Constantin Chirita — Pescarusul Alb

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Pescârușul alb 


Avertisment. 

Înainte de a începe să-mi relateze acest caz, cândva 
celebru, cunoscut în analele justiţiei cu denumirea 
convenţională: „Pescăruşul alb”, doctorul Alexandru Tudor 
mi-a făcut o introducere „pertinamente necesară”, după 
expresia lui, care m-a urmărit apoi, ca o obsesie, tot timpul 
povestirii: „Problema principală a criminalisticii 
contemporane şi a profesiunii noastre constă, de fapt, în 
arta de a studia alibiurile şi, mai cu seamă, în necesitatea 
de a le plasa cu atâta siguranţă şi rigurozitate în contextul 
cazului dat, încât orice posibilitate de eroare asupra valorii 
lor să fie exclusă, ceea ce uneori e foarte dificil, dacă nu 
chiar imposibil. Această artă a alibiului a devenit, dealtfel, 
una din principalele preocupări ale literaturii detective 
clasice, de enigmă, evidentă în mai toate volumele 
maeştrilor genului: Stanislas Andre Steeman, Agatha 
Christie, Ellery Queen, etcetera şi ridicată la absolut, sau la 
absurd, în romanul mai mult ambiguu decât ambivalent al 
Patriciei Highsmith: „Necunoscutul din Nord Express”, în 
care autoarea punându-şi eroii, doi oameni până atunci 
necunoscuţi, vecini de compartiment şi pasageri de hazard 
ai Nord Expresului, în postura de a suprima fiecare, la o 
anumită distanţă în spaţiu şi timp, fiinţa care-l jenează pe 
celălalt, transformă problema clasică a alibiului într-o 
problemă insolubilă. Din fericire, aceasta este o invenţie 
literară. Fără a dori să remarc cu orice preţ originalitatea 
cazului „Pescăruşul alb”, problema alibiurilor ni s-a 
prezentat aici în aspecte atât de neobişnuite şi de uluitoare, 
încât, la un moment dat, relaţia dintre fapte şi alibiuri ne 


obliga, pur şi simplu, să tragem concluzia că faptele acelea 
crude, sângeroase nici nu s-ar fi petrecut, pentru că nu 
avea cine să le comită. Încă de la primul asasinat ne-am 
ciocnit de piedici aproape insurmontabile, dar al doilea şi 
mai ales al treilea, cel neizbutit, ne-au făcut să trăim, poate 
pentru prima dată în cariera noastră, senzaţia violentă a 
irealităţii. Şi totuşi, două persoane fuseseră ucise, iar a 
treia, ajunsă la pragul morţii fizice, concrete, scăpase mimai 
datorită unui joc imposibil de dirijat şi constrâns, acel joc al 
întâmplării, al întâmplării unice, limită. Nici descoperirea 
mobilului nu a simplificat lucrurile. Dimpotrivă. Mobilul 
adâncea enorm conflictul dintre fapte şi alibiuri, îl făcea 
ireductibil şi ireconciliabil, pentru că şi mobilul, în contextul 
dat, ignora, dispreţuia şi, în ultimă instanţă, anula 
realitatea. Dar realitatea era una singură şi foarte brutală: 
acele crime şi noi aveam datoria să-i descoperim cele mai 
precise şi mai adecvate componente, adică să folosim sensul 
mare al raţionamentului cartesian. Nu: doi plus doi fac 
patru. Ci: doi plus doi fac tot atât cât trei plus unu, dar 
imediat trebuie imaginată şi o a treia posibilitate. Adevărul 
e unul singur: patru. Dar căile pentru a ajunge la el sunt 
multiple, diverse şi fiecare poate corespunde şi se poate 
adapta unei anumite situaţii. În noianul acelor fapte atât de 
contradictorii trebuia să găsim singura cale care putea 
reconstitui întocmai adevărul, din cele multe care îl 
afirmau, singura cale care putea să dea fiecărui fapt 
valoarea şi ordinea reală, pentru ca verigile atât de ciudat 
împrăştiate să se unească într-un lanţ perfect, invulnerabil, 
în jurul asasinilor.” 

Nu mi-a fost greu să sesizez avertismentul subînţeles al 
doctorului Tudor. Îmi cerea o atenţie deosebită pentru toată 
durata povestirii şi, prin aceasta, îmi sugera să dau, de la 
bun început, un foarte necesar semnal de alarmă cititorilor. 

PARTEA ÎNTÂI. ÎNSEMNĂRILE ZIARISTULUI VLADIMIR 
ENESCU 1.) 

PERSONAJELE PRINCIPALE. 


Radu Stoian, 25 de ani, funcţionar la societatea de 
asigurări. Universala”. 

Dan Ionescu, 26 de ani, profesor de educaţie fizică. Paul 
Soran, 27 de ani, actor. 

Vladimir Enescu, 27 de ani, redactor la ziarul 
„Mesagerul”. 

Andrei Dorian, 46 de ani, arhitect, vicepreşedinte al 
Jockey-Clubului. 

Silvia Costin, 26 de ani, profesoară. 

Emil Sandu, 27 de ani, avocat. 

Moni Marin6, 58 de ani, profesor. 

Gilbert Pascal, 48 de ani, avocat, vicepreşedinte al 
societăţii de asigurări „Universala”. 

Elena Pascal, 18 ani, studentă la conservator. 

Vicenzo Petrini, 54 de ani, arheolog. 

Dr. Alexandru Tudor, 42 de ani. 

Ion Roman, 55 de ani. 

Victor Marian, 33 de ani. 

Şi un ajutor local în persoana căpitanului Vintilă V. Vintil ă, 
35 de ani. 

Numele, vârsta şi profesiunea personajelor de mai sus 
sunt copiate întocmai după fişele de locatari ale hotelului 
„Lux” şi ale pensiunii „Mioara”, care s-au păstrat intacte în 
dosarul „Pescăruşul alb”. Dacă în decursul lecturii vor 
apare unele neconcordanţe cu irealitatea, vina nu este a 
noastră şi cititorul va face, sperăm, singur, rectificările de 
rigoare. 


Capitolul 1. 

Miercuri, 2 iulie. 

Parcă nu-mi vine să cred că totul a plecat de la o simplă 
informaţie meteorologică! Oare ce s-ar fi întâmplat dacă n- 
aş fi trecut chiar în clipa aceea pe la secretariat, parcă 
anume ca să-l prind pe patron în plină furie retorică? Cum îi 
mai turuia gura! Parcă-l aud: „Murim, domnilor, murim! 
Moare gazeta, domnilor! Noi îi săpăm groapa, cu 


indiferența noastră. Am ajuns nişte slujbaşi de duzină, nişte 
arhivari, domnilor, nu ziarişti. La vârsta dumneavoastră 
aduceam în fiecare zi cel puţin două ştiri senzaţionale. Le 
dibuiam, le găseam, sau le scorneam undeva. Oamenii 
trebuie aţâţaţi şi potoliţi. Vor întrebări, nedumeriri, mistere. 
Şi trebuie să le dăm iluzia asta, să-i lăsăm să se creadă 
înconjurați de taine şi aiureli... Dacă nu faceţi ceva se duce 
gazeta de râpă. Colindaţi, domnilor, mahalalele şi provincia, 
trageţi de limbă cameristele din lumea mare, sau 
pensionarii matusalemici de prin parcurile orăşelelor... 
Ziaristul e un copoi, domnilor, nu o plantă care se vestejeşte 
de prea mult soare... Dumneata parcă trebuia să pleci 
astăzi în concediu, domnule Enescu...”. 

Nimic nu-i poate scăpa patronului! Mă zărise, sau mă 
simţise intrând, deşi era cu spatele la mine. 

— Am fost nevoit să-mi schimb planul, i-am răspuns eu 
absolut nevinovat. M-am interesat la serviciul meteorologic, 
am un foarte bun prieten acolo şi mi s-a spus că luna iulie 
va fi o adevărată nenorocire pentru litoral. Aşa că voi pleca 
la munte, pe la vreo cabană. Trebuie să mă interesez... 

— Poftim?! S-a înfuriat patronul. Cu o asemenea ştire vrei 
să-ţi rozi oasele pe paturile de lemn ale cabanelor?! E 
nemaipomenit!... Daţi imediat ştirea la cules! Titlu invizibil, 
pe o coloană: „Buletin meteorologic”. Textul cu cele mai 
mici litere: „Din surse foarte demne de încredere aflăm, în 
ultima clipă, o ştire pe care ne grăbim să o aducem la 
cunoştinţa cititorilor noştri, ca o dovadă de netăgăduit a 
grijii pe care în permanenţă le-o purtăm...”. Aşa! Ardeţi 
apoi o frază cu spiritul democratic al ziarului nostru, 
etcetera... Apoi adăugaţi: „Prima jumătate a lunii iulie (pare 
mai serios dacă folosim termeni oarecum precişi) şi o mare 
parte din cea de a doua jumătate vor fi o adevărată urgie 
pentru litoral: frig, vânt, ploaie, ca-n ultima zi de toamnă, 
etcetera. Ne vom da toată silinţa să venim cu amănunte în 
numerele următoare ale ziarului, pentru a exclude orice 
posibilitate de eroare”... Aşa! Ştirea să se piardă în pagina 


a cincea, în aşa fel ca să n-o citească nimeni... Aşa! lar 
dumneata, domnule Enescu, vei pleca pe litoral. Când ai 
tren spre Constanţa? 

— Nu m-am interesat... Am răspuns eu zăpăcit. 

— Poftim?! Cine se ocupă de transporturi? 

Am auzit vocea lui Boca şi am reţinut foarte uşor datele, 
din cauza paralelismului: erau două accelerate de noapte. 
Primul pleca la 7 seara şi ajungea în Constanţa la 11. Al 
doilea pleca la 3 dimineaţa şi ajungea la 7. lar din 
Constanţa spre Bucureşti, la fel: un accelerat pleca la 7 
seara şi ajungea la 11 în Bucureşti, celălalt pleca la 3 
dimineaţa şi ajungea la 7 în Bucureşti. Toate aveau o 
singură oprire la Ciulniţa, unde făceau cruce. 

— Perfect! S-a înveselit patronul. Să se scoată ediţia de 
dimineaţă mai devreme. La ora 3 dimineaţa, domnule 
Enescu, pleci cu ziarul şi cu bagajele la Constanţa. Cum 
ajungi te şi prezinţi cu ştirea la cele zece hoteluri şi 
restaurante mari din Constanţa şi Mamaia. Vorbeşti numai 
cu proprietarii, personal. Îi anunţi că mâine sau poimâine 
vom publica ştirea cu litere cât potcoavele, pe cinci coloane, 
în pagina întâi. Poţi să le spui şi titlul: LUNA IULIE CEL MAI 
APRIG DUŞMAN AL LITORALULUI! FRIG, PLOAIE, 
VIJELIE! O ADEVĂRATĂ NENOROCIRE!... Atât, domnule 
Enescu. Restul nu te priveşte. Va fi treaba administratorului 
nostru. Şi îţi garantez că vei primi oferte la cele mai 
elegante hoteluri de pe litoral. Singura dificultate va fi 
aceea de a alege...” 

Asta s-a întâmplat alaltăieri, luni, pe la 7 seara. lar marţi, 
adică ieri la 7 dimineaţa am sosit la Constanţa. Am vizitat 
toate cele zece hoteluri de lux indicate de patron. Dacă aş fi 
mâncat şi aş fi băut tot ce mi s-a oferit aş fi întunecat 
amintirea lui Gargantua. Şi s-a întâmplat exact cum a 
prevăzut bătrânul. E adevărat că la început au fost nişte 
îndoieli şi chiar câteva ameninţări. Ca să fiu sincer, auzind 
amenințările mam gândit că ar fi bine să renunţ, să dau 
dracului totul şi să mă aciuez la o pensiune mai 


convenabilă. Aiurea!... Au tăbărât pe mine, nu alta: „Stai, 
domnule, că ni se strică mărfurile. Am angajat personal, 
orchestre, duduiţe, ne duci la faliment. Nu trebuie să se 
publice ştirea!” Mie mi se făcuse lehamite, eram indiferent 
ca o scândură; abia la a treia vizită am descoperit puterea 
indiferenţei şi am început s-o folosesc. Rezultatul: mai întâi 
indigestie, mahmureală; apoi: cameră pe gratis la Lux, 
gastronomie - tot ce-mi trăsneşte prin cap, bineînţeles 
gratuit şi totul pentru o lună de zile. Nu ştiu ce mutră am 
făcut când mi s-au oferit toate acestea! Probabil că eram 
obosit şi la capătul puterilor. Într-o clipă directorul hotelului 
mi-a adus o notă pe care erau trecute foarte citeţ: numele 
meu, numărul camerei, costul întreţinerii pe o lună de zile 
şi o ştampilă cât palma: ACHITAT. Zarurile erau prea 
aruncate. Numai un neghiob ar fi dat cu piciorul. Dar am 
luat nota de plată cu un gest atât de plictisit, încât 
directorul s-a repezit iarăşi: „Vă rog, vă rog, dacă aveţi 
uneori invitaţi la masă nu vă sfiiţi. Voi da dispoziţii...” Ce 
puteam să fac? M-am dus la culcare şi am căzut pe pat ca 
un butuc. Noapte de plumb, dar mam trezit ca un nou 
născut. Dac-ar da Dumnezeu să fie pronosticul greşit, 
măcar pe jumătate! Ce vacanţă grozavă aş avea! Fără nici o 
grijă, totul de-a gata, ca un prinţ. Am simţit cât de mare am 
devenit chiar de la primul dejun, care mi s-a servit la pat. 
Numai capodopere culinare, cel puţin aşa cred, pentru că 
unele bucate îmi erau absolut necunoscute. lar fata mi le-a 
servit ca într-o rugăciune. Mă ruga să iau mai mult, totul, 
orice... Dar avea nasul cam mare şi ochii prea lacomi. 

Dimineaţa a fost urâtă, cu ploaie măruntă, scârboasă, 
indiscretă. Am stat în hotel, în salonul cel mare de la parter, 
dar cele câteva persoane pe care leam întâlnit nu mi-au 
încurajat dorinţa de a înjgheba o distracţie comună. Mai 
întâi m-am adresat unui tânăr de vârsta mea, poate cu un 
an, doi mai tânăr. Era îmbrăcat foarte sumar: un maiou 
subţire, pantaloni scurţi, sandale de plajă. Frigul cotropise 
tot salonul, ca un tiran. Pielea de gâscă a îndrăzneţului 


devenise vânătă. Cu toate acestea domnişorul se plimba 
nepăsător, cu mâinile la spate, parcă ar fi fost pe plajă. 
Trebuie să recunosc însă că parodia aceea de îmbrăcăminte 
îl avantaja într-un fel: îi scotea la vedere o muşchiulatură 
arogantă şi destul de reală. Într-un costum obişnuit nu ar fi 
făcut prea multe parale şi cred că tipul ştia asta. Mi s-a 
recomandat cam rece: Dan Ionescu şi ca să sparg gheaţa l- 
am întrebat, în glumă, dacă se pregăteşte pentru un 
concurs de patinaj. Mi-a replicat cu oarecare întârziere că 
s-ar putea să se pregătească pentru un meci de box. L-am 
privit cu milă apriorică, fără să-i spun că sunt campion la 
karate, asta din cauza respectului meu idiot pentru 
adevărul absolut. El şi-a reluat plimbarea impetuoasă, dar 
cam fără rost, pentru că descendentele Afroditei 
necunoscându-i dorinţele nu prea se grăbeau să ia cu asalt 
hotelul. 

Eram nemulţumit de eşecul primei tentative, mai ales că 
nu avusese nimic răutăcios în ea, dar nu întratâta încât să 
mă consolez cu gândul claustrării într-o cameră de hotel. 
Zărisem de la început, într-un fotoliu ascuns în cel mai 
întunecos ungher al hotelului, un cetăţean cam trecut, cu 
faţa numai riduri, ca un pergament, care, aşa îmi făcea mie 
impresia, suferea de singurătate şi suferea adânc, în tăcere. 
Părea împietrit, nici o mişcare nu-i scutura trupul, dar 
muşchii feţei nu i se astâmpărau nici o clipă zugrăvind cele 
mai ciudate şi mai dureroase expresii pe care le văzusem 
vreodată. Era de necrezut, pentru că toate metamorfozele 
figurii sale erau lipsite de ceea ce dă de obicei 
particularitate unei expresii: ochii. Deşi îl priveam insistent 
de o bună bucată de vreme, individul nu-şi deschisese nici o 
clipă pleoapele. M-a cuprins o milă groaznică şi m-am 
apropiat de el. Am ales cea mai simplă cale pentru a intra în 
vorbă: m-am recomandat locatar al hotelului şi am adăugat, 
pentru a-mi scuza gestul, că fiind foarte puţine persoane în 
hotel, a ne cunoaşte devine un fel de... 


Nu m-a lăsat să termin fraza. Mi-a întins mâna, o mână 
surprinzător de viguroasă pentru vârsta şi atitudinea lui de 
om prăbuşit, m-a privit o clipă, ironic şi plictisit, apoi şi-a 
retras mâna şi a închis ochii. Nici măcar numele nu şi l-a 
rostit! Cum puteam să reacţionez?... Am făcut cale întoarsă 
în vârful picioarelor: călcam pe pluş cu aerul unui cretin. A 
doua înfrângere. Prin urmare nu mai aveam ce căuta în 
salon. Cu intenţii de autoflagelare m-am îndreptat spre 
ieşire, dar pe drum mi-am schimbat gândul. Am făcut un 
popas la biroul de recepţie. Portarul probabil că era 
pasionat după Wells. Nici urmă de el. M-am uitat, mai mult 
din joacă, pe lista locatarilor. La etajul I unde locuiam eu, 
doar patru camere erau ocupate: camera nr. 15 - Silvia 
Costin, profesoară; camera nr. 17 - Andrei Dorian, arhitect; 
camera nr. 13 (Aha! 13!) - Vladimir Enescu, ziarist; camera 
nr. 18 - Moni Marin6, profesor. În dreptul camerelor 12 - 14 
se trăsese o acoladă şi se scrisese: REŢINUT pt. dl. 
preşedinte Gilbert Pascal. Mai exista un REŢINUT în 
dreptul apartamentului 19, dar fără altă explicaţie decât: 
STRĂINĂTATE. Am tras cu ochiul la rubrica: data naşterii şi 
m-am lămurit întrucâtva. Cetăţeanul cu faţa plină de riduri 
şi cu mâini viguroase, care nu voise să-şi rostească numele, 
nu putea fi decât profesorul Moni Marin6, iar tânărul 
învineţit de frig, care mă ameninţase cu un meci de box, nu 
stătea la hotel. Nu avea nici vârsta, nici mutra şi nici 
manierele unui arhitect. Unele nume nu-mi erau străine ca 
rezonanţă, dar adevărul e că nu mă familiarizasem cu 
lumea Capitalei. Cu doi ani în urmă mai scriam încă eseuri 
pretenţioase pe pagina a doua a unui ziar de provincie. 
Tocmai făceam aceste reflecţii când am simţit o voce în 
ceafă: 

— Dacă sunteţi amabil, aş dori o informaţie... M-am întors 
ca să nu-mi trădez surpriza. Cel care mă întrebase îşi 
descheia fulgarinul bine pătruns de ploaie şi îmi zâmbea 
convenţional. Putea să aibă 25 de ani, era de statură 
potrivită şi avea un păr negru, bogat, care i se termina în 


coamă poetică şi care-i încadra un chip absolut angelic, 
dintre acelea care sucesc gâtul şi provoacă insomnii fetelor 
de pe bulevarde. Privirile lui nu erau însă ale unui 
seducător, ci mai degrabă timide, şovăielnice. 

— Sunt destul de amabil din fire, dar din păcate nu pot să 
dau anumite informaţii, i-am răspuns cam ermetic. 

A tresărit şi s-a uitat la mine ca la un crocodil: 

— Voiam să vă întreb dacă a sosit cineva... E interzis? 

Tot nu înţelegea ce se întâmplă. Dar când am văzut cum 
într-o singură secundă fruntea i se umple de sudoare, n-am 
mai rezistat. I-am spus cât se poate de calm că în curând se 
va întoarce, probabil, portarul. Zăpăceala lui zău că m-a 
impresionat. A început să bâlbâie nişte scuze, să cheme în 
ajutor o suită nesfârşită de zâmbete, să înghită ostentativ 
aer. Drept răspuns i-am întins mâna şi mi-am rostit numele, 
cu gândul că-şi va reveni din înec, dar el şi după ce şi-a 
rostit numele: Radu Stoian, tot prins într-o plasă de 
păianjen părea. Cea mai bună soluţie era să-l părăsesc, 
ceea ce am şi făcut. Dar întorcând capul, după câteva clipe, 
l-am văzut exact aşa cum îl lăsasem: puţintel aplecat, cu 
umerii ridicaţi, cu mâinile scormonind inutil aerul. 

Abia ajuns în salon am şi fost acostat. Dan Ionescu s-a 
înfipt ca un stâlp în faţa mea! Involuntar, mâna dreaptă mi 
s-a încordat şi a început să se ridice încet, într-o mişcare cu 
dublă destinaţie: atac sau apărare. Dan mi-a prins-o pe la 
mijloc şi cred că duritatea ei l-a surprins. 

— Bine, domnule, a început el să râdă, nu puteai să-mi 
spui că eşti ziarist? Ţi-am citit câteva cronici sportive 
formidabile. Şi dac-ai şti de când te tot caut prin ziare... 

Băiatul nu minţea. Într-adevăr scrisesem câteva cronici 
oare avuseseră ecou în lumea sportivilor, dar care m-au pus 
într-un conflict neaşteptat cu mai multe persoane, până 
atunci foarte distinse şi respectabile. M-am retras demn ca 
un neînțeles, lăsând altora plăcerea de a fi înjuraţi şi pândiţi 
la colţuri de stradă. 


Gheaţa fusese spartă. Am ocupat două fotolii în plină 
lumină, apoi a început bombardamentul. Zău că acest Dan 
Ionescu e un fel de enciclopedie în materie de sport. Mi-a 
împuiat urechile cu nume, cifre, recorduri, rezultate, 
pronosticuri, campionate mondiale, olimpice, judeţene, 
şcolare, de maidan. Tot ceea ce îşi amintea i se părea 
esenţial pentru omenire şi pentru mine şi mă obliga să-l 
ascult, închipuinduşi, probabil, că dacă nu l-aş fi întâlnit 
fericirea vieţii mele ar fi fost definitiv ratată. Noroc că s-a 
poticnit la un nume (probabil locul 16 la cursa de 350 de 
metri dintr-o suburbie a Bagdadului) şi îşi încorda cu 
disperare braţele. Dar memoria nu se lăsa deloc intimidată 
de ameninţarea pumnilor strânşi ca nişte grenade. Am 
profitat repede de răgaz, l-am încolţit cu câteva întrebări 
banale şi astfel am aflat că e profesor de educaţie fizică la 
un liceu din Ploieşti, abia de un an, că e un fel de celebritate 
pe litoral (nu e an în care să nu salveze câteva persoane de 
la înec) şi că ar fi ajuns de câteva ori campion dacă n-ar fi 
fost nedreptăţit de nişte măgari, care se intitulează arbitri 
şi nu mai ştiu cum. 

— Locuieşti la hotel? L-am întrebat repede pentru că iar 
ajunsese în plin subiect sportiv. 

— Aiurea! Mi-a răspuns el. Ce, sunt fraier? Cu un sfert din 
cât m-ar costa aici duc o viaţă formidabilă la pensiunea de 
vizavi. Cameră solo, linişte ca înainte de start, serviciu 
mişto... Pssst! Ce spui de împărăteasă? 

Mi-a indicat cu privirea o anumită direcţie... Şi mam 
pomenit fluierând de uimire. O femeie între 25 şi 30 de ani, 
o adevărată domniţă... Ba nu! Pentru că avea prea multă 
prestanţă, parcă tot ce o înconjura era proprietatea ei. Îmi 
imaginam că aşa cum călca pe covor ar fi călcat şi pe valuri. 
Da! Nătărăul cu muşchi găsise cuvântul exact: împărăteasa! 
Era înaltă, dar totul sugera înălţime, toate lucrurile care o 
compuneau, cum ar fi spus Baudelaire: şi fruntea înaltă şi 
faţa ovală, prelungă şi gâtul fin care amintea portretele lui 
Modigliani şi braţele şi picioarele care probabil îndemnau la 


revoltă marmura salonului... S-a aşezat la o măsuţă, undeva 
şi o bună bucată de vreme nu m-am mai uitat la ea, ci la 
fericitul de lângă ea, un bărbat cam bizar şi în mod sigur 
antipatic, din cauza aerului de distincţie pe care, în 
permanenţă, se străduia să-l afişeze: prin gesturi 
alunecoase, obosite, leneşe, fără îndoială îndelung studiate 
în faţa oglinzii. Mi s-a părut mai scund decât ea (deşi n-aş 
putea să jur) iar mutra lui forţa la râs. Avea urechile destul 
de clăpăuge, nasul foarte subţire, parcă trecut printr-un 
ghips aristocratic, bărbia stridentă şi rotundă ca o minge, 
gura însă abia vizibilă, ca o linie, cu misiunea precisă de a 
uni urechile. Era un conflict net între componentele figurii 
lui, numai fruntea rămânea superioară, o frunte 
surprinzător de lată, pentru că, din păcate, tipul nu era 
chel. 

— Profesoara Silvia Costin... Am spus fără voia mea, cu 
privirile însă aţintite asupra individului care îşi supra 
înnobila figura printr-o pereche de ochelari cu rame de aur. 
Îl cunoşti? 

— Arhitectul Andrei Dorian, mi-a răspuns Dan Ionescu, cu 
oarecare uimire în voce. Mă mir că n-ai auzit de el. E 
proprietarul celor mai buni trăpaşi din ţară şi un fel de rege 
al hipodromului... O cunoşti? 

— O văd pentru prima oară... Într-adevăr, parcă e o 
împărăteasă. Oare pe ea a aşteptat-o îngerul de la recepţie? 

Şi ca să nu cad din nou în ermetism m-am apucat să-i 
povestesc campionului cu piele de gâscă vânătă întâlnirea 
mea cu Radu Stoian. Nu m-am aşteptat la negația lui. 

— Nici nu te gândi! Absolut imposibil! E una din domniţele 
mari ale Bucureştiului şi are reputaţia de a fi inabordabilă. 
Chiar mă mir că se află în campania lui Dorian. Probabil că 
s-au întâlnit aici din întâmplare. 

— Eu nu prea aş crede... l-am răspuns, amintindumi de 
repartiţia camerelor. 

Am mai pălăvrăgit multă vreme (subiecte idioate, banale şi 
nu numai din vina mea) până ce am simţit că plictiseala îmi 


înlocuieşte măduva. Am invocat pretextul mesei şi nu chiar 
într-o doară. Dan parcă atâta aştepta. A şi tulit-o spre 
pensiunea lui, peste drum de hotel. Eu am intrat în 
restaurant şi m-am aşezat chiar în mijloc, la o masă cu flori, 
nu pentru că aş înnebuni după petale şi miresme, ci pentru 
că acolo se afla băiatul cu chip angelic şi cu privirile 
pironite în uşa hotelului şi pentru că... În imediata 
vecinătate se aşezase profesoara Silvia Costin şi idolul 
roibilor. Nu ştiu dacă Radu a fost foarte fericit văzându-mă 
lângă el. De zâmbit nici vorbă că mi-a zâmbit, parcă asta 
era profesiunea lui. Poate de aceea l-am şi întrebat cu ce se 
ocupă şi am aflat că e un fel de subşef de serviciu la cea mai 
mare societate de asigurări: împotriva furturilor şi 
accidentelor. Am rezistat tentaţiei de a afla dacă printre 
asiguraţii lui sunt mai multe femei decât bărbaţi. Nu prea 
avea chef de vorbă în rolul lui misterios de paznic al intrării 
hotelului şi nici eu nu duceam dorul unei conversații banale, 
mai ales că urechile mele, în alte împrejurări foarte 
discrete, voiau să ia forma pâlniilor pentru a culege câte 
ceva din discuţia de alături. 

Doamne, ce dialog! Arhitectul întreba sau făcea reflecţii cu 
nemiluita (tip de întrebare: „Ai văzut că plouă?”, deşi ploua 
de dimineaţă; tip de reflecţie: „Da, extraordinar, ziua e 
lumină şi noaptea e întuneric...”) iar ea răspundea 
invariabil printr-un da fără ton. Nu mai aveam nici o 
îndoială: împărăteasa îşi dispreţuia sau îşi ignora 
partenerul. El, sau era cretin şi nu înţelegea, sau avea un 
anumit scop care-i impunea o tenacitate ieşită din comun. 
Am întors capul şi m-am uitat ca din întâmplare spre ea; 
privirile ni s-au întâlnit şi am avut viziunea fulgerătoare a 
unui sloi care se topeşte. Cred că m-am înroşit şi pentru a- 
mi ascunde tulburarea m-am apucat să consult lista, gest 
care a atras imediat chelnerul în preajma mea. Aştepta 
comanda, gata să sară, ca un cangur. Oare au observat şi ei 
respectul de care mă bucuram în local? De ce să nu fiu luat 
drept un om foarte important?... Poate de aceea m-am uitat, 


o clipă, spre Radu cu aerul unui judecător sever, dar el, 
săracul! Mi-a înapoiat acelaşi zâmbet nătâng cu care, zău, 
n-aveam ce face. 

Pentru Radu cel frumos nu exista nimic altceva decât 
intrarea hotelului. Nici nu se atinsese de mâncare. Oare pe 
cine aştepta? 

M-am ridicat de la masă puţintel cam năucit, dar am mai 
zăbovit un moment pentru a-l privi pe arhitectul Dorian. Mă 
bântuia un fel de încântare. Regele cailor bălani îşi pusese 
parcă şase perechi de ochelari fără ramă pentru a controla 
nota de plată. Din păcate, banii i-a aruncat cu un gest prea 
dezinvolt ca să nu-mi strice cheful. Profesoara şi-a încreţit 
fruntea, dar asta mi-a făcut plăcere: fusesem deci remarcat. 
Fără voia mea am râs şi sunt sigur că şi ea a schiţat un 
surâs, de bună-seamă cam vag, dar nu putea fi decât un 
surâs discret şi complice. Şi am mai zăbovit un moment 
pentru a-i admira statura, supleţea şi mai ales mersul ei de 
împărăteasă. Dar mai era cineva în restaurant care se 
îndeletnicea cu aceeaşi meserie: omul cu faţa de 
pergament, domnul Marin! Ochii lui tulburi erau plini de 
luciri, da, ochii aceia morţi, mereu închişi, înviaseră şi 
culegeau fiecare pas al domniţei care urca, victorioasă, 
scările. Marind m-a observat observându-l şi am văzut cum i 
se închid pleoapele şi cum chipul lui ia masca unei blazări 
eterne. 

M-am dus glonţ în cameră şi când m-am trântit pe pat am 
simţit şuvoaie de plumb în membre, iar în locul capului o 
pată neagră. Am dormit câteva ore groase. Parcă am şi visat 
ceva, dar nu-mi amintesc foarte sigur: o oază, sau o insulă, 
în orice caz o fâşie de verdeață singuratică, în care nu eram 
singur... 

Am coborât iarăşi în salon... Domnul Marin6 dormea într- 
un fotoliu. Dormea şi visa pentru că faţa lui îşi schimba 
neîncetat expresia: spaimă, linişte, teamă, fericire, cruzime, 
duioşie, lăcomie, resemnare şi alte stări care nu-şi au 
corespondențe precise în vocabular. Puteai să-l priveşti ore 


întregi fără să te plictiseşti. Nici o mască nu se repeta, 
mereu apărea o nuanţă care o deosebea. Sute de riduri 
luau parte la acest joc al feţei şi cred că fiecare rid îşi avea 
rolul său... Numai că domnul Marin6 nu dormea! Sunt 
sigur. Degetele lui băteau imperceptibil un anumit tact pe 
braţele fotoliului şi aveam impresia că acel tact comanda 
expresiile feţei sale. 

Radu cel frumos şi angelic era tot în salon, tot în aşteptare, 
tot cu privirile magnetizate, tot cu zâmbetul acela 
binevoitor pe faţă. Alături de el, Dan, în mare vervă, 
povestea şi râdea ca un clovn. Probabil că avea nevoie de 
admiratori, pentru că nu m-a iertat. 

— Alo, maestre! M-a strigat el. Ne cam lipseai... 

— M-am aşezat într-un fotoliu, lângă ei, luând o înfăţişare 
posacă, pentru a tempera zelul neobositului orator. Ţi-ai 
găsit! Îşi schimbase el îmbrăcămintea (purta pantaloni lungi 
şi subţiri, pantofi împletiţi şi o cămaşă cu unduiri de drapel, 
foarte scurtă la mâneci pentru a i se vedea în întregime 
bicepşii ameninţători) dar inteligenţa se încăpăţânase să 
rămână la fel. Nici moluştele nu i-ar fi aplaudat discursul. 
Nişte platitudini imperiale, aruncate ferm şi sentenţios, 
parcă în numele câtorva galaxii... Uf!... Oare de ce îşi 
închipuia că îmbrăcat şi cu pantofi în picioare avea obligaţia 
să revoluţioneze filosofia? 

— Viaţa e un ciocan, dragii mei, loveşte într-una, dar 
puterea ei reală stă de fapt în coadă şi coada ei e în mâini 
îndepărtate, nevăzute, care nu iartă, nu-i aşa? Nu iartă 
NIMIC! 

Radu îl privea speriat şi copleşit, eu însă îl lucram cu 
imaginaţia: îl acoperisem cu păr, îi micşorasem statura, îi 
lungisem botul, îi aplicasem o coadă nesfârşită şi mă zgâiam 
la el ca la un cimpanzeu, şi-l trăgeam de coadă cu o râvnă 
care mi-ar fi folosit mult în viaţă dacă aş fi avut-o. 

— Dacă ne-am da toţi seama de adevărul ăsta! Continua el 
să peroreze. Ah! Acest ciocan cu coadă! 


— Oare împărăteasa noastră nu s-o fi apropiat vreodată de 
acest adevăr? L-am întrebat eu îmboldit de presimţirea unei 
mişcări pe scara interioară a salonului. 

Culmea e că filosoful şi-a întrerupt meditaţiile rostind 
probabil cea de a doua frază inteligentă din viaţa lui: 

— Ce-ar fi să ne prezentăm tustrei şi să-i facem un pic de 
curte? Ne recomandăm frumos: Profesor, ziarist, licenţiat şi 
aşa mai departe. O să fie încântată de un asemenea mediu, 
parol! 

Mi-am dat acordul cu un gest plictisit. Radu a îngânat nişte 
scuze rapide şi nu pot spune că retragerea lui nu mi-a făcut 
plăcere. Mai ales că presimţirea de pe scară se 
materializase. Profesoara cobora singură, pare-se cu 
intenţia de a se plimba. Pentru că s-a oprit la uşă, oarecum 
mirată. Acolo am atacat-o, politicoşi ca nişte seniori, 
încărcaţi de scuze, deplângând vremea şi elogiind discret 
(eu) lumina pe care o împrăştia prezenţa ei. Era niţel 
cabotinaj în comportarea mea, dar vorbele curgeau atât de 
spontan şi sunau atât de elegant încât am simţit chiar un 
pic de uimire admirativă în privirile împărătesei. Asta a 
hotărât-o, desigur, să ne invite în fotolii, lângă ea şi tocmai 
când eram pe cale să dau cep unui nou val de inspiraţie 
poetică, neghiobul de Dan, fără nici un pretext, a început să 
glorifice sportul, ba a mai avut tupeul să-mi facă din ochi ca 
unui complice. Uf! Ce moară!... Am încercat s-o câştig pe 
împărăteasă prin câteva zâmbete acre la adresa oratorului 
sportiv, dar ea îl asculta cu o politeţe regală. Resemnat şi 
tăcut am hotărât s-o privesc şi nu regret deloc acea 
jumătate de oră de contemplaţie. Superbă femeie! Sigură, 
voluntară, conştientă de fiecare gest, de fiecare zâmbet, de 
fiecare vorbă, ceva de oţel care zgândăre puterile şi 
îndeamnă la prins şi la îndoit. Şi frumuseţea ei feminină, 
înaltă, ca un dar al veşniciei. Superbă femeie! O priveam şi 
nu înţelegeam de ce ascultă numele, cifrele şi exclamaţiile 
primare ale lui Dan! Campionul, bineînţeles, că era 
înflăcărat şi mândru ca primul cuceritor al Everestului: 


pieptul bombat, braţele încordate, privirile numai scântei; 
n-ai fi zis că, nu-i aşa? Coada ciocanului vieţii lui se află în 
mâini îndepărtate... Noroc că a sosit la timp arhitectul 
Dorian, cu sprâncenele atât de ridicate că aproape îi 
atingeau părul. Uimire superioară, nici vorbă, priviri de 
catedră, gesturi vag binevoitoare şi un costum comandat pe 
Bond Street. Spun noroc, pentru că mai bine de jumătate 
de oră am simţit fiorul genialităţii şi mi-am bătut joc de 
acest zeu al murgilor cu o vervă nemaipomenită. Am 
inventat un roman, un autor, un cal şi nişte întâmplări 
halucinante: curse, infracţiuni, asasinate, citate din 
Lucrețiu (cu care-mi dădusem licenţa) şi poate chiar din 
Kant, tensiune, suspense, melodrame şi un epilog absolut 
ridicol şi năucitor. Un adevărat trăsnet, după care cel puţin 
25 de secunde: tăcere. Apoi... 

— Care e numele calului? M-a întrebat foarte serios 
arhitectul Dorian. Trebuie să aibă un nume... 

— Mi se pare Incitatus... Şi am înghiţit în sec că era prea, 
prea de tot. 

— Incitatus... Incitatus... A încercat să-şi amintească 
arhitectul. Parcă am auzit de el... Nu se trage cumva din 
Hermes şi Milena? Amândoi pur sânge... 

— Nu cred... M-am străduit eu să fiu serios. Mi se pare că 
se trage din Kali şi din Gula... 

— Aha! A zâmbit arhitectul superior. Atunci e un cal 
neozeelandez, nu australian, cum s-ar putea crede. 

Dacă n-ar fi fost vocea aceea neaşteptată, rea: 

— Caligula... Incitatus... 

Era vocea lui Marin. Ne privea din apropiere prin 
pleoapele întredeschise. Eu m-am scuzat la repezeală, 
înainte ca arhitectul să-şi vină în fire şi m-am dus direct 
afară, în ploaie. După câtva timp a venit şi Dan lângă mine: 

— Ce s-a întâmplat oare cu regele hipodromului? Şi-a dus 
mâinile la spate şi mi-a spus ca la tribunal: „Domnule, nu ne 
cunoaştem!” Ştii ce i-am răspuns? „Domnule, a doua oară 
veţi face cunoştinţă cu un campion de box!” 


M-a pufnit râsul. La urma urmai tăcerea profesoarei era 
un semn clar de complicitate. Altceva nu mă mai interesa, 
aşa că puteam să revin în salon. 

Arhitectul dispăruse. Profesoara se retrăsese în zona 
verde a salonului, printre cactuşi, ferigi şi palmieri. Radu 
era la postul lui de observaţie, zâmbitor şi stângaci. Marin6 
moţăia într-un fotoliu, dar îmi făcea impresia că trage cu 
coada ochiului spre profesoară. Ne-am instalat lângă Radu, 
chiar în momentul când am zărit o tresărire pe faţa lui. 
Îngerul devenise tot o încordare. Privirile mi-au fugit spre 
uşa hotelului, pe care portarul tocmai o deschidea. Dar 
persoana care intra, un bărbat trecut de 50 de ani, 
îmbrăcat cam extravagant, cu un fel de redingotă şi 
pantaloni golf, mărunţel şi durduliu, nu era cea aşteptată de 
Radu. Dezamăgirea băiatului era prea evidentă. 

Noul venit a coborât în salon după vreun sfert de oră, fără 
redingotă, dar cu un pulover la fel de lung. Se învârtea cu 
atâta firesc şi atât de degajat de parcă era în casa lui. S-a 
oprit chiar în faţa noastră: vesel, volubil, natural, parcă 
avea inima în palmă. În câteva minute am aflat despre el 
mai multe decât ştiam despre Radu sau Dan. E un italian 
din Palermo, pe nume Vicenzo Petrini, a stat vreo doi ani şi 
în România, ca antreprenor constructor (de aceea vorbeşte 
binişor româneşte), dar s-a lăsat de meserie pentru a se 
dedica în întregime unei pasiuni răpitoare: arheologia, care 
l-a transformat într-unul din cei mai celebri colecționari de 
antichităţi din Italia, cea plină de colecționari. Ne-a întrebat 
cum stăm cu bambinele şi încurcătura noastră i-a scos 
hohote de râs. 

— Io sono un cavaliero incurabile, ne-a mărturisit 
sicilianul. Un crai, mi se pare că aşa se spune pe aici. Un 
veritabil crai! Dac-aţi şti ce m-a adus aici... Ha, ha, ha...! 

Am râs şi noi, toţi trei. Şi Radu participa, în sfârşit, la 
veselia noastră. Eu însă aveam un motiv mai puternic. Îi 
priveam chelia ireproşabilă, nasul cam borcănat şi burticica 
destul de agresivă, îi auzeam vorbele, dar mai ales vedeam 


cum gâtul i se suceşte, încet şi cum i se lungeşte şi cum i se 
lungeşte, încet, pentru a încremeni brusc. O zărise pe Silvia 
Costin, pe împărăteasa noastră. Privirile îi erau numai 
flăcări, dar într-o clipă i s-au stins. Figura lui nu mai trăda 
nici o emoție, ci o nepăsare uşoară. Eu cam înţelegeam ce 
se petrece. Don Petrini era în situaţia celui care descoperă 
întâmplător o comoară şi simulează nepăsarea pentru a nu 
trăda secretul. 

Un gest nestăpânit al lui Radu m-a îndemnat iarăşi să 
întorc capul. Hotelul primea alt oaspete, un personaj 
nedefinit, pentru că părea învăluit într-un giulgiu, de fapt 
într-o foaie de cort. Radu s-a retras în nemişcarea lui 
stângace înainte ca noul venit să se debaraseze de anvelopa 
aceea scorţoasă. În schimb lam văzut pe Dan frecându-se la 
ochi: 

— Ăsta prea seamănă cu Paul Soran... A şoptit el. Şi tare 
îmi vine să cred că e chiar Paul Soran în carne şi oase. 
Absolut sigur! Ce, nu-l cunoaşteţi? Paul, noua vedetă a 
Revistei. 

Habar n-aveam. În cei doi ani de când eram în Capitală nu 
călcasem pragul niciunui teatru de revistă. Numele însă nu- 
mi era necunoscut. De aceea nu m-am mirat când l-am 
văzut pe Dan ducându-se spre recepţie şi înapoindu-se, 
după câteva minute, împreună cu Paul Soran. Artistul a 
acceptat compania noastră şi mi-a câştigat din prima clipă 
simpatia. E înalt, bine făcut şi nu e nevoie să-l vezi în 
costum de baie pentru a-i remarca osatura şi forţa. Faţa 
mobilă, simetrică, bărbătească nu ar atrage totuşi atenţia 
dacă nu i-ai întâlni privirea. Spun asta pentru că abia după 
ce şi-a lepădat ochelarii mari, de motociclist, i-am simţit 
personalitatea. Are ochi mari, negri, foarte depărtaţi unul 
de altul, uneori plini de strălucire, parcă ar mărturisi o 
febră clocotitoare, alteori tulburi, întunecaţi, parcă i-ar 
cotropi ceața unor amintiri grele. lată rivalul la care nu mă 
aşteptam! Involuntar, m-am uitat spre colţul verde al 
profesoarei. Silvia Costin nu mai era singură. Arhitectul, 


puţintel îngheboşat, perora în faţa ei. Bineînţeles că ea îl 
asculta, dar cu privirile îndreptate spre grupul nostru. 
Probabil că-l studia pe Paul Soran... Ei şi! 

Ei şi! De ce să mă necăjesc? La naiba cu iluziile! Sunt sătul 
de atâtea aventuri auzite şi povestite. La urma urmei am 
venit să mă odihnesc, după doi ani de muncă îngrozitoare, 
norocul a fost foarte binevoitor cu mine şi Paul Soran e un 
băiat admirabil. Şi Radu cu chipul lui de înger intimidat de 
perspectiva unor miracole apropiate şi Dan cu 
muşchiulatura lui arogantă, cu care am fost prea crud în 
gândurile mele şi don Petrini cu chelia lui comică şi cu burta 
lui săltăreaţă. 

Eram cinci persoane la masa mare şi scundă din mijlocul 
salonului, dar veselia noastră tinerească (uneori naturală, 
alteori exagerată) cucerise tot hotelul. Don Petrini e un tip 
fermecător. E în stare să transforme orice remarcă într-un 
subiect de conversaţie; cunoaşte o sumedenie de anecdote 
pe care şi le aminteşte întotdeauna la momentul potrivit; e 
familiarizat cu cele mai celebre staţiuni ale Europei prin 
care ne plimbă mereu cu amintirile lui. Verva lui ne-a cam 
paralizat. Singurul care i-a făcut faţă a fost Paul Soran. Şi la 
anecdote şi la improvizații, salvândune oarecum prestigiul. 
Bună idee a avut Dan să-l invite la masa noastră. 

Cina am luat-o împreună şi s-a desfăşurat sub conducerea 
sicilianului, care s-a dovedit un gurmand de prima mână. 
Alegea şi propunea tot felul de năzbâtii culinare, numindu- 
le în toate limbile pământului; vreo patru chelneri poligloţi 
roiau în jurul lui pentru a-i descifra preferinţele. L-am 
imitat şi eu, superior, deşi m-am trezit de câteva ori în 
conflict aprig cu stomacul. Cred că mi s-au adus vreo 
douăzeci de feluri de mâncare. Radu, Dan şi Paul s-au 
constituit într-un fel de trio tradiţionalist şi primul lor 
manifest a fost acela de a elogia activ, prin lichidare, 
mămăliga, brânza, ceapa şi mai ales sarmalele. 

Abia la sfârşitul mesei mi-am dat seama că rezistenţa şi 
tradiţionalismul celor trei erau o mască. Probabil că şi eu aş 


fi recurs la ea dacă n-aş fi căpătat acea informaţie 
meteorologică de aur. Evident, băieţii nu aveau bani şi le 
era teamă să nu se pomenească la plată cu o surpriză. Ca să 
mă conving că nu greşesc iam cerut, discret, chelnerului să 
aducă două sticle de vin „extra” în salon. Chelnerul a 
transformat comanda mea într-un prilej unic de fericire 
personală. A adus imediat două sticle (un Murfatlar vechi, 
negru şi tonic), pahare pentru toată lumea, sifoane şi ceva 
de ronţăit. Înainte de a ciocni a trebuit să liniştesc trioul 
oare nu se simţea prea bine în haine: am anunţat că toţi 
sunt invitaţii mei. Don Petrini a protestat, dar în faţa 
tenacităţii mele s-a văzut nevoit să comande o sticlă de 
coniac „cel mai bun care există în lume” şi după un 
adevărat consiliu al chelnerilor, după câteva telefoane şi 
şuşoteli şi după cam jumătate de oră, directorul în persoană 
a adus la masa noastră o butelie „grand fine Napoleon”. 
Inutil să adaug că până şi arhitectul Dorian a făcut ochii 
mari. Băieţii nu s-au repezit la pahare, au băut domol şi pe 
îndelete şi fiecare ne-a rugat să acceptăm o altă comandă. 
Rugăminte de circumstanţă, bineînţeles. Şi aşa era prea 
multă băutură. 

Sub înrâurirea licorii s-au făcut şi unele confidenţe. Am 
aflat că Paul Soran e în conflict cu familia de multă vreme. 
Părinţii, amândoi doctori cunoscuţi, îl pregătiseră încă din 
liceu pentru medicină, dar el, cu câteva zile înaintea 
examenului de admitere, a fugit de acasă, la o rudă, în 
Timişoara, pentru a-şi realiza visul adolescenţei: 
conservatorul. N-a fost acceptat la examen din cauza 
intervenţiei părinţilor şi drept răzbunare s-a înscris la 
facultatea de teologie din laşi... pe care a părăsit-o cu 
câteva zile înaintea examenului de licenţă. Ceva sau cineva 
(din frânturi de frază se putea deduce că o mare dragoste) 
i-a redeschis gustul teatrului şi după câteva probe strălucite 
a fost angajat la o companie de revistă. 

Dan a început să povestească la un moment dat episoade 
din activitatea lui de salvator de la înec, dar dându-şi 


probabil seama că nu are haz, vizavi de Paul Soran şi de 
don Petrini, a renunţat repede, cu o concluzie cam 
dureroasă „Mereu numai femei în vârstă, foarte rar mai 
tinerele şi toate, absolut toate, în loc să mulţumească 
aşteaptă să le cazi în genunchi”. Mai târziu s-a repezit 
asupra mea cu o idee fixă: nu există nici o diferenţă între 
oameni, oricine poate să ajungă orice, totul e o problemă de 
ambiţie şi voinţă, de pildă el, care s-a ridicat fără nici un 
sprijin. „De dumneata nu mă feresc”, mi-a şoptit el. „Sunt 
un copil din flori. N-am avut nici tată, nici mamă, nici frate, 
nici soră, nimic. Cineva m-a luat de pe treptele unei biserici 
şi m-a dus la un azil.” Apoii-a părut râu de destăinuire. De 
câte ori îmi întâlnea privirile îşi încorda mazxilarele. 

Radu, tot timpul reţinut şi surprinzător de rezistent la 
băutură, a scăpat şi el câteva vorbe confuze despre o 
copilărie de salon şi o tinereţe chinuită, despre o licenţă 
strălucită, după ce patru ani de zile a fost un oarecare 
student al Academiei Comerciale, dar de cele mai multe ori 
se retrăgea în exclamaţii care trădau când durere, când 
neputinţă. Parcă voia să se împotrivească unor sentinţe 
nedrepte, strângea pumnii, dar numai după o secundă îl 
cuprindea resemnarea şi în acele momente chipul lui era de 
o frumuseţe ideală. Şi mereu, direct sau pe furiş, privirile 
lui cercetau intrarea hotelului. 

Don Petrini a fost tot timpul numai vervă şi cutezanţă. De 
câteva ori mi-a şoptit la ureche că va invita la masa noastră 
cuplul aristocratic: Silvia Costin - Andrei Dorian, care părea 
dezgustat de ceea ce se întâmpla în salon. Eu nu făceam 
altceva decât să-l incit, fie prin îndoială, fie printr-o abilă 
nepăsare. Sicilianul n-a mai rezistat. S-a ridicat de la masă 
dar parcă pentru a se ciocni de cineva. Nu ştiu când a 
apărut domnul Marin în preajma mesei noastre. Scuzele 
au fost spontane şi, culmea! Rostite de amândoi în aceeaşi 
limbă, în italiană şi urmate de câteva fraze banale, tot în 
italiană (înţeleg binişor limba). Don Petrini l-a invitat pe 
celălalt la masa noastră. Marin ne-a aruncat o privire 


sumară, faţa i s-a schimonosit (rânjet, dispreţ, dezgust, 
oroare?) Doamne! Ce faţă maleabilă! Ce mască nuanţată! A 
refuzat invitaţia cu o voce de vată. Era ireal. Vorbele rostite 
şi tonul lor nu puteau să aparţină acelei figuri schimonosite. 
Oare nu vorbise altcineva în locul lui? 

— Tipul ăsta nu-mi este necunoscut, ne-a şoptit Paul 
Soran. Parcă l-am mai văzut undeva şi nu de mult, dar îmi 
este imposibil să-mi amintesc. Îi simt de la distanţă 
duşmănia. Oare cine dracu' o fi? 

L-am lăsat pe Marind şi l-am urmărit pe sicilian care a avut 
un asemenea succes la masa celor doi aristocrați... Încât a 
rămas acolo. După un timp s-a ridicat şi Paul Soran de la 
masa noastră. 

— N-am încotro, s-a scuzat el. Trebuie să vă părăsesc 
pentru câteva clipe, fără să-l imit însă pe signor Petrini. 

Am rămas toţi cu gura căscată. Paul şi-a aranjat ţinuta apoi 
s-a îndreptat cu un mers degajat spre masa nobililor. 
Bineînţeles că s-a înclinat în faţa profesoarei care i-a 
răspuns, pe cinstea mea, cu un surâs amical. Era evident că 
nu făceau atunci cunoştinţă. Atunci de ce nu s-a dus mai de 
mult acolo?... De ce a aşteptat atâta vreme? 

— E un actor bun? M-am pomenit că-l întreb pe Dan. 

— Formidabil! Nimeni nu-i rezistă în sală... 

— Atunci de ce a ajuns la un teatru de revistă? Din cauza 
studiilor? 

— Precis! A încuviinţat Dan. Dar se vorbeşte că ar fi în 
tratative cu un mare teatru de comedie. La toamnă, gata! 

Mi se cam topea buna dispoziţie. Paul era lângă Silvia 
Costin şi el nu-şi scotea muşchii la licitaţie ca Dan şi nici nu- 
şi purta inconştient un chip angelic, ca Radu. Paul era un 
bărbat, poate singurul dintre noi capabil să impresioneze 
împărăteasa. Adică singurul meu rival... 

lar mă năpădeau gânduri idioate! La dracu”. Gata! Trebuie 
să mă odihnesc. Am luat paharul şi am ciocnit cu ceilalţi. Şi 
cu Paul şi cu don Petrini, după ce s-au întors la masa 
noastră. Sicilianul era în culmea fericirii, parcă descoperise 


o Fikelura veritabilă şi intactă, pe care urma să o adauge 
colecţiei sale de ceramică. Era aşa de fericit că a mai 
comandat o sticlă de Napoleon, deşi prima încă nu se 
terminase. Dar eu n-am mai aşteptat-o. Am plecat spre 
camera mea. Nu eram în apele mele, parcă mă zgâria ceva 
şi mi se deschisese brusc oboseala aceea cumplită şi 
dureroasă din cauza căreia fusesem alungat în concediu. 
Voiam să fiu singur, simţeam nevoia singurătăţii şi ştiam că 
mă voi linişti numai după ce voi împărtăşi jurnalului 
impresiile atât de multe culese în primele două zile ale 
vacanței mele. 

Doamne, cum a trecut timpul!... M-au prins zorii. M-a 
cuprins liniştea, o simt, dar simt şi o oboseală de plumb. Am 
scris destul... Şi pe cer parcă se vede o stea. Poate că ziua a 
treia va fi o zi frumoasă şi poate că vor fi şi alte frumuseți... 

Capitolul II. 

Joi, 3 iulie. 

M-a sculat un soare atotstăpânitor şi arogant; probabil 
voia să se răzbune pentru insultele din buletinul 
meteorologic. M-am uitat la ceas: ora 8. Am sărit din pat ca 
un pompier deşi dormisem foarte puţin. Câteva amintiri nu 
prea vechi şi câteva constatări subtile mi-au dat senzaţia 
plăcută că am capul limpede. Într-un sfert de oră am fost 
gata. Am îmbucat ceva la repezeală, m-am bărbierit ca un 
automat, capul sub duş, pieptenul, un costum uşor de vară, 
cam singurul şi iată-mă în salon în aşteptarea 
necunoscutului, sau mai bine zis posedat de o anumită 
dorinţă... 

Salonul era pustiu, doar într-un fotoliu, ascuns după o 
gazetă, l-am descoperit pe Paul Soran. 

— Ceilalţi? L-am întrebat. 

— Depinde la care ceilalţi te referi... Dan şi Radu au plecat 
dis de dimineaţă la Constanţa, cu motocicleta, ca să aducă 
nişte strict necesare. S-au întors de cinci minute. Ne-am 
mutat toţi trei la pensiunea de peste drum şi am vărsat 


fondurile personale într-un buget comun... Ceilalţi? Poate 
că n-au coborât. Dar mai există şi un portar pe lumea asta... 

Amabilitatea portarului e greu de descris, dar, gata! M-am 
decis să nu mai fac aluzii la buletinul meteorologic. M-am 
interesat cu indiferența mea bine antrenată despre 
mişcarea celorlalţi locatari. Şi am primit un raport complet: 
domnul Petrini dăduse dispoziţii să nu fie deranjat până la 
12; domnul Marin6 coborâse la 6 şi 30 de minute; 
profesoara Silvia Costin la ora 7; cam cu zece minute 
înaintea arhitectului Andrei Dorian. 

L-am pus şi pe Paul la curent, dar el nici nu m-a auzit şi 
uitându-mă mai bine la el l-am descoperit întunecat şi 
abătut. Imaginaţia a început imediat sămi zburde, însă nu 
pentru multă vreme. Paul s-a apucat să-mi povestească, 
aparent nepăsător, că petrecerea a continuat până în zori, 
animată de cea de a doua sticlă de coniac (bineînţeles tot 
„grand fine Napoleon”) şi că don Petrini, pentru a nu-şi jigni 
comesenii, le-a făcut marea favoare de a-i lăsa pe ei s-o 
plătească. Auzind asta am simţit cum mi se scurg, arzând şi 
alunecând pe piele, toţi banii care-mi poposiseră vreodată 
prin buzunare. Nu cred că suma pe care-o aveam pentru 
concediu, suma iniţială, mi-ar fi ajuns pentru jumătate de 
sticlă de Napoleon. (Îmi amintesc eleganța desăvârşită cu 
care directorul adusese prima sticlă şi prestanţa lui de 
arhiepiscop când adăugase că în toată ţara se găsesc doar 
12 sticle asemănătoare, dintre care cinci în restaurantul 
lui). 

— V-a costat mult? Am întrebat ca un nătâng. 

— Dincolo de faliment... S-a prăbuşit Paul Soran. În sfârşit, 
înţelegeam de ce băieţii îşi împreunaseră fondurile şi se 
mutaseră tustrei la pensiunea de peste drum. 

— Din vina noastră! S-a enervat Paul. Culmea e că don 
Petrini râdea ca un măscărici gândindu-se la mutra pe care 
o va face proprietarul localului când va descoperi că pivniţa 
lui a fost pe jumătate devalizată. Fir-ar să fie de aristocrație 
şi politeţe!... La despărţire am încercat să dosim o sticlă pe 


jumătate plină, cu gândul s-o comercializăm, că de băut nu 
ne mai ardea. Parcă înghiţeam bani cu zimţi, pe dungă... 
Sicilianul la observat pe Dan tocmai când o ascundea 
printre flori... „Ura! A sărit don Petrini. Încă o sticlă pentru 
ideea asta! Să udăm florile cu coniac Napoleon!” Şi s-a 
apucat, pe dumnezeii mei! Să toarne coniac la rădăcina 
florilor... Apoi ne-a rugat, cu lacrimi, să cântăm împreună 
cu el un cântec pe care şi-l amintise atunci: „Am un leu şi 
vreu să-l beu şi nici ăla nu-i al meu”. Pe dumnezeii mei! 

M-a pufnit un râs cumplit, cu hohote şi lacrimi, care nu s-a 
terminat decât în clipa când l-am auzit pe Paul spunând cu 
o foarte demnă indiferenţă că toţi trei au hotărât să-şi 
reducă vacanţa... Între timp sosiseră şi ceilalţi doi în salon... 
Dar aşa cum se întâmplă uneori când omul ajunge în pragul 
disperării, băieţii au uitat dintr-odată totul, au devenit 
foarte veseli (o veselie vecină cu demenţa, desigur) şi din 
grămada de idei care s-a lansat, unele de-a dreptul 
sinucigaşe, a fost aleasă cea mai rezonabilă: să profităm de 
soare şi să mergem la plajă. Dan s-a oferit imediat să ne 
conducă într-un loc grozav, cunoscut de puţini oameni şi de 
aceea aproape întotdeauna liniştit, la „Ochiul cald”. 

M-am uitat curios la Radu, pentru că nu prea îl simţeam la 
unison şi l-am surprins exact în momentul când se 
transformase în arc. Ochii lui priveau ţintă uşa hotelului. 
Auzisem şi noi claxonul unei maşini, dar nu-i dădusem 
importanţă. Portarul se şi întorcea îngheboşat de două 
geamantane uriaşe. În urma lui, un bătrânel cu părul alb ca 
zăpada, foarte elegant îmbrăcat, cu două valize de lac în 
mâini. Apoi un tânăr literalmente strivit de bagaje: zeci de 
cutii, valize şi sacoşe îl împresurau, ca o armură în relief, 
din care îi ieşea numai capul, sau mai bine zis ochii şi era o 
minune să vezi cum ochii lui alergau iscoditori prin toate 
ungherele salonului şi nu ştiu de ce mi se părea că au darul 
să înregistreze orice amănunt cu fidelitatea şi precizia unui 
obiectiv fotografic. Cortegiul era încheiat de o fată... O 
rochie şi o pereche de pantofi. Nici măcar poşetă nu avea, 


era liberă ca o zeiţă. Probabil că rochia şi pantofii 
reprezentau ultima intenţie a modei, fata însă întruchipa 
totul: trecutul, prezentul şi viitorul în definiţia lor feminină. 
Faţa ei era proaspătă ca a unui copil, gesturile ei exprimau 
o uimire continuă, privirile inocente, neastâmpărate şi 
generoase răsplăteau parcă realitatea însăşi: ceva din 
duioşia şi bucuria lor se dăruia şi coloanelor inutile din 
mijlocul salonului. 

Am rămas toţi ca nişte statui, iar Radu întâlnise, în sfârşit, 
fericirea absolută. 

Fata se aşezase într-un fotoliu de catifea, la câţiva paşi de 
noi şi strălucea toată, de la gambe la părul de aur care-i 
cădea şuvoaie pe umeri. Era foarte tânără, avea acea vârstă 
înşelătoare: între 15 şi 18 ani, iar privirile ei îl căutau pe 
Radu cu o insistenţă neascunsă. Aşa mi s-a părut la început 
pentru că în momentul când domnul cu păr alb s-a uitat la 
ea, privirile fetei au renunţat la fixitatea aproape bolnavă, 
capul i s-a rotit încet şi o uimire fermecătoare i-a invadat 
chipul: parcă trăia surpriza unui copil care descoperă o mie 
de fleacuri colorate în jurul lui. Evident, se prefăcea, dar cu 
câtă artă, cu câtă naturaleţe!... Ah! Fericitul cu chip 
angelic! 

Numai că... Mi-am amintit de cel care încheiase cortegiul, 
de tânărul încărcat de bagaje, de ochii lui iscoditori... Venea 
spre noi, ţanţoş, parcă voia să ceară socoteală cuiva... 
Oare?... Ni s-a recomandat foarte dezinvolt: Emil Sandu, 
avocat şi ne-a întrebat dacă există vreun loc bun de baie 
prin apropiere! Un tip nesuferit, antipatic, l-am calificat 
fără ezitare. Vocea parcă-i scârţâia şi faţa lui, cam mult 
prelungită, amintindu-mi o caricatură răutăcioasă a marelui 
Stan Laurel, cerea permanent şi asiduu o pereche de palme 
zgomotoase. I-a răspuns Dan, sau Radu, sau Paul, nu ştiu 
care dintre ei, pentru că atenţia mea avea altă destinaţie. În 
orice caz am auzit vorbele: „Ochiul cald”. Îmi amintesc 
perfect că fata i le-a repetat domnului argintat, într-o frază 
care mi-a umplut inima de bucurie: 


— Mergem să facem baie la Ochiul cald, papa? 

Dar cu asta nu s-a terminat fericirea noastră. Părintele 
simpatic a încuviinţat printr-un zâmbet, apoi i-a întins mâna 
lui Emil Sandu, care i se realăturase, spunându-i cam aşa: 

— Vă mulţumesc foarte mult... Sunt avocatul Gilbert 
Pascal... Încântat de cunoştinţă... 

Va să zică întâlnirea lor fusese o întâlnire de tren, sau de 
taxi, absolut întâmplătoare! Era cazul să-mi retuşez prima 
impresie despre Emil Sandu. Nu era chiar foarte antipatic. 
În orice caz nu era iremediabil antipatic. 

Cam peste jumătate de oră am plecat spre plajă. Ne-am 
înţeles toţi, fără cuvinte. Am plecat în momentul când am 
ştiut că în urma noastră va fi cineva. Am încetinit mersul, 
ne-am lăsat depăşiţi. Tatăl şi fiica, el într-un costum alb, 
strălucitor, ea într-un costum de baie care-i dovedea 
generozitatea şi inocenţa, au trecut pe lângă noi salutându- 
ne, tatăl scoţându-şi cu distincţie pălăria de Panama, fiica 
aruncând o privire divină spre Radu. 

— Mişto muieruşcă! Mi-a şoptit avocăţelul la ureche, dar 
şi-a înghiţit cuvintele când a văzut cum mi se strâng pumnii. 

Aproape un ceas am mers prin nisip, aşa cum se merge 
prin nisip: greoi, nesigur, urmăriţi vehement de un soare 
insuportabil. Dar în faţa noastră se legăna şi aluneca 
straniu zeiţa tuturor visurilor. Cred că am fi trecut toate 
mările şi oceanele după ea, fără să ne dăm seama. 

În sfârşit, după un cota apărut şi golfuleţul, dar nu pustiu. 
Un cort şi două parasolare îi îmbogăţeau malul foarte bogat 
în vegetaţie de nisip, iar în apă, nu prea departe de țărm, se 
zăreau trei căşti: una albă şi două albastre, pe care le-am 
identificat imediat. Casca albă: profesoara Silvia Costin. O 
cască albastră: domnul Moni Marin6. Cealaltă cască 
albastră...: don Petrini, da! Sicilianul cu chelie ireproşabilă 
şi burticică hazlie, cel care ceruse să fie sculat după ora 12. 
Doar unul din înotători a salutat prezenţa noastră: don 
Petrini. Ne-a făcut un oarecare semn cu mâna, dar numai 
după o secundă am văzut cum iar începe să i se lungească 


gâtul. Avea ochi buni sicilianul!... Imediat a pornit spre mal 
cu entuziasmul unui campion olimpic, după ce a lansat un 
„Bravissimo bambini!”, nu atât un salut de recunoaştere cât 
o urare de recunoştinţă. Precis nu venea în întâmpinarea 
mea. 

Tocmai făceam această reflecţie când mi s-a întâmplat 
accidentul. Piciorul mi-a alunecat într-o groapă, idiotul! Iar 
trupul neavertizat a apăsat brutal alunecarea, drept care 
m-am trezit cu o entorsă de toată frumuseţea. În loc să urlu 
de durere, precum aveam dreptul, am început să rânjesc şi 
m-am străduit să-mi port paşii mai departe, cu eroism şi 
poate că aş fi rezistat câtva timp dacă nu m-aş fi uitat la 
încheietură: parcă mi se lipise o minge de oină, atât de 
mare şi de vânătă era umflătura. N-am mai putut suporta. 
Pentru că mai erau şi vreo mie şi ceva de draci care-şi 
ascuţeau coarnele şi-şi antrenau copitele acolo. Mi-am cerut 
scuze şi m-am aşezat la umbra unui tufiş. 

Dan s-a repezit să-mi facă un masaj, dar nerăbdarea de a 
se scălda îi transformase degetele în nişte cârlige de oţel. 
Ceilalţi m-au consolat prin vorbe, poate amicale şi 
compătimitoare, dar eu le auzeam funebre. Pentru că 
hainele le alunecau de pe trupuri ca-n ritmul filmelor mute. 
Şi totuşi, Dan i-a întrecut pe toţi. S-a dezlipit de mine când 
ceilalţi intrau în apă, dar a ajuns înaintea lor lângă casca 
portocalie care ascundea buclele de aur ale zeiţei. 

M-am dezbrăcat şi eu cu gândul să fac baie, dar când am 
ajuns la marginea apei durerea m-a prăbuşit. M-am 
răstignit pe nisip consolându-mă doar cu prietenia şi 
dărnicia unui soare prea bun faţă de cele ce-i făcusem. Şi 
am urmărit de acolo evenimentele care se petreceau nu 
prea departe, în golfuleţ. 

Mai întâi, o cască albastră, de culoarea cerului, 
(bineînţeles Marin6) s-a îndepărtat de grupul gălăgios de la 
Ochiul cald, a străpuns bariera unor talazuri uriaşe, 
probabil acolo unde se afla bancul de nisip şi s-a pierdut, 
departe, în larg. 


Dar pe mine mă interesa golfuleţul, Ochiul cald, unde erau 
şapte căşti şi vreo două speranţe. O cască portocalie: zeiţa. 
O cască albă: împărăteasa. O cască albastră: don Petrini. O 
cască neagră: Paul Soran. O cască roşie: Dan Ionescu. O 
cască verde: Emil Sandu. O cască în dungi multicolore: 
Radu Stoian. Parcă se înţeleseseră toţi, de la început, să 
poarte căşti diferite. Eu m-aş fi confundat cu Paul Soran: 
aveam 0 cască neagră. 

Cele şapte căşti formau un fel de cerc, la prima vedere. 
Pentru că încetul cu încetul, una din ele a devenit centrul 
cercului, evident casca portocalie. Şi tot încetul cu încetul, o 
altă cască, albă, se îndepărta de cerc. La început mişcarea 
mi s-a părut sincronizată, apoi s-a deformat. Circumferinţa 
s-a apropiat de centrul portocaliu, până ce totul a devenit o 
floare cu cinci petale. Punctul alb s-a îndepărtat, până ce l- 
am pierdut din vedere. Abia mai târziu l-am descoperit, dar 
atât de departe în larg, încât mi s-a făcut rău. Alţi ochi nu 
cred că ar fi fost în stare să descopere casca albă, dar eu, în 
privinţa vederii, sunt un fenomen şi termenul acesta mi-a 
fost acordat de mai mulţi oculişti. 

Dezlegasem de multă vreme enigma celor două căşti şi 
imaginaţia mea, cam febrilă, brodase un început de 
dramoletă. Expulzată printr-o mişcare inconştientă, 
desigur, împărăteasa simţise totul ca o jignire gravă şi se 
dăruise vitează depărtării. Amintindu-mi-o: sigură, 
maiestuoasă, voluntară, stăpână, reacţia ei îmi apărea cât 
se poate de firească. Ironia sorții! Cu oricare altă femeie 
alături, profesoara ar fi rămas împărăteasa necontestată a 
mării şi a pământului. Singura care putea s-o detroneze era 
zeiţa de aur. Şi iată că întâmplarea, de bună seamă numai 
întâmplarea, le alăturase... Oare aiuram?... Nu cred... 

Dar casca albastră din larg?... Câtă cutezanţă în izolarea 
ei! Abia o mai vedeam: un strop de cer pe întinsul albastru 
de cerneală. Şi alături de el un punct alb? Sau o simplă 
părere? Să se fi întâlnit în larg cele două căşti temerare? 


Fiindcă soarele mă răsfăţase cam mult am căutat un 
adăpost pe care l-am şi găsit sub forma unui tufiş făcut din 
arbuşti foarte deşi. M-am întâlnit şi cu un vântuleţ 
cumsecade şi dacă n-ar fi fost piciorul beteag, m-aş fi 
considerat un produs fericit al pământului. Dar miile de 
draci care roiau în jurul meu găsiseră alte unelte cu care să 
mă pună la încercare: burghie şi sfredele. Am fost sportiv la 
viaţa mea, am avut entorse cu ghiotura, dar niciuna atât de 
cruntă... Şi mai ales niciuna într-un moment atât de 
nepotrivit. Şi mai era şi ingratitudinea umană... 

Floarea cu bulb portocaliu ieşise din mare, bineînţeles tot 
ca să se zbenguiască. Doar zeiţa mi-a făcut un semn de 
simpatie cu mâna, un semn de trecere, foarte scurt, pentru 
că imediat a început să strige: „Papa!” şi când capul alb al 
avocatului Pascal sa ridicat din nisip, a adăugat, inocentă şi 
fermecătoare: „Îmi dai voie să mă mai distrez puţin?” 
Avocatul a negat mai întâi, dar nu ştiu cum a început ea să- 
şi plimbe mâinile pe trup, că a şi primit încuviințarea 
capului alb. 

Singurul care m-a vizitat a fost don Petrini. Părea nespus 
de nenorocit. M-a mângâiat pe creştet, mi-a insuflat curaj, a 
oftat de câteva ori ca un tată grijuliu... Dar cum a terminat 
de fumat ţigara s-a şi dus după ceilalţi. Asta m-a înfuriat la 
culme. Ce căuta el cu burticica lui săltăreaţă, cu chelia lui 
de sfeclă emailată, cu umerii lăsaţi şi cu pungile fleşcăite de 
la piept printre tinerii aceia aproape superbi...? 

Dacă aş fi fost şi eu acolo aş fi întregit superlativul. Fără 
falsă modestie! Sunt un tip destul de bine făcut, n-am nici 
nasul prea subţire, sau prea mare, nici urechile blegi, gura, 
zic fetele, e bine desenată, bărbia pătrată, masculină, iar în 
ceea ce priveşte forţa şi supleţea nu prea îmi găsesc rivali. 
Dacă n-ar fi fost accidentul ăsta blestemat! Trebuia să mă 
obişnuiesc cu ralul de spectator. Tocmai eu! 

Îi priveam cum se zbenguiesc... Zeiţa!... Oare cum o 
cheamă? Precis... Elena! Alt nume nu i se potriveşte. Şi 


totuşi perfecțiunea asta de bronz şi de aur are şi ceva 
misterios în ea, dar nu pot să sesizez ce anume... 

Printre cei care o înconjurau mai era unul de prisos, în 
afara lui don Petrini, unul la fel de agresiv ca sicilianul: 
avocăţelul cu aplomb şi cu mutră lunguiaţă, Emil Sandu. 
Singurul care mi s-a părut mai retras a fost Paul Soran... 
Dar într-o clipă oarecare, când joaca din grup l-a apropiat 
de zeiţă, am văzut cum braţul care îi atingea şoldurile i s-a 
umflat lacom şi sunt sigur că apăsa şi avea duritatea 
fierului. Dacă nu mi sar fi încordat şi mie braţul în clipa 
aceea n-aş fi observat nimic. 

I-am privit multă vreme, n-aveam altceva de făcut. Jocuri 
copilăreşti, cu mingea, cu inelul, cu costumul de pescuit 
submarin al lui Dan, tumbe, salturi, alergări; am suportat 
totul cu stoicism. Dar nici stoicismul n-a ţinut prea mult, 
pentru că grupul a descoperit, nu ştiu cum, alt joc, dacă 
poate fi numit aşa: sărituri în apă. Şi eu, pe cinstea mea, 
sunt un as în materie. După câteva salturi stupide, cineva a 
venit cu ideea trambulinei, care îmi apăruse în minte din 
prima clipă. Au făcut o piramidă. La început Dan şi Paul - 
bază. Deasupra lor, ca un semicerc, Radu. Zeița s-a căţărat 
prima pe ei şi a sărit în apă ca o zvârlugă. Al doilea a sărit 
avocăţelul. Din fericire a căzut pe burtă. Don Petrini n-a 
avut curajul să se transforme în saltimbanc, dar şi-a asumat 
rolul de pilon. Fără îndoială, cu speranţa că zvârluga se va 
folosi de genunchii şi de burticica lui pentru a se căţăra pe 
semicercul adorat. Ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori. 
Au sărit toţi prin rotaţie. Premiul întâi, cu oarecare 
subiectivitate: zeiţa. Apoi în ordine: Dan, Paul, Radu, câteva 
locuri goale şi la urmă de tot: Emil. Dacă n-a ţinut cu orice 
chip să dea un spectacol de sărituri comice, ceea ce nu 
cred, atunci acest avocăţel cu ochi de şarpe e un cretin 
perfect. N-a căzut pe burtă numai atunci când a căzut pe 
spate sau pe coaste. În orice caz are o burtă de oţel. Cred 
că şi o broască şi-ar fi crăpat-o după atâtea căzături. Treaba 
lui, la urma urmei. 


În toiul spectacolului a ieşit din apă profesoara. 
Bineînţeles că s-a aşezat la umbră, pe nisip, lângă mine, 
după ce m-a întrebat dacă nu mă stinghereşte. Aş fi nedrept 
să nu recunosc că e o femeie extraordinară şi nu spun asta 
câştigat de ideea compensaţiei. Un trup de marmură, 
probabil cu carnea la fel de dură, un trup sănătos, puternic, 
aproape rubensian, nu coborât din Fragonard ca al zeiţei. 
Am uitat de dracii care se cuibăriseră în piciorul meu şi de 
uneltele ciudate pe care mereu le inventau şi le foloseau. 
De câteva ori m-am uitat în ochii împărătesei şi de fiecare 
dată îndemnat de datoria reciprocităţii... Ce priviri! Adânci, 
tainice, prevestitoare de convulsii grele, definitive. În 
clipele acelea îmi apăsam călcâiul în nisip ca să mă salveze 
durerea. Mia zâmbit mereu, un zâmbet familiar care voia să 
rupă nişte obstacole. Eu, îmi găsisem, după multe foieli, 
absolut îngrozitoare, o poziţie care-mi scotea în relief 
bicepşii cam fără concurenţă, nu ca să fac pe nebunul, ci ca 
să-i dau o bucurie, să-i arăt că nu-s chiar un tip de lepădat. 

— Caraghios spectacol! A spus ea cu privirile aiurea. 

— Cam copilăros, dar amuzant... I-am răspuns cu gândul 
că odată şi-odată entorsa se va vindeca. 

S-a uitat la mine uimită, neîncrezătoare, ceea ce ma 
determinat să caut repede alt subiect de conversaţie. Am 
întrebat-o, într-o doară, dacă a mai fost vreodată la Ochiul 
cald. Ea a luat întrebarea în serios (sau poate s-a prefăcut) 
şi mi-a spus că de 10 ani, în fiecare August vine aici; că locul 
în care se dădeau în spectacol caraghioşii se numeşte 
Groapa mare, un loc foarte primejdios, de obicei 
supravegheat şi totuşi bântuit de accidente; că de la Groapa 
mare porneşte un banc de nisip, în formă de semicerc, până 
la Groapa rea, alt loc primejdios, unde chiar anul trecut s-a 
înecat o studentă. 

Şi deşi mă convinsesem că e o înotătoare de forţă, m-am 
mirat ca un nătâng (din păcate nu în gând) că şi-a ales 
tocmai acest loc pentru vacanţă. 


— E cel mai bun loc de pe tot litoralul, mi-a răspuns. Aici 
marea e întotdeauna caldă, ochiul e un adevărat dar al 
mării. 

Şi mi-a explicat că bancul de nisip deviază curenţii reci 
spre cele două gropi, împotrivindu-li-se ca o adevărată 
pavăză. Din cauza aceasta chiar înotătorii experimentați 
sunt în primejdie când e furtună. Talazurile sunt atât de 
mari în faţa bancului, încât depăşirea lor cere nu numai 
forţă, ci mai ales iscusinţă. Înotătorii de toate zilele sunt 
împinşi de curent spre una din cele două gropi şi acolo apa 
suge ca o pâlnie. 

— Mi-a plăcut fantezia dumitale de aseară, mi-a spus ea pe 
neaşteptate. Ştiu să deosebesc inteligenţa autentică de 
poză... 

În clipa aceea mi-a îngheţat răsuflarea şi cred că eram 
roşu ca para focului. Iarăşi am apăsat călcâiul în nisip. 
Noroc că o umbră rea a poposit ca un grilaj de fier între 
trupurile noastre guvernate brusc de legea apropierii. 

— E aproape ora două... Am auzit vocea arhitectului 
Dorian. Şi poate că dumnealui vrea să plece... Şi-a fracturat 
piciorul şi s-ar putea să aibă nevoie de îngrijiri. Dacă nu s-ar 
fi accidentat... 

Era cel mai josnic atac care se petrecea în lume în 
momentul acela. Profesoara s-a uitat mai întâi în ochii mei, 
sau a vrut să se uite, pentru că eu cercetam terorizat 
nisipul, apoi mi-a privit piciorul accidentat pe care-l 
simţeam străpuns de tot felul de tăişuri: calde, reci, 
zimţuite, încârligate, cum tot iadul n-ar fi fost în stare să 
născocească, apoi din nou s-a uitat la mine, atât de 
insistent, încât a trebuit să-i răspund. Doamne! Ce priviri 
păgâne! Şi culmea e că mă simţeam vinovat! 

A sărit de lângă mine ca o lăcustă şi fără să-i fie primejduit 
echilibrul a apelat la braţul stâlpului de hipodrom, ceea ce 
m-a mâhnit peste măsură. Am rămas singur, cu tristeţea 
unui om care pierde ceva ce n-a posedat niciodată... Ceilalţi 
terminaseră de mult concursul de sărituri. Începuseră o 


cursă de înot de-a lungul coastei. Îi recunoşteam după căşti. 
Deznodământul nu mi-a făcut prea mare plăcere, pentru că 
aproape de sosire, avocăţelul cu cască verde a ţâşnit ca un 
peşte şi de pe poziţia a patra a ajuns pe locul doi, în urma 
lui Dan. 

Între timp a apărut şi domnul cu păr alb, avocatul Gilbert 
Pascal, lângă mine. Asistase şi el la desfăşurarea cursei. L- 
am privit mai pe îndelete şi am observat câteva ciudăţenii în 
înfăţişarea lui. Părul îi era într-adevăr neverosimil de alb, 
pur şi simplu de vată şi tot atât de des. Faţa însă părea a 
unui copil îmbătrânit înainte de vreme. Era cam caraghios, 
mai ales că în costum de plajă i se vedea trunchiul scorojit şi 
scofâlcit, iar pe de lături braţele lungi, ca de urangutan, 
care mai că-i atingeau genunchii. 

Nu ştiu ce boscorodeau concurenţii acolo lângă groapă, 
pentru că l-am simţit pe avocat cam nervos, apoi l-am văzut 
ducându-şi mâinile, pâlnie, la gură şi strigând: 

— Elenaaa! Eleeeennaaaa! 

Va să zică nu greşisem! O chema Elena!... Şi Elena s-a 
supus de astă dată ca o şcolăriţă. A ieşit repede la mal, dar 
nu s-a dus direct la parasolarul tatălui cu păr de vată. A 
făcut mai întâi o escală... la tufişul meu. S-a aşezat lângă 
mine, mi-a zâmbit (iar eu am simţit în tot corpul o căldură 
de catifea) apoi şi-a plimbat degetele, ca nişte adieri, pe 
umflătura de la picior. 

— Tare mult aş vrea să te vindeci repede, mi-a şoptit. Îmi 
promiţi că vei face aşa? 

A adăugat şi un surâs tainic, apoi a închis ochii de câteva 
ori, pe cinstea mea, de parcă mi-ar fi acceptat, aprioric, o 
dorinţă foarte intimă. Cred că în clipa aceea m-am rugat lui 
Dumnezeu să trăiesc, deşi nu simţeam nici o primejdie în 
jurul meu. M-a cuprins o febră şi o moleşeală necunoscute. 
Da, fata asta avea ceva caremi scăpa, ceva nedefinit care se 
opunea înfăţişării ei de zeiţă... l-am întins mâna cu un curaj 
isteric, într-un gest care ar fi vrut să spună: „ajută-mă, te 
TOg, să mă ridic”. Voiam pur şi simplu să-i simt braţul şi s-o 


mai rețin un pic lângă mine. M-am agăţat de mâna ei şi 
mam pomenit tras în sus, cu o forţă pe care n-aş fi bănuit-o 
în silueta aceea atât de zveltă şi de fragilă. 

Paul mi-a descoperit piciorul învineţit şi s-a apucat să-mi 
facă un masaj adevărat, numindu-mi toate oasele şi 
tendoanele şi muşchii pe care-i dereglase entorsa. Amintiri 
din vremea când fusese sortit altei profesiuni. M-a masat 
îndelung, cu artă, era o adevărată binefacere. A apărut şi 
Dan cu motocicleta lui Paul (fusese trimis special pentru 
asta) aşa că în patru minute am ajuns la hotel. Direct în 
camera nr. 

