Philipp Vandenberg — Al optulea pacat

O 
na 
Li 
CO 
= Zi 
LU 
O 
zZ 
< 
> 
a 
o 
z 
SRI E 
A 


WW'WWVastualiprejectieu 


PHILIPP VANDENBERG 


AL OPTULEA PĂCAT 


www.virtual-project.eu 


RD 
CD 


Traducere din limba germană de CORNEL STOENESCU 


© RAO International Publishing Company, 2008 
pentru versiunea în limba română 
2010 


PROLOG 


Uşa locuinţei rămase închisă şi după ce sună de mai multe ori. 
Ridică mâna şi bătu cu pumnul în uşă. Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi 
în negru, care îl însoțeau, priveau iritaţi. 

— Dar deschideţi odată! strigă enervat. Nu vă vrem decât 
binele. Deschideţi, în numele Domnului atotputernic! 

Din locuinţă se auzi o voce speriată, de femeie: 

— Nu vă cunosc. Ce vreţi? Plecaţi de aici! 

Vocea era agitată, dar în niciun caz isterică, cum s-ar fi 
aşteptat el. În altă situaţie don Anselmo s-ar fi întors pe călcâie 
şi ar fi plecat. La experienţa lui de patruzeci de ani în acest 
domeniu, ştia prea bine că uneori era nevoie de mai multe 
încercări pentru a-şi atinge scopul. Dar în acest caz totul era 
altfel, absolut altfel. lar don Anselmo se zbătuse îndelung până 
să cedeze presiunilor de la cel mai înalt nivel şi să purceadă la 
teribila faptă. 

Pentru că, deşi în viaţa sa clericală don Anselmo eliberase de o 
mie de ori, poate chiar şi de mai multe ori, de un chin sufletesc 
de nesuportat oameni demni de milă şi alungase diavoli sau 
demoni cu denumiri atât de ciudate ca Incubus, Enoh sau 
Leviathan, fiecare astfel de caz îl costase multă autoconvingere. 

Nu numai din punct de vedere al efortului fizic solicitat de 
procedură. Îl marcaseră adânc în special trăirile. Unii demoni, fie 
că se numeau Baal sau Forcas, unul având trei capete, iar cel de 
al doilea fiind un lăudăros de o şiretenie perfidă, aceştia nu l-au 
cruțat şi au pătruns în el. 

Într-unul dintre cazuri, Abu Gosh, demonul sângelui, care ani 
de-a rândul vieţuise într-o fecioară infirmă din Perugia, îl luase 
în stăpânire la o exorcizare, fără ca el să bage de seamă. Abia 
când începuse să îşi provoace singur tăieturi şi răni şi se 
apucase cu ajutorul unei foarfece să îşi reteze organul 
reproducător considerat inutil, unul dintre confraţi l-a observat 
şi l-a oprit. 

Prin aplicarea unei moaşte a sfintei Margareta din Cortona, 
adusă în grabă, demonul fusese alungat din don Anselmo. În 
tinereţe, Margareta trăise în păcat şi ruşine, dar apoi, prin 
cumpătare şi autoflagelare, îşi găsise adevărata credinţă. 


Totodată, ea îşi făcuse tăieturi de-a lungul coapselor şi pe 
pântece. 

Don Anselmo bătu din nou în uşă şi apăsă pe butonul soneriei. 

— Aţi uitat că aveam stabilită o întâlnire? 

— O întâlnire? Nu mi-am dat întâlnire cu nimeni. 

— Ba da, săptămâna trecută. Nu vă amintiţi? 

— Săptămâna trecută nici nu eram aici, se auzi vocea din 
interiorul locuinţei. 

— Ştiu, răspunse don Anselmo. 

Nu pentru că acest lucru corespundea adevărului, ci mai mult 
pentru că nu voia să îi mai dea femeii ocazia să se mai agite. 

— Tipic, murmură cel mai în vârstă dintre însoțitori, un tip de 
vreo cincizeci de ani, înalt, cu chelie strălucitoare şi bronzat ca 
un ghid montan din Trient. Noi, neurologii, vorbim despre 
schizofrenie neurastenică. Nu este un fenomen rar - pacientul 
nu îşi mai aminteşte de lucruri recente. 

— Este o prostie, remarcă furios don Anselmo. Este demonul 
Isaacaron. El şterge toate gândurile clare şi orientează întreg 
comportamentul către ispită şi plăceri, sau cum se zice astăzi, 
spre sex. 

Cel de al doilea însoțitor, un tinerel grăsuţ, cu obraji roşii şi 
tuns scurt, cobori încurcat privirea către încălţămintea bine 
lustruită. Purtarea lui dădea de înţeles fără putinţă de greşeală 
că era student la un seminar teologic. 

Studentul intimidat strângea cu ambele mâini mânerul unei 
genţi de forma unui cufăr din piele neagră, unde se aflau 
ustensilele necesare exorcizării: o stolă violetă, două sticle cu 
apă diferită, o lumânare albă, groasă, o capsulă din nichel cu 
fitilul pulverizat al unei lumânări sfinţite, un crucifix din alamă, 
cincisprezece pe douăzeci şi cinci centimetri, cablu de tractare 
achiziţionat dintr-un magazin cu accesorii auto şi o carte în 
format octav, legată în piele roşie şi inscripționată cu litere aurii 
- RITUALE ROMANUM. EDITIO PRIMA POST TYPICAM!. 

Larma atrase o martoră nedorită, care scosese capul peste 
balustrada scării la etajul inferior. Când studentul o remarcă, îi 
făcu cu capul un semn părintelui, arătând în jos. 

Don Anselmo se aplecă şi el peste balustradă şi şuieră răguşit: 

— Plecaţi de acolo, asta nu vă priveşte! 

Femeia dispăru imediat. La câteva etaje mai jos se trânti o uşă. 


1 Catalog Roman de ritualuri. Prima ediţie după original. (n.tr.) 


Pe neaşteptate uşa locuinţei se deschise. Apăru ca o viziune a 
Mariei din secolul al XIX-lea, într-un capot subţire, albastru ca 
cerul, cu chipul palid, nemachiat, cu părul lung ridicat în grabă, 
ce îi dădea un anume aer lasciv. 

Ce admirabilă femeie, gândi don Anselmo, care nu o cunoştea 
pe femeie, dar care fusese avertizat şi ştia la ce să se aştepte. 
Tot el îşi reveni primul. 

În timp ce ceilalţi doi înţepeniseră şi o mâncau din ochi de 
parcă era ambrozie, părintele vâri un picior în deschizătura uşii. 
Din casă răzbătea o căldură sufocantă. Nu era ceva neobişnuit 
la o locuinţă aflată la ultimul etaj în acest anotimp. Nici noaptea 
nu se făcea răcoare aici. 

În ciuda căldurii şi din pudoare în faţa celor trei bărbaţi, 
frumoasa femeie ţinea cu ambele mâini de gulerul capotului. 

— Sunteţi de la poliţie? Aveţi mandat de perchiziţie? întrebă ea 
pierdută, privind bărbaţii cu ochii mari. 

Don Anselmo îi vâri sub nas o foaie de hârtie: 

— Nu suntem de la poliţie, signora. Ştiţi despre ce este vorba! 

Dar signora era prea tulburată pentru a citi textul, care pe 
deasupra era conceput şi în latină. Ea văzu doar însemnele 
papale din capul scrisorii, expeditorul care era Citta del 
Vaticano, ca şi cuvintele reliefate în mod deosebit NORMA 
OBSERV AND A CIRCA EXORCIZANDAM A DAEMONIO. 

Minimele cunoştinţe de latină dobândite în şcoală i-au fost 
suficiente pentru a da un sens dificilei limbi bisericeşti: „Linii 
directoare în alungarea unui demon”. 

Frumoasa signora trase adânc aer în piept. Exorcizare! îi trecu 
fulgerător prin cap. 

Auzise despre aşa ceva, văzuse chiar şi un film produs la 
Hollywood,  Exorcistul, o  cârpăceală  înfiorătoare, dar 
considerase că toate acestea sunt ficţiune. Era de neimaginat 
că mai exista astăzi ceva de acest gen. 

— Ascultaţi, trebuie să fie o confuzie! Vocea ei căpătă un ton 
mai ridicat când continuă: Doar nu credeţi în mod serios că sunt 
stăpânită de diavol? 

Don Anselmo afişă un zâmbet greu de descifrat: 

— Satana pune nu arareori stăpânire pe cele mai frumoase 
creaturi ale Domnului. 

Frumoasa signora izbucni într-un râs sonor, artificial. Se înecă, 
tuşi mai să-şi dea sufletul şi nu lipsi mult să se sufoce. 


Părintele îi aruncă neurologului care îl însoțea o privire 
semnificativă şi acesta răspunse la rândul lui înclinând uşor 
capul. In cele din urmă întinse braţul şi împinse femeia într-o 
parte. 

— Nu dorim să facem vâlvă, spuse el în timp ce păşea în 
apartament. 

Insoţitorii îl urmară muţi şi fără a ridica privirile. Signora era 
prea surprinsă pentru a-i opri. 

— Numele meu este don Anselmo, spuse acesta privind salonul 
aranjat cu gust. lar dânsul este neurologul dottore... numele nu 
are a face cu chestiunea noastră. Angelo este un teolog în 
devenire, care promite mult, el va asista la /iberatio. 

Angelo făcu o plecăciune rigidă, ca un artist de circ la 
anunţarea numelui său. După care îi întinse geanta lui padre. 

— Ce înseamnă asta? 

Cu ochii pe telefon, frumoasa signora stătea în mijlocul 
încăperii, în faţa canapelei. În timp ce padre începea să înşire 
conţinutul genţii pe măsuţa joasă de lângă canapea, femeia 
căuta o posibilitate de a ieşi din această afurisită situaţie. 
Temătoare, privea fiecare obiect scos de don Antonio din 
geantă. 

— Vă rog, ce înseamnă prostia asta? Adăugă pe un ton mai 
ridicat: leşiţi imediat din casă! 

Când văzu cele patru cabluri întinse de padre pe măsuţă, 
scoase un strigăt strident, prelung. Apoi simţi cum studentul cel 
gras se apropie de ea prin spate şi o fixă cu o forţă de urs. 
_In acelaşi timp, doctorul interveni. Îi văzu siringa din mână. 
Incepu să se zbată ca ieşită din minţi. Dar împotrivirea ei fu 
zadarnică. Simţi înţepătura din coapsă. Tavanul începu să se 
clatine. Apoi simţi o toropeală plăcută. 

Sesiză indiferentă că studentul îi lega picioarele şi încheieturile 
mâinilor. Nu protestă nici când acesta o ridică şi o duse pe 
braţele-i puternice în dormitorul de alături. 

Pe patul deasupra căruia se arcuia un baldachin diafan, 
studentul strânse legăturile trecând cablurile pe sub pat şi 
legându-le unele cu altele. 

Doctorul îi lua pulsul, cu mâna pe carotidă: 

— Are pulsul patruzeci şi şase, zise el şi ridică din sprâncene. 
Este dificil să lucrezi cu un pacient fără să ai indicaţii asupra 
dozei corecte. 


— Este Isaacaron, care o posedă, strigă don Anselmo cu ochii 
sclipitori. Dar am să îl alung din frumosul trup al acestei femei. 

Pe chipul exorcistului apăru un rânjet diabolic. Era rândul lui. 

Işi puse agitat stola violetă. Scoase dopurile celor două sticle 
cu apă. Din prima turnă puţin lichid în podul palmei şi o stropi 
pe frumoasa signora. 

Aceasta nu reacţionă. Abia când procedura se repetă cu apă 
din a doua sticlă, frumoasa signora începu să mişte capul spre 
stânga şi spre dreapta. Corpul i se încordă şi spuse cu o voce 
obosită: 

— Ce faceţi cu mine, porcilor? Dezlegaţi-mă! Trei indivizi 
contra unei femei slabe! Nu vă este ruşine? 

Studentul tresări ca atins de fulgerul Sfântului Duh. Strânse 
pleoapele ca şi cum ar fi simţit durerea pricinuită de teribilele 
cuvinte. Doctorul urmări tensionat reacţia părintelui. Dar don 
Antonio rămase impasibil. 

— Este demonul care vorbeşte din ea şi care foloseşte 
asemenea cuvinte, şuieră el. Apoi se adresă neurologului: Poate 
vă miră faptul că am stropit-o cu ape diferite. Am vrut să fiu 
sigur că în acest caz nu avem de-a face cu isterie. În cazul 
isteriei unii reacţionează ca şi cum ar fi posedaţi, de exemplu 
pentru a se da interesanţi. Atunci signora ar fi un caz pentru 
dumneavoastră, dottore, nu un caz pentru exorcist. Aşa că am 
început cu exorcismus probativus. Am stropit-o pe signora la 
început cu apă obişnuită, după cum aţi văzut, şi ea nu a 
reacţionat. Apa din cea de a doua sticlă era apă sfinţită. Aţi 
putut singur constata cum a reacţionat demonul din femeie. 

— Don Anselmo... îşi întrerupse studentul maestrul, don 
Anselmo... 

— Vă rog! se răsti părintele la student şi ridică în mână Rituale 
romanum. Deschise cartea la pagina dorită cu o mişcare sigură. 
Apoi apucă crucifixul cu mâna dreaptă şi începu ritualul 
îngenuncheat în faţa  signorei care tremura: Părinte 
atotputernic, Dumnezeu, grăbeşte-te să salvezi de la pieire 
omul pe care l-ai creat după asemănarea Ta. Doamne, 
îndreaptă mânia ta asupra fiarei care refuză via Ta. 
Atotputernica Ta mână dreaptă să îl silească să se îndepărteze 
de roaba Ta, şi să nu mai cuteze a o poseda pe cea pe care Tu 
ai socotit-o demnă de a fi creată după asemănarea Ta. 

Frumoasa signora smuci legăturile care o ţineau legată de pat. 


Acestea îi produseră durere şi lăsară urme de un roşu-închis. În 
măsura în care îi permiteau legăturile, se arunca dintr-o parte în 
alta, şi în acest fel trupul ei perfect se dezveli vederii bărbaţilor. 
Respira cu greutate. 

Pe punctul de a leşina, studentul îşi desfăcu gulerul specific 
preoţesc, leoarcă de transpiraţie. De când fusese înţărcat de la 
sânul mamei la vârsta de un an şi jumătate, nu mai văzuse atât 
de aproape niciun semn caracteristic al sexualităţii. După ce 
absorbi cu voluptate în sine imaginea detestabilă şi aţâţătoare, 
îi aruncă lui don Anselmo o privire plină de reproş. 

Neurologul, de la natură înclinat mai curând către propriul sex 
şi obişnuit cu simptomele de isterie asemănătoare, se arătă mai 
puţin impresionat, dar începu să se gândească la faptul că 
procedura ar putea suprasolicita atât natura psihică, cât şi cea 
fizică a signorei. 

— Eu vă sfătuiesc să întrerupeţi imediat procedura, strigă el, 
încercând să acopere ţipetele, plânsul şi gemetele scoase de 
frumoasă. 

Don Anselmo păru că nu îl aude. 

O stropi din nou pe zbuciumata signora cu apă sfinţită. Vocea 
ei chinuită se amplificase atât de puternic, încât exorcistul 
începu să strige el însuşi: 

— Îţi poruncesc, oricine ai fi tu, spirit spurcat, ţie şi tuturor 
celor însoţiţi cu tine, care posedă această roabă a Domnului, să 
îţi declini numele, ziua şi ora ieşirii tale, printr-un semn 
oarecare. Şi mie, nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, îmi vei da 
ascultare întru toate. Şi nu vei produce niciun rău acestei 
creaturi sau celor prezenţi aici! 

Abia îşi terminase don Anselmo incantaţia, că frumoasa 
signora începu să zbiere din toate puterile care îi mai 
rămăseseră: 

— Ajutor, ajutor! Nu mă aude nimeni? Ajutor! Ajutor! 

Striga atât de tare încât părintele îi făcu semn studentului să îi 
pună signorei o pernă peste faţă ca să nu adune tot blocul. 

— Terminaţi, nu puteţi face asta! îi porunci dottore studentului, 
şi încercă să îi smulgă perna. 

Totuşi, cu ajutorul Domnului şi cu forţa tinereţii lui, acesta îl 
împinse la o parte pe neurolog, care se împiedică şi căzu. 

— Asta nu o mai înghit! Dottore făcea spume de furie, se ridică 
și se îndreptă şchiopătând spre ieşire. Consideraţi colaborarea 


noastră ca încheiată! strigă el din mers. 

După care trânti uşa după el. 

Perna de pe faţă înăbuşea tipetele frumoasei signora. Mişcările 
ei convulsive, prin care încerca să se elibereze din legături, 
continuară. 

Imaginea ei îi aţâţa studentului noi şi noi gânduri păcătoase. 
Cum or fi arătând îngerii din ceruri, gândea el, dacă dracul de 
pe pământ ia asemenea înfăţişări seducătoare? 

Don Anselmo, din cauza vârstei fiind mai curând scutit de 
asemenea gânduri, nu se lăsa abătut şi continua în desăvârşirea 
operei sale: 

— Te conjur, şarpe bătrân, pe judecătorul vieţii şi al morii, ieşi 
imediat din această femeie, care găseşte refugiul în sânul 
Bisericii. Îţi porunceşte asta Dumnezeu Părintele. Îţi porunceşte 
Dumnezeu Sfântul Duh. li porunceşte credinţa sfântului apostol 
Pavel. Îți porunceşte sângele martirilor. Îţi poruncește 
intervenţia tuturor sfinţilor. Îţi porunceşte tăria credinţei 
creştine. Deci retrage-te, amăgitorule, duşman al virtuţii! 

— Don Anselmo, don Anselmo! strigă studentul. Priviţi! 

Tremura din tot corpul. 


CAPITOLUL 1 


Alberto, şoferul cardinalului, apăsa pedala accelerației micului 
Fiat atât de adânc, încât motorul acestuia urla ca un animal 
chinuit. 

Cardinalul Gonzaga stătea pe locul din spate, ţeapăn ca o 
statuie egipteană. Croncănea răguşit: 

— Trebuie să ajungem înaintea zorilor! 

— Ştiu, Excelenţă! 

Alberto privi ceasul luminat verzui din bordul maşinii; arăta ora 
douăzeci şi două şi zece minute. 

In cele din urmă persoana de lângă Alberto vorbi. De când 
cotiseră puţin după Florenţa pe autostrada Al în direcţia 
Bologna, monseniorul nu mai scosese un cuvânt. Monseniorul 
Soffici, secretarul particular al cardinalului, nu era cu siguranţă 
un tăcut. Totuşi, în această situaţie tulburarea îl făcuse să 
amuţească. 

Soffici se prefăcu că îşi drege glasul. După care, fără să îşi ia 
privirea de pe luminile de poziţie ale maşinii din faţa lor, zise: 

— Nu ajută pe nimeni dacă ne trezim în vreun şanţ, nici pe 
dumneavoastră, şi nici sfânta Biserică, dacă îmi permiteţi 
remarca, Excelenţă! 

— Ei, da! răspunse nemulţumit Gonzaga şi îşi şterse chelia 
năduşită cu mâneca hainei negre. 

Il termina arşiţa nopţii fierbinţi de august. 

Alberto îl observa în oglinda retrovizoare. 

— A fost ideea dumneavoastră, Excelenţă, să plecăm cu 
maşina mea personală. Maşina dumneavoastră de serviciu are 
aer condiţionat, ceea ce în situaţia dumneavoastră ar fi fost un 
avantaj. 

— Nu trebuie să îmi spui asta, îl puse Gonzaga la punct pe 
şofer. 

Acum interveni şi monseniorul: 

— Da, o limuzină neagră cu număr de Vatican! Era cel mai bine 
cu o escortă de la poliţie şi cu informaţia dată la ştiri: „În 
această noapte, pe autostrada de la Florenţa câtre Bologna, 
Excelenţa sa cardinalul Curiei Philippo Gonzaga transportă...” 

— Tăceţi! întrerupse cardinalul euforia verbală a secretarului 


său. Niciun cuvânt în plus. Eu nu m-am plâns. Noi am decis că 
cel mai simplu este ca trei bărbaţi să călătorească noaptea, de 
la Roma spre Brenner, într-un Fiat care nu atrage atenţia. 
Basta! 

— Am fost bine intenţionat, Excelenţă! se scuză Alberto. 

Cei trei bărbaţi fură din nou cuprinşi de o tăcere tensionată. 

Alberto menținea o viteză constantă de 160 kilometri pe oră. 
De pe locul din spate, cardinalul privea încordat prin parbriz 
înainte, unde lumina farurilor îşi croia cu greu drum. 

Soffici, un om de vreo patruzeci de ani, zvelt, tuns perie, cu 
ochelari cu ramă de aur, îşi mişca buzele la intervale scurte de 
timp, ca şi cum s-ar fi rugat, şi scotea cu această ocazie nişte 
sunete asemănătoare picăturilor de apă ce se scurgeau dintr-un 
robinet. 

— Nu aţi putea să vă rugaţi în linişte? zise enervat cardinalul. 

Supus ca un copil pus la punct, monseniorul încetă să îşi mai 
mişte buzele. 

După Modena, unde autostrada A1 se îndreaptă spre vest, spre 
Milano, iar A22 coteşte către nord, zgomotul motorului fu 
acoperit de Halleluja lui Haendel. Melodia provenea din 
buzunarul interior al sacoului lui Soffici. Secretarul scoase 
nervos telefonul mobil şi privi pe ecran. Se răsuci şi întinse 
micul aparat înapoi: 

— Este pentru dumneavoastră, Excelenţă! 

Pierdut în gânduri, Gonzaga întinse mâna stângă fără să îl 
privească pe secretar: 

— Dă-mi-l! 

Şi îl duse la ureche. 

— Pronto! O vreme ascultă fără să scoată un cuvânt, apoi 
spuse scurt: Am înţeles parola. Să sperăm că putem ajunge la 
timp. În rest, mă simt ca o mumie egipteană, ca acel... 

Se opri din vorbit. 

— Tutankhamon! îi sări în ajutor Soffici de pe locul din faţă. 

— Exact. Ca Tutankhamon. Lăudat fie Domnul. 

Cardinalul Gonzaga îi restitui telefonul. 

— Dacă nu iese bine, schimbaţi-vă melodia de apel, zise el 
sarcastic. 

Secretarul îi răspunse: 

— Ce ar putea să nu mai iasă acum bine, Excelenţă? 

Gonzaga ridică teatral ambele braţe, de parcă ar fi vrut să 


intoneze Tedeum; dar cuvintele ce urmară au fost mai curând 
blasfemice: 

— Niţel cam mult din ceea ce aşteaptă de la noi Domnul nostru 
Isus. Nu m-ar mira dacă planul nostru ar da greş în ultimul 
minut. î 

O vreme domni o tăcere meditativă. In cele din urmă Gonzaga 
spuse în şoaptă, de parcă cineva ar fi tras cu urechea la discuţia 
lor: 

— Parola este „Apocalipsa 20:7”. M-ai înţeles, Alberto? 

— „Apocalipsa 20:7”, repetă şoferul şi încuviinţă din cap. Când 
suntem aşteptaţi? 

— La ora trei şi treizeci. În orice caz, înainte de ivirea zorilor. 

— Madonna mia, şi cum pot face asta? 

— Cu ajutorul Domnului şi accelerând la maximum! 

Autostrada parcurgea dreaptă la nesfârşit câmpia fluviului Po. 
În timpul nopţii şi la viteză mare, drumul te îndemna la somn. Şi 
Alberto lupta cu oboseala. 

Apoi îşi aminti scopul călătoriei. O acţiune absurdă, în ale cărei 
taine erau iniţiaţi doar secretarul cardinalului, monseniorul 
Soffici, şi el. 

După o îndelungată tăcere, cardinalul se adresă lui Soffici: 

— Este plină de înţelesuri această parolă. Cunoaşteţi textul 
Apocalipsei după loan? 

— Desigur, excelenţă! 

— Şi capitolul douăzeci, versul şapte? 

Soffici se bâlbăi: 

— Tocmai acest vers nu mi-l amintesc acum, dar pe toate 
celelalte vi le pot cita din memorie. 

— Bine, Soffici, acum ştiţi de ce aţi ajuns doar monsenior şi nu 
mai mult. 

— Dacă îmi permiteţi remarca, Excelenţă, mă înclin smerit în 
faţa titlului acordat! 

Gonzaga se pricepea de minune să îl jignească în mod perfid 
pe secretar. Lui Soffici îi rămânea doar libertatea gândurilor lui. 

Aerul din maşină era îmbâăcsit cu izul de „Pour Monsieur” al 
casei Coco Chanel, un parfum bărbătesc pe care cardinalul îl 
achiziţiona convenabil dintr-un magazin exclusivist din gara 
Vatican. Cardinalul îşi fricţiona chelia de culoarea marţipanului 
cu această apă de colonie, de când paracliserul de la Santa 
Maria Maggiore îi destăinuise în cel mai adânc secret, după o 


liturghie  pontificală, că amintita procedură favorizează 
creşterea părului. 

Deşi stătea în spate şi era întuneric, cardinalului nu îi scăpară 
mişcările involuntare din cap ce însoțeau gândurile secretarului 
său. 

— Vă voi spune ce prevede 20:7! 

— Nu este nevoie, îl întrerupse Soffici pe cardinal. Am avut 
doar un lapsus de moment. Fraza în chestiune sună astfel: Când 
mia de ani va lua sfârşit, Satana va fi eliberat din temniţă. 

— Toată consideraţia, monseniore, zise Gonzaga. Oricum nu 
văd nicio legătură cu misiunea noastră. 

Alberto, care de la început luase cunoştinţă de tainica misiune, 
îşi înăbuşi un chicot jenat şi îşi concentră atenţia asupra unei 
maşini care de vreo treizeci de kilometri îi ţinea trena. De 
fiecare dată când accelera, şoferul acelei maşini se ţinea scai 
după el. Dacă micşora viteza, încetinea şi maşina din urma lui. 

Pentru a scăpa de conducătorul care îl deranja, Alberto 
acceleră puternic. 

S-a întâmplat undeva după ce au trecut de ieşirea către 
Mantua şi Verona: cu motorul urlând, maşina care îl urmărea 
făcu o depăşire şi trecu atât de aproape în faţa Fiatului, încât 
Alberto se văzu nevoit să frâneze brusc. Alberto comentă 
riscanta manevră cu o sudalmă de cea mai joasă speţă, ceea ce 
îl făcu pe secretar să tuşească dezaprobator. Brusc în partea 
dreaptă a maşinii apăru un braţ cu un baston care clipea roşu. 
Poliţia. 

— Asta mai lipsea, oftă Alberto. 

In silă se supuse semnului făcut de poliţist de a-l urma. 

Acţiunea poliţiei fusese bine gândită. La nici trei sute de metri 
se afla o parcare neluminată. Acolo i se indică să urmeze 
maşina poliţiei. 

Abia apucase Alberto să oprească, când din cealaltă maşină 
săriră trei bărbaţi înarmaţi cu pistoale automate, care încercuiră 
Fiatul. 

Soffici îşi încrucişă braţele şi începu să mişte din buze. Pe locul 
din spate, cardinalul stătea ţeapăn ca un mort. Şoferul 
cardinalului acceptă situaţia explozivă cu sânge rece. Fără un 
cuvânt deschise geamul lateral şi se trezi în ochi cu lumina 
puternică a unei lanterne. 

— Coborâţi! 


Exagerat de încet şi vădit nemulţumit, Alberto se supuse 
solicitării brutale. Nici nu ieşi bine din maşină, că doi carabinieri 
îl apucară de braţe şi îl împinseră cu mâinile pe capota maşinii. 

Alberto, care era un bărbat deloc fricos, aşadar nu chiar un 
italian tipic, scoase un strigăt de durere, care în niciun caz nu 
era în concordanţă cu situaţia. Se linişti doar când simţi în 
spinare ţeava pistolului automat al celui de al treilea carabinier. 

— Sunt şoferul Excelenței Sale, cardinalul papal Gonzaga, 
strigă el după ce unul dintre poliţişti îl căutase din cap până în 
picioare după arme. 

— Bun, iar eu sunt împăratul Chinei, îi răspunse şeful grupului 
celor trei. Documentele! 

Alberto arătă către portbagaj. Şeful îşi părăsi victima şi se 
îndreptă spre portbagaj. Pe drum lumină scurt interiorul maşinii. 
Se îngrozi. 

— Este mort? i se adresă el lui Alberto. 

— Este cardinalul Gonzaga! 

— Aţi mai spus-o. Vom reveni mai târziu la asta. Mă refer la 
faptul că nu dă niciun semn de viaţă. 

— Asta este treaba dânsului. 

— Sunt curios să îl aud. 

Prin uşa deschisă, cardinalul auzise disputa dintre poliţist şi 
şoferul său. Ridică plin de demnitate mâna dreaptă. 

Polițistul se retrase un pas. 

— Chiar am crezut că tipul este mort, se adresă el celorlalţi 
doi. 

Aceştia se postaseră de o parte şi de alta a lui Alberto, când 
ultimul deschise portbagajul. 

— Madonna! exclamă unul dintre ei, un bărbat cu un cap mai 
înalt decât ceilalţi doi, probabil şeful echipei. 

Dumnezeu ştie la ce se aşteptase el să găsească în portbagajul 
micului Fiat, în niciun caz o eşarfă roşie-purpurie împăturită cu 
grijă pe un talar cu aplicaţii roşii şi o tichie purpurie. 

Dintr-o mapă din saftian roşu, Alberto scoase un paşaport cu 
inscripţia aurie „Citta del Vaticano”, pe care îl întinse 
carabinierului. 

Parcă cerând ajutor colegilor săi, polițistul le aruncă acestora o 
privire şi, când văzu că ei ţineau armele în poziţie de tragere, le 
şopti printre dinţi să lase pistoalele automate în jos. 

Desigur că fotografia din paşaport nu era cea mai nouă poză - 


timpul acţionează şi asupra unui cardinal -, dar asupra 
autenticităţii paşaportului nu exista îndoială. Numele: S.E. 
Philippo Gonzaga, Cardinale di Curia, cu domiciliul în Citta del 
Vaticano. 

Polițistul îi împinse de o parte pe colegii săi şi se duse în 
dreptul geamului portierei din spate, prin care Gonzaga privea 
în continuare nemişcat. 

— Vă rugăm să ne scuzaţi, Excelenţă! strigă carabinierul prin 
geamul închis. Nu puteam să ştiu că Excelenţa Voastră aţi 
plecat la drum cu un Fiat vechi. Mi-am făcut doar datoria... 

Gonzaga aruncă doar o privire dispreţuitoare poliţistului umilit, 
apoi cobori doar puţin geamul şi întinse mâna hotărât. 

Carabinierul îi restitui paşaportul, ţinându-l cu mare atenţie, cu 
vârful degetelor. Salută şi le făcu un semn energic cu capul 
celorlalţi doi să dispară. 

— A mai mers o dată bine, bombăni Alberto şi se lăsă să cadă 
pe locul şoferului. 


CAPITOLUL 2 


Trenul de noapte plecat de la Munchen spre Roma ajunsese 
luni dimineaţa cu întârziere în Stazione Termini. Malberg 
dormise prost, iar micul dejun servit de însoţitorul vagonului de 
dormit fusese o catastrofă. A 

Malberg îşi târa prost dispus geamantanul pe peron. Intr-o 
italiană ireproşabilă îi spuse şoferului de taxi adresa unde voia 
să meargă: 

— Via Giulia 62. Hotel Cardinal, per favore. 

Ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală, pentru că şoferul, din 
motive inexplicabile, începu să îi povestească viaţa sa străinului 
care îi cunoştea limba, subiect pentru care Malberg nu nutrea 
nici cel mai mic interes şi din care reţinu doar că italianul avea 
cinci fiice. 

Hotelul era nu departe de Piazza Navona, într-un cartier cu 
numeroşi negustori de antichităţi şi multe anticariate. Malberg 
se mai cazase de câteva ori aici, aşa că fu salutat entuziast de 
către angajatul de la recepţia decorată în întregime în roşu. 

Ajuns în camera de la etajul întâi despachetă fără niciun chef - 
ura cumplit făcutul şi desfăcutul bagajelor -, apoi apucă 
telefonul şi formă numărul compus din unsprezece cifre al unui 
telefon mobil. 

| se păru că a durat o veşnicie până când cineva răspunse. Era 
o voce adormită de femeie: 

— Alo? 

— Marlene? întrebă nesigur Malberg. 

— Lukas, tu eşti? Unde eşti? Cât este ceasul? 

— Hai să o luăm pe rând, răspunse amuzat Malberg. Da, eu 
sunt. Tocmai m-am cazat la Hotel Cardinal. Şi ora este zece şi 
patruzeci şi cinci. Alte întrebări? 

Femeia râse: 

— Lukas, eşti acelaşi mucalit dintotdeauna! 

— Stabilisem o întâlnire, îţi aminteşti? 

— Ştiu. Dar dimineaţa nu este perioada din zi pe care o prefer. 
Ascultă: Te iau peste o oră de la hotel. Apoi mergem împreună 
la marchesa. Pe curând! 

Malberg privea uimit receptorul telefonic, aşteptând şi un „la 


revedere”, dar Marlene închisese demult. 

De fapt cunoştea nestatornicia lui Marlene, obişnuinţa ei de a 
lua decizii pe moment şi de a se entuziasma pe loc. In definitiv 
împărţiseră aceeaşi bancă la şcoală timp de doi ani. Dar cum se 
întâmplă de obicei, după şcoală nu mai ţinuseră legătura. ŞI 
când se reîntâlniseră la aniversarea a douăzeci de ani de la 
absolvire, Lenchen - cum îi spunea el pe vremuri lui Marlene - îl 
uimise. Căci Lenchen cea de treabă de odinioară devenise acum 
o femeie chipeşă, tulburătoare. 

La scurt timp după ce trecuse bacalaureatul ea îşi întrerupsese 
şi studiile de biologie pentru un post în învăţământ. De ce 
venise la Roma, Marlene nu putea sau nu voia să spună. Şi nici 
din ce trăia de fapt. Şi spre deosebire de toţi foştii colegi de 
clasă, nu se căsătorise. Ceea ce era de mirare. 

În orice caz, pe Lukas Malberg, anticar avut stabilit în 
Munchen, îl impresionase profund. Săptămâna trecută, când o 
sunase, ea amintise în conversaţie că ar cunoaşte o anume 
marchesa care, sărăcită, ar vrea să renunţe la colecţia de carte 
a soţului decedat - din care făceau parte şi preţioase foliante 
din secolul al XV-lea. Malberg se arătase imediat interesat. Dar 
să recunoaştem că nu doar cărţile îl atrăseseră la Roma. 

El era un celibatar arătos şi Marlene era o femeie atrăgătoare. 
lar Roma oferea cadrul perfect pentru o aventură tulburătoare. 

Bineînţeles că Marlene se dovedea nepunctuală. Lukas nici nu 
se aşteptase la altceva. Circulaţia la Roma reducea la absurd 
orice întâlnire la oră fixă. Dar când Marlene nu sosise nici la ora 
douăsprezece şi jumătate, Malberg puse mâna pe telefon şi 
formă numărul telefonului mobil al acesteia. Dar se anunţă doar 
căsuţa vocală. Când formă numărul telefonului fix, obţinu 
anunţul automat: „Momentan acest post telefonic nu poate fi 
accesat.” 

Gândindu-se că formase greşit numărul, Lukas mai încercă o 
dată. 

După a treia încercare renunţă. Privea nedumerit pe fereastră. 
După încă o jumătate de oră încercă din nou. 

— Momentan acest post telefonic nu poate fi accesat. 

Pe Malberg îl cuprinse neliniştea. Dacă intervenise ceva - de ce 
Marlene nu îl anunţase? 

Pe un bileţel avea notat pe lângă numerele ei de telefon şi 
adresa: Via Gora 23. 


În faţa hotelului, Malberg urcă într-un taxi. 
x kx * 

Casa din Trastevere, un bloc ca majoritatea clădirilor de pe 
stradă, părea cam sărăcăcioasă. Cu siguranță că avea peste o 
sută de ani, iar intrarea pompoasă cu câte o coloană înaltă de 
fiecare parte nu reuşea să ascundă faptul că avea urgent nevoie 
de renovare. 

Din cele relatate de Marlene, Malberg ştia că ea locuia într-o 
mansardă cu terasă şi cu vedere la Tibru şi la Palatin. 

Trecând de portăreasa dolofană care se iţea prea puţin 
interesată prin uşa întredeschisă, Malberg se îndreptă către lift. 
Luă la cunoştinţă mustăcind de numele aflat pe tăbliţa de pe 
uşa administratoarei: Fellini. Monstrul din lemn de mahon de 
culoare închisă şi sticlă bizotată pufnea şi gemea încă înainte ca 
vizitatorul să fi pus piciorul în el. Zgomotele răsunau în toată 
scara în timp ce liftul cobora. Malberg, care privea cu 
neîncredere orice mijloc de locomotie care se desprindea de 
pământ, se hotări să urce pe jos. 

În casa scărilor aerul era înăbuşitor. Mirosea a ceară de 
parchet şi a proaspăt spălat. În timp ce urca, fu cât pe aici să fie 
doborât de doi bărbaţi care erau foarte grăbiţi să coboare. 

— Nu aţi putea să fiţi atenţi? le strigă el celor doi. 

Ajuns la ultimul etaj, Malberg îşi şterse transpiraţia de pe 
frunte. 

Uşa cu două canaturi, vopsită în alb, nu avea tăbliță cu numele 
locatarului. Pe perete era butonul din alamă al unei sonerii. 
Malberg apăsă butonul. 

Din interior nu se auzi niciun zgomot. 

După un timp, Malberg mai sună o dată şi, neprimind nici o 
reacţie din partea lui Marlene, mai sună a treia şi a patra oară. 
În cele din urmă, bătu cu palma în uşă şi strigă: 

— Sunt eu, Lukas! De ce nu deschizi? 

În aceeaşi clipă uşa se deschise singură, fusese doar 
apropiată. Malberg ezită. Apoi intră cu atenţie. 

— Marlene? Este totul în regulă? Marlene? 

Malberg ascultă cu gura întredeschisă. 

— Marlene? 

Niciun răspuns. 

Fu brusc cuprins de frică, frica de ceva necunoscut. 

— Marlene? 


Încercând să evite orice zgomot, făcea pas după pas. În aer 
plutea un iz aspru, neplăcut, de crini. Involuntar remarcă tapetul 
de brocat auriu, aplicele scumpe şi mobilierul antic. 

In salon, un interior mobilat cu gust cu mobilă grea tapiţată, cu 
mochetă grea, americană, era dezordine. In ce privea 
perspectiva asupra Romei, Marlene nu exagerase, priveliştea 
era minunată. Merita să locuieşti aici. 

Malberg nu apucă să viseze la asta, că fu trezit la realitate: 
telefonul se afla pe podea şi priza era smulsă din perete. Ceva 
nu era în regulă. 

Tocmai voia să ridice telefonul de pe podea, când privirea îi 
căzu pe uşa deschisă a băii. 

Pe gresia neagră strălucea o baltă mare de apă. Malberg se 
apropie. Acum îşi dădu seama de unde provenea mirosul de 
crini. O esenţă scumpă de baie. In uşă simţea bătăile inimii în 
urechi. 

Privea înlemnit vana de colţ albă, luxoasă, plină ochi: în ea se 
afla Marlene, cu capul sub apă, cu ochii deschişi, daţi peste cap, 
cu gura schimonosită de parcă luptându-se cu moartea ar fi 
urlat de durere. Părul lung plutea prin apă ca ramurile unei 
plante căţărătoare. Deşi trupul gol era frumos bronzat, ceva din 
el inspira teamă. Era contorsionat ca trupul unei păsări înecate, 
aduse la mal de valuri. 

— Marlene, bolborosi Malberg şocat. Ştia că era prea târziu 
pentru orice ajutor. Marlene... 

Nu ştia cât stătuse ca paralizat în uşă. Deodată auzi voci pe 
scară. Trebuia să dispară din această locuinţă cât mai repede 
posibil. Dacă va fi găsit aici, va deveni imediat suspect. Pentru 
că i se părea absurd ca Marlene să se fi sinucis. 

Malberg se întoarse, mai aruncă o privire asupra luxosului 
salon şi descoperi un notes deschis pe o măsuţă. Gândul că 
Marlene ar fi putut să îşi noteze numele lui, adresa şi telefonul îl 
făcu să ia carneţelul şi să îl vâre în buzunarul hainei. Apoi ieşi 
din apartament şi trase uşor uşa după el. 

Cum ar putea să iasă neobservat din clădire? Aceasta nu era 
chiar atât de mare, încât un vizitator străin să poată să treacă 
neobservat. 

Coborâse pe vârfuri două etaje, când vechiul lift începu să 
urce. Prin grilajul care înconjura ca o cutie puţul liftului, Malberg 
văzu o femeie de vârstă mijlocie. Aceasta nu părea să îl fi 


observat. Ajuns la parter, Malberg se opri. 

Ca şi mai înainte, uşa portăresei era întredeschisă. Din interior 
se auzea muzică difuzată la radio. Malberg şovăi. Dacă trecea 
prin dreptul uşii, portăreasa l-ar fi văzut. Dar fu ajutat de 
întâmplare. 

O pisică grasă şi ciufulită, ţinând ceva în bot, ţâşni brusc pe 
uşă. Portăreasa, o femeie impozantă, cu o coafură scurtă, 
modernă, cu cercei strălucitori, urmări animalul până în stradă 
ţipând strident. Malberg folosi ocazia ivită pentru a părăsi 
neobservat casa. 

Cu o nonşalanţă subliniată merse agale pe Via Gora către 
Tibru. Malberg era răscolit. Simţea o sudoare rece pe spinare şi 
impulsul de a o rupe la fugă cât de repede putea; însă o voce 
interioară îl avertiza că în acest fel se va face suspect. Straniu 
era că aşa confuz cum era, Malberg se simţea cumva vinovat de 
moartea lui Marlene. Păruse atât de veselă la telefon; de ce 
aşteptase atât de mult? Ajunsese prea târziu. Apoi se puse pe 
plâns. Lacrimi sărate îi curgeau necontrolat pe obraji. _ 

Ce Dumnezeu se petrecuse la etajul cinci de pe Via Gora 23? In 
urmă cu trei ore Malberg vorbise la telefon cu Marlene. Acum ea 
era moartă. Omorâtă. Marlene! 

În timp ce cotea pe Viale di Trastevere, o arteră intens 
circulată ce ducea direct către malul Tibrului, îi apăru în faţa 
ochilor imaginea corpului lui Marlene în apă. Se uită chinuindu- 
se în soare pentru a scăpa de acest coşmar. Mergea aproape ca 
un orb. Să fie doar departe de acel loc îngrozitor! Cu braţul 
întins încerca să oprească un taxi; dar toate taxiurile zburau pe 
lângă el. 

În cele din urmă, pentru a fi remarcat, Malberg cobori pe 
carosabil. Simţi o lovitură teribilă, care îi tăie răsuflarea. Pentru 
o clipă crezu că zboară. A doua lovitură fu la cap, după care se 
făcu noapte. 


CAPITOLUL 3 


Când îşi reveni, Malberg văzu în faţa ochilor chipul aspru al 
unei surori. În imediata apropiere se auzea un piuit regulat, 
nervos. 

— Unde sunt? o întrebă pe soră. 

— La clinica Santa Cecilia. Aţi suferit un accident. 

Abia acum sesiză Malberg că îl durea capul. li era rău şi respira 
anevoie. 

— Un accident? Nu îmi amintesc. 

Malberg încercă să se concentreze, dar nu reuşi. 

— Nu este de mirare, aveţi o comoţie cerebrală. Totuşi puteţi fi 
bucuros. Cu excepţia rănii de la cap aţi scăpat ieftin. 

Malberg duse mâna la frunte şi simţi un bandaj uşor. 

— Un accident aţi spus? 

— Pe Via di Trastevere. Conducătorul auto a fugit. 

Oricât se străduia, din întunericul ce domnea în amintirile lui 
nu se ivea niciun accident. Dar deodată, de parcă o scânteie se 
aprinsese în memorie, revăzu o imagine: cadavrul lui Marlene în 
cadă. Gemu. . 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, zise sora. Intr-o săptămână veţi 
fi externat. Acum aveţi nevoie doar de repaus total. 

Malberg se încruntă şi o privi întrebător pe sora medicală. 

— Altceva? 

— La ce vă referiţi? 

— Adică altceva nu s-a mai întâmplat? 

Sora făcu semn că nu, apoi spuse: 

— Vă pot lăsa o clipă singur? 

— Bine. 

Singur în încăperea albă, goală, i se făcu frică. Aparatul pentru 
EKG la care era conectat piuia nervos. Se concentră cât putu 
pentru a-şi face ordine în amintiri: călătoria cu trenul de noapte 
la Roma, sosirea la Hotel Cardinal, convorbirea telefonică cu 
Marlene, apoi coşmarul cu Marlene în cadă. F 

Când ajunse cu gândul aici, aparatul îşi acceleră frecvenţa. In 
acelaşi moment reveni sora însoţită de un medic. 

— Dottor Lizzani. Doctorul îi întinse mâna şi se interesă pe un 
ton profesional: Dumneavoastră cum vă numiţi? 


— Lukas Malberg. 

— Sunteţi german? 

— Da. Dar, dottore, nu îmi pot aminti de niciun accident. 

Lizzani îi aruncă surorii o privire semnificativă. Apoi întrebă 
direct: 

— Cât face de trei ori nouă? 

— Dottore, se revoltă Malberg, sunt în regulă. Doar că nu îmi 
pot aminti de niciun accident! 

— De trei ori nouă? reveni medicul fără a-i da atenţie. 

— Douăzeci şi şapte, mârâi supărat pacientul. Şi adăugă 
ofensat:... Dacă nu mă înşel. 

Dottor Lizzani nu se zăpăci. 

— Aveţi rude la Roma, pe care le-am putea anunţa? 

— Nu. 

— Aţi venit în concediu? 

— Nu, mai curând în interes profesional. 

Mai curând profesional decurse în continuare şi discuţia dintre 
medic şi pacient. Ea se încheie cu concluzia doctorului: 

— Vă vom ţine sub observaţie câteva zile, signor Malberg. lar 
în ce priveşte pierderea de memorie referitoare la accident, nu 
trebuie să vă îngrijoraţi. Este absolut normal. Mai devreme sau 
mai târziu memoria vă va reveni. 

— Şi sârmele? zise Malberg arătând din privire cablurile care 
duceau către aparatul de supraveghere. 

— Sora le poate deconecta. Bună ziua, signore. 

După ce sora îl eliberă din încâlceala cablurilor şi părăsi 
încăperea, Malberg privi în jur. Dar în afară de aparatul EKG de 
care atârnau cablurile ca tentaculele unui polip, nu mai era 
nimic de văzut. Doar pereţi albi, goi, şi un paravan alb. Un 
scaun, pe care se aflau hainele lui. 

Pe noptiera din ţeavă de oţel vopsită alb erau portofelul lui şi 
alături carneţelul pe care Malberg îl luase din locuinţa lui 
Marlene. Imaginea acestuia o recepţionă ca pe o lovitură în 
stomac. | se făcu rău. 

Malberg remarcă tremuratul mâinilor lui când începu să 
răsfoiască notesul. Scrisul stângaci de fată nu corespundea 
apariţie sigure de sine a lui Marlene. Şi mai mult îl uimiră 
notițele: fără nume, fără adrese, doar cuvinte ciudat codificate. 
Ce ar putea să însemne notițe ca: 

Laetare: Maleahi 


Sexagesima: lona 

Reminiscere: Zaharia 

Oculi: Naum 

Teama lui Malberg că numele său s-ar putea afla în carneţelul 
lui Marlene nu se adeveri. De fapt aici nu se găseau nume 
normale. Nedumerit lăsă de o parte însemnările. 

Marlene! Malberg revăzu capul scufundat în apă şi părul lung 
plutind ca o plantă agăţătoare. Ştia că nu va uita nicicând 
această privelişte. Apărură primele îndoieli: Se comportase oare 
corect sub imperiul panicii, ori ar fi făcut mai bine să anunţe 
poliţia? _ 

Ce motiv ar fi avut să fugă? In acest fel nu se făcuse singur 
suspect? Şi portăreasa? Oare chiar nu îl văzuse? L-ar recunoaşte 
la o confruntare? 

Prin capul şi aşa zguduit îi trecea un caleidoscop de gânduri şi 
posibilităţi, se suprapuneau imagini care îl nedumereau şi mai 
mult. Şi între ele reapăreau mereu ochii deschişi sub apă ai lui 
Marlene. Cât de mult va fi suferit înainte ca moartea să o 
mântuie. 

Niciodată în viaţă nu mai fusese atât de aproape de moarte. 
Cunoştea moartea doar de la distanţă. Când afla din ziar sau de 
la ştiri că murise cineva. Atunci doar înregistra moartea, care nu 
îl afecta nemijlocit. Abia acum îşi dădu seama ce aşteptări mari 
îşi pusese în frumoasa colegă de şcoală. 

Neliniştit se ridică în capul oaselor. Trebuia să afle ce se 
întâmplase cu Marlene. Aici nu voia, nu putea rămâne mai mult 
timp. Pentru moment se simţea încă prea slăbit. Dar mâine, îşi 
propuse asta foarte serios, mâine va părăsi clinica. 


CAPITOLUL 4 


Drumul îngust urca abrupt. După lunga noapte, Soffici, 
secretarul cardinalului preluase volanul. Acum Alberto dormea 
pe locul de alături, şi hârtoapele de pe drumul neconsolidat îl 
treziseră nu o dată. Soffici lua curbele scurte în viteza întâia. 
Rămurelele joase ale arboretului din dreapta şi din stânga se 
loveau de parbriz. 

— Putem doar să sperăm că din faţă nu vine nicio maşină, 
remarcă secretarul de stat, cardinalul Gonzaga, după o 
îndelungată tăcere. 

Stătea tot atât de ţeapăn pe locul din spate. Nu închisese un 
ochi tot timpul călătoriei. 

După ce dincolo de Wiesbaden părăsiseră autostrada, Gonzaga 
preluase sarcina de ghid. Porțiunea de drum care ducea pe 
dreapta Rinului la burgul Layenfels era notată pe un bileţel. În 
Lorch, un orăşel milenar, un drum urma valea râului Wisper, 
mărginită de podgorii ample, până la o bifurcaţie. 

Gonzaga, prea mândru pentru a purta ochelari de citit, ţinea 
notiţa cu descrierea drumului în mâna întinsă. 

— Acum ţineţi mereu stânga, zise el răguşit. 

Intre timp începuse să plouă. 

— Sunteţi sigur, Excelenţă, că acesta este drumul corect? se 
interesă nesigur Soffici. 

Gonzaga nu răspunse. Studia pentru a nu ştiu câta oară 
bileţelul cu descrierea drumului. În cele din urmă zise: 

— Ce este aceea sigur? Fac drumul acesta prima oară. Dar 
undeva trebuie să ducă blestematul acesta de drum! 

Secretarul tresări şi Alberto se trezi. Când ultimul observă 
nesiguranța cu care Soffici conducea maşina, ceru permisiunea 
să preia volanul. 

Soffici opri maşina şi apoi opri şi motorul. 

Drumul abrupt era atât de îngust, încât Soffici şi Alberto 
coborâră cu greu pentru a schimba locurile. 

Domnea o linişte mormântală. Se auzea doar ploaia ce cădea 
pe arbuşti. In timp ce Alberto se strecura la volan, cardinalul 
cobori geamul lateral. Înăuntrul maşinii pătrunse izul proaspăt 
de muşchi. Gonzaga inspiră lacom. De foarte departe se auziră 


lătrături. 

— Mai departe! ordonă cardinalul. 

Alberto porni motorul, dar vehiculul nu vru să se urnească. 

— Asta mai lipsea! exclamă Gonzaga nemulţumit. 

— Pe Sfânta Fecioară, maşina mea nu m-a lăsat baltă 
niciodată. Este pentru prima dată, Excelenţă, afirmă Alberto, 
care se simţea vinovat. 

Cardinalul făcu un gest de supărare, apoi de la spate îl bătu pe 
umăr pe Soffici. 

Monseniorul  Soffici înţelese ce voia să spună cu asta 
cardinalul-secretar de stat. Alberto scoase din compartimentul 
pentru mănuşi o bonetă şi i-o întinse lui Soffici. 

— Nu poate fi departe, îi strigă Gonzaga secretarului prin 
geamul coborât. După câţiva metri Soffici dispăru la curba 
următoare. 

In momente ca acestea, monseniorul îşi blestema şeful. Nu 
degeaba, pe la spate acesta era denumit Gonzaga la iena, adică 
Gonzaga hiena. Niciodată nu ştiai ce va face. În orice caz, cel de 
al doilea om la Vatican după papă avea mai mulţi duşmani 
decât prieteni. Nici chiar Soffici nu era sigur dacă se putea 
considera prieten al lui Gonzaga. 

In ciuda acestor lucruri, monseniorul era evident fidel şefului 
său. Un om ca el considera sarcinile sale ca fiind în slujba 
Domnului. 

Fără să pregete, atunci când Gonzaga îl iniţiase în această 
misiune sub pecetea discreţiei, făcuse sfântul jurământ de a lua 
secretul cu sine în mormânt. 

Pe măsură ce urca, drumul devenea tot mai dificil. Soffici 
gâfâia şi respira cu greutate. Nu era ce s-ar numi o fire sportivă. 
Desişul din ambele părţi ale drumului îl lovea peste faţă şi nu 
contribuia la a-i ameliora dispoziţia. 

După o cotitură bruscă, printre ramuri se zări o construcţie. 
Soffici se opri. Hainele îi erau leoarcă şi, când ridică privirea 
spre cer, văzu sus deasupra arborilor zidurile şi turnurile unui 
burg impresionant. 

— Doamne sfinte, zise el cu jumătate de voce. 

Priveliştea oferită de clădire cu crenelurile, turnurile şi 
foişoarele ei îl nelinişti. Îşi imaginase burgul Layenfels ceva mai 
primitor. 

Se îndreptă nesigur către poartă. În timp ce se apropia 


remarcă o gheretă aflată lângă intrarea prevăzută cu grilaj. În 
spatele ferestrei minuscule a gheretei ardea lumina, deşi afară 
se crăpase deja de ziuă. Totul părea ameninţător şi plin de 
mister, iar Soffici putea doar cu greu să îşi imagineze că acest 
burg aflat sus deasupra Rinului ar corespunde scopului gândit 
de Gonzaga. 

Din interiorul burgului nu răzbătea niciun sunet, nicio voce, 
niciun zgomot de paşi, nimic. Ridicat pe vârfuri, Soffici încercă 
să arunce o privire pe ferestruică: încăperea pătrată, mică, 
semăna cu chilia unui călugăr. Pereţi goi, o masă grosolană cu 
un scaun, o banchetă de lemn netapiţată situată în partea 
opusă ferestruicii, iar deasupra, pe perete, era un telefon de pe 
vremuri. Pe bancheta incomodă moţăia un paznic cu palmele în 
poală. Becul puternic aprins din tavan îl împiedica să adoarmă. 
Tabloul idilic era tulburat de un pistol automat aşezat la 
îndemână pe scaun. 

Soffici se pregătea să bată la uşă, când se auzi zgomotul unui 
motor. Alberto reuşise să pună Fiatul în mişcare şi acum se 
chinuia să urce panta la pas. 

Paznicul tresări, apucă arma şi veni la ferestruică. Soffici era 
faţă în faţă cu un chip palid, istovit. 

— Parola! ceru imperativ paznicul. 

— Parola, se bâlbâi Soffici spre care paznicul îndreptase 
pistolul, Apocalipsa 20:7! 

Paznicul cel palid închise fereastra, ridică receptorul telefonului 
şi anunţă ceva. 

Grilajul greu din fier vibră ca ridicat de mâna unei fantome şi 
dispăru în nivelul superior al porţii turnului. 

Alberto frână. Paznicul apăru în faţa intrării şi făcu semn 
maşinii să intre în curtea burgului. Erau aşteptaţi. Din galeria 
boltită care încadra curtea pentagonală a burgului apărură din 
toate părţile siluete îmbrăcate în negru. Într-o clipă acestea 
formară un cerc cucernic în jurul maşinii. 

Soffici îl ajută pe cardinal să coboare din automobil. La 
vederea mulţimii de oameni, acesta rămase ţeapăn şi puţin 
confuz. 

Un bărbat înalt, cu umeri înguşti, într-o redingotă neagră, cu 
păr lung pieptănat pe spate, îl întâmpină pe Gonzaga şi, fără a-l 
saluta, îl întrebă rece: 

— A decurs bine totul? 


Numele acestuia era Anicet. 

În calitatea lui de cardinal-secretar de stat, Gonzaga era 
obişnuit să i se vorbească pe un ton smerit. Funcţia impunea 
cea mai înaltă demnitate, la care el nu era dispus să renunţe. 

— Bună dimineaţa, domnule cardinal, ripostă Gonzaga fără a 
răspunde întrebării. Ce regiune mizerabilă! 

Pe cei doi îi unea un trecut comun. Fiecare îl cunoştea perfect 
pe celălalt. Diferenţa era că Anicet îl avea la mână pe 
cardinalul-secretar de stat. Tocmai de aceea Gonzaga îl ura pe 
acest Anicet, care fudul se intitula mare maestru, mai mult 
decât se cuvenea unui creştin - ca să nu mai vorbim de un 
cardinal. 

— În ce priveşte întrebarea dumneavoastră, adăugă în sfârşit 
cardinalul, da, a fost bine. 

Anicet sesiză perfect cinismul din răspunsul lui Gonzaga, dar 
se comportă de parcă nu ar fi remarcat uşoara ironie. Ba chiar 
pe faţa lui aspră îşi făcu loc un zâmbet politicos atunci când îl 
invită cu un gest să îl urmeze. 

Burgul Layenfels fusese construit pe la mijlocul secolului al 
XIX-lea, de către un englez, după asemănarea fortificațiilor 
medievale. Lucrările nu au fost însă finalizate, pentru că James- 
Thomas Bulwer - acesta era numele englezului - se sprijinise 
într-o geroasă Vinere Mare de o balustradă şi îşi pierduse viaţa 
prăbuşindu-se de la o înălţime de treizeci de metri. 

Fabricantul prusac de nasturi care cumpărase construcţia 
neterminată, n-a prea apucat nici el să se bucure de ea, pentru 
că încă înainte de a o termina a fost împuşcat din gelozie de 
către iubita lui, o dansatoare alcoolică dintr-un şantan berlinez. 

Atunci s-a răspândit zvonul că burgul Layenfels ar fi blestemat. 
În câteva decenii construcţia a ajuns o ruină, deoarece nu s-a 
găsit niciun cumpărător, care să vrea să investească, pe lângă 
preţul de cumpărare, încă un milion pentru restaurarea şi 
finalizarea burgului. 

Aşa că mare a fost mirarea edililor din Lorch, în a cărui 
proprietate trecuse între timp imobilul, când într-o zi a apărut 
un italian cu numele de Tecina. Bărbatul, un tip cultivat, cu 
haine scumpe, conducea un Mercedes 500 albastru-închis. Dar 
acestea erau şi singurele lucruri ce se puteau spune despre el. 

Unii simțeau că acesta ar fi avocat şi că era în slujba unui ordin 
obscur, alţii vorbeau despre legături cu mafia rusească. Dar 


nimeni nu putea dovedi nimic. Fapt este că Tecina a plătit suma 
pentru cumpărare şi pentru restaurare cu un cec plătibil în 
numerar. Ceea ce a făcut ca problema provenienţei banilor să 
devină secundară. 

Cardinalul-secretar de stat era încredinţat că ştie secretul 
ascuns de zidurile burgului Layenfels. Nu se gândea la altceva. 
Aceste gânduri îl îngrijorau şi îi făcea greață. In plus i se părea 
dezonorant să urmeze ordinul lui Anicet şi să se ţină după el ca 
un căţel. 

Urcară o scară exterioară din piatră, până la primul etaj. 
Aceasta era abruptă şi nu dispunea de o balustradă de care să 
te poţi sprijini. Gonzaga era obosit şi îi era greu să o urce până 
la nivelul superior aşa îmbrăcat cum era. 

Ca într-o procesiune erau urmaţi de bărbaţii în negru înşiraţi 
unul câte unul după cardinal. Unii murmurau ceva de neînțeles, 
alţii urcau în tăcere. 

Sus, o uşă ferecată îngustă dădea în sala cavalerilor. O boltă 
cilindrică dreaptă se arcuia deasupra încăperii înguste şi lungi. 
Aceasta era puternic iluminată, şi ca mobilier avea doar o masă 
în mijloc. 

Cam neajutorat, cardinalul Gonzaga îşi căută din priviri 
secretarul. Aflat în mulţime - să tot fi fost vreo sută de bărbaţi - 
acesta îi remarcă privirea, îi veni în ajutor şi îl ajută să scoată 
mantaua. Când văzură ce se ivi de sub pardesiu, bărbaţii îl 
înconjurară pe cardinal precum nişte câini înfometați înconjurau 
prada răpusă. Ca la o comandă tăcută li se lungiră brusc 
gâturile. 

Doar Anicet rezistă forţei invizibile radiate de Gonzaga. 
Răbdător, cu o expresie ce oscila între triumf şi curiozitate, 
urmărea cum Soffici desfăşura pânza de culoare galben-ocru, 
aspră, care înfăşură ca un corset pântecul cardinalului. 

În timp ce Gonzaga se rotea în jurul propriei axe de trei ori, 
secretarul împături pânza şi o puse apoi pe masa din mijlocul 
sălii. Bărbaţii care urmăriseră încordaţi toată procedura, 
rămaseră muţi. 

— In nomine domini, murmură înfumurat Anicet şi începu să 
desfăşoare pânza. 

O sută de perechi de ochi urmăreau cu atenţie fiecare mişcare 
a marelui maestru. Deşi fiecare dintre cei aflaţi în sală ştia cu 
exactitate ce se petrecea, atmosfera era explozivă. 


Anicet desfăşurase deja mai mult de doi metri din lungimea 
pânzei. Acum cardinalul se duse la capătul celălalt şi împreună 
cu marele maestru desfăşură întreaga pânză. 

— Acesta este începutul sfârşitului, zise triumfător Anicet. Până 
acum marele maestru se reţinuse şi se comportase calm, lipsit 
de emoţii. Dar acum, contemplând pânza, trase cu putere aer în 
piept şi repetă: începutul sfârşitului! 

Bărbaţii din jur priveau sceptici, unii dintre ei păreau destul de 
nedumeriţi. Un bărbat scund, cu chelie, roşu la faţă, se agăţă de 
vecinul lui ascunzându-şi chipul la pieptul acestuia, ca şi cum nu 
ar mai fi putut să suporte priveliştea. Un altul clătina din cap, 
parcă spunând: Nu, nu se poate! Un al treilea, a cărui tonsură îi 
trăda trecutul de călugăr, deşi în loc de rasa monahală purta 
costum, îşi lovea cu putere bustul, căzut în extaz. 

In faţa lor se afla pânza cu care fusese înfăşurat Isus din 
Nazareth după crucificare. Urme întunecate întruchipau pe 
pânză amprenta în negativ a unui bărbat chinuit groaznic. Se 
vedeau clar partea din faţă şi partea din spate, la distanţă de o 
jumătate de metru. Dacă priveai suficient de mult timp locul 
unde ar fi trebuit să fie faţa, imaginea lua forme 
tridimensionale. 

Cardinalul-secretar de stat respira cu greutate. În încordarea 
lui se amesteca şi furia faţă de Anicet şi de frăţie. 

Marele maestru se apropie de Gonzaga. Fără a-şi lua privirea 
de pe preţioasa relicvă, de parcă i-ar fi citi gândurile, îi spuse: 

— Dacă mă urâţi, vă înţeleg, cardinale. Dar credeţi-mă, nu a 
existat o altă cale. 


CAPITOLUL 5 


După trei zile, Lukas Malberg părăsi clinica Santa Cecilia. 
Aceasta se  petrecu împotriva voinţei medicului şi cu 
recomandarea strictă de a evita orice efort, şi mai ales orice 
emoție. _ 

Uşor de spus, greu de făcut. In camera lui de hotel, în care se 
sufoca - era o căldură tipică de august -, Malberg încercă 
înainte de toate să îşi limpezească gândurile. Capacităţile lui de 
judecată şi de percepere fuseseră afectate de modul în care 
aflase de misterioasa moarte a lui Marlene. După ore lungi de 
meditaţie îşi punea serios întrebarea dacă trăise în realitate 
totul, sau doar visase. Gânditor trecu cu mâna peste coperta 
notesului lui Marlene. Acesta nu mai era vis. Trebuia să afle ce 
se petrecuse. 

Chinuit de îndoieli, scoase biletul pe care notase numărul de 
telefon al lui Marlene, şi apucă telefonul. Formă numărul şi spre 
surprinderea lui telefonul suna. 

— Alo? 

Malberg se sperie îngrozitor. Nu putu să mai scoată un sunet. 

O voce de femeie repetă întrebarea, de această dată mai 
energic: 

— Alo? Cine este la aparat? 

— Lukas Malberg, bâlbâi el, apoi continuă: Marlene, tu eşti? 

— Sunt marchesa Lorenza Falconeri. Malberg aţi spus? 
Anticarul din Munchen? 

— Da, răspunse el abia auzit şi privi consternat biletul din faţa 
sa. 

— Trebuie să vă dau o veste tristă, spuse şovâind marchiza. 
Marlene este moartă. 

— Moartă! repetă Malberg. 

— Da. Poliţia nu ştie încă dacă a fost un accident sau o 
sinucidere... 

— Accident sau sinucidere? Nici vorbă! 

— Încă nu se ştie, repetă marchiza rece şi stăpână pe sine. 
Credeţi că Marlene nu era femeia care să îşi pună singură capăt 
vieţii? Se poate. Poate că nu am cunoscut-o eu suficient. De 
fapt, cine poate să citească în interiorul unui om? Probabil că a 


fost accident. 

— Nu a fost nici accident! 

Malberg se îngrozi de ceea ce spusese. 

Marchiza tăcu un moment. 

— Cum de puteţi şti asta? întrebă ea suspicioasă. 

Malberg tăcea încurcat. Avea neplăcuta senzaţie că se 
amesteca tot mai mult într-o chestiune cu care, de fapt, nu avea 
nici în clin, nici în mânecă. Ţinea în mâna stângă biletul cu 
numărul de telefon al lui Marlene. Sub acesta era notat cel al 
marchizei. Îl formase pe ultimul din nebăgare de seamă. 

— Deci vă interesează cărţile mele, o auzi el pe marchiză. 

Vorbele ei îl surprinseseră, şi ele erau mai curând profesionale, 
de parcă nu discutaseră până acum despre moartea unui om pe 
care îl cunoşteau personal. 

— Sunt anticar. Trăiesc din cumpărarea şi vânzarea cărţilor 
valoroase. 

— Vă cunosc bine breasla, signore. Marchese, Dumnezeu să îl 
ierte, cumpăra mult la licitaţii, dar şi de la anticarii din 
Germania. Nu se lăsa până nu intra în posesia uneia sau alteia 
dintre cărţi. Pentru unele dintre ele dădea o avere. 
Necunoscătorii nici măcar nu ar bănui valoarea acestor cărţi. De 
aceea mă bazez pe corectitudinea dumneavoastră, în caz că 
vom trata afacerea. Când puteţi să veniţi? 

— Când vă convine dumneavoastră? 

— Să zicem pe la ora cinci? 

— Mie îmi convine. 

— Aveţi adresa mea, signor Malberg. 

— O am notată. 

— Ah, încă ceva: Să nu vă speriaţi când veţi vedea casa. 
Primele trei nivele nu sunt locuite. Pe mine mă găsiţi la etajul 
patru. Buon giorno! 

Casa se afla între Piazza Navona şi cotul Tibrului, pe o laterală 
din Via dei Coronari, nu departe de hotelul unde sta Malberg. 
Acesta purcese la drum. 

Pe străzi se simţea arşiţa apăsătoare a verii. Majoritatea 
locuitorilor Romei părăsiseră oraşul. Mirosea a praf şi a gaze de 
eşapament. Malberg căuta umbra. 

Era bine că marchiza îl prevenise asupra stării în care se găsea 
casa, altfel ar fi trecut pe lângă clădirea aproape în ruine. Nu, 
casa nu făcea o impresie tocmai distinsă. Ca rezidenţă a unei 


marchize veritabile, era mai curând jalnică. În orice caz, văzuse 
timpuri mai bune. 

Din jurul ferestrelor căzuseră bucăţi de stucatură barocă, 
tencuiala fațadei se sfărâma şi uşa de la intrare nu mai văzuse 
vopseaua de pe vremea lui Piranesi. 

Malberg intră. Scara întunecoasă îl întâmpină cu un aer umed 
şi răcoros. Fără voie îşi aminti de casa lui Marlene. 

Ajuns la nivelul de sus, în uşă fu întâmpinat de o femeie 
delicată, îmbrăcată în negru. Avea părul neted pieptănat pe 
spate şi era perfect machiată. Picioarele ireproşabile erau 
valorificate de ciorapii negri şi pantofii cu toc înalt. La fel de 
severă ca aspectul ei exterior era şi expresia feţei când îi întinse 
mâna lui Malberg spunând cu voce voalată: 

— Signore! 

Altceva nu mai spuse. 

— Malberg, Lukas Malberg. Sunteţi foarte amabilă că mă 
primiţi, marchesa! 

— Oh, un domn manierat, răspunse marchiza şi reţinu o clipă 
mâna lui Malberg. 

Avea ochi întunecaţi, plânşi. 

Malberg era încurcat. Intonaţia ei îl încurca. Râdea de el? 

— Dacă binevoiţi să mă urmaţi, signore, continuă marchiza şi o 
luă înainte. 

Lukas Malberg îşi închipuia o marchiză cu totul altfel, nu 
micuță şi delicată şi nici atât de aparte şi de arătoasă. Trebuia 
să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani, poate chiar cincizeci. 
În orice caz, dădea impresia unei anumite clase, clasă la care 
vârsta avea un rol secundar. 

Lorenza Falconieri îl conduse pe Malberg într-o încăpere mare, 
pătrată, în care toţi cei patru pereţi, excepţie făcând o fereastră 
lată şi uşa, erau acoperiţi de la podea până la tavan de rafturi 
cu cărţi. O masă neagră, rotundă, cu un picior-labă de leu era 
situată în mijlocul bibliotecii, încadrată de o canapea uzată 
verde cu albastru şi de un fotoliu uriaş cu rezemătoare pentru 
cap. 

— O cafea? întrebă marchesa după ce îl invitase pe Malberg să 
ia loc. 

— Cu mare plăcere, dacă nu reprezintă un deranj. 

Marchiza dispăru, şi Malberg avu ocazia de a privi mai de 
aproape biblioteca. Deja cotoarele cărţilor promiteau lucruri 


deosebite. 

— Uitaţi-vă liniştit, se auzi din bucătărie vocea marchizei. 
Pentru asta aţi venit! 

Curios, Malberg se apropie de rafturile aflate pe peretele opus 
ferestrei şi scoase un volum cu coperte din piele maro de vițel, 
întoarse prima şi ultima pagină şi dădu din cap apreciativ. Luă 
apoi un al doilea volum cu aceleaşi coperte, apoi un al treilea şi 
un al patrulea. 

— Presupun că ştiţi ce aveţi aici, remarcă Malberg când 
marchiza reveni cu o tavă din argint şi puse pe masa neagră 
două ceşti cu cafea. 

Lorenza se aşeză pe sofa şi înregistră atitudinea aproape 
evlavioasă cu care Malberg ţinea în mâini un foliant. 

— Ca să fiu cinstită, nu. Ştiu doar că marchizul a dat pentru 
acestea o avere. Din păcate, nu mă pricep deloc la carte veche 
şi mă văd silită să apelez la un expert ca dumneavoastră. 

Malberg ridică cartea grea cu ambele mâini, ca pe un trofeu. 

— Acesta este volumul patru al unei biblii Koberger, un 
incunabul din anul 1483, o raritate de prim rang. Dar în acest 
caz, ceea ce este deosebit este faptul că aveţi şi primele trei 
volume. Acest lucru este deosebit de rar, şi natural că are preţul 
lui. Deschise cartea la ultima pagină şi arătă cu degetul ultimul 
alineat. Uitaţi-vă la colofon! 

— Colofon? 

— Nota tipăritorului. În secolul al XV-lea, când arta tipăritului 
era în faza copilăriei, fiecare tipograf trecea pe ultima pagină, 
printr-o notă, data în care a terminat cartea, notă comparabilă 
cu semnătura aplicată pe o pictură. lată aici: Expl/icit Biblia 
Antbonij Koberger anno salutis M.CCCC. LXXXIII. V. Decembris, 
adică: Această biblie a terminat-o Anton Koberger în anul 1483, 
la 5 decembrie. 

— Interesant, se miră marchiza. Mărturisesc că nu m-au 
interesat niciodată cărţile vechi ale soţului meu. Şi ca să fiu 
cinstită, chiar le-am urât. 

Malberg se aşeză la masă. 

— Le-aţi urât? Cum ar putea fi urâte cărţile? 

— Asta vreau să vă spun, signore! Ochii negri ai marchizei 
sclipiră furioşi. Pasiunea pentru colecţionarea lor depăşea 
considerabil posibilităţile lui financiare. Pentru a-şi cultiva 
pasiunea pentru cărţi, şi-a dezvoltat o a doua pasiune, a devenit 


jucător. Se simţea ca acasă în cazinourile din Baden-Baden, 
Viena şi Monte Carlo. Un timp a câştigat sume importante, dar 
într-o zi m-a surprins destăinuindu-mi că suntem faliţi. După trei 
săptămâni marchizul era mort. Infarct. 

— Îmi pare rău, marchesa. 

— Marchesa, marchesa! se înfurie Lorenza Falconieri. Credeţi- 
mă, signore, pentru mine acest jalnic titlu nobiliar este mai 
curând jenant, o insultă. Vedeţi în ce stare se află casa. Nu am 
bani pentru a o restaura. Chiriaşii s-au mutat. lar să găseşti un 
cumpărător pentru o casă în această stare este aproape 
imposibil. Asta este trista moştenire lăsată de marchese. 
Spuneţi-mi Lorenza. 

— Cu plăcere, zise încurcat Malberg. Eu sunt Lukas. 

— Lukas? Marchesa avea obiceiul de a vorbi cu un ton care te 
putea face să crezi că te ia peste picior. Acest lucru îl făcea 
nesigur pe Malberg. Bine, Lukas, cât oferiţi pentru biblia 
Koberger? 

— Greu de spus... 

— Cât? 

Marchesa rămânea inflexibilă. 

— Lucrurile stau astfel: Biblia nu este paginată, adică paginile 
nu sunt numerotate. Mai întâi ar trebui să verific dacă volumele 
sunt complete. În caz afirmativ, vă ofer douăzeci de mii de euro. 

Lorenza îl examină cu privirea pe Lukas. 

— Nu este un preţ prost, susţinu Malberg. Şi mă interesează, 
natural, şi celelalte cărţi. 

— Am încredere în dumneavoastră. În orice caz, Marlene îmi 
spunea că în dumneavoastră pot avea încredere oarbă. Lorenza 
se întunecă: Cum de s-a putut întâmpla... Este groaznic. 

Malberg dădu încurcat din cap. 

— Tot mai credeţi că a fost vorba de un accident? 

— Dumneavoastră nu credeţi? Ce vă face să fiţi atât de sigur? 

Marchesa îi aruncă lui Malberg o privire plină de reproş. 

Fără să vrea, duse mâna la buzunarul de la piept, unde avea 
notesul lui Marlene. Ar fi fost nesocotit dacă s-ar fi destăinuit 
unei marchize care îi era străină. Ridică din umeri. In cele din 
urmă întrebă: 

— De fapt cum aţi aflat de moartea lui Marlene? 

— De la poliţie. Marlene avea numărul meu în memoria 
telefonului. Un commissario mi-a spus că Marlene fusese găsită 


moartă în cadă. M-a întrebat dacă pot da nişte date despre 
persoana ei. Am fost de acord, şi commissario mi-a pus câteva 
întrebări uzuale. Nici nu mai ştiu ce am răspuns. Mi-a lăsat 
numărul lui de telefon, pentru situaţia că îmi voi mai aminti 
ceva ce ar putea conduce la clarificarea cazului. 

— Şi? V-aţi mai amintit ceva? 

Lorenza scutură din cap. Apoi se ridică şi se duse la fereastră. 
Nu voia ca Malberg să îi vadă lacrimile. 

Malberg se foi jenat în fotoliu. Ar fi spus ceva pentru a o 
consola, dar nu ştia ce. In cele din urmă se ridică şi el. 

— Îmi permiteţi să mă mai uit la cărţi? întrebă el stingherit. 

— Da, bineînţeles, răspunse Lorenza şi ieşi din încăpere. 

Priveliştea preţioaselor cărţi, care în general erau într-o stare 
excepţională, îl făcu pe Malberg să uite pe moment de cumplita 
soartă a lui Marlene. Işi dădu repede seama că întreaga colecţie 
depăşea cu mult posibilitatea lui de a cumpăra. 

Doar Schedelsche Weltchronik, un foliant al doctorului şi 
istoricului din Numberg Hartmann Schedel, din anul 1493, costa 
cât o maşină respectabilă de clasă mijlocie. Cartea conţinea mai 
mult de o mie de gravuri în lemn ale tuturor oraşelor importante 
din Evul Mediu. Pentru aşa ceva colecţionarii dădeau o avere. 

Anticarului îi pricinui o nelinişte febrilă descoperirea unei cărţi 
cu format in cvarto, insignifiantă ca aspect. Dură ceva timp 
până când Malberg înţelese că era vorba despre acea legendară 
ediţie a comediilor lui Terentius, vânată de o jumătate de secol 
de colecţionarii şi anticarii din lumea întreagă. În volumul din 
anul 1519, reformatorul Philipp Melanchthon făcuse corecturi de 
mână pentru o nouă ediţie. De la Melanchthon încoace 
documentarea posesorilor cărţii avea lacune. In istoria ei de o 
jumătate de mileniu, cartea ajunsese din Germania în Anglia. 
Acolo fusese cumpărată la o licitaţie de un colecţionar evreu, 
care o adusese înapoi în Germania în secolul al XIX-lea. Fugind 
de nazişti, acest colecţionar o ţinuse ascunsă sub pardesiu şi 
ajunsese cu ea la New York, unde de nevoie o vânduse unui 
colecţionar din Florida. Moştenitorii acestuia o scoseseră cândva 
la vânzare. Dar mai înainte ca cineva din branşă să fi prins de 
veste, preţiosul obiect bibliofil îşi găsise un nou proprietar. Se 
spunea că ar fi fost un european. Mai multe date nu se 
cunoşteau. 

Malberg îşi văzu mâinile tremurând. Primul impuls fu să îi 


destăinuie marchizei ce comoară avea aici. Dar în clipa 
următoare îşi dădu seama că dacă voia să obţină cartea, şi-ar fi 
făcut singur rău. Dar a păstra tăcerea într-o astfel de situaţie 
era ceva foarte imoral. Dar nu trăiau cu toţii într-o lume extrem 
de imorală? O lume în care cel viclean îl înşela pe cel 
necunoscător? 

În definitiv, ca anticar trăia din a cumpăra convenabil şi a 
vinde mai departe cu câştig. Să îi facă marchizei o ofertă? 
Pentru ce sumă? Zece mii de euro? Douăzeci de mii? Cu 
siguranţă că ea va încheia imediat târgul. Putea să îi dea un 
cec. Târgul ar fi fost perfect. lar el ar fi făcut afacerea vieţii lui. 

— Încă o cafea? 

Malberg tresări. Fusese atât de pierdut în gânduri, că nici nu o 
observase pe marchesa. 

— Mă scuzaţi, se pare că vă adânciţi complet în profesia 
dumneavoastră. Malberg afişă un zâmbet chinuit şi privi cum 
marchesa turna cafeaua. 

— Într-adevăr este remarcabilă această colecţie, exclamă el 
doar ca să spună ceva. Într-adevăr remarcabilă! 

Sunetul strident al soneriei îl salvă pe Malberg din încurcătură. 

— Scuzaţi-mă o clipă, spuse Lorenza şi ieşi din cameră. 

La urechile lui Malberg ajunse o discuţie purtată în uşă cu un 
bărbat cu o voce subţire, discuţie care nu îl interesa. Confuz 
puse preţioasa carte la locul ei în bibliotecă. Cum trebuia să se 
comporte? 

Pierdut în gânduri privi la uşa încadrată de cărţi, care în stânga 
da într-o altă cameră. Fără vreun gând ascuns o deschise, în 
timp ce Lorenza era încă ocupată cu vizitatorul necunoscut. 

Dincolo de uşă se afla un budoar aranjat cam fără gust, cu un 
pat, un fotoliu acoperit cu un brocart auriu şi o comodă cu 
oglindă lăcuită în culoare alb-gălbuie, totul complet diferit de 
gustul lui. 

Tocmai voia să se retragă, când privirea îi căzu pe nişte 
fotografii de mărimea unei coperte de carte, care ornau 
peretele din dreptul patului. Toate fotografiile aveau acelaşi 
subiect: Marlene, Marlene goală sau în lenjerie intimă. 

Malberg privea trăsnit imaginile încântătoare. Rațiunea lui se 
ferea să tragă nişte concluzii de aici. Era zăpăcit. Marchesa se 
putea întoarce în orice clipă. Malberg preferă să se retragă. 

Abia închisese uşa budoarului în spatele lui, că Lorenza reveni 


în bibliotecă. Se scuză politicoasă pentru scurta absenţă, fără a 
intra în amănunte. 

— Dar sunt sigură că nu v-aţi plictisit. 

Malberg dădu negativ din cap şi surâse forţat. Privirea 
indiscretă aruncată în budoarul marchizei răsturnase lucrurile. 
Descoperirea făcută eclipsa totul. 

În timp ce sub privirile indiferente ale Lorenzei lua câte un 
foliant din raft şi îl răsfoia cu un interes mimat, Malberg încerca 
să îşi explice de ce o femeie atârna deasupra patului fotografii 
nud ale prietenei ei. 

Exista o singură explicaţie. 

De fapt Malberg nu avea nimic împotrivă dacă o femeie iubea 
altă femeie, dar în cazul morţii lui Marlene legătura apropiată a 
celor două femei ridica bineînţeles probleme. 

Incapabil să se concentreze asupra preţioaselor cărţi, puse 
foliantul la loc. Şi când întâlni privirea întrebătoarei a Lorenzei, 
Malberg spuse nesigur că nu mai voia să zăbovească şi că în 
următoarele zile va reveni cu o ofertă concretă. 


CAPITOLUL 6 


Când Malberg ajunse în stradă, deja se lăsa seara. Pe Via dei 
Coronari circulaţia era rară. Nu era de mirare, pentru că 
majoritatea locuitorilor părăsiseră oraşul, pentru a petrece luna 
august la mare sau la ţară. Turiştii preferau să se oprească la 
trattoria din Piazza Navona, sau de partea cealaltă a râului, în 
Trastevere. 

Malberg se îndreptă către hotel. Cămaşa i se lipea de spinare 
ca o folie. Insă ceea ce îl făcea să transpire nu era doar arşiţa 
serii. Gândul că între Lorenza şi Marlene s-ar fi putut desfăşura 
o scenă de gelozie îl făcea să simtă fiori pe şira spinării. 

Trecând în revistă întâlnirea cu marchesa, îşi aminti că ea Îl 
primise cu ochii înlăcrimaţi, dar că trecuse repede la ordinea de 
zi. lar la teoria lui Malberg care se îndoia de decesul prin 
accident ori sinucidere al lui Marlene, ea reacţionase nervoasă 
şi vexată. Nu exista nicio explicaţie clară a faptului că ea 
afirmase că nu o cunoscuse bine pe Marlene, în timp ce pe de 
altă parte îşi pavoaza dormitorul cu fotografiile nud ale ei. 

Ceva nu corespundea, şi Malberg se întreba în ce consta acel 
ceva. 

La hotel, Malberg făcu un duş rece. După care îmbrăcă o 
pereche de pantaloni subţiri şi o bluză. 

Il întrebă pe portar de un local cu specific pescăresc, dar 
acesta îi arătă o tânără care îl aştepta în faţa glasvandului curţii 
interioare a hotelului. 

— Numele meu este Caterina Lima. Scriu pentru magazinul 
Guardiano. 

Malberg avea în faţă o fată drăguță, şi nu îşi putu ascunde 
surprinderea. 

— Şi ce aş putea face pentru dumneavoastră, signorina? Nu 
cred că ne-am mai întâlnit vreodată. Cu siguranţă că o amintire 
atât de plăcută nu aş fi uitat-o. 

Caterina zâmbi sigură pe sine. Asemenea complimente nu i se 
adresau rar. 

— Marchesa Falconieri mi-a spus că aţi fi prieten cu Marlene 
Ammer - adică eraţi. Ea mi-a spus şi că vă găsesc în acest hotel. 

— Ce înseamnă prieten? Tonul lui Malberg se modifică radical. 


Câţiva ani am fost colegi de clasă, după care am pierdut 
legătura. Aşa cum se mai întâmplă. Ne-am reîntâlnit în urmă cu 
nu mult timp. Tăcu un moment, apoi continuă: Dar pentru ce 
vreţi să ştiţi lucrurile acestea? 

— Da, păi... de fapt lucrurile stau aşa: ca ziaristă trăiesc mai 
ales de pe urma contactelor cu lumea importantă... 

— Lucrul acesta nu îmi este necunoscut, signorina. 

— Ei, da, de la o astfel de persoană de contact am aflat că ar 
trebui să mă interesez mai îndeaproape de moartea unei anume 
Marlene Ammer. Pot conta pe discreţia dumneavoastră, signor 
Malberg? 

Pe Malberg îl cuprinse neliniştea. Cu un gest îi dădu de înţeles 
reporterei să meargă în curtea interioară a hotelului. 

— Şi marchesa v-a orientat către mine? se interesă Malberg 
după ce interlocutoarea luă loc pe scaunul alb din nuiele. 

— Da, răspunse Caterina. Nu ar fi trebuit să o facă? 

Malberg ridică din umeri fără a răspunde. 

— Omul meu de încredere din comandamentul poliţiei mi-a 
spus că în cazul Marlene Ammer cercetările au încetat la 
indicaţii primite de sus de tot. Şi că - aici ea se aplecă în faţă şi 
îl privi semnificativ pe Malberg - s-a făcut asta deşi toate 
indiciile converg către crimă. În prezent rezultatul cercetărilor 
sună „deces prin accident”, a căzut în baie. 

— Indicaţii de sus de tot? 

— Aşa este. 

Malberg tăcu un moment. Eră ceva cu totul deosebit. O privi 
pe ziaristă. 

— Dumneavoastră aveţi îndoieli? 

Caterina încuviinţă din cap. 

— Omul meu de încredere este absolut serios! 

Malberg zâmbi amar. 

— Ştiţi, crima sau lovitura cauzatoare de moarte nu sunt 
specialitatea mea. Ca să fiu sincer, nu am avut de-a face 
niciodată cu poliţia. Ce interes ar avea un om din conducerea 
poliţiei să redeschidă investigaţiile într-un caz care a fost 
declarat accident? 

— Oh, există multe motive. Ar putea, de exemplu, să o fi 
cunoscut personal pe Marlene Ammer. 

— Posibil. Dar improbabil. 

— Sau există acolo o rivalitate la nivele de conducere. 


— Asta mai degrabă. 

— Dacă avem în vedere un act de răzbunare al mafiei, un 
secretar de stat din ministerul respectiv ori poate chiar ministrul 
ar putea fi implicaţi în asasinat... 

Malberg o întrerupse pe reporteră: 

— Eu cred că supraestimaţi importanţa lui Lenchen! 

— Lenchen? 

— Aşa îi spuneam mai demult. 

— Lenchen! Sună cumva ciudat. Oh, vă rog să-mi scuzaţi 
remarca prostească, signore. Vă pot pune acum câteva 
întrebări? 

Malberg dădu aprobator din cap. De ce i-o trimisese marchesa 
pe cap pe ziarista asta? Ştia mai multe despre el? 

— Ce fel de om era Marlene? se interesă reportera. 

— In orice caz nu era un om care să îşi încheie viaţa înecat în 
baie. Răspunsul lui Malberg suna iritat. Şi când ne-am întâlnit 
ultima dată, nu mi s-a părut atât de damblagită încât să 
bănuiesc că ar putea să cadă în baie. 

— Dacă vă înţeleg bine, şi dumneavoastră credeţi că a fost o 
crimă? De ce? Aveţi indicii? 

Malberg se îngrozi. Bineînţeles că de la început nu se gândise 
decât la faptul că Marlene fusese ucisă. Brusc revăzu în faţa 
ochilor cei doi bărbaţi care aproape că îl dărâmaseră pe scări. 
Dar natural că asta nu i-o putea spune ziaristei. O privi tăcut pe 
fată. 

Abia acum băgă de seamă că Caterina Lima pica de frumoasă, 
îmbrăcămintea ei neutră, ca să nu spunem neglijentă, îi 
estompa frumuseţea naturală la început. Ea purta blugi roz 
prespălaţi şi o bluză de culoare indefinită, la care remarcai 
numai cei trei nasturi de sus, care ofereau privirii un bust 
respectabil. Era înaltă. Lui Malberg îi plăceau femeile înalte. 
Avea suspiciuni legate de culoarea părului ei lung, strâns la 
spate într-o coadă. Pentru că sprâncenele subţiri de deasupra 
ochilor oblici erau aproape negre. Dar nu era o lege a naturii ca 
părul şi sprâncenele să aibă aceeaşi culoare. Caterina avea un 
nas mic, nostim, avea buze pline, ca ale Sophiei Loren în 
tinereţe, ceea ce pentru câteva clipe îl făcu pe Malberg să uite 
de motivul întâlnirii. În plus, vorbea repede, ca o italiancă din 
nord. Malberg, care vorbea bine italiana, avea câteodată 
greutăţi în a o urmări. 


Caterinei nu îi scăpară privirile critice ale lui Malberg. Oricum 
zise brusc: 

— Scuzaţi-mi ţinuta neglijentă, dar când am plecat de acasă nu 
ştiam că vă voi întâlni. 

Malberg se simţi prins în cursă şi încercă să iasă din penibila 
situaţie răspunzând simplu: 

— Da, eu cred în crimă. 

— Inţeleg. Reportera clătină din cap şi după ce se gândi puţin 
spuse: lertaţi-mă că vă întreb, în ce raporturi vă aflaţi cu signora 
Ammer? 

— Vă referiţi la existenţa unei relaţii? Lui Malberg îi scăpă un 
zâmbet şi spuse: Răspunsul este nu. Ea mi-a fost colegă de 
şcoală. Nimic mai mult. 

— Şi signora nu a fost niciodată căsătorită. 

— Nu. Cel puţin din câte ştiu eu. 

— Surprinzător. Trebuie să fi fost foarte atractivă. 

— Da, aşa este. De altfel a suferit o transformare formidabilă, 
să zicem ca de la răţuşcă la lebădă. Ca elevă, numai frumoasă 
nu era. Dar când am reîntâlnit-o după ani de zile, m-a uimit. 
Dintr-o Lenchen oarecare devenise o Marlene deosebit de 
atractivă. 

— Marlene Ammer are rude? 

— Nu cunoscute de mine. Povestea că mama ei ar fi murit 
acum doi ani. Tatăl murise mai demult, într-un accident de 
maşină. Nu, nu mai are rude în viaţă. 

— Avea duşmani? Sau lăsa impresia că se simţea ameninţată? 

Malberg se străduia să îşi păstreze limpezimea gândurilor. 

Căldura insuportabilă a serii şi întrebările sfredelitoare ale 
ziaristei nu îi uşurau deloc situaţia. 

— Vedeţi dumneavoastră, signorina Lima, atunci când te revezi 
cu cineva după douăzeci de ani, ai multe de povestit. Astfel de 
lucruri nu se află pe primul plan. 

— Inţeleg, se scuză Caterina. Dar chiar în următoarea clipă îi 
mai puse o întrebare curioasă: De fapt, cum aţi aflat de moartea 
signorei? 

Malberg tresări insesizabil. Nu era sigur dacă reportera îi 
remarcase reacţia. Incercă să îşi mascheze tulburarea: 

— Marchesa m-a informat. Nu v-a spus? 

— Nu îmi amintesc, nu! 

Caterina Lima duse arătătorul la buze, ca şi cum s-ar fi gândit 


la acest lucru. 

Malberg nu era tipul care să se lase prins la înghesuială de o 
reporteră. Mai ales că nu exista un motiv pentru aşa ceva. Dar 
cumva discuţia devia în interogatoriu, şi Malberg se regăsi brusc 
în problematicul rol de a fi silit să se apere. Se ridică. 

— Îmi pare rău dacă nu v-am putut ajuta. Ceea ce ştiam 
despre Marlene, v-am spus. Acum vă rog să mă scuzaţi. Mai am 
ceva de rezolvat. 

