Constantin Chirita — [Trilogia in alb] 01 Trandafirul alb

— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


Trilogia în alb 
K 


TRANDAFIRUL 
ALB 


= Trandafirul alb — 


CUPRINS 

CUVANT INAINTE; eee saeoaaoe aievea ta aa at i aan etic ata 3 
Câteva date necesare..................cccoe eee eee eee eee eee eaoeee 7 
PARTEA INTAI. DE CE? nn esainece setata eee aie mate aia aa aaa: 9 
Personajele principale.....................cccceo eee eee eee eee eee 11 

e otet a molară ao ua ati a ta e ai ti dia E ac ratia n aia a ot 12 
Diseara Da ca dă apa a gabi da 21 

E doi oa aa tea tă a 08 30 35 DRU a pac ai dat pai pa dă aa 28 

[e caca soul Dale dusa 2 aaa aa T a rin Onetti n atuul Cu ui a 31 

a PA si ta du a ara Dute 00 ăla a a dada dna a dit stau a 86 50 

sinaia dată ae doi dog doua Da îti at aria E 0 a od d da a 62 

Peene ia loa dt ua calu 0 aa pă dădacă da 0 dă 30 Dau d ata a ani 85 

s ENEIT ala ai az a a ta tata a a il a ala d Erei la 100 

saune paie să atu Su ăia asia oa vei a aa) aha AEE EAE 106 
TO. cinei adina ae aa EA E a oz ad ao ad ET aa 127 
PARTEA A DOUA. DIN NOU: DE CE? 134 
Ac capatai datata 2 oda ad aa ca 5 ta alta ate oala iasă 135 

Da aa T aud dialect EAEE la tit a 145 

a focala a cn diac ta oala cotata at ada alt tă A aa au ta da al 157 

ZE si a ad ea dona i EAA a tata ul 3 a ia A a 168 

AD panta dai uda 0 Rs aaa au odaia E 184 

Gica icoana decadă ata nuc d N tă da Dă ada pa dt ala 188 

IAOEE e aia la EANA aa ia aoleu oi al d ala 300 Bate da Sol ati 197 

o AE A 900 a lata i aud na E net aia ar i a mult Ola a 206 

Ce tite atatea da do ta auda aa aa să ag la ui dee too tata dia 219 
TU. coace ata ăia da oa E d d aa poola d ad Da 229 
CATRE ACTELE OR ecran teză titei ioana peea ea deiiue bibi iata nasii 236 
PARTEA A TREIA. CINE? ei iiăe ic it ata elegii ice 237 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


CUVÂNT ÎNAINTE 


De multă vreme voiam să-l cunosc pe doctorul 
Alexandru Tudor şi făcusem multe demersuri în acest 
scop. Cu toate acestea, nu mi-am închipuit că invitatia 
aceea laconică, primită într-o seară la telefon, îmi va 
prilejui întâlnirea mult dorită. Am intrat într-un birou 
sobru, ferit de zgomote şi m-am pomenit în fața unui 
bărbat de statură potrivită, bine legat, care mi-a întins 
leneş mâna, rostindu-şi cu voce parcă obosită numele: 

— Doctor Alexandru Tudor... 

Am tresărit şi l-am privit fără să-mi ascund uimirea. Íi 
vedeam pentru prima dată chipul. Era chipul unui om 
inteligent, cu fruntea lată, cu fața lunguiață şi pomeți 
Osoşi, cu nasul lung şi subțire deasupra unor buze foarte 
precis desenate, cu bărbia dură, voluntară, tăiată sigur şi 
simetric. Părul, mai degrabă de culoare închisă, nu prea 
bogat, începea să albească pe la tâmple. Avea priviri 
blânde, surprinzător de blânde, rareori țâşnea din ele o 
lucire stranie de o clipită; cel mai adesea ținea genele 
întredeschise, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o 
lumină orbitoare. 

Figura aceasta distinsă, inteligentă mai exprima însă 
ceva şi anume o oboseală grea, incurabilă. (Aceste 
constatări mi s-au relevat cu timpul.) Niciodată nu l-am 
văzut altfel. Mereu mi se părea că mă întâlnesc cu el 
după o noapte lungă şi albă, în care experimentase cine 
ştie ce lucrări de laborator, sau studiase, fără odihnă, cine 
ştie ce tomuri prăfuite care albesc părul savanților. 


TR Trandafirul alb — 


Mă aflam aşadar în fața acelui personaj (e de la sine 
înțeles că nu-i folosesc numele real) despre care un foarte 
bun prieten îmi spusese într-o zi oarecare: 

— Fereşte-te să ai de-a face cu el, dragul meu. E unul 
din cei mai mari specialişti în criminologie. Talie 
europeană... 

Nu mai țin minte ce-am discutat în seara aceea. Eram 
nervos, emoţionat, nu izbuteam să-mi adun gândurile, nu 
puteam să mă concentrez, îmi era teamă că voi spune 
cine ştie ce nerozii, mă mulțumeam să fac simple 
afirmații, sau să pun câteva întrebări din când în când, 
până ce am simţit - sau aşa am crezut eu - că şi 
întrebările sunt inutile şi puse în contratimp. Cred că am 
tăcut foarte multă vreme, fumând fără întrerupere, 
pentru a avea totuşi o ocupație. De aceea, am fost mirat 
când, la sfârşitul primei noastre întâlniri, doctorul Tudor s- 
a declarat încântat şi - parcă ghicindu-mi gândurile - mi-a 
dat a înțelege că ne vom mai vedea, în măsura în care 
timpul „ne va permite”, terminând cu câteva cuvinte care 
mi s-au părut atunci o glumă: 

— A asculta în tăcere e o artă... 

Ne-am revăzut cam după o săptămână şi chiar de la 
primele cuvinte mi-a explicat de ce consideră el că „a 
asculta în tăcere e o artă”. 

— Caută să-ți aminteşti - mi-a spus el - ultima 
convorbire interesantă pe care ai avut-o cu un prieten. 
Probabil că tăceai când el îti vorbea. Dar oare întradevăr 
îl ascultai? Cred că te mulțumeai să-i prinzi începutul unei 
idei pe care o duceai dumneata la capăt în câteva 
secunde, apoi începeai să-ți pregăteşti replica stârnită de 
acea idee. Sau poate că vorbele prietenului îti ofereau 
atâtea „posibilități“, încât gândurile dumitale se 
prefăceau într-un vălmăşag greu de strunit. Nu ascultai, ci 
auzeai nişte vorbe fără conținut, aşa cum se întâmplă 
când derulezi o peliculă. Iti ascultai propriile gânduri şi 
auzeai nişte vorbe străine... Uite! Chiar în clipa asta te-ai 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


îndepărtat de la ideea mea pentru a asculta o idee de-a 
dumitale şi anume că ultima mea frază ar trebui inversată 
pentru a suna cât mai clar: Auzeai vorbe străine şi îţi 
ascultai propriile gânduri... Dacă nu ți-aş fi atras atenția... 
De fapt, am vrut să-ţi demonstrez hic et nunc înțelesul 
exact al artei de a asculta în tăcere... 

Eram de-a dreptul uluit. Intradevăr, îi părăsisem ideea, 
gândindu-mă la inversarea acelei fraze. Am zâmbit, am 
dat din cap, hotărându-mă să învăţ a asculta în tăcere. 

In întâlnirile noastre, care deveneau tot mai dese - spre 
surprinderea unor amici care îl considerau inabordabil —, 
am aplicat de multe ori această metodă. Mai ales când 
discuţiile noastre se purtau în jurul profesiei sale, fată de 
care avea o adevărată pasiune. 

Imaginea detectivului cu pipă şi lupă, cu mers de pisică 
şi mişcări de panteră, pe care mi-o lăsaseră lecturile 
copilăriei, era atât de îndepărtată, atât de anacronică! 
Profesia lui era o ştiinţă exactă, o ştiinţă a observaţiei 
psihologice, o ştiinţă a datelor biografice şi a interpretării 
lor oportune, dar, în primul şi în primul rând, o aplicație 
riguroasă a logicii. Raționamentele lui erau sigure, ferme, 
concluziile lor - surprinzătoare, dar în acelaşi timp extrem 
de precise. 

Cele mai pline şi mai frumoase clipe ale amiciţiei 
noastre au fost acelea petrecute împreună, cu prilejul 
unui concediu de odihnă, pe crestele şi platoul Bucegilor. 
Am plecat amândoi, într-o zi pe la mijlocul lui septembrie 
- era o toamnă frumoasă, caldă, plină de rugină —, 
împovărați de două ranite uriaşe şi timp de două 
săptămâni am umblat numai pe poteci şi am dormit 
numai în cabane şi pe la stâne, cu excepţia câtorva nopți, 
pe care le-am petrecut à la belle étoile. 

Erau nopți frumoase, senine, vântul încă mai cocheta 
cu amintirea verii, iar noi stăteam cu toate stelele 


= Trandafirul alb — 


deasupra capului, fără să le vedem, deşi amândoi 
avuseserăm cândva pasiunea astronomiei. 

Îmi povestea şi eu îl ascultam întradevăr în tăcere. Îmi 
povestea despre cazurile pe care le-a întâlnit în cariera 
sa, nu-mi lăsa timp şi răgaz pentru întrebări, totul se 
desfăşura precis, cursiv şi dacă a doua zi aveam nevoie 
de cine ştie ce detalii, i le ceream fără sfială şi le 
obțineam fără greutate. 

La sfârşitul celor două săptămâni m-am pomenit astfel 
posesorul unor fapte şi istorii extraordinare. Era cu 
neputinţă să le păstrez numai pentru mine. 

M-am gândit să încep cu primul caz, acela cu care 
dealtfel doctorul Tudor (şi colaboratorii lui cei mai 
apropiați: bătrânul lon Roman, o adevărată arhivă 
ambulantă şi tânărul Victor Marian, emițând mereu cele 
mai năstruşnice ipoteze) şi-a inaugurat activitatea în 
departamentul judiciar. Tustrei erau pe Valea Prahovei, 
într-o misiune despre care nu voi vorbi acum şi care nu 
are nici o legătură cu cazul nostru. În plină noapte Însă, 
au fost chemați în ajutor de organele locale de miliție. 
Deşi nu aveau prea mult timp la dispoziție (a doua zi chiar 
trebuiau să-şi continue drumul spre inima Transilvaniei), 
au răspuns chemării. 

Era în perioada tulbure de după război. Nu voi preciza 
numele stațiunii în care s-a petrecut întâmplarea şi nici 
nu voi folosi numele reale ale celor în cauză. Voi apela, ca 
şi în cazul eroilor de până acum, la nume fictive. Cititorii 
vor descoperi lesne cauza acestui procedeu şi chiar dacă 
unii dintre ei citind cartea îşi vor anunti anumite detalii 
reale - pentru că la vremea lui cazul a stârnit mare vâlvă 
—, sunt convins că şi fără rugămintea mea vor păstra 
discreţia necesară. De asemenea, nu voi preciza unele 
amănunte specifice epocii - cum ar fi limbajul, unele 
obiceiuri, valoarea banilor, pentru a nu se crea confuzii. 

Intenția mea este să prezint prin această carte 
activitatea deseori necunoscută a unor oameni admirabili 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


care slujesc cu toată fiinta lor viața, demnitatea, 
adevărul. 


= Trandafirul alb — 


Câteva date necesare 


Pe vremea aceea, pensiunea Trandafirul alb era ultima 
aşezare în partea de nord a staţiunii X... şi se afla cam la 
o sută de metri depărtare de şoseaua principală, într-o 
poiană plată şi rotundă, înconjurată din toate părţile de 
brazi. Din poiană se desprindeau două poteci - una spre 
nord, alta spre sud - ca două diagonale, care scurtau prin 
pădure calea spre aşezările cele mai apropiate. Prima 
ducea la hotelul şi restaurantul Cerbul de aur, a doua, la 
vila Cleopatra. Parterul pensiunii avea o singură 
comunicare cu exteriorul şi anume prin veranda de la 
nord. Un brâu alcătuit din dale pătrate de beton, lat de 
trei metri, înconjura clădirea, oferind spaţiu neted pentru 
aşezarea şezlongurilor sau a fotoliilor şi meselor de 
răchită. Din faţa verandei pornea de asemenea un drum 
de dale, ceva mai îngust, ca o alee străjuită de copaci 
tineri şi de trandafiri, pentru a se opri la poarta mare de 
fier, care se deschidea chiar în şoseaua principală. 

Masa se servea într-o sufragerie amenajată la demisol, 
şi, cu excepţia micului dejun, care putea fi luat zilnic între 
orele 7 şi 10, celelalte începeau la ore stricte: prânzul la 
13 şi 30 de minute, cina la 19 şi 30 de minute. La ora 21 
şi 30 de minute, o dată cu plecarea personalului de 
serviciu, se încuia uşa care ducea la demisol. 

In ziua de 3 octombrie 194..., la ora 23 şi 16 minute, în 
această pensiune, de obicei foarte liniştită, locatarii au 
fost treziţi de un foc de armă. După câteva momente de 
buimăceală, şi-au dat seama că pocnetul răsunase în 
camera numărul 3. Găsind uşa încuiată pe dinăuntru şi 
presimţind un eveniment grav, au chemat telefonic 
organele locale de miliţie. La ora 23 şi 27 de minute a 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


sosit la faţa locului şeful de post Dinu Cosma, însoţit de 
un subaltern. După o scurtă ezitare, cei doi au forţat uşa. 
Incăperea în care au pătruns era luminată şi avea 
fereastra larg deschisă. Pe patul de lângă fereastră zăcea 
locatarul camerei, cu fruntea găurită drept în mijloc de un 
glonte. S-a constatat imediat decesul său. Era ora 23 şi 
32 de minute. Nezărindu-se şi nedescoperindu-se nici o 
armă în apropierea cadavrului, cei doi milițieni, împreună 
cu locatarii care invadaseră camera, au emis ipoteza unei 
crime. Aflându-se pentru prima dată în faţa unui 
asemenea caz şi amintindu-şi că în staţiunea vecină se 
găsesc - într-o misiune specială - trei ofiţeri de miliţie din 
Capitală, sergentul major Dinu Cosma a cerut telefonic 
ajutorul lor. Răspunzându-i-se afirmativ, şeful de post şi-a 
trimis subalternul la şosea, pentru a face semnale de 
oprire unui automobil care va claxona prelung. O parte 
din locatari s-au retras în camere, o parte a rămas cu el în 
hol. 

La ora 0,02 minute s-a auzit un sunet prelung de 
claxon... 


= Trandafirul alb — 


PARTEA ÎNTÂI. 
DE CE? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


PARTERUL PENSIUNII TRANDAFIRUL ALB 
(Repartizarea camerelor în ziua de 3 octombrie 194...) 


IT Trandafirul alb — 


LILIANA 
MAIOR 


TRAIAN 
POPA 


CARMEN 
i STOIAN 


izvorul & / Te 
00 

| == Q QQ 
Cleopatra C) 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


Personajele principale 


Radu Emil 35 de ani. 
Maria Nistor, profesoară 52 de ani 
George Luca, medic 33 de ani 
Neculai Goran (Al. Dumitreş), scriitor 36 de ani 
Ştefan Barbu, avocat 57 de ani 
Liliana Maior, violonistă 25 de ani 
Carmen Stoian, modistă 53 de ani 
Traian Popa, inginer 35 de ani 
Dr. Alexandru Tudor 41 de ani 
lon Roman 54 de ani 
Victor Marian 32 de ani 
Sergent-major Dinu Cosma 28 de ani 


= Trandafirul alb — 


4 octombrie 194..., ora 0,05 


Toţi locatarii pensiunii erau în hol. leşiseră din camere 
fără să-i cheme nimeni, imediat ce auziseră semnalul 
maşinii. Se uitau la noii-veniţi cu nelinişte, spaimă, 
curiozitate. 

Doctorul Tudor se mulţumi să arunce o scurtă privire în 
încăpere, parcă pentru a fixa locul în care se află. Unul 
dintre însoțitorii lui, cel mai în vârstă, Ilon Roman, trecu 
însă în revistă fiecare personaj, dar nu zări nici o figură 
cunoscută. Numai când privirea lui se opri pentru o clipă 
asupra unei femei în vârstă, căreia stratul gros de fard nu 
putea să-i atenueze paloarea, ea îşi ascunse brusc faţa în 
palme şi începu să hohotească înfundat. O altă femeie, 
cam de aceeaşi etate, poate ceva mai tânără, cu figura 
chinuită, îndurerată, se apropie de ea şi încercă s-o 
calmeze: 

— Linişteşte-te, Carmen... Linişteşte-te, draga mea. E o 
nenorocire, 0... 0... dar ce putem face? Domnule doctor, 
dacă sunteţi amabil... 

Rugămintea femeii stârni o vagă tresărire pe chipul lui 
Tudor. Tocmai voia să deschidă gura pentru a spune 
ceva, când o mişcare aproape violentă în grupul 
bărbaţilor îl făcu să înţeleagă că rugămintea nu-i fusese 
adresată lui. Un tânăr înalt, frumos, cu părul răvăşit, cu 
ochii larg deschişi, exprimând fie uimire, fie nelinişte, se 
desprinse de lângă masa mare, unde înţepeniseră cei mai 
mulţi locatari, ajungând din trei paşi la fotoliul în care 
plângea înfundat Carmen Stoian. Examenul său dură doar 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


câteva secunde, un examen sumar, care vădea mai 
degrabă obişnuinţă şi obligaţie decât interes, apoi se 
retrase ridicând neputincios din umeri. Doctorul Tudor îi 
veni în întâmpinare. 

— Profesaţi medicina? întrebă el. 

Căutătura tânărului se  întunecă. Tonul cu care 
răspunse era însoţit de o nuanţă de dispreţ. 

— Da... De opt ani. Medicină generală şi psihiatrie. Şef 
de lucrări la clinica Basarab. Doctor George Luca. 

— Mulţumesc... Doctor Alexandru Tudor. Vom apela 
probabil la concursul dumneavoastră până la sosirea 
medicului legist. 

Era o notă de fermitate în vocea lui Tudor. Ea deveni şi 
mai clară în momentul când se adresă celorlalţi locatari: 

— Situaţia ne obligă să apelăm şi la concursul 
dumneavoastră, la înţelegerea dumneavoastră. După 
toate aparențele, ne aflăm în faţa unei crime. Vă rugăm 
prin urmare să fiți pregătiţi pentru a ne răspunde la 
câteva întrebări... De asemenea rugăm pe fiecare locatar 
să nu părăsească pensiunea fără ştirea noastră. Vom 
discuta probabil cu fiecare dintre dumneavoastră în parte. 
Situaţia ne obligă la aceste măsuri elementare, fireşti... 

Era o invitaţie adresată tuturor locatarilor de a se 
retrage fiecare în camera sa. Un bărbat înalt, cam de 60 
de ani, cu figura gravă, dură, pe care favoriţii suri şi barba 
scurtă albă nu reuşeau să i-o înnobileze în momentul 
acela, făcu un gest de protest cu mâna, apoi umplu holul 
cu o voce zbârnâitoare, de bas: 

— Imi daţi voie... Avocat Ştefan Barbu, doctor în drept, 
la Sorbona. Cuvintele dumneavoastră, domnule doctor, 
aruncă un val de neîncredere asupra noastră, a tuturor. 
Legile noastre... 

Doctorul Tudor părea că nu-l aude. Îşi oprise o clipă 
privirile asupra unei tinere de o rară distincţie, care îşi 
înfipsese mâinile în speteaza unui scaun pentru a-şi opri 


= Trandafirul alb — 


tremurul nervos ce o zguduia din încheieturi. Răspunse 
Victor Marian în locul său: 

— Legile noastre ne-ar pedepsi dacă nu am lua 
asemenea măsuri elementare. Tocmai dumneavoastră, ca 
avocat şi specialist... 

— Bineînţeles... bineînţeles... se retrase avocatul. Am 
vrut doar să atrag atenţia că ne considerăm toţi 
inocenți... Nu ne vom opune însă procedeelor legale. E 
datoria noastră să vă ajutăm... 

Ultimele cuvinte le rostise din pragul camerei sale. Abia 
atunci se închiseră şi celelalte uşi. Doctorul Tudor îi ceru 
sergentului-major să rămână în hol, cu sarcina de a 
observa şi supraveghea orice mişcare a locatarilor, iar 
subalternului să stea de veghe în preajma intrării, afară în 
curte, cu consemnul strict de a opri şi imobiliza orice 
persoană cunoscută sau necunoscută. Intră în camera 
numărul 3, însoţit de medicul George Luca şi cei doi 
colaboratori ai lui. 

Camera avea puţine mobile: un pat mare, dublu, lângă 
fereastră, o masă înconjurată de trei fotolii, chiar în 
mijloc, un şifonier triplu, câteva taburete, o măsuţă 
rotundă într-un colţ, iar în altul o oglindă cu toaletă. Nu 
departe de sobă se afla o chiuvetă strălucitoare, de 
faianţă. Toate mobilele erau alese cu gust şi foarte bine 
întreţinute. Ceea ce izbea din primul moment la intrarea 
în cameră erau vazele cu flori. Pe masă, pe măsuţă, pe 
noptiere, pe toaletă şi chiar pe şifonier se aflau vaze de 
cristal pline cu flori de toamnă. 

— Şase vaze, murmură ca pentru sine lon Roman. Şi, în 
toate, florile par proaspete. 

— Da! încuviinţă medicul George Luca. Florile erau 
mania lui... La două zile le schimba. | le aducea o femeie, 
uneori însă mai culegeau şi cucoanele, chiar şi noi când 
mergeam în excursii... 

Doctorul Tudor nu părea deloc atent la ceea ce spunea 
medicul. Nu-şi dezlipea ochii de la pat. Privea fără 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


încetare prin pleoapele întredeschise cadavrul chircit al 
unui omuleţ. Picioarele şi mâinile subţiri, fragile, păreau 
ale unui băieţaş. Faţa lui era însă neverosimil de lungă, ca 
o caricatură. Fruntea, lată, avea în mijloc o gaură mică, 
înconjurată de un cerc roşu. Şi faţa victimei şi pijamaua şi 
halatul şi perna aveau urme de pulbere. 

— S-a tras de foarte aproape, spuse lon Roman. Putem 
exclude în mod definitiv sinuciderea? 

Fraza se transformase în întrebare prin accentuarea 
ultimului cuvânt. Cel care o rostise se supusese unei 
obligaţii profesionale formale. ` 

— Sinucidere?! se miră Victor Marian. In cazul acesta, 
teava pistolului ar fi atins tâmpla. Doar să fi apăsat pe 
trăgaci cu degetul gros pentru a ţinti exact în mijlocul 
frunții. Şi, dealtfel, poziţia corpului arată că victima 
dormea. Ca să nu mai vorbim de lipsa pistolului. 

— Nu dormea, spuse doctorul Tudor. Priviţi-i pumnii. 
Probabil că şi i-a încordat în clipa când a văzut moartea în 
faţă. S-a apărat de ea închizând ochii şi pumnii. Apoi 
corpul i s-a prăvălit, ajungând în poziţia aceasta... A atins 
cineva corpul? 

Intrebarea fiindu-i adresată direct, medicul George 
Luca răspunse imediat: 

— Eu am atins corpul... de fapt, încheietura mâinii 
stângi, pentru a constata decesul, deşi nu mai era nevoie. 
Vreau să înţelegeţi prin asta că numai am atins corpul. De 
mişcat, nimeni nu l-a mişcat. Şi eu şi avocatul Barbu am 
atras de la început atenţia asupra acestui lucru. 

— Mulţumesc, răspunse Tudor. Infirmitatea victimei era 
congenitală, sau se datorează unei maladii infantile? 

— Cred că s-a născut rahitic, dealtfel ca toţi copiii, însă 
anumiţi factori, pe care nu-i cunoaştem, au favorizat 
dezvoltarea grotescă a maladiei. E vorba de o încetineală 
gravă, sau poate de o stagnare în dezvoltarea sistemului 
osos. Cu excepţia cutiei craniene şi a oaselor faciale. 


= Trandafirul alb — 


Acestea, în mod surprinzător, s-au dezvoltat rebel, 
depăşind normalul. Ceea ce înseamnă că de la o anumită 
vârstă, foarte fragedă, sistemul osos a manifestat două 
procese contradictorii. Partea superioară, de la umăr în 
sus, sa dezvoltat anormal, partea inferioară - folosesc un 
limbaj convenţional - şi-a stagnat definitiv evoluţia. Cazul 
nu este unic în literatura medicală... 

— L-aţi cercetat îndeaproape? întrebă doctorul Tudor. 

George Luca răspunse ca pentru nişte diletanţi: 

— Cercetarea violentă a unui asemenea caz ar fi 
echivalat cu un îndemn la sinucidere. Într-un astfel de 
organism, maladia nu va dispare niciodată. Se produce o 
mutație.  Maladia devine psihică, oferind complexe 
uluitoare. O simplă privire adresată chiar inconştient 
poate fi interpretată în zeci de feluri, fiecare putând duce 
la consecințe fatale. Individul se consideră mai 
întotdeauna o negaţie biologică şi de aici - prin 
intermediul unei priviri - până la acţiunea împotriva 
negaţiei, la acţiunea proprie împotriva negaţiei nu e decât 
un pas. O fracțiune de secundă poate fi hotărâtoare. 

— Dar posibilitatea de a acţiona împotriva celor care 
descoperă negația? Intrebă doctorul Tudor. Mă gândesc la 
o acţiune violentă, bineînţeles. 

— Vă gândiţi la ură activă, la crimă împotriva lumii, sau 
împotriva unui reprezentant particular al ei... Foarte rar. 
Rarisim. Asemenea indivizi au în primul rând conştiinţa 
fragilităţii organismului lor. Ei ştiu că nu au puterea să 
suprime pe alţii. Pentru ei, puterea de a suprima - din 
cauza complexului psihofizic - se reduce mai întotdeauna 
la puterea de a lovi. Mă refer la cazurile pe care le-am 
studiat personal, în stadiu clinic. Ei nu pot să lovească în 
oameni normali nu numai de teamă - nici chiar ideea 
otrăvirii n-o pot descoperi -, ci şi dintr-un sentiment de 
admiraţie. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— În aceeaşi măsură însă - interveni Victor Marian - 
poate să mocnească în sufletul acestor infirmi ura, 
revolta... 

— Nu neg această posibilitate, răspunse impasibil 
medicul. Intre ură şi iubire - amândouă văzute ca 
abstracții —, un infirm poate să aleagă şi iubirea. Pentru 
că mediul în care trăieşte îi oferă posibilitatea activizării 
acestei abstracții. Mă refer la o anumită categorie de 
infirmi, care n-au ajuns în această situaţie datorită unui 
accident violent într-un moment precis al vieţii (şi acest 
moment poate cuprinde oameni, cauze umane, idei 
umane), mă refer, în speţă, la cazul nostru. 

— Acest caz este legat şi de identitatea individului? 
întrebă brusc doctorul Tudor. 

George Luca îşi pierdu pentru prima dată siguranţa şi 
stăpânirea de sine. Işi reveni însă repede. 

— Eu emit o simplă ipoteză, bazată pe analogia dintre 
câteva cazuri studiate şi câteva observaţii cotidiene, 
făcute, fără scop ştiinţific, asupra victimei în perioada 
convieţuirii noastre. Eu cred că infirmul nostru se încadra 
în categoria acelora subjugaţi de ideal. Nu l-am studiat 
anume. Doar câteva priviri fugare în timpul mesei sau în 
alte situaţii. Impresiile culese mă determină să cred că 
era capabil de a activiza iubirea şi nu ura. Il văd mai uşor 
în postura de a-şi fi suprimat propria negaţie decât în 
aceea de a-i suprima pe alţii... 

Victor Marian se uită drept în ochii medicului, apoi dădu 
glas întrebării care-l preocupa: 

— Nu faceţi prin aceasta o pledoarie pentru sinucidere? 

De data aceasta, psihiatrul nu-şi mai pierdu cumpătul. 

— Nu! Nu m-am gândit la situaţia aceasta specială 
când am vorbit despre el. M-am gândit la el ca şi când ar 
fi fost în viaţă. Ca şi cum ar fi fost vorba despre un caz 
care trebuie studiat. 


TR Trandafirul alb — 


Doctorul Tudor se aplecase deasupra cadavrului. Vorbi 
fără să se întoarcă: 

— Aveţi un dar foarte fin de observaţie... Şi o metodă 
deosebită de a înlocui date concrete cu observaţii la 
stabilirea unui diagnostic foarte precis. 

— E o metodă foarte uzitată în psihiatrie, răspunse 
medicul. 

Doctorul Tudor se întoarse încet, ca un om obosit, cu 
faţa spre George Luca. Se aşteptase la acest răspuns. 

— Observatii... observaţii, murmură el. Da... Orice 
pacient ajunge la stadiul de a fi observat după ce 
manifestă şi îi este înregistrat, un simptom precis, un fel 
de premisă de la care se porneşte spre concluzie, adică 
spre diagnostic... 

Vorbele acestea, rostite cu voce impersonală, avură 
darul să-l neliniştească iarăşi pe medicul George Luca. 
Neliniştea lui se termină însă printr-un gest firesc: ridică 
neputincios din umeri. 

— Da... continuă doctorul Tudor. V-aş ruga să-mi mai 
răspundeţi la câteva întrebări, strict formale. Ne puteţi 
spune cu exactitate ora la care s-a auzit împuşcătura? 

— Foarte exact! răspunse George Luca, răsuflând 
uşurat. M-ara uitat la ceas chiar în clipa când am auzit-o 
şi... Obişnuinţa profesională m-a obligat să privesc mersul 
secundarului. Era ora douăzeci şi trei, şaisprezece minute 
şi treizeci şi cinci de secunde... Dacă aveţi încredere într- 
un Schaffhausen. 

— Dormiţi cu ceasul la mână? întrebă Alexandru Tudor. 

Medicul era îmbrăcat într-un halat elegant de catifea 
roşie. Parcă abia atunci îşi descoperi ţinuta. 

— Nu... răspunse el nesigur. Nu eram în camera mea... 
Eram în baie. Mă pregăteam de culcare... Întotdeauna fac 
un duş înainte de a mă culca... 

Se opri însă brusc. Victor Marian, care-l urmărea cu 
atenţie, văzu cum i se alterează pentru o clipă trăsăturile 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


feţei. Doctorul Tudor continuă cu întrebările cercetând 
iarăşi, foarte interesat, patul pe care se afla cadavrul. 

— Era înainte... sau după duş când aţi auzit 
împuşcătura? 

— Era... era după duş. Tocmai îmi potriveam ceasul... 

— Aţi ieşit imediat în hol? 

Medicul făcea eforturi vizibile pentru a se domina. 

— Nu am ieşit imediat. Cred că după... după câteva 
secunde. 

Tăcerea nefirească, impusă de doctorul Tudor, îl obligă 
să continue: 

— După douăzeci de secunde... poate după... Nu! Nu 
trecuseră nici douăzeci de secunde... Cel mult treizeci de 
secunde... Poate să vă confirme şi scriitorul Al. Dumitreş. 
Şi el a ieşit în aceeaşi clipă din baia lui. Făcuse şi el duş... 
Era ud pe faţă... 

lon Roman îşi aminti că văzuse în hol un bărbat cu 
părul ud şi se uită în aceeaşi clipă la părul medicului. 
Acesta, simțindu-se privit, se apără furios: 

— Eu îmi feresc capul când fac duş... De ce vă uitaţi 
aşa? A văzut toată lumea... Uşa era încuiată pe 
dinăuntru... Nu putea nimeni... 

— l-aţi găsit pe toţi ceilalţi locatari în hol când aţi ieşit 
dumneavoastră? întrebă doctorul Tudor. 

— Da, da... Erau toţi... Eu şi cu scriitorul Al. Dumitreş 
am pătruns ultimii în hol. Îmi amintesc perfect. 

Alexandru Tudor căzu o clipă pe gânduri. Trăsăturile 
feţei lui exprimau o oboseală bolnăvicioasă. Vocea îi suna 
însă ferm. 

— V-aş ruga să precizaţi cât mai exact intervalul de 
timp care s-a scurs între momentul în care aţi auzit 
împuşcătura şi momentul în care aţi apărut în hol. 

— Trebuie să consider aceasta o acuzaţie împotriva 
mea? întrebă medicul la rândul său. 


TR Trandafirul alb — 


Tudor nu-i răspunse. Privea absent parchetul camerei. 
Nu căuta nimic. Dar George Luca manifesta o anumită 
nelinişte. 

— N-am avut nici un conflict cu Emil Radu. L-am 
cunoscut aici pentru prima dată... Intervalul? îşi aminti el. 
Nu mai puţin de douăzeci de secunde şi nu mai mult de 
treizeci de secunde. 

„îndeajuns - gândi Victor Marian - ca să ajungi de la 
fereastra camerei numărul 3 la fereastra băii. Adică să 
sari de la o fereastră, să fugi cincisprezece metri, să sari 
pe o altă fereastră şi să pătrunzi liniştit în hol.” 

Doctorul Tudor se oprise în faţa ferestrei larg deschise. 
Distanţa dintre fereastră şi dalele de beton era cam doi 
metri. O jucărie pentru oricine, mai cu seamă pentru un 
om înalt. 

— V-aş mai ruga să-mi răspundeţi la o întrebare, spuse 
el întorcându-se încet şi înaintând câţiva paşi spre 
mijlocul camerei. E o întrebare capitală. Şi sunteţi cel mai 
în măsură să-mi daţi un răspuns exact. Impuşcătura s-a 
auzit la ora douăzeci şi trei şi şaisprezece minute. Când 
aţi constatat decesul? 

— La ora douăzeci şi trei şi treizeci şi două de minute, 
răspunse medicul George Luca fără cea mai mică ezitare. 

— Deci, după şaisprezece minute. Intrebarea e 
aceasta: starea cadavrului dovedea sau nu scurgerea 
celor şaisprezece minute? 

— Pot face această afirmaţie sub stare de jurământ, 
răspunse medicul. Împuşcătura pe care am auzit-o a 
cauzat moartea lui Emil Radu. Durata de timp a fost prea 
scurtă între momentul  împuşcăturii şi momentul 
constatării decesului - şaisprezece minute - pentru a se 
putea strecura vreo eroare. Orice medic ar putea să 
confirme acest lucru. Cadavrul indica, fără putinţă de 
greşeală, că trecuseră şaisprezece minute de la lovitura 
fatală. 

— Vă mulţumesc, spuse brusc doctorul Tudor. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Medicul George Luca se înclină uşor, apoi se îndreptă 
spre uşă. Aerul de superioritate îl părăsise. Broboane de 
sudoare îi apăruseră pe frunte. În prag se opri totuşi o 
clipă. 

— Dacă mai aveţi nevoie de mine... vă stau oricând la 
dispoziţie, spuse el. 

— Suntem siguri, răspunse sec Alexandru Tudor. Cele 
două vorbe îl împingeau din spate ca nişte baionete. Oare 
cum trebuia să le interpreteze? 


2 


— Ciudat personaj! spuse Victor Marian după ce se 
închise uşa. Când arogant şi sigur, când neliniştit şi 
înspăimântat. Parcă ar ascunde anumite mistere, anumite 
enigme. Sunt convins că nu ne-a spus totul... 

— Nu ne-a spus totul, încuviinţă doctorul Tudor. Uneori 
însă ne-a spus prea mult. 

— Duş în orice caz nu a făcut, interveni lon Roman. 
Avea şi ciorapi în picioare. De ce ne-a minţit? Nu ar fi fost 
mai simplu să spună că n-a făcut duş, că tocmai îşi 
potrivea apa, sau aşa ceva? Explica astfel mai plauzibil şi 
prezenţa ceasului pe mână. 

— Dar nu şi cele treizeci de secunde întârziere, spuse 
Tudor. Care este enigma acestor treizeci de secunde? 

_ — De la fereastra asta - arătă Marian - la fereastra băii. 
In douăzeci de secunde, cursa e gata. 

— De ce? întrebă doctorul Tudor. De ce să-l suprime pe 
omuleţul acesta inofensiv, înclinat - conform teoriei lui - 
spre abstracţia activă a iubirii? 

Era un accent dureros în întrebarea lui Tudor. 

— Dumneavoastră credeţi în pălăvrăgeala lui? întrebă 
surprins Victor Marian. 


= Trandafirul alb — 


— Am impresia că ne-a spus câteva lucruri interesante, 
răspunse doctorul Tudor. Poate că medicul nostru a 
încercat să fixeze, cândva, un anumit caz medical: Emil 
Radu. Şi a ajuns la un diagnostic aproape sigur... Ce l-a 
îndemnat însă la această acţiune? Simpla curiozitate şi 
obişnuinţă profesională? Sau un anumit eveniment care în 
clipa asta ne scapă? Şi în ce măsură acest eveniment 
este legat de dispariţia brutală a omuleţului îndrăgostit de 
flori? Dacă a existat un asemenea eveniment, 
bineînţeles... Ce anume l-a determinat pe medic să-l 
privească pe Emil Radu ca pe-un caz medical? 

— Eu n-aş da atâta importanţă acestui amănunt, 
reflectă Marian cu voce tare. Eu m-aş ocupa mai degrabă 
de alte neconcordanţe din spusele lui... 

— Nu ştiu, răspunse doctorul Tudor. Incă nu ştim ce 
este şi ce nu este important. Suntem încă în negură. Ce 
elemente, ce indicii posedăm până acum?... Ştim că 
omuleţul acesta inofensiv a fost asasinat. Ştim ora 
precisă când s-a comis crima. Ştim că era treaz înainte de 
a se trage în el. Ştim că nu se aştepta să fie omorât. 
Probabil că stătea de vorbă cu asasinul, deci nu avea în 
faţa lui un necunoscut. Vederea armei l-a surprins şi a 
încercat să se apere de ea închizând ochii şi strângând 
pumnii. Cunoaştem poziţia în care se afla când s-a tras în 
el. Stătea în capul oaselor, cu spatele rezemat de o pernă 
lipită de lemnul patului. Ştim, în sfârşit, arma cu care s-a 
tras în el. Un pistol mic, cât un pachet de ţigări, calibrul 
6,35. S-a tras de la câţiva centimetri, glonţul i-a traversat 
craniul firav, a trecut prin pernă şi s-a oprit în lemnul 
patului, indicându-ne cu precizie poziţia în care se afla în 
momentul când a pornit împuşcătura... pe care n-a mai 
auzit-o. Moartea a fost instantanee. S-a prăbuşit apoi într- 
o parte, moale, fără viaţă... Asasinul, dându-şi seama că 
nu poate organiza o sinucidere - fie din cauză că greşise 
iniţial ţintindu-l în mijlocul frunţii, fie din cauză că nu avea 
timp —, şi-a păstrat arma şi a sărit pe fereastră... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


În timp ce doctorul Tudor vorbea, colaboratorii lui se 
apropiară de patul victimei. Descoperiră şi ei glontele 
înfipt în lemn. Cu ajutorul unui briceag, Marian săpă în 
jurul  glontelui un şănţuleţ circular, apoi, cu multă 
precauţie, scoase plumbul din şănţuleţ, răsturnându-l într- 
o cutie de chibrituri pe care lon Roman o ţinea pregătită. 

— Calibrul 6,35, spuse acesta din urmă. Jucărie 
ucigătoare. Sărmanul omuleţ! 

Doctorul Tudor se plimba prin încăpere cu ochii închişi. 
Parcă dormea în mers. Uneori se oprea pentru o clipă sau 
două, apoi îşi relua plimbarea fără rost. 

— Oare cine l-a ucis? răsună, gravă şi meditativă, 
întrebarea lui Marian. 

— Cine l-a ucis?... repetă doctorul Tudor cu voce joasă. 
Cine l-a ucis?... Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, 
pentru a descoperi asasinul, trebuie să răspundem mai 
întâi la altă întrebare: De ce? De ce a fost ucis? Care este 
mobilul acestui odios asasinat? Şi pentru a ajunge la 
această întrebare trebuie să ştim, în primul rând, cine era 
acest omuleţ care iubea florile... 

Se lăsă tăcere. Toţi trei priveau vazele cu flori. Marian 
arătă cu mâna spre vaza de pe şifonier: 

— Oare cine i-a pus-o acolo? S-o fi urcat el pe un 
scaun? L-o fi ajutat cineva? 

Şi se duse spre şifonier, spre a stabili înălţimea. Mâna 
lui atingea florile. Dar în loc să ia vaza cu mâna dreaptă, 
aşa cum îi era intenţia, deschise cu mâna stângă uşa 
dublă a şifonierului. O fracțiune de secundă mai târziu 
deschise şi cealaltă uşă. Cu un gest larg, îi invită pe 
ceilalţi să privească interiorul mobilei. 

Dezordinea îi uimi. Totul era alandala înăuntru. Nici o 
haină nu era agăţată. Toate fuseseră zvârlite jos. Şi 
umeraşele. Sub haine se zăreau două valize mari, 
întoarse. O alta, mai mică şi goală, rămăsese deschisă. 
Rafturile cu lenjerie erau răscolite brutal. Cămăşile, 


Da Trandafirul alb — 


maiourile, tricourile erau boţite şi împinse spre fund. ŞI 
rafturile ultimului compartiment erau răvăşite. Unul dintre 
ele adăpostea o maşină de scris. Dedesubt, alte două 
conţineau coli albe, coli scrise şi indigouri, amestecate 
de-a valma. Rafturile de deasupra erau goale. Marian 
descoperi totuşi în primul câteva flori veştejite legate într- 
un buchet. 

— Probabil o amintire, spuse el. Oare de ce l-a aruncat 
acolo? Ca să-l ascundă? 

lon Roman alungă întrebarea printr-un gest care o 
decreta inutilă. 

— Asasinul a căutat ceva în acest şifonier. Mâinile lui 
au creat dezordinea asta. Parcă ar începe să mijească un 
mobil... Ce anume a căutat aici? Şi oare a găsit el ce 
căuta? 

— Eu parcă-l văd cotrobăind, spuse Marian. Căuta un 
obiect mic - un portofel, un plic, un act compromiţător —, 
altminteri n-ar fi răscolit vrafurile de hârtii şi cutiile cu 
indigo. Nu-mi explic însă de ce a prăvălit hainele de pe 
suport. De furie că n-a găsit în buzunare acel obiect? 
Atunci, unde l-a găsit? În valiza goală? 

— Ce te face să crezi că l-a găsit? întrebă lon Roman. 

Marian atinse cu vârful  pantofului  încuietorile 
nedesfăcute ale celor două valize mari. 

— Faptul că valizele n-au fost cercetate, spuse el. Şi 
dacă mă gândesc bine, acest lucru indică şi ordinea 
căutării. Asasinul a răscolit mai întâi compartimentul din 
stânga, acesta în care se află maşina de scris şi colile de 
hârtie. Dacă ar fi început căutarea în compartimentul din 
dreapta, n-ar fi renunţat la cercetarea valizelor, cea mai 
firească ascunzătoare pentru obiectul pe care-l căuta... 
Parcă-l văd iar răscolind printre hârtii, deschizând cutiile 
de indigo, enervându-se că nu găseşte nimic. Îşi vâră 
mâinile printre cămăşi şi maiouri, le ridică, le împinge; 
poate că obiectul pe care-l caută e ascuns între ele şi 
astfel va aluneca. Dar nici aici nu găseşte nimic. Îşi 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


continuă cercetările în compartimentul dublu. Mai întâi în 
buzunarele hainelor şi pantalonilor. Furios că nu dă peste 
el, le smulge şi le azvârle jos, cu cuiere cu tot. Îi mai 
rămân valizele. Cea mică e goală, dar poate că într-unul 
din buzunarele interioare găseşte obiectul. Nu-l mai 
interesează celelalte valize... Trebuie să dispară cât mai 
repede... 

— Dar dacă s-a speriat şi a fugit înainte de a găsi 
obiectul pe care-l căuta? întrebă lon Roman. Poate de 
aceea au rămas cele două valize mari nedesfăcute... 

— Nu-mi vine să cred, îi replică Marian. Un individ care 
asasinează cu atâta sânge rece... Şi cine e victima? Un 
infirm, un omuleţ inofensiv... Dacă l-a ucis, l-a ucis pentru 
un motiv foarte puternic... Sau pentru a-l jefui, sau pentru 
a preîntâmpina o ameninţare foarte gravă şi iminentă... 
Cum putea el să renunţe la găsirea acelui obiect care-l 
obligase la asasinat? Nu mi-l pot imagina ca pe-un copil 
care se sperie la primul țipăt... Nu! Eu cred că a părăsit 
această încăpere numai după ce a găsit ceea ce căuta! 

Până atunci, doctorul Tudor ascultase în tăcere. Se 
mulţumise doar să clatine de câteva ori din cap. 
Afirmaţie? Negaţie? 

— Nu ştiu... începu el. Activitatea asasinului după 
comiterea crimei e temerară... Mă gândesc la ipoteza pe 
care ai formulat-o dumneata, tovarăşe Marian... Un obiect 
mic se caută şi se găseşte greu; iar dezordinea din 
şifonier ar demonstra că asasinul nu ştia locul precis în 
care se afla obiectul. Oare cât timp i-a cerut această 
căutare? lată întrebarea care pune în discuţie ipoteza 
dumitale. Asasinul, oricât de îndrăzneţ ar fi fost, nu putea 
să caute la infinit. Impuşcătura alarmase casa. Oricând se 
putea aştepta ca uşa să fie forţată, sau - ceea ce era mult 
mai grav - să i se închidă calea de salvare, singura cale: 
fereastra. Asasinul era obligat să se gândească la această 
posibilitate. Locatarii găsind uşa încuiată şi bănuind o 


Da Trandafirul alb — 


dramă vor alerga, prin curte, la fereastră. Şi în cazul 
acesta calea de salvare îi era tăiată. Trebuia deci să se 
grăbească... Foarte, foarte ciudat... 

— Mie mi se pare ciudat - interveni lon Roman - şi 
faptul că nimeni n-a procedat aşa cum spuneţi 
dumneavoastră. Era normal ca măcar un locatar să se 
uite pe fereastra camerei, să vadă ce s-a întâmplat aici... 

— E adevărat... încuviinţă doctorul Tudor. Trebuie să 
aflăm ce s-a întâmplat cu locatarii - cu fiecare în parte - 
din momentul când a răsunat împuşcătura şi până când 
au sosit organele locale... Dar înainte de asta... 

Doctorul Tudor se oprise în faţa uşii. Ambele încuietori 
erau distruse. Şi broasca obişnuită, care de obicei nu se 
foloseşte şi zăvorul de siguranţă, care se închide 
automat. Cheia era în broască, răsucită de două ori. 
Limba siguranţei, căscată afară şi înţepenită, rezistase cu 
succes asalturilor de berbec ale celor care forţaseră uşa. 

— Nu încape nici o îndoială că asasinul a ieşit pe 
fereastră după comiterea crimei, spuse doctorul Tudor. E 
un fapt care trebuie notat. Pe uşă nu putea să iasă. 
Siguranţa s-ar fi închis automat în urma lui, dar cheia de 
la încuietoarea obişnuită nu putea fi răsucită pe 
dinafară... 

Marian se aplecă pentru a privi mai atent broasca uşii. 
Controlul sumar nu-l dumeri însă pe deplin. 

— Limba pare cam ruginită, ceea ce înseamnă că nu 
prea s-a făcut uz de această încuietoare. Am găsit însă 
într-un roman pe care l-am citit mai demult un procedeu 
care s-ar putea aplica şi în cazul nostru. Asasinul a lăsat 
cheia în broasca interioară, apoi, după ce a ieşit şi a 
închis uşa, s-a folosit de o pensetă specială pentru a 
răsuci cheia. In cinci secunde... 

— Astea-s născociri pentru cărţi, îl întrerupse lon 
Roman. Eu nu mi-l pot închipui pe criminal trăgând uşa 
după el, apoi lăsându-se în genunchi ca pentru o 
rugăciune şi manevrând nu ştiu câtă vreme cu un 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


cleştişor sau cu o pensetă... Baliverne! Şapte uşi, opt - 
dacă o punem la socoteală şi pe cea de la intrare - se pot 
deschide în orice clipă. lar el cu penseta în mână, în 
genunchi, în faţa camerei unde s-a auzit detunătura! Ce-o 
să spună? Că a vrut să se uite pe gaura cheii? 

Tot timpul cât vorbise, lon Roman îl privise pe doctorul 
Tudor ca şi cum i-ar fi cerut aprobarea. Acesta nu făcu 
altceva decât să ridice de câteva ori din umeri, nedecis. 

— Nu ştiu, spuse el. Ne ciocnim de ciudăţenii la tot 
pasul... Deşi e obligat să fugă cât mai repede, asasinul 
caută, caută, răscoleşte tot şifonierul; deşi uşa e încuiată 
cu siguranţa, împiedicând - ipso facto - pătrunderea 
oricărei alte persoane înăuntru, cineva găseşte că e mai 
sigur sau mai nimerit s-o încuie şi cu cheia asta ruginită... 
Cine a răsucit cheia asta de două ori? Victima? Asasinul? 
„„. Probabil că asasinul... Dar când a făcut-o? Inainte, sau 
după crimă?... Şi de ce?... Pentru ce a făcut-o? Cu ce 
scop? 

— S-a gândit că împuşcătura va alarma casa - 
răspunse Marian - şi de teamă că mai există poate o 
cheie... El ştia că trebuie să caute şi să găsească un 
anumit obiect. Ca să nu fie surprins în timpul căutării de 
către cel care deţinea cheia, a alergat la uşă şi a încuiat-o 
a doua oară... 

— Da... Da... murmură doctorul Tudor, fără să-i dea 
însă dreptate lui Marian. Impuşcătura... De ce a fost 
împuşcat acest infirm? De ce asasinul a ales tocmai acest 
mijloc de suprimare? Cel mai complicat şi cel mai 
primejdios... In primul rând trebuia să facă rost de o 
armă... 

— In perioada asta de după război, interveni lon 
Roman, arme se găsesc pe toate drumurile. 

— Un pistol de calibrul 6,35 nu este o armă de război, îi 
răspunse doctorul Tudor. Dar nu e numai problema 
procurării unei astfel de arme. Folosind-o însă ca mijloc 


= Trandafirul alb — 


de suprimare, criminalul se pune, inevitabil, într-o situaţie 
foarte primejdioasă. Pocnetul, detunătura unei arme e un 
semnal de alarmă. Atunci, de ce l-a împuşcat pe Radu 
Emil?... Nu e ciudat?... Dacă ar fi tras în el de la distanţă, 
măcar de la fereastră, aş mai înţelege. Dar el voia să 
scoată un anumit lucru de la acest infirm, cel puţin aşa 
arată căutările lui. Pentru aceasta avea nevoie de răgaz şi 
de linişte... De ce n-a ales un alt mijloc de suprimare? 
Oricare altul în afară de împuşcare. Ce rezistenţă putea 
să-i opună acest omuleţ? Şi un copil mai răsărit, un 
băieţandru, l-ar fi doborât din câteva lovituri... Foarte, 
foarte ciudat... 

— Poate că asasinul e un maniac, un dement, obsedat 
de ideea surprizei, spuse Marian. S-a apropiat de el 
zâmbitor, ca pentru a-i spune noapte bună şi deodată a 
scos revolverul din buzunar... Ce secundă îngrozitoare!... 
Sau poate că e un individ obişnuit cu astfel de arme, 
căruia nici nu poate să-i treacă prin cap alt mijloc de 
suprimare... 

Doctorul Tudor închise ochii, însă nu pentru multă 
vreme. Numeroase ipoteze se năşteau în mintea lui, dar 
toate nesigure, disparate, confuze. Erau asemeni unor fire 
pestriţe, încâlcite, unduindu-se în căutarea unui ax, 
pentru a se înfăşură disciplinate în jurul lui. Când începu 
să vorbească, glasul îi tremura. 

— Ce secundă îngrozitoare!... Pe cine ameninţa acest 
omuleţ firav? De ce a fost suprimat cu atâta cruzime? 
Care este mobilul acestui asasinat?... Ce secundă 
îngrozitoare! 

Doctorul Tudor îşi privi o clipă subalternii, apoi se 
adresă imediat lui Marian cu o voce din care dispăruse 
emoția: 

— Dumneata vei face o percheziţie riguroasă. Atenţie 
specială la scrisori, hârtii, acte, la tot ceea ce ne poate 
oferi date, indicii cu privire la viaţa şi relaţiile victimei... 
Dumneata,  tovarăşe Roman, pregăteşte-te pentru 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


anchetă. Vom începe imediat interogatoriile. Trebuie 
măcar să ne dăm seama dacă asasinul se află în această 
pensiune, sau dacă, o dată cu trecerea fiecărui minut, se 
îndepărtează tot mai mult de noi. 


3 


Când reveni în holul mare, pustiu şi întunecos, doctorul 
Tudor trăi câteva clipe o senzaţie tulburătoare. Parcă 
simţea în jurul său forţe oarbe, necunoscute, stând la 
pândă. Il zări însă pe sergentul-major Dinu Cosma, 
undeva într-un ungher şi senzaţia aceea nelămurită îi 
dispăru subit. Îşi aminti că înainte de a intra în pensiune, 
chiar în faţa verandei, după ce sergentul-major îşi dăduse 
raportul, îi ceruse să-i întocmească la iuţeală un plan 
exact al locuinţei şi al repartiţiei camerelor. Luă coala de 
hârtie din mâna lui Cosma şi, înainte de a o cerceta, îl 
întrebă dacă a avut greutăţi la întocmirea planului. 

— Nu... răspunse cel întrebat. Am copiat planul pe 
care-l posedă proprietăreasa, apoi am întrebat-o cine 
locuieşte în fiecare cameră şi am notat chiar în faţa ei 
numele locatarilor. Ca să nu se strecoare vreo eroare şi 
ca să se simtă şi dumneaei răspunzătoare. Tot din cauza 
asta am mai întrebat-o dacă s-a făcut vreo modificare 
ulterioară în locuinţă şi mi-a răspuns că nu. 

— Şi lumina? întrebă doctorul Tudor. Cine a stins 
lămpile din colţurile holului? 

Sergentul-major cerea parcă o aprobare tardivă. 
Palmele îi stăteau bine lipite de vipuşca pantalonilor, dar 
vocea îi cam tremura. 

— Eu... M-am gândit că pe întuneric aş putea să observ 
unele lucruri care, poate, nu s-ar voi observate... M-am 
gândit să mă postez într-un ungher cu mai multă beznă şi 


TR Trandafirul alb — 


fiindcă ochii mi s-au obişnuit destul de repede cu 
întunericul... 

— Da... spuse doctorul Tudor cam nemulţumit. E şi 
aceasta o metodă... Şi ce rezultate a dat iniţiativa 
dumitale? 

lon Roman aprinsese între timp lămpile care se 
odihniseră până atunci. Se făcuse lumină ca ziua. Speriat, 
sergentul-major luase o poziţie ca pentru raport. 

— Proprietăreasa a traversat de două ori... Adică de 
trei ori holul. La cinci minute după ce aţi intrat 
dumneavoastră în camera numărul trei. Nu s-a uitat nici 
în dreapta, nici în stânga. S-a dus de-a dreptul în camera 
numărul doi, la doamna aceea care era să leşine. După 
patru minute şi ceva a ieşit, dar nu s-a întors în camera 
dumneaei. A intrat la tânăra care ocupă camera numărul 
cinci, lângă verandă, la dreapta. După două minute a ieşit 
şi de acolo, cu o cutie în mână. Şi de atunci stă într-una în 
camera numărul doi. Cred că o îngrijeşte pe doamna 
aceea... Tânăra din camera numărul cinci a deschis de 
două ori uşa, dar n-a păşit pragul. A scos numai capul prin 
crăpătura uşii, de ambele dăţi şi s-a părut că se uită spre 
camera în care eraţi dumneavoastră... S-a văzut şi uşa de 
la numărul unu deschizându-se, dar nu s-a zărit nimeni - 
nici ieşind, nici măcar scoțând capul, nici vârful nasului nu 
s-a văzut... N-a mai ieşit în hol decât avocatul. S-a părut 
că se duce spre locuinţa proprietăresei. Pesemne că m-a 
zărit pe mine, fiindcă şi-a schimbat direcţia. S-a dus în 
baie pentru două minute... Apoi a venit la rând medicul. 
După ce a părăsit camera numărul trei, n-a intrat direct la 
el. Mai întâi s-a dus în baie, în dreapta, lângă verandă şi a 
ieşit după cinci minute. Parcă-şi băgase capul sub robinet. 
Era ud şi îşi ştergea mâinile cu o batistă... Alte mişcări nu 
s-au observat... 

Doctorul Tudor studia planul pensiunii. Clătină încet din 
cap în momentul când Dinu Cosma îşi termină raportul; 
privirile îi rămăseseră însă aţintite asupra colii de hârtie. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Planul nu indică nici o cameră liberă. Vom fi nevoiţi 
să luăm interogatoriile chiar aici, în hol. Nu la masa asta. 
La măsuţa rotundă pe care se află telefonul. Vom începe 
cu proprietăreasa... Maria Nistor - camera numărul opt. 
Aşa e notat în plan. 

— Da, spuse Dinu Cosma. Dar în momentul de faţă nu e 
în camera ei, la numărul opt. E tot la doi. 

— Va trebui s-o scoatem de acolo. Dar mai înainte de 
asta poate îţi aminteşti ceva despre dânsa... 

Sergentul-major se conformă imediat: 

— De fapt e din Bucureşti şi a apărut în staţiunea 
noastră acum patru ani, când s-a deschis pensiunea. Toţi 
o consideră proprietăreasă, dar casa nu e a ei, o ţine cu 
chirie. Se spune că ar câştiga binişor, fiindcă pensiunea e 
deschisă aproape tot anul şi aproape întotdeauna e plină. 
Şi vin cam aceiaşi oameni. 

Dinu Cosma ar fi vrut să continue, dar doctorul Tudor îl 
opri şi-i ceru s-o invite pe Maria Nistor la interogatoriu. 


4 


Maria Nistor făcea impresia unei femei sănătoase, pline 
de vigoare. Trupul drept, înalt, bustul opulent, mersul 
suplu şi o anumită graţie în mişcări erau surprinzătoare 
pentru vârsta pe care şi-o declarase: 52 de ani. Figura ei, 
în schimb, părea mai aproape de vârstă, dar aceasta 
ieşea în evidenţă numai după o cercetare foarte atentă. 
Părul negru, lucios, împodobit cu câteva şuviţe albe, 
groase, strâns în coc, sprâncenele bine arcuite, ochii 
mari, albaştri, lipsa oricărui fard sugerau mai degrabă 
distincţie. Paloarea feţei şi ridurile care i se accentuaseră 
pe frunte mărturiseau că trecuse şi mai trecea încă prin 
momente grele. Îşi stăpânea însă admirabil nervii. 


= Trandafirul alb — 


Răspunsese la primele întrebări ale lui lon Roman fără să 
ezite, fără să-i tremure vocea. Nici nu-l privea când i se 
adresa. O singură dată se uită la carnetul gros pe care 
colaboratorul doctorului Tudor îşi trecea notele, dar 
răsfoitul intenţionat al paginilor nu avu nici un efect 
asupra ei. 

— Profesiunea dumneavoastră? întrebă lon Roman. 

—  Pensionară, răspunse ea. Am fost profesoară... 
Douăzeci şi şase de ani. Actualmente îngrijesc această 
pensiune, nu atât pentru câştig, cât din nevoia de a face 
ceva, de a trăi în aer curat... de a... Altfel, câştigul îmi 
dublează, sau îmi triplează uneori pensia... Nu mă 
gândesc la avere, pentru că nu am familie... 

— Aţi fost profesoară de educaţie fizică? interveni 
doctorul Tudor. 

Maria Nistor abia schiţă un gest de mirare, dar atât de 
vag şi imperceptibil, încât i-ar fi scăpat şi unui observator 
atent. Doctorul Tudor însă n-o privea. Aştepta vorbele ei. 

— Da! răspunse ea; douăzeci de ani, fără întrerupere, 
la aceeaşi şcoală: Notre Dame... Primii şase, la mai multe 
licee. 

Aşteptarea îi confirmă doctorului Tudor impresia pe 
care o avusese la început. Reuşi să deosebească anumite 
nuanţe în vorbele ei. Nu în răspunsurile largi, care 
preîntâmpinau întrebări, ci în glasul ei. Din când în când 
avea rezonanţe metalice, exprimând parcă o putere 
ascunsă pe care nu voia s-o dea în vileag. 

— Aţi participat cu şcoala la concursuri de gimnastică? 
întrebă el pe neaşteptate. 

— Da! În fiecare an. De cele mai multe ori am obţinut 
premiul întâi. De şase ori locul doi, de cinci ori locul trei. 
Fără să cochetăm cu arbitrii. 

— Aţi organizat şi aţi condus singură echipa şcolii...? 

Doctorul Tudor nu rostise o întrebare, ci făcuse o 
constatare leneşă, indiferentă. Terminase fraza pe care 
ea o întrerupsese când în loc să adauge „..de a 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


organiza... de a conduce” găsise de cuviinţă să aleagă 
alte cuvinte: „...dealtfel câştigul....” 

O licărire de admiraţie - fugară - înviorase privirile 
fostei profesoare de educaţie fizică. 

— Am organizat şi am condus chiar şi şcoala, spuse ea 
înălţându-şi trupul şi înăsprindu-şi trăsăturile feţei, ca şi 
cum s-ar fii pregătit să răspundă la o provocare. Am fost 
mulţi ani subdirectoare şi nu mă mărgineam numai la 
problemele administrative. 

Doctorul Tudor se uită la ea în treacăt. 

— Şi cu toate acestea, trăiţi o mare durere... Sau poate 
o mare nelinişte... 

Profesoara îşi pierdu pentru un moment controlul şi 
stăpânirea de sine. Parcă fără voia ei, mâna dreaptă îi 
acoperi ochii. 

— E oribil... şopti ea. Nu pot să uit scena. Ghemuit 
acolo în pat, cu mâinile... 

Işi scutură cu un gest ferm capul, ca pentru a alunga o 
vedenie. Tudor încercă să-i readucă luciditatea: 

— Dacă aveţi vreo bănuială sau dacă vă amintiţi un 
fapt sau un gest anumit care ar putea să arunce lumină 
asupra... 

Suspensia lui era voită. Fosta profesoară răspunse 
calm, controlându-şi dinainte vorbele: 

— Imposibil! Niciunul dintre locatari n-ar fi fost capabil 
de un asemenea gest. Dealtfel, aţi putut constata şi 
dumneavoastră. Criminalul a intrat şi a ieşit pe fereastră. 
Am încercat să deschid siguranţa cu cheia de rezervă - 
există chei de rezervă pentru fiecare uşă şi toate sunt în 
posesia mea —, dar n-am reuşit. Încuietoarea era blocată. 

— Cine v-a sugerat această idee? întrebă doctorul 
Tudor, deşi bănuia răspunsul. 

Profesoara nu-şi ascunse un gest de uimire. 

— Cine mi-a sugerat ideea?... Poate vreţi să aflaţi cine 
a căutat să mă împiedice... 


= Trandafirul alb — 


Alexandru Tudor clătină din cap afirmativ, sporind 
uimirea fostei profesoare. 

— Aproape toţi s-au opus. Şi avocatul şi scriitorul şi 
medicul. Ba chiar şi Carmen, care mă ruga plângând să 
nu descui uşa. Un singur om m-a sprijinit: inginerul Popa. 
Eu am profitat de discuţia care s-a încins între el şi 


ceilalţi... 
— Tot din această cauză n-a escaladat nimeni geamul? 
Maria Nistor îşi strânse instinctiv pumnii. li era teamă 


că-şi va pierde controlul vorbelor. 

— N-aş vrea să greşesc şi să fiu nedreaptă... Situaţia e 
prea gravă... Ştiu, ştiu... Trebuie să-mi amintesc foarte 
bine totul. Mai întâi şi-ntâi adevărul trebuie servit... Da! 
Când am spus că uşa e blocată pe dinăuntru, unul din 
bărbaţi - inginerul Popa - s-a repezit cu umărul în uşă. 
Ceilalţi nu l-au mai lăsat să repete gestul. Au strigat la el 
că nu trebuie nimic atins până la sosirea organelor de 
anchetă... 

— Doctorul George Luca?... Abia răsună întrebarea lui 
Tudor. 

— El îşi frământa fără încetare mâinile. Se vedea că e 
într-o grea cumpănă. El a alergat la telefon, dar l-a oprit 
Etienne... Avocatul Ştefan Barbu. Nu ştiu ce i-a spus. Eu 
mă uitam la inginerul Popa. Ţipa într-una aceeaşi frază 
fără sfârşit: „E de datoria fiecărui medic, a fiecărui om...” 
Şi deodată l-am văzut fugind spre ieşire. Nu s-a oprit nici 
când Eti... nici când avocatul Barbu a strigat cu toată 
puterea să stea. Toţi ne-am speriat. Parcă s-a tras cu 
arma, aşa i-a răsunat vocea. 

— A ajuns până la fereastră? 

— Cred că da... Cel puţin aşa l-am auzit pe... Avocatul 
Barbu spunând, în timp ce aşteptam sosirea organelor de 
anchetă: „Tocmai era să escaladeze geamul! Auzi 
nebunie! Auzi inconştienţă! Dacă s-a petrecut o crimă, 
domnule?... Noroc că l-am oprit la timp!” 

— S-a dus singur după inginerul Popa? întrebă Tudor. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— A plecat singur. Şi ne-am mirat toţi. Fugea ca un 
atlet. S-au întors amândoi în acelaşi timp, discutând 
foarte aprins, dar la un mod mai rezonabil. Intre timp, 
doctorul Luca telefonase la postul local... 

lon Roman răsfoi carnetul cu zgomot, pentru a atrage 
atenţia profesoarei asupra lui. 

— V-aş ruga să vă amintiţi cine a emis prima dată 
ipoteza unei crime. E foarte important. 

Profesoara se uită mai întâi spre doctorul Tudor, dar 
acesta îşi plecase privirile. Se uita parcă la vârful 
pantofului, care lovea încet, fără zgomot, covorul. Era un 
gest de nervozitate pe care, din fericire, lon Roman încă 
nu i-l cunoştea. 

— N-aş vrea să vă dau informaţii eronate, răspunse 
Maria Nistor. Nu ştiu cine a emis prima dată Ipoteza 
crimei. Eu l-am auzit pe avocatul Barbu - în timp ce 
stăteam în hol, în aşteptare - rostind cuvintele acelea. Mi 
se pare însă că nu emitea o ipoteză, ci - aşa cum are 
uneori obiceiul - îşi scotea în evidenţă importanţa şi rolul 
său... 

— Da! încuviinţă lon Roman, prefăcându-se că înţelege 
mult mai mult din vorbele pe care le auzea. 

Doctorul Tudor îşi ridică privirile spre profesoară şi 
întrebă cu vocea lui obosită şi indiferentă: 

— In timpul cât aţi aşteptat sosirea organelor de 
anchetă s-a comentat în hol împuşcătura? 

Figura Mariei Nistor nu mai exprima aceeaşi bunăvoință 
şi acelaşi calm ca la primele răspunsuri, iar vocea avea 
tot mai multe rezonanţe metalice. 

— Nici nu prea am avut timp de comentarii. Maşina a 
sosit foarte repede. Când i s-a auzit claxonul, doctorul 
Luca s-a uitat la ceas şi ne-a anunţat că nu sau scurs 
decât şapte minute de la chemarea lui telefonică... 

— De la apelul său telefonic, o corijă doctorul Tudor. 


= Trandafirul alb — 


— Exact! acceptă fără surprindere fosta profesoară. 
Aşa a spus: „...de la apelul meu telefonic”. Dar asta nu 
cred că are prea mare importanţă... 

— Continuaţi, vă rog, o invită Alexandru Tudor. 

— Da... S-a comentat foarte puţin. Lumea era mai 
degrabă  neliniştită. Gesturi, tăceri, câteva vorbe... 
Doctorul Luca se întreba în şoaptă: „Oare de ce s-a 
sinucis?” Domnişoara Liliana - cred că aţi auzit de ea: e 
violonistă într-o mare orchestră din Capitală - îşi frângea 
mereu mâinile, bolborosind vorbe fără înţeles... Scriitorul 
Dumitreş ridica din umeri, întrebându-se într-una: 
„Crimă?... Accident?... Sinucidere...?” Inginerul Popa se 
aşezase într-un fotoliu. Parcă paralizase, parcă amuţise... 
Carmen, sărmana, era cea mai nenorocită dintre toţi. Se 
ghemuise şi ea într-un fotoliu şi tremura din toate 
încheieturile... Eu stăteam lângă ea. Avocatul Ştefan 
Barbu?... Se plimba întruna de la un capăt la altul al 
holului. De câteva ori ni s-a adresat, mai mult rugându- 
ne: „Păstraţi-vă liniştea, păstraţi-vă calmul... Nu suntem 
decât martorii unei drame...” 

— V-aş ruga să vă amintiţi - dacă se poate, tot atât de 
exact - cine şi pentru cât timp a părăsit holul în timp ce 
aşteptaţi sosirea organelor de anchetă? 

Maria Nistor căută iarăşi privirile doctorului Tudor, dar, 
spre surprinderea ei, îl văzu că ţine ochii închişi. Parcă 
adormise de multă vreme şi trăsăturile feţei începeau să- 
şi piardă expresia de încordare şi oboseală. 

— Cine a ieşit din hol? Şi pentru cât timp? repetă ea 
întrebările doctorului. Liliana s-a dus în camera ei ca să se 
schimbe. Nu poate să sufere dezordinea şi neglijenţa... 
Nu din cochetărie, ci din obişnuinţă... O cunosc bine. A 
fost una din elevele mele preferate. Un adevărat talent la 
paralele inegale... Eleganţă, supleţe, precizie... In sfârşit! 
Se pare că e o violonistă cu perspective. Mi-a spus că va 
pregăti pentru anul viitor un recital... Nu! N-am divagat 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


întâmplător. Sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, 
mă veţi întreba ce ştiu despre ea... 

Profitând de faptul că nu putea fi văzut, lon Roman 
lansă spre doctorul Tudor un semn de admiraţie şi de 
avertisment. Fosta profesoară şi subdirectoare continuă: 

— Şi eu am părăsit holul pentru două-trei minute. M-am 
dus în camera mea să caut nişte sedative pentru Carmen, 
care devenea tot mai zbuciumată şi mai tulburată. Din 
nefericire, nu le-am găsit. L-am rugat pe scriitorul 
Dumitreş... Ştiam că se dusese cu câtva timp înainte la 
farmacie, să cumpere medicamente şi m-am gândit că s-o 
fi aprovizionat poate şi cu calmante... Ştiţi cum sunt 
scriitorii! Suferă într-una de insomnii, de astenie... Mi-a 
adus imediat două tablete de Valenal. Paharul cu apă îl 
pregătisem... Cine a mai...? 

— Un moment! o întrerupse doctorul Tudor. Scriitorul 
Dumitreş nu s-a dus la farmacie ca să cumpere calmante? 
Maria Nistor nu-şi ascunse admiraţia când îi răspunse: 

— Ar trebui să vă fac un compliment... Nu s-a dus 
pentru calmante. S-a dus să cumpere nu ştiu ce 
unguente, tifon, vată... A suferit o căzătură în excursia pe 
care am făcut-o toţi, după amiază, la cabana Vărtej. Şi se 
pare că din altruism. A vrut s-o ferească pe Liliana de o 
prăbuşire... Ea mergea pe marginea unei prăpăstii, 
întradevăr cam sfidător, dar, după câte o cunosc eu, nu 
putea să cadă. A fost o falsă alarmă... Şi un prilej de 
discuţie între doctor şi scriitor... Da! Şi doctorul Luca a 
părăsit holul pentru câteva minute - două? Trei? Nu pot 
să-mi dau seama. S-a dus în baie... 

— Câte băi comune posedă pensiunea? întrebă indirect 
doctorul Tudor. 

— Două, răspunse Maria Nistor. Una lângă camera 
numărul cinci şi una lângă camera mea. In anumite 
cazuri, însă, pot fi folosite şi băile de la camerele unu şi 
patru, bineînţeles cu consimţământul locatarilor. Aceasta 


= Trandafirul alb — 


însă foarte rar şi numai vara, când camerele se închiriază 
unor cupluri. 

— E o diferenţă de preţ între...? 

