împotriva Traficului de 
Obiecte Culturale cu ducerea la bun sfârșit a acesteia. Ședinţele 
de judecată vor fi reluate în data de 22 noiembrie 2017. 

O cacofonie violentă izbucni din clipa în care judecătorul 
pronunţă ultimele cuvinte. Magistraţii se ridicau, fără vreun 
cuvânt, juraţii schimbau priviri nedumerite, cei din acuzare 
înmărmuriseră. 

Dar cea mai savuroasă priveliște era în dreapta sălii: Claudia 
Muller își lipise palma de geamul boxei acuzaților, iar de cealaltă 
parte a suprafeţei de sticlă, Sobieski își suprapusese palma 
peste a ei. Gestul tuturor îndrăgostiţilor aflaţi la vorbitor. 
Așadar, cei doi erau împreună. 

Corso se lăsă purtat de mulţimea care se înghesuia spre 
ieșire, umplând culoarul. Jurnaliștii erau într-o stare de 
surescitare vecină cu transa. Cameramanii încercau să prindă în 
imagini vreun avocat sau procuror. Reporterii radio își 
împingeau  microfoanele spre  personajele-cheie, orbește. 
Corespondenţii rubricilor juridice ale ziarelor răcneau în 
telefoane, îndoiţi de spate, de parcă tocmai s-ar fi ales cu un 
pumn în burtă. 


VP - 322 


Polițistul reuși, în sfârșit, să se smulgă din încleștarea mulţimii 
și alergă spre ieșirea din spate a Palatului de Justiţie. Pierduse, 
dar voia, cu toate acestea, să o vadă pe Claudia, pentru a-și 
recunoaște eșecul și mediocritatea. 

— Corso... 

intoarse capul, surprins. Era acolo, rezemată de o coloană. 
Fuma, calmă. Purta încă roba în alb și negru, care flutura în 
bătaia vântului, precum flamura unei corăbii de pirați. 

— Eşti un bun anchetator, Corso, în privința asta nu încape 
îndoială. Dar adevărul din acest caz nu aveai cum să-l 
descoperi. Sobieski e un geniu; tu ești doar un simplu polițist. 


73. 


Corso se întorcea la mașină când, în apropiere de Place 
Dauphine, se auzi din nou strigat. Se întoarse și se trezi față în 
față cu avocatul general, Rougemont, îmbrăcat în „civil” adică 
într-un costum de pânză deschis la culoare. 

— Hai cu mine! 

Nu era o invitaţie, ci un ordin. Un sfert de oră mai târziu intrau 
la Ba/sar, o braserie de pe Rue des Ecoles. Decor în nuanţe de 
bej și aceeași atmosferă care se străduia să le amintească 
nostalgicilor de „vremurile bune”. Care vremuri, din ce epocă? 

Rougemont îl conduse la o masă din sala din spate, unde-i 
așteptau alţi trei conspiratori. Judecătorul Thureige, cel care 
profeţise în urmă cu un an: „Ne va crucifica”. Misiune 
îndeplinită, miss Muller... Pe ceilalţi doi, Corso avu oarecare 
dificultăți să-i recunoască în hainele de fiecare zi, căci nu-i 
văzuse decât în ţinutele profesionale. Avocata părţii civile, 
Sophie Zlitan, purtând o rochie albă de vară, părea un ceainic 
de porțelan cu capac aurit; la fel ca obiectele animate din 
Copilul și farmecele!" de Ravel. In celălalt capăt al separeului se 
afla însuși Alteța Sa, președintele completului de judecată, 
Michel Delage. Purta o cămașă roz cu mâneci scurte și avea 
acum figura unui director de agenţie comercială de provincie. 


14 l'enfant et les sortilèges, operă într-un act compusă de Maurice Ravel între 1921 și 
1925, pe un libret de Colette. (n. trad.). 


VP - 323 


Ca să vezi! gândi Corso. Atunci când decorul de marmură și 
robele cu hermină dispar, rămân niște omuleţi neînsemnați 
cărora le clănțăne dinţii de teamă să nu-și piardă reputația și 
pensiile grase. 

— Vă rog să vă închideţi telefoanele mobile și să le așezați pe 
masă, porunci Delage. 

Corso fu cât pe ce să izbucnească în râs: chiar nimerise în 
mijlocul unui complot! 

— Spuneţi-mi, ce vom face? întrebă președintele. 

Renunţând la robă, renunţase și la orice urmă de 
imparțialitate. 

— Ai spus chiar dumneata ce e de făcut, la finalul ședinței, îi 
răspunse Thureige. Trebuie redeschisă ancheta pentru a obţine 
mai multe informaţii, trebuie expertizate acele Pinturas rojas... 

— Nu judecăm un falsificator, interveni Rougemont. 

— Judecăm un asasin care s-a dovedit a fi un falsificator, i-o 
tăie judecătorul. In primul rând, trebuie să verificaţi dacă e 
adevărat ce ne-a spus. 

Sophie Zlitan se agită pe scaun și dinspre ea veniră efluviile 
parfumului pe care-l purta, ca niște duhuri invizibile. 

— Va trebui să colaborăm cu spaniolii? 

Procedurile internaţionale erau coșmarul oricărui jurist: o 
mulțime de hârtii inutile, termene care se dilatau ca într-un 
univers paralel, interlocutori care nu erau dispuși să mute o 
foaie fără să o dea în consemn la frontieră. 

— Nu neapărat, răspunse Thureige. Dacă OCBC-ul reușește 
să convingă Fundaţia Chapi să ne împrumute tablourile, vom 
putea face toate analizele în Franța. Nu mă pricep dar, după 
părerea mea, va dura câteva luni până vom avea un rezultat 
concret. 

— Fundaţia nu va accepta niciodată, îi replică Zlitan. Teoretic, 
pânzele acelea au o valoare inestimabilă. 

— Ba dimpotrivă, eu cred că Fundaţia va vrea să afle dacă 
pânzele în cauză sunt preţioase cu adevărat sau sunt falsuri. 
Aveţi obligaţia să urmaţi toate celelalte piste pe care vi le-a 
furnizat Sobieski: să verificaţi programarea blestematului ăluia 
de cuptor, să refaceţi percheziţia din rue Adrien Lesesne prin 


15 Office central de lutte contre le traffic des biens culturels = Oficiul central de luptă 
contra traficului de bunuri culturale. (n. trad.). 


VP - 324 


prisma noilor informaţii. După părerea mea, veţi obţine 
confirmări ale celor spuse de Sobieski. 

Corso îi asculta și nu-i venea să creadă: i se părea de 
neconceput că magistraţii se adunaseră să bea o cafea 
împreună, departe de ochii jurnaliștilor, departe de limitele 
deontologiei și chiar de cele ale legalităţii. Nu mai lipsea decât 
să o fi invitat și pe Claudia Muller. 

Zlitan luă cuvântul din nou. Părul blond îi strălucea în lumina 
unei raze de soare care se rătăcise până în fundul sălii. 

— Dacă-i așa, suntem morţi. Cu mărturia Dianei Vastel, a 
antrenorului sexual și a englezului, cu încăpăţânarea junei cu 
pălărie, cu toate dovezile privind prezenţa lui Sobieski în 
atelierul lui clandestin în noaptea morţii Sophiei Sereys, juraţii 
nu vor ezita să-l pună imediat în libertate. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Acum, magistraţii păreau 
că reflectează la propria condamnare. 

— Memoria cuptorului nu va dovedi prezenţa lui Sobieski în 
atelier, lansă Rougemont. 

— Hai să fim serioşi, François! îi replică Delage. Cine ar putea 
fi dispus să creadă că Sobieski ar lăsa tabloul „la copt” în grija 
puștoaicei, care abia a absolvit Artele? 

— În acest caz, ar trebui să dăm de urma tabloului. 

— Ar fi o pierdere de timp. Sobieski n-o să scoată o vorbă 
despre asta. Și nici nu e obligat să o facă. Trebuie doar să 
verificăm dacă memoria cuptorului poate sau nu să fie trucată. 
Dacă nu, Sophie are dreptate: cazul s-a încheiat. 

Magistraţii încercau să se obișnuiască cu ideea că n-aveau să- 
i pună pielea-n băț lui Sobieski și, ca un corolar, că aveau să 
treacă din această cauză drept niște tâmpiţi sau, în cel mai bun 
caz, niște incompetenţi. Rămânea însă o enigmă: ce căuta el 
aici? De ce îl invitaseră la această întâlnire de taină? 

Nu avu nevoie să pună această întrebare. Privirile tuturor se 
întoarseră către el. 

— Avem nevoie de un alt vinovat, o trânti Delage. 

— Cum adică? 

— Tu știi dosarul pe de rost. Crezi că am putea să găsim un 
alt vinovat până la data reluării procesului? 

Rougemont, Zlitan și Thureige păreau că așteaptă să-i soarbă 
fiecare vorbă pe care ar fi rostit-o. Corso își simţi gâtul uscat, 


VP - 325 


dar nu se atinsese încă de apa minerală pe care și-o 
comandase. 

— Am lucrat săptămâni în șir la acest caz. Am urmat toate 
pistele posibile, până la capăt. Și nu am găsit niciun alt suspect. 

— Sobieski a susţinut de la bun început că e o înscenare, 
interveni Thureige. 

— Aţi făcut și dumneavoastră cercetări în această direcție: i- 
aţi căutat dușmanii din pușcărie etc. Niciunul dintre ei n-ar fi 
putut să comită aceste crime și nici nu s-ar fi descurcat să-l facă 
pe Sobieski să pară vinovat. 

Thureige încuviinţă, prost dispus. 

— Nu îţi cerem decât să găsești ceva, orice, reluă Delage. 

— Nu mai lucrez la Omucideri. 

— Nu am sesizat secţia de Omucideri, ci OCBC-ul pentru 
cercetări suplimentare. Te-ai mutat pe rue des Trois Fontanot, 
nu-i așa? 

— Sunt la OCRTIS. 

— Nu trebuie decât să aranjăm să fii transferat la OCBC. Ai fi 
de acord? 

Corso nu răspunse imediat. La drept vorbind, intenţiona să 
înceapă cercetările oricum, chiar dacă nu i s-ar fi cerut acest 
lucru. Mizase pe vinovăția lui Sobieski de un an încoace, era 
convins de ea până în adâncul sufletului. Dar dovezile strânse 
de el fuseseră spulberate și acum se trezea fără niciun suspect, 
fără un asasin. /mposibil! 

— Nu o să reușiţi să mă mutaţi în timp util, dar am să mă pun 
oricum pe treabă. Am să colaborez cu cei care vor prelua 
ancheta. 

Răspunsul lui păru să-i satisfacă pe toţi cei prezenţi. Sophie 
Zlitan, care începuse să se agite de ceva vreme, sfârși prin a da 
glas întrebării ucigătoare: 

— Tu ce părere ai, sincer? 

— Despre ce? 

— Crezi că Sobieski nu e vinovat de comiterea celor două 
crime? 

Corso se hotărî să dea cărțile pe față. 

— De mai bine de-un an sunt convins că e vinovat. Faptele 
scoase la iveală azi mă obligă să dau înapoi, dar nu pot să-mi 
dau uitării convingerea în numai un ceas. Il cunosc bine pe 
Sobieski și pot să vă asigur că e vinovat. De ce anume? Aici e 


VP - 326 


adevărata întrebare. Dar nu exclud ca toate cele expuse azi să fi 
făcut parte dintr-o extensie a planului său. E foarte posibil ca el 
să fi anticipat că avea să fie prins și să-și fi pregătit un alibi 
extrem de sofisticat. 

Încuviinţară cu toţii, dar o făcură cu entuziasmul scafandrului 
aflat la ultimele guri de oxigen. Nu se simțeau în largul lor 
coborând în acest abis. Prea multe vicii, prea mult întuneric, 
prea multă fățărnicie. Corso, în schimb, nu era ca ei: putea să-și 
imagineze orice și avea prostul obicei de a-și vedea cele mai 
negre presupuneri împlinindu-se. 

Simţi nevoia să le lase un os de ros. 

— Am să fac tot posibilul, puteţi să contați pe mine, rosti el, 
înainte de-a pleca. 


74. 


Bineînţeles, transferul lui Corso nu avea să se mai întâmple. 

Un avocat general și un președinte de instanţă nu au puterea 
de decizie pentru a muta un poliţist de la o secţie la alta, după 
bunul lor plac. Trecură luni de zile, iar Corso rămase pe postul 
său de la Stupefiante. Ca să poată duce ancheta mai departe, se 
văzu nevoit să procedeze în stil italian: își lăsa sacoul pe 
spătarul scaunului din birou și dispărea discret, toată după- 
amiaza. 

În această strădanie clandestină beneficia însă de un avantaj. 
În septembrie, cei de la OCBC făcuseră apel la cei de la 
Omucideri să găsească noi suspecți, în vreme ce ei urmau să se 
ocupe de partea cu tablourile falsificate din dosarul Sobieski. La 
Omucideri, cazul fusese preluat de Barbara Chaumette, alias 
Barbie, care devenise șefă de grupă din primăvara trecută. 

Împreună cu Barbie, reluaseră studierea listei dușmanilor lui 
Sobieski, o listă al naibii de lungă care îi cuprindea pe toţi cei pe 
care „Judecătorul” îi umilise, pedepsise și mutilase la Fleury. Se 
interesaseră, de asemenea, de eventualii criminali pe care 
acesta i-ar fi turnat polițiștilor sau gardienilor. In cele din urmă, 
concluziile lor fură aceleași ca ale lui Thureige: niciunul dintre 
indivizii de pe listă nu ar fi fost în stare să pună la cale o 
înscenare de o asemenea anvergură. 


VP - 327 


Corso se interesă și de mediul în care se învârtea acum 
Sobieski, cel al artei contemporane. Era oare cu putinţă ca 
acesta să fi înfuriat vreun coleg, un proprietar de galerie sau 
vreun colecționar în asemenea măsură încât să-i trezească o 
dorință de răzbunare atât de intensă? Bineînţeles că nu. Cei din 
lumea artei nu-s uși de biserică, dar de aici și până la a găsi 
ucigași în serie la Târgul Internaţional de Artă contemporană 
sau la cel de la Basel era cale lungă. 

Veni toamna și, deși nu ajunsese la vreun rezultat, Corso se 
obișnuise cu noua ipoteză de lucru. Exista cineva care avusese 
intenţia limpede de a-l compromite pe Sobieski, ucigându-le pe 
sărmanele fete și împrăștiind diverse indicii acuzatoare la 
adresa pictorului. Toate acele dovezi directe și indirecte 
descoperite în jurul lui Sobieski puteau fi considerate ca tot 
atâtea piste false create de asasinul răzbunător. Utilizarea 
lenjeriei intime pentru legături (la fel ca în cazul crimei de la 
Hôpitaux-Neufs), a nodurilor care aminteau de tehnicile shibari 
(practicate de Sobieski de peste două decenii), mutilările care 
aminteau de picturile lui Goya, idolul pictorului și, desigur, 
alegerea victimelor dintre amantele suspectului... 

Lui Corso nu-i venea ușor să accepte acest scenariu. Un 
poliţist nu poate înghiţi prea ușor ideea de a se fi înșelat în 
asemenea hal. Uneori, ca să-și mai îndulcească amarul eșecului, 
își amintea de uciderea lui Marco Guarnieri, un element 
contradictoriu din ancheta cazului. Insă, la urma urmei, de ce nu 
l-ar fi urmărit adevăratul asasin pe Sobieski, așa cum făcuse el 
însuși, și de ce n-ar fi ucis acesta un traficant obscur, folosind 
același mod de operare? 

Atunci când se sătura să-și mai macine neuronii cu această 
teorie, Corso își îndrepta atenţia asupra celuilalt aspect al 
dosarului, cel cu Sobieski în postura de falsificator. In această 
privinţă, dovezile se înmulțeau. Cei de la OCBC găsiseră la 
Fleury niște caiete de schițe și chiar niște pânze care 
demonstrau că, încă de-atunci, lui Sobieski îi plăcea să-i imite pe 
vechii maeștri, în special pe idolul și modelul său, Francisco 
Goya. 

Astfel, fuseseră găsite cópii după două tablouri celebre ale 
maestrului spaniol, Gallina ciega și Agustina de Aragon, perfect 
reproduse. Ulterior, la o nouă percheziţie în atelierul de pe rue 
Adrien Lesesne, polițiștii descoperiseră, la adăpostul unui tavan 


VP - 328 


fals, o mulțime de contrafaceri: tablouri care sintetizau 
laitmotivuri ale operei lui Goya, transpuse în picturi inedite. 
Sobieski își împlinise, într-adevăr, visul de a deveni „pictorul 
diavolului” însuși. 

Investigațiile aduseseră lumină și asupra anilor ce urmaseră 
eliberării lui Sobieski. Fostul pușcăriaș spusese adevărul: 
petrecuse trei ani într-un atelier de restaurare de pe rue Cler, în 
arondismentul VII, iar aici avusese de-a face cu diversele 
procese chimice legate de refacerea vopselurilor antice. Potrivit 
proprietarului atelierului, la plecarea sa, Sobieski stăpânea 
majoritatea dificultăţilor tehnice ale contrafacerii. 

OCBC-ul reușise, de asemenea, să descifreze contabilitatea 
pictorului. Veniturile sale nu se potriveau cu stilul de viaţă. Chiar 
dacă era foarte bine cotat, Sobieski nu avea cum să-și justifice 
toate cheltuielile. Plătise cu bani peșin vechea manufactură din 
Saint-Ouen. De unde proveneau aceste sume? Din vânzarea 
tablourilor false, desigur... 

În această privinţă OCBC-ul nu reușise însă să facă lumină. Nu 
exista nicio posibilitate de a afla, de pildă, cât anume plătise 
Fundaţia Chapi pentru seria Pinturas rojas. Legea permitea 
organizaţiilor de acest fel să păstreze secretul asupra 
tranzacţiilor efectuate, iar spaniolii nu aveau câtuși de puţin de 
gând să dea la iveală cât de mare era averea pe care o 
cheltuiseră pe cele trei falsuri realizate de fostul pușcăriaș. 

Poliţiștii încercaseră să afle care era filiera prin care Sobieski 
își plasa falsurile. Însă și în această privinţă, rezultatele se lăsau 
așteptate. Părea imposibil de descoperit cum și la ce preţuri își 
vindea pictorul contrafacerile. Fără îndoială, avea complici: 
proprietari de galerii, probabil, dar și tot soiul de alţi 
intermediari; de regulă, astfel de tablouri erau, chipurile, 
provenite din moșteniri, din colecţii private sau din podul 
vreunui castel. Dar un atare circuit era dificil, ba chiar imposibil 
de scos la iveală. 

În cazul lui Sobieski, nimeni nu avea cum să știe câte falsuri 
reușise să vândă. Bineînţeles, în contabilitatea sa oficială, 
aceste vânzări nu figurau nicăieri. De altfel, un individ care nu 
avea nici măcar telefon mobil se pricepea de minune să nu lase 
nicio urmă, indiferent de ce natură. 

Poliţiștii nu insistară, de altfel, prea mult în cercetările 
acestea. Existenţa celor trei Pinturas rojas era de-ajuns pentru a 


VP - 329 


demonstra că Sobieski era un falsificator de mare calibru și, 
indirect, că își petrecuse în atelierul său noaptea în care Sophie 
Sereys fusese ucisă; analiza memoriei cuptorului demonstrase 
că, la data respectivă, utilajul fusese constant în funcţiune. 

Corso fierbea de furie. Toată această poveste îl îmbolnăvise 
de nervi. Noaptea, îl visa pe Goya zugrăvindu-și coșmarurile pe 
pereţii de la Quinta del Sordo. Apoi imaginile i se amestecau în 
minte, iar pictorul devenea Sobieski, pictând blestematele de 
Pinturas rojas pe pereţii celulei sale. În sfârșit, printr-o 
transformare neclară, specifică universului oniric, el însuși, 
Corso, se afla în spatele gratiilor, bântuit de chipurile mutilate: 
Sophie Sereys, Hélène Desmora și Marco Guarnieri... Cei morţi îl 
implorau să-i răzbune, să le găsească asasinul, să le îngăduie să 
se odihnească în pace. Dar Corso era închis și-și rupea unghiile 
zgâriind pereţii și urla, într-o încercare zadarnică de a face să 
tacă glasurile fantomelor care-l torturau... 

Se trezea brusc, lac de sudoare, cu stomacul întors pe dos... 
În acele clipe, gândul îi fugea la Claudia Muller. Nicio veste de la 
avocata lui Sobieski. În ultimele luni, Corso nu încetase să spere 
că ea avea să îl sune. El însuși fusese tentat de o mie de ori săo 
contacteze. Dar ce să-i fi spus? Cu ocazia scurtelor întâlniri, i se 
păruse că... 

Chiar așa, ce anume i se păruse? 


75. 


Așa cum fusese stabilit, procesul fu reluat în 22 noiembrie 
2017. 

Punct și de la capăt. Aceiași magistrați, aceiași avocați, 
aceiași juraţi și același acuzat... Și totuși, procesul era altul. In 
sala de judecată, deasupra lambriurilor, fuseseră atârnate 
pânzele găsite în atelierul lui Sobieski. Erau doar reproduceri 
după pictori spanioli din secolele al XVIl-lea și al XVIII-lea: Juan 
de Valdes Leal, Francisco Pacheco, Francisco de Zurbarân... și, 
bineînţeles, Goya. Portrete uriașe ale unor bărbaţi bărboși, cu 
gulere plisate, sfinţi cu trăsături chinuite, scene de la curte... 

Cel mai tulburător lucru în legătură cu aceste tablouri era 
faptul că, fără îndoială, erau simple ciorne, sau poate chiar 


VP - 330 


rateuri, pe care Sobieski le păstrase pentru a refolosi pânzele și 
ramele. Și totuși, chiar și un neofit putea să admire măiestria cu 
care fuseseră executate. Pentru o privire de nespecialist, păreau 
perfecte, cât se poate de autentice. 

În boxa sa, Sobieski părea să fi renăscut din propria cenușă: 
nevinovat de crimele odioase de care fusese acuzat, responsabil 
doar pentru tablourile magnifice care decorau sala, o vină care 
avea să-i fie, cu siguranţă, iertată. Cu această ocazie, pictorul 
îmbrăcase unul dintre cele mai elegante costume ale sale, 
confecţionat dintr-o țesătură de un alb satinat, care părea să 
lumineze întreaga sală. Ca un gest simbolic, îi fusese îngăduit, 
de asemenea, să poarte una dintre pălăriile borsalino atât de 
dragi.  Înfăţișarea artistului era cu adevărat perfectă: 
înveșmântat în alb, nu mai părea demodat ci, dimpotrivă, părea 
că descinde direct dintr-un videoclip cu muzică rap, gălăgios și 
opulent. Așadar, cam asta însemna un Goya din secolul nostru. 

Dimineaţa fu rezervată experţilor. 

După strălucirea decorului, urmarea, adică desfășurarea 
ședinței de judecată, se dovedi o dezamăgire. Toată lumea se 
așteptase la un spectacol; când colo, iată că aveau parte de 
niște chimiști care vorbeau de radiaţia izotopului de radiu 226 și 
de dezintegrările succesive ale uraniului 238 odată cu trecerea 
timpului. 

Nimeni nu înțelese absolut nimic din prezentare, dar concluzia 
acesteia era fără drept de apel: 

— Așa-numitele Pinturas rojas sunt falsuri realizate în urmă cu 
mai puţin de 12 ani înaintea datei analizării lor și au fost 
atribuite în mod eronat lui Francisco Goya, concluzionă unul 
dintre experţi. Acest lucru este demonstrat cât se poate de 
limpede de radiația plumbului conţinut de miniul utilizat în 
pictarea acestor tablouri. 

Ca o confirmare, alți specialiști se prezentară în fața Curții și 
se lansară într-o analiză alambicată a programării cuptorului din 
atelierul din rue Adrien Lesesne. Din nou, magistrații, juraţii și 
publicul avură parte de lungi explicaţii incomprehensibile, dar 
concluzia fu clară și de această dată: 

— Coacerile succesive înregistrate în memoria cuptorului în 
noaptea de 16 spre 17 iunie 2016 demonstrează că a fost 
respectat protocolul unui proces accelerat de uscare a unei 
pânze vechi, pictată recent... 


VP - 331 


Fără îndoială, cel aflat la comanda cuptorului fusese însuși 
Philippe Sobieski, artizanul, virtuosul, genialul falsificator. Un 
alchimist fusese demascat în toiul strădaniilor sale, dar nu un 
asasin în flagrant delict. Philippe Sobieski nu era vinovat de 
uciderea Sophiei Sereys. 

Corso se aștepta să fie din nou chemată la bară Junon 
Fonteray, dar președintele Curţii rosti un nume care-i era 
necunoscut: Alfonso Perez. 

În clipa aceea, publicul fremătă surprins: bărbatul care înainta 
spre boxa martorilor era îmbrăcat exact ca Sobieski, într-un 
costum alb și cu o pălărie crem cu banderolă neagră. Părea un 
soi de dublură a acuzatului, într-o versiune ceva mai șic, 
mediteraneeană și mult mai bine conservată. 

Alfonso Perez se proţăpi în faţa barei și se rezemă de aceasta, 
ca un mușteriu care se pregătește să comande un whisky 
barmanului aflat dincolo de tejghea. 


— Juraţi să spuneţi tot adevărul, numai adevărul, să 
răspundeţi fără ură și fără teamă la întrebări? Repetaţi după 
mine: „Jur”. 

— Jur. 


Un singur cuvânt fu de-ajuns pentru a-i dezvălui vocea 
răgușită, marcată puternic de accent. 

— Vă rog să ne spuneți cum vă numiţi, ce vârstă aveţi și cu ce 
vă ocupați. 

— Alfonso Perez, 63 de ani, industriaș. 

— Sunteţi colecționar de artă? 

Corso, din câteva întrebări și răspunsuri, reuși să-și facă o 
idee despre situaţie. In ciuda a ceea ce se crezuse până atunci, 
cele trei Pinturas rojas nu erau proprietatea Fundaţiei Chapi. 
Acestea fuseseră împrumutate muzeului fundaţiei de către 
Alfonso Perez, un miliardar din Madrid, celebru amator de artă. 
El, și numai el, era cel care achiziționase falsurile despre care 
credea că aparţin lui Goya. 

— Posed cea mai importantă colecţie privată de artă spaniolă 
din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, explică Perez, 
umflându-și pieptul cu mândrie. 

— E o colecție construită în jurul operelor lui Goya, nu-i așa? 

— Nu. Goya este pictorul meu preferat, dar pe piaţă nu se 
găsesc foarte multe lucrări care ar putea fi achiziţionate. 

— Cum l-aţi cunoscut pe Philippe Sobieski? 


VP - 332 


— Nu l-am întâlnit niciodată. Și-a ales drept intermediar un 
proprietar al unei galerii de artă, un specialist reputat, Fernando 
Santa Cruz del Sur. 

Președintele ridică mâna, întrerupându-l, și anunţă: 

— Trebuie să precizăm că acest proprietar al galeriei de artă a 
decedat în urmă cu doi ani, după o criză cardiacă. Este motivul 
pentru care nu va compărea azi în faţa dumneavoastră. 

Perez continuă, lansându-se într-o istorisire alambicată - care 
îi fusese servită la vremea achiziţiei - despre o moștenire într-o 
familie din regiunea unde se afla Quinta del Sordo, care ar fi 
deţinut cele trei tablouri fără să știe cine era autorul acestora, 
căci pânzele nu fuseseră semnate. 

Accentul lui Perez era fascinant. Acordurile aspre ale unei 
chitare, un flamenco sălbatic care te-apuca de grumaz și-ţi 
smulgea lacrimi. 

Bărbatul rămăsese cu o mână încleștată pe bară, iar cealaltă 
și-o rezemase-n șold, ca un hidalgo gata să scoată sabia. 
Privindu-l, Corso înțelese două lucruri. 

În primul rând, că la vizita sa la muzeul Fundaţiei Chapi, îl 
urmărise pe Perez, nu pe Sobieski. In al doilea rând, că spaniolul 
ar fi putut fi vinovatul ideal. Nu fiindcă purta un costum alb și 
pălărie, ci fiindcă avea un mobil: răzbunarea. Și-ar fi putut dori 
să-l distrugă pe cel care îl înșelase și îl umilise. Nu era vorba de 
bani, nu era o sumă care să îl afecteze prea mult pe spaniol. Era 
vorba de onoare: cumpărând picturile roșii ale lui Sobieski, 
Perez își pierduse credibilitatea de colecționar. 

Pentru a-și lua revanșa împotriva celui care avusese tupeul 
să-i vândă niște falsuri drept opere ale lui Goya, Alfonso Perez 
ucisese două sărmane fete, cu singurul scop de a-l vedea pe 
Sobieski acuzat de cele două crime și aruncat după gratii pentru 
tot restul vieţii. Își alesese victimele dintre amantele pictorului, 
le legase așa cum făcea acesta pe vremea când era în pușcărie 
la Fleury și le desfigurase ca-n picturile lui Goya - totul pentru a- 
| face pe Sobieski să pară vinovat, căci acesta nu-și ascunsese 
niciodată pasiunea pentru artistul-diavol. 

Dar întreaga înscenare funcţiona pe două direcţii: Perez 
alesese tocmai acele mutilări fiindcă voia ca escrocul să 
înțeleagă de unde venea răzbunarea și pentru ce avea să fie 
pedepsit. Chipurile desfigurate, aluzie clară la micile tablouri 


VP - 333 


roșii, erau un mesaj adresat nu publicului sau polițiștilor, ci lui 
Sobieski însuși... 

În clipa aceea, cuvintele Claudiei Muller îi reveniră în minte: 
„... adevăratul ucigaș... va fi acolo, la tribunal. Nu va trebui 
decât să-l arestaţi la sfârșitul ședinței de judecată”. 

Corso aruncă o privire spre avocată, care se uita la Perez cu 
un soi de lăcomie în ochi. Fără nicio îndoială, acesta era 
suspectul pe care îl alesese pentru a-l oferi drept pradă 
judecătorilor și juraţilor. Fără îndoială, a doua zi avea să-l cheme 
din nou la bară, ca să-l înfrunte. 

— V-aţi gândit vreodată că aceste tablouri ar fi putut fi false? 
întrebă președintele Delage. 

— Niciodată! 

Cu mâinile încleștate pe bară, Perez aproape că-și strigase 
răspunsul. Sub borurile pălăriei, chipul îi era schimonosit de 
furie și umilinţă. 

— Aţi cerut o expertizare a pânzelor? 

— Bineînţeles! Toate testele efectuate la vremea respectivă 
au confirmat autenticitatea lor. 

Perez minţea, sau mai degrabă nu spunea tot adevărul: după 
achiziționarea celor trei tablouri atribuite lui Goya, solicitase o 
nouă expertiză. De astă dată, contrafacerea fusese 
demonstrată. lar Perez înţelesese că fusese tras pe sfoară... 

Nu spusese nimic despre cele aflate, pentru a nu se face de 
râs. Dar își concepuse planul de răzbunare împotriva celui care 
îndrăznise să-l păcălească. 

Corso nu voia să meargă mai departe cu supoziţiile; nu avea 
suficiente elemente, prea mult din această poveste se născuse 
din imaginaţia sa. Se retrase în sine, impunându-și să nu se mai 
gândească la noua sa ipoteză până la încheierea ședinței de 
judecată. 


76. 


— Te deranjez? 

— Întotdeauna. 

— Nu glumesc, am nevoie de ajutorul tău. 
— Te ascult. 


VP - 334 


În timp ce conducea către casă, Corso îi rezumă lui Barbie 
situaţia nou-apărută: un nou suspect, un soi de clonă a lui 
Sobieski, mai elegant și mai bogat, cu sos spaniol; ipoteza unei 
răzbunări cu două viteze; o înscenare de mare amploare care 
avea să explodeze de față cu toată lumea, cel mai probabil la 
finalul procesului. 

In loc de comentariu, Barbie lăsă să-i scape un fluierat cam 
neîncrezător. 

— Ai putea să-mi afli niște informaţii mai exacte despre el? 

— Încerc. 

— E urgent. Muller îl va chema să depună din nou mărturie, el 
e așa-zisul vinovat despre care mi-a vorbit. Vreau să pun mâna 
pe el înaintea ei, pricepi? 

Barbie întrebă pe tonul ei sec, obișnuit: 

— Și dacă te înșeli? 

— Găsește-mi informaţii. Îţi jur, e al nostru. Nu uita să-l suni și 
pe agentul de legătură de la Madrid. Dacă am înţeles eu bine, 
Alfonso Perez e o celebritate locală. 

Vorbea precipitat. După luni de zile de lâncezeală, ancheta 
căpătase, brusc, un nou suflu, accelerând de la 0 la 100 de km/h 
în câteva secunde... 

Barbie încercă să-l calmeze: 

— Ceva nu se leagă în povestea ta. Din câte-mi spui, Perez 
voia să-l vadă pe Sobieski la pușcărie pentru crimă. Dar toată 
înscenarea pare a se fi întors împotriva lui: Sobieski va fi 
declarat nevinovat, scandalul picturilor false a ieșit la iveală, iar 
Perez a picat de fraier. 

Corso se gândise deja la aceste lucruri: răzbunarea lui Perez 
dăduse greș. Cu siguranţă, spaniolul luase în calcul posibilitatea 
ca Sobieski, pentru a-și scăpa pielea, să-și mărturisească 
activitatea de falsificator. Polițistul era însă convins că dorinţa 
lui Perez de a-l distruge pe cel care îl înșelase era mult mai 
puternică decât speranța, fragilă de altminteri, de a nu se face 
de râs. 

— N-am încă toate răspunsurile, se mulţumi Corso să spună. 
Dar nu m-aș mira ca individul să aibă și altă șmecherie-n 
mânecă. 

— Te sun când aflu ceva. 

— Să nu uiţi lucrul cel mai important: află la ce hotel stă 
acum, la Paris. 


VP - 335 


— Ce naiba mai ai de gând să faci? 

— Vreau doar să nu-l mai scap din ochi, încă din seara asta. 

Corso închise și se apucă să rezolve o altă problemă: 
Thaddee. Trecute erau vremurile când își putea permite să fileze 
vreun suspect pe baza unei hotărâri de moment sau să stea la 
pândă toată noaptea, fiind de-ajuns să o sune în prealabil pe 
Emiliya. De-acum, în săptămânile în care băiatul era la el, 
trebuia să ajungă acasă la ora 19, ora până la care lucra bona. O 
sună și de astă dată, ca să o întrebe dacă nu era de acord să 
facă vreo câteva ore suplimentare. Nici vorbă. Tânăra avea la 
ora 20 un curs de limbă chineză, era studentă la Limbi 
Orientale. 

Corso se gândi la o posibilă soluţie. Nici nu putea fi vorba să 
apeleze la Emiliya. Alese o variantă doar cu puţin mai 
convenabilă: Miss Béret. În ultimele luni, tânăra sa amantă 
avusese ocazia să se întâlnească de câteva ori cu Thaddee și se 
înțelegeau bine. 

Lui Stephane nu-i plăcea să-i ceară asemenea favoruri; 
considera că astfel îi conferea o importanţă în viața sa pe care 
ar fi preferat să nu i-o acorde. Bineînţeles, ea acceptă imediat, 
iar Corso se simţi plin de recunoștință pentru partenera care îi 
oferea atât de mult și pe care o răsplătea atât de puţin. 