Paul îmi prescrisese odihnă absolută, comprese reci, 
piciorul la orizontală, cu alte cuvinte mă condamnase la 
nemişcare şi asta nu-mi prea convenea. Oare o făcuse într- 
adins?... Îmi aminteam zâmbetul Elenei şi mai ales clipirile 
ochilor ei, atât de adevărate, dar parcă nu întru totul 
nevinovate... 

Aşa că spre seară am coborât în salon. Nu mai simţeam 
nici o durere, sau poate îmi amorţise piciorul. Erau toţi în 
hol, toţi cei care fuseseră dimineaţa la Ochiul cald; chiar şi 
domnul Marin6, care ocupase un fotoliu în cel mai întunecos 
ungher al salonului, precum îi era obiceiul. Băieţii de la 
pensiune au şi sărit asupra mea cu ameninţări şi dojeni. M-a 
zărit şi Elena, a înclinat uşurel capul, dar nu l-a părăsit pe 
Emil care i se proţăpise în faţă. I-am alungat pe cei care nu 
mai pridideau cu sfaturile şi m-am îndreptat spre o măsuţă 
ascunsă de palmieri, unde se afla, singură, profesoara Silvia 
Costin. Arhitectul Dorian susţinea o conversaţie foarte 
aprinsă cu avocatul Gilbert Pascal. Cred că nu remarcase 
sosirea mea, dar oricum nu-mi păsa de el. Împărăteasa m-a 
primit cu destulă bunăvoință, chiar mi-a surâs şi mi-a arătat 
fotoliul din faţa ei. Era de o eleganţă tulburătoare, 
îmbrăcată parcă într-un giulgiu de cer, transparent şi 
tremurător, iar somnul de după amiază o întinerise cu 
câţiva ani. Părea o fetişcană, zău că da, nu spun asta ca să 


mă răzbun pe Elena cea infidelă şi înconjurată de prea 
mulţi. 

Nu-mi amintesc ce am vorbit cu profesoara. Probabil 
numai banalităţi, dar aveam tot timpul senzaţia unui dialog 
între gheaţă şi jar. Gesturi, priviri, zâmbete, toate grele, 
neterminate, dorite, încăpute... Am privit-o intens şi ea şi-a 
desfăcut braţele, leneş şi parcă vedeam nişte aripi care vor 
să adăpostească pe cineva. Dacă ar fi trebuit să-mi rostesc 
numele, atunci, aş fi rostit un singur cuvânt: Vulcan. 

Şi deodată a apărut lângă mine... Elena! 

— Joci bridge? M-a întrebat cu aceleaşi clipiri tainice în 
ochi. 

Toată, toată era o chemare, o promisiune, o încântare. Am 
răspuns afirmativ şi m-am ridicat din fotoliu, găsind totuşi 
puterea unei scuze, ba am şi ridicat neputincios din umeri 
ca şi cum m-aş fi angajat în joc dinainte. Elena nu m-a 
invitat însă la o plimbare, sau la o discuţie, aşa cum mă 
aşteptasem şi cum dorisem; chiar m-a dus la o masă de 
bridge la care se mai aflau trei persoane: arhitectul Dorian, 
avocatul Gilbert Pascal şi Emil Sandu. Eram al patrulea. 
Oare cine organizase complotul?... Până să mă dezmeticesc, 
Elena dispăruse din salon cu băieţii de la pensiune. Nici 
măcar nu-mi mulţumise. Oare de ce atâtea mizerii numai pe 
capul meu? 

Am fost atât de nervos că primele robere le-am jucat ca un 
netot, cu licitaţii sinucigaşe, cu inspiraţii oribile de impas, 
chiar cu o renonsă. Până ce l-am auzit pe regele cailor: 

— Pierdeţi patru sute de lei, domnule Enescu... 

Va să zică jucam pe bani! Dar nu asta m-a trezit. Am simţit 
în spatele meu un parfum discret, insinuant care-mi mai 
înfiorase nările. Ruşinea m-a trezit. Îl aveam partener pe 
tatăl Elenei şi mi-am amintit că în cercurile de bridge din 
Capitală sunt destul de bine cotat, deşi am pătruns numai 
de doi ani. Am jucat rece, lucid, crud. Şansa era mereu 
împotriva mea, primeam numai cărţi proaste, trebuia să 
merg la sacrificii şi să calculez fiecare levată, în zeci de 


probabilităţi. Numai aşa am izbutit să anulez cărţile 
extraordinare ale adversarilor. 

— Magistral! Am auzit o voce undeva în apropiere. Era 
domnul Marin6, care, aşa cum am aflat mai târziu, îmi 
urmărea jocul de aproape o oră. Şi lângă el, dură, 
nemiloasă şi poate din cauza asta şi mai ispititoare: Silvia 
Costin. Mi-am plecat capul ostentativ şi grav: iertare, 
supunere, fidelitate; cred că în clipa aceea eram capabil de 
gesturi definitive. Ea mi-a răspuns încruntându-şi uşor 
sprâncenele. Era totuşi un succes. Puteam deci să duc 
partida până la capăt. 

Emil e o adevărată cizmă în materie de bridge. Dacă ar fi 
fost în stare să-mi dea cele mai sumare indicaţii la licitaţie, 
i-aş fi adus pe adversari la faliment, pentru că n-am întâlnit 
un om mai norocos ca el. Doamne! Ce cărţi îi veneau! La 
una din done a avut absolut toate valorile în mâinile lui. 

Am câştigat o sumă oarecare şi m-am gândit că aş putea s- 
o ofer ca împrumut băieţilor de la pensiune. Bucuria 
succesului mi-a fost însă umbrită de o remarcă făcută în 
şoaptă, în spatele meu: 

— Infamie! 

Am mai avut vreme să văd faţa domnului Marin 
schimonosită de o expresie care şi acum mă înfioară: un 
dezgust violent, agresiv, etern. Oare cui se adresase? l-am 
privit pe toţi cei de la masă. Emil îşi număra banii fără să se 
grăbească şi aerul lui era acela al unui câştigător calm care 
nu vrea să-şi ridiculizeze adversarii. Avocatul Gilbert Pascal 
era, în schimb, foarte nervos, privirile lui iscodeau salonul 
ca nişte reflectoare, dar înţelegeam, sau mai bine zis 
intuiam cauza nervozităţii lui. Arhitectul Andrei Dorian 
părea jignit în amorul propriu; nega mereu ceva în tăcere, 
scuturându-şi capul sau încordându-şi pumnii. Gura aceea 
subţire care-i unea urechile părea o zgârietură a feţei. Mai 
întâlnisem asemenea jucători care nu se împacă niciodată 
cu ideea că pot pierde. Pentru ei a pierde înseamnă o 
dezonoare, un atentat la adresa inteligenţei şi personalităţii 


lor. Eram sigur că va propune o revanşă imediată, ceea ce 
s-a şi întâmplat. Din fericire, m-am scuzat înainte de a-i auzi 
vorbele şi pretext, slavă Domnului! Aveam: piciorul. 

Don Petrini, care apăruse între timp la masa noastră, s-a 
oferit voluntar al patrulea. Pe neaşteptate s-a scuzat şi Emil, 
dar mai abil, propunând altceva mai antrenant, mai cu 
emoţii: un pocher. Avocatul şi arhitectul au rămas câteva 
clipe în cumpănă, uitânduse unul la altul neîncrezători, dar 
don Petrini a reacţionat cu atâta bucurie la propunerea lui 
Emil, încât s-au lăsat şi ei molipsiţi. Pocherul urma să se 
joace în apartamentul sicilianului. Dar înainte ca jucătorii să 
părăsească holul s-au mai făcut câteva mişcări. Arhitectul 
Dorian, cu sprâncenele iarăşi ridicate până la jumătatea 
frunţii a avut o discuţie nervoasă cu profesoara. Nu ştiu 
care a fost deznodământul. Îmi amintesc numai mâna lui 
frământând violent o batistă albă, nevinovată. Avocatul 
Gilbert Pascal a expulzat-o cu un gest surprinzător de sever 
pe Elena din grupul băieţilor. Fata a răspuns cu o acceptare 
docilă... Dar cred că numai eu am observat privirea de 
semnal pe care i-a aruncat-o lui Radu. 

Am rămas înţepenit la masa la care jucasem bridge. 
Atmosfera nu mai era aceeaşi ca ieri. Liniştea era prea 
grea, prea apăsătoare. Fiecare parcă voia să se izoleze. Nu 
numai domnul Marind care în colţul lui întunecos părea 
umbra unei statui. Şi Radu care se înfăşurase pe jumătate 
cu draperia unei ferestre şi care privea cu ochi sticloşi 
scara interioară; şi Paul Soran care se rezemase de o 
coloană, chiar în mijlocul salonului, fredonând, cu privirile 
pierdute, o melodie spaniolă, patetică, obsedantă. Dan 
încremenise în faţa profesoarei şi o privea crud, duşmănos. 
Credeam că va ţipa la ea, sau că se va repezi asupra ei. Dar 
ea rămânea nemişcată pe fotoliu, cu ochii închişi, cu braţele 
căzute şi ghiceam în atitudinea ei o încordare de oţel. 

Am fost sigur că Dan nu va rezista multă vreme. Ela 
părăsit, primul, salonul, fără să adreseze cuiva vreo vorbă. 
Locul lui a fost ocupat, mai târziu, de domnul Marin6. Apoi 


s-a desprins şi Paul de lângă coloana lui. Mi-a făcut un semn 
de rămas bun cu mâna, s-a înclinat mut în faţa profesoarei, 
fără să ştie dacă e văzut şi parcă fără să vrea să fie văzut, 
apoi s-a îndreptat spre ieşire urmărit de masca 
dispreţuitoare a lui Marin. M-am ridicat şi eu din fotoliu, 
cu intenţia de a mă apropia de Radu, dar ceva m-a reţinut, 
nu ştiu ce. Paşii m-au dus spre altă fereastră şi am stat 
acolo ore întregi, privind ploaia fantomatică de afară. Nu 
vedeam nimic, nu auzeam nimic, numai gânduri şi fiori, 
gânduri încâlcite şi fiori răi. Presimţeam că se întâmplă 
ceva care ameninţă veselia. Presimţiri stupide, fără rost, 
fără cauză... M-am deşurubat de la fereastră şi am văzut 
salonul pustiu. Doar domnul Marind în colţul lui întunecos, 
umbră nemişcată. 

Am pornit, sfârşit şi difuz, spre camera mea. Pe scară l-am 
întâlnit pe Radu. Chipul lui angelic, nevinovat, devenise 
sângeriu, părul i se răvăşise, ochii îi erau tulburi şi beţi. Nu 
cred că m-a văzut. Mergea nesigur, parcă bâjbâia prin 
întuneric. lar când am ajuns pe coridor am văzut-o pe 
Elena, complet goală, în deschizătura uşii. Părea o statuie 
de bronz, biciuită de reflexe. Ochii închişi, nările dilatate, 
buzele întredeschise, turnată pentru veşnicie, ca o tentaţie 
supremă a naturii. Am trecut în vârful picioarelor pe lângă 
ea şi parcă am simţit o crispare în atitudinea ei şi parcă i- 
am auzit respiraţia înspăimântată. 

M-am aşezat la masă, în faţa caietului şi am început să-mi 
apăs piciorul bolnav până ce am devenit lac de sudoare, 
până ce durerea m-a trezit. N-am fost niciodată mai treaz... 
Dar niciodată n-am fost ameninţat de atâtea beţii. 

Capitolul III. 

Vineri, 4 iulie. 

Dimineaţă însorită, limpede, caldă. Am coborât în hol la 
ora 9. Fără să-l fi întrebat, portarul mi-a spus cu aceeaşi 
amabilitate exagerată că toţi locatarii au plecat la plajă. Am 
ieşit afară şi l-am zărit pe Paul în uşa pensiunii. M-a 
ameninţat, vesel, cu degetul: 


— Te-ai trezit cam târziu, maestre. Să nu-mi spui în ce 
cameră ţi-ai petrecut noaptea că nu mă interesează. Mai 
bine arată-mi drăcia aia care se numeşte picior. 

De aceea nu plecase Paul. Ca să-mi vadă piciorul şi să mă 
transporte cu motocicleta la plajă. Examenul medical nu l-a 
prea mulţumit. Nici umflătura, nici vânătaia, nici durerea 
nu se atenuaseră. 

— Îţi voi face masaj pe plajă. Şi ar fi bine să ţii piciorul în 
apă rece şi să-l mai mişti puţin... Ai auzit ce s-a întâmplat la 
pocher?... Adică de unde să auzi?... Pe la trei dimineaţa 
domnul Emil câştiga vreo şase mii de lei... pe care i-a 
pierdut în cinci minute, la o întâlnire cu don Petrini. Un 
carre de aşi cu o chintă regală făcută din două bucăţi. După 
mutra pe care mi-a arătat-o adineauri am impresia că a 
ajuns în situaţia noastră, poate chiar mai prost... 

Nu-l compătimeam deloc pe Emil. Ba cred că i-aş fi 
mulţumit domnului, sau lui don Petrini, dacă ar fi rămas 
fără o lescaie şi s-ar fi înapoiat acasă. Prea îşi dădea ifose, 
prea se băga în toate, într-un fel strica o foarte posibilă 
armonie. Dracu” să-l ia! Suferise cea de a doua înfrângere 
(de ordin financiar). Prima înfrângere (de ordin 
sentimental) i-o administrase Elena, care, nu mai încăpea 
nici o îndoială, aparţinea cu suflet şi trup lui Radu. 

La Ochiul cald ne aştepta o surpriză. O corăbioară cu 
pânze era ancorată la câţiva metri înaintea bancului de 
nisip, foarte aproape de locul unde se spărgeau talazurile. 
O barcă albă, cu pânze albe, cu o denumire în alb: 
„Pescăruşul alb”, proprietatea avocatului cu păr alb, adică a 
Elenei, adică a tuturor. 

Grupul tinerilor independenţi ocupase umbra tufişului 
meu din ajun. Ne-au făcut o primire triumfală, absolut fără 
motiv, absolut gratuită, la care a luat parte şi Emil, e drept, 
rânjind cam pe dos. Veselia s-a transformat, firesc, în amoc 
şi ca la o comandă au pornit toţi: Paul, Dan, Radu, Emil, 
spre parasolare şi corturi, ţipând, urlând, gesticulând, 
schimonosindu-se. Făceau larmă cât şapte sute de derbedei 


scutiţi de examene. Au invadat zona aristocratică şi i-au 
scos cu forţa pe toţi cei care se aciuaseră acolo: arhitectul 
Dorian, Silvia Costin, Elena, don Petrini (sicilianul a început 
singur să ţopăie, ca un maimuţoi) avocatul Gilbert Pascal. 
Niciunul n-a putut rezista iureşului, pentru că era prea 
multă surpriză, prea multă spontaneitate şi sinceritate în 
gestul băieţilor. Ţinându-se de mâini, aproape chiuind, au 
pornit toţi, într-un lanţ straniu, cu verigi strălucitoare, 
nervoase, dar şi cu verigi ruginite, smulse, spre marea cea 
mare şi s-au aruncat în apă, sau au căzut, sau au fost 
împinşi, toţi odată, nebunii!... Oare cum ar fi reacţionat 
domnul Marin6 la amocul băieţilor? M-am pomenit 
întrebându-mă. Întrebare inutilă. Marin era departe, în 
larg, la linia orizontului, îi zăream casca albastră în spuma 
albă a valurilor. 

Dar nu era oare cazul să mă bucur şi eu de rebeliunea 
plăcută a vremii?... M-am rostogolit în apa caldă, într- 
adevăr foarte caldă, aproape dezgustător de caldă şi mi-am 
aruncat privirile în larg. Corăbioara îşi ridicase ancora şi 
aluneca pe valuri. După viteza şi precizia cu care înainta mi- 
am dat repede seama că nu avea numai pânze ci şi motor. 
Două trupuri erau agăţate de barcă. Le-am identificat după 
culoarea căştilor: Paul şi Dan. Toţi ceilalţi erau înăuntru. 
Departe, în zare, apăruse un vapor. Dar nu spre el se 
îndrepta barca, aşa cum am crezut la început. Alta era ţinta 
ei: o cască albastră (culoarea era o simplă presupunere la 
distanţa aceea) care abia se mai zărea din când în când 
printre valuri. 

Nu ştiu câtă vreme am rămas în apă. Mă asaltau tot felul 
de gânduri, dar toate se dezlânau,. Stupid, ca înainte de a 
adormi. Când mi-am amintit că sunt undeva pe malul mării, 
cu piciorul beteag şi cu nişte focare de plăceri grele în 
preajmă, dar care mă respingeau, sau la care nu puteam 
ajunge şi totul din cauza unui accident cretin, am simţit 
cum mă înconjoară un vârtej rece şi plin de alice. Dar nu 
era o părere. Mă aflam chiar în centrul unui vârtej, care s-a 


topit însă prea repede. Anunţa ploaia, care nu s-a lăsat 
aşteptată: o ploaie puternică, densă, friguroasă. 

Barca se apropia, în viteză, de mal. Pasagerii se 
strânseseră în mijlocul ei, în jurul catargului, ca un 
ciorchine, ferindu-se cum puteau de rafalele reci ale ploii. 
Dan a aruncat ancora la vreo zece, cincisprezece metri de 
bariera ucigătoare a talazurilor. Spectacolul la care am 
asistat după aceea mi-a îngheţat inima: nouă oameni se 
luptau din răsputeri pentru a străpunge bariera. Aproape 
un sfert de oră a durat lupta lor, crâncenă, istovitoare. Un 
singur om, cel de al zecelea, a spart bariera chiar pe la 
mijlocul ei: domnul Marin. Nu ştiu când a ajuns acolo. 
Ceilalţi au intrat în Ochiul cald, mai bine zis în Ochiul calm, 
fie în apropiere de Groapa mare, fie în apropiere de Groapa 
rea, după cum i-a prins şi împins curentul. Sunt însă ferm 
convins că şi Dan şi Paul şi Emil şi profesoara, ba chiar şi 
Elena ar fi străpuns bariera tot pe la mijloc, dacă nu şi-ar fi 
asumat fiecare, probabil, rolul de supraveghetor al celor 
care înotau mai slab. Cred că se înţeleseseră între ei. Paul 
condusese grupul împins spre Groapa rea, Dan pe cel 
împins spre Groapa mare. Altminteri, cine ştie...? 

Atât de epuizați au ajuns la mal încât n-au mai avut puteri 
să se târască până la corturi sau la parasolare. S-au 
prăbuşit pe nisipul ud şi au rămas acolo minute întregi, 
până au prins din nou curaj şi putere. 

Din fericire ploaia s-a oprit repede şi soarele şi-a năpustit 
iarăşi razele asupra plajei. Ca prin farmec toţi ne-am simţit 
învioraţi, deştepţi şi mândri. Chiar şi eu, pentru că şi eu am 
trăit din plin momentul cel greu. Dar mai ales ne-am simţit 
flămânzi. Doamne! Ce mă mai chinuia foamea, mai ales că 
dimineaţă nu îmbucasem nimic şi tocmai eu am fost cel mai 
privilegiat. Paul mi-a făcut semn şi în patru minute 
motocicleta m-a lăsat în faţa hotelului. El a întors în viteză, 
probabil ca să ajute la transportarea obiectelor de plajă. 

N-am ajuns imediat în restaurant, aşa cum mă împingeau 
toate dorinţele, ci am făcut o scurtă escală în salon, chiar în 


mijlocul salonului, împotriva voinţei mele. De undeva, dintr- 
un fotoliu a ţâşnit în faţa mea o fetişcană elegantă, zveltă, 
cu un păr roşu, aprins, cu ochii migdalaţi, cu nerăbdare 
copilăroasă în vorbe şi gesturi: 

— Oh! Ce bine c-aţi venit! S-a bucurat ea. Probabil că 
dumneavoastră sunteţi altcineva (!). Dar poate că ştiţi când 
se întoarce domnul... Vicenzo Petrini? 

Am rămas o clipă cu gura căscată: iată şi bambina de 
aramă a lui don Petrini! Mi-am spus şi amintindumi chelia 
lui foarte comică şi burticică lui săltăreaţă m-a cuprins chiar 
niţică furie. Un altul în locul meu poate că ar fi încercat să-i 
sufle lui don Petrini bambina, poate că în altă stare nu m-aş 
fi dat nici eu în lături, mai ales că operaţia asta nu mi-ar fi 
reclamat atât calităţile cât defectele. (O simplă părere, 
bineînţeles). Dar mai bine să-mi dau un vot de generozitate. 

— Se întoarce imediat, i-am răspuns eu liniştitor. Dar în loc 
să alerg spre restaurant m-am aşezat într-un fotoliu, curios 
să asist la întâlnirea prea roşcatei cu marele colecţionar de 
antichităţi... Şi trufandale. Nici măcar nu mi-am dat seama 
că tăcerea şi retragerea mea erau îndeajuns de jignitoare 
pentru frumoasa cu ochi migdalaţi. 

Surprinzător a fost faptul că don Petrini a ajuns înaintea 
celorlalţi la hotel. Oare cu ce inimă a părăsit-o el pe Elena? 
Sicilianul a trecut ca o vijelie prin hol, fără să remarce 
vizitatoarea, care dealtfel nu i-a dat nici o atenţie, plasându- 
Il probabil în rândurile personalului. E adevărat că fata s-a 
uitat mai întâi la mine, dar eu îmi admiram cu atâta 
venerație vârfurile sandalelor încât şi-a oprit întrebarea 
care-o stingherea. Numai după un minut a sosit şi Elena. 
Singură. A intrat veselă în hol şi deodată s-a oprit locului, ca 
trăsnită. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu prea roşcata. 
S-au dezmeticit însă destul de repede amândouă. O mişcare 
reciprocă de apropiere şi părul de aur a ajuns la un metru 
de părul de aramă. Nu şi au întins mâinile, ceea ce mi s-a 
părut elegant, aristocratic. Roşcata a fost mai curajoasă: 

— Eşti cu babacu' sau cu Radu?... Sau cu amândoi?... 


— Da! I-a răspuns Elena cu un ton semeţ în voce. 

— Aha! A exclamat cu subînţeles cealaltă. 

— Tu? A ridicat vag din sprâncene zeiţa. 

— Îl aştept pe domnul Vicenzo Petrini... 

— Ahaaaa! I-a întors-o Elena, tot cu subînţeles, apoi a 
început să urce, demnă şi mlădioasă, scările. 

Scena la care, cu voia mea, asistasem, m-a cam năucit. Şi 
mai mult ca să-mi feresc capul de prea multe vârtejuri i-am 
spus gazelei roşcate că domnul Vicenzo Petrini s-a întors şi 
că se află în camera lui, la etajul unu. După care am făcut 
rapid stânga-mprejur ca să nu mai fotografiez mutra fetei. 

Am mâncat singur, la o masă dosită de o învălmăşeală de 
plante exotice. Mi se topise orice urmă de curiozitate şi 
numai poziţia avantajoasă a mesei ma obligat să văd cele 
câteva mişcări din restaurant. Domnul Marin şi-a ocupat 
locul lui, retras şi întunecos. I s-au servit imediat spaghetti, 
fără să comande. Elena şi babacul n-au coborât la masă; 
probabil că au fost serviţi în camere. Arhitectul Dorian şi 
profesoara au luat masa ca doi necunoscuţi, poate chiar mai 
rău, ca doi oameni care nu mai vor să se cunoască. Nici o 
privire, nici o vorbă schimbată între ei, tot timpul o răceală 
de gheaţă. Don Petrini şi bambina lui au coborât în 
restaurant (m-am uitat la ceas) aproape după o oră şi s-au 
aşezat în cel mai ferit ungher, zău că puteau fi invidiaţi 
chiar şi de domnul Marind. Oare de ce se ascundeau toţi?... 
Pentru că şi eu, la urma urmei, mă cam ascunsesem... Dar 
ca să mă ascund şi mai bine, sau în orice caz mai cu folos, 
m-am dus direct în cameră. Şi m-am trezit după câteva 
ceasuri, limpede, plin de curaj şi cu piciorul ocolit de dracii 
aceia înarmaţi care mă urmăriseră întruna. 

Salonul era ocupat de tinerii independenţi. Doar Radu 
stătea ceva mai la o parte, întunecat şi nervos. Ceilalţi o 
înconjurau, strălucitori, pe Silvia Costin. Mam dus şi eu într- 
acolo, cam împotriva inimii şi am rămas multă vreme, tăcut 
ca o moluscă, fără ca vreunul să se sinchisească de muţenia 
mea agresivă. Oare de ce voiam să fac pe martirul? 


Stupidă seară! Anostă, scârboasă... Brrrr! Stăteam ca un 
idiot în faţa profesoarei, nici nu îndrăzneam s-o privesc şi 
ceilalţi se întreceau în a-i face complimente, în a o flata, în a 
o împodobi cu aureole (cum făcusem şi eu cândva). 
Deveniseră toţi inteligenţi, dintr-o dată, inclusiv Emil, care 
de câteva ori îşi amintise nişte citate franţuzeşti, rostite, 
culmea! Într-o limbă mai mult decât corectă, de-a dreptul 
familiară... Şi mă mânca şi pe mine limba şi nu numai limba, 
era aur şi platină în capul meu... Şi tăceam ca un moron, şi-i 
ascultam pe ceilalţi şi toţi: Dan, Paul, Emil, nu făceau 
altceva decât să-şi încerce şansele. Un atac concentric şi 
reduta nu mi se părea inexpugnabilă, cum încercase cineva 
s-o califice, ci destul de docilă. 

Împărăteasa asculta totul cu plăcere, chiar şi inepţiile, de 
care discuţia nu ducea lipsă, dădea mereu replici, aproape 
toate scânteietoare şi dacă povestea ceva, eleganța 
expresiei îşi logica gândirii ei stârneau cea mai neprefăcută 
admiraţie. Şi mai era şi frumuseţea ei puternică şi aerul de 
tinereţe pe care-l împrăştia... (Tare aş fi vrut s-o văd în 
momentul acela alături de Elena!) Prea mă răscoleau nişte 
regrete deloc îndepărtate... Oare cine va fi fericitul? Oare 
va fi un fericit? 

Şi deodată mi-am amintit de arhitectul Dorian. Lam căutat 
cu privirile, degajat şi indiferent şi l-am zărit la barul 
hotelului, lângă avocatul Gilbert Pascal. Amândoi păreau 
pleoştiţi, îngheboşaţi, parcă alunecau din haine. Şi fiindcă 
Radu era tot singur, de bună seamă că Elena fusese 
claustrată în cameră. 

Pe la opt seara a apărut şi domnul Vicenzo Petrini în hol, 
dar nu coborând scările din interior, ci urcând cele câteva 
trepte de la intrarea hotelului. 

— Probabil că a condus-o acasă pe domnişoara 
însângerată, mi-a şoptit Paul la ureche. 

Aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în toiul discuţiilor, s- 
a lăsat brusc un moment de tăcere primejdioasă. Noroc că 
Paul a intervenit salvator: 


— Bine că mi-am amintit! Duminică sunteţi invitaţii mei! 
Deschidem stagiunea de vară la Teatrul Municipal. Nu se 
primeşte nici o scuză. Numai jurăminte. Gata: Juraţi! 

Ne-a obligat să întindem mâinile, să ni le împreunăm, a 
boscorodit nu ştiu ce descântec, a rostit numele fiecăruia. 
Mai multe nu-mi amintesc, fiindcă deodată am descoperit că 
mâna împărătesei era deasupra mâinii mele. Mă mir cum 
de nu i-a sfârâit carnea, atâta jar era în braţul meu. 
Profesoara s-a dezlegat încet din mănunchiul de mâini, apoi 
s-a adresat nimănui: 

— A stat ploaia... Şi cred că mi-ar prinde bine o scurtă 
plimbare... Trebuie să fie un aer superb... 

Dar nu eu am sărit din fotoliu pentru a o însoţi. Dan a fost 
cel mai iute şi noi, ca nişte adevăraţi prieteni, ne-am amintit 
că întrerupsesem cândva o discuţie foarte importantă. Doar 
Emil a încercat un gest, o mişcare de arc trezit prea târziu, 
dar mâna lui Paul l-a imobilizat într-o fracțiune de secundă. 
Eu singur am observat incidentul şi tot eu am fost singurul 
care a observat privirea şi mutra îngrozită a arhitectului 
Dorian în clipa când cei doi au părăsit hotelul. 

După un timp a venit şi don Petrini la noi. Voios, hazliu, 
oarecum confidenţial; probabil că aştepta felicitările sau 
insinuările noastre, pe care chiar le-a primit din gura lui 
Emil. Sicilianul a dat înapoi ostentativ: o negaţie care vrea 
cu orice preţ să întărească afirmaţia. S-au spus multe 
bancuri dar toate mi s-au părut fără sare, idioate, 
antediluviene. Râdeam într-una ca un cocoş beat, ca să nu-i 
indispun, dar nici a zecea parte din atenţia mea nu urmărea 
bancurile. Poate de aceea am zărit capul Elenei ivindu-se o 
clipă printre gratiile de lemn ale scării principale şi pe urmă 
manevrele de catifea ale lui Radu. A înconjurat holul fără 
zgomot, în etape bine calculate, lente, dosindu-se elastic 
după fotolii, plante şi coloane, pentru a ajunge nevăzut la 
capătul scării. A urcat încet, calm, dar chiar în clipa când 
urma să dispară din raza vederilor a ţâşnit ca un fulger 
babacul cu păr de vată. Am pornit şi eu după el, ca oumbră 


grăbită, aşa că am mai putut să prind nişte scâncete 
înfundate şi să aud vocea înăbuşită a avocatului: 

— Măgarule! Derbedeule! Îţi interzic definitiv!... Dacă te 
mai prind a doua oară... 

Şi vocea lui Radu, speriată, aproape tânguitoare: 

— Vă rog să mă iertaţi... 

Punctul penibilei discuţii l-a constituit zgomotul făcut de o 
palmă care-şi atinge ţinta. Sărmanul Radu! 

— N-am să vă iert pentru asta! l-am auzit vocea, o voce 
teribilă tocmai prin şoaptele ei. 

— Nici eu... Şi foarte repede! 

M-am întors. A venit şi Radu după câteva minute. Cu acel 
chip de înger aprins, pe care îl mai remarcasem, poate cu 
un obraz mai roşu decât altul. Părea absent şi chiar era, dar 
în ochii lui mocneau luciri grele. 

— Aş bea ceva... A spus el pe neaşteptate. Don Petrini a 
sărit imediat: 

— Un coniac! O sticlă de Napoleon! Sunteţi invitaţii mei. 
lată o idee! Ne retragem sus, la un pocher amical, cu un 
pahar de Napoleon pe masă. D'accordo? 

Cel mai entuziast a fost Emil, dar don Petrini l-a vindecat 
într-o clipă. I-a spus că în ceea ce priveşte băutura, are 
principii sfinte. Nu bea decât cu cine a mai băut şi altădată. 
Iar în ceea ce priveşte pocherul e unul din cei care au 
formulat şi votat legea pentru decapitarea chibiţilor. Mie 
mi-a făcut un semn cu ochiul, de glumă, nu de chemare, dar 
oricum nu aveam chef să beau coniac. N-aveam chef de 
NIMIC. 

Când a sosit Dan, singur şi cam stingher, a şi fost înhăţat 
de don Petrini. Tuspatru au urcat sus, Dan dus mai degrabă 
cu forţa, pentru că nu prea era în apele lui. Dar parcă eu 
eram? Parcă Emil era?... Fiecăruia i se întâmplase ceva 
neplăcut. Cred că şi lui Paul. Avocăţelul Emil mi s-a 
lamentat fără încetare. Mereu îmi spunea că orice pocherist 
de caracter, orice pocherist nobil, care a câştigat, acordă în 
mod automat revanşă celor care au pierdut. Îmi displace 


pocherul, îmi displace şi Emil, dar nu pot să nu recunosc că 
avea dreptate... Nu-l înţelegeam pe don Petrini. De ce-l 
exclusese din partidă pe Emil şi nu respecta dreptul sacru 
al revanşei? I-am promis lui Emil că voi discuta mâine cu 
don Petrini şi-l voi obliga să-i acorde revanşa. 

— Aiurea! S-a înfuriat Emil. Mâine macaronarul pleacă nu 
ştiu unde, probabil după bambina lui, aşa că... 

Nu l-am mai ascultat. Apăruse împărăteasa. Învăpăiată, cu 
ochii arzând. Urca încet scările. Am pornit hipnotizat, 
năucit, pe urmele ei. Se oprise în mijlocul coridorului. M-am 
oprit şi eu lângă ea. S-a uitat la mine tulbure, dureros. Mi- 
am lipit obrazul de obrazul ei şi am strâns-o sălbatec. Atât. 
Nu m-a respins şi nici n-am simţit în ceafă pumnul 
arhitectului. Cred că l-aş fi sfărâmat în clipa aceea. Ea mi-a 
pus mâna pe frunte şi m-a îndepărtat încet, încet. Aceeaşi 
mână mi-a mângâiat apoi încet, încet obrazul. Atât. 

Bine c-am terminat de scris. Ca să mă las pradă vâlvătăilor 
pe care le simt în preajma mea. 

Spre rai? Spre iad? Încotro? 

Capitolul IV. 

Sâmbătă, 5 iulie. 

Zi goală, zi tristă. Am dormit prost, m-am sculat dis-de- 
dimineaţă, dar n-am avut curajul să cobor în hol înainte de 
ora opt. Nici n-am satisfăcut pofta evidentă de sporovăială a 
fetei cu nasul mare atunci când mi-a adus dejunul. Probabil 
că avea răspunsuri la mii de întrebări şi nu aştepta decât un 
gest din partea mea pentru a porni morişca. Nu l-am făcut. 

În hol n-am găsit pe nimeni. Pustietate. Era prea devreme, 
sau prea târziu? Portarul mi-a înmânat un bilet fără plic. Un 
scris necunoscut: „lartă-ne pentru trădare. Ne-am hotărât 
să închinăm toată ziua de azi trecutului antic. Am plecat 
spre Histria cu noaptea în cap. Dacă nu ne întoarcem până 
la miezul nopţii, să nu ne cauţi la poliţie sau la morgă, ci 
printre ruine, pentru că, până la urmă, tot în nişte ruine ne 
vom preface. Numai că nu vom avea strălucirea şi faima 
celor de la Histria. Doar curajul de a ne anticipa viitorul şi 


destinul. Hai, nu te întrista! Mai bine ocupă-te de entorsă şi 
de altele. Numai pe Elena s-o laşi în pace... Stop! Radu 
protestează... Bine! Atunci la asalt, bătrâne! N-o ierta! Fă-o 
să-i sfârâie călcâiele! Bravo! Dar să nu te pună nu ştiu ce 
drac să ceri încuviințarea lui papâ. A devenit atât de 
inchizitorial, încât mă îndoiesc că i-ar fi tată adevărat, sau 
cine ştie... De împărăteasă să te fereşti... Dan şi-a fracturat 
cervicala de atâtea încuviinţări... Spune că e ca o stană de 
piatră. Dar eu cred că expresia i se potriveşte numai la 
palme. Nici nu încearcă să nege (în schimb îşi mângâie 
obrazul)... Ştii cu ce plecăm? Cu un taxi! Aşadar putem 
semna cu demnitate: Trioul tradiţionalist care a reprezentat 
cu cinste pocherul românesc. (Din păcate n-am putut scăpa 
de virtutea noastră cea mai specifică: modestia. Am fi plecat 
cu avionul la Histria, sau cu un yacht în care am fi amenajat 
un spital pentru entorsa ta). Aşadar, încă odată: Cei trei şi 
mai săraci cu duhul, dar mai puţin săraci cu materia. Ura!” 

Scrisoarea m-a amuzat. Era precis opera lui Paul, adică 
într-un fel o şi semna. Portarul mă privea zâmbitor, probabil 
că o citise şi el, sau poate fusese scrisă la masa lui. 

— Şi ceilalţi au luat calea Histriei? L-am întrebat eu într-o 
doară (desigur, prefăcându-mă). 

— Ceilalţi? Şi-a început el raportul. Domnul arhitect 
Dorian încă n-a coborât, dar m-a rugat să comand o maşină 
pentru ora 9. Doamna... Cum îi spuneţi dumneavoastră?... 
Doamna împărăteasă a ieşit de vreo jumătate de oră. 
Domnul avocat Pascal a plecat de la 7, tot cu o maşină, dar 
nu spre Histria, ci la Mangalia. Cu duduiţa. Pe signor Petrini 
nu l-am văzut şi nici nu ne-a lăsat vorbă când să-l sculăm... 
Aaaa! Domnul Marin6. Dar cred că ştiţi şi dumneavoastră. 
Dacă vremea e puţintel favorabilă, la ora şase şi jumătate e 
pe plajă. 

I-am mulţumit portarului şi m-am uitat afară. Era soare, 
un soare cam timid, ameninţat de nori. 

— Oare va ploua şi astăzi? Am întrebat fără voia mea. 


— Dumneavoastră ştiţi mai bine, m-a trezit portarul din 
nişte gânduri cam încâlcite. Aaaa! Uitasem să vă spun. A 
plecat şi domnul Emil Sandu, împreună cu domnul avocat 
Pascal, în faţă, lângă şofer... lar duduiţa părea cam de 
ceară... 

Duduiţa?... Aaaa! Fosta zeiţă... Îmi venea să râd de 
copilăriile de ieri... Am pornit spre plajă, pe drumul scurt, 
prin pădurice, pe cărarea motocicletei. O mişcare neatentă 
mi-a amintit beteşugul şi mi-a umplut piciorul de draci. M- 
am aşezat aproape urlând pe bordura unei fântâni pe care 
n-o zărisem până atunci, dar m-a gonit o duhoare 
îngrozitoare, duhoarea fântânilor părăsite. Piciorul durea 
ca o sută de măsele rebele şi nu ştiam ce să fac. Sămă 
întorc la hotel, sau să-mi continui drumul spre plajă? Mai 
aveam cam jumătate de cale până la Ochiul cald. Dacă mi s- 
a năzărit o asemenea întrebare înseamnă că mă simţeam 
prost de tot. Oare nu plaja era în clipa aceea tot destinul 
meu?... Cred că deliram... Dar am pornit-o. Mai mult într-un 
picior, sau ţinându-mă de crengi, sau sprijinindu-mă în câte 
un băţ, am ajuns până la urmă la Ochiul cald. Un singur 
parasolar se vedea pe marginea golfuleţului, iar dincolo de 
bancul de nisip se legăna pe valuri corăbioara: Pescăruşul 
alb, iar departe, în larg se zărea din când în când o cască 
albastră. Degeaba, nu era nici o cască albă pe întinsul 
mării. Fir-ar să fie! 

M-am dezbrăcat şi am intrat în apă, la început întrun 
picior, ca un cocostârc şi când apa mi-a ajuns până la piept 
am încercat o plută. Nu era o părere. La orizontală, piciorul 
nu mă mai durea. Apa era călduţă, mai puţin scârboasă ca 
ieri... O mişcare, încă una: am început să înot! În loc să mă 
doară, parcă mă gâdila ceva pe la gleznă. Nu ştiu cât m-am 
zbenguit (câteva minute, probabil); mi s-a părut mult, dar 
aş mai fi rămas în apă, măcar plută, dacă nu m-ar fi 
înspăimântat ameninţarea unui cârcel, chiar la piciorul 
beteag. M-am retras la tufişul meu şi am stat acolo ore 
întregi. Gânduri neroade pe care nu mi le amintesc, numai 


starea aceea rea, de aşteptare bolnavă, nămoloasă, absurdă 
s-a strecurat în amintire... 

Dar nu eram singurul care făceam acolo elogiul 
singurătăţii. De vreun ceas şi mai bine ieşise şi domnul 
Marin6 din apă. L-am salutat şi mi-a răspuns. Atât. S-a 
retras sub parasolarul lui, probabil ca să-şi antreneze 
măştile. Distanţa dintre noi era de vreo cinci metri. Ne 
auzeam răsuflările, din când în când, pentru că amândoi ne 
feream să ni le auzim. Târziu, mi-am luat inima în dinţi, 
prosteşte: 

— Nu vreţi să jucaţi după amiază un bridge? 

— No! Mi-a răspuns el fără să se întoarcă. 

Am plecat spre hotel. Am ajuns după jumătate de oră. 
Nimeni. Idioată zi. Noroc că începuse iarăşi să mă doară 
piciorul... 

Pe la unu şi jumătate au sosit băieţii: Dan, Paul şi Radu. Le- 
am ieşit în întâmpinare, dar nu ştiu ce-mi spunea că erau şi 
ei în situaţia mea. Poate pentru că zâmbeau la fel de forţat 
ca mine. Sau poate că mă înşelam. 

— V-aţi ruinat acolo printre ruine? Am încercat eu un 
foarte cretin joc de cuvinte. 

— Ne-a ruinat şoferul, mi-a răspuns Paul. Ne-am înţeles 
una şi a cerut alta. Dacă nu l-am fi ameninţat cu bătaia ne- 
ar fi luat şi cămăşile. La un moment dat a pus mâna pe 
manivelă, dar l-am liniştit noi repede. Escroc agresiv, 
tâlhar! 

— Cred că v-aţi lecuit de excursii... 

— Aiurea! Mi-a răspuns Dan. Acuş plecăm la Mangalia, dar 
nu cu taxiul, gata! Cu trenul. E o mare serbare acolo, o 
chermeză autentică şi nu se poate să nu întâlnim câţiva 
cunoscuți. 

— Precis! I-am încurajat fără să vreau. Probabil că şi 
duduiţa Elena a plecat într-acolo... cu doi cerberi lângă ea: 
babacul şi Emil. 

Le-am spus ceea ce îmi spusese portarul şi parcă am zărit 
o tresărire, o schimbare pe faţa lui Radu. 


— Hai să mergem! A ţâşnit din el o chemare grăbită, ca un 
protest. 

Paul şi Dan l-au privit ca pe o arătare din altă lume. Primul 
mi-a clipit din ochi, al doilea a încercat să-l calmeze: 

— Nu fi nerod, că nimeni nu ţi-o poate smulge de lângă 
babacu'. lar dacă ţi-e frică de Emil, atunci merita să ţi-o ia 
şi tu meriţi să porţi un bostan în loc de cap... Eu zic că ar fi 
mai sănătos să stai câtva timp pe de lături, de veghe... 
Primejdia vine din partea babacului. 

— Exact! Am spus eu cu o intonaţie de rămas bun. Mă cam 
enervase inconştienţa lui Radu. Cele întâmplate cu o seară 
înainte oare nu-i folosiseră la nimic?... Dracu” să-i ia! Aveam 
şi eu grijile mele... pe care le-am întâlnit în hol, sau aşa am 
crezut la început, în persoana arhitectului Dorian. Am uitat 
dacă l-am salutat sau nu, dar i-am simţit privirile insistente. 
Parcă-mi găureau craniul. Am căutat şi eu nişte alice ca să-i 
răspund şi când le-am potrivit direcţia... L-am văzut pe 
Dorian la un metru în faţa mea. 

— Aş vrea să vă rog ceva... A început el. Involuntar, sau 
poate chiar voluntar, braţul drept mi s-a încordat. La cea 
mai mică necuviinţă i l-aş fi repezit, fără ezitare şi cu multă 
precizie, în mutră. 

— Vă rog... L-am invitat totuşi. 

— Mi se pare că sunteţi în relaţii amicale, sau cam aşa 
ceva, cu cetăţenii de peste drum. Nu fac nici o aluzie la 
dumneavoastră, asta vreau să fie foarte clar... Dumnealor 
însă nu prea sunt obişnuiţi cu maniere civilizate, cu... Mă 
TOg... cu cuviinţa pe care o reclamă societatea. Asemeni 
unor... Mă rog... Şivă rog să mă scuzaţi... Asemeni unor 
haimanale ofensează grav anumite persoane... Doamna 
Silvia Costin este viitoarea mea logodnică... Chiar dacă 
trecem în momentul de faţă printr-un moment cam dificil... 
Mă adresez dumneavoastră ca unui intelectual autentic, cu 
convingerea că mă veţi înţelege... 

Înţelegeam, cum să nu înţeleg. În spatele cuvintelor 
pretenţioase descopeream un cerşetor, asta înţelegeam mai 


ales. Nu prea înţelegeam însă destinaţia gestului său. Oare 
sub pretextul că se referă la amicii mei nu urmărea 
retragerea mea din faţa viitoarei sale logodnice (dacă o 
numea aşa nu-i era foarte roz viitorul!), sau credea cu 
adevărat că unul din cei trei băieţi îi ameninţa logodna? 

— Nu înţeleg... I-am răspuns eu, la urma urmei foarte 
sincer. Nu prea înţeleg ce se întâmplă şi ce... 

— Vreau să evit un conflict grav! M-a întrerupt brusc şi cu 
surprinzătoare vehemenţă arhitectul. Când e vorba de 
onoarea mea, sau de onoarea unei anumite persoane, nu 
mă dau în lături de la nimic şi nu voi regreta nimic. lată ce 
vreau să înţeleagă amicii dumneavoastră. 

Andrei Dorian nu glumea. Era o schimbare evidentă în 
vocea şi în gesturile sale. Dar oare până unde putea să 
meargă hotărârea sau fermitatea lui? 

— Pentru că discutăm ca doi intelectuali, i-am ripostat eu 
cu un ton cât se poate de calm, apreciez sincer părerea pe 
care o aveţi despre propria onoare. În ceea ce priveşte însă 
onoarea celeilalte persoane... Eu cred că duduia Silvia 
Costin e singură în măsură să hotărască... 

— Vă înşelaţi! Mi-a răspuns foarte prompt arhitectul. 
Doamna în cauză e încă foarte tânără şi complet lipsită de 
experienţă în acest domeniu... Sentimental. 

Poate că avea dreptate, dar abia îmi ţineam râsul. Oare ce 
conta experienţa, sau lipsa de experienţă când era vorba de 
o fire atât de voluntară, atât de mândră, aproape tiranică, 
da, ca aceea a profesoarei? Mare imbecil acest arhitect! 

— Mă scuzaţi pentru această inadmisibilă... Pentru acest 
deranj supărător, dar am impresia că vă bucuraţi de o 
anumită autoritate în rândul prietenilor dumneavoastră. 

Îmi părea rău de un singur lucru: că nu era acolo lângă noi 
profesoara, viitoarea logodnică. Cred că aş fi luat-o în braţe 
şi aş fi sărutat-o... Uf!... Eram iarăşi în pragul delirului, sau 
poate chiar în plin delir. 

— Probabil că aţi aflat, s-a pregătit Dorian să încheie, 
întâmplarea penibilă de aseară. Domnişoara Costin a 


repusat cu greu, făcând apel la ultimele ei energii, un atac 
profund dezgustător al unuia dintre prietenii 
dumneavoastră. 

A început să-mi vâjâie capul. Nu mai deosebeam ce e 
adevărat şi ce e intenţie. Îl vedeam prin ceaţă pe domnul 
Marin6, undeva aproape, arhitectul îmi apărea diformat, 
răspândit în mii de aţe încâlcite, iar deasupra mea plutea o 
pată de lumină spre care începeam să mă dizolv. M-am 
trezit însă repede. Arhitectul era tot în faţa mea şi mă 
privea năucit, Marin6 dormita într-un fotoliu, iar pata de 
lumină se autodizolvase. 

— Nu sunteţi dispus să jucaţi un bridge? A întrebat 
terestru şi parcă speriat arhitectul. 

— Şi unde poate fi găsit al patrulea? A răspuns altcineva în 
locul meu. 

Era glasul fără viaţă a lui Marind. 

— Poate acceptă domnişoara Silvia, a îngânat Dorian. 

Partida de bridge a durat până la miezul nopţii. Probabil 
că am jucat bine, dar n-aş putea să jur, deşi Marin m-a 
felicitat de câteva ori. Eram ca într-un vis şi simţeam mereu 
o pată de lumină caldă deasupra capului. Am privit rar şi 
am fost privit rar, dar pentru multe veşnicii. 

La miezul nopţii a apărut don Petrini.cu o sticlă de coniac 
Napoleon. Când nimeni nu ne observa schimbam paharele. 
Eu sau ea. La despărţire ne-am atins braţele. 

M-am îmbătat mai târziu; acum simt beţia când îmi închei 
amintirile. Mă voi arunca pe pat aşa cum sunt. Dacă nu mă 
va strangula şi acoperi somnul, nu ştiu ce se va întâmpla cu 
mine. 

Capitolul V. 

Duminică, 6 iulie. 

Primul om cu care am intrat în vorbă, dimineaţa, a fost 
arhitectul Dorian. El m-a acostat în hol: 

— Domnule Enescu, te rog să uiţi convorbirea de ieri. E o 
rugăminte personală, foarte personală. Te-aş ruga să 


consideri că n-a fost nimic, deoarece nu mai este nimic. Şi 
te rog să primeşti toate mulţumirile mele. 

„Nu mai este nimic...” Oare ce-a vrut să spună cu aceste 
cuvinte?... Mi-am amintit că în timpul partidei de bridge şi 
el şi Silvia s-au gratulat tot timpul cu o politeţe rezervată, 
fără efuziuni, fără răceală, ca doi oameni care se întâlnesc, 
întâmplător, a treia oară în societate... Ce-a vrut să spună 
arhitectul? Oare se terminase totul, sau dimpotrivă...? 

Eram prea neliniştit, prea confuz, prea nerăbdător ca să 
mai pot primi raportul portarului, cum se întâmpla în 
fiecare dimineaţă. M-am apropiat totuşi fără zgomot de 
pupitrul lui. Era în uşa biroului, cu spatele la mine, ca un 
oblon. Vorbea cu cineva, confidenţial şi misterios. lată ce m- 
a determinat să mai fac dai paşi imprudenţi şi să culeg nişte 
şoapte: 

— N-aveţi nici o grijă, domnule director, spunea portarul. 
Nimeni nu va afla de la mine că e un poliţist, aici, printre 
clienţi. Dacă ziceţi că e în misiune oficială... 

M-am retras în vârful picioarelor. Va să zică, unul din 
clienţii hotelului era poliţist! În misiune oficială! Aşa ceva nu 
mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Extraordinar!... Oare cine 
putea fi?... Nu era prea complicat să-l dibui. Prin metoda 
eliminării. Dacă îi excludeam pe băieţii de la pensiune (ei nu 
erau clienţii hotelului) mai rămâneau câteva persoane... 
Dar ce mă interesa pe mine prezenţa unui poliţist în hotel? 
Eram în concediu... Şi în mod sigur detectivul venise aici 
pentru un fleac oarecare. Să fie sănătos, că eu nu prea 
eram... 

Silvia tocmai cobora scările. Am salutat-o înclinând capul, 
m-am uitat în ochii ei, cald, blând şi ea a încuviinţat încet, 
dăruindu-mi tot adâncul privirilor. Am simţit în clipa aceea o 
certitudine grea, definitivă. Nu i-am ieşit înainte, nu m-am 
luat după ea, nu i-am spus nici un cuvânt, am întors doar 
capul şi am urmărit-o câteva clipe. Şi arhitectul Dorian, 
rezemat de o coloană, parcă ascunzându-se, se uita după 
ea: crud, sticlos, sau poate că aşa mi s-a părut. L-am văzut 


făcând câţiva paşi în direcţia ei, dar observândumă, s-a 
oprit. A ridicat din umeri, nu ştiu de ce, apoi s-a apropiat de 
pupitrul portarului. 

— Au mai sosit clienţi? A întrebat el cu o intonaţie gravă 
care voia să dea un rost întrebării sale ex machina. 

— Unul singur, i-a răspuns portarul. Un domn din 
Bucureşti, un contabil expert. 

— Domnul Daniel |. Daniel? Portarul a ridicat din umeri: 

— Nu eram eu de serviciu când a sosit. Dar dacă vreţi să 
mă uit în registru... 

N-a mai fost nevoie. Contabilul expert, în prototipul lui cel 
mai desăvârşit: îndeajuns de chel, de statură potrivită, cu 
figura obosită de nopţi de calcule, dar cu luciri foarte vii şi 
interogative în priviri, tocmai cobora scările. Era îmbrăcat 
într-un costum de vară, de culoare deschisă, aproape alb, 
într-o mână îşi ţinea pălăria de paie, în cealaltă un baston 
de bambus. Mersul lui, felul cum îşi mişca mâinile ocupate, 
felul cum privea: bănuitor, iute, nervos indicau acel tip de 
funcţionar obişnuit cu tot ce poate fi numit măreție sau 
mizerie în profesiunea lui şi împotriva cărora, pentru a se 
apăra, îşi construise o carcasă invulnerabilă: nepăsarea, 
bineînţeles aparentă. 

A salutat ridicându-şi pălăria, ca şi cum ar fi luat-o de pe 
cap, şi-a coborât braţul încet, odată cu umerii, apoi s-a 
aşezat îngândurat pe un fotoliu, undeva în hol. Câteva 
minute mai târziu a coborât şi domnul Marin. 

Am părăsit hotelul, pe urmele arhitectului Dorian, dar n- 
am luat imediat drumul plajei, ca el, ci am poposit, mai mult 
din obligaţie decât din plăcere, în poarta pensiunii. Paul 
trebăluia la motocicletă, monta roata din faţă. 

— Ura! M-a primit el cu o voce cam voalată. Cum îţi merge 
piciorul?... Pentru că azi am impresia că vom face drumul 
pe jos... S-a mai potolit? 

— Mult mai bine i-am răspuns. Eşti singur? 

— Derbedeii ceilalţi s-au repezit s-o însoţească pe domniţa 
Silvia. Au văzut-o singură, fără umbra aia cu numele Dorian 


şi închipuirea lor a şi născocit un conflict plăcut şi aşteptat. 
Crezi că e o simplă născocire? 

— Nu cred... Ceva s-a întâmplat, deşi astă noapte... l-am 
povestit lui Paul câteva banalităţi de la partida de bridge, i- 
am destăinuit şi impresia mea despre politeţea rezervată 
dintre cei doi. Bineînţeles nici un cuvânt, nici o silabă 
despre întâlnirile dintre mine şi Silvia. Pentru a-mi ascunde 
emoția m-am prefăcut cam mahmur. 

— Pe mine nu mă poţi duce, m-a ameninţat Paul. Te simt de 
la o poştă. Pariez pe ce vrei că în momentul ăsta te 
consideri, fatal, sclavul ei. 

Am protestat fără vehemenţă, aproape nepăsător, după o 
lecţie pe care o învăţasem bine. Abia atunci Paul s-a uitat 
mai atent la mine. Părea surprins şi neîncrezător: 

— Fereşte-te, domnul meu! Împărăteasa voastră e cea mai 
dură fiinţă din lume, când vrea să fie şi poate juca acest rol 
toată viaţa: fără inimă, fără temperatură, fără sânge: 
marmură albă de Carrara, deşi arde Vezuviul în ea... Ştii de 
cât timp îi dă târcoale domnul milionar Dorian? De şase ani 
de zile. Şi cred că nici mâna nu i-a sărutat-o până acum. 

— O cunoşti atât de bine? L-am întrebat mirat, dar biciuit 
pe dinăuntru de ameninţări reci. 

— Din păcate! S-a cutremurat el. Am dat împreună 
examen la conservator. A înnebunit comisia. Au fost urlete şi 
s-au rugat în genunchi să urmeze conservatorul. Dar n-au 
lăsat-o nici pe ea părinţii. Am revăzut-o, adică am cunoscut- 
o, după mulţi ani... 

— Până la sărutarea mâinii? 

— Da... A şoptit el dureros. Am ajuns până acolo şi cred că 
aş fi putut obţine totul... Dar n-am avut puterea să-l înfrunt 
pe Dorian. Atunci... Acum l-aş preface în bucăţi... M-am 
retras şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine un an de zile. Nu 
ştiu nici unde am stat, nici dacă am fost om, sau scaun, sau 
ploaie. Numi amintesc nimic. Poate că am fost răstignit pe o 
cruce de fier. Dar m-am vindecat, de tot. Toţi mă cred 
misogin şi au dreptate. După incendiul prin care am trecut, 


după ce am privit-o zile întregi pe Silvia de la câţiva 
centimetri, nu mă mai poate răscoli altă femeie. Utile, dulci, 
atât. Dar trăiesc şi pentru că am descoperit alte adevăruri. 
Nu ştiu dacă e un pretext pentru a supravieţui. Dorinţele, 
sentimentele, pasiunile unui om nu se dăruie obligatoriu 
unei singure cascade: femeia. Mai există şi alte chemări şi 
alte înălţimi... Sau neanturi. 

— Arta... l-am spus eu plin de căldură. 

— Arta... Şi altele... Eu am convingerea că dacă un om 
visează să ajungă pe o stea şi dacă-şi supune toată viaţa 
acestui gând, totul, totul. Până la urmă ajunge acolo. Dar 
gândul acesta, puterea aceasta mi sau revelat mai târziu, 
după ce am pierdut-o pe Silvia. Substanţa stelei mele s-a 
schimbat... la spune! Ai descoperit-o pe Silvia? 

— Cred că da... Unii însă o preferă pe Elena... 

— Elena e o simplă glazură, domnul meu. De fapt e un fel 
de minge de cauciuc. Cine o ţine o clipă la piept crede că-i a 
lui. Fiindcă se modelează docil, după oasele sau muşchii 
pieptului său. Dar mingea scapă din mâna şi fiindcă e 
strălucitoare, moale şi elastică poate ajunge în mâna oricui, 
la pieptul oricui. Silvia e marmură. Cine va ajunge la ea se 
va încorpora în marmura ei, în toate strălucirile, fibrele şi 
densităţile ei. 

— Am impresia... Am început eu o idee. 

Paul mi-a făcut un semn categoric cu mâna: 

— Gata! Mi-a simţit el ideea. Din fericire sunt un om 
raţional, mai ales după experienţa care m-a pulverizat. Mi- 
am adunat praful şi m-am refăcut prin logică. Marmura 
Silviei nu mai poate accepta o daltă care a ezitat în faţa ei, 
care n-a avut puterea loviturii, chiar dacă prima lovitură în 
marmură ar fi sfărâmat dalta. Acesta era riscul. Gata! Dalta 
mea a ezitat, a tremurat şi s-a ascuns, înspăimântată de 
mănuşile din piele de porc ale domnului arhitect Dorian... O 
singură durere mă mai încearcă uneori. Nu, nu mi-e teamă 
de Dorian. Ela devenit un fel de decor, o coloană mobilă cu 
care împărăteasa s-a obişnuit pe aleile sau în saloanele prin 


care se plimbă. Mă scârbeşte gândul că un oarecare, un 
quidam, un cretin, un primar îi va surpa rădăcina. Un tip ca 
Dan, sau ca... 

— Sau ca mine... Am profitat de pauză. 

— Nu m-am gândit la dumneata. Poate că dacă aş fi în 
locul Silviei te-aş privi mai atent. Dumneata, cu aparenţa 
aceasta timidă şi delicată ascunzi totuşi o forţă de fier, adică 
exact ceea ce cred că-i place Silviei. Mai ales la timiditatea 
dumitale mă gândesc. E un ceva ciudat, nesigur şi are o 
sursă nedefinită: candoare?... Control? Stăpânire? Plus? 
Minus? O asemenea timiditate poate răscoli şi mai ales 
poate interesa şi incita orice femeie... Nu! M-am gândit la 
un oarecare, la un troglodit pe care Elena l-ar respinge ca 
pe o râmă, dar care pe Silvia ar cutremura-o. lar un 
cutremur, chiar de o singură clipă, poate fi fatal. Ştii cine 
mi-a făcut această teorie? Chiar Silvia. Bineînţeles în glumă. 
Pentru că repeta una din obsesiile arhitectului Dorian. Cred 
şi n-ar fi exclus, că arhitectul a sugestionat-o. 

Paul mi-a spus toate acestea în drum spre plajă şi n-aş fi 
sincer dacă n-aş recunoaşte că vorbele lui m-au impresionat 
enorm. Enorm. La un moment dat a tăcut. Am tăcut şi eu. 
Mă cam rodea ceva pe dinăuntru. Erau şi goluri şi răceli şi 
văpăi. Dureroasă, cumplită senzaţie. Ca să scap de ea aş fi 
fost capabil să-mi provoc voluntar o nouă entorsă, pe 
cuvântul meu. Să simt altă durere, mai puţin clocotitoare şi 
adâncă. Dar mi-am amintit plecarea băieţilor, aseară, în 
escapadă, la chermeză. Poate chipul palid, nedormit al lui 
Paul mi-a declanşat amintirea: 

— Cum aţi petrecut astă noapte? Când v-aţi întors? 

— Abia acum te-ai trezit? Mi-a zâmbit Paul. A fost ceva 
înfiorător. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. 

Ceilalţi s-au distrat bine. Radu a făcut vreo cinci victime. 

— Dar Elena? Emil? Domnul avocat cu păr de vată? 

— Nici urmă... Poate că nu i-am întâlnit noi... Eu nu mă 
simt bine printre mii de oameni, în mijlocul lor. Numai când 
e o barieră între mine şi ei, cum se întâmplă la teatru, doar 


atunci sunt în largul meu şi mă simt genial. Din păcate la 
chermeza asta, din mii de oameni nu era nici un spectator. 
Toţi erau actori, toţi improvizau ceva: dans, băutură, 
aventură, amiciţie, dar mai ales băutură, toţi îşi amăgeau 
viaţa. Eu am ales mijlocul cel mai. Simplu, cel mai abject, 
cel mai cinstit: băutura. Ceilalţi, Dan şi până la urmă şi 
Radu: aventura de o noapte. A fost ceva dezgustător... Dar 
dacă n-am trece şi prin asemenea momente... Dan, cel 
puţin, a făcut o cucerire de calitate, şi, cine ştie? Poate chiar 
de durată. Plecând de la o glumă. A văzut o fată 
formidabilă, destul de bine încadrată şi sa legat s-o 
cucerească. L-am învăţat eu cum să procedeze: să se ducă 
la ea şi să-i spună: „Nu există zi, nici noapte, nici mare, nici 
pământ, suntem noi doi, tu cea mai frumoasă, eu fără nume, 
aici, oriunde... Mă înţelegi?” A râs la început, dar râzând de 
câteva ori a învăţat discursul. Ei bine! S-a prins! Şi cred că 
era singurul mijloc... Dar mi se pare că şi Dan s-a prins. 
Gluma s-a cam răzbunat... 

Într-adevăr, Dan parcă ara alt om. Dacă nu m-ar fi 
avertizat Paul, aş fi crezut că e frânt de oboseală şi de 
nesomn. Avea cearcăne la ochi şi neliniştea îl frământa fără 
încetare. Radu arăta şi mai prost, ca un înger de ceară care 
trădase divinitatea, trăsăturile i se prelungiseră şi mereu 
scutura din cap, împotrivinduse parcă unor gânduri rele. 

— Mi se pare că ai comis câteva crime regretabile astă 
noapte... L-am înţepat eu în glumă. 

Dar ela tresărit şi s-a uitat la mine înspăimântat. A vrut să 
spună ceva şi simţeam că nu poate să deschidă gura. 

Paul mi-a făcut cu ochiul şi mi-a arătat cortul avocatului. 
Apoi i s-a adresat, mângâietor şi ironic, lui Radu: 

— Nu-ţi fie teamă, că nu va afla nimic de la dumnealui 
scumpa ta zeiţă. Ziariştii ştiu să fie discreţi în anumite 
împrejurări. Deşi... Poate că ar fi mai înţelept să renunţi la 
Elena pentru bruneta de la miezul nopţii... 

— Cum?! S-a răzvrătit îngerul cu toată sinceritatea. Nu 
vreau să mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat noaptea 


trecută. Voi m-aţi dus acolo! 

— Doamne! Ce imbecil! L-a admonestat Dan. De ce nu-ţi 
găseşti alta? Chiar bruneta de la miezul nopţii... Tu crezi că 
o să poţi rezista lumii în care se află Elena? Acolo se intră 
numai cu milioane... Sau răpeşte-o şi fugi cu ea în 
străinătate, dacă vrei s-o păstrezi pentru mai multă 
vreme... Hai! Du-te la domnul preşedinte Gilbert Pascal! Ai 
curaj?... Du-te şi spune-i numai două vorbe!... Atunci?... 
Altul te-ar invidia pentru ochii aceia sclipitori de la miezul 
nopţii... Mulţumeşte-te cu ei... ca să nu simţi puterea cea 
rea a avocatului. Sau pe a lui don Petrini... 

— Don Petrini?! M-am mirat eu. 

— Don Petrini! Mi-a răspuns Paul. Ne-a demonstrat 
alaltăieri, în timp ce jucam pocher, că Elena face parte din 
categoria femeilor care pot fi cumpărate. Bineînţeles că nu 
ştia nimic despre povestea lui Radu. Şi ca să ne convingă 
definitiv s-a jurat că va pune la cale un târg! 

Radu suferea cumplit. Şi pe mine m-ar fi rănit încercarea 
sicilianului. Chiar simţeam ceva mânie... Dar amintirea 
roşcatei de ieri m-a adus la realitate. Al dracului sicilian! Nu 
era însă momentul să torn benzină peste flăcări. Şi pentru 
că discuţia băieţilor risca dintr-un moment în altul să devină 
penibilă, mam gândit că ar fi mai bine să-i părăsesc. 

M-am ferit s-o întâlnesc pe Silvia, nu pentru că eram sub 
avalanşa unor gânduri confuze. Îmi închipuiam, sau voiam 
eu să cred, că se stabilise o înţelegere mută între noi: aceea 
de a nu ţine seama de nimeni şi nimic, de a ne şti înlănţuiţi 
deasupra tuturor şi oricând, de a ne lăsa luaţi şi stăpâniţi de 
misterul spontan al clipei. Nu voiam să mă gândesc la ceea 
cemi spusese Paul, nici nu mă uitam în larg după casca albă 
(Silvia) încadrată de o cască albastră (Marin) şi de una 
verde (Emil). Era totuşi cineva care cerceta largul cu 
binoclul. La început am zărit, întâmplător, în jocul unor raze 
solare, lentilele binoclului, camuflate cu grijă în 
deschizătura cortului, însă în momentul când casca roşie a 
lui Dan s-a apropiat de casca albă a Silviei, arhitectul nu s-a 


mai ascuns. A ieşit din cort şi multe minute a rămas 
nemişcat, cu binoclul aţintit spre larg. 

Arhitectul nu era singurul cercetător modern al largului. 
Mai exista un ochean îndrăgostit de depărtări şi 
proprietarul lui nu era altul decât noul client al hotelului, 
expertul contabil. M-am apropiat pe nesimţite de el, adică 
aşa am crezut, fiindcă m-a observat şi m-a întrebat fără să 
se întoarcă: 

— Vreţi să priviţi şi dumneavoastră? 

Trebuia să refuz, dar nu ştiu ce drac şi-a băgat coada şi m- 
a îndemnat să primesc oferta. Ca un caraghios (parcă 
trebuia să mă feresc de cineva?) am privit mai întâi 
corăbioara cu pânze şi motor, de lângă bancul de nisip. Se 
vedea ca-n palmă. Dar ce mă interesa pe mine barca? Cu un 
curaj nemaipomenit mam uitat brusc spre cele patru căşti 
din larg. Cutezătorii se întorceau la mal. Dan şi Emil o 
încadrau pe Silvia, Marind rămăsese undeva în urmă. 
Campionul de înot era foarte aproape de Silvia, cam la 
jumătate de metru înaintea ei, înota pe spate şi probabil că 
o privea mereu, sau discuta cu ea... l-am înapoiat 
contabilului binoclul, uitând să-i mulţumesc. „Pentru puţin”, 
mi-a răspuns el şi am avut impresia că înghit nisip. Nu ştiu 
ce scuză am mormăit, dar el nu m-a mai auzit, cred, pentru 
că meşterea ceva la un aparat minuscul de fotografiat. 

Don Petrini asediase cortul avocatului Gilbert Pascal şi 
părea în vervă după gesturile şi atitudinile lui caraghioase. 
N-am rezistat tentaţiei de a-i face ceva rău, măcar un banc 
idiot, aşa că m-am dus spre el. Sicilianul descria muzeul 
Vaticanului. M-a observat şi m-a primit ca pe cel mai bun 
prieten, aşa că am renunţat la gândurile cele rele. M-a 
invitat lângă el pe o pătură poroasă şi m-am transformat în 
ascultător... Aiurea! Mă prefăceam foarte atent, foarte 
interesat de ceea ce spunea don Petrini, dar nu auzeam o 
iotă. Simulam totul pentru a putea duce la capăt un dialog 
mut cu Elena, cea bine păzită. De fapt fata, altădată cu 
alură de zeiţă, interpreta, solo, o pantomimă a durerii, 


revoltei, singurătăţii, izolării şi nedreptăţii. Era destul de 
dulce în postura de artistă mută, măştile ei erau groteşti, 
fără nuanţe, parcă pentru a nu naşte nici o confuzie. Aveam 
impresia că se joacă. Dar deodată s-a revoltat oral: 

— Ori fac baie, ori mă dezbrac de tot, chiar acum! Şi a 
repetat gestul pe care-l făcuse în prima zi când îşi 
convinsese tatăl! 

Don Petrini s-a enervat foc: 

— Tocmai când ajunsesem la bijuteriile Vaticanului! Asta 
nu se poate! Trebuie să vi le descriu... 

Era o manevră, evident. Voia s-o oprească pe Elena şi pe 
babacu' să plece la baie. Fata ameninţase serios şi sicilianul 
avea o mutră de parcă înghiţise bijuteriile cu casete cu tot 
şi aştepta un miracol rege. Numai că s-a petrecut un 
contramiracol. Avocatul a întins mâna spre cort şi a prins 
braţul Elenei, de multă vreme pregătit. Apoi au pornit 
amândoi spre apă, fata într-un costum nou, foarte 
îndrăzneţ, care-i realiza aproape în întregime 
ameninţarea... Deşi lucrul cel mai de preţ pe care-l poseda 
diavoliţa aceasta candidă erau ochii. Mulţi trebuie să fi avut 
dacă a potrivit atât de bine momentul ieşirii din cort cu 
momentul ieşirii lui Radu din apă. S-au întâlnit chiar pe la 
jumătatea plajei, întrun pasaj gâtuit şi obligatoriu atât 
pentru cei care se întorceau cât şi pentru cei care se 
duceau la plajă. Nici vorbă că două mâini fricoase s-au 
întâlnit, dar numai pentru o fracțiune de secundă, fiindcă 
avocatul cu păr alb şi cu braţe de urangutan a simţit ceva şi 
s-a oprit. Radu însă a mers mai departe, aşa că nu s-a ales 
decât cu nişte priviri fioroase, pe care, dealtfel, nici nu 
putea să le vadă. 

Lângă mine, don Petrini continua să povestească. Descria 
bijuteriile Vaticanului cu pasiunea unui colecţionar şi 
ascultătorul lui, contabilul expert, era atent şi zelos ca un 
sfânt care candida la galeriile reşedinţei papale. În clipa 
când domnul Marind a trecut pe lângă noi, contabilul i-a 


adresat un zâmbet de oaie şi o întrebare care parcă cerea 
milă: 

— Aţi văzut şi dumneavoastră bijuteriile Vaticanului? 

Marin s-a schimonosit îngrozitor, aşa cum îl cunoşteam. 
Nici măcar nu s-a uitat la contabilul expert. A trecut mai 
departe spre parasolarul lui. Răspunsul l-a dat don Petrini i 

— Sigur că le-a văzut. Am şi discutat despre ele... Mi se 
făcuse cald. Am plecat spre Ochiul cald, după ce am trecut 
pe lângă Silvia şi ne-am înţeles privirile şi totul. M-am 
bălăcit în apă aproape un ceas, am şi înotat puţintel, dar cu 
grijă ca să nu-mi stârnesc iarăşi vreun cârcel. Am ieşit din 
apă odată cu Elena şi cu taică-său şi fata mi-a jucat, în 
spatele lui, o altă pantomimă prin care mă implora să-i 
transmit un sărut nesfârşit şi repetat unui băiat cu coamă 
de poet. Ce să fac? M-am dus spre cortul băieţilor cu 
mesajul cel aprins. Am ajuns acolo chiar în clipa când Emil 
Sandu anunţa ca o sentinţă: 

— Gata! Ultimul tur! Au trecut cele două ore şi v-aţi dat 
cuvântul de onoare! 

Era finalul unei partide de pocher. Într-adevăr a fost 
ultimul tur, absolut anost, fără nici o întâlnire. Emil avea un 
aer supravictorios. Şi-a numărat liniştit banii, apoi a plecat 
spre locul lui. Parcă îl ducea un car triumfal. Ceilalţi însă, 
trioul independenţilor, ascultau parcă un marş funebru 
cântat la moartea celui mai drag din familia lor. 

— Ne-a nenorocit! Mi s-a tânguit Dan. Ne-a luat aproape 
toţi banii. Vreo două mii cinci sute de lei. 

Am rămas cu gura căscată. Nu ştiu ce mi-a venit să mă duc 
la don Petrini şi să-i relatez catastrofa. Sicilianul l-a acostat 
imediat pe avocăţelul cu aplomb. 

Nu ştiu ce-a discutat cu el (pentru că s-au retras undeva), 
dar după câteva minute am văzut ceva ce părea un căţel cu 
coada între picioare ducându-se spre cortul băieţilor. Ei 
bine! Domnul Emil le-a înapoiat banii! Am ajuns la timp 
pentru a-l auzi: 


— Pe cuvântul meu! Asta-i tot câştigul: două mii două sute. 
Nici un sfanţ mai mult. Parol. Poftim! 

la uite ce mare putere are sicilianul! 

Dar cam era timpul să ne întoarcem la hotel şi cum n- 
aveam chef de vorbă şi cum o văzusem pe Silvia plecând în 
compania tăcută a domnului Marin, am pornit de unul 
singur pe drumul cel scurt. În apropierea fântânii părăsite, 
m-a ajuns din urmă Paul. 

— Pari cam abătut... Mi-a spus el. Să nu confunzi mările şi 
apele... Zău da... Mi se pare că ai intrat în laţ. Eu te-am 
avertizat: Fereşte-te! Fereşte-te cât mai e timp! Îţi spun 
asta fiindcă ţin foarte mult la dumneata... 

— De ce nu-i avertizezi pe ceilalţi... Pe Dan, sau pe Marin6. 

— Dan!... El poate să ia, dar nu poate să dea, nu poate să 
se dea de tot. Mugşchii şi gata... Marin6!... Oare unde l-am 
mai întâlnit pe omul ăsta? Unde? Nu! Marin nu are nevoie 
de avertismente. Dintre toţi cei care suntem aici, Marind e 
cel mai stăpân pe sine. În privinţa asta ne este tuturor 
superior. Nu simţi forţa şi siguranţa pe care le emană? N-aş 
vrea să-l am duşman... Şi nu cred că e o aparenţă... 

Şi eu aveam cam aceeaşi părere despre Marin6. Dispreţul 
violent pe care-l arăta fiecăruia, izolarea lui superioară, 
sinceritatea brutală a fiecărui gest îl transformau într-un 
individ redutabil. Oare cine era acest Marin6? Profesorul 
Marind! 

Hotelul ne-a primit cu o gălăgie infernală. Cred că o sută 
de oameni îl invadaseră. Vreo douăzeci dintre ei s-au 
repezit asupra lui Paul. 

— Te-am căutat peste tot, nemernicule! Şi sub pat şi în 
şifonierul camerei tale şi în şifonierele unor cuconiţe despre 
care se spune c-ar fi zeițe şi împărătese. Unde ai dispărut? 

— În cel mai firesc loc, le-a răspuns Paul. Pe plajă... 

— Aiurea!... Am colindat toată plaja, în grupuri de câte 
trei. Nici ţipenie de om. Singura scăpare: destăinuiri totale! 

Cortegiul s-a depărtat, sau m-am izolat eu de el. Niciodată 
n-am putut să suport gălăgia. Îmi închipuiam ce se 


întâmplase. Restaurantul fusese cotropit de excursionişti, 
doar era duminică. Şi printre ei se aflau şi actorii de la 
teatrul lui Paul... Aoleu! Îi promisesem, adică îi jurasem lui 
Paul că voi asista la spectacolul premieră. Uitasem să-i cer 
bilet... 

L-am găsit la pensiune împreună cu ceilalţi doi. Nu mi-a 
dat nici un bilet, mi-a spus că mă va aştepta şi pe mine şi pe 
ceilalţi conjuraţi (de fapt toată lumea de la hotel era 
invitată) la intrarea teatrului. 

— Pot să vin împreună cu fata fără nume? L-a întrebat Dan 
în glumă. Dar să ştii că dacă nu-mi împrumuţi motocicleta 
nu pot s-o aduc de la Mangalia. 

— Ai noroc c-am reparat-o azi dimineaţă, i-a răspuns Paul. 
Bine... Dar un avertisment îţi dau şi ţie. S-ar putea să te 
aştepte un laţ din care n-o să mai scapi... Adică nu! Eşti altă 
categorie... 

Numai eu înţelegeam tâlcul celor spuse de Paul, sau aşa 
îmi închipuiam. Dan lua, nu dădea... Apoi Paul mi s-a 
adresat cam stânjenit: 

— Aş fi vrut să-l invit şi pe Marind. Dar nu ştiu cum să 
procedez. Nu vrei să mă reprezinţi dumneata... Sau poate e 
mai bine să mergem împreună, noi doi, la el? 

Am acceptat cea de a doua soluţie. Dar înainte de a pleca 
mi-am amintit una din întrebările care mă zgândăreau: 

— Ia spune, dom” Paul! Crezi că Marind e detectiv? 

— Ce ţi-a venit să întrebi! S-a mirat Paul. 

I-am relatat convorbirea pe care o surprinsesem oarecum 
cu voia mea, dimineaţa, la recepţie. Radu mi s-a înfipt în 
faţă ca o suliță duşmănoasă: 

— Ce caută un poliţist aici? De ce? 

Era foarte tulburat băiatul. Noroc că l-a apucat Dan de 
umeri şi a început să-l cam zgâlţăie: 

— Iar începi să aiurezi! Trezeşte-te odată, pentru 
Dumnezeu. Nu cu poliţia o să te îndepărteze domnul avocat 
de fiică-sa. Nu e el omul în stare să bage poliţia în probleme 


absolut stricte de familie. Să nu pierzi totul din cauza fricii 
şi imbecilităţii tale... 

Radu tremura. Cred că era dat până în vârful unghiilor 
dacă orice fleac putea să-l alarmeze. Îmi aminteam cum 
aşteptase în hol sosirea Elenei. Dar îmi mai aminteam şi 
scena rea de pe scara hotelului şi ameninţarea avocatului. 
Sărmanul Radu! Cât de prăpădit era! 

Domnul Marind n-a promis că va veni la spectacol şi nici n- 
a venit. Eu am sosit primul la teatru, pentru că m-a adus 
Dan cu motocicleta. Abia trecuse de şase. M-a depus lângă 
o bancă, apoi a pornit în trombă, spre Mangalia, ca să-şi 
aducă dulcineea. Paul îi jurase că nu va începe spectacolul 
înainte de a-l vedea în sală împreună cu fata fără nume. 
Nici avocatul Gilbert Pascal n-a venit, de aceea sosirea 
Elenei m-a surprins enorm. Radu totuşi o aşteptase. Au şi 
dispărut amândoi în mulţime, înlănţuiţi. Don Petrini a sosit 
ceva mai târziu, împreună cu Silvia. El ne-a spus că Marin6 
nu va veni, dar că locul lui nu va fi gol. Expertul contabil 
abia aşteptase invitaţia. Tot sicilianul ne-a spus că arhitectul 
Dorian şi avocatul Gilbert Pascal plecaseră, înainte de ora 
cinci, spre oraş, cu un taxi, declinând amândoi invitaţia lui 
Paul. Despre Emil nu ştia nimic... 

— Emil nu mă interesează! A spus Paul cam enervat. Şi v- 
aş ruga să poftiţi în sală... 

Şi-a plasat singur invitaţii. Pe mine şi pe Silvia în rândul al 
treilea din faţă, în cele mai bune locuri. Pe sicilian l-a lăsat 
mai în urmă, în apropierea cuplului de porumbei: Radu- 
Elena. Pe cantabilul expert cam pe la mijlocul sălii. La 
început i-am zărit pe cei doi îndrăgostiţi. Se înghesuiseră 
unul în altul şi nu exista nimic altceva pentru ei, nici teatru, 
nici lume, nici timp, nimic, nimic. 

Spectacolul a început cu întârziere, deşi sala ticsită de 
lume cerea mereu prin aplauze ridicarea cortinei. Cred că 
trecuse mai bine de jumătate de ceas de când trebuia să se 
audă sunetul gongului. Abia atunci a ieşit Paul Soran în faţa 
publicului şi gestul lui m-a impresionat. (Îi povestisem 


Silviei bănuiala mea despre cauzele întârzierii, dar ea în 
afară de un gest oarecum amuzat n-a făcut alt comentariu. 
Se sprijinea de braţul meu, cu toată febra ei şi tăcea tot 
timpul. Cum să mă mai feresc? De ce să mă feresc? La 
dracu” toate avertismentele amicale! La urma urmei, Paul 
era un neghiob!). 

Pe un anumit plan, bineînţeles. Pentru că apariţia lui pe 
scenă, de fapt înaintea cortinei nemişcate, a fost 
extraordinară. Pur şi simplu a început prin a destăinui 
cauza adevărată a întârzierii! 

— Vă rog să mă scuzaţi, foarte dragi şi înţelegători 
spectatori. A început el. Aseară, la Mangalia, un băiat foarte 
simpatic, fără nume, îndrăgostit de ideea unei stele, a văzut 
undeva o fată, de asemenea fără nume, sau poate numele ei 
era frumuseţea... 

Şi Paul a repetat, cu o sinceritate deplină, fără să uite cel 
mai mic amănunt, povestea lui Dan şi a fetei de la Mangalia. 
În final s-a adresat direct spectatorilor: 

— Puteam noi să respingem rugămintea băiatului? Poate 
că am fi rănit undeva, poate că am fi lovit într-o stea... (apoi 
a indicat un loc din sală). Dragul meu prieten fără nume, 
draga mea necunoscută fără nume, dar foarte frumoasă, fiţi 
bineveniţi la spectacolul nostru! 

Au fost tunete de aplauze. Toată sala şi-a repezit privirile 
spre locul arătat de Paul, unii au aruncat flori celor doi 
îndrăgostiţi, le-am făcut şi eu un semn cu mâna, un semn 
orb, pentru că nu mă interesa nimeni şi nimic în clipa 
aceea. Capul Silviei era rezemat de umărul meu, pe gâtul 
meu, îi simţeam răsuflarea şi aş fi vrut să fim de marmură, 
să ne dăm aşa cum eram veşniciei. Poate că am văzut şi 
câteva momente din spectacol; când îl simţeam pe Paul pe 
scenă deschideam ochii şi zâmbeam, dar numai atunci. Abia 
în antract ne-am trezit. Am rămas însă la locurile noastre; 
chiar când sicilianul ne-a descoperit şi ne-a invitat la bufet 
ca să ne răcorim şi să facem cunoştinţă cu fata lui Dan. A 
fost o invitaţie speriată, terminată cu scuze foarte nobile, 


dar şi cu un semn din ochi, adresat numai mie, destul de 
vulgar. La naiba cu el! Probabil că în întregul lui spectacolul 
a fost acceptabil, dar eu nu-mi amintesc decât momentele 
lui Paul care e într-adevăr un geniu al improvizaţiei. Găsise 
o axă în povestea lui Dan şi a fetei de la Mangalia şi 
compunea ca în muzică, pe o temă dată. În final s-a adresat 
iarăşi celor doi îndrăgostiţi şi când sala şi-a aţintit privirile 
spre locul arătat de mâna lui, s-a înclinat încet şi a rostit cu 
voce duioasă, blândă: 

— Da... Au plecat... E vremea să plecăm şi noi... L-am 
aşteptat la ieşire. A venit cu oarecare întârziere. 

— Nu m-a lăsat Dan, s-a scuzat el. Fata a vrut cu orice chip 
să mă sărute... pe frunte. 

— Şi pe mine m-a sărutat! A sărit don Petrini, dar ochii lui 
indiscreţi o căutau pe Elena pierdută la braţul lui Radu. 