— Dar nu, signore, m-aţi ajutat foarte mult. Pe mine să mă 
scuzaţi dacă întrebările mele au fost prea directe. Mă aflu abia 
la începutul investigaţiilor mele. Vă pot lăsa cartea mea de 
vizită pentru cazul în care vă veţi mai aminti ceva important? 

Malberg răspunse mai mult din politeţe decât din convingere: 

— Desigur, eu voi mai rămâne cu siguranţă la Roma câteva 
zile. lar dumneavoastră ştiţi unde să mă găsiţi. 

Gânditor introduse cartea de vizită în buzunarul de la piept al 
cămâăşii. 


CAPITOLUL 7 


Picături grele de ploaie cădeau pe ferestrele burgului 
Layenfels. Patul de lemn aşternut doar cu o pătură de lână nu 
era cea mai bună promisiune a unui somn sănătos. Soffici, 
secretarul cardinalului, privea în întuneric la bârnele din lemn 
ale tavanului. 

Alberto, cu care Soffici împărțea minuscula cameră, se răsucea 
de pe o parte pe alta în culcuşul lui. Un bărbat îmbrăcat în 
negru le indicase scurt la vorbă locul unde vor petrece noaptea, 
o încăpere golaşă, de abia zece metri pătraţi, cu două priciuri 
din lemn şi un scaun pentru haine, cu un lavoar cu apă curentă 
într-un colţ. 

— Nici dumneavoastră nu vă găsiţi liniştea, monseniore? 

Şoapta lui Alberto răzbătea din întuneric. 

— Inchiziția nu s-ar fi purtat mai aspru cu delincvenţii ei, 
răspunse Soffici într-un acces de sarcasm. 

— Unde este cardinalul? A dispărut brusc. 

— Habar nu am. Ca să fiu sincer, în clipa asta îmi este 
indiferent. Cum de şi-o fi pierdut controlul Gonzaga? El ne-a 
amestecat în treaba asta. 

— Dacă nu mă înşel, însăşi Biserica a născocit celibatul, 
răspunse Alberto. Din cuvintele Domnului nostru Isus nu rezultă 
în niciun caz aşa ceva. 

— Respectele mele! Se vede că nu sunteţi un şofer obişnuit, ci 
sunteţi în slujba cardinalului secretar de stat. 

— Monseniore, se înfierbântă Alberto, dumneavoastră uitaţi că 
eu am urmat trei semestre teologia la Gregoriana, înainte ca 
Elisabeta să îmi fi ieşit în cale. 

— Ştiu, Alberto, ştiu. 

— Cumva, continuă după o pauză Alberto, mă simt aici ca într- 
o închisoare. Ce fel de oameni sunt aceştia, care se lasă 
ademeniţi de aşa ceva? Ce spun eu oameni - cuvântul corect 
este neoameni! 

— Psst! Secretarul cardinalului scoase un şuierat prelung. Ştiţi 
că ne este interzis de către cardinal să scoatem un singur 
cuvânt despre acţiunea noastră secretă şi despre aceşti oameni. 
Trebuie să plecăm de la premisa că pereţii au urechi. 


— Credeţi că suntem urmăriţi şi ascultați? 

Soffici nu răspunse. 

Alberto se ridică şi se duse pe pipăite până la spălător. Răsuci 
robinetul şi lăsă apa să curgă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă monseniorul în timp ce Alberto 
revenea la priciul lui. 

— Ar trebui să vă mai uitaţi la thrillere, monseniore! Aţi fi ştiut 
cum se neutralizează instalaţiile de ascultare. 

— Ah! 

— Da. Zgomotul apei care curge acoperă orice şoaptă. ŞI 
pentru că microfonul preia numai sunetul cel mai puternic la 
momentul respectiv, noi putem discuta încet fără nicio 
problemă. Credeţi că mai ieşim cu bine de aici? 

— Cred că te pot linişti, Alberto. Aceşti oameni sunt mult prea 
rafinaţi. Nici nu îmi imaginez că le-ar trece prin cap să facă 
dispăruţi într-o temniţă întunecată un cardinal, secretarul lui şi 
şoferul. Ar atrage prea mult atenţia asupra lor. Şi dacă „fideles 
fidei flagrantes” se tem de ceva, acel ceva este publicitatea. 

— „Fideles fidei flagrantes”! Ce să spun! exclamă Alberto. 

— Ştiţi ce înseamnă asta? 

— Dacă nu mă lasă cunoştinţele mele de limbă latină cu trudă 
însuşite înseamnă ceva cam ca „credincioşii care ard pentru 
credinţă”. 

— Exact. Sună cinic, aproape macabru ţinând seama de faptul 
că printre ei zburdă figuri întunecoase, de la care şi un mafiot 
profesionist ar avea de învăţat. 

Prin fereastră pătrundea prima lumină palidă a dimineţii. 
Alberto se duse la spălător şi se clăti pe faţă cu apă. Apoi se 
aşeză pe marginea patului şi murmură: 

— De-aş fi ştiut ce scop au aceşti indivizi... Dumneavoastră ce 
credeţi, monseniore? Ce îl determină pe acest autointitulat 
protector al credinţei să atenteze la giulgiul Domnului nostru 
Isus... 

— De care nici măcar nu este sigur că nu este un fals datând 
din Evul Mediu. Credeţi-mă, Alberto, întrebarea aceasta îmi 
creează insomnii de când Gonzaga m-a iniţiat în această 
problemă. 

Cu capul sprijinit în mâini, Alberto privea spre fereastră. Tresări 
când cineva din exterior apăsă clanţa uşii. 

În clipa următoare în cameră intră un personaj întunecat. 


Bărbatul ţinea în mână o tavă cu tacâmuri pentru micul dejun şi 
o lumânare aprinsă. Lumina ei pâlpâitoare îi ilumina chipul într- 
un mod caraghios. Fără un cuvânt închise uşa după el şi puse 
tava pe unicul scaun din cameră. Se pregăti să iasă, dar se 
întoarse. 

— Poate vi se pare straniu, şopti el uşor, dar marele maestru 
nu apreciază lumina electrică. Cu excepţia câtorva încăperi, în 
burg nicio cameră pentru uz personal nu are lumină electrică. 
Domnul Dumnezeu, care a lăsat să fie noapte şi zi după vrerea 
lui, dacă ar vrea ar putea cu un semn să facă din noapte zi şi 
din zi noapte. Lumina electrică, spune marele maestru, este 
lucrarea diavolului. 

Soffici fu primul căruia îi reveni darul vorbirii şi zise: 

— Dar acest punct de vedere se află în deplină contradicţie cu 
cercetarea secretă ce se efectuează în burg şi care nu ar fi 
posibilă fără curent electric. 

Necunoscutul în sutană neagră îşi frământă neliniştit mâinile: 

— Din păcate nu este singura contradicţie cu care trăiesc 
Fideles Fidei Flagrantes... 

Soffici îl examina atent pe părinte. Era de statură medie, cam 
de treizeci de ani şi părea reţinut ca un novice. 

— Pare să sune ca şi cum nu aţi fi entuziasmat de frăţie. 

Fratele înghiţi în sec. În cele din urmă, răspunse cu 
amărăciune: 

— Aveţi dreptate. 

— Dar dumneavoastră aţi aderat de bună voie la frăţie. Sau aţi 
fost obligat? 

— Asta nu. Dar am fost ademenit cu promisiuni, care în 
realitate s-au dovedit a fi exact pe dos. Anunţata împărăție a 
cerurilor a devenit purgatoriu, ca să nu zic iad, dacă înţelegeţi 
ce vreau să zic. 

— Nu este greu de priceput, răspunse Soffici. Era uluit de 
faptul că individul li se confesa atât de nechibzuit. Atunci de ce 
nu le întoarceţi pur şi simplu spatele la „flagrantes”? 

— De aici nu există drum înapoi. Nu pentru mine! 

— Ce înseamnă asta? Ș 

— Înseamnă că burgul Layenfels are o intrare şi nicio ieşire. În 
niciun caz pentru cei care au aderat odată la flagrantes. Cine 
intră în frăţie, se desparte de viaţa de până atunci. Originea lui, 
studiile, clasa socială, chiar numele dispar de la o zi la alta. La 


majoritatea. Eu mă numesc aici Zephyrinus. 

— Zephyrinus? 

— Numele provin de la acei cinstiţi sfinţi care nu mai sunt 
divinizaţi, scoşi din calendar la al doilea conciliu al Vaticanului, 
pentru că ar fi mai curând legendari şi nu ar face faţă unei 
verificări istorice. 

— Acest lucru nu îmi este necunoscut, frate întru Cristos. Dar 
pentru ce revin „flagrantes” la aceste vechi nume? Ă 

— Ca protest la tendinţele de liberalizare ale papilor. Intre 
aceste ziduri se petrec lucruri pe care nu le înţelege nimeni, cu 
excepţia câtorva, puţini. lar aceştia îşi menţin numele lor 
lumeşti. Din păcate eu nu fac parte dintre ei. 

— De ce aţi acceptat? 

— De ce? Pentru că am adus cu mine o avere neimportantă 
dintr-o moştenire şi speram la o viaţă liniştită. 

Zephyrinus le înmână fiecăruia dintre cei doi o străveche 
ceaşcă cu coadă şi o felie de pâine uscată. Soffici şi Alberto 
mâncaseră şi mic dejunuri mai opulente. Dar acum erau 
nemâncaţi de douăsprezece ore, aşa că mâncară pâinea uscată 
cu evlavie. 

— V-aţi gândit la ceea ce se petrece de fapt aici? se interesă 
Soffici cu jumătate de gură. 

— Vă referiţi la chestiunea cu giulgiul Domnului nostru? 

— Exact! 

— Oh, în burgul Layenfels se petrec atâtea chestiuni 
misterioase, că nu se mai pun întrebări. 

Se opri; de pe coridor se auzise un zgomot. 

— Vă rog să opriţi apa, zise precipitat Zephyrinus. 

Alberto se supuse solicitării. Tensionaţi, cei trei traseră cu 
urechea. Se apropiară nişte paşi, care apoi se îndepărtară. 

După un timp Albero dădu din nou drumul la robinetul cu apă. 

— De ce faceţi asta? întrebă Zephyrinus. 

Lumânarea pâlpâi şi îi lumină faţa. 

— Avem motivele noastre, răspunse Alberto, care nu avea 
încredere în frate, cu toate vorbele critice rostite de acesta. Mai 
bine spuneţi-mi ce este cu cardinalul? spuse el apoi direct. Unde 
este Gonzaga? 

Puse înapoi pe tavă ceaşca goală. 

— Nicio grijă, şi-a petrecut noaptea la câteva încăperi de 
dumneavoastră, în propria cameră. L-am găsit sforăind, când i- 


am dus micul dejun. 

— Ceea ce m-ar interesa, îl trase monseniorul de limbă, este 
faptul că se spune că „flagrantes” ar dispune de bogății de 
neimaginat, de conturi în Liechtenstein şi de venituri din 
imobiliare. 

Pe faţa mălăiaţă a lui Zephyrinus îşi făcu loc un zâmbet 
cătrănit. 

— Şi nu numai atât. În beciul burgului se află într-un loc 
asigurat grămezi de bare de aur ce ar face cinste Băncii 
Centrale Europene. 

— Şi dumneavoastră aţi văzut aurul? întrebă Alberto. 

Zephyrinus ridică din umeri. 

— Nu. Dintre noi nimeni nu are acces în beci. Dar toţi vorbesc 
despre acest lucru. 

Soffici dădu din cap şi zise: 

— Nu este nici prima şi nici unica frăţie, care sub acoperirea 
credinţei se înfrăţeşte cu diavolul. Dar nu vreau să vă trag de 
limbă! 

— Nici vorbă, ripostă fratele, „flagrantes” interpretează biblia 
cum cred ei de cuviinţă. Ei ţin mai mult la Apocalipsa după loan, 
unde se spune: Pentru a te îmbogăţi, cumpără aur purificat de 
către mine prin foc. 

Monseniorul rămase cu gura căscată. 

— Revelația secretă a lui loan pare să joace un rol important la 
„flagrantes”. 

— Vă voi spune şi de ce, i se alătură lui Soffici călugărul. Textul 
Apocalipsei este presărat cu atâtea enigme, că aproape tot 
poate fi interpretat. Dar acum vă rog să mă scuzaţi. Cred că am 
spus deja prea multe. Domnul să fie cu dumneavoastră! 

In tăcere, aşa cum apăruse, Zephyrinus dispăru ducând cu el şi 
tava pentru micul dejun. 

Alberto deschise fereastra şi trase în piept aerul răcoros al 
dimineţii. In lumina zorilor zări undeva jos drumul neconsolidat 
pe care veniseră. De pe Rin, ascuns în spatele arborilor şi 
tufişurilor, se ridicau nori de ceaţă. Mirosea a frunziş ud. De pe 
celălalt mal al fluviului se auzea zgomotul ca un susur al unui 
tren. 

Pe neaşteptate în cameră intră cardinalul secretar de stat 
Gonzaga. In spatele lui se afla un frate pe care nu îl mai 
văzuseră până acum. 


— Plecăm, spuse încet Gonzaga. 

Părea tulburat. 

Pentru Alberto şi Soffici vestea păru o uşurare. Niciunul dintre 
ei nu îndrăzni să pună vreo întrebare. Îl urmară cu toţii pe frate. 

În curtea interioară a burgului aştepta Fiatul lui Alberto. Acesta 
ţinea la maşina lui aşa cum o făcea orice bărbat; dar niciodată 
nu mai simţise atâta ataşament pentru tovarăşul lui de drum, ca 
în acest moment în care porni motorul. Soffici se aşeză alături 
de el, iar Gonzaga pe locul din spate. 

Nu se mai zărea nimeni. Poarta stătea deschisă. Alberto apăsă 
pe acceleraţie. Salvator zgomot... 

Ploaia zdravănă din timpul nopţii săpase brazde adânci în 
drumul neamenajat. Alberto cobora cu viteză redusă. 

După prima curbă calea le fu blocată de un bărbat cu braţele 
întinse în lături. 

— Este Zephyrinus! strigă consternat Soffici. De unde a 
apărut? 

În hainele lui zdrenţuise, cu braţele întinse lateral, arăta ca o 
sperietoare de ciori. 

— Cine este? De unde îi ştiţi numele? zise morocănos 
cardinalul. 

Dar înainte ca Soffici să poată răspunde, Zephyrinus apăru la 
geamul maşinii, pe care Alberto îl cobori. 

— Vă rog să mă luaţi cu dumneavoastră! gâfâi cu respiraţia 
tăiată fratele. 

— Cum aţi ajuns aici? se interesă şoferul. 

Zephyrinus arătă în sus, şi Alberto scoase capul pe geam. 
Deasupra lor, dintr-o fereastră a burgului atârna o frânghie. 

— Dumneavoastră aţi...? 

— Da, confirmă Zephyrinus. 

Din spatele maşinii se auzi vocea nerăbdătoare a lui Gonzaga: 

— Ce vrea omul? Daţi-i drumul mai departe! 

— Vă rog în numele Domnului, îl imploră fratele. 

— Plecaţi! exclamă supărat Gonzaga. 

Alberto îi aruncă lui Soffici o privire întrebătoare. Alberto 
bănuia ce îl aştepta pe Zephyrinus dacă îl lăsau aici. 

— Porniţi! strigă cardinalul. 

Alberto ridică geamul portierei. Apucă să mai vadă chipul 
disperat al fratelui, când răsună un foc de armă. Un jet de sânge 
stropi geamul maşinii. Zephyrinus căzu mut la pământ. 


Mai dură câteva secunde până când înţeleseră ce se 
întâmplase. Când văzu sângele ce se scurgea pe geam, lui 
Soffici i se întoarse stomacul pe dos. Scoase capul din maşină şi 
vărsă. 

Atunci Gonzaga repetă furios: 

— Alberto, pleacă! 

Alberto ridică piciorul de pe frână şi apăsă acceleraţia. 


CAPITOLUL 8 


Pe Malberg îl trezi un zumzet pătrunzător. Prin draperiile 
camerei de hotel se strecura o rază subţire de soare. Ceasul de 
deasupra patului arăta ora nouă fără zece minute. Ura să fie 
trezit de telefon înainte de zece. 

— Malberg! se prezentă el morocănos. 

— Sunt Lorenza Falconieri, auzi el vocea vioaie a marchizei. 

— Dumneavoastră? Cum de îmi faceţi această onoare la o oră 
aşa de matinală? bombăni Malberg. 

— Sper că nu v-am trezit eu. Noaptea aceasta nu am închis un 
ochi. Ce zăpuşeală! M-am mai gândit. 

— Şi rezultatul? 

Malberg se aşteptase ca marchesa să se refere la legătura ei 
cu Marlene. 

Dar ea zise: 

— Sunt gata să vă ofer toată colecţia de carte pentru 250 000 
de euro. Cu condiţia să concretizăm afacerea în două 
săptămâni. În caz contrar voi oferi colecţia spre vânzare printr-o 
revistă de specialitate. 

— 250 000 de euro! 

Brusc Malberg se trezi. Din ce văzuse el până acum, colecţia 
valora de trei ori mai mult, poate chiar de patru ori. Oferta avea 
o singură chichiţă: Cum va procura el 250 000 de euro în două 
săptămâni? 

Malberg nu câştiga puţin. Avea un anticariat exclusivist la 
Munchen, pe Ludwigstrasse. Dar modul lui de viaţă costisitor şi 
chiria pentru magazinul aflat în cea mai bună zonă, locuinţa lui 
ce ocupa un etaj în Munchen-Grunwald şi costurile cu personalul 
îl costau treizeci de mii de euro pe lună. Erau şi luni în care 
cheltuielile depăşeau încasările. 

— Malberg! Mai sunteţi la telefon? 

— Da, da, răspunse absent Malberg. Mă gândeam cum să fac 
rost la repezeală de un sfert de milion. 250 000 de euro nu sunt 
o bagatelă. 

— Ştiu. Dar ştim amândoi că valoarea cărţilor este mult mai 
mare. Gândiţi-vă. Aveţi la dispoziţie două săptămâni. Două 
săptămâni începând de astăzi, nicio zi mai mult. 


— Înţeleg. 

Lorenza Falconieri salută scurt lăsându-l mut pe Malberg. 

Lukas Malberg era permanent în război cu bancherul lui de la 
HVB, Harald Janik. De fiecare dată când avea nevoie de un 
credit pentru cumpărarea unui obiect scump, bancherul găsea 
mii de pretexte şi susţinea sus şi tare că aprobarea pentru 
acordarea unei sume atât de mari îl va costa cu siguranţă 
slujba. Hârtia veche tipărită, cum obişnuia el să se exprime, nu 
prezenta în niciun caz siguranţă. 

Malberg trebuia să acţioneze urgent. Şi acţionă. 

Rezervă telefonic un loc la zborul LH 3859 cu plecarea de la 
Roma-Fiumicino la Munchen, decolarea la ora 13.00 şi 
aterizarea la 14.35. Luă un taxi până la marchesa, făcu câteva 
fotografii ale colecţiei cu camera lui digitală, şi două ore mai 
târziu se afla în avion, zburând spre Germania. 

La Munchen primul drum îl făcu la centrala HVB din 
Promenadeplatz. Luxoasa clădire duhnea a bani, ca toate 
clădirile marilor bănci. În timpul zborului, Malberg pusese la 
punct o strategie a negocierilor. In plus dispunea de fotografiile 
făcute dimineaţa, pe care în aeroport le copiase în format 
30/40. 

Spre surprinderea lui, bancherul primi solicitarea creditului mai 
receptiv decât se aşteptase. Fotografiile în format mare îi 
treziseră chiar interesul. 

La început Malberg nu îşi putu explica schimbarea petrecută 
cu Janik. Dar încă nu îi spusese de ce sumă avea urgent nevoie. 

— Ce valoare are totul? întrebă Janik superior. 

Malberg înghiţi în sec. 

— Vă referiţi la suma de care am nevoie pentru a obţine 
cărţile, ori la valoarea de piaţă a acestora? 

— Ca bancher şi pentru acordarea creditului bineînţeles că mă 
interesează ambele. 

— Valoarea pe piaţă este de două, trei milioane, cu siguranţă 
realistă. 

Harald Janik şuieră printre dinţi. 

— Şi care este preţul de achiziţionare? 

— 250 000 de euro. 

— Pe care îi vreţi drept credit. 

— Aşa este. 

— Aşteptaţi un moment. 


Bancherul se ridică de la biroul lui din oţel fără urmă de praf şi 
dispăru. 

Malberg se gândea cum ar putea contracara o decizie 
negativă. În timp ce cugeta încă la această chestiune, Janik 
reveni. 

— Eu vă cunosc ca un om de afaceri foarte serios, începu 
acesta neobişnuit de prietenos. Deşi nu putem verifica ad hoc 
datele prezentate de dumneavoastră, avem încredere. După 
discuţia cu conducerea primiţi un credit de 250 000 de euro pe 
douăsprezece luni, cu dobânda zilei, dar cu o condiţie! 

— Care ar fi aceasta? 

— Veţi oferi băncii noastre piesele cele mai importante, la un 
preţ de favoare. A 

Malberg nu pricepea ce i se întâmpla. Il privi cercetător pe 
Janik, să îşi dea seama dacă vorbea serios. 

Janik îi sesiză privirea critică şi zise: 

— Probabil că vă miraţi de generozitatea mea. 

— Ca să fiu sincer, da. 

— Ar trebui să mai ştiţi că strategia de investiţii a HVB include 
din ce în ce mai mult arta şi antichităţile. Vremurile ratelor de 
creştere exprimate cu două cifre de pe piaţa imobiliară au 
trecut. Astăzi operele de artă cele mai importante aparţin ori 
statului, ori marilor bănci. Alături de investiţiile de valoare un rol 
îl are şi factorul creator de imagine. Cum doriţi sfertul de milion, 
în numerar sau cec bancar? 

— Cec, răspunse Malberg aproape jenat. 

Nu îşi imaginase negocierea atât de simplu. Când îşi aminti 
atitudinea de lehamite de până acum a lui Janik la acordarea de 
credite, nu îi veni să creadă ce noroc dăduse peste el. In orice 
caz, Lukas Malberg părăsea banca o jumătate de oră mai târziu, 
în buzunar cu un cec de un sfert de milion de euro. 

înainte de a se întoarce la Roma, trecu să mai facă ordine în 
anticariatul lui din Ludwigstrasse. Domnişoara Kleinlein, o 
bibliotecară elevată, aflată în prag de pensionare, conducea 
treburile magazinului de aproape zece ani. Chiar dacă aspectul 
ei nu era cel mai potrivit promovării vânzării, cunoştinţele ei de 
specialitate compensau situaţia. Ea recunoştea toţi tipografii 
secolului al XV-lea după caracterele tiparului, iar în ce privea 
primii cincizeci de ani ai artei tipografice îi era familiară fiecare 
ediţie. Şi să tot fi fost două mii de ediţii. 


Când Malberg intră în anticariat, Fräulein Kleinlein - ea preţuia 
acest mod de adresare demodat - tocmai avea un client 
interesat de o misală iluminată din secolul al XVI-lea. Malberg o 
achiziţionase în urmă cu trei patru ani la o licitaţie în Olanda, şi 
în mod ciudat aceasta nu îşi găsise până acum cumpărător. 

Cu elocvenţă şi cu mare răbdare Fräulein Kleinlein îi explica 
clientului gravurile colorate în aramă şi textele sfintei scripturi. 
În birou Malberg verifică între timp bilanţul săptămânal. Luna 
august era tradiţional luna cu cele mai slabe vânzări din an. 
Angajaţii muzeelor şi colecţionarii erau în concediu. 

Discuţia dintre cumpărător şi vânzător decurgea dificil. 
Malberg care o asculta cu o ureche avea impresia că 
cumpărătorul da înapoi din cauza preţului de patru mii de euro. 

— Scuzaţi-mi intervenţia, spuse Malberg ieşind din birou, dar la 
această misală este vorba despre o piesă neobişnuit de bine 
păstrată, cu legătura originală. Priviţi splendidele gravuri în 
aramă. Culorile sunt cele ale vremii respective. Le-am verificat 
cu lampa cu cuarţ. lar în ce priveşte preţul, sunt dispus să vă 
vin în întâmpinare. Să zicem trei mii cinci sute! 

Malberg răsfoia precaut preţiosul foliant. Mai mult în 
subconştient înregistră datările evanghelice din sfânta liturghie: 
sexagesima, oculi, laetare. Se opri. 

Scoase din buzunarul hainei notesul lui Marlene. Fräulein 
Kleinlein îi aruncă şefului o privire întrebătoare. Clientul se 
hotărî să cumpere. Dar Malberg nu mai manifesta niciun interes 
pentru încheierea afacerii. 

Cum de nu îşi dăduse seama! În spatele ciudatelor însemnări 
se ascundeau anumite date din calendar. Malberg deschise 
nerăbdător carneţelul. Fără să mai scoată o vorbă, se retrase în 
birou şi se aşeză la biroul Biedermeier uzat. Cu capul sprijinit în 
mâini, privea notesul deschis. 

Ce secret ascundeau ciudatele însemnări? Brusc Malberg îşi 
dădu seama că nu mai era sigur de faptul că scrisul era al lui 
Marlene. Dacă găsise carnetul în locuinţa ei, nu însemna 
neapărat că notițele îi aparţineau. Oftă. Cel mai bine ar fi fost să 
uite oribila întâmplare în care nu avusese un rol tocmai glorios. 
Dar după câte se părea, era urmărit de spiritul lui Marlene. 

După ce făcu vânzarea, Frăulein Kleinlein intră în birou şi puse 
pe masă şapte bancnote a câte cinci sute de euro. Era prea 
discretă pentru a-l întreba pe Malberg despre motivul ciudatului 


său comportament. 

— Fräulein Kleinlein, zise Malberg fără a-şi ridica privirea de pe 
notite, dumneavoastră sunteţi cunoscătoare în ale bibliei, 
oricum Vechiul Testament vă este mai cunoscut decât mie. Ce 
vă spun aceste notițe? 

Frăulein Keinlein se înroşi la auzul vorbelor de laudă ale şefului 
ei. Nu îi trebuia mult să se ruşineze, nefiind obişnuită cu 
laudele. Îşi aranjă ceremonios ochelarii mult prea mari cu ramă 
de baga, şi începu să răsfoiască notițele, după fiecare pagină 
umezindu-şi arătătorul mâinii drepte pe buza inferioară. 

Malberg nu o scăpa din ochi, aşa că nu îi trecu neobservat 
faptul că Fräulein Kleinlein dădea din cap uşor după fiecare 
pagină. În cele din urmă ea ridică privirea şi spuse: 

— Ce mai e şi asta? Oricum, aceste însemnări nu sunt ale lui 
Martin Luther. 

— Bineînţeles că nu, mârâi Malberg supărat. Pe mine mă 
interesează numai conţinutul. 

— Conţinut apocrif, cam enigmatic. Laetare, sexagesima, remi- 
niscere, oculi sunt date calendaristice în anul bisericesc creştin. 
Totdeauna cad duminica. 

— Şi numele de după ele? Este vorba de nume? 

— Neîndoielnic. Dacă nu mă înşel... Fräulein Kleinlein luă un 
dicţionar uzat al bibliei din raftul de pe perete şi îl răsfoi rapid. 
Memoria nu m-a lăsat, zise ea triumfătoare şi îşi potrivi încă o 
dată ochelarii pe nas. Începu să citească: În canonul ebraic, 
cărţile istorice de la losua şi până la a doua carte a regilor se 
numesc ale profeților timpurii. Grupa profeților de mai târziu se 
împarte în profeţii mari şi mici. Profeţii mari sunt Isaia, leremia, 
lezechiel şi Daniel. Cei doisprezece profeţi mici sunt Hosea, loel, 
Amos, Obadia, lona, Mihea, Naum, Habacuc, Sofonie, Hagai, 
Zaharia, Maleahi. 

— Naum, Zahariaa, Malahia... murmură Malberg abia şoptit. 
Nume care apar şi în carneţel. Unele dintre ele. 

— Aşa este. Dar permiteţi-mi o remarcă: Nu are sens. Doar 
dacă... 

— Doar dacă ce? 

— Eh, nu, ideea este absurdă. Nu, uitaţi de asta! 

Malberg nu vru să mai insiste. Se temea că Fräulein Kleinlein i- 
ar putea pune întrebări nedorite. In rest, era de acord cu 
bibliotecara. 


CAPITOLUL 9 


Călătoria în susul Rinului, în direcţia Frankfurt, se desfăşură 
într-o atmosferă apăsătoare. Nici cardinalul secretar de stat 
Gonzaga, nici monseniorul Soffici nu scoseseră un cuvânt. ŞI 
Alberto era mut. Privea fix drumul. 

Evenimentele petrecute în ultimele douăzeci şi patru de ore îi 
răscoliseră profund pe cei trei bărbaţi. Niciunul dintre ei nu 
gusta peisajul romantic oferit de Rin, în care se oglindea soarele 
verii. 

La Wiesbaden, Alberto se îndreptă spre aeroport, pe 
autostrada A3. Circulaţia de dimineaţă îl obliga să micşoreze 
viteza. Către nord-vest avioanele veneau la aterizare unul după 
altul, câteodată zburând atât de jos, încât Alberto apleca capul 
involuntar. 

Cel mai tare suferea Soffici din cauza tăcerii care se aşternuse 
deja de o oră, şi el căuta să găsească motivul acesteia. Era oare 
ruşinea cea care îi amuţise pe toţi, sau era situaţia de 
neconceput în care erau implicaţi? 

Soffici respiră uşurat când Alberto opri maşina pe banda din 
faţa sectorului A - plecări. Gonzaga cobori mut din maşină. 
Chiar şi când Alberto luă din portbagaj mica geantă de călătorie 
şi i-o întinse cardinalului, acesta doar încuviinţă din cap fără a 
scoate o vorbă şi dispăru după uşile de sticlă de la intrare. 
Alberto şi Soffici continuară călătoria cu maşina. 

Gonzaga avea două bilete doar dus la el. Unul emis pe numele 
dottor Fabrizi, celălalt pe numele Mr. Gonzaga. Primul pentru 
zborul Frankfurt - Milano, al doilea pentru zborul Milano - Roma. 
Gonzaga chiar se gândise la toate. 

Stewardesa de la ghişeul Alitalia solicită călătorii să se 
grăbească. Pe marele afişaj luminos se aprinseseră luminiţele 
pentru „îmbarcare”. Gonzaga se grăbi. Nu trebuia să piardă 
cursa. Ajunse în ultimul moment la poarta 36 şi apoi îşi ocupă 
locul la clasa Business din Boeingul 737. 

| se părură nesfârşite minutele până când aparatul plin doar pe 
jumătate se puse în mişcare şi se alinie avioanelor care 
aşteptau decolarea. Când pilotul ridică avionul de la sol, 
cardinalul fu cuprins de o senzaţie de uşurare. Grijile ultimelor 


zile dispărură. În sfârşit coşmarul se încheiase. 

După decolarea abruptă, Boeingul se îndreptă spre sud. 
Gonzaga privea absent pe geam. Deasupra locului său susura 
instalaţia de climatizare. Semnalul luminos pentru centurile de 
siguranţă se stinse. Brusc simţi o oboseală sfâşietoare. Uşurat, 
încercă să adoarmă. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru faptul că mă adresez 
dumneavoastră. 

Pe jumătate adormit auzi vocea bărbatului de pe locul de lângă 
el. Până acum nu îi acordase acestuia nicio atenţie, pentru că la 
decolare locul respectiv fusese gol. Acum acolo şedea un 
bărbat. Gonzaga îi privi chipul şi se îngrozi. Străinul purta 
pălărie şi pe piele capului avea urme roşii de arsuri. li lipseau 
genele şi sprâncenele. 

— Aş vrea să vă ofer o afacere, zise încet bărbatul cel 
desfigurat. 

— O afacere? Gonzaga ridică din sprâncene. Mulţumesc, dar 
nu... 

— Dacă sunteţi interesat, îl întrerupse străinul, să salvaţi 
sfânta Biserică de la haos, trebuie să mă ascultați, Herr 
Kardinal. 

— Nu ştiu ce doriţi de la mine şi ce sugeraţi cu ciudata 
adresare Herr Kardinal. Aşadar, lăsaţi-mă în pace, vă rog! 

Bărbatul cu faţa roşie se făcu că nu înţelege şi scutură din cap. 
Flutură ceva ce Gonzaga luă drept o bucată de folie de plastic. 

— Să nu batem câmpii, Herr Kardinal. Un costum Cerutti din 
flanel nu poate să ascundă identitatea unui cardinal secretar de 
stat. 

Bărbatul rânji cu neruşinare. 

Gonzaga încercă rapid să facă o legătură între evenimentele 
nopţii trecute şi bărbatul aflat lângă el. Fără succes. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? se interesă neîncrezător Gonzaga. 

— Numele meu nu are legătură cu chestiunea. Vreau doar să 
vă ofer o afacere. 

— Bine, ascult. 

— Aceasta este o bucată mică din giulgiul Domnului nostru. 

Gonzaga se simţi ca scuturat de curent electric din cap până în 
picioare. Privi punga de celofan pe care bărbatul i-o vârâse sub 
nas. O minusculă bucată de material, nu mult mai mare decât 
un timbru introdus între două folii. Culoarea ocru şi textura 


semănau cu cele ale giulgiului de la Torino dus de el la burgul 
Layenfels. 

— Presupunând că acest obiect este cu adevărat o probă din 
giulgiul Domnului nostru, cum spuneţi dumneavoastră, se pune 
întrebarea ce să fac eu cu ea? 

— Asta, cardinale Gonzaga, rămâne la latitudinea 
dumneavoastră. Puteţi depune obiectul în tezaurul Alpha al 
arhivei secrete a Vaticanului, dar îl puteţi şi distruge. Aceasta ar 
fi de fapt soluţia cea mai sigură. 

Pe Gonzaga îl cuprinse neliniştea. Omul marcat de arsuri îl ştia 
foarte bine nu numai pe el. Acesta avea cunoştinţă şi despre 
acţiunea Apocalipsa 20:7. Altfel de s-ar fi ajuns la această 
întâlnire? 

Dar ce îl nelinişti cel mai mult era faptul că omul ştia de arhiva 
secretă a Vaticanului. De unde ştia străinul că tezaurele-arhivă 
erau denumite cu literele alfabetului grec? De unde ştia că 
tezaurul Alpha ascundea cele mai mari taine ale creştinătăţii, 
documente care oficial nici nu existau, cum ar fi certificatul de 
autopsie al papei loan Paul |, care fusese găsit mort în patul său 
după treizeci şi trei de zile de pontificat? Sau Constitution 
Constantini falsificat în Evul Mediu, care dintr-o trăsătură de 
pană făcuse din Biserică cel mai avut proprietar de pământ din 
apus? 

— Obiectul ar trebui mai întâi supus unei verificări amănunțite, 
remarcă Gonzaga. Şi pe lângă asta, lucru care v-ar putea 
surprinde, din giulgiul de la Torino lipsesc în total trei minuscule 
bucăţi de material, care mai recent au fost refăcute de 
călugăriţe pricepute. 

— Nu îmi spuneţi nicio noutate, Herr Kardinal. Dar ceea ce 
deosebeşte acest obiect de celelalte două mici bucăţi este 
faptul că doar acesta conţine urme de sânge. Şi ce înseamnă 
asta nu trebuie să vă mai explic eu. 

Gonzaga privea ca vrăjit mica bucată de stofă de format 
trapezoidal. Pe ea se vedea clar o umbră galben-maronie, ca o 
picătură. Da, îşi amintea exact de locul în formă de trapez 
rămas gol în pânză, care între timp fusese refăcut. Doamne, 
cum a ajuns acest schilod în posesia relicvei? 

Cardinalul nu îndrăznea să îi pună necunoscutului această 
întrebare. Era sigur fie că nu va primi niciun răspuns, fie că 
răspunsul nu va fi adevărat. Disperat, Gonzaga căuta firul roşu 


ce lega întâmplările din ultimele zile de cele afirmate de străin. 
Dar, în scurtul timp aflat la dispoziţie, nu găsi nicio explicaţie, 
nici măcar o teorie ce ulterior să poată fi dezvoltată. lar 
Gonzaga era oricum şi prea răscolit pentru a putea trage 
concluzii logice din încurcatele întâmplări. 

— Incă nu aţi întrebat de preţ, îl întrerupse bărbatul pe 
Gonzaga din gândurile lui. 

Acesta îl privea doar întrebător. 

Necunoscutul reluă ideea: 

— Desigur că un asemenea obiect nu are o valoare de piaţă 
precum o pictură de Tizian sau de Caravaggio. Dar cu cred că 
ne-am putea situa în zona de preţuri a celor amintiţi. 
Dumneavoastră ce ziceţi? 

Gonzaga habar nu avea cât era de valoros un Tizian ori un 
Caravaggio. Refuza să se gândească la aşa ceva. Cum s-ar 
putea asemui o urmă de sânge uscat aparţinând lui Isus cu o 
pictură în ulei făcută de mâna omului? 

Străinul continuă: 

— Oricum, aş fi putut să ofer relicva şi celor de la Flagrantes. 
Dar am vrut să fiu corect şi să întreb mai întâi Vaticanul. Mi-am 
închipuit că această bucăţică de material este mult mai 
valoroasă pentru biserică decât pentru oricine altcineva. 

Deci individul ştia. Pe Gonzaga îl trecură fiorii. Desigur că totul 
putea să fie şi un mare bluf. Dar pentru un escroc obişnuit, omul 
cunoştea prea multe detalii. Cu cineva care cunoştea denumirea 
tezaurelor din arhiva secretă a Vaticanului nu era de glumit. 

— Nu ştiu ce v-aţi închipuit dumneavoastră, începu prudent 
Gonzaga. Credeaţi că în clipa următoare eu voi scoate din 
buzunar un cec în alb? Sau ce? 

— Herr Kardinal, se montă străinul, ar trebui să ne luaţi foarte 
în serios pe noi şi oferta noastră! 

— Noi? Să înţeleg că nu lucraţi pe cont propriu şi că 
reprezentaţi o organizaţie criminală? 

Omul fu vizibil întărâtat şi pentru a se stăpâni, poate şi 
încurcat, netezi cu dosul mâinii drepte celofanul transparent. Nu 
răspunse. 

— Spuneţi odată preţul dumneavoastră! îl presă cardinalul. 

— Faceţi dumneavoastră o ofertă, apoi dublaţi suma! 

Gonzaga fierbea de furie. Tipul era sigur de el. 

După o lungă tăcere, străinul se ridică, se aplecă spre 


Gonzaga, ceea ce îl făcu şi mai înspăimântător, şi zise: 

— Vă mai puteţi gândi la ofertă. Am să vă sun zilele următoare. 

Şi dispăru după draperia argintie-cenuşie ce despărţea clasa 
Business de clasa Economy. 

Gonzaga privea absent pe geam. Era ca paralizat. Cinci mii de 
metri mai jos se desfăşurau Alpii elveţieni. Pe cele mai înalte 
vârfuri era zăpadă. Lui Gonzaga îi era clar că se angajase într-un 
joc periculos, într-un joc al naibii de periculos. 


CAPITOLUL 10 


Când a doua zi Lukas Malberg reveni la Roma, găsi un mesaj la 
hotel, de la Caterina Lima: „Rog sunaţi-mă urgent. În cazul 
Marlene Ammer a apărut ceva nou”. 

Enigmaticele note din carneţelul lui Marlene îi îndepărtaseră 
atenţia lui Malberg de la afacerea vieţii lui, pe care voia să o 
repună pe tapet chiar astăzi. De aceea pregătise un contract 
conform căruia în urma înmânării cecului de la HVB în valoare 
de un sfert de milion îi revenea întreaga colecţie de carte a 
marchizului Falconieri. 

O problema ce va trebui rezolvată era transportul preţioasei 
încărcături de la Roma la Munchen. 

Ajuns în camera de la hotel, Malberg puse mâna pe telefon şi 
formă numărul reporterei. 

Caterina părea foarte agitată - se ştie că reporterii sunt 
întotdeauna agitaţi -, dar oricum îi propuse să ia masa 
împreună la Colline Emiliane. Şi deoarece Caterina, cu toată 
agitația ei, emana o bună cantitate de şarm, o calitate la care 
Malberg era deosebit de sensibil, el fu de acord pe loc şi porni la 
drum. 

Localul din Via degli Avignonesi, o străduţă ferită de larmă, era 
celebru pentru excelenta bucătărie din Emilia Romagna. 
Malberg era aşteptat. 

În amintirea lui, Caterina era îmbrăcată neglijent, purta o 
frizură practică gen coadă de cal şi nu era deloc machiată. În 
mod cu totul neaşteptat, ea apăru cu o rochie scurtă şi cu o 
bluză albă, cu decolteu a la Carmen. Părul era liber şi buzele 
erau decent rujate. Spre deosebire de prima lor întâlnire, când 
afluxul verbal al Caterinei abia putea fi oprit, acum ea făcea o 
impresie de-a dreptul zdrobitoare. Vorbea special mai rar, 
chibzuit, dar înainte de toate încet, uitându-se în jur ca nimeni 
din localul doar pe jumătate ocupat să nu tragă cu urechea. Cel 
puţin aceasta a fost impresia lui Malberg. 

— Povestea cu Marlene pute, începu ea încet, ba chiar 
trăsneşte. 

li întinse peste masă, lui Malberg, o fotocopie. 

— Ce este asta? 


— Rezultatul autopsiei efectuate de Institutul de Medicină 
Legală al Universităţii din Roma. Patologul competent, dottor 
Martino Weber, a găsit hematoame în regiunea occipitală. În 
afară de asta, osul nazal fracturat, păr lipsă şi resturi de sedativ 
în sânge. Sub unghii, Weber a descoperit urme de piele care 
indică o luptă. A 

Malberg încuviinţă din cap fără să scoată o vorbă. In timp ce 
Caterina vorbea, în faţa ochilor îi apăru imaginea lui Marlene, 
corpul ei scufundat în apă. Trase adânc aer în piept, de parcă ar 
fi vrut să spună că totul confirma ceea ce văzuse el cu proprii 
ochi. Dar preferă să tacă. 

_— Şi totuşi investigaţiile au fost oprite! continuă Caterina. 
Inţelegeţi, signore? 

Malberg şi reportera revoltată comandară pasta şi vino della 
casa. Caterina aştepta un răspuns. Dar Malberg continua să 
tacă. Cei doi bărbaţi de pe scări! Căci o ceartă cu aceste 
consecinţe între Marlene şi marchesa o considera exclusă. Nu şi 
faptul că ele aveau o relaţie specială. Lorenza Falconieri emana 
o răceală care acţiona ca o atracţie atât faţă de bărbaţi, cât şi 
faţă de femei. Pe Marlene nu o mai văzuse de o veşnicie. Ce ştia 
despre ea? In toţi aceşti ani ea devenise o cu totul alta. Dar ce 
Dumnezeu îi împiedica pe investigatori să îi clarifice moartea? 
De ce fuseseră sistate cercetările? 

În timp ce răscolea pastele fără niciun chef, Caterina Lima îl 
studia. li simţea privirea cercetătoare. Malberg era sigur că ea 
ştia mai mult decât spunea. Nu avea nicio îndoială că nu avea 
încredere în el. 

Tocmai voia să îi spună adevărul, faptul că el descoperise 
crima, când Caterina Lima i-o luă înainte: 

— Nici nu ştiu ce să mai zic. De fapt nu ar mai fi trebuit să mă 
întâlnesc cu dumneavoastră. 

— Ce înseamnă asta? Credeam că investigaţi cazul. 

— Da. Până ieri. leri am fost exclusă într-un mod prea puţin fin 
din această poveste. După şedinţa redacțională de la ora 
unsprezece, Bruno Bafile, redactorul-şef m-a chemat şi mi-a 
comunicat că nu mai sunt reporter de investigaţii şi mă voi 
ocupa de „Diverse”. Povestea cu Marlene Ammer, spune el, a 
fost îngropată. 

— Îngropată? 

— Aşa se spune între ziarişti când investigaţiile încetează. 


— Pe asta nu o mai înţeleg. 

— Nici eu, signore. 

— Aşa ceva se întâmplă curent? 

— Da, desigur, atunci când dintr-un subiect nu mai rezultă 
nimic din cercetări, de exemplu când se constată că crima nu 
este crimă, ci un accident, cum se întâmplă de mii de ori, atunci 
cercetările sunt sistate şi se trece la un alt caz. 

— Dar nu a fost accident! A fost crimă! 

— Asta credeţi dumneavoastră, iar eu ştiu. Cu atât mai 
enigmatică mi se pare mutarea mea la alt departament. Mie mi 
se pare că am fost mutată ca să nu încurc ceva. Dar asta face 
povestea şi mai interesantă. 

— Şi dumneavoastră ce vreţi să faceţi? 

— Voi continua. Neoficial, se înţelege. Ca reporteră de 
investigaţii mi-am creat contacte atât de bune, încât ar fi o 
prostie să renunţ. Poveştile de la „Diverse” nu mă interesează. 
Ce mă interesează pe mine că Gina Lollobrigida are un amant 
cu treizeci de ani mai tânăr decât ea, sau că Mario Andretti are 
zece fiice în afara căsătoriei? Pe mine mă fascinează 
profunzimea vieţii umane. Săptămâna viitoare îmi caut o nouă 
slujbă. Basta! 

Modul direct în care Caterina vedea lucrurile îl fascina pe 
Malberg. Era evident că fusese captivată de caz. Adulmecase o 
chestiune mare, mai mare poate decât bănuia el. 

— Dumneavoastră cum vedeţi cazul Marlene Ammer? se 
interesă prudent Malberg. O crimă a mafiei? 

Caterina râse şi remarcă ironic: 

— Poate că şi KGB ori CIA sunt amestecate! Serios vorbind, de 
cele mai multe ori crimele au o bază emoţională, candidă. 
Majoritatea crimelor îşi au originea în sentimente rătăcite, în 
dragoste, gelozie, ură, invidie şi răzbunare. Asta face 
interesantă profesia mea. Ei, da, mai bine aş fi spus că o făcea. 

Malberg încuviinţă din cap şi se prefăcu interesat de vorbăria 
ei. În realitate căuta un răspuns la întrebarea de ce reportera se 
cramponase tocmai de acest caz. Într-un oraş ca Roma, cu o 
rată mare a infracţionalităţii, crimele erau la ordinea zilei. Şi în 
timp ce Malberg o asculta cu o ureche, se trezi în el un 
sentiment bizar. 

Contemplând-o pe Caterina îi venea greu să o asocieze cu 
gândul că făcea poate un joc fals. Ar fi preferat să îi facă 


complimente. Într-adevăr era răpitoare. Dar între ei, cumva, se 
afla Marlene. Caterina nu mai vorbea. 

— Şi acum ce intenţionaţi să faceţi? se grăbi să întrebe 
Malberg. 

— Ar trebui ca noi să facem lumină în viaţa lui Marlene Ammer. 
Este singura posibilitate de a face lumină în întunericul din acest 
caz. 

Malberg reţinu cu plăcere că ea spusese „noi”, 
cooptase şi pe el în cercetări. 

— Pot conta pe ajutorul dumneavoastră? 

— Bineînţeles. Pentru mine a devenit necesar să aflu de ce a 
trebuit să moară Marlene. 

Caterina sorbi puţin din paharul cu vin. 

— A fost prietenă cu marchesa, spuse ea gânditoare. Eu cred 
că este singura care ne poate ajuta în clipa de faţă. O 
cunoaşteţi bine pe Lorenza Falconieri? 

— Ce înseamnă bine? Am întâlnit-o o singură dată. Mie mi-a 
făcut o impresie aleasă, deşi bănuiesc că a cunoscut zile şi mai 
bune. Mă interesează colecţia ei de carte. Şi ca să fiu sincer, i- 
am făcut o ofertă şi ea a acceptat-o. 

— O afacere bună? 

— Foarte. Un anticar trăieşte cumpărând toată colecţia şi 
revânzând cu câştig fiecare carte în parte. 

Reportera mustăci. 

— Ce este aşa comic în asta? întrebă Malberg. 

— Scuzaţi-mă, signore. Până astăzi îmi închipuiam un anticar 
ca fiind cu totul altfel. 

— Da? Cum? 

— Puțin capricios, puţin prăfuit şi ofilit, precum cărţile vechi. 

Malberg zâmbi încurcat. 

— Sper că acum vă veţi schimba părerea. 

— În ce vă priveşte pe dumneavoastră, cu siguranţă. 

Ca toţi bărbaţii, şi Malberg era foarte sensibil la complimente. 
De fapt, rău nu arăta. Era înalt, avea alură sportivă, deşi nu 
practica niciun sport, avea păr des negru, era un tip gen George 
Clooney, cum îi spusese odată o prietenă. 

— M-aţi însoţi eventual la marchesa? se interesă Caterina. 

— Oricum vreau să îi fac o vizită. 

x x * 


O jumătate de oră mai târziu erau amândoi pe drum. 


aşadar îl 


Peste noapte arşiţa apăsătoare a săptămânii trecute se mai 
domolise, temperaturile devenind mai rezonabile. Toamna se 
anunţa nehotărâtă. 

Când taxiul coti din Via dei Coronari în mica stradă laterală 
unde se afla casa marchizei, Caterina deveni neliniştită. 

— Opriţi! îi ceru ea şoferului, şi arătă în cealaltă parte a străzii: 
la intrarea în casa marchizei era parcată o maşină de la Guardia 
Civil. În faţa uşii - un tip în uniformă, cu picioarele depărtate. 

Malberg o privi întrebător pe reporteră. 

— Asta ce înseamnă? 

Caterina ridică din umeri: 

— Aşteptaţi aici! 

Ea cobori şi se îndreptă spre poliţist. După un scurt schimb de 
cuvinte, se întoarse. 

— Spune că este vorba despre o acţiune a poliţiei. Nu era 
dispus să dea alte informaţii. Nu putea spune împotriva cui este 
îndreptată acţiunea. O clipă! 

În timp ce Malberg plătea taxiul, Caterina se îndepărtă câţiva 
paşi şi umblă la telefonul mobil din poşetă. Vorbea cu gesturi 
teatrale, ca toate italiencele când telefonează. În cele din urmă 
rămase mută de uimire. 

Când reveni, avea o mină confuză. 

— Au arestat-o pe marchesa, spuse ea îngândurată. 

— Deci totuşi... îi scăpă lui Malberg. 

— Adică cum „deci totuşi”? 

— Marchesa a omorât-o pe Marlene. Dumnezeule! 

Caterina gesticulă intens cu braţele. 

— Signore, ce spuneţi? Sursa mea din Guardia Civil tocmai mi- 
a explicat că există probe zdrobitoare că Lorenza Falconieri a 
condus, după moartea soţului ei, o reţea internaţională de 
traficanţi de incunabule şi codice furate. 

— Marchesa? Malberg părea mai curând amuzat decât 
surprins. Păi ea m-a asigurat că nu se pricepe deloc, dar absolut 
deloc, la cărţi vechi. Şi nu făcea impresia că ar fi minţit. 

— Este tipic pentru profesionişti. Rareori un infractor arată aşa 
cum ni-l imaginăm noi. lar traficanţii care operează cu valori de 
milioane, lasă mai curând impresia de amărâţi. Se vede că 
acest mediu vă este străin. 

În timp ce ei încă mai discutau, din casa de pe cealaltă parte a 
străzii ieşi marchesa, flancată de doi carabinieri. Ea purta un 


taior cu mâneci scurte, din in, şi sandale cu toc înalt. Când dădu 
cu ochii de Malberg, se opri şi ridică din umeri. Lăsă uşor capul 
pe o parte, ca şi cum ar fi spus: îmi pare rău, s-a dus afacerea 
noastră. Apoi urcă în maşina poliţiei, care aştepta. 

— Totul a fost declanşat de un colecţionar din Monte Carlo, 
spuse Caterina, privind în urma maşinii poliţiei. Marchesa îi 
oferise un foliant foarte vechi, scris de Melanchthon, cerându-i 
pe el o jumătate de milion. Ceea ce ea nu ştia era că acest 
volum fusese furat în urmă cu doi ani tocmai din apartamentul 
lui. Ghinion de artist. 

Malberg râse sonor şi forţat, de parcă ar fi vrut să se elibereze 
de un coşmar. Când remarcă privirea întrebătoare a Caterinei, 
băgă mâna în buzunarul interior al hainei, scoase cecul de la 
bancă şi ţinându-l cu vârfurile degetelor i-l vâri acesteia sub 
nas. 

— Un sfert de milion? Nu cumva... 

— Ba da. Credeam că fac afacerea vieţii mele. Un ciudat 
context m-a salvat în orice caz de la falimentul vieţii mele. 

— Atunci puteţi fi felicitat pentru că afacerea v-a scăpat printre 
degete. 

— Da, pot fi felicitat. Nu mă înţeleg pe mine însumi. Ar fi 
trebuit să devin suspicios când marchesa mi-a oferit întreaga 
colecţie pentru un sfert de milion. Dar lăcomia după profit 
ameţeşte creierul. Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu 
bine încă o dată. 

Malberg era adâncit în gândurile lui, când reportera îl întrebă: 

— V-aţi putea imagina că între asasinarea lui Marlene Ammer 
şi afacerile tenebroase ale marchizei există o legătură? În 
definitiv cele două se cunoşteau. 

— Chiar aşa, exclamă Malberg, nu ar fi prima crimă în spatele 
căreia se ascunde o carte de valoare. 


CAPITOLUL 11 


Fata plutea ca un fulg de-a lungul promenadei Rinului din Köln. 
Era îmbrăcată uşor, ca pentru jogging, şi părul ei prins într-o 
coadă de cal se balansa într-o parte şi într-alta. Dinspre fluviul 
care unduia domol, se ridica o răcoare plăcută. 

Din când în când fata se oprea şi striga: 

— Shakespeare! Shakespeare! 

Atunci apărea un ghemotoc, un  Westhighland-Terrier 
caraghios, şi alerga după stăpâna lui. De ce femeile îşi botează 
câinii de preferinţă cu nume de mari scriitori şi artişti este o 
chestiune la fel de enigmatică ca revelaţia secretă a lui loan şi 
nu mai necesită altă analiză. 

În locul unde ancorează vasele turistice pentru ruta Köln- 
Dusseldorf, Shakespeare începu să latre atât de isteric, de 
parcă îl urmăreau o duzină de rottweileri întărâtaţi. Strigătele 
fetei nu reuşiră să îl liniştească şi, când aceasta se duse la 
animalul atât de agitat, făcu o descoperire îngrozitoare. 

Peste noapte Rinul adusese la mal un cadavru gol. Acesta se 
prinsese în puntea plutitoare de debarcare şi zăcea cu capul în 
apă şi cu braţele îndepărtate. 

Cadavrul bărbatului punea poliţiei din Köln în faţa unei 
probleme grele. S-a stabilit rapid că nu era vorba despre un 
accident şi nici despre o sinucidere, pentru că omul de 
aproximativ patruzeci de ani prezenta la cap o rană de glonţ 
care îi zdrobise partea stângă a craniului, ucigându-l 
instantaneu. Examinând starea cadavrului şi luând în 
considerare viteza de curgere a fluviului, anchetatorii au ajuns 
la concluzia că bărbatul trebuie să fi căzut victimă unei crime 
între Bingen şi Neuwied. 

Autopsia avea să confirme două zile mai târziu suspiciunea 
iniţială: bărbatul fusese împuşcat de la mare distanţă, cu o 
armă de calibru mare, probabil un pistol automat rusesc. In 
craniu i-au fost găsite două gloanţe. Nu existau urme de 
pulbere. 

Patologii de la clinica universitară din Köln au mai constatat 
răni la coapsa dreaptă, care nu erau legate de crimă, şi având în 
vedere vechimea nu se putea deduce proveniența lor. 


Patologii au menţionat în procesul-verbal că, cu o probabilitate 
de optzeci la sută, între momentul crimei şi aruncarea în fluviu a 
cadavrului trecuseră douăsprezece ore. În plămâni şi în stomac 
nu erau urme de apă fluvială. De aici se putea deduce că era 
exclus ca omul să fi fost împuşcat în timp ce înota. La analiza 
sângelui nu s-a descoperit consum de alcool sau droguri. 

Procuratura competentă a început cercetări asupra 
necunoscutului deschizând dosarul K-0103-2174. 

In ziua următoare, în Kölner Express a apărut fotografia 
bărbatului pe prima pagină. Sub ea scria cu litere mari: 


ASASINAT MISTERIOS E 
CINE IL RECUNOAŞTE PE ACEST BARBAT? 


CAPITOLUL 12 


Era dimineaţa devreme şi cardinalul secretar de stat Gonzaga 
se afla în faţa unui munte de dosare frumos aranjate. Biroul său 
din palatul apostolic, situat chiar sub încăperile private ale 
papei, avea vedere câtre Piaţa Sf. Petru. Prin ferestrele 
întredeschise răzbăteau sporadic voci; erau preoţii franciscani 
care se deplasau de la Palazzo del Tribunale la confesionalele 
de la Sf. Petru. Gonzaga îşi punea mecanic semnătura pe 
fiecare document. Nu era în apele lui şi privea mereu 
îngândurat pe fereastră, ca şi cum documentele nu îl interesau. 

In final lăsă de o parte stiloul, se rezemă de speteaza scaunului 
şi îşi potrivi eşarfa roşie care se arcuia peste rasa neagră. 

Secretarul său intră în încăpere fără a mai bate la uşă. 

— Bună dimineaţa, Excelenţă. Corespondenţa de dimineaţă. 

— Ceva important? mormăi Gonzaga şi îşi aruncă privirea pe 
scrisorile deschise. 

— In măsura în care competențele îmi permit să judec - nu, 
Excelenţă. Ar fi doar... 

— Da? 

Soffici extrase din grămadă o foaie de hârtie. 

— Un e-mail de la arhanghelul Gabriel! 

— Cam aiurea, nu crezi? 

— Ideea nu îmi aparţine, ci este a surorii Judith din ramura 
franciscană surorile euharistiei, care conduce biroul de internet 
şi şi-a denumit calculatoarele cu numele arhanghelilor Mihail, 
Rafael şi Gabriel. 

Gonzaga zâmbi strâmb. Râsul era ceva străin pentru el. 
Obişnuia să spună că râsul este masca diavolului. În cei şapte 
ani de când era cardinal secretar de stat, Gonzaga învățase că 
povara funcţiei lui era suportabilă doar cu o porţie de cinism. 
Brusc se opri. Textul de pe imprimantă era următorul: 

„Excelenţă, pentru mine a fost o bucurie, ca să nu zic o 
satisfacţie, să vă întâlnesc atât de aproape de cer. In ce priveşte 
oferta mea, de a vă preda o probă din sângele Domnului nostru 
mi se pare că preţul de o sută de mii de dolari este rezonabil. 
Îmi voi permite ca zilele următoare să revin pentru clarificări 
asupra procedurii, sub numele de Faţă Arsă.” 


Mai mult decât neruşinatul conţinut al comunicării, pe cardinal 
îl şocă numele semnatarului. 

— Un smintit, remarcă Soffici şi ridică încurcat din umeri. 
Aproape zilnic în corespondenţa dumneavoastră se află câte o 
astfel de scrisoare. Ceea ce deosebeşte această comunicare de 
altele este arta specială a formulării. Ce o fi vrut să spună cu 
exprimarea că v-a întâlnit „atât de aproape de cer”? 

Gonzaga se ridică de la birou, îşi duse mâinile la spate şi 
începu să se plimbe încoace şi încolo neliniştit. In cele din urmă 
închise fereastra, ca şi cum ar fi vrut să evite ca discuţia lor să 
fie auzită şi de altcineva, şi spuse: 

— Soffici, îmi sunteţi un secretar devotat, fidel, şi până acum 
nu am avut niciun motiv să mă plâng. V-am iniţiat fără a sta pe 
gânduri în dedesubturile chestiunii giulgiului Domnului nostru. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, Excelenţă. Am fost cumva indiscret? 

Aproape că părea să aibă conştiinţa încărcată. 

— Nu, cu certitudine nu. Am vrut doar să vă mai atrag încă o 
dată atenţia asupra caracterului exploziv al chestiunii. Deci, vă 
rog, nicio vorbă, nici măcar o simplă remarcă faţă de cei 
neiniţiaţi. lar în acest caz, oricine este un neiniţiat, chiar şi un 
cardinal al curiei. 

Soffici încuviinţă tăcut din cap. 

— În timpul zborului de la Frankfurt la Milano, începu să 
povestească încet Gonzaga, s-a aşezat brusc lângă mine un 
necunoscut şi mi-a vârât sub nas o bucată de material învelită 
în plastic, nu mai mare decât un timbru şi având formă de 
trapez. 

— Domnul să ne aibă în pază! Mă tem de ceva groaznic: 
bucata de material care lipseşte din giulgiu! 

— Nu vă înşală bănuielile, Soffici. Doar că problema este mai 
gravă decât credeţi dumneavoastră. Pe minuscula bucăţică de 
pânză se vede clar o urmă de sânge... 

— Nu! Şi eu care credeam că după vizita noastră la burgul 
Layenfels chestiunea a fost închisă definitiv. 

— Şi eu am crezut asta. 

— Aveţi idee cine ar putea fi misteriosul ofertant? 

— Necunoscutul nu şi-a spus numele. Şi chiar dacă s-ar fi 
prezentat, ar fi făcut-o sub un nume fals. Ce era deosebit la el 
era aspectul său jalnic. Pe faţă avea urme ale unor arsuri 
groaznice, pe care încerca să le ascundă sub o pălărie moale cu 


boruri mari. 

— Şi acum ce vreţi să faceţi, Excelenţă? Doar nu vă gândiţi să 
daţi curs solicitării lui? Vreau să spun că o sută de mii de dolari 
sunt o mulţime de bani pentru o bucată de pânză de care nici 
măcar nu sunteţi sigur că este originală. Pe de altă parte... 

Gonzaga răspunse ezitant, după o lungă pauză: 

— Ce reprezintă o sută de mii de dolari în comparaţie cu 
necazurile pe care această relicvă le poate produce. Ştiţi la ce 
mă refer. _ 

— Ştiu! Asta e totuşi şantaj curat... 

De parcă monseniorul pronunţase o parolă, în acel moment 
sună telefonul de pe biroul cardinalului. Soffici ridică receptorul, 
ascultă, apoi i-l întinse lui Gonzaga: 

— Pentru dumneavoastră! 

— Aţi primit comunicarea mea? 

Cardinalul recunoscu imediat vocea. 

— Da, răspunse el încet. 

— Bine. Vă aştept cu suma introdusă într-o pungă de plastic. 
Mâine, după căderea nopţii, la ora douăzeci şi unu. 

— Unde? 

— Piazza del Popolo. Veniţi cu şoferul dumneavoastră şi staţi 
ca întotdeauna pe locul din spate, dreapta. La sensul giratoriu 
se va plasa pe banda exterioară şi va ocoli obeliscul până când 
am să mă fac observat cu o lanternă a cărei lumină se aprinde 
şi se stinge. Voi descrie cu lanterna o cruce. Apoi şoferul va opri 
maşina. În zece secunde totul este rezolvat. 

— Dar... 

— Niciun „dar”. Bani contra marfă. Încredere reciprocă. Nu va 
exista un al doilea termen pentru predare. 

Necunoscutul întrerupse legătura. 

— Excelenţă! Cu o privire îngrijorată, Soffici se plasă în faţa 
cardinalului secretar de stal. Doar nu aţi fost de acord! 

— Ba da, Soffici, ba da. 

— O sută de mii... 

— De dolari. 

— Şi cum veţi justifica suma, Excelenţă? 

— Lăsaţi asta în seama mea. Pentru astfel de cazuri există un 
fond secret. Nu vă bateţi capul cu asta. 

Soffici se înclină supus. Fondul secret destinat intereselor 
speciale ale Bisericii nu îi era necunoscut. In administraţia 


pontificală umbla vorba despre exorbitantele sume adăpostite 
de conturi secrete şi care stăteau la dispoziţie pentru 
evenimente speciale. Se spunea că sumele proveneau din aşa- 
zise donaţii prin care personalităţi sus-puse cumpărau anularea 
căsătoriilor lor. Fondul nu era contabilizat şi doar cardinalul 
secretar de stat Gonzaga avea acces la el. 

— Situaţia este destul de periculoasă, remarcă monseniorul 
serios. Oricine se ascunde în spatele necunoscutului, cunoaşte 
situaţia internă de aici. Cum altfel se explică faptul că discuţia 
telefonică s-a făcut direct pe telefonul dumneavoastră privat. 
Maicile din Famiglia Paolina, din centrala telefonică, nu ar fi 
făcut legătura niciodată unui anonim. 

— Deci dumneavoastră credeţi că există legături secrete ale 
lumii interlope dincoace de zidurile leonine? 

Cardinalul scoase o batistă supradimensionată şi îşi şterse 
năduşeala de pe chelie. 

Monseniorul Soffici făcu o grimasă dureroasă, apoi îşi examină 
unghiile de la degetele mâinii drepte şi întrebă fără a ridica 
privirea: 

— Cine vrea să ştie asta, Excelenţă? 


CAPITOLUL 13 


A doua zi Malberg porni către casa lui Marlene din Via Gora 23. 
Evenimentele legate de marchesa ce avuseseră loc în ziua 
anterioară îl cam afectaseră. Se despărţise de reporteră buimac 
şi se retrăsese în camera de la hotel în tovărăşia unei sticle de 
Barbaresco dintr-un magazin cu vinuri din apropiere. Vinul roşu, 
greu, nu rămăsese fără efect şi îl trimisese pe Malberg pentru 
zece ore bune în ţara visurilor. 

In ce privea visurile, erau tulburi şi inexplicabile, exact ca 
situaţia în care intrase fără accept propriu. Dar o voce interioară 
îi spunea că trebuia să îşi localizeze cercetările acolo unde 
începuse totul. 

Malberg se miră că uşa de la intrarea în clădire era închisă. Dar 
avu noroc că o signora bine îmbrăcată tocmai ieşea şi, amabilă, 
aceasta îi ţinu uşa deschisă. 

Pe scări mirosea a proaspăt vopsit. Era o linişte mormântală. 
Deşi era interesat de administratoarea imobilului, de la care 
spera să obţină informaţii despre relaţiile lui Marlene, urcă mai 
întâi la ultimul etaj al clădirii. 

Ca şi la prima vizită, Malberg evită dispreţuitor străvechiul lift 
şi urcă scările. În timp ce păşea grav, în faţa ochilor îi apărea 
mereu imaginea lui Marlene moartă în baie. Se părea că 
fotografia acelui moment i se întipărise pe vecie în minte. 

Tulburat, Malberg se opri. Mai întâi crezu că greşise etajul. Dar 
constată că scările se terminau aici. În memorie îi rămăsese o 
uşă albă, cu două canaturi, şi în perete, lângă ea, butonul unei 
sonerii. În loc de acestea, avea în faţă un perete alb. Doar în 
stânga, în faţa palierului scării, era o uşă de oţel, îngustă, ce 
dădea în pod. In spatele ei erau tot felul de vechituri. 

Liftul se puse în mişcare şi de jos se auziră pufniturile şi 
scârţâielile care îi atrăseseră atenţia şi data trecută. 

„Toate acestea sunt prea mult pentru tine, gândi Malberg. Este 
evident că nu mai reuşeşti să deosebeşti realitatea de 
închipuire.” Dădu din cap sceptic. Îi jucau amintirile un renghi? 
Din copilărie casa scărilor îi părea amenințătoare, 
înfricoşătoare. Era un gen de fobie, care era clar că tocmai 
acum îi dădea o stare confuză. Probabil că chiar greşise etajul. 


Malberg făcu drumul invers. La etajul de dedesubt existau 
două uşi, la stânga şi la dreapta, vopsite în alb, dar ambele 
arătau altfel decât uşa de la apartamentul lui Marlene. Malberg 
sună la uşa apartamentului din dreapta. Nimic. Incercă şi în 
stânga. Un câine începu să latre. Paşi. Deschise un bătrân cu 
părul negru zbârlit. Se străduia să liniştească câinele furios. 
Când îl văzu pe Malberg, trânti uşa înainte ca acesta să fi 
apucat să spună ceva. 

Malberg cobori zăpăcit. Se opri în faţa uşii administratoarei 
clădirii şi trase cu urechea. Se auzea muzică clasică difuzată la 
radio. Nu exista sonerie. Bătu în uşă. 

Se aşteptase să dea cu ochii de administratoarea cu păr tuns 
scurt. Când uşa se deschise, rămase mut. Avea în faţă o 
călugăriţă în vârstă, cu trăsături severe, îmbrăcată cu o sutană 
maronie cu o pelerină neagră. 

— Da, vă rog? întrebă ea cu o voce răguşită, încercând vizibil 
să pară prietenoasă. 

Incapabil să răspundă, Malberg privi pe lângă călugăriţă în 
interiorul casei. Ceea ce reuşi să vadă lăsa impresia de ordine. 
— Voiam să vorbesc cu administratoarea, bâigui surprins 
Malberg. 

— Administratoarea? Aici nu există administratoare! Şi, 
privindu-l cam de sus, adăugă: Fiule. 

Zadarnic căută Malberg tăbliţa cu nume de pe uşă. 

— Dar la ultima mea vizită aici, în acest apartament locuia o 
administratoare de vreo patruzeci de ani, cam plinuţă şi cu 
părul tuns scurt. 

Călugăriţa ridică braţele şi odată cu ele mânecile uniformei ei, 
ceea ce îi acorda un aer de inabordabilitate. Strânse ochii şi îl 
măsură pe necunoscut din cap până în picioare. 

— Când a fost asta? întrebă ea în final. 

— Nu de mult, cel mult acum o săptămână. 

— Vă înşelaţi. 

Călugăriţa afişă un zâmbet obosit, mai curând cinic, de parcă 
ar fi spus: Sărmanul, este dus cu pluta. 

— Şi locuinţa de la etajul cinci? Şi în privinţa ei mă înşel? 
Malberg se înfurie. 

Chipul femeii se întunecă şi ripostă cu vocea ei răguşită: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, signore. La etajul cinci al acestei 
clădiri este podul. Nimic altceva. Vă simţiţi bine? 


Malberg ar fi strâns-o de gât pe călugăriţă. Se simţea luat 
peste picior. l-ar fi strigat cu plăcere: Tâmpito, am văzut 
locuinţa cu ochii mei. Acolo locuia o femeie, Marlene Ammer. A 
omorât-o un porc. Şi tot ce se petrece aici nu este decât o 
înscenare periculoasă în scopul de a ascunde o crimă. 

Dar în clipă următoare îşi recăpătă controlul. Poate că totul era 
doar o capcană. Poate că se voia să se afle cât ştia el. Poate că 
era în atenţia lor. Putea poliţia să ştie că e/o găsise moartă pe 
Marlene? 

Nu avea nici măcar un alibi şi nici nu putea să aibă, pentru că 
imediat după crima a cărei victimă fusese Marlene se aflase în 
locuinţa acesteia. Malberg începea să înţeleagă tot mai bine în 
ce situaţie precară se găsea. 

Auzi ca de la mare depărtare vocea câălugăriţei, care repeta 
întrebarea? 

— Vă simţiţi bine? 

— Desigur, susţinu Malberg. Vă rog să scuzaţi deranjul. Am 
confundat casa. 

Călugăriţa încuviinţă înţelegătoare din cap, Malberg salută 
scurt şi plecă. 

Un sfert de oră se plimbă în sus şi în jos pe cealaltă parte a 
străzii, supraveghind ieşirea casei de pe Via Gora 23. Nici el nu 
ştia bine la ce se aştepta. În cele din urmă cedă şi se îndreptă 
către hotel. 

Când traversa Tibrul pe Ponte Sisto, îi sună telefonul mobil. 

— Caterina sunt, ce bine că am dat de dumneavoastră! Am 
noutăţi. 

— Şi eu. 

Malberg se opri şi privi de pe pod apa verde-maronie. 

— Spuneţi dumneavoastră! strigă reportera emoţionată. 

— Am fost la casa în care a locuit Marlene. 

— Şi? Hai, spuneţi! 

— Niciun „şi”. Absolut nimic. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Că locuinţa nu mai există. Se pretinde că nici nu a existat şi 
că Marlene nici nu a locuit în clădire. 

— Aţi greşit adresa. Când eşti emoţionat, se întâmplă. De fapt, 
în multe cartiere ale Romei casele seamănă între ele. 

— Aşa o fi, dar eu cunosc casa. Ştiu locuinţa în care a locuit 
Marlene. Am văzut-o cu ochii mei! 


— Când? 

— În ziua în care Marlene a fost asasinată... 

După o lungă pauză, Cristina spuse serioasă: 

— Vreţi să spuneţi cu asta că... 

— Da, am văzut-o pe Marlene. Moartă în cadă. 

— Nu este adevărat. 

— Ba da. 

— De ce aţi ascuns asta de mine? 

Malberg înghiţi în sec şi răspunse: 

— Vreti să ştiţi adevărul? 

— Bineînţeles. Şi după o pauză continuă: Mai sunteţi la 
telefon? 

— Da. Nu ştiam dacă pot avea încredere în dumneavoastră. 
Acesta este adevărul. 

După un timp Caterina spuse: 

— Înţeleg. Şi ce v-a determinat să vă schimbaţi părerea? Părea 
oarecum dezamăgită. 

— Nu cred că este momentul potrivit pentru o mărturisire plină 
de regrete. Dar dacă vreţi, îmi cer scuze. 

— Nu este nevoie, spuse arogantă Caterina. Apoi adăugă: 
Procuratura a terminat cu cadavrul lui Marlene. Am aflat din 
întâmplare că va fi înmormântată astăzi, la ora paisprezece, la 
Cimitero Campo Verano. 

— Merge totul foarte repede. Nu credeţi? 

— Prea repede. Eu voi fi în orice caz acolo, ca să supraveghez 
de la distanţă ce se întâmplă. 

— Doar nu credeţi că îl veţi descoperi pe asasinul lui Marlene 
la cimitir! 

— Nu, asta sigur nu. Mă interesează pur şi simplu ce se 
petrece acolo. În plus, la înmormântări faci cunoştinţă cu cei 
mai interesanţi oameni. 

Cuvintele Caterinei sunau cam ironic, sau îşi imagina el? 

— Îmi va face plăcere să particip şi eu ca observator, spuse 
Malberg după o pauză. Se uită la ceas. Mai era puţin până la ora 
treisprezece. Unde ziceaţi că are loc înmormântarea? 

— La Campo Verano. Este lângă San Lorenzo fuori le mura. 
Atunci ar trebui să plecaţi acum. Vă aştept în apropierea intrării 
principale. 

Malberg trebui să traverseze cu taxiul tot oraşul. La Stazione 
Termini circulaţia era blocată, aşa că ajunse după o oră la 


punctul de întâlnire. 

În faţa cimitirului se înghesuiau mulţi oameni. Înmormântările 
aveau loc câte una la o jumătate de oră. Caterina era vizibil 
nervoasă. Mariberg nu îşi putea explica neliniştea ei. 

— Trebuie să vă arăt ceva, spuse ea şi îl luă de braţ pe 
Malberg. 

Lângă intrarea principală era un panou, pe care erau afişate 
toate înmormântările programate în ziua respectivă şi se 
indicau locurile unde aveau loc. 

— Vă sare ceva în ochi? întrebă Caterina în timp ce Malberg 
căuta numele lui Marlene pe listă. 

— Sunteţi sigură că aici trebuia să venim? 

Caterina indică cu degetul arătător o menţiune: 

— Ora paisprezece Sconosciuto, 312 E. 

— Necunoscută? Malberg o privi întrebător pe Caterina. De ce 
necunoscută? 

— Cineva pare interesat ca ultimul drum al lui Marlene Ammer 
să rămână secret. Veniţi! 

312 E se afla în partea din spate a cimitirului. Trecând prin faţa 
mausoleelor pompoase ale unor familii romane influente, după 
un marş lung printr-un pustiu de pietre funerare ajunseră la 
locul indicat. 

Caterina îl ţinea strâns de braţ pe Malberg. 

— Acolo! 

La o aruncătură de piatră de ei se vedea cam o duzină de 
bărbaţi distinşi, îmbrăcaţi în negru, în faţa unui mormânt. Un 
padre în haine preoţeşti, flancat de doi paracliseri care tămâiau, 
vorbea solemn. De la distanţă era greu de înţeles ce spunea. 

Adăpostiţi după o piatră funerară, la ei ajunse doar: 

— ... Nu a fost un om rău, deşi s-ar putea părea... Nu a fost 
Maria Magdalena, păcătoasa, cea mai fidelă însoţitoare a 
Domnului nostru... Acela dintre dumneavoastră care este fără 
de păcat, să arunce prima piatră... 

Cu coada ochiului, Malberg observă cum Caterina scotea din 
poşetă o cameră în care introduse o cartelă de memorie. După 
care ridică obiectul şi făcu rapid mai multe fotografii. 

— Vă rog să nu mă întrebaţi de ce fac asta, şopti ea prevenind 
întrebarea lui Malberg. 

Acesta examina fiecare participant la ceremonia funebră. 
Deodată scena se animă. Doi dintre distinşii domni se 


încăierară. 

— Nu pot să înţeleg, aşa ceva nu am mai văzut, spuse 
Malberg. 

— Cel mai bun lucru ar fi să dispărem înainte ca cineva să ne 
observe. 

Caterina se întoarse şi înlemni: avea în faţa ochilor un lungan 
în costum negru, un tip foarte îngrijit, cu o mutră colţuroasă şi 
privire amenințătoare. 

Caterina făcu aparatul de fotografiat să dispară fulgerător la 
spatele ei. 

— Aş dori să încetaţi imediat activităţile dumneavoastră, spuse 
omul în negru, pe un ton absolut nepotrivit cu aspectul lui. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, ripostă Caterina, care îşi reveni 
prima. 

— Aici se petrece ceva absolut privat, sublinie bărbatul, şi nu 
doresc să faceţi fotografii. Aşa că daţi-mi cartela de memorie! 

Caterina şovăi. După ce îl privi pe Malberg, care dădu din cap a 
încuviinţare, deschise aparatul pe îndelete şi îi întinse 
necunoscutului cartela. 

Acesta o luă, o strivi între degetul mare şi arătător şi o făcu să 
dispară ce mai rămăsese în buzunarul de la piept al costumului 
său la două rânduri. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi zise: 

— Şi acum luaţi-o din loc înainte ca eu să trec la fapte! 

Malberg şi Caterina preferară să urmeze solicitarea, mai ales 
că participanţii la înmormântare îşi îndreptară atenţia asupra 
lor. 

Bărbatul în negru strigă încet în urma lor: 

— Şi ţineţi minte: Uneori este mai bine ca odată cu oamenii să 
fie îngropat şi adevărul! 

— Înţelegeţi asta? întrebă Malberg când ieşiră din cimitir. 
Caterina nu reacţionă. În cele din urmă răspunse clătinând 
capul: 

— Nu pot să scap de senzaţia că aici se petrece povestea vieţii 
mele. 


CAPITOLUL 14 


Laboratorul burgului Layenfels era dotat cu aparatură şi 
instrumentar pentru care ar fi fost invidiat de orice universitate: 
un computer de înaltă performanţă cât un şifonier, un 
microscop electronic, câteva spectrometre de interferenţă şi 
centrifuge, un computer-tomograf de ultimă generaţie, o 
instalaţie experimentală cu termoluminiscenţă şi o duzină de 
monitoare cu ecran plat de înaltă rezoluţie în toate camerele, 
interconectate. 

Laboratoarele care comunicau între ele ocupau întreg nivelul 
superior al burgului. In această zi, spre deosebire de celelalte, 
când aici era mare agitaţie, domnea o linişte plină de 
concentrare. 

In laboratorul central, profesorul de biologie moleculară 
Richard Murath stătea în faţa monitorului, înconjurat de 
citologul dr. Dulazek, specialistul în genealogie Jo Willemborg, 
toxicologul profesor Masic, chimistul Eric van de Beek şi de 
hematologul Ulf Gruna. 

Când Anicet, palid şi ca totdeauna cu părul umed pieptănat pe 
spate intră în laborator, Murath ridică scurt privirea, apoi se 
aplecă iarăşi asupra calculatorului. Nimeni nu scoase un cuvânt. 
Toţi priveau monitorul ca vrăjiţi. 

Cu buzele strânse, gest care îi trăda tensiunea, Murath încerca 
să suprapună două şiruri ce păreau nesfârşite ale unui cod de 
bare. De fiecare dată când eşua, scutura din cap. Părea disperat 
din cauză că încercările repetate nu dăduseră niciun rezultat. In 
cele din urmă împinse de o parte mausul cu bluetooth şi se 
întoarse cu scaunul său rotativ. 

— Şi sunteţi sigur că nu sunteţi victima unui fals? întrebă el 
adresându-se lui Anicet. 

Faţa palidă a acestuia se înroşi pe loc. Părea că va exploda de 
furie. Trăgea cu greu aer în piept. Dar înainte de a putea 
răspunde, genealogistul Jo Willemborg îi puse mâna pe braţ şi 
zise: 

— Nu îi luaţi lui Murath întrebarea în nume de rău. Profesorul 
este unul dintre acei savanţi care aşază specialitatea lui 
deasupra realităţii. Eu sunt convins că vă va face să credeţi că 


iepurele este înrudit cu ariciul, sau invers, dacă găseşte pentru 
asta o ipoteză de biologie moleculară. 

Dr. Dulazek râse zgomotos, în timp ce ceilalţi priveau încurcaţi. 

— Ştiinţa, spuse încet Dulazek, ştiinţa începe să fie interesantă 
abia din punctul în care pentru cei mai mulţi încetează să fie. 

lar Masic, toxicologul, căruia îi mersese vestea că are în cap 
mii de formule mortale şi că este în stare să transforme şi 
fărâmiturile de pâine într-o otravă perfidă, îl completă: 

— Unde se termină ştiinţa, începe credinţa, şi aceasta este, 
după cum se ştie, cea mai mare problemă a omenirii. 

Pentru aceste cuvinte, Masic culese adeziunea tuturor părţilor. 
Doar Anicet fixa absent monitorul. Toţi cei de faţă ştiau cât de 
periculos era Anicet când tăcea. Cu siguranţă că în clipa 
următoare va face o criză de furie. Era recunoscut pentru acest 
lucru. 

De fapt Anicet era singurul dintre Fideles Fidei Flagrantes, 
despre care se ştiau mai multe. Cardinal, considerat în mare 
măsură papabile, pierduse ultimele alegeri în favoarea unui 
succesor ultraconservator al lui Petru. Ceea ce îl jignise profund 
şi el jurase răzbunare Bisericii. 

Nici celorlalţi fraţi ai ordinului din burgul Layenfels nu le 
mersese altfel: fiecare din ei era un corifeu în domeniul lui, 
neînțeles, şicanat, dezamăgit; fiecare eşuase în carieră şi era 
gata să se răzbune pe omenire cu mijloacele /ui. 

O lege absolută - şi în burgul Layenfels domneau legi 
draconice - îi obliga pe toţi Flagrantes la ascunderea completă a 
trecutului lor. 

Despre Murath, supranumit „Creierul”, se ştia că renunţase la 
cariera universitară din cauză că nu primise premiul Nobel, îşi 
părăsise soţia şi îşi căutase refugiu în frăţie. Aceste lucruri se 
puteau citi în toate ziarele, şi mai era vorba şi despre o 
descoperire revoluţionară în materie de cercetare genetică, o 
descoperire ce depăşea limitele oricărei imaginaţii şi care 
tocmai de aceea fusese ignorată de Comitetul de acordare a 
premiului Nobel. 

Deosebindu-se fundamental, ca apa de foc, Murath şi Anicet se 
împrieteniseră totuşi. Setea comună de cunoaştere îi sudase ca 
două bucăţi incandescente de fier - chiar dacă cu motivații 
diferite. Din această cauză Anicet răspunse neaşteptat de 
controlat, aproape împăciuitor la întrebarea lui Murath. 


— Da, sunt absolut sigur că este vorba despre giulgiul lui Isus 
din Nazareth, nu despre un fals, este originalul. Înainte de a mă 
apuca de acest proiect, am urmărit cu toate mijloacele ce mi-au 
stat la dispoziţie traseul pânzei până acum. Şi, profesore, fiţi 
sigur că, în calitate de cardinal al Curiei şi şef al arhivei secrete 
a Vaticanului, am dispus de mijloace şi posibilităţi la care alţii 
pot doar să viseze. 

— Îmi imaginez, remarcă ironic Van de Beek, chimistul. 

Acesta era cel mai luminat dintre ei şi limba lui ascuţită era 
temută. 

Anicet trecu peste remarca lui Van de Beek şi continuă: 

— Când prin anii '50 şi '60 ai secolului al XX-lea, genetica 
moleculară sărbătorea primele triumfuri spectaculoase, Curia 
romană primea o scrisoare de la John Tyson, profesorul de la 
Harvard, în care acesta atrăgea atenţia că ştiinţa sa - până 
atunci acesta fusese un om foarte credincios - putea pune mari 
probleme învăţăturii Bisericii. Amintea cu această ocazie de 
giulgiul de la Torino şi schiţa un scenariu de groază pentru 
viitorul bisericii. Nu este nevoie să intru în amănunte. 
Credinciosul profesor de la Harvard era de părere că ar fi cel 
mai bine dacă cea mai importantă relicvă a creştinătăţii ar fi 
declarată un fals. 

— Absurd, îşi exprimă opinia Willemborg, specialistul în 
genealogie. Dar îmi dau seama de ce. 

— Şi eu, îl susţinu hematologul Ulf Gruna. Problema este foarte 
simplă. 

— Între timp toate acestea ne-au devenit suficient de 
cunoscute tuturor, îi tăie vorba Anicet hematologului. 

Dulazek dădu afirmativ din cap. 

Dar Ulf Gruna, care obişnuia să considere sângele pur şi simplu 
ca viaţă, nu se dădu bătut şi i se adresă lui Anicet: 

— De ce sunteţi atât de sigur că cardinalul Gonzaga nu ne-a 
înşelat? 

Acum interveni Anicet: 

— Nu ştiu ce intenţionaţi cu înţepăturile dumneavoastră. Până 
acum eram de părere că urmărim cu toţii acelaşi scop. Poate vă 
amintiţi că Gonzaga este cardinal secretar de stat! 

— Tocmai! Având această funcţie dispune de toate 
posibilităţile pentru a confecţiona un fals. 

Anicet zâmbi dispreţuitor. 


— Să îl ferească Dumnezeu să încerce să ne ducă de nas! Nu 
mai trebuie să vă explic ce ar însemna asta pentru cariera lui. 
Doar faptul că ne-a furnizat giulgiul la domiciliu arată cât de 
absurde sunt obiecțiile dumneavoastră. lar eu cunosc giulgiul de 
la Torino ca pe propriul cearşaf, de când era păstrat în arhiva 
secretă a Vaticanului... 

— Dumneavoastră sunteţi de părere, întrerupse Willemborg 
discursul lui Anicet, că ştiţi obiectul pe care îl consideraţi 
original ca pe propriul cearşaf. Dar, din câte îmi amintesc eu, cel 
puţin pentru moment nu aveţi nicio dovadă că ceea ce a primit 
Vaticanul este cu adevărat originalul, şi nu o copie. 

Anicet simţi cum toate privirile se îndreptau către el. O scurtă 
zvâcnire a colţului gurii îi trădă nesiguranța. Inghiţi în sec şi nu 
spuse nimic. 

— Desigur, ripostă Murath, că în depozitele de sub Vatican, 
unde se păstrează cele mai incredibile obiecte, există mumii din 
perioada respectivă, din ale căror materiale un falsificator 
priceput, cu ajutorul clorurii de natriu, poate confecţiona o copie 
credibilă. Aşa cum în mod evident s-a întâmplat cu acest obiect. 

Aruncă o privire dispreţuitoare pe ecranul pe care se puteau 
vedea două coduri de bare diferite. 

Anicet gâfâia. Cu degetul arătător ridicat, care tremura 
aproape insesizabil, ca o frunză uscată în vântul toamnei, 
ripostă profesorului: 

— Vă propun să căutaţi eroarea mai întâi la dumneavoastră 
înşivă, la dumneavoastră şi la metodele dumneavoastră de 
cercetare. Aveţi la dispoziţie cel mai modern şi mai costisitor 
instrumentar, dar nu sunteţi totuşi în stare să faceţi afirmaţii 
concrete privind giulgiul. Dacă vă îndoiţi de autenticitatea 
relicvei, bine, vă cer dovezi asupra acestui lucru. Atâta timp cât 
nu prezentaţi aceste dovezi, rămânem la ideea că giulgiul adus 
de cardinalul Gonzaga este acela în care a fost înmormântat 
Isus din Nazareth. M-am exprimat clar? 

Murath murmură ceva de genul: „Atunci va trebui să o luăm de 
la capăt”. Dar cu voce tare spuse: 

— Asta ne aduce cu săptămâni în urmă. Vă este clar acest 
lucru? 

Anicet ridică braţele. 

— Ar trebui să luăm exemplu de la Curie. La Vatican nu se 
socoteşte în zile sau în săptămâni, nici măcar în luni. Şi sunt 


convins că dacă există o unitate de măsură mai mare, socoteala 
nu se face nici măcar în ani. Ce importanţă ar avea câteva 
săptămâni! 

Dr. Dulazek era oricum pe picior de război cu Murath venind cu 
propriile idei ştiinţifice. De aceea nu se miră nimeni că puse 
dintr-o răsuflare o problemă celor prezenţi: 

— De fapt cineva s-a gândit dacă ipoteza lui Murath este 
întemeiată? Vreau să spun - lucrăm noi, poate, la rezolvarea 
unei probleme, căreia îi lipseşte principala premisă, respectiv 
problema? 

Murath, în faţa monitorului, se umflă în pene ca un păun. Dar 
înainte de a-şi găsi cuvintele, Dulazek adăugă: 

— Înţelegeţi-mă corect, eu îl apreciez mult pe colegul nostru. 
Dar el nu ar fi primul la care o importantă ipoteză ştiinţifică se 
comportă ca un atom în timpul fisiunii nucleare. 

— Şi cum se comportă un atom în timpul fisiunii nucleare, dacă 
îmi este permis să întreb? spuse Anicet. 

— Se pulverizează. Atât. 

Murath sări în picioare şi se năpusti la Dulazek. 

— Sărmane citolog, sărmane! strigă el şi îl apucă de beregată. 

Nici Dulazek şi nimeni dintre cei din jur nu putu să îl împiedice 
pe Murath să îl pună la podea şi să îl strângă de gât până când 
victima se învineţi. Doar voinicul toxicolog profesor Masic reuşi 
în ultimul moment să îl scape pe Dulazek de furiosul specialist 
molecular. 


CAPITOLUL 15 


De două zile Malberg nu mai primise nicio veste de la Caterina. 
Bănuia de ce îl trata astfel. Ea era supărată că el îi tăinuise 
vizita lui în locuinţa lui Marlene la scurt timp după asasinarea 
acesteia. Privind retrospectiv, el trebuia să admită: făcuse o 
greşeală. Nici măcar nu îi putea lua în nume de rău Caterinei 
dacă îl punea în legătură cu crima. 

Nu îi ştia adresa. După nume nu o găsi în cartea de telefoane a 
Romei. Decise să o caute la redacţia publicaţiei Guardiano din 
Via del Corso. 

Holul de la intrarea în splendida clădire în stil baroc era 
supravegheat de doi paznici îmbrăcaţi în negru, care examinau 
critic fiecare vizitator. Femeia de la intrare, o apariţie îngrijită de 
vârstă mijlocie, îi făcu semn lui Malberg şi se interesă 
politicoasă: 

— Cu ce vă pot ajuta, signore? 

— AŞ vrea să vorbesc cu signora Caterina Lima. 

— Aveţi fixată o întâlnire? 

— Nu. Adică... este vorba mai curând despre o problemă 
personală. De fapt... 

Blonda ridică din sprâncene. 

— Fiţi amabil şi luaţi loc, spuse ea pe un ton care nu admitea 
contrazicere. Totodată arătă cu un gest spre un şir de scaune. 
Pe cine să anunţ? 

— Numele meu este Malberg. 

O vreme Malberg privi la vânzoleala din hol, apoi brusc se trezi 
în faţă cu Caterina. Părea agitată. Din privirea ei temătoare 
Malberg deduse că apariţia lui era inoportună. 

— Aveţi curaj, spuse ea şi îl trase de o parte încă înainte ca 
Malberg să fi putut pune o întrebare. 

Era încurcat. 

— Procuratura a emis azi-dimineaţă ordin de arestare pe 
numele dumneavoastră. 

Malberg râse isteric, dar Caterina îi acoperi gura cu mâna. 

— Încet, pentru Dumnezeu! Este ceva serios. Sunteţi suspectat 
că aţi fi avut legătură cu uciderea lui Marlene Ammer. 

— Eu? 


— Pe parcursul cercetărilor, poliţia a dat de o scrisoare cu 
numele dumneavoastră la expeditor, prin care o anunţaţi de 
venirea dumneavoastră la data crimei. După cum ştiţi, în Italia 
legile privind evidenţa intrărilor sunt foarte severe. Din 
verificarea computerelor poliţiei a rezultat că aţi fost cazat la 
Hotel Cardinal cu câteva ore înaintea asasinatului şi că la puţin 
timp după cazare, conform declaraţiilor unor martori oculari, aţi 
părăsit hotelul. 