Închise telefonul și încercă să-și imagineze o posibilă legătură 
între lumea infernală în care trăia - cea a lui Sobieski și a lui 
Perez, a femeilor mutilate și a falselor tablouri de Goya - și 
universul pașnic și confortabil în care viețuiau fiul său și Miss 
Beret. Singura punte între aceste lumi total incompatibile era el 
însuși, ca o siguranţă supra-încălzită, mereu gata să cedeze, să 
explodeze... 

Telefonul mobil îi vibră în mână. Era Barbie. 

Fără îndoială, avea vești despre lupul din Madrid. 


77. 


Cartierul în care se afla rue Huchette semăna cu o analiză 
proastă de colesterol. Vene și artere saturate de grăsime, pe 
care populaţia circula cu mare greutate. Străduțe unsuroase 
unde, la fiecare poartă, se zărea câte-un restaurant grecesc sau 


VP - 336 


un stand cu kebab turcesc. Această zonă micuță, suprapopulată, 
reușise o premieră în două milenii de istorie: îi adunase laolaltă 
pe greci și pe turci, uniţi întru mirosurile de ulei încins și 
meniurile turistice. 

Corso înainta cu pași grăbiţi, făcând slalom printre trecătorii 
încotoșmănaţi, asurzit de larma falșilor muzicieni cretani, în 
realitate arabi magrebieni, care dădeau glas unui sirtaki cu 
accente arăbești. Din când în când, trecea pe lângă o patrulă de 
polițiști în negru, înarmați până-n dinţi și însoţiţi de câte-un 
câine. Amenințarea teroristă permanentă adăuga o încărcătură 
paranoică suplimentară atmosferei unui cartier și așa îndeajuns 
de apăsător. Decoraţiunile stradale de sărbători aglomerau și 
mai mult peisajul: ghirlande luminoase, stele de neon, sclipiciuri 
de toate felurile... 

În ciuda așteptărilor firești, Perez nu se cazase în vreun palat, 
ci preferase un hotel modest de trei stele de pe bulevardul Saint 
Michel: era limpede că discreţia era obsesia sa principală. De 
cum primise informaţia, Corso se grăbise să-și găsească un loc 
bun de pândă în apropierea hotelului Saint-Severin, aproape de 
biserica cu același nume. Observând detaliile fațadei, avu 
impresia că pândește la intrarea în vizuina unui animal de pradă 
care-și linge rănile. Perez venise aici ca să se ascundă. Orgoliul 
lui purta încă rana adâncă a umilinţei suferite, o rană pe care 
nimeni și nimic, nici macar răzbunarea, nu putea să o vindece. 

La ora 21, îngheţat de frig, Corso intră într-un mic restaurant 
specializat în clătite; sala micuță oferea o perspectivă perfectă 
asupra hotelului. Ceva mai târziu, Barbie îl sună din nou ca să-i 
comunice o sinteză a informaţiilor pe care reușise să le adune 
despre numitul Alfonso Perez. Nu era mare lucru, dar suficient 
cât să-i confirme bănuielile. 

Miliardarul avea un trecut aparte: făcuse pușcărie în tinerețe 
pentru escrocherii și diverse fapte violente, apoi reușise să 
adune o avere în branșa de reciclare a deșeurilor. Cu alte 
cuvinte, acest Frank Nitti din Madrid își petrecuse cea mai mare 
parte a existenței cu nasul în gunoaie, respirând liber doar când 
se afla în preajma colecției sale de tablouri. 

Avusese mai multe neveste, avea mai mulţi copii, dar locuise 
întotdeauna singur, într-una sau alta dintre numeroasele sale 
case. Nimeni nu știa să afirme cu siguranţă unde putea fi găsit 
la un moment dat și, cu atât mai puţin, unde-și adăpostise 


VP - 337 


operele de artă. Din când în când, împrumuta câte-un tablou 
unui muzeu, așa cum făcuse în cazul celor trei Pinturas rojas de 
la muzeul Fundaţiei Chapi, dar își păzea cu strășnicie cea mai 
mare parte a colecţiei sale, pe care o păstra doar pentru sine. 

Corso intuia că operele de artă constituiau singurul său motiv 
de mândrie, singura sa pasiune și că era extrem de orgolios de 
cunoștințele sale în materie. Și iată că un escroc dezmăţat și 
vulgar îi ruinase singura rațiune de-a trăi... 

La ora 22, Perez ieși din hotel. Dacă urmărise cumva să 
treacă neobservat, nu prea îi ieșise socoteala. Purta un costum 
gri deschis cu o croială impecabilă și nelipsita pălărie care-i 
dădea o înfățișare de mafiot din America Centrală. În plină iarnă, 
ținuta lui dădea măsura unei fantezii debordante. 

Perez porni prin mulţime, pe rue Saint-Severin. Nu era greu 
să-i ţină urmă: era singurul individ îmbrăcat în culori deschise 
din întreaga mulţime, iar pălăria lui juca rolul steguleţelor 
colorate ale ghizilor turistici. 

Corso nu prea știa la ce să se aștepte. Perez era doar în 
trecere prin Paris, nu exista niciun motiv să spere că urma să se 
trădeze sau să comită vreo ilegalitate. Și totuși, această 
plimbare nocturnă părea ocazia ideală pentru o revanșă după 
urmărirea de la Madrid. De data asta însă, Stephane nu avea să- 
| mai scape din ochi. 

Perez o coti la dreapta, pe rue de la Harpe, și grăbi pasul. 
Corso acceleră la rândul său și o luă la dreapta, dar se trezi în 
fața unei străzi ticsite de oameni. Era imposibil să vadă mai 
departe de cinci metri. Lampioanele tremurau deasupra miilor 
de capete, de parcă ar fi fost gata să se desprindă și să-i 
electrocuteze pe toţi. 

Corso se afundă în mulţime. Era pe teren propriu la Paris, n- 
avea de gând să se lase fraierit ca un novice. Deodată, zări 
pălăria borsalino: Perez tocmai o cotea din nou, tot spre 
dreapta, spre rue de la Huchette. Ce anume îl determinase să se 
întoarcă? 

Polițistul o luă la fugă. Brusc, se văzu scăpat din mulţime pe o 
străduță pustie. Nu era chiar cea mai îngustă stradă din Paris, 
această onoare revenindu-i celei numite Chat-qui-Pâche. Rue 
Xavier-Privas era însă doar cu câţiva metri mai largă și 
cufundată în beznă. 


VP - 338 


Se trezi față în faţă cu figura bronzată a lui Alfonso Perez, 
care se lipise de zidul jegos. Intre ei, în semn de bun-venit, lama 
unui cuțit pe care spaniolul îl mânuia cu dexteritatea unui golan 
de cartier. Miliardarul nu renunțase niciodată, se pare, la 
violenţa învățată în stradă. 

Preţ de o clipă, Corso nu fu în stare decât să-i admire figura 
rasată. Cu sprâncenele arcuite care exprimau hotărâre, nasul 
coroiat și gura încordată, Perez părea mai mult decât un 
castilian tipic, aducând cu un războinic antic, un erou din 
Iliada... 

— Ce vrei de la mine? tună spaniolul, iar în vocea lui părea că 
se strânsese toată furia pământului însetat care crapă și se 
cutremură în bătaia soarelui. 

— Sunt comandantul Stéphane Corso, rosti el, fără să-și 
piardă cumpătul. Vă arestez pentru uciderea Sophiei Sereys și a 
Helenei Desmora. Incepând din acest moment, sunteți... 

— Hijo de puta! 

Corso abia apucă să-și dea la o parte capul pentru a evita 
lovitura de cuțit. Cu mâna liberă, Perez îl apucă de gât, 
încercând să-l imobilizeze, cu o forță supranaturală. Se pregătea 
să-l lovească din nou, dar Corso reuși să-i scape și să se 
încovoaie, ca un boxer ce eschivează o lovitură. Lama se înfipse 
în partea cărnoasă a umărului său, dar Corso nu simţi decât 
căldura sângelui care-i stropi ceafa. Cu un gest reflex, întinse 
braţul și îl apucă de încheietura mâinii înarmate, repezindu-i în 
același timp un pumn în burtă. Agresorul nu avu nicio reacţie. 
Oricum, nu aceea pe care o așteptase Corso. Perez îl izbi 
imediat în ceafă cu pumnul, o lovitură ca de baros, care-l 
prăbuși în genunchi. De unde această forță herculeană? 

Corso ridică privirea și văzu sclipirea lamei, oglindind 
ghirlandele aflate la câţiva pași distanţă. Din instinct, ţâșni în 
picioare și izbi cu capul, ca un berbec, în pieptul agresorului său. 
Lovitura de cuţit fu evitată și Corso reuși să câștige astfel câteva 
secunde. Perez se încordă pentru un nou atac. Corso își repezi 
antebraţul în figura spaniolului, reușind să-l facă astfel să dea 
înapoi, dar nu pentru mult timp. Perez reveni la atac, turbat de 
furie. ` 

Polițistul îl apucă din nou de încheietură, cu mâna stângă. li 
răsuci mâna la spate și se pregăti să-i frângă oasele și 
ligamentele pe genunchi. 


VP - 339 


În clipa aceea, Perez fu scuturat de o aparentă convulsie și 
izbuti să îi scape. Ca activat de un resort, braţul înarmat îi ţâșni 
cu toată puterea spre propria beregată. Totul se petrecu într-o 
fracțiune de secundă, fără ca Stephane să înțeleagă ceva, 
înainte să se pomenească acoperit de sânge. 

Înmărmurit, îl privi pe spaniol prăbușindu-se, în vreme ce din 
artera secţionată sângele-i ţâșnea ca dintr-un furtun sub 
presiune. Avu prezenţa de spirit să se ferească pentru a scăpa 
de jetul de sânge care stropea asfaltul. Căzut la pământ, Perez 
se zvârcolea, cu o expresie confuză în priviri. Nici el nu părea să 
înţeleagă nimic. Mâna-i căuta, pe pipăite, să ajungă la mânerul 
lamei pe care el însuși și-o înfipsese în gât. Reuși, în cele din 
urmă, să apuce cuțitul și-l smulse din rană, ceea ce avu drept 
rezultat o ultimă jerbă de sânge, mai înaltă, mai puternică, 
definitivă. 

Corso prinse cadavrul de subțiori și-l rezemă într-un gang, la 
adăpost de privirile trecătorilor, chiar lângă un burlan de 
scurgere. 

Își pipăi buzunarele și-și găsi în cele din urmă telefonul mobil. 
Formă numărul salvator, pătând ecranul cu degetele-i murdare 
de sânge. 

— Alo? 

Vocea familiară a lui Barbie, vestind ieșirea la suprafață, 
întoarcerea în lumea normală. 

— Unde ești? Lucrezi? 

— Tu ce crezi? îi replică Barbie, cu insolenţa-i obișnuită. 

N-o văzuse niciodată plecând de la birou mai devreme de ora 
22. 

— Vino să mă iei, izbuti el să articuleze. 

— Unde ești? 

— Chiar vizavi, pe rue Xavier-Privas. 

Ea izbucni în râs. 

— Era vizavi până de curând, da. 

— Până când? 

— Până când ne-am mutat în arondismentul XVII. 

Cuprins de panică, uitase cu totul că sediul poliţiei se mutase 
în celălalt capăt al Parisului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Corso privi spre cadavrul de la picioarele sale. 

— Am un mort aici. Trebuie să mă scoţi din rahatul ăsta. 


VP - 340 


— Ajung în douăzeci de minute. Rezistă până atunci. 
78. 


Dacă Miss Bret nu înțelesese până atunci că Stephane Corso 
practica o meserie periculoasă și înspăimântătoare, felul în care 
se întoarse acasă în acea seară era un argument de necontestat 
în acest sens. Plin de sânge uscat, năucit, polițistul nu-i aruncă 
decât vreo trei cuvinte înainte să intre sub duș. După ce reuși 
să-și recapete cât de cât luciditatea, nu se osteni să-i explice 
mai multe, dar acceptă ca ea să-i meșterească un pansament 
pentru rana superficială de la umăr. Apoi îi mulțumi și chemă un 
taxi care să o ducă acasă. Nu era sigur dacă nu cumva felul în 
care se purta cu ea nu era o răzbunare împotriva întregului gen 
feminin și, mai ales, împotriva Emiliyei. 

In ceea ce privea latura juridică, nici nu se punea problema ca 
moartea lui Perez să întârzie cumva, încă o dată, desfășurarea 
procesului. Ca urmare, de comun acord cu Barbie, hotărâseră să 
facă pierdute actele victimei: identificarea sa avea să dureze 
astfel cel puţin câteva zile, răstimp în care juraţii puteau să ia o 
decizie. In orice caz, Philippe Sobieski urma să fie achitat și, 
astfel, avea să fie mult mai simplu să deschidă o nouă anchetă 
privind moartea celor două stripteuze, avându-l drept prim 
suspect pe Alfonso Perez. 

In ceea ce privea legătura eventuală dintre moartea acestuia 
și persoana comandantului Stephane Corso, cei doi polițiști 
luaseră o decizie și mai radicală: pentru moment, aveau să 
treacă totul sub tăcere, așteptând primele constatări ale 
anchetei. Dacă, din întâmplare, cineva va face legătura între 
miliardarul castilian și anchetatorul-șef din cazul Sobieski, 
Barbie va redacta un proces-verbal de interogatoriu antedatat, 
în care Corso avea să-și dezvăluie propria versiune asupra celor 
întâmplate, invocând legitima apărare. 

Corso intră în camera fiului său. Îl privi cum dormea liniștit și 
efectul fu exact opus celui la care se așteptase: îi dădură 
lacrimile și trebui să părăsească în grabă încăperea, ca nu 
cumva să-l trezească pe Thaddee. In ultima vreme avea tot mai 
adesea senzaţia că aducea cu sine acasă violenţa și cruzimea 


VP - 341 


lumii în care se învârtea, făcând astfel să planeze asupra fiului 
său ameninţarea unui coșmar fără sfârșit. 

Işi pregăti o cafea și mai făcu un duș. Atunci când, cu 
cafetiera în mână, își dădu seama că ajunsese să-și repete 
acţiunile, se așeză în salon și încercă să-și limpezească 
gândurile. Nu reușea să analizeze situaţia, deși aceasta era cât 
se poate de clară: Sobieski era nevinovat. Perez era vinovat. 
Corso îl ucisese pe vinovat. Simplu, nu? 

Gândurile i se destrămau, asemenea cadavrului lui Marco 
Guarnieri plutind în apele negre ale Mării Irlandei. Ajunsese la 
cea de-a zecea cană de cafea, băute una după alta, fără să se fi 
ridicat de pe canapea, când auzi sunând la ușă. În prima clipă, 
se trezi sperând la vești bune: Catherine Bompart, îngerul său 
păzitor, venea să-l anunţe că situaţia era sub control. Dar nu o 
sunase încă pe Bompart... Sau poate că era Barbie, venită să-i 
confirme că la Institutul de Medicină Legală fusese adus 
cadavrul, care nu era încă identificat... 

In prag stătea însă Claudia Muller. 

— Ai să mi-o plătești, ticălosule! 

Corso rămase mut, neștiind ce să-i răspundă. În acest 
moment, Claudia nu era nici frumoasă, nici urâtă: era un monolit 
de energii negative. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre Alfonso Perez. 

Se dădu la o parte, lăsând-o să intre. În urma ei, adulmecă 
parfumul care-l fermecase la cafeneaua de lângă Sorbona. 

— Vrei ceva de băut? încercă el un început de conversaţie. 

— El era vinovatul meu, în paștele mă-sii de treabă! El era 
singura soluţie de a scăpa de proces! 

Corso pricepu în sfârșit că, în mod cu totul inexplicabil, 
Claudia era deja la curent cu cele întâmplate. Se așeză pe 
canapea și renunţă să mai facă pe neștiutorul. 

— A fost care pe care, explică el. A încercat să-mi ia gâtul. 
Cum de-ai aflat? 

Rămasă în picioare, avocata își aţintise privirea într-un punct 
fix, aflat undeva lângă fereastră. Purta un palton negru, 
matlasat, cizme de lac, părul strâns în coadă la spate și un 
rucsăcel: o adevărată luptătoare care pledează pentru viaţă și 
nu se teme de moarte. 


VP - 342 


— Aveam întâlnire cu el în piața Saint-Michel, rosti ea, pe un 
ton ceva mai calm. Când am văzut polițiștii care blocau strada 
Huchette, am înţeles imediat. Erau acolo niște ofițeri pe care-i 
știam și mi-au dat voie să mă apropii de cadavru. 

— Le-ai spus al cui era cadavrul? 

Ea zâmbi tăios. 

— Deci asta era? Tu i-ai furat actele? Nenorocitule... 

— Ce te face să crezi una ca asta? 

— Nu cunosc decât un singur poliţist capabil să se ia la bătaie 
pe o stradă întunecată cu un asasin care tocmai urmează să fie 
inculpat. Eşti mai periculos decât însăși justiţia pentru 
criminali... 

— Perez era cel periculos. 

Claudia scutură din cap, de parcă ar fi avut părul ud, dar nu-i 
răspunse. 

— Aveai de gând să-l informezi despre bănuielile tale? reluă 
el. 

— Voiam să-i prezint dosarul și să-i explic că singura lui șansă 
era să mărturisească adevărul. 

— Unde? Într-o cafenea? 

— Era mai sigur așa, confruntarea ar fi avut loc în fața unor 
martori. 

Corso nu se osteni să-i ceară dovezile, urma să le aibă sub 
ochi cât de curând. 

— La ora asta ai fi fost tu în locul lui Perez, într-o fundătură, 
cu beregata tăiată, continuă Corso. 

— Sunt în stare să mă apăr. 

Claudia Muller se așeză, în sfârșit. De parcă ar fi reacţionat la 
asta, Corso se ridică și îi luă locul la fereastră. Nu era mare lucru 
de văzut, doar zidul orb al spitalului Cochin. Trecuse deja un an 
de când își tot propunea să se mute... 

Se întoarse și o privi pe femeia rămasă singură cu gândurile ei 
în fotoliul său. Acum o vedea ca pe o lașă nenorocită pentru 
care lumea crimei era doar un teren propice pentru a avansa în 
carieră. Puțin îi păsa de victime sau de adevăratul asasin, nu-i 
păsa nici măcar de Sobieski; voia doar să câștige, să-și vadă 
numele în ziare, să-și facă rost astfel de noi clienţi care să-i 
aducă și mai mulţi bani. 

— Încă nu e prea târziu, rosti Corso, cu mâinile înfundate în 
buzunare. Mort sau viu, Alfonso Perez rămâne o bună 


VP - 343 


alternativa pentru vinovăția lui Sobieski. Dispariţia lui nu te va 
împiedica să-l acuzi. 

Ea clătină din nou din cap și Corso observă că avea într- 
adevăr părul ud. Probabil că afară începuse să plouă, dar 
violenţa din noaptea trecută îl făcuse să uite de toate. 

— Idiotule! lăsă ea să-i scape printre dinţi. S-ar zice că n-ai 
studiat în viaţa ta legislaţia. Nu știi că nu poţi pune sub acuzare 
un mort? Orice fel de urmărire penală încetează din momentul 
în care inima celui acuzat încetează să bată! 

— Scopul tău era să-l vezi pe Sobieski achitat, nu? 

— Nu vreau ca Sobieski să fie achitat pe baza unei îndoieli 
rezonabile. Vreau să fie declarat mai presus de orice bănuială. 
Vreau ca adevărul să iasă la lumină! 

Să fi fost oare cu putinţă ca, totuși, Claudia să aibă cu 
adevărat o vocaţie profundă? Să-și fi trăit ea fiecare caz ca peo 
cruciadă? Sau, așa cum își imaginase Corso de la bun început, 
era doar nebună după pictorul cel știrb căruia îi plăcea să o ia 
pe la spate? 

— Am să depun mărturie, spuse Corso, făcând un pas către 
ea. Am să povestesc tot ce s-a întâmplat. Agresiunea lui e cea 
mai bună dovadă de vinovăţie. 

— E limpede, n-ai înțeles nimic. Morţii nu pot răspunde 
acuzațiilor care li se aduc și, din cauza asta, nu pot fi consideraţi 
vinovaţi fără drept de apel! Cazul nu va fi rezolvat niciodată! 

Se pare că avocata idealistă nu era chiar atât de 
experimentată. Oare câte dosare nefinalizate văzuse el, toate 
închise până la urmă? Asta era justiția însăși: o sumă de 
necunoscute, de compromisuri și de improvizații. 

Ea se ridică, încruntată, și-și luă rucsăcelul. 

— Mâine dimineaţă am să cer arestarea ta pentru omucidere 
și fugă de la locul faptei. ADN-ul tău e probabil prezent peste tot 
pe strada Xavier Privas. 

— Să nu faci asta, spuse el, tăindu-i calea. N-am de gând să 
fug de răspunderea care-mi revine, dar trebuie să rămân liber. 
Am un fiu, știi asta. Trebuie să am grijă de el, trebuie... 

— Eşti un ratat de cea mai joasă speță, știi? N-ai ce căuta în 
lumea justiției. 

Îl ocoli și se opri la ușă. 


VP - 344 


— Să nu crezi că ai să scapi așa ușor. Eşti un laş și ești un 
polițist de rahat. Din cauza mediocrităţii tale, Sobieski era cât pe 
ce să-și sfârșească zilele la pușcărie. 

— Toate dovezile erau împotriva lui, știi asta la fel de bine ca 
mine. 

Dăduseră cărțile pe faţă, n-avea niciun rost să-și piardă timpul 
cu politeţuri. 

— Tot dosarul și toate dovezile au fost adunate de tine, în 
timp ce erai orbit de ura ta împotriva lui Sobieski. N-ai fost în 
stare să vezi mai departe de lungimea sculei tale și de ţeava 
pistolului tău. Am să te-aduc pe tine în boxa acuzaților, în locul 
lui Sobieski și-al lui Perez. Și, de data asta, Bompart n-o să-ți 
mai poată scoate castanele din foc. 

Lui Corso nu-i venea să creadă că își putuse imagina o 
posibilă poveste de amor cu această gorgonă... N-ar fi avut nici 
cea mai mică șansă, căci Claudia Muller acţiona, în orice 
privință, doar sub imperiul urii. Sau poate că nu era dispusă să 
se lase decât în voia unei iubiri depravate, perverse, precum cea 
pe care i-o purta lui Sob la Tob? 

— Credeai că nu ţi-am citit biografia? întrebă ea, deschizând 
ușa. Credeai că n-am înţeles că Bompart te-a acoperit într-un 
caz în care... 

Nu-și termină propoziția. Corso o apucase de gât, de parcă ar 
fi apucat de grumaz o găină din ogradă pentru a o duce la 
tăiere. 

— Ascultă-mă, burgheză de doi bani, șopti el, împingând-o în 
tocul ușii. Chiar vrei să sapi în trecutul meu? Nu te obosi. 

— Eu... 

Corso își dădu seama că era pe cale să o sugrume și-i dădu 
drumul imediat. 

Ea își masă gâtul dar nu se mișcă. Aștepta urmarea. 

— Când aveam 13-14 ani, începu el, m-am trezit repartizat în 
plasament la o familie din Nanterre, în ansamblul rezidenţial 
Pablo-Picasso. N-ai de unde să știi pe unde vine asta. 

— Ba da, știu. 

— De la știrile de la ora cinci, presupun. Am început să-mi 
pierd vremea cu găștile de-acolo, să mă droghez, să frecventez 
diverși traficanţi. Unul dintre ei era un tip carismatic. Un gunoi 
de primă mână, i se spunea Mama. Mă plăcea și-mi dădea marfă 
pe ochi frumoși câteodată. De fapt, urmărea altceva: m-a 


VP - 345 


transformat în sclav sexual. Al lui, la început, apoi al amicilor lui. 
Scopul era ca, în cele din urmă, să mă trimită la produs. 

Claudia revenise în apartament. Chipul ei, în lumina slabă a 
holului de intrare, căpăta o paloare luminescentă. 

Corso întinse mâna, iar ea făcu un pas înapoi, dar polițistul nu 
voia decât să închidă ușa; nu era cazul ca vecinii să-i asculte 
confidenţele. 

— Când a început să mă împartă cu alţii, am încercat să scap. 
Atunci m-a închis într-o pivniță, fără să-mi mai dea măcar un 
gram de marfă. După mai multe zile, când a venit să vadă dacă- 
mi învățasem lecţia, i-am scos ochii cu o șurubelniță și l-am 
înjunghiat de șaptesprezece ori. 

Faţa Claudiei părea că radiază lumină în semiîntunericul 
încăperii. 

— Pe-atunci, Bompart conducea una dintre unităţile de la 
Antidrog. Țineau sub supraveghere reţeaua din care făcea parte 
Mama. Ea m-a găsit în pivniţa aia, acoperit de sângele închegat 
al ticălosului. Nu mă mișcasem de acolo, am rămas în beciul ăla, 
lângă cadavru, aproape trei zile. Ea m-a scos de acolo, m-a 
obligat să-mi iau bacalaureatul și m-a trimis, ţinându-mă doar în 
șuturi în fund, la școala de poliţie. Am devenit unul dintre cei 
mai buni polițiști din întreaga poliţie franceză dar, în adâncul 
sufletului, am rămas un asasin. 

Claudia își pierduse orice urmă de siguranţă de sine. Tremura 
vizibil, sub haina matlasată. 

— De ce... de ce mi-ai povestit toate astea? _ 

— Ai vrut să știi ce anume ne leagă, pe mine și pe Bompart. In 
noaptea aceea l-am îngropat împreună pe Mama pe un teren 
viran de lângă Sena. Crede-mă, așa ceva e de natură să creeze 
o legătură îndeajuns de puternică. 

— Nu ţi-e teamă că m-aș putea folosi de ceea ce mi-ai 
povestit împotriva ta? 

El deschise din nou ușa, zâmbind. Un zâmbet sinistru, un 
rânjet de cap de mort. 

— Faptele de genul ăsta au un anumit termen de prescriere. 
Nu cred că e cazul să-ţi explic tocmai ţie despre asta. 

Fu rândul ei să rânjească lugubru. 

— În toată povestea, nu ești decât un alt psihopat între 
psihopaţi. 

— La fel ca tine. 


VP - 346 


79. 


— Cred că ai mâncat rahat cu polonicul. 

Era opt dimineaţa. Barbie nu se grăbise deloc să-l sune. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— În primul rând, echipa mea a preluat ancheta de pe rue 
Xavier Privas. 

— Dar nu erai de serviciu la permanenţă? 

— Nu. M-am descurcat. 

— Și apoi? 

— Am discutat cu cei de la Tehnic. Se pare că la locul crimei 
n-a fost găsit decât sângele victimei. 

Corso tocmai punea vasele murdare în mașina de spălat, în 
timp ce Thaddee se spăla pe dinţi. După micul dejun, aveau să 
pornească spre școală, în regim de urgenţă. O dimineaţă 
obișnuită în familia Corso. 

Nu reușea nici el să înţeleagă cum de reușise să se comporte 
conform rutinei obișnuite, după noaptea trecută. Nu reușise să 
adoarmă, cu excepţia câtorva momente de neant risipite între 
cele de luciditate, care-i păreau asemenea unor crize de 
nebunie. 

— S-au ridicat și amprentele. Nimic de semnalat, generale! 
Am apucat să fac curat la timp. 

— Vrei să spui că... 

—... că ne ţinem gura și așteptăm ca individul să fie 
identificat. 

Corso se gândi la Claudia Muller. Avea să-și pună oare 
amenințările în practică? Îi relată pe scurt lui Barbie vizita 
nocturnă a avocatei. 

— Întotdeauna te-au plăcut femeile. 

— Nu știu ce să cred. 

— Dă-o naibii! Nu poate să dovedească nimic și, dacă va vrea 
să depună mărturie, eu voi fi cea care îi va înregistra depoziția. 

Thaddee tocmai se încălţa în hol, cocoșat sub greutatea unui 
ghiozdan demn de ocnașii din Cayenne din epoca lui Papillon. 

— Ai văzut știrile din dimineaţa asta? întrebă Corso. 

Parcursese principalele titluri din ziare înainte să își trezească 
fiul. Nu era vorba decât despre procesul falsificatorului și de 
numeroasele revelații care marcaseră prima zi de dezbateri. 


VP - 347 


— Procesul ăsta ne-a scăpat printre degete, răspunse Barbie, 
amărâtă. Dar nu-i prima oară când se întâmplă ceva de genul 
ăsta. 

— Trebuie să plec, o să întârziem la școală. 

Thaddee ţopăia deja în fața liftului. Nimeni nu-i mai obsedat 
de întârzieri decât un băieţel aflat în drum spre școală. 

— Du-te la tribunal și profită de spectacol, îl îndemnă Barbie. 
să mă suni să-mi spui care-a fost scorul. 


80. 


Așezat în bancă, Corso se simţi cât de cât liniștit: era acum 
doar un oarecare, un anonim între anonimi. Cam palid și sâcâit 
de o senzație de greață, dar cu o înfățișare îndeajuns de banală 
cât să treacă neobservat. 

Potrivit uzanțelor, președintele tribunalului avea să dea 
cuvântul părţii civile, iar apoi ministerul public să dea citire 
rechizitoriului. Acum, când se dovedise că Philippe Sobieski era 
într-adevăr un falsificator și că își petrecuse noaptea în care 
fusese ucisă Sophie Sereys lucrând la cuptorul său, totul avea să 
decurgă de la sine. Nu o ucisese pe Nina Vice. Așa cum nu o 
ucisese nici pe Hélène Desmora, alias Miss Velvet. Cât despre 
moartea lui Marco Guarnieri, aceasta nu făcea obiectul 
procesului, dar nimeni dintre cei prezenţi nu mai era dispus să 
creadă că Sobieski fusese făptașul, datorită mărturiei lui Jim 
Delavey, zis Little Snake. 

„Un final de poveste”, ar fi spus Catherine Bompart. Dar Corso 
voia să audă rechizitoriul și mai ales pledoaria Claudiei Muller, 
care avea toate șansele să se dovedească antologică, insistând 
asupra orbirii polițiștilor anchetatori și asupra mediocrităţii 
judecătorilor de instrucție. 

Președintele se pregătea să-i dea cuvântul avocatei Zlitan, 
când Rougemont ridică mâna. 

— Domnule avocat general, cunoașteţi care sunt regulile, i se 
adresă președintele, care, în mod vizibil, abia aștepta să pună 
capăt ședinței. Va trebui să așteptați ca doamna Zlitan să 
termine de prezentat rechizitoriul înainte să puteţi lua cuvântul. 


VP - 348 


— Nu am încheiat, deocamdată, prezentarea tuturor 
dovezilor, domnule președinte. 

Delage înțepeni. 

— Despre ce dovezi vorbiţi? 

— Rezultatele ultimelor analize. OCBC-ul le-a adăugat la dosar 
în cursul zilei de ieri. 

Cu un gest, Rougemont îi indică asistentului său să împartă 
un teanc de documente judecătorului și aghiotanţilor acestuia, 
juraţilor și Claudiei Muller. Din locul în care se afla, Corso nu 
putea să vadă decât că era vorba de câteva file prinse cu o 
agrafă, pe care se aflau printate niște liste sau poate niște 
tabele. 

Toţi cei din sală înmărmuriseră, inclusiv Claudia Muller, care 
nu se așteptase la apariţia unor surprize în ultimul moment. 

Președintele, după ce parcurse paginile, ridică privirea. 

— Nu înţeleg, spuse el. S-au făcut analize suplimentare la cele 
trei Pinturas rojas? 

— Nu este de vorbă despre Pinturas rojas, domnule 
preşedinte, ci de alte pânze ale lui Sobieski, unele 
contemporane. OCBC-ul a depus la dosar date despre articolele 
cu numerele 132, 133, 141, 154 și 172, care corespund unor 
tablouri  rechiziționate cu ocazia percheziţiei efectuate la 
atelierul oficial al domnului Sobieski, în 7 iulie 2016. 

Michel Delage ridică din umeri. 

— De ce au fost solicitate aceste analize? 

— Anchetatorii au considerat că ar fi interesant să fie studiațţi 
pigmenţii și alți compuși utilizaţi de acuzat pentru realizarea 
tablourilor sale moderne. 

— Cu ce scop? 

— Intenţia a fost de a stabili o corelaţie suplimentară între 
Sobieski artistul contemporan, și Sobieski falsificatorul. 

Președintele nu părea deloc convins. 

— Să admitem acest lucru. Dar ce importanţă are această 
corelaţie? 

— Nu au fost identificaţi în aceste tablouri niciun fel de 
compuși folosiţi la realizarea contrafacerilor. 

Președintele își ridică braţele, exasperat, lăsându-le să cadă 
cu zgomot pe suprafaţa tribunei, un fel de-a da de înţeles cât de 
inutilă i se părea toată tevatura. Se pregătea să și rostească cu 
glas tare acest lucru, când Rougemont continuă: 


VP - 349 


— În schimb, s-a descoperit altceva. 

— Ce anume? 

Avocatul general își puse ochelarii, răsfoi teancul de foi și se 
opri la un pasaj pe care îl sublimase, citindu-l apoi cu glas tare: 

— Fiecare dintre pânzele studiate conţine în proporții infime 
fier, acid folic, vitamina B12... 

— Adică? îl zori Delage, nerăbdător. 

— Sânge, domnule președinte. Sânge omenesc. 

În sală se așternu tăcerea, apoi se auzi un freamăt, care se 
preschimbă curând într-o larmă nervoasă. 

Președintele ceru liniște, dar glasul îi era lipsit de fermitate. 
Corso aruncă un ochi spre Sobieski și Muller; cei doi se priveau 
stupefiați. 

Plutea în aer iminenţa unei răsturnări de situaţie. Ceva la care 
nimeni nu se așteptase urma să se întâmple. O amintire îi 
traversă gândurile lui Corso: citise despre zvonurile care circulau 
despre Caravaggio, unul dintre pictorii diabolici ai Renașterii, 
care fusese acuzat de crimă și inventase clar-obscurul. Se 
spunea pe atunci că artistul folosea spermă și sânge pentru a da 
un plus de viaţă pânzelor sale. Era, fără îndoială, doar o 
legendă, dar era lucru știut că lui Sobieski îi plăcea să se ridice 
la înălţimea legendelor... 

Rougemont reîncepuse între timp să enunţe rezultatele 
analizelor, care confirmaseră faptul că urmele de hemoglobină 
erau prezente pe fiecare pânză. Citea pe un ton neutru, 
monoton, fără să se grăbească și fără să manifeste vreo urmă 
de emoție. 

— Pe scurt, concluzionă el, putem afirma că acuzatul 
încorporează sânge omenesc în culorile tablourilor sale. 

Sobieski sări în picioare, în cușca sa de sticlă. 

— Nu-i adevărat! urlă el. E o înscenare ordinară! 

Chipul îi era ca sfâșiat, exprimând o descumpănire care-l 
făcea să para asimetric, monstruos, la fel de oribil ca feţele 
mutilate ale Sophiei Sereys și Hele&nei Desmora. 

— Mai mult chiar, sângele folosit la fiecare pânză este diferit, 
continuă Rougemont, imperturbabil. 

Claudia Muller sări în picioare, la rândul ei. 

— În aceste condiţii, exclamă ea, solicit amânarea ședinței de 
judecată! Noile elemente prezentate, despre care nu am avut 
cunoștință, necesită o contraexpertiză și... 


