Constantin Chirita — In Alb — Vol 1 Trandafirul Alb

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţa 


Trandafirul alb 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

De multă vreme voiam să-l cunosc pe doctorul Alexandru 
Tudor şi făcusem multe demersuri în acest scop. Cu toate 
acestea, nu mi-am închipuit că invitaţia aceea laconică, 
primită într-o seară la telefon, îmi va prilejui întâlnirea mult 
dorită. Am intrat într-un birou sobru, ferit de zgomote şi m- 
am pomenit în faţa unui bărbat de statură potrivită, bine 
legat, care mi-a întins leneş mâna, rostindu-şi cu voce parcă 
obosită numele: 

— Doctor Alexandru Tudor... 

Am tresărit şi l-am privit fără să-mi ascund uimirea. i 
vedeam pentru prima dată chipul. Era chipul unui om 
inteligent, cu fruntea lată, cu faţa lunguiaţă şi pomeţi osoşi, 
cu nasul lung şi subţire deasupra unor buze foarte precis 
desenate, cu bărbia dură, voluntară, tăiată sigur şi simetric. 
Părul, mai degrabă de culoare închisă, nu prea bogat, 
începea să albească pe la tâmple. Avea priviri blânde, 
surprinzător de blânde, rareori ţâşnea din ele o lucire 
stranie de o clipită; cel mai adesea ţinea genele 
întredeschise, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o lumină 
orbitoare. 

Figura aceasta distinsă, inteligentă mai exprima însă ceva 
şi anume o oboseală grea, incurabilă. (Aceste constatări mi 
s-au relevat cu timpul.) Niciodată nu l-am văzut altfel. 
Mereu mi se părea că mă întâlnesc cu el după o noapte 
lungă şi albă, în care experimentase cine ştie ce lucrări de 
laborator, sau studiase, fără odihnă, cine ştie ce tomuri 
prăfuite care albesc părul savanților. 


Mă aflam aşadar în faţa acelui personaj (e de la sine 
înţeles că nu-i folosesc numele real) despre care un foarte 
bun prieten îmi spusese într-o zi oarecare: 

— Fereşte-te să ai de-a face cu el, dragul meu. E unul din 
cei mai mari specialişti în criminologie. Talie europeană... 

Nu mai ţin minte ce-am discutat în seara aceea. Eram 
nervos, emoţionat, nu izbuteam să-mi adun gândurile, nu 
puteam să mă concentrez, îmi era teamă că voi spune cine 
ştie ce nerozii, mă mulţumeam să fac simple afirmaţii, sau 
să pun câteva întrebări din când în când, până ce am simţit 
- sau aşa am crezut eu - că şi întrebările sunt inutile şi puse 
în contratimp. Cred că am tăcut foarte multă vreme, 
fumând fără întrerupere, pentru a avea totuşi o ocupaţie. 
De aceea, am fost mirat când, la sfârşitul primei noastre 
întâlniri, doctorul 'Tudor s-a declarat încântat şi - parcă 
ghicindu-mi gândurile - mi-a dat a înţelege că ne vom mai 
vedea, în măsura în care timpul „ne va permite”, terminând 
cu câteva cuvinte care mi s-au părut atunci o glumă: 

— A asculta în tăcere e o arta... 

Ne-am revăzut cam după o săptămână şi chiar de la 
primele cuvinte mi-a explicat de ce consideră el că „a 
asculta în tăcere e o artă”. 

— Caută să-ţi aminteşti - mi-a spus el - ultima convorbire 
interesantă pe care ai avut-o cu un prieten. Probabil că 
tăceai când el îţi vorbea. Dar oare întradevăr îl ascultai? 
Cred că te mulţumeai să-i prinzi începutul unei idei pe care 
o duceai dumneata la capăt în câteva secunde, apoi 
începeai să-ţi pregăteşti replica stârnită de acea idee. Sau 
poate că vorbele prietenului îţi ofereau atâtea 
„posibilităţi'1, încât gândurile dumitale se prefăceau într-un 
vălmăşag greu de strunit. Nu ascultai, ci auzeai nişte vorbe 
fără conţinut, aşa cum se întâmplă când derulezi o peliculă. 
Iţi ascultai propriile gânduri şi auzeai nişte vorbe străine... 
Uite! Chiar în clipa asta te-ai îndepărtat de la ideea mea 
pentru a asculta o idee de-a dumitale şi anume că ultima 
mea frază ar trebui inversată pentru a suna cât mai clar: 


Auzeai vorbe străine şi îţi ascultai propriile gânduri... Dacă 
nu ţi-aş fi atras atenţia... De fapt, am vrut să-ţi demonstrez 
hic et nunc înţelesul exact al artei de a asculta în tăcere... 

Eram de-a dreptul uluit. Întradevăr, îi părăsisem ideea, 
gândindu-mă la inversarea acelei fraze. Am zâmbit, am dat 
din cap, hotărându-mă să învăţ a asculta în tăcere. 

În întâlnirile noastre, care deveneau tot mai dese - spre 
surprinderea unor amici care îl considerau inabordabil —, 
am aplicat de multe ori această metodă. Mai ales când 
discuţiile noastre se purtau în jurul profesiei sale, faţă de 
care avea o adevărată pasiune. 

Imaginea detectivului cu pipă şi lupă, cu mers de pisică şi 
mişcări de panteră, pe care mi-o lăsaseră lecturile 
copilăriei, era atât de îndepărtată, atât de anacronică! 
Profesia lui era o ştiinţă exactă, o ştiinţă a observaţiei 
psihologice, o ştiinţă a datelor biografice şi a interpretării 
lor oportune, dar, în primul şi în primul rând, o aplicaţie 
riguroasă a logicii. Raţionamentele lui erau sigure, ferme, 
concluziile lor - surprinzătoare, dar în acelaşi timp extrem 
de precise. 

Cele mai pline şi mai frumoase clipe ale amiciţiei noastre 
au fost acelea petrecute împreună, cu prilejul unui concediu 
de odihnă, pe crestele şi platoul Bucegilor. Am plecat 
amândoi, într-o zi pe la mijlocul lui septembrie - era o 
toamnă frumoasă, caldă, plină de rugină —, împovăraţi de 
două raniţe uriaşe şi timp de două săptămâni am umblat 
numai pe poteci şi am dormit numai în cabane şi pe la 
stâne, cu excepţia câtorva nopţi, pe care le-am petrecut ă la 
belle €toile. 

Erau nopţi frumoase, senine, vântul încă mai cocheta cu 
amintirea verii, iar noi stăteam cu toate stelele deasupra 
capului, fără să le vedem, deşi amândoi avuseserăm cândva 
pasiunea astronomiei. 

Îmi povestea şi eu îl ascultam întradevăr în tăcere. Îmi 
povestea despre cazurile pe care le-a întâlnit în cariera sa, 
nu-mi lăsa timp şi răgaz pentru întrebări, totul se desfăşura 


precis, cursiv şi dacă a doua zi aveam nevoie de cine ştie ce 
detalii, i le ceream fără sfială şi le obţineam fără greutate. 

La sfârşitul celor două săptămâni m-am pomenit astfel 
posesorul unor fapte şi istorii extraordinare. Era cu 
neputinţă să le păstrez numai pentru mine. 

M-am gândit să încep cu primul caz, acela cu care dealtfel 
doctorul Tudor (şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi: 
bătrânul lon Roman, o adevărată arhivă ambulantă şi 
tânărul Victor Marian, emițând mereu cele mai năstruşnice 
ipoteze) şi-a inaugurat activitatea în departamentul judiciar. 
Tustrei erau pe Valea Prahovei, într-o misiune despre care 
nu voi vorbi acum şi care nu are nici o legătură cu cazul 
nostru. În plină noapte însă, au fost chemaţi în ajutor de 
organele locale de miliţie. Deşi nu aveau prea mult timp la 
dispoziţie (a doua zi chiar trebuiau să-şi continue drumul 
spre inima Transilvaniei), au răspuns chemării. 

Era în perioada tulbure de după război. Nu voi preciza 
numele staţiunii în care s-a petrecut întâmplarea şi nici nu 
voi folosi numele reale ale celor în cauză. Voi apela, ca şi în 
cazul eroilor de până acum, la nume fictive. Cititorii vor 
descoperi lesne cauza acestui procedeu şi chiar dacă unii 
dintre ei citind cartea îşi vor anunţi anumite detalii reale - 
pentru că la vremea lui cazul a stârnit mare vâlvă —, sunt 
convins că şi fără rugămintea mea vor păstra discreţia 
necesară. De asemenea, nu voi preciza unele amănunte 
specifice epocii - cum ar fi limbajul, unele obiceiuri, 
valoarea banilor, pentru a nu se crea confuzii. 

Intenţia mea este să prezint prin această carte activitatea 
deseori necunoscută a unor oameni admirabili care slujesc 
cu toată fiinţa lor viaţa, demnitatea, adevărul. 

Câteva date necesare. 

Pe vremea aceea, pensiunea Trandafirul alb era ultima 
aşezare în partea de nord a staţiunii X... şi se afla cam la o 
sută de metri depărtare de şoseaua principală, într-o 
poiană plată şi rotundă, înconjurată din toate părţile de 
brazi. Din poiană se desprindeau două poteci - una spre 


nord, alta spre sud - ca două diagonale, care scurtau prin 
pădure calea spre aşezările cele mai apropiate. Prima 
ducea la hotelul şi restaurantul Cerbul de aur, a doua, la 
vila Cleopatra. Parterul pensiunii avea o singură 
comunicare cu exteriorul şi anume prin veranda de la nord. 
Un brâu alcătuit din dale pătrate de beton, lat de trei metri, 
înconjura clădirea, oferind spaţiu neted pentru aşezarea 
şezlongurilor sau a fotoliilor şi meselor de răchită. Din faţa 
verandei pornea de asemenea un drum de dale, ceva mai 
îngust, ca o alee străjuită de copaci tineri şi de trandafiri, 
pentru a se opri la poarta mare de fier, care se deschidea 
chiar în şoseaua principală. 

Masa se servea într-o sufragerie amenajată la demisol, şi, 
cu excepţia micului dejun, care putea fi luat zilnic între 
orele 7 şi 10, celelalte începeau la ore stricte: prânzul la 13 
şi 30 de minute, cina la 19 şi 30 de minute. La ora 21 şi 30 
de minute, o dată cu plecarea personalului de serviciu, se 
încuia uşa care ducea la demisol. 

În ziua de 3 octombrie 194..., la ora 23 şi 16 minute, în 
această pensiune, de obicei foarte liniştită, locatarii au fost 
treziţi de un foc de armă. După câteva momente de 
buimăceală, şi-au dat seama că pocnetul răsunase în 
camera numărul 3. Găsind uşa încuiată pe dinăuntru şi 
presimţind un eveniment grav, au chemat telefonic organele 
locale de miliţie. La ora 23 şi 27 de minute a sosit la faţa 
locului şeful de post Dinu Cosma, însoţit de un subaltern. 
După o scurtă ezitare, cei doi au forţat uşa. Încăperea în 
care au pătruns era luminată şi avea fereastra larg 
deschisă. Pe patul de lângă fereastră zăcea locatarul 
camerei, cu fruntea găurită drept în mijloc de un glonte. S- 
a constatat imediat decesul său. Era ora 23 şi 32 de minute. 
Nezărindu-se şi nedescoperindu-se nici o armă în 
apropierea cadavrului, cei doi milițieni, împreună cu 
locatarii care invadaseră camera, au emis ipoteza unei 
crime. Aflându-se pentru prima dată în faţa unui asemenea 
caz şi amintindu-şi că în staţiunea vecină se găsesc - într-o 


misiune specială - trei ofiţeri de miliţie din Capitală, 
sergentul major Dinu Cosma a cerut telefonic ajutorul lor. 
Răspunzându-i-se afirmativ, şeful de post şi-a trimis 
subalternul la şosea, pentru a face semnale de oprire unui 
automobil care va claxona prelung. O parte din locatari s-au 
retras în camere, o parte a rămas cu el în hol. 

La ora 0,02 minute s-a auzit un sunet prelung de claxon... 

PARTEA ÎNTÂI. DE CE? 

PARTERUL PENSIUNII TRANDAFIRUL ALB (Repartizarea 
camerelor în ziua de 3 octombrie 194...) 

PERSONAJELE PRINCIPALE. 

Radu Emil 35 de ani. 

Maria Nistor, profesoară 52 de ani George Luca, medic 33 
de ani Neculai Goran (Al. Dumitreş), scriitor 36 de ani 
Ştefan Barbu, avocat 57 de ani Liliana Maior, violonistă 25 
de ani Carmen Stoian, modistă 53 de ani. 

Traian Popa, inginer 35 de ani Dr. Alexandru Tudor 41 de 
ani lon Roman 54 de ani. 

Victor Marian 32 de ani. 

Sergent-major Dinu Cosma 28 de ani 4 octombrie 194..., 
ora 0,05 

Toţi locatarii pensiunii erau în hol. leşiseră din camere fără 
să-i cheme nimeni, imediat ce auziseră semnalul maşinii. Se 
uitau la noii-veniţi cu nelinişte, spaimă, curiozitate. 

Doctorul Tudor se mulţumi să arunce o scurtă privire în 
încăpere, parcă pentru a fixa locul în care se află. Unul 
dintre însoțitorii lui, cel mai în vârstă, lon Roman, trecu însă 
în revistă fiecare personaj, dar nu zări nici o figură 
cunoscută. Numai când privirea lui se opri pentru o clipă 
asupra unei femei în vârstă, căreia stratul gros de fard nu 
putea să-i atenueze paloarea, ea îşi ascunse brusc faţa în 
palme şi începu să hohotească înfundat. O altă femeie, cam 
de aceeaşi etate, poate ceva mai tânără, cu figura chinuită, 
îndurerată, se apropie de ea şi încercă s-o calmeze: 

— Linişteşte-te, Carmen... Linişteşte-te, draga mea. E o 
nenorocire, 0... 0... dar ce putem face? Domnule doctor, 


dacă sunteţi amabil... 

Rugămintea femeii stârni o vagă tresărire pe chipul lui 
Tudor. Tocmai voia să deschidă gura pentru a spune ceva, 
când o mişcare aproape violentă în grupul bărbaţilor îl făcu 
să înţeleagă că rugămintea nu-i fusese adresată lui. Un 
tânăr înalt, frumos, cu părul răvăşit, cu ochii larg deschişi, 
exprimând fie uimire, fie nelinişte, se desprinse de lângă 
masa mare, unde înţepeniseră cei mai mulţi locatari, 
ajungând din trei paşi la fotoliul în care plângea înfundat 
Carmen Stoian. Examenul său dură doar câteva secunde, 
un examen sumar, care vădea mai degrabă obişnuinţă şi 
obligaţie decât interes, apoi se retrase ridicând neputincios 
din umeri. Doctorul Tudor îi veni în întâmpinare. 

— Profesaţi medicina? Întrebă el. 

Căutătura tânărului se întunecă. Tonul cu care răspunse 
era însoţit de o nuanţă de dispreţ. 

— Da... De opt ani. Medicină generală şi psihiatrie. Şef de 
lucrări la clinica Basarab. Doctor George Luca. 

— Mulţumesc... Doctor Alexandru Tudor. Vom apela 
probabil la concursul dumneavoastră până la sosirea 
medicului legist. 

Era o notă de fermitate în vocea lui Tudor. Ea deveni şi 
mai clară în momentul când se adresă celorlalţi locatari: 

— Situaţia ne obligă să apelăm şi la concursul 
dumneavoastră, la înţelegerea dumneavoastră. După toate 
aparențele, ne aflăm în faţa unei crime. Vă rugăm prin 
urmare să fiţi pregătiţi pentru a ne răspunde la câteva 
întrebări... De asemenea rugăm pe fiecare locatar să nu 
părăsească pensiunea fără ştirea noastră. Vom discuta 
probabil cu fiecare dintre dumneavoastră în parte. Situaţia 
ne obligă la aceste măsuri elementare, fireşti... 

Era o invitaţie adresată tuturor locatarilor de a se retrage 
fiecare în camera sa. Un bărbat înalt, cam de 60 de ani, cu 
figura gravă, dură, pe care favoriţii suri şi barba scurtă albă 
nu reuşeau să i-o înnobileze în momentul acela, făcu un 


gest de protest cu mâna, apoi umplu holul cu o voce 
zbârnâitoare, de bas: 

— Îmi daţi voie... Avocat Ştefan Barbu, doctor în drept, la 
Sorbona. Cuvintele dumneavoastră, domnule doctor, aruncă 
un val de neîncredere asupra noastră, a tuturor. Legile 
noastre... 

Doctorul Tudor părea că nu-l aude. Îşi oprise o clipă 
privirile asupra unei tinere de o rară distincţie, care îşi 
înfipsese mâinile în speteaza unui scaun pentru a-şi opri 
tremurul nervos ce o zguduia din încheieturi. Răspunse 
Victor Marian în locul său: 

— Legile noastre ne-ar pedepsi dacă nu am lua asemenea 
măsuri elementare. locmai dumneavoastră, ca avocat şi 
specialist... 

— Bineînţeles... Bineînţeles... se retrase avocatul. Am vrut 
doar să atrag atenţia că ne considerăm toţi inocenți... Nu 
ne vom opune însă procedeelor legale. E datoria noastră să 
vă ajutăm... 

Ultimele cuvinte le rostise din pragul camerei sale. Abia 
atunci se închiseră şi celelalte uşi. Doctorul Tudor îi ceru 
sergentului-major să rămână în hol, cu sarcina de a observa 
şi supraveghea orice mişcare a locatarilor, iar subalternului 
să stea de veghe în preajma intrării, afară în curte, cu 
consemnul strict de a opri şi imobiliza orice persoană 
cunoscută sau necunoscută. Intră în camera numărul 3, 
însoţit de medicul George Luca şi cei doi colaboratori ai lui. 

Camera avea puţine mobile: un pat mare, dublu, lângă 
fereastră, o masă înconjurată de trei fotolii, chiar în mijloc, 
un şifonier triplu, câteva taburete, o măsuţă rotundă într-un 
colţ, iar în altul o oglindă cu toaletă. Nu departe de sobă se 
afla o chiuvetă strălucitoare, de faianţă. Toate mobilele erau 
alese cu gust şi foarte bine întreţinute. Ceea ce izbea din 
primul moment la intrarea în cameră erau vazele cu flori. 
Pe masă, pe măsuţă, pe noptiere, pe toaletă şi chiar pe 
şifonier se aflau vaze de cristal pline cu flori de toamnă. 


— Şase vaze, murmură ca pentru sine Ion Roman. Şi, în 
toate, florile par proaspete. 

— Da! Încuviinţă medicul George Luca. Florile erau mania 
lui... La două zile le schimba. 1 le aducea o femeie, uneori 
însă mai culegeau şi cucoanele, chiar şi noi când mergeam 
în excursii... 

Doctorul Tudor nu părea deloc atent la ceea ce spunea 
medicul. Nu-şi dezlipea ochii de la pat. Privea fără încetare 
prin pleoapele întredeschise cadavrul chircit al unui omuleţ. 
Picioarele şi mâinile subţiri, fragile, păreau ale unui băieţaş. 
Faţa lui era însă neverosimil de lungă, ca o caricatură. 
Fruntea, lată, avea în mijloc o gaură mică, înconjurată de 
un cerc roşu. Şi faţa victimei şi pijamaua şi halatul şi perna 
aveau urme de pulbere. 

— S-a tras de foarte aproape, spuse lon Roman. Putem 
exclude în mod definitiv sinuciderea? 

Fraza se transformase în întrebare prin accentuarea 
ultimului cuvânt. Cel care o rostise se supusese unei 
obligaţii profesionale formale. 

— Sinucidere?! Se miră Victor Marian. În cazul acesta, 
ţeava pistolului ar fi atins tâmpla. Doar să fi apăsat pe 
trăgaci cu degetul gros pentru a ţinti exact în mijlocul 
frunţii. Şi, dealtfel, poziţia corpului arată că victima 
dormea. Ca să nu mai vorbim de lipsa pistolului. 

— Nu dormea, spuse doctorul Tudor. Priviţi-i pumnii. 
Probabil că şi i-a încordat în clipa când a văzut moartea în 
faţă. S-a apărat de ea închizând ochii şi pumnii. Apoi corpul 
i s-a prăvălit, ajungând în poziţia aceasta... A atins cineva 
corpul? 

Întrebarea fiindu-i adresată direct, medicul George Luca 
răspunse imediat: 

— Eu am atins corpul... de fapt, încheietura mâinii stângi, 
pentru a constata decesul, deşi nu mai era nevoie. Vreau să 
înţelegeţi prin asta că numai am atins corpul. De mişcat, 
nimeni nu l-a mişcat. Şi eu şi avocatul Barbu am atras de la 
început atenţia asupra acestui lucru. 


— Mulţumesc, răspunse Tudor. Infirmitatea victimei era 
congenitală, sau se datorează unei maladii infantile? 

— Cred că s-a născut rahitic, dealtfel ca toţi copiii, însă 
anumiţi factori, pe care nu-i cunoaştem, au favorizat 
dezvoltarea grotescă a maladiei. E vorba de o încetineală 
gravă, sau poate de o stagnare în dezvoltarea sistemului 
osos. Cu excepţia cutiei craniene şi a oaselor faciale. 
Acestea, în mod surprinzător, s-au dezvoltat rebel, depăşind 
normalul. Ceea ce înseamnă că de la o anumită vârstă, 
foarte fragedă, sistemul osos a manifestat două procese 
contradictorii. Partea superioară, de la umăr în sus, sa 
dezvoltat anormal, partea inferioară - folosesc un limbaj 
convenţional - şi-a stagnat definitiv evoluţia. Cazul nu este 
unic în literatura medicală... 

— L-aţi cercetat îndeaproape? Întrebă doctorul Tudor. 

George Luca răspunse ca pentru nişte diletanţi: 

— Cercetarea violentă a unui asemenea caz ar fi echivalat 
cu un îndemn la sinucidere. Într-un astfel de organism, 
maladia nu va dispare niciodată. Se produce o mutație. 
Maladia devine psihică, oferind complexe uluitoare. O 
simplă privire adresată chiar inconştient poate fi 
interpretată în zeci de feluri, fiecare putând duce la 
consecinţe fatale. Individul se consideră mai întotdeauna o 
negaţie biologică şi de aici - prin intermediul unei priviri - 
până la acţiunea împotriva negaţiei, la acţiunea proprie 
împotriva negaţiei nu e decât un pas. O fracțiune de 
secundă poate fi hotărâtoare. 

— Dar posibilitatea de a acţiona împotriva celor care 
descoperă negația? Întrebă doctorul Tudor. Mă gândesc la 
o acţiune violentă, bineînţeles. 

— Vă gândiţi la ură activă, la crimă împotriva lumii, sau 
împotriva unui reprezentant particular al ei... Foarte rar. 
Rarisim. Asemenea indivizi au în primul rând conştiinţa 
fragilităţii organismului lor. Ei ştiu că nu au puterea să 
suprime pe alţii. Pentru ei, puterea de a suprima - din 
cauza complexului psihofizic - se reduce mai întotdeauna la 


puterea de a lovi. Mă refer la cazurile pe care le-am studiat 
personal, în stadiu clinic. Ei nu pot să lovească în oameni 
normali nu numai de teamă - nici chiar ideea otrăvirii n-o 
pot descoperi —, ci şi dintr-un sentiment de admiraţie. 

— În aceeaşi măsură însă - interveni Victor Marian - poate 
să mocnească în sufletul acestor infirmi ura, revolta... 

— Nu neg această posibilitate, răspunse impasibil medicul. 
Între ură şi iubire - amândouă văzute ca abstracții —, un 
infirm poate să aleagă şi iubirea. Pentru că mediul în care 
trăieşte îi oferă posibilitatea activizării acestei abstracții. 
Mă refer la o anumită categorie de infirmi, care n-au ajuns 
în această situaţie datorită unui accident violent într-un 
moment precis al vieţii (şi acest moment poate cuprinde 
oameni, cauze umane, idei umane), mă refer, în speţă, la 
cazul nostru. 

— Acest caz este legat şi de identitatea individului? 
Întrebă brusc doctorul Tudor. 

George Luca îşi pierdu pentru prima dată siguranţa şi 
stăpânirea de sine. Îşi reveni însă repede. 

— Eu emit o simplă ipoteză, bazată pe analogia dintre 
câteva cazuri studiate şi câteva observaţii cotidiene, făcute, 
fără scop ştiinţific, asupra victimei în perioada convieţuirii 
noastre. Eu cred că infirmul nostru se încadra în categoria 
acelora subjugaţi de ideal. Nu l-am studiat anume. Doar 
câteva priviri fugare în timpul mesei sau în alte situaţii. 
Impresiile culese mă determină să cred că era capabil de a 
activiza iubirea şi nu ura. Îl văd mai uşor în postura de a-şi 
fi suprimat propria negaţie decât în aceea de a-i suprima pe 
alţii... 

Victor Marian se uită drept în ochii medicului, apoi dădu 
glas întrebării care-l preocupa: 

— Nu faceţi prin aceasta o pledoarie pentru sinucidere? 

De data aceasta, psihiatrul nu-şi mai pierdu cumpătul. 

— Nu! Nu m-am gândit la situaţia aceasta specială când 
am vorbit despre el. M-am gândit la el ca şi când ar fi fost în 


viaţă. Ca şi cum ar fi fost vorba despre un caz care trebuie 
studiat. 

Doctorul 'Tudor se aplecase deasupra cadavrului. Vorbi 
fără să se întoarcă: 

— Aveţi un dar foarte fin de observaţie... Şi o metodă 
deosebită de a înlocui date concrete cu observaţii la 
stabilirea unui diagnostic foarte precis. 

— E o metodă foarte uzitată în psihiatrie, răspunse 
medicul. 

Doctorul Tudor se întoarse încet, ca un om obosit, cu faţa 
spre George Luca. Se aşteptase la acest răspuns. 

— Observaţii... Observaţii, murmură el. Da... Orice pacient 
ajunge la stadiul de a fi observat după ce manifestă şi îi este 
înregistrat, un simptom precis, un fel de premisă de la care 
se porneşte spre concluzie, adică spre diagnostic... 

Vorbele acestea, rostite cu voce impersonală, avură darul 
să-l neliniştească iarăşi pe medicul George Luca. Neliniştea 
lui se termină însă printr-un gest firesc: ridică neputincios 
din umeri. 

— Da... Continuă doctorul Tudor. V-aş ruga să-mi mai 
răspundeţi la câteva întrebări, strict formale. Ne puteţi 
spune cu exactitate ora la care s-a auzit împuşcătura? 

— Foarte exact! Răspunse George Luca, răsuflând uşurat. 
M-ara uitat la ceas chiar în clipa când am auzit-o şi... 
Obişnuinţa profesională m-a obligat să privesc mersul 
secundarului. Era ora douăzeci şi trei, şaisprezece minute 
şi treizeci şi cinci de secunde... Dacă aveţi încredere într-un 
Schaffhausen. 

— Dormiţi cu ceasul la mână? Întrebă Alexandru Tudor. 

Medicul era îmbrăcat într-un halat elegant de catifea 
roşie. Parcă abia atunci îşi descoperi ţinuta. 

— Nu... Răspunse el nesigur. Nu eram în camera mea... 
Eram în baie. Mă pregăteam de culcare... Întotdeauna fac 
un duş înainte dea mă culca... 

Se opri însă brusc. Victor Marian, care-l urmărea cu 
atenţie, văzu cum i se alterează pentru o clipă trăsăturile 


feţei. 

Doctorul Tudor continuă cu întrebările cercetând iarăşi, 
foarte interesat, patul pe care se afla cadavrul. 

— Era înainte... Sau după duş când aţi auzit împuşcătura? 

— Era... Era după duş. Tocmai îmi potriveam ceasul... 

— Aţi ieşit imediat în hol? 

Medicul făcea eforturi vizibile pentru a se domina. 

— Nu am ieşit imediat. Cred că după... După câteva 
secunde. 

Tăcerea nefirească, impusă de doctorul Tudor, îl obligă să 
continue: 

— După douăzeci de secunde... Poate după... Nu! Nu 
trecuseră nici douăzeci de secunde... Cel mult treizeci de 
secunde... Poate să vă confirme şi scriitorul Al. Dumitreş. Şi 
el a ieşit în aceeaşi clipă din baia lui. Făcuse şi el duş... Era 
ud pe faţă... 

Ion Roman îşi aminti că văzuse în hol un bărbat cu părul 
ud şi se uită în aceeaşi clipă la părul medicului. Acesta, 
simțindu-se privit, se apără furios: 

— Eu îmi feresc capul când fac duş... De ce vă uitaţi aşa? A 
văzut toată lumea... Uşa era încuiată pe dinăuntru... Nu 
putea nimeni... 

— I-aţi găsit pe toţi ceilalţi locatari în hol când aţi ieşit 
dumneavoastră? Întrebă doctorul Tudor. 

— Da, da... Erau toţi... Eu şi cu scriitorul Al. Dumitreş am 
pătruns ultimii în hol. Îmi amintesc perfect. 

Alexandru Tudor căzu o clipă pe gânduri. Trăsăturile feţei 
lui exprimau o oboseală bolnăvicioasă. Vocea îi suna însă 
ferm. 

— V-aş ruga să precizaţi cât mai exact intervalul de timp 
care s-a scurs între momentul în care aţi auzit împuşcătura 
şi momentul în care aţi apărut în hol. 

— Trebuie să consider aceasta o acuzaţie împotriva mea? 
Întrebă medicul la rândul său. 

Tudor nu-i răspunse. Privea absent parchetul camerei. Nu 
căuta nimic. Dar George Luca manifesta o anumită 


nelinişte. 

— N-am avut nici un conflict cu Emil Radu. L-am cunoscut 
aici pentru prima dată... Intervalul? Îşi aminti el. Nu mai 
puţin de douăzeci de secunde şi nu mai mult de treizeci de 
secunde. 

„Îndeajuns - gândi Victor Marian - ca să ajungi de la 
fereastra camerei numărul 3 la fereastra băii. Adică să sari 
de la o fereastră, să fugi cincisprezece metri, să sari pe o 
altă fereastră şi să pătrunzi liniştit în hol.” 

Doctorul Tudor se oprise în faţa ferestrei larg deschise. 
Distanţa dintre fereastră şi dalele de beton era cam doi 
metri. O jucărie pentru oricine, mai cu seamă pentru un om 
înalt. 

— V-aş mai ruga să-mi răspundeţi la o întrebare, spuse el 
întorcându-se încet şi înaintând câţiva paşi spre mijlocul 
camerei. E o întrebare capitală. Şi sunteţi cel mai în măsură 
să-mi daţi un răspuns exact. Împuşcătura s-a auzit la ora 
douăzeci şi trei şi şaisprezece minute. Când aţi constatat 
decesul? 

— La ora douăzeci şi trei şi treizeci şi două de minute, 
răspunse medicul George Luca fără cea mai mică ezitare. 

— Deci, după şaisprezece minute. Întrebarea e aceasta: 
starea cadavrului dovedea sau nu scurgerea celor 
şaisprezece minute? 

— Pot face această afirmaţie sub stare de jurământ, 
răspunse medicul. Împuşcătura pe care am auzit-o a cauzat 
moartea lui Emil Radu. Durata de timp a fost prea scurtă 
între momentul împuşcăturii şi momentul constatării 
decesului - şaisprezece minute - pentru a se putea strecura 
vreo eroare. Orice medic ar putea să confirme acest lucru. 
Cadavrul indica, fără putinţă de greşeală, că trecuseră 
şaisprezece minute de la lovitura fatală. 

— Vă mulţumesc, spuse brusc doctorul Tudor. Medicul 
George Luca se înclină uşor, apoi se îndreptă spre uşă. 
Aerul de superioritate îl părăsise. Broboane de sudoare îi 
apăruseră pe frunte. În prag se opri totuşi o clipă. 


— Dacă mai aveţi nevoie de mine... Vă stau oricând la 
dispoziţie, spuse el. 

— Suntem siguri, răspunse sec Alexandru Tudor. Cele 
două vorbe îl împingeau din spate ca nişte baionete. Oare 
cum trebuia să le interpreteze? 

— Ciudat personaj! Spuse Victor Marian după ce se 
închise uşa. Când arogant şi sigur, când neliniştit şi 
înspăimântat. Parcă ar ascunde anumite mistere, anumite 
enigme. Sunt convins că nu ne-a spus totul... 

— Nu ne-a spus totul, încuviinţă doctorul Tudor. Uneori 
însă ne-a spus prea mult. 

— Duş în orice caz nu a făcut, interveni lon Roman. Avea şi 
ciorapi în picioare. De ce ne-a minţit? Nu ar fi fost mai 
simplu să spună că n-a făcut duş, că tocmai îşi potrivea apa, 
sau aşa ceva? Explica astfel mai plauzibil şi prezenţa 
ceasului pe mână. 

— Dar nu şi cele treizeci de secunde întârziere, spuse 
Tudor. Care este enigma acestor treizeci de secunde? 

— De la fereastra asta - arătă Marian - la fereastra băii. În 
douăzeci de secunde, cursa e gata. 

— De ce? Întrebă doctorul Tudor. De ce să-l suprime pe 
omuleţul acesta inofensiv, înclinat - conform teoriei lui - 
spre abstracţia activă a iubirii? 

Era un accent dureros în întrebarea lui Tudor. 

— Dumneavoastră credeţi în pălăvrăgeala lui? Întrebă 
surprins Victor Marian. 

— Am impresia că ne-a spus câteva lucruri interesante, 
răspunse doctorul Tudor. Poate că medicul nostru a 
încercat să fixeze, cândva, un anumit caz medical: Emil 
Radu. Şi a ajuns la un diagnostic aproape sigur... Ce l-a 
îndemnat însă la această acţiune? Simpla curiozitate şi 
obişnuinţă profesională? Sau un anumit eveniment care în 
clipa asta ne scapă? Şi în ce măsură acest eveniment este 
legat de dispariţia brutală a omuleţului îndrăgostit de flori? 
Dacă a existat un asemenea eveniment, bineînţeles... Ce 


anume l-a determinat pe medic să-l privească pe Emil Radu 
ca pe-un caz medical? 

— Eu n-aş da atâta importanţă acestui amănunt, reflectă 
Marian cu voce tare. Eu m-aş ocupa mai degrabă de alte 
neconcordanţe din spusele lui... 

— Nu ştiu, răspunse doctorul Tudor. Încă nu ştim ce este şi 
ce nu este important. Suntem încă în negură. Ce elemente, 
ce indicii posedăm până acum?... Ştim că omuleţul acesta 
inofensiv a fost asasinat. Ştim ora precisă când s-a comis 
crima. Ştim că era treaz înainte de a se trage în el. Ştim că 
nu se aştepta să fie omorât. Probabil că stătea de vorbă cu 
asasinul, deci nu avea în faţa lui un necunoscut. Vederea 
armei l-a surprins şi a încercat să se apere de ea închizând 
ochii şi strângând pumnii. Cunoaştem poziţia în care se afla 
când s-a tras în el. Stătea în capul oaselor, cu spatele 
rezemat de o pernă lipită de lemnul patului. Ştim, în sfârşit, 
arma cu care s-a tras în el. Un pistol mic, cât un pachet de 
ţigări, calibrul 6,35. S-a tras de la câţiva centimetri, glonţul 
i-a traversat craniul firav, a trecut prin pernă şi s-a oprit în 
lemnul patului, indicându-ne cu precizie poziţia în care se 
afla în momentul când a pornit împuşcătura... pe care n-a 
mai auzit-o. Moartea a fost instantanee. S-a prăbuşit apoi 
într-o parte, moale, fără viaţă... Asasinul, dându-şi seama că 
nu poate organiza o sinucidere - fie din cauză că greşise 
iniţial ţintindu-l în mijlocul frunţii, fie din cauză că nu avea 
timp —, şi-a păstrat arma şi a sărit pe fereastră... 

În timp ce doctorul Tudor vorbea, colaboratorii lui se 
apropiară de patul victimei. Descoperiră şi ei glontele înfipt 
în lemn. Cu ajutorul unui briceag, Marian săpă în jurul 
glontelui un şănţuleţ circular, apoi, cu multă precauţie, 
scoase plumbul din şănţuleţ, răsturnându-l într-o cutie de 
chibrituri pe care lon Roman o ţinea pregătită. 

— Calibrul 6,35, spuse acesta din urmă. Jucărie 
ucigătoare. Sărmanul omuleţ! 

Doctorul Tudor se plimba prin încăpere cu ochii închişi. 
Parcă dormea în mers. Uneori se oprea pentru o clipă sau 


două, apoi îşi relua plimbarea fără rost. 

— Oare cine l-a ucis? Răsună, gravă şi meditativă, 
întrebarea lui Marian. 

— Cine l-a ucis?... Repetă doctorul Tudor cu voce joasă. 
Cine l-a ucis?... Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, 
pentru a descoperi asasinul, trebuie să răspundem mai întâi 
la altă întrebare: De ce? De ce a fost ucis? Care este mobilul 
acestui odios asasinat? Şi pentru a ajunge la această 
întrebare trebuie să ştim, în primul rând, cine era acest 
omuleţ care iubea florile... 

Se lăsă tăcere. Toţi trei priveau vazele cu flori. Marian 
arătă cu mâna spre vaza de pe şifonier: 

— Oare cine i-a pus-o acolo? S-o fi urcat el pe un scaun? L- 
o fi ajutat cineva? 

Şi se duse spre şifonier, spre a stabili înălţimea. Mâna lui 
atingea florile. Dar în loc să ia vaza cu mâna dreaptă, aşa 
cum îi era intenţia, deschise cu mâna stângă uşa dublă a 
şifonierului. O fracțiune de secundă mai târziu deschise şi 
cealaltă uşă. Cu un gest larg, îi invită pe ceilalţi să privească 
interiorul mobilei. 

Dezordinea îi uimi. Totul era alandala înăuntru. Nici o 
haină nu era agăţată. Toate fuseseră zvârlite jos. Şi 
umeraşele. Sub haine se zăreau două valize mari, întoarse. 
O alta, mai mică şi goală, rămăsese deschisă. Rafturile cu 
lenjerie erau răscolite brutal. Cămăşile, maiourile, tricourile 
erau boţite şi împinse spre fund. Şi rafturile ultimului 
compartiment erau răvăşite. Unul dintre ele adăpostea o 
maşină de scris. Dedesubt, alte două conţineau coli albe, 
coli scrise şi indigouri, amestecate de-a valma. Rafturile de 
deasupra erau goale. Marian descoperi totuşi în primul 
câteva flori veştejite legate într-un buchet. 

— Probabil o amintire, spuse el. Oare de ce l-a aruncat 
acolo? Ca să-l ascundă? 

Ion Roman alungă întrebarea printr-un gest care o 
decreta inutilă. 


— Asasinul a căutat ceva în acest şifonier. Mâinile lui au 
creat dezordinea asta. Parcă ar începe să mijească un 
mobil... Ce anume a căutat aici? Şi oare a găsit el ce căuta? 

— Eu parcă-l văd cotrobăind, spuse Marian. Căuta un 
obiect mic - un portofel, un plic, un act compromiţător —, 
altminteri n-ar fi răscolit vrafurile de hârtii şi cutiile cu 
indigo. Nu-mi explic însă de ce a prăvălit hainele de pe 
suport. De furie că n-a găsit în buzunare acel obiect? 
Atunci, unde l-a găsit? În valiza goală? 

— Ce te face să crezi că l-a găsit? Întrebă Ion Roman. 

Marian atinse cu vârful pantofului încuietorile nedesfăcute 
ale celor două valize mari. 

— Faptul că valizele n-au fost cercetate, spuse el. Şi dacă 
mă gândesc bine, acest lucru indică şi ordinea căutării. 
Asasinul a răscolit mai întâi compartimentul din stânga, 
acesta în care se află maşina de scris şi colile de hârtie. 
Dacă ar fi început căutarea în compartimentul din dreapta, 
n-ar fi renunţat la cercetarea valizelor, cea mai firească 
ascunzătoare pentru obiectul pe care-l căuta... Parcă-l văd 
iar răscolind printre hârtii, deschizând cutiile de indigo, 
enervându-se că nu găseşte nimic. Îşi vâră mâinile printre 
cămăşi şi maiouri, le ridică, le împinge; poate că obiectul pe 
care-l caută e ascuns între ele şi astfel va aluneca. Dar nici 
aici nu găseşte nimic. Îşi continuă cercetările în 
compartimentul dublu. Mai întâi în buzunarele hainelor şi 
pantalonilor. Furios că nu dă peste el, le smulge şi le azvârle 
jos, cu cuiere cu tot. Îi mai rămân valizele. Cea mică e 
goală, dar poate că într-unul din buzunarele interioare 
găseşte obiectul. Nu-l mai interesează celelalte valize... 
Trebuie să dispară cât mai repede... 

— Dar dacă s-a speriat şi a fugit înainte de a găsi obiectul 
pe care-l căuta? Întrebă Ion Roman. Poate de aceea au 
rămas cele două valize mari nedesfăcute... 

— Nu-mi vine să cred, îi replică Marian. Un individ care 
asasinează cu atâta sânge rece... Şi cine e victima? Un 
infirm, un omuleţ inofensiv... Dacă l-a ucis, l-a ucis pentru 


un motiv foarte puternic... Sau pentru a-l jefui, sau pentru a 
preîntâmpina o ameninţare foarte gravă şi iminentă... Cum 
putea el să renunţe la găsirea acelui obiect care-l obligase 
la asasinat? Nu mi-l pot imagina ca pe-un copil care se 
sperie la primul țipăt... Nu! Eu cred că a părăsit această 
încăpere numai după ce a găsit ceea ce căuta! Până atunci, 
doctorul Tudor ascultase în tăcere. Se mulţumise doar să 
clatine de câteva ori din cap. Afirmaţie? Negaţie? 

— Nu ştiu... Începu el. Activitatea asasinului după 
comiterea crimei e temerară... Mă gândesc la ipoteza pe 
care ai formulat-o dumneata, tovarăşe Marian... Un obiect 
mic se caută şi se găseşte greu; iar dezordinea din şifonier 
ar demonstra că asasinul nu ştia locul precis în care se afla 
obiectul. Oare cât timp i-a cerut această căutare? lată 
întrebarea care pune în discuţie ipoteza dumitale. Asasinul, 
oricât de îndrăzneţ ar fi fost, nu putea să caute la infinit. 
Împuşcătura alarmase casa. Oricând se putea aştepta ca 
uşa să fie forţată, sau - ceea ce era mult mai grav - să i se 
închidă calea de salvare, singura cale: fereastra. Asasinul 
era obligat să se gândească la această posibilitate. Locatarii 
găsind uşa încuiată şi bănuind o dramă vor alerga, prin 
curte, la fereastră. Şi în cazul acesta calea de salvare îi era 
tăiată. Trebuia deci să se grăbească... Foarte, foarte 
ciudat... 

— Mie mi se pare ciudat - interveni lon Roman - şi faptul 
că nimeni n-a procedat aşa cum spuneţi dumneavoastră. 
Era normal ca măcar un locatar să se uite pe fereastra 
camerei, să vadă ce s-a întâmplat aici... 

— E adevărat... Încuviinţă doctorul Tudor. Trebuie să 
aflăm ce s-a întâmplat cu locatarii - cu fiecare în parte - din 
momentul când a răsunat împuşcătura şi până când au sosit 
organele locale... Dar înainte de asta... 

Doctorul Tudor se oprise în faţa uşii. Ambele încuietori 
erau distruse. Şi broasca obişnuită, care de obicei nu se 
foloseşte şi zăvorul de siguranţă, care se închide automat. 
Cheia era în broască, răsucită de două ori. Limba 


siguranţei, căscată afară şi înţepenită, rezistase cu succes 
asalturilor de berbec ale celor care forţaseră uşa. 

— Nu încape nici o îndoială că asasinul a ieşit pe fereastră 
după comiterea crimei, spuse doctorul Tudor. E un fapt 
care trebuie notat. Pe uşă nu putea să iasă. Siguranţa s-ar fi 
închis automat în urma lui, dar cheia de la încuietoarea 
obişnuită nu putea fi răsucită pe dinafară... 

Marian se aplecă pentru a privi mai atent broasca uşii. 
Controlul sumar nu-l dumeri însă pe deplin. 

— Limba pare cam ruginită, ceea ce înseamnă că nu prea 
s-a făcut uz de această încuietoare. Am găsit însă într-un 
roman pe care l-am citit mai demult un procedeu care s-ar 
putea aplica şi în cazul nostru. Asasinul a lăsat cheia în 
broasca interioară, apoi, după ce a ieşit şi a închis uşa, s-a 
folosit de o pensetă specială pentru a răsuci cheia. În cinci 
secunde... 

— Astea-s născociri pentru cărţi, îl întrerupse lon Roman. 
Eu nu mi-l pot închipui pe criminal trăgând uşa după el, 
apoi lăsându-se în genunchi ca pentru o rugăciune şi 
manevrând nu ştiu câtă vreme cu un cleştişor sau cu o 
pensetă... Baliverne! Şapte uşi, opt - dacă o punem la 
socoteală şi pe cea de la intrare - se pot deschide în orice 
clipă. Iar el cu penseta în mână, în genunchi, în faţa 
camerei unde s-a auzit detunătura! Ce-o să spună? Că a 
vrut să se uite pe gaura cheii? 

Tot timpul cât vorbise, lon Roman îl privise pe doctorul 
Tudor ca şi cum i-ar fi cerut aprobarea. Acesta nu făcu 
altceva decât să ridice de câteva ori din umeri, nedecis. 

— Nu ştiu, spuse el. Ne ciocnim de ciudăţenii la tot pasul... 
Deşi e obligat să fugă cât mai repede, asasinul caută, caută, 
răscoleşte tot şifonierul; deşi uşa e încuiată cu siguranţa, 
împiedicând - ipso facto - pătrunderea oricărei alte 
persoane înăuntru, cineva găseşte că e mai sigur sau mai 
nimerit s-o încuie şi cu cheia asta ruginită... Cine a răsucit 
cheia asta de două ori? Victima? Asasinul?... Probabil că 


asasinul... Dar când a făcut-o? Înainte, sau după crimă?... Şi 
de ce?... Pentru ce a făcut-o? Cu ce scop? 

— S-a gândit că împuşcătura va alarma casa - răspunse 
Marian - şi de teamă că mai există poate o cheie... El ştia că 
trebuie să caute şi să găsească un anumit obiect. Ca să nu 
fie surprins în timpul căutării de către cel care deţinea 
cheia, a alergat la uşă şi a încuiat-o a doua oară... 

— Da... Da... Murmură doctorul Tudor, fără să-i dea însă 
dreptate lui Marian. Împuşcătura... De ce a fost împuşcat 
acest infirm? De ce asasinul a ales tocmai acest mijloc de 
suprimare? Cel mai complicat şi cel mai primejdios... În 
primul rând trebuia să facă rost de o armă... 

— În perioada asta de după război, interveni Ion Roman, 
arme se găsesc pe toate drumurile. 

— Un pistol de calibrul 6,35 nu este o armă de război, îi 
răspunse doctorul Tudor. Dar nu e numai problema 
procurării unei astfel de arme. Folosind-o însă ca mijloc de 
suprimare, criminalul se pune, inevitabil, într-o situaţie 
foarte primejdioasă. Pocnetul, detunătura unei arme e un 
semnal de alarmă. Atunci, de ce l-a împuşcat pe Radu 
Emil?... Nu e ciudat?... Dacă ar fi tras în el de la distanţă, 
măcar de la fereastră, aş mai înţelege. Dar el voia să scoată 
un anumit lucru de la acest infirm, cel puţin aşa arată 
căutările lui. Pentru aceasta avea nevoie de răgaz şi de 
linişte... De ce n-a ales un alt mijloc de suprimare? Oricare 
altul în afară de împuşcare. Ce rezistenţă putea să-i opună 
acest omuleţ? Şi un copil mai răsărit, un bâieţandru, l-ar fi 
doborât din câteva lovituri... Foarte, foarte ciudat... 

— Poate că asasinul e un maniac, un dement, obsedat de 
ideea surprizei, spuse Marian. S-a apropiat de el zâmbitor, 
ca pentru a-i spune noapte bună şi deodată a scos 
revolverul din buzunar... Ce secundă îngrozitoare!... Sau 
poate că e un individ obişnuit cu astfel de arme, căruia nici 
nu poate să-i treacă prin cap alt mijloc de suprimare... 

Doctorul Tudor închise ochii, însă nu pentru multă vreme. 
Numeroase ipoteze se năşteau în mintea lui, dar toate 


nesigure, disparate, confuze. Erau asemeni unor fire 
pestriţe, încâlcite, unduindu-se în căutarea unui ax, pentru 
a se înfăşură disciplinate în jurul lui. Când începu să 
vorbească, glasul îi tremura. 

— Ce secundă îngrozitoare!... Pe cine ameninţa acest 
omuleţ firav? De ce a fost suprimat cu atâta cruzime? Care 
este mobilul acestui asasinat?... Ce secundă îngrozitoare! 

Doctorul Tudor îşi privi o clipă subalternii, apoi se adresă 
imediat lui Marian cu o voce din care dispăruse emoția: 

— Dumneata vei face o percheziţie riguroasă. Atenţie 
specială la scrisori, hârtii, acte, la tot ceea ce ne poate oferi 
date, indicii cu privire la viaţa şi relaţiile victimei... 
Dumneata, tovarăşe Roman, pregăteşte-te pentru anchetă. 
Vom începe imediat interogatoriile. Trebuie măcar să ne 
dăm seama dacă asasinul se află în această pensiune, sau 
dacă, o dată cu trecerea fiecărui minut, se îndepărtează tot 
mai mult de noi. 

Când reveni în holul mare, pustiu şi întunecos, doctorul 
Tudor trăi câteva clipe o senzaţie tulburătoare. Parcă 
simţea în jurul său forţe oarbe, necunoscute, stând la 
pândă. Îl zări însă pe sergentulmajor Dinu Cosma, undeva 
într-un ungher şi senzaţia aceea nelămurită îi dispăru subit. 
Îşi aminti că înainte de a intra în pensiune, chiar în faţa 
verandei, după ce sergentulmajor îşi dăduse raportul, îi 
ceruse să-i întocmească la iuţeală un plan exact al locuinţei 
şi al repartiţiei camerelor. Luă coala de hârtie din mâna lui 
Cosma şi, înainte de a o cerceta, îl întrebă dacă a avut 
greutăţi la întocmirea planului. 

— Nu... Răspunse cel întrebat. Am copiat planul pe care-l 
posedă proprietăreasa, apoi am întrebat-o cine locuieşte în 
fiecare cameră şi am notat chiar în faţa ei numele 
locatarilor. Ca să nu se strecoare vreo eroare şi ca să se 
simtă şi dumneaei răspunzătoare. Tot din cauza asta am 
mai întrebat-o dacă s-a făcut vreo modificare ulterioară în 
locuinţă şi mi-a răspuns că nu. 


— Şi lumina? Întrebă doctorul Tudor. Cine a stins lămpile 
din colţurile holului? 

Sergentulmajor cerea parcă o aprobare tardivă. Palmele îi 
stăteau bine lipite de vipuşca pantalonilor, dar vocea îi cam 
tremura. 

— Eu... M-am gândit că pe întuneric aş putea să observ 
unele lucruri care, poate, nu s-ar voi observate... M-am 
gândit să mă postez într-un ungher cu mai multă beznă şi 
fiindcă ochii mi s-au obişnuit destul de repede cu 
întunericul... 

— Da... Spuse doctorul Tudor cam nemulţumit. E şi 
aceasta o metodă... Şi ce rezultate a dat iniţiativa dumitale? 

Ion Roman aprinsese între timp lămpile care se odihniseră 
până atunci. Se făcuse lumină ca ziua. Speriat, 
sergentulmajor luase o poziţie ca pentru raport. 

— Proprietăreasa a traversat de două ori... Adică de trei 
ori holul. La cinci minute după ce aţi intrat dumneavoastră 
în camera numărul trei. Nu s-a uitat nici în dreapta, nici în 
stânga. S-a dus de-a dreptul în camera numărul doi, la 
doamna aceea care era să leşine. După patru minute şi ceva 
a ieşit, dar nu s-a întors în camera dumneaei. A intrat la 
tânăra care ocupă camera numărul cinci, lângă verandă, la 
dreapta. După două minute a ieşit şi de acolo, cu o cutie în 
mână. Şi de atunci stă într-una în camera numărul doi. Cred 
că o îngrijeşte pe doamna aceea... Tânăra din camera 
numărul cinci a deschis de două ori uşa, dar n-a păşit 
pragul. A scos numai capul prin crăpătura uşii, de ambele 
dăţi şi s-a părut că se uită spre camera în care eraţi 
dumneavoastră... S-a văzut şi uşa de la numărul unu 
deschizându-se, dar nu s-a zărit nimeni - nici ieşind, nici 
măcar scoțând capul, nici vârful nasului nu s-a văzut... N-a 
mai ieşit în hol decât avocatul. S-a părut că se duce spre 
locuinţa proprietăresei. Pesemne că m-a zărit pe mine, 
fiindcă şi-a schimbat direcţia. S-a dus în baie pentru două 
minute... Apoi a venit la rând medicul. După ce a părăsit 
camera numărul trei, n-a intrat direct la el. Mai întâi s-a dus 


în baie, în dreapta, lângă verandă şi a ieşit după cinci 
minute. Parcă-şi băgase capul sub robinet. Era ud şi îşi 
ştergea mâinile cu o batistă... Alte mişcări nu s-au 
observat... 

Doctorul Tudor studia planul pensiunii. Clătină încet din 
cap în momentul când Dinu Cosma îşi termină raportul; 
privirile îi rămăseseră însă aţintite asupra colii de hârtie. 

— Planul nu indică nici o cameră liberă. Vom fi nevoiţi să 
luăm interogatoriile chiar aici, în hol. Nu la masa asta. La 
măsuţa rotundă pe care se află telefonul. Vom începe cu 
proprietăreasa... Maria Nistor - camera numărul opt. Aşa e 
notat în plan. 

— Da, spuse Dinu Cosma. Dar în momentul de faţă nu e în 
camera ei, la numărul opt. E tot la doi. 

— Va trebui s-o scoatem de acolo. Dar mai înainte de asta 
poate îţi aminteşti ceva despre dânsa... 

Sergentulmajor se conformă imediat: 

— De fapt e din Bucureşti şi a apărut în staţiunea noastră 
acum patru ani, când s-a deschis pensiunea. Toţi o 
consideră proprietăreasă, dar casa nu e a ei, o ţine cu 
chirie. Se spune că ar câştiga binişor, fiindcă pensiunea e 
deschisă aproape tot anul şi aproape întotdeauna e plină. Şi 
vin cam aceiaşi oameni. 

Dinu Cosma ar fi vrut să continue, dar doctorul Tudor îl 
opri şi-i ceru s-o invite pe Maria Nistor la interogatoriu. 

Maria Nistor făcea impresia unei femei sănătoase, pline de 
vigoare. Trupul drept, înalt, bustul opulent, mersul suplu şi 
o anumită graţie în mişcări erau surprinzătoare pentru 
vârsta pe care şi-o declarase: 52 de ani. Figura ei, în 
schimb, părea mai aproape de vârstă, dar aceasta ieşea în 
evidenţă numai după o cercetare foarte atentă. Părul 
negru, lucios, împodobit cu câteva şuviţe albe, groase, 
strâns în coc, sprâncenele bine arcuite, ochii mari, albaştri, 
lipsa oricărui fard sugerau mai degrabă distincţie. Paloarea 
feţei şi ridurile care i se accentuaseră pe frunte 


mărturiseau că trecuse şi mai trecea încă prin momente 
grele. Îşi stăpânea însă admirabil nervii. 

Răspunsese la primele întrebări ale lui Ion Roman fără să 
ezite, fără să-i tremure vocea. Nici nu-l privea când i se 
adresa. O singură dată se uită la carnetul gros pe care 
colaboratorul doctorului Tudor îşi trecea notele, dar 
răsfoitul intenţionat al paginilor nu avu nici un efect asupra 
ei. 

— Profesiunea dumneavoastră? Întrebă Ion Roman. 
Pensionară, răspunse ea. Am fost profesoară... Douăzeci şi 
şase de ani. Actualmente îngrijesc această pensiune, nu atât 
pentru câştig, cât din nevoia de a face ceva, de a trăi în aer 
curat... de a... Altfel, câştigul îmi dublează, sau îmi triplează 
uneori pensia... Nu mă gândesc la avere, pentru că nu am 
familie... 

— Aţi fost profesoară de educaţie fizică? Interveni doctorul 
Tudor. 

Maria Nistor abia schiţă un gest de mirare, dar atât de vag 
şi imperceptibil, încât i-ar fi scăpat şi unui observator atent. 
Doctorul Tudor însă n-o privea. Aştepta vorbele ei. 

— Da! Răspunse ea; douăzeci de ani, fără întrerupere, la 
aceeaşi şcoală: Notre Dame... Primii şase, la mai multe 
licee. 

Aşteptarea îi confirmă doctorului Tudor impresia pe care o 
avusese la început. Reuşi să deosebească anumite nuanţe în 
vorbele ei. Nu în răspunsurile largi, care preîntâmpinau 
întrebări, ci în glasul ei. Din când în când avea rezonanţe 
metalice, exprimând parcă o putere ascunsă pe care nu 
voia s-o dea în vileag. 

— Aţi participat cu şcoala la concursuri de gimnastică? 
Întrebă el pe neaşteptate. 

— Da! În fiecare an. De cele mai multe ori am obţinut 
premiul întâi. De şase ori locul doi, de cinci ori locul trei. 
Fără să cochetăm cu arbitrii. 

— Aţi organizat şi aţi condus singură echipa şcolii...? 


Doctorul Tudor nu rostise o întrebare, ci făcuse o 
constatare leneşă, indiferentă. Terminase fraza pe care ea o 
întrerupsese când în loc să adauge „...de a organiza... dea 
conduce” găsise de cuviinţă să aleagă alte cuvinte...: ,,. 
Dealtfel câştigul.” 

O licărire de admiraţie - fugară - înviorase privirile fostei 
profesoare de educaţie fizică. 

— Am organizat şi am condus chiar şi şcoala, spuse ea 
înălţându-şi trupul şi înăsprindu-şi trăsăturile feţei, ca şi 
cum s-ar fii pregătit să răspundă la o provocare. Am fost 
mulţi ani subdirectoare şi nu mă mărgineam numai la 
problemele administrative. 

Doctorul Tudor se uită la ea în treacăt. 

— Şi cu toate acestea, trăiţi o mare durere... Sau poate o 
mare nelinişte... 

Profesoara îşi pierdu pentru un moment controlul şi 
stăpânirea de sine. Parcă fără voia ei, mâna dreaptă îi 
acoperi ochii. 

— E oribil... Şopti ea. Nu pot să uit scena. Ghemuit acolo 
în pat, cu mâinile... 

Îşi scutură cu un gest ferm capul, ca pentru a alunga o 
vedenie. Tudor încercă să-i readucă luciditatea: 

— Dacă aveţi vreo bănuială sau dacă vă amintiţi un fapt 
sau un gest anumit care ar putea să arunce lumină 
asupra... 

Suspensia lui era voită. Fosta profesoară răspunse calm, 
controlându-şi dinainte vorbele: 

— Imposibil! Niciunul dintre locatari n-ar fi fost capabil de 
un asemenea gest. Dealtfel, aţi putut constata şi 
dumneavoastră. Criminalul a intrat şi a ieşit pe fereastră. 
Am încercat să deschid siguranţa cu cheia de rezervă - 
există chei de rezervă pentru fiecare uşă şi toate sunt în 
posesia mea —, dar n-am reuşit. Încuietoarea era blocată. 

— Cine v-a sugerat această idee? Întrebă doctorul Tudor, 
deşi bănuia răspunsul. 

Profesoara nu-şi ascunse un gest de uimire. 


— Cine mi-a sugerat ideea?... Poate vreţi să aflaţi cine a 
căutat să mă împiedice... 

Alexandru Tudor clătină din cap afirmativ, sporind uimirea 
fostei profesoare. 

— Aproape toţi s-au opus. Şi avocatul şi scriitorul şi 
medicul. Ba chiar şi Carmen, care mă ruga plângând să nu 
descui uşa. Un singur om m-a sprijinit: inginerul Popa. Eu 
am profitat de discuţia care s-a încins între el şi ceilalţi... 

— Tot din această cauză n-a escaladat nimeni geamul? 

Maria Nistor îşi strânse instinctiv pumnii. Îi era teamă că- 
şi va pierde controlul vorbelor. 

— N-aş vrea să greşesc şi să fiu nedreaptă... Situaţia e 
prea gravă... Ştiu, ştiu... Trebuie să-mi amintesc foarte bine 
totul. Mai întâi şi-ntâi adevărul trebuie servit... Da! Când 
am spus că uşa e blocată pe dinăuntru, unul din bărbaţi - 
inginerul Popa - s-a repezit cu umărul în uşă. Ceilalţi nu l-au 
mai lăsat să repete gestul. Au strigat la el că nu trebuie 
nimic atins până la sosirea organelor de anchetă... 

— Doctorul George Luca?... Abia răsună întrebarea lui 
Tudor. 

— EL îşi frământa fără încetare mâinile. Se vedea că e într- 
o grea cumpănă. Ela alergat la telefon, dar l-a oprit 
Etienne... Avocatul Ştefan Barbu. Nu ştiu ce i-a spus. Eu mă 
uitam la inginerul Popa. Ţipa într-una aceeaşi frază fără 
sfârşit: „E de datoria fiecărui medic, a fiecărui om...” Şi 
deodată l-am văzut fugind spre ieşire. Nu s-a oprit nici când 
Eti... Nici când avocatul Barbu a strigat cu toată puterea să 
stea. Toţi ne-am speriat. Parcă s-a tras cu arma, aşa i-a 
răsunat vocea. 

— A ajuns până la fereastră? 

— Cred că da... Cel puţin aşa l-am auzit pe... Avocatul 
Barbu spunând, în timp ce aşteptam sosirea organelor de 
anchetă: „locmai era să escaladeze geamul! Auzi nebunie! 
Auzi inconştienţă! Dacă s-a petrecut o crimă, domnule?... 
Noroc că l-am oprit la timp!” 

— S-a dus singur după inginerul Popa? Întrebă Tudor. 


— A plecat singur. Şi ne-am mirat toţi. Fugea ca un atlet. 
S-au întors amândoi în acelaşi timp, discutând foarte 
aprins, dar la un mod mai rezonabil. Între timp, doctorul 
Luca telefonase la postul local... 

Ion Roman răsfoi carnetul cu zgomot, pentru a atrage 
atenţia profesoarei asupra lui. 

— V-aş ruga să vă amintiţi cine a emis prima dată ipoteza 
unei crime. E foarte important. 

Profesoara se uită mai întâi spre doctorul Tudor, dar 
acesta îşi plecase privirile. Se uita parcă la vârful 
pantofului, care lovea încet, fără zgomot, covorul. Era un 
gest de nervozitate pe care, din fericire, lon Roman încă nu 
i-l cunoştea. 

— N-aş vrea să vă dau informaţii eronate, răspunse Maria 
Nistor. Nu ştiu cine a emis prima dată Ipoteza crimei. Eu |- 
am auzit pe avocatul Barbu - în timp ce stăteam în hol, în 
aşteptare - rostind cuvintele acelea. Mi se pare însă că nu 
emitea o ipoteză, ci - aşa cum are uneori obiceiul - îşi 
scotea în evidenţă importanţa şi rolul său... 

— Da! Încuviinţă lon Roman, prefăcându-se că înţelege 
mult mai mult din vorbele pe care le auzea. 

Doctorul Tudor îşi ridică privirile spre profesoară şi 
întrebă cu vocea lui obosită şi indiferentă: 

— În timpul cât aţi aşteptat sosirea organelor de anchetă 
s-a comentat în hol împuşcătura? 

Figura Mariei Nistor nu mai exprima aceeaşi bunăvoință şi 
acelaşi calm ca la primele răspunsuri, iar vocea avea tot mai 
multe rezonanţe metalice. 

— Nici nu prea am avut timp de comentarii. Maşina a sosit 
foarte repede. Când i s-a auzit claxonul, doctorul Luca s-a 
uitat la ceas şi ne-a anunţat că nu sau scurs decât şapte 
minute de la chemarea lui telefonică... 

— De la apelul său telefonic, o corijă doctorul Tudor. 

— Exact! Acceptă fără surprindere fosta profesoară. Aşa a 
spus...: „.de la apelul meu telefonic”. Dar asta nu cred că 
are prea mare importanţă... 


— Continuaţi, vă rog, o invită Alexandru Tudor. 

— Da... S-a comentat foarte puţin. Lumea era mai degrabă 
neliniştită. Gesturi, tăceri, câteva vorbe... Doctorul Luca se 
întreba în şoaptă: „Oare de ce s-a sinucis?” Domnişoara 
Liliana - cred că aţi auzit de ea: e violonistă într-o mare 
orchestră din Capitală - îşi frângea mereu mâinile, 
bolborosind vorbe fără înţeles... Scriitorul Dumitreş ridica 
din umeri, întrebându-se într-una: „Crimă?... Accident?... 
Sinucidere...?” Inginerul Popa se aşezase într-un fotoliu. 
Parcă paralizase, parcă amuţise... Carmen, sărmana, era 
cea mai nenorocită dintre toţi. Se ghemuise şi ea într-un 
fotoliu şi tremura din toate încheieturile... Eu stăteam lângă 
ea. Avocatul Ştefan Barbu?... Se plimba întruna de la un 
capăt la altul al holului. De câteva ori ni s-a adresat, mai 
mult rugându-ne: „Păstraţi-vă liniştea, păstraţi-vă calmul... 
Nu suntem decât martorii unei drame...” 

— V-aş ruga să vă amintiţi - dacă se poate, tot atât de 
exact - cine şi pentru cât timp a părăsit holul în timp ce 
aşteptaţi sosirea organelor de anchetă? 

Maria Nistor căută iarăşi privirile doctorului Tudor, dar, 
spre surprinderea ei, îl văzu că ţine ochii închişi. Parcă 
adormise de multă vreme şi trăsăturile feţei începeau să-şi 
piardă expresia de încordare şi oboseală. 

— Cine a ieşit din hol? Şi pentru cât timp? Repetă ea 
întrebările doctorului. Liliana s-a dus în camera ei ca să se 
schimbe. Nu poate să sufere dezordinea şi neglijenţa... Nu 
din cochetărie, ci din obişnuinţă... O cunosc bine. A fost una 
din elevele mele preferate. Un adevărat talent la paralele 
inegale... Eleganţă, supleţe, precizie... În sfârşit! Se pare că 
e o violonistă cu perspective. Mi-a spus că va pregăti pentru 
anul viitor un recital... Nu! N-am divagat întâmplător. Sunt 
sigură că, mai devreme sau mai târziu, mă veţi întreba ce 
ştiu despre ea... 

Profitând de faptul că nu putea fi văzut, lon Roman lansă 
spre doctorul Tudor un semn de admiraţie şi de 
avertisment. Fosta profesoară şi subdirectoare continuă: 


— Şi eu am părăsit holul pentru două-trei minute. M-am 
dus în camera mea să caut nişte sedative pentru Carmen, 
care devenea tot mai zbuciumată şi mai tulburată. Din 
nefericire, nu le-am găsit. L-am rugat pe scriitorul 
Dumitreş... Ştiam că se dusese cu câtva timp înainte la 
farmacie, să cumpere medicamente şi m-am gândit că s-o fi 
aprovizionat poate şi cu calmante... Ştiţi cum sunt scriitorii! 
Suferă într-una de insomnii, de astenie... Mi-a adus imediat 
două tablete de Valenal. Paharul cu apă îl pregătisem... 
Cine a mai...? 

— Un moment! O întrerupse doctorul Tudor. Scriitorul 
Dumitreş nu s-a dus la farmacie ca să cumpere calmante? 

Maria Nistor nu-şi ascunse admiraţia când îi răspunse: 

— Ar trebui să vă fac un compliment... Nu s-a dus pentru 
calmante. S-a dus să cumpere nu ştiu ce unguente, tifon, 
vată... A suferit o căzătură în excursia pe care am făcut-o 
toţi, după amiază, la cabana Vârtej. Şi se pare că din 
altruism. A vrut s-o ferească pe Liliana de o prăbuşire... Ea 
mergea pe marginea unei prăpăstii, întradevăr cam 
sfidător, dar, după câte o cunosc eu, nu putea să cadă. A fost 
o falsă alarmă... Şi un prilej de discuţie între doctor şi 
scriitor... Da! Şi doctorul Luca a părăsit holul pentru câteva 
minute - două? Trei? Nu pot să-mi dau seama. S-a dus în 
baie... 

— Câte băi comune posedă pensiunea? Întrebă indirect 
doctorul Tudor. 

— Două, răspunse Maria Nistor. Una lângă camera 
numărul cinci şi una lângă camera mea. În anumite cazuri, 
însă, pot fi folosite şi băile de la camerele unu şi patru, 
bineînţeles cu consimţământul locatarilor. Aceasta însă 
foarte rar şi numai vara, când camerele se închiriază unor 
cupluri. 

— E o diferenţă de preţ între...? 

Profesoara nu-l lăsă pe lon Roman să-şi termine 
întrebarea. Răspunse imediat: 


— Bineînţeles. Camerele unu şi patru sunt camere 
privilegiate. Diferenţa nu e foarte mare, totuşi... 

— Spuneaţi că doctorul Luca s-a dus în baie pentru câteva 
minute, o întrerupse Alexandru Tudor. 

— În baia de lângă camera numărul cinci, răspunse 
prompt profesoara, ghicind sensul întrebării sale ascunse. 

— Vă mai amintiţi când a plecat spre baie? Îi spuse 
doctorul Tudor privind-o drept în ochi. Îmi închipui că nu v- 
aţi uitat la ceas, dar poate izbutiţi să legaţi plecarea lui de o 
altă mişcare petrecută în hol. De pildă, înainte sau după ce 
v-aţi dus dumneavoastră după medicamente, după ce s-a 
întors scriitorul Dumitreş cu tabletele de Valenal... Înainte 
sau după ce... 

Suspensia era din nou voită. Doctorul Tudor indica astfel 
ceea ce voia să afle: dacă medicul George Luca intrase în 
baie după ce Liliana Maior părăsise holul. Maria Nistor 
răspunse uitându-se în altă parte: 

— Nu pot să precizez... Sunt sigură că după ce mam întors 
eu, după ce i-am cerut scriitorului Dumitreş 
medicamentele... E atât de importantă această întrebare? 

— Nu pot să precizez... În clipa asta, răspunse Tudor. Dar 
poate ne veţi ajuta să refacem mişcările din hol... Prima 
persoană care a părăsit holul a fost domnişoara Liliana... Pe 
urmă dumneavoastră... Pe urmă scriitorul Dumitreş - ca să 
vă aducă tabletele... Pe urmă doctorul George Luca... Nu vă 
amintiţi când a ieşit domnişoara Liliana din camera ei? 

— Cred că dânsa e persoana care ar putea să vă răspundă 
cel mai exact, se retrase profesoara. 