— Şi dumneavoastră de unde ştiţi toate acestea? 

— După cum v-am mai spus, o reporteră de investigaţii, 
pardon, o fostă reporteră de investigaţii, are cele mai bune 
contacte la poliţie. 

— Deci eu sunt un asasin, stabili cinic Malberg. 

— Şi asta nu este totul! Se mai spune că aţi obţinut prin 
înşelăciune un sfert de milion de la o bancă din Germania şi că 
aţi întins-o cu cecul corespunzător. Nu staţi deloc bine, Lukas. 

Malberg privea absent prin Caterina. Îi era greu să se 
acomodeze cu noua situaţie. 

— Şi dumneavoastră credeţi că aceste învinuiri corespund 
adevărului, bâlbâi el. 

Caterina lăsă capul într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
Dumneavoastră, în situaţia mea, ce aţi crede? In cele din urmă 
zise: 

— Trebuie să recunosc, până azi-dimineaţă, după ce am aflat 
despre învinuiri, chiar oscilam între a crede şi a nu crede că aţi 
omorât-o, poate, pe Marlene. Dumneavoastră sunteţi un om de 
lume, cultivat, şi nu v-ar fi fost greu să însăilaţi o istorie care să 
vă apere de acuzaţia de crimă. Recunosc că am fost supărată 
chiar pe mine însămi pentru faptul că am avut încredere oarbă 
în dumneavoastră. Era această poveste incredibilă care mă 
captivase. Dar azi dimineaţă s-a întâmplat ceva deosebit. 

ÎI privi lung şi pătrunzător pe Malberg. 

— Ceva deosebit? repetă Malberg încet şi păli. 

Părea neajutorat, încurcat, de parcă ar fi fost pe punctul de a 
recunoaşte în clipa următoare: Da, eu am fost. Eu am ucis-o pe 
Marlene Ammer. 

Caterina privi în jur, ca să se convingă că nimeni nu trăgea cu 
urechea. După care spuse pe un ton grav: 

— Când am primit ziarele pe birou, azi-dimineaţă... 

Nu mai continuă, pentru că dintr-un megafon se auzi anunţul: 


„Caterina Lima, urgent la 47-30. Caterina Lima urgent la 47-30.” 

— Scuzaţi-mă o clipă. 

Caterina se duse la un aparat telefonic montat pe perete şi 
formă numărul 47-30. După o convorbire scurtă, închise 
telefonul şi reveni. 

— Şeful de serviciu, se scuză ea. Dacă vă convine, ne întâlnim 
la prânz, undeva în oraş, în orice caz nu aici, în apropiere. Aş 
zice în faţa staţiei de taxiuri Stazione Termini. La ora unu. Şi ce 
voiam să vă mai spun: Ar fi mai bine să nu vă mai întoarceţi la 
hotel. 

Malberg rămase amuţit privind în urma Caterinei. 

x kx * 

Puțin după ora unu Caterina apăru la locul întâlnirii. Malberg o 
întâmpină uşurat. Avusese unele îndoieli că va veni. Căci ceea 
ce îi dezvăluise ea la plecare nu era tocmai de natură să îi 
întărească încrederea. Pe drum către gară, el îşi bătuse capul cu 
privire la ce o fi găsit Caterina în ziare. 

Intr-o trattoria situată la colţul Via Cavour cu Via Giovanni 
Giolitti, al cărei nume nici nu merită să fie amintit, au comandat 
paste. Malberg răscolea fără niciun chef în masa vâscoasă, până 
când Caterina scoase din geantă Corriere, şi îi puse în faţă 
pagina cu ştiri locale. 

Titlul era întins pe două şpalturi, iar pe un şpalt era o 
fotografie: 


CARDINALUL SECRETAR DE STAT 
PHILIPPO GONZAGA 
IMPLICAT INTR-UN ACCIDENT 


Caterina îi citi cu voce joasă ştirea: „Cardinalul secretar de stat 
Gonzaga a fost ieri uşor rănit, într-un accident auto în Piazza del 
Popolo. Gonzaga se afla împreună cu şoferul său, în maşina 
personală a ultimului, când acesta a oprit brusc şi fără un motiv 
evident. Maşina din spatele lor, a unei firme de curierat rapid, 
nu a mai putu frâna la timp şi a lovit maşina cardinalului. 
Demnitarul bisericesc, care nu pusese centura de siguranţă, a 
fost azvârlit în faţă pierzându-şi cunoştinţa. Gonzaga şi şoferul 
lui au fost duşi la clinica Gimelli. Cu ocazia remorcării maşinii 
lor, total distrusă în accident, s-a găsit în ea o pungă din plastic 
cu 100 000 de dolari. Vaticanul nu a dat nicio declaraţie privind 


scopul şi proveniența banilor şi nici privind întrebarea de ce 
cardinalul secretar de stat nu se deplasa cu maşina sa de 
serviciu, ci cu autoturismul şoferului său. Gonzaga şi şoferul au 
părăsit între timp clinica.” 

Malberg o privi pe Caterina fără să înţeleagă. 

— In situaţia mea, mârâi el cu reproş, nu mă interesează câtuşi 
de puţin o ştire ca aceasta. 

— Lucrurile vor sta imediat altfel, ripostă ea cu calm. i 

Fără să scoată o vorbă, puse alături de ziar o fotografie. In ea 
erau o duzină de oameni în negru, la o înmormântare. 

— Credeam că i-aţi dat cipul cu fotografii lunganului din cimitir. 

Caterina râse ştrengăreşte: 

— Ah, ştiţi, la reporteri, pe parcursul exercitării profesiei lor, li 
se dezvoltă o anumită rutină. De ea ţine şi abilitatea de a 
extrage cardul important din aparatul foto şi a-l face dispărut în 
geantă. 

— Totuşi, nu văd nicio legătură între fotografie şi articolul din 
ziar. 

— Dar acum? 

Cu ambele mâini Caterina îi puse lui Malberg în faţa ochilor o 
altă fotografie, un sector mărit al primei fotografii. 

— Acesta... acesta este... 

Malberg se bâlbâia. 

— ... Cardinalul Gonzaga! 

— Dar ce să caute cardinalul la înmormântarea lui Marlene? 

— Asta mă întreb şi eu. 

Malberg dădu de o parte farfuria cu paste şi îşi trecu ambele 
palme peste faţă. Remarcă mina triumfătoare a Caterinei. Il 
privea ca un jucător de cărţi, care a dat o lovitură 
surprinzătoare. Aceasta spuse: 

— In orice caz, prezenţa cardinalului secretar de stat nu este 
întâmplătoare! 

— Bineînţeles că nu. Între Marlene şi cardinal trebuie să fi 
existat o legătură secretă. 

— Dacă mă întrebaţi... 

— Vă întreb! 

— Legătura secretă poate să fi existat nu numai între Marlene 
şi cardinal. Priviţi mai atent bărbaţii îmbrăcaţi în negru. 

Caterina îi întinse lui Malberg o altă fotografie. 

— Vă gândiţi la faptul că aceşti domni cu mutre de ceară uşor 


rozalii sunt de imaginat mai curând în veşminte preoţeşti negre 
decât în patul unei femei? 

— Exact asta cred. 

— Dar ce naiba să fi avut de-a face Marlene cu Vaticanul, 
pentru ca înalții demnitari ai acestuia să trimită o întreagă 
delegaţie la înmormântarea ei? 

— De fapt aceasta este problema de care va trebui să ne 
ocupăm. 

Malberg o privi lung pe Caterina, apoi spuse: 

— Din cuvintele dumneavoastră deduc că neîncrederea faţă de 
mine s-a atenuat. 

— E o formulare cam complicată, dar s-ar putea spune şi aşa. 
Ea râse şi adăugă: Oricum, ordinul de arestare este încă valabil. 

— Dar acum avem dovezi că Marlene a fost amestecată într-o 
chestiune obscură! 

— Chestiune obscură? Caterina râse din nou. Faptul că 
jumătate din Curie apare la înmormântarea lui Marlene nu 
dovedeşte absolut nimic. Este un indiciu. Este o urmă care 
poate fi spulberată de investigaţii. Pe de altă parte, este ciudat 
că Marlene Ammer a fost înmormântată ca o anonimă. Cum se 
spunea: sconosciuto, necunoscută! Aceste circumstanțe 
ciudate, şi modul în care se îmbină miraculos reprezintă oricum 
ceva deosebit de suspect. 

— Chiar aşa. Malberg băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase 
notesul lui Marlene, apoi spuse: Uitaţi-vă la asta. 

Caterina îl privi întrebătoare. 

— Ce-i asta? 

— Notesul lui Marlene. L-am găsit în locuinţa ei. 

Caterina răsfoi curioasă carneţelul. 

— Nume foarte ciudate. Ce or fi însemnând? 

— Vă pot spune eu. La fiecare adnotare primul termen este o 
dată din calendarul bisericesc, de exemplu oculi este prima 
duminică de lăsata secului. 

Caterina îl urmărea atentă. 

— Şi numele care urmează? vru ea să ştie. 

— Sunt profeţi din Vechiul Testament. 

— Cu alte cuvinte... începu Caterina, care înţelesese imediat 
legătura. 

— ... Persoanele cu care Marlene evident se întâlnea, trebuie 
să fi avut o legătură cu Biserica, completă Malberg ideea 


începută de Caterina. 

— Înseamnă că nu am greşit în bănuielile noastre, zise 
Caterina. Tăcu un moment, apoi continuă: Tare mă tem că 
cercetările ar putea depăşi posibilităţile noastre modeste. 

— Vă este teamă? 

— Desigur. Doar tâmpiţii se dau neînfricaţi. 

— Şi eu ce să fac? Să mă duc la poliţie şi să spun: lată-mă, am 
fost în locuinţa respectivă, dar nu am nimic de-a face cu crima. 

— Nu va fi de niciun ajutor. Veţi fi arestat şi nu veţi mai avea 
nicio şansă de a vă dovedi nevinovăția. lar închisorile din Roma 
nu se bucură de cel mai bun renume. Eu vă propun ca pentru 
început să vă ascundeţi la mine. Va fi ceva cam incomod, dar 
deocamdată nu văd altă posibilitate. 

— Veţi face asta pentru mine? 

— Aveţi o propunere mai bună? Eu sunt convinsă că nu există 
loc mai sigur pentru dumneavoastră. Haideţi! 

x kx * 

Caterina Lima locuia în cartierul Trastevere, în Via Pascara, nu 
departe de gară. Aici casele aveau acelaşi aspect: o înălţime de 
cinci, şase etaje, de acum două secole, unele fiind chiar mai 
vechi, ferestre cu cadre enorme şi portale pompoase la intrări, 
aflate în proporție inversă cu casa scărilor din interior. 

În ce priveşte locuitorii din Trastevere, niciunde în marele oraş 
nu se înghesuiau la un loc ca aici săracii şi bogaţii, şicul cu 
decăderea, bătrâneţea cu tinereţea. Iniţial cartierul săracilor din 
Roma, Trastevere se transformase treptat în ultimii cincizeci de 
ani într-o zonă rezidenţială căutată. Un penthouse la cotul 
Tibrului, în apropiere de Basilica Santa Cecilia, era aproape de 
nepreţuit. Totuşi, printre luxoasele construcţii vechi restaurate 
şi restaurantele scumpe trăiau şi numeroşi oameni simpli, dar 
mândri, care o dată pe an sărbătoreau vara Festa de Noantri, 
sărbătoarea noastră, a celorlalţi. 

Pe drumul către Trastevere, parcurs cu taxiul, Caterina îi 
povestise lui Malberg despre toate acestea; dar Malberg abia o 
auzea, îşi făcea în gând planuri, fiindu-i tot mai clar că depindea 
mai mult decât orice de ajutorul Caterinei. Noua întorsătură a 
lucrurilor făcea din el, care îl căuta pe asasinul lui Marlene, 
persoana vânată. Şi, dacă până de curând se putea confrunta 
doar cu ideea de a trebui să accepte că Marlene murise, acum 
înţelese că nu îi rămânea decât să facă lumină în obscura crima. 


— Am ajuns! 

Vocea Caterinei îl sperie. După descrierea ei, Malberg se 
aşteptase la ceva mai rău. Fu totuşi dezamăgit când văzu 
clădirea veche, searbădă, în care locuia Caterina. 

— Etajul doi! spuse ea în timp ce urcau scările cu pereţi în 
faianţă albastră. 

Spre surprinderea lui, ea sună la uşă, şi imediat deschise un 
tânăr cu păr negru şi cu alură atletică. 

Caterina îl sărută pe obraz. 

— El este Paolo. lar dânsul este signor Malberg din Monaco di 
Baviera. Va locui la noi un timp. 

Paolo îi întinse mâna lui Malberg, ca şi cum ar fi fost cel mai 
normal lucru din lume ca ea să vină împreună cu un bărbat cu 
care să împartă locuinţa de acum încolo. 

„Ce prostie, se gândi Malberg, să cred că o fată atât de 
drăguță locuia singură.” 


CAPITOLUL 16 


Cu un teanc de ziare sub braţ, Soffici urca grăbit treptele late 
ale Palatului Apostolic, la etajul doi. Ca să nu se împiedice, cu 
dreapta ţinea ridicată marginea sutanei şi, împotriva obiceiului 
său, urca câte două trepte odată. 

Ajuns sus, îşi mai temperă graba. Cu o nonşalanţă jucată 
parcurse lungul culoar ce ducea la secretariatul cardinalului. In 
linişte, neobservat, dispăru pe uşa înaltă de stejar pe care era o 
tăbliță modestă: Monsignor Giancarlo Soffici, Secretariato. 

Aruncă ziarele pe biroul său. Gânditor îşi scoase ochelarii şi se 
şterse pe faţă cu o batistă, ca şi cum ar fi vrut să şteargă din 
memorie ceea ce tocmai văzuse. Răsfoi ziarele unul după altul, 
decupând cu o foarfecă articolele care prezentau misteriosul 
accident al cardinalului secretar de stat. 

Nu era ceva neobişnuit ca şefii Curiei să primească ziarele 
cenzurate. În mod curent decupajele priveau imaginile cu 
conţinut obscen. Din acestea făceau parte în special 
caracteristicile secundare feminine, ca silueta, părul - ca să nu 
mai vorbim de cele primare -, dar şi imagini cu băieţi frumoşi, 
Dumnezeu ştie de ce. 

Soffici încă nu îşi terminase treaba, când uşa ce ducea la 
încăperile lui Gonzaga se deschise, şi cardinalul secretar de stat 
îşi făcu apariţia. 

— Încă nu vă aşteptam, Excelenţă, se bâlbâi surprins 
monseniorul. Cum vă simţiţi? 

La ţinuta sa de cardinal - robă încheiată de sus până jos, 
centură roşie şi mozetta roşie -, Gonzaga purta un guler cu 
volane, din care răsărea capul chel ca o ciupercă de cultură. 
Învăluit în izul de „Pour Monsieur”, cardinalului nu-i scăpă faptul 
că Soffici se străduia să facă nevăzute sub un teanc de dosare 
tăieturile din ziare. 

— Nu vă mai străduiţi, monseniore, spuse el fără a mai 
răspunde la întrebarea secretarului său. Un membru vigilent al 
Curiei mi-a pus deja pe birou un exemplar din Corriere. Bag de 
seamă că mesajul discret nu e de la dumneavoastră. 

— Excelenţă, pe Sfânta Fecioară şi toţi sfinţii... 

— Bine, bine. Ştiu doar că josnicia asta nu a venit de la 


dumneavoastră. Cu mâinile încrucişate la spate, Gonzaga privea 
casetele plafonului care ornau toate încăperile etajului. Apoi i se 
adresă din nou lui Soffici: Am nimerit într-o poveste urâtă. Nici 
după invocarea Sfântului Duh nu mi-a venit în minte o explicaţie 
plauzibilă, pe care să o pot oferi. Dumneavoastră aveţi vreo 
idee? 

— Adică pentru ce cardinalul secretar de stat se afla în mijlocul 
sensului giratoriu, în maşina personală a şoferului său, la ore la 
care lumea doarme? 

— Şi asta. Dar mai greu îmi este să explic ce este cu cei 100 
000 de dolari din punga de plastic. Măcar să îi fi avut într-o 
servietă! M-am purtat ca un mafiot napolitan. 

— Şi banii unde au rămas? 

— Nicio grijă, monseniore, un commissario a predat contra 
chitanţă punga de plastic în care era până la ultimul cent. Dar 
nu asta este problema. Este vorba de circumstanţele în care a 
avut loc accidentul. În orice caz, nu pot nici măcar să iau în 
nume de rău ziarelor că iau acest eveniment drept punct de 
plecare pentru speculaţii bizare. 

Soffici privi întunecat ziarele răspândite pe birou în faţa lui. 
Tăcea. 

Gonzaga clătină capul. După un timp reluă subiectul: 

— Cei care răspândesc astfel de informaţii sunt lichele fără 
Dumnezeu. Domnul să îi pedepsească pentru trufia lor. Pentru 
fiecare cuvânt deşert rostit, vor da socoteală în ziua judecății! 

— Spune Matei - 12:36. 

— Cine? 

— Evanghelistul Matei! 

— Nu are importanţă. Acolo vor fi în orice caz plângerea şi 
scrâşnirea dinţilor! 

„Matei, 13:50”, gândi Soffici. Dar se feri să o spună cu voce 
tare, căci cunoştea crizele de furie ale şefului său. Şi se ştia că 
Gonzaga îşi extrăgea expresiile mai ales din Noul Testament. 

In acea clipă de tăcere, în care îşi făcea fiecare gânduri în 
privinţa celuilalt, în cameră se năpusti John Duca, clocotind de 
mânie, fluturând un ziar ca pe un stindard. 

— Excelenţă, eu cred că ne sunteţi dator nouă, tuturor, o 
explicaţie! 

Soffici îl privi îngrozit pe Gonzaga. Nu prea era obişnuit ca 
cineva să îl trateze atât de dur pe Gonzaga. John Duca era, ca şi 


predecesorul său, profesor de drept canonic şi în plus doctor 
honoris causa al universităţilor din Bologna, Geneva şi 
Edimburgh, şef al Instituto per le Opere Religiose - IOR. Ceea ce 
suna atât de nobil şi sublim nu era altceva decât banca 
Vaticanului, o instituţie care manevra miliarde, adăpostită într- 
un complex de clădiri gen cetate, care se alipea devotat, parcă 
cu dragoste, Palatului Apostolic, ca o iubită insignifiantă. Privită 
de sus, construcţia din blocuri de piatră avea forma unui mare 
D. Zeflemiştii remarcau că ar fi prescurtarea de la Diabolo, ceea 
ce nu însemna altceva decât Dracul. 

John Duca, îmbrăcat ca totdeauna decent într-un flanel gri, cu 
o cravată argintie, trecea drept un bancher lipsit de scrupule. 
Spre deosebire de predecesorii săi, avea reputaţia unei absolute 
seriozităţi, ceva care în această branşă nu era ca de la sine 
înţeles. Nu avea studii în această profesie, pe care nici nu o 
practicase, preluase sarcinile din mers, dar statul Vatican, care 
în anul 2002 înregistra o pierdere de încă 13,5 milioane, se 
transformase într-un an într-o afacere profitabilă. De atunci, 
John Duca trecea drept făcător de minuni şi aspirant la onoarea 
altarelor, cum decent şi pe ocolite se spunea sanctificării. 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, se opri Duca în faţa cardinalului 
secretar de stat, nu mă priveşte suma pe care aţi luat-o din 
bugetul dumneavoastră secret. Pentru aceasta veţi găsi ori nu 
veţi găsi o explicaţie. Vă întreb mai ales dacă modalitatea în 
care dumneavoastră înţelegeţi să faceţi afaceri nu trezeşte în 
opinia publică reacţii negative. 

Gonzaga se răsuci. Gulerul îl silea să stea într-o poziţie care 
amintea de o figurină sculptată în lemn. 

— Adică am făcut asta anume? spumegă de furie cardinalul 
secretar de stat. Poate că accidentul a fost o providenţă 
cerească. 

Pe fruntea lui John Duca apărură cute, şi strânse din buze. 

— Excelenţă, a durat peste zece ani şi a fost nevoie de eforturi 
mari pentru a face uitat modul obscur de administrare al Curiei. 
Aş vrea să vă amintesc că la asta am contribuit şi eu măcar 
puţin! 

Cardinalul secretar de stat îi aruncă lui Duca o privire plină de 
dispreţ, ca şi cum ar fi vrut să spună: Dumneavoastră? Tocmai 
dumneavoastră? 

In orice caz aşa o percepu Duca, şi acesta continuă: 


— Sau poate aţi uitat deja în ce încurcătură ne-a băgat 
nefericitul monsignor Paul Marcinkus din Chicago, de unde se 
trăgea şi Al Capone? Sau mafiotul Michele Sidona din Patti - 
Messina? Papa Paul VI, care se ştia că ura banii ca păcatul, i-a 
încredinţat spălătorului de bani al clanului Gambino din New 
York atât de mulţi bani, încât cu ei se putea dărâma şi reclădi 
Vaticanul. 

— Tăceţi, nu vreau să mai aud! 

Gonzaga îşi trecu nervos mâna peste chelia umedă şi un uşor 
iz de transpiraţie umplu încăperea. 

— Vreţi să mă împiedicaţi să spun adevărul? Nu este niciun 
secret: Papii nu s-au priceput niciodată să umble cu banii. lar cei 
care au ştiut asta, au avut încredere întotdeauna în consilieri 
nepotriviţi. După ce Michele Sidona, prin anii '70 ai secolului 
trecut, a fost scos din circulaţie din oficiu, Marcinkus a avut 
încredere şi a încredinţat milioanele Curiei nu mai puţin 
îndoielnicului Roberto Calvi, şeful de la Banco Ambrosiano din 
Milano, care l-a escrocat cu 1,4 miliarde de dolari. Ştim cu toţii 
cum s-a sfârşit aventura. Calvi a fost găsit spânzurat la Londra, 
sub Blackfriars Bridge. Michele Sidona a dat colţul după un 
prânz delicios la închisoarea din Voghera, pentru că pastele îi 
fuseseră condimentate cu otravă pentru şobolani. Şi monsignor 
Marcinkus? A fost avansat cardinal. Totuşi purpura nu i-a adus 
bucuria cuvenită, pentru că putea să circule liber doar între 
zidurile Vaticanului. Pe teritoriul statului italian ar fi fost arestat 
de către poliţie. 

— Da, se mai linişti Gonzaga, erau vremuri nefaste, pentru 
care în niciun caz nu pot fi eu răspunzător. Deci, de ce povestiţi 
aceste lucruri? 

Soffici, care ascultase vorbele bancherului cu o mină 
împietrită, dădu din cap energic. 

— Pentru că această istorie - şi Duca bătu cu dosul palmei 
ziarul pentru că această istorie este destinată să reamintească 
evenimentele de odinioară! Consecințele le cunoaşteţi: Ieşirile 
din Biserică au crescut dramatic. Şi nu a fost deloc ceva 
favorabil situaţiei economice a sfintei Biserici. 

Cardinalul secretar de stat se adresă secretarului său: 

— Monsignore, veţi redacta imediat o luare de poziţie şi o veţi 
trimite tuturor ziarelor care au publicat ştirea! 

— Pentru Dumnezeu, Excelenţă! strigă John Duca agitat. 


Aceasta nu va face decât să înrăutăţească situaţia! 

— Să o înrăutăţească? Cum aşa? Ziarele sunt obligate să 
publice orice drept la replică, fără să ţină cont de cantitatea de 
adevăr din replică. 

Soffici se apropie de Gonzaga şi îi şopti: 

— Asta înseamnă că veţi contesta tot evenimentul? Excelenţă, 
există martori care au văzut accidentul şi punga cu bani! O altă 
prezentare ar fi de-a dreptul neverosimilă. Şi ar mai însemna şi 
un păcat faţă de dreptul apodictic: Nu trebuie să faci mărturie 
mincinoasă. 

— la mai scutiţi-mă, monsignore. Teologia catolică a moralei a 
provocat deja destule pagube bisericii. Ca să amintesc numai de 
conflictul cu Martin Luther. Să nu mai vorbim că însuşi Petru nu 
s-a supus poruncii atunci când a minţit de trei ori şi l-a trădat pe 
Dumnezeu înainte de cel de al doilea cântat al cocoșului. 

— Marcu 14, sublinie Soffici. 

Şi Gonzaga continuă: 

— Şi cu toate acestea, Dumnezeu l-a numit locţiitorul lui pe 
pământ. 

John Duca interveni din nou: 

— Ce înseamnă asta, Excelenţă? Din câte ştiu eu, în Sfânta 
Scriptură nu se pomeneşte de minciună ca premisă pentru 
postul de locţiitor pe pământ al Domnului. 

— Bineînţeles că nu există asta. Vreau să spun doar că pentru 
un om slab există situaţii în care are voie să se folosească de o 
minciună. Mai ales atunci când, cum este cazul meu, se pot 
aduce pagube sfintei Biserici. 

Bancherul scutură din cap. Aruncă furios ziarul peste celelalte 
ziare aflate pe birou şi ieşi trântind uşa în urma lui. 

— Ttt! şuieră indignat cardinalul secretar de stat şi clătină şi el 
din cap. Apoi murmură: Este nedemn de postul lui. Nu sunteţi 
de aceeaşi părere, monsignore? 


CAPITOLUL 17 


Douăzeci şi patru de ore îl ţinuse Caterina pe Malberg în 
tensiune cu privire la relaţia existentă între ea şi Paolo. Nu era 
greu de ghicit, dar la micul dejun din dimineaţa următoare, care 
ca peste tot în Italia era frugal, între Caterina şi Paolo avu loc un 
schimb de cuvinte destul de dur având ca subiect nimic altceva 
decât banii. Paolo, de meserie mecanic auto, îşi pierduse locul 
de muncă în urma unor preocupări suplimentare, dar refuza 
categoric să recunoască acest lucru. El punea pierderea slujbei 
pe seama situaţiei generale economice proaste. În punctul 
culminant al disputei, urmărite în tăcere de Malberg, Caterina 
izbucnise: 

— De mult te-aş fi dat afară, dacă nu ai fost fratele meu! 

Malberg crezu la început că nu a înţeles bine, deşi auzise clar 
cuvântul „fratello”. În cele din urmă, îndrăzni să intervină şi să 
întrebe: 

— Am înţeles eu bine? Sunteţi frate şi soră? 

— Da, răspunse Caterina înţepată, ce, nu v-am spus? 

— În orice caz, eu nu îmi amintesc. 

Dispoziţia Caterinei se schimbă pe loc şi ea zise zâmbind: 

— Având în vedere situaţia dumneavoastră, nu are importanţă, 
nu credeţi? 

Malberg aprobă din cap spăşit, iar Paolo se ridică şi dispăru. 
Uşa se închise bubuind în urma lui. 

Caterina ridică din umeri, ca pentru a se scuza pentru 
comportamentul fratelui ei. 

— Trebuie să ştiţi că legăturile dintre noi nu au fost niciodată 
cele mai bune. Culmea este că amândoi atârnăm de acelaşi 
ştreang, dar la capete diferite. Eu ca reporteră de investigaţii, 
Paolo, ei da, ca mic delincvent. Nu vă voi ascunde că Paolo a 
făcut închisoare. Dar nu este un om rău, credeţi-mă. Doar că 
are un anturaj prost. 

Se vedea că femeia suferea din cauza fratelui ei. 

— Nu trebuie să vă scuzaţi pentru purtarea fratelui 
dumneavoastră, spuse împăciuitor Malberg. Şi sper că nu vă voi 
fi o povară prea grea. 

— Nicio grijă. Caterina  râse. Dar de întreținerea 


dumneavoastră va trebui să vă ocupați singur. Exact pe colţ 
este o pizzeria grozavă. lată şi cheile casei. lar acum, scuzaţi- 
mă. Am să mă întorc pe la ora patru. Acesta este măruntul 
avantaj pe care mi-l oferă noul meu departament. Am un 
program regulat în principiu. Ca reporter de investigaţii eram tot 
timpul la muncă. Deci, la revedere! 

Malberg preferă să petreacă restul zilei în locuinţa Caterinei. 
Nu pentru că i-ar fi fost frică să iasă! Se simţea în siguranţă, şi 
nu credea că ar fi lăsat urme care să poată orienta poliţia spre 
el. 

Locuinţa Caterinei se compunea din două camere, o bucătărie, 
şi o cameră de baie de modă veche, cu un duş mai vechi, 
instalat într-o nişă din zid. Două dintre ferestrele camerei de zi 
şi una din dormitorul Caterinei dădeau în stradă. Fereastra 
bucătăriei şi cea a camerei de baie erau către curtea interioară, 
populată dimineaţa de matroane asudate şi după-amiaza de 
copii gălăgioşi. Mobilierul amintea de un catalog al unei case de 
comenzi şi expediţii, cu excepţia unui birou negru, mare, din 
secolul al XIX-lea. 

Toate astea nu prea erau de natură să îi ridice moralul, aşa că 
Malberg se aşeză la birou, îşi sprijini capul în mâini şi începu să 
se gândească. În linişte, revăzu în gând tot ce se întâmplase de 
la asasinarea lui Marlene. Născut în zodia fecioarei cu ascendent 
în zodia leului, Malberg era obişnuit să analizeze cu capul 
limpede lucrurile şi să acţioneze în consecinţă. Dar cu cât se 
străduia mai mult să găsească cheia, detaliul, care să explice 
cele întâmplate în ultimele zile, cu atât se împotmolea mai tare. 
Malberg avea impresia că se învârtea în cerc. 

Ce rol juca Philippo Gonzaga, cardinal secretar de stat, în viaţa 
lui Marlene? Sau, şi mai bine zis, în moartea lui Marlene? De ce 
o înmormântare pe ascunse, anonimă? De ce locuinţa lui 
Marlene fusese zidită ca un mausoleu? De ce trecutul ei fusese 
pur şi simplu şters? 

De ce? De ce? De ce? 

Brusc Malberg începu să schiţeze pe o foaie de hârtie conturul 
locuinţei lui Marlene, aşa cum îi rămăsese în memorie. Cu 
mişcări nesigure desenă scara, marea uşă a locuinţei, camera 
de baie în care o găsise pe Marlene şi intrarea la pod. Se opri. 

Schița lui corespundea doar cu aproximaţie amplasamentului 
real. Îşi puse totuşi întrebarea dacă între salonul lui Marlene şi 


pod nu trebuia să existe o altă încăpere, ori o uşă de legătură. 
La prima lui vizită fusese interesat de cu totul altceva decât de 
conturul locuinţei. lar când intrase a doua oară în casă şi 
inspectase podul, din harababura de vechituri şi mobile 
demodate îşi mai amintea doar de un şifonier de pe vremea lui 
Vittorio Emanuele. 

Pe tot parcursul zilei, Malberg se gândi dacă nu ar trebui să 
mai viziteze încă o dată casa din care dispăruse locuinţa lui 
Marlene. Pentru că Malberg era sigur că zidirea locuinţei şi 
dispariţia administratoarei casei făceau parte din planul de 
înlăturare a tuturor urmelor ce ar fi dus la Marlene. 

În orice caz, nu-i veni nicio idee cum să intre neobservat în 
casă şi să ajungă la pod. Nu trebuia să fie descoperit sub niciun 
motiv. Nu îşi putea asuma niciun risc. 

Caterina părea că întârzie şi, pentru că Malberg nu avea niciun 
chef să rămână singur în casă cu Paolo care probabil că urma să 
vină în curând, ieşi pe stradă, cumpără un ziar şi poposi sub 
marchiza unei mici trattoria. 

Răsfoia fără niciun chef paginile din ziar cu evenimentele zilei 
şi sorbea dintr-un pahar cu Campari. Deodată avu senzaţia că 
era urmărit. Un individ de vârstă mijlocie, cu faţa bronzată şi 
tuns scurt, îl examina cu ochii mijiţi. Era un tip destul de ponosit 
şi bea un Macchiato după altul. 

Deşi nu părea total antipatic, străinul i se păru lui Malberg cam 
suspect. Desigur că nu stătea grozav cu nervii, pentru că i se 
întâmplaseră prea multe în ultimul timp; pe lângă asta, trebuia 
să mai ia în considerare faptul că nu îl căuta doar poliţia. Cu o 
nonşalanţă subliniată chemă chelnerul, plăti şi, tocmai se 
pregătea să plece, când străinul se ridică şi veni la el. 

— Scusi, signore, zise acesta şi se aşeză la masă pe scaunul 
din faţa lui Malberg. Nu vreau să vă inoportunez. 

— Ne cunoaştem? întrebă Malberg cu o indiferenţă mimată. 

Străinul întinse mâna peste masă: 

— Mă numesc Giacopo Barbieri. Sunteţi german? 

— Da. De ce întrebaţi? 

— Vorbiţi bine limba italiană. Trăiţi de mult aici? 

Malberg clătină din cap: 

— Am venit cu afaceri. 

— Înţeleg. 

— De ce vă interesează? 


— Aveţi dreptate. Ar trebui ca mai întâi să vă povestesc câte 
ceva despre mine. Deci: eu sunt detectiv sau fată la toate, sau 
omul cu treburile murdare. Spuneţi cum doriţi. Până acum un 
an, am fost poliţist mai mult prost decât bine plătit. După care 
am făcut o greşeală. Sau mai bine spus, m-am lăsat prins. A fost 
vina mea. În orice caz, am fost pus pe liber. De atunci 
supraviețuiesc din ocazii. Dumneavoastră? 

— Sunt aici pentru a cumpăra cărţi vechi. Vedeţi 
dumneavoastră, în timpul războiului Roma a fost mai puţin 
bombardată decât oraşele mari germane, unde au fost distruse 
două treimi din totalul cărţilor. Şi asta se întâmpla tocmai în 
tara în care a fost descoperit tiparul! La Roma, cu nenumăratele 
ei biserici şi mănăstiri, există mai multe cărţi şi biblioteci decât 
în oricare alt oraş. 

— Dar cărţile după care aţi venit dumneavoastră nu se vând în 
târgul de vechituri rânji necunoscutul. 

— Aşa este. Ştiţi, pentru asta există contacte. În profesia mea, 
se trăieşte, ca să zic aşa, din contacte bune. Dar de ce voiaţi să 
ştiţi toate acestea? 

— Pentru că mă interesează. Poate că vă pot fi chiar de ajutor, 
signor Malberg. 

Malberg se sperie. Îi pronunţase necunoscutul cu adevărat 
numele? Nu era sigur. 

— Cum vreţi să mă ajutaţi? întrebă el. 

— Cred că sunteţi într-o oarecare dificultate. 

— Dificultate? Adică? 

Străinul ridică din umeri, şi ţinu privirea în pământ. Nu părea 
prea dispus să vorbească. 

— Ce înseamnă această remarcă? De unde îmi cunoaşteţi 
numele? 

Pe chipul celuilalt apăru un rânjet de superioritate, pe care 
Malberg nu şi-l putu explica. Şi răspunsul acestuia fu enigmatic: 

— Eu sunt marele necunoscut. 

Malberg îl privi încurcat pe străin. 

— Ce credeţi dumneavoastră, de unde obţine Caterina Lima 
informaţiile? continuă acesta. Am fost eu concediat din poliţie, 
dar, pe căi ocolite, tot mai am acces la toate secţiile de poliţie. 
Ştiu că s-a emis un ordin de arestare pe numele 
dumneavoastră. 

Malberg împietri. Caterina pusese să fie urmărit? De fapt ea ce 


rol juca în cazul misterioasei crime? Întâlnirea lor fusese cu 
adevărat întâmplătoare? Şi acest Giacopo Barbieri? Putea să 
aibă încredere în el? În cine mai putea de fapt să aibă 
încredere? 

— Mă supravegheați de mult? se interesă Malberg după o 
pauză de gândire. 

— Aşteptam această întrebare. Nu! Caterina m-a rugat să fiu 
cu ochii pe dumneavoastră. Se teme că aţi putea face o 
greşeală care să zădărnicească toate cercetările de până acum. 
Asta poate suna ciudat, dar credeţi-mă, signor Malberg, 
Caterina este bine intenţionată. 

— Să fac o greşeală? Adică ce? 

— Mai întâi este vorba de a vă feri de arestare. 

— Vreţi să spuneţi că mă pot încumeta să ies pe stradă doar 
noaptea şi travestit? 

— Ar fi o prostie. Roma este un oraş imens. Chiar dacă există 
un ordin de arestare pe numele dumneavoastră, nu aveţi de ce 
vă teme atâta vreme cât respectaţi anumite reguli ale jocului şi 
nu oferiţi urme celor care vor să vă aresteze. 

— Nu puteţi fi mai explicit? 

— Bineînţeles. În niciun caz nu trebuie să vă întoarceţi la 
hotelul dumneavoastră. 

— Este clar. Altceva? 

— Sper că în ultimele două zile nu aţi folosit telefonul 
dumneavoastră mobil. 

— Nu. Numai pe cel al hotelului. De ce este important? 

— Pentru poliție este o nimica toată să stabilească cu 
aproximaţie de până la douăzeci de metri locul de unde 
telefonaţi. 

— Asta nu o ştiam! 

— Tocmai de aceea vi-o spun acum. Şi nu trebuie să scoateţi 
bani de la bancomate cu cardul dumneavoastră de credit. Toate 
bancomatele sunt dotate cu camere video care filmează pe 
oricine ridică bani. Dacă vă folosiţi cardul în magazine, nu este 
nicio problemă. Trebuie să nu traversaţi pe culoarea roşie a 
semaforului şi să  evitaţi locurile asociate cu cazul 
dumneavoastră. 

— Cazul meu! se indignă Malberg. Nu există un caz Malberg! 
Aici este vorba despre asasinarea lui Marlene Ammer şi de 
motivele pentru care moartea ei este muşamalizată. 


— Aveţi dreptate, remarcă Barbieri, încercând să îl calmeze. 
Dar deocamdată acest lucru nu vă ajută cu nimic. Oricum 
trebuie să evitaţi toate aceste lucruri. Deoarece luând în 
consideraţie vâlva din cazul Ammer, trebuie să vă aşteptaţi ca 
mormântul şi locuinţa acesteia, şi, probabil, şi casa marchizei să 
fie supravegheate. 

„Nu încape îndoială, se gândi Malberg, acest Barbieri este 
foarte bine informat.” Spuse ezitant: 

— Atunci ştiţi şi că secretarul de stat cardinal Gonzaga a fost la 
înmormântarea lui Marlene. 

— Am să vă spun ceva, zise Barbieri şi clătină din cap. În 
aproape douăzeci de ani de activitate la poliţie, n-am întâlnit 
nicio istorie atât de enigmatică ca aceasta. Este evident că 
există legături pe care noi nici măcar nu le bănuim. 
Evenimentele care au avut loc după asasinarea lui Marlene 
Ammer ne conduc mai degrabă la gândul că în spatele acestei 
nelegiuiri se ascunde o crimă şi mai gravă. 

„Şi tocmai tu, gândi Malberg, eşti implicat într-un astfel de 
caz.” Brusc în faţa ochilor îi reveni figura lui Marlene, aşa cum 
era ea la ultima întâlnire a foştilor colegi de clasă: ochii negri, 
buzele proeminente şi pomeţii înalţi. Îi auzea vocea profundă, 
catifelată, atât de schimbată faţă de vocea de elevă. Cu ochii 
minţii revedea străduţele înguste ale oraşului bavarez în care se 
afla şcoala, treptele de piatră ale primăriei şi vechea şcoală 
iezuită, cu coridoarele ei pline de ecouri, ca şi râul care 
împărțea orăşelul în două jumătăţi. Lui Malberg i se părea că 
totul avusese loc ieri şi se întreba cum se făcea că soarta lui 
Marlene trecuse de la această desăvârşită ordine la haosul 
aducător de moarte în care îşi găsise sfârşitul. 

La ultima lor întâlnire discutaseră mult timp şi intens, iar acum 
îşi dădea seama că el vorbise mult mai mult decât Marlene. Dar, 
aşa cum se întâmplă cu o revedere ce avea loc după mulţi ani, 
anecdotele şi amintirile erau prioritare faţă de temele profunde. 
Acum Îşi reproşa asta. 

După lunga siestă, care în Trastevere dura mai mult decât 
oriunde în Roma, strada prindea din nou viaţă: copii gălăgioşi, 
obloane de prăvălii care se ridicau cu zgomot, strigăte de la 
etajele superioare. 

După o perioadă de tăcere mai îndelungată, Malberg i se 
adresă din nou lui Barbieri: 


— Chiar dacă dumneavoastră credeţi că e riscant, trebuie să 
mă mai duc în casa în care a trăit Marlene. Locuinţa ei a fost 
practic zidită. Totul este gândit să lase impresia că ea nu a trăit 
niciodată acolo. Acest lucru trebuie să aibă un temei. Poate că 
voi găsi vreun indiciu... 

— Ziceţi că locuinţa a fost zidită? Poate că vreţi să vă duceţi cu 
un ciocan pneumatic? Şi la ce vă aşteptaţi în cazul unei locuinţe 
goale? Vă rog! Nu vă asumaţi un risc inutil! 

Barbieri luă ziarul lui Malberg şi notă pe marginea acestuia un 
număr de telefon. 

— Pentru orice eventualitate. Dacă aveţi nevoie de mine. 


CAPITOLUL 18 


Nimeni nu remarcă cum puţin înainte de miezul nopţii o 
fereastră a burgului Layenfels se întredeschise. La scurt timp în 
deschizătură apăru o săgeată cu vârf de fier. Era orientată în 
jos, exact către acoperişul unei magazii. Aproape fără zgomot, 
săgeata zbură în lumina palidă a lunii. Într-o fracțiune de 
secundă, la înălţimea streaşinei lovi ceva, care scoase un țipăt. 
După care căzu trei etaje mai jos, pe pavimentul din piatră. 
Linişte. 

să tot fi trecut zece minute, după care hematologul Ulf Gruna 
şi citologul Dulazek intrară în curtea burgului printr-o uşă 
îngustă, ogivală. Dulazek purta agăţat pe umăr un recipient 
lung de vreo treizeci de centimetri şi gros de zece centimetri, 
din acela în care botaniştii pun plantele culese. 

— Nu ştiam că sunteţi un arcaş atât de bun, murmură Dulazek 
în timp ce scruta interiorul curţii cu mâna deasupra ochilor. 

— Cu câţiva ani în urmă, răspunse Gruna în şoaptă, când 
studiam în Anglia, am făcut parte dintr-o asociaţie. Făceam 
antrenamente de două ori pe săptămână. De atunci nu am mai 
abandonat acest sport. 

— O asemenea săgeată este destul de periculoasă! 

— Fără îndoială. Dar nu depinde atât de mult de săgeată cât 
de arc. Cu un arc de precizie bine încordat puteţi omori un om 
de la două sute de metri. 

— Şi fără niciun zgomot! 

— Spre deosebire de o armă de foc. Gruna arătă către un colţ 
al curţii: Acolo! 

Săgeata lui Gruna străpunsese un porumbel care înoptase sub 
streaşina acoperişului. 

Dulazek deschise recipientul din metal uşor, scoase din el o 
pipetă de sticlă învelită în pânză albă şi un scalpel şi îi întinse lui 
Gruna tubul gol. Acesta ridică săgeata cu porumbelul mort şi 
vâri pasărea în recipient. 

— Trebuie să ne grăbim, şopti Ulf Gruna. 

In ciuda celor spuse părea absolut liniştit. 

Dulazek aprobă din cap. 

Folosindu-se de o lanternă, urcară scara în spirală către 


laboratorul hematologic găzduit de a doua cameră a nivelului. 
Gruna pregătise totul. 

El acoperi unica fereastră cu vedere la curtea interioară şi 
aprinse lumina. Pentru o clipă ochii suferiră din cauza luminii 
puternice a neonului. 

Dr. Dulazek separă cu scalpelul capul de trupul porumbelului. 
Cu pipeta, Gruna trase din sângele care ţâşnise. Imediat ce 
pipeta se umplu, se opri şi sângele. 

— Ar trebui să ajungă, se declară el mulţumit. 

Gruna vâri capul şi corpul porumbelului mort în recipient. Apoi 
stinse lumina şi descoperi fereastra. 

Dulazek îl apucă pe Gruna de braţ: 

— Parcă am auzit paşi. 

— La ora asta? 

— Ştiţi doar că Eric Van de Beek este un nocturn ca şi Anicet. 
Dar la ora asta nu am văzut niciodată lumină. 

Un timp amândoi traseră cu urechea pe întuneric. Apoi 
Dulazek clătină din cap: 

— Haideţi, oricum nu avem mult timp. 

Raza oscilantă de lumină a lanternei îi călăuzi pe cei doi la 
laboratorul profesorului Murath. Aceasta era cea mai mare 
încăpere şi se afla la capătul coridorului. Avea trei ferestre care, 
spre deosebire de ferestrele celorlalte laboratoare, nu dădeau în 
curtea burgului, ci aveau vedere către exterior, spre valea 
Rinului. 

Gruna închise uşa şi aprinse lumina. 

Pe un bufet lung, alb, cu o placă de sticlă mată iluminată de 
jos, se mai aflau încă cele necesare experimentelor cu ajutorul 
cărora biologul voia „să schimbe lumea”. Cel puţin aşa afirmase 
Murath despre descoperirea sa şi determinase frăţia Fideles 
Fidei Flagrantes să îi pună la dispoziţie pretinsul original al 
giulgiului de la Torino. 

În urmă cu patru zile, prima demonstraţie experimentală a lui 
Murath eşuase. Ca urmare, acesta îi împărţise - şi nu pentru 
prima oară - pe Flagrantes în două tabere. Unii îl numeau pe la 
spate palavragiu ambițios, în timp ce alţii erau ferm convinşi că 
Murath, „Creierul”, avea nevoie doar de timp, după care va 
obţine confirmarea definitivă a ipotezei sale. 

Pentru a nu lăsa nici cea mai mică urmă, Dulazek îşi puse 
mănuşi de cauciuc. Luă atent pipeta cu sânge, astupând cu 


degetul arătător orificiul mic din capătul de sus al acesteia. 

— Dumneavoastră „Creierul” vă este la fel de antipatic cum 
îmi este mie, remarcă încet Gruna, în timp ce urmărea cu 
atenţie fiecare mişcare a lui Dulazek. 

— incontestabil! Citologul ridică scurt privirea şi adăugă: Nu 
am nicio consideraţie pentru oamenii de ştiinţă care se 
comportă de parcă ar fi Domnul. Şi afirm acest lucru ca 
agnostic! 

— Dacă vă înţeleg bine, dumneavoastră consideraţi ipoteza lui 
Murath drept o prostie? 

— Prostie? Nu, dimpotrivă. Chiar mă tem că teoria lui Murath 
este corectă. În orice caz, el este posedat de ea şi nu va renunţa 
la cercetările lui până când nu va obţine dovada 
corespunzătoare. Şi atunci Domnul să aibă milă de noi. 

— Dumnezeu? 

— Da, căci în cele din urmă despre asta este vorba. Numiţi-l 
Dumnezeu sau absolut, ceea ce este bun, duhul, raţiunea sau 
lumina; este indiferent. 

În timp ce Gruna urmărea cum profesorul ridica capacele din 
sticlă ale unui număr de trei vase plate din sticlă de mărimea 
unei palme, zise mirându-se: 

— lar pe dumneavoastră v-am considerat drept un om de 
ştiinţă, şi nu un filosof al religiilor! 

— Ah, da? ripostă Dulazek fără a putea ascunde o anumită 
ironie. O fi domeniul dumneavoastră, hematologia, mai puţin 
potrivit să atace graniţele filosofiei. Dar, în ce priveşte citologia 
şi biologia moleculară, cercetarea se loveşte aproape zilnic de 
filosofia religiei. Şi din acest moment spiritele se despart. 
Dulazek îl privi scurt pe interlocutor şi adăugă: Nu ştiu dacă l-aţi 
observat vreodată pe Murath mai îndeaproape. 

— Ce înseamnă „observat”? Că profesorul este un remarcabil 
contemporan, nu mi-a scăpat. Dar pentru asta nu este nevoie 
de un spirit de observaţie deosebit. Acest lucru îl ştiu bine toţi 
Flagrantes din burgul Layenfels. 

— Nu la asta mă refer. Vreau să spun, aţi încercat vreodată să 
ordonaţi într-un sistem originalităţile lui speciale? 

Ulf Gruna clipi iritat: 

— Ca să fiu sincer, Murath nu m-a interesat câtuşi de puţin ca 
om până acum. Singurul lucru care mă fascinează la Murath 
sunt cercetările lui. 


Dulazek luă cu o pensetă, din primul recipient, un fir cam de 
doi centimetri lungime. Cu pipeta în mâna dreaptă şi cu firul în 
stânga, tamponă abia  sesizabil obiectul cu sângele 
porumbelului. Procedă identic cu un ghemotoc de stofă şi cu o 
minusculă bucată de pânză nu mai mare decât unghia unui 
deget, aflate în celelalte două recipiente. 

— De ce tocmai sânge de porumbel? se întrebă cu voce tare 
Dulazek. 

Nu aştepta niciun răspuns de la hematolog. Nu exista un 
răspuns. 

Dar după un timp Gruna zise: 

— Realitatea este că sângele de porumbel în contact cu 
oxigenul se oxidează mai repede decât sângele oricărei vietăţi 
cu sânge cald ori rece, aşa că este imposibil să stabileşti 
vechimea probei de sânge. După cum spuneam, până acum 
lipseşte orice explicaţie a acestui lucru. 

Dulazek rânji cu toată faţa. Era un rânjet răutăcios. În cele din 
urmă răspunse: 

— Sper că Murath se va da bătut dacă îi eşuează şi noul 
experiment. l-aţi văzut chipul când stătea în faţa monitorului şi 
când a trebuit să recunoască faptul că nu a reuşit? 

— Da, desigur. Eu cred că toţi au trăit atunci o oarecare 
satisfacţie. O fi el Murath un om de ştiinţă remarcabil, dar ca om 
este o scârbă. 

— O combinaţie care de fapt nu este chiar atât de rară. Dar 
vorbeaţi mai devreme despre originalităţile lui Murath, în 
spatele cărora se află un sistem. 

— Păi da, noi toţi cei din burgul Layenfels avem originalităţile 
noastre. Altfel nu am fi aici. Fiecare dintre noi suferă într-un fel. 
La Murath acest lucru este extrem de evident. Dacă vreţi să 
ştiţi, eu îl consider pe profesor un psihopat. Nu ştiu dacă 
dumneavoastră aţi remarcat că evită lumina zilei, detestă 
carnea şi vinul şi respinge orice fel de proprietate şi de 
activitate fizică, precum un adept al doctrinei lui Mani, sau un 
catar. 

— Ca şi Anicet! 

Dulazek dădu din cap: 

— Acesta ar putea fi motivul pentru care cei doi se înţeleg atât 
de bine. Doar că... Citologul făcu o pauză lungă, ca şi cum ar fi 
vrut să îşi adune gândurile... Toate acestea nu au nicio legătură 


cu planurile lor obscure. Pentru că acestea sunt planuri ale unor 
agnostici care nu cred în altceva decât în ei înşişi... 

Gruna ridică ambele mâini a refuz. 

— O clipă, asta este cam mult pentru o singură dată, 
maniheist, catar. Nu aţi putea să explicaţi mai clar unui 
hematolog insuficient instruit? Credeam că noi toţi suntem 
membrii frăţiei Fideles Fidei Flagrantes. Ale cărei reguli sunt 
destul de complicate. Şi uneori nu este tocmai plăcut să îţi 
adaptezi viaţa cerinţelor frăţiei. 

În timp ce Dulazek se străduia să aranjeze totul cum fusese 
iniţial şi îşi scotea mănuşile de cauciuc, zise: 

— În ce priveşte catarii şi maniheiştii, este vorba despre 
mişcări religioase obscure ale începutului de Ev Mediu, care mai 
bântuie şi prin zilele noastre. Membrii ereziei catare au venit în 
secolul al XII-lea din Europa de Sud-Est. Ei se autointitulau „cei 
curaţi” sau „oameni de bine”, şi aici, în Renania, au găsit nu 
puţini adepţi. S-au mai răspândit şi în Anglia, sudul Franţei, şi în 
ltalia superioară. Biserica i-a persecutat ca eretici, pentru că 
negau Vechiul Testament şi ierarhia catolică. Şi, ce era cel mai 
grav, ei afirmau că Isus nu ar fi posedat un trup pământesc, 
deoarece tot ce este pământesc este rău. 

— Îmi imaginez că papei de la Roma nu îi făcea nicio plăcere. 
Dar maniheiştii? 

— Maniheismul a apărut în perioada creştinismului timpuriu. 
Se trage de la un anume Manihaios din Babilon, care în secolul 
al Ill-lea se dădea de iluminat şi care se spune că ar fi fost 
crucificat ca şi Isus. El a creat o nouă religie, un amestec de 
creştinism şi budism, în care regele întunericului, un fel de 
diavol, juca un rol important. El a dus atât de departe negarea 
radicală a lumii, încât predica chiar reținerea de la reproducere. 
Pentru maniheişti, Isus era doar un mesager al stăpânului 
luminii. Bineînţeles că asemenea erezii nu plăceau Bisericii, care 
le interzicea deja în Evul Mediu. 

Cu toate acestea, mereu apăreau grupări maniheiste, care 
erau tot atât de înconjurate de mister ca Apocalipsa după loan. 

— Cu dumneavoastră s-a pierdut un teolog! 

— Ştiu, remarcă Dulazek cu o urmă de ironie în voce, am să vă 
dezvălui o taină: înainte de a mă consacra citologiei am fost 
călugăr benedictin. 

— Cu rasă şi tonsură? 


Dulazek înclină capul. În creştetul cu păr uşor cărunt, Gruna 
recunoscu un cerc format dintr-un puf fin de păr. 

— De aşa ceva nu scapi tot restul vieţii, mormăi încet Dulazek. 

— Şi de ce...? 

— Mă întrebaţi de ce am pus în cui rasa călugărească? 

Gruna confirmă şi îl privi tensionat pe Dulazek. 

— Pentru că deja după o jumătate de an la benedictini am 
ajuns la convingerea că apucasem pe o cale greşită. O 
mănăstire este un imens rateu, în care fiecare încearcă cu mai 
mult sau mai puţin succes să îşi controleze problema lui psihică. 
De cele mai multe ori zadarnic. Programul zilnic din mănăstire 
mi-a permis să mă ocup mult de filosofia religiei. Şi pe măsură 
ce aprofundam tematica, îmi era tot mai clar că credinţa 
creştină era o utopie, o religie cu fundament pseudoştiinţific, 
care nu făcea faţă unei verificări exacte. Cu acest ocol am ajuns 
la ştiinţele naturale. Doctoratul meu nu este unul de doctor 
rerum naturalium, ci unul mai modest de doctor theologiae. Dar 
nimeni de aici nu bănuieşte acest lucru. Doar nu mă veţi trăda 
dumneavoastră? 

— Bineînţeles că nu! ripostă Gruna indignat. 

La lumina lanternei coborâră în tăcere scara pe care urcaseră 
mai devreme. Ajunşi pe holul de la primul etaj, unde drumurile 
lor se despărţeau, deoarece chiliile lor se aflau în direcţii 
contrare, Gruna se opri şi îi puse în şoaptă următoarea întrebare 
lui Dulazek: 

— Vă rog să îmi scuzaţi curiozitatea. Sabotând munca lui 
Murath, ce urmăriţi? Ştiţi că sunt de partea dumneavoastră. Aşa 
că îmi puteţi spune liniştit adevărul. 

— Adevărul? Este foarte simplu. Nu suport ca Murath să aibă 
succes. 

Vocea lui Dulazek era dură şi neînduplecată. 


CAPITOLUL 19 


În următoarele zile petrecute de Lukas Malberg la Caterina, 
apăruseră şi primele probleme de convieţuire. Nu era simplu să 
te descurci într-un spaţiu atât de redus. Malberg avea mai ales 
greutăţi în acomodarea cu haosul pe care Paolo îl crea zilnic în 
locuinţă. 

Situaţia era înrăutăţită de faptul că abia pleca Caterina de 
acasă dimineaţa, că apăreau aşa-zişi prieteni ai lui Paolo şi o 
dădeau pe alcool: actori fără angajament, mecanici auto care se 
simțeau destinaţi curselor auto, şi indivizi cu inele de aur, la al 
căror mod de a-şi câştiga pâinea Malberg nici nu voia să se 
gândească. La puţin timp înainte ca reportera să se întoarcă, 
aceştia dispăreau, lăsând în urmă nori de fum şi pahare 
murdare. 

Aceşti indivizi, printre care era şi o fată răpitoare, cu voce 
catifelată, nu-i făceau lui Malberg impresie prea bună. De aceea 
el decise să caute un alt refugiu. 

Când îi aduse la cunoştinţă Caterinei intenţia sa, aceasta nu 
înţelesese la început. 

— Bine, situaţia nu este tocmai simplă, dar având în vedere 
circumstanţele speciale este totuşi posibilitatea cea mai sigură 
de a rămâne nedescoperit. Ştiu, sunteţi obişnuit cu mai bine; 
dar mai mult nu vă pot oferi. 

— Este absurd, încercă Malberg să o liniştească pe Caterina, 
eu sunt mulţumit cu o mică încăpere. Vreau doar să am linişte. 
În plus, consider că este mai sănătos să pun capăt condiţiei de 
sub-chiriaş înainte de a ne lua toţi trei de păr. 

Caterina ridică jignită din umeri. 

— Bine, dacă aşa vreţi dumneavoastră. 

Paolo, care din faţa televizorului pornit urmărise discuţia fără a 
lua parte la ea, se băgă şi el în vorbă: 

— Cred că ştiu eu ceva. 

— Tu? întrebă Caterina, care rareori îşi lua fratele în serios. 
Signor Malberg are nevoie de o cameră sau de o locuinţă în care 
să nu fie nevoit să se înregistreze la autorităţi. 

— Exact asta este, confirmă Paolo. Numai o clipă. Puse mâna 
pe telefon şi, după un scurt schimb de cuvinte, încheie 


convorbirea şi se întoarse către Malberg: La doar două străzi de 
noi, signora Papperitz închiriază camere artiştilor, pictorilor şi 
scriitorilor... 

— Dar şi unor personaje îndoielnice, interveni Caterina. Făcând 
abstracţie de asta, nu-i o idee rea. 

Malberg avea senzaţia că Paolo era bucuros să scape de el. 

— Signora Papperitz? întrebă el. O nemţoaică? 

— Oh, nu, este o romană autentică, răspunse Paolo. Dar se 
trage dintr-un pictor german stabilit la Roma în urmă cu o sută 
cincizeci de ani. Şi, făcând un semn cu ochiul, adăugă: Cel puţin 
aşa susţine ea. Puteţi vedea camera mâine, salutând-o din 
partea lui Paolo. Via Luca 22. 

x kx * 

În seara dinaintea zilei în care Malberg voia să se mute din 
locuința Caterinei, se petrecu ceva deosebit, şi, în orice caz, se 
petrecu complet neaşteptat. 

Ca totdeauna, Paolo nu petrecu o jumătate de noapte acasă. 
Malberg şi Caterina băuseră ceva. Nu atât cât alcoolul să le fi 
întunecat minţile, dar suficient cât să renunţe la rețineri şi să 
discute aprins. 

Deşi el nu ştia mai nimic despre Caterina, ea se pricepuse în 
mod inteligent să îl facă pe el să vorbească. Fie că fusese vorba 
de ceva intenţionat, fie că era întâmplarea, îşi făcu apariţia acea 
atmosferă tensionată premergătoare atracției sexuale. 

Până acum se trataseră reciproc cu o politeţe plină de distanţă. 
lar neîncrederea resimţită de fiecare pentru celălalt nu era 
neîntemeiată privind retrospectiv. Se apropiaseră două lumi, 
fiecare dintre ele urmărind acelaşi scop, şi niciuna dintre ele nu 
găsise o cale de acces la existenţa celuilalt. 

La întrebările scormonitoare ale Caterinei, Malberg răspundea 
cu plăcere. În privinţa femeilor, nu dusese lipsă în anii tinereţii. 
O coafeză plinuţă, din salonul învecinat, blondă, tapată, încă o 
dată mai în vârstă decât el îl sedusese la şaisprezece ani - sau 
fusese invers, nu mai ştia exact. Asta nu avusese nici în clin, 
nici în mânecă cu iubirea. Cu sexul poate. Dar nu mai mult de 
cinci ori. O chema Elvira. 

Nu mai puţin atrăgătoare, Zdenka, ochi negri, păr negru şi 
extrem de inteligentă se apropiase de el în primul semestru la 
filologie. Malberg crezuse că a găsit marea iubire în persoana 
fiicei unui imigrant iugoslav. S-au căsătorit, aveau amândoi 


douăzeci şi doi de ani. Din căsătorie nu au rezultat copii, şi ea a 
durat trei ani şi jumătate. De atunci, în viaţa lui o legătură a 
urmat alteia. Cea mai lungă a fost de cinci ani, şi i-a păstrat o 
amintire plăcută. 

Vinovat de toate eşecurile se considera el însuşi. De mai multe 
ori i s-a reproşat că se căsătorise în principal cu cărţile lui, iar 
femeile erau de părere că el era capabil doar de o căsătorie 
morganatică. 

În timp ce Malberg povestea despre viaţa lui, Caterina îl privea 
serioasă. În final ea spuse aproape tristă: 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră. 

După o pauză meditativă, Malberg întrebă: 

— De ce vă pare rău? 

— Sunteţi mereu stăpân pe simţurile dumneavoastră. 

— Aşa este. Dar dumneavoastră nu trebuie să vă pară rău. 

O privi pe Caterina sigur de sine. In ochii ei se oglindea 
melancolia. Dar chiar în clipa următoare aceiaşi ochi sclipeau de 
pură pasiune. Brusc totul fu altfel. Simţurile lui înnebuniră când 
Caterina îi spuse direct: 

— Lukas, vrei să te culci cu mine? 

Lukas crezu că nu a auzit bine. Se rezemă surprins de 
speteaza scaunului. 

Deodată nu mai ştiu dacă era treaz ori dacă visa. Pe de o parte 
era nesigur ce răspuns să dea la aşa o întrebare. „Există 
întrebări, se gândea el, care nu se pun.” Una dintre ele era 
aceasta, una absolut indecentă, la care se putea răspunde doar 
indecent, şi nu printr-un simplu da sau nu. Nici vorbă de ceva 
politicos ca: „Eu sunt liber” ori condescendent ca „Dacă aşa 
credeţi”. 

În timp ce Malberg cugeta asupra a ceea ce ar trebui să spună, 
Caterina i-o luă înainte. Se ridică, îşi trase peste cap rochia 
scurtă din pânză şi se aşeză pe el. Privindu-l în ochi, ea începu 
să îşi facă de lucru la pantaloni. Malberg închise ochii şi se lăsă 
pradă simţurilor. 

Zâmbetul ei, buzele pline şi cochetăria privirilor îi creaseră o 
stare de nelinişte de la prima întâlnire. Şi cu toate că Malberg 
era oricum, numai ruşinos nu, îşi respinsese orice fantezie cu 
Caterina voit ori inconştient. Voiau să clarifice împreună un caz 
periculos. Sexul i-ar fi putut doar împiedica. 

Gândurile acestea se evaporară într-o clipă când Malberg simţi 


limba Caterinei care, nerăbdătoare, îi forţa gura. Se sărutară 
lung, cu pasiune, mâna ei caldă găsise calea prin toate 
materialele textile şi îi apucă penisul. Malberg gemu de plăcere 
şi o mângâie pe cap. Caterina se desprinse de el un moment, 
apoi depărtă picioarele şi spuse doar un cuvânt: 

— Hai! 

Malberg se întinse impetuos şi o penetră. 

Strigătele uşoare slobozite de ea îl excitară la maximum. Că de 
vină era lunga perioadă de timp de când o făcuse ultima dată 
sau era atacul surprinzător la care îl supusese Caterina, oricum 
Malberg nu îşi mai amintea să mai fi făcut sex cu atâta plăcere. 

Amândoi zăceau istoviţi pe podea respirând sacadat. Prima 
care vorbi fu Caterina. Se întoarse către el şi se sprijini în coate. 

— Sper că nu ţi-a displăcut, zise ea în timp ce îi trecea peste 
faţă o şuviţă de păr. 

Malberg o privi, apoi închise iarăşi ochii. În colţul gurii îi apăru 
un zâmbet. Rămase mut. 


CAPITOLUL 20 


Când se trezi a doua zi dimineaţa, lui Lukas Malberg îi fu greu 
să se orienteze. Noaptea şi-o petrecuse pe canapeaua pe care 
dormise în ultimele nopţi. Ca de atâtea ori, Paolo nu venise 
noaptea acasă, iar Caterina plecase deja. 

„Ce femeie”, se gândi Malberg, şi îşi alungă ultimele rămăşiţe 
de somn. Privirea îi căzu pe un bilet aşezat în pantoful lui drept. 
II ridică şi citi: „Sper că nu ţi-am răvăşit prea tare viaţa. Te 
sărut, Caterina”. 

Râse. 

x x * 

În ciuda celor întâmplate cu o seară înainte, Malberg îşi urmă 
planul şi porni către signora Papperitz. 

Casa din Via Luca se deosebea de celelalte case din zonă mai 
ales prin aerul îngrijit pe care îl avea. Chiar şi scara, care în 
majoritatea caselor din Travesteve era un adevărat coşmar, 
părea din primul moment îmbietoare şi prietenoasă. 

„Papperitz - Camere - Rooms”. O plăcuţă de alamă pe uşa de 
la primul etaj semnala o pensiune pe întreg nivelul. 

Malberg apăsă butonul soneriei. 

Uşa se deschise şi în semiîntunericul de dincolo de prag se ivi 
silueta unei femei planturoase, de vreo şaizeci de ani. Machiajul 
strident avea probabil scopul de a distrage privirea de la bărbia 
dublă proeminentă. Şi, deşi era într-o joi, şi în plus de 
septembrie, nemarcată ca sărbătoare în calendarul gregorian, 
signora purta un taior de culoare închisă, cu o linie distinsă, de 
parcă se pregătea să meargă la biserică. Îl examina cu 
suspiciune pe străin şi, pentru că de pe buzele ei nu ieşi nicio 
formulă de salut sau o întrebare referitoare la ce dorea, Malberg 
deschise vorba: 

— Mă numesc Malberg, şi caut o cameră pentru câteva 
săptămâni. Paolo Lima m-a trimis. 

— Paolo Lima? Mda... mda... Brusc faţa întunecată a matroanei 
se lumină. Un pierde-vară, dar inofensiv. Intraţi! 

Signora o luă înainte, şi Malberg o urmă pe un coridor 
întunecat, cu pereţii acoperiţi cu tapet cu imprimeuri roşii, pe 
care atârnau tablouri cu rame late. Într-un salon mare, cu trei 


ferestre imense cu vedere spre stradă, mirosea a ceară de 
parchet şi a vechi. Draperii grele, ridicate lateral, ofereau 
protecţie faţă de razele soarelui. Ceea ce ieşea în evidenţă în 
lumina palidă, era un covor oriental ros, în roşu şi albastru, de 
cel puţin cinci pe şase metri. 

Patru mese diferite, dar toate de culoare închisă, două rotunde 
şi celelalte două pătrate, te făceau să crezi că salonul care mai 
conţinea şi un bufet negru şi câteva servante reprezenta 
încăperea pentru micul dejun. 

Respirând cu greutate, signora Papperitz se sprijini de una 
dintre mese şi, fără a-l invita pe Malberg să ia loc, îl întrebă 
direct: 

— Puteţi plăti patru săptămâni în avans? 

Uşor surprins, Malberg confirmă bâlbâindu-se: 

— Bineînţeles. 

— Bine. Trebuie să mă înţelegeţi, asta e pentru că nu vă 
cunosc deloc. lar cu oamenii trimişi de Paolo am avut eu 
experienţele mele. 

— Bineînţeles, repetă Malberg, care nu era sigur că va rămâne 
mult în acest mediu cam prăfuit. 

— Nu trebuie să vă mai spun cine a mai locuit în camerele 
mele, îşi începu discursul proprietăreasa, şi ochii apoşi îi sclipiră. 
Malberg se aştepta să urmeze nume ca Lucino Visconti, Claudia 
Cardinale sau Klaus Kinski. Dar ea înşiră nume necunoscute lui 
Malberg, comune unor romani get-beget. Ea continuă: Cu 
formalităţi o sută cincizeci pe săptămână, fără formalităţi două 
sute. Dacă v-a trimis Paolo Lima, bănuiesc că nu insistaţi să vă 
înregistrez la poliţie. 

— Ar fi foarte bine. Dar să vă explic... 

— Lăsaţi explicaţiile, signore. Cum spuneaţi că vă numiţi? 

— Malberg, Lukas Malberg din Monaco di Baviera. 

— Bine, signor Lukas. Să o lăsăm aşa. V-am şi uitat numele. 
Dacă doriţi, vă arăt imediat camera. Este singura disponibilă 
pentru un domn ca dumneavoastră. Vă rog să mă urmaţi. 

Tonul suveran al signorei şi aerul îndoielnic al pensiunii nu îl 
încântau deloc pe Malberg şi tocmai îl bătea gândul să o întindă 
politicos, când intrară într-o încăpere mare, mobilată cu 
antichităţi şi cu baie separată. Soarele dimineţii îşi făcea simțită 
prezenţa prin două ferestre cu vedere către o piaţetă pătrată, 
cu o fântână în centru. Nici în vis nu se aşteptase Malberg la o 


asemenea locuinţă. 

— Acceptaţi un cec? întrebă Malberg. 

— De ce nu, dacă are acoperire, signora Papperitz făcu 
şmechereşte cu ochiul. Vizite din partea unor dame, doar până 
la ora douăzeci şi două! adăugă ea. Şi acum, ceea ce este cel 
mai important. 

— Cel mai important? 

Malberg se întrebă ce ar putea urma. 

Proprietăreasa arătă către o aplică cu bec aflată pe perete, în 
dreapta uşii. 

— Când această lampă clipeşte este pericol. După cum ştiţi, 
reglementările privind formalităţile de luare în evidenţă sunt 
foarte severe şi nu rareori au loc controale neanunţate. Dacă 
controlorii apar în timp ce dumneavoastră sunteţi prezent aici, 
voi semnaliza de la intrare. 

— Şi apoi? Că doar nu pot să mă evapor în aer! 

Pentru prima dată, pe figura încremenită sub farduri trecu un 
zâmbet, fugar şi ironic, care nu i se potrivea bătrânei şi reţinutei 
doamne. 

Cu fruntea sus, signora Papperitz se îndreptă spre un şifonier 
în stil baroc, care ocupa peretele din dreapta şi pe care Malberg 
îl admirase din primul moment, baroc roman complicat, secolul 
al XVI-lea, cu coloane în ambele părţi şi cu intarsii pe ambele 
uşi. 

Malberg se aşteptase ca şifonierul să îi fie pus la dispoziţie, dar 
când signora Papperitz deschise uşa din dreapta apărură haine 
atârnate acolo de mulţi ani. Cu o mişcare energică ea trase de o 
parte jachetele, hainele şi taioarele. Malberg înmărmuri. 

În spatele hainelor apăru o altă uşă, blocată cu un zăvor 
simplu. Femeia ridică zăvorul. Uşa se deschise oferind 
priveliştea unei alte camere, una mică, fără alt acces. 

— Veniţi, spuse signora şi, aplecându-se, trecu prin şifonier. 

Încăperea, cam de trei metri pe şase, avea o fereastră înaltă, 
dar lată abia jumătate din cât măsurau celelalte ferestre ale 
pensiunii. Pereţii văruiţi în alb erau goi, iar mobilierul se 
compunea doar dintr-o masă, un scaun, o canapea uzată şi un 
dulap de niciun metru lăţime. 

— În caz de nevoie, aici sunteţi în siguranţă. Trebuie doar să 
nu uitaţi să închideţi uşile din exterior şi din interior ale 
şifonierului, şi să aranjaţi la loc hainele din el. 


Malberg avu chiar un sentiment de oarecare admiraţie pentru 
isteaţa signora. 

— Cu siguranţă că aţi auzit de Lorenzo Lorenzoni, zise ea sec, 
ridicând sprâncenele vopsite cu negru. 

— Vă referiţi la mafiotul al cărui cadavru a fost pescuit în urmă 
cu câţiva ani din Tibru? 

Signora confirmă cu o mişcare a capului şi privi demonstrativ 
canapeaua. 

— Nu! exclamă Malberg şocat. 

— Ba da! A stat la mine trei luni. Îmi mai este dator chiria pe 
ultima lună. Într-o zi mi-a spus că vrea doar să ia o gură de aer. 
Şi nu s-a mai întors. In dimineaţa următoare cadavrul lui plutea 
în Tibru. 

Malberg nu se simţi bine. Chiar trebuia să se ascundă la o 
gazdă a Mafiei? Vru să plece multumind, dar îşi dădu seama că 
nu putea. Asupra lui plutea oricum suspiciunea de crimă. Chiar 
dacă renunţa la planul lui de a-l căuta pe asasinul lui Marlene, 
nu mai era un om liber. Trebuia să plece de la premisa că va fi 
arestat la prima ocazie. Aici se putea simţi oarecum în 
siguranţă. 

Deşi mica încăpere nu mai fusese aerisită de mult timp, 
Malberg trase adânc aer în piept. Scoase din buzunarul interior 
al sacoului un carnet de cecuri, scrise câteva cifre, şi semnă cu 
o mişcare rapidă. Apoi îi întinse hârtia matroanei. 

Signora Papperitz aruncă o scurtă privire pe cec şi îl pupă, 
ceea ce era un obicei al ei. Săruta şi bancnotele ce i se dădeau, 
lucru ce din punct de vedere igienic părea şi mai îndoielnic 
decât demonstrativa manifestare a dragostei faţă de un cec. In 
cele din urmă, dispăru prin uşa şifonierului. Dar se mai întoarse 
o dată pentru a striga: 

— Bineînţeles că pentru convorbirile telefonice se plăteşte 
separat! 

După ce Malberg părăsi şi el camera secretă şi asigură 
şifonierul cu uşa secretă, îşi roti privirea în noul lui refugiu. 
Desigur că locuise şi în condiţii mai confortabile, dar, având în 
vedere situaţia, trebuia să o suporte pe signora Papperitz. 
Mulţumit, Malberg se întinse pe canapeaua care îi servea şi 
pentru dormit, îşi duse mâinile sub cap şi începu să se 
gândească. 

Pentru scurt timp, noaptea petrecută cu Caterina o împinsese 


pe Marlene pe planul secund. Gândurile îi reveneau mereu la 
neaşteptata trăire, care îl preocupa peste măsură. Înainte de 
toate îl rodea întrebarea: Ce urma? Căci trebuia neapărat să 
urmeze ceva. Sentimentele lui faţă de Caterina erau mult prea 
intense pentru a considera totul doar o aventură de moment. 

Se făcu de prânz, şi Malberg începu să numere orele rămase 
până la întoarcerea Caterinei. Era ciudat că deşi se culcase cu 
mai mult de o duzină de femei - niciodată nu ţinuse o evidenţă 
strictă -, acum era nesigur cum să se comporte faţă de 
Caterina. 

La această nesiguranţă contribuiau două lucruri: mai întâi 
circumstanţele neobişnuite şi apoi faptul că abia se cunoşteau. 

În timp ce era pierdut în gânduri, Malberg îşi îndreptă privirea 
către şifonierul cu ieşirea secretă. Pe faţa lui zbură un zâmbet. 
În ce mediu ajunsese! O pensiune dubioasă, cu o proprietăreasă 
nu mai puţin dubioasă. Un şifonier cu uşă secretă ce da într-o nu 
mai puţin misterioasă încăpere. Malberg tresări. 

În faţa lui se deschidea brusc o nouă cale. 


CAPITOLUL 21 


Anicet cobori pe aeroportul roman Fiumicino sub înfăţişarea 
unui cumsecade om de afaceri. Un taxi, condus de un şofer 
tunisian, îl duse la hotelul Hassler din Piazza Trinita dei Monti. 
Aici avea rezervată o cameră cu o perspectivă grandioasă 
asupra scării din Piaţa Spaniei. 

După ce se mai odihni puţin şi gustă priveliştea asupra 
acoperişurilor oraşului, Anicet se decise să facă o plimbare pe 
jos până la Cafe Aragno, lângă Piazza Colonna. Acolo, şi nu la 
Cafe degli Inglesi sau la Cafe del Buon Gusto, unde toţi se 
cunoşteau între ei, stabilise o întâlnire în condiţii deosebit de 
discrete. 

La Aragno, Anicet era deja aşteptat. John Duca, şeful IOR, ca 
întotdeauna în costum din flanel, părea nervos. Se salutară nu 
tocmai cordial. Nimic de mirare, pentru că cei doi nu erau 
prieteni. Singurul lucru care îi apropia era inamicul lor comun. Şi 
asta era suficient. 

— Ce beţi? se interesă John Duca. 

— Cafea, răspunse scurt Anicet. 

După ce comandă cafeaua, Duca zise: 

— Îmi pot permite să vă spun Anicet? 

Anicet confirmă morocănos: 

— Este în regulă. Numele meu este Anicet de când mi-am 
agăţat mitra în cui. Să trecem la subiect. 

— La telefon aţi făcut o referire! 

— Corect. Este vorba despre giulgiul din Torino. 

— Interesant. 

Remarca lui Duca îl irită pe Anicet. 

— Vă va trece imediat cheful de ironii. lată cum stau lucrurile: 
Până în urmă cu câteva zile frăţia mea a crezut că giulgiul lui 
Isus din Nazareth se află sub paza noastră. 

— Ah, da? ripostă sarcastic Duca. Cred că trebuie să vă 
dezamăgesc. Din câte ştiu eu, giulgiul este păstrat nu de prea 
mult timp în arhiva secretă a Vaticanului. Cu aprobarea 
cardinalului Moro a fost preluat în schimbul unui fals. Ceea ce 
înseamnă că la Torino se află copia, iar originalul este la 
Vatican. 


Anicet făcu o figură gravă. 

— Aşa credeţi dumneavoastră! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Locul din tezaurul Vaticanului unde a fost păstrat pachetul 
sigilat conţinând giulgiul este acum gol. 

— Scuzaţi-mă, Anicet, dar de unde ştiţi asta? 

— Acest giulgiu se află în posesia frăţiei Fideles Fidei 
Flagrantes. 

— Eu susţin că acest lucru este pur şi simplu imposibil. 

Anicet râse superior. 

— Cardinalul secretar de stat ne-a înmânat de bunăvoie relicva 
direct la domiciliu, ca să zic aşa. 

— Gonzaga? 

— Acesta este numele Excelenței Sale. 

— O clipă! îşi întrerupse John Duca interlocutorul. Amândoi 
avem de-a face cu acelaşi inamic. Cred că ar trebui să luptăm 
cu cărţile pe masă, fără să ne păcălim reciproc. Recapitulez: 
Dumneavoastră  pretindeţi că Gonzaga v-a dat giulgiul 
dumneavoastră, respectiv frăţiei dumneavoastră. Dar este 
complet absurd! 

— Nu îndrăznesc să vă contrazic! Dar chestiunea devine şi mai 
absurdă pentru că giulgiul care a fost păstrat în arhiva secretă a 
Vaticanului şi care se află acum în posesia noastră, nu este 
originalul, ci o copie al naibii de bine confecţionată. 

— Ceea ce ar însemna că giulgiul păstrat la Torino este 
originalul! 

— Aceasta este o posibilitate. 

— Şi cealaltă? 

Anicet vorbi în vârful buzelor. 

— Asta mi-ar face plăcere să o aud de la dumneavoastră! 

— Dumneavoastră credeţi că mai circulă şi o altă copie? 

— Asta, dragă John, ar fi o nebunie. Pentru că astfel riscul de a 
fi descoperit creşte cu sută la sută. Nu, nu îl văd pe Gonzaga 
atât de tâmpit. Am senzaţia că se petrece ceva ce contravine 
oricărei explicaţii logice. 

John Duca amestecă în cafea fără a scoate o vorbă. După un 
timp, ridică privirea şi se uită prin local, ca să vadă dacă nu îi 
supraveghea cineva. 

Intâlnirile ca acestea nu erau pentru el ceva neobişnuit. 
Afacerile băneşti cele mai bune nu se înfiripau niciodată în 


restaurantele cu multe stele, şi nici la Vatican, unde culoarele 
lungi aveau mii de ochi şi încăperile vaste mii de urechi. 
Întâlnirile de care nu trebuia să ştie nimeni aveau loc între 
oameni. 

— Aşa cum vă cunosc eu, începu Duca, pe dumneavoastră nu 
sfânta relicvă vă interesează. 

— Aveţi perfectă dreptate. 

— Atunci vă întreb, pentru ce vă trebuie neapărat originalul? 
Originalul este oricum necomercializabil. Valoarea lui este de 
natură pur ideală. 

Anicet tăcea. Privea într-o parte aproape jenat. 

— Atunci permiteţi-mi să întreb, continuă John Duca, ce vreţi 
de fapt de la mine? Sau credeţi cumva că eu aş fi amestecat 
cumva în povestea aceasta? 

— Pentru Dumnezeu, nu! 

Anicet ridică braţele. Totuşi nu părea prea convingător. 

— Nu este nevoie să îmi demonstrati permanent faptul că nu 
vă sunt simpatic, zise Duca. Deci, ce vreţi? 

— O informaţie, o simplă informaţie. 

— Care ar fi aceea? 

— Spuneţi-mi numele şi adresa omului care a falsificat atât de 
perfect giulgiul. 

John Duca nu reacţionă şi privi fix pe lângă Anicet. 

— Omul, îşi continuă Anicet spusele, este un geniu, un artist de 
cel mai înalt nivel, arheolog, alchimist şi naturalist la un loc şi, 
după cât îmi pare, este şi un teolog instruit. Dacă ar trebui să îl 
compar cu cineva, mi-ar veni în minte doar Leonardo da Vinci. 
Dar acesta este mort de cinci sute de ani şi de atunci nu a mai 
existat cineva care să se ridice măcar până la nivelul 
genunchilor lui. 

Duca îl întrebă cam de sus: 

— Dragă prietene, de ce ar trebui să vă destăinuiesc numele 
acestui geniu, presupunând că chiar l-aş cunoaşte? 

Anicet îşi netezi părul cu mâna, ceea ce era un semn de 
extremă nelinişte şi tensiune. Apoi ripostă: 

— Terminaţi cu jocul dumneavoastră! Cred că supraapreciaţi 
posibilităţile de care dispuneţi dumneavoastră, şi le subapreciaţi 
pe ale mele. Dar dacă nu sunteţi rezonabil, putem lupta mai 
dur. Şi vă zic „Ordo JP”. Cu un rânjet viclean Anicet reţinu 
tremurul din colţul gurii lui Duca, apoi continuă: Desigur că 


dumneavoastră veţi spune acum „ce este aceea Ordo JP?” Dar 
înainte să faceţi asta, aş vrea să vă arăt ceva. 

Anicet scoase pe îndelete din buzunarul hainei mai multe hârtii 
împăturite şi le despături în faţa lui Duca. 

— De unde le aveţi? întrebă nervos bancherul. 

Fără să bage în seamă întrebarea, Anicet continuă: 

— Ordo JP era planul descrierii cu exactitate a asasinării papei 
loan Paul |, la care au participat o duzină de membri ai Curiei. 
Printre participanţi - şi îi vâri sub nas lui Duca o foaie de hârtie 
-, apare un nume care ar putea să vă intereseze: John Duca. 
Restul este descrierea cu exactitate a procedurii ce a avut loc 
între 8 şi 28 septembrie, ziua în care papa a urcat în pat şi nu s- 
a mai trezit... 

— Încetaţi! şuieră John Duca pe un ton abia stăpânit şi împinse 
de lângă el hârtiile întinse de Anicet. 

După un timp, în care cei doi bărbaţi se măsurară reciproc din 
priviri, Duca zise: 

— Complimente, sunteţi bine informat, deşi pe atunci vă 
găseaţi în cealaltă tabără. Atunci ştiţi şi cum au decurs lucrurile. 
Când loan Paul a fost ales papă, a ameninţat că va asana 
mlaştina în care se găsea IOR. Cu asta şi-a semnat 
condamnarea la moarte. Prea mulţi oameni din interiorul şi din 
exteriorul Curiei erau mânjiţi. Aceştia se temeau pentru cariera 
şi pentru avutul lor, pentru banii depozitaţi în Elveţia, 
Liechtenstein şi San Marino. Pentru ca statul-biserică să nu dea 
faliment, exista o singură soluţie: loan Paul, un bărbat onest, de 
o cucernicie naivă, trebuia redus la tăcere. Gonzaga a elaborat 
planul Ordo JP. Astăzi cred că Gonzaga a folosit afacerile băneşti 
necurate ale IOR doar ca pretext pentru a-l înlătura pe loan 
Paul. Sunt sigur că la fel ca dumneavoastră, Gonzaga spera să 
fie ales papă. Numai astfel este explicabilă acreala în care s-a 
refugiat. 

— Şi cine ştia de complot? 

— Toţi cei importanţi din Curie şi majoritatea cardinalilor, dar 
nu toţi. De ce credeţi dumneavoastră că a fost ales papă 
neînsemnatul polonez Woytila? Venea dintr-o ţară comunistă şi 
habar nu avea de afaceri. Era exact omul potrivit. Dar de ce vă 
povestesc toate acestea? 

— Poate pentru că vă apasă conştiinţa? 

John Duca ridică din umeri. 


— Eu am procurat doar sulfatul de nicotină, o otravă perfidă. O 
picătură ajunge pentru ca un om să dea colţul. Gonzaga aflase 
că abia alesul papă bea de fiecare dată un pahar cu apă înainte 
de a se culca. Restul a mers de la sine. Şi pentru că exista bunul 
obicei ca papii să nu fie autopsiaţi, riscul descoperirii crimei era 
foarte redus. 

— Perfect, remarcă Anicet cu un rânjet răutăcios, cu adevărat 
perfect. Acum înţeleg şi de ce un benedictin fără studii în 
domeniu, ca dumneavoastră, a putut ajunge şef al Instituto per 
le Opere Religiose. 

John Duca plecă capul şi îl privi de jos pe Anicet: 

— Mă aştept ca dumneavoastră să tăceţi. Chiar dacă mâine 
veţi publica într-un ziar cele spuse de mine, eu voi nega totul şi 
vă voi acuza de minciună. 

— Sunteţi un cap pătrat, John! 

Anicet descheie nasturele de sus al sacoului şi scoase un cablu 
subţire, alb, dintr-o biluţă nu mai mare decât un bob de 
mătrăgună. La capătul cablului se afla un aparat de înregistrare 
mic cât o cutie de chibrituri. 

Când Duca văzu că nimerise într-o capcană, sări în picioare, se 
întinse peste masă, ceaşca de cafea descriind o voltă şi 
spărgându-se de podea şi încercă să îi smulgă lui Anicet 
dispozitivul electronic. 

Acesta îi prinse mâna dreaptă întinsă şi i-o răsuci cu putere, 
aşa că John Duca scoase un strigăt uşor. 

In local mai erau ocupate doar trei mese, la două dintre ele 
stăteau turişti englezi, iar la a treia un bărbat în vârstă, cu 
barbă, care nu dădu mare importanţă disputei. Judecând după 
privirea lui tulbure, nici nu înţelegea prea bine pe ce lume se 
afla. 

— Sunteţi un porc, şuieră Duca, după ce Anicet mai slăbi 
strânsoarea. 

— Şi dumneavoastră? ripostă Anicet, vârând aparatul în 
buzunarul pantalonilor. Puteţi sta liniştit. Probabil că nu voi face 
uz de înregistrare. 

— Ce înseamnă „probabil”? 

Bancherul îl privi cu ură pe Anicet. 

Anicet aşteptă ca o chelnăriţă să adune cioburile. Răspunse 
după ce fata dispăru: 

— Vreau să aflu de la dumneavoastră numele falsificatorului. 


Cum se numeşte geniul care a creat opera asta de artă - căci 
este vorba fără nicio îndoială de o operă de artă? 

John Duca păru uşurat. Se aşteptase la cu totul alte pretenţii. 
Dar chestiunea avea un clenci. 

— Mă tem că nu mă veţi crede, spuse el pe un ton plângăcios, 
dar nu îi ştiu numele. Niciodată nu m-a interesat problema. 
Moro a rezolvat chestiunea, cum s-ar zice, pe barba lui. Credeţi- 
mă! 

Anicet îşi sprijinea capul cu mâna stângă. Cu dreapta ştergea 
mecanic placa de marmură a mesei. 

— Copia giulgiului trebuie să fi costat o grămadă de bani. Nu 
pot să îmi imaginez că acest cardinal Moro a plătit din propriul 
buzunar confecţionarea falsului. 

— Bineînţeles că nu. 

— Mă îndoiesc şi că o copie ca aceasta este disponibilă pentru 
câteva mii de euro. Ceea ce înseamnă un cec corespunzător, 
sau un virament ce a trecut prin contabilitatea dumneavoastră. 
Vaticanul cheltuieşte anual multe milioane pe restauratori. 
Virarea banilor către un falsificator nu ar atrage atenţia. Dar 
după cum se poate afla din ziare, Curia este cam superficială în 
privinţa banilor. 

— Vă referiţi la penibila poveste cu accidentul lui Gonzaga din 
Piazza del Popolo? 

— Eu m-aş exprima astfel: De la un cardinal secretar de stat 
nu se aşteaptă nimeni să umble noaptea cu o sută de mii de 
dolari într-o pungă de plastic. Cu siguranţă că dumneavoastră 
ştiţi mai multe despre povestea aceasta. 

— Trebuie să vă dezamăgesc. A fost una dintre isprăvile în 
care Gonzaga a acţionat de unul singur. 

— Bineînţeles doar cu acordul sfintei Biserici)! 

Duca nu reacţionă. După un timp spuse: 

— Daţi-mi trei zile. Mă voi strădui să descopăr falsificatorul. 

— Trei zile aţi spus? Anicet chicoti. Domnul a creat lumea în 
şapte zile, şi dumneavoastră aveţi nevoie de trei zile ca să aflaţi 
o adresă? 

— Dar nu este ceva aşa de simplu... 

— Aştept mâine la ora zece telefonul dumneavoastră. Stau la 
hotelul Hassler. Şi nu uitaţi ce am în buzunarul pantalonilor. 

x kx * 


Cu puţin înainte de ora zece cineva bătu la uşa camerei lui 


Anicet. Acesta îi dădu drumul chelnerului care aducea micul 
dejun. Apoi luă o gură de cappuccino şi vru să treacă la 
cornetto, când sună telefonul. 

Fără a mai saluta, Duca trecu la subiect: 

— Aveţi ceva de scris? 

— Ascult, răspunse Anicet tot atât de scurt şi puse mâna pe un 
creion. 

— Ernest de Coninck, Luisenstraat 84, Antwerpen. 

— Un belgian? exclamă oarecum speriat Anicet. Sunteţi sigur? 

John Duca se lăsă aşteptat cu răspunsul. Se părea că gusta 
tensiunea momentului. După o pauză ce păru nesfârşită, zise: 

— Ce înseamnă sigur? Lucrurile stau aşa: în perioada care 
interesează, am dat doar de două viramente dispuse de 
cardinalul Moro, în valoare de 250 000 de euro fiecare. 
Tranzacţiile s-au efectuat la şaisprezece luni diferenţă una de 
alta, şi au privit ambele acelaşi cont de la Netherlandsbank din 
Antwerpen. Beneficiar: Ernest de Coninck. 

— Asta nu înseamnă nimic, îl întrerupse Anicet pe bancher. 

— O clipă! Vă veţi schimba imediat părerea. Pe lângă 
viramente, Moro a mai făcut două rezervări la zboruri ale 
companiei Alitalia, la şaisprezece luni diferenţă între ele. Una pe 
numele Gonzaga, pe ruta Roma-Bruxelles-Roma, cealaltă pe 
numele Coninck, cu ruta Bruxelles-Roma-Bruxelles. 

— Asta sună foarte interesant! 

— Este evident că Moro a dispus transportarea giulgiului la 
Antwerpen, iar falsificatorul a adus apoi originalul şi copia la 
Roma. 

— Sper ca teoria dumneavoastră să se adeverească. Altfel să 
vă ferească Dumnezeu. 

Anicet lăsă receptorul în furcă şi în aceeaşi zi părăsi Roma. 


CAPITOLUL 22 


Cu toate restricţiile impuse de signora Papperitz, viaţa în 
locanda avea un mare avantaj. Malberg rămase absolut anonim, 
deoarece ceilalţi chiriaşi, trei domni singuri, şi o doamnă de 
vreo patruzeci de ani, pe cât de atractivă, pe atât de arogantă, 
se trezeau devreme şi plecau la treburile lor înainte ca Malberg 
să pună piciorul în salonul pentru micul dejun. Seara, fiecare 
dintre ei dispărea în camera lui. Cu alţi oaspeţi ai pensiunii se 
întâlnea doar rar. 