Profesoara nu-l lăsă pe lon Roman să-şi termine 
întrebarea. Răspunse imediat: 

— Bineînţeles. Camerele unu şi patru sunt camere 
privilegiate. Diferenţa nu e foarte mare, totuşi... 

— Spuneaţi că doctorul Luca s-a dus în baie pentru 
câteva minute, o întrerupse Alexandru Tudor. 

— În baia de lângă camera numărul cinci, răspunse 
prompt profesoara, ghicind sensul întrebării sale ascunse. 

— Vă mai amintiţi când a plecat spre baie? îi spuse 
doctorul Tudor privind-o drept în ochi. Imi închipui că nu 
v-aţi uitat la ceas, dar poate izbutiţi să legaţi plecarea lui 
de o altă mişcare petrecută în hol. De pildă, înainte sau 
după ce v-aţi dus dumneavoastră după medicamente, 
după ce s-a întors scriitorul Dumitreş cu tabletele de 
Valenal... Înainte sau după ce... 

Suspensia era din nou voită. Doctorul Tudor indica 
astfel ceea ce voia să afle: dacă medicul George Luca 
intrase în baie după ce Liliana Maior părăsise holul. Maria 
Nistor răspunse uitându-se în altă parte: 

— Nu pot să precizez... Sunt sigură că după ce m-am 
întors eu, după ce i-am cerut scriitorului Dumitreş 
medicamentele... E atât de importantă această întrebare? 

— Nu pot să precizez... în clipa asta, răspunse Tudor. 
Dar poate ne veţi ajuta să refacem mişcările din hol... 
Prima persoană care a părăsit holul a fost domnişoara 
Liliana... Pe urmă dumneavoastră... Pe urmă scriitorul 
Dumitreş - ca să vă aducă tabletele... Pe urmă doctorul 
George Luca... Nu vă amintiţi când a ieşit domnişoara 
Liliana din camera ei? 

— Cred că dânsa e persoana care ar putea să vă 
răspundă cel mai exact, se retrase profesoara. 

— Fără îndoială, acceptă doctorul Tudor. Dar nu ştiu în 
ce măsură ar putea să lege plecarea şi revenirea ei de 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


anumite mişcări petrecute în hol. Fiind absentă atâta 
vreme, nu putea şti ce se petrece acolo... 

— E adevărat, recunoscu Maria Nistor alunecând pe 
panta raţionamentului făcut de doctorul Tudor. Nu poate 
să lege plecarea şi revenirea ei de celelalte mişcări... 

Se opri brusc, dându-şi seama că răspunsese fără voia 
ei la întrebarea de care se ferise cu atâta abilitate. 
Repetând raţionamentul doctorului nu făcuse altceva 
decât să confirme că Liliana rămăsese multă vreme în 
camera ei. 

— Dealtfel, continuă Alexandru Tudor, ca şi cum n-ar fi 
auzit şi sesizat nimic, pentru o persoană care urăşte din 
instinct dezordinea şi neglijenţa, pregătirea toaletei nu e 
o treabă de două minute... Oricât de grăbită ar fi... V-aş 
mai ruga ceva. Pare puţin curios faptul că o persoană atât 
de distinsă şi de elegantă ca doctorul George Luca nu a 
ocupat o cameră privilegiată... 

— Inţeleg la ce vă referiţi, răspunse profesoara. De 
fapt, camera numărul cinci a fost camera lui până acum 
câteva zile. A cedat-o însă Lilianei, cu ocazia unor mutări 
la care au participat toţi locatarii. A fost un fel de 
răzvrătire generală, fiecare a voit să se mute din camera 
lui în altă cameră. Fără să se facă scandal, ci în cadrul 
unor conversații, uneori amabile, uneori mai vehemente, 
duse însă în limita bunei cuviinţe. 

Doctorul Tudor reveni cu o întrebare care îl preocupa 
de mai multă vreme: 

— Băile comune din cele două extreme au comunicare 
directă cu camerele cinci şi opt? 

— In măsura în care se folosesc aceste comunicări - da, 
spuse Maria Nistor. Sunt legate de camerele respective 
printr-o cămăruţă de trecere, în care îngrijitoarele îşi 
păstrează lucrurile necesare curăţeniei în pensiune. 

— Greşim dacă le numim camere privilegiate? întrebă 
Tudor. 


TIT Trandafirul alb — 


— Diferenţa de preţ e aproape insesizabilă... în aşa fel, 
că dacă nu sunt reţinute din timp se repartizează după 
întâi etate. 

Doctorul Tudor clătină din cap. Părea că-şi dă 
aprobarea, dar gândurile lui gravitau în jurul altor 
întrebări: 

— In momentul când s-a produs acea avalanşă de 
mutări, camera privilegiată, numărul unu, şi-a schimbat 
proprietarul? Întrebarea se referă şi la camera privilegiată 
numărul patru. 

— Povestea nu e chiar atât de simplă, răspunse 
profesoara. În camera numărul unu stătea scriitorul 
Dumitreş. Mutându-se însă la numărul patru, camera unu 
a rămas goală. 

— Goală?! se miră Alexandru Tudor. Nu înţeleg cum de 
nu şi-a reţinut-o doctorul George Luca. 

— Chiar el a reţinut-o! spuse Maria Nistor. Până la 
mutări reţinuse camera numărul patru. Inainte de a sosi, 
mi-a scris să i se reţină cele două camere privilegiate. 
Una pentru el, cealaltă pentru unul din profesorii lui, nu-i 
mai ţin minte numele. Dar, întrucât una din camerele 
privilegiate - numărul unu - era ocupată de scriitorul 
Dumitreş, nu i-am putut reţine decât o singură cameră: 
numărul patru, care a rămas în permanenţă goală, pentru 
a-l primi pe profesor. După mutări a rămas goală - în 
aşteptarea profesorului - camera numărul unu. E inutil să 
adaug că s-a plătit chiria pentru ea. 

Doctorul Tudor se uită pe planul întocmit de sergentul- 
major Dinu Cosma. Îşi opri degetul în pătratul care 
reprezenta camera numărul unu şi citi cu voce tare: 

— Inginerul Traian Popa... Şi-a anulat profesorul... 
Sosirea? 

— A! Nu! protestă Maria Nistor. Inginerul Popa a venit 
numai pentru noaptea asta... Noaptea asta blestemată. 
Chiar el (arătă cu mâna spre camera numărul trei), el l-a 
invitat... Emil Radu. E... a fost oaspetele lui... M-a rugat 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


după amiază, pe la ora patru sau cinci, să-l găzduiesc 
pentru o noapte pe un prieten din copilărie, un fost coleg 
de şcoală. Nu puteam să-l refuz. Era un om atât de liniştit 
şi de tăcut... Nu stingherea pe nimeni, mergea numai în 
vârful picioarelor, muncea toată ziua, iar masa i se 
aducea în cameră... Probabil de teamă că ar putea să-i 
tulbure, să-i stânjenească, să-i îndepărteze prin prezenţa 
lui pe ceilalţi locatari. Şi niciodată şi la nimeni n-am văzut 
mai multă duioşie şi generozitate ca în privirile lui. Dacă 
izbutea cineva să sfarme bariera cu care se înconjura, nu- 
i mai observa infirmitatea. Era atâta dragoste şi atâta 
graţie în privirile şi în gesturile lui. Nu înţeleg cum de nu- 
şi dădea seama. Se ascundea mereu; când intram la el în 
cameră îşi deschidea palmele şi le potrivea în faţa 
pieptului, parcă se ferea să fie văzut. Oh! Nu pot să uit 
cum l-am găsit în pat. Oh! De ce să-l ucidă? Cine avea 
nevoie de viaţa lui? 

Se lăsă o tăcere grea, pe care toţi ceilalţi o respectară. 
Fosta profesoară îşi scutură iarăşi capul, alungând 
vedenia care îi dădea târcoale. 

— Vă rog să mă iertaţi... Mi-am revenit. Trebuie să fiu 
trează ca să vă ajut. Îmi devenise foarte apropiat micul 
Emil... 

— V-aş ruga şi eu, o încurajă doctorul Tudor. Vor urma 
câteva întrebări foarte importante... Şi avem nevoie toţi 
de luciditate, de calm şi mai ales de... _ 

Profesoara înţelese care era cuvântul nerostit. Işi plecă 
încet capul, dar sensul gestului rămase ascuns. 

— Vă stau la dispoziţie, spuse ea. Numai că nu ştiu cum 
şi cu ce aş putea să vă ajut. 

— Mai întâi v-am ruga - începu doctorul Tudor - să ne 
spuneţi ceea ce ştiţi cu privire la victimă. Nu vrem să vă 
limităm vorbele la date foarte precise, dar vă rugăm să 
ţineţi seama că avem nevoie, mai cu seamă, de astfel de 
date... 


Da Trandafirul alb — 


— Vă înţeleg, dar nu ştiu cum aş putea să vă fiu de 
folos. Sunt convinsă că inginerul Popa vă poate satisface 
mult mai bine această necesitate... 

Doctorul Tudor n-o lăsă să termine. Voia să elimine 
acea împotrivire pe care o simţea în vorbele ei. 

— Crima s-a petrecut în această pensiune şi după 
datele pe care le posedăm până acum nu ne aflăm în faţa 
unei crime banale, întâmplătoare, spontane, ci a unui 
asasinat îndelung premeditat, având un mobil foarte 
sigur... 

Profesoara tresări fără voie, iar paloarea de pe faţă i se 
accentuă. 

— Nu vrem să aruncăm prin aceasta - continuă 
doctorul Tudor - un văl de bănuială asupra locatarilor din 
această pensiune. Nu urmărim decât să-i scoatem din 
cauză pe inocenți. S-ar putea foarte bine ca asasinul să 
fie o persoană pe care n-o cunoaştem încă... Mă refer la 
cineva care nu are nici o legătură cu această pensiune... 
Dar, întrucât crima s-a petrecut aici, aproape sub ochii 
dumneavoastră, avem împreună datoria să colaborăm la 
stabilirea adevărului şi la demascarea criminalului... Orice 
fapt, orice amănunt ne poate fi de folos... 

— Vă înţeleg, repetă Maria Nistor. Dar, din păcate, ştiu 
foarte puţine lucruri despre... Despre el. Nu vorbea 
aproape cu nimeni. Numai cu scriitorul Dumitreş, care îi 
dădea mereu de lucru... Era dactilograf şi scria foarte 
repede - l-am văzut de câteva ori. Toată ziua bătea la 
maşină... Ceea ce compunea scriitorul Dumitreş noaptea. 

— Au venit împreună? întrebă doctorul Tudor. 

— Nu! Scriitorul Dumitreş era aici de o săptămână când 
a sosit el. Nici nu cred că se cunoşteau. A venit să se 
odihnească. L-am văzut întâmplător la poartă cu două 
valize. Exact cu cincisprezece zile în urmă. Cred că 
bătuse, dar nu-l auzise nimeni. M-a întrebat dacă nu am o 
cameră. Să vă spun drept, văzându-l prima dată am 
avut... Am simţit un fel de spaimă, poate şi puţin dezgust. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Aşa că am ezitat. M-am gândit la ceilalţi locatari, la 
impresia pe care le-o va face, la felul cum vor convieţui. 
Prezenţa lui mi se părea dezagreabilă pentru ei. Nici nu 
ştiu ce anume m-a determinat până la urmă să-i dau 
camera numărul trei, care era liberă... Poate felul cum m- 
a privit, poate expresia de suferinţă care-i îngălbenise 
faţa, poate mâinile lui mici, de copil, mângâind valizele 
uriaşe... Nu ştiu... M-am simţit dintr-o dată nedreaptă, rea 
şi de teamă că s-ar putea să-mi treacă starea, am strigat 
imediat după îngrijitoare, să vină să-i ia valizele... Cred că 
a mai fost ceva care m-a înduioşat. Aşteptarea lui acolo la 
poartă. Trenul sosise de o oră şi jumătate în momentul 
când l-am zărit pe el. Căruţa sau băieţii care i-au adus 
bagajele de la gară până la pensiune nu puteau să facă 
mai mult de jumătate de oră. Prin urmare, a stat aproape 
un ceas acolo la poartă. Aşteptarea aceasta şi faptul că 
nu i-a lăsat pe băieţi să-i ducă bagajele înăuntru, măcar în 
curte, m-au impresionat. Mi-am dat seama că îi era 
groază de necunoscut, de oameni, de lume... Cum 
puteam să-l las acolo în mijlocul drumului...? 

Doctorul Tudor îşi învinse emoția care putea să-l 
deruteze. 

— Nu l-aţi întrebat cine anume l-a îndreptat spre 
pensiunea dumneavoastră? 

— Ba da! Dar asta în timp ce-l conduceam spre 
locuinţă. Mi-a răspuns însă atât de încet, încât nu l-am 
auzit. Parcă am deosebit în vorbele lui cuvântul „gară”. 
Mi-am închipuit că l-or fi îndrumat spre Trandafirul alb 
băieţii de la gară, aşa că n-am mai insistat... Câteva zile 
am avut însă necazuri cu locatarii. Câţiva îl zăriseră, 
probabil pe geam, în timp ce se plimba prin grădină. Îşi 
alegea orele de plimbare după masa de prânz, când îşi 
închipuia că toţi ceilalţi locatari dorm. Noaptea era în 
largul lui. li aduceam masa cu jumătate de oră înainte, el 
profita de faptul că noi mâncam la demisol, aşa că putea 


TR = Trandafirul alb — 


să iasă din casă fără să-l observăm. Se plimba până târziu 
prin grădină şi prin pădure, în apropierea pensiunii. 
Carmen l-a auzit într-o seară îngânând o melodie, dar pe 
ea o câştigasem de la început de partea mea... A povestit 
la masă şi amănuntul acesta a avut mai mult efect decât 
vorbele mele. Şi doctorul Luca şi scriitorul Dumitreş şi 
Liliana, şi... Avocatul Barbu, care fuseseră foarte enervaţi 
la început - primii doi m-au ameninţat că vor părăsi 
pensiunea —, parcă s-au înduioşat. Şi aşa, încetul cu 
încetul, relaţiile s-au îmbunătăţit. Se ferea în continuare 
de noi, dar uneori îl simţeam că ne priveşte de la 
fereastră, apoi am descoperit pasiunea lui pentru flori. 
Una din îngrijitoarele noastre îi aducea la fiecare două zile 
câteva buchete, mai culegeam şi noi din grădină. Eu sau 
Carmen i le duceam. O dată s-a dus şi Liliana la el cu un 
bucheţel mic şi a copleşit-o cu fineţea şi timiditatea lui. A 
mai fost apoi de câteva ori. Discutau despre muzică. 
Liliana susţinea că e un foarte distins cunoscător de 
muzică. Nu ţinea discursuri. Spunea doar câteva cuvinte, 
dar - aşa susţinea ea, provocând mereu invidie printre 
bărbaţi - niciunul hazardat sau nesigur... Despre asta vă 
va vorbi poate ea... Eu repet ce am aflat de la dânsa... În 
ultima săptămână, însă, nu mai era atât de receptiv. Il 
vedeam foarte rar... Se plimba noaptea târziu prin 
grădină... L-a zărit Carmen de câteva ori, după miezul 
nopţii. Suferă şi ea de insomnie... Parcă revenise la 
atitudinea lui de la început... Ne evita. Chiar şi pe 
scriitorul  Dumitreş. Se mulțumea să-i primească, 
dimineaţa, manuscrisele, înapoindu-i cu aceeaşi ocazie 
paginile dactilografiate. Uneori, în afară de bună ziua nu- 
şi spuneau nimic altceva... Ne-am întrebat şi noi ce se 
întâmplă cu el - pentru că toţi nutream faţă de dânsul o 
duioşie părintească, fraternă - dar n-am ştiut ce să 
răspundem. Cineva, mi se pare avocatul Barbu, a spus că 
probabil e obosit din cauza lucrului şi l-a rugat pe 
scriitorul Dumitreş să nu-l mai chinuie atâta. Scriitorului 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


nu i-a plăcut cuvântul; a izbucnit un mic conflict, pe care 
l-a aplanat însă Liliana. Tot ea ne-a spus apoi că „micul 
Emil” - aşa îl numeam toţi - a primit-o stânjenit, aproape 
că n-a vorbit cu ea. Când i-a spus că nu mai trebuie să 
bată la maşină, el a negat tăcut din cap. l-a imitat gestul 
în faţa noastră. Şi toţi am ajuns la concluzia că probabil 
are nevoie de bani pentru a-şi plăti pensiunea... Numai 
avocatul Barbu nu era de acord cu părerea aceasta, dar 
n-a vrut să argumenteze niciodată de ce... 

lon Roman profită de pauza pe care o făcuse 
profesoara şi pe care doctorul Tudor o acceptase, pentru 
a-şi aprinde o ţigară. Era încă sub impresia celor auzite. 
Îşi notase un vălmăşag de fapte în carnet, nu putea să se 
detaşeze de ele, încă nu era capabil să facă o selecţie, să 
le deosebească pe cele importante de cele secundare. 

Doctorul Tudor se hotărî să nu prelungească pauza. 

— N-aţi remarcat în acest răstimp de cincisprezece zile 
vreun semn care să arate o relaţie mai deosebită între 
victimă şi unul din locatarii pensiunii? In afară de cele ce 
ne-aţi spus cu privire la domnişoara Liliana şi scriitorul 
Dumitreş... Nu mă refer numai la relaţii pozitive, ci şi la 
unele conflicte... Chiar dacă ele au fost înăbuşite cu 
timpul... 

Maria Nistor negă din cap, însă fără convingere. 

— Nu... Nu ştiu... La un moment dat mi s-a părut că se 
duce un fel de competiţie între noi pentru cucerirea 
micului Emil... S-au vânturat şi câteva vorbe, dar mi se 
par atât de absurde, încât... Au avut loc uneori discuţii la 
masă între doctorul Luca şi scriitorul Dumitreş. Mai târziu 
li s-a alăturat şi avocatul Barbu. Incercau să stabilească 
natura sufletească a... a victimei. Discuţii neserioase, mai 
degrabă născociri. Ceea ce susţinea unul azi, retracta a 
doua zi şi invers. Singurul care părea mai consecvent - 
dar asta abia în ultimul timp - era avocatul Barbu. El îi 
aducea necontenit elogii. Doctorul Luca îşi schimba 


= Trandafirul alb — 


părerea de la o zi la alta, scriitorul Dumitreş îl complica 
mereu ca pe-un erou de roman. Aceasta era impresia 
tuturor: că micul Emil va deveni eroul unei cărţi. De aceea 
îi întărâta pe ceilalţi la vorbă. Eu am înţeles imediat că 
toţi ne vom regăsi într-o carte a lui Dumitreş. Liliana se 
pare că ştie mai multe, a zărit câteva pagini 
dactilografiate când l-a vizitat pe micul Emil. Se pare că 
vestea l-a indispus oarecum pe doctorul Luca... Intr-o zi, 
la masă, doctorul Luca a încercat să-l ironizeze pe 
scriitorul Dumitreş. Şi unul şi altul şi-au manifestat 
disprețul faţă de meseria celuilalt... 

— Micul Emil a luat vreodată masa cu dumneavoastră? 
o întrerupse doctorul Tudor, uitându-se insistent spre lon 
Roman. 

— Nul!... O singură dată, dimineaţa, l-am găsit în 
sufrageria de la demisol. Ne-am sculat toţi mai devreme, 
deoarece hotărâsem de cu seară să plecăm într-o 
excursie la Bulboane... El însă şi-a lăsat micul dejun 
neterminat; a plecat după câteva minute. 

— A făcut cineva vreo remarcă? 

— Da... Carmen, mi se pare... S-a supărat că nu ne-am 
purtat mai... Mai frumos cu el. Nici n-a mai plecat cu noi 
în excursie... 

— l-a răspuns cineva dintre dumneavoastră? întrebă 
Tudor. 

— Doctorul Luca... Dar după ce a plecat Carmen... 
Spunea că orice gest mai insistent de simpatie l-ar 
stânjeni şi mai mult pe micul Emil. Cu excepţia Lilianei, 
toţi ceilalţi i-am dat dreptate. Liliana era de altă părere, 
dar nu s-a întâmplat altceva decât că s-a discutat în 
contradictoriu o mare parte din drum. Până la urmă, ea a 
câştigat partida. Scriitorul Dumitreş i-a dat primul 
dreptate, după ce mai înainte îl susţinuse pe doctorul 
Luca. Apoi avocatul Barbu şi eu. 

Doctorul Tudor schimbă brusc cursul interogatoriului: 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Toţi locatarii dumneavoastră, cu excepţia oaspetelui 
de o noapte, sunt obişnuiţi ai pensiunii? 

— Toţi! răspunse fosta profesoară. Scriitorul Dumitreş 
vine în fiecare an, uneori chiar de două ori pe an şi 
întotdeauna după ce scrie o carte. Se odihneşte şi o 
corectează în acelaşi timp. De obicei însă vine iarna, spre 
sfârşitul iernii. E primul an când vine în octombrie... 
Carmen, de asemenea. Dar cu ea e altă situaţie. Suntem 
prietene vechi, ne cunoaştem de douăzeci şi cinci de ani, 
de când îmi fac rochiile şi toate celelalte veşminte numai 
la ea. E o croitoreasă excepţională, poate cea mai bună 
din Capitală, toate casele de modă s-au zbătut s-o 
angajeze. Din nefericire, e foarte capricioasă. Lucrează 
numai când vrea şi numai pentru cine vrea. Sunt luni 
întregi când refuză orice comandă, de la oricine ar fi. | s- 
au oferit preţuri foarte mari - am asistat şi eu la 
asemenea oferte —, dar a renunţat la ele ca la un bilet de 
cinema. O dată, pentru a scăpa de o clientă din lumea 
mare, a pretins o asemenea sumă, că oricine ar fi 
declarat-o nebună. Şi cu toate acestea, i s-a făcut 
comanda. De multe ori nu primeşte nici un ban. 
Ripostează că a lucrat de plăcere. Aşa se poartă, de pildă, 
cu mine. De ani şi ani de zile nu vrea să audă de plată. 
Singurul lucru pe care îl acceptă este acela de a sta aici în 
pensiune jumătate din septembrie şi întreaga lună 
octombrie. Şi întotdeauna ne despărţim cu scandal. Eu nu 
vreau să primesc nimic, ea se supără, se jură că nu mai 
vine a doua oară... In fiecare an se repetă scena primei 
despărțirii... Doctorul Luca e în al treilea an. Întotdeauna 
vine după Anul nou pentru schi. Stă o lună încheiată. Anul 
acesta mi-a scris din august să-i rețin cele două camere 
despre care v-am vorbit, adăugând că nu va renunţa la 
sezonul de schi. Spunea că are de terminat o lucrare 
foarte importantă, împreună cu profesorul lui... Avocatul 
Barbu e tot în al treilea an, dar niciodată nu vine în 


= Trandafirul alb — 


acelaşi sezon şi nici nu are obiceiul să mă anunţe din 
timp. Vine cu câţiva prieteni şi întotdeauna găseşte o 
singură cameră disponibilă. El rămâne aici, ceilalţi se duc 
la Cleopatra. Acolo sunt în permanenţă locuri libere. Şi 
anul acesta s-a întâmplat la fel. Aşa că în fiecare seară, 
sau aproape în fiecare seară, face naveta între Trandafirul 
alb şi Cleopatra... Numai în ultimele două nopţi nu s-a 
conformat obiceiului şi, după câte mi se pare, s-a certat 
cu prietenii lui... Liliana a mai fost aici, cu doi ani în urmă, 
într-o vară, după ce a terminat Conservatorul. Anul trecut 
nu şi-a putut lua vacanţă... lar inginerul Popa... V-am 
spus... L-am văzut prima dată astăzi, adică ieri, la ora 
nouă seara, după ce am terminat masa. A venit cu o 
simplă servietă şi cu o groază de scuze. 

— S-a dus imediat la colegul lui, la micul Emil? 

— L-am condus eu, dar n-a intrat înăuntru. Micul Emil i- 
a spus că îl aşteaptă la ora douăsprezece... 

— Nu vă amintiţi exact cuvintele pe care i le-a spus? 
întrebă lon Roman, mulţumit că întrebarea lui capătă 
aprobarea tacită din partea doctorului Tudor. 

— A trecut atât de puţin timp de atunci, îşi aminti 
profesoara, dar imediat se cutremură: Parcă e un an de 
atunci... Micul Emil i-a spus doar câteva cuvinte: „Foarte 
bine, Traian! Nici nu-ţi închipui cât sunt de bucuros că ai 
venit! Dacă eşti obosit, culcă-te. Te scol eu la ora 
douăsprezece fix. Până atunci, te rog să nu mă 
deranjezi...” Cred că a adăugat şi „La revedere”. 

— Inginerul Popa i-a răspuns ceva? întrebă doctorul 
Tudor. 

— Inginerul Popa? rosti profesoara, cu gândurile în altă 
parte. Da... Sigur că da... A râs şi i-a spus: „Chiar te rog 
să mă trezeşti, că sunt foarte obosit. Voi lăsa uşa 
deschisă. În două ore mă refac complet...” Ultimul cuvânt 
mi s-a părut cam ciudat, mai ales că l-am văzut pe micul 
Emil râzând. S-a despărţit de Emil spunându-i: „Urăşte- 
mă...” 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— La ce oră s-a petrecut această întâlnire sau 
despărţire? întrebă lon Roman apropiind creionul de 
carnetul cu însemnări. 

— Cred că pe la ora nouă şi un sfert... Nu m-am uitat la 
ceas. Dar nu putea să fie mai mult. 

— Nouă şi un sfert... repetă doctorul Tudor. L-aţi mai 
văzut de atunci pe micul Emil? 

Maria Nistor îşi încordă pumnii, pentru a-şi opri un nou 
tremur. Puterile o părăseau. 

— O singură dată... Dar nu mai era el... 

lon Roman era convins - auzind cum i se subţiase 
glasul - că profesoara va izbucni în plâns. Doctorul Tudor, 
care o observa din faţă, sesiză lupta cumplită pe care 
femeia o ducea pentru a-şi controla nervii. Se grăbi să-i 
vină în ajutor: 

— Mai avem doar câteva întrebări şi v-am fi foarte 
îndatoraţi dacă ne veţi răspunde cât se poate de exact. 
Vă rog să faceţi abstracţie de victimă... La ce oră aţi auzit 
detunătura? 

Profesoara dădu din cap în semn că va face toate 
eforturile pentru a rezista. 

— Abia aţipisem. Ştiu că am tresărit şi am aprins 
imediat lampa de pat. Apoi am alergat să închid 
fereastra. Am rămas câteva clipe nemişcată, cu ochii la 
ceasul de perete. Era trecut de unsprezece şi un sfert. Un 
minut, două? Nu pot să vă spun sigur. Am auzit zgomot în 
hol, voci, tropăieli, parcă alerga cineva. Mi-am dat seama, 
sau poate am presimţit, că s-a întâmplat ceva. Am 
îmbrăcat la repezeală o rochie de cameră şi am ieşit în 
hol. 

— N-aţi putea să calculaţi timpul care a trecut de la 
auzirea detunăturii şi ieşirea dumneavoastră în hol? o 
îndemnă doctorul Tudor. Am dori foarte mult să ne daţi 
un răspuns cât mai exact. 

Maria Nistor căzu o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 


= Trandafirul alb — 


— Nu ştiu precis... Poate, dacă mi-aş calcula mişcările... 
Zece... Cincisprezece secunde. Cel mult. 

— Cine se afla în hol când aţi apărut dumneavoastră? 
Vă cerem din nou un răspuns foarte exact! 

— Avocatul Barbu era în faţa camerei numărul trei. 
Carmen stătea ca o stană de piatră în pragul uşii. M-am 
dus de-a dreptul la ea şi mi-a căzut moale în braţe. Noroc 
că mi-a sărit în ajutor Liliana! l-am dat câteva palme şi 
am _trezit-o. Apoi am auzit deschizându-se uşa de la 
camera numărul unu. Inginerul Popa a scos capul afară şi 
ne-a întrebat ce s-a întâmplat. „Parcă am auzit o 
împuşcătură”, a spus el. Noi am arătat cu mâna spre 
camera numărul trei. A ieşit şi el în hol. Era în pijama. A 
alergat la uşă, a încercat clanţa, apoi s-a întors în cameră, 
pentru a se îmbrăca. Nu avea halat la el. După câteva 
clipe au apărut doctorul Luca şi scriitorul Dumitreş. 
Amândoi au ieşit din baie. Parcă s-au înţeles să iasă în 
aceeaşi clipă. Dumitreş era ud. Curgea apa de pe el... Pe 
urmă a apărut inginerul Popa, îmbrăcat. Se grăbise ca un 
pompier... Pe urmă am auzit discuţiile... 

— Nu vă amintiţi dacă şi doctorul Luca ieşise de sub 
duş? 

— Doctorul Luca? se întrebă profesoara. L-am văzut 
agitat, ca pe toţi ceilalţi... Dar nu cred să fi făcut duş... 
Nu! Îmi amintesc că s-a întâlnit cu Dumitreş în faţa uşii de 
la numărul trei. Doctorul era în pijama, avea şi ciorapi în 
picioare. Scriitorul Dumitreş era ca un burete. N-avusese 
timp, probabil, să-şi îmbrace pijamaua... 

— Vă mulţumim foarte mult, spuse doctorul Tudor 
ridicându-se în picioare. Şi totodată vă felicităm pentru 
curajul şi rezistenţa pe care le-aţi dovedit. Incă o dată, vă 
mulţumim foarte mult... 

Maria Nistor mai avu putere să traverseze dreaptă şi 
sigură holul. Dar când ajunse în camera ei îşi prinse capul 
în mâini şi se lăsă moale pe pat. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


5 


lon Roman îşi scutură mâna care-i înţepenise pe creion, 
dar în acelaşi timp căuta să citească un semn pe faţa 
doctorului Tudor. 

— Şi pe mine m-a obosit, spuse el. Credeam că nu mai 
termină. Când se apuca să spună ceva nu se lăsa până 
ce... 

— Da! îl întrerupse Tudor. În afară de câteva mici 
ezitări... Şi de câteva omisiuni voite... Nu pot să-i 
reproşez nimic. Păcat că n-a spus absolut totul, pentru că 
rareori am întâlnit un martor mai precis, mai stăpân pe 
vorbele lui, mai capabil să-şi controleze nervii... E un 
mare noroc că principalul nostru martor este femeia 
aceasta. In timpul destul de scurt în care a stat în faţa 
noastră ne-a oferit toate datele necesare pentru a nu ne 
mai simţi în necunoscut. Mult mai lesne putem acum să 
ne continuăm drumul. Avem fapte precise, persoanele nu 
ne mai sunt atât de necunoscute. Ştiu... Ne-a lăsat şi 
multe enigme, dar în cea mai mare parte nu din vina ei... 

— E o femeie foarte dezgheţată, interveni sergentul- 
major, care tăcuse până atunci, mulţumindu-se să-şi 
noteze din când în când câte ceva în carnet. Parcă ar fi un 
bărbat, ba uneori mi s-a părut mai ceva ca un bărbat... 

— O scoateţi cu totul din rândul suspecţilor? întrebă 
într-o doară lon Roman. 

— Încă nu putem vorbi cu uşurinţă despre suspecți şi 
mai ales încă nu-i putem categorisi, răspunse doctorul 
Tudor. Deocamdată, toată lumea e suspectă. Şi nu mă 
refer numai la cei din pensiune... Să vedem ce ajutor ne 
va da Marian. L-am zărit de câteva ori deschizând uşa. Nu 
ştiu de ce nu a părăsit camera până acum... 


TR Trandafirul alb — 


Alexandru Tudor rămase o clipă în cumpănă. Văzându-l 
pe lon Roman gata să pornească spre camera numărul 
trei, luă imediat o hotărâre: 

— Dumneata, tovarăşe Roman, ajută-l pe Marian să 
termine percheziţia. Cred că s-a încurcat în nişte hârtii, 
poate că a dat peste manuscrisele lui Dumitreş. Intre 
timp, îl vei pune la curent cu ceea ce ai aflat până acum... 
Dumneata, tovarăşe Cosma, vei face o cercetare foarte 
amănunţită în jurul clădirii. Atenţie specială la fereastra 
camerei numărul trei. Dacă găseşti urme de paşi pornind 
din fața ferestrei,  cercetează-le, chiar dacă te 
îndepărtează de clădire. Subalternul dumitale nu va 
părăsi decât în caz de forţă majoră împrejurimile... Dar, 
înainte de a părăsi holul, te rog să-l pofteşti pe inginerul 
Popa la interogatoriu! 

În mai puţin de un minut, inginerul Traian Popa se 
prezentă în faţa doctorului Tudor. Era un bărbat de 
statură potrivită, vânjos, cu faţa oacheşă şi părul negru, 
ca pana corbului. Nasul prea mare şi buzele groase 
contrastau cu ochii lui mici, care iradiau inteligenţă şi 
fermitate. Gesturile lui trădau un om impulsiv. 

— la loc! îl invită doctorul Tudor indicându-i un fotoliu 
în faţa lui. Aş vrea să elimin formalităţile şi scuzele de 
rigoare. Situaţia ne obligă să intrăm direct în subiect, 
rugându-te totuşi, mai înainte să-mi vorbeşti în câteva 
cuvinte despre situaţia dumitale... Eşti la primul 
interogatoriu? 

— Nu, răspunse inginerul Popa. Cunosc formalităţile. 
Am mai depus de câteva ori mărturie, din fericire numai 
pentru cazuri banale. Mă numesc Popa U. Traian. Sunt 
născut la laşi, tatăl meu a fost farmacist. Am uitat. M-am 
născut în anul 1911, luna aprilie, ziua 26. Profesia: inginer 
constructor. Domiciliul, foarte instabil, în Bucureşti. 
Aproape tot timpul, pe şantiere. În toate regiunile ţării. 
Necăsătorit. Actualmente în concediu de odihnă... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Mulţumesc, îl întrerupse doctorul Tudor. Te-aş ruga 
să-mi spui în ce condiţii l-ai cunoscut pe Emil Radu şi, 
dacă îţi aminteşti, unele amănunte din viaţa lui care ar 
putea să ne ajute la elucidarea cazului. 

Inginerul Popa se sculă mai întâi în picioare, fără nici un 
motiv, dar se aşeză imediat la loc, în fotoliu. Nu-şi putea 
dezlipi privirile de la uşa camerei pe care încercase, nu cu 
mult timp înainte, s-o forţeze. 

— Dacă aş fi sfărâmat uşa... începu el, dar se opri când 
îl văzu pe doctorul Tudor plecându-şi ochii, parcă pentru 
a-şi privi vârfurile pantofilor. Da... N-are nici un rost. Vă 
rog să mă opriţi dacă vi se pare că o iau aiurea... Da... Il 
cunosc de mult pe... Emil Radu, din clasa întâia de liceu... 
N-am fost coleg cu el decât în ultimul an, în clasa a opta, 
dar fiind amândoi la aceeaşi şcoală nu putea să treacă 
neobservat... 

— Aţi urmat clase paralele la acelaşi liceu? 

— Nu... Eram cu un an mai mare, dar repetând clasa a 
opta am ajuns coleg cu el, adică el a ajuns coleg cu 
mine... Mă ţineam mai mult de sport. Fotbal, atletism, tot 
felul de aiureli. 

— Ce ştii despre părinţii lui? 

— Foarte puţine lucruri, pentru că am fost numai un an 
de zile colegi. Eu urmam reala, el moderna... Eu făceam 
sport, el nici măcar ca spectator nu venea... Mi se pare că 
tatăl lui fusese profesor de latină. Nu ştiu sigur. Eu l-am 
apucat orfan. Mama lui lucra undeva la o librărie sau la o 
bibliotecă, nu mai ţin minte... Dar mai bine întrebaţi-mă 
dumneavoastră. Poate mă obligaţi să-mi amintesc 
anumite lucruri care mie numi trec prin cap. 

— Mama lui mai trăieşte? întrebă doctorul Tudor. 

— Vedeţi? Nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Acum însă 
îmi aduc aminte, pentru că s-a discutat foarte mult în 
şcoală. Mama lui a murit, de tuberculoză mi se pare, chiar 
cu câteva săptămâni înaintea bacalaureatului nostru. De 


= Trandafirul alb — 


aceea el nu s-a prezentat la examen şi, după câte am 
auzit, nu l-a mai dat niciodată. 

— Ar fi avut şanse să-l ia? 

— Uitasem şi asta... Ştiu că făcuse senzaţie cazul lui. 
Până în clasa a opta fusese un elev mediocru. In orice 
caz, nu-l remarcase nici un profesor. Şase, şapte, cam pe- 
aici. Dacă aş fi avut eu notele lui, cred că mi-ar fi 
cumpărat babacii maşină. Dar s-a întâmplat ceva în clasa 
a opta. La o lucrare scrisă. Acum ştiu! Toată clasa a 
copiat. Era un profesor nou, de la alt liceu; al nostru se 
îmbolnăvise. S-au făcut nişte teze!... Eram sigur că voi 
duce acasă primul zece luat la alt obiect decât la 
gimnastică. Recompensă mare! Şi când colo, mă 
pomenesc cu un cinci. Mi se pare chiar la franceză. Dar 
nu numai eu. Cinci şi şase pe toată linia. Profesorul ne-a 
spus de la început: „Aţi copiat toţi! V-am dat note după 
greşelile pe care le-aţi făcut la copiat...” Noi începem să 
ne revoltăm: că nu-i adevărat, că ştim foarte bine şi alte 
aiureli. Profesorul tună la noi (deşi era bătrân, avea o 
voce de zbârnâia clasa): „Foarte bine! Atunci, facem 
control!” Noi, chitic. Ne ardea nouă de control cum îi 
ardea profesorului de alte cele. Şi abia după ce ne liniştim 
ne spune că a dat şi un zece. „Singurului elev cinstit din 
clasă şi cu adevărat excepţional”. Lui Radu Şt. Emil. 
Pentru că mai era un Radu Emil în clasă. Radu N. Emil... 
Şi de atunci a început să capete numai note mari. Au 
descoperit toţi profesorii că lucrările sale scrise sunt 
foarte bune şi că la oral nu deschide gura din cauza 
timidităţii. Era întradevăr foarte retras şi timid. Noi 
râdeam când îl vedeam cum se bâlbâie, iar el strângea 
pumnii şi plângea. Abia în clasa a opta, în trimestrul doi, i 
s-a făcut dreptate. Profesorii, directorul aşteptau 
bacalaureatul ca pe altceva. Ştiţi... Era o mare competiţie 
între liceele din laşi şi toate speranţele noastre erau în 
Radu Şt. Emil. Ne şi aranjasem care să stăm în spatele lui 
pentru a copia. Şi chiar în zilele de pregătire a venit 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


marele ghinion cu moartea maică-si. S-au dus profesorii, 
directorul, dar el n-a vrut să iasă din cameră. Stătea 
încuiat şi tremura. li dădeau vecinii de mâncare pe un 
gemuleţ. Pe urmă a dispărut. Nu l-a mai văzut nimeni. Nu 
ştiu cine zicea că a plecat în Bucureşti, la o rudă mai 
apropiată... Parcă tot un profesor de latină, pensionar, văr 
cu tatăl lui sau cam aşa ceva. Mi se pare că a murit şi 
unchiul ăsta - aşa spunea cineva - cu vreo şapte-opt ani 
în urmă. Şi a rămas singur-singurel... Dacă mai doriţi 
ceva, întrebaţi-mă. Poate că-mi mai amintesc. Nici 
lucrurile acestea nu ştiu de unde au ieşit. Le uitasem... 

Doctorul Tudor nu întrebă imediat. Provocă prin tăcerea 
lui o pauză - nu atât pentru a recapitula ceea ce auzise, 
cât pentru a se împotrivi emoţiei care îi dădea târcoale. 
Când vorbi, vocea lui părea calmă, indiferentă. 

— De atunci, de la bacalaureat, nu te-ai mai întâlnit cu 
el niciodată, nici măcar întâmplător? N-ai mai auzit nici un 
fost coleg vorbind despre el? 

— In afară de povestea aceea cu unchiul care i-a murit, 
n-am mai auzit pe nimeni vorbind despre el. Aşa, când ne 
întâlneam la un pahar de vin mai mulţi colegi, cineva mai 
întreba despre el, dar nimeni nu ştia nimic. Eu nu l-am 
mai văzut. Numai când am coborât din tren acum două 
săptămâni. L-am zărit dintr-o maşină. Mergea în urma 
unei cotigi care-i ducea valizele. L-am recunoscut şi am 
oprit maşina. M-a recunoscut şi el, dar s-a speriat. Parcă 
voia să se ferească de mine. Ne-am salutat şi am 
schimbat câteva banalităţi. M-a întrebat unde stau şi i-am 
spus că la hotel. Cam asta a fost totul. Am observat că se 
simte prost - i-am spus că sunt inginer - şi n-am vrut să-l 
mai chinui. 

— Dumneata nu l-ai întrebat ce face, unde stă? 

— Ba da... Dar a tăcut. Am făcut şi eu o prostie. L-am 
luat prea repede. Cum stă cu familia, cu piţulele?... Şi alte 
aiureli. Când l-am întrebat unde stă, sau unde va sta, a 


= Trandafirul alb — 


ridicat din umeri... l-am spus într-o doară să mă viziteze. 
Ba nu! lar am făcut o prostie. l-am spus că o să-l vizitez 
eu. Aşa i-am spus. Şi el nici măcar numi dăduse adresa... 
Ce aiureală! 

Doctorul Tudor îşi aţinti privirile asupra interlocutorului 
său. 

— Când te-a căutat prima dată? întrebă el cu voce 
fermă. 

— Prima dată?! se miră inginerul Popa. Nu ştiu... M-am 
pomenit cu el azi pe la prânz, adică ieri pe la prânz, după 
ce luasem masa. Nici nu ştiu cum a dat de mine. Eu între 
timp mă mutasem de la hotel la o vilă mai convenabilă, 
nu prea departe de Cerbul de aur. Probabil că i-o fi spus 
portarul. Când l-am văzut nu mi-a venit să cred. M-a rugat 
să-i fac o vizită - dacă am timp, bineînţeles. Eu i-am spus 
s-o lăsăm pe mâine, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că 
răspunsul meu i-a întunecat faţa. „E aşa de urgent?” l-am 
întrebat. El a dat din cap. Îmi era imposibil să mă duc 
atunci cu el, aveam aranjată o combinaţie între prieteni, 
la o cabană. l-am explicat şi, spre surprinderea mea, mi-a 
răspuns că n-ar vrea să ne întâlnim după amiază - pentru 
că are nişte treburi importante —, ci seara târziu, pe la 
miezul nopţii dacă se poate. „Cum să nu?! l-am răspuns 
eu, uşurat că nu-mi stric combinaţia. Oricând vrei tu, 
după ora nouă.” Şi înainte de a pleca mi-a spus să n-am 
grijă cu camera, că o să aranjeze el la pensiune. Ura! Ura! 
Ne-am despărţit. 

— A mai asistat cineva la întâlnire? V-a auzit cineva 
vorbind? Eraţi singuri? 

— Numai noi şi nişte copii care se jucau în grădina vilei. 
Ceilalţi se urcaseră în camere. După prânz, un somn 
merge. Chiar m-am mirat când mi i-a arătat pe cei de la 
Trandafirul alb pe şosea, echipați pentru excursie. „Se 
duc la cabana Vârtejul”, mi-a spus el. Adevărul e că şi noi 
aveam tot acolo combinaţia. Şi chiar le-am dat târcoale o 
vreme la cabană celor de la „Trandafirul alb”, pentru că 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


era printre ei un exemplar feminin pe cinste. Apoi am 
urcat mai departe pe Gâlma. „Exemplarul” era bine 
secondat. 

— Cei de la Trandafirul alb v-au văzut? 

Inginerul Popa ezită o secundă. 

— Nu pot să-mi dau seama. După ce mi i-a arătat, el s- 
a aşezat pe o bancă şi de acolo nu cred că putea să-l 
vadă cineva. Am simţit eu că se fereşte de ei. 

Doctorul Tudor ciocăni de câteva ori cu degetele în 
masă. Bătea un tact neregulat, caracteristic pentru 
momentele de mare nervozitate. Nici după ce începu să 
vorbească nu încetă tactul. 

— Ce impresie ţi-a făcut când l-ai văzut în faţa 
dumitale? Era trist? Agitat? Abătut? Înspăimântat? 

— Eu n-am darul ăsta de a descifra fizionomiile. Şi dacă 
mă gândesc bine, faţa lui e întotdeauna tristă, 
înspăimântată. A rămas cu aceleaşi trăsături, cu aceeaşi 
expresie pe care o avea în clasa a opta. l-am şi zis că nu 
s-a schimbat deloc. Dar iar cred că am făcut o prostie... 

— Nu ţi-a spus pentru ce te cheamă? Te rog să-ți 
aminteşti foarte exact. De răspunsul acesta depinde, 
poate, elucidarea cazului. 

— Nici un cuvânt. Nici o silabă. Dar, să vă spun drept, 
nici n-am insistat. Credeţi că bănuia ceva? 

Doctorul Tudor nu răspunse. Nici nu ştia ce să 
răspundă. Firele acelea pestriţe, care nu-şi găseau axul, i 
se păreau şi mai multe şi mai încâlcite. 

— Ai putea să-ţi aminteşti ce ai discutat cu el la ora 
nouă şi cincisprezece minute? Mi se pare că eşti ultimul 
om care ai vorbit cu el, cu excepţia asasinului. 

Inginerul Popa nu trebui să se gândească prea multă 
vreme. 

— Mi-a spus că-i pare foarte bine că am venit şi că o să 
mă cheme el pe la douăsprezece. Să mă culc dacă sunt 
obosit. Şi să nu-l deranjez până atunci, pentru că are 


= Trandafirul alb — 


treabă. Cam aşa ceva. Apoi: „Ura! Ura!” şi m-am dus la 
culcare. Cine ştia ce o să se întâmple?! Aş fi stat în faţa 
uşii lui ca un cerber şi l-aş fi sfâşiat cu dinţii pe criminal. 
Şi acum aş fi în stare. 

— Cum ţi s-a părut starea lui la ultima întâlnire? Era 
mai liniştit, sau mai agitat? 

— Să vă spun drept, n-am observat. Poate ceva mai 
liniştit. M-a luat cu foarte bine. Mi s-a părut chiar mai 
îndrăzneţ. Acum mă gândesc, amintindu-mi că mi-a cerut 
să nu-l deranjez. Asta nu mai era o rugăminte, ci un fel de 
condiţie... 

Observaţia, sesizată şi azvârlită cu atâta dezinvoltură 
de inginerul Popa, i se păru doctorului Tudor demnă de 
reţinut. 

— Întradevăr! recunoscu acesta. Da... Şi acum te-aş 
mai ruga ceva. Vorbeşte-mi despre momentele care au 
precedat şi au urmat detunăturii. Când mai exact dacă se 
poate. 

— Momentele care au precedat? se întrebă inginerul 
Popa. Să vă spun drept, habar n-am. Cred că n-au trecut 
nici cinci minute de când am pus pijamaua pe mine şi am 
şi dispărut din lumea viilor. Eram frânt de oboseală. Am 
căzut ca un butuc. Şi deodată aud ca prin vis o 
detunătură. Nici nu ştiu ceam făcut în primele secunde. 
Atât doar, că am sărit din pat. Nu mi-am dat seama unde 
mă aflu la început. Nici comutatorul nu l-am găsit. 
Orbecăiam prin întuneric. M-am împiedicat de un scaun, 
apoi de altul şi iar am căzut cât eram de lung. M-a trezit 
durerea. Am încercat să mă orientez. Am zărit lumina 
lunii prin fereastră. Am tras perdelele, am deschis 
fereastra, s-a mai luminat puţintel camera. Apoi, ca 
împins de ceva nevăzut, am alergat spre uşă. Am aprins 
şi lumina. În hol am văzut trei cucoane înspăimântate şi 
una dintre ele atât de frumoasă, că mi se părea că visez. 
„Exemplarul” de la cabană. Am spus ceva - nu-mi mai 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


aduc aminte - şi ele mi-au arătat camera aceea cu 
bucluc... Am încercat uşa, dar era încuiată... 

— Inainte de a ieşi în hol ai deschis fereastra, accentuă 
doctorul Tudor. Urmează o întrebare capitală. Ai văzut pe 
cineva, ai simţit vreo mişcare în grădină sau în pădure? 
Pentru că asasinul a părăsit camera sărind pe fereastră, 
iar fereastra de la camera dumitale se deschide exact 
spre regiunea prin care a fost obligat să treacă asasinul. 
Indiferent dacă a fugit în stânga sau în dreapta clădirii 
sau înainte spre pădure... 

Inginerul Popa pricepu imediat cât de gravă e 
întrebarea, înghiţi de câteva ori în sec înainte de a 
răspunde. 

— Eu ştiu cine m-a pus să mă duc la geam?! Dar era 
singura rază de lumină pe care o vedeam în camera 
aceea necunoscută... M-am uitat pe fereastră, dar nu 
cred să fi scos capul. Am zărit copaci, poate că şi umbre, 
mai ştiu eu ce-am văzut şi ce-am auzit?! Oameni şi 
zgomote?... Nu-mi amintesc. Eram prea buimac. După 
două ore de somn, sculat de o detunătură, nu puteam să 
mă trezesc imediat. În faţa ochilor n-am văzut nimic 
alarmant. Ce era în dreapta sau în stânga?... Asta nu pot 
să ştiu. Nici n-am rămas prea multă vreme la geam. O 
secundă, două... L-am deschis mai mult ca să pătrundă 
lumina... 

— E curios că un sportiv ca dumneata doarme cu 
ferestrele închise într-o noapte nu prea friguroasă... 

Inginerul Popa se fâstâci o clipă. 

— De fapt, dorm cu ferestrele deschise. Chiar m-am 
certat la hotel, din cauza asta, cu colegul de cameră. Dar 
aici m-a răzbit atât de tare somnul, că era cât p-aci să 
renunţ să îmbrac pijamaua. Nici duş n-am făcut, deşi ar fi 
fost cazul. Mi-a trecut mie prin cap să deschid geamul, 
dar până să mă hotărăsc m-a cuprins somnul. 

— Păcat! spuse sec doctorul Tudor. 


= Trandafirul alb — 


— Mare păcat! relansă inginerul Popa. Dacă ar fi fost 
geamul deschis şi dacă întradevăr asasinul a fugit pe 
fereastră - cine ştie? - poate că aş fi pus laba pe el. Eu 
nu-mi pierd prea repede firea, nu mă sperii de un pistol 
de damă. Am făcut război şi mi-au vâjâit pe la ureche mii 
şi mii de gloanţe. ŞI... L-aş fi înhăţat cu pistol cu tot... 

lon Roman, care apăruse de mai multă vreme lângă 
măsuţa rotundă cu telefon şi ascultase tot timpul, 
notându-şi din când în când în carnet, vru să pună o 
întrebare, dar doctorul Tudor îl opri cu un gest scurt. 
întrebă acesta din urmă, dar altceva decât sperase 
Roman: 

— Ce ţi-ai închipuit că s-a petrecut în camera numărul 
trei când ţi s-a spus că acolo a răsunat împuşcătura? 

— M-am gândit că... 

— La crimă, sau la sinucidere? forţă brusc răspunsul 
Tudor. 

— Nu ştiu... Nu-mi amintesc... Mi-am închipuit o mare 
aiureală şi m-am repezit spre uşă. Cred că nu m-am 
gândit nici la crimă, nici la sinucidere... Nu m-am gândit 
la ceva anume, ci la o chestie sângeroasă... 

Doctorul Tudor pregătea o nouă serie de întrebări. 

— Când ai descoperit calibrul armei? Cum? 

— După gaura din frunte... Era prea mică pentru un 
pistol de război. Un Parabellum, sau un Bereta, sau un... 

— Ce calibru are arma? 

— Cred că e un 6,35 de damă, sau un Walter de 7,65... 
Ştiu eu dacă e 7,65? Ar fi făcut o gaură mai mare. Precis 
6,35! 

— De ce te-ai oprit în faţa ferestrei? 

— Când? Întrebă inginerul Popa nedumerit. Când m-am 
oprit? 

— După ce ai ieşit din hol... Înainte de a veni avocatul 
Ştefan Barbu după dumneata. 

— Aaaa! îşi aminti inginerul. Tocmai îmi făceam planul 
cum să sar mai uşor, dar l-am auzit pe domn' Brelan 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


răcnind la mine. M-am oprit fără voia mea. Are un fel de a 
vorbi care te convinge... 

— Cine e acest domn’ Brelan? întrebă lon Roman. 

— Nu i-aţi aflat încă porecla?... Aşa i se spune pe la 
hotel. In fiecare seară joacă pocher şi are el o teorie a 
brelanului. Zice că brelanul e singura carte cu care se 
poate câştiga la pocher. Numai că a pierdut cu un brelan 
de aşi, acum câteva seri, la o chintă de Brăila, vreo cinci 
mii de lei. O seară mai târziu a pierdut iar vreo cinci mii 
de lei, tot cu nişte brelanuri... 

— Avocatul Ştefan Barbu? întrebă lon Roman fără să-şi 
ascundă uimirea. 

— Chiar el! În carne şi oase şi cu favoriţii albi. Zece mii 
de lei în două seri şi tot mai crede în teoria brelanului! 

— Bani gheaţă, sau promisiuni? insistă lon Roman. 

— Şi una şi alta, răspunse inginerul Popa. Bani gheaţă 
pentru că se joacă pe cuvânt de onoare în cercul 
dumnealor. Datoriile trebuie să se plătească în douăzeci 
şi patru de ore. Aşa că s-a prezentat a doua zi, seara, 
după întâlnirea dintre brelanul de aşi şi scofâlcita aia de 
Brăila, cu cinci mii de lei numărați. Toată Cleopatra ştie 
istoria asta. Cinci ore mai târziu, ajunsese iar la cinci mii 
de lei datorie. Un brelan pe oră şi s-a dus mia... 

— Şi-a plătit şi ultima datorie? întrebă doctorul Tudor. 

— Se pare că nu... Dar cică nu şi-ar fi pierdut cuvântul 
de onoare. Când a achitat prima datorie a pus condiţia că 
dacă mai ajunge la o asemenea sumă - el sau altcineva - 
să se mărească răgazul. Câte o mie în douăzeci şi patru 
de ore, sau totul o dată. Trei mii după trei zile, cinci mii 
după cinci zile şi aşa mai departe... 

— Te-ai introdus şi dumneata în cercul lor, acolo la 
Cleopatra? întrebă doctorul Tudor. 

Inginerul Popa se încruntă, apoi mişcă nervos din 
degete, întrebă fără să-şi ascundă iritarea: 


= Trandafirul alb — 


— Ce legătură are povestea asta cu moartea lui Radu 
Şt. Emil? Treburile mele personale nu privesc pe nimeni... 

Doctorul Tudor ridică din umeri. Părea că nu dă nici o 
atenţie poveştilor pe care le auzea, sau cel mult 
participase la ele din pură curiozitate. Atitudinea aceasta 
parcă-l jignea pe inginer. Se pomeni că vorbeşte fără voia 
lui: 

— Am jucat de două ori, aplicând de fiecare dată teoria 
brelanului. Şi am fost nevoit să mă mut de la hotel la o 
pensiune mai convenabilă. Acum mă mulţumesc cu rolul 
de chibiţ... Chipurile, până ce îmi sosesc banii prin 
mandat telegrafic. Altminteri, cercul e închis. Foarte greu 
se pătrunde acolo. După ce dai un obol serios şi îţi 
controlează finanţele. Eu m-am lecuit destul de bine, dar 
chibiţez ca să prind şmecheria. Îl miros eu pe unul care 
trişează şi vreau să-l prind asupra faptului, ca să-mi iau 
banii înapoi. Dacă nu mi-i dă îl fac bucățele. Eu am muncit 
pe rupte pentru banii aceia, nu i-am câştigat ascunzând 
cărţi în mânecă. 

— Ai jucat şi cu avocatul Ştefan Barbu? întrebă lon 
Roman. 

— N-am jucat cu el, dar ne-am întâlnit de câteva ori. 
Chiar în serile în care a pierdut câte cinci mii de lei. S-ar 
părea că eu sunt cel care-i aduce ghinion. 

— Te-a recunoscut din prima clipă când te-a văzut în 
pensiune? se interesă doctorul Tudor. 

Inginerul nu prea se simţea în apele lui. Ceva nu-i 
convenea. Se cam foia în haine. 

— Nu mai e o întrebare care se referă la treburile 
dumitale personale... insistă doctorul Tudor. 

— Ştiu... răspunse inginerul. Dar totuşi e penibil. Şi nu 
văd cu ce v-ar ajuta. E... cum să vă spun?... 
Dumneavoastră nu aţi trăit printre pocherişti. Au şi ei 
nişte legi nescrise, un fel de cod, numit foarte pretenţios 
„codul onoarei”... În sfârşit. Nu pot să ştiu dacă avocatul 
Barbu m-a recunoscut din prima clipă. Asta o ştie el mai 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


bine. Dar când a alergat după mine, după ce a răcnit şi 
m-am oprit în faţa ferestrei, mi-a spus un anumit lucru... 
Adică m-a rugat ceva... Da! Asta e! M-a rugat să nu 
vorbesc nimănui din pensiune despre isprăvile de la 
Cleopatra. M-a rugat aşa cum se roagă un copil mamei ca 
ea să nu-i spună tatei ce poznă a făcut. Să vă spun drept, 
am crezut că din cauza asta a alergat după mine; mai 
degrabă decât ca să mă oprească să sar pe fereastră. 
Rugămintea aceea, acolo, m-a... M-a aiurit. Când mi-a 
spus să-l urmez, m-am supus ca un miel. Pe urmă parcă a 
uitat, aşa cum uită la pocher festele pe care i le face 
brelanul... Dacă nu mi-ar fi făcut rugămintea aceea care 
m-a aiurit, cred că aş fi escaladat fereastra... Deşi poate e 
mai bine că n-am făcut-o... 

— N-ai observat nici o urmă în faţa ferestrei? întrebă 
doctorul Tudor. Nici un semn care să fi arătat că a trecut 
cineva pe acolo? 

— Nici nu m-am gândit să mă uit. Am văzut camera 
luminată şi am strigat de câteva ori. ŞI, fiindcă nu-mi 
răspundea nimeni, m-am gândit să sar... 

— Multumesc, îi spuse doctorul Tudor. Ne-ai dat 
informaţii preţioase. Te-aş ruga însă să nu te superi dacă 
vom mai apela, mai târziu, la dumneata. 

— După câte înţeleg eu, remarcă inginerul, trebuie să 
rămân aici în pensiune, la dispoziţia dumneavoastră, 
până. Până la... 

— Exact! îl întrerupse sec doctorul Tudor. 


6 


În câteva minute, doctorul Tudor îşi puse la curent 
colaboratorii cu ceea ce aflase de la inginerul Popa. Se 
strădui să nu omită nici un amănunt important, insistând 


= Trandafirul alb — 


mai ales asupra acelora care reconstituiau portretul 
victimei. 

Erau toţi în camera numărul trei. Cadavrul fusese 
acoperit cu un cearşaf. Percheziţia, minuțioasă, nu lăsase 
nici o urmă în încăpere. Toate mobilele, toate lucrurile 
erau la locurile lor, deşi nu rămăsese necercetat nici un 
colţişor, nici un obiect. Doar pe masa din mijloc se aflau 
împrăştiate sute şi sute de coli de hârtie de scris şi de 
copiat. Fereastra fusese închisă, se trăsese şi draperia 
groasă, de catifea. 

Văzând privirile şefului fixându-se asupra draperiei, 
Victor Marian se simţi obligat să dea explicaţii: 

— Eu am închis-o... ca măsură de prevedere. Discutăm 
cu voce tare şi s-ar putea ca vorbele noastre să fie auzite. 
Ferestrele de alături sunt deschise. Şi în stânga şi în 
dreapta... Mai înainte de a o închide am cercetat însă cu 
lupa fiecare centimetru pătrat al pervazului. N-am găsit 
absolut nici o urmă, nici o rosătură, nici o julitură, nici o 
pată. E de necrezut. Cel care a sărit parcă nici nu a atins 
fereastra. La jumătatea distanţei dintre dalele de beton şi 
pervaz, adică la un metru de pământ, zidul iese în afară, 
pe o lăţime de două palme, oferind o adevărată treaptă. 
In condiţiile acestea, absolut oricine - şi un copil - ar 
putea să intre şi să iasă pe fereastră. Am controlat cu 
lanterna şi treapta asta, dar nici aici n-am găsit vreo 
urmă. Apoi am experimentat practic fuga asasinului pe 
fereastră... După ce i-am făcut semn ostaşului să se 
apropie pentru a mă feri de curioşi. Am folosit mai multe 
„stiluri”, încercând să interpretez de fiecare dată rolul 
altei persoane. Unui individ de statura şi vârstă mea nu-i 
trebuie mai mult de două secunde, maximum trei, pentru 
a ajunge din mijlocul camerei afară, pe dalele de beton... 
Dacă se serveşte, bineînţeles, de muşchii braţelor. 
Procedând astfel, dacă are mâinile uscate şi curate nu 
lasă nici o urmă. Picioarele nici nu ating pervazul. Aceasta 
e categoria întâia şi pot intra în această categorie 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


doctorul Luca, scriitorul Dumitreş, inginerul Popa, chiar şi 
domnişoara Liliana, dacă a fost întradevăr o gimnastă 
bună. Categoria a doua am stabilit-o ghidându-mă după 
proporţiile avocatului Ştefan Barbu, mai bine zis luând în 
consideraţie vârsta lui. Maximum patru secunde, 
servindu-se, bineînţeles, de treapta pe care o constituie 
zidul. Categoria a treia: proprietăreasa, Maria Nistor. Cam 
cinci secunde, dacă închidem ochii şi ne gândim numai la 
vârsta ei. Dacă ne uităm la ea cu ochii deschişi, între trei 
şi patru secunde. Categoria a patra: Carmen Stoian. Între 
patru şi şase secunde. Categoria a cincea: victima. Între 
şapte şi opt secunde... După calculele mele, oricare dintre 
locatarii acestei pensiuni - indiferent de vârstă şi sex - ar 
fi putut în maximum treizeci de secunde să ajungă din 
mijlocul acestei camere - sărind pe fereastră, înconjurând 
clădirea şi intrând pe fereastră - la uşa celei mai 
îndepărtate camere, de pildă camera numărul şase. Deci, 
în maximum treizeci de secunde de la comiterea crimei ar 
fi ajuns în hol ieşind pe uşa camerei numărul şase. Şi am 
fost foarte larg în calcule. Am repartizat şapte secunde 
pentru părăsirea acestei camere; şapte secunde pentru 
escaladarea ferestrei la înapoiere, şaisprezece secunde 
pentru a ajunge - înconjurând clădirea - din faţa ferestrei 
numărul trei în faţa ferestrei numărul şase. În total, 
treizeci de secunde. Aceasta e limita maximă pentru o 
persoană din categoria a patra. Dacă, de pildă, Carmen 
Stoian ar fi locuit în camera numărul şase, în treizeci de 
secunde de la auzirea împuşcăturii ar fi putut plecând din 
camera aceasta pe fereastră să iasă în hol pe uşa 
camerei sale. lar o persoană din categoria întâia, chiar 
domnişoara Liliana de pildă, ar putea face aceeaşi 
operaţie în maximum douăzeci de secunde... Dacă 
raportăm aceste date la condiţiile concrete, putem ajunge 
la următoarele rezultate: scriitorul Dumitreş, cel mai 
favorizat prin poziţia pe care o ocupă camera sa, ar putea 


TR Trandafirul alb — 


să ajungă din mijlocul acestei încăperi în hol - sărind pe 
fereastră, escaladând propria-i fereastră, ieşind pe uşa 
camerei sale - în maximum zece secunde. Doctorul 
George Luca ar putea să ajungă de aici în baia din 
dreapta verandei, unde l-a surprins împuşcătura - sărind 
pe fereastră, alergând pe dale şi escaladând fereastra 
băii —, în maximum douăzeci de secunde. Inginerul Popa, 
în maximum cincisprezece secunde... 

— Tocmai la el mă gândeam, spuse lon Roman uitându- 
se la doctorul Tudor. Dumneavoastră credeţi în povestea 
lui cu somnul şi buimăceala?... El spune că a dormit cu 
fereastra închisă şi că a deschis-o doar la câteva secunde 
după ce a auzit împuşcătura... Putea foarte bine s-o 
deschidă şi cu câteva minute înainte a auzi împuşcătura. 
Cine a controlat ferestrele de la camera lui în momentul 
împuşcăturii? Şi chiar dacă ferestrele de la camera lui ar 
fi fost deschise, putea foarte bine să intre pe fereastra 
băii care ţine de camera lui... După spusele lui, ar fi ieşit 
în hol cam la cincisprezece sau douăzeci de secunde de la 
auzirea împuşcăturii... Deci avea timp berechet ca să 
ajungă de aici la el folosind ferestrele... 

Doctorul Tudor arătă cu mâna spre Marian. 

— Cred că dumnealui nu e de acord cu ipoteza 
dumitale. Ni s-au prezentat aici nişte calcule cu privire la 
posibilităţile teoretice ale unuia sau altuia dintre locatari, 
de a ajunge din camera aceasta în camera lor folosind nu 
holul, ci curtea. Minimum zece secunde, maximum 
treizeci de secunde. Raportând aceste date la condiţiile 
concrete, niciunul nu ne poate oferi un alibi solid. Oricare 
locatar poate fi asasinul prezumtiv. Dar... 

Doctorul Tudor îl invită pe Marian să continue. 

— Dar... intervine acest şifonier, se tângui Marian, care 
îmi cam anulează calculele. Şifonierul acesta blestemat, 
răscolit cu atâta cruzime şi după aceea închizându-i-se 
uşile. Cercetarea lui - aşa cum ne-a dovedit dezordinea 
pe care am găsit-o în interior - nu se mai calculează în 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


secunde, ci în minute... Chiar dacă aş reduce-o la un 
minut sau la un timp absurd de treizeci de secunde - 
ceea ce pare o imposibilitate: absolut toţi locatarii au 
alibiuri serioase. Şi doctorul Luca - ultimul care a ieşit în 
hol, indiferent dacă ne-a minţit sau nu în povestea cu 
duşul - are un asemenea alibi. Mărturiile obţinute până 
acum dovedesc, că, întradevăr, n-a întârziat mai mult de 
treizeci de secunde... Chiar inginerul Popa, a cărui 
cameră se află mult mai aproape de cea a victimei... 

— In privinţa inginerului, eu mai am ceva de adăugat, îl 
întrerupse lon Roman pe Marian. El ne-a declarat că a fost 
căutat de Radu Emil şi invitat aici pentru a i se spune 
ceva important. De unde ştim noi că n-a provocat chiar el 
întâlnirea şi invitaţia? Cine poate controla? S-a discutat în 
doi, atât. Şi unul din cei doi a amuţit pentru vecie. Poate 
că s-au mai văzut şi înainte de ziua fatală; poate că au 
pus la cale ceva împreună; poate că au făcut schimb de 
secrete... de amintiri. Intâlnirea asta de la ora 
douăsprezece noaptea mi se pare tare enigmatică şi prea 
forţată... 

— Intradevăr, încuviinţă doctorul Tudor. 

— Se poate să aveţi dreptate, spuse Marian. Din 
fericire, sau din nefericire, cronometrul e foarte exact. 
Dacă suntem de acord că asasinul e autorul dezordinii din 
şifonier, niciunul din locatarii pensiunii, nici chiar inginerul 
Popa - repet - nu poate fi autorul crimei... Am calculat 
până mi-au ieşit ochii... Şi am ajuns la părerea că 
dezordinea putea fi provocată şi în alte condiţii... Dacă 
asasinul a cercetat şifonierul în absenţa victimei? Dacă 
autorul căutării e chiar victima? Dacă asasinul a făcut 
cercetarea în timp ce stătea de vorbă cu victima?... Ştiu! 
Ultimele două ipoteze sunt cam trase de păr. Prima, 
însă... Dacă am avea unele date am putea s-o luăm în 
consideraţie... Poate că după ora 9 şi 15, sau după 10 
seara, Radu Emil a părăsit camera, pentru un timp 


= Trandafirul alb — 


oarecare. Asasinul îl pândea, a profitat de absenţa lui şi a 
făcut prima percheziţie. A găsit, sau n-a găsit atunci 
obiectul? Asta nu mai contează. Principalul e că a eliminat 
din câmpul cercetărilor şifonierul. Va căuta obiectul în 
altă parte, după crimă. În felul acesta s-ar explica de ce 
uşile şifonierului au fost închise. Ca să nu-şi dea seama 
Radu Emil, când se va întoarce, că a fost vizitat... lar 
după crimă - fiind puţine locuri în care s-ar ascunde sau 
adăposti un obiect... In câteva secunde criminalul s-a 
văzut în posesia lui... 

Victor Marian se uită la doctorul Tudor şi-l văzu în 
atitudinea lui caracteristică - ochii închişi, braţele 
încrucişate - momentelor de meditaţie care-i precedau 
raţionamentele grave. 

— Ipoteza dumitale e foarte interesantă, spuse el. Dar 
pentru a fi luată în consideraţie trebuie să ştim precis 
dacă înainte de ora crimei Radu Emil a părăsit camera 
aceasta... Până vom afla acest lucru, cred că ar fi bine să 
luăm în consideraţie şi altă ipoteză, care pare mai 
apropiată de adevăr, dar care în schimb complică enorm 
cazul. S-ar putea ca dezordinea să nu aibă o legătură 
directă cu crima. Să fie o înscenare, cu scopul de a deruta 
cercetările... Trei factori mă determină să dau atenţie 
acestei ipoteze. In primul rând: timpul. Pentru a crea 
dezordinea pe care am văzut-o în şifonier ajung doar 
câteva secunde. O mână smulge hainele, cealaltă 
răscoleşte lenjeria, un picior răstoarnă valizele mari. 
Valiza mică putea foarte bine să fie deschisă. În alte 
câteva secunde - două, trei, patru - ambele mâini vor 
răscoli rafturile cu hârtii şi indigouri. Maşina va rămâne 
neatinsă - ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că e un obiect 
greu, care poate face zgomot... Acţionând astfel, în cel 
mult zece-cincisprezece secunde de la comiterea crimei, 
de la auzirea pocnetului, asasinul va fi afară, în grădină, 
într-una din camere sau chiar în pădure... Pentru camere 
ne putem sluji de calculul făcut de dumneata... Asasinul 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


va accepta riscul acestor secunde dacă ele, indicând o 
altă pistă decât cea reală, îl vor scoate din cauză... În al 
doilea rând: hainele. Căutarea unui obiect mic, aşa cum 
ar sugera dezordinea lăsată de asasin, face nefiresc 
gestul smulgerii hainelor de pe suport - cu tot cu cuiere - 
şi al aruncării lor alandala în interiorul şifonierului. Un 
asemenea obiect poate fi foarte lesne ascuns într-un 
buzunar. Deci, el trebuie căutat cu cea mai mare atenţie. 
Fiecare haină va fi luată în parte şi cercetată pe îndelete. 
Apoi poate fi aruncată oriunde, însă nu în interiorul 
şifonierului, lucru care i-ar îngreuia cercetările ulterioare. 
Mai degrabă în mijlocul camerei, unde haina nu va 
ascunde locuri pe care va trebui să le cerceteze mai 
târziu, în caz de eşec. Controlul hainelor ar dura însă 
minute întregi; ori, condiţiile crimei îl obligă pe asasin la 
grabă. De aceea cred că hainele au fost smulse şi 
aruncate cu o sigură mişcare, într-o secundă, două, nu în 
câteva minute... Chiar introdus în ipoteza dumitale, 
tovarăşe Marian, acest gest al smulgerii hainelor pare 
nefiresc. Criminalul nu se mai grăbea. Atunci, de ce a 
smuls hainele? Ca să-şi complice şi mai mult căutarea?... 
In al treilea rând: valizele mari. Nu au fost desfăcute şi în 
privinţa aceasta nu avem nici o îndoială. Atunci, de ce au 
fost răsturnate? Răsturnarea lor fără a fi deschise este un 
gest absolut inutil din partea unui individ care caută ceva. 
larăşi întreb: De ce au fost răsturnate? Şi găsesc o 
singură explicaţie posibilă: pentru a face şi mai evidentă 
dezordinea... Asasinul a procedat în mare grabă. În 
câteva secunde trebuia să întoarcă pe dos şifonierul, 
pentru a lăsa impresia că a căutat şi a găsit un anumit 
lucru, un anumit obiect (mobilul crimei!). A făcut tot ce i-a 
trecut atunci prin cap: a smuls hainele, a răvăşit lenjeria, 
a răscolit hârtiile, a răsturnat valizele - toate acestea în 
câteva secunde. Dezordinea era gata. Ce-i mai rămânea 
de făcut? Să dispară cât mai repede din încăpere, să sară 


= Trandafirul alb — 


imediat pe fereastră. Cu toate acestea, n-a procedat aşa. 
A mai pierdut câteva clipe. Clipele în care a închis uşile 
şifonierului! De ce le-a închis? Gestul pare absurd, 
dement, neverosimil. De ce a închis uşile şifonierului după 
ce pregătise - anume pentru a fi văzută - dezordinea?... 
După un asasinat comis prin împuşcare - pocnetul e un 
semnal de alarmă, mai ales într-o pensiune cu atâţia 
locatari - asasinul va face tot ce poate ca să ajungă într- 
un timp cât mai scurt la o distanţă cât mai mare de 
victimă. Nu-i va trece prin cap să închidă uşile 
şifonierului. A găsit ceea ce căuta? Va fugi imediat... 
Atunci, de ce a închis uşile?... Dacă am descoperi 
semnificaţia acestui gest...! 