— Fără îndoială, acceptă doctorul Tudor. Dar nu ştiu în ce 
măsură ar putea să lege plecarea şi revenirea ei de anumite 
mişcări petrecute în hol. Fiind absentă atâta vreme, nu 
putea şti ce se petrece acolo... 

— E adevărat, recunoscu Maria Nistor alunecând pe panta 
raţionamentului făcut de doctorul Tudor. Nu poate să lege 
plecarea şi revenirea ei de celelalte mişcări... 


Se opri brusc, dându-şi seama că răspunsese fără voia ei la 
întrebarea de care se ferise cu atâta abilitate. Repetând 
raţionamentul doctorului nu făcuse altceva decât să 
confirme că Liliana rămăsese multă vreme în camera ei. 

— Dealtfel, continuă Alexandru Tudor, ca şi cum nar fi 
auzit şi sesizat nimic, pentru o persoană care urăşte din 
instinct dezordinea şi neglijenţa, pregătirea toaletei nu e o 
treabă de două minute... Oricât de grăbită ar fi... V-aş mai 
ruga ceva. Pare puţin curios faptul că o persoană atât de 
distinsă şi de elegantă ca doctorul George Luca nu a ocupat 
o cameră privilegiată... 

— Înţeleg la ce vă referiţi, răspunse profesoara. De fapt, 
camera numărul cinci a fost camera lui până acum câteva 
zile. A cedat-o însă Lilianei, cu ocazia unor mutări la care au 
participat toţi locatarii. A fost un fel de răzvrătire generală, 
fiecare a voit să se mute din camera lui în altă cameră. Fără 
să se facă scandal, ci în cadrul unor conversații, uneori 
amabile, uneori mai vehemente, duse însă în limita bunei 
cuviinţe. 

Doctorul Tudor reveni cu o întrebare care îl preocupa de 
mai multă vreme: 

— Băile comune din cele două extreme au comunicare 
directă cu camerele cinci şi opt? 

— În măsura în care se folosesc aceste comunicări - da, 
spuse Maria Nistor. Sunt legate de camerele respective 
printr-o cămăruţă de trecere, în care îngrijitoarele îşi 
păstrează lucrurile necesare curăţeniei în pensiune. 

— Greşim dacă le numim camere privilegiate? Întrebă 
Tudor. 

— Diferenţa de preţ e aproape insesizabilă... În aşa fel, că 
dacă nu sunt reţinute din timp se repartizează după întâi 
etate. 

Doctorul Tudor clătină din cap. Părea că-şi dă aprobarea, 
dar gândurile lui gravitau în jurul altor întrebări: 

— În momentul când s-a produs acea avalanşă de mutări, 
camera privilegiată, numărul unu, şi-a schimbat 


proprietarul? Întrebarea se referă şi la camera privilegiată 
numărul patru. 

— Povestea nu e chiar atât de simplă, răspunse 
profesoara. În camera numărul unu stătea scriitorul 
Dumitreş. Mutându-se însă la numărul patru, camera unu a 
rămas goală. 

— Goală?! Se miră Alexandru Tudor. Nu înţeleg cum de nu 
şi-a reţinut-o doctorul George Luca. 

— Chiar el a reţinut-o! Spuse Maria Nistor. Până la mutări 
reţinuse camera numărul patru. Înainte de a sosi, mi-a scris 
să i se reţină cele două camere privilegiate. Una pentru el, 
cealaltă pentru unul din profesorii lui, nu-i mai ţin minte 
numele. Dar, întrucât una din camerele privilegiate - 
numărul unu - era ocupată de scriitorul Dumitreş, nu i-am 
putut reţine decât o singură cameră: numărul patru, care a 
rămas în permanenţă goală, pentru a-l primi pe profesor. 
După mutări a rămas goală - în aşteptarea profesorului - 
camera numărul unu. E inutil să adaug că s-a plătit chiria 
pentru ea. 

Doctorul Tudor se uită pe planul întocmit de 
sergentulmajor Dinu Cosma. Îşi opri degetul în pătratul 
care reprezenta camera numărul unu şi citi cu voce tare: 

— Inginerul Traian Popa... Şi-a anulat profesorul... 
Sosirea? 

— A! Nu! Protestă Maria Nistor. Inginerul Popa a venit 
numai pentru noaptea asta... Noaptea asta blestemată. 
Chiar el (arătă cu mâna spre camera numărul trei), el l-a 
invitat... Emil Radu. E... a fost oaspetele lui... M-a rugat 
după amiază, pe la ora patru sau cinci, să-l găzduiesc 
pentru o noapte pe un prieten din copilărie, un fost coleg de 
şcoală. Nu puteam să-l refuz. Era un om atât de liniştit şi de 
tăcut... Nu stingherea pe nimeni, mergea numai în vârful 
picioarelor, muncea toată ziua, iar masa i se aducea în 
cameră... Probabil de teamă că ar putea să-i tulbure, să-i 
stânjenească, să-i îndepărteze prin prezenţa lui pe ceilalţi 
locatari. Şi niciodată şi la nimeni n-am văzut mai multă 


duioşie şi generozitate ca în privirile lui. Dacă izbutea 
cineva să sfarme bariera cu care se înconjura, nu-i mai 
observa infirmitatea. Era atâta dragoste şi atâta graţie în 
privirile şi în gesturile lui. Nu înţeleg cum de nu-şi dădea 
seama. Se ascundea mereu; când intram la el în cameră îşi 
deschidea palmele şi şi le potrivea în faţa pieptului, parcă se 
ferea să fie văzut. Oh! Nu pot să uit cum l-am găsit în pat. 
Oh! De ce să-l ucidă? Cine avea nevoie de viaţa lui? 

Se lăsă o tăcere grea, pe care toţi ceilalţi o respectară. 
Fosta profesoară îşi scutură iarăşi capul, alungând vedenia 
care îi dădea târcoale. 

— Vă rog să mă iertaţi... Mi-am revenit. Trebuie să fiu 
trează ca să vă ajut. Îmi devenise foarte apropiat micul 
Emil... 

— V-aş ruga şi eu, o încurajă doctorul Tudor. Vor urma 
câteva întrebări foarte importante... Şi avem nevoie toţi de 
luciditate, de calm şi mai ales de... 

— Profesoara înţelese care era cuvântul nerostit. Îşi plecă 
încet capul, dar sensul gestului rămase ascuns. 

— Vă stau la dispoziţie, spuse ea. Numai că nu ştiu cum şi 
cu ce aş putea să vă ajut. 

— Mai întâi v-am ruga - începu doctorul Tudor - să ne 
spuneţi ceea ce ştiţi cu privire la victimă. Nu vrem să vă 
limităm vorbele la date foarte precise, dar vă rugăm să 
ţineţi seama că avem nevoie, mai cu seamă, de astfel de 
date... 

— Vă înţeleg, dar nu ştiu cum aş putea să vă fiu de folos. 
Sunt convinsă că inginerul Popa vă poate satisface mult mai 
bine această necesitate... 

Doctorul Tudor n-o lăsă să termine. Voia să elimine acea 
împotrivire pe care o simţea în vorbele ei. 

— Crima s-a petrecut în această pensiune şi după datele 
pe care le posedăm până acum nu ne aflăm în faţa unei 
crime banale, întâmplătoare, spontane, ci a unui asasinat 
îndelung premeditat, având un mobil foarte sigur... 


Profesoara tresări fără voie, iar paloarea de pe faţă i se 
accentuă. 

— Nu vrem să aruncăm prin aceasta - continuă doctorul 
Tudor - un văl de bănuială asupra locatarilor din această 
pensiune. Nu urmărim decât să-i scoatem din cauză pe 
inocenți. S-ar putea foarte bine ca asasinul să fie o 
persoană pe care n-o cunoaştem încă... Mă refer la cineva 
care nu are nici o legătură cu această pensiune... Dar, 
întrucât crima s-a petrecut aici, aproape sub ochii 
dumneavoastră, avem împreună datoria să colaborăm la 
stabilirea adevărului şi la demascarea criminalului... Orice 
fapt, orice amănunt ne poate fi de folos... 

— vă înţeleg, repetă Maria Nistor. Dar, din păcate, ştiu 
foarte puţine lucruri despre... Despre el. Nu vorbea 
aproape cu nimeni. Numai cu scriitorul Dumitreş, care îi 
dădea mereu de lucru... Era dactilograf şi scria foarte 
repede - l-am văzut de câteva ori. Toată ziua bătea la 
maşină... Ceea ce compunea scriitorul Dumitreş noaptea. 

— Au venit împreună? Întrebă doctorul Tudor. 

— Nu! Scriitorul Dumitreş era aici de o săptămână când a 
sosit el. Nici nu cred că se cunoşteau. A venit să se 
odihnească. L-am văzut întâmplător la poartă cu două 
valize. Exact cu cincisprezece zile în urmă. Cred că bătuse, 
dar nu-l auzise nimeni. M-a întrebat dacă nu am o cameră. 
Să vă spun drept, văzându-l prima dată am avut... Am simţit 
un fel de spaimă, poate şi puţin dezgust. Aşa că am ezitat. 
M-am gândit la ceilalţi locatari, la impresia pe care le-o va 
face, la felul cum vor convieţui. Prezenţa lui mi se părea 
dezagreabilă pentru ei. Nici nu ştiu ce anume m-a 
determinat până la urmă să-i dau camera numărul trei, 
care era liberă... Poate felul cum m-a privit, poate expresia 
de suferinţă care-i îngălbenise faţa, poate mâinile lui mici, 
de copil, mângâind valizele uriaşe... Nu ştiu... M-am simţit 
dintr-o dată nedreaptă, rea şi de teamă că s-ar putea să-mi 
treacă starea, am strigat imediat după îngrijitoare, să vină 
să-i ia valizele... Cred că a mai fost ceva care m-a înduioşat. 


Aşteptarea lui acolo la poartă. Trenul sosise de o oră şi 
jumătate în momentul când lam zărit pe el. Căruţa sau 
băieţii care i-au adus bagajele de la gară până la pensiune 
nu puteau să facă mai mult de jumătate de oră. Prin 
urmare, a stat aproape un ceas acolo la poartă. Aşteptarea 
aceasta şi faptul că nu i-a lăsat pe băieţi să-i ducă bagajele 
înăuntru, măcar în curte, m-au impresionat. Mi-am dat 
seama că îi era groază de necunoscut, de oameni, de 
lume... Cum puteam să-l las acolo în mijlocul drumului...? 

Doctorul Tudor îşi învinse emoția care putea să-l deruteze. 

— Nu l-aţi întrebat cine anume l-a îndreptat spre 
pensiunea dumneavoastră? 

— Ba da! Dar asta în timp ce-l conduceam spre locuinţă. 
Mi-a răspuns însă atât de încet, încât nu lam auzit. Parcă 
am deosebit în vorbele lui cuvântul „gară”. Mi-am închipuit 
că l-or fi îndrumat spre Trandafirul alb băieţii de la gară, 
aşa că n-am mai insistat... Câteva zile am avut însă necazuri 
cu locatarii. Câţiva îl zăriseră, probabil pe geam, în timp ce 
se plimba prin grădină. Îşi alegea orele de plimbare după 
masa de prânz, când îşi închipuia că toţi ceilalţi locatari 
dorm. Noaptea era în largul lui. Îi aduceam masa cu 
jumătate de oră înainte, el profita de faptul că noi mâncam 
la demisol, aşa că putea să iasă din casă fără să-l observăm. 
Se plimba până târziu prin grădină şi prin pădure, în 
apropierea pensiunii. Carmen l-a auzit într-o seară 
îngânând o melodie, dar pe ea o câştigasem de la început 
de partea mea... A povestit la masă şi amănuntul acesta a 
avut mai mult efect decât vorbele mele. Şi doctorul Luca şi 
scriitorul Dumitreş şi Liliana, şi... Avocatul Barbu, care 
fuseseră foarte enervaţi la început - primii doi m-au 
ameninţat că vor părăsi pensiunea —, parcă s-au înduioşat. 
Şi aşa, încetul cu încetul, relaţiile s-au îmbunătăţit. Se ferea 
în continuare de noi, dar uneori îl simţeam că ne priveşte 
de la fereastră, apoi am descoperit pasiunea lui pentru flori. 
Una din îngrijitoarele noastre îi aducea la fiecare două zile 
câteva buchete, mai culegeam şi noi din grădină. Eu sau 


Carmen i le duceam. O dată s-a dus şi Liliana la el cu un 
bucheţel mic şi a copleşit-o cu fineţea şi timiditatea lui. A 
mai fost apoi de câteva ori. Discutau despre muzică. Liliana 
susţinea că e un foarte distins cunoscător de muzică. Nu 
ţinea discursuri. Spunea doar câteva cuvinte, dar - aşa 
susţinea ea, provocând mereu invidie printre bărbaţi - 
niciunul hazardat sau nesigur... Despre asta vă va vorbi 
poate ea... Eu repet ce am aflat de la dânsa... În ultima 
săptămână, însă, nu mai era atât de receptiv. Îl vedeam 
foarte rar... Se plimba noaptea târziu prin grădină... L-a 
zărit Carmen de câteva ori, după miezul nopţii. Suferă şi ea 
de insomnie... Parcă revenise la atitudinea lui de la 
început... Ne evita. Chiar şi pe scriitorul Dumitreş. Se 
mulțumea să-i primească, dimineaţa, manuscrisele, 
înapoindu-i cu aceeaşi ocazie paginile dactilografiate. 
Uneori, în afară de bună ziua nu-şi spuneau nimic altceva... 
Ne-am întrebat şi noi ce se întâmplă cu el - pentru că toţi 
nutream faţă de dânsul o duioşie părintească, fraternă - dar 
n-am ştiut ce să răspundem. Cineva, mi se pare avocatul 
Barbu, a spus că probabil e obosit din cauza lucrului şi l-a 
rugat pe scriitorul Dumitreş să nu-l mai chinuie atâta. 
Scriitorului nu i-a plăcut cuvântul; a izbucnit un mic 
conflict, pe care l-a aplanat însă Liliana. Tot ea ne-a spus 
apoi că „micul Emil” - aşa îl numeam toţi - a primit-o 
stânjenit, aproape că n-a vorbit cu ea. Când i-a spus că nu 
mai trebuie să bată la maşină, el a negat tăcut din cap. l-a 
imitat gestul în faţa noastră. Şi toţi am ajuns la concluzia că 
probabil are nevoie de bani pentru a-şi plăti pensiunea... 
Numai avocatul Barbu nu era de acord cu părerea aceasta, 
dar n-a vrut să argumenteze niciodată de ce... 

Ion Roman profită de pauza pe care o făcuse profesoara şi 
pe care doctorul Tudor o acceptase, pentru a-şi aprinde o 
ţigară. Era încă sub impresia celor auzite. Îşi notase un 
vălmăşag de fapte în carnet, nu putea să se detaşeze de ele, 
încă nu era capabil să facă o selecţie, să le deosebească pe 
cele importante de cele secundare. 


Doctorul Tudor se hotări să nu prelungească pauza. 

— N-aţi remarcat în acest răstimp de cincisprezece zile 
vreun semn care să arate o relaţie mai deosebită între 
victimă şi unul din locatarii pensiunii? În afară de cele ce 
ne-aţi spus cu privire la domnişoara Liliana şi scriitorul 
Dumitreş... Nu mă refer numai la relaţii pozitive, ci şi la 
unele conflicte... Chiar dacă ele au fost înăbuşite cu 
timpul... 

Maria Nistor negă din cap, însă fără convingere. 

— Nu... Nu ştiu... La un moment dat mi s-a părut că se 
duce un fel de competiţie între noi pentru cucerirea micului 
Emil... S-au vânturat şi câteva vorbe, dar mi se par atât de 
absurde, încât... Au avut loc uneori discuţii la masă între 
doctorul Luca şi scriitorul Dumitreş. Mai târziu li s-a 
alăturat şi avocatul Barbu. Încercau să stabilească natura 
sufletească a... a victimei. Discuţii neserioase, mai degrabă 
născociri. Ceea ce susţinea unul azi, retracta a doua zi şi 
invers. Singurul care părea mai consecvent - dar asta abia 
în ultimul timp - era avocatul Barbu. El îi aducea necontenit 
elogii. Doctorul Luca îşi schimba părerea de la o zi la alta, 
scriitorul Dumitreş îl complica mereu ca pe-un erou de 
roman. Aceasta era impresia tuturor: că micul Emil va 
deveni eroul unei cărţi. De aceea îi întărâta pe ceilalţi la 
vorbă. Eu am înţeles imediat că toţi ne vom regăsi într-o 
carte a lui Dumitreş. Liliana se pare că ştie mai multe, a 
zărit câteva pagini dactilografiate când l-a vizitat pe micul 
Emil. Se pare că vestea l-a indispus oarecum pe doctorul 
Luca... Într-o zi, la masă, doctorul Luca a încercat să-l 
ironizeze pe scriitorul Dumitreş. Şi unul şi altul şi-au 
manifestat disprețul faţă de meseria celuilalt... 

— Micul Emil a luat vreodată masa cu dumneavoastră? O 
întrerupse doctorul Tudor, uitânduse insistent spre Ion 
Roman. 

— Nu!... O singură dată, dimineaţa, l-am găsit în 
sufrageria de la demisol. Ne-am sculat toţi mai devreme, 
deoarece hotărâsem de cu seară să plecăm într-o excursie 


la Bulboane... El însă şi-a lăsat micul dejun neterminat; a 
plecat după câteva minute. 

— A făcut cineva vreo remarcă? 

— Da... Carmen, mi se pare... S-a supărat că nu ne-am 
purtat mai... Mai frumos cu el. Nici n-a mai plecat cu noi în 
excursie... 

— I-a răspuns cineva dintre dumneavoastră? Întrebă 
Tudor. 

— Doctorul Luca... Dar după ce a plecat Carmen... Spunea 
că orice gest mai insistent de simpatie l-ar stânjeni şi mai 
mult pe micul Emil. Cu excepţia Lilianei, toţi ceilalţi i-am dat 
dreptate. Liliana era de altă părere, dar nu s-a întâmplat 
altceva decât că s-a discutat în contradictoriu o mare parte 
din drum. Până la urmă, ea a câştigat partida. Scriitorul 
Dumitreş i-a dat primul dreptate, după ce mai înainte îl 
susţinuse pe doctorul Luca. Apoi avocatul Barbu şi eu. 

Doctorul Tudor schimbă brusc cursul interogatoriului: 

— "Toţi locatarii dumneavoastră, cu excepţia oaspetelui de 
o noapte, sunt obişnuiţi ai pensiunii? 

— "Toţi! Răspunse fosta profesoară. Scriitorul Dumitreş 
vine în fiecare an, uneori chiar de două ori pe an şi 
întotdeauna după ce scrie o carte. Se odihneşte şi o 
corectează în acelaşi timp. De obicei însă vine iarna, spre 
sfârşitul iernii. E primul an când vine în octombrie... 
Carmen, de asemenea. Dar cu ea e altă situaţie. Suntem 
prietene vechi, ne cunoaştem de douăzeci şi cinci de ani, de 
când îmi fac rochiile şi toate celelalte veşminte numai la ea. 
E o croitoreasă excepţională, poate cea mai bună din 
Capitală, toate casele de modă s-au zbătut s-o angajeze. Din 
nefericire, e foarte capricioasă. Lucrează numai când vrea 
şi numai pentru cine vrea. Sunt luni întregi când refuză 
orice comandă, de la oricine ar fi. | s-au oferit preţuri foarte 
mari - am asistat şi eu la asemenea oferte —, dar a renunţat 
la ele ca la un bilet de cinema. O dată, pentru a scăpa deo 
clientă din lumea mare, a pretins o asemenea sumă, că 
oricine ar fi declarat-o nebună. Şi cu toate acestea, i s-a 


făcut comanda. De multe ori nu primeşte nici un ban. 
Ripostează că a lucrat de plăcere. Aşa se poartă, de pildă, 
cu mine. De ani şi ani de zile nu vrea să audă de plată. 
Singurul lucru pe care îl acceptă este acela de a sta aici în 
pensiune jumătate din septembrie şi întreaga lună 
octombrie. Şi întotdeauna ne despărţim cu scandal. Eu nu 
vreau să primesc nimic, ea se supără, se jură că nu mai vine 
a doua oară... În fiecare an se repetă scena primei 
despărțirii... Doctorul Luca e în al treilea an. Întotdeauna 
vine după Anul nou pentru schi. Stă o lună încheiată. Anul 
acesta mi-a scris din august să-i rețin cele două camere 
despre care v-am vorbit, adăugând că nu va renunţa la 
sezonul de schi. Spunea că are de terminat o lucrare foarte 
importantă, împreună cu profesorul lui... Avocatul Barbu e 
tot în al treilea an, dar niciodată nu vine în acelaşi sezon şi 
nici nu are obiceiul să mă anunţe din timp. Vine cu câţiva 
prieteni şi întotdeauna găseşte o singură cameră 
disponibilă. El rămâne aici, ceilalţi se duc la Cleopatra. 
Acolo sunt în permanenţă locuri libere. Şi anul acesta s-a 
întâmplat la fel. Aşa că în fiecare seară, sau aproape în 
fiecare seară, face naveta între Trandafirul alb şi 
Cleopatra... Numai în ultimele două nopţi nu s-a conformat 
obiceiului şi, după câte mi se pare, s-a certat cu prietenii 
lui... Liliana a mai fost aici, cu doi ani în urmă, într-o vară, 
după ce a terminat Conservatorul. Anul trecut nu şi-a putut 
lua vacanţă... lar inginerul Popa... V-am spus... L-am văzut 
prima dată astăzi, adică ieri, la ora nouă seara, după ce am 
terminat masa. A venit cu o simplă servietă şi cu o groază 
de scuze. 

— S-a dus imediat la colegul lui, la micul Emil? 

— L-am condus eu, dar n-a intrat înăuntru. Micul Emil i-a 
spus că îl aşteaptă la ora douăsprezece... 

— Nu vă amintiţi exact cuvintele pe care i le-a spus? 
Întrebă Ion Roman, mulţumit că întrebarea lui capătă 
aprobarea tacită din partea doctorului Tudor. 


— A trecut atât de puţin timp de atunci, îşi aminti 
profesoara, dar imediat se cutremură: Parcă e un an de 
atunci... Micul Emil i-a spus doar câteva cuvinte: „Foarte 
bine, Traian! Nici nu-ţi închipui cât sunt de bucuros că ai 
venit! Dacă eşti obosit, culcă-te. Te scol eu la ora 
douăsprezece fix. Până atunci, te rog să nu mă deranjezi... 
Cred că a adăugat şi „La revedere”. 

— Inginerul Popa i-a răspuns ceva? Întrebă doctorul 
Tudor. 

— Inginerul Popa? Rosti profesoara, cu gândurile în altă 
parte. Da... Sigur că da... A râs şi i-a spus: „Chiar te rog să 
mă trezeşti, că sunt foarte obosit. Voi lăsa uşa deschisă. În 
două ore mă refac complet...” Ultimul cuvânt mi s-a părut 
cam ciudat, mai ales că l-am văzut pe micul Emil râzând. S- 
a despărţit de Emil spunându-i: „Urăşte-mă...” 

— La ce oră s-a petrecut această întâlnire sau despărţire? 
Întrebă Ion Roman apropiind creionul de carnetul cu 
însemnări. 

— Cred că pe la ora nouă şi un sfert... Nu m-am uitat la 
ceas. Dar nu putea să fie mai mult. 

— Nouă şi un sfert... Repetă doctorul Tudor. L-aţi mai 
văzut de atunci pe micul Emil? 

Maria Nistor îşi încordă pumnii, pentru a-şi opri un nou 
tremur. Puterile o părăseau. 

— O singură dată... Dar nu mai era el... 

Ion Roman era convins - auzind cum i se subţiase glasul - 
că profesoara va izbucni în plâns. Doctorul Tudor, care o 
observa din faţă, sesiză lupta cumplită pe care femeia o 
ducea pentru a-şi controla nervii. Se grăbi să-i vină în 
ajutor: 

— Mai avem doar câteva întrebări şi v-am fi foarte 
îndatoraţi dacă ne veţi răspunde cât se poate de exact. Vă 
rog să faceţi abstracţie de victimă... La ce oră aţi auzit 
detunătura? 

Profesoara dădu din cap în semn că va face toate eforturile 
pentru a rezista. 


— Abia aţipisem. Ştiu că am tresărit şi am aprins imediat 
lampa de pat. Apoi am alergat să închid fereastra. Am 
rămas câteva clipe nemişcată, cu ochii la ceasul de perete. 
Era trecut de unsprezece şi un sfert. Un minut, două? Nu 
pot să vă spun sigur. Am auzit zgomot în hol, voci, tropăieli, 
parcă alerga cineva. Miam dat seama, sau poate am 
presimţit, că s-a întâmplat ceva. Am îmbrăcat la repezeală o 
rochie de cameră şi am ieşit în hol. 

— N-aţi putea să calculaţi timpul care a trecut de la 
auzirea detunăturii şi ieşirea dumneavoastră în hol? O 
îndemnă doctorul Tudor. Am dori foarte mult să ne daţi un 
răspuns cât mai exact. 

Maria Nistor căzu o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 

— Nu ştiu precis... Poate, dacă mi-aş calcula mişcările... 
Zece... Cincisprezece secunde. Cel mult. 

— Cine se afla în hol când aţi apărut dumneavoastră? Vă 
cerem din nou un răspuns foarte exact! 

— Avocatul Barbu era în faţa camerei numărul trei. 
Carmen stătea ca o stană de piatră în pragul uşii. Mam dus 
de-a dreptul la ea şi mi-a căzut moale în braţe. Noroc că mi- 
a sărit în ajutor Liliana! I-am dat câteva palme şi am trezit- 
o. Apoi am auzit deschizându-se uşa de la camera numărul 
unu. Inginerul Popa a scos capul afară şi ne-a întrebat ce s- 
a întâmplat. „Parcă am auzit o împuşcătură”, a spus el. Noi 
am arătat cu mâna spre camera numărul trei. A ieşit şi el în 
hol. Era în pijama. A alergat la uşă, a încercat clanţa, apoi s- 
a întors în cameră, pentru a se îmbrăca. Nu avea halat la el. 
După câteva clipe au apărut doctorul Luca şi scriitorul 
Dumitreş. Amândoi au ieşit din baie. Parcă s-au înţeles să 
iasă în aceeaşi clipă. Dumitreş era ud. Curgea apa de pe 
el... Pe urmă a apărut inginerul Popa, îmbrăcat. Se grăbise 
ca un pompier... Pe urmă am auzit discuţiile... 

— Nu vă amintiţi dacă şi doctorul Luca ieşise de sub duş? 

— Doctorul Luca? Se întrebă profesoara. L-am văzut 
agitat, ca pe toţi ceilalţi... Dar nu cred să fi făcut duş... Nu! 
Îmi amintesc că s-a întâlnit cu Dumitreş în faţa uşii de la 


numărul trei. Doctorul era în pijama, avea şi ciorapi în 
picioare. Scriitorul Dumitreş era ca un burete. N-avusese 
timp, probabil, să-şi îmbrace pijamaua... 

— Vă mulţumim foarte mult, spuse doctorul Tudor 
ridicându-se în picioare. Şi totodată vă felicităm pentru 
curajul şi rezistenţa pe care le-aţi dovedit. Încă o dată, vă 
mulţumim foarte mult... 

Maria Nistor mai avu putere să traverseze dreaptă şi 
sigură holul. Dar când ajunse în camera ei îşi prinse capul 
în mâini şi se lăsă moale pe pat. 

Ion Roman îşi scutură mâna care-i înţepenise pe creion, 
dar în acelaşi timp căuta să citească un semn pe faţa 
doctorului Tudor. 

— Şi pe mine m-a obosit, spuse el. Credeam că nu mai 
termină. Când se apuca să spună ceva nu se lăsa până ce... 

— Da! Îl întrerupse Tudor. În afară de câteva mici ezitări... 
Şi de câteva omisiuni voite... Nu pot să-i reproşez nimic. 
Păcat că n-a spus absolut totul, pentru că rareori am 
întâlnit un martor mai precis, mai stăpân pe vorbele lui, mai 
capabil să-şi controleze nervii... E un mare noroc că 
principalul nostru martor este femeia aceasta. În timpul 
destul de scurt în care a stat în faţa noastră ne-a oferit 
toate datele necesare pentru a nu ne mai simţi în 
necunoscut. Mult mai lesne putem acum să ne continuăm 
drumul. Avem fapte precise, persoanele nu ne mai sunt atât 
de necunoscute. Ştiu... Ne-a lăsat şi multe enigme, dar în 
cea mai mare parte nu din vina ei... 

— E o femeie foarte dezgheţată, interveni sergentulmajor, 
care tăcuse până atunci, mulţumindu-se să-şi noteze din 
când în când câte ceva în carnet. Parcă ar fi un bărbat, ba 
uneori mi s-a părut mai ceva ca un bărbat... 

— O scoateţi cu totul din rândul suspecţilor? Întrebă într-o 
doară lon Roman. 

— Încă nu putem vorbi cu uşurinţă despre suspecți şi mai 
ales încă nu-i putem categorisi, răspunse doctorul Tudor. 
Deocamdată, toată lumea e suspectă. Şi nu mă refer numai 


la cei din pensiune... Să vedem ce ajutor ne va da Marian. 
L-am zărit de câteva ori deschizând uşa. Nu ştiu de cenua 
părăsit camera până acum... 

Alexandru Tudor rămase o clipă în cumpănă. Văzându-l pe 
lon Roman gata să pornească spre camera numărul trei, luă 
imediat o hotărâre: 

— Dumneata, tovarăşe Roman, ajută-l pe Marian să 
termine percheziţia. Cred că s-a încurcat în nişte hârtii, 
poate că a dat peste manuscrisele lui Dumitreş. Între timp, 
îl vei pune la curent cu ceea ce ai aflat până acum... 
Dumneata, tovarăşe Cosma, vei face o cercetare foarte 
amănunţită în jurul clădirii. Atenţie specială la fereastra 
camerei numărul trei. Dacă găseşti urme de paşi pornind 
din faţa ferestrei, cercetează-le, chiar dacă te îndepărtează 
de clădire. Subalternul dumitale nu va părăsi decât în caz 
de forţă majoră împrejurimile... Dar, înainte de a părăsi 
holul, te rog să-l pofteşti pe inginerul Popa la interogatoriu! 
În mai puţin de un minut, inginerul Traian Popa se prezentă 
în faţa doctorului Tudor. Era un bărbat de statură potrivită, 
vânjos, cu faţa oacheşă şi părul negru, ca pana corbului. 
Nasul prea mare şi buzele groase contrastau cu ochii lui 
Mici, care iradiau inteligenţă şi fermitate. Gesturile lui 
trădau un om impulsiv. 

— Ia loc! Îl invită doctorul Tudor indicându-i un fotoliu în 
faţa lui. Aş vrea să elimin formalităţile şi scuzele de rigoare. 
Situaţia ne obligă să intrăm direct în subiect, rugându-te 
totuşi, mai înainte să-mi vorbeşti în câteva cuvinte despre 
situaţia dumitale... Eşti la primul interogatoriu? 

— Nu, răspunse inginerul Popa. Cunosc formalităţile. Am 
mai depus de câteva ori mărturie, din fericire numai pentru 
cazuri banale. Mă numesc Popa U. Traian. Sunt născut la 
Iaşi, tatăl meu a fost farmacist. Am uitat. M-am născut în 
anul 1911, luna aprilie, ziua 26. Profesia: inginer 
constructor. Domiciliul, foarte instabil, în Bucureşti. 
Aproape tot timpul, pe şantiere. În toate regiunile ţării. 
Necăsătorit. Actualmente în concediu de odihnă... 


— Mulţumesc, îl întrerupse doctorul Tudor. Te-aş ruga să- 
mi spui în ce condiţii l-ai cunoscut pe Emil Radu şi, dacă îţi 
aminteşti, unele amănunte din viaţa lui care ar putea să ne 
ajute la elucidarea cazului. 

Inginerul Popa se sculă mai întâi în picioare, fără nici un 
motiv, dar se aşeză imediat la loc, în fotoliu. Nu-şi putea 
dezlipi privirile de la uşa camerei pe care încercase, nu cu 
mult timp înainte, s-o forţeze. 

— Dacă aş fi sfărâmat uşa... Începu el, dar se opri când îl 
văzu pe doctorul Tudor plecându-şi ochii, parcă pentru a-şi 
privi vârfurile pantofilor. Da... N-are nici un rost. Vă rog să 
mă opriţi dacă vi se pare că o iau aiurea... Da... Îl cunosc de 
mult pe... Emil Radu, din clasa întâia de liceu... N-am fost 
coleg cu el decât în ultimul an, în clasa a opta, dar fiind 
amândoi la aceeaşi şcoală nu putea să treacă neobservat... 

— Aţi urmat clase paralele la acelaşi liceu? 

— Nu... Eram cu un an mai mare, dar repetând clasa a 
opta am ajuns coleg cu el, adică ela ajuns coleg cu mine... 
Mă ţineam mai mult de sport. Fotbal, atletism, tot felul de 
aiureli. 

— Ce ştii despre părinţii lui? 

— Foarte puţine lucruri, pentru că am fost numai un an de 
zile colegi. Eu urmam reala, el moderna... Eu făceam sport, 
el nici măcar ca spectator nu venea... Mi se pare că tatăl lui 
fusese profesor de latină. Nu ştiu sigur. Eu l-am apucat 
orfan. Mama lui lucra undeva la o librărie sau la o 
bibliotecă, nu mai ţin minte... Dar mai bine întrebaţi-mă 
dumneavoastră. Poate mă obligaţi să-mi amintesc anumite 
lucruri care mie numi trec prin cap. 

— Mama lui mai trăieşte? Întrebă doctorul Tudor. 

— Vedeţi? Nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Acum însă îmi 
aduc aminte, pentru că s-a discutat foarte mult în şcoală. 
Mama lui a murit, de tuberculoză mi se pare, chiar cu 
câteva săptămâni înaintea bacalaureatului nostru. De aceea 
el nu s-a prezentat la examen şi, după câte am auzit, nu l-a 
mai dat niciodată. 


— Ar fi avut şanse să-l ia? 

— Uitasem şi asta... Ştiu că făcuse senzaţie cazul lui. Până 
în clasa a opta fusese un elev mediocru. În orice caz, nu-l 
remarcase nici un profesor. Şase, şapte, cam pe-aici. Dacă 
aş fi avut eu notele lui, cred că mi-ar fi cumpărat babacii 
maşină. Dar s-a întâmplat ceva în clasa a opta. La o lucrare 
scrisă. Acum ştiu! Toată clasa a copiat. Era un profesor nou, 
de la alt liceu; al nostru se îmbolnăvise. S-au făcut nişte 
teze!... Eram sigur că voi duce acasă primul zece luat la alt 
obiect decât la gimnastică. Recompensă mare! Şi când colo, 
mă pomenesc cu un cinci. Mi se pare chiar la franceză. Dar 
nu numai eu. Cinci şi şase pe toată linia. Profesorul ne-a 
spus de la început: „Aţi copiat toţi! Vam dat note după 
greşelile pe care le-aţi făcut la copiat...” Noi începem să ne 
revoltăm: că nu-i adevărat, că ştim foarte bine şi alte 
aiureli. Profesorul tună la noi (deşi era bătrân, avea o voce 
de zbârnâia clasa): „Foarte bine! Atunci, facem control!” 
Noi, chitic. Ne ardea nouă de control cum îi ardea 
profesorului de alte cele. Şi abia după ce ne liniştim ne 
spune că a dat şi un zece. „Singurului elev cinstit din clasă 
şi cu adevărat excepţional”. Lui Radu Şt. Emil. Pentru că 
mai era un Radu Emil în clasă. Radu N. Emil... Şi de atunci 
a început să capete numai note mari. Au descoperit toţi 
profesorii că lucrările sale scrise sunt foarte bune şi că la 
oral nu deschide gura din cauza timidităţii. Era întradevăr 
foarte retras şi timid. Noi râdeam când îl vedeam cum se 
bâlbâie, iar el strângea pumnii şi plângea. Abia în clasa a 
opta, în trimestrul doi, i s-a făcut dreptate. Profesorii, 
directorul aşteptau bacalaureatul ca pe altceva. Ştiţi... Era 
o mare competiţie între liceele din Iaşi şi toate speranţele 
noastre erau în Radu Şt. Emil. Ne şi aranjasem care să stăm 
în spatele lui pentru a copia. Şi chiar în zilele de pregătire a 
venit marele ghinion cu moartea maică-si. S-au dus 
profesorii, directorul, dar el n-a vrut să iasă din cameră. 
Stătea încuiat şi tremura. Îi dădeau vecinii de mâncare pe 
un gemuleţ. Pe urmă a dispărut. Nu l-a mai văzut nimeni. 


Nu ştiu cine zicea că a plecat în Bucureşti, la o rudă mai 
apropiată... Parcă tot un profesor de latină, pensionar, văr 
cu tatăl lui sau cam aşa ceva. Mi se pare că a murit şi 
unchiul ăsta - aşa spunea cineva - cu vreo şapte-opt ani în 
urmă. Şi a rămas singur-singurel... Dacă mai doriţi ceva, 
întrebaţi-mă. Poate că-mi mai amintesc. Nici lucrurile 
acestea nu ştiu de unde au ieşit. Le uitasem... 

Doctorul Tudor nu întrebă imediat. Provocă prin tăcerea 
lui o pauză - nu atât pentru a recapitula ceea ce auzise, cât 
pentru a se împotrivi emoţiei care îi dădea târcoale. Când 
vorbi, vocea lui părea calmă, indiferentă. 

— De atunci, de la bacalaureat, nu te-ai mai întâlnit cu el 
niciodată, nici măcar întâmplător? N-ai mai auzit nici un 
fost coleg vorbind despre el? 

— În afară de povestea aceea cu unchiul care i-a murit, n- 
am mai auzit pe nimeni vorbind despre el. Aşa, când ne 
întâlneam la un pahar de vin mai mulţi colegi, cineva mai 
întreba despre el, dar nimeni nu ştia nimic. Eu nu l-am mai 
văzut. Numai când am coborât din tren acum două 
săptămâni. L-am zărit dintr-o maşină. Mergea în urma unei 
cotigi care-i ducea valizele. L-am recunoscut şi am oprit 
maşina. M-a recunoscut şi el, dar s-a speriat. Parcă voia să 
se ferească de mine. Ne-am salutat şi am schimbat câteva 
banalităţi. M-a întrebat unde stau şi i-am spus că la hotel. 
Cam asta a fost totul. Am observat că se simte prost - i-am 
spus că sunt inginer - şi n-am vrut să-l mai chinui. 

— Dumneata nu l-ai întrebat ce face, unde stă? 

— Ba da... Dar a tăcut. Am făcut şi eu o prostie. Lam luat 
prea repede. Cum stă cu familia, cu piţulele?... Şi alte 
aiureli. Când l-am întrebat unde stă, sau unde va sta, a 
ridicat din umeri... I-am spus într-o doară să mă viziteze. Ba 
nu! lar am făcut o prostie. l-am spus că o să-l vizitez eu. Aşa 
i-am spus. Şi el nici măcar numi dăduse adresa... Ce 
aiureală! 

Doctorul Tudor îşi aţinti privirile asupra interlocutorului 
său. 


— Când te-a căutat prima dată? Întrebă el cu voce fermă. 

— Prima dată?! Se miră inginerul Popa. Nu ştiu... M-am 
pomenit cu el azi pe la prânz, adică ieri pe la prânz, după ce 
luasem masa. Nici nu ştiu cum a dat de mine. Eu între timp 
mă mutasem de la hotel la o vilă mai convenabilă, nu prea 
departe de Cerbul de aur. Probabil că i-o fi spus portarul. 
Când l-am văzut nu mi-a venit să cred. M-a rugat să-i fac o 
vizită - dacă am timp, bineînţeles. Eu i-am spus s-o lăsăm pe 
mâine, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că răspunsul meu i-a 
întunecat faţa. „E aşa de urgent?” l-am întrebat. Ela dat 
din cap. Îmi era imposibil să mă duc atunci cu el, aveam 
aranjată o combinaţie între prieteni, la o cabană. l-am 
explicat şi, spre surprinderea mea, mi-a răspuns că n-ar 
vrea să ne întâlnim după amiază - pentru că are nişte 
treburi importante —, ci seara târziu, pe la miezul nopţii 
dacă se poate. „Cum să nu?! l-am răspuns eu, uşurat că nu- 
mi stric combinaţia. Oricând vrei tu, după ora nouă.” Şi 
înainte de a pleca mi-a spus să n-am grijă cu camera, că o 
să aranjeze el la pensiune. Ura! Ura! Neam despărţit. 

— A mai asistat cineva la întâlnire? V-a auzit cineva 
vorbind? Eraţi singuri? 

— Numai noi şi nişte copii care se jucau în grădina vilei. 
Ceilalţi se urcaseră în camere. După prânz, un somn merge. 
Chiar m-am mirat când mi i-a arătat pe cei de la Trandafirul 
alb pe şosea, echipați pentru excursie. „Se duc la cabana 
Vârtejul”, mi-a spus el. Adevărul e că şi noi aveam tot acolo 
combinaţia. Şi chiar le-am dat târcoale o vreme la cabană 
celor de la „Trandafirul alb”, pentru că era printre ei un 
exemplar feminin pe cinste. Apoi am urcat mai departe pe 
Gâlma. „Exemplarul” era bine secondat. 

— Cei de la Trandafirul alb v-au văzut? Inginerul Popa 
ezită o secundă. 

— Nu pot să-mi dau seama. După ce mii-a arătat, el s-a 
aşezat pe o bancă şi de acolo nu cred că putea să-l vadă 
cineva. Am simţit eu că se fereşte de ei. 


Doctorul Tudor ciocăni de câteva ori cu degetele în masă. 
Bătea un tact neregulat, caracteristic pentru momentele de 
mare nervozitate. Nici după ce începu să vorbească nu 
încetă tactul. 

— Ce impresie ţi-a făcut când l-ai văzut în faţa dumitale? 
Era trist? Agitat? Abătut? Înspăimântat? 

— Eu n-am darul ăsta de a descifra fizionomiile. Şi dacă 
mă gândesc bine, faţa lui e întotdeauna tristă, 
înspăimântată. A rămas cu aceleaşi trăsături, cu aceeaşi 
expresie pe care o avea în clasa a opta. l-am şi zis că nu s-a 
schimbat deloc. Dar iar cred că am făcut o prostie... 

— Nu ţi-a spus pentru ce te cheamă? Ie rog să-ţi aminteşti 
foarte exact. De răspunsul acesta depinde, poate, 
elucidarea cazului. 

— Nici un cuvânt. Nici o silabă. Dar, să vă spun drept, nici 
n-am insistat. Credeţi că bănuia ceva? 

Doctorul Tudor nu răspunse. Nici nu ştia ce să răspundă. 
Firele acelea pestriţe, care nu-şi găseau axul, i se păreau şi 
mai multe şi mai încâlcite. 

— Ai putea să-ţi aminteşti ce ai discutat cu ella ora nouă şi 
cincisprezece minute? Mi se pare că eşti ultimul om care ai 
vorbit cu el, cu excepţia asasinului. 

Inginerul Popa nu trebui să se gândească prea multă 
vreme. 

— Mi-a spus că-i pare foarte bine că am venit şi că osă mă 
cheme el pe la douăsprezece. Să mă culc dacă sunt obosit. 
Şi să nu-l deranjez până atunci, pentru că are treabă. Cam 
aşa ceva. Apoi: „Ura! Ura!” şi m-am dus la culcare. Cine ştia 
ce o să se întâmple?! Aş fi stat în faţa uşii lui ca un cerber şi 
l-aş fi sfâşiat cu dinţii pe criminal. Şi acum aş fi în stare. 

— Cum ţi s-a părut starea lui la ultima întâlnire? Era mai 
liniştit, sau mai agitat? 

— Să vă spun drept, n-am observat. Poate ceva mai liniştit. 
M-a luat cu foarte bine. Mi s-a părut chiar mai îndrăzneţ. 
Acum mă gândesc, amintindu-mi că mi-a cerut să nu-l 


deranjez. Asta nu mai era o rugăminte, ci un fel de 
condiţie... 

Observaţia, sesizată şi azvârlită cu atâta dezinvoltură de 
inginerul Popa, i se păru doctorului Tudor demnă de 
reţinut. 

— Întradevăr! Recunoscu acesta. Da... Şi acum teaş mai 
ruga ceva. Vorbeşte-mi despre momentele care au precedat 
şi au urmat detunăturii. Când mai exact dacă se poate. 

— Momentele care au precedat? Se întrebă inginerul 
Popa. Să vă spun drept, habar n-am. Cred că n-au trecut 
nici cinci minute de când am pus pijamaua pe mine şi am şi 
dispărut din lumea viilor. Eram frânt de oboseală. Am căzut 
ca un butuc. Şi deodată aud ca prin vis o detunătură. Nici 
nu ştiu ceam făcut în primele secunde. Atât doar, că am 
sărit din pat. Nu mi-am dat seama unde mă aflu la început. 
Nici comutatorul nu l-am găsit. Orbecăiam prin întuneric. 
M-am împiedicat de un scaun, apoi de altul şi iar am căzut 
cât eram de lung. M-a trezit durerea. Am încercat să mă 
orientez. Am zărit lumina lunii prin fereastră. Am tras 
perdelele, am deschis fereastra, s-a mai luminat puţintel 
camera. Apoi, ca împins de ceva nevăzut, am alergat spre 
uşă. Am aprins şi lumina. În hol am văzut trei cucoane 
înspăimântate şi una dintre ele atât de frumoasă, că mi se 
părea că visez. „Exemplarul” de la cabană. Am spus ceva - 
nu-mi mai aduc aminte - şi ele mi-au arătat camera aceea 
cu bucluc... Am încercat uşa, dar era încuiată... 

— Înainte de a ieşi în hol ai deschis fereastra, accentuă 
doctorul Tudor. Urmează o întrebare capitală. Ai văzut pe 
cineva, ai simţit vreo mişcare în grădină sau în pădure? 
Pentru că asasinul a părăsit camera sărind pe fereastră, iar 
fereastra de la camera dumitale se deschide exact spre 
regiunea prin care a fost obligat să treacă asasinul. 
Indiferent dacă a fugit în stânga sau în dreapta clădirii sau 
înainte spre pădure... 

Inginerul Popa pricepu imediat cât de gravă e întrebarea, 
înghiţi de câteva ori în sec înainte de a răspunde. 


— Eu ştiu cine m-a pus să mă duc la geam?! Dar era 
singura rază de lumină pe care o vedeam în camera aceea 
necunoscută... M-am uitat pe fereastră, dar nu cred să fi 
scos capul. Am zărit copaci, poate că şi umbre, mai ştiu eu 
ce-am văzut şi ce-am auzit?! Oameni şi zgomote?... Nu-mi 
amintesc. Eram prea buimac. După două ore de somn, 
sculat de o detunătură, nu puteam să mă trezesc imediat. În 
faţa ochilor n-am văzut nimic alarmant. Ce era în dreapta 
sau în stânga?... Asta nu pot să ştiu. Nici n-am rămas prea 
multă vreme la geam. O secundă, două... L-am deschis mai 
mult ca să pătrundă lumina... 

— E curios că un sportiv ca dumneata doarme cu 
ferestrele închise într-o noapte nu prea friguroasă... 

Inginerul Popa se fâstâci o clipă. 

— De fapt, dorm cu ferestrele deschise. Chiar m-am certat 
la hotel, din cauza asta, cu colegul de cameră. Dar aici m-a 
răzbit atât de tare somnul, că era cât paci să renunţ să 
îmbrac pijamaua. Nici duş n-am făcut, deşi ar fi fost cazul. 
Mi-a trecut mie prin cap să deschid geamul, dar până să mă 
hotărăsc m-a cuprins somnul. 

— Păcat! Spuse sec doctorul Tudor. 

— Mare păcat! Relansă inginerul Popa. Dacă ar fi fost 
geamul deschis şi dacă întradevăr asasinul a fugit pe 
fereastră - cine ştie? 

— Poate că aş fi pus laba pe el. Eu nu-mi pierd prea 
repede firea, nu mă sperii de un pistol de damă. Am făcut 
război şi mi-au vâjâit pe la ureche mii şi mii de gloanţe. Şi... 
L-aş fi înhăţat cu pistol cu tot... 

Ion Roman, care apăruse de mai multă vreme lângă 
măsuţa rotundă cu telefon şi ascultase tot timpul, notându- 
şi din când în când în carnet, vru să pună o întrebare, dar 
doctorul Tudor îl opri cu un gest scurt. Întrebă acesta din 
urmă, dar altceva decât sperase Roman: 

— Ce ţi-ai închipuit că s-a petrecut în camera numărul trei 
când ţi s-a spus că acolo a răsunat împuşcătura? 

— M-am gândit că... 


— La crimă, sau la sinucidere? Forţă brusc răspunsul 
Tudor. 

— Nu ştiu... Nu-mi amintesc... Mi-am închipuit o mare 
aiureală şi m-am repezit spre uşă. Cred că nu mam gândit 
nici la crimă, nici la sinucidere... Nu m-am gândit la ceva 
anume, ci la o chestie sângeroasă... 

Doctorul Tudor pregătea o nouă serie de întrebări. 

— Când ai descoperit calibrul armei? Cum? 

— După gaura din frunte... Era prea mică pentru un pistol 
de război. Un Parabellum, sau un Bereta, sau un... 

— Ce calibru are arma? 

— Cred că e un 6,35 de damă, sau un Walter de 7,65... 
Ştiu eu dacă e 7,65? Ar fi făcut o gaură mai mare. Precis 
6,35! 

— De ce te-ai oprit în faţa ferestrei? 

— Când? Întrebă inginerul Popa nedumerit. Când m-am 
oprit? 

— După ce ai ieşit din hol... Înainte de a veni avocatul 
Ştefan Barbu după dumneata. 

— Aaaa! Îşi aminti inginerul. Tocmai îmi făceam planul 
cum să sar mai uşor, dar l-am auzit pe domn” Brelan 
răcnind la mine. M-am oprit fără voia mea. Are un fel de a 
vorbi care te convinge... 

— Cine e acest domn” Brelan? Întrebă Ion Roman. 

— Nu i-aţi aflat încă porecla?... Aşa i se spune pe la hotel. 
În fiecare seară joacă pocher şi are el o teorie a brelanului. 
Zice că brelanul e singura carte cu care se poate câştiga la 
pocher. Numai că a pierdut cu un brelan de aşi, acum 
câteva seri, la o chintă de Brăila, vreo cinci mii de lei. O 
seară mai târziu a pierdut iar vreo cinci mii de lei, tot cu 
nişte brelanuri... 

— Avocatul Ştefan Barbu? Întrebă Ion Roman fără să-şi 
ascundă uimirea. 

— Chiar el! În carne şi oase şi cu favoriţii albi. Zece mii de 
lei în două seri şi tot mai crede în teoria brelanului! 

— Bani gheaţă, sau promisiuni? Insistă lon Roman. 


— Şi una şi alta, răspunse inginerul Popa. Bani gheaţă 
pentru că se joacă pe cuvânt de onoare în cercul 
dumnealor. Datoriile trebuie să se plătească în douăzeci şi 
patru de ore. Aşa că s-a prezentat a doua zi, seara, după 
întâlnirea dintre brelanul de aşi şi scofâlcita aia de Brăila, 
cu cinci mii de lei numărați. Ioată Cleopatra ştie istoria 
asta. Cinci ore mai târziu, ajunsese iar la cinci mii de lei 
datorie. Un brelan pe oră şi s-a dus mia... 

— Şi-a plătit şi ultima datorie? Întrebă doctorul Tudor. 

— Se pare că nu... Dar cică nu şi-ar fi pierdut cuvântul de 
onoare. Când a achitat prima datorie a pus condiţia că dacă 
mai ajunge la o asemenea sumă - el sau altcineva - să se 
mărească răgazul. Câte o mie în douăzeci şi patru de ore, 
sau totul o dată. Trei mii după trei zile, cinci mii după cinci 
zile şi aşa mai departe... 

— Te-ai introdus şi dumneata în cercul lor, acolo la 
Cleopatra? Întrebă doctorul Tudor. 

Inginerul Popa se încruntă, apoi mişcă nervos din degete, 
întrebă fără să-şi ascundă iritarea: 

— Ce legătură are povestea asta cu moartea lui Radu Şt. 
Emil? 'Treburile mele personale nu privesc pe nimeni... 

Doctorul Tudor ridică din umeri. Părea că nu dă nici o 
atenţie poveştilor pe care le auzea, sau cel mult participase 
la ele din pură curiozitate. Atitudinea aceasta parcă-l jignea 
pe inginer. Se pomeni că vorbeşte fără voia lui: 

— Am jucat de două ori, aplicând de fiecare dată teoria 
brelanului. Şi am fost nevoit să mă mut de la hotel la o 
pensiune mai convenabilă. Acum mă mulţumesc cu rolul de 
chibi... Chipurile, până ce îmi sosesc banii prin mandat 
telegrafic. Altminteri, cercul e închis. Foarte greu se 
pătrunde acolo. După ce dai un obol serios şi îţi controlează 
finanţele. Eu m-am lecuit destul de bine, dar chibiţez ca să 
prind şmecheria. Îl miros eu pe unul care trişează şi vreau 
să-l prind asupra faptului, ca să-mi iau banii înapoi. Dacă nu 
mi-i dă îl fac bucățele. Eu am muncit pe rupte pentru banii 
aceia, nu i-am câştigat ascunzând cărţi în mânecă. 


— Ai jucat şi cu avocatul Ştefan Barbu? Întrebă Ion 
Roman. 

— N-am jucat cu el, dar ne-am întâlnit de câteva ori. Chiar 
în serile în care a pierdut câte cinci mii de lei. S-ar părea că 
eu sunt cel care-i aduce ghinion. 

— Te-a recunoscut din prima clipă când te-a văzut în 
pensiune? Se interesă doctorul Tudor. 

Inginerul nu prea se simţea în apele lui. Ceva nu-i 
convenea. Se cam foia în haine. 

— Nu mai e o întrebare care se referă la treburile 
dumitale personale... Insistă doctorul Tudor. 

— Ştiu... Răspunse inginerul. Dar totuşi e penibil. Şi nu 
văd cu ce v-ar ajuta. E... cum să vă spun?... Dumneavoastră 
nu aţi trăit printre pocherişti. Au şi ei nişte legi nescrise, un 
fel de cod, numit foarte pretenţios „codul onoarei”... În 
sfârşit. Nu pot să ştiu dacă avocatul Barbu m-a recunoscut 
din prima clipă. Asta o ştie el mai bine. Dar când a alergat 
după mine, după ce a răcnit şi m-am oprit în faţa ferestrei, 
mi-a spus un anumit lucru... Adică m-a rugat ceva... Da! 
Asta e! M-a rugat să nu vorbesc nimănui din pensiune 
despre isprăvile de la Cleopatra. M-a rugat aşa cum se 
roagă un copil mamei ca ea să nu-i spună tatei ce poznă a 
făcut. Să vă spun drept, am crezut că din cauza asta a 
alergat după mine; mai degrabă decât ca să mă oprească să 
sar pe fereastră. Rugămintea aceea, acolo, m-a... M-a aiurit. 
Când mi-a spus să-l urmez, m-am supus ca un miel. Pe urmă 
parcă a uitat, aşa cum uită la pocher festele pe care i le face 
brelanul... Dacă nu mi-ar fi făcut rugămintea aceea care m- 
a aiurit, cred că aş fi escaladat fereastra... Deşi poate e mai 
bine că n-am făcut-o... 

— N-ai observat nici o urmă în faţa ferestrei? Întrebă 
doctorul Tudor. Nici un semn care să fi arătat că a trecut 
cineva pe acolo? 

— Nici nu m-am gândit să mă uit. Am văzut camera 
luminată şi am strigat de câteva ori. Şi, fiindcă nu-mi 
răspundea nimeni, m-am gândit să sar... 


— Mulţumesc, îi spuse doctorul Tudor. Ne-ai dat informaţii 
preţioase. Te-aş ruga însă să nu te superi dacă vom mai 
apela, mai târziu, la dumneata. 

— După câte înţeleg eu, remarcă inginerul, trebuie să 
rămân aici în pensiune, la dispoziţia dumneavoastră, până. 
Până la... 

— Exact! Îl întrerupse sec doctorul Tudor. 

În câteva minute, doctorul Tudor îşi puse la curent 
colaboratorii cu ceea ce aflase de la inginerul Popa. Se 
strădui să nu omită nici un amănunt important, insistând 
mai ales asupra acelora care reconstituiau portretul 
victimei. 

Erau toţi în camera numărul trei. Cadavrul fusese acoperit 
cu un cearşaf. Percheziţia, minuțioasă, nu lăsase nici o urmă 
în încăpere. 'Toate mobilele, toate lucrurile erau la locurile 
lor, deşi nu rămăsese necercetat nici un colţişor, nici un 
obiect. Doar pe masa din mijloc se aflau împrăştiate sute şi 
sute de coli de hârtie de scris şi de copiat. Fereastra fusese 
închisă, se trăsese şi draperia groasă, de catifea. 

Văzând privirile şefului fixându-se asupra draperiei, Victor 
Marian se simţi obligat să dea explicaţii: 

— Eu am închis-o... ca măsură de prevedere. Discutăm cu 
voce tare şi s-ar putea ca vorbele noastre să fie auzite. 
Ferestrele de alături sunt deschise. Şi în stânga şi în 
dreapta... Mai înainte de a o închide am cercetat însă cu 
lupa fiecare centimetru pătrat al pervazului. N-am găsit 
absolut nici o urmă, nici o rosătură, nici o julitură, nici o 
pată. E de necrezut. Cel care a sărit parcă nici nu a atins 
fereastra. La jumătatea distanţei dintre dalele de beton şi 
pervaz, adică la un metru de pământ, zidul iese în afară, pe 
o lăţime de două palme, oferind o adevărată treaptă. În 
condiţiile acestea, absolut oricine - şi un copil - ar putea să 
intre şi să iasă pe fereastră. Am controlat cu lanterna şi 
treapta asta, dar nici aici n-am găsit vreo urmă. Apoi am 
experimentat practic fuga asasinului pe fereastră... După ce 
i-am făcut semn ostaşului să se apropie pentru a mă feri de 


curioşi. Am folosit mai multe „stiluri”, încercând să 
interpretez de fiecare dată rolul altei persoane. Unui 
individ de statura şi vârstă mea nu-i trebuie mai mult de 
două secunde, maximum trei, pentru a ajunge din mijlocul 
camerei afară, pe dalele de beton... Dacă se serveşte, 
bineînţeles, de muşchii braţelor. Procedând astfel, dacă are 
mâinile uscate şi curate nu lasă nici o urmă. Picioarele nici 
nu ating pervazul. Aceasta e categoria întâia şi pot intra în 
această categorie doctorul Luca, scriitorul Dumitreş, 
inginerul Popa, chiar şi domnişoara Liliana, dacă a fost 
întradevăr o gimnastă bună. Categoria a doua am stabilit-o 
ghidându-mă după proporţiile avocatului Ştefan Barbu, mai 
bine zis luând în consideraţie vârsta lui. Maximum patru 
secunde, servindu-se, bineînţeles, de treapta pe care o 
constituie zidul. Categoria a treia: proprietăreasa, Maria 
Nistor. Cam cinci secunde, dacă închidem ochii şi ne 
gândim numai la vârsta ei. Dacă ne uităm la ea cu ochii 
deschişi, între trei şi patru secunde. Categoria a patra: 
Carmen Stoian. Între patru şi şase secunde. 

Categoria a cincea: victima. Între şapte şi opt secunde... 
După calculele mele, oricare dintre locatarii acestei 
pensiuni - indiferent de vârstă şi sex - ar fi putut în 
maximum treizeci de secunde să ajungă din mijlocul acestei 
camere - sărind pe fereastră, înconjurând clădirea şi 
intrând pe fereastră - la uşa celei mai îndepărtate camere, 
de pildă camera numărul şase. Deci, în maximum treizeci 
de secunde de la comiterea crimei ar fi ajuns în hol ieşind 
pe uşa camerei numărul şase. Şi am fost foarte larg în 
calcule. Am repartizat şapte secunde pentru părăsirea 
acestei camere; şapte secunde pentru escaladarea ferestrei 
la înapoiere, şaisprezece secunde pentru a ajunge - 
înconjurând clădirea - din faţa ferestrei numărul trei în faţa 
ferestrei numărul şase. În total, treizeci de secunde. 
Aceasta e limita maximă pentru o persoană din categoria a 
patra. Dacă, de pildă, Carmen Stoian ar fi locuit în camera 
numărul şase, în treizeci de secunde de la auzirea 


împuşcăturii ar fi putut plecând din camera aceasta pe 
fereastră să iasă în hol pe uşa camerei sale. Iar o persoană 
din categoria întâia, chiar domnişoara Liliana de pildă, ar 
putea face aceeaşi operaţie în maximum douăzeci de 
secunde... Dacă raportăm aceste date la condiţiile concrete, 
putem ajunge la următoarele rezultate: scriitorul Dumitreş, 
cel mai favorizat prin poziţia pe care o ocupă camera sa, ar 
putea să ajungă din mijlocul acestei încăperi în hol - sărind 
pe fereastră, escaladând propria-i fereastră, ieşind pe uşa 
camerei sale - în maximum zece secunde. Doctorul George 
Luca ar putea să ajungă de aici în baia din dreapta 
verandei, unde l-a surprins împuşcătura - sărind pe 
fereastră, alergând pe dale şi escaladând fereastra băii —, 
în maximum douăzeci de secunde. Inginerul Popa, în 
maximum cincisprezece secunde... 

— Tocmai la el mă gândeam, spuse Ion Roman uitându-se 
la doctorul Tudor. Dumneavoastră credeţi în povestea lui cu 
somnul şi buimăceala?... El spune că a dormit cu fereastra 
închisă şi că a deschis-o doar la câteva secunde după ce a 
auzit împuşcătura... Putea foarte bine s-o deschidă şi cu 
câteva minute înainte a auzi împuşcătura. Cine a controlat 
ferestrele de la camera lui în momentul împuşcăturii? Şi 
chiar dacă ferestrele de la camera lui ar fi fost deschise, 
putea foarte bine să intre pe fereastra băii care ţine de 
camera lui... După spusele lui, ar fi ieşit în hol cam la 
cincisprezece sau douăzeci de secunde de la auzirea 
împuşcăturii... Deci avea timp berechet ca să ajungă de aici 
la el folosind ferestrele... 

Doctorul Tudor arătă cu mâna spre Marian. 

— Cred că dumnealui nu e de acord cu ipoteza dumitale. 
Ni s-au prezentat aici nişte calcule cu privire la posibilităţile 
teoretice ale unuia sau altuia dintre locatari, de a ajunge 
din camera aceasta în camera lor folosind nu holul, ci 
curtea. Minimum zece secunde, maximum treizeci de 
secunde. Raportând aceste date la condiţiile concrete, 


niciunul nu ne poate oferi un alibi solid. Oricare locatar 
poate fi asasinul prezumtiv. Dar... 

Doctorul Tudor îl invită pe Marian să continue. 

— Dar... Intervine acest şifonier, se tângui Marian, care 
îmi cam anulează calculele. Şifonierul acesta blestemat, 
răscolit cu atâta cruzime şi după aceea închizându-i-se 
uşile. Cercetarea lui - aşa cum ne-a dovedit dezordinea pe 
care am găsit-o în interior - nu se mai calculează în 
secunde, ci în minute... Chiar dacă aş reduce-o la un minut 
sau la un timp absurd de treizeci de secunde - ceea ce pare 
o imposibilitate: absolut toţi locatarii au alibiuri serioase. Şi 
doctorul Luca - ultimul care a ieşit în hol, indiferent dacă 
ne-a minţit sau nu în povestea cu duşul - are un asemenea 
alibi. Mărturiile obţinute până acum dovedesc, că, 
întradevăr, n-a întârziat mai mult de treizeci de secunde... 
Chiar inginerul Popa, a cărui cameră se află mult mai 
aproape de cea a victimei... 

— În privinţa inginerului, eu mai am ceva de adăugat, îl 
întrerupse lon Roman pe Marian. El ne-a declarat că a fost 
căutat de Radu Emil şi invitat aici pentru a i se spune ceva 
important. De unde ştim noi că n-a provocat chiar el 
întâlnirea şi invitaţia? Cine poate controla? S-a discutat în 
doi, atât. Şi unul din cei doi a amuţit pentru vecie. Poate că 
s-au mai văzut şi înainte de ziua fatală; poate că au pus la 
cale ceva împreună; poate că au făcut schimb de secrete... 
de amintiri. Întâlnirea asta de la ora douăsprezece noaptea 
mi se pare tare enigmatică şi prea forţată... 

— Întradevăr, încuviinţă doctorul Tudor. 

— Se poate să aveţi dreptate, spuse Marian. Din fericire, 
sau din nefericire, cronometrul e foarte exact. Dacă suntem 
de acord că asasinul e autorul dezordinii din şifonier, 
niciunul din locatarii pensiunii, nici chiar inginerul Popa - 
repet - nu poate fi autorul crimei... Am calculat până mi-au 
ieşit ochii... Şi am ajuns la părerea că dezordinea putea fi 
provocată şi în alte condiţii... Dacă asasinul a cercetat 
şifonierul în absenţa victimei? Dacă autorul căutării e chiar 


victima? Dacă asasinul a făcut cercetarea în timp ce stătea 
de vorbă cu victima?... Ştiu! Ultimele două ipoteze sunt cam 
trase de păr. Prima, însă... Dacă am avea unele date am 
putea s-o luăm în consideraţie... Poate că după ora 9 şi 15, 
sau după 10 seara, Radu Emil a părăsit camera, pentru un 
timp oarecare. Asasinul îl pândea, a profitat de absenţa lui 
şi a făcut prima percheziţie. A găsit, sau n-a găsit atunci 
obiectul? Asta nu mai contează. Principalul e că a eliminat 
din câmpul cercetărilor şifonierul. Va căuta obiectul în altă 
parte, după crimă. În felul acesta s-ar explica de ce uşile 
şifonierului au fost închise. Ca să nu-şi dea seama Radu 
Emil, când se va întoarce, că a fost vizitat... lar după crimă 
- fiind puţine locuri în care s-ar ascunde sau adăposti un 
obiect... În câteva secunde criminalul s-a văzut în posesia 
lui... 

Victor Marian se uită la doctorul Tudor şi-l văzu în 
atitudinea lui caracteristică - ochii închişi, braţele 
încrucişate - momentelor de meditaţie care-i precedau 
raţionamentele grave. 

— Ipoteza dumitale e foarte interesantă, spuse el. Dar 
pentru a fi luată în consideraţie trebuie să ştim precis dacă 
înainte de ora crimei Radu Emil a părăsit camera aceasta... 
Până vom afla acest lucru, cred că ar fi bine să luăm în 
consideraţie şi altă ipoteză, care pare mai apropiată de 
adevăr, dar care în schimb complică enorm cazul. S-ar 
putea ca dezordinea să nu aibă o legătură directă cu crima. 
Să fie o înscenare, cu scopul de a deruta cercetările... Trei 
factori mă determină să dau atenţie acestei ipoteze. În 
primul rând: timpul. Pentru a crea dezordinea pe care am 
văzut-o în şifonier ajung doar câteva secunde. O mână 
smulge hainele, cealaltă răscoleşte lenjeria, un picior 
răstoarnă valizele mari. Valiza mică putea foarte bine să fie 
deschisă. În alte câteva secunde - două, trei, patru - ambele 
mâini vor răscoli rafturile cu hârtii şi indigouri. Maşina va 
rămâne neatinsă - ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că e un 
obiect greu, care poate face zgomot... Acţionând astfel, în 


cel mult zece-cincisprezece secunde de la comiterea crimei, 
de la auzirea pocnetului, asasinul va fi afară, în grădină, 
într-una din camere sau chiar în pădure... Pentru camere 
ne putem sluji de calculul făcut de dumneata... Asasinul va 
accepta riscul acestor secunde dacă ele, indicând o altă 
pistă decât cea reală, îl vor scoate din cauză... În al doilea 
rând: hainele. Căutarea unui obiect mic, aşa cum ar sugera 
dezordinea lăsată de asasin, face nefiresc gestul smulgerii 
hainelor de pe suport - cu tot cu cuiere - şi al aruncării lor 
alandala în interiorul şifonierului. Un asemenea obiect 
poate fi foarte lesne ascuns într-un buzunar. Deci, el trebuie 
căutat cu cea mai mare atenţie. Fiecare haină va fi luată în 
parte şi cercetată pe îndelete. Apoi poate fi aruncată 
oriunde, însă nu în interiorul şifonierului, lucru care i-ar 
îngreuia cercetările ulterioare. Mai degrabă în mijlocul 
camerei, unde haina nu va ascunde locuri pe care va trebui 
să le cerceteze mai târziu, în caz de eşec. Controlul hainelor 
ar dura însă minute întregi; ori, condiţiile crimei îl obligă pe 
asasin la grabă. De aceea cred că hainele au fost smulse şi 
aruncate cu o sigură mişcare, într-o secundă, două, nu în 
câteva minute... Chiar introdus în ipoteza dumitale, 
tovarăşe Marian, acest gest al smulgerii hainelor pare 
nefiresc. Criminalul nu se mai grăbea. Atunci, de ce a smuls 
hainele? Ca să-şi complice şi mai mult căutarea?... În al 
treilea rând: valizele mari. Nu au fost desfăcute şi în 
privinţa aceasta nu avem nici o îndoială. Atunci, de ce au 
fost răsturnate? Răsturnarea lor fără a fi deschise este un 
gest absolut inutil din partea unui individ care caută ceva. 
Iarăşi întreb: De ce au fost răsturnate? Şi găsesc o singură 
explicaţie posibilă: pentru a face şi mai evidentă 
dezordinea... Asasinul a procedat în mare grabă. În câteva 
secunde trebuia să întoarcă pe dos şifonierul, pentru a lăsa 
impresia că a căutat şi a găsit un anumit lucru, un anumit 
obiect (mobilul crimei!). A făcut tot ce i-a trecut atunci prin 
cap: a smuls hainele, a răvăşit lenjeria, a răscolit hârtiile, a 
răsturnat valizele - toate acestea în câteva secunde. 


Dezordinea era gata. Ce-i mai rămânea de făcut? Să 
dispară cât mai repede din încăpere, să sară imediat pe 
fereastră. Cu toate acestea, n-a procedat aşa. A mai pierdut 
câteva clipe. Clipele în care a închis uşile şifonierului! De ce 
le-a închis? Gestul pare absurd, dement, neverosimil. De ce 
a închis uşile şifonierului după ce pregătise - anume pentru 
a fi văzută - dezordinea?... După un asasinat comis prin 
împuşcare - pocnetul e un semnal de alarmă, mai ales într-o 
pensiune cu atâţia locatari - asasinul va face tot ce poate ca 
să ajungă într-un timp cât mai scurt la o distanţă cât mai 
mare de victimă. Nu-i va trece prin cap să închidă uşile 
şifonierului. A găsit ceea ce căuta? Va fugi imediat... Atunci, 
de ce a închis uşile?... Dacă am descoperi semnificaţia 
acestui gest...! 

— Poate că a fost un gest reflex, încercă Ion Roman o 
explicaţie, prima care-i veni în minte. 