Am pornit în grup spre hotel, pe jos. Cred că am mers 
mereu lângă Silvia. Chiar atunci când nu era lângă mine. O 
simţeam sprijinită de braţul meu, sau cu capul pe umărul 
meu. Sunt cel mai norocos om din lume. 

Frumoasă noapte... 

Capitolul VI. 

Luni, 7 iulie. 

Îngrozitoare zi! Oare nu sunt victima unui coşmar? Aş vrea 
să fiu lucid, să rămân lucid până ce îmi voi termina 
însemnările şi să trimit paginile scrise, fără nici o 
modificare, ziarului. Gânduri stupide, poate, dar presimt că 
s-a întâmplat ceva groaznic, parcă s-a furişat un diavol 
printre noi şi se răzbună pentru toate fericirile lumii. 
Îngrozitoare zi! 

Dimineaţa a prevestit-o. O dimineaţă scârboasă, cu ploaie 
şi frig, cu nelinişti, cu ceaţă, cu tensiune, cu convulsii 
pretutindeni, cu figuri stranii, necunoscute, figurile noastre, 
dar parcă ale altora, ale unor necunoscuţi. 

Până şi personalul hotelului era neliniştit. Când am 
coborât în hol, portarul nu m-a întâmpinat cu zâmbetul şi cu 
amabilitatea lui obişnuită. 


— Scandal mare! Mi-a şoptit el. Nu ştiu de unde a aflat 
domnul preşedinte Gilbert Pascal, domnul avocat... 

M-am dumerit repede, tot cu ajutorul portarului. Avocatul 
o încuiase pe Elena în cameră şi luase cheia cu el. Fata a 
sărit pe geam cu sprijinul cuiva. (lată cum izbutise Elena să 
vină la spectacol!) Probabil că avocatul tocmise un spion (şi 
imediat m-am gândit la îngrijitoarea cu nasul mare) care i-a 
relatat tot ceea ce se întâmplase. A urmat un scandal 
teribil, în biroul directorului (parcă directorul avea vreo 
vină!) încheiat cu ordinul domnului preşedinte de a i se face 
contul şi de a i se pregăti bagajele pentru trenul de noapte. 
Fata a ameninţat cu sinuciderea, în gura mare, dar domnul 
Gilbert Pascal a rămas neînduplecat. 

Rătăceam singur prin holul hotelului, amintindumi 
îmbrăţişarea neîntreruptă şi expresia de fericire de pe 
chipurile celor doi tineri, în sala teatrului. Valuri de furie 
urcau în mine. M-am decis să vorbesc imediat cu avocatul, 
dar n-a fost nevoie să fac nici o mişcare pentru a ajunge în 
această situaţie. M-am pomenit cu domnul avocat şi 
vicepreşedinte Gilbert Pascal, în persoană, la un metru în 
faţa mea: 

— Sunt inoportun, ştiu... A început el. Deşi aş putea să-ţi 
fiu tată, mă adresez cu scuze şi cu rugămintea să mă 
asculţi. Cred că nu mai este pentru nimeni un secret 
întâmplarea de astă noapte... 

— Nu înţeleg care este rolul meu... 

— Dumneavoastră sunteţi singurul care vă bucuraţi de o 
anumită autoritate aici şi deci şi în pensiunea de vizavi... 
Sunteţi după toate aparențele un intelectual şi un om de 
onoare... Vreau să cred acest lucru... Atunci v-aş ruga să-mi 
explicaţi... I-am cerut domnului Stoian Radu, obţinându-i 
cuvântul de onoare, să şi-o scoată din cap pe Elena... Şi cu 
toate acestea... Aţi auzit şi dumneavoastră... Ce aţi face în 
locul meu?... Spuneţi! Nu e o infamie, domnule Enescu, o 
infamie nemaipomenită! 


Spumega de furie, era şi durere, o durere nestăpânită în 
toate gesturile şi vorbele lui şi cu toate acestea nu mila era 
sentimentul care mă copleşea. lam răspuns fără ocolişuri: 

— Despre asemenea infamii s-au scris sute de mii de cărţi. 
Unele din ele au devenit o mândrie a lumii şi dacă ar 
rămâne numai ele în urma noastră, n-aş spune că n-am lăsa 
un mare regret în univers. 

— Domnule Enescu! S-a răstit el. Eu nu trăiesc din poezii. 
Eu trăiesc într-o lume foarte concretă, în care fericirea se 
obţine cu cantităţi imense de aur... Şi de sudoare... Şi de 
suferinţă... Şi de sânge... de... de... 

Omul suferea ca un ţap înjunghiat, cum ar fi spus Arghezi 
şi eu eram insensibil ca o rocă. Nici mila de la început n-o 
mai simţeam. Oare ce ar fi spus şi ce ar fi făcut Silvia în 
locul meu? 

— Ar fi mai bine să discutaţi cu Elena, am spus. La urma 
urmei, ea trebuie să hotărască... 

— Am vorbit cu ea. S-a jurat cu lacrimi, s-a jurat pe toţi 
dumnezeii că se va cuminţi. Dar n-o mai pot crede. Nu e 
prima dată când face asemenea jurăminte. Şi înainte de a 
pleca la mare mi-a căzut în genunchi. De aceea vă rog şi pe 
dumneavoastră să mă ajutaţi. Vă promit că voi fi discret şi... 
Recunoscător. Am relaţii care ar putea uşura enorm cariera 
dumneavoastră... Dacă există unele impedimente aş putea 
interveni să vi se lărgească zona misiunii oficiale, 
bineînţeles cu toată discreţia. Nimeni nu va şti că nu sunteţi 
ziarist... 

Am rămas trăsnit, incapabil să scot o vorbă. Avocatul cu 
păr de vată a făcut un pas înapoi. Mi-a şoptit: 

— Nu vă neliniştiţi, domnule Enescu. Voi păstra secretul. 
Eu în orice caz vă anunţ că l-am concediat din societatea 
mea pe domnul Stoian Radu. Şi vă anunţ oficial că-l voi 
pune sub urmărire pentru neglijenţă şi tentativă de 
fraudă... Şi voi dovedi toate acestea prin acte! 

Întâlnirea aceasta a constituit doar începutul. Nici nu m- 
am dezmeticit bine şi am văzut-o pe Silvia coborând scările 


la braţul lui Dorian. Nici nu mi-a răspuns la salut, sau poate 
a clătinat imperceptibil capul. Oare ce complot se 
organizase împotriva mea? Oare cine îl dirijase? 

Nu trebuia să ezit nici o clipă. M-am oprit în faţa Silviei. Ca 
un baraj. 

— V-aş ruga să-mi acordaţi câteva minute, i-am spus cu un 
calm de care nu mă credeam capabil. 

— Doamna nu are vreme! S-a repezit arhitectul. Nu m-am 
uitat la el: 

— Ca să puteţi vorbi în numele dumneaei v-ar mai fi 
necesare câteva secole, poate chiar timpul oare a trecut de 
la Caligula, cu o escală foarte necesară în perioada 
darwiniană. 

Nu ştiu dacă m-a înţeles, dar asta nu l-a împiedicat să-mi 
răspundă cu o superioritate destul de fermă: 

— Domnule! Pe mine nu mă impresionează bagatelele. Cu 
atât mai mult profesiunea dumitale. Ar fi primejdios să-ţi 
faci un duşman din mine, mai ales că nu avem nimic de 
împărţit. Dar dacă te încăpăţânezi voi fi foarte aspru şi 
energic. Scurt! Prezenţa dumitale e necesară în altă lume, 
mai întunecoasă şi mai mărginaşă. Aici nu te pândesc decât 
pericole. Pare paradoxal ceea ce îţi spun, dar e purul 
adevăr. Scurt! 

Va să zică şi el mă considera poliţist! Probabil... Adică nu 
probabil, ci mai mult ca sigur şi Silvia. Imbecilul şi-a dus 
mâinile la buzunare şi le-a controlat, apoi mi-a spus, 
desfăcându-şi braţele: 

— N-am de făcut nici o reclamaţie. Nu-mi lipseşte nimic, 
nici măcar ţigările... 

lată ce m-a scos din sărite şi m-a coborât în categoria 
troglodiţilor: 

— Ba vă lipsesc nişte măgari în herghelie, care ar putea 
împrumuta din când în când niţică minte şi niţel bun simţ... 

— Ha! S-a strâmbat Dorian diplomatic. Te deplâng, 
domnule, deşi mă mănâncă palmele... 

M-a oprit Silvia cu o privire de fulger. l-am mulţumit: 


— V-am scutit de solitudine cel puţin o săptămână... 

Cred că nu exageram. O singură palmă să-i fi trăsnit şi 
arhitectul ar fi zăcut cel puţin o săptămână la spital. Mi s-a 
părut că Silvia a zâmbit, dar eram prea încâlcit, prea 
enervat ca să mai pot primi ceva, chiar şi o bucurie. 

Am plecat spre pensiune plin de catran. Dar şi acolo se 
întâmplase ceva. Dacă Dan mi se părea desfigurat, atunci 
cum arăta Radu? Şi eu venisem la ei ca să mă liniştesc... 

— S-a dus! M-a luat Dan în primire. Îmi vine să mă dau cu 
capul de pereţi... 48 de ore de fericire, atât! E căsătorită, 
are un copil, şi, culmea! M-a asigurat că e gata să divorţeze. 

— N-ai vrut ceva fără nume, fără timp, fără identitate? M- 
am cam răstit la el. 

— Nu ştiu ce-am vrut... Ştiu c-am alergat ca un nebun 
după o... după o aia... O himeră. Gata! Le dau dracului pe 
toate. Vorba lui Paul: utile dulci... Îmi pare rău numai că n- 
ai venit aseară, la bufet, ca s-o vezi. Merita, zău. M-au 
împresurat o mulţime de artişti. Unii chiar i-au propus 
angajamente. lar sicilianul i-a şoptit c-o ia cu el, la Palermo. 
Noroc că i-am prins puţintel braţul şi am strâns... Acum că 
sunt liber şi dacă n-ai nimic împotrivă, voi încerca o lovitură 
de forţă: împărăteasa. Voi ataca brusc şi fără şovăire. Mia 
băgat Paul în cap o nouă teorie. 

— Aş cam avea ceva împotrivă, m-a luat gura pe dinainte. 
Silvia e iarăşi în relaţii bune cu arhitectul... Şi teoriile lui 
Paul nu sunt întotdeauna fericite. Iar arhitectul Dorian... 

— Şi te-ai găsit tocmai tu să-i iei apărarea animalului ăluia! 
Unde nu dă Domnul să mă provoace! L-aş atinge, fără 
martori, numai peste bot. I-aş face şi nasul ca bărbia: 
rotund ca o minge... Domnule Enescu, păzea! Pun mâna în 
foc că în 24 de ore împărăteasa va capitula în întregime. 
Atac prin surprindere! 

— Infamie! 

Aceeaşi voce, acelaşi ton, aceeaşi surpriză ca atunci, la 
bridge. Domnul Marind stătea nemişcat, pe o bancă, în faţa 
pensiunii, la adăpostul unor tufe şi se adresase nimănui. 


Poate că nici nu vorbise, sau vorbise altcineva, dar îl 
vedeam şi pe Dan încremenit. N-am plecat noi, ci el, în 
spatele hotelului. Oare unde? Şi eu şi Dan am ridicat din 
umeri, dar un fior de nelinişte ne dădea târcoale. 

Am vrut să intru în vilă. Dan m-a oprit: 

— Paul a plecat la teatru, iar Radu... Mai bine să nu-l vezi. 
Mi-e teamă să nu se sinucidă. Trebuie neapărat să-i 
aranjăm o întâlnire clandestină cu Elena. 

— Domnul avocat Gilbert Pascal, l-am anunţat, s-a hotărât 
să plece, cu trenul de noapte. Şi nu singur... 

— Atunci e jale! S-a speriat Dan. Cum dracu s-o scoatem la 
capăt cu Radu ăsta? Dacă ştiam că e aşa de molâu... Zău! 
Parcă n-ar fi bărbat... Şi dac-ai şti ce zâne l-au încolţit 
sâmbătă, la chermeză! Mare idiot mai e! Alţii şi-ar da tot 
viitorul numai să poarte o zi chipul lui... Să-lia dracul!... 
Tocmai Elena! 

— Şi pariul sicilianului? Mi-am amintit. Cum merge? 

— Nu ţi-a spus? S-a mirat Dan. Sau nu l-ai văzut? Ne-a 
anunţat că pleacă la Palermo, chiar astăzi, cu vaporul de 
seară. 

— Imposibil! Am refuzat eu vestea. Cred că e o nouă 
manevră. O fi vrând să adoarmă nişte santinele ca să se 
poată strecura în linişte într-un alcov... Mare coţcar, 
sicilianul! 

— Parol! A reafirmat Dan. De la Paul şi-a şi luat rămas 
bun... Adică... Oare plecarea lui n-o fi în legătură cu 
cealaltă plecare?... Hopa! Vrea s-o atace pe Elena fără 
rivali! Şi pleacă după ea la Bucureşti! Nemaipomenit!... 
Apropo? Ai aflat până la urmă cine e polițistul? 

I-am povestit ce mi s-a întâmplat cu avocatul Gilbert 
Pascal, cu Silvia şi cu arhitectul Dorian. În sfârşit, şi-a 
descreţit şi Dan fruntea. Râdea cu hohote, ca un isteric. L- 
am lăsat. 

Doar câţiva metri separau pensiunea de hotel, dar s-a 
abătut asupra mea o asemenea rafală de ploaie, încât am 
ajuns în hol ciuciulete. Îmi venea să urlu, nu pentru tonele 


de apă vărsate asupră-mi, care, la urma urmei, mă mai 
învioraseră, ci pentru că indivizii din salon şi mai cu seamă 
arhitectul Dorian, făceau haz pe socoteala mea. Se uitau la 
mine ca la un şoarece scos din apă. Am zburat în cameră şi 
m-am întors peste două minute îmbrăcat într-un costum 
asemănător celui în care mă întâmpinase Dan la prima 
noastră întâlnire; numai pantalonii se deosebeau: ai mei 
erau lungi. Râsetele s-au topit ca prin farmec şi am avut 
impresia că vreo două persoane nu se mai simțeau bine în 
hainele lor uscate şi elegante. 

Don Petrini era la bar. Mi-a ghicit imediat întrebarea. 

— Da mio caro amico, s-a întristat sicilianul. Am avut azi 
dimineaţă o convorbire cu Palermo. Nu mai pot întârzia nici 
un minut... Peste câteva ore... Gata! Adio Mamaia, adio 
amici, adio fetiţe... Aşa le spuneţi, nu? Dar nu regret deloc 
cele câteva zile petrecute aici... 

Nu ştiam ce să cred. Sicilianul părea sincer. lotuşi am 
riscat o întrebare: 

Şi plecaţi aşa, cu mâna goală? 

— L-am văzut tresărind şi privind, precis involuntar, în 
jurul lui. Trecea printr-un moment de descumpănire, de 
nesiguranţă. Două, trei secunde, atât. Apoi şi-a regăsit 
calmul: 

— Foarte bogat... Mi-a şoptit. Dar trebuie să fiu cavaler. 
Ceva pot să-ţi spun: una din ele va veni la Palermo... Poate 
şi cealaltă... Însă mai târziu... 

— Adică aţi câştigat pariul? M-am îngrozit eu. 

— Nu numai unul. DOUĂ! Şi cu asta, gata! Nimeni 
altcineva nu mai ştie... Şi nici nu trebuie să ştie. 

Eram atât de uluit încât nici nu mi-am dat seama că ne-am 
despărţit. Probabil că m-a şi îmbrăţişat. Câştigase două 
pariuri. Adică?... Erau simple vorbe, sau?... Dar cine era a 
doua? Şi cine era prima?... L-am văzut cum îşi ia rămas bun 
de la Silvia şi m-am simţit uşurat. Nu era atitudinea unui om 
care trecuse de sărutarea mâinilor... Prin urmare, Elena 
căzuse!... Sau erau simple vorbe?... Şi roşcata?... Idiot mai 


eram! Ce mă interesau pe mine palavrele lui don Petrini?! 
La dracu'! 

Apoi s-a prăvălit Dan asupra mea: 

— Ai făcut tu o farsă cu costumul meu de pescuit? Să ştii 
că nu suport tâmpeniile! 

— Eu nu-i suport pe tâmpiţi! M-am oţărât la el. Ce mă 
interesează pe mine costumele tale? Putea să fie şi de 
paraşutist şi de cardinal şi de gorilă, nu-mi place să îmbrac 
costumele altora. Găseşte-ţi altul... 

A înghiţit în sec şi s-a calmat şi el. 

— Oare cine dracu' mi l-a luat. leri dimineaţă mai era în 
şifonier. Măcar să fi făcut cineva o farsă, fiindcă mi-e teamă 
să nu-l fi şparlit vreunul din vizitatorii de ieri... 

Dar în clipa când a văzut-o pe Silvia a uitat de costum. Şi s- 
a ţinut de cuvânt, canalia! Nici nu s-a uitat la arhitect. 
Perora în faţa împărătesei ca ambasadorul unei ţări 
victorioase. lar ea zâmbea şi asculta, fără să se uite o clipă 
la mine. Şi când mă gândesc că numai cu 12 ore înainte 
eram în relaţii definitive cu eternitatea! 

Apoi a apărut soarele. Un soare extraordinar, ca o explozie 
neîntreruptă. Şi dintr-odată m-a cuprins teama, o teamă 
nelămurită, absurdă... Nu mai era nimeni în salon. Am 
plecat şi eu după soare... (1 ) 

PARTEA A DOUA. UNU... DOI... TREI! 

Luni, 7 iulie. 

Ora 17,00 

Ion Roman îşi alesese un fotoliu chiar în mijlocul salonului 
de recepţie şi privea oarecum amuzat, uneori chiar uimit, 
tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Clienţii hotelului erau 
subjugaţi de două evenimente: plecarea neaşteptată a lui 
Vicenzo Petrini şi apariţia, la fel de neaşteptată, a soarelui. 
Sicilianul, agitat şi volubil, îşi lua rămas bun de la fiecare. 
Părea profund nefericit că părăseşte un soare atât de 
generos şi amici atât de dragi, şi-i invita pe toţi, printre 
scuze, la palatul său din Palermo, sub cel mai sincer şi mai 
fidel soare al Italiei. Chiar şi profesorul Marin6 schiţă un 


zâmbet vag, în momentul când Vicenzo Petrini se opri în 
faţa lui pentru a-şi ţine discursul de adio; dar nu numai 
zâmbetul neobişnuit stârni curiozitatea lui lon Roman, ci şi 
plicul mic şi burduşit care fu luat cu afirmaţii repetate şi 
care îşi găsi iute adăpost în buzunarul de dinăuntru al 
hainei sicilianului. Marin mulţumi politicos, printr-o 
înclinare cam exagerată a umerilor, apoi părăsi salonul pe 
uşa care dădea spre pădurice. Pe aceeaşi uşă plecaseră, 
atraşi de soare şi de plajă şi ceilalţi: Gilbert Pascal şi Elena, 
Emil Sandu, arhitectul Dorian, aproape în acelaşi timp cu 
Silvia Costin, ziaristul Vladimir Enescu, îngândurat şi 
nedecis, parcă tras de cineva. 

— A rivederci, caro amico! Răsună veselă vocea lui Vicenzo 
Petrini. A fost o încântare pentru mine... 

— Şi pentru mine a fost o mare plăcere... Răspunse lon 
Roman complimentului făcut de sicilian. Şi regret această 
ple... 

Vicenzo Petrini îl întrerupse ea şi pe ceilalţi: 

— Chi lo sa?! Palermo e un rai pentru toată lumea. Şi! Şi! 
Iar contabilitatea neagră e atât de iubită şi de necesară, 
încât un expert ca dumneavoastră poate deveni celebru şi 
bogat, în cel mult trei ani. Şi! Şi! E per adio, una sincera 
parola: la mia casa e vostra casa... 

Ion Roman îi mulţumi cam încurcat, apoi îl urmări cu 
privirile, ridicându-se alene din fotoliu. Sicilianul părăsea 
hotelul, doar cu o servietă de voiaj în mână. Unul din 
portari îi ducea bagajele, nişte bagatele: o valiză puţintel 
mai mare decât servieta de mână şi un sac lunguieţ de 
piele, nu prea umflat, folosit foarte frecvent de călătorii 
marini la transportul garderobei. Altceva nimic. 

„Bagaje pentru trei, patru zile de voiaj, descoperi Ion 
Roman. Atunci de ce regretă plecarea?” 

Îşi aminti convorbirea pe care Vicenzo Petrini o avusese 
dis-de-dimineaţă cu Palermo. O convorbire oarbă, care 
putea fi interpretată oricum: familiară, de afaceri, amicală, 


anostă, utilă, importantă, oricum. Sicilianul nu folosise 
decât afirmaţii, negaţii, întrebări şi exclamaţii. 

Ion Roman ajunse în uşa hotelului chiar în momentul când 
sicilianul se urca în taxi, adică se pregătea să urce, pentru 
că mai întârzie câteva clipe. De peste drum răsună vocea 
profesorului Dan Ionescu: 

— Allllo! Don Petrini! Aşteptaţi o clipă. Merg şi eu cu 
dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, bineînţeles... 

Şi apăru imediat la fereastră, iar de acolo sări exact în 
mijlocul şoselei, aproape speriindu-l pe sicilian. Era 
îmbrăcat ca un sportiv: maiou alb cu mâneci foarte scurte, 
pantaloni gri, fresco, pantofi de ciclism, albi, de piele. 

Don Petrini mai flutură de câteva ori din mână, apoi 
maşina demară şi dispăru repede după un cot al şoselei. 

Ion Roman era într-o mare dilemă, adică fusese într-o 
mare dilemă. Până la plecarea sicilianului mai avusese de 
ales: portul sau plaja, firul numărul unu, sau firul numărul 
doi. Plecarea, pe care dealtfel o aştepta de dimineaţă, de 
când îl auzise pe sicilian cerând la recepţie să i se trimită 
contul, îl constrângea să meargă numai într-un anumit sens. 
Dar tocmai această constrângere, nu opţiune, îl neliniştea. 
Acceptase o situaţie în loc s-o impună, cum ar fi trebuit... Îşi 
aminti bagajele cu care plecase Vicenzo Petrini. Cel mult 
două costume de haine în sacul de piele, o valiză mică, o 
servietă. Prea puţine pentru un vilegiaturist de soi, cum se 
pretindea şi cum îl confirmau escapadele lui, uşurinţa cu 
care arunca banii, obişnuinţa lui cu tot ce era fin şi scump... 
hm! Coniacul Napoleon!... Să fi venit doar pentru câteva 
zile, anume, pe litoral? Sau hotelul constituia o simplă 
escală?... Dacă trăsese de fapt la Bucureşti, iar litoralul nu 
însemna decât o distracţie, sau o diversiune?... Dacă în loc 
să plece spre port, sicilianul se ducea la gară?... Vaporul 
spre Constantinopol pleca la ora 7 seara, dar tot la 7 seara 
pleca şi un accelerat spre Bucureşti! Ce se mai putea face? 

Privi în jur. Nici o maşină, nici un taxi... Dar parcă se 
auzea, nu departe, dinspre plajă mitraliera unei 


motociclete. Era Paul Soran care se ivea din pădurice ca un 
bolid. Frână atât de brusc că pur şi simplu fu azvârlit de pe 
motocicletă. 

— Pariez, spuse el râzând, că dacă n-aş fi ocolit pe la plajă 
l-aş mai fi prins aici pe don Petrini. Bine că miam luat rămas 
bun înainte de a pleca la teatru, dimineaţă. Mă mir cum de 
aţi rezistat tentaţiei şi nu vaţi dus la Ochiul cald, cu ceilalţi. 

Ion Roman înţelese că trebuie să forţeze lucrurile: 

— Şi eu sunt pe cale să pariez că îţi vei mai lua odată 
rămas bun de la don Petrini. lată ce am găsit în fotoliul în 
care a stat înainte de plecare... 

Şi lon Roman îi întinse lui Paul Soran un breloc busolă de 
care erau prinse câteva chei yale. 

— Un moment... Răspunse tânărul actor după ce privi, în 
treacăt, legătura de chei. Benzină avem... Foamea mai 
poate să aştepte... Veniţi şi dumneavoastră? 

lon Roman făcu un gest de supunere neputincioasă: eu le- 
am găsit, eu trebuie să ile dau... 

— Atunci pe motocicletă! Îl îmboldi Paul Soran. Vom face 
un adevărat tur de forţă. Sper că nu sunteţi bolnav de 
inimă... 

Din fericire, lon Roman era sănătos tun. Dacă ar fi avut o 
cât de uşoară maladie cardiacă nu se ştie care ar fi fost 
deznodământul fantasticei curse. Privise ceasul în clipa 
demarajului: 17,25. La ora 17,50 erau în port. 

Doar câteva persoane se aflau în sala de plecare. Şi 
printre ele, Vicenzo Petrini, singur, la bar, cu un pahar de 
whisky în faţă. După un cutremur scurt, sicilianul 
încremeni, cu gura căscată şi ochii mari. Apoi văzând 
zâmbetul lui Paul şi mutra cam pleoştită a lui lon Roman, 
sări de pe scaun ca un tinerel: 

— Ai venit să ne mai despărţim odată! 1 se adresă lui Paul 
Soran. Mamma mia! Ce surpriză! Un whisky? Un coniac? 

Refuzară amândoi, pentru că întrebarea li se adresase 
amândurora. Paul Soran îi explică sicilianului motivul celei 
de a doua despărţiri, iar lon Roman îi întinse, cu noduri 


nevăzute în gât, legătura de chei. Don Petrini făcu un haz 
monstru după ce cântări, o clipă, cheile. 

— Căutaţi alt păgubaş, spuse el. Astea sunt ehei româneşti 
de la Fichet-uri oficiale. Or fi aparţinând domnului arhitect 
Dorian, sau domnului avocat Pascal... Sau sunt ale dumitale 
şi ai vrut să ne mai luăm odată rămas bun...? 

Ion Roman se strădui din răsputeri să râdă cât mai firesc 
când îl plezni întrebarea sicilianului. 

— Aş fi fost bucuros să vă fac un serviciu, răspunse el după 
ce se calmă. Dacă portarul nu mi-ar fi spus că le-a văzut la 
dumneavoastră... 

— Grazie, miile grazie... se înclină don Petrini. Nici nu se 
putea serviciu mai frumos decât prezenţa dumneavoastră 
aici. Vaporul va pleca cu întârziere, după cum ni s-a 
comunicat. Nu s-a terminat încă aprovizionarea cu 
combustibil. În cel mai fericit caz vom pleca la nouă... Dar 
nu putem sta aşa, fără un pahar sau o gustare, măcar o 
cafea... 

Nici lui Paul Soran invitaţia nu-i dădea ghes; tânărul nu 
ştia ce să răspundă. Ion Roman însă era de-a dreptul 
nenorocit. Cel puţin aşa îl arăta mutra... 

— Dacă găsesc un taxi, se scuză el. N-aş vrea deloc să vă 
stingheresc... 

— O, nu! Se repezi sicilianul. Îmi face mare plăcere... 

— Trebuie să plec, insistă Ion Roman gândindu-se la firul 
numărul doi. Am promis că voi face câteva fotografii pe 
plajă. Ar fi păcat să nu exploatăm soarele ăsta 
extraordinar... 

Pretextul era de ultimă oră, dar din fericire lon Roman 
avea aparatul de fotografiat la el, un aparat mic ca o 
jucărie. Deşi enervat, don Petrini privi cu multă curiozitate 
aparatul. 

— Sunteţi fotograf amator? Întrebă el. Straşnic aparat! Aţi 
mai făcut fotografii pe plajă? 

— Doar câteva, ieri după masă, răspunse Ion Roman. 
Fotografii nearanjate, naturale, instantanee... Chiar pe 


ascuns, ca să nu simtă cei fotografiaţi... 

— Formidabil! Se bucură don Petrini, dar chiar în clipa 
aceea scăpă aparatul din mână. 

— Oh! Mamma mia! Începu să se plângă sicilianul şi faţa 
lui exprima o dezolare cumplită. Vă voi trimite, expres, un 
aparat nou, cel mai bun care se găseşte în Italia. 

Paul Soran ridică de jos aparatul care se deschisese în 
timpul căderii şi i-l întinse lui lon Roman. 

— Dacă vreţi să-mi încredinţaţi filmul, se rugă don Petrini, 
voi face tot ce e cu putinţă, voi apela la cei mai mari maeştri 
fotografi ca să salvez ce se mai poate salva... 

— Nu prea cred că se mai poate salva ceva, spuse Ion 
Roman, morocănos şi prost dispus. Noroc că mai am un film 
la mine... 

Ultimele cuvinte i le adresase lui Paul Soran, care înţelese 
apropoul, ba chiar luă imediat iniţiativa: 

— l-am promis domnului Roman că-l voi duce la plajă în cel 
mai scurt timp... Adică înainte de a dispare soarele... 

Dar în timp ce-şi strângeau mâinile, don Petrini îl puse pe 
Paul Soran să jure că-l va vizita cât mai curând la Palermo, 
înainte de sfârşitul toamnei, iar lui lon Roman îi ceru 
adresa, ca o condiţie a despărțirii, pentru a-i trimite 
aparatul promis. 

— Pe Radu şi pe Dan i-aţi mai văzut? Îl întrebă Paul Soran 
din uşa sălii de plecare. Ce să le transmit? Şi lui Enescu? 

— Dan a venit cu mine până în oraş, îi făcu sicilianul cu 
ochiul. Mai mult ca sigur că are o întâlnire. S-o fi răzgândit 
fata fără nume şi nu vrea să mai divorţeze... Celorlalţi: cele 
mai frumoase urări... Şi domnişoarei Elena... Şi maiestăţii 
sale Silvia... Bineînţeles, domnului Enescu, lui Papa, 
domnului cu cai, tuturor şi lui domnu' Emil... Totuşi... 

Când ajunseră la motocicletă, lon Roman îşi luă inima în 
dinţi: 

— Se poate să mă fi îmbolnăvit de cord, la venire... Paul 
Soran râse cu poftă. Atât. Era ora 18,10. Faptul că Ion 


Roman a rezistat cursei nebuneşti e unul din succesele 
carierei sale. 

Ora 18,30 

Ion Roman se prăbuşi sub primul parasolar pe care-l 
întâlni pe plajă. Era mai bine, mult mai bine decât pe şaua 
din spatele motocicletei. Îl trecuseră atâtea sudori că nu 
mai avea nevoie de apa sărată a mării. Paul Soran se lăsase 
pe nisip, în plin soare, la câţiva metri de el. În cinci secunde 
se dezbrăcase, dar când se lăsase pe nisip părea frânt de 
oboseală. 

— Prea repede! Îşi aminti lon Roman cu voce tare. De ce? 
Pentru că nu ne gonea nimeni... Mai ales la înapoiere... 

— Păi n-aţi spus dumneavoastră că vreţi să mai prindeţi 
soarele? Se miră Paul Soran. Am crezut că e adevărat... 

— Zece minute mai devreme, sau zece minute mai târziu, 
nu e mare diferenţă, mormăi ca pentru sine lon Roman. 

Apăru de undeva şi ziaristul Vladimir Enescu. Parcă fusese 
şi el al treilea pe motocicletă. 

— Piciorul? Îl interogă Paul Soran. Nu-mi place, spuse mai 
departe, după o scurtă cercetare. Am impresia că-ţi faci 
singur rău. De ce nu stai la orizontală? 

— Dar tu de ce stai? Îi ripostă ziaristul. Toţi ceilalţi sunt în 
apă. 

— Din cauza unei curse, răspunse Paul Soran. Am gonit ca 
un nebun... Pentru că nu eram singur. Ştiam că nu se va 
întâmpla nimic, dar am vrut să simt primejdii, aer rece, 
emoţii. 

— Ca să uiţi ce? Îl fixă ziaristul. 

Paul Soran se înălţă într-un cot, neîncrezător: 

— De unde ştii?... Sau e o metodă pe care o foloseşti cu 
ajutorul piciorului?... Am cam ghicit, dar şi tu ai ghicit. Am 
făcut o drăcie mare, la teatru. Un fel de grevă şi eu sunt 
instigatorul. După succesul de aseară am cerut schimbarea 
contractului, bineînţeles în avantajul nostru. Ei n-au vrut, 
noi am ameninţat cu greva, am fost solidari şi am hotărât să 


nu ne prezentăm astă seară la spectacol. Deci astă seară se 
joacă şi fără piesă şi fără actori... 

— Şi crezi că vor ceda? Se auzi vocea lui lon Roman. 

— Nu se poate să nu cedeze! Se revoltă Paul Soran. Nu 
cerem decât un plus de zece la sută la contract. Şi aşa 
câştigă destul... În două luni de zile... Sute de mii de lei... 

— Şi dacă totuşi nu cedează? Repetă Vladimir Enescu şi 
mai net, întrebarea lui lon Roman. Dacă reziliază 
contractul? Atitudinea voastră, greva, le dă dreptul la asta. 

— Ştiu... Răspunse cu voce tremurătoare Paul Soran. Pot 
să rezilieze contractul, au dreptul. Gândul ăsta mă 
terorizează. Pentru că eu sunt instigatorul. Şi în loc să-mi 
ajut colegii, pur şi simplu îi nenorocesc. E îngrozitor, dar nu 
se poate să nu câştigăm! 'Toate atuurile sunt de partea 
noastră! Nu se poate! Sunt gata să-mi pun capul! 

Era o hotărâre de oţel în vorbele şi în atitudinea lui Paul 
Soran. 

— Dumneata n-ai putea să scrii ceva? Întrebă Ion Roman. 

— Tocmai la asta mă gândeam... Răspunse Vladimir 
Enescu. Nici nu încape discuţie că sunt alături de voi. Dar 
când se ciocnesc două forţe dure, apare şi posibilitatea ca 
încăpăţânarea să dispreţuiască interesul. Voi nu vreţi. Ei nu 
vor. Negându-vă reciproc, fiecare parte pierde. Depinde 
cine rezistă mai uşor pierderii. Voi sau ei? 

— M-am gândit şi la asta, când am pornit acţiunea, spuse 
Paul Soran. Am făcut acelaşi calcul ca tine. Şi am mai 
descoperit un element care intră în joc: prestigiul lor, nu 
atât în faţa noastră, cât în faţa oraşului. Tot oraşul vorbeşte 
de spectacol. Dacă vor voi să pară generoşi şi faţă de noi şi 
faţă de oraş? Vor pierde câteva zeci de mii de lei, dar îşi vor 
mări prestigiul cu care vor recupera foarte repede aceşti 
bani. lată elementul cel nou pe care m-am străduit să li-l 
bag în cap... 

— E foarte adevărat, acceptă cu jumătate de voce Vladimir 
Enescu. Dar să ştii că şi cruzimea, în anumite cazuri, 


fascinează şi ridică prestigiul... Să sperăm că nu în cazul 
vostru... Mi s-a făcut poftă de-o baie... 

Şi porni cam şontâc, dar nu spre Ochiul cald, ci dea lungul 
plajei, spre Groapa mare. 

Ora 18,45 

Din apropierea parasolarului, lon Roman începu să 
cerceteze suprafaţa mării cu binoclul. Înotătorii erau 
departe, în larg. Unul singur rezistase tentaţiei 
mulţumindu-se doar să străpungă barajul, chiar pe la mijloc 
şi apoi să se bălăcească în apropierea bărcii „Pescăruşul 
alb”. Era la mai puţin de două sute de paşi de mal şi îl 
recunoscu după figură: Radu Stoian. Ceilalţi erau atât de 
departe, puncte abia vizibile cu ochiul liber, încât nu-i putea 
deosebii decât după culoarea căştilor. Şase căşti răzlețe, 
toate îndepărtându-se ca un evantai spre orizont şi una 
dintre ele, cea mai temerară, abia se zărea din când în când 
printre valuri, o cască albastră, de culoarea cerului: 
profesorul Moni Marin6. El era vârful evantaiului, dar 
mişcarea înotătorilor nu avea nimic simetric. Fiecare părea 
că rătăceşte într-un imperiu propriu, supus unei legi aspre 
a izolării. Da, era tendinţă de izolare în mişcarea fiecărei 
căşti, nu era un grup de înotători pornit în aventură, nu 
erau nici măcar cupluri sesizabile în desfăşurarea celor 
şase căşti. 

Silueta unui vapor captă pentru un moment atenţia lui lon 
Roman. Izbuti chiar să-i descifreze numele: „Albatrosul”. 
Vaporul înainta spre Constanţa şi avea pavilion românesc. 

„Probabil că vine de la Sulina, sau de la Sfântul 
Gheorghe”, îşi spuse în gând, apoi îşi plimbă din nou 
privirile prelungite pe suprafaţa mării. Regăsi înotătorii, 
unul câte unul, parcă în aceleaşi locuri. La extrema stângă o 
cască alb-roşie: avocatul Gilbert Pascal; apoi o cască albă, 
confundându-se şi pierzându-se din când în când în spuma 
valurilor: profesoara Silvia Costin; apoi casca azurie a lui 
Marind înţepând orizontul; mult în urma ei, la dreapta, o 
cască portocalie: Elena Pascal; apoi, tot spre dreapta, cam 


pe aceeaşi linie o cască verde: avocatul Emil Sandu; şi, în 
sfârşit, la extrema dreaptă, o cască albneagră: arhitectul 
Andrei Dorian. Între cele două extreme putea să fie o 
distanţă de un kilometru, iar de la casca azurie a lui Marin6, 
cea mai înaintată, până la casca multicoloră a lui Radu 
Stoian, de lângă Pescăruşul alb, putea să fie jumătate de 
kilometru. „Înotători, nu glumă!” îi felicită în felul lui Ion 
Roman, apoi încercă să-l găsească spre Groapa mare, pe 
Vladimir Enescu. Plaja era însă accidentată, formată din 
dune şi tufişuri, insensibile la puterea lentilelor. Dar parcă 
după Groapa mare, în apă, se mişca un punct. Da, era o 
cască, o cască neagră: Vladimir Enescu. Punctul 
încremenise ca o geamandură. Nu voia să se îndepărteze 
de mal. 

Soarele cobora spre orizont. Foarte repede va atinge apa, 
gândi Ion Roman şi abia atunci descoperi pe cer, deasupra 
soarelui, o uriaşă vânzoleală de nori negri ca smoala. 
Suprafaţa mării era încă limpede ca sticla, deşi ploaia 
începuse. Un scut nevăzut apăra soarele de năvala norilor. 
Restul cerului era negru, haotic, rău, plin de fulgere şi 
bubuituri. Spectacolul era neverosimil, un adevărat miracol 
al naturii: fundul de ceaun al cerului şi discul albastru cu 
centru sângeriu, rezistând pur atacului negru, clocotitor. 

Picăturile de ploaie îl goniră pe Ion Roman sub parasolar. 
Paul Soran rămase însă la locul lui, pe nisip, lăsându-se 
parcă anume biciuit de alicele ploii. Cu fruntea sprijinită pe 
braţe, nemişcat, fără tresăriri, părea adormit, sau poate 
chiar dormea. lon Roman se feri să-l trezească sau să-l 
tulbure. Cine ştie prin ce drame trecea din cauza 
întâmplărilor de la teatru? Poate că ploaia rece şi ascuţită îi 
făcea bine... În orice caz mai bine decât cursele nebuneşti 
hotel - port şi înapoi... Binoclul îi descoperi pe înotători 
parcă mai aproape de mal, deşi nu raporta mişcările lor de 
înapoiere. Erau încă puncte îndepărtate pentru ochiul liber, 
tot numai după culoarea căştilor puteau fi identificaţi. 
Departe, departe, spre orizont începeau să se formele 


talazurile. La bariera de la Ochiul cald vânzoleala se 
prevestea. Sticla mării nu se spărsese, dar era o legănare 
ciudată a apei; de la Groapa mare spre Groapa rea, 
culoarea apei se schimba neîncetat. Şi corabia se legăna 
nedecis şi inexplicabil ca o uriaşă patină pe sticla mării. 
Oare ce forţe şi contraforţe creau acest spectacol fascinant, 
această linişte absurdă, această sticlă de gheaţă a mării? 
Presimţirea răului cotropea însă aerul. 

Discul albastru cu centru sângeriu se micşorase. 'Talazurile 
gonite de orizont se apropiau de mal, în urma înotătorilor, 
bubuiturile îşi fulgerele se înteţiseră şi totuşi lumina era 
crudă, violentă, ireală. 

Şi deodată răsună un răcnet animal, îngrozitor, în acea 
erupție a unei energii încâlcite. Instinctiv, lon Roman îşi 
concentră toată atenţia într-o singură direcţie, spre 
Pescăruşul alb; de acolo venise răcnetul. Şi lentilele 
binoclului îi apropiară până la exagerare o imagine 
înfricoşătoare. Faţa lui Radu Stoian exprima o teroare 
hidoasă, grotescă, faţa aceea care amintea de colinde şi 
jocuri de îngeri devenise o mască a disperării şi a urâţeniei 
hâde. Ochii îi ieşiseră din orbite, gura i se deschisese până 
la limită. Capul i se mişca în dreapta şi-n stânga, ca un 
pendul care nu se mai poate împotrivi unei sentinţe 
implacabile. Braţele băteau aerul, iar degetele i se 
încovoiaseră ca nişte gheare. 

lon Roman se repezi asupra lui Paul Soran: 

— Ridică-te! Fugi! Se îneacă! Paul Soran se înălţă din nisip 
şi smulse binoclul din mâna lui lon Roman. 

— Lângă corabie, la vreo zece metri în dreapta. 

Îşi potrivi lentilele spre locul indicat, privi câteva secunde, 
apoi înapoie binoclul cu un gest de neputinţă: 

— Nu se vede absolut nimic. Şi marea e ca sticla... 

— Ba da! Îi răspunse Ion Roman după ce mai privi odată 
prin binoclu. E Radu Stoian! A ieşit din nou la suprafaţă... 


Nu mai era nevoie de binoclu. Se putea vedea şi cu ochiul 
liber. O viziune scurtă, de câteva secunde. Capul unui om 
care este înghiţit de apă. 

— Radu! Se înfioră Paul Soran. Dar e imposibil! Paul Soran 
îşi închise ochii şi răsuflă adânc de câteva ori. Apoi, fără un 
cuvânt, porni ca turbat prin nisipul ud şi se aruncă în apă ca 
o săgeată. 

Ion Roman se uită la ceas în momentul când Paul Soran îşi 
începu goana prin nisipul ud: 7 şi 4 minute. Îl văzu apoi 
străbătând în viteză golfuleţul, dar chiar când ajunse în 
apropierea barierei, la centrul bancului de nisip, se iscară 
talazurile. Corabia abia se legăna pe apă, dar numai la vreo 
treizeci de metri de ea, spre mal, la barieră, talazurile 
atingeau patru, cinci metri înălţime. Paul Soran se luptă cu 
valurile ca un disperat. Părea cu neputinţă să le străpungă, 
atât de mare era furia lor. Şi totuşi izbuti, în câteva etape 
ucigătoare. După ce trecu bariera înotă spre barcă şi se 
agăţă cu mâinile de ea pentru a-şi reface forţele. lon Roman 
îl văzu cum îşi reglează respiraţia, cum încearcă să-şi 
relaxeze muşchii, dar mişcările îi erau atât de istovite şi 
fără de vlagă, încât nu-l crezu capabil să înceapă căutările. 
La un moment dat îl văzu scăpând funia ancorei, de care se 
apucase şi alunecând în apă. Dar după câteva secunde 
reveni la suprafaţă, se prinse iarăşi de funie, pentru a-şi 
relua exerciţiile de refacere a respirației. Popasul la barcă 
nu ţinu mai mult de un minut, după calculele şi 
numărătoarea pe care o făcea în gând lon Roman. 

În clipa când Paul Soran ridică mâinile în semn că poate 
începe căutările, lon Roman refăcu liniile de reper, foarte 
precis memorate, şi-l dirijă pe salvator exact în locul în 
care-l văzuse ultima dată pe Radu Stoian. Apoi începură 
scufundările de câte zece, douăzeci de secunde, cu scurte 
pauze pentru refacerea respirației, nu la întâmplare, ci într- 
o anumită ordine şi mai ales cu o anumită direcţie: spre 
talazuri. lon Roman înţelese planul salvatorului. Corpul lui 
Radu Stoian nu putea să rămână multă vreme în acelaşi loc. 


Era sau împins, sau supt de talazuri şi întrucât bancul de 
nisip se înălța ca o adevărată barieră, numai în vecinătatea 
lui putea fi găsit. Uneori bariera se liniştea: erau 
momentele de căutare înverşunată. 

— Oare îl va găsi? Răsună o voce lângă Ion Roman. 
Bătrânul recunoscu vocea ziaristului Vladimir Enescu, dar 
era prea subjugat de căutarea disperată a lui Paul Soran ca 
să se mai gândească la vreun răspuns. O singură clipă îl 
fulgeră ideea absurdităţii oricărui răspuns. 

Vladimir Enescu nu mai insistă. Uitase întrebarea. Era şi el 
emoţionat. Mormăi totuşi o scuză: 

— Dacă n-aş fi avut piciorul beteag, poate că l-aş fi salvat 
eu, sau aş fi încercat să-l salvez. Eram mai aproape de el. 

Era un moment de linişte prelungită la barieră. lon Roman 
se uită la ceas: 19 şi 18 minute, apoi şopti dureros: 

— L-a găsit, după paisprezece minute... 

— Paisprezece minute! Se înspăimântă Vladimir Enescu. 
Oare nu-s prea multe? 

Paul Soran înota spre mal, străduindu-se să ţină deasupra 
apei capul prietenului său. Înota cu o mână, pe spate, 
folosind fiecare val pentru a înainta. Nu mai străpunse 
bariera pe la mijloc, ci căută un spaţiu mai puţin agitat, 
înspre Groapa mare, dar şi acolo se zbătu ca un turbat. 
Apoi tăie golfuleţul în diagonală, spre locul de plajă. Nici un 
val nu tulbura sticla Ochiului cald, toate rămâneau dincolo 
de barieră, dar mişcările lui Paul Soran erau atât de încete 
de parcă îşi făcea drum printr-o mlaştină. Avea o singură 
grijă: să ţină sus, deasupra apei, capul prietenului său. 
Când ajunse aproape de mal, nu izbuti decât să se ridice în 
genunchi, pentru câteva secunde, apoi căzu greu, ca un 
copac retezat. 

Nici lon Roman, nici Vladimir Enescu nu se uitară la el. 
Amândoi se repeziră asupra lui Radu Stoian şi îl traseră cu 
grijă sub un parasolar. Chipul tânărului purta aceeaşi 
mască a teroarei, aceeaşi mască hidoasă pe care i-o 
văzuseră în timpul răcnetului. 


Paul Soran se târa ca un vierme prin apă şi pe nisip şi nu 
încremeni decât în clipa când capul lui atinse ghimpii unui 
tufiş. Parcă era beat. Încercă să bâlbâie o întrebare: 

— Trăăaăă... leşte...? 

Nici de astă dată nu-l auzi nimeni şi nu-i văzu nimeni 
expresia de furie neputincioasă. Încercă să se ridice în 
coate şi să privească. Era prea mult. Căzu pe spate şi 
rămase aşa. 

— Trebuie să anunţăm imediat poliţia locală! Se auzi vocea 
lui lon Roman. Imediat! 

— Mai întâi Salvarea! Se împotrivi ziaristul. 

— Salvarea nu mai are ce face, din păcate... Poate că 
dumneata ajungi mai repede la un telefon. 

Înainte de a porni pe drumul cel mai scurt, spre hotel, 
Vladimir Enescu îşi aminti de Paul Soran. La întrebarea 
grea pe care o ghici în ochii acestuia răspunse printr-o 
afirmaţie mută, dureroasă şi avu deodată impresia că lasă 
două cadavre în urma lui, pe plajă, nu unul singur. 

Înotătorii se apropiau de mal. Undeva, probabil la bariera 
de lângă Pescăruşul alb, se întâlniseră cu toţii, lăsându-se 
conduşi de Marin, care îi trecu printr-o zonă liniştită, ca 
printr-un cotlon miraculos, în Ochiul cald. Văzuseră sau 
presimţiseră ceva. leşeau din apă nesiguri şi parcă nu 
aveau curaj. Să înainteze. Cerul se înnegrise şi marea 
mugea din toate valurile. 

Ora 21,00. 

Imediat după ora opt se dezlănţuise vijelia şi aproape un 
ceas încheiat urletul vântului şi vuietul talazurilor se 
întâlniseră sonor, amenințând pământul cu distrugerea. 
Fulgerele neîntrerupte luminau copaci împotrivindu-se 
disperaţi uraganului nemilos, valuri gigantice zbârlindu-şi 
coamele albe şi apoi prăbuşindu-se în hăuri negre, fără de 
sfârşit. Un adevărat cataclism se abătuse asupra 
pământului şi furia lui era atât de turbată şi de copleşitoare 
încât devenea fascinaţie. În loc să-şi acopere ochii şi 
urechile, în loc să se adăpostească în unghere ferite de 


zgomot, oamenii, ca nişte halucinaţi, cedând unor chemări 
nefireşti, se lipeau de ferestre şi se lăsau înfioraţi până în 
unghii de răzvrătirea oarbă a naturii. Nimeni nu voia să 
aprindă lumina, nimeni nu voia săşi simtă aproapele, să 
opună haosului de afară insule familiare cu convenţii şi 
simetrii. Toţi se încorporau în vijelie, purtaţi de forţe care 
nu cunoşteau împotrivire. 

În toiul vijeliei toate luminile din hol se stinseseră, dar 
apropierea de întuneric, nevoia de întuneric erau atât de 
puternice încât nimeni nu simţi moartea luminii. Odată cu 
sfârşitul uraganului începu apăsarea străină a beznei şi 
spaima se ivi ascuţită şi bolnavă ca o necesitate. O sete de 
lumină, cumplită, punea stăpânire pe lume şi ea trăia în 
gesturile inutile, în privirile arzătoare, în vorbele uimite 
care controlau inconştient existenţa fiecăruia. Lămpile de 
rezervă, scoase la repezeală din subsoluri, împrăştiau o 
lumină palidă, săracă, muribundă, care transforma fiecare 
obiect, fiecare mişcare, într-un mister agresiv şi laş 
totodată. 

Cele trei lămpi din holul hotelului păreau nişte oaze 
fricoase de lumină, nişte sfere stranii, strivite de întuneric şi 
îmbogăţeau cu fantome spaţiile bănuite. Sub una din aceste 
oaze, la o masă rotundă, joasă, într-un fotoliu de negură, 
stătea Ion Roman, mut, cu bărbia sprijinită în coate, cu 
privirile ancorate undeva în întuneric şi alături de el pe un 
scaun fără spetează, înţepenise, într-o poziţie incomodă, 
căpitanul Vintilă Vintilă din secţia judiciară locală. 

Maşina oficiului medico-legal plecase cu câteva minute 
înainte de începerea vijeliei, iar ei, după ce terminaseră 
primele formalităţi se lăsaseră parcă anume cotropiţi şi 
răscoliţi de furia uraganului. Întrebări grele, chinuitoare îl 
apăsau pe lon Roman, iar după terminarea vijeliei, după 
contactul brutal cu întunericul, ele se transformară în 
obsesii. Întrebări, numai întrebări, se roteau leneşe şi când 
căuta vreun răspuns, gândurile se topeau, supte lacom şi 
mistuitor de tirania beznei. 


— Vijelia asta îmbolnăveşte, spuse el cu voce înceată, 
parcă pentru a se apăra de alte primejdii ascunse în 
întuneric. 

— Aşa ceva n-am trăit până acum, răspunse căpitanul 
Vintilă. O oră de iad, o veşnicie... 

Şi iar se lăsă tăcerea. Minute grele, minute de boală, de 
sufocare lentă, de cădere înceată, de alunecare 
mlăştinoasă. 

— Nu mai e de suportat! Se răzvrăti lon Roman. Măcar de 
s-ar aprinde lumina... 

— Să telefonăm la uzina electrică... 

Funcţionarul de la biroul de recepţie părea o plăsmuire de 
ceară. Arâtă cu un gest de refugiu cabina telefonică apoi se 
topi în beznă. Căpitanul Vintilă se întoarse imediat: 

— S-a defectat şi linia telefonică. Cumplite ravagii... 
Farurile neaşteptate ale unei maşini plimbară fascicole 
orbitoare prin holul hotelului. Cei doi poliţişti îşi căutară 
adăpost în biroul de recepţie. Li se părea că lumina trece 
prin ei ca o lance. Farurile se stinseră la fel de brusc şi 
salonul deveni iarăşi un imperiu al fantomelor. Zgomot de 
paşi, uşa scârţâind subţire, întretăiat... Şi lon Roman începu 
să se frece la ochi. O fantomă i s-ar fi părut mai verosimilă 
decât fiinţa care se oprise în faţa lui: doctorul Tudor. 

— Imposibil! Se scutură bătrânul. Chiar dumneavoastră?! 
Numai la asta nu m-aş fi aşteptat, deşi am dorit-o din tot 
sufletul. Încă nu-mi vine să cred... 

Când auzi numele noului venit, căpitanul Vintilă se fâstăci 
ca un copil. Privi în neştire mâna care i se întinse şi fără 
sunetul gutural scos de lon Roman ar fi rămas toată 
noaptea în poziţie de drepţi. Strânse mâna cu putere şi 
bâigui câteva cuvinte. 

— Doriţi o cameră? Se auzi vocea recepţionerului. 

— Da, răspunse doctorul Tudor. Dar mai ales doresc 
lumină. Dacă nu mai aveţi lămpi, voi lua una de aici din 
hol... 


— Mai sunt vreo două lămpi, dar mi se pare că numai una 
are sticla întreagă, una mai mititică... 

Doctorul Tudor făcu un semn de acceptare cu mâna, apoi 
cercetă cu privirile universul vizibil al salonului. 

— Mai există şi altă scară pe care se poate cobori în hol? Îl 
întrebă el pe lon Roman. 

— Nu, numai scara asta din faţa noastră. Mai e una la etaj, 
dar ea duce afară, pe terasă, la marginea păduricii. 

Doctorul Tudor clătină încet capul, apoi se întoarse spre 
funcţionarul de la recepţie şi-i arătă masa unde stătuse 
până atunci lon Roman: 

— Pe cât se poate să nu fim deranjaţi... Şi sper că se mai 
poate pregăti un apartament la etajul întâi... 

— Apartamente nu-s, îşi aminti recepţionerul. Numai cel în 
care a stat domnul Vicenzo Petrini, dacă s-o fi făcut curat. 
În rest numai camere mici... Bine că n-a plecat 
îngrijitoarea. 

Doctorul Tudor ar mai fi vrut să întrebe ceva, dar se 
răzgândi. Porni, însoţit de ceilalţi, spre oaza de lumină din 
mijlocul salonului. 

— Aţi venit cu maşina? Se interesă Ion Roman, după ce îşi 
luă locul în fotoliu. 

— Cu maşina şi cu un bac improvizat. De aproape o 
săptămână nimeni n-a mai trecut Dunărea cu maşina. Da... 
Uraganul m-a prins chiar la intrarea în oraş. Aş fi sosit cu 
un ceas mai devreme, dacă n-ar fi trebuit să mă adăpostesc. 
Pretutindeni copaci scoşi din rădăcini, acoperişuri smulse, 
stâlpi prăbuşiţi. Da. 

Cine e acest Vicenzo Petrini care a plecat astăzi după 
masă? Şi unde a plecat? 

Întrebarea părea pusă mai degrabă din curiozitate, dar 
precizia cu care fusese formulată şi însăşi faptul că fusese 
rostită, trecându-se atât de uşor, printr-o singură frază, 
peste vijelia apocaliptică, îl cam nelinişti pe Ion Roman. 

— Un sicilian, răspunse el. Un arheolog renumit, după 
spusele lui şi fost vreo doi ani antreprenor constructor în 


România, tot după spusele lui, care a plecat cam brusc spre 
Istambul. 

— A şi plecat? Astăzi după masă? 

— Asta-i una din întrebările care mă frământă, spuse Ion 
Roman. M-am dus după el în port. Era acolo. Aştepta 
vaporul, adică plecarea vaporului. Asta pe la şapte. 
Căpitanul portului mi-a confirmat că vaporul va părăsi 
portul chiar la ora nouă. Oare s-a urcat sicilianul pe vas? Şi 
nu ştiu ce să fac, fiindcă telefonul nu mai funcţionează. 
Suntem ca nişte orbi... 

— Da... Medită doctorul Tudor. Prin urmare ziarele încă nu 
au ajuns aici... Şi după toate probabilitățile sa întâmplat şi 
aici ceva... 

— De ce credeţi asta? Tresări lon Roman. 

Doctorul Tudor nu-i luă în seamă întrebarea. Poate că nici 
n-o auzise. Îşi apropie încet umerii de speteaza fotoliului; 
lumina bolnavă şi nesigură îl irita, voia să se retragă în 
penumbră. Vocea îi sună obosită: 

— Îl cunoşti pe Avarian? 

— Dacă e vorba de giuvaergiul din pasaj... 

— Da... Despre el este vorba. În noaptea de duminică spre 
luni, adică azi, pe la două dimineaţa, sa comis o spargere în 
magazinul lui. Nu s-a luat nimic din vitrinele de la parter. 
Numai casa de fier de la etaj a fost găsită goală. Atât. 

— Casa de fier a lui Avarian?! Refuză lon Roman să 
creadă. Imposibil! Avarian se lăuda în gura mare că şi pe 
maidan dac-ar lăsa-o, o săptămână întreagă, tot intactă ar 
găsi-o. Nimeni nu i-ar putea veni de hac. Nici cu gură de 
lup, nici cu dinamită, nici cu antitanc, râdea el. Cum au 
dichisit-o? 

— Fără dinamită, fără gură de lup, fără antitanc, răspunse 
doctorul Tudor. A fost găsită goală, cu uşa deschisă şi 
descuiată. 

— Dacă nu e un simulacru de spargere... Sugeră cu 
oarecare nesiguranţă în voce Ion Roman. 

Doctorul Tudor ridică din umeri: 


— Asigurări definitive şi absolute nu se pot da. Spargerea 
a avut însă un efect dezastruos asupra lui Avarian. Acesta e 
singurul fapt cert. A suferit un atac de cord şi se află, de 
dimineaţă, în comă, la spital. Mărturiile sunt formale. Când i 
s-a adus la cunoştinţă spargerea, Avarian a manifestat 
simptomele unei crize cardiace. Trei persoane au asistat la 
acest episod tragic, iar buletinul medical nu poate fi pus nici 
o clipă la îndoială... În condiţiile acestea se poate vorbi de 
un simulacru de spargere? 

Ion Roman căută undeva în întuneric privirile doctorului 
Tudor. Erau stinse, parcă ar fi adormit. 

— Dacă spargerea e veritabilă, spuse el, atunci un singur 
om de pe planeta noastră e capabil de o asemenea 
performanţă: Nico Nicola. Altul nu s-ar apropia nici la 
douăzeci de metri de casa de fier a lui Avarian. 

— Nici Florică Florescu? Îndrăzni căpitanul Vintilă. 

— Nici! Răspunse categoric lon Roman. Nici el, nici 
Bluther, nici Cesaire, nici Trughbord. E ca şi cum s-ar 
compara un boxer de categorie grea cu unul de categorie 
muscă. 

— Asta e şi părerea experţilor, spuse doctorul Tudor. Adică 
părerea celorlalţi experţi. Numai că ei îl refuză şi pe Nico 
Nicola. Îl consideră o simplă legendă. 

Ion Roman îşi ridică trupul din fotoliu şi se strădui să dea 
cât mai multă convingere vorbelor sale: 

— Nico Nicola nu e o legendă! Spargerile lui, întradevăr, 
par de domeniul legendei: fără zgomot, fără urme, fără 
violenţă. În toată cariera lui n-a comis mai mult de zece 
spargeri. Date sigure, totuşi nu se pot da. Se ştie însă 
absolut sigur că trei dintre ele, primele, au plecat de la 
nişte pariuri făcute într-un grup de colecționari celebri. 
Probabil că unii dintre ei, sau numai unul, îl cunoştea pe 
Nico Nicola, îi cunoştea geniul, dacă se poate vorbi despre 
aşa ceva şi a pariat pe sume fabuloase că va sustrage din 
casele de fier ale prietenilor sau rivalilor lui bijuteriile cele 
mai preţioase. Loviturile au făcut senzaţie în lume, la 


vremea aceea. Dar revista care a publicat reportajele a fost 
suspectată de fantezie şi născocire. Cu timpul însă, Nico 
Nicola a renunţat la gratuitatea virtuozităţii şi nu s-a mai 
mulţumit doar cu câteva procentaje. Probabil că l-a prins şi 
pe el pasiunea de colecţionar. A dat câteva lovituri pe cont 
propriu, toate semnate, care au înspăimântat lumea 
bijutierilor şi colecționarilor. Şi poate că aici apare din nou 
legenda. Se spune că un ziar francez ar fi publicat un 
avertisment semnat de Nico Nicola în care se indica numele 
unor celebri colecționari şi piesele, bineînţeles cele mai 
rare şi mai preţioase, care îi vor părăsi. A folosit chiar acest 
verb: a părăsi pentru a-şi elogia virtuozitatea şi metoda. 
Dar pentru că avertismentul a apărut la un întâi aprilie (şi 
cred că alegerea datei confirmă întrucâtva adevărul 
legendei) nimeni nu l-a luat în serios. A fost considerat o 
glumă, o păcăleală... Numai că în mai puţin de un an de 
zile, cinci spargeri uluitoare: prima în Argentina, a doua în 
Franţa, a treia în Anglia, a patra în Statele Unite şi a cincea 
în India au dus la descoperirea faimosului avertisment... De 
atunci au trecut zece ani şi până sâmbăta trecută, nimeni n- 
a mai auzit de Nico Nicola... 

Ion Roman făcu o pauză, mai mult pentru a cere, mut, 
încuviințarea de a continua, sau de a adăuga ceva. 

— Bineînţeles... Îl încurajă doctorul Tudor. E bine să 
cunoaştem toată povestea de la început, toţi, mai ales că în 
momentul când mi-ai cerut permisiunea de a pleca pe 
litoral ai fost destul de zgârcit, sau eu am fost prea ocupat... 

— Nu ştiu ce amănunte mai pot adăuga, încercă să se 
scuze lon Roman. Voi căuta să fiu cât se poate de precis... 
Povestea a început sâmbătă după masă, adică spre seară, la 
şase şi patru minute. Era de serviciu Victor Marian. A sunat 
telefonul, a ridicat receptorul. O voce înăbuşită, probabil 
cineva care şi-a pus o batistă în faţa gurii, l-a anunţat, 
silabisind cuvintele: „Ni-cu Ni-cu-la-e la Ma-ma-ia.” Victor a 
răspuns ceva, probabil că era înfuriat, dar vocea a repetat 
în acelaşi mod, aceeaşi frază: „Ni-cu Ni-cu-la-e la Mamaia”. 


Apoi comunicaţia s-a întrerupt. Victor a răscolit prin fişe dar 
n-a găsit niciuna cu numele Nicu Niculae cum a înregistrat 
el numele... 

— Deci a fost nevoit să apeleze la dumneata, l-a întrerupt, 
zâmbind, doctorul Tudor. 

— Da... Eram la etajul trei, la specială, studiam un dosar 
vechi. M-a găsit şi mi-a repetat mesajul primit. În mod sigur 
n-aveam nici un Nicu Niculae în arhive. Dar Victor, îl ştiţi 
doar cum e, a început să desfacă firul în patru. De cea 
telefonat un bărbat? De ce şi-a înăbuşit vocea cu o batistă? 
De ce a silabisit anunţul? Şi l-am auzit repetând de câteva 
ori, în silabe despărțite de pauze lungi, mesajul. Atunci mi-a 
venit ideea că fraza are şi un verb şi am dat peste numele 
lui Nico Nicola. Cel cu vocea înăbuşită n-a spus: Ni-cu Nicu- 
la-e la Ma-ma-ia, ci Ni-co Ni-co-la e la Ma-ma-ia. Victor şi-a 
amintit imediat că „e”-ul din frază i-a sunat din prima clipă 
cam îndepărtat. Şi am dedus amândoi că numele lui Nico 
Nicola justifica, într-un fel, mesajul. Nu era vorba de un 
oarecare pick-pocket... Şi nu văd detectiv în lume care 
auzind de Nico Nicola să nu se prefacă în copoi... 

După câteva clipe de tăcere se auzi vocea şoptită a 
doctorului Tudor: 

— Chiar dacă am accepta existenţa personajului, existenţa 
lui fizică, nu în legendă, oare celebritatea nu se opune 
categoric prezenţei lui aici?... Ce să caute un asemenea 
geniu al caselor de fier într-un magazin de bijuterii din 
Bucureşti? 

Căpitanul Vintilă începuse să se foiască în fotoliu. Până la 
urmă avu curaj să-şi destăinuie gândul: 

— Vă rog să-mi permiteţi... Poate că s-a gândit vreun geniu 
autohton. Atrăgând atenţia poliţiei spre Mamaia... Putea să 
opereze în linişte la Bucureşti. 

— Nici mie nu-mi dă pace acest gând, mărturisi lon 
Roman. M-am lăsat dus de nas ca un începător, deşi... 

— Mai rămâne stilul spargerii, îl ajută doctorul Tudor. 


— Dacă s-ar putea şti cum a fost comisă spargerea... Sună 
ca o rugăminte vocea lui lon Roman. 

— Mai mult decât scrie aici, nu se ştie. Deocamdată. 
Pentru că Victor Marian a rămas pentru continuarea 
cercetărilor. 

Ion Roman luă ziarul pe care i-l oferi doctorul Tudor şi 
începu să citească ştirea înconjurată de un chenar roşu de 
la rubrica „Ultimul minut”: 

— Senzaţionala spargere de la bijuteria Avarian... În 
ultima clipă ne parvine ştirea că în noaptea de duminică 
spre luni, la ora două după miezul nopţii, s-a produs o 
senzaţională spargere la celebra bijuterie Avarian. Mai 
mulţi necunoscuţi au pătruns în magazin, au deschis casa 
de fier, însuşindu-şi bijuterii, după toate probabilitățile de 
mare valoare. Spărgătorii au reuşit să scape nevătămaţi, 
deşi au fost surprinşi asupra faptului de către gardianul 
care-şi făcea rondul. După lansarea somaţiei, bravul 
apărător al ordinii publice, deşi rănit, a tras mai multe 
focuri pe urmele spărgătorilor. În ultimissima clipă aflăm că 
agenţii poliţiei judiciare se află pe o pistă foarte serioasă. În 
ediţia de seară vom reveni cu detalii şi revelații 
senzaţionale...„ Hm, comentă Ion Roman, cam puţin pentru 
că ultimele fraze nu sunt altceva decât reclamă... 
Cunoaşteţi raportul gardianului de serviciu?... Pentru că 
ziariştii exagerează cam întotdeauna. 

— Raportul e destul de confuz, răspunse doctorul Tudor. 
Gardianul a auzit voci, un semnal de alarmă, sa grăbit să 
ajungă în pasaj, a fost doborât de cineva. Apoi a văzut un 
individ sărind de pe geamul magazinului, l-a somat, a tras în 
el chiar când a făcut colţul, spre stradă. Şi cu asta, gata! 
Nici urmă de spărgători. Cam întuneric... 

— Nu mi se pare chiar atât de confuz, îndrăzni lon Roman. 
Sunt totuşi o seamă de amănunte. 

— La prima vedere... Spuse doctorul Tudor. Amănuntele 
par importante pentru că sunt spectaculoase. Atac, somaţie, 
focuri de armă... Lipsesc însă date esenţiale din raport: Câţi 


indivizi au luat parte la spargere?... Unde a dispărut scara 
cu care s-a ajuns la fereastra de la etaj, pentru că pe acolo 
s-a pătruns în magazin... Când s-a produs spargerea...? 

— Când s-a produs spargerea? Repetă Ion Roman cu un 
ton mirat întrebarea doctorului Tudor. 

— Exact! Răspunse acesta. Nu se ştie ce a făcut gardianul 
de serviciu după ce a dat alarma. A părăsit sau nu pasajul? 
Chiar pentru a da alarma. Dacă spărgătorii au fost surprinşi 
la începutul loviturii? Dacă a rămas un complice în magazin 
în timp ce gardienii chemaţi în ajutor cercetau 
împrejurimile pasajului? Victor are misiunea de a limpezi 
toate aceste probleme. Şi altele, poate şi mai complicate. 

— Nu se ştie ce anume a dispărut? Întrebă după un 
moment de ezitare căpitanul Vintilă. 

— Asta e una din problemele suplimentare, spuse doctorul 
Tudor. Deocamdată de la Avarian nu se poate afla nimic, iar 
cei doi vânzători şi specialişti ai magazinului nu ştiu, sau se 
fac că nu ştiu, absolut nimic cu privire la conţinutul casei de 
fier. 

— Să fi fost goală? Riscă o nouă întrebare căpitanul. 

— Foarte improbabil... Negă în stilul său doctorul Tudor. 
Criza lui Avarian şi însăşi prezenţa unei asemenea case de 
fier nu acceptă presupunerea dumitale. Ceva trebuia să fie 
acolo. 

— Oricare ar fi fost conţinutul casei de fier, medită Ion 
Roman, cu voce tare, după cât îl cunosc eu pe Avarian nu se 
poate să nu fi încheiat un contract de asigurare. 

— Ne-am gândit şi noi, spuse doctorul Tudor. Şi astfel am 
ajuns la alt mister. Contractul e secret. S-a asigurat o 
anumită valoare, denumită X, contra unei sume denumită Y. 
Cele două elemente nu sunt dezvăluite în contract. Atât: X 
şi Y. Valoarea asigurării şi deci şi a obiectului asigurat 
trebuie să fie enormă. Pentru că ratele prevăzute în 
contract, plătite la zi de Avarian, depăşesc cu mult valoarea 
altora, similare. De pildă, rivalul lui Avarian, care şi-a 
asigurat întregul stoc de bijuterii la aceeaşi societate, 


plăteşte ca rată anuală o sumă de opt ori mai mică decât 
cea plătită de Avarian în acest contract special. Funcţionarii 
societăţii nu ne-au putut spune altceva. Contractul s-a făcut 
în secret, între Avarian şi un delegat special al Consiliului 
de administraţie al societăţii. 

— În cazul acesta cunoaşteţi numele societăţii... Spuse cu 
o voce aproape insinuantă lon Roman. 

— Societatea se numeşte „Universala“, iar delegatul 
special care a încheiat contractul cu Avarian se numeşte 
Gilbert Pascal, unul din vicepreşedinţi şi principalul 
acţionar. 

— Care locuieşte de câteva zile în acest hotel, împreună cu 
fiica lui, completă lon Roman. 

— Încă unul din motivele care m-au adus aici, recunoscu 
doctorul Tudor. Înainte de a-l deranja, v-aş ruga să mă 
puneţi şi pe mine la curent cu evenimentele petrecute aici... 

Ion Roman aproape că uitase de accident şi de întrebările 
care-l chinuiseră atât de rău, numai cu jumătate de oră 
înainte. Se trezi din nou în salonul hotelului, apăsat de 
întuneric şi înconjurat de mistere greoaie, obosite. 

— Un accident... Începu el. Acum vreo două ore s-a înecat, 
chiar în faţa ochilor noştri, un băiat din societatea noastră, 
un anume Radu Stoian, în vârstă de 25 de ani, înotător de 
mâna întâi. S-a înecat sub privirile noastre, pe o mare 
liniştită, la vreo douăzeci de metri distanţă de o barcă 
goală. Am urmărit toată scena prin binoclu, parcă se 
petrecea la jumătate de metru de mine, poate de aceea 
sunt atât de impresionat. Încă n-am văzut până acum pe 
chipul unui om o asemenea expresie de teroare ca aceea de 
pe faţa lui în momentul când a strigat după ajutor... Apoi s-a 
scufundat. A mai ieşit odată la suprafaţă, după câteva 
secunde şi gata... 

— Nu i-a sărit nimeni în ajutor? Întrebă doctorul Tudor, 
molipsit parcă de accentul de suferinţă din vocea lui lon 
Roman. Nu mai erau şi alţi înotători? 


— Ba da... Era un prieten de-al lui pe mal, chiar lângă 
mine. Dar până a ajuns la el, până l-a găsit, mai ales că 
marea se învrăjbise între timp, a trecut un sfert de oră, 
aproape un sfert de oră. Când l-a scos la mal nu mai era pic 
de viaţă în el. 

Doctorul Tudor cumpăni câteva clipe, apoi spuse încet, ca 
pentru sine: 

— Poate că moartea nu se datorează înecului, ci unui atac 
de cord... Dar dumneata crezi că mai foloseşte ceva dacă 
aflăm cauza ireală a decesului? 

Nu era o întrebare nepăsătoare, o întrebare oarecare. Ion 
Roman îl cunoştea prea bine pe doctorul Tudor pentru a 
înţelege, sau mai bine zis pentru a simţi că întrebarea 
aruncată parcă la întâmplare îi cerea să spună tot ceea ce 
gândea despre accident, cele mai firave ipoteze şi cele mai 
mici urme de îndoială, dacă existau. Şi cu toate acestea 
bătrânul se codea. Se temea mereu că starea lui şi mai ales 
gândurile lui chinuitoare se datorau acelui sentimentalism 
exagerat de care nu putea scăpa niciodată, oricât şi-ar fi 
chemat logica în ajutor. 

— Îmi închipui că accidentul ţi se pare dubios, sau cel 
puţin ciudat, îl încurajă doctorul Tudor. Ai spus-o fără voia 
dumitale şi o repeţi prin această tăcere... 

— Da... se hotări lon Roman. Accidentul e ciudat. La zece 
metri de o barcă ancorată, pe o mare liniştită, cred că nici 
un începător, nici un om care nu ştie să înoate nu se poate 
îneca. Face el ce face şi tot ajunge până la barcă... Şi apoi 
spaima, teroarea, urâţenia aceea de pe faţa lui şi răcnetul 
lui ca al unui animal înjunghiat... Nu vi se pare şi 
dumneavoastră.? 

— Dacă ne gândim la un atac de cord... Îl obligă doctorul 
Tudor să-şi ducă destăinuirile până la capăt. 

— Adevărat... Consimţi lon Roman. Mai este ceva... Parcă 
am zărit pe gambele lui, jos, la glezne, nişte semne vinete, 
ca nişte inele. Nu pot spune asta cu toată certitudinea. 


Întunericul se lăsase mai devreme ca de obicei şi mai eram 
Şi... Emoţionat. 

— Ai făcut vreo remarcă în legătură cu aceste semne? 

— Nu... Nu i-am spus nimănui nimic. Nici chiar medicului 
legist, tocmai ca să nu-l influenţez. I-am cerut însă un 
control general asupra cadavrului şi un raport foarte 
precis. 

— A mai observat cineva semnele? 

— Nu ştiu... Poate ziaristul Vladimir Enescu. L-am surprins 
de câteva ori privind fix gambele cadavrului. Odată s-a şi 
aplecat. Dar s-ar putea să fie şi asta o simplă părere... 

— Da... Spuse doctorul Tudor cu gândurile în altă parte. 
Mai bine să aşteptăm raportul medicului legist. Să nu 
imaginăm, fără indicii sigure, un caz de o deosebită 
gravitate. Să ne ferim, măcar pentru o oră de linişte, dacă 
linişte poate fi numită asta, să transformăm un accident în 
asasinat, numai pe baza unor presimţiri şi a unor observaţii 
vagi... În sfârşit, să nu uităm că avem o misiune aici, 
deocamdată una singură... ltalianul dumitale n-a asistat la 
accident, după cât îmi dau seama. L-ai lăsat în port. Dar 
poate că n-ar strica să controlăm dacă a plecat şi asta cât 
mai repede... 

Doctorul Tudor îşi aţinti privirea asupra căpitanului 
Vintilă, care se ridicase în picioare, apoi continuă cu o voce 
în care se simţea gravitatea: 

— Şi dacă n-a plecat, ceea ce e foarte probabil, i se va face 
o percheziţie suplimentară, generală şi fără eroare. Şi nu 
numai lui. Tuturor pasagerilor care pleacă odată cu el. Aici 
ai împuternicirile necesare şi poftim şi cheia de la maşină... 

Căpitanul Vintilă primi într-o impecabilă poziţie de drepţi 
un plic oficial şi o cheiţă oarecare. Parcă i se confereau cine 
ştie ce decoraţii. După câteva secunde se auzi zgomotul 
unui demaraj foarte grăbit. 

Ora 21,30 

— Mi-a fost recomandat ca un băiat de ispravă, spuse 
doctorul Tudor la scurt timp după plecarea căpitanului 


Vintilă. Da... Trebuie să luăm câteva măsuri de prevedere. 
Nu ştim ce se afla în casa de fier a lui Avarian, nu ştim ce 
anume, un X, să-l numim aşa, însă un X de o valoare ieşită 
din comun, asta fără îndoială. Şi pentru că prima pistă duce 
în port, trebuie să impunem acolo primele măsuri... 

— O simplă percheziţie! Se miră lon Roman. 

— Atât! Chiar şi asta emană dintr-o măsură generală, în 
alb. Nu putem reţine un om, mai ales un străin, fără să-i 
aducem o acuzaţie fondată. Unde se afla acest Vicenzo 
Petrini, astă noapte, la ora două? 

— Abia acum mă întrebaţi? Se miră şi mai tare Ion Roman. 
N-am ştiut ce să cred... 

Doctorul Tudor se retrase iarăşi în penumbra fotoliului, 
mai mult pentru a-şi ascunde zâmbetul care-i gâdila faţa: 

— Abia acum... Deşi întrebarea e pur formală. Dacă acest 
domn Petrini n-ar fi fost aici şi mai ales dacă dumneata nu |- 
ai fi atins cu mâna, fizic, să spunem... pe la miezul nopţii... 
de multă vreme ai fi alergat spre port... adică din clipa în 
care ai citit ştirea despre spargere. Prin urmare domnul 
Vicenzo Petrini trebuie scos din rândul suspecţilor... 

— Din păcate, da... Acceptă Ion Roman cam cu tristeţe. 
Deşi individul e cam bizar şi poartă cu el nişte date care mi- 
l fac suspect. Arheolog, colecţionar, nu e un ignorant în 
materie de bijuterii, cum ne-a lăsat să aflăm, amator de 
fineţuri, ce mai, e prototipul suspectului... 

— Chiar etalându-şi aceste date? 

— Asta nu prea merge, recunoscu lon Roman. Numai să 
nu fie şi asta o metodă, de... În orice caz, de la ora şapte 
seara şi până la ora când s-a comis spargerea în Bucureşti 
am fost împreună. Sau eu la un metru în spatele lui, sau el 
la un metru în spatele meu... Numai dacă şi-a găsit complici 
în Bucureşti. 

— Şi casa de fier cine a deschis-o, dacă după părerea 
dumitale singurul capabil să facă asta e Nico Nicola? 
Întrebă doctorul Tudor. O mai fi şi altul pe planeta noastră. 


Era o oarecare nuanţă de ironie în vocea doctorului Tudor, 
dar lon Roman n-o sesiză. 

— Nu! Un al doilea nu există, asta v-o spun ca expert, aşa 
mă consideră unii, în domeniul spargerilor de acest gen. 
Categoric! Cunosc casa de fier a lui Avarian. E unică în ţară 
şi prin cifrul secret cu care se deschide e unică în lume. 
Altul n-o putea deschide. Aşa că domnul Vicenzo Petrini nu 
poate să fie una şi aceeaşi persoană cu Nico Nicola... Dar 
mai există un suspect, mai există o pistă, numărul doi. Un 
alt italian, domnul profesor Moni Marin. El n-a fost cu noi 
la teatru şi deci nu s-a întors cu noi după miezul nopţii; dar, 
din fericire, se află încă în hotel... 

— Se poate trece atât de uşor de la unul la altul? 

— În cazul Nico Nicola se poate imagina orice, răspunse 
Ion Roman. Se poate trece de la Vicenzo Petrini direct la 
dumneavoastră, ca să zic aşa. Cred că descifraţi 
exagerarea. În afară de geniu şi de metodă: fără urme, fără 
violenţă, Nico Nicola mai are o particularitate, cel puţin în 
legendă: nimeni nu l-a văzut decât deghizat, nimeni, nici 
măcar Scotland Yardul, nu posedă o fotografie de-a lui. 
Chiar sub o mască oarecare. Nici vârsta nu i se cunoaşte. 
Poate că şi naționalitatea lui e o invenţie. Cine ştie unde 
trăieşte, sub ce nume, cu ce profesiune? Un singur lucru e 
sigur: sărac nu este. 

— Numai cu acest indiciu că nu e sărac, nu e prea uşor de 
identificat, zâmbi doctorul Tudor. Sunt cam mulţi oameni 
nesăraci pe lumea asta. Da... Povestea devine cam prea 
ciudată, nu atât din cauza spargerii, care, până la proba 
contrarie, poate fi totuşi un simulacru, sau opera vreunui 
geniu autohton, cât din cauza acelui mesaj misterios. Cine şi 
de ce a rostit numele lui Nico Nicola, cu douăzeci şi patru 
de ore înaintea unei spargeri, după toate aparențele, 
neobişnuită? 

— Poate că răspunsul există undeva la Bucureşti, spuse 
Ion Roman. Şi noi suntem aici... 


Gândul însă i se stinse înainte de a-l articula în cuvinte. Îşi 
aminti dintr-o dată spaima şi durerea de pe malul mării şi 
un val de sudoare îl inundă. 

— Înţeleg... Clătină doctorul Tudor din cap, după ce 
observă transformarea de pe chipul bătrânului. Poate că n- 
ar strica să luăm şi în cazul acesta câteva măsuri de 
prevedere... 

— Nu ştiu ce s-ar putea face... Când îmi amintesc 
accidentul, gata! Începe şi chinul câtorva întrebări: Unde a 
dispărut Dan Ionescu, prietenul lui Radu Stoian? La cinci şi 
un sfert după masă a plecat în oraş cu taxiul sicilianului, pe 
neaşteptate, altminteri şi-ar fi aranjat dinainte plecarea. De 
atunci n-a mai dat nici un semn de viaţă. Mai bine de cinci 
ore... 

— Şi de ce te îngrijorează atât de tare absenţa lui? Întrebă 
doctorul Tudor. A lipsit cumva în timpul nopţii? 

— Nu, nu din pricina asta. Dealtfel, la miezul nopţii şi mai 
înainte, a fost eroul unei piese de teatru improvizate. O mie 
de oameni l-au văzut cu iubita alături: băiatul fără nume şi 
fata fără nume... Nu cred că vă interesează povestea. Nu, 
niciunul din băieţi n-a lipsit astă noapte. Doar dacă plecând 
de aici după unu şi jumătate noaptea au ajuns la două în 
Bucureşti, ceea ce numai cu gândul e posibil. Altceva s-a 
întâmplat. Dan Ionescu are, adică avea, un costum de 
pescuit subacvatic. Costumul i-a dispărut. Probabil că ieri i 
l-a luat cineva, aşa crede. Au fost mulţi oameni, mulţi 
excursionişti care au cutreierat hotelul şi pensiunea de 
peste drum, unde locuieşte Dan Ionescu. Saui l-a luat unul 
din vizitatori, sau i-a făcut cineva o farsă... Numai că după 
ceea ce i s-a întâmplat lui Radu Stoian, dispariţia 
costumului... Nu! Nu, n-aş vrea să anticipez nimic... Dar nu 
pot scăpa nici de altă întrebare: De ce Radu Stoian nu s-a 
dus în larg cu ceilalţi înotători? De ce s-a oprit lângă 
„Pescăruşul alb” unde şi-a găsit moartea? De ce a rămas 
acolo?... După cum vedeţi întrebări grele şi mai sunt şi 
altele şi mai e vremea asta care îmbolnăveşte oasele şi 


senzaţia că ne aflăm într-un pustiu... Fără lumină, fără 
telefon, fără... 

Doctorul Tudor încercă să-l liniştească: 

— Nici o grijă. Sunt absolut convins că se va găsi cel mai 
rapid mijloc de informare în momentul când vor apare alte 
concluzii, sau alte păreri cu privire la cauza decesului. 