In plus, signora Papperitz avea obiceiul să plece zilnic de acasă 
pe la ora cinci şi să se întoarcă după vreo două ore - o ocazie ce 
favoriza întâlnirile cu Caterina. 

Prima întâlnire pe teren străin se desfăşură ceva cam crispat, 
mai puţin la Caterina, şi mai mult la Malberg. Stresul din 
ultimele zile, mai ales neaşteptata răbufnire pasională îi 
tulburase puternic sentimentele, până acum ţinute strict sub 
control de rațiune. 

Această tensiune nu îi scăpă Caterinei. 

— Dacă vrei, spuse ea lăsând capul pe o parte, putem uita 
ceea ce s-a petrecut ieri. 

— Să uităm? Malberg sări în picioare, cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor şi începu să se plimbe prin cameră. Se opri brusc şi 
întrebă: Vorbeşti serios? 

Caterina ridică din umeri. 

— Mi se pare că te simţi penibil. Dar s-a întâmplat doar o dată. 
Ca un fel de accident. Scuză-mă, cred că spun prostii. 

— Şi ce mai prostii! Malberg îşi duse mâna prin păr. Noi ne 
cunoaştem prea puţin. lar circumstanţele în care ne-am întâlnit 
nu au reprezentat premisele ideale pentru a ne îndrăgosti unul 
de altul. 

— Între noi se află Marlene. Am dreptate? 

— Ce spui acolo? Marlene a fost ucisă. Marlene este moartă! 

— Tu ai iubit-o în secret, aşa este? 

Malberg se opri din nou. O privi pe Caterina, dar nu răspunse. 

Atunci Caterina i se aruncă în braţe. Cu o mişcare energică îşi 
ascunse faţa la pieptul lui. 

— Am ştiut! şopti ea. 


— Nu, nu, nu este aşa! zise încet Malberg şi o mângâie uşor pe 
păr. Fără îndoială că Marlene era o femeie atractivă, ca multe 
femei pe care le-am cunoscut. Dar nu era ca tine. Mai degrabă 
simt un fel de forţă tainică, care mă impulsionează să îi clarific 
moartea. Moartea ei, aceasta îmi domină pe moment toate 
celelalte sentimente. Nu voi uita niciodată cum stătea în cadă. 
Şi nu îmi voi regăsi liniştea, până când nu voi afla împrejurările 
în care a murit şi nu îl voi demasca pe criminal. 

— Atunci mai am o scânteie de speranţă? 

Malberg râse. 

— Prostuţă mică, problema este mai curând dacă o să mă mai 
placi. 

O sărută pe frunte, apoi pe gură. 

— Gata cu sărutatul! Caterina se desprinse din îmbrăţişare. 
Deci, ce vrei să faci? 

— În orice caz, trebuie să mai ajung o dată în locuinţa zidită a 
lui Marlene. Oricine a făcut acest lucru, nu a făcut-o fără un 
motiv. Problema este doar... 

— Intratul într-o locuinţă cu acces zidit. 

— Poate că mai există o a doua intrare, aşa ca aici. Malberg 
arătă cu degetul către vechiul şifonier în stil baroc din cameră. 
În podul casei lui Marlene se mai află o asemenea 
monstruozitate. Eu sunt sigur că aceasta ascunde o a doua 
intrare în locuinţă. Dar cum intrăm în casă? 

— Paolo! răspunse sec Caterina. Nu există încuietoare care să 
îi reziste. Văzând privirea sceptică a lui Malberg, adăugă: Poţi să 
ai încredere în el, Lukas. Băiatul te place. 

x x * 

Îşi dădură întâlnire la ora zece seara, la chioşcul de pe Via 
Gora, de unde casa de la numărul 23 se vedea bine. 

Când ajunse Malberg, Caterina şi Paolo îl aşteptau deja. Ei 
purtau blugi şi pantofi de sport, iar Malberg arăta îmbrăcat 
festiv în costumul lui din în de culoare deschisă. Dar nu putea să 
se întoarcă la hotel şi până acum nu îşi găsise timp să îşi 
cumpere alte haine. 

Spre deosebire de majoritatea străzilor din Trastevere, unde 
restaurantele se înşirau unul după altul, Via Gora dădea mai 
degrabă impresia de somnolenţă. Felinarele montate pe pereţii 
caselor abia luminau strada îngustă. Vechile faţade păreau 
palide. 


Malberg îşi aruncă privirea pe casa de la numărul 23. Brusc 
întinse mâna şi arătă către fereastra de la etajul cinci. 

— Uitaţi-vă, în locuinţa lui Marlene arde lumina, zise el 
emoţionat. Nu se poate! 

— Acolo, la etajul cinci? întrebă Caterina, iar Paolo se opri 
pentru a vedea mai bine, cu mâna streaşină la ochi. Credeam că 
locuinţa este zidită. 

Amândoi îl priviră cu neîncredere. Malberg se simţi încolţit. 
Într-un moment de îndoială îşi trecu mâinile prin faţa ochilor. 

— Doar nu sunt nebun! 

Caterina rămase cu privirea la Lukas. 

— Eşti sigur? Vreau să spun că la emotie, uneori... 

— Ştiu ce am văzut! şuieră furios Malberg. 

Caterina deveni nesigură; nu aşa îl cunoştea ea pe Lukas 
Malberg. 

— Atunci va trebui să vedem mai întâi ce se întâmplă acolo 
sus, interveni Paolo. Aşteptaţi aici. _ 

Paolo traversă Via Gora ca un plimbăreţ nocturn. In dreptul 
casei de la numărul 23 mai privi o dată în ambele direcţii. Apoi 
scoase din buzunarul pantalonilor ceva şi îşi făcu de lucru la 
încuietoarea uşii. 

Nu dură nici zece secunde, şi Paolo se întoarse către ei. Pocni 
uşor din degete. Malberg şi Caterina se apropiară. 

În casa scărilor, unde era întuneric, Paolo îi întinse lui Malberg 
o lanternă. Acesta o luă înainte. Imediat se simţi izul penetrant 
de ceară de parchet. Raza jucăuşă de lumină a lanternei le 
indică calea până la ultimul etaj. 

— Acolo! şopti Malberg, şi descrise cu raza lanternei un 
dreptunghi pe perete. Acolo era uşa de la locuinţa lui Marlene. 

In stânga, Paolo descoperise între timp scara de incendiu ce 
ducea la podul casei. 

Malberg lumină broasca uşii podului. 

— O nimic toată, şopti Paolo şi făcu un gest depreciativ. 

In doar câteva secunde Paolo rezolvase şi problema acestei 
încuietori. Fără să facă cel mai mic zgomot, cei trei dispărură 
după uşa grea din fier. 

Podul avea o lungime de cel puţin douăzeci de metri, dar avea 
doar pe jumătate lăţimea şi capătul lui se pierdea în întuneric. 
Spaţiul era secţionat de trei hornuri, de pe care tencuiala cădea 
în bucăţi şi de o şarpantă falsă. Trebuia să fi atent la cap. 


Mobilă veche care ar fi făcut onoare oricărui târg de vechituri, 
o jumătate de duzină de biciclete, mai multe cărucioare pentru 
bebeluşi, cel mai vechi dintre ele având cu siguranţă o sută de 
ani, lăzi pentru muniţie din cel de al Doilea Război Mondial, saci 
uzaţi cu îmbrăcăminte aruncată, o scară rezemată de un horn, o 
maşină de cusut cu pedală şi un aparat din preistoria televiziunii 
reprezentau un amestec tulburător şi sinistru, ca dintr-un film al 
lui Alfred Hitchcock. Şi pe deasupra tuturor plutea un iz 
pătrunzător de praf. 

Lukas Malberg indică cu lumina lanternei dulapul aflat în 
dreapta intrării. 

Paolo se aşteptase ca dulapul să fie încuiat, dar cum începu să 
se ocupe de broasca acestuia, cele două uşi se deschiseră ca de 
la sine. 

Malberg intră în el şi îi lumină interiorul. Nu crezuse neapărat 
ca din dulap să se deschidă o altă uşă, ca în pensiunea signorei 
Papperitz, dar se arătă dezamăgit după ce ciocănise peretele 
din spate al mobilei, fără a-l interesa conţinutul acesteia. 

— Trebuie să încercăm să tragem dulapul de lângă zid, spuse 
Malberg şi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu mâneca. | se 
adresă lui Paolo: hai, apucă-l! 

Caterina ţinea lanterna în timp ce Lukas şi Paolo trăgeau 
dulapul de lângă perete. Munca le era îngreunată de faptul că 
nu aveau voie să facă zgomot. 

Aproape că îşi terminaseră treaba, când din dulap se desprinse 
un sertar şi căzu pe podea împreună cu conţinutul lui, o 
mulţime de castroane şi pahare. 

Malberg, Caterina şi Paolo înlemniră. Zgomotul fusese suficient 
de puternic pentru a trezi întreaga casă. 

— O întindem! şopti Paolo. 

Caterina se agăţă de braţul fratelui ei. 

Malberg duse un deget la buze şi trase cu urechea. 

Era încă linişte, dar în clipa următoare se vor deschide uşile pe 
scară, se vor apropia paşi, iar ei vor fi descoperiţi. 

Însă nu se întâmplă nimic. Niciun sunet. Linişte deplină. Cum 
de nu auzise nimeni tămbălăul? 

Minute la rând aşteptară nemişcaţi, abia respirând. Malberg 
ţinea lanterna îndreptată către uşă. Primul care îşi reveni fu 
Paolo. 

— Nu îmi vine să cred! repetă el de mai multe ori. Cineva 


trebuie totuşi să fi auzit zgomotul. 

Oricum, dulapul era acum suficient de depărtat de perete, 
pentru ca Malberg să poată arunca o privire în spatele lui. 

— Nimic, zise el dezamăgit. Nicio uşă secretă, nimic. 

Paolo se strecură în spatele dulapului şi ciocăni cu arătătorul 
zidul. Dădu negativ din cap. În cele din urmă îi luă lui Malberg 
lanterna din mână şi studie toate cotloanele podului. Malberg 
stătea de o parte în întuneric. Işi pierduse orice speranţă. 

Deodată simţi mâna Caterinei pe umărul drept. li luă mâna 
acesteia în mâna lui stângă. 

— Tu nu m-ai crezut de la început, remarcă el încet. 

— Uită asta! 

— Crezi că totul a fost doar o închipuire a mea. Nu există nicio 
locuinţă zidită. Poate că doar am născocit asasinarea lui 
Marlene. 

Avea un ton resemnat. 

— Şi înmormântarea? Notesul acela misterios? Ordinul de 
arestare emis pe numele tău? 

Malberg lăsă capul în jos. 

— Nici eu nu mai ştiu ce să cred. 

— Hei! 

Paolo scoase un strigăt înăbuşit. Agita lanterna emoţionat. 
Lumina ei juca pe peretele de care era sprijinit dulapul, cam la 
patru metri deasupra podelei. Trebuia să te uiţi de două ori 
pentru a recunoaşte în zidăria degradată de vreme o uşă joasă. 

— Scara! ceru Paolo încet. 

Malberg sprijini scara de zid şi urcă. Uşa nu avea clanţă, ci 
doar o gaură pentru cheie. Fără cheie sau unelte speciale nu 
exista nicio şansă de a fi deschisă. 

— Lăsaţi-mă pe mine, ceru nerăbdător Paolo. ` 

Cu o spiţă de la roata unei biciclete îi dădu de cap. Impinse uşa 
şi ea se deschise. Din interior, o rază palidă de lumină cădea pe 
şarpanta prăfuită a podului. 

— Ce vezi? se interesă Caterina. 

Fără să răspundă, Paolo cobori. Ajuns jos, spuse încet: 

— Se vede un gen de balcon cu o canapea, un birou scump şi 
un fotoliu. Totul pare îngrijit. Arătă în sus şi adăugă: Nu m-ar 
mira să apară acolo deodată un cap. 

Malberg şi Caterina se uitară unul la altul. 

— Şi acum? întrebă nerăbdător Paolo. 


Fără să scoată o vorbă, Malberg urcă pe scară şi dispăru 
dincolo de uşă. Habar nu avea ce îl aştepta, dădu doar curs 
impulsului interior care îl frământa de săptămâni. 

— Alo! strigă Malberg şovăitor. Este cineva acolo? 

De la balconul mărginit de un parapet negru din lemn, privi 
salonul în semiîntuneric, pe care îl cunoştea deja. De ce ardea 
lumina acolo jos, dacă nu era nimeni înăuntru? 

— Alo! repetă el. 

Nici de data aceasta nu primi niciun răspuns. O scară fără 
balustradă, cu trepte din lemn cobora pe lângă peretele din 
spate. Preocupat să nu facă niciun zgomot, Malberg numără 
fiecare treaptă; erau paisprezece. In casă era o linişte 
mormântală. 

Ajuns în salon, privi în jur. Se simţea ca paralizat şi se învârti 
cu greu în jurul lui. 

Involuntar privirea i se fixă pe uşa ce da în baie. Respira 
neregulat şi îşi auzea pulsul în ureche. Conştient de lipsa de 
sens a gândurilor lui, fixa cu privirea uşa, aşteptând ca Marlene 
să intre cu un halat de baie alb pe ea, cu părul strâns sub un 
prosop, şi să spună: De ce vii abia acum? Te-am aşteptat. Doar 
stabilisem o întâlnire. lar Malberg ar fi răspuns: Da, dar am avut 
un vis urât. Să nu vorbim despre asta. Principalul este că ne-am 
regăsit. Să uităm cât mai repede ce-a fost. S-ar fi dus spre ea, 
ar fi strâns-o în braţe şi i-ar fi şoptit la ureche: Acum totul este 
bine. 

Malberg tresări. Îşi auzi numele: 

— Lukas, Lukas! 

Simţi apucătura energică a două mâini care îl scuturau, şi mai 
dură câteva secunde până când îşi dădu seama pe cine avea în 
faţă: femeia din braţele lui nu era Marlene. Era Caterina, care se 
apropiase de el fără zgomot. 

— Unde este Paolo? întrebă el agitat, după ce reveni la 
realitate. 

Caterina încă îl mai ţinea strâns pe Malberg. 

— Nicio grijă, Paolo este sus, la uşă, şi veghează. 

Malberg se desprinse brutal de Caterina şi arătă către uşa băii: 

— Acolo era, acolo! bâigui el. 

Amintirea îl gâtuia. Abia mai putea vorbi. 

Caterina încuviinţă din cap, se duse la uşă şi se mai întoarse o 
dată, ca şi cum ar fi vrut să întrebe: Pot? Când Lukas nu avu 


nicio reacţie, apăsă clanţa, aprinse lumina şi dispăru în baie. 
Malberg o urmă şovâind. 

Incăperea în faianţă de un alb strident, cu accesoriile din 
alamă, era penibil de curată. Această curăţenie perfectă îi 
dădea aerul steril al unei săli de operaţie. Impresia era întărită 
de faptul că încăperea era complet golită: niciun prosop, niciun 
săpun, niciun pahar pentru apă de gură sau un şampon - nimic. 
Şi nimic ce ar fi putut să ofere vreun indiciu asupra asasinării lui 
Marlene. 

După ce ieşi din baie, privirea lui Malberg căzu pe locul în care 
îşi amintea că fusese intrarea. Îi făcu Caterinei un semn. Înainte 
de a apăsa clanţa uşii cu două canaturi, se opri o clipă. Apoi 
deschise uşa. 

În spatele ei era zidul nefinisat. 

Caterina dădea din cap nevenindu-i să creadă. Pe chipul lui 
Malberg se strecură un zâmbet triumfător. 

— Acum mă crezi? întrebă el fără a aştepta un răspuns şi 
închise uşa care nu ducea nicăieri. 

Salonul oferea imaginea unui confort plin de gust. Peretele din 
stânga, aflat în faţa băii, era ocupat de cărţi până în tavan, cu o 
uşă între ele, care da în dormitor. 

Uşa era doar uşor întredeschisă, ca şi cum cineva ar fi părăsit 
dormitorul în grabă. Malberg şovăi, avea reţineri să intre pur şi 
simplu în dormitorul lui Marlene. Dar îşi făcu curaj şi deschise 
uşa cu grijă. Cu mâna dreaptă căută întrerupătorul. Două aplice 
cu câte trei becuri scăldară dormitorul într-o lumină caldă. Un 
pat franțuzesc ocupa aproape întreg peretele din faţa lui. 

Malberg  încremeni. Deasupra patului atârnau aceleaşi 
fotografii frivole descoperite de el în dormitorul marchizei 
Falconieri. 

— Ea este? se interesă Caterina după ce se uită mai bine la 
fotografii. 

— Hm... făcu Malberg cu o indiferenţă jucată. 

— Era o femeie neobişnuit de atractivă. 

Caterina examina imaginile cu o privire invidioasă. 

Malberg se prefăcu că nu a auzit remarca, şi se întoarse către 
şifonierul din stânga. Acestea gemea de cele mai elegante 
rochii, taioare şi alte piese de îmbrăcăminte. Fără îndoială că 
Marlene trăise pe picior mare. 

Malberg se întoarse în salon, căutând indicii din care să poată 


trage concluzii asupra vieţii ei. Între cele trei uşi cu partea 
superioară arcuită, ce dădeau spre terasă, erau înşirate două 
duzini de fotografii înrămate de diferite mărimi. Într-una dintre 
ele, făcută la examenul de bacalaureat, Malberg se descoperi 
pe sine însuşi, un rând în spatele lui Marlene. Ce mult se 
schimbase ea! 

Celelalte fotografii erau imagini din călătorii: singură în faţa 
turnului Eiffel, călărind o cămilă în deşert, la bordul unui 
transatlantic în Caraibe. Dar şi cu însoțitor într-o gondolă la 
Veneţia, pe Empire State Building la New York, şi la Berlin, cu 
poarta Brandemburger în spate. 

— Bărbatul cine este? se interesă Caterina, care privea şi ea 
fotografiile. 

— Nu am idee, mărturisi sincer Lukas. 

Bărbatul era evident mai în vârstă decât Marlene, înalt, cu păr 
rar, cărunt. Privit mai de aproape nu era deosebit de simpatic. 
Frecvența cu care străinul apărea în fotografii nu lăsa impresia 
unei cunoştinţe întâmplătoare sau a unei legături de scurtă 
durată. Faţă de el, Marlene nu pomenise niciodată un partener 
de viaţă. Ba chiar Malberg rămăsese cu impresia că ea era 
mândră de independenţa ei şi că nu voia să ştie nimic de 
bărbaţi. Nu, fotografiile de pe perete nu îl făceau să avanseze 
nici măcar cu un pas, şi în el se trezi bănuiala că tentativa de a 
depista urme în locuinţa lui Marlene nu era decât o pierdere de 
vreme. Ordinea scrupuloasă, curăţenia exagerată care te 
întâmpina peste tot nu te călăuzeau decât spre o singură 
concluzie:  răspunzătorii pentru moartea lui Marlene 
îndepărtaseră orice urmă care ar fi furnizat vreun indiciu. 

Dezamăgit şi plictisit deschise platforma rabatabilă pentru 
scris a unui birou în stil baroc aflat în stânga intrării la baie. Şi 
aici domnea aceeaşi ordine şi curăţenie provocatoare ca peste 
tot: coli de scris şi hârtie pentru corespondenţă aşezată 
ordonat, clame într-o cutie de plastic transparentă, mai multe 
role de bandă adezivă, un cuţit pentru desfăcut corespondenţa 
şi o foarfecă, nicio scrisoare personală, nicio notiţă, nicio 
însemnare - nimic. 

Malberg deschise un mic sertar aflat în mijloc. Acesta opuse 
puţină rezistenţă când trase de mâner. Apoi se auzi brusc un 
zgomot metalic, şi sertarul se deschise. Era gol. Dar când 
Malberg încercă să îl împingă la loc, simţi din nou rezistenţă. 


Uitându-se în spatele lui, descoperi un lăţişor cu un medalion 
simplu; Caterina se apropie de el şi se uită la obiectul 
descoperit. 

— Ce reprezintă acel desen ciudat de pe medalion? 

Malberg ridică din umeri: 

— Pare să fie un gen de cruce runică. 

Se gândi un moment, apoi vâri medalionul în buzunar. 

Malberg îşi îndreptă atenţia asupra unei casete-tezaur 
încastrată în perete la înălţimea ochilor. Uşa casetei cu 
dimensiunile de treizeci pe cincizeci de centimetri era prevăzută 
cu o încuietoare cu cifru numeric, însă nu era încuiată. Când o 
deschise, îl izbi un miros puternic de detergent. Aşa cum era de 
aşteptat, tezaurul era gol. 

— Oamenii şi-au făcut bine treaba, remarcă Malberg încet. Au 
lucrat nişte profesionişti, care nu au scăpat nimic din vedere, 
dar absolut nimic. 

Caterina încuviinţă din cap şi privirea îi alunecă pe peretele 
plin de cărţi. 

— Ceea ce face ca totul să apară şi mai misterios. 

Cărţile, în număr de vreo mie, o mie două sute, nu erau chiar 
atât de vechi încât să îi trezească lui Malberg interesul de 
anticar. Erau mai multe cărţi de specialitate din diverse 
domenii, de artă şi ghiduri turistice. Puţină beletristică. 

Involuntar privirea lui Malberg căzu pe o cărticică legată în 
piele roşie. O recunoscu imediat. l-o făcuse cadou lui Marlene la 
întâlnirea foştilor colegi de clasă: un roman picaresc modern 
destinat elevilor. Titlul era Die Ffeverzangembowle. Volumul 
fusese una din cărţile preferate ale lui Malberg din copilărie. 

O scoase din raft şi o deschise la prima pagină, pe care 
scrisese o dedicație: În amintirea primei întâlniri a clasei noastre 
şi a perioadei în care am învăţat impreună - Lukas. 

Căzut pe gânduri, aproape cu afecţiune întorcea pagină după 
pagină, când brusc se opri. Intre paginile 160 şi 161 se afla 
chitanţa pentru un tichet de zbor cu Lufthansa. Malberg lăsă 
cartea jos şi examină mai atent chitanţa. 

— Ce este? întrebă Caterina, căreia nu îi scăpase descoperirea. 

— Un zbor pentru cursa de Frankfurt, chitanţa este emisă pe 
numele de Marlene Ammer. Malberg făcu o pauză şi exclamă: 
Dar data, data! 

Caterina îi luă chitanţa din mână şi îl privi întrebătoare: 


— 26 august? 

— Marlene a fost omorâtă a doua zi după data la care voia să 
plece la Frankfurt. Şi cu toate că noi stabilisem să ne întâlnim şi 
să petrecem împreună câteva zile la Roma, nu mi-a spus nimic 
despre intenţia ei de a călători. 

— Asta nu înţeleg, spuse Caterina şi examină chitanţa în 
lumină. Poate că a aranjat o amânare. 

— Aşa o fi fost, zise Malberg resemnat. 

Câteva minute privi în gol. Să fi fost Marlene pe fugă? Ce căuta 
la Frankfurt? Şi cine voia să împiedice această călătorie cu orice 
risc? Malberg constată cu oarecare amărăciune că nu o 
cunoştea deloc pe femeia care odată fusese importantă pentru 
el. 

Chitanţa din carte era singurul indiciu care scăpase poliţiei, 
urmăritorilor ei sau celor care se aflau cumva în spatele 
întregului caz. Să fi ascuns ea intenţionat chitanţa în cartea lui, 
pentru a-i lăsa un mesaj? Şansa ca el să descopere mesajul era 
de unu la o mie. Şi dacă ea voise să îi comunice ceva pe 
această cale neobişnuită, de ce nu lăsase un indiciu mai clar? 
De ce acest spectacol? 

Malberg se gândea tensionat. Dar pe măsură ce o făcea, îşi 
dădea tot mai bine seama că chitanţa ar fi putut ajunge şi 
întâmplător în cartea lui. Poate că Marlene tocmai citea cartea. 
Cineva a sunat la uşă şi, pentru că nimeni nu trebuia să afle de 
planurile ei de plecare, a pus chitanţa în carte şi cartea înapoi în 
raft. Clătină din cap. 

Caterina îi restitui chitanţa lui Lukas. Încurcătura în care se afla 
acesta o afecta. Deşi prin natura profesiei avea un spirit 
întreprinzător mai dezvoltat, nici ea nu vedea o perspectivă. ŞI 
în plus nu se simţea deloc bine într-o casă străină învăluită într- 
un mister obscur. 

— Paolo, mai eşti acolo? întrebă ea şoptit. 

— Nicio grijă, veni de sus răspunsul tot atât de încet. Dar v-aş 
fi foarte recunoscător dacă aţi cam încheia. Se face ora patru, 
iar bateria lanternei slăbeşte treptat. În plus sunt obosit mort. 
Nu mai sunt nici eu atât de tânăr. 

Fără să ia în seamă gluma lui Paolo, Malberg zise: 

— Băiatul are dreptate. Hai să încheiem! Luă cartea cu el şi 
puse chitanţa în ea. Acum ar trebui să plecăm. 

Caterina confirmă uşurată cu un gest făcut cu capul. Era 


bucuroasă să plece din locuinţa acestei remarcabile femei. 
— Şi lasă lumina aprinsă! şopti ea în drum către galerie. 


CAPITOLUL 23 


Sub tabloul sfântului Borromeo, ridicat la rangul de cardinal 
secretar de stat în secolul al XVI-lea de către unchiul lui, papa 
Pius al IV-lea, se întruniseră şase bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu 
priviri hotărâte. Monumentala pictură din biroul prefectului 
congregaţiei era singura podoabă din încăperea mai curând 
golaşă. In prim plan se afla un birou lat, greu. In centru era o 
masă de refectoriu goală, cu câte patru scaune pe fiecare parte 
laterală, şi unul în cap de masă, de unde privirea cădea pe o 
cruce fixată în perete. 

Întâlnirea începu în linişte. Chiar salutul reciproc se rezuma la 
o înclinare demnă, tăcută, a capului atunci când fiecare intra în 
încăpere. 

Nu era ceva neobişnuit la întâlnirile de acest gen, deoarece 
cardinalul Bruno Moro, conducătorul Sfântului Oficiu, trecea 
drept un duşman al vorbăriei inutile. Neobişnuită era mai 
curând ora întâlnirii. Limbile albastre ale Rolexului său, un 
cadou primit la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani din partea 
fostei lui episcopii, arătau orele unsprezece noaptea. La această 
oră în mod obişnuit la Vatican domnea pacea clericală. 

In timp ce Moro, în spatele biroului său, era încă adâncit în 
studierea hârtiilor, cei care intrau luau loc unul după altul la 
masa din mijloc. Şi tot unul după altul puneau mâna dreaptă pe 
dosul mâinii stângi, cu privirea aţintită în faţă, ca şi cum ar fi 
aşteptat anunţarea Judecăţii de Apoi. In stânga, întors către 
fereastra cea mare a camerei, monsignor Giovanni Sacchi, 
secretar particular al ultimului papă, tuns milităreşte, cu 
ochelari ieftini cu ramă din nichel pe o faţă de parcă i-ar tuna şi 
i-ar fulgera. Umbla zvonul că Sacchi se autocastrase, după 
exemplul sfântului Dominic. Sacchi ocupa înalta funcţie de 
arhivar general al Sfinţiei Sale şi era şeful arhivei Vaticanului. 

Cu puterea ce i se atribuise, el veghea asupra documentelor ce 
nu puteau fi aduse niciodată la cunoştinţa unui simplu creştin, 
privitoare la mănăstirile secrete unde erau crescuţi copiii de 
preoţi şi episcopi, despre sfinţi care în timpul vieţii fuseseră mai 
puţin sfinţi decât îi arătau pioasele imagini de prin biserici şi 
decât se băteau câmpii despre ei. Despre păcatele unor papi 


îndoielnici. Şi despre  anulările căsătoriilor unor înalte 
personalităţi şi pretextele folosite. 

Alături de Sacchi se aşezase Frantisek Sawatzki, cu părul alb, 
cam de cincizeci şi cinci de ani, încovoiat de parcă purta pe 
umeri răspunderea tuturor suferințelor lumii. Ca prefect al 
Consiliului pentru afaceri publice al Bisericii, lui Sawatzki îi 
revenea ingrata sarcină de a face uşor asimilabile poporului 
hotărârile Sfinţiei Sale papa. Avea şi misiunea de a curma din 
faşă discuţiile referitoare la prepuţul Domnului nostru Isus şi 
problema dacă Isus la ridicarea sa fizică la cer nu a luat cu sine 
acea parte care este venerată ca relicvă de către mulţi 
pământeni. 

Departe de aceste gânduri blasfemice, Archibald Salzmann 
privea strâmbând din nas suprafaţa mesei, din care se ridica un 
iz penetrant de soluţie pentru întreţinerea mobilei. Salzmann, 
un om venit din afară pentru o carieră rapidă în Curie, ceea ce i- 
a atras mulţi pizmaşi, promovase în ciuda tinereţii lui - la 
Vatican asta însemna uşor peste şaizeci de ani - în funcţia de 
prosecretar pentru instruire, fiind astfel răspunzător de toate 
universităţile şi instituţiile educative ale Bisericii. Dar nici măcar 
cei care îl invidiau nu îi puteau contesta o cultură universală 
incredibilă. 

În faţa lui, cu spatele la cadrul întunecat al ferestrei, stătea, 
mai curând plictisit, John Duca, şeful IOR, ca întotdeauna într-un 
costum gri din flanel, cu un zâmbet fin ironic pe buze, ceea ce îl 
deosebea clar de ceilalţi înveşmântaţi în negru. 

Profesorul Jack Tyson, fiu al legendarului profesor la Harvard, 
John Tyson, care pusese într-o grea situaţie Vaticanul, cu 
propunerea sa de a înlocui giulgiul de la Torino cu o copie, 
stătea în dreapta lui Duca şi încerca să omoare timpul bătând 
darabana cu degetele mâinii drepte pe suprafaţa mesei. Dacă 
erai mai atent, puteai recunoaşte ritmul din Marșul River Kwai. 

Ceea ce trezea nemulţumirea lui monsignor Abate, secretarul 
personal al cardinalului Bruno Moro, care cu un creion ascuţit şi 
un teanc de coli albe luase loc alături de Tyson, pentru a nota 
fiecare propoziție rostită aici. Asta deoarece cardinalul 
împărtăşea ideea că doar ce rămânea sub formă scrisă avea 
importanţă. Abate îi aruncă lui Tyson o privire dojenitoare, şi, 
când aceasta nu avu niciun efect, dădu din cap atât de energic, 
încât profesorul încetă bătutul darabanei schiţând şi un gest de 


scuză. 

Cu excepţia lui Tyson, care venise la colocviu cu o cursă 
aeriană din Massachusetts şi căruia i se permisese pentru prima 
dată să arunce o privire în spatele zidurilor leonine, pe ceilalţi îi 
unea ceva comun: erau inamici consacraţi ai cardinalului 
secretar de stat Philippo Gonzaga. 

— V-am invitat aici la această oră din noapte, sfâşie vocea 
răguşită a lui Moro liniştea tensională, în timp ce el se ridica de 
la birou şi lua loc în capul mesei de consiliu, pentru că aici, 
printre noi, s-a săvârşit o crimă monstruoasă. 

Cardinalul îi făcu arhivarului papei un semn încurajator. 

Mutra întunecată a lui Sacchi se înnegri şi mai tare, şi 
monseniorul mormăi fără să ridice privirea: 

— Giulgiul Domnului nostru Isus - mă refer la original - a 
dispărut din tezaurul arhivei secrete. 

Frantisek Sawatzki sări în picioare şi strigă emoţionat: 

— Ce înseamnă „a dispărut”, frate întru Christos? Sunteţi bun 
să vă exprimaţi ceva mai precis? 

— Dispărut înseamnă că nu mai este aici! 

Cel răspunzător de arhiva secretă ridică privirea. 

— O clipă, ripostă Archibald Salzmann, din câte ştiu eu, arhiva 
secretă a Vaticanului este asigurată ca Banca Angliei şi pe 
această planetă există doar trei oameni care au acces nelimitat 
la aceste spaţii. Aceştia sunt Sfinţia Sa, cardinalul secretar de 
stat Gonzaga, şi dumneavoastră, monsignore, ca şef al arhivei 
secrete. Acest lucru reduce simţitor numărul suspecţilor. Nu 
credeţi? 

Sacchi dădu energic din cap şi privi neajutorat în jur, lentilele 
ochelarilor lui cu ramă de nichel sclipind ca şi cum ar fi vrut să 
se apere de privirile duşmănoase îndreptate către el. 

— Pentru mine este un mister cum de s-a putut întâmpla, se 
pâlbâi el cu voce joasă. 

— Şi de când ştiţi de pagubă, Eminenţă? se interesă John Duca, 
întorcându-se către cardinal. 

— De trei săptămâni, răspunse Moro şi strânse nervos 
rezemătoarele pentru braţe ale scaunului. Am vrut să îi ofer 
posibilitatea monseniorului Sacchi să clarifice problema, înainte 
de a vă face cunoscută catastrofa. 

— Cine ştie până acum despre acest lucru? 

Archibald Salzmann, prosecretarul pentru învăţământ, se 


mişcă neliniştit în scaunul său. 

Sacchi vru să răspundă, dar cardinalul îi tăie vorba: 

— Când m-a informat monseniorul, l-am rugat să nu îi 
comunice Sfinţiei Sale. Să se bucure de vacanţa sa la Castelul 
Gandolfo. lar când Sacchi a vorbit cu cardinalul secretar de stat, 
Gonzaga a făcut un acces de furie nedemn de un creştin şi l-a 
bănuit pe arhivar. 

Secretarul personal al cardinalului nota sârguincios. 

— Pe Sfânta Fecioară şi pe toţi sfinţii! Salzmann lovi în masă cu 
palma. In final se pune problema doar a doi suspecți: Monsignor 
Sacchi şi cardinalul secretar de stat Gonzaga. 

— Dacă mă întrebaţi pe mine... Moro îşi frângea mâinile ca şi 
cum ar fi vrut să se roage cu ardoare. | se albiseră oasele 
mâinilor. Apoi continuă: Noi, cei adunaţi aici, nu suntem prieteni 
ai lui Gonzaga, Dumnezeu să ne ierte. Dar în niciun loc din 
Sfânta Scriptură nu se cere să îi iubim pe cei răi... 

— Eminenţă, spuneţi ce gândiţi, îl întrerupse Frantisek 
Sawatzki pe cardinal. Gonzaga devine tot mai mult un risc 
pentru Curie. Trebuie să plece. 

Monsignor Abate îi aruncă cardinalului Moro o privire 
întrebătoare, ca şi cum ar fi vrut să spună: Să pun şi aceste 
cuvinte pe hârtie? Totuşi prefectul Sfântului Oficiu arătă cu 
degetul spre procesul-verbal, şi Abate cedă smerit. 

— Dacă înţeleg bine, remarcă Archibald Salzmann pe un ton 
coborât, vă gândiţi la o procedură de destituire? Aşa ceva a 
avut loc ultima dată în Evul Mediu, şi cu ajutorul violenţei! 

Cardinalul Moro ridică din umeri. Tăcea. 

Sfios, cum nu îi stătea în caracter, John Duca ceru cuvântul: 

— Dacă îmi permiteţi remarca, eu am impresia că în ultimul 
timp Curia a avut puţin noroc de cardinali... 

— Vorbiţi de ex-cardinalul Tecina? întrebă Salzmann. 

— Exact. 

— Asta este de domeniul trecutului! Se spune că s-a retras 
într-un burg de pe Rin. Probabil că încă nu s-a vindecat în urma 
înfrângerii suferite la alegerile papale. 

— Tecina? întrebă Sawatzki. 

— Intre timp şi-a întors pe dos şi numele, explică Duca. 

— Adică? vru să afle Sawatzki. 

— Ex-cardinalul nu îşi mai citeşte numele de la stânga la 
dreapta, cum ar face orice creştin cucernic, ci de la dreapta la 


stânga, ceea ce este împotriva credinţei noastre. 

— A-n-i-c-e-t, pronunţă pe litere monseniorul secretar Abate, 
încet, ca pentru sine. 

Cardinalul Moro îşi făcu instinctiv semnul crucii. 

Archibald Salzmann adăugă explicativ: 

— Este numele unui demon, al Antihristului şi întruchiparea 
răului. 

Cardinalul îl măsură pe John Duca cu ochii mijiţi. 

— De unde ştiţi de fapt... 

— Eu cred, începu ceremonios John Duca, că vă sunt dator cu o 
explicaţie. 

Cardinalul Bruno Moro răspunse supărat: 

— Chiar că mă faceţi curios! 

— Ca să fiu scurt, m-am întâlnit în urmă cu câteva zile, tainic, 
cu ex-cardinalul care acum se numeşte Anicet... 

In încăpere se iscă zarvă. 

— Trădător! 

— Nu poate fi adevărat! 

— Şi mai departe? 

Duca ridică braţele. 

— Dacă veţi cunoaşte amănuntele, veţi condamna mai puţin 
purtarea mea. Anicet ne are pe toţi, întreaga Curie, la mână. Mi- 
a pus în faţă, pe masă, o listă cu Ordo JP şi a spus că o va 
publica dacă nu îi satisfac cerinţele. Nu mai este nevoie să vă 
spun ce nume se află pe această listă. 

Brusc se aşternu o linişte mormântală. 

Moro dădu din cap şi zise: 

— Ex-cardinalul, un şantajist! Despre ce era vorba? 

— Despre giulgiul Domnului nostru Isus! 

Toţi cei din jurul mesei îl priveau pe John Duca, de parcă i-ar fi 
ameninţat cu veşnica osândă. 

— De unde ştia individul evenimentele legate de giulgiu? 
întrebă răguşit Moro. Existau doar o duzină de oameni care le 
cunoşteau, printre care profesorul John Tyson. lar acesta a 
depus jurământ sfânt că va lua cu el în mormânt taina. Aşa să fi 
fost? 

Moro îl străpunse cu privirea pe Jack Tyson. 

Acesta se apără cu o mişcare a braţului şi răspunse: 

— Cardinale, tatăl meu John mi-a povestit cu puţin înainte de a 
muri în ce se băgase cu scrisoarea adresată papei. Şi fiţi sigur 


că, chiar dacă am cunoştinţă de unele amănunte, pot să tac 
precum un peşte. 

Moro îi măsură cu privirea pe toţi cei din jurul mesei. Apoi 
rămase cu ochii la John Duca. 

— Şi ce voia Tecina sau Anicet, sau cum l-o fi chemând acum 
pe acest diavol? 

— Susţinea că el şi frăţia lui se află în posesia giulgiului 
Domnului nostru Isus. 

— Imposibil! 

— Aşa credeam şi eu. Dar Anicet insista. Un bărbat aflat 
deasupra oricărei bănuieli a dus personal relicva la burgul 
Fideles Fidei Flagrantes. 

— Nu mai continuaţi, îl întrerupse cardinalul Moro, bărbatul era 
Philippo Gonzaga! 

Giovanni Sacchi scoase un strigăt scurt, dar puternic, ca şi cum 
un pumnal i-ar fi pătruns în spinare. 

— Gonzaga, cardinalul secretar de stat, gemu el clătinând 
capul. 

— Chestiunea are însă un clenci, continuă John Duca, şi acesta 
reprezintă motivul pentru care mi s-a adresat mie. Savanţi 
renumiţi, membri ai frăţiei lui, au afirmat că Gonzaga nu le-a dat 
giulgiul original, ci o copie din ordinul Curiei. 

— Dar asta este absolut imposibil, interveni cardinalul, care se 
înroşi la faţă. Ar însemna că giulgiul original este cel de la 
Torino. Însă toate verificările publicate afirmă contrariul. Nu, 
este complet absurd! 

— Şi eu am spus asta. Dar Anicet crede că există o explicaţie 
foarte simplă. Falsificatorul giulgiului nu a făcut o singură copie, 
ci două! 

Monsignor Sawatzki, parcă prăbuşit în sine, dădea din cap mai- 
mai să lovească masa cu bărbia. 

— Din punctul de vedere al falsificatorului asta înseamnă profit 
dublu! 

— Fraţii mei întru Christos, interveni Archibald Salzmann, 
acceptând că bănuiala dumneavoastră este întemeiată, atunci 
eu vă pun întrebarea: Unde se află giulgiul original al Domnului 
nostru Isus? Salzmann aruncă o privire asupra celor din jurul 
mesei şi adăugă: Cine se află în spatele acestei fărădelegi? 

— Mie îmi vine în minte un singur nume, răspunse cardinalul 
Moro. 


Sacchi îl aprobă. 

Ca şi monsignore Sawatzki. 

— Cardinalul secretar de stat Gonzaga, spuse John Duca şi mai 
ridică şi din umeri, de parcă răspunsul lui ar fi fost ceva jenant. 

— Gonzaga, Gonzaga, Gonzaga! exclamă cardinalul Moro tot 
mai furios. Uneori cred că Dumnezeu ne-a trimis un diavol sub 
formă de cardinal, pentru a ne supune unui test! 

Secretarul lui Moro, Abate, îşi plecă capul şi îşi împreună 
mâinile a rugăciune. Incetase de mult să mai noteze fiecare 
cuvânt. Experienţa îl învățase pe Abate că cele scrise pot deveni 
cea mai temută armă a adversarului. 

Cardinalul Moro, întors către John Duca, puse următoarea 
întrebare: 

— Fraie întru Hristos, nu aţi putea afla şi ce este cu suta de mii 
de dolari pe care Gonzaga o avea cu el când s-a petrecut 
accidentul? 

— Din păcate, nu. După cum ştiţi, cardinalul secretar de stat 
dispune de un buget propriu destinat chestiunilor speciale. 
Acest buget are un cont propriu, ce nu apare în niciun bilanţ al 
Băncii Vaticanului sau al Instituto per le Opere Religiose. Din 
câte ştiu eu, acest cont şi soldul lui sunt păstrate într-unul din 
cele şapte tezaure ale arhivei secrete, unde se găsea şi giulgiul 
Domnului nostru. 

Ochii tuturor se îndreptară către Giovanni Sacchi, şeful arhivei 
secrete. 

Monsignore Sacchi clătină din cap: 

— Nu, nu, nu! Să mă păzească Dumnezeu de această 
încercare! La preluarea acestei funcţii am depus un sfânt 
jurământ înaintea Domnului de a respecta toate legile sfintei 
Biserici. Acesta îmi impune să păstrez secretul asupra a tot ce 
ştiu, cunoştinţe pe care le voi lua cu mine în mormânt. 

— Şi dacă este în joc dăinuirea sfintei Biserici? 

— Legea Bisericii nu cunoaşte excepţii. Nu ar trebui să vă 
explic aceasta tocmai dumneavoastră, Eminenţă. În rest, nu 
păcătuiesc dacă vă spun că ştiu unde păstrează Gonzaga 
documentele referitoare la contul lui. 

Suspiciunea crescu. 

Monsignor Sawatzki privi neîncrezător într-o parte, ignorându-l 
pe şeful arhivei secrete. In penibila linişte ce se aşternuse, se 
auzi vocea acestuia: 


— Cine spune de fapt că Gonzaga a primit banii păcătoşi 
pentru giulgiul Domnului nostru? Având în vedere însemnătatea 
obiectului respectiv, o sută de mii de dolari reprezintă o 
blasfemie. lar Gonzaga nu este omul care să dea giulgiul pe un 
blid de linte. 

— Gândim cu toţii la fel? interveni Archibald Salzmann. 

Cardinalul zise: 

— Bani care să-i cumpere tăcerea. 

— Cu banii, Gonzaga a astupat gura unui complice, spuse 
Salzmann. 

John Duca dădu confirmativ din cap şi zise: 

— Cardinalul secretar de stat ar trebui supravegheat. 
Frecventele lui deplasări, întâlnirile lui obscure din interiorul 
Curiei îl fac extrem de suspect. 

Figura şi aşa frământată de griji a lui Bruno Moro, se întunecă 
şi mai mult: 

— Şi cum vreţi să facă asta, frate întru Christos? Gonzaga este 
îndrituit prin natura funcţiei să susţină contactele Curiei cu 
lumea. El este pe de o parte ministrul de externe al statului 
papal, şi pe de altă parte şeful guvernului în interiorul zidurilor 
leonine. Ceea ce presupune o mulţime de conferinţe, colocvii şi 
discuţii. Cum vreţi să îl supravegheați pe acest om, fără să bată 
la ochi? 

— Dacă îmi permiteţi observaţia, interveni monsignor Abate, ar 
trebui să încercăm să îl atragem de partea noastră pe Giancarlo 
Soffici, secretarul lui Gonzaga. 

Propunerea stârni reacţii diverse. Sawatzki şi Salzmann 
considerau încercarea ca riscantă. Monsignor Sawatzki zise că 
ar fi ca şi cum Gonzaga s-ar înfăţişa la monsignor Abate, 
rugându-l să îl spioneze pe şeful lui, cardinalul Moro. Bineînţeles 
că Abate i-ar aduce imediat la cunoştinţă acest lucru lui Moro. 

Dimpotrivă, John Duca îl considera pe Soffici un om care 
suferea ca un câine din cauza aroganţei şi a setei de putere a 
cardinalului secretar de stat şi care în ciuda poziţiei înalte şi a 
vârstei înaintate nu fusese promovat nici măcar diacon papal. 

— Îmi imaginez că... începu el. 

Moro întrerupse ideea pe care John Duca voia să o dezvolte: 

— Se cade ca mai întâi cardinalul Gonzaga să îl propună pe 
Soffici pentru promovarea ca diacon papal. 

— Eminenţă, chiar credeţi că Sfinţia Sa va respinge propunerea 


dumneavoastră de a-l promova pe Soffici? întotdeauna se 
găseşte o motivaţie plauzibilă. Pentru cardinalul secretar de stat 
ar reprezenta o adevărată blamare. Şi sunt sigur că Soffici vă va 
rămâne extrem de îndatorat. În acest fel vom planta un purice 
în blana lui Gonzaga. 

— O idee deloc rea! 

Pe faţa lui Moro se ivi pentru prima dată un zâmbet, dar un 
zâmbet perfid. 

Monsignore Sacchi sări în picioare şi strigă iritat: 

— Fraţilor întru Hristos, nu vă daţi seama că şi noi suntem pe 
punctul de a plăti cu rău pentru rău? Nu suntem noi înşine 
suficient de vinovaţi? Noi, oamenii Bisericii, succesori ai 
sfântului Petru, ne comportăm ca fariseii din templu, care l-au 
alungat pe Domnul nostru. Interesul nostru ţine mai mult de 
viciu şi de delict decât de credinţă şi de mântuire. Setea de 
putere şi exercitarea influenţei în ierarhia apostolică nu se dau 
în lături nici măcar de la crimă. Ce spune profetul leremia? 
«Într-adevăr, vă puneţi nădejdea în vorbe amăgitoare, 
neîntemeiate. Apoi veniţi aici, intraţi în acest templu numit după 
numele meu, în faţa mea, şi spuneţi „Suntem salvaţi!” şi totuşi, 
apoi vă continuaţi grozăviile. Vedeţi în această casă un cuib de 
tâlhari?» 

Scos din fire, monsignore îşi scoase ochelarii şi-şi şterse 
lentilele cu o batistă albă. După care se prăbuşi înapoi pe scaun. 

Cardinalul Moro îl privi pe Sacchi lung şi cercetător. Nu era 
obişnuit cu astfel de accese de furie din partea şefului arhivei, 
de obicei un tip reţinut. Când privirile li se întâlniră, prefectul 
Sfântului Oficiu începu să vorbească exagerat de încet: 

— Monsignore, noblețea şi credinţa în lege vă onorează, dar 
acum este în discuţie faptul că diavolul s-a strecurat între 
zidurile noastre şi a pus stăpânire pe cel mai înalt demnitar. Şi 
aşa cum ne învaţă istoria Bisericii, în cazurile dificile diavolul se 
întâmpină doar cu foc şi sabie. Frate întru Hristos, cum să ne 
eliberăm din lanţurile în care Biserica a fost prinsă din cauza 
unor circumstanţe ostile? Moro ridică tonul: Vă întreb, cum? 
Răspundeţi, monsignore! 

Sacchi privi mut în faţă. 

Discursul lui Moro deveni şi mai violent: 

— Nu pricepeţi că este vorba despre existenţa noastră, a 
dumneavoastră, a mea, a tuturor? Şi nu este vorba doar de noi, 


este vorba despre dăinuirea Bisericii. Şi o figură-cheie este în 
acest caz cardinalul secretar de stat Philippo Gonzaga. 

— Ce se opune unei proceduri de demitere? se interesă 
prudent Sacchi. Dumneavoastră, eminenţă, din câte ştiu, faceţi 
parte din cei douăzeci şi cinci de auditori ai forului. 

— A, frate întru Hristos, aceasta ar fi soluţia cea mai 
complicată a problemei noastre. Sacra Romana Rota se 
compune din cele mai diverse grupări şi curente din Vatican, din 
conservatori şi progresişti, elitişti şi populişti. Deci este extrem 
de greu să întruneşti o majoritate. În plus, un asemenea proces 
se desfăşoară sub supravegherea mai multor instanţe. 
Hotărârea poate surveni după ani, poate chiar după zeci de ani. 
In acest răstimp diavolul ar apuca să-şi desăvârşească opera. 
Nu, trebuie să găsim o altă soluţie. În ce vă priveşte pe 
dumneavoastră, profesore Tyson! Motivul venirii 
dumneavoastră aici... 

Cardinalul Moro amuţi. Privea câtre uşă. Moro recunoscu 
sunetul scos de clanţa apăsată. Acum aceasta atrase şi altora 
atenţia. In crăpătura uşii se ivi capul chel al lui Gonzaga. 

— Am văzut lumină, spuse cam surprins cardinalul secretar de 
stat. Sfântul Oficiu dezbate şi la ore atât de târzii? 

In timp ce intra şi închidea uşa după el, în încăpere se 
răspândea izul pătrunzător al parfumului său scump. Dar, în 
această situaţie, celor de faţă li se păru că adulmecă respiraţia 
diavolului. 


CAPITOLUL 24 


Treptat Malberg începu să simtă lipsa banilor. Ştia că folosind 
cardul de credit ar fi lăsat urme, aşa că avea nevoie de bani 
lichizi. Desigur că ar fi putut să o sune pe Fräulein Kleinlein şi să 
îi ceară să transfere o anumită sumă în contul Caterinei. Dar nici 
acest lucru nu era lipsit de riscuri. Aşa că decise să se ducă la 
Munchen folosind micul Nissan al Caterinei. Cu promisiunea că 
se va întoarce în seara următoare. 

Ajuns la Munchen, evită să treacă pe la locuinţa sa din cartierul 
Griinwald. Se duse direct la anticariatul din Ludwigstrasse. Când 
sosi, era aproape ora patru. După ce verifică dacă nu era 
supravegheat, intră în magazin. 

Tocmai ieşea un bărbat înalt, bine îmbrăcat, care ducea un 
pachet. Malberg îl văzu urcând într-o limuzină care îl aştepta şi 
care plecă apoi încet către centru. 

— Dumneavoastră, Herr Malberg? îşi salută Fräulein Kleinlein 
şeful. Nu o să vă vină să credeţi ce se petrece aici. De două ori 
a venit poliţia! 

— Ştiu, ştiu, încercă Malberg să calmeze femeia emoţionată şi 
o orientă către biroul din partea din spate a magazinului. 

Aici îi explică în câteva cuvinte ce se întâmplase, că nu avea 
nicio legătură cu asasinarea lui Marlene şi că afacerea cu 
marchesa căzuse. 

— Am nevoie de bani, zise el după ce termină relatarea. 

— Nicio problemă, tocmai am vândut o  Schede/sche 
Weltchronik cu 46 000 de euro. Deschise caseta verde din oţel 
de pe birou în care se păstrau de obicei încasările zilnice. 
Adăugă: era un rus, sau un ucrainean, se pricepea ceva la cărţi 
vechi, nici nu a încercat să negocieze şi a plătit cu bani peşin. 

Malberg privi cu plăcere la bancnotele de câte cinci sute de 
euro din casetă şi, după ce examină una dintre ele şi stabili că 
era veritabilă, spuse: 

— Inregistraţi zece mii de euro la consum propriu şi restul 
predaţi-l la bancă. Şi mai este ceva! 

Malberg scoase din geantă cartea luată din locuinţa lui Marlene 
şi din carte scoase cecul pe care îl purta la el de zile întregi. 

— Vă rog să restituiţi cecul contra chitanţă. Dar fiţi atentă. 


Pierderea lui ar avea urmări catastrofale. Ştiţi că orice purtător îl 
poate încasa. 

Fräulein Kleinlein dădu din cap oarecum jignită. | se părea total 
inutil ca Malberg să îi explice importanţa unui cec. 

— Şi mai departe? Adică ce vreţi să faceţi în continuare? Vreţi 
să mergeţi la poliţie? se interesă ea cu prudenţă. 

— Ar fi o prostie! spuse repede Malberg. Dispar înainte ca 
cineva să fi băgat de seamă că am fost pe aici. Trebuie să mă 
întorc la Roma. Doar acolo pot clarifica ce s-a întâmplat de fapt. 
Câteva săptămâni vă puteţi descurca fără mine. Sper că mă veţi 
ţine la curent telefonic. În orice caz nu veţi telefona de la acest 
aparat, şi nici de pe telefonul mobil. Sunt sigur că toate 
circuitele sunt ascultate. Aveţi pe cineva de încredere, la care 
vă pot lăsa un mesaj dacă va fi nevoie? 

— Sora mea, Margot, răspunse Fräulein Kleinlein. 

Ea luă un bloc cu bileţele de hârtie pentru note, scrise pe 
primul bilet numărul de telefon şi îi întinse bucata de hârtie lui 
Malberg. 

— Trebuie să vedeţi şi corespondenţa, spuse ea şi arătă spre 
un teanc de scrisori. Cred că aveţi printre scrisori şi unele 
personale. 

Apoi luă banii, cu excepţia celor zece mii de euro, şi îi puse la 
un loc cu cecul în geanta ei pentru umăr. 

— Grăbiţi-vă, băncile închid curând, strigă Malberg în urma 
angajatei şi încuie uşa magazinului. 

Atârnă la vedere tăbliţa cu „închis”. 

Biroul avea o singură fereastră, prevăzută cu gratii, ce da spre 
curtea interioară. Nici măcar vara nu se rătăcea pe aici vreo 
rază de soare. Deşi afară era încă lumină, Malberg a trebuit să 
aprindă lampa de birou cu abajur galben, o monstruozitate 
lipsită de bun gust din anii '30 ai secolului trecut. 

Începu să desfacă scrisorile aflate pe birou în faţa lui. Era 
pierdut în gânduri, când privirea îi căzu pe blocul pătrat cu 
biletele pentru note, din care Fräulein Kleinlein rupsese puţin 
mai înainte prima hârtie. 

Malberg lăsă deoparte o scrisoare fără importanţă şi începu să 
frece hârtia de pe bloc cu vârful unui creion ţinut aplecat. In 
acest mod, în copilărie transpunea pe hârtie modele de 
monede. Acum, după ce trecu doar de câteva ori cu vârful 
creionului peste blocul de notițe, apăru numărul de telefon abia 


scris de Fräulein Kleinlein pe bileţelul pe care îl rupsese din bloc. 

Se opri brusc, luă cartea ce o adusese cu el de la Roma şi o 
deschise. Chitanţa pentru tichetul de zbor se mai afla încă între 
paginile 160 şi 161. De prima dată când luase în mână cartea în 
locuinţa lui Marlene, îi sărise ceva în ochi. Se părea că Marlene 
folosise pagina respectivă ca suport pentru scrierea unei notițe 
pe un bilet. 

Malberg începu cu mare atenţie să scoată la iveală urma 
lăsată. Era o treabă anevoioasă, căci exista şi pericolul de a 
strica totul, dacă proceda prea brutal. 

De la început deveni clar că amprenta notiţei făcută de 
Marlene era formată din două scurte rânduri de litere şi un 
număr de telefon: 

tel - nkfu - of 

m - iserp - z 

+4969215-02 

Malberg trase adânc aer în piept. Acesta să fi fost indiciul la 
care sperase? 

Prefixul telefonic 0049 era al Germaniei, 069 era prefixul 
oraşului Frankfurt/Main, iar următoarele numere indicau o firmă 
cu un interior. 

Dacă ar fi fost după el, Malberg s-ar fi repezit să formeze 
numărul telefonic. Dar riscul era prea mare. 

Respiră uşurat când Fräulein Kleinlein se întoarse şi îi înmână 
chitanţa care certifica restituirea cecului. 

— Trebuie să plec, mormăi el abia inteligibil şi întinse mâna 
după cartea în care era chitanţa pentru tichetul de zbor. Aşeză 
deasupra ei bancnotele de cinci sute de euro şi biletul cu 
numărul de telefon al surorii lui Frâu/ein Kleinlein. Apoi spuse: 
Rămâneţi cu bine! 

Ca şi cum ar fi vrut să îşi ia rămas-bun şi de la cărţile sale, se 
mai întoarse o dată înainte de a părăsi magazinul. Lui Fräulein 
Kleinlein nu îi scăpă acest gest ciudat. Inghiţi în sec şi întrebă 
discretă: 

— Când vă întoarceţi? 

— Nu ştiu, chiar nu ştiu. Am multe de rezolvat. Deci vă doresc 
afaceri bune! 

Era mort de oboseală, aşa că decise să înnopteze într-un hotel 
de la marginea de sud a oraşului. Hotelul purtând pompoasa 
denumire „Diplomat”, era cunoscut pentru seriozitatea lui. Pe 


lângă aceasta, la subsol avea un restaurant grecesc, unde 
găseai cel mai bun calmar din oraş. 

Pentru că dispoziţiile de înregistrare poliţienească în Germania 
erau de departe mult mai lejere decât în ltalia şi niciun 
recepţioner nu te întreabă de documente personale, Malberg se 
înregistră sub numele de Andreas Walter şi primi o cameră la 
etajul doi, cu automat pentru băuturi şi curăţarea încălțămintei 
pe coridor. 

Malberg se prăbuşi cu un oftat pe unicul fotoliu din cameră, 
apoi deschise cartea, al cărei conţinut literar devenise între timp 
secundar şi puse mâna pe telefon. Cu mâna tremurândă formă 
numărul descoperit pe fila cărţii. 

Formase numărul ca în transă, fără să ştie cine va răspunde la 
celălalt capăt al firului şi nu îşi pregătise niciun răspuns din 
partea lui. Doar bănuia că numărul trebuia să aibă o legătură 
oarecare cu Marlene. 

Când auzi sunetul apelului reuşit, i se tăie răsuflarea. Brusc îşi 
reveni. De la capătul firului se auzi o voce plăcută de femeie: 

— Hotel Frankfurter Hof, bună ziua. 

Malberg încremeni. Încerca să tragă o concluzie din cele 
auzite. Se uita pierdut la însemnarea scoasă la iveală pe pagina 
cărţii. Primul rând devenea evident Frankfurter Hof. Şi astfel se 
clarifica şi al doilea rând: am Kaiserplatz. 

Telefonista repeta nerăbdătoare: 

— Alo? Vorbiţi, vă rog. Alo! 

Fata întrerupse legătura. 

Malberg trânti şi el dezamăgit receptorul în furcă. Se aşteptase 
la mai mult. Că Marlene voia să plece la Frankfurt ştia deja. lar 
faptul că rezervase în acest scop o cameră la hotel, nu era nicio 
minune. larăşi o fundătură. Era exasperat. 


CAPITOLUL 25 


Când Anicet cobori din taxi în dreptul casei de pe Luisenstraat 
84, începu să plouă uşor. Casa, aflată între Stadhuis şi 
Veemarkt, avea faţada îngustă şi patru nivele, ca toate casele 
de pe această parte a străzii. 

Sosea neanunţat. Mai întâi pentru că Ernest de Coninck nu 
avea telefon - în orice caz nu figura în cartea de telefon - şi 
pentru că Anicet socotise că falsificatorul ar fi refuzat orice 
vizită, dacă ar fi aflat motivul. 

Soneria de la casa cu numărul 84 nu avea înscrisă în dreptul ei 
niciun nume şi, după ce sună, pentru început nu se întâmplă 
nimic. Abia după ce apăsă mai hotărât butonul soneriei, la etajul 
trei se deschise o fereastră, la care îşi făcu apariţia o scăfârlie 
noduroasă, cu păr rar şi barbă ondulată, albă. Avu impresia 
vagă că îl mai văzuse pe bătrân. 

— Domnul de Coninck? strigă Anicet. 

— Aici nu locuieşte niciun de Coninck! fu răspunsul răstit. 

Bătrânul trânti fereastra închizând-o. 

Anicet îşi şterse cu palma apa de pe faţă, când auzi o voce de 
femeie de la etajul întâi al casei de pe cealaltă parte a străzii: 

— Trebuie să întrebaţi de maestru sau, şi mai bine, de 
Leonardo. Altfel de Coninck nu reacţionează. Ştiţi, este cam 
ciudat! 

Înainte de a fi apucat să pună o întrebare, capul bătrânei 
dispăru în spatele perdelei. 

Toate acestea i se părură lui Anicet ceva cam bizare, dar 
pentru a-şi atinge scopul, mai sună încă o dată insistent. 

Când scăfârlia noduroasă apăru pentru a doua oară la 
fereastră, Anicet strigă: 

— Maestre Leonardo, doar un cuvânt. Aş vrea să vorbim. Este 
vorba despre arta dumneavoastră. 

În clipa următoare ceva vâjâi, şi Anicet nici nu îşi dădu seama 
cum printr-un salt lateral se putu salva de un proiectil lansat de 
sus. Legată de o sfoară, se balansa în aer o cheie cât un lat de 
palmă. Ignorând prima impresie, Anicet consideră ceea ce se 
întâmpla ca fiind o invitaţie de a descuia uşa de la intrare şi a 
pătrunde în casă. Nici nu descuiase bine uşa, că îi şi fu smulsă 


cheia din mână şi porni şuierând în sus cu aceeaşi viteză cu 
care venise. 

Deasupra holului se ridica o boltă întunecată. În partea din 
spate a încăperii goale, iluminată sărăcăcios doar de o aplică, o 
scară abruptă, asemănătoare cu cea de la un coteţ de păsări, 
ducea la nivelul superior. Când Anicet puse piciorul pe prima 
treaptă, se produseră nişte scârţâieli şi nişte gemete care se 
amplificară cu fiecare treaptă urcată. 

Ajuns sus, îl întâmpină un moşneag stors, în ciorapi-pantalon 
roşii şi cu o tunică medievală; în acea clipă Anicet îşi dădu 
seama de ce crezuse că îl mai văzuse pe acest om. Emst de 
Coninck arăta întocmai ca Leonardo da Vinci. Ba chiar era 
înclinat să creadă că era el în persoană. 

— Vă salut, messer Leonardo, spuse Anicet fără ca tonul lui să 
lase impresia că l-ar lua peste picior pe bătrân. Numele meu 
este Anicet. 

— Sunteţi un popă, nu mă înşelaţi pe mine! strigă Leonardo 
iritat. Vă urăsc pe voi, pe toţi! 

— Nu sunt popă, credeţi-mă! ripostă imediat Anicet. 

Sub pardesiu purta un costum gri şi cravată cu imprimeuri 
verzi şi se mira cum de ajunsese bătrânul la acea concluzie. Era 
adevărat că bărbaţii din branşa bisericească aveau o fizionomie 
caracteristică - obraji uşor îmbujoraţi, o faţă de consistenţa 
aluatului şi o privire artificial însufleţită -, dar Anicet credea că, 
după ani lungi de abstinenţă, pierduse aceste caracteristici. Era 
evident că se înşelase. 

Pentru a nu mai încurca lucrurile, Anicet zise: 

— Bine, vă voi spune adevărul. Am fost cardinal papal, dar 
este mult de atunci. 

— Asta spuneam şi eu, privirea mea nu mă înşală, mormăi 
aproape neinteligibil Leonardo, şi imediat întrebă: Ce doriţi? 

— Este vorba despre giulgiul lui Isus din Nazareth. 

— Nu ştiu nimic. 

— Messer Leonardo! Să nu ne păcălim reciproc. Ştim amândoi 
despre ce e vorba. 

Bătrânul, care până atunci păstrase o distanţă sigură, se 
apropie de el. 

Anicet îi văzu barba care tremura şi ochii adânci sclipind. 

— Ştiţi cine sunt eu? întrebă moşneagul apăsat. 

— Normal, sunteţi Leonardo, geniul. 


Bătrânul rânji timid şi îşi netezi barba învolburată. Într-o clipă 
expresia feţei i se schimbă şi întrebă scurt: 

— Dumneavoastră cine sunteţi? Cine vă trimite? 

— Aşa cum am spus, am fost membru al Curiei, chiar papabile 
înainte de a cădea victimă intrigilor de la Vatican. Atunci am 
renunţat la eşarfa roşie şi am întemeiat frăţia Fideles Fidei 
Flagrantes, o comunitate a geniilor în viaţă, fiecare dintre ei 
fiind un corifeu în domeniul lui. Astăzi suntem o sută de bărbaţi 
inteligenţi şi trăim în burgul Layenfels, pe malul Rinului. 

Leonardo îl privi cu interes. 

— Şi ce vreţi să obţineţi? 

— Vrem să facem lumea mai bună. 

— Nişte cuvinte foarte sforăitoare. 

— Fireşte. Este vorba despre exterminarea prostiei de pe 
planeta aceasta. 

Leonardo se apropie şi mai mult, şi Anicet se retrase un pas. 
Vedea parcă cum lucrau rotiţele din capul bărbosului. 

— Şi ce rol are aici giulgiul Domnului Isus? 

— Are un rol determinant. Dar numai originalul! 

— Asta ce înseamnă? Leonardo dădu brusc semne de 
nervozitate. Îşi netezea barba cu degetul gros şi cu arătătorul. 
Continuă: Cu asta ce vreţi să spuneţi? 

— Din însărcinarea Curiei aţi confecţionat o copie a giulgiului 
de la Torino. 

— Corect. Şi? 

— Din păcate copia este atât de bună, că nu poate fi deosebită 
de original. 

— Ce spuneţi! Dar ce v-a adus pe dumneavoastră aici? 

— Exact acest lucru. Trebuie să ştiu cum se deosebeşte copia 
de original. 

Leonardo chicoti. 

— Nu am să vă fac confidenţe dumneavoastră. 

Anicet îl măsură pe bătrân cu o privire plină de dispreţ. Apoi 
zise: 

— Eu vă admir măiestria, messer Leonardo. Până acum niciun 
om nu a reuşit să facă o copie perfectă a giulgiului. 
Dumneavoastră aţi reuşit primul şi cu siguranţă veţi rămâne 
unicul. 

Complimentul îl mişcă pe bătrân. 

— lată că cel puţin cineva ştie să aprecieze munca mea, 


mormăi acesta ca pentru el. 

— Dumneavoastră - Anicet şovăi - dumneavoastră sunteţi 
autodidact? întrebă el pentru a menţine discuţia. 

— Autodidact? Leonardo râse sarcastic. Chiar credeţi că toate 
acestea se pot învăţa printr-un imbold propriu? 

Cu un gest al mâinii îl invită pe interlocutor să privească 
picturile şi sculpturile din atelierul ce ocupa întreg etajul întâi. 

Anicet privi în jur într-o doară. Grinzile masive ale tavanului 
arătau impresionant. În lumina slabă din interior, pe pereţi 
recunoscu pictura neterminată a sfântului Hieronimus din 
muzeele Vaticanului, ca şi Adorația magilor din galeriile Uffizi şi 
ea neterminată, Madona în grotă de la Galeriile Naţionale din 
Londra şi Portretul unui muzician din pinacoteca Ambrosiana din 
Madrid. Mai erau modele în lut ale unor diverse sculpturi, 
planuri, ca şi desene de aparate optice şi mecanice. Pe lângă 
acestea, duzini de bileţele pe pereţi cu scris invers. Toate fără 
nicio orânduială, într-un haos de nepătruns. 

— Nu, reveni Leonardo, maestrul meu a fost nimeni altul decât 
Andrea del Verrocchio. Sesiză privirea sceptică a lui Anicet, şi 
adăugă: Nu mă credeţi? 

— De ce m-aş îndoi de spusele dumneavoastră, messer 
Leonardo? 

Nici nu îşi închipuia, că, în mod nesperat, cu această minciună 
câştigase încrederea lui Leonardo. 

— Lumea de aici mă consideră un ciudat, spuse bătrânul şi 
faţa lui se schimonosi de parcă acest lucru îl durea. Nu vor să 
accepte că sunt acel Leonardo născut în satul Vinci de lângă 
Empoli, care la 2 mai anul 1519 d.Hr. a închis ochii la palatul 
Cloux de lângă Amboise şi a fost îngropat în biserica Sf. 
Florentin. Credeţi în reîncarnare? 

— Eu nu sunt nici orfic şi nici pitagoreic, dar acum, admirându- 
vă opera, sunt înclinat să-mi schimb părerea despre 
transmigraţia sufletului. Mi se pare că în dumneavoastră s-a 
reîntrupat Leonardo da Vinci. 

Pe bătrân aceste vorbe îl unseră la suflet. 

— De obicei sunt considerat falsificator sau copiator atunci 
când mai vând câte o operă de-a mea. In viaţa mea nu am fost 
la Luvru, Uffizi nu l-am văzut nici de afară, ca să nu mai vorbesc 
de Vaticanul din Roma. Copii sau falsuri! Cum să nu râd? Cum 
mă pot copia ori falsifica pe mine însumi? Din portretul Madonei 


în grotă există deja trei versiuni, prima atârnă la Galeriile 
Naţionale din Londra, a doua se află la Paris, la Luvru, pe cea de 
a treia am terminat-o ieri. Sunt eu un falsificator din acest 
motiv? 

— Cu siguranţă că nu, messer Leonardo! 

Bătrânul făcu din nou un pas către Anicet şi duse mâna la 
obraz, ca şi cum ar fi vrut să îi încredinţeze străinului o taină: 

— Cei mai mulţi oameni sunt proşti. lar cei mai proşti sunt 
căpoşii care se intitulează doctori şi profesori. Ei cred că pot să 
judece arta, deşi în viaţa lor nu au ţinut în mână o pensulă, ca 
să nu mai vorbesc de un cuţit de modelat. Ei consideră Mona 
Lisa mea ca fiind cea mai importantă operă de artă din lume. 
Portretul doamnei Gioconda din Florenţa l-am rasolit în trei zile, 
pentru că cucoana avea nevoie de un cadou corespunzător 
pentru ziua de naştere a soţului ei Francesco şi uitase când era 
aceasta. Cea mai importantă operă de artă a lumii! Păi nu este 
de râs? 

— Cu voia dumneavoastră, messer Leonardo, este o 
excepţională operă de artă. 

— Da, merge. Astăzi aş face-o mai bine. Deşi... 

— Deşi...? 

— Vedeţi dumneavoastră, în ultimii ani mi-am pierdut tot mai 
mult cheful de pictură. Viitorul nu mai aparţine artei, ci ştiinţei. 
Arhitectura, mecanica, chimia şi optica vor schimba lumea mai 
mult decât ar putea să o facă arta. 

În timp ce Leonardo îşi continua expozeul privind arta şi ştiinţa 
în lume, pe Anicet îl frământa gândul cum să facă să orienteze 
discuţia către giulgiul din Torino, fără să îl supere pe smintit, 
care fără îndoială se socotea Leonardo da Vinci renăscut. 

Dar bătrânul zise pe neaşteptate: 

— Normal că acum mă veţi întreba de ce m-am apucat deo 
farsă ca falsificarea giulgiului din Torino. Aş vrea să vă răspund 
cu o altă întrebare. 

Anicet îl privi răbdător pe Leonardo. 

Acesta rânji scurt, şi după o lungă pauză spuse: 

— Dumneavoastră aţi da cu piciorul unei jumătăţi de milion de 
euro? 

— O jumătate de milion? 

— O jumătate de milion! Şi în plus din caseria Bisericii! Şi a mai 
fost şi provocarea de a face imposibilul posibil. 


— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Era vorba despre confecţionarea 
unei copii a giulgiului, care să reziste şi verificărilor ştiinţifice. 

— Cel puţin superficial. Unei analize amănunțite, copia nu ar 
rezista. In orice caz, aceasta a fost solicitarea cardinalului Moro. 
Am avut nevoie de mult timp până să îmi dau seama despre ce 
era vorba de fapt. Mi-am dat seama cândva că pentru înaltul 
domn de la Vatican copia era mai importantă decât originalul. 

— Dar ştiţi de ce Moro şi Curia erau atât de interesaţi de copie? 

— Hai să zicem aşa: Eu am o bănuială. La început habar n-am 
avut. Mi-am zis că purtătorii purpurei au nevoie de copie pentru 
prezentări publice ori alte ocazii sau poate că se gândeau că 
originalul ar putea fi furat pentru a constitui obiectul unui şantaj 
inimaginabil. Orice ar fi, pentru un miliard de oameni Isus din 
Nazareth reprezintă fiul pământesc al lui Dumnezeu, şi de 
aceea giulgiul este de o valoare inestimabilă. 

Un timp se priviră amândoi în ochi, ca şi cum ar fi vrut să se 
convingă cât pot să se încreadă unul în celălalt. Mai ales Anicet 
era cuprins de îndoieli că declaraţiile bătrânului ar putea fi luate 
de bune. In definitiv acesta prezenta simptome clare de 
schizofrenie paranoică, care nu rareori îi ataca pe oamenii 
supradotaţi şi superinteligenţi. 

Cât despre Leonardo, în mod inexplicabil, lui străinul îi 
câştigase încrederea. Poate şi pentru că îi dăduse impresia că 
era luat în serios. 

— Pe mine m-ar interesa, începu prudent Anicet, cum aţi reuşit 
să executaţi copia unui obiect considerat de cercurile de experţi 
ca imposibil de reprodus. Imposibil de reprodus pentru că până 
acum nimeni nu a putut explica ştiinţific cum a apărut amprenta 
de pe pânză. Eu însumi am consultat literatura de specialitate, 
dar toate teoriile sunt la fel de nesatisfăcătoare. lar ceea ce 
face ca orice încercare de explicare să fie atât de dificilă este 
faptul că Isus din Nazareth a lăsat pe pânză un negativ ca o 
radiografie. 

— Cui îi spuneţi asta! Leonardo mustăci atotştiutor. Aspectul 
bărbatului imprimat pe giulgiu ne este cunoscut abia din anul 
1898, când pentru prima dată pânza a fost fotografiată cu o 
cameră cu plăci foto. Brusc pe negativ s-a văzut imaginea reală 
a unui bărbat cu însuşiri supranaturale. 

— Cu însuşiri supranaturale? Messer Leonardo, asta trebuie să 
mi-o explicaţi mai amănunţit. 


— Ei bine, să lăsăm de o parte faptul că mortul acoperit cu 

pânza ar fi Dumnezeul şi Mântuitorul aşteptat de milenii, dar 
pentru mine este dincolo de orice îndoială că acest om sau 
Dumnezeu, sau ce o fi fost el, avea însuşiri supranaturale. 
Bănuiala mea este că el emana un gen de radiaţie care a cauzat 
umbrele slabe de pe giulgiu. 

— Este o teorie îndrăzneață, messer Leonardo! Dar 
dumneavoastră sunteţi cunoscut pentru teoriile dumneavoastră 
îndrăzneţe. Dacă sunt bine informat, dumneavoastră aţi 
inventat deja acum cinci sute de ani paraşuta şi submarinul... 

— lar oamenii m-au declarat nebun. Pe vremuri, la curtea 
ducelui de Milano, am avut cea mai productivă perioadă a mea. 
În acelaşi timp a trebuit să suport şi cele mai grele persecuții 
ale Bisericii. În final n-am mai avut altă soluţie decât a-mi face 
notițele scriind invers, pentru ca să nu-mi pună beţe-n roate 
orice dominican vagabond. Trebuie să ştiţi că pe vremea aceea 
oglinzile erau ceva rar şi scump, iar oamenilor ordinului le era 
chiar interzis, sub pretextul deşertăciunii, să se folosească de 
acest obiect al diavolului. Din nostalgie şi pentru că îmi era greu 
să mă dezobişnuiesc, am păstrat acest obicei până astăzi. 

— Vorbeaţi despre radiaţii, care ar putea să fie cauza urmelor 
de pe giulgiu. 

— Aşa este. Astăzi sunt sigur că aceasta este unica explicaţie 
convingătoare. Pe de o parte analizele chimice au arătat că nu 
este vorba despre o acoperire cu vopsea. Nu au fost descoperiţi 
pigmenţi de vopsea. Pe de altă parte au fost făcute experienţe, 
în care oameni aflaţi în aceeaşi poziţie ca în cazul giulgiului de 
la Torino au fost înveliţi în feşe cu bitum, după care au fost 
acoperiţi cu o pânză. Rezultatul a fost clar: amprentele erau 
deformate şi nici pe departe nu aveau vreo asemănare cu 
modelul. Dacă examinezi originalul, ai impresia că imaginea 
mortului a fost transferată. 

— Cu atât mai mult vă admir cutezanţa de a face o copie a 
giulgiului. Nu vreţi să îmi dezvăluiţi măcar la general secretul 
dumneavoastră? 

Bătrânul clătină capul într-o parte şi în alta atât de energic, că 
barba i se undui. 

— Am iscălit un contract conform căruia dacă voi scoate măcar 
un cuvânt despre această acţiune, în afară de veşnica osândă, 
va trebui să restitui şi o jumătate de milion de euro. 


— Dacă priviţi lucrurile aşa, aţi încălcat contractul demult, 
messer Leonardo. Dar în mine puteţi să aveţi încredere. Când 
mă voi întoarce mâine la Layenfels, voi fi uitat şi că am fost aici 
şi că v-am întâlnit. 

Leonardo ezită o clipă, apoi îi făcu un semn lui Anicet: 

— Urmaţi-mă! 

O altă scară conducea la nivelul superior. Leonardo urca câte 
două trepte la un pas, dovedind atâta agilitate, încât Anicet îşi 
puse întrebarea dacă bătrânul era chiar atât de vârstnic pe cât 
ţinea să pară. Anicet îl urmă anevoie. 

Ajuns sus, constată că se afla într-o încăpere aproape goală, 
dotată doar cu minimul necesar unui laborator, dulapuri de 
sticlă pe pereţi şi o masă pentru experienţe aşezată în dreptul 
celor trei ferestre ce dădeau în stradă. Proiectoarele din tavan 
aminteau de un studio foto. Podeaua era din gresie albă, iar 
pereţii erau acoperiţi cu faianţă albă. Ca şi atelierul de la etajul 
inferior, laboratorul cuprindea întreg etajul. 

Ceea ce ieşea în evidenţă era un cub mare, negru, cu latura de 
doi metri şi jumătate, aflat în partea dreaptă a camerei. 

Câteva momente Leonardo gustă cu o evidentă satisfacţie 
nedumerirea lui Anicet. Rânjea meditând. In cele din urmă 
începu să explice degajat: 

— Camera obscura am descoperit-o acum cinci sute de ani. 
Presupun că aţi auzit de acest lucru. Este o minune a naturii pe 
cât de simplă, pe atât de uluitoare. Acesta de aici este un 
exemplar cam mare, dar pentru nevoile mele este tocmai ce 
trebuie. Vreau să vă arăt ceva. 

Deschise o uşiţă abia vizibilă în latura cubului şi îl împinse pe 
Anicet înăuntru. 

— Nu vă temeţi. Dacă vreţi să aflaţi cum a apărut copia 
giulgiului de la Torino, trebuie să vă supuneţi acestei proceduri. 

Imediat ce Anicet intră în camera obscura, Leonardo închise 
uşa. 

În interior domnea o linişte apăsătoare. Ca şi cum ar fi fost la 
mare depărtare, Anicet îl auzi pe Leonardo pornind 
proiectoarele de pe tavan. Dar nu vedea nimic. 

În acest timp Leonardo îşi scoase hainele. Apoi scoase dopul 
aflat în mijlocul diagonalei din faţă şi se aşeză gol în dreptul 
peretelui alb aflat în faţa camerei. Cu braţul drept îşi acoperea 
ruşinea. Mâna stângă cuprindea încheietura mâinii drepte. 


Picioarele le avea paralele şi lipite. 

Leonardo rămase minute în şir în această poziţie, nemişcat şi 
cu ochii închişi. Ştia ce se petrecea în interiorul cutiei negre din 
faţa lui. 

lritat şi chiar şocat, Anicet, pe care doar rareori îl scotea ceva 
din sărite, privea imaginea din stânga lui. Raza de lumină ce 
trecea prin gaura din partea frontală desena un tablou vag pe 
ecranul alb. Şi cu cât urmărea mai mult imaginea aşezată cu 
capul în jos, cu atât vedea mai clar că omul apărut invers pe 
ecran era leit bărbatului de pe giulgiul de la Torino. 

Anicet ieşi buimăcit din cubul negru. Fără să dea vreo atenţie 
trupului gol al lui Leonardo, strigă emoţionat: 

— Sunteţi un vrăjitor, messer Leonardo, un mag şi un fantast şi 
pe deasupra unul al naibii de bun! 

În timp ce bătrânul se îmbrăca, Anicet tot dădea din cap de 
parcă nu i-ar fi venit să creadă cele văzute. In cele din urmă 
întrebă: 

— Dar cum aţi transpus imaginea pe pânză? 

Leonardo rânji din nou. După un timp zise: 

— Acest lucru a fost, de fapt, cel mai dificil moment al lucrării. 
Dar mi-am amintit de ceva scris de mine acum cinci sute de ani, 
ceva astăzi pierdut. Găsisem soluţia prin care o imagine formată 
în camera obscură să poată fi captată pe un ecran. Mă urmăriţi? 

— Sigur că da! susţinu Anicet. 

— Ştiam că argintul sau aurul joacă aici un rol. Am făcut 
experienţe cu ambele şi după câteva săptămâni am ajuns la un 
rezultat uimitor: Tratând argintul şi aurul cu acid sulfuric rezultă 
sulfat de argint Ag2 S04. Dacă impregnezi o pânză cu această 
soluţie, după ce pânza se usucă - chiar puţin - ea devine 
sensibilă la lumină ca filmul dintr-un aparat de fotografiat. 

— Şi ca model pentru Isus din Nazareth aţi pozat 
dumneavoastră înşivă. 

— Pentru Dumnezeu, nu îmi amintiţi de asta! A trebuit să stau 
nemişcat şaisprezece ore sub proiectoarele aprinse. După care 
totul s-a dovedit inutil. A rezultat că timpul de expunere a fost 
prea scurt. Negativul prezenta nuanţe mai luminoase decât 
amprenta originalului. 

— Deci totul a trebuit reluat! 

— Da. Pânza pe care mi-o furnizase Moro nu era reutilizabilă. 
Era din secolul al XIV-lea, dar avea acelaşi gen de țesătură ca 


giulgiul torinez, un model „os de peşte” în tehnica trei pe unu. 
Ceea ce înseamnă că în timpul țesutului băteala cade abia sub 
trei fire bătute în lung, apoi peste un fir, după care alte trei fire 
şi aşa mai departe. Un model de ţesut care rezistase peste o 
mie de ani. Dumnezeu ştie de unde avusese Moro pânza. 

— Şi cum aţi reuşit să întăriţi contrastul imaginii? Din câte ştiu 
eu, niciunul dintre experţii care au văzut copia, nu s-a îndoit de 
autenticitatea giulgiului, deşi era vorba despre o copie făcută de 
dumneavoastră. 

Leonardo ridică palmele şi spuse: 

— Ca de atâtea ori în viaţă, îţi vine în ajutor întâmplarea. Pe 
vremea aceea tocmai pictam un autoportret şi, după cum ştiţi, 
în pictură ouăle joacă un anumit rol. Maeştrii italieni timpurii 
foloseau gălbenuş de ou şi colorant în proporţii egale. Multă 
vreme pentru grund s-a folosit albuşul de ou, aşa numitul grund 
de albumină. lar albuşul bătut îşi găseşte aplicarea ca fond 
pentru suflatul cu aur. Din curiozitate, pentru autoportretul 
meu, am experimentat ouăle fierte. Am avut la dispoziţie o sută 
de bucăţi. Dar toate încercările de a reda stacojiul în autoportret 
- mă pictam gol - cât mai natural, au eşuat. Dezamăgit, am 
mâncat o jumătate de duzină de ouă tari, sărate şi piperate 
bine, şi o altă jumătate de duzină le-am aruncat furios pe pereţi, 
unul dintre ele nimerind pe copia prea luminoasă. 

— Şi astfel aţi distrus valoroasa copie! 

— Distrus? Dimpotrivă. Locul în care oul nimerise copia oferea 
trei zile mai târziu acelaşi contrast ca originalul. Fenomenul 
avea la bază crearea unei suprafeţe superficiale subţiri de 
sulfură de argint datorat urmelor de hidrogen sulfurat. 

— Genial, messer Leonardo, cu adevărat genial! Dar mai exista 
problema urmelor lăsate pe original de incendiu şi de sânge. 

— Ei, da! O nimic toată. Pentru urmele lăsate de incendiul din 
anul 1532, când giulgiul mai că a fost mistuit de flăcările din 
capela castelului de la Chambery, a trebuit să fac rost de un 
vechi fier de călcat cu cărbuni. De rest a avut grijă polisulfura 
de natriu, care a colorat pânza de la galben la maro. In ce 
priveşte resturile de sânge, exista o singură soluţie: sângele de 
porumbel, care oxidând îmbătrâneşte mai repede decât o 
muscă efemeră. ` 

Anicet căzu pe gânduri. In cele din urmă întrebă: 

— Messer Leonardo, nu ar fi posibil ca originalul torinez să fi 


fost creat în acelaşi fel? 

Bătrânul se încruntă, şi pe frunte îi apăru o cută verticală de 
mânie: 

— Ascultaţi, începu el, accentuând cuvintele, dacă există 
cineva care poate certifica autenticitatea giulgiului de la Torino, 
acela sunt eu. lar eu vă spun că, cu aproximativ două mii de ani 
în urmă, acesta a acoperit un bărbat care poseda capacităţi 
supranaturale. Dacă omul era mort, dacă era doar aparent mort 
ori dacă era viu, dacă era fiul Domnului ori un predicator 
ambulant, cum existau mulţi pe atunci, asta este o altă 
problemă. Aceasta este o problemă de credinţă. Profesia mea 
este arta, nu credinţa. Ceea ce este sigur este că pânza care mi 
s-a dat ca model este la fel de autentică precum Mona Lisa mea 
de la Luvru. Acest Isus nu ştia ce este camera obscură. Eu am 
descoperit-o un mileniu şi jumătate mai târziu. lar acum, cu 
ajutorul acestei descoperiri, este posibil să fie făcută o copie 
care să reziste oricărei comparații cu originalul. 

— Vă rog să îmi iertaţi îndoiala, dar tocmai problema 
autenticităţii a fost cea care m-a adus aici. 

Leonardo se plimba prin laborator în sus şi în jos. Zadarnic 
încercă Anicet să ghicească ce se petrecea în mintea acestuia. 
Brusc se auzi soneria de la intrare. Leonardo îi aruncă o privire 
întrebătoare lui Anicet. 

— Aşteptaţi o vizită? se interesă precaut Anicet. 

Leonardo dădu din cap. 

— Veniţi, vă conduc afară. Este mai bine pentru 
dumneavoastră să nu fiţi văzut aici! 

Cu aceste cuvinte îl împinse pe vizitator spre scară şi îi făcu 
semn să se grăbească. 

Când încă mai coborau scările se auzi din nou soneria. La 
parter, Leonardo deschise o portiţă din lemn. Aceasta dădea 
într-o curte interioară. 

— Faceţi dreapta, şopti Leonardo, ajungeţi pe o străduţă 
îngustă, care nu departe de aici dă în Luisenstraat. 

Se auzi din nou soneria, de data aceasta mai nerăbdătoare. 

— Veniţi mâine iarăşi, îi spuse Leonardo încet, mai am ceva 
important să vă spun. Şi folosiţi intrarea din spate! 

Portiţa se închise. Odată ajunşi în stradă, Anicet remarcă o 
limuzină neagră, care mai înainte nu era parcată acolo. li sări 
imediat în ochi numărul ei de înmatriculare: CV-5. Era o maşină 


a Curiei papale. 


CAPITOLUL 26 


Când Anicet se îndreptă în direcţia Scheldeufer, ploaia 
încetase. Pe Jordaenskaai circulaţia era în toi. Oameni care 
vorbeau la telefoane mobile se încrucişau în mers. Atrăgea 
atenţia numărul mare de evrei ortodocşi îmbrăcaţi în negru şi cu 
bucle răsucite. Şi deodată Anicet simţi că îi era greu să revină la 
realitate. 

Ernest de Coninck, care îşi spunea Leonardo, îl transportase 
pentru scurt timp într-o altă lume. Şi el se minuna cum de îl 
urmase orbeşte şi fără nicio reţinere pe acest bărbat în 
expunerea lui. Pierduse din vedere motivul pentru care venise. 
Desigur, aflase multe, dar pusese prea puţine întrebări. 

Cu mâinile îndesate adânc în buzunarele trenciului său, Anicet 
mergea agale în susul apei. Pierdut în gânduri privea în urma 
şlepurilor ce treceau unul după altul prin faţa lui. La capătul lui 
Plantin Kaai făcu semn unui taxi. 

După douăzeci de minute, şoferul tăcut, un indonezian cu o 
faţă moale, lăptoasă, îl depunea în Karel Oomsstraat, în dreptul 
hotelului Firean. Hotelul mic, situat dincolo de zgomotul stradal, 
strălucea printr-o faţadă Jugendstil dichisită şi printr-un 
baldachin din fier forjat fixat deasupra intrării. 

Se lăsase seara. Pe stradă şuiera un vânt tăios, şi Anicet se 
hotărî să nu mai părăsească hotelul. La mezanin, în stânga 
intrării, era un mic restaurant, cu un meniu mic, dar select. 
După ce mancă un peşte excelent pregătit, se retrase în camera 
sa de la etajul întâi. 

Anicet se întinse în pat, cu mâinile sub cap, şi examină un 
tablou aflat pe peretele opus. Era o vedere veche a oraşului 
Antwerpen, o copie după unul din numeroşii pictori flamanzi daţi 
de acest oraş. 

Gândurile îl purtară către acel Leonardo, fără îndoială un 
geniu, care stăpânea arta picturii la fel ca Leonardo da Vinci, un 
bărbat care se interiorizase atât de mult, încât se identifica cu 
marele model. Anicet nu ştia ce să reţină din comportamentul 
lui. Era cu adevărat smintit, sau doar făcea pe nebunul, pentru a 
râde pe seama oamenilor? 

Oricare ar fi fost adevărul, Ernest de Coninck, alias Leonardo, 


era o personalitate fascinantă. Parcă făcut pentru frăţia Fideles 
Fidei Flagrantes. Anicet trebuia să facă totul spre a-l câştiga 
pentru scopurile lor. În acest scop îşi construia o strategie. Ştia 
de la cei care locuiau în burgul Layenfels că geniile sunt 
vanitoase... 

Anicet adormi cu aceste gânduri. ÎI trezi prima bătaie a 
clopotului unei biserici din apropiere. În timp ce, încă somnoros, 
se bărbierea în baie, îşi făcea ordine în gânduri. Apoi luă micul 
dejun şi achită nota de plată de la hotel. 

Ultima porţiune a drumului până la Luisenstraat o făcu pe jos. 
Vremea se mai îndreptase, şi aerul proaspăt al dimineţii îl 
înviora. 

Leonardo îl sfătuise să folosească intrarea din spate. Aşa că 
refăcu în sens invers traseul parcurs ieri, la plecare, pe străduţa 
care avea acum caldarâmul umed. Ajuns la pubelele de gunoi 
din curtea din spate, se duse la uşa prin care îl scosese 
Leonardo. Pentru că lângă aceasta nu era nicio sonerie, bătu cu 
pumnul în uşă. 

Leonardo nu reacţionă. 

Atunci apăsă clanţa. Uşa nu era încuiată. 

— Messer Leonardo! strigă el după ce intră în casă. Messer 
Leonardo! 

Ca şi ieri lumina ardea, şi Anicet porni să urce scara abruptă 
care ducea în capătul încăperii de sus. Urca treptele încet, cu 
speranţa că zgomotul făcut de acestea îl va atenţiona pe 
Leonardo că avea un musafir matinal. 

— Messer Leonardo! Messer L... 

Lui Anicet i se puse un nod în gât. Sub tavanul atelierului, cu 
un laţ în jurul gâtului, atârna Leonardo. Din gura deschisă îi 
ieşea limba albă ca o bucată de carne putrezită. Ochii, două bile 
din sticlă lăptoasă, îi ieşiseră din orbite şi priveau în gol. Capul 
era înclinat şi i se vedea şi partea de jos a bărbii încâlcite. 

Leonardo purta tunica medievală şi ciorapii-pantalon roşii cu 
care fusese îmbrăcat ieri. Braţul lui stâng atârna drept în jos. 
Cel drept era uşor încordat, şi palma îi acoperea rușinea, exact 
ca în capodopera sa, copia giulgiului de la Torino. Intâmplare? 
Sau un ultim mesaj? 