— Poate că a fost un gest reflex, încercă lon Roman o 
explicaţie, prima care-i veni în minte. 

— Nu cred, spuse doctorul Tudor. Eu aş înclina spre altă 
explicaţie. Gestul a fost făcut cu mult înainte de 
comiterea crimei. Şi el nu se potriveşte ipotezei dumitale, 
tovarăşe Marian. Eu cred că gestul a fost făcut în 
momentul sau în momentele când asasinatul era 
premeditat... Criminalul şi-a dat seama că după ce va 
ucide - între împuşcătură şi dispariţia lui pe fereastră - va 
trebui să folosească la maximum secundele care-i stăteau 
la dispoziţie. X secunde pentru a răvăşi şifonierul, Y 
secunde pentru a încuia uşa şi cu cheia obişnuită, 2 
secunde pentru drumul de la uşă la fereastră. Nu pot 
preciza acum ordinea necunoscutelor. Poate că mai întâi 
a încuiat uşa... Deci timpul era planificat foarte riguros. 
Dar făcând această planificare, premeditând cu 
meticulozitate atentatul, criminalul a descoperit că în 
acele secunde (X) rezervate răvâăşirii şifonierului s-ar 
putea să nu creeze o impresie netă de dezordine. Oare 
acest lucru - s-a gândit el - nu ar dovedi că dezordinea e 
o simplă înscenare? Că ea a fost organizată doar în 
câteva secunde? Cu timpul, însă, nu se putea juca. Orice 
secundă în plus îi putea fi fatală. Atunci, cum să-i 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


convingă el pe cei care vor cerceta camera - şi în speţă 
şifonierul - că dezordinea nu e o înscenare, sau să-i facă 
să creadă - aşa cum s-a văzut în ipoteza dumitale, 
tovarăşe Marian - că a fost cercetat înainte de comiterea 
crimei? Dar să facă aceasta fără să adauge prea multe 
secunde X-lui planificat. Şi e posibil ca într-o clipă de 
inspiraţie să-i fi venit ideea închiderii uşilor, operaţie care 
necesita doar o secundă, două cel mult. Ce urma să 
demonstreze - după concepţia lui - acest gest? Că nu a 
răvăşit şifonierul sub presiunea timpului şi că întradevăr a 
căutat ceva acolo şi a găsit ceea ce căuta. De aceea, 
foarte mulţumit, a închis uşile şifonierului - înainte sau 
după ce a băgat obiectul în buzunar - şi abia apoi a 
părăsit camera. Prin urmare, dezordinea nu e o înscenare, 
prin urmare a găsit ceea ce căuta. Cu ideea aceasta 
prindea doi iepuri deodată... In sfârşit, astfel dădea 
aparenţa unei crime care are drept mobil jaful... Eu cred 
însă altceva. Ne aflăm în faţa unei crime foarte minuţios 
premeditate. Toate gesturile asasinului - cele descoperite 
până acum - dovedesc acest lucru. Insistenţa lui de a 
crea aparenţa unei crime banale demonstrează tocmai 
premeditarea crimei. Care poate fi mobilul acestui 
asasinat atât de bine gândit? Jaful?... Pare puţin probabil, 
pentru că asasinul, îndreptându-ne atenţia asupra acestui 
mobil, se simte salvat... Ura? Răzbunarea? Teama? 
Atunci, de ce toată această înscenare? De ce şi-a ales 
pistolul drept armă a crimei? De ce nu otrava, care 
produce chinuri? De ce nu mâinile, care simt moartea 
victimei? Care poate fi mobilul?... lată la ce complicaţii ne 
poate duce ipoteza aceasta a înscenării...! 

Doctorul Tudor făcu un gest de apărare când îi văzu pe 
ceilalţi gata să-şi spună părerile. 

— Să ne gândim mai cu zgârcenie la ipoteze, cel puţin 
în clipa asta. Timpul ne grăbeşte, iar cercul în care se 
plimbă liber asasinul e încă nedefinit, dimensiunile lui 


Da Trandafirul alb — 


rămân necunoscute. Trebuie să-l trasăm cu precizie şi 
lucrul acesta nu se poate face decât cu date concrete. Să 
începem cu rezultatul percheziţiei care s-a întreprins în 
camera asta. Tovarăşe Marian... 

Victor Marian se supuse imediat invitaţiei. 

— In şifonier am găsit patru costume de haine, două 
jachete de lână, o manta de ploaie, un pardesiu, un 
palton şi o haină de vânt. Multe cămăşi, tricouri, pijamale. 
Două perechi de pantofi, o pereche de ghete şi una de 
bocanci. Calitatea tuturor acestor lucruri e de mâna întâi. 
Nu foarte fină sau de import; croiala nu e extravagantă, ci 
sobră. In orice caz, o garderobă bine pusă la punct. Ceea 
ce, într-un fel, m-a surprins... Pentru că actele de 
identitate şi celelalte hârtii pe care le-am găsit ar indica o 
existenţă, un nivel de existenţă mediu, poate chiar sub 
media generală. Numele victimei e întradevăr Radu Emil. 
Buletinul de identitate autentifică cele spuse de inginerul 
Popa. S-a născut la laşi în anul 1912, numele tatălui: 
Ştefan, al mamei: Maria. Livretul militar îl scuteşte de 
armată ca reformat, din cauza staturii şi debilităţii. 
Profesiunea e incertă, pe buletinul de identitate e trecut 
fără profesiune. Este însă membru al sindicatului Rapid, 
cu cotizaţiile la zi... 

— Rapid? încercă să-şi amintească lon Roman. Da, da. 
E vorba de sindicatul care cuprinde pe funcţionarii din 
birourile, asociaţiile şi cooperativele de copiat acte. Adică 
pe dactilografe, fiindcă majoritatea membrilor sunt femei. 

—  Hârtiile pe care le-am găsit în portofel sau în 
buzunarul unor haine - continuă Victor Marian - confirmă 
acest lucru. Maşina de scris din şifonier era marca Erika 
Naumann şi seria ei corespunde aceleia de pe autorizaţia 
de funcţionare. Autorizaţia se referă şi la o altă maşină de 
scris - tot proprietatea lui - semiportativă, tip Continental. 
Am adunat vreo şaptesprezece chitanţe eliberate de 
diferite birouri de copiat acte, prin care victima 
recunoaşte că a primit diverse sume de bani pentru 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


diverse lucrări. Suma totală e de aproximativ cinci mii de 
lei. Între prima şi ultima chitanţă e o perioadă de timp de 
un an şi jumătate. Am găsit de asemenea o adresă, 
trimisă de editura Cartea, prin care... Dar mai bine să v-o 
citesc... „Domnului Emil Radu, strada Plopilor, numărul 
24, Bucureşti. Prin prezenta vă facem cunoscut că, în 
urma  recalculărilor făcute de serviciul nostru de 
contabilitate, la cererea dumneavoastră şi pe baza 
avizului favorabil al conducerii editurii şi al comitetului 
sindical, s-a constatat că numărul de semne pe care-l 
conţine o pagină dactilografiată la maşina dumneavoastră 
e superior cu 450 de semne în raport cu pagina tip 2 
încadrată la tariful B 6, pe baza căruia aţi fost remunerat 
până acum. Ca urmare a acestei constatări, verificată de 
serviciul de control şi tarife, editura vă datorează pentru 
lucrările de dactilografiere făcute de dumneavoastră 
următoarele sume de bani: Pentru romanul Citadela de A. 
J. Cronin - suma de lei 240; pentru cartea de călătorii a 
căpitanului Cook - suma de lei 265; pentru romanul 
Zbucium de Al. Dumitreş - suma de lei 185; pentru 
romanul Viața învinge de lon Pascu - suma de lei 215; 
pentru romanul de aventuri La sud de Nairobi de Vlad 
Muşatescu - suma de lei 160. În total: 1065 lei. Totodată 
vă anunţăm că am primit în bune condițiuni ultima 
lucrare pe care v-a încredinţat-o editura noastră, /storia 
Revoluției Franceze (1 + 3 copii) şi vă mulţumim pentru 
calitatea ireproşabilă a dactilografierii. Recepţia lucrării 
fiind planificată pentru trimestrul IV al acestui an, nu vă 
putem face plata integral, dar vă putem sta la dispoziţie 
cu o a doua rată, de 400 de lei. Cu cele mai vii 
mulţumiri... Şeful serviciului de contabilitate 
(indescifrabil), Şeful serviciului de control şi tarife... lon 
Popişteanu...” Adresa poartă ştampila editurii... 

Victor Marian făcu o pauză, de care profită imediat lon 
Roman: 


= Trandafirul alb — 


— În aproape doi ani de zile, şase mii cinci sute de lei... 
Dacă ar mai fi câştigat şi alţi bani, cred că ar fi avut 
chitanţele la el. Prea puţin pentru nivelul lui de 
existenţă... 

— Nu e o regulă ca un dactilograf să scrie numai pentru 
edituri sau birouri de copiat acte, ripostă Victor Marian. 
Nimeni nu-l împiedică să primească şi lucrări particulare. 
lar acestea se plătesc mult mai avantajos... După felul 
cum îi apreciază editura calitatea dactilografierii, nu se 
poate să nu fi primit şi lucrări particulare - de la 
traducători, de la scriitori sau de la alte persoane... Eu nu 
cred că la suma asta, pe care ne-o dovedesc actele, se 
reduce câştigul lui în doi ani de zile. Eu aş face un alt 
calcul. Radu Emil putea să scrie cel puţin patruzeci de 
pagini pe zi. Şi într-un an de zile, cel puţin şase luni le-aş 
socoti pline. Deci o sută optzeci de zile. Înmulţit cu 
patruzeci... Minimum zece mii de lei într-un an. Adică un 
salariu mediu, lunar, de o mie de lei. Ceea ce, pentru o 
singură persoană... 

— Şi în cazul acesta - interveni doctorul Tudor - 
observaţia tovarăşului lon Roman rămâne în picioare. 
Doar dacă ni l-am închipui scriind la maşină cincizeci de 
pagini pe zi şi lucrând fără întrerupere un an întreg - 
lucru care mi se pare absolut cu neputinţă - s-ar putea 
explica, deşi greu, nivelul la care trăieşte... Dar mai bine 
continuă. 

— Exact! spuse Victor Marian. Am mai găsit printre 
hârtii copia unei cereri către Ministerul Sănătăţii, prin care 
solicită să i se elibereze, contra cost, o anumită cantitate 
de streptomicină şi... (vocea lui deveni mai gravă) 
anumite medicamente pentru a-şi trata neurastenia. Din 
păcate, nu putem şti nici denumirea medicamentelor, nici 
cantităţile cerute. Singurul amănunt pe care ni-l dă 
cererea este acesta: ,... alăturez, în sprijinul cererii, două 
certificate medicale eliberate de Spitalul T. B. C. şi 
chirurgie osoasă Foişor şi de Spitalul Central de boli 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


nervoase...” Ceea ce înseamnă că fusese, întradevăr, un 
efort mare şi de durată... 

— Care e data cererii? întrebă doctorul Tudor. 

— Patru septembrie! răspunse Marian. Exact cu o lună 
în urmă. 

lon Roman îşi duse, emoţionat, mâna la ochi. 

— Nu pot să rămân calm şi indiferent... Mă gândesc la 
infirmitatea şi la necazurile lui... Vă rog să mă iertaţi... 
Dar încă nu pot să pricep de ce a fost ucis omuleţul 
acesta... 

Doctorul Tudor îi făcu semn lui Marian să continue. 

— De aceea, trebuie să ne grăbim! Şi te rog, cât mai 
scurt! Fără să omiţi însă amănunte importante. 

Marian se duse spre marginea patului pe care se afla 
victima. Deschise o noptieră, în care se vedea o sticlă de 
coniac Segarcea, nedesfăcută şi alături un tirbuşon. Din 
sertarul aceleiaşi noptiere scoase apoi un carneţel, nu 
prea gros. 

— E un clasor cu timbre, cum ne făceam şi noi la 
şcoală. Probabil o amintire, pentru că timbrele sunt 
banale, fără nici o valoare. Doar câteva ar putea fi 
vândute cu zece-douăzeci de lei. Am fost un filatelist 
pasionat în tinereţe, ba chiar şi astăzi mai vizitez 
expoziţiile, aşa că puteţi avea încredere în mine... Exact 
tipul de carnet, de clasor, pe care-l făceam în liceu, în 
clasele inferioare. Împărţeam pagina în trei dreptunghiuri, 
puneam lipici pe marginile ei şi pe cele două linii 
despărţitoare, apoi presam pagina de deasupra. După ce 
se lipea bine, tăiam compartimente pentru colecţiile 
noastre de timbre. Erau zile când un astfel de clasor se 
obținea pentru o prăjitură. Fiecare credea că face o 
afacere... 

Doctorul Tudor luă clasorul în mâna. Paginile lui - 
roase, îngălbenite - autentificau vechimea. Aproape toate 


TR Trandafirul alb — 


timbrele erau indigene şi aproape toate datau din anii 
1925-1926. 

— Da... spuse el. Trebuie să fie o amintire din vremea 
când colecţiona timbre. Avea 13 sau 14 ani... De ce l-o fi 
adus cu el aici, la pensiune?... Altceva, tovarăşe Marian? 

— Lucrul cel mai important l-am lăsat pentru la urmă, 
răspunse cel întrebat. Am găsit în compartimentul din 
stânga al şifonierului, într-un ziar vechi care acoperea 
raftul pentru încălţăminte, două pagini scrise la maşină, 
însoţite de copiile lor. Paginile au fost fără îndoială 
ascunse acolo, pentru că nu erau sub ziar, ci în interiorul 
ziarului, iar ziarul era în aşa fel dispus deasupra raftului, 
că pentru a-l cerceta trebuiau mai întâi scoase afară 
obiectele, adică ghetele, pantofii, bocancii. Starea 
ziarului: murdar, rupt, vechi, îl transformă într-o 
ascunzătoare ideală pentru câteva coli de hârtie. În capul 
primei pagini e trecută cifra 132, în capul celei de-a doua 
- cifra 133, deci e vorba de paginile 132 şi 133 dintr-o 
carte. Daţi-mi voie să vi le citesc în întregime: „Mituş 
Rădel sosise la vila Crinul alb într-o zi frumoasă de 
toamnă. Era atât de slab şi de palid, încât aerul puternic 
de munte îl ameţise. Paşii lui erau aceia ai unui halucinat. 
Gândurile i se încâlceau, iar fierbinţeala îi înroşise obrajii. 
Era speriat ca un pui de vrabie care e nevoit să iasă din 
cuib pentru prima dată. Zburase de multe ori până atunci, 
dar mereu purtat numai de aripile fanteziei. Rămăsese 
mereu în cuib, înconjurându-se cu o țesătură de vise. 
Doar pentru a ciuguli hrana de toate zilele, pentru a-şi 
menţine făptura debilă, bolnavă, mutilată, scotea uneori 
capul din cuib. Oamenii îl înspăimântau. Şi nimeni nu ştia 
că-i iubeşte mai mult decât florile cu care-şi înconjura 
făptura diformă. Nimeni, nimeni, în afară de un singur 
om... Ştia că privirea cu care-l întâmpinase Arista Miron, 
la sosire, era aruncată unui cerşetor, unui nevoiaş. 
Spaima îl încolţi şi mai tare. Îşi aminti întâlnirea cu Pătru 
Poiană, în faţa gării. Poiană, cu mutra lui de mops. Simţea 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


un gust amar în gură. Atâtea amintiri crude îl răscoleau! 
Dacă ar fi fost capabil de ură, l-ar fi urât. De ce-i ieşise în 
cale cu cortegiul acela jalnic de amintiri? 

Câteva zile, Mituş se feri de oameni, dar ei îl observau 
pe ascuns. Alţii chiar direct, ca pe-un monstru. Printre 
aceştia din urmă era probabil şi Alina lalomir şi cât ar fi 
vrut ca măcar ea să-l vadă altfel! Se întâlnise pentru 
prima dată cu reprezentarea vie a zeiţelor antice din 
cartea de istorie şi din închipuirile lui infantile. Când o 
vedea pe fereastră tremura, parcă îl strangula cineva. Dar 
n-o privea numai el cu aceleaşi flăcări în ochi. Mai era şi 
Gelu Corega, ca o umbră în urma ei, ca un spadasin gata 
să provoace orice rival. Şi Nicola Negură îi admira din 
depărtare silueta mlădioasă şi mersul ca de căprioară. 
Privirile lui erau însă resemnate. Ştia, era convins, că îi 
lipsea puterea de a o cuceri. Toate fiinţele din vilă erau ca 
nişte puncte pe un cerc şi din aceste puncte plecau raze 
spre centru cercului, unde trona ca o zeiţă Alina. Nici 
Faust Breban, care îşi cheltuia ultimele puteri în nopţi de 
fum şi de emoţii absurde, nu scăpase de mirajul zeiţei. 
Dar el ar fi vrut-o de aur, ca s-o aşeze triumfător pe masa 
norocului, mai ales când mâinile lui răscoleau buzunare 
goale. Nici Corina Manteş, ascunsă după perdea, nu-şi lua 
ochii de la zeiţă când o vedea în grădină admirată, ca în 
rugăciune, de cei trei bărbaţi, pe care ar fi vrut să-i 
smulgă din paralizia lor statuară. Ce clocot purta Corina în 
suflet!... Dar se putea asemăna oare clocotul ei cu acela 
al micului Mituş? Lui îi fierbeau toate gândurile, toate 
oasele, toate amintirile. Işi pipăia uneori trupul şi atunci 
lacrimile îi chinuiau cu jăratic obrajii. El ar fi avut puteri să 
cucerească zeiţa. Dar gândurile acestea nu trebuia să le 
cunoască nimeni, absolut nimeni, să rămână numai ale 
lui, pentru a putea totuşi supravieţui. Cumplită era 
tristeţea lui! Pentru că, oricât s-ar fi ascuns, era cineva 


Da Trandafirul alb — 


care-i cunoştea toate fibrele şi ele răsunau ca nişte strune 
în mâinile acestei fiinţe. 

Zilele treceau şi Alina îşi purta mai departe hlamida 
imperială în castelul cu nume de floare. Nicola Negură 
renunţase la gândul că ar putea să se încoroneze cu 
strălucirile zeiţei. Îşi petrecea nopţile ucigând hârtia şi - 
da, acesta e adevărul! 

— Pentru aşi confecţiona şi el o statuie împrăştiind 
oamenilor cărţi frumoase. Va înţelege repede că s-a 
logodit cu o iluzie... Şi Faust Breban îşi calculase 
posibilităţile. Se mulțumea cu ideea visului. Poate că într- 
o noapte, după ce va trăi o fericire intensă la masa 
rotundă, înapoindu-se acasă, va întâlni zeiţa aşteptându-l 
docilă şi rugătoare. Gânduri scurte de fulger. Celelalte 
gânduri gravitau în jurul mesei de joc. Ce boală gravă şi 
stupidă! Poate că era mai infirm decât micul Mituş. Spre 
câte acte disperate nu-l putea împinge boala! Şi Pătru 
Poiană ajunsese, odată, de mult, din cauza ei, pe 
marginea prăpăstiei... Gelu Corega se apropiase de 
centrul cercului. Atitudinea lui tenace, dură, hotărâtă, 
crease o Sahară în jurul Alinei. Oare se apropia ziua 
triumfului?... Corina Manteş nu mai îmbrăţişa perdeaua. 
Probabil că nu mai avea foc în priviri. Uneori se uita lung, 
mai ales noaptea, după micul Mituş. lar când îl privea din 
apropiere, expresia ei devenea posesivă. Probabil că nu 
iubise niciodată un bărbat, ci îşi dăruise toată dragostea 
unor jivine de cameră. De aceea strânsese cu atâta 
patimă la piept un căţeluş pierdut pe şosea. Cât s-a 
chinuit proprietarul până i l-a smuls din mână!... Şi Alina 
şi Arista îl vizitau pe micul Mituş, însă niciodată împreună. 
Parcă se fereau una de alta. Amândouă îi aduceau 
căldură şi duioşie. Dar el tremura numai când o vedea pe 
Alina. La Arista se uita ca la o mamă... Câtă gingăşie 
aveau cuvintele Alinei! Şi cât aur curgea din părul ei! Ar fi 
trebuit să se întâlnească în altă lume cu ea, într-o lume în 
care sufletele nu au îmbrăcămintea aceasta cotidiană, 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


ţesută din celule, fibre, vene şi oase... O poezie uitată 
răsuna din depărtări: 


M-aş dărui viorilor şi lunii 

şi vântului: în strune să mă-mpartă. 

Şi-aş vrea arcuşuri repezi ca lăstunii 

Şi lumea-n degetele mele ca o hartă. 


Aş povesti oceanelor în şoapte 
Şi-aş transpira cu palma pe Sahare. 
De-aş întâlni un zgribulit în noapte, 
L-aş înveli cu degetul cel mare. 


N-am altceva decât aceste visuri. 
Puterile mi-s ca un vânt de munte 
Care-a uitat să iasă din abisuri. 

lar voi dormi cu un atlas pe frunte... 


Sărmanul Mituş! N-ar fi trebuit să vină la Crinul alb. N- 
ar fi întâlnit-o pe Alina şi nici n-ar fi trăit atâtea dureri noi, 
necunoscute.” 

Presimţind că doctorul Tudor vrea să recitească 
paginile, Marian i le întinse imediat ce termină lectura. 
Apoi se retrase spre uşă, însoţit de lon Roman. Se opriră 
amândoi lângă şifonier. Marian arătă în tăcere locul unde 
găsise cele două pagini scrise la maşină. 

— Sărmanul Mituş! spuse el. Dacă n-ar fi venit la 
Trandafirul alb n-ar fi scăpat numai de atâtea dureri noi, 
necunoscute. 

— Din păcate, a scăpat de ele, şopti lon Roman. Eu mă 
gândesc mai degrabă la ucigaşul hârtiei şi cred că am 
făcut o greşeală ignorându-l. Nu-mi închipui eu că 
observaţiile lui s-au redus la cele câteva rânduri de pe 
paginile citite. Poate că la ora asta el deja ştie cine este 
asasinul, sau măcar îl bănuieşte, pe baza unor fapte pe 


Da Trandafirul alb — 


care noi nu le posedăm. Trebuie să se fi ataşat foarte 
mult de micul Emil. Atâta căldură, atâta simpatie şi 
înţelegere pentru el! 

Marian clătină din cap. 

— Şi pe mine m-au impresionat portretul pe care i-l 
face în acele două pagini şi fineţea observaţiilor şi 
trăsăturile precise cu care îi zugrăveşte pe ceilalţi. Chiar 
şi modul în care îşi descrie propria persoană. Când spune 
că îşi confecţionează „o statuie dăruind oamenilor cărţi 
frumoase... Dar de fapt s-a logodit cu o iluzie”... Nu ştiu 
de ce e atât de modest şi de neîncrezător în viitor. Aţi citit 
vreo carte scrisă de Al. Dumitreş? 

— Nu, răspunse lon Roman. Din păcate, nu prea sunt la 
curent cu literatura. Copiii mei însă au citit şi e unul din 
scriitorii lor preferaţi. Imi spuneau că ar vrea să se 
întâlnească şi să discute cu el. Să-i ceară autografe, 
fotografii. Nu ştiam că e chiar atât de popular... Poezia 
mi-a plăcut foarte mult. Trei strofe şi... 

— Poezia... îl întrerupse Marian. Cred că am mai citit 
undeva poezia asta. În mod sigur am citit-o... 

Doctorul Tudor terminase lectura celor două pagini. lon 
Roman se apropie de el şi-l întrebă deschis: 

— Nu credeţi că am făcut o greşeală ignorându-l pe 
scriitorul Dumitreş? Mă gândesc la observaţiile lui... 

— Trebuie mai întâi să deosebim adevărul de fantezie, 
răspunse doctorul Tudor. Nu putem şti în ce măsură 
Dumitreş e obiectiv. 

— Acolo unde vorbeşte despre dânsul nu pare prea 
fantezist, interveni Marian. Într-o singură frază a surprins 
dilema scriitorului. Probabil pentru că pe sine se cunoaşte 
mai bine decât pe alţii. Totuşi, nu putem trece cu vederea 
peste celelalte observaţii. 

— Portretul micului Emil e întradevăr impresionant, 
spuse doctorul Tudor. Şi se potriveşte ca două picături de 
apă cu fotografia făcută de profesoara Nistor. Ba chiar şi 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


cu cea făcută de inginerul Traian Popa. Ai citit vreo carte 
de-a lui Dumitreş? 

— Am citit un singur roman, răspunse Victor Marian. 
Romanul Zbucium. Mi se pare, primul sau al doilea. După 
câte ştiu eu, a publicat vreo trei romane până acum... 
Exact! Îmi amintesc! Poezia asta am citito în romanul 
Zbucium. Nu ştiam de unde îmi este cunoscută. 

Doctorul Tudor căută un pasaj pe una din paginile 
dactilografiate şi după ce-l găsi începu să citească: 

— m... O poezie uitată răsuna din depărtări...” S-a 
gândit probabil că i se potriveşte micului Emil. 

— Şi mie mi se pare emoţionant portretul micului Emil, 
spuse lon Roman. Şi numele pe care l-a ales: Mituş. Parcă 
îl face şi mai mic. Trebuie să se fi legat foarte mult de el. 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor cu un glas încărcat de 
duioşie. Şi ce impresie ţi-a lăsat cartea, tovarăşe Marian? 

Cel întrebat nu făcuse altceva decât să-şi adune 
amintirile vechi. Efortul său, din păcate, nu-l dusese la 
rezultatul pe care şi l-ar fi dorit. 

— Îmi amintesc foarte vag câteva scene, numele 
eroului principal, pentru că suna ciudat: Darie Smult, dar 
mai mult decât toate îmi amintesc starea cu care am 
rămas după terminarea lecturii. O stare de duioşie, de 
reverie. Parcă îmi era teamă că un adevăr se va 
transforma în fantasmă. Nu era o carte grea, dură, 
obiectivă, ci mai degrabă una plină de romantism şi de 
gingăşii. Şi, după câte am auzit, cam astfel e caracterizat 
şi de ceilalţi cititori. Scriitorul Al. Dumitreş e ceea ce se 
numeşte un scriitor la modă şi place cu predilecție 
tineretului. Cărţile lui au constituit un succes de public... 
Nu credeţi că ar fi trebuit să colaborăm, într-un fel sau 
altul, cu el? 

— Nu ştiu, răspunse doctorul Tudor. Mai întâi era 
necesar să ne orientăm noi, să culegem măcar datele 
problemei... Ca să nu cădem sub influenţa literaturii. 


Da Trandafirul alb — 


Începând de acum, însă, trebuie să-i cerem sprijinul. Ar fi 
păcat să nu folosim un om care-şi ţine în permanenţă 
antenele deschise... 

— Şi care îl iubea atât de mult pe micul Emil, pe acest 
nefericit Mituş, adăugă lon Roman. 

— In privinţa asta, trebuie să fim mai atenţi, spuse 
doctorul Tudor. Dragostea de multe ori orbeşte şi te 
determină să interpretezi foarte subiectiv evenimentele şi 
oamenii... Se ridică însă câteva întrebări, la care încă nu 
putem să răspundem. Cum au ajuns aceste pagini la Emil 
Radu? De ce micul Emil le-a ascuns atât de bine? Cum de 
n-a observat scriitorul Dumitreş lipsa lor? 

— La primele două s-ar putea răspunde, îndrăzni Victor 
Marian. Au ajuns aici pentru că au fost copiate. Şi s-au 
ascuns pentru că era vorba chiar de cel care le copiase, 
de micul Emil, în aceste pagini. Mituş. Micul Mituş. În 
ultima instanţă, aceste două răspunsuri anulează cea de- 
a treia întrebare. Scriitorul Al. Dumitreş nu putea să 
observe lipsa paginilor, de vreme ce ele n-au lipsit. 

Era şi o nuanţă de ironie în vocea lui Marian. Doctorul 
Tudor se prefăcu că n-o simte. 

— Din păcate, rămân toate întrebările. Paginile nau fost 
copiate, ci sustrase, sau uitate, sau pierdute. Avem de-a 
face cu paginile originale. Dacă Emil Radu le-ar fi copiat - 
şi gestul lui s-ar putea explica, pentru că nu făcea altceva 
decât să-şi copieze propriul său portret - le-ar fi copiat 
pur şi simplu. De ce ar mai fi fost nevoie să treacă şi 
numărul paginilor: 132 şi 133? 

— Intradevăr, la asta nu m-am gândit, recunoscu 
Marian. Da! Putea să le numeroteze: 1, 2, 3... Şi să nu 
înghesuie poezia la sfârşitul celei de-a doua pagini... 
Poate că ne va răspunde chiar scriitorul Al. Dumitreş la 
aceste întrebări. In ceea ce priveşte faptul că le-a 
ascuns... Gândindu-ne la firea lui şi la surpriza pe care a 
simţit-o în faţa propriului portret... de teamă să nu dea 
cineva peste ele, le-a ascuns, pur şi simplu. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— E cam complicată logica dumitale, spuse lon Roman. 
De vreme ce le-a sustras... Chiar pierdute fiind şi el 
găsindu-le, faptul că nu le-a înapoiat, tot a sustrage se 
numeşte. Ori le-a sustras ca să le ascundă, ori le-a ascuns 
pentru că le-a sustras. De ce să ne mirăm? Eu cred că 
dăm prea mare importanţă acestor pagini. Mai bine să ne 
gândim la autorul lor şi la sprijinul pe care poate să ni-l 
dea. ` 

Doctorul Tudor stătea nemişcat, cu coatele pe masă. Işi 
înclină încet capul, răsuflă ca un om foarte obosit, apoi 
spuse cu nu glas care trăda preocupare şi nervozitate 
reținută: 

— Da! Să revenim la Radu Emil. Câteva lucruri care ar 
trebui să fie foarte simple, să nu ne dea nici o bătaie de 
cap, sunt totuşi înconjurate de mister... Cum a ajuns Radu 
Emil la această pensiune? Maria Nistor spune că nu i-a 
auzit răspunsul... Nu cred. Sau i l-a auzit şi nu vrea să ni-l 
dezvăluie, sau - ceea ce e mai plauzibil - nu i s-a răspuns 
la întrebare. De ce nu a răspuns Radu Emil la întrebarea 
profesoarei, când pentru un om cu firea lui răspunsul ar fi 
fost o salvare, o uşurare? Nu era normal ca înainte de a fi 
întrebat să spună el singur că a fost îndrumat la pensiune 
de o anumită persoană? Lucrul acesta i-ar fi deschis mai 
uşor porţile... 

— Poate că presupunerea profesoarei e adevărată, 
interveni lon Roman. L-au adus copiii de la gară direct la 
pensiune. 

Doctorul Tudor folosi din nou expresia sa favorită: 

— Nu ştiu... Mi se pare puţin probabil. Emil Radu nu era 
omul pe care să-l tenteze necunoscutul. Spaima lui 
pentru oameni, de care vorbeşte scriitorul Dumitreş, ne-a 
fost confirmată şi de ceilalţi. Dacă a venit să se 
odihnească într-o staţiune de munte, atunci de ce să 
aleagă o pensiune necunoscută, unde va fi silit, prin forţa 
împrejurărilor, să convieţuiască. Da, da!... Cu oameni pe 


TR Trandafirul alb — 


care nu i-a mai văzut, în loc să meargă la un hotel 
oarecare, unde izolarea e o regulă? Ce miraj l-a atras aici? 
„„. Mai departe... Ce anume l-a determinat pe Emil Radu 
să-l caute pe inginerul Popa? Şi de ce l-a invitat pe acesta 
la pensiune?... Nu te grăbi, tovarăşe Roman. Îmi imaginez 
ce vrei să spui. Că inginerul Popa putea să inventeze 
povestea invitaţiei, că s-a invitat singur aici. Putem lua în 
consideraţie şi această supoziţie. Un fapt e însă clar: Emil 
Radu a fost la inginerul Popa. Pentru a-l invita, sau nu? Nu 
putem da un răspuns precis, deşi inginerul Traian Popa 
lasă uneori impresia că sinceritatea brutală e 
caracteristica lui. Emil Radu a fost însă acolo. Putea să 
inventeze, dar nu şi excursia locatarilor de la Trandafirul 
alb şi plecarea lor spre cabana Vârtejul şi trecerea lor 
tocmai în momentul întâlnirii prin faţa vilei în care locuia. 
Acestea sunt fapte care demonstrează că Emil Radu l-a 
vizitat pentru un scop precis pe fostul său coleg. Dealtfel, 
lucrul acesta se poate controla foarte uşor. Emil Radu n-a 
putut afla adresa nouă a fostului său coleg decât de la 
hotel. Vom trimite pe cineva acolo ca să întrebe dacă Emil 
Radu - o persoană ca el nu se uită repede - a cerut 
adresa lui Traian Popa. Şi sunt sigur că ni se va confirma 
acest lucru. Dar pentru ce l-a căutat? Ce anume motiv, 
foarte puternic, l-a determinat să iasă din pensiune, să 
străbată atâta cale, să-şi învingă atâtea emoţii născute 
din contactul cu oameni străini, să dea peste colegul său, 
cu care nu avusese relaţii până atunci? Pentru ce l-a 
invitat la pensiune pe Traian Popa?... Dar să trecem peste 
această întrebare, pe care încă n-o putem verifica. Să 
mergem mai departe... Pentru ce i-a fixat acea convorbire 
- care nu s-a mai ţinut - la miezul nopţii? Convorbirea nu 
mai este o născocire a inginerului Popa. La ora nouă şi un 
sfert seara, în faţa profesoarei, Emil Radu i-a spus fostului 
său coleg că-l va trezi la miezul nopţii, „la ora 
douăsprezece fix”. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Şi a mai adăugat ceva, interveni lon Roman. A spus 
aşa: „Până atunci, te rog, să nu mă deranjezi”. 

— Exact! spuse doctorul Tudor. Deci i-a condiţionat 
întâlnirea, cum bine a remarcat inginerul Traian Popa, 
ceea ce e un fapt neobişnuit pentru un om cu firea lui 
Radu Emil. Pentru ce această întâlnire de la miezul nopţii, 
cu trei sferturi de oră înaintea crimei? Oare e legată de 
crimă această întâlnire? Oare ea face parte din marele 
angrenaj al asasinatului? A vrut să preîntâmpine, sau a 
forţat crima? Sau nu are nici o legătură cu crima?... Şi mai 
sunt câteva întrebări fără răspuns... Emil Radu aştepta 
vizita asasinului? Oare de aceea şi-a chemat fostul coleg, 
ca să fie în apropierea lui într-un moment foarte grav 
pentru dânsul?... De ce nu a apelat la unul din locatari? 
Nu era mai simplu? 

— Profesoara spunea că în ultimul timp relaţiile dintre 
Emil Radu şi restul locatarilor se cam răciseră. Chiar 
scriitorul Dumitreş - spunea ea - nu se întâlnea cu el 
decât pentru a primi paginile dactilografiate şi a-i înmâna 
manuscrisele. 

— Exact! încuviinţă doctorul Tudor. Ce eveniment a 
contribuit la răcirea relaţiilor dintre Radu Emil şi ceilalţi 
locatari?... Dar să revenim la vizita asasinului... Micul Emil 
se aştepta la ea? Pe unde a pătruns asasinul în cameră? 
Pe uşă, sau pe fereastră?... Ştim pe unde a ieşit, dar nu 
ştim pe unde a intrat. Dacă a intrat pe uşă, atunci în mod 
obligatoriu e un locatar al pensiunii. La ora zece seara, 
aşa cum scrie pe afişul din verandă, uşa pensiunii se 
încuie. Fiecare locatar posedă o cheie - Yale - pentru a 
intra în pensiune în caz de întârziere. Pe unde a intrat 
asasinul? lată o întrebare capitală! 

Doctorul Tudor îl văzu pe Victor Marian agitat şi 
nerăbdător, aşa că-i făcu semn să vorbească. 

— Dar dacă asasinul a intrat pe fereastră, spuse el, 
asta nu înseamnă că era un om pe care-l cunoştea şi pe 


= Trandafirul alb — 


care-l aştepta? Altminteri, ar fi strigat, ar fi dat un semnal 
de alarmă... Fiindcă nu putea să doarmă la ora aceea. La 
douăsprezece trebuia să se întâlnească, precum ştim, cu 
inginerul Traian Popa. Nefiind ceas deşteptător în cameră, 
nu putea să doarmă. S-ar părea că se aştepta la o vizită, 
nu prea amenințătoare, de vreme ce stătea liniştit în 
pat... Da! Şi mai e ceva. Era îmbrăcat în pijama, cu 
halatul deasupra. Putea el în această ţinută să primească 
vizita unei femei? 

— În alte împrejurări - spuse lon Roman - am fi 
presupus că tocmai această ţinută dovedea că era vorba 
de o întâlnire cu o femeie. Numai din cauza ţinutei lui nu 
putem exclude din cercul asasinilor prezumtivi femeile. 
Arma crimei poate fi foarte uşor mânuită de o femeie, dar 
nici asta nu înseamnă că-i putem exclude pe bărbaţi din 
cercul  suspecţilor. Să nu pornim de la păreri 
preconcepute. 

— Foarte adevărat, accentuă doctorul Tudor. Nici un fel 
de păreri preconcepute. Câteva idei  nedefinite, 
necristalizate mă fac să cred că asasinul e unul din 
locatarii pensiunii. Deşi s-ar putea să mă înşel. N-a vrut să 
ne lase nici o urmă, nici un indiciu. Şi mai e un fapt care- 
mi dă de gândit. Sticla aceea de coniac, nedesfăcută şi 
tirbuşonul alături. De ce e în noptieră şi nu pe masă. 
Prezenţa ei în cameră poate fi explicată. Micul Emil a 
cumpărat-o pentru întâlnirea cu fostul său coleg. Lipsa 
paharelor alături de sticlă ar sugera că nu în camera 
aceasta urma să se desfacă sticla, ci în camera numărul 
unu. Dar de ce n-a lăsat-o pe masă? Se ferea de cineva? 

— Poate că stă acolo de mai multă vreme, spuse 
Marian. 

— Nu cred, răspunse doctorul Tudor. Doar dacă a adus- 
o cu el de la Bucureşti, ceea ce pare puţin probabil. Eu 
presupun că a cumpărat-o chiar azi, în cinstea întâlnirii. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Asta nu schimbă cu nimic problema, se încăpăţână 
Marian. Chiar dacă a adus-o la prânz, nu putea s-o lase pe 
masă. A adăpostit-o în noptieră, ca să n-o vadă cineva... 

— Cine? întrebă Tudor. Cine nu trebuia s-o vadă? Cine 
intra în camera lui în afară de femeia care-i servea masa? 
... Mi se pare ceva ciudat aici. Şi tirbuşonul... De unde a 
făcut rost de tirbuşon? E un tirbuşon specific de chelner... 
În sfârşit, cred că a sosit timpul să apelăm la ajutorul 
scriitorului Al. Dumitreş... Şi pe urmă va trebui s-o 
deranjăm şi pe frumoasa Alina... 

— Înseamnă că şi eu m-am gândit bine, spuse lon 
Roman. Zeița lui Dumitreş nu e o născocire. E chiar 
domnişoara Liliana... Atunci şi celelalte personaje sunt 
reale şi nu imaginate. Am bănuit asta de la început, dar 
voiam o confirmare... Dumneavoastră nu v-aţi referit nici 
o clipă la ele şi cam căzusem în dubiu... 

— Da... spuse doctorul Tudor. Trebuie să apelăm la 
Dumitreş, poate ne dă el o sugestie cu privire la mobilul 
crimei. Mi se pare - mai ales acum - atât de absurd 
asasinatul, încât îmi dă târcoale gândul că ar putea fi 
actul unui dement. De ce a fost suprimat acest omuleţ 
care nu făcea rău nimănui? Nu e absurd? 

Şi Marian, şi Roman înţeleseră din aceste întrebări că 
şeful lor era pe cale să emită alte ipoteze. Tăcură 
amândoi. Ultimul părăsi încăperea cu gândul de a pregăti 
discuţia cu scriitorul Dumitreş. 

În locul său pătrunse în cameră sergentul-major Dinu 
Cosma. Raportul său nu aducea nici un amănunt. 
Cercetarea împrejurimilor clădirii fusese zadarnică. 
Asasinul nu lăsase nici o urmă. 

— Dalele sunt de beton, se scuză Dinu Cosma. lar 
pământul e atât de uscat şi de tare, aproape ca betonul. 
Nici o urmă. Singurul lucru mai aşa e gaura de canal din 
faţa camerei, chiar în faţa ferestrei, între dale. S-ar părea 
că s-a umblat la ea nu de mult timp. 


TR = Trandafirul alb — 


— Poate că s-a aruncat acolo arma crimei, sări Marian. 

— Ne-am gândit şi la asta. Dar, vedeţi 
dumneavoastră... Canalul merge în pantă, dacă pui 
urechea se aude apa ca într-o cascadă. Plumb să fi fost şi 
tot l-ar fi luat apa. Cine ştie pe unde o fi acum arma, dacă 
s-a aruncat acolo?! 

Vestea aceasta îl nemulţumi foarte tare pe doctorul 
Tudor. Cutele de pe frunte i se adânciră. 


7 


Ca statură, scriitorul Dumitreş se asemăna cu inginerul 
Traian Popa. Era poate ceva mai înalt şi mai subţire. 
Figura lui era însă aceea a unui om chinuit de nopţi de 
nesomn, de nelinişti şi frământări. Pleoapele îi cădeau 
obosite, cearcănele îi erau parcă trasate cu creionul. Dar 
peste oboseală, care dădea o expresie de distincţie 
chipului său, se iviseră semnele unei emoţii şi spaime 
recente. Se vedea că e încă tulburat de evenimentul la 
care fusese martor şi expresia de duritate pe care şi-o 
impunea provenea dintr-o hotărâre foarte lucidă, ultima 
pe care o mai găsise. Il privi parcă mirat şi neîncrezător 
pe doctorul Tudor când acesta îi spuse că îl consideră nu 
un Simplu martor, ci un colaborator foarte preţios. Se 
mulţumi doar să încline capul, fără să scoată un cuvânt. 
Doctorul înţelese că va avea de înfruntat o rezistenţă 
lucidă - izvorâtă, poate, din atitudinea pe care o au 
oamenii cu alte preocupări faţă de ceea ce înțelegeau ei 
prin poliţie; de aceea îi făcu un semn imperceptibil lui 
Roman să-şi înceapă  interogatoriul după toate 
formalităţile. În primul rând trebuia să-l scoată din starea 
de muţenie pe care şi-o impusese. 

— Numele dumneavoastră? începu lon Roman 
deschizând carnetul şi desfăcându-şi stiloul. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Numele meu? se miră scriitorul, uitându-se pentru 
prima dată mai atent la doctorul Tudor. Numele? Sau 
pseudonimul literar? 

În sfârşit, doctorul Tudor putea să deschidă discuţia. 

— Pseudonimul vă este foarte cunoscut în cercuri 
foarte largi. Al. Dumitreş... Alexandru, nu? 

— Al. Dumitreş! răspunse scriitorul. Lovinescu nu 
accepta niciodată să i se spună altfel decât E. Lovinescu. 
Nu Eugen. Ci simplu: E. Lovinescu... Dacă aveţi nevoie de 
numele meu şi nu de pseudonimul meu, mă voi 
conforma: Neculai Goran. 

— Neculai Goran, scrise lon Roman. Unde v-aţi născut? 

— În Bucureşti, în anul 1910; doriţi data completă? 

Întrebarea conţinea o nuanţă de ironie şi de iritare. 
Doctorul Tudor se gândi că nu e bine să întindă prea mult 
coarda. 

— Nu e nevoie, răspunse el. Formalităţile ne obligă să 
folosim în actele noastre numele reale şi cred că 
înţelegeţi acest lucru. Şi v-am mai ruga să încercaţi să vă 
eliberaţi de imaginea pe care v-aţi format-o - şi nu în mod 
nejust - despre poliţie. Noi, cei care am primit sarcina să 
lucrăm în acest aparat, avem altă concepţie cu privire la 
organele de stat şi la metodele pe care acestea trebuie să 
le folosească în stabilirea adevărului. Dealtfel, avem şi o 
altă concepţie, mult mai sigură şi mai fundată, despre 
adevăr... Ştim că asasinatul comis vă preocupă şi vă 
frământă în aceeaşi măsură ca şi pe noi. Printr-o 
întâmplare, cunoaştem sentimentele dumneavoastră faţă 
de Emil Radu, faţă de victimă. Şi considerăm că putem 
cădea de acord asupra unei colaborări care să ne ducă la 
aflarea ucigaşului. 

Al. Dumitreş îşi duse pumnii strânşi la tâmple. 

— E odios... explodă el. E... e... e o monstruozitate. 
Numai un dement, numai un individ scăpat din cămaşa de 
forţă poate fi capabil de o asemenea faptă... Un nebun, 


= Trandafirul alb — 


un maniac obsedat de gustul sângelui... Dumneavoastră 
nu vă puteţi imagina... 

— V-am amintit de o anumită întâmplare, spuse 
doctorul Tudor. Mi se pare că aţi venit aici pentru a scrie 
o carte. Nu vreau să fiu indiscret, dar v-aş ruga să ne daţi 
câteva detalii despre subiectul cărţii, despre cadrul în 
care vă plasați acţiunea... 

Scriitorul Al. Dumitreş îşi privi uimit interlocutorul. 
Crusta aceea voită de rezistenţă lucidă îi apăru din nou 
pe faţă. Victor Marian, care-l observa cu atenţie, se văzu 
nevoit să intervină: 

— V-am citit romanul Zbucium şi puteţi să mă 
consideraţi un admirator de-al dumneavoastră. Ştiu că aţi 
mai scris şi alte romane. Mi se pare Singur şi... şi... Dureri 
ascunse. Nu ştiam că va apărea în curând o altă carte... 
Vă promit că le voi citi în cel mai scurt timp... 

Al. Dumitreş parcă-şi revenise. Trăsăturile feţei i se 
destindeau. Nici vocea nu-i mai era morocănoasă. 

— Dacă vă interesează... Am un nou roman sub tipar: 
Castelul de nisip şi un volum de nuvele în lectură: Frunze 
veştejite. 

— De ce daţi titluri atât de triste? întrebă Victor Marian. 

— Înţeleg întrebarea, răspunse Dumitreş. Aproape 
toate cărţile le-am gândit înainte. Unele le-am scris mai 
demult chiar dacă nu le-am finisat. Pe când eram un 
oarecare funcţionar la editură. În romanele mele e vorba 
de oameni simpli care gândesc frumos, care suferă 
nedreptăţi şi josnicii, care se retrag într-o carapace de 
izolare pentru a putea supravieţui, care-şi proiectează 
visurile spre vremuri viitoare, când o groază de 
convenienţe imbecile vor dispărea. Deşi le-am gândit şi 
le-am scris înainte şi în timpul războiului, nici nu 
îndrăzneam să mă gândesc la publicarea lor atunci. Nu 
numai pentru că mi s-ar fi respins, dar mi s-ar fi părut că 
fac un gest urât. De ce să dăruiesc simţirile şi gândurile 
unei societăţi nefaste?... Am aşteptat şi din fericire 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


aşteptarea nu a fost în zadar... Deocamdată am aceste 
cărţi, care strigă suferinţele unei lumi prăbuşite... Mai 
târziu, poate că voi folosi şi alte strune, care se potrivesc 
unor marşuri sau unor cadenţe mai luminoase... 

— Prin urmare, vom vedea nu peste mult timp în librării 
alte două cărţi de Al. Dumitreş, spuse Victor Marian. 

— Poate chiar trei, răspunse scriitorul. Prima încă în 
acest an, a doua pe la mijlocul anului viitor şi a treia spre 
sfârşitul anului viitor. Vă rog să mă credeţi, cărţile 
acestea cuprind ani şi ani de muncă şi de zbucium. Peste 
zece ani... Nu v-am spus nimic despre a treia carte, deşi 
cu ea ar fi trebuit să încep. Dar poate îi veţi ierta unui 
scriitor faptul că-şi deschide mai greu sufletul în faţa unor 
necunoscuţi, despre care - bine spuneaţi - avea unele 
păreri preconcepute, care acum încep să dispară. E de 
ajuns să simţim o mică vibraţie - oricât de mică - faţă de 
profesiunea noastră şi devenim imediat alţi oameni. 

Doctorul Tudor avu impresia, ba chiar certitudinea, că 
vorbele scriitorului au o anumită ţintă şi ţinta aceea era 
chiar el. 

— Principalul e că s-a spart gheaţa, spuse doctorul 
Tudor şi făcu o pauză, care şi ea avea un scop precis. 

Al. Dumitreş parcă înţelese invitaţia. 

— Cartea pe care o scriu acum şi pe care nu ştiu când o 
voi termina, din cauza... Groaznicei întâmplări, se 
intitulează Crinul alb, dar probabil că-i voi schimba titlul în 
Trandafirul alb. Nu e propriu-zis un roman, ci o povestire 
de mari dimensiuni, în care se creionează anumite tipuri 
şi întâmplări cunoscute şi petrecute într-o pensiune 
liniştită de sub munţi, într-o toamnă oarecare... Din 
nefericire, un eveniment groaznic, neaşteptat, a zguduit 
pensiunea... Dar lucrul acesta, autorul nu l-a prevăzut. ŞI 
în clipa de faţă nu ştie ce curs, ce desfăşurare va avea 
cartea... Nu trebuie să vă dau mai multe explicaţii... Dar 


= Trandafirul alb — 


n-aş fi crezut niciodată, că în cărţile mele voi relata 
povestea unei crime oribile... Micul Emil! Sărmanul Emil... 

— Sărmanul Mitugş!... îl corectă duios lon Roman. 

Cele două cuvinte îl uimiră pe Dumitreş. Se uită 
neîncrezător, surprins, aproape cu teamă la toţi cei care 
se aflau în jurul lui. 

— N-aţi putea să ne aduceţi paginile 132 şi 133 din 
cartea dumneavoastră? întrebă doctorul Tudor. 

Uimirea lui Dumitreş nu cunoştea margini. 

— Imposibil! răspunse el. Le caut de dimineaţă într- 
una. De când mi s-a telegrafiat de la editură că lipsesc. 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele. Când am predat, acum 
câteva zile, prima parte a lucrării la editură, paginile erau, 
în mod sigur, la locul lor. Unde au putut să se piardă?... 
Cred că le-a zăpăcit lectorul. Nu e prima dată când se 
întâmplă aşa ceva. Şi eu când eram lector am încurcat 
uneori pagini. Cu cinci manuscrise pe masă, ar fi şi 
nefiresc să nu se încurce paginile. Sunt momente când 
eşti atât de obosit, că nu mai ştii ce citeşti. Multe cărţi se 
aseamănă, rar găseşti una mai deosebită, care să te ţină 
treaz. Din douăzeci de manuscrise, poate unul merită să 
fie luat în seamă. Şi cu toate acestea, trebuie să citeşti, 
pentru că niciodată cu poţi şti de unde răsare surpriza. 
Totul trebuie citit. Sunt câţiva scriitori - cu nume 
cunoscute astăzi - care ar fi rămas poate nedescoperiţi 
dacă nu aş fi avut răbdare şi rezistenţă să le citesc 
manuscrisele. Nu-mi fac nici un merit din asta. Mai ales că 
unii se prefac că nu mă cunosc. Nu e chiar aşa de simplă 
lumea aceasta a scriitorilor... De aceea, îi înţeleg pe 
lectori şi mă feresc să-i acuz pentru dispariţia acelor două 
pagini... 

— Nu aveţi manuscrisul la dumneavoastră? întrebă 
Tudor. 

— Ba da, răspunse Dumitreş. Am obiceiul să-mi păstrez 
manuscrisele, tocmai pentru că am această experienţă de 
muncă la editură. Vreau să  preîntâmpin orice 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


neprevăzute. Dar, din nefericire, numerotarea paginilor 
mele nu corespunde cu  numerotarea paginilor 
dactilografiate. Eu scriu mai mărunt, pagina mea 
cuprinde mai multe cuvinte. Radu Emil scria după o 
pagină standard: atâtea rânduri, atâtea semne pe rând. 
Pentru ca editura să poată calcula, foarte lesne, numărul 
paginilor de carte. Uneori se întâmplă ca o pagină de-a 
mea să umple o pagină şi jumătate de maşină, alteori mai 
mult, alteori mai puţin. De aceea caut de dimineaţă cele 
două pagini. Telegrama nu-mi este de nici un folos. Nu 
pot să ştiu, după manuscris, care este pagina 132 şi care 
este pagina 133. S-ar putea ca ele să corespundă 
paginilor 95 şi 96 din manuscris, sau paginilor 103 şi 104 
din manuscris. Va trebui să vorbesc la telefon cu editura, 
pentru a-mi spune nu numărul paginilor, ci cuvintele cu 
care începe pagina 132 şi cu care se termină pagina 133, 
pentru a stabili paragraful lipsă. 

— Vă vom scuti noi de acest efort, spuse doctorul 
Tudor. Pagina 132 începe cu... Da! Cu cuvintele: „Mituş 
Rădel sosi la vila Crinul alb...”, iar pagina 133 se termină 
cu o poezie apărută dealtfel şi în romanul Zbucium, după 
cum susţine tovarăşul Marian. Mai precis, se termină cu 
cuvintele...: „. Dureri noi, necunoscute...” 

Al. Dumitreş rămase perplex. Nu era în stare să scoată 
o vorbă. Parcă trăia un vis, un coşmar. 

— Dar e imposibil! spuse el. E absolut imposibil! Fără 
să mai aştepte aprobarea şefului, Victor Marian spuse: 

— Până când aduceţi dumneavoastră manuscrisul, 
aduc eu paginile. Le-am găsit în camera victimei, ascunse 
într-un ziar vechi, în şifonier. 

Figura lui Dumitreş se lumină ca prin farmec. Nu mai 
aşteptă alt îndemn. Porni imediat spre camera lui şi se 
întoarse după câteva clipe, cu un caiet gros în mână. 
Marian sosise înaintea lui. 


= Trandafirul alb — 


—  Poftiţi! spuse Dumitreş deschizând caietul la o 
anumită pagină. Îmi amintesc pasajul. Exact. Uitaţi-vă! 
„Mituş Rădel”. Pagina 110 din manuscris... Pagina 132! 
Nici n-am ajuns în manuscris la pagina 132... Sunt abia la 
123... 

Scrisul lui Dumitreş era foarte mărunt, rotund şi 
înghesuit. Pagina nu avea multe ştersături. Victor Marian 
descoperi la mijlocul paginii 110, după o linie punctată 
urmată de trei steluțe, paragraful care începea cu 
cuvintele: „Mituş Rădel sosi la vila Crinul alb”. Simţindu-i 
parcă privirile, Dumitreş puse caietul pe masă şi chiar 
acolo, în faţa lor, şterse vechea denumire a vilei şi scrise 
deasupra pe cea nouă: „Trandafirul alb”. 

— Acesta va fi şi titlul cărţii, adăugă el închizând cu un 
gest brusc caietul uriaş. 

Şi din nou chipul lui căpătă o expresie nelămurită - de 
durere, spaimă, preocupare. 

— Cum vă puteţi explica acest lucru? Dispariţia şi 
dosirea acestor pagini? întrebă doctorul Tudor. 

— E peste puterile mele de înţelegere, răspunse Al. 
Dumitreş. Emil Radu era cel mai corect dactilograf pe 
care l-am întâlnit. Mi-a scris o singură carte, romanul 
Zbucium. Termenul respectat cu sfinţenie, calitatea 
dactilografierii ireproşabilă, estetică, atenţie, cultură, 
intuiţie. Uneori în manuscris îţi scapă greşeli. Cuvinte 
sărite, termeni nesiguri, în fuga condeiului îţi scapă şi 
greşeli de ortografie. Alteori autorul foloseşte cuvinte 
ciudate, care par greşite. Emil Radu a fost singurul 
dactilograf care a ştiut să deosebească greşelile 
adevărate de cele voite. Când am recitit Zbuciumul scris 
la maşină m-a uimit seriozitatea cu care a fost copiat. De 
aceea, nu de mult timp, întâlnind o cerere de-a lui, prin 
care cerea recalcularea numărului de semne, în calitatea 
mea de lector principal la editură, i-am cerut directorului 
să pună aviz favorabil. Şi n-a fost uşor. A fost nevoie să 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


atrag sindicatul de partea mea pentru a-i impune 
directorului recalcularea. Pentru o mie de lei! 

— O mie şaizeci şi cinci de lei, rectifică lon Roman. 

De astă dată, Dumitreş nu mai fu atât de surprins. 

— Nu mai ţin minte suma exactă. Probabil o mie şaizeci 
şi cinci de lei. Pentru ca să i se dea lui Emil Radu această 
sumă, am ajuns până la director şi nici cu el nu mi-a fost 
prea uşor... În sfârşit. Îmi aminteam şi de înfăţişarea lui, 
deşi nu-l văzusem decât o dată sau de două ori şi de 
expresia lui de spaimă şi de fineţea lui... În faţa mea a dat 
directorul aviz favorabil. Aş fi fost în stare să nu mai calc 
în viaţa mea în editură... Micul Emil... Sărmanul de el!... 
Nu pot să-mi închipui ce s-a întâmplat. 

Al. Dumitreş tăcu brusc. Părea fulgerat de un gând 
neaşteptat. Dar parcă îi lipsea curajul să-l ducă până la 
capăt. 

— Nu ştiu... Nu-mi vine să cred. Deşi ar fi singura 
explicaţie posibilă. Oare să fi ajuns chiar într-o asemenea 
stare? 

— Vă gândiţi - încercă să-l ajute doctorul Tudor - că a 
sustras aceste pagini pentru că era vorba de el? Se 
recunoscuse - bineînţeles - şi-i era teamă să nu-l 
recunoască şi alţii? Având în vedere portretul lui moral, 
lucrul nu e de mirare. 

— Nu m-am gândit la asta, răspunse Dumitreş. Nu-mi 
vine să cred că această constatare l-ar fi putut determina 
la un asemenea act. Emil Radu avea o înţelegere 
profundă faţă de literatură. Era un om cult, rafinat chiar. 
Nu! M-am gândit la altceva... Se schimbase mult în 
ultimul timp. Şi cauza acestei schimbări nu-mi era 
necunoscută. Dar nu-mi închipuiam că-l va duce chiar la 
criză. Se poate să fi sustras paginile acelea pentru 
poezie... Acum îmi amintesc. Când a auzit că plec la 
Bucureşti pentru a preda prima parte a lucrării, chiar 
dimineaţă, înainte de plecare, mi-a cerut paginile, pentru 


Da Trandafirul alb — 


a se uita dacă nu s-au strecurat cumva greşeli de 
dactilografiere. l-am spus că sunt grăbit şi că s-ar putea 
să pierd trenul. El a ţinut totuşi morţiş să se mai uite prin 
ele. | le-am lăsat în hol, pe masă, în timpul când m-am 
dus să-mi iau pardesiul. Când m-am întors, mi s-a părut 
că renunţase la gândul lui. lmpacheta paginile. Am plecat 
imediat. Probabil că atunci a sustras colile. Din grabă şi 
pentru a fi sigur că nu greşeşte, o fi scos în loc deo 
pagină, două. Impreună cu copiile. Ca să fie sigur că-i va 
rămâne poezia... 

Doctorul Tudor parcă simţi că suspensia lui Dumitreş 
era voită. Poate că scriitorul ezita dacă e cazul sau nu să 
continue. Nu-i dădu însă răgaz să se hotărască. 

— Poezia... Dacă bănuiala dumneavoastră aruncă o 
câtuşi de mică licărire asupra celor întâmplate, aveţi 
datoria să ne informaţi şi pe noi. Am întâmpinat şi până 
acum rezistenţe şi ele nu fac altceva decât să întârzie 
elucidarea cazului. 

— Da! se supuse Al. Dumitreş. E o poveste destul de 
penibilă, dar întradevăr am datoria s-o relatez. M-am 
întors de la Bucureşti a doua zi dimineaţa. Între timp, 
însă, s-a întâmplat aici un anumit eveniment, care m-a 
pus într-un conflict destul de grav cu doctorul George 
Luca... Nu atât grav, cât ridicol, penibil, stupid... 
Domnişoara Liliana a primit o poezie... Poezia pe care o 
cunoaşteţi. Probabil la o oră târzie, seara, i-a fost 
strecurată pe sub uşă. Şi mai cred că nu era singură în 
cameră... Nici nu m-am întors bine dimineaţa, că m-am 
pomenit cu doctorul Luca în camera mea, cerându-mi 
socoteală pentru „obrăznicia” cu care m-am purtat faţă 
de logodnica lui, domnişoara Liliana. Bineînţeles că nu i- 
am dat nici o explicaţie, ci l-am rugat, politicos dar ferm, 
să mă viziteze când va considera că este îndeajuns de 
calm pentru a purta o conversaţie în limitele bunei- 
cuviinţe. S-a înroşit ca racul şi a părăsit camera. După o zi 
sau două, ieri mi se pare, a venit să-şi ceară scuze. Îşi 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


amintise, sau i se spusese, că în ziua şi în noaptea cu 
pricina nu mă aflam în pensiune, ci la Bucureşti. 

— Dumneavoastră credeţi că micul Emil i-a strecurat 
domnişoarei Liliana poezia pe sub uşă? întrebă Victor 
Marian. 

— Nu văd cine altcineva, răspunse Dumitreş. De unde 
putea să facă altcineva rost de poezie? lar circulaţia 
poeziei corespunde cu momentul şi faptul dispariţiei 
paginilor... 

Doctorul Tudor voia să îndepărteze riscul oricărei erori. 

— Poezia a apărut şi în romanul Zbucium, deci putea fi 
cunoscută şi putea fi în posesia altei persoane. Nu ştiţi 
dacă acest roman se află la cineva în pensiune? 

— Gândul acesta nu mi-a trecut prin cap, spuse 
Dumitreş. Întradevăr, există două exemplare din Zbucium 
în pensiune. Unul îl deţine profesoara Maria Nistor, 
celălalt - doamna Carmen Stoian. Ştiu asta pentru că 
amândouă mi-au cerut să le dau câte-un autograf. Dar nu 
văd de ce ar fi copiat poezia şi ar fi trimis-o - anonim - 
domnişoarei Liliana. Şi se mai ridică o întrebare: La ce 
maşină puteau să copieze poezia? Pentru că ea a fost 
dactilografiată, nu scrisă de mână... Şi nu e decât o 
singură maşină de scris în pensiune. _ 

— Aceasta nu e o problemă, interveni lon Roman. In 
timp ce micul Emil se plimba prin pădure, oricine putea să 
intre în camera lui şi să scrie - începător fiind - în cinci 
minute poezia la maşină. Cred că toţi de aici cunosc 
obiceiurile lui şi mai cred că micul Emil nu-şi încuia uşa 
când pleca la plimbare. 

— Se poate, spuse Dumitreş. Dar o întrebare tot 
rămâne: Cine şi pentru ce să-i trimită poezia domnişoarei 
Liliana? 

— Motive? se întrebă Victor Marian. Eu văd câteva chiar 
în paginile 132 şi 133 ale cărţii dumneavoastră 
neterminate. Motive se născocesc foarte uşor. Invidie, 


TR Trandafirul alb — 


gelozie, plictiseală, instinct de răutate, spirit de farsă, 
necesitatea de a induce în eroare... 

Doctorul Tudor clătină încet din cap şi Marian înţelese 
că trebuie să tacă. Doctorul Tudor îşi pregătea de multă 
vreme întrebarea care-l frământa: 

— Relaţiile mai apropiate pe care le-aţi avut cu victima 
nu v-au dat posibilitatea să aflaţi anumite amănunte din 
viaţa ei? 

— Nimic deosebit, răspunse Al. Dumitreş. Şi aproape 
nimic în general. Câteva observaţii cu privire la lecturile 
sale, despre care v-am amintit. In ceea ce priveşte viaţa 
personală, era ca un sfinx. Numai din unele reflecţii 
lăturalnice puteai să-i ghiceşti preocupările. Eram foarte 
curios să ştiu cât mai multe despre el, despre enigma 
vieţii lui, dar la câteva încercări mi-a răspuns în aşa fel 
încât m-am ruşinat. Mi s-ar fi părut că fac un sacrilegiu 
insistând. Mă mulţumeam să-l observ şi aceasta cu multă 
atenţie şi prudenţă, pentru a nu se simţi observat. Faţă 
de un infirm cu o viaţă sufletească atât de bogată şi de 
intensă ca a lui trebuie să manifeşti o comportare foarte 
delicată şi în acelaşi timp foarte firească pentru a nu-i 
prăbuşi în complexe şi disperări. Am avut dese discuţii cu 
ceilalţi locatari cu privire la felul cum să ne comportăm 
faţă de el... 

— Nu v-a spus niciodată nimic despre felul cum a ajuns 
la această pensiune? îşi continuă doctorul Tudor 
întrebările. Pare cel puţin ciudat faptul că şi-a ales 
această pensiune ca loc de odihnă iniţial, tocmai aici, 
unde i s-a curmat atât de violent viaţa. E cu neputinţă de 
crezut că a venit singur aici... 

Al. Dumitreş căzu pe gânduri. Părea că-şi scormoneşte 
memoria. 

— M-am gândit şi eu la lucrul acesta când l-am văzut 
pentru prima dată în hol. Ne-am recunoscut imediat şi în 
momentul când am rămas singuri l-am întrebat cine l-a 
îndrumat aici. A ridicat din umeri şi mi-a răspuns altceva, 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


nu mai ţin minte ce... După câteva zile, văzându-l singur 
şi cam abătut, m-am gândit că poate e în criză de bani. 
Nu i-am oferit împrumut. Eram convins că s-ar simţi jignit 
şi că m-ar refuza. Nu e din categoria Ştefan Barbu. l-am 
spus că dacă are timp şi se simte în puteri aş fi bucuros 
să-mi dactilografieze lucrarea pentru ca în clipa când aş 
pleca de aici să o am gata pentru lectură. A primit cu 
foarte mare uşurinţă, chiar cu plăcere. Şi totuşi, mă 
gândesc acum că poate l-am obligat la un efort pe care 
nu ar fi trebuit să-l facă. Intenţiile bune nu duc 
întotdeauna la rezultate bune. Îmi fac amare remuşcări... 

— In altă ordine de idei, îl întrerupse doctorul Tudor, v- 
aş ruga să ne spuneţi dacă avocatul Ştefan Barbu a 
apelat la dumneavoastră pentru un împrumut. 

Al. Dumitreş părea iarăşi nemulţumit de întrebare. 
Când răspunse, îşi strâmbă faţa. 

— larăşi e vorba de un incident penibil. Departe de 
mine ideea de a face pe moralistul, iar în ceea ce priveşte 
posibilităţile mele financiare şi ideile mele despre bani, vă 
rog să mă credeţi, ambele sunt foarte largi. Zgârcenia îmi 
repugnă... Totuşi, l-am refuzat. Nu din cauza sumei. La 
urma urmei, cinci mii de lei nu e cine ştie ce sumă, 
raportând-o la posibilităţile mele financiare. Stupizenia, 
absurditatea datoriei m-au reţinut. Să pierzi o asemenea 
sumă la un joc de cărţi e o... e un act anormal, e 
demenţial. Eu nu pot concepe aşa ceva. A doua zi mi-a 
părut însă rău că l-am refuzat. Mă trezisem în mijlocul 
nopţii scuturat de un vis urât. Mă gândeam că refuzul 
meu putea să aibă consecinţe dramatice. L-am întâlnit în 
hol, exact în locul acesta în care ne aflăm acum, poate 
mai aproape de camera mea. Şi i-am oferit suma cerută. 
De data asta m-a refuzat el. Cu un zâmbet superior, 
aproape cu dispreţ, parcă eu i-aş fi cerut împrumutul. Am 
regretat pentru regretele mele din timpul nopţii. Mi-a mai 
repetat şi a doua oară cererea de împrumut, acum câteva 


Da Trandafirul alb — 


zile, însă n-am mai şovăit. L-am refuzat net. Nu e omul 
care să-şi facă probleme. Dacă onoarea lui se joacă la 
pocher, atunci să şi-o joace acolo până la capăt. Şi nu mai 
regret că l-am refuzat. Mâine, adică azi, sunt convins că 
va trece prin faţa mea afişând acelaşi zâmbet superior, 
de dispreţ. 

— V-am reţinut foarte mult... se hotărî doctorul Tudor 
să încheie conversaţia. Am mai avea însă o întrebare, 
foarte importantă. De aceea, vă rugăm să ne răspundeţi 
cât mai exact. Când l-aţi văzut pe Emil Radu ultima dată? 

— Ultima dată? se gândi Al. Dumitreş. Da! L-am văzut 
în nişte împrejurări foarte ciudate. Tocmai mă duceam la 
farmacie să cumpăr ceva. Nişte fleacuri, nare 
importanţă... 

— Pentru rănile căpătate în excursia de după amiază? 
întrebă lon Roman. 

Dumitreş se mulţumi să afirme clătinând din cap. Era 
evident că nimic nu-l mai putea surprinde. Apoi continuă: 

— L-am văzut pe micul Emil când ieşeam pe poartă. M- 
am uitat întâmplător spre dreapta şi mi s-a părut că-l 
zăresc în apropiere de şosea. Nu era singur. Stătea de 
vorbă cu un individ pe care l-am mai văzut de câteva ori 
prin împrejurimi. Un individ slab şi adus din spate, cu 
mâini lungi, până la genunchi. Poartă pe cap o pălărie de 
vânător împodobită cu o pană uriaşă, parcă ar fi de păun. 
De aceea l-am şi recunoscut. Pentru că stătea cu spatele 
spre poartă... 

— Haralambie Ciucă! Beţivanul! spuse sergentul-major 
Dinu Cosma, uimit şi el de curajul cu care intervenise. 

— Nu ştiu cum îl cheamă, reluă Al. Dumitreş. Când m- 
am întors însă de la farmacie, nu mai era acolo. Nici el, 
nici Emil Radu. 

— Sunteţi sigur că era Emil Radu? întrebă doctorul 
Tudor. Aş vrea să ajungeţi la o certitudine. 

— În momentul când am ieşit pe poartă nu eram sigur, 
zise Dumitreş. Dar după ce am parcurs o bucată de drum, 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


intrigat de compania în care mi-l închipuiam pe micul 
Emil, am întors capul. Ciucă pornise pe şosea în direcţie 
opusă. lar în poartă - cred că aţi observat şi 
dumneavoastră că poarta e luminată de un bec de pe 
şosea - l-am zărit pe micul Emil. Mai bine zis, i-am zărit 
silueta înainte de a o înghiţi întunericul grădinii. 

— Sunteţi absolut sigur că era el? Şi când v-aţi întors n- 
aţi mai zărit pe nimeni în preajma porţii? 