— Nu cred, spuse doctorul Tudor. Eu aş înclina spre altă 
explicaţie. Gestul a fost făcut cu mult înainte de comiterea 
crimei. Şi el nu se potriveşte ipotezei dumitale, tovarăşe 
Marian. Eu cred că gestul a fost făcut în momentul sau în 
momentele când asasinatul era premeditat... Criminalul şi-a 
dat seama că după ce va ucide - între împuşcătură şi 
dispariţia lui pe fereastră - va trebui să folosească la 
maximum secundele care-i stăteau la dispoziţie. X secunde 
pentru a răvăşi şifonierul, Y secunde pentru a încuia uşa şi 
cu cheia obişnuită, 2 secunde pentru drumul de la uşă la 
fereastră. Nu pot preciza acum ordinea necunoscutelor. 
Poate că mai întâi a încuiat uşa... Deci timpul era planificat 
foarte riguros. Dar făcând această planificare, premeditând 
cu meticulozitate atentatul, criminalul a descoperit că în 
acele secunde (X) rezervate răvăşirii şifonierului s-ar putea 
să nu creeze o impresie netă de dezordine. Oare acest lucru 
- s-a gândit el - nu ar dovedi că dezordinea e o simplă 
înscenare? Că ea a fost organizată doar în câteva secunde? 
Cu timpul, însă, nu se putea juca. Orice secundă în plus îi 
putea fi fatală. Atunci, cum să-i convingă el pe cei care vor 


cerceta camera - şi în speţă şifonierul - că dezordinea nu e 
o înscenare, sau să-i facă să creadă - aşa cum s-a văzut în 
ipoteza dumitale, tovarăşe Marian - că a fost cercetat 
înainte de comiterea crimei? Dar să facă aceasta fără să 
adauge prea multe secunde X-lui planificat. Şi e posibil ca 
într-o clipă de inspiraţie să-i fi venit ideea închiderii uşilor, 
operaţie care necesita doar o secundă, două cel mult. Ce 
urma să demonstreze - după concepţia lui - acest gest? Că 
nu a răvăşit şifonierul sub presiunea timpului şi că 
întradevăr a căutat ceva acolo şi a găsit ceea ce căuta. De 
aceea, foarte mulţumit, a închis uşile şifonierului - înainte 
sau după ce a băgat obiectul în buzunar - şi abia apoi a 
părăsit camera. Prin urmare, dezordinea nu e o înscenare, 
prin urmare a găsit ceea ce căuta. Cu ideea aceasta prindea 
doi iepuri deodată... În sfârşit, astfel dădea aparenţa unei 
crime care are drept mobil jaful... Eu cred însă altceva. Ne 
aflăm în faţa unei crime foarte minuţios premeditate. Toate 
gesturile asasinului - cele descoperite până acum - 
dovedesc acest lucru. Insistenţa lui de a crea aparenţa unei 
crime banale demonstrează tocmai premeditarea crimei. 
Care poate fi mobilul acestui asasinat atât de bine gândit? 
Jaful?... Pare puţin probabil, pentru că asasinul, 
îndreptându-ne atenţia asupra acestui mobil, se simte 
salvat... Ura? Răzbunarea? Teama? Atunci, de ce toată 
această înscenare? De ce şi-a ales pistolul drept armă a 
crimei? De ce nu otrava, care produce chinuri? De ce nu 
mâinile, care simt moartea victimei? Care poate fi 
mobilul?... lată la ce complicaţii ne poate duce ipoteza 
aceasta a înscenării...! 

Doctorul Tudor făcu un gest de apărare când îi văzu pe 
ceilalţi gata să-şi spună părerile. 

— Să ne gândim mai cu zgârcenie la ipoteze, cel puţin în 
clipa asta. Timpul ne grăbeşte, iar cercul în care se plimbă 
liber asasinul e încă nedefinit, dimensiunile lui rămân 
necunoscute. Trebuie să-l trasăm cu precizie şi lucrul 
acesta nu se poate face decât cu date concrete. Să începem 


cu rezultatul percheziţiei care s-a întreprins în camera asta. 
Tovarăşe Marian... 

Victor Marian se supuse imediat invitaţiei. 

— În şifonier am găsit patru costume de haine, două 
jachete de lână, o manta de ploaie, un pardesiu, un palton şi 
o haină de vânt. Multe cămăşi, tricouri, pijamale. Două 
perechi de pantofi, o pereche de ghete şi una de bocanci. 
Calitatea tuturor acestor lucruri e de mâna întâi. Nu foarte 
fină sau de import; croiala nu e extravagantă, ci sobră. În 
orice caz, o garderobă bine pusă la punct. Ceea ce, într-un 
fel, m-a surprins... Pentru că actele de identitate şi celelalte 
hârtii pe care le-am găsit ar indica o existenţă, un nivel de 
existenţă mediu, poate chiar sub media generală. Numele 
victimei e întradevăr Radu Emil. Buletinul de identitate 
autentifică cele spuse de inginerul Popa. S-a născut la laşi 
în anul 1912, numele tatălui: Ştefan, al mamei: Maria. 
Livretul militar îl scuteşte de armată ca reformat, din cauza 
staturii şi debilităţii. Profesiunea e incertă, pe buletinul de 
identitate e trecut fără profesiune. Este însă membru al 
sindicatului Rapid, cu cotizaţiile la zi... 

— Rapid? Încercă să-şi amintească Ion Roman. Da, da. E 
vorba de sindicatul care cuprinde pe funcţionarii din 
birourile, asociaţiile şi cooperativele de copiat acte. Adică 
pe dactilografe, fiindcă majoritatea membrilor sunt femei. 

— Hârtiile pe care le-am găsit în portofel sau în buzunarul 
unor haine - continuă Victor Marian - confirmă acest lucru. 
Maşina de scris din şifonier era marca Erika Naumann şi 
seria ei corespunde aceleia de pe autorizaţia de 
funcţionare. Autorizaţia se referă şi la o altă maşină de scris 
- tot proprietatea lui - semiportativă, tip Continental. Am 
adunat vreo şaptesprezece chitanţe eliberate de diferite 
birouri de copiat acte, prin care victima recunoaşte că a 
primit diverse sume de bani pentru diverse lucrări. Suma 
totală e de aproximativ cinci mii de lei. Între prima şi ultima 
chitanţă e o perioadă de timp de un an şi jumătate. Am găsit 
de asemenea o adresă, trimisă de editura Cartea, prin 


care... Dar mai bine să v-o citesc... „Domnului Emil Radu, 
strada Plopilor, numărul 24, Bucureşti. Prin prezenta vă 
facem cunoscut că, în urma recalculărilor făcute de 
serviciul nostru de contabilitate, la cererea dumneavoastră 
şi pe baza avizului favorabil al conducerii editurii şi al 
comitetului sindical, s-a constatat că numărul de semne pe 
care-l conţine o pagină dactilografiată la maşina 
dumneavoastră e superior cu 450 de semne în raport cu 
pagina tip 2 încadrată la tariful B 6, pe baza căruia aţi fost 
remunerat până acum. Ca urmare a acestei constatări, 
verificată de serviciul de control şi tarife, editura vă 
datorează pentru lucrările de dactilografiere făcute de 
dumneavoastră următoarele sume de bani: Pentru romanul 
Citadela de A. ]. Cronin - suma de lei 240; pentru cartea de 
călătorii a căpitanului Cook - suma de lei 265; pentru 
romanul Zbucium de Al. Dumitreş - suma de lei 185; pentru 
romanul Viaţa învinge de Ion Pascu - suma de lei 215; 
pentru romanul de aventuri La sud de Nairobi de Vlad 
Muşatescu - suma de lei 160. În total: 1065 lei. Totodată vă 
anunţăm că am primit în bune condițiuni ultima lucrare pe 
care v-a încredinţat-o editura noastră, Istoria Revoluţiei 
Franceze (1 + 3 copii) şi vă mulţumim pentru calitatea 
ireproşabilă a dactilografierii. Recepţia lucrării fiind 
planificată pentru trimestrul IV al acestui an, nu vă putem 
face plata integral, dar vă putem sta la dispoziţie cu oa 
doua rată, de 400 de lei. Cu cele mai vii mulţumiri... Şeful 
serviciului de contabilitate (indescifrabil), Şeful serviciului 
de control şi tarife... lon Popişteanu...” Adresa poartă 
ştampila editurii... 

Victor Marian făcu o pauză, de care profită imediat lon 
Roman: 

— În aproape doi ani de zile, şase mii cinci sute de lei... 
Dacă ar mai fi câştigat şi alţi bani, cred că ar fi avut 
chitanţele la el. Prea puţin pentru nivelul lui de existenţă... 

— Nu e o regulă ca un dactilograf să scrie numai pentru 
edituri sau birouri de copiat acte, ripostă Victor Marian. 


Nimeni nu-l împiedică să primească şi lucrări particulare. 
lar acestea se plătesc mult mai avantajos... După felul cum 
îi apreciază editura calitatea dactilografierii, nu se poate să 
nu fi primit şi lucrări particulare - de la traducători, de la 
scriitori sau de la alte persoane... Eu nu cred că la suma 
asta, pe care ne-o dovedesc actele, se reduce câştigul lui în 
doi ani de zile. Eu aş face un alt calcul. Radu Emil putea să 
scrie cel puţin patruzeci de pagini pe zi. Şi într-un an de 
zile, cel puţin şase luni le-aş socoti pline. Deci o sută optzeci 
de zile. Înmulţit cu patruzeci... Minimum zece mii de lei 
într-un an. Adică un salariu mediu, lunar, de o mie de lei. 
Ceea ce, pentru o singură persoană... 

— Şi în cazul acesta - interveni doctorul Tudor - 
observaţia tovarăşului lon Roman rămâne în picioare. Doar 
dacă ni l-am închipui scriind la maşină cincizeci de pagini 
pe zi şi lucrând fără întrerupere un an întreg - lucru care 
mi se pare absolut cu neputinţă - s-ar putea explica, deşi 
greu, nivelul la care trăieşte... Dar mai bine continuă. 

— Exact! Spuse Victor Marian. Am mai găsit printre hârtii 
copia unei cereri către Ministerul Sănătăţii, prin care 
solicită să i se elibereze, contra cost, o anumită cantitate de 
streptomicină şi... (vocea lui deveni mai gravă) anumite 
medicamente pentru a-şi trata neurastenia. Din păcate, nu 
putem şti nici denumirea medicamentelor, nici cantităţile 
cerute. Singurul amănunt pe care ni-l dă cererea este 
acesta...: „. Alăturez, în sprijinul cererii, două certificate 
medicale eliberate de Spitalul 1. B. C. Şi chirurgie osoasă 
Foişor şi de Spitalul Central de boli nervoase...” Ceea ce 
înseamnă că fusese, întradevăr, un efort mare şi de 
durată... 

— Care e data cererii? Întrebă doctorul Tudor. 

— Patru septembrie! Răspunse Marian. Exact cu o lună în 
urmă. 

Ion Roman îşi duse, emoţionat, mâna la ochi. 

— Nu pot să rămân calm şi indiferent... Mă gândesc la 
infirmitatea şi la necazurile lui... Vă rog să mă iertaţi... Dar 


încă nu pot să pricep de ce a fost ucis omuleţul acesta... 

Doctorul Tudor îi făcu semn lui Marian să continue. 

— De aceea, trebuie să ne grăbim! Şi te rog, cât mai scurt! 
Fără să omiţi însă amănunte importante. 

Marian se duse spre marginea patului pe care se afla 
victima. Deschise o noptieră, în care se vedea o sticlă de 
coniac Segarcea, nedesfăcută şi alături un tirbuşon. Din 
sertarul aceleiaşi noptiere scoase apoi un carneţel, nu prea 
gros. 

— E un clasor cu timbre, cum ne făceam şi noi la şcoală. 
Probabil o amintire, pentru că timbrele sunt banale, fără 
nici o valoare. Doar câteva ar putea fi vândute cu zece- 
douăzeci de lei. Am fost un filatelist pasionat în tinereţe, ba 
chiar şi astăzi mai vizitez expoziţiile, aşa că puteţi avea 
încredere în mine... Exact tipul de carnet, de clasor, pe 
care-l făceam în liceu, în clasele inferioare. Împărţeam 
pagina în trei dreptunghiuri, puneam lipici pe marginile ei 
şi pe cele două linii despărţitoare, apoi presam pagina de 
deasupra. După ce se lipea bine, tăiam compartimente 
pentru colecţiile noastre de timbre. Erau zile când un astfel 
de clasor se obținea pentru o prăjitură. Fiecare credea că 
face o afacere... 

Doctorul Tudor luă clasorul în mâna. Paginile lui - roase, 
îngălbenite - autentificau vechimea. Aproape toate timbrele 
erau indigene şi aproape toate datau din anii 1925-1926. 

— Da... Spuse el. Trebuie să fie o amintire din vremea 
când colecţiona timbre. Avea 13 sau 14 ani... De ce lo fi 
adus cu el aici, la pensiune?... Altceva, tovarăşe Marian? 

— Lucrul cel mai important l-am lăsat pentru la urmă, 
răspunse cel întrebat. Am găsit în compartimentul din 
stânga al şifonierului, într-un ziar vechi care acoperea 
raftul pentru încălţăminte, două pagini scrise la maşină, 
însoţite de copiile lor. Paginile au fost fără îndoială ascunse 
acolo, pentru că nu erau sub ziar, ci în interiorul ziarului, 
iar ziarul era în aşa fel dispus deasupra raftului, că pentru 
a-l cerceta trebuiau mai întâi scoase afară obiectele, adică 


ghetele, pantofii, bocancii. Starea ziarului: murdar, rupt, 
vechi, îl transformă într-o ascunzătoare ideală pentru 
câteva coli de hârtie. În capul primei pagini e trecută cifra 
132, în capul celei de-a doua - cifra 133, deci e vorba de 
paginile 132 şi 133 dintr-o carte. Daţimi voie să vi le citesc 
în întregime: „Mituş Rădel sosise la vila Crinul alb într-o zi 
frumoasă de toamnă. Era atât de slab şi de palid, încât 
aerul puternic de munte îl ameţise. Paşii lui erau aceia ai 
unui halucinat. Gândurile i se încâlceau, iar fierbinţeala îi 
înroşise obrajii. Era speriat ca un pui de vrabie care e 
nevoit să iasă din cuib pentru prima dată. Zburase de multe 
ori până atunci, dar mereu purtat numai de aripile 
fanteziei. Rămăsese mereu în cuib, înconjurându-se cu o 
țesătură de vise. Doar pentru a ciuguli hrana de toate zilele, 
pentru a-şi menţine făptura debilă, bolnavă, mutilată, 
scotea uneori capul din cuib. Oamenii îl înspăimântau. Şi 
nimeni nu ştia că-i iubeşte mai mult decât florile cu care-şi 
înconjura făptura diformă. Nimeni, nimeni, în afară de un 
singur om... Ştia că privirea cu care-l întâmpinase Arista 
Miron, la sosire, era aruncată unui cerşetor, unui nevoiaş. 
Spaima îl încolţi şi mai tare. Îşi aminti întâlnirea cu Pătru 
Poiană, în faţa gării. Poiană, cu mutra lui de mops. Simţea 
un gust amar în gură.... 

Atâtea amintiri crude îl răscoleau! Dacă ar fi fost capabil 
de ură, l-ar fi urât. De ce-i ieşise în cale cu cortegiul acela 
jalnic de amintiri? 

Câteva zile, Mituş se feri de oameni, dar ei îl observau pe 
ascuns. Alţii chiar direct, ca pe-un monstru. Printre aceştia 
din urmă era probabil şi Alina Ialomir şi cât ar fi vrut ca 
măcar ea să-l vadă altfel! Se întâlnise pentru prima dată cu 
reprezentarea vie a zeiţelor antice din cartea de istorie şi 
din închipuirile lui infantile. Când o vedea pe fereastră 
tremura, parcă îl strangula cineva. Dar n-o privea numai el 
cu aceleaşi flăcări în ochi. Mai era şi Gelu Corega, ca o 
umbră în urma ei, ca un spadasin gata să provoace orice 
rival. Şi Nicola Negură îi admira din depărtare silueta 


mlădioasă şi mersul ca de căprioară. Privirile lui erau însă 
resemnate. Ştia, era convins, că îi lipsea puterea dea o 
cuceri. 'Toate fiinţele din vilă erau ca nişte puncte pe un 
cerc şi din aceste puncte plecau raze spre centru cercului, 
unde trona ca o zeiţă Alina. Nici Faust Breban, care îşi 
cheltuia ultimele puteri în nopţi de fum şi de emoţii 
absurde, nu scăpase de mirajul zeiţei. Dar el ar fi vrut-o de 
aur, ca s-o aşeze triumfător pe masa norocului, mai ales 
când mâinile lui răscoleau buzunare goale. Nici Corina 
Manteş, ascunsă după perdea, nu-şi lua ochii de la zeiţă 
când o vedea în grădină admirată, ca în rugăciune, de cei 
trei bărbaţi, pe care ar fi vrut să-i smulgă din paralizia lor 
statuară. Ce clocot purta Corina în suflet!... Dar se putea 
asemăna oare clocotul ei cu acela al micului Mituş? Lui îi 
fierbeau toate gândurile, toate oasele, toate amintirile. Îşi 
pipăia uneori trupul şi atunci lacrimile îi chinuiau cu jăratic 
obrajii. El ar fi avut puteri să cucerească zeiţa. Dar 
gândurile acestea nu trebuia să le cunoască nimeni, absolut 
nimeni, să rămână numai ale lui, pentru a putea totuşi 
supravieţui. Cumplită era tristeţea lui! Pentru că, oricât s-ar 
fi ascuns, era cineva care-i cunoştea toate fibrele şi ele 
răsunau ca nişte strune în mâinile acestei fiinţe. 

Zilele treceau şi Alina îşi purta mai departe hlamida 
imperială în castelul cu nume de floare. Nicola Negură 
renunţase la gândul că ar putea să se încoroneze cu 
strălucirile zeiţei. Îşi petrecea nopţile ucigând hârtia şi - da, 
acesta e adevărul! 

— Pentru aşi confecţiona şi el o statuie împrăştiind 
oamenilor cărţi frumoase. Va înţelege repede că s-a logodit 
cu o iluzie... Şi Faust Breban îşi calculase posibilităţile. Se 
mulțumea cu ideea visului. Poate că într-o noapte, după ce 
va trăi o fericire intensă la masa rotundă, înapoindu-se 
acasă, va întâlni zeiţa aşteptându-l docilă şi rugătoare. 
Gânduri scurte de fulger. Celelalte gânduri gravitau în jurul 
mesei de joc. Ce boală gravă şi stupidă! Poate că era mai 
infirm decât micul Mituş. Spre câte acte disperate nu-l 


putea împinge boala! Şi Pătru Poiană ajunsese, odată, de 
mult, din cauza ei, pe marginea prăpăstiei... Gelu Corega se 
apropiase de centrul cercului. Atitudinea lui tenace, dură, 
hotărâtă, crease o Sahară în jurul Alinei. Oare se apropia 
ziua triumfului?... Corina Manteş nu mai îmbrăţişa 
perdeaua. Probabil că nu mai avea foc în priviri. Uneori se 
uita lung, mai ales noaptea, după micul Mituş. lar când îl 
privea din apropiere, expresia ei devenea posesivă. Probabil 
că nu iubise niciodată un bărbat, ci îşi dăruise toată 
dragostea unor jivine de cameră. De aceea strânsese cu 
atâta patimă la piept un căţeluş pierdut pe şosea. Cât s-a 
chinuit proprietarul până i l-a smuls din mână!... Şi Alina şi 
Arista îl vizitau pe micul Mituş, însă niciodată împreună. 
Parcă se fereau una de alta. Amândouă îi aduceau căldură 
şi duioşie. Dar el tremura numai când o vedea pe Alina. La 
Arista se uita ca la o mamă... Câtă gingăşie aveau cuvintele 
Alinei! Şi cât aur curgea din părul ei! Ar fi trebuit să se 
întâlnească în altă lume cu ea, într-o lume în care sufletele 
nu au îmbrăcămintea aceasta cotidiană, ţesută din celule, 
fibre, vene şi oase... O poezie uitată răsuna din depărtări: 

M-aş dărui viorilor şi lunii şi vântului: în strune să mă- 
mpartă. Şi-aş vrea arcuşuri repezi ca lăstunii Şi lumea-n 
degetele mele ca o hartă. 

Aş povesti oceanelor în şoapte Şi-aş transpira cu palma pe 
Sahare. De-aş întâlni un zgribulit în noapte, L-aş înveli cu 
degetul cel mare. 

N-am altceva decât aceste visuri. Puterile mi-s ca un vânt 
de munte Care-a uitat să iasă din abisuri. 

Iar voi dormi cu un atlas pe frunte... 

Sărmanul Mituş! N-ar fi trebuit să vină la Crinul alb. N-ar 
fi întâlnit-o pe Alina şi nici n-ar fi trăit atâtea dureri noi, 
necunoscute.” 

Presimţind că doctorul Tudor vrea să recitească paginile, 
Marian i le întinse imediat ce termină lectura. Apoi se 
retrase spre uşă, însoţit de Ion Roman. Se opriră amândoi 


lângă şifonier. Marian arătă în tăcere locul unde găsise cele 
două pagini scrise la maşină. 

— Sărmanul Mituş! Spuse el. Dacă n-ar fi venit la 
Trandafirul alb n-ar fi scăpat numai de atâtea dureri noi, 
necunoscute. 

— Din păcate, a scăpat de ele, şopti lon Roman. Eu mă 
gândesc mai degrabă la ucigaşul hârtiei şi cred că am făcut 
o greşeală ignorându-l. Nu-mi închipui eu că observaţiile lui 
s-au redus la cele câteva rânduri de pe paginile citite. Poate 
că la ora asta el deja ştie cine este asasinul, sau măcar îl 
bănuieşte, pe baza unor fapte pe care noi nu le posedăm. 
Trebuie să se fi ataşat foarte mult de micul Emil. Atâta 
căldură, atâta simpatie şi înţelegere pentru el! 

Marian clătină din cap. 

— Şi pe mine m-au impresionat portretul pe care i-l face în 
acele două pagini şi fineţea observaţiilor şi trăsăturile 
precise cu care îi zugrăveşte pe ceilalţi. Chiar şi modul în 
care îşi descrie propria persoană. Când spune că îşi 
confecţionează „o statuie dăruind oamenilor cărţi 
frumoase... Dar de fapt s-a logodit cu o iluzie”... Nu ştiu de 
ce e atât de modest şi de neîncrezător în viitor. Aţi citit vreo 
carte scrisă de Al. Dumitreş? 

— Nu, răspunse lon Roman. Din păcate, nu prea sunt la 
curent cu literatura. Copiii mei însă au citit şi e unul din 
scriitorii lor preferaţi. Îmi spuneau că ar vrea să se 
întâlnească şi să discute cu el. Să-i ceară autografe, 
fotografii. Nu ştiam că e chiar atât de popular... Poezia mi-a 
plăcut foarte mult. Trei strofe şi... 

— Poezia... ÎI întrerupse Marian. Cred că am mai citit 
undeva poezia asta. În mod sigur am citit-o... 

Doctorul Tudor terminase lectura celor două pagini. lon 
Roman se apropie de el şi-l întrebă deschis: 

— Nu credeţi că am făcut o greşeală ignorându-l pe 
scriitorul Dumitreş? Mă gândesc la observaţiile lui... 

— Trebuie mai întâi să deosebim adevărul de fantezie, 
răspunse doctorul Tudor. Nu putem şti în ce măsură 


Dumitreş e obiectiv. 

— Acolo unde vorbeşte despre dânsul nu pare prea 
fantezist, interveni Marian. Într-o singură frază a surprins 
dilema scriitorului. Probabil pentru că pe sine se cunoaşte 
mai bine decât pe alţii. Totuşi, nu putem trece cu vederea 
peste celelalte observaţii. 

— Portretul micului Emil e întradevăr impresionant, spuse 
doctorul Tudor. Şi se potriveşte ca două picături de apă cu 
fotografia făcută de profesoara Nistor. Ba chiar şi cu cea 
făcută de inginerul Traian Popa. Ai citit vreo carte de-a lui 
Dumitreş? 

— Am citit un singur roman, răspunse Victor Marian. 
Romanul Zbucium. Mi se pare, primul sau al doilea. După 
câte ştiu eu, a publicat vreo trei romane până acum... 
Exact! Îmi amintesc! Poezia asta am citito în romanul 
Zbucium. Nu ştiam de unde îmi este cunoscută. 

Doctorul Tudor căută un pasaj pe una din paginile 
dactilografiate şi după ce-l găsi începu să citească: 

— O poezie uitată răsuna din depărtări...” S-a gândit 
probabil că i se potriveşte micului Emil. 

— Şi mie mi se pare emoţionant portretul micului Emil, 
spuse lon Roman. Şi numele pe care l-a ales: Mituş. Parcă îl 
face şi mai mic. Trebuie să se fi legat foarte mult de el. 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor cu un glas încărcat de 
duioşie. Şi ce impresie ţi-a lăsat cartea, tovarăşe Marian? 

Cel întrebat nu făcuse altceva decât să-şi adune amintirile 
vechi. Efortul său, din păcate, nu-l dusese la rezultatul pe 
care şi l-ar fi dorit. 

— Îmi amintesc foarte vag câteva scene, numele eroului 
principal, pentru că suna ciudat: Darie Smult, dar mai mult 
decât toate îmi amintesc starea cu care am rămas după 
terminarea lecturii. O stare de duioşie, de reverie. Parcă îmi 
era teamă că un adevăr se va transforma în fantasmă. Nu 
era o carte grea, dură, obiectivă, ci mai degrabă una plină 
de romantism şi de gingăşii. Şi, după câte am auzit, cam 
astfel e caracterizat şi de ceilalţi cititori. Scriitorul Al. 


Dumitreş e ceea ce se numeşte un scriitor la modă şi place 
cu predilecție tineretului. Cărţile lui au constituit un succes 
de public... Nu credeţi că ar fi trebuit să colaborăm, într-un 
fel sau altul, cu el? 

— Nu ştiu, răspunse doctorul Tudor. Mai întâi era necesar 
să ne orientăm noi, să culegem măcar datele problemei... 
Ca să nu cădem sub influenţa literaturii. Începând de acum, 
însă, trebuie să-i cerem sprijinul. Ar fi păcat să nu folosim 
un om care-şi ţine în permanenţă antenele deschise... 

— Şi care îl iubea atât de mult pe micul Emil, pe acest 
nefericit Mituş, adăugă lon Roman. 

— În privinţa asta, trebuie să fim mai atenţi, spuse 
doctorul Tudor. Dragostea de multe ori orbeşte şi te 
determină să interpretezi foarte subiectiv evenimentele şi 
oamenii... Se ridică însă câteva întrebări, la care încă nu 
putem să răspundem. Cum au ajuns aceste pagini la Emil 
Radu? De ce micul Emil le-a ascuns atât de bine? Cum de n- 
a observat scriitorul Dumitreş lipsa lor? 

— La primele două s-ar putea răspunde, îndrăzni Victor 
Marian. Au ajuns aici pentru că au fost copiate. Şi s-au 
ascuns pentru că era vorba chiar de cel care le copiase, de 
micul Emil, în aceste pagini. Mituş. Micul Mituş. În ultima 
instanţă, aceste două răspunsuri anulează cea de-a treia 
întrebare. Scriitorul Al. Dumitreş nu putea să observe lipsa 
paginilor, de vreme ce ele n-au lipsit. 

Era şi o nuanţă de ironie în vocea lui Marian. Doctorul 
Tudor se prefăcu că n-o simte. 

— Din păcate, rămân toate întrebările. Paginile nau fost 
copiate, ci sustrase, sau uitate, sau pierdute. Avem de-a 
face cu paginile originale. Dacă Emil Radu le-ar fi copiat - şi 
gestul lui s-ar putea explica, pentru că nu făcea altceva 
decât să-şi copieze propriul său portret - le-ar fi copiat pur 
şi simplu. De ce ar mai fi fost nevoie să treacă şi numărul 
paginilor: 132 şi 133? 

— Întradevăr, la asta nu m-am gândit, recunoscu Marian. 
Da! Putea să le numeroteze: 1, 2, 3... Şi să nu înghesuie 


poezia la sfârşitul celei de-a doua pagini... Poate că ne va 
răspunde chiar scriitorul Al. Dumitreş la aceste întrebări. În 
ceea ce priveşte faptul că le-a ascuns... Gândindu-ne la firea 
lui şi la surpriza pe care a simţit-o în faţa propriului 
portret... de teamă să nu dea cineva peste ele, le-a ascuns, 
pur şi simplu. 

— E cam complicată logica dumitale, spuse Ion Roman. De 
vreme ce le-a sustras... Chiar pierdute fiind şi el găsindu-le, 
faptul că nu le-a înapoiat, tot a sustrage se numeşte. Ori le- 
a sustras ca să le ascundă, ori le-a ascuns pentru că le-a 
sustras. De ce să ne mirăm? Eu cred că dăm prea mare 
importanţă acestor pagini. Mai bine să ne gândim la autorul 
lor şi la sprijinul pe care poate să ni-l dea. 

Doctorul Tudor stătea nemişcat, cu coatele pe masă. Îşi 
înclină încet capul, răsuflă ca un om foarte obosit, apoi 
spuse cu nu glas care trăda preocupare şi nervozitate 
reţinută: 

— Da! Să revenim la Radu Emil. Câteva lucruri care ar 
trebui să fie foarte simple, să nu ne dea nici o bătaie de cap, 
sunt totuşi înconjurate de mister... Cum a ajuns Radu Emil 
la această pensiune? Maria Nistor spune că nu i-a auzit 
răspunsul... Nu cred. Sauil-a auzit şi nu vrea să ni-l 
dezvăluie, sau - ceea ce e mai plauzibil - nu i s-a răspuns la 
întrebare. De ce nu a răspuns Radu Emil la întrebarea 
profesoarei, când pentru un om cu firea lui răspunsul ar fi 
fost o salvare, o uşurare? Nu era normal ca înainte de a fi 
întrebat să spună el singur că a fost îndrumat la pensiune 
de o anumită persoană? Lucrul acesta i-ar fi deschis mai 
uşor porţile... 

— Poate că presupunerea profesoarei e adevărată, 
interveni lon Roman. L-au adus copiii de la gară direct la 
pensiune. 

Doctorul 'Tudor folosi din nou expresia sa favorită: 

— Nu ştiu... Mi se pare puţin probabil. Emil Radu nu era 
omul pe care să-l tenteze necunoscutul. Spaima lui pentru 
oameni, de care vorbeşte scriitorul Dumitreş, ne-a fost 


confirmată şi de ceilalţi. Dacă a venit să se odihnească într- 
o staţiune de munte, atunci de ce să aleagă o pensiune 
necunoscută, unde va fi silit, prin forţa împrejurărilor, să 
convieţuiască. Da, da!... Cu oameni pe care nu i-a mai 
văzut, în loc să meargă la un hotel oarecare, unde izolarea 
e o regulă? Ce miraj l-a atras aici?... Mai departe... Ce 
anume l-a determinat pe Emil Radu să-l caute pe inginerul 
Popa? Şi de ce l-a invitat pe acesta la pensiune?... Nu te 
grăbi, tovarăşe Roman. Îmi imaginez ce vrei să spui. Că 
inginerul Popa putea să inventeze povestea invitaţiei, că s-a 
invitat singur aici. Putem lua în consideraţie şi această 
supoziţie. Un fapt e însă clar: Emil Radu a fost la inginerul 
Popa. Pentru a-l invita, sau nu? Nu putem da un răspuns 
precis, deşi inginerul Traian Popa lasă uneori impresia că 
sinceritatea brutală e caracteristica lui. Emil Radu a fost 
însă acolo. Putea să inventeze, dar nu şi excursia locatarilor 
de la Trandafirul alb şi plecarea lor spre cabana Vârtejul şi 
trecerea lor tocmai în momentul întâlnirii prin faţa vilei în 
care locuia. Acestea sunt fapte care demonstrează că Emil 
Radu l-a vizitat pentru un scop precis pe fostul său coleg. 
Dealtfel, lucrul acesta se poate controla foarte uşor. Emil 
Radu n-a putut afla adresa nouă a fostului său coleg decât 
de la hotel. Vom trimite pe cineva acolo ca să întrebe dacă 
Emil Radu - o persoană ca el nu se uită repede - a cerut 
adresa lui Traian Popa. Şi sunt sigur că ni se va confirma 
acest lucru. Dar pentru ce l-a căutat? Ce anume motiv, 
foarte puternic, l-a determinat să iasă din pensiune, să 
străbată atâta cale, să-şi învingă atâtea emoţii născute din 
contactul cu oameni străini, să dea peste colegul său, cu 
care nu avusese relaţii până atunci? Pentru ce l-a invitat la 
pensiune pe Traian Popa?... Dar să trecem peste această 
întrebare, pe care încă n-o putem verifica. Să mergem mai 
departe... Pentru ce i-a fixat acea convorbire - care nu s-a 
mai ţinut - la miezul nopţii? Convorbirea nu mai este o 
născocire a inginerului Popa. La ora nouă şi un sfert seara, 


în faţa profesoarei, Emil Radu i-a spus fostului său coleg că-l 
va trezi la miezul nopţii, „la ora douăsprezece fix”. 

— Şi a mai adăugat ceva, interveni lon Roman. A spus aşa: 
„Până atunci, te rog, să nu mă deranjezi”. 

— Exact! Spuse doctorul Tudor. Deci i-a condiţionat 
întâlnirea, cum bine a remarcat inginerul Traian Popa, ceea 
ce e un fapt neobişnuit pentru un om cu firea lui Radu Emil. 
Pentru ce această întâlnire de la miezul nopţii, cu trei 
sferturi de oră înaintea crimei? Oare e legată de crimă 
această întâlnire? Oare ea face parte din marele angrenaj 
al asasinatului? A vrut să preîntâmpine, sau a forţat crima? 
Sau nu are nici o legătură cu crima?... Şi mai sunt câteva 
întrebări fără răspuns... Emil Radu aştepta vizita 
asasinului? Oare de aceea şi-a chemat fostul coleg, ca să fie 
în apropierea lui într-un moment foarte grav pentru 
dânsul?... De ce nu a apelat la unul din locatari? Nu era mai 
simplu? 

— Profesoara spunea că în ultimul timp relaţiile dintre 
Emil Radu şi restul locatarilor se cam răciseră. Chiar 
scriitorul Dumitreş - spunea ea - nu se întâlnea cu el decât 
pentru a primi paginile dactilografiate şi a-i înmâna 
manuscrisele. 

— Exact! Încuviinţă doctorul Tudor. Ce eveniment a 
contribuit la răcirea relaţiilor dintre Radu Emil şi ceilalţi 
locatari?... Dar să revenim la vizita asasinului... Micul Emil 
se aştepta la ea? Pe unde a pătruns asasinul în cameră? Pe 
uşă, sau pe fereastră?... Ştim pe unde a ieşit, dar nu ştim pe 
unde a intrat. Dacă a intrat pe uşă, atunci în mod 
obligatoriu e un locatar al pensiunii. La ora zece seara, aşa 
cum scrie pe afişul din verandă, uşa pensiunii se încuie. 
Fiecare locatar posedă o cheie - Yale - pentru a intra în 
pensiune în caz de întârziere. Pe unde a intrat asasinul? 
lată o întrebare capitală! 

Doctorul Tudor îl văzu pe Victor Marian agitat şi 
nerâbdător, aşa că-i făcu semn să vorbească. 


— Dar dacă asasinul a intrat pe fereastră, spuse el, asta nu 
înseamnă că era un om pe care-l cunoştea şi pe care-l 
aştepta? Altminteri, ar fi strigat, ar fi dat un semnal de 
alarmă... Fiindcă nu putea să doarmă la ora aceea. La 
douăsprezece trebuia să se întâlnească, precum ştim, cu 
inginerul Traian Popa. Nefiind ceas deşteptător în cameră, 
nu putea să doarmă. S-ar părea că se aştepta la o vizită, nu 
prea amenințătoare, de vreme ce stătea liniştit în pat... Da! 
Şi mai e ceva. Era îmbrăcat în pijama, cu halatul deasupra. 
Putea el în această ţinută să primească vizita unei femei? 

— În alte împrejurări - spuse Ion Roman - am fi presupus 
că tocmai această ţinută dovedea că era vorba de o 
întâlnire cu o femeie. Numai din cauza ţinutei lui nu putem 
exclude din cercul asasinilor prezumtivi femeile. Arma 
crimei poate fi foarte uşor mânuită de o femeie, dar nici 
asta nu înseamnă că-i putem exclude pe bărbaţi din cercul 
suspecţilor. Să nu pornim de la păreri preconcepute. 

— Foarte adevărat, accentuă doctorul Tudor. Nici un fel de 
păreri preconcepute. Câteva idei nedefinite, necristalizate 
mă fac să cred că asasinul e unul din locatarii pensiunii. 
Deşi s-ar putea să mă înşel. N-a vrut să ne lase nici o urmă, 
nici un indiciu. Şi mai e un fapt care-mi dă de gândit. Sticla 
aceea de coniac, nedesfăcută şi tirbuşonul alături. De ce e 
în noptieră şi nu pe masă. Prezenţa ei în cameră poate fi 
explicată. Micul Emil a cumpărat-o pentru întâlnirea cu 
fostul său coleg. Lipsa paharelor alături de sticlă ar sugera 
că nu în camera aceasta urma să se desfacă sticla, ci în 
camera numărul unu. Dar de ce n-a lăsat-o pe masă? Se 
ferea de cineva? 

— Poate că stă acolo de mai multă vreme, spuse Marian. 

— Nu cred, răspunse doctorul Tudor. Doar dacă a adus-o 
cu el de la Bucureşti, ceea ce pare puţin probabil. Eu 
presupun că a cumpărat-o chiar azi, în cinstea întâlnirii. 

— Asta nu schimbă cu nimic problema, se încăpăţână 
Marian. Chiar dacă a adus-o la prânz, nu putea s-o lase pe 
masă. A adăpostit-o în noptieră, ca să n-o vadă cineva... 


— Cine? Întrebă Tudor. Cine nu trebuia s-o vadă? Cine 
intra în camera lui în afară de femeia care-i servea masa?... 
Mi se pare ceva ciudat aici. Şi tirbuşonul... De unde a făcut 
rost de tirbuşon? E un tirbuşon specific de chelner... În 
sfârşit, cred că a sosit timpul să apelăm la ajutorul 
scriitorului Al. Dumitreş... Şi pe urmă va trebui s-o 
deranjăm şi pe frumoasa Alina... 

— Înseamnă că şi eu m-am gândit bine, spuse Ion Roman. 
Zeița lui Dumitreş nu e o născocire. E chiar domnişoara 
Liliana... Atunci şi celelalte personaje sunt reale şi nu 
imaginate. Am bănuit asta de la început, dar voiam o 
confirmare... Dumneavoastră nu v-aţi referit nici o clipă la 
ele şi cam căzusem în dubiu... 

— Da... Spuse doctorul Tudor. Trebuie să apelăm la 
Dumitreş, poate ne dă el o sugestie cu privire la mobilul 
crimei. Mi se pare - mai ales acum - atât de absurd 
asasinatul, încât îmi dă târcoale gândul că ar putea fi actul 
unui dement. De ce a fost suprimat acest omuleţ care nu 
făcea rău nimănui? Nu e absurd? 

Şi Marian şi Roman înţeleseră din aceste întrebări că şeful 
lor era pe cale să emită alte ipoteze. Tăcură amândoi. 
Ultimul părăsi încăperea cu gândul de a pregăti discuţia cu 
scriitorul Dumitreş. 

În locul său pătrunse în cameră sergentulmajor Dinu 
Cosma. Raportul său nu aducea nici un amănunt. 
Cercetarea împrejurimilor clădirii fusese zadarnică. 
Asasinul nu lăsase nici o urmă. 

— Dalele sunt de beton, se scuză Dinu Cosma. lar 
pământul e atât de uscat şi de tare, aproape ca betonul. 
Nici o urmă. Singurul lucru mai aşa e gaura de canal din 
faţa camerei, chiar în faţa ferestrei, între dale. S-ar părea 
că s-a umblat la ea nu de mult timp. 

— Poate că s-a aruncat acolo arma crimei, sări Marian. 

— Ne-am gândit şi la asta. Dar, vedeţi dumneavoastră... 
Canalul merge în pantă, dacă pui urechea se aude apa ca 


într-o cascadă. Plumb să fi fost şi tot l-ar fi luat apa. Cine 
ştie pe unde o fi acum arma, dacă s-a aruncat acolo?! 

Vestea aceasta îl nemulţumi foarte tare pe doctorul Tudor. 
Cutele de pe frunte i se adânciră. 

Ca statură, scriitorul Dumitreş se asemăna cu inginerul 
Traian Popa. Era poate ceva mai înalt şi mai subţire. Figura 
lui era însă aceea a unui om chinuit de nopţi de nesomn, de 
nelinişti şi frământări. Pleoapele îi cădeau obosite, 
cearcănele îi erau parcă trasate cu creionul. Dar peste 
oboseală, care dădea o expresie de distincţie chipului său, 
se iviseră semnele unei emoţii şi spaime recente. Se vedea 
că e încă tulburat de evenimentul la care fusese martor şi 
expresia de duritate pe care şi-o impunea provenea dintr-o 
hotărâre foarte lucidă, ultima pe care o mai găsise. Îl privi 
parcă mirat şi neîncrezător pe doctorul Tudor când acesta îi 
spuse că îl consideră nu un simplu martor, ci un colaborator 
foarte preţios. Se mulţumi doar să încline capul, fără să 
scoată un cuvânt. Doctorul înţelese că va avea de înfruntat 
o rezistenţă lucidă - izvorâtă, poate, din atitudinea pe care 
o au oamenii cu alte preocupări faţă de ceea ce înțelegeau 
ei prin poliţie; de aceea îi făcu un semn imperceptibil lui 
Roman să-şi înceapă interogatoriul după toate formalităţile. 
În primul rând trebuia să-l scoată din starea de muţenie pe 
care şi-o impusese. 

— Numele dumneavoastră? Începu Ion Roman deschizând 
carnetul şi desfăcându-şi stiloul. 

— Numele meu? Se miră scriitorul, uitându-se pentru 
prima dată mai atent la doctorul Tudor. Numele? Sau 
pseudonimul literar? 

În sfârşit, doctorul Tudor putea să deschidă discuţia. 

— Pseudonimul vă este foarte cunoscut în cercuri foarte 
largi. Al. Dumitreş... Alexandru, nu? 

— Al. Dumitreş! Răspunse scriitorul. Lovinescu nu accepta 
niciodată să i se spună altfel decât E. Lovinescu. Nu Eugen. 
Ci simplu: E. Lovinescu... Dacă aveţi nevoie de numele meu 


şi nu de pseudonimul meu, mă voi conforma: Neculai 
Goran. 

— Neculai Goran, scrise lon Roman. Unde v-aţi născut? 

— În Bucureşti, în anul 1910; doriţi data completă? 
Întrebarea conţinea o nuanţă de ironie şi de iritare. 
Doctorul Tudor se gândi că nu e bine să întindă prea mult 
coarda. 

— Nu e nevoie, răspunse el. Formalităţile ne obligă să 
folosim în actele noastre numele reale şi cred că înţelegeţi 
acest lucru. Şi v-am mai ruga să încercaţi să vă eliberaţi de 
imaginea pe care v-aţi format-o - şi nu în mod nejust - 
despre poliţie. Noi, cei care am primit sarcina să lucrăm în 
acest aparat, avem altă concepţie cu privire la organele de 
stat şi la metodele pe care acestea trebuie să le folosească 
în stabilirea adevărului. Dealtfel, avem şi o altă concepţie, 
mult mai sigură şi mai fundată, despre adevăr... Ştim că 
asasinatul comis vă preocupă şi vă frământă în aceeaşi 
măsură ca şi pe noi. Printr-o întâmplare, cunoaştem 
sentimentele dumneavoastră faţă de Emil Radu, faţă de 
victimă. Şi considerăm că putem cădea de acord asupra 
unei colaborări care să ne ducă la aflarea ucigaşului. 

Al. Dumitreş îşi duse pumnii strânşi la tâmple. 

— E odios... Explodă el. E... e... e o monstruozitate. Numai 
un dement, numai un individ scăpat din cămaşa de forţă 
poate fi capabil de o asemenea faptă... Un nebun, un 
maniac obsedat de gustul sângelui... Dumneavoastră nu vă 
puteţi imagina... 

— V-am amintit de o anumită întâmplare, spuse doctorul 
Tudor. Mi se pare că aţi venit aici pentru a scrie o carte. Nu 
vreau să fiu indiscret, dar v-aş ruga să ne daţi câteva detalii 
despre subiectul cărţii, despre cadrul în care vă plasați 
acţiunea... 

Scriitorul Al. Dumitreş îşi privi uimit interlocutorul. Crusta 
aceea voită de rezistenţă lucidă îi apăru din nou pe faţă. 
Victor Marian, care-l observa cu atenţie, se văzu nevoit să 
intervină: 


— V-am citit romanul Zbucium şi puteţi să mă consideraţi 
un admirator de-al dumneavoastră. Ştiu că aţi mai scris şi 
alte romane. Mi se pare Singur şi...: şi... Dureri ascunse. Nu 
ştiam că va apărea în curând o altă carte... Vă promit că le 
voi citi în cel mai scurt timp... 

Al. Dumitreş parcă-şi revenise. Trăsăturile feţei i se 
destindeau. Nici vocea nu-i mai era morocănoasă. 

— Dacă vă interesează... Am un nou roman sub tipar: 
Castelul de nisip şi un volum de nuvele în lectură: Frunze 
veştejite. 

— De ce daţi titluri atât de triste? Întrebă Victor Marian. 

— Înţeleg întrebarea, răspunse Dumitreş. Aproape toate 
cărţile le-am gândit înainte. Unele le-am scris mai demult 
chiar dacă nu le-am finisat. Pe când eram un oarecare 
funcţionar la editură. În romanele mele e vorba de oameni 
simpli care gândesc frumos, care suferă nedreptăţi şi 
josnicii, care se retrag într-o carapace de izolare pentru a 
putea supravieţui, care-şi proiectează visurile spre vremuri 
viitoare, când o groază de convenienţe imbecile vor 
dispărea. Deşi leam gândit şi le-am scris înainte şi în timpul 
războiului, nici nu îndrăzneam să mă gândesc la publicarea 
lor atunci. Nu numai pentru că mi s-ar fi respins, dar mi s- 
ar fi părut că fac un gest urât. De ce să dăruiesc simţirile şi 
gândurile unei societăţi nefaste?... Am aşteptat şi din 
fericire aşteptarea nu a fost în zadar... Deocamdată am 
aceste cărţi, care strigă suferinţele unei lumi prăbuşite... 
Mai târziu, poate că voi folosi şi alte strune, care se 
potrivesc unor marşuri sau unor cadenţe mai luminoase... 

— Prin urmare, vom vedea nu peste mult timp în librării 
alte două cărţi de Al. Dumitreş, spuse Victor Marian. 

— Poate chiar trei, răspunse scriitorul. Prima încă în acest 
an, a doua pe la mijlocul anului viitor şi a treia spre sfârşitul 
anului viitor. Vă rog să mă credeţi, cărţile acestea cuprind 
ani şi ani de muncă şi de zbucium. Peste zece ani... Nu v-am 
spus nimic despre a treia carte, deşi cu ea ar fi trebuit să 
încep. Dar poate îi veţi ierta unui scriitor faptul că-şi 


deschide mai greu sufletul în faţa unor necunoscuţi, despre 
care - bine spuneaţi - avea unele păreri preconcepute, care 
acum încep să dispară. E de ajuns să simţim o mică vibraţie 
- oricât de mică - faţă de profesiunea noastră şi devenim 
imediat alţi oameni. 

Doctorul 'Tudor avu impresia, ba chiar certitudinea, că 
vorbele scriitorului au o anumită ţintă şi ţinta aceea era 
chiar el. 

— Principalul e că s-a spart gheaţa, spuse doctorul Tudor 
şi făcu o pauză, care şi ea avea un scop precis. 

Al. Dumitreş parcă înţelese invitaţia. 

— Cartea pe care o scriu acum şi pe care nu ştiu când o 
voi termina, din cauza... Groaznicei întâmplări, se 
intitulează Crinul alb, dar probabil că-i voi schimba titlul în 
Trandafirul alb. Nu e propriu-zis un roman, ci o povestire 
de mari dimensiuni, în care se creionează anumite tipuri şi 
întâmplări cunoscute şi petrecute într-o pensiune liniştită 
de sub munţi, într-o toamnă oarecare... Din nefericire, un 
eveniment groaznic, neaşteptat, a zguduit pensiunea... Dar 
lucrul acesta, autorul nu l-a prevăzut. Şi în clipa de faţă nu 
ştie ce curs, ce desfăşurare va avea cartea... Nu trebuie să 
vă dau mai multe explicaţii... Dar n-aş fi crezut niciodată, că 
în cărţile mele voi relata povestea unei crime oribile... Micul 
Emil! Sărmanul Emil... 

— Sărmanul Mituş!... Îl corectă duios Ion Roman. Cele 
două cuvinte îl uimiră pe Dumitreş. Se uită neîncrezător, 
surprins, aproape cu teamă la toţi cei care se aflau în jurul 
lui. 

— N-aţi putea să ne aduceţi paginile 132 şi 133 din cartea 
dumneavoastră? Întrebă doctorul Tudor. 

Uimirea lui Dumitreş nu cunoştea margini. 

— Imposibil! Răspunse el. Le caut de dimineaţă într-una. 
De când mi s-a telegrafiat de la editură că lipsesc. Nu ştiu 
ce s-a întâmplat cu ele. Când am predat, acum câteva zile, 
prima parte a lucrării la editură, paginile erau, în mod 
sigur, la locul lor. Unde au putut să se piardă?... Cred că le- 


a zăpăcit lectorul. Nu e prima dată când se întâmplă aşa 
ceva. Şi eu când eram lector am încurcat uneori pagini. Cu 
cinci manuscrise pe masă, ar fi şi nefiresc să nu se încurce 
paginile. Sunt momente când eşti atât de obosit, că nu mai 
ştii ce citeşti. Multe cărţi se aseamănă, rar găseşti una mai 
deosebită, care să te ţină treaz. Din douăzeci de 
manuscrise, poate unul merită să fie luat în seamă. Şi cu 
toate acestea, trebuie să citeşti, pentru că niciodată cu poţi 
şti de unde răsare surpriza. Totul trebuie citit. Sunt câţiva 
scriitori - cu nume cunoscute astăzi - care ar fi rămas poate 
nedescoperiţi dacă nu aş fi avut răbdare şi rezistenţă să le 
citesc manuscrisele. Nu-mi fac nici un merit din asta. Mai 
ales că unii se prefac că nu mă cunosc. Nu e chiar aşa de 
simplă lumea aceasta a scriitorilor... De aceea, îi înţeleg pe 
lectori şi mă feresc să-i acuz pentru dispariţia acelor două 
pagini... 

— Nu aveţi manuscrisul la dumneavoastră? Întrebă Tudor. 

— Ba da, răspunse Dumitreş. Am obiceiul să-mi păstrez 
manuscrisele, tocmai pentru că am această experienţă de 
muncă la editură. Vreau să preîntâmpin orice neprevăzute. 
Dar, din nefericire, numerotarea paginilor mele nu 
corespunde cu numerotarea paginilor dactilografiate. Eu 
scriu mai mărunt, pagina mea cuprinde mai multe cuvinte. 
Radu Emil scria după o pagină standard: atâtea rânduri, 
atâtea semne pe rând. Pentru ca editura să poată calcula, 
foarte lesne, numărul paginilor de carte. Uneori se întâmplă 
ca o pagină de-a mea să umple o pagină şi jumătate de 
maşină, alteori mai mult, alteori mai puţin. De aceea caut 
de dimineaţă cele două pagini. Telegrama nu-mi este de nici 
un folos. Nu pot să ştiu, după manuscris, care este pagina 
132 şi care este pagina 133. S-ar putea ca ele să 
corespundă paginilor 95 şi 96 din manuscris, sau paginilor 
103 şi 104 din manuscris. Va trebui să vorbesc la telefon cu 
editura, pentru a-mi spune nu numărul paginilor, ci 
cuvintele cu care începe pagina 132 şi cu care se termină 
pagina 133, pentru a stabili paragraful lipsă. 


— Vă vom scuti noi de acest efort, spuse doctorul Tudor. 
Pagina 132 începe cu... Da! Cu cuvintele: „Mituş Rădel sosi 
la vila Crinul alb...”, iar pagina 133 se termină cu o poezie 
apărută dealtfel şi în romanul Zbucium, după cum susţine 
tovarăşul Marian. Mai precis, se termină cu cuvintele...: ,,. 
Dureri noi, necunoscute...” 

Al. Dumitreş rămase perplex. Nu era în stare să scoată o 
vorbă. Parcă trăia un vis, un coşmar. 

— Dar e imposibil! Spuse el. E absolut imposibil! Fără să 
mai aştepte aprobarea şefului, Victor Marian spuse: 

— Până când aduceţi dumneavoastră manuscrisul, aduc eu 
paginile. Le-am găsit în camera victimei, ascunse într-un 
ziar vechi, în şifonier. 

Figura lui Dumitreş se lumină ca prin farmec. Nu mai 
aşteptă alt îndemn. Porni imediat spre camera lui şi se 
întoarse după câteva clipe, cu un caiet gros în mână. 
Marian sosise înaintea lui. 

— Poftiţi! Spuse Dumitreş deschizând caietul la o anumită 
pagină. Îmi amintesc pasajul. Exact. Uitaţivă!,Mituş Rădel”. 
Pagina 110 din manuscris... Pagina 132! Nici n-am ajuns în 
manuscris la pagina 132... Sunt abia la 123... 

Scrisul lui Dumitreş era foarte mărunt, rotund şi înghesuit. 
Pagina nu avea multe ştersături. Victor Marian descoperi la 
mijlocul paginii 110, după o linie punctată urmată de trei 
steluțe, paragraful care începea cu cuvintele: „Mituş Rădel 
sosi la vila Crinul alb”. Simţindu-i parcă privirile, Dumitreş 
puse caietul pe masă şi chiar acolo, în faţa lor, şterse vechea 
denumire a vilei şi scrise deasupra pe cea nouă: 
„Trandafirul alb”. 

— Acesta va fi şi titlul cărţii, adăugă el închizând cu un 
gest brusc caietul uriaş. 

Şi din nou chipul lui căpătă o expresie nelămurită - de 
durere, spaimă, preocupare. 

— Cum vă puteţi explica acest lucru? Dispariţia şi dosirea 
acestor pagini? Întrebă doctorul Tudor. 


— E peste puterile mele de înţelegere, răspunse Al. 
Dumitreş. Emil Radu era cel mai corect dactilograf pe care 
l-am întâlnit. Mi-a scris o singură carte, romanul Zbucium. 
Termenul respectat cu sfinţenie, calitatea dactilografierii 
ireproşabilă, estetică, atenţie, cultură, intuiţie. Uneori în 
manuscris îţi scapă greşeli. Cuvinte sărite, termeni nesiguri, 
în fuga condeiului îţi scapă şi greşeli de ortografie. Alteori 
autorul foloseşte cuvinte ciudate, care par greşite. Emil 
Radu a fost singurul dactilograf care a ştiut să deosebească 
greşelile adevărate de cele voite. Când am recitit 
Zbuciumul scris la maşină m-a uimit seriozitatea cu care a 
fost copiat. De aceea, nu de mult timp, întâlnind o cerere 
de-a lui, prin care cerea recalcularea numărului de semne, 
în calitatea mea de lector principal la editură, i-am cerut 
directorului să pună aviz favorabil. Şi n-a fost uşor. A fost 
nevoie să atrag sindicatul de partea mea pentru a-i impune 
directorului recalcularea. Pentru o mie de lei! 

— O mie şaizeci şi cinci de lei, rectifică lon Roman. De astă 
dată, Dumitreş nu mai fu atât de surprins. 

— Nu mai ţin minte suma exactă. Probabil o mie şaizeci şi 
cinci de lei. Pentru ca să i se dea lui Emil Radu această 
sumă, am ajuns până la director şi nici cu el nu mi-a fost 
prea uşor... În sfârşit. Îmi aminteam şi de înfăţişarea lui, 
deşi nu-l văzusem decât o dată sau de două ori şi de 
expresia lui de spaimă şi de fineţea lui... În faţa mea a dat 
directorul aviz favorabil. Aş fi fost în stare să nu mai calc în 
viaţa mea în editură... Micul Emil... Sărmanul de el!... Nu 
pot sămi închipui ce s-a întâmplat. 

Al. Dumitreş tăcu brusc. Părea fulgerat de un gând 
neaşteptat. Dar parcă îi lipsea curajul să-l ducă până la 
capăt. 

— Nu ştiu... Nu-mi vine să cred. Deşi ar fi singura 
explicaţie posibilă. Oare să fi ajuns chiar într-o asemenea 
stare? 

— Vă gândiţi - încercă să-l ajute doctorul Tudor - că a 
sustras aceste pagini pentru că era vorba de el? Se 


recunoscuse - bineînţeles - şi-i era teamă să nu-l 
recunoască şi alţii? Având în vedere portretul lui moral, 
lucrul nu e de mirare. 

— Nu m-am gândit la asta, răspunse Dumitreş. Numi vine 
să cred că această constatare l-ar fi putut determina la un 
asemenea act. Emil Radu avea o înţelegere profundă faţă 
de literatură. Era un om cult, rafinat chiar. Nu! M-am 
gândit la altceva... Se schimbase mult în ultimul timp. Şi 
cauza acestei schimbări nu-mi era necunoscută. Dar nu-mi 
închipuiam că-l va duce chiar la criză. Se poate să fi sustras 
paginile acelea pentru poezie... Acum îmi amintesc. Când a 
auzit că plec la Bucureşti pentru a preda prima parte a 
lucrării, chiar dimineaţă, înainte de plecare, mi-a cerut 
paginile, pentru a se uita dacă nu s-au strecurat cumva 
greşeli de dactilografiere. lam spus că sunt grăbit şi că s-ar 
putea să pierd trenul. EI a ţinut totuşi morţiş să se mai uite 
prin ele. I le-am lăsat în hol, pe masă, în timpul când m-am 
dus să-mi iau pardesiul. Când m-am întors, mi s-a părut că 
renunţase la gândul lui. Împacheta paginile. Am plecat 
imediat. Probabil că atunci a sustras colile. Din grabă şi 
pentru a fi sigur că nu greşeşte, o fi scos în loc de o pagină, 
două. Împreună cu copiile. Ca să fie sigur că-i va rămâne 
poezia... 

Doctorul Tudor parcă simţi că suspensia lui Dumitreş era 
voită. Poate că scriitorul ezita dacă e cazul sau nu să 
continue. Nu-i dădu însă răgaz să se hotărască. 

— Poezia... Dacă bănuiala dumneavoastră aruncă o câtuşi 
de mică licărire asupra celor întâmplate, aveţi datoria să ne 
informaţi şi pe noi. Am întâmpinat şi până acum rezistenţe 
şi ele nu fac altceva decât să întârzie elucidarea cazului. 

— Da! Se supuse Al. Dumitreş. E o poveste destul de 
penibilă, dar întradevăr am datoria s-o relatez. Mam întors 
de la Bucureşti a doua zi dimineaţa. Între timp, însă, s-a 
întâmplat aici un anumit eveniment, care m-a pus într-un 
conflict destul de grav cu doctorul George Luca... Nu atât 
grav, cât ridicol, penibil, stupid... Domnişoara Liliana a 


primit o poezie... Poezia pe care o cunoaşteţi. Probabil la o 
oră târzie, seara, i-a fost strecurată pe sub uşă. Şi mai cred 
că nu era singură în cameră... Nici nu m-am întors bine 
dimineaţa, că m-am pomenit cu doctorul Luca în camera 
mea, cerându-mi socoteală pentru „obrăznicia” cu care m- 
am purtat faţă de logodnica lui, domnişoara Liliana. 
Bineînţeles că nu i-am dat nici o explicaţie, ci l-am rugat, 
politicos dar ferm, să mă viziteze când va considera că este 
îndeajuns de calm pentru a purta o conversaţie în limitele 
bunei-cuviinţe. S-a înroşit ca racul şi a părăsit camera. 
După o zi sau două, ieri mi se pare, a venit să-şi ceară 
scuze. Îşi amintise, sau i se spusese, că în ziua şi în noaptea 
cu pricina nu mă aflam în pensiune, ci la Bucureşti. 

— Dumneavoastră credeţi că micul Emil i-a strecurat 
domnişoarei Liliana poezia pe sub uşă? Întrebă Victor 
Marian. 

— Nu văd cine altcineva, răspunse Dumitreş. De unde 
putea să facă altcineva rost de poezie? Iar circulaţia poeziei 
corespunde cu momentul şi faptul dispariţiei paginilor... 

Doctorul Tudor voia să îndepărteze riscul oricărei erori. 

— Poezia a apărut şi în romanul Zbucium, deci putea fi 
cunoscută şi putea fi în posesia altei persoane. Nu ştiţi dacă 
acest roman se află la cineva în pensiune? 

— Gândul acesta nu mi-a trecut prin cap, spuse Dumitreş. 
Întradevăr, există două exemplare din Zbucium în pensiune. 
Unul îl deţine profesoara Maria Nistor, celălalt - doamna 
Carmen Stoian. Ştiu asta pentru că amândouă mi-au cerut 
să le dau câte-un autograf. Dar nu văd de ce ar fi copiat 
poezia şi ar fi trimis-o - anonim - domnişoarei Liliana. Şi se 
mai ridică o întrebare: La ce maşină puteau să copieze 
poezia? Pentru că ea a fost dactilografiată, nu scrisă de 
mână... Şi nu e decât o singură maşină de scris în pensiune. 

— Aceasta nu e o problemă, interveni Ion Roman. În timp 
ce micul Emil se plimba prin pădure, oricine putea să intre 
în camera lui şi să scrie - începător fiind - în cinci minute 
poezia la maşină. Cred că toţi de aici cunosc obiceiurile lui 


şi mai cred că micul Emil nu-şi încuia uşa când pleca la 
plimbare. 

— Se poate, spuse Dumitreş. Dar o întrebare tot rămâne: 
Cine şi pentru ce să-i trimită poezia domnişoarei Liliana? 

— Motive? Se întrebă Victor Marian. Eu văd câteva chiar 
în paginile 132 şi 133 ale cărţii dumneavoastră 
neterminate. Motive se născocesc foarte uşor. Invidie, 
gelozie, plictiseală, instinct de răutate, spirit de farsă, 
necesitatea de a induce în eroare... 

Doctorul Tudor clătină încet din cap şi Marian înţelese că 
trebuie să tacă. Doctorul Tudor îşi pregătea de multă vreme 
întrebarea care-l frământa: 

— Relaţiile mai apropiate pe care le-aţi avut cu victima nu 
v-au dat posibilitatea să aflaţi anumite amănunte din viaţa 
ei? 

— Nimic deosebit, răspunse Al. Dumitreş. Şi aproape nimic 
în general. Câteva observaţii cu privire la lecturile sale, 
despre care v-am amintit. În ceea ce priveşte viaţa 
personală, era ca un sfinx. Numai din unele reflecţii 
lăturalnice puteai să-i ghiceşti preocupările. Eram foarte 
curios să ştiu cât mai multe despre el, despre enigma vieţii 
lui, dar la câteva încercări mi-a răspuns în aşa fel încât m- 
am ruşinat. Mi s-ar fi părut că fac un sacrilegiu insistând. 
Mă mulţumeam să-l observ şi aceasta cu multă atenţie şi 
prudenţă, pentru a nu se simţi observat. Faţă de un infirm 
cu o viaţă sufletească atât de bogată şi de intensă ca a lui 
trebuie să manifeşti o comportare foarte delicată şi în 
acelaşi timp foarte firească pentru a nu-i prăbuşi în 
complexe şi disperări. Am avut dese discuţii cu ceilalţi 
locatari cu privire la felul cum să ne comportăm faţă de el... 

— Nu v-a spus niciodată nimic despre felul cum a ajuns la 
această pensiune? Îşi continuă doctorul Tudor întrebările. 
Pare cel puţin ciudat faptul că şi-a ales această pensiune ca 
loc de odihnă iniţial, tocmai aici, unde i s-a curmat atât de 
violent viaţa. E cu neputinţă de crezut că a venit singur 
aici... 


Al. Dumitreş căzu pe gânduri. Părea că-şi scormoneşte 
memoria. 

— M-am gândit şi eu la lucrul acesta când l-am văzut 
pentru prima dată în hol. Ne-am recunoscut imediat şi în 
momentul când am rămas singuri l-am întrebat cine l-a 
îndrumat aici. A ridicat din umeri şi mi-a răspuns altceva, 
nu mai ţin minte ce... După câteva zile, văzându-l singur şi 
cam abătut, m-am gândit că poate e în criză de bani. Nu'i- 
am oferit împrumut. Eram convins că s-ar simţi jignit şi că 
m-ar refuza. Nu e din categoria Ştefan Barbu. l-am spus că 
dacă are timp şi se simte în puteri aş fi bucuros să-mi 
dactilografieze lucrarea pentru ca în clipa când aş pleca de 
aici să o am gata pentru lectură. A primit cu foarte mare 
uşurinţă, chiar cu plăcere. Şi totuşi, mă gândesc acum că 
poate l-am obligat la un efort pe care nu ar fi trebuit să-l 
facă. Intenţiile bune nu duc întotdeauna la rezultate bune. 
Îmi fac amare remuşcări... 

— În altă ordine de idei, îl întrerupse doctorul Tudor, v-aş 
ruga să ne spuneţi dacă avocatul Ştefan Barbu a apelat la 
dumneavoastră pentru un împrumut. 

Al. Dumitreş părea iarăşi nemulţumit de întrebare. Când 
răspunse, îşi strâmbă faţa. 

— Iarăşi e vorba de un incident penibil. Departe de mine 
ideea de a face pe moralistul, iar în ceea ce priveşte 
posibilităţile mele financiare şi ideile mele despre bani, vă 
rog să mă credeţi, ambele sunt foarte largi. Zgârcenia îmi 
repugnă... Totuşi, l-am refuzat. Nu din cauza sumei. La 
urma urmei, cinci mii de lei nu e cine ştie ce sumă, 
raportând-o la posibilităţile mele financiare. Stupizenia, 
absurditatea datoriei m-au reţinut. Să pierzi o asemenea 
sumă la un joc de cărţi e o... e un act anormal, e demenţial. 
Eu nu pot concepe aşa ceva. A doua zi mi-a părut însă rău 
că l-am refuzat. Mă trezisem în mijlocul nopţii scuturat de 
un vis urât. Mă gândeam că refuzul meu putea să aibă 
consecinţe dramatice. L-am întâlnit în hol, exact în locul 
acesta în care ne aflăm acum, poate mai aproape de camera 


mea. Şi i-am oferit suma cerută. De data asta m-a refuzat el. 
Cu un zâmbet superior, aproape cu dispreţ, parcă eu i-aş fi 
cerut împrumutul. Am regretat pentru regretele mele din 
timpul nopţii. Mi-a mai repetat şi a doua oară cererea de 
împrumut, acum câteva zile, însă n-am mai şovăit. L-am 
refuzat net. Nu e omul care să-şi facă probleme. Dacă 
onoarea lui se joacă la pocher, atunci să şi-o joace acolo 
până la capăt. Şi nu mai regret că l-am refuzat. Mâine, 
adică azi, sunt convins că va trece prin faţa mea afişând 
acelaşi zâmbet superior, de dispreţ. 

— V-am reţinut foarte mult... se hotări doctorul Tudor să 
încheie conversaţia. Am mai avea însă o întrebare, foarte 
importantă. De aceea, vă rugăm să ne răspundeţi cât mai 
exact. Când l-aţi văzut pe Emil Radu ultima dată? 

— Ultima dată? Se gândi Al. Dumitreş. Da! L-am văzut în 
nişte împrejurări foarte ciudate. Tocmai mă duceam la 
farmacie să cumpăr ceva. Nişte fleacuri, nare importanţă... 

— Pentru rănile căpătate în excursia de după amiază? 
Întrebă Ion Roman. 

Dumitreş se mulţumi să afirme clătinând din cap. Era 
evident că nimic nu-l mai putea surprinde. Apoi continuă: 

— L-am văzut pe micul Emil când ieşeam pe poartă. M-am 
uitat întâmplător spre dreapta şi mi s-a părut că-l zăresc în 
apropiere de şosea. Nu era singur. Stătea de vorbă cu un 
individ pe care l-am mai văzut de câteva ori prin 
împrejurimi. Un individ slab şi adus din spate, cu mâini 
lungi, până la genunchi. Poartă pe cap o pălărie de vânător 
împodobită cu o pană uriaşă, parcă ar fi de păun. De aceea 
l-am şi recunoscut. Pentru că stătea cu spatele spre 
poartă... 

— Haralambie Ciucă! Beţivanul! Spuse sergentulmajor 
Dinu Cosma, uimit şi el de curajul cu care intervenise. 

— Nu ştiu cum îl cheamă, reluă Al. Dumitreş. Când m-am 
întors însă de la farmacie, nu mai era acolo. Nici el, nici 
Emil Radu. 


— Sunteţi sigur că era Emil Radu? Întrebă doctorul Tudor. 
Aş vrea să ajungeţi la o certitudine. 

— În momentul când am ieşit pe poartă nu eram sigur, zise 
Dumitreş. Dar după ce am parcurs o bucată de drum, 
intrigat de compania în care mi-l închipuiam pe micul Emil, 
am întors capul. Ciucă pornise pe şosea în direcţie opusă. 
Iar în poartă - cred că aţi observat şi dumneavoastră că 
poarta e luminată de un bec de pe şosea - l-am zărit pe 
micul Emil. Mai bine zis, i-am zărit silueta înainte de ao 
înghiţi întunericul grădinii. 

— Sunteţi absolut sigur că era el? Şi când v-aţi întors n-aţi 
mai zărit pe nimeni în preajma porţii? 

Întrebările lui Tudor erau puse cu un glas ferm, care 
obliga la răspundere. 

— Nu sunt absolut sigur că era el, dar sunt absolut sigur 
că nu era altcineva, că nu era alt locatar al pensiunii. Nu 
ştiu dacă vă redau nuanţa exactă. Nu lam văzut la faţă... lar 
când m-am înapoiat de la farmacie... Nu mai era nimeni în 
preajma porţii. 

— Cred că v-aţi uitat spre fereastra camerei lui Radu Emil, 
la înapoiere, când aţi ajuns la poartă, spuse doctorul Tudor. 

— Întocmai! Aprobă Dumitreş. Chiar înainte de a ajunge la 
poartă, de pe şosea, am încercat să deosebesc ferestrele 
vilei, cele din aripa care îmi cădea în faţă. Trei din ele erau 
luminate, iar una deschisă. Amintindu-mi că şi eu lăsasem 
lumina aprinsă în cameră şi ştiind că am obiceiul să deschid 
numai fereastra care dă spre pădure, am stabilit imediat că 
era deschisă fereastra de la camera doi. Camera unu era 
deci în întuneric. 