Deodată Leonardo începu să se rotească în jurul axei sale. Lui 
Anicet îi scăpă o exclamaţie de groază. Dar observă imediat 
curentul care îi provocase cadavrului acest dans fantomatic al 


morţii. 

Neaşteptata privelişte îi blocă pe moment toate gândurile lui 
Anicet. Îşi revenea doar cu greu. Ce se întâmplase? Cu o seară 
înainte, Leonardo nu dăduse nici cel mai mic semn că s-ar fi 
săturat de viaţă. 

Anicet privi în jur. În atelier domnea acelaşi haos ca ieri. Toate 
tablourile atârnau la locurile lor - cel puţin în măsura în care îşi 
putea aminti Anicet. Îi atrase atenţia doar o scară în formă de A, 
de vreo doi metri înălţime, aflată imediat în dreapta scării pe 
care se urca la etaj. Anicet se îndoia că o văzuse în ziua 
precedentă în acel loc. 

Fu străfulgerat de o idee: Leonardo atârna la un metru şi 
jumătate deasupra podelei şi nu exista niciun indiciu asupra 
modului în care putuse să fixeze ştreangul de grindă. Nu exista 
nici măcar un scaun, care oricum ar fi fost mult prea scund. Mai 
rămânea scara în formă de A. Dar ea era sprijinită de zid. 

Treptat în mintea lui Anicet se înfiripă ideea că Leonardo nu s- 
a sinucis. Totodată îşi dădu seama că trebuia să plece cât mai 
repede din acest loc. 


CAPITOLUL 27 


Pe tot drumul până la Santa Maddalena, Caterina se gândi la 
cât de mult putuse să decadă marchesa Falconieri. Santa 
Maddalena era numele închisorii pentru femei din Roma, în care 
se afla de două săptămâni Lorenza Falconieri. Desigur că în 
ltalia a fi nobil sărăcit era mai curând regula decât excepţia, dar 
nu se întâmpla prea des ca o marchesa să o ia pe căi greşite. 

Din experienţa ei de reporter de investigaţii, Caterina învățase 
cum să obţină permisiunea de a face o vizită la închisoare. 
Trebuia să vorbească cu marchesa. In definitiv fusese prietena 
lui Marlene. Poate că ea putea să facă lumină în viaţa lui 
Marlene. 

În timp ce taxiul se strecura prin circulaţia animată a dimineţii, 
pe Caterina nu o părăsea gândul că Lorenza Falconieri ar fi 
putut fi cumva părtaşă la asasinarea lui Marlene. Dar care să fi 
fost motivul? 

În parcarea clădirii posomorâte din cărămidă, care inspira 
teamă fie şi numai prin arhitectura ei marţială, un vânt răcoros 
stârnea nori de praf. Intrarea în închisoare era disproporționat 
de mică comparativ cu complexul de clădiri. Dar chiar asta 
intenţionase constructorul. Oricum Caterina simţi o uşoară 
strângere de inimă când uşa se închise în urma ei. i 

În hol era un ghişeu cu geamul din sticlă antiglonţ. În dreptul 
unui decupaj oval situat în centru scria: „Vorbiţi aici”. Caterina 
îşi exprimă dorinţa de a vorbi cu marchesa Falconieri. 

O matroană cu ochelari, în uniformă şi tunsă scurt, o întrebă 
direct, prin acelaşi oval: 

— Rudă? 

Caterina, care se aştepta la întrebare, răspunse la fel de scurt: 

— De gradul doi. 

Matroana o privi iritată prin geamul blindat. 

— Mama mea şi sora marchizei sunt din aceeaşi familie. 

Femeia în uniformă se gândi puţin, sau cel puţin aşa păru, apoi 
îi întinse un formular şi zise brusc politicoasă: 

— Dacă doriţi să îl completaţi. Şi actul dumneavoastră de 
identitate, vă rog. 

După ce Caterina îndeplini cerinţele, broasca electrică zumzăi 


în stânga ghişeului şi i se permise să intre. 

Într-o încăpere fără ferestre, în faianţă albă, iluminată intens 
cu neon, fu întâmpinată de o altă femeie în uniformă, aflată în 
spatele unei mese. Ea îi ceru Caterinei să pună geanta jos. Apoi 
o supuse controlului cu un instrument care bâzâia, de forma 
unei palete de tenis de masă, pe care îl purtă de-a lungul 
corpului. In cele din urmă, îi permise intrarea într-un coridor 
lung, unde fu luată în primire de o altă supraveghetoare. 
Aceasta îi zâmbi neaşteptat de prietenos, şi o rugă să o urmeze. 

Incăperea pentru vizite era la demisol şi avea doar două lăcaşe 
pentru sursa de lumină, din cărămizi de sticlă, imediat sub 
tavan. Mobilierul se compunea dintr-o masă pătrată şi două 
scaune, plus un alt scaun lângă uşa fără clanţă. 

Caterină luă loc la masă. 

Dură ceva până când apăru marchesa. 

— Dumneavoastră? îşi exprimă ea mirarea. Dumneavoastră 
eraţi ultima persoană pe care o aşteptam! 

Marchesa purta o fustă gri-albastră şi o bluză în aceleaşi culori, 
care emana un iz de soluţie dezinfectantă. Avea părul prins la 
repezeală într-un coc. Era palidă şi părea resemnată. 

— Am venit în legătură cu Marlene Ammer, intră Caterina 
direct în chestiune. 

— Atunci aţi venit degeaba! răspunse fără nicio plăcere 
marchesa, şi dădu să se ridice pentru a părăsi camera. 

Caterina puse mâna pe braţul marchizei. 

— Marchesa, vă rog! 

— Nu mai vreau să am de-a face cu ziariştii. Cu ei am avut 
numai experienţe proaste, înţelegeţi? 

— Marchesa, nu vin ca ziaristă, ci din motive personale. 
Credeţi-mă, vă rog! 

— Ce înseamnă motive personale? 

— Vă amintiţi de Lukas Malberg? 

— Anticarul din Germania? Marchesa râse răutăcioasă. Cum să 
nu îmi aduc aminte? El m-a băgat în tot rahatul acesta! 

Caterina se sperie. Nu se aşteptase la un limbaj atât vulgar din 
partea marchizei. 

— Vă înşelaţi, se aprinse ea, Malberg nu are nimic de-a face cu 
chestiunea aceasta. V-a făcut-o un colecţionar de carte, Jean 
Endres. A afirmat că i-aţi oferit cărţi ce proveneau din propria 
colecţie. Acestea îi dispăruseră în urma unei spargeri care a 


avut loc în urmă cu şase sau şapte ani. A dovedit-o cu fotografii. 

— Jean Endres! Marchesa dădu neîncrezătoare din cap. Aş fi 
putut să mă gândesc la el! A venit cu recomandări şi s-au dus 
glonţ la unele din cele mai bune piese, de parcă ar fi fost deja 
ale lui. Nu a pus nicio întrebare privitoare la proveniența lor. 
Când i-am spus preţul, a zis că voia să se mai gândească. Cum 
de am fost atât de proastă! 

Marchesa se lovi cu palma peste frunte. 

— Vedeţi deci că nu Malberg a fost cel care v-a trădat. Malberg 
ar fi fost chiar ultimul interesat în aşa ceva! 

Lorenza Falconieri îşi sprijini capul în mâini şi rămase cu 
privirea pe peretele din faţă. Părea disperată. Cu siguranţă că 
regreta de mult faptul că sub influenţa soţului devenise o 
escroacă. 

— Şi ce vreţi de la mine? se interesă marchesa după lunga 
tăcere ce se aşternuse între ele. 

— Moartea lui Marlene Ammer este plină de enigme. Enigme 
cu care Lukas Malberg nu se poate împăca. Nu îşi mai poate 
reveni, nu se mai poate comporta normal. 

— Nu este nicio mirare. Malberg a venit aici după Marlene. 

Marchesa râse sec. 

Caterina ridică din umeri, ca pentru a spune că este posibil. 
Era incontestabil că Malberg fusese fascinat de frumoasa 
Marlene. Oftă. 

— Nu despre asta este vorba acum, spuse ea cu hotărâre şi 
alungă umbra de gelozie ce o cuprinsese, signora Marlene a fost 
ucisă. Şi toate încercările de a face lumină asupra împrejurărilor 
morţii ei se lovesc de un zid al tăcerii. Procuratura şi poliţia, 
chiar Vaticanul şi săptămânalul la care lucrez par să 
muşamalizeze tot. lar dumneavoastră, marchesa Falconieri, 
aveţi şi dumneavoastră un motiv să vă comportaţi ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic? 

— Vreţi cumva să îmi puneţi în cârcă uciderea lui Marlene? 
strigă marchesa revoltată. 

— În niciun caz, se apără tot atât de revoltată Caterina. Dar 
dacă nu aveţi nimic de-a face cu crima, de ce nu vorbiţi? Nu 
exclud varianta că Marlene Ammer ducea o viaţă dublă şi că s-a 
amestecat într-o treabă care în cele din urmă a costat-o viaţa. 

— Şi ce vă priveşte pe dumneavoastră? întrebă Lorenza 
Falconieri cu aroganță. Nu spuneaţi că aţi venit în interes strict 


personal? 

— Aveţi dreptate, marchesa, la început m-a interesat doar 
povestea, dar între timp am ajuns să mă intereseze doar... 
liniştea sufletească a lui Lukas Malberg. 

Caterina se înroşi. 

— Ah, deci asta este. 

— Da, asta este. 

— Dumneavoastră şi Malberg... 

— Da. 

Lorenza Falconieri ridică din nou privirea, dar tăcu. Era evident 
că se gândea. În cele din urmă, zise: 

— Toţi bărbaţii sunt nişte nemernici. Şi nici acest Malberg nu 
este o excepţie. Dar probabil că sunteţi prea tânără ca să vă 
daţi seama de asta. 

Caterina simţi că o inunda un val de furie. Ar fi preferat să o 
conducă pe femeiuşcă aceasta la spânzurătoare, dar o voce 
interioară o făcea să se reţină şi o îndemna să fie chibzuită. 
Altfel - îi spunea vocea - nu ai nicio şansă să scoţi ceva de la 
marchesa. 

— Aţi iubit-o mult pe Marlene, nu-i aşa? întrebă direct Caterina. 

Marchesa se încruntă involuntar şi strânse buzele ca şi cum ar 
fi vrut să se reţină de la răspuns. Dar după câteva clipe îşi 
recăpătă autocontrolul. 

— Pur şi simplu ne simţeam atrase reciproc, explică ea rece. 
Pe noi ne unea o soartă comună: nu am avut noroc la bărbaţi. 
Toţi bărbaţii sunt... 

— Asta aţi mai spus-o, marchesa. Consideraţi că este posibil ca 
moartea lui Marlene să aibă legătură cu vreo poveste implicând 
bărbaţii? 

Lorenza Falconieri tăcu. Se uita în gol. 

Caterina o iscodi mai departe: 

— Ar fi posibil? Dar răspundeţi! 

— Nu este asta, ripostă marchesa după o lungă tăcere. 

— Deci? Marlene Ammer a fost ucisă! Dacă Marlene vă era atât 
de apropiată cum spuneţi, atunci îi sunteţi datoare să ajutaţi la 
clarificarea acestei crime. Nu credeţi? 

Calmă, Lorenza înclină capul într-o parte şi spuse: 

— Nu ştiu la ce ar folosi. Nici dumneavoastră şi nici acest 
Malberg nu veţi descoperi vreodată ce s-a petrecut cu adevărat. 
Şi dacă aţi face-o totuşi, nu va fi deloc în avantajul 


dumneavoastră, credeţi-mă. Pentru mine viaţa nu mai înseamnă 
mare lucru, ar trebui să fiu bucuroasă că mă aflu în arest. Aici 
cel puţin mă simt oarecum în siguranţă. lar acum, vă rog să mă 
scuzaţi. 

Se ridică, se duse la uşă şi bătu în ea. 

Se auziră paşi care se apropiau. 

Înainte ca uşa să se fi deschis, marchesa se mai întoarse o 
dată. Şi cu un zâmbet perfid, de parcă i-ar fi făcut o plăcere 
diabolică să o stârnească pe Caterina, îi spuse: 

— Nu veţi afla adevărul niciodată... 

— De ce? Vă implor! 

— Cunoaşteţi revelaţia secretă a lui loan, Apocalipsa? 

Caterina dădu negativ din cap. 

— Îmi imaginam. Citiţi capitolul 20, versetul 7. 

Râsul ei o cutremură pe Caterina. 

Uşa fu deschisă din exterior şi Lorenza Falconieri dispăru. 


CAPITOLUL 28 


Întors de la München, Lukas Malberg luă un taxi până la Corso 
Vittorio Emanuele, apoi se îndreptă pe jos pe Via dei Baulari în 
direcţia Campo dei Fiori. 

În această dimineaţă târzie aici domnea o agitaţie plină de 
diversitate, ca de piaţă, pe care dominicanul Giordano Bruno, 
turnat în bronz, o privea posomorât. Nimeni nu îl învrednicea 
măcar cu o privire pe îndărătnicul filosof aflat la înălţimea 
soclului său. Nici nu ar fi fost posibil, pentru că nenumăratele 
umbrele ale pieţarilor blocau perspectiva către cer. Giordano 
Bruno ar fi meritat fără îndoială puţină atenţie. În definitiv, 
murise în urmă cu peste patru sute de ani, exact în locul în care 
se găsea statuia sa. Acest lucru se întâmpla la şapte ani după 
ce sfânta Inchiziţie îl condamnase ca eretic. 

Malberg, cunoscător al istoriei şi al literaturii, nu propusese 
acest punct de întâlnire pentru a deplânge împreună cu 
Caterina soarta lui Bruno. La telefon motivase că o piaţă 
animată era mai bună decât orice alt loc pentru o întâlnire. 

Caterina tocmai înconjura pentru a opta oară monumentul în 
arşiţa dimineţii. Deodată două mâini poposiră de la spate pe 
talia ei. Se întoarse, şi Malberg o strânse în braţe. 

— Sunt aşa de fericită că eşti aici, zise Caterina şi se desprinse 
din îmbrăţişare puţin ruşinată. 

— Eu şi mai mult. Te calcă pe nervi când nu poţi vorbi cu 
cineva despre problemele tale. 

— Ai mai progresat? Aşa lăsai impresia la telefon. 

Malberg îşi şterse cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte. 

— Ştii, cel mai deprimant este că, cu fiecare nouă descoperire 
despre care crezi că te va duce puţin mai departe, apar 
totodată două noi întrebări. Dar vom vorbi în linişte despre asta. 
Îmi este o foame de lup. 

Caterina se uită în stânga şi în dreapta, apoi ridică degetul 
arătător al mâinii stângi şi întrebă: 

— Ştii ce este un filetti di baccala? 

— Filetti şi mai cum? 

— ... di baccala. 

— Sună oricum exotic. Este ceva care se mănâncă? 


— File de batog! Chiar în apropiere, la Largo dei Librai, este un 
mic local, unde se mănâncă cel mai bun filetti di baccala din 
Roma. 

— Şi atunci ce mai aşteptăm? 

Malberg o luă pe Caterina de mână. Ocolind munţi de roşii, 
dovlecei şi anghinare, de ciuperci uscate şi antipasti conservate, 
a căror aroma te făcea să îţi lase gura apă, se îndreptară către 
ieşirea din piaţă. 

Precupeţele şi proprietarii de standuri ofereau acum marfa la 
preţuri derizorii, pentru că se apropia vremea prânzului. 

In această larmă, Malberg o întrebă pe Caterina: 

— Şi tu, tu ce ai mai aflat? 

— Nu mi-a mers altfel decât ţi-a mers ţie, răspunse ea din 
mers. l-am făcut marchizei o vizită la închisoare. Speram să aflu 
câte ceva despre viaţa dublă dusă de Marlene. Dar, cu excepţia 
unor referiri vagi, care nu ne sunt de niciun ajutor, nu am aflat 
nimic important. Ba chiar mi-a lăsat impresia că este cam dusă 
cu pluta. Cunoşti revelaţia secretă a lui loan? 

— Apocalipsa? 

— Exact! 

— Cum de ai ajuns tocmai la Apocalipsă? 

— Ei, da, mai întâi marchesa a spus că treaba este foarte 
periculoasă, apoi a râs ca o nebună şi mi-a recomandat să 
citesc revelaţia secretă a lui loan, un anume capitol. Stai puţin... 
Caterina scoase un bileţel şi citi: capitolul 20, versetul 7. Îţi 
spune ceva? 

Malberg se opri ca trăsnit. O ascultase pe Caterina doar cu o 
ureche. In mulţimea de glasuri distinse chemarea unei 
precupeţe: 

— Pentru dumneavoastră mai am nişte spanac frumos la 
jumătate de preţ, signora Fellini! 

Nu generoasa ofertă a precupeţei îi atrase atenţia lui Malberg, 
ci numele pronunţat de aceasta: signora Fellini. Fellini nu era un 
nume frecvent - pe tăbliţa de pe uşa administratoarei casei în 
care locuise Marlene era scris acelaşi nume! 

Malberg o privea pe femeie de aproape. Ea nu îl cunoştea; dar 
el o văzuse pentru scurt timp atunci când descoperise cadavrul 
lui Marlene şi părăsise intempestiv casa. Era de neconfundat: 
siluetă impunătoare, tunsoare modernă scurtă şi aceiaşi cercei 
cu piatră strălucitoare. Dar în rest arăta complet altfel. 


De la distanţă signora Fellini făcea o impresie îngrijită. La 
aceasta contribuia mai ales îmbrăcămintea ei elegantă, care pe 
Malberg îl contraria total. Ar fi putut să jure că Marlene purtase 
la întâlnirea cu foştii colegi de clasă aceeaşi îmbrăcăminte 
verde-închis, Ferragamo. Malberg nu se pricepea la modă, dar 
tăietura acestei rochii, care punea în valoare silueta, îi smulsese 
un compliment spontan. 

— Lukas? Caterina îl trase pe Malberg spre ea. Îi urmărise 
stăruitor privirea. Nu te holba aşa la femeia aceea, nu este chiar 
aşa de frumoasă. 

Malberg făcu un gest de respingere cu mâna, ca şi cum ar fi 
vrut să spună: nu despre asta este vorba! Apoi spuse încet: 

— Nu o să crezi, dar aceasta este administratoarea casei în 
care locuia Marlene! 

— Care nu a existat niciodată, pentru că clădirea a fost locuită 
mereu de maici? 

— Exact aşa. 

Caterina îi aruncă lui Malberg o privire plină de neîncredere. 

— Vorbeşti serios? Sau mă abureşti? Poţi spune liniştit dacă te 
excită. Bărbaţii au uneori câte o înclinaţie spre vulgar. După 
mine este cam comună. lar îmbrăcămintea nu i se potriveşte, 
abstracţie făcând şi de faptul că îi este mult prea strâmtă. 

— Se prea poate, zise Malberg zâmbind cu toată tensiunea în 
care se afla, dar crede-mă, aceasta este signora Fellini care a 
dispărut din casa de pe Via Gora. 

Printre gene, Caterina o examină pe împopoţonata signora. 

— Nu te înşeli? Eu cred că după câte ţi s-au întâmplat în 
ultimul timp, nu ţi s-ar putea reproşa nici dacă ai vedea stafii. 

— Priveşte-i rochia! 

— O cârpă scumpă! Cine ştie ce a trebuit să presteze pentru 
ea. lar poşeta este de la „Hermes”. 

Malberg era cu ochii pe signora: 

— Poartă o rochie de-a lui Marlene. Sunt sigur că Marlene purta 
această rochie când am văzut-o ultima dată vie. 

Pe faţa Caterinei se citea consternarea. 

Signora se îndepărtase şi ameninţa să se piardă în mulţimea 
din piaţă. 

— Vino, trebuie să vedem ce are de gând, spuse Malberg. 

— Ce poate să intenţioneze în Campo dei Fiori? Să cumpere 
finocchio, cipolle, pomodori! 


Caterinei nu prea îi venea să creadă povestea lui Malberg. 

În timp ce se străduiau să menţină faţă de signora o distanţă 
de la care să o poată vedea, Caterina zise: 

— Asta ar însemna că această persoană a fost în locuinţa lui 
Marlene. 

Malberg ridică din umeri. 

— Din faptul că se preumblă pe aici şi se dă damă de clasă, se 
poate trage concluzia că a încasat bani buni ca să tacă. 

— Tu crezi că ea cunoaşte împrejurările în care s-a produs 
moartea lui Marlene. 

— Ipoteza nu este deloc eronată. 

Aparent fără niciun plan, signora Fellini se plimba prin piaţă, 
fără a cumpăra ceva, o luă la dreapta, apoi la stânga, apoi 
reveni în locul unde o remarcase Malberg. S-ar fi putut crede că 
se străduia să scape de eventualii urmăritori. 

Brusc se uită la ceas, grăbi pasul şi părăsi Campo dei Fiori în 
direcţia Piazza Farnese. Trecând prin dreapta celor două fântâni 
care ornau piaţa, se îndreptă direct către pa/azzo în care se afla 
ambasada Franţei. 

În umbra masivului pa/azzo, umbla agale, plictisită, în sus şi în 
jos, parcă aşteptând pe cineva. 

Lukas şi Caterina se opriră în spatele fântânii din stânga ca s-o 
urmărească. 

După vreo zece minute, signora Fellini dădea semne evidente 
de nervozitate. Atunci se apropie un bărbat pe un scuter Vespa. 
Acesta era în jeans, cu un tricou roşu şi cu o cască neagră cu 
vizieră din plexiglas. 

Părea că numai grăbit nu era şi îşi parcă scuterul foarte calm. 
În timp ce manevra la cască, se apropia de signora. Aceasta i se 
adresă, îi făcea evident reproşuri pentru faptul că nu fusese 
punctual. În cele din urmă, privind atentă în jur, scoase din 
geantă un plic şi i-l întinse necunoscutului. 

— Remarcabil, spuse Malberg, fără să se uite la Caterina. Nu 
crezi? 

— Desigur, răspunse ea fără să o piardă din vedere pe signora. 

Bărbatul deschise plicul şi se părea că număra bancnote cu 
degetele mari de la ambele mâini. Totuşi suma părea că îl 
nemulţumea. Furios împături plicul şi îl vâri în buzunarul din 
dreapta al pantalonilor. Îşi smulse casca de pe cap şi îi vorbi 
foarte agitat femeii. 


— Luuukas? Vocea Caterinei era speriată. Luuukas! Spune-mi 
că nu este adevărat! 

li strânse mâna lui Malberg atât de tare, încât acesta simţi 
durerea. 

— Este Paolo! Paolo, propriul tău frate! 

Caterina se agăţă de Lukas. Îşi îngropă faţa în umărul lui. 

— Cred că îmi eşti datoare o explicaţie, zise iritat Malberg. 

Caterina îl privea cu ochii mari. 

— Lukas, eu sunt la fel de surprinsă ca tine. Crezi cumva că... 

— Nu încerca să îmi explici că nu ştiai nimic despre jocul dublu 
al fratelui tău! 

Vocea lui Malberg era furioasă. Caterina tresări. 

— Pe Madonna şi pe tot ceea ce îmi este sfânt, nu, nu am ştiut 
nimic, nu am ştiut că este înţeles cu această femeie. Habar n- 
am ce înseamnă toate astea. Paolo este un şmecheraş, dar nu 
este un criminal! 

Caterina se întoarse. Avea lacrimi în ochi. 

Malberg nu se arătă impresionat: 

— Ştii ce înseamnă asta. Oricine s-ar ascunde în spatele 
criminalilor, sunt informaţi perfect cu privire la fiecare pas al 
meu. Aşa zisa cameră sigură de la pensiunea Papperitz a fost o 
şmecherie. Există probabil acolo şi un dispozitiv de ascultare. 
lar modul în care Paolo a făcut pe neştiutorul când căutam o 
cale de a intra în locuinţa lui Marlene a fost o capodoperă de 
actorie. Pentru un astfel de frate nu te pot decât felicita! 

— Cum de poţi fi atât de nedrept? Caterina strânse pumnii şi 
adăugă: Te rog să nu mă faci pe mine răspunzătoare pentru 
faptul că fratele meu a luat-o pe o cale greşită. 

— Da, fratele tău care mă simpatizează aşa de mult - tu ai 
spus-o, nu-i aşa? Malberg îşi ieşi din fire. Îl înfuria ideea că ea 
jucase teatru cu el. Adăugă: Tu împărţi locuinţa cu fratele tău, 
sunteţi apropiaţi, şi vrei să mă păcăleşti că nu ştiai nimic? Şi eu 
să cred asta? Imi ceri cam prea multe. 

— Lukas, te rog, crede-mă! 

— Mi-ar face plăcere. Dar nu pot. M-am înşelat în privinţa ta. 
Păcat, eu oricum aveam intenţii onorabile. 

Şi eu - ar fi vrut să spună Caterina, dar nu mai putu face asta. 
Lukas Malberg se întoarse şi plecă grăbit spre Campo dei Fiori. 

Mânat de teamă, Malberg începu să alerge. Era complet 
devastat şi, pe măsură ce se îndepărta de Piazza Farnese, 


gândirea îi era tot mai tulbure. Îi evita pe cei care veneau către 
el, la fiecare cincizeci de metri traversa strada şi se întorcea ca 
să vadă dacă îl urmărea cineva, grăbea pasul, apoi încetinea. 
Ce se întâmpla? — se întreba mereu. 

„Şi dacă te înşeli?” 

Ca de la mare depărtare Malberg auzea o voce neclară, 
nesigură, care îl întreba: Şi dacă te înşeli? 

Nu, nu el o omorâse pe Marlene! Dar putea dovedi acest lucru? 
Sau punând altfel întrebarea: | se putea dovedi lui acest lucru? 
Probabil că locuinţa lui Marlene era plină de amprentele lui. Cu 
el voise Marlene să se întâlnească. El era cel care nu sunase la 
poliţie când găsise moarta. Pe Malberg îl treceau fiori pe şira 
spinării. Ce ştiau oamenii care o omorâseră pe Marlene? Il 
căutau pe el, pentru a-l reduce la tăcere? 

Malberg alerga panicat pe străduţele înguste. Brusc se trezi pe 
Via Luca. Când văzu pensiunea doamnei Papperitz îşi dădu 
seama ce voia de aici. După-amiaza era linişte în pensiune. 
Malberg urcă în fugă treptele de la intrare. Se opri scurt în faţa 
uşii şi trase adânc aer în piept ca să se liniştească. Apoi apăsă 
butonul soneriei. 

li deschise camerista, care îl salută politicos. Malberg îi 
întoarse în acelaşi fel salutul. Din fericire signora Papperitz nu 
era acasă. Malberg se strădui să parcurgă încet coridorul lung. 

Ajuns în camera lui îşi adună lucrurile - oricum nu erau multe - 
şi le înghesui într-o geantă de voiaj din pânză. Mai privi o dată 
scurt în jur, după care părăsi clădirea neobservat. 

Niciodată în viaţa sa nu se simţise Malberg atât de neajutorat, 
atât de dezorientat. In cine mai putea avea încredere? Cine îl 
mai putea ajuta? Ameţit, călcă un timp apăsat de-a lungul 
Tibrului, pe Lungotevere dei Tebaldi, traversă râul domol şi 
brun-verzui pe la Ponte Sisto şi fără să se gândească, o luă spre 
sud, către cartierul Trastevere. 

Mestecă un sendviş într-o paninoteca cu pereţi din oglinzi şi 
mese la care mâneai în picioare, nu pentru că i-ar fi fost foame, 
ci pentru a-şi calma stomacul. Mai bău şi o caffe latte. 

Malberg îl zări pe bărbatul care îl privea în oglindă. Se holba la 
el cu ochii lui adânci. Părul îi cădea în dezordine pe faţa marcată 
de riduri ample. Omul avea un aspect nesănătos, părea hăituit, 
palid. „Nu te mai holba ca un tâmpit!” i-ar fi strigat Malberg. Mai 
dură un timp până să îşi dea seama că bărbatul din oglindă era 


el, Lukas Malberg, acest tip prăpădit, total terminat, împotriva 
căruia se părea că întreaga lume complota. Care nevinovat 
nimerise într-o afacere ce îl făcuse să deraieze complet. 

— Aş vrea să îmi redobândesc viaţa care îmi aparţinea odată, 
murmură neinteligibil şi disperat Malberg. 

Suna ca o rugăciune. 

Ventilatorul din tavanul paninotecii trimitea o undă plăcută de 
răcoare în părul transpirat al lui Malberg. Îşi tamponă ceafa cu o 
batistă. Din ea căzu pe podea un bileţel pe care îl purta în 
buzunar de mai multe zile. Pe el era numele de Giacopo Barbieri 
şi numărul lui de telefon format din şapte cifre. 

— Pot să telefonez? îl întrebă Malberg pe chelul fornaio şi puse 
pe tejghea o monedă. 

Formă numărul. 

Barbieri răspunse cu obişnuitul Pronto! 

— Malberg sunt. Mai ştiţi cine sunt? 

— Da, signor Malberg. Tocmai voiam să vă contactez. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Permiteţi-mi să vă pun o întrebare. Malberg făcu o pauză, 
pentru a se gândi, apoi zise: în ce relaţii vă aflaţi cu Caterina 
Lima? 

— Nu vă înţeleg, signore. 

— Adică sunteţi prieten apropiat al Caterinei? Sau aveţi unele 
obligaţii faţă de signora? 

— Nu de care să ştiu, spuse Barbieri fără să şovăie. Dar de ce 
întrebaţi? 

— Uitaţi cum stau lucrurile: am un motiv temeinic care mă face 
să cred că ea face un joc fals. In orice caz, fratele ei, Paolo, 
încasează bani de la persoane care au legătură cu asasinarea 
lui Marlene Ammer. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Am urmării împreună cu Caterina o predare de bani 
către Paolo Lima. Caterina spune că nu a ştiut nimic despre 
acest lucru. Dar eu nu cred că ea este atât de inocentă precum 
pretinde. 

Barbieri tăcu un timp. În final spuse: 

— Sunteţi sigur? O cunosc pe Caterina numai de la serviciu, 
dar mi-o amintesc ca o persoană foarte cinstită, care se simte 
foarte prost din cauză pungâşiilor fratelui ei. Dar ceea ce 
spuneţi dumneavoastră nu sunt mici pungăşii. Atunci când m-a 


rugat să fiu cu ochii pe dumneavoastră, a fost mai curând 
pentru protecţia dumneavoastră... 


— Ascultaţi, nu îmi pot asuma riscul! îl întrerupse Malberg. 
Sunteţi de acord să mă ajutaţi? 
— Oricând. 


— Cu o condiţie! Caterina nu trebuie să afle nimic. 

— Aveţi cuvântul meu, signore Malberg. 

— Desigur că ştiţi că la recomandarea lui Paolo m-am cazat la 
o pensiune din Via Luca. 

— Aspectul nu îmi este necunoscut. 

— Am plecat de acolo, pentru că trebuie să iau în consideraţie 
faptul că ascunzătoarea mea a fost deconspirată. 

Barbieri respiră zgomotos. 

— In orice caz a fost o mişcare corectă. 

— Acum caut un nou adăpost. Fără înregistrare la poliţie, mă 
înţelegeţi! 

— Hm... Barbieri se gândea. Nu va fi uşor fără tăinuitori. După 
câteva momente de tăcere, continuă: Dar dacă v-aţi mulţumi cu 
o cameră într-o locuinţă cu două camere şi jumătate, aş putea 
pentru început să vă ofer un adăpost sigur. 

Şi încă cum s-ar mulţumi Lukas Malberg! 

O oră mai târziu, Malberg apăsa butonul soneriei sub care 
stătea scris G. Barbieri. Casa se afla într-o stradă din spatele 
cimitirului protestant, între Monte Testaccio şi piramida Cestius. 
Ca mai toate casele din zonă, şi aceasta văzuse vremuri mai 
bune. Dar pentru Malberg în acest moment mai important decât 
confortul modern era faptul că trebuia pur şi simplu să dispară 
undeva. 

La intrare, Giacopo Barbieri îl întâmpină cu cuvintele: 

— Sper că nu aţi sunat de pe telefonul dumneavoastră mobil! 

— Nicio grijă, m-am conformat întocmai sfaturilor 
dumneavoastră: niciun hotel, niciun cec, nicio carte de credit, 
niciun telefon mobil. 

— Bine, spuse Barbieri şi îl conduse pe Malberg în locuinţa sa. 
Dar ar fi trebuit să evitaţi şi locurile care au jucat un rol în 
cercetările dumneavoastră de până acum. 

Malberg dădu din cap, deşi motivul pentru care ar face asta nu 
îi era tocmai clar. 

La prima vedere locuinţa lui Barbieri se încadra exact în clişeul 
burlacului. In bucătărie teancul de vase era nespălat de cinci 


zile. Barbieri remarcă privirea aruncată de Malberg şi spuse: 

— Trebuie să mă scuzaţi. Nu eram pregătit pentru o vizită. 
Uneori totul merge alandala. Sfârşitul carierei mele în poliţie a 
însemnat şi sfârşitul căsniciei. Ca să fiu cinstit, asta nu mă 
întristează. Dumneavoastră sunteţi căsătorit? 

— Nu. La douăzeci şi doi de ani mă căsătorisem, dar la 
douăzeci şi cinci eram din nou liber. De atunci sunt ceea ce s-ar 
numi un burlac declarat. Dar, ca să fiu la rândul meu cinstit, 
viaţa mea de solitar a fost până acum mai curând rezultatul 
ocaziilor pierdute, decât rezultatul unei hotărâri ferme. 

— Şi apoi în viaţa dumneavoastră a intrat această Marlene 
Ammer, care v-a acaparat, aşa este? 

— Cum de v-aţi dat seama? 

— Experienţa profesională, răspunse lapidar Barbieri. 

Malberg mustăci stânjenit. 

— Recunosc, atunci când ne-am revăzut, Marlene a declanşat 
nişte sentimente intense. Bun, am venit la Roma pentru acea 
colecţie de carte, dar nu numai. Vă puteţi imagina ce s-a 
petrecut în mine când am găsit-o moartă, în cadă, pe Marlene? 

Tăcut, Barbieri dădu afirmativ din cap. 

x x * 

Camera oferită de Barbieri lui Malberg era într-adevăr o odăiță 
cu o fereastră îngustă, înaltă. Vederea era către un spațiu 
verde, ceea ce era plăcut şi răcoros. Un divan simplu şi un dulap 
de resopal de prin anii '60 erau piese de mobilier suficiente 
pentru început. Şi cu toate că dotarea modestă numai 
confortabilă nu era, Malberg se simţea cumva bine. 

Situaţia nu fu lipsită de un anume comic, când Barbieri şi 
Malberg se apucară să spele vesela rămasă din ultimele cinci 
zile. In timp ce Malberg ştergea o farfurie de parcă ar fi vrut să 
câştige o întrecere între gospodine, întrebă direct: 

— Aţi avut în mână dosarul cu rezultatele autopsiei lui Marlene 
Ammer. Ce impresie v-a lăsat? 

— Ca să fiu sincer... 

— Vă rog! 

— De la începu am bănuit că există două constatări cu conţinut 
diferit. Una reală, şi una înfrumuseţată. Aşa ceva se obţine 
bineînţeles doar contra unei mite substanţiale. 

— Vi s-a întâmplat des să vedeţi aşa ceva în cariera 
dumneavoastră? 


Malberg îl examină pe interlocutor cu o privire plină de 
aşteptări. 

— Nu tocmai des, dar îmi amintesc de un caz, două... 

— Şi cum se ajunge la aşa ceva? 

Fostul poliţist privi jenat într-o parte. Părea că n-ar vrea să 
răspundă. Apoi îşi drese glasul şi zise: 

— În ambele cazuri era implicată mafia. 

— Mafia? 

— Vă închipuiţi cum s-au desfăşurat lucrurile! 

— Nu. Spuneţi-mi dumneavoastră. 

— Procurorul care a criticat autopsia discutabilă a fost mutat 
de pe postul lui pe undeva prin Piemont, unde nimeni nu a mai 
auzit de el. 

— Doar nu credeţi în mod serios că în spatele uciderii lui 
Marlene se află mafia! 

— Vă deranjează ideea că există anumite legături cu Curia. Nu 
trebuie să vă lăsaţi înşelat de aşa ceva. Cei care trag sforile în 
mafie dispun de un dar genial în privinţa înscenării unor legături 
aparent imposibile. Îmi amintesc de cazul unui medic de 
laborator renumit. Profesorul conducea la Ostia un institut, la 
care erau testaţi şi sportivi. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să 
reproşeze ceva renumitului om de ştiinţă. Dar profesorul avea o 
pasiune secretă, ruleta. Această pasiune l-a băgat în datorii 
imense. Într-o zi, un necunoscut s-a oferit să îi achite aceste 
datorii, lucru pentru care medicul trebuia doar să schimbe între 
ele anumite probe de urină luate de la cai după curse. Totul a 
mers bine ani de-a rândul, fără cea mai mică suspiciune. Nici 
măcar atunci când cursa era câştigată cu totul neaşteptat de 
câte o gloabă paralitică. Totul s-a năruit când a vorbit soţia 
profesorului. Din răzbunare, pentru că acesta o înşela cu una 
mai tinerică. 

Malberg scutură din cap. Trecutul lui îl învățase că viaţa scria 
cele mai demente poveşti. Dar ca Marlene să fie asociată cu 
mafia, i se părea de-a dreptul absurd. 

— După cum mi-a relatat Caterina, continuă Barbieri, aţi 
remarcat la tainica înmormântare a doamnei Ammer un grup de 
bărbaţi îmbrăcaţi în negru distins... 

— Printre care era cheliosul cardinal-secretar de stat Philippo 
Gonzaga, îl întrerupse Malberg. Incontestabil. 

— Dar asta nu exclude faptul că ceilalţi domni nu erau şi ei 


membri ai mai sus-numitei distinse organizaţii. Înţelegeţi-mă 
corect, nu susţin că signora era amestecată în afaceri mafiote. 
Vreau doar să spun că varianta asta nu trebuie exclusă. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Barbieri ridică din umeri. 

— Ar trebui să punem pe hârtie toate informaţiile obţinute 
până acum în acest caz. Eu sunt sigur că până acum aţi 
memorat totul: persoane, locuri, declaraţii ale martorilor şi 
cercetările efectuate. Dar creierul omenesc nu este un 
computer, cum să puteţi reţine tot? Din experienţa mea de 
criminalist ştiu că cel mai adesea amănuntele sunt cele care 
ajută la rezolvarea unui caz. Amănunte pe care creierul uman 
le-a tratat de mult ca atare, uitându-le. 

Malberg dădu aprobator din cap. 

— Ceea ce face atât de dificilă chestiunea este problema 
recunoaşterii unei anumite logici în spatele tuturor 
întâmplărilor. 


CAPITOLUL 29 


Marchesa Falconieri clipea prost dispusă în soarele difuz al 
dimineţii, în faţa închisorii pentru femei Santa Maddalena. 
Tocmai schimbase uniforma tristă a instituţiei cu propriile haine. 
Dar taiorul de culoare deschisă din in atârna pe ea, iar fusta era 
mototolită ca un halat de lucru țărănesc din Apulia. Îşi strânsese 
părul la spate, şi şarmul emanat odată de chipul ei cedase locul 
unei expresii amare. 

La sfatul avocatului din oficiu, Lorenza Falconieri depusese o 
mărturie amplă: da, ştiuse de escrocheriile soţului ei şi după 
moartea acestuia încercase să scape de preţioasele obiecte 
tăinuite. 

La a doua încercare, avocatul reuşise să convingă judecătorul 
că nu exista pericolul ca clienta lui să fugă. Ca urmare, fusese 
pusă în libertate cu obligaţia ca săptămânal să se prezinte la 
cea mai apropiată secţie de poliţie. 

Acum, în mână cu o geantă de voiaj în care se aflau lucrurile 
ei, aştepta taxiul chemat pentru ea de conducerea închisorii. 
Marchesa nu se simţea bine în postura ei, era încă închisă, 
închisă în trecutul ei îndoielnic. Şi cu toate că era liberă - cel 
puţin temporar - avea impresia că încă mai privea din dosul 
zăbrelelor de la ferestrele celulei. 

Când în sfârşit sosi taxiul, şoferul acestuia rânji provocator. 
Lorenza Falconieri trecu peste neruşinarea lui şi dădu ca 
destinaţie Via dei Coronari, pentru că străduţa secundară pe 
care se afla casa ei era necunoscută şoferilor de taxi din Roma. 

Primii kilometri drumul fu parcurs în tăcere. Marchesa regreta 
că se aşezase pe locul din dreapta şoferului, căci individul se 
zgâia tot timpul la ea. 

— Aţi face mai bine să fiţi atent la drum, îl atenţionă ea. 

— Desigur, signora, ripostă şoferul cu o politeţe mimată. Se 
simţi în acelaşi timp obligat să întrebe: Cât timp? 

După care reveni la rânjetul lui provocator. 

— Ce este asta, „cât timp”? 

Cu pumnul şi cu degetul gros de la mâna dreaptă întins, 
bărbatul arătă înapoi: 

— Vreau să spun, cât a trebuit să staţi la Santa Maddalena? 


— Asta nu vă priveşte! răspunse iritată marchesa. De ce vreţi 
să ştiţi? 

Şoferul ridică din umeri: 

— Aşa, am avut odată o clientă, o signora, de vârstă medie, 
drăguță, care venea tot de la Santa Maddalena. Când am 
întrebat-o  „încotro?”, mi-a răspuns: „Indiferent. De 
cincisprezece ani nu am mai fost afară.” închipuiţi-vă, 
cincisprezece ani! Şi-a cheltuit cu mine aproape toţi banii 
câştigaţi la puşcărie. Înainte de a cobori - era deja spre seară - 
nu m-am putut abţine să o întreb de ce stătuse închisă atâta 
timp. Ştiţi de ce, signora? Îşi împuşcase rivala. Şi spunea că ar 
face şi acum acelaşi lucru. Am fost bucuros că a coborât. 

— Din acest punct de vedere, de mine nu aveţi de ce să vă 
temeţi, spuse sec Lorenza Falconieri. Plăcerea de a sta acolo am 
avut-o doar două săptămâni şi nici nu am omorât pe nimeni. 

— Doar două săptămâni? şoferul era cam dezamăgit. 
Înseamnă că aţi avut un avocat al naibii de bun. 

Marchesa dădu din cap afirmativ. Nu avea niciun interes să 
continue această discuţie. 

După o perioadă mai lungă de tăcere, şoferul întrebă: 

— Vă aşteaptă cineva? 

Lorenza nu răspunse şi privi indiferentă prin parbriz. 

— Vă întreb numai pentru că de la Santa Maddalena ne 
urmăreşte un Mercedes negru. Bineînţeles că poate fi o 
întâmplare. 

— Asta cred şi eu, ripostă enervată marchesa. 

Cine să fi venit după ea, sau cine să o urmărească, dacă ea 
însăşi aflase despre eliberare abia de dimineaţă? 

Când taxiul coti în Via dei Coronari, marchesa scoase din 
geantă o bancnotă de douăzeci de euro şi i-o întinse şoferului. 

— Păstraţi restul. Dacă aţi vrea să opriţi acolo, la colţ... 

Marchesa cobori şi intră pe străduţa îngustă, cu case ceva mai 
amărâte. La vremea prânzului, partea pe care se afla casa ei 
era umbrită. Îi făcea plăcere să meargă pe trotuarul unde era 
mai răcoare. În timp ce mergea, scotoci în geanta de voiaj după 
cheie, dar fu speriată de un claxon strident. 

Se întoarse exact în momentul în care la geamul coborât al 
unei limuzine negre apăru străfulgerarea a unui foc de armă. Nu 
se auzi niciun zgomot. În orice caz, marchesa nu auzi nimic. 
Simti doar o lovitură puternică în sânul stâng. O lovitură atât de 


puternică, încât îi tăie respiraţia. Încercă să tragă aer în piept. 
Zadarnic. Efortul avu ca urmare faptul că din stânga, de acolo 
de unde bătea inima, izbucni un şuvoi de sânge cald care îi udă 
hainele. 

Abia acum - trecuseră câteva secunde, şi maşina de unde se 
ivise flacăra stridentă fugise deja - marchesa înţelese că cineva 
trăsese în ea. Nu simţea nicio durere. Se spune că şocul înăbuşe 
orice durere. 

Oare trebuia să moară acum? O lovitură în inimă ar trebui să 
fie mortală. Moartea, aşa cum îşi imaginase totdeauna, durea. 
De ce nu durea? 

In loc de durere apăru toropeala. Toate zgomotele se stinseră, 
rămase doar horcăitul respirației ei precipitate. 

Lorenza Falconieri simţi cum i se înmuiau genunchii şi cum 
ajunse, ca un câine, să se sprijine de caldarâm pe cele patru 
membre. Se gândi la lucruri fără importanţă. Dacă îşi plătise 
ultima factură la telefon, dacă purta lenjerie curată şi la cine o fi 
scos tăbliţa cu numele ei de uşa casei. Nu mai putu să reziste, 
alunecă într-o parte şi căzu pe spate, cu picioarele îndoite sub 
ea. Din gură i se scurgea sânge. 

Marchesa privea fix cerul. 

— Mă auziţi? 

Un chip necunoscut. 

„Da”, răspunse marchesa, dar răspunsul nu se auzi. 

— Mă auziţi? Şi iarăşi: Mă auziţi? 

Apoi vocea se îndepărtă treptat. Brusc se făcu linişte. O linişte 
pe care nu o mai trăise până acum. 


CAPITOLUL 30 


— Pronto! 

Pe jumătate adormită, Caterina apucă telefonul. Ziariştii sunt 
oameni care nu se trezesc devreme, şi un apel telefonic primit 
la ora opt trece în cercurile lor aproape ca o ofensă. lar după 
cearta de ieri cu Malberg, nu închisese un ochi toată noaptea. 

— Numele meu este Mesomedes, dottor Achille Mesomedes, 
de la procuratura Roma uno. 

— Şi ca să îmi spuneţi asta sunaţi la o oră atât de târzie? 
ripostă iritată Caterina. 

— Scuzaţi-mă, signora Lima, pot să revin. 

— Ei, lăsaţi! Despre ce este vorba? 

— Despre cazul Marlene Ammer. 

Caterina se trezi brusc. 

— Şi eu ce amestec am? 

— Am revăzut documentele, şi trebuie să spun că există o 
serie de inadvertenţe. Aş spune chiar că dosarul ridică mai 
multe probleme decât răspunsuri. Printre altele am dat de un 
reportaj apărut în magazinul dumneavoastră, semnat de 
dumneavoastră ca reporter de investigaţii. Aş vrea să purtăm o 
scurtă discuţie. Intenţionez să redeschid cazul, şi de aceea 
fiecare informaţie este importantă pentru mine. 

— Aveţi curaj, dottore! Din ce ştiu eu, dosarul Marlene Ammer 
a fost închis în ciuda existenţei multor nelămuriri şi 
inadvertente. 

Bănuiesc că din dispoziții primite de la cel mai înalt nivel. 
Dumneavoastră credeți că mai puteți face ceva? 

— Eu cred în justiţie, signora Lima, şi acesta este primul meu 
caz ca procuror! 

— Sper că nu şi ultimul, îi scăpă fără să vrea Caterinei. 

— De ce? 

— Ştiţi - Caterina făcu o pauză, gândindu-se că trebuia să îşi 
cântărească bine fiecare cuvânt - toţi cei care s-au ocupat până 
acum de acest caz s-au lovit de un zid. Ori au fost 
supravegheați ori... 

— Ori? 

— Ori au fost convinşi cu bani să înceteze cercetările. 


— Şi dumneavoastră? 

— Nu, mie nu mi s-au oferit bani. Dar am fost mutată în alt 
departament la serviciu. Şi astfel mi s-a luat şi cazul. 

— Interesant! constată Mesomedes. Într-adevăr interesant! 

— Dacă aşa vreţi să îi ziceţi. Eu aş spune mai curând misterios. 
Foarte misterios! 

Brusc Caterinei îi trecu prin cap că procurorul voia să o tragă 
de limbă numai în privinţa lui Malberg. Nici nu apucase să ducă 
ideea la capăt, că Mesomedes întrebă aşa, tangenţial: 

— Dumneavoastră l-aţi cunoscut şi pe acest anticar, Malberg, 
care este căutat încă. Ştiţi unde se află? 

Caterina înmărmuri. Ce voia acest Mesomedes? Era o 
capcană? Chiar de ar fi vrut să spună unde se afla Malberg, 
acum nu ştia nici ca acest lucru. Când după ceartă încercase să 
dea de el la pensiune, nu mai era acolo. Şi nici pe Paolo nu îl 
mai văzuse de atunci. 

— Signora Lima, mai sunteţi la telefon? Tonul procurorului era 
rece şi poruncitor. Intrebasem dacă ştiţi unde se află acest 
Malberg. 

— Malberg? Nu. Cum de v-a trecut prin minte? 

— L-aţi menţionat în reportajul dumneavoastră. 

— Da, îmi amintesc. Caterina făcu pe neştiutoarea: Dar de ce 
este căutat? 

— Conform documentelor pe care le am, el a fost probabil 
ultimul care a văzut-o în viaţă pe Marlene Ammer. Oricum, a 
vorbit cu ea la telefon, la scurt timp înainte ca ea să fi murit. 
Asta rezultă din cercetări. 

— Ah, da. Şi consideraţi că el este asasinul? 

— Acum pot spune atât: Malberg este bănuit. Chiar faptul că a 
dispărut îl face suspect în cel mai înalt grad. 

— Sunteţi sigur că el a dispărut intenţionat? Adică, poate că nu 
ştie că s-a emis pe numele lui un mandat de arestare. Poate că 
a plecat în străinătate, în Anglia sau în SUA, pentru a face noi 
achiziţii. 

— Posibil, dar prea puţin probabil. Investigaţiile efectuate în 
Germania au relevat că nici măcar angajaţii lui nu ştiu unde se 
află. Bănuiala mea este că se învârte tot pe aici, prin Roma. 
După o scurtă pauză adăugă: Sunteţi dispusă să ne întâlnim? 

— Este o citaţie? 

— În niciun caz. Este o rugăminte. 


— Dacă aşa stau lucrurile, sunt de acord. 

— Când v-ar conveni, signora? 

— Astăzi, după orele mele de program, pe la ora şase. 

— Bine. Unde? 

— Ştiţi cafeneaua aceea mică din Via Marsala, aflată peste 
drum de intrarea laterală la Stazione Termini? 

— Nu o ştiu, dar o voi găsi. La ora şase. Vă mulţumesc, 
signora. 

x kx * 

Când Caterina intră în cafenea, Mesomedes o aştepta deja. Era 
tânăr, chiar foarte tânăr pentru un procuror. Încerca să se 
impună şi printr-o tunsoare corectă, un costum gri la două 
rânduri şi pantofi cu şiret strălucitori. Nu era neapărat genul ei, 
dar Caterina nu trebuia să îl ia în căsătorie. 

După ce se aşezară în partea din spate a localului, Mesomedes 
deschise discuţia: 

— Vreau să vă spun adevărul. Acţionez independent. Pentru că 
aşa cum bine aţi spus şi dumneavoastră, oficial, cazul Marlene 
Ammer este închis. Dar ca tânăr procuror ai şansa de a face 
carieră doar dacă îţi faci intrarea cu o reuşită într-un caz 
spectaculos. Da, mi-am fixat ca ţel să fac carieră. Şi pentru că 
acest lucru este foarte anevoios pe căi normale, ideea mea este 
de a redeschide cazuri spectaculoase închise. Cazul Marlene 
Ammer este exact aşa ceva. 

— Ah, asta era! Caterina rămase cu gura căscată. Onestitatea 
tânărului procuror i-l făcea simpatic. Disponibilitatea ei de a-l 
ajuta se baza şi pe o anumită simpatie. In acest caz, Caterina 
avea un as în mânecă. Ea întrebă în cele din urmă: Şi eu cu ce 
vă pot ajuta? 

Mesomedes deschise geanta neagră, demodată, pe care o 
strângea între picioare sub masă, şi răsfoi agitat un teanc de 
hârtii. Când găsi ceea ce căuta, spuse: 

— Dacă citeşti reportajul dumneavoastră din Guardiano, rămâi 
cu impresia că în ce priveşte cazul Ammer, ştiţi mult mai multe 
decât aţi publicat. 

— Impresia este corectă, dottore! răspunse calmă Caterina. 

— Există acolo o urmă, care dacă aş putea să o verific, ar 
conduce într-o cu totul altă direcţie. Să nu ne păcălim reciproc, 
amândoi ştim că Marlene Ammer nu s-a înecat în cada ei. lar 
faptul că anticarul Malberg ar fi omorât-o pe signora, este mai 


curând o bănuială ce are la bază dispariţia lui după moartea lui 
Marlene Ammer. Pentru orice avocat cât de cât bun ar fi floare 
la ureche să anuleze ordinul de arestare. Pentru aşa ceva 
materialul probator este prea subţire. 

— De ce nu anulaţi pur şi simplu dumneavoastră ordinul? 
Atunci Malberg nu ar mai avea de ce să se teamă şi poate chiar 
ar contribui la clarificarea acestui caz. 

Mesomedes trase adânc aer în piept. 

— Vedeţi dumneavoastră, signora, justiţia noastră este o 
cucoană bătrână şi leneşă, imobilă şi pretențioasă. Ea se lasă 
întotdeauna puţin rugată sau solicitată. Este destul de uşor să 
emiţi un ordin de arestare, dar revocarea lui este o procedură 
complicată. 

— Tocmai spuneaţi că vă încredeţi în justiţie! 

— Cel care are dreptate trebuie să suporte multe. Asta este 
scris şi în psalmi. Dar să revenim la oile noastre! Mesomedes 
puse pe masă mai multe file format A4, apoi spuse: Aceasta 
este o copie după raportul de autopsie în cazul Ammer. După 
cum ştiţi, patologul Martino Weber a ajuns la următoarea 
concluzie: Marlene Ammer a murit în urma înecului în cadă. Să 
recunoaştem că aşa ceva se întâmplă, chiar nu prea rar, mai 
ales când e vorba şi de alcool. Dar în raportul Institutului de 
medicină legală nu se aminteşte aşa ceva. Dimpotrivă, aici sunt 
menţionate hematoame în zona umerilor şi a pieptului. De aici 
s-ar putea trage concluzia că signora a fost ţinută sub apă şi că 
ea s-ar fi apărat. Dar eu cred că cel mai interesant indiciu îl 
reprezintă anumite urme de substanţe mirositoare de pe 
capotul signorei: olibanum, benzoe, storax, balsam tolu şi coajă 
de scorţişoară. 

— Coajă de scorţişoară, aşa, aşa... repetă Caterina ironică. 

Tânărul procuror nu o lăsă să cadă în eroare: 

— Şi mie mi-au fost aceste ingrediente la fel de necunoscute 
ca dumneavoastră, signora. Aşa că m-am interesat la Institutul 
de chimie criminalistică. Rezultatul vă va surprinde: în ce 
priveşte olibanum, benzoe, storax şi balsam tolu este vorba 
despre răşini, deci sucuri uscate care se întrebuinţează la 
fabricarea tămâii. 

— Tămâie? 

Caterina făcu o faţă neîncrezătoare. 

— Dar asta nu este tot, continuă Mesomedes, răşina de benzoe 


şi balsamul tolu sunt extrem de rare, şi în consecinţă 
extraordinar de scumpe. Benzoe trema de Siam şi benzoe de 
Sumatra se compun în principal din esterii acizi de benzoe ai 
alcoolului coniferil. În cantităţi minore ei conţin şi vanilină şi 
sunt folosite la prepararea parfumurilor exclusiviste. Şi mai 
scump este balsamul tolu. Această răşină vegetală este 
adăugată în special la parfumurile orientale grele. Deci ar fi 
păcat pentru ambele să fie arse. În lume există un singur 
producător care vinde tămâie cu această compoziţie. 

Gramul se zice că ar costa cinci sute de euro. Producătorul 
este din Lombardia şi are un singur client, Vaticanul. 

Caterina inspiră adânc. Mii de gânduri îi trecură prin cap. 
Involuntar dădu să caute în poşetă. Dar starea de agitaţie dură 
doar câteva secunde, după care îşi recăpătă controlul. 

— Aş putea şi eu să vă mai spun câte ceva în plus, zise ea cu 
un calm jucat. Fireşte că... 

— Nu veţi regreta, signora. Mesomedes interpretă în felul lui 
şovăiala Caterinei şi adăugă: Dacă v-am înţeles bine, vă 
interesează anularea ordinului de arestare a acelui Malberg. 

— Cum aţi ajuns la ideea aceasta? 

— Ştiţi, face parte din profesia mea şi să aud cum tuşeşte o 
muscă. Aş fi un procuror prost dacă nu aş putea trage concluzii 
din indicii neînsemnate. 

Caterina se foi neliniştită pe scaun. Şi bineînţeles că lui 
Mesomedes nu îi scăpă acest lucru. Acesta continuă: 

— Nu vreau să vă fac promisiuni, dar dacă acest caz ia o nouă 
turnură, vă asigur că voi interveni pentru anularea ordinului de 
arestare a lui Malberg. 

— Vă cred pe cuvânt. 

Caterina îl măsură cu privirea pe procuror. Şovăi o clipă apoi 
scoase din poşetă un plic şi i-l întinse lui Mesomedes. 

Acesta o privi întrebător. 

Caterina nu spuse nimic. Cu un gest îl îndemnă să deschidă 
plicul. În cele din urmă procurorul îi urmă îndemnul. 

Scoase din plic patru fotografii de treizeci pe optsprezece şi 
copia unei tăieturi din ziar. Cam nedumerit împrăştie conţinutul 
în faţa sa. Fragmentul de ziar se referea la accidentul 
cardinalului-secretar de stat Philippo Gonzaga şi mai conţinea şi 
fotografia cardinalului. 

— Ce este cu aceste fotografii? Ce semnificaţie au? 


Mesomedes dădu din cap. 

— Sunt fotografii făcute de mine la înmormântarea lui Marlene 
Ammer. Poate îl recunoaşteţi pe bărbatul cu chelie în costum 
negru. În mod normal poartă purpură. 

— Gonzaga! exclamă surprins procurorul. 

— lată-l şi aici, şi acolo, şi aici! Caterina arătă către celelalte 
fotografii: Este cardinalul secretar de stat Philippo Gonzaga. 

Mesomedes examină fotografiile cu o privire critică. Apoi zise: 

— Aveţi dreptate, signora Lima. Dar sunteţi sigură că aceste 
fotografii sunt de la înmormântarea lui Marlene Ammer? 

— Absolut sigură. 

— La dosarul cazului, în mod ciudat nu există nicio referire la 
înmormântare. 

— M-ar fi mirat să existe. 

— Dar de unde ştiaţi... 

— Ca ziaristă dispun de surse de informare, la care chiar un 
procuror nu poate decât să viseze. lar dumneavoastră ştiţi că, în 
conformitate cu legea presei, nu mă puteţi obliga să-mi 
deconspir sursele. 

— Ştiu, signora. Şi mai ştiu că dumneavoastră ştiţi asta. 

Caterina zâmbi cu superioritate. 

— Şi dacă ar mai fi necesară încă o dovadă, aceasta ar fi 
următoarea: după ce am făcut fotografiile, un bărbat a venit la 
mine. Mi-a cerut cartela de memorie a aparatului de fotografiat 
atât de ameninţător, încât a trebuit să îi satisfac cererea de voie 
ori de nevoie. Am deschis aparatul, dar în loc de cartela de 
memorie, i-am dat cardul cu programul. Pentru noi, reporterii, 
este un vechi truc. 

Mesomedes împinse uşor în faţă buza de jos, ca un gest de 
respect faţă de Caterina. 

— Acestea pun într-o lumină nouă acest caz misterios. Şi dacă 
fac legătura cu accidentul cardinalului-secretar de stat, îl văd pe 
Gonzaga cu alţi ochi. De ce un cardinal al Curiei circulă cu 
maşina personală a şoferului său prin Roma, cu o pungă de 
plastic în care se află o sută de mii de dolari? Cu siguranţă nu 
pentru a împărţi dolarii la săraci. 

— Nu, nici eu nu cred că putem asta. 

— Şi acest Malberg nu apare în fotografii? 

— Malberg? De ce tocmai Malberg? 

— Păi te poţi gândi că există anumite legături între Malberg şi 


Curie... 

Caterina se sperie. 

— Nu se poate. Cum de v-aţi gândit la aşa ceva, dottor 
Mesomedes? Eu îl consider pe Malberg un tip corect, care printr- 
o succesiune de circumstanţe nefericite este implicat în caz. Şi, 
ca să vă răspund la întrebarea dumneavoastră, nu, Malberg nu 
apare în fotografii. 

— Ceea ce nu trebuie să însemne neapărat că nu ar fi fost 
prezent la ceremonie de la distanţă. 

Pe Caterina o trecură fiori reci şi fierbinţi. Nu ştia cum să îl 
judece pe acest tânăr Achille Mesomedes. Ori era mult mai 
rafinat decât făcea impresia sau chiar era naiv cum părea, dar 
avea instinctul unui bun procuror. Pe undeva i se părea că 
Mesomedes voia să o surprindă cu ceva. Ştia mai multe? O 
supraveghea de mai mult timp? 

Cu capul sprijinit în mâini, Mesomedes examina din nou 
fotografiile aflate pe masă, în faţa sa. După care, fără să 
clipească, zise: 

— Acum capătă sens şi urmele de tămâie de pe îmbrăcămintea 
femeii ucise. Oricum, este ciudat că în cazul Ammer probele duc 
la Vatican. In orice caz, chestiunea atrage după sine complicaţii 
juridice. Căci din punctul de vedere al dreptului internaţional, 
Vaticanul, cel mai mic stat din lume cu cele patruzeci şi patru 
de hectare ale sale, se bucură de extrateritorialitate. Ceea ce 
înseamnă că este în afara competenţei juridice a statului italian. 
Ce-i drept, în trecut, crimele capitale au fost judecate 
întotdeauna după dreptul italian. Şi vă puteţi imagina că asta nu 
se întâmplă des. 

— Mai ales fiind vorba despre un cardinal! 

— Dacă memoria nu mă înşală, ultima dată s-a întâmplat aşa 
ceva în vremea Renaşterii. Pe atunci Italia nici nu exista, cel 
puţin în forma statală actuală. Dar o urmă a unei crime care 
duce la Vatican nu este obligatoriu să conducă şi la 
apartamentul unui cardinal. 

Caterina dădu din cap afirmativ, deşi ştia ea ce ştia. Discuţia 
devenea tot mai neplăcută pentru ea şi începu să se gândească 
la modul în care să o încheie cât mai rapid. 

Procurorul ridică privirea. Părea căzut pe gânduri. Oricum, 
rămase perplexă când Mesomedes spuse: 

— Cu siguranţă că aţi avut o zi grea. Nu vreau să vă mai rețin. 


Poate aţi auzit de tragica moarte a marchizei Falconieri? 
Doamna menţionată în reportajul dumneavoastră! 

— Marchesa este... 

— Moartă! împuşcată. La scurt timp după ce fusese pusă în 
libertate. 

— Dar este imposibil! 

— In această ţară multe sunt posibile, signora Lima. 

Caterina înghiţi în sec. 

— Şi criminalul? 

— investigaţiile au fost preluate de un coleg de la procuratură. 

Mesomedes ridică din umeri. 

— Când s-a întâmplat? 

— Astăzi, pe la prânz. În faţa casei ei. Crima poartă semnătura 
mafiei. Martorii au văzut cum s-a tras în ea dintr-o maşină. 
Poliţia a găsit-o pe marchesa într-o uriaşă baltă de sânge. Acest 
mod de acţiune este caracteristic pentru Napoli. 

— Dar asta ar însemna că mafia este implicată şi în cazul 
Marlene Ammer. In definitiv, marchesa era prietenă cu Marlene 
Ammer! 

— Eu consider că asta nu are legătură cu cazul Ammer. Cred 
mai curând că motivul asasinării trebuie căutat în amplele 
escrocherii ale marchizei. Mafia nu glumeşte cu aşa ceva. 

Procurorul vorbea de parcă ar fi rezolvat deja cazul. Avea o 
părere preconcepută şi nu manifesta nici cel mai mărunt interes 
în a face legătura între moartea Lorenzei Falconieri şi 
asasinarea lui Marlene. 

Indoielile Caterinei referitoare la adevăratele intenţii ale 
tânărului procuror se redeşteptară. Dacă voia cu adevărat să 
clarifice moartea lui Marlene, nu trebuia să considere 
asasinarea marchizei doar ca pe o faptă a mafiei. Cele mai 
multe crime ale mafiei nu au fost niciodată elucidate. Îi reveni în 
memorie ultima ei discuţie cu Lorenza Falconieri. Mai ales 
enigmatica ei referire la Apocalipsă. 

Caterina tulbură lunga tăcere ce se aşternuse între ei: 

— Cum staţi cu biblia, dottor Mesomedes? 

— Cu biblia? Cum să înţeleg întrebarea dumneavoastră? 

— Cunoaşteţi revelaţia secretă a lui loan? 

Mesomedes râse încurcat. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Aşa. 


Caterina socoti că era mai bine să treacă sub tăcere vizita la 
închisoare. Nu avea niciun interes ca numele ei să apară prin 
documentele anchetei. 

Procurorul se uită preocupat la ceas: 

— V-am reţinut suficient. Dar mi-aţi fost de mare ajutor. Aş 
vrea să păstrez fotografiile. Vă pot telefona dacă mai am 
întrebări? 

— Bineînţeles, răspunse Caterina şi se ridică bucuroasă că 
scăpa de individ. 


CAPITOLUL 31 


Ca în fiecare primă zi de joi a lunii, cardinalul secretar de stat 
Philippo Gonzaga părăsi Vaticanul la ora nouă şi jumătate, pe 
bancheta din spate a maşinii lui de serviciu, un Mercedes 50085, 
albastru-închis. Şi ca în fiecare primă zi de joi a lunii, limuzina 
ieşi prin poarta către Cortile di San Tomaso. Destinația era 
Palatul Quirinale, sediul preşedintelui statului. 

In mod obişnuit maşina era condusă de Alberto, şoferul 
cardinalului, pe unul şi acelaşi traseu, dar de data aceasta la 
volan se afla Soffici. Acesta traversă Ponte Vittorio Emanuele şi 
se îndreptă spre est pe Corso ce purta acelaşi nume. 

Convorbirea de o oră cu preşedintele statului era programată 
pentru prima zi de joi a fiecărei luni şi era destinată, înainte de 
toate, informării şi coordonării planurilor de stat. Ceea ce se 
întâmpla şi astăzi. 

Aproape ca de fiecare dată, dialogul dintre preşedintele 
statului şi cardinalul secretar de stat decurse rigid şi fără 
elemente noi de fiecare parte. Dar conversaţia satisfăcu ambii 
participanţi. 

Când, după exact şaizeci de minute, porniră înapoi, Soffici 
conducând Mercedesul greu pe sub portalul de la ieşire, 
Gonzaga îi propuse secretarului să ocolească pe la Trinita dei 
Monti, acea biserică din capătul de sus al Scării Spaniole, despre 
care mai nimeni nu ştia că fusese construită de francezi. Astfel 
de devieri de la traseul normal nu erau ceva neobişnuit şi nici 
nu atrăgeau atenţia, deoarece în timpul acestor raiduri turistice 
cardinalul secretar de stat era ascuns în spatele geamurilor 
fumurii ale maşinii. 

Când la câţiva paşi de biserica San Giacomo maşina coti în 
îngusta Via Canova, drumul îi fu blocat de un motociclist care 
mai avea o persoană pe locul din spate. În oglinda retrovizoare 
Soffici văzu încă o motocicletă pe care se aflau două persoane. 
Inainte ca el să reacționeze şi să blocheze uşile, persoanele 
îmbrăcate în piele, aflate pe locurile din spate ale 
motocicletelor, săriră jos. Una dintre ele deschise portiera din 
dreptul şoferului, cealaltă portiera din spate a maşinii. Soffici 
privi ca hipnotizat acul îndreptat spre el de către omul în haine 


de piele. Urmă o înţepătură puternică în gât, şi Soffici îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Cardinalul încercă să se opună când îşi dădu seama că îl 
aştepta aceeaşi soartă. Dar bărbatul în negru fu mai rapid şi îl 
injectă exact la limita dintre gât şi ceafă. Gonzaga avu senzaţia 
că în aceeaşi secundă i-a îngheţat corpul. Această până atunci 
nemaicunoscută senzaţie îi luă capacitatea de a simţi durerea şi 
de a mai gândi. In jur totul deveni rece şi gol ca spaţiul cosmic. 

Niciun trecător de pe stradă nu remarcă atacul. Individul care îl 
injectase pe Soffici, îl împinse pe acesta pe locul din dreapta şi 
se aşeză la volan. Al doilea bărbat în negru făcu acelaşi lucru cu 
cardinalul şi urcă lângă el. După care maşina demară în forţă în 
direcţia nord. Conducătorii motocicletelor dispărură în sens 
contrar. 

x x * 

Valuri succesive de frig îl treziră pe Gonzaga. Valurile veneau, 
plecau şi reveneau. Cardinalul era ţeapăn de frig, îl dureau 
braţele de parcă ar fi celebrat de o mie de ori Dominus 
vobiscum. Remarcă imediat că tremura puternic. Mai dură ceva 
până să îşi dea seama care era cauza. Pentru că mai mult decât 
tremuratul, pe cardinal îl neliniştea mediul în care se afla. 
Philippo Gonzaga atârna cu mâinile împreunate într-un cârlig 
pentru agăţat carnea. Doar cu efort mai atingea cu picioarele 
podeaua netedă de ciment. In stânga şi în dreapta lui, în acelaşi 
gen de cârlige atârnau jumătăţi de porc secţionate. Mirosea a 
sânge scurs. lar frigul din încăpere făcea ca fiecare respiraţie să 
fie însoţită de aburi ca în timpul unei plimbări iarna în munţi. 
Lămpile cu neon scăldau într-o lumină neîndurătoare tonele de 
carne atârnate de tavanul jos. 

Gonzaga se smuci neputincios în cârligul care îl susţinea. 
Dureros gest, pentru că legăturile din plastic îi pătrundeau tot 
mai adânc în carne la fiecare mişcare. 

Tremurând de frig, cardinalul încercă să gândească. Nu reuşi 
decât parţial. Câte o undă ca de gheaţă amplifica frigul, 
făcându-l să tremure şi mai tare. Incepu să îl doară capul. Nu îşi 
mai simţea braţele. Frigul îi învăluia picioarele ca braţele 
lunecoase ale unei uriaşe caracatiţe. 

Lui Gonzaga îi treceau prin cap doar două gânduri. Primul: Cine 
se afla în spatele acestei acţiuni? Şi ulterior al doilea: Nu mă vor 
omori - de ce atâta efort, ca să mă expedieze pe lumea 


cealaltă? 

Dintr-un difuzor montat undeva în tavanul încăperii-congelator 
se auzi un pocnet, urmat de o voce bărbătească necunoscută: 

— Să sperăm că sunteţi conştient de situaţia dumneavoastră, 
Gonzaga. În închisoarea dumneavoastră temperatura măsoară 
acum minus patru grade. În următoarele nouăzeci de minute 
temperatura va cobori la minus optsprezece grade. Mă tem că 
pentru o asemenea temperatură costumul dumneavoastră 
negru nu reprezintă îmbrăcămintea potrivită. 

— Ascultaţi, răspunse cardinalul, şi vocea îi răsună ca dintr-o 
căldare goală, nu ştiu cine sunteţi şi ce intenţie aveţi, dar sunt 
convins că nu vreţi să mă omorâţi. 

— Eu nu aş fi atât de sigur, se auzi din difuzor. 

Gonzaga avu impresia că această accentuare a vocalelor o mai 
auzise. Dar unde? 

— După treizeci de minute petrecute la minus optsprezece 
grade, continuă vocea, ritmul cardiac va scădea în aşa măsură, 
încât vă veţi pierde cunoştinţa. După încă douăzeci de minute 
urmează oprirea inimii. Peste două, trei săptămâni carnea 
dumneavoastră, împreună cu alte jumătăţi de carne de porc, va 
fi transportată la o mare măcelărie din Civitavecchia, pentru 
prelucrare. Aşa că va trebui să vă gândiţi dacă vreţi să faceţi 
aici pe eroul. 

— Ce vreţi? întrebă Gonzaga cu vocea tremurândă. Spuneţi! 

— Giul-giul din To-ri-no! 

Vocea sublinia fiecare silabă. 

— Asta nu va fi posibil. 

— Adică? 

— Giulgiul Domnului nostru nu se mai află la Vatican. 

— Ascultă bine, Gonzaga! Tonul era cu câteva note mai ridicat. 
Aici nu tratăm asupra copiei! Vorbesc despre original! 

— Originalul se află în Germania. 

— Tocmai că nu este, Gonzaga! 

În măsura în care frigul mai permitea realizarea unor conexiuni 
neurale în creierul lui Gonzaga, acesta se gândi că în spatele 
răpirii nu putea fi decât frăţia Fideles Fidei Flagrantes. Incercă 
să îşi reamintească vocea lui Anicet. Dar încercarea eşuă. In 
cele din urmă, spuse: 

— De ce sunteţi atât de sigur? 

— Gonzaga, ar trebui să puneţi mai puţine întrebări şi să 


răspundeţi la ale mele. Mi se pare că anii în care aţi purtat 
veşmintele de purpură v-au afectat simţul realităţii. Mai aveţi 
optzeci de minute, nu mai mult, dar nici mai puţin. Optzeci de 
minute decisive pentru viaţa dumneavoastră. Imi este greu să 
îmi închipui că intenţionaţi să fiţi inclus în Martyrologium 
Romanum. _ 

Gonzaga ezita. Era totuşi vocea lui Anicet? In orice caz, 
individul întrebuinţase un termen care presupunea instruire 
teologică. Martyrologium, publicat prima dată pe la sfârşitul 
secolului al XVI-lea, prezintă toţi sfinţii recunoscuţi de Biserică, 
împreună cu zilele în care sunt comemoraţi. 

— În orice caz, un martir congelat ar fi ceva nou, adăugă 
necunoscutul. 

— Încetaţi! Gonzaga ridică tonul cât putea de mult. Dacă vreţi 
să mă omorâţi, făceţi-o. Sau poate că vreţi bani? Spuneţi-mi 
pretenţiile dumneavoastră şi mă voi conforma. 

— Credeţi că întreaga lume este de vânzare. Aveţi un caracter 
mizerabil, domnule cardinal. 

— Şi dumneavoastră nu? Deşi împrejurările nu erau tocmai de 
natură să îl încurajeze, Gonzaga dovedea o rigiditate 
surprinzătoare. Brusc întrebă: Lucraţi pentru Anicet, adică 
pentru fostul cardinal Tecina? 

Întrebarea căzu pe neaşteptate şi provocă consternare. 

Oricum mai trecură câteva secunde până când răspunsul veni 
prin difuzor: 

— Aş spune mai curând că Anicet lucrează pentru mine! 

Gonzaga nu găsi o replică potrivită. Dar încet i se întărea 
impresia că necunoscutul devenea tot mai nervos. 

— Câte minute mai am? se interesă el provocator. 

— Şaptezeci şi cinci, dacă nu răspundeţi la întrebarea mea. 
Dacă vorbiţi, vă dezlegăm şi vă ducem la căldură. Temperatura 
între jumătăţile de carcase de porc este de minus nouă grade. 
Temperatura exterioară este una plăcută, de douăzeci şi opt de 
grade. Cu plus, bineînţeles! 

Aceste date precise produseră un şoc asupra lui Gonzaga. 
Tremuratul iniţial se transformă în adevărate frisoane. Gonzaga 
începu să se îndoiască de faptul că va putea să reziste încă 
şaptezeci şi cinci de minute. 

— Deci, se auzi iar vocea poruncitoare, unde este giulgiul din 
Torino? Originalul! 


— În burgul Layenfels. Eu însumi l-am dus acolo. Mă puteţi 
crede! 

Vocea lui Gonzaga ameninţa să îl trădeze. Pe buze i se 
formaseră cristale de gheaţă. Simţi nevoia să se şteargă cu 
umărul. Dar gâtul îi rămase ţeapăn între braţele legate 
deasupra capului. 

— Am spus originalul! urlă vocea din difuzor. Originalul! 

— Pe Sfânta Fecioară şi pe toţi sfinţii! Era originalul cel pe care 
l-am dus la Layenfels. După cum ştiţi, asta nu s-a petrecut 
tocmai de bună voie. 

— Lăsaţi detaliile. Mila mea are limite. 

— Realitatea este că am dus originalul în Germania. 

— Bine, dacă nu vreţi! Voi mai vorbi cu dumneavoastră peste 
cincisprezece minute. Poate că până atunci vă revine memoria 
în privinţa locului în care se află pânza originală. 

Gonzaga auzi un pocnet clar, după care se făcu linişte. Doar 
agregatul frigorific scotea un sunet monoton, ca un vâjâit uşor 
şi neplăcut. 

Gânduri fără nicio legătură unul cu altul îi treceau prin cap: 
amintirea ierbii unduite de vâni pe pajiştea de la Castel 
Gandolfo, când îl vizita vara pe papă. Drumul cu giulgiul la 
Layenfels. Razele de soare care după-amiaza cădeau prin 
ferestrele înalte ale palatului apostolic, descriind benzi 
luminoase ca în picturile reprezentând sfinţi ale maeştrilor 
rafaeliţi. In faţa ochilor îi apăru o imagine a Maddonei cu păr 
negru, cu ochi închişi la culoare şi cu corsetul deschis, din care 
se revărsa sânul plin. 

Brusc i se făcu frică. Se temea să nu îşi piardă cunoştinţa 
înainte ca necunoscutul să revină. Panicat, cu o voce vibrantă, 
aproape sugrumat de frig, strigă: 

— Hei, tu, laşule! Mă aude cineva? 

Cardinalul aruncă o privire asupra aburului care se volatiliza 
printre hălcile de carne. Nu se auzi nici măcar pocnetul din 
difuzor. Fără a mişca buzele, Philippo Gonzaga începu să 
rostească Crezul în limba latină. Îl rosti de mai mult de o mie de 
ori, mecanic ca un automat. Dar acum, în aceste împrejurări 
oribile, când frigul îi chinuia toate oasele, când se temea că îşi 
va pierde cunoştinţa în orice clipă, se gândi serios la 
semnificaţia cuvintelor: Credo în unum deum, patrem 
omnipotentem, factorem coeli et terrae, visibilium omnium et 


invisibilium. Et in unum dominum Jesum Christum, filium dei 
unigenitum. Et ex patre natum ante omnia saecula... 

— Mă auziţi? îi întrerupse rugăciunea vocea necunoscutului din 
difuzor. Peste doar câteva minute obţinem ideala temperatură 
de minus optsprezece grade. 

Gonzaga vru să răspundă, dar nu reuşi. Se temu că maxilarul 
inferior i se va rupe, dacă îl mişca. Părea o statuie din marmură 
creată de Michelangelo. La o lovitură de ciocan se va împrăştia 
în mii de bucăţi. Picioarele, braţele, degetele se vor sparge pe 
podeaua dură. 

— Gonzaga, mă auziţi? se auzi din nou vocea necunoscută. 

Tăcea. 

— Fir-ar să fie, a intrat în colaps! auzi Gonzaga în difuzor. 
Ridicaţi temperatura. Un cardinal mort nu ne este de niciun 
folos. Dimpotrivă, un cadavru de cardinal face numai probleme. 

A fost ultimul lucru perceput de cardinalul secretar de stat 
Philippo Gonzaga. Apoi totul se întunecă. 


CAPITOLUL 32 


Peste noapte începuse să plouă. După o vară secetoasă 
aceasta era prima ploaie din ultimele două luni şi jumătate. 

Deşi Barbieri îl avertizase să evite anumite locuri, Malberg 
plecă de dimineaţă către Cimitero din Campo Verano, unde 
Marlene era înmormântată în anonimat. La întrebarea ce căuta 
acolo şi de ce ignora toate avertismentele, nici el însuşi nu 
găsea un răspuns. Se simţea ca un fugar. 

Era încă adânc marcat de deziluzia provocată de Paolo, fratele 
Caterinei, care îi înşelase speranţele. Dar îl durea şi mai mult 
trădarea Caterinei. De la cearta lor din Campo dei Fiori nu mai 
dăduse niciun semn. Pentru Malberg era dovada clară a purtării 
ei ipocrite. Să o fi împins la trădare gelozia faţă de Marlene? 
Malberg ridică din umeri. Acum ajunsese într-un punct în care 
viaţa mai putea fi suportată doar înecată în alcool. De aceea 
avea la el o sticlă de Averna, cumpărată în drum de la o 
prăvălioară. Băutura proastă şi lipicioasă îi înlocuia cafeaua de 
dimineaţă. 

Stropi grei de ploaie îi loveau faţa când intră în cimitir. 
Îmbrăcămintea udă o simţea ca pe o a doua piele a corpului 
său. Făcea impresia unui vagabond dintre aceia care îşi 
pierdeau vremea în zona Stazione Termini. 

Lui Malberg i se întipărise exact în memorie locul mormântului. 
Dar în emoția de atunci multe i se încurcau în cap. Oricum a 
durat ceva până să se orienteze printre monumentele ca nişte 
temple, printre mulţimea de kitchuri cu figuri de îngeri şi printre 
pietrele funerare cu inscripţii lacrimogene. 

Deşi era încă devreme, în Cimitero domnea o agitaţie ca într-o 
piaţă romană. Fiecare era dominat de sine şi de tristeţea 
proprie şi fiecare încerca să facă faţă în felul lui. În dreptul unui 
mormânt insignifiant, dar nu lipsit de zorzoane, o femeie sub o 
umbrelă îi citea ziarele soţului decedat aşa cum probabil că 
făcuse în fiecare dimineaţă ani de-a rândul. Pe un alt mormânt, 
din a cărui inscripţie rezulta că era al soţiei unui negustor de 
bâlci, se înghesuiau ursuleţi de pluş, flori din mătase şi 
inimioare roşii din turtă dulce ca premiile dintr-o baracă unde se 
trăgea cu puşca la ţintă. Din depărtare se auzea vocea 


onctuoasă a unui orator al unei ceremonii, care transforma un 
avar într-un binefăcător: 

— El a fost permanent un exemplu pentru noi toţi. 

După ce rătăci îndelung, Malberg ajunse la zona 312E pe care 
o căuta. Dar în locul în care ar fi trebuit să fie mormântul lui 
Marlene, era un monument funerar din marmură neagră, în care 
era gravată o inscripţie care îl lăsă mut pe Malberg: 


IZABELA 
Să nu te temi 
de ceea ce ai de pătimit. 


Izabela? Malberg privi în jur. Era sigur că aici era mormântul lui 
Marlene. Izabela? Ce însemna această ciudată inscripţie? 

După toate prin câte trecuse până acum, nu se mai mira de 
diabolica înscenare. În clipe ca acestea se simţea la discreţia 
unui adversar atotputernic. 

În timp ce medita asupra semnificației numelui şi a inscripţiei, 
din spate se apropia un zgomot puternic de motor. Malberg se 
întoarse şi descoperi un excavator cu ecartament îngust, care 
se îndrepta în direcţia lui. Malberg se gândi că vremurile în care 
gropile erau săpate cu lopata trecuseră. Nu mai putea fi vorba 
despre  gropari-oameni, ci mai curând despre  gropari- 
excavatoare. 

Aşa că nu mai acordă atenţie excavatorului, trase din sticla lui 
o înghiţitură, închise ochii şi încercă un dialog cu Marlene, pe 
care o ştia la doi metri şi jumătate sub pământ. 

Intenţia eşuă, pentru că excavatorul aflat doar la un rând de 
morminte distanţă opri şi încetă şi zgomotul motorului. Sistemul 
hidraulic al maşinii însoţi oprirea motorului cu un şuierat 
puternic şi conducătorul excavatorului deschise uşa laterală din 
sticlă a cabinei. 

Uimit, urmări cum din interiorul minusculei cabine ieşi un om 
micut, a cărui înfăţişare te făcea să te întrebi dacă era vorba 
despre un bărbat ori despre o femeie. El, sau ea, avea o faţă 
albicioasă. Părul negru era tuns atât de scurt, că se desluşea 
pielea capului prin el. Ceea ce se sustrăgea proporţiilor fireşti 
ale corpului ei, sau lui, erau ochii. Malberg nu mai văzuse 
niciodată ochi atât de mari. 

Abia când micuța creatură se îndreptă spre el, Malberg deduse 
din mişcările acesteia că trebuia să fie un bărbat. Groparii, prin 


natura lor, sunt oameni neobişnuiţi; totuşi acesta, care îl salută 
cu o înclinare a capului, cu siguranţă că era şi mai neobişnuit. 

Făcea mişcări ciudate cu braţele şi cu mâinile. Nu spunea o 
vorbă, cel puţin una care să poată fi auzită. Buzele îi formau mai 
mult vocale diferite. Treptat Malberg înţelese că omul era surdo- 
mut. 

îndrepta degetul arătător când spre Malberg, când spre 
mormântul lui Marlene. Din acest gest Malberg deduse că 
acesta ar întreba dacă între el şi moarta din mormânt existase 
vreo legătură. 

Confirmă. 

Atunci bărbatul cu faţa albicioasă îşi duse mâna la inimă şi îl 
privi cu ochii lui mari pe Malberg. 

Da, confirmă Malberg cu un gest. O iubise. Începea să se mire 
cât de bine te puteai înţelege fără a folosi limba. In final scoase 
din buzunar sticla, îi deşurubă dopul şi i-o întinse micuţului 
bărbat. 

Acesta făcu un gest de respingere. Abia după ce însuşi Malberg 
luă o gură bună din sticlă, o acceptă şi celălalt. După ce bău din 
ea, tuşi de ziceai că îşi va da sufletul. După ce îşi mai reveni 
dădu un semn de cât de mult îi plăcuse Averna. Adică zâmbi 
cam forţat. 

— Tu ai săpat mormântul? se interesă Malberg atent ca omul 
cu excavatorul să îi poată citi cuvintele pe buze. 

Da, confirmă acesta şi arătă către utilajul oprit. Dar atunci se 
petrecu ceva neaşteptat. Micuţul arătă întâi către mormântul lui 
Marlene, apoi puse arătătorul mâinii lui drepte peste buze, ca şi 
cum ar fi vrut să spună: Nu am voie să vorbesc. 

— Adică cum nu ai voie să vorbeşti? 

Uimit, Malberg urmări mişcările mâinii acestuia care mimau 
număratul banilor. 

— i s-au dat bani ca să taci? 

Da. 

— Cine? 

Întrebarea lui se lovi de un refuz. Nu, omul nu voia să 
răspundă la această întrebare. 

Totuşi când Malberg scoase din buzunar o bancnotă de 
cincizeci de euro şi i-o întinse, atitudinea omuleţului se modifică 
total, îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune. Apoi gesticulă 
intens cu braţele şi arătă către o anumită direcţie. 


— Un bărbat pios te-a mituit pentru ca tu să taci? 

Da. Cu ambele mâini descrise conturul a ceva care acoperea 
capul. O făcu cu atâta expresivitate, că lui Malberg nu îi fu greu 
să îşi dea seama despre ce era vorba. 

— Un episcop ori un cardinal de la Vatican? 

Da. Ochii lui expresivi străluceau. Era mândru de cât de bine 
se făcuse înţeles. 

— ÎI ştiai pe bărbat? 

Da. 

— Era cumva Philippo Gonzaga, cardinalul secretar de stat? 

El era. Groparul bătu cu arătătorul în palma mâinii lui drepte. 

— Şi numele de pe piatra funerară? Izabela, ştii ce semnifică? 

Micuţul scutură din cap cu o hotărâre exagerată, aşa că 
Malberg înţelese că interlocutorul lui ştia mai multe decât era 
pregătit să-i comunice. Trebuia probabil să se mai scobească 
prin buzunare, pentru a-l face pe gropar să vorbească. Malberg 
se gândi că un bărbat care umblă după el cu o pungă cu o sută 
de mii de dolari, nu dă doar cincizeci de euro pentru a face un 
martor să îşi ţină gura. 

În timp ce se gândea la suma cu care să îl sponsorizeze pe 
micuţ, mai trase o duşcă din sticlă. Nu remarcase că era 
supravegheat de un timp. Când vru să bage sticla înapoi în 
buzunarul hainei, cineva din spate încercă să i-o ia. Malberg se 
întoarse. 

Era Caterina. Îl privea cu reproş, fără a scoate un cuvânt. 

— Asta ce mai este? se bâlbâi Lukas Malberg încurcat. Pe urmă 
deveni suspicios: De unde ştiai că sunt aici? 

Groparul făcu un gest de neputinţă, urcă în excavator şi îl porni 
zgomotos. 

— Nu ştiam, dar bănuiam că vei apărea cândva aici, răspunse 
Caterina. 

— Aşa, era o bănuială! Malberg râse amar şi mai trase o gură 
din sticlă. Din păcate, eu însumi am fost naiv şi am avut 
încredere în tine. Cât ţi s-a oferit pentru informaţiile strânse 
despre mine? Felicitări, ţi-ai jucat rolul bine, aproape că meriţi 
un Oscar! Oricum, eu nu am sesizat că aveam de-a face cu o 
artistă. Sexul cu tine clasa întâi! Excepţional cum ai minat 
dragostea şi pasiunea. Unde se învaţă aşa ceva? La damele 
care se vând pe bani în Trastevere? 

Caterina ridică mâna şi îl lovi peste faţă. 


— Eşti beat, constată ea. Şi nedrept cu mine. Jur că nu ştiam 
nimic despre combinaţiile lui Paolo. Desigur că Paolo nu este 
tipul în care să te încrezi orbeşte, dar este fratele meu. Şi până 
acum mi-a spus totdeauna adevărul atunci când l-am întrebat 
despre ocupațiile lui ocazionale şi micile lui găinării de pe urma 
cărora trăieşte. L-am primit în locuinţa mea pentru a-l 
supraveghea mai bine. Paolo este labil şi, când vede bani, îi sar 
toate siguranţele. Face orice pentru bani, chiar şi lucruri cu care 
alţii nu se murdăresc pe mâini. Crede-mă, Paolo m-a 
decepţionat pe mine cel mai mult. 

Malberg se frecă pe obraz. 

— Îmi dau lacrimile. Sper că nu te aştepţi ca eu să îţi acord 
măcar o urmă de încredere. 

Caterina dădu din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună: Ce ar 
trebui să fac, pentru ca tu să mă crezi? Apoi îi răspunse: 

— În orice caz, pe Paolo l-am dat afară. l-am pus lucrurile în 
faţa uşii oricum nu au fost multe şi am schimbat broasca de la 
casă. Nu mai vreau să mai am de-a face cu Paolo. Nici măcar nu 
a încercat să tăgăduiască. Când a plecat, băzâia ca un şcolar şi 
afirma cu tărie că vrea să repare totul. 

Îndărătnic, Malberg ripostă: 

— Poţi să îmi povesteşti vrute şi nevrute. 

— Trebuie să mă crezi, Lukas, te rog! Tocmai acum, când se 
pare că am mai făcut un pas înainte în cazul Marlene Ammer. 

O clipă Lukas Malberg încetă. 

— M-a căutat un tânăr procuror, continuă Caterina, un anume 
Achille Mesomedes. Vrea să redeschidă cazul. 

— Mă umflă râsul, pufni Malberg. Tocmai acum, când dosarul a 
fost închis la indicaţii de sus. Şi tocmai la tine vine? Probabil că 
şi asta este una dintre poveştile tale. 

— Procurorul m-a întrebat de tine, continuă Caterina fără să 
țină cont de remarca lui Lukas. l-am spus că nu ştiu unde eşti 
acum. 

— Am mai avut o dată noroc, remarcă iarăşi Malberg cinic. 

— Poţi fi cu adevărat scârbos. Caterina îl fulgeră furioasă cu 
privirea. Cu toate acestea, vreau să îţi mai spun o noutate. 

Lukas Malberg se făcu că nu-l îl interesau vorbele Caterinei. Se 
uita indiferent la piatra funerară neagră pe care era numele 
Izabela. Izabela? — Nu era un personaj din Vechiul Testament, 
fiica unui rege din Tyr, căsătorită cu regele israelit Ahab? 


Malberg nu era atât de versat în studiul bibliei ca angajata lui 
Fräulein Kleinlein, dar Izabela, de lucrul acesta era sigur, era 
acea femeie fanatică, care aşa cum se spune în revelaţia 
secretă a lui loan, ispitea robii la desfrâu. 

În timp ce se gândea la semnificaţia frazei „Să nu te temi de ce 
ai de pătimit”, auzi ca din depărtare vocea Caterinei: 

— Marchesa este moartă. 

Malberg o privi surprins pe Caterina: 

— Mai spune o dată! 

— Marchesa este moartă. A fost împuşcată dintr-o maşină, la 
scurt timp după ce fusese pusă în libertate. După cum ştii, o 
vizitasem cu o zi înainte în închisoare, în speranţa de a afla ceva 
mai multe despre legătura ei cu Marlene Ammer. 

— Şi nu ai aflat nimic. 

Caterina dădu din cap: 

— Ca să fiu cinstită, nimic sau aproape nimic. 