Întrebările lui Tudor erau puse cu un glas ferm, care 
obliga la răspundere. 

— Nu sunt absolut sigur că era el, dar sunt absolut 
sigur că nu era altcineva, că nu era alt locatar al 
pensiunii. Nu ştiu dacă vă redau nuanţa exactă. Nu l-am 
văzut la faţă... lar când m-am înapoiat de la farmacie... 
Nu mai era nimeni în preajma porţii. 

— Cred că v-aţi uitat spre fereastra camerei lui Radu 
Emil, la înapoiere, când aţi ajuns la poartă, spuse doctorul 
Tudor. 

— Întocmai! aprobă Dumitreş. Chiar înainte de a ajunge 
la poartă, de pe şosea, am încercat să deosebesc 
ferestrele vilei, cele din aripa care îmi cădea în faţă. Trei 
din ele erau luminate, iar una deschisă. Amintindu-mi că 
şi eu lăsasem lumina aprinsă în cameră şi ştiind că am 
obiceiul să deschid numai fereastra care dă spre pădure, 
am stabilit imediat că era deschisă fereastra de la camera 
doi. Camera unu era deci în întuneric. 

Doctorul Tudor parcă se temea să pună întrebarea 
care-i frigea buzele. Mai lăsă să se scurgă câteva clipe. 

— La ce oră aţi plecat la farmacie... Sau, mai bine zis, 
la ce oră l-aţi văzut pe Emil Radu discutând cu indi... cu 
acel Haralambie Ciucă? 

— Cred că era trecut de zece şi un sfert, răspunse 
Dumitreş. Poate chiar zece şi jumătate... Poate chiar mai 
mult. Îmi pare foarte rău că nu pot preciza ora. Trebuia să 
plec mai devreme la farmacie, înainte de nouă, dar m-am 


Da Trandafirul alb — 


apucat să fac nişte corecturi în manuscris. La un moment 
dat m-am uitat la ceas. Era aproape zece. N-am plecat 
însă imediat. Am mai făcut câteva modificări... Deci după 
zece am plecat din cameră. Eu cred că între zece şi un 
sfert şi zece şi jumătate l-am zărit pe Emil Radu la poartă. 

— Nici când aţi ajuns la farmacie nu v-aţi uitat la ceas? 

— Nu... Îmi venise în minte ideea unei nuvele sugerate 
de întâlnirea aceea neobişnuită în noapte. Îmi imaginam 
un erou oarecare, foarte banal, cotidian, şters, izolat - 
toate acestea însă în aparenţă, deoarece avea o viaţă 
enigmatică, plină de surprize. Eram atât de preocupat, 
cred că farmacista se uita la mine ca la un zănatec... Nici 
nu mi-a trecut prin minte să privesc ceasul... 

— Nu vă amintiţi la ce oră aţi auzit detunătura? întrebă 
doctorul Tudor. 

Al. Dumitreş nu mai părea atât de preocupat. Gestul lui 
de scuză nu avea prea multă convingere. 

— Nici în privinţa asta nu vă pot fi de vreun ajutor. Sper 
însă că ora a fost stabilită cu precizie de alte persoane. 
Eu eram sub duş. E curios, dar am auzit pocnetul mai 
târziu, după ce am simţit agitaţie în hol. Strigătele şi 
zgomotele de paşi m-au făcut să opresc duşul şi abia 
atunci mi-am amintit că auzisem ceva ca un pocnet în 
timp ce făceam duş. Parcă m-a izbit o detunătură în 
ureche. Am pus la repezeală halatul pe mine şi am ieşit 
aşa cum eram. N-apucasem să mă mai şterg. 

— În clipa când aţi pătruns în hol, aţi remarcat absenţa 
vreunui locatar? 

După un moment de gândire, Dumitreş răspunse foarte 
sigur: 

— Prima tresărire a fost aceea că s-a întâmplat ceva cu 
micul Emil. Numai el lipsea din hol şi aproape toţi ceilalţi, 
cu excepţia doctorului Luca George, care ieşea din baie, 
erau adunaţi în faţa camerei numărul trei. Restul, cred că- 
| cunoaşteţi... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Vă amintiţi, sau aţi remarcat vreun fapt deosebit în 
hol până la sosirea organelor de anchetă? 

— Toţi eram consternaţi şi îngroziţi, răspunse Al. 
Dumitreş cu glas emoţionat. In afară de conflictul pe care 
l-a provocat atitudinea necontrolată, dar în fond izvorâtă 
dintr-o disperare umană, a  oaspetelui pasager... 
Inginerul... Traian Popa... Parcă aşa mi s-a prezentat mai 
târziu... N-am remarcat altceva. Doar spaimă... 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la identitatea 
asasinului? 

— Cu privire la identitatea lui, nu! răspunse Dumitreş. 
Dar cu privire la structura lui psihică, da! Criminalul nu 
poate fi decât un dement sau un maniac. Altfel, pentru ce 
l-ar fi ucis? 

— Intrebarea aceasta ne preocupă şi pe noi, răspunse 
doctorul Tudor. De ce?... Vă mulţumim foarte mult, foarte 
mult... 


8 


Imediat ce scriitorul Al. Dumitreş dispăru în camera lui, 
doctorul Tudor se adresă cu un ton categoric lui Dinu 
Cosma: 

— Tovarăşe sergent-major! Caută-l, găseşte-l şi adu-l 
aici, în cel mai scurt timp, pe individul Haralambie Ciucă... 
Stai! Înainte, sau după ce-l găseşti, să treci şi pe la 
farmacie. Poate-şi aminteşte farmacista de serviciu ora 
exactă la care a plecat scriitorul Dumitreş. Imediat! 

Dinu Cosma nu-şi mai pierdu vremea cu salutul 
reglementar. În două secunde ajunse la verandă. Câteva 
clipe mai târziu se auzi duduitul motorului. 

Doctorul Tudor îşi apropie ceafa de speteaza fotoliului. 
Câteva secunde rămase tăcut şi nemişcat. Parcă dormea. 


= Trandafirul alb — 


Încerca să-şi adune gândurile, să-şi fixeze câteva idei, să 
găsească un fir logic pentru interpretarea faptelor 
cunoscute. Lanţul pe care încerca să-l înnoade avea 
multe verigi lipsă. Şi nici măcar verigile existente nu erau 
făcute din acelaşi aliaj. Nu se potriveau, nu se legau una 
de alta, de multe ori se respingeau. 

— Vă gândiţi la ceea ce spunea scriitorul Al. Dumitreş? 
îl întrebă Victor Marian. Oare întradevăr crima să fie actul 
unui maniac, al unui dement? În cazul acesta, asasinul... 

— Nu e chiar atât de uşor să-i detectezi pe nebuni, îl 
întrerupse lon Roman. Mulţi se ascund sub masca unor 
oameni cumsecade, în toate minţile. Poate nici ei nu-şi 
cunosc boala. li apucă din când în când câte-o criză şi 
apoi se liniştesc... Până la viitoarea criză. 

— Şi totuşi, e cu neputinţă! se răzvrăti doctorul Tudor. 
Numai dacă avem de-a face cu un dement care nu e la 
prima lui crimă. Victima a fost împuşcată, deci în mod 
obligatoriu asasinul trebuia să aibă armă la el, să fie 
pregătit pentru orice crimă... Cine ştia că Emil Radu va 
veni în această pensiune? Să presupunem prin absurd că 
un oarecare alienat şi-a pus în gând săl ucidă pe Radu 
Emil. De unde ştia el că Emil Radu va veni în această 
pensiune? Pentru a-i preceda sosirea? Toţi locatarii 
prezenţi aici sunt clienţi vechi ai pensiunii şi se află 
pentru prima dată împreună, după cum spunea Maria 
Nistor. Până acum nu s-au cunoscut. Nu-l cunoşteau nici 
pe Emil Radu, cu excepţia scriitorului... Care nu mi se 
pare deloc în conflict cu nervii... 

— Şi totuşi, cineva l-a chemat, de vreme ce a venit de 
la gară direct aici! spuse Marian. Sau... Da! Mai este o 
posibilitate. In decursul unui an, pensiunea găzduieşte 
mulţi locatari. lar în patru ani, câţi oameni n-au trecut pe 
aici! Poate că unul din aceştia - care nu e prezent acum - 
i-o fi spus lui Emil Radu să-şi aleagă ca loc de odihnă 
Trandafirul alb. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Ajungem la acelaşi rezultat, remarcă doctorul Tudor. 
Criminalul trebuia să fie pregătit, să aibă arma asupra lui. 
Vederea lui Emil Radu l-a stânjenit într-un fel şi dintr-o 
dată l-a fulgerat ideea crimei... Putem noi să luăm în 
consideraţie această ipoteză? Mi se pare prea 
hazardată... Repet. Lucrul cel mai de neînțeles, cel care 
pare absurd, îl constituie mijlocul de suprimare: 
împuşcarea. Un maniac, da! Ar fi putut face acest lucru. 
Din obişnuinţă, din obsesie, dar pentru aceasta trebuia să 
fie un criminal profesionist. 

— Războiul acesta a înnebunit mulţi oameni, zise lon 
Roman. Unii s-au obişnuit să ucidă. Altora li s-a dereglat 
sistemul nervos. Ce contează în ochii acestora o fărâmă 
de om ca Emil Radu?! Şi poate mai sunt şi alţii, îmbâcsiţi 
de idei monstruoase, care îşi închipuie că e datoria lor să 
şteargă de pe suprafaţa pământului un infirm, un om care 
le înspăimântă vederea. 

— Şi pentru asta trebuia să apropie arma la câţiva 
centimetri de victimă? replică doctorul Tudor. Şi pe urmă 
să încuie încă o dată uşa? Şi pe urmă să însceneze 
dezordinea din şifonier şi să închidă uşile şifonierului, ca 
să dea impresia unui mobil banal? De ce nu l-a împuşcat 
în grădină, sau în pădure, sau de la fereastră? Crima pare 
opera unui maniac, a unui dement... Pentru că nu-i 
cunoaştem mobilul... 

Victor Marian descoperise altă idee. 

— Dumneavoastră spuneaţi că asasinul - dement sau 
ne - nu avea date care să-l aducă aici înaintea lui Emil 
Radu. Dar dacă asasinul a sosit aici urmărindu-l pe Emil 
Radu? 

— În cazul acesta, o singură persoană se înscrie, fără 
contracandidat, la ştreang, răspunse doctorul Tudor. Şi eu 
nu-l văd pe inginerul Popa într-o asemenea postură de 
imbecil încât să ceară să fie găzduit pentru o noapte în 
casa în care va asasina... 


= Trandafirul alb — 


— Nici dacă ni-l imaginăm ca pe un om deosebit de 
inteligent şi de temerar, un obsedat, un maniac? 
perseveră Victor Marian. 

— In cazul acesta poate că da, spuse doctorul Tudor. 
Dar un asemenea individ trebuie să fie obsedat - 
acceptând condiţiile date - nu numai de ideea crimei, ci şi 
de ideea unei sinucideri spectaculare. 

lon Roman părea mult mai terestru, gândurile lui 
căutau alte ascunzişuri. 

— Sunt multe ciudăţenii în afacerea asta, trebuie să 
recunosc. Dar eu aş lua-o mai simplu. Poate că 
Haralambie Ciucă, ăla cu pană la pălărie, are un rol 
hotărâtor. Ce relaţii se pot înnoda între un beţiv şi un 
omuleţ ca Emil Radu? Mie nu mi-a venit să cred când l-am 
auzit pe scriitorul Dumitreş amintindu-şi întâlnirea dintre 
Emil Radu şi Ciucă, la mai puţin de un ceas înaintea 
crimei... 

— Să vedem ce explicaţii ne va da Ciucă, spuse 
doctorul Tudor. Mi-e teamă să nu ne spună o banalitate 
oarecare, dar s-ar putea să greşesc. E unul din ultimii 
oameni care l-au văzut pe Emil Radu în viaţă şi cu care 
acesta a discutat... Anumite elemente îmi întăresc 
convingerea că asasinul e în clipa aceasta lângă noi, 
undeva după una din aceste uşi. Şi nu cred că 
demascarea lui va fi un lucru foarte uşor. Arma nu mai 
este de mult în posesia lui şi aici cred că sergentul-major 
Dinu Cosma are dreptate: n-a fost văzut de nimeni ieşind 
din camera victimei după asasinat; şi - ceea ce este mai 
grav - nu reuşim să dibuim nici mobilul crimei. Cum, pe 
ce baze îl vom putea demasca? 

— Nu putem să ne imaginăm o crimă comisă din 
răzbunare sau din ură? întrebă Victor Marian. Dacă 
ipoteza dumneavoastră cu înscenarea dezordinii e 
adevărată, atunci alt mobil nu pot întrezări. Pentru că, 
întradevăr, teoria cu maniacul pare cam hazardată, deşi 
nu poate fi exclusă cu desăvârşire. Şi întrucât sau 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


întâmplat pe aici câteva evenimente - mă gândesc la 
povestea aceea cu poezia, pe care ne-a relatat-o scriitorul 
Al. Dumitreş - am putea să luăm în consideraţie şi 
această posibilitate... Eu, personal, am un oarecare 
dubiu... Nu mi-l pot închipui pe Emil Radu strecurând 
noaptea, pe sub uşă, o poezie... unei femei ca 
domnişoara Liliana. 

— Dar pe micul Mituş? întrebă lon Roman. Micul Mituş, 
care se uita mereu după zeiţa cu părul de aur... 

Doctorul Tudor tresări. li ceru lui Marian cele două 
pagini dactilografiate şi începu să le citească - a treia 
oară - cu şi mai multă atenţie. Citea în gând, rar; unele 
fraze le citea de mai multe ori, pentru a le pătrunde 
sensul. 

— Cam multă literatură şi imaginaţie, spuse el. Da! Aş 
vrea să vă citesc un pasaj din pagina a doua... „Şi Faust 
Breban îşi calculase posibilităţile...” Da! Să trecem mai 
departe. „...Gânduri scurte de fulger. Celelalte gânduri 
gravitau în jurul mesei de joc. Ce boală gravă şi stupidă! 
Poate că era mai infirm decât micul Mituş. Spre câte acte 
disperate nu-l putea împinge boala! Şi Pătru Poiană 
ajunsese, odată, de mult, din cauza ei pe marginea 
prăpastiei...” Hm! Ciudat... 

— Acum îmi explic foarte limpede repulsia lui Dumitreş 
faţă de cartofori... se dumeri Victor Marian. Breban nu 
poate fi altul decât Brelan, avocatul Ştefan Barbu. Numai 
că eu nu l-aş fi numit Faust, ci Mefistofeles. Aduce mai 
degrabă cu acesta din urmă... Poate că ar fi timpul să 
stăm de vorbă şi cu el... 

Doctorul Tudor surprinse critica ascunsă a 
colaboratorului său. li răspunse cu tonul lui nepăsător: 

— Nu trebuie să ne ferim de gânduri şi de ipoteze. Eu 
am acest obicei şi el pleacă de la un anumit adevăr. 
Gândurile nu apar din senin, mai ales în profesiunea 
noastră. A renunţa la ele sau a le înlocui cu dorinţa de a 


TR Trandafirul alb — 


căuta fapte nu înseamnă decât o amânare. Cândva tot va 
trebui să gândeşti. Şi s-ar putea ca mai târziu ele să nu 
mai aibă aceeaşi noutate, aceeaşi multitudine şi 
diversitate, aceeaşi putere de dirijare şi de pătrundere. 
Bineînţeles, sistemul nu e valabil pentru toate cazurile. 
Sunt momente când nici nu trebuie să gândeşti, ci să 
acţionezi imediat. Dacă, de pildă, am fi găsit arma crimei, 
am fi descoperit mobilul, am fi avut măcar un martor care 
a văzut asasinul, sărind pe fereastră şi direcţia în care a 
fugit, atunci, fără multă teorie, după el. Se vor ivi şi 
asemenea împrejurări... În cazul de faţă, însă, eu cred tot 
mai mult că nu vom putea ajunge la asasin decât pe baza 
unui raţionament logic foarte riguros, pe baza unei 
interpretări cât mai precise a puţinelor şi neînsemnatelor 
date pe care le posedăm. Indiferent dacă asasinul e un 
maniac sau un individ în toate minţile, indiferent dacă 
mobilul crimei e pasional sau de altă natură, avem de-a 
face cu o inteligenţă redutabilă, care ne cere toate 
simţurile treze. Avem dea face cu o inteligenţă practică şi 
foarte precisă, care se poate ascunde sub orice mască. 
Uneori îmi pun întrebarea dacă nu ne aflăm în faţa unei 
crime fără mobil, inutilă, organizată şi comisă pur şi 
simplu pentru a o experimenta. Şi aceasta tot din cauza 
blestematului de mobil, pe care nu-l putem detecta. 

— Cine ar fi putut să experimenteze o crimă perfectă? 
întrebă Victor Marian. Numai un om cu o imaginaţie 
foarte bogată, pe care profesiunea îl obligă să comită, 
teoretic, tot felul de asasinate, sinucideri, accidente... Dar 
putem să ni-l imaginăm în această postură pe scriitorul 
Al. Dumitreş? 

— Numai că eu nu cred în crime fără mobil! îi ripostă 
doctorul Tudor. În afară de cazurile când ele sunt actele 
unor nebuni. Dar despre asta, întradevăr, am discutat 
prea mult... 

— Experimentarea unei crime perfecte nu are totuşi un 
mobil? se încăpăţână Victor Marian. Un mobil mai rafinat: 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


superioritate, dispreţ, ironie, setea de a demonstra 
genialitate, de a răsturna legi elementare. Acest „fără 
mobil” ar deveni un fel de mobil... 

Doctorul Tudor se eliberă iară de încordare, 
rezemându-se cât mai comod de speteaza fotoliului. 

— Da! Cred că e timpul să-l chemăm pe avocatul 
Ştefan Barbu. 


9 


Când văzu în faţa lui statura înaltă a avocatului, 
doctorul Tudor îşi aminti ceea ce spusese cu câteva 
minute înainte Victor Marian. Dacă şi-ar fi vopsit favoriţii 
şi barba scurtă - în negru —, avocatul s-ar fi transformat 
într-un Mefisto de scenă. Avea ochi mari, negri şi privirile 
care iradiau din ei voiau parcă să fascineze. Conştient de 
acest lucru, avocatul îşi adunase toată puterea, toată 
vlaga care-i mai rămăsese, în ei. Faţa îi era imobilă. Parcă 
îşi aplicase o mască. Toate expresiile şi nuanțele 
proveneau din felul cum îşi dirija privirile şi din mişcările 
vii ale sprâncenelor. Dacă mai adăugăm la aceasta şi 
statura înaltă, gâtul gros şi bustul proeminent, ni-l putem 
imagina la bară dominând curtea şi auditoriul. Pentru că 
vocea lui - aşa cum remarcase inginerul Traian Popa - 
putea să capete oricând rezonanţe puternice, iar 
arătătorul foarte lung şi gros plana ca o suliță deasupra 
capetelor. 

Avocatul Ştefan Barbu se prezentă la interogatoriu cu 
mâna întinsă. Palma lui uriaşă nu mai avea însă putere. 
Marian simţi un burete în nună când i-o strânse. Abia 
după acest semn de bunăvoință, avocatul se aşeză pe 
fotoliu la masa la care stăteau cei trei anchetatori. Işi 


= Trandafirul alb — 


comunică de la bun început datele personale, apoi făcu 
un gest larg cu mâna, anunțând că e la dispoziţia lor. 

— Când aţi făcut cunoştinţă cu victima? începu doctorul 
Tudor. 

Sprâncenele avocatului se înălţară în semn de mirare. 

— Data nu am notat-o, dar dacă îmi forţez memoria v-o 
pot spune cu exactitate. Chiar şi ora... Intr-o după- 
amiază, aici, în hol. 

— Până atunci nu l-aţi mai întâlnit niciodată pe Emil 
Radu? _ 

— Pe el nu! răspunse prompt avocatul. In cariera mea 
am întâlnit însă câţiva cu care se asemăna. Intr-un proces 
de moştenire şi mi se pare într-un proces de fraudă. Cel 
înşelat era infirm. Şi totul plecase de la o întâmplare într- 
un târg de vite. Eram abia la începutul carierei, altfel n-aş 
fi acceptat dosarul... Eu am pledat, dacă vă amintiţi, în 
celebrul proces al băncii Rainer. Aveam treizeci şi şase de 
ani. Avocat principal înfruntându-l pe cel mai temut 
maestru al baroului, celebrul Damian. Deşi am pierdut 
procesul, chiar a doua zi maestrul m-a solicitat să-i fiu 
principalul colaborator şi reprezentant în procesele de la 
zero la trei. Categoria zero... 

— lertaţi-mă că vă întrerup, se scuză doctorul Tudor. 
Ne-ar interesa foarte mult să aflăm opinia pe care v-aţi 
făcut-o cu privire la această crimă. Experienţa 
îndelungată pe care o aveţi ne-ar putea fi de mare folos... 
Sunt convins că v-aţi întâlnit în cariera dumneavoastră cu 
cazuri asemănătoare... 

— Chiar cu foarte multe cazuri, îl corectă avocatul. Am 
băgat criminali la ocnă şi am desfăcut cătuşe de pe 
mâinile inocenților. Intotdeauna m-am simțit un 
reprezentant al justiţiei şi cred că am fost unul din cei mai 
fideli slujitori ai acestei oarbe divine. Când a fost ucis 
marele negustor Dobrotă, în 1937, când toată lumea o 
învinuia pe nevasta lui... Da... Da! Voi reveni la subiect. 
Digresiunile sunt o pacoste, una din cele mai mari pe care 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


le suportă omenirea. În 1938, în procesul podului de 
peste Mureş, din cauza unei digresiuni stupide, mi-am 
distrus clientul. Nu eu am făcut digresiunea, ci tatăl 
clientului, un fost geambaş de anvergură balcanică, 
celebrul Mitogol, care i-a luat chiar episcopului de Buzău 
douăzeci şi patru de cai pentru o icoană fiartă în zeamă 
de cărbune şi scrijelită cu un cui ruginit. Exact aceeaşi 
metodă fusese folosită la Florenţa, în timpul unui 
carnaval, la sfârşitul secolului trecut, când era mare 
rivalitate între ducele de Mariglia şi marchizul Lassigny... 
Bineînţeles că mi-am făcut o opinie asupra cazului Emil 
Radu. Prin comparaţie, pot să-l definesc foarte simplu. 
Există doi asasini aici. Asasinul principal, domnul scriitor 
Al. Dumitreş şi umilul executant, o persoană pe care încă 
m-o cunosc. Intr-un caz asemănător am demonstrat la 
bară că victima nu fusese asasinată de cel care băgase 
cuțitul în ea, ci de patronul care dându-l afară din slujbă l- 
a obligat la inaniţie pe victimă. „Şi cum mai putea el - am 
răcnit eu atunci - nenorocitul, slab şi prăpădit ca un câine 
de pripas, abia târându-şi picioarele, cu faţa scofâlcită şi 
plămânii ciuruiţi, cu mâinile-i atârnându-i fără vlagă, 
ameţit de foame şi nesomn (unul din sală a strigat: «Şi de 
băutură», dar | am pus eu la punct), cum mai putea o 
asemenea zdreanţă umană să reziste la încăierare, să 
respingă asasinul? Adevăratul criminal e cel care lipseşte 
din boxă, patronul hain şi inuman, el! El şi numai el! Ela 
premeditat această monstruoasă crimă...” Dacă mă 
gândesc bine, eu, atunci, am făcut o adevărată 
democraţie... 

— Ce vă determină să-l consideraţi pe scriitorul Al. 
Dumitreş autorul moral al crimei? întrebă Victor Marian. 

Sprâncenele avocatului  coborâră în semn de 
încruntare. 

— Cine l-a adus pe micul Emil în starea de a nu se 
putea împotrivi asasinului? Cine l-a obligat să scrie într- 


= Trandafirul alb — 


una la maşină, să-şi distrugă în loc să-şi refacă sănătatea, 
cine îl exploata ca pe un rob toată ziua şi toată noaptea? 
Eu am fost la el în cameră şi am văzut maldărele de hârtii 
scrise la maşină, l-am văzut aplecat asupra maşinii, ţin 
minte şi pagina... 156. M-a cuprins o asemenea furie, că 
dacă aş fi zărit manuscrisul l-aş fi luat şi l-aş fi rupt în 
bucăţi, chiar cu riscul de a plăti daune morale şi 
materiale. 

— Când s-a întâmplat aceasta? întrebă doctorul Tudor. 

— leri, sau alaltăieri seara... Nu mai ţin minte, pentru 
că eram foarte furios... Aşa ceva e nepermis! In plin 
concediu... 

— Aţi fost invitat la el, sau i-aţi făcut o vizită... amicală, 
întâmplătoare? 

— Eram acolo în cameră, răspunse avocatul. Tocmai 
povesteam o întâmplare din timpul primului război 
mondial... 

Doctorul Tudor interveni ferm: 

— V-am pus o întrebare şi vă rugăm să răspundeţi la 
ea! 

Avocatul se ridică în picioare şi întinse braţul ca şi cum 
ar fi vrut să imite o statuie. 

— Răspund când, cum şi ce vreau! Nimeni nu mă poate 
obliga să-mi anulez gândurile. Chiar dacă m-aţi inculpa de 
asasinat, nu aş fi obligat să răspund la întrebări. Dacă mă 
suportaţi, bine. Dacă nu, nu. Eu cunosc legile mai bine 
decât dumneavoastră. 

Doctorul Tudor luă o decizie subită: 

— Nu vă acuzăm de asasinat. Sau: încă nu vă acuzăm. 
Dar vă putem acuza oricând de practicarea unor jocuri 
interzise şi de organizarea unor tripouri clandestine! 

Lovitura nimerise la ţintă. Avocatul Ştefan Barbu se 
aşeză iarăşi pe fotoliu, dar cu o mişcare bruscă, de 
prăbuşire. 

— Nu e legal! se opuse el. Cu banii mei am dreptul să 
fac ce vreau... Nu e legal... Eu am familie. Trei copii. Fata 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


studentă la Medicină în anul cinci, băieţii la Politehnică... 
Nu e legal. 

Opoziția avocatului era formală. Nici vocea şi nici 
privirile lui nu mai aveau dârzenia dinainte. 

— V-am rugat să ne răspundeţi la o întrebare, spuse 
doctorul Tudor cu voce calmă, domoală. 

— Îmi amintesc... Am fost acolo în cameră pentru a-i 
spune bună seara. Îmi era foarte drag şi simţeam nevoia 
să-i spun ceva înainte de culcare. 

— Făceaţi asta în fiecare seară? 

— După ce ne-am împrietenit... Adică în ultimele zile. 
Uneori mă duceam şi dimineaţa... 

— În ce condiţii v-aţi împrietenit cu victima? 

Avocatul izbuti greu să se liniştească. Mâinile uriaşe i 
se încleştară pe marginea fotoliului. 

— EI... Dumnealui a intrat în vorbă cu mine... Mai 
prieteneşte... Până atunci ne salutam, schimbam câteva 
cuvinte despre vreme... Era o simpatie reciprocă 
evidentă... El însă a vrut mai mult. Cam aşa s-a întâmplat. 

— V-am ruga să explicaţi mai limpede ce înţelegeţi prin 
„mai mult” şi prin faptul că dumnealui a făcut avansuri. 

Trupul lui Ştefan Barbu se zgâlţâi ca atacat de un 
cutremur. 

— Chestiuni intime, răspunse el bătând în retragere. 
Discuţii despre diferite... Preocupări, care nu se 
obişnuiesc în public. Despre păsări, despre flori, despre 
altele. De la om la om... 

— Durau mult discuţiile? Şi v-am ruga totuşi să ne daţi 
şi detalii despre subiectul discuţiilor. Nu uitaţi că... 
Prietenul dumneavoastră a fost asasinat. Un amănunt 
care dumneavoastră vi se pare fără importanţă - apărut 
în discuţiile pe care le-aţi avut - poate să ajute la 
descoperirea asasinului. Şi cred că aceasta e şi dorinţa 
dumneavoastră... 


= Trandafirul alb — 


— Bineînţeles, bineînţeles!... Sunt gata să vă ajut, aşa 
cum am mai făcut de câteva ori, ba chiar de foarte multe 
ori în cariera mea. Eu cred că între anchetatori şi avocaţi 
trebuie să existe o foarte strânsă colaborare şi totul 
trebuie văzut şi pus în slujba adevărului... Dar din păcate 
nu vă pot satisface dorinţa. Mi s-a mai întâmplat aceasta 
acum zece ani, la un proces în care socrul victimei, un 
colecţionar de artă... Damirian, probabil că aţi auzit de 
el... Fiul lui era aviator, un pilot excepţional. La un 
concurs la Geneva, după ce se experimentase un nou tip 
de monoplan, s-a ajuns la concluzia, foarte justă, că 
motoarele fabricate de uzina franceză... 

Doctorul Tudor pricepu că vorbăria şi divagaţiile 
avocatului nu erau un obicei, ci o metodă, aplicată cu 
intenţie lucidă pentru a se sustrage unor întrebări care 
nu-i conveneau. Era convins că Ştefan Barbu voia să dea 
impresia unui om senil, cu gândurile împrăştiate, care 
niciodată nu va putea fi constrâns la obiect. Până ce 
anchetatorii se vor enerva şi plictisi. De aici până la 
renunţarea la interogatoriu sau la a transforma 
interogatoriul în ceva formal nu era decât un pas. De 
aceea, schimbă tactica. Trebuia să afle cu orice preţ ce 
anume ascunde avocatul. _ 

— N-aş vrea să faceţi o greşeală, spuse el. In cazul de 
faţă nu aveţi nici drepturile, nici calitatea unui avocat. 
Sunteţi un simplu martor, care trebuie să vă conformaţi 
dispoziţiilor legale. Cunoaşteţi prea bine legile, aşa că 
este inutil să insist asupra consecinţelor pe care 
atitudinea dumneavoastră le poate avea. Vă voi ruga să- 
mi răspundeţi foarte pe scurt, eventual prin ga sau nu, la 
câteva întrebări... Eraţi în relaţii de prietenie cu victima? 

— AŞ putea spune că da... Deşi prietenia, aşa cum 
zicea bătrânul Cicero, e doar un nume... Bineînţeles că 
această definiţie... 

— Ce anume considerente vă determină să consideraţi 
relaţiile dumneavoastră cu victima drept amicale? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


—  Afecţiunile se simt din priviri, din gesturi şi 
reciprocitatea sau întâlnirea lor e un fel de necesitate. Aş 
adăuga că... 

— De cât timp puteţi numi amicale aceste relaţii?... 
întrebă în continuare doctorul Tudor. 

— De cât timp? repetă avocatul întrebarea, pentru a 
câştiga răgaz de gândire. Aş putea spune că în ultima 
vreme, după ce ne-am mai familiarizat, deşi cred că 
temperamentele noastre... 

— De o săptămână? De mai puţine zile? . 

— Aş putea spune că de patru-cinci zile... Intr-o după- 
amiază mai mohorâtă, mi se pare că plouase... 

— N-a plouat de multă vreme pe aici, interveni lon 
Roman. 

— Întradevăr. Spuse avocatul, parcă bucuros că fusese 
corijat. Nu, nu plouase... A fost o toamnă foarte frumoasă, 
adică un septembrie foarte frumos. Numai în 1928 şi în 
1936, după celebra încercare de a se traversa Sahara... 

— Ce eveniment precis a contribuit la transformarea 
relaţiilor de vecinătate în relaţii de prietenie sau de 
amiciţie? întrebă doctorul Alexandru Tudor. Ce fapt 
anume? Probabil că e vorba de acele avansuri despre 
care aţi amintit mai înainte... 

— Exact! aprobă avocatul. Eram în hol, spre seară şi 
deodată s-a deschis uşa şi micul Emil a venit spre mine 
pentru a-mi oferi o carte. 

— Mai era cineva în hol? Un locatar, sau altcineva? 

— Nu. Eram eu singur. Scriitorul Dumitreş intrase în 
camera lui de vreo câteva minute. 

— Nu v-a surprins gestul lui Emil Radu? Ce i-aţi 
răspuns? 

— l-am mulţumit şi i-am spus că tocmai aş fi vrut să 
citesc ceva. l-am spus asta mai mult din amabilitate. 

— Era înainte, sau după masă? 


= Trandafirul alb — 


— Mi se pare înainte... Sau poate după, răspunse 
avocatul. 

— Ìn privinţa aceasta ne poate ajuta scriitorul 
Dumitreş, îl avertiză Victor Marian. 

— Exact! aprobă iarăşi avocatul, cu un sentiment de 
uşurare. 

— Ce carte v-a împrumutat? întrebă brusc doctorul 
Tudor. 

Avocatul Ştefan Barbu se fâstâci. Cu o mişcare prea 
iute pentru a fi normală, scoase din buzunar o cutie mare 
de carton, iar din cutie o ţigară de foi. După ce-şi duse 
ţigara la buze, mişcările lui se încetiniră ca într-un film 
trucat. Scoaterea brichetei, apăsarea pe resort - de 
câteva ori —, drumul flăcării spre capătul ţigării, 
scoaterea ţigării din gură şi tăierea capătului umed cu 
ajutorul unui cuţitaş - găsit şi el după multe căutări într- 
unui din buzunarele vestei... Un ritual întreg, filmat cu 
încetinitorul, până ieşi din gura lui primul nor de fum. 

— O carte de scriitorul Dumitreş, răspunse în sfârşit şi 
foarte calm, avocatul. Am luat-o, dar nici nu m-am uitat la 
titlu. M-am prefăcut bucuros - ştiţi, ca să nu-l jignesc - şi 
a doua zi i-am dat-o înapoi, fără so fi privit măcar, 
spunându-i că am citit-o şi că am găsit-o foarte 
interesantă... Între noi fie vorba, nu puteam să-mi pierd 
timpul cu elucubraţiile domnului scriitor Dumitreş... 

— S-a mulţumit - e vorba de Emil Radu - numai cu 
aprecierea generală despre carte, sau v-a întrebat unele 
amănunte? 

Avocatul se simţea iarăşi în largul său. 

— Nici n-a avut timp să mă întrebe altceva. Imediat am 
început să-i povestesc o întâmplare din Tirol, de prin 
1925-26, tocmai ca să evit întrebări penibile, la care n-aş 
fi putut să-i răspund. Aş putea să v-o povestesc şi 
dumneavoastră... 

Vocea lui n-avea nici un accent, nici o urmă de ironie, 
dar tot ceea ce spusese suna a batjocură. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


„Oare avocatul avea această intenţie?” - gândi doctorul 
Tudor. 

— Când i-aţi înapoiat-o? întrebă acesta cu voce tare. 

— Tot spre seară, cam la aceeaşi oră când mi-a dato. 

— Înainte, sau după cină? Vă rog să vă amintiţi precis! 

— După cină... Imediat după cină... Abia am avut timp 
să intru în cameră şi s-o iau de pe noptieră. 

— Prin urmare - sublinie doctorul Tudor - femeia care 
v-a făcut curat în cameră a văzut cartea. O vom întreba 
pe ea ce titlu avea cartea împrumutată... 

O tuse subită îl cuprinse pe Ştefan Barbu. Până ce îşi 
găsi batista într-unui din buzunare, până ce şi-o duse la 
gură şi accesul i se potoli - mişcări făcute tot cu 
încetinitorul - trecu destul timp, îndeajuns ca să poată 
găsi răspunsul. 

— Nu cred că femeia de serviciu a văzut cartea, pentru 
că am uitat-o şi am purtat-o tot timpul în buzunarul în 
care am pus-o. 

— Eraţi în acelaşi costum pe care îl purtaţi acum? 

Înainte de a răspunde, avocatul Ştefan Barbu îşi 
cercetă buzunarele. 

— Exact! O băgasem în buzunarul din dreapta. Ştiu că 
mai înainte de a o introduce am scos batista şi bricheta şi 
le-am mutat în stânga, ca să-mi încapă cartea... 

— Fără îndoială că scriitorul Dumitreş poate confirma 
că eraţi îmbrăcat în acest costum, spuse doctorul Tudor. 

— Mă opun! strigă avocatul. Scriitorul Dumitreş e pornit 
împotriva mea. Dacă ar şti că faptul de a nu fi fost 
îmbrăcat în acest costum m-ar putea duce pe banca 
acuzaților ar spune imediat - şi ar jura fără ezitare - că 
purtam pantaloni golf şi pulover, aşa cum am uneori 
obiceiul, seara... 

— Atunci, încercaţi să vă amintiţi titlul cărţii, îl îndemnă 
doctorul Tudor. Ceea ce vă spun e mai mult decât un 
sfat... În momentul acesta noi ştim ce cărţi se află în 


= Trandafirul alb — 


camera victimei... S-ar putea să nu existe nici o carte de 
Al. Dumitreş... Oare nu e mai bine să ne spuneţi adevărul 
adevărat?... Vreau să subliniez că situaţia în care vă aflaţi 
în această clipă e foarte gravă... Imaginaţi-vă că sunteţi 
în boxă şi că veţi da asemenea răspunsuri... 

— Asta e o ameninţare! Descoperi avocatul. E o 
presiune, o intimidare şi resping cu hotărâre asemenea 
metode. În procesul fraudelor de la Societatea de 
tramvaie, din 1938... 

— Ce aţi mai discutat în seara când... vi s-a împrumutat 
cartea? îl întrerupse doctorul Tudor. 

— Despre timp... despre... despre boli... Da! Despre 
boli! Mă durea capul şi relatându-i acest lucru am început 
să vorbim despre migrene şi despre tratamentul lor. Chiar 
mi-a împrumutat câteva antinevralgice o dată cu cartea... 

— Câte tablete? 

— Patru... răspunse avocatul, dar imediat se răzgândi. 
Cinci... 

— Adică un pacheţel complet. Cred că vă amintiţi 
produsul... 

— Nu! Nu erau în pacheţele de câte trei, ca Testa şi 
Nanu-Muscel... Era o cutie mai mare. Mi-a răsturnat din 
ea în palmă, câteva tablete... Cinci. N-am văzut marca... 

— Nici noi n-am văzut cutia aceasta printre obiectele 
victimei, spuse doctorul Tudor cu un fel de insinuare în 
voce. 

— Probabil că i s-au terminat tabletele şi a aruncato, 
găsi imediat un răspuns plauzibil avocatul. Chiar aşa e. 
Când am apelat în altă seară la el - fiindcă întradevăr 
antinevralgicele erau foarte eficace - abia a mai găsit trei 
sau patru bucăţi în cutie. 

Doctorul Tudor înţelese că avea în faţa lui un adversar 
care simula senilitatea şi care-şi născocea, cu intenţie, 
toate digresiunile. Şi, ceea ce era mai important, acest 
adversar ascundea un lucru, un amănunt care ar fi putut 
ajuta la elucidarea cazului. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


— AŞ vrea să facem o convenţie, spuse doctorul Tudor. 
Pentru a evita trecerea inutilă a timpului. La viitoarele 
întrebări să răspundeţi cu aceeaşi claritate şi concizie cu 
care aţi răspuns la ultimele întrebări. 

— Voi face toate eforturile, răspunse uşurat avocatul. 

— Despre sinceritatea răspunsurilor - adăugă doctorul 
Tudor - nu am amintit. Dumneavoastră, ca avocat cu 
experienţă, ştiţi foarte bine că adevărurile se pot 
confirma sau nega, mai devreme sau mai târziu... Aş vrea 
să vă atrag atenţia asupra unui singur lucru. Să nu vă 
închipuiţi că aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni 
care se vor mulţumi doar cu rolul de ascultători... Ce 
părere v-a făcut victima? 

Avocatul Ştefan Barbu reflectă câteva clipe, dar nu 
pentru că n-ar fi putut răspunde imediat la întrebarea 
pusă, ci pentru a pătrunde sensul celor spuse de Tudor. 
Îşi încruntă sprâncenele adăugând feţei o undă de 
nemulţumire, apoi rosti cu voce joasă, de bas: 

— Ce părere mi-a făcut victima? O părere excelentă. 
Excelentă! Un om de un rafinament şi de un gust 
deosebit. Foarte generos, foarte încrezător, plin de 
respect faţă de cei mai în vârstă, nu ca unii tineri, cum 
este domnul Dumitreş, pentru care părul alb şi cutele 
unei vieţi pline de... de suferinţă şi zbuciume şi 
frământări nu contează. Un om deosebit. Poate cam 
misterios... 

— Din ce aţi dedus rafinamentul şi gustul său deosebit? 

— Din ce se poate deduce aşa ceva?! se miră avocatul 
Numai din îmbrăcăminte. Calitatea stofei, culoarea, 
modelul, croiala... Eu întotdeauna judec un om după 
haine. Pot să spun, de pildă, despre colaboratorul 
dumneavoastră mai în vârstă că a fost multă vreme 
funcţionar, că a avut un salariu mic, n-a fost luat de 
nimeni în seamă, i s-au acordat greu gratificaţii, venea cu 
mânecuţe de culoare neagră la serviciu... 


Da Trandafirul alb — 


— Mulţumesc! spuse Roman pentru a-i întrerupe fluxul 
verbal. E cam aşa, adică a fost cam aşa... Mulţumesc... 

— Din ce aţi dedus generozitatea lui? reveni doctorul 
Tudor la seria de întrebări născute de portretul pe care 
Ştefan Barbu i-l făcuse victimei. 

— Tot din îmbrăcăminte, răspunse avocatul, cam 
încurcat. Un om care risipeşte cu atâta nepăsare banii 
pentru a-şi face haine... Câteva costume numai aici, ca să 
nu mai vorbim de pulovere şi celelalte... Un asemenea 
om... 
— V-a arătat garderoba? 

— Nu... Adică da... Când am intrat într-o seară la el în 
cameră am văzut uşile şifonierului deschise şi fără voia 
mea i-am văzut costumele... Chiar şi aseară uşile 
şifonierului erau deschise... Probabil... Un obicei de-al 
lui... 

— Aţi spus despre Emil Radu că vi s-a părut misterios, 
reluă doctorul Tudor. De unde aţi dedus asta? 

Avocatul îşi căută batista. De astă dată nu pentru a 
simula o anumită stare, ci pentru a-şi şterge sudoarea, 
care-i curgea din abundență pe faţă. 

— „Tot din cauza hainelor, răspunse el. E exact 
reversul medaliei. Prea multe pentru situaţia lui. M-am 
gândit că poate are mania de a se îmbrăca fin şi variat. 

— Când v-aţi gândit la aceasta? 

— Cred că mai ales acum, spuse avocatul negăsind în 
momentul acela alt răspuns mai potrivit. 

— Aţi mai afirmat despre el că vi s-a părut încrezător, 
continuă doctorul Tudor. Probabil că tot din cauza 
hainelor. 

— Exact! Răspunse mecanic avocatul. Hainele... Lăsate 
cu atâta neglijenţă în şifonier... Camera mereu 
descuiată... 

— Aţi intrat în camera lui când el era plecat? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— Nu! Niciodată! răspunse foarte sigur avocatul. Nici 
nu m-am atins, nici nu m-am apropiat de uşă... Când el 
nu era înăuntru. 

— Aţi auzit ceva cu privire la o poezie care i s-a trimis 
sub o formă confidențială domnişoarei Liliana? 

— Am auzit şi acest act nu poate porni decât de la 
scriitorul Dumitreş. Pentru a băga zâzanie între locatari, 
pentru a strica relaţiile de bună vecinătate şi convieţuire 
din pensiune. Cred că l-am şi zărit când strecura hârtia pe 
sub uşă... Era cam întuneric în hol, dar nu putea fi 
altcineva decât el. 

— Vă veţi menţine această afirmaţie în orice 
împrejurări? 

Avocatul se codi: 

— N-aş putea jura... Pentru că era întuneric în hol. Dar 
gândindu-mă că atâta vreme i-a făcut curte domnişoarei 
Liliana... Chiar şi azi în excursie... Căderea lui a fost o 
manevră; l-am observat eu cu multă atenţie - s-a 
prefăcut că se prăbuşeşte pentru a-şi dovedi ataşamentul 
şi grija faţă de domnişoara Liliana. Şi pentru a-i atinge 
puţintel coapsele... L-am văzut clar. Eram în urma lui. Nu 
s-a aruncat pentru că era ea în pericol, ci s-a aruncat pur 
şi simplu. Voia probabil s-o facă pe eroul. Dar nu i-a 
reuşit, fiindcă domnişoara Liliana are gusturi mai bune... 
Din fericire, manevra i-a venit de hac. Şi-a răzuit bine 
genunchii... 

— În drumul spre cabană v-aţi întâlnit cu Emil Radu... 
sau l-aţi zărit undeva? 

— Azi... Adică ieri? Se gândi avocatul. Nu, nu l-am zărit 
nicăieri. Am găsit uşa încuiată când am plecat şi ne-am 
închipuit că s-a dus undeva la plimbare prin pădure. Avea 
acest obicei, să se plimbe de unul singur. 

— Cine l-a căutat în cameră, cine a avut ideea să-l 
invite şi pe el? întrebă doctorul Tudor. 

Ştefan Barbu ridică din umeri. 


Da Trandafirul alb — 


— Nu-mi amintesc... Probabil una din cucoane. Eu, în 
orice caz, nu. Şi cred că nici doctorul Luca. 

— De ce în nici un caz dumneavoastră? 

— Pentru că... Pentru că mi s-ar fi părut un gest 
nelalocul lui. Mai încercasem într-o seară să-l invit 
undeva, într-un cerc de prieteni şi mi-a spus foarte 
deschis că nu-i place să iasă în lume. Preferă să se plimbe 
de unul singur... 

— Emil Radu avea obiceiul să practice jocuri de noroc? 

Sudoarea devenise şi mai abundentă pe fruntea 
avocatului. 

— Nu cred, răspunse el cam gâtuit. Sunt absolut sigur 
că nu. Dar sunt tot atât de sigur că era un purtător de 
noroc. 

— De aceea aţi vrut să-l luaţi cu dumneavoastră la vila 
Cleopatra? întrebă doctorul Tudor. 

— Da... răspunse avocatul cu un ultim efort. Eram 
convins că avându-l alături sau în spate voi câştiga. Şi. 

Doctorul Tudor aşteptă continuarea răspunsului, dar 
avocatul se mulţumi doar să-şi şteargă fruntea cu batista 
udă. 

— De ce credeţi că nici doctorul Luca nu ar fi fost 
dispus să-l aibă partener de excursie? 

Avocatul se linişti ca prin farmec. 

— Pentru că atunci când s-a vorbit despre invitarea lui 
în excursie, doctorul George Luca s-a opus. A invocat cam 
aceleaşi motive pe care vi le-am spus eu mai înainte. 

— Cine a mai susţinut, sau cine a susţinut mai insistent 
ca Emil Radu să participe la excursie? 

— Cine altul? răspunse avocatul. Scriitorul Dumitreş. 
Probabil tot cu gândul ca să-l ameţească, să-l obosească, 
să-l... L-a căutat peste tot. Îi riposta doctorului George 
Luca - parcă el ar fi ştiut mai bine - că excursia l-ar fi 
apropiat mai mult de noi pe micul Emil. lar eu cred că o 
excursie împreună l-ar fi asasinat. 

Doctorul Tudor schimbă subit destinaţia întrebărilor: 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Aţi apelat vreodată la scriitorul Al. Dumitreş cu 
rugămintea de a vă împrumuta o anumită sumă de bani? 

— Poftim?! spuse avocatul, îmbufnat, cu intenţia vădită 
de a câştiga timp. Dacă am cerut împrumut de la el?... 
Niciodată! Absolut niciodată. Eu, personal, nu! Intr-o 
seară, l-am întrebat - mai mult pentru a-mi da seama ce 
fel de om este - dacă ar fi dispus să-i împrumute unui 
amic o anumită sumă de bani, asigurându-l că i se va 
restitui în cel mult o săptămână de zile... Ştiam dinainte 
ce va răspunde, dar am vrut pur şi simplu să-i încerc 
sentimentele. l-am adăugat că era o problemă de 
onoare... Amicul meu trebuia neapărat să posede acea 
sumă... Pentru a rezolva nişte probleme grave familiare. 
O chestiune cu un divorţ... Nu interesează. 

— Aţi repetat cererea... amicului? întrebă Tudor. 

— Dacă am mai repetat cererea amicului... Nu, n-am 
mai repetat-o! Am adus doar vorba, ieri mi se pare, că 
amicul nu şi-a rezolvat încă problema... Am vrut, din 
curiozitate, să văd cum va reacţiona... Dar în momentul 
când am văzut că se gândeşte i-am replicat dispreţuitor 
că îi voi împrumuta eu această sumă... Deşi mijloacele 
mele băneşti la ora actuală nu sunt, întâmplător, foarte 
largi. Cred că i-am spus că-i stau eu la dispoziţie - 
scriitorului Dumitreş - cu un împrumut, dacă va avea 
nevoie. 

— Din acest schimb de cuvinte, putea oare scriitorul 
Dumitreş să creadă că dumneavoastră eraţi persoana 
care avea nevoie de acea sumă de bani? 

— Scriitorul Dumitreş - răspunse foarte senin avocatul 
- poate să-şi închipuie orice. Imaginaţia lui îl poate duce 
la orice acte, chiar la un asasinat. 

— Nu credeți că observaţiile şi concluziile 
dumneavoastră cu privire la scriitorul Al. Dumitreş sunt 
cam violente? Întrebă Victor Marian. 


= Trandafirul alb — 


— Cuvintele violente mi le retrag, spuse avocatul. Nu 
vreau să induc în eroare organele de anchetă. 

— În afară de scriitorul Dumitreş, pe cine îl mai 
suspectaţi de asasinarea lui Emil Radu? întrebă pe 
neaşteptate doctorul Tudor. 

— Dacă nu e scriitorul Dumitreş şi dealtfel, din păcate, 
el nu poate fi asasinul - pentru că la câteva secunde de la 
auzirea detunăturii era sub duş, asta am constatat eu —, 
atunci asasinul nu poate fi decât domnişoara Carmen 
Stoian. Tot un fel de asasin moral... Nu un executant... 

— Vă bazaţi pe anumite date, sau faceţi simple 
supoziţii? 

— Eu mă bazez pe impresiile mele şi pe un anumit fler, 
care nu m-a înşelat niciodată în îndelungata mea carieră, 
răspunse cu vagă aroganță avocatul Ştefan Barbu. 

— Vă gândiţi şi la un anumit mobil care l-ar fi 
determinat pe asasinul moral la organizarea actului, sau 
la intenţia de a organiza asasinatul? 

— Bineînţeles! răspunse din nou senin Ştefan Barbu. 
Domnul  Dumitreş din cruzime şi din instinct de 
rapacitate... lar domnişoara Carmen din... Din repulsie. Ea 
are o părere anumită despre estetică, un fel de idee fixă. 
Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi aflat că e una din cele 
mai renumite croitorese din Bucureşti şi că nu lucrează 
decât pentru cucoanele care au siluetă perfectă. Acum 
zece ani a refuzat-o pe nevasta mea numai pentru că nu 
era slabă ca o condamnată la inaniţie. Cine ştie ce conflict 
ascuns s-a născut între micul Emil şi domnişoara 
Carmen?! 

— Aceştia ar fi asasinii prezumtivi... Morali, spuse 
doctorul Tudor. Dar executantul - după părerea 
dumneavoastră - unde ar putea fi căutat? 

— Asta nu constituie o problemă! zâmbi avocatul. Cu o 
oarecare sumă de bani - uneori mai mică decât un pot de 
passe-parole - poţi să-l determini pe un derbedeu, pe un 
vagabond, pe un terchea-berchea la crimă. Vă rog să mă 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


credeţi, eu am întâlnit în cariera mea un individ care avea 
la activul lui trei asasinate. Primul l-a făcut pentru o sticlă 
de rachiu. La al doilea şi-a mărit preţul. La al treilea a ucis 
pentru o mie de lei pe un celebru antreprenor. Cazul nu e 
inventat. Puteţi cerceta arhivele... 

— Marcu Coroi... interveni lon Roman. Numai că pe 
antreprenor l-a ucis pentru zece mii de lei. Dar a început 
de la o sticlă de rachiu şi un pachet de ţigări. 

— N-aveţi nici o teamă! îi răspunse avocatul Ştefan 
Barbu. Am asistat la jocuri în care s-au câştigat poturi de 
passe-parole - în valoare de zece mii de lei, ba. Unul de 
douăzeci de mii de lei - cu trei optari. Şi mereu cu trei 
optari, nu o dată... 

Doctorul Tudor se gândi să încheie interogatoriul. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Emil Radu? 

Avocatul răspunse prompt, fără să ezite, fără să se 
bâlbâie: 

— Pe la ora unsprezece fără ceva... Fără un sfert, fără 
zece. 

Dar după ce termină fraza rămase cu ochii holbaţi şi 
faţa i se făcu verde. Nu-şi închipuise că vorbele lui vor 
stârni o asemenea mişcare în rândul anchetatorilor. Îi 
văzu pe toţi tresărind şi privindu-l cu o atenţie deosebită. 

— În ce condiţii l-aţi văzut la acea oră? Întrebă imediat 
Tudor. 

— Eram la el în cameră, răspunse avocatul. Discutam. 

— Pentru ce v-aţi dus la ora aceea în camera lui? 

— V-am spus mai înainte. Ca să împrumut nişte 
antinevralgice. 

— Câte bucăţi v-a dat? 

— Trei sau patru, răspunse avocatul, încolţit. Ultimele 
care mai erau în cutie. 

— De unde a luat cutia? 

— Din şifonier. Din buzunarul unei haine. Dar nu era o 
cutie mare. Era cam cât o cutie de chibrituri. 


TR Trandafirul alb — 


— Şi ce a făcut pe urmă cu cutia? 

— Ce a făcut pe urmă cu ea?... Mi-a dat-o mie ca s-o 
arunc... 

— Şi dumneata ce ai făcut cu ea? 

— Am aruncat-o la... la baie... Am luat antinevralgicele 
în baie şi pomenindu-mă cu cutia în mână. Am aruncat- 
0... Apoi am tras apa, din obişnuinţă. 

Tudor nu se uita la faţa avocatului; se uita la mâinile 
lui, care trosneau în încleştarea şi frângerea necontenită. 

— Vă amintiţi la ce oră aţi intrat în camera victimei? 
Ora exactă! Vă rugăm să vă gândiţi foarte bine. 

Şi lon Roman şi Victor Marian erau uimiţi de revenirea 
şefului lor la un ton binevoitor. 

— Ora exactă? repetă avocatul ca prin vis. Cred că era 
unsprezece fără zece, sau fără un sfert. 

— Cât timp aţi rămas acolo? 

— Poate cinci... Poate zece minute, poate mai puţin... 

— La ce oră aţi părăsit camera? Ora exactă, dacă se 
poate! 

Avocatul răspunse ca un automat: 

— La ora unsprezece fără două minute, fără un minut şi 
treizeci de secunde. 

Răspunsul lui precis provocă o adevărată uimire. 
Doctorul Tudor interveni imediat: 

— Ce anume fapt v-a determinat să notaţi ora exactă? 

— La unsprezece fără un minut eram în camera mea, în 
faţa oglinzii. Prin urmare nu puteam să fi făcut mai mult 
de treizeci de secunde din camera lui până în camera 
mea... 

— V-am întrebat ce anume fapt v-a determinat să 
notaţi ora exactă. Vă rog să răspundeţi la această 
întrebare! 

— Da... Ştiu... se bâlbâi avocatul. M-am gândit dacă 
mai este vreme să mă duc la Cleopatra... la amicii mei... 
Şi m-am uitat la ceas... Era unsprezece fără un minut... 

— In ce stare l-aţi lăsat pe Emil Radu? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Era... era puţin agitat... Niciodată nu-l văzusem aşa. 
A râs la mine de câteva ori... Parcă era după un brelan de 
aşi victorios... Nu! La chintă roială eşti pietrificat. El era 
vesel... După un brelan de aşi câştigător. Aşa arăta... A 
făcut şi o glumă... Nu ştiu ce a spus, că eram foarte 
emoţionat... Spunea ceva de Apollo... Şi a început să 
râdă... Cred că băuse... Cu faţa lui lunguiaţă... M-am 
speriat când l-am văzut uitându-se în oglindă şi vorbind 
despre Apollo... Păcat de sufletul lui frumos... 

— Spuneaţi că a luat cutia cu antinevralgice din 
şifonier. Probabil că v-aţi uitat din curiozitate în şifonier... 
Era ordine, sau dezordine? 

— Micul Emil era un om foarte ordonat, răspunse 
avocatul, parcă luându-i apărarea. Era ordine perfectă în 
şifonier. 

— Aţi observat ceva deosebit în şifonier, în afară de 
ordine? 

— Am observat ceva ciudat, răspunse avocatul. Dar nu 
în şifonier, într-o noptieră... O sticlă de coniac fin. 

— Ce a căutat în noptieră? 

— S-a dus spre noptieră cu maşina de scris şi a 
deschis-o cu piciorul... Atunci am văzut sticla. Imediat 
însă a închis uşa şi s-a îndreptat spre şifonier. A deschis 
uşa simplă şi a pus acolo într-un raft maşina de scris. 

— N-aţi mai observat nimic neobişnuit în atitudinea lui? 
Părea că se pregăteşte pentru o vizită, sau pentru o 
plimbare? 

— Mi-e foarte greu să vă răspund... V-am spus că era 
agitat. Uneori rămânea însă încremenit pentru o secundă 
sau două... Ca atunci când aştepţi răspunsul adversarului 
la relans. Sau după ce ţi-ai declarat tu cartea... Cum să vă 
spun? E o secundă, două de nesiguranţă... Chiar dacă ai 
trei aşi, sau trei rigi şi un as în mână... 

— Când aţi părăsit camera, uşile şifonierului erau 
închise, sau deschise? Intrebă doctorul Tudor. 


TR Trandafirul alb — 


— Erau închise! Precis! Cât am stat eu, a umblat la 
şifonier... Şi pentru a-mi da antinevralgicele... Şi pentru a 
adăposti maşina de scris. De fiecare dată a închis uşile. 

— Dar fereastra? spuse doctorul Tudor accentuându-şi 
vorbele. Era închisă, sau deschisă? 

— Exact când am intrat eu în cameră închidea 
fereastra... Chiar aşa m-a întâmpinat: „Zgomotele 
acestea mă ucid...” 

— Şi a rămas închisă până ce aţi plecat? 

— Nu s-a mai apropiat de ea, răspunse avocatul. Sa 
plimbat prin cameră, parcă voia să facă mişcare. Eu aş fi 
plecat mai repede, după ce mi-a dat antinevralgicele, dar 
am avut impresia că el mă reţine. Nu era ca altă dată, 
când părea stingherit... 

— Vă mai amintiţi cum era îmbrăcat? 

— Avea halatul pe el... dar era în pantaloni şi în pantofi 
de stradă. Şi asta mi s-a părut curios... 

— Nu vă amintiţi vreun cuvânt, vreun amănunt 
deosebit din discuţia pe care aţi avut-o? V-aş ruga să-mi 
redaţi măcar pe scurt subiectul discuţiei... 

Avocatul îşi pierdu dintr-o dată siguranţa şi liniştea. 

— Nu-mi amintesc... Bine... Banalităţi despre... 
Vreme... Da! Spunea că va fi foarte frumos în toamna 
aceasta... Despre migrene... ŞI eficienţa 
antinevralgicelor... Despre pasiunile omeneşti... Că 
fiecare are o supapă prin care îşi eliberează emoţiile... ca 
pe nişte aburi, spunea el... 

— Cum aţi ajuns la discuţia aceasta despre pasiuni şi 
supape? întrebă doctorul Tudor. 

Avocatul parcă bâjbâia prin întuneric. 

— Eu... Ştiţi... Am... Eu... Am făcut o reflecţie oarecare 
şi el mi-a dat dreptate... Nu mai ştiu ce am spus... Ceva 
despre nevoia omului de a... de a se... Emotii... spaime... 
nelinişti. 

— Vă gândeaţi la jocul de pocher, îl ajută doctorul 
Tudor. La emoţiile din timpul jocului... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Ceva mai aerian, recunoscu avocatul. Vedeam mai 
metafizic lucrurile... Necesitatea organismului plin de a 
erupe... sau îmbibarea lui cu lavă... Nu-mi mai amintesc 
ce-mi trecea atunci prin cap... 

— Deci a fost un subiect de discuţie, îl ajută din nou 
doctorul Tudor. Nu s-a pornit de la migrene şi 
antinevralgice... Probabil că vom mai reveni asupra 
acestui capitol... Ce aţi făcut între ora unsprezece şi 
unsprezece şi şaisprezece minute? 

— Mă pregăteam de plecare, răspunse avocatul. Mi-am 
scos hainele din şifonier, cămaşa, cravata, pantofii... Apoi 
m-am dus în baie, să mă bărbieresc. 

— De ce nu v-aţi bărbierit în cameră? întrebă Marian. 

— Pentru că nu e bună oglinda. Duceţi-vă şi vedeţi cum 
desfigurează chipul. Şi pentru că îmi place să mă 
bărbieresc cu apă caldă... In camere nu e apă caldă... Dar 
în baie se face foc în fiecare seară... 

— Cât timp a durat bărbieritul? 

— Eu mă rad foarte repede... Cred că zece minute... 
Tocmai mă spălasem pe faţă şi îmi strângeam cordonul la 
halat când am auzit împuşcătura. M-am şters pe ochi cu 
poalele halatului şi am alergat afară. Din păcate, m-am 
lovit cu capul de pragul de sus al uşii şi am rămas o clipă 
năucit. Apoi am ieşit în hol... Nu ştiu de ce mi s-a părut - 
acolo în baie - că împuşcătura răsunase în camera lui 
Dumitreş. Am fugit într-acolo şi am deschis uşa. Dar m- 
am liniştit, mai bine zis m-am dumerit în aceeaşi clipă. El 
era sub duş. Şi uşa şi fereastra camerei lui erau deschise. 
Era lumină, ordine, linişte în încăpere. Mi-am dat seama 
imediat că acolo nu se întâmplase nimic. Nu ştiu cât a 
durat totul. Mai puţin decât o secundă. Apoi am alergat 
spre camera numărul trei. Am încercat să deschid uşa, 
dar era încuiată. Am încercat să mă uit prin gaura cheii; 
se zăreau şuviţe de lumină, însă nimic altceva. Atunci am 
căutat ceva în buzunar, un obiect oarecare cu care să 


= Trandafirul alb — 


împing cheia şi să văd ce este înăuntru. Am găsit peria de 
dinţi. Nu ştiu cum ajunsese în buzunarul halatului. 
Probabil că mă pregăteam să mă spăl pe dinţi când a 
răsunat împuşcătura. Am împins cu coada periuţei. 
Degeaba. Am încercat să zgâlţâi. Degeaba. Am bătut cu 
pumnii, am strigat. Degeaba. Apoi mi-am venit în fire şi 
mi-am dat seama că nimic nu trebuie atins. 

— Cam cât timp aţi zăbovit în faţa uşii, încercând să 
împingeţi cheia înăuntru? întrebă Victor Marian. 

— Nu pot să-mi dau seama. Uneori mi se pare că 
minute întregi, alteori nici o secundă. Depinde de 
intensitatea cu care îţi aminteşti evenimentul. 

Doctorul Tudor îşi aminti teoria pe care o lansase nu cu 
mult timp înainte Marian, cu privire la încuierea uşii cu 
ajutorul unui cleştişor. Întrebă însă altceva: 

— Vă mai amintiţi cine a fost prima persoană pe care 
aţi văzut-o lângă dumneavoastră? 

— Nu ştiu cine o fi fost în spatele meu. Lângă mine însă 
am văzut-o pe duduia Carmen, într-o cămaşă de noapte 
cam neglijentă, cu un capot decoltat deasupra. 

— Vă mai amintiţi când a deschis uşa? 

— Parcă da, răspunse nesigur avocatul. Mă gândeam 
că e inutil să încerc să mai împing cheia şi atunci am 
auzit un pocnet în dreapta mea. M-am speriat, probabil 
din cauza nervilor. Era duduia Carmen, în ţinuta pe care 
v-am relatat-o. Apoi au răsărit şi alţii: domnişoara 
Liliana... 

— V-a văzut cineva intrând la Emil Radu la ora - 
convenţională - unsprezece fără zece? 

— Doctorul George Luca, răspunse avocatul. Se ducea 
spre baie cu un prosop în mână. Şi el are obiceiul să facă 
seara duş. 

— V-a văzut cineva ieşind din camera lui Emil Radu la 
ora unsprezece fără un minut şi treizeci de secunde? 

— Nu ştiu... Răspunse avocatul, înspăimântat. Mi sa 
părut că zăresc uşa de la camera numărul şase 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


închizându-se. Nu imediat ce am ieşit, ci mai târziu, după 
ce făcusem câţiva paşi. lar când am intrat în camera mea 
mi s-a părut că aud scârţâitul uşii de la intrare. Din 
păcate, nu m-am uitat înapoi. Eram foarte grăbit. 

— Mai aveţi altceva de adăugat? întrebă doctorul 
Tudor. 

— Nu-mi mai amintesc nimic altceva... Nu mai am 
nimic de adăugat deocamdată... 

— Noi, da! spuse Tudor. Să vă gândiţi bine - şi cât mai 
este timp - asupra acelor răspunsuri în care aţi trecut pe 
lângă adevăr. Dumneavoastră aţi încercat, la început, să 
jucaţi o comedie în faţa noastră. Comedia senilităţii şi a 
digresiunilor... Apoi aţi început să ne răspundeţi mai 
limpede. Din păcate, în problemele esenţiale ale cazului 
care ne interesează aţi refuzat să spuneţi adevărul. Lucrul 
este foarte grav, nu vrem să vă ascundem gravitatea 
situaţiei în care vă aflaţi. Veţi rămâne în întregime la 
dispoziţia noastră. Dacă am fi avut mai mult timp v-am fi 
arătat unde aţi ocolit adevărul, v-am fi făcut să-l 
declaraţi. 

— Aş avea totuşi de întrebat ceva, spuse avocatul fără 
să ia în seamă ameninţarea. Nu ştiţi dacă micul Emil are 
rude? 

— Se pare că nu, răspunse lon Roman în locul lui Tudor. 
Dar de ce vă interesează acest lucru? 

— Păcat... Răspunse avocatul. M-am gândit să le trimit 
condoleanţe... 

Apoi porni spre camera lui, gârbovit, ameţit, parcă 
îmbătrânise cu zece ani. 


10 


= Trandafirul alb — 


— Nu cred o iotă din ce a spus clovnul ăsta! Răbufni 
Victor Marian în momentul când văzu uşa de la camera 
avocatului închizându-se. Aţi făcut foarte bine că i-aţi 
atras atenţia. Tot timpul ne-a minţit. 

Doctorul Tudor nu era de aceeaşi părere cu subalternul 
său. 

— Ne-a spus şi câteva lucruri revelatorii... Păcat, păcat 
că ne-a ascuns adevărul asupra relaţiilor sale cu micul 
Emil. Povestea aceea cu antinevralgicele este o pură 
născocire... 

— Şi ofensiva lui violentă împotriva scriitorului 
Dumitreş, adăugă Victor Marian. E nemaipomenit cu câtă 
uşurinţă lansează acuzaţii. Şi e limpede motivul pentru 
care lansează aceste acuzaţii. Pentru că i s-a refuzat 
împrumutul. Eu cred că din aceeaşi cauză e pornit şi 
împotriva croitoresei... Sau poate e o râcă mai veche, de 
când a refuzat-o pe nevastă-sa... Dumneavoastră ce 
versiune credeţi în povestea împrumutului? Cea a lui 
Dumitreş, sau cea a lui Ştefan Barbu? Mi se pare cam 
dubioasă şi cam forţată fantezia avocatului. 

Doctorul Tudor păru indiferent când răspunse: 

— Nu încape nici o îndoială că povestea împrumutului e 
o născocire... Dar nu la asta trebuie să ne gândim acum... 

— Pe mine mă preocupă teoria lui cu unealta, spuse lon 
Roman. Nu trebuie să pierdem din vedere şi această 
ipoteză. Un decăzut, o canalie, o brută e gata să 
asasineze pentru un litru de rachiu, aşa cum şi-a început 
Coroi cariera. 

— Ştiu... medită doctorul Tudor. Dar asta nu simplifică 
deloc problema. Asta nu şterge, nu elimină întrebarea 
care ne ucide pe noi: De ce a fost ucis Emil Radu! Abia o 
complică... Şi întârzierea aceasta a sergentului-major... 
Oare ce dificultăţi a întâlnit? — pentru că altminteri pare 
un băiat destul de dezgheţat. Ce s-a întâmplat cu 
Haralambie Ciucă? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Cine ştie ce surpriză ne poate oferi beţivanul ăsta... 
Dacă mai dăm peste el?! spuse lon Roman. 

Doctorul Tudor se uită spre Marian. 

— Care e suma totală pe care ai găsit-o în urma 
percheziţiei în camera victimei? 

— Trei bancnote de câte o sută de lei într-un sertar al 
noptierelor şi şaptesprezece lei în diverse monede şi 
bancnote. Aceştia din urmă au fost adunaţi din mai multe 
buzunare. 

— La asta nu ne-am gândit până acum, se enervă 
doctorul Tudor. De ce doar atâţia bani?... Tovarăşe 
Marian! Du-te, te rog, la profesoară şi întreabă care este 
situaţia financiară a lui Emil Radu, bineînţeles în relaţiile 
lui cu pensiunea. Cât mai repede. 

Victor Marian se întoarse peste două minute. 

— Nu dormea, raportă el. Probabil că nimeni nu 
doarme. Dealtfel, am impresia că se luminează de ziuă. 

— Inţeleg, spuse doctorul Tudor cu un ton morocănos. 
Vrei să pregăteşti o surpriză. Nu prea avem timp de 
pierdut. 

— Emil Radu a venit pentru o lună. Costul întreţinerii şi 
cazării: două mii cinci sute lei. În care intră totul. A plătit 
până acum o mie două sute de lei. Ela vrut să plătească 
tot, dar n-a vrut să primească proprietăreasa. Aceasta e 
surpriza! 

— Eşti prea liniştit pentru această veste, îl ţinti şeful. 
Propun să mai cercetezi o dată camera. Să nu te 
intereseze nimic altceva decât locurile unde s-ar putea 
ascunde bani. lţi va fi mult mai uşor să cercetezi... 

— Sau mult mai greu, mormăi Victor Marian. Pentru că 
bani se pot ascunde oriunde... Eu am însă o presimţire. 
Mia aceasta de lei care lipseşte se află în altă cameră, în 
alt buzunar, sau în alt sertar. 

Şi înainte de a părăsi holul, tânărul arătă spre camera 
şapte. 


= Trandafirul alb — 


— Multe, multe lucruri interesante ne-a spus avocatul, 
repetă doctorul Tudor. Care sunt adevărate şi care nu 
sunt?... Dar de ce a născocit povestea cu 
antinevralgicele? Din senin nu s-a născut ea. Oare ce se 
ascunde sub cortina asta? 

— Eu cred că Dumitreş are dreptate, spuse lon Roman. 
Un om ca avocatul nostru e capabil de orice! Rar am 
întâlnit un individ mai lipsit de scrupule. Şi un om care să 
mintă cu atâta uşurinţă de la un minut la altul, poate doar 
la concursuri speciale să-l găseşti. 

— Şi cu toate acestea, cumpăni doctorul Tudor, în 
câteva probleme esenţiale mi s-a părut că spune adevărul 
cu aceeaşi uşurinţă, cu aceeaşi inconştienţă - mă refer la 
felul lui de a fi - ca atunci când minţea de trosneau 
pietrele. Parcă se ducea fluierând spre eşafod. Oare nu-şi 
închipuia încotro se duce? Sau ştia că mai devreme sau 
mai târziu faptele lui vor fi cunoscute... 

— Dumneavoastră n-aţi văzut? spuse lon Roman. Când 
ajungea la relaţiile dintre el şi micul Emil, gata! înceta 
orice credinţă în adevăr. Minciunile erau sfruntate. De ce? 

— Răspunsul nu e aşa de greu de găsit. Pentru că are 
convingerea că nimeni altul nu mai ştie relaţiile lui cu 
Emil Radu. Or Emil Radu nu mai poate să vorbească. 
Poate să scornească orice, nimeni nu-i poate controla. E 
în siguranţă domnul avocat. Aveam impresia că-şi bate 
joc de noi. Dar de ce, de ce recurge la minciuni? Nu de ce 
le spune? De ce recurge la ele? Dacă am afla un răspuns 
aici... 