Doctorul Tudor parcă se temea să pună întrebarea care-i 
frigea buzele. Mai lăsă să se scurgă câteva clipe. 

— La ce oră aţi plecat la farmacie... Sau, mai bine zis, la ce 
oră l-aţi văzut pe Emil Radu discutând cu indi... cu acel 
Haralambie Ciucă? 

— Cred că era trecut de zece şi un sfert, răspunse 
Dumitreş. Poate chiar zece şi jumătate... Poate chiar mai 


mult. Îmi pare foarte rău că nu pot preciza ora. Trebuia să 
plec mai devreme la farmacie, înainte de nouă, dar m-am 
apucat să fac nişte corecturi în manuscris. La un moment 
dat m-am uitat la ceas. Era aproape zece. N-am plecat însă 
imediat. Am mai făcut câteva modificări... Deci după zece 
am plecat din cameră. Eu cred că între zece şi un sfert şi 
zece şi jumătate l-am zărit pe Emil Radu la poartă. 

— Nici când aţi ajuns la farmacie nu v-aţi uitat la ceas? 

— Nu... Îmi venise în minte ideea unei nuvele sugerate de 
întâlnirea aceea neobişnuită în noapte. Îmi imaginam un 
erou oarecare, foarte banal, cotidian, şters, izolat - toate 
acestea însă în aparenţă, deoarece avea o viaţă enigmatică, 
plină de surprize. Eram atât de preocupat, cred că 
farmacista se uita la mine ca la un zănatec... Nici nu mi-a 
trecut prin minte să privesc ceasul... 

— Nu vă amintiţi la ce oră aţi auzit detunătura? Întrebă 
doctorul Tudor. 

Al. Dumitreş nu mai părea atât de preocupat. Gestul lui de 
scuză nu avea prea multă convingere. 

— Nici în privinţa asta nu vă pot fi de vreun ajutor. Sper 
însă că ora a fost stabilită cu precizie de alte persoane. Eu 
eram sub duş. E curios, dar am auzit pocnetul mai târziu, 
după ce am simţit agitaţie în hol. Strigătele şi zgomotele de 
paşi m-au făcut să opresc duşul şi abia atunci mi-am amintit 
că auzisem ceva ca un pocnet în timp ce făceam duş. Parcă 
m-a izbit o detunătură în ureche. Am pus la repezeală 
halatul pe mine şi am ieşit aşa cum eram. N-apucasem să 
mă mai şterg. 

— În clipa când aţi pătruns în hol, aţi remarcat absenţa 
vreunui locatar? 

După un moment de gândire, Dumitreş răspunse foarte 
sigur: 

— Prima tresărire a fost aceea că s-a întâmplat ceva cu 
micul Emil. Numai el lipsea din hol şi aproape toţi ceilalţi, 
cu excepţia doctorului Luca George, care ieşea din baie, 


erau adunaţi în faţa camerei numărul trei. Restul, cred că-l 
cunoaşteţi... 

— Vă amintiţi, sau aţi remarcat vreun fapt deosebit în hol 
până la sosirea organelor de anchetă? 

— Toţi eram consternaţi şi îngroziţi, răspunse Al. Dumitreş 
cu glas emoţionat. În afară de conflictul pe care l-a provocat 
atitudinea necontrolată, dar în fond izvorâtă dintr-o 
disperare umană, a oaspetelui pasager... Inginerul... Traian 
Popa... Parcă aşa mi s-a prezentat mai târziu... N-am 
remarcat altceva. Doar spaimă... 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la identitatea asasinului? 

— Cu privire la identitatea lui, nu! Răspunse Dumitreş. 
Dar cu privire la structura lui psihică, da! Criminalul nu 
poate fi decât un dement sau un maniac. Altfel, pentru ce l- 
ar fi ucis? 

— Întrebarea aceasta ne preocupă şi pe noi, răspunse 
doctorul Tudor. De ce?... Vă mulţumim foarte mult, foarte 
mult... 

Imediat ce scriitorul Al. Dumitreş dispăru în camera lui, 
doctorul Tudor se adresă cu un ton categoric lui Dinu 
Cosma: 

— Tovarăşe sergent-major! Caută-l, găseşte-l şi adu-l aici, 
în cel mai scurt timp, pe individul Haralambie Ciucă... Stai! 
Înainte, sau după ce-l găseşti, să treci şi pe la farmacie. 
Poate-şi aminteşte farmacista de serviciu ora exactă la care 
a plecat scriitorul Dumitreş. Imediat! 

Dinu Cosma nu-şi mai pierdu vremea cu salutul 
reglementar. În două secunde ajunse la verandă. Câteva 
clipe mai târziu se auzi duduitul motorului. 

Doctorul Tudor îşi apropie ceafa de speteaza fotoliului. 
Câteva secunde rămase tăcut şi nemişcat. Parcă dormea. 
Încerca să-şi adune gândurile, să-şi fixeze câteva idei, să 
găsească un fir logic pentru interpretarea faptelor 
cunoscute. Lanţul pe care încerca să-l înnoade avea multe 
verigi lipsă. Şi nici măcar verigile existente nu erau făcute 


din acelaşi aliaj. Nu se potriveau, nu se legau una de alta, 
de multe ori se respingeau. 

— Vă gândiţi la ceea ce spunea scriitorul Al. Dumitreş? Îl 
întrebă Victor Marian. Oare întradevăr crima să fie actul 
unui maniac, al unui dement? În cazul acesta, asasinul... 

— Nu e chiar atât de uşor să-i detectezi pe nebuni, îl 
întrerupse lon Roman. Mulţi se ascund sub masca unor 
oameni cumsecade, în toate minţile. Poate nici ei nu-şi 
cunosc boala. Îi apucă din când în când câte-o criză şi apoi 
se liniştesc... Până la viitoarea criză. 

— Şi totuşi, e cu neputinţă! Se răzvrăti doctorul Tudor. 
Numai dacă avem de-a face cu un dement care nu e la 
prima lui crimă. Victima a fost împuşcată, deci în mod 
obligatoriu asasinul trebuia să aibă armă la el, să fie 
pregătit pentru orice crimă... Cine ştia că Emil Radu va veni 
în această pensiune? Să presupunem prin absurd că un 
oarecare alienat şi-a pus în gând săl ucidă pe Radu Emil. De 
unde ştia el că Emil Radu va veni în această pensiune? 
Pentru a-i preceda sosirea? Toţi locatarii prezenţi aici sunt 
clienţi vechi ai pensiunii şi se află pentru prima dată 
împreună, după cum spunea Maria Nistor. Până acum nu s- 
au cunoscut. Nu-l cunoşteau nici pe Emil Radu, cu excepţia 
scriitorului... Care nu mi se pare deloc în conflict cu nervii... 

— Şi totuşi, cineva l-a chemat, de vreme ce a venit de la 
gară direct aici! Spuse Marian. Sau... Da! Mai este o 
posibilitate. În decursul unui an, pensiunea găzduieşte 
mulţi locatari. lar în patru ani, câţi oameni n-au trecut pe 
aici! Poate că unul din aceştia - care nu e prezent acum - i-o 
fi spus lui Emil Radu să-şi aleagă ca loc de odihnă 
Trandafirul alb. 

— Ajungem la acelaşi rezultat, remarcă doctorul Tudor. 
Criminalul trebuia să fie pregătit, să aibă arma asupra lui. 
Vederea lui Emil Radu l-a stânjenit într-un fel şi dintr-o dată 
l-a fulgerat ideea crimei... Putem noi să luăm în 
consideraţie această ipoteză? Mi se pare prea hazardată... 
Repet. Lucrul cel mai de neînțeles, cel care pare absurd, îl 


constituie mijlocul de suprimare: împuşcarea. Un maniac, 
da! Ar fi putut face acest lucru. Din obişnuinţă, din obsesie, 
dar pentru aceasta trebuia să fie un criminal profesionist. 

— Războiul acesta a înnebunit mulţi oameni, zise Ion 
Roman. Unii s-au obişnuit să ucidă. Altora li s-a dereglat 
sistemul nervos. Ce contează în ochii acestora o fărâmă de 
om ca Emil Radu?! Şi poate mai sunt şi alţii, îmbâcsiţi de 
idei monstruoase, care îşi închipuie că e datoria lor să 
şteargă de pe suprafaţa pământului un infirm, un om care 
le înspăimântă vederea. 

— Şi pentru asta trebuia să apropie arma la câţiva 
centimetri de victimă? Replică doctorul Tudor. Şi pe urmă 
să încuie încă o dată uşa? Şi pe urmă să însceneze 
dezordinea din şifonier şi să închidă uşile şifonierului, ca să 
dea impresia unui mobil banal? De ce nu l-a împuşcat în 
grădină, sau în pădure, sau de la fereastră? Crima pare 
opera unui maniac, a unui dement... Pentru că nu-i 
cunoaştem mobilul... 

Victor Marian descoperise altă idee. 

— Dumneavoastră spuneaţi că asasinul - dement sau ne - 
nu avea date care să-l aducă aici înaintea lui Emil Radu. Dar 
dacă asasinul a sosit aici urmărindu-l pe Emil Radu? 

— În cazul acesta, o singură persoană se înscrie, fără 
contracandidat, la ştreang, răspunse doctorul Tudor. Şi eu 
nu-l văd pe inginerul Popa într-o asemenea postură de 
imbecil încât să ceară să fie găzduit pentru o noapte în casa 
în care va asasina... 

— Nici dacă ni-l imaginăm ca pe un om deosebit de 
inteligent şi de temerar, un obsedat, un maniac? Perseveră 
Victor Marian. 

— În cazul acesta poate că da, spuse doctorul Tudor. Dar 
un asemenea individ trebuie să fie obsedat - acceptând 
condiţiile date - nu numai de ideea crimei, ci şi de ideea 
unei sinucideri spectaculare. 

Ion Roman părea mult mai terestru, gândurile lui căutau 
alte ascunzişuri. 


— Sunt multe ciudăţenii în afacerea asta, trebuie să 
recunosc. Dar eu aş lua-o mai simplu. Poate că Haralambie 
Ciucă, ăla cu pană la pălărie, are un rol hotărâtor. Ce relaţii 
se pot înnoda între un beţiv şi un omuleţ ca Emil Radu? Mie 
nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe scriitorul Dumitreş 
amintindu-şi întâlnirea dintre Emil Radu şi Ciucă, la mai 
puţin de un ceas înaintea crimei... 

— Să vedem ce explicaţii ne va da Ciucă, spuse doctorul 
Tudor. Mi-e teamă să nu ne spună o banalitate oarecare, 
dar s-ar putea să greşesc. E unul din ultimii oameni care l- 
au văzut pe Emil Radu în viaţă şi cu care acesta a discutat... 
Anumite elemente îmi întăresc convingerea că asasinul e în 
clipa aceasta lângă noi, undeva după una din aceste uşi. Şi 
nu cred că demascarea lui va fi un lucru foarte uşor. Arma 
nu mai este de mult în posesia lui şi aici cred că 
sergentulmajor Dinu Cosma are dreptate: n-a fost văzut de 
nimeni ieşind din camera victimei după asasinat; şi - ceea 
ce este mai grav - nu reuşim să dibuim nici mobilul crimei. 
Cum, pe ce baze îl vom putea demasca? 

— Nu putem să ne imaginăm o crimă comisă din 
răzbunare sau din ură? Întrebă Victor Marian. Dacă ipoteza 
dumneavoastră cu înscenarea dezordinii e adevărată, 
atunci alt mobil nu pot întrezări. Pentru că, întradevăr, 
teoria cu maniacul pare cam hazardată, deşi nu poate fi 
exclusă cu desăvârşire. Şi întrucât sau întâmplat pe aici 
câteva evenimente - mă gândesc la povestea aceea cu 
poezia, pe care ne-a relatat-o scriitorul Al. Dumitreş - am 
putea să luăm în consideraţie şi această posibilitate... Eu, 
personal, am un oarecare dubiu... Nu mi-l pot închipui pe 
Emil Radu strecurând noaptea, pe sub uşă, o poezie... Unei 
femei ca domnişoara Liliana. 

— Dar pe micul Mituş? Întrebă Ion Roman. Micul Mituş, 
care se uita mereu după zeiţa cu părul de aur... 

Doctorul Tudor tresări. Îi ceru lui Marian cele două pagini 
dactilografiate şi începu să le citească - a treia oară - cu şi 


mai multă atenţie. Citea în gând, rar; unele fraze le citea de 
mai multe ori, pentru a le pătrunde sensul. 

— Cam multă literatură şi imaginaţie, spuse el. Da! Aş vrea 
să vă citesc un pasaj din pagina a doua... „Şi Faust Breban 
îşi calculase posibilităţile...” Da! Să trecem mai departe ,. 
Gânduri scurte de fulger. Celelalte gânduri gravitau în jurul 
mesei de joc. Ce boală gravă şi stupidă! Poate că era mai 
infirm decât micul Mituş. Spre câte acte disperate nu-l 
putea împinge boala! Şi Pătru Poiană ajunsese, odată, de 
mult, din cauza ei pe marginea prăpastiei...” Hm! Ciudat... 

— Acum îmi explic foarte limpede repulsia lui Dumitreş 
faţă de cartofori... se dumeri Victor Marian. Breban nu 
poate fi altul decât Brelan, avocatul Ştefan Barbu. Numai că 
eu nu l-aş fi numit Faust, ci Mefistofeles. Aduce mai degrabă 
cu acesta din urmă... Poate că ar fi timpul să stăm de vorbă 
şi cu el... 

Doctorul 'Tudor surprinse critica ascunsă a colaboratorului 
său. Îi răspunse cu tonul lui nepăsător: 

— Nu trebuie să ne ferim de gânduri şi de ipoteze. Eu am 
acest obicei şi el pleacă de la un anumit adevăr. Gândurile 
nu apar din senin, mai ales în profesiunea noastră. A 
renunţa la ele sau a le înlocui cu dorinţa de a căuta fapte nu 
înseamnă decât o amânare. Cândva tot va trebui să 
gândeşti. Şi s-ar putea ca mai târziu ele să nu mai aibă 
aceeaşi noutate, aceeaşi multitudine şi diversitate, aceeaşi 
putere de dirijare şi de pătrundere. Bineînţeles, sistemul nu 
e valabil pentru toate cazurile. Sunt momente când nici nu 
trebuie să gândeşti, ci să acţionezi imediat. Dacă, de pildă, 
am fi găsit arma crimei, am fi descoperit mobilul, am fi avut 
măcar un martor care a văzut asasinul, sărind pe fereastră 
şi direcţia în care a fugit, atunci, fără multă teorie, după el. 
Se vor ivi şi asemenea împrejurări... În cazul de faţă, însă, 
eu cred tot mai mult că nu vom putea ajunge la asasin decât 
pe baza unui raţionament logic foarte riguros, pe baza unei 
interpretări cât mai precise a puţinelor şi neînsemnatelor 
date pe care le posedăm. Indiferent dacă asasinul e un 


maniac sau un individ în toate minţile, indiferent dacă 
mobilul crimei e pasional sau de altă natură, avem de-a face 
cu o inteligenţă redutabilă, care ne cere toate simţurile 
treze. Avem dea face cu o inteligenţă practică şi foarte 
precisă, care se poate ascunde sub orice mască. Uneori îmi 
pun întrebarea dacă nu ne aflăm în faţa unei crime fără 
mobil, inutilă, organizată şi comisă pur şi simplu pentru a o 
experimenta. Şi aceasta tot din cauza blestematului de 
mobil, pe care nu-l putem detecta. 

— Cine ar fi putut să experimenteze o crimă perfectă? 
Întrebă Victor Marian. Numai un om cu o imaginaţie foarte 
bogată, pe care profesiunea îl obligă să comită, teoretic, tot 
felul de asasinate, sinucideri, accidente... Dar putem să ni-l 
imaginăm în această postură pe scriitorul Al. Dumitreş? 

— Numai că eu nu cred în crime fără mobil! Îi ripostă 
doctorul Tudor. În afară de cazurile când ele sunt actele 
unor nebuni. Dar despre asta, întradevăr, am discutat prea 
mult... 

— Experimentarea unei crime perfecte nu are totuşi un 
mobil? Se încăpăţână Victor Marian. Un mobil mai rafinat: 
superioritate, dispreţ, ironie, setea de a demonstra 
genialitate, de a răsturna legi elementare. Acest „fără 
mobil” ar deveni un fel de mobil... 

Doctorul Tudor se eliberă iară de încordare, rezemându-se 
cât mai comod de speteaza fotoliului. 

— Da! Cred că e timpul să-l chemăm pe avocatul Ştefan 
Barbu. 

Când văzu în faţa lui statura înaltă a avocatului, doctorul 
Tudor îşi aminti ceea ce spusese cu câteva minute înainte 
Victor Marian. Dacă şi-ar fi vopsit favoriţii şi barba scurtă - 
în negru —, avocatul s-ar fi transformat într-un Mefisto de 
scenă. Avea ochi mari, negri şi privirile care iradiau din ei 
voiau parcă să fascineze. Conştient de acest lucru, avocatul 
îşi adunase toată puterea, toată vlaga care-i mai rămăsese, 
în ei. Faţa îi era imobilă. Parcă îşi aplicase o mască. Toate 
expresiile şi nuanțele proveneau din felul cum îşi dirija 


privirile şi din mişcările vii ale sprâncenelor. Dacă mai 
adăugăm la aceasta şi statura înaltă, gâtul gros şi bustul 
proeminent, ni-l putem imagina la bară dominând curtea şi 
auditoriul. Pentru că vocea lui - aşa cum remarcase 
inginerul Traian Popa - putea să capete oricând rezonanţe 
puternice, iar arătătorul foarte lung şi gros plana ca o suliță 
deasupra capetelor. 

Avocatul Ştefan Barbu se prezentă la interogatoriu cu 
mâna întinsă. Palma lui uriaşă nu mai avea însă putere. 
Marian simţi un burete în nună când i-o strânse. Abia după 
acest semn de bunăvoință, avocatul se aşeză pe fotoliu la 
masa la care stăteau cei trei anchetatori. Îşi comunică de la 
bun început datele personale, apoi făcu un gest larg cu 
mâna, anunțând că e la dispoziţia lor. 

— Când aţi făcut cunoştinţă cu victima? Începu doctorul 
Tudor. 

Sprâncenele avocatului se înălţară în semn de mirare. 

— Data nu am notat-o, dar dacă îmi forţez memoria v-o pot 
spune cu exactitate. Chiar şi ora... Într-o dupăamiază, aici, 
în hol. 

— Până atunci nu l-aţi mai întâlnit niciodată pe Emil Radu? 

— Pe el nu! Răspunse prompt avocatul. În cariera mea am 
întâlnit însă câţiva cu care se asemăna. Întrun proces de 
moştenire şi mi se pare într-un proces de fraudă. Cel înşelat 
era infirm. Şi totul plecase de la o întâmplare într-un târg 
de vite. Eram abia la începutul carierei, altfel n-aş fi 
acceptat dosarul... Eu am pledat, dacă vă amintiţi, în 
celebrul proces al băncii Rainer. Aveam treizeci şi şase de 
ani. Avocat principal înfruntându-l pe cel mai temut 
maestru al baroului, celebrul Damian. Deşi am pierdut 
procesul, chiar a doua zi maestrul m-a solicitat să-i fiu 
principalul colaborator şi reprezentant în procesele de la 
zero la trei. Categoria zero... 

— Ilertaţi-mă că vă întrerup, se scuză doctorul Tudor. Ne- 
ar interesa foarte mult să aflăm opinia pe care v-aţi făcut-o 
cu privire la această crimă. Experienţa îndelungată pe care 


o aveţi ne-ar putea fi de mare folos... Sunt convins că v-aţi 
întâlnit în cariera dumneavoastră cu cazuri asemănătoare... 
— Chiar cu foarte multe cazuri, îl corectă avocatul. Am 
băgat criminali la ocnă şi am desfăcut cătuşe de pe mâinile 
inocenților. Întotdeauna m-am simţit un reprezentant al 
justiţiei şi cred că am fost unul din cei mai fideli slujitori ai 
acestei oarbe divine. Când a fost ucis marele negustor 
Dobrotă, în 1937, când toată lumea o învinuia pe nevasta 
lui... Da... Da! Voi reveni la subiect. Digresiunile sunt o 
pacoste, una din cele mai mari pe care le suportă omenirea. 
În 1938, în procesul podului de peste Mureş, din cauza unei 
digresiuni stupide, mi-am distrus clientul. Nu eu am făcut 
digresiunea, ci tatăl clientului, un fost geambaş de 
anvergură balcanică, celebrul Mitogol, care i-a luat chiar 
episcopului de Buzău douăzeci şi patru de cai pentru o 
icoană fiartă în zeamă de cărbune şi scrijelită cu un cui 
ruginit. Exact aceeaşi metodă fusese folosită la Florenţa, în 
timpul unui carnaval, la sfârşitul secolului trecut, când era 
mare rivalitate între ducele de Mariglia şi marchizul 
Lassigny... Bineînţeles că miam făcut o opinie asupra 
cazului Emil Radu. Prin comparaţie, pot să-l definesc foarte 
simplu. Există doi asasini aici. Asasinul principal, domnul 
scriitor Al. Dumitreş şi umilul executant, o persoană pe care 
încă m-o cunosc. Într-un caz asemănător am demonstrat la 
bară că victima nu fusese asasinată de cel care băgase 
cuțitul în ea, ci de patronul care dându-l afară din slujbă l-a 
obligat la inaniţie pe victimă. „Şi cum mai putea el - am 
răcnit eu atunci - nenorocitul, slab şi prăpădit ca un câine 
de pripas, abia târându-şi picioarele, cu faţa scofâlcită şi 
plămânii ciuruiţi, cu mâinile-i atârnându-i fără vlagă, ameţit 
de foame şi nesomn (unul din sală a strigat: «Şi de 
băutură», dar lam pus eu la punct), cum mai putea o 
asemenea zdreanţă umană să reziste la încăierare, să 
respingă asasinul? Adevăratul criminal e cel care lipseşte 
din boxă, patronul hain şi inuman, el! El şi numai el! Ela 
premeditat această monstruoasă crimă...” Dacă mă 


gândesc bine, eu, atunci, am făcut o adevărată 
democraţie... 

— Ce vă determină să-l consideraţi pe scriitorul Al. 
Dumitreş autorul moral al crimei? Întrebă Victor Marian. 

Sprâncenele avocatului coborâră în semn de încruntare. 

— Cine l-a adus pe micul Emil în starea de a nu se putea 
împotrivi asasinului? Cine l-a obligat să scrie într-una la 
maşină, să-şi distrugă în loc să-şi refacă sănătatea, cine îl 
exploata ca pe un rob toată ziua şi toată noaptea? Eu am 
fost la el în cameră şi am văzut maldărele de hârtii scrise la 
maşină, l-am văzut aplecat asupra maşinii, ţin minte şi 
pagina... 156. M-a cuprins o asemenea furie, că dacă aş fi 
zărit manuscrisul l-aş fi luat şi l-aş fi rupt în bucăţi, chiar cu 
riscul de a plăti daune morale şi materiale. 

— Când s-a întâmplat aceasta? Întrebă doctorul Tudor. 

— Ieri, sau alaltăieri seara... Nu mai ţin minte, pentru că 
eram foarte furios... Aşa ceva e nepermis! În plin 
concediu... 

— Aţi fost invitat la el, sau i-aţi făcut o vizită... Amicală, 
întâmplătoare? 

— Eram acolo în cameră, răspunse avocatul. Tocmai 
povesteam o întâmplare din timpul primului război 
mondial... 

Doctorul Tudor interveni ferm: 

— V-am pus o întrebare şi vă rugăm să răspundeţi la ea! 

Avocatul se ridică în picioare şi întinse braţul ca şi cum ar 
fi vrut să imite o statuie. 

— Răspund când, cum şi ce vreau! Nimeni nu mă poate 
obliga să-mi anulez gândurile. Chiar dacă m-aţi inculpa de 
asasinat, nu aş fi obligat să răspund la întrebări. Dacă mă 
suportaţi, bine. Dacă nu, nu. Eu cunosc legile mai bine 
decât dumneavoastră. 

Doctorul Tudor luă o decizie subită: 

— Nu vă acuzăm de asasinat. Sau: încă nu vă acuzăm. Dar 
vă putem acuza oricând de practicarea unor jocuri interzise 
şi de organizarea unor tripouri clandestine! 


Lovitura nimerise la ţintă. Avocatul Ştefan Barbu se aşeză 
iarăşi pe fotoliu, dar cu o mişcare bruscă, de prăbuşire. 

— Nu e legal! Se opuse el. Cu banii mei am dreptul să fac 
ce vreau... Nu e legal... Eu am familie. Trei copii. Fata 
studentă la Medicină în anul cinci, băieţii la Politehnică... 
Nu e legal. 

Opoziția avocatului era formală. Nici vocea şi nici privirile 
lui nu mai aveau dârzenia dinainte. 

— V-am rugat să ne răspundeţi la o întrebare, spuse 
doctorul Tudor cu voce calmă, domoală. 

— Îmi amintesc... Am fost acolo în cameră pentru a-i spune 
bună seara. Îmi era foarte drag şi simţeam nevoia să-i spun 
ceva înainte de culcare. 

— Făceaţi asta în fiecare seară? 

— După ce ne-am împrietenit... Adică în ultimele zile. 
Uneori mă duceam şi dimineaţa... 

— În ce condiţii v-aţi împrietenit cu victima? Avocatul 
izbuti greu să se liniştească. Mâinile uriaşe i se încleştară 
pe marginea fotoliului. 

— EL... Dumnealui a intrat în vorbă cu mine... Mai 
prieteneşte... Până atunci ne salutam, schimbam câteva 
cuvinte despre vreme... Era o simpatie reciprocă evidentă... 
EI însă a vrut mai mult. Cam aşa s-a întâmplat. 

— V-am ruga să explicaţi mai limpede ce înţelegeţi prin 
„mai mult” şi prin faptul că dumnealui a făcut avansuri. 

Trupul lui Ştefan Barbu se zgălţâi ca atacat de un 
cutremur. 

— Chestiuni intime, răspunse el bătând în retragere. 
Discuţii despre diferite... Preocupări, care nu se obişnuiesc 
în public. Despre păsări, despre flori, despre altele. De la 
om la om... 

— Durau mult discuţiile? Şi v-am ruga totuşi să ne daţi şi 
detalii despre subiectul discuţiilor. Nu uitaţi câ... Prietenul 
dumneavoastră a fost asasinat. Un amănunt care 
dumneavoastră vi se pare fără importanţă - apărut în 


discuţiile pe care le-aţi avut - poate să ajute la descoperirea 
asasinului. Şi cred că aceasta e şi dorinţa dumneavoastră... 

— Bineînţeles, bineînţeles!... Sunt gata să vă ajut, aşa cum 
am mai făcut de câteva ori, ba chiar de foarte multe ori în 
cariera mea. Eu cred că între anchetatori şi avocaţi trebuie 
să existe o foarte strânsă colaborare şi totul trebuie văzut şi 
pus în slujba adevărului... Dar din păcate nu vă pot 
satisface dorinţa. Mi s-a mai întâmplat aceasta acum zece 
ani, la un proces în care socrul victimei, un colecţionar de 
artă... Damirian, probabil că aţi auzit de el... Fiul lui era 
aviator, un pilot excepţional. La un concurs la Geneva, după 
ce se experimentase un nou tip de monoplan, s-a ajuns la 
concluzia, foarte justă, că motoarele fabricate de uzina 
franceză... 

Doctorul Tudor pricepu că vorbăria şi divagaţiile 
avocatului nu erau un obicei, ci o metodă, aplicată cu 
intenţie lucidă pentru a se sustrage unor întrebări care nu-i 
conveneau. Era convins că Ştefan Barbu voia să dea 
impresia unui om senil, cu gândurile împrăştiate, care 
niciodată nu va putea fi constrâns la obiect. Până ce 
anchetatorii se vor enerva şi plictisi. De aici până la 
renunţarea la interogatoriu sau la a transforma 
interogatoriul în ceva formal nu era decât un pas. De aceea, 
schimbă tactica. Trebuia să afle cu orice preţ ce anume 
ascunde avocatul. 

— N-aş vrea să faceţi o greşeală, spuse el. În cazul de faţă 
nu aveţi nici drepturile, nici calitatea unui avocat. Sunteţi 
un simplu martor, care trebuie să vă conformaţi dispoziţiilor 
legale. Cunoaşteţi prea bine legile, aşa că este inutil să 
insist asupra consecinţelor pe care atitudinea 
dumneavoastră le poate avea. Vă voi ruga să-mi răspundeţi 
foarte pe scurt, eventual prin da sau nu, la câteva 
întrebări... Eraţi în relaţii de prietenie cu victima? 

— Aş putea spune că da... Deşi prietenia, aşa cum zicea 
bătrânul Cicero, e doar un nume... Bineînţeles că această 
definiţie... 


— Ce anume considerente vă determină să consideraţi 
relaţiile dumneavoastră cu victima drept amicale? 

— Afecţiunile se simt din priviri, din gesturi şi 
reciprocitatea sau întâlnirea lor e un fel de necesitate. Aş 
adăuga că... 

— De cât timp puteţi numi amicale aceste relaţii?... 
Întrebă în continuare doctorul Tudor. 

— De cât timp? Repetă avocatul întrebarea, pentru a 
câştiga răgaz de gândire. Aş putea spune că în ultima 
vreme, după ce ne-am mai familiarizat, deşi cred că 
temperamentele noastre... 

— De o săptămână? De mai puţine zile? 

— Aş putea spune că de patru-cinci zile... Într-o după- 
amiază mai mohorâtă, mi se pare că plouase... 

— N-a plouat de multă vreme pe aici, interveni lon Roman. 

— Întradevăr. Spuse avocatul, parcă bucuros că fusese 
corijat. Nu, nu plouase... A fost o toamnă foarte frumoasă, 
adică un septembrie foarte frumos. Numai în 1928 şi în 
1936, după celebra încercare de a se traversa Sahara... 

— Ce eveniment precis a contribuit la transformarea 
relaţiilor de vecinătate în relaţii de prietenie sau de 
amiciţie? Întrebă doctorul Alexandru Tudor. Ce fapt anume? 
Probabil că e vorba de acele avansuri despre care aţi 
amintit mai înainte... 

— Exact! Aprobă avocatul. Eram în hol, spre seară şi 
deodată s-a deschis uşa şi micul Emil a venit spre mine 
pentru a-mi oferi o carte. 

— Mai era cineva în hol? Un locatar, sau altcineva? 

— Nu. Eram eu singur. Scriitorul Dumitreş intrase în 
camera lui de vreo câteva minute. 

— Nu v-a surprins gestul lui Emil Radu? Ce i-aţi răspuns? 

— l-am mulţumit şi i-am spus că tocmai aş fi vrut să citesc 
ceva. l-am spus asta mai mult din amabilitate. 

— Era înainte, sau după masă? 

— Mi se pare înainte... Sau poate după, răspunse avocatul. 


— În privinţa aceasta ne poate ajuta scriitorul Dumitreş, îl 
avertiză Victor Marian. 

— Exact! Aprobă iarăşi avocatul, cu un sentiment de 
uşurare. 

— Ce carte v-a împrumutat? Întrebă brusc doctorul Tudor. 

Avocatul Ştefan Barbu se fâstâci. Cu o mişcare prea iute 
pentru a fi normală, scoase din buzunar o cutie mare de 
carton, iar din cutie o ţigară de foi. După ce-şi duse ţigara la 
buze, mişcările lui se încetiniră ca întrun film trucat. 
Scoaterea brichetei, apăsarea pe resort - de câteva ori —, 
drumul flăcării spre capătul ţigării, scoaterea ţigării din 
gură şi tăierea capătului umed cu ajutorul unui cuţitaş - 
găsit şi el după multe căutări într-unui din buzunarele 
vestei... Un ritual întreg, filmat cu încetinitorul, până ieşi 
din gura lui primul nor de fum. 

— O carte de scriitorul Dumitreş, răspunse în sfârşit şi 
foarte calm, avocatul. Am luat-o, dar nici nu m-am uitat la 
titlu. M-am prefăcut bucuros - ştiţi, ca să nu-ljignesc - şi a 
doua zi i-am dat-o înapoi, fără so fi privit măcar, spunându-i 
că am citit-o şi că am găsit-o foarte interesantă... Între noi 
fie vorba, nu puteam să-mi pierd timpul cu elucubraţiile 
domnului scriitor Dumitreş... 

— S-a mulţumit - e vorba de Emil Radu - numai cu 
aprecierea generală despre carte, sau v-a întrebat unele 
amănunte? 

Avocatul se simţea iarăşi în largul său. 

— Nici n-a avut timp să mă întrebe altceva. Imediat am 
început să-i povestesc o întâmplare din Tirol, de prin 1925- 
26, tocmai ca să evit întrebări penibile, la care n-aş fi putut 
să-i răspund. Aş putea să v-o povestesc şi dumneavoastră... 

Vocea lui n-avea nici un accent, nici o urmă de ironie, dar 
tot ceea ce spusese suna a batjocură. 

„Oare avocatul avea această intenţie?” - gândi doctorul 
Tudor. 

— Când i-aţi înapoiat-o? Întrebă acesta cu voce tare. 

— Tot spre seară, cam la aceeaşi oră când mi-a dato. 


— Înainte, sau după cină? Vă rog să vă amintiţi precis! 

— După cină... Imediat după cină... Abia am avut timp să 
intru în cameră şi s-o iau de pe noptieră. 

— Prin urmare - sublinie doctorul Tudor - femeia care v-a 
făcut curat în cameră a văzut cartea. O vom întreba pe ea 
ce titlu avea cartea împrumutată... 

O tuse subită îl cuprinse pe Ştefan Barbu. Până ce îşi găsi 
batista într-unui din buzunare, până ce şi-o duse la gură şi 
accesul i se potoli - mişcări făcute tot cu încetinitorul - 
trecu destul timp, îndeajuns ca să poată găsi răspunsul. 

— Nu cred că femeia de serviciu a văzut cartea, pentru că 
am uitat-o şi am purtat-o tot timpul în buzunarul în care am 
pus-o. 

— Eraţi în acelaşi costum pe care îl purtaţi acum? Înainte 
de a răspunde, avocatul Ştefan Barbu îşi cercetă 
buzunarele. 

— Exact! O băgasem în buzunarul din dreapta. Ştiu că mai 
înainte de a o introduce am scos batista şi bricheta şi le-am 
mutat în stânga, ca să-mi încapă cartea... 

— Fără îndoială că scriitorul Dumitreş poate confirma că 
eraţi îmbrăcat în acest costum, spuse doctorul Tudor. 

— Mă opun! Strigă avocatul. Scriitorul Dumitreş e pornit 
împotriva mea. Dacă ar şti că faptul de a nu fi fost îmbrăcat 
în acest costum m-ar putea duce pe banca acuzaților ar 
spune imediat - şi ar jura fără ezitare - că purtam pantaloni 
golf şi pulover, aşa cum am uneori obiceiul, seara... 

— Atunci, încercaţi să vă amintiţi titlul cărţii, îl îndemnă 
doctorul Tudor. Ceea ce vă spun e mai mult decât un sfat... 
În momentul acesta noi ştim ce cărţi se află în camera 
victimei... S-ar putea să nu existe nici o carte de Al. 
Dumitreş... Oare nu e mai bine să ne spuneţi adevărul 
adevărat?... Vreau să subliniez că situaţia în care vă aflaţi în 
această clipă e foarte gravă... Imaginaţi-vă că sunteţi în 
boxă şi că veţi da asemenea răspunsuri... 

— Asta e o ameninţare! Descoperi avocatul. E o presiune, 
o intimidare şi resping cu hotărâre asemenea metode. În 


procesul fraudelor de la Societatea de tramvaie, din 1938... 

— Ce aţi mai discutat în seara când... vi s-a împrumutat 
cartea? Îl întrerupse doctorul Tudor. 

— Despre timp... Despre... Despre boli... Da! Despre boli! 
Mă durea capul şi relatându-i acest lucru am început să 
vorbim despre migrene şi despre tratamentul lor. Chiar mi- 
a împrumutat câteva antinevralgice o dată cu cartea... 

— Câte tablete? 

— Patru... Răspunse avocatul, dar imediat se răzgândi. 
Cinci... 

— Adică un pacheţel complet. Cred că vă amintiţi 
produsul... 

— Nu! Nu erau în pacheţele de câte trei, ca Testa şi Nanu- 
Muscel... Era o cutie mai mare. Mi-a răsturnat din ea în 
palmă, câteva tablete... Cinci. N-am văzut marca... 

— Nici noi n-am văzut cutia aceasta printre obiectele 
victimei, spuse doctorul Tudor cu un fel de insinuare în 
voce. 

— Probabil că i s-au terminat tabletele şi a aruncato, găsi 
imediat un răspuns plauzibil avocatul. Chiar aşa e. Când am 
apelat în altă seară la el - fiindcă întradevăr 
antinevralgicele erau foarte eficace - abia a mai găsit trei 
sau patru bucăţi în cutie. 

Doctorul Tudor înţelese că avea în faţa lui un adversar 
care simula senilitatea şi care-şi născocea, cu intenţie, toate 
digresiunile. Şi, ceea ce era mai important, acest adversar 
ascundea un lucru, un amănunt care ar fi putut ajuta la 
elucidarea cazului. 

— Aş vrea să facem o convenţie, spuse doctorul Tudor. 
Pentru a evita trecerea inutilă a timpului. La viitoarele 
întrebări să răspundeţi cu aceeaşi claritate şi concizie cu 
care aţi răspuns la ultimele întrebări. 

— Voi face toate eforturile, răspunse uşurat avocatul. 

— Despre sinceritatea răspunsurilor - adăugă doctorul 
Tudor - nu am amintit. Dumneavoastră, ca avocat cu 
experienţă, ştiţi foarte bine că adevărurile se pot confirma 


sau nega, mai devreme sau mai târziu... Aş vrea să vă atrag 
atenţia asupra unui singur lucru. Să nu vă închipuiţi că 
aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni care se vor 
mulţumi doar cu rolul de ascultători... Ce părere v-a făcut 
victima? 

Avocatul Ştefan Barbu reflectă câteva clipe, dar nu pentru 
că n-ar fi putut răspunde imediat la întrebarea pusă, ci 
pentru a pătrunde sensul celor spuse de Tudor. Îşi încruntă 
sprâncenele adăugând feţei o undă de nemulţumire, apoi 
rosti cu voce joasă, de bas: 

— Ce părere mi-a făcut victima? O părere excelentă. 
Excelentă! Un om de un rafinament şi de un gust deosebit. 
Foarte generos, foarte încrezător, plin de respect faţă de cei 
mai în vârstă, nu ca unii tineri, cum este domnul Dumitreş, 
pentru care părul alb şi cutele unei vieţi pline de... de 
suferinţă şi zbuciume şi frământări nu contează. Un om 
deosebit. Poate cam misterios... 

— Din ce aţi dedus rafinamentul şi gustul său deosebit? 

— Din ce se poate deduce aşa ceva?! Se miră avocatul 
Numai din îmbrăcăminte. Calitatea stofei, culoarea, 
modelul, croiala... Eu întotdeauna judec un om după haine. 
Pot să spun, de pildă, despre colaboratorul dumneavoastră 
mai în vârstă că a fost multă vreme funcţionar, că a avut un 
salariu mic, n-a fost luat de nimeni în seamă, i s-au acordat 
greu gratificaţii, venea cu mânecuţe de culoare neagră la 
serviciu... 

— Mulţumesc! Spuse Roman pentru a-i întrerupe fluxul 
verbal. E cam aşa, adică a fost cam aşa... Mulţumesc... 

— Din ce aţi dedus generozitatea lui? Reveni doctorul 
Tudor la seria de întrebări născute de portretul pe care 
Ştefan Barbu i-l făcuse victimei. 

— Tot din îmbrăcăminte, răspunse avocatul, cam încurcat. 
Un om care risipeşte cu atâta nepăsare banii pentru a-şi 
face haine... Câteva costume numai aici, ca să nu mai 
vorbim de pulovere şi celelalte... Un asemenea om... 

— V-a arătat garderoba? 


— Nu... Adică da... Când am intrat într-o seară la el în 
cameră am văzut uşile şifonierului deschise şi fără voia mea 
i-am văzut costumele... Chiar şi aseară uşile şifonierului 
erau deschise... Probabil... Un obicei de-al lui... 

— Aţi spus despre Emil Radu că vi s-a părut misterios, 
reluă doctorul Tudor. De unde aţi dedus asta? 

Avocatul îşi căută batista. De astă dată nu pentru a simula 
o anumită stare, ci pentru a-şi şterge sudoarea, care-i 
curgea din abundență pe faţă. 

— 'Tot din cauza hainelor, răspunse el. E exact reversul 
medaliei. Prea multe pentru situaţia lui. M-am gândit că 
poate are mania de a se îmbrăca fin şi variat. 

— Când v-aţi gândit la aceasta? 

— Cred că mai ales acum, spuse avocatul negăsind în 
momentul acela alt răspuns mai potrivit. 

— Aţi mai afirmat despre el că vi s-a părut încrezător, 
continuă doctorul Tudor. Probabil că tot din cauza hainelor. 

— Exact! Răspunse mecanic avocatul. Hainele... Lăsate cu 
atâta neglijenţă în şifonier... Camera mereu descuiată... 

— Aţi intrat în camera lui când el era plecat? 


— Nu! Niciodată! Răspunse foarte sigur avocatul. Nici nu 
m-am atins, nici nu m-am apropiat de uşă... Când elnu era 
înăuntru. 

— Aţi auzit ceva cu privire la o poezie care i s-a trimis sub 
o formă confidențială domnişoarei Liliana? 

— Am auzit şi acest act nu poate porni decât de la 
scriitorul Dumitreş. Pentru a băga zâzanie între locatari, 
pentru a strica relaţiile de bună vecinătate şi convieţuire 
din pensiune. Cred că l-am şi zărit când strecura hârtia pe 
sub uşă... Era cam întuneric în hol, dar nu putea fi altcineva 
decât el. 

— Vă veţi menţine această afirmaţie în orice împrejurări? 

Avocatul se codi: 

— N-aş putea jura... Pentru că era întuneric în hol. Dar 
gândindu-mă că atâta vreme i-a făcut curte domnişoarei 
Liliana... Chiar şi azi în excursie... Căderea lui a fost o 
manevră; l-am observat eu cu multă atenţie - s-a prefăcut 
că se prăbuşeşte pentru a-şi dovedi ataşamentul şi grija faţă 
de domnişoara Liliana. Şi pentru a-i atinge puţintel 
coapsele... L-am văzut clar. Eram în urma lui. Nu s-a 
aruncat pentru că era ea în pericol, ci s-a aruncat pur şi 
simplu. Voia probabil s-o facă pe eroul. Dar nu i-a reuşit, 
fiindcă domnişoara Liliana are gusturi mai bune... Din 
fericire, manevra i-a venit de hac. Şi-a răzuit bine 
genunchii... 

— În drumul spre cabană v-aţi întâlnit cu Emil Radu... Sau 
l-aţi zărit undeva? 

— Azi... Adică ieri? Se gândi avocatul. Nu, nu l-am zărit 
nicăieri. Am găsit uşa încuiată când am plecat şi ne-am 
închipuit că s-a dus undeva la plimbare prin pădure. Avea 
acest obicei, să se plimbe de unul singur. 

— Cine l-a căutat în cameră, cine a avut ideea să-l invite şi 
pe el? Întrebă doctorul Tudor. 

Ştefan Barbu ridică din umeri. 

— Nu-mi amintesc... Probabil una din cucoane. Eu, în orice 
caz, nu. Şi cred că nici doctorul Luca. 


— De ce în nici un caz dumneavoastră? 

— Pentru că... Pentru că mi s-ar fi părut un gest nelalocul 
lui. Mai încercasem într-o seară să-l invit undeva, într-un 
cerc de prieteni şi mi-a spus foarte deschis că nu-i place să 
iasă în lume. Preferă să se plimbe de unul singur... 

— Emil Radu avea obiceiul să practice jocuri de noroc? 

Sudoarea devenise şi mai abundentă pe fruntea 
avocatului. 

— Nu cred, răspunse el cam gâtuit. Sunt absolut sigur că 
nu. Dar sunt tot atât de sigur că era un purtător de noroc. 

— De aceea aţi vrut să-l luaţi cu dumneavoastră la vila 
Cleopatra? Întrebă doctorul Tudor. 

— Da... Răspunse avocatul cu un ultim efort. Eram convins 
că avându-l alături sau în spate voi câştiga. Şi. 

Doctorul Tudor aşteptă continuarea răspunsului, dar 
avocatul se mulţumi doar să-şi şteargă fruntea cu batista 
udă. 

— De ce credeţi că nici doctorul Luca nu ar fi fost dispus 
sa-l aibă partener de excursie? 

Avocatul se linişti ca prin farmec. 

— Pentru că atunci când s-a vorbit despre invitarea lui în 
excursie, doctorul George Luca s-a opus. A invocat cam 
aceleaşi motive pe care vi le-am spus eu mai înainte. 

— Cine a mai susţinut, sau cine a susţinut mai insistent ca 
Emil Radu să participe la excursie? 

— Cine altul? Răspunse avocatul. Scriitorul Dumitreş. 
Probabil tot cu gândul ca să-l ameţească, să-l obosească, să- 
|... L-a căutat peste tot. Îi riposta doctorului George Luca - 
parcă el ar fi ştiut mai bine - că excursia l-ar fi apropiat mai 
mult de noi pe micul Emil. lar eu cred că o excursie 
împreună l-ar fi asasinat. 

Doctorul Tudor schimbă subit destinaţia întrebărilor: 

— Aţi apelat vreodată la scriitorul Al. Dumitreş cu 
rugămintea de a vă împrumuta o anumită sumă de bani? 

Poftim?! Spuse avocatul, îmbufnat, cu intenţia vădită de a 
câştiga timp. Dacă am cerut împrumut de la el?... 


Niciodată! Absolut niciodată. Eu, personal, nu! Într-o seară, 
l-am întrebat - mai mult pentru a-mi da seama ce fel de om 
este - dacă ar fi dispus să-i împrumute unui amic o anumită 
sumă de bani, asigurându-l că i se va restitui în cel mult o 
săptămână de zile... Ştiam dinainte ce va răspunde, dar am 
vrut pur şi simplu să-i încerc sentimentele. lam adăugat că 
era o problemă de onoare... Amicul meu trebuia neapărat 
să posede acea sumă... Pentru a rezolva nişte probleme 
grave familiare. O chestiune cu un divorţ... Nu interesează. 

— Aţi repetat cererea... Amicului? Întrebă Tudor. 

— Dacă am mai repetat cererea amicului... Nu, nam mai 
repetat-o! Am adus doar vorba, ieri mi se pare, că amicul nu 
şi-a rezolvat încă problema... Am vrut, din curiozitate, să 
văd cum va reacţiona... Dar în momentul când am văzut că 
se gândeşte i-am replicat dispreţuitor că îi voi împrumuta 
eu această sumă... Deşi mijloacele mele băneşti la ora 
actuală nu sunt, întâmplător, foarte largi. Cred că i-am spus 
că-i stau eu la dispoziţie - scriitorului Dumitreş - cu un 
împrumut, dacă va avea nevoie. 

— Din acest schimb de cuvinte, putea oare scriitorul 
Dumitreş să creadă că dumneavoastră eraţi persoana care 
avea nevoie de acea sumă de bani? 

— Scriitorul Dumitreş - răspunse foarte senin avocatul - 
poate să-şi închipuie orice. Imaginaţia lui îl poate duce la 
orice acte, chiar la un asasinat. 

— Nu credeţi că observaţiile şi concluziile dumneavoastră 
cu privire la scriitorul Al. Dumitreş sunt cam violente? 
Întrebă Victor Marian. 

— Cuvintele violente mi le retrag, spuse avocatul. Nu 
vreau să induc în eroare organele de anchetă. 

— În afară de scriitorul Dumitreş, pe cine îl mai suspectaţi 
de asasinarea lui Emil Radu? Întrebă pe neaşteptate 
doctorul Tudor. 

— Dacă nu e scriitorul Dumitreş şi dealtfel, din păcate, el 
nu poate fi asasinul - pentru că la câteva secunde de la 
auzirea detunăturii era sub duş, asta am constatat eu —, 


atunci asasinul nu poate fi decât domnişoara Carmen 
Stoian. Tot un fel de asasin moral... Nu un executant... 

— Vă bazaţi pe anumite date, sau faceţi simple supoziţii? 

— Eu mă bazez pe impresiile mele şi pe un anumit fler, 
care nu m-a înşelat niciodată în îndelungata mea carieră, 
răspunse cu vagă aroganță avocatul Ştefan Barbu. 

— Vă gândiţi şi la un anumit mobil care l-ar fi determinat 
pe asasinul moral la organizarea actului, sau la intenţia de a 
organiza asasinatul? 

— Bineînţeles! Răspunse din nou senin Ştefan Barbu. 
Domnul Dumitreş din cruzime şi din instinct de rapacitate... 
lar domnişoara Carmen din... Din repulsie. Ea are o părere 
anumită despre estetică, un fel de idee fixă. Nu ştiu dacă 
dumneavoastră aţi aflat că e una din cele mai renumite 
croitorese din Bucureşti şi că nu lucrează decât pentru 
cucoanele care au siluetă perfectă. Acum zece ani a refuzat- 
o pe nevasta mea numai pentru că nu era slabă ca o 
condamnată la inaniţie. Cine ştie ce conflict ascuns s-a 
născut între micul Emil şi domnişoara Carmen?! 

— Aceştia ar fi asasinii prezumtivi... Morali, spuse doctorul 
Tudor. Dar executantul - după părerea dumneavoastră - 
unde ar putea fi căutat? 

— Asta nu constituie o problemă! Zâmbi avocatul. Cu o 
oarecare sumă de bani - uneori mai mică decât un pot de 
passe-parole - poţi să-l determini pe un derbedeu, pe un 
vagabond, pe un terchea-berchea la crimă. Vă rog să mă 
credeţi, eu am întâlnit în cariera mea un individ care avea 
la activul lui trei asasinate. Primul l-a făcut pentru o sticlă 
de rachiu. La al doilea şi-a mărit preţul. La al treilea a ucis 
pentru o mie de lei pe un celebru antreprenor. Cazul nu e 
inventat. Puteţi cerceta arhivele... 

— Marcu Coroi... Interveni lon Roman. Numai că pe 
antreprenor l-a ucis pentru zece mii de lei. Dar a început de 
la o sticlă de rachiu şi un pachet de ţigări. 

— N-aveţi nici o teamă! Îi răspunse avocatul Ştefan Barbu. 
Am asistat la jocuri în care s-au câştigat poturi de passe- 


parole - în valoare de zece mii de lei, ba. Unul de douăzeci 
de mii de lei - cu trei optari. Şi mereu cu trei optari, nu o 
dată... 

Doctorul Tudor se gândi să încheie interogatoriul. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Emil Radu? Avocatul 
răspunse prompt, fără să ezite, fără să se bâlbâie: 

— Pe la ora unsprezece fără ceva... Fără un sfert, fără 
zece. 

Dar după ce termină fraza rămase cu ochii holbaţi şi faţa i 
se făcu verde. Nu-şi închipuise că vorbele lui vor stârni o 
asemenea mişcare în rândul anchetatorilor. Îi văzu pe toţi 
tresărind şi privindu-l cu o atenţie deosebită. 

— În ce condiţii l-aţi văzut la acea oră? Întrebă imediat 
Tudor. 

— Eram la el în cameră, răspunse avocatul. Discutam. 

— Pentru ce v-aţi dus la ora aceea în camera lui? 

— V-am spus mai înainte. Ca să împrumut nişte 
antinevralgice. 

— Câte bucăţi v-a dat? 

— Trei sau patru, răspunse avocatul, încolţit. Ultimele care 
mai erau în cutie. 

— De unde a luat cutia? 

— Din şifonier. Din buzunarul unei haine. Dar nu era o 
cutie mare. Era cam cât o cutie de chibrituri. 

— Şi ce a făcut pe urmă cu cutia? 

— Ce a făcut pe urmă cu ea?... Mi-a dat-o mie ca so 
arunc... 

— Şi dumneata ce ai făcut cu ea? 

— Am aruncat-o la... la baie... Am luat antinevralgicele în 
baie şi pomenindu-mă cu cutia în mână. Am aruncat-o... 
Apoi am tras apa, din obişnuinţă. 

Tudor nu se uita la faţa avocatului; se uita la mâinile lui, 
care trosneau în încleştarea şi frângerea necontenită. 

— Vă amintiţi la ce oră aţi intrat în camera victimei? Ora 
exactă! Vă rugăm să vă gândiţi foarte bine. 


Şi lon Roman şi Victor Marian erau uimiţi de revenirea 
şefului lor la un ton binevoitor. 

— Ora exactă? Repetă avocatul ca prin vis. Cred că era 
unsprezece fără zece, sau fără un sfert. 

— Cât timp aţi rămas acolo? 

— Poate cinci... Poate zece minute, poate mai puţin... 

— La ce oră aţi părăsit camera? Ora exactă, dacă se poate! 

Avocatul răspunse ca un automat: 

— La ora unsprezece fără două minute, fără un minut şi 
treizeci de secunde. 

Răspunsul lui precis provocă o adevărată uimire. Doctorul 
Tudor interveni imediat: 

— Ce anume fapt v-a determinat să notaţi ora exactă? 

— La unsprezece fără un minut eram în camera mea, în 
faţa oglinzii. Prin urmare nu puteam să fi făcut mai mult de 
treizeci de secunde din camera lui până în camera mea... 

— V-am întrebat ce anume fapt v-a determinat să notaţi 
ora exactă. Vă rog să răspundeţi la această întrebare! 

— Da... Ştiu... se bâlbâi avocatul. M-am gândit dacă mai 
este vreme să mă duc la Cleopatra... la amicii mei... Şi m- 
am uitat la ceas... Era unsprezece fără un minut... 

— În ce stare l-aţi lăsat pe Emil Radu? 

— Era... Era puţin agitat... Niciodată nu-l văzusem aşa. A 
râs la mine de câteva ori... Parcă era după un brelan de aşi 
victorios... Nu! La chintă roială eşti pietrificat. El era 
vesel... După un brelan de aşi câştigător. Aşa arăta... A 
făcut şi o glumă... Nu ştiu ce a spus, că eram foarte 
emoţionat... Spunea ceva de Apollo... Şi a început să râdă... 
Cred că băuse... Cu faţa lui lunguiaţă... M-am speriat când 
l-am văzut uitându-se în oglindă şi vorbind despre Apollo... 
Păcat de sufletul lui frumos... 

— Spuneaţi că a luat cutia cu antinevralgice din şifonier. 
Probabil că v-aţi uitat din curiozitate în şifonier... Era 
ordine, sau dezordine? 

— Micul Emil era un om foarte ordonat, răspunse avocatul, 
parcă luându-i apărarea. Era ordine perfectă în şifonier. 


— Aţi observat ceva deosebit în şifonier, în afară de 
ordine? 

— Am observat ceva ciudat, răspunse avocatul. Dar nu în 
şifonier, într-o noptieră... O sticlă de coniac fin. 

— Ce a căutat în noptieră? 

— S-a dus spre noptieră cu maşina de scris şi a deschis-o 
cu piciorul... Atunci am văzut sticla. Imediat însă a închis 
uşa şi s-a îndreptat spre şifonier. A deschis uşa simplă şi a 
pus acolo într-un raft maşina de scris. 

— N-aţi mai observat nimic neobişnuit în atitudinea lui? 
Părea că se pregăteşte pentru o vizită, sau pentru o 
plimbare? 

— Mi-e foarte greu să vă răspund... V-am spus că era 
agitat. Uneori rămânea însă încremenit pentru o secundă 
sau două... Ca atunci când aştepţi răspunsul adversarului la 
relans. Sau după ce ţi-ai declarat tu cartea... Cum să vă 
spun? E o secundă, două de nesiguranţă... Chiar dacă ai 
trei aşi, sau trei rigi şi un as în mână... 

— Când aţi părăsit camera, uşile şifonierului erau închise, 
sau deschise? Întrebă doctorul Tudor. 

— Erau închise! Precis! Cât am stat eu, a umblat la 
şifonier... Şi pentru a-mi da antinevralgicele... Şi pentru a 
adăposti maşina de scris. De fiecare dată a închis uşile. 

— Dar fereastra? Spuse doctorul Tudor accentuându-şi 
vorbele. Era închisă, sau deschisă? 

— Exact când am intrat eu în cameră închidea fereastra... 
Chiar aşa m-a întâmpinat: „Zgomotele acestea mă ucid...” 

— Şi a rămas închisă până ce aţi plecat? 

— Nu s-a mai apropiat de ea, răspunse avocatul. Sa 
plimbat prin cameră, parcă voia să facă mişcare. Eu aş fi 
plecat mai repede, după ce mi-a dat antinevralgicele, dar 
am avut impresia că el mă reţine. Nu era ca altă dată, când 
părea stingherit... 

— Vă mai amintiţi cum era îmbrăcat? 

— Avea halatul pe el... Dar era în pantaloni şi în pantofi de 
stradă. Şi asta mi s-a părut curios... 


— Nu vă amintiţi vreun cuvânt, vreun amănunt deosebit 
din discuţia pe care aţi avut-o? V-aş ruga sămi redaţi măcar 
pe scurt subiectul discuţiei... 

Avocatul îşi pierdu dintr-o dată siguranţa şi liniştea. 

— Nu-mi amintesc... Bine... Banalităţi despre... Vreme... 
Da! Spunea că va fi foarte frumos în toamna aceasta... 
Despre migrene... Şi eficienţa antinevralgicelor... Despre 
pasiunile omeneşti... Că fiecare are o supapă prin care îşi 
eliberează emoţiile... ca pe nişte aburi, spunea el... 

— Cum aţi ajuns la discuţia aceasta despre pasiuni şi 
supape? Întrebă doctorul Tudor. 

Avocatul parcă bâjbâia prin întuneric. 

— Eu... Ştiţi... Am... Eu... Am făcut o reflecţie oarecare şi 
el mi-a dat dreptate... Nu mai ştiu ce am spus... Ceva 
despre nevoia omului de a... de a se... Emoţii... Spaime. 
Nelinişti. 

— Vă gândeaţi la jocul de pocher, îl ajută doctorul Tudor. 
La emoţiile din timpul jocului... 

— Ceva mai aerian, recunoscu avocatul. Vedeam mai 
metafizic lucrurile... Necesitatea organismului plin de a 
erupe... Sau îmbibarea lui cu lavă... Nu-mi mai amintesc ce- 
mi trecea atunci prin cap... 

— Deci a fost un subiect de discuţie, îl ajută din nou 
doctorul Tudor. Nu s-a pornit de la migrene şi 
antinevralgice... Probabil că vom mai reveni asupra acestui 
capitol... Ce aţi făcut între ora unsprezece şi unsprezece şi 
şaisprezece minute? 

— Mă pregăteam de plecare, răspunse avocatul. Miam 
scos hainele din şifonier, cămaşa, cravata, pantofii... Apoi m- 
am dus în baie, să mă bărbieresc. 

— De ce nu v-aţi bărbierit în cameră? Întrebă Marian. 

— Pentru că nu e bună oglinda. Duceţi-vă şi vedeţi cum 
desfigurează chipul. Şi pentru că îmi place să mă 
bărbieresc cu apă caldă... În camere nu e apă caldă... Dar 
în baie se face foc în fiecare seară... 

— Cât timp a durat bărbieritul? 


— Eu mă rad foarte repede... Cred că zece minute... 
Tocmai mă spălasem pe faţă şi îmi strângeam cordonul la 
halat când am auzit împuşcătura. M-am şters pe ochi cu 
poalele halatului şi am alergat afară. Din păcate, m-am lovit 
cu capul de pragul de sus al uşii şi am rămas o clipă năucit. 
Apoi am ieşit în hol... Nu ştiu de ce mi s-a părut - acolo în 
baie - că împuşcătura răsunase în camera lui Dumitreş. Am 
fugit într-acolo şi am deschis uşa. Dar m-am liniştit, mai 
bine zis mam dumerit în aceeaşi clipă. El era sub duş. Şi uşa 
şi fereastra camerei lui erau deschise. Era lumină, ordine, 
linişte în încăpere. Mi-am dat seama imediat că acolo nu se 
întâmplase nimic. Nu ştiu cât a durat totul. Mai puţin decât 
o secundă. Apoi am alergat spre camera numărul trei. Am 
încercat să deschid uşa, dar era încuiată. Am încercat să mă 
uit prin gaura cheii; se zăreau şuviţe de lumină, însă nimic 
altceva. Atunci am căutat ceva în buzunar, un obiect 
oarecare cu care să împing cheia şi să văd ce este înăuntru. 
Am găsit peria de dinţi. Nu ştiu cum ajunsese în buzunarul 
halatului. Probabil că mă pregăteam să mă spăl pe dinţi 
când a răsunat împuşcătura. Am împins cu coada periuţei. 
Degeaba. Am încercat să zgâlţâi. Degeaba. Am bătut cu 
pumnii, am strigat. Degeaba. Apoi mi-am venit în fire şi mi- 
am dat seama că nimic nu trebuie atins. 

— Cam cât timp aţi zăbovit în faţa uşii, încercând să 
împingeţi cheia înăuntru? Întrebă Victor Marian. 

— Nu pot să-mi dau seama. Uneori mi se pare că minute 
întregi, alteori nici o secundă. Depinde de intensitatea cu 
care îţi aminteşti evenimentul. 

Doctorul Tudor îşi aminti teoria pe care o lansase nu cu 
mult timp înainte Marian, cu privire la încuierea uşii cu 
ajutorul unui cleştişor. Întrebă însă altceva: 

— Vă mai amintiţi cine a fost prima persoană pe care aţi 
văzut-o lângă dumneavoastră? 

— Nu ştiu cine o fi fost în spatele meu. Lângă mine însă am 
văzut-o pe duduia Carmen, într-o cămaşă de noapte cam 
neglijentă, cu un capot decoltat deasupra. 


— Vă mai amintiţi când a deschis uşa? 

— Parcă da, răspunse nesigur avocatul. Mă gândeam că e 
inutil să încerc să mai împing cheia şi atunci am auzit un 
pocnet în dreapta mea. M-am speriat, probabil din cauza 
nervilor. Era duduia Carmen, în ţinuta pe care v-am relatat- 
o. Apoi au răsărit şi alţii: domnişoara Liliana... 

— V-a văzut cineva intrând la Emil Radu la ora - 
convenţională - unsprezece fără zece? 

— Doctorul George Luca, răspunse avocatul. Se ducea 
spre baie cu un prosop în mână. Şi el are obiceiul să facă 
seara duş. 

— V-a văzut cineva ieşind din camera lui Emil Radu la ora 
unsprezece fără un minut şi treizeci de secunde? 

— Nu ştiu... Răspunse avocatul, înspăimântat. Mi sa părut 
că zăresc uşa de la camera numărul şase închizându-se. Nu 
imediat ce am ieşit, ci mai târziu, după ce făcusem câţiva 
paşi. lar când am intrat în camera mea mi s-a părut că aud 
scârţâitul uşii de la intrare. Din păcate, nu m-am uitat 
înapoi. Eram foarte grăbit. 

— Mai aveţi altceva de adăugat? Întrebă doctorul Tudor. 

— Nu-mi mai amintesc nimic altceva... Nu mai am nimic de 
adăugat deocamdată... 

— Noi, da! Spuse Tudor. Să vă gândiţi bine - şi cât mai 
este timp - asupra acelor răspunsuri în care aţi trecut pe 
lângă adevăr. Dumneavoastră aţi încercat, la început, să 
jucaţi o comedie în faţa noastră. Comedia senilităţii şi a 
digresiunilor... Apoi aţi început să ne răspundeţi mai 
limpede. Din păcate, în problemele esenţiale ale cazului 
care ne interesează aţi refuzat să spuneţi adevărul. Lucrul 
este foarte grav, nu vrem să vă ascundem gravitatea 
situaţiei în care vă aflaţi. Veţi rămâne în întregime la 
dispoziţia noastră. Dacă am fi avut mai mult timp v-am fi 
arătat unde aţi ocolit adevărul, v-am fi făcut să-l declaraţi. 

— Aş avea totuşi de întrebat ceva, spuse avocatul fără să ia 
în seamă ameninţarea. Nu ştiţi dacă micul Emil are rude? 


— Se pare că nu, răspunse lon Roman în locul lui Tudor. 
Dar de ce vă interesează acest lucru? 

— Păcat... Răspunse avocatul. M-am gândit să le trimit 
condoleanţe... 

Apoi porni spre camera lui, gârbovit, ameţit, parcă 
îmbătrânise cu zece ani. 

— Nu cred o iotă din ce a spus clovnul ăsta! Răbufni Victor 
Marian în momentul când văzu uşa de la camera avocatului 
închizându-se. Aţi făcut foarte bine că i-aţi atras atenţia. Tot 
timpul ne-a minţit. 

Doctorul Tudor nu era de aceeaşi părere cu subalternul 
său. 

— Ne-a spus şi câteva lucruri revelatorii... Păcat, păcat că 
ne-a ascuns adevărul asupra relaţiilor sale cu micul Emil. 
Povestea aceea cu antinevralgicele este o pură născocire... 

— Şi ofensiva lui violentă împotriva scriitorului Dumitreş, 
adăugă Victor Marian. E nemaipomenit cu câtă uşurinţă 
lansează acuzaţii. Şi e limpede motivul pentru care 
lansează aceste acuzaţii. Pentru că i s-a refuzat 
împrumutul. Eu cred că din aceeaşi cauză e pornit şi 
împotriva croitoresei... Sau poate e o râcă mai veche, de 
când a refuzat-o pe nevastă-sa... Dumneavoastră ce 
versiune credeţi în povestea împrumutului? Cea a lui 
Dumitreş, sau cea a lui Ştefan Barbu? Mi se pare cam 
dubioasă şi cam forţată fantezia avocatului. 

Doctorul Tudor păru indiferent când răspunse: 

— Nu încape nici o îndoială că povestea împrumutului e o 
născocire... Dar nu la asta trebuie să ne gândim acum... 

— Pe mine mă preocupă teoria lui cu unealta, spuse Ion 
Roman. Nu trebuie să pierdem din vedere şi această 
ipoteză. Un decăzut, o canalie, o brută e gata să asasineze 
pentru un litru de rachiu, aşa cum şi-a început Coroi 
cariera. 

— Ştiu... Medită doctorul Tudor. Dar asta nu simplifică 
deloc problema. Asta nu şterge, nu elimină întrebarea care 
ne ucide pe noi: De ce a fost ucis Emil Radu! Abia o 


complică... Şi întârzierea aceasta a sergentului-major... 
Oare ce dificultăţi a întâlnit? 

— Pentru că altminteri pare un băiat destul de dezgheţat. 
Ce s-a întâmplat cu Haralambie Ciucă? 

— Cine ştie ce surpriză ne poate oferi beţivanul ăsta... 
Dacă mai dăm peste el?! Spuse lon Roman. 

Doctorul Tudor se uită spre Marian. 

— Care e suma totală pe care ai găsit-o în urma 
percheziţiei în camera victimei? 

— Trei bancnote de câte o sută de lei într-un sertar al 
noptierelor şi şaptesprezece lei în diverse monede şi 
bancnote. Aceştia din urmă au fost adunaţi din mai multe 
buzunare. 

— La asta nu ne-am gândit până acum, se enervă doctorul 
Tudor. De ce doar atâţia bani?... Tovarăşe Marian! Du-te, te 
rog, la profesoară şi întreabă care este situaţia financiară a 
lui Emil Radu, bineînţeles în relaţiile lui cu pensiunea. Cât 
mai repede. 

Victor Marian se întoarse peste două minute. 

— Nu dormea, raportă el. Probabil că nimeni nu doarme. 
Dealtfel, am impresia că se luminează de ziuă. 

— Înţeleg, spuse doctorul Tudor cu un ton morocănos. Vrei 
să pregăteşti o surpriză. Nu prea avem timp de pierdut. 

— Emil Radu a venit pentru o lună. Costul întreţinerii şi 
cazării: două mii cinci sute lei. În care intră totul. A plătit 
până acum o mie două sute de lei. Ela vrut să plătească tot, 
dar n-a vrut să primească proprietăreasa. Aceasta e 
surpriza! 

— Eşti prea liniştit pentru această veste, îl ţinti şeful. 
Propun să mai cercetezi o dată camera. Să nu te intereseze 
nimic altceva decât locurile unde s-ar putea ascunde bani. 
Îţi va fi mult mai uşor să cercetezi... 

— Sau mult mai greu, mormăi Victor Marian. Pentru că 
bani se pot ascunde oriunde... Eu am însă o presimţire. Mia 
aceasta de lei care lipseşte se află în altă cameră, în alt 
buzunar, sau în alt sertar. 


Şi înainte de a părăsi holul, tânărul arătă spre camera 
şapte. 

— Multe, multe lucruri interesante ne-a spus avocatul, 
repetă doctorul Tudor. Care sunt adevărate şi care nu 
sunt?... Dar de ce a născocit povestea cu antinevralgicele? 
Din senin nu s-a născut ea. Oare ce se ascunde sub cortina 
asta? 

— Eu cred că Dumitreş are dreptate, spuse Ion Roman. Un 
om ca avocatul nostru e capabil de orice! Rar am întâlnit un 
individ mai lipsit de scrupule. Şi un om care să mintă cu 
atâta uşurinţă de la un minut la altul, poate doar la 
concursuri speciale să-l găseşti. 

— Şi cu toate acestea, cumpăni doctorul Tudor, în câteva 
probleme esenţiale mi s-a părut că spune adevărul cu 
aceeaşi uşurinţă, cu aceeaşi inconştienţă - mă refer la felul 
lui de a fi - ca atunci când minţea de trosneau pietrele. 
Parcă se ducea fluierând spre eşafod. Oare nu-şi închipuia 
încotro se duce? Sau ştia că mai devreme sau mai târziu 
faptele lui vor fi cunoscute... 

— Dumneavoastră n-aţi văzut? Spuse lon Roman. Când 
ajungea la relaţiile dintre el şi micul Emil, gata! Înceta orice 
credinţă în adevăr. Minciunile erau sfruntate. De ce? 

— Răspunsul nu e aşa de greu de găsit. Pentru că are 
convingerea că nimeni altul nu mai ştie relaţiile lui cu Emil 
Radu. Or Emil Radu nu mai poate să vorbească. Poate să 
scornească orice, nimeni nu-i poate controla. E în siguranţă 
domnul avocat. Aveam impresia că-şi bate joc de noi. Dar de 
ce, de ce recurge la minciuni? Nu de ce le spune? De ce 
recurge la ele? Dacă am afla un răspuns aici... 

— Eu l-aş fi acuzat chiar pentru... 

lon Roman mu mai avu vreme să-şi termine fraza. Se 
auzea claxonul strident al unei maşini, iar puţin timp după 
aceea şi zgomotul unui motor care se opreşte. 

Victor Marian îl precedă cu câteva secunde pe sergentul- 
major. Primul era dezolat: ieşise din camera numărul trei 


aşa cum intrase. Cel de-al doilea abia răsufla şi era leoarcă 
de sudoare. O sudoare rece, nervoasă. 