VP - 350 


— Solicitarea se respinge, o întrerupse, sec, judecătorul. Să-l 
ascultăm până la capăt pe domnul avocat general. Intervenţia 
domniei sale mi se pare plină de învăţăminte. 

Rougemont, încurajat de atitudinea judecătorului, își scoase 
ochelarii și înaintă spre centrul sălii de judecată, oprindu-se în 
faţa judecătorului și juraților. Cu coada ochiului părea că 
pândește reacţiile Claudiei Muller și ale lui Sobieski. 

— In urmă cu patru luni, chiar în această sală, profesorul Jean 
Pierre Audissier, psihiatru consultant la închisoarea Fleury- 
Merogis, ne-a descris cu precizie patologia aparte a lui Philippe 
Sobieski. Acuzatul suferea, în perioada detenţiei sale, de o 
hipersensibilitate la picturi. Vedea culorile vibrând, avea 
senzaţia că subiectele tablourilor se animau, i se părea că din 
acestea ţâșnesc contrastele. Potrivit profesorului, pictura a fost 
cea care l-a îmblânzit pe Philippe Sobieski. Putem astăzi să 
presupunem că și imitaţiile după Goya erau, la rândul lor, tot o 
formă de terapie... 

— La subiect, domnule avocat general, vă rog. 

Rougemont făcu câțiva pași înainte de a continua. 

— Ofițerii de la departamentul de analize au presupus că, în 
prezent, ceea ce îl îmblânzește pe Sobieski ar putea fi ceea ce 
acesta a strecurat în fiecare dintre pânze. 

— Explicaţi-ne. 

— Ar fi vorba de o semnătură scrisă cu sânge. 

— Și-a semnat astfel numele pe pânze? 

Alţi câţiva pași. Avocatul general își calculase efectul teatral al 
prezentării. 

— Sângele coagulat are aceeași culoare ca un pigment ocru- 
brun, dar compoziţia chimică este diferită. Cu alte cuvinte, un 
motiv pictat cu hemoglobină se poate confunda, din punct de 
vedere vizual, cu o suprafaţă roșu-închis, dar din punct de 
vedere chimic, natura acestuia va fi diferită... 

— Așa, și? 

Procurorul le făcu semn unor polițiști în uniformă, care 
aduseră imediat în sală patru pânze de mari dimensiuni ale lui 
Sobieski, învelite în folie de plastic, pe care le așezară de-a 
lungul tribunei judecătorilor. 

O prostituată scheletică, despuiată, lungită pe-o canapea. 

O stripteuză înveșmântată doar într-un șal de pene roșii. 

Un drogat care se injecta, ghemuit în umbra unui tunel. 


VP - 351 


Un actor de filme porno, complet depilat, purtând doar o 
centură de mătase roșie legată la brâu. 

Sala fremătă, oripilată. Sinistrele personaje zugrăvite de 
Sobieski păreau că-și aţintesc privirile asupra celor din sală, din 
lumea lor depravată. 

— Dacă se poate, domnule președinte, aș vrea să fie trase 
storurile de la ferestre. Am nevoie de întuneric pentru a 
demonstra ceea ce am afirmat. 

Fără ezitare, Delage făcu un semn, părând nerăbdător să se 
lămurească unde ducea toată această reprezentaţie a 
procurorului. Câteva secunde mai târziu, sala de judecată era 
cufundată în penumbră, ceea ce conferea scenei o neliniștitoare 
stranietate, cum ar fi spus Freud. 

Lambriurile se  estompară în umbra pereţilor, robele 
magistraților îi camuflară pe aceștia în clar-obscur. Corso aruncă 
o ultimă privire spre Sobieski și Claudia: păreau pierduţi, 
condamnaţi, de parcă s-ar fi cufundat într-un abis, fără să poată 
să se mai împotrivească. 

Pentru cei doi, lumina n-avea să mai revină niciodată. 


81. 


De îndată ce în sală întunericul fu deplin, câţiva tehnicieni de 
la serviciul de Identificare Judiciară își făcură apariţia, 
înveșmântaţi în obișnuitele lor salopete albe. Nu se mai 
întâmplase așa ceva niciodată: o sală de judecată a Inaltei Curți 
fusese, practic, transformată într-un soi de scenă a crimei. 

Cu ajutorul unor cuttere, tehnicienii îndepărtară cu grijă folia 
de plastic care acoperea tablourile. Fiecare dintre gesturile lor 
părea că lasă în urmă o umbră palidă în întunericul pătrunzător. 
Era asemeni unui balet al fantomelor într-o cameră obscură, la 
zece dimineaţa... 

Eliberate de coaja de plastic, personajele zugrăvite de 
Sobieski capătară brusc mai multă substanță, ca și cum 
întunericul le-ar fi fost mediul familiar, locul unde puteau să se 
arate cu adevărata lor înfățișare. 


VP - 352 


Rougemont reluă explicaţiile, iar în beznă glasul său părea că 
vine de pretutindeni și de nicăieri, ca o voce din off a unui 
demiurg: 

— Deşi invizibile cu ochiul liber, urmele de sânge sunt 
repartizate după un anumit tipar, trasând parcă un alt desen în 
interiorul desenului. 

Tehnicienii își deschiseră cutiile din polipropilenă neagră, 
scoțând la iveală un produs pe care Corso îl recunoscu imediat: 
un revelator care, în contact cu particulele de fier conţinute în 
sânge, provoca o reacție luminoasă. 

După o scurtă expunere tehnică, procurorul trecu la partea 
mai importantă: 

— Datorită acestei soluţii, vom putea descoperi desenele 
invizibile cu ochiul liber pe care le alcătuiesc reziduurile 
sanguine... 

Cu o mișcare aproape simultană, ca la înotul sincron, 
tehnicienii se apucară să pulverizeze reactivul pe suprafața 
tablourilor, fără grabă. 

Un strigăt înăbușit - sincronizat și acesta - răsună din public. 
Procesul de chemoluminescenţă fusese declanșat. Pe fiecare 
dintre pânze, trasat cu majuscule tremurate, apărea înscris un 
prenume feminin. 

Printre pliurile canapelei pe care era întinsă prostituata: 
SARAH. De-a lungul șalului stripteuzei: MANON. La suprafaţa 
șanțului de scurgere din tunelul cu individul drogat: LEA. în 
sfârșit, pe centura de mătase de la brâul actorului de filme 
porno se putea citi limpede un al patrulea nume: CHLOE. 

— După cum puteţi constata, este vorba de prenume feminine 
trasate cu litere de sânge. În măsura în care... 

— E o înscenare! răcni din nou Sobieski. 

Președintele ridică tonul, la rândul său, pentru a se face auzit: 

— Doamnă avocat, spuneţi-i clientului dumneavoastră că, 
dacă nu va tăcea, am să cer să fie evacuat din sala de judecată! 

Agitaţia din sală atinsese apogeul. Unii se ridicau, alţii își 
încălcau angajamentul și fotografiau, cu blitzurile, tablourile 
expuse, polițiștii încercau să-i împiedice... 

Tehnicienii în salopete imaculate continuau să pulverizeze 
reactiv pe suprafaţa pânzelor, scoțând la iveală și mai limpede 
prenumele... 


VP - 353 


— Anchetatorii au comparat aceste urme de sânge cu 
eșantioanele de sânge preluate din atelierul de pe rue Adrien 
Lesesne, ceea ce a dat la iveală numeroase similitudini. Sângele 
de pe aceste pânze și cel de pe masa de lucru a lui Sobieski 
aparține acelorași victime. 

— Domnule președinte, protestez împotriva acestor insinuări! 
strigă Claudia Muller. 

Președintele instanţei nu se osteni să răspundă: împreună cu 
aghiotanții săi și cu juraţii, își părăsiseră locurile de la tribună și 
contemplau cu toţii, fascinaţi, personajele sinistre ale lui 
Sobieski. 

Rougemont fu cel care-i răspunse direct Claudiei Muller: 

— Fie cum doriţi, să dăm uitării aceste „insinuări” ale mele. 
să revenim la cele două crime care fac obiectul acestui proces. 

Doi polițiști purtând mănuși tocmai aduseseră încă două 
tablouri. Imediat, tehnicienii de la |] pulverizară reactivul pe 
siluetele livide înfățișate de tablouri. 

Două prenume luminescente se _ iviră printre reliefurile 
straturilor de vopsea: SOPHIE și HELENE. Același scris tremurat, 
cu linii oblice, nesigure, care nu lăsau însă loc de îndoială. 
Prenumele puteau fi distinse clar și străluceau sub efectul 
revelator al reactivului. 

Haos în sala de judecată - asasinul își semnalase crimele prin 
intermediul propriilor opere. Surpriza se transformase în 
busculadă. Toţi se ridicau de la locurile lor, încercau să vadă cât 
mai de-aproape prenumele, își întindeau telefoanele pentru a le 
fotografia... 

Corso, în schimb, nu se mișcase de la locul lui. Intuia deja 
care era convingerea lui Rougemont și, cel mai probabil, a 
tuturor celor din sală: atunci când își contempla creaţiile, 
Sobieski nu vedea ceea ce pictase, ci aceste semnături. Își 
expunea în văzul tuturor crimele comise, fără ca nimeni să-l 
poată bănui. 

— Cele două nume sunt scrise cu sângele celor două victime. 
Putem așadar să presupunem, oricât i-ar displăcea acest lucru 
doamnei avocat al apărării, că restul tablourilor poartă, la rândul 
lor, urma altor crime. 

Avocatul general era aproape nevoit să urle, în timp ce 
polițiștii evacuau publicul din sală, iar alţii ridicau storurile de la 
ferestrele înalte. 


VP - 354 


— Cât despre ipoteza că am avea de-a face cu o înscenare, 
după cum ar vrea să ne facă să credem colega noastră care se 
ocupă de apărarea acuzatului, țin să precizez că ofiţerii de la 
OCBC au efectuat o analiză grafologică a acestor inscripţii, 
anexată și ea la dosar. Nu există nicio îndoială, inscripţiile îi 
aparțin acuzatului. 

Vacarmul își atinsese apogeul, dar nimeni și nimic nu putea să 
acopere zgomotul cel mai strident, cel mai sfâșietor din larma 
compozită: vocea lui Sobieski, care urla că nu vrea să crape în 
pușcărie. 


82. 


Philippe Sobieski fu condamnat la treizeci de ani de 
închisoare, din care douăzeci și doi în condiţii de maximă 
siguranţă; altfel spus, judecătorul și juraţii hotărâseră că pictorul 
falsificator avea să-și sfârșească viaţa după gratii. 

În doar câteva minute, toate dovezile și toate mărturiile care-i 
demonstrau inocenţa fuseseră uitate, atât în privinţa acuzațiilor 
de omor cât și a acelora de falsificare. Prenumele înscrise în 
pliurile colorate ale pânzelor sale îl condamnaseră definitiv, în 
ochii tuturor. 

Verdictul fusese dat a doua zi după marea revelaţie, vineri, în 
24 noiembrie. Procesul trebuia să fie încheiat înainte de venirea 
weekendului. Președintele instanței refuzase orice fel de 
amânare care i-ar fi permis Claudiei Muller o marjă de manevră. 
În definitiv, cu sau fără expertiza grafologică, inscripţiile ar fi 
putut fi, la o adică, adăugate de către altcineva, la fel și urmele 
de sânge găsite în atelier; totuși, aceste urme de hemoglobină 
fuseseră picătura care umpluse paharul. 

După rechizitoriile lui Rougemont și Sophie Zlitan, Claudiei 
Muller nu-i mai rămase mare lucru de făcut. Indiferent ce-ar fi 
spus ea, juraţilor le rămăseseră întipărite pe retină prenumele 
însângerate înscrise pe tablouri. Avocata repetase alibiurile 
clientului său, încercase să-i acuze pe Corso și ai săi de 
părtinire, făcuse tot ce-i stătea în putinţă să transfere vina 
asupra lui Alfonso Perez - al cărui cadavru nu fusese încă 
identificat - dar toate aceste argumente se dovediră zadarnice. 


VP - 355 


Se întâmplase la fel ca la un casting: după o performanţă ieșită 
din comun, următoarele, oricare le-ar fi fost calităţile, păleau 
prin comparaţie. 

Deliberările duraseră numai două ore. Nimeni nu putea să 
găsească o explicaţie plauzibilă a felului în care acest impostor 
reușise să-și creeze alibiuri atât de puternice, dar impresia 
generală era cea care contase, până la urmă: Sobieski avea 
figură de ucigaș, avea deja o crimă dovedită la activ, iar 
atelierul său clandestin arăta ca vizuina unui psihopat care-și 
petrece timpul torturând fete. 

Cât despre pânzele sale... 

Juraţii, judecătorii, publicul și jurnaliștii - întreaga Franţă, de 
fapt - resimţiseră aceeași repulsie și urmaseră aceeași cale. Un 
proces încurcat, o figură malefică, un impostor cu o purtare 
provocatoare, toate acestea răbufniseră la suprafaţă, precum 
cadavrul în putrefacție al unui înecat, atunci când Rougemont 
făcuse întuneric în sala de judecată și dezvăluise prenumele 
misterioaselor victime. Acest hoit, de fapt, fusese obiectul 
judecății publice. 

În momentul anunţării verdictului, Philippe Sobieski se 
repezise în peretele de sticlă al boxei, urlând, iar Claudia Muller 
se prăbușise pe scaunul ei. Pe Corso mai că-l apucase mila. 
Imaginea celor două personaje sinistre, atât de sigure de sine 
înainte și atât de arogante, devenise jalnică odată ce-i văzuse 
înfrânți. 

leșind din sala de judecată, se simţi el însuși nelalocul său. Nu 
auzi larma mulțimii, ignoră agitația ziariştilor care se înghesuiau 
în jurul avocaţilor și judecătorului. O apucă spre ieșirea pe care 
o folosea de obicei, spre Harlay. Nici măcar nu se gândi s-o 
caute pe Claudia Muller, n-ar fi avut ce să-i mai spună. De-a 
lungul procesului, trecuseră prin stări atât de diferite, 
percepuseră adevăruri opuse, aruncaseră o privire în universuri 
care le erau străine... 

Justiţia își dovedise, încă o dată, deșertăciunea, relativitatea. 
Era Sobieski vinovat, oare? Corso nu ajunsese încă la mașină și 
începea deja să aibă îndoieli. Semnăturile trasate cu sânge 
păreau să-l înfunde pe acuzat dar, în cele din urmă, acestea nu 
infirmau restul elementelor. Alibiurile lui Sobieski, ipoteza unei 
înscenări pusă la cale după toate probabilitățile de Alfonso 
Perez, care încercase să-l ucidă... 


VP - 356 


Încă un caz închis în coadă de pește, fără ca un adevăr de 
necontestat să fi ieșit la iveală. Se implicase atât de tare încât 
ajunsese să spere că, măcar de data asta, aveau să ajungă la o 
soluție limpede. Nu luase însă în calcul tendința naturală a 
tuturor actorilor acestei piese - acuzaţi, martori, avocaţi, 
judecători, juraţi - de a da peste cap cea mai măruntă dovadă, 
de a despica firul în patru, de a submina cel mai neînsemnat 
fapt obiectiv prin subînțelesuri și insinuări... 

Nu există adevăr, există doar minciuni asumate. 

Trecând pe lângă spitalul Cochin, își alungă din minte toate 
aceste mizerii. Ridică din umeri și își îndreptă gândurile spre 
adevăratul sens al vieţii sale: Thadaee, pe care urma să-l ia de 
la școală. Incheierea acestui capitol sordid se cuvenea 
sărbătorită. 

Fără nicio explicaţie, îl duse pe băiat la pizzeria sa preferată, 
ba chiar o invită și pe Miss Beret să li se alăture. Nimic nu putea 
fi mai liniștitor pentru Corso decât să-și vadă fiul care se îndopa 
cu pizza, alături de partenera sa ocazională cu sâni mari și idei 
simple. 

Și totuși, de-a lungul întregii seri, Corso nu încetă să-și verifice 
telefonul mobil. N-avea rost să se mintă pe sine: aștepta un apel 
de la Claudia Muller. 


83. 


Parisul scăldat în lumina soarelui n-arată rău, e adevărat. 
Apoteoza o atinge însă abia atunci când plouă. Râuri vii, 
trotuare strălucitoare, un cer negru care preschimbă orice 
clădire, oricât de sumbră, într-un monolit palid, cvasi- 
luminescent, cu ornamentele de faţadă ca niște linii ale vieții 
într-o palmă de uriaș. Când plouă și te adăpostești într-o 
cafenea, te-ncearcă bucuria pură de-a fi pe de-a-ntregul 
cufundat în substanţa orașului, cuibărit în sânul acestuia, 
dincolo de geamurile brăzdate de stropii de ploaie. 

In astfel de momente, Corso avea senzaţia că putea să 
perceapă însăși esenţa orașului său, cel al îndrăgostiţilor și-al 
golanilor, al întâlnirilor galante și-al ucigașilor, al comploturilor 
esoterice și al crimelor pasionale. 


VP - 357 


În perioada Crăciunului, spectacolul urban își mai pierdea din 
calitate, căci orașul stătea să se năruie sub povara 
decoraţiunilor festive. În ploaie, luminile stridente se amestecau 
într-o cacofonie de culori. Și totuși, Parisul era cel care-i susura 
în urechi larma-i neîntreruptă, care-l ajungea din urmă 
pretutindeni, încălzindu-i inima... 

Era miercuri, 6 decembrie 2017. Corso își luase o zi liberă - la 
naiba cu brigada Antidrog! - pentru a-l lua pe Thaddee la o 
plimbare, ca să admire vitrinele marilor magazine de pe 
bulevardul Haussmann. 

Realiză rapid că nu fusese tocmai inspirat, căci fiul său, la 
zece ani și jumătate, era deja prea mare să se mai 
entuziasmeze la vederea decorurilor. Acum avea alte pasiuni, 
devenise fan al serialelor manga și al desenelor animate 
japoneze, care-i păreau de neînțeles lui Corso: pistoale, monștri, 
superputeri și binele care învingea întotdeauna. De fapt, 
spectacolul de azi îi aparţinea lui Corso: avea ocazia să admire 
chipul inocent al băiatului scăldat în luminile Crăciunului, ca 
niște izvoare nesfârșite de culoare și de bucurie. 

Asemănarea lui Thaddée cu mama sa fusese dintotdeauna un 
motiv de suferință pentru Corso. Băiatul moștenise într-adevăr 
frumuseţea bulgăroaicei, dar și anumite posturi și același obicei 
de-a rosti cuvintele din vârful limbii. Veșnica reflectare a celei 
pe care ajunsese să o deteste în fiinţa la care ţinea cel mai mult 
îi făcea praf nervii. Totuși, de când împărțeau custodia fiului lor, 
se simțea mai destins și începuse să accepte această simbioză. 
Era un deznodământ relativ acceptabil al mizerabilei relaţii pe 
care o avusese cu Emiliya. Din jocurile lor sexuale, din 
înfruntările lor perverse, din ura viscerală pe care și-o purtau 
unul altuia rezultase totuși ceva bun, ceva sublim chiar: 
Thaddee. 

Țârâitul telefonului mobil îi întrerupse reveria: era Bompart. 

— Ai aflat vestea? 

— Care veste? 

— Sobieski s-a sinucis la infirmeria de la Fleury. 

Niciun gând, nicio reacţie. Doar o întrebare reflexă, o 
întrebare de poliţist: 

— Cum a făcut-o? 

— S-a rănit singur, ca să fie dus la infirmerie. A găsit un 
prelungitor, l-a legat de plafonieră și s-a spânzurat. Mă uimește 


VP - 358 


că, în ziua de azi, mai e cu putință să fie atât de ușor să te 
sinucizi într-un penitenciar cum e cel de la Fleury. 

Cu un gest instinctiv, Corso îl strânse de mână pe Thaddee și 
își croi drum prin mulţime. 

— Vino să mă iei, îi ceru Bompart. 

— De ce? 

— Mergem la Fleury. Un mic priveghi pentru amicul nostru. 

— Nu pot, sunt cu Thaddee. 

— Descurcă-te. Trebuie să ajungem primii la fața locului. 

— De ce e așa de urgent? 

— Drăguţule, sinuciderea asta o să le dea apă la moară 
jurnaliștilor. Trebuie să profităm de puţinul timp care ne-a mai 
rămas pentru a le putea oferi o versiune prezentabilă. In câteva 
ore, vestea o să se răspândească. Și, crede-mă, într-un fel sau 
altul, moartea lui Sobieski o să ne iasă pe nas, o să vezi! 


84. 


Mama unuia dintre colegii de clasă ai lui Thaddee se declară 
foarte încântată să-l găzduiască pe băiat în acea după-amiază; 
copiii aveau să facă o plimbare în grădinile Luxembourg și să 
mănânce clătite la cină. 

După ce-și lăsă băiatul acasă la prietenul său, Corso goni spre 
noul sediu al poliţiei, pe rue du Bastion, în arondismentul XVII. 
Nu călcase pe-acolo până în acel moment și, atunci când 
descoperi uriașa clădire azurie, construită parcă din piese de 
Lego, mintea îi fugi la blocurile Aillaud din adolescenţa sa. Nu-i 
părea rău deloc că plecase de la Omoruri, ba chiar se bucura că 
nu trebuia să vină zilnic în cartierul care nu era încă decât un 
imens șantier. 

Bompart urcă în mașină, boscorodind „birourile astea noi de 
tot rahatul” și noroiul de pe stradă care-i distrusese pantofii. La 
drept vorbind, toate astea miroseau a diversiune. Niciunul dintre 
ei nu avea chef să discute despre sinuciderea lui Sobieski. 
Atunci când nu au elemente concrete, polițiștii preferă să nu 
facă presupuneri inutile. 

În timp ce parcurgeau bulevardul de centură, Bompart îl 
întrebă: 


VP - 359 


— Ştiai că Ahmed Zaraouli a fost eliberat? 

— Cine? 

— Ahmed Zaraoui, gangsterul din Picasso. 

Într-o străfulgerare, Corso se văzu din nou cu aproape un an 
și jumătate în urmă, târându-se prin conducta de aerisire de 
deasupra moscheii pentru a se prăvăli apoi în parcarea 
subterană și a deschide focul asupra lui Mehdi Zaraoui, fratele 
lui Ahmed. Având în vedere că lucra la OCRTIS, ar fi trebuit să 
fie la curent cu eliberarea unui infractor de asemenea calibru. 

— Așa... Și? întrebă el, sec. 

— Ai putea avea motive să te temi de represalii. 

— Pentru ce? 

— Nu-mi face mie pe prostul, i-o reteză Bompart, cu privirea 
aţintită înainte, la drum. Poate că am închis ochii la afacerea 
aia, dar asta nu înseamnă că n-o simt ca pe un ghimpe-n dos. 

Atunci când voia, Catherine Bompart era de-o eleganţă rară. 

— N-am nicio treabă cu rahatul ăsta, replică el, pe un ton 
identic cu alei. 

— Foarte rău. Nu există fiinţe mai răzbunătoare decât ticăloșii 
ăștia de arăbeţi. Lambert face pe el de frică. 

Polițistul de la Stupefiante, complicele lui Corso în acea 
acţiune nocturnă, avea toate motivele să se teamă: în definitiv, 
el era cel care, conform versiunii oficiale, îl doborâse pe fratele 
gangsterului. 

Privind peisajul oferit de autostradă îţi venea fie să plângi, fie 
ţi se întorcea stomacul pe dos, în funcţie de dispoziţia fiecăruia. 
Parisul delicat și strălucitor fusese înlocuit de un decor de beton 
care se pierdea în cenușiul ceţii. Insă, în ciuda tabloului 
dezolant, Corso se bucura că o avea alături pe Catherine 
Bompart. Erau asemenea unei familii aflate în drum spre cimitir 
de Ziua Morților. 

Coborâră din mașină și fură asaltaţi pe dată de torentele de 
ploaie. Porniră în goană spre primul punct de control și, între 
timp, Bompart se hotărî să-și exprime părerea despre Sobieski: 

— Sinuciderea asta va pune capac dosarului. Nimeni nu se 
mai poate îndoi de vinovăția lui. 

— Crezi? 

— Ai cumva altă părere? 

Se refugiară la adăpostul porţii și apăsară pe butonul soneriei, 
precum Scufița Roșie la ușa casei bunicuţei. 


VP - 360 


— Eu zic că se va întâmpla exact contrariul, spuse Corso. 
Poate că s-a sinucis fiindcă nu putea să suporte nedreptatea 
care i s-a făcut. 

— N-avea decât să facă apel. 

— N-a mai avut puterea să rabde, să mai îndure ani de 
pușcărie. 

— Tu vorbești serios? 

Corso nu-i răspunse. Ploaia era pretutindeni. Toată tristețea 
lumii li se așezase împotrivă și-i încolţise aici ca să-i răpună. 

Gardienii își făcură apariţia în cele din urmă. Verificarea 
documentelor, percheziția corporală, armele lăsate la vestiar. 
Apoi un labirint de uși, de culoare, de gratii. Corso detesta 
închisorile. Simțea că se sufocă, la fel ca toată lumea, dar ceea 
ce-l diferenţia de restul lumii era faptul că se simţea aici ca 
acasă. Avusese dintotdeauna senzaţia că aparţinea universului 
carceral. Dacă Bompart nu l-ar fi acoperit, ar fi luat cel puţin 
zece ani pentru uciderea lui Mama. Cu siguranţă chiar mai mult, 
dacă ar fi rămas de cealaltă parte a legii. 

Inchisoarea de la Fleury avea dimensiunile Luvrului. Oriunde 
ai fi vrut să ajungi, n-aveai de ales și trebuia să o traversezi, 
cale de-o jumătate de oră de mers, îndurând cel mai urât miros 
de pe pământ: duhoarea de bărbat încarcerat care nu încetează 
să-și rumege amărăciunea și acreala. 

Ajunseră la infirmerie. În ciuda numărului de deţinuţi - 4 500, 
faţă de capacitatea normală de 3 000 - pușcăria avea o unitate 
medicală demnă, cel mult, de o școală primară. O singură 
încăpere, în care două paturi cu armătură metalică își împărțeau 
spaţiul deloc generos, un colț acoperit cu faianţă în care se afla 
o masă de consultaţie, un ecran de vizionare a radiografiilor 
agăţat pe perete, un televizor antic și un raft cu câteva cărţi de 
medicină. 

Cel care răspundea de infirmerie purta un soi de bluză de 
unică folosință albastru-închis, de sub care se ivea gulerul 
cămășii albe, ceea ce-i dădea o înfățișare de preot. Se purta cu 
o solemnitate excesivă, de parcă în modesta sa vizuină și-ar fi 
dat obștescul sfârșit cine știe ce personalitate de-o importanţă 
considerabilă. 

— N-aveţi niciun client azi? întrebă Corso, care era familiarizat 
cu propensiunea pușcăriașilor pentru îmbolnăviri. 

— N-a vrut niciunul să rămână, din cauza cadavrului. 


VP - 361 


Corso se întrebă cum fusese primit Sobieski - pictor- 
falsificator și ucigaș de stripteuze - la întoarcerea în mediul 
care-i era atât de familiar. 

— Urmaţi-mă, rosti infirmierul, înclinându-se în stil japonez. 

Exista și o a doua încăpere, în care se aflau dulapul cu 
medicamente și accesul la „frigider”. Aici, treaba devenea 
serioasă. Medicamentele erau sub cheie. Cât despre camera 
frigorifică, aceasta consta într-un compartiment separat, lung, în 
care se afla un pat înalt, ca o masă de autopsie. Infirmierul îl 
trase afară, pe rotile. 

Cadavrul era acoperit cu un cearșaf ale cărui pliuri apretate 
păreau sculptate în marmură, amintind de mormintele din 
bisericile florentine. 

Gazda ridică cearșaful, dezgolind cadavrul până la brâu. 
Sobieski părea să se fi micșorat și mai mult. Silueta parcă 
aparținea unui adolescent. Fără să vrea, Corso și-l aminti așa 
cum era în viață: cu gura știrbă, cu râsul pieziș și expresia 
agresivă. Sob la Tob. 

— E groaznic, comentă infirmierul, cu mâinile împreunate în 
față, într-un gest ce se voia pios, dar care îl făcea să arate ca un 
puștan gata să se scape pe el. 

— Ce e așa de groaznic? întrebă Corso, iritat. 

— Am urmărit îndeaproape cazul. II cunoșteam bine. Sunt, ca 
să zic așa, specializat în povestea lui. 

Asta mai lipsea... 

— Și ce-i cu asta? replică Corso, de-a dreptul ostil. 

— N-a avut timp să-și demonstreze adevărul până la capăt. 

Vocea infirmierului era pătrunsă de gravitate, precum o 
bătaie de clopot. 

— A fost condamnat, nu-i așa? 

Tipul răspunse cu un zâmbet plin de semnificaţii ce părea să-i 
fie adresat cu deosebire lui Corso. 

— Ei, haideţi, domnule comandant... Știţi la fel de bine ca 
mine că acest caz ar fi meritat mai mult decât un verdict 
pronunţat după nici două ore de deliberări. 

— Un lucru e sigur, mormăi Corso. Sobieski nu era nevinovat. 

— Și care-i era vina, până la urmă? întrebă celălalt, ridicându- 
și privirile spre tavan, de parcă ar fi așteptat un răspuns de la 
însuși Dumnezeu. 

— Părea deprimat în ultimele zile? întrebă Bompart. 


VP - 362 


— Nu mai mânca și refuza să mai vorbească. Se cufundase 
într-o izolare din ce în ce mai pronunţată și... 

— N-a lăsat niciun bilet? îl întrerupse Corso. Nimic? 

Bărbatul îi privi lung, pe rând, dând senzaţia că-și pregătea un 
răspuns cât mai de efect, apoi rosti: 

— A lăsat ceva mai bun de-atăt. 

Se îndreptă spre dulapul cu medicamente, pe care-l deschise 
folosind mai multe chei. Un seif care oferea alinare, somn 
provocat chimic, deliruri artificiale... 

În interior se aflau mai multe sertare din plastic gri, etichetate 
sau doar inscripţionate cu markerul. Infirmierul deschise unul 
dintre sertare și scoase de acolo o mapă sigilată. 

Reveni și așeză mapa chiar pe cadavru, între două pliuri ale 
cearșafului. 

— Ce-i asta? se miră Bompart. 

— E cablul cu care s-a spânzurat. 

Corso înţelesese deja: prin plasticul transparent al mapei se 
putea vedea un cablu electric izolat, având la capăt o buclă 
fixată cu un nod culisant. Recunoscu imediat nodul folosit de 
ucigașul de la Squonk, o buclă dublă lăsată deschisă la un capăt 
de către asasin pentru a exprima „infinitul și ceea ce e dincolo 
de el”... 

De astă dată, bucla dublă era închisă. 

Sobieski le lăsase un mesaj: seria crimelor se încheia cu 
sinuciderea sa. 


85. 


O idee proastă e ca un viciu. Odată ce ţi-a trecut prin minte, e 
imposibil să treci mai departe până când nu o pui în aplicare. 

În aceeași zi, Corso încercă să o sune pe Claudia Muller. 
Niciun răspuns. Nu știa de ce voia să-i vorbească. Ca să-i 
transmită condoleanţe? N-ar fi fost sincer. Să încerce să-i 
smulgă câteva informaţii în plus? Nu era momentul potrivit. Să 
profite de ocazie pentru a se apropia de ea? Și mai rău. Fără 
îndoială, Claudia era convinsă că mentorul și clientul ei era mort 
din cauza lui și numai a lui: Stéphane Corso, poliţist încăpățânat 
Și zevzec. 


VP - 363 


Cu toate acestea, chiar a doua zi, în 7 decembrie, dis-de- 
dimineaţă, Corso se hotări să-i facă o vizită. Se informase în 
prealabil: Claudia Muller tocmai se mutase pe rue de 
Miromesnil. Contrar obiceiurilor sale, Corso luă metroul la 
Denfert-Rochereau și își cumpără principalele ziare, curios care 
era atitudinea mass-mediei. La fel ca Bompart și Corso, și 
jurnaliștii se împărţiseră în două tabere: cei care considerau că 
sinuciderea pictorului era o recunoaștere a vinovăţiei sale și 
ceilalţi care, dimpotrivă, erau de părere că sinuciderea fusese 
un gest disperat al unui nevinovat condamnat pe nedrept. 

Nimeni nu cunoștea, deocamdată, existenţa nodului, o 
informaţie care nu fusese dezvăluită presei. Dar chiar și acest 
detaliu era ambiguu. Aparent, folosind acest nod, pictorul 
recunoștea că el fusese asasinul. Insă, cunoscându-l pe individ 
așa cum avusese Corso ocazia să-l cunoască, nu puteai să nu te 
întrebi dacă nu cumva aceasta nu era decât o ultimă provocare, 
un fel de-a spune: „Asta vă doreaţi, nu-i așa? Ei bine, iată, aveți 
aici dovada supremă că sunteţi doar o adunătură de tâmpiţi!” 

De fapt, lui Corso nu-i mai păsa cine era ucigașul, cine 
minţise, cine era mort. Se hotărâse să întoarcă pagina, pentru 
totdeauna. Moartea lui Sobieski fusese punctul final al afacerii. 

Îi era însă imposibil să renunţe la fată. 

Până la urmă, adevărul era cât se poate de simplu: voia să 
profite de moartea pictorului pentru a o revedea pe Claudia 
Muller. Când ai o idee proastă... 

Clădirea în care se afla apartamentul Claudiei nu era dintre 
monumentele haussmanniene cu dimensiuni impunătoare și 
marțiale care împânzeau arondismentul VIII. In schimb, era o 
clădire austeră, cu faţada de cărămidă, care semăna cu un turn. 

Nu avu nevoie să folosească interfonul. O echipă de muncitori 
care se ocupau cu mutatul blocaseră ușa de la intrare. Corso 
deduse că erau, probabil, cei care o ajutau pe Claudia să se 
mute. Urcă treptele în spirală (o caracteristică a clădirilor de 
secol XVIII, mai degrabă decât a celor de secol XIX), trecând pe 
lângă mai mulţi bărbaţi solizi cu brațele încărcate de pachete 
masive și de tablouri împachetate cu grijă. Corso se întrebă 
dacă Sobieski îi dăruise vreo pânză avocatei sale. Işi reprimă 
imediat gândul sarcastic. Nu era momentul pentru prostii de- 
astea. Nicidecum. 


VP - 364 


Trecu de etajul doi și continuă să urce când, de la jumătatea 
treptelor ce duceau la etajul următor, o zări pe Claudia însăși, 
prin ușa întredeschisă a unui apartament. Era așezată în salon, 
pe o canapea încă protejată cu pături de pâslă, și scria ceva pe 
ecranul telefonului. In lumina orbitoare a zilei de iarnă care 
pătrundea prin ferestrele încă lipsite de perdele, chipul i se 
profila pe fundalul azuriu al cerului cu precizia și violenţa 
tăieturilor de lamă dintr-o pânză a lui Fontana!€. 

Rămase locului, admirând-o de la distanţă. Fruntea bombată, 
de tânără încăpăţânată, nasul drept care părea să vină direct 
din epoca binecuvântată a sculpturilor clasice grecești, buzele 
perfect desenate și sprâncenele arcuite, exact la limita la care 
ar fi putut părea mult prea dese, dar care întregeau, astfel, o 
impresie de eleganţă extremă. Poate că ea avea o personalitate 
fascinantă, un trecut tulburător, un farmec personal spontan sau 
orice altă calitate, dar nimic din toate astea nu îl interesa pe 
Corso. El era vrăjit strict de frumuseţea ei fizică. 