— Oare nu putem lua în consideraţie şi ipoteza unei 
sinucideri în cazul lui Radu Stoian? Întrebă pe neaşteptate 
Ion Roman. Ceva parcă se întâmplase cu băiatul... 

— Mi se pare imposibil, răspunse doctorul Tudor. Orice 
sinucidere se realizează, practic, într-o fracțiune de 
secundă: clipa în care se apasă pe trăgaci, clipa în care se 
înghite pilula, clipa în care începe saltul în vid, clipa în care 
se răstoarnă scaunul de sub picioare... Dacă actul practic al 
sinuciderii ar dura mai mult timp, ar exista foarte puţin 
sinucigaşi pe lume. Prin absurd, un înotător ar putea 
încerca să se sinucidă în apă, prin înec, dar dacă nu 
beneficiază de anumite condiţii: izolare, depărtare, 
singurătate, furtună, sau dacă nu-şi va lega cine ştie ce 
greutăţi de picioare, gestul lui va deveni o simplă tentativă. 
Ori va ieşi singur la mal, ori îl vor scoate alţii... 

— Cam aşa m-am gândit şi eu, deşi nu sunt înotător, spuse 
cu durere lon Roman. Oare n-ar fi mai bine să schimbaţi 
câteva cuvinte cu ziaristul Vladimir Enescu? A fost şi el 
martor la accident şi e unul din primii clienţi ai hotelului. Şi 
în plus e foarte interesat de tot ceea ce se întâmplă în jurul 
lui. 

Doctorul 'Tudor ezită doar o clipă: 

— Să trecem convorbirea asta în cadrul măsurilor de 
prevedere, ca să nu pară că forţăm lucrurile. Şi poate că ar 
fi bine, tot ca măsură de prevedere, să-l cunoaştem şi pe 
avocatul Gilbert Pascal, vicepreşedintele societăţii de 
asigurări Universala. 

Ora 21,45 

Ion Roman reveni la masa din mijlocul salonului parcă mai 
obosit ca înainte. 


— Nu l-am găsit pe Vladimir Enescu în cameră... Sau 
poate că dormea, deşi nu-mi vine să cred. Am bătut în uşă 
de câteva ori şi nu mi s-a răspuns. Uf, e o adevărată 
aventură să circuli pe coridoarele hotelului în bezna asta. 
Mereu te împiedici de ceva, mereu aştepţi să te izbeşti de 
ceva... 

— Sau să te izbească ceva... Îi duse doctorul Tudor gândul 
până la capăt. 

— Chiar aşa... Încuviinţă bătrânul. Domnul avocat Gilbert 
Pascal mi-a răspuns, chiar foarte repede. L-am rugat să 
poftească în hol pentru câteva minute. Cu tot întunericul 
am văzut cum se îngălbeneşte... 

Chiar în clipa aceea răsunară paşi pe scări. Avocatul se ivi 
în raza de lumină. Păşea prudent, cu mâna dreaptă întinsă. 
Numai după ce-şi rotea mâna într-un anumit spaţiu, 
probabil şi piciorul, pentru a dibui eventuale obstacole, 
înainta cu câte un pas. Întunericul parcă-l sufoca. 

Ion Roman făcu prezentările cu politeţe rece, formală. 
Doctorul Tudor îl invită pe noul venit să ia loc într-un 
fotoliu, în faţa lui lon Roman. Avocatul nu întrebă nimic şi 
nu ceru nici o explicaţie. Acceptă docil invitaţia şi aşteptă. 
Ion Roman se uită spre doctorul Tudor cu nişte priviri care 
lăsau să se înţeleagă că, fără a fi întrebat, avocatul ar fi în 
stare să tacă până dimineaţă. Aceasta era şi impresia 
doctorului Tudor. Tonul cu oare rostise cele câteva vorbe 
convenţionale, atitudinea tăcută, retrasă, mişcările 
nesigure ale mâinilor, erau ale unui om care trăieşte o 
teamă nelămurită, sau o emoție neobişnuită. Orice cuvânt, 
chiar sentinţa unei condamnări la moarte ar fi însemnat o 
uşurare pentru el. 

— V-am ruga să ne ajutaţi cu câteva informaţii, începu 
doctorul Tudor. Dar mai întâi v-am ruga să ne iertaţi pentru 
că v-am deranjat la o oră nu prea potrivită. 

— Vă rog, vă rog... se grăbi avocatul să-şi arate 
amabilitatea şi înţelegerea. Vă pot sta la dispoziţie chiar şi 
un sfert de oră, dacă vă e necesar... 


Doctorul Tudor nu dădu nici o importanţă transformării de 
ultimă clipă a avocatului, acelui sfert de oră generos şi 
neaşteptat care mărise ochii lui Ion Roman. Îl întrebă 
direct, fără nici o introducere: 

— Sunteţi în relaţii de afaceri cu Igor Avarian? Uimirea lui 
Ion Roman se mutase pe faţa avocatului, accentuându-i 
expresia de copil îmbătrânit: 

— Liigor Aaavarian? Se bâlbâi el. Biiijutierul?... 
Bineînţeles. Am încheiat câteva contracte de asigurare. 

— Câteva? Insistă doctorul Tudor. 

— Da, câteva... Aceasta a fost dorinţa clientului: contracte 
separate pe diferite valori. 

— Printre aceste contracte, continuă doctorul Tudor, 
există şi unul special, de o valoare care iese din comun? 

— Întocmai... Răspunse avocatul Gilbert Pascal, fără nici o 
urmă de ezitare. 

— Aţi putea să ne furnizaţi câteva amănunte cu privire la 
condiţiile şi conţinutul acestui contract special? 

Avocatul Gilbert Pascal îşi încrucişă braţele pe piept şi 
spuse aproape cu părere de rău: 

— Din păcate, aşa ceva este imposibil. Absolut imposibil! 
Numai cu aprobarea Consiliului de administraţie... Şi în 
primul rând cu aprobarea celeilalte părţi. 

— Chiar în cazuri excepţionale? Insistă doctorul Tudor. 

— Numai în cazuri excepţionale! Răspunse imperturbabil 
şi foarte stăpân pe sine avocatul. În mod obişnuit asemenea 
contracte nu sunt cunoscute şi în mod categoric nu sunt 
date publicităţii. Fac parte din categoria contractelor de 
mare risc, în aspectul lor social. Fiţi siguri însă că ele nu 
contravin cu nimic legilor scrise şi nescrise. Sunt asemeni 
pariurilor făcute între două părţi, un fel de pariuri oarbe. 
Numai marea lor valoare obligă o parte, sau alta, la 
legalizare. Există şi cazuri când asemenea contracte sunt 
numai orale... 

— Comiteţi o indiscreţie, sau vă consideraţi în culpă faţă 
de Consiliul de administraţie, dacă ne spuneţi care din părţi 


în contractul acesta special a susţinut legalizarea? 

Nici de data aceasta avocatul Gilbert Pascal nu ezită cu 
răspunsul: 

— Societatea... Ea a insistat asupra legalizării... 

— Deşi... Clătină doctorul Tudor din cap şi făcu o pauză 
scurtă, la o analiză chiar foarte sumară, societatea era 
prima beneficiară, sau chiar singura beneficiară a unui 
contract oral. Pare puţintel cam ciudat... 

— Mi-aţi cerut un singur răspuns, îi aminti avocatul. 

Doctorul Tudor îl privi o clipă mai atent: 

— Da... Ar fi o singură explicaţie... Anumite amănunte din 
biografia lui Avarian v-au obligat la legalizare. Dar şi în 
cazul acesta apare o enigmă... Numai dacă nu v-aţi gândit 
la justificări eventuale, nu faţă de Avarian, ci faţă de o a 
treia parte, necunoscută şi extrem de redutabilă... 

Avocatul Gilbert Pascal ascultase, năucit, presupunerile 
doctorului Tudor. Reuşi totuşi să îngâne o frază: 

— Îmi este imposibil să vă spun altceva decât că sunt 
foarte uluit... 

Doctorul Tudor trecu brusc la atac: 

— Nu ştiu dacă vă aduc o veste bună. Fiţi însă sigur că e 
reală şi că sunt împuternicit formal să v-o aduc la 
cunoştinţă. 

Pauza era intenţionată. Avocatul părea hipnotizat. i 
încetase şi respiraţia. 

— Da... Continuă doctorul Tudor. Magazinul lui Avarian a 
fost cambriolat... 


Din nou pauză. Gilbert Pascal îşi revenea vizibil. Avea o 
mare putere, un talent sau un instinct al metamorfozei. 
Răsuflă uşurat, ba făcu şi un efort să zâmbească. 

Ion Roman, care nu mai ştia ce să înţeleagă din duelul 
celor doi, deschise un carnet şi se prefăcu că notează ceva, 
dar gestul lui nu avu nici un efect asupra avocatului. 

— Da... Reluă doctorul Tudor. N-a dispărut nimic din 
vitrine, nici măcar n-au fost deschise. În schimb, casa de 
fier de la etaj a fost găsită goală... 

Pe faţa avocatului zâmbetul deveni grotesc. Chipul lui era 
acela al unui copil arierat care, întrebat cât e ceasul 
răspunde, hlizindu-se: Aha, vrei să mă duci... 

— Imposibil... Găsi el alt cuvânt. Dar e şi imposibil să fie o 
farsă. Oare? 

— Era chiar atât de mare valoarea asigurării? Încercă 
doctorul Tudor să smulgă un răspuns într-un moment, pare- 
se, propice. 

— Îmi este imposibil să vă răspund... Dar aş vrea să vă 
întreb ceva: Dumneavoastră chiar sunteţi doctorul 
Alexandru Tudor? Nu e o mistificare...? 

Avocatul bâiguia. Nici nu se uita la doctorul Tudor şi nici 
nu-i aştepta vreun răspuns. 

— Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, înseamnă că totul e 
adevărat... Vă rog să mă iertaţi. Îmi este imposibil să vă 
răspund. Şi cred că ar fi şi inutil din clipa aceasta. Vă rog 
să-mi permiteţi să vă părăsesc înainte de a fi trecut sfertul 
de oră... 

Şi fără să aştepte răspuns, avocatul îi părăsi, după ce-şi 
înclină încet capul. Păşea la fel ca înainte, prudent, bâjbâind 
obstacolele, dar parcă mai repede. 

— La început am crezut că-i o cârpă, spuse lon Roman, 
după ce salonul nu mai primi nici un ecou. Şi tocmai cândi 
se apropie cuțitul de beregată, din muribund devine 
piatră... 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor fără destinaţie. Ceva s-a 
întâmplat cu el. L-am simţit şi eu la început cu ştreangul 


deasupra capului şi vestea cea rea l-a făcut lucid, ca un 
boxer groggy care se trezeşte în urma unei lovituri 
cumplite. Deci cauzele neliniştii lui sunt de altă natură... 
Pentru că în materie de afaceri e un personaj absolut 
remarcabil. 

Ion Roman nu ştia ce valoare să dea calificativului: plus 
sau minus? 

Ora 22,00 

Căpitanul Vintilă ajunse în port chiar în momentul când se 
anunţa că vaporul spre Istambul va pleca irevocabil peste 
jumătate de oră. Portul avea uzină proprie, dar şi aici 
lumina era nesigură şi bolnavă. Numai un motor funcţiona 
din plin, alte două erau ţinute în rezervă. 

După ce îl puse la curent pe şeful vămii cu situaţia 
excepţională şi primi asigurări că se va face un nou control 
vamal fără nici o posibilitate de eroare, căpitanul Vintilă 
porni în căutarea lui Vicenzo Petrini. Îl descoperi lesne, 
printre cei câţiva pasageri care moţăiau în bar, după haina 
lui ca o redingotă şi după pantalonii golf. Îl acostă imediat 
declinându-ţi calitatea şi rostul misiunii sale: 

— Căpitanul Vintilă Vintilă. Sunt într-o misiune cam 
delicată, de aceea o însoțesc cu scuzele de rigoare... O 
situaţie excepţională ivită în ultima clipă, ne obligă să facem 
un control suplimentar şi foarte riguros, în ceea ce priveşte 
bagajele, fiecărui pasager... 

Vicenzo Petrini îşi opri foarte greu un protest vehement. 
Figura i se întunecase şi ochii îi scăpărau. 

— Şi de ce, mă rog, vă adresaţi special persoanei mele? 
Întrebă el tăios. De ce nu se anunţă la megafon? 

Căpitanul Vintilă se simţi prins pe picior greşit. Căută o 
scuză şi se agăţă de prima care-i veni în minte: 

— E un control general, toţi pasagerii trebuie să se 
supună, fără excepţie... M-am adresat dumneavoastră pur 
şi simplu ca să vă ţin de urât, până vă va veni rândul... 

— Aşa ceva nu accept! Spuse foarte ferm sicilianul. Cu alte 
cuvinte mă ţineţi sub escortă. Pe ce bază? 


— M-aţi înţeles greşit... Zâmbi căpitanul Vintilă. Ştiu că aţi 
locuit la hotelul Lux şi n-am vrut să vă aduc la cunoştinţă o 
veste, întradevăr tristă, dar totuşi un subiect de 
conversaţie. Poate chiar util pentru mine... 

— S-a întâmplat ceva la hotel? Întrebă neîncrezător 
Vicenzo Petrini. Sau e un alt pretext... 

O voce bărbătească începu să se audă la megafon: „Rugăm 
pasagerii pentru Constantinopol să se prezinte încă o dată 
la controlul vamal împreună cu toate bagajele. Vaporul 
pleacă peste jumătate de oră. Controlul este absolut 
obligatoriu.” 

— S-a întâmplat ceva la hotel? Repetă Vicenzo Petrini 
întrebarea, însă cu alt ton, de parcă anunţul de la megafon 
l-ar fi liniştit. Ceva râu? 

— Tragic... Spuse căpitanul Vintilă. Unul din tineri, un 
anume Radu Stoian, s-a înecat. Mi se pare că l-aţi cunos... 

Dar se opri pentru că figura sicilianului deveni palidă: tot 
sângele i se scursese din obraji. 

— Nu se poate! Şopti el cu durere şi tremur în glas. Nu se 
poate! Era un înotător bun. Poate că e totuşi un pretext de 
discuţie şi de escortă. 

— Din păcate, nu! Îi răspunse cam aspru căpitanul Vintilă. 
S-a înecat, pe la ora şapte şi ceva, chiar în apropierea unei 
bărci cu pânze. 

Tulburat şi cu faţa schimonosită de durere, italianul se lăsă 
moale într-un fotoliu. Cu mâini tremurânde deschise 
servieta de voiaj şi scoase dinăuntru o sticlă de coniac 
Napoleon. Apoi făcu un semn către unul din chelneri, un 
semn inutil, pentru că Argusul în negru se apropia de masă 
cu două cupe de cristal, ca două clopote întoarse. 

— Coniac Napoleon! Îşi mări el ochii până la limită. N-am 
mai văzut de şapte ani. 

— Coniac Napoleon... Repetă încet sicilianul. L-am 
cunoscut la o sticlă de coniac Napoleon. Pe el şi pe ceilalţi 
băieţi. Erau cinci sticle în pivnițele restaurantului. Asta e 
ultima. Celelalte le-am băut împreună. 


Cu mişcări încete deşurubă dopul greu de metal, îl trase 
afară şi pe cel de plută, apoi turnă în pahare, meticulos, 
elegant. Aranjă dopurile la loc şi lăsă sticla pe masă. Parcă 
oficia un ritual. Ridică paharul, îl privi la lumina care se 
înteţise, lăsă să se scurgă câteva picături, apoi şopti cu glas 
înecat: 

— Sit tibi terra levis! 

Căpitanul Vintilă îl imită întocmai, ca fascinat, numai 
cuvintele le rosti în limba română: 

— Să-i fie țarina uşoară! 

Sorbi din pahar şi avu senzaţia că i se umple gura de 
gusturi şi miresme necunoscute. Numai figura sicilianului şi 
mai întunecată de durere şi ochii lui care exprimau o 
suferinţă grea, neputincioasă, îi opriră cuvintele de laudă 
pe buze. Imposibil ca sicilianul să fi jucat teatru. Avea 
lacrimi în ochi, lacrimi adevărate care nu mai puteau fi 
oprite. 

Din nou răsună vocea aceea bărbătească la megafon. Nu 
mai era nimeni la bar, în afara celor doi băutori de coniac 
Napoleon. Don Petrini tresări şi parcă înţelese că anunţul i 
se adresează lui: 

— Îngrozitor, Dumnezeule! Şopti el. Da... Trebuie să plec. 
Nu mai pot să rămân! Îngrozitor! Aş avea totuşi o 
rugăminte: să le duci celorlalţi băieţi de la pensiune sticla 
asta de coniac, lui Dan sau lui Paul. Şi să-i rogi să verse o 
picătură şi pentru Radu... 

Mai mult nu izbuti să rostească. Nici cuvintele de rămas 
bun. Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi, iar vinele gâtului 
păreau gata să pleznească. Îşi luă servieta, valiza, sacul cu 
haine şi porni încet, clătinându-se, gata să cadă. Nici măcar 
coniacul nu şil băuse, dar asta n-o ştiau decât chelnerii care 
îi pândeau paharul. Căpitanul Vintilă şi-l bău însă pe al lui 
până la ultima picătură, dar tot nu putu să scape de gustul 
amar şi dureros care-i umpluse dintr-odată gura. 

Ora 22,15 

Ion Roman se întorcea dintr-o recunoaştere inutilă. 


— Nici o schimbare, spuse el. Aceleaşi lumini bolnave la 
geamuri şi aceleaşi umbre. Dan Ionescu tot n-a sosit, iar 
Paul Soran tot răstignit pe pat, mut şi cu gazda alături care- 
| păzeşte ca o tigroaică. Asta trebuie să fie maşina 
medicului legist. 

Se vedeau prin geam fascicole de lumină şi se şi auzea 
zgomotul unei maşini care se opreşte. Dar nu apăru 
medicul legist ci unul din infirmierii care însoţiseră 
cadavrul. 

— De fapt ţin loc de telefon, părea că se scuză infirmierul. 
Domnul doctor e foarte ocupat cu cadavrul şi m-a trimis pe 
mine aici cu un raport verbal. Zicea că mai are încă de 
furcă până să ajungă la ceva sigur. Pentru asta m-a trimis. 
Până acum nu poate spune din ce cauză a murit tânărul 
acela. S-au ivit complicaţii şi vă roagă să mai aşteptaţi. 
Zicea că sunt complicaţii mari şi s-ar putea să fie nevoie de 
autopsie. Era foarte nervos, domnul doctor. Zicea că n-ar 
strica să fiţi în stare de alarmă, că e mai bine aşa, chiar 
dacă o să-şi ceară scuze pe urmă... Staţi să socotesc... Va să 
zică: mai are de furcă... Nu e nimic sigur... Încă nu se ştie 
cauza... Sunt complicaţii mari... Să fie alarmă... Nu-ie 
teamă de scuze... Zicea să repet toate astea şi apoi să plec 
fără întârziere. Ceea ce: bună seara...! 

Infirmierul se făcu nevăzut într-o clipă. lon Roman parcă 
atâta aştepta: 

— Aţi văzut?... Mi-am închipuit de la început că s-a 
întâmplat altceva acolo, lângă barcă, nu un simplu 
accident... 

— Tot ce se poate, încercă să-l tempereze doctorul Tudor. 
Dar şi atacurile de cord, mai ales când se întâmplă în largul 
mării, intră tot în categoria accidentelor. Asta nu înseamnă 
că nu trebuie să ne preocupe semnalul de alarmă pe care 
ni-l transmite medicul legist. De fapt e singurul lucru mai 
clar din raportul infirmierului... 

— Nu ştiţi cât e ora exactă? 


Întrebarea lui lon Roman era absolut inoportună şi fără 
rost, dar nu şi fără cauză, gândi doctorul Tudor. Oare ce 
anume determinase întrebarea? Probabil descoperirea 
vreunui intrus... Întorcându-şi capul, zări o umbră 
înaintând spre masa din mijlocul salonului. lon Roman, oare 
ocupa un loc mai propice, o observase mai de mult. 
Apropiindu-se de sursa de lumină, umbra deveni un bărbat 
grav şi impunător, atins de o oboseală distinsă, superioară, 
deşi figura lui părea crispată, fixată într-o asemenea mască. 
Şi tusea prin care-şi anunţa prezenţa era forţată. 

— Îmi permiteţi, vă rog... Spuse el înclinându-şi 
imperceptibil capul. Sunt arhitectul Andrei Dorian. 

— Vă rugăm... Îi răspunse Ion Roman cu un gest plictisit. 
Luaţi loc. 

Probabil pentru a da impresia unui om care are noaptea 
de lucru, arhitectul Dorian îmbrăcase un halat de cameră, 
de culoare vişinie, foarte elegant, dar care nu se asorta 
deloc cu pantalonii impecabili, de seară şi cu pantofii fini şi 
ascuţiţi, pe care şi un copil i-ar fi suportat cu greutate. Nu 
părea deloc o uniformă lejeră, de lucru, combinaţia 
vestimentară a lui Dorian. 

— Poate că vă deranjez, începu el, însoţindu-şi vorbele cu 
mişcări nesigure şi neterminate, de om încurcat. Sunt 
convins că aveţi altă misiune aici, dar situaţia mă obligă să 
apelez la calitatea dumneavoastră de poliţişti. 

Doctorul Tudor îşi întoarse, dezamăgit, privirile în altă 
parte. lon Roman, uimit, se uită în ochii arhitectului, 
căutând mai ales luciri de batjocură. Dorian nu clipi. 

— V-a ameninţat cineva? Întrebă la inspiraţie Ion Roman. 
Sau poate că v-a insultat cineva? 

— O, nu! Îndepărtă arhitectul cu un gest degajat 
întrebările. Pentru aşa ceva nu v-aş fi deranjat. Nu pentru 
că le-aş considera fleacuri, ci pentru că le-aş rezolva singur 
şi cu toată fermitatea de care sunt capabil. 

Doctorul Tudor se mişcă încet în fotoliu şi fără să se uite la 
arhitect întrebă: 


— Probabil că aveţi de făcut o reclamaţie... 

— Exact! Confirmă Dorian. Mi-a dispărut, probabil în 
cursul acestei zile, un obiect foarte preţios: o tabacheră de 
aur, încrustată cu diamante, care a aparţinut cândva unui 
principe veritabil... 

— Puteţi face o evaluare exactă? 

Arhitectul Dorian nu se aştepta la o asemenea întrebare. 
Privi insistent în direcţia în care se afla doctorul Tudor, dar 
penumbra în care acesta se retrăsese era de nepătruns. 
Răspunse cu o voce nesigură: 

— Îmi este foarte greu... Pentru că nu e vorba numai de 
valoarea propriu zisă. Evident, dacă ţineţi cu tot dinadinsul 
şi dacă e întradevăr necesar, aş putea rosti o anumită 
sumă... 

— Aţi cercetat bine camera? Întrebă doctorul Tudor. Aţi 
căutat în celelalte costume? În pijama, în halat, sub pat? 

Temându-se de o ironie ascunsă şi de insinuări cu explozie 
întârziată, arhitectul Dorian răspunse de-a dreptul ostil: 

— Mi-am imaginat că mă adresez reprezentanţilor 
autorităţii creată pentru asemenea situaţii. Evident, dacă 
am greşit, făcând o confuzie regretabilă, sunt gata să-mi 
cer scuze... E vorba de dispariţia unui obiect de valoare... 

— N-aţi comis nici o greşeală, îl linişti doctorul Tudor. Mai 
devreme sau mai târziu tot trebuia să facem cunoştinţă... 

— Nu ştiu ce trebuie să înţeleg... 

Doctorul Tudor nu-i luă în seamă întrebarea. Îşi continuă, 
calm, ofensiva: 

— Fiind vorba de o dispariţie şi nu de o pierdere, poate că 
aveţi o bănuială... Personalul hotelului... 

— O, nu! Îl întrerupse arhitectul. În fiecare an vin la acest 
hotel, personalul nu s-a schimbat şi nu mi-a lipsit niciodată 
nimic. Evident, am o încredere oarbă în personalul 
hotelului, până la ultima îngrijitoare... 

— Cum doriţi... Deci excludem personalul hotelului. 

— Vedeţi... Înghiţi de câteva ori în sec arhitectul. Nu mă 
gândesc la un furt propriu zis. Evident, nici la o farsă. Ci la 


0... la un fenomen de atracţie... Poate că unul din clienţi a 
simţit o tentaţie... A fost fascinat în asemenea măsură... 

— Aveţi în vedere pe cineva anume? 

— O, nu! Faptul că tabachera a născut admiraţia unuia sau 
altuia nu înseamnă încă nimic. Domnul Enescu, de pildă, 
care are un gust estetic foarte dezvoltat, poate chiar 
rafinat... Sau domnul Vicenzo Petrini, colecţionar celebru... 

— Când aţi remarcat dispariţia tabacherei? Întrebă 
doctorul Tudor pe neaşteptate. 

— Când am plecat spre plajă încă o aveam la mine... Dar 
întrucât nu obişnuiesc să fumez după baie şi mai ales 
impresionat de accident... Am constatat dispariţia ei abia 
acum câteva clipe. Impresia mea e că a dispărut pe plajă... 

— Da... Înţelese doctorul Tudor. Domnul Vicenzo Petrini 
fiind în imposibilitate de a... 

— Vă rog! Vă rog! Se repezi arhitectul. Nu vreau să 
insinuez nimic la adresa domnului Vladimir Enescu. Şi 
domnul avocat Gilbert Pascal şi-a manifestat admiraţia faţă 
de tabacheră, dar aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin... 

— Exact la el mă gândeam! Îi răspunse doctorul Tudor. De 
la început mă gândesc la el. 

Arhitectul Dorian rămase o clipă descumpănit: 

— Adică dumneavoastră vă închipuiţi că... 

— Nu... Îl întrerupse doctorul Tudor. Tocmai pentru că am 
această profesiune mă feresc să aduc acuzaţii nefondate. La 
altceva mă gândeam: poate că aţi uitat tabachera în camera 
domnului avocat Pascal cu câteva clipe mai înainte. 

Arhitectul Dorian se ridică foarte băţos din fotoliu: 

— Consider aceasta o insinuare şi ca atare... 

— Vă rog! Îl calmă sever doctorul Tudor. V-am amintit o 
simplă vizită pe care i-aţi făcut-o domnului avocat Pascal. 

— Adică?... Mai făcu o încercare arhitectul Dorian. 
Evident, înţeleg. Probabil că v-a informat domnul Enescu... 

— Încă n-am avut onoarea să-l cunosc, îi zâmbi doctorul 
Tudor. În privinţa asta puteţi fi liniştit. Dumneavoastră ne- 


aţi informat. Ne-aţi spus mai multe decât v-aţi închipuit că 
ascundeţi. 

În loc să părăsească ameninţător holul, cum îi trăsni în 
minte în prima clipă şi cum se aştepta lon Roman, arhitectul 
Dorian preferă să-şi reia locul în fotoliu. Doctorul Tudor îl 
scuti de un moment care se anunţa cam penibil: 

— Vă îngrijorează atât de mult cambriolajul de astă noapte 
din Capitală? 

— Enorm! Răspunse arhitectul Dorian, lepădânduşi într-o 
fracțiune de secundă toate măştile. 

— Sunteţi şi dumneavoastră membru în Consiliul de 
administraţie al societăţii „Universala”? 

— Mai mult!... Tremură vocea lui Dorian. Sunt unul din 
giranţii semnatari ai contractului. Dacă prin absurd 
societatea dă faliment, atunci sunt eu cel obligat să onoreze 
contractul, ceea ce ar echivala... 

Dar arhitectul avu puterea să se oprească. 

— În cazul acesta, insistă totuşi doctorul Tudor, poate că 
aveţi dreptul, sau chiar datoria, să ne furnizaţi câteva 
amănunte despre contract. 

— Imposibil! Se retrase arhitectul după o clipă de gândire. 
Dealtfel, nici eu nu cunosc prea multe amănunte. Evident, 
pare ciudat, dar acesta e adevărul. A fost un contract orb... 
Dar eu tot mai sper că spargerea e o farsă sinistră... 

— O întrebare totuşi apare, cea mai ciudată, spuse 
doctorul Tudor. Aţi girat, prin semnătură, un contract care 
nu excludea totuşi un risc din partea dumneavoastră, 
probabil un risc extrem de mare, dacă era cât pe-aci să 
folosiţi cuvântul „faliment” sau poate altul şi mai grav: 
„sinucidere”... 

Arhitectul Dorian se ridicase, vădit tulburat, din fotoliu, 
dar doctorul Tudor îşi continuă întrebarea: 

— Ar părea cu totul nefiresc ca un om să-şi asume riscul 
falimentului, poate altul şi mai grav, fără să impună părţii 
celeilalte anumite condiţii care să merite acest risc... 


— Consideraţi totul un pariu, ceea ce a şi fost! Spuse ca o 
invitaţie la încheierea discuţiei arhitectul Dorian. 

— Dar nici nu încerc altceva, zâmbi doctorul Tudor. Numai 
că orice pariu se face din două idei contrare... Şi una din 
aceste idei, în cazul nostru, rămâne misterioasă... 

— Cred că înţelegeţi, spuse arhitectul Dorian, 
recâştigându-şi tot calmul, caracterul voluntar al discuţiei 
noastre, evident şi gravitatea ei. Chiar dacă aş şti că 
destăinuind clauzele contractului va fi prins spărgătorul, 
chiar dacă dumneavoastră aţi şti asta, nimeni nu mă poate 
obliga să vorbesc. Eu am o singură obligaţie: să-mi respect 
semnătura. Atât. 

— Înţeleg... Fu nevoit să accepte doctorul Tudor. Avem 
totuşi scuza de a nu fi deschis noi această discuţie. Iar în 
privinţa reclamaţiei... 

— Se retrage! Hotări arhitectul. Dacă spargerea din 
Bucureşti nu e o farsă sinistră, tabachera devine un simplu 
grăunte de nisip faţă de un pumn de nisip. Merita s-o arunc 
pe geam pentru a afla, cu un ceas mai devreme, dacă mai 
are valoare. 

Plecă fără măcar să spună bună seara. 

— Şi ăsta s-a trezit în faţa cuţitului, spuse lon Roman. A 
venit ca un maimuţoi şi pleacă ţanţoş, ca un leu. Oare de ce 
le place să-şi asculte prohodul? 

Bătrânul aştepta un răspuns, o afirmaţie, o negaţie, orice. 
Dar doctorul Tudor amuţi subit. Pur şi simplu pentru că nu 
era capabil de nici un răspuns. Spargerea din Capitală lua 
proporţii şi se complica enorm. Şi mai erau şi alte întrebări. 
Neliniştea îi dădea târcoale şi era o nelinişte rea, agresivă. 

Ora 22,35 

Lampa împrăştia o lumină palidă şi un miros înecăcios de 
gaz care cuprindea spaţii mai mari decât lumina. Ameninţat 
de furia şi de fascinația îndelungată a vijeliei, Vladimir 
Enescu se apărase scriind. Tăbărâse asupra caietului şi 
aproape două ore şi jumătate i se destăinuise cu frenezie, 
fără să fie atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui. Până ce 


stiloul îi căzu din mână, brusc şi tot trupul îi deveni străin. 
Se trânti pe pat, aşa îmbrăcat cum era, parcă aşteptând 
ceva: o lumină, un răspuns, un gând, o respiraţie. Ştia de ce 
nu mai poate să scrie. Se apropia un moment rău, care-i 
îngreuia picioarele şi-i împresura gleznele cu chingi de 
gheaţă... Îşi amintea cadavrul întins pe nisip, îşi amintea 
masca de groază cu care plecase spre veşnicie, îşi amintea, 
mai ales, gambele fine, de o perfecţiune feminină, 
încercuite jos, la glezne, de pete roz-vinete, abia vizibile... 

Oare n-ar fi trebuit să scrie pentru ziar despre accident?... 
Dar plumbul din glezne i se muta în mâini şi în umeri, iar 
ideile i se prefăceau în negură... Se sculă anevoie din pat şi 
porni spre uşă. Parcă auzise cândva ciocănituri, dar atunci 
scria şi nu voia să vadă pe nimeni. Deschise uşa cu grijă, 
aproape fără zgomot, apoi privi în dreapta şi în stânga pe 
coridor. L.a capetele coridorului erau atârnate lămpi 
mizerabile care mistificau şi exagerau bezna. I se părea că 
pornind spre una din lumini, corpul i s-ar fi izbit de 
obstacole ascuţite, sau de pereţi groşi de nămol. Privirile nu 
puteau să răzbească întunericul care unea cele două 
puncte luminoase, iar liniştea era grea, o linişte de 
mormânt. 

Reveni în cameră şi se apropie de fereastră, dar nu ca să 
privească. Îşi amintea vag: zgomote de maşini, claxoane 
înăbuşite, luminile farurilor, umbre stranii ca nişte 
santinele. Era sigur că se întâmplase ceva foarte grav, sau 
că trebuia să se întâmple ceva foarte grav şi hotărî să-şi 
prelungească starea de incertitudine, să fie ultimul care să 
afle ceea ce se întâmplase. Se obişnuise, sau poate că 
profesiunea îl obişnuise, să amâne adevărurile violente, 
brutale, chiar şi atunci când evidenţa lor era o simplă 
problemă de demonstraţie, să le amâne până în ultima 
clipă, poate pentru a nu rata surpriza. Uneori îşi închipuia 
că între logica şi imaginaţia lui se stabilise cândva o 
convenţie: logica nu avea voie să intervină decât atunci 
când imaginaţia, rostogolită prin toate spaţiile, obosea. 


„Prostii! Îşi spuse el. Descoperiri de moment. Oare ce s-o fi 
întâmplat de e atâta vânzoleală?” 

Şi iar simţi nişte chingi strângându-i-se în jurul gambelor 
şi valuri de sudoare încreţindu-i spatele. Îi era cald, ardea, 
îşi scoase puloverul cu o mişcare furioasă. Cămaşa i se 
făcuse leoarcă de sudoare. Trebuia să se schimbe. 
Şifonierul era lângă uşă. Plecă de la geam cu un regret 
nedefinit. Lampa începuse să fileze. Nu mai împrăştia 
lumină, ci pâlpâiri firave şi mai ales umbre, ca nişte ancore 
ale întunericului. 

Uşa şifonierului era încuiată. Nu-şi mai amintea dacă o 
încuiase sau nu, nu-şi mai amintea nici unde era cheia. În 
buzunare, nu, în broască, nu... Poate pe masă sau pe vreo 
etajeră, sau o rătăcise, sau o pierduse pe plajă. Trebuia să 
forţeze uşa. Ca să nu facă zgomot prea mare, îşi propti 
umărul stâng în uşa secundară, împinse gradat şi tot gradat 
trase cu mâna dreaptă mânerul uşii principale. Lemnul 
cedă brusc şi totuşi cu zgomot. O trosnitură de metal care 
scapă din încleştare şi se loveşte de ceva înfundat. Şi un 
ecou straniu. Ba nu... Se auzeau lovituri încete în uşa 
camerei. Afară parcă se pregătea o nouă vijelie. Fulgerele 
înţepau ochii şi se apropiau canonade ucigătoare... Bătăile 
în uşă păreau mai insistente, mai sonore. Se mişca şi clanţa. 
N-avea altceva de făcut. Trebuia să preîntâmpine mişcarea 
de dincolo şi să deschidă el uşa. Ajunse acolo din două 
salturi tăcute. Prinse clanţa şi trase cu brutalitate. În faţa 
lui se afla Ion Roman. 

— Aaaa! Dumneavoastră... se linişti Vladimir Enescu şi îşi 
invită oaspetele înăuntru. Vă rog să mă scuzaţi. Întunericul 
ăsta e o adevărată pacoste... 

— Te-am mai căutat, îi spuse ca o dojană Ion Roman. Acum 
un ceas, dar n-a răspuns nimeni. Lumină parcă se vedea... 

— Am auzit, sau mi s-a părut că aud bătăi în uşă, dar n- 
aveam chef de nimic. Nici nu eram în stare să mă mişc de 
pe pat. Îmi atârnau picioarele ca de plumb... 


— Eşti încă sub impresia... Accidentului? Întrebarea lui lon 
Roman avea un ton ciudat, iar pauza se putea subinţelege 
ca o somaţie. Vladimir Enescu se temea că nu-şi va mai 
zăgăzui erupțiile: 

— M-aş fi simţit mai bine dacă aţi fi rămas contabil. Cred 
că mă înţelegeţi... Nu ştiu, parcă aş fi forţat să vorbesc. 

Ion Roman nu-i răspunse. Nici cu vorbe, nici cu gesturi. 
Nici măcar nu-l privi. Se ascunsese şi el, precum doctorul 
Tudor, jos, în hol, într-o penumbră tăcută. 

— Dar pentru că sunteţi aici... Continuă ziaristul, răsfoind, 
fără să privească, un caiet gros cu scoarţe negre, de piele. 
Şi pentru că nu mai am putere să mâzgălesc hârtia. Da, 
uneori sunt bune şi vorbele... Nu e ciudat? Am scris aici 
zeci de pagini, mă apucau zorii scriind şi tot nu-mi venea să 
las caietul din mână. Cele mai stupide impresii... Nu 
stupide, banale, pentru că nu s-a întâmplat nimic important 
în săptămâna pe care am petrecut-o aici, cu băieţii şi cu don 
Petrini şi cu ceilalţi şi cu celelalte. Nimic important şi cu 
toate astea îmi scriam în fiecare seară însemnările, aşa cum 
îşi face, probabil, un copil rugăciunile... lar acum n-aş fi în 
stare nici măcar un semn de exclamaţie să notez... 

— Înţeleg... Spuse Ion Roman. Cum s-ar zice ai ţinut un fel 
de jurnal. Asta e ceva... 

— Nimic altceva decât o suită de banalităţi. Asta e 
ciudăţenia: despre nimicuri am scris, iar când m-am 
apropiat de dramă m-a cuprins paralizia... 

— Din cauza emoţiei, încercă să-l ajute Ion Roman. Erai 
prieten cu el, aţi fost tot timpul împreună... Şocul a venit pe 
neaşteptate, adevărat moment de coşmar. 

— Aşa l-am simţit şi eu: ca o scenă de coşmar, jucată însă 
de altcineva... Îl vedeam cum se agită, neputincios, la câţiva 
metri de barcă... Am vrut să înot spre el, să-i sar în ajutor, 
dar m-a supt pâlnia de la Groapa mare. Abia am ieşit la mal. 
Paul trecuse deja de barieră, ajunsese la barcă... 

— Eu l-am văzut cu binoclul, îşi aminti lon Roman. l-am 
văzut faţa: numai teroare, cea mai cumplită mască a 


teroarei. 

Vladimir Enescu nu se mai putu stăpâni: 

— Nu! Eu nu cred că Radu s-a înecat. Nu pot să cred asta! 
I-am privit picioarele după ce l-a scos Paul la mal. De aceea 
nu pot să mai scriu un rând. Gleznele lui parcă fuseseră 
prinse în nişte cătuşe de oţel. Se vedeau semnele. Radu nu 
s-a înecat. A fost înecat. L-a tras cineva la fund. 

— M-am gândit şi eu la asta, spuse Ion Roman, emoţionat 
de erupția ziaristului. 

— V-am observat de câteva ori cum îi priveaţi gleznele. Am 
fost sigur că aţi remarcat semnele acelea ca nişte inele... 

— Da, recunoscu bătrânul. Le-am remarcat. Poate că le-am 
şi căutat. Nu puteam să scap de imaginea aceea hidoasă. 
Dar noi nu avem voie să ne lăsăm conduşi numai de 
sentimente, sau de impresii, sau de aparenţe. Noi trebuie 
să găsim fapte care să răspundă la câteva întrebări, crude, 
reci şi ascuţite: Cine? De ce? 

— Ştiu, ştiu foarte bine. De câtva timp mă înţeapă şi pe 
mine aceste întrebări. Şi nu văd nici un răspuns... 

— Nu s-a întâmplat nimic în săptămâna care a trecut? 
Întrebă Ion Roman. Eşti cel mai vechi client al hotelului. N- 
ai observat un fapt, sau un eveniment, nai observat nimic 
care să ne ducă spre un răspuns? De regulă un omnue 
ucis într-o secundă de furie, sau într-o clipă de inspiraţie 
rea. Aproape orice omor e consecinţa unui proces care se 
dezvoltă, mai ales în cazul nostru, dacă el se confirmă, 
bineînţeles; un asasinat prin înec, cu spectatori în preajmă, 
cere mult sânge rece, cere preparative, îndrăzneală şi 
comportă, probabil şi multe riscuri. Nu e rezultatul unei 
clipe de furie... lar dumneata ne-ai putea ajuta foarte mult. 
Încearcă să-ţi aminteşti dacă nu i s-a întâmplat ceva 
deosebit lui Radu Stoian în ultimele zile, dacă n-a avut 
vreun conflict cu cineva, sau vreo neînțelegere... 

Vladimir Enescu azvârli caietul pe pat: 

— Nu mă pot gândi! Ar însemna să caut un criminal aici, 
printre noi. E prea mult!... O crimă ca asta nu putea fi 


comisă din cauza unui conflict oarecare, sau a unei 
neînţelegeri. Poate să mi-am pierdut firea şi logica. Aş 
prefera un accident... 

— Şi eu aş prefera un accident, spuse lon Roman. Dar nu 
trebuie să ne luăm după preferinţe. Băiatul a murit sub 
ochii noştri şi asta ne obligă la ceva... Nu numai la 
priveghi... 

— Nu ştiu... se contorsionă Vladimir Enescu. Nu ştiu ce să 
cred şi nu ştiu ce să fac... E drept că Radu se schimbase 
mult în ultimele zile. Era neliniştit, nesigur, înspăimântat, 
dar din motive obişnuite, deşi poate unice pentru el... 
Eternele conflicte sentimentale... 

— Ceva, ceva am simţit şi eu şi am şi auzit nişte vorbe. 
Dacă ai putea găsi şi nişte amănunte... 

Ziaristul se simţi iarăşi cuprins de un val de revoltă. 
Spatele i se încreţise şi sudoarea îi ieşea prin toţi porii. 

— Nu se poate! Se înfioră el. E ca şi cum aş umbla cu 
aparatul de fotografiat prin alcovuri străine. Dacă aş avea 
măcar un gram de certitudine... 

Ion Roman înţelese că nu va putea înfrânge rezistenţa 
tânărului prin simple vorbe. Era mai bine să-l lase singur... 
cu întrebările iscate în timpul discuţiei, cu neliniştile 
agravate şi cu orele de insomnie care-l aşteptau. Dar când 
ajunse în pragul uşii mai scăpă câteva vorbe: 

— Să dea Domnul să rămânem la această discuţie 
sentimentală, adică să ne înşelăm amândoi. Dar tare mi-e 
teamă că vom fi obligaţi, foarte curând, să ne uităm nu 
numai în alcovuri străine, ci chiar şi sub ele... 

Vladimir Enescu îşi recâştigă într-o clipă luciditatea. 
Cuvintele lui lon Roman trecuseră prin el ca un fulger de 
gheaţă. Oare cum puteau fi interpretate? Ca o ameninţare? 
Ca un avertisment? Ca un semnal de alarmă? Şi se trezi, 
fără voia lui, cu caietul cel gros în mână. 

Ora 22,50 

— Şi eu sunt convins că ar putea să ne dea o mână de 
ajutor, spuse doctorul Tudor după ce Ion Roman îşi termină 


relatarea. Depinde de felul cum va interpreta ultimele 
dumitale vorbe. Ca un semnal de alarmă? Ca un 
avertisment? Ca o ameninţare? 

— Vă rog să mă credeţi, îşi aminti bătrânul. Îmi venea să-i 
fur caietul şi nu ştiu dacă o să mă stăpânesc. Am eu 
presimţirea că se pot afla multe de acolo... Ăsta trebuie să 
fie căpitanul Vintilă. Şi dacă vine atât de grăbit... 

Maşina frânase în plină viteză, iar zgomotul portierei 
închizându-se părea un pocnet de puşcă. Căpitanul tăie 
holul în diagonală şi lovi, fără să-i pese, câteva taburete. 
Izbuti să fie calm şi să-şi aleagă cu grijă şoaptele: 

— La înapoiere am trecut pe la morgă şi ceea ce am aflat 
acolo e mai important decât ceea ce s-a întâmplat în port. 
Permiteţi-mi, deci, să încep cu sfârşitul... Medicul legist a 
ajuns la concluzia fermă că decesul lui Radu Stoian nu se 
datorează înecului ci unui atac de cord. Autopsia specială 
va fi o simplă formalitate. Termenul concluzie fermă îi 
aparţine medicului. Ipoteza unei sinucideri trebuie exclusă. 
Ipoteza unui asasinat poate fi reţinută. Ipoteza unui 
accident încă nu poate fi îndepărtată cu desăvârşire. 

— Există şi o imagine posibilă a acestui accident? Întrebă 
doctorul Tudor. Sau numai o simplă ipoteză? 

— Ar exista o singură imagine, în concepţia medicului 
legist, răspunse căpitanul Vintilă. 

— Probabil aceea de a-şi fi încurcat picioarele într-o funie 
rătăcită, sau într-o funie de ancoră, sau în cablul unei 
balize, spuse doctorul Tudor. 

— Exact acestea au fost cuvintele doctorului! Se grăbi să 
confirme ofiţerul, fără să-şi ascundă admiraţia. 

— Barca era prea departe de el, interveni lon Roman, ca 
să ne putem gândi la funia ancorei. lar de baliză nici 
pomeneală. Nu rămâne decât posibilitatea unei frânghii, 
sau a unui cablu rătăcit. Dar asta cum se poate dovedi? 
Cred că e cu neputinţă... 

— Da... Spuse doctorul Tudor. Corpul delict al unui 
probabil accident, va fi foarte greu de găsit. Dar cred că 


există şi o altă cale pentru a se infirma sau confirma 
accidentul. De aceea ne aflăm într-un moment de suspensie. 

Şi-l invită pe căpitan să-şi continue raportul. 

— Exact! Se supuse ofiţerul. În clipa de faţă se cercetează 
semnele de pe glezne şi se generalizează autopsia. Foarte 
repede ni se va trimite un raport amănunţit, precis şi 
definitiv. 

— Oare ar putea să fie un accident? Se întrebă Ion Roman 
cu voce tare. Abia acum îmi dau seama că ne aflăm într-un 
echilibru precar pe o sârmă suspendată. Cam aşa simt... 

— 'Te înţeleg, zise doctorul Tudor. E foarte gravă 
încercarea de a transforma un accident în asasinat. Din 
fericire însă aceasta poate rămâne o problemă de logică 
pură şi deci şi gravitatea va fi imaginară, particulară şi 
gratuită. Negarea finală a problemei nu va aduce nimănui 
nici un prejudiciu. Lipsa de fapte va înlătura, firesc, premiza 
şi problema... Dar e incomparabil mai gravă încercarea de 
a transforma un asasinat în accident, pentru că se 
părăseşte domeniul particular şi gratuit al imaginaţiei, 
ajungându-se la negarea activă a unui domeniu viu, real: 
etica socială... Termenii încep să se distingă îndeajuns de 
clar. Cu datele pe care le avem în clipa de faţă, nici nu se 
mai poate vorbi de opţiune, ci pur şi simplu de datorie! 

Se lăsă un moment de tăcere, pe care îl prelungi zgomotul 
unor paşi. Cineva cobora scara. Era ziaristul Vladimir 
Enescu. Veni de-a dreptul la masa din mijlocul holului. 

— Mi se pare că v-am întrerupt, începu el. Voi căuta să fiu 
cât mai scurt. Am venit la dumneavoastră din două motive. 
Mai întâi de teamă că accidentul neputând fi dovedit, dar 
nici negat, ar putea deveni cauza certă a dramei. Şi mi-e 
teamă, mi-e groază că o crimă ar putea fi transformată în 
accident. Nu vreau să jignesc pe nimeni, vreau doar să spun 
că în această balanţă cu două talere: accident şi crimă, 
trebuie să ne preocupe mai ales cel de al doilea. 

— Nu jigneşti pe nimeni, îl asigură doctorul Tudor. 
Dealtfel, aceasta e şi concluzia noastră, care se aseamănă 


cu a dumitale chiar în expresia ei semantică. Totuşi vă 
mulţumim... 

— Ca să fiu sincer, spuse ziaristul, o clipă am crezut că 
ideea mea va fi ca o explozie. În orice caz nu v-am ascultat 
pe la colţuri... Aşa că vă felicit... 

Era un răspuns subtil la mulţumirile bizare primite, ceea 
ce îl determină pe doctorul Tudor să-l privească mai atent. 

— Şi în al doilea rând, continuă Vladimir Enescu, 
supunându-mă acestei idei trebuie să mă supun şi 
consecinţelor care vor decurge din expresia ei activă: 
ancheta şi credeţi-mă nu sunt în stare să suport un 
interogatoriu, mai mult de teamă că aş putea fi nesigur, 
supra subiectiv, confuz, sentimental şi cretin. Mi-am călcat 
peste inimă, când am luat hotărârea. Şi m-am grăbit să v-o 
spun ca să nu mai am timp să mă răzgândesc. S-ar putea ca 
peste două minute să regret. Poftiţi! Scrisul e foarte citeţ... 

Îi întinse lui Ion Roman un caiet negru. Bătrânul îşi repezi 
mâna ca o viperă în atac. 

— Îţi mulţumim foarte sincer, spuse el. Şi înţelegem cât de 
delicat este un asemenea gest... 

— Ca să fiu sincer am aşteptat o asemenea apreciere, 
zâmbi Vladimir Enescu. Veţi găsi foarte multe inepţii acolo 
şi o groază de aiureli personale. Dacă puteţi să închideţi 
ochii... În sfârşit, m-am gândit că poate vă interesează 
atmosfera şi mişcările care sau petrecut aici şi relaţiile 
dintre noi şi poate şi alte fleacuri. Nu cred că vor fi de 
vreun folos, dar oricum m-aş fi simţit obligat să vă povestesc 
o droaie de lucruri şi tot acolo aş fi ajuns. La urma urmei... 

Dar nu-şi continuă gândul, ci se mulţumi să ridice din 
umeri, resemnat. 

— Există posibilitatea să mai citim odată aceste însemnări? 
Întrebă doctorul Tudor. 

— Nu înţeleg, spuse ziaristul. Cred că până mâine 
dimineaţă le puteţi citi de mai multe ori. Sau v-aţi referit 
la... 


— Da... Îl întrerupse doctorul Tudor. M-am referit la 
posibilitatea de a le citi altundeva, de pildă tipărite. Şi îmi 
permit să adaug că această posibilitate şi-a avut, probabil, 
rolul ei în determinarea gestului dumitale, dar asta nu 
înseamnă că mulţumirile noastre nu sunt sincere. Mai bine 
mai devreme, decât mai târziu... 

— Da... Recunoscu Vladimir Enescu aproape fără voia lui. 
Hotărârea de a le publica m-a determinat să vă cedez 
caietul pentru câteva ore. Aţi apăsat exact pe clapa 
adevărată. Din cauza asta a şi răspuns foarte prompt. 

— Înclini şi sentimental spre ipoteza unui asasinat, sau e o 
opţiune pur etică? Întrebă pe neaşteptate doctorul Tudor. 
— Cred că e o opţiune etică, răspunse Vladimir Enescu. 
Sentimental aş înclina spre ipoteza unei sinucideri, în nici 
un caz a unui accident. Radu părea foarte deprimat, chiar 

disperat. 

— Sinucidere în apă? Se miră căpitanul Vintilă. În 
condiţiile date mi se pare imposibilă. 

— Nu sinucidere în apă, adică nu efectiv în apă, îi replică 
ziaristul. Ci o sinucidere extravagantă, apa fiind un simplu 
decor. Dacă a înghiţit o doză de otravă pe mal? Nu afirm 
nimic, ci lansez o simplă idee, o idee de ultim moment. 

— Foarte interesant... Reflectă doctorul Tudor. Şi ca idee 
de sinucidere... Dar şi ca idee de asasinat! 

— La asta nu m-am gândit! Descoperi ziaristul. Dar mi se 
pare că n-am fost chiar atât de scurt cum m-am lăudat la 
început. Şi aş vrea să trec şi pe la pensiune. 

În camera lui Paul e lumină şi de fapt sunt un criminal. Ar 
fi trebuit de mult să-l vizitez... 

— Numai dacă eşti în grațiile tigroaicei, îl avertiză Ion 
Roman. Abia m-a lăsat să intru înăuntru. lar dacă îl vezi pe 
domnul Dan Ionescu, te-am ruga să-l trimiţi aici pentru 
câteva minute. O simplă formalitate... 

— Aş avea şi eu o rugăminte, spuse căpitanul Vintilă. Ca să 
nu mai dau ochii cu dumneaei. Domnul Vicenzo Petrini m-a 
rugat să le duc băieţilor de la pensiune această sticlă de 


coniac. A fost foarte afectat de moartea lui Radu Stoian. A 
îmbătrânit dintr-o dată cu zece ani şi, vă rog să mă credeţi, 
a început să plângă ca un copil. Nici n-a avut putere să-şi 
şteargă lacrimile. A scos sticla din servietă şi am băut 
împreună în amintirea lui Radu, după ce am vărsat câţiva 
stropi ca să-i fie ţărâna uşoară. N-am crezut că poate exista 
o asemenea băutură pe lume... 

— Aaaa! Exclamă Vladimir Enescu. Coniac Napoleon! Cât 
au pătimit băieţii, în prima noapte, din cauza lui! Don 
Petrini a comandat două sticle; băieţii s-au oferit, formal, să 
plătească măcar una... lar sicilianul le-a făcut hatârul! Apoi 
s-a apucat să ude florile cu coniac Napoleon, grand fine 
champagne!... Aşa că sticla asta nu e un cadou, ci o datorie. 
Dar tare mi-e teamă că nu va mai avea putere să-i 
înveselească. 

Ora 23,10 

— Şi în sala de aşteptare din port? Întrebă doctorul Tudor 
după plecarea ziaristului Vladimir Enescu. 

— Nimic deosebit, răspunse căpitanul Vintilă Vintilă. Şeful 
vămii m-a asigurat că şi ţigările pasagerilor au fost 
controlate şi tocurile de la pantofi şi umbrelele şi pasta de 
dinţi. Control total, fără nici o posibilitate de eroare, dar şi 
fără nici un rezultat. S-au descoperit câteva găinării, dar 
cred că nu vă interesează: stupefiante, medicamente noi, 
corespondenţă clandestină, valută, totul în cantităţi 
neînsemnate... 

— Corespondenţă clandestină?! Se interesă lon Roman. 
Nu s-a găsit aşa ceva la sicilianul nostru? 

— Nu. La ela fost cel mai simplu control, din cauza 
bagajelor: foarte puţine. Doar în servieta de mână s-au 
găsit nişte ciudăţenii: articole din ziare vechi, în tot felul de 
limbi şi o mulţime de afişe mici, tot pentru poligloţi şi tot 
îngălbenite. Reclame de circ, aşa mi-a spus vameşul. Nici nu 
le-a dat prea mare atenţie. A oprit unul singur, dar nu cred 
că interesează... 


— Nici eu nu cred, spuse doctorul Tudor. Cu atât mal mult 
acele mici găinării cu medicamente şi stupefiante. 

— Şi totuşi Marin i-a înmânat, cam pe furiş, un plic bine 
îndopat, sicilianului, îşi aminti lon Roman. Oare ce-o fi fost 
în el şi unde a dispărut? 

— Un plic gol s-a găsit în servietă, printre reclame şi afişe, 
răspunse căpitanul Vintilă. Poate că domnul Marin nu i-a 
dat, ci i-a înapoiat ceva domnului Petrini: afişele şi 
reclamele. Dacă vi se par importante... 

— Tot nu mai e nimic de făcut, interveni doctorul Tudor. Şi 
dealtfel, dacă s-a înregistrat până şi un plic gol la controlul 
bagajelor, eu cred că putem să ne luăm o piatră de pe 
inimă... ca s-o simţim mai grea pe cealaltă... Da... S-au 
cercetat hainele victimei? Bagajele, camera? 

— Câteva obiecte uzuale, răspunse lon Roman. Nici în 
camera lui n-am găsit vreun indiciu. Două cărţi, pe care le- 
am răsfoit. Nimic între file. Lenjerie curată, o garderobă 
redusă, dar elegantă, cu buzunarele goale, un portofel cu 
2800 de lei în bancnote diferite, buletinul de identitate în 
sertarul noptierei, o fotografie artistică, solo, în buzunarul 
unei valize, împreună cu un abonament pe două linii de 
tramvai şi cu un carneţel cu numere de telefon, în care nu 
am găsit nici un nume cunoscut, nici măcar pe al avocatului 
Gilbert Pascal, nici măcar o Elenă. Dar asemenea nume 
probabil că se ţin minte... 

— Şi aici control total, acceptă doctorul Tudor. Sau 
aproape total. Halatul de baie? Costumul? 

— Halat n-avea! Preciză lon Roman. Dar costumul de baie 
l-am uitat. Mă gândesc la buzunărelul pe care-l au unele 
costume de baie. Nu mi-a trecut prin minte în clipa aceea... 

— S-ar putea să nu fie nimic, spuse doctorul Tudor. Dar 
până nu ne convingem cu mâinile şi cu ochii noştri... 

— Am înţeles! Se auzi vocea căpitanului Vintilă. Şi voi face 
tot posibilul ca să mă întorc şi cu raportul medicului. 

— Perfect! Îl încurajă doctorul Tudor, apoi se întoarse 
către lon Roman: S-ar putea afla de la cineva dacă Radu 


Stoian suferea de inimă? 

— S-ar putea, răspunse lon Roman. S-ar putea afla chiar 
mai multe, dacă-mi veţi permite să deranjez unele 
persoane. 

— Numai în cazul când primul răspuns va fi negativ... Până 
atunci nu putem conta decât pe bunăvoința şi pe 
înţelegerea celor din jur. Aşa cum nu putem ignora ideea 
ziaristului Vladimir Enescu, cea a sinuciderii extravagante, 
nu putem ignora nici posibilitatea unei crize cardiace 
normale... 

— Am înţeles şi eu, zâmbi cam amar lon Roman. Mă voi 
strădui să fiu un exemplu de politeţe. 

Doctorul Tudor se ridică alene din fotoliu. Caietul cel 
negru îi atârna greu în mână, parcă ar fi fost umplut cu 
plumb. 

— Dacă nu apar lucruri noi, sau foarte importante, se 
pregăti el de plecare, lăsaţi-mi un pic de răgaz. Nu ştiu de 
ce însemnările astea mă aţâţă. Poate numai din dorinţa sau 
din necesitatea de a găsi undeva un ajutor. Am cam căzut 
din cer aici şi întunericul care ne înconjoară nu e o simplă 
figură de stil. Dacă am putea dibui măcar o dâră de lumină 
în însemnările astea... Ei, dar pentru că ni s-au dat de bună 
voie, şi, mi se pare, numai până dimineaţă, trebuie să le 
exploatăm bine şi repede... Aş avea mare nevoie de două 
ore de linişte; scrisul e întradevăr citeţ. 

Ora 23,25 

Îngrijitoarea de la etajul întâi, o fată puternică, înaltă, cu 
nasul mare şi cu ochii ca nişte bile ce nu-şi găsesc locul, 
părea foarte încântată că are de-a face cu un poliţist: 

— Mi-a spus domnu' Banu de la recepţie că aveţi nevoie de 
mine, zâmbi ea către Ion Roman. Şi să ştiţi că ştiu o groază 
de lucruri. Am fost şi de zi şi de noapte toată săptămână 
trecută. 

Ion Roman o privi încruntat, convins că trebuie s-o 
tempereze repede şi ferm, ca să nu se pomenească, într-un 
minut, cu cine ştie ce amănunte despre lenjeria clienţilor. 


— Nu e nevoie să te aşezi, i se adresă cu voce posacă. 
Vreau să ştiu dacă se poate vorbi cu domnul avocat Pascal, 
sau cu domnişoara Elena, fără să-i deranjăm prea mult. 

— Vă stătea mai bine ieri, când eraţi numai contabil, se 
răzbună îngrijitoarea. Dar facă-se voia dumneavoastră... 
Domnu' avocat Pascal e la domnu' arhitect; stau amândoi la 
masă, faţă în faţă, dar nu vorbesc, fumează. Parcă s-ar lua 
la întrecere... lar duduiţa a rămas singură în cameră, de 
când a început furtuna. Cam un ceas şi jumătate a stat, 
foarte goală, în faţa oglinzii, tot pieptănându-se, iar de 
vreun ceas şi jumătate e tot în faţa oglinzii. Se îmbracă şi se 
dezbracă într-una. Şi-a încercat aproape toate rochiile şi 
celelalte. Acum o fi pe la jumătate... 

Furios că nu izbutise s-o oprească la timp, lon Roman 
aproape că se răsti la ea: 

— Dacă nu s-a culcat s-o chemi imediat aici!... Adică s-o 
rogi să coboare pentru câteva minute, izbuti bătrânul să se 
domolească. lar dumneata să nu mai părăseşti camera! 

Fata cu nas mare îşi opri brusc cutreierul privirilor. Faţa ei 
parcă voia să se ferească de o lovitură: 

— Păi cum vine asta? Şi dacă mă sună cineva? 

— Soneria nu funcţionează, i-o întoarse repede bătrânul. 
lar dacă are cineva nevoie de dumneata, n-o să te strige, ci 
o să te caute în cameră. E limpede, nu?... O rogi să 
coboare... 

— Îngrijitoarea îl părăsi bosumflată; ba chiar avu impresia 
că se strâmbă la el de undeva din întuneric. Dar numai 
după câteva minute se trezi cu Elena, singură, în faţa lui. Se 
strădui să fie cât mai cald în scuze, apoi o pofti să ia loc într- 
un fotoliu, sub lumina lămpii. 

— O zi foarte, foarte curioasă, spuse Elena aranjându-şi 
pliurile fustei ca o şcolăriţă. Ce de chestii, Doamne! Nici nu 
ştiu bine unde mă aflu. Parcă aş curăța morcovi la o 
cazarmă, of! 

Ion Roman nu avea chef să caute sensuri ascunse vorbelor 
Elenei. O aprobă leneş, în tăcere, dar profită de prima 


pauză: 

— Nu cred că e momentul cel mai potrivit pentru o 
discuţie, începu el cu voce blândă. 

— Vai, dar nici nu-mi trece prin cap să mă plâng, îl 
întrerupse ea cu candoare. Decât să stau singură acolo, 
printre rochii şi mobile... Şi oglinda aia cu ape şi aţe. Ce 
caraghios! Of! 

— Totuşi e o oră târzie, se sperie Ion Roman. Şi mai ales 
suntem obligaţi să aflăm cât mai repede anumite date 
despre Radu Stoian. Fii sigură că avem motive întemeiate... 

— Despre cine? Întrebă Elena cu ochii mari. Despre cel 
care s-a înecat? Dar de ce tocmai de la mine? 

Ion Roman îşi văzu mâinile încremenite în aer şi înţelese 
că atitudinea lui trebuie să pară ridicolă. Şi simţi brusc cum 
îi dispare toată bunăvoința şi politeţea. 

— Nu aţi fost împreună aseară la teatru? Întrebă el. 

— Aseară?! Căută ea să-şi amintească. Aaaa, da! Sigur că 
da. Am fost cu toţii, parcă şi dumneavoastră. Ne-a invitat 
Paul pe toţi, mi se pare. Mai bine nu mă duceam, of! 

Dar oftatul se prelungi de astă dată şi fu urmat de un 
plâns scurt, întrerupt de silabe nedefinite. După două 
minute, faţa Elenei îşi regăsi zâmbetul pierdut, iar ochii, 
uitându-şi lacrimile, clipeau des, nefiresc. 

Ion Roman se gândi să-l imite pe doctorul Tudor: să 
întrebe şi să asculte, fără să-şi ridice ochii din pământ, sau 
fără să şi-i dezlipească de o ţintă aiurea. 

— Am crezut că aţi fost prieteni mai vechi... 

— Oarecum, răspunse Elena. Ne-am cunoscut mai demult, 
probabil; am şi uitat de când şi de unde. Era un băiat 
drăguţ şi simpatic, dar cam insistent. Aaaa, să nu vă 
închipuiţi cine ştie ce! De unde! Îi plăcea să mă vadă. 
Spunea că-i place să se uite la mine ca la o floare. Cred că 
nici la braţ nu m-a luat de când ne-am cunoscut, of! Dar nici 
eu nu i-am oferit braţul! 

Ion Roman se simţea victima unei farse. Îi venea să se uite 
în jur ca să-i descopere pe cei care râdeau în hohote de el. 


Dar nu sesiză nici urmă de ironie sau de prefăcătorie pe 
chipul fetei. lar vocea ei fusese de o naturaleţe 
surprinzătoare. Atunci care moment era plăsmuit: cel 
petrecut cu 24 de ore înainte, sau cel pe care-l trăia 
acum?... Izbuti totuşi să se stăpânească: 

— Nu ştii dacă Radu Stoian a suferit vreodată de inimă? 
Întrebă el direct şi rece ca la un interogatoriu. 

— Cine? Se supuse imediat Elena întrebării ascuţite. 
Radu? Boală de inimă la Radu?... Zău, că-mi vine să râd. E 
ca şi cum ar spune cineva că eu sunt urâtă, sau că duduia 
Silvia Costin e o frumuseţe. Să fim serioşi, domnule... 
Cutare... 

— Ion Roman, se recomandă bătrânul, fără voia lui. 

— Încântată! Zâmbi imediat Elena. Mi se pare că acelaşi 
nume mi l-a spus şi Tincuţa, când m-a rugat să cobor jos. 
Dar de fapt pentru ce m-aţi chemat? Numai ca să ştiţi dacă 
l-am cunoscut pe Radu? 

Ion Roman îşi ieşi din fire: 

— Ai putea totuşi, măcar pentru câteva clipe, să fii 
serioasă? Să laşi la o parte... 

Ar fi vrut să spună: „prefăcătoria”, dar se opri la vreme. La 
urma urmei ce-l interesau pe el relaţiile mai mult sau mai 
puţin intime ale domnişoarei Elena? Mai ales că nu era încă 
în stare să deosebească adevărul de aparenţe. Fata părea 
că nu-i auzise întrebarea. Privirile i se goliseră, iar gura 
încerca un rictus care trebuia s-o ducă la plâns. O zgudui cu 
o întrebare nouă: 

— Stop! Numai o secundă! Ai avut azi, după masă, 
întâlnire cu el, la plajă, sau în apă? 

— Astăzi? Se supuse iarăşi Elena întrebării reci. Nam avut 
nici o întâlnire cu el. Şi nici nu puteam. Neam înţeles de la 
teatru să nu ne mai întâlnim. Nu putea să fie chiar atât de 
idiot. Cine, mă rog, v-a amăgit în halul ăsta? 

Era parcă răutate şi mai ales era o dorinţă de luptă în 
vocea şi în atitudinea ei. lon Roman se hotări să profite de 
momentul neaşteptat de luciditate: 


— Domnişoară! Nu ne interesează nimic altceva. Vrem să 
ne răspunzi, în măsura în care ştii acest lucru, dacă Radu 
Stoian a suferit de inimă şi dacă azi după masă aţi avut 
întâlnire la plajă? Fără multe vorbe: da sau nu? 

— Nu! Nu! Răspunse fără nici o ezitare Elena. Nuuuu! Şi 
dacă nu vă supăraţi, aş dori să nu mă mai întrebaţi nimic 
despre acest Radu Stoian. 

Elena se ridicase în picioare, agresivă, rea, furioasă, aşa 
zum figura ei n-ar fi proorocit niciodată. 

— Regret, îi răspunse Ion Roman, fără s-o privească, dar 
mai ales din clipa aceasta nu se poate face o astfel de 
promisiune. V-aş rămâne îndatorat dacă l-aţi ruga pe 
domnul avocat Gilbert Pascal să coboare jos pentru câteva 
minute. 

Ora 23.50 

Avocatul Gilbert Pascal părea iarăşi ameninţat de o sabie 
nevăzută. Se aşeză în fotoliu fără să rostească un cuvânt şi 
nici nu părea că doreşte să deschidă gura. Ascultă scuzele 
lui lon Roman dar nu răspunse prin nici un semn. 
Intenţionat, detectivul prelungi momentul de tăcere, până 
ce avocatul făcu prima mişcare inutilă: îşi plimbă mâinile 
lungi de-a lungul picioarelor, oprindu-şi-le în apropierea 
călcâielor. 

— Vă stau la dispoziţie, murmură el. 

— Doar câteva întrebări... Foarte importante, exageră Ion 
Roman. L-aţi cunoscut pe Radu Stoian? 

— M-am aşteptat la întrebarea asta, răspunse avocatul. 
Bineînţeles că l-am cunoscut, aşa cum îmi cunosc toţi 
subalternii, toţi funcţionarii, mai ales pe cei capabili. Dacă 
vă interesează, atunci vă pot asigura că Radu Stoian a fost 
un funcţionar foarte înzestrat. Dealtfel, a evoluat foarte 
repede. Avea şi defectele lui, de ordin extra-profesional... 
Aşa cum fiecare om şi le are. În momentul de faţă se poate 
vorbi despre dânsul fără patimă şi dacă am scăpat până 
acum anumite cuvinte despre el, mi le retrag şi-mi fac mea 


culpa. Vam spus: fiecare om cu tarele lui... Era un tânăr de 
mare viitor, asta sigur! 

lon Roman nu voia să scormonească un capitol care i se 
părea penibil. Se mulţumi să dea glas întrebării care-l 
durea: 

— Nu ştiţi cumva dacă Radu Stoian a suferit de inimă? 

Avocatul Gilbert Pascal îşi îndreptă încet trunchiul. Figura 
i se înăspri, numai buzele îi jucau, îi tremurau. Era o clipă 
grea, care preceda o hotărâre grea: 

— Vă voi răspunde foarte precis, dar mai înainte, vaş ruga, 
în măsura în care se poate, bineînţeles, să-mi acordaţi şi 
dumneavoastră un răspuns asemănător la o întrebare care 
mă chinuie de câtva timp: întrebarea dumneavoastră e o 
simplă întrebare de circumstanţă, pentru un oarecare 
proces verbal, sau face parte dintrun context foarte grav? 
Precizez că răspunsul dumneavoastră nu va condiţiona 
răspunsul meu... 

Ion Roman îşi aminti cuvintele doctorului Tudor despre 
avocat: „în materie de afaceri e un personaj absolut 
remarcabil” şi îi dădu întru totul dreptate. De aceea şi 
răspunse imediat: 

— Face parte dintrun context foarte grav... 

— Mulţumesc, spuse avocatul cu vocea înecată de durere. 
Mi-am închipuit că s-a întâmplat ceva confuz şi grav acolo 
lângă barcă... Nu, Radu Stoian n-a suferit niciodată de 
inimă. Repet: e un răspuns foarte precis. Funcţionarii noştri 
sunt obligaţi în fiecare an să-şi facă fişa medicală în vederea 
unui contract special de asigurare. Fişa lui face parte din 
categoria zero doi, cea mai avantajoasă pentru asigurat, 
cea mai riscanta pentru societate. Cred că mă înţelegeţi. 
Pentru o rată anuală derizorie, pe care o plătesc numai 
oamenii din categoria zero, ceea ce înseamnă sănătate 
perfectă, pot primi, ei sau beneficiarii, despăgubiri uriaşe, 
din categoria a doua, ceea ce înseamnă sute de mii de lei. În 
cazul lui e vorba, bineînţeles de un contract fictiv, de o idee 


de contract, dar care putea fi, foarte lesne, prefăcută în 
contract real. 

— Înţeleg... Prin urmare, în mod sigur, Radu Stoian n-a 
suferit de nici o boală cardiacă. 

— Absolut sigur! Întări încă o dată avocatul. 

— De fapt, acestea au fost întrebările pentru care vam 
deranjat, se scuză Ion Roman. 

— Mulţumesc, spuse avocatul. Dar tocmai din cauza lor, 
cred că mai sunt dator cu un răspuns, mai bine zis cu o 
precizare. 

Avocatul făcea eforturi vizibile ca să vorbească. Mâinile, 
maxilarele, buzele îi erau într-un tremur continuu: 

— Da! Se hotări el. S-a făcut o confuzie. Domnişoara Elena 
încă nu e fiica mea, aşa cum se presupune aici. E o nepoată 
mai îndepărtată pe care o voi înfia foarte curând... Mai 
devreme sau mai târziu sar fi aflat şi ar fi fost poate şi mai 
penibil. 

Numai la această destăinuire nu se aşteptase Ion Roman. 
Dar felul cum se făcuse şi mai ales încercările disperate ale 
avocatului de a-şi afişa o urmă de demnitate, îl îndemnară 
să ridice din umeri a nepăsare. Scăpat parcă de o foarte 
grea povară, avocatul avu chiar puterea să zâmbească: 

— Vă mulţumesc, spuse el. Şi aş fi fericit să ştiu că apele s- 
au putut limpezi, bineînţeles în măsura cuvenită, cu ajutorul 
răspunsurilor necesare... Şi al răspunsului voluntar. 

Ora 24 

Lui Vladimir Enescu nu-i fusese prea greu să îndepărteze 
tigroaica din preajma lui Paul Soran. Câteva fraze bine 
ticluite, un zâmbet, o ocheadă complice care ar fi vrut să 
spună: „Las pe mine că-l înzdrăvenesc eu...” şi femeia 
dispăruse undeva în întunecimile pensiunii. Paul Soran, în 
schimb, nu se lăsase deloc domesticit. Stătea întins pe pat, 
fără să se mişte, fără să ducă o frază până la capăt. Bâiguia 
din când în când cuvinte fără rost, îi arunca musafirului 
priviri străine, sau se ferea ostentativ să-l asculte. Simţindu- 
se inutil şi caraghios în camera aceea de mormânt, Vladimir 


Enescu se pregătise în două rânduri de plecare, dar de 
fiecare dată fusese oprit în ultima clipă, în pragul uşii, de 
vocea rugătoare a lui Paul Soran. Şi rămăsese, gândindu-se 
că poate îi este dat să treacă printr-un moment de calvar. 
Îşi alesese un loc în cel mai întunecos ungher, lângă 
fereastra deschisă. Silueta hotelului abia se zărea, sau 
poate o imaginau ochii lui, după pâlpăirile galbene care 
răzbeau prin geamuri. Într-un târziu o descoperise şi pe 
Silvia la o fereastră. Era un contur vag, o pată abia 
desluşită, pe o pânză galbenă, tremurândă, dar nu putea fi 
decât ea. Era atât de mică distanţa dintre cele două 
ferestre, poate nici treizeci de metri, iar bezna o scurta şi 
mai mult, încât dacă ar fi şoptit... Dar gândurile i se topeau 
fricoase şi obosite. Un fulger neaşteptat se desprinsese din 
hăuri, prevestind o nouă vijelie. Şi în lumina dureroasă, 
albă, de cretă, văzuse chipul Silviei ascunzându-se după 
perdele. 

— Iar începe? Îl trezi cu gheaţă întrebarea lui Paul Soran. 
Sau e o reminiscență tardivă, un memento spurcat...? 

— Bine că te-ai trezit odată! Îl luă la rost Vladimir Enescu. 
Probabil că ai făcut un pact cu diavolul: viaţa ta începe la 
miezul nopţii. 

Paul Soran se ridicase în capul oaselor şi privea în jurul lui 
ca un străin: 

— Nu se poate! Protestă el. Ce tot îi dai cu miezul nopţii? 
Spune drept cât e ceasul? 

Vladimir Enescu se aşezase lângă el, pe pat: 

— Este exact cât al tău, pe care îl porţi ca şi mine, tot la 
mâna stângă. E ora pactelor misterioase, dar hai s-o dăm 
dracului! Mai bine spune-mi dacă îţi aminteşti ceva. 

Paul Soran închise ochii şi se lăsă zguduit de un cutremur 
scurt şi râu: 

— Îmi amintesc totul, şopti el. Toată vremea n-am făcut 
altceva. Toate secundele mi le amintesc, auzi? Secundele, 
zecimile de secundă, toate mă opresc cu săgeți. De ce m-am 
dus în port? Dacă aş fi rămas cu Radu şi cu ceilalţi... 


— Nu te mai autoflagela, îl întrerupse Vladimir Enescu. Eu 
am ajuns la nişte concluzii. Cu tine sau fără tine, Radu tot n- 
ar fi scăpat. 

— Eşti nebun! Sări în picioare Paul Soran. Mă înşel, sau 
îmi sugerezi altceva decât un accident? 

— Tu nu te-ai gândit nici o clipă la altceva în cele aproape 
15.000 de secunde care au trecut de când stai aici? 

— Ba da... Îşi pierdu vocea Paul Soran. M-am gândit 
mereu, aproape mereu la sinucidere... Şi din când în când 
m-a fulgerat şi alt gând, mult mai cumplit. Dar mi-e teamă 
să nu fie decât un cancer al fanteziei... Poate că totul e mult 
mai simplu. Ştii ce-mi trece prin minte? Îmi închipui că 
citesc într-un ziar o relatare despre ceea ce s-a întâmplat. 
Nu văd, ci citesc. N-am în faţă imagini, ci rânduri. Şi după 
ce termin lectura mă pomenesc spunând: Ce accident 
stupid! Un înotător atât de bun! Şi cu asta, basta. Nici un 
alt gând... Dacă nu l-am fi cunoscut pe Radu, dacă nu lam fi 
iubit, dacă nu s-ar fi petrecut totul sub ochii noştri, cât de 
simplu am fi crezut şi am fi uitat! 

— Bine că ai puteri şi mai ales resurse, ca să te linişteşti, îl 
invidie Vladimir Enescu. Bine că ai căzut acolo pe plajă, 
bine că ţi s-au închis ochii acolo şi nu ţi s-au deschis decât 
acum, la miezul nopţii, ca să nu mai vezi nimic în întunericul 
ăsta. 

— Să nu-ţi închipui că vorbele tale luminează ceva, spuse 
Paul Soran. Sunt mai întunecoase decât bezna, sau, cum 
scria un poet, nu fac decât să amplifice taina beznei... 

— Poate că e mai bine să rămâi îndărătul pleoapelor 
închise, măcar o bucată de timp până îţi revii de tot... 

— Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar am impresia că te 
voi asculta, mărturisi Paul Soran. Sunt atât de plin de 
dinamită încât orice bobârnac se poate transforma în 
percutor. Pur şi simplu vreau să mă feresc şi poate că sunt 
laş... De o obsesie totuşi nu pot scăpa: Unde e Dan? 

— De când mă întreb şi eu... Şi nu găsesc decât un 
răspuns: s-a dus la Mangalia, la fata lui fără nume. 


Paul Soran negă cu mâna înainte ca ziaristul să-şi fi 
terminat fraza: 

— Nu! La Mangalia nu s-a dus. Mai întâi pentru că mi-ar fi 
cerut motocicleta... 

— Mai întâi-ul tău nu prea stă în picioare, îl întrerupse 
ziaristul. De ce să-ţi ceară motocicleta? De ce să nu-şi 
închipuie că ai tu nevoie de ea...? 

— De acord... Acceptă Paul Soran. Dar mai este un al 
doilea: dimineaţă, înainte de a ne despărţi, adică înainte de 
a pleca la teatru, Dan m-a somat, pur şi simplu, să-i stau la 
dispoziţie, pentru jumătate de oră, în cursul serii, mai 
precis după ora şapte. l-am spus că am spectacol şi atunci 
mi-a cerut cuvântul de onoare că-l voi aştepta în timpul 
pauzei de la nouă seara, la teatru. L-a luat martor pe Radu. 
Altceva n-a vrut să-mi spună. Ba chiar m-a rugat de la 
început să nu insist. A fost foarte ferm şi decis, cum nu mi l- 
am închipuit... 

— Atunci există o explicaţie a întârzierii lui, spuse Vladimir 
Enescu. L.a prins vijelia în oraş... 

— Nu te grăbi! Îl opri Paul Soran. Pe la prânz am vorbit cu 
Radu la telefon şi l-am rugat să-i spună lui Dan că nu mai 
avem spectacol şi că voi fi seara la pensiune. 

— Şi dacă Radu nu l-a anunţat? 

— M-am întrebat şi eu în secundele mele, răspunse Paul 
Soran. Dar tu poţi să ţi-l închipui pe Radu uitând sau 
prefăcându-se că uită o rugăminte? 

— Ai dreptate, recunoscu Vladimir Enescu. 

— Şi nu e numai atât, îşi aminti Paul Soran. L-am mai 
rugat pe Radu să anunţe gazda că vom lua masa de seară 
tustrei, împreună, din cauza suspendării spectacolului, iar 
gazda a fost informată de Dan, ceea ce înseamnă... 

— Argument irefutabil! Spuse Vladimir Enescu. Dar în 
cazul acesta întârzierea lui Dan devine cam ciudată... Şi nu 
ţi-a spus nimic despre întâlnirea de la ora nouă seara? 

— Absolut nimic! Cu o impresie am rămas, totuşi, o 
impresie vagă, bineînţeles. Mi-a sugerat-o mai degrabă 


atitudinea lui. Nu voia să creeze ideea unei întâlniri 
misterioase, ci mai mult a unei întâlniri foarte necesare. Nu 
ştiu dacă mă înţelegi... Ţi-am mai spus, mi se pare: pur şi 
simplu m-a somat, parcă mi-a dat un ordin... Ai poftă de un 
păhărel de coniac?... Adică... 

— Şi eu care credeam că n-ai auzit nimic când ţiam vorbit 
despre sticlă şi despre lacrimile sicilianului! Spuse cam în 
zeflemea Vladimir Enescu. Singur oricum n-aş bea, dar 
adevărul e că n-am nici un chef... 

Paul Soran se uită la ceas, într-o doară, apoi se întinse pe 
pat, cât era de lung, cu faţa în sus: 

— Nici eu n-am chef de nimic şi de nimeni... 

O clipă, Vladimir Enescu avu impresia că e dat afară din 
casă, dar când îl văzu pe Paul Soran, nemişcat, cu ochii 
închişi şi cu buzele strânse, a neputinţă şi durere, ridică din 
umeri şi se hotări să-l părăsească. Doar în pragul uşii zăbovi 
câteva secunde, încredinţat că va auzi pentru a treia oară 
rugămintea de a rămâne. Avea poftă s-o respingă tăios. Dar 
cum nu se întâmplă nimic, părăsi în tăcere pensiunea. 

Ora 0,20 

Singurătatea şi mai ales bezna tuberculoasă la care fusese 
condamnat îl moleşise pe Ion Roman până la unghii. Nici 
gândurile nu i se mai însăilau. Îl atacau imagini de coşmar, 
care se dilatau vâscos şi-l obligau să deschidă ochii. 
Revenirea lui Vladimir Enescu i se păru o binefacere. 

— L-ai găsit pe Dan Ionescu? Îşi aruncă imediat bătrânul 
ancora. S-a întors? 

— Deloc! Îi răspunse ziaristul şi se apucă să-i povestească 
în amănunt ceea ce aflase de la Paul Soran. 

— Asta-i nemaipomenit! Se trezi bătrânul de tot. Nu-mi 
miroase deloc bine întâlnirea asta de la nouă seara, 
întâlnirea asta nerespectată. De ce a cerut-o şi de ce n-a 
respectato? Şi ce dracu a căutat în oraş? Cine l-o fi chemat, 
pentru că a plecat pe nepregătite? A sărit dintr-odată în 
taxiul sicilianului... 

— Pe Vladimir Enescu îl gâdila o nouă idee: 


— Dacă şi-o fi dat întâlnire cu fata fără nume în oraş? S-au 
dus amândoi la un cinema şi când au ieşit afară i-a prins 
vijelia. S-au adăpostit undeva la un restaurant şi au uitat de 
toate. Nu zic că n-a încercat mai întâi să dea telefon... 

— E foarte posibil, îl întrerupse Ion Roman. Dar de ca a 
plecat în oraş pe neaşteptate? Două secunde dacă mai 
întârzia nu mai avea ocazie pentru oraş. Să-l fi chemat fata, 
sau altcineva la telefon?... la să ne interesăm la biroul de 
recepţie! 