Doctorul Tudor îl invită să ia loc pe fotoliu şi Dinu Cosma 
se supuse ca un copil. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru întârziere, se scuză el cu 
voce moale. Uf... Vă raportez pe scurt! Nu l-am găsit acasă 
şi nimeni n-a ştiut să-mi spună unde e. Mi s-a spus că de 
multe ori i se întâmplă asemenea istorii, să întârzie acasă 
sau să nu vină deloc. Eu ştiam de când am plecat de aici că- 
mi va fi greu, aşa că am organizat o căutare ca în filme. L- 
am găsit la douăzeci de kilometri de aici, la un spital. Cum 
am dat de el, nu vă mai spun. Cu piciorul rupt şi capul 
spart. A căzut beat dintr-un camion care-l ducea spre casă 
şi şoferul, înspăimântat probabil, l-a dus direct la spital. 
Noroc că l-a văzut când s-a prăvălit din camion! Doctorii l- 
au pus la punct, l-au şi trezit, e în toate minţile. Şi mi-a spus 
următoarele: că imediat după masă un omuleţ care 
corespunde întocmai semnalmentelor victimei i-a cerut să 
vină pe la zece, zece şi jumătate în faţa pensiunii. Asta s-a 
întâmplat la Cerbul de aur. Zicea că omuleţul îşi scotocea 
buzunarele, probabil căuta bani şi nu găsea la el. Abia pe 
urmă i-a spus să vină noaptea la pensiune. Cam pe la zece a 
plecat de la restaurant - am controlat pe urmă spusele lui 
—, aşa că pe la zece şi un sfert, dacă ne gândim că drumul e 
mai lung când se merge pe două cărări, a ajuns în faţa 
pensiunii. A aşteptat - dar nu ştie cât - până ce omuleţul a 
ieşit în faţa lui ca din pământ şi l-a trimis să cumpere o 
sticlă de coniac Segarcea şi un tirbuşon, de la un chelner, 
de la cine ştie. I-a dat două sute de lei. Şi i-a spus că restul 
poate să-l ţină pentru el, ceea ce face cam cincizeci de lei, 
cu care şi-a cumpărat de băut: două sticle de rachiu. A adus 
coniacul şi tirbuşonul, dar nu mai ştie ora la care a sosit 
înapoi, în faţa pensiunii. Eu însă m-am interesat la 
restaurant şi am aflat că a plecat de acolo pe la zece şi 
jumătate, cu cele trei sticle şi tirbuşonul. Aşa că pe la 
unsprezece fără un sfert a fost la Trandafirul alb. După ce a 


predat cele cumpărate, a pornit spre casă în partea 
cealaltă, spre Cleopatra. Dar zice că s-a oprit pe drum, 
înainte de a ajunge la Cleopatra, probabil imediat şi a 
început să bea. Nu ştie cât timp a rămas pe marginea 
şanţului, dar a golit o jumătate de sticlă de rachiu. După 
câte îl cunosc eu, operaţia asta o poate face şi în cinci 
minute şi în jumătate de oră. Zice că la un moment dat a 
auzit parcă un zgomot de armă. Era în întuneric, beat, abia 
se ţinea pe picioare, pentru că împuşcătura îl sculase de pe 
marginea şanţului. A zărit apoi farurile unui camion şi a 
făcut semn să oprească. Şoferul, pesemne neştiind că e 
beat, i-a spus să se urce în spate. Apoi s-a întâmplat 
accidentul, la o cotitură a căzut din camion. Noroc că l-a 
văzut şoferul! I-o fi făcut el ceva, ca prim ajutor, apoi l-a dus 
în viteză la spital. Acolo, şoferul a lăsat numărul camionului, 
numele şi adresa lui şi s-a dus mai departe. Era grăbit, n-a 
avut vreme să-i spună mai multe medicului de gardă. Ora la 
care l-a adus pe Ciucă la spital - m-am uitat în caietul 
medicului de gardă - e unsprezece şi patruzeci şi opt de 
minute... Asta-i tot ce am aflat cu privire la Ciucă... În 
problema cu farmacia, lucrurile stau astfel: scriitorul 
Dumitreş a plecat din farmacie la ora zece şi patruzeci de 
minute. Drumul de la farmacie până la pensiune se face 
între zece şi cincisprezece minute - asta depinde de pas. 
Dar după cum spune farmacista: că scriitorul era cam 
distrat - l-a întrebat de două ori ce doreşte - poate să fi 
făcut chiar douăzeci de minute până la pensiune. Şi şi-a 
cumpărat de acolo un pachet de vată, un sul de tifon, 
sulfamide, alifie şi valenal. În valoare de cincisprezece lei. 
În loc de mărunţiş i s-au dat antinevralgice... Iar la 
înapoiere am mai luat un ostaş cu mine, pentru orice 
eventualitate... Acesta e tot raportul, până acum. 

Doctorul Tudor făcu un calcul rapid în gând, apoi se 
adresă direct sergentului-major: 

— Ai procedat foarte bine. Vei lăsa amândoi ostaşii aici, în 
jurul pensiunii. Cu consemnul pe care-l cunoşti. Numai când 


vor sosi femeile de serviciu să ne anunţe pe noi. Dumneata 
vei pleca imediat cu maşina şi în cel mai scurt timp va 
trebui să dai de urmele şoferului care l-a dus pe Ciucă la 
spital. Vei afla cu exactitate de la el: la ce oră l-a cules pe 
Ciucă de pe şosea; la ce oră s-a întâmplat accidentul; la ce 
oră l-a depus pe Ciucă la spital; unde l-a cules pe Ciucă şi 
săţi dea un punct precis de reper; locul unde s-a întâmplat 
accidentul şi iarăşi să-ţi dea un punct precis de reper. Fiind 
în exerciţiul funcţiunii, ai voie să depăşeşti orice limite de 
viteză! S-a înţeles? 

— S-a înţeles perfect! Răspunse sergentul-major. După 
câteva clipe se auzi iarăşi duduitul motorului. După 
jumătate de minut, un ostaş gâfâind îşi făcu apariţia în hol. 
Salută scurt, milităreşte şi raportă că sergentul-major fiind 
foarte grăbit a plecat cu maşina, dar a dat ordin să fie 
anunţaţi tovarăşii de la Bucureşti să vină imediat la poartă. 

Numai Victor Marian rămase în pensiune. Doctorul Tudor 
şi lon Roman plecară pe urmele ostaşului. Acesta le arătă la 
câţiva metri de poartă, în interiorul grădinii, o dală de 
beton cam strâmbă. 

— Tovarăşul sergent-major s-a uitat cu lanterna acolo, 
raportă ostaşul, apoi mi-a ordonat să vă chem pe 
dumneavoastră. 

Ion Roman ridică imediat pătratul de beton. Sub el se afla, 
aşezat cu grijă, un Browning lucitor, cu mâner de sidef, mic 
cât un pachet de ţigări, de calibrul 6,35. Doctorul Tudor îl 
prinse cu vârful degetelor, de toc. Parcă ţinea o jucărie în 
mână. Pistolul fu cercetat cu cea mai mare atenţie la lumina 
puternică din hol, apoi la o lampă de birou din camera 
victimei. Ţeava lui mai păstra încă urme proaspete de 
pulbere. 

— Arma crimei! Spuse cu voce emoţionată lon Roman. 

Victor Marian tăcuse până atunci. Chipul lui era însă palid. 
Buzele îi tremurau. Şi mâinile îi tremurau. Ţinea în ele 
micul clasor de timbre, carneţelul şcolăresc al lui Radu 
Emil. Foile lui fuseseră rupte. Timbrele erau împrăştiate pe 


masă, în două grupuri. Privirile lui erau aţintite asupra unui 
grup mic, format din zece timbre. 

— Le-am găsit, întâmplător, între foile lipite ale clasorului. 
Nu ştiu ce mi-a venit să caut acolo. Fiecare timbru din 
acestea zece valorează între trei şi cinci mii de lei. Le-am 
văzut la o expoziţie cu vânzare la începutul acestui an. În 
martie... 

PARTEA A DOUA. DIN NOU: DE CE? 4 octombrie 194..., 
ora 5,00 

— Prin urmare, spuse doctorul Tudor aşezându-se obosit 
în fotoliu, nu putem avea nici cel mai mic dubiu cu privire la 
autenticitatea şi valoarea acestor zece timbre... 

— Absolut niciunul! Confirmă pentru a zecea oară Victor 
Marian. Sunt exemplare unice din colecţia doctorului Zerva 
şi au fost puse în vânzare la expoziţia despre care v-am 
amintit. Valoarea lor totală e de cel puţin patruzeci de mii 
de lei. Dacă s-au vândut la licitaţie - aşa cum era vorba -e 
de presupus că s-au vândut cu un preţ mai mare. Eu, 
personal, cred că astăzi, vândute la o licitaţie, s-ar putea 
obţine pe ele cam cincizeci de mii de lei... Aşa se întâmplă 
întotdeauna când timbrele de valoare îşi schimbă 
proprietarul. Preţul lor creşte imediat. Aproape toate 
aceste timbre sunt cunoscute şi evaluate în cataloage 
internaţionale... 

— Ultimele descoperiri complică enorm cazul şi aşa destul 
de complicat, afirmă doctorul Tudor. 

— Eu eram convins că-l simplifică, spuse lon Roman. Am 
dat, în sfârşit, peste mobilul crimei... Arma crimei e în 
mâinile noastre... Cred că direcţia cercetărilor noastre se 
simplifică... O anumită persoană - necunoscută până acum 
de către noi - a aflat, printr-o întâmplare sau prin 
intermediul cuiva, că Emil Radu e posesorul unei adevărate 
averi mobile. În încercarea de a-şi însuşi această avere a 
ajuns la crimă... Deşi nu-mi explic de ce l-a omorât... 

— Poate că n-a vrut să-l ucidă - interveni Victor Marian. L- 
a ameninţat doar pentru a afla secretul ascunzătorii şi într- 


un moment de furie a apăsat pe trăgaci... 

Ion Roman parcă-şi aminti ceva. 

— Eu cunosc tipul acesta de arme. Sensibilitatea lor este 
extraordinară. Cel mai mic tremur al degetului poate 
declanşa percuţia. Am avut de-a face cu zeci de accidente 
involuntare provocate de aceste revolvere calibru 6,35. 
Cele mai multe din joacă, din cauza unor ameninţări 
copilăreşti. Accidente groaznice... Poate că asasinul l-a 
ameninţat pe micul Emil cu pistolul fără să se gândească să- 
| ucidă. I-a tremurat degetul şi glontele a pornit... 

— Ipoteza voastră combinată, spuse doctorul Tudor, destul 
de plauzibilă dealtfel, ridică însă câteva întrebări foarte 
grele. Pe unde a intrat asasinul în cameră?... De ce purta o 
armă la el?... De ce, după ce l-a ucis pe micul Emil, a încuiat 
a doua oară uşa, în loc să sară imediat pe fereastră?... De 
ce după ce l-a ucis pe micul Emil - venind cu gândul să 
jefuiască - a înscenat acea dezordine din şifonier care-i 
trăda mobilul...? 

— Eu revin la vechea mea părere, zise Marian. Dezordinea 
din şifonier nu e o înscenare, ci urmele unei căutări febrile, 
disperate. Asasinul şi-a dat seama că a ucis şi a simţit 
nevoia să caute... Pentru ca actul să nu fie absolut gratuit. 
Spaima însă l-a grăbit şi l-a fugărit pe fereastră înainte de a 
găsi ceea ce căuta, adică obiectul care în ultimă instanţă l-a 
transformat în criminal... Un odios asasinat gratuit. Nu văd 
altă explicaţie acum, după ce am găsit mobilul... 

Raționamentul lui Marian nu-l satisfăcea pe doctorul 
Tudor. După fiecare frază clătinase din cap a negaţie. 

— Actul criminalului, mişcarea lui în scenă, aşa cum o 
prezentaţi voi, spuse el, nu elimină celelalte întrebări... Şi 
mai cu seamă nu elimină întrebările iniţiale ale cazului: de 
unde poseda Emil Radu o asemenea avere?... De unde ştia 
criminalul vostru ipotetic că omuleţul nostru avea o 
asemenea avere concentrată asupra lui?... Dar să trecem 
deocamdată peste aceste două întrebări. Să revenim la 
celelalte... Pe unde a intrat asasinul în cameră?... După 


afirmaţiile avocatului Ştefan Barbu, cu câteva minute 
înainte de ora unsprezece şi cu aproximativ douăzeci de 
minute înainte de comiterea crimei, Emil Radu a închis 
fereastra, plângându-se că-l „ucid zgomotele”. 

— Scriitorul Dumitreş - interveni lon Roman - spunea că a 
văzut fereastra de la camera numărul trei deschisă, la 
înapoierea lui de la farmacie. Pe cine să credem? 

— Afirmațiile nu se contrazic, replică doctorul Tudor. Poate 
că scriitorul Dumitreş a văzut fereastra deschisă la ora 
unsprezece fără un sfert sau fără treisprezece minute - 
cam aceasta e ora probabilă la care ajunsese în faţa 
pensiunii, pe şosea. Or, la ora aceea avocatul Ştefan Barbu 
nu era în camera victimei. Abia câteva minute mai târziu a 
intrat, exact în clipa când Emil Radu închidea fereastra. 
Această contradicţie aparentă nu face decât să confirme 
spusele avocatului. Fereastra de la camera numărul trei era 
închisă, sau cel puţin a fost închisă tot timpul cât avocatul a 
rămas în încăpere. Şi nu cred că Emil Radu a închis-o 
pentru a o deschide un sfert de oră mai târziu... 
Presupunerea mea - sprijinită pe aceste date - e că asasinul 
nu a intrat pe fereastră, ci pe uşă. Deci, cred în continuare 
că el este unul din locatarii pensiunii. lemeritatea unui om 
din afară nu putea ajunge până acolo, încâtfolosindu-se de o 
cheie furată sau confecţionată cine ştie în ce condiţii - să 
intre în camera în care va fura sau va asasina, străbătând 
un hol luminat în care putea să se ciocnească de orice 
locatar. Asasinul din afară putea să ştie orice, absolut orice 
cu privire la victimă, la locatari, la obiceiurile pensiunii, dar 
nu putea şti în nici un caz că la ora în care va intra el în 
clădire nu va întâlni pe nimeni în hol. Faptele dovedesc că 
între unsprezece şi unsprezece şi un sfert a fost circulaţie 
în hol. Avocatul s-a dus la baie, doctorul Luca de asemenea 
s-a dus la baie, domnişoara Liliana a deschis uşa... 

— Avocatul parcă a mai spus ceva - sări Victor Marian. Şi 
anume, că în momentul când a intrat în camera sa a auzit 
deschizându-se uşa de la intrare. Scârţâitul uşii de la 


intrare. Lucrul acesta l-am constatat şi noi. Uşa întradevăr 
scârţâie destul de tare. Dacă asasinul a pătruns în 
momentul acela în pensiune? 

— De ce să nu credem că în momentul acela intrase în 
pensiune scriitorul Dumitreş? Întrebă doctorul Tudor. 

— Pentru că la ora unsprezece fără un sfert scriitorul 
Dumitreş era la două sute de metri de pensiune, răspunse 
Victor Marian. O asemenea distanţă nu se parcurge într-un 
sfert de oră sau în treisprezece minute... 

— Uneori se poate parcurge şi într-o oră, zise doctorul 
Tudor. Era preocupat, cine ştie la ce se gândea... Poate că s- 
a mai oprit, sau poate că a depăşit pensiunea şi abia mai 
târziu şi-a dat seama şi s-a întors. Nu trebuie neapărat să fii 
scriitor pentru a ţi se întâmpla un asemenea lucru... 

— Sau poate că scârţâitul uşii de la intrare, la ora 
unsprezece fără un minut, a fost o invenţie a domnului 
avocat, îşi dădu lon Roman cu părerea. 

Doctorul Tudor indică printr-un gest că e de acord şi cu 
această presupunere. Victor Marian era pe cale să dea glas 
unei întrebări capitale, dar se răzgândi pentru un moment. 

— Atunci, rolul lui Ciucă în toată această întâmplare se 
reduce la acela de comisionar, spuse el. Nu înţeleg de ce l- 
aţi trimis pe sergentul-major Dinu Cosma - încărcat cu 
atâtea întrebări precise - după şoferul care l-a cules de pe 
şosea. 

Doctorul Tudor se uită la Marian cu oarecare surprindere. 

— De ce l-am trimis pe sergentul-major Dinu Cosma după 
şofer? Din câteva considerente foarte simple. În primul 
rând şoferul nu este cu nimic angrenat în cazul acesta. 
Deci, în clipa de faţă este omul care ne poate furniza cele 
mai sigure date cu privire la anumite evenimente. El va fi 
un purtător de cuvânt al lui Ciucă. Datele pe care Ciucă nu 
ni le poate furniza din cauza stării în care se afla ni le va 
comunica indirect şoferul. Şi aceste date - nu ştiu încă - ar 
putea fi de mare importanţă în elucidarea cazului nostru. 


Nu putem să le excludem de la distanţă. Mai bine să riscăm 
zădărnicia unor eforturi... 

— Eu nu prea văd cu ce ne-ar putea lumina în plus şoferul, 
spuse Victor Marian. Dar nu despre asta vreau să vorbesc... 
Vă rog să mă iertaţi, dar eu ridic o problemă care va 
zdruncina ipoteza dumneavoastră cu privire la perimetrul 
în care se află asasinul... V-am arătat planul camerei, planul 
pensiunii şi calculele pe care le-am făcut cu privire la 
mişcările posibile ale asasinului prezumtiv după comiterea 
crimei. Eu am fost primul care am susţinut că absolut orice 
locatar avea posibilitatea - în timp - de a comite crima şi 
folosind ca mijloc de fugă ferestrele să iasă apoi în hol pe 
uşa camerei lui. Absolut oricare dintre locatari: femei, 
bărbaţi, indiferent de vârstă. În acelaşi timp, însă, după 
treizeci de secunde de la comiterea crimei - să zicem 
patruzeci, deşi timpul pare stabilit cu precizie - toţi locatarii 
pensiunii erau în hol. Avocatul - după declaraţiile lui - chiar 
la câteva secunde de la auzirea împuşcăturii, ceilalţi puţin 
mai târziu, pe rând: croitoreasa, domnişoara Liliana, 
profesoara (poate în acelaşi timp cu domnişoara Liliana), 
inginerul Popa, apoi în acelaşi timp scriitorul Dumitreş şi 
doctorul George Luca. Deci, după treizeci de secunde toţi 
locatarii erau în hol. În condiţiile noi, niciunul dintre ei nu 
mai poate fi asasinul! Dacă aveau timp să ajungă din 
camera victimei în camera lor în decursul celor treizeci de 
secunde până s-au întâlnit în hol, nu mai aveau însă vreme 
să fugă până la poartă, să ascundă arma şi apoi să se 
întoarcă de la poartă. Cei peste o sută cincizeci de metri de 
la clădire la poartă şi înapoi nu se mai pot parcurge în 
treizeci de secunde. Nici Jessie Owens, nici Harbig n-ar fi 
capabili de asemenea performanţe. O asemenea distanţă nu 
se poate parcurge decât în cel puţin două minute. Chiar mie 
mi-ar trebui cel puţin un minut, un minut şi jumătate, ca să- 
mi refac respiraţia. Unde sunt cele două minute care i-ar fi 
dat posibilitatea fiecărui locatar - indiferent de vârstă şi de 
sex - să parcurgă această distanţă dus şi întors? 


Pledoaria lui Victor Marian fusese făcută cu voce foarte 
sigură şi nu fără unele accente de mândrie şi superioritate. 
Doctorul Tudor nu părea însă deloc surprins de ceea ce 
auzea. Mai mult. Îi aproba spusele clătinând din cap. 

— M-am gândit şi eu la acest lucru, recunoscu el. 
Problema pe care ai ridicat-o dumneata e foarte serioasă. 
S-ar putea în primul rând, ca în clipa de faţă, să nu 
posedăm câteva date care ar ajuta la dezlegarea ei... Dar 
deocamdată nu vreau să mă sprijin pe necunoscute... Prefer 
să ridic o contraproblemă... De ce crezi dumneata că 
asasinul s-a simţit obligat ca imediat după comiterea crimei 
să ascundă arma?... Poate că a vrut, mai întâi, să facă act de 
prezenţă în hol şi abia după aceea, folosind o împrejurare 
favorabilă, a părăsit clădirea pentru a ascunde acolo, lângă 
poartă, arma crimei. De ce şi-a ales acel loc şi nu canalul — 
care era chiar lângă fereastra camerei numărul trei —, încă 
nu pot să răspund!... Să nu uităm însă că între ora crimei - 
unsprezece şi şaisprezece minute - şi ora la care au sosit 
organele locale - unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute 
- au trecut unsprezece minute, timp în care s-au produs 
câteva mişcări în rândurile locatarilor. Unele din ele le 
cunoaştem, altele nu. Ştim, de pildă, că au ieşit afară din 
clădire, pentru a cerceta fereastra de la camera numărul 
trei, sau pentru a opri această cercetare, două persoane: 
inginerul Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu. Mai ştim că 
profesoara Maria Nistor a intrat pentru câteva minute în 
camera ei, ca să caute nişte medicamente. Ştim de 
asemenea că doctorul George Luca a intrat pentru câteva 
minute în baia de lângă verandă. De asemenea şi 
domnişoara Liliana a părăsit holul, pentru a intra în camera 
ei. De asemenea şi scriitorul Dumitreş, pentru a aduce 
medicamente profesoarei. Şi mai ştim că doamna Carmen 
Stoian a stat aproape tot timpul în camera ei. Fiecare 
cameră, fiecare baie din această pensiune are legătură cu 
exteriorul. Deci, fiecare locatar avea posibilitatea să facă 
această cursă - dus şi întors - pentru a ascunde acolo, lângă 


poartă, revolverul... lată contraproblema pe care o ridic în 
lipsa altor date care să-mi justifice prezenţa revolverului în 
ascunzătoarea de lângă poartă... Putem să trecem noi, 
oare, peste această situaţie?... Putem să lăsăm necercetate 
aceste posibilităţi?... Putem noi, în aceste condiţii, să ne 
îndreptăm toată atenţia către un suspect, absolut 
necunoscut, care ar fi acţionat din afara pensiunii?... Chiar 
în clipa aceasta, când ne lipsesc date care ar putea să 
întărească ipoteza că asasinul e unul din locatarii 
pensiunii... Chiar în clipa aceasta, când ideea ascunzătorii 
de lângă poartă mi se pare de neînțeles, mi se pare o idee 
absurdă... Să ne gândim bine la câteva lucruri! Victima, la 
început o oarecare fiinţă banală, care nu putea constitui 
obiectul unui asasinat banal, se dovedeşte brusc - prin 
transformarea unui clasor şcolăresc în ascunzătoare şi 
depozit de valori importante - o persoană enigmatică, 
misterioasă, cum a calificat-o - nu ştiu pe baza căror 
considerente, pentru că teoria „hainelor” e o pură 
născocire - avocatul Ştefan Barbu. Ei bine! Ce necunoscut 
din afară putea să pătrundă tainele acestui omuleţ, care na 
părăsit probabil decât o singură dată grădina pensiunii: în 
chiar ziua asasinatului? Oare nu e mai plauzibil, oare nu e 
mai firesc, mai demn de luat în seamă faptul că unul din 
locatarii cu care convieţuia ştia, sau putea să afle - printr-o 
întâmplare sau în urma unei destăinuiri - secretele sale?... 
Acum nu mai încape nici o îndoială că Emil Radu nu era un 
om oarecare. El purta nişte secrete, nişte enigme, în 
tăcerea şi izolarea lui. Şi eu cred că modul în care a trăit în 
această pensiune, convieţuirea lui cu oameni de care în 
principiu se ferea, a avut un anumit efect asupra lui. 
Dovadă acţiunile sale din ultima zi - căutarea fostului său 
coleg, invitarea acestuia, transformarea lui Ciucă în 
comisionar, ultimele sale discuţii cu inginerul Popa, cu 
profesoara, cu avocatul Ştefan Barbu. S-a întâmplat ceva cu 
el. Ce anume? Nu ştim. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat e 
în strânsă legătură cu viaţa lui misterioasă. Poate că unele 


din secretele lui au început să fie cunoscute, poate că altele 
erau pe cale să fie cunoscute... Cine putea să fie părtaşul şi 
martorul acestor secrete dezvăluite sau pe cale de a fi 
dezvăluite? Numai o persoană din cele cu care convieţuia. 
Şi în rândul acestora eu îndrăznesc să-l enumăr şi pe 
inginerul Traian Popa, din cauza prezenţei lui în această 
clădire în chiar ziua asasinatului... 

Şi Roman şi Marian păreau foarte convinşi de argumentele 
şefului lor. Ultimul însă mai era zgândărit de o idee. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Dar eu mă mai gândesc la o 
posibilitate. Oare nu ne putem imagina că avocatul Ştefan 
Barbu s-a transformat - cu sau fără voia lui - în colportorul 
unui secret? Poate că a scăpat câteva cuvinte în timpul unui 
joc de pocher la Cleopatra. Pentru că eu sunt convins că 
avocatul a luat cunoştinţă de anumite secrete din viaţa lui 
Emil Radu... Mă gândesc chiar şi la o complicitate între el şi 
un oarecare trişor de la Cleopatra. Indiferent însă în ce 
postură l-am privi - colportor inconştient, sau complice —, 
avocatul e una din persoanele care a pătruns în viaţa 
intimă, în tainele lui Emil Radu... Oare cine este acest Emil 
Radu? 

Doctorul Tudor ridică neputincios din umeri. 

— Datele problemei s-au inversat. Până acum mi se părea 
că numai cunoscându-l foarte bine pe Emil Radu vom putea 
afla cine este asasinul. Acum am ajuns în situaţia de a putea 
afla adevărul despre Emil Radu, numai descoperindu-l pe 
asasin. lată noutatea cazului nostru! Numai asasinul ne va 
putea răspunde la întrebarea pe care ai pus-o dumneata, 
tovarăşe Marian. 

— Putem totuşi să-l excludem cu atâta uşurinţă pe Ciucă? 
Rosti lon Roman întrebarea lui obsedantă. Eu simt că e un 
mister cu omul acesta... El nu putea oare să fie un 
colportor, o unealtă, sau un organizator al acestui misterios 
asasinat? 

— De aceea l-am trimis pe sergentul-major Dinu Cosma 
după şofer într-un moment când ne-ar fi fost de mare 


ajutor. Şoferul ne va spune indirect dacă Haralambie Ciucă 
a auzit împuşcătura, sau dacă a provocat-o el. Totul depinde 
de ora la care l-a cules de pe şosea, de ora la care a suferit 
accidentul... Până atunci va trebui să ne împărţim forţele. 
Într-un timp foarte scurt, va trebui să aflăm ce a făcut 
fiecare locatar al acestei pensiuni între orele zece treizeci 
seara şi unsprezece treizeci seara. Dacă se poate, minut cu 
minut. Şi pentru fiecare minut să ni se indice alibiuri. 
Atenţie deosebită pentru a afla şi verifica mişcările 
locatarilor între ora unsprezece fără un minut şi ora 
unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute, când au sosit 
organele locale. De la ora unsprezece şi douăzeci şi şapte 
de minute absolut nici un locatar nu a mai ieşit din această 
clădire. Mai bine zis, nu a putut să ajungă de la clădire la 
poartă din cauza santinelei. De ieşit, putea să iasă din 
grădină, dar acest lucru nu ne interesează. Pentru a ajunge 
la poartă, însă, trebuia să se întâlnească pe parcurs cu 
ostaşul care patrula în permanenţă... Vom lua 
interogatoriile direct în camerele locatarilor... Eu mă voi 
ocupa de domnişoara Liliana şi de doamna Carmen Stoian... 
Dumneata, tovarăşe Marian... 

Tânărul profită de pauza intenţionată a şefului. 

— Eu aş vrea să mi-l încredinţaţi pe avocatul Ştefan Barbu. 
În primul rând. Şi, dacă se poate, pe scriitorul Al. Dumitreş 
şi pe fosta profesoară... 

Doctorul Tudor se uită la lon Roman. Acesta nu făcu nici o 
obiecţie. El urma să ia interogatorii inginerului Traian Popa 
şi doctorului George Luca. 

— Aş vrea să nu plecaţi de la idei preconcepute, spuse 
doctorul Alexandru Tudor. Fiecare persoană - din cauza 
împrejurărilor în care se află - e un suspect posibil. Dar să 
nu uitaţi în acelaşi timp că asasinul e unul singur. La ora 
aceasta, în pensiune - după părerea mea - se află şase 
inocenți şi un asasin. Şi nu un oarecare asasin. Avem de-a 
face cu un adversar inteligent şi precaut. Metodele forte nu 
vor avea nici un efect asupra lui. Cred că e un comedian 


foarte inteligent, indiferent sub ce mască s-ar ascunde. 
Cred că şi arma pe care ne-a lăsat-o e un detaliu din 
comedia lui. Arma e o dovadă fără valoare. Aceasta e 
convingerea mea. Altfel n-ar fi lăsat-o acolo. Sau poate că- 
mi scapă încă înţelesul acestui act. În orice caz nu vom găsi 
nici o amprentă pe ea. Putem s-o aruncăm de pe acum la 
obiecte găsite. Ea este un detaliu oarecare din această 
tragicomedie... S-ar putea să greşesc... Am vrut să vă atrag 
însă atenţia ca să nu vă gândiţi la armă ca la o dovadă în 
sine... Ea nu ni-l va demasca pe asasin. Altminteri, n-ar fi 
ascuns-o acolo, ci ar fi aruncat-o în canal. Asasinul a urmărit 
un anumit scop ascunzând arma lângă poartă. Nu ştim ce 
scop anume. Dar pentru a-şi atinge acest scop el a fost 
nevoit să se mişte, adică să se ducă până la locul unde a 
ascuns-o. Ei bine! Pentru a-l putea demasca pe asasin nu 
trebuie să ne gândim la momentul în care ela tras în Emil 
Radu. Să renunţăm la gândul că vom găsi amprente pe 
armă şi deci la posibilitatea de a-l demasca foarte simplu cu 
ajutorul lor. Să ne gândim la momentul când el a ascuns 
arma, pentru că nimeni altcineva decât el nu a putut face 
lucrul acesta. Să-l vedem, prin urmare, în mişcare, să 
calculăm mişcarea în timp şi în distanţă şi să aplicăm 
rezultatul acestui calcul la fiecare dintre locatari. Fără nici 
o idee preconcepută... 

— Să ne reducem cercetările numai la a afla şi verifica 
mişcările locatarilor în perioada amintită? Întrebă Victor 
Marian. 

— Aceasta e sarcina principală, îi răspunse doctorul Tudor. 
Dar nu şi întreaga noastră sarcină. Nu putem acţiona 
folosind ochelari de cai. 

— Mă gândeam la secretele pe care - ipotetic - i le-a 
dezvăluit micul Emil avocatului Ştefan Barbu. 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor. S-ar putea ca în cazul 
respectiv să fie mult mai important să afli până la ce punct 
au ajuns relaţiile dintre victimă şi avocat. Dar să nu scapi 
din vedere şi motivul principal care ne îndeamnă la 


reluarea interogatoriilor. De asemenea, în cazul scriitorului 
Dumitreş. Ar fi foarte bine să afli ipotezele lui cu privire la 
crimă şi la asasin. Eu am impresia că nu ne-a spus totul. 

Şi lon Roman voia să emită o ipoteză. 

— Eu bănuiesc anumite relaţii între doctorul Luca şi o 
persoană din această pensiune. Nu ştiu dacă aceste relaţii 
ar fi putut determina un act violent... Dar ceva, ceva 
misterios există... Mă gândesc de pildă, la anumite 
mişcări... 

— Foarte bine! Încheie doctorul Tudor. Dacă apare un 
amănunt foarte important în decursul interogatoriilor, mă 
găsiţi sau în camera numărul doi, sau în camera numărul 
cinci. 

După o secundă, fiecare dintre cei trei porni în altă 
direcţie. 

Victor Marian lovi încet cu degetele în uşa camerei 
numărul opt. I se deschise imediat. Chipul profesoarei era 
răvăşit, rochia - şifonată. Era evident că rămăsese tot 
timpul în aşteptare. Tăcerea tânărului îi aprinse o slabă 
licărire în ochi. 

— Poftiţi! Îl invită ea dându-se la o parte din pragul uşii. 
Îmi închipuiam că veţi mai avea nevoie de mine... Dealtfel, 
după un asemenea eveniment, cine mai poate să doarmă?! 

Camera şi mobilierul ei nu se deosebeau prea mult de 
încăperea în care avusese loc asasinatul. Doar câteva 
obiecte specific feminine în plus; în schimb, multe bibelouri 
şi broderii împrăştiate peste tot, oferind aspectul unei 
neglijenţe şi dezordini căutate. Pe pereţi atârnau câteva 
tablouri de valoare, dintre care unul de Petraşcu renumit în 
lumea amatorilor de artă, multe acuarele şi câteva schiţe în 
cărbune. Victor Marian făcu un calcul rapid în gând şi 
descoperi cu surprindere că fosta profesoară de gimnastică 
era o femeie bogată. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Maria Nistor îi spuse, cu 
un glas care se voia indiferent, dar în care tremura 
oarecare emoție: 


— Aproape toate sunt amintiri... Unele mai vechi, altele 
mai noi. N-am cumpărat niciodată tablouri... Şi acest 
superb Petraşcu mi-a fost făcut cadou de profesorul 
Sterescu, exact cu patru ani în urmă... Profesorul e unul din 
clienţii permanenţi ai pensiunii. Dealtfel, primăvara şi vara 
vin mulţi pictori aici... Atraşi de peisajul în care se găseşte 
pensiunea... Luaţi loc pe fotoliul acesta... E mai rezistent. 

Victor Marian se aşeză în fotoliul indicat de profesoară şi 
înţelese că introducerea fusese terminată. Maria Nistor 
evitase prin cele câteva cuvinte rostite începutul direct al 
unei discuţii care putea deveni penibilă, apoi se declară, 
printr-o foarte fină şi firească atitudine, la dispoziţia lui. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, se hotări el să fie cât mai 
politicos, dar situaţia ne obligă să reluăm (vocea lui se 
ridică pentru o clipă cu un ton) interogatoriul... Mai întâi, v- 
am ruga să ne precizaţi dacă locatarii prezenţi acum în 
pensiune - şi printre ei includem şi victima - au mai fost 
vreodată împreună aici. 

Maria Nistor păru uşor surprinsă. 

— Nu ştiu ce vă face să-mi puneţi această întrebare... La 
primul... la prima noastră conversaţie am răspuns indirect 
la această întrebare. Locatarii se află pentru prima dată 
împreună aici, la Trandafirul alb. 

— Foarte interesant... Sesiză imediat Victor Marian. Ce v-a 
determinat să ne aduceţi la cunoştinţă în mod indirect acest 
fapt? Dacă ni l-aţi fi spus direct... 

Profesoara nu mai era mirată de astă dată. 

— Abia după ce v-am vorbit despre locatarii care se găsesc 
astăzi în pensiune, sau poate în vreme ce vă vorbeam, mi- 
am dat seama şi eu că nu se mai întâlniseră niciodată la 
Trandafirul alb. Până atunci nu mă gândisem la acest lucru; 
nici nu-mi trecuse prin cap... Când m-aţi întrebat, mi-am 
amintit constatarea de acum câteva ore şi m-a surprins că n 
aţi reţinut-o şi dumneavoastră din datele pe care vi leam 
oferit. 


Răspunsul şi explicaţia erau foarte simple şi fireşti. Marian 
recunoscu imediat, în gând, că femeia din faţa lui e dotată 
cu o inteligenţă şi o perspicacitate foarte ascuţite. 

— Poate că întrebarea vi s-a mai pus, reluă el, dar nu se 
poate şti dacă între timp nu v-aţi amintit şi alte amănunte, 
care să completeze răspunsul dumneavoastră. E vorba de 
altă întrebare. Care dintre locatarii dumneavoastră a intrat 
în relaţii mai intime, sau de altă natură, cu Emil Radu? 

— Nu mă gândesc la mine, ci la dumneavoastră, răspunse 
profesoara privindu-l cu atenţie. E păcat să ne pierdem 
inutil vremea... Adică să v-o pierdeţi. V-am răspuns şi la 
această întrebare, în hol. Tot indirect... Dar dacă doriţi 
neapărat să repet... 

— M-am referit la unele amănunte care vi s-au putut 
revela în orele de aşteptare. 

Profesoara îşi plimbă mâinile pe faţă, parcă pentru a-şi 
aplatiza neregularităţile şi a-şi ascunde ridurile. 

— M-am gândit tot timpul la ceea ce s-a întâmplat, spuse 
ea. Dar m-am gândit mai ales la micul Emil. 

— Vi l-aţi imaginat drept o persoană enigmatică? 

— Nu pot să vă răspund precis, se codi Maria Nistor. Îân 
ultimul timp am putut observa câteva ciudăţenii în purtarea 
lui. 

Victor Marian nu voi să piardă ocazia. Trecu imediat şi 
direct la atac: 

— Ce înţelegeţi, sau ce importanţă daţi acestui cuvânt? 

— Cred că vă referiţi la cuvântul „ciudăţenii”, încercă ea 
să obţină precizarea. Am observat câteva ciudăţenii în 
comportamentul lui. Cea mai importantă v-am semnalat-o: 
revenirea la tendinţa sa de izolare. Mai târziu mi-am amintit 
însă şi de altele. Din păcate, sunt lucruri de ordin intim şi o 
anumită jenă mă reţine să le dau în vileag. Nu le consider 
de natură să ducă la descoperirea asasinului. 

— Asta nu se poate şti! Îi ripostă foarte ferm Marian. Noi 
am simţit de la primul interogatoriu... Că o anumită jenă vă 
reţine să daţi în vileag unele amănunte intime din viaţa 


pensiunii... Vreau să vă declar din capul locului: ne aflăm în 
faţa unui caz excepţional de grav. E vorba de un asasinat 
premeditat, un asasinat odios. Orice amănunt, de orice 
natură ar fi el - intimă sau banală —, va deveni un amănunt 
public dacă el va contribui într-un mod sau altul la 
elucidarea cazului... În acelaşi timp vă declar că toate 
amănuntele, oricât de intime sau oricât de banale ar fi, care 
nu au nici o legătură cu cazul nostru vor fi uitate... Noi nu 
avem aici sarcina de a culege amănunte pentru a ne distra, 
ci urmărim - folosind toate mijloacele legale şi în primul 
rând sprijinul martorilor ca dumneavoastră - demascarea şi 
capturarea unui asasin care infectează societatea noastră... 

Un surâs fugar trecu pe faţa profesoarei. 

— M-aţi convins... Sau, mai bine zis, m-am convins eu 
înainte de sosirea dumneavoastră. Vorbele pe care le-am 
auzit au constituit ultima literă a cuvântului îndemn, ca să 
mă exprim mai pretenţios. Şi dacă vă spun că sunteţi un 
discipol cu perspective, să ştiţi că vă ofer un compliment... 

În scurta pauză pe care o făcuse profesoara pentru a-şi 
aduna gândurile, Marian încercă să descifreze un alt sens 
complimentului ei, dar n-avu nici vreme, nici curaj să-şi 
ducă până la capăt presupunerile. 

— Da... Continuă profesoara. Ciudăţeniile pe care le-am 
remarcat se referă la anumite relaţii şi la anumite 
evenimente, într-un cuvânt: la relaţiile dintre micul Emil şi 
câteva persoane de aici... 

Marian simţi că interlocutoarea lui trece printr-un nou 
moment de şovăială. Îi sări în ajutor printr-o destăinuire 
dură care-i putea elimina toate complexele, sau ultimele lor 
rămăşiţe. 

— Dacă sunteţi de acord, putem să începem cu poezia... 

Maria Nistor răsuflă uşurată. Un oftat de mulţumire îi 
scăpă fără voia ei. Glasul i se liniştise. 

— Da... Apariţia acelei poezii a fost pentru noi toţi o mare 
surpriză... Mai devreme sau mai târziu, toţi am aflat despre 
ea. 


— Aţi bănuit cane e autorul? 

— Şi eu şi Carmen am ştiut imediat, chiar în clipa când 
Liliana ne-a arătat poezia. Amândouă am citit toate cele trei 
romane ale lui Dumitreş. Ne-a plăcut prea mult poezia ca s- 
o uităm. Ne venea foarte greu să credem că tot ele şi 
autorul gestului. Carmen a rezistat mai puţin timp, eu în 
schimb n-am cedat nici o clipă. 

— Au fost şi reacţii violente faţă de acest gest? 

— Violente?... Da... Chiar extrem de violente... Doctorul 
Luca l-a căutat o zi întreagă pe scriitorul Dumitreş, pentru 
a-i cere socoteală. Asta am aflat-o mai târziu. Nouă nu ne-a 
spus nimic. Am constatat doar că nu era la masă. Lilianei i-a 
făcut însă scene foarte tari, scene penibile, condamnabile, 
după părerea mea, pentru că nu avea nici un drept asupra 
ei. Câteva plimbări sau chiar câteva avansuri, sau chiar mai 
mult, sau chiar totul nu poate să-i dea unui bărbat dreptul 
de a judeca şi a condamna şi a maltrata o femeie. Lucrurile 
n-au ajuns până aici, dar nu lipsea mult să ajungă. Şi totul 
din cauza firii celor doi. Doctorul Luca e un impulsiv, o fiinţă 
care vrea să domine, care vrea să-şi impună gândurile chiar 
înainte de a le face cunoscute prin vorbe - în rest, însă, eun 
om plin de calităţi rare. Liliana e tocmai opusul lui. Pentru 
ea, un bărbat trebuie să fie oţel, să ştie ce vrea, uneori 
proslăveşte duritatea... Mai mult. Uneori chiar cred că o 
provoacă aşa cum îmi imaginez eu că a procedat cu poezia. 
Nu ştiu cine este autorul gestului - n-am aflat încă, dar am 
avut mereu impresia că prin toată atitudinea ei vrea să-l 
incite pe doctorul Luca împotriva scriitorului Al. Dumitreş. 
Cred că i-ar place să aibă în jur foarte mulţi admiratori şi 
chiar conflicte violente - până la o anumită limită - pentru a 
şi-l alege pe cel mai puternic... 

— Ce înţeles daţi acestei noţiuni: „puternic”? O întrerupse 
Victor Marian. Vă gândiţi la o forţă psihică, morală, la o 
forţă fizică brutală, sau la o forţă intelectuală, artistică? 

— Acelaşi surâs fugar pe care Marian îl mai remarcase o 
dată apăru din nou pe faţa profesoarei. 


— Nu pot decât să repet complimentul dinainte. Dascălul 
dumitale poate să fie mândru... Da... Ar fi hazardat să dau 
un răspuns. Poate o combinaţie din aceste trei forţe, poate 
numai prima, poate numai una din ele... Deşi uneori mă 
gândesc - sunt gânduri intime, fără nici o bază reală - că 
dorinţa ei de a se simţi înlănţuită nu e decât o capcană 
inconştientă, involuntară. Poate că până la urmă nu vrea 
altceva decât să domine ea o mare putere. Când spun 
aceasta îmi apar în minte scene în care o văd inflexibilă şi 
crudă ca o coardă de oţel. Chiar în excursia de ieri când 
scriitorul Dumitreş era cât pe-aci să cadă în prăpastie din 
cauza ei, s-a uitat le el şi la picioarele lui însângerate cu o 
nepăsare... Avea o expresie în care se citea când dispreţ, 
când plăcere, când încurajare... 

— lar doctorul George Luca...? 

— Doctorul Luca a prins-o de mână ca un cleşte şi a tras-o 
după el. Au început să se caţere pe o stâncă abruptă care 
nu-i ducea nicăieri. Şi se uita la noi, din când în când, cu 
priviri în care străluceau plăcerea, satisfacția, mulţumirea... 
Au ajuns la cabană după vreo jumătate de oră de la sosirea 
noastră şi s-au prăbuşit pe iarbă ca nişte cârpe. 

— Conflictul cu poezia cum s-a încheiat? Întrebă Marian. 

— Nu ştiu ce eveniment s-a întâmplat... Se pare că 
doctorul Luca s-a dus la scriitorul Dumitreş să-şi ceară 
scuze, fapt care m-a uluit. Nu-l credeam capabil de un 
asemenea gest... Liliana n-a vrut să ne spună nimic... De 
câteva zile tace, nu ne mai împărtăşeşte confidenţele. Îşi 
pregăteşte capcana sau... E sub înrâurirea unei forţe pe 
care a subapreciat-o... 

— Vedeţi vreo legătură între această apariţie ciudată a 
poeziei şi persoana micului Emil? 

— Se crede că el este acela care a strecurat poezia sub 
uşa Lilianei... 

— Dumneavoastră nu împărtăşiţi această opinie? 

— Uneori da... Uneori nu, răspunse profesoara evaziv. Da - 
când mă gândesc la comportarea lui din ultima vreme, 


izolată, bănuitoare, capricioasă. Nu - când mă gândesc la 
primele zile ale convieţuirii noastre aici la pensiune. 

— Poate ar fi bine să trecem la comportarea lui, sugeră 
Marian, care îşi dădea seama că nu mai e atât de stăpân pe 
conversaţie. 

— larăşi am un moment de ezitare, declară cu sinceritate 
Maria Nistor. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi... 

— Cred că vă gândiţi la relaţiile dintre micul Emil şi... 
Avocatul Ştefan Barbu, îi sări din nou în ajutor Marian. 

— Da... În ultimul timp, micul Emil ne cam evita pe noi... În 
schimb, se vedea cu avocatul Ştefan Barbu şi cu Liliana. 
Ultima îl simpatiza foarte mult pe micul Emil şi nu se poate 
ca simpatia lui să fi trecut neobservată, deci nu văd nimic 
ciudat în relaţiile dintre ei... Cred că şi avocatul îl 
simpatiza... Dar aici intervine ceva care nu putea decât să-i 
depărteze... Liliana putea să cucerească şi prin graţia ei 
tăcută, printr-o naivitate atât de uluitoare uneori, că mi se 
părea jucată. Etienne, însă, era tocmai contrastul lui Emil 
Radu. Foarte superficial, dar arogant în acelaşi timp, foarte 
guraliv, ba chiar gălăgios cu discursurile lui şi apoi 
predilecţiile lui pentru artificii, setea lui de a-şi da 
importanţă, glasului lui vibrant, preocupările lui terestre, 
plăcerea lui de a trăi emoţii stupide... Toate acestea şi multe 
altele nu se potriveau unui om ideal pentru anturajul 
micului Emil... Liliana, da. Ştefan Barbu, nu!... Mă întrebam 
mereu în ultimele zile... Şi mă întreb şi acum: ce elemente 
comune puteau să-i unească pe ei, atât de deosebiți ca firi, 
preocupări şi temperamente?... La acestea aş putea să 
adaug şi răceala pe care o manifesta în ultima vreme micul 
Emil faţă de două persoane care îl preţuiau foarte mult şi 
pe care le preţuia şi dânsul la început. Se putea vorbi chiar 
de un ataşament între ele... Mă refer la scriitorul Dumitreş 
şi la Carmen. 

O idee mai veche fulgeră prin mintea lui Marian: 

— Nu ştiţi dacă în ultima vreme avocatul Ştefan Barbu era 
în jenă financiară? 


— Da... N-are nici un rost să vă ascund. Nu e vorba de 
jenă financiară. Avea nevoie urgent de bani pentru... Pentru 
amicii lui de la Cleopatra. 

— Ar fi putut - împins de necesitate - să apeleze pentru un 
împrumut la scriitorul Dumitreş sau la duduia Carmen? 

Maria Nistor se feri să dea un răspuns sigur. 

— Aş prefera să întrebaţi persoanele respective... 

— Vom face şi aceasta... Dar mai înainte v-am ruga să ne 
spuneţi cum se comportă avocatul Ştefan Barbu ca 
datornic. 

— Ireproşabil! Răspunse profesoara fără cea mai mică 
ezitare. Îşi respectă termenele cu sfinţenie. 

Răspunsul îl uimi pe Victor Marian. 1 se părea că nu auzise 
bine. Nu-l credea capabil pe avocat de asemenea gesturi. 

— Sunteţi sigură? Insistă el. 

— Cel puţin din experienţa de până acum. A rămas de 
multe ori dator cu plata pensiunii, tot din cauza nopţilor de 
la Cleopatra; a cerut chiar împrumuturi speciale, dar şi-a 
respectat întotdeauna termenele. Eu nu pot să-i reproşez 
NIMIC... 

Deruta în care se afla îl determină pe Marian să pună 
prima întrebare care-i veni în minte: 

— Nu ştiţi? Avocatul Ştefan Barbu suferă de migrene, de 
dureri de cap? 

— Etienne? Se miră profesoara. Nu l-am auzit niciodată 
plângându-se. Dimpotrivă. De multe ori îi plăcea să se laude 
că n-a suferit în viaţa lui de dureri de cap, chiar dacă 
spunea aceasta după o zi şi o noapte de joc. E foarte 
rezistent. 

— Credeţi că e un om sincer, cinstit, fără surprize? 

Ezitarea profesoarei era mai mult decât un răspuns. Aşa 
îşi închipui Victor Marian. Replica ei îi accentuă însă 
uimirea. 

— Ştiu ce vă închipuiţi, spuse ea. La întrebările acestea, 
dacă nu se răspunde imediat şi foarte clar, sinceritatea 
răspunsului devine îndoielnică. Dumneavoastră mi-aţi cerut 


trei răspunsuri, nu unul singur. N-am ezitat gândindu-mă la 
ce trebuie să răspund, ci la valoarea cu care aţi învesti 
dumneavoastră răspunsul meu. Pentru că faţă de 
sinceritate, cinste şi capricii, eu am anumite păreri 
personale. Nu le pot trata niciodată izolat, ci numai într-un 
context. De aceea, prefer să nu vă răspund, ci să vă las pe 
dumneavoastră să trageţi concluziile... Chiar dacă 
dumneavoastră în clipa aceasta m-aţi acuza de 
nesinceritate. În contextul pe care se bazează 
raţionamentul meu, eu mă consider însă sinceră. Şi cred că 
nu veţi putea susţine că asemenea întrebări şi răspunsuri 
generale - oare pot fi date şi puse subiectiv, intenţionat, 
negândit - pot duce la descoperirea asasinului. Acestea nu 
sunt niciodată fapte, ci păreri... 

Victor Marian înţelese că are în faţa lui o forţă şi pentru 
moment îi recunoscu - prin tăcere şi abandonarea 
întrebării - superioritatea. Era timpul so facă să vorbească 
despre ea. 

— V-am ruga să ne răspundeţi - dacă se poate cât mai 
exact - la câteva întrebări, care privesc persoana 
dumneavoastră. 

Surâsul fugar de pe faţa ei îi aminti că folosise iarăşi 
procedeele şefului său, dar constatarea aceasta îl bucură. 

— Vă amintiţi cu exactitate şi, dacă se poate, cu martori ce 
aţi făcut aseară între orele zece treizeci şi unsprezece 
treizeci? 

Întrebarea era brutală, dar nu formularea ei o surprinse 
pe Maria Nistor. 

— Între zece şi jumătate şi unsprezece jumătate? Repetă 
ea. Nu înţeleg de ce vă preocupă gesturile şi mişcările mele 
după ora crimei. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar sunt împrejurări când ne 
interesează mai puţin - poate chiar deloc - faptul dacă 
persoana pe care o întrebăm înţelege sau nu rostul 
întrebării. Ne interesează în primul rând răspunsul. Şi o 
persoană inteligentă ca dumneavoastră poate să priceapă 


că o anchetă este de fapt un proces la care se adaugă 
mereu date şi elemente noi, necunoscute altora, dar care 
pot să nască noi întrebări, să ridice noi probleme. 

Profesoara nu se simţi ofensată de tonul superior şi ferm 
cu care i se vorbise. Parcă era într-o competiţie şi primea o 
replică la un gest mai vechi de-al ei, când îşi demonstrase la 
rându-i superioritatea. 

— Voi încerca să-îmi amintesc, spuse ea foarte calmă... La 
ora zece şi jumătate eram în pat. Reciteam un pasaj dintr- 
un roman al scriitorului Al. Dumitreş: Zbucium. 

Marian zări cartea pe noptieră. O luă şi o răsfoi. Zări un 
semn de carte între paginile 152 şi 153. 

— Vă mai amintiţi despre ce pasaj era vorba? Întrebă el. 

Profesoara nici măcar nu-i zâmbi când îi răspunse: 

— Chiar foarte bine. E vorba de scena în care eroul 
principal al cărţii, Darie Smult, încearcă pentru prima dată 
să se sinucidă. Se uită de la fereastră, de la etajul trei, vede 
un camion descărcând zarzavaturi, un cerşetor dormind în 
zdrenţe cu capul înălţat pe o treaptă de ciment, parcă ar fi 
răstignit într-o epocă modernă, în care nu mai sunt 
necesare crucea şi cuiele... 

— Mulţumesc, îi răspunse Marian. Unde v-aţi încheiat 
lectura? Nu vă cer să-mi indicaţi pagina, ci pasajul... 

— În momentul când Darie Smult îşi lasă mâinile să-i 
atârne „ca nişte bucăţi de carne din care s-au scos oasele”, 
iar capul i se prăbuşeşte greu pe spate, trăgându-l înapoi... 
Apoi am aţipit... 

— Mulţumesc... Şi pentru memorie şi pentru amabilitatea 
şi promptitudinea cu care mi-aţi răspuns. După cum reiese 
din depoziţia anterioară, nu multă vreme după ce aţi aţipit 
s-a auzit detunătura... 

Marian calculase în gând. Între cele două scene redate de 
profesoară era exact numărul de pagini care ar fi necesitat 
o lectură de o jumătate de oră. 

— Dacă-mi amintesc bine, continuă el, după ce a ieşit toată 
lumea în hol şi s-au făcut primele gesturi şi comentarii, 


printre persoanele care au părăsit holul - pentru un timp 
mai scurt sau mai îndelungat - vă numărați şi 
dumneavoastră. Aţi intrat în camera aceasta pentru a căuta 
calmante, din cauza stării în care se afla duduia Carmen. 
Cât timp aţi rămas înăuntru? 

— Nu pot să precizez foarte exact, răspunse profesoara, în 
orice caz, nu mai mult de trei minute... 

— Îmi imaginez că ţineţi medicamentele într-un loc anume. 
Erau necesare chiar trei minute pentru a descoperi că nu 
aveţi în sertarul noptierei nici un calmant? 

— Da... Recunoscu profesoara cu oarecare admiraţie. De 
obicei depozitez chiar acolo medicamentele. Bănuiam 
dinainte că nu le voi găsi şi în câteva secunde mi s-a şi 
confirmat bănuiala. Dar la drept vorbind, nu m-am înapoiat 
în cameră numai pentru asta. M-am descoperit, într-o clipă 
de luciditate, acolo în hol... Adică văzând-o pe Carmen cum 
arată - într-o ţinută cam sumară - m-am gândit că şi eu arăt 
la fel. Parcă mă vedeam într-o oglindă. Nu e cazul să mai 
spun ce s-a petrecut în cele trei minute. E de ajuns să vă 
uitaţi cum sunt îmbrăcată acum... 

Înainte de a-i auzi tot răspunsul, Marian îşi plecase 
privirile spre podea. Îşi amintea cum era îmbrăcată: într-un 
capot gros de catifea, strâns pe trup, care-i scotea în relief 
carnaţia puternică. Dar oare cât timp îi era necesar să 
îmbrace acel capot? Zece, cincisprezece, douăzeci de 
secunde? 

Ca şi cum i-ar fi ghicit întrebările, Maria Nistor îi răspunse 
cu un fel de bunăvoință ironică: 

— Nici o rochie, nici măcar una lejeră, de vară, nu se 
îmbracă peste cămaşa de noapte... 

Cam înfrigurat, Marian amână calculele pentru mai târziu. 

— După ce aţi ieşit din camera dumneavoastră aţi mai 
părăsit holul?... Aţi mai revenit în cameră? 

— Până la unsprezece şi jumătate?... Nu! Am stat mereu 
lângă Carmen. Dacă aveţi nevoie de alibi... Am stat chiar şi 
după unsprezece şi jumătate... 


— Negăsind medicamente, o întrerupse Victor Marian, v- 
aţi adresat scriitorului Al. Dumitreş. Cât timp a trecut până 
vi le-a adus? Mai precis, cât timp a lipsit din hol? 

— Mi le-a adus foarte repede, răspunse profesoara. Nu pot 
să precizez, dar am avut această impresie că a trecut foarte 
puţin timp până ce mi-a dat tabletele. Poate chiar mai puţin 
de un minut. 

— Încă o întrebare... Vă amintiţi câtă vreme au lipsit din 
hol inginerul Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu când au 
ieşit afară pentru a cerceta fereastra? 

Profesoara nu răspunse înainte de a se gândi câteva clipe: 

— N-au revenit imediat. Chiar ne-am gândit că s-a 
întâmplat ceva cu ei... Dar ştiţi cum e când te apucă 
asemenea gânduri... Mai întâi rămâi într-un fel de paralizie. 
Îţi închipui că persoana pe care o aştepţi va reveni dintr-o 
clipă într-alta... Tocmai când scriitorul Dumitreş se hotărâse 
să pornească după ei - aproape că ajunsese la uşă —, cei 
doi au intrat. Dar n-au putut să lipsească mai mult de trei 
sau patru minute... Poate chiar mai puţin... Ni s-a părut, 
probabil din cauza nervozităţii, cam lungă aşteptarea... 

— Da... Spuse într-o doară Victor Marian încercând să-şi 
adune gândurile. Da! Unde eraţi când Emil Radu şi-a plătit 
prima rată pentru întreţinere, când v-a plătit cei o mie două 
sute de lei? 

— În camera lui, chiar în prima zi a sosirii sale, imediat 
după ce l-am instalat în cameră... 

— N-aţi observat dacă avea o sumă mai mare la el? 

— Ba da! Răspunse prompt profesoara. A scos un plic 
dintr-o valiză şi mi-a numărat o mie două sute de lei... Era 
un plic gros, plin cu bancnote de o sută de lei. 

— Nu aţi putea să faceţi o apreciere oricât de 
aproximativă? 

— Profesoara luă cartea pe care o ţinuse cu câteva minute 
în mână Victor Marian. Încercă să refacă grosimea 
teancului de bancnote slujindu-se de grosimea cărţii. După 
o scurtă ezitare, se hotărî. Prinse între degete un număr de 


pagini care reprezenta cam o treime din carte. Apoi se 
răzgândi şi mai eliberă câteva file. 

— Cam atât, spuse ea. Cartea arăta pagina 93. 

— Cum erau bancnotele? Vechi sau noi? 

— Amestecate, răspunse Maria Nistor. Câteva - îmi 
amintesc foarte bine - erau noi-nouţe. Mă refer la cele pe 
care le-am primit... Nu pot să vă spun cu siguranţă dacă în 
plic erau numai bancnote. Poate că se găseau şi hârtii, acte 
şi altele... Introduse la mijlocul bancnotelor... 

— Vă mulţumesc foarte mult, foarte mult, încheie Marian. 

Ion Roman ciocăni de câteva ori în uşa camerei numărul 
unu, dar nu primi nici un răspuns. Convins că şi-a făcut 
datoria de oaspete nepoftit, apăsă încet clanţa. Uşa era 
descuiată. Păşi înăuntrul cu grijă şi se simţi deodată prins 
ca într-un vârtej. Micul vestibul devenise locul de întâlnire a 
trei curente de aer. Unul pătrundea pe uşa pe care o 
deschisese el, altul pe uşa din dreapta care ducea în baie, 
deschisă şi ea ca şi fereastra băii, altul în uşa din faţă care 
duce în camera propriu-zisă. lon Roman zări şi fereastra 
camerei deschisă în toată lărgimea ei. Când păşi pragul 
camerei constată cu surpriză că şi fereastra din dreapta, 
care dădea spre şosea era deschisă. Şi cu toate acestea, 
nesimţitor parcă la curentul tare şi rece care circula prin 
încăpere, inginerul Traian Popa dormea dus într-un fotoliu 
mare şi comod, aşezat parcă într-adins exact în punctul 
unde s-ar fi întâlnit cele două diagonale ale camerei. 

Înainte de a-şi trezi gazda, Ion Roman aruncă o privire 
circulară în încăpere. Aceleaşi dimensiuni, acelaşi mobilier 
ca în camera victimei. Doar peretele era spart în două 
locuri, de două ferestre mari. Una se deschidea spre şosea, 
alta spre grădină. Patul era aranjat, nici nu se cunoştea că 
dormise cineva întrânsul. Pe o noptieră, lângă pat, se afla o 
servietă, din care ieşea afară mâneca unei pijamale. 

Inginerul dormea îmbrăcat. Numai pantofii şi-i scosese din 
picioare. În zadar tuşi Roman de câteva ori şi mereu mai 


tare. Somnorosul nici nu se sinchisea. Răspundea prin 
sforăieli slabe. 

Atitudinea aceasta nepăsătoare irită oaspetele. Prinse cu 
mâna dreaptă umărul inginerului şi-l zgâlţâi de câteva ori, 
însoţindu-şi mişcarea cu un acces de tuse convulsivă. Cel 
din fotoliu sări ca fript. Trupul şi mâinile lui ajunseră - într-o 
fracțiune de secundă - la poziţia unui boxer în gardă. Era 
gata de apărare sau de atac. Se dezmetici însă repede. 
Braţele îi căzură moi de-a lungul trupului, dar încet-încet se 
urcară spre faţă, iar palmele şi degetele începură să frece 
cu putere ochii, încă adormiţi. 

— Dormeam, se scuză el. Nu ştiu ce e cu mine... Ma trăsnit 
iarăşi un somn de plumb. Şi când dorm, zgomotele aproape 
că nu au nici un efect asupra mea. Numai mişcările mă 
trezesc. 

— Nu e cam răcoare în cameră? Întrebă Ion Roman 
înghesuindu-se în haină. Poate că ar trebui închis un geam, 
sau chiar amândouă... Acum, spre dimineaţă, aerul se 
răceşte la munte... 

Inginerul Traian Popa se supuse rugăminţii oaspetelui: 
închise amândouă ferestrele, apoi se aşeză în acelaşi fotoliu 
în care dormise până atunci. Cele câteva secunde cât 
scosese capul pe geam şi înfruntase aerul rece cu ochii 
închişi îl treziseră de-a binelea. Nici urmă de buimăceală nu 
se mai vedea pe faţa lui. 

— Oamenii cu conştiinţa curată şi împăcată adorm repede, 
spuse el. Nu ştiu cum aş putea să vă conving că nu sunt 
amestecat cu nimic în afacerea asta sângeroasă... 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la identitatea asasinului? 
Întrebă Ion Roman. 

Inginerul Traian Popa tresări, parcă atacat de o idee care-i 
trecea prima dată prin minte. 

— Până acum nu m-am gândit la asasin, se destăinui el. M- 
am gândit numai la victimă, la fostul meu coleg. Abia când 
m-aţi întrebat dumneavoastră m-a trăsnit o idee... Poate că 
e o aiureală, nu ştiu cum să vă spun... Eu nu cred că 


asasinul este un bărbat. Nu e în firea unui bărbat să-şi pună 
mintea cu un infirm, cu o şchioapă de om ca Radu Şt. Emil. 
În cel mai rău caz i-ar trage o palmă şi cu asta s-ar sfârşi 
totul... Deşi nu prea îl văd pe bărbatul care ar ridica mâna 
împotriva unei fiinţe atât de plăpânde ca Emil... Eu m-aş fi 
răstit la el ca la un copil... Aici, în crima asta, e ceva 
diabolic, ceva feminin. Numai o femeie, în criză de isterie, 
ar putea comite o astfel de faptă... 

— Dumneata - îl întrerupse Ion Roman - îţi închipui că 
micul Emil a fost ucis gratuit, fără motiv... 

— Păi altminteri de ce să-l fi ucis? Nu supăra pe nimeni, nu 
atrăgea atenţia nimănui, nici măcar nu era bogat, ca să fi 
atras vreun borfaş oarecare... 

Inginerul Traian Popa tăcu brusc, parcă scuturat de altă 
idee neaşteptată. În timp ce-i vorbea, Ion Roman îl 
supraveghea discret, cu cea mai mare atenţie. 

— Să presupunem... Prin absurd... Că micul Emil ar fi fost 
bogat şi ar fi atras atenţia cuiva asupra lui... 

— Aha! Pricepu inginerul. Vă gândiţi că o anumită 
persoană şi-a făcut planul ca să-l jefuiască... E cam 
teoretică problema... Dar nici în cazul acesta nu văd de ce l- 
ar fi ucis... Un pumn în tâmplă sau un picior în burtă şi cu 
asta gata. Putea să-i ia totul, toată averea şi să-l ducă şi pe 
el în spate, că nu era prea greu... 

Ion Roman lovi scurt cu pumnul în masă, pentru a atrage 
asupra-i privirile inginerului şi a-l observa în timp ce-şi va 
depăna răspunsul. Voia să fotografieze reacţia inginerului. 

— Şi dacă borfaşul, dacă individul venit cu gândul să-l 
jefuiască pe micul Emil, era o persoană pe care acesta o 
cunoştea...? 

Câteva clipe, inginerul rămase năuc. Parcă nu înţelesese 
întrebarea. Primul gest pe care-l făcu fu acela de a se 
scărpina în cap. Apoi răspunse cam şovăielnic: 

— Dacă hoţul era cunoscut de micul Emil?... În cazul 
acesta, se cam complică situaţia... Nu ştiu ce să vă spun... 


Ar fi trebuit să aleagă un moment - pentru jaf - când 
stăpânul camerei nu era acasă... Să evite să-l întâlnească... 

Aici voia să ajungă lon Roman. O nouă ipoteză - la care nu 
se gândise până atunci - îi venise în minte. Tăcerea subită a 
lui Traian Popa îi dădu ghes. 

— Să presupunem că a intrat în cameră în absenţa 
proprietarului, în timp ce micul Emil lipsea. A observat că 
ieşise din pensiune, l-a văzut plimbându-se în grădină, a 
remarcat că lăsase lumina aprinsă şi uşa deschisă... Şi s-a 
gândit că a sosit momentul cel mai favorabil pentru a 
acţiona. A intrat tiptil în camera lui şi a început să 
scotocească. Şi deodată se trezeşte cu stăpânul camerei în 
spatele său!... Groaza că a fost descoperit şi prins într-o 
asemenea situaţie nu l-ar împinge oare la crimă? 

— Nu pot să vă răspund precis. Poate că da... Momentul ar 
fi fost întradevăr cumplit. Borfaşul putea să-şi piardă firea, 
ar fi scos pistolul şi ar fi tras. Teoretic, aiuristic... Dar în 
cazul acesta, micul Emil trebuia găsit în mijlocul camerei, 
nu aşezat comod pe pat, ca după o vizită... 

Ion Roman bănuise de la început că teoria lui are pe 
undeva o fisură, dar nu se aşteptase ca inginerul să 
descopere această fisură cu atâta uşurinţă. Nu putea totuşi 
să se despartă de teoria lui. De aceea, îşi imagină altă 
situaţie: 

— Poate că micul Emil era în pat, poate că dormea. Firav 
cum este, acoperit cu pătura, borfaşul nici nu şia dat seama 
ca e cineva în pat. A început să caute febril, s-a lovit de ceva 
sau a făcut un oarecare zgomot şi deodată s-a pomenit 
privit, din pat, de cunoscutul lui, ridicat în capul oaselor. 
Cum iar fi reacţionat în acest caz hoţul? 

— Eu nu pot să suport teorii din astea, se împotrivi 
inginerul Traian Popa. Ce să caute un hoţ la Emil Radu? Ce 
să fure de la el? Hainele? Pantofii?... Doar dacă era un 
copilandru... Ce să fure de la el? Clasorul cu timbre vechi? 
Câteva sute... 

— Când aţi văzut clasorul lui? Întrebă brusc Ion Roman. 


Întrebarea aduse o expresie de uimire pe faţa inginerului. 
— Nu înţeleg de ce vă interesează clasorul!... O amintire 
din timpul şcolii, fără nici o valoare... Tocmai mă gândisem 
să-l cer de la dumneavoastră, după terminarea anchetei, ca 

să am o amintire de la el... 

— Eu aştept un răspuns! Spuse Ion Roman cu glas ferm. 
Când aţi văzut clasorul cu timbre? 

— Chiar ieri după masă... Emil Radu îşi făcea vânt cu el, se 
apăra de căldură, în vreme ce discutam, acolo, la vila în 
care stau. M-am mirat când l-am văzut cu clasorul în 
mână... Avusesem şi eu unul asemănător, dar l-am dat pe o 
îngheţată... Să-l păstreze, după aproape douăzeci de ani, 
era o chestie... Mi-a răspuns că ţine foarte mult la el, că 
printre timbrele acelea se afla o parte din viaţa lui... De, 
sunt unii oameni care-şi păstrează cu sfinţenie amintirile 
din tinereţe... Nu mi-a fost greu să-l înţeleg, mai ales că-i 
cunoşteam firea... l-am dat dreptate... 

Ion Roman era hotărât să insiste asupra acestei poveşti. 

— Nu-ţi aminteşti cuvintele pe care ţi le-a spus? Sa 
mărginit să vorbească despre clasor numai ca despre o 
amintire? 

— Cam aşa ceva... Răspunse nehotărât inginerul Popa. 

— Caută să-ţi aminteşti cuvintele lui Emil Radu! Se 
încăpăţână Ion Roman. Aminteşte-ţi convorbirea despre 
clasor... 

— N-a zis altceva... „Vechitura aceasta e foarte prețioasă, 
a spus el. Aici se află o parte din viaţa mea...” 

— Te-ai uitat şi dumneata printre timbre? 

— Mai mult ca să-i fac plăcere, răspunse inginerul. L-am 
răsfoit în treacăt, apoi i l-am înapoiat. Mi-am amintit însă 
câteva scene din liceu şi cred că am discutat despre ele. 
Una chiar m-a emoţionat. O uitasem de mult. Nueo 
poveste prea frumoasă... 

Ion Roman îi făcu semn cu mâna să continue. 

— E cam penibilă, dar dacă dumneavoastră insistaţi... 
Pierdusem aproape o mie de lei la pocher şi babacii nu erau 


acasă. Gangsterii cu care jucasem - nişte derbedei, nişte 
trişori, aşa cum am aflat mai târziu - m-au ameninţat că 
dacă nu le înmânez suma datorată până la ora 
douăsprezece, mă toarnă la direcţia şcolii... Ceea ce ar fi 
însemnat eliminarea mea, fără drept de apel, până la 
sfârşitul anului. În cel mai bun caz... Poate din toate şcolile, 
fiindcă repetam clasa tot din pricina unei istorii 
asemănătoare... De la pocher am venit direct la şcoală. N- 
aveam unde să mă duc la ora aceea. Am ajuns cu aproape 
un ceas mai devreme. Nu peste mult timp a sosit şi Radu Şt. 
Emil. El venea întotdeauna primul la şcoală. Eu eram 
distrus. Mă bântuiau - pe cinstea mea! 