Atunci când vorbea despre dragoste - un subiect pe care, în 
mod bizar, îl aborda îndeajuns de des -, Catherine Bompart 
spunea: „Bărbaţii sunt atrași de exterior, femeile doar de 
interior. Nouă ne plac fructul și savoarea lui. Bărbaţii se 
mulțumesc doar cu cojile”. 

Corso se hotărî să continue să urce și își spuse, cu ochii 
ațintiți asupra Claudiei: Cojile să fie, așadar! 

Atunci când îl zări, dincolo de ușa întredeschisă și de cărăușii 
care veneau și plecau, Claudia îi zâmbi; era ultimul lucru la care 
se așteptase. 

Fără să vrea, încremeni în prag, iar ea îi veni în întâmpinare. 
Avea acea privire pierdută pe care o remarcase de mai multe ori 
pe parcursul procesului. Avocata cea hotărâtă, manipulatoare și 
infailibilă avea uneori în ochi expresia cuiva care acţionează 
potrivit impulsurilor de moment, oscilând între surpriză și 
incertitudine. 

li adresă câteva cuvinte de bun-venit, apoi îl invită în salon și 
dispăru în bucătărie să facă un ceai. Atitudinea ei i se părea din 
ce în ce mai ciudată. 


16 pictor, sculptor, ceramist, Ludo Fontana (1899-1968) este celebru pentru 
monocromiile sale străpunse din anii '60, opere incizate de mai multe tăieturi 
verticale sau perforate într-un desen ce formează un cerc, o spirală sau un nor. (n. 
trad.). 


VP - 365 


Era o încăpere mică, dar făcea parte dintr-un apartament 
vast, poate chiar situat pe două niveluri. Tavanul era înalt, iar 
asta făcea ca spaţiile să pară mai înguste decât erau. 
Deocamdată, mobilierul nu părea așezat la locul lui, ci dispus 
relativ aleatoriu: o canapea, o comodă, un corp cu sertare, toate 
aparţinând unui stil clasic pe care nu reuși să-l identifice. 

— la loc, îi porunci ea, revenind cu o tavă pe care se aflau un 
ceainic și două căni. 

Il tutuia din nou. De astă dată, alese să considere acest mod 
de adresare drept un semn de prietenie. Alese un fotoliu cu 
brațele sculptate din lemn aurit, plin de ornamente, și o privi 
cum servea ceaiul. Așezată pe o canapea de catifea roșie, 
Claudia nu părea deloc afectată de moartea lui Sobieski, dar 
Corso nu se lăsă indus în eroare: femeia aceasta nu era genul 
care-și exteriorizează sentimentele. Sângele ei austriac se 
vădea în această privinţă, determinând-o să-și interiorizeze 
emoțiile. 

— Ce naiba cauţi aici? îl întrebă ea, bine dispusă. 

— Voiam să-ți prezint condoleanţele mele. 

Ea încremeni, cu ceainicul în mână, la jumătatea gestului abia 
început. 

— Nu am de gând să jucăm jocul ăsta. 

— Nu mă joc. 

— Dac-ai fost în stare să vii până la mine acasă ca să-ţi baţi 
joc... 
— Nu. Vorbesc serios. Nu mi-am dorit acest deznodământ. 
Asta am venit să-ţi spun. 

— De fapt, te-ai întors la locul faptei. 

— Care faptă? 

— Prin mine, l-ai ucis pe Sobieski. 

El dădu să se ridice. Ea îl apucă de mână și-l obligă să-și reia 
locul. Se lăsă în voia ei. În sinea sa, se văzu nevoit să 
recunoască că atingerea îl făcuse să i se taie picioarele. 

— N-am avut nimic de-a face cu sinuciderea lui Sobieski, 
mormăi el. 

— Ţi-ai jucat doar rolul până la capăt. lar eu n-am reușit să 
dejoc înscenarea căreia i-a căzut victimă. 

— Încă mai crezi în existenţa unei înscenări? 

— Nu-mi spune că încă mai ești convins că el a fost ucigașul, 
îi replică ea, întinzându-i o cană cu ceai. 


VP - 366 


Pentru a câștiga timp să găsească răspunsul potrivit, Corso își 
roti privirea, studiind decorul: diverse obiecte vechi - o vază 
antică, o sculptură primitivă, albume de artă - erau așezate pe 
mobile sau direct pe podea. Era greu să ghicești dacă nu-și 
găsiseră încă un loc al lor sau dacă, dimpotrivă, fiecare obiect 
era exact unde trebuia să se afle în această dezordine studiată. 

Claudia, cu cealaltă ceașcă de ceai în mână, își întinse brațul 
pe spătarul canapelei și-și ridică picioarele goale sub fund. Purta 
o pereche de blugi și un pulover, o ţinută simplă, dar care-i 
venea de minune. Poziţia ei relaxată contrasta violent cu 
imaginea avocatei din sala de tribunal, rece și radiind voinţă, 
dar se potrivea de minune cu aburul ce se înălța în volute din 
cânile fierbinți. 

Ca să-și găsească o ocupaţie, Corso duse ceașca la buze: era 
o infuzie de ceai verde, care preschimba pe dată amărăciunea 
în ceva blând și melancolic, o savoare menită să dea 
dependență, la fel ca drogurile sau sexul. 

— Ei, când ai de gând să-mi spui? întrebă ea. 

— Ce să îţi spun? 

— Să-mi mărturisești că ești nebun după mine. 


86. 


Ar fi putut părea o întrebare plină de cruzime, dar Corso nu o 
percepu ca atare. Claudia Muller era atât de obișnuită cu 
afacerile criminale, cu bărbaţii care-și fac nevestele felii, cu 
nebunii care-și violează victimele până când le omoară, cu 
monștri care chinuie copii, încât sentimentele firești, pasiunea 
dragostei sau suferința din cauza ei îi păreau doar niște glume și 
nu putea să vorbească despre acestea decât cu un dram de 
ironie. 

Adoptă și el același ton amuzat, încărcat de cinism: 

— Mă declar vinovat. 

Ea se îndreptă, își așeză ceașca pe măsuţa scundă și se 
aplecă spre el pe deasupra acesteia. Rezemându-și o mână pe 
spătarul fotoliului în care era așezat Corso, se apropie până 
când doar câţiva centimetri le mai despărțeau chipurile. 

— În cazul ăsta, ţin să-ţi spun că n-ai nicio șansă. 


VP - 367 


Din nou, spusele ei nu erau o dovadă de cruzime, ci fuseseră 
rostite pe un ton neutru, rece, neimplicat. Ca și cum ar fi 
declarat: „Acuzaţiile la adresa clientului meu nu au nicio bază 
legală”. 

— De ce nu? întrebă el prostește și simțindu-se, în mod 
paradoxal, oarecum ușurat. 

Ea se așeză din nou pe canapea. 

— Inima mea aparţine altcuiva, cum se spune în romanele 
roz. 

„Romanele roz”: o expresie categoric demodată, pe care 
Barbie o folosea des, adăugând însă „roz, culoarea unui cur”, 
argumentând astfel faptul că literatura de gen devenise, în 
mare măsură, pornografie abia mascată. 

— Sobieski? 

Claudia păstră tăcerea. Așa cum se întâmplă adesea, prima 
ipoteză se dovedea, iată, cea adevărată. Avocata nu era cu 
nimic mai presus de toate acele aiurite care corespondează cu 
ucigașii în serie aflaţi în pușcărie, declarându-le iubirea lor 
veșnică. 

Stephane lăsă tăcerea să se prelungească. Din propria 
experienţă, știa că aceasta era cea mai bună metodă pentru a-și 
face interlocutorul să mărturisească ceea ce avea de mărturisit. 

— L-am descoperit prin picturile sale, începu ea, într-un târziu. 
Aparţin acelui mediu pe care tu îl detești cu atâta patimă, cel al 
burghezilor intelectuali care nu mai știu împotriva cui să-și 
îndrepte revolta, câtă vreme ei sunt cei aflaţi la putere, ei înșiși 
alcătuind ordinea împotriva căreia ar vrea să se revolte. 
Sobieski era un miracol. Lumea vedea în el un Jean Genet sau 
un Lucian Freud. Eu însă îl iubeam pe pictor, nu cunoșteam 
omul. În cele din urmă, drumurile ni s-au încrucișat în 2015, la 
un simpozion consacrat condiţiilor de detenţie ale condamnaților 
la pedepse pe termen lung. 

Probabil că Sobieski era ca un mic suveran al acestui gen de 
sindrofii. Era individul care văzuse tot, trăise totul pe propria 
piele și era capabil să peroreze la subiect până-n zori. 

— N-am mai întâlnit în viaţa mea o ființă atât de antipatică, 
urmă ea, cu o grimasă ciudată. Și totuși, sub învelișul lui de 
coiot malformat, drogat de dimineaţa până seara, am simţit 
ceva aparte. O fiinţă pierdută, sfărâmată, care se aruncase 


VP - 368 


orbește în pictură, în droguri și în sex ca să uite gaura neagră a 
celor șaptesprezece ani petrecuți după gratii. 

— Puștoaica de la Hôpitaux-Neufs a pierdut mult mai mult de- 
atât, replică el, asumându-și rolul său predestinat, de poliţist cu 
idei de dreapta. 

Claudia zâmbi și îl îmbrânci în joacă. 

— Las-o moartă, tovarășe! Nu suntem aici să ne luăm la 
harţă. 

— L-ai mai revăzut ulterior? 

— Nu, niciodată. Am rămas doar cu această primă impresie. 
Apoi s-a întâmplat povestea de la Squonk. Mi-am luat servieta și 
i-am făcut o vizită la pușcărie. Ştiam că toți prietenii și aliaţii de 
conjunctură aveau să-i întoarcă spatele și că avocatul său nu 
putea să facă față unui astfel de caz. 

— Era exact genul tău: un individ singur împotriva lumii 
întregi. 

Avocata ridică din umeri. 

— Un lucru mi s-a părut limpede: întreaga suflare urma să 
vrea capul recidivistului. 

Discursul Claudiei se baza pe clișeul: „Fiecare om merită o a 
doua șansă” - o generozitate afectată care nu te costă nimic, 
mai ales când locuiești în cartierul Elysee. 

— Am constatat cu surprindere că își amintea de mine. 

Corso i-ar fi putut explica foarte simplu: nici măcar Sobieski, 
care nu era în stare să vadă mai departe decât lungimea 
propriului mădular, n-ar fi putut uita o frumusete ca a ei. La 
urma urmei, în calitate de pictor, avea un simţ estetic dezvoltat. 

— Mi-a acordat imediat încrederea lui și am pregătit împreună 
strategia de apărare. De-a lungul întâlnirilor noastre, am reușit 
să descopăr acel om frânt de soartă pe care îl intuisem. 
Carapacea agresivă și diformă, de geniu provocator și libidinos, 
era doar o fațadă. Adevărata fire a lui Sobieski era cea pe care o 
percepeai la prima vedere, în silueta lui famelică, tocită până la 
os. In picturile sale tragice, care veneau din moarte și din râul 
de... 

— E absolut seducător felul în care mi-l descrii. 

— Nu mai face pe prostul! iți vorbesc de fragilitatea interioară 
a unui om care... 

— Sincer, interiorul lui Sobieski nu e de natură să mă inspire 
să visez. 


VP - 369 


— O femeie simte nevoia să admire un bărbat. 

Claudia părea hotărâtă să-l scoată din pepeni. 

— Ce dracu’ găseai de admirat la el? izbucni Corso. 
Vulgaritatea lui? Priapismul? Patima pentru droguri sau trecutul 
lui criminal? 

— În primul rând, picturile sale. 

— Cele originale sau falsurile? 

Corso își regretă imediat împunsătura. Se înțeleseseră să lase 
deoparte sarcasmul. 

— Un lucru e cert: de-a lungul anului care-a trecut m-am 
atașat cu adevărat de el. 

— Poate ar fi trebuit să vă căsătoriți. 

— Nu te juca cu durerea mea, Corso! Sobieski tocmai a murit. 

— De ce îmi povestești toate astea? 

— Fiindcă nu vreau să-ți faci niciun fel de iluzii: în viaţa mea 
nu e loc pentru tine. Nu în calitatea pe care ţi-ai dori-o tu. 

Confruntat cu sinceritatea ei, Corso nu putu decât să 
zâmbească. 

— Măcar știm cum stau lucrurile. 

— Mă voi ocupa de funeralii și voi fi singură la mormântul lui. 

Claudia stătea acum ţeapănă, cu spatele drept, cu palmele 
împreunate între genunchi. Abia în clipa aceea în mintea lui 
Corso se aprinse o luminiță: femeia juca teatru. De fapt, 
urmărea altceva. 

— Ce-ar fi să termini cu mascarada asta? întrebă el, brutal. 

— Despre ce mascaradă vorbești? 

— Toate poveștile astea sentimentale, mărturisirea ta, aerele 
tale de văduvă neconsolată... Credeam că merit ceva mai mult. 

Claudia se ridică. Işi vâri mâinile în buzunarele blugilor și se 
proțăpi în faţa ferestrei. 

— Vreau ca noi doi să redeschidem ancheta. Tu și cu mine. 

— Care anchetă? 

Ea se întoarse cu fața către el. Soarele pătrundea prin 
fereastră și o învăluia într-o aură orbitoare. 

— Vreau să o luăm de la capăt cu întreg procesul de 
instrumentare a dosarului. 

El se ridică din fotoliu și se apropie de ea. 

— Ai luat-o razna? 


VP - 370 


Ea făcu un pas înainte și el se opri: atracţia pe care o 
resimțea faţă de ea era atât de puternică încât, în mod 
paradoxal, îl determina să reacționeze exact pe dos. 

— M-am gândit mult, Corso. Ne-am înșelat. Ucigașul n-a fost 
nici Sobieski și nici Perez. 

— l-auzi! 

— Ceva ne scapă. 

Ar fi putut fi o bună ocazie să se apropie de ea. Dar ar fi fost o 
apropiere bazată pe o neînțelegere: avocata voia doar să 
dovedească nevinovăția lui Sobieski ca apoi să poată trăi fericită 
cu fantoma acestuia în minte. Nu-i va oferi ocazia. 

— Pentru mine acesta e un capitol încheiat, Claudia. 

Ea se mulţumi să râdă și se întoarse din nou spre fereastră. 
De astă dată, Corso înaintă fără ezitare spre ea și se aplecă 
peste umărul ei. 

— Sobieski e mort, îi șopti el la ureche. S-a spânzurat, iar 
nodul cablului era identic cu cele făcute de ucigaș. S-a terminat, 
Claudia. 

— Nu pot să cred că te lași dus de nas cu asemenea „dovezi”. 

— Du-te naibii! 

Îi întoarse spatele și porni spre ieșire. Muncitorii angajaţi 
pentru mutare tocmai depuneau pe palier o măsuţă rotundă. Se 
pregătea să treacă pragul, când ea îl ajunse din urmă. 

— Ajută-mă, Corso! Ancheta nu s-a terminat! 

— Dacă n-ai proveni din protipendada austriacă și n-ai fi fost 
crescută în puf, ai ști că, de fapt, nimic nu se termină cu 
adevărat niciodată. Va trebui să înveţi să trăieşti cu toată 
afacerea asta, ca și când ai avea un bolovan în stomac. 

Ea i-o luă înainte, blocându-i ieșirea. 

— N-ai înțeles nimic din povestea asta, Corso. Ştii ce s-a 
întâmplat, de fapt, în tunel, în Canalul Mânecii, când îl urmăreai 
pe Sobieski? 

Polițistul mai că uitase de acea urmărire atât de ciudată. 

— Sobieski tocmai își livra marfa. Pânza pe care o terminase 
în noaptea morţii Sophiei Sereys. Schimbul s-a făcut acolo, în 
tunel. Pe teren neutru. 

Într-o străfulgerare de gând, Corso revăzu silueta pictorului 
din ziua aceea: pălăria, rucsacul pe care era fixat un izopren 
rulat. Atunci când îl reperase din nou pe Sobieski, la Blackpool, 
sulul de izopren dispăruse. 


VP - 371 


Cum de-i scăpase un asemenea detaliu? 
87. 


După vizita la Claudia Muller, Corso se trezi infectat cu două 
virusuri. 

Cel dintâi era cel al decepţiei amoroase. O rană deschisă care 
avea să se vindece numai odată cu trecerea timpului. Corso o 
îndura cu stoicism, reușind să-și șteargă puţin câte puţin din 
minte imaginea avocatei, pe măsură ce găsea tot mai multe 
motive raţionale s-o dea uitării. Trebuia să se concentreze 
asupra lui Thaddee și să se mulțumească cu Miss Beret. 

Celălalt virus, mult mai insidios, era bănuiala că ucigașul de la 
Squonk se afla încă în libertate... 

Claudia nu-și făcuse iluzii, știa că Stephane avea să refuze să 
o ajute. Ştia însă, de asemenea, că în ciuda refuzului categoric 
și a resemnării lui, avea să fie de-ajuns un element infim, poate 
chiar un singur cuvânt, pentru ca întrebările pe care și le punea 
să revină la suprafaţă. 

Povestea cu schimbul din tunelul Canalului Mânecii nu 
însemna mare lucru, era doar un fapt care se adăuga unei liste 
lungi de prilejuri în care Corso se înșelase. In zilele care urmară 
întâlnirii cu avocata, ideea că asasinul Sophiei Sereys și al 
Helenei Desmora scăpase prin găurile năvodului reuși să se 
impună în mintea lui. 

Nu Sobieski. Nici Perez. Altcineva. 

În cele din urmă, Corso nu mai rezistă. O invită pe Barbie să 
bea împreună o cafea la So/ei/ d'Or, barul unde se întâlneau pe 
vremuri polițiștii, ca să o tragă de limbă în privinţa cazului 
Sobieski. 

Barbie se arătă cu adevărat surprinsă de curiozitatea lui. 

— Cazul a fost clasat. _ 

— Da, dar asta nu înseamnă că s-a lămurit totul. In povestea 
asta, nimic nu-i limpede. 

— Sunt de acord cu tine. Dar să știi că noi, la Omucideri, 
avem acum alte cadavre pe cap. 

Corso încuviință, cu privirea aţintită dincolo de geam, spre 
traficul de pe bulevardul Saint-Michel. 


VP - 372 


— Ai mai auzit ceva noutăți despre subiect? întrebă Barbie. 

Negă din cap, fără s-o privească, întrebându-se dacă ar fi 
meritat oare, așa cum sugerase Claudia, să ia la puricat arhivele 
cazului. Cunoștea însă pe de rost fiecare hârtiuţă aflată acolo... 

— Și Perez? întrebă el, privind în continuare mașinile care 
treceau. 

— Bineînţeles, nu s-a mai găsit niciun indiciu, îi răspunse 
Barbie, pe un ton ironic. Concluzia anchetei va fi că a fost un jaf 
care a degenerat: măcar atâta lucru se știe, că i s-a furat 
portofelul. 

Culmea cinismului, gândi Corso. O crimă perfectă nu ar putea 
fi comisă decât de către un poliţist. 

Întoarse capul și o privi pe Barbie mai atent. Noua funcţie îi 
priise. Părea mai relaxată, unghiile nu îi mai erau roase și pe 
chip avea o expresie mai hotărâtă. În schimb, ţinuta ei părea 
destul de neîngrijită: avea o rochie care parcă fusese croită 
dintr-o pătură de armată, iar bretonul îi fusese tuns cam strâmb. 

— Nu-mi pari în apele tale, spuse Barbie, oarecum îngrijorată. 

— Sunt în regulă. 

— Cu slujba e ok? 

— Rutină. Mi-am găsit un locșor călduț. 

— Și Thaddee? 

— E bine. Imediat după asta va trebui să merg să-l iau de la 
școală, adăugă Corso, aruncând o privire la ceas. 

Barbie nu se lăsă îmbrobodită cu una, cu două. 

— Asta ţi-ai dorit, nu-i așa? 

— Îți spun, totul e în regulă. 

O nuanţă de iritare perceptibilă în tonul lui era un indiciu 
limpede că lucrurile stăteau exact pe dos. Preferă însă să nu 
zăbovească asupra întrebării care nu-i dădea pace de câteva 
luni încoace: era oare făcut el pentru o viață planificată, de tată 
de familie? 

Era oare capabil să dea uitării o serie de asasinate fără să fie 
sigur că-l găsise pe adevăratul ucigaș? 

— Mă bucur că ne-am văzut, spuse el, ridicându-se. Data 
viitoare poate luăm prânzul împreună. _ 

Barbie nu se obosi să îi răspundă. Il cunoștea îndeajuns pe 
Corso ca să știe că starea de bine clamată de el era doar o 
faţadă. Polițistul nu reușea să uite de afacerea Sobieski și nu 


VP - 373 


exista decât o singură cale ca el să se simtă împăcat: să 
redeschidă cutia Pandorei. 

Timp de o săptămână, își interzise să o sune pe Bompart 
pentru a-i cere dreptul de acces la arhiva cazului. Reuși, de 
asemenea, să evite să se apuce să-și revadă însemnările și 
documentele pe care le păstrase. Obsesia însă continua să 
crească, precum o tumoare care i se cuibărise în minte. Se 
gândea neîncetat la detaliile care nu se potriveau cu ansamblul, 
la faptele care contraziceau concluziile anchetei, la toate acele 
elemente inexplicabile. Nici Sobieski. Nici Perez... Noaptea, când 
se pregătea de culcare, avea senzaţia că se culca în umbra unui 
monstru, același monstru care reușise să păcălească întreaga 
Franță și care, mai devreme sau mai târziu, avea să lovească 
din nou. 

În noaptea de 14 spre 15 decembrie, soneria telefonului îl 
trezi din somn. Pe ecran sclipea un nume: BARBIE. 

— Avem un nou cadavru, rosti ea, gâfâind. Același mod de 
operare, aceleași mutilări: ucigașul de la Squonk s-a întors. 

— Tot o stripteuză? 


Urmară câteva clipe de tăcere. | se păru că o aude 
înăbușindu-și plânsul. Nu se așteptase la o astfel de reacţie din 
partea ei. 


— Victima e Claudia Muller. 


88. 


Corpul neînsufleţit fusese descoperit în portul Tolbiac de către 
o echipă de paznici de noapte, în jurul orei 3 dimineaţa, în 
apropierea unei fabrici de ciment, nu departe de groapa de 
gunoi de la Poterne des Peupliers, locul unde fusese găsit primul 
cadavru. 

Corso condusese până acolo mecanic, ca un zombie. Miss 
Beret era în noaptea aceea la el și, astfel, putuse să i-l lase în 
grijă pe Thaddee. Cât despre el, el era într-o stare de șoc 
absolut. 

Nu urmărise pe cine trebuia, nu fusese capabil să împiedice 
comiterea crimelor, ba, mai rău, provocase el însuși alte morți. 


VP - 374 


lar acum, într-un fel sau altul, contribuise și la asasinarea 
Claudiei Muller. 

De ce tocmai ea? Fiindcă fusese implicată în cazul crimelor de 
la Squonk? Fiindcă își pusese în minte să redeschidă ancheta? 
De unde să fi știut ucigașul una ca asta? Sau erau la mijloc 
anumite păcate anterioare, de care Corso nu avea cunoștință? 
Urmărea oare criminalul să-l provoace pe el, polițistul care 
condusese ancheta? Ar fi fost absurd: la urma urmei, Corso nu 
putea fi considerat cu adevărat o amenințare. De la prima 
crimă, cea din iunie 2016, Corso nu făcuse altceva decât să o 
apuce mereu pe pista greșită. 

Ajungând la marginea portului Tolbiac, senzaţia de irealitate 
pe care o resimțea deveni și mai acută: un halou violaceu se 
înălța de pe maluri, ca și cum o lampă uriașă cu ultraviolete se 
pregătea să prăjească un milion de țânțari deodată. 

Parcă mașina, își arătă legitimaţia santinelelor și cobori rampa 
pietruită care ducea pe mal. Inţelese în acel moment de unde 
venea acea lumină violet. Fabrica de ciment, o clădire 
monumentală, era dominată de un turn de stocare uriaș, un 
monolit neverosimil de mare, iluminat pe toată înălțimea de 
leduri care-și schimbau culoarea într-un ritm regulat. 

Zări un grup de polițiști în civil la baza structurii masive, unde 
luminile acesteia se amestecau cu cele ale girofarurilor 
mașinilor de poliție. De fiecare dată când lucirile albastre se 
intersectau cu luminiţele led, razele focalizate de lumină păreau 
să se împrăștie în mii de scântei, precum licuricii într-o auroră 
boreală. 

Corso privea fascinat fenomenul luminos, incapabil, în șocul 
care-l stăpânea, să-l proceseze. Lumea sa interioară fusese 
spulberată. Cât despre cea exterioară, nu reușea decât să o 
contemple năucit. 

— Vrei să vezi cadavrul? 

Corso tresări. Barbie se afla în faţa sa, scăldată în lumina 
turnului, care se schimbase de-acum în verde. Faţa îi părea 
palidă, spectrală. Ati cam îmbătrânit, doamna șef de echipa... 

— Sunteţi siguri că ea e? întrebă Corso. 

— N-avem nicio îndoială. Însă, la fel ca în celelalte cazuri, nu 
am găsit acte și nici haine. 

Lumina redeveni albastră. Intrară în zona delimitată drept 
scenă a crimei, dincolo de turnul de stocare. Luminile albastre 


VP - 375 


lăsară loc strălucirii albe, orbitoare, a proiectoarelor instalate de 
cei de la Tehnic. Deasupra scenei propriu-zise fusese înălţat un 
cort, pentru ca priveliștea să poată fi ferită de ochii celor ce s-ar 
fi aflat pe cheiul de deasupra. In ciuda orei matinale, se 
strânseseră deja câţiva gură-cască și petrecăreţi întârziaţi care, 
cu siguranţă, nu pierdeau ocazia să se lanseze în ipoteze privind 
cele întâmplate. 

— la trimiteţi-i la plimbare pe idioţii ăia! rosti Corso, iritat, 
înainte de a intra în cort. 

Barbie încuviinţă din cap cu indulgență: Corso uitase că nu 
avea niciun fel de autoritate aici. 

— Urmează să ne ocupăm și de asta, dar nu putem să ne 
permitem să blocăm accesul pe întregul chei. Ești pregătit? 

— Nu mă lua drept un începător, te rog. 

Se strecurară sub pânza cortului în timp ce-și puneau mănuși 
de protecţie hipoalergenice. Corso, a cărui minte lucra pe pilot 
automat în acele momente, remarcă un detaliu stupid, și anume 
că mănușile se asortau cu haloul de lumină din jurul turnului de 
stocare, care revenise la violaceul iniţial. 

La sosirea lor, tehnicienii se dădură la o parte, iar Corso 
constată - din nou, o observaţie absurdă - că siluetele lor albe 
contrastau frumos cu fundalul întunecat. Poliţiştii de la Tehnic 
transformaseră locul faptei în scena unei performanţe artistice... 

Ajungând în apropierea cadavrului, Corso deveni brusc 
conștient că imaginea acestuia avea să-l urmărească până când 
își va da obștescul sfârșit. Chipul Claudiei era schimonosit într- 
un strigăt mut, obscen, care-i despica obrajii până la urechi. 
Spre deosebire de cazurile precedente, nu avea ochii injectațţi 
de sânge, dar nici măcar criminalul nu putea controla fiecare 
detaliu mărunt. Din acest punct de vedere, Claudia reușise să-i 
scape. 

Dar nu și din celelalte. Era pe trei sferturi întoarsă cu fața în 
jos, chircită pe suprafața de asfalt. 

— Poziţia corpului e diferită fiindcă i-a făcut vânt din înaltul 
silozului, repetă Barbie. 

— Suntem siguri de asta? 

— Am urcat până acolo. In ciuda ploii, pe acoperiș pot fi 
văzute încă urmele de sânge. De altfel, ușa care blochează 
accesul la scara de urcare în turn a fost forțată. Criminalul și-a 


VP - 376 


executat ritualul de sacrificare acolo sus, iar apoi și-a azvârlit 
victima din înaltul turnului. 

— De ce? 

— De ce credem noi că a făcut asta? Sau de ce a făcut-o? 

— Nu mă mai aburi! 

Barbie oftă. 

— Intenţia lui a fost, probabil, s-o expună pe acoperișul 
turnului însă, dintr-un motiv sau altul, i-a făcut vânt de acolo. E 
posibil și ca trupul să fi alunecat în gol, acoperișul e bombat. 
Sau poate că victima era încă în viaţă și s-a zbătut, până când a 
căzut. Vom afla, poate, un răspuns în urma autopsiei. 

— Dacă există sânge, vor fi cu siguranță și alte urme, 
amprente... 

— Tocmai asta-i: nu există. E incredibil! Nu știu cum s-a 
descurcat individul, dar n-a lăsat absolut nicio urmă, de parcă ar 
fi acţionat în stare de levitaţie, fără să atingă acoperișul. Avem 
cu adevărat de a face cu... 

Corso nu o mai asculta. Privirea îi era aţintită asupra semilunii 
de carne și sânge negru, închegat, care era gura Claudiei. Îi 
venea să se arunce în genunchi și să-i ceară iertare. Ultima 
imagine a ei încă în viaţă, scăldată în soarele care pătrundea 
prin fereastra salonului, nu înceta să se suprapună peste 
această scenă de coșmar, iar lucrul ăsta îi scurtcircuita mintea. 

— Am ordonat să fie ridicat cadavrul, continuă Barbie. 
Prelevarea de probe s-a încheiat și acum am avea nevoie de 
puţin noroc ca de aer. Și totuși, n-avem niciun motiv să sperăm 
că de data asta ar fi făcut vreo greșeală, în afară de căderea 
cadavrului. S-ar putea să fi fost surprins și să fi lăsat vreo urmă, 
ceva... Dar nu prea cred. 

Corso privea în continuare cadavrul, coloana vertebrală ieșită 
nefiresc în evidenţă, membrele răsucite legate cu piese de 
lenjerie, gâtul umflat de piatra înfundată acolo. Se gândi, într-un 
context cu totul nepotrivit, că avusese un trup frumos, subţire, 
palid, de-o armonie arogantă. Un trup care i se potrivea. 

Apoi, privirea poliţistului reveni la faţa tăiată în două de 
rânjetul care părea gata să înghită noaptea cu totul, pe polițiștii 
cei neputincioși și toată energia zadarnică pe care aceștia aveau 
să o consume. Rânjetul acesta era asemenea unei găuri negre, 
atât de vast, atât de puternic, încât nimeni, niciodată, n-avea să 


VP - 377 


smulgă din el nici cea mai mică rază de lumină, nici măcar un 
crâmpei de adevăr. 

— Aţi început să puneţi întrebări? 

— Deocamdată, nimeni nu ne-a putut spune cum și-a petrecut 
seara. Ultima persoană cu care a vorbit a fost secretara ei, în 
jurul orei 19. Se pare că a rămas acasă să termine de aranjat 
prin noul apartament. 

Zugrăveala proaspătă de pe pereţii apartamentului, mobilierul 
încă împachetat, obiectele depozitate provizoriu care urmau să 
fie răspândite în diferitele încăperi. Fără îndoială, Claudia își 
dorise o schimbare de decor, pentru a o lua de la capăt după 
încheierea afacerii Sobieski. Insă își dăduse seama că nu putea 
să-și vadă de viaţă până când adevărul nu avea să fie scos la 
iveală. 

Cei de la pompe funebre își făcură apariţia, aducând cu ei 
giulgiul, a cărui etichetă de identificare strălucea în lumina 
proiectoarelor. Nu mai rămânea decât să fie ridicat cadavrul, iar 
Corso nu voia să asiste la așa ceva. 

— Crezi că ţi se va încredința cazul? întrebă el, ieșind din cort. 

— Fără îndoială, îi răspunse Barbie. Aștept acum sosirea 
procurorului-adjunct. Eram de serviciu în momentul descoperirii 
cadavrului, iar experiența pe care o am mă califică pentru... 

— Sună-mă mâine dimineaţă. Vreau să fiu la curent cu 
absolut tot. 

Apoi îi întoarse spatele și porni în fugă spre monolitul 
albăstriu care amintea de-o navă spaţială suspendată în 
noaptea înghețată. 

Urcând treptele de piatră, primul gând raţional care-i trecu 
prin minte nu era tocmai unul cu care i-ar fi venit să se laude: 
într-un acces de lașitate, se bucură că nu era el cel care avea să 
le telefoneze părinţilor Claudiei să le dea cumplita veste. Trăia 
înconjurat de violență, dar nu-i convenea deloc ideea de-a face 
pe cioclul. 

Urcă în mașină și demară brutal, gonind de-a lungul cheiurilor, 
fără să se oprească la niciun semafor. Ajuns la Notre-dame, 
parcă, își luă telefonul și o sună pe Catherine Bompart: 

— Ai aflat? 

— Îmi pare rău. Chiar îmi... 

— Vreau să revin la Omucideri. 

— Când? 


VP - 378 


— Acum. 
89. 


Bineînţeles, ceea ce-și dorea Corso nu era chiar așa de simplu 
de îndeplinit. Nici măcar Catherine Bompart nu avea asemenea 
puteri magice. 

Corso se văzu nevoit să completeze o mulţime de formulare, 
să alerge de la un birou la altul, să-și explice în repetate rânduri 
motivele și să aștepte, la fel ca toată lumea, să-i vină rândul 
pentru a-i fi luată în considerare candidatura. Avea să-i fie fără 
îndoială, acceptată, dar acest lucru urma să se întâmple prea 
târziu pentru ca el să mai prindă ancheta în cazul uciderii 
Claudiei. 

Se hotărî să-și schimbe strategia. Se oferi să o ajute pe 
Barbie, în calitate de adjunct. Ea nu fu însă prea încântată de 
propunere. Era de-acum șefă de echipă, nu avea nevoie să fie 
ţinută de mână. În plus, situaţia era și-așa îndeajuns de 
tensionată. În ciuda eforturilor ei, nu reușise să ascundă presei 
vestea despre noua crimă și despre modul de operare care 
reproducea în detaliu așa-numitele crime ale „călăului de la 
Sguonk”, un caz presupus încheiat odată cu deznodământul 
procesului din noiembrie și cu sinuciderea vinovatului... 

În acest context, Barbie s-ar fi lipsit cu mare drag de 
ghiuleaua legată de picior care ar fi fost Corso. Lui îi lipsea 
obiectivitatea în raport cu victima, avea o mulţime de bube în 
cap (inclusiv uciderea lui Alfonso Perez) și o percepţie asupra 
situaţiei pervertită total de numeroasele rateuri de până 
atunci... Prea visceral, insuficient de cerebral, așa era Corso 
acum. Bineînţeles, n-avea niciun drept să intervină, indiferent la 
ce nivel, în procedura de instrumentare a cazului. Era o oaie 
neagră și, în egală măsură, o povară. 

Dar chiar dacă ar fi fost posibil ca Stephane Corso să fie 
transferat imediat la Brigada Omucideri, ancheta în curs nu i-ar 
fi fost, cu siguranţă, încredinţată. În definitiv, această nouă 
crimă era dovada supremă a incompetenţei sale: se înșelase pe 
toată linia. 