Funcţionarul îşi aminti că Dan fusese căutat la telefon, în 
timpul prânzului, de un bărbat, care, auzind că Dan nu se 
află în hol, îl ceruse imediat pe Radu. Altcineva nu-l mai 
căutase, nici înainte, nici după. 

— Paul! Spuse Vladimir Enescu. A vrut să-l anunţe că 
spectacolul s-a suspendat şi că nu trebuie să-l mai caute la 
teatru... Prin urmare avea altă întâlnire în oraş, fixată 
dinainte. Dar mi se pare că trebuie să vă părăsesc... 

Vladimir Enescu arătă cu mâna afară: se zăreau luminile 
unor faruri care se apropie vertiginos. Când căpitanul 
Vintilă pătrunse în holul hotelului nu mai era decât Ion 
Roman în oaza de lumină. Ziaristul plecase fără nici un 
regret. 

— Noutăţi? Întrebă Ion Roman. Foarte importante? 
Căpitanul se codi un moment: 

— Nu ştiu cum să le categorisesc... Dar nu cred că trebuie 
să-l tulburăm din lectură... Cauza decesului a ajuns în 
stadiul de mărturie formală: criză cardiacă. De asemenea şi 
ora decesului: ora notată de dumneavoastră: 7 şi 4 
minute... 

— Absolut sigur? Îl somă Ion Roman. 

— Absolut sigur, răspunse căpitanul Vintilă. Cauza 
decesului şi expresia figurii nu se pot separa, a spus 
medicul. Ele aparţin unui singur moment, cel indicat de 
dumneavoastră. Moartea a început în momentul când i-aţi 
văzut dumneavoastră faţa prin binoclu, m-a asigurat 


medicul, iar întregul proces a durat câteva secunde. Nu e 
posibilă nici o eroare în privinţa asta... 

— Prin urmare, Paul Soran nu putea să-l salveze, înţelese 
Ion Roman. Oricât s-ar fi grăbit. 

— Chiar dacă l-ar fi scos din apă imediat, mi-a spus 
medicul, la un minut după strigătul de ajutor. Bineînţeles, o 
şansă extraordinară, de pildă o ambulanţă cu aparatură 
foarte modernă de reanimare şi intervenţie care să fi 
acţionat imediat, chiar acolo, în minutul în care l-ar fi scos, 
poate că ar fi izbutit să-l salveze. Dar asta ţine de miracol, 
spunea medicul. 

Bătrânul oftă uşurat: 

— Asta e totuşi o noutate şi trebuie să i-o spunem şi 
salvatorului. Ca să nu-şi închipuie că n-a făcut absolut totul 
pentru a-şi salva prietenul. L-am auzit de câteva ori 
murmurând, acolo pe plajă: „Dacă aş fi ajuns mai repede, 
dacă aş fi ajuns mai repede...” 

— Putem să-i spunem chiar mai mult şi vă redau întocmai 
cuvintele medicului, din raport: „Radu Stoian a decedat, 
medical, înainte ca persoana care l-a scos la mal să fi intrat 
în apă”. Mi-a zis că această afirmaţie e necesară atât pentru 
moralul salvatorului cât şi pentru scoaterea lui definitivă 
din orice culpă. Asta s-a întâmplat după ce l-am întrebat eu 
dacă salvatorul nu poate fi trecut în rândul suspecţilor... 

— Ceea ce înseamnă că... Îl invită Ion Roman să-şi 
continue relatarea. 

— Da... Ipoteza sinuciderii prin otravă a căzut şi în general 
ipoteza sinuciderii. lar semnele de pe gambe par mai 
degrabă încleştarea unor degete, decât laţurile unei 
frânghii. În nici un caz ale unor cabluri de metal. Nu se 
poate însă exclude presiunea unor inele de cauciuc... Care 
pot proveni de la un echipament de pescuit submarin! 

— Înţeleg... Spuse Ion Roman. Semnele nu pot proveni 
decât de la presiunea unor degete, ceea ce ar însemna că 
avem de-a face cu un asasinat, sau de la presiunea unor 


inele de cauciuc, ceea ce n-ar respinge întru totul ipoteza 
accidentului. 

— Medicul e şi mai categoric, preciză căpitanul Vintilă. 
Totul depinde de o mărturie sigură şi formală: dacă Radu 
Stoian a intrat în apă fără să fi avut semnele acelea pe 
gambe, adică fără să fi utilizat cu câtva timp mai înainte 
labele de cauciuc ale echipamentului, atunci cade şi ipoteza 
accidentului, sau mai bine zis semnele de pe gambe nu pot 
fi explicate, nu se pot datora decât încleştării unor degete... 

— O asemenea mărturie ar duce direct la concluzia unui 
asasinat! Spuse lon Roman. Probabil că va exista o 
asemenea mărturie... Şi acum îi înţeleg pe cei care ezită, 
sau care se gândesc de zece ori înainte de a face o mărturie 
categorică. Eu, de pildă, îmi amintesc precis că Radu Stoian 
n-a avut nici un semn pe picioare. Ştiu asta pentru că i le- 
am comparat cu ale unei femei, în timp ce mai era încă la 
hotel, adică înainte de a pleca la plajă. Aceeaşi linie, aceeaşi 
strălucire, poate un pic mai mari, dar tot în imaginea 
perfecțiunii. Dacă aş fi zărit vreo vânătaie probabil că n-aş 
mai fi îndrăznit comparaţia. Rămâne o singură posibilitate: 
să fi folosit labe de scafandru în răstimpul de o oră care a 
trecut de la plecarea lui la plajă şi sosirea mea acolo. Dar 
asta se poate constata foarte lesne... 

Căpitanul Vintilă scoase din buzunar o cutie de carton şi 
din cutie un ghemotoc pe care, foarte grijuliu, începu să-l 
desfacă. Era o foaie de hârtie, udă, aproape suptă de apă, 
plină de pete albastre. 

— Asta am găsit-o în buzunărelul costumului de baie, 
spuse el. Pare a fi o scrisoare, sau un bilet scris cu 
cerneală... 

Nu se putea descifra nimic. Apa transformase literele în 
pete albastre, diluate şi ele. Doar pe alocuri se distingea o 
linie, sau o curbă, sau un punct dilatat. Cele câteva semne 
vizibile indicau, prin aranjamentul lor, că hârtia nu 
conţinuse decât două sau trei rânduri scrise chiar la 
mijlocul colii. 


— Ce păcat că nu se poate descifra nimic! Se plânse Ion 
Roman. În orice caz asta nu seamănă deloc a scrisoare. 
Seamănă mai degrabă cu un bilet, cu un mesaj, cu... Oare 
pata asta de aici nu provine de la o cifră. 

Ion Roman potrivi coala de hârtie în apropierea lămpii, în 
aşa fel ca flacăra să fie exact în dreptul petei care părea că 
provine de la o cifră. 

— Parcă ar fi un şapte, îşi dădu el cu părerea. Dumneata 
ce crezi? Şapte sau patru? 

— E mult mai aproape de 7, răspunse căpitanul Vintilă. 
Oare ce-ar vrea să însemne cifra asta? 

— Fiindcă sunt cel mult trei rânduri pe hârtia asta şi 
fiindcă trei rânduri pe o coală de hârtie nu pot să însemne 
altceva decât fixarea unei întâlniri, ce altceva poate să fie 
cifra asta decât ora întâlnirii?... Şi dacă întâlnirea s-a fixat 
prin bilet şi nu prin viu grai trebuie să existe şi un 
mijlocitor, un purtător al biletului... 

Ion Roman era treaz ca o sabie. Într-un minut, 
îngrijitoarea cu nasul mare se afla în faţa lui. Nu trebuia să 
se mai prefacă aspru. Privirea şi vocea îi trădau starea de 
încordare şi severitate. Îngrijitoarea începu să tremure. 

— Vreau să ne înţelegem de la început! O avertiză el. 
Răspunsuri scurte, clare şi mai ales sincere. Ce vei 
răspunde aici vei spune şi la tribunal. S-a înţeles? 

— Îngrijitoarea dădu din cap înspăimântată. 

— Dacă eşti hotărâtă să spui adevărul, i se făcu milă lui lon 
Roman, n-are de ce să-ţi fie teamă... Te-a trimis astăzi 
cineva cu un bilet dincolo? Înainte de masă, sau chiar după 
masă, înainte de a se pleca la plajă... 

— Astăzi?! Se sperie îngrijitoarea. Nu m-a trimis nimeni, 
nicăieri, cu nici un bilet. 

— Dar când te-a trimis? O prinse lon Roman în laţ. 

— O singură dată: vineri... 

— Cine la cine? Întrebă el scurt. 

— Duduiţa Elena m-a trimes cu un bilet la domnu' Dan 
Ionescu. Da' mi-a spus să nu deschid gura că e groază 


mare... Şi până acum n-am deschis-o. 

— La Dan Ionescu sau la Radu Stoian? Întrebă 
neîncrezător lon Roman. Nu cumva îi confunzi? 

— Adică să nu-i ştiu?! Se miră îngrijitoarea. Domnu” Radu 
e cel care s-a dus, săracul! Cel frumos ca un înger. Eu în 
locul duduiţei m-aş fi legat de el cu lanţuri şi lacăte. Aşa om 
frumos n-am văzut şi nici n-o să mai văd, săracul!... Lui nu i- 
am dus nici un bilet şi nici altora. Numai lui domnu Dan 
Ionescu, o singură dată, vineri... 

Căpitanul Vintilă încercă o altă întrebare: 

— Biletul era pentru el, sau trebuia să i-l dea altuia? 

— Mâna în foc n-aş putea s-o pun, răspunse îngrijitoarea. 
Dar tare mă tem că era pentru el întocmai... 

— Ce te face să crezi asta? Întrebă tot căpitanul. 

— Păi să vedeţi... Eu i-am dat biletul târziu, chiar în 
momentul când intra în camera lui Dom Petrini ca să joace 
cărţi. Era foarte târziu. Şi pe urmă... Adică după ce au 
terminat de jucat cărţi, trebuie să fi fost spre dimineaţă, în 
zori, domnu” Dan s-a întors la hotel, pe scara dinspre 
plajă... Duduiţa Elena îi lăsase uşa descuiată... Dacă n-a 
încercat domnu Radu... Şi fin'că domnu Dan a intrat 
înăuntru şi a încuiat uşa, eu deduc că biletul a fost pentru 
dumnealui... Numa” să nu mă băgaţi în vreun bucluc. 

Ion Roman se simţea atât de năucit, încât numai ca să 
spună ceva azvârli prima întrebare care-i veni în minte: 

— Alt bilet n-ai mai dus, altcuiva? 

— Nici cât unghia, nici în gând, răspunse îngrijitoarea, 
foarte sigură de sine. Cum le aranja duduiţa Elena, nu ştiu, 
că niciodată nu se întâlnea unul cu altul... Numa” duminică 
noaptea era s-o păţească. Dom” Petrini a dat buzna la ea în 
cameră şi domnu Radu încă nu plecase. Era în halat Dom” 
Petrini, da” a întors-o bine: a zis c-a greşit camera şi râdea 
ca un ţap. Abia după un ceas i-a venit rândul... 

— Duminică, după teatru? Încercă să se dezmeticească Ion 
Roman. Domnul Petrini? 


— De unde să ştiu eu după ce? Dar ce vă spun, vă spun cu 
mâna pe inimă: duminică noaptea, adică spre luni, a fost 
Dom” Petrini la duduiţa Elena... Sâmbătă, înspre zori, a fost 
domnu Emil, aşa mi s-a părut... Vineri, v-am spus, tot spre 
zori s-a furişat domnu Dan. Iar joi noaptea domnu' Paul... 
Numa' domnu' Enescu s-a abținut să intre şi să ştiţi că 
duduiţa i-a ieşit în cale de-a dreptul din cadă... 

Ion Roman nu mai putea să asculte. O expedie imediat în 
camera ei, dar îngrijitoarea nu plecă înainte de a se jura pe 
toţi părinţii şi dumnezeii că n-a ascuns nimic şi că dacă a 
uitat ceva, a făcut-o fără să-şi dea seama. 

Ora 0,50 

Doctorul Tudor simţi din prima clipă că se întâmplase ceva 
în timpul absenței sale, dar nu forţă destăinuirile. Îi înmână 
lui lon Roman caietul cu scoarţe negre, însoţindu-şi gestul 
cu câteva vorbe care păreau de circumstanţă: 

— Însemnări destul de inofensive, în aparenţă şi nu foarte 
indiscrete... Sunt câteva pasaje care pot fi trecute cu 
vederea, dar sunt şi altele care pot fi recitite. Cam acestea 
sunt impresiile din timpul lecturii, pentru că, după ce 
termini lectura, conjugate la situaţia în care ne aflăm, 
însemnările devin nu numai necesare, dar poate chiar 
importante, mai ales în ce priveşte relaţiile dintre anumite 
persoane şi evoluţia acestor relaţii... Domnul Enescu n-a 
greşit oferindu-ni-le şi a făcut bine că s-a grăbit să ni le 
ofere. Nu ştiu cum altfel ne-am fi familiarizat cu atmosfera 
şi cu persoanele de aici... Cred că ar fi bine să le citeşti şi 
dumneata, dacă nu te împiedică anumite urgenţe... 

Ion Roman prinse imediat nada aruncată de doctorul 
Tudor şi în câteva minute îi aduse la cunoştinţă toate 
noutăţile: dispariţia lui Dan, raportul medicului legist, 
descoperirea indescifrabilă din buzunarul costumului de 
baie şi depoziţia neaşteptată a îngrijitoarei cu nasul mare. 

— Aoleu! Îşi aminti el. Uitasem să vă spun. Duduiţa Elena 
nu e încă fiica domnului avocat Pascal, e abia nepoata lui... 


— Am bănuit aceasta din însemnările ziaristului, îi 
răspunse doctorul Tudor. lată de ce ni s-a prezentat atât de 
înspăimântat. Se teme, probabil, de un scandal... În 
domeniul afacerilor se simte ca într-o cetate... 

— Iar în domeniul ăstălalt, continuă lon Roman, se simte 
ca într-o mlaştină. Ceva putred trebuie să fie undeva... 

— Chiar în mărul de aur, spuse căpitanul Vintilă cu un 
curaj care-i înroşise toată faţa. 

Doctorul Tudor se aşeză alene în fotoliu. Ion Roman îl simţi 
îngândurat şi neliniştit, aproape nervos, ceea ce i se 
întâmpla foarte rar. Până şi vocea i se schimbase. Era mai 
dură: 

— Să nu nimerim şi noi într-o mlaştină, mai păcătoasă. 
Cred că e timpul să privim lucrurile în faţă, fără să clipim 
din ochi: Radu Stoian a fost asasinat. Cineva a vrut să-l 
înece, brutal şi s-a întâmplat exact ceea ce se întâmplă în 
asemenea cazuri. Inima celui condamnat la înec n-a rezistat 
spaimei; a cedat. Înţeleg foarte clar consideraţiile medicului 
legist; dealtfel îl cunosc de mulţi ani ca pe unul din cei mai 
reputați specialişti în materie. De aceea i-am aşteptat 
raportul: ca să ştim sigur de unde trebuie să plecăm. 
Concluziile lui poate că nu se stabilesc într-un timp record, 
dar au faima de a fi infailibile, ceea ce e mult mai important. 
Prin urmare plecăm de la o certitudine: Radu Stoian a fost 
asasinat. 

— Mai există o precizare în raport, adăugă căpitanul 
Vintilă. Odată cu cauza decesului ni se indică şi ora 
decesului. 

— Exact! Reluă doctorul Tudor. Şi asta face parte din 
obiceiurile medicului legist. Ni se indică ora pentru a putea 
reduce grupul suspecţilor. Dacă ar fi existat cea mai mică 
îndoială cu privire la precizia orei, ea nar fi figurat în 
raport. Prin urmare mai putem adăuga o certitudine: ora 
decesului. 

— În cazul acesta, interveni lon Roman, înseamnă că toate 
persoanele care se aflau pe mal pot fi trecute în rândul 


inocenților. Mă refer la persoanele care erau pe mal în clipa 
când Radu Stoian a strigat după ajutor, adică atunci când a 
răcnit: eu, Paul Soran, Vladimir Enescu. 

— Dacă prezenţa lor nu poate fi contestată, accentuă 
doctorul Tudor, atunci aceste trei persoane sunt real şi 
formal inocente. 

— Asta am ştiut-o de la bun început, spuse Ion Roman, dar 
tare mi-e teamă că nu ne vom opri aici. Fiindcă precizarea 
orei nu inocentează numai persoanele de pe mal, ci şi pe 
cele din larg: domnul Marin6, care era cel mai departe, 
avocatul Gilbert Pascal, duduiţa Elena, profesoara Silvia 
Costin, avocatul Emil Sandu şi arhitectul Dorian. Se aflau 
toţi la câteva sute de metri de barcă, în clipa când Radu 
Stoian a slobozit răcnetul de moarte. 

Doctorul Tudor îi răspunse cu acelaşi ton apăsat: 

— Dacă prezenţa lor în larg nu poate fi contestată, atunci 
toate aceste şase persoane sunt real şi formal inocente! 

Ion Roman răsuflă adânc, de câteva ori şi abia pe urmă îşi 
destăinui gândul cumplit: 

— În cazul acesta rămâne un singur suspect, fiindcă şi don 
Petrini are un alibi inatacabil: l-am lăsat în sala de aşteptare 
a portului. Rămâne un singur suspect: personajul care a 
dispărut fără urmă de la ora cinci şi jumătate, după masă, 
Dan Ionescu... Numai că sicilianul l-a lăsat în oraş şi nu văd 
când şi cum putea să ajungă, fără maşină sau motocicletă la 
Ochiul cald... 

Doctorul Tudor părea în pragul unei hotărâri: 

— Dacă admitem ipoteza că asasinul face parte din cercul 
acesta, hotel-pensiune, cea mai plauzibilă, după datele pe 
care le avem până acum, atunci principalul suspect rămâne 
acest Dan Ionescu. Nu spun singurul suspect, pentru că nu 
putem încă ignora şi o altă ipoteză, şi, mai ales, pentru că s- 
ar putea ivi contestaţii cu privire la inocentarea ex principio 
a altor persoane. Dar pentru a-l plasa pe Dan Ionescu în 
postura de suspect principal trebuie să-i aflăm mişcările şi 
mai ales trebuie să aflăm în ce perimetru se învârtea la ora 


crimei. Şi asta cât mai repede, dacă s-ar putea chiar într-o 
oră. 

Căpitanul Vintilă se şi ridicase în picioare: 

— Numai să-l fi văzut cineva în oraş... Ezită el. 

— Nu! Îl opri doctorul Tudor. În oraş va fi foarte greu să 
dăm de urma lui... Dacă a ajuns în oraş. lată ce ne 
interesează în primul rând: să aflăm cu precizie dacă Dan 
Ionescu a ajuns în oraş. Şi asta nu ne-o poate spune decât 
şoferul taxiului. Mai departe te vei descurca singur. Totul 
depinde de răspunsul pe care ţi-l va da şoferul... Şi înainte 
de a pleca în căutarea şoferului poate că ar fi bine să dai o 
raită şi pe la pensiune. 

— Am înţeles! Luă poziţie de drepţi căpitanul Vintilă, apoi 
adăugă: Şi poate că n-ar strica să aduc şi un ajutor, un băiat 
mai isteţ din secţia noastră... 

— Foarte bine! Încuviinţă doctorul Tudor. 

Ora 1,05 

Vladimir Enescu o găsise pe Silvia în camera lui, 
aşteptându-l. Era chiar ea, cu priviri speriate, cu mâini care 
frigeau, cu respiraţia înspăimântată, nu o plăsmuire, cum îi 
fusese teamă o clipă. 

— Eram la fereastră, îi şoptise ea şi te-am văzut când ai 
ieşit de la pensiune. N-am mai putut suporta. 

Întinsese braţele, dar ea se dăduse cu un pas înapoi: 

— Nu. Şi aşa sunt ucisă de nelinişti. Spune-mi ce se 
întâmplă. Toţi şoptesc, toţi se caută, toţi întreabă. 

Nici nu-şi mai amintea ce-i răspunsese. Dar parcă mai 
vedea alunecarea ei spre uşă şi mâinile-i întinse căutând 
parcă să oprească o primejdie nevăzută. Îl chemase doar 
după ce deschisese uşa, cu o şoaptă prelungă: 

— Viinnno00... 

Îi spusese „noapte bună” şi îşi lipise, ca altădată, demult, 
obrazul de obrazul lui. 

Oare de când plecase? Se întrebă într-un târziu. Obrazul 
parcă-i mai ardea şi deodată descoperi fereastra deschisă. 
Voia aer rece, voia să uite totul, voia dureri fizice. Se 


rezemă de pervaz şi întâlni noaptea. Natura pregătea o 
nouă vijelie. Roiuri de fulgere spintecau cerul şi canonada 
tunetelor se apropia ameninţător. Aerul era rece, 
descompus, aproape lichid. 

Întunericul înghiţise totul. Nici clădirea pensiunii nu mai 
exista. Doar o minge palidă, o sferă nesigură, galbenă, ca în 
picturile lui Van Gogh. Probabil fereastra de la camera lui 
Paul. Pe nesimţite dispăru şi ea în beznă. Noaptea izbutise 
să stingă toate luminile străine. Numai fulgerele o însoțeau. 
Era un întuneric dureros, fascinant. Zvâcniturile albe şi 
prelungirile lor ascuţite mutilau amintirile definite ale altor 
nopţi, sau născoceau imagini tulburi, interogative, care 
turnau chin şi demenţă în căutări. Un fulger îi descoperi 
clădirea pensiunii, netă, ca un manifest uriaş tăiat în două. 
Un altul îi descoperi o mişcare albă, ostentativă prin 
repetarea ei. Părea că o fantomă încearcă să iasă din 
pământ. Şi aşteptă alte fulgere pentru a redescoperi 
zvârcolirile disperate ale fantomei. Şi deodată simţi o droaie 
de ţepi zgâriindu-i pielea. Nu era o fantomă, acolo, lângă 
pensiune, ci o mişcare albă care parcurgea spaţii reale. 

Fulgerele se îndepărtaseră şi deveniseră prea firave 
pentru a da identitate mişcării albe. Dar se lăsase brusc o 
lumină stranie, fără cauze şi fără surse. Silueta albă 
devenise amestecul poros de întuneric şi lumină pe o 
diagonală foarte sigură care o ducea exact la colţul din 
dreapta al hotelului. Printre bubuituri se auzeau zgomote 
distincte de paşi. În câteva clipe silueta dispăru după colţ, 
dar parcă tot continuându-şi diagonala, spre păduricea cu 
care se învecina terasa hotelului. 

Vladimir Enescu înţelese că nu are voie să piardă nici o 
secundă. Avea de ales între două posibilităţi: să sară pe 
geam, sau să coboare scara care ducea la terasă. 
Întunericul i-ar fi primejduit săritura şi mai era şi entorsa. 
Alese cea de a doua soluţie, mai ales că scara se deschidea 
pe coridor chiar în faţa camerei lui. leşi fără zgomot şi 
cobori scara, sprijinindu-se de balustradă, din câteva 


salturi. Uşa spre terasă nu era încuiată. O deschise şi porni 
cu paşi de lup în direcţia în care dispăruse mişcarea albă, 
spre pădurice. 

Abia când simţi pietrişul ascuţit tăindu-i tălpile îşi dădu 
seama că n-are nimic în picioare, dar uită totul în momentul 
când zări, undeva în faţa lui, la o depărtare pe care n-o 
putea defini, mişcarea albă. Era pe cărăruia care scurta 
drumul spre Ochiul cald, în pădurice. Încercă să refacă 
poteca din amintire pentru a se feri de obstacole. Mai ales 
că boarea de lumină dispăruse. Nu se mai zărea nimic, 
întunericul redevenise vâscos şi ameninţător. Văzduhul 
gemea undeva în depărtări şi tot în depărtări clipeau vag 
fulgerele, slobozind aşchii inutile de lumină. Se ghida după 
zgomotul paşilor din faţa lui, dar parcă auzea zgomot de 
paşi şi în urmă. larăşi i se încreţi pielea şi rămase o clipă 
locului. Ori era pradă unei cozi ia ia ori era înconjurat din 
toate părţile de zgomote de paşi.. 

Îşi opri respiraţia. Înaintea lui se auzeau distinct trosnituri 
de crengi şi scârţâit de prundiş. În spatele lui zgomotul era 
aproape violent. Şi deodată nu se mai auzi nimic. Doar 
foşnetul fricos al frunzelor şi fondul surd al tunetelor. Paşii 
încremeniseră. Şi înainte şi înapoi. Tălpile rănite simţiră 
iarăşi ascuţişurile pietricelelor. Ştia că trebuie să 
părăsească poteca, lateral, neauzit, pentru a se feri de 
primejdiile care o cutreierau. Un pas, doi paşi, trei paşi... la 
dreapta, fără nici un zgomot. Îl opri răceala scârboasă a 
unei mocirle. Oare unde se afla?... Nu prea departe de 
fântâna părăsită. Vârful piciorului ieşise din mocirlă şi 
aluneca nestingherit pe o pârtie de iarbă. Încă un pas, încă 
unul, încă unul, fără zgomot, pe aceeaşi pârtie blândă de 
iarbă, încă unul... În sfârşit, trunchiul unui copac. Se 
rezemă de el parcă pentru a-şi simţi spatele ud şi picioarele 
însângerate. Nici în plină zi n-ar fi izbutit să facă atâţia paşi, 
vreo şapte, opt, fără să se audă un foşnet. Se uită înapoi şi 
parcă zări o dâră subţire de lumină. Poate că n-ar fi trebuit 
să se aventureze, aşa în neştire. Măcar Silviei să-i fi spus. 


Dar gândurile îi îngheţară subit. Undeva, înaintea lui, nu 
prea departe, se auzi un zgomot, apoi o întrebare în şoaptă: 

— Cine eşti...? 

Răspunse un „$$şşsş” înăbuşit. 

Ora 1,15 

Căpitanul Vintilă auzi pentru a doua oară întrebarea aceea 
şoptită, dar parcă mai distinctă, mai nerâbdătoare. 

„Cine eşti?” 

Răspunse acelaşi „șşşşş” înăbuşit. 

Apoi auzi zgomote violente de paşi, un icnit sinistru, din 
nou zgomote grele, horcăieli şi parcă şi un strigăt speriat. 

— Cine-i acolo? Urlă el şi aprinse lanterna. 

Fâşia de lumină se izbi însă de obstacole pe care nu le 
putea străpunge. O secundă de căutare, apoi iarăşi cuvinte: 

— Cine-i acolo? 

Dar nu era vocea lui, deşi i se păruse că strigase în acelaşi 
timp. Raza lanternei căută mai întâi poteca, adulmecând-o 
ca un ogar. O descoperi undeva în dreapta, în direcţia de 
unde i se repetase întrebarea. Trecuseră doar câteva 
secunde de când răsunaseră învălmăşeala de zgomote, 
icnitul şi horcăielile. 

Şi deodată văzduhul se sparse în bubuituri asurzitoare şi 
vijelia se năpusti turbată asupra pământului. Răcni şi el ca 
un apucat. Simţea numai efortul răcnetului; de auzit nu 
auzea nimic. Înainta, după raza lanternei, pe potecă, 
împleticindu-se sub loviturile vijeliei. Mai întâi zări fântâna, 
apoi la câţiva paşi, în stânga, un trup chircit şi nemişcat. 
Căută şi în partea dreaptă şi îl descoperi, rezemat de un 
copac, pe Vladimir Enescu, la vreo zece metri de fântână. 

— Cine-i acolo? Auzi totuşi printre bubuituri întrebarea 
ziaristului, sau poate i-o ghici după schimonoseala 
îngrozitoare a feţei. 

Căpitanul Vintilă îşi lumină pentru o clipă faţa, apoi îl 
atrase pe Vladimir Enescu, lângă el, în apropierea fântânii. 
Iadul nu înceta nici o clipă şi aerul devenise atât de rece şi 
de vâscos că prevestea nu ploaie ci ruperi de nori. Nu se 


puteau auzi decât lipindu-şi fiecare buzele de urechea 
celuilalt. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ziaristul. 

— Acolo, în stânga fântânii. Arătă căpitanul Vintilă cu raza 
lanternei. 

Era Paul Soran, într-o baltă de sânge, cu faţa îngropată 
într-o movilă de nisip. Sângele izvora dintr-o rană hidoasă, 
sub omoplatul stâng. Vladimir Enescu îşi prefăcu la 
repezeală cămaşa într-un tampon cu care acoperi rana. 
Apoi înnodă mânecile cămăşii pentru a fixa tamponul. Se 
înţeleseră fără cuvinte. Nu mai aveau nevoie de lanternă. 
Fulgerele se apropiaseră, cu duiumul, luminându-le drumul. 
Căpitanul Vintilă îl prinse pe Paul Soran de subsuori, 
Vladimir Enescu de picioare. Înaintau prudent, numai când 
fulgera, ferindu-se de mişcări brutale. La ieşirea din 
pădurice îi trăsni ploaia, ca o cascadă. Nu se mai auzea şi 
nu se mai vedea nimic. Nici nu-şi dădură seama când 
ajunseră sub partea acoperită a terasei. Erau amândoi 
vlăguiţi. Îl întinseră pe Paul Soran pe ciment, într-un loc 
ferit de ploaie, cu faţa în jos. Căpitanul Vintilă mai avu 
puterea să plece pentru a da alarma, ziaristul însă se 
prăbuşi moale lângă prietenul său. 

Două minute mai târziu, doctorul Tudor proiectă lumina 
farurilor asupra terasei. Spectacolul era înspăimântător. 
Doi oameni plini de sânge, unul aproape gol, ferindu-şi 
ochii, celălalt nemişcat, inert, cu spatele roşu, fără nici un 
tampon, fără ca hemoragia să i se fi oprit. Apăru imediat şi 
Ion Roman cu o lădiţă de prim ajutor. 

— Eu n-am nimic, spuse ziaristul Vladimir Enescu, 
ridicându-se greoi de pe dalele terasei. Doar câteva 
zgârieturi. 

Apoi îl ajută pe lon Roman să oprească hemoragia, să 
dezinfecteze şi să bandajeze rana. Se mişcau amândoi ca 
nişte automate. Nu-i interesa nimic altceva decât timpul. 

Doctorul Tudor trase maşina pe terasă, chiar lângă Paul 
Soran, apoi cobori, fără să oprească motorul. 


— Care e situaţia? Se interesă el. 

— Încă trăieşte, răspunse Ion Roman. Adică aşa ar părea, 
dar cine ştie ce-i cu el... Rana e în dreptul inimii. 

— Dezbrăcaţi-l! Spuse doctorul Tudor. N-are rost să ne 
mai pierdem vremea cu controlul vestimentar. Şi urcaţi-l 
imediat în maşină! 

Nici nu-şi termină doctorul Tudor fraza şi Paul Soran, doar 
în costum de baie şi cu trunchiul bandajat, fu urcat în 
maşină. Căpitanul Vintilă, mânjit de sus până jos cu sânge şi 
noroi, aştepta, într-o impecabilă poziţie de drepţi, ordinele 
doctorului Tudor. lon Roman era cu mâinile pe volan. 
Numai Vladimir Enescu, apatic şi vlăguit, nu aştepta nimic. 

— Vei pleca şi dumneata! Îi spuse doctorul Tudor 
căpitanului Vintilă. Veţi alege drumul cel mai scurt şi la dus 
şi la întors. Ajutoarele vor veni cu altă maşină. Veţi cere, 
prin radio, împuterniciri urgente pentru situaţie 
excepţională. Din acest moment nu mai aveţi alte misiuni. 
Răspundeţi numai de cele pe care vi le încredinţez eu! 

Căpitanul Vintilă încercă să dea glas unui gând care-l 
fulgerase în clipa aceea, dar doctorul Tudor îl opri: 

— Am spus: din acest moment! 

Maşina demară imediat. Lanterna doctorului Tudor 
descoperi, undeva, vestmintele lui Paul Soran: un tricou pe 
care abia se mai zăreau câteva pete albe, pantaloni lungi, în 
aceeaşi stare ca tricoul: uzi, murdari, boţiţi, cu aceleaşi 
urme vagi de culoare şi o pereche de tenişi, tot albi la 
origine. 

— Nici îmbrăcat în fosfor n-ar fi interpretat o ţintă mai 
perfectă, se auzi vocea lui Vladimir Enescu. 

Ora 1,45. 

De un sfert de oră se aflau amândoi la masa scundă din 
mijlocul holului. Doar două minute se despărţiseră, imediat 
după plecarea maşinii: Vladimir Enescu urcase în camera 
lui ca să se schimbe, iar doctorul Tudor folosise răgazul 
pentru a controla hainele victimei. Ziaristul se forţase să-şi 
amintească toate amănuntele dramei. În câteva rânduri 


vocea i se gâtuise de emoție şi se simţise atacat de friguri. 
Dar după terminarea relatării îşi regăsi calmul şi 
luciditatea. 

— M-am comportat ca un neghiob! Descoperi el. Nu ştiu 
ce m-a apucat! Oare n-ar fi fost mai firesc să cobor mai întâi 
aici şi să vă spun ce se întâmplă? 

— Nu ştiu dacă ar fi fost mai firesc, îi răspunse doctorul 
Tudor. În asemenea momente predomină alte legi, 
instinctuale: curajul sau frica. Alergi sau îţi acoperi ochii... 
Abia pe urmă intervine gândirea şi întrebările ei fidele. 

— Exact aşa mi s-a întâmplat! Mărturisi ziaristul. Pe la 
jumătatea drumului au început să mă încolţească 
întrebările. 

— Din fericire, continuă doctorul Tudor, te-a văzut 
căpitanul Vintilă, care a cedat de asemenea unui imbold 
firesc... N-a intrat să ne anunţe, ci a pornit după dumneata. 
Fără lanterna lui cine ştie ce proporţii ar fi luat drama... 

Ziaristul se pomeni din nou încolţit de frisoane: 

— Am simţit primejdia, am simţit că se întâmplă ceva; de 
aceea am părăsit poteca. Şi totuşi nu-mi vine să cred... 

— N-aş vrea să te mai rețin, îi spuse doctorul Tudor. Dar 
după toate probabilitățile eşti ultimul om oare l-a văzut pe 
Paul Soran înainte de dramă. Te-aş ruga să încerci să 
defineşti starea lui. Nu ţi s-a părut nervos, nerăbdător, 
neliniştit, cum e cineva care aşteaptă o întâlnire? 

— Ba da, îşi aminti Vladimir Enescu. Ceva se întâmpla, sau 
se întâmplase ceva cu el. Nu cred că aş fi capabil, acum, să-i 
definesc starea. Dar, la un moment dat, am avut impresia că 
mă dă afară... După ce s-a uitat la ceas, sau după ce m-a 
întrebat cât e ceasul. Cred că asta a fost: aştepta ora unui 
rendezvous. Ca să mă înţelegeţi mai bine... A folosit şi el o 
frază cum aţi folosit, adineauri dumneavoastră: „n-aş vrea 
să te mai rețin”, care e un fel de invitaţie de plecare. Ela 
fost chiar mai brutal. S-a aruncat pe pat şi a mormăit: „N- 
am chef de nimic şi de nimeni...” Doctorul Tudor îi 


acceptase insinuarea, înclinânduşi încet capul, dar când îl 
simţi că e gata să plece îl opri cu un gest părintesc, familiar: 

— Da... Şi ar mai fi ceva: n-ai încercat nici o clipă să-ţi 
imaginezi, sau să dai o anumită identitate agresorului? 

Vladimir Enescu tresări: 

— Dumneavoastră vă mai gândiţi şi la altcineva? 

— Din păcate nu mă pot gândi la nimeni, îi răspunse 
doctorul 'Tudor. Mai ales după ce ţi-am citit însemnările... 

— Dar cine altul poate fi? Cine altul decât Dan? 

— Asta e o simplă socoteală aritmetică, îl privi doctorul 
Tudor. Nouă fără opt fac unu. E o aritmetică elementară, 
poate de aceea frapantă. Fiindcă nouă fără opt fac unu, 
atunci acest unu e agresorul, asasinul. Sare în ochi. Fiindcă 
Dan Ionescu lipseşte, fiindcă el e singurul care lipseşte, 
numai el poate fi asasinul. Dar oare lipseşte numai el de 
aici? Nu lipsesc şi alţii, mii, zeci de mii, milioane de oameni. 
Desigur, exagerez, ca să fiu înţeles mai lesne... 

— V-am înţeles perfect, spuse Vladimir Enescu. Acum, 
când mă întreb: dar de ce să-l fi ucis Dan Ionescu pe Paul 
Soran, sau pe Radu Stoian? Simt cum mi se învârteşte 
capul. Nu găsesc nici un motiv. Nici măcar nu se cunoşteau. 
Aici s-au întâlnit pentru prima dată în viaţa lor, toţi trei... 

— De aceea te-am întrebat, ca să încercăm să ieşim din 
aritmetica aceasta prea elementară, în căutarea unui 
mobil... Jurnalul dumitale nu poate oferi un mobil pentru 
aceste crime: sau încă nu ni-l dezvăluie, cine ştie? 

— Nu ştiu în ce măsură am fost exact, părea că se scuză 
Vladimir Enescu, dar sincer am fost în toate însemnările. De 
câteva ori chiar mi-a trecut prin gând că aş putea să le 
public... 

Doctorul Tudor reveni la întrebarea cheie: 

— Deci în afară de aritmetică nu mai găseşti o altă cale 
spre identitatea agresorului?... Asta însă nu înseamnă că 
neg cu ochii închişi ideea aritmeticii... 

— Nu văd altă cale! Se înfurie Vladimir Enescu. Şi nici nu- 
mi vine să cred că simple neînţelegeri pot duce la crime 


atât de odioase şi de extravagante... Mă refer la 
neînțelegerile care au şi ajuns în însemnări. Poate că or fi 
existat conflicte mai grave, deşi necunoscute, între Dan şi 
ceilalţi. 

— Nu ştiu dacă au existat conflicte, dar o sursă de 
conflicte a existat, sau ar fi putut exista, fără să depăşească 
gradul şi temperatura surselor din însemnările dumitale. Să 
transformăm, totuşi, această sursă în mobil... Unde a stat 
acest Dan Ionescu în timpul vijeliei? Cum l-a ademenit pe 
Paul Soran, acolo, la fântână? Unde s-a dus după 
agresiune? Iată întrebările care zdruncină aritmetica 
elementară. Fără s-o elimine definitiv, bineînţeles. 

— Aveţi dreptate, spuse ziaristul. Totuşi am impresia că 
întrebarea dumneavoastră a mai avut un scop: să verifice... 
Cum să vă spun?... Să verifice capacitatea, sau stilul 
gândirii mele... 

— Aproape orice întrebare, prin răspunsurile pe oare le 
provoacă, verifică gândirea şi stilul gândirii cuiva... 
Răspunse doctorul Tudor. Dar să nu uităm că destinaţia cea 
mai firească şi mai necesară a unei întrebări e 
sinceritatea... 

— Mai ales când există şi un jurnal... Citit, se deşteptă 
brusc Vladimir Enescu. 

Ora 2,30. 

Ion Roman îl găsi pe doctorul Tudor în fostul apartament 
al lui Vicenzo Petrini de la etajul întâi. Se retrăsese acolo şi 
încerca să usuce, plimbând fără încetare deasupra lămpii, o 
coală de hârtie. 

— 'Te ascult, îl invită doctorul Tudor. 

— Rana a fost provocată de un cuţit. Inima n-a fost atinsă, 
după toate probabilitățile. Starea băiatului e foarte gravă 
din cauza hemoragiei. 1 s-a făcut prima transfuzie şi l-am 
părăsit după ce a deschis ochii. La ora asta i se face cea de 
a doua transfuzie. Dacă reuşeşte, atunci va fi în afară de 
orice pericol. Mai are o rană la cap, deasupra urechii 
drepte, dar fără să se fi ajuns la o fractură a bazei craniene. 


O simplă crăpătură, din păcate şi ea sângerândă. Medicul 
m-a asigurat însă că rana de la cap nu prezintă nici o 
gravitate. Din cauza aceasta nici nu s-a ocupat de ea... 

— Şi deci nu putem încă şti ce anume a cauzat-o, îi 
completă gândul doctorul Tudor. Altceva? 

— Numai presupuneri, răspunse bătrânul şi un singur 
lucru cert: dacă s-ar mai fi întârziat zece minute nu mai era 
cazul să-l ducem la spital, ci de-a dreptul la morgă... 

— Un cumul fericit de şanse... Medită doctorul Tudor. Să 
sperăm că spitalul îl va întregi. Celelalte? 

— Aţi primit dezlegare în alb, până mâine dimineaţă, adică 
până azi dimineaţă, când vor sosi actele cu primul tren, cam 
pe la ora şapte, dacă nu s-a întrerupt circulaţia feroviară. 
Căpitanul Vintilă e pe urmele şoferului. Un alt detectiv se 
află în hol cu misiunea de a nu permite intrarea şi ieşirea 
nimănui decât cu avizul nostru. 'Toate uşile hotelului au fost 
încuiate, aşa cum le-am găsit şi noi... A mai apărut altceva 
pe bilet? 

Foaia din mâna doctorului Tudor se uscase. Devenise 
sfărâmicioasă. O aşeză cu grijă pe un ziar. 

— A mai apărut un bilet, răspunse el. L-am găsit în 
buzunarul de la piept al tricoului. Cu oarecari eforturi se 
poate descifra tot textul: „Vino neapărat la ora unu după 
miezul nopţii în pădurice, la fântână. Ştii cine te cheamă, 
nu? Asta e tot. Fără dată, fără semnătură. Din păcate apa a 
dizolvat cerneala şi a lăbărţat literele. O analiză grafologică 
precisă, pare cam hazardată, dacă nu chiar imposibilă. 

Pe ziar se aflau, unul lângă altul, cele două bilete. 
Dimensiunile colilor erau aceleaşi, cerneala era aceeaşi, 
plasarea rândurilor pe coală era aceeaşi. Numai că unul era 
plin de pete albastre, celălalt de litere care-şi dizolvaseră 
liniile în contururi poroase, neregulate. Erau tot pete 
albastre, dar care se puteau descifra şi lega între ele. 

— L-aţi găsit în tricoul lui Paul Soran, în buzunar? Întrebă 
inutil lon Roman. 


— La al doilea control, răspunse doctorul Tudor. Prima 
dată nu mi-a trecut prin minte să cercetez şi tricoul. 
Dealtfel biletul acesta şi o batistă e tot ceea ce am găsit în 
buzunarele hainelor lui... Şi nici măcar nu putem să 
cercetăm locul agresiunii... Dar nici nu ştiu dacă ar mai 
folosi la ceva... 

Vijelia şi ploaia nu încetaseră nici o clipă. Era o rupere de 
nori neîntreruptă, însoţită de fulgere şi bubuituri. 

— Mare pacoste vijelia asta! Spuse Ion Roman ca o 
înjurătură. Şi în oraş e prăpăd şi pe şosea. Oamenii se 
chinuiesc ca bezmeticii să repare firele electrice şi 
telefonice... Dar cine ştie cât va mai dura până vom avea 
lumină şi telefon. 

Îl frigeau întrebări rele şi anume le întârzia ca să-şi mai 
prelungească răsuflarea leneşă. Doctorul Tudor simţea însă 
nevoia vorbelor. 

— Nu ştiu care poate fi mobilul acestor crime, începu el, 
dar organizarea lor e de domeniul fantasticului. Două 
condamnări la moarte prin sentinţa unor bilete nesemnate, 
executate amândouă cu o ferocitate şi o siguranţă ieşite din 
comun... Nu ai şi dumneata aceeaşi impresie? 

— Eu mă gândesc mai degrabă la autorul lor! Îşi descărcă 
bătrânul tot năduful. 

— Şi dumneata faci aceeaşi aritmetică elementară? Se 
miră doctorul Tudor. Nici nu mai încerc să întrevăd mobilul, 
nici nu mai încerc să-l plasez pe presupusul asasin în 
condiţiile acestei cumplite vijelii, pur şi simplu caut să-l 
extrag din jurnalul ziaristului Vladimir Enescu. Un 
asemenea individ, superficial, fără pasiuni potenţiale, 
uşuratic, obligat prin însăşi profesiunea lui şi probabil şi 
prin natura lui, la descărcări animalice, la mişcări 
exterioare, chiar şi în violenţa lor, aşa cum ni-l descrie 
Vladimir Enescu, nu pare potrivit, nu se acomodează stilului 
acestor crime reci, ingenioase. 

— Eu nu ştiu cum îl descrie ziaristul, nu ştiu ce povesteşte 
acolo despre el. Eu mi-l amintesc: puternic, elastic, iute, ca 


o panteră... Am curajul să merg şi mai departe. Dacă a 
înnebunit după fosta fiică a lui Pascal, că doar a trecut prin 
patul ei?... Şi dacă a aflat că şi Paul Soran şi Radu... 

— Cred că e prea departe, îl întrerupse doctorul Tudor. 

— Şi eu cred, recunoscu bătrânul. Dar de ce dracu' a 
dispărut şi unde dracu' a dispărut... Vă rog să mă iertaţi, 
dar când mi-i amintesc pe cei doi... Poate că ar fi bine să-mi 
daţi şi mie jurnalul lui Enescu, ca să mă mai calmez... 

Doctorul Tudor i-l întinse cu o mişcare obosită: 

— E un calmant excelent, adăugă el. Şi asta mă intrigă cel 
mai mult. Nimic nu prevesteşte monstruozităţile care s-au 
petrecut. Simple neînţelegeri de salon, sau de mahala, 
uneori, mai mult retorice, mai mult forţate... Zile şi nopţi de 
hotel şi de pensiune, care încearcă să iasă din monotonie şi 
uneori chiar se întâmplă asta... Nimic nu prevesteşte 
tragediile... 

— Cine ştie câte lucruri şi câte mişcări i-or fi scăpat! Spuse 
Ion Roman. N-o fi avut ochi prin toate ungherele... 

— Jurnalul e totuşi al unui om dinăuntru, nu dinafară, îl 
apără doctorul Tudor. Uneori chiar pare pedant din cauza 
fidelității şi preciziei cu care redă mişcarea tuturor 
persoanelor care-l înconjoară şi care ne interesează pe noi. 
Ştim ce-a făcut fiecare, zilnic, starea fiecăruia e redată prin 
gesturi şi expresii surprinse întâmplător şi deci sincere, 
neprefăcute. Pur şi simplu te face să-ţi închipui că ai trăit, 
sau că ai fi putut trăi în mijlocul acestor oameni. Şi nici pe 
sine nu se cruţă. Şi totuşi, nimic nu prevesteşte tragediile... 
Ion Roman pregătise o întrebare mai grea: 

— Pe domnişoara Elena a simţit-o? În postura care ne 
apare după depoziţia voluntară a îngrijitoarei. Că eu, să vă 
spun drept, n-am dibuit-o. Mă uitam la ea ca la o zeiţă... 

Doctorul Tudor îşi răscoli amintirile: 

— Foarte ciudat, medită el. Nu, n-a simţit-o, pentru că ar fi 
spus asta în jurnal. Dar există ceva: impresii, fapte, gesturi 
şi mai ales o îndepărtare pe nesimţite a autorului, care îţi 
stârnesc o anumită bănuială, sau o anumită neîncredere. 


— O să văd dacă şi cu mine se va întâmpla la fel, mormăi 
bătrânul. Să nu fiţi dumneavoastră prea binevoitor... 

Ion Roman începu că citească însemnările ziaristului 
Vladimir Enescu. Doctorul Tudor se lăsă molegşit în fotoliu. 
Îşi lipi capul de spetează şi rămase nemişcat. 

Ora 4,30 

Ion Roman închise caietul, încet, fără zgomot, apoi privi pe 
furiş spre fotoliul în care se refugiase doctorul Tudor. Îl 
descoperi cu ochii închişi, într-o atitudine de relaxare. 
Trecuseră aproape două ore de când începuse lectura şi îşi 
aminti că nu observase nici o mişcare în fotoliu. Oare în tot 
acest timp doctorul Tudor dormise?... Privi spre fereastră şi 
abia atunci îşi dădu seama că vijelia încetase. Nu se mai 
vedeau fulgere, nu se mai auzeau bubuituri, nici măcar 
răpăitul ploii nu răzbătea în cameră. Oare de când se 
liniştiseră hăurile? 

— Vijelia a încetat cam de un sfert de oră, răspunse 
doctorul Tudor întrebării nerostite. Dar m-am gândit că e 
mai bine să termini lectura. 

— Nu ştiu ce să vă spun, ridică lon Roman din umeri. E şi 
aşa şi aşa. E ca un film care se întunecă din când în când... 

— Noaptea... Preciză doctorul Tudor. 

— Da... Noaptea. Şi cred că aveţi dreptate, dacă stau şi mă 
gândesc. De-aceea, probabil, mi s-a părut că sunt la cinema 
şi din când în când se schimbă bobina: se redă totul foarte 
amănunţit. Oamenii seamănă destul de bine, dar n-aveţi 
impresia că uneori se înşeală asupra firii lor? Pune prea 
mult de la el, în unele cazuri. Şi la mine şi la alţii... 

— Exact! Accentuă doctorul Tudor. Uneori pune de la el, 
pune chiar prea mult, cum spui dumneata, exagerează, dar 
nu născoceşte şi asta este extrem de important. Putem să 
ne încredem în faptele goale? Asta e întrebarea... Dar mi se 
pare că a sosit căpitanul Vintilă... Odată cu zorii... 

Un minut mai târziu, căpitanul Vintilă îşi făcu apariţia în 
apartament. Părea odihnit. 


— Am întârziat numai cinci minute, începu el, cât m-am 
bărbierit şi cred că asta face parte din misiunea pe care mi- 
aţi încredinţat-o... L-am găsit greu pe şoferul taxiului, la 
Tuzla, la o petrecere, dar mi-a fost mai greu ca să.-...l 
trezesc. Cred că şi-a amintit totul, pentru că i-am stors şi 
nişte contravenţii întâmplate cu ani în urmă. Vă spun asta 
ca să fiţi sigur că era treaz. Mi-a spus aşa: italianul l-a 
întrebat pe atlet, adică pe omul nostru, dacă nu vrea să 
meargă până în port, să | petreacă. Atletul s-a scuzat zicând 
că are o întâlnire foarte importantă, foarte, foarte 
importantă. De aceea s-a urcat în maşină, ca să nu se simtă 
că se duce la o întâlnire foarte importantă, să se creadă că 
merge la plimbare. L-am mai băgat odată cu capul în 
ciutură pe şofer pentru că mi se părea că bâiguie... Darela 
repetat aceleaşi cuvinte: „de aia am şi urcat în maşina 
matale ca să nu simtă nimeni că mă duc la o întâlnire foarte 
importantă, foarte, foarte importantă, să se creadă că mă 
duc la o plimbare...” Aşa i-a spus atletul italianului. Dar cică 
nu râdea. Era serios, cică era chiar nervos, aşa cam 
încruntat, după spusele şoferului, adică aşa cum arată un 
om care merge la o întâlnire foarte importantă. Asta a fost 
tot. Pentru că atletul i-a cerut şoferului să oprească imediat 
după cot, cam la trei patru minute după ce a plecat de la 
hotel şi cam la vreo cinci sute de metri distanţă de hotel. Şi- 
a luat rămas bun de la italian, cică s-au sărutat, după oare a 
coborât, a spus bună ziua, a fluturat din mână şi a pornit 
spre plajă. După ceasul şoferului era 17 şi 25... 

— Exact ora la oare am plecat eu şi Paul Soran cu 
motocicleta, îl întrerupse Ion Roman. Cum se face că nu am 
ajuns din urmă taxiul, cu viteza cu care am mers noi? 

— Probabil pentru că aţi mers pe asfalt, pe şoseaua cea 
nouă, îl lămuri căpitanul Vintilă. Aţi cotit cumva pe şoseaua 
pietruită? 

— Am mers numai pe asfalt, îşi aminti lon Roman. 

— Atunci e clar, continuă căpitanul Vintilă. Taxiul a cotit pe 
şoseaua pietruită. Italianul l-a rugat să ajungă cât mai 


repede în port şi şoferul a scurtat drumul... Cam cu zece 
minute. El s-a lăudat că a făcut economie de jumătate de 
oră ca să i se mărească bacşişul, ceea ce s-a şi întâmplat... 
Asta e tot! Ion Roman căută privirile doctorului Tudor: 

— Aţi văzut? Spuse el. Am presimţit tot timpul că nu s-a 
dus în oraş, am presimţit că s-a ascuns pe undeva pe aici, 
prin preajma hotelului, nu se putea... 

Dar când văzu încordarea de oţel de pe faţa doctorului 
Tudor, cuvintele i se opriră în gât. Şi căpitanul Vintilă 
înţelese că se petrece ceva grav, ceva neobişnuit de grav. 

— E neverosimil! Protestă vocea doctorului Tudor. E 
absurd, e ireal!... Nu se poate!... Nu înţelegeţi că a mai avut 
loc o întâlnire obligatorie?... Nu două, ci trei întâlniri s-au 
hotărât în infernul ăsta şi întâlnirea lui Dan Ionescu s-ar 
putea să fie prima! 

O tăcere de gheaţă cuprinse încăperea. Câteva secunde de 
moarte, de ameninţare, de prevestire a unei explozii 
formidabile. Dar nu se petrecu nici o explozie. Doctorul 
Tudor reveni la calmul lui dureros, obosit: 

— Să se percheziţioneze imediat şi fără eroare camera lui 
Dan Ionescu. Dumneata! 

Căpitanul Vintilă părea turnat în oţel. Arc. Dintrun salt 
ajunse la uşă. Îl opri un gest scurt. 

— Câţi oameni aţi adus? Întrebă doctorul Tudor. 

— Cei mai buni! Răspunse căpitanul. Doi. 

— Unul să patruleze în faţa hotelului. Celălalt în spate, în 
permanenţă şi în aşa fel ca să nu se întâlnească niciodată. 
Când unul ajunge la un capăt, celălalt să fie la capătul 
diagonalei. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. E foarte clar? 

— Foarte! Îşi ridică umerii şi capul într-un salut ferm 
căpitanul Vintilă, apoi o zbughi pe uşă. 

— E aproape ora cinci, se întoarse doctorul Tudor spre Ion 
Roman. Abia acum simţim cu adevărat câtă valoare au 
însemnările lui Vladimir Enescu. Îi ştim, îi cunoaştem 
întrucâtva pe toţi cei de aici şi unul, sau unii din ei au pus la 
cale şi au săvârşit această monstruozitate. 


— Iertaţi-mă... Oftă Ion Roman. Eu nu mai înţeleg nimic. 
Cine? De ce oare şi Dan Ionescu a fost chemat la un 
rendezvous cu moartea?... Atunci e un blestem, e ceva care 
vrea să ucidă tinereţea. Nu pot crede că e adevărat... Şi 
totul s-a petrecut sub ochii mei. Asta mă doboară, mă 
sfârtecă... 

Bătrânul răsuflă adânc de câteva ori, zgomotos. Încerca să 
se scuture de emoţii, să-şi recapete calmul. 

— Mi-am mai revenit, se ruşină el. Şi vă rog să mă iertaţi. 
E ora cinci, cum aţi spus şi cred că v-aţi gândit că am putea 
să începem interogatoriile. 

Lumina nu mai era albă, afară. Ceaţa se risipise. Devenise 
rece şi strălucitoare ca sticla. După întunericul gros şi 
agresiv care sugrumase totul, ore întregi, fără contenire, 
strălucirea de diamant a zilei părea ireală şi în loc să 
învioreze, înfricoşa, ameninţa, tăia. 

Doctorul Tudor se desprinse de fereastră, printr-o 
tresărire. Apoi rămase în aşteptare, în mijlocul camerei, cu 
privirile aţintite asupra uşii. lon Roman îl imită, ca un 
automat, fără să-şi poată explica gestul. Căpitanul Vintilă 
dădu buzna înăuntru: 

— Percheziţia nu s-a terminat... Raportă el. Am întrerupt-o 
pe răspunderea mea. În sertarul noptierei, sub hârtia de pe 
fund, am găsit această foaie de hârtie. Mi-am luat 
permisiunea s-o citesc, ceea ce m-a obligat să mă prezint la 
raport, imediat. 

Doctorul Tudor îi luă foaia de hârtie din mână şi o puse pe 
masă, alături de celelalte două. Era aidoma. Numai scrisul, 
elegant, aproape feminin, poate cu linii exagerat de 
regulate şi de simetrice, parcă anume pentru a fi admirate, 
se putea citi fără nici un efort: „Îţi scriu în fugă. Te aştept la 
ora şase fix, acolo unde me-am înţeles, la Groapă. Ştii unde, 
nu?” 

Ca şi celelalte bilete, ca şi celelalte sentinţe de 
condamnare la moarte, nu avea nici o semnătură. 


— Prima întâlnire!... Şopti emoţionat Ion Roman. Doctorul 
Tudor se întoarse spre căpitanul Vintilă: 

— Vei forma în cel mai scurt timp posibil o echipă de 
specialişti, cu aparate şi echipament de scufundare. Sub 
conducerea dumitale se vor cerceta cele două gropi şi 
împrejurimile. Noi vom continua percheziţia şi o vom 
extinde. E foarte clar? 

— Foarte! Răspunse căpitanul Vintilă. 

Un minut mai târziu se auzi demarajul maşinii. Percheziţia 
se extinse în toată pensiunea, dar fără nici un rezultat. 

La ora 7,35, căpitanul Vintilă reveni în apartamentul 
doctorului Tudor. Părea o figură de ceară. În ciuda 
eforturilor evidente de a se stăpâni, vocea îi tremura: 

— Dacă-mi permiteţi... La ora şase şi patruzeci şi cinci s-au 
găsit, într-un tufiş lângă Groapa Rea, hainele ude şi 
mototolite ale unui bărbat: cămaşă cu mâneci scurte, 
maiou, pantaloni lungi, ciorapi şi pantofi împletiţi. La ora 7 
şi 30 de minute, scafandrii au descoperit într-un cotlon al 
gropii cadavrul unui bărbat... În costum de baie. Unul din 
scafandri a identificat imediat cadavrul. E vorba de fostul 
salvator de la înec, Dan Ionescu, după cum dovedeşte şi 
fotografia de pe buletinul de identitate găsit la pensiunea 
„...Mioara”. Şi acum, vă rog să-mi permiteţi să cad aici în 
fotoliu, măcar pentru un sfert de ceas... 

Dar continuă să rămână în poziţie de drepţi, până când 
primi încuviințarea tăcută a doctorului Tudor. 

PARTEA A TREIA. ÎNTRE ABSURD ŞI IREAL 

Capitolul 1. 

În câteva ore cu soare şi lumină, furtuna deveni o 
amintire. Legăturile telefonice se restabiliseră, circulaţia pe 
străzi şi pe şosele aproape că se normalizase, reţeaua 
electrică fusese reparată. Numai trenurile soseau cu 
întârziere. Acceleratul de Bucureşti era anunţat pentru ora 
9,30, dar sosi în gară cu două minute înainte de 10. 

— Nici măcar întârzierea nu şi-o respectă, mormăi Ion 
Roman în clipa când locomotiva trecu prin faţa lui. 


— Trei ore întârziere, Dumnezeule! Se amestecă foarte 
prompt un bătrânel pus pe vorbă. Pe vremea mea, ehei... 

Şuieratul violent şi inutil al locomotivei îi acoperi undiţa 
retorică. lon Roman îl zărise pe Victor Marian la geamul 
unui compartiment şi porni în întâmpinarea lui, uitând de 
bătrânel şi de întârziere. 

— Dumneata n-ai voie să sufli nici o vorbă! Îl luă în primire 
Ion Roman. Nici măcar „bună ziua” să nu-mi spui, deşi cred 
că mi-ar trebui o astfel de urare. În schimb, eu am misiunea 
ca până ce ajungem la hotel să te pun la curent cu tot ce s-a 
întâmplat aici. Şi s-au întâmplat atât de multe că nu ne-ar 
ajunge, ca poveste, nici drumul pe jos de aici şi până în 
Sicilia... 

Şi totuşi în cele trei sferturi de ceas, cât întârzie el drumul, 
la volanul maşinii, reuşi să-l lege pe Victor Marian cu toate 
amănuntele şi întrebările tragediei de la Pescăruşul alb. Ba 
de câteva ori făcuse scurte pauze, anume ca să observe 
efectul povestirii sale pe chipul tânărului. 

— Cam astea s-au întâmplat, îşi încheie Ion Roman 
reportajul, chiar în momentul când opri maşina în faţa 
hotelului. Şi acum ai voie să spui „bună ziua” şi tot ceea ce 
vrei... 

Dar Victor Marian nu ajunse să dea curs îndemnului atât 
de generos. Mai întâi din cauza unor exclamaţii care-i 
trădau uimirea, neîncrederea, spaima şi dezgustul şi apoi 
pentru că fu nevoit să-şi prezinte propriul raport, atât de 
anemic şi de banal în comparaţie cu ceea ce se întâmplase 
la Pescăruşul alb... Chiar cu ideea aceasta şi-l începu: 

— În Capitală, aproape nimic nou. Avarian încă nu şi-a 
revenit, sau poate că nu i se dă voie să primească vizite, 
deşi teoria unui simulacru de spargere câştigă tot mai mulţi 
aderenţi în cercurile de afaceri. Nimeni nu vrea să creadă 
că safeul lui Avarian a putut fi deschis de altcineva. Câţiva 
granguri mi-au râs în nas: „Asta e cea mai mare afacere de 
la noi, mi-au spus ei. Avarian era asigurat, societatea de 
asigurări era şi ea asigurată în străinătate şi giranţii ei erau 


asiguraţi, pe la Londra şi New York, aşa că aici nimeni nu va 
pierde. Chiar dacă n-o să li se dea nimic, în valută. 
Încercarea moarte n-are...” Toţi pleacă de la ideea că safeul 
lui Avarian nu putea fi deschis fără vrerea şi ştiinţa 
proprietarului. 

— Şi totuşi în lumea asta există un om care-l poate 
deschide, dacă nu l-o fi deschis chiar, îl întrerupse Ion 
Roman. 

— Numai că nimeni nu vrea să-l accepte pe Nico Nicola, 
continuă Victor Marian. Ioţi zic că e o legendă inventată de 
Avarian... Aşa cum şi despre boala lui se crede căeo 
invenţie, dar aici în mod sigur nu au dreptate. Medicii sunt 
foarte fermi... 

— Experții noştri? Întrebă doctorul Tudor. 

— Cei medicali?... Ei confirmă diagnosticul de la spital. Aici 
nu încape îndoială... Cei economici sunt de părere că e ceva 
putred cu contractul, ceva confuz după termenul lor. 
Nicăieri nu se dă în vileag obiectul contractului. Nici în 
obligaţiile societăţii, nici în obligaţiile giranţilor, nicăieri. Se 
spune că valoarea asigurării ar fi de vreo două milioane, iar 
prima ar fi dublă, ceea ce e de necrezut. Toate bijuteriile 
din pasaj nu valorează atât, dacă-mi daţi voie şi mie să 
exagerez... 

— Rata anuală plătită de Avarian, nu neagă valoarea 
asigurării, spuse doctorul Tudor, ba chiar o confirmă. Dar 
mi se pare imposibil ca un asemenea contract să se încheie 
cu ochii închişi. Preţul acestui pariu orb e prea mare. Şie 
prea mare taină şi solidaritate în jurul contractului, pentru 
ca obiectul lui să nu fi fost văzut şi de alţii, în primul rând de 
cei care susţin şi răspund pentru contract... 

— Într-un loc, foarte sus, îşi aminti Victor Marian, s-a rostit 
un cuvânt căruia nimeni nu-i găseşte înţelesul: „scorpia 
roşie”. Un personaj, care nu vrea să i se cunoască numele, 
ar fi spus, cică, auzind vestea spargerii: „Aha! Scorpia roşie 
a lui Avarian”. E vorba de fratele arhitectului Dorian, 


armatorul, cândva rivalul lui Onassis. Aţi auzit vreodată 
despre această scorpie roşie? 

Nici doctorul Tudor, nici lon Roman nu răspunseră 
afirmativ, iar căpitanul Vintilă părea că nu auzise 
întrebarea. 

— Fizionomia spargerii? Se interesă doctorul Tudor. 

— Am stat de vorbă cu gardianul, pe îndelete. Ziarele au 
exagerat. N-a fost rănit, ci pur şi simplu trântit la pământ, 
prin împingere şi piedică simultană. S-a lovit în cădere la 
cap, un fleac, dar mai bine să vă redau filmul întâmplării, 
aşa cum mi s-a derulat de cel în cauză. În noaptea de 
duminică spre luni, la ora două fix, imediat după ce bătuse 
ceasul prefecturii, gardianului i s-a părut că aude zgomote 
în pasaj: vorbe şi ceva înăbuşit care aducea a cădere. A şi 
desluşit o frază: „Du-te odată, n-auzi! Dacă dă peste 
n0i...?”. Asta l-a făcut să înainteze în vârful picioarelor şi să 
se oprească la un metru de colţul pasajului. În clipa aceea a 
auzit foarte distinct: „Fugi şi spune-i să sară!” S-a repezit şi 
el dar l-a primit o lovitură teribilă, în coşul pieptului şi o 
lovitură la glezne. S-a prăbuşit cât era de lung. Când s-a 
ridicat de jos, cam buimac, n-a mai apucat să vadă decât 
ferestrele bălăngănindu-se, una s-a şi spart şi un individ 
aterizând pe rondoul de flori din faţa bijuteriei lui Avarian; 
mai bine zis l-a văzut ridicându-se de la pământ şi luând-o la 
fugă. Până să scoată pistolul, individul a făcut colţul. Ceilalţi 
izbutiseră să se facă nevăzuţi. Gardianul a tras totuşi două 
focuri în aer, apoi a fluierat semnalul de alarmă. S-a postat 
în pasaj, în faţa geamurilor deschise, cu arma în mână, până 
i-au venit ajutoare. S-au adunat şi câţiva cetăţeni, ştiţi cum 
se întâmplă în asemenea cazuri... 

— Ceilalţi gardieni n-au întâlnit fugarii în cursa lor spre 
pasaj? Întrebă doctorul Tudor. 

— Poate că i-au întâlnit, nu ştiu, dar de prins în orice caz 
nu i-au prins. Din păcate nu le-a venit ideea să-i cerceteze 
pe cei care se adunaseră în jurul lor. Abia după ce i-au 
împrăştiat şi-au dat seama că au greşit... S-a adus apoi o 


scară şi unul din ofiţerii de serviciu a intrat pe fereastră în 
camera safeului. Casa de fier părea neatinsă. Noroc că i-a 
venit ideea să tragă de mâner. Parcă trăgea de o perdea, 
aşa de uşor s-a deschis. Nu mai era nimic înăuntru, absolut 
nimic. Am văzut şi eu casa de fier. E absolut unică. Un cub 
de oţel cu latura de un metru, aşezat pe un alt cub, de 
ciment, cu aceeaşi latură. Una din fațete e uşa, pe care se 
află mânerul şi un disc cu toate literale alfabetului. Altceva 
nimic. Un simplu disc ca la aparatele telefonice. 
Compartimentul dinăuntru e ca o văgăună în care nici capul 
nu intră, iar zăvoarele declanşate de disc şi de cifru, şase la 
număr, sunt groase cât braţul. Atât. O văgăună în care nu 
încap mai mult de trei volume Larousse, apărată de tone de 
oţel. 

— Cea mai sigură casă de valori din lume, spuse lon 
Roman. 

— Toţi zic aşa, continuă Victor Marian. În orice caz, cu 
dinamită n-ar putea fi deschisă. Doar cu şase litere. Fiecare 
literă acţionează un zăvor. 

— Fereastra nu era blindată? Întrebă doctorul Tudor. 

— Asta e una din enigme, răspunse Victor Marian. Şi 
grilajul de oţel al ferestrei, un grilaj dublu şi foarte 
compact, asigurat de o încuietoare yale a fost găsit deschis 
şi descuiat, nu distrus, sau deteriorat. Dealtfel, numai cu 
dinamită sau cu ciocane pneumatice putea fi desfăcut... 

— Sau cu geniul lui Nico Nicola, aminti lon Roman. 

— Pare imposibil, spuse cu regret Victor Marian. Grilajul 
se închide pe dinăuntru, iar spaţiile pentru lumină sunt atât 
de mici că numai mâna unui copil ar încăpea prin ele. Şi 
chiar dacă ar încăpea, cum ar manipula cheia, în cazul că ar 
exista o a doua cheie. Încuietoarea are un singur orificiu, în 
interior şi ea a fost găsită cu zăvorul neclintit, ceea ce 
înseamnă că a fost descuiată pe dinăuntru, sau că n-a fost 
încuiată... Ultima enigmă e enigma scării. N-a fost găsită 
nici o scară abandonată prin împrejurimi... 


— Câţi metri sunt de la pământ la fereastră? Întrebă 
doctorul Tudor. 

— Cam patru metri, răspunse lon Roman. Poate ceva mai 
mult, dar nu prea... 

— Patru metri douăzeci şi cinci, confirmă Victor Marian. 
Am calculat şi noi pentru a stabili dimensiunea scării şi am 
ajuns la concluzia că s-a folosit o scară de cel puţin trei 
metri. Şi nu e cel mai simplu lucru să fugi prin Bucureşti, 
prin centrul Capitalei, cu o scară de trei metri, chiar dacă e 
două noaptea. 

— Mai ales la două noaptea... Îl corijă doctorul Tudor. Da... 
Dispariţia scării e într-adevăr o enigmă... 

— Dacă-mi permiteţi un fel de concluzie... se înflăcără 
Victor Marian. Eu v-am redat până acum numai faptele. Dar 
ele pot fi interpretate, pentru a fi transformate în ipoteză, 
sau chiar în certitudine. Voi începe cu problema scării, 
pentru că aici am rămas... E absolut sigur că în momentul 
apariţiei gardianului, scara nu mai era la fereastră. Se 
poate deduce asta din fraza individului care stătea la 
pândă: „Fugi şi spune-i să sară!” Nu: „fugi şi spune-i să 
coboare”, sau „spune-i s-o şteargă”, ci foarte clar: spune-i 
să sară. Asta înseamnă că scara fusese deja dusă, fără ca 
tipul dinăuntru să fi fost informat. De aceea individul de la 
pândă l-a trimis pe individul de legătură cu acest mesaj 
precis: spune-i să sară! Şi dacă scara a fost dusă fără ca 
spărgătorul dinăuntru să ştie acest lucru, înseamnă că 
spargerea a durat ceva timp. Cine ştie?... Poate că 
spărgătorii au prins un moment de linişte şi pustietate, 
după miezul nopţii, au scos scara dintr-un ascunziş, au 
proptit-o, unul din ei, specialistul, a urcat, după care au dus 
iarăşi scara în ascunziş şi pe urmă, în etape mai lungi sau 
mai scurte, de linişte şi pustietate au dus scara unde au 
vrut. Trebuiau să evite doar gardienii de serviciu. Trecătorii 
nici nu-i luau în seamă. Şi ce dacă vedeau doi indivizi 
ducând o scară pe umeri...?! Ei se ocupau cu îndepărtarea 
scării în timp ce specialistul dichisea casa de fier. Eu cred 


că aşa s-a operat. Au fost cel puţin trei indivizi: unul 
înăuntru, al doilea la pândă, al treilea de legătură. Ştim 
cum au scăpat de scară, ştim că au avut timp la dispoziţie... 
Cel puţin un ceas, dacă nu un ceas şi jumătate. În orice caz 
n-au putut să înceapă spargerea înainte de miezul nopţii, ci 
cam la jumătate de oră după miezul nopţii, când regiunea 
începe să devină pustie. Între unsprezece şi douăsprezece 
şi jumătate e cea mai mare animaţie în zona pasajului: se 
închid bodegile şi ies ultimii spectatori de la cinematografe. 
Eu cred că aşa s-a desfăşurat spargerea, nu în fugă, ci pe 
îndelete. 

— Tot ce se poate, interveni lon Roman. Şi eu cred că au 
fost trei indivizi, organizaţi aşa cum ai spus, că au avut 
destul timp la dispoziţie şi că în condiţiile acestea s-au putut 
debarasa şi de scară. Dar asta e o simplă spargere 
exterioară. Cum au deschis grilajul de fier? Cum au deschis 
casa de fier...? 

— Îmi permiteţi... se auzi vocea căpitanului Vintilă. O 
singură întrebare: Oare domnul Avarian e singurul oare 
cunoaşte cifrul safeului şi e singurul care poate poseda, sau 
care posedă cheia de la grilaj? 

— Asta îl priveşte pe Avarian, răspunse lon Roman. Dar 
dacă se achiziţionează o asemenea casă de valori, nu se 
achiziţionează pentru a se destăinui cifrul cu care se poate 
goli la toate colţurile... 

— Totuşi nu e exclus ca o anumită persoană, din anturajul 
foarte apropiat al lui Avarian, să fi aflat secretul cifrului şi 
să fi făcut o dublură la cheia grilajului, spuse Victor Marian. 
De aceea mi-am permis să pun sub urmărire personalul lui 
Avarian: doi vânzători şi o vânzătoare, mai ales că 
vânzătoarea are o mână foarte fină şi suplă, parcă ar fi de 
copil. 

— La enigma scării aţi renunţat cu totul? Întrebă căpitanul 
Vintilă. Chiar dacă se admite ipoteza dumneavoastră, aceea 
că spărgătorii au avut timp berechet, totuşi undeva trebuia 
lăsată scara... 


— Nu e absolut necesar ca scara să fi aparţinut 
spărgătorilor, răspunse Victor Marian cam înţepat. Poate că 
a fost luată de undeva, din apropiere şi dusă tot acolo. 
Magazinul lui Avarian e în plin centru comercial, zeci de 
imobile şi societăţi se află în jurul lui. Cu sau fără complici, 
dar fără discuţie, cunoscând foarte bine locurile, se putea 
face rost de o scară. Poate de aceea n-a fost abandonată. 
Am cercetat aproape toate întreprinderile şi instituţiile din 
jur: Standard, Bon marche, Direcţia de măsuri şi greutăţi, 
Universala, Ambasadorul, Oil stop, Căminul studenţesc, 
Jockey-Clubul, Suchard, Hermes şi nu mai ştiu care, dar 
fără nici un rezultat. Nu ni s-a putut spune dacă a dispărut 
sau nu o scară oarecare în noaptea zilei de duminică spre 
luni. Cercetările continuă, dar... Am impresia că nu e lucrul 
cel mai important, cum ni s-a părut la început. 

Doctorul 'Tudor nu era de aceeaşi părere: 

— Pentru spargere scara îşi avea necesitatea ei, era 
absolut necesară. De vreme ce uşa din faţă a rămas 
neatinsă, pătrunderea spărgătorilor în magazin nu s-a 
putut face decât pe geam şi fără scară acest lucru era 
imposibil. Enigma scării constă din două propoziţii: Era 
absolut necesar să apară... Dar nu era deloc necesar să 
dispară! De fapt enigma se poate rezuma la o singură 
întrebare: de ce a dispărut scara?... Era foarte firesc să 
rămână acolo, camuflată undeva, în umbră, decât să fie 
purtată. La o oră ca aceea, plimbarea unei scări pe străzile 
Capitalei, de către nişte spărgători, echivalează cu o 
tentativă de predare, de sinucidere. Da, erau obligaţi să 
aibă o scară, pentru a încerca spargerea, dar nu erau deloc 
obligaţi s-o facă să dispară... Numai în cazul când a fost 
folosită o scară cu totul neobişnuită, care ar fi putut duce 
direct la locuinţa spărgătorilor... lată de ce cred că atunci 
când vom fi capabili să răspundem la întrebarea: de ce a 
dispărut scara? Vom afla ce s-a întâmplat cu adevărat în 
magazinul lui Avarian şi cine sunt cei care au pătruns acolo. 


Până atunci vom înota numai în supoziţii şi nu vom şti dacă 
a fost o spargere reală, un simulacru, sau o farsă. 

— Poate că mai important ar fi să ne întrebăm: unde a 
dispărut scara? Sugeră lon Roman. Dacă răspunsul duce la 
una din societăţile din jur, de unde se putea lua o scară, să 
zicem ştampilată, care neapărat trebuia dusă înapoi? 

— E o întrebare complimentară răspunse doctorul Tudor. 
O întrebare practică, de acţiune. Trebuie să duc scara 
undeva, pentru că trebuie să dispară... Dar de ce trebuie să 
dispară?... Să ne imaginăm organizarea spargerii. Era 
necesară o scară pentru a se pătrunde în magazin, pe la 
etaj. Scara exista undeva alături, dar era ştampilată, cum 
spui dumneata şi deci trebuia adusă înapoi. Dar riscul 
acestui transport, mai ales după spargere, pentru că înainte 
de spargere se putea răspunde orice la o întrebare 
neaşteptată şi nedorită, dar după spargere orice răspuns 
însemna un dezastru; nu se mai putea răspunde, de pildă: 
mă duc în Cişimigiu să mă urc într-un copac, poftim, vino cu 
mine, dacă vrei legitimează-mă, doar n-am comis nimic; 
orice legitimare, după spargere ar fi echivalat cu o predare; 
deci riscul acestui transport, după spargere, nu putea pur 
şi simplu să ducă la înlocuirea scării cu o alta, neştampilată? 
Mă refer la organizarea spargerii, la planul spargerii... 
Dispariţia scării înseamnă clar şi precis un singur lucru: era 
necesară! Enigma acestei scări şi mai ales necesitatea 
dispariţiei ei, este însăşi enigma spargerii, ea 
caracterizează obligatoriu, însuşi stilul spargerii. Nu: unde 
a dispărut scara? Ci: de ce a dispărut scara? 

— Da... Acceptă Ion Roman. Înţeleg foarte limpede. Ar 
veni cam aşa: spargerea nu se putea face fără dispariţia 
scării. 

— Absolut exact! Spuse doctorul Tudor. Aceasta e 
concluzia logică a acestei situaţii absurde: spargerea nu se 
putea face fără dispariţia scării, sau, ca să mergem până la 
limita raţionalului: spargerea se putea face numai cu 
dispariţia scării, ceea ce impune această dispariţie ca 


premiză iniţială a întregii acţiuni şi de aici până la negarea 
însăşi a scării în întreaga propoziţiune, adică în operaţiunea 
dată nu e decât un pas. 

— Şi totuşi fără scară nu se putea pătrunde în magazin! 
Reafirmă Victor Marian. Nu ştiu ce-a fost: spargere reală, 
simulacru, farsă? Dar una sau mai multe persoane au intrat, 
pe geam, în magazinul lui Avarian şi asta nu se putea face 
fără scară. 

— Nu te speria! Îl linişti doctorul Tudor. Nimeni nu 
contestă necesitatea scării şi existenţa ei în desfăşurarea 
spargerii. Dar nu ştiu dacă în situaţia în care ne aflăm 
aceasta e problema cea mai importantă. Cred că măcar pe 
scurt ţi s-au relatat întâmplările tragice de aici. Am fost 
obligaţi la această pauză, la această digresiune, de o 
somaţie telefonică a medicului legist. Ne-a rugat să nu 
întreprindem nimic până când nu va sosi în persoană, cu 
raportul complet asupra celor trei cazuri... Asta înseamnă 
că nu va mai întârzia mult şi mai înseamnă, după cât îl 
Cunosc... 

— Nu e vorba de doctorul Constantin Matei? Întrebă 
Victor Marian. Mi se pare că el funcţionează în zona 
aceasta... 

— De el e vorba, continuă doctorul Tudor. Da... Înseamnă 
că şi-a terminat cercetările şi că ne poate oferi date sigure 
cu care să le începem, sau să le continuăm pe ale noastre. 

Se auziră ciocănituri în uşă. Intră un tinerel, cu înfăţişare 
timidă, stingherit. Avea în mână un ziar împăturit: 

— Vă rog să-mi permiteţi, începu el. Am găsit acest obiect 
într-un boschet, după toate aparențele aruncat de cineva. 
Adică mi s-a părut că l-a aruncat cineva. 

Era un cuţit cu vârful ascuţit, ruginit şi pătat şi cu mânerul 
înconjurat de vată. 

— Ai identificat persoana care l-a aruncat? Întrebă 
căpitanul Vintilă. Unde e? 

— Am lăsat-o să urce, pentru că e unul din clienţii hotelului 
şi mi-am zis că e mai bine să se creadă neobservată. De 


dimineaţă se plimbă într-una pe terasă: domnul Moni 
Marin6... 

Capitolul II. 

Întârzierea medicului legist îi dădu posibilitatea lui Victor 
Marian să parcurgă însemnările ziaristului Vladimir 
Enescu. Dar nu mai avu vreme să-şi depene impresiile. Auzi 
claxonul asurzitor al unei maşini chiar în momentul când 
închise caietul. Medicul nici nu apucase să-şi schimbe 
halatul. Urcă în goană, parcă purtat de nişte aripi albe, spre 
apartamentul doctorului Tudor. Îl conducea căpitanul 
Vintilă şi-l urmau lon Roman şi Victor Marian. Era atât de 
agitat şi de grăbit încât uită să spună bună ziua. Începu de- 
a dreptul cu scuzele: 

— Iertaţi-mă pentru întârziere. Veţi afla motivul la 
momentul potrivit. Aşa... Ce ziceam? Da... Îmi revin imediat, 
imediat, nu e nevoie decât să încep... De fapt înşir toate 
aceste cuvinte fără noimă, ca să-mi pot aduna între timp 
gândurile... 

— Atunci pot să vă fac cunoştinţă cu colaboratorii mei, 
spuse doctorul Tudor. 

— Încântat şi vă mulţumesc pentru ajutor... Răspunse 
medicul în timp ce strângea mâinile celor trei detectivi. Aşa! 
Acum e perfect. Dacă nu aveţi nimic împotrivă voi începe cu 
cazul cel mai simplu... 

— Cu Paul Soran, îl încurajă doctorul Tudor. Exact! 
Acceptă medicul legist cu o uşoară surprindere. Cu Paul 
Soran. Rana putea să fie fatală, sau în orice caz cu urmări 
foarte grave, dacă vârful cuţitului, pentru că a fost lovit cu 
un cuţit, n-ar fi întâlnit rezistenţa omoplatului. Şi aşa, 
cuțitul a pătruns destul de adânc. Din fericire, pot să vă 
asigur că victima a primit cele mai bune îngrijiri, că starea i 
sa ameliorează şi după a treia transfuzie, care i se va face 
spre seară, va putea suporta chiar şi o scurtă convorbire, 
ceea ce cred că vă interesează în primul rând. Cu rana vom 
mai avea însă de furcă şi va trebui de asemenea să 
supraveghem câtva timp efectele hemoragiei şi ale 


transfuziilor, pentru a para surprizele care se pot ivi uneori 
în astfel de cazuri limită. Aspectul cel mai grav al acestei 
crime a fost hemoragia. Dacă nu ar fi fost descoperit la timp 
şi dacă nu s-ar fi intervenit la timp, chiar cu tampoanele 
primare pe care i le-aţi aplicat, Paul Soran nu mai era astăzi 
în viaţă. Asta în mod sigur! 

— Nu e o afirmaţie prea categorică? Întrebă doctorul 
Tudor. Nu contrazice concluzia despre gravitatea rănii? 

— Într-adevăr, apare o contradicţie... de principiu. În cazul 
concret există însă câteva aspecte particulare: Paul Soran 
are o constituţie robustă şi poate că ar fi încercat singur să 
se salveze, dacă l-ar fi lăsat agresorul... Şi dacă ar fi fost 
numai rana din spate. Din nefericire, a mai suportat o 
lovitură, în cădere, sau destinată direct, care l-a ameţit. Nu 
pot să precizez cât ar fi durat starea de inconştienţă, dar 
pierderea sângelui, foarte abundentă, i-o prelungea. Şi, 
dacă nu mă înşel, la câteva minute după agresiune a 
început ploaia... Voi vorbi ipotetic: dacă Paul Soran nu şi-ar 
fi revenit în simţiri înainte de începerea ploii şi din punct de 
vedere medical nu ar fi fost capabil de o asemenea 
performanţă, coagularea sângelui nu s-ar fi produs: 
hemoragia ar fi continuat până la ultima picătură... lată de 
ce am afirmat adineauri că a fost salvat de la moarte şi într- 
adevăr a fost salvat. I-am şi spus acest lucru, în prima lui 
clipă de luciditate şi a fost atât de impresionat încât şi-a 
pierdut imediat cunoştinţa... Mai târziu m-a rugat să-i 
transmit rugăciuni celui care l-a salvat... 