— Eu l-aş fi acuzat chiar pentru... 

lon Roman mu mai avu vreme să-şi termine fraza. Se 
auzea claxonul strident al unei maşini, iar puţin timp după 
aceea şi zgomotul unui motor care se opreşte. 

Victor Marian îl precedă cu câteva secunde pe 
sergentul-major. Primul era dezolat: ieşise din camera 
numărul trei aşa cum intrase. Cel de-al doilea abia răsufla 
şi era leoarcă de sudoare. O sudoare rece, nervoasă. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


Doctorul Tudor îl invită să ia loc pe fotoliu şi Dinu 
Cosma se supuse ca un copil. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru întârziere, se scuză el cu 
voce moale. Uf... Vă raportez pe scurt! Nu l-am găsit 
acasă şi nimeni n-a ştiut să-mi spună unde e. Mi s-a spus 
că de multe ori i se întâmplă asemenea istorii, să întârzie 
acasă sau să nu vină deloc. Eu ştiam de când am plecat 
de aici că-mi va fi greu, aşa că am organizat o căutare ca 
în filme. L-am găsit la douăzeci de kilometri de aici, la un 
spital. Cum am dat de el, nu vă mai spun. Cu piciorul rupt 
şi capul spart. A căzut beat dintr-un camion care-l ducea 
spre casă şi şoferul, înspăimântat probabil, l-a dus direct 
la spital. Noroc că l-a văzut când s-a prăvălit din camion! 
Doctorii l-au pus la punct, l-au şi trezit, e în toate minţile. 
Şi mi-a spus următoarele: că imediat după masă un 
omuleţ care corespunde întocmai  semnalmentelor 
victimei i-a cerut să vină pe la zece, zece şi jumătate în 
faţa pensiunii. Asta s-a întâmplat la Cerbul de aur. Zicea 
că omuleţul îşi scotocea buzunarele, probabil căuta bani 
şi nu găsea la el. Abia pe urmă i-a spus să vină noaptea la 
pensiune. Cam pe la zece a plecat de la restaurant - am 
controlat pe urmă spusele lui —, aşa că pe la zece şi un 
sfert, dacă ne gândim că drumul e mai lung când se 
merge pe două cărări, a ajuns în faţa pensiunii. A aşteptat 
- dar nu ştie cât - până ce omuleţul a ieşit în faţa lui ca 
din pământ şi l-a trimis să cumpere o sticlă de coniac 
Segarcea şi un tirbuşon, de la un chelner, de la cine ştie. 
l-a dat două sute de lei. Şi i-a spus că restul poate să-l 
ţină pentru el, ceea ce face cam cincizeci de lei, cu care 
şi-a cumpărat de băut: două sticle de rachiu. A adus 
coniacul şi tirbuşonul, dar nu mai ştie ora la care a sosit 
înapoi, în faţa pensiunii. Eu însă m-am interesat la 
restaurant şi am aflat că a plecat de acolo pe la zece şi 
jumătate, cu cele trei sticle şi tirbuşonul. Aşa că pe la 
unsprezece fără un sfert a fost la Trandafirul alb. După ce 


= Trandafirul alb — 


a predat cele cumpărate, a pornit spre casă în partea 
cealaltă, spre Cleopatra. Dar zice că s-a oprit pe drum, 
înainte de a ajunge la Cleopatra, probabil imediat şi a 
început să bea. Nu ştie cât timp a rămas pe marginea 
şanţului, dar a golit o jumătate de sticlă de rachiu. După 
câte îl cunosc eu, operaţia asta o poate face şi în cinci 
minute şi în jumătate de oră. Zice că la un moment data 
auzit parcă un zgomot de armă. Era în întuneric, beat, 
abia se ţinea pe picioare, pentru că împuşcătura îl sculase 
de pe marginea şanţului. A zărit apoi farurile unui camion 
şi a făcut semn să oprească. Şoferul, pesemne neştiind că 
e beat, i-a spus să se urce în spate. Apoi s-a întâmplat 
accidentul, la o cotitură a căzut din camion. Noroc că l-a 
văzut şoferul! l-o fi făcut el ceva, ca prim ajutor, apoi l-a 
dus în viteză la spital. Acolo, şoferul a lăsat numărul 
camionului, numele şi adresa lui şi s-a dus mai departe. 
Era grăbit, n-a avut vreme să-i spună mai multe medicului 
de gardă. Ora la care l-a adus pe Ciucă la spital - m-am 
uitat în caietul medicului de gardă - e unsprezece şi 
patruzeci şi opt de minute... Asta-i tot ce am aflat cu 
privire la Ciucă... În problema cu farmacia, lucrurile stau 
astfel: scriitorul Dumitreş a plecat din farmacie la ora 
zece şi patruzeci de minute. Drumul de la farmacie până 
la pensiune se face între zece şi cincisprezece minute - 
asta depinde de pas. Dar după cum spune farmacista: că 
scriitorul era cam distrat - l-a întrebat de două ori ce 
doreşte - poate să fi făcut chiar douăzeci de minute până 
la pensiune. Şi şi-a cumpărat de acolo un pachet de vată, 
un sul de tifon, sulfamide, alifie şi valenal. In valoare de 
cincisprezece lei. In loc de mărunţiş i s-au dat 
antinevralgice... lar la înapoiere am mai luat un ostaş cu 
mine, pentru orice eventualitate... Acesta e tot raportul, 
până acum. 

Doctorul Tudor făcu un calcul rapid în gând, apoi se 
adresă direct sergentului-major: 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Ai procedat foarte bine. Vei lăsa amândoi ostaşii aici, 
în jurul pensiunii. Cu consemnul pe care-l cunoşti. Numai 
când vor sosi femeile de serviciu să ne anunţe pe noi. 
Dumneata vei pleca imediat cu maşina şi în cel mai scurt 
timp va trebui să dai de urmele şoferului care l-a dus pe 
Ciucă la spital. Vei afla cu exactitate de la el: la ce oră l-a 
cules pe Ciucă de pe şosea; la ce oră s-a întâmplat 
accidentul; la ce oră l-a depus pe Ciucă la spital; unde l-a 
cules pe Ciucă şi să-ţi dea un punct precis de reper; locul 
unde s-a întâmplat accidentul şi iarăşi să-ţi dea un punct 
precis de reper. Fiind în exerciţiul funcţiunii, ai voie să 
depăşeşti orice limite de viteză! S-a înţeles? 

— S-a înţeles perfect! Răspunse sergentul-major. 

După câteva clipe se auzi iarăşi duduitul motorului. 
După jumătate de minut, un ostaş gâfâind îşi făcu apariţia 
în hol. Salută scurt, milităreşte şi raportă că sergentul- 
major fiind foarte grăbit a plecat cu maşina, dar a dat 
ordin să fie anunţaţi tovarăşii de la Bucureşti să vină 
imediat la poartă. 

Numai Victor Marian rămase în pensiune. Doctorul 
Tudor şi lon Roman plecară pe urmele ostaşului. Acesta le 
arătă la câţiva metri de poartă, în interiorul grădinii, o 
dală de beton cam strâmbă. 

— Tovarăşul sergent-major s-a uitat cu lanterna acolo, 
raportă ostaşul, apoi mi-a ordonat să vă chem pe 
dumneavoastră. 

lon Roman ridică imediat pătratul de beton. Sub el se 
afla, aşezat cu grijă, un Browning lucitor, cu mâner de 
sidef, mic cât un pachet de ţigări, de calibrul 6,35. 
Doctorul Tudor îl prinse cu vârful degetelor, de toc. Parcă 
ţinea o jucărie în mână. Pistolul fu cercetat cu cea mai 
mare atenţie la lumina puternică din hol, apoi la o lampă 
de birou din camera victimei. Ţeava lui mai păstra încă 
urme proaspete de pulbere. 

— Arma crimei! spuse cu voce emoţionată lon Roman. 


Da Trandafirul alb — 


Victor Marian tăcuse până atunci. Chipul lui era însă 
palid. Buzele îi tremurau. Şi mâinile îi tremurau. Tinea în 
ele micul clasor de timbre, carneţelul şcolăresc al lui Radu 
Emil. Foile lui fuseseră rupte. Timbrele erau împrăştiate 
pe masă, în două grupuri. Privirile lui erau aţintite asupra 
unui grup mic, format din zece timbre. 

— Le-am găsit, întâmplător, între foile lipite ale 
clasorului. Nu ştiu ce mi-a venit să caut acolo. Fiecare 
timbru din acestea zece valorează între trei şi cinci mii de 
lei. Le-am văzut la o expoziţie cu vânzare la începutul 
acestui an. În martie... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


PARIEA A DOUA. 
DIN NOU: DE CE? 


= Trandafirul alb — 


1 


4 octombrie 194..., ora 5,00 


— Prin urmare, spuse doctorul Tudor aşezându-se 
obosit în fotoliu, nu putem avea nici cel mai mic dubiu cu 
privire la autenticitatea şi valoarea acestor zece timbre... 

— Absolut niciunul! confirmă pentru a zecea oară Victor 
Marian. Sunt exemplare unice din colecţia doctorului 
Zerva şi au fost puse în vânzare la expoziţia despre care 
v-am amintit. Valoarea lor totală e de cel puţin patruzeci 
de mii de lei. Dacă s-au vândut la licitaţie - aşa cum era 
vorba - e de presupus că s-au vândut cu un preţ mai 
mare. Eu, personal, cred că astăzi, vândute la o licitaţie, 
s-ar putea obţine pe ele cam cincizeci de mii de lei... Aşa 
se întâmplă întotdeauna când timbrele de valoare îşi 
schimbă proprietarul. Preţul lor creşte imediat. Aproape 
toate aceste timbre sunt cunoscute şi evaluate în 
cataloage internaţionale... 

— Ultimele descoperiri complică enorm cazul şi aşa 
destul de complicat, afirmă doctorul Tudor. 

— Eu eram convins că-l simplifică, spuse lon Roman. 
Am dat, în sfârşit, peste mobilul crimei... Arma crimei e în 
mâinile noastre... Cred că direcţia cercetărilor noastre se 
simplifică... O anumită persoană - necunoscută până 
acum de către noi - a aflat, printr-o întâmplare sau prin 
intermediul cuiva, că Emil Radu e posesorul unei 
adevărate averi mobile. În încercarea de a-şi însuşi 
această avere a ajuns la crimă... Deşi nu-mi explic de ce 
l-a omorât... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— Poate că n-a vrut să-l ucidă - interveni Victor Marian. 
L-a ameninţat doar pentru a afla secretul ascunzătorii şi 
într-un moment de furie a apăsat pe trăgaci... 

lon Roman parcă-şi aminti ceva. 

— Eu cunosc tipul acesta de arme. Sensibilitatea lor 
este extraordinară. Cel mai mic tremur al degetului poate 
declanşa percuţia. Am avut de-a face cu zeci de accidente 
involuntare provocate de aceste revolvere calibru 6,35. 
Cele mai multe din joacă, din cauza unor ameninţări 
copilăreşti. Accidente groaznice... Poate că asasinul l-a 
ameninţat pe micul Emil cu pistolul fără să se gândească 
să-l ucidă. l-a tremurat degetul şi glontele a pornit... 

— Ipoteza voastră combinată, spuse doctorul Tudor, 
destul de plauzibilă dealtfel, ridică însă câteva întrebări 
foarte grele. Pe unde a intrat asasinul în cameră?... De ce 
purta o armă la el?... De ce, după ce l-a ucis pe micul 
Emil, a încuiat a doua oară uşa, în loc să sară imediat pe 
fereastră?... De ce după ce l-a ucis pe micul Emil - venind 
cu gândul să jefuiască - a înscenat acea dezordine din 
şifonier care-i trăda mobilul...? 

— Eu revin la vechea mea părere, zise Marian. 
Dezordinea din şifonier nu e o înscenare, ci urmele unei 
căutări febrile, disperate. Asasinul şi-a dat seama că a 
ucis şi a simţit nevoia să caute... Pentru ca actul să nu fie 
absolut gratuit. Spaima însă l-a grăbit şi l-a fugărit pe 
fereastră înainte de a găsi ceea ce căuta, adică obiectul 
care în ultimă instanţă l-a transformat în criminal... Un 
odios asasinat gratuit. Nu văd altă explicaţie acum, după 
ce am găsit mobilul... 

Raționamentul lui Marian nu-l satisfăcea pe doctorul 
Tudor. După fiecare frază clătinase din cap a negaţie. 

— Actul criminalului, mişcarea lui în scenă, aşa cum o 
prezentaţi voi, spuse el, nu elimină celelalte întrebări... Şi 
mai cu seamă nu elimină întrebările iniţiale ale cazului: 
de unde poseda Emil Radu o asemenea avere?... De unde 


== Trandafirul alb — 


ştia criminalul vostru ipotetic că omuleţul nostru avea o 
asemenea avere concentrată asupra lui?... Dar să trecem 
deocamdată peste aceste două întrebări. Să revenim la 
celelalte... Pe unde a intrat asasinul în cameră?... După 
afirmaţiile avocatului Ştefan Barbu, cu câteva minute 
înainte de ora unsprezece şi cu aproximativ douăzeci de 
minute înainte de comiterea crimei, Emil Radu a închis 
fereastra, plângându-se că-l „ucid zgomotele”. 

— Scriitorul Dumitreş - interveni lon Roman - spunea 
că a văzut fereastra de la camera numărul trei deschisă, 
la înapoierea lui de la farmacie. Pe cine să credem? 

— Afirmațiile nu se contrazic, replică doctorul Tudor. 
Poate că scriitorul Dumitreş a văzut fereastra deschisă la 
ora unsprezece fără un sfert sau fără treisprezece minute 
- cam aceasta e ora probabilă la care ajunsese în faţa 
pensiunii, pe şosea. Or, la ora aceea avocatul Ştefan 
Barbu nu era în camera victimei. Abia câteva minute mai 
târziu a intrat, exact în clipa când Emil Radu închidea 
fereastra. Această contradicţie aparentă nu face decât să 
confirme spusele avocatului. Fereastra de la camera 
numărul trei era închisă, sau cel puţin a fost închisă tot 
timpul cât avocatul a rămas în încăpere. Şi nu cred că 
Emil Radu a închis-o pentru a o deschide un sfert de oră 
mai târziu... Presupunerea mea - sprijinită pe aceste date 
- e că asasinul nu a intrat pe fereastră, ci pe uşă. Deci, 
cred în continuare că el este unul din locatarii pensiunii. 
Temeritatea unui om din afară nu putea ajunge până 
acolo, încât - folosindu-se de o cheie furată sau 
confecţionată cine ştie în ce condiţii - să intre în camera 
în care va fura sau va asasina, străbătând un hol luminat 
în care putea să se ciocnească de orice locatar. Asasinul 
din afară putea să ştie orice, absolut orice cu privire la 
victimă, la locatari, la obiceiurile pensiunii, dar nu putea 
şti în nici un caz că la ora în care va intra el în clădire nu 
va întâlni pe nimeni în hol. Faptele dovedesc că între 
unsprezece şi unsprezece şi un sfert a fost circulaţie în 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


hol. Avocatul s-a dus la baie, doctorul Luca de asemenea 
s-a dus la baie, domnişoara Liliana a deschis uşa... 

— Avocatul parcă a mai spus ceva - sări Victor Marian. 
Şi anume, că în momentul când a intrat în camera sa a 
auzit deschizându-se uşa de la intrare. Scârţâitul uşii de 
la intrare. Lucrul acesta l-am constatat şi noi. Uşa 
întradevăr scârţâie destul de tare. Dacă asasinul a 
pătruns în momentul acela în pensiune? 

— De ce să nu credem că în momentul acela intrase în 
pensiune scriitorul Dumitreş? Întrebă doctorul Tudor. 

— Pentru că la ora unsprezece fără un sfert scriitorul 
Dumitreş era la două sute de metri de pensiune, răspunse 
Victor Marian. O asemenea distanţă nu se parcurge într- 
un sfert de oră sau în treisprezece minute... 

— Uneori se poate parcurge şi într-o oră, zise doctorul 
Tudor. Era preocupat, cine ştie la ce se gândea... Poate că 
s-a mai oprit, sau poate că a depăşit pensiunea şi abia 
mai târziu şi-a dat seama şi s-a întors. Nu trebuie 
neapărat să fii scriitor pentru a ţi se întâmpla un 
asemenea lucru... 

— Sau poate că scârţâitul uşii de la intrare, la ora 
unsprezece fără un minut, a fost o invenţie a domnului 
avocat, îşi dădu lon Roman cu părerea. 

Doctorul Tudor indică printr-un gest că e de acord şi cu 
această presupunere. Victor Marian era pe cale să dea 
glas unei întrebări capitale, dar se răzgândi pentru un 
moment. 

— Atunci, rolul lui Ciucă în toată această întâmplare se 
reduce la acela de comisionar, spuse el. Nu înţeleg de ce 
l-aţi trimis pe sergentul-major Dinu Cosma - încărcat cu 
atâtea întrebări precise - după şoferul care l-a cules de pe 
şosea. 

Doctorul Tudor se uită la Marian cu oarecare 
surprindere. 


TR Trandafirul alb — 


— De ce l-am trimis pe sergentul-major Dinu Cosma 
după şofer? Din câteva considerente foarte simple. In 
primul rând şoferul nu este cu nimic angrenat în cazul 
acesta. Deci, în clipa de faţă este omul care ne poate 
furniza cele mai sigure date cu privire la anumite 
evenimente. El va fi un purtător de cuvânt al lui Ciucă. 
Datele pe care Ciucă nu ni le poate furniza din cauza 
stării în care se afla ni le va comunica indirect şoferul. Şi 
aceste date - nu ştiu încă - ar putea fi de mare 
importanţă în elucidarea cazului nostru. Nu putem să le 
excludem de la distanţă. Mai bine să riscăm zădărnicia 
unor eforturi... 

— Eu nu prea văd cu ce ne-ar putea lumina în plus 
şoferul, spuse Victor Marian. Dar nu despre asta vreau să 
vorbesc... Vă rog să mă iertaţi, dar eu ridic o problemă 
care va zdruncina ipoteza dumneavoastră cu privire la 
perimetrul în care se află asasinul... V-am arătat planul 
camerei, planul pensiunii şi calculele pe care le-am făcut 
cu privire la mişcările posibile ale asasinului prezumtiv 
după comiterea crimei. Eu am fost primul care am 
susţinut că absolut orice locatar avea posibilitatea - în 
timp - de a comite crima şi folosind ca mijloc de fugă 
ferestrele să iasă apoi în hol pe uşa camerei lui. Absolut 
oricare dintre locatari: femei, bărbaţi, indiferent de 
vârstă. In acelaşi timp, însă, după treizeci de secunde de 
la comiterea crimei - să zicem patruzeci, deşi timpul pare 
stabilit cu precizie - toţi locatarii pensiunii erau în hol. 
Avocatul - după declaraţiile lui - chiar la câteva secunde 
de la auzirea împuşcăturii, ceilalţi puţin mai târziu, pe 
rând: croitoreasa, domnişoara Liliana, profesoara (poate 
în acelaşi timp cu domnişoara Liliana), inginerul Popa, 
apoi în acelaşi timp scriitorul Dumitreş şi doctorul George 
Luca. Deci, după treizeci de secunde toţi locatarii erau în 
hol. În condiţiile noi, niciunul dintre ei nu mai poate fi 
asasinul! Dacă aveau timp să ajungă din camera victimei 
în camera lor în decursul celor treizeci de secunde până 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


s-au întâlnit în hol, nu mai aveau însă vreme să fugă până 
la poartă, să ascundă arma şi apoi să se întoarcă de la 
poartă. Cei peste o sută cincizeci de metri de la clădire la 
poartă şi înapoi nu se mai pot parcurge în treizeci de 
secunde. Nici Jessie Owens, nici Harbig n-ar fi capabili de 
asemenea performanţe. O asemenea distanţă nu se 
poate parcurge decât în cel puţin două minute. Chiar mie 
mi-ar trebui cel puţin un minut, un minut şi jumătate, ca 
să-mi refac respiraţia. Unde sunt cele două minute care i- 
ar fi dat posibilitatea fiecărui locatar - indiferent de vârstă 
şi de sex - să parcurgă această distanţă dus şi întors? 

Pledoaria lui Victor Marian fusese făcută cu voce foarte 
sigură şi nu fără unele accente de mândrie şi 
superioritate. Doctorul Tudor nu părea însă deloc surprins 
de ceea ce auzea. Mai mult. li aproba spusele clătinând 
din cap. 

— M-am gândit şi eu la acest lucru, recunoscu el. 
Problema pe care ai ridicat-o dumneata e foarte serioasă. 
S-ar putea în primul rând, ca în clipa de faţă, să nu 
posedăm câteva date care ar ajuta la dezlegarea ei... Dar 
deocamdată nu vreau să mă sprijin pe necunoscute... 
Prefer să ridic o contraproblemă... De ce crezi dumneata 
că asasinul s-a simţit obligat ca imediat după comiterea 
crimei să ascundă arma?... Poate că a vrut, mai întâi, să 
facă act de prezenţă în hol şi abia după aceea, folosind o 
împrejurare favorabilă, a părăsit clădirea pentru a 
ascunde acolo, lângă poartă, arma crimei. De ce şi-a ales 
acel loc şi nu canalul - care era chiar lângă fereastra 
camerei numărul trei -, încă nu pot să răspund!... Să nu 
uităm însă că între ora crimei - unsprezece şi şaisprezece 
minute - şi ora la care au sosit organele locale - 
unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute - au trecut 
unsprezece minute, timp în care s-au produs câteva 
mişcări în rândurile locatarilor. Unele din ele le 
cunoaştem, altele nu. Ştim, de pildă, că au ieşit afară din 


TR Trandafirul alb — 


clădire, pentru a cerceta fereastra de la camera numărul 
trei, sau pentru a opri această cercetare, două persoane: 
inginerul Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu. Mai ştim 
că profesoara Maria Nistor a intrat pentru câteva minute 
în camera ei, ca să caute nişte medicamente. Ştim de 
asemenea că doctorul George Luca a intrat pentru câteva 
minute în baia de lângă verandă. De asemenea şi 
domnişoara Liliana a părăsit holul, pentru a intra în 
camera ei. De asemenea şi scriitorul Dumitreş, pentru a 
aduce medicamente profesoarei. Şi mai ştim că doamna 
Carmen Stoian a stat aproape tot timpul în camera ei. 
Fiecare cameră, fiecare baie din această pensiune are 
legătură cu exteriorul. Deci, fiecare locatar avea 
posibilitatea să facă această cursă - dus şi întors - pentru 
a ascunde acolo, lângă poartă, revolverul... lată 
contraproblema pe care o ridic în lipsa altor date care să- 
mi justifice prezenţa revolverului în ascunzătoarea de 
lângă poartă... Putem să trecem noi, oare, peste această 
situaţie?... Putem să lăsăm necercetate aceste 
posibilităţi?... Putem noi, în aceste condiţii, să ne 
îndreptăm toată atenţia către un suspect, absolut 
necunoscut, care ar fi acţionat din afara pensiunii?... 
Chiar în clipa aceasta, când ne lipsesc date care ar putea 
să întărească ipoteza că asasinul e unul din locatarii 
pensiunii... Chiar în clipa aceasta, când ideea ascunzătorii 
de lângă poartă mi se pare de neînțeles, mi se pare o 
idee absurdă... Să ne gândim bine la câteva lucruri! 
Victima, la început o oarecare fiinţă banală, care nu putea 
constitui obiectul unui asasinat banal, se dovedeşte brusc 
- prin transformarea unui  clasor  şcolăresc în 
ascunzătoare şi depozit de valori importante - o persoană 
enigmatică, misterioasă, cum a calificat-o - nu ştiu pe 
baza căror considerente, pentru că teoria „hainelor” e o 
pură născocire - avocatul Ştefan Barbu. Ei bine! Ce 
necunoscut din afară putea să pătrundă tainele acestui 
omuleţ, care na părăsit probabil decât o singură dată 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


grădina pensiunii: în chiar ziua asasinatului? Oare nu e 
mai plauzibil, oare nu e mai firesc, mai demn de luat în 
seamă faptul că unul din locatarii cu care convieţuia ştia, 
sau putea să afle - printr-o întâmplare sau în urma unei 
destăinuiri - secretele sale?... Acum nu mai încape nici o 
îndoială că Emil Radu nu era un om oarecare. El purta 
nişte secrete, nişte enigme, în tăcerea şi izolarea lui. Şi 
eu cred că modul în care a trăit în această pensiune, 
convieţuirea lui cu oameni de care în principiu se ferea, a 
avut un anumit efect asupra lui. Dovadă acţiunile sale din 
ultima zi - căutarea fostului său coleg, invitarea acestuia, 
transformarea lui Ciucă în comisionar, ultimele sale 
discuţii cu inginerul Popa, cu profesoara, cu avocatul 
Ştefan Barbu. S-a întâmplat ceva cu el. Ce anume? Nu 
ştim. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat e în strânsă 
legătură cu viaţa lui misterioasă. Poate că unele din 
secretele lui au început să fie cunoscute, poate că altele 
erau pe cale să fie cunoscute... Cine putea să fie părtaşul 
şi martorul acestor secrete dezvăluite sau pe cale de a fi 
dezvăluite? Numai o persoană din cele cu care convieţuia. 
Şi în rândul acestora eu îndrăznesc să-l enumăr şi pe 
inginerul Traian Popa, din cauza prezenţei lui în această 
clădire în chiar ziua asasinatului... 

Şi Roman şi Marian păreau foarte convinşi de 
argumentele şefului lor. Ultimul însă mai era zgândărit de 
o idee. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Dar eu mă mai gândesc la o 
posibilitate. Oare nu ne putem imagina că avocatul Ştefan 
Barbu s-a transformat - cu sau fără voia lui - în 
colportorul unui secret? Poate că a scăpat câteva cuvinte 
în timpul unui joc de pocher la Cleopatra. Pentru că eu 
sunt convins că avocatul a luat cunoştinţă de anumite 
secrete din viaţa lui Emil Radu... Mă gândesc chiar şi la o 
complicitate între el şi un oarecare trişor de la Cleopatra. 
Indiferent însă în ce postură l-am privi - colportor 


TR Trandafirul alb — 


inconştient, sau complice —, avocatul e una din 
persoanele care a pătruns în viaţa intimă, în tainele lui 
Emil Radu... Oare cine este acest Emil Radu? 

Doctorul Tudor ridică neputincios din umeri. 

— Datele problemei s-au inversat. Până acum mi se 
părea că numai cunoscându-l foarte bine pe Emil Radu 
vom putea afla cine este asasinul. Acum am ajuns în 
situaţia de a putea afla adevărul despre Emil Radu, numai 
descoperindu-l pe asasin. lată noutatea cazului nostru! 
Numai asasinul ne va putea răspunde la întrebarea pe 
care ai pus-o dumneata, tovarăşe Marian. 

— Putem totuşi să-l excludem cu atâta uşurinţă pe 
Ciucă? Rosti lon Roman întrebarea lui obsedantă. Eu simt 
că e un mister cu omul acesta... El nu putea oare să fie 
un colportor, o unealtă, sau un organizator al acestui 
misterios asasinat? 

— De aceea l-am trimis pe sergentul-major Dinu Cosma 
după şofer într-un moment când ne-ar fi fost de mare 
ajutor. Şoferul ne va spune indirect dacă Haralambie 
Ciucă a auzit împuşcătura, sau dacă a provocat-o el. Totul 
depinde de ora la care l-a cules de pe şosea, de ora la 
care a suferit accidentul... Până atunci va trebui să ne 
împărţim forţele. Într-un timp foarte scurt, va trebui să 
aflăm ce a făcut fiecare locatar al acestei pensiuni între 
orele zece treizeci seara şi unsprezece treizeci seara. 
Dacă se poate, minut cu minut. Şi pentru fiecare minut să 
ni se indice alibiuri. Atenţie deosebită pentru a afla şi 
verifica mişcările locatarilor între ora unsprezece fără un 
minut şi ora unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute, 
când au sosit organele locale. De la ora unsprezece şi 
douăzeci şi şapte de minute absolut nici un locatar nu a 
mai ieşit din această clădire. Mai bine zis, nu a putut să 
ajungă de la clădire la poartă din cauza santinelei. De 
ieşit, putea să iasă din grădină, dar acest lucru nu ne 
interesează. Pentru a ajunge la poartă, însă, trebuia să se 
întâlnească pe parcurs cu ostaşul care patrula în 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


permanenţă... Vom lua interogatoriile direct în camerele 
locatarilor... Eu mă voi ocupa de domnişoara Liliana şi de 
doamna Carmen Stoian... Dumneata, tovarăşe Marian... 

Tânărul profită de pauza intenţionată a şefului. 

— Eu aş vrea să mi-l încredinţaţi pe avocatul Ştefan 
Barbu. In primul rând. Şi, dacă se poate, pe scriitorul Al. 
Dumitreş şi pe fosta profesoară... 

Doctorul Tudor se uită la lon Roman. Acesta nu făcu 
nici o obiecţie. El urma să ia interogatorii inginerului 
Traian Popa şi doctorului George Luca. 

— AŞ vrea să nu plecaţi de la idei preconcepute, spuse 
doctorul Alexandru Tudor. Fiecare persoană - din cauza 
împrejurărilor în care se află - e un suspect posibil. Dar să 
nu uitaţi în acelaşi timp că asasinul e unul singur. La ora 
aceasta, în pensiune - după părerea mea - se află şase 
inocenți şi un asasin. Şi nu un oarecare asasin. Avem de-a 
face cu un adversar inteligent şi precaut. Metodele forte 
nu vor avea nici un efect asupra lui. Cred că e un 
comedian foarte inteligent, indiferent sub ce mască s-ar 
ascunde. Cred că şi arma pe care ne-a lăsat-o e un 
detaliu din comedia lui. Arma e o dovadă fără valoare. 
Aceasta e convingerea mea. Altfel n-ar fi lăsat-o acolo. 
Sau poate că-mi scapă încă înţelesul acestui act. In orice 
caz nu vom găsi nici o amprentă pe ea. Putem s-o 
aruncăm de pe acum la obiecte găsite. Ea este un detaliu 
oarecare din această tragicomedie... S-ar putea să 
greşesc... Am vrut să vă atrag însă atenţia ca să nu vă 
gândiţi la armă ca la o dovadă în sine... Ea nu ni-l va 
demasca pe asasin. Altminteri, n-ar fi ascuns-o acolo, ci 
ar fi aruncat-o în canal. Asasinul a urmărit un anumit scop 
ascunzând arma lângă poartă. Nu ştim ce scop anume. 
Dar pentru a-şi atinge acest scop el a fost nevoit să se 
mişte, adică să se ducă până la locul unde a ascuns-o. Ei 
bine! Pentru a-l putea demasca pe asasin nu trebuie să 
ne gândim la momentul în care el a tras în Emil Radu. Să 


TR Trandafirul alb — 


renunţăm la gândul că vom găsi amprente pe armă şi 
deci la posibilitatea de a-l demasca foarte simplu cu 
ajutorul lor. Să ne gândim la momentul când el a ascuns 
arma, pentru că nimeni altcineva decât el nu a putut face 
lucrul acesta. Să-l vedem, prin urmare, în mişcare, să 
calculăm mişcarea în timp şi în distanţă şi să aplicăm 
rezultatul acestui calcul la fiecare dintre locatari. Fără nici 
o idee preconcepută... 

— Să ne reducem cercetările numai la a afla şi verifica 
mişcările locatarilor în perioada amintită? întrebă Victor 
Marian. 

— Aceasta e sarcina principală, îi răspunse doctorul 
Tudor. Dar nu şi întreaga noastră sarcină. Nu putem 
acţiona folosind ochelari de cai. 

— Mă gândeam la secretele pe care - ipotetic - i le-a 
dezvăluit micul Emil avocatului Ştefan Barbu. 

— Da... Incuviinţă doctorul Tudor. S-ar putea ca în cazul 
respectiv să fie mult mai important să afli până la ce 
punct au ajuns relaţiile dintre victimă şi avocat. Dar să nu 
scapi din vedere şi motivul principal care ne îndeamnă la 
reluarea  interogatoriilor. De asemenea, în cazul 
scriitorului Dumitreş. Ar fi foarte bine să afli ipotezele lui 
cu privire la crimă şi la asasin. Eu am impresia că nu ne-a 
spus totul. 

Şi lon Roman voia să emită o ipoteză. 

— Eu bănuiesc anumite relaţii între doctorul Luca şi o 
persoană din această pensiune. Nu ştiu dacă aceste 
relaţii ar fi putut determina un act violent... Dar ceva, 
ceva misterios există... Mă gândesc de pildă, la anumite 
mişcări... 

— Foarte bine! încheie doctorul Tudor. Dacă apare un 
amănunt foarte important în decursul interogatoriilor, mă 
găsiţi sau în camera numărul doi, sau în camera numărul 
cinci. 

După o secundă, fiecare dintre cei trei porni în altă 
direcţie. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


2 


Victor Marian lovi încet cu degetele în uşa camerei 
numărul opt. | se deschise imediat. Chipul profesoarei era 
răvăşit, rochia - şifonată. Era evident că rămăsese tot 
timpul în aşteptare. Tăcerea tânărului îi aprinse o slabă 
licărire în ochi. 

— Poftiti! îl invită ea dându-se la o parte din pragul uşii. 
Îmi închipuiam că veţi mai avea nevoie de mine... 
Dealtfel, după un asemenea eveniment, cine mai poate 
să doarmă?! 

Camera şi mobilierul ei nu se deosebeau prea mult de 
încăperea în care avusese loc asasinatul. Doar câteva 
obiecte specific feminine în plus; în schimb, multe 
bibelouri şi broderii împrăştiate peste tot, oferind aspectul 
unei neglijenţe şi dezordini căutate. Pe pereţi atârnau 
câteva tablouri de valoare, dintre care unul de Petraşcu 
renumit în lumea amatorilor de artă, multe acuarele şi 
câteva schiţe în cărbune. Victor Marian făcu un calcul 
rapid în gând şi descoperi cu surprindere că fosta 
profesoară de gimnastică era o femeie bogată. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Maria Nistor îi spuse, 
cu un glas care se voia indiferent, dar în care tremura 
oarecare emoție: 

— Aproape toate sunt amintiri... Unele mai vechi, altele 
mai noi. N-am cumpărat niciodată tablouri... Şi acest 
superb Petraşcu mi-a fost făcut cadou de profesorul 
Sterescu, exact cu patru ani în urmă... Profesorul e unul 
din clienţii permanenţi ai pensiunii. Dealtfel, primăvara şi 
vara vin mulţi pictori aici... Atraşi de peisajul în care se 
găseşte pensiunea... Luaţi loc pe fotoliul acesta... E mai 
rezistent. 


= Trandafirul alb — 


Victor Marian se aşeză în fotoliul indicat de profesoară 
şi înţelese că introducerea fusese terminată. Maria Nistor 
evitase prin cele câteva cuvinte rostite începutul direct al 
unei discuţii care putea deveni penibilă, apoi se declară, 
printr-o foarte fină şi firească atitudine, la dispoziţia lui. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, se hotărî el să fie cât 
mai politicos, dar situaţia ne obligă să reluăm (vocea lui 
se ridică pentru o clipă cu un ton) interogatoriul... Mai 
întâi, v-am ruga să ne precizaţi dacă locatarii prezenţi 
acum în pensiune - şi printre ei includem şi victima - au 
mai fost vreodată împreună aici. 

Maria Nistor păru uşor surprinsă. 

— Nu ştiu ce vă face să-mi puneţi această întrebare... 
La primul... la prima noastră conversaţie am răspuns 
indirect la această întrebare. Locatarii se află pentru 
prima dată împreună aici, la Trandafirul alb. 

— Foarte interesant... Sesiză imediat Victor Marian. Ce 
v-a determinat să ne aduceţi la cunoştinţă în mod indirect 
acest fapt? Dacă ni l-aţi fi spus direct... 

Profesoara nu mai era mirată de astă dată. 

— Abia după ce v-am vorbit despre locatarii care se 
găsesc astăzi în pensiune, sau poate în vreme ce vă 
vorbeam, mi-am dat seama şi eu că nu se mai întâlniseră 
niciodată la Trandafirul alb. Până atunci nu mă gândisem 
la acest lucru; nici nu-mi trecuse prin cap... Când m-aţi 
întrebat, mi-am amintit constatarea de acum câteva ore 
şi m-a surprins că n aţi reţinut-o şi dumneavoastră din 
datele pe care vi le-am oferit. 

Răspunsul şi explicaţia erau foarte simple şi fireşti. 
Marian recunoscu imediat, în gând, că femeia din faţa lui 
e dotată cu o inteligenţă şi o perspicacitate foarte 
ascuţite. 

— Poate că întrebarea vi s-a mai pus, reluă el, dar nu 
se poate şti dacă între timp nu v-aţi amintit şi alte 
amănunte, care să completeze răspunsul dumneavoastră. 
E vorba de altă întrebare. Care dintre locatarii 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


dumneavoastră a intrat în relaţii mai intime, sau de altă 
natură, cu Emil Radu? 

— Nu mă gândesc la mine, ci la dumneavoastră, 
răspunse profesoara privindu-l cu atenţie. E păcat să ne 
pierdem inutil vremea... Adică să v-o pierdeţi. V-am 
răspuns şi la această întrebare, în hol. Tot indirect... Dar 
dacă doriţi neapărat să repet... 

— M-am referit la unele amănunte care vi s-au putut 
revela în orele de aşteptare. 

Profesoara îşi plimbă mâinile pe faţă, parcă pentru a-şi 
aplatiza neregularităţile şi a-şi ascunde ridurile. 

— M-am gândit tot timpul la ceea ce s-a întâmplat, 
spuse ea. Dar m-am gândit mai ales la micul Emil. 

— Vi l-aţi imaginat drept o persoană enigmatică? 

— Nu pot să vă răspund precis, se codi Maria Nistor. În 
ultimul timp am putut observa câteva ciudăţenii în 
purtarea lui. 

Victor Marian nu voi să piardă ocazia. Trecu imediat şi 
direct la atac: 

— Ce înţelegeţi, sau ce importanţă daţi acestui cuvânt? 

— Cred că vă referiţi la cuvântul „ciudăţenii”, încercă 
ea să obţină precizarea. Am observat câteva ciudăţenii în 
comportamentul lui. Cea mai importantă v-am semnalat- 
o: revenirea la tendinţa sa de izolare. Mai târziu mi-am 
amintit însă şi de altele. Din păcate, sunt lucruri de ordin 
intim şi o anumită jenă mă reţine să le dau în vileag. Nu 
le consider de natură să ducă la descoperirea asasinului. 

— Asta nu se poate şti! îi ripostă foarte ferm Marian. 
Noi am simţit de la primul interogatoriu... Că o anumită 
jenă vă reţine să daţi în vileag unele amănunte intime din 
viaţa pensiunii... Vreau să vă declar din capul locului: ne 
aflăm în faţa unui caz excepţional de grav. E vorba de un 
asasinat premeditat, un asasinat odios. Orice amănunt, 
de orice natură ar fi el - intimă sau banală —, va deveni 
un amănunt public dacă el va contribui într-un mod sau 


= Trandafirul alb — 


altul la elucidarea cazului... În acelaşi timp vă declar că 
toate amănuntele, oricât de intime sau oricât de banale 
ar fi, care nu au nici o legătură cu cazul nostru vor fi 
uitate... Noi nu avem aici sarcina de a culege amănunte 
pentru a ne distra, ci urmărim - folosind toate mijloacele 
legale şi în primul rând sprijinul martorilor ca 
dumneavoastră - demascarea şi capturarea unui asasin 
care infectează societatea noastră... 

Un surâs fugar trecu pe faţa profesoarei. 

— M-aţi convins... sau, mai bine zis, m-am convins eu 
înainte de sosirea dumneavoastră. Vorbele pe care le-am 
auzit au constituit ultima literă a cuvântului îndemn, ca să 
mă exprim mai pretenţios. Şi dacă vă spun că sunteţi un 
discipol cu perspective, să ştiţi că vă ofer un 
compliment... 

În scurta pauză pe care o făcuse profesoara pentru a-şi 
aduna gândurile, Marian încercă să descifreze un alt sens 
complimentului ei, dar n-avu nici vreme, nici curaj să-şi 
ducă până la capăt presupunerile. 

— Da... continuă profesoara. Ciudăţeniile pe care le-am 
remarcat se referă la anumite relaţii şi la anumite 
evenimente, într-un cuvânt: la relaţiile dintre micul Emil şi 
câteva persoane de aici... 

Marian simţi că interlocutoarea lui trece printr-un nou 
moment de şovăială. îi sări în ajutor printr-o destăinuire 
dură care-i putea elimina toate complexele, sau ultimele 
lor rămăşiţe. 

— Dacă sunteţi de acord, putem să începem cu 
poezia... 

Maria Nistor răsuflă uşurată. Un oftat de mulţumire îi 
scăpă fără voia ei. Glasul i se liniştise. 

— Da... Apariţia acelei poezii a fost pentru noi toţi o 
mare surpriză... Mai devreme sau mai târziu, toţi am aflat 
despre ea. 

— Aţi bănuit cane e autorul? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Şi eu şi Carmen am ştiut imediat, chiar în clipa când 
Liliana ne-a arătat poezia. Amândouă am citit toate cele 
trei romane ale lui Dumitreş. Ne-a plăcut prea mult poezia 
ca s-o uităm. Ne venea foarte greu să credem că tot el e 
şi autorul gestului. Carmen a rezistat mai puţin timp, eu 
în schimb n-am cedat nici o clipă. 

— Au fost şi reacţii violente faţă de acest gest? 

— Violente?... Da... Chiar extrem de violente... Doctorul 
Luca l-a căutat o zi întreagă pe scriitorul Dumitreş, pentru 
a-i cere socoteală. Asta am aflat-o mai târziu. Nouă nu ne- 
a spus nimic. Am constatat doar că nu era la masă. 
Lilianei i-a făcut însă scene foarte tari, scene penibile, 
condamnabile, după părerea mea, pentru că nu avea nici 
un drept asupra ei. Câteva plimbări sau chiar câteva 
avansuri, sau chiar mai mult, sau chiar totul nu poate să-i 
dea unui bărbat dreptul de a judeca şi a condamna şi a 
maltrata o femeie. Lucrurile n-au ajuns până aici, dar nu 
lipsea mult să ajungă. Şi totul din cauza firii celor doi. 
Doctorul Luca e un impulsiv, o fiinţă care vrea să domine, 
care vrea să-şi impună gândurile chiar înainte de a le face 
cunoscute prin vorbe - în rest, însă, e un om plin de 
calităţi rare. Liliana e tocmai opusul lui. Pentru ea, un 
bărbat trebuie să fie oţel, să ştie ce vrea, uneori 
proslăveşte duritatea... Mai mult. Uneori chiar cred că o 
provoacă aşa cum îmi imaginez eu că a procedat cu 
poezia. Nu ştiu cine este autorul gestului - n-am aflat 
încă, dar am avut mereu impresia că prin toată atitudinea 
ei vrea să-l incite pe doctorul Luca împotriva scriitorului 
Al. Dumitreş. Cred că i-ar place să aibă în jur foarte mulţi 
admiratori şi chiar conflicte violente - până la o anumită 
limită - pentru a şi-l alege pe cel mai puternic... 

— Ce înţeles daţi acestei noţiuni: „puternic”? o 
întrerupse Victor Marian. Vă gândiţi la o forţă psihică, 
morală, la o forţă fizică brutală, sau la o forţă intelectuală, 
artistică? 


Da Trandafirul alb — 


— Acelaşi surâs fugar pe care Marian îl mai remarcase 
o dată apăru din nou pe faţa profesoarei. 

— Nu pot decât să repet complimentul dinainte. 
Dascălul dumitale poate să fie mândru... Da... Ar fi 
hazardat să dau un răspuns. Poate o combinaţie din 
aceste trei forţe, poate numai prima, poate numai una din 
ele... Deşi uneori mă gândesc - sunt gânduri intime, fără 
nici o bază reală - că dorinţa ei de a se simţi înlănţuită nu 
e decât o capcană inconştientă, involuntară. Poate că 
până la urmă nu vrea altceva decât să domine ea o mare 
putere. Când spun aceasta îmi apar în minte scene în 
care o văd inflexibilă şi crudă ca o coardă de oţel. Chiar în 
excursia de ieri când scriitorul Dumitreş era cât pe-aci să 
cadă în prăpastie din cauza ei, s-a uitat le el şi la 
picioarele lui însângerate cu o nepăsare... Avea o 
expresie în care se citea când dispreţ, când plăcere, când 
încurajare... 

— lar doctorul George Luca...? 

— Doctorul Luca a prins-o de mână ca un cleşte şi a 
tras-o după el. Au început să se caţere pe o stâncă 
abruptă care nu-i ducea nicăieri. Şi se uita la noi, din când 
în când, cu priviri în care străluceau plăcerea, satisfacția, 
mulţumirea... Au ajuns la cabană după vreo jumătate de 
oră de la sosirea noastră şi s-au prăbuşit pe iarbă ca nişte 
cârpe. 

— Conflictul cu poezia cum s-a încheiat? întrebă 
Marian. 

— Nu ştiu ce eveniment s-a întâmplat... Se pare că 
doctorul Luca s-a dus la scriitorul Dumitreş să-şi ceară 
scuze, fapt care m-a uluit. Nu-l credeam capabil de un 
asemenea gest... Liliana n-a vrut să ne spună nimic... De 
câteva zile tace, nu ne mai împărtăşeşte confidenţele. Îşi 
pregăteşte capcana sau... E sub înrâurirea unei forţe pe 
care a subapreciat-o... 

— Vedeţi vreo legătură între această apariţie ciudată a 
poeziei şi persoana micului Emil? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Se crede că el este acela care a strecurat poezia sub 
uşa Lilianei... 

— Dumneavoastră nu împărtăşiţi această opinie? 

— Uneori da... Uneori nu, răspunse profesoara evaziv. 
Da - când mă gândesc la comportarea lui din ultima 
vreme, izolată, bănuitoare, capricioasă. Nu - când mă 
gândesc la primele zile ale convieţuirii noastre aici la 
pensiune. 

— Poate ar fi bine să trecem la comportarea lui, sugeră 
Marian, care îşi dădea seama că nu mai e atât de stăpân 
pe conversaţie. 

— larăşi am un moment de ezitare, declară cu 
sinceritate Maria Nistor. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi... 

— Cred că vă gândiţi la relaţiile dintre micul Emil şi... 
Avocatul Ştefan Barbu, îi sări din nou în ajutor Marian. 

— Da... În ultimul timp, micul Emil ne cam evita pe 
noi... În schimb, se vedea cu avocatul Ştefan Barbu şi cu 
Liliana. Ultima îl simpatiza foarte mult pe micul Emil şi nu 
se poate ca simpatia lui să fi trecut neobservată, deci nu 
văd nimic ciudat în relaţiile dintre ei... Cred că şi avocatul 
îl simpatiza... Dar aici intervine ceva care nu putea decât 
să-i depărteze... Liliana putea să cucerească şi prin graţia 
ei tăcută, printr-o naivitate atât de uluitoare uneori, că mi 
se părea jucată. Etienne, însă, era tocmai contrastul lui 
Emil Radu. Foarte superficial, dar arogant în acelaşi timp, 
foarte guraliv, ba chiar gălăgios cu discursurile lui şi apoi 
predilecţiile lui pentru artificii, setea lui de a-şi da 
importanţă, glasului lui vibrant, preocupările lui terestre, 
plăcerea lui de a trăi emoţii stupide... Toate acestea şi 
multe altele nu se potriveau unui om ideal pentru 
anturajul micului Emil... Liliana, da. Ştefan Barbu, nu!... 
Mă întrebam mereu în ultimele zile... Şi mă întreb şi 
acum: ce elemente comune puteau să-i unească pe ei, 
atât de deosebiți ca firi, preocupări şi temperamente?... 
La acestea aş putea să adaug şi răceala pe care o 


IT Trandafirul alb — 


manifesta în ultima vreme micul Emil faţă de două 
persoane care îl preţuiau foarte mult şi pe care le preţuia 
şi dânsul la început. Se putea vorbi chiar de un ataşament 
între ele... Mă refer la scriitorul Dumitreş şi la Carmen. 

O idee mai veche fulgeră prin mintea lui Marian: 

— Nu ştiţi dacă în ultima vreme avocatul Ştefan Barbu 
era în jenă financiară? 

— Da... N-are nici un rost să vă ascund. Nu e vorba de 
jenă financiară. Avea nevoie urgent de bani pentru... 
Pentru amicii lui de la Cleopatra. 

— Ar fi putut - împins de necesitate - să apeleze pentru 
un împrumut la scriitorul Dumitreş sau la duduia Carmen? 

Maria Nistor se feri să dea un răspuns sigur. 

— Aş prefera să întrebaţi persoanele respective... 

— Vom face şi aceasta... Dar mai înainte v-am ruga să 
ne spuneţi cum se comportă avocatul Ştefan Barbu ca 
datornic. 

— lreproşabil! răspunse profesoara fără cea mai mică 
ezitare. Işi respectă termenele cu sfinţenie. 

Răspunsul îl uimi pe Victor Marian. | se părea că nu 
auzise bine. Nu-l credea capabil pe avocat de asemenea 
gesturi. 

— Sunteţi sigură? insistă el. 

— Cel puţin din experienţa de până acum. A rămas de 
multe ori dator cu plata pensiunii, tot din cauza nopţilor 
de la Cleopatra; a cerut chiar împrumuturi speciale, dar 
şi-a respectat întotdeauna termenele. Eu nu pot să-i 
reproşez nimic... 

Deruta în care se afla îl determină pe Marian să pună 
prima întrebare care-i veni în minte: 

— Nu ştiţi? Avocatul Ştefan Barbu suferă de migrene, 
de dureri de cap? 

— Etienne? se miră profesoara. Nu l-am auzit niciodată 
plângându-se. Dimpotrivă. De multe ori îi plăcea să se 
laude că n-a suferit în viaţa lui de dureri de cap, chiar 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


dacă spunea aceasta după o zi şi o noapte de joc. E foarte 
rezistent. 

— Credeţi că e un om sincer, cinstit, fără surprize? 

Ezitarea profesoarei era mai mult decât un răspuns. 
Aşa îşi închipui Victor Marian. Replica ei îi accentuă însă 
uimirea. 

— Ştiu ce vă închipuiţi, spuse ea. La întrebările 
acestea, dacă nu se răspunde imediat şi foarte clar, 
sinceritatea răspunsului devine îndoielnică. 
Dumneavoastră mi-aţi cerut trei răspunsuri, nu unul 
singur. N-am ezitat gândindu-mă la ce trebuie să 
răspund, ci la valoarea cu care aţi învesti dumneavoastră 
răspunsul meu. Pentru că faţă de sinceritate, cinste şi 
capricii, eu am anumite păreri personale. Nu le pot trata 
niciodată izolat, ci numai într-un context. De aceea, 
prefer să nu vă răspund, ci să vă las pe dumneavoastră 
să trageţi concluziile... Chiar dacă dumneavoastră în clipa 
aceasta m-aţi acuza de nesinceritate. In contextul pe care 
se bazează raţionamentul meu, eu mă consider însă 
sinceră. Şi cred că nu veţi putea susţine că asemenea 
întrebări şi răspunsuri generale - oare pot fi date şi puse 
subiectiv, intenţionat, negândit - pot duce la descoperirea 
asasinului. Acestea nu sunt niciodată fapte, ci păreri... 

Victor Marian înţelese că are în faţa lui o forţă şi pentru 
moment îi recunoscu - prin tăcere şi abandonarea 
întrebării - superioritatea. Era timpul s-o facă să 
vorbească despre ea. 

— V-am ruga să ne răspundeţi - dacă se poate cât mai 
exact - la câteva întrebări, care privesc persoana 
dumneavoastră. 

Surâsul fugar de pe faţa ei îi aminti că folosise iarăşi 
procedeele şefului său, dar constatarea aceasta îl bucură. 

— Vă amintiţi cu exactitate şi, dacă se poate, cu 
martori ce aţi făcut aseară între orele zece treizeci şi 
unsprezece treizeci? 


TR = Trandafirul alb — 


Întrebarea era brutală, dar nu formularea ei o surprinse 
pe Maria Nistor. 

— Între zece şi jumătate şi unsprezece jumătate? 
repetă ea. Nu înţeleg de ce vă preocupă gesturile şi 
mişcările mele după ora crimei. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar sunt împrejurări când ne 
interesează mai puţin - poate chiar deloc - faptul dacă 
persoana pe care o întrebăm înţelege sau nu rostul 
întrebării. Ne interesează în primul rând răspunsul. Şi o 
persoană inteligentă ca dumneavoastră poate să priceapă 
că o anchetă este de fapt un proces la care se adaugă 
mereu date şi elemente noi, necunoscute altora, dar care 
pot să nască noi întrebări, să ridice noi probleme. 

Profesoara nu se simţi ofensată de tonul superior şi 
ferm cu care i se vorbise. Parcă era într-o competiţie şi 
primea o replică la un gest mai vechi de-al ei, când îşi 
demonstrase la rându-i superioritatea. 

— Voi încerca să-imi amintesc, spuse ea foarte calmă... 
La ora zece şi jumătate eram în pat. Reciteam un pasaj 
dintr-un roman al scriitorului Al. Dumitreş: Zbucium. 

Marian zări cartea pe noptieră. O luă şi o răsfoi. Zări un 
semn de carte între paginile 152 şi 153. 

— Vă mai amintiţi despre ce pasaj era vorba? întrebă 
el. 

Profesoara nici măcar nu-i zâmbi când îi răspunse: 

— Chiar foarte bine. E vorba de scena în care eroul 
principal al cărţii, Darie Smult, încearcă pentru prima dată 
să se sinucidă. Se uită de la fereastră, de la etajul trei, 
vede un camion descărcând zarzavaturi, un cerşetor 
dormind în zdrenţe cu capul înălţat pe o treaptă de 
ciment, parcă ar fi răstignit într-o epocă modernă, în care 
nu mai sunt necesare crucea şi cuiele... 

— Mulţumesc, îi răspunse Marian. Unde v-aţi încheiat 
lectura? Nu vă cer să-mi indicaţi pagina, ci pasajul... 

— În momentul când Darie Smult îşi lasă mâinile să-i 
atârne „ca nişte bucăţi de carne din care s-au scos 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


oasele”, iar capul i se prăbuşeşte greu pe spate, 
trăgându-l înapoi... Apoi am aţipit... 
— Multumesc... Şi pentru memorie, şi pentru 


amabilitatea şi promptitudinea cu care mi-aţi răspuns. 
După cum reiese din depoziţia anterioară, nu multă 
vreme după ce aţi aţipit s-a auzit detunătura... 

Marian calculase în gând. Intre cele două scene redate 
de profesoară era exact numărul de pagini care ar fi 
necesitat o lectură de o jumătate de oră. 

— Dacă-mi amintesc bine, continuă el, după ce a ieşit 
toată lumea în hol şi s-au făcut primele gesturi şi 
comentarii, printre persoanele care au părăsit holul - 
pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat - vă 
numărați şi dumneavoastră. Aţi intrat în camera aceasta 
pentru a căuta calmante, din cauza stării în care se afla 
duduia Carmen. Cât timp aţi rămas înăuntru? 

— Nu pot să precizez foarte exact, răspunse 
profesoara, în orice caz, nu mai mult de trei minute... 

— Imi imaginez că ţineţi medicamentele într-un loc 
anume. Erau necesare chiar trei minute pentru a 
descoperi că nu aveţi în sertarul noptierei nici un 
calmant? 

— Da... recunoscu profesoara cu oarecare admiraţie. 
De obicei depozitez chiar acolo medicamentele. Bănuiam 
dinainte că nu le voi găsi şi în câteva secunde mi s-a şi 
confirmat bănuiala. Dar la drept vorbind, nu m-am 
înapoiat în cameră numai pentru asta. M-am descoperit, 
într-o clipă de luciditate, acolo în hol... Adică văzând-o pe 
Carmen cum arată - într-o ţinută cam sumară - m-am 
gândit că şi eu arăt la fel. Parcă mă vedeam într-o 
oglindă. Nu e cazul să mai spun ce s-a petrecut în cele 
trei minute. E de ajuns să vă uitaţi cum sunt îmbrăcată 
acum... 

Inainte de a-i auzi tot răspunsul, Marian îşi plecase 
privirile spre podea. Işi amintea cum era îmbrăcată: într- 


= Trandafirul alb — 


un capot gros de catifea, strâns pe trup, care-i scotea în 
relief carnaţia puternică. Dar oare cât timp îi era necesar 
să îmbrace acel capot? Zece, cincisprezece, douăzeci de 
secunde? 

Ca şi cum i-ar fi ghicit întrebările, Maria Nistor îi 
răspunse cu un fel de bunăvoință ironică: 

— Nici o rochie, nici măcar una lejeră, de vară, nu se 
îmbracă peste cămaşa de noapte... 

Cam înfrigurat, Marian amână calculele pentru mai 
târziu. 

— După ce aţi ieşit din camera dumneavoastră aţi mai 
părăsit holul?... Aţi mai revenit în cameră? 

— Până la unsprezece şi jumătate?... Nu! Am stat 
mereu lângă Carmen. Dacă aveţi nevoie de alibi... Am 
stat chiar şi după unsprezece şi jumătate... 

— Negăsind medicamente, o întrerupse Victor Marian, 
v-aţi adresat scriitorului Al. Dumitreş. Cât timp a trecut 
până vi le-a adus? Mai precis, cât timp a lipsit din hol? 

— Mi le-a adus foarte repede, răspunse profesoara. Nu 
pot să precizez, dar am avut această impresie că a trecut 
foarte puţin timp până ce mi-a dat tabletele. Poate chiar 
mai puţin de un minut. 

— Încă o întrebare... Vă amintiţi câtă vreme au lipsit 
din hol inginerul Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu 
când au ieşit afară pentru a cerceta fereastra? 

Profesoara nu răspunse înainte de a se gândi câteva 
clipe: 

— N-au revenit imediat. Chiar ne-am gândit că s-a 
întâmplat ceva cu ei... Dar ştiţi cum e când te apucă 
asemenea gânduri... Mai întâi rămâi într-un fel de 
paralizie. Îţi închipui că persoana pe care o aştepţi va 
reveni dintr-o clipă într-alta... Tocmai când scriitorul 
Dumitreş se hotărâse să pornească după ei - aproape că 
ajunsese la uşă —, cei doi au intrat. Dar n-au putut să 
lipsească mai mult de trei sau patru minute... Poate chiar 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


mai puţin... Ni s-a părut, probabil din cauza nervozităţii, 
cam lungă aşteptarea... 

— Da... spuse într-o doară Victor Marian încercând să-şi 
adune gândurile. Da! Unde eraţi când Emil Radu şi-a plătit 
prima rată pentru întreţinere, când v-a plătit cei o mie 
două sute de lei? 

— In camera lui, chiar în prima zi a sosirii sale, imediat 
după ce l-am instalat în cameră... 

— N-aţi observat dacă avea o sumă mai mare la el? 

— Ba da! răspunse prompt profesoara. A scos un plic 
dintr-o valiză şi mi-a numărat o mie două sute de lei... Era 
un plic gros, plin cu bancnote de o sută de lei. 

— Nu aţi putea să faceţi o apreciere oricât de 
aproximativă? 

Profesoara luă cartea pe care o ţinuse cu câteva 
minute în mână Victor Marian. Încercă să refacă grosimea 
teancului de bancnote slujindu-se de grosimea cărţii. 
După o scurtă ezitare, se hotărî. Prinse între degete un 
număr de pagini care reprezenta cam o treime din carte. 
Apoi se răzgândi şi mai eliberă câteva file. 

— Cam atât, spuse ea. Cartea arăta pagina 93. 

— Cum erau bancnotele? Vechi sau noi? 

— Amestecate, răspunse Maria Nistor. Câteva - îmi 
amintesc foarte bine - erau noi-nouţe. Mă refer la cele pe 
care le-am primit... Nu pot să vă spun cu siguranţă dacă 
în plic erau numai bancnote. Poate că se găseau şi hârtii, 
acte şi altele... Introduse la mijlocul bancnotelor... 

— Vă mulţumesc foarte mult, foarte mult, încheie 
Marian. 


= Trandafirul alb — 


lon Roman ciocăni de câteva ori în uşa camerei 
numărul unu, dar nu primi nici un răspuns. Convins că şi-a 
făcut datoria de oaspete nepoftit, apăsă încet clanţa. Uşa 
era descuiată. Păşi înăuntrul cu grijă şi se simţi deodată 
prins ca într-un vârtej. Micul vestibul devenise locul de 
întâlnire a trei curente de aer. Unul pătrundea pe uşa pe 
care o deschisese el, altul pe uşa din dreapta care ducea 
în baie, deschisă şi ea ca şi fereastra băii, altul în uşa din 
faţă care duce în camera propriu-zisă. lon Roman zări şi 
fereastra camerei deschisă în toată lărgimea ei. Când păşi 
pragul camerei constată cu surpriză că şi fereastra din 
dreapta, care dădea spre şosea era deschisă. Şi cu toate 
acestea, nesimţitor parcă la curentul tare şi rece care 
circula prin încăpere, inginerul Traian Popa dormea dus 
într-un fotoliu mare şi comod, aşezat parcă într-adins 
exact în punctul unde s-ar fi întâlnit cele două diagonale 
ale camerei. 

Înainte de a-şi trezi gazda, lon Roman aruncă o privire 
circulară în încăpere. Aceleaşi dimensiuni, acelaşi 
mobilier ca în camera victimei. Doar peretele era spart în 
două locuri, de două ferestre mari. Una se deschidea spre 
şosea, alta spre grădină. Patul era aranjat, nici nu se 
cunoştea că dormise cineva întrânsul. Pe o noptieră, 
lângă pat, se afla o servietă, din care ieşea afară mâneca 
unei pijamale. 

Inginerul dormea îmbrăcat. Numai pantofii şi-i scosese 
din picioare. În zadar tuşi Roman de câteva ori şi mereu 
mai tare. Somnorosul nici nu se sinchisea. Răspundea 
prin sforăieli slabe. 

Atitudinea aceasta nepăsătoare irită oaspetele. Prinse 
cu mâna dreaptă umărul inginerului şi-l zgâlţâi de câteva 
ori, însoţindu-şi mişcarea cu un acces de tuse convulsivă. 
Cel din fotoliu sări ca fript. Trupul şi mâinile lui ajunseră - 
într-o fracțiune de secundă - la poziţia unui boxer în 
gardă. Era gata de apărare sau de atac. Se dezmetici însă 
repede. Braţele îi căzură moi de-a lungul trupului, dar 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


încet-încet se urcară spre faţă, iar palmele şi degetele 
începură să frece cu putere ochii, încă adormiţi. 

— Dormeam, se scuză el. Nu ştiu ce e cu mine... M-a 
trăsnit iarăşi un somn de plumb. Şi când dorm, zgomotele 
aproape că nu au nici un efect asupra mea. Numai 
mişcările mă trezesc. 

— Nu e cam răcoare în cameră? întrebă lon Roman 
înghesuindu-se în haină. Poate că ar trebui închis un 
geam, sau chiar amândouă... Acum, spre dimineaţă, aerul 
se răceşte la munte... 

Inginerul Traian Popa se supuse rugăminţii oaspetelui: 
închise amândouă ferestrele, apoi se aşeză în acelaşi 
fotoliu în care dormise până atunci. Cele câteva secunde 
cât scosese capul pe geam şi înfruntase aerul rece cu 
ochii închişi îl treziseră de-a binelea. Nici urmă de 
buimăceală nu se mai vedea pe faţa lui. 

— Oamenii cu conştiinţa curată şi împăcată adorm 
repede, spuse el. Nu ştiu cum aş putea să vă conving că 
nu sunt amestecat cu nimic în afacerea asta 
sângeroasă... 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la identitatea 
asasinului? întrebă lon Roman. 

Inginerul Traian Popa tresări, parcă atacat de o idee 
care-i trecea prima dată prin minte. 

— Până acum nu m-am gândit la asasin, se destăinui 
el. M-am gândit numai la victimă, la fostul meu coleg. 
Abia când m-aţi întrebat dumneavoastră m-a trăsnit o 
idee... Poate că e o aiureală, nu ştiu cum să vă spun... Eu 
nu cred că asasinul este un bărbat. Nu e în firea unui 
bărbat să-şi pună mintea cu un infirm, cu o şchioapă de 
om ca Radu Şt. Emil. În cel mai rău caz i-ar trage o palmă 
şi cu asta s-ar sfârşi totul... Deşi nu prea îl văd pe 
bărbatul care ar ridica mâna împotriva unei fiinţe atât de 
plăpânde ca Emil... Eu m-aş fi răstit la el ca la un copil... 
Aici, în crima asta, e ceva diabolic, ceva feminin. Numai o 


Da Trandafirul alb — 


femeie, în criză de isterie, ar putea comite o astfel de 
faptă... 

— Dumneata - îl întrerupse lon Roman - îţi închipui că 
micul Emil a fost ucis gratuit, fără motiv... 

— Păi altminteri de ce să-l fi ucis? Nu supăra pe nimeni, 
nu atrăgea atenţia nimănui, nici măcar nu era bogat, ca 
să fi atras vreun borfaş oarecare... 

Inginerul Traian Popa tăcu brusc, parcă scuturat de altă 
idee neaşteptată. In timp ce-i vorbea, lon Roman îl 
supraveghea discret, cu cea mai mare atenţie. 

— Să presupunem... Prin absurd... Că micul Emil ar fi 
fost bogat şi ar fi atras atenţia cuiva asupra lui... 

— Aha! pricepu inginerul. Vă gândiţi că o anumită 
persoană şi-a făcut planul ca să-l jefuiască... E cam 
teoretică problema... Dar nici în cazul acesta nu văd de 
ce l-ar fi ucis... Un pumn în tâmplă sau un picior în burtă 
şi cu asta gata. Putea să-i ia totul, toată averea şi să-l 
ducă şi pe el în spate, că nu era prea greu... 

lon Roman lovi scurt cu pumnul în masă, pentru a 
atrage asupra-i privirile inginerului şi a-l observa în timp 
ce-şi va depăna răspunsul. Voia să fotografieze reacţia 
inginerului. 

— Şi dacă borfaşul, dacă individul venit cu gândul să-l 
jefuiască pe micul Emil, era o persoană pe care acesta o 
cunoştea...? 

Câteva clipe, inginerul rămase năuc. Parcă nu 
înţelesese întrebarea. Primul gest pe care-l făcu fu acela 
de a se scărpina în cap. Apoi răspunse cam şovăielnic: 

— Dacă hoţul era cunoscut de micul Emil?... În cazul 
acesta, se cam complică situaţia... Nu ştiu ce să vă 
spun... Ar fi trebuit să aleagă un moment - pentru jaf - 
când stăpânul camerei nu era acasă... Să evite să-l 
întâlnească... 

Aici voia să ajungă lon Roman. O nouă ipoteză - la care 
nu se gândise până atunci - îi venise în minte. Tăcerea 
subită a lui Traian Popa îi dădu ghes. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Să presupunem că a intrat în cameră în absenţa 
proprietarului, în timp ce micul Emil lipsea. A observat că 
ieşise din pensiune, l-a văzut plimbându-se în grădină, a 
remarcat că lăsase lumina aprinsă şi uşa deschisă... Şi s-a 
gândit că a sosit momentul cel mai favorabil pentru a 
acţiona. A intrat tiptil în camera lui şi a început să 
scotocească. Şi deodată se trezeşte cu stăpânul camerei 
în spatele său!... Groaza că a fost descoperit şi prins într- 
o asemenea situaţie nu l-ar împinge oare la crimă? 

— Nu pot să vă răspund precis. Poate că da... 
Momentul ar fi fost întradevăr cumplit. Borfaşul putea să- 
şi piardă firea, ar fi scos pistolul şi ar fi tras. Teoretic, 
aiuristic... Dar în cazul acesta, micul Emil trebuia găsit în 
mijlocul camerei, nu aşezat comod pe pat, ca după o 
vizită... 

lon Roman bănuise de la început că teoria lui are pe 
undeva o fisură, dar nu se aşteptase ca inginerul să 
descopere această fisură cu atâta uşurinţă. Nu putea 
totuşi să se despartă de teoria lui. De aceea, îşi imagină 
altă situaţie: 

— Poate că micul Emil era în pat, poate că dormea. 
Firav cum este, acoperit cu pătura, borfaşul nici nu şi-a 
dat seama ca e cineva în pat. A început să caute febril, s- 
a lovit de ceva sau a făcut un oarecare zgomot şi deodată 
s-a pomenit privit, din pat, de cunoscutul lui, ridicat în 
capul oaselor. Cum iar fi reacţionat în acest caz hoţul? 

— Eu nu pot să suport teorii din astea, se împotrivi 
inginerul Traian Popa. Ce să caute un hoţ la Emil Radu? 
Ce să fure de la el? Hainele? Pantofii?... Doar dacă era un 
copilandru... Ce să fure de la el? Clasorul cu timbre vechi? 
Câteva sute... 

— Când aţi văzut clasorul lui? întrebă brusc lon Roman. 

Intrebarea aduse o expresie de uimire pe faţa 
inginerului. 


= Trandafirul alb — 


— Nu înţeleg de ce vă interesează clasorul!... O 
amintire din timpul şcolii, fără nici o valoare... Tocmai mă 
gândisem să-l cer de la dumneavoastră, după terminarea 
anchetei, ca să am o amintire de la el... 

— Eu aştept un răspuns! spuse lon Roman cu glas 
ferm. Când aţi văzut clasorul cu timbre? 

— Chiar ieri după masă... Emil Radu îşi făcea vânt cu 
el, se apăra de căldură, în vreme ce discutam, acolo, la 
vila în care stau. M-am mirat când l-am văzut cu clasorul 
în mână... Avusesem şi eu unul asemănător, dar l-am dat 
pe o îngheţată... Să-l păstreze, după aproape douăzeci de 
ani, era o chestie... Mi-a răspuns că ţine foarte mult la el, 
că printre timbrele acelea se afla o parte din viaţa lui... 
De, sunt unii oameni care-şi păstrează cu sfinţenie 
amintirile din tinereţe... Nu mi-a fost greu să-l înţeleg, mai 
ales că-i cunoşteam firea... l-am dat dreptate... 

lon Roman era hotărât să insiste asupra acestei 
poveşti. 

— Nu-ţi aminteşti cuvintele pe care ţi le-a spus? Sa 
mărginit să vorbească despre clasor numai ca despre o 
amintire? 

— Cam aşa ceva... Răspunse nehotărât inginerul Popa. 

— Caută să-ţi aminteşti cuvintele lui Emil Radu! se 
încăpăţână lon Roman. Aminteşte-ţi convorbirea despre 
clasor... 

— N-a zis altceva... „Vechitura aceasta e foarte 
prețioasă, a spus el. Aici se află o parte din viaţa mea...” 

— Te-ai uitat şi dumneata printre timbre? 

— Mai mult ca să-i fac plăcere, răspunse inginerul. L- 
am răsfoit în treacăt, apoi i l-am înapoiat. Mi-am amintit 
însă câteva scene din liceu şi cred că am discutat despre 
ele. Una chiar m-a emoţionat. O uitasem de mult. Nue o 
poveste prea frumoasă... 

lon Roman îi făcu semn cu mâna să continue. 