— Cunosc cazul mai bine decât oricine altcineva, insistase el. 


VP - 379 


— Puțin prea bine, aș zice, îi replicase Barbie. 

— Nu încerca să mi-o tragi pe la spate, ai nevoie de mine! La 
dracu’, nu sunt nici pensionar și nici ţicnit! 

Fără prea mare tragere de inimă, Barbie acceptă să-i 
transmită elementele descoperite pe parcursul anchetei, în 
schimbul promisiunii de a nu pune piciorul pe la sediul poliţiei și 
de a nu încerca să intervină în vreun fel. Avea să fie doar un 
consultant neoficial, ba chiar unul secret. 

Corso acceptă starea de fapt, căci nu avea de ales. După 
două zile, constată că nu rămăsese mare lucru de analizat. 
Ancheta fusese reluată de la zero și acolo rămăsese. Îl încerca 
acum o impresie sinistră de deja-vu și de neputinţă cronică. 

In 14 decembrie, Claudia Muller plecase de la cabinetul său în 
jurul orei 16 pentru a lucra la amenajarea noului ei apartament. 
Işi sunase asistenta la ora 19 și 10 minute. Apoi, nicio veste. 
Exact la fel ca Sophie Sereys și Hélène Desmora, se făcuse 
nevăzută și reapăruse ulterior pe mal, în portul Tolbiac, goală, 
imobilizată și desfigurată. 

De fapt, ancheta stătea chiar mai prost decât la început: se 
atinsese un punct mort, în care tot ceea ce ar fi putut fi încercat 
fusese deja încercat. Niciun indiciu nou, nicio posibilă nouă pistă 
nu se arătase echipei lui Barbie, care se vedea nevoită să 
constate că fiecare etapă a investigaţiei, realizată ca la carte, se 
dovedea un nou eșec. Nu aveau nimic. 

In urma autopsiei se constatase că avocata nu murise 
asfixiată, ci o ucisese căderea. Ucigașul nu avusese timp s-o 
strângă de gât. Totul părea să indice că ea se zbătuse și căzuse 
peste balustradă, rupându-și vertebrele cervicale la contactul cu 
asfaltul; turnul de stocare avea peste douăzeci de metri 
înălțime. 

În privinţa ucigașului nu aveau nimic. Niciun fel de amprente 
sau urme organice. Niciun martor, nici vreo înregistrare a unei 
camere de luat vederi. Niciun element din viaţa de fiecare zi a 
Claudiei nu indica vreo prezenţă suspectă. Avocata ducea o 
existenţă sihastră, chiar și mutarea în noul său apartament 
fusese doar un soi de călătorie în propria lume interioară, cu 
cărţile, cu filmele și cu tablourile ei cu tot. Nu exista niciun 
amant în peisaj. Nu avea nici rude și nici prieteni la Paris. Părinţii 
ei, austrieci, locuiau la Viena. Era o singuratică ce-și alesese 


VP - 380 


drept vocaţie apărarea celor mai abjecţi criminali și a celor mai 
demne de dispreţ cauze. 

Corso nu reușea să înțeleagă cum de o femeie ca ea, care se 
scufundase până la gât în afacerea Sobieski, să lăsase luată prin 
surprindere. Cunoștea la perfecție modul de operare al 
asasinului, știa că acesta își răpea victimele - sau le atrăgea, 
oare? - fără să lase nicio urmă. Cum de se lăsase prinsă? 
Imposibil. Claudia nu era născută ieri și fusese pregătită 
psihologic după ce studiase atâta vreme acest caz, care o 
obsedase vreme de un an și încă o mai urmărea. La primul 
semn suspect, ar fi reacţionat. 

Corso trase de aici o concluzie: își cunoștea agresorul și 
avusese încredere în acesta. Cel sau cea care o vizitase în acea 
noapte era mai presus de orice bănuială... 

În seara zilei de 17 decembrie, Barbie îl sună să-l anunţe că 
trupul neînsuflețit fusese în sfârșit încredințat familiei, după mai 
bine de cincizeci de ore de autopsie, examene și analize de tot 
felul. Părinţii ei hotărâseră s-o înmormânteze la Paris, la cimitirul 
din Passy. 

— Când se va întâmpla asta? 

— Mâine dimineaţă, la ora unsprezece. 


90. 


Cimitirul din Passy e echivalentul funerar al unui cartier de 
lux. Sunt aproximativ 2 600 de morminte, cea mai mare 
densitate de „populaţie” pe metru pătrat dintre toate cimitirele 
pariziene. O pleiadă de celebrităţi sunt înhumate aici, în vârful 
unei coline care domină piaţa Trocadero. 

În faţa porţii uriașe în stil Art Deco, polițistul ezită, înainte de 
a intra în cimitir. Dacă avea să fie recunoscut de familie sau de 
oricare dintre participanţii la funeralii, urma să sfârșească 
spânzurat de vreunul dintre castanii care umbreau cimitirul. La 
urma urmei, el era cel care se înșelase în privinţa ucigașului, el 
îl băgase la zdup pe clientul Claudiei și, indirect, îi dăduse 
asasinului ideea s-o sacrifice pe tânăra avocată. Haide, Corso, ai 
văzut tu altele și mai și... 


VP - 381 


Printr-o ironie a unei naturi indiferente, vremea era superbă. 
Scăldate în soare, crucile și pietrele de mormânt străluceau ca 
tot atâtea creste de valuri perlate. Nicio adiere de vânt nu 
tulbura această dimineaţă perfectă, iar albastrul de-o puritate 
similară cu a unui precipitat într-o reacţie chimică îi amintea de 
ultima sa întâlnire cu Claudia. 

Cu mâinile-n buzunare, Corso porni în căutarea locului unde 
avea să se desfășoare ceremonia. Trecu pe lângă mausolee albe 
cu aspect de temple antice, pe lângă pavilioane cu vitralii 
reprezentând îngeri sau fecioare, care păreau furate dintr-o 
catedrală, pe lângă capele extravagante care multiplicau 
exagerat o ornamentaţie barocă... 

Claudia ar fi detestat acest decor. Pătimașa adeptă a unei 
justiții egale pentru toţi n-ar fi acceptat să fie vârâtă cu de-a sila 
într-un loc care i-ar fi amintit de originile-i burgheze. 

Reperă, în sfârșit, un grup de oameni în doliu, care păreau 
schițaţi în cărbune pe o coală albă. Se apropie cu prudenţă, 
până când își dădu seama că toți cei prezenţi erau vienezi, 
așadar nu risca să fie recunoscut. Claudia nu avusese prieteni, 
însă, iată, avea o familie. Figuri solemne, cu trăsături nobile și 
expresii rezervate pe chipuri. Discursuri în limba germană, 
marcate de stranii cadenţe. Nu mai lipsea decât o ramă aurită și 
cineva care să imortalizeze scena din faţa gropii, pentru albumul 
de familie. 

Barbie îi promisese că urma să aibă grijă ca la înmormântare 
să nu aibă acces presa și nici vreun gură-cască. Se ţinuse de 
cuvânt: lăsase să scape în mod deliberat o informaţie eronată, 
conform căreia Claudiei Muller, fiind de naţionalitate austriacă, 
părinţii îi repatriaseră corpul pentru a fi înmormântat la Viena. 

Austriecii aceștia nu credeau, se pare, în Dumnezeu. Nici 
urmă de vreun preot sau alt reprezentant al vreunui cult. Niciun 
ritual liturgic în jurul catafalcului, doar o atmosferă de profundă 
reculegere care, la drept vorbind, valora mai mult decât niște 
rugăciuni. Corso îi privea și era uimit de asemănarea dintre 
acești oameni: același gen de haine negre croite elegant, 
aceleași chipuri dăltuite parcă în marmură albă. O bună parte 
din înalta societate vieneză călătorise până aici să ia parte la 
înmormântare și, judecând după înfățișarea lor, toţi păreau 
creaţi după același șablon. 


VP - 382 


Polițistul tocmai se întreba care era oare mama Claudiei, când 
o femeie scundă și fragilă înaintă câţiva pași. Ignoră pupitrul 
rezervat oratorului și se opri în apropierea gropii. În spatele ei se 
postă un individ masiv, cu aere de dur, care părea să fie 
distribuit în rolul gărzii de corp: tatăl. 

Deși scundă și rotunjoară, doamna Muller avea destule în 
comun cu răposata: același gen de trăsături pure, desenate cu 
mână sigură, care-și desfășurau armonia pe întreaga faţă, până 
la tâmple. Asemenea Claudiei, își purta părul negru strâns la 
spate. O frumusețe palidă, seacă, amintind de gustul amar și 
sacru al ostiei de împărtășanie. 

Prezenţa acestei femei îl îngheţă pe Corso. Se temu ca nu 
cumva să-i întâlnească privirea, dar ea - și ţinea pleoapele 
plecate și ochii în pământ. Mâinile le avea împreunate în faţă și 
nu purta palton sau vreo poșetă. Doar o rochie neagră care, în 
simplitatea ei, aducea aminte de veșmintele pe care le purtau 
condamnatele la arderea pe rug, îmbibate-n sulf, ca să ia foc cât 
mai repede. 

Femeia începu să recite din memorie, cu ochii și vocea 
îndreptate, la unison, spre interior, nu spre lume: 


Hasta te creo dueria del universo 

Te traere de las montañas flores alegres, copihues, 
avellanas oscuras, y cestas silvestres de besos. 
Quiero hacer contigo 

lo que la primavera hace con las cerezos.! 


Corso nu se așteptase să audă aici versuri în spaniolă, dar 
recunoscu de îndată cele mai celebre versuri dintre cele 
douăzeci de poeme de dragoste (și de tinerețe) ale lui Pablo 
Neruda. Vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii... 

Această mamă, cu sufletul zdrobit de durere, îi adresa așadar 
un poem de dragoste, plin de senzualitate, fiicei sale. Fără 
îndoială, Claudia întorsese spatele familiei. Pentru a-i uita pe ai 
săi - și pentru a-i sfida, probabil - se instalase la Paris și 
devenise sfânta ocrotitoare a criminalilor. 


17 în limba spaniolă în text: ,,... Ba chiar te cred stăpâna universului. / O să-ţi aduc din 
munți flori vesele, și campanule, / negre alune, și coșuri de nuiele pline de săruturi. / 
Vreau să fac cu tine / ce face primăvara cu cireșii.” (Pablo Neruda - Douăzeci de 
poeme de iubire și un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colan, Editura 
Vellant, 2011). (n .trad.). 


VP - 383 


Brusc, Stephane recunoscu câteva dintre chipurile din 
mulţime. Până la urmă, se pare că nu erau doar austrieci în 
acest cimitir, iar Barbie nu reușise să evite propagarea 
informaţiilor corecte privind înmormântarea în rândul „amicilor” 
lui Sobieski: intelectuali, politicieni, artiști care tăcuseră discret 
atunci când vinovăția pictorului fusese scoasă la lumină. lată că 
aceștia ieșiseră din găurile lor de șobolani în care stătuseră 
ascunși, acum când nevinovăția acestuia fusese dovedită. 

Corso îi văzu schimbând vorbe-ntre ei, în șoaptă. Il zăriseră, 
își recunoscuseră inamicul comun tradiţional: polițistul fascist, 
care comisese greșeală după greșeală. Cel care nu înțelesese 
nimic. Cel care crezuse că rezolvase cazul, când adevăratul 
ucigaș era încă liber și se pregătea să ucidă din nou... 

Din fericire, niciunul dintre militanţii aici prezenţi nu avu 
ocazia să rostească vreun discurs; era o înmormântare în stil 
austriac. Altfel, ar fi avut parte, după toate probabilitățile, de 
sfânta indignare devenită deja un clișeu: Claudia, avocata 
valoroasă, sacrificată de poliţia limitată în gândire și de justiția 
cea oarbă; Sobieski, cel împins la sinucidere de o societate care 
nu îl înţelegea etc. 

Participanţii defilau acum pe lângă groapă, aruncând câte-un 
trandafir alb pe capacul sicriului care fusese deja coborât în 
adânc. Preferă să se retragă la o oarecare distanţă, la adăpostul 
unor cripte: el nu avea nici vreun trandafir în mână și niciun 
motiv legitim să se afle acolo. Nici nu putea fi vorba să-și 
exprime condoleanțele către părinţi sau altcineva dintre cei de 
lângă mormânt. „Prietenii” lui Sobieski începuseră să-i arunce 
priviri amenințătoare... 

Se pregătea de plecare când remarcă o figură care nu se 
potrivea câtuși de puţin cu restul peisajului. Absolut deloc. Se 
retrase la adăpostul unei stele funerare și așteptă să se 
risipească mulțimea. N-avea să plece din cimitir înainte să 
obţină o explicaţie a acelei prezenţe total nepotrivite. 


91. 
— Ce naiba cauţi aici? 


VP - 384 


Corso ţâșnise din ascunzătoare după ce marea majoritate a 
participanţilor la înmormântare plecaseră. | se adresa unui 
individ mărunţel, care urma cortegiul la oarecare distanţă. 
Avusese nevoie de câteva secunde să-l identifice, dar acum era 
sigur: tipul era poliţist. Mai exact, făcea parte din serviciul de 
Identificare Judiciară. 

Și mai exact, era individul cu freză de figurină Playmobil și 
mutră de dovleac care-i arătase primele pânze rechiziționate în 
atelierul lui Sobieski, cele care, la vremea respectivă, se 
presupunea că aveau să-l înfunde pe pictor și care se 
dovediseră doar niște copii după fotografiile vândute de către 
Ludo, cel din Toulouse. 

— Eu... 

— Amintește-mi cum te cheamă! 

— Sunt locotenentul Philippe Marquet. 

— Și ce cauţi aici? 

Marquet arunca priviri disperate în direcţia cortegiului care se 
îndepărta. Sfârși prin a rosti pe un ton ce se voia ferm: 

— Claudia mi-era prietenă. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— Ne-am întâlnit în circumstanţe profesionale. 

— Identificarea Judiciară e un serviciu tehnic, n-are nicio 
treabă cu avocații. 

— Claudia a avut o autorizaţie din partea judecătorului să 
recupereze anumite eșantioane. La IJ, eu mă ocup de 
conservarea probelor organice. Le colectez, le trimit la analize, 
le recepţionez la returnare și le arhivez. 

Marquet avea exact expresia celor care intră în sediul poliţiei 
în calitate de martori și rămân acolo în calitate de principali 
acuzaţi în dosar. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cred că... acum doi ani. 

— Despre ce dosar era vorba? 

— Nu... Nu-mi mai amintesc. 

Prima minciună. Corso nu se osteni să-i spună că avea să-i 
verifice spusele, dar asta era ideea. Îi venea greu să și-l 
imagineze pe acest avorton printre prietenii Claudiei. De fapt, 
care prieteni? Claudia nu avea așa ceva. 

— Care era natura relaţiei dintre voi? 

— Nu te privește. 


VP - 385 


Philippe Marquet își șterse fruntea cu dosul mânecii, de parcă 
răspunsul la această întrebare i-ar fi solicitat un efort fizic 
deosebit. 

— Te culcai cu ea? întrebă Corso, încercând să-l provoace. 

Stătea cu spatele spre soare, astfel încât lumina acestuia îi 
bătea lui Marquet direct în ochi. 

— Nu... nu sunt obligat să-ţi răspund. 

Venise timpul să treacă la metode coercitive: îl apucă pe 
individ de guler cu atâta forţă încât nu s-ar fi mirat să rămână în 
mâini cu o bucată din costumul lui ieftin. 

— Nu mai face pe prostul! Claudia tocmai a fost 
înmormântată, a fost ucisă în cel mai odios mod cu putință! 
Dacă relaţia ta cu ea, de orice natură ar fi fost, iese la iveală, nu 
o să-ți fie prea moale, crede-mă! Ai putea să te trezești pe lista 
suspecților! La urma urmei, un tip de la |] ar fi extrem de bine 
plasat să-și tragă colegii pe sfoară. Ar fi și o bună explicaţie a 
felului în care asasinul ne-a păcălit până acum... 

Marquet îl apucase pe Corso de pumnii cu care acesta îl ţinea 
de guler. Avea mâinile mici, ca niște gheare, lipsite de forță, ca 
ale unui tuberculos rămas la ușa sanatoriului. 

— Dă-mi... dă-mi drumul! 

— În ce relaţii eraţi, la mama dracului!? 

Marquet deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun sunet. 
Corso îi dădu drumul în sfârșit și-și șterse mâinile de jachetă. Le 
simțea unsuroase, de parcă tocmai ar fi mâncat o porție de 
cartofi prăjiţi cu degetele. 

— Eram... eram împreună..., îngăimă celălalt într-un final, 
între două accese de truse. 

Fu rândul lui Corso să-și simtă răsuflarea tăiată. Marquet nu 
avea niciun motiv să mintă. Claudia Muller, femeia strălucitoare 
care triumfa în toate procesele, care avea, fără îndoială, o 
mulţime de avocați la picioarele ei, și nu numai avocaţi, ci și 
judecători, procurori, acuzați,  juraţi... Această femeie 
inaccesibilă, care avea o slăbiciune pentru un pictor-falsificator 
acuzat de o dublă crimă, să cadă pradă farmecelor unui amărât 
de tehnician științific? 

— Nu cred o iotă din povestea ta. 

— Crezi ce vrei, spuse celălalt, îndreptându-și spinarea, rănit 
în orgoliul său masculin. 


VP - 386 


Corso făcu un pas înainte, obligându-l pe Marquet să facă un 
pas înapoi și trezindu-se astfel cu spatele lipit de-o stelă 
funerară. 

— Nu locuiați împreună. 

— Bineînţeles că nu! 

— Și-atunci? 

Micul poliţist părea că se topește la soare, ca o lingură de unt 
într-o tigaie încinsă. 

— Ne vedeam regulat. Cred... Cred că ţinea la mine. 

— Chiar și în ultimele luni? 

Marquet zâmbi cu subiînţeles. Deslușise în sfârșit motivul 
agresivităţii lui Corso: și acesta era mort după frumoasa 
avocată. 

— Mi-a vorbit de tine, aruncă el, dispreţuitor. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că erai individul pe care-l detesta cel mai mult pe lumea 
asta. 

Corso încasă lovitura. Soarele îl bătea în ceafă, iar vântul care 
abia se pornise îi răzuia faţa cu colții săi de gheaţă. 

— De ce? întrebă el cu o voce dogită. 

Marquet ridică din umeri. Ghicise pe chipul lui Corso o 
suferinţă adevărată și nu știa dacă era cazul să insiste. Claudia 
era îngropată la câţiva pași distanţă, nu era nici locul și nici 
momentul potrivit pentru un duel. 

— Fiindcă îl acuzam pe Sobieski? 

Polițistul de la IJ îl măsură din priviri: părea că evaluează 
capacitatea lui Corso de a mai încasa o lovitură. 

— Nu numai de-aia. Pentru ea, erai întruchiparea poliţistului 
încăpățânat care-și pune propriile convingeri deasupra oricărei 
dovezi și care acţionează numai mânat de instinct. 

Lui Corso îi veni să-l pocnească, dar se stăpâni: nu acum, nu 
aici. In definitiv, nu-i spusese nimic nou, Claudia însăși îi 
spusese în față exact același lucru. 

— Cară-te! porunci el. 

Il privi pe Marquet cum se îndepărta cât putea de repede, 
clătinându-se pe alee. Ceva nu era în regulă: polițistul nu-i 
spusese întreg adevărul. Se hotărî să reţină undeva, într-un 
cotlon al minţii, această eroare din tabloul de ansamblu. 
Deocamdată, avea să tacă și să observe. Să stea cu ochii pe 


VP - 387 


individul acesta măruntțel în timp ce se va ocupa de lucrurile mai 
urgente. 

Corso porni spre ieșirea din cimitir, cu pași repezi. Funeraliile 
Claudiei îl învigoraseră. Nu, n-avea ce să găsească în procesele- 
verbale din dosarul lui Barbie. 

Avea să reia, de unul singur, întreaga anchetă. De la zero. 


92. 


Pentru început, Corso se hotărî să-i facă din nou o vizită lui 
Mathieu Veranne, maestrul frânghiilor, luând cu sine fotografiile 
de la cel mai recent loc al faptei. Poate că Veranne avea să 
descopere o diferenţă între nodurile cu care fusese legată 
Claudia și cele din cazurile precedente. Sau poate că avea să 
observe vreun alt detaliu care să-l poată duce pe Corso mai 
departe cu cercetările. 

Parisul era strivit de decoratiunile de Crăciun, iar în aer plutea 
acea tristețe nedefinită, amestec de nerăbdare și nostalgie, care 
caracterizează sfârșitul fiecărui an. Din nou, oamenii se vor 
îndopa, vor bea, își vor oferi unul altuia cadouri, toate cu un 
singur scop: să uite că a mai trecut un an, să uite că până la 
sfârșit a rămas un an mai puţin... 

Corso își anunţase vizita, iar Veranne, care nu părea din cale- 
afară de ocupat, îi promisese că avea să îl aștepte. Ajungând pe 
rue du Docteur Blanche, iar apoi în curtea clădirii, unde pumnul 
strâns de rășină neagră trona, neschimbat, polițistul avu 
senzaţia că trecuse o veșnicie de la ultima sa vizită. 

Mathieu Veranne nu se schimbase deloc. Aceeași figură 
ascuţită și îngustă, ca un tăiș de secure. Ochii bulbucaţi păreau 
înfipţi în tâmple. Maxilare de animal de pradă, asemănătoare 
unor capcane pentru lupi. Veranne părea să descindă dintr-o 
fabulă. Era lupul din basme, căpcăunul de la castel. 

Corso era fascinat de acest marchiz de Sade veșnic disponibil 
pentru o consultaţie. Un nomad aristocrat pe drumurile plăcerii, 
un hedonist care nu avea decât o singură dorinţă: să foreze în 
adâncurile minţii umane în căutarea a ceea ce avea aceasta mai 
pervers și mai contradictoriu. 

— Am auzit la radio că s-a găsit încă o victimă. 


VP - 388 


— Așa e. 

Veranne îl invită să îl urmeze în salon. Nici măcar un cuvânt 
de compasiune, niciun fel de exprimare a revoltei. Pentru el, 
părea un fapt divers. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Corso scoase fotografiile. 

— Noua victimă, explică el. Aș vrea să priviţi imaginile 
acestea cu atenţie. Spuneţi-mi dacă vedeţi vreo diferenţă față 
de nodurile din cazurile precedente. Am adus și fotografiile 
victimelor anterioare, ca să vă reîmprospătaţi memoria... 

— Nu va fi nevoie. 

Așezat pe canapeaua lui roșie, Veranne luase deja fotografiile 
și le etala pe măsuţa din faţa sa, cu un licăr de poftă în privire. 
Corso se întrebă dacă nu cumva, consultându-l, nu făcea decât 
să alimenteze curiozităţile morbide ale unui zărghit căruia acest 
nou carnagiu îi provoca doar plăcere. 

Veranne studia clișeele cu atenţia cu care un prădător își 
studiază viitoarea victimă. Ochii săi holbaţi păreau să se umfle 
și mai tare, pe măsură ce asimila informaţia vizuală plină de 
violenţă. 

— O cunosc pe această femeie. 

— A fost avocata lui Philippe Sobieski. Aţi întâlnit-o la procesul 
acestuia. 

— Nu, am cunoscut-o înainte de asta. 

— Poftim? 

Veranne își ridică privirea holbată. 

— Mi-a fost elevă. 

Corso simţi că totul în jurul său, întregul salon, cu mobilele 
sale vechi, începuse să tremure, precum imaginea înregistrată 
cu camera pe umăr de un operator nesigur. Despre ce vorbea 
nebunul ăsta? 

— A frecventat cursurile mele acum doi sau trei ani, continuă 
Veranne. Işi spunea Lorelei pe-atunci. 

Legenda germană a lui Lorelei spunea că aceasta era o nimfă 
care-i atrăgea pe navigatorii de pe Rin cu cântecele ei, făcându-i 
să se rătăcească. Lorelei era, de asemenea, denumirea unei 
faleze abrupte de pe Rin, în lungul unei porțiuni unde eșuaseră 
numeroase ambarcaţiuni. Simbolul era cât se poate de 
transparent: Claudia, la fel ca Lorelei, atrăgea bărbaţii și le 


VP - 389 


sucea minţile, preschimbându-i în epave... Așa cum făcuse cu el 
însuși. 

— N-a stat în preajma mea decât un an. Era foarte înzestrată. 
Ulterior, am întâlnit-o de câteva ori în cluburile de antrenament 
shibari sau în localuri cu tematică sado-masochistă. 

Corso nu mai știa la care dintre implicaţiile acestei informații 
neașteptate să se gândească. Claudiei îi plăceau plăcerile 
perverse. Claudia era expertă în arta frânghiilor. Claudia avea o 
legătură cu Sobieski încă dinainte ca seria de crime să fi avut 
loc. Claudia practicase shibari împreună cu acesta și, de ce nu, Îi 
devenise amantă... 

Veranne nu se opri însă, ci continuă cu o altă informaţie care 
avu darul să depășească ceea ce aflase până acum: 

— Era o adeptă a autosuspendării. 

— Ce înseamnă asta? 

— Este o tehnică aparte care îi permite cuiva să se 
imobilizeze de unul singur. La finalul manevrei, e de-ajuns să 
desfacă un nod pentru ca întreaga reţea de legături să se 
strângă. Dintr-odată, te trezești suspendat. Dar cel care a făcut 
toată treaba ești tu însuți. 

Gândurile din mintea lui Corso se sfărâmară, ciocnindu-se 
anarhic de pereţii craniului său. Pur și simplu refuza să 
proceseze posibilităţile care ar fi putut decurge din această 
lovitură de teatru. 

Veranne își îndreptase atenţia asupra uneia dintre fotografii. 

— Așteptaţi o clipă... Da! Nu e nicio îndoială, aceste noduri au 
fost făcute folosind această tehnică. Dacă le priviţi cu atenţie, 
veţi observa că toate sunt răsucite spre interior. Lorelei s-a 
imobilizat de una singură. 

Veranne lăsă să cadă fotografia pe măsuţă. Pentru întâia 
oară, părea el însuși tulburat. Chipul său îngust păru să se 
comprime, iar din faţa lui doar ochii mai rămaseră vii, două 
deschizături strălucitoare și febrile. 

— Credeţi că...? întrebă el. 

Maestrul shibari nu-și încheie propoziţia și nici Corso nu găsi 
cu cale să-i răspundă. Amândoi înţeleseseră adevărul. 

Claudia se  sinucisese, imitând modul de acţiune al 
criminalului de la Squonk. 

O făcuse cu un singur scop: să dovedească fără putință de 
îndoială nevinovăția lui Philippe Sobieski. 


VP - 390 


93. 


Ploaie. 

Coloane de apă. Boite. Ziduri. O întreagă arhitectură în 
mișcare, greoaie și fluidă în același timp, explodând pe asfalt, 
pe capotele mașinilor, pe acoperișurile clădirilor. Un blitzkrieg 
pluvial, un atac prin surprindere al apelor celeste, furia lunii 
decembrie. Deși era abia ora 15, noaptea coborâse deja. 

Aversele făceau să se clatine decorațiunile desfășurate 
deasupra bulevardelor și accentuau strălucirea ghirlandelor și 
beculețelor. Crăciunul cu scânteierile sale se risipea în curgerea 
generalizată, ca o viitură enormă ce avea să măture totul în 
calea sa. _ 

Corso rula cu toată viteza spre portul Tolbiac. Işi pusese în 
funcțiune girofarul, adăugând propriul flux luminos jocurilor de 
lumini oglindite-n vitrinele pe lângă care trecea. Ajungând la 
Notre-dame, se trezi blocat în trafic. Nici măcar cu sirena pornită 
nu era chip să treacă mai departe. 

E momentul să dau un telefon. 

— Te deranjez? 

— Depinde de ce m-ai sunat. 

— Tu ce crezi? 

Coscas, medicul legist, oftă. 

— Ce vrei să știi? 

— Ai făcut analizele toxicologice pentru Claudia Muller? 

— Da, însă din pură conștiinciozitate profesională, căci era 
evident că nu otrăvirea sau intoxicarea cu vreo substanţă i-au 
cauzat moartea. 

— Ai primit rezultatele? 

Coscas avu nevoie de un scurt interval de timp să-i răspundă, 
iar Corso îl auzi clămpănind pe tastatură. 

— Ştii că m-ai sunat exact la momentul potrivit? 

— Cum așa? 

— Tocmai mi-au venit rezultatele și e ceva bizar cu ele... 

— Ce anume? 

— Am prelevat mostre din diverse părți ale corpului. Cele din 
zona feței au adus un rezultat aparte: eșantioanele de sânge 
conţin un anestezic local foarte puternic. 

— Nu l-ai găsit în altă parte a corpului? 


VP - 391 


— Nu. Fără îndoială, produsul i-a fost injectat chiar înainte să-i 
fie  despicaţi obrajii, iar anestezicul n-a apucat să se 
răspândească în toată rețeaua sanguină. Substanţa nu are nimic 
special, e doar lidocaină în concentraţie foarte ridicată, așa cum 
se utilizează pentru anesteziile locale foarte puternice. Pare că 
ucigașul a vrut să-i limiteze suferința. 

Mă uimești. Traficul începea să se urnească, greoi. Printre 
șiroaiele albăstrii de pe parbriz, Corso începu să întrezărească 
un plan nebunesc, absolut năucitor, ceva care depășea absolut 
orice-i fusese dat să vadă în anii petrecuţi la Brigada Omucideri. 

— Am scos niște reproduceri la scară mare ale feței, continuă 
Coscas. Se pot distinge pe tâmple și obraji urmele înţepăturilor. 
La momentul autopsiei nu le-am remarcat, dar nu văzusem 
niciodată un chip atât de ciopărţit... 

— Stai liniștit, Coscas, nu-ţi face procese de conștiință. Dacă 
ne-am apuca să numărăm scăpările și greșelile pe care le-am 
comis în anchetarea cazului ăstuia, am fi cu toţii buni pentru 
şomaj. 

— Spune-mi, tu ce crezi? 

Legistul părea sincer preocupat de această nouă enigmă. În 
meseria lui, vedea tone de lucruri nebunești, dar niciodată nu 
avea de-a face cu elemente contradictorii. Chiar și demenţa are 
logica ei, de la al cărei fir roşu nu se abate niciodată. 

Ceea ce Corso nu putea să-i dezvăluie lui Coscas era că, de 
astă dată, se confruntau nu cu o nebunie, ci cu două. Cea a 
mentorului și cea a discipolei sale. Cea a călăului de la Squonk și 
cea a frumoasei Lorelei de la Înalta Curte. 

— Îi vei trimite rezultatele lui Barbie? 

— Asta-i procedura, nu? 

— Acordă-mi un răgaz de douăzeci și patru de ore. 

Corso nu ştia de ce solicitase acest răgaz, dar legistul 
acceptă, cu entuziasmul unui individ care-și întinde mâna spre 
a-i fi tăiată. Stéphane închise. Trecuse de bibliotecă și continua 
să facă slalom printre maşinile blocate în traficul inundat. 

Într-un târziu, ajunse în portul Tolbiac. 

Viră la stânga, obligând maşinile din calea lui să se retragă 
pentru a-i face loc să coboare rampa care ducea pe mal. Ajuns 
la fabrica de ciment, cobori din Polo și potopul îl izbi în plin. 

Locul faptei fusese împrejmuit cu bandă galbenă, singura 
urmă de culoare în oceanul cenușiu al aversei. Sub un strat de 


VP - 392 


apă, malul părea gata să se desprindă și să se lase dus de apele 
umflate de ploaie ale Senei. Apele crescute ale fluviului păreau 
animate de o respiraţie greoaie. 

Corso traversă perimetrul de securitate și ajunse la poarta 
împrejmuirii, pe care o forţase Claudia. Acum nu mai avea nicio 
îndoială asupra celor întâmplate. Voia să reconstituie cât mai 
exact fiecare detaliu. 

Scara exterioară, apărată de structuri metalice, era înfășurată 
în jurul turnului de stocare a nisipului. Porni ascensiunea, ușor 
adus de spate, de parcă s-ar fi aflat pe puntea unui vas de 
război, în plină furtună. Ajuns sus, constată că nu simţea deloc 
amețeala, dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu vedea nimic 
în jur. Ploaia era atât de deasă încât alcătuia un soi de perdea 
lichidă cenușie în jurul structurii uriașe. 

Se așeză turcește pe acoperișul bombat, în poziţia în care 
meditează asceţii indieni la izvoarele Gangelui, și derulă în 
minte filmul întâmplărilor. 

În miez de noapte, Claudia se căţărase până aici. Îşi injectase 
lidocaină în tâmple, în obraji și sub maxilare, iar apoi, până când 
anestezicul își făcuse efectul, se dezbrăcase și se legase de una 
singură, lăsându-și o mână liberă ca să termine treaba. In 
sfârșit, aflată pe buza acoperișului, cambrată și parţial 
imobilizată cu propria lenjerie, Claudia își secționase obrajii cu 
un cutter, până la urechi și își vârâse o piatră pe gât, în timp ce 
sângele țâșnea în toate direcţiile. Corso putea să-și închipuie 
durerea atroce care depășise efectul lidocainei, vălul care 
începuse să i se lase peste ochi, moartea, alcătuind un cerc 
stacojiu în jurul ei... 

Atunci scăpase de unelte: cutterul, seringa, hainele... Unde? 
Corso remarcase deja mica trapă ce se deschidea în acoperiș, 
permiţând inspectarea interiorului silozului. O deschise, încercă 
să distingă ceva în interior, dar nu văzu nimic. Hăul era prea 
adânc. 

Apoi, totul se întâmplase cu repeziciune. Probabil Claudia 
începuse deja să nu mai știe prea bine ce făcea. Viaţa se 
scurgea din ea, prin gura despicată, zugrăvind cu sânge 
acoperișul turnului de stocare. Reușise, totuși, să își ducă mâna 
liberă la spate și să-și strecoare degetele în bucla formată de 
una dintre bretelele sutienului. 


VP - 393 


Cu un singur gest, eliberase tensiunea din seria de noduri pe 
care le făcuse și ajunsese imobilizată, exact ca toate celelalte 
victime ale călăului de la Sguonk. Sufocându-se din cauza 
pietrei din gât, care-i obtura căile respiratorii, se lăsase să 
alunece dincolo de marginea acoperișului, căzând în gol. 

Încremenit în poziția de meditaţie, Corso plângea. Era cea mai 
cumplită sinucidere pe care și-ar fi putut-o imagina vreodată 
cineva. De ce își impusese Claudia o asemenea moarte? La ce 
folosea acest sacrificiu? 

Acum, trebuie cercetat cu atenţie interiorul turnului de 
stocare, Veranne avea să fie nevoit să depună din nou mărturie, 
sau poate că urma să fie consultat oficial în calitate de expert. 
Toate probele colectate la locul sinuciderii trebuiau cercetate și 
analizate... Nu era de mirare că tipii de la |] nu găsiseră nici cea 
mai mică urmă a ucigașului: acesta pur și simplu nu existase. 

O va suna pe Barbie să-i explice toate acestea. 

Deocamdată, însă, avea ceva mai urgent de făcut. Trebuia să 
înțeleagă care fuseseră raţiunile care duseseră la o asemenea 
nebunie. Dragostea pe care Claudia i-o purta lui Sobieski și 
dorința ei de a-i dovedi nevinovăția nu erau motive suficiente. 
Cu siguranţă acţionase mânată de altceva. 