— Gânduri de sinucidere. Nu ştiu ce m-a apucat şi i-am 
povestit totul lui Emil. El s-a îngrozit, mai ales când a auzit 
că vreau să mă sinucid. Zău că nu glumeam... Şi l-am auzit, 
parcă prin vis, spunându-mi că îmi va face el rost de mia 
aceea de lei. Luase bursa cu o zi înainte, vreo cinci sute de 
lei. Restul - zicea el - îl va procura vânzând nişte timbre de 
valoare, pe care le moştenise de la tatăl lui. Şi întradevăr, 
până la ora douăsprezece mi-a făcut rost de toţi banii. 
Timbrele le-a vândut la nişte colegi. Borfaşii care mă 
trişaseră erau la poarta şcolii. Nu mă ameninţaseră în van. 
După câteva zile - când s-au întors babacii - i-am înapoiat 
datoria. Dar din păcate, timbrele nu şi le-a mai putut 
cumpăra înapoi. N-au vrut ăilalţi să i le vândă, sau poate că 
nu mai erau în proprietatea lor. Cam asta-i povestea. După 
cum vedeţi, destul de cumplită... 

Ion Roman îl ascultase cu toată atenţia, dar nu-şi dădu în 
vileag nici un gând. Îşi continuă întrebările. 

— Când ai văzut clasorul cu timbre ultima dată? 

— Când l-am văzut ultima dată? Spuse aproape înfricoşat 
inginerul Traian Popa. L-am văzut în camera lui Emil, după 
ce s-a forţat uşa. Eram în spatele sergentului-major şi al 
doctorului. Mă înălţasem în vârful picioarelor ca să-l văd pe 
Radu Emil. Când i-am zărit gaura aceea în mijlocul frunţii 
am simţit că mi se moaie picioarele, deşi sunt un om care 


nu-şi pierde prea uşor cumpătul. Am făcut un pas înapoi şi 
din întâmplare privirea mi s-a oprit asupra noptierei. 
Sertarul era deschis. Timp de o secundă, am văzut clasorul 
în sertar. Apoi doctorul Luca s-a aplecat deasupra 
cadavrului şi în mişcarea lui a închis, fără să vrea, sertarul 
noptierei... Abia acum, când mi-aţi amintit de clasor, mi-am 
amintit şi eu scena... 

— Sunt convins - accentuă lon Roman - că-ţi vei păstra 
aceste spuse şi le vei repeta şi în faţa tribunalului... 

— Sigur că da! Răspunse inginerul, năucit. Dar nu înţeleg 
ce importanţă poate să aibă povestea asta cu clasorul... N- 
am făcut o glumă când v-am spus că mă gândisem să vi-l cer 
pentru a-l ţine ca amintire... Poate că vechitura aceea a fost 
salvarea vieţii mele... Acum însă... 

— Acum te-aş ruga să-ţi reaminteşti ce ai făcut între ora 
zece şi jumătate şi ora unsprezece şi jumătate. 

— V-am mai spus o dată... se revoltă inginerul. Dormeam. 
M-a trezit împuşcătura. Am adormit imediat ce am ajuns în 
această cameră, după ce m-am despărţit de Emil. Pe 
urmă... V-am spus ce am făcut şi pe urmă... N-am ascuns 
nimic. S-ar putea doar să fi uitat ceva... De aceea v-am 
rugat, la primul interogatoriu, să-mi puneţi dumneavoastră 
întrebări... Dacă aveţi anumite dubii, vă rog şi acum acelaşi 
lucru. 

— Vrem anumite precizări! Îi spuse Ion Roman cu voce 
dură. De pildă... Vrem să ştim pentru ce aţi ieşit afară din 
clădire şi cât timp aţi rămas în grădină sau în pădure. 

Inginerul Traian Popa izbutise să-şi învingă nervozitatea, 
îşi încrucişă braţele şi răspunse ca unui adversar: 

— La prima întrebare v-am răspuns şi nu mai am chef să 
repet a doua oară. Dacă aveţi unele nedumeriri, v-aş ruga 
să daţi cărţile pe faţă... La urma urmei, nu-mi pasă. Nu l-am 
ucis eu pe Radu Emil şi oricât v-aţi strădui nu veţi putea 
dovedi o faptă pe care n-am comis-o. De cesămă 
neliniştesc? 


— Asta mă întreb şi eu... Dacă aveţi conştiinţa curată şi 
împăcată, de ce sunteţi atât de neliniştit? De ce nu 
răspundeţi deschis la întrebările noastre? 

Inginerul Popa fu primul care dădu cărţile pe faţă. 

— Fiindcă situaţia în care mă aflu şi unele ironii ale 
hazardului mă fac suspect în ochii dumneavoastră... Ştiu că 
e foarte greu să dovedesc că nu eu m-am invitat la Radu 
Emil, ci el m-a invitat pe mine aici... De asemenea nu pot să 
vă spun nici un cuvânt cu privire la motivul care l-a 
îndemnat pe colegul meu să mă invite - netam-nesam - 
pentru o noapte la câţiva metri de camera în care a fost 
asasinat... Şi în plus, probabil că sunt unul din puţinii care-l 
cunoşteau pe cel ucis mai de multă vreme... Dar pentru că 
nu l-am omorât eu, e stupid şi absurd să-mi fac probleme. 
Dacă mă vedeţi în postura de asasin, dovediţi! Nu eo 
aiureală? Pentru ce să-l ucid? Ca să-i fur clasorul acela fără 
nici o valoare Nu se ucid oamenii pentru asemenea fleacuri, 
chiar dacă sunt amintiri vechi... 

lon Roman se uita la inginer ca la un năuc, ca la un 
smintit. Oare îşi bătea joc de el, sau interpreta cu o artă 
nemaipomenită rolul unui naiv imbecil? Se debarasă însă 
repede de această întrebare. Înţelese că inginerul joacă 
tare. Nu trebuia să se mulţumească, liniştit, cu impresii şi 
bănuieli. Avea nevoie de dovezi. În clipa aceea, Ion Roman 
îşi dădu seama că rolul său mu e numai acela de a stabili 
vinovăția inginerului, ci de a stabili - dacă era cazul - şi 
nevinovăția lui... 

Se hotări să-şi păstreze - până la sfârşitul interogatoriului 
- un ton de politeţe. 

— Aveţi dreptate, spuse el fără căldură; un nevinovat nu 
trebuie să se teamă în faţa organelor de anchetă... De 
aceea vă îndemn să răspundeţi la întrebările pe care vi le- 
am pus... Sau dacă sunteţi convins că la prima întrebare - 
asupra motivului care v-a determinat să părăsiţi clădirea - 
nu mai aveţi nimic de adăugat, atunci vă rog să răspundeţi 
la cea de-a doua întrebare: Cât timp aţi rămas afară? 


Inginerul Popa sesiză schimbarea care se petrecuse în 
atitudinea anchetatorului. Calmul său era manifest de astă 
dată. 

— Nu pot să precizez în unităţi exacte de timp. Mă voi 
strădui să calculez acum în faţa dumneavoastră. Timpul pe 
care l-am făcut până la fereastră, ezitarea mea... Apariţia 
avocatului Ştefan Barbu... Discreţia pe care mi-a cerut-o cu 
privire la întâlnirile noastre de la Cleopatra... Raita pe care 
am făcut-o la marginea pădurii... În total, cred că trei-patru 
minute... 

— Aţi amintit despre o raită pe care aţi făcut-o la marginea 
pădurii... Amănuntul acesta nu ni l-aţi spus la primul 
interogatoriu. 

— Nu mai ştiu... Răspunse inginerul Popa foarte liniştit. S- 
ar putea să nu vi-l fi relatat. Poate că-l uitasem... Sau mi s-a 
părut că nu vă interesează ce s-a întâmplat afară după ora 
crimei... Nu pot să-mi dau seama... Dacă m-aţi fi întrebat, 
cred că v-aş fi răspuns. N-aveam de ce să ascund un 
asemenea lucru... 

— V-aş ruga să insistaţi asupra acestei raite. Cine a avut 
iniţiativa? Cât a durat? În ce parte aţi făcut-o? Dacă aţi 
observat ceva deosebit în timpul ei... 

— La dispoziţia dumneavoastră... Răspunse inginerul, cu 
gândurile în altă parte. Cine a avut iniţiativa?... Mi se pare 
că avocatul. Ne opriserăm în faţa intrării şi probabil că 
eram amândoi jenaţi de rugămintea de a fi discret. L-am 
întrebat ce facem, într-o doară, mai mult ca să risipesc jena. 
El mi-a răspuns că ar fi bine să facem un tur. Şi atunci ne- 
am înţeles ca el să colinde prin partea opusă locului unde s- 
a comis crima, iar eu, paralel cu clădirea, pe la marginea 
pădurii, în partea din faţa ferestrei victimei. 

— Aţi discutat atunci, pe loc, aceste amănunte? 

— Nu! El mi-a spus că se duce „încolo” şi a arătat spre 
stânga, iar eu automat am arătat cu mâna spre dreapta. 

— Prin urmare, n-aţi făcut împreună recunoaşterea. Ci 
fiecare în altă direcţie. 


— Da... Răspunse inginerul. A fost o înţelegere mutuală. 
Dar eu cred că mai degrabă din nevoia de a face ceva, de a 
ne mişca în aer liber. Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia că 
oricât aş înainta în pădure sau spre poartă nu-l voi întâlni în 
nici un caz pe asasin... Dealtfel, nici nu sunt fricos din fire... 

— Cam cât timp a durat această raită? 

— Cel mult două minute... Parcă ne-am fi înţeles amândoi 
şi am fi făcut-o cu ochii pe ceas. În momentul când am ajuns 
eu la lumină în faţa verandei, a apărut din întuneric şi 
avocatul. Nimic, am spus eu; nimic, a spus el. Apoi am intrat 
amândoi înăuntru... 

— Cam pe unde ţi-ai petrecut cele două minute de 
recunoaştere solitară? 

Schimbarea sesizată în tonul lui lon Roman părea că-l irită 
iarăşi pe inginer. 

— Am ajuns până la marginea pădurii... Am şi înaintat 
câţiva metri în desiş. Mergeam pe o cărare bătătorită, care 
pornea din dreptul verandei. Chiar îmi venise în gând să mă 
caţăr pe un copac şi să mă uit spre camera lui Emil Radu... 
Dar mi-am dat seama că e absurd. Ce se putea zări 
înăuntru de la o asemenea distanţă? M-am întors... 

— Avocatul nu era, bineînţeles, în raza vederii dumitale... 

— Nu! Nici vorbă. Întunericul era atât de gros, că puteai 
să-l tai cu cuțitul. 

— Ai observat ceva deosebit uitându-te spre clădirea 
pensiunii? În vreme ce te înapoiai spre verandă... 

— Absolut nimic... Ioate cele patru ferestre erau 
luminate... Şi două dintre ele - deschise. Cele de la camera 
mea şi de la camera lui Radu Emil... Încolo, nimic. Nici o 
mişcare, nici o siluetă... 

Ion Roman dădu brusc glas întrebării care-l chinuia. 

— Ai ajuns în recunoaşterea dumitale până la poartă? 

— La poartă?! Se miră inginerul. Nici nu m-am gândit să 
mă duc într-acolo. Am mers numai pe cărarea care duce la 
pădure... De fapt, era aşa de întuneric, că mi se părea tot 
timpul că mă aflu în pădure... Bâjbâiam cu mâinile înainte, 


ca să nu mă izbesc de ceva... Îmi dădeam seama că fac o 
treabă inutilă... Dar mă ducea înainte inerția... Din când în 
când întorceam capul... 

— E întradevăr un noroc că nu te-ai izbit de vreun arbore, 
recunoscu lon Roman. Pare cam neverosimilă, cam absurdă 
această recunoaştere inutilă, prin întuneric... 

— V-am spus că aceasta a fost şi impresia mea... Acum, 
ideea mi se pare şi mai tâmpită... 

— Pe avocat nu l-ai văzut decât la înapoiere, în faţa 
verandei. 

— Nici nu m-am gândit să mă uit după el. Întunericul... 

— Prin urmare, nu te-ai apropiat de poartă... Spuse lon 
Roman în încheiere. Vei rămâne mai departe la dispoziţia 
noastră. 

Liliana Maior îl invită pe doctorul Tudor să ia loc într-un 
fotoliu, iar ea rămase câteva clipe în picioare, rezemată cu 
spatele de pervazul ferestrei, parcă anume ca să fie 
admirată în toată splendoarea ei. Era înaltă şi subţire, avea 
mijlocul foarte îngust, picioare fine şi lungi, sânii rotunzi şi 
liberi. Supleţea şi armonia corpului erau acel ceva care-i 
imprima chipului o expresie pe care doctorul Tudor o găsi 
spontan într-un termen franțuzesc: exquise. Figura ei nu 
avea nimic neobişnuit, trăsături sigure, delicate, ochi cam 
întunecaţi, doar părul, foarte bogat şi ondulat în toată 
lungimea lui, izbea prin culoarea sa de aur mat. Trupul şi 
părul înnobilau chipul Lilianei, aceasta fu prima părere a 
oaspetelui. 

Doctorul Tudor se mulţumi cu o privire fugară, aproape 
imperceptibilă. Îi era însă de ajuns ca să-şi dea seama că 
tânăra din faţa lui - îşi aminti buzele ei ferme şi bărbia 
purtată cu siguranţă - are mari rezerve de voinţă şi 
rezistenţă, dar în acelaşi timp - îşi aminti privirile 
întunecate, instabile - e cutreierată de nelinişti şi 
nehotărâri. 

— Sunteţi obosit... Constată ea cu o uşoară nemulţumire, 
apoi se aşeză vizavi de oaspete, picior peste picior, într-un 


fotoliu comod. Mi-am imaginat cămi veţi face totuşi o 
vizită... 

— E mai mult decât o vizită, o corijă doctorul Tudor. E 
ceea ce se numeşte în termeni legali un interogatoriu. De 
aceea, v-aş ruga de la bun început să înlocuiţi impresiile 
pasagere cu date precise. Bineînţeles, în momentele când 
vom avea nevoie, în primul rând, de asemenea date. 

— Sunteţi doctor în drept... 

— Şi în filosofie, completă Alexandru Tudor. În psihologie 
criminalistică. Numele dumneavoastră? 

— Liliana Maior, răspunse fără voia ei tânăra. Credeam că 
aţi aflat numele meu... 

— L-am aflat, o linişti doctorul Tudor. Dar în afară de 
formalitatea pe care o reprezintă întrebarea, m-am gândit 
că asemeni altor artişti care se află aici, în pensiune, s-ar 
putea să fi optat şi dumneavoastră pentru un pseudonim. 

— Până în clipa aceasta n-am ştiut că Al. Dumitreş e un 
pseudonim, descoperi Liliana. Alt artist nu cred că se mai 
află în pensiune... Eu aş fi folosit singularul. 

Frumoasa zeiţă voia să se impună, iar doctorul Tudor n-o 
lăsă să-şi desfacă aripile. 

— Depinde de părerea pe care o poate avea o persoană 
sau alta despre ceea ce se numeşte în unele cercuri „arta 
modei”. 

Dacă doctorul Tudor s-ar fi uitat în clipa aceea la Liliana, 
ar fi descoperit pe chipul ei o expresie stranie, care 
împletea admiraţia, curiozitatea şi nemulţumirea. El se 
hotări doar să continue. 

— Dar întrucât lucrul acesta nu prezintă încă nici o 
importanţă în cazul care ne preocupă şi care a provocat 
această întâlnire forţată, ar fi nimerit să trecem mai 
departe. 

— Aţi omis să-mi cereţi unele date, încercă să se răzbune 
Liliana. Adresa, profesiunea, vârsta... Starea civilă. 

— Unele le cunoaştem, altele le bănuim... Sau le vom 
cunoaşte în cursul acestui interogatoriu, o temperă 


doctorul Tudor. 

Şi se întâmplă aşa cum prevăzuse el. Tânăra înţelese că 
nu-şi poate încă impune voinţa. Se retrase într-o atitudine 
docilă, prefăcută. Îşi strânse genunchii, îşi cobori cu un gest 
inutil fusta, apoi lovi de câteva ori cu vârful pantofilor în 
covorul moale, în semn de aşteptare. Parcă era o elevă în 
faţa unui examinator sever, neînduplecat, căruia îi 
recunoştea - pentru un moment - superioritatea. 

— S-ar putea ca întrebările şi mai ales răspunsurile - o 
avertiză doctorul Tudor - să depăşească limita 
convenţională a discreţiei. Vă rog să aveţi îndrăzneala să 
faceţi acest act, gândindu-vă tot timpul că nu ne aflăm aici 
numai pentru a demasca un asasin odios, ci şi pentru a feri 
de bănuieli şi jigniri oameni inocenți. 

O tresărire uşoară, involuntară scutură pentru o clipă 
atitudinea calculată a Lilianei. Şi-o continuă printr-o plecare 
a capului - gest care nu voia să-şi trădeze imediat 
semnificaţia. 

— Doriţi să purtăm această... Discuţie prin întrebări 
generale, sau vi se pare că rezultatele ei ar fi mai bogate şi 
mai eficiente slujindu-ne de întrebări precise? 

Liliana îşi dezvălui imediat atenţia şi inteligenţa. 

— Deoarece opţiunea aţi făcut-o dumneavoastră prin 
calificarea indirectă a celei de-a doua metode, cred că ar fi 
mai bine să plecăm de la această convenţie. 

— Foarte bine! Spuse doctorul Tudor. Am fost convins că 
veţi răspunde astfel... Introducerea nu mi se pare prea 
lungă, de vreme ce am căzut de acord asupra calităţii 
startului... Da!... Unde l-aţi întâlnit pentru prima dată pe 
Emil Radu? 

— Aici în pensiune, la... 

— Aţi remarcat ceva deosebit la dânsul chiar în prima zi în 
care l-aţi văzut? Se grăbi doctorul Tudor cu întrebarea, 
pentru a nu o lăsa să se piardă în digresiuni şi impresii 
inutile. 


— Timiditatea excesivă... Şi încă o atitudine sau o expresie 
nelămurită, care completa portretul unei fiinţe dotate cu un 
gust şi cu o fineţe deosebite. Dealtfel, nu m-am înşelat... 

— Înfăţişarea lui nu vi s-a părut nici o clipă respingătoare? 
lertaţi-mă că folosesc acest termen în caracterizarea unei 
persoane pe care o înzestrați cu atâtea calităţi remarcabile. 

— Nu ştiu... Amintirile sunt prea confuze în momentul 
acesta. Bănuiesc însă că da... Cred că de aici a pornit şi 
curiozitatea sau interesul meu faţă de el. Contrastul dintre 
înfăţişarea fizică şi potenţialul sufletesc. În lumea artiştilor, 
asemenea contraste nu constituie un fenomen rar. Cred că 
nu e cazul să vă dau exemple... Eram - ca să spun aşa - 
pregătită pentru orice surprize. Am simţit totuşi o anumită 
durere văzându-l. De aceea cred că m-a înspăimântat 
înfăţişarea lui. Cu timpul însă, am reuşit să-l văd - fără să- 
mi impun aceasta - numai pe dinăuntru. 

— Puteţi să delimitaţi mai multe momente în relaţiile pe 
care le-aţi avut cu el? De pildă, una de crescendo şi alta... 

Doctorul Tudor se mulţumi să lase fraza în suspensie. 
Liliana clătinase de câteva ori din cap, uşor, fără voinţă. 

— Da... Răspunse ea, încă meditând. Mă gândesc. În 
sfârşit, mai bine să mă rezum la răspunsuri precise. A 
existat o perioadă de crescendo şi o alta... 

De astă dată făcu ea suspensia, dar doctorul Tudor parcă 
se aştepta la acest lucru. 

— Ce elemente vă determină să calificaţi astfel prima 
perioadă a convieţuirii micului Emil la pensiunea 
Trandafirul alb? 

Deşi nemulțumită de turnura pe care o lua discuţia, Liliana 
se văzu nevoită să răspundă, dar nu fără a face rectificarea 
pe care o credea necesară: 

— Prima perioadă a convieţuirii lui aici nu se poate numi, 
nu se poate califica drept crescendo. A fost o perioadă de 
observaţii şi tatonări reciproce... 

— Prin urmare, persoana lui stârnise interesul tuturor... 
Spuse doctorul Tudor, dar se răzgândi, pentru că adăugă 


imediat, cu o uşoară insinuare în voce: Sau poate un anumit 
locatar o transformase în obiect de interes general... 

Liliana ar fi vrut să i se citească în ochi admiraţia. 

— Da! Aprobă ea. O anumită persoană - şi cred că nu aveţi 
nici o îndoială cu privire la identitatea ei - a atras atenţia 
celorlalte persoane asupra aceluia pe care l-am numit mai 
târziu micul Emil. Cu timpul au apărut, bineînţeles, alte 
persoane care şi-au revendicat acest merit... 

— Se poate deci vorbi de o adevărată competiţie pentru a 
cuceri atenţia şi favorurile micului personaj... 

În afară de ceea ce aţi spus mai înainte - mă gândesc la 
impresiile pe care vi le-a făcut în primele zile —, în ce 
termeni, în ce alţi termeni puteţi traduce farmecul lui? 

— E foarte greu să găsesc expresiile cele mai potrivite. E 
ca în muzică. Degetul găseşte imediat locul care va face să 
se audă sunetul voit, sau mai bine zis sunetul necesar, 
fidel... Micul Emil vorbea foarte puţin, dar faţa lui exprima 
cu o fidelitate extraordinară sentimentele dezvăluite sau 
ascunse ale celui care îi vorbea... Nu ştiu dacă mă 
înţelegeţi... Adică sunt convinsă că da... Ceea ce n-ai fi fost 
în stare tu, care îi relatai ceva, să descifrezi ca simţire, 
citeai pe faţa lui, în atitudinea lui, în gesturile lui tăcute. 
Aveai mereu impresia că te dublează... Şi-i simţeai 
necesitatea ca pe ceva care îţi aparţine. N-am întâlnit încă 
această calitate neobişnuită, unică aproape, la nici un om 
pe care-l cunosc... 

— Impresia aceasta se acorda şi cu o senzaţie... cu un 
sentiment, cu o necesitate de posesie? Întrebă doctorul 
Tudor. 

— Uneori da... Răspunse Liliana. Alteori, gândul acesta 
părea un sacrilegiu, o nedreptate... se transforma chiar în 
spaimă... 

— Da... Înţelese Tudor. Îmbrăcat în dimensiunile unui om 
obişnuit, cu nimic remarcabil, un oarecare om de pe 
stradă... Dar păstrând calitatea pe care cu atâta fineţe aţi 
descifrat-o... 


Pauza intenţionată, aproape o obligă pe Liliana să 
continue. 

— Da! Spuse ea fără echivoc. Îmbrăcat chiar în înfăţişarea 
inginerului Popa, care solicita cu atâta ardoare atenţie ieri, 
la cabană, ar fi devenit idealul oricărui om. Nimeni nu-şi 
poate dori în viaţă o companie mai bogată, mai agreabilă... 

Doctorul Tudor ascultase caracterizarea făcută de Liliana 
cu o atenţie deosebită, dar îşi ascunse sub expresia lui 
obişnuită de indiferenţă şi oboseală admiraţia care îl 
cuprinsese. Nu mai avea nevoie de alte caracterizări, de 
amănunte, de conţinutul discuţiilor care poate avuseseră 
loc între Liliana şi micul Emil. Tânăra artistă îl portretizase 
pe micul Emil prin câteva trăsături magistrale. Aceasta era 
convingerea lui. Fără să ţină seama de starea de reverie 
melancolică, nostalgică în care se afla Liliana, îşi continuă, 
cu un ton voit formal, întrebările. 

— Perioada cealaltă, de descrescendo, a apărut din senin, 
sau a fost condiţionată de un eveniment precis? 

O singură clipă îi fu necesară Lilianei pentru a se hotări să 
joace cu aproape toate cărţile pe faţă. 

— Mi-e teamă să nu vă dau un răspuns subiectiv. Eu aş 
deosebi mai multe elemente, mai mulţi factori care au 
provocat această perioadă de descrescendo. Mai întâi acea 
competiţie cu caracter aproape posesiv pe care trebuia s-o 
suporte micul Emil. Cu câteva excepţii, toţi voiau să-i intre 
în graţii şi să-l cucerească. Şi în primul rând doamnele şi în 
primul rând artista de vizavi... 

Era o nuanţă de răutate în glasul ei, pe care dealtfel nici 
nu încercase s-o ascundă. 

— Aţi amintit de câteva excepţii, se grăbi doctorul Tudor 
să profite de pauză. Acum e rândul meu să vă întreb dacă 
nu era cazul să folosiţi termenul la singular. 

— Nu ştiu... Poate că aveţi dreptate. La un moment dat mi 
s-a părut că nu numai doctorul Luca, dar şi scriitorul Al. 
Dumitreş îl cam evitau pe micul Emil... 


Mă gândesc mai cu seamă la primele zile de la sosirea lui 
la Trandafirul alb... Cred însă că e mai nimerit sămi continui 
răspunsul celălalt... Competiţia noastră cred că-l obosea pe 
micul Emil, sau mai degrabă îl paraliza... Mai adaug la 
aceasta insistența artistei de vizavi, care mi-a promis totuşi 
că se va ocupa de ţinuta mea vestimentară... Ea - ca să 
folosesc un termen destul de frecvent în lumea noastră - se 
ţinea scai de dânsul... Remarc acest element în mod 
deosebit, adică scoţându-l din competiţia generală... Au 
intervenit apoi relaţiile neobişnuite dintre micul Emil şi o 
persoană destul de găunoasă, care se bucură în schimb de 
atenţia fostei mele profesoare de gimnastică. E vorba de 
avocatul Ştefan Barbu. Nu înţeleg nici până acum cea 
putut găsi micul Emil la acest om! E un mister pentru mine 
înnodarea acestor relaţii. Cred că ele au avut un efect 
defavorabil asupra lui. Avocatul parcă-i împrumutase ceva 
din aroganţa şi superficialitatea lui... E de necrezut! 

— Care este - după părerea dumneavoastră - rolul poeziei 
în determinarea acelui descrescendo? 

Liliana tresări violent. Din fericire, doctorul Tudor n-o 
privea. inta privirilor sale era, ca şi altă dată, vârfurile 
pantofilor. Când îşi înălţă capul văzu o figură calmă, peste 
care trecuse un oarecare val de nelinişte. 

— Eu, personal, neg rolul acestei poezii ca un factor de 
bază în determinarea perioadei de descrescendo, răspunse 
foarte sigur Liliana. 

— Ca un factor de bază? O obligă doctorul Tudor să revină 
cu o precizare în alcătuirea răspunsului. 

— Îi neg oricare rol, se hotări în sfârşit tânăra. În primul 
rând pentru că poezia a apărut în plină perioadă de 
descrescendo. Şi în al doilea rând pentru că apariţia ei 
confirmă perioada; nu a avut nici un fel de urmări, nici un 
fel de consecinţe asupra acestei perioade, în ciuda unor 
aparenţe foarte grave... „Rareori am întâlnit un om atât de 
inteligent”, ar fi vrut să spună doctorul Tudor. Dar, conform 


obiceiului său, statornicit de multă vreme, se mulţumi să 
tacă. 

— Fără relaţiile pe care le avea în acea perioadă, continuă 
Liliana, fără să se fi produs o anumită schimbare în 
comportamentul său, micul Emil n-ar fi fost niciodată 
capabil de un asemenea gest! 

— Prin urmare, nu aveţi nici o îndoială cu privire la 
identitatea celui care v-a făcut cadou poezia, constată 
doctorul Tudor. 

— Am crezut şi eu la început că poezia mi-a fost trimisă de 
scriitorul Al. Dumitreş, mai ales că unele persoane mi-au 
arătat-o publicată într-unul din romanele sale. Certitudine 
însă nu aveam. O anumită impresie pe care mi-o făcusem 
îmi spunea că scriitorul Dumitreş nu poate fi autorul unui 
asemenea act. Atitudinea, gesturile şi chiar vorbele sale - 
mă refer la relaţiile noastre, dar pot să extind observaţia - 
nu-mi indicau omul capabil de asemenea gesturi romantice. 
El era mult mai reţinut şi mai terestru, parcă-şi impunea o 
anumită comportare faţă de mine. Nu neg faptul că s-a 
interesat de persoana mea. Dar am avut mereu impresia că 
îl sperie ceva. În plimbările noastre era foarte tăcut, 
dureros de tăcut. Parcă tăcerea proprie îl făcea să sufere. 
lar gesturile lui se opreau la jumătate. Nu ştiu ce-l reţinea. 
O spaimă?... Simţeam că vrea să-şi înalțe aripile, dar foarte 
repede renunţa la gest, rămânea numai cu intenţia, ca şi 
cum i-ar fi fost teamă că n-ar putea să ajungă în înalt... M- 
am gândit foarte mult timp că mă întâlnesc cu un nou gen 
de timiditate. Dar nu cred că era aceasta. Părea preocupat 
de alte gânduri, mereu scormonit de altceva... Se uita la 
mine, dar parcă vedea pe altcineva. În ultimele zile am 
trecut, seara, prin faţa ferestrei sale. Singură sau însoţită 
de cineva. Mă zărea sau ne zărea, dar se mulțumea numai 
să ne salute clătinând din cap. Alteori, când ne întorceam în 
zori de la vreo petrecere - în ultima săptămână am cam 
abuzat de dans —, vedeam mereu lumină la fereastra 
camerei sale şi ca după un efort nemaipomenit de greu... 


Poate că sunt femei care preferă gloria scriitorului unui om 
viu lângă ele... Eu aş dispreţui, aş detesta eroinele pe care 
mi le-ar face cadou un astfel de om, chiar dacă şiar câştiga 
celebritate în rândurile cititorilor, cum se vorbeşte despre 
Stela Drimu, eroina romanului Singură. Bineînţeles, dacă ar 
trebui să trăiesc lângă el. În ultima instanţă m-aş fi simţit şi 
eu singură ca Stela Drimu, lucru pe care structura mea îl 
respinge... lată câte argumente pledau împotriva faptului 
că scriitorul Al. Dumitreş ar fi strecurat acea poezie sub uşa 
mea! Nu aveam nevoie, pentru a ajunge la această 
concluzie, să ştiu că el era plecat la Bucureşti, aşa cum s-a 
întâmplat cu alţii... Autorul acelui gest romantic nu putea fi 
altul decât micul Emil. Şi m-am dus cu poezia la dânsul. Mi- 
a răspuns afirmativ, fără să rostească nici un cuvânt, fără să 
facă nici un gest. l-am simţit răspunsul din priviri, din 
starea lui. Vorbe, gesturi poate că m-ar fi înşelat. Dar 
expresia lui - imposibil!... L-am ameninţat cu degetul, iar el 
şi-a plecat privirile. L-am părăsit zguduită. Micul nostru 
Emil posedat de tristeţe... 

Emoţia Lilianei îl contaminase şi pe doctorul Tudor. Făcu 
un mare efort pentru a reveni la atitudinea lui de aparentă 
nepăsare şi oboseală, care ascundea de fapt o atenţie şi o 
concentrare dincolo de obişnuitele limite umane. 

— Aş dori foarte mult să ne puneţi la dispoziţie poezia, 
spuse el cu un ton care sfâşia violent atmosfera pe care o 
creaseră cuvintele Lilianei. E mai mult decât o dorinţă. 

Tânăra se supuse ca fascinată. O singură nuanţă de 
căldură în vocea care-i poruncise şi poezia ar fi rămas 
ascunsă în paginile unei cărţi aruncate pe şifonier. Liliana 
căută însă poezia în cartea aceea, o găsi şi i-o înmână 
doctorului Tudor. 

— Nici nu ştiu cum de m-am hotărât să v-o dau, spuse ea 
fără nici o bucurie. Şi locul în care o pierdusem era stabilit 
în gândul meu. Voiam s-o păstrez ca amintire... 

— Nu vă pot promite nimic... Deocamdată, îi oferi doctorul 
Tudor o vagă speranţă. Există împrejurări când trebuie să 


avem puterea şi curajul de a renunţa la amintiri... Sau chiar 
la posibilitatea de a ne crea amintiri... 

Liliana simţi în vorbele acelea, rostite cu nepăsare, o 
ameninţare foarte grea. 

— Posibilitatea de a ne crea amintiri... Murmură ea. E 
prea tragic, pentru că se referă la vieţi omeneşti... 

Doctorul 'Tudor parcă n-o asculta. Citea poezia, copiată cu 
o adevărată artă pe o simplă foaie de hârtie. Aranjamentul 
celor trei strofe, spaţiile dintre rânduri şi dintre strofe, 
sugerarea unui chenar neterminat prin câteva combinaţii 
de semne foarte ciudate şi cu toate acestea uşor de 
descifrat, fiecare în parte, dovedea un adevărat şi foarte 
dezvoltat gust estetic. Lectura poeziei îi provocă însă un 
sentiment de nesiguranţă. Se adresă imediat Lilianei: 

— Nu aveţi cumva romanul Zbucium la îndemână? Liliana 
căută într-un raft al bibliotecii de pat şi-i aduse cartea 
cerută. 

— Am împrumutat-o de la artista de vizavi, care e 
înnebunită după cărţile lui Al. Dumitreş. Mi-a vorbit într- 
atâta despre ea, încât m-am simţit obligată să i-o cer, măcar 
de formă... 

— N-aţi citit-o? Întrebă surprins doctorul Tudor. 

— Am început-o... Dar mi s-a părut prea tristă şi mai ales îi 
bănuiesc sfârşitul. Ca şi Stela Drimu din Singură, sunt 
convinsă că şi Darie Smult se va sinucide până la urmă... 
Nu sunt aptă acum... Adică nam fost aptă până acum... 
Pentru sentimente triste... Am venit aici ca să mă recreez, 
ca să mă distrez. Din nefericire... 

Doctorul 'Tudor compara poezia copiată la maşină cu 
poezia din carte. Când ajunse la ultima strofă se lămuri. 

— Am întâlnit această poezie nu demult... În altă parte. Şi 
mi s-a părut că între poezia din roman şi fragmentul în care 
am citit-o prima dată şi între varianta care v-a parvenit 
dumneavoastră există câteva nepotriviri. Întradevăr. Micul 
Emil a făcut câteva modificări în ultima strofă. Vă voi citi 


ambele variante. Iat-o pe cea din roman şi din fragmentul 
amintit: 

N-am altceva decât aceste visuri. Puterile mi-s ca un vânt 
de munte Care-a uitat să iasă din abisuri. 

Iar voi dormi cu un atlas pe frunte... 

Iat-o şi pe cea din varianta care v-a parvenit: 

Şi n-am nimic decât aceste visuri. Tăriile mi-s ca un vânt 
de munte. Ela uitat să iasă din abisuri. 

Mă voi trezi cu un atlas pe frunte... 

Micul Emil a modificat începutul fiecărui vers din ultima 
strofă... Şi nu înţeleg ce l-a determinat la această operaţie. 
Intervenţiile lui nu schimbă aproape deloc sensul versurilor 
în parte sau al strofei în general. Poate numai la ultimul 
vers, deşi şi aici numai în aparenţă... Dealtfel, după părerea 
mea, intervenţia lui slăbeşte - foarte puţin, dar totuşi 
slăbeşte - calitatea strofei... 

Şi Liliana părea preocupată de cele două variante. Nu-i fu 
greu să remarce deosebirile semnalate de doctorul Tudor 
când avu în mână ambele variante. 

— Intervenţia lui s-ar explica numai dacă ar fi urmărit să 
realizeze un acrostih, spuse ea. N-a schimbat decât 
începutul versurilor. Altă explicaţie nu găsesc... 

— M-am gândit şi eu la această posibilitate, spuse doctorul 
Tudor în timp ce lua din mâna Lilianei foaia dactilografiată. 
Am reţinut inițialele versurilor din varianta micului Emil: Ş, 
T, E, M. Le-am citit şi de jos în sus: M, E, T, Ş. Nupotsă 
descopăr acrostihul în care am sperat... Ciudată 
intervenţie! Dealtfel, întreaga lui personalitate e foarte 
ciudată... 

Doctorul 'Tudor descoperi că spusese prea mult, dar 
Liliana parcă atâta aştepta. 

— Exact aceasta e şi părerea mea, spuse dânsa. Mai ales 
după cele ce s-au întâmplat, micul Emil îmi pare şi mai 
ciudat. Mereu mi se pare că l-am mai văzut, că l-am mai 
întâlnit undeva... Dar nu-mi pot aminti unde... Era imposibil 
să nu-l remarc din cauza înfăţişării lui... Neobişnuite... 


Doctorul Tudor o privi drept în ochi şi cu un interes pe 
care de astă dată nu şi-l mai ascundea. Dar nu insistă 
asupra destăinuirii ei de moment. Se mulţumi deocamdată 
cu atât. Fără nici un preambul, trecu la o întrebare cu totul 
de altă natură. 

— Aţi spus mai înainte, cam într-o doară, că l-aţi întâlnit la 
cabană pe inginerul Traian Popa. l-aţi schiţat sumar şi 
portretul. Îl cunoaşteţi mai de mult? 

— Nu! Răspunse Liliana foarte mirată. Doar l-am remarcat 
acolo din cauza insistenţei cu care voia să se facă 
observat... Gesturi cam primare. Echilibristică, acrobație, 
forţă... Mi-am închipuit că e un sportiv profesionist în 
concediu... De cunoscut însă, l-am cunoscut aici, în hol, 
după împuşcătură... Poate că nici nu l-aş fi remarcat acolo 
dacă nu umblam în căutarea cheii. Ducând mâinile în 
buzunarele şortului, am constatat cu surprindere că îmi 
dispăruse cheia de la intrarea în pensiune. Nu era mare 
pagubă, totuşi... Căutând-o pe drumul pe care venisem, m- 
am pomenit cu el în faţă. M-a întrebat ce caut, dar nu i-am 
răspuns. Nici el n-a mai insistat. A trecut de-a dreptul la 
spectacol... 

— Până la urmă, aţi găsit cheia? 

— Nu!... Cred că am pierdut-o în altă parte... Într-o 
ascensiune trecătoare, pe care am făcut-o împreună cu 
doctorul Luca, imediat după accidentul scriitorului 
Dumitreş. M-am căţărat pe burtă, de câteva ori am căzut şi 
m-am rostogolit, mi-am julit şi picioarele; doctorul Luca, de 
asemenea... Cred că atunci am pierdut-o... 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor, cu gândurile în altă 
parte. Vă mai amintiţi ce aţi făcut aseară între ora zece şi 
jumătate şi ora unsprezece şi jumătate? Sper că nici de astă 
dată memoria nu vă va înşela... Mai ales că întrebarea 
priveşte direct persoana dumneavoastră şi răspunsul poate 
avea consecinţe favorabile sau ne... 

Şi ar fi de preferat să existe o altă persoană care să 
certifice spusele. 


Liliana nu mai era cea dinainte. Faţa ei se strâmbă într-o 
grimasă care o urâţea. Din fericire, enervarea ei nu ţinu 
multă vreme. 

— Imediat după masă... Adică nu imediat... Cam pe la 
nouă şi jumătate am plecat la plimbare, însoţită de doctorul 
George Luca. Şi ne-am întors după zece şi jumătate, cam pe 
la unsprezece fără un sfert... Poate ceva mai devreme sau 
mai târziu. Nu ne-am uitat la ceas. Era întuneric dealtfel. 

— V-aţi plimbat în grădină sau aţi ieşit pe şosea? Mai 
precis: am vrea să ştim dacă v-aţi reîntors la pensiune 
folosind intrarea de la şosea... 

— Ne-am plimbat prin pădure, răspunse Liliana cu voce 
duşmănoasă. Am ieşit şi la şosea, dar folosind poteca din 
pădure. Şi tot pe-acolo ne-am întors... N-am intrat pe 
poartă... 

— În ce direcţie v-aţi plimbat? Spre Cleopatra, sau spre 
Cerbul de aur? 

Erau întrebări atât de precise şi vocea cu care erau rostite 
era aşa de fermă, încât Liliana, fără să vrea, se supuse şi 
căută răspunsurile. 

— Ne-am plimbat spre Cerbul de aur, dar n-am ajuns până 
acolo... Erau prea multe maşini pe şosea... Ne orbeau 
farurile... 

— N-aţi remarcat nimic deosebit când aţi ajuns în preajma 
pensiunii? O mişcare, un zgomot, o siluetă oarecare? Nu v- 
aţi uitat nici o clipă spre poartă? 

— Extraordinar! Spuse tânăra. Aţi discutat cu doctorul 
Luca? 

Alexandru Tudor preferă să răsfoiască în tăcere cartea lui 
Dumitreş. Aştepta răspunsul. Liliana se conformă şi de astă 
dată. 

— Când am ajuns în apropierea pensiunii, doctorul Luca a 
văzut o umbră lângă poartă. Eu n-am zărit nimic. El m-a 
obligat să stau locului - cam violent —, apoi s-a dus într- 
acolo. S-a întors însă peste două minute, spunându-mi că 
umbra nu era altcineva decât micul Emil. Probabil că se 


plimbase singur şi tocmai se întorcea spre pensiune. 
George l-a văzut intrând pe uşa verandei... 

— După cât timp i-aţi urmat exemplul? 

— Imediat... În mai puţin de două minute, eram şi noi 
înăuntru. Se făcuse frig... 

— Nu v-aţi uitat la ceas când aţi ajuns în hol? 

— Mi se pare că era unsprezece fără un sfert sau 
unsprezece fără zece... Între aceste limite... 

— Da... Murmură doctorul Tudor. Aţi lăsat uşa de la 
intrare încuiată? Mi se pare că e obligaţia fiecărui locatar 
să facă acest lucru după o anumită oră. 

— Întocmai. George a descuiat uşa, am intrat şi... Nu e 
nevoie să se încuie uşa. Trebuie doar împinsă, se închide 
automat... George însă, meticulos cum e, a cercetat dacă 
uşa e încuiată. Era. 

— Aţi intrat imediat în cameră? Întrebă doctorul Tudor 
apăsând pe ultima silabă a ultimului cuvânt. 

Insinuarea lui dură fu imediat sesizată de Liliana. 

— Doctorul George Luca e logodnicul meu... Şi afirmaţiile 
mele sunt totdeauna foarte precise. 

— Până acum nu le-am pus la îndoială, o temperă Tudor. 

— Ne-am despărţit în hol... Fiecare a intrat în camera lui. 
Era târziu şi vorbele... Ne obişnuisem cu tăcerea din 
pădure... 

— Aţi mai ieşit din cameră până în clipa când aţi auzit 
detunătura? Vă rog să răspundeţi fără nici o ezitare! 

— N-am mai ieşit... se înspăimântă Liliana descoperind 
uşurinţa cu care se supunea întrebărilor. Am deschis o 
singură dată uşa... Nu pot să găsesc o explicaţie gestului. 
Poate fiindcă am auzit zgomot de paşi în hol... Nu era 
nimeni... Dar fusese cineva... Avocatul Ştefan Barbu. locmai 
intra în camera lui... 

— Altceva n-aţi mai remarcat? Uşa de la camera numărul 
trei era închisă? 

— Uşa de la camera numărul trei era închisă... Dar mi s-a 
părut că era deschisă uşa de la camera numărul doi... Nu 


pot să precizez. Parcă era crăpată... Am avut această 
impresie... Probabil că era stinsă lumina în camera numărul 
doi... 

— Închipuiţi-vă că aţi fi în faţa tribunalului! Spuse Tudor 
ridicând glasul. Era, sau nu era deschisă uşa de la camera 
numărul doi?... Vrem un răspuns precis! 

— Era deschisă... Răspunse Liliana după un efort groaznic. 
Nu de tot. Era doar crăpată. Şi era întuneric în cameră. Am 
văzut reflexele luminii din hol pe ceva alb, lucitor, de 
mătase. Numai o fracțiune de secundă însă... Pata albă a 
dispărut imediat... 

— Da... Murmură doctorul Tudor. Unde eraţi şi ce făceaţi 
la ora când a răsunat împuşcătura? 

Liliana îşi acoperi faţa cu mâinile. Privea printre degete şi-l 
văzu pe doctorul Tudor palid, obosit, cu ochii închişi. Îşi 
desfăcu încet palmele, apoi îşi netezi faţa îndelung. Obrajii i 
se înroşiseră. Deşi cu voce tremurată, răspunsul ei voia să 
fie sigur. 

— Eram în pat... Mă pregăteam de culcare... Eram într-o 
asemenea situaţie, că a trebuit să-mi caut ceva la repezeală 
ca să pot ieşi în hol. De aceea am întârziat... „Eram într-o 
asemenea situaţie”... Gândi doctorul Tudor. Prin câteva 
cuvinte, Liliana voia să-l oblige să renunţe la cea de-a doua 
întrebare. Ea ar fi răsunat ca o insultă, ca o obrăznicie, ca o 
jignire adusă pudoarei. O femeie goală, tânără, 
necăsătorită, nu putea fi în camera ei decât singură! Acesta 
era rostul frazei. Se sculă din fotoliu şi se îndreptă cu paşi 
înceţi spre fereastră. Imită gestul cu care îl primise ea. Se 
rezemă de pervaz şi de acolo puse întrebarea cu o voce 
plictisită: 

— Cu cine mai eraţi în această cameră când a răsunat 
împuşcătura, la ora unsprezece şi şaisprezece minute? 

Liliana sări din fotoliu ca o panteră. Doctorul Tudor 
prevăzuse acest gest. De aceea îşi alesese locul de 
aşteptare lângă fereastră. Se opri în faţa lui cu pumnii 
strânşi. 


— E 0... E o insultă nemaipomenită... Cu ce drept...? 

— Cu foarte puţin timp înainte - o întâmpină el foarte calm 
- aţi spus, mi se pare, această frază: „Afirmațiile mele sunt 
întotdeauna precise... Foarte precise...” V-aţi referit la 
relaţiile dintre dumneavoastră şi logodnicul 
dumneavoastră... Putem să-l numim soţ, dacă ne gândim la 
calitatea şi precizia afirmațiilor pe care le faceţi... Eu am 
generalizat fraza. Am vrut să calific cu ea întreaga noastră 
discuţie... lată ce vreau să adaug: Poate că niciodată în 
viaţă nu vi se va mai cere o afirmaţie mai precisă decât 
aceea pe care o aştept eu acum. De aceea, vă rog să 
răspundeţi imediat şi precis la întrebarea mea! 

— Cu doctorul Luca, şopti Liliana izbucnind în lacrimi. 

— La inteligenţa dumneavoastră era de aşteptat acest 
curaj! Încheie scurt doctorul Tudor. 

Imediat ce o părăsi pe Liliana, doctorul Tudor se îndreptă 
spre camera numărul unu. Şi pentru că nu răspunse nimeni 
la bocăniturile sale insistente, pătrunse înăuntru. Îl 
întâmpină exact acelaşi vârtej care-l primise şi pe Ion 
Roman. Nimic nu se schimbase în cameră. Uşa de la baie şi 
fereastra erau deschise. Uşa de la cameră şi fereastra erau 
de asemenea deschise. Cu aceeaşi surprindere ca a lui lon 
Roman constată şi el că fereastra camerei dinspre şosea era 
larg deschisă. În fotoliul din mijlocul încăperii dormea 
bineînţeles inginerul Traian Popa. 

De astă dată, gazda se trezi mai repede decât la prima 
vizită. Ridică din umeri neputincios, apoi se apropie cu paşi 
buimaci de fereastra dinspre şosea şi o închise. În 
depărtare parcă se vedeau zorile. Îşi luă locul în fotoliu şi 
aşteptă să fie întrebat. I se părea că se află la repetiţia unei 
scene dintr-o piesă oarecare. Dându-şi seama că uitase să-l 
invite pe musafir să ia loc pe un scaun sau într-un fotoliu, 
făcu acest lucru cu întârziere. 

Doctorul Tudor refuză invitaţia. 

— Două probleme importante mă obligă să vin la 
dumneata... 


În clipa aceea, inginerul Popa îşi aminti că trebuie să se 
scuze într-un fel oarecare. 

— lertaţi-mă că m-aţi găsit dormind. Oamenii cu conştiinţa 
curată şi împăcată adorm repede, oricâte bănuieli ar năvăli 
asupra lor. 

— Da... Încuviinţă în felul său doctorul Tudor. Da!... Mi se 
pare că după ce te-ai întâlnit ieri la prânz cu Emil Radu, ai 
pornit împreună cu alţi prieteni într-o excursie spre cabana 
Vârtejul şi apoi mai departe spre Gâlma. 

— E foarte adevărat, răspunse inginerul Popa. Aranjasem 
dinainte combinaţia, nu puteam s-o revoc... 

— Ştiu... Nu acest lucru ne interesează... În afară de 
cunoscuţii dumitale, cu cine altcineva te-ai mai întâlnit la 
cabana Vârtejul? Mă refer la persoane cunoscute de 
dumneata dinainte... 

Inginerul parcă se trezise abia atunci. Se frecă la ochi şi se 
uită ca la o arătare spre doctorul Tudor. 

— Iar începeţi? N-am ce să răspund! Nu-mi convine într-o 
situaţie ca asta să scornesc cine ştie ce bazaconii. N-am 
întâlnit nici un alt cunoscut cu excepţia celor din grup... Şi 
cu excepţia Brelanului... Abia ne-am salutat, clătinând 
capul... 

— Nu mai cunoşteai pe nimeni altcineva din grupul de la 
Trandafirul alb? 

— Absolut pe nimeni. Nici măcar în vis nu-mi apăruse 
vreun chip din grupul lor simandicos. Aici am făcut 
cunoştinţă cu ei - fir-ar să fie de ceas blestemat! 

— Da... Murmură doctorul Tudor. Se pare însă că una din 
persoanele de la Trandafirul alb ţi-a atras în mod special 
curiozitatea şi interesul... Asta în altă ordine de idei... 

— Aş vrea să-mi arătaţi un cetăţean sub şaptezeci de ani 
care să stea ca o momâie când întâlneşte un exemplar 
feminin ca domnişoara Liliana... Am încercat şi eu - ce să 
fac? 

— Şi dacă am văzut că nu se prinde, am plecat mai 
departe - cu întârziere, bineînţeles - spre Gâlma. Ca să-i 


ajung mai repede pe ceilalţi am căutat o cărare care 
scurtează. Şi din cauza cărării aceleia care a înconjurat pe 
creste tot platoul am ajuns să cad din picioare. Cel puţin 
zece kilograme am pierdut până am ajuns la Gâlma... 

— Ai încercat pur şi simplu s-o acostezi pe domnişoara 
Liliana, sau găsiseşi cheia pe care o pierduse şi voiai s-o 
foloseşti ca pretext, pentru a intra în discuţie? 

— Cheia?! Se miră inginerul Traian Popa. Ce cheie?... 
Fiuuu! Să fi găsit eu cheia!... Ştiu eu cum să exploatez o 
cheie pierdută de o căprioară ca domnişoara Liliana... 

Doctorul Tudor se încruntă. Mai mult pentru a-şi goni un 
zâmbet care încerca - fără voia lui - să-i ameţească faţa. 

— Da... Prin urmare n-ai întâlnit nici un cunoscut la 
cabana Vârtejul... N-ai încercat nici un moment să intri în 
vorbă - cu excepţia tentativei nereuşite - cu nici un alt 
component al grupului de la Trandafirul alb? 

— N-aveam eu gânduri şi timp pentru ei, răspunse 
inginerul. În afară de tentativa nereuşită care mi-a atras 
câteva fulgere, nimic altceva. Nu ştiu ce-o fi bâlbâit 
avocatul. Doctorul se cam enervase şi avocatul parcă 
încerca să-l liniştească. 

— Avocatul Ştefan Barbu îţi cunoştea numele şi 
profesiunea? 

— În privinţa asta... Întradevăr, lucrurile nu sunt chiar atât 
de clare. De, fiecare om cu păcatele lui. Eu când mă aflu în 
situaţii mai speciale - la chef, sau la cărţi, sau în altele... 
Cred că mă înţelegeţi - nu prea îmi place să spun cine sunt. 
Nu de alta, dar nu eşti sigur niciodată cum o să se termine 
istoria... Nu prea mai fac scandal în ultimul timp - cred că 
au trecut cinci ani de la ultimul —, dar ca măsură de 
prevedere nu strică... Îmi bolborosesc şi eu numele în aşa 
fel ca să nu-l înţeleagă nimeni. Dacă insistă totuşi cineva, 
atunci spun simplu: Popescu... Cred că sub acest nume mă 
cunoştea şi Brelanul, dacă i-o fi spus cineva de la 
Cleopatra... Dar nu ştiu de ce vă interesaţi... Nu văd cine ar 


fi putut să facă reclamaţie împotriva mea... Dacă măcar aş fi 
câştigat la trişorii aceia infami... 

— De fapt, care este numele dumitale întreg? Cum se 
numea tatăl dumitale? Udrea? 

— Aaaa! Se dumeri inginerul. În catalog eram trecut Popa 
U. Traian. U de la Ursu, nu de la Udrea... Dar de ce...? 

— Doctorul Tudor îl întrerupse brusc. 

— Ce ai vrut să spui - în momentul când te-ai despărţit la 
ora nouă şi un sfert de Emil Radu - cu aceste cuvinte: 
„Urăşte-mă”? 

— Urăşte-mă! Sări în sus inginerul Popa. Când i-am spus 
eu aşa ceva lui Radu Emil? 

— Mi se pare că a fost ultimul cuvânt pe care i l-ai adresat 
colegului dumitale. În faţa uşii lui. 

Inginerul Popa îşi scormoni amintirile. Şi deodată holbă 
ochii ca o fiinţă venită de pe altă lume. 

— Formidabil! Se dezmetici el. Uite cum poate să intre un 
om la puşcărie! Fiuuuu! Urăşte-mă! Doamne! Doamne! Nu 
ştiu cine v-a spus asta... Adică singura persoană care era 
acolo e cucoana aceea cumplită, care mai poate să 
ameţească încă mulţi cetăţeni... Se ţine încă grozav... Ori a 
potrivit-o, ori nu! Urăşte-mă!... Ştiţi ce i-am spus eu lui 
Emil? L-am salutat aşa cum ne salutam la şcoală, când eram 
colegi. Ura, Ştem! Asta i-am spus. Aşa ne salutam între noi 
când ne întâlneam sau când ne despărţeam. Ura, Ştem!... 
Ura, Traian! Şi azi mai zic Ura când mă văd cu un 
cunoscut... 

Doctorul Tudor îl lăsă pe inginerul Popa să termine. Abia 
după aceea îi puse întrebarea care îl rodea: 

— Ce înseamnă acest Stem? 

— Ştemul?... Mi se pare că v-am mai spus. În clasa a opta 
erau doi Radu Emil: Radu N. Emil şi Radu Şt. Emil. Ca să nu 
ne încurcăm şi să nu-i încurcăm pe ei când îi chemanm, îi 
strigam ca la catalog: Radu Nemil şi Radu Ştemil. Cu 
timpul, am simplificat denumirile. Primului îi spuneam 
simplu Nem, iar celui de-al doilea - Ştem. Aşa era cunoscut 


şi strigat Radu Emil în şcoală: Ştem... Dar de aici până la 
urăşte-mă... 

Doctorul Tudor închise o clipă ochii. Îşi aminti ultima 
strofă din varianta poeziei pe care o primise Liliana de la 
micul Emil. Modificările făcute de acesta aveau, în sfârşit, 
un sens. 

Şi n-am nimic decât aceste visuri. Tăriile mi-s ca un vânt 
de munte. Ela uitat să iasă din abisuri. 

Mă voi trezi cu un atlas pe frunte... 

Micul Emil modificase începutul versurilor din ultima 
strofă a poeziei luate din Zbuciumul lui Dumitreş pentru a- 
şi înscrie - printr-un acrostih - numele vechi din anii 
liceului, pe care nu putea nimeni să i-l ghicească. 

Inginerul Popa era mirat de atitudinea tăcută şi 
încremenită pe care o manifesta oaspetele său, dar nu 
îndrăzni să-l tulbure. Se înfundă în fotoliu, trase cu coada 
ochiului spre doctorul Tudor şi, văzându-l mai departe 
nemişcat, îşi rezemă capul de speteaza moale a fotoliului. 
Pleoapele i se apropiară, dar nu într-atât încât să nu 
observe plecarea oaspetelui. Răsuflă uşurat, apoi închise 
ochii. 

Doctorul George Luca îl primi pe lon Roman cu ostilitate 
făţişa. Nici măcar nu-l invită să ia loc pe un scaun. Rămase 
în picioare lângă uşă, pentru a-i da a înţelege musafirului că 
nu-i doreşte deloc prezenţa şi că ar vrea ca vizita acestuia 
să fie cât mai scurtă. Gesturile lui erau nervoase, neliniştea 
îl scurma fără încetare, pleoapele - semideschise - 
ascundeau luciri de spaimă. 

Ion Roman nu se grăbi deloc. Apropie cu o mişcare lentă 
un scaun de masa din mijlocul încăperii, se aşeză pe el, îşi 
scoase tacticos carnetul voluminos din buzunar, îl răsfoi 
câteva clipe, apoi îl puse deschis, însă cu faţa în jos, lângă 
coatele lui, pe masă. 

— Luaţi loc, se adresă el doctorului cu un ton de gazdă. 
Interogatoriul dumneavoastră nu s-a terminat... Abia 
începe. 


Doctorul Luca nu se mişcă din locul în care îşi plantase 
picioarele şi nici nu răspunse nimic. 

— Poate că e mai bine aşa... Continuă lon Roman, fără să 
indice prin vreun ton oarecare la ce anume se referă, dar 
convins că tocmai nepăsarea sa îl va zgâlţâi pe doctorul 
George Luca. Ne-aţi rămas dator cu câteva răspunsuri... pe 
care le-am cere foarte precise. În plus, aşa cum era firesc, 
au mai apărut câteva întrebări, care necesită de asemenea 
răspunsuri foarte precise. 

— Nu mai am nimic de adăugat la cele spuse, se 
încăpăţână doctorul George Luca. 

— Da... Murmură lon Roman imitând formula 
seminegativă, semiafirmativă a lui Alexandru Tudor. Acolo 
în camera numărul trei am susţinut o oarecare convorbire. 
Acum însă procedăm la un interogatoriu, după toate 
regulile. Vă rugăm să ne spuneţi mai întâi: numele, 
prenumele, pseudonimul, vârstă, profesiunea, domiciliul, 
starea civilă. Luaţi loc... 

Doctorul Luca înţelese că nu mai are nici un temei legal 
pentru a se împotrivi interogatoriului. Răspunse foarte sec: 
— Luca George; fără; treizeci şi trei de ani; doctor, şef de 
lucrări la clinica Foişor; Bucureşti, strada Doctor Burghele 

63; necăsătorit. 

— Începutul e foarte bun, îl încurajă Ion Roman ca pe un 
elev. Să sperăm că vom continua la fel de succint şi de 
precis. 

Doctorul George Luca simţi cum se topeşte într-o clipă 
metalul care-l încremenise acolo lângă uşă. Se simţi obosit, 
moale, stors de vlagă. Fără nici o scuză, fără nici o vorbă, se 
prăbuşi în cel mai apropiat fotoliu. 

— Foarte bine, continuă lon Roman. Ioţi, absolut toţi 
suntem obosiţi şi nervoşi. Nici nu e de mirare, după un 
asemenea eveniment şi după o asemenea noapte... Când aţi 
făcut cunoştinţă cu victima? 

— Îmi menţin declaraţiile anterioare, răspunse doctorul 
Luca revoltat, poate cu ultimele rămăşiţe de revoltă pe care 


le mai poseda. Aici, la Trandafirul alb. 

— Nu l-aţi consultat din întâmplare niciodată? Eraţi la 
curent cu faptul că suferea de astenie nervoasă? 

— Eu nu l-am consultat niciodată. Dar în privinţa 
diagnosticului... Eu aş înclina mai degrabă spre 
psihoastenie... 

— Deocamdată nu apelăm la serviciile dumneavoastră de 
specialist, îl puse la punct Ion Roman. Adică n-am fi vrut să 
începem cu aceasta. Dar fiindcă aceasta vă este dorinţa... 
Ce rol acordaţi poeziei în stabilirea acestui diagnostic? 

Doctorul Luca îşi stăpâni cu mare greutate şi în ultima 
clipă o erupție nervoasă. Efortul îl obosi. Se gândi să 
răspundă la întrebare fără să-şi verifice mai întâi vorbele. 

— Poezia e un simptom care atacă diagnosticul meu în loc 
să-l argumenteze. Apariţia ei m-a determinat să-l observ pe 
Emil Radu ca pe-un caz medical. Toate datele culese până 
atunci, dar interpretate în acel moment, indicau un caz de 
psihoastenie. Emil Radu se comportase până atunci ca un 
asocial. Izolarea, fuga de oameni, spaima de oameni, teama 
de a fi observat chiar în cele mai cotidiene gesturi şi 
atitudini, conceperea voluntară că perimetrul existenţei lui 
nu trebuie să depăşească dimensiunile unei celule, 
claustrarea de bunăvoie plină de satisfacţii şi senzaţii 
plăcute, toate acestea indicau, fără nici un dubiu, un 
asocial. Acţiunea lui surprinzătoare cu poezia revela un 
simptom nou, diametral opus, însă nu rarisim în clinicile 
nervoase. Era un simptom de paranoia. Am încercat să 
conjug acest simptom cu celelalte, observate până atunci... 
Şi cazul rezultat din această conjugare mi s-a părut extrem 
de interesant... Nu ştiu dacă m-am exprimat clar, nu ştiu 
dacă mă înţelegeţi... 

— La lucrul acesta să nu vă gândiţi, răspunse Ion Roman, 
mulţumit în sinea lui că doctorul începea să-şi dezlege 
limba. 'Tot ce este important se notează, indiferent de 
rapiditatea cu care se vorbeşte. De zeci de ani folosesc un 
sistem original de stenografie. 


Ion Roman obişnuia să-şi noteze în carnet - asta depindea 
de momentul şi împrejurarea în care se afla - numai 
termenii şi datele care cereau precizie. Restul era 
înregistrat cu fidelitate de memoria sa fenomenală. Nu uita 
niciodată un singur cuvânt. 

— V-aţi gândit... Sau mai bine zis v-aţi propus să-i oferiţi o 
consultaţie medicală? Întrebă Ion Roman. 

— Da!... Însă nu aici la pensiune... M-am gândit ca prin 
intermediul Li... Domnişoarei Liliana să-l aduc într-o zi la 
clinica unde lucrez eu în Bucureşti. Sunt convins că l-aş fi 
interesat şi pe profesorul meu în studierea cazului medical 
Emil Radu... 

— Aţi intrat în relaţii mai apropiate cu victima... În 
răstimpul cât v-aţi adunat observaţiile? 

— Nu. Cred că numai în două sau trei rânduri am 
schimbat câteva banalităţi. Ne salutam în fiecare zi, dar de 
multe ori fără vorbe. Observațiile le culegeam, mai ales, 
prin intermediul altor persoane. Se discuta mult despre 
dânsul la masă, sau în plimbările noastre, aşa că nici nu era 
nevoie de o preocupare specială. Observațiile veneau 
singure... A existat însă acel moment - poezia - care m-a 
determinat să analizez şi să studiez ceea ce colecţionasem 
până atunci - în mod anarhic şi gratuit - cu ochii medicului. 
Astfel am ajuns la stabilirea primului diagnostic 
reprezentativ pentru o anumită perioadă. Simptomul nou, 
de paranoia, fiind unic, nu-mi dădea voie să modific dintr-o 
dată primul diagnostic. El atârna greu în cumpănă, fără s-o 
dezechilibreze însă. Îmi erau necesare alte date pentru a 
mă edifica pe deplin... Din nefericire, m-am pomenit cu un 
alt deznodământ... 

Lucrurile pe care le auzea lon Roman de la doctorul Luca 
- în esenţa lor - nu erau noutăţi pentru dânsul. Putea să 
citească destul de limpede printre termenii pretenţioşi pe 
care-i folosea medicul. 

— Putem să ne închipuim că acest simptom nou - întrebă 
el - i-a apropiat sau chiar i-a fixat deznodământul acesta 


tragic? Oare nu lovea, nu ameninţa anumite persoane? 

Medicul îşi închipui că întrebarea e îndreptată împotriva 
lui şi nu ştia cum să răspundă: violent sau explicativ? După 
o scurtă chibzuinţă, alese ultima soluţie, mai ales că nu 
remarcase nici în vocea, nici pe figura lui lon Roman vreo 
nuanţă cu destinaţie precisă. Se îngriji ca şi vocea lui să 
pară indiferentă. 

— Mai întâi trebuie să subliniez valabilitatea şi importanţa 
întrebării... Nu m-am gândit la acest lucru până acum; nici 
nu am avut vreme pentru asta. Întrebarea e totuşi serioasă. 
Noul simptom putea să jeneze anumite persoane... Dar 
numai persoane din anturajul său direct, care îl cunoşteau 
foarte bine. Am vorbit de jenă şi nu de spaimă sau de 
teroare... Pentru că ne aflăm doar în faţa unui singur 
simptom. S-ar putea însă ca profanii în materie să simtă 
altfel decât noi profesioniştii. Pentru un om căruia Emil 
Radu îi apăruse drept o fiinţă foarte cuminte, retrasă, 
izolată, tăcută, neputincioasă, docilă, foarte docilă, 
simptomul l-ar fi putut alarma. Nu însă până într-acolo încât 
să-l forţeze la crimă... De ce să-l ucidă? În ce scop? Teoretic 
nu văd decât două categorii capabile să facă un asemenea 
gest. Sau un dement care nu-şi cunoştea maladia şi care a 
văzut în schimbarea lui Emil Radu o ameninţare fizică 
împotriva propriei sale persoane... În cazul acesta, 
explicaţiile logice ale actului nu le găseşte - în ilogismul său 
- decât asasinul dement. Nouă, celor din afară, ne scapă 
explicaţiile unui asemenea act... Sau un om sănătos care 
vedea în schimbarea lui Emil Radu un atentat direct la 
securitatea lui individuală, pentru a para o ameninţare 
posibilă... De pildă un om care ar fi trăit împreună cu el, 
care ar fi fost nevoit să trăiască împreună cu el. leroarea că 
într-o noapte ar putea fi el ucis l-ar fi putut determina la un 
asemenea act. Ideea se poate extinde. Un nepot, de pildă, 
care ducea o viaţă foarte uşoară din cauza maladiei 
unchiului său - având acelaşi diagnostic prim ca în cazul lui 
Emil Radu —, înspăimântat că schimbarea ar putea avea 


consecinţe neplăcute asupra traiului său, ar fi putut, de 
asemenea, comite un astfel de act... V-am spus: ideea se 
poate extinde. Numai că situaţia şi condiţiile date nu mi se 
par favorabile acestei idei. Emil Radu nu e căsătorit, nu are 
nici o rudă cu care îşi duce viaţa împreună, nu e un bogătaş 
care ar ameninţa securitatea cotidiană a unor nepoți, fraţi, 
surori sau chiar cunoscuți... 

— Sunteţi convins de acest lucru? Îl întrebă Ion Roman. 

Doctorul Luca şovăi înainte de a răspunde. 

— Nu am date precise... Dar intuiesc aceasta din 
simptomele care m-au determinat să-i pun diagnosticul... S- 
ar putea să greşesc; nimeni nu e infailibil. 

— După teoria dumneavoastră, încercă să precizeze Ion 
Roman şi un bolnav şi un sănătos mintal ar putea fi asasinul 
lui Emil Radu. Adică absolut oricine. 

— Nu m-am gândit la această generalizare, răspunse 
medicul. Personal, asasinatul mi se pare atât de ilogic, încât 
nu-l pot pune pe socoteala unei fiinţe umane. Am emis doar 
câteva idei, care aş vrea să rămână în stadiul lor teoretic. 

— Cineva totuşi l-a ucis! Spuse foarte terestru lon Roman. 
Un monstru cu înfăţişare de om, poate chiar cu înfăţişare 
normală, plăcută, atrăgătoare. Ce a fost şi ce este în capul 
şi în sufletul acestui individ - e altă poveste. Persoana 
aceasta trebuie s-o găsim noi, indiferent sub ce mască s-ar 
ascunde... Dumneavoastră ce aţi făcut aseară între ora zece 
şi jumătate şi unsprezece şi jumătate? În perioada gravă... 

Parcă trăsnise undeva. Medicul - care abia îşi recâştigase 
calmul şi stăpânirea de sine, ba şi o parte din aroganţa şi 
superioritatea cu care-şi trata semenii - se simţi răscolit de 
un sfredel în tot corpul. Faţa i se congestionase, braţele i se 
făcuseră parcă de oţel. Întrebarea neaşteptată îl amuţise 
totodată. 

— Nu trebuie să vedeţi neapărat în această întrebare o 
acuzaţie, îl ajută Ion Roman să-şi revină în fire. Ci în primul 
rând o posibilitate de a vă dovedi nevinovăția... 


Nici aceste vorbe nu avură darul să-l liniştească pe 
medicul George Luca. Împotrivirea şi furia îi rămăseseră 
aproape intacte. 

— M-am plimbat, răspunse el grăbit. M-am plimbat prin 
pădure şi pe şosea. Face parte din tabieturile mele... 

— Eraţi singur, sau însoţit de o anumită persoană?... Nue 
numai în interesul dumneavoastră să ne răspundeţi exact. 

Precizarea aceasta îl hotări pe medic. 

— Mă plimbam... cu domnişoara Liliana. Ne-am obişnuit 
amândoi cu plimbarea de noapte... 

— Da... Încuviinţă lon Roman. Tot pe baza aceloraşi 
considerente v-aş ruga să ne răspundeţi: la ce oră aţi plecat 
la plimbare, în ce direcţie v-aţi plimbat şi la ce oră v-aţi 
înapoiat? 

— Nu ştiu ora precisă la care am plecat... Puțin timp după 
cină... Probabil după ora nouă, sau nouă şi jumătate... Ne- 
am plimbat spre Cerbul de aur... pe şosea... Şi ne-am întors 
la ora unsprezece fără un sfert... cu aproximaţie... 

— V-aţi plimbat numai pe şosea, sau v-aţi abătut şi prin 
pădure? Întrebarea nu vrea să fie indiscretă... 

— Dar răspunsul ar trebui în mod obligatoriu să fie 
indiscret, răspunse furios medicul. Ne-am plimbat numai pe 
şosea... 

— Întrebarea nu vrea să fie indiscretă, dar e foarte 
importantă, completă Ion Roman. Aţi întâlnit trecători pe 
şosea? 

Medicul răspunse fără să se gândească: 

— Nu ştiu... Cred că da... Sigur că da... 

— Aţi remarcat printre ei un individ ciudat, cu o pălărie 
vânătorească pe cap şi cu o pană lungă înfiptă la pălărie? 

Doctorul George Luca se ridicase în picioare. Părea gata 
de luptă. Îşi ascunse pumnii strânşi la spate. 

— Am acceptat acest interogatoriu... Pentru că e un lucru 
legal, spuse el. Dar nu pot accepta născocirile 
dumneavoastră, capcanele inabil disimulate, care în ultimă 
instanţă pun la îndoială cinstea unui cetăţean! Puteaţi să 


inventaţi ceva mai puţin grotesc, deşi aceasta nu schimbă 
problema. 