— O întâmplare... se retrase căpitanul Vintilă când simţi 
privirile lui lon Roman şi apoi ale celorlalţi aţintindu.-l. 
Dealtfel aş putea spune că salvatorul lui era prevăzut de 
soartă; ziaristul Vladimir Enescu... 

— Enescu...?! Încercă medicul să-şi amintească. Mi se 
pare că a şoptit de câteva ori numele acesta. La început am 
crezut că e vorba de un Ionescu, dar prima silabă nu prea 
suna a diftong. M-am mirat când am auzit un nume în gura 
lui şi l-am întrebat dacă a avut vreo clipă de luciditate între 


şocul care l-a doborât şi momentul în care s-a trezit, la 
spital. Nu-şi aminteşte... 

— Interesant... Reflectă cu voce abia auzită doctorul 
Tudor. Enescu sau Ionescu? 

— Mai mult ca sigur că Enescu, spuse medicul. Dar nu văd 
ce importanţă are... În momentul de faţă, Paul Soran pare 
în afară de orice primejdie. Nu ştiu ce mi-a venit să repet 
treaba asta?... Aaa, da. Ca să vă amintesc că veţi putea sta 
de vorbă cu el, după ultima transfuzie. Are şi o fire 
bărbătească, viguroasă şi am văzut că e în stare să-şi 
stăpânească emoţiile. Nici atentatul, nici rana nu l-au 
impresionat prea mult. Doar atunci când i-am spus că a fost 
la un pas de moarte... 

— V-aţi făcut o idee asupra armei cu care a fost rănit? 
Întrebă doctorul Tudor. 

— Cred că da, răspunse medicul şi aici m-am ciocnit de o 
ciudăţenie. S-ar părea că arma nu face parte din categoria 
celor obişnuite şi uşor de procurat. Aş înclina spre un 
pumnal cu două tăişuri... 

— Aţi înclina?... Sesiză doctorul Tudor nesiguranța 
medicului legist. 

— Da... După ce am studiat cu atenţie rana... De obicei, în 
asemenea cazuri de rănire cu cuțitul, vârful produce 
spargerea țesutului lovit, partea superioară a lamei taie, din 
cauza poziţiei cuţitului, iar partea inferioară a lamei, nefiind 
ascuţită, rupe brutal țesuturile... Imaginaţi-vă, de pildă, un 
cuţit de bucătărie şi felul cum este ţinut de cineva care vrea 
să lovească: partea ascuţită în sus, spatele lamei în jos... 
Prin urmare, rana va avea partea de sus tăiată, iar partea 
de jos ruptă, sfârtecată. Ei bine, în cazul nostru e invers: 
partea de jos e tăiată iar partea de sus e sfârtecată. Iată de 
ce deduc că s-a folosit un pumnal cu două tăişuri. Probabil 
că unul din tăişuri nu era ascuţit, criminalul n-a ştiut, sau n- 
a observat aceasta şi întâmplarea a făcut ca tocmai tăişul 
neascuţit să fie îndreptat în sus. E posibil ca în felul acesta 


să se fi produs o alunecare a lamei ascuţite, pe ţesuturi, 
atenuând forţa loviturii. 

După ce medită câteva clipe la spusele medicului, doctorul 
Tudor desfăcu ziarul în care înfăşurase cuțitul adus de 
detectivul local. 

— Putem considera această armă drept arma atentatului? 
Se adresă el medicului legist. 

Surpriza acestuia era atât de mare încât toţi se aşteptau la 
o negare categorică. În faţa lui se afla un cuţit obişnuit de 
bucătărie, cu mânerul înfăşurat în vată. Îl privi îndelung, îl 
întoarse pe toate părţile, îi cercetă vata murdară, ba chiar 
şi literele săpate, minuscule, care-i indicau originea, apoi 
spuse cu 0 voce evazivă: 

— S-ar putea... Numai că în acest caz... 

— În acest caz... Îl îndemnă doctorul Tudor. 

— În acest caz... se ridică o nouă problemă, destul de 
bizară. Poziţia în care a fost ţinut cuțitul, cu tăişul în jos şi 
vă rog să vă imaginaţi din nou un cuţit de bucătărie în mâna 
unuia care vrea să lovească, dar apucat pe dos, ei bine, 
poziţia aceasta îl trădează pe agresor sau ca fiind foarte 
emoţionat şi agitat, încât nici nu şi-a dat seama cum ţine 
cuțitul... Sau ca fiind un diletant care nu prea s-a folosit de 
asemenea cuțite. Şi care în orice caz nu s-a gândit cum 
poate fi folosit un cuţit pentru a lovi în cineva... 

— Există şi o a treia posibilitate? Întrebă doctorul Tudor 
după un moment de gândire. 

— Nu mi-o pot imagina... Şi fiindcă gestul criminalului, 
alegerea locului loviturii, lovitura însăşi, nu-l arată prea 
emoţionat. 'Iotul petrecându-se şi pe întuneric... 

— Înseamnă că avem de-a face cu un diletant, cu o 
persoană care nu s-a gândit niciodată la cuţit ca la o 
armă.!... Îi duse Victor Marian gândul până la capăt. 

— Exact! Îi mulţumi medicul legist. Nu s-a gândit la cuţit 
ca la o armă. E ipoteza cea mai plauzibilă... 

— În cazul acesta, interveni lon Roman, nici femeile nu pot 
fi excluse, adică mai ales femeile... 


Ideea nu-l entuziasma prea tare pe medicul legist: 

— Eu m-am referit la gest, spuse el, la poziţia cuţitului, mai 
ales, atunci când mi-am susţinut ipoteza. Nu am luat în 
consideraţie şi forţa loviturii. Nu orice femeie este capabilă 
de o asemenea lovitură. Numai o femeie puternică, sau o 
femeie care practică sportul. Şi în plus mai există 
considerente de ordin psihic, care pot interveni... 

— Mi se pare însă că nu excludeţi, în principiu, imaginea 
unui criminal în rochie, observă Victor Marian. Bineînţeles, 
ţinând seama de amendamentele pe care le-aţi oferit... 
Poziţia cuţitului în momentul loviturii, precum şi forţa 
loviturii pot să desemneze în aceeaşi măsură un bărbat 
diletant, sau o femeie puternică. Pentru că elementele de 
ordin psihic la care v-aţi referit sunt absolut necesare în 
ambele cazuri. Mă rog, e o părere. 

— Pe care aţi formulat-o cât se poate de clar, îl felicită 
medicul. Dar cred că vă închipuiţi unde duce această 
concluzie. Absolut oricine poate deveni suspect, dacă 
îndeplineşte câteva condiţii: curaj, forţă fizică, hotărâre... 

— Şi motiv! Sublinie doctorul Tudor. Prin urmare excludeţi 
cu desăvârşire ideea unui criminal profesionist. 

— Cu desăvârşire! Spuse medicul cu voce fermă. Orice 
argument ar fi inutil. Mai mult: aş fi gata să exclud şi ideea 
unui criminal reprezentat de o persoană care s-a folosit de 
cuţit în anumite cazuri. Voi încerca să fiu mai clar: un 
vânător, sau un pescar, sau un muncitor, sau un inginer... 
Câmpul e foarte larg, precum vedeţi... Asemenea persoane 
sau profesiuni sunt obişnuite să utilizeze cuțitul ca pe-o 
unealtă şi de aici până la ideea de a-l transforma în armă de 
apărare, sau de atac, nu e decât un pas... Cine n-a făcut 
gestul omului care atacă, sau care se apără cu cuţitul?... 
Stângăcia pe care o demonstrează cazul nostru, ar indica 
suspectul în câteva categorii foarte lesne de definit... Dar 
acest lucru vă priveşte în primul rând pe dumneavoastră... 

— Numai dacă nu există şi o a treia posibilitate, căzu pe 
gânduri doctorul Tudor. Şi încă nu suntem siguri că avem în 


faţa noastră arma crimei... 

— Încă nu suntem foarte siguri, rectifică medicul legist. 
Vata cu care s-a înfăşurat mânerul, probabil pentru a nu se 
lăsa amprente, are urme de sânge. Şi mai sunt urme de 
sânge şi de pământ în scobiturile literelor, pe partea care n- 
a fost spălată de ploaie, pe partea care s-a lipit de pământ. 
Urmele sunt microscopice. Vă vom da un răspuns cert după 
ce vom cerceta cuțitul în laborator... Şi ar exista şi şansa, 
redusă dar nu exclusă, de a stabili dacă sângele de pe lama 
cuţitului este sau nu sângele victimei... Nu ştiu ce altceva v- 
aş putea spune în cazul Paul Soran... 

— Tot ce ne-aţi spus e deosebit de important, îi mulţumi 
doctorul Tudor. Şi faptele şi ideile... Din păcate, conversaţia 
noastră nu se poate încheia aici... 

— Da, din păcate... se întristă brusc medicul legist. Rareori 
în viaţa mea m-am întâlnit cu o asemenea situaţie. Trei 
cadavre... Scuzaţi-mă că spun trei, dar nu pot să scap de 
ideea că Paul Soran a fost salvat literalmente de la moarte... 
Trei cadavre, într-un răstimp atât de scurt, trei oameni atât 
de tineri şi de sănătoşi... 

— Şi atât de frumoşi... Adăugă lon Roman. 

— Da, întocmai... Şi mă voi strădui să redevin profesional. 
Numai o secundă... Da! După autopsii şi după o analiză 
specială, care m-a şi întârziat, cazurile s-au clarificat, 
bineînţeles, din punctul nostru de vedere. La primul caz n- 
aş mai avea nimic de adăugat. Radu Stoian a decedat în 
urma unui atac de cord provocat de un şoc crunt şi 
neaşteptat. Un asemenea şoc nu-l poate constitui decât o 
condamnare la moarte... 

— Adică execuţia unei sentinţe, preciză doctorul Tudor. 

— Întocmai. Îmi permit să folosesc imagini pentru a vă 
familiariza cu ideea cauzei care a provocat atacul de cord. 
Simţindu-se prins de picioare şi descoperind instantaneu că 
strângerea e fatală, implacabilă, definitivă, procesul acesta 
e un proces de fracțiune de secundă, inima lui Radu Stoian 
a cedat. Dacă un om poate muri pentru că e speriat, 


noaptea, printr-un strigăt, la un colţ de stradă, cred că vă 
imaginaţi care este şocul simţit de o persoană prinsă de 
picioare, ca într-un cleşte, în mijlocul mării. Moartea s-a 
produs în clipă marelui strigăt. Aceasta nu e o supoziţie, 
pentru că nici un semn nu arată că Radu Stoian a murit 
înecat. Răcnetul a fost ultima lui împotrivire. După răcnet, 
Radu Stoian n-a mai respirat, apa nu i-a invadat plămânii, 
iată de ce putem afirma atât de categoric ora exactă a 
decesului şi cauza decesului... Semnele de pe gambe 
întăresc ipoteza unei agresiuni umane voluntare şi 
premeditate. Semnele sunt asemenea unor inele care nu se 
închid. Imaginaţi-vă că prindeţi gleznele cuiva: degetul 
mare nu se va întâlni obligatoriu cu celelalte degete într-un 
inel perfect. Aşa arată semnele de pe gambele lui Radu 
Stoian, ca nişte inele neîmplinite, nesudate, ceea ce 
dovedeşte, suplimentar, că încleştarea şi presiunea au fost, 
de la început, foarte puternice. E de la sine înţeles că 
pentru a prinde şi a ţine ca într-un cleşte neîndurător 
gambele unui om tânăr şi robust e necesară o forţă puţin 
obişnuită... 

— Da... Încuviinţă doctorul Tudor. E nevoie de forţă... Şi 
de punct de sprijin... 

— Femeile pot fi excluse? Îşi repetă Ion Roman întrebarea. 
În principiu... 

— Îmi este foarte greu să vă dau un răspuns de principiu. 
Dacă unele femei pot fi cuprinse în categoria persoanelor 
cu mâini puternice, există şi bărbaţi care pot fi excluşi din 
această categorie: bătrânii, bolnavii... Nu ştiu ce aş mai 
putea adăuga la cazul Radu Stoian... 

Înainte de a-şi începe ultimul expozeu medicul legist îşi 
trecu în revistă ascultătorii. Victor Marian şi căpitanul 
Vintilă păreau gata să sară de pe scaun, lon Roman, 
întunecat şi moleşit, clătina într-una din cap, ca şi cum nu l- 
ar mai fi putut surprinde nimic, iar doctorul Tudor, cu 
braţele încrucişate şi cu pleoapele semi-deschise, părea 
furat de alte gânduri. 


— Nici Dan Ionescu n-a murit înecat! Trecu brusc la atac 
medicul legist. La început ne-a fost cu neputinţă să stabilim 
cauzele decesului. Pentru că şi pe gambele lui am găsit 
semne de presiune şi încleştare, nu sub forma unor inele 
nesudate, ci mai degrabă a unor spirale... Dar moartea nu 
se datora unui atac de cord, vizibil şi indiscutabil, ca în 
primul caz, ci mai degrabă unei paralizii instantanee a 
tuturor funcţiilor vitale. Cel puţin aceasta era expresia 
decesului. Să recapitulez: plămânii nu fuseseră inundaţi, 
deci nu murise înecat, spargerea muşchilor cardiaci nu era 
vizibilă, deci nu suferise un atac de cord. Şi mai erau şi 
spiralele vinete de pe gambe, anterioare decesului, 
bineînţeles, care nu puteau proveni de la încleştarea unor 
mâini, ci mai degrabă de la presiunea unor cabluri sau mai 
bine zis a unor funii. Imaginaţi-vă un om spânzurat de 
picioare... 

— Dar legat de picioare? Întrebă Victor Marian. 

— Sau legat de picioare! Acceptă medicul fără să ezite. 
Legat foarte strâns, pentru că semnele sunt adânci. 
Încetarea funcţiilor vitale se produsese instantaneu, era 
singura noastră concluzie. Ne-am gândit imediat la o otravă 
fulgerătoare: cianură de potasiu, sau ceva asemănător. N- 
am găsit urme vizibile. lată de ce am fost nevoiţi să 
procedăm la deschiderea cutiei craniene... Domnilor, cât 
suntem de medici şi de obişnuiţi cu accidente, crime şi 
cadavre, pur şi simplu ne-am înspăimântat. Dan lonescu a 
murit în urma violentării bulbului, într-o fracțiune de 
secundă. Un obiect de metal, foarte fin şi ascuţit a trecut 
prin occiput şi cerebel atingând şi sfărâmând bulbul. 
Operația în sine e foarte simplă şi un copil o poate săvârşi. 
Cu condiţia ca să cunoască perfect alcătuirea craniului... Şi 
să posede obiectul necesar, de pildă, o andrea, sau o sulă 
cizmărească... Sau ceva asemănător... 

— Şi cu condiţia ca victima să aştepte supusă ca o oaie, 
spuse lon Roman. 

— Sau să fie legată... Adăugă Victor Marian. 


— Exact! Încuviinţă medicul legist. Fără aceste condiţii- 
legi, o asemenea execuţie nu poate fi înfăptuită: arma şi 
supunerea victimei... 

— Elementul surpriză poate fi exclus cu desăvârşire? 
Întrebă doctorul Tudor. Un atac neaşteptat, de pildă... 

— Orice e posibil, răspunse medicul legist. Şi un atac 
surpriză, un atac neaşteptat... Reuşita depinde însă de 
poziţia celui atacat. Fără o poziţie docilă... 

— Sau inconştientă... Îl completă Victor Marian. Un om 
care stă pe plajă, cu faţa în nisip, oare n-ar putea fi 
transformat în cadavru, cu metoda asta, într-o fracțiune de 
secundă? Cei din jur nici n-ar băga de seamă... 

— Fără îndoială că aceasta ar fi ipoteza cea mai plauzibilă, 
acceptă medicul legist. 

— Ca. Să nu moi vorbesc de o întâlnire amoroasă, se 
înflăcără Victor Marian. 

— V-am spus că aceasta ar fi ipoteza cea mai plauzibilă, 
repetă medicul legist. Dar în afară de urmele acestei 
străpungeri a occiputului spre bulb, mai există şi urmele în 
spirală de pe gambe care n-au putut fi făcute la fel de 
simplu şi de rapid. 

Victor Marian nu-şi opri ofensiva: 

— Şi dacă funia a servit ca un fel de pârghie, ca un cablu 
de tracţiune pentru asasin? După execuţia fulgerătoare, a 
încolăcit funia în jurul gambelor, apoi a coborât cu capetele 
ei în apă şi de acolo a tras cadavrul, fără să-l vadă nimeni. 
În două minute s-a consumat totul: şi crima şi dispariţia 
cadavrului. 

— E foarte ingenios, recunoscu medicul legist şi cred că 
ideea trebuie reţinută. Funia putea să servească atât la 
imobilizarea victimei, cât şi la dispariţia cadavrului. Sau a 
fost un omor brutal, sau un omor prin surpriză. În felul 
acesta se explică, sau se poate explica şi necesitatea unei 
funii şi semnele de pe gambele victimei. 

— Îmi permiteţi... Spuse căpitanul Vintilă. În cazul unui 
omor brutal ar fi fost necesare cel puţin două persoane. 


Una singură nu cred că i-ar fi venit de hac lui Dan Ionescu. 
Iar în cazul unui omor prin surpriză ar fi fost necesară, ca 
să zic aşa, dacă-mi permiteţi, chiar jumătate de persoană... 

— Adică o femeie... Îi prinse gândul Ion Roman. Nici aici 
nu se poate restrânge cercul suspecţilor. 

— Mai ales aici! Spuse Victor Marian. 

Doctorul Tudor înregistra, ca întotdeauna, în tăcere, fără 
cuvinte sau explicaţii, toate teoriile, ideile şi supoziţiile 
colaboratorilor lui. Ştia că din ipotezele care epuizau un 
caz, una trebuia să devină certitudine şi adevăr. Şi se 
gândea, în tăcerea lui, dacă toate ipotezele fuseseră găsite. 
Mai avea însă nevoie de o precizare, înainte de a ordona 
ipotezele: 

— În cazul lui Dan Ionescu s-ar putea stabili ora decesului? 
Măcar cu aproximaţie. 

Victor Marian era gata să adauge câteva cuvinte întrebării 
incomplete, după părerea lui, dar doctorul Tudor îl opri cu 
un gest neobişnuit de ferm. Preocupat cu găsirea 
răspunsului, medicul legist nici nu observă duelul tăcut 
dintre cei doi. 

— Aproape că suntem în aceeaşi situaţie ca în cazul lui 
Radu Stoian, începu medicul legist. Din păcate ne lipseşte o 
mărturie formală pentru a vă indica ora exactă a 
decesului... De aceea ne vom mulţumi doar cu aproximaţii. 
Şi pentru a nu greşi, pentru a fi fără eroare, cum ziceţi 
dumneavoastră, pot afirma formal că decesul s-a produs 
într-un interval de timp cuprins astfel: nu mai mult de 
douăsprezece ore de la găsirea cadavrului şi nu mai puţin 
de zece ore. Adică între orele cinci treizeci şi şapte treizeci 
ieri după masă. Mai devreme sau mai târziu de aceste ore 
nu s-a putut produce decesul. Şi vă rog să consideraţi 
aceasta ca o mărturie în faţa tribunalului. În acest interval 
de timp a fost asasinat Dan Ionescu, între 5,30 şi 7,30, ieri 
după masă. 

Abia după ce auzi acest răspuns categoric, doctorul Tudor 
îi dădu încuviințarea de a vorbi lui Victor Marian: 


— Era foarte necesar să nu influenţăm raportul medical, 
se scuză el. Să putem face noi constatarea şi 
presupunerea... 

— Am înţeles, se scuză la rândul lui tânărul, apoi se adresă 
direct medicului legist: Daţi-mi voie, mai întâi, să vă citesc 
un bilet foarte scurt: „Îţi scriu în fugă. Te aştept la ora şase 
fix, acolo unde ne-am înţeles, la Groapă. Ştii unde, nu...?” 
Dacă acest bilet ia fost adresat lui Dan Ionescu şi dacă a 
ajuns la Dan Ionescu, ora întâlnirii fixată în el poate fi 
considerată drept ora decesului? 

— Dacă nimeni nu l-a mai văzut în viaţă pe Dan lonescu, 
după ora şase, atunci acest bilet poate fi reţinut la dosar ca 
probă definitivă a orei decesului. El capătă valoarea 
mărturiei domnului lon Roman în cazul Radu Stoian... Fără 
să fi ştiut de acest bilet, noi v-am indicat un interval de timp 
care cuprinde, mi se pare chiar pe la mijloc, ora trecută în 
el. Deci într-un fel e o probă şi mai sigură. Dar să nu 
exagerez... În cazul Radu Stoian am acceptat mărturia 
despre ora decesului, fără s-o mai verificăm medical, dar 
asta nu înseamnă că analiza medicală n-ar fi acceptat net 
ora dată. În cazul Dan Ionescu s-a întâmplat pe dos: noi am 
stabilit o oră pe care probele ne-o confirmă... Înţeleg de ce 
nu vi s-a permis să citiţi biletul înaintea depoziţiei mele... 

— Prin urmare, reveni Victor Marian, putem fixa ora de pe 
bilet: ora şase după amiază, drept ora decesului lui Dan 
Ionescu! 

— V-am spus doar că ea corespunde şi se încadrează 
perfect în perioada stabilită şi propusă de noi ca perioadă a 
decesului. Dar întrucât mărturia nu e oculară, cum s-a 
întâmplat la primul caz, precizia nu poate fi absolută... 
Poate că victima a ajuns mai devreme la întâlnire, sau poate 
că a întârziat. 

— Aaaa! Înţeleg, spuse Victor Marian. Nu m-am gândit nici 
eu la ora şase zero zero, ci la o rază de timp în jurul orei 
şase, bineînţeles la o rază redusă... 


Ion Roman îşi scoase carnetul din buzunar, îl deschise 
undeva, notă câteva cuvinte, apoi începu să citească: 

— Aşa... „Radu Stoian, în vârstă de...” Adică, s-a schimbat 
ordinea. Voi începe cu primul asasinat: Dan Ionescu, în 
vârstă de 26 de ani, ucis în ziua de 7 iulie, în jurul orei şase 
după amiază, de către unul sau mai mulţi necunoscuţi... Al 
doilea: Radu Stoian, în vârstă de 25 de ani, ucis în ziua de 7 
iulie, în jurul orei 7 după amiază, de către unul sau mai 
mulţi necunoscuţi.... Al treilea: Paul Soran, în vârstă de 27 
de ani, atacat cu intenţii homicide, în ziua de 8 iulie, în jurul 
orei 1 noaptea, de către unul sau mai mulţi necunoscuţi... 
Cam aşa ar trebui să înceapă raportul nostru, dar când mi-i 
amintesc pe toţi trei, uf!... Ştim când au fost ucişi, ştim cum 
au fost ucişi, dar ce e mai important nu ştim: cine? Şi de ce? 

Medicul legist se pregătea să plece: 

— V-aş ruga totuşi să reţineţi în special datele, din discuţia 
noastră, datele strict precise. Ideile şi ipotezele pot să 
rămână o veşnicie în acest stadiu, dar dumneavoastră ştiţi 
mai bine decât mine acest lucru. Aproape toată viaţa 
dumneavoastră e formată din idei şi ipoteze, probabil cu 
miile, din care doar câteva se transformă în certitudini. 
Fiecare caz, nu ştiu cine spunea, înseamnă încă o sută de 
ipoteze... Fiţi siguri că vă voi ţine la curent cu orice 
schimbare, deşi nu văd ce alte date s-ar mai putea ivi în 
analiza medicală a celor trei cazuri. 

Doctorul Tudor îi mulţumi şi-l conduse până la maşină. Se 
întoarse imediat şi primul căruia i se adresă fu căpitanul 
Vintilă: 

— Dumneata vei pleca imediat în port. Vei căuta să afli ce 
vase au trecut ieri între orele 17,30 şi 19,30 prin zona 
aceasta a Pescăruşului alb, cum v-aţi obişnuit so numiţi... 

— A trecut un singur vas, îl întrerupse Ion Roman: 
„Albatrosul”. Dinspre Sulina spre Mangalia. 

— Foarte bine! Continuă doctorul Tudor. Vei căuta sa dai 
peste acest Albatros. lată ce ne interesează: s-ar putea ca 
unul din membrii echipajului să fi privit cu binoclul în 


direcţia litoralului şi astfel să fi asistat la drama de lângă 
Pescăruşul alb. Martorul de pe țărm a văzut numai 
babordul bărcii, aşa că nu poate şti ce s-a întâmplat dincolo, 
la tribord. Poate că barca a fost folosită ca o pavăză 
împotriva privirilor dinspre uscat. Ne interesează deci un 
eventual martor care a văzut tribordul bărcii. Numai 
conjugând mărturiile amândorura putem avea o situaţie 
foarte clară a evenimentelor din zona Pescăruşului alb. Si 
mai este ceva: un asemenea martor ne-ar putea relata 
situaţia acelor înotători care în timpul asasinatului se aflau 
în larg. Ne-ar interesa numărul lor şi dispoziţia lor pentru a 
le confrunta cu cele ale martorului de pe țărm... Misiunea 
dumitale este aceea de a ajunge pe vas, cât mai repede. 
Restul se va numi şansă sau ghinion! 

— Am înţeles! Răspunse neobosit căpitanul Vintilă. După 
plecarea ofițerului, doctorul Tudor se adresă lui lon Roman 
cu 0 voce care ar fi fost mai potrivită pentru scuze: 

— Ştiu că ar trebui să te odihneşti, dar pentru treaba la 
care mă gândesc, dumneata eşti cel mai nimerit... Ar fi 
bine, dar de fapt ar fi necesar, obligatoriu, să obţinem de la 
fiecare locatar o depoziţie foarte scurtă cu aceste date: 
numele şi prenumele, data naşterii, etcetera, profesiunea, 
domiciliul, etcetera, continuate cu câteva rânduri în care să 
se specifice unde şi cum şi-a petrecut timpul ieri, între orele 
5 după amiază şi 2 noaptea, martorii care pot confirma 
declaraţiile, apoi data şi semnătura. 

— Aha! Înţelese Ion Roman. Bătălia pentru alibiuri. 

— Şi pentru încă ceva, adăugă doctorul Tudor. Deoarece 
declaraţiile vor trebui scrise în faţa dumitale. Fiecare îşi va 
scrie propria declaraţie pentru a se putea confrunta scrisul 
fiecăruia cu scrisul de pe aceste sentinţe de condamnare la 
moarte... 


Capitolul III 
— Ştiţi ce mi se pare cel mai straniu? Spuse Victor Marian 
după ce rămase singur cu doctorul Tudor. Tăcerea aceasta 


grea şi prelungită din jurul nostru... 

— Nu e tăcere, e spaimă, e teroare, îi ripostă doctorul 
Tudor. Totul e straniu, e absurd, e ireal. Mai întâi acest 
triplu asasinat. Trei tineri puternici, sănătoşi, realizaţi, sau 
pe cale de a se realiza în viaţă, sunt condamnaţi la moarte şi 
apoi executaţi cu atâta uşurinţă... Spun trei pentru că al 
treilea a fost salvat printr-o întâmplare unică, limită. După 
lovitură pornise şi el pe drumul morţii... Apoi organizarea 
asasinatelor. Toţi sunt chemaţi în acelaşi mod, dar fiecare e 
ucis în alt mod. Fiecare este chemat la o întâlnire şi fiecare 
se duce. Fiecare primeşte un bilet, dar niciunul nu-l arată 
celuilalt. Nu e absurd? Apoi imposibilitatea de a întrevedea 
un mobil... Sunt atâtea întrebări şi mistere în jurul stilului 
acestor asasinate încât nici nu te mai gândeşti, sau nu-ţi 
vine să te mai gândeşti la mobilul lor. 

— Îmi amintesc ce spunea Ion Roman... Oare nu putem să 
le privim ca pe un fel de crimă împotriva tinereţii? 

— Nu ştiu... Răspunse neputincios doctorul Tudor. Încă nu 
ştiu. Dar o asemenea optică este cea mai simplă, este un fel 
de soluţie a cazurilor disperate. Să încercăm să ne 
imaginăm un maniac, după metoda medicului legist. Să ni-l 
imaginăm sub aparenţa unui om absolut normal, însă 
scurmat de o obsesie: ura împotriva celor tineri şi frumoşi. 
Şi începe să-i execute... Nu se ridică o groază de 
întrebări?... Oare din tinerii care se află aici aceştia trei 
sunt cele mai perfecte ţinte ale urii lui? Mai sunt şi alţii. De 
ce i-a ales tocmai pe aceştia trei de la pensiune? De ce 
niciuna din cele două zeițe de aici n-a devenit obiectul urii 
lui? Şi pe urmă întrebarea cea mai grea: aproape toţi 
maniacii au un singur mod de a ucide. Unii spintecă, alţii 
strangulează, alţii otrăvesc, alţii împuşcă, dar de obicei 
fiecare rămâne fidel unui singur mod de execuţie. Aici 
întâlnim trei moduri diferite: înec, pumnal, artă... Pentru că 
asasinatul lui Ion Ionescu este un asasinat artistic: printre 
oasele posterioare craniene, prin cerebel, în bulb, moarte 
fulgerătoare. Într-o fracțiune de secundă, probabil fără nici 


un risc, un om viu a fost transformat în cadavru. În timp ce 
la ara unu după miezul nopţii, în întuneric absolut, întro 
pauză imprevizibilă a vijeliei, în condiţiile unor riscuri 
exagerate, se încearcă asasinarea altuia... Nu e absurd?... 
Sau cel de al doilea asasinat. Lângă o barcă, în văzul lumii, 
în soare, printre înotători, se încearcă execuţia prin înec a 
altuia, care fără îndoială ar fi reuşit, probabil cu mai multe 
chinuri şi riscuri, dar ar fi reuşit. Şansa însă l-a scutit pe 
asasin de riscuri... Nu-şi are fiecare asasinat stilul 
propriu...? 

— Poate fiecare asasin? Îndrăzni Victor Marian. Oare nu e 
mai simplu să ne închipuim că fiecare a fost asasinat de 
altcineva? 

— Bineînţeles că e mai simplu, dar asta nu înseamnă că e 
şi mai adevărat. Cum ne explicăm în această ipoteză cele 
trei rendez-vous-uri ale morţii? Două din convocări sunt în 
mod sigur scrise de aceeaşi mână. Nici nu trebuie să mai 
demonstrez. Confruntarea literelor, concepţia frazei, stilul, 
acel nu? Un fel de interogaţie discretă, ispititoare, 
aranjamentul rândurilor, totul dovedeşte unul şi acelaşi 
autor. E un procentaj prea greu în balanţă pentru a nu 
atribui şi al treilea bilet aceluiaşi autor. Sunt convins că nu 
greşesc. 'Toate cele trei condamnări la moarte, sau mai 
precis: toate cele trei convocări la moarte aparţin unuia şi 
aceluiaşi autor. 

— E neapărat necesar ca procurorul, sau judecătorul, sau 
juriul, să-l numim: autorul sentinţei, să fie în acelaşi timp şi 
călăul? Întrebă Victor Marian. 

— E o întrebare foarte grea... Recunoscu doctorul Tudor. 
Mă obsedează şi pe mine. E grea, pentru că... 

— Pentru că duce la nişte implicaţii teribile... Îi luă Victor 
Marian vorba din gură. Unul convoacă şi alţii ucid... Sau, în 
cel mai fericit caz: unul convoacă şi altul ucide. Cel puţin 
doi complici. Mi se pare că mai rămâne o posibilitate: unul 
convoacă şi amândoi ucid... 


— Da, e o aritmetică simplă, plauzibilă, dar în cazul acesta 
trebuie să abandonăm ipoteza asasinului maniac. Dementul, 
maniacul, obsedatul a fost, este şi va rămâne întotdeauna 
un criminal solitar. El ucide fără mobil exterior, vizibil şi 
palpabil. Ori fără un asemenea mobil nu pot exista 
complici... Să se întâlnească doi maniaci, în acelaşi loc, în 
aceeaşi perioadă şi să aibă amândoi aceeaşi obsesie, e 
absurd, nu exagerat... Ipoteza unor crime în colectiv, a unor 
crime cu mai mulţi autori, trebuie să pornească de la un 
mobil foarte ispititor, sau foarte spectaculos, cum sunt 
conjuraţiile, asasinatele politice, ceea ce nu cred că se 
potriveşte cazurilor de aici şi situaţiei de aici. 

Victor Marian îşi ridică braţele în sus, parcă s-ar fi predat 
în faţa cuiva: 

— Zău că nu mai pricep nimic. Mi s-a făcut întuneric în cap 
şi mai ales m-a părăsit curajul. Mi-e teamă să mai caut 
ipoteze. Parcă mă izbesc de un zid de cauciuc care mă 
respinge... 

Un zâmbet vag, palid apăru pe faţa doctorului Tudor: 

— Pot să te asigur că starea asta nu va ţine mult... 

— Mă cunoaşteţi mai bine, se alintă o clipă tânărul 
detectiv. N-am putea totuşi să încropim un start?... Câteva 
fapte există şi câteva indicii: trei crime, trei convocări 
fatale, toate trei în posesia noastră, arma uneia dintre 
crime. Dar nu înţeleg de ce n-aţi pornit încă la atac 
împotriva acestui Marin? 

— Vom face şi acest pas, răspunse doctorul Tudor. Nu m- 
am grăbit pentru că gestul lui nu mi s-a părut că face parte 
din startul de care vorbeai. Prea seamănă cu un gest de 
sinucigaş. Dacă se plimbă de dimineaţă pe terasă, n-a putut 
să nu-şi de seama că terasa e sub observaţie. Să încerce în 
aceste condiţii să se debaraseze de arma cu care a înfăptuit 
o crimă, mi se pare o tentativă de sinucidere. 

— Dar cum putea altfel să scape de ea? Întrebă Victor 
Marian. A aruncat-o într-un tufiş crezându-se neobservat... 
Să nu credeţi că nu încerc să mă pun şi eu în pielea unui 


astfel de om. Mă plimb cu arma în mânecă şi când prind 
momentul favorabil o arunc. Trebuie să scap de ea... 

— Nu voi nega categoric ideea pe care ţi-o oferă 
substituirea dumitale, spuse doctorul Tudor. Se poate 
întâmpla şi aşa. Dar e mai plauzibil ca un criminal, care în 
mod absolut stupid, a păstrat la el arma crimei, o armă 
absolut banală, să caute alt mod de a se debarasa de ea, în 
clipa când se simte încolţit. De ce să n-o ascundă sub preşul 
de pe coridor, sau în baia comună, sau în coşul de hârtii de 
la uşa altuia? Când arma nu mai poate fi ascunsă decât în 
perimetrul hotelului, nu mai contează dacă se face aceasta 
înăuntru sau afară. Contează un singur lucru: să nu fie 
observat când o ascunde. Ce s-a întâmplat cu domnul 
Marin şi arma s-ar putea rezuma astfel: a folosit singurul 
mod de a se debarasa de armă care-l putea trăda, ceea ce e 
stupid. Chiar dacă s-ar fi găsit arma în camera lui putea să 
se apere susţinând că i-a pus-o cineva. Atunci de ce a folosit 
singurul mod care-l putea trăda?... Nu în relaţia cu Marin 
arma poate deveni un start, îmi închipui eu, ci în întreg 
complexul de împrejurări care a adus-o în relaţie cu Marin6 
şi asta nu cere cea mai mare urgenţă. Să nu interpretăm pe 
detectivii oficiali din romane, întotdeauna detestabili, care 
se reped lacomi şi cretini asupra primei nade groteşti 
aruncată de undiţa autorului... Mult mai important este să 
căpătăm certitudinea că arma găsită, văzută, ascunsă sau 
blestemată de Marin6 e într-adevăr arma crimei... 

— Asta înseamnă că aveţi o idee ascunsă! Aproape că se 
bucură Victor Marian. 

— Nu chiar... se retrase doctorul Tudor. Mă gândesc tot la 
ideea startului şi arma noastră este un oarecare component 
al unuia din elementele adunate la start. Legătura este încă 
îndepărtată şi confuză. Dacă ar fi aproape şi clară, o cuantă 
de adevăr ar fi de partea noastră... În sfârşit. Să încercăm 
să stabilim startul: cele trei bilete, arma şi mai ales un 
asasinat ratat, care, în curând, va putea să vorbească... 


— Oare nu e în pericol acolo, la spital? Se înfioră pentru o 
clipă Victor Marian. 

— Nu! Atâta vreme cât niciunul din clienţii hotelului nu 
poate să plece de aici... Da... Sunt ferm convins că 
tragediile acestea de care ne ocupăm nu depăşesc în 
cauzele şi în consecinţele lor zona hotel pensiune. Ar fi de-a 
dreptul jalnic şi la nivelul celor mai slabe romane să emitem 
teoria criminalului vagabond, sau a unui grup exterior care 
are menirea să necăjească, sau mai bine zis să jignească 
lectorul... Dar până ce va vorbi Paul Soran trebuie să facem 
biletele să vorbească. Până ce ni se va răspunde dacă arma 
găsită e arma crimei, trebuie să obţinem toate răspunsurile 
posibile ale acestor sentinţe stranii, atât de docil acceptate. 
Căci dacă este ceva dincolo de straniu, dincolo de absurd 
atunci acel ceva îl constituie aceste bilete cu puterea lor de 
fascinaţie. Fiecare bilet este o enigmă, atât prin sine însuşi, 
cât şi prin puterea lui. Uneori chiar mă gândesc dacă nu 
cumva ideea unică şi extravagantă a acestor bilete este 
însăşi cauza crimelor. E absurd, ştiu, pentru că nu se comit 
trei crime doar pentru a se încerca puterea de fascinaţie a 
unor cuvinte scrise... Dacă n-ar fi această particularitate 
misterioasă în fiecare şi în jurul fiecărui bilet... 

— Dar e firesc să aibă fiecare o particularitate, spuse 
Victor Marian. Doar fiecare a fost adresat altcuiva... 
Conţinutul fiecăruia mi se pare, mai ales acum după ce 
biletele şi-au făcut efectul, foarte lapidar şi precis, ca un 
ordin care trebuie executat. Vino la ora fixă, în cutare loc, 
gata! 

— E doar o aparenţă, îl contrazise doctorul Tudor şi 
tocmai asta nu-mi dă pace. Dimpotrivă, mie biletele mi se 
par lăbărţate, nesigure şi confuze. 

Victor Marian era pur şi simplu uimit. Ştia biletele pe 
dinafară. Atunci cum putea doctorul Tudor să facă 
asemenea afirmaţii? Fiecare bilet avea două rânduri şi 
jumătate... 


— Îmi închipui la ce te gândeşti, îi întrerupse doctorul 
Tudor reflecţiile. Textul fiecărui bilet e foarte scurt, poate 
chiar prea scurt pentru un rendez-vous fatal, fiecare, chiar 
şi cel ilizibil, are trecută o oră în cifre şi un fix după ea... Ţi- 
am spus. Sunt simple aparenţe. Hai să citim biletul adresat 
lui Dan Ionescu... 

— Îl ştiu pe dinafară! Se repezi tânărul: „Îţi scriu în fugă. 
Te aştept la ora şase fix, acolo unde ne-am înţeles, la 
Groapă. Ştii unde, nu?” Nu e foarte lapidar? 

— Nu! Replică doctorul Tudor cu fermitate. Nu e deloc 
lapidar. Şi mai ales nu seamănă cu un bilet scris în fugă... 
Ştiu, ne place să folosim această frază, când suntem grăbiţi 
şi vrem să salutăm pe cineva, să-i spunem, sau să nu-i 
spunem câteva lucruri esenţiale. Dar eu nu simt că acest 
bilet a fost scris în fugă, pentru că după fraza care vrea să-l 
definească astfel, urmează un text mult prea lung şi confuz. 
Dacă scrii într-adevăr în fugă câteva rânduri, în primul rând 
nu cred că e necesar să spui asta, dar dacă vrei cu orice 
chip să-ţi declari graba, atunci continuarea cea mai firească 
ar fi aceasta: „Ile aştept la ora şase fix acolo unde ne-am 
înţeles... Sau: îţi scriu în fugă: te aştept la ora şase fix la 
Groapă”... Ce rost au cuvintele: unde neam înţeles sau la 
Groapă, depinde care versiune o acceptăm şi apoi 
repetarea lor, aproape sub aceeaşi formă: „ştii unde, 
nu...?”. Oare biletul nostru nu repetă de vreo trei ori locul 
întâlnirii, deşi e scris în fugă? Eu cred că a existat ceva în 
gândirea celui care a scris biletul, dacă a ajuns la 
formularea aceasta lăbărţată şi confuză... 

— În gândirea lui?! Întrebă Victor Marian nedumerit. 
Poate că e o simplă problemă de stil! 

— Nu! Nu e o problemă de stil... Eu încep să cred tot mai 
tare că prima frază: Îţi scriu în fugă, are misiunea sau 
destinaţia unei scuze. Îţi scriu în fugă, deci nu-ţi voi putea 
spune un anumit lucru foarte important. Dar care este 
lucrul cel mai important din acest bilet?... Ora întâlnirii? 
Probabil. Dar ea este fixată foarte precis: şase fix, ca să nu 


existe nici o confuzie. Să căutăm alt lucru important... Locul 
întâlnirii? Probabil... Şi iată că locul întâlnirii nu este fixat 
cu precizie. De aceea cuvintele: unde ne-am înţeles şi în 
final: ştii unde, nu?... La care Groapă, la care din cele două 
s-a fixat întâlnirea? La Groapa mare, sau la Groapa rea?... 
Să fi uitat oare autorul biletului, asasinul, locul întâlnirii? Să 
fi existat un rendez-vous verbal pe care biletul îl aminteşte 
numai?... Scris, sau oral, rendez-vous-ul fixat era un 
rendez-vous al morţii şi oare nu e absurd să chemi pe 
cineva la execuţie fără să ştii precis locul unde-l vei 
executa?... Redactat în forma pe care o avem noi, biletul 
dovedeşte mai degrabă uitarea sau necunoaşterea locului 
execuţiei... 

— Dar e absolut imposibil! Se revoltă Victor Marian. 

— Ştiu că e absolut imposibil, răspunse doctorul Tudor. Un 
asasinat fulger, în plină zi, cu spectatori posibili, nu se poate 
comite la întâmplare. Dacă ora e precizată, atunci cu atât 
mai mult trebuie precizat locul. Iar biletul, în loc să-l 
precizeze, îl neagă, sau îl ameţeşte, în cel mai bun caz. 

— Poate pentru noi, poate numai nouă ne dă această 
impresie, spuse Victor Marian. Noi îl interpretăm astfel... 

Doctorul Tudor îl privi câteva clipe pe Victor Marian, ca şi 
cum i-ar fi reascultat cuvintele, apoi încuviinţă în felul lui, 
obosit şi nesigur: 

— Da... S-ar putea. S-ar putea ca totul să depindă de 
interpretarea noastră. La urma urmei e hotărâtoare şi are 
valoare numai interpretarea pe care i-o dă destinatarul... 

Victor Marian îşi savură succesul, o clipă, printr-o 
respiraţie exagerată, retorică, apoi îşi aminti de 
caracterizarea făcută de doctorul Tudor pentru toate 
biletele: 

— Credeţi că şi biletul adresat lui Paul Soran îşi are 
ciudăţeniile lui? 

— Din fericire, cu Paul Soran vom putea discuta şi poate că 
vom clarifica mai lesne şi mai sigur ciudăţeniile... 


— Vă gândiţi la ora întâlnirii, în vijelia aceea îngrozitoare, 
după câte mi s-a spus. 

— Nu putem şti dacă avem dreptul să calificăm ca 
îngrozitoare ora întâlnirii, spuse doctorul Tudor. Depinde 
de ora la care s-a scris şi s-a primit biletul. Până pe la şapte 
seara, vremea a fost frumoasă, mai ales după prânz. Asta se 
poate vedea şi din însemnările lui Vladimir Enescu. Nici 
dimineaţă n-a fost mereu ploaie. Dacă biletul a fost scris 
într-o oră cu soare şi a fost primit tot într-o oră cu soare.? 
Nu, nu asta e ciudăţenia... Locul întâlnirii e ciudat. De ce o 
întâlnire romantică, de noapte târzie, sugerată şi de stilul 
biletului, să se fixeze într-un loc atât de puţin romantic: 
lângă o fântână părăsită, împrăştiind mirosuri pestilenţiale, 
după cum ne spune Vladimir Enescu?... De ce tocmai acolo? 

— Pentru mine răspunsul e foarte simplu: numai acolo 
asasinul putea să se debaraseze de cadavru! 

— Într-adevăr! Aprobă doctorul Tudor. Acesta e un punct 
de vedere... Însă al unei singure părţi. Întâlnirea însă, de 
aceea se numeşte întâlnire pentru că interesează cel puţin 
două părți... 

— Din fericire, cum aţi spus dumneavoastră, îl avem pe 
Paul Soran, care ne va putea răspunde la întrebare... 

— Da... Medită doctorul Tudor. Ne va răspunde, dar prin 
aceasta nu va dispare ciudăţenia. Pentru că totuşi Paul 
Soran a acceptat întâlnirea, acolo, lângă fântână. Trebuie 
să reținem ideea că locul îl avantaja într-un fel sau altul pe 
asasin. E singura idee posibilă... 

— V-am spus! Accentuă Victor Marian. Numai acolo se 
putea debarasa de cadavru... 

— Dar de ce avea oare nevoie să se debaraseze de 
cadavru? După hecatomba dinainte... 

— Ştiţi la ce mă gândesc? Se îmbujoră tânărul. Primul 
asasinat putea fi luat drept un accident. Al doilea de 
asemenea. Dispariţia celui de al treilea cadavru nu putea să 
sugereze un al treilea accident, tot prin înec? Cine s-ar fi 
gândit să caute într-o fântână părăsită un om dispărut, 


după două înecuri spectaculoase?... Am găsit chiar şi un 
mobil pentru cea de a treia crimă. Asasinul n-avea de unde 
să ştie că Radu Stoian, în clipa când a fost scos din apă, nu 
ia şoptit, salvatorului, cu ultimele puteri, câteva cuvinte 
care-l puneau pe el în primejdie, care-i dezvăluiau 
identitatea. Trebuia deci să înlăture un martor periculos... 

— Ipoteze... Vorbe... Căzu pe gânduri doctorul Tudor. Ne 
va răspunde Paul Soran. Şi poate ne va răspunde ce chipi 
s-a părut că recunoaşte îndărătul acelor cuvinte 
misterioase: ştii cine te cheamă, nu? 

— Dacă s-ar fi putut citi şi biletul adresat lui Radu Stoian, 
zâmbi tânărul, cine ştie ce ciudăţenii şi mistere ne-ar fi 
tulburat? 

— Şi aşa, ilizibil, este un centru de mister, spuse doctorul 
Tudor. Are şi el ciudăţenia lui... 

— Vă gândiţi la cifra care se poate recunoaşte pe el? 
Întrebă mirat Victor Marian. Credeţi cumva că nu 
reprezintă ora întâlnirii? 

— Nu... În privinţa orei, autorul biletelor e foarte precis, 
chiar are grijă să adauge fix după fiecare oră propusă. 
Ciudăţenia e de altă natură. Ce a căutat acest bilet în 
buzunarul unui costum de baie, care e îmbrăcat cu acest 
scop? Un asemenea bilet e pus întro carte, sau în buzunarul 
unei haine, sau oriunde întro cameră, dar să fie băgat în 
buzunărelul unui costum de baie cu care se intră în apă e 
cel puţin ciudat, dacă nu absurd. Ar fi o explicaţie 
particulară... Mi se pare că vrei să spui ceva... Poftim! 

— Mulţumesc, se înclină Victor Marian. Mă gândeam şi eu 
la o explicaţie. Poate că biletul i s-a transmis chiar pe plajă. 
Nu direct, pentru că ar fi fost mai simplu un rendez-vous 
oral. Ci printr-un intermediar... Ştiu, e cam exagerat din 
cauza necesităţii complicilor... Dar dacă i s-a lăsat într-un 
anumit loc, unde Radu Stoian trebuia să-l găsească? 

— E adevărat... Deci ora primirii biletelor de către 
destinatari devine foarte importantă. Dacă am putea so 
aflăm înaintea convorbirii cu Paul Soran... 


— Voi face tot ce se poate! Înţelese Victor Marian. 

Nu mult timp după plecarea lui Victor Marian, doctorul 
Tudor primi vizita unui tânăr slăbuţ, înalt, cu ochii foarte 
iscoditori, care-i aminti din prima clipă pe unul din eroii 
însemnărilor lui Vladimir Enescu. 

— Emil Sandu, se recomandă musafirul. 

— Avocatul Emil Sandu, îl întregi doctorul Tudor. 

Oaspetele înghiţi de câteva ori în sec, apoi vocea i se 
încărcă de durere, revoltă şi regrete: 

— La Dreptul Roman, din cauza unui conflict absolut 
particular cu unul din asistenţi, de fapt agentul 
profesorului, pârâtor de ultima speţă. N-au vrut să-mi dea 
examenul... 

— Un moment! Îi întrerupse doctorul Tudor erupția. Cu ce 
scop ne onorează vizita dumitale? Doreşti o informaţie 
oarecare, sau vrei să faci o depoziţie voluntară? 

— O depoziţie voluntară, răspunse cel întrebat, parcă 
împotriva voinţei sale. 

— Perfect. În cazul acesta, dacă numele este cel real, 
trebuie însoţit automat şi de profesiunea reală. Vreau să fie 
foarte clar. Student? În ce an? La ce facultate? 

Emil Sandu parcă auzea detunături nu vorbe, deşi vocea 
doctorului Tudor nu-şi ridicase tonul. 

— Emil Sandu, student în anul patru la Facultatea de 
Drept. De fapt ar fi trebuit să ştiu că aşa se procedează. 

Doctorul Tudor îl invită cu un gest al mâinii să-şi susţină 
depoziţia. Musafirul se supuse imediat: 

— Aş fi preferat anonimatul, dar în situaţia în care ne 
găsim, bănuiesc că nu se poate... Sigur, dacă tăceţi... lată 
ce-am vrut să vă spun: l-am văzut pe unul din clienţii 
hotelului ascunzând ceva într-un boschet. Dacă ar fi fost 
orice altceva n-aş fi venit la dumneavoastră. Dar mi s-a 
părut că obiectul pe care-l ascundea era un cuţit, un cuţit 
cam ciudat... M-am gândit că poate vă interesează un 
asemenea fapt... Ştiţi, ca viitor avocat, trebuie să ajut 
justiţia, întotdeauna... 


— Vă mulţumim, îi răspunse doctorul Tudor şi apreciem 
gestul dumitale. Dar pentru că îl considerăm foarte 
important, aş vrea să aducem declaraţia la stadiul de a fi 
formulată în faţa tribunalului, în expresia ei cea mai 
precisă. Ce anume aţi văzut? 

Pe Emil Sandu începeau să-l treacă sudorile: 

— Ce anume am văzut?... E drept că nu l-am văzut pe 
domnul Marin6, pentru că despre el e vorba, scoțând 
obiectul din buzunar. M-am uitat, întâmplător, pe geam 
chiar în clipa când arunca un obiect în boschet. Abia după 
aceea am văzut că obiectul e un cuţit. 

— Termenul ascuns mai poate fi reţinut după acest 
aruncat? Întrebă doctorul Tudor. Care termen redă mai 
precis gestul? 

— Cred că termenul aruncat, răspunse Emil Sandu şi 
imediat adăugă sigur şi emfatic: pe care îl pot menţiona sub 
stare de jurământ în faţa tribunalului! 

— Există şi alte observaţii cu privire la comportarea 
cetăţeanului Marin6? Sau poate că posedaţi alte date 
referitoare la alte probleme care ne interesează? 

Emil Sandu nu ştia ce interpretare să dea întrebării 
doctorului Tudor. Oare nu conţinea şi o nuanţă de ironie, 
sau de dispreţ? Dar era imposibil! După un asemenea 
serviciu, gratuit... 

— La alte date şi la alte probleme nu m-am gândit, 
răspunse el. Ştiţi cum e. Dacă nu eşti întrebat foarte precis 
despre un anumit lucru poţi să uiţi detalii de mare 
importanţă. Vă promit că vă voi sta la dispoziţie dacă veţi 
avea nevoie de mine... Deocamdată nici nu ştiu foarte bine 
ce s-a întâmplat. Doar zvonuri şi vorbe şi tot felul de aiureli. 
Nu că aş vrea să aflu de la dumneavoastră precizări... Dar 
despre comportarea, mi se pare că acesta a fost termenul 
pe care l-aţi utilizat, despre comportarea domnului Marin6, 
în sensul larg al acestui cuvânt, aş mai avea ceva de 
adăugat. Cred că... În sfârşit, nu ştiu în ce măsură vă poate 
ajuta... L-am văzut pe domnul Marind vizitând-o în câteva 


rânduri pe profesoara Silvia Costin... Nu, n-ar fi nimic 
deosebit. Orele vizitelor nu mi s-au părut însă foarte etice... 
Iar adineauri, după ce l-am surprins pe domnul Marin 
ascun... Pardon! Aruncând cuțitul, am văzut-o, întâmplător, 
pe profesoara Silvia Costin furişându-se în camera lui. N-am 
exagerat termenul. Într-adevăr, dădea impresia că se 
furişează. 

— Prin a furişa înţelegi, cred, a nu dori să fii văzut? 

— Exact! Zâmbi Emil Sandu pe deplin satisfăcut. 

— Şi dacă o persoană care nu vrea să fie văzută, adică se 
furişează, e totuşi văzută de altă persoană, această altă 
persoană, întrebă doctorul Tudor, în zeflemea, ce 
îndeletnicire are? 

— Are... Noroc! Răspunse surprinzător Emil Sandu. Nu e 
prima dată când susţin că norocul este în fond o 
îndeletnicire, poate chiar o profesiune... Şi dacă nu vă 
supăraţi mi-aş permite o întrebare, de ordin personal: a 
apărut în ultima vreme în regiunea aceasta o dihanie, o 
gânganie primejdioasă care se numeşte „scorpia roşie”? 

— Care este sursa acestei întrebări? Întrebă doctorul 
Tudor, stăpânindu-şi cu greu surprinderea. 

— Sursa? Răspunse Emil Sandu. Când l-am întrebat pe 
arhitectul Dorian, un amic mai vechi, ce sa întâmplat aici, 
de e atâta vânzoleală şi salvare şi poliţie, mi s-a răspuns de 
către avocatul Gilbert Pascal, care era în aceeaşi cameră... 
Adică n-a fost un răspuns ci o scăpare, un tremur, un fel de 
exclamaţie de groază: „Ah! Scorpia roşie!” Mai mult n-am 
putut să aflu. S-au uitat unul la altul, cam înfricoşaţi, dar au 
schimbat subiectul discuţiei... 

— Şi cauza întrebării? Îl aţinti doctorul Tudor. 

— Cauza?... Ca să ştiu ce măsuri de precauţie să iau când 
mă voi duce la plajă... 

„Oare are numai reflexe neaşteptate”, se întrebă doctorul 
Tudor, după plecarea musafirului, „sau îşi camuflează 
inteligenţa, cum fac unii recruți, la armată, pentru a trece 


neobservaţi? Dar atunci de ce a venit aici? Nu ca să iasă în 
evidenţă?” 

După ce confruntă scrisul de pe fiecare declaraţie cu cel 
de pe biletul adresat lui Dan Ionescu şi după ce repetă 
operaţia de câteva ori, lon Roman mormăi nemulţumit: 

— Nimic. Nici o asemănare. Nu sunt expert în grafologie, 
dar nici novice nu sunt. Şi totuşi am impresia că scrisul 
acesta de pe bilet îmi spune ceva. Îl simt undeva în 
apropiere, nu ştiu dacă mă înţelegeţi... 

— Poate fiindcă e prea simplu, prea caligrafic, fără nici o 
personalitate, spuse doctorul Tudor. Aceasta este 
caracteristica scrisului de pe bilet... Parcă ar fi scris de un 
elev, sau de o elevă, pentru ora de caligrafie... 

— Da, încuviinţă lon Roman şi mă gândesc dacă nu şi acest 
stil caligrafic este o metodă de a-ţi preface scrisul pentru a 
nu fi recunoscut. Unii, cei mai mulţi, îşi scriu cu mâna 
stângă anonimele, alţii desenează litere de tipar, alţii chiar 
culeg litere de tipar, din ziare; de ce să nu admitem că şia 
recurge la caligrafie este o metodă de a scrie anonime?... 
Dar de ce mi se pare că am mai văzut scrisul acesta 
undeva? 

— Scrisul model, scrisul din caietele de caligrafie nu sa 
uită niciodată, spuse doctorul Tudor. Şi alte rezultate în 
afară de acest eşec? 

— Am intrat într-o reţea de păianjen, oftă Ion Roman. 
Adică în vreo zece reţele, suprapuse şi încâlcite. Pe scurt: 
pentru perioada celui de al doilea asasinat, toţi au alibiuri. 
Fiecare susţine că a fost în larg. Niciunul însă nu poate jura 
că l-a văzut pe celălalt lângă el. Dar culoarea căştilor după 
care eu iam identificat cu binoclul corespunde culorii 
declarate de fiecare. De aceea cred că se poate conta pe 
alibiurile lor, în cazul Radu Stoian... Pentru perioada 
primului asasinat nu am putut culege de la fiecare alibiuri 
sigure... Adică mi s-au dat astfel, ca sigure, dar ele sau 
infirmat prin celelalte declaraţii. De pildă profesoara Silvia 
Costin susţine că a stat în preajma domnului Marin6, de pe 


la ora 5, când au sosit la plajă, până la ora 6 şi 15 minute 
când au plecat împreună în larg... Domnul Marin susţine 
însă că a stat tot timpul singur, pe plajă şi a înotat singur... 
În schimb, arhitectul Dorian declară că nu s-a dezlipit de 
profesoara Silvia Costin, pentru a o apăra de eventuale 
surprize, dar acest lucru nu apare în declaraţia 
profesoarei... Şi Vladimir Enescu declară că a stat în 
preajma profesoarei, până când aceasta a intrat în apă, dar 
arhitectul Dorian nu-l remarcă în declaraţia lui. Avocatul 
Gilbert Pascal... Spune că în acea perioadă a discutat 
nimicuri cu arhitectul Dorian, cu avocatul Emil Sandu... 
Care între altele nu şi-a luat ultimul examen la Dreptul 
comparativ... Şi nu suflă un cuvânt despre domnişoara 
Elena, care declară că a stat tot timpul, în cort, cu avocatul 
Gilbert Pascal. În schimb, Emil Sandu susţine că aproape nu 
s-a dezlipit de domnişoara Elena şi că n-a ieşit nici o clipă 
din zona corturilor. Aşa scrie, să vă citesc: „Între cinci fără 
un sfert, nu pot să indic foarte precis ora şi 6 şi un sfert, de 
asemenea o oră aproximativă, am stat aproape tot timpul 
lângă domnişoara Elena Pascal... Să ştiţi că o cheamă Elena 
Luscalu... Poate că am mai schimbat câteva cuvinte şi cu 
alţii: arhitectul Dorian, avocatul Gilbert Pascal, ziaristul 
Vladimir Enescu, nu-mi amintesc cu precizie, dar n-am 
părăsit nici o clipă zona corturilor”. Eu am întrebat atât: 
Cum v-aţi petrecut timpul de la sosirea la plajă şi până v-aţi 
înapoiat din larg, după accident? Şi am mai cerut să se 
indice orele aproximative ale sosirii la plajă şi ale plecării în 
larg. În privinţa orelor nu prea există confuzii... Dar altceva 
nam întrebat... De ce a ţinut domnul Emil Sandu să 
specifice, voluntar, că n-a părăsit zona corturilor? Nu vi se 
pare ciudat?... Groapa rea e la câteva sute de metri în afara 
zonei corturilor... 

— Da... Spuse doctorul Tudor. E destul de ciudat, în cazul 
acesta... Deşi are mania voluntariatului... 

— Am insistat asupra acestui punct, ca să se reţină, 
continuă lon Roman. Dar toate declaraţiile din perioada în 


care a fost asasinat Dan Ionescu sunt încâlcite şi nesigure. 
N-am găsit trei oameni care să fi stat împreună şi nici chiar 
doi cărora să le corespundă întocmai declaraţiile... Cam la 
fel stau lucrurile şi în perioada dintre orele 12 şi 2 noaptea. 
Unele declaraţii se bat cap în cap, altele sunt foarte nete: 
am dormit... Să vi le redau pe scurt... Până la 12,30 domnii 
Andrei Dorian şi Gilbert Pascal au discutat împreună... Apoi 
domnul Dorian s-a culcat, iar domnul Pascal i-a spus mai 
întâi bună seara „nu mai mult de patru secunde a durat” 
zice el, domnişoarei Elena, adică „nepoatei mele”. Am 
deschis uşa, i-am făcut semn cu mâna, bună seara, atât. 
Apoi s-a culcat şi el. Domnişoara Elena, în schimb, susţine 
că n-a văzut pe nimeni, deşi domnul Emil Sandu, sugerează, 
cavalereşte, că ar fi petrecut câteva ore, după miezul nopţii, 
în camera domnişoarei Elena. Domnul Marind a dormit, la 
fel ca şi profesoara Silvia Costin. Domnul Vladimir Enescu 
n-a repetat decât ceea ce ştim. Nici nu i-am mai cerut să 
scrie... După cum vedeţi, nici această perioadă nu e prea 
bogată în alibiuri; nici o declaraţie nu e susţinută de o alta... 
Cum o să ieşim din încâlceala asta, nu ştiu... 

Doctorul Tudor nu făcu nici un comentariu, se uită doar 
spre Victor Marian, care pătrunsese de multă vreme în 
cameră, dar aşteptase să se termine raportul lui lon 
Roman. Era în privirea doctorului Tudor acel îndemn pe 
care-l aştepta: 

— La mine lucrurile sunt mult mai simple, începu el, poate 
de aceea şi mai ciudate în consecinţele lor. Să vă spun 
sincer, nu m-am aşteptat la aşa ceva... Dar să fiu ordonat... 
Mi-am bătut multă vreme capul şi lucrul acesta nu e deloc 
în favoarea mea, cu întrebarea: cum să lămuresc enigma 
mişcării biletelor, fără să-l deranjez pe Paul Soran?... 
Bineînţeles că răspunsul era la câţiva paşi de mine... Da, 
până la urmă m-am gândit să întreb la pensiune, mai mult 
din nevoia de a face ceva. Şi maică eram să cad jos când 
am auzit răspunsul proprietăresei: „Vă interesează 
scrisorile primite de băieţi? 1 le-am dat domnului Dan, ca să 


le înmâneze el celorlalţi, sau să le lase în camerele lor...” 
Era un moment greu. Până şi Victor Marian făcuse pauza 
mai degrabă din cauza emoţiei decât pentru a constata 
efectul vorbelor sale. Doctorul Tudor îl îmboldi, în tăcere, să 
continue. 

— Da, reluă tânărul. Lucrurile s-au întâmplat astfel: Pe la 
ora douăsprezece şi ceva unul din portarii hotelului i-a adus 
proprietăresei un plic mai mare, cu antetul hotelului, pe 
care era scris cu litere de tipar: PENTRU PENSIUNEA 
MIOARA. Proprietăreasa l-a desfăcut şi a găsit în el trei 
plicuri mai mici, tot cu antetul hotelului, fiecare adresat 
unuia din băieţi. Numai numele fiecăruia, scris cu litere 
mari de tipar, nimic altceva. Plicurile erau lipite. Şi fiindcă |- 
a văzut pe Dan Ionescu în preajmă i le-a încredinţat lui. 1 le- 
a dat aşa cum le-a primit: în plicul cel mare. Dan Ionescu le- 
a luat, fără să pară surprins, n-a întrebat nimic, i s-a părut 
însă că zâmbegşte şi a urcat sus cu ele. Probabil că a lăsat 
plicurile pentru Radu şi Paul în camerele acestora, pentru 
că, după spusele proprietăresei, cei doi băieţi nu erau în 
pensiune... 

— S-a găsit un plic mototolit, cu antetul hotelului, în 
camera lui Radu Stoian, în coşul de hârtii, îşi aminti lon 
Roman. Şi parcă am văzut unul asemănător şi în camera lui 
Dan lonescu, dar nu le-am dat atenţie... Cum dracu' au 
ajuns la hotel? 

— M-am întrebat şi eu la fel, spuse Victor Marian. Am 
căutat portarul şi l-am găsit. Nu ştia nimic altceva decât că 
le-a primit de la funcţionarul de la recepţie cu porunca de a 
le duce la pensiune. L-am găsit şi pe funcţionar, care mi-a 
răspuns foarte candid că a descoperit plicul adresat 
pensiunii în cutia de corespondențe a hotelului care se 
deschide de două ori pe zi: la douăsprezece ziua şi la opt 
seara. De unde deduc că autorul biletelor cunoştea foarte 
bine obiceiurile de la hotel. Două din condamnări erau 
hotărâte înainte de 8 seara. 


— Nu se putea mulţumi numai cu a cunoaşte obiceiurile, 
interveni doctorul Tudor. Probabil că a şi supravegheat 
toată mişcarea corespondenţei, pentru a face faţă oricăror 
accidente eventuale... Şi însăşi faptul că plicul a fost 
introdus în cutia de corespondențe... Da, aştept... 

Victor Marian mulţumi încă odată pentru stilul doctorului 
Tudor de a-şi lăsa colaboratorii să-şi ducă ideile până la 
capăt, de a le lăsa satisfacția iniţiativei. 

— Da, m-am gândit şi eu că plicul nu putea să fie introdus 
în cutia de corespondențe, fără să atragă atenţia, decât de 
un client obişnuit al hotelului, care putea folosi pentru 
această operaţiune de două secunde un moment favorabil, 
cel mai favorabil, când nu risca să fie văzut de nimeni. Şi am 
întrebat dacă în cursul dimineţii de luni, până la 
douăsprezece, când sa deschis cutia de corespondențe, a 
mai vizitat cineva holul hotelului, în afară de clienţii 
obişnuiţi. Funcţionarul şi apoi portarul, mi-au confirmat 
presupunerea: din cauza vremii urâte, hotelul n-a avut nici 
un vizitator în cursul dimineţii de ieri. Numai factorul 
poştal, la ora obişnuită: douăsprezece... Deci nu mai încape 
nici o îndoială: autorul biletelor, asasinul, sau asasinii, se 
află aici, printre noi!... Mi-am amintit şi jurnalul lui Vladimir 
Enescu... În cursul dimineţii de ieri, cu excepţia lui Paul 
Soran, care era la teatru, toţi ceilalţi clienţi ai hotelului şi ai 
pensiunii se aflau aici... Prin urmare, exceptând victimele, 
fiecare putea să introducă plicul în cutia de 
corespondențe... Dumneavoastră ce credeţi? 

Întrebarea lui Victor Marian îl trezea parcă dintr-un somn 
greu pe doctorul Tudor: 

— Ce cred eu?... Istoria acestor bilete pare ireală... Trei 
sentinţe de condamnare la moarte date toate odată, trei 
condamnări hotărâte în acelaşi moment... Şi toate trei 
executate! Cine poate avea o astfel de putere?... Să 
condamni pe cineva la moarte, să-l convoci la locul 
execuţiei, să vină acolo fără întârziere, să-l execuţi şi asta să 
se întâmple de trei ori, în decurs de numai 7 ore, iar fiecare 


execuţie să se facă după alt ritual... E prea mult! E 
neverosimil! 

— Parcă ar fi nişte asasinate consimţite... se înfioră Ion 
Roman. Numai că fiecare victimă s-a opus execuţiei... 

— A căzut şi mobilul meu, îşi aminti Victor Marian. Un 
moment crezusem că Paul Soran a fost ucis, sau a fost 
condamnat la moarte, de teamă că ar fi putut auzi de la 
Radu Stoian cine ştie ce amănunt care ar fi dus la 
identificarea asasinului... Acum ştim, cel puţin, că toate 
crimele au fost proiectate înainte de ora 12 ziua, aceasta 
fiind şi o dovadă netă a premeditării lor... Dar rămâne 
întrebarea dumneavoastră: ce căuta biletul de întâlnire în 
buzunarul costumului de baie?... Acum simt şi eu cât de 
absurd pare gestul lui Radu Stoian. De ce a luat biletul cu el 
în apă?... Ca să-l prezinte la intrare? Unde? În iad...? 

— Dac-ar fi asta singura întrebare! Spuse doctorul Tudor. 
Dar mai sunt şi altele: nepăsarea lui Dan Ionescu când i s- 
au dat cele trei plicuri, seninătatea cu care Paul Soran a 
acceptat întâlnirea, după miezul nopţii, într-un loc ciudat... 

— Poate că s-a mai întâlnit acolo şi altă dată, noaptea, cu o 
anumită persoană? Sugeră Victor Marian. 

— Poate, reluă doctorul Tudor... Şi deasupra tuturor 
această siguranţă a asasinului, sau asasinilor, că biletele vor 
ajunge la cei chemaţi şi că fiecare va da curs invitaţiei... De 
unde atâta siguranţă?... Execuţiile au fost pregătite 
minuţios, aproape pedant. De unde atâta siguranţă că se 
vor produce întocmai, la locul şi în momentul fixat...? 

— V-am spus! Insistă lon Roman. O crimă împotriva 
tinereţii. Cine ştie de când s-a pus la cale! Doctorul Tudor 
nu acceptă nici de astă dată ideea lui lon Roman. O negă 
prin tăcerea lui şi apoi prin întrebarea pe care i-o puse pe 
neaşteptate lui Victor Marian: 

— Paul Soran nu s-a interesat la proprietăreasă, nu a 
întrebat-o nimic despre scrisoare?... Proprietăreasa a mai 
primit vreodată asemenea mesaje? 

Victor Marian era de-a dreptul bucuros: 


— Am întrebat-o! Exact aceste întrebări i le-am pus... Dar, 
din păcate, n-a putut să-mi dea nici un răspuns util. Paul 
Soran n-a întrebat-o nimic şi nici ea nu l-a întrebat pe Paul 
Soran, nu i-a trecut prin minte să-l întrebe, iar mesaje 
asemănătoare n-a mai primit niciodată. 

— Poate aşa se explică seninătatea lui Paul Soran, 
interveni lon Roman. N-a ştiut că şi ceilalţi au primit 
invitaţii. N-avea de unde să ştie. A fost tot timpul cu mine, 
de la cinci şi ceva, iar până atunci a fost la teatru... De Dan 
Ionescu mă mir... 

— De ce? Se miră Victor Marian. De unde ştia Dan Ionescu 
ce se află în plicurile celorlalţi?... Nu ni-l descrie Vladimir 
Enescu ca pe un tip superficial? Probabil că l-a preocupat 
numai biletul lui... Sau, cine ştie? L-o fi întrebat, sau s-o fi 
sfătuit cu Radu Stoian, dar asta n-o vom afla niciodată. 
Poate că fiecare a crezut că se întâlneşte cu altcineva. 

— Radu Stoian a crezut, în orice caz, că se întâlneşte cu 
duduiţa Elena, spuse Ion Roman. Aş pune mâna-n foc... 

Doctorul Tudor se ridică subit în picioare, ca şi cum ar fi 
vrut să scape de nişte laţuri. Vocea îi era însă calmă: 

— E timpul să stăm mai serios de vorbă cu această 
domnişoară Elena? Cine se oferă să înceapă discuţia? 

— Lăsaţi-o tot pe seama mea, spuse Ion Roman. Ca să nu- 
şi închipuie nimic altceva. Eventual s-o invite Victor. 

Elena apăru în vârful picioarelor, veselă, cu gesturi mai 
mult decât dezinvolte, nu atât frivole cât vulgare. Nu putea 
să stea în echilibru extravagant pe sârma atitudinilor 
aristocratice. Victor o urmă, dar nu se aşeză lângă ea, ci la 
fereastră, pe o canapea unde doctorul Tudor răsfoia 
jurnalul lui Enescu. lon Roman n-o lăsă prea multă vreme în 
nesiguranţă: 

— Luaţi loc, aici! Îi indică el un scaun care o instala cu 
spatele la cei doi bărbaţi de pe canapea. Trebuie să mai 
completăm ceva la declaraţie... 

— Gând la gând cu bucurie! Răspunse Elena. Tocmai 
voiam să vin eu la dumneavoastră. Declaraţia pe care v-am 


dat-o nu e serioasă. Am făcut-o în glumă. De aceea daţi-mi 
voie să mi-o retrag. 

— Poftim?! I se păru lui lon Roman că nu auzise bine. 
Adică vreţi s-o înlocuiţi cu alta? 

— Nu! Zâmbi Elena. Vreau să mi-o retrag. Adevărata 
declaraţie o voi da în prezenţa unui avocat. Şi să ştiţi că în 
privinţa asta nu mă tocmesc! 

Lui lon Roman îi venea s-o apuce de nas, sau simţea nevoia 
să-i spună măcar câteva cuvinte mai dure, dar văzu un 
semn de „las-o în pace!” în atitudinea doctorului Tudor. 

— Cum doriţi... Râse la rândul lui, cam acru, dar vocea îi 
ascultă îndemnul interior şi deveni mieroasă: Nu vă putem 
împiedica şi nici nu voim să vă împiedicăm... V-am solicita 
însă ajutorul în lămurirea câtorva probleme. Ne gândim mai 
ales la perspicacitatea dumneavoastră... 

— Cum aţi spus? Întrebă ea cu subînţelesuri de panteră. 

— Perspicacitatea, adică fineţea şi atenţia şi spiritul de a 
simţi amănuntele care scapă altora... 

— O, sigur, zâmbi ea din nou. Am multă din asta... 

— "Tocmai. Ne-am dat seama din prima clipă şi cred că ne 
veţi oferi o mână de ajutor... Ştim că i-aţi cunoscut bine pe 
cei trei băieţi de la pensiune... 

— Ce vrea să însemne acest bine pe care-l apăsaţi? 

— Vrea să însemne, răspunse imperturbabil Ion Roman, că 
v-aţi plimbat cu ei, că au fost în vizită la dumneavoastră, de 
obicei noaptea, sau spre dimineaţă, dar nu împreună, ci 
fiecare singur şi fiecare în altă noapte... 

— Dar asta e... 

— Bineînţeles că n-am discutat asemenea lucruri cu 
domnul Papa, cu fostul dumneavoastră tată şi unchi. Şi ne- 
am gândit, bineînţeles, la vizite nevinovate... 

Întreruperea cu ameninţarea subînţeleasă şi cu oferta 
nevinovăţiei avu un efect fulgerător asupra Elenei: 

— Da, absolut nevinovate. Vai! Să nu-şi închipuie cineva 
cine ştie ce! Îmi place să ascult muzică în surdină, dar nu 
singură. Şi îmi mai place să dansez, noaptea, dar cu 


partenerul la distanţă. Sunt tânără, la urma urmei, nu fac 
gălăgie, nu irit şi nu deranjez pe nimeni, ştiu să-mi apăr 
nevinovăția şi dacă dau peste unul mai obraznic îl 
cuminţesc bărbăteşte. Îl trăsnesc cât ai zice peşte! Credeţi 
că dacă aş fi fost altfel m-ar mai înfia papă...?! Dar el nu 
trebuie să afle micile mele escapade, el e de modă veche, el 
crede că dacă o fată dansează, gata! Imediat va avea doi 
gemeni... 

lon Roman tuşi, puţintel stingherit şi pe un sfert convins 
de pledoaria pentru spirit modern pe care o făcea Elena. Pe 
canapeaua de lângă fereastră, Victor Marian îşi înfipsese 
unghiile în frunte ca să-şi oprească râsul prin durere. 

— Bineînţeles că nu trebuie să afle, acceptă Ion Roman. 
Dar ca să nu afle el, trebuie neapărat să aflăm noi... Cred că 
mă înţelegeţi... 

Elena clătină de vreo trei ori din cap, fără să înţeleagă 
despre ce este vorba. Simţea numai că nu trebuie să 
contrazică. 

— Foarte bine! Continuă lon Roman. Am vrea să trecem 
cât mai repede peste vizitele acestea nevinovate. Mi se pare 
că joi seara... 

— Joi seara? Încercă ea să-şi amintească. Mi se pare că a 
fost Radu pentru câteva minute la mine, probabil ca să-i 
spun dacă-l prind bine hainele... 

— Iar mai târziu, mi se pare după miezul nopţii, a fost Paul 
Soran. Probabil tot pentru... 

— Ba nu! Interveni ea vehement, mai mult ca să-i treacă 
mirarea. M-a rugat să-i împrumut nişte antinevralgice şi 
pentru că nu ştia cum să le ia, l-am învăţat eu şia mai 
întârziat. A trebuit să-i fac şi un masaj... Nici măcar n-am 
ascultat muzică. Noroc că sa îndreptat, repede... Mi-a făcut 
un compliment, atât: că sunt o infirmieră foarte bună. Îmi 
place că e serios... 

— Da... Răsuflă lon Roman ca după o caznă grea. Vineri, 
cam spre zori, v-a vizitat Dan Ionescu... 

— Da, a vrut să mă ia la plajă cu noaptea în cap... 


— Sâmbătă, tot spre zori, mă rog... Domnul Emil Sandu... 

— Domnul Emil Sandu! Părea că se miră Elena. Sar putea, 
dar nu cred. Parcă a venit cineva să-mi dea un tonic. Eram 
cam ameţită aşa că nu-mi amintesc foarte bine... 

— Duminică, după teatru, probabil că aţi ascultat muzică 
frumoasă cu Radu Stoian şi după ce a plecat el, fiindcă aţi 
prins un program de canţonete siciliene, v-a făcut o vizită 
domnul Vicenzo Petrini... 

— Don Petrini! Făcu ea ochii mari. Parcă a plecat... 

— Da, a plecat, îi răspunse Ion Roman. A plecat ieri seară. 
Duminică însă era aici... 

Elena avea o figură extrem de ofensată: 

— Aşa ceva nu admit! Don Petrini n-a fost niciodată în 
vizită la mine! E cea mai gogonată minciună. Nici în uşă n-a 
îndrăznit să bată, nici măcar mâna nu mi-a sărutat-o... E 
nemaipomenit! Să vă închipuiţi că pot să ascult muzică 
frumoasă cu un babalăc ca don Petrini! Nu mi-a călcat 
pragul. Asta e! 

lon Roman nu mai insistă. La urma urmei şi ruşinea avea o 
limită. Nu mai putea suporta panglicile de bilei ale Elenei. 

— Nici nu ne interesează, o linişti el. Altceva am dori. Nu i- 
aţi scris, sau nu v-a rugat cineva să-i scrieţi, sau nu l-aţi 
rugat pe cineva să vă scrie un bileţel prin care aţi fixat 
întâlnire vreunui prieten...? 

— Nuuuu, răspunse Elena. O singură dată i-am scris un 
bileţel lui Dan, atunci când l-am rugat să-mi aducă 
antinevralgice. Sau cam aşa ceva. E singurul bileţel pe care 
l-am scris. 

— E o întrebare foarte importantă! Insistă Ion Roman. 

— "Tot ce se poate. Dar dacă nu pot să răspund altfel. N-o 
să-mi fie teamă să recunosc că i-am trimis cuiva un bileţel. 
Ce puteam să scriu în el ca să-mi fie teamă să recunosc? 
Mai mult decât să-l rog să ne întâlnim nu puteam să scriu. 
Despre lucrurile care vor să se facă în intimitate nu se scrie 
în bileţele. Nici măcar aluzii. Orice chemare usucă gâtul 
unui bărbat... Nu trebuie mai mult... Aşa că... 


Nu numai vorbele, dar şi tonul ei era schimbat. Era 
aceeaşi fermitate şi siguranţă ca la început, când spusese 
că-şi va retrage declaraţia. lon Roman ridică din umeri, 
mormăi câteva vorbe de mulţumire şi mai tuşi de câteva ori 
diplomatic. Fata se ridică imediat de pe scaun, pentru a 
înfrunta privirea lui Victor Marian. Dar o întâmpină vocea 
doctorului Tudor. 

— Dacă nu mă înşel, spuse el în timp ce închidea caietul 
negru al ziaristului Vladimir Enescu, vineri pe la prânz, v-aţi 
întâlnit în holul hotelului cu o cunoştinţă, cu o duduiţă care-l 
aştepta pe domnul Vicenzo Petrini... 

— Aaaaa! Îşi aminti Elena. Roşcata! Clarissa! Sigur c-am 
întâlnit-o, prefăcuta! Cum l-o fi mirosit oare pe sicilian? Îl 
simţise că are pungă bună... 

— O cunoaşteţi mai de mult? Întrebă doctorul Tudor. 

— Sigur că da. E ca şi mine... Studentă la conservator. Dar 
de fapt e amanta lui Avarian... Deşi o face pe angajata lui... 
Dacă domnul doreşte să mă conducă de unde m-a luat, aş 
pleca... 

Victor Marian se întoarse imediat, parcă mai tulburat 
decât plecase. Dar şi ceilalţi erau la fel. 

— Oare n-o fi asta scorpia roşie a lui Avarian? 

Nu-i răspunse nimeni. Doctorul Tudor se uită la ceas: 

— E ora şapte fără douăzeci şi cinci. La ora şapte pleacă 
un accelerat spre Bucureşti. Pleci cu el şi te întorci cât mai 
repede. Trebuie să afli tot ceea ce se poate afla de la 
domnişoara Clarissa... Şi tot ce se poate afla de la Avarian. 
Trenul pleacă la ora şapte fix! 


Capitolul IV. 

Doctorul Tudor se retrăsese în dormitor. Îşi găsise un 
fotoliu lângă fereastra deschisă şi se adâncise în el parcă 
pentru a răsfoi caietul cu însemnări al ziaristului Vladimir 
Enescu. Ziaristul încă nu-l ceruse înapoi. Uitase de el sau 
voia să fie generos până la capăt?... Oare ce s-ar fi 
întâmplat, în ce stadiu ar fi fost ancheta, fără însemnările 


lui Enescu?... Noroc căşi amintise la timp întâlnirea 
ziaristului cu roşcata care-l aştepta pe sicilian şi întâlnirea 
fulger şi cu fulgere dintre cele două domnişoare. 

Uşa dormitorului se deschise brusc. Oare nu se ciocănise, 
sau nu auzise ciocăniturile? Era lon Roman. Transpirat şi cu 
faţa roşie: 

— Alta! Se descărcă el. Parcă mai agresivă decât cea 
dinaintea ei. În orice caz mai înfricoşătoare. V-aş ruga să vă 
ocupați dumneavoastră de dânsa. Eu cam încep să scârţâi... 

Silvia Costin stătea într-un scaun, cu faţa spre fereastră. 
Părea degajată, sigură, superioară, dar doctorul Tudor o 
simţi sub umbra unei emoţii, sau poate scăpată în ultima 
clipă de o mare emoție. 

— Vă ascult... O invită el. Cred că sunteţi profesoara Silvia 
Costin. Aţi venit tot în legătură cu declaraţia anterioară? 

— Declaraţia?! Se miră ea o clipă. Nu, n-am venit chiar 
pentru un asemenea fleac. E vorba de altceva, mult mai 
important. Şi mai întâi trebuie să mă descotorosesc de 
sentimentul că pot fi considerată o denunţătoare? 

— Asta vă priveşte exclusiv! O avertiză cu voce rece 
doctorul Tudor. Şi întrucât pasul nu s-a făcut de tot... 

— Înţeleg... Mai am timp să mă retrag. E o invitaţie 
neaşteptată şi elegantă. Mai ales că nu cunoaşteţi obiectul 
acestei vizite. Ar putea fi foarte grav... 

— Tot acolo am ajunge, spuse doctorul Tudor. Îmi displace 
orice tortură, chiar cea verbală... 