Nu vedea decât o singură persoană capabilă să-l lămurească 
asupra întâmplărilor din ultimele zile de viaţă ale avocatei 
sinucigașe. Deși îi venea greu să o recunoască, urma să aibă 
nevoie de ajutorul lui Philippe Marquet, polițistul cu freză ridicolă 
și cap rotund ca un emoji. 

Cât de ciudat își ascund uneori femeile secretele intime... 

Ajuns în mașină, Corso se uită la ceas: în curând avea să fie 
ora 16. Înainte de a merge mai departe, trebuia să rezolve o 
problemă importantă. 

Fără niciun pic de entuziasm, formă numărul pe care ajunsese 
să îl urască. Era ud până în măduva oaselor, atât de ud încât 
avea senzaţia că se afla și acum în bătaia ploii. 

— Emiliya? Eu sunt. 

— Mă deranjezi. 

— Am nevoie să-mi faci un serviciu. 

— Răspunsul meu e nu, bineînţeles. 

— E vorba de Thaddee. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 394 


— Ai putea să-l iei tu în seara asta de la bonă? Am niște 
probleme la serviciu și va trebui să rămân până târziu. 

Tăcere. Corso era obosit de atâtea lupte, de atâtea conflicte și 
negocieri care treceau mereu prin aceeași succesiune de stadii. 
Mai întâi trebuia să o implore, apoi ea îl făcea cu ou și cu oțet, 
se enervau amândoi și-și aruncau insulte care mai de care mai 
urâte, după care ajungeau la rezultatul pe care-l anticipaseră 
amândoi, de la bun început: sigur că Emiliya urma să ia băiatul, 
nu fiindcă ar fi vrut să-i facă lui un serviciu, ci fiindcă asta era 
deopotrivă o plăcere și o datorie pentru ea. 

Curios lucru, de astă dată nu fu nevoie să insiste și săriră 
peste etapele intermediare. Era oare relaţia lor pe cale să 
evolueze? În ultima vreme, Corso începuse să-și schimbe 
părerea despre fosta sa soţie, puţin câte puţin. Se vedea nevoit 
să-i recunoască anumite calităţi și chiar o anumită doză de 
discernământ, cu toată perversitatea ei: începuse să creadă că 
niciodată, sub nicio formă, ea nu avea să-l implice pe Thaddee 
în jocurile ei sexuale. 

— Am să-l iau de la tine la ora 18. 

— Mulţumesc. 

Era liber să își înceapă coborârea în Infern. 


94. 


— Da, se culca cu mine, dar aveam o înțelegere. 

— Care? 

— Claudia îmi ceruse ceva în schimbul... favorurilor sale. 

Corso nu fusese nevoit să apeleze la violenţă. Plecase la 
domiciliul lui Marquet, pe bulevardul Ornano, în arondismentul 
XVIII. Polițistul de la IJ își luase câteva zile de concediu ca să-și 
aline durerea. Sunase la ușă. Marquet îl aștepta. Ştia că nu 
încheiaseră discuţia începută la cimitir. 

Corso nu îi vorbise despre sinuciderea Claudiei. Venise aici să 
obţină informaţii, nu să le dea. Stăteau amândoi în picioare în 
salonul cufundat în penumbră. Doar o lampă aprinsă pe o 
etajeră risipea întunericul încăperii. Afară, ploaia nu contenea să 
cadă. 

Corso aşteptă urmarea, dar Marquet nu scoase niciun cuvânt. 


VP - 395 


— Ce ţi-a cerut în schimb? insistă Stephane. 

— Voia... 

Vocea i se stinse din nou. Corso făcu un pas către el. 

— Ai de gând să-mi răspunzi odată? 

Marquet se prăbuși într-un fotoliu, ascunzându-se parcă în 
întunericul ambiant. Doar vocea părea să-l menţină în tărâmul 
celor vii. 

— Voia să înlocuiesc eșantioanele de ADN preluate de la 
victime, Sophie Sereys și Helene Desmora. 

Fu rândul lui Corso să sară ca ars și să se aplece peste 
Marquet, apucând marginile fotoliului. 

— Repetă ce-ai spus! 

— Îţi jur... A trebuit să schimb urmele organice care 
aparţineau victimelor și mostrele de sânge prelevate de pe 
cadavrele acestora. 

Corso se ridică și făcu câţiva pași îndărăt. Era rândul lui să se 
cufunde în beznă. Se retrase într-un colț al încăperii și încercă să 
reflecteze la cele aflate. Noile piese ale puzzle-ului nu se 
potriveau nicăieri. Imaginea care se releva astfel era radical 
diferită de tot ceea ce își imaginase, dar era o imagine total 
indescifrabilă. 

— Așadar, s-a lucrat cu eșantioane greșite în tot acest timp? 
întrebă el, neîncrezător. 

— Tot timpul, da. 

Era mai mult decât o informație, era o bombă care avea să 
dinamiteze fundamentele dosarului. Se înșelaseră în ceea ce 
privea însăși esenţa anchetei. 

— Ţi-a cerut de la bun început să schimbi mostrele din 
sângele Sophiei Sereys? A 

— Încă de a doua zi după crimă, da. În 17 iunie 2016. 

Pentru moment, Corso alese să ignore faptul că avocata 
fusese la curent cu cea dintâi crimă în timp ce nici măcar presa 
nu apucase să scrie despre știre. 

Concentrează-te. 

La ce servise această manipulare? 

Își propusese încă de atunci să-l scoată din cauză pe Sobieski? 

Nu, sângele și ADN-ul victimei nu aveau cum să-l dea în vileag 
pe ucigaș. 

— Asta era motivul pentru care accepta să se culce cu tine? 


VP - 396 


Privirea începuse să i se obișnuiască cu întunericul. Marquet 
lăsă să-i scape un zâmbet fugar, ca o crăpătură într-o oală de 
noapte de porțelan. 

— Cu siguranţă nu o făcea datorită farmecului meu personal. 

Deși nu înțelegea ce anume urmărise Claudia, Corso îi intuia 
strategia. Marquet era singurul dintre specialiștii de la 
Identificare Judiciară care ar fi putut să schimbe probele sigilate. 
Mărunţțelul deţinea un post cheie pentru oricine ar fi intenţionat 
să falsifice testele sanguine sau analizele ADN cerute de Brigada 
Omucideri. 

— Și care era scopul manevrei? 

— Am întrebat-o și eu, dar a refuzat să-mi răspundă. Asta a 
fost înțelegerea. Fie o ascultam și îmi ţineam gura, fie puteam 
să uit de partidele de sex pe care mi le-a promis. 

În mod sigur, Marquet nu ezitase prea mult. În lumea reală, 
un tip ca el n-avea nicio șansă să se apropie de cineva precum 
Claudia. 

— De unde proveneau eșantioanele de schimb? 

— Ea le-a procurat. 

Brusc, Corso înţelese un alt adevăr. 

— Tu ai pus sângele pe pânzele lui Sobieski? 

— Nu eu, ea. 

Revăzu scrisul tremurat care acoperea suprafaţa vălurită a 
tablourilor. SARAH. MANON. LEA. CHLOE. Și, desigur, SOPHIE și 
HELENE... 

Claudia Muller nu doar că inscripţionase aceste nume pe 
pânzele lui Sobieski, ci reușise să imite perfect scrisul acestuia. 
Analizele grafologice confirmaseră faptul că numele fuseseră 
scrise de mâna lui Sobieski. 

— Cum poţi fi atât de sigur că ea a fost? întrebă Corso, 
simțindu-și mintea asaltată de un huruit surd. 

— Nu văd altă posibilitate. Doar ea și cu mine aveam 
eșantioanele de sânge pe care le-am dat drept al Sophiei și 
Helenei. Și, dacă n-am fost eu, nu putea fi decât ea. 

O nouă piesă din puzzle, o nouă enigmă. Dacă avocata 
procedase în acest fel, o făcuse pentru a-l înfunda pe Sobieski. 
Felul în care acționase era o culme a perversiunii: se prefăcuse 
că-l apără pe pictor pentru a-l putea distruge, pretinsese că 
încearcă să-i obţină achitarea, când ea urmărea de fapt să-l 
vadă închis pentru totdeauna. Cea mai bună poziţie din care 


VP - 397 


putea să se asigure că Sobieski avea să fie condamnat era 
aceea de avocat al acestuia. 

Corso simţi cum îl cuprinde ameţeala în timp ce rememora, în 
sens invers cronologic, pe repede înapoi, elementele principale 
ale întregii afaceri. Claudia era cea care, de la bun început, 
manipulase totul pentru ca Sobieski să crape în pușcărie. Ea era 
cea care înlocuise fiolele de sânge, pentru a putea fi sigură că 
sângele de pe pânzele lui Sobieski era identic cu mostrele 
deținute de poliţie și cu acelea recoltate din atelierul clandestin 
al pictorului. 

Dar cu ce scop făcuse toate acestea? 

Se întrebă, în treacăt, de unde provenea sângele cu care 
fuseseră înscrise celelalte prenume de pe tablouri; era un mister 
care rămăsese nerezolvat. 

Dar nu mai avea importanţă. Corso intuia deja altceva. Nu era 
o certitudine, ci, deocamdată, doar o posibilitate cât se poate de 
plauzibilă. Din tot acest trafic cu materii organice se putea 
ajunge la o ipoteză și mai nebunească: era posibil ca însăși 
Claudia să le fi ucis pe cele două stripteuze... 

Din nou, însă, revenea aceeași întrebare, obsesiv: de ce? 

Era, oare, o ucigașă perversă care-și găsise în Sobieski un ţap 
ispăşitor? Sau, dimpotrivă, pictorul și distrugerea sa fuseseră 
ţinta ei, de la bun început? În acest caz, concluzia era că ucisese 
două femei din anturajul lui doar pentru a-l vedea acuzat. Apoi, 
mânuise indiciile acuzatoare până la dezvăluirea loviturii finale: 
numele însângerate ale celor două femei, ascunse în ultimele 
picturi ale lui Sobieski. 

Corso era de-acum gata să accepte orice, să-și imagineze 
orice, dar îi lipsea ceva esenţial: mobilul. De ce organizase 
Claudia toată această mascaradă? Care era motivul urii secrete, 
atât de feroce, pe care i-o purta lui Sobieski? 

Și, admițând că ea fusese ucigașa, la ce-i folosise înlocuirea 
sângelui victimelor? Ar fi putut la fel de bine să păstreze câteva 
picături și să le risipească apoi în atelierul pictorului și pe 
tablourile acestuia. Asta ar fi fost o idee mult mai simplu de pus 
în aplicare. La ce servea această ultimă manipulare care nu-l 
acuza cu nimic mai mult pe Sobieski și, până la urmă, n-avea 
nicio noimă? 

Marquet părea să urmărească raţionamentul tăcut al lui 
Corso. 


VP - 398 


— Și eu mi-am pus toate aceste întrebări, mărturisi acesta. Și 
am făcut niște cercetări în acest sens. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi-am spus că, din moment ce Claudia mi-a cerut să 
schimb mostrele de sânge sigilate, a făcut-o, cu siguranţă, ca să 
ascundă ceva în privinţa Helenei și a Sophiei. Păstrasem niște 
eșantioane din sângele lor și le-am analizat. 

Corso își simţea gâtul uscat ca iasca. 

— Ai găsit ceva? 

Marquet își îngădui un nou zâmbet fantomatic în penumbra 
striată de picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam. 

— E simplu. Sophie și Hélène erau surori. 

— Vrei să spui că... surori în sens biologic? 

— De fapt, surori vitrege. Aveau același tată, în privinţa asta 
nu am nicio îndoială. 


95. 


Corso reuși să prindă trenul de 18:23 pentru Frasne, un orășel 
de care nici măcar nu auzise până de curând. Aici, luă un alt 
tren, de data asta spre Pontarlier. Trei ore de călătorie în 
noaptea de iarnă, având drept destinaţie munţii și adevărul, iar 
drept unic însoțitor laptopul său. 

Se îndrepta spre căminul de la Motte-Sassy, unde Sophie 
Sereys și Helene Desmora crescuseră împreună, între 1998 și 
2004. Stephane își dorea să întâlnească pe cineva care le 
cunoscuse și care putea să îi confirme, prin viu grai, vestea pe 
care o aflase. 

Puștoaicele erau surori vitrege, dar acest lucru era mai puţin 
surprinzător decât ar fi putut părea. Sophie se născuse din 
părinţi necunoscuți și fusese abandonată de mama ei imediat 
după naștere, la Lyon, în 1984. Helene era născută doi ani mai 
târziu, la Lons-le-Saunier, din părinţi care nu fuseseră în stare să 
îi poarte de grijă. Tatăl celor două fete era, cel mai probabil, 
Jean-Luc Desmora, fost chelner, bodyguard și apoi șomer, un tip 
violent și alcoolic. 

Era cât se poate de plauzibil ca acesta să fi bântuit cu doi ani 
mai devreme prin părțile Lyonului, sau poate pe altundeva, și să 


VP - 399 


fi avut o legătură cu mama Sophiei, cea care, dintr-un motiv sau 
altul, sfârșise prin a abandona copilul. O poveste banală despre 
un dezastru de familie. 

Nu era câtuși de puţin de mirare că fetele se cunoscuseră (și, 
într-un fel sau altul, se recunoscuseră) într-o casă de copii din 
regiune. Din acel moment fuseseră nedespărţite. Crescuseră în 
aceleași case de copii și în plasament la aceleași familii. 
Plecaseră împreună la Paris și-și încercaseră norocul în branșa 
striptease-ului. Corso își aminti că ele încercaseră să-și ascundă 
prietenia, fără îndoială o strategie care le-ar fi oferit avantaje în 
cazul în care ar fi apărut probleme. Aceasta fusese arma lor 
secretă. 

Dar de ce voia, oare, Claudia Muller, fie că era sau nu ucigașa 
lor, să ascundă relaţia de rudenie dintre cele două? 

Avea destule alte întrebări, dar Corso își jurase să nu și le 
pună, căci nu exista nicio șansă ca mintea lui obosită (și 
ignorantă) să le poată găsi vreun răspuns justificat. Și nu voia să 
încerce să ghicească acest răspuns. 

De-a lungul celor trei ore, cât dură călătoria, se mulţumi să 
consemneze pe laptop tot ceea ce reușise să deducă și ceea ce 
presupunea. În rest... 

Ceva nu înceta să-l sâcâie. Claudia îi ceruse lui Marquet să 
substituie probele de sânge încă de la prima crimă. Era un 
detaliu esenţial, care însemna că ea știuse încă de la moartea 
Sophiei că următoarea pe listă avea să fie Helene... 

Așadar, fie ea însăși era ucigașa, fie îl cunoștea pe ucigaș și-i 
știa intenţiile. Însă, în acest din urmă caz, de ce nu o avertizase 
pe Hélène? 

Fără întrebări Corso. Fără întrebări. 

Își lipi fruntea de geam și încercă să distingă ceva din peisaj 
în întunericul de afară. Nu se vedea absolut nimic. Se cufundă 
cu mintea și gândurile în acest neant, sperând zadarnic că avea 
să se piardă în beznă. Sosirea la Frasne îl trezi. Se grăbi să 
coboare pe peron și descoperi în jur o lume nouă. 

Totul era alb. Gara era îngropată în zăpadă. Luminile 
felinarelor se reflectau în șinele trenului de mare viteză, 
răspândind o strălucire feerică. În rest, zăpada îmblânzea toate 
asperităţile, învăluind totul cu un strat moale, ca de vată. Nu 
mai lipsea decât o iesle cu pruncul lisus. 


VP - 400 


Corso simţea că nu are ce să caute aici. Nu purta decât o 
jachetă subţire, nu avea niciun fel de bagaj și era singur pe 
peron. 

Doar el coborâse din tren la Frasne. 

Doar el aștepta trenul către Pontarlier. 

Dârdâi vreme de vreo zece minute, având senzaţia că e 
prizonier într-un glob de sticlă, de genul celor pe care le scuturi 
pentru a vedea Turnul Eiffel sau pe Moș Crăciun printre fulgii de 
nea. Apoi, un trenuleţ cu aspect futurist, în nuanţe de albastru- 
petrol și gri-mercur, sosi în staţie. După viziunea cu ieslea și cu 
globul cu fulgi de nea, dimensiunile trenului îi întăriră senzaţia 
că descinsese într-o lume a jucăriilor. 

Urcă, tot singur. Un sfert de oră mai târziu, cobora în gara din 
Pontarlier. Aceeași pustietate ca în gara din Frasne, doar zăpada 
părea să fie și mai multă. Chiar și personalul gării părea să-și fi 
făcut bagajele. 

Se îndreptă spre ieșire, sperând că avea să găsească un taxi. 

Nu era decât unul singur, cu șoferul ascuns de parbrizul 
fumuriu, și cu ţeava de eșapament scuipându-și fumul sub 
lumina unui felinar. De la imaginile siropoase de Crăciun, părea 
că trecuse direct în atmosfera unui film de groază: urma să urce 
în taxi și să fie dus la un motel izolat unde se practicau 
sacrificiile umane. 

De cum își anunţă destinaţia, șoferul izbucni în râs. 

— Aveţi noroc că mi-am pus pneurile de iarnă! 

Mașina porni să urce pe o șosea departamentală, către 
Larmont și frontiera cu Elveţia. Pe fereastră se derula un peisaj 
fantomatic, scăldat în lumina lunii. Zăpada oferea câmpiei și 
munţilor din depărtare un aspect spectral, o paloare care părea 
să fie un semn al dematerializării lumii întregi. 

Purtat de imaginaţie, Stéphane își imagină că orfelinatul de la 
Motte-Sassy era căţărat pe-o coastă de munte, o clădire masivă 
cu luminile stinse și fantome jucăușe. Avu parte de o surpriză 
plăcută: centrul pentru minori era o clădire lungă, zugrăvită în 
roz, bine luminată, cu balcoane la etaj, care amintea ca 
arhitectură de-un hotel dintr-o staţiune dedicată sporturilor de 
iarnă. 

— Vreţi să vă aştept? 

— Nu, nu e cazul, răspunse Corso, în timp ce achita cursa. 


VP - 401 


Nu-și anunţase sosirea. Habar nu avea ce anume urma să 
găsească în această clădire în care, cu două decenii în urmă, 
fuseseră aduse două fetiţe ce crescuseră ca două surori și care - 
deși nimeni nu știa acest lucru - chiar erau surori. 

Polițistul făcu în tăcere cei câţiva pași până la intrare, pe 
zăpadă și ghețuș. Sună la soneria veche, cu clopoțel, apoi 
așteptă, dârdâind. Temperatura continua să scadă, era moarte 
curată să te afli pe străzi la ora aceasta. 

În cele din urmă, un tip măruntțel, în trening, care ar fi putut fi 
la fel de bine un educator sau un pușcăriaș, veni să-i deschidă. 
Corso se prezentă, cu insigna la vedere, și ceru să vorbească cu 
persoana care conducea orfelinatul. Era ora 22:30, nu s-ar fi 
mirat dacă celălalt i-ar fi trântit ușa în nas. Mărunţelul nu 
protestă însă, făcu stânga-mprejur și porni ca teleghidat în 
căutarea șefului său. 

Stephane rămase să aștepte într-o sală enormă pe care un 
brad uriaș, plin cu decorațiuni artizanale, se străduia zadarnic să 
o înveselească. Făcu câţiva pași prin holul larg, impecabil de 
curat, recunoscând decorurile: gresie ceramică pe pardoseală, 
zidurile zugrăvite cu vopsea de ulei, un linoleum roșu închis de-a 
lungul coridorului. Suprafețe ușor de curățat și de dezinfectat. In 
acest gen de orfelinate, trecerea nimănui nu lăsa urme. Şi nici 
amintiri. 

Se pregătise sufletește pentru această vizită și încercase să-și 
blindeze mintea, căci nu voia ca propriile amintiri neplăcute să-i 
afecteze judecata. Cu toate acestea, când se apropie de brad, 
simţi o strângere de inimă. Văzând figurinele de carton și 
ghirlandele din hârtie colorată cu carioca își aminti destule 
Crăciunuri când, în ciuda cadourilor, aceeași rană adâncă se 
deschidea inevitabil: lipsa părinţilor și a iubirii acestora. 

Încercase mereu să se convingă că ar fi putut exista și o 
soartă mai rea, că să crească într-un orfelinat și să nu-și 
cunoască originile nu era, în sine, o catastrofă. Și totuși, această 
rană deschisă nu se vindecase niciodată. Crescuse cu ea, 
încercând în fiecare zi să o astupe cu crâmpeie de dragoste 
furată de ici, de colo... Chiar și atunci când dragostea respectivă 
se numea Mama și avea să sfârșească așa cum a făcut-o. 

— Comandant Corso? Sunt Brigitte Caron, directoarea 
instituţiei. 


VP - 402 


În faţa sa se afla o femeie de vreo patruzeci de ani, 
îmbrăcată, la fel ca tipul care-l primise, în trening. Era încălțată 
cu papuci moi, de aceea nu o auzise apropiindu-se. Părul de-un 
galben-pai, tenul cărămiziu, o faţă rotundă și lucioasă care o 
făcea să semene cu un măr poleit cu zahăr. 

Corso se prezentă din nou. |n câteva cuvinte, își explică 
scopul vizitei. Vorbi despre Sophie Sereys și Hélène Desmora, 
care fuseseră aici între 1998 și 2004. Se feri să dezvăluie însă 
motivele pentru care avea nevoie de informații. 

— Cum de-ațţi venit tocmai la ora asta târzie? se miră ea. 

— Ancheta aceasta e pe cât de importantă, pe-atât de 
urgentă. 

Femeia încuviință. Polițistul înfruntase frigul și zăpada pentru 
a veni aici doar ca să afle mai multe despre două fetițe pe care 
toată lumea le uitase. Un efort lăudabi]. 

— İmi pare rău, spuse ea. Lucrez aici doar de cinci ani. Mă 
tem că nu am să vă pot fi de ajutor. 

— Niciunul dintre educatori nu lucra aici la vremea 
respectivă? E cineva mai vechi pe post, care să mă poată ajuta? 

— Nu. Personalul nostru este reîmprospătat în permanenţă, ca 
să nu se creeze relaţii privilegiate între educatori și copii. 

— La fel ca în bănci. 

— Poftim? 

Femeia stătea cu mâinile-n șolduri și, cu îmbrăcămintea ei 
sportivă, părea o aruncătoare de greutăţi venită din Est. 

— N-are importanță, spuse el, băgându-și telefonul în 
buzunar. 

— Deși... Așteptaţi puţin. S-ar putea să fie totuși cineva care 
v-ar putea ajuta. 

— Cine? 

— E vorba de un medic din Pontarlier, Emmanuelle Cohen. Ea 
e aici de când lumea. 

— Aţi putea să-mi daţi adresa ei? 

Pentru prima oară, Brigitte Caron schiţă un zâmbet, ca o 
tăietură de cuţit în coaja mărului poleit. 

— Aveţi noroc. E aici chiar acum. Unul dintre copiii noștri e 
bolnav. 

Corso își stăpâni un chiot de bucurie. Convingerea sa că a-ți 
asuma riscuri - ca de pildă o călătorie neprevăzută, spre o 


VP - 403 


destinaţie necunoscută, fără garanţia vreunui rezultat - poate 
să-ți aducă surprize plăcute se vedea, încă o dată, răsplătită. 
— Mă duc să o chem. 


96. 


Doctoriţa își făcu apariţia în pragul casei scărilor cinci minute 
mai târziu. Avea părul scurt și cărunt, era înaltă și adusă de 
spate. 

Era un arhetip al medicului dintr-un sat de munte. Cu trusă, 
cu bonetă-n cap și cu o pufoaică pe deasupra. După toate 
probabilitățile, erau mai bine de patruzeci de ani de când bătea 
munţii făcând vizite pacienţilor și ajutând la nașteri pe terenuri 
în pantă. O adevărată munteancă, obișnuită cu culmile și 
cărările Franţei. 

Corso nutri o simpatie instantanee pentru acest personaj. 
Rădăcinile ei se întorceau departe în timp, până în copilăria sa, 
și chiar în adolescență, când avusese ocazia să întâlnească 
astfel de medici, care-i prescriau medicamente și-i acordau ceva 
cu mult mai prețios: căldură, bunăvoință, compasiune. Un 
adevărat elixir pentru un puști singur și dependent de droguri 
cum era el. 

— Brigitte mi-a spus că e vorba de ceva important. Vreţi să 
mă întrebaţi despre Sophie și Helene, nu-i așa? 

Corso nu-și ascunse uimirea. 

— Citesc și eu ziarele, îl lămuri ea. Am văzut cum au murit 
bietele fete. 

— Vă mai amintiţi de ele? 

— Bineînţeles, doar le-am tratat atâţia ani. 

— Pentru ce afecţiuni? 

Ea se îndreptă spre o bancă și își așeză trusa. Apoi își vâri 
mâinile în buzunare și continuă să vorbească, înaltă dar 
cocârjată, cu o siluetă ca un felinar. _ 

— De toate, bolile obișnuite ale copilăriei. Insă, pe termen 
lung, îmi place să cred că am făcut și un pic de muncă de 
psiholog. Fetelor nu le era prea bine. 

— La ce vă referiţi, mai exact? 


VP - 404 


— Una dintre ele era plină de furie, iar cealaltă credea în 
fantome. 

Nu îi fu greu lui Corso să le recunoască: Sophie era cea care 
ura pe toată lumea, inclusiv pe sine; Helene, în schimb, făcea 
dragoste cu morții. 

Corso nu mai pierdu timpul, trecu direct la subiect: 

— Ancheta noastră a demonstrat că erau surori. 

— Nu era chiar un secret lucrul ăsta. 

Polițistul contase pe un efect de surpriză, dar îl ratase cu brio. 

— Erau surori vitrege, din punct de vedere biologic, insistă el. 

— Am înţeles asta. 

— De unde aţi știut? 

— N-am avut niciodată o certitudine, dar semănau mult. 

— Din punct de vedere fizic? 

— Nu, dar atitudinea, felul de-a vorbi... Aveau gesturi atât de 
similare, uneori, încât nu puteai decât să fii uimit. 

— Asemănările acestea de comportament ar fi putut fi rodul 
faptului că trăiau împreună de atâta timp. 

Doctoriţa îi răspunse cu un zâmbet care-ar fi putut înfrunta 
orice vijelie și-ar fi depășit orice obstacol. 

— Ar fi trebuit să le cunoaşteţi. Proveneau din aceeași sursă, 
nu era nicio îndoială. 

— Din analizele noastre a rezultat că aveau același tată, pe 
Jean Luc Desmora. L-aţi cunoscut? 

Emmanuelle Cohen rămăsese în picioare lângă bancă, cu 
mâinile înfundate în buzunare. Dacă n-ar fi fost părul cărunt 
care-i ieșea de sub bonetă, ar fi putut părea o studentă care 
aștepta să intre la un curs. 

— Vă înșelaţi. Jean-Luc Desmora nu era tatăl Helenei. 

— Cum așa? 

— Un alt secret al lui Polichinelle: Nathalie Desmora, soţia sa, 
fusese violată, undeva la periferiile Besangonului. 

Corso începu să simtă un zumzet în urechi. Era, poate, 
zgomotul adevărului care se pregătea să iasă la iveală. 

— A depus plângere? 

— Nu. Era deja căsătorită cu Desmora și ducea o viaţă destul 
de dezordonată. 

— Dar ar fi posibil ca fata să nu se fi născut în urma violului... 

Doctoriţa făcu câțiva pași. Plutea în pufoaica prea largă, era 
asemenea unui cui înfășurat într-o cârpă. 


VP - 405 


— Poate că nu, aveți dreptate. Dar mama a refuzat să se mai 
lase atinsă din acel moment. Toată perioada sarcinii a fost 
pentru ea doar o succesiune de beții. 

— Cum de știți atât de bine ce s-a petrecut? 

— Regiunea noastră nu-i foarte mare. Totul se află. De altfel, 
la vremea respectivă am avut în mai multe rânduri ocazia să o 
îngrijesc pe Nathalie. Ea și soţul ei trăiau în niște condiţii... 
îngrozitoare. Mizerie, alcool, violenţă... era înspăimântător. 
Imediat după naștere, serviciile sociale i-au luat copilul. 

Totul se află. Corso începu să spere la mai mult. 

— Violatorul a fost identificat? 

— Au fost zvonuri. S-a vorbit de un vagabond, un soi de bestie 
sexuală care bântuia în zona de frontieră și care avusese deja 
probleme cu poliţia în sud. Informaţiile nu-s niciodată foarte 
precise în cazuri de-astea. Jandarmii scapă câte-o vorbă la o 
cafea, spusele lor sunt repetate, deformate, se nasc adevărate 
legende... 

Băâzâitul din timpane devenea tot mai puternic. 

— Dacă Sophie și Helene au fost surori, înseamnă că același 
violator a fost și tatăl Sophiei... 

— Categoric da. Asta era un alt lucru știut de toată lumea. 

Pentru un poliţist, provincia, cu bârfele și șușotelile ei, se 
dovedea o adevărată mină de aur. 

— Ușurel, ohooo! exclamă Corso, încercând să stăvilească 
năvala dezvăluirilor. Așadar vreţi să spuneţi că știți și cine a fost 
mama Sophiei? 

Emmanuelle Cohen reîncepu să se plimbe de colo-colo, în 
tăcere. Silueta ei părea că plutește deasupra linoleumului. 

— Un copil născut din părinţi necunoscuţi, la dispensarul din 
Pontarlier? Toată lumea știa despre cine era vorba. Infirmierele 
nu-s capabile să păstreze un secret. 

Corso se gândi la propria sa naștere și la ideea care stătuse la 
baza întregii sale existenţe: avea să fie imposibil să afle 
vreodată identitatea mamei sale. Nașterea sa avusese 
dintotdeauna valoarea unui secret absolut. Chiar așa să fi fost? 
De fapt, se pare că nu fusese decât o modalitate inconștientă de 
a se proteja de ceea ce ar fi putut să afle... 

— Cine era mama Sophiei? întrebă el, brutal. 

— Nu-mi mai amintesc cum se numea. Era o chelneriţă la vreo 
douăzeci de ani. Lucra într-un restaurant aflat la drumul 


VP - 406 


departamental care duce la Morteau. Fusese violată și ea. Mi se 
pare c-a depus și plângere. A fost o anchetă, care n-a dus 
nicăieri însă. 

— După părerea dumneavoastră, e posibil ca violatorul să fi 
fost același ca în cazul Nathaliei? 

— Fără îndoială. Îmi amintesc că descrierea se potrivea: un tip 
slăbănog, căruia-i lipseau mai mulţi dinţi. Jandarmii au luat în 
colimator un tip care se perinda prin zonă și care se potrivea cu 
descrierea pe care aţi auzit-o. Dar ancheta s-a terminat în coadă 
de pește. Tipul nu avea alibi, dar fetele nu l-au recunoscut. Sau 
n-au vrut să îl recunoască. 

Zumzetul din urechi devenise asurzitor, prevestind o explozie. 
Corso avea senzaţia că surzise. Blast, după cum numesc englezii 
acest fenomen... 

— Vă mai amintiţi de alte detalii? reuși el să întrebe. De 
anumite indicii care să fi influenţat ancheta? 

— Da. Se vorbea la vremea aceea despre felul în care 
violatorul le imobilizase pe victime. Un nod special, chestii de pe 
la cercetași... nu mai țin minte exact. Dar toată lumea făcea 
mare caz de asta, era ca un soi de semnătură a faptelor sale... 
Vă repet însă, toate astea nu-s decât bârfe, zvonuri propagate 
prin cârciumile de la frontieră. Nimic foarte serios. 

Corso nu mai auzea nimic, de parcă presiunea i-ar fi făcut 
timpanele să explodeze. O explozie pricinuită de un adevăr care 
se prăvălise asupra lui așa cum un tsunami se repede asupra 
unui port... 

Sophie Sereys și Helene Desmora erau fiicele lui Philippe 
Sobieski. 

Această revelaţie fu asemenea unui centru gravitațional 
extrem de puternic, care înghiţi totul în jur: timpul, spaţiul, 
gândurile... 

Când își reveni la o stare de conștienţă rezonabilă, Corso 
constată că rămăsese singur, doar cu bradul ale cărui luminiţțe 
clipeau de parcă i-ar fi făcut cu ochiul. 

Emmanuelle Cohen plecase, fără îndoială, de o bună bucată 
de timp. Probabil că-l salutase, iar el îi răspunsese în mod reflex. 

Deodată auzi pași târșâiți de-a lungul coridorului. 

— Mai sunteți aici? 

Brigitte Caron, în trening și-n papuci. 

Corso nu putu decât să îngaime: 


VP - 407 


— AȘ putea să dorm aici? 


97. 


Nici somn, nici moarte. 

Doar ceva negru, umed, profund. 

Atunci când se trezi, îmbrăcat, Corso nu reuși să-și 
amintească unde se afla și nici măcar cine era. Avu nevoie de 
mai multe minute pentru a-și limpezi gândurile și a-și aminti că 
își petrecuse noaptea la orfelinatul din Motte-Sassy. | se 
deschisese, cu amabilitate, o cameră nefolosită și dormise într- 
un pat suprapus. Patul de sus, dacă se poate... 

Acum, în minte îi revenea lovitura de teatru din ajun. 

Halucinant. De neînțeles. Primele două victime ale călăului de 
la Squonk erau fiicele lui Philippe Sobieski, chiar presupusul 
autor al acestor crime. 

Corso se clătină până la chiuvetă și-și vâri capul sub jetul de 
apă rece. Poate că spera ca astfel să-și șteargă din minte tot ce 
aflase; ori poate, dimpotrivă, voia să găsească brusc o ordine 
firească, o logică, în toate aceste elemente incoerente. 

Cu faţa udă, se privi în oglindă. Nu își recunoscu propriul chip. 
Era neras, schimonosit de neliniște, cu ochii încețoșaţi. Avea 
impresia că traversase un soi de văl invizibil, pătrunzând într-o 
dimensiune suprarealistă a existenţei; sau poate, dimpotrivă, 
evoluase până acum într-un plan paralel cu cel al realităţii și 
adevărului? 

S-o luăm de la capăt. Claudia Muller le ucisese pe Sophie 
Sereys și Hélène Desmora... Și, după toate probabilitățile, tot ea 
îl omorâse și pe Marco Guarnieri. Se culcase cu un amărât de la 
Identificare Judiciară, pentru ca nimeni să nu afle că primele 
două victime erau surori vitrege. Apoi, făcuse în așa fel încât 
Sobieski să fie inculpat și condamnat pentru uciderea propriilor 
fiice. 

Informaţii din belșug, desigur, dar lipsea în continuare 
răspunsul la cea mai importantă întrebare: DE CE? Poate o 
razbunare, dar nu exista nicio urmă de motivaţie. Voia oare să le 
răzbune pe mamele care fuseseră violate? Voia să le răzbune pe 
fiicele acestora, care crescuseră fără vreun reper în viaţă? Nu, 


VP - 408 


nu poţi să răzbuni o femeie omorând-o. Ca să nu mai vorbim de 
cea mai mare absurditate: admițând că avocata își dorise să-l 
pedepsească pe pictorul-falsificator, de ce se sinucisese apoi, 
imitând modul de acţiune al ucigașului celor două fete și 
dovedind astfel nevinovăția lui Sobieski? De ce să-și fi dorit să 
moară, distrugând capcana acuzatoare pe care ea însăși o 
construise? 