— Ce înseamnă aproape nimic? 

— Nimic care pe tine ori pe mine să ne ducă mai departe. A 
vorbit doar despre bărbaţi, la general. Bărbaţii, spunea ea, sunt 
toţi... 

— Nemernici! 

— Exact aşa s-a exprimat. 

— O imagine preferată de femeile dezamăgite. Şi poate că 
uneori îndreptăţită. Asta a fost tot ce ai aflat de la ea? 

— Mi s-a părut că şi-ar fi încheiat socotelile cu viaţa. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu. A spus ceva de genul că dacă ar ţine la viaţă, ar fi 
bucuroasă că se ştie la închisoare, acolo cel puţin ar fi în 
siguranţă. Ştia că era în pericol. Nu am putut să-mi dau seama 
cât de serios vorbea. Niciun om raţional n-ar fi dedus din 
această afirmaţie că nişte mafioţi erau cu ochii pe ea. 

Nedumerit, Malberg îşi şterse cu mâneca faţa udă de ploaie. 

— Procurorul Achille  Mesomedes, îşi continuă Caterina 
relatarea, mi-a spus că marchesa a fost asasinată. Altfel nu 
aveam de unde să ştiu. Conjunctura seamănă în mod ciudat cu 
cea a morţii lui Marlene Ammer. Deşi este vorba despre un 
asasinat, niciun ziar nu consideră necesar să o menţioneze. 

Malberg dădu gânditor din cap. 

— lar la despărţire, Lorenza Falconieri a afirmat că niciodată 
nu vom şti ce s-a întâmplat cu adevărat, adăugă Caterina. 


— Asta ai spus-o deja la Campo dei Fiori. 

— Da. Dar pe urmă, când se ducea către uşă, a mai făcut o 
afirmaţie, care de atunci îmi dă bătăi de cap. M-a întrebat dacă 
cunosc revelaţia secretă a lui loan. Eu nu sunt călugăriţă, iar 
interesul meu pentru Vechiul Testament a fost ca elevă foarte 
redus. Aşa că am răspuns negativ la întrebare. Marchesa a zis 
să văd capitolul douăzeci, versetul şapte. După care a râs ca o 
nebună. A fost înfiorător. 

— Chiar atât de bine nu cunosc nici eu Apocalipsa! 

Malberg se strădui să afişeze un zâmbet ironic. 

— Nici nu trebuie. Între timp m-am orientat. 

— Cu ce rezultat? 

— Versetul sună aşa: Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va 
fi dezlegat din închisoarea lui. Ai idee ce legătură ar avea asta 
cu asasinarea marchizei şi cu moartea lui Marlene Ammer? 

Malberg nu mai auzi întrebarea Caterinei. Căci înaintea ca 
aceasta să fi încheiat, o rupse la fugă de parcă îl goneau dracii 
şi dispăru în labirintul mormintelor din Cimitero. 


CAPITOLUL 33 


Când paracliserul de la San Sebastiano vru să intre dimineaţa, 
cu puţin înainte de ora şase, în biserica de pe Via Appia Antica, 
printr-o uşă secundară, se opri îngrozit. În cei mai mult de 
treizeci de ani de când lucra aici, nu uitase niciodată să încuie 
uşiţa care dădea în sacristie. Dar în această dimineaţă, cheia nu 
vru să se rotească, pentru că uşa era descuiată. 

Salvatore, cum se numea căruntul slujitor al bisericii, care cu 
barba lui stufoasă amintea de un profet din Vechiul Testament, 
puse faptul pe seama vârstei lui înaintate, şi începu să 
pregătească în sacristie veşmintele pentru liturghie. In acest 
răstimp sosiră şi femeile care făceau curat şi se răspândiră prin 
diferitele spaţii ale bisericii. 

Paracliserul tocmai terminase pregătirile, când prin uşa ce 
ducea la altar răsună un țipăt strident. Salvatore dădu fuga într- 
acolo şi le văzu pe femeile de serviciu adunate în partea din 
spate a naosului, în jurul unui scaun confesional. 

Atât cât îi permiteau picioarele bătrâne, Salvatore se grăbi să 
vadă ce se întâmplase. 

— Lucia a vrut să întoarcă scaunul confesional, şi atunci l-a 
descoperit pe el! strigă şefa celor patru femei de serviciu. 

— Pe cine? 

Femeia arătă către uşa deschisă a confesoriului. Salvatore îşi 
făcu semnul crucii. Pe banca părţii din mijloc, se afla un bărbat 
chel, cu ochii închişi, ce părea a fi mort. 

— Pe Sfânta Fecioară! exclamă Salvatore, a cărui barbă 
tremura ca frunzele de plop. Dacă nu mă înşel, este Excelenţa 
Sa Gonzaga, cardinal secretar de stat! 

O femeie de serviciu mai în vârstă căzu în genunchi şi îşi 
împreună mâinile. O alta începu să bocească, cum era obiceiul 
în sud. Celelalte două duseră mâinile la faţă. 

Salvatore se apropie de cardinalul lipsit de viaţă. Faţa acestuia 
avea paloarea morţii şi avea ochii închişi. Abia după câteva 
minute observă că tâmpla dreaptă a cardinalului zvâcnea abia 
vizibil. 

— Trăieşte! strigă emoţionat paracliserul. Chemaţi un medic, 
repede! 


Una dintre femei alergă la telefonul din sacristie. După două 
minte se auzi apropiindu-se o sirenă. 

Salvatore tocmai deschisese uşa principală, când o maşină de 
la „Salvare”, albă, se opri în dreptul scărilor cu sirena şi luminile 
albastre intermitente pornite. 

Medicul, un tânăr subţirel de vreo treizeci de ani, se duse în 
pas alergător la scaunul confesional, urmat de doi sanitari cu o 
targă. 

— Este cardinalul secretar de stat, îi informă paracliserul pe 
aceştia, şi împinse de o parte femeile de serviciu. Repede! 

Medicul îmbrăcat în alb puse urechea pe pieptul cardinalului, 
apoi îi ridică pleoapele, pentru a verifica reflexele. Când vru să 
măsoare pulsul, încremeni: pumnul drept al cardinalului ţinea 
strâns o cutie cam şifonată, cu fiole inscripţionate „Dormicum 
5x2 ml”. 

Unul dintre sanitari îl privi întrebător pe doctor. Acesta 
remarcă iritat: 

— Un anestezic! 

— Asta înseamnă că Excelenţa Sa a fost anesteziat şi apoi 
lăsat aici? 

Medicul încuviinţă din cap şi îi examină mai întâi încheietura 
braţului drept, apoi pe cea a braţului stâng. 

— Aici, spuse el şi arătă către două urme de înţepături. Pulsul 
cel mult 40. Îi dăm „Alenxade”, doi centimetri cubi. 

Din trusa de urgenţe sanitarul scoase şi îi dădu medicului o 
seringă de unică folosinţă şi fiola solicitată. Acesta făcu injecţia 
cu un gest rutinat. 

După câteva secunde cardinalul deschise ochii, mai întâi pe cel 
stâng, apoi pe celălalt. Femeile de serviciu se împrăştiară ca 
nişte găini speriate. In biserică răsunară ţipete isterice: 

— Un miracolo! Un miracolo! 

Medicul se apropie la câţiva centimetri de faţa cardinalului. 

— Mă auziţi, Excelenţă? 

— Că doar nu sunt surd! răspunse Gonzaga cu voce tare şi cu 
o doză de umor negru. Unde mă aflu? 

— La San Sebastiano, pe Via Appia. Ştiţi cum aţi ajuns aici? 
întrebă prevăzător medicul. 

Gonzaga se înfioră. 

— Imi este frig, zise el şi îşi frecă mâinile. Nici nu este de 
mirare la minus optsprezece grade, în camera frigorifică a unui 


abator. 

— Femeile de serviciu v-au descoperit, interveni paracliserul, 
pentru a distrage atenţia de la ultimele spuse ale cardinalului. 
Intrarea secundară a bisericii nu era încuiată, deşi jur pe 
Maddona că o încuiasem la controlul pe care l-am făcut aseară. 

Medicul îl măsură îngrijorat pe cardinalul secretar de stat. 

— Va trebui să anunţăm poliţia. Aţi fost drogat şi adus aici 
împotriva voinţei dumneavoastră. 

— Fără poliţie! zise Gonzaga, abia stăpânindu-şi vocea. Nu 
vreau nicio poliţie şi aş dori discreţie absolută. Vă vorbesc în 
calitatea mea de cardinal secretar de stat al Vaticanului. M-aţi 
înţeles? _ 

— Cum doriţi, Excelenţă! răspunse medicul. In orice caz, mi se 
pare oportun să vă supun unui examen de specialitate la clinica 
Gimelli. Nu ştiu cât a durat pierderea cunoștinței şi dacă ea va fi 
urmată de sechele. V-aş recomanda ca imediat... 

— Nici vorbă de clinică! Cardinalul îşi agită nervos braţele. 
Vreau să evit orice scandal. Ne-am înţeles? 

— Bineînţeles. 

Cu mari eforturi, Gonzaga încercă să se ridice din incomoda 
poziţie în care se afla în scaunul confesional. Când unul dintre 
sanitari vru să îl ia de mână, îl împinse atât de puternic, încât 
acesta era să cadă. 

— Dacă am nevoie de ajutor, vi-l voi cere, spuse furios. Şi, 
aruncând o privire pe uşa principală a bisericii, în faţa căreia 
maşina salvării aştepta cu girofarurile pornite, cardinalul 
secretar de stat izbucni nervos: Opriţi odată jocurile acelea de 
lumini satanice! Ce impresie îşi vor face credincioşii creştini 
văzând o maşină de intervenţie în faţa bisericii San Sebastiano? 

— Nu ar trebui cel puţin să vă ducem înapoi, la Vatican? 
întrebă îngrijorat doctorul. Ceea ce aţi păţit, Excelenţă, este 
treaba dumneavoastră. Şi veţi fi având motivele dumneavoastră 
pentru a tăinui acest delict în faţa opiniei publice. Dar ca medic 
am datoria să vă fac atent asupra riscurilor stării în care vă 
aflaţi. 

— Grija dumneavoastră vă  onorează, doctore, ripostă 
Gonzaga, dar este neîntemeiată. Daţi-mi câteva minute să îmi 
revin. 

— Dacă doriţi aşa, Excelenţă... 

Tonul cu care fusese rostit răspunsul lăsa să se înţeleagă că 


medicul nu aproba în niciun caz atitudinea cardinalului secretar 
de stat. 

In timp ce sanitarii scoteau targa afară, doctorul se aşeză pe 
ultima bancă din biserică şi scoase din geantă documentele pe 
care trebuia să le completeze privind intervenţia. La intervale 
de timp scurte îi arunca lui Gonzaga câte o privire cercetătoare. 

Cardinalul respira adânc şi expira zgomotos. In biserică aerul 
era înăbuşitor, prea puţin potrivit ameliorării stării lui Gonzaga. 

— Nu preferaţi să ieşiţi la aer? întrebă doctorul. 

Cardinalul nu reacţionă. Era prea preocupat de gândurile care 
îl năpădiseră brusc: De ce îl aduseseră tocmai aici, la basilica 
San Sebastiano? Era ceva întâmplător, ori ascundea o anumită 
semnificaţie? 

Sub biserică erau grote lungi de kilometri, care constituiau 
catacombele cu acelaşi nume. Basilica şi catacombele nu îi erau 
necunoscute cardinalului. Mormintele subterane de la San 
Sebastiano erau vizitate an de an de mii de pelerini. Dar 
acestea nu erau atât de întinse precum catacombele Calixtus 
din apropiere, aflate la doar câteva străzi depărtare. Acolo 
grotele se întindeau pe patru nivele suprapuse, şi prin cei 
douăzeci de kilometri lungime erau un labirint. 

Dimpotrivă, catacombele de la San Sebastiano corespundeau 
noţiunii de „catacombă”. Ad catacumbas denumeau deja în 
antichitatea târzie vechii locuitori ai Romei misteriosul loc 
deasupra căruia se construise o biserică în timpul domniei 
împăratului Constantin. Cu mult înainte de a fi construită Sf. 
Petru, apostolii Petru şi Pavel au fost înmormântați aici, după ce 
înduraseră o moarte de martir. Abia mai târziu biserica şi 
catacombele i-au fost închinate lui Sebastian, care a murit aici 
într-un mod înfiorător. Zbirii romani l-au folosit pe omul lipsit de 
orice apărare drept ţintă vie pentru săgețile lor şi, când încă mai 
dădea semne de viaţă, l-au zdrobit cu măciucile. 

La asta trebuia să se gândească Gonzaga. Privirea lui era 
aţintită în gol. Şi deodată vocea ca de gheaţă din camera 
frigorifică îi răsună în urechi: „Nu pot să îmi imaginez că 
intenţionaţi să fiţi inclus în Martyrologium Romanum... Un martir 
congelat ar fi într-adevăr ceva nou!” _ 

Nu putea fi o întâmplare, îi trecu prin cap cardinalului. Incepu 
să tremure, deşi în clădire domnea o căldură înăbuşitoare. Cei 
aflaţi în spatele răpirii aveau pregătire teologică. Sau dispuneau 


de cunoştinţele unui specialist în literatura antică ori în istoria 
antică. Sau ambele? 

Medicului nu îi scăpă tremuratul cardinalului. 

Din planul secund interveni din nou paracliserul: 

— Ar trebui să ieşiţi la aer curat! 

Sprijinit de medic şi de paracliser, Gonzaga ieşi afară, unde se 
aşeză pe o ieşitură a zidului. 

— Totul este în ordine, spuse cardinalul după ce îşi reveni 
rapid. Mi-am amintit doar ceva oribil. Se întoarse către medic şi 
îl întrebă: Pot folosi telefonul dumneavoastră mobil? 

Medicul îi întinse aparatul. Gonzaga formă un număr şi aşteptă 
răspunsul. 

— Dumnezeule mare, răspunde! exclamă el nerăbdător. Când 
sesiză privirea reprobatoare a medicului, cardinalul secretar de 
stat strigă ceva mai reţinut: Soffici, frate întru Domnul, 
răspunde! 

Din telefon veni răspunsul automat: 

— Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. 


CAPITOLUL 34 


În timp ce se rădea, Lukas Malberg se privi indispus în oglindă. 
Abia se mai recunoştea. Nici nu era de mirare, pentru că 
împrejurările nu-l ajutase deloc să pară tânăr şi proaspăt. 

În timp ce îşi continua modesta toaletă în îngusta cameră de 
baie a lui Barbieri, Malberg îşi punea întrebarea de ce a trebuit 
să moară Marlene, iar el, încă în viaţă, umbla încoace şi încolo. 
Se gândi că ori el era prea puţin important în cazul Marlene, ori 
avea ceva ce le mai putea fi de folos celorlalţi. 

Mâncase împreună cu Barbieri până târziu în noapte şi 
încercaseră să facă un bilanţ al ultimelor evenimente. Vorbiseră 
până răguşiseră şi lăsară în urma lor două sticle goale de vin de 
Castelli. Lukas Malberg îi ceruse lui Barbieri să se tutuiască, şi 
pe la ora unu şi jumătate se culcaseră cu intenţia ca a doua zi 
să dezvolte o strategie după care să acţioneze în continuare. 

La micul dejun luat împreună, care fusese mai modest decât la 
o mănăstire de călugări trapişti, Malberg zise răguşit: 

— Aseară nu ţi-am spus ceva ce mie nu îmi mai iese din cap. 

Barbieri îl privi curios. 

— leri, la cimitir, la mormântul lui Marlene, am avut o viziune 
ciudată. Acum nu mai sunt sigur dacă nu cumva a fost doar în 
imaginaţia mea. În timp ce ploua şi Caterina îmi cita acel 
fragment din Apocalipsă, despre satana care va fi eliberat din 
temniţă, în spatele unei pietre funerare am văzut brusc o siluetă 
întunecată. 

Un bărbat într-o pelerină neagră se ivise ca din pământ şi ne 
fixa cu privirea. 

— Doar nu o să îmi spui că era dracul în persoană! îl întrerupse 
Barbieri. 

— Aş fi jurat că era cardinalul Gonzaga. 

— Şi? se interesă Barbieri tulburat. 

— Niciun „şi”. M-au lăsat nervii complet şi am fugit. 

— Crezi că venise după tine? 

— După povestea cu Paolo, nu ar fi exclus. 

Barbieri dădu de o parte farfuria cu micul dejun. Luă apoi un 
bloc de bileţele de hârtie, îl puse pe masa din bucătărie în faţa 
sa şi scrise pe primul bileţel: marchesa Lorenza Falconieri. După 


nume făcu o cruce. 

Când văzu privirea întrebătoare a lui Malberg, zise: 

— Eu cred că marchesa este cheia cazului nostru. Dacă reuşim 
să îi cunoaştem viaţa, vom da obligatoriu de asasinii ei. Şi când 
îi vom cunoaşte pe aceştia, vom fi pe urma asasinilor lui 
Marlene. 

— Ce simplu! Lukas îl luă peste picior pe Barbieri. Tu chiar 
crezi că în cazul lui Marlene şi în cazul marchizei este vorba de 
unul şi acelaşi asasin? Este ilar! 

— Am afirmat eu aşa ceva? Am spus că dacă am reuşi să 
clarificăm moartea violentă a marchizei, ar rezulta probabil şi 
indicii privind moartea lui Marlene Ammer. 

— Şi cum vrei tu să te lămureşti cu privire la viaţa marchizei? 
Ea este moartă, iar moartea ei va fi evident muşamalizată ca şi 
cea a lui Marlene. Nu va fi simplu. 

Barbieri ridică din sprâncene. Aproape arogant spuse: 

— Cui îi plac lucrurile simple nu ar trebui să devină criminal. 

Malberg dădu din cap în semn de confirmare. 

— Şi cum vezi tu în perspectivă acţiunile noastre? 

— Incepem cu ceea ce avem la îndemână. 

— Care ar fi ce? 

— Tinem sub observaţie zi şi noapte casa marchizei, şi vedem 
ce se întâmplă. 

— Ce o să se întâmple? Nimic! 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Atunci pentru ce acest efort? 

— In cazuri aparent fără nicio perspectivă, cum este acesta, 
investigatorul se agaţă şi de un fir de pai. Reţine asta! 

Lukas se încruntă: 

— Dacă aşa zici tu... 

— Mi se pare mie că nu prea debordezi de entuziasm! 

— Scuză-mă, dar nu mă aştept la prea multe de la planul tău. 

— Ai o idee mai bună? 

Malberg tăcu. 

— Deci, îţi fac o propunere. Facem supravegherea timp de trei 
zile. Dacă în acest interval nu dăm de un suspect, întrerupem 
supravegherea şi căutăm o altă soluţie. Gândeşte-te la faptul că 
aici este vorba de marchesa doar în plan secundar. În primul 
rând ne interesează Marlene Ammer. 

Malberg încuviinţă absent din cap. Se gândea la multe. Între 


Marlene şi marchesa trebuie să fi existat o legătură care 
depăşea relaţia lor personală. 

Lukas îşi drese glasul şi interveni prudent: 

— Ştii că marchesa era interesată de Marlene ca femeie? 

— Adică asta ce vrea să însemne? 

— Mă refer la faptul că era sexual interesată! 

— Marchesa era lesbiană? Cum de ţi-a venit ideea? 

— Ei, când eram la marchesa ca să îi expertizez colecţia de 
carte, care între timp s-a dovedit a fi de furat, am aruncat 
întâmplător o privire în dormitorul ei. Deasupra patului atârnau 
nişte fotografii excitante... 

— ... ale lui Marlene! 

— Chiar aşa. Marlene în poziţii seducătoare, în corset, 
portjartier şi ciorapi negri. 

Barbieri fluieră printre dinţi. 

— Şi Marlene Ammer? Era şi ea lesbiană? 

— Cu greu îmi pot imagina. Pentru că în locuinţa lui Marlene 
am descoperit fotografii în care era împreună cu un necunoscut, 
un bărbat, nota bene! 

— Asta nu spune nimic, ripostă Giacopo. Chiar şi un anticar 
german ar trebui să ştie că există femei cărora le plac atât 
bărbaţii, cât şi femeile. 

Malberg recepţionă ironia fără să mai intre în detalii. Barbieri 
continuă: 

— In Italia homosexualitatea se bucură de o toleranţă mai 
redusă decât în Germania. 

— Dar asta nu este nici pe departe un motiv de crimă! 

Barbieri ridică din umeri. 

— Nebuni există peste tot. Poate că un nebun se plimbă şi 
acum pe undeva, pe afară. 


CAPITOLUL 35 


Cardinalul Bruno Moro clătină din cap, şi cu vocea lui profundă 
îşi exprimă nemulţumirea: 

— Gonzaga! larăşi Gonzaga! Doar Dumnezeu ştie la ce 
încercări grele ne supune cu acest cardinal secretar de stat! 

Furios, uriaşul cu păr roşu şi creţ se îndreptă în scaun. 

De ore lungi Moro, şeful Sfântului Oficiu, discuta cu Salzmann, 
prosecretar pentru învăţământ, şi cu Sawatzki, prefect al 
Consiliului pentru afaceri publice al Bisericii, despre modul în 
care vor proceda în continuare. Dispariţia cardinalului secretar 
de stat Philippo Gonzaga şi a secretarului său Giancarlo Soffici 
după vizita de la preşedinţia statului era ţinută sub un secret 
strict. 

În timp ce Frantisek Sawatzki sugera anunţarea grabnică a 
poliţiei din Roma, Archibald Salzmann şi cardinalul Moro 
respingeau ideea. Mai ales lui Moro îi era teamă de un scandal 
dacă va rezulta că Gonzaga a întreprins iarăşi una din vestitele 
lui acţiuni de unul singur. 

Faptul că Gonzaga, contrar obiceiului, îl pusese să conducă 
maşina pe secretarul lui, Soffici, şi nu pe şoferul Alberto, 
declanşase deja suspiciuni grave, până când s-a stabilit că 
Alberto era la pat în urma unei gripe, deci era indisponibil. 

Privind fix tabloul sfântului Borromeo, cardinalul Moro decise 
după o dezbatere de mai mult de trei ore să se aştepte până a 
doua zi dimineaţa la ora şase. Dacă la acea oră Gonzaga şi 
secretarul lui nu vor fi apărut, va fi implicată poliţia şi se va 
organiza căutarea. 

Tocmai terminase de vorbit, când secretarul lui personal, 
monsignor Abate, intră în încăpere şi vru să îi şoptească ceva la 
ureche cardinalului. 

— Puteţi vorbi cu glas tare, monsignore! se ambală Moro. Spre 
deosebire de alţi membri ai Curiei, eu nu am secrete. 

Atunci secretarul zise: 

— Eminenţă, afară se află un procuror. Doreşte să discute cu 
un membru cu... înalt al Curiei. 

Moro, Sawatzki şi Salzmann se priviră uluiţi. Cu toate că fiecare 
dintre ei a fost fulgerat de câte un cu totul alt gând, în final toţi 


ajunseră la aceeaşi concluzie: nu era de bine. 

— Invitaţi-l înăuntru pe procuror! îi ceru Moro secretarului, 
făcând totodată un gest indulgent cu mâna. 

— Numele meu este Achille Mesomedes şi sunt de la 
procuratura Roma uno, se prezentă tânărul procuror. 

Moro, Sawatzki şi Salzmann se prezentară şi ei, arătând şi 
funcţia deţinută în Curie. 

— Ce problemă aveţi? întrebă cardinalul, deşi bănuia că era 
vorba despre dispariţia cardinalului secretar de stat. 

Mesomedes scoase în tăcere din geanta sa un plic şi din acesta 
extrase o jumătate de duzină de fotografii format mare, pe care 
le aşternu pe masă, în faţa înalţilor demnitari. 

— Aceste fotografii au fost făcute la o înmormântare ce a avut 
loc la Campo Verano, explică Mesomedes. Presupun că unele 
dintre persoanele din fotografii nu vă sunt necunoscute. 

Salzmann examină mai amănunţit o fotografie şi spuse: 

— Acesta este cardinalul-secretar de stat Philippo Gonzaga. 

Moro îi luă lui Salzmann fotografia din mână: 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

— Mai recunoaşteţi şi alte persoane din fotografie? întrebă 
procurorul accentuând cuvintele. 

— Ce sunt aceste întrebări? Credeam că ne aduceţi o veste 
despre locul unde se află cardinalul secretar de stat Philippo 
Gonzaga. 

Moro îi restitui lui Mesomedes fotografia şi îl privi întrebător. 
Procurorul afişă o mină mirată. 

— Nu vă înţeleg, Eminenţă. Eu am reluat investigarea unui caz 
închis prematur. Este vorba despre moartea unei anume 
Marlene Ammer, găsită fără viaţă în cada ei. Raportul asupra 
autopsiei a relevat decesul prin înec după luarea unor 
barbiturice. 

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse cardinalul pe procuror, aţi venit aici 
pentru a ne informa asupra acestui lucru? 

— În niciun caz. Aş dori doar să ştiu de ce cardinalul secretar 
de stat Gonzaga şi alţi membri ai Curiei au participat la 
înmormântarea unei muritoare oarecare. În plus, mai caut o 
explicaţie a felului în care anumite urme de parfum au ajuns pe 
capotul moartei. 

— Tinere, îl întrerupse Moro pe procuror cu un zâmbet plin de 
dispreţ, doar nu vreţi să trageţi la răspundere un membru al 


Curiei pentru parfumul unei dame obscure! 

— Nu, Excelenţă, nu poate fi vorba despre parfum. Este vorba 
despre tămâie! 

— Tămâie? 

Moro tresări speriat. 

— O tămâie specială! Olibano nr. 7, întrebuințată doar de 
Vatican. 

— Deci nu este vorba despre dispariţia cardinalului secretar de 
stat? 

— Cardinalul secretar de stat Gonzaga a dispărut? 

Monsignor Sawatzki încuviinţă din cap energic: 

— De două zile, după vizita oficială la preşedinţia statului. 
Cardinalul Bruno Moro fu primul care înţelese eroarea şi 
reacţionă imediat minimalizând evenimentul: 

— Ştiţi, Gonzaga este un om extrem de ocupat, şi ceva mai 
aparte. Câteodată alege nişte căi la fel de aparte... 

Mesomedes încuviinţă din cap înţelegător: 

— Îmi amintesc despre reportajul acela din ziar... 

— Vă referiţi la accidentul Excelenței Sale din Piazza del 
Popolo, şi la punga cu o sută de mii de dolari. 

— Exact. 

— S-a dovedit în final a fi o greşeală. Important este că 
Dumnezeu cel atotputernic l-a apărat pe Excelenţa Sa de 
vătămări. 

Moro luă din nou fotografia din mâna procurorului şi o mai privi 
o dată. l-o restitui şi spuse: 

— De fapt, sunt sigur că persoana din fotografie nu este 
cardinalul secretar de stat Gonzaga. 

— Dar acesta? 

Mesomedes indică cu degetul arătător o altă persoană. _ 

Moro se încruntă, ca şi cum ar fi vrut să privească mai atent. In 
cele din urmă, clătină din cap. 

— Ciudat, remarcă Mesomedes, când am intrat în încăpere, şi 
v-am văzut pentru prima dată, Eminenţă, aş fi putut să jur că 
dumneavoastră sunteţi cealaltă persoană din fotografie. 

— Este ridicol! 

Cardinalul scoase din sutană o batistă albă şi îşi curăţă nasul 
pe cât de inutil, pe atât de zgomotos. Ceea ce dură ceva timp, 
suficient însă ca prefectul Sfântului Oficiu să se poată gândi. 

După ce termină acest ceremonial şi după ce vâri batista în 


buzunar, cardinalul schimbă tonul: 

— Este vorba despre un interogatoriu? Nu îmi este cunoscut ca 

procuratura din Roma să fi fost solicitată de Curiei pentru ajutor. 
Păreţi cam lipsit de experienţă pentru funcţia dumneavoastră. 
In orice caz, pe teritoriul Vaticanului nu aveţi nici cel mai mic 
drept. Aşa că strângeţi-vă obscurele fotografii şi dispăreţi, 
signor... 
_— Mesomedes! Tânărul procuror nu se lăsă intimidat şi ripostă: 
In ce priveşte experiența mea, Eminenţă, se prea poate să aveţi 
dreptate. Dar acesta nu este un interogatoriu. În cel mai bun 
caz este o mărturie a unui martor. Am sperat că declaraţiile 
dumneavoastră vor aduce ceva lumină în caz. 

— Şi această lumină o căutaţi tocmai aici, la Vatican? De fapt 
cine v-a aprobat redeschiderea cazului? 

— Acum, Eminenţă, trebuie să menţionez lipsa dumneavoastră 
de experienţă în materie juridică. Cazul despre care este vorba 
aici s-a petrecut pe teritoriul statului italian şi, ca urmare, este 
supus jurisdicției italiene. In ce mă priveşte pe mine, eu fac 
parte din procuratura Roma uno. Nu am nevoie de aprobări 
speciale pentru investigaţiile mele. Nici chiar când este vorba 
despre crimă. 

— Crimă? Monsignor Sawatzki îşi împreună mâinile ca pentru 
rugăciune şi privi teatral în tavan. Cea de a cincea poruncă! 

— A cincea poruncă, repetă încet procurorul. 

Pe biroul cardinalului sună telefonul. 

Abate, secretarul personal al cardinalului, care urmărea 
discuţia din plan secund, ridică receptorul. 

— Cardinalul secretar de stat! strigă el emoţionat. 

Moro se năpusti la telefon, pe care îl smulse din mâna lui 
Abate. 

— Frate întru Hristos! Eram tare îngrijoraţi cu toţii! Normal, nu 
îmi datoraţi mie explicaţii. Ce înseamnă ipocrit? Doar suntem cu 
toţii în aceeaşi barcă, în corăbioara Sfântului Petru. La revedere, 
frate întru Hristos. 

Puse receptorul în furcă. Încet spuse ca pentru sine: 

— A reapărut Gonzaga. Domnul este îndurător cu noi. 

Mesomedes se înclină politicos şi se retrase în tăcere. Auzise 
destul. 

„Pute până la cer, gândi el. Chiar în acest loc.” 


CAPITOLUL 36 


Timp de două zile supravegherea casei marchizei nu se soldă 
cu rezultatele aşteptate. După moartea Lorenzei Falconieri 
vechea clădire rămăsese practic nelocuită. 

Malberg şi Barbieri, care se schimbau între ei la fiecare trei 
ore, se plictiseau de moarte. În prima zi, în timp ce umbla în sus 
şi în jos pe stradă, Malberg se gândea la ciudata moarte a celor 
două femei. A doua zi începu să numere paşii de la capătul 
străzii până la intersecţia cu Via dei Coronari. Nu ajunsese 
niciodată la acelaşi rezultat, pentru că lungimea paşilor lui varia 
în funcţie de momentul din zi. Dimineaţa făcea paşi mai lungi, 
de la prânz ei se micşorau sensibil. 

In final îşi simţi confirmată opinia că supravegherea casei nu îi 
ajuta câtuşi de puţin să înainteze. În plus, îi era tot mai dificil să 
ţină sub observaţie casa marchizei fără să bată la ochi. 

Spre seara celei de a doua zi, pe stradă apăru un bărbat. Se 
duse direct la casa marchesei, apăsă butonul unei sonerii, 
aşteptă o vreme şi se îndepărtă pentru a se întoarce şi a privi în 
sus. 

Malberg se gândi rapid să îl abordeze pe bărbat, dar renunţă la 
idee şi reluă supravegherea. 

Bărbatul avea pe faţă urme de arsuri. Lipsa genelor şi a 
sprâncenelor îţi dădea fiori. Cei cu care se întâlnea îl ocoleau 
sau treceau pe partea cealaltă a străzii. Malberg văzu dar acest 
lucru în timp ce urmărea bărbatul. 

Atent mai mult la omul cu faţa arsă decât la circulaţia stradală, 
când traversă se trezi cu o maşină în faţă. Mulțumită reacției 
rapide a şoferului scăpă fără să fie lovit. Dar, după ce îşi ceru 
scuze şi vru să continue urmărirea, constată că persoana 
supravegheată dispăruse în circulaţie. 

— Ceea ce am remarcat eu poate fi lipsit de importanţă, îi 
spuse el lui Barbieri, dar la casa marchizei a sunat la sonerie un 
bărbat cu urme de arsuri pe faţă. Însă din păcate l-am pierdut. 

— Un bărbat cu arsuri pe faţă? De vârstă mijlocie, frunte înaltă, 
cu semichelie, cam un metru nouăzeci înălţime, slab? 

In descrierea făcută de Barbieri se simţea experienţa de 
criminalist. 


— Îl cunoşti? se interesă neliniştit Malberg. 

— Nu este termenul potrivit. Pe acest bărbat l-am văzut în 
după-amiaza primei zile. Ca să fiu sincer, m-am simţit mai mult 
eu urmărit de el. Am avut impresia aceasta mai clar după ce el 
s-a fâţâit o oră întreagă la colţul cu Via dei Coronari. M-a privit 
cu o plictiseală jucată când m-am apropiat de el. Pe jos, în faţa 
lui, erau cel puţin zece mucuri de ţigară. _ 

— Sunt foarte supărat pe mine că mi-a scăpat tipul. Intrebarea 
este dacă o căuta chiar pe marchesa. 

— Tu ai zis că a sunat. 

— Da, aşa am văzut. 

— Deci nu ştie că marchesa este moartă! 

— Nu, de unde să ştie, când niciun ziar nu a scris despre 
crimă! 

— Atunci va reveni cu siguranţă. 

Malberg inspiră adânc şi expiră zgomotos printre buze. 

— Presimt ceva groaznic. O să zici că trebuie să continuăm 
supravegherea şi mâine. 

Barbieri îl apucă pe Malberg de umeri. 

— Lukas, este unica noastră speranţă. Omul vine a treia oară 
la marchesa. Cine îşi pierde preţiosul timp aşteptând ore de-a 
rândul pe cineva acela nu renunţă aşa de repede. 

— Evident, răspunse Malberg. 

x x * 

Următoarele două zile nu s-au soldat cu rezultatul dorit. Între 
timp şi la Barbieri îşi făcu loc o anumită descurajare. Ceea ce 
duse la tensiuni între cei doi, pentru că acum Malberg ajunsese 
la convingerea că omul cu fața arsă era singurul care îi putea 
duce mai departe. 

Deja renunţaseră să mai supravegheze casa, când, la lăsarea 
serii, Malberg plecă de acasă pentru a trece pe la locuinţa 
marchizei. Nici el nu ştia pentru ce o făcea. 

Pe unii dintre cei care locuiau pe această stradă îi ştia deja din 
vedere. 

La adăpostul înserării, Malberg se ascunse într-o intrare aflată 
în diagonală faţă de casa marchizei, şi aşteptă. 

Să fi trecut vreo două minute, când uşa din spatele lui se 
deschise şi, înainte de a fi avut timp să se întoarcă, simţi în 
spate ţeava rece a unui revolver. Incapabil să mai scoată un 
cuvânt, Malberg ridică mâinile. 


— Ce vreţi? De ce mă urmăriţi? auzi el o voce subţire, ca de 
castrat. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, se bâlbâi Malberg. 

Parcă era paralizat. Era blocat de frică. Se gândi la marchesa, 
care la doar câţiva paşi, pe cealaltă parte a străzii, fusese 
împuşcată cu sânge rece. 

Bărbatul din spate nu îl slăbea: 

— Vă urmăresc de zile întregi, îl auzi pe acesta şi îi simţea şi 
presiunea ţevii revolverului. Deci, ce vreţi? 

— Nimic, răspunse pierdut Malberg, absolut nimic. 

Abia apucă să răspundă, că simţi o lovitură puternică la ceafă. 
„M-a împuşcat!” gândi Malberg şi intră în panică. Simţi şi o 
durere puternică, încercă să pipăie rana cauzată de glonţ, să 
simtă sângele care curgea pe spinare. Nimic din toate acestea. 
În cele din urmă pricepu că necunoscutul doar îl lovise cu arma. 

Malberg auzi vocea poruncitoare din spatele său: 

— Deci? 

Tot corpul îi era încordat. Îi vibrau toţi muşchii. Nu avea deloc 
chef să facă pe eroul. 

— Este vorba despre marchesa Falconieri... 

— Mă gândeam eu. Ce alt motiv să aibă cineva pentru a 
supraveghea casa aceasta uitată de Dumnezeu? O cunoaşteţi 
pe marchesa? 

— Nu chiar. Ne-am întâlnit o dată. Voiam să cumpăr colecţia 
de carte a soţului ei. 

— Ah, asta era. Cât cerea pe hârtia aceea veche? 

— Un sfert de milion. 

— Şi i-aţi fi dat atât? 

— Da, bineînţeles. Colecţia este de câteva ori mai valoroasă. 
Dar, din păcate, a rezultat că preţioasele cărţi proveneau din 
furturi. Dar probabil că ştiţi asta. 

— Nu ştiu nimic! se răsti necunoscutul, apoi îl apucă de umăr 
şi îl întoarse cu faţa la el. 

Mai întâi Malberg văzu ţeava unui amortizor de zgomot, un tub 
lung de zece centimetri, strălucind în nuanţe albăstrui, 
înşurubat în capul ţevii unui revolver. În spatele acestuia 
descoperi chipul desfigurat de arsuri, fără gene sau sprâncene. 
Malberg se aşteptase la asta. Văzuse chipul ars de la distanţă. 
Dar acum, văzut din imediata apropiere, era şi mai înfiorător. 

Se părea că individul voia să guste impresia făcută asupra lui 


Malberg; trecură secunde nesfârşite fără ca acesta să scoată o 
vorbă. 

„De ce se comportă aşa?” se întreba Malberg. Voia să îi inspire 
teamă? Prin atacul atât de perfid executat acest lucru îi reuşise 
deja cu vârf şi îndesat. Furios şi disperat în acelaşi timp, 
Malberg spuse cu voce tremurândă: 

— Lăsaţi odată puşcociul acesta afurisit, că băgaţi frica în 
mine! 

Cuvintele lui rămaseră fără efect. Nici Malberg nu crezuse că 
cererea lui l-ar fi înduplecat pe individ să lase arma. Şi totuşi se 
întâmplă. De la o clipă la alta, îşi recăpăta curajul. Îl privea în 
tăcere pe bărbat, ca şi cum l-ar fi putut ţine în şah cu privirea. 

„EI trebuie să fi fost, se gândi Malberg, individul cu arsuri pe 
faţă trebuie să o fi împuşcat pe marchesa.” Gândul nu era de 
natură să îi menţină curajul abia dobândit. 

— Mi se pare că ne-am intersectat în intenţii cu totul diferite, 
spuse el. Numele meu este Malberg, Lukas Malberg, anticar din 
Munchen. 

Speranţa lui, că tipul cu arsuri pe faţă se va prezenta şi el, nu 
se adeveri. 

— Desigur că nu este necesar să vă spuneţi şi dumneavoastră 
numele, îl provocă Malberg. 

— Numele sunt trecătoare. Spuneţi-mi simplu: Faţă-Arsă. Aşa 
îmi spun toţi prietenii mei. 

Rânji sarcastic. 

Cuvântul „prieteni” suna ciudat în gura acestui om. Lukas nici 
nu îşi putea închipui că individul ar avea prieteni. Era mai 
curând genul care trecea singuratic peste cadavre. 

Brusc prin cap îi trecu un gând îngrozitor. Aruncă pe furiş o 
privire asupra feţei arse. Trăsăturile ei exprimau un gen de 
duritate care te făcea să îl crezi pe acest om în stare de orice; 
chiar şi de asasinarea lui Marlene? 

— De unde o cunoşteaţi pe Marlene Ammer? întrebă direct 
Malberg. 

Se mira el însuşi de curajul de a fi pus întrebarea. Urmărea 
încordat orice reacţie a persoanei din faţa lui. 

— Marlene Ammer? Asta cine mai este? 

Pentru o clipă, Faţă-Arsă păru nesigur. O reacţie de care 
Malberg nu l-ar fi crezut capabil pe interlocutor. Apoi cel din 
urmă continuă: 


— Trebuia să o cunosc pe această doamnă? 

— Era o prietenă a marchizei Falconieri. 

— De ce aţi spus era? 

— Marchesa este moartă. 

— Asta ştiu. Am vrut doar să aflu dacă şi dumneavoastră ştiţi. 
Pentru un anticar, care se ocupă de terfeloage vechi, nu sunteţi 
chiar căzut în cap. Sunteţi interesat să participaţi la afacerea 
mea cu marchesa? _ 

— Depinde despre ce este vorba. Cărţi vechi? In acest caz sunt 
interesat. 

— Aţi spus că aţi da 250 000 de euro pe cărţi? 

— Pe loc. Dacă în cazul colecţiei marchizei nu ar fi fost vorba 
despre bunuri provenite din furt. 

Individul afişă o faţă inexpresivă. 

— Vă ofer o afacere cu participaţie redusă şi mari şanse de 
câştig. Vă interesează? 

— De ce nu? 

În realitate, afacerea îndoielnică nu îi stârnea nici cel mai mic 
interes. Era evident că Faţă-Arsă era unul din acei şarlatani 
profesionişti, care se găseau cu sutele în orice cartier al Romei. 
Dar trebuia să îl amăgească. Cel puţin până când clarifica 
legăturile lui cu marchesa, şi posibil şi cu Marlene. 

— Dispuneţi de o sută de mii de dolari? se interesă Faţă-Arsă. 

— Ce înseamnă „să dispun”? Nu port asemenea sume în 
buzunar. 

— Nici nu mă aşteptam. Voiam să întreb, cât timp vă trebuie 
pentru a avea această sumă peşin. Presupunând că intraţi în 
afacere. 

— Ascultaţi, Faţă-Arsă, vorbiţi despre o oarecare tranzacţie 
obscură. Uitaţi-o. Nu îmi dau acordul pentru o afacere la care nu 
ştiu nici măcar despre ce este vorba. Mi se pare complet 
neserios. Nu vreţi să îmi spuneţi până la urmă despre ce este 
vorba? 

Faţă-Arsă se foia ca un şarpe jupuit. Omul care tocmai îl făcuse 
să se teamă de moarte, se simţea înghesuit. 

— Asta nu se poate explica în două, trei fraze. Este o chestiune 
în care este amestecat Vaticanul, un obiect pentru care Curia, 
dacă negociem abil, va plăti o sumă de câteva ori mai mare 
decât cea pe care o cer eu de la dumneavoastră. 

— Este o prostie, zise indignat Malberg, doar nu credeţi cu 


adevărat că mă las păcălit. Dacă ar fi aşa cum spuneţi, 
permiteţi-mi să întreb de ce nu faceţi afacerea de unul singur? 

Faţă-Arsă băgă arma în buzunarul sacoului. Malberg era 
convins că respectivul făcuse gestul numai pentru a mai câştiga 
timp. 

— Am încercat, dar tentativa a eşuat. Vedeţi, dumneavoastră, 
eu sunt mai curând omul treburilor dure. O sarcină concretă un 
foc de armă, două dacă este necesar, şi treaba este făcută. Sau 
comiterea unei spargeri trei zile observarea locului, planificarea, 
şi în cincisprezece, douăzeci de minute totul este gata. Dar o 
afacere de o sută de mii de dolari cu un cardinal al Curiei pentru 
mine nu este o sarcină uşoară. Inţelegeţi? 

In timp ce Faţă-arsă vorbea, în Malberg se trezi bănuiala că 
tipul avea o legătură cu misteriosul accident auto al cardinalului 
secretar de stat Philippo Gonzaga. Cei o sută de mii de dolari pe 
care Gonzaga îi avusese la el într-o pungă de plastic, să fi fost 
destinaţi lui Faţă-Arsă? 

Deşi nu simţea nici cel mai mic impuls pentru a încheia afaceri 
dubioase şi, deşi Faţă-Arsă îi trezea doar neîncredere, groaza pe 
care ţeava rece a armei înfipte în spate i-o provocase, îi mai 
sălăşluia încă în oase. Aşa că, de formă, manifestă interes. 

— Ştiţi, continuă omul cu faţa arsă, pentru cel de care soarta 
şi-a bătut joc aşa ca de mine, un singur lucru mai contează în 
lume, şi acela este banul. Este absolut indiferent cum arată 
acesta, dacă portofelul geme de doldora ce e. Intreaga lume 
este de vânzare. lar proverbul care spune că banii nu te fac 
fericit este vorbă goală. Conform proverbului, toţi săracii ar 
trebui să fie fericiţi. 

Malberg încuviinţă absent din cap. 

— Ar trebui să îmi spuneţi despre ce este vorba concret, spuse 
el în cele din urmă. 

Faţă-Arsă clătină din cap. 

— Nu aici, şi nu astăzi! 

— Bineînţeles. Propunerea îi convenea lui Malberg, care 
adăugă: Insă vă daţi seama că mă voi ocupa de bani abia după 
ce veţi pune toate cărţile pe masă. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva, răspunse Faţă-Arsă. 
Niciodată nu poţi fi sigur. Lumea este rea. Propun să ne întâlnim 
mâine, la ora zece. 

— De acord. Unde? 


— În faţa statuii lui Michelangelo Pieta, din domul Sf. Petru, 
chiar în dreapta intrării. 

— Poftim? 

— M-aţi înţeles bine. 

Înainte ca Malberg să-şi fi putut exprima mirarea, Faţă-Arsă 
dispăru în direcţia Via dei Coronari. 


CAPITOLUL 37 


Când Malberg reveni la ascunzătoarea sa de la Barbieri, avu o 
surpriză. Barbieri avea o vizită. 

Caterina purta o bluză albă şi o rochie neruşinat de scurtă. 
Părul era desfăcut, buzele rujate decent, ca la a doua întâlnire a 
lor, la Colline Emiliane, pe Via degli Avignonesi. Cu această 
înfăţişare aproape că îl scosese din minţi atunci. 

— Nu este vorba despre ce crezi tu, reacţionă Barbieri la 
privirea plină de reproş a lui Malberg. Mă aştepta în faţa uşii, 
când am ajuns acasă. 

— Bine. Nu vă deranjez, mormăi Malberg şi se întoarse pe 
călcâie. 

Dar înainte de a ajunge la uşă, Caterina îl ajunse şi îi tăie 
calea. 

— Tu, cap pătrat! zise ea furioasă. După care îşi trecu braţele 
după gâtul lui şi vâri un picior între picioarele lui. Cum să te 
conving că eu însămi am fost păcălită de Paolo? 

Malberg îi simţi corpul cald, îi adulmecă parfumul împrăştiat de 
părul lăsat liber, vru să o strângă la piept, dar sentimentul 
neîncrederii era încă viu. De fapt avea urgentă nevoie de un om 
în care putea avea încredere. În ochii ei negri se citea clar 
dorinţa. „Dumnezeule, gândi el, dacă există o femeie care să 
mă poată facă să mă gândesc la altceva, atunci Caterina este 
aceea.” De Marlene trebuia în cele din urmă să uite. 

Malberg vru să pară că o respingea. Privi în altă parte şi 
încercă să se retragă din îmbrăţişarea Caterinei, deşi pentru 
prima dată avea îndoieli asupra faptului dacă dreptatea era de 
partea lui. 

— Măcar ascultă ce are să îţi spună Caterina, se auzi vocea lui 
Barbieri. 

De voie, de nevoie, Lukas se aşeză la masa din bucătărie faţă 
în faţă cu Barbieri. Caterina îi întinse fără un cuvânt un bilet pe 
care era notată o adresă din Lungotevere Marzio, într-o zonă 
deloc proastă, între Ponte Cavour şi Ponte Umberto, pe malul 
stâng al Tibrului. 

— Ce este asta? întrebă Malberg mimând calmul. 

— Este noua adresă a signorei Fellini, răspunse Caterina. De la 


Paolo, adăugă ea aproape timid. A spus că îi pare rău şi că vrea 
să repare ceea ce a stricat. Sincer vrea să te ajute! 

— A mai vrut o dată, remarcă Lukas supărat. 

— Ştiu. Între timp mi-a spus tot. După ce noi am fost în 
locuinţa zidită a lui Marlene, Paolo a aflat de la o vecină a 
doamnei Fellini, care locuieşte două case mai departe, că 
acesteia i s-au oferit de către un necunoscut mulţi bani, ca să 
tacă. Ea observase în casa din Via Gora lucruri despre care nu 
trebuia să vorbească. Suma oferită acesteia trebuie să fi fost 
respectabilă. l-a ajuns pentru o locuinţă într-o zonă foarte bună, 
iar modul de viaţă i s-a schimbat brusc. Paolo a reuşit, nu ştiu 
cum, să afle noua adresă a doamnei Fellini. Şi, punând lucrurile 
cap la cap, a dat de nişte urme ce duceau la Vatican. A dat de 
lucruri pe care nu ar fi trebuit să le ştie. In orice caz, erau de o 
importanţă atât de mare, că a formulat nişte revendicări. Au 
vrut să îl încânte cu nişte sume insignifiante. Când s-a făcut 
plata prin signora Fellini, la care noi am fost de faţă, s-a ajuns la 
scandal. 

Malberg tăcea. 

— Şi unde este acum Paolo? întrebă Barbieri. 

— Nu ştiu. Vorbim doar la telefon. Spunea că este urmărit şi că 
trebuie să se dea la fund. Lukas, vrea să discute cu tine urgent. 
Ştiu că îţi este greu, dar trebuie să îl ierţi! 

Cuvintele Caterinei treziră furia lui Malberg. 

— Aha, deci fratele tău cel grozav îşi imaginează lucrurile cam 
aşa: „Scuze, nu o să se mai întâmple!” Mulţumesc, dar mă 
descurc singur. Fără ajutorul unui mic şi îndoielnic infractor. 

Malberg mototoli biletul şi îl aruncă într-un colţ. Pentru 
moment nu stătea prea bine cu nervii. Brusc, în faţa ochilor îi 
reapăru figura grotescă a lui Faţă-Arsă. Prea multe se adunau! 

— Eşti smintit! se răsti iritat Barbieri şi ridică hârtia. Poate că 
Paolo chiar ne poate ajuta. Apoi i se adresă Caterinei: Cum 
putem da de Paolo? 

Caterina clătină din cap: 

— Nu mi-a dat nici măcar un indiciu asupra locului în care se 
află. Cred că îi era frică. Dar mă va suna zilele următoare. 

Giacopo îl privi plin de reproş pe Lukas. 

— Dacă tu refuzi să vorbeşti cu Paolo, am să o fac eu. 

— Nu te pot împiedica, răspunse Malberg. Se ridică de pe 
scaun, pe care îl împinse sub masă ca într-o cârciumă ieftină de 


periferie. Dar va trebui să nu uiţi să bagi mâna în buzunar după 
o sumă respectabilă de bani, pentru că se ştie, cu Paolo nu faci 
nimic fără bani. Şi acum, scuză-mă. Am să ies imediat să iau o 
gură de aer. 

Ajuns în stradă, trase în piept aerul răcoros al nopţii. | se făcu 
frig şi-şi ridică gulerul hainei. Fără nicio ţintă, cu mâinile în 
buzunare, o luă agale pe Via Caio Cestio şi coti apoi către Porta 
San Paolo. Enorma construcţie din antichitate era scăldată în 
lumina gălbuie a reflectoarelor. 

Intră într-un bar aflat pe colţ, luă o grappa dublă şi o bău până 
la fund fără să o ia de la gură. Nu se simţea bine deloc. 
Schimbul brutal de cuvinte cu Caterina îi făcea rău. Nici el nu 
mai credea că aceasta ştiuse de acţiunile lui Paolo; dar era prea 
mândru ca să recunoască. 


CAPITOLUL 38 


Cu zece minute înainte de ora stabilită, Malberg se afla în 
catedrala Sf. Petru. În lumina palidă din interior, Pieta a lui 
Michelangelo părea aproape lipsită de importanţă, cu atât mai 
mult cu cât o hoardă de turişti dornici de senzaţional se 
îmbulzeau în faţa capelei laterale acoperindu-şi reciproc 
perspectiva. 

Pe un ton jos, plin de respect, o ghidă cu ochelari, de vârstă 
indefinibilă, într-un taior gri-închis, vorbea despre Michelangelo. 
Spunea că acesta plecase la douăzeci şi unu de ani din Florenţa 
plină de viaţă şi venise la Roma, pe atunci un oraş de provincie 
decăzut. Pe tânărul artist nici măcar nu-l angajase papa, ci un 
cardinal francez. Cardinalul comandase cea mai frumoasă operă 
de artă a Romei. Trei ani a lucrat Michelangelo la blocul alb din 
marmură... _ 

Malberg simţi un ghiont în spate. Se întoarse. In spatele lui, în 
dreapta, era Faţă-Arsă. Acesta lăsa impresia că îşi petrecuse 
noaptea pe o bancă din parc. 

Când Lukas vru să zică ceva, bărbatul duse un deget la buze 
şi, arătând cu capul către Pieta, dădu de înţeles că voia să 
asculte explicaţiile ghidei. 

Ghida continuă, spunând că Michelangelo fusese atât de 
mândru de opera sa, încât, contrar obiceiului din acel timp, îşi 
sculptase numele în cutele mantiei Maddonei. Este singura 
semnătură de pe sculpturile lui Michelangelo. Tânărul artist îşi 
săpase numele noaptea, în secret. Când cel care comandase 
statuia observase „paguba”, era deja prea târziu. 

Malberg o asculta pe ghidă doar cu o ureche. Cu coada 
ochiului îl urmărea pe omul cu arsuri pe faţă. In masa de 
oameni se simţea în siguranţă, în ciuda gândului că 
necunoscutul l-ar fi atras într-o capcană. 

Au existat discuţii, spunea ghida, timp de cinci sute de ani cu 
privire la redarea Maicii Domnului. Maddona apărea mai curând 
tânără, frumoasă şi prețioasă ca o iubită, şi nu ca mamă a 
Fiului. Michelangelo îşi justificase modul în care o redase, 
afirmând că femeile curate ar arăta mult mai proaspete decât 
acelea al căror suflet deja căzuse pradă dorințelor păcătoase. 


— Să trecem la obiect, şopti nerăbdător Malberg. De ce m-aţi 
ademenit aici? 

Faţă-Arsă se apropie mult de Malberg: 

— Cu ani în urmă am primit o foarte ciudată comandă. Un 
trimis al Curiei, care s-a străduit să îşi tăinuiască numele, mi-a 
oferit cincizeci de milioane de lire, echivalentul de astăzi a 
douăzeci şi cinci de mii de euro, pentru o spargere la domul din 
Torino. Mai întâi am crezut că vreun obiect de artă stârnise 
lăcomia unui cardinal. Nicio problemă! În fiecare an dispar mii 
de obiecte de artă din biserici şi catedrale, pentru a nu mai 
reapărea niciodată. Şi, cu toată modestia, nu s-a inventat încă 
sistemul de alarmă căruia eu să nu îi pot da de cap! Dar în acest 
caz nu era vorba de o simplă spargere. Eu trebuia să înlocuiesc 
celebrul giulgiu din Torino cu o copie despre care se spunea că 
ar fi excelentă. După care trebuia să incendiez capela în care se 
păstra giulgiul. Ca să vedeţi! 

— O poveste incredibilă, dar de ce îmi spuneţi mie asta? 

— Veţi înţelege imediat. Faţă-Arsă îl trase de o parte pe 
Malberg, după ce câţiva turişti le aruncaseră deja priviri 
reprobatoare. Erau protejaţi de o coloană, iar bărbatul marcat 
de foc continuă: Cincizeci de milioane de lire nu erau o 
bagatelă. Am acceptat comanda, am făcut rost de planurile 
domului din Torino, mi-am petrecut zile întregi în biserică, am 
reţinut fiecare mişcare şi fiecare posibilă ascunzătoare şi am 
elaborat un plan de acţiune. Într-o seară de duminică, m-am 
lăsat încuiat împreună cu copia giulgiului în biserică şi m-am 
pus pe treabă. 

Malberg încă nu pricepea unde voia să ajungă interlocutorul 
lui. 

— Este o poveste palpitantă, remarcă el cu ironia celui care 
avea îndoieli. Asta presupunând că ar fi reală. Dar în ce constă 
oferta dumneavoastră? 

— Răbdare! Răbdarea este cheia succesului! Totul a decurs 
conform planificării. Cu unelte speciale am deschis scrinul în 
care se păstra giulgiul şi l-am înlocuit cu copia. Am avut o 
senzaţie stranie ţinând în mâini giulgiul în care fusese 
înmormântat Isus din Nazareth. Eu nu sunt un om credincios, 
dar aşa ceva nu trăieşti în fiecare zi. 

— Aveţi perfectă dreptate. Dar... 

Faţă-Arsă ridică mâna. 


— În acea clipă mi-a venit ideea să decupez o parte minusculă 
din giulgiu. Oricum giulgiul prezenta mai multe deteriorări. M- 
am gândit că nimeni nu va observa. Deci am decupat cu o lamă 
o bucată de material de mărimea unei mărci poştale, pe care 
am vârât-o în buzunar. 

Bărbatul băgă mâna în buzunarul din interior al sacoului, 
scoase un plic de celofan în care se vedea o bucată de pânză 
decolorată. O vâri lui Malberg sub nas, ca pe un trofeu. 

Treptat Malberg începea să înţeleagă despre ce era vorba. 
Câteva secunde privi mut pliculeţul din celofan. Povestea 
căpăta o tentă atât de aventuroasă, încât îi venea greu să îi dea 
crezare. Pe de altă parte, ea părea atât de neobişnuită, că cu 
greu putea să o ia drept o născocire. 

Faţă-Arsă continuă: 

— Originalul l-am ascuns în spatele unui altar secundar. După 
care, aşa cum a dorit cel care mi-a dat comanda, am aprins 
antimisul de sub scrin. Ştiţi cât de rapid se aprind pânzeturile 
vechi de altar? Uitaţi-vă la mine şi vă veţi da seama! Totul s-a 
petrecut rapid, înainte de a mă putea feri, partea superioară a 
corpului meu era în flăcări. Urlam de durere ca un porc la tăiat 
şi mă tăvăleam pe podea. Cumva am reuşit să sting hainele 
aprinse. M-am ascuns în spatele altarului secundar, unde 
pusesem şi giulgiul original, şi am aşteptat până când incendiul 
a fost sesizat şi au intervenit pompierii. În acel haos general am 
putut să părăsesc neobservat domul, împreună cu prada mea. 
Acum vă puteţi imagina că misiunea mea nu a fost lipsită de 
risc. Comparativ cu acesta, cele cincizeci de milioane de lire de 
la cel care dăduse comanda reprezentau o impertinenţă crasă. 
De acest lucru mi-am dat seama abia mai târziu. 

— Şi cu copia giulgiului ce s-a întâmplat? A ars? 

Faţă-Arsă râse forţat: 

— Cât pe-aici. Nu a lipsit mult, căci flăcările au cuprins scrinul 
în care se afla giulgiul. Dar nu, pânza a fost doar pârlită în 
câteva locuri. De atunci, pe partea superioară şi pe partea 
inferioară se păstrează uşoare urme de funingine. Ceea ce face 
falsul mai autentic, lucru aflat în intenţia angajatorului meu. 

— Şi originalul? 

— Originalul nu a suferit nici cea mai mică vătămare. În ziua 
următoare l-am livrat la ora stabilită, la locul stabilit, şi mi-am 
luat în primire banii. Şi ştiţi unde? 


Bărbatul se întoarse şi cu o mişcare a capului indică Pieta a lui 
Michelangelo. 

În acest răstimp ghida se îndepărtase cu turiştii. Se aşternu 
tăcerea. Malberg se gândea. Nu ştia ce să creadă despre Față- 
Arsă. Nu arăta a fi omul cu care să faci neapărat afaceri. Şi nici 
nu avea un motiv pentru a nu-l lăsa în plata Domnului pe Față- 
Arsă şi a pleca. Şi totuşi exista ceva ce îl reţinea pe Malberg să 
procedeze astfel: bănuiala că întâlnirea cu omul marcat de foc 
nu era o întâmplare. Şi că obscura negociere trebuia privită în 
cu totul alt context. 

— Permiteţi? spuse Malberg politicos şi vru să ia din mâna 
interlocutorului pliculeţul de celofan. 

Dar acesta feri preţiosul obiect. 

— Nu, nu permit, zise el hotărât. Trebuie să mă înţelegeţi. 

Într-un fel, Malberg îl înţelegea. Era evident, niciunul, nu avea 
încredere în celălalt. În orice caz, Malberg simula interesul 
pentru afacere. 

— Cine garantează autenticitatea acestei bucăţi de material? 
Înţelegeţi-mă corect, nu vă fac escroc, dar noi nu ne cunoaştem 
deloc! 

Faţă-arsă dădu din cap ca un părinte duhovnic care ia 
cunoştinţă de spovedania unui păcătos. După ce vâri plicul de 
celofan în buzunarul interior al hainei, scoase din buzunarul din 
dreapta un plic îndoit şi-l întinse lui Malberg. 

Plicul conţinea trei filme Roentgen, de format 13/18 centimetri. 
Unul reprezenta alăturate partea din faţă şi partea din spate a 
giulgiului de la Torino. Pe al doilea era un fragment al giulgiului 
cu locul din care lipsea bucăţica aflată acum la Faţă-Arsă. Al 
treilea film reprezenta exact acea bucată de material pe care i-o 
oferea spre vânzare Faţă-Arsă. Se vedea clar structura firelor 
pânzei. 

— Dacă suprapuneţi aceste două negative, spuse Faţă-Arsă cu 
mândrie în voce, veţi constata că structura micului fragment se 
integrează exact în structura generală a giulgiului. 

Malberg suprapuse cele două negative şi le privi în lumina ce 
pătrundea prin cupolă naosului. lIntr-adevăr, complicata 
structură în ochi de peşte a pânzei continua fără greşeală în 
bucăţica în cauză. Omul cu urme de arsuri se gândise la toate. 

— Deci? 

— Deci ce? răspunse Malberg, deşi ştia la ce se referea acesta. 


— Vă interesează? O sută de mii de dolari în bancnote mari. 

intinse de zece ori una după alta degetele ambelor mâini. 

— Da, răspunse Malberg. In principiu da. 

Se simţea neajutorat. Pe moment, nu avea idee cum ar putea 
să mai tergiverseze lucrurile. ` 

— Să zicem peste o săptămână? In acelaşi loc, la aceeaşi oră. 

— Am înţeles. 


CAPITOLUL 39 


Când procurorul Achille Mesomedes ajunse dimineaţa la biroul 
lui din Palatul de Justiţie, secretara îl privi încurcată din spatele 
monitorului. 

— Burchiello a întrebat de dumneavoastră. Era supărat. 
Duceţi-vă imediat la el! 

Mesomedes lăsă geanta cu documente pe birou şi plecă spre 
biroul procurorului-şef. Era aşteptat. 

Giordano Burchiello, un jurist corpolent, trecea drept cea mai 
eficientă armă în lupta cu mafia. Dar existau şi voci care îi 
atribuiau anumite legături cu aşa-zisa înaltă societate. Oricum, 
în calitate de şef al procuraturii Roma uno avea în subordine o 
duzină de procurori, majoritatea mai tineri, printre ei aflându-se 
şi Achille Mesomedes. 

— Dottor Mesomedes, începu Burchiello accentuând exagerat 
titlul, ca şi cum l-ar fi luat în derâdere, dottor Mesomedes, te-am 
chemat după ce mi-a ajuns la urechi că ai efectuat cercetări 
arbitrare într-un caz închis. 

— Aşa este, signor procuror-şef. Dar nu am ştiut că este 
interzis sau chiar ilegal. 

Procurorul-şef îşi scoase ochelarii cu lentile fumurii şi îi azvârli 
pe biroul lui de dimensiunile unei mese de ping-pong. După care 
îşi încrucişă braţele pe burtă şi spuse: 

— După legile acestei ţări, procurorii nu se bucură de 
privilegiul independenţei personale, pe care îl au judecătorii. Ei 
urmează indicaţiile şefilor lor. Fiecare procuror acţionează doar 
ca reprezentant al primului funcţionar al procuraturii, şi acela 
sunt eu. lar eu nu îmi amintesc să îţi fi dat sarcina de a pune pe 
rol cazul Marlene Ammer. 

— Nu, signor procuror-şef, răspunse supus Mesomedes, dar 
dacă îmi pot permite remarca, eu nu am repus în niciun fel 
cazul pe rol. Mi-am aruncat doar privirea prin dosar, în scop de 
studiu ca să zic aşa, şi cu această ocazia m-am lovit de 
ciudăţenii şi absurdităţi care sugerează... 

— Deci dumneata te îndoieşti de seriozitatea muncii mele, 
întrerupse Burchiello discursul tânărului procuror. 

— În niciun caz! 


— Eu am încetat cercetările. Dosarul poartă semnătura mea. 
Femeia s-a înecat în cadă. Cu asta cazul este rezolvat o dată 
pentru totdeauna. Vorbeai de ciudăţenii? 

— Da, prima ar fi raportul de autopsie. Dacă îmi permiteţi, este 
o treabă neglijentă. 

— Pregătirea lui dottore Martino Weber este deasupra oricărei 
suspiciuni! 

— Nu am afirmat contrariul. Dar şi o pregătire înaltă nu 
exclude să ai o dată o zi proastă. Mie mi se pare că raportul a 
fost făcut din birou. Conţine doar fraze din care nu se poate 
trage nicio concluzie. Şi singurul indiciu neobişnuit este trecut 
cu vederea. 

— La ce te referi, dottor Mesomedes? 

— urmele olfactive de pe capotul moartei, date de un amestec 
de răşini vegetale scumpe, ca olibanum şi balsamul de tolu, din 
care se fabrică cea mai scumpă tămâie din lume. Tămâie 
folosită doar la Vatican. 

Burchiello tuşi de parcă tămâia îl zgăriase pe gât. 

— Interesant, zise el cu un rânjet superior, şi ce concluzie tragi 
de aici? Sper că nu aceea că papa este implicat în caz! 

Procurorul-şef dădu să râdă, dar îl apucă tusea. 

— Bună povestea! repetă el de mai multe ori. Bună povestea, 
zău aşa! 

După ce Burchiello se linişti şi după ce îşi şterse transpiraţia de 
pe faţa înroşită, Mesomedes replică liniştit: 

— Nu papa. Dar poate Curia! 

— Nu te înţeleg. 

Procurorul-şef nu continuă. 

Mesomedes mai avea un as în mânecă. Pe care îl folosi acum: 

— În revista Guardiano a apărut atunci un articol excepţional 
documentat despre acest caz, scris de o reporteră cu numele de 
Caterina Lima. 

— Oh Doamne, numele nu îmi este necunoscut! Burchello 
ridică implorator ambele braţe. Nimic din acest articol nu 
reprezintă jurnalismul de investigaţie. 

— Oricum ar fi, articolul conţine un şir de fapte verificabile, 
despre care nu a mai scris nimeni. Aşa că am contactat-o pe 
reporteră. Ea mi-a arătat fotografii făcute personal la 
înmormântarea lui Marlene Ammer. 

— Da, şi? Unde vrei să ajungi, dottor Mesomedes? 


înmormântările arată toate la fel. 

— Mă îndoiesc. Există înmormântări mari şi mici, cu sau fără 
binecuvântarea Bisericii, dar aceasta mi s-a părut cu totul 
deosebită. Căci la înmormântarea lui Marlene Ammer au luat 
parte cel puţin doi cardinali ai Curiei, poate chiar mai mulţi. În 
fotografii pot fi în orice caz clar recunoscuţi cardinalul secretar 
de stat Philippo Gonzaga şi şeful Sfântului Oficiu, Bruno Moro. 

Burchiello sări în picioare şi cu mâinile la spate începu să se 
plimbe precipitat încoace şi încolo prin faţa biroului său. 

— Asta nu o mai cred, murmură el ca pentru sine, cu privirea 
aţintită în podea. 

— Fotografiile nu lasă loc de nicio îndoială, în orice caz nu în ce 
îi priveşte pe cei doi. Eu nu prea îi cunosc pe demnitarii 
Vaticanului, dar probabil că în fotografii pot fi recunoscuţi şi alţi 
membrii ai Curiei. 

— Da, şi? Procurorul-şef se opri brusc şi îl privi pe Mesomedes: 
Şi asta ce înseamnă? ă 

— Eu aş spune că este ceva neobişnuit. Imi închipui că la 
înmormântarea mea nu se va rătăci nici măcar un membru al 
Curiei. De unde să fi ştiut înalții demnitari de înmormântare? De 
ce Marlene Ammer a fost înmormântată anonim? Şi de ce unul 
dintre participanţii la înmormântare a încercat să îi ia reporterei 
cardul de memorie al aparatului fotografic? Acestea sunt doar 
câteva dintre întrebările pe care mi le pun. Şi nu mi se pare 
deloc greşită bănuiala că între Curie şi justiţia din Roma există 
anumite contacte. 

— Este ilar! Burchiello dădu din cap supărat. După care se 
apropie foarte mult de Mesomedes şi-i spuse aproape în şoaptă: 
Chiar ţii să pui punct carierei dumitale? Îţi dau un sfat. Nu te 
băga în mocirla aceasta. Eu te înţeleg, pentru că în definitiv şi 
eu am fost odată tânăr şi ambițios. 

Lui Mesomedes îi stătea pe limbă să răspundă: „Aşa ceva nu 
îmi pot imagina”, dar în loc de asta spuse: 

— Aici nu este vorba despre ambiţie, signor procuror-şef. Aici 
este vorba doar de dreptate şi justiţie. 

Burchiello rânji impertinent. 

— Cel drept trebuie să pătimească mult. Este scris şi în psalmi. 

— Dar în psalmi se mai spune: Dreptatea trebuie să rămână 
dreptate! 

— Dottor Mesomedes, eşti un încăpățânat. Pot doar să sper că 


încăpăţânarea nu îţi va fi fatală. 

Vocea avea un ton ameninţător. 

Mesomedes se simţi brusc ca într-un film american cu 
gangsteri, unde procurorii totdeauna sunt corupți şi lipsiţi de 
scrupule. 

Atunci sună telefonul. Procurorul-şef ridică receptorul: 

— Pronto! 

Mesomedes avu impresia că Burchiello era tras la răspundere 
de către interlocutor. 

— Nu, răspunse acesta, este vorba despre o omisiune... 
bineînţeles, mă ocup şi pun lucrurile la punct... Scuzaţi 
incidentul... complimentele mele, Excelenţă! 

Şi închise telefonul. | se adresă lui Mesomedes: 

— Asta era. Ne înţelegem. 


CAPITOLUL 40 


Două zile şi două nopţi petrecu cardinalul secretar de stat 
Philippo Gonzaga în apartamentul său privat din Palatul 
Apostolic. Refuză să mănânce şi nu permise nimănui să se 
apropie de el, nici măcar medicului personal al papei, căruia 
cardinalul Moro îi ceruse ajutorul. Voia să fie singur. 

Intâmpina dificultăţi în privinţa revenirii la realitate. Şi, în plus, 
la intervale neregulate, avea frisoane care îi scuturau corpul 
slăbit de parcă era străbătut de un curent electric. 

Imediat ce frisoanele încetau, Gonzaga încerca să îşi 
limpezească gândurile. Cine se aflase în spatele răpirii? 
Duşmani avea destui, dar prea puţini erau interesaţi de giulgiul 
din Torino. 

Cât despre vocea deformată de difuzorul din abator, îşi mai 
amintea fragmente din cele spuse şi faptul că posesorul ei 
folosise expresii de specialitate din teologie. Acestea, dar şi 
duritatea măsurilor l-ar indica mai întâi pe Anicet, căpetenia 
celor din Fideles Fidei Flagrantes. 

Dacă era cineva care cunoştea autenticitatea giulgiului, acela 
era Anicet. El însuşi îi înmânase lui Anicet pânza la burgul 
Layenfels, iar pentru faptul că era vorba despre original şi nu 
despre o copie, el, Gonzaga, putea depune mărturie. Cel puţin 
pentru faptul că era pânza păstrată la Vatican. O luase doar cu 
propria mâna din tezaur şi şi-o înfăşurase în jurul trupului. 

Nu, se gândi cardinalul secretar de stat, era exclus să fie 
Anicet. Din câte îşi amintea, pusese vocii din difuzor întrebarea 
dacă lucra pentru Anicet, şi după o ezitare cam lungă primise 
răspunsul că Anicet ar lucra pentru el. 

Deci, a cui era vocea auzită în camera frigorifică? 

În dimineaţa celei de a treia zi a autoizolării lui, Gonzaga simţi 
o foame puternică. Gândul la jumătăţile de porc între care el 
însuşi atârnase ca o halcă de carne ore întregi, îi tăiase până 
acum orice poftă de mâncare. Puse mâna pe telefon şi comandă 
maicilor răspunzătoare de masa membrilor Curiei, inclusiv a 
papei, un mic dejun, subliniind „fără cârnaţi şi şuncă”. 

Puțin mai târziu, cineva bătu la uşă, şi monsignor Abate, 
secretarul personal al cardinalului Bruno Moro, apăru cu o tavă 


pe care se aflau micul dejun solicitat, Messagero şi Osservatore 
Romano. 

— Bună dimineaţă în numele Domnului, Excelenţă, spuse 
Abate proaspăt ras şi cu o sutană ireproşabil călcată. 

Gonzaga, având pe el doar un halat de baie purpuriu, de la 
Massimiliano Gammarelli, creator haute couture din Via di Santa 
Chiara, ridică privirea. 

— Soffici unde este? mormăi el, recunoscându-l pe secretarul 
duşmanului său. 

Acesta ridică din umeri. 

— Până astăzi nu a reapărut. Cardinalul Moro vrea să alerteze 
poliţia. 

Gonzaga se ridică din fotoliul în care îşi petrecuse şi în care 
meditase ultimele două zile. După care se duse la fereastra din 
mijloc a camerei sale de lucru şi privi Piaţa Sf. Petru prin 
jaluzelele lăsate. Piaţa amplă, mărginită de colonadele Bernini, 
era la această oră încă liniştită şi părăsită. 

Gonzaga se întoarse. 

— Spuneţi-i cardinalului Moro că doresc ca poliţia să nu fie 
implicată pentru Soffici. Soffici va reapărea la fel ca mine. 
Probabil că se află într-un scaun confesional al bisericii San 
Giovanni din Laterano, ori la San Pietro de Tortosa în Vincoli, 
sau la Santa Maria Maggiore. 

Monseniorul îl privi mirat pe Gonzaga. 

— Excelenţă, cum de v-aţi gândit tocmai la aceste case ale 
Domnului? 

lritat, cardinalul secretar de stat pufni pe nas: 

— Nu am afirmat că Soffici ar fi într-una dintre aceste biserici. 
M-am exprimat doar în legătură cu posibilitatea ca secretarul 
meu să poată fi găsit în vreo biserică. Este aşa de greu de 
înţeles? 

— Nu, Excelenţă, am înţeles ce aţi spus. 

— În definitiv, şi eu am fost lăsat într-o biserică... 

Gonzaga se opri. Aruncă o privire neliniştită, aproape confuză 
asupra tăvii aşezate de monsignor Abate pe o măsuţă. 

— Am cerut un mic dejun fără cârnaţi şi şuncă, se răţoi 
Gonzaga, şi ce îmi aduceţi, monsignore? Şuncă! 

— Dar astăzi nu este nici vineri şi nicio altă zi în care legile 
bisericii impun reținerea de la carne. Maicile au fost de părere 
că trebuie să vă refaceţi forţele, excelenţă! 


— Mda... mda... maicile au fost de părere. 

Cardinalul secretar de stat luă de pe biroul lui un plic cu 
însemnele papale şi, folosindu-şi degetele, începu să vâre în el 
una după alta feliile de şuncă. După ce goli farfuria, umezi 
capacul plicului cu buzele, îl lipi şi i-l înmână monseniorului care 
încremenise. 

— Bătrânele ar trebui mai bine să se ocupe de propria 
sănătate. Spuneţi-le asta! 

Abate făcu o plecăciune de parcă i s-ar fi înmânat cartea de 
rugăciuni pentru slujba de dimineaţă, şi nu un plic cu cinci felii 
de şuncă. Apoi dispăru fără să rostească o vorbă, pe acelaşi 
drum pe care venise. 

Cardinalul secretar de stat nu îşi amintea ca pe parcursul 
carierei lui clericale să fi ridicat personal jaluzelele locuinţei. În 
Palatul Apostolic aceasta era o sarcină a maicilor, precum 
ştergerea prafului şi făcutul patului. Dar în această dimineaţă 
Gonzaga deschise cu mâna lui jaluzelele ferestrei din mijloc. 
După care se aruncă flămând asupra micului dejun, care în 
ciuda restituirii şuncii, era abundent: patru ouă jumări servite în 
veselă şi tacâmuri de argint, trei feluri de brânză, miere şi trei 
feluri de gem, două panini plus pâine albă şi neagră, un castron 
cu griş cu lapte îmbogăţit cu stafide şi nucă, o cană cu lapte 
covăsit şi o cană cu ceai englezesc. 

Micul dejun al cardinalului secretar de stat dura de obicei trei 
sferturi de oră, în care era inclusă şi studierea ziarelor de 
dimineaţă. Totuşi, în această dimineaţă micul dejun luă sfârşit 
brusc, fără ca Gonzaga să fi gustat şi din grişul cu lapte. 

La rubrica locală din Messagero, cardinalul dădu peste 
următoarea ştire: 


Cadavru neidentificat 

În Fontana di Trevi 

Roma. Făcându-şi rondul, maistrul răspunzător de 
fântânile, Carlo di Stefano, a descoperit ieri în jurul 
orei şase dimineaţa, în Fontana di Trevi, obiectiv zilnic 
a mii de turişti, cadavrul unui bărbat neidentificat. 
Bărbatul în vârstă de aproximativ cincizeci de ani 
plutea în apă cu braţele întinse şi cu faţa în jos. În 
urma primelor cercetări a rezultat că bărbatul murise 
între orele două şi şase dimineața. Până acum nu s-a 


putut stabili dacă necunoscutul ar fi căzut în fântână 
sub influența alcolului şi s-a înecat sau dacă este 
vorba despre o crimă. Cadavrul a fost transportat la 
Institutul pentru medicină legală al Universităţii, în 
vederea autopsierii. Poliția solicită ajutorul celor care 
pot furniza indicii. 


Gonzaga sări în picioare şi se repezi la telefon. 

— Alberto? Veniţi cu maşina. Trebuie să mă duc imediat la 
Institutul de medicină legală al Universităţii. Repede! 

Cincisprezece minute mai târziu cardinalul era deja pe drum. 
Ca de obicei, Gonzaga stătea pe locul din spate, în dreapta, şi 
tot ca de obicei călătoria se desfăşura în tăcere. Cardinalul 
secretar de stat ura mersul cu maşina, aşa cum alţii urau zborul 
cu avionul. El considera traficul din Roma o lucrătură a 
diavolului, pentru că îl făcea să transpire chiar şi în zilele reci de 
ianuarie. Accidentul din Piazza del Popolo, ca şi răpirea 
petrecută cu câteva zile în urmă păreau să îi dea dreptate. Cu 
toate acestea, nu se putea dispensa de acest gen de deplasare. 

Gonzaga luă legătura telefonic, din maşină, cu şeful patologiei, 
dottor Martino Weber. li spuse că ar putea, eventual, să 
contribuie la identificarea necunoscutului. De câteva zile 
secretarul său personal Giancarlo Soffici dispăruse fără urmă. 

Cardinalul secretar de stat era aşteptat. Patologul îl conduse în 
subteran. Lui Gonzaga îi era greu să îşi ţină în frâu gândurile. Ca 
să fie cinstit, nu îl iubise pe acest Soffici, care îl cam călca pe 
nervi, cu toate că era isteţ şi priceput la biblie ca nimeni altul. 
Dar Soffici era tipul veşnicului perdant, categorie de oameni din 
care Biserica avea, slavă Domnului, cu grămada. De la Adam şi 
până la Petru, până şi biblia gemea de perdanţi. 

Intr-o încăpere în faianţă albă - aproape toate încăperile din 
subsol erau în faianţă albă - dottor Weber deschise o uşă nu 
mai mare decât cea a unui frigider din gospodăria unui 
singuratic. Cu o mişcare a mâinii, dottore trase din perele o 
targă acoperită cu un cearşaf alb. Sub cearşaf se zăreau 
formele unui mort. 

Patologul trase tăcut deoparte cearşaful. 

Gonzaga încremeni. Vru să spună ceva. Dar ceva îi paraliza 
capacitatea de a vorbi. Strângea din dinţi cu putere. 

Dacă ar fi putut să vorbească, ar fi spus: „Acesta nu este 


Soffici, secretarul meu. Dar îl cunosc pe acest bărbat, nu ştiu 
cum îl cheamă şi unde trăia, dar îl recunosc după urmele de 
arsuri de pe faţă. Ne-am întâlnit o dată, în timpul unui zbor de la 
Frankfurt la Milano. Mi-a oferit o afacere absurdă. O sută de mii 
de dolari pentru o minusculă bucată de material, nu mai mare 
decât o marcă poştală. Dar pe urmă...” 

Dottor Anselmo Weber întrerupse gândurile lui Gonzaga: 

— Îl cunoaşteţi? 

Cardinalul tresări. 

— Dacă îl cunosc? Nu, nu este secretarul meu. Regret. 

Era ciudat ceea ce spunea. Gonzaga întrebă în cele din urmă: 

— Cum a murit sărmanul? 

Cu răceala specifică patologului confruntat zi de zi cu moartea, 
dottor Weber răspunse: 

— Lovit la ceafă cu muchia palmei, cu precizie. Moarte rapidă. 
Locul faptei nu corespunde cu locul unde a fost găsit. 

— Nu voiam să ştiu chiar atât de exact! 

Vocea lui Gonzaga era la fel de rece ca cea a patologului. 


CAPITOLUL 41 


Ca majoritatea locuitorilor Romei, Caterina Lima nu avea nici 
ea un garaj pentru automobilul propriu. Se putea considera 
norocoasă dacă găsea un loc de parcare în Via Pascara, unde 
locuia. De cele mai multe ori trebuia să îşi lase maşina la câteva 
străzi distanţă de locuinţă şi uneori mai uita unde îşi parcase în 
ziua anterioară micul Nissan. Lucru ce s-a întâmplat şi în 
această vineri, când îşi pusese în gând lucruri mari. 

Purtarea distantă a lui Malberg o marca enorm pe Caterina. 
Situaţia era critică. Avea impresia că Malberg era complet 
epuizat de mania persecuției şi de acreala lui. Totuşi era 
hotărâtă să nu cedeze. 

De mai multe zile Caterina dormea prost, abia mânca câte 
ceva, iar gândurile îi erau orientate într-o singură direcţie. 
Norocul ei era că noile atribuţii din redacţia Guardiano îi opreau 
libertatea de a se dedica unei probleme importante. 

Deja se însera când Caterina îşi regăsi maşina pe o stradă 
lăturalnică. Avea un buchet de crini albi şi bileţelul cu adresa 
doamnei Fellini, pe care Lukas îl aruncase cu dispreţ pe podea. 
Fosta administratoare era probabil singura care ar fi putut să 
dea informaţii despre legăturile misterioase dintre moartea lui 
Marlene şi înalții demnitari din Vatican. Nu era prea sigură că 
fratele ei, Paolo, cunoştea toate amănuntele. Ceea ce era clar 
era că acesta ştia mai multe decât ea şi decât Malberg. 

Caterina nu se îndoia defel că pentru Lukas şi ea putea să 
existe un viitor comun numai în situaţia în care „cazul” Marlene 
Ammer era clarificat. Altfel, Marlene se va afla pentru totdeauna 
între ei. 

Datorită profesiei, Caterina ştia cum să facă oamenii să 
vorbească. Concepuse şi un plan în acest sens. Signora Fellini 
nu o cunoştea, dar ea o cunoştea pe signora - ceea ce 
reprezenta un avantaj ce nu putea fi ignorat. Oricum, Caterina 
ştia câte ceva despre femeie. Cu aceste date Caterina o va 
confrunta pe Fellini, care se credea sigură de noua ei existenţă. 
Normal că nu îi va deconspira sursa informaţiilor ei şi va trece 
sub tăcere faptul că era sora lui Paolo. Ceea ce îi va crea 
doamnei Fellini o stare de nesiguranţă. Oamenii nesiguri sunt 


mai dispuşi să ofere informaţii decât cei care se cred în 
siguranţă. 

Adâncită în gânduri, Caterina conduse Nissanul către nord, în 
susul Tibrului, spre Lungotevere Marzio, unul dintre cele mai 
exclusive locuri din oraş. Nu era un secret că mai multe dintre 
clădirile închiriate marii burghezii se aflau în proprietatea 
Vaticanului. Deci aici locuia signora Fellini după mutarea 
intempestivă din locuinţa de administratoare a clădirii din Via 
Gora. 

Nu era o schimbare proastă, se gândi Caterina în timp ce 
examina cu privirea reprezentativa clădire aflată pe cealaltă 
parte a străzii. Perspectiva asupra fluviului şi a Vaticanului 
trebuia să fie încântătoare. 

Trebuia să urci trei trepte pentru a ajunge la portalul pompos. 
În partea stângă, în spatele unui geam fumuriu de dimensiunile 
unei palme, era o cameră video. Sub aceasta cinci butoane de 
sonerie, fără nume, marcate doar cu numerele romane |, I, III, 
IV şi V. Cei care locuiau aici nu acordau mare importanţă 
numelui. 

Desigur, Caterina ar fi putut să sune. Pe biletul de la Paolo 
scria doar: Lungotevere Marzio 3 - II. În difuzor s-ar fi auzit doar 
un pocnet. În cel mai bun caz s-ar fi ales cu un „Pronto!” 
morocănos, dar imediat ce şi-ar fi expus problema ei, discuţia s- 
ar fi încheiat înainte de a fi început. De aceea, Caterina preferă 
să mai aştepte până când unul dintre cei care locuiau aici va 
intra sau va ieşi din clădire. 

Nu dură mult şi în dreptul casei opri un taxi, din care cobori un 
domn respectabil, mai vârstnic. 

— La cine doriţi să mergeţi? întrebă el politicos, văzând-o pe 
Caterina aşteptând. 

— La signora Fellini, răspunse Caterina. 

— Nu o cunosc. Aici nu locuieşte nicio signora Fellini. Probabil 
că aţi greşit adresa, signora. Aici este numărul trei! 

— Numărul trei, ştiu. Şi nu am greşii adresa. Signora locuieşte 
aici de puţin timp. 

— Cum spuneaţi că se numeşte? 

— Signora Fellini, la etajul doi. 

Bătrânul o examină cu privirea pe Caterina. Atitudinea lui 
trăda o anumită neîncredere. Dar, când aceasta îi surâse 
prieteneşte, introduse cheia în broască şi întrebă: 


— Aţi sunat? 

— Nu, vreau să îi fac o surpriză. 

Caterina agită buchetul de flori. 

— Ei, atunci veniţi cu mine, zise domnul în vârstă şi deschise 
uşa de la intrare. Jumătate din drum îl vom face împreună. Eu 
locuiesc la etajul patru. 

Liftul din centrul holului în marmură verde emana bunăstare şi 
siguranţă. Uşile din mahon lustruit şi sticlă şlefuită se 
deschiseră aproape fără niciun zgomot. 

— După dumneavoastră, spuse domnul şi o invită pe Caterina 
să urce prima. După care apăsă pe butoanele II şi IV. Cu ochii la 
buchetul cu flori o întrebă: O ocazie deosebită? 

Caterina dădu din cap: 

— Nu, nu este o ocazie deosebită, doar aşa... 

Liftul se opri la etajul doi cu un şoc abia perceptibil. Caterina 
salută cu amabilitate, iar bătrânul îi răspunse. Liftul urcă mai 
departe. 

Prin uşa cu două canaturi se auzea muzică dată la un volum ce 
nu prea se potrivea cu liniştea emanată de splendida casă. 
Caterina căută zadarnic o tăbliță cu un nume; în afara unui 
buton de sonerie în formă de pâlnie, pe perete nu se mai afla 
nimic. 

Caterina sună. 

Muzica se opri brusc. Se auziră paşi în interiorul casei. Aceştia 
se apropiară în cele din urmă de intrare. Uşa se deschise foarte 
puţin. 

— Signora Fellini? întrebă Caterina. 

O recunoscuse pe fost administratoare. Purta un jupon roz, şi 
nişte pantofi de la Prada cu toc exagerat de înalt. Între degetele 
mâinii drepte licărea o ţigară, şi femeia se cam clătina. Băuse, 
nu era nicio îndoială. 

— Ce vreţi? răspunse Fellini cu o voce răguşită, cam vulgară. 

Privirea îi căzu pe buchetul de flori. 

— Trebuie să vă predau aceste flori. Sunt de la un domn, 
Gonzaga. 

Cât ai clipi, uşa i se închise în nas. Îşi imaginase întâlnirea 
altfel. Stătea acolo ca un pudel plouat. Nu se aşteptase la o 
astfel de reacţie. De fapt ar fi trebuit să se aştepte ca o femeie 
care se trezise de azi pe mâine beneficiară a unei noi vieţi să 
reacționeze în acest fel. Caterina era supărată pe sine însăşi. 


Tocmai voia să se întoarcă şi să plece, când uşa se deschise din 
nou. 

— Intraţi, spuse Fellini. 

Pusese pe ea un halat de baie. 

Caterina fu atât de surprinsă, încât nu reacţionă în niciun mod. 
Abia când Fellini o privi printre gene şi îi făcu cu capul un semn 
ce părea a fi o invitaţie, Caterina dădu curs acesteia. 

— Trebuie să mă înţelegeţi, sporovăia signora în timp ce 
mergea înainte prin holul întunecos, eu sunt nouă aici, şi prin 
zonă se tot vorbeşte despre spargeri. Este o neîncredere 
generală. 

— Da, niciodată nu poţi să fii suficient de prevăzătoare, 
răspunse  înţelegătoare Caterina, dar nu mi-am închipuit 
vreodată că aş putea fi luată drept o spărgătoare. 

— Tocmai, ulterior am avut îndoieli. Scuzaţi-mă. 

— Nu este nicio problemă. 

În salonul iluminat sărăcăcios de două aplice, Caterina îi predă 
florile. Alesese intenţionat crini. Căci dacă exista vreo floare al 
cărei miros să amintească de cele bisericeşti, aceasta era crinul. 

În iconografia creştină nu există floare mai bogată în 
semnificaţie decât crinul. Pentru că seva lujerului de crin 
miroase ca laptele proaspăt, el este considerat drept simbol al 
maternității imaculate. Şi prin aceasta semnifică şi inocenţa. 

— De la cine spuneaţi că sunt florile? întrebă signora cu o 
indiferenţă prost mimată. 

— De la un anume domn Gonzaga, răspunse Caterina. ÎI ştiţi! 

— Ah, Gonzaga, desigur! 

Modul în care signora Fellini preluă florile trăda clar că aceasta 
nu mai primise niciodată aşa ceva sau i se întâmplase extrem 
de rar. 

— Nu vreau să vă irosesc preţiosul dumneavoastră timp, zise 
Caterina şi se pregăti de plecare. 

Planul ei funcţiona. 

— Dispun de suficient timp. Ştiţi, aici trăiesc singură cuc în 
locuinţa asta mare. Recunosc că este o casă excelentă, situată 
în cea mai bună zonă, dar eu abia m-am mutat şi nu cunosc pe 
nimeni pe aici. În zilele de lucru colind pieţele oraşului. Asta îmi 
mai schimbă gândurile. Înainte am fost administratoarea unei 
clădiri, aveam mereu câte ceva de făcut. 

— Administratoare de imobil? 


Caterina părea să se mire. Privi în jur, în uriaşa cameră de zi, 
în care se rătăciseră câteva piese de mobilier uzate şi nu de 
prea bun gust. 

— O moştenire? Nu pot decât să vă felicit! 

Signora Fellini dădu negativ din cap: 

— Nu, nu am probleme materiale. Dar păru cam încurcată. 
Cum se numea cel care a trimis florile? 

— Signor Gonzaga, acelaşi nume ca al cardinalului secretar de 
stat! 

Caterina urmărea fiecare reacţie a interlocutoarei. 

Aceasta păru extrem de nesigură, nesiguranţă pe care încercă 
să o bagatelizeze ca o actriţă proastă. 

— Probabil că florile sunt de la cardinalul secretar de stat 
Gonzaga. Ar fi posibil. 

— De ce nu? Doar îl cunoaşteţi personal, nu? 

— De fapt l-am cunoscut fugar. Nu, mai bine spus nu îl cunosc 
deloc. 

— Trebuie să fie cam antipatic şi inflexibil în privinţa 
intereselor Curiei. 

— Chiar aveţi dreptate. 

— Deci Philippo Gonzaga nu vă este necunoscut. 

Signora aruncă o privire buchetului de flori pe care îl aruncase 
neglijent într-un fotoliu vechi. 

— Normal că îl cunosc pe Gonzaga, izbucni ea, ba chiar îl 
cunosc prea bine! Se îngrozi de ceea ce abia spusese, de 
uşurinţa de care dăduse dovadă, şi adăugă: Ah, vă rog să uitaţi 
asta, vorbesc prea mult. Nu vreau să vă necăjesc cu problemele 
mele. 