— Aveţi atâta încredere în conştiinţa omenească? Îi dibui 
ea ideea. E o mare calitate... Într-o anumită profesiune. 

— Pentru o conştiinţă încăpăţânată există fapte 
încăpăţânate care pot convinge conştiinţe normale. Iar 
pentru o conştiinţă normală, în limitele omenescului, există 
o sfântă logică, pe baza căreia se poate realiza o relaţie 
normală şi necesară. 

— Vă mulţumesc, spuse ea scurt. A trebuit să înfrâng două 
dileme, dar acum ştiu, asta mă priveşte exclusiv... Azi 
dimineaţă, nu cu totul întâmplător şi poate nu neapărat din 


nevoia de a simţi aer proaspăt, priveam terasa de jos a 
hotelului. Eram în holul de la etajul întâi, chiar în 
vecinătatea dumneavoastră, în apropierea scării care duce 
pe terasă, la una din ferestre... Şi am văzut, din păcate şi 
din fericire, un individ aruncând, de la una din ferestrele de 
la etajul întâi, un anumit obiect în direcţia unei persoane 
care se plimba pe terasă. Obiectul a poposit însă într-un 
boschet. Dacă v-aş spune că acel obiect era un cuţit vi s-ar 
părea ceva foarte grav? 

Doctorul Tudor nu acceptă întrebarea profesoarei: 

— De ce folosiţi termene diferite: obiect şi cuţit? 

— Nu mi-am dat seama... Tresări profesoara. 

— Voi încerca să vă ajut eu, spuse doctorul Tudor. Aţi văzut 
o mişcare la fereastra unei camere, urmată de zgomotul 
unui obiect lovind boschetul. Nimic altceva decât o 
aruncare şi un zgomot jos. Probabil că persoana care 
depăşise boschetul, surprinsă de zgomot, s-a întors şi s-a 
uitat în direcţia de unde venise zgomotul. A văzut acolo un 
obiect pe care l-a ridicat şi l-a privit: un cuţit. De aici 
concluzia firească: obiectul aruncat a fost acel cuţit. Dar tot 
de aici şi diferenţa insesizabilă dintre cei doi termeni: 
obiect atâta vreme cât n-a fost văzut, apoi cuţit. Dacă aţi fi 
văzut cuțitul în aer, aţi fi spus foarte simplu: am văzut un 
individ, aruncând de la o fereastră un cuţit în direcţia cuiva. 
Dar procesul a fost absolut inconştient... 

— Sunteţi remarcabil... Spuse profesoara cu un glas 
aproape neîncrezător. Dar cu aceasta istoria nu s-a 
terminat de tot. O altă persoană a văzut scena, dar numai 
partea ei finală, din păcate, adică momentul când cel care 
ridicase cuțitul din boschet l-a aruncat la loc. A fost un gest 
necugetat, mai ales după cele întâmplate aici. Şi întrucât 
sunt convinsă că acel cuţit a ajuns aici şi că nu e un cuţit 
oarecare, ci un corp delict... Am crezut de cuviinţă că e 
obligatoriu să cunoaşteţi toată istoria lui. Obligatoriu 
pentru mine... 

— Prin urmare a existat o anumită opoziţie... 


— Exact... Spuse profesoara, iarăşi surprinsă. A existat o 
opoziţie îndârjită din partea persoanei care a făcut gestul 
necugetat. Adică nu a existat, ci există încă... Acea persoană 
a ales calea negării... Nu a văzut şi nu a ridicat şinua 
aruncat nici un cuţit... 

— E o cale foarte primejdioasă, pentru că intră în joc 
cinstea unui reprezentant al ordinei, spuse doctorul Tudor. 
Dacă acesta a văzut numai un moment al scenei, momentul 
final... E o problemă care se poate discuta şi se poate 
corobora cu alte mărturii, de pildă cu mărturia 
dumneavoastră. Dar a contesta momentul văzut şi declarat 
formal de un reprezentant al ordinii, e cu totul altceva. Vom 
fi mai neclintiţi decât acuzatul... 

— Am ştiut că situaţia e foarte gravă, dar rezistenţa nu e 
numai definitivă, într-un fel e şi necesară... 

— În sensul că e singura cale de adoptat? Începu să 
înţeleagă ceva doctorul Tudor. Vă asigur că ceea ce mai 
aveţi de spus e mult mai puţin grav decât ceea ce aţi spus 
până acum. Dar pentru că ezitaţi, voi încerca eu 
continuarea: domnul Marind e încă soţul dumneavoastră 
legal? 

— Nu... Acceptă ea înfrângerea. E tatăl meu... de câteva 
săptămâni numai, de când s-a întors şi a făcut 
recunoaşterea formală... Sau mai bine zis de când a semnat 
nişte acte făcute cu mulţi ani în urmă... 

— Înţeleg, spuse doctorul Tudor. Războiul... Probabil că l-a 
prins undeva în străinătate... 

— Da... Şi războiul şi profesiunea lui. Niciodată nu stă 
prea mult într-o ţară. E artist de circ... Se spune că a fost 
cândva unul din cei mai mari acrobaţi şi jongleri ai lumii... 
Dacă n-ar fi semnat acele acte... Mi se pare că situaţia e 
fără ieşire. Nu pot face depoziţie în favoarea lui... 

— Nu. Singura ieşire ar fi ca domnul Emil Sandu să-şi 
modifice depoziţia... 

— Nu înţeleg... se sperie pentru o clipă profesoara Silvia 
Costin. Vreţi să spuneţi că individul care a aruncat în tata a 


declarat că l-a văzut ascunzând cuțitul în boschet? 

— Aveţi o inteligenţă foarte rapidă, o felicită doctorul 
Tudor. E exact aşa. În momentul de faţă există două 
mărturii identice: una neclintită, alta în stadiul de a fi 
declarată formal. 'Totul depinde în clipa de faţă de depoziţia 
cealaltă... 

— Dar nu înţelegeţi că individul nu şi-o va schimba? Îşi 
strânse pumnii Silvia Costin. Tata l-a pălmuit... Pentru că a 
încercat să-l trişeze. Şi vă rog să-l credeţi pe tata, ştie ce 
spune: Emil Sandu e trişor de profesie. În felul lui un as... 

— Abia acum ar trebui citit jurnalul lui Vladimir Enescu! 
Spuse lon Roman după plecarea profesoarei Silvia Costin. 
Câte nu mi se explică acum! Câte relaţii şi mişcări surprinse 
în fugă şi nevinovat de către ziarist nu-şi descoperă acum 
adevărul!... Oare cine o fi acest Moni Marind care n-a avut 
vreme să-şi recunoască fiica în mai bine de 25 de ani? 

Chiar în clipa aceea se auziră ciocănituri în uşă. 

— Să nu fie lupul?! Râse Ion Roman. 

— Şi era chiar Marin, cu faţa lui plină de riduri şi imobilă 
ca o mască stranie, cu aerul lui de forţă neobişnuită. 

— Vreau să se ştie foarte clar, bătu el cu pumnul în masă, 
că declaraţiile domnişoarei Silvia Costin sunt nişte fantezii. 
Mă înfurii foarte rar, poate e a treia oară în viaţa mea, de 
aceea vă rog să mă scuzaţi şi mă voi strădui să-mi domolesc 
tonul... Domnişoara Silvia Costin a declarat că m-ar fi văzut 
nu ştiu cum azi dimineaţă pe terasă. E o aiureală, o 
fantezie! N-am văzut nimic şi n-am pus mâna pe nimic azi 
dimineaţă pe terasă. Dacă va fi nevoie voi angaja cei mai 
mari avocaţi din lume. Am tot ce vreţi: avere, relaţii, 
încăpățânare. Cu mine nu veţi avea decât de pierdut... Nu 
va trece mult şi veţi simţi puterea mea, chiar aici! Imbecilii 
nu s-au gândit, dar veţi vedea singuri... Ştiu să mă bat, dar 
nu ştiu să fiu învins... 

— Asta e o întâmplare, nu o lege... Sau poate o simplă 
dorinţă personală, îi ripostă doctorul Tudor. 


— Nu sunt orator, se încruntă Moni Marin6. În douăzeci de 
ani n-am vorbit atâta. Nici astăzi nu vorbesc, deşi provoc 
mii de oameni la râs în fiecare seară. V-am spus ce am 
crezut şi ce am simţit. Am vrut să vă avertizez ca să puteţi 
face la timp rost de o plasă. Eu n-am lucrat niciodată cu 
plasă şi totuşi trăiesc. 

— Poate că e o întâmplare, nu o lege... Îl avertiză la rândul 
său şi în felul său, doctorul Tudor. 

— V-am spus totul... Bună seara... 

Încă înainte de a se întoarce şi a porni spre uşă, faţa lui 
suferi o metamorfoză uluitoare. Tot ce fusese mânie, 
răzvrătire, decizie, răutate se topi ca prin farmec. Era faţa 
unui om fără viaţă, resemnat, indiferent, adormit, faţă care 
nici nu-i mai privea, pentru că şi pleoapele îi căzuseră. 

— Oare merge cu ochii închişi? Se pomeni Ion Roman că 
întreabă după ce Moni Marin6 închise uşa. 

— Cred că e un adversar redutabil, pentru oricine, 
răspunse doctorul Tudor unei întrebări proprii. Şi nu mai 
poate fi nici o îndoială: domnişoara Silvia Costin e fiica lui 
adevărată. Şi până acum e unul din cele mai izbutite 
portrete ale ziaristului Vladimir Enescu. Aici peniţa lui a 
intrat mai adânc în hârtie... Va să zică acesta a fost cel de al 
doilea fir al dumitale: domnul Moni Marin6, artist de circ, 
acrobat şi jongler celebru, astăzi, probabil, clovn... Mai mult 
sau mai puţin celebru... 

— Şi nu poartă cu el toate datele unui personaj ciudat? 
Întrebă Ion Roman. Cred că nu există mai bună şcoală 
decât circul, pentru absolut orice profesiune periculoasă... 
Mai ales pentru una care cere mişcare permanentă, apariţii 
şi dispariţii trecătoare... 

Doctorul Tudor îşi desfăcu neputincios braţele: 

— Nu sunt deloc un inamic al circului. Dimpotrivă... Îmi 
pare rău că nu l-am văzut cândva, în perioada celebrităţii şi 
pe domnul Moni Marin6... Dar mi se pare că în momentul 
când ţi l-ai ales ca pe al doilea fir nu ştiai că e artist de 
GIL Gai 


Îşi desfăcu şi Ion Roman braţele, neputincios: 

— Iar acum când ştiu... Nu pot să cred... 

— Primele două răzvrătiri: domnişoara Elena şi domnul 
Marin6, îşi aminti doctorul Tudor. Oare cine urmează la 
rând? 

Arhitectul Andrei Dorian intră singur în salonul de anchetă 
şi consiliu, dar cu atâta siguranţă şi demnitate de parcă ar fi 
fost în fruntea unei armate de multe ori glorioasă. 

„E ziua marilor schimbări şi contraatacuri”, îşi spuse Ion 
Roman, în timp ce mormăi un răspuns neinteligibil la salutul 
superior al arhitectului. 

Şi doctorul Tudor părea sleit în faţa impetuozităţii lui 
Andrei Dorian, deşi ghicea în figura lui cu încruntături 
distinse rezultatul unor sforţări copleşitoare. 

— Cred că pot să iau loc, se invită singur avocatul. În 
primul rând vreau să vă informez că am întârziat, dar nu 
pentru a vă cere scuze am venit la dumneavoastră, o nu! 
Evident, nici pentru a primi scuze... 

— Am impresia că doriţi să indicaţi o despărţire netă, îl 
preîntâmpină doctorul Tudor. Ca un măr tăiat în două felii. 
S-a şi realizat? Sau se tratează acum?... Mai este cazul să 
vă amintesc că mărul reprezintă un întreg, o armonie şi că 
aceasta ar fi necesitatea şi definiţia lui... 

— Din păcate nu am timp pentru alegorii, sau pentru 
insinuări, chiar când se fac sub masca subtilităţii... 

— A fost un simplu avertisment, îl întrerupse doctorul 
Tudor. Cel mai simplu. Prin armonie trebuie să se înţeleagă 
şi ordine şi corectitudine şi datorie socială, care nu se lasă 
prea uşor ştirbite, separate, sau tăiate... 

Arhitectul părea de-a dreptul uimit: 

— Dar dumneavoastră sunteţi un om inteligent, atacă el 
din înaltul cerului. Mă mir că nu înţelegeţi că nu am venit 
aici pentru vorbe... Am fi trimis-o pe domnişoara Elena care 
ştie să recite poezii, sau pe altcineva... Trebuie să aflaţi că 
mărul acela, sau cum vreţi să-l numiţi dumneavoastră, a fost 
tăiat, net! Şi nu din vina noastră. Evident, nici din vina 


dumneavoastră, doar vă faceţi datoria şi calitatea datoriei 
nu este o regulă fixă. 

— Aceasta e o concluzie personală? Îl luă doctorul Tudor 
în zeflemea. O reflecţie personală? 

— Din nefericire, răspunse arhitectul Dorian, nu. Nu este o 
concluzie personală. Probabil că vă fac o mare surpriză. 

— Nu cred... Pentru că a mai trecut prin acest birou un 
emisar oarecum inocent, ba chiar şi un fel de avocat al 
inocenţei. A vrut să spună altceva, dar a spus multe... 

— Domnul avocat Emil Sandu? Tresări avocatul. Domnul 
Marin6? Dar dumnealui nu este avocat. lar domnul avocat 
Gilbert Pascal nu s-a mişcat din cameră. 

— Fosta dumnealui fiică! Nu se mai putu stăpâni Ion 
Roman. Actuala lui nepoată... Cred că înţelegeţi... 

— Nu înţeleg, pentru că dumneaei nu e nici măcar 
studentă la drept... Aaaaa! Evident, înţeleg. Aţi făcut o 
parabolă! Dar nu e calitatea mea de a vă spune că faceţi 
cam multe... Deci, v-aş ruga să luaţi notă... Neam dat seama 
că s-au întâmplat lucruri foarte grave în jurul nostru. Atâţia 
poliţişti, atâtea ambulanţe, declaraţii. Avem şi noi ochi şi 
urechi şi mai ales ceea ce le trebuie multor altora!... 
Inteligență. Evident, nu fac nici o aluzie... Şi ne considerăm 
toţi într-o mare primejdie, într-o foarte mare primejdie. Toţi 
suntem oameni cinstiţi şi corecţi şi deci fiecare dintre noi 
este un om cinstit şi corect. Nu vrem să planeze asupra 
noastră nici o umbră, nici o suspiciune. Aceşti toţi suntem 
toţi, cu excepţia domnului Vladimir Enescu, căruia i-am 
mirosit adevărata profesiune. Aceşti toţi nu avem nimic de-a 
face cu evenimentele care s-au întâmplat aici. Ne retragem 
în bloc declaraţiile prime care ne-au fost smulse cu forţa şi 
înşelăciunea... 

— Poftim?! Sări ca ars Ion Roman. Dar n-am fost amândoi 
faţă în faţă, nu aţi spus de bună voie...? 

Doctorul Tudor îi ceru printr-un gest vag, parcă indiferent, 
să se calmeze. Avocatul profită imediat de întrerupere: 


— Ne retragem în bloc declaraţiile şi nu vom da altele 
decât în prezenţa avocaţilor împuterniciţi şi angajaţi de noi. 
De fapt, toţi şase am ajuns la una şi aceeaşi declaraţie: ieri, 
între orele cinci după amiaza şi două noaptea, am fost toţi 
împreună. Atât pe drum, cât şi la plajă, cât şi în apă, precum 
şi la hotel. Chiar şi la baie am fost câte doi... lar dela 11 
noaptea am jucat o partidă de bridge în şase, după o 
formulă bine cunoscută. Dar nu până la două noaptea ci 
până la patru dimineaţa... Fiecare dintre noi are mărturia 
celorlalţi cinci... Acesta e purul adevăr! 


— Cred că se putea face această declaraţie, fără afirmaţii 
dureroase, spuse doctorul Tudor, foarte calm. Nu are nici 
un rost să amestecați şi să jigniţi adevărul în această fraudă 
a dumneavoastră. Şi încă adevărul pur! 

— Am impresia că sunteţi mai mult decât îndrăzneţ... 

— Nu! Îl opri doctorul Tudor. Sunt aşa cum sunt... V-am 
ascultat toată pledoaria. Şi acum vă rog să ascultați şi să 
transmiteţi răspunsul meu: dacă unul singur dintre 
dumneavoastră a comis vreuna din crime, acel unul va fi 
pus la zid, iar ceilalţi vor fi judecaţi, cu toate probele, 
pentru complicitate. De asta să fiţi mai siguri decât de ziua 
de mâine! Nu fac exerciţii de retorică, îmi exprim religia... 
De aceea continui: dacă fiecare şi toţi sunteţi nevinovaţi vă 
vom apăra noi de orice strop care ar putea să vă mânjească. 
Nu ne interesează decât adevărul şi am dori ca nici pe 
dumneavoastră să nu vă intereseze altceva! 

— Adică... Ce trebuie să înţeleg prin asta? Întrebă, 
oarecum derutat, arhitectul Dorian. 

Doctorul 'Tudor se aşeză obosit pe scaun: 

— Ceea ce este şi n-aţi prevăzut: un răspuns! 

Nici nu ieşi bine pe uşă arhitectul Dorian şi lon Roman 
izbucni: 

— Şi eu care mă plângeam că alibiurile sunt încâlcite! 
Cred că n-a existat în toată istoria crimei un asasinat cu 
alibiuri mai solide. Aţi auzit? Fiecare are cinci martori 
pentru toată perioada blestemată. Asta trebuie să fie ideea 
lui Marin6... Dumneavoastră ce credeţi? 

— Ne continuăm cercetările fără să ţinem seama de 
declaraţia arhitectului Dorian, răspunse doctorul Tudor. 
Dacă vom întâmpina rezistenţe vom lua contramăsuri. 
Asasinul sau asasinii trebuie descoperiţi, asta e misiunea 
noastră şi pe calea asta nu avem voie să dăm nici măcar un 
pas înapoi... Ciudat e altceva. De ce nu se gândeşte niciunul 
că procedând astfel îşi atrage suspiciunile oricui?... Un 
nevinovat nu trebuie să se apere atâta vreme cât nu-i 
contestă nimeni nevinovăția. Fie şi aşa! Dar până la sosirea 


avocaţilor, poate că ar fi bine să mai facem câteva încercări 
şi mă gândesc la câteva amănunte oare ar trebui clarificate, 
deşi par fără importanţă... De pildă, rezistenţa domnişoarei 
Elena faţă de amintirea lui Vicenzo Petrini. După ce 
recunoaşte că a primit atâtea vizite, găsind fiecăreia o 
explicaţie nevinovată, de ce nu l-a trecut în rândul 
vizitatorilor şi pe don Petrini? Cum a aflat că sicilianul a 
plecat, cum l-a refuzat... Refuzul acesta ascunde ceva şi nu 
mă gândesc la pudoare, la etică, sau la alte spaime de acest 
gen... 

— Şi credeţi că eu aş fi cel mai nimerit să fac să-i 
înflorească limba... Înţelese Ion Roman. 

— Şi mai este povestea lui Emil Sandu, continuă doctorul 
Tudor. Individul, precum îl numeşte Marin6, sau fiica lui, mi 
se pare, trebuie zgâlţâit puţin. Cred că e un jucător 
profesionist şi dacă Marin6 spune că e un trişor şi încă un 
as, nu o spune din senin... Dealtfel, lam simţit în această 
postură chiar din însemnările lui Vladimir Enescu: la 
bridge, la pocher, pe plajă, cu marele lui noroc, pe care ni l- 
a şi teoretizat, apoi în conflictul cu băieţii... Aha! În 
întâlnirea catastrofală cu don Petrini! Îşi aminti doctorul 
Tudor. Probabil că şi-a găsit şi el naşul! Acum înţeleg de ce 
l-a convins sicilianul să le înapoieze banii băieţilor... Da, 
plecând de la istoriile acestea poate că vom reuşi să 
clarificăm povestea cuţitului... Ai să rezişti? 

Dar lon Roman nu mai avu când să răspundă şi nici nu era 
nevoie de răspuns, pentru că exista unul singur. În încăpere 
pătrunsese căpitanul Vintilă, care ca întotdeauna gâfâia şi-şi 
aranja o poziţie de drepţi ireproşabilă. Doctorul Tudor îl 
atrase imediat la masa de consiliu. Căpitanul mai respiră de 
două ori, prelung, apoi începu: 

— L-am găsit. Cam departe, dar l-am găsit. La Mangalia. 
Secundul „Albatrosului”, Manole Bădin, a asistat la toată 
drama. Cu un binoclu puternic. L-a văzut pe Radu Stoian 
zbătându-se şi ridicând mâinile, a văzut şi cursa lui Paul 
Soran şi căutările de lângă barcă. A cronometrat şi el, iar 


orele corespund întocmai, ceea ce înseamnă că amândouă 
ceasurile merg bine, la minut. Paul Soran, adică salvatorul, 
casca neagră, cum a precizat secundul, a găsit victima chiar 
de la prima scufundare, lângă barcă dar a scăpat-o. Abia 
după câteva minute a găsit-o a doua oară şi a început s-o 
tragă spre uscat. 

— Prima dată nu l-am văzut, îşi zgândări lon Roman 
amintirile. Poate la început când am crezut că a căzut de 
oboseală. Numai atunci a stat Paul Soran lângă barcă, 
agăţat de funia ancorei, probabil. 

— La barieră l-a scăpat de două ori, continuă căpitanul 
Vintilă. N-a crezut că o să-l poată trece în Ochiul cald, zicea 
secundul. Cică s-a bătut ca un turbat... 

— S-a zbătut, îmi amintesc, spuse Ion Roman. Dar mai 
mult n-am văzut, din cauza talazurilor. N-am ştiut că l-a 
scăpat şi încă de două ori... Nu ne-a spus nimic, dar nici noi 
nu l-am întrebat. L-am uitat, undeva pe plajă. A venit cu 
ceilalţi... cu cei care fuseseră în larg... 

— Cât despre aceştia, îşi reluă căpitanul Vintilă raportul, 
secundul a numărat şase, adică a numărat şase căşti. 
Altceva n-a putut să vadă. Nici măcar braţele înotătorilor. 
Pesemne că toţi folosesc un singur stil: bras... Şase căşti, 
fiecare o altă culoare. Le-a memorat pentru că le-a observat 
înaintea dramei. Îi admira pe înotători şi voia să vadă până 
unde cutează. Din păcate n-a putut să-mi redea poziţia 
căştilor, numai culorile, pentru că le comenta cu alţii şi se 
făceau pariuri: care va ajunge prima la vas. Aşa credeau 
marinarii: că înotătorii vin spre vas. De aceea au reţinut 
culorile: una portocalie, una alb-roşie, una albă, una de 
culoarea cerului, una verde, una albneagră. Şase căşti. 

— Exact! Spuse lon Roman. Şase căşti. Aceleaşi culori pe 
care le-am notat şi eu. Cel puţin în privinţa asta nu mai 
avem nici un dubiu. 

Căpitanul Vintilă se uită spre doctorul Tudor, cu coada 
ochiului şi văzându-l îngândurat îşi permise să tuşească 
încet, apoi continuă: 


— Dacă-mi permiteţi, câteva cuvinte despre altă misiune, 
voluntară şi întâmplătoare... Dar să nu uit: Paul Soran ar 
putea să susţină o conversaţie scurtă şi... Mai superficială, 
cam aşa mi s-a spus la spital, iar cuțitul poartă pe el urme 
din sângele victimei... Cum sar spune e vorba de cuțitul 
crimei! 

Doctorul Tudor primi vestea cu interes, dar imediat se 
întunecă la faţă. 

— Asta era? Întrebă el. 

— Nu... Răspunse căpitanul Vintilă. Misiunea cealaltă are o 
surpriză, ca să zic aşa... La înapoiere am trecut pe la secţia 
noastră ca să mai aflu noutăţi... În timp ce mă bărbieream. 
Câteva cazuri mai grave şi multe fleacuri, obişnuite. Printre 
fleacuri un portofel adus de un cetăţean, de bunăvoie. Un 
puşti a încercat să i-l vândă în piaţă. Cetăţeanul, mai mult în 
glumă, la întrebat de unde l-a furat şi ce a scos din el. Iar 
puştiul a tulit-o. Aşa a ajuns portofelul la noi, la secţie. Nu s- 
a găsit înăuntru nimic, nici măcar o foiţă de hârtie. Dar pe 
una din clapele interioare s-a descifrat un nume scris cu 
cerneală neagră, un nume aproape şters. L-am citit şi eu: 
IONESCU DAN. 

Doctorul Tudor tresări şi se uită drept în ochii ofițerului. 
Acesta luă poziţie de drepţi şi vorbi ca un cadet: 

— Am înţeles! În cel mai scurt timp posibil trebuie să dau 
de urma puştiului şi să clarific în toate amănuntele 
problema portofelului. E foarte clar!... Dar va trebui să scol 
o mulţime de oameni din somn. 

Ion Roman cobori în holul mare de la parterul hotelului. 
Numai cu 24 de ore în urmă fusese un spaţiu al umbrelor şi 
spaimelor. Îl găsi luminat feeric, ca înaintea unui bal, cu 
marmură, oglinzi şi candelabre. Dar era prea multă tăcere 
şi nemişcare, atât de multă că se auzea vuietul valurilor în 
depărtări. Şi bubuituri înfundate, prevestind parcă o altă 
vijelie. Dar pustietatea nu era totală. La o masă stăteau 
două fiinţe, poate singurele care-l atrăgeau: Silvia Costin şi 


Vladimir Enescu. Se aşeză lângă ele, mai degrabă încruntat 
decât politicos. Îl pironi mai întâi pe ziarist: 

— Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără dumneata... 

Dar Enescu se opuse aproape violent, mai întâi cu faţa 
care i se încleştă, apoi cu braţele care-i tremurau: 

— Vă rog! Toată lumea vorbeşte despre mine ca despre un 
spion. Trebuie neapărat să public ceva despre dramele 
astea ca să se ştie că semnez totul, pe faţă. Mai bine 
rămâneam pe pagina a doua, în provincie, cu eseurile mele 
pretenţioase şi stupide. 

Silvia îl căută cu privirile, îi zâmbi şi lon Roman asistă la o 
neaşteptată schimbare la faţă: râdea şi el. 

— De două ceasuri încerc s-o conving că nu trebuie să se 
lege prin declaraţii false de ceilalţi. I-am spus că asta merge 
oriunde şi cu orice Sherlock Holmes... Numai doctorul 
Tudor nu merită un astfel de tratament... Da! O fulgeră el 
pe Silvia, nu prea dur. Ai recunoscut singură că e un om 
remarcabil, atunci de ce să-l jigneşti? Cum îţi închipui că se 
va împiedeca în asemenea laţuri pentru vrăbii?! 

— Nu ştiu, oftă ea. Adică ştiu, dar m-a rugat atâta... Şi 
toate din cauza individului... Şi tocmai el e singurul pe care 
nu l-am văzut ieri pe plajă, în jurul orei şase. Am venit 
împreună, i-a dat târcoale Elenei şi deodată a dispărut. Îmi 
amintesc asta, pentru că a întrebat Dorian de el. Nu ştiu ce 
înţelegere aveau pentru ora şase. Era şase fără cinci. Abia 
atunci am scăpat de Dorian. S-a dus, nu ştiu unde, să-l 
caute. 

— Deci nici pe Dorian nu l-aţi văzut în jurul orei şase? Se 
repezi imediat lon Roman. 

— Pe la şase şi un sfert a apărut iarăşi. Se tot învârtea în 
jurul cortului, dar eu mă ascunsesem în apă, în Ochiul cald. 
Numai acolo nu m-a căutat. 

— Pe ceilalţi i-aţi observat? Întrebă Ion Roman. 

— Nu era nevoie. Elena stătea sub un parasolar. Dintr-un 
tufiş o pândea Gilbert, de după un dâmb de nisip Radu cel 
frumos. Se prefăceau că nu se văd. lar tata intrase de mult 


în apă. Numai trei persoane nu au alibi pentru ora şase: 
Emil, Dorian şi... Eu. 

— Numai doi! O corectă Vladimir Enescu. Pentru că eram 
şi eu, la câţiva metri numai, ascuns de nişte tufe... Şi te 
admiram, sau poate mă rugam, nu mai ştiu... 

— Nu se poate! Tresări Silvia. M-am întrebat mereu unde 
eşti şi te-am căutat peste tot... De ce n-ai intrat în apă? 

— Dacă m-ai fi întrebat ieri! O mustră Vladimir Enescu. Eu 
credeam că îl cauţi pe Dorian, pe Emil, pe oricine, numai pe 
mine nu. Brrr! Ce frică mi-a fost! Nici nu observară 
plecarea lui lon Roman, sau se prefăcură că n-o observă. 
Bătrânul o zărise pe Elena furişându-se ca o umbră prin hol 
spre ungherul cu plante exotice şi porni pe urmele ei. Dar 
mai găsi pe cineva, acolo, camuflat de un palmier pitic: Emil 
Sandu, care când îl zări îşi aminti că uitase ţigările sus. 

— Mă urmăreşte într-una! Îl luă Elena în primire pe Ion 
Roman. Nu ştiu ce-şi închipuie, găgăuţa! Crede că am timp 
de vorbă cu oricine, ha! 

Ion Roman nu ştia cum să înceapă. Mai ales că-l 
scormonea un râs rău, care-i ajunsese până în nări. 

— Cum îmi stă mai bine? Întrebă ea subit?... Aşa?... Şiluă 
o poziţie de semiprofil. Sau aşa?... Şi rămase în aceeaşi 
poziţie, dar îşi prinse în jurul gâtului un colier ciudat, 
format din sute de potcoave mici, strălucitoare. 

— Cu colierul! Răspunse la inspiraţie bătrânul. Chiar e 
foarte frumos şi original. N-am mai văzut unul 
asemănător... 

— Vai! Se sperie ea dintr-odată. Să nu mă vadă papă, că se 
face foc! Vă rog foarte mult să nu-i spuneţi... Vă rog... Osă 
tăceţi, nu? 

Un gând bun, aşteptat, încolţi în mintea bătrânului: 

— Aş paria că acest colier e un cadou foarte recent... 

— De luni la prânz... Îi clipi Elena din ochi. Dar să nu 
credeţi că l-am lăsat să mi-l agaţe de gât, cum m-a rugat în 
genunchi. L-am primit numai cu condiţia să mi-l dea pe sub 
uşă... Numai papa să nu afle, că elar putea să creadă cine 


ştie ce... Oare sunt diamante veritabile? Don Petrini s-a 
jurat pe inimă... Şi m-a pus şi pe mine să jur că nu-l voi 
purta la gât decât după plecarea lui... Nu ştiu cum să-l fac 
pe papa să creadă că l-am găsit... Ar putea spune că e de la 
aia care-a pus mâna pe ziarist... 

Ion Roman o lăsă în dilemă pentru a se ocupa câteva 
minute de Emil Sandu, care pândea din capul scărilor. Îi 
făcu semn să-l aştepte, ceea ce îl cam îngheţă pe avocăţel, 
chiar în locul de unde pândea. Apoi îl rugă să vină în 
apartamentul doctorului Tudor, pentru un interogatoriu 
special. Emil Sandu încercă să îngâne nişte scuze, dar Ion 
Roman îi tăie scurt: 

— Am spus: pentru un interogatoriu special! E foarte 
clar?... Poftim! 

După un sfert de oră de întrebări ciudate şi după câteva 
aluzii la riscurile unui trişor, strecurate din întâmplare în 
discuţie, fostul avocat Emil Sandu începu să tremure: 

— Vă jur pe viaţa mea că mai am două examene: la 
Dreptul roman şi Dreptul comparativ... 

— Nu-ţi garantez că le vei putea da, îi răspunse Ion Roman 
şi dealtfel nu examenele acestea ne interesează. Ce ai făcut 
ieri în jurul orei şase? Fără bâlbâieli! 

— În privinţa asta, mai încercă Emil o împotrivire, vom da 
o declaraţie numai în... 

— Ce înţelegere ai avut cu arhitectul Dorian? Îl întrerupse 
sever lon Roman. 

Emil Sandu cedă. Braţele îi căzură, străine, de-a lungul 
trupului, iar sudoarea îi invadase faţa: 

— Trebuia să-i dau nişte bani, la şase fix. Şi i-am dat. 

— De ce n-ai fost punctual? Atacă Ion Roman imediat. 

— A trebuit să caut banii, a trebuit să fac rost de ei. Dar 
am întârziat numai zece minute. La şase şi zece iam pus 
banii în mână... 

— De unde ai făcut rost de bani? 

Paloarea de pe faţa celui întrebat se accentuă: 

— De la Dan Ionescu... Avea să-îmi dea două mii de lei... 


Ion Roman simţi că îi vâjâie capul. Se stăpâni cu greu: 

— Unde l-ai găsit pe Dan Ionescu, La ora şase fix, ca să-i 
ceri cei două mii de lei? 

— Era lângă Groapa rea. L-am văzut acolo, singur şi m-am 
dus să-mi cer datoria. 

— Nu cumva i-ai dat întâlnire, lângă Groapa rea, la ora 
şase? Îl ţintui lon Roman. Aminteşte-ţi! 

— Mi se pare că da. Într-un fel ne-am înţeles... Numi 
amintesc foarte clar. L-am văzut şi m-am dus... 

— Cum de l-ai văzut atât de lesne printre tufişuri şi dune? 
Nici cu binoclul nu se prea răzbate... 

— Îl văzusem mai de mult, răspunse Emil Sandu, din ce în 
ce mai agitat, de când a pornit într-acolo, prin spatele 
plajei. Din întâmplare l-am văzut... Adică ştiam eu ceva... 

— De unde ştiai? Îşi continuă Ion Roman atacul. Iai trimis 
vreun bilet? Ţi-a spus cineva că are întâlnire acolo? 

— Bilet? Nu! N-am văzut, dar parcă mi-a spus cineva, sau 
l-am auzit pe cineva, pe domnul Marind, sau pe domnul 
Pascal... 

Ion Roman schimbă brusc direcţia atacului: 

— Cum s-a întâmplat exact cu aruncarea cuţitului? De ce 
ai aruncat cuțitul după Marin6? 

— Cuţitul? Pe viaţa mea! Am aruncat cu o cutie de 
chibrituri în spatele lui, nu cu un cuţit. Pe viaţa mea! 

— De ce? Îl muşcă iarăşi lon Roman. 

Emil Sandu tremura din toate încheieturile: 

— Pentru că m-a pălmuit degeaba... Am văzut de la 
fereastra mea un cuţit în boschet şi am aranjat în aşa fel ca 
să-l ridice el şi să-l vadă şi detectivul care patrula. Aproape 
o oră am aşteptat până am prins momentul prielnic. 

— Ai aruncat sau nu cu cuțitul? 

— Pe viaţa mea! V-am spus că am aruncat cu o cutie de 
chibrituri, lângă cuţit, în boschet, după ce a trecut el... 

— Cum putea să facă zgomot o cutie de chibrituri? 

— Nu era goală... Îşi aminti Emil Sandu. Am umplut-o cu 
bani, cu monede de 15 şi 25 de bani, ca să aibă greutate şi 


să facă zgomot. Am înfăşurat banii într-o hârtie ca să nu 
zomăie. 

— Cu cine era Dan lonescu la Groapa rea? Pe cine ai mai 
văzut acolo care ar putea să depună mărturie? 

— Nu mai era nimeni acolo, absolut nimeni. El singur. Mi-a 
dat banii şi mi-a spus noroc. Altceva nam discutat. 

— Cât era ora, foarte precis? Îl ţintui iarăşi lon Roman. 

— Şase şi trei minute, absolut precis şi am un Patek, 
răspunse foarte sigur Emil Sandu. La şase şi zece eram la 
Dorian. 

— Mai ai altceva de adăugat? Întrebă grav bătrânul. 

— V-am spus absolut totul, pe viaţa mea! Dan Ionescu avea 
să-mi dea două mii de lei. 

— Te-am întrebat dacă mai ai ceva de adăugat, repetă şi 
mai sever lon Roman. Şi cred că e ultima dumitale şansă. 

Emil Sandu trecea prin toate încercările iadului şi parcă se 
lupta cu armate de draci. 

— Nu era absolut nimeni în preajmă, răspunse fără voia 
lui. Avea să-mi dea bani şi i-am luat. Două mii de lei... 

— N-ai voie să părăseşti hotelul! Îi spuse Ion Roman. 

— Nici până acum n-am avut voie, mi se pare... Răspunse 
tremurând Emil Sandu, în timp ce porni spre uşă. 

Cinci minute mai târziu, lon Roman găsi într-un boschet o 
cutie de chibrituri plină cu monezi de 15 şi 25 de bani. 

Paul Soran izbutise să-şi rezeme umerii şi capul de 
speteaza patului, îmblânzită de o pernă mare şi moale. Era 
palid, cu cearcăne pronunţate, dar se străduia din răsputeri 
să pară degajat şi odihnit. 

— Nu sunt chiar în cea mai bună formă, îi zâmbi el 
doctorului Tudor, dar înţeleg cât de necesară este această 
vizită. De aceea m-am şi ridicat puţintel... ca să nu aveţi tot 
timpul impresia că chinuiţi un bolnav. 

Vă stau la dispoziţie pentru orice întrebări... Medicul mi-a 
vorbit despre dumneavoastră... 

Doctorul Tudor se aşeză pe un scaun lângă patul 
bolnavului, mulţumindu-i în gând pentru gestul lui de a se fi 


ridicat în capul oaselor. N-ar fi putut suporta să privească 
de sus cum se mişcă buzele unei măşti galbene. 

— Mulţumesc pentru primirea încurajatoare, îi spuse 
doctorul Tudor. Deşi aş fi preferat în locul unei convorbiri, 
un monolog. E mai puţin obositor şi voluntar... Prin urmare 
întuneric absolut. Nici măcar o presupunere, o bănuială, o 
idee? 

— Exact cum aţi spus, oftă Paul Soran. Întuneric absolut, 
ca în noaptea blestemată. Nici nu pot să-mi dau seama dacă 
şuşotitul, sau sâsâitul, cu care mi s-a răspuns era al unui 
bărbat sau al unei femei... Nu ştiu ce s-a întâmplat că m-a 
cuprins deodată frica. Şi când am simţit ascuţişul în spate, 
lovitura şi mai ales sângele m-am pierdut de tot. Nu ştiu 
dacă am căzut singur, sau am fost doborât. Am mai simţit o 
lovitură în tâmplă, apoi negură. Mă îngrozesc când îmi aduc 
aminte şi întotdeauna mă năpădeşte un val de sudoare 
rece... 

Fruntea lui Paul Soran era plină de broboane de sudoare. 

— Cred că nu atât amintirea e îngrozitoare, spuse doctorul 
Tudor, cât gândul care dublează amintirea, atunci când ea 
se produce: gândul că momentul putea fi ireversibil... 

— Exact! Se cutremură Paul Soran. Îmi începusem drumul 
spre moarte. Acum îmi dau seama. După un atentat 
neizbutit. Dacă n-ar fi apărut ca prin minune Vladimir 
Enescu puteam să mor din cauza unei lovituri de cuţit... Da, 
asta e groaza... 

Doctorul Tudor clătină din cap: o vagă negaţie. 

— E ciudat, spuse el. Tocmai ideile cele mai simple scapă 
uneori inteligenţelor. Nu te-ai gândit, de pildă, că fără 
apariţia lui Vladimir Enescu nu s-ar fi redus totul la o simplă 
lovitură de cuţit?... Pentru ce ai fost atras acolo?... Ca să te 
mângâie cineva cu cuțitul? 

Paul Soran îşi opri iarăşi un tremur: 

— Fantastic! Şopti el. La asta nu m-am gândit nici o clipă. 
Deşi, obiectiv vorbind, Vladimir Enescu m-a salvat de la 
moarte nu odată, ci de două ori... 


— De ce crezi că s-a fixat întâlnirea lângă fântână, la o oră 
atât de pustie?... Oare nu pentru că locul oferea un anumit 
avantaj celui cu cuțitul? 

Paul Soran îşi acoperi ochii cu mâinile. Răsuflarea îi deveni 
gâfâit. Dar numai după câteva clipe îşi reveni: 

— Poate că a şi încercat să mă prăvălească înăuntru. Brrr! 
Nu se vedea nimic din cauza întunericului. Cine m-ar mai fi 
scos de-acolo şi după cât timp...? 

— Da... Nu se vedea nimic, spuse doctorul Tudor. Numai o 
mişcare albă, cum zice ziaristul Vladimir Enescu: cea mai 
desăvârşită ţintă pentru noaptea aceea... 

Dar Paul Soran se gândea la altceva: 

— Abia acum pot să-mi imaginez ce s-a întâmplat acolo, 
datorită ideii dumneavoastră. Asasinul a lovit odată şi 
probabil că se mai pregătea să lovească. În nici un caz nu 
renunţase la alte lovituri, sau la ideea unei alte lovituri 
decisive. 

— Aceasta ar fi o idee... Încuviinţă doctorul Tudor. 

— Ba nu! Acesta e chiar adevărul! Se trezi Paul Soran. 
Haideţi să folosim imagini, după procedeul medicului 
nostru. Asasinul loveşte odată, se pregăteşte să lovească a 
doua oară, după ce cad, dar interveni ceva neaşteptat, o 
alarmă, nu pot să ştiu cum a acţionat ziaristul Vladimir 
Enescu. Şi fuge. Faptul că mai avea de gând să lovească, 
până la ireversibil, există: cuțitul care s-a găsit lângă hotel 
şi pe care mil-a arătat medicul nostru. Dacă s-ar fi 
mulţumit cu o singură lovitură, nu ar fi aruncat cuțitul în 
fântână? Nu asta trebuia să fie prima lui grijă: să scape de 
corpul delict? Alarma lui Vladimir Enescu însă l-a surprins 
şi a fugit cu cuțitul fără să-şi dea seama. Probabil că tot fără 
să-şi dea seama l-a aruncat, sau la scăpat undeva la 
întâmplare. 

Doctorul 'Tudor se uită plin de mirare spre Paul Soran: 

— Asta e singura explicaţie logică, spuse el. Altminteri ar fi 
trebuit să arunce cuțitul în fântână, după prima lovitură, 
automat, sau conştient, mai degrabă conştient... Pentru că 


alegerea locului la fântână îi oferea un dublu avantaj 
asasinului: putea să se debaraseze şi de cadavru şi de cuţit! 

— E un raţionament strălucit! Îl felicită Paul Soran. 

— Pe jumătate inspirat de dumneata... se retrase doctorul 
Tudor. Pentru că se ridică două întrebări. La jumătatea 
mea: de ce asasinul trebuia neapărat să se debaraseze de 
cadavru, după hecatomba comisă?... La jumătatea 
dumitale: de ce trebuia să se debaraseze neapărat de cuţit, 
după ce luase măsuri ca să nu rămână amprente? 

— Credeţi că fiecare gest trebuie explicat printr-o logică 
exemplară? Întrebă Paul Soran. Există şi o gândire medie, 
care poate fi înţeleasă numai pe baza unei logici de toate 
zilele. 

— Foarte adevărat, consimţi doctorul Tudor. Numai că în 
cazul nostru nu avem de-a face cu o gândire medie, ci cu o 
gândire ieşită din comun. Nu trebuie să căutăm asasinul, 
sau asasinii, deşi eu cred că există un singur creier, printre 
persoanele cu inteligenţă medie. Avem de-a face cu o 
inteligenţă redutabilă... 

— Atunci se poate proceda prin eliminare! Sugeră Paul 
Soran. Dealtfel, e metoda cea mai uzitată... 

— S-ar putea... Numai că în jurul nostru, printre cei care 
pot deveni suspecți, aproape toate persoanele dovedesc o 
inteligenţă remarcabilă şi aceasta îi oferă un anumit avantaj 
asasinului, creierului. Chiar dacă întâlnim şi actori: unii îşi 
ascund inteligenţa... Alţii şi-o supraetalează... Trei crime 
înseamnă însă prea mult. Oricât de genial ar fi asasinul, nu 
se poate să nu fi făcut câteva erori. Şi la primul şi la al 
doilea asasinat şi la tentativa neizbutită... Datorită unei 
crude întâmplări. Mai ales la cel de al treilea asasinat se 
simt erorile. Să nu uităm: imediat după alarma lui Enescu a 
început vijelia şi ploaia. La aceasta nu se putea gândi 
asasinul. Ploaia şterge multe urme, dar şi obligă să apară 
urme... Asasinul trebuie încadrat, obligatoriu, în zona hotel- 
pensiune. Cea de a treia crimă limita şi mai mult zona: 
hotelul. Prin uşa din faţă a hotelului asasinul nu se putea 


înapoia, era păzită. Uşa din spate, care leagă hotelul de 
terasă printr-o scară de marmură, era liberă. Dar n-am 
găsit nici o urmă pe scară, nici de apă, nici de noroi. 
Această obligaţie a urmelor, din cauza vremii, asasinul n-a 
prevăzut-o ceea ce restrânge dintr-odată câmpul 
suspecţilor... Ştiu, de la ferestrele etajului întâi, unde încep 
camerele, sunt doar trei metri până jos, pe terasă. E uşor 
de coborât, dar nu e tot atât de uşor de urcat... 

— Înţeleg... Spuse Paul Soran. Numai o persoană foarte 
agilă, un profesionist, ca să zic aşa, ar putea să facă faţă 
mai uşor obstacolului... Sau... cu ajutorul unui complice... 
Dar vă înţeleg: şi într-un caz şi în altul câmpul suspecţilor 
se îngustează. Complicitatea se trădează cel mai lesne. 

— Şi nu cred că aceasta este singura eroare pe care 
asasinul a comis-o, cu sau fără voia lui... 

— Dumneavoastră aveţi convingerea netă că toate cele 
trei crime sunt legate între ele, că toate trei sunt emanaţia 
unui singur creier? Întrebă Paul Soran. 

— Aceasta este însăşi declaraţia sau dorinţa creierului! 
Răspunse doctorul Tudor. A semnat fiecare crimă printr-o 
sentinţă de condamnare la moarte... 

— Să nu credeţi că v-am întrebat întâmplător, se agită Paul 
Soran. Există un suspect, probabil singurul suspect, la unul 
din asasinate... Fiindcă mi s-a spus şi mie că Radu Stoian a 
fost asasinat. Probabil că v-aţi gândit şi dumneavoastră la 
singurul suspect, da, acesta pe care-l priviţi acum... Eu 
eram singurul care puteam să-l înec pe Radu Stoian, 
simulând că-l salvez... Dacă ne-am înţeles amândoi să facem 
o farsă şi odată ajuns acolo, lângă barcă, prefăcându-mă că- 
Il caut, de fapt să-...l ucid? Care ar fi situaţia mea dacă 
asasinatele n-ar fi legate între ele? Două dintre ele în nici 
un caz nu puteam să le comit... Ori dacă primul este legat... 

Doctorul Tudor îl întrerupse în stilul lui, cu un gest net. 
Apoi spuse: 

— Fac foarte rar afirmaţii categorice, înainte de încheierea 
unui caz. Ceea ce-ţi spun acum este totuşi o afirmaţie 


categorică şi formală, care poate fi depusă de pe acum la 
dosar: nu l-ai ucis dumneata pe Radu Stoian. Radu Stoian a 
fost ucis în timp ce dumneata erai pe mal. Aici nu încape 
nici o urmă de eroare: mărturiile sunt nete, iar concluzia 
ştiinţifică, medicală e infailibilă... Şi nici nu suntem eroii 
unui roman care am urmări printr-un astfel de artificiu: 
salvare-crimă, să inducem cititorii în eroare. În privinţa asta 
poţi să fii liniştit... Dacă aşa ceva se poate numi linişte... 

— Da... M-am apropiat foarte mult de Radu, deşi lam 
cunoscut aici... se întristă Paul Soran. Vă jur că în clipa 
când m-am aruncat în apă mă gândeam la un singur lucru: 
poate voi ajunge la timp, poate îl voi găsi imediat, poate îl 
voi salva... 

— Şi totuşi, îşi aminti doctorul Tudor relatarea căpitanului 
Vintilă, prima dată l-ai scăpat. Abia mai târziu l-ai regăsit, 
după câteva minute. 

Paul Soran închise ochii şi faţa lui deveni albă ca varul, îi fu 
necesar un lung moment pentru a-şi reveni: 

— Da... M-a cuprins o groază nebună când l-am văzut 
lângă mine. Probabil că-l adusese curentul. Mam repezit să- 
] scot, dar n-am fost în stare. Cred c-am leşinat, ca acum. 
Până m-a lovit ca un trăsnet toată laşitatea şi frica... M-am 
uitat, dar îl luase iarăşi curentul. De astă dată eram însă 
decis. Şi l-am găsit... E o senzaţie groaznică să te loveşti de 
un înecat... Ca să nu vă mai povestesc prin câte remuşcări 
am trecut. Nu puteam să scap de o obsesie: dacă aş fi avut 
puteri şi curaj şi l-aş fi scos din apă prima oară? Oare nu eu 
îl omorâsem?... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu mar fi 
liniştit medicul. Mi-a spus cum a murit Radu... Dar tota mai 
rămas o spaimă... 

— Nu pot să fac altceva decât să repet ce am spus 
adineauri: Radu Stoian a fost ucis în timp ce dumneata erai 
pe mal... 

— Vă mulţumesc... Şopti cu glasul sfârşit Paul Soran. 

— A durat cam mult discuţia noastră şi, din păcate, n-a fost 
deloc lipsită de emoţii, se ridică doctorul Tudor în picioare. 


Ar mai fi câteva întrebări... Oarecum mai superficiale. 

— Vă rog! Se oferi Paul Soran adunându-şi toate puterile. 
Nu uitaţi că sunt totuşi într-un spital, într-o anumită situaţie 
medicală, care oricând se poate înrăutăţi. Câteva minute în 
plus sau în minus, nu contează. Mai bine profitaţi de 
această primă întâlnire. Am prea mult sânge străin în mine. 
Am ajuns aici, mi se pare, cu un litru de sânge în tot 
corpul... Cine ştie cum va reacţiona până la urmă 
organismul...? 

— Cred că am exagerat, spuse doctorul Tudor. Dar dacă 
dumneata mă obligi... Bine... Ai fost chemat la întâlnire, 
printr-un bilet pe care l-am găsit la dumneata. Când şi unde 
l-ai găsit? Ai mai primit vreo invitaţie asemănătoare? 

— L-am găsit într-un plic, pe noptieră, când m-am întors 
de la... de la nenorocire. Şi e primul pe care l-am primit... 

— Ceilalţi nu ţi-au spus nimic despre invitaţiile lor? 

— Nu vă înţeleg! Răspunse Paul Soran. Când puteau să-mi 
spună? Nu i-am văzut de dimineaţă... Adică, dimineaţă, ieri 
dimineaţă i-am văzut pe amândoi pentru ultima oară. În 
orice caz, dimineaţă, când neam despărţit, nu mi-au spus 
NIMIC... 

— Nici la telefon? Întrebă doctorul Tudor. 

— Nici un cuvânt. De fapt eu am telefonat, ca să-i spun lui 
Dan că nu avem spectacol şi că deci voi fi după masă la 
pensiune... Voia cu orice preţ să vorbească nu ştiu ce cu 
mine... Nu mi-a destăinuit nici un cuvânt... 

— Alte invitaţii, alte bilete nu au primit? 

— Nu-mi amintesc şi dacă nu-mi amintesc înseamnă că 
niciunul nu mi-a vorbit despre asemenea invitaţii. 

— Da... Spuse doctorul Tudor. Acum, după ce invitaţia la 
fântână şi-a dovedit scopul, ai vreo vagă bănuială asupra 
identităţii autorului? 

— Încerc să mă gândesc, sunt chiar foarte îndrăzneţ în 
fantezie, dar pur şi simplu nu pot să-mi imaginez cine poate 
fi. Cine?... Şi mai ales nu înţeleg de ce? De ce tocmai eu? 


— Dar înainte de întâlnirea pe care ai acceptat-o foarte 
senin, te-ai întrebat cine ţi-a trimis biletul? 

— Am impresia că mi s-a făcut rău, răspunse Paul Soran. 

Capitolul V. 

Doctorul Tudor cobori în hol la ora opt. Dacă nu ar fi fost 
soarele, aprig, răzbunător, ca un incendiu nesăţios, cine ştie 
când s-ar fi trezit. La masa scundă din mijlocul holului, îl 
aşteptau, vădit nerăbdători, lon Roman şi... Victor Marian. 
Îşi comandară micul dejun acolo; era locul cel mai 
avantajos. Nimeni nu-i putea surprinde, nimeni nu-i putea 
auzi. 

— Am făcut un adevărat tur de forţă! Începu Victor 
Marian, care nu închisese ochii o secundă. La 7 seara am 
plecat din Constanţa, la 11 am fost în Bucureşti, la 3 
noaptea am plecat din Bucureşti şi la 7 dimineaţa am fost în 
Constanţa. Aici, sunt de jumătate de oră... Şi cred că am 
aflat tot ce se poate afla de la domnişoara Clarissa... Pentru 
că Avarian încă nu are voie să primească vizite. 

Victor Marian tăcu, ca un atlet înaintea clipei hotărâtoare. 
Parcă voia să simtă privirile şi să audă răsuflările 
spectatorilor. 

— Dacă începi cu un moment de tăcere, îi oferi doctorul 
Tudor o parte din bucuria pe deplin meritată, înseamnă că 
vom auzi lucruri senzaţionale... 

— Apropo de senzaţional! Spuse Victor Marian. În numărul 
de astăzi dimineaţă al „Mesagerului” a apărut pe pagina 
întâia un fel de nadă: li se anunţă cititorilor un foileton 
senzaţional care va cutremura toate inimile şi va interesa 
toate categoriile de cititori datorită personajelor implicate, 
unele celebre, altele în devenire „într-o triplă şi 
monstruoasă tragedie a cărei relatare va dura tot sezonul şi 
care va fi la sfârşit publicată în volum aparte şi special 
pentru abonaţi”... Se vindea ziarul ca pâinea caldă. 

— Altceva nimic? Se interesă doctorul Tudor. Localitatea, 
numele eroilor, numele autorului? 


— Nimic! Răspunse Victor Marian. Numai acest anunţ, în 
chenar, pe pagina întâia, pe cinci coloane... Îi ştiţi cum sunt. 
Mâine vor anunţa un nume, poimâine altul... Într-o 
săptămână se va tripla numărul abonaților, iar domnul 
Vladimir Enescu va căpăta aureola unui adevărat erou 
popular... 

— În orice caz a început-o prudent, remarcă Ion Roman. 
Fără nici o aluzie concretă ca să nu ne încurce iţele. Numai 
să nu pornească ceilalţi represaliile... Deşi după felul cum 
ziarul îşi face reclama va fi greu să nu mai apară foiletonul, 
dacă nu chiar imposibil... Guşterul ăsta de la Mesagerul se 
pricepe grozav să exploateze bombele... Deci am putea să 
ascultăm restul... 

Victor Marian înţelese că ultima frază îi fusese adresată şi 
se supuse imediat şi lacom: 

— Pe domnişoara Clarissa, foarte fidel pictată de ziaristul 
nostru, am prins-o la un bar. Cum am dat de ea şi cum am 
izbutit într-o oră şi jumătate s-o las fără amintiri, despre 
asta nu cred că e cazul să vorbesc. Atât: am fost cât se 
poate de legal şi de uman, dacă termenii nu se confundă 
cumva... Bun... Domnişoara Clarisa este exact ceea ce a 
spus domnişoara Elena: vânzătoare şi etcetera la Avarian. 
Acum înţelegeţi de ce am dat atât de repede de urmele ei. 
O pusesem sub supraveghere, imediat după spargere. La 
Mamaia a trimis-o Avarian cu un mesaj verbal pentru 
domnul Vicenzo Petrini. Trebuia să-i spună sicilianului cam 
aşa: lucrul căutat se află în bună stare, împreună cu puişorii 
străini, avec les poussins etrangers, termenul ăsta trebuia 
să-l spună numai în franţuzeşte, ca un fel de cheie şi de 
parolă pentru întreaga discuţie, iar tranzacţia se poate face 
numai în americani şi începând de la cinci sute de Seuri 
mari. Dacă Vicenzo Petrini răspundea că e interesat în 
tranzacţie, pe baza condiţiilor arătate, atunci ea putea să-i 
dea o carte de vizită cu numele lui Avarian, cu adresa şi cu 
o adăugire de mână: sâmbătă, ora 4 p.m. Şi s-a întâmplat 
exact aşa. Când a auzit expresia franţuzească, domnul 


Petrini a înflorit şi a acceptat toate condiţiile. Asta a fost 
vineri după masă, primul act. Pauza cred că nu 
interesează... 

Doctorul Tudor îi făcu semn să continue. 

— Sâmbătă la ora 4 foarte precis, Vicenzo Petrini a sosit în 
magazinul lui Avarian. Înăuntru nu se aflau decât Avarian şi 
Clarissa. Ceilalţi doi vânzători, de fapt un fel de detectivi 
particulari angajaţi de Avarian, patrulau discret în faţa 
magazinului. Avarian l-a poftit să urce la etaj, pe scara 
interioară şi l-a lăsat primul. Când a ajuns sus, sicilianul s-a 
întors spre Avarian, care-l urma, rugându-l să se mai uite 
odată în stradă, pentru că i s-a părut că e urmărit de un 
bărbat şi o femeie: femeia înaltă, cu pălărie albă şi rochie 
vişinie, bărbatul cu părul alb şi barbişon şi cu ochelari cu 
ramă de aur. Avarian a coborât, s-a uitat câteva minute la 
trecătorii din preajmă, a vorbit şi cu unul din detectivi, apoi 
a urcat cu Clarissa în camera safeului. L-au găsit pe sicilian 
cam agitat, privind ca un uliu pe fereastră şi au încercat să-l 
liniştească spunându-i că nici o pereche cu semnalmentele 
date nu se află în preajma magazinului. Domnul Petrini l-a 
chemat pe Avarian lângă el şi i-a arătat un individ înalt şi 
spătos, rezemat de chioşcul de ziare din faţa magazinului: 
„Nu s-a mişcat nici o clipă de-acolo, i-a spus sicilianul şi se 
uită numai aici, la fereastră”. Avarian l-a bătut pe umăr şii- 
a mărturisit, râzând, că tipul în cauză e unul din detectivii 
lui particulari. Abia atunci s-a calmat domnul Vicenzo 
Petrini şi s-a aşezat foarte voios în fotoliul în care-l invitase 
armeanul. A urmat o tocmeală, spune duduiţa Clarissa, cum 
numai între armeni şi italieni se poate auzi. Strigăte, 
jurăminte, crize de inimă, îmbrăţişări, pumni strânşi, 
ameninţări, până ce Avarian, exasperat, a deschis safeul şi i- 
a arătat un săculeţ. Sicilianul nici n-a vrut să se uite, şi-a 
pus mâinile la ochi şi s-a întors cu spatele. Avarian a închis 
safeul şi iar a început tocmeala. Vorbeau o limbă pe care 
duduiţa Clarissa nu prea o înţelegea. Iarăşi ameninţări şi 
rugăciuni, iarăşi Avarian a deschis safeul cerându-i 


sicilianului să stea undeva într-un colţ, dar cum a pus mâna 
pe săculeţ, cum italianul a fugit în fotoliu pentru a-şi acoperi 
ochii cu mâinile. Avarian a trântit uşa safeului şi s-a răstit la 
domnul Petrini, aşa de rău că sicilianul s-a făcut roşu, gata, 
gata să sară cu mâinile în gâtul celuilalt. Sa calmat în ultima 
clipă, s-a aşezat în fotoliu şi a spus: „Bine! Atunci s-o văd!” 
Şi Avarian a deschis pentru a treia oară safeul „ultima dată” 
a răcnit el. În paranteză fie spus, de câte ori deschidea 
safeul îi obliga pe ceilalţi să stea într-un anumit colţ şi 
ascundea cu trupul lui cadranul cu literele alfabetului. 
Sicilianul nu s-a uitat niciodată înspre safe, mereu îşi 
acoperea ochii cu mâinile. În sfârşit, după a treia tocmeală, 
Avarian a venit cu săculeţul la masă. Dar mai întâi s-a dus la 
fereastră pentru a vedea dacă oamenii lui sunt la posturi. 
Clarissa nu fusese niciodată până atunci în camera de sus şi 
nici nu ştia ce conţine casa de fier. Nici despre cifrul secret 
nu auzise nimic de la Avarian. Se uita tremurând, molipsită 
de la cei doi, la bijuteriile care cădeau din săculeţ. Din 
păcate, se pricepe la bijuterii cum mă pricep eu la 
ritualurile boşimanilor. Ea zice că n-ar fi dat doi bani pe 
ceea ce a văzut: un colier format din opt pietre roşii, fiecare 
cam cât un ou de porumbel, având la mijloc o piatră 
incoloră, probabil un diamant, cam de aceeaşi mărime, apoi 
un inel cu o potcoavă în loc de piatră, bineînţeles o potcoavă 
strălucitoare şi un alt colier, mai mic, format din câteva sute 
de potcoave... 

Victor Marian se opri un moment intrigat de atitudinea 
neîncrezătoare a lui lon Roman. 

— Dar, chiar aşa, continuă tânărul. Nu ştiu de cenu mă 
credeţi. Un colier format din sute de potcoave minuscule, 
care i-a plăcut cel mai mult Clarissei, dar pe care sicilianul 
l-a aruncat ca pe o gânganie scârboasă. În schimb i se 
holbau ochii după colierul cel roşu. Nici inelul nu l-a 
interesat pe sicilian. I l-a pus Clarissei în deget, dar Avarian 
s-a opus, spunând că unei frumuseți ca a ei nu i se 
potriveşte un puişor străin. Cam un sfert de oră a cântărit 


domnul Petrini colierul cel roşu, parcă-l sugea cu degetele, 
aşa umbla cu el. Dar şi Avarian, după cei l-a luat din mână 
l-a cântărit şi el vreun sfert de oră şi l-a cercetat cu vreo 
trei lupe. Nici măcar nu s-a scuzat. A făcut aluzii la tot felul 
de scamatori care se dau drept colecționari şi asta l-a 
înfuriat cumplit pe sicilian. Armeanul s-a făcut că n-aude. A 
pus totul în săculeţ şi apoi a introdus săculeţul în casa de 
fier. Totul foarte simplu, fără nici o cheie. Apoi s-a întors 
către Vicenzo Petrini şi i-a spus că nu lasă nici un cent mai 
puţin. „Nici jumătate de cent, nici un sfert de cent”! A ţipat 
Avarian. Sicilianul s-a prefăcut că vrea să plece, dar Avarian 
nu l-a reţinut. Mereu striga: nici un sfert de cent. Până ce s- 
a bătut cu mâna pe frunte şi a spus pur şi simplu că nu l mai 
vinde nici cu un milion de dolari. A simţit şi domnişoara 
Clarissa că Avarian luase o hotărâre definitivă. Probabil că a 
simţit şi domnul Vicenzo Petrini. Pentru că a rostit câteva 
cuvinte apăsate şi a spus că vrea să plece. Mai ales un 
cuvânt, domnişoara Clarissa mi l-a redat cam aşa: 
Malafariara, l-a încremenit pe Avarian. Ea zice că părea o 
înjurătură, cam aşa a ieşit din gura sicilianului. Pe scurt, 
tranzacţia nu s-a încheiat. Dar imediat după plecarea lui 
Vicenzo Petrini, Avarian i-a făcut semn unuia dintre 
detectivi să-l urmărească. Era cinci şi jumătate. Pe la şase 
fără câteva minute, detectivul a telefonat că sicilianul şi-a 
scos un bilet clasa întâia pentru Constanţa. Avarian i-a spus 
să-l urmărească până la Constanţa, apoi a făcut un număr 
de telefon, şi-a pus o batistă la gură. 

— Şi a strigat în receptor: Ni-co Ni-co-la e la Mama-ia! ÎI 
completă lon Roman. 

— Adică mesajul pe care l-am primit eu, reluă Victor 
Marian. Cam asta e tot ce-am putut să aflu de la 
domnişoara Clarissa, până la ora 2 şi 40 de minute. Poate că 
şi-ar mai fi amintit şi altele, pentru că devenise foarte 
docilă, dar m-am gândit că e mult prea important ceea ce 
am aflat şi ar fi fost păcat să pierd acceleratul de 3 noaptea. 
M-am trezit o singură dată la Ciulniţa, unde se întâlnesc 


cele două accelerate şi chiar am coborât pentru câteva 
minute ca să înfulec două brânzoaice celebre. M-am uitat şi 
în trenul de Bucureşti, dar n-am văzut nici o faţă cunoscută. 
Şi mam trezit a doua oară exact în clipa când acceleratul a 
intrat în gară. Probabil că am dormit cel mai bine dintre 
toţi. În orice caz cel mai mult... 

— Atât? Întrebă doctorul Tudor cu o nuanţă de ironie în 
voce. Nu te-a impresionat deloc istoria? 

— Aaaa! Vă gândiţi la comentarii? Înţelese Victor Marian. 
Cred că am fost foarte obosit şi nu prea am avut timp. Dar 
câteva tot îmi trec prin cap. Din păcate, domnişoara 
Clarissa nu a înţeles întotdeauna limbajul celor doi 
negustori. Fiindcă este o întrebare care mă scurmă: cum a 
ajuns Avarian la Nico Nicola? L-a recunoscut în sicilian pe 
Nico Nicola?... Dar de ce nu la recunoscut de la început?... 
Nu cred că există bijutier pe lumea asta care recunoscând 
într-un amator oarecare pe Nico Nicola să se apuce să 
trateze cu el şi încă să-i şi etaleze cele mai preţioase piese... 

— Poate că l-a ameninţat cu Nico Nicola! Sugeră Ion 
Roman. Sau a scăpat, sau a rostit intenţionat o expresie 
care în anumite cercuri îl caracterizează, fără greş, pe Nico 
Nicola. Aşa cum acei puişori străini rostiţi în limba franceză 
deschid drumul unor tranzacţii de milioane. Cum sau 
necum, Vicenzo Petrini sau altcineva, Nico Nicola a deschis 
casa de fier a lui Avarian. Acum e clar şi sigur! Minunea a 
fost săvârşită de Nico Nicola. Şi dacă Nico Nicola nu e una 
şi aceeaşi persoană cu Vicenzo Petrini, ceea ce nu prea îmi 
vine să cred, atunci ştiu cine e Nico Nicola! 

— Aştept! Îl invită doctorul Tudor. Aştept argumentele 
acestei afirmaţii, aştept faptele din care sa desprins 
afirmaţia. Probabil că m-am sculat prea târziu... 

— Nu, se scuză lon Roman. Probabil că m-am culcat eu 
prea devreme. Dar n-am mai putut rezista. 

— Prin urmare argumentele s-au cules aseară, pe două 
fronturi, poate chiar pe trei fronturi, spuse doctorul Tudor. 


Ion Roman se strădui şi reuşi să nu omită nici un amănunt 
din discuţiile pe oare le avusese cu Elena şi cu Emil Sandu. 
Bomba explodă la sfârşit: 

— Am văzut cu ochii mei, la gâtul, dealtfel foarte fin, al 
domnişoarei Elena, un colier dăruit nevinovat, luni la prânz, 
de domnul Vicenzo Petrini, un colier foarte ciudat, format 
din sute de potcoave strălucitoare. 

— Dar e imposibil! Se opuse Victor Marian. Domnul 
Vicenzo Petrini n-a lipsit duminică noaptea. A fost la teatru 
cu toţi ceilalţi. Nu poate fi el Nico Nicola! Nu putea să 
deschidă casa de fier a lui Avarian la Bucureşti în timp ce se 
afla la teatru, aici la Constanţa, sau se întorcea de la teatru. 
Nu vă amintiţi ce scrie Vladimir Enescu? Au fost şi s-au 
întors împreună de la teatru. Şi nu e numai jurnalul lui 
Enescu. E şi depoziţia îngrijitoarei care l-a văzut pe don 
Petrini vizitând-o pe domnişoara Elena, după ce a ieşit Radu 
Stoian de la ea... 

— Şi mai e şi contabilul expert, lon Roman! Aminti 
bătrânul, care a stat la teatru în spatele lui Vicenzo Petrini. 
Se uită mereu că duminică am fost şi eu aici şi că deci pot 
confirma sau nu însemnările lui Vladimir Enescu. De fapt, 
după seara asta de teatru l-am controlat pe ziarist şi mi-am 
dat seama că însemnările lui sunt foarte sigure în ce 
priveşte mişcarea persoanelor din zona noastră: hotel- 
pensiune. Jurnalul lui e un fel de dosar cu alibiuri. Deci: 
băieţii de la pensiune, sicilianul, fetele şi ziaristul au alibiuri 
clare şi inatacabile pentru seara şi noaptea de duminică. 
Cine n-a fost cu noi? Marin6 care a refuzat cu indignare 
invitaţia şi domnii Emil Sandu, Dorian şi Pascal... 

— Trebuie să le cerem şi să le controlăm imediat alibiurile! 
Spuse Victor Marian. Unde au fost în seara şi în noaptea de 
duminică? Dacă măcar Gilbert Pascal ar fi rămas la hotel, 
domnişoara Elena n-ar mai fi sărit pe geam... Am impresia 
că încep să se lămurească lucrurile... 

Dar nu era şi părerea doctorului Tudor, care clătina într- 
una din cap. 


— Aşa pare... Spuse el. Dar se încâlceşte totul... Şi mi se 
pare că uităm lucrurile cele mai grave, cele mai importante. 
Parcă s-au mai întâmplat şi altele aici şi oricât ne-am strădui 
nu vom putea lega fără stridenţe şi opoziții faptele din 
Bucureşti cu tragediile de aici. 

— Eu revin la ideea mea! Sări Victor Marian. Băieţii au 
aflat ceva despre lovitura din Bucureşti. Dan, Radu, nu 
putem şti sigur, din păcate. Poate că Radu, care era şi 
funcţionar la societatea unde s-a asigurat acel X al lui 
Avarian. Băieţii au aflat ceva, s-a simţit şi au fost 
condamnaţi la moarte. De ce Dan a vrut să vorbească 
neapărat cu Paul Soran după o anumită oră, adică după ora 
întâlnirii fatale?... Nu vedeţi cum s-au organizat 
asasinatele? Diabolic. Dan a fost asasinat pe tăcute, undeva 
unde nu putea fi găsit prea uşor, poate niciodată, în aşa fel 
ca Radu să nu afle nimic şi să se ducă şi el la rendez-vous-ul 
fatal. Sunt aproape sigur că Radu şi Dan au ştiut ceva şi s- 
au înţeles între ei... lar Paul Soran, revin la ideea mea, de 
aceea trebuia ucis: Pentru siguranţă. Morţii tac. Chiar dacă 
ipoteza că asasinului i-a fost teamă ca Paul să nu fi auzit 
ceva de la Radu în timp ce-l salva, cade, ideea rămâne totuşi 
valabilă. De unde ştia că băieţii nu i-au spus ceva la telefon, 
sau că nu i-au lăsat ceva scris? Deci Paul Soran trebuia ucis 
împreună cu ceilalţi... El nu bănuieşte cine i-a trimis biletul? 

Doctorul Tudor le relată întocmai ultima parte a 
întrevederii cu Paul Soran, apoi finalul: 

— Când l-am întrebat dacă şi-a făcut la început vreo idee 
asupra autorului biletului, mi-a răspuns textual: „Am 
impresia că mi s-a făcut rău!”. 

— Un adevărat cavaler! Descoperi Victor Marian, dar cât 
de amarnic s-a înşelat...! 

— Un lucru e cert, spuse doctorul Tudor. Există o legătură 
între evenimentele din Bucureşti şi cele de aici, dar e 
aproape imposibil de găsit. Se opun faptele, alibiurile... 

— Le vom controla şi pe celelalte, care nu sunt redate 
colectiv, în jurnalul lui Enescu, se încăpăţână Victor Marian. 


Până la minut, până la secundă, dacă va fi nevoie... 

— Nici nu cred că e nevoie de atâta precizie, reveni 
doctorul Tudor. Trebuie controlate până la limita 
rezonabilă. 

— Dar asasinatul lui Radu Stoian? Întrebă Victor Marian... 
Acolo e vorba de minute... Şi mi se pare că toţi au alibiuri, 
se sperie el. 

— Nu mai putem fi atât de siguri, interveni lon Roman... 
Începând de azi dimineaţă. Abia am aşteptat să ajungem 
aici... M-a sculat soarele prea devreme şi pomenindu-mă 
singur am plecat spre plajă, cu gândul că nu strică să mă 
mai uit odată prin locurile unde sau întâmplat atâtea. Era 
un soare cum de mult nu mai văzusem şi nu m-am mirat 
deloc că am întâlnit câteva persoane pe plaja de la Ochiul 
cald, deşi ceasul nu trecuse de şase. O familie, tată, mamă, 
doi băieţi şi o fată îşi închipuiau că fac ultraviolete. Copiii, 
mai curajoşi, chiar încercau apa şi chiar se bălăceau; acolo, 
în ochi nu e niciodată rece. Eu căutam prin locurile 
nenorocirilor, când deodată aud un țipăt. Fata ţipase. 
Scăpase o minge, o minge albastră, care trecuse de bariera 
talazurilor şi părea că se duce spre larg. N-am ştiut la 
început despre ce este vorba, nici nu mi-am dat seama că e 
vorba de o minge. Obiectul pe care-l arăta fetiţa semăna cu 
altceva. M-am apropiat de fetiţă, şi-mi părea rău că nu sunt 
înotător ca să ajung la obiectul din larg. A vrut să se ducă 
bărbatul, dar femeia l-a oprit: „Nu e nevoie, a spus ea. Osă 
iasă singură la mal”. Şi s-a îndreptat cu fetiţa către Groapa 
mare. Mingea tocmai trecuse de barieră şi luase o direcţie 
cam ciudată. M-am dus şi eu după cele două şi am stat 
împreună până ce valurile au scos mingea la mal. A durat 
cam vreo jumătate de oră dar ştiam că merită. I-am cerut 
voie mamei, dar mai ales fetiţei, să mă uit la minge. Era o 
minge de culoare albastră, din material plastic mai gros, cu 
un dispozitiv simplu, o oarecare proeminenţă prin care se 
suflă ca să se umfle. Se putea umfla oriunde: pe pământ, în 
aer, în apă şi poate fi dusă, fără să fie văzută, în larg, 


ascunsă, de pildă, în costumul de baie. Şi acolo poate fi 
lăsată în voia valurilor. Am întrebat femeia de unde a 
cumpărat mingea. Mi-a răspuns că a cumpărat-o de la 
Constanţa. Am întrebat-o dacă mai sunt şi alte culori şi mi-a 
răspuns că există orice culoare: neagră, verde, galbenă, 
roşie, portocalie, culoarea mării, combinate, în felii, de 
toate. De ce m-a interesat atât de mult mingea aceea, încât 
i-am suportat toată odiseea?... Pentru că auzisem fetiţa 
ţipând şi văzând încotro arată cu degetul şi uitându-mă într- 
acolo, am crezut mai întâi că e vorba de un om pe cale să se 
înece. De la depărtare, mingea semăna întocmai cu o 
cască...! 

Doctorul Tudor ascultase cu o atenţie nedisimulată 
relatarea lui Ion Roman. Chiar în timpul povestirii 
deschisese caietul negru al lui Enescu pentru a reciti câteva 
pasaje care descriau cutezanţa căştilor în larg şi 
întoarcerea lor prin bariera de la Pescăruşul alb. Apoi 
închisese caietul şi privi spre Ion Roman. 

— Da... Spuse el după un moment de maximă încordare. E 
aici un amănunt de o importanţă covârşitoare... Şi nu 
înţeleg cum de nu l-am remarcat până în clipa aceasta, 
până te-am ascultat pe dumneata, deşi îi simţeam 
necesitatea... Da... Una din enigme se poate explica. E un 
amănunt absolut covârşitor! 

— Din clipa aceasta fiecare cască, fiecare înotător din larg 
devine automat suspect, sări Victor Marian. 

— Exact! Întări lon Roman. Niciunul nu mai are alibi. Toţi 
devin suspecți... 

— Toţi devin automat suspecți... Repetă îngândurat 
doctorul Tudor. E un mod de a interpreta odiseea mingii de 
la Pescăruşul alb. 'Toţi devin automat suspecți... Eu voi 
interpreta altfel toată povestea. Din clipa aceasta rămâne 
un singur suspect... Da, din clipa aceasta rămâne un singur 
suspect! 

Ion Roman şi Victor Marian aveau misiunea de a controla 
alibiurile fiecăruia în noaptea de duminică spre luni. 


Doctorul Tudor trimise după avocatul Gilbert Pascal, apoi se 
instală la masa de consiliu, în apartamentul lui. Era atât de 
cufundat în gânduri că nici nu auzi ciocăniturile în uşă. Abia 
în momentul când văzu clanţa mişcându-se, îşi aminti că-l 
chemase pe avocat şi se ridică în întâmpinarea lui. 

— Vă rog... ÎL invită doctorul Tudor la masă. Nu vă ofer 
scuze de circumstanţă pentru că lucrurile sunt foarte 
grave. 

— În cazul acesta, făcu avocatul un pas înapoi, nu voi 
scoate nici un cuvânt, decât în prezenţa reprezentantului 
meu, maestrul Larian. Urmează să sosească în cursul după 
amiezii... 

Doctorul Tudor se aşeză obosit în fotoliu: 

— Domnule Pascal! Aţi auzit vreodată expresia les 
poussins 6trangers? Aşa cum o rostesc, în limba franceză. 

Avocatul Gilbert Pascal mai făcu un pas înapoi: 

— Nu accept nici o întrebare! Calitatea şi misiunea 
dumneavoastră este aceea de a sluji exemplar şi impecabil 
legea! 

— Domnule Pascal! Repetă încet şi parcă indiferent 
doctorul Tudor. Unul din puişorii străini, colierul cu 
potcoave se află de luni la prânz în posesia domnişoarei 
Elena, dar ni l-a arătat numai aseară... 

Avocatul Gilbert Pascal căută primul fotoliu şi se prăbuşi în 
el ca un halat. 

— Desigur... Reuşi el să îngâne după un moment de tăcere 
şi groază, desigur că nu e o farsă. Şi totuşi e imposibil! Mai 
întâi vă rog să-mi daţi voie să-l văd... 

— Cred că e un lucru inutil, o simplă pierdere de timp, 
care în orice caz nu vă avantajează, spuse doctorul Tudor. 
Dar dacă ţineţi neapărat... 

Avocatul Gilbert Pascal se lăsă iarăşi în fotoliu. Parcă 
executa un exerciţiu yoga. 

— Probabil că e o pierdere de timp, începu el să-şi revină 
şi ar apropia prea mult două crize... Vă mulţumesc... 


Dar nu era o părere. Avocatul executa prin mişcări 
aproape insesizabile un ritual al stăpânirii şi autocontrolului 
şi doctorul Tudor îi admiră puterea şi luciditatea. 

— Dar ne interesează mai puţin aceşti puişori străini, 
spuse doctorul Tudor, sau ne interesează numai în măsura 
în care există ca o parte a puişorilor veritabili... Domnule 
avocat! Apariţia acestor puişori străini aici în hotel, la foarte 
puţin timp după cambriolajul din Bucureşti şi anumite 
indicii că tragediile care s-au petrecut aici sunt strâns 
legate de evenimentele din Bucureşti, precum şi faptul că 
Avarian se află în imposibilitate de a vorbi, din cauza 
sănătăţii sale, toate acestea cred că vă dau dreptul de a ne 
dezvălui obiectul şi condiţiile speciale ale contractului 
dintre dumneavoastră şi domnul Avarian. Vreau să vă atrag 
atenţia că o clarificare mai rapidă a acestui capitol poate să 
grăbească enorm clarificarea celuilalt capitol care ţine de 
cea mai abjectă şi mai monstruoasă categorie umană. Cred 
că mă înţelegeţi. Nu vreau altceva decât să slujesc 
exemplar şi ireproşabil legea î 

— Sunt absolut convins! Răspunse avocatul Gilbert Pascal 
cu un ton care se voia solemn. Şi vă stau la dispoziţie cu 
toată libertatea conştiinţei mele... Din păcate, nu pot să 
adaug nimic la cele ce v-am spus sau aţi aflat despre 
contractul dintre societatea noastră şi Avarian. E vorba de 
un contract orb, girat de personalităţi financiare solide şi 
asigurat la rândul lui în străinătate. Avarian ne-a prezentat 
safeul lui, cu certificatele de rigoare, obiectul contractului, 
cu câteva mărturii de autenticitate care nu pot fi atacabile 
şi nea propus un contract. Noi l-am acceptat. Oral ştim ce 
conţine, sau ce reprezintă obiectul. Formal, scriptic 
figurează sub denumirea unui X. Valoarea contractului e 
într-adevăr imensă, dar imense sunt şi ratele plătite de 
Avarian, mai ales că am luat măsurile necesare pentru a nu 
fi foarte grav prejudiciaţi, din punct de vedere financiar, în 
cazul unui accident. Bineînţeles că dacă n-am rezolva prin 
mijloace proprii consecinţele accidentului, am fi onoraţi din 


afară, până la ultimul ban, dar pagubele de prestigiu ar fi 
irecuperabile şi ar echivala cu o sinucidere. De aceea am 
apelat la giranţi autohtoni, fraţii Dorian, asiguraţi şi ei, cu 
tot disponibilul financiar, în străinătate. E un lanţ foarte 
solid; pierderea în ultima instanţă va fi suportată de un 
nivel atât de înalt, încât oricât de mare ar fi suma, nu se va 
simţi prea mult, acolo, sus. 

— Aceasta e reţeaua social-economică a contractului, se 
lămuri doctorul Tudor, dar... 

Avocatul Gilbert Pascal pricepu rostul suspensiei: 

— Da, continuă el, am vrut să vă redau cât mai exact 
cadrul, pentru a vedea în ce măsură acceptă un mobil, sau 
respinge orice mobil... Obiectul contractului este ceea ce e 
cunoscut în foarte puţine cercuri sub denumirea Scorpia 
roşie. Istoria e foarte veche, cel puţin de două secole. 
Scorpia roşie e unul din cele mai valoroase coliere ale lumii, 
care de două secole circulă clandestin. Nu se ştie cine a fost 
primul proprietar şi din cauza aceasta, ca o lege sfântă, 
dacă se poate folosi acest cuvânt, în nici o tranzacţie nu se 
foloseşte, nu se menţionează şi nu se ştie numele 
proprietarului. Oricine poate să-l vândă oricui. În două 
secole nimeni nu a reclamat pierderea Scorpiei roşii. Sau 
poate că so fi întâmplat aceasta, dar nu se ştie şi nici nu se 
va şti niciodată. Pentru că un asemenea gest înseamnă şi 
aceasta e cea de a doua lege sfântă a Scorpiei roşii, 
moartea. Consemnul cu care se intră în tranzacţie îl 
constituie cele două cuvinte, rostite numai în limba franceză 
şi prin care se înţeleg cele două bijuterii însoţitoare, un 
colier format din potcoave şi un inel în formă de potcoavă, 
bijuterii fără valoare... Aceasta e tot ce ştiu despre Scorpia 
roşie. S-ar putea ca fraţii Dorian să cunoască mai multe 
amănunte, deşi mă îndoiesc... Scorpia roşie a ajuns la 
Avarian. Nu se ştie cum, aşa cum nu se va şti cum şi la cine 
a ajuns în momentul de faţă... Dacă Avarian n-a simulat 
bineînţeles cambriolajul... Dar dispariţia puişorilor ar fi un 
argument în sensul schimbării proprietarului... Pentru că 


fiecare proprietar are obligaţia să schimbe puişorii şi să 
lanseze în cercurile interesate parola şi simbolul noilor 
puişori... Dacă vă interesează date precise... 

— Nu, spuse doctorul Tudor. Aveţi o idee vagă despre 
valoarea reală a acestei Scorpii roşii...? 