— E cam penibilă, dar dacă dumneavoastră insistaţi... 
Pierdusem aproape o mie de lei la pocher şi babacii nu 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


erau acasă. Gangsterii cu care jucasem - nişte derbedei, 
nişte trişori, aşa cum am aflat mai târziu - m-au 
ameninţat că dacă nu le înmânez suma datorată până la 
ora douăsprezece, mă toarnă la direcţia şcolii... Ceea ce 
ar fi însemnat eliminarea mea, fără drept de apel, până la 
sfârşitul anului. In cel mai bun caz... Poate din toate 
şcolile, fiindcă repetam clasa tot din pricina unei istorii 
asemănătoare... De la pocher am venit direct la şcoală. 
N-aveam unde să mă duc la ora aceea. Am ajuns cu 
aproape un ceas mai devreme. Nu peste mult timp a sosit 
şi Radu Şt. Emil. El venea întotdeauna primul la şcoală. Eu 
eram distrus. Mă bântuiau - pe cinstea mea! - gânduri de 
sinucidere. Nu ştiu ce m-a apucat şi i-am povestit totul lui 
Emil. El s-a îngrozit, mai ales când a auzit că vreau să mă 
sinucid. Zău că nu glumeam... Şi l-am auzit, parcă prin 
vis, spunându-mi că îmi va face el rost de mia aceea de 
lei. Luase bursa cu o zi înainte, vreo cinci sute de lei. 
Restul - zicea el - îl va procura vânzând nişte timbre de 
valoare, pe care le moştenise de la tatăl lui. Şi întradevăr, 
până la ora douăsprezece mi-a făcut rost de toţi banii. 
Timbrele le-a vândut la nişte colegi. Borfaşii care mă 
trişaseră erau la poarta şcolii. Nu mă ameninţaseră în 
van. După câteva zile - când s-au întors babacii - i-am 
înapoiat datoria. Dar din păcate, timbrele nu şi le-a mai 
putut cumpăra înapoi. N-au vrut ăilalţi să i le vândă, sau 
poate că nu mai erau în proprietatea lor. Cam asta-i 
povestea. După cum vedeţi, destul de cumplită... 

lon Roman îl ascultase cu toată atenţia, dar nu-şi dădu 
în vileag nici un gând. Îşi continuă întrebările. 

— Când ai văzut clasorul cu timbre ultima dată? 

— Când l-am văzut ultima dată? spuse aproape 
înfricoşat inginerul Traian Popa. L-am văzut în camera lui 
Emil, după ce s-a forţat uşa. Eram în spatele sergentului- 
major şi al doctorului. Mă înălţasem în vârful picioarelor 
ca să-l văd pe Radu Emil. Când i-am zărit gaura aceea în 


= Trandafirul alb — 


mijlocul frunţii am simţit că mi se moaie picioarele, deşi 
sunt un om care nu-şi pierde prea uşor cumpătul. Am 
făcut un pas înapoi şi din întâmplare privirea mi s-a oprit 
asupra noptierei. Sertarul era deschis. Timp de o 
secundă, am văzut clasorul în sertar. Apoi doctorul Luca 
s-a aplecat deasupra cadavrului şi în mişcarea lui a închis, 
fără să vrea, sertarul noptierei... Abia acum, când mi-aţi 
amintit de clasor, mi-am amintit şi eu scena... 

— Sunt convins - accentuă lon Roman - că-ţi vei păstra 
aceste spuse şi le vei repeta şi în faţa tribunalului... 

— Sigur că da! răspunse inginerul, năucit. Dar nu 
înţeleg ce importanţă poate să aibă povestea asta cu 
clasorul... N-am făcut o glumă când v-am spus că mă 
gândisem să vi-l cer pentru a-l ţine ca amintire... Poate că 
vechitura aceea a fost salvarea vieţii mele... Acum însă... 

— Acum te-aş ruga să-ţi reaminteşti ce ai făcut între 
ora zece şi jumătate şi ora unsprezece şi jumătate. 

— V-am mai spus o dată... se revoltă inginerul. 
Dormeam. M-a trezit împuşcătura. Am adormit imediat ce 
am ajuns în această cameră, după ce m-am despărţit de 
Emil. Pe urmă... V-am spus ce am făcut şi pe urmă... N- 
am ascuns nimic. S-ar putea doar să fi uitat ceva... De 
aceea v-am rugat, la primul interogatoriu, să-mi puneţi 
dumneavoastră întrebări... Dacă aveţi anumite dubii, vă 
rog şi acum acelaşi lucru. 

— Vrem anumite precizări! îi spuse lon Roman cu voce 
dură. De pildă... Vrem să ştim pentru ce aţi ieşit afară din 
clădire şi cât timp aţi rămas în grădină sau în pădure. 

Inginerul Traian Popa  izbutise să-şi învingă 
nervozitatea, îşi încrucişă braţele şi răspunse ca unui 
adversar: 

— La prima întrebare v-am răspuns şi nu mai am chef 
să repet a doua oară. Dacă aveţi unele nedumeriri, v-aş 
ruga să daţi cărţile pe faţă... La urma urmei, nu-mi pasă. 
Nu l-am ucis eu pe Radu Emil şi oricât v-aţi strădui nu veţi 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


putea dovedi o faptă pe care n-am comis-o. De ce să mă 
neliniştesc? 

— Asta mă întreb şi eu... Dacă aveţi conştiinţa curată şi 
împăcată, de ce sunteţi atât de neliniştit? De ce nu 
răspundeţi deschis la întrebările noastre? 

Inginerul Popa fu primul care dădu cărţile pe faţă. 

— Fiindcă situaţia în care mă aflu şi unele ironii ale 
hazardului mă fac suspect în ochii dumneavoastră... Ştiu 
că e foarte greu să dovedesc că nu eu m-am invitat la 
Radu Emil, ci el m-a invitat pe mine aici... De asemenea 
nu pot să vă spun nici un cuvânt cu privire la motivul care 
l-a îndemnat pe colegul meu să mă invite - netam-nesam 
- pentru o noapte la câţiva metri de camera în care a fost 
asasinat... Şi în plus, probabil că sunt unul din puţinii 
care-l cunoşteau pe cel ucis mai de multă vreme... Dar 
pentru că nu l-am omorât eu, e stupid şi absurd să-mi fac 
probleme. Dacă mă vedeţi în postura de asasin, dovediţi! 
Nu e o aiureală? Pentru ce să-l ucid? Ca să-i fur clasorul 
acela fără nici o valoare Nu se ucid oamenii pentru 
asemenea fleacuri, chiar dacă sunt amintiri vechi... 

lon Roman se uita la inginer ca la un năuc, ca la un 
smintit. Oare îşi bătea joc de el, sau interpreta cu o artă 
nemaipomenită rolul unui naiv imbecil? _ 

Se debarasă însă repede de această întrebare. Inţelese 
că inginerul joacă tare. Nu trebuia să se mulţumească, 
liniştit, cu impresii şi bănuieli. Avea nevoie de dovezi. În 
clipa aceea, lon Roman îşi dădu seama că rolul său mu e 
numai acela de a stabili vinovăția inginerului, ci de a 
stabili - dacă era cazul - şi nevinovăția lui... 

Se hotărî să-şi păstreze - până la sfârşitul 
interogatoriului - un ton de politeţe. 

— Aveţi dreptate, spuse el fără căldură; un nevinovat 
nu trebuie să se teamă în faţa organelor de anchetă... De 
aceea vă îndemn să răspundeţi la întrebările pe care vi le- 
am pus... Sau dacă sunteţi convins că la prima întrebare - 


= Trandafirul alb — 


asupra motivului care v-a determinat să părăsiţi clădirea 
- nu mai aveţi nimic de adăugat, atunci vă rog să 
răspundeţi la cea de-a doua întrebare: Cât timp aţi rămas 
afară? 

Inginerul Popa sesiză schimbarea care se petrecuse în 
atitudinea anchetatorului. Calmul său era manifest de 
astă dată. 

— Nu pot să precizez în unităţi exacte de timp. Mă voi 
strădui să calculez acum în faţa dumneavoastră. Timpul 
pe care l-am făcut până la fereastră, ezitarea mea... 
Apariţia avocatului Ştefan Barbu... Discreţia pe care mi-a 
cerut-o cu privire la întâlnirile noastre de la Cleopatra... 
Raita pe care am făcut-o la marginea pădurii... În total, 
cred că trei-patru minute... 

— Aţi amintit despre o raită pe care aţi făcut-o la 
marginea pădurii... Amănuntul acesta nu ni l-aţi spus la 
primul interogatoriu. 

— Nu mai ştiu... Răspunse inginerul Popa foarte liniştit. 
S-ar putea să nu vi-l fi relatat. Poate că-l uitasem... Sau 
mi s-a părut că nu vă interesează ce s-a întâmplat afară 
după ora crimei... Nu pot să-mi dau seama... Dacă m-aţi fi 
întrebat, cred că v-aş fi răspuns. N-aveam de ce să 
ascund un asemenea lucru... 

— V-aş ruga să insistaţi asupra acestei raite. Cine a 
avut iniţiativa? Cât a durat? În ce parte aţi făcut-o? Dacă 
aţi observat ceva deosebit în timpul ei... 

— La dispoziţia dumneavoastră... răspunse inginerul, 
cu gândurile în altă parte. Cine a avut iniţiativa?... Mi se 
pare că avocatul. Ne opriserăm în faţa intrării şi probabil 
că eram amândoi jenaţi de rugămintea de a fi discret. L- 
am întrebat ce facem, într-o doară, mai mult ca să 
risipesc jena. El mi-a răspuns că ar fi bine să facem un 
tur. Şi atunci ne-am înţeles ca el să colinde prin partea 
opusă locului unde s-a comis crima, iar eu, paralel cu 
clădirea, pe la marginea pădurii, în partea din faţa 
ferestrei victimei. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Aţi discutat atunci, pe loc, aceste amănunte? 

— Nu! El mi-a spus că se duce „încolo” şi a arătat spre 
stânga, iar eu automat am arătat cu mâna spre dreapta. 

— Prin urmare, n-aţi făcut împreună recunoaşterea. Ci 
fiecare în altă direcţie. 

— Da... răspunse inginerul. A fost o înţelegere mutuală. 
Dar eu cred că mai degrabă din nevoia de a face ceva, de 
a ne mişca în aer liber. Nu ştiu de ce, dar am avut 
senzaţia că oricât aş înainta în pădure sau spre poartă nu- 
| voi întâlni în nici un caz pe asasin... Dealtfel, nici nu sunt 
fricos din fire... 

— Cam cât timp a durat această raită? 

— Cel mult două minute... Parcă ne-am fi înţeles 
amândoi şi am fi făcut-o cu ochii pe ceas. În momentul 
când am ajuns eu la lumină în faţa verandei, a apărut din 
întuneric şi avocatul. Nimic, am spus eu; nimic, a spus el. 
Apoi am intrat amândoi înăuntru... 

— Cam pe unde ţi-ai petrecut cele două minute de 
recunoaştere solitară? 

Schimbarea sesizată în tonul lui Ilon Roman părea că-l 
irită iarăşi pe inginer. 

— Am ajuns până la marginea pădurii... Am şi înaintat 
câţiva metri în desiş. Mergeam pe o cărare bătătorită, 
care pornea din dreptul verandei. Chiar îmi venise în gând 
să mă caţăr pe un copac şi să mă uit spre camera lui Emil 
Radu... Dar mi-am dat seama că e absurd. Ce se putea 
zări înăuntru de la o asemenea distanţă? M-am întors... 

— Avocatul nu era, bineînţeles, în raza vederii 
dumitale... _ 

— Nu! Nici vorbă. Întunericul era atât de gros, că puteai 
să-l tai cu cuțitul. 

— Ai observat ceva deosebit uitându-te spre clădirea 
pensiunii? În vreme ce te înapoiai spre verandă... 

— Absolut nimic... Toate cele patru ferestre erau 
luminate... Şi două dintre ele - deschise. Cele de la 


Da Trandafirul alb — 


camera mea şi de la camera lui Radu Emil... Încolo, nimic. 
Nici o mişcare, nici o siluetă... 

lon Roman dădu brusc glas întrebării care-l chinuia. 

— Ai ajuns în recunoaşterea dumitale până la poartă? 

— La poartă?! se miră inginerul. Nici nu m-am gândit să 
mă duc într-acolo. Am mers numai pe cărarea care duce 
la pădure... De fapt, era aşa de întuneric, că mi se părea 
tot timpul că mă aflu în pădure... Bâjbâiam cu mâinile 
înainte, ca să nu mă izbesc de ceva... Imi dădeam seama 
că fac o treabă inutilă... Dar mă ducea înainte inerția... 
Din când în când întorceam capul... 

— E întradevăr un noroc că nu te-ai izbit de vreun 
arbore, recunoscu lon Roman. Pare cam neverosimilă, 
cam absurdă această recunoaştere inutilă, prin 
întuneric... 

— V-am spus că aceasta a fost şi impresia mea... 
Acum, ideea mi se pare şi mai tâmpită... 

— Pe avocat nu l-ai văzut decât la înapoiere, în faţa 
verandei. 

— Nici nu m-am gândit să mă uit după el. Întunericul... 

— Prin urmare, nu te-ai apropiat de poartă... spuse lon 
Roman în încheiere. Vei rămâne mai departe la dispoziţia 
noastră. 


4 


Liliana Maior îl invită pe doctorul Tudor să ia loc într-un 
fotoliu, iar ea rămase câteva clipe în picioare, rezemată 
cu spatele de pervazul ferestrei, parcă anume ca să fie 
admirată în toată splendoarea ei. Era înaltă şi subţire, 
avea mijlocul foarte îngust, picioare fine şi lungi, sânii 
rotunzi şi liberi. Supleţea şi armonia corpului erau acel 
ceva care-i imprima chipului o expresie pe care doctorul 
Tudor o găsi spontan într-un termen franțuzesc: exquise. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Figura ei nu avea nimic neobişnuit, trăsături sigure, 
delicate, ochi cam întunecaţi, doar părul, foarte bogat şi 
ondulat în toată lungimea lui, izbea prin culoarea sa de 
aur mat. Trupul şi părul înnobilau chipul Lilianei, aceasta 
fu prima părere a oaspetelui. 

Doctorul Tudor se mulţumi cu o privire fugară, aproape 
imperceptibilă. li era însă de ajuns ca să-şi dea seama că 
tânăra din faţa lui - îşi aminti buzele ei ferme şi bărbia 
purtată cu siguranţă - are mari rezerve de voinţă şi 


rezistenţă, dar în acelaşi timp - îşi aminti privirile 
întunecate, instabile - e cutreierată de nelinişti şi 
nehotărări. 


— Sunteţi obosit... Constată ea cu o uşoară 
nemulţumire, apoi se aşeză vizavi de oaspete, picior 
peste picior, într-un fotoliu comod. Mi-am imaginat că-mi 
veţi face totuşi o vizită... 

— E mai mult decât o vizită, o corijă doctorul Tudor. E 
ceea ce se numeşte în termeni legali un interogatoriu. De 
aceea, v-aş ruga de la bun început să înlocuiţi impresiile 
pasagere cu date precise. Bineînţeles, în momentele când 
vom avea nevoie, în primul rând, de asemenea date. 

— Sunteţi doctor în drept... 

— Şi în filosofie, completă Alexandru Tudor. În 
psihologie criminalistică. Numele dumneavoastră? 

— Liliana Maior, răspunse fără voia ei tânăra. Credeam 
că aţi aflat numele meu... 

— L-am aflat, o linişti doctorul Tudor. Dar în afară de 
formalitatea pe care o reprezintă întrebarea, m-am gândit 
că asemeni altor artişti care se află aici, în pensiune, s-ar 
putea să fi optat şi dumneavoastră pentru un pseudonim. 

— Până în clipa aceasta n-am ştiut că Al. Dumitreş e un 
pseudonim, descoperi Liliana. Alt artist nu cred că se mai 
află în pensiune... Eu aş fi folosit singularul. 

Frumoasa zeiţă voia să se impună, iar doctorul Tudor n- 
o lăsă să-şi desfacă aripile. 


= Trandafirul alb — 


— Depinde de părerea pe care o poate avea o 
persoană sau alta despre ceea ce se numeşte în unele 
cercuri „arta modei”. 

Dacă doctorul Tudor s-ar fi uitat în clipa aceea la 
Liliana, ar fi descoperit pe chipul ei o expresie stranie, 
care împletea admiraţia, curiozitatea şi nemulţumirea. El 
se hotări doar să continue. 

— Dar întrucât lucrul acesta nu prezintă încă nici o 
importanţă în cazul care ne preocupă şi care a provocat 
această întâlnire forţată, ar fi nimerit să trecem mai 
departe. 

— Aţi omis să-mi cereţi unele date, încercă să se 
răzbune Liliana. Adresa, profesiunea, vârsta... Starea 
civilă. 

— Unele le cunoaştem, altele le bănuim... Sau le vom 
cunoaşte în cursul acestui interogatoriu, o temperă 
doctorul Tudor. 

Şi se întâmplă aşa cum prevăzuse el. Tânăra înţelese 
că nu-şi poate încă impune voinţa. Se retrase într-o 
atitudine docilă, prefăcută. Îşi strânse genunchii, îşi 
cobori cu un gest inutil fusta, apoi lovi de câteva ori cu 
vârful pantofilor în covorul moale, în semn de aşteptare. 
Parcă era o elevă în faţa unui examinator sever, 
neînduplecat, căruia îi recunoştea - pentru un moment - 
superioritatea. 

— S-ar putea ca întrebările şi mai ales răspunsurile - o 
avertiză doctorul Tudor - să depăşească limita 
convenţională a discreţiei. Vă rog să aveţi îndrăzneala să 
faceţi acest act, gândindu-vă tot timpul că nu ne aflăm 
aici numai pentru a demasca un asasin odios, ci şi pentru 
a feri de bănuieli şi jigniri oameni inocenți. 

O tresărire uşoară, involuntară scutură pentru o clipă 
atitudinea calculată a Lilianei. Şi-o continuă printr-o 
plecare a capului - gest care nu voia să-şi trădeze imediat 
semnificaţia. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Doriţi să purtăm această... Discuţie prin întrebări 
generale, sau vi se pare că rezultatele ei ar fi mai bogate 
şi mai eficiente slujindu-ne de întrebări precise? 

Liliana îşi dezvălui imediat atenţia şi inteligenţa. 

— Deoarece opţiunea aţi făcut-o dumneavoastră prin 
calificarea indirectă a celei de-a doua metode, cred că ar 
fi mai bine să plecăm de la această convenţie. 

— Foarte bine! spuse doctorul Tudor. Am fost convins 
că veţi răspunde astfel... Introducerea nu mi se pare prea 
lungă, de vreme ce am căzut de acord asupra calităţii 
startului... Da!... Unde l-aţi întâlnit pentru prima dată pe 
Emil Radu? 

— Aici în pensiune, la... 

— Aţi remarcat ceva deosebit la dânsul chiar în prima zi 
în care l-aţi văzut? se grăbi doctorul Tudor cu întrebarea, 
pentru a nu o lăsa să se piardă în digresiuni şi impresii 
inutile. 

— Timiditatea excesivă... Şi încă o atitudine sau o 
expresie nelămurită, care completa portretul unei fiinţe 
dotate cu un gust şi cu o fineţe deosebite. Dealtfel, nu m- 
am înşelat... 

— înfăţişarea lui nu vi s-a părut nici o clipă 
respingătoare? lertaţi-mă că folosesc acest termen în 
caracterizarea unei persoane pe care o înzestrați cu 
atâtea calităţi remarcabile. 

— Nu ştiu... Amintirile sunt prea confuze în momentul 
acesta. Bănuiesc însă că da... Cred că de aici a pornit şi 
curiozitatea sau interesul meu faţă de el. Contrastul 
dintre înfăţişarea fizică şi potenţialul sufletesc. În lumea 
artiştilor, asemenea contraste nu constituie un fenomen 
rar. Cred că nu e cazul să vă dau exemple... Eram - ca să 
spun aşa - pregătită pentru orice surprize. Am simţit 
totuşi o anumită durere văzându-l. De aceea cred că m-a 
înspăimântat înfăţişarea lui. Cu timpul însă, am reuşit să-l 
văd - fără să-mi impun aceasta - numai pe dinăuntru. 


= Trandafirul alb — 


— Puteţi să delimitaţi mai multe momente în relaţiile 
pe care le-aţi avut cu el? De pildă, una de crescendo şi 
alta... 

Doctorul Tudor se mulţumi să lase fraza în suspensie. 
Liliana clătinase de câteva ori din cap, uşor, fără voinţă. _ 

— Da... răspunse ea, încă meditând. Mă gândesc. In 
sfârşit, mai bine să mă rezum la răspunsuri precise. A 
existat o perioadă de crescendo şi o alta... 

De astă dată făcu ea suspensia, dar doctorul Tudor 
parcă se aştepta la acest lucru. 

— Ce elemente vă determină să calificaţi astfel prima 
perioadă a  convieţuirii micului Emil la pensiunea 
Trandafirul alb? 

Deşi nemulțumită de turnura pe care o lua discuţia, 
Liliana se văzu nevoită să răspundă, dar nu fără a face 
rectificarea pe care o credea necesară: 

— Prima perioadă a convieţuirii lui aici nu se poate 
numi, nu se poate califica drept crescendo. A fost o 
perioadă de observaţii şi tatonări reciproce... 

— Prin urmare, persoana lui stârnise interesul tuturor... 
Spuse doctorul Tudor, dar se răzgândi, pentru că adăugă 
imediat, cu o uşoară insinuare în voce: Sau poate un 
anumit locatar o transformase în obiect de interes 
general... 

Liliana ar fi vrut să i se citească în ochi admiraţia. 

— Da! aprobă ea. O anumită persoană - şi cred că nu 
aveţi nici o îndoială cu privire la identitatea ei - a atras 
atenţia celorlalte persoane asupra aceluia pe care l-am 
numit mai târziu micul Emil. Cu timpul au apărut, 
bineînţeles, alte persoane care şi-au revendicat acest 
merit... 

— Se poate deci vorbi de o adevărată competiţie 
pentru a cuceri atenţia şi favorurile micului personaj... In 
afară de ceea ce aţi spus mai înainte - mă gândesc la 
impresiile pe care vi le-a făcut în primele zile —, în ce 
termeni, în ce alţi termeni puteţi traduce farmecul lui? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— E foarte greu să găsesc expresiile cele mai potrivite. 
E ca în muzică. Degetul găseşte imediat locul care va face 
să se audă sunetul voit, sau mai bine zis sunetul necesar, 
fidel... Micul Emil vorbea foarte puţin, dar faţa lui exprima 
cu o fidelitate extraordinară sentimentele dezvăluite sau 
ascunse ale celui care îi vorbea... Nu ştiu dacă mă 
înţelegeţi... Adică sunt convinsă că da... Ceea ce n-ai fi 
fost în stare tu, care îi relatai ceva, să descifrezi ca 
simţire, citeai pe faţa lui, în atitudinea lui, în gesturile lui 
tăcute. Aveai mereu impresia că te dublează... Şi-i 
simţeai necesitatea ca pe ceva care îţi aparţine. N-am 
întâlnit încă această calitate neobişnuită, unică aproape, 
la nici un om pe care-l cunosc... 

— Impresia aceasta se acorda şi cu o senzaţie... cu un 
sentiment, cu o necesitate de posesie? întrebă doctorul 
Tudor. 

— Uneori da... răspunse Liliana. Alteori, gândul acesta 
părea un sacrilegiu, o nedreptate... se transforma chiar în 
spaimă... 

— Da... înţelese Tudor. Îmbrăcat în dimensiunile unui 
om obişnuit, cu nimic remarcabil, un oarecare om de pe 
stradă... Dar păstrând calitatea pe care cu atâta fineţe aţi 
descifrat-o... 

Pauza intenţionată, aproape o obligă pe Liliana să 
continue. 

— Da! spuse ea fără echivoc. Îmbrăcat chiar în 
înfăţişarea inginerului Popa, care solicita cu atâta ardoare 
atenţie ieri, la cabană, ar fi devenit idealul oricărui om. 
Nimeni nu-şi poate dori în viaţă o companie mai bogată, 
mai agreabilă... 

Doctorul Tudor ascultase caracterizarea făcută de 
Liliana cu o atenţie deosebită, dar îşi ascunse sub 
expresia lui obişnuită de indiferenţă şi oboseală admiraţia 
care îl cuprinsese. Nu mai avea nevoie de alte 
caracterizări, de amănunte, de conţinutul discuţiilor care 


= Trandafirul alb — 


poate avuseseră loc între Liliana şi micul Emil. Tânăra 
artistă îl portretizase pe micul Emil prin câteva trăsături 
magistrale. Aceasta era convingerea lui. Fără să ţină 
seama de starea de reverie melancolică, nostalgică în 
care se afla Liliana, îşi continuă, cu un ton voit formal, 
întrebările. 

— Perioada cealaltă, de descrescendo, a apărut din 
senin, sau a fost condiţionată de un eveniment precis? 

O singură clipă îi fu necesară Lilianei pentru a se hotări 
să joace cu aproape toate cărţile pe faţă. 

— Mi-e teamă să nu vă dau un răspuns subiectiv. Eu aş 
deosebi mai multe elemente, mai mulţi factori care au 
provocat această perioadă de descrescendo. Mai întâi 
acea competiţie cu caracter aproape posesiv pe care 
trebuia s-o suporte micul Emil. Cu câteva excepţii, toţi 
voiau să-i intre în graţii şi să-l cucerească. Şi în primul 
rând doamnele şi în primul rând artista de vizavi... 

Era o nuanţă de răutate în glasul ei, pe care dealtfel 
nici nu încercase s-o ascundă. 

— Aţi amintit de câteva excepţii, se grăbi doctorul 
Tudor să profite de pauză. Acum e rândul meu să vă 
întreb dacă nu era cazul să folosiţi termenul la singular. 

— Nu ştiu... Poate că aveţi dreptate. La un moment dat 
mi s-a părut că nu numai doctorul Luca, dar şi scriitorul 
Al. Dumitreş îl cam evitau pe micul Emil... 

Mă gândesc mai cu seamă la primele zile de la sosirea 
lui la Trandafirul alb... Cred însă că e mai nimerit să-mi 
continui răspunsul celălalt... Competiţia noastră cred că-l 
obosea pe micul Emil, sau mai degrabă îl paraliza... Mai 
adaug la aceasta insistența artistei de vizavi, care mi-a 
promis totuşi că se va ocupa de ţinuta mea 
vestimentară... Ea - ca să folosesc un termen destul de 
frecvent în lumea noastră - se ţinea scai de dânsul... 
Remarc acest element în mod deosebit, adică scoţându-l 
din competiţia generală... Au intervenit apoi relaţiile 
neobişnuite dintre micul Emil şi o persoană destul de 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


găunoasă, care se bucură în schimb de atenţia fostei 
mele profesoare de gimnastică. E vorba de avocatul 
Ştefan Barbu. Nu înţeleg nici până acum ce a putut găsi 
micul Emil la acest om! E un mister pentru mine 
înnodarea acestor relaţii. Cred că ele au avut un efect 
defavorabil asupra lui. Avocatul parcă-i împrumutase 
ceva din aroganţa şi superficialitatea lui... E de necrezut! 

— Care este - după părerea dumneavoastră - rolul 
poeziei în determinarea acelui descrescendo? 

Liliana tresări violent. Din fericire, doctorul Tudor n-o 
privea. Ţinta privirilor sale era, ca şi altă dată, vârfurile 
pantofilor. Când îşi înălţă capul văzu o figură calmă, peste 
care trecuse un oarecare val de nelinişte. 

— Eu, personal, neg rolul acestei poezii ca un factor de 
bază în determinarea perioadei de  descrescendo, 
răspunse foarte sigur Liliana. 

— Ca un factor de bază? o obligă doctorul Tudor să 
revină cu o precizare în alcătuirea răspunsului. ` 

— ... Îi neg oricare rol, se hotărî în sfârşit tânăra. În 
primul rând pentru că poezia a apărut în plină perioadă 
de descrescendo. Şi în al doilea rând pentru că apariţia ei 
confirmă perioada; nu a avut nici un fel de urmări, nici un 
fel de consecinţe asupra acestei perioade, în ciuda unor 
aparenţe foarte grave... 

„Rareori am întâlnit un om atât de inteligent”, ar fi vrut 
să spună doctorul Tudor. Dar, conform obiceiului său, 
statornicit de multă vreme, se mulţumi să tacă. 

— Fără relaţiile pe care le avea în acea perioadă, 
continuă Liliana, fără să se fi produs o anumită schimbare 
în comportamentul său, micul Emil n-ar fi fost niciodată 
capabil de un asemenea gest! 

— Prin urmare, nu aveţi nici o îndoială cu privire la 
identitatea celui care v-a făcut cadou poezia, constată 
doctorul Tudor. 


= Trandafirul alb — 


— Am crezut şi eu la început că poezia mi-a fost trimisă 
de scriitorul Al. Dumitreş, mai ales că unele persoane mi- 
au arătat-o publicată într-unul din romanele sale. 
Certitudine însă nu aveam. O anumită impresie pe care 
mi-o făcusem îmi spunea că scriitorul Dumitreş nu poate 
fi autorul unui asemenea act. Atitudinea, gesturile şi chiar 
vorbele sale - mă refer la relaţiile noastre, dar pot să 
extind observaţia - nu-mi indicau omul capabil de 
asemenea gesturi romantice. El era mult mai reţinut şi 
mai terestru, parcă-şi impunea o anumită comportare 
faţă de mine. Nu neg faptul că s-a interesat de persoana 
mea. Dar am avut mereu impresia că îl sperie ceva. In 
plimbările noastre era foarte tăcut, dureros de tăcut. 
Parcă tăcerea proprie îl făcea să sufere. lar gesturile lui 
se opreau la jumătate. Nu ştiu ce-l reţinea. O spaimă?... 
Simţeam că vrea să-şi înalțe aripile, dar foarte repede 
renunţa la gest, rămânea numai cu intenţia, ca şi cum i-ar 
fi fost teamă că n-ar putea să ajungă în înalt... M-am 
gândit foarte mult timp că mă întâlnesc cu un nou gen de 
timiditate. Dar nu cred că era aceasta. Părea preocupat 
de alte gânduri, mereu scormonit de altceva... Se uita la 
mine, dar parcă vedea pe altcineva. In ultimele zile am 
trecut, seara, prin faţa ferestrei sale. Singură sau însoţită 
de cineva. Mă zărea sau ne zărea, dar se mulțumea 
numai să ne salute clătinând din cap. Alteori, când ne 
întorceam în zori de la vreo petrecere - în ultima 
săptămână am cam abuzat de dans -, vedeam mereu 
lumină la fereastra camerei sale şi ca după un efort 
nemaipomenit de greu... Poate că sunt femei care preferă 
gloria scriitorului unui om viu lângă ele... Eu aş dispreţui, 
aş detesta eroinele pe care mi le-ar face cadou un astfel 
de om, chiar dacă şi-ar câştiga celebritate în rândurile 
cititorilor, cum se vorbeşte despre Stela Drimu, eroina 
romanului Singură. Bineînţeles, dacă ar trebui să trăiesc 
lângă el. În ultima instanţă m-aş fi simţit şi eu singură ca 
Stela Drimu, lucru pe care structura mea îl respinge... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


lată câte argumente pledau împotriva faptului că 
scriitorul Al. Dumitreş ar fi strecurat acea poezie sub uşa 
mea! Nu aveam nevoie, pentru a ajunge la această 
concluzie, să ştiu că el era plecat la Bucureşti, aşa cum s- 
a întâmplat cu alţii... Autorul acelui gest romantic nu 
putea fi altul decât micul Emil. Şi m-am dus cu poezia la 
dânsul. Mi-a răspuns afirmativ, fără să rostească nici un 
cuvânt, fără să facă nici un gest. l-am simţit răspunsul din 
priviri, din starea lui. Vorbe, gesturi poate că m-ar fi 
înşelat. Dar expresia lui - imposibil!... L-am ameninţat cu 
degetul, iar el şi-a plecat privirile. L-am părăsit zguduită. 
Micul nostru Emil posedat de tristeţe... 

Emoţia Lilianei îl contaminase şi pe doctorul Tudor. 
Făcu un mare efort pentru a reveni la atitudinea lui de 
aparentă nepăsare şi oboseală, care ascundea de fapt o 
atenţie şi o concentrare dincolo de obişnuitele limite 
umane. 

— AŞ dori foarte mult să ne puneţi la dispoziţie poezia, 
spuse el cu un ton care sfâşia violent atmosfera pe care o 
creaseră cuvintele Lilianei. E mai mult decât o dorinţă. 

Tânăra se supuse ca fascinată. O singură nuanţă de 
căldură în vocea care-i poruncise şi poezia ar fi rămas 
ascunsă în paginile unei cărţi aruncate pe şifonier. Liliana 
căută însă poezia în cartea aceea, o găsi şi i-o înmână 
doctorului Tudor. 

— Nici nu ştiu cum de m-am hotărât să v-o dau, spuse 
ea fără nici o bucurie. Şi locul în care o pierdusem era 
stabilit în gândul meu. Voiam s-o păstrez ca amintire... 

— Nu vă pot promite nimic... Deocamdată, îi oferi 
doctorul Tudor o vagă speranţă. Există împrejurări când 
trebuie să avem puterea şi curajul de a renunţa la 
amintiri... Sau chiar la posibilitatea de a ne crea amintiri... 

Liliana simţi în vorbele acelea, rostite cu nepăsare, o 
ameninţare foarte grea. 


= Trandafirul alb — 


— Posibilitatea de a ne crea amintiri... murmură ea. E 
prea tragic, pentru că se referă la vieţi omeneşti... 

Doctorul Tudor parcă n-o asculta. Citea poezia, copiată 
cu o adevărată artă pe o simplă foaie de hârtie. 
Aranjamentul celor trei strofe, spaţiile dintre rânduri şi 
dintre strofe, sugerarea unui chenar neterminat prin 
câteva combinaţii de semne foarte ciudate şi cu toate 
acestea uşor de descifrat, fiecare în parte, dovedea un 
adevărat şi foarte dezvoltat gust estetic. Lectura poeziei îi 
provocă însă un sentiment de nesiguranţă. Se adresă 
imediat Lilianei: 

— Nu aveţi cumva romanul Zbucium la îndemână? 
Liliana căută într-un raft al bibliotecii de pat şi-i aduse 
cartea cerută. 

— Am împrumutat-o de la artista de vizavi, care e 
înnebunită după cărţile lui Al. Dumitreş. Mi-a vorbit într- 
atâta despre ea, încât m-am simţit obligată să i-o cer, 
măcar de formă... 

— N-aţi citit-o? întrebă surprins doctorul Tudor. 

— Am început-o... dar mi s-a părut prea tristă şi mai 
ales îi bănuiesc sfârşitul. Ca şi Stela Drimu din Singură, 
sunt convinsă că şi Darie Smult se va sinucide până la 
urmă... Nu sunt aptă acum... Adică n-am fost aptă până 
acum... Pentru sentimente triste... Am venit aici ca să mă 
recreez, ca să mă distrez. Din nefericire... 

Doctorul Tudor compara poezia copiată la maşină cu 
poezia din carte. Când ajunse la ultima strofă se lămuri. 

— Am întâlnit această poezie nu demult... În altă parte. 
Şi mi s-a părut că între poezia din roman şi fragmentul în 
care am citit-o prima dată şi între varianta care v-a 
parvenit dumneavoastră există câteva  nepotriviri. 
Întradevăr. Micul Emil a făcut câteva modificări în ultima 
strofă. Vă voi citi ambele variante. lat-o pe cea din roman 
şi din fragmentul amintit: 


N-am altceva decât aceste visuri. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


Puterile mi-s ca un vânt de munte 
Care-a uitat să iasă din abisuri. 
lar voi dormi cu un atlas pe frunte... 


lat-o şi pe cea din varianta care v-a parvenit: 


Şi n-am nimic decât aceste visuri. 
Tăriile mi-s ca un vânt de munte. 
El a uitat să iasă din abisuri. 

Mă voi trezi cu un atlas pe frunte... 


Micul Emil a modificat începutul fiecărui vers din ultima 
strofă... Şi nu înţeleg ce l-a determinat la această 
operaţie. Intervenţiile lui nu schimbă aproape deloc 
sensul versurilor în parte sau al strofei în general. Poate 
numai la ultimul vers, deşi şi aici numai în aparenţă... 
Dealtfel, după părerea mea, intervenţia lui slăbeşte - 
foarte puţin, dar totuşi slăbeşte - calitatea strofei... 

Şi Liliana părea preocupată de cele două variante. Nu-i 
fu greu să remarce deosebirile semnalate de doctorul 
Tudor când avu în mână ambele variante. 

— Intervenţia lui s-ar explica numai dacă ar fi urmărit 
să realizeze un acrostih, spuse ea. N-a schimbat decât 
începutul versurilor. Altă explicaţie nu găsesc... 

— M-am gândit şi eu la această posibilitate, spuse 
doctorul Tudor în timp ce lua din mâna Lilianei foaia 
dactilografiată. Am reţinut inițialele versurilor din varianta 
micului Emil: Ş, T, E, M. Le-am citit şi de jos în sus: M,E, 
T, Ş. Nu pot să descopăr acrostihul în care am sperat... 
Ciudată intervenţie! Dealtfel, întreaga lui personalitate e 
foarte ciudată... 

Doctorul Tudor descoperi că spusese prea mult, dar 
Liliana parcă atâta aştepta. 

— Exact aceasta e şi părerea mea, spuse dânsa. Mai 
ales după cele ce s-au întâmplat, micul Emil îmi pare şi 


= Trandafirul alb — 


mai ciudat. Mereu mi se pare că l-am mai văzut, că l-am 
mai întâlnit undeva... Dar nu-mi pot aminti unde... Era 
imposibil să nu-l remarc din cauza înfăţişării lui... 
Neobişnuite... 

Doctorul Tudor o privi drept în ochi şi cu un interes pe 
care de astă dată nu şi-l mai ascundea. Dar nu insistă 
asupra  destăinuirii ei de moment. Se mulţumi 
deocamdată cu atât. Fără nici un preambul, trecu la o 
întrebare cu totul de altă natură. 

— Aţi spus mai înainte, cam într-o doară, că l-aţi întâlnit 
la cabană pe inginerul Traian Popa. l-aţi schiţat sumar şi 
portretul. II cunoaşteţi mai de mult? 

— Nu! răspunse Liliana foarte mirată. Doar l-am 
remarcat acolo din cauza insistenţei cu care voia să se 
facă observat... Gesturi cam primare. Echilibristică, 
acrobație, forţă... Mi-am închipuit că e un sportiv 
profesionist în concediu... De cunoscut însă, l-am 
cunoscut aici, în hol, după împuşcătură... Poate că nici nu 
l-aş fi remarcat acolo dacă nu umblam în căutarea cheii. 
Ducând mâinile în buzunarele şortului, am constatat cu 
surprindere că îmi dispăruse cheia de la intrarea în 
pensiune. Nu era mare pagubă, totuşi... Căutând-o pe 
drumul pe care venisem, m-am pomenit cu el în faţă. M-a 
întrebat ce caut, dar nu i-am răspuns. Nici el n-a mai 
insistat. A trecut de-a dreptul la spectacol... 

— Până la urmă, aţi găsit cheia? _ 

— Nu!... Cred că am pierdut-o în altă parte... Intr-o 
ascensiune trecătoare, pe care am făcut-o împreună cu 
doctorul Luca, imediat după accidentul scriitorului 
Dumitreş. M-am căţărat pe burtă, de câteva ori am căzut 
şi m-am rostogolit, mi-am julit şi picioarele; doctorul Luca, 
de asemenea... Cred că atunci am pierdut-o... 

— Da... încuviinţă doctorul Tudor, cu gândurile în altă 
parte. Vă mai amintiţi ce aţi făcut aseară între ora zece şi 
jumătate şi ora unsprezece şi jumătate? Sper că nici de 
astă dată memoria nu vă va înşela... Mai ales că 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


întrebarea priveşte direct persoana dumneavoastră şi 
răspunsul poate avea consecinţe favorabile sau ne... Şi ar 
fi de preferat să existe o altă persoană care să certifice 
spusele. 

Liliana nu mai era cea dinainte. Faţa ei se strâmbă într- 
o grimasă care o urâţea. Din fericire, enervarea ei nu ţinu 
multă vreme. 

— Imediat după masă... adică nu imediat... Cam pe la 
nouă şi jumătate am plecat la plimbare, însoţită de 
doctorul George Luca. Şi ne-am întors după zece şi 
jumătate, cam pe la unsprezece fără un sfert... Poate 
ceva mai devreme sau mai târziu. Nu ne-am uitat la ceas. 
Era întuneric dealtfel. 

— V-aţi plimbat în grădină sau aţi ieşit pe şosea? Mai 
precis: am vrea să ştim dacă v-aţi reîntors la pensiune 
folosind intrarea de la şosea... 

— Ne-am plimbat prin pădure, răspunse Liliana cu voce 
duşmănoasă. Am ieşit şi la şosea, dar folosind poteca din 
pădure. Şi tot pe-acolo ne-am întors... N-am intrat pe 
poartă... 

— În ce direcţie v-aţi plimbat? Spre Cleopatra, sau spre 
Cerbul de aur? 

Erau întrebări atât de precise şi vocea cu care erau 
rostite era aşa de fermă, încât Liliana, fără să vrea, se 
supuse şi căută răspunsurile. 

— Ne-am plimbat spre Cerbul de aur, dar n-am ajuns 
până acolo... Erau prea multe maşini pe şosea... Ne 
orbeau farurile... 

— N-aţi remarcat nimic deosebit când aţi ajuns în 
preajma pensiunii? O mişcare, un zgomot, o siluetă 
oarecare? Nu v-aţi uitat nici o clipă spre poartă? 

— Extraordinar! spuse tânăra. Aţi discutat cu doctorul 
Luca? 


TR Trandafirul alb — 


Alexandru Tudor preferă să răsfoiască în tăcere cartea 
lui Dumitreş. Aştepta răspunsul. Liliana se conformă şi de 
astă dată. 

— Când am ajuns în apropierea pensiunii, doctorul Luca 
a văzut o umbră lângă poartă. Eu n-am zărit nimic. El m-a 
obligat să stau locului - cam violent —, apoi s-a dus într- 
acolo. S-a întors însă peste două minute, spunându-mi că 
umbra nu era altcineva decât micul Emil. Probabil că se 
plimbase singur şi tocmai se întorcea spre pensiune. 
George l-a văzut intrând pe uşa verandei... 

— După cât timp i-aţi urmat exemplul? 

— Imediat... În mai puţin de două minute, eram şi noi 
înăuntru. Se făcuse frig... 

— Nu v-aţi uitat la ceas când aţi ajuns în hol? 

— Mi se pare că era unsprezece fără un sfert sau 
unsprezece fără zece... Intre aceste limite... 

— Da... Murmură doctorul Tudor. Aţi lăsat uşa de la 
intrare încuiată? Mi se pare că e obligaţia fiecărui locatar 
să facă acest lucru după o anumită oră. 

— Intocmai. George a descuiat uşa, am intrat şi... Nu e 
nevoie să se încuie uşa. Trebuie doar împinsă, se închide 
automat... George însă, meticulos cum e, a cercetat dacă 
uşa e încuiată. Era. 

— Aţi intrat imediat în cameră? întrebă doctorul Tudor 
apăsând pe ultima silabă a ultimului cuvânt. 

Insinuarea lui dură fu imediat sesizată de Liliana. 

— Doctorul George Luca e logodnicul meu... ŞI 
afirmaţiile mele sunt totdeauna foarte precise. 

— Până acum nu le-am pus la îndoială, o temperă 
Tudor. 

— Ne-am despărţit în hol... Fiecare a intrat în camera 
lui. Era târziu şi vorbele... Ne obişnuisem cu tăcerea din 
pădure... 

— Aţi mai ieşit din cameră până în clipa când aţi auzit 
detunătura? Vă rog să răspundeţi fără nici o ezitare! 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— N-am mai ieşit... se înspăimântă Liliana descoperind 
uşurinţa cu care se supunea întrebărilor. Am deschis o 
singură dată uşa... Nu pot să găsesc o explicaţie gestului. 
Poate fiindcă am auzit zgomot de paşi în hol... Nu era 
nimeni... Dar fusese cineva... Avocatul Ştefan Barbu. 
Tocmai intra în camera lui... 

— Altceva n-aţi mai remarcat? Uşa de la camera 
numărul trei era închisă? 

— Uşa de la camera numărul trei era închisă... Dar mi 
s-a părut că era deschisă uşa de la camera numărul doi... 
Nu pot să precizez. Parcă era crăpată... Am avut această 
impresie... Probabil că era stinsă lumina în camera 
numărul doi... 

— Închipuiţi-vă că aţi fi în faţa tribunalului! Spuse Tudor 
ridicând glasul. Era, sau nu era deschisă uşa de la camera 
numărul doi?... Vrem un răspuns precis! 

— Era deschisă... răspunse Liliana după un efort 
groaznic. Nu de tot. Era doar crăpată. Şi era întuneric în 
cameră. Am văzut reflexele luminii din hol pe ceva alb, 
lucitor, de mătase. Numai o fracțiune de secundă însă... 
Pata albă a dispărut imediat... 

— Da... murmură doctorul Tudor. Unde eraţi şi ce 
făceaţi la ora când a răsunat împuşcătura? 

Liliana îşi acoperi faţa cu mâinile. Privea printre degete 
şi-l văzu pe doctorul Tudor palid, obosit, cu ochii închişi. 
Îşi desfăcu încet palmele, apoi îşi netezi faţa îndelung. 
Obrajii i se înroşiseră. Deşi cu voce tremurată, răspunsul 
ei voia să fie sigur. 

— Eram în pat... Mă pregăteam de culcare... Eram într- 
o asemenea situaţie, că a trebuit să-mi caut ceva la 
repezeală ca să pot ieşi în hol. De aceea am întârziat... 

„Eram într-o asemenea situaţie”... Gândi doctorul 
Tudor. Prin câteva cuvinte, Liliana voia să-l oblige să 
renunţe la cea de-a doua întrebare. Ea ar fi răsunat ca o 
insultă, ca o obrăznicie, ca o jignire adusă pudoarei. O 


= Trandafirul alb — 


femeie goală, tânără, necăsătorită, nu putea fi în camera 
ei decât singură! Acesta era rostul frazei. Se sculă din 
fotoliu şi se îndreptă cu paşi înceţi spre fereastră. Imită 
gestul cu care îl primise ea. Se rezemă de pervaz şi de 
acolo puse întrebarea cu o voce plictisită: 

— Cu cine mai erati în această cameră când a răsunat 
împuşcătura, la ora unsprezece şi şaisprezece minute? 

Liliana sări din fotoliu ca o panteră. Doctorul Tudor 
prevăzuse acest gest. De aceea îşi alesese locul de 
aşteptare lângă fereastră. Se opri în faţa lui cu pumnii 
strânşi. 

— E o... E o insultă nemaipomenită... Cu ce drept...? 

— Cu foarte puţin timp înainte - o întâmpină el foarte 
calm - aţi spus, mi se pare, această frază: „Afirmațiile 
mele sunt întotdeauna precise... Foarte precise...” V-aţi 
referit la relaţiile dintre dumneavoastră şi logodnicul 
dumneavoastră... Putem să-l numim soţ, dacă ne gândim 
la calitatea şi precizia afirmațiilor pe care le faceţi... Eu 
am generalizat fraza. Am vrut să calific cu ea întreaga 
noastră discuţie... lată ce vreau să adaug: Poate că 
niciodată în viaţă nu vi se va mai cere o afirmaţie mai 
precisă decât aceea pe care o aştept eu acum. De aceea, 
vă rog să răspundeţi imediat şi precis la întrebarea mea! 

— Cu doctorul Luca, şopti Liliana izbucnind în lacrimi. 

— La inteligenţa dumneavoastră era de aşteptat acest 
curaj! încheie scurt doctorul Tudor. 


5 


Imediat ce o părăsi pe Liliana, doctorul Tudor se 
îndreptă spre camera numărul unu. Şi pentru că nu 
răspunse nimeni la bocăniturile sale insistente, pătrunse 
înăuntru. Îl întâmpină exact acelaşi vârtej care-l primise şi 
pe lon Roman. Nimic nu se schimbase în cameră. Uşa de 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


la baie şi fereastra erau deschise. Uşa de la cameră şi 
fereastra erau de asemenea deschise. Cu aceeaşi 
surprindere ca a lui lon Roman constată şi el că fereastra 
camerei dinspre şosea era larg deschisă. În fotoliul din 
mijlocul încăperii dormea bineînţeles inginerul Traian 
Popa. 

De astă dată, gazda se trezi mai repede decât la prima 
vizită. Ridică din umeri neputincios, apoi se apropie cu 
paşi buimaci de fereastra dinspre şosea şi o închise. În 
depărtare parcă se vedeau zorile. Îşi luă locul în fotoliu şi 
aşteptă să fie întrebat. | se părea că se află la repetiţia 
unei scene dintr-o piesă oarecare. Dându-şi seama că 
uitase să-l invite pe musafir să ia loc pe un scaun sau într- 
un fotoliu, făcu acest lucru cu întârziere. 

Doctorul Tudor refuză invitaţia. 

— Două probleme importante mă obligă să vin la 
dumneata... 

In clipa aceea, inginerul Popa îşi aminti că trebuie să se 
scuze într-un fel oarecare. 

— lertaţi-mă că m-aţi găsit dormind. Oamenii cu 
conştiinţa curată şi împăcată adorm repede, oricâte 
bănuieli ar năvăli asupra lor. 

— Da... încuviinţă în felul său doctorul Tudor. Da!... Mi 
se pare că după ce te-ai întâlnit ieri la prânz cu Emil 
Radu, ai pornit împreună cu alţi prieteni într-o excursie 
spre cabana Vârtejul şi apoi mai departe spre Gâlma. 

— E foarte adevărat, răspunse inginerul Popa. 
Aranjasem dinainte combinaţia, nu puteam s-o revoc... 

— Ştiu... Nu acest lucru ne interesează... În afară de 
cunoscuţii dumitale, cu cine altcineva te-ai mai întâlnit la 
cabana Vârtejul? Mă refer la persoane cunoscute de 
dumneata dinainte... 

Inginerul parcă se trezise abia atunci. Se frecă la ochi şi 
se uită ca la o arătare spre doctorul Tudor. 


= Trandafirul alb — 


— lar începeţi? N-am ce să răspund! Nu-mi convine 
într-o situaţie ca asta să scornesc cine ştie ce bazaconii. 
N-am întâlnit nici un alt cunoscut cu excepţia celor din 
grup... Şi cu excepţia Brelanului... Abia ne-am salutat, 
clătinând capul... 

— Nu mai cunoşteai pe nimeni altcineva din grupul de 
la Trandafirul alb? 

— Absolut pe nimeni. Nici măcar în vis nu-mi apăruse 
vreun chip din grupul lor simandicos. Aici am făcut 
cunoştinţă cu ei - fir-ar să fie de ceas blestemat! 

— Da... murmură doctorul Tudor. Se pare însă că una 
din persoanele de la Trandafirul alb ţi-a atras în mod 
special curiozitatea şi interesul... Asta în altă ordine de 
idei... 

— Aş vrea să-mi arătaţi un cetăţean sub şaptezeci de 
ani care să stea ca o momâie când întâlneşte un 
exemplar feminin ca domnişoara Liliana... Am încercat şi 
eu - ce să fac? - şi dacă am văzut că nu se prinde, am 
plecat mai departe - cu întârziere, bineînţeles - spre 
Gâlma. Ca să-i ajung mai repede pe ceilalţi am căutat o 
cărare care scurtează. Şi din cauza cărării aceleia care a 
înconjurat pe creste tot platoul am ajuns să cad din 
picioare. Cel puţin zece kilograme am pierdut până am 
ajuns la Gâlma... 

— Ai încercat pur şi simplu s-o acostezi pe domnişoara 
Liliana, sau găsiseşi cheia pe care o pierduse şi voiai s-o 
foloseşti ca pretext, pentru a intra în discuţie? 

— Cheia?! se miră inginerul Traian Popa. Ce cheie?... 
Fiuuu! Să fi găsit eu cheia!... Ştiu eu cum să exploatez o 
cheie pierdută de o căprioară ca domnişoara Liliana... 

Doctorul Tudor se încruntă. Mai mult pentru a-şi goni 
un zâmbet care încerca - fără voia lui - să-i ameţească 
faţa. 

— Da... Prin urmare n-ai întâlnit nici un cunoscut la 
cabana Vârtejul... N-ai încercat nici un moment să intri în 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


vorbă - cu excepţia tentativei nereuşite - cu nici un alt 
component al grupului de la Trandafirul alb? 

— N-aveam eu gânduri şi timp pentru ei, răspunse 
inginerul. În afară de tentativa nereușită care mi-a atras 
câteva fulgere, nimic altceva. Nu ştiu ce-o fi bâlbâit 
avocatul. Doctorul se cam enervase şi avocatul parcă 
încerca să-l liniştească. 

— Avocatul Ştefan Barbu îţi cunoştea numele şi 
profesiunea? 

— În privinţa asta... Întradevăr, lucrurile nu sunt chiar 
atât de clare. De, fiecare om cu păcatele lui. Eu când mă 
aflu în situaţii mai speciale - la chef, sau la cărţi, sau în 
altele... Cred că mă înţelegeţi - nu prea îmi place să spun 
cine sunt. Nu de alta, dar nu eşti sigur niciodată cum o să 
se termine istoria... Nu prea mai fac scandal în ultimul 
timp - cred că au trecut cinci ani de la ultimul —, dar ca 
măsură de prevedere nu strică... Îmi bolborosesc şi eu 
numele în aşa fel ca să nu-l înţeleagă nimeni. Dacă insistă 
totuşi cineva, atunci spun simplu: Popescu... Cred că sub 
acest nume mă cunoştea şi Brelanul, dacă i-o fi spus 
cineva de la Cleopatra... Dar nu ştiu de ce vă interesaţi... 
Nu văd cine ar fi putut să facă reclamaţie împotriva 
mea... Dacă măcar aş fi câştigat la trişorii aceia infami... 

— De fapt, care este numele dumitale întreg? Cum se 
numea tatăl dumitale? Udrea? 

— Aaaa! se dumeri inginerul. În catalog eram trecut 
Popa U. Traian. U de la Ursu, nu de la Udrea... Dar de 
ce...? 

Doctorul Tudor îl întrerupse brusc. 

— Ce ai vrut să spui - în momentul când te-ai despărţit 
la ora nouă şi un sfert de Emil Radu - cu aceste cuvinte: 
„Urăşte-mă”? 

— Urăşte-mă! sări în sus inginerul Popa. Când i-am 
spus eu aşa ceva lui Radu Emil? 


TR = Trandafirul alb — 


— Mi se pare că a fost ultimul cuvânt pe care i l-ai 
adresat colegului dumitale. În faţa uşii lui. 

Inginerul Popa îşi scormoni amintirile. Şi deodată holbă 
ochii ca o fiinţă venită de pe altă lume. 

— Formidabil! se dezmetici el. Uite cum poate să intre 
un om la puşcărie! Fiuuuu! Urăşte-mă! Doamne! Doamne! 
Nu ştiu cine v-a spus asta... Adică singura persoană care 
era acolo e cucoana aceea cumplită, care mai poate să 
ameţească încă mulţi cetăţeni... Se ţine încă grozav... Ori 
a potrivit-o, ori nu! Urăşte-mă!... Ştiţi ce i-am spus eu lui 
Emil? L-am salutat aşa cum ne salutam la şcoală, când 
eram colegi. Ura, Ştem! Asta i-am spus. Aşa ne salutam 
între noi când ne întâlneam sau când ne despărţeam. Ura, 
Ştem!... Ura, Traian! Şi azi mai zic Ura când mă văd cu un 
cunoscut... 

Doctorul Tudor îl lăsă pe inginerul Popa să termine. 
Abia după aceea îi puse întrebarea care îl rodea: 

— Ce înseamnă acest Ştem? _ 

— Ştemul?... Mi se pare că v-am mai spus. In clasa a 
opta erau doi Radu Emil: Radu N. Emil şi Radu Şt. Emil. Ca 
să nu ne încurcăm şi să nu-i încurcăm pe ei când îi 
chemam, îi strigam ca la catalog: Radu Nemil şi Radu 
Ştemil. Cu timpul, am simplificat denumirile. Primului îi 
spuneam simplu Nem, iar celui de-al doilea - Ştem. Aşa 
era cunoscut şi strigat Radu Emil în şcoală: Ştem... Dar de 
aici până la urăşte-mă... 

Doctorul Tudor închise o clipă ochii. Îşi aminti ultima 
strofă din varianta poeziei pe care o primise Liliana de la 
micul Emil. Modificările făcute de acesta aveau, în sfârşit, 
un sens. 


Şi n-am nimic decât aceste visuri. 
Tăriile mi-s ca un vânt de munte. 
El a uitat să iasă din abisuri. 

Mă voi trezi cu un atlas pe frunte... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Micul Emil modificase începutul versurilor din ultima 
strofă a poeziei luate din Zbuciumul lui Dumitreş pentru 
a-şi înscrie - printr-un acrostih - numele vechi din anii 
liceului, pe care nu putea nimeni să i-l ghicească. 

Inginerul Popa era mirat de atitudinea tăcută şi 
încremenită pe care o manifesta oaspetele său, dar nu 
îndrăzni să-l tulbure. Se înfundă în fotoliu, trase cu coada 
ochiului spre doctorul Tudor şi, văzându-l mai departe 
nemişcat, îşi rezemă capul de speteaza moale a fotoliului. 
Pleoapele i se apropiară, dar nu într-atât încât să nu 
observe plecarea oaspetelui. Răsuflă uşurat, apoi închise 
ochii. 


6 


Doctorul George Luca îl primi pe lon Roman cu 
ostilitate făţişă. Nici măcar nu-l invită să ia loc pe un 
scaun. Rămase în picioare lângă uşă, pentru a-i da a 
înţelege musafirului că nu-i doreşte deloc prezenţa şi că 
ar vrea ca vizita acestuia să fie cât mai scurtă. Gesturile 
lui erau nervoase, neliniştea îl scurma fără încetare, 
pleoapele - semideschise - ascundeau luciri de spaimă. 

lon Roman nu se grăbi deloc. Apropie cu o mişcare 
lentă un scaun de masa din mijlocul încăperii, se aşeză pe 
el, îşi scoase tacticos carnetul voluminos din buzunar, îl 
răsfoi câteva clipe, apoi îl puse deschis, însă cu faţa în 
jos, lângă coatele lui, pe masă. 

— Luaţi loc, se adresă el doctorului cu un ton de gazdă. 
Interogatoriul dumneavoastră nu s-a terminat... Abia 
începe. 

Doctorul Luca nu se mişcă din locul în care îşi plantase 
picioarele şi nici nu răspunse nimic. 


Da Trandafirul alb — 


— Poate că e mai bine aşa... continuă lon Roman, fără 
să indice prin vreun ton oarecare la ce anume se referă, 
dar convins că tocmai nepăsarea sa îl va zgâlţâăi pe 
doctorul George Luca. Ne-aţi rămas dator cu câteva 
răspunsuri... pe care le-am cere foarte precise. În plus, 
aşa cum era firesc, au mai apărut câteva întrebări, care 
necesită de asemenea răspunsuri foarte precise. 

— Nu mai am nimic de adăugat la cele spuse, se 
încăpăţână doctorul George Luca. 

— Da... murmură lon Roman imitând formula 
seminegativă, semiafirmativă a lui Alexandru Tudor. 
Acolo în camera numărul trei am susţinut o oarecare 
convorbire. Acum însă procedăm la un interogatoriu, 
după toate regulile. Vă rugăm să ne spuneţi mai întâi: 
numele, prenumele, pseudonimul, vârstă, profesiunea, 
domiciliul, starea civilă. Luaţi loc... 

Doctorul Luca înţelese că nu mai are nici un temei legal 
pentru a se împotrivi interogatoriului. Răspunse foarte 
sec: 

— Luca George; fără; treizeci şi trei de ani; doctor, şef 
de lucrări la clinica Foişor; Bucureşti, strada Doctor 
Burghele 63; necăsătorit. 

— Inceputul e foarte bun, îl încurajă lon Roman ca pe 
un elev. Să sperăm că vom continua la fel de succint şi de 
precis. 

Doctorul George Luca simţi cum se topeşte într-o clipă 
metalul care-l încremenise acolo lângă uşă. Se simţi 
obosit, moale, stors de vlagă. Fără nici o scuză, fără nici o 
vorbă, se prăbuşi în cel mai apropiat fotoliu. 

— Foarte bine, continuă lon Roman. Toţi, absolut toţi 
suntem obosiţi şi nervoşi. Nici nu e de mirare, după un 
asemenea eveniment şi după o asemenea noapte... Când 
aţi făcut cunoştinţă cu victima? 

— Imi menţin declaraţiile anterioare, răspunse doctorul 
Luca revoltat, poate cu ultimele rămăşiţe de revoltă pe 
care le mai poseda. Aici, la Trandafirul alb. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Nu l-aţi consultat din întâmplare niciodată? Eraţi la 
curent cu faptul că suferea de astenie nervoasă? 

— Eu nu l-am consultat niciodată. Dar în privinţa 
diagnosticului... Eu aş înclina mai degrabă spre 
psihoastenie... 

— Deocamdată nu apelăm la serviciile dumneavoastră 
de specialist, îl puse la punct lon Roman. Adică n-am fi 
vrut să începem cu aceasta. Dar fiindcă aceasta vă este 
dorinţa... Ce rol acordaţi poeziei în stabilirea acestui 
diagnostic? 

Doctorul Luca îşi stăpâni cu mare greutate şi în ultima 
clipă o erupție nervoasă. Efortul îl obosi. Se gândi să 
răspundă la întrebare fără să-şi verifice mai întâi vorbele. 

— Poezia e un simptom care atacă diagnosticul meu în 
loc să-l argumenteze. Apariţia ei m-a determinat să-l 
observ pe Emil Radu ca pe-un caz medical. Toate datele 
culese până atunci, dar interpretate în acel moment, 
indicau un caz de psihoastenie. Emil Radu se comportase 
până atunci ca un asocial. Izolarea, fuga de oameni, 
spaima de oameni, teama de a fi observat chiar în cele 
mai cotidiene gesturi şi atitudini, conceperea voluntară că 
perimetrul existenței lui nu trebuie să depăşească 
dimensiunile unei celule, claustrarea de bunăvoie plină de 
satisfacţii şi senzaţii plăcute, toate acestea indicau, fără 
nici un dubiu, un asocial. Acţiunea lui surprinzătoare cu 
poezia revela un simptom nou, diametral opus, însă nu 
rarisim în clinicile nervoase. Era un simptom de paranoia. 
Am încercat să conjug acest simptom cu celelalte, 
observate până atunci... Şi cazul rezultat din această 
conjugare mi s-a părut extrem de interesant... Nu ştiu 
dacă m-am exprimat clar, nu ştiu dacă mă înţelegeţi... 

— La lucrul acesta să nu vă gândiţi, răspunse lon 
Roman, mulţumit în sinea lui că doctorul începea să-şi 
dezlege limba. Tot ce este important se notează, 


= Trandafirul alb — 


indiferent de rapiditatea cu care se vorbeşte. De zeci de 
ani folosesc un sistem original de stenografie. 

lon Roman obişnuia să-şi noteze în carnet - asta 
depindea de momentul şi împrejurarea în care se afla - 
numai termenii şi datele care cereau precizie. Restul era 
înregistrat cu fidelitate de memoria sa fenomenală. Nu 
uita niciodată un singur cuvânt. 

— V-aţi gândit... Sau mai bine zis v-aţi propus să-i 
oferiţi o consultaţie medicală? întrebă lon Roman. 

— Da!... Însă nu aici la pensiune... M-am gândit ca prin 
intermediul Li... Domnişoarei Liliana să-l aduc într-o zi la 
clinica unde lucrez eu în Bucureşti. Sunt convins că l-aş fi 
interesat şi pe profesorul meu în studierea cazului 
medical Emil Radu... _ 

— Aţi intrat în relaţii mai apropiate cu victima... In 
răstimpul cât v-aţi adunat observaţiile? 

— Nu. Cred că numai în două sau trei rânduri am 
schimbat câteva banalităţi. Ne salutam în fiecare zi, dar 
de multe ori fără vorbe. Observațiile le culegeam, mai 
ales, prin intermediul altor persoane. Se discuta mult 
despre dânsul la masă, sau în plimbările noastre, aşa că 
nici nu era nevoie de o preocupare specială. Observațiile 
veneau singure... A existat însă acel moment - poezia - 
care m-a determinat să analizez şi să studiez ceea ce 
colecţionasem până atunci - în mod anarhic şi gratuit - cu 
ochii medicului. Astfel am ajuns la stabilirea primului 
diagnostic reprezentativ pentru o anumită perioadă. 
Simptomul nou, de paranoia, fiind unic, nu-mi dădea voie 
să modific dintr-o dată primul diagnostic. El atârna greu 
în cumpănă, fără s-o dezechilibreze însă. Imi erau 
necesare alte date pentru a mă edifica pe deplin... Din 
nefericire, m-am pomenit cu un alt deznodământ... 

Lucrurile pe care le auzea lon Roman de la doctorul 
Luca - în esenţa lor - nu erau noutăţi pentru dânsul. 
Putea să citească destul de limpede printre termenii 
pretenţioşi pe care-i folosea medicul. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— Putem să ne închipuim că acest simptom nou - 
întrebă el - i-a apropiat sau chiar i-a fixat deznodământul 
acesta tragic? Oare nu lovea, nu ameninţa anumite 
persoane? 

Medicul îşi închipui că întrebarea e îndreptată împotriva 
lui şi nu ştia cum să răspundă: violent sau explicativ? 
După o scurtă chibzuinţă, alese ultima soluţie, mai ales că 
nu remarcase nici în vocea, nici pe figura lui lon Roman 
vreo nuanţă cu destinaţie precisă. Se îngriji ca şi vocea lui 
să pară indiferentă. 

— Mai întâi trebuie să subliniez valabilitatea şi 
importanţa întrebării... Nu m-am gândit la acest lucru 
până acum; nici nu am avut vreme pentru asta. 
Intrebarea e totuşi serioasă. Noul simptom putea să 
jeneze anumite persoane... Dar numai persoane din 
anturajul său direct, care îl cunoşteau foarte bine. Am 
vorbit de jenă şi nu de spaimă sau de teroare... Pentru că 
ne aflăm doar în faţa unui singur simptom. S-ar putea 
însă ca profanii în materie să simtă altfel decât noi 
profesioniştii. Pentru un om căruia Emil Radu îi apăruse 
drept o fiinţă foarte cuminte, retrasă, izolată, tăcută, 
neputincioasă, docilă, foarte docilă, simptomul l-ar fi 
putut alarma. Nu însă până într-acolo încât să-l forţeze la 
crimă... De ce să-l ucidă? In ce scop? Teoretic nu văd 
decât două categorii capabile să facă un asemenea gest. 
Sau un dement care nu-şi cunoştea maladia şi care a 
văzut în schimbarea lui Emil Radu o ameninţare fizică 
împotriva propriei sale persoane... În cazul acesta, 
explicaţiile logice ale actului nu le găseşte - în ilogismul 
său - decât asasinul dement. Nouă, celor din afară, ne 
scapă explicaţiile unui asemenea act... Sau un om 
sănătos care vedea în schimbarea lui Emil Radu un 
atentat direct la securitatea lui individuală, pentru a para 
o ameninţare posibilă... De pildă un om care ar fi trăit 
împreună cu el, care ar fi fost nevoit să trăiască împreună 


= Trandafirul alb — 


cu el. Teroarea că într-o noapte ar putea fi el ucis l-ar fi 
putut determina la un asemenea act. Ideea se poate 
extinde. Un nepot, de pildă, care ducea o viaţă foarte 
uşoară din cauza maladiei unchiului său - având acelaşi 
diagnostic prim ca în cazul lui Emil Radu —, înspăimântat 
că schimbarea ar putea avea consecinţe neplăcute 
asupra traiului său, ar fi putut, de asemenea, comite un 
astfel de act... V-am spus: ideea se poate extinde. Numai 
că situaţia şi condiţiile date nu mi se par favorabile 
acestei idei. Emil Radu nu e căsătorit, nu are nici o rudă 
cu care îşi duce viaţa împreună, nu e un bogătaş care ar 
ameninţa securitatea cotidiană a unor nepoti, fraţi, surori 
sau chiar cunoscuţi... 

— Sunteţi convins de acest lucru? îl întrebă lon Roman. 

Doctorul Luca şovăi înainte de a răspunde. 

— Nu am date precise... Dar intuiesc aceasta din 
simptomele care m-au determinat să-i pun diagnosticul... 
S-ar putea să greşesc; nimeni nu e infailibil. 

— După teoria dumneavoastră, încercă să precizeze lon 
Roman şi un bolnav şi un sănătos mintal ar putea fi 
asasinul lui Emil Radu. Adică absolut oricine. 

— Nu m-am gândit la această generalizare, răspunse 
medicul. Personal, asasinatul mi se pare atât de ilogic, 
încât nu-l pot pune pe socoteala unei fiinţe umane. Am 
emis doar câteva idei, care aş vrea să rămână în stadiul 
lor teoretic. 

— Cineva totuşi l-a ucis! spuse foarte terestru lon 
Roman. Un monstru cu înfăţişare de om, poate chiar cu 
înfăţişare normală, plăcută, atrăgătoare. Ce a fost şi ce 
este în capul şi în sufletul acestui individ - e altă poveste. 
Persoana aceasta trebuie s-o găsim noi, indiferent sub ce 
mască s-ar ascunde... Dumneavoastră ce aţi făcut aseară 
între ora zece şi jumătate şi unsprezece şi jumătate? În 
perioada gravă... 

Parcă trăsnise undeva. Medicul - care abia îşi 
recâştigase calmul şi stăpânirea de sine, ba şi o parte din 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


aroganţa şi superioritatea cu care-şi trata semenii - se 
simţi răscolit de un sfredel în tot corpul. Faţa i se 
congestionase, braţele i se făcuseră parcă de oţel. 
Întrebarea neaşteptată îl amuţise totodată. 

— Nu trebuie să vedeţi neapărat în această întrebare o 
acuzaţie, îl ajută lon Roman să-şi revină în fire. Ci în 
primul rând o posibilitate de a vă dovedi nevinovăția... 

Nici aceste vorbe nu avură darul să-l liniştească pe 
medicul George Luca. Împotrivirea şi furia îi rămăseseră 
aproape intacte. 

— M-am plimbat, răspunse el grăbit. M-am plimbat prin 
pădure şi pe şosea. Face parte din tabieturile mele... 

— Eraţi singur, sau însoţit de o anumită persoană?... Nu 
e numai în interesul dumneavoastră să ne răspundeţi 
exact. 

Precizarea aceasta îl hotărî pe medic. 

— Mă plimbam... cu domnişoara Liliana. Ne-am obişnuit 
amândoi cu plimbarea de noapte... 

— Da... încuviinţă lon Roman. Tot pe baza aceloraşi 
considerente v-aş ruga să ne răspundeţi: la ce oră aţi 
plecat la plimbare, în ce direcţie v-aţi plimbat şi la ce oră 
v-aţi înapoiat? 

— Nu ştiu ora precisă la care am plecat... Puțin timp 
după cină... Probabil după ora nouă, sau nouă şi 
jumătate... Ne-am plimbat spre Cerbul de aur... pe 
şosea... Şi ne-am întors la ora unsprezece fără un sfert... 
cu aproximaţie... 

— V-aţi plimbat numai pe şosea, sau v-aţi abătut şi prin 
pădure? Întrebarea nu vrea să fie indiscretă... 

— Dar răspunsul ar trebui în mod obligatoriu să fie 
indiscret, răspunse furios medicul. Ne-am plimbat numai 
pe şosea... 

— Întrebarea nu vrea să fie indiscretă, dar e foarte 
importantă, completă lon Roman. Aţi întâlnit trecători pe 
şosea? 


= Trandafirul alb — 


Medicul răspunse fără să se gândească: 

— Nu ştiu... Cred că da... Sigur că da... 

— Aţi remarcat printre ei un individ ciudat, cu o pălărie 
vânătorească pe cap şi cu o pană lungă înfiptă la pălărie? 

Doctorul George Luca se ridicase în picioare. Părea 
gata de luptă. Işi ascunse pumnii strânşi la spate. 

— Am acceptat acest interogatoriu... Pentru că e un 
lucru legal, spuse el. Dar nu pot accepta născocirile 
dumneavoastră, capcanele inabil disimulate, care în 
ultimă instanţă pun la îndoială cinstea unui cetăţean! 
Puteaţi să inventaţi ceva mai puţin grotesc, deşi aceasta 
nu schimbă problema. 