— Probleme? Scuzaţi-mă, signora, dumneavoastră trăiţi aici 
într-o locuinţă feudală, la una dintre cele mai preţuite adrese 
din Roma. Vă invidiez! Dacă vă uitaţi pe fereastră, aveţi în faţa 
ochilor Catedrala Sf. Petru şi Vaticanul, şi mai vorbiţi de 
probleme! De altfel, eu sunt Margarita Margutta. 

Caterina îi întinse mâna. 

— Frumos nume. 

Signora Fellini îi strânse mâna. 

— Şi mie mi se pare frumos, răspunse Caterina, şi în sinea ei 
gândi: „Ţinând cont de faptul că am născocit numele la 
repezeală, într-adevăr nu sună urât.” 

— Probabil că nici nu vă puteţi imagina, se porni signora, că 


priveliştea pe care o am asupra Vaticanului mai curând mă 
deprimă decât mă entuziasmează. 

— Sinceră să fiu, cu toată bunăvoința, nu îmi pot imagina asta. 
Imaginea catedralei Sf. Petru este una dintre cele mai 
cunoscute şi mai înălţătoare din întreaga Italie. 

— Aşa o fi, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că ceea ce 
se petrece în interiorul acelor ziduri este şi înălţător. Nu vreţi să 
beţi ceva? 

Fără a mai aştepta răspunsul, Fellini se duse la o masă pe care 
se afla o sticlă de vin roşu, luă un pahar şi îl umplu aproape 
până sus. Apoi i-l întinse Caterinei cu o surprinzătoare 
siguranţă, invitând-o în acelaşi timp să ia loc pe canapeaua cu iz 
de mucegai. 

— Doar o gură, se scuză Caterina şi îşi înmuie buzele în 
paharul plin. Apoi se aşeză şi ea. Cu satisfacţie urmări cum 
signora Fellini îşi umplu ochi propriul pahar şi sorbi cu sete de 
două, trei ori. Întrebă direct: Vă îndoiţi de puritatea domnilor din 
Curie? 

Signora făcu un gest cu mâna, care ar fi putut însemna „Dacă 
aţi şti!” 

Prin mintea Caterinei trecură cele mai contradictorii gânduri. 
Cum să o convingă pe Fellini să vorbească? Fără mari eforturi, 
profitând de un moment favorabil, se pare că îi câştigase 
încrederea. Acum nu trebuia să facă nicio remarcă greşită, 
pentru că şi-ar fi irosit şansa. Caterina vibra de tensiune în sinea 
ei. Dar nu exterioriza nimic, atinse cu buzele marginea 
paharului fără să soarbă şi spuse cu un aer de compătimire: 

— Se pare că aţi suferit mult, signora! 

Fellini privi în podea şi strânse buzele. 

— Nici nu vreau să îmi mai amintesc, răspunse ea amar. 

— Nici nu vreau să insist, ripostă Caterina şi se ridică lăsând 
impresia că voia să plece. 

— Vă rog, mai rămâneţi! zise Fellini şi mai luă o gură din 
paharul cu vin roşu. 

Privirea îi căzu pe buchetul din fotoliul aflat în faţa ei. 

Se apropie de flori ca o leoaică, care se furişează către pradă, 
şi lovi cu ele masa făcând să zboare bucăţi din acestea prin 
cameră. 

— Gonzaga să îşi bage florile în fund! strigă ca scoasă din minţi 
şi continuă să lovească până când în mână îi mai rămaseră doar 


tijele goale ale florilor. 

Caterina o privea speriată. Părul doamnei Fellini era ciufulit ca 
în urma unei lupte. Dâre de machiaj ce plecau din colţul ochilor 
îi coborau pe obraji. Halatul de baie atârna pe ea jumătate 
desfăcut. Dar se părea că jalnica imagine nu o deranja pe 
signora. Apucă paharul şi privi de sus în el, ca într-o oglindă. 
După care îl bău până la fund şi îl trânti pe masă. 

— M-am cam aprins, zise ea fără a o privi pe vizitatoare. 

— Dacă vă face bine... răspunse înţelegătoare Caterina. Un 
astfel de acces de furie curăţă sufletul. 

Signora îşi şterse faţa cu mânecile halatului de baie. Ceea ce în 
niciun caz nu îi amelioră imaginea, ba dimpotrivă. 

— Il urâţi pe acest Gonzaga, remarcă prudentă Caterina. 

Fellini se duse la fereastră şi privi în întunericul de afară. În 
apa domoală a Tibrului se oglindea lumina felinarelor de pe 
celălalt mal al fluviului. 

— Gonzaga este un diavol, credeţi-mă, murmură signora. 

— Dar nu este e/acela care vă face posibilă această viaţă? 

— Ba da, dar nu este nicio contradicţie. Se întoarse către 
Caterina. Ochii bulbucaţi şi faţa mânjită inspirau spaimă. In 
orice caz, ca administratoare în Via Gora eram mai fericită. Aici 
mă simt expulzată şi prizonieră într-o colivie de aur. Mi s-a 
interzis orice contact cu trecutul, ba, mai mult, am fost 
condamnată la tăcere. Până şi discuţia noastră mă panichează. 
Mi s-a interzis cu desăvârşire să vorbesc cu cineva despre cele 
petrecute în ultimul timp. 

Caterina clătină abia vizibil din cap. „Ce secrete obscure purta 
cu sine femeia aceasta?” 

Fellini continuă: 

— Câteodată văd chiar fantome. Mă simt urmărită când ies în 
oraş şi fac salturi ca un iepure fugărit. Asta mă aduce la limita 
nebuniei. Dar mai ştiu că teama mea nu este neîntemeiată. 
Vocea ameninţa să o trădeze când strigă: îmi este teamă, 
teamă, teamă! 

Signora se lăsă într-un fotoliu, privind fix înainte. 

— Nu că m-ar privi, zise Caterina mimând dezinteresul, dar în 
spatele fricii dumneavoastră se află acest Gonzaga? 

— Onorabilul domn cardinal secretar de stat Philippo Gonzaga! 
signora zâmbi cinic şi adăugă: Nu m-ar crede niciun om, dacă aş 
face publică povestea mea. 


Fir-ar să fie, dar vorbeşte odată! vru să spună Caterina, dar se 
abţinu. În cele din urmă zise: 

— Ar trebui să vă luaţi câteva zile de concediu! În Sicilia mai 
este cald în perioada aceasta a anului. 

— Concediu! Când eram o simplă administratoare, nu îmi 
puteam permite un concediu. Cine mi-ar fi făcut treaba? Astăzi, 
când mi-aş putea permite să plec în concediu şi când dispun de 
suficient timp, nu o pot face. Îmi este interzis să plec din Roma. 
Aş fi în afara controlului exercitat de Gonzaga. 

— Şi nu aţi încercat niciodată să evadați din temniţa 
dumneavoastră invizibilă? 

Signora pocni palmele cu zgomot. 

— Subapreciaţi puterea lui Gonzaga. Nu aş ajunge departe. 
Gonzaga dispune de oameni peste tot. 

— Cum s-a realizat legătura cu cardinalul secretar de stat 
Gonzaga? se interesă prudent Caterina. 

— Eh, ce credeţi dumneavoastră despre mine! exclamă 
indignată signora Fellini. Doar nu gândiţi că am avut ceva cu 
monstrul acela chel. M-a ferit Dumnezeu. Este clar că un astfel 
de cardinal are nevoile lui, dar chiar aşa stând lucrurile, îşi va 
căuta ceva mai grozav decât o administratoare trecută de prima 
tinereţe. 

— Nu la asta m-am gândit. Nu am vrut să vă jignesc. 

— Bine, bine. Limba doamnei Fellini devenea tot mai grea, şi 
Caterina se străduia să înţeleagă ce spunea: Ca administratoare 
a unei clădiri mai afli câte ceva, ştiţi dumneavoastră. Uneori mai 
multe decât ai vrea. Dacă uşa mea stătea deschisă de 
dimineaţa până târziu, nu era vorba despre curiozitate. Dar o 
administratoare competentă trebuie să ştie mereu cine se află 
în clădire. Şi bineînţeles că mi-a atras atenţia cheliosul îmbrăcat 
în negru şi gri, care trecea pe acolo în mod regulat duminica şi 
care lăsa în urma lui un parfum penetrant. Privea ţeapăn înainte 
şi umbla cu nasul pe sus, ca un bărbat din vechea nobilime 
romană. Chiar când scoteam capul pe uşă, nu îmi acorda nicio 
atenţie, ca să nu mai vorbim de un „buona sera, signora”. Nu, 
tipul era lipsit de maniere, chiar dacă se dădea foarte 
respectabil şi părea inabordabil. De la început pentru mine era 
clar că acest chelios nu putea fi decât un popă. Că era vorba 
despre un cardinal, ba chiar de cardinalul secretar de stat, am 
aflat abia mai târziu, în nişte condiţii groaznice. 


Caterina făcu pe inocenta: 

— Şi ce voia cardinalul de la dumneavoastră acolo, în Via 
Gora? 

Signora goli în pahar tot ce mai rămăsese în sticlă, trase o 
duşcă şi începu să vorbească cu un rânjet sarcastic: 

— La etajul cinci al clădirii de care mă ocupam locuia o 
doamnă fină. Nu era ceea ce gândiţi acum dumneavoastră, era 
cu adevărat o doamnă! Era originară din Suedia sau din 
Germania, în orice caz de undeva din nord. Cred că avea studii, 
dar nu am ştiut niciodată din ce trăia. Nu presta o muncă cu 
program regulat. Se numea Ammer. 

Paharul încă plin ochi tremura în mâna Caterinei. Nu îi era uşor 
să îşi ascundă tulburarea. 

— Şi femeia aceasta de la etajul cinci era chiar vizitată de 
cardinal? Ce palpitant! 

Caterina mima surpriza. 

— Cardinalul venea tot atât de regulat, ca „Amin”-ul în 
biserică. 

— Poate cu cercetări ştiinţifice? Sau poate că îi era rudă? 

— Să nu muriţi de râs! Proaspăt ras şi parfumat şi cu un buchet 
de flori în mâini? Ce mai cercetări! 

Caterina era tot uimită. 

— Totuşi, spuneaţi că Marlene Ammer nu era o puttana, ci o 
doamnă! 

— Un cardinal în călduri nu umblă cu o prostituată! ripostă 
Fellini, în timp ce apuca cu mâna dreaptă sticla goală. Brusc se 
opri şi se holbă la Caterina: Aţi spus Marlene Ammer? 

Vocea suna neclar, încet şi ameninţător. 

— Da, Marlene Ammer, repetă Caterina. 

— De unde îi ştiţi numele? 

Caterina ar fi preferat să îşi fi muşcat limba. Cum de putuse să 
fie atât de proastă? 

— Păi dumneavoastră i-aţi pomenit numele! spuse ea în cele 
din urmă. 

— Eeeu? Prostii! Aveţi impresia că în faţa dumneavoastră se 
află o babă beată, căreia să îi spuneţi ce vreţi? Cine sunteţi şi ce 
vreţi? 

— Eu am adus doar florile, atât! 

Pe Caterina o treceau toate apele. Se descurcase atât de bine 
până acum şi se trădase cu o neatenţie prostească. 


Parcă Fellini se trezise într-o clipă. 

— Ce tâmpenie, pufni ea şi faţa i se schimonosi. Gonzaga nu 
mi-a trimis niciodată flori, şi nici nu ar face-o vreodată. Cum de 
am putut fi păcălită cu aşa ceva! 

Signora se proţăpi amenințătoare în faţa Caterinei. 

Caterina privi speriată către uşă. 

— Ascultaţi-mă, spuse ea moale, vă datorez o explicaţie. 

— Nu mă interesează explicaţiile dumneavoastră! şuieră 
signora. Vreau să ştiu doar cine sunteţi şi ce vreţi! 

— Bine, numele meu nu este Margarita Margutta. Mă numesc 
Caterina Lima şi sunt ziaristă. 

— Minciuni! Nu cred o vorbă din ce spuneţi. Deci, cine v-a 
trimis ca să mă trageţi de limbă? 

Cu o mişcare cu care părea obişnuită, Fellini apucă sticla de 
gât, o izbi de marginea mesei şi sticla se sparse. 

Un ciob îi sări Caterinei în obrazul drept. Simţi ceva cald 
curgându-i spre bărbie. Ridică ambele braţe ca să se apere. Sări 
în picioare, căutând o posibilitate de a fugi. 

Fellini, cu mâna întinsă, ţinea sticla spartă îndreptată ca o 
armă către Caterina. 

— Vreau să ştiu cine v-a trimis! repetă ea, subliniind fiecare 
cuvânt. 

— Nu m-a trimis nimeni. Liniştiţi-vă! 

Cu mâinile ridicate, Caterina se retrăgea cu spatele către uşă. 
Privirea fixă a doamnei Fellini trăda hotărârea. Fără îndoială că 
starea de beţie o făcea să nu mai aibă nicio reţinere. Caterina 
se întreba cum ar putea să se apere de un atac. Dacă Fellini se 
năpustea asupra ei cu acel ciob în mână, nu avea nicio şansă. 

Privindu-se în ochi, cele două femei se spionau una pe alta de 
la o distanţă de doi metri. Caterina respira scurt, abia auzit. Ca 
un dansator pe sârmă se retrăgea prudent, punând un picior în 
spatele celuilalt. Când ajunse la uşa care da în coridor, Fellini se 
opri de parcă s-ar fi răzgândit. 

Se întoarse şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se îndreptă 
spre fotoliul ei uzat, călcând pe cioburi şi flori de crin. Se prăbuşi 
cu un oftat în el. Apoi, privind cu ură, izbucni: 

— Acum întinde-o, japiţă, şi uită tot ceea ce ai auzit. Altfel o să 
ai de-a face cu mine. Afară! 

Caterina execută fără zăbavă ce i se ceruse. 

— Vă las cartea mea de vizită, pentru situaţia că veţi avea 


nevoie de mine, mai apucă să spună. 

Ignoră liftul, de teamă că acesta s-ar putea bloca. Se năpusti 
pe scările de marmură şi, când ajunse afară pe Lungotevere 
Marzio, respiră adânc. Aerul răcoros al serii îi făcu bine. 

Ceea ce tocmai se întâmplase îi confirmă cele mai negre 
bănuieli: signora băută, răsplătită împărăteşte pentru tăcerea 
ei. Şi pe urmă - Marlene! Marlene, care întreţinuse o legătură 
vinovată cu un cardinal în carne şi oase - o doamnă fină! Era o 
surpriză, care arunca o lumină cu totul nouă asupra morţii lui 
Marlene. Totuşi, chestiunea rămânea neclară. O fi avut sens ca 
legătura unui cardinal al Curiei cu o doamnă fină să ia sfârşit 
violent prin crimă, dar de ce, îi trecu prin cap Caterinei înalții 
demnitari ai Curiei, luaseră parte la înmormântarea ei? 


CAPITOLUL 42 


Aeroportul Frankfurt, poarta 26, clădirea 456B, obişnuita 
arhitectură din sticlă şi oţel. La intrare o tăbliță pe care scria în 
albastru şi oranj: Fedex. 

Bărbatul în vârstă de aproximativ patruzeci de ani, care îşi 
parcase Mercedesul albastru-închis în apropierea intrării, se 
grăbea. Ochii lui scânteiau neliniştiţi în spatele ochelarilor cu 
ramă aurită. Părea obosit, de parcă avusese o noapte albă. 
Costumul lui mototolit nu făcea cea mai elegantă impresie. In 
mâna stângă strângea un mic pachet cu dimensiunile de zece 
pe douăzeci de centimetri, lipit cu bandă adezivă. 

Intră hotărât în clădire, se orientă după un indicator şi se opri 
la un ghişeu, din spatele căruia o blondă pusă la punct îi ură 
profesional o dimineaţă bună şi cu acelaşi ton rutinat îl întrebă: 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Un pachet cu valoare, răspunse matinalul client cu acelaşi 
calm formal şi puse pachetul pe tejgheaua ghişeului. 

Blonda de la Fedex luă pachetul în mână şi păru iritată de 
greutatea mică a acestuia. Il puse pe cântarul electronic, care 
scoase un piuit scurt şi scuipă un bilet adeziv. Citi adresa de pe 
pachet: 


Giancarlo Soffici 
Hotel Krone, Rheinuferstrasse 10 
65385 Assmannshausen 


Soffici rezervase o suită la acest hotel. 

— Şi expeditorul? întrebă blonda fără să ridice privirea. 

— Tot Giancarlo Soffici! 

— Adresa expeditorului? 

Clientul ezită, dar în cele din urmă spuse: 

— Citta del Vaticano, 1073 Roma. 

Blonda ridică privirea şi se încruntă. Apoi notă cele spuse. 

— Valoarea de asigurare? 

— O sută de mii de euro. 

Vizibil iritată, femeia căută printre nişte hârtii. Apoi privi în jur 
căutând parcă ajutor. Dar nu era nimeni cu care să se consulte. 

— Trebuie să vă legitimaţi! 


Clientul îi dădu paşaportul: monsignor Giancarlo Soffici. Blonda 
mişcă doar din buze, fără a se auzi ceva, când citi numele. li 
restitui documentul. 

— Aţi spus o sută de mii de euro? 

— Da 

— Va trebui să declaraţi conţinutul. 

— Scrieţi: probe ştiinţifice! 

— Nu va fi prea ieftin, îşi dădu ea cu părerea în timp ce 
introducea datele în computer. 

Soffici scoase portofelul şi îi întinse blondei o carte de credit. 

— Când pot aştepta livrarea? întrebă el deplin stăpân pe 
situaţie. 

După ce privi mai lung monitorul, blonda răspunse: 

— Mâine, după ora zece. Dar dacă doriţi, se poate mai 
repede... 

— Nu, nu, nu mă grăbesc. Mâine după zece. 

După ce iscăli şi primi înapoi cartea de credit şi chitanţa, 
ciudatul client plecă fără mare vâlvă. Două minute mai târziu 
conducea Mercedesul albastru pe autostrada A3, către 
Wiesbaden. 

La o oră atât de matinală, pe autostradă circulaţia era încă 
redusă. Soffici se putea lăsa pradă gândurilor sale. 

Era sigur că Gonzaga habar nu avea ce se petrecea de fapt. Cu 
certitudine că îl mai socotea încă secretarul devotat pe care îl 
puteai călca în picioare ca pe un preş. Unul care îşi considera 
titlul de monsignore ca vârf al carierei sale clericale şi care de 
trei ori pe zi mulțumea în genunchi Domnului pentru 
bunăvoință. 

Orice s-ar spune, cardinalul secretar de stat era depăşit 
demult. El, Soffici, ştia că Gonzaga călca peste cadavre. Cu atât 
mai mare era satisfacția pe care o trăia acum Soffici. Gonzaga îl 
subestimase. Pentru nimic în lume nu l-ar fi crezut în stare să 
conlucreze cu Faţă-Arsă. 

Ce este drept, ideea nu fusese a /ui. Faţă-Arsă venise la el şi îi 
propusese ca el, Soffici, să îl convingă pe Gonzaga să facă 
afacerea. La început nici nu voise să creadă ce îi povestise Față- 
Arsă. Şi anume că e/ fusese cel care sustrăsese o probă din 
giulgiul de la Torino, în ideea de a face bani cu ea. Foarte mulţi 
bani. 

Nu pentru că banii ar fi însemnat mult pentru el. Mult mai 


importantă i se părea ocazia de a se răzbuna pe Gonzaga. Prea 
de multe ori şi prea profund îl umilise Gonzaga, îl tratase ca pe 
un câine, îl ridiculizase. Doar odată voia să i-o întoarcă şi el cu 
aceeaşi monedă, o singură dată. 

Aranjase întâlnirea din Piazza del Popolo printr-un fax 
imaginar, din însărcinarea lui Faţă-Arsă. Soffici clătină din cap: 
Putea el bănui că Gonzaga va fi implicat într-un accident de 
circulație? 

Prin canale obscure Faţă-Arsă aflase între timp că Gonzaga, 
şantajat de Anicet, dusese la burgul Layenfels o copie, şi nu 
originalul. Verificările ştiinţifice ar fi confirmat acest lucru. Aşa 
că Faţă-Arsă a mirosit o nouă afacere, mult mai mare: cu o 
bandă de infractori profesionişti înscenase brutala răpire. 
Bineînţeles că eu eram la curent cu acţiunea. Altfel m-ar fi lovit 
damblaua. 

Din păcate, răpirea s-a dovedit a fi un eşec. Chiar şi torturat cu 
frigul, când era cât pe aici să îşi piardă viaţa, Gonzaga rămăsese 
la afirmaţia că el dusese la burgul Layenfels originalul giulgiului. 

Indiscutabil că minuscula bucată de material tăiată de Față- 
Arsă din pânza respectivă devenise astfel şi mai valoroasă. Cu 
ea se putea dovedi că pânza din burgul Layenfels, în ciuda 
probelor ştiinţifice contrare, era totuşi originalul. 

„Anicet şi obscura lui frăţie nu îmi erau elemente necunoscute. 
In definitiv, am fost de față când Gonzaga a predat giulgiul lui 
Isus din Nazareth. De aceea, voiam să îi ofer lui Anicet prețiosul 
fragment-probă din pânză. 

Totuşi Faţă-Arsă a făcut un joc dublu, şi în acelaşi timp a oferit 
obiectul unui anume Malberg, amestecat cumva în caz. In timp 
ce el, Soffici, îl urmărea pe Faţă-Arsă, a fost martor la modul în 
care acesta a oferit spre vânzare eşantionul din pânza giulgiului, 
în catedrala Sf. Petru. Acest lucru nu trebuia să scape 
nepedepsit. 

Faţă-arsă era extrem de antipatizat în mediul interlop. Trecea 
drept un singuratic, şi oamenii de acest fel nu sunt foarte 
apreciaţi. Ei sunt imprevizibili şi periculoşi. Aceiaşi oameni pe 
care Faţă-Arsă i-a folosit pentru răpirea cardinalului secretar de 
stat l-au trimis în final şi pe el pe lumea cealaltă. Wu am vrut 
asta. Am cerut doar să i se ia plicul de celofan cu eşantionul- 
probă. Nu a fost vorba despre asasinat. Dumnezeu să-l aibă în 
pază. 


Aşa gândea monsignor Giancarlo  Soffici la volanul 
Mercedesului său albastru. Nu acorda nicio atenţi priveliştii de 
vis oferite de Rin între Eltville şi Assmannshausen, care în niciun 
anotimp nu este mai frumoasă decât toamna, când viile 
strălucesc în roşu şi auriu. Din dealurile şi munţii de pe partea 
dreaptă a şoselei care urma fluviul, se ridicau aburi în soarele 
dimineţii. Prin geamul ridicat doar la jumătate răzbătea izul uşor 
fetid al Rinului. După ploile din ultimele zile, acesta căpătase o 
culoare maronie. 

La Lorch, Soffici coti spre dreapta şi intră pe şoseaua îngustă 
către Wispertal. Işi mai amintea drumul. Ajuns la poarta grea, 
rulantă, Soffici aşteptă cu motorul pornit. În mod intenţionat nu 
îşi anunţase sosirea. 

Curios, privind încruntat, paznicul scoase capul pe mica 
ferestruică a turnului porţii. 

— Apocalipsa 20:7! îi strigă Soffici bătrânului. Anunţaţi-mă lui 
Anicet. Numele meu este Soffici, ne cunoaştem. 

Mai puţin ultima remarcă şi mai mult cuvântul-parolă a fost cel 
care a făcut ca grilajul din fier să se deschidă acţionat de un 
mecanism şi la fel de automat mina întunecată a paznicului se 
transformă într-un zâmbet forţat. 

Soffici acceleră. Urca pe drumul în pantă, pavat, ce ducea la 
clădirile burgului. Motorul limuzinei de serviciu urla în viteza 
întâi. Ajuns sus, Soffici opri motorul şi cobori. _ 

In curtea interioară cu pavele domnea liniştea. In pereţi 
reverbera din depărtare zgomotul sacadat al unui intercity care 
şerpuia pe malul stâng al Rinului. Pereţii erau umezi şi cu iz de 
mucegai. Cu excepţia unei ferestre de la etajul întâi, din partea 
dreaptă, toate celelalte erau închise. In cadrul acestei ferestre 
se ivi chipul palid al lui Anicet. Cu părul lung pieptănat pe spate, 
ca al actorului Bemhard Minetti la puţin timp înainte de a se 
stinge, acesta îl privea cercetător pe Soffici. 

Nu ar mai fost nevoie să scoată vreun cuvânt, pentru că 
expresia feţei lui vorbea de la sine: 

— Nu îmi amintesc să vă fi convocat. Cum de veniţi aici? Cine 
vă trimite? 

Spre deosebire de prima lui vizită la Burg Layenfels, secretarul 
cardinalului nu mai era timid şi ezitant. Dimpotrivă, Soffici afişă 
un zâmbet superior, pornire ce lipsea cu desăvârşire membrilor 
Fideles Fidei Flagrantes, şi răspunse: 


— Mai întâi vă salut din inimă. Şi, fireşte, v-aş propune să nu 
discutăm ca pe câmp. S-ar prea putea ca aici pereţii să aibă 
urechi, ca la Vatican, şi ca dumneavoastră să nu vă fie prea 
plăcut să aveţi martori la discuţie. 

Anicet închise fereastra trântind-o zgomotos. După câteva 
clipe apăru în uşa boltită aflată dedesubt, cu umerii înguşti, cu 
capul împins în faţă, cu o redingotă cenuşie încheiată până sub 
gât, ca un institutor din secolul al XIX-lea. Intreaga sa înfăţişare 
părea desprinsă din alte vremuri. Dar Soffici era obişnuit cu aşa 
ceva de la Vatican. 

— Sunt foarte curios să ştiu ce are Gonzaga să îmi transmită. 

Anicet îl întâmpină pe vizitator fără a-i întinde mâna. 

— Gonzaga? ripostă interogativ Soffici. Nu vin din însărcinarea 
cardinalului secretar de stat, vin în numele meu, din proprie 
iniţiativă. Este vorba despre giulgiul din Torino. 

Chipul palid al lui Anicet parcă se întuneca de la o clipă la alta. 
Se făcu în final vineţiu şi izbucni ameninţător: 

— Gonzaga ne-a înşelat. Dar am să i-o plătesc cu aceeaşi 
monedă, comunicaţi-i asta! 

— Dacă îmi este permisă o remarcă, părerea mea este că 
Gonzaga v-a adus originalul giulgiului Domnului nostru Isus. Lui 
îi este mult mai frică să vă înşele decât vă închipuiţi 
dumneavoastră. Îi este teamă pentru poziţia lui de cardinal 
secretar de stat. Şi, în plus nici nu a renunţat la speranţa de a 
deveni papă. Carierismul nu se sfârşeşte la zidurile Vaticanului. 
Dar cui spun eu asta! 

Anicet lăsă capul pe spate ceea ce era evident că îi era dificil şi 
privi către partea superioară a clădirii, pentru a sesiza dacă îi 
ascultase cineva. După care îl împinse pe Soffici prin uşa 
îngustă şi, arătând către scara abruptă, îi zise: 

— Veniti! 

Scara ducea direct în camera de lucru a lui Anicet. Prin 
segmentele de sticlă bombată ale unicei ferestre pătrundea 
doar o lumină palidă. Interiorul era spartan. O masă lată, din 
lemn noduros, ca acelea din sala de mese a unei mănăstiri, se 
afla în faţa ferestrei. Restul pereţilor era acoperit de la podea 
până la tavan cu rafturi, pe care se aflau grămezi de cărţi şi 
dosare. La vederea acestui haos, Soffici îşi puse întrebarea cum 
era posibil să mai găseşti ceva aici. 

— Deci, ce vreţi? repetă Anicet ca o concluzie şi îi arătă 


nedoritului oaspete un scaun incomod, cu spetează colţuroasă. 

— In posesia mea, începu Soffici după ce se aşezase, se află un 
obiect mic, cu ajutorul căruia este posibilă stabilirii autenticităţii 
giulgiului de la Torino. Pânza aceea pe care dumneavoastră o 
păstraţi aici, la Burg Layenfels. 

— Vă referiţi la bucata lipsă decupată de pungaş odinioară? 
Anicet rânji răutăcios din spatele mesei. Dădu din cap şi oftă: 
Gonzaga, un diavol în purpură! 

— Gonzaga nu are nimic de-a face cu asta, ripostă sec Soffici. 
Nici măcar nu ştie că sunt aici. Oficial, după răpirea mea, sunt 
încă dispărut. 

— Şi superba dumneavoastră limuzină? 

— Este maşina de serviciu a cardinalului secretar de stat! În 
anumite cercuri este un joc de copil să schimbi un număr de 
înmatriculare al maşinii cu altul. 

Lui Anicet îi trecu prin cap gândul că îl subapreciase pe acest 
Soffici. 

— Aşadar, dumneavoastră susţineţi în mod serios că aţi avea 
partea lipsă din giulgiul de la Torino. 

— Aşa este. 

Pe figura lui Anicet reapăru rânjetul răutăcios. 

— Ce prostie, Faţă-Arsă susţine acelaşi lucru. 

— Faţă-Arsă este mort. Cadavrul lui pluteşte în Fontana di 
Trevi. 

Anicet înghiţi în sec. Se vedea că mintea îi cocea ceva. Îşi trecu 
mâna peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să şteargă ceva din 
memorie. 

— Este adevărat? întrebă el nesigur. 

Soffici era pregătit pentru această întrebare. Scoase din haină 
un fragment dintr-un ziar şi i-l puse sub nas şefului frăţiei. 

Acesta aruncă o privire asupra hârtiei şi dădu din cap. 

— Un escroc mai puţin în lume, remarcă el cu sarcasm. Atâta 
pagubă! 

Răceala din vorbele lui era depăşită doar de atmosfera 
mohorâtă a acestei camere. 

— Acum poate mă credeţi, zise Soffici. Acest Faţă-Arsă era un 
gangster. El negocia şi cu alţii vânzarea peticului de material. 
Pe mine voia să mă debarce. După ce eu făcusem toate munca 
pregătitoare. Desigur că aşa ceva nu puteam permite. 

Contrar obiceiului său, Anicet tăcuse mult timp. În cele din 


urmă spuse: 

— Apoi dumneavoastră l-aţi... 

— Cum puteţi crede aşa ceva! interveni Soffici. A fost un 
accident de muncă, să zicem aşa. 

Anicet ridică din umeri. Detaliile nu-l priveau. Dar se însufleţi 
brusc: 

— Aveţi obiectul la dumneavoastră? 

Îl privea cercetător pe Soffici. 

Pe faţa monseniorului alunecă repede un zâmbet arogant. 
Ştiuse că va urma această întrebare şi degusta fiecare secundă. 
Acum el era cel care domina, şi i se părea că dincolo de masă 
interlocutorul se făcea tot mai mic. 

— Dar ce credeţi, dumneavoastră, răspunse în cele din urmă, 
am luat măsuri pentru orice eventualitate. 

— Nu înţeleg. Ce înseamnă asta? 

— Credeţi că umblu cu acest preţios obiect în buzunar? Doar 
am văzut la Faţă-Arsă unde poate duce acest lucru. 

— Acum înţeleg. Admiraţia lui Anicet faţă de subapreciatul 
monsenior crescu. Nu aşteptă un răspuns, ci puse el întrebarea: 
Şi unde se află acum obiectul? 

— Puteţi întreba, dar nu vă aşteptaţi să vă răspund. Dar 
permiteţi-mi să vă pun eu o întrebare: De ce acest minuscul 
obiect are pentru dumneavoastră o importanţă atât de mare, 
când este vorba doar de o bucăţică a giulgiului care oricum se 
află în posesia dumneavoastră? 

Faţa lui Anicet se schimonosi de parcă întrebarea îl durea: 

— Asta, monsignore, nu pot să vă spun. Răspunsul v-ar pune în 
încurcătură şi v-ar conduce la disperare pe dumneavoastră, 
Biserica şi un miliard de credincioşi ai ei. Este menirea Fideles 
Fidei Flagrantes de a cunoaşte lucruri necunoscute lumii. Mă 
înţelegeţi? 

Un timp stătură tăcuţi unul în faţa celuilalt. Soffici se gândea la 
cuvintele pompoase rostite de Anicet. lar Anicet se gândea cum 
ar putea să şi-l apropie pe acest mârşav monsenior. 

— Aveţi o dovadă a autenticităţii obiectului dumneavoastră? Pe 
mine nu mă puteţi păcăli. Am văzut cu propriii mei ochi cum se 
falsifică asemenea lucruri. 

Cu o nonşalanţă provocatoare Giancarlo Soffici scoase din 
buzunarul hainei radiografiile şi i le întinse lui Anicet peste 
masă. 


Anicet se ocupa de mult prea mult timp de giulgiul din Torino 
ca să nu îşi dea imediat seama de autenticitatea dovezii. Privi 
ambele negative în lumina palidă ce pătrundea prin ochiurile de 
geam, le suprapuse şi le privi cu ochii mijiţi. 

— Vă felicit, spuse în final. O treabă cu adevărat perfectă! 

— Şi ca să rămânem la adevăr, meritul a fost al lui Faţă-Arsă, 
nu al meu, zise Soffici. 

Anicet părea că nu l-a auzit. Sau în orice caz aşa părea. După o 
lungă pauză de gândire, îşi drese glasul şi reluă discuţia: 

— Nu vreţi să îmi destăinuiţi până la urmă unde este ascuns 
preţiosul obiect? 

— Nu, nu o voi face. Este menirea mea de a cunoaşte lucruri 
necunoscute lumii. Inţelegeţi. 

Anicet nu lăsă să se vadă furia care îl mistuia în interior. Niciun 
membru al frăţiei, nici măcar profesorul Murath, nu ar fi cutezat 
să îl trateze aşa. Individul trebuia ucis, îi trecu prin cap, trebuia 
azvârlit din vârful donjonului. Dar gândul că obiectul ar fi astfel 
pierdut pentru totdeauna îi ţinu furia în frâu. 

— Bine, monsignore, să discutăm despre bani. Căci acesta este 
motivul pentru care v-aţi angajat în această chestiune. 

— Da, răspunse Soffici cu o sinceritate dezarmantă. Trebuie să 
ştiţi că nu mă voi mai întoarce la Vatican. M-am hotărât să 
schimb haina preoțească cu un costum Cardin. 

— Ah, deci asta era. 

— Da, asta era. Am angajat deja contacte în America de Sud. 
În Chile şi în Argentina există rezidenţe luxoase pentru cei care 
îşi atârnă în cui talarul sau sutana. Din păcate viaţa în aceste 
hoteluri pentru debarcaţi nu este tocmai ieftină. Dar cui îi spun 
eu lucrurile acestea! 

— Deci, cât? 

Anicet strâmbă din nas. 

— Să zicem... Soffici privi în tavan, ca şi cum acolo ar fi apărut 
un semn ceresc, precum la ospăţul regelui babilonian Belsazar, 
apoi continuă: O jumătate de milion! 

— De pesos argentinieni! 

— Dolari americani! 

— Imposibil. Sunteţi nebun, Soffici. 

— Despre asta s-ar putea discuta. 

— Vă ofer jumătate. Bani lichizi în bancnote mici, fără niciun 
risc. 


Soffici se foia în scaunul lui incomod. Ştia că nu va găsi un alt 
interesat de obiect. În orice caz nu unul dispus să plătească 250 
000 de dolari pentru zece centimetri pătraţi de pânză. 

— Bine, spuse Giancarlo Soffici, şi îi întinse lui Anicet mâna 
peste masă, un sfert de milion de dolari americani. 

Anicet ignoră mâna întinsă şi îl privi pe interlocutor de jos în 
sus, fără să se ridice. 

— Când mi-l puteţi furniza? întrebă el. 

Preluase din nou controlul. 

— Când vreţi, să zicem mâine-dimineaţă, la ora unsprezece. 
Marfa contra bani. Dar fără trucuri! 

— Este doar o chestiune de onoare, ripostă Anicet, gândindu- 
se la ce avea de făcut. 


CAPITOLUL 43 


Hotelul Krone, o clădire gen castel, cu creneluri şi turnulețe, 
era situat chiar pe malul Rinului. Suita emana confort german. 
De la fereastră privirea îţi cădea asupra fluviului lătăreţ. 
Şlepurile brăzdau apele leneşe. Dar lui Soffici nu îi ardea de 
romanticul Rin. 

Se culcă devreme, aşa cum era obişnuit. Dar nu reuşi să 
adoarmă. Pe de o parte pentru că pe ambele maluri ale Rinului 
circulau garnituri zgomotoase de trenuri. Pe de altă parte, se 
temea că planurile lui nu vor funcţiona. Nu era tipul dur al cărui 
rol îl interpretase în faţa lui Anicet. Teama că în ultimul moment 
ceva va da greş îl sugruma. 

Cândva, pe la ora trei din noapte, îl fură somnul. Când se trezi 
era ora opt şi jumătate. Comandă la cameră un mic dejun 
opulent. In gând recapitula ceea ce se întâmplase în ziua 
anterioară. Nu îşi putea permite nicio greşeală. 

Puțin înainte de ora zece, Soffici cobori în hol. Aparent plictisit 
se aşeză pe o canapea, de pe care putea urmări intrarea 
hotelului. 

După vreo douăzeci de minute, în faţa hotelului opri o maşină 
albă de la Fedex. Şoferul urcă grăbit treptele de la intrare. 

ÎI întâmpină clientul hotelului: 

— Numele meu este Giancarlo Soffici. 

Curierul îl privi cu neîncredere. 

— Vă puteţi legitima? 

— Da, desigur. 

Soffici îi întinse curierului paşaportul. 

Acesta aruncă o privire asupra fotografiei din paşaport, apoi îl 
examină cu atenţie pe posesorul documentului. 

— Este în ordine, semnaţi de primire. 

Soffici respiră adânc, semnă şi preluă pacheţelul. 

— O zi plăcută! îi ură omul de la Fedex. 

— Rămâne de văzut, mormăi Soffici. 

Se întoarse şi vru să urce în cameră, dar încremeni precum 
femeia lui Lot când privise Sodoma. În faţa lui se afla cardinalul 
Bruno Moro. Urmat ca o umbră de secretarul personal, 
monsignor Abate. Ambii corect îmbrăcaţi în costume de flanel 


gri de cea mai bună calitate. Abate privea în pământ, ca şi cum 
întâlnirea îi era penibilă. Pe figura lui Moro se citea un rânjet 
cinic. 

— V-aţi îmbunătăţit aspectul, remarcă el privind părul tuns 
scurt al lui Soffici. 

— Cum m-ati găsit? întrebă dintr-o suflare Soffici, fără a băga 
în seamă remarca lui Moro. 

— Am primit informaţii de la poliţie că v-aţi îndreptat către 
Germania. Dar este mai bine să discutăm chestiunea aceasta în 
camera dumneavoastră! 

Soffici privi nesigur în jur. 

— Nu ştiu ce ar fi de discutat între noi. Şi mai am şi o întâlnire. 
Deci, domnule cardinal, dacă vreţi să mă scuzaţi... 

Soffici se îndreptă către ieşirea din hotel, dar Moro îi tăie calea. 

— Nu doriţi un scandal. Deci, vă rog! 

Cu un gest al mâinii indică scările interioare. 

— Ce scandal? 

— Asta vreau să vă spun, monsignore! Aţi regizat propria 
dumneavoastră răpire şi pe cea a cardinalului secretar de stat. 
Gonzaga prezintă un sindrom grav de stres, de atunci se află 
sub tratament psihiatric. Aţi sustras maşina de serviciu a 
cardinalului-secretar de stat şi aţi scos-o din ţară cu numere de 
înmatriculare false. Soffici, Soffici, cât de mult aţi decăzut! 

— Eu cred că dumneavoastră ar fi mai bine să vă ţineţi gura, 
ripostă Soffici, privindu-l furios. Nu a fost decizia dumneavoastră 
de a schimba giulgiul de la Torino cu o copie, pentru a anula 
orice posibilitate a oamenilor de ştiinţă de a dovedi că Isus din 
Nazareth a fost un om absolut normal? 

Moro şi Abate schimbară o privire care spunea multe. 

— Domnule cardinal! bâigui secretarul. 

Moro dădu din cap: 

— Am bănuit eu. Originalul giulgiului Domnului nostru se află 
în mâinile frăţiei blestematului cardinal Tecina, care acum 
poartă numele de Anicet, precum unul dintre cei şapte diavoli. 

Consternat, Soffici privi în jur, ca să vadă dacă exista vreun 
martor al discuţiei lor. Acum Soffici era cel care dorea 
continuarea convorbirii în camera lui. 

— Urmaţi-mă! 

Camera era în dezordine, aşa cum o lăsase el. Moro şi 
secretarul lui se aşezară pe canapea, iar Soffici trase un fotoliu 


în dreptul măsuţei. 

— Am dreptate? insistă cardinalul Moro. 

Soffici nu răspunse. 

— Deci aşa este. 

— Eu nu am nimic de-a face cu chestiunea aceasta, spuse 
Soffici. 

— Atunci de ce sunteţi aici? Din câte ştiu, sunt doar câţiva 
kilometri până la burgul Layenfels, sediul renegatului. 
Intenţionaţi cumva să vă alăturaţi clubului elitist al debarcaţilor? 
Soffici, mă tem că faceţi un joc care vă depăşeşte. 

— Credeţi ce doriţi. La Vatican eu nu mă mai întorc. 

Moro răspunse zâmbind superior: 

— Aşa va fi cel mai bine pentru ambele părţi. 

De un timp lui Moro îi atrăgea atenţia un pacheţel pe care 
Soffici îl ţinea lipit de el. Nu acordă importanţă faptului şi reluă 
discuţia cu o întrebare: 

— Gonzaga a fost cel care a adus aici originalul? 

Soffici confirmă cu o mişcare a capului. 

— De ce a făcut asta? Voia să facă rău Bisericii? 

— Nu putea face altceva. 

— Ce înseamnă că nu putea face altceva? zise mâniat Moro. 
Adică a fost şantajat? 

— Nu se poate nega. 

— Din cauza acelei femeiuşti? 

Cu mâinile încrucişate pe burtă, monsignor Abate privi ruşinat 
într-o parte. 

— Legăturile astea diavoleşti! se înfurie Moro. Sări în picioare 
şi începu să se plimbe agitat în sus şi în jos prin cameră. Abate îi 
urmărea înfricoşat fiecare pas. Moro exclamă: Cum poţi să cazi 
victimă ademenirilor diavolului! 

Soffici clătină din cap: 

— În fiecare an mii de confraţi îşi părăsesc postul, pentru că nu 
se pot opune păcatului. Sexul este încercarea reuşită a naturii 
de a scoate din circuit raţiunea. 

— De la un cardinalul secretar de stat m-aş fi aşteptat la mai 
mult. 

— Şi un cardinal-secretar de stat are anumite necesităţi. 

— Soffici! strigă plin de furie Moro. V-aţi pierdut minţile? Nu vă 
mai sunt cunoscute cuvintele apostolului Pavel? 

— Ba da, vorbiţi despre Epistola întâi către Corinteni, în care 


apostolul spune că ar fi bine pentru cei necăsătoriți să rămână 
ca el. 

Abate dădu aprobator din cap, şi Moro zise: 

— Aţi uitat vorbele apostolului? 

— Dimpotrivă, ripostă Soffici, Pavel mai spune: Dacă ei nu se 
pot abţine, ar trebui să se căsătorească. Căci este mai bine să 
te căsătoreşti decât să arzi. Acest lucru este valabil şi pentru un 
cardinal secretar de stat. Dar pentru că după enciclica 
Sacerdotalis Coelibatus căsătoria rămâne interzisă... 

Moro şi Abate rămaseră fără cuvinte. Era inutil să discute 
despre biblie cu monsignor Soffici. Cunoştea Vechiul şi Noul 
Testament ca pe „Tatăl nostru”. 

Lui Moro nu îi scăpă că Soffici se uita nervos la ceas. 

— Vă face cinste că în calitate de secretar al lui Gonzaga vă 
situaţi de partea lui, spuse calm Moro. Dar asta nu schimbă cu 
nimic faptul că, acesta este un trădător al cauzei Bisericii. 
Domnul îl va pedepsi. 

— Domnul spune: Cel dintre voi care este fără de păcat, acela 
să arunce prima piatră! 

— Bine, încercă Moro să îl oprească pe  Soffici. Şi 
dumneavoastră cum vă vedeţi viitorul? 

Renegatul monsignor Soffici îşi muşcă nesigur buza de jos. 
Privirea îi căzu pe plicul cu radiografiile, care zăcea părăsit 
lângă tava cu micul dejun. 

— În ce mă priveşte, nu trebuie să vă faceţi griji, răspunse 
Soffici. Trăiesc cu convingerea că nu pot aştepta niciun ajutor 
din partea Bisericii. 

— De acest lucru trebuie să fiţi sigur! Nu tai vaca dacă dă 
lapte. 

— În niciun caz. Şi ca să rămânem la această imagine: Nu 
intenţionez să tai vaca. Vreau să dispar fără vâlvă. Este o 
deosebire. 

Moro făcu un gest de dispreţ. 

— Cine nu este cu mine, acela este împotriva mea, spune 
Domnul. Dar încă nu aţi răspuns la întrebarea mea. 

— La care întrebare? 

— La întrebarea: Ce vă aduce de fapt aici, la Burg Layenfels? 
Sunteţi un partizan al renegatului cardinal? Sau ca să zicem aşa, 
păduchele din blana Curiei? 

— Credeţi ce vreţi, cardinale. Acum vă rog să plecaţi! 


Moro şi secretarul lui urmară invitaţia fără a se opune, iar 
Soffici îşi făcu în grabă bagajul. 


CAPITOLUL 44 


De când Malberg se purtase atât de lipsit de eleganţă cu 
Caterina, între el şi Barbieri domnea tensiunea. Barbieri îl 
făcuse îndărătnic şi egoist, şi pe deasupra şi prost pentru că nu 
voia să înţeleagă că reportera îl iubea cu adevărat. Caterina 
chiar nu putea fi făcută răspunzătoare pentru lipsa de caracter 
a fratelui ei. 

În această dimineaţă de joi, tensiunea se accentuase din cauza 
ploii mărunte şi a ceţii care învăluia de câteva zile oraşul, motiv 
pentru care strada din spatele cimitirului protestant arăta mai 
tristă decât în zilele însorite. 

Barbieri aruncă prost dispus o privire pe fereastră. Pentru 
astăzi avea planificată o supraveghere. Acţiuni ca aceasta 
reprezentau principala sursă de venit pentru el. In cazul de faţă, 
soţia unui funcţionar din Ministerul Justiţiei voia să ştie cât de 
fidel îi era soţul. O fotografie însoţită de notiţa explicativă ar fi 
fost suficiente pentru a-l prinde pe respectivul cu ocaua mică. 

Pentru probele foto necesare, Barbieri utiliza o cameră digitală 
Nikon D80 cu teleobiectiv puternic. Aceasta era investiţia cea 
mai importantă din biroul său. Şi o trata cu precauţiunile 
corespunzătoare. Acum, cu o pensulă, îndepărta firicelele de 
praf abia vizibile depuse pe obiectiv. Apoi puse aparatul în 
funcţiune şi făcu la întâmplare o fotografie de la fereastră. 

— Crezi că cu acesta clientul tău îţi va furniza direct acasă 
materialul probator? îl luă Malberg peste picior. 

— Cap pătrat, i-o întoarse Giacopo şi aşeză aparatul foto într-o 
geantă de umăr din pânză verde. În locul tău, aş arunca o 
privire pe fereastră. O astfel de privire poate uneori să 
contribuie foarte pozitiv asupra stării de spirit. 

Malberg nu pricepu la ce se referea Barbieri. Dar, oricum, 
vorbele lui îi stârniră curiozitatea. Se ridică de la masa din 
bucătărie la care amândoi mâncaseră micul dejun şi se duse la 
fereastră. 

Ploaia tocmai se intensificase, şi priveliştea ce i se oferea de la 
fereastră nu era cea mai potrivită pentru a-i ameliora proasta 
dispoziţie. Atunci, la intrarea casei aflată de partea cealaltă a 
străzii, descoperi o tânără. Aceasta purta un pardesiu scurt, cu 


glugă. O recunoscu imediat: Era Caterina. 

În primul moment se bucură, dar în clipa următoare se gândi 
din nou la legătura blestemată cu fratele ei, Paolo. 

— Este Caterina, spuse el încet, străduindu-se să înăbuşe orice 
reacţie emoţională. Pe cine o fi aşteptând? 

Era o întrebare retorică. În gând remarcă ce prostii putea să 
spună. 

— Păi pe cine? îl maimuţări Giacopo pe Lukas. Probabil că pe 
Leonardo di Caprio sau pe Brad Pitt. Eu zic că greşeşti faţă de 
Caterina. Cu aspectul şi cu inteligenţa ei, signora ar putea avea 
cu totul alţi tipi. Dar nu, trebuia să se îndrăgostească de un 
neamt ranchiunos! Vreau să îţi zic ceva: Eu nu m-aş purta aşa 
cu Caterina. Eu nu! Poate că odată îşi va da seama cât eşti de 
tâmpit. Atunci o voi consola cu plăcere. 

Cuvintele lui Barbieri declanşară în Malberg un acces de furie 
oarbă. Se repezi furios ca un taur la Giacopo şi îl lovi cu pumnul. 
Îl nimeri în nas, şi imediat un firicel de sânge roşu i se scurse 
acestuia peste buze până la barbă. 

— Te avertizez! Nu pune mâna pe Caterina! şuieră Malberg. 

— Aha, exclamă Barbieri în timp ce se ştergea de sânge cu 
dosul palmei, cine este gelosul? După cum se pare, o iubeşti pe 
Caterina mai mult decât recunoşti. Altfel ţi-ar fi fost indiferent 
cu cine îşi face de cap. Nu? 

„Omul are dreptate”, se gândi Malberg. Când văzu rezultatul 
loviturii lui de pumn, îi păru rău. Pentru prima dată îi trecuse 
prin cap că ar putea să o piardă pe Caterina. Şi gândul nu îi 
plăcu deloc. 

— Scuză-mă, spuse el şi îi întinse lui Giacopo o batistă. Doar 
ideea că ea ar putea să umble cu altcineva mă face să intru în 
panică. 

— Atunci ce mai aştepţi? Du-te jos şi spune-i Caterinei ceea ce 
tocmai mi-ai spus mie! Înainte de a fi prea târziu! 

Malberg ezită o clipă. Îi era greu să recunoască faptul că 
săvârşise o greşeală. Suspiciunea lui exagerată şi dezamăgirea 
îl făcuseră orb în faţa iubirii. În sinea lui îşi dăduse seama 
demult că încăpăţânarea lui prostească în privinţa „trădării” ei 
nu se mai susţinea. Şi brusc mai constată ceva: Caterina era 
parte din viaţa lui. 

— Ai dreptate, Giacopo! strigă el, îmbrăcă o canadiană şi ieşi în 
fugă din casă. 


Când Caterina îl văzu venind, se repezi spre el, fără să mai fie 
atentă la maşini. Lukas se opri încurcat. Da, îi era ruşine de 
purtarea lui de până acum. 

— Lukas! 

Fără a mai ţine seama de cum va reacţiona el, Caterina i se 
aruncă în braţe. Malberg o strânse cu putere, de parcă ar fi 
intenţionat să nu îi mai dea drumul niciodată. 

— Îmi pare rău, spuse el răguşit, şi repetă: îmi pare rău. 

Niciunul dintre ei nu băgă de seamă că se aflau într-o băltoacă 
cu apa până la glezne. Nu acordau atenţie nici claxoanelor 
automobilelor ce treceau pe lângă ei. Se sărutau în ploaie, se 
sărutară până rămaseră fără aer. 

Lukas simţi cum îi pătrundea apa prin îmbrăcăminte. Dar nu 
era o senzaţie neplăcută. Umezeala se amesteca cu căldura 
emanată de Caterina. Pentru prima dată după săptămâni 
întregi, lui Malberg i se părea că lumea revenea la normal. 

Nici Caterina nu simţea altceva. Când în sfârşit se desprinse de 
Lukas, pentru a trage aer în piept, suspină: 

— Sunt nebună după tine! Pentru că Lukas nu scoase niciun 
cuvânt, repetă: Nu ai auzit ce am spus? Sunt nebună după tine! 

Lukas înclină din cap. Nu găsea cuvinte. În cele din urmă zise: 

— Ce prost am fost. Ar fi trebuit să te cred, deşi circumstanţele 
îţi păreau potrivnice. Căpăţâna mea pătrată nu a vrut pur şi 
simplu să conceapă faptul că tu nu ştiai nimic despre trădarea 
lui Paolo. 

— Şi acum? Acum mă crezi? 

Malberg încuviinţă din nou din cap şi o trase spre el. 

— Vino! Există locuri mai uscate pentru a discuta despre viaţă 
în general şi despre situaţia noastră în particular. 

Lukas o trase pe Caterina până la intrare şi, ţinând-o de mână, 
urcară în locuinţa lui Barbieri. 

Barbieri plecase deja pentru a-şi rezolva problemele. 

Malberg o ajută pe Caterina să îşi scoată pardesiul complet ud 
şi începu să o şteargă cu un prosop. 

— De când eşti acolo, jos? o întrebă în timp ce îi ştergea 
drăgăstos faţa. 

— Hm... Caterina ridică din umeri. Poate de o oră, de două 
ore? spuse ea, mai mult întrebând. 

— Eşti nebună. 

— Tocmai ţi-am spus asta. 


— Dar nici nu puteai fi sigură că am să te văd! 

Caterina bătu din picior. 

— Ba eram sigură, chiar foarte sigură. Şi după ce făcu cu 
ochiul, continuă: Există un motiv serios pentru care voiam să îţi 
vorbesc neapărat. 

— Mă faci curios. Este vorba despre ceva neplăcut? 

— Mai curând dezamăgitor. În orice caz, pentru tine. 

Caterina îi lui Lukas prosopul din mână, îl împături în lung şi şi-l 
puse după gât. 

— Dar vorbeşte, zise Malberg, urmărindu-i fiecare mişcare. 

— Am fost la signora Fellini. Sper că nu îmi iei în nume de rău 
faptul că am continuat să fac cercetări pe cont propriu în cazul 
lui Marlene. După ce ai aruncat biletul cu noua ei adresă... 

Malberg înghiţi în sec. Prezentul, care îi păruse departe până 
acum, îl ajunsese din urmă. 

— Pentru o fostă administratoare de clădire, începu cu 
prudenţă Caterina, signora locuieşte un pic cam prea confortabil 
într-un apartament din Lungotevere Marzio. Fără a plăti chirie, 
se înţelege, într-o clădire ce aparţine Bisericii. 

— Nu mă miră! Malberg râse amar şi adăugă: Asta după toate 
cele aflate până acum. Şi casa din Via Gora, unde era 
administratoare, este tot proprietatea Bisericii. 

Caterina aprobă cu un gest din cap. 

— Ca administratoare, Fellini ştia tot ce se petrecea în clădire. 
Printre altele şi că Marlene Ammer contribuia la încălcarea 
celibatului unui înalt demnitar al Curiei. 

— Gonzaga! interveni Malberg, care roşi şi nu mai scoase alt 
cuvânt. 

— Este incontestabil. Gonzaga întreținea o legătură cu 
Marlene. 

Lukas o privi lung pe Caterina. Mintea lui refuza să accepte 
ceea ce tocmai auzise. Caterina bănuia furia şi durerea ascunse 
de privirea lui fixă. 

— Gonzaga şi Marlene, murmură el. Deci Gonzaga era cel care 
se ascundea sub numele profetului în notesul ei. 

Stăteau faţă în faţă de câteva minute, fără să spună nimic. 
Caterina era oarecum uşurată, dar nu trăia nicio satisfacţie în 
faptul că îi deschisese ochii lui Malberg. Se aţinea şi de la orice 
remarcă defavorabilă. Se întoarse stingherită şi îşi descheie 
bluza udă, care i se lipea de corp. 


— Ai să răceşti, îl auzi ea pe Malberg. Vrei să faci un duş cu 
mine? 

Lukas o cuprinse din spate de după talie şi trase de rochia udă 
până când aceasta căzu la podea. În câteva secunde se 
dezbrăcă şi el. Apoi o împinse pe Caterina în faţa lui în camera 
de baie atât de mică, încât în ea nu existau decât o chiuvetă şi 
un duş. 

Se bucurară împreună de apa fierbinte care se prăvălea asupra 
lor din para demodată a duşului. Caterina se întoarse şi se lipi 
de el. Simţi plăcerea ce se isca în ea. În timp ce el îi frământa 
sânii, îi simţea şi erecţia. El se contopi revendicativ cu ea. 
Susurul apei acoperea gemetele ei uşoare. Caterina se aplecă 
puţin în faţă. Era uimită de uşurinţa cu care Lukas o penetra. 

— Trebuie să o uiţi, promite-mi asta, spuse Caterina, 
îndreptându-se şi venind în întâmpinarea mişcărilor lui tot mai 
puternice. 

Sub unda excitantă a apei senzațiile îi anihilau raţiunea. 
Simţământul era incomparabil, şi, dacă prin cap îi mai trecea 
ceva, acela era gândul că nu s-ar mai desprinde niciodată de 
Lukas, de acest tip straniu. 

Nici Lukas nu se simţea altfel. Pentru un bărbat nimic nu este 
mai excitant decât excitaţia femeii lui. Se gândi fugar la 
Marlene, şi fu surprins de uşurinţa cu care depăşise 
dezamăgirea. După care nu se mai gândi la nimic. Un orgasm 
covârşitor, ce nu voia să se mai încheie, trăit de amândoi în 
acelaşi moment, îi făcu să uite de toate şi de tot. Strâns 
îmbrăţişaţi se lăsară pe podeaua duşului. Malberg opri apa. 
Simţea respiraţia fierbinte a Caterinei pe faţa lui. Tinea ochii 
închişi, ca şi cum aceştia ar fi refuzat să ia cunoştinţă de 
sfârşitul excitantului joc. Îl dureau şi muşchii de la contorsiunile 
la care îl obligase îngustimea cabinei cu duş. Dar era o durere 
binefăcătoare, o durere ce se transforma în plăcere înainte de a 
produce suferinţă. 

Ploaia încă mai bătea cu putere în fereastra mică a băii. 
Caterina îşi înăbuşi un surâs provocat de ideea că avea să 
mulţumească acestei ploi afurisite, care nu mai voia să 
înceteze, pentru cea mai bună partidă de sex din viaţa ei. 

Lukas se eliberă în cele din urmă din încolăcirea corpurilor lor. 
O ajută pe Caterina să se ridice şi o duse în camera alăturată. 
Pentru că nu găsi nimic mai potrivit, îi puse pe umeri o faţă de 


masă. Hainele ude de ploaie le aşeză la uscat pe speteaza unor 
scaune, în bucătărie. 

Reveni gânditor la Caterina. Cu faţa de masă pe umeri, 
aceasta avea un aspect jalnic. Doar privirea ei trăda faptul că 
numai nefericită nu se simţea. 

Malberg îi dădu la o parte părul răvăşit pe faţă şi se aşeză 
lângă ea. 

— Totuşi, nu pricep un lucru, începu el gânditor, în timp ce 
privea fix în faţă. Dacă cardinalul Gonzaga avea o legătură cu 
Marlene... 

— Acum te simţi dezamăgit, îl întrerupse Caterina. Ştii, m-am 
gândit mult dacă să îţi spun ori să nu îţi spun asta. Dar dacă 
vrem să avansăm în cercetările noastre, este obligatoriu să ştii 
acest lucru. 

Lukas dădu aprobator din cap şi o luă de la cap: 

— Dacă Gonzaga şi Marlene aveau cu adevărat o legătură, nu 
îmi pot imagina că Gonzaga este răspunzător cumva pentru 
moartea ei. 

— Consideri atât de absurdă ideea ca un amant să îşi ucidă 
iubita, şi totuşi să apară la înmormântarea ei? Zilnic au loc 
crime pasionale, din gelozie, ură şi lăcomie. 

— De fapt, tu ai dreptate, replică ezitant Malberg. Dar ce mobil 
abominabil putea să aibă un cardinal secretar de stat? 

— Poate că bărbatul era îngrozit de posibilitatea ca legătura lui 
să fie descoperită. Şi nu ar fi nevoie să îţi explic ce consecinţe 
ar fi avut asta pentru un cardinal secretar de stat. Ar mai fi 
posibil şi ca Marlene Ammer să îl fi şantajat. 

— Marlene nu ar fi făcut asta niciodată! ripostă indignat 
Malberg. 

— Cine ştie? Până acum ai fi considerat imposibil ca Marlene să 
se fi culcat cu un cardinal al Curiei. 

Lukas  clătină din cap. Tot nu putea să înțeleagă 
comportamentul lui Marlene. Trebuia să se convingă să accepte 
inacceptabilul. 

Malberg auzi ca de la mare distanţa cheia răsucindu-se în 
broasca uşii locuinţei. Dar consideră că nu era niciun motiv 
deosebit de panică. Abia când privirea îi căzu pe Caterina 
acoperită doar cu o faţă de masă sări în picioare, înfăşurat doar 
cu un prosop peste mijloc, ca să îi iasă în întâmpinare lui 
Barbieri. 


Acesta nu îşi putu reţine un zâmbet uşor. Când Malberg îi 
explică faptul că îi udase ploaia şi că îşi puseseră hainele jilave 
la uscat, Giacopo remarcă râzând că pentru aşa ceva nu trebuia 
să se scuze şi îi făcu cu ochiul. 

In acelaşi moment Caterina ieşi din baie. Fără un cuvânt, îi 
făcu doar un semn cu mâna lui Barbieri. Când recunoscu faţa lui 
de masă, a cărei destinaţie fusese deturnată, privi încurcat. În 
cele din urmă, zise: 

— Consider că este cel mai fermecător mod de a utiliza trusoul 
meu din câte pot exista. 

Cuvintele lui Barbieri destinseră penibila situaţie. 

— Nu vreau să mai deranjez, spuse Barbieri şi scoase din 
geanta de foaie de cort un ziar împăturit. Mă gândeam doar că 
asta v-ar putea interesa. 

Lukas şi Caterina se priviră întrebător, în timp ce Giacopo 
despăturea ziarul şi i se adresa lui Malberg: 

— În Fontana di Trevi plutea ieri-dimineaţă cadavrul unui 
bărbat. 

— Şi ce am eu de-a face cu asta? întrebă Malberg fără să îşi fi 
aruncat privirea pe ziar. 

— Numele lui este Frederico Garre! 

— Nu îl cunosc. Imi pare rău. 

Barbieri devenea treptat tot mai pornit: 

— Nu spuneai tu că ai fost ameninţat în faţa casei marchizei de 
către un bărbat cu urme de arsuri grave pe faţă? 

— Da, spuneam. 

— Atunci poate că vei fi atât de bun să priveşti fotografia din 
ziar! 

Malberg citi rapid articolul din ziar. Sub titlul „Mort în Fontana 
di Trevi” se relata despre un bărbat de aproximativ cincizeci de 
ani, al cărui cadavru fusese descoperit în fântâna cea mai 
celebră din lume, acesta fiind identificat ca Frederico Garre. 
Autopsia a scos la iveală, alături de mai vechi răni provocate de 
glonţ şi prin înjunghiere, că Garre, cunoscut în mediul interlop 
ca „Faţă-Arsă”, fusese sugrumat şi aruncat în fântână. 

Malberg privea cu ochi larg deschişi fotografia din ziar. Nu 
exista nicio îndoială: era Faţă-Arsă, cel cu care se întâlnise el în 
faţa sculpturii Pieta a lui Michelangelo. 

— Ce este? Dar vorbeşte odată! îi ceru Caterina lui Malberg. 

Dar acesta dădu doar din cap. 


CAPITOLUL 45 


Cam în acelaşi timp, Soffici conducea Mercedesul albastru 
urcând pe drumul pietruit, aproape impracticabil. Din cauza 
neplăcutei întâlniri cu Moro şi cu Abate, era în întârziere. Se uita 
mereu în oglinda retrovizoare ca să vadă dacă îl urmărea 
cineva. Se temea că Moro şi secretarul său nu părăsiseră pur şi 
simplu câmpul de luptă. 

Şi mai avea şi o senzaţie dezagreabilă în ce îl privea pe acest 
Anicet. Deşi la întâlnirea cu acesta păruse foarte stăpân pe sine, 
siguranţa lui era doar mimată. Pentru că ştia prea bine cât de 
lipsit de scrupule acţiona ex-cardinalul atunci când era vorba de 
interesele proprii. 

Soffici se pregătise bine pentru negocierea cu Anicet şi îşi 
notase pe un bilet diverse reacţii posibile ale acestuia. Dar 
contrar aşteptărilor lui, conveniseră fără prea multe discuţii 
asupra sumei de 250 000 de dolari. Să fi fost un tertip? 

În timp ce strângea cu putere volanul, pentru ca maşina să nu 
iasă de pe carosabilul plin de hârtoape, în Soffici încolţea tot 
mai mult îndoiala că o va scoate la capăt cu acel Anicet. El, 
neînsemnatul secretar al cardinalului secretar de stat, obişnuit 
de o viaţă doar să execute dispoziţiile venite de sus. 

Pe locul din dreapta lui, se afla încă nedesfăcut pacheţelul cu 
brizantul conţinut. Alături plicul cu filmele Roentgen. 250 000 de 
dolari pentru astea? Când frăţia avea oricum giulgiul lui Isus din 
Nazareth? 

Ceva din mintea lui Soffici îi spunea acestuia că lucrurile nu 
erau în regulă. Celor de la Fideles Fidei Flagrantes le fusese 
livrat acasă giulgiul, ca urmare a unui şantaj dur. Dar nu exista 
nicio explicaţie în virtutea căreia un fragment cât o marcă 
poştală din acest giulgiu ar valora pentru aceşti oameni atâţia 
bani. 

Lui Soffici i se păru simbolic faptul că drumul abrupt către Burg 
Layenfels nu oferea nicio posibilitate de a o lua în altă direcţie 
sau de a întoarce. Povârnişurile şi taluzurile din ambele părţi nu 
permiteau aşa ceva. Dacă ar fi avut posibilitatea, Soffici ar fi 
întors pe loc şi ar fi regândit totul. Dar în situaţia dată nu putea 
merge decât într-o singură direcţie: Tot mai sus. Nu avea voie 


să dea greş! 

Mai mult din obişnuinţă decât din credinţă profundă, Soffici îşi 
făcu de trei ori semnul crucii. Planificase totul până la detaliu, îşi 
făcuse rezervare pentru un zbor de noapte către Buenos Aires, 
pe numele de Frederico Garre. Plecarea de la Frankfurt, ora 
19.20. In buzunarul interior al hainei se afla un paşaport pe 
acest nume. Îl avea de la Faţă-Arsă, care de fapt se numea 
Garre. Fotografia era făcută înaintea accidentului care îi 
provocase arsurile, deci nu era tocmai recentă, şi ea fusese 
motivul pentru care Soffici îşi tunsese părul la trei milimetri, la 
un frizer din Italia superioară. Dacă îşi mai punea şi nişte 
ochelari cu ramă de aur, atunci Giancarlo Soffici era leit 
Frederico Garre. 

250 000 de dolari! Mulţi bani! Niciodată banii nu însemnaseră 
ceva pentru el. Desigur pentru că nici nu avusese bani 
vreodată. Soffici cunoştea prea bine problemele excluşilor din 
cler. Cel care îşi renega statutul de om al bisericii, era ca un 
nou-născut: nu avea venituri, nu avea o poziţie socială, nu avea 
perspective. 250 000 de dolari ar fi destul pentru a începe o 
nouă viaţă în America de Sud. 

Ajuns în faţa porţii burgului Layenfels, Soffici opri maşina. 
Pentru că era într-o pantă abruptă, trase frâna de mână. Auzi un 
zgomot ciudat. De parcă s-ar fi rupt coarda unui instrument 
muzical, un fel de „ping!” înalt. În aceeaşi clipă, Mercedesul 
începu să se deplaseze înapoi. 

Instinctiv, Soffici apăsă pedala de frână. O fracțiune de 
secundă frâna se opuse mersului înapoi al maşinii, apoi pedala 
cedă, se lăsă presată până în podea şi rămase la nivelul podelei 
maşinii. 

Cu ochii holbaţi, Soffici văzu cum tufişurile venind din spate 
trec pe lângă el şuierând, din ce în ce mai repede, până când 
brusc văzu cerul, pentru că ghidat de taluzuri, automobilul se 
răsturnă pe o parte. A fost ultimul lucru văzut de monsignor 
Giancarlo Soffici. 

La prima curbă, un cot de nouăzeci de grade, partea din spate 
a maşinii se înfipse în povârniş. Parbrizul şi luneta crăpară 
zgomotos. Parbrizul se desprinse de ramă şi zbură ca o 
parapantă în direcţia pădurii de foioase. Maşina se cabră ca un 
bidiviu biciuit, se ridică în aer şi se dădu peste cap de mai multe 
ori, până când se propti cu plafonul de trunchiul gros al unui 


stejar. Precum un boxeur făcut K.O. maşina strivită se lovi de 
sol. Din radiatorul crăpat ieşea un şuierat uşor. Apoi se făcu 
brusc o linişte funestă. 

x x * 

Agitaţi, gesticulând din mâini, trei bărbaţi se apropiară dinspre 
poarta burgului. Drumul abrupt îi împiedica să meargă mai 
repede. Mirosul de umezeală al pădurii de foioase se amesteca 
cu cel de ulei şi benzină. 

În traseul lui bezmetic, automobilul croise o cărare în peisaj. 
Resturi din maşină erau împrăştiate pe treizeci de metri. 

Ajunşi la locul accidentului, cei trei bărbaţi păreau extrem de 
liniştiţi. Unul dintre ei era Anicet. 

În timp ce doi dintre ei, mai tineri, se apropiau prudenţi de 
maşina distrusă, de parcă s-ar fi temut că aceasta va exploda, 
Anicet îi încurajă: 

— Nu vă fie teamă, băieţi, maşinile accidentate nu explodează, 
ele cel mult ard. Scenele acelea cu explozii se petrec doar la 
televizor! 

Anicet cercetă cu privirea interiorul automobilului sau mai bine 
zis interiorul a ceea ce mai rămăsese din el. Acesta se împletise 
în jurul stejarului ca o caracatiţă uriaşă. Anicet călcă cu tocul 
pantofului geamul din stânga al portierei, care mai rămăsese 
întreg deşi sărise de la locul lui. 

— Nu mai este nimic de făcut! remarcă el calm, când îl 
recunoscu pe Soffici. Capul monseniorului era întors bizar într-o 
parte, pe airbag-ul explodat. Din gură şi din nas i se scurgea 
sânge de un roşu-închis. De parcă l-ar fi compătimit, Anicet 
comentă înfricoşătoarea privelişte: Sărmanul de el! 

— Ar trebui să sunăm la poliţie, spuse unul din mai tinerii lui 
însoțitori, şi scoase telefonul mobil din buzunar. 

— Nicio grabă, ripostă Anicet, ajutaţi-mă să trag bărbatul 
dintre sfărâmătuuri. 

Cu forţe reunite, încercară să deschidă portiera blocată. Dar 
oricât s-au străduit, încercarea lor s-a soldai cu un eşec. In cele 
din urmă, Anicet se aplecă înăuntrul maşinii. Peste cadavrul lui 
Soffici, căută să ajungă la locul din dreapta acestuia. Acolo, pe 
podeaua bombată, se afla ceea ce căuta el: pacheţelul şi plicul. 

Nu era deloc uşor să scoată acele obiecte din maşină. După ce 
reuşi totuşi, Anicet se privi de sus până jos cu o senzaţie de 
scârbă: era mânjit din cap până în picioare cu sânge. 


Ţinea strâns cu ambele mâini micul pachet, ca pe o prețioasă 
comoară. Pe buze îi apăruse un rânjet. Amestecul de sudoare şi 
sânge care i se scurgea de pe faţă îi amplifica aspectul satanic. 

— Bună treabă, mormăi el şi le aruncă celor două ajutoare o 
privire recunoscătoare. 

Tinerii se întoarseră şi se pregătiră să se întoarcă la burg. 

— O clipă! zise Anicet şi scoase din buzunarul pantalonilor o 
cutie de chibrituri. 

Aprinse un chibrit şi îl aruncă în compartimentul devastat al 
motorului, din care picura benzina. Intr-o clipă maşina fu 
cuprinsă de flăcări. 

Apoi se adresă celor doi: 

— Să plecăm! 

După ce făcu câţiva paşi, se opri şi se întoarse. Flăcările se 
ridicau până la cinci, şase metri şi produceau un nor de fum 
negru. 

— Monseniorul credea că o să arunc pe fereastră aşa nitam- 
nisam un sfert de milion de dolari. Ridică pacheţelul şi îl flutură 
deasupra capului, adăugând: Pe acest jalnic pacheţel! Trebuie 
să fi ştiut ce importantă este această bucăţică de material 
pentru noi. 

— Nu ar trebui să anunţ măcar acum poliţia? se interesă unul 
dintre cei doi tineri. 

Anicet ridică din umeri şi răspunse: 

— Din partea mea, nu ai decât să le telefonezi. 


CAPITOLUL 46 


Vestea sosi de la procurorul Achille Mesomedes şi fu absolut 
surprinzătoare. Era puţin după ora nouă dimineaţa. Caterina 
tocmai făcea duş cuprinsă de amintiri plăcute, când sună 
telefonul. Procurorul îi comunică faptul că ordinul de arestare pe 
numele lui Malberg fusese anulat şi că cercetările în ce îl 
priveau încetaseră. 

Caterina era în acelaşi timp uluită şi uşurată. 

— Este cu adevărat o veste bună, zise ea în timp ce apa îi 
picura din păr. Cu toate că vă rugasem să renunţaţi la apelurile 
telefonice în orele de somn. M-aţi scos de sub duş. 

Mesomedes râse. 

— În ce priveşte apelul meu la o oră nepotrivită, vă rog să mă 
iertaţi, signora. Uitasem că imaginea mea asupra zilei de muncă 
diferă de a dumneavoastră. Scuzaţi-mă. Dar cine se scoală de 
dimineaţă departe ajunge. Acest lucru este valabil în special 
pentru un neînsemnat procuror. În ceea ce priveşte declaraţia 
dumneavoastră referitoare la Malberg, din care rezultă că l-aţi 
văzut doar o dată şi că el s-ar afla probabil în străinătate, sper 
că nu mă credeţi atât de prost ca să vă fi crezut. Am indicii că 
Malberg mai este încă în Roma. Dar oricum ar fi, am vrut doar 
să vă informez asupra acestui nou aspect. 

— Este în regulă, răspunse Caterina mai liniştită şi atentă să 
nu îşi trădeze emoția. Dar dumneavoastră aţi mai făcut 
progrese în cercetările referitoare la cazul Marlene Ammer? 
adăugă ea aparent tangenţial. 

Caterina îl auzi clar pe Mesomedes la celălalt capăt al firului, 
trăgând adânc aer în piept. 

— Trebuie să vorbesc încet. Cazul devine tot mai misterios. 
Fapt este că procurorul-şef Burchiello mi-a interzis categoric să 
redeschid cazul. Şi asta cu toate că i-am expus noi elemente în 
baza cărora este necesară reluarea investigaţiilor. 

— Vă referiţi la fotografiile făcute de mine la înmormântarea 
lui Marlene! 

— Şi la ele. Dar Burchiello nu dispunea de acestea atunci când 
a dispus clasarea. Există alte date ce rezultau din dosar, dar 
care nu au fost luate în consideraţie: ciudatele urme olfactive de 


pe capotul moartei, hematoamele de pe bustul ei. Când i le-am 
prezentat  procurorului-şef, le-a considerat fleacuri. Mi-a 
reproşat ambiția exagerată, şi mi-a recomandat să nu mă bag în 
problema închiderii dosarului. Sunt în pericol de a-mi vedea 
cariera distrusă. 

— Şi îi veţi urma dispoziţia? 

— Normal că nu. Nu pot scăpa de senzaţia că aici nu este 
vorba despre cazul Marlene Ammer, ci că în spatele morții 
acesteia se ascunde o cu totul altă poveste. Că poate este 
vorba despre un gen de accident de muncă. 

— Îmi pare rău, dar nu vă înţeleg, spuse Caterina, deşi bănuia 
ce îi trecea prin cap lui Mesomedes. 

— Ei, da, dacă un cardinal al Curiei ar fi implicat în caz... 

— Vreţi să spuneţi că signora Ammer a avut ceva cu un 
membru al Curiei! 

— Fotografiile făcute de dumneavoastră ar susţine din plin 
această ipoteză. 

— Nu numai fotografiile mele. 

Caterina îi relată lui Mesomedes în câteva cuvinte întâlnirea ei 
cu signora Fellini şi ce aflase de la ea. 

Mesomedes se arătă surprins. 

— Complimente. Noi am putea colabora. Sunteţi o tânără abilă, 
îmi închipui că dumneavoastră vi se deschid uşi care pentru un 
bărbat rămân închise. Pe de altă parte eu dispun de surse de 
informare la care chiar şi o ziaristă ca dumneavoastră nu are 
acces. 

Nu era o ofertă proastă, gândi Caterina, şi poate că era unica 
posibilitate de a dezlega misterul morţii lui Marlene. Dar 
rămânea totuşi sceptică. Acest Mesomedes avea ceva care i-l 
făcea suspect. 

Înainte de a lua o decizie, voia să câştige timp, să discute cu 
Malberg. 

— Propunerea dumneavoastră nu este neinteresantă, dar 
permiteţi-mi o întrebare: Pentru dumneavoastră nu este riscant 
să vă puneţi cu procurorul-şef? Pentru ce o faceţi? 

Din receptor pătrunse un râs cinic. 

— De ce o fac? Am să vă spun. Din comportamentul 
procurorului-şef reiese că el însuşi este parte a acestui complot. 
Şi demascarea unui asemenea om este visul oricărui procuror 
care  năzuieşte să promoveze. Vă amintiţi de afacerea 


Watergate? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, dottor Mesomedes, acolo 
nu era vorba de niciun procuror! Afacerea de spionare a fost 
demascată de doi ziarişti! 

— Ştiu, dar ei au doborât cu investigaţiile lor un preşedinte al 
SUA şi au devenit celebri în toată lumea. 

— Este adevărat, răspunse Caterina, meditând. 

Acest Mesomedes era extrem de însetat de promovare, era un 
lucru pe care îl sesizase încă de la prima întâlnire cu el. Şi, după 
cât se părea, muşcase deja atât de adânc din cazul Marlene 
Ammer, că nu îi mai putea da drumul. 

Fără îndoială că acest om le va mai putea fi de folos. Era 
posibil ca Mesomedes să aibă dreptate că acel complot depăşea 
posibilităţile unui singur om. 

— Şi cum vreţi să procedaţi în continuare? se interesă 
prevăzătoare Caterina. 

— Am să cercetez mai îndeaproape locuinţa lui Marlene 
Ammer, răspunse Mesomedes. Documentele existente nu conţin 
nicio declaraţie despre condiţiile în care locuia signora şi niciun 
indiciu despre locuinţa ei. La dosar nu se află niciun document 
de la poliţie privind acest aspect. Ca să fiu cinstit, pentru mine 
este de neimaginat. Ar rămâne doar suspiciunea că respectivele 
documente au fost distruse. 

— Din ce motiv, dottore? 

— Dacă aş ştii, am face un mare pas înainte. În orice caz, se 
pare că se vrea excluderea unor fapte sau persoane. Atunci 
când procurorul-şef Burchiello mi-a spus că o reluare a 
cercetărilor nu ar fi dorită, am fost martor întâmplător la o 
discuţie telefonică. Se părea că Burchiello primea un ordin. S-a 
supus ca un lacheu şi s-a adresat interlocutorului său cu 
termenul „Excelenţă”. 

— Excelenţă? 

— Da, Excelenţă. Între timp m-am interesat faţă de cine se 
foloseşte această formă de adresare: până la Pius al XI-lea 
această formulă de adresare era destinată doar patriarhilor şi 
nunţiilor apostolici, apoi ea a fost extinsă la toţi episcopii şi 
prelaţii din conducerea Curiei. De la al doilea conciliu al 
Vaticanului această regulă a fost abandonată în favoarea 
termenului „Eminenţă”. Astăzi ea mai este uzuală doar pentru 
nunţii papali şi pentru cardinalul secretar de stat al Vaticanului. 


La explicaţia procurorului, Caterina reacţionă cu o lungă 
tăcere. 

Tăcerea a fost întreruptă de Mesomedes: 

— Signora, mai sunteţi la telefon? 

După tot ce aflase până acum despre Gonzaga, Caterina nu 
mai era surprinsă. Dar faptul că Gonzaga îşi extinsese influenţa 
până la procuratura din Roma o neliniştea foarte tare. 

— Da, mai sunt. Doar că prin cap îmi trec idei cărora până 
acum nu le acordasem nicio atenţie. 

— Dacă vă mai pot ajuta cumva... 

— Bine, încheie discuţia Caterina. 

Nu putea scăpa de impresia că Mesomedes era la fel de 
interesat de ea ca şi de cazul Marlene Ammer. 


CAPITOLUL 47 


Ciudat era că Malberg nu simţi nici cea mai mică bucurie 
atunci când află de la Caterina că ordinul de arestare emis 
pentru el fusese anulat. Ba dimpotrivă. Primul lui gând a fost: 
Acesta nu este decât un truc. Lukas, fii atent! 

Vorbindu-i îndelung, Caterina încercă să îl convingă să se 
obişnuiască cu ideea că acum era un om liber. Fără îndoială că 
cele întâmplate în ultimele săptămâni îl schimbaseră pe 
Malberg. El se simţea urmărit de toţi. Acum trebuia să încerce 
să pună capăt suspiciunilor sale, şi să îşi ţină în frâu îndoielile, 
care permanent creau noi bănuieli. Inainte de toate trebuia să 
revină la viaţa normală. 

Sugestiei Caterinei de a se ocupa din nou de anticariatul lui, 
Malberg i se opuse sub pretextul că el nu putea să revină aşa de 
simplu la o viaţă normală atâta timp cât moartea lui Marlene nu 
era clarificată. După o lungă discuţie, Caterina se impuse, şi 
Malberg acceptă să plece pentru două zile la Munchen pentru a 
pune lucrurile la punct. Peste două zile, anunţă el, va reveni la 
Roma. 

Oricum, acum putea să rezerve pe numele lui un loc la avion, 
şi putea să plătească cu propriul card. Când îl auzi la telefon 
anunţându-şi întoarcerea, Fräulein Kleinlein se pierdu toată. 
Aceasta îi mărturisi că, după săptămâni în care nu primise nicio 
veste, se temuse de ce era mai rău. 

Pe drumul către aeroportul Fiumicino, şoferul taxiului folosi 
fiecare posibilitate ivită în circulaţie de a înainta mai repede. 
Malberg nu se putu abţine să nu se uite îngrijorat după 
eventuali urmăritori. Atât de tare îl marcaseră evenimentele din 
ultimele săptămâni. În ciuda circulaţiei intense de dimineaţă, 
ajunse la capătul cursei după patruzeci de minute. 

Graba şoferului se dovedi inutilă, pentru că zborul Alitalia AZ 
0432, cu decolarea la ora 9.45 şi aterizarea la Munchen la 11.25 
avea întârziere. „Delayed” anunțau luminiţele verzi de pe 
marele afişaj din sala de plecări. O angajată de la ghişeul 
companiei Alitalia împărțea consolări legate de întârzierea de o 
oră, provocată de schimbarea unui cauciuc la trenul de 
aterizare al avionului, şi dădea tichete pentru un mic dejun 


copios la un bistro. 

Micul dejun nu îi cădea rău lui Malberg, căci părăsise locuinţa 
lui Barbieri fără a bea măcar o ceaşcă de cafea, ca să nu mai 
vorbim despre o omletă cu şuncă sau alte asemenea bunătăţi. 
Poimâine, când se va întoarce, îşi propusese ferm să se mute de 
la Barbieri la un hotel corespunzător. 

Într-un moment situat în plictiseala dintre omleta cu şuncă şi 
pâinea cu gem de zmeură, pe telefonul mobil sună Caterina, ca 
să îi comunice cât de mult îl iubea. Aşa ceva făcea bine 
dimineaţa devreme. 

În timp ce ea vorbea despre lucruri lipsite de importanţă, 
privirea lui Malberg se plimba asupra agitaţiei din clădirea 
aeroportului. Ochii îi căzură pe un pilot în uniformă elegantă, 
însoţit de patru stewardese. Privirea lui o întâlni pe cea a 
pilotului care se apropia. Malberg se încruntă. 

Pilotul se opri. 

— Lukas? rosti acesta întrebător. 

— Max? întrebă la rândul lui Malberg neîncrezător şi încheie 
discuţia telefonică. 

Şi-l amintea pe colegul lui de şcoală Max Sydow cu totul altfel. 
La ultima reuniune a colegilor de clasă acesta fusese singurul 
care venise în jeans şi scurtă de piele, spre indignarea câtorva 
purtători de costume. Acum purta o uniformă ireproşabilă, cu 
patru trese, cămaşă albă şi cravată bleumarin. 

— Ce mică este lumea! exclamă Sydow în timp ce se 
strângeau în braţe. Ce faci aici, la Roma? 

— Oh, este o poveste lungă. 

— Şi o întrebare nu tocmai inteligentă. Ce o fi căutând la Roma 
un om dornic de cultură ca tine! 

Sydow îşi privi ceasul, se întoarse către stewardese şi le 
propuse acestora să o ia înainte. Va veni şi el în cinci minute. 

— Eu sunt în drum spre Cairo, explică Sydow. Airbus-ul meu 
A320 este la preîncălzire. Tu te întorci la Munchen? 

Malberg confirmă. 

— Mă duc scurt la Munchen, ca să pun nişte lucruri la punct. 
Poimâine mă întorc la Roma. 

— Aici trăieşti? Te invidiez. Eu locuiesc tot la Frankfurt. 

— Nu, nu este aşa. Dacă vrei, am rămas aici, la Roma, 
temporar, datorită unor circumstanţe. 

— Înţeleg, Lukas Malberg, solitarul care se pricepea mai mult 


la cărţi decât la femei, s-a îndrăgostit de o romană focoasă. 
Felicitări, cum o cheamă, o cunosc? 

Malberg zâmbi. Max rămăsese acelaşi heirupist în ce priveşte 
femeile. 

— Caterina, spuse Malberg, Caterina se numeşte, este ziaristă. 
Şi dacă cumva ai întâlnit-o, ar fi pentru mine prilejul să îţi rup 
dinţii. 

Râseră amândoi cu poftă. 

— Dar vorbind serios acum, Caterina nu este unicul motiv 
pentru care am deja zece săptămâni de când sunt la Roma. Este 
vorba despre Marlene. 

— Marlene Ammer? Hei, doar nu te-ai aprins după Marlene. Ca 
să vezi: Lukas, la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin, se 
distrează cu două femei în acelaşi timp. Dar trebuie să 
recunosc, Marlene s-a făcut grozavă. Faţă de cum era! Iți mai 
aminteşti de puloverul acela oribil, tricotat de ea, cu care venea 
la şcoală? 

— Max! încercă Malberg să îl oprească pe prietenul din timpul 
şcolii. Marlene este moartă. 

— Nu spune prostii! zise Sydow şi îl privi speriat pe Malberg. 
Nu se poate, continuă el pe un ton mai jos. Un accident? 

— A fost găsită moartă în baie. 

— Infarct! 

Malberg clătină din cap: 

— Există indicii că ar fi fost omorâtă. 

Sydow privi nervos ceasul. Era târziu. Se aşeză totuşi la masa 
lui Malberg. 

— Dar este groaznic. Şi criminalul a fost prins? întrebă el încet. 

— Nu. Nici măcar nu a fost căutat ca lumea. 

— Ce înseamnă asta? 

— Cercetările au fost stopate. Totul este o poveste extrem de 
misterioasă. Marlene a fost înmormântată în secret. Dar nu ca 
Marlene Ammer, ci ca persoană fără nume. Intre timp i s-a puso 
piatră funerară cu misteriosul nume de Izabela şi cu un text din 
Apocalipsă: „Nu te înfricoşa de ceea ce ai de suferit”. 

— Sună lugubru! 

— Dar asta nu este tot. La înmormântarea secretă a participat 
o delegaţie a Curiei, în care erau cel puţin doi cardinali. lar 
locuinţa lui Marlene din Via Gora a fost zidită. În locuinţa 
administratoarei clădirii sunt acum pioase maici care pretind că 


nici nu au auzit de o locatară Ammer. Şi cea mai bună prietenă 
a lui Marlene, o marchiză, a fost împuşcată pe stradă, în faţa 
casei. 

— Lukas, tu nu încerci să-mi spui gogoşi? 

Sydow făcu o mutră suspicioasă. 

— AŞ vrea eu să fie aşa. Nu, Max, acesta este adevărul. Chiar 
dacă pare un thriller. Din păcate, eu am fost ultimul cu care 
Marlene a vorbit la telefon. Bineînţeles că asta m-a făcut 
suspect. De atunci poliţia a fost pe urmele mele. Până când 
acum câteva zile ordinul de arestare a fost anulat. Aşa că îţi 
închipui de ce m-am apucat să clarific eu cazul. 

— Şi ai reuşit? 

— Oh, nu! Cu cât aflu mai multe despre istoria cu moartea lui 
Marlene, cu atât mai mult mă văd implicat în caz. Câteodată mă 
simt ca Richard Kimble, fugar. 

— Dar ai cu siguranţă o bănuială? 

— Cele descoperite până acum depăşesc orizontul unui simplu 
anticar. Ceea ce face cazul atât de dificil este faptul că eu 
trebuie să recunosc: Deşi am fost colegi de bancă doi ani, abia o 
cunoşteam pe Marlene. 

— lar la întâlnirea colegilor de clasă, interveni Sydow, fiecare 
relata numai despre sine. După moto-ul: Casa mea, afacerea 
mea, maşina mea, iubita mea. 

— Aşa a fost. Numai una şi-a trecut viaţa sub tăcere, de parcă 
ar fi protejat un mare secret: Marlene. 

— Acum, după cele spuse de tine... ai dreptate. Despre 
Marlene nu s-a aflat nimic. De altfel, ştii că are o soră frumoasă 
ca o cadră, cu câţiva ani mai tânără, stewardesă la Lufthansa? 
Liane o cheamă. 

— Este prima dată când aud aşa ceva. 

— Într-o zi pe lista echipajului meu a apărut numele Liane 
Ammer. Am întrebat-o: Sunteţi cumva rudă cu o anume Marlene 
Ammer? Cred că acest nume nu este prea frecvent. Atunci ea 
mi-a răspuns: Marlene este sora mea. Dar se pare că nu prea se 
plăceau. Este ceva care se întâmplă adesea între surori. 

— Ai o adresă a acestei Liane Ammer? 

— Nu. Ştiu doar că, la fel ca mine, locuieşte în Frankfurt. Dar, 
ca să revenim la Marlene şi la viaţa ei misterioasă, îţi mai pot 
spune ceva. La scurt timp după întâlnirea cu colegii noştri de 
clasă, am avut o escală la Roma. Ca să îmi treacă timpul, m-am 


uitat în cartea de telefoane şi am găsit numele lui Marlene. Am 
sunat-o şi am invitat-o la masă la un restaurant, la alegerea ei. 
În definitiv, ştia mai bine localurile. A şi venit. Dar cu o remorcă, 
ca să zic aşa, un însoțitor extrem de ciudat. 

— Un însoțitor ciudat? Adică? 

— Fir-ar să fie, tipul era mult mai în vârstă şi nici nu părea 
omul visurilor cuiva dacă înţelegi ce vreau să spun. Am avut 
impresia că acesta controla fiecare cuvânt spus de ea. De câte 
ori puneam o întrebare, el o bloca şi schimba vorba. Singurul 
lucru simpatic pe care mi-l amintesc despre el este că era 
stângaci, la fel ca Albert Einstein, Bill Clinton şi ca mine. Şi, cu 
anumită ironie, Sydow adăugă: Nu este nevoie să menţionez că 
stângacii, din punct de vedere genetic, sunt înzestrați cu o 
inteligenţă deosebită... 

— Ştiu, Max, ştiu, îl întrerupse Malberg. Ai dovedit clar acest 
lucru deja de pe când eram elevi. Din acest punct de vedere, tot 
genetic condiţionat, eram mai curând un dreptaci. Dar să 
revenim la însoţitorul lui Marlene. Ce a rezultat din discuţie? 

— Nimic. A fost o seară cam plicticoasă. 

— Dar cine era tipul? Mă refer la faptul că trebuie să se fi 
prezentat. 

— Da, sigur. Dar individul îmi era atât de antipatic, că după 
zece minute îi şi uitasem numele. Sydow îşi privi din nou ceasul 
şi spuse: Dar acum trebuie să plec. Imi pare bine că te-am 
întâlnit. Cred că în toţi anii noştri comuni de şcoală nu am 
discutat atât de mult. Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai putea ţine 
la curent în privinţa lui Marlene. 

Malberg îl asigură că aşa va face. După ce făcură schimb de 
numere de telefon, Max Sydow dispăru prin poarta special 
destinată echipajelor. 