— Valoarea ei nu stă în carate, răspunse avocatul Pascal. 
Ci în convenţia care poate s-o urce la milioane de dolari, sau 
s-o coboare la sute de mii. Depinde de convulsiile din lumea 
bijutierilor. Dar dacă vreţi cu orice chip... Chiar vândute 
aparte, rubinele şi diamantul central ar ajunge la sute de 
mii de dolari, ceea ce ar fi însă o crimă... 

— Sunteţi foarte bine informat! Sesiză doctorul Tudor. 

— Nu de domnul Avarian, răspunse avocatul. Am cunoscut 
foarte bine un alt proprietar al Scorpiei roşii... Cum s-ar 
spune: o altă ştafetă a Scorpiei roşii, pentru că nici un 
proprietar n-o posedă prea mulţi ani... Şi nu uitaţi: oricine 
poate s-o vândă oricui, cu oricât. Nimeni nu întreabă cine 
este şi de unde o are şi nu este întrebat niciodată... 

— A fost şi furată vreodată? Întrebă doctorul Tudor aţâţat 
de un gând neaşteptat. 

— Numai de două ori în ultimii douăzeci de ani şi se spune 
că în toată istoria ei n-a fost furată decât în aceşti ultimi 
douăzeci de ani. 

— Numele celor care au furat-o sunt tot prohibite? 

— Nu, răspunse avocatul. Un singur om a izbutit so fure în 
toată istoria ei. Un anume Nico Nicola. 

Doctorul Tudor îşi privi pe furiş colaboratorii. lon Roman 
era nervos, încruntat şi maltrata fără încetare un carneţel 
cu scoarţe de piele, în care nu trecea niciodată nimic; îl 
afişa doar de formă pentru acei care se temeau de cuvintele 
scrise. Victor Marian, proaspăt ras, îmbrăcat într-un costum 
subţire, de vară, foarte elegant, părea un turist căruia 
începe să-i priască aerul de mare. El se hotărî să deschidă 
marea bătălie pentru alibiuri: 

— Portarul, funcţionarul de la recepţie şi îngrijitoarea nu 
pot să spună nimic precis, deşi o concluzie precisă s-ar 


putea trage din impreciziile lor. Nu ştiu când au plecat şi nu 
ştiu când s-au întors cei trei... Hai să-i numim: amatori de 
senzaţii tari, adică domnii Emil Sandu, Gilbert Pascal şi 
Andrei Dorian. Îşi amintesc numai că nu i-au văzut în cursul 
nopţii... Dar asta, după ei, înseamnă că puteau să fie şi să 
nu fie în hotel, din cauza uşii care dă spre terasă. Uşa se 
încuie noaptea, după ora zece, dar fiecare client primeşte 
odată cu cheia camerei şi o cheie specială pentru uşa 
terasei. Clienţii întârziaţi sau însoţiţi intră de obicei pe 
acolo. Nu ne putem mulţumi decât cu faptul că nimeni, nici 
îngrijitoarea, nici portarul, nici recepţionerul, nu i-a văzut. 
În aceeaşi situaţie se află şi domnul Marin6: nimeni nu l-a 
văzut în cursul nopţii, dar sunt atât de obişnuiţi cu 
ciudăţeniile lui: să plece la plajă în zori, sau la miezul nopţii, 
să doarmă pe terasă, sau pe balcon, încât nu-i mai miră 
nimic din partea lui... După cum vedeţi nu am recoltat nici 
un alibi sigur, şi, la drept vorbind, nici nu m-am aşteptat... 

Era rândul lui lon Roman, care discutase cu cei în cauză. 
Dar înaintea alibiurilor îl preocupa altceva: 

— Acum, după ce v-aţi convins că Nico Nicola nu eo 
legendă, vă rog să ţineţi seama şi de ce v-am spus la 
început: în toată cariera lui n-a comis nici o violenţă, n-a 
lăsat în urmă nici măcar un geam spart, ca să nu mai 
vorbesc despre faptul că n-a lovit pe nimeni, niciodată... Ori 
aici e prea mult sânge şi asta nu i se potriveşte lui Nico 
Nicola... Repet asta, ca să nu încercăm să legăm cu forţa 
întâmplările din Capitală cu asasinatele de aici... 

— Timpul schimbă multe, zâmbi Victor Marian. 

— Cum vreţi, se retrase bătrânul neputincios. Am vrut 
doar să amintesc deviza lui Nico Nicola: fără urme, fără 
violenţă... O amintesc pentru că totuşi cred în prezenţa lui 
Nico Nicola aici. El a deschis casa de fier a lui Avarian, altul 
nici n-ar fi încercat şi a furat astfel pentru a treia oară 
Scorpia roşie... Acum să trec la alibiuri. Mai întâi, pactul cu 
declaraţia comună s-a dus, praful s-a ales din el. A rămas 
fiecare singur. Domnul Marin m-a dat pe uşă afară, 


bineînţeles, asigurându-mă că dacă îi mai calc odată pragul 
voi ieşi pe fereastră... 

— Sunt vreo trei metri până la pământ, râse tânărul. 

— Domnul Emil Sandu, continuă lon Roman, spune că s-a 
dus la un bal, la un fel de chermeză, tocmai la Mangalia. A 
băut, a dansat, a dat să înţeleagă că... Mă rog... ca orice 
tânăr, n-a putut rezista unor tentaţii, dar n-a fost în stare 
să-şi amintească nici un nume, nici o casă, nici o stradă, 
nimic care ar putea să ateste prezenţa lui la Mangalia în 
noaptea de duminică spre luni. Şi mai susţine că sa întors la 
hotel în zori şi a intrat bineînţeles pe uşa de la terasă... 
Domnul avocat Gilbert Pascal, nu poate, din motive de 
cavalerism, să spună unde şi-a petrecut noaptea. De 
asemenea nici domnul arhitect Andrei Dorian. Tot ce am 
aflat de la amândoi e că s-au întors la hotel dimineaţa şi au 
intrat tot pe uşa terasei... 

— Eram sigur! Interveni Victor Marian. S-au dus şi s-au 
distrat în împrejurimi, ha! Şi eu aş putea spune la fel. Dar 
numai în decurs de 12 ore, într-o singură noapte, am fost la 
Bucureşti, am discutat două ore cu domnişoara Clarissa, am 
trecut pe acasă să mă schimb şi am ajuns dimineaţa, odihnit 
chiar, la hotel. De la 7 seara la 7 dimineaţa... 

— Şi când au premeditat totul şi unde au găsit scară şi 
cum au transportat-o? Întrebă nedumerit Ion Roman. 

Doctorul 'Tudor ridică de pe masă caietul lui Enescu: 

— Enigma scării ne-a fost dezvăluită aici, bineînţeles fără 
ca ziaristul să-şi fi dat seama. V-am spus, mi se pare, că 
dispariţia scării pleda în ultimă instanţă pentru inexistenţa 
scării în afacerea Avarian, ceea ce ni s-a părut atunci o 
absurditate. Dar... lată-ne ajunşi la aceeaşi concluzie: scara 
a dispărut pentru că n-a existat niciodată... 

— Dar e imposibil! Auzi doctorul Tudor vocile amândurora. 

— Şi totuşi e aşa: scara n-a existat sub forma prin care ni 
se reprezintă de obicei o scară, de aceea a dispărut. 
Încercaţi să vă amintiţi prima zi de plajă din însemnările lui 
Vladimir Enescu, ziua accidentului, când descoperă înaintea 


tuturor ideea trambulinei. 'Toţi cei de pe plajă, inclusiv 
avocatul Pascal, Marin, Vicenzo Petrini, Paul Soran, Silvia 
Costin, absolut toţi au văzut trambulina, hai să-i spunem: 
piramida umană de pe care se executau săriturile... lată 
ideea scării care nu-i putea scăpa celui ce premedita 
cambriolajul din pasaj! Nu trebuiau mai mult de trei oameni 
pentru a se realiza cea mai sigură şi mai fulgerătoare şi mai 
invizibilă scară. În câteva secunde, cel din vârful piramidei, 
cel de al treilea, putea să ajungă la celebra fereastră 
blindată a lui Avarian. Şi nu încape nici o îndoială că aşa s-a 
procedat, dar deocamdată ne interesează altceva: 
verificarea alibiurilor. Şi nu ne putem mulţumi cu simple 
negaţii! 

Arhitectul Dorian nu renunţase nici o clipă la distincţia lui 
superioară. Acceptă invitaţia doctorului Tudor, dar nu fără a 
plasa un avertisment: 

— Bineînţeles că nu vreau să stânjenesc mersul anchetei, 
spuse el imediat ce pătrunse în cameră. Dar nu voi accepta 
nici cea mai mică ofensă sau insinuare. Evident, voi face uz 
de toate rela... 

— Vă rog! Îl întrerupse doctorul Tudor. N-are nici un rost 
să începeţi cu ameninţări... Doar cu câteva ore mai înainte 
mi s-a prezentat o declaraţie colectivă care nu sprijinea 
foarte activ ancheta noastră. 

— Asta e un fel de contra avertisment! Se îmbăţoşă 
arhitectul Dorian. 

— Exact! Spuse doctorul Tudor. Şi încă unul foarte serios. 
Şi vreau să vă asigur, în vederea continuării discuţiei 
noastre, că nu vom fi zgârciţi la riposte. Şi vreau să vă 
asigur, de asemenea, că suntem dornici să purtăm o 
discuţie civilizată. Şi că prin discuţie civilizată înţelegem, în 
primul rând şi în acest caz, un schimb de sincerităţi. 

— Sinceritatea e un lucru foarte relativ! Descoperi plin de 
uimire şi de încântare arhitectul Andrei Dorian. 

— Ne vom permite şi noi o reflecţie... Îl cântări doctorul 
Tudor. Timpul trece foarte repede. Ceea ce e astăzi enigmă 


mâine poate fi adevăr. Şi mă refer la un mâine foarte 
concret, nu la o idee vagă. Mâine s-ar putea ca lumea să 
afle adevarul despre monstruozitatea de aici... Dar 
întârziind s-ar putea să i se prezinte numai enigma: faptele 
şi personajele, totul foarte concret: Crimele petrecute aici şi 
numele celor de aici. Şi vă întreb, domnule arhitect Dorian, 
ce vreţi să se afle mâine: adevărul sau enigma?... Mai 
devreme sau mai târziu ziarele vor izbucni, fiţi sigur de 
asta. Cum vreţi să fiţi tratat şi interpretat: ca un martor 
oarecare, nedreptăţit de hazard, sau ca un semn de 
întrebare, ţintit de amintiri şi de presupuneri? Ştiţi cât de 
repede şi cât de lacom brodează fantezia mulţimii!... Noi nu 
vrem altceva decât să-i apărăm pe inocenți, dar ce să facem 
atunci când ei înşişi ne pun piedici? 

Arhitectul Dorian părea zguduit de contradicții, se vedea 
că duce o luptă aprigă cu sine însuşi şi parcă nu era capabil 
să ia o hotărâre. 

— Se poate... Spuse el după un moment greu. Mai bine un 
rău mic decât un rău mare. De fapt ce doriţi să aflaţi de la 
mine, dacă-mi este permisă întrebarea? 

— Unde şi cu cine v-aţi petrecut noaptea de duminică? Îl 
invită doctorul Tudor. 

— Nu pot să răspund decât pentru mine! Anunţă el cu un 
ton foarte grav. Atât şi nimic mai mult! 

— Nici n-am dorit altceva, îl linişti doctorul Tudor. 

— Să nu vă închipuiţi că aţi obţinut o victorie uşoară, 
continuă să se opună arhitectul. Sunt mândru că am izbutit 
să vă impun legile cavalerismului: nu voi răspunde decât 
pentru mine! 

— Vă stăm la dispoziţie, spuse lon Roman în timp ce-şi 
pregătea carnetul. Şi dacă se poate cât mai rar... 

Victor Marian simţi cum îl gâdilă râsul lângă urechi. De 
aceea se mulţumi numai cu răzbunarea lui lon Roman. 

— Duminică noaptea am fost într-o casă onorabilă, 
răspunse, în sfârşit arhitectul. La Eforie, la doamna Miron. 
Cred că am fost mai multe persoane, cel puţin vreo cinci, 


dar nu-mi amintesc cum se numesc. Am stat până la şase 
dimineaţa... 

— Nu vă amintiţi adresa? Unde la Eforie? Nord? Sud? 

— Asta n-aş putea să vă spun. Doamna Miron îşi petrece 
concediul la Mangalia şi vine din când în când la Eforie. 
Trage la diferiţi cunoscuţi, care uneori nu sunt acasă, aşa 
cum s-a întâmplat duminică noaptea. Îmi amintesc doar o 
vilă cam modestă, cu un singur etaj şi cu scară de piatră. 

— Aţi mai fost şi altă dată acolo? Întrebă Ion Roman. 

— Evident, nu. Am mai întâlnit-o odată pe doamna Miron, 
tot într-o vilă cu etaj, modestă şi parcă fără scară de piatră. 
Doamna, v-am spus, locuieşte la Mangalia, e soţia ambasa... 
În sfârşit, nu pot să calc legile cavalerismului. Din păcate, e 
tot ceea ce vă pot spune... Aaaa, da! Vila de duminică avea 
parcă pe scară un leu decapitat... 

Ion Roman abia aşteptă să plece arhitectul: 

— Trebuie să fie vorba de un tripou clandestin. lar 
cucoana e soţie de ambasador cum sunt eu cuc de 
Indochina. Vreo franţuzită care ştie să-şi exploateze 
ridurile. 

Doctorul Tudor îl întrebă din priviri pe Victor Marian. 
Tânărul răspunse cu un surâs cam acru: 

— Voi face tot ce se poate!... Hm... O scară cu un leu de 
piatră decapitat. Numai să nu fi vrut să câştige timp, până 
ce-i soseşte avocatul... 

— Şi cu alibiul lui Marin6? Întrebă Ion Roman. 

— Invită-l afară, pe terasă, îi răspunse doctorul Tudor. Nu 
există nici uşi, nici ferestre, iar la scaune na făcut nici o 
aluzie... 

lon Roman primi gluma ca pe o surpriză plăcută. Era 
prima pe care o făcea doctorul Tudor de când sosise la 
hotel şi era al doilea semn bun al zilei, după soarele de 
dimineaţă. Mai departe nu voia să se gândească. Dar era 
cât pe-aci să se ciocnească în prag de ziaristul Vladimir 
Enescu. Îl lăsă în seama doctorului Tudor şi porni în 
căutarea lui Marind. 


— Rara avis! Îl primi doctorul Tudor pe Vladimir Enescu. 
Dacă mai întârziai două minute te-aş fi căutat eu. 

— Cred că un altul ar fi tremurat auzind acest cuvânt de 
bun sosit din partea dumneavoastră, răspunse ziaristul. 

— Cum s-ar spune pledezi pentru inocenţă totală şi 
definitivă. Îl înţelese doctorul Tudor. Au fost foarte multe 
întrebări, unele copleşitoare, mai sunt încă întrebări, care 
ne chinuie rău, ca focurile iadului. Câteva răspunsuri le-am 
primit din jurnalul dumitale şi sperăm că se vor mai ivi şi 
altele... 

— Un duş rece, apoi altul cald... Numai să nu pregătiţi un 
al treilea de gheaţă şi pe urmă un al patrulea clocotit. 

— Vor fi şi asemenea duşuri... Spuse doctorul Tudor cu o 
voce schimbată în care se simţea siguranţă şi ameninţare. 
Da... Însemnările dumitale ne-au fost de mare ajutor şi prin 
ceea ce n-ai spus direct, dar ai lăsat să se înţeleagă, sau mai 
bine zis prin reinterpretarea unor amănunte azvârlite în 
fuga condeiului. E o întrebare hazardată aceasta: scrisul e 
un proces în permanenţă conştient? 

Uimirea ziaristului Vladimir Enescu ţinu doar o clipă: 

— Întrebarea nu e deloc hazardată, numai răspunsul să nu 
fie arogant şi particular, se scuză el. Uneori, când recitesc 
fragmente uitate, mai vechi, ba chiar şi pasaje scrise doar 
cu câteva zile în urmă şi mă gândesc şi la jurnalul acesta, 
am senzaţia stranie că nu le-am scris eu, ci altcineva... Dacă 
acesta poate fi un răspuns la întrebarea dumneavoastră... 

— M-am aşteptat la acest răspuns, spuse doctorul Tudor. 
Dacă se va publica vreodată o relatare mai amplă a acestui 
caz, ar fi bine să se înceapă cu însemnările dumitale. Mai 
întâi pentru că sunt primele acte reale ale unei tragedii 
cumplite, în al doilea rând pentru că voluntar sau ne, 
conştient sau ne, ai consemnat o sumedenie de fapte care 
pot deveni indicii şi răspunsuri într-o interpretare plenară 
şi în al treilea rând pentru că nimic nu prevesteşte tragedia 
şi acest al treilea rând are o dublă valoare: etică şi practică. 
Etică, pentru că sună ca un semnal de alarmă la adresa 


slăbiciunilor omeneşti şi practică, pentru că ne-a ajutat pe 
noi să căutăm sursa tragediei. 

— Numai s-o căutaţi? Deveni foarte interesat ziaristul. 

— Poate chiar s-o aflăm... Îi pricepu doctorul Tudor 
gândul. Raționamentul nu e numai simplu, e necesar: când 
nu găseşti ceva într-un loc, îl cauţi în altă parte. 

— Nu mi-am închipuit că sunteţi chiar atât de departe. 
Dacă ştiam, vă ceream caietul mai de mult. Probabil că voi 
începe să public însemnările aşa cum sunt, schimbând doar 
numele personajelor... 

— Prin urmare, aceasta e cauza vizitei dumitale: caietul, 
spuse doctorul Tudor. M-am întrebat de câteva ori de ce nu 
ni-l ceri. Probabil, pentru că l-ai considerat util în 
cercetările noastre. Dealtfel, dacă nar fi fost aşa ţi l-am fi 
înapoiat imediat. Un raţionament clar. 

— Nu numai din cauza asta, ca să fiu sincer. Am avut şi 
alte preocupări care nu mai interesează jurnalul... 

Doctorul Tudor îl întrerupse printr-un gest: 

— Sau poate că sunt tocmai preocupările care interesează 
un jurnal, în înţelesul cel mai pur al cuvântului. 

— Şi n-am venit numai pentru a vă cere jurnalul, continuă 
ziaristul. Am şi eu nevoie de câteva răspunsuri şi mai cu 
seamă de un răspuns: bănuiţi cine sunt asasinii? 

— Nu e o întrebare, ci o provocare, spuse doctorul Tudor. 
Nu ai căutat o afirmaţie, sau o negaţie, ci un număr. Dacă 
aş fi răspuns da ai fi aflat că nu e vorba de un singur asasin; 
dacă m-aş fi mirat, de pildă şi aş fi întrebat la rândul meu: 
asasinii? Ai fi aflat că e vorba de un singur asasin. lată de ce 
cred că ai căutat un număr. Şi de la un număr: unu, sau doi, 
sau trei, de la un simplu număr se pot face raționamente 
utile. Cu metoda eliminării, sau cu alte metode. 

Vladimir Enescu era atât de uluit încât nu reuşi decât să 
clatine din cap. Logica doctorului Tudor îl fascina. Da. Era 
exact aşa: voise să afle un număr! 

— Dar ar fi nedrept să nu-ţi satisfac dorinţa, continuă 
doctorul Tudor. Poate că e mai mult decât o dorinţă, poate 


că e o necesitate. La întrebarea dumitale răspund prin da! 

Era un alt medic de serviciu la secţia de chirurgie, care-l 
informă pe doctorul Tudor că bolnavul cu numele Paul 
Soran din rezerva specială nu poate fi văzut. Câţiva actori 
se strecuraseră în rezervă, mai de dimineaţă, şi-l obosiseră 
în aşa hal pe bolnav, încât vizita medicală constatase o 
înrăutăţire îngrijorătoare a stării sale. 

— Numai dacă nu sunteţi dumneavoastră doctorul Tudor, 
îl cercetă medicul şi răspunzându-i-se afirmativ adăugă: 
pentru dumneavoastră avem dezlegare. Dealtfel, aceasta e 
şi dorinţa lui Paul Soran. Vă aşteaptă... lar noi vă rugăm să-l 
scutiţi, pe cât e posibil, de emoţii puternice. Numai un 
minut, să-l anunţ. 

Doctorul Tudor îl găsi pe Paul Soran în aceeaşi poziţie, dar 
parcă mai tras la faţă, deşi încerca un zâmbet de satisfacţie. 

— Am fost sigur că veţi reveni... După suspensiile de 
aseară. M-au cam zdrobit nemernicii, dar n-aveţi nici o 
teamă, că mai am ceva rezistenţă, chiar pentru întrebări 
rele. 

— Poate că vor fi şi întrebări rele, dar nu din vina noastră, 
se scuză doctorul Tudor. 

— M-am aşteptat la asta, dar numai după prima întâlnire 
de aseară, oftă Paul Soran. V-am simţit din prima clipă şi la 
sfârşitul discuţiei am rămas fără nici un dubiu. Nu-i doresc 
nici unui asasin să aibă de-a face cu dumneavoastră. Nu 
cred că ar avea vreunul şanse de scăpare. 

— Cel care ne interesează în cazul acesta nu va scăpa în 
nici un caz! Îl asigură doctorul Tudor. 

— Prin urmare aveţi de-a face cu un singur asasin! Tresări 
Paul Soran. 

— Cu jumătate de oră în urmă, ziaristul Vladimir Enescu a 
căutat printr-o întrebare abilă să afle un număr şi pentru a 
nu-l nedreptăţi i-am răspuns. 

— Care ar fi fost nedreptatea? Întrebă Paul Soran. Sau să 
consider cuvântul o simplă figură de stil? 


— Nu e o figură de stil... Chiar în seara sosirii noastre, în 
noaptea sângeroasă, ca să fiu mai precis, ziaristul Vladimir 
Enescu ne-a oferit, poate dintr-un elan, poate cu un scop 
definit, jurnalul lui cu însemnări. Jurnalul începe miercuri, 
dar de fapt marţi şi se încheie luni pe la patru după 
amiază... Am găsit în el atâtea răspunsuri încât a nu-i 
satisface o întrebare ar fi însemnat o nedreptate. 

— N-am ştiut nimic despre acest jurnal, păru că se miră 
Paul Soran. Nu mi-a suflat o vorbă... Probabil că exist şi eu 
în însemnările lui... 

— Ca unul din personajele principale şi foarte admirate. 
Din clipa sosirii dumitale şi până duminică seara, când ai 
făcut acea minune la teatru, Vladimir Enescu nu a încetat 
să-ţi aducă elogii... 

— Deşi s-ar părea că m-a uitat, spuse oarecum visător Paul 
Soran. Sau... Statuia a coborât din marmura ei de Carrara 
şi astfel a uitat de toate... Lam prevenit de la început... 
Bănuiesc pentru ce aţi venit. Sunt aproape sigur. Iotuşi n-aş 
vrea să încep eu... 

Doctorul Tudor îl privi o clipă prin pleoapele semideschise. 
Apoi spuse cu voce şoptită: 

— Am ştiut că-l cunoşti pe asasin... Dar n-am fost sigur că-l 
vei trăda. Această invitaţie de a începe eu trebuie s-o 
interpretez astfel? 

— Nu! Nu-l voi trăda! Răspunse Paul Soran cu ochii 
închişi. Ar fi un preţ prea mare, oferit poate pentru nimic. 
De ce să cred că l-aţi descoperit?... De ce aveţi nevoie de 
mărturisirea mea, dacă îl cunoaşteţi? 

— Pur şi simplu pentru a simplifica lucrurile... Răspunse 
doctorul Tudor cu voce obosită. 

— V-am spus: trădarea în acest caz e un preţ foarte mare, 
atâta timp cât mai rămâne o urmă de nesiguranţă. Dacă îl 
cunoaşteţi într-adevăr pe asasin, trădarea dispare, 
încetează de a mai fi trădare, dar pot eu să cred lucrul 
acesta? Nu ştiu dacă îmi înţelegeţi drama. Fac orice, dar nu 
pot să trădez pe nimeni! Îmi este imposibil să rostesc 


numele, atâta vreme cât mai rămâne o cuantă de 
nesiguranţă... Amintiţi-vă! Eram pe mal, împreună cu 
contabilul, cu colaboratorul dumneavoastră, Enescu se 
bălăcea nu ştiu unde pe la Groapa mare, ceilalţi erau toţi în 
larg, iar Dan Ionescu nu mai trăia, mi-a spus totul medicul 
legist. Vicenzo Petrini era în port, îl lăsasem acolo. În faţa 
noastră a fost ucis Radu Stoian. Dacă nu sunt eu ucigaşul, 
singurul care putea şi avea ocazia, simulând că-l salvează, 
de fapt să-l ucidă, dacă nu sunt eu ucigaşul, atunci cine l-a 
ucis pe Radu Stoian? 

— Dumneata nu l-ai ucis pe Radu Stoian! Spuse doctorul 
Tudor. Aici nu mai avem ce discuta. Dar îţi voi răspunde 
printr-o parabolă recentă, căreia îi vei găsi, sunt absolut 
convins, sensul adevărat. 

Doctorul Tudor îi relată întocmai, în cuvintele şi în 
nuanțele cu care i se povestise, fără nici o scăpare, fără nici 
o adăugire, întâmplarea banală la care asistase, dis-de- 
dimineaţă, lon Roman la Ochiul cald: odiseea mingii. 

Paul Soran încuviinţă tăcut, printr-o înclinare prelungă a 
capului. Parcă-l imita pe doctorul Tudor. 

— Da... Şopti el. Aproape jumătate de pas spre trădare. 
Mi-aţi indicat ideea unui asasin şi mai ales ideea unui 
asasinat. Dar oare asasinul pe care-l ştiu eu se confundă 
întru totul cu asasinul pe care-l ştiţi dumneavoastră?... 
Aseară am fost mult mai aproape de trădare, nu ştiu de ce... 
Şi acum înţeleg de ce nu maţi întrebat direct cine m-a lovit, 
de ce nu m-aţi întrebat deloc cine m-a lovit. Era imposibil, v- 
aţi închipuit, să nu ştiu cine m-a lovit. Măcar după 
respiraţie, v-aţi spus probabil, trebuia să ştiu cine e. Dacă a 
ajuns să mă lovească trebuia să fie foarte aproape de mine. 
Se putea şi asta: să mă înjunghie în timp ce ne 
îmbrăţişam... Se putea orice. Dar eu eram obligat să ştiu ce 
s-a întâmplat, aşa v-aţi spus. Şi aţi vrut să rostesc chiar eu 
numele. 

— Am ştiut de la început şi ştiu şi acum că va fi foarte 
greu, spuse doctorul Tudor. E cea mai grea jumătate de pas 


din viaţa dumitale, înţeleg foarte bine... Şi pentru a te 
convinge definitiv îţi voi spune o altă parabolă, mai bine zis 
o întrebare ante argumentată... Plec de la o realitate. În 
afară de dumneata, mai sunt şi alţi actori aici: domnişoara 
Elena, studentă totuşi la conservator, oscilând între 
cabotinaj şi fantastic, domnişoara Silvia Costin care putea 
să fie o mare vedetă... 

— Absolut sigur!... Şopti Paul Soran. 

— Domnul Moni Marin6, probabili un mare artist de circ... 

— Asta era! Tresări Paul Soran. Ştiam că-l cunosc de 
undeva. Îl mai văzusem undeva. Cine ştie unde şi când...? 

— Acesta ar fi cadrul, reluă doctorul Tudor. Dar mai bine 
să pregătesc întrebarea. Există o piesă, intitulată 
„Scaunele”. Sub pretextul că manipulează nişte scaune, doi 
actori dau impresia unei săli care se umple, care se 
aglomerează, care se înăbuşă. Parcă ar exista sute de 
personaje pe scenă, aceasta e impresia pe care o provoacă 
cei doi actori. Vreau să reţii ideea şi plecând de la ea te 
întreb pe dumneata, actor profesionist: în drama care s-a 
jucat în jurul nostru, în această tragedie a noastră, un 
singur actor ar fi putut să interpreteze două sau trei roluri 
deodată? Dar dacă interpretul în cauză, nu e actor, cum s-a 
întâmplat aici? Cui se datorează, de fapt, reuşita marelui 
moment teatral? Vreau să fie şi mai clar: cineva, actor sau 
ne actor, e pus să interpreteze două sau trei roluri deodată 
şi reuşeşte să convingă, să dea impresia autenticităţii. În 
acest caz, care e cazul nostru, de trei ori cazul nostru, cui îi 
revine meritul? Interpretului sau celui care i-a dat textul?... 
Aceasta a fost cea mai mare enigmă a cazului nostru!... lată 
de ce nu e nevoie să trădezi, iată de ce nu mai e nevoie să 
rosteşti vreun nume. Nu-ţi cer decât un singur răspuns, 
absolut voluntar: cui îi revine meritul autenticităţii? Cine 
este adevăratul geniu? Interpretul, ne actor, care a realizat 
momentul de geniu, sau autorul textului? 

— Acum totul e limpede, răspunse Paul Soran. Trădarea 
nu mai este trădare. Încă nu-mi este uşor, dar pot să rostesc 


chiar acum numele unuia dintre asasini, singurul nume pe 
care am dreptul să-l rostesc: cel al asasinului de la 
Pescăruşul alb, de lângă barcă şi de la fântână, pentru că e 
vorba de unul şi acelaşi... Dar prefer soluţia propusă de 
dumneavoastră: meritul adevărat, meritul de geniu, nu este 
al interpretului, ci al autorului textului. 

— Am fost convins că acesta va fi răspunsul! Spuse cu voce 
înceată doctorul Tudor. 

Paul Soran respira greu. Rezistase emoţiilor, dar oboseala 
încerca să-l doboare. Numai privirile îi deveniseră 
visătoare. Un vis umbrit de durere şi de regrete. 

— Şi totuşi mă preocupă o întrebare, clătină el din cap. O 
întrebare care va fi, poate şi a dumneavoastră: Oare 
Vladimir Enescu m-a salvat de la moarte? 

Ion Roman şi Victor Marian îl aşteptau pe doctorul Tudor 
în micul salon care devenise cameră de anchetă şi de 
consiliu. Şi după figurile pe care le arborau, veştile nu 
păreau prea favorabile. 

— Marin6 s-a baricadat în cameră! Îl întâmpină Ion Roman 
pe doctorul Tudor. Nu vrea să discute cu nimeni. Nici cu 
fiica lui. Spune că exersează un număr special de circ, o 
inovaţie senzaţională... Şi nu iese din cameră până nu-l 
pune la punct... Un alibi are, unul singur: la două noaptea a 
ieşit pe balcon să fumeze o ţigară şi a fost văzut de fiică- 
sa... Aceasta e declaraţia profesoarei noastre. El ne-a trimis 
la dracu'. Zice, prin uşă, că în fiecare noapte oamenii au 
obiceiul să doarmă. Atunci de ce îl batem la cap? Şi se aud 
tot felul de zgomote înăuntru... Poate dărâmă vreun perete 
şi va trebui, să dea ochii cu noi... 

Victor Marian avea altfel de rezultate, dar nu părea deloc 
încântat: 

— Nu ştiu dacă mai putem descurca iţele şi laţurile astea... 
Am găsit vila cu leul decapitat, la Eforie sud, am găsit-o şi 
pe doamna Miron, care e foarte neaoşă ca origine şi nu e 
trecută de 40 de ani. Capul leului parcă şi l-a pus ea pe 
umeri, aşa de impetuoasă e. Până la urmă s-a domolit. 


Domnii Gilbert Pascal, Andrei Dorian şi Emil Sandu au fost, 
zice ea, acolo, duminică, de pe la şase seara până a doua zi 
la şase dimineaţa. Mi-a mai dat trei nume care pot să 
certifice povestea, cică s-a jucat un bridge nemaipomenit şi 
cu două din numele date am vorbit, pentru că sunt înscrise 
la cel mai elegant hotel din localitate: doi industriaşi care 
circulă prin ziare. De al treilea nu mam ocupat, pentru că e 
vorba de fratele domnului arhitect Dorian. Ăia au zis 
imediat că au fost împreună şi au jucat un bridge fantastic. 
Dar că doamna Miron le-a telefonat, e mai sigur decât 
faptul că-mi stă capul pe umeri. Nu-s sigur însă dacă domnii 
de aici au luat contact cu doamna Miron, pentru că vila cu 
leul decapitat nu are telefon, iar doamna Miron stă acolo de 
opt zile. Putem oare să ignorăm alibiurile? 

Doctorul Tudor nu-i răspunse. Îl invită să continue. 

— Ştiţi în ce situaţie ne aflăm? Se cam înfierbântă Victor 
Marian. Pe Radu Stoian n-a avut cine să-l ucidă... pe Paul 
Soran n-a avut cine să-l atace... Cambriolajul n-a avut cine 
sa-l comită... Numai pentru asasinatul lui Dan Ionescu 
există un suspect foarte suspect... 

În clipa aceea pătrunse în apartament căpitanul Vintilă 
Vintilă. Parcă îşi lăsase crucea la uşă, dar la poziţia de 
drepţi nu izbuti să renunţe. Abia aştepta semnul doctorului 
Tudor. 

— Mai întâi vă rog să mă iertaţi pentru întârziere, începu 
el. N-am putut mai devreme. Pe la şase dimineaţa sculam al 
unsprezecelea cetăţean, care a fost şi cel mai de treabă: s-a 
mulţumit cu înjurături, dar n-a dezlegat câinii. Am dat peste 
vagabond la Agigea, la un văr de-al doilea al unui bunic de- 
al lui. Mi-a rezistat, are vreo cincisprezece ani, a şi făcut 
gură, a şi plâns, a şi urlat, până n-am mai putut şi iam 
trăsnit două peste bot. Mai întâi a leşinat, probabil ca să 
ajungă mai repede înger. Şi mi-a zis, citind parcă, 
următoarele: a plecat dis-de-dimineaţă brambura pe plaja 
de la Constanţa şi a ajuns în zona Ochiului cald după amiază 
pe la vreo şase fără un sfert, fără douăzeci. Dădea târcoale 


plajei, dar de la depărtare, ca să prindă momentul prielnic. 
Ştie ora, pentru că i-a spus-o un domn tânăr şi puternic, ca 
un atlet, pe care l-a întâlnit pe cărarea spre Groapa rea. S-a 
luat tiptil pe urmele atletului, fără îndoială Dan Ionescu, dar 
a făcut o escală de vreo zece minute, pentru a privi zona 
Ochiului cald, unde văzuse lume multă. Şi-a continuat apoi 
drumul spre Groapa rea, odată cu alt domn, cam slăbuţ şi 
îmbrăcat în costum de baie, care părăsise plaja de la Ochiul 
cald. Mergeau paralel spre Groapa rea, cam la vreo 
cincizeci de metri distanţă unul de altul. Vagabondaşul se 
ascundea prin tufişuri, iar domnul cel slăbuţ pe după dune. 
Au ajuns cam în acelaşi moment în tufărişul de pe malul 
Gropii. Şi vagabondaşul a văzut cum domnul cel slăbuţ 
cotrobăieşte ca un scamator în nişte haine camuflate 
undeva printre scaieţi. După ce scamatorul cel slăbuţ cu 
cască verde a plecat, s-a apucat vagabondaşul să 
buzunărească şi a găsit: un portofel gol, un pachet de ţigări, 
un creion mecanic şi o batistă, ceea ce i s-a părut prea 
puţin. De aceea a mai scotocit odată, peste tot şi a pipăit un 
obiect tare, ascuns într-una din manşetele pantalonilor. A 
rupt imediat cusătura şi s-a pomenit în mână cu acest inel 
în formă de potcoavă, pe care bineînţeles i l-am confiscat! 

Căpitanul Vintilă puse pe masa de consiliu un inel gros cu 
o potcoavă lucitoare în loc de piatră: cel de al doilea puişor 
străin. 

— Fantastic! Reacţionă imediat Victor Marian. Înseamnă 
că nici pe Dan lonescu n-a avut cine să-l asasineze! Nu mai 
înţeleg nimic! Cine a spart magazinul lui Avarian? Cine l-a 
ucis pe Radu Stoian? Cine l-a atacat pe Paul Soran? Cine l-a 
ucis pe Dan lonescu?... Emil Sandu are la ora asta cel mai 
solid alibi: vagabondaşul. Nu mai înţeleg nimic! 

Şi lon Roman era năucit. Dar pe el îl frigeau alte întrebări, 
mai concrete: 

— Ce caută inelul lui Avarian în manşeta lui Dan Ionescu? 
Şi domnul Emil ce-a făcut acolo: a luat sau a pus ceva? 


— Da! Preîntâmpină căpitanul Vintilă întrebarea tuturor. 
Am luat vagabondaşul cu mine şi l-am dus la locul 
buzunărelii. A găsit şi a lăsat hainele lui Dan Ionescu exact 
acolo unde le-am găsit noi. Prin urmare, la ora şase, Dan 
Ionescu nu mai era! 

— Să recapitulăm! Spuse Ion Roman. În noaptea de 
duminică spre luni, la ora două, e cambriolat magazinul lui 
Avarian. Toţi cei de aici au alibiuri. A doua zi, la ora şase 
după amiază, e ucis la Groapa rea Dan Ionescu, în manşeta 
căruia se găseşte ascuns un inel provenit de la spargerea 
din Bucureşti. 'Toţi cei de aici au alibiuri. O oră mai târziu, la 
7 şi 4 minute, e ucis Radu Stoian, lângă barca Pescăruşul 
alb. Toţi de aici au alibiuri. La ora 1 şi câteva minute, 
noaptea, e atacat cu intenţii homicide cel de al treilea client 
al pensiunii, Paul Soran. Toţi cei de aici au alibiuri... Ce 
trebuie să ignorăm: faptele sau alibiurile? 

Abia atunci se auzi vocea doctorului Tudor: 

— Poate că totuşi va trebui să ignorăm faptele... Cineva 
ciocănea la uşă. Era Elena Pascal, cu colierul de potcoave 
strălucitoare în jurul gâtului. 

— Mi s-a spus că m-aţi căutat, se adresă ea doctorului 
Tudor. Am întârziat niţeluş pentru că am fost şi eu la spital, 
împreună cu Silvia, cu Emil şi Vladimir... Vă interesează 
colierul? 

Doctorul Tudor îi arătă biletul cu scris foarte citeţ, ca un 
model de caligrafie, prin care i se dădea întâlnire lui Dan 
Ionescu, la Groapă, la ora şase fix. 

— Unde l-aţi găsit? Tresări Elena. E scrisul lui Radu! 

— Da! Îşi aminti lon Roman. Acum ştiu unde am văzut 
scrisul acesta. În carneţelul cu numere de telefon... 

Şi iarăşi se auzi, obosită, vocea doctorului Tudor: 

— Poate că totuşi va trebui să ignorăm faptele... Dar doi 
oameni fuseseră ucişi, iar al treilea, se anunţase telefonic, 
trăgea să moară. 

Către cititori. 


În momentul acesta cititorul posedă absolut toate datele 
cazului „Pescăruşul alb”, precum şi ideile după care pot fi 
ordonate şi interpretate aceste date. E de la sine înţeles şi 
s-a spus aceasta deseori în paginile cărţii, câte indicii 
importante şi câte amănunte esenţiale sunt cuprinse în 
însemnările lui Vladimir Enescu, indiferent dacă ziaristul le- 
a notat conştient sau involuntar. Pentru a veni şi mai mult în 
sprijinul cititorului, amintim ajutorul activ pe care Victor 
Marian, în raportul său asupra cambriolajului din Bucureşti 
şi lon Roman, mai cu seamă în relatarea odiseei mingii de la 
Ochiul cald, i l-au dat doctorului Tudor. De fapt toate 
acestea reies foarte clar din ultima discuţie pe care 
doctorul Tudor o poartă cu Paul Soran şi care are o 
importanţă hotărâtoare în elucidarea cazului. Insistăm 
asupra faptului că elementul hazard nu-şi are locul în acest 
caz, ceea ce trebuie să îndemne cititorul, în dorinţa sa de 
dezlegare a enigmei, nu la a înclina sentimental şi la 
întâmplare spre soluţii extravagante, nu la a încerca să 
descopere asasinii după inspiraţie sau printr-o suită 
completă de nume. O analiză logică riguroasă, o judicioasă 
ordonare şi interpretare a faptelor vor duce inevitabil la 
dezvăluirea asasinilor, la clarificarea mobilului şi la 
reconstituirea cazului în toate aspectele lui. La toate 
acestea se pot adăuga urările de succes ale autorului şi o 
indicație discretă, necesară, tot din partea lui: la 
cambriolajul din Bucureşti au participat, obligatoriu, trei 
persoane... 

Epilog. 

Fuseseră invitaţi toţi în jurul mesei scunde din mijlocul 
holului. Niciunul nu îndrăznise să lipsească. Nici chiar 
domnul Moni Marin6, care părea că doarme şi visează într- 
un fotoliu apărat de umbre. Ceilalţi erau nevoiţi să înfrunte 
lumina de fotografie a lustrelor şi candelabrului: Silvia 
Costin, Gilbert Pascal, Elena Luscalu, Vladimir Enescu, 
Andrei Dorian şi Emil Sandu. Ascultaseră tăcuţi şi cu priviri 
neliniştite relatarea lui lon Roman despre evenimentele 


petrecute, doar în câteva zile, la Bucureşti şi pe litoral şi 
unora li se părea o istorie stranie, o farsă tragică jucată 
cine ştie unde şi interpretată de cine ştie ce actori. Dar 
faptele erau nete şi crude, iar numele auzite erau chiar ale 
lor sau ale altora cu care-şi întretăiaseră respiraţiile. 

— Şi dacă vreţi un rezumat al rezumatului, spusese Ion 
Roman închizându-şi carnetul din care nu citise nimic, 
atunci poftim: în noaptea de duminică spre luni, la ora 
două, magazinul lui Avarian este cambriolat, sustrăgându- 
se dintr-o casă de valori, considerată inexpugnabilă, acea 
faimoasă Scorpie roşie despre care v-am vorbit şi două 
bagatele, care au ajuns, cel mai târziu până luni la prânz, 
aici la hotel. Tot luni, la ora şase după amiază, este asasinat 
la Groapa rea profesorul Dan Ionescu, care purta întruna 
din manşetele pantalonilor acest inel cu potcoavă, însoțitor 
obligatoriu al Scorpiei roşii. Un ceas mai târziu, lângă barca 
denumită „Pescăruşul alb”, este ucis tânărul Radu Stoian, 
iar numai după câteva ore, la unu noaptea, este atacat, 
lângă o fântână părăsită, în apropierea hotelului, actorul 
Paul Soran, care e salvat de la moarte datorită unei 
întâmplări miraculoase. Acestea sunt faptele... 

Ion Roman ar mai fi vrut să adauge ceva, îşi căuta 
cuvintele şi mai căuta şi încuviințarea doctorului Tudor, dar 
ca la un semnal, pe neaşteptate, explodă iadul: bubuituri şi 
urlete şi trăsnete şi zbuciumul valurilor şi răpăitul ploii în 
sticlă şi fulgere rele lovind lumina ochilor. Vijelia!... Toate 
hăurile turbaseră, ca în noaptea tragediilor. Se stinse şi 
lumina, brusc, iar spaima izbucni în exclamaţii fierbinţi, dar 
lumina se aprinse iarăşi, sau voia să se aprindă, pentru că 
rămânea bolnavă, pâlpâitoare, nesigură, împrăştiind umbre 
şi fiori de gheaţă. Dar nimeni nu îndrăznea să se urnească 
de la locul lui; spaţiile din jur şi spaţiile imaginate păreau şi 
mai fricoase şi mai pline de ameninţări. Lumina îşi mai 
sporise puterea, dar parcă anume pentru a trăda paloarea 
de pe feţe şi jarul din priviri. Era o aşteptare înconjurată şi 
traversată de primejdii... 


— Da... se auzi vocea doctorului Tudor. Acestea sunt 
faptele, dar misterul din jurul lor este atât de sigur şi de 
apăsător, încât numai încercând să le ignorăm vom putea 
înţelege ceva. Pare ciudat ceea ce spun acum: faptele 
acestea nu au putut fi comise, pentru că nu avea cine să le 
comită, dar pentru a ne apropia de adevăr trebuie să 
reținem această idee absurdă, ca un fel de premiză care şi- 
a pus amprenta pe întreg textul evenimentelor. Poate că 
niciodată absurdul n-a dominat mai intens un caz, poate că 
niciodată n-a fost mai ostentativ şi mai agresiv ca în acest 
caz... Momentul care l-a născocit a fost, fără îndoială, un 
moment de concentrare maximă a gândirii, dar ca orice 
moment aparţine unei legi inexorabile, legea trecerii, legea 
dispariţiei. De aceea, toate aspectele acestui caz poartă 
pecetea improvizaţiei; în sine, aproape fiecare aspect e 
uluitor ca îndrăzneală şi reuşită, dar împreunate dau o 
improvizație, care nu poate scăpa de tarele fatale ale 
improvizaţiei: idei fascinante, alături de scăpări groteşti, 
lumini alături de umbre. Nu e lumina calmă a unui focar 
sigur. lată de ce avem scene extraordinare, dar nu o piesă 
extraordinară... Doi oameni au fost ucişi cu o siguranţă şi cu 
o abilitate care frizează geniul... Dar de ce au fost 
condamnaţi la moarte şi executaţi? Nu ni s-a lăsat nici o 
explicaţie şi aceasta e una din consecinţele fatale ale 
improvizaţiei. Au fost organizate trei crime, atât de perfect, 
încât autorul lor, furat de perfecțiunea execuţiei, a uitat să 
le caute o cauză, oricât de neînsemnată, oricât de grotescă, 
oricât de stupidă... Bineînţeles, asasinul, sau asasinii, aveau 
motive să ucidă, altminteri nu ar fi ucis, dar au uitat să se 
întrebe că oamenii se vor întreba: de ce?... Şi fiindcă n-am 
găsit răspunsul aici, în zona Pescăruşului alb, am fost 
nevoiţi să-l căutăm în altă parte, în Bucureşti, în locul de 
care s-a ferit cel mai mult asasinul. Şi n-am greşit căutându- 
| acolo. Am descoperit un mobil posibil, care putea dintr- 
odată să explice faptele atât de absurde de aici... 
Bineînţeles în momentul când se puteau lega evenimentele 


de aici de cele din Bucureşti. Dar... Această apropiere 
părea imposibilă şi probabil că ideea imposibilității acestei 
relaţii i-a dat creierului libertatea de a cuteza orice, chiar 
de a se juca, de a comite crime în sine, neglijând spectatorii 
şi întrebările lor terestre... Desigur, avea motive să ucidă, 
după evenimentele din Bucureşti şi după consecinţele lor, 
dar atunci când a inventat spargerea din Capitală, încă nu 
gândise nici o crimă şi nici nu putea să gândească, pentru 
că nu avea voie să gândească violent, aceasta era una din 
legile lui Nico Nicola, în slujba căruia se angajase. 
Momentul Bucureşti însemna însă începutul unui conflict 
care nu putea să nu-l ducă la crimă şi astfel ia naştere 
marea tragedie: a lui şi a noastră. De la un exerciţiu de 
virtuozitate jucat cu succes la Bucureşti a fost nevoit, 
pentru a se apăra, să oficieze o adevărată virtuozitate a 
crimei. Şi a făcut totul pentru ca apărarea lui să fie fără 
cusur. Dacă toţi cei de aici i-ar fi cunoscut conflictul, ar fi 
fost în stare, pentru a elimina orice primejdie, să-i ucidă pe 
toţi, cu o perfecţiune diabolică, fără să lese o urmă 
compromiţătoare şi ar fi fost atât de preocupat de 
securitate şi perfecţiune, încât n-ar mai fi fost capabil să 
înţeleagă că rămânând din ce în ce mai singur îşi desena de 
fapt, una după alta, literele care-i alcătuiau identitatea... 
Poate că insist prea mult asupra acestei trăsături 
particulare a asasinului, dar am impresia că fără această 
introducere ne-am descurca mult mai greu... Dacă nu ar fi 
fost atât de însetat de perfecţiune, o perfecţiune activă, 
care trebuia să-l scape de teama că ar putea fi identificat, 
dacă nu ar fi căutat cu sete perfecțiunea, nu ar fi imaginat 
aceste adevărate monumente ale crimei... Uitând însă că 
imaginându-le şi executându-le astfel: ideale, perfecte, nu 
se scoate din cauză numai pe sine, ci îi scoate şi pe ceilalţi. 
Atât de pasionat a slujit crima perfectă, încât a şi lăsat-o 
perfectă: adică fără autor!... Întâmplarea putea să-l 
favorizeze, să-i ofere un ţap ispăşitor, un X fără alibiuri, dar 
întâmplarea n-a intrat niciodată în calculele lui... Şi deci nu 


putea să intre nici în calculele noastre... Fiecare fărădelege 
a lui era un fel de întrebare perfectă, dar o singură 
întrebare: Cine a făcut-o? Şi noi nu puteam să nu primim 
provocarea, deşi înţelesesem că întrebările lui cereau 
răspunsuri la fel: perfecte. Dar aceasta ne obliga să-i 
folosim şi metoda, adică să singularizăm răspunsurile. 
Fiecărei întrebări, un răspuns, adică eram nevoiţi să 
studiem întrebarea în sine, fără nici o legătură cu altele şi 
să dăm un răspuns în sine, fără nici o legătură cu altele. Nu 
am mai privit de la început totul, întregul, nici nu se putea 
dealtfel, n-am mai căutat disperaţi o logică a întregului: 
mobil, stil, organizare, execuţie, identitate, ci ne-am 
mulţumit şi ne-am străduit să găsim o interpretare şi o 
logică fiecărui moment şi fiecărui fapt. Pentru că dacă am fi 
încercat să adunăm totul într-un întreg, de la început, ne- 
am fi pomenit cu o suită de evenimente absurde, ireale, 
centrifuge... 

Doctorul 'Tudor făcu o pauză, pentru a-şi ordona 
gândurile, mai bine zis pentru a le da o expresie 
particulară, de care profită imediat Vladimir Enescu: 

— S-ar putea subînţelege, din ceea ce aţi spus până acum, 
că asasinul, sau, mă rog, creierul acestor performanţe 
tragice, este cu adevărat un creier, adică posedă o 
inteligenţă ieşită din comun şi în situaţia aceasta 
suspiciunile se pot reduce, sau se pot îndrepta spre foarte 
puţine persoane... 

— Eu cred că în orice om există un disponibil, ca un pachet 
de dinamită, cu fitilul pregătit, interveni Silvia Costin. Dacă 
întâlneşte un moment cheie, sau o forţă neaşteptată şi 
fascinantă se poate produce explozia, emanând forţe pe 
care nimeni, poate nici cel în cauză, nu le-ar fi bănuit... 

Imediat intră în vorbă şi arhitectul Andrei Dorian: 

— Cam tot acelaşi lucru înseamnă... Evident, sunt unele 
inteligenţe manifeste, altele explodând în anumite 
momente, altele timide, altele ascunse cu intenţie... 


— Pentru care categorie optaţi? Îl întrebă pe neaşteptate 
Emil Sandu. Până acum nu v-aş fi întrebat... 

— Pălăvrăgeală... se auzi vocea lui Marin6. Inteligența se 
simte şi se constată numai în acţiune. În somn sau în 
meditații toţi suntem nişte genii. Nu trebuie decât să visezi 
că zbori pe deasupra caselor, sau printre stele, să-ţi 
închipui că porţi în spate o maşină grozavă făcută de tine, 
şi, gata! Eşti un geniu! 

— Atunci eu sunt! Spuse Elena. Eu mă visez în palate, dar 
în palate adevărate, pe Coasta de azur, sau în Florida, 
primind oaspeţi şi uimindu-i prin deşteptăciunea mea, nu? 

— Mai bine tăcerea... Mormăi Gilbert Pascal. E o marcă 
mai posibilă a inteligenţei. În orice caz te fereşte de 
imbecilitate şi ridicol... 

— La urma urmei, fiecare are dreptate... Încercă săi 
împace lon Roman. Fiecare şi toţi la un loc. 

— Nu ştiu dacă fiecare are dreptate, zâmbi Victor Marian, 
dar fiecare a dovedit... Inteligență. 

Doctorul Tudor clătinase încet din cap, după fiecare 
intervenţie, cu gândurile însă în altă parte. 

— Da... Îşi regăsi el ideile. Am încercat să interpretăm şi 
să dezlegăm fiecare moment în parte... S-a produs un 
cambriolaj în Bucureşti şi am descoperit că toţi cei de aici 
au alibiuri. Nu am mai căutat cu disperare o legătură între 
Bucureşti şi litoral, ci ne-am ocupat numai de momentul 
Bucureşti. Cum se putea produce o spargere perfectă? 
Bineînţeles în condiţiile date. Cum se putea intra în 
magazinul lui Avarian? Cum se putea deschide casa lui 
inexpugnabilă?... Astfel am descoperit necesitatea unei 
scări umane cu care se putea ajunge la fereastra 
magazinului, doar în câteva clipe şi fără riscuri, datorită 
calităţii ei de a se preface, în orice moment primejdios, în 
trei oameni întârziaţi sau grăbiţi, după necesitate sau 
inspiraţie. Scara ne-a adus înapoi pe litoral, unde s-a 
compus prima dată ca idee... Tot astfel am acceptat 
necesitatea lui Nico Nicola, fără de care nu era posibilă 


spargerea din Capitală. Altcineva n-ar fi fost capabil de o 
asemenea performanţă. Nico Nicola ne-a adus iarăşi înapoi 
pe litoral, unde-şi alesese reşedinţa... Spargerea era un fel 
de întrebare perfectă, aşa ne-am imaginat-o. Şi ne-am 
străduit să-i dăm un răspuns perfect. Era necesar Nico 
Nicola în Bucureşti? Perfect: atunci a fost. A descoperit 
cifrul safeului lui Avarian, a descuiat fereastra blindată şi 
probabil a tras zăvorul ferestrei de sticlă. N-a făcut-o din 
afară, pentru că nu era un lucru perfect. Ci dinăuntru, din 
interiorul magazinului. Acolo, cu mâinile la ochi, a asistat la 
trei deschideri ale safeului şi din suma declicurilor a cules 
cifrul, cele şase litere care-l compuneau. Taina safeului 
încetase şi un copil putea să-l deschidă, cu condiţia însă de 
a fi înăuntru. Dar asta, Nico Nicola a rezolvat-o din primul 
minut. Venise la Avarian cu ideea cambriolajului. N-a fost 
necesar decât să-l îndepărteze pe Avarian din cameră 
pentru două minute şi l-a îndepărtat cu bănuiala că ar fi fost 
urmărit. Lui Avarian nu i-a fost teamă de cele două minute. 
Detectivii lui patrulau afară, casa de fier era absolut 
inexpugnabilă, iar Nico Nicola se numea Vicenzo Petrini şi 
era un oarecare colecţionar din Palermo. În cele două 
minute, Nico Nicola a ridiculizat fereastra blindată. Pentru 
el, o asemenea operaţiune echivala cu a-i cere unui atlet să 
rupă o foaie de hârtie. Mai greu a fost cu aflarea cifrului, 
dar e evident că în momentul când Vicenzo Petrini a făcut 
aluzie la Nico Nicola, problema cifrului nu mai exista. De ce 
a făcut aluzie? Nu ştim şi nici nu interesează. Spargerea 
fusese pregătită. Pentru executarea ei nu era necesară 
decât o scară specială, dar ea fusese găsită, încă atunci 
când spargerea era doar o idee; şi în clipa aceasta pot să 
afirm că ideea cambriolajului, în aspectele ei perfecte, îi 
fusese dăruită lui Nico Nicola de un altul. Da, italianul 
ajunsese un oarecare actor în scena de la Bucureşti. 
Regizorul era altul, autorul era altul; actorul Vicenzo Petrini 
urma doar să joace în piesa pe care o şi producea... Prin 
urmare, pentru executarea cambriolajului era necesară o 


scară umană, compusă din trei persoane. Perfect! Am spus 
noi. Această scară s-a compus şi a efectuat spargerea din 
Bucureşti. Cine? Cum? Când? Întrebările acestea nu ne-au 
mai interesat. Trei persoane au plecat de aici la Bucureşti, 
s-au transformat în scară şi au efectuat spargerea... 

— Dar e absurd! Se opuse Silvia Costin. Toţi avem alibiuri, 
absolut toţi! Şi ta... Şi domnul Moni Marin6... pe care l-am 
văzut la ora două noaptea pe balcon, fumând o ţigară... 

— De ce spui: absolut toţi? Deveni agresivă Elena. Dacă l- 
ai văzut pe domnul Marin, atunci numai el are alibi. Eu |- 
am văzut la ora două, de pildă, pe... 

Avocatul Gilbert Pascal tresări violent, dar Elena îi observă 
mişcarea şi continuă zâmbindu-i: 

—.pe papa... M-am dus să-i cer nişte aspirine. Mă durea 
capul îngrozitor... 

Avocatul voi să se apere, dar doctorul Tudor îl opri: 

— V-am spus că alibiurile încă nu ne interesau. Ne interesa 
doar reconstituirea perfectă a spargerii. Ştiu, părea absurd, 
dar absurdul amănuntului ne oferea logica întregului caz: 
mobilul. Crimele nu puteau să aibă alt mobil. Nu ne-am 
gândit la Scorpia roşie, în sine, care era marea pasiune a lui 
Nico Nicola, răufăcătorul non violent, ci la răsplata 
concretă, probabil fabuloasă, acordată celor care l-ar fi 
reîmproprietărit cu Scorpia roşie. Aici se afla mobilul 
crimelor! Întrebările foarte concrete care trebuiau să lege 
prin oameni şi mişcări spargerea din Capitală de zona 
Pescăruşului alb, încă nu erau oportune... Făcusem primul 
pas adevărat: descoperirea mobilului. Cineva, pentru a-şi 
apropria singur fructul operaţiunii: răsplata fabuloasă, sau 
pentru a se apăra, mai ales pentru a se apăra, trebuia să se 
descotorosească de anumite persoane care reprezentau 
mari primejdii. Astfel trebuia să interpretăm crimele de 
aici... Dar şi ele trebuiau studiate aparte, în datele lor 
perfecte, făcând abstracţie de autorul, sau de autorii lor, 
dealtfel inexistenţi. lar enigma cea mai perfectă a crimelor 
o constituiau cele trei bilete! Fiecare victimă fusese 


chemată la locul execuţiei printr-un bilet nesemnat şi 
fiecare invitat se supusese, fără împotrivire, chemării, parcă 
atras de un magnet irezistibil. De unde această putere 
extraordinară a biletelor? Şi de ce fiecare bilet era o 
adevărată enigmă?... Să începem cu biletul adresat lui Dan 
Ionescu. Ni s-a părut prea lung, deşi autorul îl declara din 
capul locului foarte scurt. De ce aceste fraze: unde ne-am 
înţeles, la Groapă, ştii unde, nu? Aceste fraze lungeau cu o 
inutilitate violentă biletul. De ce nu se indica precis locul, 
fără ştii unde, nu? Fără unde ne-am înţeles? De ce nu se 
indica precis locul întâlnirii, de pildă Groapa rea, mai ales 
că nu era locul unei simple întâlniri, ci locul execuţiei? Ora 
execuţiei exista în bilet; atunci cum putea să lipsească locul 
execuţiei? Cum de se indica ora, fără să se indice şi locul 
precis al unei execuţii care, teoretic, trebuia să dureze 
câteva secunde? De ce acea bâjbâială asupra locului? Era 
un singur răspuns: pentru că asasinul nu ştia unde îl va 
ucide pe Dan Ionescu. Dar cum oare putea să ştie ora 
execuţiei fără să ştie locul execuţiei? Era o contradicţie 
ireconciliabilă. Propoziția nu putea să existe decât prin 
ambii termeni. Lipsa unuia îl anula automat şi pe celălalt. 
Deci propoziţia nu putea să existe. Deci asasinul nu ştia nici 
ora la care va executa. Şi atunci e limpede că biletul nu-i 
fusese adresat lui Dan Ionescu! 

— Cred că faceţi o eroare! Interveni Vladimir Enescu. 
Oare nu Dan Ionescu în persoană a primit plicul cu cele trei 
bilete, dintre care unul îi era adresat? 

— Aici apare una din tarele improvizaţiei, răspunse 
doctorul Tudor. Ideea biletelor în combinaţia crimelor era o 
idee strălucită, dar circulaţia acestor bilete mi s-a părut de 
la început o farsă primară. Biletele puteau să se găsească 
acolo unde s-au găsit şi fără această circulaţie de operetă. 
De ce a procedat astfel asasinul? Ca să lege neapărat cele 
trei crime între ele, ca ele să pară emanaţia unui singur 
creier aflat într-un spaţiu străin... Dan Ionescu primeşte un 
plic în care se află trei plicuri mai mici şi nu reacţionează în 


nici un fel. Nu se spune nimănui nimic, nu comentează 
ciudăţenia, ceea ce e absurd. lar dacă admitem ipoteza că 
biletul fatal nu-i era adresat, înseamnă că în plicul lui nu se 
afla nimic. Prin urmare şi celelalte plicuri erau goale... Era 
pur şi simplu o farsă absolut inutilă, născocită de fantezia 
suprasolicitată a asasinului... 

— Poftim?! Spuse avocatul Gilbert Pascal. Dar aceasta 
duce la o anumită concluzie de-a dreptul stranie... 

— Exact! Reluă doctorul Tudor. E primul act clar prin care 
Dan lonescu se dovedeşte complicele asasinului. Deci cu 
atât mai mult asasinul nu putea să-i fixeze vreo întâlnire... 

— Dar Paul Soran a primit biletul! Îşi aminti Silvia Costin. 
Şi a confirmat primirea chemării nu numai prin vorbe, ci 
prin însăşi situaţia în care se află acum... 

— Da! Paul Soran este singurul căruia i s-a destinat un 
asemenea bilet-sentinţă şi este singurul care i-a respectat 
întocmai litera... Dar şi biletul lui sună cam ciudat şi biletul 
lui e un bilet enigmă. Impresia pe care o dă lectura lui este 
aceea a unei întâlniri romantice, ispititoare, învăluită în 
misterele de după miezul nopţii. Dar de ce oare s-a fixat o 
asemenea întâlnire în apropierea unei fântâni părăsite, care 
poate provoca nu numai oroare, ca idee, ci chiar o repulsie 
concretă? N-ar fi fost oare mai romantic şi nar fi slujit mai 
bine planul asasinului de a se descotorosi de Paul Soran 
fixându-se, de pildă, întâlnirea pe malul mării?... Atunci?... 
De bună seamă că fântâna fusese aleasă ca loc de întâlnire 
pentru că-i era absolut necesară asasinului, îi dădea un 
anumit avantaj pe care în altă parte nu-l avea. Care putea fi 
acest avantaj special? Siguranţa atacului? Nu!... Atacul ar fi 
fost mult mai sigur în altă parte, de exemplu în camera 
victimei, sau pe malul mării. Atunci care era avantajul?... 
Unul singur: fântâna îi servea asasinului pentru a se 
debarasa de ceva. Fie de cadavru, fie de arma crimei... Dar 
găsirea cadavrelor făcea parte din planul asasinului, 
aceasta o dovedeşte în primul rând însăşi ideea şi circulaţia 
biletelor. Rămânea celălalt răspuns: pentru a se debarasa 


de arma crimei... Dar arma crimei a fost găsită într-un 
boschet, lângă clădirea hotelului: un cuţit cu mânerul 
înfăşurat în vată, pentru a nu păstra amprente şi cu urme 
de sânge provenind de la victimă. Oricine putea să-l arunce 
acolo, după atac, în afară de victimă care zăcea lângă 
fântână. Faptul că arma a fost găsită şi felul cum a fost 
găsită: ca armă a crimei, fără să-l trădeze însă pe asasin, 
anulează, logic, necesitatea fântânii ca loc de întâlnire. 
Atunci de ce s-a fixat totuşi întâlnirea la fântână? Pentru că 
suntem obişnuiţi cu absurdul putem să încercăm acelaşi 
răspuns ca la primul bilet: dacă nici acesta n-a fost adresat 
victimei? Putem să căutăm şi alte răspunsuri, dincolo de 
limita absurdului, dar la ideea că fântâna îi oferea un 
avantaj asasinului, devenind astfel obligatorie ca loc de 
întâlnire, nu vom putea renunţa în nici un caz şi din 
momentul acesta identitatea asasinului nu mai poate fi o 
problemă pentru nimeni... 

— Dar domnul Paul Soran nu l-a văzut pe agresor? Se auzi 
vocea morocănoasă a lui Moni Marin6. Dacă ăla l-a văzut pe 
el şi a putut să-l lovească, atunci trebuie să fi văzut şi Paul 
Soran ceva... 

— Era îmbrăcat în alb, ca o siluetă de fosfor... Îşi aminti 
Vladimir Enescu. Putea să fie văzut, fără să vadă... 

— Eu nu pot să-mi închipui că Paul Soran nu ştie cine e 
agresorul! Se încăpăţână Moni Marin. 

— Ştie, de bună seamă, răspunse doctorul Tudor. Dar abia 
în ultima clipă, când nu mai era logic necesar, când a înţeles 
că n-ar mai fi comis nici o trădare, mi-a declarat că poate 
să-l spună... 

— Agresorul lui e în acelaşi timp şi asasinul, e una şi 
aceeaşi persoană cu asasinul tuturor? Întrebă arhitectul 
Dorian. 

Un frison prelungit trecu prin cei prezenţi. Nu mai aveau 
curajul să se privească între ei. Numai Vladimir Enescu o 
căuta pe Silvia Costin, dar şi ea încremenise cu ochii închişi. 


— Da! Răspunse doctorul Tudor. Agresorul lui e însuşi 
creierul, e asasinul care ne interesează, care încă ne mai 
interesează şi mă gândesc mai ales la întrebarea pe care 
mi-a dăruit-o Paul Soran, înainte de a-l părăsi, la spital: 
Oare Vladimir Enescu m-a salvat de la moarte? 

În momentul acela se produse o dublă mişcare: Vladimir 
Enescu tresări atât de violent, că nimănui nu-i scăpă gestul, 
mai ales că repeta în neştire întrebarea lui Paul Soran, iar 
pe uşa hotelului pătrunsese, cam agitat, medicul Constantin 
Matei. 

— Dacă vă întrerup, vă rog să mă scuzaţi, spuse noul venit. 
V-aş fi telefonat, dar circuitul telefonic a fost iarăşi deranjat 
de vijelie. Starea lui Paul Soran s-a înrăutățit enorm. Din 
cauza vizitelor primite astăzi, din alte cauze? Nu ştim şi nici 
n-avem timp să ne gândim la cauze. Facem tot ce se poate 
pentru a-l salva, dar sunt nevoit, în calitatea mea de medic, 
să vă informez că şansele de salvare sunt practic nule... 

Medicul plecă imediat lăsând o tăcere grea în urma lui. 
Dar numai după câteva secunde se auzi vocea arhitectului 
Dorian: 

— Asta înseamnă că nu va mai rosti numele agresorului şi 
al asasinului. Nu va mai ajunge la trădare... 

Doctorul Tudor se ridică încet în picioare. Părea obosit, 
dar vocea i se făcuse şi mai limpede: 

— Deznodământul acestui caz atât de tragic şi de 
enigmatic se apropie. Au mai rămas puţine umbre... Şi cred 
că e bine să le îndepărtăm şi pe acestea... Da, biletul găsit 
la Radu Stoian... În buzunarul costumului de baie. Era tot o 
chemare la întâlnire, deşi nu se putea citi nimic pe el; apa 
transformase literele şi cuvintele într-o singură pată 
albastră. De la început ne-am gândit că nimic nu justifica 
găsirea acelui bilet în buzunarul costumului de baie. Doar 
dacă-l primise la plajă şi i-ar fi servit ca bilet de intrare în 
apă, ceea ce era absurd. Acum ştim că toate biletele au fost 
sorise de el şi fiind aşa nu putea să-şi dea singur întâlnire 
undeva. Atunci de ce purta biletul în buzunarul costumului 


de baie? Era un singur răspuns: pentru că nu ştia că-l 
poartă. I-l pusese altcineva acolo cu scopul ca să ajungă şi 
el la o destinaţie necesară, alta decât cea care părea. E 
evident acum că o anumită persoană îi sugerase lui Radu 
Stoian să scrie trei bilete prin care dădea întâlnire cuiva. Îi 
dictase şi textul celor trei bilete, convingându-l foarte uşor, 
probabil cam aşa: dacă nu va putea să vină la ora 6 la 
Groapă, atunci poate că va accepta la ora 7 lângă barcă, la 
Pescăruşul alb şi dacă nu va putea nici aici, atunci sigur, la 1 
după miezul nopţii, va veni la fântână, când toţi vor dormi... 
În starea în care se afla Radu Stoian, după dramele de 
dimineaţă, nu mai voia decât un singur lucru: să se mai 
întâlnească odată cu o anumită persoană şi s-a supus, fără 
ezitare, celui care-l sfătuia şi care se oferise intermediar 
între el şi persoana respectivă. Nici nu bănuia, sărmanul, că 
îşi scrie propria sentinţă de condamnare la moarte, dar nici 
asasinul nu bănuia că i se scrie sentinţa. Biletele făceau 
parte din planul lui de apărare şi trebuiau obţinute repede. 
Ele aveau o singură destinaţie: să ajungă în mâinile 
noastre; noi, cei care anchetam, eram adevărații destinatari 
ai celor trei bilete. Pentru ce ni se ofereau, cu atâta 
ostentaţie şi cu acea idee de bază: trei plicuri mici într-un 
plic mare, împărţite de Dan destinatarilor? În primul rând 
ca să fixeze imaginea unui singur asasin, în afară şi în al 
doilea rând pentru a fi reţinute ca probe materiale ale 
crimelor, bineînţeles ca probe care îl scoteau pe asasin din 
cauză. Cum puteau să-l scoată din cauză? Îndemnându-ne 
să căutăm asasinul în altă parte şi asigurându-şi alibiuri. 
Deci probele materiale ale crimelor deveneau scuturi 
inatacabile pentru asasin. Deci orice probă pe care ne-o 
lăsa creierul era o probă care-l disculpa pe el. Altfel nu ne- 
ar fi lăsat-o. Spargerea din Bucureşti, arma crimei, biletele, 
toate probele, chiar crima petrecută sub ochii noştri, toate 
erau farse, toate erau făcute cu scopul de a-lapăra, de a-l 
scoate din cauză, de a ne induce în eroare. lată de ce am 
fost puşi în situaţia de a ignora faptele! Bineînţeles: faptele 


pe care ni le înfăţişa el. Nu! Spargerea n-a avut loc! Biletele 
nu fuseseră scrise pentru acei cărora li se adresaseră şi la 
care le-am găsit, arma crimei nu era cea găsită de noi, 
crima petrecută sub ochii noştri nu era adevărata crimă, 
atacul de lângă fântână nu era un atac adevărat! Dar dacă 
negam aceste fapte şi eram obligaţi să le negăm, pentru că 
nu avea cine să le comită, cu ce le înlocuiam, cu ce trebuia 
să le înlocuim?... Numai cu adevăratele fapte! Spargerea n- 
a avut loc... dar ea totuşi se efectuase. Când? Cine?... 
Datele trebuiau schimbate. Spargerea n-a avut loc 
duminică, ci sâmbătă, în noaptea acelei chermeze care 
probabil n-a existat. Nico Nicola pregătise totul. Fereastra 
nu aştepta decât un bobârnac pentru a fi deschisă, safe-ul 
nu aştepta decât un deget care să mişte nişte litere 
cunoscute. În timp ce Nico Nicola părăsea Capitala, la ora 
şapte, tot la aceeaşi oră părăsea litoralul şi scara umană. La 
Ciulniţa s-au întâlnit, aşa cum se înţeleseseră, pentru ca 
Nico Nicola să dezvăluie taina cifrului. Apoi fiecare şi-a 
continuat calea. La una din orele cele mai favorabile, după 
miezul nopţii, scara s-a înălţat şi unul din cei trei a intrat pe 
fereastra descuiată în cameră. După toate probabilitățile şi 
după proba găsită în manşeta pantalonilor, despre care 
asasinul nu putea să ştie, Dan a fost cel care a pătruns 
înăuntru. În două minute totul se terminase. În alt minut, 
aşa cum prevedea planul s-a făcut un nod oarecare la 
fereastră, un nod camuflat în care putea oricând să 
pătrundă capătul unei sârme. Apoi scara a dispărut şi la ora 
trei se afla în trenul care o aducea înapoi pe litoral. Totul 
durase 12 ore. Şi nimeni nu ştia nimic despre spargere în 
afara celor patru persoane. Lumea însă trebuia să afle şi 
asta pentru ca spărgătorii să-şi asigure alibiurile. Dacă 
ideea perfecțiunii n-ar fi obsedat mereu creierul, spargerea 
ar fi rămas aşa cum era şi poate că nimeni nu s-ar fi gândit 
la scară şi la celelalte. Dar spargerea perfectă fusese fixată 
pentru duminică. Şi aici apare geniul asasinului, în 
amănuntele spargerii. O treime din scară plecase la 


Bucureşti pentru spargerea perfectă: Dan Ionescu. Ceilalţi 
îi asigurau alibiul la teatru, inventând povestea fetei fără 
nume şi a băiatului fără nume, într-o improvizație genială, 
care-i acorda celui plecat la Bucureşti pentru efectuarea 
spargerii perfecte peste o mie de martori. Cine a mai avut 
vreodată un asemenea alibi?... Dar şi la Bucureşti se 
petrecea un moment de geniu, în care meritul, trebuie să 
recunosc îi revenea autorului, regizorului, nu interpretului. 
Era un singur om în pasaj, care agăţase o sârmă în nodul 
pregătit la fereastră cu o seară în urmă. Aştepta gardianul 
de serviciu, pentru a interpreta cu o singură frază trei 
roluri. Când gardianul s-a apropiat, prefăcându-se 
înspăimântat, a spus: „Fugi şi spune-i să sară!” Aceasta este 
fraza genială care va dovedi oricui că erau acolo în pasaj 
trei persoane: una care pândea, una care făcea legătura, 
una care efectua spargerea. A urmat apoi busculada, 
gardianul a fost doborât, iar agresorul a fugit spre fereastră 
pentru a prinde sârma. Când gardianul s-a ridicat de jos, 
agresorul n-a făcut altceva decât să tragă de sârmă pentru 
a lovi geamurile de perete şi a scoate nodul, simulând 
totodată că se prăvăleşte la pământ ca din săritură. Şi cu 
asta s-a terminat totul. Spargerea perfectă fusese săvârşită. 
Interpretul avea un alibi mărturisit de o mie de persoane, 
iar la spargerea din pasaj participaseră trei persoane... 
Scorpia roşie fusese predată, răsplata fusese primită, dar 
conflictul abia începea... Însemnările lui Vladimir Enescu |- 
au sesizat, dar i-au atribuit altă sursă. Unul din cei trei n-a 
putut suporta situaţia nouă, conflictul cu etica şi cu 
societatea. A vrut să se desfacă, într-un fel sau altul, de 
ceilalţi, devenind o ameninţare pentru ei. Creierul nu voia 
să rişte nimic. A hotărât împreună cu celălalt suprimarea 
dizidentului, farsa de lângă Pescăruşul alb. Radu Stoian îi 
oferise creierului trei bilete de rendez-vous. I s-a spus că 
rendez-vous-ul de la ora 7 fusese acceptat şi Radu Stoian s- 
a dus, sau s-a oprit, lângă barcă la ora şapte. Dar acolo îl 
aştepta unul din asasini, în costumul lui de pescuit 


submarin, care nu-i fusese furat niciodată, ci ascuns undeva 
pe malul mării, aşa cum prevedea planul. Atacul asupra lui 
Radu Stoian a fost mai greu decât se aşteptau asasinii. În 
loc să se transforme în înec sau în accident s-a transformat 
în omor. Asasinul îşi aştepta liniştit complicele, acolo lângă 
barcă, aşa prevedea planul pe care el îl executa, fără 
întrebări, fără să-şi închipuie că de fapt îşi aştepta călăul. 
Creierul îi hotărâse soarta, atunci când o hotărâse şi pe a 
lui Radu Stoian. În cele câteva secunde pe care le-au 
petrecut la adăpostul bărcii, creierul l-a transformat 
fulgerător în cadavru, cu ajutorul unei arme pe care şi-o 
procurase lesne din cutia cu unelte a motocicletei, apoi l-a 
despuiat de sumarul costum de scafandru pentru a nu-l 
implica în moartea lui Radu Stoian. Nimeni nu trebuia să-şi 
închipuie că Dan Ionescu ajunsese la Pescăruşul alb. Crima 
a fost văzută de pe vapor chiar în momentul când se 
săvârşea, dar toţi şi-au închipuit că salvatorul găsise 
cadavrul lui Radu Stoian. Două asasinate se înfăptuiseră la 
Pescăruşul alb şi acum înţelegem de ce biletul găsit în 
camera lui Dan lonescu nu preciza locul execuţiei. Dacă lon 
Roman nu ne-ar fi povestit odiseea mingii de la Ochiul cald, 
nu am fi descoperit legea locului: orice obiect care ajunge 
la bariera talazurilor este împins de curenţi spre una din 
gropi. În clipa aceea ni s-a dezvăluit fulgerător şi pregnant 
identitatea asasinului. Erau prea multe date: imprecizia 
locului în biletul de execuţie adresat lui Dan Ionescu, 
calităţile de scafandru şi de înotător ale acestuia care-l 
indicau ca asasin posibil al lui Radu Stoian, posibilitatea 
întâlnirii dintre Paul Soran şi Dan Ionescu lângă barcă şi la 
adăpostul bărcii. Asasinul nu putea şti în ce direcţie vor 
purta curenţii cadavrul complicelui său, nu ştia spre care 
Groapă, de aceea a bâlbăit şi a bâjbâit locul execuţiei în 
biletul adresat, de fapt, nouă. Ora era perfectă, locul era 
sugerat: una din gropi şi acestea îi ofereau un alibi 
irefutabil. Cine putea să-l bănuiască tocmai pe el, care nu 
fusese nici o clipă în acea zi la niciuna din Gropi, drept 


asasinul lui Dan Ionescu? Singurul lui moment de mişcare, 
însă cu martori siguri: 15 minute, fusese dedicat salvării lui 
Radu Stoian. Făcuse o singură mişcare în perioada 
crimelor, pentru a salva, nu pentru a ucide: iată alibiul lui. 
Ajungând la Pescăruşul alb, Paul Soran scăpase de orice 
primejdie, de orice ameninţare: complicii lui nu mai puteau 
să vorbească, aşa îşi închipuia. Mai rămânea o ultimă probă 
de virtuozitate, care să-l treacă şi pe el în rândul victimelor: 
propria lui crimă. De aceea şi-a dat întâlnire la fântână. Ca 
să arunce unul din cuțite, mânjit cu puţin sânge, într-un 
boschet, pentru a dovedi imposibilitatea autorănirii. Cum 
putea să se autorănească şi apoi să transporte cuțitul lângă 
hotel, mai ales că avusese grijă să-şi atragă, la locul crimei, 
salvatorul, îmbrăcându-se în alb şi provocându-l la 
suspiciune încă din cameră, din convorbirea pe oare o 
avusese cu el?... La fântână, Paul Soran a interpretat un rol 
uşor, faţă de cela lui Dan Ionescu la Bucureşti, un rol dublu 
nu triplu, apoi s-a rănit, provocând acea lovitură ciudată, 
explicabilă dacă ne gândim că ela luat cuțitul cu intenţia de 
a lovi, exact aşa cum îl ia orice om care ar vrea să lovească. 
Numai că autolovindu-se, mâna şi-a schimbat poziţia 
provocând acea rană ciudată, făcută parcă de un stângaci, 
de un începător, de cineva care nu ştie să se folosească de 
cuţit. Apoi a aruncat cuțitul în fântână şi abia acum se poate 
înţelege şi explica real alegerea locului de întâlnire. Numai 
un simulant care vrea să-şi ascundă arma, s-o facă să 
dispară, îşi putea alege un asemenea loc de întâlnire... 
Pentru ca arma cealaltă să indice aiurea agresorul şi să-l 
scoată pe el din cauză. O triplă măsură de apărare, purtând 
şi ea amprenta unei fantezii extraordinare. La un singur 
lucru nu s-a gândit şi nu l-a trecut în calcule, la întâmplare. 
Aruncându-se la pământ, Paul Soran s-a lovit, probabil de 
bordura fântânii, apoi s-a declanşat şi ploaia. Dacă Vladimir 
Enescu nu s-ar fi luat pe urmele lui... Autorănirea s-ar fi 
transformat nu în sinucidere, pentru că arma urma să fie 
găsită lângă clădirea hotelului şi nimeni nu ar mai fi căutat- 


o în altă parte, ci în crimă, într-o crimă cu adevărat perfectă 
şi insolubilă. Ar fi devenit autorul inconştient şi involuntar al 
singurei crime perfecte care s-a comis vreodată. 

— Şi toată istoria asta din cauza Scorpiei roşii? Întrebă 
nevinovată Elena. Oare ce s-o fi ales din Scorpia aia? 

— Probabil că se va întoarce la Avarian, răspunse doctorul 
Tudor. Vicenzo Petrini nu putea s-o ia cu el. A fost obligat să 
scape de ea la al doilea control în port. Şi întrucât nu s-a 
găsit nimic asupra lui şi întrucât din toate obiectele care-i 
aparţineau unul singur a fost lăsat, ca dar, băieţilor de la 
pensiune, numai în acel obiect putea să fie ascunsă Scorpia 
roşie, bineînţeles înfăşurată şi protejată de celofan sau 
cauciuc. La un coniac Napoleon i-a sărăcit, voluntar, 
sicilianul, pe cei trei băieţi de la pensiune, pentru a-i atrage 
apoi în slujba lui. Dar soarta s-a răzbunat şi sticla l-a costat 
o avere... 

— Am înţeles! Răspunse imediat căpitanul Vintilă, 
pregătindu-se să pornească spre pensiune după sticla de 
coniac. 

— Dar de ce-a vrut Paul Soran să-l indice ca agresor pe... 
Vladimir Enescu, cu acea frază pe care va spus-o la 
despărţire? Întrebă Silvia Costin cu ochii plini de jar. 

— A fost ultima lui sclipire de geniu... Răspunse doctorul 
Tudor. A interpretat în clipa aceea două roluri. Întrebarea 
lui era fără ton şi putea să aibă două direcţii: Oare Vladimir 
Enescu m-a salvat de la moarte?... Oare Vladimir Enescu m- 
a salvat de la moarte?... Putea fi interpretată şi ca o 
indicație şi ca o decizie. Şi se pare că Paul Soran a hotărât 
că Vladimir Enescu nu l-a salvat de la moarte... E unul din 
oamenii care au puterea să se omoare fără arme. l-a şi spus 
aceasta lui Vladimir Enescu, dar folosind termeni opuşi cu o 
altă destinaţie. Dacă un om vrea să ajungă pe o stea şi dacă- 
şi supune toată viaţa acestui gând, cam aşa i-a spus el, nu 
se poate să nu ajungă acolo. Nu ştiu ce-a vrut Paul Soran în 
timpul vieţii, dar ştiu ce-a vrut în clipa despărțirii şi am 
simţit că nimic nu-i va putea opri hotărârea. 


Sfârşit 

_ Ziaristul Vladimir Enescu a început să-şi scrie jurnalul cu 
aproape o săptămână înainte de găsirea primului cadavru. 
Ne-am gândit totuşi că ar fi bine să-i publicăm însemnările, 
în extenso, în primul rând pentru că, după opinia doctorului 
Tudor, ele conţin numeroase date şi observaţii reale, unele 
deosebit de importante, care au ajutat la elucidarea cazului 
şi în al doilea rând pentru că atmosfera şi întâmplările 
cuprinse în ele nu prevesteau câtuşi de puţin tragedia de 
mai târziu, ceea ce, precum se va vedea, i-a sugerat 
doctorului Tudor însăşi cauza tragediei. 

Aici se întrerup însemnările ziaristului Vladimir Enescu. 


SFÂRŞIT