— Vă rog să vă calmaţi... Şi sunt convins că mai 
devreme sau mai târziu vă veţi retrage cuvintele... 
Personajul pe care dumneavoastră îl consideraţi o 
născocire inabilă se numeşte Haralambie Ciucă şi a fost 
folosit de victimă, cu jumătate de oră înainte de a fi 
asasinată, drept comisionar. In misiunea lui de comisionar 
de la Cerbul de aur la pensiune, înapoi la Cerbul de aur şi 
iarăşi la pensiune, trebuia să-l întâlniți de trei ori... Dacă 
v-aţi plimbat întradevăr pe şosea... 

— Ne-am abătut şi prin pădure... Atât fu în stare să 
răspundă medicul, îmblânzit oarecum. 

— N-aţi observat nimic neobişnuit la înapoiere? 

— Ne-am înapoiat prin pădure, ca să scurtăm drumul... 
dar înainte de a intra în vilă am dat o raită pe la poartă... 
Mi s-a părut că zăresc pe cineva acolo... o siluetă 
nedefinită. M-am dus pe ocolite, nu de-a dreptul şi l-am 
văzut pe micul Emil îndreptându-se de la poartă spre 
pensiune... Apoi m-am întors, am luat-o pe... domnişoara 
Liliana şi am intrat şi noi în clădire. 

— Va să zică v-aţi dus singur până la poartă... Ce aţi 
făcut după ce v-aţi înapoiat? 

— Am intrat în camera mea şi... După ce am ascultat 
câteva minute radioul m-am pregătit pentru duş... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— Prin urmare, nu schimbaţi şi nu adăugaţi nimic la 
declaraţiile anterioare... În ciuda avertismentului pe care 
vi l-am dat. 

— Nu! răspunse foarte hotărât doctorul Luca. Rămân la 
aceleaşi declaraţii. Nu schimb nici o iotă. 

Vă mai amintiţi ce anume aţi ascultat la radio? 

— Muzică, răspunse medicul, automat. Bo/eroul lui 
Ravel. Postul nu vi-l pot preciza... Aparatul e un Philips 
minuscul. 

— Şi probabil că l-aţi împrumutat, mai târziu, 
domnişoarei Liliana, încercă lon Roman o manevră. 

Faţa medicului devenise roşie ca para focului. 

— Da... răspunse el sugrumat. | l-am împrumutat în 
timp ce mă duceam la baie. 

— In răstimpul de la înapoierea dumneavoastră la 
pensiune şi intrarea în baie aţi observat vreo mişcare în 
hol? 

— Am ieşit ca să... ca să văd dacă este apă caldă şi l- 
am zărit pe avocatul Ştefan Barbu intrând în camera lui 
Emil Radu... 

— Nu vă puteţi aminti ora exactă? 

— Cam cinci minute după ce ne-am întors de la 
plimbare, răspunse medicul, parcă mai liniştit. Cred că 
era unsprezece fără zece minute... Cu aproximaţie... 

— Vă menţineţi afirmaţia că detunătura v-a surprins în 
baie, singur, după ce aţi făcut duş? 

— Da! răspunse doctorul Luca fără să clipească. 

— In timp ce se aştepta sosirea organelor de anchetă 
aţi părăsit holul? Şi pentru ce motiv? Şi pentru cât timp? 

Doctorul Luca înţelese că întrebarea nu e pusă întro 
doară, ci se baza pe anumite informaţii. 

— Da... răspunse el. M-am dus la baie pentru câteva 
minute. Ca să-mi aranjez ţinuta şi. mă rog... 

— Aţi rămas în permanenţă în baie, sau...? 


TR Trandafirul alb — 


lon Roman nu-şi terminase - intenţionat - întrebarea. 
Medicul se congestionă iarăşi la faţă. 

— Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi, se răzvrăti el. Am rămas 
în permanenţă în baie. E foarte limpede. 

lon Roman părea că nu-i auzise răspunsul. 

— N-aţi comunicat cu nimeni? N-aţi folosit o altă cale 
decât uşa prin care se intră, pentru a părăsi baia? 

— Protestez! strigă medicul. Dumneavoastră vă gândiţi 
la anumite lucruri care pot ofensa onoarea unei 
persoane... 

— Nu! îl întrerupse cu voce calmă lon Roman. Ne 
gândim la faptul că puteţi fi învinuit de asasinat cu 
premeditare... 

Doctorul Luca rămase câteva clipe năuc. Văzându-l pe 
Roman pregătindu-se de plecare, întrebă cu voce 
sugrumată: 

— Am voie să părăsesc această cameră? 

— Nu! îi răspunse lon Roman. Sub nici un motiv! 


7 


Victor Marian se uita la avocatul Ştefan Barbu cu 
neîncredere şi suspiciune, acesta însă îl privea ca pe-un 
oaspete care îi face o mare favoare vizitându-l. 

— Tocmai aţipisem, spuse el. Îmi venise în minte un 
proces extraordinar, care a făcut o vâlvă nemaipomenită 
la vremea lui. E vorba tot despre un omor - mult mai 
violent; victima fusese ucisă cu zece lovituri de cuţit - un 
omor care părea de asemenea absurd pentru că nu i se 
putea afla mobilul... 

— De unde ştiţi dumneavoastră că nu s-a aflat mobilul 
acestui asasinat? întrebă Victor Marian. 

Avocatul rămase o clipă cu gura căscată şi cu un 
zâmbet neterminat, ca al unui nătâng. Işi trecu însă mâna 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


peste faţă, parcă potrivindu-şi cu acel gest simplu o 
mască imobilă, definitivă. 

— Ha! exclamă el cu un aer de superioritate. Am şi eu 
intuiţiile mele. Experienţa, rutina îmi sunt de mare folos în 
atacarea diferitelor ipoteze pe care le naşte acest caz. 
Dacă doriţi, aş putea, prin comparaţie, să vă dau un 
sprijin foarte eficient. Cel puţin cinci cazuri asemănătoare 
mi-au venit până acum în minte... 

— Sunt convins că ne puteţi sprijini în cercetările pe 
care le întreprindem... Dacă ne veţi răspunde cu 
exactitate şi sinceritate la câteva întrebări... 

— Termenii pe care-i folosiţi - descoperi avocatul - 
indică de fapt o anumită atitudine faţă de mine, pe care o 
resping, - şi daţi-mi voie să folosesc şi eu un termen la fel 
de violent - cu toată indignarea! Ca să fim chit! 

Victor Marian trecu de-a dreptul la atac: 

— Dumneavoastră aţi pierdut în două rânduri, la 
Cleopatra, sume de bani foarte importante. Aţi rămas 
dator cu... 

— N-am rămas dator cu nimic! îl întrerupse avocatul cu 
duşmănie. Eu nu am obiceiul să rămân dator. Prima 
datorie am achitato, iar a doua o voi achita astăzi la orele 
nouă seara... Dacă n-ar fi fost acest caz de forţă majoră - 
asasinatul - aş fi achitato chiar astă-seară. Cuvântul meu 
e întotdeauna o garanţie... 

— Nu ştiu dacă veţi mai avea posibilitatea să achitaţi în 
cursul nopţii de azi datoria, lansă Marian o ameninţare 
făţişă. 

In loc să-şi încovoaie spatele, cum se aştepta 
oaspetele, avocatul îşi mobiliză toate oasele pentru a se 
înălța cu câţiva centimetri, pentru a-şi domina adversarul. 

— Vă înşelaţi! Vă înşelaţi amarnic. N-am nici o legătură 
cu acest asasinat. Nu puteţi să-mi aduceţi nici o învinuire. 
Am fost prima persoană care am ieşit în hol. Nu aveam 
posibilitatea materială să comit această crimă... Aţi 


= Trandafirul alb — 


constatat singuri că uşa de la camera victimei era 
încuiată pe dinăuntru. Şi apoi, nu văd motivul pentru care 
l-aş fi asasinat pe micul şi bunul Emil. Săracul de el! 

— Poate că nu era chiar atât de sărac - la propriu - 
cum încercaţi dumneavoastră să-l calificaţi... Imaginaţi-vă 
că ar fi avut o mare sumă de bani la el... Oare fiind 
posesorul unei asemenea sume, anumite persoane nu ar 
fi fost tentate să-a facă o vizită mai puţin amicală, poate 
chiar o vizită neanunţată... 

— Nuuuu... răspunse avocatul cu indiferenţă, referindu- 
se parcă numai şi numai la persoana lui. Vă asigur că 
nu... 
Afirmația lui şi tonul cu care o făcuse erau atât de 
ridicole, încât Victor Marian zâmbi fără voie. 

— E foarte stranie această asigurare, spuse el. În 
sfârşit, puteţi şi aveţi voie să credeţi orice vreți... Ştiaţi că 
Emil Radu posedă o asemenea sumă de bani? 

— Habar n-aveam! Nici nu-mi trăsnea prin cap. Poate 
că domnul inginer, care foloseşte pseudonime, ştia acest 
lucru... 

Avocatul îşi găsise la repezeală alt cal de bătaie. 
Marian era convins că inginerul va mai fi atacat şi cu alte 
ocazii. 

— De ce susţineţi că inginerul Traian Popa foloseşte 
pseudonime? L-aţi cunoscut mai înainte sub alt nume? 

— Cu totul întâmplător... Domnul inginer e un ahtiat - 
vă rog să reţineţi termenul: un ahtiat, nu un pasionat al 
pocherului. La Cleopatra e considerat un om fără onoare 
şi în plus mai circulă şi unele zvonuri cu privire la felul 
cum amestecă şi cum taie cărţile. Prezenţa lui aici în chiar 
noaptea crimei, la câţiva metri de prietenul său, despre 
care în mod sigur ştia că are bani, mi se pare foarte 
ciudată... Am greşit prima dată, când l-am acuzat pe 
domnul scriitor Dumitreş de acest asasinat. De fapt a fost 
o vorbă aruncată în vânt. La ora asta sunt convins - după 
multe ore de chibzuială - că autorul moral şi fizic al 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


acestui asasinat nu poate fi altcineva. Îmi retrag cu toate 
scuzele cuvenite primele acuzaţii... 

— Dacă nu mă înşel, se grăbi Marian cu intervenţia la 
prima pauză pe care o făcu avocatul, aţi ieşit după 
inginerul Popa, afară, când aţi auzit şi aţi văzut că se 
duce pentru a escalada camera în care bănuiaţi că s-a 
petrecut o dramă... Vreau să vă amintiţi şi să ne relataţi 
cu exactitate - repet: cu exactitate, fără adăugiri 
subiective - tot ceea ce s-a petrecut în perioada cât aţi 
rămas amândoi afară... Răspunsul inexact poate avea 
consecinţe grave atât pentru unul, cât şi pentru altul... 

Avocatul rămase un moment nedecis. Hotărârea o luă 
abia după ce îl văzu pe Marian aşezându-se pe un scaun 
fără să-şi ia nici o clipă privirile de la el. 

— Mă voi feri de orice inexactitate... ca şi până acum... 
Dealtfel, am o adevărată pasiune pentru lucruri precise, 
cred că aţi remarcat şi dumneavoastră... Inginerul Popa - 
mi se pare că acesta e noul lui pseudonim - era în faţa 
geamului deschis când am făcut eu colţul. Am strigat la el 
să nu sară, apoi m-am dus şi eu acolo. l-am explicat de ce 
trebuie să lăsăm totul intact... Apoi... Mi se pare că ela 
adus vorba despre Cleopatra şi am căzut amândoi de 
acord că n-ar fi cazul - într-o asemenea situaţie - să ne 
amintim de pocher şi de altele... Când un om e asasinate 
penibil să te gândeşti la lucruri care nu-s tocmai morale... 
Deşi eu consider că pocherul e o adevărată şcoală de 
educare a voinţei, a nervilor, a curajului... 

— De unde ştiaţi în clipa aceea că Emil Radu a fost 
asasinat? Nu era mai firesc să vă fi gândit la un accident 
sau la o sinucidere? 

Ştefan Barbu se orientă imediat. 

Nu trebuie să luaţi totul ad /itteram... Cred că expresia 
vă este cunoscută... E o expresie latinească, folosită, mi 
se pare, prima dată de cel mai mare avocat al tuturor 
timpurilor, nemuritorul Cicerone. Într-un discurs în care 


TR Trandafirul alb — 


trata drepturile senatorilor asupra unor proprietăţi 
inalterabile amenințate de rapacitatea cenzorilor, a folosit 
celebra expresie... 

Victor Marian nu mai putea suporta vorbăria aceea 
goală. Renunţă la aflarea răspunsului solicitat de 
întrebarea sa - răspuns pe care oricum îl considera fără 
valoare - şi trecu mai departe: 

— Ce aţi făcut după această înţelegere bipartită? 

— Aaaa! Sigur că da! Ne-am întors în hol pentru a-i 
linişti pe ceilalţi. Era mare nevoie de prezenţa noastră. 

— V-aţi întors imediat, sau aţi mai zăbovit afară? 

— Imediat! O scurtă recunoaştere şi ne-am întors. 

— Cât a durat recunoaşterea şi unde aţi făcut-o? 

— Eu spre Cerbul de aur, dumnealui spre Cleopatra... 
Ca să vedeţi că nu m-am gândit în clipa aceea la 
Cleopatra! Descoperi cu surprindere avocatul. Am înaintat 
pe potecă până în adâncul pădurii. Pe dumnealui cred că 
l-a reţinut frica în apropierea verandei, acolo unde l-am 
găsit la înapoiere. 

— Cât timp a durat recunoaşterea? 

— Foarte puţin, pentru că era întuneric şi riscam să ne 
lovim de ceva... Şi apoi, ştiam că prezenţa mea e 
necesară înăuntru pentru a linişti spiritele... Cel mult 
două sau trei minute... 

— V-aţi despărţit şi v-aţi întâlnit în faţa verandei fără să 
vă vedeţi între timp... 

— Exact! Şi, precum v-am spus, am intrat imediat 
înăuntru. 

— Aţi mai părăsit apoi holul până la sosirea organelor 
de anchetă? Dumneavoastră! 

— Eu nu! Nu aveam voie. Dacă n-aş fi fost acolo... 

— Vă amintiţi când a ieşit inginerul Popa în hol după ce 
s-a auzit detunătura? 

— Nu prea târziu... În cincisprezece-douăzeci de 
secunde. L-am remarcat pentru că nu era un locatar 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


obişnuit... Şi mai ales pentru că nu mă aşteptam să stea 
la noi... Pe urmă m-am lămurit... 

— S-a mai întors în cameră după ce a ieşit prima dată? 

— S-a întors imediat, răspunse avocatul. Era cam gol... 
Dar a revenit repede... 

— Cam cât timp a durat lipsa lui? Cât timp a trecut de 
la apariţia lui în pijama şi revenirea lui îmbrăcat? 

— Foarte puţin. Zece-cincisprezece secunde... Nici n- 
am crezut că e tot el... Poate că o fi făcut armata la 
pompieri... 

Victor Marian născoci câteva întrebări fulger pentru a 
pregăti un moment de derută. 

— Dumneavoastră unde aţi făcut armata? 

— La Regimentul 6 Roşiori de Gardă. Comandant era 
generalul Vrânceanu, eroul de la Măgura-Mare... 

— L-aţi cunoscut şi pe colonelul Mavrodin? 

— Bineînțeles! Era comandantul batalionului doi 
special. 

— Aţi mai fost şi anul trecut la Trandafirul alb? 

— De când s-a deschis pensiunea, în fiecare an. 

— Ce antinevralgic preferaţi? 

— De obicei... Testa şi Câmpulung... 

— Când aţi aflat că Emil Radu vă poate împrumuta 
bani? 

— Nu mi-aş fi putut închipui că... N-am ştiut niciodată 
că micul Emil e bogat. Şi n-am împrumutat niciodată bani 
de la el. 

— Puteţi face această afirmaţie sub stare de jurământ? 

Avocatul Ştefan Barbu se codi câteva clipe. 

— Mă întrebaţi dacă sunt gata să declar în faţa 
tribunalului că n-am împrumutat bani de la Emil Radu? 

— Da! Exact! îl îndemnă Marian. Aceasta e întrebarea. 

— Pot declara oricând, în faţa tribunalului, sub stare de 
jurământ, că Emil Radu nu mi-a împrumutat bani! 


= Trandafirul alb — 


— Răspundeţi totuşi! se enervă Marian. Aţi luat sau nu, 
sub o formă sau alta, bani de la Emil Radu? 

— Ce înţelegeţi prin expresia aceasta: „sub o formă sau 
alta”? Întrebă foarte interesat avocatul. 

— Sub toate formele posibile! îi ripostă cu vehemenţă 
Marian. Jaf, împrumut, cerşetorie... Orice! 

— Vă jur pe cei trei copii ai mei, pe viitorul lor, că nu 
am împrumutat, că nu am furat şi că nu am cerşit bani de 
la micul Emil. 

Marian clocotea de mânie şi neputinţă. Oare se afla în 
faţa unui actor pe care nimic nu-l putea deruta? Oare 
accentul de sinceritate care însoţise ultimele sale cuvinte 
era real, sau prefăcut? Când minţea şi când spunea 
adevărul?... O idee de ultimă clipă îi aduse tânărului 
calmul necesar. 

— Atunci, sub ce formă aţi primit bani de la micul Emil? 

— Sub această formă, răspunse nemulţumit avocatul. 
Am primit. 

— Situaţia în cane vă aflaţi e prea gravă pentru a 
jongla cu vorbele, îl avertiză Marian. 

— Nu jonglez cu vorbele. V-am spus purul adevăr. Am 
primit bani de la micul Emil. Fără să-i cer. El m-a chemat 
şi mi-a dat... 

— Şi a doua oară, astă-seară, înainte de crimă, tot el v- 
a chemat şi v-a oferit bani? 

Avocatul îşi pierduse calmul şi siguranţa. 

— Cred că am dreptul să tac, încercă el să se retragă. 

— Vă voi ajuta eu, spuse Marian, amintindu-şi povestea 
născocită cu antinevralgicele. Prima dată ați; primit suma 
de cinci mii de lei. A doua oară, astă-seară, cu 
şaisprezece sau şaptesprezece minute înainte de a 
răsuna împuşcătura care a curmat viaţa lui Emil Radu, ati 
primit din mâinile lui încă patru mii de lei... Vreau să ştiu 
dacă aţi primit aceste sume din mâinile lui! 

— Da... răspunse avocatul coborându-şi vocea. Am 
primit banii din mâinile lui. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


— Prin acest răspuns recunoaşteţi, implicit, că aţi primit 
acele sume pe care vi le-am amintit. 

Ştefan Barbu nu mai putea să dea înapoi. Trebuia să se 
resemneze. Mai făcu totuşi o încercare: 

— Eu n-am numărat banii... Dar dacă a lăsat el undeva 
vreo însemnare, nu pot decât să mă încred în cuvântul... 
În litera lui... Adică în cifrele lui... Deşi ultima dată mi se 
părea cam distrat... Şi mai era şi sticla aceea de coniac în 
şifonier... 

— Dacă aveţi vreo îndoială, puteţi să numărați banii 
chiar acum, aici, în faţa mea! Incă n-aţi avut timp să-i 
duceţi la Cleopatra. Aţi spus asta adineauri. Număraţi-i! 

— Nu e nevoie... spuse avocatul ferindu-se cu palmele 
întinse de o ameninţare nevăzută. Nu am nici o îndoială. 
Nu am numărat bancnotele, dar sunt absolut convins că 
suma e exactă... 

— Cum aţi intrat în relaţii atât de apropiate cu micul 
Emil? 

Avocatul parcă se simţea din nou în largul său. 

— V-am mai spus o dată, dar îmi face plăcere să repet. 
Micul Emil căpătase dragoste şi încredere faţă de mine. 
Pentru că şi eu îl simpatizam şi-l iubeam foarte mult. 

— Vreau să precizaţi momentul când aceste relaţii s-au 
întărit, sau evenimentul care a dus la înnodarea lor. 

— Cred că într-o zi când l-am întâlnit singur în grădină. 
M-am apropiat de el şi mi s-a făcut milă văzându-l ascuns 
într-un boschet. Am încercat să-l înveselesc... Dar nu 
hodoronc-tronc... ci cu multă grijă... l-am povestit despre 
meseria mea, despre bucuriile şi necazurile unui maestru 
al baroului... Am stat multă vreme de vorbă... Mi-am 
amintit câteva procese celebre şi i le-am povestit în toate 
amănuntele lor. Două procese de omor, unul de 
moştenire, două de fraudă şi escrocherie, unul de şantaj, 
o mică parte din succesele pe care le-am avut în cariera 
mea... M-a ascultat ore întregi... Nu spunea nici un 


= Trandafirul alb — 


cuvânt. Asculta, asculta mereu... Ne-am despărţit când s- 
a înnoptat... 

— V-aţi mai întâlnit şi a doua zi, a treia zi? 

— Nu... Nu ne-am întâlnit imediat... După câteva zile... 
M-a chemat el... Eram singur în hol şi m-a chemat... M-a 
întrebat dacă am nevoie de cinci mii de lei... l-am spus că 
da... Aveam nevoie de suma aceasta ca de aer... Nu 
puteam să-l mint. L-am văzut apoi că scoate un plic din 
şifonier, numără, numără bancnotele... Mi-a întins un 
teanc de bancnote şi mi-a spus că sunt exact cinci mii de 
lei... l-am mulţumit şi i-am spus că-i voi restitui suma în 
cel mult o săptămână de zile, poate chiar mai înainte... 
Chiar atunci l-am invitat la Cleopatra, convins că-mi va 
purta noroc. Dar el m-a refuzat... 

Avocatul făcu o pauză. Marian avea însă nevoie de 
precizări. 

— Micul Emil a fost de acord cu termenul pe care laţi 
propus? Termenul de restituire a împrumutului... 

— V-am spus că nu era un împrumut... Mi-a făcut semn 
cu mâna că nu e de acord cu vorbele mele, apoi a 
adăugat cu gura lui, fără să-i fi propus cineva, fără să-l fi 
silit cineva, că nu-mi dă banii ca împrumut, ci... ca 
avans... ca aconto... Aşa a procedat şi astă-seară, când 
m-a văzut necăjit... Nu i-am cerut eu bani. El m-a întrebat 
de ce sumă am nevoie. l-am spus cinci mii, el mi-a 
răspuns că nu are decât patru mii şi mi i-a dat adăugând, 
ca şi prima dată, că fac parte din aconto. 

Povestea lui Ştefan Barbu îi părea neverosimilă 
tânărului  anchetator. Avocatul  minţise cu atâta 
nonşalanţă până atunci, că nici un cuvânt nu-i mai putea 
fi luat în serios. 

— N-a dat nici o explicaţie ce înţelege prin acest acont? 

— N-a spus nimic altceva, răspunse avocatul cu 
candoare. 

— Nici dumneata n-ai cerut lămuriri suplimentare? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


— Puneţi-vă în situaţia mea... Era o adevărată mană 
cerească. Mi-am închipuit că are de gând, probabil, să 
intenteze un mare proces de moştenire, altminteri n-ar fi 
oferit atâţia bani... Şi sunt absolut convins că i l-aş fi 
câştigat dacă nu intervenea crima... 

— Nu v-a scăpat nici o vorbă, nimic altceva, în afară de 
cuvântul „acont”? 

— Absolut nimic!... El nu prea avea obiceiul să 
vorbească. lar eu, în situaţii de acestea, nu prea am 
obiceiul să întreb. Discreţia faţă de clienţi e prima şi cea 
mai elementară datorie a unui avocat. Trebuie lăsat mai 
întâi clientul să vorbească... Mi s-a întâmplat, cu şapte- 
opt ani în urmă, chiar înainte de a izbucni răz... 

Marian îşi aminti ultima întrebare pe care o pusese 
avocatul la primul interogatoriu şi-l întrerupse subit: 

— De ce aţi întrebat mai înainte dacă Emil Radu are 
rude? Cred că nu pentru a le trimite condoleanţe, aşa 
cum aţi susţinut atunci, ci din alte motive... 

— Ca să le restitui banii, răspunse avocatul. De vreme 
ce n-a mai avut loc procesul, nu-mi mai aparţin... Deşi... 

— Sau pentru a da de firul acelei moşteniri uriaşe pe 
care v-aţi imaginat-o... spuse Victor Marian în încheiere. 


8 


Înainte de a pătrunde în camera numărul doi, doctorul 
Tudor îşi aminti vag chipul palid, tăiat de riduri, violent 
fardat al unei femei în vârstă, prăbuşită într-un fotoliu în 
mijlocul holului. Femeia care îl întâmpină nu mai era însă 
aceeaşi şi pentru prima dată de când sosise la pensiune 
privi mai îndelung, fără să se ascundă, curios, surprins, 
figura unui locatar. 


TR Trandafirul alb — 


Carmen Stoian depăşise momentul de groază, îşi 
eliberase faţa de orice fard, îmbrăcase o rochie care-i 
scotea în relief o anumită graţie. Uimirea doctorului avea 
însă alt izvor. Îl impresiona mai ales chipul femeii. Undele 
de tristeţe erau încă vizibile pe faţa ei, privirile ei erau 
încă neliniştite, nesigure, rătăcite, ridurile se desenaseră 
definitiv, dar rareori în viaţa lui, doctorul Tudor văzuse o 
figură care să exprime de la prima vedere atâta distincţie 
şi rafinament. Îi trebuiră câteva clipe pentru a descoperi 
că expresia aceasta pură, nealterată de vreme, era 
dublată de un ceva maladiv, greu de definit. Chipul ei aşa 
cum arăta atunci părea ireal, opera imaginată a unui 
pictor visător, aerian, căutător al unor trăsături cu 
neputinţă de alăturat aievea. De la o distanţă oarecare, 
vârsta pe care o înfăţişa figura ei era greu de stabilit. 
Erau momente când putea fi confundată cu o tânără care 
abia păşise pragul care o despărţea de adolescenţă. 
Alteori părea o femeie în vârstă, sobră şi serioasă, 
stăpânită de meditații profunde. Mişcările şi gesturile ei 
nu acceptau însă stăpânirea chipului. Erau iuți, nervoase, 
trădau uneori nerăbdare şi vulgaritate. 

Vocea care-l invita pe doctorul Tudor să ia loc pe un 
scaun, parcă anume pregătit lângă toaleta golită de 
farduri, încă vibra de emoție. Carmen Stoian se aşeză pe 
marginea patului într-o atitudine voit ţeapănă, care-o 
transforma într-un portret din alt secol. 

— Cred că nu mai e necesar să vă răpesc timpul cu o 
introducere, începu doctorul Tudor. Mă voi strădui să fac 
tot ce se poate pentru a reduce durata acestei discuţii. 
Ştiu că evenimentul v-a afectat în mod deosebit... ca pe 
toţi ceilalţi dealtfel. 

— Totuşi nu pot să cred, nu pot... Micul Emil!... Cât de 
uşor, cât de repede se poate stinge o suflare omenească! 
„„. Nu ştiu dacă a reuşit cineva să citească în sufletul lui. 
Micul nostru Emil nu pâlpâia; ardea intens, ardea mai viu 
şi mai tenace decât noi toţi la un loc... Nu trebuia să-i 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


desfaci decât carapacea, să o ştergi din faţa ochilor şi 
atunci nu se putea să nu-i simţi vâlvătăile... 

Cursul pe care pornise discuţia îi convenea doctorului 
Tudor. Şi se hotărî s-o încurajeze. 

— Aceeaşi impresie, formulată însă nu la fel de 
sugestiv, mi-au destăinuit-o şi alte persoane care l-au 
cunoscut... 

— Credeţi că l-a cunoscut cineva de aici pe micul Emil 
în toate ascunzişurile lui? Nu! Aproape toţi au văzut în el 
un bibelou ciudat, frământat de mâna unui meşter beţiv 
sau nebun. Grotescul; hidosul i-au atras pe toţi, nu 
substanţa. Şi eu m-am uitat mai întâi la el ca la un 
Caliban. Şi dacă nu l-aş fi observat, dacă nu m-aş fi 
apropiat de el... El m-a învăţat, fără intenţie, fără să ştie, 
că o fiinţă umană este în primul rând suflet, dinamică 
interioară... Aş putea să-mi împart viaţa între două 
momente esenţiale... Primul, cel al tinereţii, deşi nu mai 
eram foarte tânără, când întâlnirea cu un exemplar uman 
asemănător întrucâtva cu micul nostru Emil m-a 
determinat să nu mă mai las subjugată de armonia 
exterioară... E o poveste veche, de familie, care s-a 
eliminat de la sine prin dispariţia timpurie a infirmului. Şi 
iată că destinul a hotărât - după atâţia şi atâţia ani, în 
care am slujit ca o preoteasă nebună o deşertăciune - să- 
mi aducă în faţa ochilor imaginea evoluată a acelei 
nedreptăţi. Cât aş fi vrut să mi răscumpăr păcatul iniţial! 
Mi se părea însă că e prea târziu. Uneori, vederea micului 
Emil îmi teroriza toate amintirile Mă chinuiam mereu, dar 
nu descopeream gestul definitiv, adânc, total, care să 
şteargă ca un burete anii îmbâcsiţi cu pete uleioase. Ce 
lume fadă, goală se învârtise în jurul meu între cele două 
momente esenţiale! De aceea m-am hotărât să mă 
debarasez de orice artificii... Are cine să le ia... Am 
abandonat odată cariera teatrală din cauza întâlnirii 
disperate cu un monstru care îşi dădea titlu de artist... 


= Trandafirul alb — 


Probabil că-mi voi scurge viaţa, de acum înainte, în albia 
unei  existenţe banale, supusă legilor biologice 
inexorabile. A fost prea cumplită drama la care am 
asistat... Şi ea mia developat clişeul uitat al acelei 
amintiri zălude din tinereţe... 

Carmen Stoian îşi plimbă degetele pe frunte, dar parcă 
pentru a-şi adânci ridurile sau pentru a le constata 
permanenţa. 

— Vă puteţi imagina - în lumea aceasta care-l înconjura 
şi care, acordându-i, îi solicita dragostea - o persoană cu 
identitate sigură nutrind gânduri de dispariţie faţă de 
micul Emil? 

— Identitate sigură? se întrebă Carmen. Mai bine să vă 
gândiţi la o simţire sigură, la ceea ce spunea şi Oscar 
Wilde: 

Și toți ucidem ceea ce iubim... 

Ura şi dragostea sunt efigiile uneia şi aceleiaşi 
monede... 

Doctorul Tudor deosebi - aşa cum deosebise contrastul 
dintre distincţia înalt aristocratică a figurii sale şi gesturile 
care trădau o oarecare vulgaritate - un alt contrast, de 
astă dată între unele fraze încărcate de profunzime şi 
altele stridente prin banalitatea şi inconsistenţa lor. 

— Nouă ne vine foarte greu să credem că Emil Radu a 
fost eliminat din această viaţă de către o persoană care-i 
închinase toată dragostea... Dumneavoastră aţi fi fost 
capabilă, în închipuire, de un asemenea act? 

Carmen Stoian părea absentă. Figura ei nu era alterată 
de nici o altă expresie. Capul i se mişca încet, răspunzând 
parcă unor întrebări mai vechi. _ 

— Eu... murmură ea. Eu... Inchipuirea mea a comis 
odată, demult, un asemenea act. Am rupt legăturile 
sufleteşti care m-ar fi putut înnoda atunci de o fiinţă 
asemănătoare întrucâtva cu micul Emil. Ştiu... Eram 
tânără şi nimeni nu mă putea obliga la un sacrificiu 
superior... Chiar ideea unui asemenea sacrificiu îmi era 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


străină, necunoscută atunci... Am descoperit-o abia când 
l-am zărit pe micul Emil... Mai bine zis după ce l-am 
cunoscut pe el... S-ar putea să exagerez. Drama a fost 
însă atât de puternică... Nu drama... Tragedia. Incât mi s- 
au trezit amintiri foarte îndepărtate, care nu-mi mai 
aparţineau şi poate că nu mi-au aparţinut niciodată... Imi 
închipui că sunt urmările şocului... 

— Vă înţeleg foarte bine, spuse doctorul Tudor. Sunt 
momente în viaţă când amintiri şterse, îngropate, se 
deschid cu o virulență şi cu o intensitate extraordinară. 
Un fluture căruia i-ai rupt aripile în copilărie, din joacă sau 
pur şi simplu din neîndemânare, devine un fel de amintire 
proiectil, care apare într-un anumit moment al vieţii ca un 
stigmat. Nu ştii de unde vine, era uitată, înfăşurată în 
negură. Şi un anumit şoc a transformat-o în proiectil. 
Instinctul biologic e însă mai puternic. Aşa cum a apărut, 
tot aşa va dispărea proiectilul nechemat... _ 

Gazda îşi privi cu mai multă atenţie musafirul. Il şi 
ascultase foarte atent. Presiunea nu prea îndepărtată a 
evenimentelor şi starea sufletească dominau însă 
intenţiile şi vagile eforturi logice. 

— Nu ştiu, răspunse ea. In fiecare moment capital al 
vieţii, în fiecare moment important al vieţii, omul doreşte 
veşnicia unui sentiment, a unei stări. De fapt e o simplă 
logodnă, înşelătoare, prin care veşnicia cochetează cu 
noi... Nu rostesc aici gândurile mele, ci încerc să mă 
liniştesc cu ceea ce spune Dima Turleş într-un moment 
îndelungat de dramă solitară. Işi descoperă în sufletul 
chinuit valuri active, care-i dau uneori chiar puterea 
zâmbetului. 

Carmen Stoian îşi părăsi locul pe care-l ocupase până 
atunci pentru a face un drum până la o noptieră de lângă 
fereastră. Scoase dintr-un sertar o carte roasă de prea 
multă lectură şi o puse pe masă înaintea lui Tudor. 


Da Trandafirul alb — 


— Frazele pe care vi le-am spus le citisem chiar cu 
câteva minute înainte de a auzi ciocănituri în uşă. De ce 
am deschis cartea la acest pasaj? Nu ştiu. Il cunosc de 
multă vreme par coeur... Câteva amintiri recente 
gravitează însă în jurul lui... Acest pasaj a fost punctul de 
plecare în relaţiile mele cu micul Emil. L-am văzut într-o zi 
trist, plimbându-se prin grădină. Eram la fereastră. 
Tocmai citeam acest pasaj. Şi mi s-a părut că micul Emil 
avea nevoie în acea clipă chiar de cuvintele pe care le 
citeam. M-am dus şi eu în grădină, m-am apropiat de el şi 
am început să-i şoptesc cuvintele citite ca şi cum i-aş fi 
recitat o poezie. S-a uitat lung la mine, fără acea sfială 
care ne jena şi am citit în ochii lui o bucurie tainică, 
profundă, ascunsă. Ţineam cartea la spate. După ce am 
terminat de recitit, i-am arătat cartea deschisă la acest 
pasaj. El a luat-o - probabil că a citit pasajul - şi a început 
să-i mângâie filele. Apoi am început să-i povestesc despre 
suferinţele lui Dima Turleş... Mă asculta fără să rostească 
un cuvânt. Dar simţeam că mă ascultă cu toată fiinţa... 
Seara m-am dus la scriitorul Dumitreş şi i-am cerut un 
autograf pe carte... 

Doctorul Tudor deschise cartea la prima pagină şi citi 
câteva rânduri, scrise de o mână viguroasă: „Dureri 
ascunse... Dureri înăbuşite... Dureri care erup... Dacă am 
putea să ne dezbrăcăm de ele ca de nişte haine... De ce 
oare s-au prins de interiorul nostru ca o căptuşeală 
groasă, surdă?... Şi când ne gândim că deasupra noastră 
cerul e atât de albastru şi atât de senin. Oare n-am putea 
să fim asemenea săgeţilor pe care le desenează 
rândunelele?... Să încercăm şi noi un fulger negru spre 
înalt... Poate că ne-am prăbuşi eliberaţi şi calzi... 
Trandafirul alb... 26 septembrie 194... Pentru Carmen 
Stoian cu sinceră afecţiune, Al. Dumitreş.” 

Semnătura tăia ca o diagonală spaţiul rămas liber sub 
cuvintele care alcătuiau dedicaţia. 

— Probabil că e o frază din carte, spuse doctorul Tudor. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb | ————————————— 


— Da... E chiar finalul cărţii. Sunt ultimele cuvinte pe 
care le scrie Dima Turleş în jurnalul său înainte de a lua o 
decizie cu privire la viitorul său într-un moment hotărâtor 
al vieţii. Autorul lasă cartea fără sfârşit. Nu ştim ce se va 
întâmpla cu eroul său. L-am întrebat, în momentul când 
mi-a scris dedicaţia, cum îşi imaginează viitorul eroului, 
dar n-a vrut să-mi dea un răspuns precis. Mi-a răspuns 
foarte vag: „Aşa cum vrea cititorul”... 

— Aceasta e o caracteristică a romanului modern, 
spuse doctorul Tudor. Romanul fără sfârşit. Probabil că şi 
scriitorul Al. Dumitreş e sub influenţa acestui curent. Nu 
aveţi impresia că numele eroilor lui sună cam straniu? 

— Nu m-am gândit la asta, răspunse Carmen Stoian. De 
câte ori i-am citit şi i-am recitit cărţile, mi-am imaginat 
autorul stând aplecat deasupra unei mese căreia nu 
puteam să-i fixez forma şi dimensiunile, într-o atmosferă 
stranie, plină de mistere... De câteva ori l-am privit 
noaptea, pe fereastră, fără să simtă că e spionat. Nu-mi 
pot stăpâni niciodată curiozităţile. L-am văzut la o masă 
ca asta, într-o cameră care nu se deosebeşte prea mult 
de asta, scriind cu faţa chinuită de efort. Nici nu-şi ridica 
privirile din rafturile de hărtii... E o meserie rea aceasta 
de scriitor, o meserie dură, chinuitoare... 

Doctorul Tudor încercă să atragă discuţia în albia 
veche: 

— Aţi mai discutat cu micul Emil despre Dima Turleş? 

— Nu-mi mai amintesc... am discutat despre multe... 
multe... Adevărul e că eu vorbeam, iar el asculta, acesta 
era caracterul discuţiilor noastre. Legăturile sufleteşti se 
împleteau tot mai strâns, până ce într-o zi, nu de mult, s-a 
produs brusc răceala... Mi-am dat seama că mă evită - şi 
nu numai pe mine: pe toţi —, găsindu-şi o nouă 
companie, detestabilă: avocatul Ştefan Barbu... 

— V-aş ruga să vă amintiţi împrejurările în care s-a 
produs răceala. Nu cele generale. Ci momentul în care 


= Trandafirul alb — 


dumneavoastră aţi simţit prima dată schimbarea 
atitudinii sale. 

— Momentul în care am avut prima dată senzaţia 
răcelii?... Da... L-am văzut tot de la fereastră în acelaşi loc 
în grădină. Mi-am amintit că-i promisesem cartea. Tocmai 
o terminasem de citit. M-am apropiat de el. Nu s-a uitat la 
mine când i-am dat cartea. A răsfoit-o, a citit dedicaţia, 
iar a răsfoit-o, a rămas câteva clipe absent, nemişcat, cu 
privirile în pământ. Apoi mi-a înapoiat-o încet, parcă-i era 
teamă să mi-o dea... l-am spus că am citit-o, dar el s-a 
întors cu spatele. Se vedea în fundul grădinii silueta 
avocatului Ştefan Barbu. N-a rămas aşa decât două-trei 
secunde. Probabil că gestul i se păruse prea crud. Nu i-am 
mai putut vedea privirile, pentru că şi le acoperise cu 
mâinile. S-a depărtat încet, fără să spună un cuvânt. Mai 
târziu, după masă, am încercat să intru în vorbă cu el. Am 
bătut în uşă, dar nu mi-a răspuns. Am crezut că e în 
grădină, la plimbare. M-am dus până la poartă, m-am 
întors, am trecut prin faţa ferestrei sale şi l-am văzut 
stând de vorbă cu domnişoara de vizavi, fosta lui vecină, 
care ocupase mai înainte camera în care stăm noi acum. 
Şi de atunci parcă s-a ferit de mine. 

— Poate că în anumite momente aţi insistat prea 
mult... spuse doctorul Tudor fără nici o convingere. Unele 
persoane - şi poate din această categorie făcea parte şi 
micul Emil - primesc, sau mai bine zis simt aceste 
manifestări insistente de afecţiune ca pe nişte sufocări. 

— Nu cred, răspunse ea. Manifestările mele erau destul 
de discrete, de la depărtare. Domnişoara Liliana mi se 
părea mult mai agresivă. Eu mă mulţumeam să-l observ, 
ascunsă, când se plimba pe cărarea care ducea, prin 
pădure, spre Cerbul de aur. 

— Spre Cerbul de aur? Nu spre Cleopatra? 

— Spre Cerbul de aur, repetă Carmen Stoian. Locuiam 
în cealaltă aripă a pensiunii, în camera pe care o ocupă 
acum avocatul Ştefan Barbu. Domnişoara Liliana - o 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


vedeam doar - îi ţinea uneori companie. Dar sunt 
convinsă că afecțiunea mea - imobilă, tăcută - era mult 
mai puternică decât a ei. 

— Când v-aţi mutat în această cameră? întrebă brusc 
doctorul Tudor. 

— O dată cu ceilalţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci. 
Toţi au vrut să se mute. Şi eu printre ei. Numai micul Emil 
şi Maria au rămas în aceleaşi camere... 

— Nu ştiţi cine a venit prima dată cu ideea mutatului? 

— Nu-mi amintesc. Fiecare se plângea în felul lui. 
Domnişoara Liliana că nu poate dormi cu fereastra 
deschisă din cauza zgomotelor pe care le face maşina de 
scris... Dar n-a rostit niciodată vorbele acestea în 
prezenţa micului Emil... Avocatul Ştefan Barbu se plângea 
că nu se poate odihni din cauza pasiunii pentru muzică a 
vecinului său, doctorul George Luca... Scriitorul Al. 
Dumitreş - că nu poate lucra din cauza zgomotelor pe 
care le fac maşinile pe şosea... Eram şi eu nemulțumită 
din cauza sforăielilor ucigătoare ale domnului avocat... 
Chiar dacă închideam noaptea fereastra, le auzeam 
trecând peste perete... Nu vă puteţi imagina cum poate 
să sforăie domnul avocat... E groaznic! Duduie pereţii... 

— Camera aceasta v-aţi ales-o singură, sau vi s-a 
repartizat fără să fiţi întrebată? 

— Eu am ales-o... Când am auzit că domnişoara Liliana 
se mută la numărul cinci, i-am şi spus Mariei să-mi 
rezerve camera pe care o ocupase până atunci artista. E 
cu fereastra spre răsărit şi-mi place să asist la răsăritul 
soarelui. 

— De obicei ce cameră ocupați la pensiune? 

— De obicei stau lângă Maria. Până anul acesta nu l-am 
avut însă vecin şi colocatar pe Ştefan Barbu. 

— Da... murmură doctorul Tudor. Apropierea de micul 
Emil nu v-a dat posibilitatea să-l observați în taină şi mai 
îndeaproape? 


= Trandafirul alb — 


— Poate că şi această dorinţă m-a determinat să mă 
mut în această cameră. Din păcate însă, era după ce 
începuse răceala. Mi se pare, chiar a doua zi. Micul Emil 
mă evita... În schimb am asistat - indiscretă - la câteva 
din întâlnirile lui cu maestrul Barbu... Detestabilă 
creatură! Nu ştiu cum a putut să-l cucerească pe bietul 
Emil... Nu ştiu ce farmece i-o fi făcut... 

— Se pare că una din aceste întâlniri - surprinse din 
întâmplare sau din curiozitate - v-a lăsat o amintire foarte 
neplăcută. 

— Întradevăr, încuviinţă Carmen. Am auzit într-o zi, cu 
totul întâmplător, o convorbire în hol, între scriitorul Al. 
Dumitreş şi avocatul Ştefan Barbu. Uitasem uşa 
întredeschisă şi dacă m-aş fi apucat s-o închid în toiul 
convorbirii n-aş fi făcut altceva decât să atrag atenţia că 
auzisem o parte din ceea ce se discutase în hol. Jena se 
trăieşte numai atunci când un anumit secret se ştie 
cunoscut, când devine public. Am vrut să le evit celor doi 
o asemenea stare. Şi am auzit astfel, fără voia mea, cum 
avocatul Ştefan Barbu îi cerea împrumut scriitorului o 
mare sumă de bani pentru a-şi achita nişte datorii făcute 
pe cuvânt de onoare la un joc de cărţi. Scriitorul Al. 
Dumitreş l-a refuzat. Probabil însă că mai ascultase 
cineva convorbirea pe oare o surprinsesem eu. Vocea 
avocatului e prea puternică, răzbate prin uşi şi ziduri. 
Spre uimirea mea, l-am auzit mai târziu, seara, pe micul 
Emil invitându-l pe avocat în camera lui. Curiozitatea m-a 
îndemnat să stau la fereastră. Era deschisă şi fereastra de 
la camera numărul trei. L-am auzit pe micul Emil 
oferindu-i avocatului suma pe care i-o refuzase scriitorul 
Al. Dumitreş. Felul în care avocatul i-a primit oferta m-a 
indignat în asemenea măsură, încât am plecat de la 
fereastră... 

— N-a apelat şi la dumneavoastră avocatul Ştefan 
Barbu pentru acest împrumut? 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


— Da... Sub pretextul că are nişte nevoi urgente 
familiare. Şi i-am spus că mincinoşii mi-au produs 
întotdeauna dezgust... De atunci nici nu mă mai salută... 

— În noaptea care a trecut aţi dormit cu fereastra 
deschisă? 

— Din nefericire, nu. Tocmai când voiam s-o deschid, 
spre seară, s-a stricat mecanismul metalic. A rămas 
închisă, înţepenită. 

Doctorul Tudor cercetă fereastra. Mecanismul de 
închidere era întradevăr stricat, dar, după toate 
aparențele, voluntar. 

— Când aţi închis fereastra ultima dată? Şi v-aş mai 
ruga să vă amintiţi dacă după ce aţi închis-o aţi părăsit 
această cameră. 

— Am închis-o înainte de a pleca la masă. După cină 
am făcut o scurtă plimbare, apoi m-am întors în cameră. 

— De obicei încuiaţi uşa când plecaţi la masă? 

— Nimeni... Nici chiar doctorul Luca nu face acest 
lucru. Numai când plecăm pentru mai mult timp în 
excursie încuiem uşile. 

— De ce v-aţi referit în mod special la doctorul Luca? 

— Pentru că mi se pare cel mai pedant şi mai meticulos 
dintre toţi locatarii... El stinge lumina în hol, controlează 
uşile la plecare şi îşi păzeşte cu mare grijă lucrurile. 

— Cum aţi ajuns la constatarea că nu-şi încuie nici el 
uşa? 

Carmen Stoian ridică din umeri. Era un gest care nu se 
potrivea chipului ei aristocratic. 

— Nu ştiu... N-am constatat niciodată. E o simplă 
presupunere. S-ar putea să şi-o încuie. 

— Aţi spus mai înainte că, „din nefericire”, n-aţi dormit 
cu fereastra deschisă... De ce aţi folosit această expresie? 

Carmen Stoian îşi pierdu subit tot calmul. Un tremur 
cumplit o zgâlţăi din încheieturi, apoi corpul îi fu cuprins 
de convulsii neregulate. Doctorul Tudor se grăbi să-i 


= Trandafirul alb — 


aducă un pahar de apă, dar ea îl refuză. Criza îi trecuse 
tot aşa de subit cum o apucase. 

— E groaznic! şopti ea silindu-se să nu-şi înghită 
silabele. Am trăit în această noapte un adevărat coşmar. 
Am fost martoră paralizată, neputincioasă la această 
tragedie. 

O nouă criză, mai puternică, mai de durată, o trânti pe 
pat. Când îşi reveni în fire avea ochii rătăciţi şi plini de 
lacrimi. Tremurul mâinilor nu şi-l putea stăpâni. Doctorul 
Tudor se aşeză pe pat lângă ea. li strânse mâna ca într-un 
cleşte şi-i porunci cu o severitate neînduplecată: 

— Gata!... Va trebui să răspundeţi imediat la întrebările 
mele! L-aţi văzut pe avocatul Ştefan Barbu intrând în 
camera lui Emil Radu? 

— Da! răspunse Carmen cu un fel de frenezie în voce. 

— Aţi ascultat ceva din convorbirea pe care a avuto cu 
el? 

— N-am auzit decât câteva cuvinte. Numai vocea lui. 
Spunea că are nevoie de cinci mii de lei... Mai mult n-am 
auzit. 

— L-aţi văzut pe avocatul Ştefan Barbu ieşind din 
camera lui Emil Radu? 

— Da. L-am urmărit până ce a intrat în camera lui. 

— Cât timp a durat vizita dumneavoastră la micul Emil? 
întrebă doctorul Tudor strângând şi mai tare braţul 
femeii. 

Strânsoarea de fier parcă-i răspândea puteri în tot 
corpul. 

— Nu ştiu... Nici n-am intrat în cameră. Am rămas 
mereu în pragul uşii. L-am rugat să nu-i dea bani, l-am 
rugat să i-i ceară înapoi, i-am spus că-l voi împrumuta eu 
pe avocat. M-am jurat, dar n-a vrut să răspundă nimic. Se 
uita la mine cu sclipiri de triumf în priviri. Niciodată nu-l 
văzusem aşa. Apoi am plecat... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Doctorul Tudor strângea în continuare braţul ei. Îi 
apucase şi cealaltă mână. Carmen înţepeni. Puterile îi 
renăşteau. 

— Aţi mai ieşit în hol? 

— Da. Dar n-am mai bătut în uşă. Am stat acolo 
înţepenită, fără să ştiu ce se întâmplă cu mine. Parcă 
presimţeam ceva. L-am auzit pe micul Emil ţipând. M-am 
înspăimântat şi am revenit în cameră... 

Doctorul Tudor n-o lăsă să-şi termine amintirile. Voia să 
le împartă în momente precise. 

— Ce spunea micul Emil? 

— Tipa... Spunea: „Nu mai pot! Gata! Vreau să se 
termine totul!” Am auzit paşi... Paşii m-au fugărit în 
cameră, nu ţipetele lui... Abia m-am trântit pe pat şi am 
auzit detunătura... 

Convulsiile începeau iarăşi să se manifeste, dar 
doctorul Tudor le izgoni, zgâlţâind-o el, din afară, 
artificial. Porunci şi mai ferm: 

— Mai departe! Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Am sărit din pat. Întâi m-am dus la uşă. Am închis- 
0... De groază... Am rămas acolo. Imi număram bătăile 
inimii. Nu ştiu de ce mi le număram. Când am ajuns la 
douăzeci şi una, parcă m-a împins cineva din spate. Am 
alergat la fereastră. N-am avut puterea să mă uit. Mi-am 
lipit urechea de sticlă. Parcă am auzit cum se deschid 
geamurile. Parcă se deschideau toate geamurile. Atunci 
am deschis ochii şi m-am uitat. Dar n-am zărit nimic... 
Nimic... Nimic... M-am întors la uşă. Am deschis-o şi l-am 
văzut pe avocat în genunchi în faţa camerei unde 
detunase... 

— Aţi auzit geamurile deschizându-se sau mâna 
dumneavoastră luptându-se cu zăvorul? 

— Nu ştiu... Mi se lipise mâna de zăvor. Cred că 
trăgeam din toate puterile. 


= Trandafirul alb — 


— Aţi apăsat clanţa când v-aţi dus a doua oară la uşa 
micului Emil? 

— Cred că da... răspunse Carmen cu ultimele puteri. 

— O singură întrebare! Ultima! Care era locul preferat 
de plimbare al lui Emil Radu? 

— Ziua spre Cerbul de aur... Noaptea spre şosea... 

Doctorul Tudor o eliberă din strânsoare. Ea rămase 
înţepenită pe marginea patului. El se ridică în picioare şi o 
privi ţintă în ochi. 

— Vă hotărâți singură să spuneţi tot adevărul? 

— Nu mai ştiu nimic... se apără Carmen Stoian. Nu mai 
ştiu nimic... Am spus totul... 

Vocea ei devenea din ce în ce mai slabă. Doctorul 
Tudor se uită spre fereastră. 

— Nu m-aţi minţit o singură dată, spuse el căutând 
parcă în amintiri. M-aţi minţit de două ori... Prima dată cu 
intenţia clară, conştientă, premeditată de a vă 
dezvinovăţi. Inainte de a vă hotărî dacă veţi spune sau nu 
şi cea de-a doua minciună. Dar nu se putea ajunge la alt 
rezultat. Vă mai acord o ultimă posibilitate: aceea a 
mărturisirii voluntare. 

Carmen Stoian se uita la doctorul Tudor cu priviri care 
exprimau o decizie neclintită. 

— Nu veţi afla niciodată adevărul! M-am hotărât 
definitiv! Vreau să opresc o crimă monstruoasă, o crimă 
reală. 

— Vă înşelaţi! îi răspunse doctorul Tudor. Ne-aţi spus 
adevărul şi nu o singură dată şi nu atunci când aţi crezut 
că ni-l ascundeţi... 

— Nu-l veţi afla! repeta Carmen Stoian în transă. Nu-l 
veţi afla niciodată. _ 

— Din câţiva paşi, doctorul Tudor ajunse la fereastră. Işi 
încleşta mâna dreaptă în jurul mânerului şi împinse cu 
toată puterea. Fereastra se deschise. Nu departe, în 
grădină, se zărea silueta nemişcată a unui ostaş. li făcu 
semn să vină înăuntru. În mai puţin de un minut, cel 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


chemat se prezentă în faţa uşii în poziţie de drepţi. 
Doctorul Tudor îl chemă înăuntru. 

— Nu vei părăsi sub nici un motiv această cameră! 
Ordonă el. Vei avea grijă ca doamna din pat să nu facă 
nici o mişcare. Ai dezlegarea să foloseşti, în caz de 
nevoie, forţa. 

Carmen rămase nemişcată pe marginea patului. 
Doctorul Tudor se întoarse spre ea şi-i spuse, aproape în 
şoaptă: 

— Vreţi să vă convingeţi şi poate chiar să ne convingeţi 
şi pe noi, că protejaţi o anumită persoană... Nu! Nu 
urmăriţi altceva decât să vă dezvinovăţiţi... Acesta e 
adevărul! 

Ea clătină din cap. Privirile îi rătăceau în neştire. 

— Nu! Nu e adevărat... 

— Vă închipuiţi, probabil, că nu vom găsi dovezi, spuse 
doctorul Tudor din pragul uşii. Şi de astă dată vă 
înşelaţi... 


Doctorul Tudor se duse mai întâi în camera numărul 
trei: dar ieşi de acolo după câteva clipe, cu mai multe coli 
de hârtie în mână. Traversă holul fără să observe cum se 
deschide, încet, uşa de la camera numărul unu şi cum se 
închide la fel de încet. După ce ciocăni de câteva ori, intră 
- fără să aştepte răspunsul - în camera numărul opt. 

— Am o ultimă rugăminte la dumneavoastră, îi spuse el 
profesoarei. Să-mi indicaţi pe acest plan cum erau 
repartizate camerele înainte de mutarea aceea vijelioasă. 


9 


Se lumină de ziuă când Marian pătrunse în micul hol 
care ducea spre camera lui Dumitreş. Ajuns în cameră, 


= Trandafirul alb — 


senzaţia de lumină deveni şi mai vie. Prin fereastra din 
stânga, care dădea spre pădure, pătrundeau, o dată cu 
aerul rece şi unde luminoase, ca nişte aburi lăptoşi. Al. 
Dumitreş stătea într-un fotoliu, aşezat chiar în mijlocul 
încăperii, lângă masa de lucru. Era foarte obosit; figura lui 
părea chinuită de griji şi preocupări. Aşeză pe masă cu o 
mişcare leneşă caietul deschis, pe care-l ţinuse până 
atunci pe genunchi. Mai mult din curiozitate Victor Marian 
se uită pe cele două pagini mari, scrise mărunt şi îngrijit, 
care se aşterneau în faţa lui. 

— Nu ştiu de ce m-am gândit - spuse Marian - că 
manuscrisul unui scriitor trebuie să fie plin de ştersături. 
Aşa mi-am închipuit întotdeauna. Dumneavoastră parcă 
scrieţi totul dintr-o suflare. 

— Depinde de stare, de inspiraţie, de ritmul la care ai 
ajuns, îi răspunse Dumitreş. Dacă m-aş fi apucat să scriu 
acum, pagina ar fi fost neagră de corecturi, paranteze şi 
ştersături. Mi se întâmplă de multe ori să păţesc aşa, 
până ce intru în ritm... Atunci paginile zboară, cuvintele 
vin fără să le mai cauţi şi se aşează docile şi sigure în 
frază, în rând. Bătrânul Dumas a scris într-o singură zi o 
piesă. Probabil că s-a pomenit deodată în vârtej şi nu s-a 
mai oprit. În asemenea momente, manuscrisul e curat ca 
o copie... Din păcate, acum n-am puteri pentru scris... 

— Vă gândeaţi la deznodământul romanului pe care îl 
veţi numi Trandafirul alb? 

— Nu. Mă gândeam la eroii cărţii şi încercam să 
identific printre ei asasinul... Nu pot să-l las nepedepsit pe 
cel care l-a ucis pe Mituş... 

— Veţi continua cartea povestind această dramă? 
Întrebă Victor Marian. Cred că ar fi foarte interesant. 

— Hotărârea am şi luat-o... Aşa voi face... Îl voi răzbuna 
pe micul Mituş. Prin scris. Altă putere nu am... 

— În cazul acesta, trebuie să aveţi o anumită bănuială 
cu privire la identitatea asasinului... 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Sunt prea obosit. Aştept rezultatul cercetărilor 
dumneavoastră. Mă hăituiesc nişte gânduri, dar... 

— Eu sunt convins că v-aţi oprit asupra unei persoane 
anumite, încercă Marian să-l întărâte. Din moment ce aţi 
ajuns ca şi noi la concluzia că asasinul e unul din locatarii 
pensiunii şi vreţi să-l pedepsiţi cu armele acestea 
cumplite care sunt literele... 

Dumitreş clătină din cap afirmativ. 

— Da... Dar nu mă gândesc numai la asasin... Mă 
gândesc şi la victimă şi la motivul crimei, la mobilul 
ciudat al acestei crime şi începe să se cristalizeze o 
ipoteză care mă uluieşte chiar pe mine, creatorul 
ipotezei... Pare de necrezut... E atât de fantastică şi de 
neobişnuită, încât... N-am întâlnit niciodată, nici măcar în 
literatură, o relaţie mai ciudată ca între victimă şi 
asasin... Peste câtva timp voi avea poate îndrăzneala să 
vă destăinui ipoteza mea... Datele pe care le aveţi vă vor 
duce poate mai uşor spre camera asasinului. Eu îi dau 
târcoale numai cu ajutorul ideilor, cu ajutorul imaginaţiei. 
Nu ştiu... Mi-e teamă să nu fie o plăsmuire a fanteziei... 
Deşi numai această ipoteză ar explica absurdul crimei... 
In sfârşit, nici nu mi s-au cristalizat toate ideile. E mai 
bine să tac. S-ar putea să jignesc un nevinovat... 

Marian înţelese că nu va putea să afle mai mult de la 
el. Vorbele acelea obosite cu care îşi încheiase monologul 
ascundeau o anumită fermitate. Şi privirile lui, care 
cercetau peretele ca un ecran pe care se derulau fără 
încetare scene nevăzute altor ochi, mărturiseau o fierbere 
interioară încă departe de clocot. Nu avea ce face. 
Trebuia să aştepte clocotul. Atunci se vor declanşa toate 
vorbele. Dar până atunci.... 

— Imi pare rău că vă deranjez, spuse Marian. Am avea 
nevoie de câteva precizări, chiar dacă sunt simple 
formalităţi. In profesiunea noastră îşi au şi formalităţile 
rostul lor. 


TR Trandafirul alb — 


Al. Dumitreş nu părea prea bucuros de ceea ce auzea. 
Se resemnă însă repede, acceptând scuza şi rugămintea 
printr-un gest leneş. 

— Nu trebuie să faceţi introduceri. La urma urmei, sunt 
obligat să mă supun tuturor formalităţilor, aşa cum se 
supun şi ceilalţi. Nu e cazul să se facă diferențieri într-un 
caz atât de grav... deocamdată... 

— S-ar părea că în ipoteza dumneavoastră i se 
atenuează gravitatea, sesiză imediat Marian. 

— Formal nu! preciză Dumitreş. Omeneşte însă... Ştiţi 
care e întrebarea care mă preocupă cel mai mult? Mă 
gândesc la ceva care poate vi s-ar părea absurd. Oare 
cine a suferit mai mult: victima, sau asasinul? Aceasta a 
fost prima întrebare când am descoperit drama... Şi e 
întrebarea la care am ajuns, pe care am găsit-o şi la 
capătul raţionamentului. Premisa devine concluzie... 

— E o întrebare foarte ciudată, gândi Marian cu voce 
tare. Cel puţin pentru noi, pentru mine... 

Nu ştiu cum ar reacţiona la ea doctorul Tudor. Dar dacă 
această întrebare ne luminează o nouă pistă, sau se 
întretaie pe undeva cu ipotezele noastre, îi vom da toată 
atenţia... Ar putea să constituie un punct de plecare, un 
punct nou... La antipodul celui de la care am pornit noi. 
La urma urmei, totul se reduce la o problemă de logică. 
Dacă datele culese se aranjează ca un lanţ, ca nişte verigi 
care s-ar putea constitui într-un lanţ sigur pe firul acestei 
întrebări... Atunci nu putem decât să vă mulţumim. De 
fapt şi doctorul Tudor procedează astfel cu datele culese. 
Le caută cu ajutorul logicii o anumită unitate... Logica, 
raţionamentul logic existând potenţial, nu trebuie decât 
să adunăm, sau mai bine zis să precizăm anumite date. 

— Vă stau la dispoziţie, se supuse Dumitreş concluziei 
la care ajunsese Marian. Deşi am oroare de date precise... 

— Am vrea să precizaţi cum v-aţi petrecut timpul între 
orele zece şi jumătate şi unsprezece şi jumătate. Ştim că 
aţi plecat de la farmacie la ora unsprezece fără douăzeci. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Aţi venit direct la pensiune, sau v-aţi mai plimbat pe 
şosea? 

Marian îl văzu pe Dumitreş făcând un efort vizibil 
pentru a-şi aminti ceva care i se părea foarte îndepărtat. 

— Am venit direct la pensiune, dar pe o cale mai 
întortocheată. Abia când am zărit luminile de la Cleopatra 
în stânga mea mi-am dat seama că am apucat pe cărarea 
care taie prin pădure... Da, da... M-am gândit să ies la 
şosea, dar pentru aceasta a trebuit să  înconjor 
Cleopatra... Pe cărarea din pădure nu puteam să-mi 
continui drumul... Între Cleopatra şi Trandafirul alb sunt 
trei podeţe şubrede, care sunt greu de trecut chiar ziua. 
Câteva bârne fără balustradă, cu distanţe mari între ele... 
După ce am ieşit la şosea am venit direct şi probabil mai 
grăbit spre pensiune. Îmi amintesc întâlnirea cu micul 
Emil, la plecare... Restul îl cunoaşteţi... 

— Am dori totuşi câteva precizări... La înapoiere na-ţi 
observat nici o mişcare în hol? 

— La înapoiere?... In hol?... Parcă l-am văzut pe 
avocatul Ştefan Barbu intrând în camera lui Radu Emil. Nu 
ştiu de ce am rămas un moment în verandă... Dar mi s-a 
părut că zăresc două uşi închizându-se fără să fi ieşit sau 
să fi intrat cineva în acele camere. 

— Nu vă amintiţi numărul camerelor? întrebă Marian. 

— Parcă erau camerele din dreapta şi din stânga mesei 
mari. 

— Cu alte cuvinte, îl ajută Marian, camerele numărul 
doi şi şase; cele în care locuiesc doamna Carmen Stoian şi 
doctorul George Luca... Prin urmare, aţi sosit la pensiune 
în jurul orei unsprezece şi aţi intrat în camera 
dumneavoastră cam pe la unsprezece fix. După această 
oră aţi mai părăsit camera? 

— Nu pot să ştiu dacă era unsprezece fix, dar după ce 
am intrat în cameră n-am mai părăsit-o decât în clipa 
aceea blestemată... 


TR Trandafirul alb — 


— Cât timp aţi rămas în hol imediat după împuşcătură? 

— Câteva clipe, răspunse Dumitreş. M-am dus să mă 
schimb şi am ieşit imediat. 

— Cam cât a durat această mişcare... Până v-aţi 
schimbat? 

— Foarte puţin... Lăsasem uşa deschisă şi doctorul 
Luca era în prag şi îmi cerea să mă grăbesc... Am 
îmbrăcat o pijama, halatul de cameră, ciorapi, papuci... 
Nu ştiu de ce vă interesează ce s-a întâmplat după 
momentul crimei. 

Victor Marian se prefăcu că nu aude întrebarea. Pentru 
a evita un răspuns penibil, deschise imediat alt subiect de 
discuţie. 

— Avocatul Ştefan Barbu neagă faptul de a vă fi cerut 
acel împrumut despre care ne-aţi vorbit. 

Al. Dumitreş ridică neputincios din umeri. 

— Relaţiile avocatului Ştefan Barbu cu adevărul nu sunt 
o noutate pentru nimeni... Cu atât mai mult pentru 
mine... Oricând ar putea să jure că eu i-am cerut bani cu 
împrumut... Şi chiar că mi-ar fi dat o sumă oarecare... 

Victor Marian nu-şi putu reţine un zâmbet. 

— Am constatat şi noi lucrul acesta... E curios că, în 
ciuda acestui obicei, izbuteşte să aibă influenţă asupra 
unor persoane profund cinstite... 

— Nu în ciuda acestui obicei, îl corectă Dumitreş. Ci 
datorată acestui obicei. Când l-am auzit prima dată - şi 
era într-un moment de mare vervă - m-am gândit că 
stenografiindu-i spusele ai putea să le transformi într-un 
volum de nuvele. Cu timpul însă, noutatea dispare... Are 
exact acelaşi bagaj. Nici un cuvânt, nici un amănunt în 
plus sau în minus. Parcă ar fi un disc. Eu l-am descoperit 
mai devreme... Duduia Carmen, însă, a trăit o adevărată 
decepţie când şi-a dat seama cu cine are de-a face. 
Câteva zile s-a uitat înmărmurită la el. Am avut impresia 
că se îndrăgostise ca o disperată. Poate de aceea se 
răciseră relaţiile dintre ea şi proprietăreasa noastră... E 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


de neînțeles cum poate să fascineze oamenii şi mai ales 
femeile. Carmen nu s-a vindecat nici până astăzi... lar 
proprietăreasa. Aţi aflat probabil că avocatul locuieşte aici 
gratuit... Nu pot să nu-l transform pe acest om în eroul 
unei cărţi. Pentru că nu cucereşte suflete slabe, ci 
adevărate forţe spirituale. E ca un magnet. Şi nu se 
mulţumeşte numai cu priviri admirative, cu gratuităţi... 
Ştiţi câte datorii i-a achitat distinsa noastră profesoară, 
până acum, la Cleopatra? E absolut de neînțeles... Toţi îl 
detestă, dar când se văd în faţa lui, tremură... Şi pe 
domnişoara Liliana a interesat-o o vreme persoana lui... 
Ea l-a descoperit însă foarte repede. Am asistat la scena 
în care i-a spus: „Sunteţi superb, ca un idol de gelatină.” 
Poate că acesta ar fi titlul cel mai nimerit al cărţii: /do/u/ 
de gelatină! 

— El n-a replicat nimic? se interesă Marian. 

— Ba da... l-a răspuns cu o asemenea expresie, de 
parcă ar fi trăit o clipă de extaz: „Un idol de gelatină 
dulce, zeiţo. Dacă m-ai fi gustat până la capăt...” 

In momentul acela se auziră bătăi în uşă. Marian stătea 
rezemat de pervazul ferestrei deschise. Vru să se ducă el 
în întâmpinarea celui care-şi anunţa sosirea, dar auzind 
uşa deschizându-se rămase la locul lui. Nici Dumitreş nu 
se mişcase din fotoliu. 

Doctorul Tudor înaintă încet prin micul hol. Văzu o rază 
de soare ciocnindu-se de sticla ferestrei închise. Era ziuă. 
| se părea că intrase din nou în camera inginerului Popa. 
Aceleaşi dimensiuni, aceleaşi ferestre, acelaşi mobilier, 
acelaşi fotoliu în mijlocul camerei. Abia când păşi pragul 
camerei îl zări pe Victor Marian lipit de pervazul ferestrei 
deschise. 

Tânărul înţelese din atitudinea, din expresia feţei, din 
felul cum îi cădeau umerii, obosiţi, fără vlagă, că se 
întâmplase ceva deosebit cu doctorul Tudor. Masca aceea 
ascundea o dinamică  înspăimântătoare.  Prevestea 


TR = Trandafirul alb — 


întotdeauna marile erupții logice care uluiau prin precizia 
şi îndrăzneala lor. 

Alexandru Tudor mulţumi, plecându-şi capul, la 
invitaţia pe care i-o făcu gazda de a-şi găsi un loc comod 
pe pat sau într-un fotoliu. Rămase în picioare în mijlocul 
încăperii. 

— Nu am venit pentru multă vreme, spuse el. Aş dori 
să-mi mai furnizaţi câteva amănunte... Poate fără 
importanţă... 

Şi pentru că nu se grăbi cu întrebările, Victor Marian îl 
puse la curent cu frânturile de ipoteze pe care izbutise să 
le afle de la scriitorul Al. Dumitreş. 

— Se pare că întreaga ipoteză - încheie tânărul - se 
află concentrată în această întrebare: „Oare cine a suferit 
mai mult: victima, sau asasinul? 

Doctorul Tudor închise pentru o clipă ochii, apoi spuse: 

— Vă gândiţi la o sinucidere forţată, la un asasinat 
aproape consimțit, la  împreunarea acestor două 
posibilităţi sau realităţi într-un singur act. Mi se pare mai 
degrabă o soluţie literară; foarte interesantă, dar 
literară... 

— Eu plec de la câteva date psihologice esenţiale, 
spuse scriitorul Al. Dumitreş. De la un plus şi un minus 
care se caută cu disperare şi găsindu-se... 

— Cu ce semn l-aţi reprezenta în această ipoteză pe 
micul Emil? îl întrerupse doctorul Tudor. 

— Cu minus, bineînţeles... Răspunse scriitorul 
Dumitreş. Dumneavoastră l-aţi reprezenta altfel? 

— Da... Eu l-aş reprezenta cu plus... E mai fidel... 

— Datele problemei totuşi nu se schimbă, perseveră Al. 
Dumitreş. Cine e plusul şi cine e minusul? Poate eo 
chestiune de interpretare. Esenţială e existenţa lor în 
aceeaşi ecuaţie. 

— Dar dacă în loc de minus e tot un plus? întrebă 
doctorul Tudor. In acest caz ar rezulta o nouă formulă... 
Eu cred că v-aţi familiarizat cu soluţii artistice... „Dureri 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


înăbugşite... Dureri ascunse... Să încercăm şi noi un fulger 
negru spre înalt... Poate că ne-am prăbuşit eliberaţi şi 
calzi...” E o idee foarte generoasă, superbă, plină de 
aspirații pure, dar e o soluţie artistică... Viaţa e mai 
crudă... 

— Aţi citit cartea? întrebă uimit scriitorul Al. Dumitreş. 

— Incă n-am citit-o, dar o voi citi, răspunse doctorul 
Tudor. Am reţinut însă frazele scrise pe exemplarul 
doamnei Carmen Stoian... Parcă mi-a arătat un trofeu... 

Al. Dumitreş îşi plecă oarecum ruşinat privirile în 
pământ. 

— De obicei dau autografe mai banale, spuse el. M-a 
rugat însă cu atâta căldură şi insistenţă... In sfârşit. Să 
ştiţi că nu renunţ la ipoteza mea. Nu pentru că aş fi 
capabil să scuz o crimă. Am convingerea că până la urmă 
şi dumneavoastră veţi ajunge la această ipoteză... În 
orice caz, în cartea care va purta titlul Trandafirul alb, 
eroul care vă va reprezenta... 

Doctorul Tudor nu-l lăsă să termine. O idee neaşteptată 
şi oportună îl determină să-l întrebe: 

— Aş fi curios să ştiu sub ce nume mă veţi reprezenta. 