— Vă rog să vă calmaţi... Şi sunt convins că mai devreme 
sau mai târziu vă veţi retrage cuvintele... Personajul pe 
care dumneavoastră îl consideraţi o născocire inabilă se 
numeşte Haralambie Ciucă şi a fost folosit de victimă, cu 
jumătate de oră înainte de a fi asasinată, drept comisionar. 
În misiunea lui de comisionar de la Cerbul de aur la 
pensiune, înapoi la Cerbul de aur şi iarăşi la pensiune, 
trebuia să-l întâlniți de trei ori... Dacă v-aţi plimbat 
întradevăr pe şosea... 

— Ne-am abătut şi prin pădure... Atât fu în stare să 
răspundă medicul, îmblânzit oarecum. 

— N-aţi observat nimic neobişnuit la înapoiere? 

— Ne-am înapoiat prin pădure, ca să scurtăm drumul... 
Dar înainte de a intra în vilă am dat o raită pe la poartă... 
Mi s-a părut că zăresc pe cineva acolo... O siluetă 
nedefinită. M-am dus pe ocolite, nu de-a dreptul şi l-am 
văzut pe micul Emil îndreptându-se de la poartă spre 
pensiune... Apoi m-am întors, am luat-o pe... Domnişoara 
Liliana şi am intrat şi noi în clădire. 

— Va să zică v-aţi dus singur până la poartă... Ce aţi făcut 
după ce v-aţi înapoiat? 

— Am intrat în camera mea şi... După ce am ascultat 
câteva minute radioul m-am pregătit pentru duş... 

— Prin urmare, nu schimbaţi şi nu adăugaţi nimic la 
declaraţiile anterioare... În ciuda avertismentului pe care vi 
l-am dat. 

— Nu! Răspunse foarte hotărât doctorul Luca. Rămân la 
aceleaşi declaraţii. Nu schimb nici o iotă. 

Vă mai amintiţi ce anume aţi ascultat la radio? 

— Muzică, răspunse medicul, automat. Boleroul lui Ravel. 
Postul nu vi-l pot preciza... Aparatul e un Philips minuscul. 

— Şi probabil că l-aţi împrumutat, mai târziu, domnişoarei 
Liliana, încercă Ion Roman o manevră. 

Faţa medicului devenise roşie ca para focului. 


— Da... Răspunse el sugrumat. I l-am împrumutat în timp 
ce mă duceam la baie. 

— În răstimpul de la înapoierea dumneavoastră la 
pensiune şi intrarea în baie aţi observat vreo mişcare în 
hol? 

— Am ieşit ca să... ca să văd dacă este apă caldă şi l-am 
zărit pe avocatul Ştefan Barbu intrând în camera lui Emil 
Radu... 

— Nu vă puteţi aminti ora exactă? 

— Cam cinci minute după ce ne-am întors de la plimbare, 
răspunse medicul, parcă mai liniştit. Cred că era 
unsprezece fără zece minute... Cu aproximaţie... 

— Vă menţineţi afirmaţia că detunătura v-a surprins în 
baie, singur, după ce aţi făcut duş? 

— Da! Răspunse doctorul Luca fără să clipească. 

— În timp ce se aştepta sosirea organelor de anchetă aţi 
părăsit holul? Şi pentru ce motiv? Şi pentru cât timp? 

Doctorul Luca înţelese că întrebarea nu e pusă întro 
doară, ci se baza pe anumite informaţii. 

— Da... Răspunse el. M-am dus la baie pentru câteva 
minute. Ca să-mi aranjez ţinuta şi. Mă rog... 

— Aţi rămas în permanenţă în baie, sau...? 

Ion Roman nu-şi terminase - intenţionat - întrebarea. 
Medicul se congestionă iarăşi la faţă. 

— Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi, se răzvrăti el. Am rămas în 
permanenţă în baie. E foarte limpede. 

lon Roman părea că nu-i auzise răspunsul. 

— N-aţi comunicat cu nimeni? N-aţi folosit o altă cale 
decât uşa prin care se intră, pentru a părăsi baia? 

— Protestez! Strigă medicul. Dumneavoastră vă gândiţi la 
anumite lucruri care pot ofensa onoarea unei persoane... 

— Nu! Îl întrerupse cu voce calmă Ion Roman. Ne gândim 
la faptul că puteţi fi învinuit de asasinat cu premeditare... 

Doctorul Luca rămase câteva clipe năuc. Văzându-l pe 
Roman pregătindu-se de plecare, întrebă cu voce 
sugrumată: 


— Am voie să părăsesc această cameră? 

— Nu! Îi răspunse Ion Roman. Sub nici un motiv! 

Victor Marian se uita la avocatul Stefan Barbu cu 
neîncredere şi suspiciune, acesta însă îl privea ca peun 
oaspete care îi face o mare favoare vizitându-l. 

— Tocmai aţipisem, spuse el. Îmi venise în minte un proces 
extraordinar, care a făcut o vâlvă nemaipomenită la vremea 
lui. E vorba tot despre un omor - mult mai violent; victima 
fusese ucisă cu zece lovituri de cuţit - un omor care părea 
de asemenea absurd pentru că nu i se putea afla mobilul... 

— De unde ştiţi dumneavoastră că nu s-a aflat mobilul 
acestui asasinat? Întrebă Victor Marian. 

Avocatul rămase o clipă cu gura căscată şi cu un zâmbet 
neterminat, ca al unui nătâng. Îşi trecu însă mâna peste 
faţă, parcă potrivindu-şi cu acel gest simplu o mască 
imobilă, definitivă. 

— Ha! Exclamă el cu un aer de superioritate. Am şi eu 
intuiţiile mele. Experienţa, rutina îmi sunt de mare folos în 
atacarea diferitelor ipoteze pe care le naşte acest caz. Dacă 
doriţi, aş putea, prin comparaţie, să vă dau un sprijin foarte 
eficient. Cel puţin cinci cazuri asemănătoare mi-au venit 
până acum în minte... 

— Sunt convins că ne puteţi sprijini în cercetările pe care 
le întreprindem... Dacă ne veţi răspunde cu exactitate şi 
sinceritate la câteva întrebări... 

— Termenii pe care-i folosiţi - descoperi avocatul - indică 
de fapt o anumită atitudine faţă de mine, pe care o resping. 

— Şi daţi-mi voie să folosesc şi eu un termen la fel de 
violent - cu toată indignarea! Ca să fim chit! 

Victor Marian trecu de-a dreptul la atac: 

— Dumneavoastră aţi pierdut în două rânduri, la 
Cleopatra, sume de bani foarte importante. Aţi rămas dator 
CU... 

— N-am rămas dator cu nimic! Îl întrerupse avocatul cu 
duşmănie. Eu nu am obiceiul să rămân dator. Prima datorie 
am achitato, iar a doua o voi achita astăzi la orele nouă 


seara... Dacă n-ar fi fost acest caz de forţă majoră - 
asasinatul - aş fi achitato chiar astă-seară. Cuvântul meu e 
întotdeauna o garanţie... 

— Nu ştiu dacă veţi mai avea posibilitatea să achitaţi în 
cursul nopţii de azi datoria, lansă Marian o ameninţare 
făţişă. 

În loc să-şi încovoaie spatele, cum se aştepta oaspetele, 
avocatul îşi mobiliză toate oasele pentru a se înălța cu 
câţiva centimetri, pentru a-şi domina adversarul. 

— Vă înşelaţi! Vă înşelaţi amarnic. N-am nici o legătură cu 
acest asasinat. Nu puteţi să-mi aduceţi nici o învinuire. Am 
fost prima persoană care am ieşit în hol. Nu aveam 
posibilitatea materială să comit această crimă... Aţi 
constatat singuri că uşa de la camera victimei era încuiată 
pe dinăuntru. Şi apoi, nu văd motivul pentru care l-aş fi 
asasinat pe micul şi bunul Emil. Săracul de el! 

— Poate că nu era chiar atât de sărac - la propriu - cum 
încercaţi dumneavoastră să-l calificaţi... Imaginaţi-vă că ar 
fi avut o mare sumă de bani la el... Oare fiind posesorul unei 
asemenea sume, anumite persoane nu ar fi fost tentate să-a 
facă o vizită mai puţin amicală, poate chiar o vizită 
neanunţată... 

— Nuuuu... Răspunse avocatul cu indiferenţă, referindu-se 
parcă numai şi numai la persoana lui. Vă asigur că nu... 

Afirmația lui şi tonul cu care o făcuse erau atât de ridicole, 
încât Victor Marian zâmbi fără voie. 

— E foarte stranie această asigurare, spuse el. În sfârşit, 
puteţi şi aveţi voie să credeţi orice vreţi... Ştiaţi că Emil 
Radu posedă o asemenea sumă de bani? 

— Habar n-aveam! Nici nu-mi trăsnea prin cap. Poate că 
domnul inginer, care foloseşte pseudonime, ştia acest 
lucru... 

Avocatul îşi găsise la repezeală alt cal de bătaie. Marian 
era convins că inginerul va mai fi atacat şi cu alte ocazii. 

— De ce susţineţi că inginerul Traian Popa foloseşte 
pseudonime? L-aţi cunoscut mai înainte sub alt nume? 


— Cu totul întâmplător... Domnul inginer e un ahtiat - vă 
rog să reţineţi termenul: un ahtiat, nu un pasionat al 
pocherului. La Cleopatra e considerat un om fără onoare şi 
în plus mai circulă şi unele zvonuri cu privire la felul cum 
amestecă şi cum taie cărţile. Prezenţa lui aici în chiar 
noaptea crimei, la câţiva metri de prietenul său, despre 
care în mod sigur ştia că are bani, mi se pare foarte 
ciudată... Am greşit prima dată, când l-am acuzat pe 
domnul scriitor Dumitreş de acest asasinat. De fapt a fost o 
vorbă aruncată în vânt. La ora asta sunt convins - după 
multe ore de chibzuială - că autorul moral şi fizic al acestui 
asasinat nu poate fi altcineva. Îmi retrag cu toate scuzele 
cuvenite primele acuzaţii... 

— Dacă nu mă înşel, se grăbi Marian cu intervenţia la 
prima pauză pe care o făcu avocatul, aţi ieşit după inginerul 
Popa, afară, când aţi auzit şi aţi văzut că se duce pentru a 
escalada camera în care bănuiaţi că s-a petrecut o dramă... 
Vreau să vă amintiţi şi să ne relataţi cu exactitate - repet: 
cu exactitate, fără adăugiri subiective - tot ceea ce s-a 
petrecut în perioada cât aţi rămas amândoi afară... 
Răspunsul inexact poate avea consecinţe grave atât pentru 
unul, cât şi pentru altul... 

Avocatul rămase un moment nedecis. Hotărârea o luă abia 
după ce îl văzu pe Marian aşezându-se pe un scaun fără să- 
şi ia nici o clipă privirile de la el. 

— Mă voi feri de orice inexactitate... ca şi până acum... 
Dealtfel, am o adevărată pasiune pentru lucruri precise, 
cred că aţi remarcat şi dumneavoastră... Inginerul Popa - 
mi se pare că acesta e noul lui pseudonim - era în faţa 
geamului deschis când am făcut eu colţul. Am strigat la el 
să nu sară, apoi m-am dus şi eu acolo. l-am explicat de ce 
trebuie să lăsăm totul intact... Apoi... Mi se pare că ela 
adus vorba despre Cleopatra şi am căzut amândoi de acord 
că n-ar fi cazul - într-o asemenea situaţie - să ne amintim 
de pocher şi de altele... Când un om e asasinat e penibil să 
te gândeşti la lucruri care nu-s tocmai morale... Deşi eu 


consider că pocherul e o adevărată şcoală de educare a 
voinţei, a nervilor, a curajului... 

— De unde ştiaţi în clipa aceea că Emil Radu a fost 
asasinat? Nu era mai firesc să vă fi gândit la un accident 
sau la o sinucidere? 

Ştefan Barbu se orientă imediat. 

Nu trebuie să luaţi totul ad litteram... Cred că expresia vă 
este cunoscută... E o expresie latinească, folosită, mi se 
pare, prima dată de cel mai mare avocat al tuturor 
timpurilor, nemuritorul Cicerone. Într-un discurs în care 
trata drepturile senatorilor asupra unor proprietăţi 
inalterabile amenințate de rapacitatea cenzorilor, a folosit 
celebra expresie... 

Victor Marian nu mai putea suporta vorbăria aceea goală. 
Renunţă la aflarea răspunsului solicitat de întrebarea sa - 
răspuns pe care oricum îl considera fără valoare - şi trecu 
mai departe: 

— Ce aţi făcut după această înţelegere bipartită? 

— Aaaa! Sigur că da! Ne-am întors în hol pentru a-i linişti 
pe ceilalţi. Era mare nevoie de prezenţa noastră. 

— V-aţi întors imediat, sau aţi mai zăbovit afară? 

— Imediat! O scurtă recunoaştere şi ne-am întors. 

— Cât a durat recunoaşterea şi unde aţi făcut-o? 

— Eu spre Cerbul de aur, dumnealui spre Cleopatra... Ca 
să vedeţi că nu m-am gândit în clipa aceea la Cleopatra! 
Descoperi cu surprindere avocatul. Am înaintat pe potecă 
până în adâncul pădurii. Pe dumnealui cred că l-a reţinut 
frica în apropierea verandei, acolo unde l-am găsit la 
înapoiere. 

— Cât timp a durat recunoaşterea? 

— Foarte puţin, pentru că era întuneric şi riscam să ne 
lovim de ceva... Şi apoi, ştiam că prezenţa mea e necesară 
înăuntru pentru a linişti spiritele... Cel mult două sau trei 
minute... 

— V-aţi despărţit şi v-aţi întâlnit în faţa verandei fără să vă 
vedeţi între timp... 


— Exact! Şi, precum v-am spus, am intrat imediat 
înăuntru. 

— Aţi mai părăsit apoi holul până la sosirea organelor de 
anchetă? Dumneavoastră! 

— Eu nu! Nu aveam voie. Dacă n-aş fi fost acolo... 

— Vă amintiţi când a ieşit inginerul Popa în hol după ce s-a 
auzit detunătura? 

— Nu prea târziu... În cincisprezece-douăzeci de secunde. 
L-am remarcat pentru că nu era un locatar obişnuit... Şi 
mai ales pentru că nu mă aşteptam să stea la noi... Pe urmă 
m-am lămurit... 

— S-a mai întors în cameră după ce a ieşit prima dată? 

— S-a întors imediat, răspunse avocatul. Era cam gol... 
Dar a revenit repede... 

— Cam cât timp a durat lipsa lui? Cât timp a trecut de la 
apariţia lui în pijama şi revenirea lui îmbrăcat? 

— Foarte puţin. Zece-cincisprezece secunde... Nici n-am 
crezut că e tot el... Poate că o fi făcut armata la pompieri... 

Victor Marian născoci câteva întrebări fulger pentru a 
pregăti un moment de derută. 

— Dumneavoastră unde aţi făcut armata? 

— La Regimentul 6 Roşiori de Gardă. Comandant era 
generalul Vrânceanu, eroul de la Măgura-Mare... 

— L-aţi cunoscut şi pe colonelul Mavrodin? 

— Bineînţeles! Era comandantul batalionului doi special. 

— Aţi mai fost şi anul trecut la Trandafirul alb? 

— De când s-a deschis pensiunea, în fiecare an. 

— Ce antinevralgic preferaţi? 

— De obicei... Testa şi Câmpulung... 

— Când aţi aflat că Emil Radu vă poate împrumuta bani? 
— Nu mi-aş fi putut închipui că... N-am ştiut niciodată că 
micul Emil e bogat. Şi n-am împrumutat niciodată bani de la 

el. 

— Puteţi face această afirmaţie sub stare de jurământ? 

Avocatul Ştefan Barbu se codi câteva clipe. 


— Mă întrebaţi dacă sunt gata să declar în faţa 
tribunalului că n-am împrumutat bani de la Emil Radu? 

— Da! Exact! Îl îndemnă Marian. Aceasta e întrebarea. 

— Pot declara oricând, în faţa tribunalului, sub stare de 
jurământ, că Emil Radu nu mi-a împrumutat bani! 

— Răspundeţi totuşi! Se enervă Marian. Aţi luat sau nu, 
sub o formă sau alta, bani de la Emil Radu? 

— Ce înţelegeţi prin expresia aceasta: „sub o formă sau 
alta”? Întrebă foarte interesat avocatul. 

— Sub toate formele posibile! Îi ripostă cu vehemenţă 
Marian. Jaf, împrumut, cerşetorie... Orice! 

— Vă jur pe cei trei copii ai mei, pe viitorul lor, că nu am 
împrumutat, că nu am furat şi că nu am cerşit bani de la 
micul Emil. 

Marian clocotea de mânie şi neputinţă. Oare se afla în faţa 
unui actor pe care nimic nu-l putea deruta? Oare accentul 
de sinceritate care însoţise ultimele sale cuvinte era real, 
sau prefăcut? Când minţea şi când spunea adevărul?... O 
idee de ultimă clipă îi aduse tânărului calmul necesar. 

— Atunci, sub ce formă aţi primit bani de la micul Emil? 

— Sub această formă, răspunse nemulţumit avocatul. Am 
primit. 

— Situaţia în cane vă aflaţi e prea gravă pentru a jongla cu 
vorbele, îl avertiză Marian. 

— Nu jonglez cu vorbele. V-am spus purul adevăr. Am 
primit bani de la micul Emil. Fără să-i cer. El m-a chemat şi 
mi-a dat... 

— Şi a doua oară, astă-seară, înainte de crimă, tot el v-a 
chemat şi v-a oferit bani? 

Avocatul îşi pierduse calmul şi siguranţa. 

— Cred că am dreptul să tac, încercă el să se retragă. 

— Vă voi ajuta eu, spuse Marian, amintindu-şi povestea 
născocită cu antinevralgicele. Prima dată aţi primit suma de 
cinci mii de lei. A doua oară, astăseară, cu şaisprezece sau 
şaptesprezece minute înainte de a răsuna împuşcătura care 
a curmat viaţa lui Emil Radu, aţi primit din mâinile lui încă 


patru mii de lei... Vreau să ştiu dacă aţi primit aceste sume 
din mâinile lui! 

— Da... Răspunse avocatul coborându-şi vocea. Am primit 
banii din mâinile lui. 

— Prin acest răspuns recunoaşteţi, implicit, că aţi primit 
acele sume pe care vi le-am amintit. 

Ştefan Barbu nu mai putea să dea înapoi. Trebuia să se 
resemneze. Mai făcu totuşi o încercare: 

— Eu n-am numărat banii... Dar dacă a lăsat el undeva 
vreo însemnare, nu pot decât să mă încred în cuvântul... În 
litera lui... Adică în cifrele lui... Deşi ultima dată mi se părea 
cam distrat... Şi mai era şi sticla aceea de coniac în 
şifonier... 

— Dacă aveţi vreo îndoială, puteţi să numărați banii chiar 
acum, aici, în faţa mea! Încă n-aţi avut timp să-i duceţi la 
Cleopatra. Aţi spus asta adineauri. Număraţi-i! 

— Nu e nevoie... Spuse avocatul ferindu-se cu palmele 
întinse de o ameninţare nevăzută. Nu am nici o îndoială. Nu 
am numărat bancnotele, dar sunt absolut convins că suma e 
exactă... 

— Cum aţi intrat în relaţii atât de apropiate cu micul Emil? 

Avocatul parcă se simţea din nou în largul său. 

— V-am mai spus o dată, dar îmi face plăcere să repet. 
Micul Emil căpătase dragoste şi încredere faţă de mine. 
Pentru că şi eu îl simpatizam şi-l iubeam foarte mult. 

— Vreau să precizaţi momentul când aceste relaţii s-au 
întărit, sau evenimentul care a dus la înnodarea lor. 

— Cred că într-o zi când l-am întâlnit singur în grădină. M- 
am apropiat de el şi mi s-a făcut milă văzându-l ascuns într- 
un boschet. Am încercat să-l înveselesc... Dar nu hodoronc- 
tronc... ci cu multă grijă... l-am povestit despre meseria 
mea, despre bucuriile şi necazurile unui maestru al 
baroului... Am stat multă vreme de vorbă... Mi-am amintit 
câteva procese celebre şi i le-am povestit în toate 
amănuntele lor. Două procese de omor, unul de moştenire, 
două de fraudă şi escrocherie, unul de şantaj, o mică parte 


din succesele pe care le-am avut în cariera mea... M-a 
ascultat ore întregi... Nu spunea nici un cuvânt. Asculta, 
asculta mereu... Ne-am despărţit când s-a înnoptat... 

— V-aţi mai întâlnit şi a doua zi, a treia zi? 

— Nu... Nu ne-am întâlnit imediat... După câteva zile... M- 
a chemat el... Eram singur în hol şi m-a chemat... M-a 
întrebat dacă am nevoie de cinci mii de lei... l-am spus că 
da... Aveam nevoie de suma aceasta ca de aer... Nu puteam 
să-l mint. L-am văzut apoi că scoate un plic din şifonier, 
numără, numără bancnotele... Mi-a întins un teanc de 
bancnote şi mi-a spus că sunt exact cinci mii de lei... l-am 
mulţumit şi i-am spus că-i voi restitui suma în cel mult o 
săptămână de zile, poate chiar mai înainte... Chiar atunci l- 
am invitat la Cleopatra, convins că-mi va purta noroc. Dar el 
m-a refuzat... 

Avocatul făcu o pauză. Marian avea însă nevoie de 
precizări. 

— Micul Emil a fost de acord cu termenul pe care laţi 
propus? Termenul de restituire a împrumutului... 

— V-am spus că nu era un împrumut... Mi-a făcut semn cu 
mâna că nu e de acord cu vorbele mele, apoi a adăugat cu 
gura lui, fără să-i fi propus cineva, fără să-l fi silit cineva, că 
nu-mi dă banii ca împrumut, ci... ca avans... ca aconto... Aşa 
a procedat şi astă-seară, când m-a văzut necăjit... Nu i-am 
cerut eu bani. El ma întrebat de ce sumă am nevoie. l-am 
spus cinci mii, el mi-a răspuns că nu are decât patru mii şi 
mi i-a dat adăugând, ca şi prima dată, că fac parte din 
aconto. 

Povestea lui Ştefan Barbu îi părea neverosimilă tânărului 
anchetator. Avocatul minţise cu atâta nonşalanţă până 
atunci, că nici un cuvânt nu-i mai putea fi luat în serios. 

— N-a dat nici o explicaţie ce înţelege prin acest acont? 

— N-a spus nimic altceva, răspunse avocatul cu candoare. 

— Nici dumneata n-ai cerut lămuriri suplimentare? 

— Puneţi-vă în situaţia mea... Era o adevărată mană 
cerească. Mi-am închipuit că are de gând, probabil, să 


intenteze un mare proces de moştenire, altminteri n-ar fi 
oferit atâţia bani... Şi sunt absolut convins că i l-aş fi 
câştigat dacă nu intervenea crima... 

— Nu v-a scăpat nici o vorbă, nimic altceva, în afară de 
cuvântul „acont”? 

— Absolut nimic!... El nu prea avea obiceiul să vorbească. 
Iar eu, în situaţii de acestea, nu prea am obiceiul să întreb. 
Discreţia faţă de clienţi e prima şi cea mai elementară 
datorie a unui avocat. Trebuie lăsat mai întâi clientul să 
vorbească... Mi s-a întâmplat, cu şapte-opt ani în urmă, 
chiar înainte de a izbucni răz... 

Marian îşi aminti ultima întrebare pe care o pusese 
avocatul la primul interogatoriu şi-l întrerupse subit: 

— De ce aţi întrebat mai înainte dacă Emil Radu are rude? 
Cred că nu pentru a le trimite condoleanţe, aşa cum aţi 
susţinut atunci, ci din alte motive... 

— Ca să le restitui banii, răspunse avocatul. De vreme ce 
n-a mai avut loc procesul, nu-mi mai aparţin... Deşi... 

— Sau pentru a da de firul acelei moşteniri uriaşe pe care 
v-aţi imaginat-o... Spuse Victor Marian în încheiere. 

Înainte de a pătrunde în camera numărul doi, doctorul 
Tudor îşi aminti vag chipul palid, tăiat de riduri, violent 
fardat al unei femei în vârstă, prăbuşită într-un fotoliu în 
mijlocul holului. Femeia care îl întâmpină nu mai era însă 
aceeaşi şi pentru prima dată de când sosise la pensiune 
privi mai îndelung, fără să se ascundă, curios, surprins, 
figura unui locatar. 

Carmen Stoian depăşise momentul de groază, îşi eliberase 
faţa de orice fard, îmbrăcase o rochie care-i scotea în relief 
o anumită graţie. Uimirea doctorului avea însă alt izvor. Îl 
impresiona mai ales chipul femeii. Undele de tristeţe erau 
încă vizibile pe faţa ei, privirile ei erau încă neliniştite, 
nesigure, rătăcite, ridurile se desenaseră definitiv, dar 
rareori în viaţa lui, doctorul Tudor văzuse o figură care să 
exprime de la prima vedere atâta distincţie şi rafinament. Îi 
trebuiră câteva clipe pentru a descoperi că expresia 


aceasta pură, nealterată de vreme, era dublată de un ceva 
maladiv, greu de definit. Chipul ei aşa cum arăta atunci 
părea ireal, opera imaginată a unui pictor visător, aerian, 
căutător al unor trăsături cu neputinţă de alăturat aievea. 
De la o distanţă oarecare, vârsta pe care o înfăţişa figura ei 
era greu de stabilit. Erau momente când putea fi 
confundată cu o tânără care abia păşise pragul care o 
despărţea de adolescenţă. 

Alteori părea o femeie în vârstă, sobră şi serioasă, 
stăpânită de meditații profunde. Mişcările şi gesturile ei nu 
acceptau însă stăpânirea chipului. Erau iuți, nervoase, 
trădau uneori nerăbdare şi vulgaritate. 

Vocea care-l invita pe doctorul Tudor să ia loc pe un scaun, 
parcă anume pregătit lângă toaleta golită de farduri, încă 
vibra de emoție. Carmen Stoian se aşeză pe marginea 
patului într-o atitudine voit ţeapănă, care-o transforma într- 
un portret din alt secol. 

— Cred că nu mai e necesar să vă răpesc timpul cu o 
introducere, începu doctorul Tudor. Mă voi strădui să fac 
tot ce se poate pentru a reduce durata acestei discuţii. Ştiu 
că evenimentul v-a afectat în mod deosebit... ca pe toţi 
ceilalţi dealtfel. 

— Totuşi nu pot să cred, nu pot... Micul Emil!... Cât de 
uşor, cât de repede se poate stinge o suflare omenească!... 
Nu ştiu dacă a reuşit cineva să citească în sufletul lui. Micul 
nostru Emil nu pâlpâia; ardea intens, ardea mai viu şi mai 
tenace decât noi toţi la un loc... Nu trebuia să-i desfaci 
decât carapacea, să o ştergi din faţa ochilor şi atunci nu se 
putea să nu-i simţi vâlvătăile... 

Cursul pe care pornise discuţia îi convenea doctorului 
Tudor. Şi se hotări s-o încurajeze. 

— Aceeaşi impresie, formulată însă nu la fel de sugestiv, 
mi-au destăinuit-o şi alte persoane care l-au cunoscut... 

— Credeţi că l-a cunoscut cineva de aici pe micul Emil în 
toate ascunzişurile lui? Nu! Aproape toţi au văzut în elun 
bibelou ciudat, frământat de mâna unui meşter beţiv sau 


nebun. Grotescul; hidosul i-au atras pe toţi, nu substanţa. Şi 
eu m-am uitat mai întâi la el ca la un Caliban. Şi dacă nu l-aş 
fi observat, dacă nu m-aş fi apropiat de el... El m-a învăţat, 
fără intenţie, fără să ştie, că o fiinţă umană este în primul 
rând suflet, dinamică interioară... Aş putea să-mi împart 
viaţa între două momente esenţiale... Primul, cel al tinereţii, 
deşi nu mai eram foarte tânără, când întâlnirea cu un 
exemplar uman asemănător întrucâtva cu micul nostru Emil 
m-a determinat să nu mă mai las subjugată de armonia 
exterioară... E o poveste veche, de familie, care s-a eliminat 
de la sine prin dispariţia timpurie a infirmului. Şi iată că 
destinul a hotărât - după atâţia şi atâţia ani, în care am 
slujit ca o preoteasă nebună o deşertăciune - sămi aducă în 
faţa ochilor imaginea evoluată a acelei nedreptăţi. Cât aş fi 
vrut să mi răscumpăr păcatul iniţial! Mi se părea însă că e 
prea târziu. Uneori, vederea micului Emil îmi teroriza toate 
amintirile Mă chinuiam mereu, dar nu descopeream gestul 
definitiv, adânc, total, care să şteargă ca un burete anii 
îmbâcsiţi cu pete uleioase. Ce lume fadă, goală se învârtise 
în jurul meu între cele două momente esenţiale! De aceea 
m-am hotărât să mă debarasez de orice artificii... Are cine 
să le ia... Am abandonat odată cariera teatrală din cauza 
întâlnirii disperate cu un monstru care îşi dădea titlu de 
artist... Probabil că-mi voi scurge viaţa, de acum înainte, în 
albia unei existenţe banale, supusă legilor biologice 
inexorabile. A fost prea cumplită drama la care am asistat... 
Şi ea mia developat clişeul uitat al acelei amintiri zălude din 
tinereţe... 

Carmen Stoian îşi plimbă degetele pe frunte, dar parcă 
pentru a-şi adânci ridurile sau pentru a le constata 
permanenţa. 

— Vă puteţi imagina - în lumea aceasta care-l înconjura şi 
care, acordându-i, îi solicita dragostea - o persoană cu 
identitate sigură nutrind gânduri de dispariţie faţă de micul 
Emil? 


— Identitate sigură? Se întrebă Carmen. Mai bine să vă 
gândiţi la o simţire sigură, la ceea ce spunea şi Oscar Wilde: 

Şi toţi ucidem ceea ce iubim... 

Ura şi dragostea sunt efigiile uneia şi aceleiaşi monede... 

Doctorul Tudor deosebi - aşa cum deosebise contrastul 
dintre distincţia înalt aristocratică a figurii sale şi gesturile 
care trădau o oarecare vulgaritate - un alt contrast, de astă 
dată între unele fraze încărcate de profunzime şi altele 
stridente prin banalitatea şi inconsistenţa lor. 

— Nouă ne vine foarte greu să credem că Emil Radu a fost 
eliminat din această viaţă de către o persoană care-i 
închinase toată dragostea... Dumneavoastră aţi fi fost 
capabilă, în închipuire, de un asemenea act? 

Carmen Stoian părea absentă. Figura ei nu era alterată de 
nici o altă expresie. Capul i se mişca încet, răspunzând 
parcă unor întrebări mai vechi. 

— Eu... Murmură ea. Eu... Închipuirea mea a comis odată, 
demult, un asemenea act. Am rupt legăturile sufleteşti care 
m-ar fi putut înnoda atunci de o fiinţă asemănătoare 
întrucâtva cu micul Emil. Ştiu... Eram tânără şi nimeni nu 
mă putea obliga la un sacrificiu superior... Chiar ideea unui 
asemenea sacrificiu îmi era străină, necunoscută atunci... 
Am descoperit-o abia când l-am zărit pe micul Emil... Mai 
bine zis după ce l-am cunoscut pe el... S-ar putea să 
exagerez. Drama a fost însă atât de puternică... Nu 
drama... Tragedia. Încât mi s-au trezit amintiri foarte 
îndepărtate, care nu-mi mai aparţineau şi poate că nu mi-au 
aparţinut niciodată... Îmi închipui că sunt urmările şocului... 

— vă înţeleg foarte bine, spuse doctorul Tudor. Sunt 
momente în viaţă când amintiri şterse, îngropate, se 
deschid cu o virulență şi cu o intensitate extraordinară. Un 
fluture căruia i-ai rupt aripile în copilărie, din joacă sau pur 
şi simplu din neîndemânare, devine un fel de amintire 
proiectil, care apare într-un anumit moment al vieţii ca un 
stigmat. Nu ştii de unde vine, era uitată, înfăşurată în 
negură. Şi un anumit şoc a transformat-o în proiectil. 


Instinctul biologic e însă mai puternic. Aşa cum a apărut, tot 
aşa va dispărea proiectilul nechemat... 

Gazda îşi privi cu mai multă atenţie musafirul. Îl şi 
ascultase foarte atent. Presiunea nu prea îndepărtată a 
evenimentelor şi starea sufletească dominau însă intenţiile 
şi vagile eforturi logice. 

— Nu ştiu, răspunse ea. În fiecare moment capital al vieţii, 
în fiecare moment important al vieţii, omul doreşte veşnicia 
unui sentiment, a unei stări. De fapt e o simplă logodnă, 
înşelătoare, prin care veşnicia cochetează cu noi... Nu 
rostesc aici gândurile mele, ci încerc să mă liniştesc cu ceea 
ce spune Dima Turleş într-un moment îndelungat de dramă 
solitară. Îşi descoperă în sufletul chinuit valuri active, care-i 
dau uneori chiar puterea zâmbetului. 

Carmen Stoian îşi părăsi locul pe care-l ocupase până 
atunci pentru a face un drum până la o noptieră de lângă 
fereastră. Scoase dintr-un sertar o carte roasă de prea 
multă lectură şi o puse pe masă înaintea lui Tudor. 

— Frazele pe care vi le-am spus le citisem chiar cu câteva 
minute înainte de a auzi ciocănituri în uşă. De ce am 
deschis cartea la acest pasaj? Nu ştiu. Îl cunosc de multă 
vreme par coeur... Câteva amintiri recente gravitează însă 
în jurul lui... Acest pasaj a fost punctul de plecare în relaţiile 
mele cu micul Emil. L-am văzut într-o zi trist, plimbându-se 
prin grădină. Eram la fereastră. Tocmai citeam acest pasaj. 
Şi mi s-a părut că micul Emil avea nevoie în acea clipă chiar 
de cuvintele pe care le citeam. M-am dus şi eu în grădină, 
m-am apropiat de el şi am început să-i şoptesc cuvintele 
citite ca şi cum i-aş fi recitat o poezie. S-a uitat lung la mine, 
fără acea sfială care ne jena şi am citit în ochii lui o bucurie 
tainică, profundă, ascunsă. [ineam cartea la spate. După ce 
am terminat de recitit, i-am arătat cartea deschisă la acest 
pasaj. Ela luat-o - probabil că a citit pasajul - şi a început 
să-i mângâie filele. Apoi am început să-i povestesc despre 
suferinţele lui Dima Turleş... Mă asculta fără să rostească 
un cuvânt. Dar simţeam că mă ascultă cu toată fiinţa... 


Seara m-am dus la scriitorul Dumitreş şi i-am cerut un 
autograf pe carte... 

Doctorul Tudor deschise cartea la prima pagină şi citi 
câteva rânduri, scrise de o mână viguroasă: „Dureri 
ascunse... Dureri înăbuşite... Dureri care erup... Dacă am 
putea să ne dezbrăcăm de ele ca de nişte haine... De ce 
oare s-au prins de interiorul nostru ca o căptuşeală groasă, 
surdă?... Şi când ne gândim că deasupra noastră cerul e 
atât de albastru şi atât de senin. Oare n-am putea să fim 
asemenea săgeţilor pe care le desenează rândunelele?... Să 
încercăm şi noi un fulger negru spre înalt... Poate că ne-am 
prăbuşi eliberaţi şi calzi... Trandafirul alb... 26 septembrie 
194... Pentru Carmen Stoian cu sinceră afecţiune, Al. 
Dumitreş.” 

Semnătura tăia ca o diagonală spaţiul rămas liber sub 
cuvintele care alcătuiau dedicaţia. 

— Probabil că e o frază din carte, spuse doctorul Tudor. 

— Da... E chiar finalul cărţii. Sunt ultimele cuvinte pe care 
le scrie Dima Turleş în jurnalul său înainte de a lua o decizie 
cu privire la viitorul său într-un moment hotărâtor al vieţii. 
Autorul lasă cartea fără sfârşit. Nu ştim ce se va întâmpla 
cu eroul său. L-am întrebat, în momentul când mi-a scris 
dedicaţia, cum îşi imaginează viitorul eroului, dar n-a vrut 
să-mi dea un răspuns precis. Mi-a răspuns foarte vag: „Aşa 
cum vrea cititorul”... 

— Aceasta e o caracteristică a romanului modern, spuse 
doctorul Tudor. Romanul fără sfârşit. Probabil că şi 
scriitorul Al. Dumitreş e sub influenţa acestui curent. Nu 
aveţi impresia că numele eroilor lui sună cam straniu? 

— Nu m-am gândit la asta, răspunse Carmen Stoian. De 
câte ori i-am citit şi i-am recitit cărţile, miam imaginat 
autorul stând aplecat deasupra unei mese căreia nu puteam 
să-i fixez forma şi dimensiunile, într-o atmosferă stranie, 
plină de mistere... De câteva ori l-am privit noaptea, pe 
fereastră, fără să simtă că e spionat. Nu-mi pot stăpâni 
niciodată curiozităţile. L-am văzut la o masă ca asta, într-o 


cameră care nu se deosebeşte prea mult de asta, scriind cu 
faţa chinuită de efort. Nici nu-şi ridica privirile din rafturile 
de hârtii... E o meserie rea aceasta de scriitor, o meserie 
dură, chinuitoare... 

Doctorul Tudor încercă să atragă discuţia în albia veche: 

— Aţi mai discutat cu micul Emil despre Dima Turleş? 

— Nu-mi mai amintesc... Am discutat despre multe... 
Multe... Adevărul e că eu vorbeam, iar el asculta, acesta era 
caracterul discuţiilor noastre. Legăturile sufleteşti se 
împleteau tot mai strâns, până ce într-o zi, nu de mult, s-a 
produs brusc răceala... Miam dat seama că mă evită - şi nu 
numai pe mine: pe toţi —, găsindu-şi o nouă companie, 
detestabilă: avocatul Ştefan Barbu... 

— V-aş ruga să vă amintiţi împrejurările în care s-a produs 
răceala. Nu cele generale. Ci momentul în care 
dumneavoastră aţi simţit prima dată schimbarea atitudinii 
sale. 

— Momentul în care am avut prima dată senzaţia 
răcelii?... Da... L-am văzut tot de la fereastră în acelaşi loc 
în grădină. Mi-am amintit că-i promisesem cartea. Tocmai o 
terminasem de citit. M-am apropiat de el. Nu s-a uitat la 
mine când i-am dat cartea. A răsfoit-o, a citit dedicaţia, iar a 
răsfoit-o, a rămas câteva clipe absent, nemişcat, cu privirile 
în pământ. Apoi mi-a înapoiat-o încet, parcă-i era teamă să 
mi-o dea... l-am spus că am citit-o, dar el s-a întors cu 
spatele. Se vedea în fundul grădinii silueta avocatului 
Ştefan Barbu. N-a rămas aşa decât două-trei secunde. 
Probabil că gestul i se păruse prea crud. Nu i-am mai putut 
vedea privirile, pentru că şi le acoperise cu mâinile. S-a 
depărtat încet, fără să spună un cuvânt. Mai târziu, după 
masă, am încercat să intru în vorbă cu el. Am bătut în uşă, 
dar nu mi-a răspuns. Am crezut că e în grădină, la plimbare. 
M-am dus până la poartă, m-am întors, am trecut prin faţa 
ferestrei sale şi l-am văzut stând de vorbă cu domnişoara de 
vizavi, fosta lui vecină, care ocupase mai înainte camera în 
care stăm noi acum. Şi de atunci parcă s-a ferit de mine. 


— Poate că în anumite momente aţi insistat prea mult... 
Spuse doctorul Tudor fără nici o convingere. 

Unele persoane - şi poate din această categorie făcea 
parte şi micul Emil - primesc, sau mai bine zis simt aceste 
manifestări insistente de afecţiune ca pe nişte sufocări. 

— Nu cred, răspunse ea. Manifestările mele erau destul de 
discrete, de la depărtare. Domnişoara Liliana mi se părea 
mult mai agresivă. Eu mă mulţumeam să-l observ, ascunsă, 
când se plimba pe cărarea care ducea, prin pădure, spre 
Cerbul de aur. 

— Spre Cerbul de aur? Nu spre Cleopatra? 

— Spre Cerbul de aur, repetă Carmen Stoian. Locuiam în 
cealaltă aripă a pensiunii, în camera pe care o ocupă acum 
avocatul Ştefan Barbu. Domnişoara Liliana - o vedeam doar 
- îi ţinea uneori companie. Dar sunt convinsă că afecțiunea 
mea - imobilă, tăcută - era mult mai puternică decât a ei. 

— Când v-aţi mutat în această cameră? Întrebă brusc 
doctorul Tudor. 

— O dată cu ceilalţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci. Toţi au 
vrut să se mute. Şi eu printre ei. Numai micul Emil şi Maria 
au rămas în aceleaşi camere... 

— Nu ştiţi cine a venit prima dată cu ideea mutatului? 

— Nu-mi amintesc. Fiecare se plângea în felul lui. 
Domnişoara Liliana că nu poate dormi cu fereastra deschisă 
din cauza zgomotelor pe care le face maşina de scris... Dar 
n-a rostit niciodată vorbele acestea în prezenţa micului 
Emil... Avocatul Ştefan Barbu se plângea că nu se poate 
odihni din cauza pasiunii pentru muzică a vecinului său, 
doctorul George Luca... Scriitorul Al. Dumitreş - că nu 
poate lucra din cauza zgomotelor pe care le fac maşinile pe 
şosea... Eram şi eu nemulțumită din cauza sforăielilor 
ucigătoare ale domnului avocat... Chiar dacă închideam 
noaptea fereastra, le auzeam trecând peste perete... Nu vă 
puteţi imagina cum poate să sforăie domnul avocat... E 
groaznic! Duduie pereţii... 


— Camera aceasta v-aţi ales-o singură, sau vi s-a 
repartizat fără să fiţi întrebată? 

— Eu am ales-o... Când am auzit că domnişoara Liliana se 
mută la numărul cinci, i-am şi spus Mariei să-mi rezerve 
camera pe care o ocupase până atunci artista. E cu 
fereastra spre răsărit şi-mi place să asist la răsăritul 
soarelui. 

— De obicei ce cameră ocupați la pensiune? 

— De obicei stau lângă Maria. Până anul acesta nu l-am 
avut însă vecin şi colocatar pe Ştefan Barbu. 

— Da... Murmură doctorul Tudor. Apropierea de micul 
Emil nu v-a dat posibilitatea să-l observați în taină şi mai 
îndeaproape? 

— Poate că şi această dorinţă m-a determinat să mă mut în 
această cameră. Din păcate însă, era după ce începuse 
răceala. Mi se pare, chiar a doua zi. Micul Emil mă evita... 
În schimb am asistat - indiscretă - la câteva din întâlnirile 
lui cu maestrul Barbu... Detestabilă creatură! Nu ştiu cum a 
putut să-l cucerească pe bietul Emil... Nu ştiu ce farmece i- 
o fi făcut... 

— Se pare că una din aceste întâlniri - surprinse din 
întâmplare sau din curiozitate - v-a lăsat o amintire foarte 
neplăcută. 

— Întradevăr, încuviinţă Carmen. Am auzit într-o zi, cu 
totul întâmplător, o convorbire în hol, între scriitorul Al. 
Dumitreş şi avocatul Ştefan Barbu. Uitasem uşa 
întredeschisă şi dacă m-aş fi apucat s-o închid în toiul 
convorbirii n-aş fi făcut altceva decât să atrag atenţia că 
auzisem o parte din ceea ce se discutase în hol. Jena se 
trăieşte numai atunci când un anumit secret se ştie 
cunoscut, când devine public. Am vrut să le evit celor doi o 
asemenea stare. Şi am auzit astfel, fără voia mea, cum 
avocatul Ştefan Barbu îi cerea împrumut scriitorului o mare 
sumă de bani pentru a-şi achita nişte datorii făcute pe 
cuvânt de onoare la un joc de cărţi. Scriitorul Al. Dumitreş I- 
a refuzat. Probabil însă că mai ascultase cineva convorbirea 


pe oare o surprinsesem eu. Vocea avocatului e prea 
puternică, răzbate prin uşi şi ziduri. Spre uimirea mea, l-am 
auzit mai târziu, seara, pe micul Emil invitându-l pe avocat 
în camera lui. Curiozitatea m-a îndemnat să stau la 
fereastră. Era deschisă şi fereastra de la camera numărul 
trei. L-am auzit pe micul Emil oferindu-i avocatului suma pe 
care i-o refuzase scriitorul Al. Dumitreş. Felul în care 
avocatul i-a primit oferta m-a indignat în asemenea măsură, 
încât am plecat de la fereastră... 

— N-a apelat şi la dumneavoastră avocatul Ştefan Barbu 
pentru acest împrumut? 

— Da... Sub pretextul că are nişte nevoi urgente familiare. 
Şi i-am spus că mincinoşii mi-au produs întotdeauna 
dezgust... De atunci nici nu mă mai salută... 

— În noaptea care a trecut aţi dormit cu fereastra 
deschisă? 

— Din nefericire, nu. Tocmai când voiam s-o deschid, spre 
seară, s-a stricat mecanismul metalic. A rămas închisă, 
înţepenită. 

Doctorul Tudor cercetă fereastra. Mecanismul de 
închidere era întradevăr stricat, dar, după toate aparențele, 
voluntar. 

— Când aţi închis fereastra ultima dată? Şi v-aş mai ruga 
să vă amintiţi dacă după ce aţi închis-o aţi părăsit această 
cameră. 

— Am închis-o înainte de a pleca la masă. După cină am 
făcut o scurtă plimbare, apoi m-am întors în cameră. 

— De obicei încuiaţi uşa când plecaţi la masă? 

— Nimeni... Nici chiar doctorul Luca nu face acest lucru. 
Numai când plecăm pentru mai mult timp în excursie 
încuiem uşile. 

— De ce v-aţi referit în mod special la doctorul Luca? 

— Pentru că mi se pare cel mai pedant şi mai meticulos 
dintre toţi locatarii... El stinge lumina în hol, controlează 
uşile la plecare şi îşi păzeşte cu mare grijă lucrurile. 

— Cum aţi ajuns la constatarea că nu-şi încuie nici el uşa? 


Carmen Stoian ridică din umeri. Era un gest care nu se 
potrivea chipului ei aristocratic. 

— Nu ştiu... N-am constatat niciodată. E o simplă 
presupunere. S-ar putea să şi-o încuie. 

— Aţi spus mai înainte că, „din nefericire”, n-aţi dormit cu 
fereastra deschisă... De ce aţi folosit această expresie? 

Carmen Stoian îşi pierdu subit tot calmul. Un tremur 
cumplit o zgâlţâi din încheieturi, apoi corpul îi fu cuprins de 
convulsii neregulate. Doctorul Tudor se grăbi să-i aducă un 
pahar de apă, dar ea îl refuză. Criza îi trecuse tot aşa de 
subit cum o apucase. 

— E groaznic! Şopti ea silindu-se să nu-şi înghită silabele. 
Am trăit în această noapte un adevărat coşmar. Am fost 
martoră paralizată, neputincioasă la această tragedie. 

O nouă criză, mai puternică, mai de durată, o trânti pe pat. 
Când îşi reveni în fire avea ochii rătăciţi şi plini de lacrimi. 
Tremurul mâinilor nu şi-l putea stăpâni. Doctorul Tudor se 
aşeză pe pat lângă ea. Îi strânse mâna ca într-un cleşte şi-i 
porunci cu o severitate neînduplecată: 

— Gata!... Va trebui să răspundeţi imediat la întrebările 
mele! L-aţi văzut pe avocatul Ştefan Barbu intrând în 
camera lui Emil Radu? 

— Da! Răspunse Carmen cu un fel de frenezie în voce. 

— Aţi ascultat ceva din convorbirea pe care a avuto cu el? 

— N-am auzit decât câteva cuvinte. Numai vocea lui. 
Spunea că are nevoie de cinci mii de lei... Mai mult n-am 
auzit. 

— L-aţi văzut pe avocatul Ştefan Barbu ieşind din camera 
lui Emil Radu? 

— Da. L-am urmărit până ce a intrat în camera lui. 

— Cât timp a durat vizita dumneavoastră la micul Emil? 
Întrebă doctorul Tudor strângând şi mai tare braţul femeii. 

Strânsoarea de fier parcă-i răspândea puteri în tot corpul. 

— Nu ştiu... Nici n-am intrat în cameră. Am rămas mereu 
în pragul uşii. L-am rugat să nu-i dea bani, lam rugat să i-i 
ceară înapoi, i-am spus că-l voi împrumuta eu pe avocat. M- 


am jurat, dar n-a vrut să răspundă nimic. Se uita la mine cu 
sclipiri de triumf în priviri. Niciodată nu-l văzusem aşa. Apoi 
am plecat... 

Doctorul Tudor strângea în continuare braţul ei. Îi 
apucase şi cealaltă mână. Carmen înţepeni. Puterile îi 
renăşteau. 

— Aţi mai ieşit în hol? 

— Da. Dar n-am mai bătut în uşă. Am stat acolo înţepenită, 
fără să ştiu ce se întâmplă cu mine. Parcă presimţeam ceva. 
L-am auzit pe micul Emil ţipând. Mam înspăimântat şi am 
revenit în cameră... 

Doctorul Tudor n-o lăsă să-şi termine amintirile. Voia să le 
împartă în momente precise. 

— Ce spunea micul Emil? 

— 'Ţipa... Spunea: „Nu mai pot! Gata! Vreau să se termine 
totul!” Am auzit paşi... Paşii m-au fugărit în cameră, nu 
ţipetele lui... Abia m-am trântit pe pat şi am auzit 
detunătura... 

Convulsiile începeau iarăşi să se manifeste, dar doctorul 
Tudor le izgoni, zgâlţâind-o el, din afară, artificial. Porunci 
şi mai ferm: 

— Mai departe! Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Am sărit din pat. Întâi m-am dus la uşă. Am închis-o... 
De groază... Am rămas acolo. Îmi număram bătăile inimii. 
Nu ştiu de ce mi le număram. Când am ajuns la douăzeci şi 
una, parcă m-a împins cineva din spate. Am alergat la 
fereastră. N-am avut puterea să mă uit. Mi-am lipit urechea 
de sticlă. Parcă am auzit cum se deschid geamurile. Parcă 
se deschideau toate geamurile. Atunci am deschis ochii şi 
m-am uitat. Dar n-am zărit nimic... Nimic... Nimic... M-am 
întors la uşă. Am deschis-o şi l-am văzut pe avocat în 
genunchi în faţa camerei unde detunase... 

— Aţi auzit geamurile deschizându-se sau mâna 
dumneavoastră luptându-se cu zăvorul? 

— Nu ştiu... Mi se lipise mâna de zăvor. Cred că trăgeam 
din toate puterile. 


— Aţi apăsat clanţa când v-aţi dus a doua oară la uşa 
micului Emil? 

— Cred că da... Răspunse Carmen cu ultimele puteri. 

— O singură întrebare! Ultima! Care era locul preferat de 
plimbare al lui Emil Radu? 

— Ziua spre Cerbul de aur... Noaptea spre şosea... 
Doctorul Tudor o eliberă din strânsoare. Ea rămase 
înţepenită pe marginea patului. El se ridică în picioare şi o 
privi ţintă în ochi. 

— Vă hotărâți singură să spuneţi tot adevărul? 

— Nu mai ştiu nimic... se apără Carmen Stoian. Nu mai 
ştiu nimic... Am spus totul... 

Vocea ei devenea din ce în ce mai slabă. Doctorul Tudor se 
uită spre fereastră. 

— Nu m-aţi minţit o singură dată, spuse el căutând parcă 
în amintiri. M-aţi minţit de două ori... Prima dată cu intenţia 
clară, conştientă, premeditată de a vă dezvinovăţi. Înainte 
de a vă hotări dacă veţi spune sau nu şi cea de-a doua 
minciună. Dar nu se putea ajunge la alt rezultat. Vă mai 
acord o ultimă posibilitate: aceea a mărturisirii voluntare. 

Carmen Stoian se uita la doctorul Tudor cu priviri care 
exprimau o decizie neclintită. 

— Nu veţi afla niciodată adevărul! M-am hotărât definitiv! 
Vreau să opresc o crimă monstruoasă, o crimă reală. 

— Vă înşelaţi! Îi răspunse doctorul Tudor. Ne-aţi spus 
adevărul şi nu o singură dată şi nu atunci când aţi crezut că 
ni-l ascundeţi... 

— Nu-l veţi afla! Repeta Carmen Stoian în transă. Nu-l veţi 
afla niciodată. 

— Din câţiva paşi, doctorul Tudor ajunse la fereastră. Îşi 
încleşta mâna dreaptă în jurul mânerului şi împinse cu toată 
puterea. Fereastra se deschise. Nu departe, în grădină, se 
zărea silueta nemişcată a unui ostaş. Îi făcu semn să vină 
înăuntru. În mai puţin de un minut, cel chemat se prezentă 
în faţa uşii în poziţie de drepţi. Doctorul Tudor îl chemă 
înăuntru. 


— Nu vei părăsi sub nici un motiv această cameră! Ordonă 
el. Vei avea grijă ca doamna din pat să nu facă nici o 
mişcare. Ai dezlegarea să foloseşti, în caz de nevoie, forţa. 

Carmen rămase nemişcată pe marginea patului. Doctorul 
Tudor se întoarse spre ea şi-i spuse, aproape în şoaptă: 

— Vreţi să vă convingeţi şi poate chiar să ne convingeţi şi 
pe noi, că protejaţi o anumită persoană... Nu! Nu urmăriţi 
altceva decât să vă dezvinovăţiţi... Acesta e adevărul! 

Ea clătină din cap. Privirile îi rătăceau în neştire. 

— Nu! Nu e adevărat... 

— Vă închipuiţi, probabil, că nu vom găsi dovezi, spuse 
doctorul Tudor din pragul uşii. Şi de astă dată vă înşelaţi... 

Doctorul Tudor se duse mai întâi în camera numărul trei: 
dar ieşi de acolo după câteva clipe, cu mai multe coli de 
hârtie în mână. Traversă holul fără să observe cum se 
deschide, încet, uşa de la camera numărul unu şi cum se 
închide la fel de încet. După ce ciocăni de câteva ori, intră - 
fără să aştepte răspunsul - în camera numărul opt. 

— Am o ultimă rugăminte la dumneavoastră, îi spuse el 
profesoarei. Să-mi indicaţi pe acest plan cum erau 
repartizate camerele înainte de mutarea aceea vijelioasă. 

Se lumină de ziuă când Marian pătrunse în micul hol care 
ducea spre camera lui Dumitreş. Ajuns în cameră, senzaţia 
de lumină deveni şi mai vie. Prin fereastra din stânga, care 
dădea spre pădure, pătrundeau, o dată cu aerul rece şi 
unde luminoase, ca nişte aburi lăptoşi. Al. Dumitreş stătea 
într-un fotoliu, aşezat chiar în mijlocul încăperii, lângă masa 
de lucru. Era foarte obosit; figura lui părea chinuită de griji 
şi preocupări. Aşeză pe masă cu o mişcare leneşă caietul 
deschis, pe care-l ţinuse până atunci pe genunchi. Mai mult 
din curiozitate Victor Marian se uită pe cele două pagini 
mari, scrise mărunt şi îngrijit, care se aşterneau în faţa lui. 

— Nu ştiu de ce m-am gândit - spuse Marian - că 
manuscrisul unui scriitor trebuie să fie plin de ştersături. 
Aşa mi-am închipuit întotdeauna. Dumneavoastră parcă 
scrieţi totul dintr-o suflare. 


— Depinde de stare, de inspiraţie, de ritmul la care ai 
ajuns, îi răspunse Dumitreş. Dacă m-aş fi apucat să scriu 
acum, pagina ar fi fost neagră de corecturi, paranteze şi 
ştersături. Mi se întâmplă de multe ori să păţesc aşa, până 
ce intru în ritm... Atunci paginile zboară, cuvintele vin fără 
să le mai cauţi şi se aşează docile şi sigure în frază, în rând. 
Bătrânul Dumas a scris într-o singură zi o piesă. Probabil că 
s-a pomenit deodată în vârtej şi nu s-a mai oprit. În 
asemenea momente, manuscrisul e curat ca o copie... Din 
păcate, acum n-am puteri pentru scris... 

— Vă gândeaţi la deznodământul romanului pe care îl veţi 
numi Trandafirul alb? 

— Nu. Mă gândeam la eroii cărţii şi încercam să identific 
printre ei asasinul... Nu pot să-l las nepedepsit pe cel care l- 
a ucis pe Mituş... 

— Veţi continua cartea povestind această dramă? Întrebă 
Victor Marian. Cred că ar fi foarte interesant. 

— Hotărârea am şi luat-o... Aşa voi face... Îl voi răzbuna pe 
micul Mitugş. Prin scris. Altă putere nu am... 

— În cazul acesta, trebuie să aveţi o anumită bănuială cu 
privire la identitatea asasinului... 

— Sunt prea obosit. Aştept rezultatul cercetărilor 
dumneavoastră. Mă hăituiesc nişte gânduri, dar... 

— Eu sunt convins că v-aţi oprit asupra unei persoane 
anumite, încercă Marian să-l întărâte. Din moment ce aţi 
ajuns ca şi noi la concluzia că asasinul e unul din locatarii 
pensiunii şi vreţi să-l pedepsiţi cu armele acestea cumplite 
care sunt literele... 

Dumitreş clătină din cap afirmativ. 

— Da... Dar nu mă gândesc numai la asasin... Mă gândesc 
şi la victimă şi la motivul crimei, la mobilul ciudat al acestei 
crime şi începe să se cristalizeze o ipoteză care mă uluieşte 
chiar pe mine, creatorul ipotezei... Pare de necrezut... E 
atât de fantastică şi de neobişnuită, încât... N-am întâlnit 
niciodată, nici măcar în literatură, o relaţie mai ciudată ca 
între victimă şi asasin... Peste câtva timp voi avea poate 


îndrăzneala să vă destăinui ipoteza mea... Datele pe care le 
aveţi vă vor duce poate mai uşor spre camera asasinului. Eu 
îi dau târcoale numai cu ajutorul ideilor, cu ajutorul 
imaginaţiei. Nu ştiu... Mi-e teamă să nu fie o plăsmuire a 
fanteziei... Deşi numai această ipoteză ar explica absurdul 
crimei... În sfârşit, nici nu mi s-au cristalizat toate ideile. E 
mai bine să tac. S-ar putea să jignesc un nevinovat... 

Marian înţelese că nu va putea să afle mai mult de la el. 
Vorbele acelea obosite cu care îşi încheiase monologul 
ascundeau o anumită fermitate. Şi privirile lui, care 
cercetau peretele ca un ecran pe care se derulau fără 
încetare scene nevăzute altor ochi, mărturiseau o fierbere 
interioară încă departe de clocot. Nu avea ce face. Trebuia 
să aştepte clocotul.... 

Atunci se vor declanşa toate vorbele. Dar până atunci. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Marian. Am avea 
nevoie de câteva precizări, chiar dacă sunt simple 
formalităţi. În profesiunea noastră îşi au şi formalităţile 
rostul lor. 

Al. Dumitreş nu părea prea bucuros de ceea ce auzea. Se 
resemnă însă repede, acceptând scuza şi rugămintea 
printr-un gest leneş. 

— Nu trebuie să faceţi introduceri. La urma urmei, sunt 
obligat să mă supun tuturor formalităţilor, aşa cum se 
supun şi ceilalţi. Nu e cazul să se facă diferențieri într-un 
caz atât de grav... Deocamdată... 

— S-ar părea că în ipoteza dumneavoastră i se atenuează 
gravitatea, sesiză imediat Marian. 

— Formal nu! Preciză Dumitreş. Omeneşte însă... Ştiţi 
care e întrebarea care mă preocupă cel mai mult? Mă 
gândesc la ceva care poate vi s-ar părea absurd. Oare cine 
a suferit mai mult: victima, sau asasinul? Aceasta a fost 
prima întrebare când am descoperit drama... Şi e 
întrebarea la care am ajuns, pe care am găsit-o şi la capătul 
raţionamentului. Premisa devine concluzie... 


— E o întrebare foarte ciudată, gândi Marian cu voce tare. 
Cel puţin pentru noi, pentru mine... Nu ştiu cum ar 
reacţiona la ea doctorul Tudor. Dar dacă această întrebare 
ne luminează o nouă pistă, sau se întretaie pe undeva cu 
ipotezele noastre, îi vom da toată atenţia... Ar putea să 
constituie un punct de plecare, un punct nou... La antipodul 
celui de la care am pornit noi. La urma urmei, totul se 
reduce la o problemă de logică. Dacă datele culese se 
aranjează ca un lanţ, ca nişte verigi care s-ar putea 
constitui întrun lanţ sigur pe firul acestei întrebări... Atunci 
nu putem decât să vă mulţumim. De fapt şi doctorul Tudor 
procedează astfel cu datele culese. Le caută cu ajutorul 
logicii o anumită unitate... Logica, raţionamentul logic 
existând potenţial, nu trebuie decât să adunăm, sau mai 
bine zis să precizăm anumite date. 

— Vă stau la dispoziţie, se supuse Dumitreş concluziei la 
care ajunsese Marian. Deşi am oroare de date precise... 

— Am vrea să precizaţi cum v-aţi petrecut timpul între 
orele zece şi jumătate şi unsprezece şi jumătate. Ştim că aţi 
plecat de la farmacie la ora unsprezece fără douăzeci. Aţi 
venit direct la pensiune, sau v-aţi mai plimbat pe şosea? 

Marian îl văzu pe Dumitreş făcând un efort vizibil pentru 
a-şi aminti ceva care i se părea foarte îndepărtat. 

— Am venit direct la pensiune, dar pe o cale mai 
întortocheată. Abia când am zărit luminile de la Cleopatra 
în stânga mea mi-am dat seama că am apucat pe cărarea 
care taie prin pădure... Da, da... Mam gândit să ies la şosea, 
dar pentru aceasta a trebuit să înconjor Cleopatra... Pe 
cărarea din pădure nu puteam să-mi continui drumul... 
Între Cleopatra şi Trandafirul alb sunt trei podeţe şubrede, 
care sunt greu de trecut chiar ziua. Câteva bârne fără 
balustradă, cu distanţe mari între ele... După ce am ieşit la 
şosea am venit direct şi probabil mai grăbit spre pensiune. 
Îmi amintesc întâlnirea cu micul Emil, la plecare... Restul îl 
cunoaşteţi... 


— Am dori totuşi câteva precizări... La înapoiere naţi 
observat nici o mişcare în hol? 

— La înapoiere?... În hol?... Parcă l-am văzut pe avocatul 
Ştefan Barbu intrând în camera lui Radu Emil. Nu ştiu de 
ce am rămas un moment în verandă... Dar mi s-a părut că 
zăresc două uşi închizându-se fără să fi ieşit sau să fi intrat 
cineva în acele camere. 

— Nu vă amintiţi numărul camerelor? Întrebă Marian. 

— Parcă erau camerele din dreapta şi din stânga mesei 
mari. 

— Cu alte cuvinte, îl ajută Marian, camerele numărul doi şi 
şase; cele în care locuiesc doamna Carmen Stoian şi 
doctorul George Luca... Prin urmare, aţi sosit la pensiune în 
jurul orei unsprezece şi aţi intrat în camera dumneavoastră 
cam pe la unsprezece fix. După această oră aţi mai părăsit 
camera? 

— Nu pot să ştiu dacă era unsprezece fix, dar după ce am 
intrat în cameră n-am mai părăsit-o decât în clipa aceea 
blestemată... 

— Cât timp aţi rămas în hol imediat după împuşcătură? 

— Câteva clipe, răspunse Dumitreş. M-am dus să mă 
schimb şi am ieşit imediat. 

— Cam cât a durat această mişcare... Până v-aţi schimbat? 

— Foarte puţin... Lăsasem uşa deschisă şi doctorul Luca 
era în prag şi îmi cerea să mă grăbesc... Am îmbrăcat o 
pijama, halatul de cameră, ciorapi, papuci... Nu ştiu de ce 
vă interesează ce s-a întâmplat după momentul crimei. 

Victor Marian se prefăcu că nu aude întrebarea. Pentru a 
evita un răspuns penibil, deschise imediat alt subiect de 
discuţie. 

— Avocatul Ştefan Barbu neagă faptul de a vă fi cerut acel 
împrumut despre care ne-aţi vorbit. 

Al. Dumitreş ridică neputincios din umeri. 

— Relaţiile avocatului Ştefan Barbu cu adevărul nu sunt o 
noutate pentru nimeni... Cu atât mai mult pentru mine... 


Oricând ar putea să jure că eu i-am cerut bani cu 
împrumut... Şi chiar că mi-ar fi dat o sumă oarecare... 

Victor Marian nu-şi putu reţine un zâmbet. 

— Am constatat şi noi lucrul acesta... E curios că, în ciuda 
acestui obicei, izbuteşte să aibă influenţă asupra unor 
persoane profund cinstite... 

— Nu în ciuda acestui obicei, îl corectă Dumitreş. Ci 
datorată acestui obicei. Când l-am auzit prima dată - şi era 
într-un moment de mare vervă - m-am gândit că 
stenografiindu-i spusele ai putea să le transformi într-un 
volum de nuvele. Cu timpul însă, noutatea dispare... Are 
exact acelaşi bagaj. Nici un cuvânt, nici un amănunt în plus 
sau în minus. Parcă ar fi un disc. Eu l-am descoperit mai 
devreme... Duduia Carmen, însă, a trăit o adevărată 
decepţie când şi-a dat seama cu cine are de-a face. Câteva 
zile s-a uitat înmărmurită la el. Am avut impresia că se 
îndrăgostise ca o disperată. Poate de aceea se răciseră 
relaţiile dintre ea şi proprietăreasa noastră... E de neînțeles 
cum poate să fascineze oamenii şi mai ales femeile. Carmen 
nu s-a vindecat nici până astăzi... lar proprietăreasa. Aţi 
aflat probabil că avocatul locuieşte aici gratuit... Nu pot să 
nu-l transform pe acest om în eroul unei cărţi. Pentru că nu 
cucereşte suflete slabe, ci adevărate forţe spirituale. E ca 
un magnet. Şi nu se mulţumeşte numai cu priviri 
admirative, cu gratuităţi... Ştiţi câte datorii i-a achitat 
distinsa noastră profesoară, până acum, la Cleopatra? E 
absolut de neînțeles... Toţi îl detestă, dar când se văd în faţa 
lui, tremură... Şi pe domnişoara Liliana a interesat-o o 
vreme persoana lui... Ea l-a descoperit însă foarte repede. 
Am asistat la scena în care i-a spus: „Sunteţi superb, ca un 
idol de gelatină.” Poate că acesta ar fi titlul cel mai nimerit 
al cărţii: Idolul de gelatină! 

— El n-a replicat nimic? Se interesă Marian. 

— Ba da... l-a răspuns cu o asemenea expresie, de parcă 
ar fi trăit o clipă de extaz: „Un idol de gelatină dulce, zeiţo. 
Dacă m-ai fi gustat până la capăt...” 


În momentul acela se auziră bătăi în uşă. Marian stătea 
rezemat de pervazul ferestrei deschise. Vru să se ducă el în 
întâmpinarea celui care-şi anunţa sosirea, dar auzind uşa 
deschizându-se rămase la locul lui. Nici Dumitreş nu se 
mişcase din fotoliu. 

Doctorul Tudor înaintă încet prin micul hol. Văzu o rază de 
soare ciocnindu-se de sticla ferestrei închise. Era ziuă. 1 se 
părea că intrase din nou în camera inginerului Popa. 
Aceleaşi dimensiuni, aceleaşi ferestre, acelaşi mobilier, 
acelaşi fotoliu în mijlocul camerei. Abia când păşi pragul 
camerei îl zări pe Victor Marian lipit de pervazul ferestrei 
deschise. 

Tânărul înţelese din atitudinea, din expresia feţei, din felul 
cum îi cădeau umerii, obosiţi, fără vlagă, că se întâmplase 
ceva deosebit cu doctorul Tudor. Masca aceea ascundea o 
dinamică înspăimântătoare. Prevestea întotdeauna marile 
erupții logice care uluiau prin precizia şi îndrăzneala lor. 

Alexandru Tudor mulţumi, plecându-şi capul, la invitaţia 
pe care i-o făcu gazda de a-şi găsi un loc comod pe pat sau 
într-un fotoliu. Rămase în picioare în mijlocul încăperii. 

— Nu am venit pentru multă vreme, spuse el. Aş dori să-mi 
mai furnizaţi câteva amănunte... Poate fără importanţă... 

Şi pentru că nu se grăbi cu întrebările, Victor Marian îl 
puse la curent cu frânturile de ipoteze pe care izbutise să le 
afle de la scriitorul Al. Dumitreş. 

— Se pare că întreaga ipoteză - încheie tânărul - se află 
concentrată în această întrebare: „Oare cine a suferit mai 
mult: victima, sau asasinul? 

Doctorul Tudor închise pentru o clipă ochii, apoi spuse: 

— Vă gândiţi la o sinucidere forţată, la un asasinat 
aproape consimţit, la împreunarea acestor două posibilităţi 
sau realităţi într-un singur act. Mi se pare mai degrabă o 
soluţie literară; foarte interesantă, dar literară... 

— Eu plec de la câteva date psihologice esenţiale, spuse 
scriitorul Al. Dumitreş. De la un plus şi un minus care se 
caută cu disperare şi găsindu-se... 


— Cu ce semn l-aţi reprezenta în această ipoteză pe micul 
Emil? Îl întrerupse doctorul Tudor. 

— Cu minus, bineînţeles... Răspunse scriitorul Dumitreş. 
Dumneavoastră l-aţi reprezenta altfel? 

— Da... Eu l-aş reprezenta cu plus... E mai fidel... 

— Datele problemei totuşi nu se schimbă, perseveră Al. 
Dumitreş. Cine e plusul şi cine e minusul? Poate eo 
chestiune de interpretare. Esenţială e existenţa lor în 
aceeaşi ecuaţie. 

— Dar dacă în loc de minus e tot un plus? Întrebă doctorul 
Tudor. În acest caz ar rezulta o nouă formulă... Eu cred că 
v-aţi familiarizat cu soluţii artistice... „Dureri înăbuşite... 
Dureri ascunse... Să încercăm şi noi un fulger negru spre 
înalt... Poate că ne-am prăbuşit eliberaţi şi calzi...” E o idee 
foarte generoasă, superbă, plină de aspirații pure, dar e o 
soluţie artistică... Viaţa e mai crudă... 

— Aţi citit cartea? Întrebă uimit scriitorul Al. Dumitreş. 

— Încă n-am citit-o, dar o voi citi, răspunse doctorul Tudor. 
Am reţinut însă frazele scrise pe exemplarul doamnei 
Carmen Stoian... Parcă mi-a arătat un trofeu... 

Al. Dumitreş îşi plecă oarecum ruşinat privirile în pământ. 

— De obicei dau autografe mai banale, spuse el. Ma rugat 
însă cu atâta căldură şi insistenţă... În sfârşit. Să ştiţi că nu 
renunţ la ipoteza mea. Nu pentru că aş fi capabil să scuz o 
crimă. Am convingerea că până la urmă şi dumneavoastră 
veţi ajunge la această ipoteză... În orice caz, în cartea care 
va purta titlul Trandafirul alb, eroul care vă va reprezenta... 