Corso nu zăbovi pentru micul dejun. Nici măcar nu o salută pe 
Brigitte Caron. Se mulțumi să-și cheme un taxi și plecă hotește, 
fără să se spele sau să se schimbe, doar cu laptopul său sub 
braț. Șifonat și simțindu-se murdar, ceru șoferului să-l ducă la 
gara din Pontarlier. Continua să ningă. Luă un tren până la 
Geneva, iar din gară un alt taxi îl duse direct la aeroport. De- 
acum avea în cap o idee foarte clară despre ce trebuia să facă 
mai departe. 

În primul rând, îi telefonă Emiliyei; totul era în regulă, 
Thaddee era bine. Apoi o sună pe Barbie, căci voia ca măcaro 
persoană de pe Pământul acesta să știe unde se afla. 

— Ce dracu’ faci? lătră la el poliţista, ca o adevărată şefă de 
echipă, autoritară și îngrijorată în egală măsură. 

— Sunt în drum spre Viena. Merg să-i întâlnesc pe părinţii 
Claudiei. 

— Ce-i cu aiureala asta? 

Nici măcar nu-i lăsă răgaz să răspundă, ci începu să-i ţină o 
predică, o nouă manifestare de șefă de echipă în exerciţiul 
funcţiunii. 

— A venit vremea să lași baltă toată povestea asta, Corso. 
Lasă-ne să ne facem treaba și vezi-ţi de ale tale. 

— Păi... cum staţi? 

— Nicicum. 

— Mda, ăsta ar fi un motiv tare bun să vă las să vă descurcați 
singuri. 

— De ce? interveni ea, agresiv. Ai ceva mai bun să ne propui? 

— Poate. 

— Ce anume? 

— Am să te sun când ajung. 

— Nu, stai, așteaptă! 

— Ce e? 

— Ai aflat despre Lambert? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 


VP - 409 


— A fost împușcat aseară, în mașină, pe Saint-Denis. Doi 
motociclişti i-au tras trei gloanţe în plin. 

Corso își aminti de avertismentul Catherinei Bompart: „Ai aflat 
că Ahmed Zaraocui a fost eliberat?” Traficantul trecuse la 
represalii. 

— Se știe cine-a fost? 

— Ne-am gândit imediat la Zaraoui, dar are un alibi. 

— E posibil să fi pus un preţ pe capul lui Lambert. 

Barbie nu mai adăugă nimic. Tăcerea ei însemna însă ceva: „E 
posibil să fi pus un preț și pe capul tău”. Fosta sa adjunctă, la fel 
ca Bompart, nu se lăsase păcălită de povestea asta. Știa că și 
Corso participase la schimbul de focuri din Pablo-Picasso. Mai 
rămânea de aflat dacă, la rândul său, Zaraoui știa acest lucru. 

Corso închise, fără să-i pese prea mult de ultima parte a 
conversaţiei. Pur și simplu, în mintea lui nu mai era loc pentru a 
lua în calcul o posibilă ameninţare. Doar cazul crimelor de la 
Squonk mai conta. 

Ajuns la aeroportul Cointrin din Geneva, o luă la fugă spre 
biroul de plecări și își găsi un bilet la un zbor spre Viena cu 
Easyjet, la ora 14. Își petrecu timpul de așteptare plimbându-se 
prin magazinele din aeroport și zăbovind din când în când în 
câte un bar pentru o cafea. În sfârșit, sosi momentul îmbarcării. 
Işi ocupă locul de lângă hublou și își închise mintea faţă de tot 
ce se afla în jur. Din păcate, nici în lumea sa interioară 
atmosfera nu era prea distractivă. Nu putea să se agațe decât 
de o singură posibilitate: în viaţa Claudiei Muller se petrecuse 
ceva care o transformase într-o armă a răzbunării. lar acest 
„ceva” era legat de Philippe Sobieski. 

Atunci când ateriză la Viena, în jurul orei 16, înserarea 
începuse deja să se înstăpânească. La Londra, în urmă cu un an, 
decorul cu vitrine aurite și autobuze stacojii îl dusese cu gândul 
la un magazin de jucării. Viena la final de decembrie era cu 
adevărat țara lui Moș Crăciun: străluciri preţioase, tramvaie roșii 
și îngerași de aramă... 

De altfel, aceasta era exact imaginea pe care Viena încerca să 
o vândă turiștilor. Orașul unde coruri de copii cântă colinde, 
bărbaţi în uniforme călăresc lipițani albi, iar destinul femeilor se 
hotărăște, în cei trei timpi ai unei măsuri, la Opernba!f:... 


18 Balul Operei, eveniment de tradiţie, care se desfășoară la Opera din Viena, 
începând din 1814 (n. trad.). 


VP - 410 


Urcă într-un taxi, vânăt de frig și, din mers, contemplă distrat 
palatele, sculpturile, fântânile arteziene pe lângă care treceau... 
O întreagă arhitectură barocă, complicată precum un castel din 
desenele animate ale lui Walt Disney și strălucitoare precum 
brăţara unui proxenet rus. Ninsoarea nu ajunsese încă aici, dar 
apropierea ei se simţea în aer. ` 

Corso cunoștea destul de bine orașul. Il vizitase împreună cu 
Emiliya, pe vremea când povestea lor nu fusese încă sufocată 
de jocurile sado-masochiste. Veniseră aici în postura de 
îndrăgostiți și, braț la braţ, se plimbaseră cu trăsura, 
număraseră orologiile din turle, abuzaseră până la refuz de 
muzee, concerte și ștrudele... 

— Mai avem mult? întrebă el în germană, o limbă ale cărei 
rudimente le deprinsese de la fosta sa soție. 

— Ajungem imediat. 

Barbie consimţise, în cele din urmă, să-i dea adresa familiei 
Muller, pe Himmelpfortgasse. Era o clădire uriașă de piatră albă, 
cu o poartă atât de înaltă încât părea construită pentru a 
permite trecerea unor trăsuri cu etaj. 

Urcă scările și, din mers, observă detaliile: dimensiunile 
treptelor, balustrada de lemn lăcuită, mânerele aurite ale ușilor. 
Amănunte care dezvăluiau intimitatea adevărată a unui oraș. 
Pentru Corso, interiorul clădirilor era asemenea priveliștii de sub 
fustele fetelor: un moment al adevărului, în care aveai ocazia să 
surprinzi adevărata natură a lucrurilor. 

Urcă fără să facă zgomot și sună la o ușă impozantă, 
acoperită de lac bej. Așteptă cel puţin două minute, simțindu-se 
ca un săritor în vârful trambulinei, înaintea saltului. Abia când 
ușa se deschise își dădu seama de amploarea greșelii sale. Tatăl 
Claudiei stătea în faţa sa, cu chipul său enigmatic. Purta un 
pulover în V și pantaloni de catifea. 

— Ce căutați aici? 

Franz Muller se exprima într-o franceză impecabilă, marcată 
abia perceptibil de un accent superior, care părea a spune: 
„lată, eu vorbesc limba ta, spre deosebire de tine, care nu o 
cunoști pe a mea. Posed codurile tale, dar tu nu le vei înțelege 
niciodată pe ale mele”. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre fiica 
dumneavoastră. Ancheta continuă și... 

— Cară-te! 


VP - 411 


Austriacul cunoștea limba îndeajuns de bine încât să știe când 
o deraiere de la tonul protocolar era binevenită. Corso se înclină 
scurt. Știa că nu avea să obţină niciun răspuns. Mai mult, era 
posibil să se aleagă și cu un șut în dos. 

Remarcă, în trecere, că latura austeră a frumuseţii Claudiei 
era moștenită de la tatăl său. Aceeași frunte bombată, pometii 
proeminenţi, pupilele în clar-obscur... Partea superioară a feţei 
era locul unde se dezlănțuiau pasiunile, iar cea inferioară era 
rezervată treburilor curente. Cei doi Muller, tată și fiică, 
seduceau cu privirea și se făceau ascultați datorită vocii. 

În acel moment, Martha Muller își făcu apariţia în spatele 
soțului său. Era departe de a poseda eleganța înnăscută a 
Claudiei, dar silueta ei rotunjoară și simetrică avea premisele 
frumuseţii palide, cu nuanţe de fildeș, ale fiicei sale. 

Preţ de o clipă, Corso speră că poate va avea totuși ocazia să- 
și pledeze cauza, dar soţia se agățase de braţul bărbatului, ca 
un naufragiat de-o bucată de catarg plutitoare. O călătorie 
Zadarnică. 

Înainte să-i trântească ușa în nas, Franz Muller rezumă 
situaţia, pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare: 

— Tu ne-ai ucis fata. 


98. 


Corso înainta pe Himmelpfortgasse cu capul plecat și umerii 
îngreunați. Adoptase postura celor învinși. Era doar o umbră 
care aluneca de-a lungul vitrinelor. Era nevoit să se întoarcă la 
Paris fără să fi aflat un răspuns la întrebările sale, fiind în 
posesia unor indicii contradictorii și a unor jumătăţi de adevăr, 
mai rele decât orice minciună. 

Tu ne-ai ucis fata. Mai c-ar fi preferat să fie adevărat. Atunci, 
Claudia ar fi fost nevinovată, iar tot cazul ar fi fost mai ușor de 
înțeles. 

— Domnule Corso? 

Nu o recunoscu din prima clipă pe femeia care se apropia de 
el, îmbrăcată într-un fâș strident colorat: era însăși Martha 
Muller. 


VP - 412 


— Domnule Corso, repetă ea, gâfâind. Voiam să-mi cer scuze. 
Franz, soțul meu... Nu e chiar în apele lui. 

Cu mâinile-n buzunare, Corso se înclină: reverență, salut, 
scuză - oricare dintre acestea putea fi o bună interpretare 
pentru gestul său. Sau poate nu era decât o mișcare reflexă 
menită să-l ajute să își audă interlocutoarea: Martha Muller abia 
dacă îi ajungea la nivelul umărului. 

— Am putea sta de vorbă? întrebă ea, într-o franceză marcată 
de un ușor accent elvețian. 

Corso căută din priviri în jur și reperă un local aflat la vreo 
cincizeci de metri distanţă. 

— Veniti, îi porunci el. 

Poate că era pe cale să obţină exact ce își dorise. 

Credea că alesese o cafenea, o tradiţională Kaffeehaus 
vieneză, dar localul în care intrară era de fapt o patiserie în care 
se serveau și ceaiuri. De cum intrară fură asaltaţi de aromele de 
ștrudel cu mere. Era de-ajuns să inspire de două ori și, cu 
siguranţă, aveau să se îngrașe câteva kilograme. 

O invită pe doamna măruntă să ia loc la o masă cu 
delicatețea cu care ar fi atârnat un îngeraș de porțelan pe 
ramura unui pom de Crăciun. Doamna Muller avea părul blond și 
buclat și figura de păpușă a unui înger, dar era un înger căzut în 
genunchi, incapabil să se ridice înapoi la ceruri. 

— Pot să vă comand ceva? întrebă Corso. 

— O cafea. 

Corso dădu comanda, apoi își așeză mâinile pe masă. Voia să 
și le privească, să se asigure că nu tremurau, că era gata să 
primească cu sânge rece orice informaţie, fie ea de importanță 
capitală sau nu. 

Trecură câteva secunde, umplute de larma din patiserie. 
Afară începuse să ningă, iar în jur mirosea divin, a prăjituri. 

Veniră cafelele, iar acesta fu semnalul așteptat de Corso 
pentru a începe. 

— Ce doriţi să-mi spuneţi? 

— Am o informaţie care v-ar putea fi de folos, deși nu știu în 
ce fel v-ar putea ajuta. 

— Spuneţi-mi. 

Corso observa abia acum pe chipul Marthei anumite semne 
care nu îi permiteau să se îndoiască: obrajii umflaţi, colțurile 
gurii uscate, pleoapele grele... Antidepresive... 


VP - 413 


Femeia tăcea în continuare, îi venea greu să se hotărască să 
înceapă. În cele din urmă, puse o întrebare: 

— Cum a progresat ancheta? 

— Nu sunt în mod oficial implicat în procedură, dar... 

— Bănuiesc că sunteţi totuși la curent cu stadiul în care au 
ajuns colegii dumneavoastră, nu? 

— Ultima oară când am fost informat nu făcuseră cine știe ce 
progrese. 

— Dar dumneavoastră ce credeți? 

Corso o privi ridicând din sprâncene, ca un alpinist care 
măsoară din ochi coarda de siguranţă. Nu, nu avea de gând să-i 
spună adevărul. Nu era o ipoteză suficient fundamentată, nici 
măcar el însuși n-ar fi putut afirma categoric că era în posesia 
întregului adevăr. 

— Spuneaţi că vreţi să-mi dezvăluiţi ceva ce mi-ar putea fi de 
ajutor. Vă rog, spuneţi-mi! 

Ea își îndreptă privirea spre ceașca de cafea și se apucă să 
învârtă cu linguriţa în lichidul întunecat, a cărui aromă abia 
reușea să răzbată printre efluviile grele ale patiseriei. Trecură 
astfel câteva secunde. Femeia părea că încearcă să se 
autohipnotizeze. 

— Claudia nu a fost fiica lui Franz. 

Așteaptă-te întotdeauna la ce e mai rău și n-ai să fii surprins 
niciodată de realitate. Corso bănuia că avea să urmeze o 
dezvăluire de acest gen, iar acum aștepta cu interes să afle 
detaliile poveștii. 

— Mi-am făcut studiile secundare la Institutul Ormes, începu 
ea. O școală de fete din Elveţia, lângă Yverdon-les-Bains, pe 
malul lacului Neuchâtel. 

Corso avea întipărită în minte harta regiunii. Yverdon-les- 
Bains era la nici patruzeci de kilometri de Pontarlier. Adică exact 
pe terenul de vânătoare al lui Sobieski în anii '80. 

— N-am fost din cale afară de silitoare. La 18 ani nu îmi 
luasem încă examenul de maturitate, adică echivalentul 
bacalaureatului francez. Imi petreceam marea majoritate a 
timpului  chiulind, bând și  drogându-mă. O adevărată 
domnișoară de pension... 

Polițistul nu avea răbdare pentru detalii. 

— Aţi fost violată? 


VP - 414 


— Da, s-ar putea spune și așa... L-am întâlnit într-un bar de 
lângă graniță. Ca să fiu pe deplin sinceră, nu-mi amintesc nimic 
concret. Știu că era genul bad boy, guraliv și cam scund. La 
început, m-am lăsat dusă de val, dar apoi el a devenit violent. 
Incă o dată, nu-mi amintesc prea multe, eram beată criţă. S-a 
întâmplat în curtea din spate a barului, între toalete și 
containerul de gunoi. Așa a fost concepută Claudia. 

Martha tăcu. Avea un fel de exprimare destul de ciudat: 
accentul elveţian părea să trădeze o anumită indolenţă, dar 
informaţiile pe care i le furniza erau cât se poate de sincere și 
brutale. 

— Presupun că știți ce a urmat, reluă ea, într-un târziu. După 
două luni am descoperit că eram însărcinată. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Problema s-a rezolvat în stil austriac. 

— Dar sunteţi elveţiancă! 

— Părinţii mei erau elveţieni, într-adevăr, dar locuiau de mult 
timp la Viena. Tata era consilierul fiscal al celor mai avute familii 
din oraș. Altfel spus, îi avea pe toți la mână. 

— Cum adică? 

Pe chipul rotund și palid se ivi o umbră de zâmbet. Martha 
Muller avea exact mutra pe care o are un astru antropomorfizat 
într-o carte pentru copii. 

— Tata a dat peste cap întreaga comunitate pentru a-mi găsi 
un soț. Un fiu sau un control fiscal la sânge, astea au fost 
alternativele pe care le-a impus. Propunerile n-au întârziat să 
apară. Recunosc, povestea mea nu are nimic romantic: căsnicia 
mea s-a născut dintr-o partidă rapidă de sex și dintr-un șantaj. 
Dar Claudia s-a născut așa cum se cuvenea. Ar fi putut fi o 
bastardă, în schimb s-a născut prematur în înalta societate 
vieneză. 

Corso privi cu atenţie chipul femeii și ochii pierduţi ai 
acesteia, care exprimau fie o indiferenţă fascinantă, fie 
disperare. Fie una, fie alta, femeia își pierduse de multă vreme 
iluziile. 

— Știaţi cine a fost amantul dumneavoastră de-o noapte? 

— La început n-am știut. Apoi am auzit tot felul de zvonuri și 
s-a întâmplat povestea de la Hôpitaux-Neufs. Eram în Elveţia 
atunci când a avut loc procesul. Am văzut buletinele de știri, am 
citit ziarele. L-am recunoscut pe tatăl Claudiei. Philippe Sobieski. 


VP-415 


l-am recunoscut figura aceea vicleană și aroganţa de proxenet. 
Cum de putusem să mă las păcălită de acest gunoi? Femeile 
sunt de-o perversitate cumplită... 

Faptele se așezau, în sfârșit, la locurile lor în cronologia 
cazului. În anii '80, Sobieski pendulase între Franţa, Elveţia și 
ltalia. Sedusese fete nevinovate, se culcase cu ele sau le 
violase. Își împrăștiase sămânţa într-un lung pelerinaj care se 
încheiase cu uciderea Christinei Woog. 

— În momentul acela soţul dumneavoastră cunoștea detaliile 
poveștii? 

— Nu. Doar părinţii noștri acționaseră în cunoștință de cauză. 
Franz era pe-atunci un student timid și ascultător. 

— Și Claudia? 

— Poţi să duci cu preșul un soț, zâmbi ea. Practic, de-aia 
există soţi, nu? Dar nu poţi păcăli un copil. Claudia a simţit 
dintotdeauna că nu era chiar totul în regulă, că undeva se 
ascundea o minciună. La 7 ani a suferit pentru prima oară o 
depresie. Ulterior, toată copilăria ei n-a fost decât un șir lung de 
probleme. Anorexie, automutilări, droguri, alcool... 

Ascultând-o, Corso își aminti de asemănarea pe care crezuse 
că o detectează între Claudia și Franz. Ai un fler deosebit pentru 
lucrurile astea, Corso... 

— În cele din urmă, când a împlinit 20 de ani, am decis să-i 
povestesc tot ce se întâmplase... 

— Cum a reacționat? 

— Întrutotul neașteptat. Sau, poate, exact așa cum ar fi fost 
de așteptat din partea cuiva ca ea. S-a hotărât să urmeze 
Dreptul și să apere cele mai complicate cauze la tribunal, fiind 
întotdeauna de partea Răului. Asumându-și această luptă, 
încerca poate să-și legitimeze tatăl și propria naștere. 

Corso, în schimb, era convins că se întâmplase exact 
contrariul. Claudia nu fusese niciodată de partea lui Sobieski. 
Dimpotrivă, se hotărâse, din momentul în care aflase adevărul, 
să-l nimicească pe acesta: răzbunarea devenise singura ei 
rațiune de a trăi. 

Devenise avocată, expertă în crime și în minciuni, specialistă 
în ceea ce privește legea și cele mai bune modalităţi de ao 
încălca sau ocoli. Și nu o făcuse pentru a-i apăra pe criminali, ci 
pentru a trece ea însăși la fapte, în cele din urmă. 

Voia să-și ucidă tatăl biologic. 


VP - 416 


Voia să-i ucidă pe toți urmașii acestuia. 

Și, în cele din urmă, își dorea să se sinucidă. 

Cantitatea de ură înmagazinată de Claudia era năucitoare: 
nu-i era de ajuns să elimine monstrul, ci voia să-i distrugă pe 
toţi cei de-un sânge cu el, pe toţi copiii acestuia, întreaga 
seminţie. O operaţiune radicală de exterminare. 

— A încercat să-l caute pe Sobieski cât timp acesta s-a aflat în 
închisoare? 

— Nu. Pur și simplu s-a mutat în Franţa pentru a-și face 
studiile de Drept. S-a hotărât să se ocupe de ucigași în țara lui 
Sobieski. De parcă ar fi sperat că, într-o bună zi, avea să îl apere 
și pe el... 

Mă uimiți, doamnă... 

— V-a vorbit despre tatăl ei? 

— Destul de rar. N-am știut niciodată cu adevărat ce credea 
despre el. Am simţit însă că a fost mândră atunci când el a 
devenit un pictor celebru. 

— Credeţi că i-a dezvăluit adevărul atunci când s-a angajat să 
îl apere în instanță? 

— Nu, nu cred. Dar de-acum n-avem cum să aflăm asta. 

Martha se uită la ceas. Își livrase informaţiile, evadase din 
lumea ei plină de reguli stricte. Acum avea să se întoarcă în 
apartamentul somptuos, lângă soțul autoritar, să-și astâmpere 
durerea și să dea uitării toate minciunile de-o viaţă. 

— V-a vorbit despre Sophie Sereys? Despre Helene Desmora? 

— Sunt numele celorlalte victime, nu-i așa? 

Corso încuviinţă din cap. 

— Nu, nu prea. Cât timp a durat procesul nu și-a găsit destul 
timp încât să ne sune. 

— Despre Marco Guarnieri? 

— N-am auzit acest nume niciodată. De ce credeţi c-ar fi 
trebuit să ne vorbească despre acești oameni? 

Fiindcă faceți cu toții parte din aceeași familie blestemată. 

Corso achită nota de plată și rosti, politicos: 

— Vă mulţumesc, doamnă. Știu că aţi avut nevoie de mult 
curaj pentru a veni să-mi vorbiți. 

Brusc, Martha Muller renunţă la expresia placidă și apucă 
marginile mesei. 

— V-am spus tot ce știam, spuse ea, aplecându-se spre Corso. 
E rândul dumneavoastră să-mi spuneţi ceea ce știți cu adevărat. 


VP - 417 


Corso o privi vreme de câteva secunde și hotărî, din nou, că 
femeia n-ar fi putut suporta adevărul. Machiavelismul propriei 
fiice. Carnagiul pe care îl plănuise. Amploarea răzbunării ei... 
Nimeni nu poate fi vreodată pregătit pentru a auzi așa ceva. 

— Din păcate, chiar nu știm nimic mai mult. Nu știm nici acum 
de ce criminalul le-a ales pe acele două femei în 2016 și nici de 
ce și-a îndreptat atenţia asupra Claudiei acum. 

— Dar Sobieski n-a fost niciodată implicat în aceste crime? 

— Nu. niciodată. M-am înșelat, de la bun început. Cred că 
adevăratul criminal e o fiinţă care nutrește o ură cumplită și că a 
vrut să se răzbune pe Sobieski, implicându-l în crimele pe care 
el însuși le-a comis. 

— Și de ce a ucis-o pe Claudia? 

— Probabil tocmai fiindcă îl apăra pe Sobieski. 

Martha se așeză din nou pe scaun, ca și cum s-ar fi retras din 
nou în lumea ei îndoliată, înapoi într-o existenţă de-a pururi 
legată de soarta unui ticălos întâlnit într-o noapte, pe când avea 
doar optsprezece ani. g 

— ÎI vom găsi, doamnă Muller. Vă jur asta. Îl vom aresta și-l 
vom judeca. 

Cu această promisiune solemnă, Corso se ridică și ieși. Nu mai 
minţise niciodată cu atâta convingere, cu o asemenea 
intensitate. Știa, de-acum, că nu avea să dezvăluie niciodată 
întreg adevărul, chiar dacă avea să-l afle. 

Voia să facă lumină în cazul Sobieski, dar numai pentru a-l 
îngropa și a-l trimite pentru totdeauna în bezna uitării. 


99. 


În doar câteva zeci de ore, Corso reușise să adune povești, 
zvonuri și mărturii. Acum voia adevăruri verificabile științific. 
Compararea ADN-ului lui Philippe Sobieski cu cel al Sophiei 
Sereys, al Helenei Desmora, al Claudiei Muller și al lui Marco 
Guarnieri (acum nu mai avea nicio îndoială, „Narco” făcea și el 
parte din familie) avea să fie dovada de necontestat de care 
avea nevoie. Din fericire, știa exact cui să se adreseze pentru 
această muncă de analiză, astfel încât aceasta să fie făcută 


VP - 418 


discret: lui Philippe Marquet, complicele involuntar al Claudiei 
întru fratricid. 

În privinţa motivaţiilor avocatei, trebuia să se mulţumească 
doar cu ipoteze. Încerca să-și imagineze existenţa chinuită a 
acestei femei care se simţise dintotdeauna a nimănui. Rod al 
unei crime, un cheag de celule născute dintr-un impuls bolnav. 
Claudia nu fusese niciodată fericită sau împlinită. Dezvăluindu-i 
adevărul, mama sa îi oferise, în sfârșit, un sens în viaţă, dar unul 
negativ, care avea să-și afle împlinirea în moarte și distrugere. 

Cu mâinile în buzunare, cu zăpada adunându-i-se-n păr, Corso 
porni în căutarea unui hotel, ceva ieftin, mic și neostentativ. Se 
refugie în camera sa ca un animal în vizuină, apoi îl sună pe 
Philippe Marquet. Acesta nu-i răspunse. Corso îi lăsă un mesaj 
urgent, apoi își deschise laptopul. Işi petrecu o oră întreagă 
așternând totul în scris: ceea ce aflase, ceea ce înțelesese, ceea 
ce ghicise doar și ceea ce presimţțea că e adevărat. 

Claudia fusese sărită de pe fix și, totuși, nu chiar atât de 
diferită de el însuși. Cunoștea prea bine durerea de-a nu avea ca 
origini decât o gaură neagră în biografie. El alesese să așeze o 
lespede peste acesta abis. Ea, în schimb, făcuse exact 
contrariul: ridicase lespedea și privise în adâncul hăului. 

La ora 23 îi transmise un nou mesaj lui Philippe Marquet, apoi 
se reîntoarse la treabă. Lovea tastele ca în transă. Din când în 
când se oprea, încercând să cuprindă cu mintea dimensiunile 
ororii. Și-l imagina pe Sobieski culcându-se cu propriile fiice. Era 
convins că orchestrarea întâlnirii dintre el și acestea îi aparţinea 
Claudiei. Și-o închipuia pe aceasta imobilizând capetele fetelor 
între fălcile menghinei, despicându-le obrajii sau vârându-le 
piatra în adâncul gâtului... O vedea parcă trudind la scufundarea 
lui Marco Guarnieri la rădăcina balizei. Apoi o revedea la 
tribunal, luptând pentru a-l scoate pe Sobieski nevinovat, în 
vreme ce aștepta ca analizele sângelui de pe pânzele acestuia, 
pe care ea însăși îl pusese acolo, să iasă la iveală. 

Cel mai mult îl fascina toată înscenarea legată de Goya. 
Claudia făcuse cercetări în jurul lui Sobieski vreme de ani de 
zile. Îi cunoștea talentul de falsificator. ÎI spionase și știa că 
acesta era autorul celor trei Pinturas rojas. |n acel moment, se 
hotărâse să urmeze același model. Pentru a-l înfunda pe pictor, 
dar și pentru a-și striga propria furie. Acel strigăt îngrozitor 
crestat pe chipul victimelor și inspirat de Goya era și strigătul ei. 


VP - 419 


Strigătul unei fiinţe care pusese la cale sfârșitul propriei lumi cu 
un machiavelism nemaiîntălnit. 

Și când se gândea că el o considerase pe Emiliya o femeie 
periculoasă... 

La miezul nopţii, Corso primi vești de la polițiștii din Blackpool. 
La rugămintea sa, colegii englezi scormoniseră ceva mai adânc 
în trecutul lui Marco Guarnieri. Nicio surpriză pentru Corso: 
descoperiseră că Marco nu-și cunoscuse niciodată tatăl și că 
zvonurile spuneau că s-ar fi născut în urma unei împreunări 
violente și nedorite. Marco se născuse la Aosta în 1983. Exact în 
perioada în care Sobieski își făcea de cap în împrejurimi. 
Guarnieri putea fi așadar adăugat, fără teama de a greşi, pe 
lista neagră. După toate probabilitățile, Claudia răscolise 
arhivele din Franche-Comté, Jura, Neuchâtel și Vallée d'Aoste, 
stătuse de vorbă cu mii de oameni de-a lungul timpului, pentru 
a găsi toate victimele lui Sobieski și progeniturile născute din 
fiecare viol... 

Corso se văzu nevoit să se oprească. Deja nu mai vedea 
nimic, oboseala îi pulsa în tâmple și literele îi jucau în faţa 
ochilor. Până atunci stătuse aplecat deasupra măsuţei înguste 
de toaletă care-i slujise drept birou; se întoarse și privi cu jind 
spre patul care părea că-l așteaptă cu brațele deschise. Avea să 
doarmă măcar câteva ore, iar a doua zi dimineaţa avea să ia 
primul avion spre Paris... 

In acest moment, realiză că Marquet nu-i dăduse încă niciun 
semn de viaţă. La dracu’! Formă din nou numărul acestuia și de 
astă dată polițistul de la IJ îi răspunse aproape imediat. 

— Nu suni niciodată înapoi când ai apeluri pierdute? 

— N-am putut. 

— O să am nevoie de tine mâine dimineaţă. 

— Eu... Ce dorești? 

— Vreau să faci o comparaţie genetică între toate mostrele de 
ADN pe care le avem. 

— Care mostre? 

— Nu fi tâmpit. Mi-ai spus limpede că ai păstrat eșantioanele 
originale. 

— Dar... Și cu ce artrebui să le compar? 

Rostirea celor două nume, „Sobieski” și „Claudia Muller” 
produse efectul așteptat. Marquet părea cu totul depășit de 


VP - 420 


situație. Corso speră, în gând, că nemernicul avea să-și facă 
treaba înainte să clacheze de tot. 

Dar mai era ceva... Avu senzaţia că Marquet se afla la sediul 
poliţiei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, în cele din urmă. 

— E treaba cu cimitirul. 

— Care cimitir? 

— Cel din Passy... 

Într-adevăr, individul aștepta ca fiecare cuvinţel să-i fie smuls 
cu cleștele. 

— Ce e cu el? 

Celălalt mormăi ceva în receptor. 

— Vorbește limpede, naiba s-o ia de treabă! răcni Corso. 

— M-am dus azi la cimitir, voiam să mă reculeg la mormântul 
Claudiei. 

— Și? 

— Și?! îl imită Marquet, pe un ton ridicat. Ei bine, mormântul 
nu mai există! 


100. 


—E vorba de punerea în aplicare a unei dispoziţii 
testamentare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Doamna Claudia Muller a redactat un testament olograf 
foarte detaliat, care a fost înregistrat la maestrul Rogier, notar 
public, de pe bulevardul Malesherbes. 

Corso se afla la biroul administraţiei cimitirului din Passy, într- 
o clădire cu o singură încăpere micuță ce semăna cu o haltă de 
cale ferată, amplasată lângă monumentul închinat morţilor, de 
lângă intrarea în cimitir. Părea să fie tot un soi de sanctuar, cu 
singura deosebire că oamenii dinăuntru erau vii. Nu era cine știe 
ce: două birouri așezate față în față, precum acelea ale 
judecătorului și grefierului într-o sală de tribunal. Aici se ţinea 
socoteala morţilor și erau consemnate ultimele dorinţe ale 
viitorilor locatari ai cimitirului. 

După dezvăluirea lui Marquet, Corso stinsese lumina și 
dormise buștean, ca după o beţie cruntă. La trezire luase primul 


VP - 421 


avion și, undeva în jurul amiezii, aterizase la Paris. Își 
recuperase Polo-ul și pornise glonț spre cimitirul din Passy 
pentru a afla explicaţia acestei noi lovituri de teatru: mormântul 
Claudiei Muller se volatilizase. 

La vederea insignei lui Corso, administratorul scosese imediat 
din arhiva sa dosarul Claudiei Muller, iar acum îi oferea 
documentele. Iniţial, Stephane se temu că nu avea să înțeleagă 
o  iotă din  păsăreasca  avocătească, dar prevederile 
testamentare erau cât se poate de clare. 

Ultima dorință a Claudiei era ca, a doua zi după 
înmormântarea organizată de către familia sa, rămășițele 
pământești să îi fie transferate la un alt cimitir parizian, cimitirul 
din Thiais. 

— De ce tocmai la Thiais? se miră Corso, ridicând privirea. 

— N-am idee. Dar notarul ne-a transmis directive cât se poate 
de clare în acest sens. 

Individul scotocea printre documente, hărți și facturi; părea că 
pune la cale un întreg plan de bătălie, dar, de fapt, nu făcea 
decât să caute locul exact al ultimului domiciliu al Claudiei. 

— Doamna Muller a construit acolo un monument funerar. 

Corso știa cimitirul din Thiais, un mic oraș-satelit al Parisului, 
din Val-de-Marne!?. Inaugurat în anii '30, cimitirul avea o 
particularitate: aici era posibilă concesionarea gratuită a 
locurilor de veci de către persoanele cele mai defavorizate. 
Thiais era cimitirul oamenilor străzii, al celor uitaţi, al săracilor... 
Corso știa atât de multe despre el fiindcă se ocupase de 
înhumarea celor 57 de victime neidentificate ale caniculei din 
2003, ale căror cadavre nu fuseseră revendicate de nimeni. 

— Mi-aţi putea da numărul concesiunii respective? 

— Bineînţeles. 

Tipul continua să răscolească sinistrul său dosar. 

— E undeva în apropierea rândurilor 104 și 105. 

Cele două numere desemnau exact zona concesiunilor 
gratuite. Aici erau înșirate mormintele individuale, fără niciun 
ornament. De ce își dorise oare Claudia să fie îngropată tocmai 
acolo? Ce semnificaţie avea oare acest epilog al poveștii? 

— Cine s-a ocupat de transferarea cadavrului? 


i Departament limitrof al Parisului. (n. trad.). 
VP - 422 


— Cei de la pompele funebre; au fost plătiţi de către 
executorul testamentar al doamnei Muller. Toate cheltuielile au 
fost achitate. 

Claudia premeditase totul, în cele mai mici amănunte: 
crimele, procesul, sinuciderea, chiar și locul unde avea să se 
odihnească pentru vecie. 

— Poftiţi! spuse administratorul întinzându-i o hârtie. E planul 
cimitirului, dacă doriți să mergeţi să vă reculegeți acolo. 

Insemnase cu o cruce pe hartă locul mausoleului, exact ca un 
receptioner de hotel care-și îndrumă un oaspete aflat într-un 
oraș necunoscut spre un restaurant anume. 

Corso luă hârtia și puse o ultimă întrebare: 

— Mai e și altcineva îngropat în acest cavou? 

Bărbatul își frunzări din nou hârtiile. 

— Nu am aici niciun fel de nume, dar, având în vedere 
suprafața locului de veci, nu cred că va fi singură acolo. 


101. 


Corso se întoarse la mașină și porni de-a lungul cheiurilor 
Senei până la Podul Garigliano, apoi urcă pe Autostrada Soarelui 
în direcția Rungis. Nu era soare, dar traficul era fluid. 

De-acum, toate speranțele sale erau concentrate într-un 
singur punct: cimitirul din Thiais. Fără un motiv precis, își 
spunea că, într-un fel, Claudia îi dăduse întâlnire acolo. 
Anticipase faptul că el avea să descopere în cele din urmă 
adevărul, iar acesta avea să-l aducă acolo, în cimitirul săracilor. 