— Incă nu m-am gândit, răspunse Al. Dumitreş. Dar 
pentru că veţi fi unul din eroii principali, vă voi alege un 
nume memorabil... Poate chiar acesta: doctorul... 
Octavian Severin. Să ştiţi că şi numele eroilor unei cărţi 
sunt rezultatul unui moment de inspiraţie. 

— Vă mulţumesc, se înclină Alexandru Tudor. Şi pentru 
că n-aş vrea să se prelungească timpul, v-aş ruga să-mi 
răspundeţi la câteva întrebări... Mi se pare că ieri, la 
cabana Vârtejul, domnişoara Liliana era pe cale să fie 
acostată de o persoană care se găsea întâmplător acolo... 
Vă mai amintiţi? 

— Am observat şi eu acest lucru, răspunse Al. 
Dumitreş. Mi se pare că persoana aceea era chiar 
inginerul Traian Popa, oaspetele nostru neaşteptat. 


Da Trandafirul alb — 


— Exact! întări doctorul Tudor. Vă mai amintiţi ce a 
discutat avocatul cu medicul George Luca în momentul 
când acesta din urmă a observat intenţiile inginerului 
Popa? 

— N-am asistat decât la ultima parte a conversaţiei. 
Avocatul încerca să-l convingă pe doctorul nostru că e 
stupid să se preteze la un scandal cu un necunoscut. l-am 
spus şi eu acelaşi lucru dar doctorul Luca n-a vrut să mă 
asculte. Din fericire, inginerul Popa s-a îndepărtat repede 
de domnişoara Liliana. Şi-a dat probabil seama că n-a 
venit singură acolo. Poate că nici n-a avut intenţia s-o 
acosteze... Doctorul Luca e, din păcate, foarte suspicios şi 
irascibil... In asemenea împrejurări. lar domnişoara Liliana 
e prin însăşi existenţa ei o tentaţie obligatorie pe acest 
pământ... Logodnicul dumneaei face o mare greşeală. In 
loc să se uite la ea, se uită la cei care se uită la ea. Va 
trebui să se transforme în Argus... 

— N-aţi observat vreun gest sau vreun semn care să 
indice că avocatul Ştefan Barbu şi inginerul Traian Popa 
se cunosc? 

— Nu-mi amintesc... răspunse Al. Dumitreş. Ca să fiu 
sincer, o priveam pe domnişoara Liliana, fără nici o 
intenţie însă, asemuind-o cu un dar generos al naturii... 

— Ìn cazul acesta, spuse doctorul Tudor ca o 
constatare, nu puteţi şti dacă avocatul Ştefan Barbu şi 
inginerul Traian Popa au avut prilejul de a schimba câteva 
cuvinte între ei... 

— Numai dacă aş căuta o soluţie artistică, zâmbi Al. 
Dumitreş. Singurul lucru pe care l-am remarcat a fost 
dispariţia subită a inginerului Popa. 

— Vă gândiţi la... 

Era vocea lui Victor Marian. Tânărul nu-şi duse până la 
capăt întrebarea. In primul rând pentru că văzu cum se 
încruntă faţa şefului său; şi în al doilea rând pentru că îşi 
aminti că doctorul Tudor n-avea de unde să ştie ultimele 
afirmaţii ale avocatului. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Vă gândiţi la... întâlnirile lor de la Cleopatra? 

— Multe drame se întâmplă la vila vecină, spuse 
Dumitreş. Şi unele din ele îşi trimit aici ecouri puternice. 

Doctorul Tudor clătină obosit din cap, precum îi era 
obiceiul, apoi îşi îndreptă umerii. 

— Nu vă amintiţi cine a venit primul cu ideea 
mutatului? Intrebă el înainte de a porni spre uşă. 

— Nu ştiu, răspunse Dumitreş. Parcă ne cuprinsese pe 
toţi un fel de amoc. Eram şi eu sătul de camera mea cu 
ferestre spre şosea. Când m-am dus la proprietăreasă să 
mă plâng, am găsit-o acolo pe duduia Carmen. Venise şi 
ea cu gânduri asemănătoare... Imi amintesc o schiţă de 
Caragiale... Într-un fel, îi copiam eroii. 

— Rămâneţi în continuare fidel ipotezei literare? 

— E singura care ar oferi totuşi un mobil acestui act 
absurd. _ 

— Mobilul principal vi-l pot destăinui eu: jaful! Incheie 
doctorul Tudor. 


10 


Doctorul Tudor stătea mut şi nemişcat, de câteva 
minute, pe un fotoliu lângă măsuţa rotundă cu telefon din 
mijlocul holului. Colaboratorii lui îi respectau tăcerea. Se 
instalaseră şi ei comod în apropierea şefului, dar erau 
atât de intrigaţi de starea acestuia, încât renunţaseră 
chiar să-şi mai arunce priviri unul altuia. Amândoi îşi 
scormoneau memoria încercând să găsească o înlănţuire 
logică faptelor culese până atunci. 

— Da, spuse într-un târziu doctorul Tudor. Întunericul 
începe să se destrame. Se face lumină... 


TR Trandafirul alb — 


Şi Victor Marian şi lon Roman se uitară în acelaşi timp 
spre veranda din faţa lor, care lăsa să pătrundă în hol 
lumina cristalină a dimineţii. 

— Inainte de a-mi expune concluziile la care aţi ajuns - 
continua doctorul Tudor - v-aş cere să-mi relataţi pe scurt 
faptele culese în ultima parte a anchetei. 

Mai întâi lon Roman, apoi Victor Marian îşi depănară 
succint rapoartele lor. Redară sec faptele, fără să le 
interpreteze. Doctorul Tudor clătina mereu din cap; parcă 
tot ce auzea îi era cunoscut; parcă auzea confirmarea 
unor lucruri citite undeva, nu amănunte noi, care ar fi 
putut clarifica misterul. Ceilalţi recunoscură însă în 
atitudinea lui o stare caracteristică momentelor de mare 
încordare. 

— Nu ştiu ce aţi aflat dumneavoastră de la domnişoara 
Liliana şi de la duduia Carmen, spuse în concluzie Victor 
Marian, pentru că el vorbise ultimul. Se pare că şi 
inginerul Traian Popa şi avocatul Ştefan Barbu şi doctorul 
Luca... Chiar şi fosta subdirectoare au avut răgazul 
necesar să alerge până la poartă pentru a ascunde acolo 
arma crimei şi a lăsa astfel impresia că asasinul e o 
persoană din afara pensiunii. Dacă această acţiune, dacă 
această posibilitate de a ascunde arma e hotărâtoare în 
demascarea asasinului, atunci putem trage concluzia... 

— Da... spuse doctorul Tudor întrerupându-l pe Marian. 
Ascunderea acestei arme e unul din momentele cheie ale 
tragediei, una din cele mai importante descoperiri ale 
asasinului, în planul lui de organizare a crimei. Ea este 
strâns legată de ideea împuşcăturii. Alegerea unei arme 
gălăgioase drept armă a crimei şi ascunderea pistolului la 
poartă constituie una şi aceeaşi verigă în scopul de a oferi 
un dublu alibi, un alibi de neclintit asasinului. 

— İn cazul acesta, îşi continuă Victor Marian ideea 
întreruptă, singura persoană care poate fi exclusă din 
rândul suspecţilor, pe baza informaţiilor culese de mine şi 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


de tovarăşul lon Roman, este scriitorul Al. Dumitreş. El n- 
a avut timpul necesar... 

— Scriitorul Dumitreş... îl întrerupse din nou, cu un glas 
obosit care parcă venea din depărtări, doctorul Tudor. 
Abia acum aţi ajuns la concluzia asta?... E singura 
persoană care nu putea comite asasinatul. Scriitorul 
Dumitreş trebuie exclus definitiv din rândul celor care ar 
fi putut făptui sau gândi o crimă... Mai mult... Dacă 
întâmplarea nu ne-ar fi scos în cale cele două pagini 
scrise de el, n-am fi ajuns poate niciodată la descifrarea 
acestei sângeroase enigme. Cu o intuiţie extraordinară, 
gratuită, fără scop, aproape inconştientă, ne-a oferit în 
cele două pagini cheia întregii enigme. Simt nevoia să-i 
fac, aici, între noi, un compliment întârziat. 

Deşi impresionat de vorbele pe care le auzise, Victor 
Marian avu îndrăzneala să dea glas observaţiei care-i 
venise în minte: 

— Cu toate acestea, aţi respins - aşa mi s-a părut mie - 
ipoteza lui despre un asasinat combinat, acea soluţie 
literară care deschidea ideea unui mobil ciudat, misterios, 
greu de definit... 

— Mobilul principal al acestui odios asasinat e jaful! 
spuse ferm doctorul Tudor. 

— În ciuda încercării asasinului de a ne atrage atenţia 
asupra unui astfel de mobil? Întrebă lon Roman. În ciuda 
faptului că am găsit averea lui - timbrele acelea de 
valoare - intactă, neatinsă? 

— Da! accentuă doctorul Tudor. E vorba de un jaf mai 
odios, un gen nou de tâlhărie, atât prin antecedentele, 
cât şi prin consecinţele lui. Dacă vom citi cu atenţie cele 
două pagini despre care vorbeam ne vom clarifica mai 
uşor. In ciuda faptului că scriitorul Al. Dumitreş nu era 
conştient că descoperă acolo acest gen nou de jaf. 
Observațiile lui sunt strict literare, ca şi soluţiile care se 


= Trandafirul alb — 


pot desprinde de acolo. Dar acest lucru nu ne opreşte să 
elogiem extraordinara lui intuiţie... 

— Dacă susţineţi că mobilul principal e jaful, interveni 
Victor Marian, atunci înseamnă că mai întrevedeţi şi un 
alt mobil, secundar, de altă natură. 

— Da... recunoscu doctorul Tudor. Mai există şi un al 
doilea mobil, strâns legat de primul, care condiţionează şi 
care e condiţionat de primul... Şi la o lectură mai atentă a 
celor două pagini vom descoperi şi acest mobil. In ciuda 
faptului că e înfăţişat tot prin observaţii literare. Aş putea 
susţine că dacă primul mobil se degajă ca o concluzie, cel 
de-al doilea există şi se înfăţişează limpede - în forma lui 
literară - chiar în cuprinsul concret al celor două pagini. 
Acest mobil nu mai apare ca o simplă intuiţie, ci ca 
rezultat al unui moment de gândire profundă, ca expresie 
a unei clipe hotărâte de inspiraţie... Din păcate, atât doar: 
un moment, o clipă, un gând, o frază... Autorul l-a uitat, la 
abandonat în zborul condeiului... Dar nu putem să-l 
învinuim pe Al. Dumitreş de această uitare... Fantezia 
atacă mereu un scriitor, îl duce spre alte gânduri, spre 
alte soluţii şi expresii artistice... 

— Acest al doilea mobil e de natură psihologică? 
întrebă lon Roman. 

— De obicei, orice crimă care are ca mobil jaful e 
dublată, într-un fel sau altul, de un mobil de natură 
psihologică. In cazul nostru însă, acest al doilea mobil e 
mai pregnant, e aproape la fel de important. El poate fi 
definit gradat, după unghiul din care este văzut: teama, 
spaima, teroarea... 

— Mi se pare că am discutat această ipoteză, îşi aminti 
lon Roman. Criminalul e surprins în timpul jafului, e o 
persoană cunoscută de cel pe care vrea să-l jefuiască şi 
de teamă, de spaimă, terorizat de gândul că ar putea fi 
divulgat, scoate pistolul şi trage. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


— Nu! răspunse doctorul Tudor. Pentru că în cazul 
nostru, acest al doilea mobil e aprioric... În ipoteza 
dumitale el era posterior. E o deosebire esenţială... 

— Jaful şi spaima... reflectă Victor Marian. Şi amândouă 
sunt indicate în cele două pagini ale scriitorului Al. 
Dumitreş. Şi amândouă ne oferă cheia enigmei... 

— Şi identitatea asasinului, îl completă doctorul Tudor 
imitându-i parcă starea de meditaţie. 

— In cazul acesta, nu ştiu ce mai aşteptăm, spuse lon 
Roman. Din moment ce totul e clarificat. 

— ÎI aşteptăm pe sergentul-major Dinu Cosma, 
răspunse doctorul Tudor. Până la sosirea lui, vă voi citi 
încă o dată cele două pagini ale scriitorului Al. Dumitreş, 
solicitându-vă toată atenţia. 

Doctorul Tudor începu să citească rar şi monoton 
paginile pe care le ştia pe dinafară. Câteva clipe după ce 
termină lectura, îşi întrebă colaboratorii: 

— Cred că vă imaginaţi persoanele pe care le 
reprezintă în aceste pagini scriitorul Al. Dumitreş. Pentru 
a evita orice putinţă de greşeală, ar trebui să le 
identificăm folosindu-ne de procedeul pe care îl practică 
el cu atâta măiestrie. 

— Mi se pare inutil, spuse Victor Marian. Mituş Rădel nu 
poate fi altul decât Radu Emil. E şi o potrivire de nume. 
Radu - Rădel... Avocatul Ştefan Barbu apare sub numele 
de Faust Breban... Probabil inspirându-se din teoria 
acestuia despre brelan şi impresionat de pumnul lui uriaş. 
Faust înseamnă pumn în germană... 

— Procedeul folosit de Dumitreş e mult mai sigur, 
afirmă doctorul Tudor. El elimină orice dubiu cu privire la 
identitatea personajelor. Alina lalomir... Arista Miron... 
Corina Manteş... Nicola Negură... Gelu Corega... Şi în 
aceste pagini numele folosite de el au rezonanţe 
ciudate... Incercaţi să le priviţi nu în rezonanţa, ci în 
lungimea şi în numărul lor de cuvinte... 


= Trandafirul alb — 


— Aaaa! descoperi Victor Marian. Cu alte cuvinte, vreţi 
să spuneţi că numele folosite constituie anagrama 
numelor reale... 

— Exact! spuse doctorul Tudor. Încercaţi să le 
descifraţi. 

— Nu se poate! se împotrivi Victor Marian pentru un 
moment. Dacă Emil Radu e reprezentat de Mituş Rădel... 
Apar două litere în plus... Două litere stridente... Adică... 

— Ba e foarte clar! îşi aminti lon Roman. Numele întreg 
al lui Radu Emil, aşa cum ne-a informat inginerul Popa, 
este Radu Şt. Emil. Aşa era trecut în catalog, pentru a nu 
fi confundat cu celălalt Radu Emil... Radu N. Emil. 

— Extraordinar! se dezmetici Victor Marian. Întradevăr 
e o anagramă. Raduştemil corespunde exact lui 
Mituşrădel. 

— lar Alina lalomir - descoperi la rândul său lon Roman 
- corespunde zeiţei Liliana Maior... 

— lar Nicola Negură - adăugă doctorul Tudor - e 
anagrama lui Neculai Goran... După cum vedeţi... 

— Da... spuse Victor Marian. Dumitreş a folosit pentru 
anagramare numele exacte ale persoanelor din pensiune. 
Mituş Rădel... Alina lalomir... Nicola Negură... 

În momentul acela se deschise uşa holului. Sergentul- 
major Dinu Cosma, obosit, prăfuit, transpirat, se opri în 
faţa lui Tudor. 

— Raportul! spuse el într-o suflare. Şoferul lon Anton 
declară următoarele: la ora unsprezece şi un minut l-a 
cules pe Ciucă în dreptul punctului La movilă; la ora 
unsprezece şi două minute a avut accidentul în dreptul 
punctului La izvor; l-a dus pe Ciucă pentru primele îngrijiri 
la Cleopatra. Era un doctor acolo. La ora unsprezece şi 
douăzeci şi trei de minute, Ciucă şi-a venit în fire. L-a 
urcat în camion şi la ora unsprezece şi patruzeci de 
minute l-a depus la spital. Am verificat toate datele. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Foarte bine, îi răspunse doctorul Tudor. Ai sosit la 
timp. Iţi revine datoria legală de a-l aresta pe asasinul lui 
Emil Radu. 


= Trandafirul alb — 


PARTERUL PENSIUNII TRANDAFIRUL ALB 
(Repartizarea camerelor în ziua de 3 octombrie 194...) 


a. 
DURNTRES 
: 7 


R LILIANA 


a O f STEFAN 
kè MAIOR Q|HeszD 
ü o 


BARBU 


mgm : 
j 8 © 
GF 8 CARMEN 
d og = STOJAN i 
AM; 
a ISa E | 
5 rața 
Camera MARIA 
lihera ii HISTOR 
i EN al 
Tegn D J Ă 


= Trandafirul alb — 


CĂTRE CITITOR 


A sosit momentul să facem o pauză în lectură 
imaginându-ne că în acest răgaz de timp doctorul Tudor, 
lon Roman şi Victor Marian vor face schimb de informaţii 
între ei, relatându-şi toate observaţiile şi datele şi 
amănuntele culese în decursul ultimelor interogatorii. 

Prin urmare, în clipa de faţă, cititorii, la fel ca şi 
doctorul Tudor, posedă absolut toate faptele care 
constituie şi care pot duce la dezlegarea enigmei. Autorul 
a avut grijă să nu-şi favorizeze eroul informându-l pe 
ascuns cu amănunte pe care nu le-ar cunoaşte cititorii. 
Din clipa de faţă, totul se reduce la organizarea şi 
interpretarea logică a faptelor. 

Pentru a veni în ajutorul cititorilor autorul aminteşte 
încă o dată că factorul principal, cheia acestei enigme, se 
află în cele două pagini ale scriitorului Al. Dumitreş. 
Studiindu-se cu atenţie aceste pagini - care vor fi imediat 
reluate - şi, bineînţeles, sprijinindu-se pe multitudinea de 
date şi observaţii adunate de cei trei anchetatori, cititorii 
pot descoperi singuri identitatea asasinului, mobilul care 
l-a forţat la crimă şi modul cum şi-a organizat odiosul 
asasinat. 

Nu mai rămâne altceva decât ca autorul să ureze 
succes cititorilor săi şi să-şi exprime speranţa că vor 
ajunge la dezlegarea enigmei sângeroase de la 
Trandafirul alb înaintea eroului acestei cărţi. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


PARIEA A TREIA. 
CINE? 


= Trandafirul alb — 


4 octombrie 194..., ora 8,05 


Toţi locatarii pensiunii se aflau la masa mare din hol. În 
spatele lor, între masă şi verandă, stăteau nemişcaţi în 
picioare sergentul-major Dinu Cosma şi ostaşii care până 
atunci patrulaseră în grădină sau îndepliniseră diferite 
sarcini încredințate de doctorul Tudor. Acesta, împreună 
cu cei doi colaboratori ai lui, luaseră loc, formând un 
semicerc, La măsuţa rotundă cu telefon, pe care o 
apropiaseră de masa mare. Ingrijitoarele, sosite nu de 
mult, serviseră ceaiul, apoi se retrăseseră tăcute şi 
înfiorate în încăperile din demisolul pensiunii. Liniştea era 
gravă, amenințătoare. 

După ce aruncă o scurtă privire sergentului-major, 
doctorul Tudor începu cu vocea lui obosită: 

— V-am adunat aici pentru a vă pune la curent cu 
rezultatul cercetărilor noastre... Dar înainte de aceasta v- 
aş ruga să ascultați cu atenţie lectura câtorva pagini 
dintr-un manuscris neterminat, dintr-o carte, pe care 
evenimentul sângeros la care aţi fost martori a întrerupt-o 
violent. Aceste pagini sunt extrem de importante pentru 
dezlegarea enigmei, chiar dacă autorul lor nu a prevăzut 
lucrul acesta, chiar dacă ele sunt rezultatul unei intuiţii 
excepţionale şi nu a unei previziuni logice. O singură 
persoană de la masa dumneavoastră cunoaşte conţinutul 
acestor pagini. Silit de împrejurări, îmi iau singur 
permisiunea de a vă face cunoscut şi dumneavoastră 
acest conţinut, renunțând astfel la discreţia pe care o 
manifestăm de obicei faţă de un manuscris, faţă de o 
carte neterminată. Incep lectura: 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


„Mituş Rădel sosise la vila Crinul alb într-o zi frumoasă 
de toamnă. Era atât de slab şi de palid, încât aerul 
puternic de munte îl ameţise. Pașii lui erau aceia ai unui 
halucinat. Gândurile i se încâlceau, iar fierbinţeala îi 
înroşise obrajii. Era speriat ea un pui de vrabie care este 
nevoit să iasă din cuib pentru prima dată. Zburase de 
multe ori până atunci, dar mereu purtat numai de aripile 
fanteziei. Rămăsese mereu în cuib, înconjurându-se cu o 
țesătură de vise. Doar pentru a ciuguli hrana de toate 
zilele, pentru a-şi menţine făptura debilă, bolnavă, 
mutilată, scotea uneori capul din cuib. Oamenii îl 
înspăimântau. Şi nimeni nu ştia că-i iubeşte mai mult 
decât florile cu care îşi înconjura făptura diformă. Nimeni, 
nimeni în afară de un singur om... Ştia că privirea cu care- 
| întâmpinase Arista Miron, la sosire, era aruncată unui 
cerşetor, unui nevoiaş. Spaima îl încolţi şi mai tare. Işi 
aminti întâlnirea cu Pătru Poiană, în faţa gării. Poiană cu 
mutra lui mops. Simţea un gust amar în gură. Atâtea 
amintiri crude îl răscoleau... Dacă ar fi fost capabil de ură, 
l-ar fi urât. De ce-i ieşise în cale cu cortegiul acela jalnic 
de amintiri...? 

Câteva zile, Mituş se feri de oameni, dar ei îl observau 
pe ascuns. Alţii chiar direct, ca pe-un monstru. Printre 
aceştia din urmă era probabil şi Alina lalomir şi cât ar fi 
vrut ca măcar ea să-l vadă altfel! Se întâlnise pentru 
prima dată cu reprezentarea vie a zeiţelor antice din 
cartea de istorie şi din închipuirile lui infantile. Când o 
vedea pe fereastră, tremura, parcă îl strangula cineva. 
Dar n-o privea numai el cu aceleaşi flăcări în ochi. Mai era 
şi Gelu Corega, ca o umbră în urma ei, ca un spadasin 
gata să provoace orice rival. Şi Nicola Negură îi admira 
din depărtare silueta mlădioasă şi mersul ca de căprioară. 
Privirile lui erau însă resemnate. Ştia, era convins, că îi 
lipsea puterea de a o cuceri. Toate fiinţele din vilă erau ca 
nişte puncte pe un cerc şi din aceste puncte plecau raze 


TR Trandafirul alb — 


spre centrul cercului, unde trona ca o zeiţă, Alina. Nici 
Faust Breban, care îşi cheltuia ultimele puteri în nopţi de 
fum şi de emoţii absurde, nu scăpase de mirajul zeiţei. 
Dar el ar fi vrut-o de aur, ca s-o aşeze triumfător pe masa 
norocului, mai ales când mâinile lui răscoleau buzunare 
goale. Nici Corina Manteş, ascunsă după perdea, nu-şi lua 
ochii de la zeiţă când o vedea în grădină admirată, ca în 
rugăciune, de cei trei bărbaţi, pe care ar fi vrut să-i 
smulgă din paralizia lor statuară. Ce clocot purta Corina în 
suflet! Dar se putea asemăna oare clocotul ei cu acela al 
micului Mituş? Lui îi fierbeau toate gândurile, toate 
oasele, toate amintirile. Işi pipăia uneori trupul şi atunci 
lacrimile îi chinuiau cu jăratec obrajii. El ar fi avut puteri 
să cucerească zeiţa. Dar gândurile acestea nu trebuia să 
le cunoască nimeni, absolut nimeni, să rămână numai ale 
lui pentru a putea totuşi supravieţui. Cumplită era 
tristeţea lui! Pentru că, oricât s-ar fi ascuns, era cineva 
care-i cunoştea toate fibrele şi ele răsunau ca nişte strune 
în mâinile acelei fiinţe. 

Zilele treceau şi Alina îşi purta mai departe hlamida 
imperială în castelul cu nume de floare. Nicola Negură 
renunţase la gândul că ar putea să se încoroneze cu 
strălucirile zeiţei. Îşi petrecea nopţile ucigând hârtia şi - 
da! Acesta e adevărul! - pentru a-şi confecţiona şi el o 
statuie împrăştiind oamenilor cărţi frumoase. Va înţelege 
repede că s-a logodit cu o iluzie... Şi Faust Breban îşi 
calculase posibilităţile. Se mulțumea cu ideea visului. 
Poate că într-o noapte, după ce va trăi o fericire intensă la 
masa rotundă, înapoindu-se acasă, va întâlni zeiţa 
aşteptându-l docilă şi rugătoare. Gânduri scurte de 
fulgere. Celelalte gânduri gravitau în jurul mesei de joc. 
Ce boală gravă şi stupidă! Poate că era mai infirm decât 
micul Mituş. Spre câte acte disperate nu-l putea împinge 
boala! Şi Pătru Poiană ajunsese, odată, de mult, din cauza 
ei pe marginea prăpastiei... Gelu Corega se apropiase de 
centrul cercului. Atitudinea lui tenace, dură, inebranlabilă, 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


crease o Sahară în jurul Alinei. Oare se apropia ziua 
triumfului?... Corina Manteş nu mai îmbrăţişa perdeaua. 
Probabil că nu mai avea foc în priviri. Uneori se uita lung, 
mai ales noaptea, după micul Mituş. lar când îl privea din 
apropiere, expresia ei devenea posesivă. Probabil că nu 
iubise niciodată un bărbat, ci îşi dăruise toată dragostea 
unor jivine de cameră. De aceea strânsese cu atâta 
patimă la piept un căţeluş pierdut pe şosea. Cât s-a 
chinuit proprietarul până i l-a smuls din mână!... Şi Alina 
şi Arista îl vizitau pe micul Mituş, însă niciodată împreună. 
Parcă se fereau una de alta. Amândouă îi aduceau 
căldură şi duioşie. Dar el tremura numai când o vedea pe 
Alina. La Arista se uita ca la o mamă... Câtă gingăşie 
aveau cuvintele Alinei! Şi cât aur curgea din părul ei! Ar fi 
trebuit să se întâlnească în altă lume cu ea, într-o lume în 
care sufletele nu au îmbrăcămintea aceasta cotidiană, 
ţesută din celule, fibre, vene şi oase... O poezie uitată 
răsuna din depărtări: 


M-aş dărui viorilor şi lunii 

Şi vântului: în strune să mă-mpartă. 

Şi-aş vrea arcuşuri repezi ca lăstunii 

Şi lumea-n degetele mele ca o hartă. 


Aş povesti oceanelor în şoapte 
Şi-aş transpira cu palma pe Sahare, 
De-aş întâlni un zgribulit în noapte, 
L-aş înveli cu degetul cel mare. 


N-am altceva decât aceste visuri. 
Puterile mi-s ca un vânt de munte 
Care-a uitat să iasă din abisuri. 

lar voi dormi cu un atlas pe frunte... 


= Trandafirul alb — 


Sărmanul Mituş! N-ar fi trebuit să vină la Crinul alb. N- 
ar fi întâlnit-o pe Alina şi nici n-ar fi trăit atâtea dureri noi, 
necunoscute.” 

Deşi ţinea capul aplecat asupra hârtiei, ultimele 
cuvinte, ultimele fraze, începând cu poezia, doctorul 
Tudor le rosti cu ochii închişi. Toţi erau însă atât de 
impresionați, că nimeni nu-i observă atitudinea. Tăcerea 
grea fu sfâşiată de vocea doctorului Luca. 

— Nu cred că era necesar să se citească aceste pagini! 
Şi mai ales nu cred că trebuia să fie scrise. 

— Ba da! strigă Carmen Stoian. Şi eu aş fi scris la fel... 
E cel mai frumos omagiu adus micului Mituş. Trebuiau 
citite în genunchi, aşa cum cred că au fost scrise... 

— Sărmanul Mituş! se întristă Liliana. Nu mi-aş fi putut 
închipui un asemenea lucru. Dacă aş putea să. Dar se opri 
când văzu fulgerele din privirile doctorului George Luca. 

— Hm!... se strâmbă avocatul Ştefan Barbu. Prea multă 
indiscreţie şi prea puţină cunoaştere a vieţii... Ar fi trebuit 
să-i vorbesc mai pe larg despre masa cuadripartită... 

Inginerul Traian Popa îşi acoperise, într-un gest 
instinctiv, cu palmele-i mari faţa de mops. 

— De toate pentru toţi şi multe aiureli, şopti el printre 
buzele pe care şi le sugea fără încetare. Fapte adevărate 
însăilate în prea multă literatură. Să mă ierte scriitorul, 
dar eu nu mă reped cu felicitările... 

— Eu îi mulţumesc... şopti Maria Nistor iscodind amintiri 
îndepărtate. Întradevăr, acestea erau sentimentele mele 
faţă de el în ultimul timp... Parcă era copilul meu... 

Doctorul Tudor ridică încet mâna dreaptă, cerând 
tăcere. 

— V-am vorbit de la început despre importanţa pe care 
o au aceste pagini... Îi mulţumesc şi eu scriitorului Al. 
Dumitreş pentru faptul de a le fi scris şi mai ales pentru 
faptul că posedăm aceste pagini într-un moment atât de 
hotărâtor... Anumite considerente mă determină să 
continui discuţia noastră folosind, în locul numelor reale 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


ale persoanelor aici prezente, numele anagramate din 
paginile scrise de Al. Dumitreş... Da, da! Fiecare nume din 
pagină era anagrama foarte izbutită - procedeu 
caracteristic scriitorului nostru - a unui nume real... În 
felul acesta vom înlătura orice confuzii şi în măsura în 
care ne va fi cu putinţă vom scăpa, măcar aparent, de 
unele indiscreţii... Cred că doctorul George Luca nu are 
nimic împotrivă dacă vom vorbi despre el în continuare, 
folosind anagrama prin care este reprezentat numele lui 
în paginile scriitorului Al. Dumitreş. Cred, de asemenea, 
că nu se vor împotrivi acestui procedeu nici celelalte 
persoane. 

Şi pentru că nu remarcă nici o mişcare, nici un gest de 
protest, ci doar o expresie de uimire pe feţele câtorva 
persoane, doctorul Tudor îi făcu un semn convenţional lui 
Victor Marian. Tânărul se conformă imediat: începu să 
citească lista numelor şi anagramele corespunzătoare: 

— George Luca: Gelu Corega... Ştefan Barbu: Faust 
Breban. Liliana Maior: Alina lalomir... Radu Şt. Emil: Mituş 
Rădel... Carmen Stoian: Corina Manteş... Traian Popa: 
Pătru Poiană... Maria Nistor: Arista Miron... Neculai Goran: 
Nicola Negură... 

— Scriitorul Al. Dumitreş - adăugă imediat lon Roman 
ca o lămurire necesară - nu anagramează pseudonime, ci 
numai nume reale... Din clipa aceasta nu cred că se mai 
poate crea vreo confuzie cu privire la identitatea 
persoanelor despre care va fi vorba în continuare... 

Expresia de oboseală şi de chin parcă se accentuă pe 
faţa doctorului Tudor când începu să vorbească. 

— Da... Parcă ne-am afla într-o piesă oarecare şi fiecare 
dintre dumneavoastră ar interpreta un anumit rol... La 
urma urmelor, în această pensiune cu nume pur s-a 
petrecut o sângeroasă dramă şi persoana care şi-a 
asumat rolul de asasin s-a dovedit tot timpul un actor 
deosebit de înzestrat. Inutil să subliniez că asasinul se 


TR Trandafirul alb — 


află aici, în această încăpere, că e unul din locatarii 
acestei pensiuni şi că şi în acest moment îşi interpretează 
cu măiestrie rolul de inocent pe care şi la asumat imediat 
după comiterea crimei. li declar din capul locului că nu 
posedăm nici o dovadă materială a crimei sale - de fapt 
aceasta a fost marea lui grijă în momentele când a 
premeditat asasinatul —, nu posedăm nici o dovadă 
materială cu excepţia acestui pistol cu urme recente de 
pulbere pe care l-am găsit - aşa cum a vrut el - lângă 
poartă, la aproape optzeci de metri de locul crimei. Ştim, 
ca şi el dealtfel, că pistolul nu are pe el nici o amprentă 
cu ajutorul căreia să-l scoatem pe loc din rândurile 
inocenților şi să-i prindem mâinile ucigaşe în cătuşe 
sigure. Mai ştim - ceea ce el nu ştie sigur - că o anumită 
persoană l-a văzut intrând în camera victimei cu câteva 
minute înainte de a răsuna împuşcătura. Aceeaşi 
persoană l-a văzut, câteva secunde mai târziu, sărind pe 
fereastra camerei în care a răsunat împuşcătura. 
Persoana la care mă refer se consideră într-un fel 
vinovată de săvârşirea acestei crime gândindu-se că dacă 
în loc să apese clanţa ar fi bătut în uşă, sau ar fi strigat 
câteva cuvinte, crima nu ar mai fi avut loc. Ar fi rămas în 
stadiul ei de intenţie. Persoana aceasta, ca şi Nicola 
Negură dealtfel, crede într-un asasinat forţat, convenit şi 
în sufletul ei se ciocnesc două forţe cumplite: dragostea 
ei pentru victimă şi dragostea ei pentru asasin. Aceasta 
din urmă s-a transformat într-o spaimă, în spaima că 
divulgând numele asasinului vo/untar ar comite o crimă şi 
mai odioasă, ar trimite la eşafod fiinţa care i-a deschis 
porţile unei lumi necunoscute, fiinţa care a subjugat-o 
până la adoraţie, până la idolatrie. Violenţa acestui 
conflict a adus-o în pragul sinuciderii... Din fericire, am 
luat măsurile necesare... Ştiu că nu voi obţine mărturisiri 
de la ea din cauza relaţiilor ei neobişnuite cu persoana 
care în închipuirea ei a comis asasinatul voluntar. O 
avertizez însă de la bun început că se înşală asupra 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


identităţii asasinului şi asupra concepţiei ei cu privire la 
această crimă. Concepţia aceasta despre asasinatul 
voluntar mi-a mai fost dezvăluită nu ca o concluzie logică 
şi în mod sigur nu pentru a mă induce în eroare, ci mai 
mult ca o soluţie literară oportună, de către Nicola 
Negură. Nu a fost din partea lui o încercare de a mă 
induce în eroare. Şi el, ca şi mine, e convins, cel puţin în 
clipa aceasta, că mobilul principal al asasinatului a fost 
jaful. Şi abia apoi teama, sau spaima, sau teroarea. Mituş 
Rădel nu era chiar atât de sărman cum îşi închipuie mulţi 
dintre dumneavoastră. El era posesorul unei anumite 
averi. Spaima că această avere i-ar putea scăpa din mână 
l-a împins pe asasin la organizarea, premeditarea şi 
înfăptuirea crimei. 

— Nu e adevărat! se răzvrăti Corina Manteş. E o 
încercare de a mă sili să mărturisesc. 

— Nu vă voi sili, răspunse doctorul Tudor. Veţi mărturisi 
din proprie iniţiativă, ţipând... 

— Hm... mormăi Faust Breban. Nu văd cum veţi putea 
convinge un tribunal pe baza unei singure mărturisiri, fără 
nici o dovadă materială... Tertis unus, tertis mullus... Mi s- 
a întâmplat într-un proces din 1934... 

— Nu voi spune nimic, pentru că nu am văzut nimic! 
Ţipă Corina Manteş. Degeaba încercaţi... 

— Da... reluă doctorul Tudor. Numai dumneavoastră 
ştiţi ce aţi văzut. Înţeleg prin ce treceţi, înţeleg lupta care 
se dă în sufletul dumneavoastră. Nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat dacă n-aţi fi auzit - probabil în hol, înaintea 
sosirii organelor de anchetă - acea concepţie despre 
crimă pe care eu o consider soluţie literară... Voi încerca, 
urmând sfatul lui Faust Breban, să fac abstracţie de acest 
martor unic care n-ar fi în stare să convingă un tribunal... 
Voi încerca să interpretez aici, în faţa dumneavoastră, 
toate datele crimei, în desfăşurarea logică pe care mi-o 
imaginez... Da... Să recapitulăm câteva fapte, faptele 


= Trandafirul alb — 


esenţiale... La ora unsprezece şi şaisprezece minute 
exact, după Schaffhausenul lui Gelu Corega, s-a auzit aici 
în pensiune o detunătură. Într-un răstimp de treizeci de 
secunde, toţi locatarii pensiunii, cu excepţia celui din 
camera numărul trei, au apărut în hol. Uşa de la camera 
în care s-a auzit detunătura era încuiată pe dinăuntru. 
Unsprezece minute mai târziu, s-a forţat uşa. S-a 
constatat că locatarul camerei a fost asasinat. S-a găsit 
fereastra deschisă. Mai târziu s-a observat o anumită 
dezordine în şifonier. Mult mai târziu s-a descoperit un 
revolver marca Browning, calibrul 6,35, lângă poartă, la 
optzeci de metri de locul crimei. Acestea sunt datele care 
trebuie să demonstreze că locatarul camerei numărul trei 
a fost asasinat de un individ necunoscut din afară, pentru 
a fi jefuit. Uşa încuiată pe dinăuntru, fereastra deschisă, 
şifonierul răvăşit, arma ascunsă departe de locul crimei, 
iată acte succesive care indică scopul crimei, drumul 
parcurs de asasin şi în ultimă instanţă dispariţia acestuia 
în necunoscut. Înşiruirea logică a faptelor pare perfectă. 
Dar tocmai această sete de perfecţiune - izvorâtă numai 
şi numai din necesitatea de a se sustrage oricăror 
bănuieli - l-a obligat pe asasin să calce logica elementară. 
El a organizat o crimă perfectă, fără nici o urmă materială 
care să îndrepte bănuielile spre el, dar crima însăşi era 
absolut ilogică... De ce? De ce ne-am gândit din prima 
clipă că avem de-a face cu o crimă neobişnuită, absurdă, 
ilogică şi nu cu o crimă banală?... In primul rând din cauza 
victimei. Un necunoscut, din afară, chiar surprins de 
locatarul camerei în timp ce-l jefuia, n-avea nevoie să-l 
ucidă pe Mituş Rădel pentru a-şi duce la capăt fapta. Cu o 
simplă lovitură de pumn îl putea face inofensiv. Să nu 
uităm însă că victima a fost găsită în pat, într-o poziţie 
care demonstra că nu asista la un jaf. Deci a fost ucisă 
înainte de a fi jefuită, aceasta ar fi vrut să indice asasinul. 
Dar şi aici ne izbim de aceeaşi absurditate. Pentru ce să-l 
ucidă pe locatar, când putea foarte uşor să-l neutralizeze 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


cu o simplă lovitură? Ucigându-l pe Mituş Rădel, asasinul 
ne-a dat prima indicație: Mituş Rudei trebuia neapărat să 
fie ucis. Numai astfel asasinul îşi realiza mobilul. Prin 
urmare nu avem de-a face cu un mobil banal, un jaf 
oarecare, ci cu un mobil care cerea suprimarea 
obligatorie a lui Mituş Rădel. 

— Sau asasinarea consimţită, se auzi vocea Corinei 
Manteş. 

— Să luăm în consideraţie şi această posibilitate, spuse 
doctorul Tudor. Să ne imaginăm prin absurd că Mituş 
Rădel neavând curajul de a se sinucide - ceea ce ar fi 
contrariu opiniei lui Gelu Corega - i-ar fi cerut unei 
anumite persoane să-l omoare. In cazul acesta, de ce nu 
s-a simulat sinuciderea? De ce s-a făcut totul pentru a se 
crea aparenţa unui asasinat? Uşa încuiată pe dinăuntru, 
fereastra deschisă, şifonierul răvăşit şi altele... Cu câteva 
secunde înainte de crimă, Corina Manteş l-a auzit pe 
Mituş Rădel ţipând: „Nu mai pot suporta! Gata! Vreau să 
se termine totul!” Şi ea dă acestor cuvinte un alt înţeles 
decât cel real. În concepţia ei, aceste cuvinte indică fără 
echivoc dorinţa lui Mituş Rădel de a-şi desface legăturile 
cu viaţa... Vom vedea mai târziu înţelesul lor real... Să 
revenim la întrebarea veche: De ce am considerat că ne 
aflăm în faţa unei crime speciale? Am amintit relaţiile 
ciudate dintre victimă şi asasin şi am ajuns la concluzia 
că Mituş Rădel trebuia neapărat să fie ucis pentru ca 
asasinul să-şi realizeze un anumit scop... Să trecem mai 
departe la alt element care demonstra ilogica asasinatului 
sau a coasasinatului. Mijlocul pe care şi l-a ales asasinul 
pentru a-l suprima pe Mituş Rădel: împuşcarea. In planul 
asasinului, acest mijloc era obligatoriu, altminteri nu l-ar fi 
folosit. Ar fi ales altă cale: otrava, cuțitul, strangularea, 
orice altceva. Mijlocul ales de asasin era cel mai 
complicat şi cel mai primejdios. Deoarece trebuia în 
primul rând să-şi procure o armă. Deoarece risca - din 


TR Trandafirul alb — 


cauza alarmei pe care o dădea pocnetul - să fie zărit de o 
persoană oarecare. Cu toate acestea, criminalul a 
preferat un pistol gălăgios oricărei alte arme tăcute, mai 
uşor de găsit, mai puţin primejdioasă. Alegându-şi pistolul 
drept mijloc de suprimare, asasinul ne-a dat cea dea doua 
indicație: Mituş Rudei trebuia neapărat ucis cu o armă 
care sa facă zgomot. De ce? De ce asasinul avea nevoie 
să trezească imediat, chiar în clipa când comitea crima, 
întreaga pensiune? La această întrebare nu putem găsi 
decât un singur răspuns: pentru că împuşcătura îi oferea 
asasinului cel mai sigur alibi. Şi nu numai lui. Ci tuturor 
locatarilor din pensiune. Deci asasinul nu putea să fie 
decât o persoană din afară. Aceasta în concepţia, în 
planul asasinului. Pentru că organizându-şi astfel alibiul, 
asasinul a înconjurat dintr-o dată cu un zid de fier, 
inviolabil, spaţiul în care se învârtea pensiunea. În loc să 
se îndrepte cercetările în afara pensiunii, ni le dirija 
obligatoriu în interiorul ei. Deci asasinul era unul din 
locatarii acestei pensiuni. 

— E cu neputinţă! Spuse Arista Miron. Sunteţi victima 
unei aberaţii. Inlocuiţi faptele cu raționamente. Dacă 
asasinatul este opera unui dement? Actul sau actele unui 
dement nu pot fi judecate şi controlate prin logică! 

— In afară de cazul când te conformezi logicii sale, 
interveni Gelu Corega. Un nebun care se crede îmbrăcat 
în aur îşi va subordona toate gesturile şi mişcările sale 
acestei credinţe, comportându-se extrem de logic: se va 
şlefui, va merge aplecat din cauza greutăţii, îşi va feri 
ochii de reflexele luminii pe corpul său... 

Doctorul Tudor părea că nu ia în seamă vorbele care se 
rosteau. Işi continuă, cu vocea lui obosită, expunerea: 

— Datele de până acum nu prea arată că trebuie să-i 
acordăm asasinului circumstanţele unui dement... Da... 
Să ne ocupăm de alt element care susţine ilogica 
asasinatului, în ciuda organizării logice pe care i-a 
imprimat-o asasinul... Arma... după ce a fost silit să ucidă, 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


după ce a ucis folosind o armă gălăgioasă, ce a făcut 
asasinul? A ascuns arma, lângă poartă, la optzeci de 
metri depărtare de locul în care s-a comis asasinatul. Ne 
ciocnim iarăşi de un act ilogic care ridică sumedenie de 
întrebări. De ce asasinul n-a păstrat arma la el? De ce n-a 
aruncat-o în gura de canal care se afla la câţiva metri de 
fereastra camerei în care comisese crima? De ce n-a 
aruncat-o, pur şi simplu, undeva în pădure, dacă voia 
neapărat să scape de corpul delict? De ce a ascuns-o 
lângă poartă, sub o piatră mişcată de la locul ei, care nu 
putea să scape cercetărilor, pentru că era chiar pe 
drumul cel mai umblat? Procedând astfel, asasinul ne-a 
dat cea de-a treia indicație: Arma cu care fusese ucis 
Mituş Rădel trebuia neapărat să fie găsită. De ce trebuia 
găsită această armă? Răspunsul e simplu: pentru ca să-i 
procure asasinului un dublu alibi, mai solid decât primul. 
Ceea ce înseamnă că asasinului îi era teamă că primul 
alibi - acel furnizat de împuşcătură - ar putea, din 
anumite motive, în anumite împrejurări şi condiţii să se 
clatine. Găsindu-se arma lângă poartă, la asemenea 
distanţă de locul crimei, locatarii pensiunii şi prin urmare 
şi el, erau scoşi din rândul suspecţilor. De astă dată, 
asasinul a greşit foarte grav. Arma ascunsă acolo la 
vedere - act absolut ilogic pentru un asasin grăbit, de 
aiurea - părea mai degrabă actul unui om din afară care 
vrea să îndrepte bănuielile spre locatarii pensiunii. 
Ascunzând arma acolo, asasinul nu numai că a întărit 
certitudinea noastră că e unul din locatarii acestei 
pensiuni, dar ne-a obligat să privim cu mai multă 
suspiciune alibiurile, să le controlăm pe o durată mai 
mare, pentru că distanţa între clădire şi poartă, între locul 
crimei şi locul unde a fost ascunsă arma nu se putea 
parcurge în câteva secunde, ci în câteva minute. În 
câteva secunde - după calculele lui Victor Marian, în 
maximum douăzeci şi cinci de secunde -, orice persoană 


= Trandafirul alb — 


din pensiune indiferent de vârstă şi sex putea să ajungă 
din camera victimei sărind pe fereastră şi escaladând 
fereastra propriei camere, sau una din ferestrele băii, în 
hol. Drumul de la clădire la poartă şi înapoi nu putea fi 
însă parcurs în secunde, ci în minute. Prin urmare 
trebuiau controlate mişcările locatarilor şi după intervalul 
de treizeci de secunde în care au apărut toţi în hol 
oferindu-şi alibiuri sigure, în masă. Dar dincolo de aceasta 
se mai ridica o întrebare, peste care nu puteam trece: 
oare arma găsită la poartă era întradevăr arma crimei? 
Dacă era doar o dublură, pusă acolo cu scopul precis de a 
fi incluşi în eroare? Aceasta ne obliga să controlăm 
mişcările locatarilor şi înainte de comiterea crimei, pentru 
că o dublură putea fi ascunsă acolo mai ales înainte de a 
se comite crima... 

— Dar urmele recente de pulbere de pe armă, aşa cum 
aţi afirmat dumneavoastră? întrebă Nicola Negură. 

— Întradevăr... răspunse doctorul Tudor. Urmele foarte 
recente de pulbere loveau foarte serios în această 
ipoteză. Noi n-avem însă dreptul să renunţăm la ea cu 
ochii închişi. De aceea, ultimele noastre interogatorii au 
urmărit să afle mişcările locatarilor şi în perioada 
anterioară crimei şi în perioada care s-a scurs după crimă, 
în cele unsprezece minute care au precedat sosirea 
organelor de anchetă şi instalarea unei santinele în faţa 
clădirii... Acestea au fost datele esenţiale care ne-au 
obligat să căutăm asasinul printre locatarii pensiunii. La 
aceste elemente se adaugă şi un fapt precis. Asasinul nu 
putea să intre în camera victimei decât pe uşă. 

— Eu cred că putea să intre şi pe fereastră, spuse Pătru 
Poiană. Nu era obligatoriu să intre pe uşă, ba chiar risca 
să-l vadă cineva... 

— Nu! răspunse doctorul Tudor. Numai un necunoscut 
putea să procedeze astfel. 

— Şi de ce să nu fi fost un necunoscut? reveni Arista 
Miron la vechea ei întrebare. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Vă voi răspunde prin două fapte. În primul rând 
pentru că Mituş Rădel, iritat de nişte zgomote ucigătoare, 
de un zgomot strident, a închis fereastra camerei sale cu 
câteva minute înainte de comiterea crimei. Deci nu şi-a 
lăsat geamul deschis pentru a uşura sarcina asasinului 
necunoscut. In al doilea rând deoarece, cu câteva 
secunde înainte de a se auzi împuşcătura, Corina Manteş 
l-a auzit pe Mituş Rădel rostind acele cuvinte pe care vi 
le-am amintit... Asemenea cuvinte nu puteau fi rostite 
unui necunoscut. In prezenţa unui necunoscut cu intenţii 
răuvoitoare, Mituş Rădel ar fi strigat după ajutor. 

— Işi menţine Corina Manteş declaraţia? întrebă cu 
vocea lui de bas Faust Breban. 

— Da! răspunse doctorul Tudor în locul ei. Declaraţia 
aceasta e singura ei certitudine, e singura ei speranţă, aş 
putea spune că şi-a concentrat în ea toată viaţa. Şi-a 
transformat-o într-un fel de religie. In clipa când ar 
renunţa la ca ne-ar destăinui numele asasinului. 

— Nu renunţ la această declaraţie, spuse cu 
vehemenţă Corina Manteş. Până la urmă, tot îmi veţi da 
dreptate. 

Doctorul Tudor negă cu o mişcare leneşă a capului, 
apoi continuă cu aceeaşi voce monotonă şi obosită: 

— Conflictul dintre organizarea perfectă a crimei şi 
ilogismul ei ne-a determinat să căutăm asasinul printre 
locatarii acestei pensiuni. In mod obligatoriu, unul din cei 
şapte locatari ai pensiunii era asasinul lui Mituş Rădel. 
Cercetările noastre, informaţiile culese cu ocazia 
interogatoriilor ne-au dus la concluzia că orice locatar 
putea să fie autorul acestui asasinat. Calculele lui Victor 
Marian erau foarte precise în această privinţă. Oricine 
putea să-l fi ucis pe Mituş Rădel şi apoi să iasă în hol pe 
uşa camerei sale pentru a-şi asigura alibiul. Cei mai 
favorizați erau cei care locuiau în apropierea camerei 
numărul trei: adică Nicola Negură, Corina Manteş şi Pătru 


= Trandafirul alb — 


Poiană. Cel mai suspect era Gelu Corega, care susţinuse 
că ieşise de sub duş, când de fapt nu intrase în baie cu 
acest gând. Dar pe când Nicola Negură apăruse în hol ud, 
cu apa curgând de pe el, Gelu Corega era uscat, cu 
ciorapi în picioare, fără nici un strop de apă pe faţă. 

— Pe mine vă rog să mă excludeţi din rândul 
suspecţilor, spuse Faust Breban. Eu am fost primul în 
hol... 

— Din păcate, dumneata ai fost găsit în genunchi în 
faţa uşii, ceea ce, pe baza unei ipoteze a lui Victor Marian 
şi anume că ai fi putut încuia uşa pe dinăuntru cu ajutorul 
unui cleşte manevrat pe din afară, nu te putea elimina 
definitiv din rândul suspecţilor... Epidemia mutărilor ne-a 
determinat să studiem mai atent lista suspecţilor 
favorizați. Erau doi locatari care se apropiaseră de 
camera victimei cu ocazia acelor mutări vijelioase, despre 
care nimeni nu ştie cine le-a iniţiat: Corina Manteş şi 
Nicola Negură. 

— Asasinul ar fi putut folosi aceste mutări - spuse 
Victor Marian - nu numai pentru a se apropia de victimă, 
ci şi spre a se depărta de ea, pentru a trezi mai puţine 
bănuieli... 

— Da... încuviinţă doctorul Tudor. Nu trebuia să 
neglijăm nici această posibilitate... Se ridica însă altă 
problemă: aceea a deplasării asasinului la poartă şi înapoi 
pentru a ascunde arma. Cercetările noastre au 
demonstrat că o singură persoană nu avusese 
posibilitatea practică să facă acest drum după comiterea 
crimei: Nicola Negură. Ceilalţi: Faust Breban, Pătru 
Poiană, Gelu Corega, Alina lalomir, Corina Manteş şi chiar 
şi Arista Miron beneficiaseră de cele două minute 
necesare acestui drum. În urma acestui control, suspectul 
numărul unu devenea Pătru Poiană. Îl urma imediat Gelu 
Corega, Corina Manteş şi Alina lalomir. Luând însă în 
considerare ipoteza lui Victor Marian, mai intră în 
competiţia pentru primele locuri un suspect: Faust 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


Breban... În cazul când ajungem la concluzia că arma 
găsită la poartă e doar o dublură, Nicola Negură şi o dată 
cu el ceilalţi reintrau şi ei în rândul suspecţilor. Prin 
urmare, nu puteam să-l decretăm pe nici un locatar 
definitiv inocent... Da, da... (Doctorul Tudor răspunse unui 
murmur care se auzea la masă.) Urmele recente de 
pulbere pe pistol ne obligau să trecem pe planul doi 
ipoteza dublurii. Luasem însă toate măsurile pentru a 
clarifica această problemă spinoasă. Din păcate însă, 
clarificarea ei întârzia. Ea a venit mai târziu, pentru a 
confirma doar certitudinea noastră cu privire la 
identitatea asasinului... Cercetările noastre indicau faptul 
că toţi cei şapte locatari ai pensiunii sunt suspecți, fiecare 
dintre ei avusese într-un fel sau altul posibilitatea de a 
comite crima şi de a ascunde arma, sau o armă 
asemănătoare celei cu care se făptuise crima, la poartă. 
Nu uitam totuşi nici o clipă că ne găseam în prezenţa unui 
singur vinovat. Şase persoane erau totuşi inocente... ŞI 
mai eram convinşi de un lucru: că nu vom poseda nici o 
dovadă materială a crimei, nici o urmă care să ne ducă în 
camera asasinului, în afară de greşelile lui de logică 
rezultate dintr-un exces de logică. Era evident că avem 
de-a face în persoana asasinului cu un individ îndrăzneţ, 
înzestrat cu o inteligenţă practică deosebită. Dar toţi 
locatarii pensiunii demonstraseră în decursul anchetei 
noastre că posedă inteligenţa practică necesară pentru 
organizarea unei acţiuni ieşite din comun... Ne-am 
străduit să nu trecem cu vederea nici un fapt. Am privit 
cu suspiciune pe locatarii care în excursia de ieri după 
amiază se răniseră: Nicola Negură, Alina lalomir, Gelu 
Corega. Poate că rănile lor erau o măsură de prevedere 
pentru a-şi justifica rănile eventuale când vor fi nevoiţi să 
sară un geam şi să escaladeze un altul. Ne-am gândit la 
cei care aveau posibilitatea să-şi procure arme sau să 
posede arme de foc. Pătru Poiană era obişnuit cu 


= Trandafirul alb — 


asemenea arme, făcuse războiul, Nicola Negură fusese 
câteva zile înainte la Bucureşti pentru a preda o carte la 
editură, Gelu Corega sau Faust Breban, obişnuiţi cu 
excursiile şi cu plimbările de noapte în această perioadă 
tulbure de după război, puteau de asemenea să posede, 
ca mijloc eventual de apărare, arme de foc. Nici femeile 
nu erau eliminate din ipotezele noastre. Arma cu care 
fusese împuşcat Mituş Rădel era o armă obişnuită şi 
femeilor. Datele crimei, condiţiile ei în raport eu mişcările 
şi posibilităţile persoanelor care locuiau în pensiune nu ne 
ajutau să aplicăm cu şanse de succes metoda eliminării 
succesive. Asasinul nu putea fi dezvăluit atacându-l în 
logica organizării crimei, ci numai pătrunzând însuşi actul 
crimei, găsind un înţeles logic absurdului pe care îl 
constituia însuşi actul... Puteam să ajung mai repede la 
această problemă esenţială, dar am avut să vă ofer 
câteva date, mai întâi, care ar putea fi interpretate 
matematic. Ele se încadrează într-o ecuaţie precisă care 
ne-ar duce poate spre locuinţa asasinului, fie că 
demonstrează suprainocenţa unei anumite persoane, fie 
că demonstrează supraculpabilitatea alteia. Ele însă nu ni 
se vor prezenta niciodată ca dovezi materiale concrete 
care să-l ducă pe asasin direct în faţa tribunalului... Prin 
urmare trebuia pentru un moment să renunţăm la datele 
organizării crimei şi să ne oprim asupra actului în sine. 
Asasinatul era atât de absurd, încât părea actul unui 
dement. Victima era pură şi inofensivă, toate informaţiile 
culese despre ea indicau o fiinţă de o rară puritate şi 
gingăşie, incapabilă de orice urâţenie. Şi totuşi, fusese 
ucisă. De ce? Pentru a fi jefuită? Dar asasinul lăsase 
intenţionat urme, semne care să ne indice că jaful fusese 
mobilul crimei. Dar ce anume putea să se fure de la acest 
personaj umil care-şi câştiga cu greu existenţa?... Era 
absurd şi deodată, apar două fapte care schimbă total 
personalitatea victimei.  Mituş Rădel se dovedeşte 
posesorul unei adevărate averi, investită în câteva timbre 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


de mare valoare. În acelaşi timp el oferă fără nici o 
ezitare, fără nici o teamă suma de zece mii de lei lui 
Faust Breban. 

— Nouă mii, îl corija imediat o voce groasă de bas. 

— Nouă mii... Fără să fixeze data restituirii, mai mult, 
adăugând că suma aceasta este un acont... Pentru ce i se 
dă acont unui avocat?... Oare nu pentru a-l angaja într-un 
proces?... Un proces senzaţional dacă a fost nevoit să 
apeleze la serviciile unui avocat atât de celebru ca Faust 
Breban. Mituş Rădel era atât de naiv şi de încrezător în 
oameni, încât o persoană atât de impozantă, înzestrată 
cu un glas atât de grav şi profund, posedând amintirea 
atâtor procese celebre câştigate, putea foarte uşor să-l 
cucerească... Atunci, cine era acest Mituş Rădel, tânărul 
infirm şi bogat, hotărât să deschidă un proces de mare 
senzaţie?... Cine era acest omuleţ care-şi ţinea averea 
într-un clasor vechi de timbre aruncate într-un sertar 
deschis la îndemâna oricui, care distribuia sume mari de 
bani cu atâta uşurinţă? Cine era acest omuleţ care nu-şi 
ascundea bogăţiile, dar care dosise cu cea mai mare grijă 
două coli de hârtie sustrase dintr-un manuscris? De ce 
ascunsese cele două pagini de carte? Întrebarea aceasta 
căpăta dintr-o dată o importanţă capitală. Găsisem două 
răspunsuri posibile. Primul, acela oferit de Nicola Negură, 
care întradevăr s-a verificat imediat. Pentru a copia o 
poezie pe care o va transmite apoi zeiţei Alina. Dar 
pentru a-şi realiza acest scop nu era necesar să sustragă 
două pagini din manuscris, ci una singură: aceea care 
conţinea poezia. Ne-a venit apoi alt răspuns mai firesc: 
pentru a se sustrage el însuşi, ca erou, din romanul 
despre pensiunea Crinul alb. Nici răspunsul acesta nu ne 
satisfăcea. Din două motive. Din trei motive. Mai întâi că 
sustragerea acelor pagini contravenea firii sale. În al 
doilea rând pentru că paginile sustrase zugrăveau un 
portret admirabil, care-l reprezenta întocmai şi a cărui 


= Trandafirul alb — 


publicare n-ar fi putut să se evite prin gestul său; lipsa 
paginilor ar fi fost descoperită până la urmă. În al treilea 
rând pentru că paginile sustrase în acest scop n-ar fi 
trebuit ascunse, ci imediat distruse... Gestul său 
extraordinar, total, opus firii sale, avea, în mod sigur, altă 
semnificaţie şi această semnificaţie nu trebuia căutată în 
gest, ci chiar în acele pagini. Şi pentru că Mituş Rădel 
angajase serviciile unui celebru avocat şi pentru că Mituş 
Rădel cu câteva ore înainte de a muri violent îşi chemase 
un prieten în apropiere pentru o destăinuire foarte gravă, 
am privit acele pagini ascunse cu atâta grijă drept un 
testament pe care-l lăsa oamenilor în cazul când i s-ar fi 
întâmplat ceva. Citindu-le şi  recitindu-le şi iarăşi 
recitindu-le, această impresie mi s-a întărit. Paginile 
acelea erau testamentul lui Mituş Rădel. O idee teribilă, 
groaznică, mi-a fulgerat mintea. Ea mi s-a întărit 
ascultând observaţiile de o mare fineţe şi pătrundere 
relatate de Alina lalomir cu privire la Mituş Rădel: „Micul 
Emil vorbea foarte puţin, dar faţa lui exprima cu o 
fidelitate extraordinară sentimentele  dezvă/uite sau 
ascunse ale celui care îi vorbea... Ceea ce n-ai fi fost tu în 
stare, care îi relatai ceva, să descifrezi ca simţire, citeai 
pe faţa lui, în atitudinea lui, în gesturile lui tăcute. Avea; 
mereu impresia că te dubla...” Impresia s-a transformat 
aproape în certitudine când artista de mare distincţie 
care este Corina Manteş mi-a spus aceste cuvinte: „Micul 
nostru Emil nu pâlpâia; ardea intens, ardea mai viu şi mai 
tenace decât noi toţi la un loc... El m-a învăţat fără 
intenţie, fără să ştie, că o fiinţă umană este în primul rând 
suflet, dinamică interioară...” Din păcate, Corina Manteş 
nu s-a gândit nici o clipă că Mituş Rădel a fost asasinat; 
acest cuvânt nu l-a rostit în faţa mea. A rostit însă o frază 
uluitoare, un vers repetat de Oscar Wilde, care nu făcea 
decât să-mi confirme adevărul: „Și toți ucidem ceea ce 
iubim”! in momentul acela ştiam ce gândeşte şi la cine se 
gândeşte... Şi am înţeles groaznica dramă care se 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I| ————————————— 


petrece în sufletul ci... Era neverosimil ca o fiinţă atât de 
lovită de soartă să poată cuceri cu atâta putere artiste ca 
Alina lalomir şi Corina Manteş, care se confundau cu 
însăşi estetica. Mituş Rădel dispunea de o putere 
extraordinară - de fapt, acest lucru, această conştiinţă a 
puterii reiese şi din lectura celor două pagini —, care i se 
revelase subit, apropiindu-i prin aceasta sfârşitul. Oare ce 
o fi simţit Mituş Rădel în momentul când Corina Manteş i- 
a oferit spre lectură romanul care purta autograful 
scriitorului Al. Dumitreş?... Mituş Rădel a înţeles nu numai 
că poate trăi în mijlocul oamenilor, dar chiar şi alături de 
estetica umană, pe care o admira fără margini, cum 
susţinea doctorul Gelu Corega. Atunci când a văzut acea 
carte s-a produs marea schimbare. Mituş Rădel îşi cerea 
drepturile. Nu ştiu când, cum şi ce a discutat cu asasinul, 
nu ştiu ce rezultat a avut discuţia lor. Probabil că asasinul 
i-a făcut o promisiune. Mituş Rădel nu mai era însă la fel 
de credul ca înainte. Din spirit de prevedere a sustras şi a 
ascuns cele două pagini. Să le citim încă o dată, 
închipuindu-ne că sunt testamentul lui, închipuindu-ne 
deci că au fost scrise de el. 

Doctorul Tudor citi încă o dată cele două pagini 
sustrase din manuscris. Când termină lectura, vocea lui 
îşi schimbă accentul. Deveni tăioasă, ca o lamă de oţel. 

— Fiecare nume din aceste pagini este anagrama celui 
real. Singurul om care cunoştea numele inginerului Traian 
Popa pentru a-l anagrama în Pătru Poiană era Mituş 
Rădel. Am insistat special şi asasinul mi-a confirmat de 
câteva ori că l-a cunoscut pe inginerul Popa ca nume şi ca 
înfăţişare abia după crimă. Numai Mituş Rădel ştia că 
Pătru Poiană - anagrama lui Traian Popa - are mutră de 
mops. Or, paginile acestea nu au fost scrise după crimă, 
ci cu multe zile înaintea asasinatului, când numai Mituş 
Rădel aflase despre prezenţa lui Traian Popa în staţiune. 
Nimeni altcineva nu-i putea anagrama numele. Numai 


= Trandafirul alb — 


Mituş Rădel. lată faptul concret care a luminat ca un 
fulger calea spre asasin, care mi-a descifrat dintr-o dată 
identitatea asasinului... Ştiu... Asasinul poate nega faptul 
confirmat prin acţiunea sergentului-major Dinu Cosma, că 
la ora unsprezece fără şapte sau opt minute a tras un foc 
de armă în pădure, înfăşurând pistolul într-un pachet de 
vată, pentru a înăbuşi detunătura. Exact la ora când Mituş 
Rădel - în prezenţa lui Faust Breban - închidea fereastra, 
singura fereastră deschisă spre pădure, spre Cleopatra, la 
acea oră, aşa cum declarase chiar asasinul, plângându-se 
oaspetelui că nu mai poate suporta „zgomotele acestea, 
care ucid”. Cine va lua în serios spusele unui beţiv care a 
auzit un pocnet de armă nu după ora unsprezece şi un 
sfert, când s-a comis crima, ci înainte de ora unsprezece? 
... Asasinul va nega faptul că a ascuns una din arme - cea 
pe care o descărcase în pădure şi care păstra astfel urme 
proaspete de pulbere - sub o piatră, lângă poarta 
pensiunii, înainte de ora unsprezece pentru a ne induce în 
eroare şi a-şi asigura un alibi inatacabil... Asasinul va 
nega faptul că s-a dus la Bucureşti în primul rând pentru 
a-şi procura cele două arme şi nu pentru a preda un 
fragment dintr-o carte pe care o primea scrisă la maşină 
şi o transforma apoi - cuprins de panică - în manuscris... 
Va nega de asemenea faptul că el - care deschidea 
numai fereastra dinspre pădure pentru a nu-l asurzi 
zgomotele de pe şosea - a lăsat deschisă fereastra pe 
care a văzut-o din pragul uşii Faust Breban în primele 
secunde de după crimă... Asasinul va nega faptul că a 
escaladat acea fereastră - probabil rănindu-şi genunchii - 
pentru a ajunge mai repede sub duşul căruia îi dăduse 
drumul înainte de a părăsi camera în rol de ucigaş... 
Asasinul va nega faptul că într-o zi oarecare un infirm 
timid, solitar, izolat de lume, i-a înmânat într-un birou de 
editură manuscrisul unui roman şi că l-a convins foarte 
uşor pe acel infirm să-şi aleagă un pseudonim şi să-i lase 
pe el să-i reprezinte interesele... Va nega că l-a tratat pe 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb 1l————————————— 


acel infirm ca pe-un sclav, oferindu-i o parte din veniturile 
pe care i le aduceau cărţile publicate sub pseudonimul Al. 
Dumitreş. Va nega faptul că romanele Zbucium, Singură 
şi Dureri ascunse sunt scrise de altcineva, de acelaşi 
autor infirm care i-a lăsat moştenire încă trei cărţi. 
Asasinul va nega faptul că a început să premediteze 
crima când citind paginile pe care le scria Mituş Rădel la 
această pensiune a întâlnit următorul fragment: „Nicola 
Negură renunţase la gândul că ar putea să se încoroneze 
cu strălucirile zeiţei. Îşi petrecea nopţile ucigând hârtia şi 
- da! acesta e adevărul! - pentru a-şi confecționa şi el o 
statuie împrăştiind oamenilor cărţi frumoase. (Ale cui 
cărţi? Întrebă, cu o voce care îngheţa, doctorul Tudor.) Va 
înțelege repede că s-a logodit cu o iluzie...” Mituş Rădel a 
scris aceste pagini după ce văzuse autograful pe cartea 
Corinei Manteş, după ce descoperise că pseudonimul Al. 
Dumitreş era reprezentat de o altă persoană decât cea 
căreia îi aparţinea de fapt şi de drept, după ce luase 
hotărârea de a da în vileag adevărul, de a spulbera iluzia 
pe care şi-o făcuse Nicola Negură. Asasinul va nega că 
aceste fraze i s-au ridicat în faţa ochilor ca vârfurile 
ascuţite ale unor săbii amenințătoare. 

— Neg! strigă cu toată puterea Nicola Negură. Sigur că 
neg totul! E o infamie! E cea mai odioasă înscenare care 
s-a pomenit vreodată! 

— Ştiam că vei reacţiona aşa... îi răspunse foarte calm 
doctorul Tudor. Răspunde-mi însă la această întrebare: 
când l-ai cunoscut pe inginerul Traian Popa pentru a-i 
anagrama numele în paginile pe care pretinzi că le-ai 
scris? 

— Nu trebuia neapărat să-l cunosc! ripostă Nicola 
Negură cu vehemenţă. Mi s-a vorbit despre el. Nici nu ştiu 
cine mi-a vorbit şi nici nu sunt obligat să ştiu. Poate chiar 
Mituş Rădel sau Radu Emil - cum vreţi să-l numiţi - mi-a 


= Trandafirul alb — 


povestit despre dânsul. Sau oricare altă persoană de la 
Cleopatra... 

— Acolo era cunoscut sub alt nume, spuse Faust 
Breban. 

— Acea persoană necunoscută ţi-a vorbit şi despre 
mutra lui de mops? întrebă doctorul Tudor. Ţi-a spus şi 
cum se numea tatăl inginerului Popa? Răspunde! Cum se 
numea tatăl inginerului Popa? 

— Numele lui n-are nici o importanţă în acuzaţia 
ridicolă şi infamă pe care mi-o aduceţi, răspunse Nicola 
Negură. 

— Nu are nici o importanţă... repetă ameninţător 
doctorul Tudor. Anagramele din cele două pagini sunt 
absolut perfecte. Numai cunoscând numele întreg al 
inginerului Popa - Popa U. Traian —, autorul celor două 
pagini putea să transforme acest nume în Pătru Poiană. 
Dar numele eroilor din romanele publicate sub 
pseudonimul Al. Dumitreş? Acele nume cu rezonanţă 
ciudată: D-a-r-i-e S-m-u-l-t, S-t-e-l-a D-r-im-u, D-i-m-a T-u- 
r-l-e-ş... Oare nu sunt şi ele anagramele lui R-a-d-u Ş-t - 
E-m.-i-l, ca şi eroul celor două pagini: M-i-t-u-ş R-ă-d-e-l...? 

— Am dreptul să dau eroilor mei orice nume vreau! se 
apără Nicola Negură ca un disperat. Nimeni nu mă poate 
împiedica să folosesc anagrame. 

— Când te-am întrebat sub ce nume mă vei reprezenta 
în cartea Trandafirul alb - spuse doctorul Tudor - nu te-ai 
gândit nici o clipă la anagramă, deşi toţi eroii cărţii sunt 
reprezentaţi prin anagrame foarte precise. Mi-ai răspuns 
imediat: Octavian Severin. Ai făcut chiar şi o teorie despre 
rolul inspiraţiei în găsirea numelor... 

— Asta nu e o dovadă! se repezi Nicola Negură. 

Doctorul Tudor se ridică în picioare. 

— Tovarăşe sergent-major, fă-ţi datoria! Arestează-l pe 
individul Neculai Goran sub inculpaţia de asasinat cu 
premeditare. Mobilul asasinatului l-am spus la început: 
jaful şi teama. 


— Constantin Chiriţă — Trilogia în alb I ————————————— 


— Sunt scriitorul Al. Dumitreş! urlă Neculai Goran. 

— El e asasinul! răsună ca un țipăt vocea Corinei 
Manteş. El e! L-am văzut şi când a intrat pe uşă şi când a 
sărit pe fereastră. Avea doar halatul pe el. Tot el mi-a 
sugerat mai târziu, în hol, ideea unei crime consimţite... 

— Sunt scriitorul Al. Dumitreş! strigă încă o dată 
Neculai Goran. Totul e o înscenare! 

Doctorul Tudor se aşeză obosit în fotoliu. Răsuflă 
adânc, îşi acoperi ochii cu palmele, apoi spuse încet, cu 
un accent de durere în glas: 

— Scriitorul Al. Dumitreş. lată mii, zeci de mii de 
dovezi: toate cărţile semnate cu acest nume. Dovezi cu 
neputinţă de negat. R-a-d-u S-t E-m-i-l nu-şi anagrama 
numai numele eroilor. Nici A-/ D-u-m-i-t-r-e-ş nu e un 
pseudonim oarecare, Neculai Goran! E tot o anagramă... 


---- SFÂRŞIT ----