Doctorul Tudor nu-l lăsă să termine. O idee neaşteptată şi 
oportună îl determină să-l întrebe: 

— Aş fi curios să ştiu sub ce nume mă veţi reprezenta. 

— Încă nu m-am gândit, răspunse Al. Dumitreş. Dar pentru 
că veţi fi unul din eroii principali, vă voi alege un nume 
memorabil... Poate chiar acesta: doctorul... Octavian 
Severin. Să ştiţi că şi numele eroilor unei cărţi sunt 
rezultatul unui moment de inspiraţie. 


— Vă mulţumesc, se înclină Alexandru Tudor. Şi pentru că 
n-aş vrea să se prelungească timpul, v-aş ruga să-mi 
răspundeţi la câteva întrebări... Mi se pare că ieri, la 
cabana Vârtejul, domnişoara Liliana era pe cale să fie 
acostată de o persoană care se găsea întâmplător acolo... 
Vă mai amintiţi? 

— Am observat şi eu acest lucru, răspunse Al. Dumitreş. 
Mi se pare că persoana aceea era chiar inginerul Traian 
Popa, oaspetele nostru neaşteptat. 

— Exact! Întări doctorul Tudor. Vă mai amintiţi ce a 
discutat avocatul cu medicul George Luca în momentul 
când acesta din urmă a observat intenţiile inginerului Popa? 

— N-am asistat decât la ultima parte a conversaţiei. 
Avocatul încerca să-l convingă pe doctorul nostru că e 
stupid să se preteze la un scandal cu un necunoscut. l-am 
spus şi eu acelaşi lucru dar doctorul Luca n-a vrut să mă 
asculte. Din fericire, inginerul Popa s-a îndepărtat repede 
de domnişoara Liliana. Şi-a dat probabil seama că n-a venit 
singură acolo. Poate că nici n-a avut intenţia s-o acosteze... 
Doctorul Luca e, din păcate, foarte suspicios şi irascibil... În 
asemenea împrejurări. lar domnişoara Liliana e prin însăşi 
existenţa ei o tentaţie obligatorie pe acest pământ... 
Logodnicul dumneaei face o mare greşeală. În loc să se uite 
la ea, se uită la cei care se uită la ea. Va trebui să se 
transforme în Argus... 

— N-aţi observat vreun gest sau vreun semn care să indice 
că avocatul Ştefan Barbu şi inginerul Traian Popa se 
cunosc? 

— Nu-mi amintesc... Răspunse Al. Dumitreş. Ca să fiu 
sincer, o priveam pe domnişoara Liliana, fără nici o intenţie 
însă, asemuind-o cu un dar generos al naturii... 

— În cazul acesta, spuse doctorul Tudor ca o constatare, 
nu puteţi şti dacă avocatul Ştefan Barbu şi inginerul Traian 
Popa au avut prilejul de a schimba câteva cuvinte între ei... 

— Numai dacă aş căuta o soluţie artistică, zâmbi Al. 
Dumitreş. Singurul lucru pe care l-am remarcat a fost 


dispariţia subită a inginerului Popa. 

— Vă gândiţi la... 

Era vocea lui Victor Marian. Tânărul nu-şi duse până la 
capăt întrebarea. În primul rând pentru că văzu cum se 
încruntă faţa şefului său; şi în al doilea rând pentru că îşi 
aminti că doctorul Tudor n-avea de unde să ştie ultimele 
afirmaţii ale avocatului. 

— Vă gândiţi la... Întâlnirile lor de la Cleopatra? 

— Multe drame se întâmplă la vila vecină, spuse Dumitreş. 
Şi unele din ele îşi trimit aici ecouri puternice. 

Doctorul Tudor clătină obosit din cap, precum îi era 
obiceiul, apoi îşi îndreptă umerii. 

— Nu vă amintiţi cine a venit primul cu ideea mutatului? 
Întrebă el înainte de a porni spre uşă. 

— Nu ştiu, răspunse Dumitreş. Parcă ne cuprinsese pe toţi 
un fel de amoc. Eram şi eu sătul de camera mea cu ferestre 
spre şosea. Când m-am dus la proprietăreasă să mă plâng, 
am găsit-o acolo pe duduia Carmen. Venise şi ea cu gânduri 
asemănătoare... Îmi amintesc o schiţă de Caragiale... Într- 
un fel, îi copiam eroii. 

— Rămâneţi în continuare fidel ipotezei literare? 

— E singura care ar oferi totuşi un mobil acestui act 
absurd. 

— Mobilul principal vi-l pot destăinui eu: jaful! Încheie 
doctorul Tudor. 

Doctorul Tudor stătea mut şi nemişcat, de câteva minute, 
pe un fotoliu lângă măsuţa rotundă cu telefon din mijlocul 
holului. Colaboratorii lui îi respectau tăcerea. Se instalaseră 
şi ei comod în apropierea şefului, dar erau atât de intrigaţi 
de starea acestuia, încât renunţaseră chiar să-şi mai arunce 
priviri unul altuia. Amândoi îşi scormoneau memoria 
încercând să găsească o înlănţuire logică faptelor culese 
până atunci. 

— Da, spuse într-un târziu doctorul Tudor. Întunericul 
începe să se destrame. Se face lumină... 


Şi Victor Marian şi lon Roman se uitară în acelaşi timp 
spre veranda din faţa lor, care lăsa să pătrundă în hol 
lumina cristalină a dimineţii. 

— Înainte de a-mi expune concluziile la care aţi ajuns - 
continua doctorul Tudor - v-aş cere să-mi relataţi pe scurt 
faptele culese în ultima parte a anchetei. 

Mai întâi lon Roman, apoi Victor Marian îşi depănară 
succint rapoartele lor. Redară sec faptele, fără să le 
interpreteze. Doctorul Tudor clătina mereu din cap; parcă 
tot ce auzea îi era cunoscut; parcă auzea confirmarea unor 
lucruri citite undeva, nu amănunte noi, care ar fi putut 
clarifica misterul. Ceilalţi recunoscură însă în atitudinea lui 
o stare caracteristică momentelor de mare încordare. 

— Nu ştiu ce aţi aflat dumneavoastră de la domnişoara 
Liliana şi de la duduia Carmen, spuse în concluzie Victor 
Marian, pentru că el vorbise ultimul. Se pare că şi inginerul 
Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu şi doctorul Luca... 
Chiar şi fosta subdirectoare au avut răgazul necesar să 
alerge până la poartă pentru a ascunde acolo arma crimei 
şi a lăsa astfel impresia că asasinul e o persoană din afara 
pensiunii. Dacă această acţiune, dacă această posibilitate 
de a ascunde arma e hotărâtoare în demascarea asasinului, 
atunci putem trage concluzia... 

— Da... Spuse doctorul Tudor întrerupându-l pe Marian. 
Ascunderea acestei arme e unul din momentele cheie ale 
tragediei, una din cele mai importante descoperiri ale 
asasinului, în planul lui de organizare a crimei. Ea este 
strâns legată de ideea împuşcăturii. Alegerea unei arme 
gălăgioase drept armă a crimei şi ascunderea pistolului la 
poartă constituie una şi aceeaşi verigă în scopul de a oferi 
un dublu alibi, un alibi de neclintit asasinului. 

— În cazul acesta, îşi continuă Victor Marian ideea 
întreruptă, singura persoană care poate fi exclusă din 
rândul suspecţilor, pe baza informaţiilor culese de mine şi 
de tovarăşul lon Roman, este scriitorul Al. Dumitreş. El n-a 
avut timpul necesar... 


— Scriitorul Dumitreş... Îl întrerupse din nou, cu un glas 
obosit care parcă venea din depărtări, doctorul Tudor. Abia 
acum aţi ajuns la concluzia asta?... E singura persoană care 
nu putea comite asasinatul. Scriitorul Dumitreş trebuie 
exclus definitiv din rândul celor care ar fi putut făptui sau 
gândi o crimă... Mai mult... Dacă întâmplarea nu ne-ar fi 
scos în cale cele două pagini scrise de el, n-am fi ajuns 
poate niciodată la descifrarea acestei sângeroase enigme. 
Cu o intuiţie extraordinară, gratuită, fără scop, aproape 
inconştientă, ne-a oferit în cele două pagini cheia întregii 
enigme. Simt nevoia să-i fac, aici, între noi, un compliment 
întârziat. 

Deşi impresionat de vorbele pe care le auzise, Victor 
Marian avu îndrăzneala să dea glas observaţiei care-i 
venise în minte: 

— Cu toate acestea, aţi respins - aşa mi s-a părut mie - 
ipoteza lui despre un asasinat combinat, acea soluţie 
literară care deschidea ideea unui mobil ciudat, misterios, 
greu de definit... 

— Mobilul principal al acestui odios asasinat e jaful! Spuse 
ferm doctorul Tudor. 

— În ciuda încercării asasinului de a ne atrage atenţia 
asupra unui astfel de mobil? Întrebă Ion Roman. În ciuda 
faptului că am găsit averea lui - timbrele acelea de valoare 
- intactă, neatinsă? 

— Da! Accentuă doctorul Tudor. E vorba de un jaf mai 
odios, un gen nou de tâlhărie, atât prin antecedentele, cât şi 
prin consecinţele lui. Dacă vom citi cu atenţie cele două 
pagini despre care vorbeam ne vom clarifica mai uşor. În 
ciuda faptului că scriitorul Al. Dumitreş nu era conştient că 
descoperă acolo acest gen nou de jaf. Observațiile lui sunt 
strict literare, ca şi soluţiile care se pot desprinde de acolo. 
Dar acest lucru nu ne opreşte să elogiem extraordinara lui 
intuiţie... 

— Dacă susţineţi că mobilul principal e jaful, interveni 
Victor Marian, atunci înseamnă că mai întrevedeţi şi un alt 


mobil, secundar, de altă natură. 


— Da... recunoscu doctorul Tudor. Mai există şi un al 
doilea mobil, strâns legat de primul, care condiţionează şi 
care e condiţionat de primul... Şi la o lectură mai atentă a 
celor două pagini vom descoperi şi acest mobil. În ciuda 
faptului că e înfăţişat tot prin observaţii literare. Aş putea 
susţine că dacă primul mobil se degajă ca o concluzie, cel 
de-al doilea există şi se înfăţişează limpede - în forma lui 
literară - chiar în cuprinsul concret al celor două pagini. 
Acest mobil nu mai apare ca o simplă intuiţie, ci ca rezultat 
al unui moment de gândire profundă, ca expresie a unei 
clipe hotărâte de inspiraţie... Din păcate, atât doar: un 
moment, o clipă, un gând, o frază... Autorul l-a uitat, la 
abandonat în zborul condeiului... Dar nu putem să-l 
învinuim pe Al. Dumitreş de această uitare... Fantezia atacă 
mereu un scriitor, îl duce spre alte gânduri, spre alte soluţii 
şi expresii artistice... 

— Acest al doilea mobil e de natură psihologică? Întrebă 
Ion Roman. 

— De obicei, orice crimă care are ca mobil jaful e dublată, 
într-un fel sau altul, de un mobil de natură psihologică. În 
cazul nostru însă, acest al doilea mobil e mai pregnant, e 
aproape la fel de important. El poate fi definit gradat, după 
unghiul din care este văzut: teama, spaima, teroarea... 

— Mi se pare că am discutat această ipoteză, îşi aminti lon 
Roman. Criminalul e surprins în timpul jafului, e o persoană 
cunoscută de cel pe care vrea să-l jefuiască şi de teamă, de 
spaimă, terorizat de gândul că ar putea fi divulgat, scoate 
pistolul şi trage. 

— Nu! Răspunse doctorul Tudor. Pentru că în cazul nostru, 
acest al doilea mobil e aprioric... În ipoteza dumitale el era 
posterior. E o deosebire esenţială... 

— Jaful şi spaima... Reflectă Victor Marian. Şi amândouă 
sunt indicate în cele două pagini ale scriitorului Al. 
Dumitreş. Şi amândouă ne oferă cheia enigmei... 

— Şi identitatea asasinului, îl completă doctorul Tudor 
imitându-i parcă starea de meditaţie. 


— În cazul acesta, nu ştiu ce mai aşteptăm, spuse Ion 
Roman. Din moment ce totul e clarificat. 

— Îl aşteptăm pe sergentul-major Dinu Cosma, răspunse 
doctorul Tudor. Până la sosirea lui, vă voi citi încă o dată 
cele două pagini ale scriitorului Al. Dumitreş, solicitându-vă 
toată atenţia. 

Doctorul Tudor începu să citească rar şi monoton paginile 
pe care le ştia pe dinafară. Câteva clipe după ce termină 
lectura, îşi întrebă colaboratorii: 

— Cred că vă imaginaţi persoanele pe care le reprezintă în 
aceste pagini scriitorul Al. Dumitreş. Pentru a evita orice 
putinţă de greşeală, ar trebui să le identificăm folosindu-ne 
de procedeul pe care îl practică el cu atâta măiestrie. 

— Mi se pare inutil, spuse Victor Marian. Mituş Rădel nu 
poate fi altul decât Radu Emil. E şi o potrivire de nume. 
Radu - Rădel... Avocatul Ştefan Barbu apare sub numele de 
Faust Breban... Probabil inspirându-se din teoria acestuia 
despre brelan şi impresionat de pumnul lui uriaş. Faust 
înseamnă pumn în germană... 

— Procedeul folosit de Dumitreş e mult mai sigur, afirmă 
doctorul Tudor. El elimină orice dubiu cu privire la 
identitatea personajelor. Alina Ialomir... Arista Miron... 
Corina Manteş... Nicola Negură... Gelu Corega... Şi în 
aceste pagini numele folosite de el au rezonanţe ciudate... 
Încercaţi să le priviţi nu în rezonanţa, ci în lungimea şi în 
numărul lor de cuvinte... 

— Aaaa! Descoperi Victor Marian. Cu alte cuvinte, vreţi să 
spuneţi că numele folosite constituie anagrama numelor 
reale... 

— Exact! Spuse doctorul Tudor. Încercaţi să le descifraţi. 

— Nu se poate! Se împotrivi Victor Marian pentru un 
moment. Dacă Emil Radu e reprezentat de Mituş Rădel... 
Apar două litere în plus... Două litere stridente... Adică... 

— Ba e foarte clar! Îşi aminti Ion Roman. Numele întreg al 
lui Radu Emil, aşa cum ne-a informat inginerul Popa, este 


Radu Şt. Emil. Aşa era trecut în catalog, pentru a nu fi 
confundat cu celălalt Radu Emil... Radu N. Emil. 

— Extraordinar! Se dezmetici Victor Marian. Întradevăr e 
o anagramă. Raduştemil corespunde exact lui Mituşrădel. 

— Iar Alina Ialomir - descoperi la rândul său lon Roman - 
corespunde zeiţei Liliana Maior... 

— lar Nicola Negură - adăugă doctorul Tudor - e 
anagrama lui Neculai Goran... După cum vedeţi... 

— Da... Spuse Victor Marian. Dumitreş a folosit pentru 
anagramare numele exacte ale persoanelor din pensiune. 
Mituş Rădel... Alina Ialomir... Nicola Negură... 

În momentul acela se deschise uşa holului. Sergentul- 
major Dinu Cosma, obosit, prăfuit, transpirat, se opri în faţa 
lui Tudor. 

— Raportul! Spuse el într-o suflare. Şoferul Ion Anton 
declară următoarele: la ora unsprezece şi un minut l-a cules 
pe Ciucă în dreptul punctului La movilă; la ora unsprezece 
şi două minute a avut accidentul în dreptul punctului La 
izvor; l-a dus pe Ciucă pentru primele îngrijiri la Cleopatra. 
Era un doctor acolo. La ora unsprezece şi douăzeci şi trei 
de minute, Ciucă şi-a venit în fire. L-a urcat în camion şi la 
ora unsprezece şi patruzeci de minute l-a depus la spital. 
Am verificat toate datele. 

— Foarte bine, îi răspunse doctorul Tudor. Ai sosit la timp. 
Îţi revine datoria legală de a-l aresta pe asasinul lui Emil 
Radu. 

PARTERUL PENSIUNII TRANDAFIRUL ALB (Repartizarea 
camerelor în ziua de 3 octombrie 194...) 

Către cititor. 

A sosit momentul să facem o pauză în lectură imaginându- 
ne că în acest răgaz de timp doctorul Tudor, lon Roman şi 
Victor Marian vor face schimb de informaţii între ei, 
relatându-şi toate observaţiile şi datele şi amănuntele 
culese în decursul ultimelor interogatorii. 

Prin urmare, în clipa de faţă, cititorii, la fel ca şi doctorul 
Tudor, posedă absolut toate faptele care constituie şi care 


pot duce la dezlegarea enigmei. Autorul a avut grijă să nu-şi 
favorizeze eroul informându-l pe ascuns cu amănunte pe 
care nu le-ar cunoaşte cititorii. Din clipa de faţă, totul se 
reduce la organizarea şi interpretarea logică a faptelor. 

Pentru a veni în ajutorul cititorilor autorul aminteşte încă o 
dată că factorul principal, cheia acestei enigme, se află în 
cele două pagini ale scriitorului Al. Dumitreş. Studiindu-se 
cu atenţie aceste pagini - care vor fi imediat reluate - şi, 
bineînţeles, sprijinindu-se pe multitudinea de date şi 
observaţii adunate de cei trei anchetatori, cititorii pot 
descoperi singuri identitatea asasinului, mobilul care l-a 
forţat la crimă şi modul cum şi-a organizat odiosul asasinat. 

Nu mai rămâne altceva decât ca autorul să ureze succes 
cititorilor săi şi să-şi exprime speranţa că vor ajunge la 
dezlegarea enigmei sângeroase de la Trandafirul alb 
înaintea eroului acestei cărţi. 

PARTEA A TREIA. CINE? 

4 octombrie 194..., ora 8,05 

Toţi locatarii pensiunii se aflau la masa mare din hol. În 
spatele lor, între masă şi verandă, stăteau nemişcaţi în 
picioare sergentul-major Dinu Cosma şi ostaşii care până 
atunci patrulaseră în grădină sau îndepliniseră diferite 
sarcini încredințate de doctorul Tudor. Acesta, împreună cu 
cei doi colaboratori ai lui, luaseră loc, formând un semicerc, 
La măsuţa rotundă cu telefon, pe care o apropiaseră de 
masa mare. Îngrijitoarele, sosite nu de mult, serviseră 
ceaiul, apoi se retrăseseră tăcute şi înfiorate în încăperile 
din demisolul pensiunii. Liniştea era gravă, amenințătoare. 

După ce aruncă o scurtă privire sergentului-major, 
doctorul 'Tudor începu cu vocea lui obosită: 

— V-am adunat aici pentru a vă pune la curent cu 
rezultatul cercetărilor noastre... Dar înainte de aceasta v-aş 
ruga să ascultați cu atenţie lectura câtorva pagini dintr-un 
manuscris neterminat, dintr-o carte, pe care evenimentul 
sângeros la care aţi fost martori a întrerupt-o violent. 
Aceste pagini sunt extrem de importante pentru dezlegarea 


enigmei, chiar dacă autorul lor nu a prevăzut lucrul acesta, 
chiar dacă ele sunt rezultatul unei intuiţii excepţionale şi nu 
a unei previziuni logice. O singură persoană de la masa 
dumneavoastră cunoaşte conţinutul acestor pagini. Silit de 
împrejurări, îmi iau singur permisiunea de a vă face 
cunoscut şi dumneavoastră acest conţinut, renunțând astfel 
la discreţia pe care o manifestăm de obicei faţă de un 
manuscris, faţă de o carte neterminată. Încep lectura: 
„Mituş Rădel sosise la vila Crinul alb într-o zi frumoasă de 
toamnă. Era atât de slab şi de palid, încât aerul puternic de 
munte îl ameţise. Paşii lui erau aceia ai unui halucinat. 
Gândurile i se încâlceau, iar fierbinţeala îi înroşise obrajii. 
Era speriat ea un pui de vrabie care este nevoit să iasă din 
cuib pentru prima dată. Zburase de multe ori până atunci, 
dar mereu purtat numai de aripile fanteziei. Rămăsese 
mereu în cuib, înconjurându-se cu o țesătură de vise. Doar 
pentru a ciuguli hrana de toate zilele, pentru a-şi menţine 
făptura debilă, bolnavă, mutilată, scotea uneori capul din 
cuib. Oamenii îl înspăimântau. Şi nimeni nu ştia că-i iubeşte 
mai mult decât florile cu care îşi înconjura făptura diformă. 
Nimeni, nimeni în afară de un singur om... Ştia că privirea 
cu care-l întâmpinase Arista Miron, la sosire, era aruncată 
unui cerşetor, unui nevoiaş. Spaima îl încolţi şi mai tare. Îşi 
aminti întâlnirea cu Pătru Poiană, în faţa gării. Poiană cu 
mutra lui mops. Simţea un gust amar în gură. Atâtea 
amintiri crude îl răscoleau... Dacă ar fi fost capabil de ură, l- 
ar fi urât. De ce-i ieşise în cale cu cortegiul acela jalnic de 
amintiri...? 

Câteva zile, Mituş se feri de oameni, dar ei îl observau pe 
ascuns. Alţii chiar direct, ca pe-un monstru. Printre aceştia 
din urmă era probabil şi Alina Ialomir şi cât ar fi vrut ca 
măcar ea să-l vadă altfel! Se întâlnise pentru prima dată cu 
reprezentarea vie a zeiţelor antice din cartea de istorie şi 
din închipuirile lui infantile. Când o vedea pe fereastră, 
tremura, parcă îl strangula cineva. Dar n-o privea numai el 
cu aceleaşi flăcări în ochi. Mai era şi Gelu Corega, ca o 


umbră în urma ei, ca un spadasin gata să provoace orice 
rival. Şi Nicola Negură îi admira din depărtare silueta 
mlădioasă şi mersul ca de căprioară. Privirile lui erau însă 
resemnate. Ştia, era convins, că îi lipsea puterea dea o 
cuceri. 'Toate fiinţele din vilă erau ca nişte puncte pe un 
cerc şi din aceste puncte plecau raze spre centrul cercului, 
unde trona ca o zeiţă, Alina. Nici Faust Breban, care îşi 
cheltuia ultimele puteri în nopţi de fum şi de emoţii 
absurde, nu scăpase de mirajul zeiţei. Dar el ar fi vrut-o de 
aur, ca s-o aşeze triumfător pe masa norocului, mai ales 
când mâinile lui răscoleau buzunare goale. Nici Corina 
Manteş, ascunsă după perdea, nu-şi lua ochii de la zeiţă 
când o vedea în grădină admirată, ca în rugăciune, de cei 
trei bărbaţi, pe care ar fi vrut să-i smulgă din paralizia lor 
statuară. Ce clocot purta Corina în suflet! Dar se putea 
asemăna oare clocotul ei cu acela al micului Mituş? Lui îi 
fierbeau toate gândurile, toate oasele, toate amintirile. Îşi 
pipăia uneori trupul şi atunci lacrimile îi chinuiau cu jăratec 
obrajii. El ar fi avut puteri să cucerească zeiţa. Dar 
gândurile acestea nu trebuia să le cunoască nimeni, absolut 
nimeni, să rămână numai ale lui pentru a putea totuşi 
supravieţui. Cumplită era tristeţea lui! Pentru că, oricât s-ar 
fi ascuns, era cineva care-i cunoştea toate fibrele şi ele 
răsunau ca nişte strune în mâinile acelei fiinţe. 

Zilele treceau şi Alina îşi purta mai departe hlamida 
imperială în castelul cu nume de floare. Nicola Negură 
renunţase la gândul că ar putea să se încoroneze cu 
strălucirile zeiţei. Îşi petrecea nopţile ucigând hârtia şi - da! 
Acesta e adevărul! 

— Pentru aşi confecţiona şi el o statuie împrăştiind 
oamenilor cărţi frumoase. Va înţelege repede că s-a logodit 
cu o iluzie... Şi Faust Breban îşi calculase posibilităţile. Se 
mulțumea cu ideea visului. Poate că într-o noapte, după ce 
va trăi o fericire intensă la masa rotundă, înapoindu-se 
acasă, va întâlni zeiţa aşteptându-l docilă şi rugătoare. 
Gânduri scurte de fulgere. Celelalte gânduri gravitau în 


jurul mesei de joc. Ce boală gravă şi stupidă! Poate că era 
mai infirm decât micul Mituş. Spre câte acte disperate nu-l 
putea împinge boala! Şi Pătru Poiană ajunsese, odată, de 
mult, din cauza ei pe marginea prăpastiei... Gelu Corega se 
apropiase de centrul cercului. Atitudinea lui tenace, dură, 
inebranlabilă, crease o Sahară în jurul Alinei. Oare se 
apropia ziua triumfului?... Corina Manteş nu mai îmbrăţişa 
perdeaua. Probabil că nu mai avea foc în priviri. Uneori se 
uita lung, mai ales noaptea, după micul Mituş. lar când îl 
privea din apropiere, expresia ei devenea posesivă. Probabil 
că nu iubise niciodată un bărbat, ci îşi dăruise toată 
dragostea unor jivine de cameră. De aceea strânsese cu 
atâta patimă la piept un căţeluş pierdut pe şosea. Cât s-a 
chinuit proprietarul până i l-a smuls din mână!... Şi Alina şi 
Arista îl vizitau pe micul Mituş, însă niciodată împreună. 
Parcă se fereau una de alta. Amândouă îi aduceau căldură 
şi duioşie. Dar el tremura numai când o vedea pe Alina. La 
Arista se uita ca la o mamă... Câtă gingăşie aveau cuvintele 
Alinei! Şi cât aur curgea din părul ei! Ar fi trebuit să se 
întâlnească în altă lume cu ea, într-o lume în care sufletele 
nu au îmbrăcămintea aceasta cotidiană, ţesută din celule, 
fibre, vene şi oase... O poezie uitată răsuna din depărtări: 

M-aş dărui viorilor şi lunii şi vântului: în strune să mă- 
mpartă. Şi-aş vrea arcuşuri repezi ca lăstunii Şi lumea-n 
degetele mele ca o hartă. 

Aş povesti oceanelor în şoapte Şi-aş transpira cu palma pe 
Sahare, De-aş întâlni un zgribulit în noapte, L-aş înveli cu 
degetul cel mare. 

N-am altceva decât aceste visuri. 

Puterile mi-s ca un vânt de munte Care-a uitat să iasă din 
abisuri. 

Iar voi dormi cu un atlas pe frunte... 

Sărmanul Mituş! N-ar fi trebuit să vină la Crinul alb. N-ar 
fi întâlnit-o pe Alina şi nici n-ar fi trăit atâtea dureri noi, 
necunoscute.” 


Deşi ţinea capul aplecat asupra hârtiei, ultimele cuvinte, 
ultimele fraze, începând cu poezia, doctorul Tudor le rosti 
cu ochii închişi. Toţi erau însă atât de impresionați, că 
nimeni nu-i observă atitudinea. Tăcerea grea fu sfâşiată de 
vocea doctorului Luca. 

— Nu cred că era necesar să se citească aceste pagini! Şi 
mai ales nu cred că trebuia să fie scrise. 

— Ba da! Strigă Carmen Stoian. Şi eu aş fi scris la fel... E 
cel mai frumos omagiu adus micului Mituş. Trebuiau citite 
în genunchi, aşa cum cred că au fost scrise... 

— Sărmanul Mituş! Se întristă Liliana. Nu mi-aş fi putut 
închipui un asemenea lucru. Dacă aş putea să. Dar se opri 
când văzu fulgerele din privirile doctorului George Luca. 

— Hm!... Se strâmbă avocatul Ştefan Barbu. Prea multă 
indiscreţie şi prea puţină cunoaştere a vieţii... Ar fi trebuit 
să-i vorbesc mai pe larg despre masa cuadripartită... 

Inginerul Traian Popa îşi acoperise, într-un gest instinctiv, 
cu palmele-i mari faţa de mops. 

— De toate pentru toţi şi multe aiureli, şopti el printre 
buzele pe care şi le sugea fără încetare. Fapte adevărate 
însăilate în prea multă literatură. Să mă ierte scriitorul, dar 
eu nu mă reped cu felicitările... 

— Eu îi mulţumesc... Şopti Maria Nistor iscodind amintiri 
îndepărtate. Întradevăr, acestea erau sentimentele mele 
faţă de el în ultimul timp... Parcă era copilul meu... 

Doctorul Tudor ridică încet mâna dreaptă, cerând tăcere. 

— V-am vorbit de la început despre importanţa pe care o 
au aceste pagini... Îi mulţumesc şi eu scriitorului Al. 
Dumitreş pentru faptul de a le fi scris şi mai ales pentru 
faptul că posedăm aceste pagini întrun moment atât de 
hotărâtor... Anumite considerente mă determină să continui 
discuţia noastră folosind, în locul numelor reale ale 
persoanelor aici prezente, numele anagramate din paginile 
scrise de Al. Dumitreş... Da, da! Fiecare nume din pagină 
era anagrama foarte izbutită - procedeu caracteristic 
scriitorului nostru - a unui nume real... În felul acesta vom 


înlătura orice confuzii şi în măsura în care ne va fi cu 
putinţă vom scăpa, măcar aparent, de unele indiscreţii... 
Cred că doctorul George Luca nu are nimic împotrivă dacă 
vom vorbi despre el în continuare, folosind anagrama prin 
care este reprezentat numele lui în paginile scriitorului Al. 
Dumitreş. Cred, de asemenea, că nu se vor împotrivi acestui 
procedeu nici celelalte persoane. 

Şi pentru că nu remarcă nici o mişcare, nici un gest de 
protest, ci doar o expresie de uimire pe feţele câtorva 
persoane, doctorul Tudor îi făcu un semn convenţional lui 
Victor Marian. Tânărul se conformă imediat: începu să 
citească lista numelor şi anagramele corespunzătoare: 

— George Luca: Gelu Corega... Ştefan Barbu: Faust 
Breban. Liliana Maior: Alina Ilalomir... Radu Şt. Emil: Mituş 
Rădel... Carmen Stoian: Corina Manteş... Traian Popa: 
Pătru Poiană... Maria Nistor: Arista Miron... Neculai Goran: 
Nicola Negură... 

— Scriitorul Al. Dumitreş - adăugă imediat lon Roman ca o 
lămurire necesară - nu anagramează pseudonime, ci numai 
nume reale... Din clipa aceasta nu cred că se mai poate 
crea vreo confuzie cu privire la identitatea persoanelor 
despre care va fi vorba în continuare... 

Expresia de oboseală şi de chin parcă se accentuă pe faţa 
doctorului Tudor când începu să vorbească. 

— Da... Parcă ne-am afla într-o piesă oarecare şi fiecare 
dintre dumneavoastră ar interpreta un anumit rol... La 
urma urmelor, în această pensiune cu nume pur s-a 
petrecut o sângeroasă dramă şi persoana care şi-a asumat 
rolul de asasin s-a dovedit tot timpul un actor deosebit de 
înzestrat. Inutil să subliniez că asasinul se află aici, în 
această încăpere, că e unul din locatarii acestei pensiuni şi 
că şi în acest moment îşi interpretează cu măiestrie rolul de 
inocent pe care şi la asumat imediat după comiterea crimei. 
Îi declar din capul locului că nu posedăm nici o dovadă 
materială a crimei sale - de fapt aceasta a fost marea lui 
grijă în momentele când a premeditat asasinatul —, nu 


posedăm nici o dovadă materială cu excepţia acestui pistol 
cu urme recente de pulbere pe care l-am găsit - aşa cum a 
vrut el - lângă poartă, la aproape optzeci de metri de locul 
crimei. Ştim, ca şi el dealtfel, că pistolul nu are pe el nici o 
amprentă cu ajutorul căreia să-l scoatem pe loc din 
rândurile inocenților şi să-i prindem mâinile ucigaşe în 
cătuşe sigure. Mai ştim - ceea ce el nu ştie sigur -că o 
anumită persoană l-a văzut intrând în camera victimei cu 
câteva minute înainte de a răsuna împuşcătura. Aceeaşi 
persoană l-a văzut, câteva secunde mai târziu, sărind pe 
fereastra camerei în care a răsunat împuşcătura. Persoana 
la care mă refer se consideră într-un fel vinovată de 
săvârşirea acestei crime gândindu-se că dacă în loc să 
apese clanţa ar fi bătut în uşă, sau ar fi strigat câteva 
cuvinte, crima nu ar mai fi avut loc. Ar fi rămas în stadiul ei 
de intenţie. Persoana aceasta, ca şi Nicola Negură dealtfel, 
crede într-un asasinat forţat, convenit şi în sufletul ei se 
ciocnesc două forţe cumplite: dragostea ei pentru victimă şi 
dragostea ei pentru asasin. Aceasta din urmă s-a 
transformat într-o spaimă, în spaima că divulgând numele 
asasinului voluntar ar comite o crimă şi mai odioasă, ar 
trimite la eşafod fiinţa care i-a deschis porţile unei lumi 
necunoscute, fiinţa care a subjugat-o până la adoraţie, până 
la idolatrie. Violenţa acestui conflict a adus-o în pragul 
sinuciderii... Din fericire, am luat măsurile necesare... Ştiu 
că nu voi obţine mărturisiri de la ea din cauza relaţiilor ei 
neobişnuite cu persoana care în închipuirea ei a comis 
asasinatul voluntar. O avertizez însă de la bun început că se 
înşală asupra identităţii asasinului şi asupra concepţiei ei cu 
privire la această crimă. Concepţia aceasta despre 
asasinatul voluntar mi-a mai fost dezvăluită nu ca o 
concluzie logică şi în mod sigur nu pentru a mă induce în 
eroare, ci mai mult ca o soluţie literară oportună, de către 
Nicola Negură. Nu a fost din partea lui o încercare dea mă 
induce în eroare. Şi el, ca şi mine, e convins, cel puţin în 
clipa aceasta, că mobilul principal al asasinatului a fost 


jaful. Şi abia apoi teama, sau spaima, sau teroarea. Mituş 
Rădel nu era chiar atât de sărman cum îşi închipuie mulţi 
dintre dumneavoastră. El era posesorul unei anumite averi. 
Spaima că această avere i-ar putea scăpa din mână l-a 
împins pe asasin la organizarea, premeditarea şi 
înfăptuirea crimei. 

— Nu e adevărat! Se răzvrăti Corina Manteş. E o 
încercare de a mă sili să mărturisesc. 

— Nu vă voi sili, răspunse doctorul Tudor. Veţi mărturisi 
din proprie iniţiativă, ţipând... 

— Hm... Mormăi Faust Breban. Nu văd cum veţi putea 
convinge un tribunal pe baza unei singure mărturisiri, fără 
nici o dovadă materială... Tertis unus, tertis mullus... Mi s-a 
întâmplat într-un proces din 1934... 

— Nu voi spune nimic, pentru că nu am văzut nimic! Ţipă 
Corina Manteş. Degeaba încercați... 

— Da... Reluă doctorul Tudor. Numai dumneavoastră ştiţi 
ce aţi văzut. Înţeleg prin ce treceţi, înţeleg lupta care se dă 
în sufletul dumneavoastră. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă 
n-aţi fi auzit - probabil în hol, înaintea sosirii organelor de 
anchetă - acea concepţie despre crimă pe care eu o 
consider soluţie literară... Voi încerca, urmând sfatul lui 
Faust Breban, să fac abstracţie de acest martor unic care n- 
ar fi în stare să convingă un tribunal... Voi încerca să 
interpretez aici, în faţa dumneavoastră, toate datele crimei, 
în desfăşurarea logică pe care mi-o imaginez... Da... Să 
recapitulăm câteva fapte, faptele esenţiale... La ora 
unsprezece şi şaisprezece minute exact, după 
Schaffhausenul lui Gelu Corega, s-a auzit aici în pensiune o 
detunătură. Într-un răstimp de treizeci de secunde, toţi 
locatarii pensiunii, cu excepţia celui din camera numărul 
trei, au apărut în hol. Uşa de la camera în care s-a auzit 
detunătura era încuiată pe dinăuntru. Unsprezece minute 
mai târziu, s-a forţat uşa. S-a constatat că locatarul camerei 
a fost asasinat. S-a găsit fereastra deschisă. Mai târziu s-a 
observat o anumită dezordine în şifonier. Mult mai târziu s- 


a descoperit un revolver marca Browning, calibrul 6,35, 
lângă poartă, la optzeci de metri de locul crimei. Acestea 
sunt datele care trebuie să demonstreze că locatarul 
camerei numărul trei a fost asasinat de un individ 
necunoscut din afară, pentru a fi jefuit. Uşa încuiată pe 
dinăuntru, fereastra deschisă, şifonierul răvăşit, arma 
ascunsă departe de locul crimei, iată acte succesive care 
indică scopul crimei, drumul parcurs de asasin şi în ultimă 
instanţă dispariţia acestuia în necunoscut. Înşiruirea logică 
a faptelor pare perfectă. Dar tocmai această sete de 
perfecţiune - izvorâtă numai şi numai din necesitatea de a 
se sustrage oricăror bănuieli - l-a obligat pe asasin să calce 
logica elementară. El a organizat o crimă perfectă, fără nici 
o urmă materială care să îndrepte bănuielile spre el, dar 
crima însăşi era absolut ilogică... De ce? De ce ne-am gândit 
din prima clipă că avem de-a face cu o crimă neobişnuită, 
absurdă, ilogică şi nu cu o crimă banală?... În primul rând 
din cauza victimei. Un necunoscut, din afară, chiar surprins 
de locatarul camerei în timp ce-l jefuia, navea nevoie să-l 
ucidă pe Mituş Rădel pentru a-şi duce la capăt fapta. Cu o 
simplă lovitură de pumn îl putea face inofensiv. Să nu uităm 
însă că victima a fost găsită în pat, într-o poziţie care 
demonstra că nu asista la un jaf. Deci a fost ucisă înainte de 
a fi jefuită, aceasta ar fi vrut să indice asasinul. Dar şi aici 
ne izbim de aceeaşi absurditate. Pentru ce să-l ucidă pe 
locatar, când putea foarte uşor să-l neutralizeze cu o simplă 
lovitură? Ucigându-l pe Mituş Rădel, asasinul ne-a dat 
prima indicație: Mituş Rudei trebuia neapărat să fie ucis. 
Numai astfel asasinul îşi realiza mobilul. Prin urmare nu 
avem de-a face cu un mobil banal, un jaf oarecare, ci cu un 
mobil care cerea suprimarea obligatorie a lui Mituş Rădel. 

— Sau asasinarea consimţită, se auzi vocea Corinei 
Manteş. 

— Să luăm în consideraţie şi această posibilitate, spuse 
doctorul Tudor. Să ne imaginăm prin absurd că Mituş Rădel 
neavând curajul de a se sinucide - ceea ce ar fi contrariu 


opiniei lui Gelu Corega - i-ar fi cerut unei anumite persoane 
să-l omoare. În cazul acesta, de ce nu s-a simulat 
sinuciderea? De ce s-a făcut totul pentru a se crea aparenţa 
unui asasinat? Uşa încuiată pe dinăuntru, fereastra 
deschisă, şifonierul răvăşit şi altele... Cu câteva secunde 
înainte de crimă, Corina Manteş l-a auzit pe Mituş Rădel 
ţipând: „Nu mai pot suporta! Gata! Vreau să se termine 
totul!” Şi ea dă acestor cuvinte un alt înţeles decât cel real. 
În concepţia ei, aceste cuvinte indică fără echivoc dorinţa 
lui Mituş Rădel de a-şi desface legăturile cu viaţa... Vom 
vedea mai târziu înţelesul lor real... Să revenim la 
întrebarea veche: De ce am considerat că ne aflăm în faţa 
unei crime speciale? Am amintit relaţiile ciudate dintre 
victimă şi asasin şi am ajuns la concluzia că Mituş Rădel 
trebuia neapărat să fie ucis pentru ca asasinul să-şi 
realizeze un anumit scop... Să trecem mai departe la alt 
element care demonstra ilogica asasinatului sau a 
coasasinatului. Mijlocul pe care şi l-a ales asasinul pentru a- 
] suprima pe Mituş Rădel: împuşcarea. În planul asasinului, 
acest mijloc era obligatoriu, altminteri nu l-ar fi folosit. Ar fi 
ales altă cale: otrava, cuțitul, strangularea, orice altceva. 
Mijlocul ales de asasin era cel mai complicat şi cel mai 
primejdios. Deoarece trebuia în primul rând să-şi procure o 
armă. Deoarece risca - din cauza alarmei pe care o dădea 
pocnetul - să fie zărit de o persoană oarecare. Cu toate 
acestea, criminalul a preferat un pistol gălăgios oricărei 
alte arme tăcute, mai uşor de găsit, mai puţin primejdioasă. 
Alegându-şi pistolul drept mijloc de suprimare, asasinul ne- 
a dat cea dea doua indicație: Mituş Rudei trebuia neapărat 
ucis cu o armă care sa facă zgomot. De ce? De ce asasinul 
avea nevoie să trezească imediat, chiar în clipa când 
comitea crima, întreaga pensiune? La această întrebare nu 
putem găsi decât un singur răspuns: pentru că împuşcătura 
îi oferea asasinului cel mai sigur alibi. Şi nu numai lui. Ci 
tuturor locatarilor din pensiune. Deci asasinul nu putea să 
fie decât o persoană din afară. Aceasta în concepţia, în 


planul asasinului. Pentru că organizându-şi astfel alibiul, 
asasinul a înconjurat dintr-o dată cu un zid de fier, 
inviolabil, spaţiul în care se învârtea pensiunea. În loc să se 
îndrepte cercetările în afara pensiunii, ni le dirija 
obligatoriu în interiorul ei. Deci asasinul era unul din 
locatarii acestei pensiuni. 

— E cu neputinţă! Spuse Arista Miron. Sunteţi victima 
unei aberaţii. Înlocuiţi faptele cu raționamente. Dacă 
asasinatul este opera unui dement? Actul sau actele unui 
dement nu pot fi judecate şi controlate prin logică! 

— În afară de cazul când te conformezi logicii sale, 
interveni Gelu Corega. Un nebun care se crede îmbrăcat în 
aur îşi va subordona toate gesturile şi mişcările sale acestei 
credinţe, comportându-se extrem de logic: se va şlefui, va 
merge aplecat din cauza greutăţii, îşi va feri ochii de 
reflexele luminii pe corpul său... 

Doctorul Tudor părea că nu ia în seamă vorbele care se 
rosteau. Îşi continuă, cu vocea lui obosită, expunerea: 

— Datele de până acum nu prea arată că trebuie să-i 
acordăm asasinului circumstanţele unui dement... Da... Să 
ne ocupăm de alt element care susţine ilogica asasinatului, 
în ciuda organizării logice pe care i-a imprimat-o asasinul... 
Arma... După ce a fost silit să ucidă, după ce a ucis folosind 
o armă gălăgioasă, ce a făcut asasinul? A ascuns arma, 
lângă poartă, la optzeci de metri depărtare de locul în care 
s-a comis asasinatul. Ne ciocnim iarăşi de un act ilogic care 
ridică sumedenie de întrebări. De ce asasinul n-a păstrat 
arma la el? De ce n-a aruncat-o în gura de canal care se afla 
la câţiva metri de fereastra camerei în care comisese 
crima? De ce n-a aruncat-o, pur şi simplu, undeva în 
pădure, dacă voia neapărat să scape de corpul delict? De ce 
a ascuns-o lângă poartă, sub o piatră mişcată de la locul ei, 
care nu putea să scape cercetărilor, pentru că era chiar pe 
drumul cel mai umblat? Procedând astfel, asasinul ne-a dat 
cea de-a treia indicație: Arma cu care fusese ucis Mituş 
Rădel trebuia neapărat să fie găsită. De ce trebuia găsită 


această armă? Răspunsul e simplu: pentru ca să-i procure 
asasinului un dublu alibi, mai solid decât primul. Ceea ce 
înseamnă că asasinului îi era teamă că primul alibi - acel 
furnizat de împuşcătură - ar putea, din anumite motive, în 
anumite împrejurări şi condiţii să se clatine. Găsindu-se 
arma lângă poartă, la asemenea distanţă de locul crimei, 
locatarii pensiunii şi prin urmare şi el, erau scoşi din rândul 
suspecţilor. De astă dată, asasinul a greşit foarte grav. Arma 
ascunsă acolo la vedere - act absolut ilogic pentru un asasin 
grăbit, de aiurea - părea mai degrabă actul unui om din 
afară care vrea să îndrepte bănuielile spre locatarii 
pensiunii. Ascunzând arma acolo, asasinul nu numai că a 
întărit certitudinea noastră că e unul din locatarii acestei 
pensiuni, dar ne-a obligat să privim cu mai multă suspiciune 
alibiurile, să le controlăm pe o durată mai mare, pentru că 
distanţa între clădire şi poartă, între locul crimei şi locul 
unde a fost ascunsă arma nu se putea parcurge în câteva 
secunde, ci în câteva minute. În câteva secunde - după 
calculele lui Victor Marian, în maximum douăzeci şi cinci de 
secunde —, orice persoană din pensiune indiferent de 
vârstă şi sex putea să ajungă din camera victimei sărind pe 
fereastră şi escaladând fereastra propriei camere, sau una 
din ferestrele băii, în hol. Drumul de la clădire la poartă şi 
înapoi nu putea fi însă parcurs în secunde, ci în minute. Prin 
urmare trebuiau controlate mişcările locatarilor şi după 
intervalul de treizeci de secunde în care au apărut toţi în 
hol oferindu-şi alibiuri sigure, în masă. Dar dincolo de 
aceasta se mai ridica o întrebare, peste care nu puteam 
trece: oare arma găsită la poartă era întradevăr arma 
crimei? Dacă era doar o dublură, pusă acolo cu scopul 
precis de a fi incluşi în eroare? Aceasta ne obliga să 
controlăm mişcările locatarilor şi înainte de comiterea 
crimei, pentru că o dublură putea fi ascunsă acolo mai ales 
înainte de a se comite crima... 

— Dar urmele recente de pulbere de pe armă, aşa cum aţi 
afirmat dumneavoastră? Întrebă Nicola Negură. 


— Întradevăr. Răspunse doctorul Tudor. Urmele foarte 
recente de pulbere loveau foarte serios în această ipoteză. 
Noi n-avem însă dreptul să renunţăm la ea cu ochii închişi. 
De aceea, ultimele noastre interogatorii au urmărit să afle 
mişcările locatarilor şi în perioada anterioară crimei şi în 
perioada care s-a scurs după crimă, în cele unsprezece 
minute care au precedat sosirea organelor de anchetă şi 
instalarea unei santinele în faţa clădirii... Acestea au fost 
datele esenţiale care ne-au obligat să căutăm asasinul 
printre locatarii pensiunii. La aceste elemente se adaugă şi 
un fapt precis. Asasinul nu putea să intre în camera victimei 
decât pe uşă. 

— Eu cred că putea să intre şi pe fereastră, spuse Pătru 
Poiană. Nu era obligatoriu să intre pe uşă, ba chiar risca să- 
l vadă cineva... 

— Nu! Răspunse doctorul Tudor. Numai un necunoscut 
putea să procedeze astfel. 

— Şi de ce să nu fi fost un necunoscut? Reveni Arista 
Miron la vechea ei întrebare. 

— Vă voi răspunde prin două fapte. În primul rând pentru 
că Mituş Rădel, iritat de nişte zgomote ucigătoare, de un 
zgomot strident, a închis fereastra camerei sale cu câteva 
minute înainte de comiterea crimei. Deci nu şi-a lăsat 
geamul deschis pentru a uşura sarcina asasinului 
necunoscut. În al doilea rând deoarece, cu câteva secunde 
înainte de a se auzi împuşcătura, Corina Manteş l-a auzit pe 
Mituş Rădel rostind acele cuvinte pe care vi le-am amintit... 
Asemenea cuvinte nu puteau fi rostite unui necunoscut. În 
prezenţa unui necunoscut cu intenţii răuvoitoare, Mituş 
Rădel ar fi strigat după ajutor. 

— Îşi menţine Corina Manteş declaraţia? Întrebă cu vocea 
lui de bas Faust Breban. 

— Da! Răspunse doctorul Tudor în locul ei. Declaraţia 
aceasta e singura ei certitudine, e singura ei speranţă, aş 
putea spune că şi-a concentrat în ea toată viaţa. Şi-a 


transformat-o într-un fel de religie. În clipa când ar renunţa 
la ca ne-ar destăinui numele asasinului. 

— Nu renunţ la această declaraţie, spuse cu vehemenţă 
Corina Manteş. Până la urmă, tot îmi veţi da dreptate. 

Doctorul Tudor negă cu o mişcare leneşă a capului, apoi 
continuă cu aceeaşi voce monotonă şi obosită: 

— Conflictul dintre organizarea perfectă a crimei şi 
ilogismul ei ne-a determinat să căutăm asasinul printre 
locatarii acestei pensiuni. În mod obligatoriu, unul din cei 
şapte locatari ai pensiunii era asasinul lui Mituş Rădel. 
Cercetările noastre, informaţiile culese cu ocazia 
interogatoriilor ne-au dus la concluzia că orice locatar 
putea să fie autorul acestui asasinat. Calculele lui Victor 
Marian erau foarte precise în această privinţă. Oricine 
putea să-l fi ucis pe Mituş Rădel şi apoi să iasă în hol pe uşa 
camerei sale pentru a-şi asigura alibiul. Cei mai favorizați 
erau cei care locuiau în apropierea camerei numărul trei: 
adică Nicola Negură, Corina Manteş şi Pătru Poiană. Cel 
mai suspect era Gelu Corega, care susţinuse că ieşise de 
sub duş, când de fapt nu intrase în baie cu acest gând. Dar 
pe când Nicola Negură apăruse în hol ud, cu apa curgând 
de pe el, Gelu Corega era uscat, cu ciorapi în picioare, fără 
nici un strop de apă pe faţă. 

— Pe mine vă rog să mă excludeţi din rândul suspecţilor, 
spuse Faust Breban. Eu am fost primul în hol... 

— Din păcate, dumneata ai fost găsit în genunchi în faţa 
uşii, ceea ce, pe baza unei ipoteze a lui Victor Marian şi 
anume că ai fi putut încuia uşa pe dinăuntru cu ajutorul 
unui cleşte manevrat pe din afară, nu te putea elimina 
definitiv din rândul suspecţilor... Epidemia mutărilor ne-a 
determinat să studiem mai atent lista suspecţilor favorizați. 
Erau doi locatari care se apropiaseră de camera victimei cu 
ocazia acelor mutări vijelioase, despre care nimeni nu ştie 
cine le-a iniţiat: Corina Manteş şi Nicola Negură. 

— Asasinul ar fi putut folosi aceste mutări - spuse Victor 
Marian - nu numai pentru a se apropia de victimă, ci şi spre 


a se depărta de ea, pentru a trezi mai puţine bănuieli... 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor. Nu trebuia să neglijăm 
nici această posibilitate... Se ridica însă altă problemă: 
aceea a deplasării asasinului la poartă şi înapoi pentru a 
ascunde arma. Cercetările noastre au demonstrat că o 
singură persoană nu avusese posibilitatea practică să facă 
acest drum după comiterea crimei: Nicola Negură. Ceilalţi: 
Faust Breban, Pătru Poiană, Gelu Corega, Alina Ialomir, 
Corina Manteş şi chiar şi Arista Miron beneficiaseră de cele 
două minute necesare acestui drum. În urma acestui 
control, suspectul numărul unu devenea Pătru Poiană. Îl 
urma imediat Gelu Corega, Corina Manteş şi Alina lalomir. 
Luând însă în considerare ipoteza lui Victor Marian, mai 
intră în competiţia pentru primele locuri un suspect: Faust 
Breban... În cazul când ajungem la concluzia că arma găsită 
la poartă e doar o dublură, Nicola Negură şi o dată cuel 
ceilalţi reintrau şi ei în rândul suspecţilor. Prin urmare, nu 
puteam săl decretăm pe nici un locatar definitiv inocent... 
Da, da... (Doctorul Tudor răspunse unui murmur care se 
auzea la masă.) Urmele recente de pulbere pe pistol ne 
obligau să trecem pe planul doi ipoteza dublurii. Luasem 
însă toate măsurile pentru a clarifica această problemă 
spinoasă. Din păcate însă, clarificarea ei întârzia. Ea a venit 
mai târziu, pentru a confirma doar certitudinea noastră cu 
privire la identitatea asasinului... Cercetările noastre 
indicau faptul că toţi cei şapte locatari ai pensiunii sunt 
suspecți, fiecare dintre ei avusese într-un fel sau altul 
posibilitatea de a comite crima şi de a ascunde arma, sau o 
armă asemănătoare celei cu care se făptuise crima, la 
poartă. Nu uitam totuşi nici o clipă că ne găseam în 
prezenţa unui singur vinovat. Şase persoane erau totuşi 
inocente... Şi mai eram convinşi de un lucru: că nu vom 
poseda nici o dovadă materială a crimei, nici o urmă care să 
ne ducă în camera asasinului, în afară de greşelile lui de 
logică rezultate dintr-un exces de logică. Era evident că 
avem de-a face în persoana asasinului cu un individ 


îndrăzneţ, înzestrat cu o inteligenţă practică deosebită. Dar 
toţi locatarii pensiunii demonstraseră în decursul anchetei 
noastre că posedă inteligenţa practică necesară pentru 
organizarea unei acţiuni ieşite din comun... Ne-am străduit 
să nu trecem cu vederea nici un fapt. Am privit cu 
suspiciune pe locatarii care în excursia de ieri după amiază 
se răniseră: Nicola Negură, Alina lalomir, Gelu Corega. 
Poate că rănile lor erau o măsură de prevedere pentru a-şi 
justifica rănile eventuale când vor fi nevoiţi să sară un geam 
şi să escaladeze un altul. Ne-am gândit la cei care aveau 
posibilitatea să-şi procure arme sau să posede arme de foc. 
Pătru Poiană era obişnuit cu asemenea arme, făcuse 
războiul, Nicola Negură fusese câteva zile înainte la 
Bucureşti pentru a preda o carte la editură, Gelu Corega 
sau Faust Breban, obişnuiţi cu excursiile şi cu plimbările de 
noapte în această perioadă tulbure de după război, puteau 
de asemenea să posede, ca mijloc eventual de apărare, 
arme de foc. Nici femeile nu erau eliminate din ipotezele 
noastre. Arma cu care fusese împuşcat Mituş Rădel era o 
armă obişnuită şi femeilor. Datele crimei, condiţiile ei în 
raport eu mişcările şi posibilităţile persoanelor care locuiau 
în pensiune nu ne ajutau să aplicăm cu şanse de succes 
metoda eliminării succesive. Asasinul nu putea fi dezvăluit 
atacându-l în logica organizării crimei, ci numai pătrunzând 
însuşi actul crimei, găsind un înţeles logic absurdului pe 
care îl constituia însuşi actul... Puteam să ajung mai repede 
la această problemă esenţială, dar am avut să vă ofer 
câteva date, mai întâi, care ar putea fi interpretate 
matematic. Ele se încadrează într-o ecuaţie precisă care ne- 
ar duce poate spre locuinţa asasinului, fie că demonstrează 
suprainocenţa unei anumite persoane, fie că demonstrează 
supraculpabilitatea alteia. Ele însă nu ni se vor prezenta 
niciodată ca dovezi materiale concrete care să-l ducă pe 
asasin direct în faţa tribunalului... Prin urmare trebuia 
pentru un moment să renunţăm la datele organizării crimei 
şi să ne oprim asupra actului în sine. Asasinatul era atât de 


absurd, încât părea actul unui dement. Victima era pură şi 
inofensivă, toate informaţiile culese despre ea indicau o 
fiinţă de o rară puritate şi gingăşie, incapabilă de orice 
urâţenie. Şi totuşi, fusese ucisă. De ce? Pentru a fi jefuită? 
Dar asasinul lăsase intenţionat urme, semne care să ne 
indice că jaful fusese mobilul crimei. Dar ce anume putea să 
se fure de la acest personaj umil care-şi câştiga cu greu 
existenţa?... Era absurd şi deodată, apar două fapte care 
schimbă total personalitatea victimei. Mituş Rădel se 
dovedeşte posesorul unei adevărate averi, investită în 
câteva timbre de mare valoare. În acelaşi timp el oferă fără 
nici o ezitare, fără nici o teamă suma de zece mii de lei lui 
Faust Breban. 

— Nouă mii, îl corija imediat o voce groasă de bas. 

— Nouă mii... Fără să fixeze data restituirii, mai mult, 
adăugând că suma aceasta este un acont... Pentru ce i se dă 
acont unui avocat?... Oare nu pentru a-l angaja într-un 
proces?... Un proces senzaţional dacă a fost nevoit să 
apeleze la serviciile unui avocat atât de celebru ca Faust 
Breban. Mituş Rădel era atât de naiv şi de încrezător în 
oameni, încât o persoană atât de impozantă, înzestrată cu 
un glas atât de grav şi profund, posedând amintirea atâtor 
procese celebre câştigate, putea foarte uşor să-l 
cucerească... Atunci, cine era acest Mituş Rădel, tânărul 
infirm şi bogat, hotărât să deschidă un proces de mare 
senzaţie?... Cine era acest omuleţ care-şi ţinea averea într- 
un clasor vechi de timbre aruncate într-un sertar deschis la 
îndemâna oricui, care distribuia sume mari de bani cu atâta 
uşurinţă? Cine era acest omuleţ care nu-şi ascundea 
bogăţiile, dar care dosise cu cea mai mare grijă două coli de 
hârtie sustrase dintr-un manuscris? De ce ascunsese cele 
două pagini de carte? Întrebarea aceasta căpăta dintr-o 
dată o importanţă capitală. Găsisem două răspunsuri 
posibile. Primul, acela oferit de Nicola Negură, care 
întradevăr s-a verificat imediat. Pentru a copia o poezie pe 
care o va transmite apoi zeiţei Alina. Dar pentru a-şi realiza 


acest scop nu era necesar să sustragă două pagini din 
manuscris, ci una singură: aceea care conţinea poezia. Ne-a 
venit apoi alt răspuns mai firesc: pentru a se sustrage el 
însuşi, ca erou, din romanul despre pensiunea Crinul alb. 
Nici răspunsul acesta nu ne satisfăcea. Din două motive. 
Din trei motive. Mai întâi că sustragerea acelor pagini 
contravenea firii sale. În al doilea rând pentru că paginile 
sustrase zugrăveau un portret admirabil, carel reprezenta 
întocmai şi a cărui publicare n-ar fi putut să se evite prin 
gestul său; lipsa paginilor ar fi fost descoperită până la 
urmă. În al treilea rând pentru că paginile sustrase în acest 
scop n-ar fi trebuit ascunse, ci imediat distruse... Gestul său 
extraordinar, total, opus firii sale, avea, în mod sigur, altă 
semnificaţie şi această semnificaţie nu trebuia căutată în 
gest, ci chiar în acele pagini. Şi pentru că Mituş Rădel 
angajase serviciile unui celebru avocat şi pentru că Mituş 
Rădel cu câteva ore înainte de a muri violent îşi chemase un 
prieten în apropiere pentru o destăinuire foarte gravă, am 
privit acele pagini ascunse cu atâta grijă drept un 
testament pe care-l lăsa oamenilor în cazul când i s-ar fi 
întâmplat ceva. Citindu-le şi recitindu-le şi iarăşi recitindu- 
le, această impresie mi s-a întărit. Paginile acelea erau 
testamentul lui Mituş Rădel. O idee teribilă, groaznică, mi-a 
fulgerat mintea. Ea mi s-a întărit ascultând observaţiile de o 
mare fineţe şi pătrundere relatate de Alina Ialomir cu 
privire la Mituş Rădel: „Micul Emil vorbea foarte puţin, dar 
faţa lui exprima cu o fidelitate extraordinară sentimentele 
dezvăluite sau ascunse ale celui care îi vorbea... Ceea ce n- 
ai fi fost tu în stare, care îi relatai ceva, să descifrezi ca 
simţire, citeai pe faţa lui, în atitudinea lui, în gesturile lui 
tăcute. Aveai mereu impresia că te dubla...” Impresia s-a 
transformat aproape în certitudine când artista de mare 
distincţie care este Corina Manteş mi-a spus aceste cuvinte: 
„Micul nostru Emil nu pâlpâia; ardea intens, ardea mai viu 
şi mai tenace decât noi toţi la un loc... El m-a învăţat fără 
intenţie, fără să ştie, că o fiinţă umană este în primul rând 


suflet, dinamică interioară...” Din păcate, Corina Manteş nu 
s-a gândit nici o clipă că Mituş Rădel a fost asasinat; acest 
cuvânt nu l-a rostit în faţa mea. A rostit însă o frază 
uluitoare, un vers repetat de Oscar Wilde, care nu făcea 
decât să-mi confirme adevărul: „Şi toţi ucidem ceea ce 
iubim”! În momentul acela ştiam ce gândeşte şi la cine se 
gândeşte... Şi am înţeles groaznica dramă care se petrece 
în sufletul ci... Era neverosimil ca o fiinţă atât de lovită de 
soartă să poată cuceri cu atâta putere artiste ca Alina 
Ialomir şi Corina Manteş, care se confundau cu însăşi 
estetica. Mituş Rădel dispunea de o putere extraordinară - 
de fapt, acest lucru, această conştiinţă a puterii reiese şi din 
lectura celor două pagini —, care i se revelase subit, 
apropiindu-i prin aceasta sfârşitul. Oare ce o fi simţit Mituş 
Rădel în momentul când Corina Manteş i-a oferit spre 
lectură romanul care purta autograful scriitorului Al. 
Dumitreş?... Mituş Rădel a înţeles nu numai că poate trăi în 
mijlocul oamenilor, dar chiar şi alături de estetica umană, 
pe care o admira fără margini, cum susţinea doctorul Gelu 
Corega. Atunci când a văzut acea carte s-a produs marea 
schimbare. Mituş Rădel îşi cerea drepturile. Nu ştiu când, 
cum şi ce a discutat cu asasinul, nu ştiu ce rezultat a avut 
discuţia lor. Probabil că asasinul i-a făcut o promisiune. 
Mituş Rădel nu mai era însă la fel de credul ca înainte. Din 
spirit de prevedere a sustras şi a ascuns cele două pagini. 
Să le citim încă o dată, închipuindu-ne că sunt testamentul 
lui, închipuindu-ne deci că au fost scrise de el. 

Doctorul Tudor citi încă o dată cele două pagini sustrase 
din manuscris. Când termină lectura, vocea lui îşi schimbă 
accentul. Deveni tăioasă, ca o lamă de oţel. 

— Fiecare nume din aceste pagini este anagrama celui 
real. Singurul om care cunoştea numele inginerului Traian 
Popa pentru a-l anagrama în Pătru Poiană era Mituş Rădel. 
Am insistat special şi asasinul mi-a confirmat de câteva ori 
că l-a cunoscut pe inginerul Popa ca nume şi ca înfăţişare 
abia după crimă. Numai Mituş Rădel ştia că Pătru Poiană - 


anagrama lui Traian Popa - are mutră de mops. Or, paginile 
acestea nu au fost scrise după crimă, ci cu multe zile 
înaintea asasinatului, când numai Mituş Rădel aflase despre 
prezenţa lui Traian Popa în staţiune. Nimeni altcineva nu-i 
putea anagrama numele. Numai Mituş Rădel. lată faptul 
concret care a luminat ca un fulger calea spre asasin, care 
mi-a descifrat dintr-o dată identitatea asasinului... Ştiu... 
Asasinul poate nega faptul confirmat prin acţiunea 
sergentului-major Dinu Cosma, că la ora unsprezece fără 
şapte sau opt minute a tras un foc de armă în pădure, 
înfăşurând pistolul într-un pachet de vată, pentru a înăbuşi 
detunătura. Exact la ora când Mituş Rădel - în prezenţa lui 
Faust Breban - închidea fereastra, singura fereastră 
deschisă spre pădure, spre Cleopatra, la acea oră, aşa cum 
declarase chiar asasinul, plângându-se oaspetelui că nu mai 
poate suporta „zgomotele acestea, care ucid”. Cine va lua în 
serios spusele unui beţiv care a auzit un pocnet de armă nu 
după ora unsprezece şi un sfert, când s-a comis crima, ci 
înainte de ora unsprezece?... Asasinul va nega faptul că a 
ascuns una din arme - cea pe care o descărcase în pădure 
şi care păstra astfel urme proaspete de pulbere - sub o 
piatră, lângă poarta pensiunii, înainte de ora unsprezece 
pentru a ne induce în eroare şi a-şi asigura un alibi 
inatacabil... Asasinul va nega faptul că s-a dus la Bucureşti 
în primul rând pentru a-şi procura cele două arme şi nu 
pentru a preda un fragment dintr-o carte pe care o primea 
scrisă la maşină şi o transforma apoi - cuprins de panică - 
în manuscris... Va nega de asemenea faptul că el - care 
deschidea numai fereastra dinspre pădure pentru a nu-l 
asurzi zgomotele de pe şosea - a lăsat deschisă fereastra pe 
care a văzut-o din pragul uşii Faust Breban în primele 
secunde de după crimă... Asasinul va nega faptul că a 
escaladat acea fereastră - probabil rănindu-şi genunchii - 
pentru a ajunge mai repede sub duşul căruia îi dăduse 
drumul înainte de a părăsi camera în rol de ucigaş... 
Asasinul va nega faptul că într-o zi oarecare un infirm timid, 


solitar, izolat de lume, i-a înmânat într-un birou de editură 
manuscrisul unui roman şi că l-a convins foarte uşor pe acel 
infirm să-şi aleagă un pseudonim şi să-i lase pe el să-i 
reprezinte interesele... Va nega că l-a tratat pe acel infirm 
ca peun sclav, oferindu-i o parte din veniturile pe care i le 
aduceau cărţile publicate sub pseudonimul Al. Dumitreş. Va 
nega faptul că romanele Zbucium, Singură şi Dureri 
ascunse sunt scrise de altcineva, de acelaşi autor infirm 
care i-a lăsat moştenire încă trei cărţi. Asasinul va nega 
faptul că a început să premediteze crima când citind 
paginile pe care le scria Mituş Rădel la această pensiune a 
întâlnit următorul fragment: „Nicola Negură renunţase la 
gândul că ar putea să se încoroneze cu strălucirile zeiţei. Îşi 
petrecea nopţile ucigând hârtia şi - da! Acesta e adevărul! 
Pentru a-şi confecţiona şi el o statuie împrăştiind oamenilor 
cărţi frumoase. (Ale cui cărţi? Întrebă, cu o voce care 
îngheţa, doctorul Tudor.) Va înţelege repede că s-a logodit 
cu o iluzie...” Mituş Rădel a scris aceste pagini după ce 
văzuse autograful pe cartea Corinei Manteş, după ce 
descoperise că pseudonimul Al. Dumitreş era reprezentat 
de o altă persoană decât cea căreia îi aparţinea de fapt şi 
de drept, după ce luase hotărârea de a da în vileag 
adevărul, de a spulbera iluzia pe care şi-o făcuse Nicola 
Negură. Asasinul va nega că aceste fraze i s-au ridicat în 
faţa ochilor ca vârfurile ascuţite ale unor săbii 
amenințătoare. 

— Neg! Strigă cu toată puterea Nicola Negură. Sigur că 
neg totul! E o infamie! E cea mai odioasă înscenare care s-a 
pomenit vreodată! 

— Ştiam că vei reacţiona aşa... Îi răspunse foarte calm 
doctorul Tudor. Răspunde-mi însă la această întrebare: 
când l-ai cunoscut pe inginerul Traian Popa pentru a-i 
anagrama numele în paginile pe care pretinzi că le-ai scris? 

— Nu trebuia neapărat să-l cunosc! Ripostă Nicola Negură 
cu vehemenţă. Mi s-a vorbit despre el. Nici nu ştiu cine mi-a 
vorbit şi nici nu sunt obligat să ştiu. Poate chiar Mituş Rădel 


sau Radu Emil - cum vreţi să-l numiţi - mi-a povestit despre 
dânsul. Sau oricare altă persoană de la Cleopatra... 

— Acolo era cunoscut sub alt nume, spuse Faust Breban. 

— Acea persoană necunoscută ţi-a vorbit şi despre mutra 
lui de mops? Întrebă doctorul Tudor. Ţi-a spus şi cum se 
numea tatăl inginerului Popa? Răspunde! Cum se numea 
tatăl inginerului Popa? 

— Numele lui n-are nici o importanţă în acuzaţia ridicolă şi 
infamă pe care mi-o aduceţi, răspunse Nicola Negură. 

— Nu are nici o importanţă... Repetă ameninţător doctorul 
Tudor. Anagramele din cele două pagini sunt absolut 
perfecte. Numai cunoscând numele întreg al inginerului 
Popa - Popa U. Traian —, autorul celor două pagini putea să 
transforme acest nume în Pătru Poiană. Dar numele eroilor 
din romanele publicate sub pseudonimul Al. Dumitreş? 
Acele nume cu rezonanţă ciudată: D-a-r-i-e S-m-u-l-t, S-t-e- 
l-a D-r-im-u, D-i-m-a l-u-r-l-e-ş... Oare nu sunt şi ele 
anagramele lui R-a-d-u Ş-t - E-m-i-l, ca şi eroul celor două 
pagini: M-i-t-u-ş R-ă-d-e-l...? 

— Am dreptul să dau eroilor mei orice nume vreau! Se 
apără Nicola Negură ca un disperat. Nimeni nu mă poate 
împiedica să folosesc anagrame. 

— Când te-am întrebat sub ce nume mă vei reprezenta în 
cartea Trandafirul alb - spuse doctorul Tudor - nu te-ai 
gândit nici o clipă la anagramă, deşi toţi eroii cărţii sunt 
reprezentaţi prin anagrame foarte precise. Mi-ai răspuns 
imediat: Octavian Severin. Ai făcut chiar şi o teorie despre 
rolul inspiraţiei în găsirea numelor... 

— Asta nu e o dovadă! Se repezi Nicola Negură. Doctorul 
Tudor se ridică în picioare. 

— Tovarăşe sergent-major, fă-ţi datoria! Arestează-l pe 
individul Neculai Goran sub inculpaţia de asasinat cu 
premeditare. Mobilul asasinatului l-am spus la început: jaful 
şi teama. 

— Sunt scriitorul Al. Dumitreş! Urlă Neculai Goran. 


— Ele asasinul! Răsună ca un țipăt vocea Corinei Manteş. 
El e! L-am văzut şi când a intrat pe uşă şi când a sărit pe 
fereastră. Avea doar halatul pe el. Tot el mi-a sugerat mai 
târziu, în hol, ideea unei crime consimţite... 

— Sunt scriitorul Al. Dumitreş! Strigă încă o dată Neculai 
Goran. Totul e o înscenare! 

Doctorul Tudor se aşeză obosit în fotoliu. Răsuflă adânc, îşi 
acoperi ochii cu palmele, apoi spuse încet, cu un accent de 
durere în glas: 

— Scriitorul Al. Dumitreş. lată mii, zeci de mii de dovezi: 
toate cărţile semnate cu acest nume. Dovezi cu neputinţă 
de negat. R-a-d-u Ş-t E-m-i-l nu-şi anagrama numai numele 
eroilor. Nici A-l D-u-m-i-t-r-e-ş nu e un pseudonim oarecare, 
Neculai Goran! E tot o anagramă... 


SFÂRŞIT