Claudia ridicase un mausoleu pentru familia ei cea 
blestemată, pentru acest clan pe care îl decimase fiindcă, în 
opinia ei, membrii săi nu aveau dreptul să mai trăiască. Oare 
adusese aici și cadavrul lui Sobieski? Probabil că nu: în universul 
mintal al Claudiei, Sobieski era dușmanul, monstrul detestat, cel 
răspunzător de toate nenorocirile urmașilor. 

Corso observă că se apropia de ţintă. Conducea acum de-a 
lungul gardului de piatră care împrejmuia uriașa necropolă din 
Thiais. În cele din urmă, ajunse la un sens giratoriu aflat în 
dreptul arcului rectiliniu sobru care marca intrarea în cimitir. 
Trezit brusc din gânduri, cuprinse cu privirea zidul din stânga sa, 


VP - 423 


portalul de intrare și... ceva nu era în regulă. Un anumit detaliu 
îi zgândări subconștientul, ca un semnal de alarmă declanșat 
din reflex. 

Ceea ce îl intrigase putea fi văzut în oglinda retrovizoare din 
stânga. 

La aproximativ o sută de metri în urmă se zărea o motocicletă 
de capacitate cilindrică mare și neagră, călărită de doi indivizi. 
Nu se pricepea deloc la motoare însă, judecând după aspectul 
vehiculului, după poziţia celor doi, aplecaţi în faţă, peste 
rezervor, își aminti de o altă motocicletă, similară, care 
aparţinea unui coleg de la BRI, un Ducati Monster Dark, un 
monstru mecanic care-și merita pe deplin numele. 

O milisecundă mai târziu, Corso observă că pasagerul ţinea în 
mână un obiect ușor de identificat chiar și de la acea distanţă: 
un Uzi Pro, celebrul pistol-mitralieră israelian, capabil să tragă 
mii de gloanţe pe minut. 

Abia apucase să-și dea seama că era în pericol, că urmăritorii 
îl și ajunseseră. Corso deschise portiera cu un gest violent, 
izbind în plin flancul motocicletei. Pilotul pierdu controlul și se 
izbi de cursiva de beton ce despărţea cele două sensuri de 
mers, în vreme ce mașina lui Corso derapă în direcţia opusă. 

Mașina se roti în jurul propriei axe, în vreme ce el învârtea 
frenetic de volan, în încercarea de a o redresa. O dată, de două 
ori, de trei ori... În cele din urmă Polo-ul se lovi de bariera de la 
intrarea în cimitir și se opri brusc, într-un urlet disperat al 
motorului forțat prea tare. 

Ahmed Zaraoui. După Lambert, iată că venise și rândul său. 
Dacă n-ar fi fost ostaticul obsesiei sale pentru cazul Sobieski, și- 
ar fi luat anumite măsuri de precauţie; dar el nu se gândise 
câtuși de puţin la așa ceva. 

Își duse mâna la centură și își aminti că viaţa sa se schimbase 
de o vreme încoace, că nu mai purta arme, că aparținea de- 
acum castei conțopiștilor, acei indivizi inofensivi pe care alţii 
trebuie să-i apere de cei răi. 

În oglinda retrovizoare, putu să vadă că motocicleta zburase 
dincolo de cursiva centrala. Răsturnată, bloca circulaţia. Pilotul, 
căzut sub vehicul, încerca să se elibereze, în vreme ce 
pasagerul său, care purta un costum de piele neagră și o cască 
la fel, înainta șchiopătând către bariera care despărțea cele 
două sensuri de mers. Cu oarecare greutate, o încălecă și 


VP - 424 


înaintă spre Polo-ul lui Corso. Întinse mâna în care ţinea Uzi-ul și 
lansă o primă rafală. Luneta mașinii explodă. 

Întins peste scaunul de lângă șofer, Corso porni motorul, 
ridică piciorul de pe ambreiaj și, cu mâna stângă, comută în 
marșarier. Apoi ambreie din nou și, simultan, apăsă pe 
acceleraţie, sucit într-o poziţie incomodă, oblică, cu picioarele 
întinse, ca un contorsionist. Nu vedea nimic și habar nu avea 
unde se afla acum pistolarul. 

Simţi o izbitură. Motociclistul, izbit în plin, zbură pe deasupra 
mașinii și ateriză pe acoperiș, iar de acolo se rostogoli pe 
capotă, în timp ce Polo-ul continuă să înainteze cu spatele, 
frecându-și aripa de bordura centrală de beton. Corso câștigase 
câteva secunde de viaţă. 

Acoperit de cioburi, se ridică, scoase mașina din viteză și apoi 
comută în viteza întâi. Pistolarul se ridica deja, întinzând mâna 
în care ţinea arma. Apucă să tragă o a doua rafală înainte de-a fi 
din nou lovit. De data asta, nu mai fu aruncat pe capotă, ci sub 
mașină, secerat la nivelul genunchilor. 

Corso acceleră, simțind cum mașina trece cu roţile peste 
corpul prăbușit al ucigașului. După câţiva metri, frână brusc. Nu 
mai gândea, încetase chiar și să mai respire, avea în minte doar 
manevrele care ar fi putut să-i salveze viața. Aruncă o privire în 
oglinda retrovizoare. La zece metri în urmă, pistolarul zăcea 
întins pe asfalt. Porni din nou, cu spatele, în direcţia corpului 
lungit pe șosea. Încălecă bordura și, învârtind nebunește de 
volan, trecu cu roata mașinii peste capul motociclistului. 

Foarte curând însă se trezi blocat, căci roata din spate-stânga 
escaladase parapetul. Cu o mână crispată pe volan, cu chipul 
șiroind de sânge din zeci de tăieturi mărunte, încercă să 
deschidă portiera. Imposibil. Parapetul împiedica deschiderea 
portierei. Își desfăcu centura de siguranţă și încercă să se miște 
spre dreapta. 

În acel moment, geamurile din stânga ale mașinii zburară în 
țăndări, declanșând o nouă ploaie de cioburi minuscule. Corso 
abia apucă să deschidă portiera din dreapta și să se 
rostogolească afară. Pilotul motocicletei reușise să se elibereze 
de sub aceasta. Oare vreunul dintre cei doi ucigași era însuși 
Zaraoui? Puțin probabil. Probabil doar oamenii acestuia. Nişte 
ticaloși care, din fericire trăgeau ca niște cizme. 


VP - 425 


Corso se târî spre partea din spate a mașinii. Încă nu-și zărise 
adversarul dar, judecând după unghiul tirului, putea să-i 
localizeze aproximativ poziţia. Cu siguranţă se afla de cealaltă 
parte a cursivei care despărțea cele două sensuri de rulare. Se 
lipi de mașină și riscă o privire într-acolo; avusese dreptate, cel 
de-al doilea pistolar se afla pe celălalt sens și ţinea în mână un 
pistol semiautomat. 

Ar fi putut încerca să fugă și să se adăpostească între 
mașinile oprite, dar riscul era prea mare: ticălosul ar fi deschis 
focul și risca să-i atingă pe automobiliștii care se adăpostiseră 
după mașinile lor. 

Optă pentru o schemă văzută prin filme. Deschise portbagajul 
și luă bidonul de benzină de rezervă, uitat acolo de cine știe 
câte luni. Desfăcu capacul și goli conţinutul sub mașină. Nu-i 
mai lipsea decât o brichetă Zippo pentru a completa scena; iar 
bricheta era în buzunarul său. Stephane riscă din nou o privire 
spre parapetul despărțitor. Asasinul înainta, fără să își fi scos 
casca de pe cap, trăgând la întâmplare, ca prostul, încântat 
probabil că-și paralizase publicul: automobiliștii din spatele său, 
care își părăsiseră mașinile și se pitiseră pe după acestea, 
încercând fie să sune la poliţie, fie să vadă ce se întâmpla pe 
șoseaua morții. 

Corso își făcu socotelile: ucigașul avea să ajungă în dreptul 
său în cel mult treizeci de secunde, balta de benzină avea să ia 
foc și... mașina nu avea să sară în aer, căci mașinile nu 
explodează niciodată decât în filme. In schimb, erau destule 
șanse ca incendiul să degajeze o grămadă de fum negru. lar el 
exact de asta avea nevoie. 

Aruncă bricheta aprinsă sub Polo, iar flacăra goni pe asfalt, 
sfârâind, înainte de a se răspândi cu un pocnet surd. Focul se 
extinse, mai întâi albastru, apoi portocaliu, apoi de un alb 
orbitor. Un fum negru porni să se degaje din asfalt, din 
portierele deschise, din portbagaj. În câteva secunde, un 
adevărat zid de fum despărțea cele două „echipe”: cea a 
mașinilor blocate de Polo-ul lui Corso și cele aflate dincolo de 
Ducati-ul răsturnat. 

Corso nu mai putea să vadă nimic, dar nici adversarul său nu 
o ducea mai bine. Țâșni în goană în direcţia pistolarului pe care 
îl strivise, învăluit în vălătucii negri de fum, nu zări cadavrul și se 
împiedică de acesta. Se rostogoli pe asfalt, se ridică într-un 


VP - 426 


genunchi și fu izbit de un val de căldură purtat de vânt dinspre 
mașina în flăcări. Își simţi fața pârjolită, în vreme ce întreg 
corpul îi era scuturat de un frison îngheţat. Rămase în patru 
labe, profitând de dublul avantaj al cursivei care îl proteja și al 
apropierii de sol. 

Pipăi în jur, ţinându-și răsuflarea, simțind cum fiecare secundă 
se dilata, putând să fie ultima. Ucigașul avea să se ivească din 
valurile de fum înecăcios și avea să-l împuște în cap. De la un 
metru distanță, nu avea cum să îl rateze, oricât de prost ţintaș 
ar fi fost. Pipăia frenetic asfaltul, simțind în ceafă suflul de foc al 
incendiului. Deși își ţinea răsuflarea, percepea miasmele 
otrăvitoare care-i penetrau toate orificiile, până și porii. Fiecare 
gest îl aducea cu un pas mai aproape de leșin. 

La dracu” Realiză că se târa în patru labe prin sângele celui 
mort, care se amesteca cu un soi de zeamă vâscoasă, creierii 
scurși printr-o crăpătură a câștii strivite. Simţi că avea să vomite 
când, pe neașteptate, ucigașul se ivi din perdeaua de fum: 
arma, arătătorul strecurat pe trăgaci, viziera căștii negre. 

Avea să urmeze moartea... dar individul nu trase. Nu mai 
apucă să o facă. 

Corso găsise, în sfârșit, ceea ce căuta: cu mâna încleștată pe 
arma Uzi Pro a mortului, brațul i se destinse și degetul apăsă pe 
trăgaci, lansând o rafală în direcția adversarului și trimițându-l în 
neantul morţii anonime rezervate ticăloșilor de teapa sa. 


102. 


Cimitirul din Thiais se întindea cât vedeai cu ochii, un câmp 
brăzdat de alei cu dale sau pietriș ce amintea de vremurile când 
omenirea era convinsă că pământul e plat și infinitul are un 
capăt 

Corso înainta încet în aerul îngheţat, printre rândurile de 
morminte. Era plin de sânge și de funingine, fața îi tresărea 
involuntar, tremura și își simţea fiecare mușchi dureros. În 
depărtare se auzeau sirene: cele isterice, în două tonalități, ale 
poliţiei, cele prelungi, ale ambulanţei și pompierilor. Stephane 
Corso își făcuse simțită prezența în acest colț liniștit de 
periferie... 


VP - 427 


Cimitirul ocupa o suprafaţă comparabilă cu aceea a unui oraș 
și, în general, vizitatorii avansau cu mașina până în apropierea 
mormintelor pe care le căutau. Corso traversa acum secţiunea 
94, „pătratul îngerilor”, o porţiune dedicată morţilor premature. 
Infernul din cimitirul săracilor se învecina cu purgatoriul rezervat 
copiilor morți înainte de-a se naște sau care se stinseseră în 
primele luni după venirea pe lume. Ici-colo, se puteau zări detalii 
sfâșietoare; pietrele de mormânt erau decorate cu flori și 
recipiente de sticlă conţinând suzete, brățări sau căciulițe de la 
naștere. 

Curând, polițistul trecu în secţiunea 102, unde se odihneau 
cei ce-și oferiseră corpul pentru a contribui la progresul științei. 
Un loc al amintirilor, un spaţiu de reculegere unde mormintele, 
deși goale, purtau nume și date... 

În sfârșit, ajunse la rândurile 104 și 105, tara nimănui, 
tărâmul morţilor fără un chior, fără vreun suflet apropiat și fără 
vreo floare. Aici își dorise Claudia să se odihnească pentru vecie. 
Până la urmă, nu era greu de înțeles această alegere: în ciuda 
bogăției sale, a educației burgheze, a școlilor de elită pe care le 
urmase, avocata considera că face parte dintre cei ai nimănui. 
În proprii ochi, ea nu valorase niciodată nimic și acest nimic îi 
devenise însăși rațiunea de-a trăi. Singura ei dorință fusese să 
șteargă orice urmă a poveștii sale sordide, orice ar fi putut 
aminti de tatăl ei asasin și de toţi copiii săi nedoriți, pentru a se 
odihni aici, printre cei nenorociţi și anonimi. 

Mausoleul Claudiei nu avea cum să treacă neobservat. 

Părea înalt, printre pietrele de mormânt orizontale între care 
era așezat: un simplu paralelipiped de ciment lipsit de orice 
particularităţi, ce amintea mai degrabă de o cazemată, nu de un 
cavou. Niciun nume și nici vreo dată gravată undeva la vedere. 
Corso înaintă până în pragul cavoului și apăsă pe clanţa ușii 
simple, din fier: era deschisă. 

În interior, lumina pătrundea prin mai multe ferestruici 
înguste, pe care Corso nu le remarcase de afară. Razele de 
lumină îi dezvăluiră cinci sicrie așezate pe niște capre simple, 
din lemn. Corso se întrebă dacă acest aranjament fusese dorinţa 
expresă a Claudiei sau era doar ceva provizoriu, până când 
sicriele aveau să fie așezate sub lespezi de beton. 

Observă, de asemenea, că fiecare dintre sicriele din scândură 
de pin, altminteri cât se poate de banale, purta la picioare câte- 


VP - 428 


o placă prinsă în şuruburi. Deloc surprins, citi numele 
inscripţionate pe acestea: „Sophie Sereys”, „Helene Desmora”, 
„Marco Guarnieri”, „Claudia Muller”... 

Corso se întrebă prin ce tertipuri reușise oare Claudia să 
obţină autorizaţia necesară pentru a exhuma cadavrele și a le 
aduna aici. Însă, la urma urmei, fusese avocat, cunoștea toate 
chichiţele legii, iar ceilalţi morţi nu avuseseră pe nimeni care să 
trebuiască să fie convins. 

Ajuns la cel de-al cincilea sicriu, se aplecă pentru a citi ultima 
inscripţie. Se dădu un pas înapoi pe dată, îngrozit de parcă ar fi 
văzut o reptilă dezgustătoare. Ce-i drept, avea și motive: placa 
avea inscripționat chiar numele său. Ce-i porcăria asta? 

Sicriul nu era închis. Impinse deoparte capacul și văzu în 
interior un dreptunghi alb: un plic. Îl deschise și găsi înăuntru 
mai multe pagini scrise de mână. Nu-i cunoștea scrisul Claudiei, 
dar ar fi putut să jure că ea scrisese toate acele pagini chiar cu 
mâna ei. |i lăsase o scrisoare cu explicaţii. 

Il alesese tocmai pe el drept depozitar al tainei sale. 

Corso se hotărî să citească scrisoarea chiar acolo, pe loc, la 
adăpostul cavoului. Auzea în depărtare urletul sirenelor. Poliţiştii 
aveau să ajungă în curând, să-i dea de urmă și să-l aresteze. Nu 
era nimic grav în asta: până atunci, el va fi cunoscut deja 
adevărul și nimic altceva nu avea să mai aibă importanţă. 


103. 


Corso, 


Dacă ai ajuns să citești această scrisoare înseamnă 
că ai parcurs un drum al naibii de lung și că știi de- 
acum tot adevărul. 

Atunci când am aflat care îmi erau în realitate 
originile, existența mea s-a oprit. Nu suntem fiinţe, 
Corso, suntem timp. Un anumit interval din scurgerea 
timpului pe acest pământ. lar viața mea, durata mea 
de funcționare, își pierduse legitimitatea, nu mai 
însemna absolut nimic. Nu eram decât o greșeală, 
născuta din abjecţie și violență. 


VP - 429 


Ani întregi am desfășurat propria anchetă. Am 
urmărit pas cu pas toate rătăcirile tatălui meu biologic, 
fiecare deplasare, fiecare infracțiune comisă, fiecare 
agresiune... Am căutat de-a lungul frontierei de est a 
Franței toți copiii născuți din violuri, toți copiii născuţi 
din părinți necunoscuti și orice epavă pe care acest val 
de violențe a aruncat-o la un moment dat pe vreun 
țărm. 

Putin câte puţin, am reușit să schițez un portret al 
familiei noastre: Sophie, Helene, Marco... In tot acest 
timp, planul meu s-a conturat: să elimin toate roadele 
semintței lui Sobieski și să le folosesc moartea pentru 
a-l dobori definitiv pe acest gunoi. 

„Inexorabil”. Îmi place cum sună acest cuvânt. 

Răzbunarea mea avea să fie inexorabilă. 

Sunt convinsă că nu întelegi de ce a trebuit să-mi 
omor proprii frați şi de ce i-am făcut să sufere atât de 
mult. Crezi în Dumnezeu, Corso? Sunt sigură că da. 
Dincolo de imaginea de golan nomad pe care încerci 
să o afișezi, nu ești decât un mic-burghez temător; 
care se cramponează de niște principii în care n-a 
crezut niciodată. Ca un bun catolic ce ești, stii că 
suferința  purifică, că sacrificiul ne răscumpără 
greșelile, ca, pe măsură ce trupul e siluit, sufletul se 
înalță la Ceruri... 

Trebuia ca aceste omoruri să se întâmple. Trebuia 
să-mi torturez victimele până când îşi pierdeau 
cunoștința, trebuia să le asfixiez, într-o apoteoză a 
durerii. Era singura modalitate prin care puteam să-i 
eliberez, să-i smulg din această carapace mizerabilă, 
din trupul lor născut din rău. 

Vrei detalii? lată-le... L-am cunoscut pe Sobieski cu 
mult înainte să încep să-mi pun planul în aplicare. 
Bineînțeles, și-a dorit din prima clipă să mi-o tragă, dar 
am reuşit să-i canalizez instinctele  dezmățate, 
ducându-l la Squonk. / le-am prezentat pe Sophie și pe 
Helene. l-au plăcut din prima clipă, îi împărtășeau 
obsesiile cele mai depravate. Păcat că n-au aflat 
niciodată că, laolaltă, încălcau cel mai puternic tabu cu 
putință, incestul. 


VP - 430 


Nu mi-a fost greu să le elimin pe aceste două 
gâsculițe amatoare de plăceri morbide. In schimb, la 
Blackpool lucrurile nu s-au desfăşurat conform 
planului. Eu l-am convins pe proprietarul galeriei din 
Manchester să îl invite pe Sobieski. După ce tabloul a 
fost schimbat, în tunelul de sub Canalul Mânecii - nici 
măcar eu n-am știut despre ce tablou a fost vorba - a 
trebuit să îl atrag în nordul Angliei. Știam că, odată 
ajuns acolo, n-avea să reziste plăcerilor perverse 
disponibile la Blackpool. Am sperat că avea să 
cumpere droguri de la Marco, dar întâlnirea lor n-a mai 
avut loc. Asta nu a fost însă o problemă: era de-ajuns 
ca suspectul să fie văzut în preajma locului faptei. 

In noaptea aceea mi-am ucis frățiorul. l-am aruncat 
cadavrul în mare la rădăcina balizei Black Lady, având 
grijă să fiu văzută de un pescar. Mi-a plăcut la nebunie 
ideea să arunc cadavrul în acel loc, unde transparența 
întunecată a apei avea să surprindă într-o altă lumină 
strigătul lui Goya... 

Și în ceea ce privește ancheta, anumite lucruri au 
mers pe dos. Am avut grijă să o elimin pe Sophie 
Sereys într-una din zilele când erai de serviciu. Dar tu 
ai fost prins cu un alt caz și ancheta a fost preluată de 
Bornek. S-ar zice că am avut parte de un aliat acolo 
Sus, căci, în cele din urmă, ancheta tot tie ti-a fost 
încredințată... 

Din momentul acela, n-a mai trebuit decât să presar 
indiciile în colea ta: caietul de schițe în pivnita de la 
Squonk, urmele de sânge în atelierul lui Sobieski, 
numele inscriptionate pe tablouri (am cumpărat 
eșantioanele de sânge pe sub mână de la un centru de 
transfuzii, dacă tii neapărat să știi)... Intervenţia lui 
Jacquemart a fost ca un bobârnac; tablourile pictate de 
Sobieski după fotografiile luate la locul faptei ar fi 
putut să-mi dea tot planul peste cap, dar tu te-ai 
încăpățânat să nu-l scapi din ochi pe suspect... O altă 
problemă ar fi putut fi Mathieu Veranne, când a venit 
să depună mărturie la proces. M-am temut că avea să 
mă dea de gol, anunțându-te că mă cunoștea, că el 
însuși mă învățase tehnicile de autosuspendare... Din 


VP - 431 


fericire, acest detaliu a fost trecut sub tăcere. Dacă ai 
fi aflat atunci că și eu am practicat shibari, ai fi putut 
intra la idei, bănuind că legătura dintre mine și 
Sobieski era mai puternică decât s-ar fi cuvenit între 
un acuzat și apărătoarea sa. N-ai fi avut dreptate, să 
știi. am exersat tehnicile shibari doar având în vedere 
planul meu de răzbunare. 

După arestarea lui Sobieski, drumul mi-a fost larg 
deschis. Mi-am asumat apărarea lui tocmai pentru a-l 
vedea căzând cât mai de sus. Sobieski falsifica 
tablouri, iar această activitate constituia cel mai bun 
alibi posibil. Aluzia la Goya îmi îngăduia pe de o parte 
să-l acuz, dar și să-l scot din cauză, avându-l pe Perez 
drept vinovat de serviciu. Am experiența sălilor de 
judecată, știam că tot ceea ce se spunea pe parcursul 
procesului urma să fie dat uitării în momentul în care 
aveau să fie prezentate semnăturile însângerate de pe 
pânze. Un pic de teatru dă bine întotdeauna... 

Uite un detaliu pe care toată lumea l-a ignorat: 
ofițerii de la OCBC n-ar fi avut niciodată ideea de a 
analiza culorile de pe picturile moderne ale lui 
Sobieski. A trebuit să le trimit o mică scrisoare 
anonimă, sfătuindu-i să privească mai atent în direcția 
cu pricina. 

Probabil nu ti-ai imaginat lucrul ăsta, dar sinuciderea 
lui Sobieski nu m-a dat pe spate de fericire. Aș fi 
preferat să-l vând stingându-se puțin câte puțin, dar 
faptul că s-a spânzurat folosind nodul pe care îl 
folosisem eu pentru a lega victimele a fost un epitaf 
nesperat de potrivit. Sobieski avea o mare calitate: 
coerenta în prostie. Până la capăt, a rămas același 
provocator. Cu acel nod, a sperat să își înșele 
dușmanii, să-i facă să persiste în eroare, chiar dacă 
asta însemna să se autoinvinovățească. 

Nu-mi mai rămânea decât să mor. Am intenționat de 
la bun început să mor la fel ca victimele mele. Ceea ce 
era bun pentru acestea, avea să fie potrivit și pentru 
mine. Și-atunci de ce am recurs totuși la anestezie? 
Analizele toxicologice post-mortem au scos la iveală 
acest detaliu, sunt sigură de asta. Nu, n-am făcut-o ca 


VP - 432 


să sufăr mai puțin, ci doar fiindcă am vrut să fiu sigură 
că aveam să-mi termin opera. Nu eram convinsă că o 
să fiu în stare să îmi duc treaba la bun sfârșit pradă 
durerii, nu eram sigură că o să îmi păstrez luciditatea. 

Moartea mea avea să pună toată poliția în 
dificultate, dar ceea ce-mi doream eu era să mă joc cu 
tine, cu mintea ta. Știam că ai să fii tulburat de 
moartea mea, aveai să tragi mai întâi concluzia că 
ucigașul era încă în libertate, apoi aveai să descoperi 
că m-am sinucis. Aveai să-ți spui, în mod logic, că am 
făcut-o în așa fel încât să-l scot din cauză pe Sobieski. 

Adevărul era în altă parte și de data asta. Ea te-a 
adus aici, în cavoul urmașilor lui Sobieski. Suntem o 
familie, Corso, și trebuie să ne odihnim împreună într-o 
veșnicie din care n-ar fi trebuit niciodată să ne naștem. 

De ce acest al cincilea sicriu, care poartă numele 
tău? Ín timp ce făceam investigaţii în zona de 
frontieră, am petrecut ani de zile cercetând arhivele 
primăriilor, plângerile, depozițiile, procesele-verbale 
ale jandarmeriei. Am studiat arhivele spitalelor din 
zona predilectă de vânătoare a lui Sobieski. Am tras cu 
urechea în cafenele, în prăvălii, ba chiar și în aziluri de 
bătrâni... 

De o sută de ori am crezut c-am descoperit noi 
victime ale violatorului dar, în lipsa unor dovezi, am 
fost nevoită să abandonez respectivele cazuri. Am 
obținut certitudini doar în cazul Sophiei Sereys, al 
Helenei Desmora și al lui Marco Guarnieri. Și în cazul 
meu, desigur. Analizele ADN mi-au adus confirmările 
necesare. 

Însă, în timp ce umblam prin văile de la granită, 
Diavolul mi-a oferit un cadou neașteptat. Un soi de 
bonificație. Un alt viol. O altă naștere din părinți 
necunoscuti. Un alt copil. 

Mama sa, o studentă din Grenoble, în vârstă de 17 
ani, a depus plângere pentru viol, dar ancheta nu a 
dus nicăieri. S-a mutat la Nisa pe perioada sarcinii și a 
născut acolo. Spera, astfel, să-și poată șterge din 
memorie cumplitul episod, dar stratagema ei n-a dat 
roade: câteva luni mai târziu, s-a sinucis, răpusă de 


VP - 433 


depresie. Copilul născut astfel a apucat-o de mic pe 
căi greșite, s-a apucat de droguri, a devenit un 
delincvent, a comis o crimă, apoi s-a îndreptat, 
călăuzit de o polițistă care a devenit zâna lui păzitoare. 
Copilul de odinioară a devenit ulterior unul dintre cei 
mai buni polițiști din capitală. Íti sună cunoscut 
povestea asta? 

A trecut deja o bună bucată de timp de când ti-am 
analizat sângele din punct de vedere al ADN-ului: 
jumătate din patrimoniul tău genetic îi aparține 
demonului. Ai fost cel dintâi fiu al lui Philippe Sobieski. 
Visul meu - ca tu să fii însărcinat cu ancheta și toată 
această poveste să devină o afacere de familie - s-a 
împlinit. 

Ai crezut că duci la bun sfârșit o anchetă, că ai găsit 
vinovatul și, fără îndoială, ai sperat că ţi-ai găsit 
iubirea în mine... Toate acestea n-au fost decât o 
iluzie. Nu făceai decât să iţi joci rolul prestabilit în 
drama noastră familială. Pentru felul cum l-ai 
interpretat, îți sunt recunoscătoare, ai fost perfect în 
rolul acesta. Sper să nu iti treacă acum prin minte să 
dezvălui adevărul, indiferent cui. povestea noastră se 
va încheia în acest cavou și nu ne privește decât pe 
noi. 

Nu mai ai de făcut decât un singur lucru: să o 
sfârsesti, la rândul tău. 

Stiu, Corso. Toată viata te-ai zbătut să rămâi la 
suprafată. Ai devenit politist, te-ai căsătorit, ai avut un 
copil... dar nimic n-a putut să te salveze. Esti un 
răufăcător înnăscut. Esti un ucigaș. Esti un pervers. 
Sângele ti-e putred toxic, corupt. Cu cât ai să o 
sfârșești mai repede, cu atât mai bine. Suntem, noi 
toți, o eroare genetică. Nici eu și nici tu n-am putut 
schimba asta. Timpul petrecut de noi în lumea asta a 
fost un timp al răului. 

Nu ești obligat să actionezi imediat. Cumpănește-ţi 
bine decizia. Gândește-te la surorile tale, două 
stripteuze abjecte și desfrânate. Gândește-te la fratele 
tău, Marco, un traficant narcoman care nu valora nici 
cât o doză de drog. Gândește-te la mine, care nu mi- 


VP - 434 


am găsit rațiunea de a trăi decât în cruzime și în 
moarte. Gândește-te la tatăl tău, o creatură a răului 
pur, care n-ar fi trebuit să se nască niciodată. 

Aceasta ti-e familia, acesta e sângele care îţi curge 
în vine. 

Nu-ţi spun adio, ci pe curând. Știu că pot să contez 
pe tine. Ai trăit toată viata cu această rană deschisă, 
cu acest cancer pe care l-am împărtășit cu toții. Locul 
nostru e aici, la cimitirul din Thiais. Al nostru, al celor 
născuți din cea mai neagră mizerie. Nimeni nu ne-a 
vrut, nimeni nu a sperat vreodată că ne vom naște. 
Am fost morți chiar dinainte de-a veni pe lume. 

Intr-o bună zi vom avea poate o a doua șansă. Ne 
vom naște dintr-o dorință adevărată, vom fi doriți, 
așteptați, iubiţi... Dar azi, singura cale care iți este 
deschisă e cea care duce spre tărâmul mortilor: te 
aștept aici, în tăcere, ca sâmburele într-un fruct. 


Claudia 


104. 


Atunci când ieși din cavou, oceanul de morminte părea să fi 
fost cuprins de furtună. O armată de polițiști, cu armele în 
mâini, înaintau cu precauţie printre morminte, de parcă s-ar fi 
așteptat ca acela pe care-l pândeau să fie de găsit printre 
răposaţi. Nu erau chiar atât de departe de adevăr căci, 
clătinându-se ca un zombie, pradă parcă unui blestem, Corso se 
ivi dintr-un cavou, părăsind sumbra reuniune de familie. 

Sirenele continuau să urle, fumul negru întuneca cerul, 
domnea o atmosferă de sfârșit de lume. Magnifică priveliște. 
Stephane pășea, clătinându-se, în lumina palidă a după-amiezii 
care sta să se sfârșească. Își aflase, în sfârșit, originile și ar fi 
avut toate motivele să râdă de o asemenea ironie: obârșia sa 
era identică cu cea a inamicului, se născuse din sămânţa unui 
asasin, era odrasla lumii crimei. De când devenise poliţist nu 
încetase să lupte împotriva propriei origini: universul ucigașilor, 
al violatorilor, al nelegiuiţilor, al celor pe care lumea îi 


VP - 435 


respinsese și care se răzbunau aducând moartea și răzbunarea 
pe pământ. 

De îndată ce fu reperat de către unul dintre polițiști, acesta își 
îndreptă arma asupra lui și-l somă să se oprească, fiind imitat 
imediat de toţi colegii săi. Își găsiseră în sfârșit prada, pe acela 
care ucisese doi oameni ziua în amiaza mare, într-un cartier 
altminteri pașnic. Corso asasinul, Corso polițistul, Corso cel 
născut din rău își ridică mâinile, ca orice ticălos care știe că nu 
mai are altă șansă. 

Fu trântit la pământ, percheziţionat, îi puseră cătușele. Faţa îi 
era strivită de suprafaţa unui mormânt anonim. li citiră 
drepturile și-i promiseră un sejur în Infern. 

Corso zâmbea. Prezentul încetase să îl mai intereseze. 
Trecutul și viitorul îi erau, în egală măsură, indiferente. 
Dezlegase în sfârșit misterul anchetei care îi făcuse viața 
tăndări. 

— Daţi-i drumul, adunătură de idioți. 

Încă întins la sol, Corso ridică privirea. În fața lui se afla 
Barbie. Dar nu era Barbie, subalterna sa, ci comandantul 
Barbara Chaumette, înveșmântată într-un impermeabil lung 
care-i ascundea rochia demodată și colanții uzați. 

ÎI ajutară să se ridice, îi scoaseră cătușele, îi neteziră hainele. 

— Valea! le porunci ea polițiștilor, care se grăbiră să se facă 
nevăzuți. 

— l-aţi identificat? întrebă el, simplu. 

— Ahmed Zaraoui în persoană și principalul său locotenent, 
Mokhtar Kassoum. Ai avut parte de caimacul bandei. 

— Trăgeau ca niște cizme, amândoi. 

— Și te-ai găsit să te plângi de asta? râse Barbie, aruncând o 
privire în jur: Poţi să-mi spui ce naiba cauţi aici? 

Nu îi răspunse imediat. Cuvintele Claudiei îi jucau încă 
dinaintea ochilor. Acea căutare cu orice preț a distrugerii. Acea 
misiune sinucigașă cu rădăcini în ura de sine și în dezgustul față 
de cele petrecute cu mult timp în urmă. Acea furie oarbă care 
măturase tot în calea sa. Și, în sfârșit, acea stranie invitaţie la 
sinucidere... 

— Claudia Muller a cerut să fie îngropată aici, în cele din 
urmă. 

— Și ce-i cu asta? 

— Am vrut să văd locul și să mă reculeg un pic. 


VP - 436 


Barbie încuviință din cap, fără să creadă o iotă din ce-i 
spusese. Fără îndoială, înţelesese deja de o bucată de vreme că 
moartea Claudiei Muller avea ceva ciudat, dar n-ar fi putut 
spune ce anume și, cu siguranţă, alte crime urmau să o facă 
foarte curând să-și dea uitării mirările. 

— Va trebui să treci pe la sediu pentru o depoziţie. 

— Bineînţeles, zâmbi el. 

— Oricum, Bompart vrea să te vadă. 

— De ce? 

Fu rândul lui Barbie să zâmbească. 

— Cererea de transfer ţi-a fost acceptată, cu intrare în vigoare 
imediat. Vei avea ocazia să descoperi sediul de la numărul 36, 
de pe rue du Bastion. 

Adresa părea copiată dintr-un banc. Dar era cea din urmă 
confirmare pe care o aștepta. Da, existența sa avea un sens, 
mai avea încă de prins niște criminali, trebuia să-și continue 
drumul prin întuneric și să-și câștige existenţa apărând-o pe a 
celorlalţi. Și, mai ales, trebuia să-l crească pe Thaddee cu toată 
dragostea de care era capabil, chiar dacă pentru a face asta 
avea să fie nevoit să se certe cu fosta sa soţie, să-și scurteze 
zilele de lucru și să-și vâre din nou mâinile până la cot în 
haznaua omenirii. 

Barbie pornise deja în direcţia norului negru ce plutea 
deasupra lumii și-a oamenilor din ea, reflectând fulgerele 
albastre ale girofarurilor mașinilor de poliţie și ambulanțelor. 

Porni în urma ei, șchiopătând. Lăsa în urmă blestemul 
Claudiei, abisul pe care ea i-l deschisese la picioare, adevărurile 
atroce pe care i le dezvăluise. 

Ştia că avea să se prezinte într-o bună zi la acea întâlnire. 

Deocamdată, însă, avea un copil de crescut, o slujbă și un 
viitor. 

Tărâmul Morților putea să mai aștepte. 


VP - 437 


JEAN-CHRIS 


virtual-project.eu