Între timp micul dejun al lui Malberg se răcise. 

La difuzoare se anunţa: 

— Pasagerii zborului Alitalia AZ 0432 cu destinaţia Munchen 
sunt rugaţi să se prezinte la poarta 33. 

Malberg se ridică gânditor. Nu îi ieşea din cap întâlnirea lui 
Sydow cu Marlene şi cu misteriosul necunoscut. 


CAPITOLUL 48 


De la misterioasa sa răpire, cardinalul secretar de stat Philippo 
Gonzaga era inabordabil. Era certat cu Dumnezeu şi cu lumea. 
In ciuda uzanţei, refuza să celebreze liturghia de dimineaţă din 
Capela Sixtină, motivând starea sănătăţii sale. 

Şi în această dimineaţă Gonzaga stătea apatic în spatele 
biroului, încadrat de teancurile de documente strânse între 
timp. Abia după dispariţia lui Soffici, Gonzaga îşi dăduse seama 
ce secretar particular avusese. În astfel de clipe chiar regreta 
puţin cât de urât se purtase uneori cu monseniorul. 

Telefonul de pe biroul lui sună. Ridică morocănos receptorul: 

— Da. 

— Este biroul cardinalului secretar de stat? întrebă o voce 
hotărâtă de femeie. 

— Cu cine vorbesc? 

— Biroul prezidiului poliţiei. 

— Despre ce este vorba? 

— Şeful poliţiei doreşte să vorbească cu cardinalul secretar de 
stat. Problema este urgentă. 

— Cardinalul-secretar de stat este la telefon! 

Vocea păru mirată de intervenţia directă a cardinalului 
secretar de stat pe circuitul telefonic. 

— Excelenţă, este posibil să îl primiţi pe preşedintele poliţiei 
chiar astăzi? Este vorba despre secretarul dumneavoastră 
Giancarlo Soffici. 

— Să vină! se răsti la telefon Gonzaga. Ar fi cel mai bine 
imediat după rugăciunea Angelus! 

Cu toate că energica secretară a şefului poliţiei din Roma era 
şcolită, evaluarea timpului după uzanţele clericale îi era străină. 
Se sfii să îl întrebe pe cardinalul secretar de stat de momentul 
întâlnirii după sistemul secularizat al măsurării timpului, în 
speranţa că şeful ei se va descurca şi cu această ciudată situare 
în timp. 

Lancia de culoare închisă a şefului poliţiei romane, flancată de 
doi carabinieri pe motociclete intra puţin după ora unsprezece 
pe poarta de la Cortile di San Damaso. Două gărzi elveţiene îl 
conduseră pe vizitator la biroul din Palatul Vaticanului. 


Antonio Canella, şeful poliţiei romane, funcţionar al statului cu 
cea mai mare treaptă de salarizare, grav, dolofan, purtând un 
costum negru, greoi sub povara trupului masiv, le urmă pe cele 
două gărzi pe treptele din marmură late şi, parcă fără de sfârşit, 
până la etajul trei. În mâna dreaptă ţinea o geantă cu 
documente. 

Cei doi elveţieni se opriră în stânga şi în dreapta intrării în 
anticamera cardinalului secretar de stat. Aşa cum prevedea 
regulamentul, priveau sever drept înainte, când Canella bătu în 
uşă şi intră fără să mai aştepte să i se răspundă. 

Uşa către biroul lui Gonzaga era deschisă, ca şi cum cardinalul 
secretar de stat nu ar fi fost prezent. Dar când şeful poliţiei îşi 
drese glasul cu zgomot, Gonzaga îşi făcu apariţia mut în cadrul 
uşii. Fără să scoată o vorbă, îi întinse lui Canella mâna dreaptă, 
pe care era inelul. Şeful poliţiei, mai scund cu un cap decât 
cardinalul, nu putu decât să schiţeze un sărut al inelului. 

Canella, a cărui poziţie critică la adresa Curiei era cunoscută, 
considera sărutatul inelului o prostie. Dar, aflându-se în misiune 
oficială, nu îşi putea permite o confruntare. Cu un gest al mâinii 
ce făcea o referire la întreaga încăpere, Canella îi puse lui 
Gonzaga o întrebare protocolară: 

— Aceasta ar fi aşadar camera de lucru a secretarului 
dumneavoastră Giancarlo Soffici? 

— Ce este cu Soffici? Aveţi un semn de viaţă de la el? întrebă 
enervat cardinalul secretar de stat. 

Canella făcu o mutră afectată, ca a unui actor prost căruia nui 
apreciază jocul. Ripostă: _ 

— Monsignor Soffici este mort. Imi pare rău, Excelenţă. 

Insoţi cele spuse cu o plecăciune făcută în evidentă silă. 

— A fost omorât, şuieră Gonzaga. Tonul emana mai curând 
furie decât regret. Unde a fost găsit? 

— Probabil că răspunsul vă va surprinde, Excelenţă. Însă sunt 
sigur că aveţi o explicaţie pentru el. Monsignor Soffici a murit 
într-un accident de maşină, în Germania... Canella deschise 
geanta şi scoase din ea un fax, apoi continuă:... În apropierea 
unui burg de pe Rin. Burgul se numeşte Layenfels! 

Gonzaga se lăsă pe un scaun şi cu un gest făcut cu degetul îl 
invită şi pe Canella să se aşeze. 

Şeful poliţiei din Roma urmărea cu o privire critică fiecare 
reacţie oglindită de chipul lui Gonzaga. Remarcă faptul că 


acesta gândea intens; părea surprins, dar în niciun caz zguduit. 
Nici locul decesului lui Soffici nu părea să îi ridice vreun semn 
de întrebare. 

— Aveţi o explicaţie asupra a ceea ce căuta monsignore... 
Canella citi de pe faxul din mâna lui: La Burg Layenfels? 

Gonzaga deveni nesigur. 

— Monsignor Soffici era în misiune oficială, răspunse el în cele 
din urmă. 

— La un burg de pe Rin? 

— Ce vă priveşte asta pe dumneavoastră? îl repezi Gonzaga pe 
şeful poliţiei. Apoi trânti o minciună: Burg Layenfels este sediul 
unei frăţii creştine sprijinite de Curia romană. Fraţii noştri întru 
Hristos lucrează la o chestiune ştiinţifică, din însărcinarea 
Bisericii. 

Canella dădu din cap, ca şi cum răspunsul l-ar fi satisfăcut. 

— Atunci s-ar explica şi de ce Soffici umbla cu maşina 
dumneavoastră de serviciu, Excelenţă. 

— Cu maşina mea de serviciu? Maşina a dispărut de ceva timp. 
Gonzaga era marcat. Trăncănise mai mult decât trebuia şi 
încercă să îşi repare greşeala: Dacă mă gândesc mai bine, îmi 
aduc aminte că secretarul meu m-a rugat să îi permit să 
folosească Mercedesul meu. Da, acum îmi amintesc clar! 

In realitate, Gonzaga se străduia să găsească o explicaţie 
asupra circumstanțelor în care Soffici voia să ajungă la Burg 
Layenfels cu maşina dispărută la răpire. 

Văzând privirea întrebătoare a lui Canella îndreptată asupra 
sa, Gonzaga se cam încurcă: 

— Trebuie să ştiţi că relaţiile dintre noi nu erau dintre cele mai 
bune. Uneori Giancarlo era foarte îndărătnic. Altfel spus, 
câteodată dreapta nu ştia ce face stânga. 

— Inţeleg, răspunse Canella, cu toate că nu pricepea chiar 
deloc ce se petrecea în faţa lui. Atunci cu siguranţă că nici nu 
aveţi vreo explicaţie a faptului că Mercedesul dumneavoastră 
circula cu numere de înmatriculare false. 

— Numere de înmatriculare false? Imposibil! 

— Excelenţă, credeţi-mă, colegii noştri germani n-au născocit 
povestea ca să se dea mari! Faţa ca o lună plină a lui Canella se 
înroşi. Scotoci agitat în geanta lui şi scoase o folie transparentă 
prin care se putea recunoaşte cu uşurinţă un rest ars de 
paşaport. Şi nu ştiţi desigur nici de ce secretarul dumneavoastră 


avea acest paşaport în buzunarul hainei. Paşaportul este emis 
pe numele de Frederico Garre, care acum câteva zile plutea 
mort în Fontana di Trevi. Excelenţă, eu cred că ar trebui să 
renunţaţi poziţia dumneavoastră obstrucţionistă, şi să spuneţi 
adevărul! 

Atunci cardinalul secretar de stat se înfurie: 

— Ce, eu sunt paznicul secretarului meu? 

Soffici, gândi Gonzaga, ar fi completat cele de mai sus citând 
din Moise, Cartea întâia, capitolul 4. 

Gonzaga rămase perplex când şeful poliţiei făcu apel la acel 
citat: 

— Ascultă, sângele fratelui tău ţipă din pământ către mine! 

Cardinalul secretar de stat tocmai voia să îl felicite pe Canella 
pentru cunoaşterea bibliei, când i se relevă sensul citatului. De 
aceea se interesă prudent: 

— Deci dumneavoastră credeţi că sfârşitul lui Soffici a fost 
violent? Cunoaşteţi împrejurările în care s-a produs accidentul? 

Canella rămase dator pe moment cu răspunsul, adâncit în 
studiul unei alte hârtii scoase din geanta sa. Când remarcă 
nerăbdarea lui Gonzaga, spuse: 

— O clipă... Raportul asupra accidentului întocmit de colegii 
noştri germani se bazează pe două elemente. Mai întâi pe 
declaraţiile unui membru al frăţiei găzduite de acel burg. 
Bărbatul ar fi observat din turnul porţii că maşina a oprit în 
pantă şi că brusc a început să ruleze cu spatele înapoi până 
când s-a răsturnat şi s-a oprit arzând în pădure. In al doilea 
rând, cercetarea criminalistă a stabilit că frânele automobilului 
nu au funcţionat. Până în prezent nu s-a putut afla dacă 
accidentul a fost provocat cu intenţie. Maşina a ars aproape 
complet. 

Când Canella încă mai vorbea, sună telefonul de pe biroul lui 
Gonzaga. De la celălalt capăt al firului se prezentă Beat Keller, 
şeful securităţii Vaticanului şi comandantul Gărzii Elveţiene, acel 
corp de mercenari care de la papa luliu la ll-lea încoace 
veghează asupra papei şi a siguranţei Vaticanului. 

Keller, un bărbat de doi metri, perfect antrenat, cu păr negru şi 
cu înfăţişarea unui Arnold Schwarzenegger, etala în mod normal 
calmul unui om pe care nu îl poate zdruncina nimic de pe 
această lume. Totuşi acum părea cam agitat. 

— Excelenţă, începu acesta fără nicio introducere, trebuie să 


vă vorbesc urgent. Vă rog! 

In cei şapte ani de când avea de-a face cu Keller, Gonzaga nu îl 
auzise niciodată atât de agitat. 

— Nu aţi vrea să îmi spuneţi despre ce este vorba? 

— Este vorba despre acel bărbat cu faţa arsă, găsit mort în 
Fontana di Trevi. Cu siguranţă că i-aţi văzut fotografia în ziare. 
Se pare că numele lui ar fi... 

Beat Keller se opri. 

— Frederico Garre, îi sări în ajutor Gonzaga. 

— Da, cred că aşa se numeşte. Tipul apare pe una dintre 
camerele noastre de supraveghere video. 

— Infirmul cu faţa arsă? Herr Keller, veniţi imediat! 

Gonzaga lăsă receptorul în furcă. 

— Scuzaţi-mă pentru faptul că am tras cu urechea, interveni 
Canella, aţi spus Frederico Garre? Acel Garre care... 

— Exact! Şeful securităţii noastre mi-a comunicat că l-a 
recunoscut pe acest om pe o înregistrare a camerelor noastre 
de supraveghere video. Keller vine acum încoace. 

Polițistul vâri documentele în geanta sa neagră. După care 
spuse: 

— Excelenţă, îmi permiteţi să arunc o privire pe înregistrare? 
Poate că ar fi util poliţiei romane. 

— Nu am nimic împotrivă, răspunse cardinalul, rânjind viclean. 
Să zicem că o mână spală pe alta. 

In clipa aceea intră şeful securităţii. Beat Keller ţinea sub braţ 
un laptop. Şeful poliţiei îl cunoştea din diverse discuţii oficiale, 
în care ambii se trataseră de pe nivele egale, Canella ca şef al 
siguranţei din Roma, iar Keller ca şef al siguranţei statului- 
biserică. Prezenţa şefului poliţiei îi convenea perfect. 

După atentatul săvârşit asupra sculpturii Pieta în anii '90, 
măsurile de securitate se întăriseră la Vatican. Printre altele se 
luase şi măsura supravegherii video a tuturor obiectelor expuse 
pericolelor din muzeele Vaticanului şi din catedrala Sf. Petru. 

Cu ajutorul celei mai noi tehnici, un DVD înregistrează la 
fiecare zece secunde câte o imagine luată de la fiecare din cele 
optsprezece camere video. Câte astfel de camere video 
fuseseră instalate în Vatican ştiau doar foarte puţini, şi anume 
cei cu sarcini de securitate, printre care Gonzaga şi Keller. 

Fără a mai prezenta alte date, Keller puse în funcţiune 
laptopul. Pe ecran se vedea Pieta. In faţa ei un grup de turişti cu 


o ghidă. 

Gonzaga şi Canella urmăreau cu mare atenţie înregistrarea 
dată pe „înapoi”. 

— Acolo! strigă brusc Keller şi opri imaginile. 

În partea dreaptă se ivea silueta unui bărbat. Figura lui se 
vedea clar. Nu era nicio îndoială: Frederico Garre, Faţă-Arsă. 
Keller reluă derularea imaginilor. 

Faţă-Arsă se uita în jur. Ca să vadă dacă nu era supravegheat. 
După care se apropie de un necunoscut, cu care evident avea o 
întâlnire aici. 

— Signori, îl cunoaşteţi pe acest bărbat? 

— Nu, răspunseră într-un glas Gonzaga şi Canella. Dar în ce 
priveşte bărbatul cu faţa arsă, continuă cardinalul secretar de 
stat, este vorba fără nicio îndoială despre acel Frederico Garre 
al cărui cadavru a fost găsit în Fontana di Trevi. 

— O clipă, îl întrerupse Canella şi scoase din geantă paşaportul 
ars incomplet. În timp ce ţinea lângă ecran fotografia în mare 
parte deteriorată a paşaportului, zise cu o anumită reţinere: 
Este posibil să aveţi dreptate, Excelenţă. În ce mă priveşte, am 
îndoielile mele. Dacă îmi permiteţi să întreb, de unde aveţi 
certitudinea în privinţa identificării bărbatului ca Frederico 
Garre? Că doar nu îl cunoaşteţi. 

— Bineînţeles că nu, ripostă Gonzaga, pe acest bărbat nu l-am 
văzut niciodată viu... 

— O spuneţi pe un ton ciudat! 

— Ei, da. Cardinalul secretar de stat îşi drese glasul încurcat, 
apoi continuă: In acest moment sunt dator o explicaţie. Atunci 
când ziarele au anunţat prima dată găsirea în apă a cadavrului 
unui necunoscut, am crezut că ar fi secretarul meu Giancarlo 
Soffici. Dispăruse de câteva zile, de parcă îl înghiţise pământul. 
M-am dus la secţia de patologie a clinicii universitare, gândindu- 
mă la ce era mai rău, dar cadavrul pe care mi l-a arătat 
patologul nu era al lui Soffici. Era al acestui bărbat! 

Gonzaga bătu cu arătătorul în ecran. 

— Şi de unde îi cunoaşteţi numele? 

Canella îl urmărea pe cardinal dintr-o parte. 

— Numele lui? l-am pronunţat eu numele? 

Gonzaga dădu în bâlbâială. 

— Aţi spus Frederico Garre sau aşa ceva. 

— Ah, da, îmi amintesc. La o zi sau la două zile de la prima 


ştire, Messagero a afirmat că bărbatul a fost identificat, fiind 
vorba despre un infractor căutat de mult timp de autorităţi, cu 
numele de Frederico Garre. Da, aşa a fost. 

Keller, şeful securităţii Vaticanului, ascultase totul în tăcere, 
dar cu mult interes. Ceea ce spusese Gonzaga, era nou pentru 
el. De ce cardinalul nu comunicase dispariţia secretarului său? 

— Îmi permiteţi să derulez mai departe înregistrarea? întrebă 
el în cele din urmă. 

— Mai aveţi imagini? 

— Desigur, Excelenţă. Şi sunt imagini care mi se par într-un 
anumit sens misterioase. Sunt luate de o altă cameră video, din 
alt unghi. 

— Păi să le vedem! strigă Canella agitat. 

La un clic, pe ecran apărură aceiaşi doi bărbaţi din naosul 
catedralei, dar perspectiva fiind oblică şi de sus, se puteau 
vedea clar feţele lor, inclusiv mimica. Se părea că ambii 
discutau foarte tulburaţi. Şi, în plus, persoana cu chipul ars 
trăgea cu ochiul permanent în jur. 

Gonzaga şi  Canella urmăreau din picioare imaginile 
înregistrate, sprijiniți de masă, când deodată cardinalul parcă fu 
lovit de un fulger. 

Canella, pentru care cele petrecute pe ecran nu aveau nicio 
explicaţie, îl privi suspicios pe cardinalul secretar de stat. 
Acesta urmărea cu ochii mari scena în care Faţă-Arsă scotea din 
buzunarul hainei un pliculeţ de celofan, şi apoi îl vâra sub nasul 
necunoscutului. Se părea că necunoscutul a vrut să apuce 
plicul, dar înainte să o poată face, celălalt l-a vârât fulgerător în 
buzunar. 

Keller opri înregistrarea. 

Pentru Gonzaga nu exista îndoială asupra a ceea ce se 
petrecuse sub ochii lui. Işi amintea prea bine cum în timpul 
zborului de la Frankfurt la Milano, pasagerul de pe locul de 
lângă el i se adresase şi îi oferise spre vânzare exact acel 
pliculeţ din celofan, conţinând un petic minuscul din giulgiul lui 
Isus din Nazareth. Omul cu faţa arsă cunoştea exact valoarea 
acelei bucățele de material. Intre timp cardinalul aflase şi 
importanţa acestuia. 

Dar cine era necunoscutul de lângă Faţă-Arsă? Un tip 
impozant, în cei mai frumoşi ani ai vieţii? Greu de imaginat că ar 
fi implicat în activităţi infracţionale sau că ar fi membru al 


Fideles Fidei Flagrantes. Dar dacă nu era niciuna şi nici alta, de 
unde interesul lui pentru acea bucată de material? 

— Excelenţă, ce aveţi, Excelenţă? 

Gonzaga percepu ca venind de la mare depărtare vocea 
elveţianului: 

— Aveţi o explicaţie a comportamentului celor doi bărbaţi? 

Ca şi cum Keller l-ar fi surprins păcătuind împotriva celei de a 
şasea porunci, Gonzaga se bâlbâi: 

— Domnul nostru Isus nu i-a alungat personal din templu pe 
afacerişti? Este o ruşine. Acum dealerii nu se opresc nici măcar 
în faţa porţilor catedralei Sf. Petru. 

— Deci părerea dumneavoastră este că aici camera a surprins 
o negustorie cu heroină, sau ceva asemănător? interveni 
Canella. 

— Asta îţi poţi imagina, nu? 

Şeful siguranţei îl privi neîncrezător pe cardinalul secretar de 
stat. 

— Asta ar însemna că diavolul bântuie chiar sub cupola 
Catedralei? 

— Un caz pentru cei de la antidrog, remarcă laconic Canella şi 
adăugă ironic: De ce traficul de droguri s-ar opri tocmai la zidul 
Vaticanului? 

Cardinalul se înfierbântă: 

— Acesta este un atac josnic la adresa integrităţii Vaticanului şi 
a Bisericii. Remarca dumneavoastră este neruşinată şi în acelaşi 
timp o probă că diavolul bântuie la cele mai înalte nivele ale 
statului. Vă rog să luaţi aminte: La Vatican nu există droguri! 
Atotputernicul să ne păzească de această făcătură a diavolului! 

Vocea cardinalului secretar de stat se frânse. Acesta îi aruncă 
lui Beat Keller o privire care îi solicita ajutorul, parcă spunând: 
Interveniţi şi dumneavoastră odată! 

Dar Keller tăcea. În loc de aceasta, apăsă un buton şi derularea 
imaginilor fu reluată. 

— Aici, zise Keller arătând către ecran, vedem o altă scenă 
enigmatică. Omul cu faţa arsă îi dă necunoscutului trei 
fotografii, cel puţin la început eu am crezut că este vorba 
despre fotografii. După ce am urmărit scena de mai multe ori, 
am ajuns la concluzia că ar putea fi vorba despre nişte negative, 
ori despre filme Roentgen. Vedeţi, aici necunoscutul suprapune 
filmele şi le priveşte contra luminii! 


— Aveţi dreptate! strigă Canella agitai. Şi adăugă în glumă: 
Dacă veţi căuta vreodată o slujbă nouă, sunaţi-mă pe mine! _ 

— Este în regulă, intră în joc Keller. Dar nu este totul. In 
această imagine se vede cum bărbatul cu faţa arsă îi vântură în 
faţă interlocutorului ambele mâini cu degetele răsfirate, ca şi 
cum ar vrea să dea de înţeles că este vorba de cifra zece. 
Imaginea următoare îl înfăţişează pe Faţă-Arsă în aceeaşi 
poziţie, cu degetele ambelor mâini răsfirate. Între prima şi a 
doua imagine este un interval de exact zece secunde. 

Gonzaga nu înţelegea: 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, Keller? 

Şeful securităţii Vaticanului blocă imaginea, apoi spuse: 

— Uitaţi-vă la limba-secundar a ceasului dumneavoastră. 

Cardinalul şi şeful poliţiei se priviră nedumeriţi. În cele din 
urmă se conformară spuselor lui Keller. Acesta răsfiră degetele 
ambelor mâini şi făcu cu braţele zece gesturi, ca şi cum ar 
atrage atenţia unei maşini ce venea din faţă să micşoreze 
viteza. 

— Cât a durat asta? întrebă el. 

Canella pricepu ce voia şeful securităţii. 

— Exact zece secunde, răspunse el. 

— Exact cele zece secunde scurse între cele două imagini. 
Această mişcare multiplicată de zece ori semnifică cifra o sută. 
Şi acum urmăriţi buzele lui Faţă-Arsă! 

— Are buzele strânse, de parcă ar vrea să tăinuiască ceva, se 
amestecă în vorbă Gonzaga. 

— Se poate, dar este improbabil, având în vedere că ambii 
tocmai negociază ceva. 

— Mille - o mie! interveni Canella. Individul ţine gura de parcă 
ar pronunţa cuvântul mila. Făcând legătura cu semnificaţia 
gesturilor mâinii s-ar putea deduce că Faţă-Arsă îi cere 
necunoscutului o sută de mii! 

— Dolari? strigă tulburat cardinalul secretar de stat. 

Canella făcu un gest cu mâna: 

— Dolari ori euro, nu are importanţă. Este în orice caz o sumă 
importantă. Acum se pune întrebarea, cine ar fi dispus să dea 
atâţia bani pe aşa ceva, dacă nu un dealer de droguri care 
operează în stil mare? 

Keller se prefăcu că nu observase mişcările necontrolate ale lui 
Gonzaga şi faptul că mâna dreaptă a acestuia tremura. In 


calitate de şef al securităţii ştia că Vaticanul avea un statut 
special, dar în rest era un stat ca oricare altul, cu bune şi rele şi 
cu grupări rivale. Nu o singură dată Keller avusese de furcă cu 
ieșirile de unul singur ale cardinalului secretar de stat şi nu era 
prima dată când comportarea lui Gonzaga îl punea în 
încurcătură. În definitiv, cardinalul secretar de stat era cel mai 
mare şef al său, dacă făcea abstracţie de locţiitorul pe pământ 
al lui Dumnezeu. Dar acela niciodată nu intra în amănuntele 
privind securitatea Vaticanului. El reprezenta mai curând opinia 
că Domnul Dumnezeu îşi întindea mâinile protector asupra 
papilor. Dar istoria te învăţa exact invers. Otrava, pumnalul şi 
mâinile goale puseseră capăt deseori unui pontificat. 

Dar ce anume ştia Gonzaga, de înregistrările video îl 
tulburaseră în asemenea măsură? 

Nici lui Canela nu îi rămase neobservat  ciudatul 
comportament al cardinalului secretar de stat. ÎI privi pieziş şi-l 
întrebă: 

— Domnule Cardinal, s-ar părea că ne ascundeţi ceva... 

— Ori cel puţin că aveţi idee de ceea ce se petrece pe acest 
ecran? îl completă Keller. 

Gonzaga îşi şterse fruntea scăldată în sudoare şi trase adânc 
aer în piept. 

— Ce-i asta, un interogatoriu? strigă el indignat şi lovi cu 
palma în masă. 

— Excelenţă! ripostă Keller. Ne scuzaţi dacă aşa pare. Dar 
incidentul este prea important şi prea enigmatic pentru ca o 
informaţie chiar aparent secundară să nu fie utilă. Ştiţi şi 
dumneavoastră că în vremuri tulburi ca acestea, chiar şi 
pericolul unui atac terorist nu este exclus. De aceea repet 
întrebarea: Aveţi vreo idee... 

— Nuuu! urlă Gonzaga. Pe Faţă-Arsă îl ştiu doar de la secţia de 
patologie, iar pe celălalt nu l-am văzut niciodată. Şi acum lăsați- 
mă în pace! Cardinalul îşi apăsă tâmplele cu vârfurile degetelor 
şi cu faţa roşie se lamentă: Nervii mei, nervii mei! 

Keller închise laptopul şi îl puse sub braţ. Canella schiţă o 
plecăciune şi zise: 

— Condoleanţele mele pentru moartea secretarului 
dumneavoastră Soffici! 

Şi Keller îşi înclină capul ceva cam neîndemânatic. Părăsiră 
împreună biroul cardinalului secretar de stat. 


În acea noapte cardinalul secretar de stat Philippo Gonzaga nu 
a avut parte de somn. Mânat de bănuiala că prin tăcerea sa 
trezise suspiciunea şefului poliţiei, se ridica mereu, se ducea la 
fereastră şi se uita la Piaţa Sf. Petru iluminată din plin. Era încă 
întuneric, când spre dimineaţă aţipi pentru scurt timp şi visă 
obscenităţi. 

Visa că fugea dezbrăcat printr-un gang fără de sfârşit, în care 
de ambele părţi se bălăbăneau agăţate de tavan jumătăţi de 
carcase de porci. Privite de aproape, jumătăţile de porc se 
dovedeau a fi corpuri jupuite de femei, cu sâni proeminenţi şi 
organele genitale expuse. Toate încercările de a-şi face cruce şi 
astfel de a pune capăt diavoleştilor apariţii îi eşuau pentru că 
braţele îi atârnau pe lângă trup grele ca plumbul. lar când privi 
în jur, văzu un alai de episcopi şi cardinali, maici şi monseniori 
în straie pitoreşti, înarmaţi cu săbii, ca îngerii răzbunării. Incepu 
să alerge, pentru a scăpa de urmăritorii săi. Dar aceştia se 
apropiau tot mai mult. Primul dintre ei scoase sabia, ca să îl taie 
în două jumătăţi. 

Gonzaga se trezi scăldat în sudoare şi tremurând din toate 
mădularele. 


CAPITOLUL 49 


Avionul ateriză pe aeroportul din Munchen cu o întârziere de 
nouăzeci de minute. În rest zborul Alitalia AZ 0432 decurse 
liniştit. In avion Malberg moţăise, după ce-i studiase pe cât se 
putea pe ceilalţi pasageri, pe care îi considera inofensivi. Era de 
mirare că încă mai suferea de un fel de manie a persecuției? 
Trebuia să se obişnuiască treptat cu faptul că nu mai era căutat 
de poliţie. 

Când se urcă în taxi în faţa clădirii pentru sosiri a terminalului 
1, fu întâmpinat de un vânt în rafale, care biciuia caldarâmul cu 
frunzele umede ale toamnei. Nu mai intrase în apartamentul 
său din Munchen-Grunwald de peste două luni, totuşi se decise 
să meargă mai întâi la anticariatul lui din Ludwigstrasse. De 
când conducea anticariatul, nu mai lipsise o perioadă atât de 
lungă. Dar oricum, putea avea încredere în Fräulein Kleinlein. 

De fapt temerile lui Malberg erau neîntemeiate. Vânzările din 
ultimele două luni fuseseră în creştere, contrar aşteptărilor care 
pentru lunile de vară prevedeau scăderea deverului. Fräulein 
Kleinlein se plânse că sosise timpul ca Malberg să facă achiziţii 
noi. Dar piaţa incunabulelor şi a cărţilor preţioase era aproape 
inexistentă, de când speculanţii descoperiseră că hârtia veche 
cum obişnuiau ei să se exprime era o investiţie. Mai existau 
oferte, dar majoritatea erau din categoria inferioară, în cel mai 
bun caz din categoria medie, şi cărţile arătau în aşa hal, că nu 
puteai obţine preţuri bune pe ele. 

In timp ce Malberg era adâncit în astfel de gânduri, primi un 
apel de la Roma. 

— Lukas, tu eşti? 

La telefon era Barbieri. 

— Mă şi miram să îmi dai pace două zile la rând, mormăi 
Malberg. Ei, ce este? 

— A apărut o nouă situaţie. O poveste cu adevărat tâmpită. 

— Despre ce vorbeşti? Nu ai putea să te exprimi ceva mai clar? 

Pauză. Lukas îl auzea pe Giacopo pufnind; părea furios. 

În cele din urmă izbucni: 

— De ce nu mi-ai spus că te-ai întâlnit cu bărbatul cu faţa 
desfigurată, cu câteva zile înainte ca el să fie descoperit mort în 


Fontana di Trevi? 

— Păi m-am gândit că nu mai are nicio importanţă. Tipul era 
mort înainte ca eu să apuc să mă mai întâlnesc încă o dată cu 
el. De ce? 

— La Roma circulă fotografii în care eşti înfăţişat tete-â-tete cu 
acest tip respingător! 

— Vorbeşti prostii! Ce s-a întâmplat? 

— Asta vreau să îţi spun. Este deja o inepţie să te expui cu un 
escroc cunoscut de poliţie. Dar să te întâlneşti cu el tocmai în 
catedrala Sf. Petru chiar nu e dovadă de inteligenţă. Este un 
secret ştiut de toată lumea că fiecare colţ al acestei construcţii, 
cea mai cunoscută din întreaga lume, este supravegheat cu 
camere video. lar serviciul de securitate al Vaticanului nu este 
de subestimat. La derularea înregistrărilor au fost descoperite 
imagini cu acest Faţă-Arsă, şi au fost predate poliţiei din Roma. 
Din păcate, în imagini se poate recunoaşte şi un anume Lukas 
Malberg... 

Malberg parcă paralizase. După o perioadă în care tăcură 
amândoi, Lukas zise: 

— Spune-mi că nu este adevărat! 

— Este adevărat! 

— Şi de unde ştii toate acestea? 

— Mai am contacte bune la poliţie. Fotografiile le-am văzut cu 
ochii mei. Nu ai ieşit deloc rău. 

— Nu îmi arde acum de glume! 

— Nu, vorbesc serios: şi nu m-ar mira, ca mai devreme sau mai 
târziu să fii suspectat şi în legătură cu asasinarea lui Faţă-Arsă. 

— Dar asta este o absurditate! 

— Viaţa întreagă este o absurditate. Deocamdată nu trebuie să 
îţi faci griji, pentru că autorităţile bâjbâie în privinţa identităţii 
presupusului complice din imagini. 

— Slabă consolare, ripostă Malberg. 

Barbieri încercă să îl liniştească: 

— Am vrut doar să te avertizez. Fii atent. Când revii la Roma? 
Te întorci, nu? 

— Da, sigur. Am reţinut loc pentru poimâine. Alitalia AZ 0433. 
Soseşte la ora 19.25. S-o găsi un suflet caritabil care să mă ia 
de la aeroport. La ce te refereai de fapt cu „fii atent”? 

— Nu te da în spectacol în faţa camerelor de supraveghere din 
aeroporturi şi din locurile publice. Atenţie şi la semafoare şi la 


limitele de viteză unde se fac şi fotografii automat. Asemenea 
fotografii le-au creat mari necazuri unora care se credeau în 
siguranţă. lar în ce priveşte sufletul caritabil, acesta este lângă 
mine. 

Malberg se bucură şi se simţi mai bine când auzi vocea 
Caterinei. Îi asculta cuvintele aproape cu evlavie, fără să audă 
ce anume spune. În gând îi vedea ochii negri şi îşi plimba 
mâinile pe trupul ei. 

— Totul se va lămuri, spuse ea, şi după o pauză mai lungă 
întrebă: Ce faci, mă mai asculţi? 

— Da, da, zise Malberg, bâlbâindu-se încurcat. Eu... eu savurez 
doar amintirile. 

Caterina înţelese la ce se referea Lukas. Cu o notă de ironie în 
glas spuse: 

— Nu te poţi gândi şi la altceva? 

— Nu, răspunse prompt Malberg. Şi nici nu vreau. Trase adânc 
aer în piept, ca şi cum s-ar fi luptat cu sine însuşi să revină la 
realitate. Ai auzit ceea ce spunea Barbieri. 

— Da. 

— Am şi eu noutăţi, zise Malberg. 

— Nu mă ţine sub tensiune! 

— Marlene avea o soră. O cheamă Liane, este stewardesă şi 
locuieşte în Frankfurt. Poate că ea ştie mai multe despre 
enigmatica viaţă a surorii ei. Oricum nu sper la mare lucru. 
Marlene nu a amintit niciodată că ar avea o soră mai mică. Mi se 
pare că nu se prea înțelegeau. 

— De unde ai aflat de ea? 

— Pe aeroportul Fiumicino l-am întâlnit pe Max Sydow, un fost 
coleg de şcoală. Este pilot şi o cunoaşte pe Liane Ammer. 

— De ce nu îi telefonezi pur şi simplu? Poate că ştie ceva. Sau 
poate că ea cunoaşte pe cineva care ne-ar putea ajuta. 

— Da, este posibil. 

— Bine, deci ne vedem poimâine. Şi să nu faci prostii. Te sărut. 

Caterina întrerupse convorbirea înainte ca el să fi apucat să 
răspundă. 

— Totul este în ordine? 

Întrebarea îi fusese adresată de Frâulein Kleinlein, care din 
magazin văzuse cum Malberg privea absent în gol minute în şir. 

— Mă gândeam. Este permis aşa ceva. Dar dacă vreţi să îmi 
faceţi o plăcere, căutaţi-mi un număr de telefon. Malberg luă o 


hârtiuţă, pe care scrise: Liane Ammer, Frankfurt/Main. Sunati la 
„Informaţii” sau căutaţi pe Internet. 

— S-a făcut, şefu'! răspunse Fräulein Kleinlein pe un ton uşor 
ironic. 

Nu îi plăcea când Malberg îi dădea ordine. 

În timp ce se ocupa de corespondenţă, acesta se frământa 
cum ar putea să scape de suspiciunea că ar avea legătură cu 
asasinarea lui Faţă-Arsă. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât 
îşi dădea mai bine seama că nu va fi simplu, fără să se 
destăinuie sau fără să divulge motivele investigaţiilor sale. 
Ultimele săptămâni dezvăluiseră riscurile la care s-ar fi expus. 
Fără îndoială că Barbieri avusese dreptate când îl sfătuise să se 
comporte cât mai puţin bătător la ochi. 

Fräulein Kleinlein îi puse, fără un cuvânt, pe birou, bileţelul pe 
care Malberg i-l dăduse cu trei minute mai devreme. 

— Cum aţi obţinut numărul atât de repede? se interesă el, mai 
mult din amabilitate. 

— Urmând calea pe care obţii numărul oricărui abonat, plătind 
o taxă: am sunat la „Informaţii”! răspunse ea cu tupeu. 

Malberg ţinea bileţelul cu ambele mâini şi privea fix numărul 
notat pe el. Nu o cunoştea pe Liane şi nu ştia nici care era 
relaţia dintre cele două surori. În orice caz, trebuia să evite ca 
Liane să refuze de la început să dea orice informaţie. Dar putea 
el oare să reuşească acest lucru? Oare ea ştia de moartea lui 
Marlene? 

Învârtea bileţelul între degete. Apoi puse mâna pe receptor şi 
formă numărul. După mai multe apeluri se auzi un zgomot, 
după care o voce de femeie înregistrată pe robot spuse: 

— Sunt Liane Ammer. Din păcate nu sunt acasă, zbor pe ruta 
Madrid, Roma, Atena sau Cairo. Dacă aveţi să îmi comunicaţi 
ceva important, făceţi-o cu toată încrederea folosindu-vă de 
robot. În caz contrar, lăsaţi-o moartă. Vă rog să vorbiţi după 
semnalul sonor. 

Malberg ascultă semnalul ca vrăjit. Nu avusese în vedere 
robotul telefonic. Cum să procedeze? Să închidă? Dacă 
menţiona motivul apelului său, lui Liane Ammer i-ar putea trece 
prin cap să vorbească ori să nu vorbească cu el despre sora ei. 
Pentru cazul în care, gândi Malberg, că aceasta nu era încă 
informată despre moartea lui Marlene, s-ar fi ales cu o indicație. 

— Sunt un coleg de şcoală al surorii dumneavoastră Marlene. 


Desigur că ştiţi demult ce i s-a întâmplat. Eu v-aş fi 
recunoscător dacă am putea avea o scurtă discuţie telefonică. 
Îmi voi permite să vă mai sun. 

Uşurat puse receptorul în furcă. 

x kx * 

Se făcuse deja întuneric când Malberg părăsi anticariatul din 
Ludwigstrasse, pentru a se îndrepta către Grünwald, un cartier 
din sudul Munchenului, cu vile elegante şi cu rata cea mai mare 
de spargeri din oraş. In urmă cu zece ani, Malberg achiziţionase 
aici un apartament, pe vremea când încă îşi mai putea permite 
să facă acest lucru în această zonă. 

Cu o anumită reţinere inexplicabilă, Malberg intră în locuinţă. 
Aversiunea îi fu stimulată de aerul stătut care îl întâmpină când 
deschise uşa. În urmă cu zece săptămâni, în mijlocul unei veri 
minunate, părăsea apartamentul mobilat cu piese vechi, 
scumpe. Acum era toamnă, iar vremea numai plăcută nu era. 

Malberg deschise toate ferestrele. Îşi scoase haina, o puse în 
dulap, se afundă în sofa, un monstru din piele englezească 
roşie-maronie, şi îşi încrucişă mâinile după ceafă. 

In timp ce se gândea, începu să aibă îndoieli asupra faptului că 
se exprimase destul de convingător la telefonul surorii lui 
Marlene. Poate că ar fi fost mai bine să o caute personal, fără să 
o anunţe în prealabil. În acest caz, ea nu ar mai fi putut să îl 
evite. În acel moment îi sună telefonul mobil. 

Malberg aştepta un telefon de la Caterina, dar la „Alo!”-ul lui 
prietenos răspunse o voce ca de gheaţă: 

— Malberg, dumneavoastră sunteţi? 

— Da, răspunse surprins Lukas. Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Nu are importanţă. 

— Ascultaţi, dacă nu consideraţi necesar să îmi spuneţi numele 
dumneavoastră... se aprinse Malberg, dar nu putu să îşi termine 
fraza. 

— Marlene este moartă, îl întrerupse necunoscutul. De ce 
scotociţi în viaţa ei intimă? Şi mai ales lăsaţi-o în pace pe Liane! 

— Dar Marlene a fost omorâtă! Oricine aţi fi, domnule 
necunoscut, dacă pentru dumneavoastră Marlene sau sora ei 
reprezintă ceva, trebuie să fiţi interesat în clarificarea acestei 
crime! 

Interveni o pauză, care se prelungea parcă la nesfârşit. 

— Alo? 


Malberg apăsă mai tare receptorul de ureche, dar auzi doar un 
foşnet îndepărtat. Tocmai voia să pună receptorul în furcă, când 
vocea rece ca gheaţa interveni din nou: 

— Malberg, este un avertisment serios! Un al doilea nu va 
exista. Încet-încet deveniți stânjenitor. Gândiţi-vă la Giancarlo 
Soffici, secretarul cardinalului Philippo Gonzaga! 

Urmă un pocnet, un foşnet, şi legătura se întrerupse. 

Malberg se ridică în picioare. Se simţea ca lovit în cap. Apelul 
necunoscutului aducea cu el un mister în plus: Cine era 
bărbatul? De unde îi cunoştea numărul telefonului mobil şi 
numele? Cum de ştia că el o sunase pe Liane Ammer? Care era 
semnificaţia menţionării secretarului lui Gonzaga? 

Era frig, şi Malberg tremura. Închise gânditor ferestrele, şi privi 
la strada udă. La această oră era goală. 

Pentru a-şi răcori fruntea, în spatele căreia gândurile parcă 
scoteau scântei, Malberg îşi sprijini capul de geamul umed. 
Închise ochii. Îi făcea bine să nu mai vadă nimic. Întunericul 
ajuta circulaţia gândurilor. Totuşi, în această seară totul părea a 
fi zadarnic. 

În faţa casei opri o maşină. Malberg deschise ochii şi se retrase 
un pas în afara razei de lumină a felinarului din stradă. Un 
bărbat cobori din maşină şi dispăru în casa situată pe cealaltă 
parte a străzii. După puţin timp se aprinseră luminile la etajul 
doi, aflat la aceeaşi înălţime ca apartamentul lui Malberg. 

Malberg se repezi neliniştit la întrerupător şi stinse lumina. 
Apoi reveni la fereastră. Lumina se stinsese şi în locuinţa de 
peste drum. Inima îi bătea de parcă tocmai participase la o 
cursă de o mie de metri. Privea fix faţada casei din faţă. Nu 
îndrăznea nici măcar să coboare jaluzelele. 

De ce nu îl atrăsese într-o discuţie pe necunoscutul care îl 
apelase? De ce se comportase ca un licean stângaci? 

Bărbatul din casa de vizavi cobori în stradă, se duse la maşina 
lui şi plecă. Lui Malberg îi trecu prin cap că, în situaţiile în care 
raţiunea este suprasolicitată, chiar şi o pisică se transformă într- 
un tigru. Trase aer în piept. Soneria telefonului îi întrerupse din 
nou gândurile. 

Mai întâi nu vru să răspundă. Dar văzând că soneria nu se mai 
oprea, răspunse arţăgos, fără să se mai prezinte: 

— Da? 

— Fir-ar să fie, unde te ascunzi? o auzi el pe Caterina. 


Vocea ei i se păru o izbăvire. 

— Slavă Domnului! spuse el încet. 

— Cum slavă Domnului? Că doar nu am spus nimic! La tine 
totul este în ordine? 

Malberg se bâlbăi: 

— Da... adică nu. Tocmai am primit un telefon ciudat. 

— De la cine? 

— AŞ fi vrut şi eu să ştiu. Bărbatul avea o voce gravă, rece ca 
gheaţa. Nu şi-a spus numele nici când l-am întrebat. 

— Şi ce voia? 

— Să încetez să mai scotocesc în viaţa lui Marlene. Şi în primul 
rând să o las în pace pe sora ei. După care a spus ceva ciudat: 
că ar trebui să mă gândesc la secretarul cardinalului Gonzaga. l- 
am uitat numele. 

— Monsignor Giancarlo Soffici? 

— Da, cred că aşa îl cheamă. 

Se aşternu tăcerea. După un timp Malberg zise: 

— Caterina, de ce nu spui nimic? Ce s-a întâmplat? 

— Îmi este teamă pentru tine, răspunse ea în cele din urmă. 

— Teamă? Malberg se strădui să nu îşi piardă calmul. Cum aşa, 
teamă? 

— Tu nu citeşti ziarele? 

— Regret, nu! Până acum nu am avut timp de aşa ceva. 

— Ziarele italiene anunţă moartea tragică a secretarului 
cardinalului Gonzaga. 

— Şi ce este aici aşa de tragic? 

— A avut un accident pe un drum montan, ce ducea la un burg 
de pe Rin, Burg Layenfels. Cunoşti locul? 

— Nu am auzit de el. Pe Rin există multe burguri vechi. 

— Povestea este foarte misterioasă. Soffici a ars cu maşină cu 
tot. În ce priveşte maşina, era maşina de serviciu a cardinalului- 
secretar de stat Philippo Gonzaga. Maşina dispăruse cu câteva 
zile înainte, la Roma. Când s-a produs accidentul, avea numere 
de înmatriculare false. 

— Ciudat, remarcă Malberg, într-adevăr ciudat! 

Voia să lase impresia că era degajat, pentru a nu o nelinişti şi 
mai mult pe Caterina. Dar prin cap îi trecu ameninţarea 
proferată de necunoscut: Gândiţi-vă la Soffici! Brusc înţelese ce 
voia să îi transmită străinul. Gândiţi-vă la Soffici! Era o 
ameninţare cu moartea. Nu era şi dovada că aşa-zisul accident 


al monseniorului nu fusese un accident, ci o crimă ce trebuia să 
treacă drept accident? 

— Într-un reportaj despre misterioasa moarte a lui Soffici, 
continuă Caterina, am descoperit o fotografie a acelui burg de 
pe Rin. Şi acum ţine-te bine: din fotografie reiese un indiciu cu 
privire la moartea lui Marlene Ammer. 

— Sună aventuros. 

— Şi chiar este. În burg îşi are sediul o frăţie obscură, care 
dispune de bani mulţi, şi de şi mai multă ştiinţă. 

— Dar unde este legătura cu Marlene? 

Caterina tăcu. 

— Alo? Alo? 

Legătura telefonică se întrerupse. Malberg remarcă faptul că 
inima o luase la goană. Încercă să o sune pe Caterina, dar nu 
reuşi. Chiar că era ciudat. Atunci auzi telefonul mobil scoțând un 
sunet-semnal. Caterina îi trimisese un SMS. 

„lau primul avion către Munchen. la-mă de la aeroport. Te 
iubesc, C.” 

Malberg se lăsă în fotoliul cu rezemătoare pentru cap, care îi 
oferea comoditate când cerceta preţioasele piese bibliofile. Dar 
nu la ele îi era acum gândul. Lăsă nervos capul pe spate şi privi 
tavanul. 

Cele spuse de Caterina nu aveau darul de a-l încuraja. Simţea 
mai mult decât oricând cât de mult avea nevoie de ea, cât se 
legase de ea. 

Cel mai bun lucru ar fi fost să se culce, dar era prea neliniştit 
pentru asta. 

Brusc sări în picioare. Din sertarul unui birou în stil baroc, 
scoase cheile maşinii sale Jaguar XJ 12 şi o lanternă. Puse pe el 
o haină de piele şi cobori în garajul clădirii. 

Acolo se afla limuzina lui culoare bordo, aşa cum o lăsase, 
elegantă şi capricioasă, printre celelalte Mercedesuri, limuzine 
Audi şi cupeuri Porsche. Desigur puţin prăfuită, dar nici nu se 
putea aştepta la altceva, după ce zăcuse acolo zece săptămâni. 

Se apropie de maşină ca un câine de vânătoare care miroase 
urma. Şi cu toată lumina puternică din garaj, aprinse lanterna şi 
o îndreptă către interiorul automobilului. Nimic, dar absolut 
nimic nu îi părea suspect. 

Îngenunche pe podeaua verde din beton în partea stângă a 
Jaguarului şi se uită sub el. Nu îşi privise niciodată maşina de 


dedesubt. În lumina lanternei examină fiecare amănunt. Dar 
Malberg era puţin priceput în ce privea tehnica auto. Cum să îşi 
dea seama dacă sub podeaua maşinii era fixată o piesă străină? 

Introduse cu precauţie cheia în broasca portierei. Dar deodată 
se simţi ca paralizat. Mâna lui dreaptă refuza să răsucească 
cheia. Scoase cu atenţie cheia din broască. Pe ceafă i se 
scurgea transpiraţia. Umbra lui Marlene îl ajunsese iar din urmă. 
Din nou umbra lui Marlene. 


CAPITOLUL 50 


La Burg Layenfels atmosfera era explozivă. Tensiunea şi 
neîncrederea între membrii Fideles Fidei Flagrantes devenise 
între timp atât de mare, încât toţi se ocoleau între ei. Nu se mai 
discuta nici în timpul mesei luate în comun. Fraţii se limitau, în 
ce privea comunicarea, la gesturi ca înclinarea capului şi semne 
distante cu mâna. S-ar fi putut crede că era vorba despre un 
ordin al călugărilor trapişti cu reguli stricte, ai cărui membrii 
căutau sensul vieţii în tăcere. 

Totul începuse după ce cardinalul secretar de stat Gonzaga 
adusese pânza - cum mai era numită relicva - la Layenfels şi 
profesorul Murath începuse analizele. Anicet le făcuse capul 
pătrat cu tulburătoare afirmaţii, din care rezulta că dacă ipoteza 
lui Murath se confirma, frăţia va dispune curând de mai multă 
putere decât toţi şefii de state din lume împreună. Da, era vorba 
de o nouă lume şi de posibilitatea de a distruge Biserica 
Romană. 

De la o vreme fostul cardinal al Curiei, Tecina, îşi pierduse în 
mare parte încrederea în cercetările biologului Richard Murath şi 
spusese de faţă cu martori că nu degeaba îi fusese refuzat 
dubiosului profesor premiul Nobel. 

Luând în considerare grupuleţele şi afinităţile de concepţii care 
se creaseră la Burg Layenfels, cele spuse de Anicet ajunseseră 
şi la urechile profesorului. Coram publico el răspunsese ex- 
cardinalului: Savanţii din domeniul ştiinţelor naturii nu are rost 
să se încaiere cu nişte ignoranţi ca teologii. De atunci 
comunicarea dintre cei doi se limita la câteva cuvinte zilnic. 

Problema lui Murath era că el avea nevoie pentru 
fundamentarea teoriei sale de o analiză genetică a restului de 
sânge ce aparținuse lui Isus din Nazareth. Dar toate încercările 
corespunzătoare eşuaseră, pentru că pe pânză erau urme de 
sânge, dar proveniența lor era diferită. 

Analizele ADN se soldaseră cu rezultate care îi sculaseră părul 
măciucă lui Murath, iar adversarii lui din frăţie jubilau. Unele 
pete de sânge de pe giulgiul de la Torino erau de dată recentă. 
Altele aparţineau unor femei. Dimpotrivă, urmele ADN de 
provenienţă masculină, datate la începutul erei noastre, se 


dovediseră a fi falsificate ori neconcludente, deci inutilizabile. 

Anicet bănuia că pânza adusă de Gonzaga la Layenfels ar 
putea fi copia genial contrafăcută la Anvers. Din păcate Coninck 
murise înainte de a fi răspuns la această întrebare. 

x kx * 

Se părea că şi această zi se va încheia ca toate celelalte, 
marcată de tensiuni şi neîncredere. După cină, istovit, Anicet 
urcă patru etaje, la nivelul la care erau laboratoarele. Ca 
întotdeauna, profesorul Murath îşi petrecea seara în încăperile- 
laborator cele mai îndepărtate, inaccesibil, prost dispus şi 
ciorovăindu-se cu Dumnezeu şi cu lumea. 

Murath îl recunoscu pe Anicet de departe, după mersul lui greu 
şi după gâfâiala provocată de urcarea celor o sută de trepte. 
Nici nu îl privi când bătrânul intră în încăperea intens iluminată. 

Cei doi renunţaseră de mult la banalităţi politicoase precum 
„bună seara” sau „ce mai faceţi”. Cu atât mai enervante îi 
părură lui Murath cuvintele lui Anicet, rostite şi pe un ton 
prietenos: 

— Ce progrese mai faceţi, profesore? 

Murath aruncă o privire asupra ceasului mare aflat deasupra 
mesei cu aparatură, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă 
începuse o nouă eră, după care se uită la Anicet strâmb, dintr-o 
parte, şi zise morocănos: 

— Lăsaţi glumele. Ştiţi bine că dumneavoastră veţi fi primul 
care va afla când voi reuşi. Şi ar trebui de fapt să fiţi obişnuit de 
la foştii dumneavoastră patroni să vă gândiţi la intervale mai 
lungi. In definitiv, Curiei i-au trebuit o sută de ani ca să 
mediteze dacă un preot ar trebui să stea cu faţa către enoriaşii 
lui ori să le ofere spatele. 

— Scuze, profesore, nu am fost rău intenţionat. În rest, nu mai 
este nevoie să vă explic că de ceva vreme nu mă mai simt legat 
de patronul menţionat de dumneavoastră. 

— Deci, ce vreţi? Pe lângă faptul că doriţi să îmi comunicaţi că 
răbdarea dumneavoastră s-a epuizat. 

— Dar nici vorbă, profesore, nici vorbă! 

Murath era iritat. De unde această bruscă schimbare de 
atitudine a  ex-cardinalului?  Neînţelesul cercetător încercă 
zadarnic să citească o urmă de ironie sau de răutate pe chipul 
lui Anicet. Intriga şi jocul tactic erau la ordinea zilei în Burg 
Layenfels. Ca şi schimbarea de concepţii şi trecerea la una sau 


alta dintre partide. Anicet, Murath, Dulazek, Willemborg, Masic, 
Van de Beek şi Gruna, căpeteniile frăţiei Fideles Fidei 
Flagrantes, dispuneau cu toţii de proprii adepţi. lar simpatia faţă 
de unul sau de altul dintre ei varia permanent. 

Inițial Anicet şi Murath fuseseră prieteni. Fundamentul 
prieteniei lor, țelul lor comun, devenise tot mai fragil, pe măsură 
ce cercetările specialistului în biologie celulară se tărăgănau. Se 
tărăgănau şi erau lipsite de rezultate. 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea îndoielnică a vizitei 
dumneavoastră târzii? îşi reluă profesorul tonul batjocoritor. 

Anicet, îmbrăcat ca totdeauna într-o redingotă neagră, 
încheiată până sub bărbie, începu să îşi descheie nasturii de 
sus. În acelaşi timp scoase din buzunarul interior punguţa din 
celofan de mărimea unei palme, pe care o scosese din maşina 
lui Soffici înainte ca aceasta să sară în aer. 

Când profesorul Murath observă ce ţinea Anicet în mână, 
începu să se bâlbâie: 

— Asta... este... asta... este... 

— Partea lipsă din giulgiu! 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut sigur, profesore! 

— Se pare că ar prezenta urme de sânge, remarcă Murath 
privind relicva contra luminii. 

Anicet confirmă: 

— Sper că de această dată sunt cu adevărat urme de sânge ce 
îi pot fi atribuite lui Isus din Nazareth. 

Profesorul îl privi cercetător pe ex-cardinal. 

— De unde ştiţi? Dacă ar fi aşa, am rezolva toate problemele! 

— Ştiu asta. Dar ca să vă răspund la întrebare: Această 
minusculă bucată de pânză este oferită de o vreme pe piaţa 
neagră. Cardinalul secretar de stat Gonzaga nu a reuşit nici 
măcar prin viclenie şi cu mulţi bani să intre în posesia relicvei. 
Ultimele oferte erau la nivelul unei sume formate din şase cifre. 
Nu se pretinde atât de mult pentru un obiect care nu merită 
acest preţ. În orice caz, am impresia că nu suntem singurii 
interesaţi de această dovadă. S-ar putea... 

— Imposibil, îi tăie vorba Murath. Credeţi că un alt cercetător 
s-ar ocupa de aceeaşi chestiune? 

— Exact la asta mă gândeam! 

— Domnule cardinal! 


— La acest mod de adresare renunţ cu plăcere. 

— Ei, bine, domnule ex-cardinal. Eu mi-am petrecut jumătate 
din viaţă pentru a elabora această ipoteză. Şi cu toată 
modestia, şi astăzi trec drept corifeu în domeniul biologiei 
moleculare şi al geneticii moleculare, deşi perioada în care 
lucram la Whitehead Institute din Cambridge, Massachusetts, s- 
a încheiat de câţiva ani. Şi nu mai trebuie să amintesc că eu am 
fost acela, pe care s-a bazat celebritatea în lume a acestui 
institut de cercetări. 

— Nimeni nu vrea să vă conteste aceste merite, profesore. Eu 
aş fi ultimul, şi m-aş bucura dacă aţi avea dreptate. Pentru că, 
dacă alţii ne-ar lua-o înainte, ar fi o catastrofă pentru întreaga 
frăţie. 

— Ştiu, ripostă Murath cu rânjetul unuia sigur pe ceea ce 
spune. 

Fără un cuvânt, profesorul îşi puse nişte mănuşi de cauciuc. 

Cu braţele ridicate, ca un pungaş prins cu ocaua mică, bărbatul 
cu pielea gălbejită, care evita lumina zilei, arăta mai sinistru 
decât de obicei. Deschise dulapul cu partea din faţă din sticlă 
mată şi scoase din el un vas din plexiglas de patruzeci pe 
şaizeci de centimetri, în care se afla giulgiul împăturit. 

Desfăşură cu grijă pânza pe masa laboratorului aflată în 
centrul încăperii, o masă de disecţii asemănătoare celor folosite 
în laboratoarele de patologie. Pe giulgiu era abia vizibilă 
amprenta negativă a unei siluete omeneşti. Sărea în ochi 
bucata lipsă de mărimea unei mărci poştale. 

Anicet îi întinse lui Murath punguţa de celofan cu preţiosul 
conţinut. Profesorul scoase proba de material cu o pensetă. | se 
citea pe faţă încordarea. 

x x * 

Un etaj mai jos, la nici douăzeci de metri distanță în linie 
dreaptă față de locul unde se petreceau cele de mai sus, în 
camera doctorului Dulazek, la aceeaşi oră, citologul şi 
hematologul Ulf Gruna stăteau aplecaţi asupra unei mese, pe 
care se afla un receptor-radio minuscul, nu mai mare decât un 
pachet de ţigări. Dulazek încerca zadarnic să regleze volumul 
aparatului electronic. În afară de un ţiuit şi un fâşâit acesta nu 
recepta nimic. 

— Ce se întâmplă? şopti nerăbdător Dulazek. Nu aud nimic! 

Gruna, care reuşise în urmă cu o săptămână să plaseze 


neobservat un microfon în laboratorul lui Murath, ridică din 
umeri. 

— Nici eu nu ştiu ce se întâmplă. Până acum aparatul de 
interceptare a convorbirilor a funcţionat. 

— Dar acum nu mai funcţionează. Fir-ar... tocmai acum când 
devine captivant. Să îl fi descoperit Murath? 

— Imposibil. S-ar fi auzit cu totul altceva. 

Brusc din micul difuzor al receptorului se auzi: 

— De fapt cum aţi procurat partea lipsă, domnule ex-cardinal? 

Tăcere îndelungată. Dulazek şi Gruna se priviră plini de 
aşteptări. Dar se tăcea în continuare. 

Aceeaşi voce: 

— Lăsaţi-mă să ghicesc. Este ceva în legătură cu Soffici, 
secretarul cardinalului Gonzaga. Dar tocmai spuneaţi că 
Gonzaga nu a reuşit să pună mâna pe obiect. Nu înţeleg. 

Vocea lui Anicet: 

— Nici nu este nevoie, profesore. Acum mult mai importantă 
este dovada că obiectul nu este un fals. 

Murath: 

— Desigur. Dar în ce-l priveşte pe Soffici, circulă zvonuri 
tulburătoare. Se spune că accidentul ar fi fost provocat. 

Anicet: 

— Se spune asta? Chiar de ar fi aşa, situaţia noastră de acum 
ar fi alta? 

Niciun răspuns. 

Din nou Anicet: 

— Acum potriviţi bucata în locul din care lipseşte! 

Zgomote apropiate, indefinibile. 

După un minut ce păru că nu mai lua sfârşit, Anicet: 

— Într-adevăr. Urmăriţi țesătura! 

Murath: 

— Aveţi dreptate. Nu încape îndoială. 

Anicet: 

— Structura firelor giulgiului se continuă exact în bucata care 
lipsea. Aşa ceva nu se poate falsifica! înseamnă că Gonzaga ne- 
a adus originalul. 

Murath: 

— Atunci nu înţeleg de ce analizele efectuate de mine nu 
conduc la niciun rezultat. 

Dulazek şi Gruna îşi rânjiră reciproc. 


Anicet: 

— Este ciudat, dar acum aveţi o nouă şansă. 

Murath: 

— Nu vreau să vă contrazic. Dacă urmele de sânge de pe 
partea ce lipsea pot fi analizate, atunci... nici nu cutez să mă 
gândesc la asta! 

Când după, o pauză mai lungă tăcerea continua, Gruna zise 
neliniştit: 

— Şi acum ce se întâmplă? 

— Cei doi se strâng în braţe şi se sărută! zise sec Dulazek şi îşi 
duse mâna la gură, pentru a înăbuşi un râs zgomotos. 

Din difuzor se auzi în sfârşit vocea lui Anicet: 

— Cât va dura până când vom avea primele rezultate? 

— Daţi-mi trei, patru zile. Voi păstra în acest timp preţiosul 
obiect în chilia mea. 

Dulazek îi aruncă lui Gruna o privire semnificativă, de parcă i- 
ar fi spus: În noaptea aceasta avem tir la porumbei. 


CAPITOLUL 51 


Malberg o adusese pe Caterina de la aeroport cu taxiul şi 
cumpărase chifle proaspete, brânză, şuncă şi jeleu de gutui 
pentru micul dejun comun. Acum stăteau la bucătărie. Caterina 
se încruntă şi puse ceaşca pe farfurioară. 

— Ştiu ce vrei să spui, i-o luă înainte Lukas. Cafeaua mea are 
gust de A şi F! 

— De A şi F? 

— Este o expresie germană, prescurtarea de la „wie Arsch und 
Friedrich”. Nimeni nu ştie cum a apărut expresia, dar toţi îi 
cunosc semnificaţia. Are gust de A şi F înseamnă că are un gust 
oribil. 

— Nu am spus asta! 

— Dar ai gândit-o! Şi îţi dau dreptate. Din păcate făcutul 
cafelei nu se numără printre abilităţile mele remarcabile. 

În timp ce întindea gustosul jeleu de gutui pe o jumătate de 
chiflă, Caterina mustăci viclean: 

— Aşadar, în ce priveşte preparatul cafelei eu stau bine. 

— Şi în rest? 

— Ei, în privinţa asta trebuie negociat. 

Lukas îi luă mâna într-a sa. Caterina se îmbujoră. Ea crezu că 
Malberg va folosi neobişnuita situaţie intervenită între jeleul de 
gutui şi şuncă pentru a o cere în căsătorie. In privinţa aceasta 
bărbaţii germani nu prea aveau stil - dar nu a fost să fie. 

— Spuneai că în reportajul despre Soffici ar exista un indiciu 
referitor la moartea lui Marlene, zise Malberg. 

Caterina îl privi consternată. Dar în clipa următoare îşi birui 
dezamăgirea. 

— Da, spuse ea şi scoase din geanta de voiaj un decupaj dintr- 
un ziar. Adăugă: Articolul este din Messagero de ieri. 

Malberg parcurse în grabă textul întins pe patru coloane, care 
se referea la accidentul lui Soffici, şi în final punea întrebarea de 
ce secretarul lui Gonzaga se deplasa cu maşina de serviciu a 
cardinalului secretar de stat, care pe deasupra mai avea şi 
numere de înmatriculare false. La fel de misterios i se părea 
ziarului faptul că Soffici murise tocmai pe drumul către Burg 
Layenfels, sediul unei frăţii cu atitudine ostilă Bisericii. Niciun 


cuvânt care să se refere la Marlene. Reportajul nu oferea nimic 
nou. Se uită dezamăgit la Caterina. 

— Fotografia, spuse ea şi arătă către poza de sub articol, care 
înfăţişa poarta burgului Layenfels. Uită-te la semnul de 
deasupra intrării! 

Malberg se încruntă. Pe o stemă aflată deasupra intrării 
recunoscu clar o cruce, sub a cărei bară orizontală se mai afla 
una oblică. Acest semn runic îl mai văzuse undeva... Oh, 
desigur! 


Se duse la biroul lui, deschise un sertar şi scoase un lanţ de 
aur cu zale fine, cu un medalion oval, pe care îl depusese acolo 
abia ieri. Era lanţul luat de el din locuinţa lui Marlene. Pe 
medalion se afla acelaşi semn care era şi pe stema din 
fotografia publicată de ziar. 

Clătină nedumerit din cap. Şi asta ce însemna? 

Caterina îi luă lui Lukas medalionul din mână: 

— Este posibil ca noi să ne aflăm cu Gonzaga şi cu demnitarii 
din Curie pe o pistă cu totul falsă. 

— Mă gândeam exact la acelaşi lucru, răspunse Malberg. În 
orice caz trebuie să existe o legătură între Curie şi frăţie. 

— Şi o legătură cu moartea lui Marlene! 

— Nu îndrăznesc să mă gândesc la aşa ceva. 

Malberg îşi ascunse faţa în mâini. 

Caterina îl privi. 

— De fapt, de ce ai luat atunci lanţul cu tine? întrebă ea şi îl 
examină pe Lukas cu o privire fermă. 

Răspunsul veni şovăitor: _ 

— Nu ştiu. Zău că nu ştiu. In orice caz, nu l-am considerat ca o 
amintire de la Marlene, dacă la asta te referi. A fost poate 
pornire ciudată, un fel de al şaselea simţ, o voce interioară care 


îmi spunea că acest lănţişor putea deveni odată important. Sau 
a fost o pură întâmplare. Cum vrei să o iei! 

Caterina puse lanţul cu misteriosul medalion în faţa ei. 
Amândoi se uitau la strălucitorul obiect fără să scoată un 
cuvânt. 

Reapăruse suspiciunea între Caterina şi Lukas, suspiciune ce 
revenea de câte ori era vorba despre moartea lui Marlene. 

Caterinei îi era greu să creadă că Lukas nu avusese un gând 
ascuns când luase cu el lanţul lui Marlene. Pe parcursul 
săptămânilor care se scurseseră, mereu îi sărise în ochi cât de 
mult ţinea Malberg la Marlene. Uneori, în comportamentul lui, 
părea obsedat de ea. Şi ei nu îi era deloc uşor să-l creadă că nu 
avusese nimic cu Marlene. 

Şi Malberg simţea poziţia reţinută a Caterinei imediat ce venea 
vorba despre Marlene. Iniţial, când era încă implicată 
profesional în caz, ea nutrise o anumită simpatie pentru 
Marlene. Dar, de când se apropiase de Lukas, simpatia Caterinei 
se transformase în antipatie. Dacă totuşi o mai interesa 
clarificarea cazului, era doar pentru a-i face o plăcere lui 
Malberg şi pentru a pune odată punct poveştii. 

Malberg mesteca tăcut cu lingurita cafeaua şi urmărea 
cercurile rotitoare descrise de caimacul închis la culoare. 

După un timp, el ridică privirea. 

— Îmi este teamă. 

Caterina îşi puse mâna peste a lui. 

— Nu trebuie! 

Ştia că remarca ei era nerealistă după evenimentele din 
ultimele zile. 

— Îţi povesteam despre un apel al unui anonim, îşi reluă ideea 
Malberg. De atunci nu îmi mai ies din cap aceste cuvinte: 
Gândiţi-vă la Soffici! Azi-noapte, când nu puteam să dorm, am 
înţeles brusc la ce s-ar fi putut referi necunoscutul. Am coborât 
în garaj şi m-am uitat mai îndeaproape la Jaguarul meu parcat 
acolo de mai bine de zece săptămâni. 

— Pentru Dumnezeu, Lukas, acum îţi înţeleg teama! Este 
posibil ca Soffici să fi murit pentru că i s-a umblat la maşină. 
Sper că nu ai deschis portiera. 

— Nu am deschis-o. Pentru că am avut cumva senzaţia că, cu 
maşina mea ceva nu era în regulă. Nu pot preciza ce anume, 
este doar o presimţire. 


— Trebuie să suni imediat la poliţie! 

— Acesta a fost şi primul meu gând. 

— Şi de ce nu ai sunat? 

Malberg dădu din cap. 

— Te-ai gândit ce ar însemna asta? Cu siguranţă că ar trebui 
să răspund la un şir de întrebări incomode. Dacă am duşmani, 
dacă am o suspiciune cu privire la identitatea necunoscutului 
care a sunat. Cu alte cuvinte, cazul Marlene Ammer ajunge 
brusc de interes public. Asasinii ei, care până acum s-au simţit 
în siguranţă, pentru că toţi cei care ştiau ceva au fost mituiţi, 
ameninţaţi sau omorâţi, ar putea să se dea la fund sau m-ar lua 
drept ţel al unui nou atentat. Nici tu nu ai mai fi în siguranţă. 

Caterina sări agitată în picioare şi strigă: 

— Atunci ia cheile, coboară în garaj, deschide portiera şi 
porneşte motorul! 

— Nu! strigă nu mai puţin agitat Lukas. Nu voi face asta. 

— Aşadar, zise Caterina care îi întinsese receptorul telefonului 
lui Malberg, ce mai aştepţi? 


CAPITOLUL 52 


În aceeaşi seară Caterina reveni la Roma cu avionul. Se simţea 
uşurată. Experţi în explozibili ai poliţiei landului verificaseră 
Jaguarul lui Malberg şi nu constataseră nici existenţa unei 
bombe şi nici intervenţii efectuate asupra maşinii. 

Lukas trebuise să se supună în final unui interogatoriu penibil. 
Din cercetările efectuate asupra apelantului necunoscut, 
rezultase că acesta sunase de la o cabină telefonică publică din 
Frankfurt Westend. 

Caterina ajunse epuizată pe aeroportul Fiumicino. Dar 
oboseala îi dispăru într-o clipă: Ea văzu cum doi bărbaţi bine 
îmbrăcaţi, voinici, luaseră de braţ o femeie care se zbătea cu 
disperare şi o scoseseră cu forţa din clădirea aeroportului. 

In învălmăşeala serii scena nu produsese vâlvă şi nici Caterina 
nu ar fi acordat atenţie întâmplării, dacă nu ar fi remarcat 
privirea imploratoare a femeii, care îi cerea parcă ajutorul când 
trecu pe lângă ea. 

Era signora Fellini! 

Caterina tresări tulburată. Poziţia unuia dintre răpitori lăsa să 
se vadă că sub haină acesta ţinea o armă îndreptată către 
femeie. La ieşire aştepta o Alfa Romeo cu geamuri fumurii. 
Răpitorii împinseră femeia pe locul din spate al maşinii. Aceasta 
demară în trombă şi dispăru în întuneric. 

Nu trebuia să dispui de cine ştie ce imaginaţie ca să înţelegi că 
signora Fellini încercase să plece din Roma. Ea ştia că era 
urmărită pas cu pas. Dar probabil că nu bănuia cât de perfect 
funcţiona această supraveghere. 

x kx * 

Când sosi la redacție a doua zi dimineața, Caterina era 
somnoroasă şi morocănoasă. Oricum ea îşi privea acum slujba 
pe care mai demult o îndeplinise cu entuziasm doar ca pe un 
mijloc de a-şi câştiga traiul. 

Secretara ei, o femeie de patruzeci de ani, divorțată, 
interesată mai ales de bărbaţii dispuşi la o relaţie, o întâmpină 
cu obişnuita ţigară de dimineaţă între buze şi cu o comunicare 
laconică: 

— Telefon de la şef. Rapid la şeful de redacţie. 


Dimineaţa devreme acesta nu era un semn bun şi în niciun caz 
nu contribuia la îmbunătăţirea dispoziţiei Caterinei. 

Bruno Bafile, redactor-şef la magazinul Guardiano, pândea din 
spatele uriaşului său birou, printre ciorne de titluri pentru 
următoarea ediţie. 

O măsura prost dispus pe Caterina prin lentilele groase ale 
ochelarilor cu ramă de baga. Era modul personal de a-şi impune 
respectul. 

După un timp Bafile trecu la chestiune: 

— Dacă doriţi, puteţi reveni la vechiul dumneavoastră resort, 
mormăi el, privind documentele din faţa lui. 

Caterina se aşteptase la orice, numai la asta nu. Aruncă şefului 
o privire sceptică, neştiind dacă era cazul să ia în serios 
cuvintele lui. Dar Bafile nu avu nicio reacţie. 

— Vreţi să spuneţi că pot lucra iarăşi ca reporter de 
investigaţie? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Exact. Reporteri de investigaţie buni, şi mai ales reportere 
de investigaţie bune nu se găsesc prea des. Asta s-a dovedit în 
ultimele săptămâni şi pe la noi. 

Pentru un bărbat ca Bruno Bafile aceste cuvinte se voiau un 
compliment, dacă nu chiar o laudă. Deoarece pentru redactorul- 
şef cuvântul apreciere nu exista. În schimb, se pricepea să 
dezvăluie slăbiciunile colaboratorilor lui în faţa tuturor într-un 
mod perfid. 

Caterina nu îşi explica oferta lui Bafile. În definitiv, el o mutase 
fără nicio explicaţie de azi pe mâine într-un alt resort. Aşadar, 
de unde această schimbare de atitudine? 

Uluiala Caterinei trezi iritarea lui Bruno Bafile. Fără niciun 
temei scotoci printre proiectele de titluri de pe birou şi cu 
oarecare ciudă în glas zise: 

— Poate că nu m-am comportat tocmai corect. Dar, credeți- 
mă, mă aflam sub o enormă presiune. Ca să fiu cinstit, nici 
acum nu ştiu exact ce s-a petrecut. 

Bafile îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o 
batistă. 

— Nici dumneavoastră nu credeţi asta! ripostă Caterina, ea 
însăşi considerându-se cam curajoasă. 

— Ordin de sus de tot, adăugă Bafile, ştergând în continuare 
lentilele. A fost o ameninţare îndreptată spre mine - dacă 
Guardiano va continua să publice reportaje despre cazul 


Marlene Ammer. Ce mai puteam să fac? Ştiam că sunteţi o 
reporteră de investigație care nu cedează niciodată. 
Dumnezeule, este atât de greu de priceput? 

— Da, dar ceea ce pricep şi mai puţin - de ce acum chestiunea 
nu mai reprezintă o ameninţare? Ce s-a schimbat? 

Bafile îşi puse ochelarii pe nas şi deschise un sertar al biroului. 
Aproape în silă scoase o hârtie şi i-o dădu Caterinei. 

— Asta este suficientă pentru a nu-mi mai pune nicio altă 
întrebare? 

Uimită, primi hârtia, care reprezenta un contract nou, ca 
redactoare-şefă şi reporteră de investigaţii cu sarcini speciale şi 
cu o creştere salarială de cinci sute de euro. 

— Şi care ar fi condiţiile? întrebă ea. 

— Condiţii? Fără. 

— Deci pot investiga necondiţionat cazul Marlene Ammer? 

Bafile o privi pe Caterina de jos în sus: 

— Făceţi ceea ce consideraţi că este corect. Cilarificarea 
acestui caz oricum nu mai poate fi oprită, după ce a preluat-o 
deja un magazin german. Şi acum - la muncă! 

— O.K., şefu'! 

Caterina se întoarse. Atunci ochii îi căzură pe magazinul 
german Stern, de pe biroul şefului. Pe prima pagină scria mare: 


MOARTEA UNUI 
SECRETAR 
DE CARDINAL 


— ÎI puteţi lua, zise Bruno Bafile, care sesizase privirea 
curioasă a Caterinei 

— Mulţumesc, şefu'! 

Caterina luă magazinul ilustrat şi ieşi din birou. 

x kx * 

Pentru un început de zi de muncă normală era cam mult. 
Caterina percepea totul ca pe o modificare de la o clipă la alta a 
vieții ei. Era de remarcat că avea din nou vechea ei slujbă, ba 
chiar era promovată şi primea mai mulţi bani şi, în plus, îi erau 
ridicate toate îngrădirile în realizarea reportajelor. Totuşi nu 
simţea nicio bucurie debordantă şi nicio satisfacţie. Suspiciunea 
şi o anumită nesiguranţă îi dominau sentimentele. 

Înainte de toate o interesa articolul din revista germană, o 
publicaţie cunoscută la fel de bine pentru seriozitatea ei, cât şi 


pentru preferința pentru tratarea temelor fierbinţi. 

Ca o a doua limbă, Caterina studiase la liceu germana, iar 
relaţia cu Lukas îi consolidase cunoştinţele de germană, aşa că 
nu-i fu greu să citească articolul. 

După ce termină de citit, rămase pe gânduri. Reportajul nu 
permitea să se facă nicio legătură între moartea lui Soffici şi 
asasinarea lui Marlene Ammer. Numele ei nu era menţionat nici 
măcar o dată, ca să nu mai vorbim de circumstanţele 
misterioase legate de viaţa lui Marlene. 

Cum de ajunsese Bruno Bafile să facă o legătură între cele 
două cazuri? 


CAPITOLUL 53 


Sala din Munchner Karolinemplatz a casei de licitaţii Hartung 
and Hartung era ocupată până la ultimul loc. Bibliotecari ai 
marilor biblioteci din Europa, negustori de carte şi anticari de 
peste ocean, şi bineînţeles colecționari, înghesuiți unii în alţii, 
sperând la o ocazie sau alta. 

Conducătorului licitaţiei, un tip cu aspect îngrijit, cu păr rar şi 
cu ochelari cu rame de aur, îi revenea sarcina aproape 
imposibilă, ca în trei zile să liciteze 2 450 de poziţii cu cărţi, 
manuscrise şi autografe. 

Malberg folosea ocazia pentru a achiziţiona marfă pentru 
anticariatul lui. Ca de obicei, se aşezase în ultimul rând de 
scaune, un tertip secret al cumpărătorilor profesionişti, spre a 
avea vedere asupra tuturor ofertanţilor şi a trage concluzii cu 
privire la comportamentul lor de cumpărător. 

In acest fel a cumpărat un breviar cu şaptesprezece rânduri, 
din anul 1415, cu optsprezece mii de euro, în condiţiile în care 
licitaţia începuse la şaisprezece mii de euro. O afacere 
avantajoasă pentru un manuscris latin, cu borduri colorate şi cu 
iniţiale roşii-aurii, ce promitea să fie revândut la un preţ dublu. 

Nu a avut însă succes la o carte despre plante, format folio, de 
Hieronymus Bosch, din anul 1577. Cartea legată în piele, cu 
numeroase gravuri de plante, trecea drept una dintre cele mai 
frumoase cărţi despre plante din secolul al XVI-lea şi provenea 
din mănăstirea Weingarten. Toţi posesorii ei de la tipărire şi 
până acum erau certificabili. Desigur că o asemenea carte avea 
preţul ei, dar Malberg nu era pregătit să plătească treizeci de 
mii de euro, dublul preţului de plecare, şi la douăzeci de mii de 
euro renunţă. 

Luptele ofertantilor se desfăşurau rapid. Când licitatorul, după 
abia două ore ajunsese la numărul de catalog 398, prin sală 
trecu un murmur. 

Cartea de la mijlocul secolului al XIX-lea, lansată iscusit de 
licitator, umpluse de comentarii zile întregi paginile ziarelor şi 
declanşase speculaţii asupra preţului cu care se va vinde, dar şi 
asupra conţinutului ei. 

Cartea cu titlul în latină Peccatum Octavum - „Al optulea 


păcat” - era într-adevăr senzaţională. Pentru că, oficial, cartea 
nu exista, fiind interzisă de papa Pius al IX-lea. Din dispoziţia 
papei, toate bibliotecile au fost atunci controlate, şi exemplarele 
găsite au fost arse în prezenţa unor martori. 

Autor al cărţii era un călugăr augustin şi cercetător al naturii, 
Gregor Mendel, acel Mendel care dăduse numele său unor legi, 
precursorul geneticii. Mendel era originar din Silezia austriacă, 
astăzi Cehia, şi acolo exemplarul zăcuse nebăgat de seamă într- 
un anticariat, între primele ediţii Karl May şi un exemplar în 
limba germană al aventurilor bravului soldat Şveik, la 
compartimentul „Limbi străine”. Un student la genetică 
cumpărase lucrarea cu douăzeci de euro, pentru că îi era 
cunoscut numele autorului. Făcând abstracţie de titlul în latină, 
cartea era scrisă într-o ciudată limbă de necitit, pe care el nu se 
pricepuse să o descifreze. Studentul, căutând ajutor, se 
adresase renumitei case de licitaţii şi fusese informat că era 
vorba despre o lucrare bibliofilă de excepţie, pe care ar putea 
obţine la o licitaţie o sumă formată din şase cifre. 

— Incep cu preţul de strigare de cincizeci de mii de euro! Oferă 
cineva mai mult? 

Licitatorul făcu o mutră semnificativă în timp ce privirea îi 
aluneca peste ofertanţii din sală. Un ziar apreciase valoarea 
cărţii al cărei conţinut era tot atât de învăluit în mister ca şi 
proveniența ei la o sută de mii de euro. 

— Cincizeci şi cinci, şaizeci, şaizeci şi cinci, şaptezeci, 
şaptezeci şi cinci, optzeci. Optzeci de mii prima strigare! 

Linişte. 

— Optzeci şi cinci de mii! 

Licitatorul arătă către un domn îmbrăcat cu un costum gri la 
două rânduri aflat în primul şir de scaune. 

— O sută de mii de euro! strigă din fundal un ofertant 
intermediar, aflat în contact telefonic cu ofertantul real. 

— O sută de mii prima oară... 

In acea clipă izbucni un duel al ofertanţilor care în patruzeci de 
secunde ridică suma oferită la două sute treizeci de mii de euro. 

— Două sute treizeci de mii domnul din ultimul rând. Prima 
oară, a doua oară... Dă cineva mai mult? A treia oară! 

In sală se aplaudă, aşa cum se obişnuia când se ofertau sume 
deosebit de mari. 

Malberg îl privi pe vecinul său. Pe figura acestuia nu se citea 


nimic şi privea drept înainte, de parcă toate acestea nu îl 
priveau pe el. Şi pe parcursul desfăşurării ulterioare a licitaţiei, 
când veni rândul unor incunabule valoroase, vecinul acesta 
rămase impasibil ca o statuie. 

— Mă scuzaţi că mă adresez atât de direct, sunteţi colecţionar? 
i se adresă în şoaptă Malberg necunoscutului. 

Necunoscutul întoarse capul spre el, ca o marionetă, şi îl privi 
cu nişte ochi profunzi. După care răspunse nu ostil, dar cu 
hotărâre: 

— Cred că asta nu vă priveşte, domnul meu! 

Deşi germana lui era perfectă, nu putea ascunde uşorul accent 
italian. 

— Desigur, zise Malberg, şi consideră discuţia încheiată. 

Dar bărbatul cel palid continuă: 

— Ce vă face să credeţi că aş fi colecţionar? 

— Ei... Malberg nu-şi găsea prea uşor cuvintele. Doar 
colecţionarii oferă o sumă atât de exorbitantă pe o carte cu o 
valoare discutabilă. 

— Vreţi să spuneţi că această carte ar fi un fals? 

— In niciun caz. Spre deosebire de piaţa operelor de artă, pe 
piaţa cărţii falsuri apar foarte rar. Ştiţi cum se zice: Camille 
Corot a pictat în timpul vieţii peste două mii de tablouri, dintre 
care trei mii se află numai în America. Nu, falsificarea cărţilor 
din perioada timpurie a tiparului necesită cheltuieli prea mari. Și 
mai este şi uşor de stabilit vârsta pergamentului şi a hârtiei. 

— Astfel privind lucrurile, lucrarea lui Mendel este o carte 
relativ recentă! 

— Tocmai, valoarea ei se limitează la faptul că este un unicat, 
la povestea ei şi, bineînţeles, la conţinut. 

Presupusul colecţionar începu brusc să se arate interesat de 
Malberg: 

— Cunoaşteţi conţinutul cărții? 

— Da... adică nu. Ştiu doar despre ce este vorba în carte. 

— Ah! Necunoscutul afişă un zâmbet superior, expresie mai 
puţin a bucuriei decât a cunoaşterii şi a superiorității, şi urmări 
mai departe licitaţia. Adăugă uşor ironic: Atunci ştiţi mai mult 
decât mine. 

Malberg se simţi atins. Era evident că omul nu îl trata serios. 
Malberg se aplecă spre el şi şoptit îi aduse la cunoştinţă 
acestuia următoarele: 


— Doar puţini bibliofili, nici măcar experţii, mai ştiu câte ceva 
despre această carte a lui Gregor Mendel. Probabil că face parte 
dintre cele mai importante cărţi scrise vreodată. Dar pentru că 
era considerată pierdută şi pe deasupra scrisă într-un limbaj 
codificat, a fost dată uitării. Aşa că nu este de mirare că această 
carte şi conţinutul ei au dat naştere unor speculaţii aventuriste. 
Dar desigur că dumneavoastră vă sunt cunoscute aceste lucruri 
de mult. Ziarele sunt pline de aşa ceva. 

— Nu, nu! Bărbatul cel palid păru brusc impresionat. Se pare 
că ştiţi mult mai multe decât s-a scris în ziare. Mă întreb doar, 
de unde aveţi aceste cunoştinţe? 

Era acum rândul lui Malberg să afişeze o anumită aroganță şi, 
zâmbind superior, răspunse: 

— Am studiat biblioteconomia şi lucrarea mea de diplomă se 
referea la lucrările pierdute ale literaturii universale. Aici se 
încadrează şi Peccatum Octavum a lui Gregor Mendel. Nu 
puteam bănui că într-o zi va apărea un exemplar al acestei 
lucrări. 

Se făcuse ora prânzului şi discuţia purtată în şoaptă de cei doi 
din ultimul rând stârnea dezaprobare în sală. 

— Vreţi să îmi faceţi plăcerea de a lua masa împreună? 

Modul politicos de exprimare al necunoscutului nu îi scăpă lui 
Malberg. 

— Cu plăcere, răspunse acesta, fără să bănuiască aventura ce 
avea să o trăiască. 

x x * 

Bistroul situat în apropiere emana răceala şi lipsa de gust a 
arhitecturii postmoderne, dar era cunoscut pentru exceptionala 
lui bucătărie mediteraneană. 

Între paste şi dorada la grătar recomandate de chelnerul 
dezgheţat, necunoscutul reluă tema discuţiei lor: 

— Credeţi că nu va fi uşor de tradus cartea aceasta scrisă într- 
o limbă ciudată? 

— Cu siguranţă. Dar din câte îmi amintesc, Friedrich Franz, un 
călugăr din mănăstirea Sf. Toma din Brunn, a lăsat într-una din 
operele sale un indiciu despre enigmatica lucrare a lui Gregor 
Mendel. Care privea atât conţinutul, cât şi limbajul codificat. 
Evident că nici măcar fraţii săi din mănăstire nu cunoşteau 
rezultatul cercetărilor lui. 

— Cunoaşteţi semnificaţia titlului cărţii? 


Străinul zâmbi încrezut. 

— Ca să fiu cinstit, nu. 

— Atunci măcar cu ceva mă aflu înaintea dumneavoastră! 

Numai cu greu se stăpâni Malberg să nu îi răspundă: Vai, ce m- 
am liniştit! 

Necunoscutul se îndreptă ca un predicator şi, cu un gest 
teatral, zise: 

— Teologia moralei cunoaşte şapte păcate de moarte. Acestea 
sunt mândria, avariţia, ignoranţa, invidia, necumpătarea, mânia 
şi lenea. După Matei, capitolul 12, Isus a spus: Oricare păcat şi 
hulire îi va fi iertată omului. Dar evanghelistul a mai menţionat 
un alt păcat, al optulea, păcatul săvârşit contra Sfântului Duh. 
lar acesta, a spus Isus, nu va fi iertai nici în această lume şi nici 
în cea viitoare. 

Malberg îl privi lung pe interlocutor. 

— Sunteţi teolog, remarcă el în cele din urmă. 

— Cum aţi ajuns la concluzia aceasta? 

— Utilizaţi formulări folosite doar de teologi. 

Necunoscutul ridică din umeri, fără a răspunde la întrebare. 

Apoi continuă: 

— Secole de-a rândul s-au întrebat teologii despre ce ar putea 
fi vorba în cazul acestui păcat contra Sfântului Duh. Eu sunt 
sigur că Gregor Mendel răspunde la această întrebare în carte. 

— Din câte ştiu eu, spuse Malberg, Sfântul Duh din biblie este 
inaccesibil cunoaşterii. Ceea ce ar fi însemnat că Mendel a 
descoperit ceea ce ar fi fost mai bine să nu descopere. Asta 
explică interzicerea cărţii sale de către papă. Un tip remarcabil 
acest Gregor Mendel, nu credeţi? 

— Fireşte. Dar faptul că este remarcabil are un motiv mai 
profund. Ştiţi că Gregor Mendel nu a fost recunoscut în timpul 
vieţii ca descoperitor al legii fundamentale a eredității. Abia la 
ani de zile de la moartea lui, au fost redescoperite bazele 
biologiei evolutive moderne şi regulile eredității umane. Faptul 
că s-a simţit nerecunoscut, ar fi putut să fie motivaţia pentru 
care el a vrut să ţină doar pentru el cea mai mare descoperire a 
lui, făcând-o cunoscută numai unui cerc restrâns de iniţiaţi, sub 
forma unei cărţi. 

Palidul necunoscut încetase demult să mai mănânce. În timp 
ce vorbea, îl măsura pe Malberg cu o privire, de parcă ar fi vrut 
să îi destăinuie ceva. In cele din urmă, zise pe un ton foarte 


serios: 

— V-aţi încumeta să descifraţi textul cărţii, sau să îl traduceţi? 
Asupra onorariului ne vom înţelege cu siguranţă. Pentru un 
rezultat ireproşabil, pentru efortul de a sparge codul lingvistic, 
aş putea oferi o sută de mii de euro. 

O sută de mii de euro! Mariberg încercă să rămână calm. El îşi 
făcuse lucrarea de diplomă cu ani buni în urmă, dar dacă îşi 
amintea bine, fratele Friedrich Franz menţionase în lucrarea lui 
un simplu truc de prestidigitator, pe care l-ar fi folosit Mendel: la 
scrierea în limba germană, el ar fi schimbat alfabetul latin cu cel 
grec, o criptografie care îşi va găsi aplicarea pentru prima dată 
în perioada renaşterii. 

In timp ce se gândea la sistemul de codificare, îl auzi pe 
necunoscut spunând: 

— Ar trebui să desfăşuraţi această activitate la Burg Layenfels, 
pe valea Rinului. 

Lui Malberg i se activară toate sistemele de alarmă. Individul 
spusese Burg Layenfels? Burg Layenfels, unde monsignor Soffici 
decedase în mod misterios? 

Toate simţurile lui Malberg parcă înebuniseră. Burg Layenfels - 
burgul cu enigmaticul semn deasupra porţii? Semnul aflat şi pe 
medalionul lui Marlene? 

Auzea cum îi pulsa sângele şi privea fix faţa de masă 
strălucitor de albă. Ce însemnau toate acestea? Situaţia în care 
nimerise neintenţionat nu putea fi o întâmplare. 

— Trebuie să mă înţelegeţi, continuă străinul. Nu pot să dau 
din mână o carte atât de scumpă. 

— Bineînţeles că nu, abia putu să rostească Malberg. 

Habar nu avea cum ar trebui să se comporte în această nouă 
situaţie. Să o ia pur şi simplu la sănătoasa i se părea a fi cea 
mai proastă soluţie. Cel puţin el cunoştea locul de unde venise 
străinul. Problema era dacă şi străinul îl cunoştea pe e/. 

Improbabil, îşi spuse Malberg. In definitiv e/ i se adresase 
individului, şi nu invers. lar la început străinul fusese foarte 
rezervat. 

— Când aţi putea să începeţi? întrebă necunoscutul, fără a mai 
aştepta exprimarea acordului lui Malberg. 

Părea brusc grăbit. 

Malberg îşi scărpină bărbia, ca şi cum ar fi trecut în revistă, în 
gând, calendarul viitoarelor câteva săptămâni. In realitate, era 


mult prea deconcentrat pentru a găsi rapid un răspuns. Vru 
chiar să refuze, pentru că nu ştia ce îl aştepta. Pe de altă parte 
aceasta era ocazia de a rezolva, poate, cazul lui Marlene. 

Simţi privirea pătrunzătoare a bărbatului îndreptată asupra lui 
şi nu îndrăzni să îi răspundă la fel. Pentru Malberg venirea 
chelnerului pentru a degaja masa fu ca o mântuire. 

— N-aveţi încredere în mine, spuse necunoscutul, punând 
capăt liniştii intervenite. Nu v-o pot lua în nume de rău. 

„În niciun caz”, vru să spună Malberg. Nu pentru că ar fi 
corespuns adevărului, ci mai mult din politeţe şi pentru a 
explica tăcerea lui perplexă. Dar nu ajunse să o facă, pentru că 
bărbatul cel palid puse pe masă şi deschise geanta diplomat pe 
care în timpul prânzului o ţinuse jos, între picioare. 

Malberg privi cu ochii mari ce conţinea acesta: o jumătate de 
milion de euro, în câte douăzeci de bancnote de cinci sute, 
pachetul prevăzut cu banderole ale Deutsche Bank. 

Necunoscutul scoase din geantă douăzeci de mii de euro şi îi 
împinse spre Malberg pe masă. 

— Consideraţi-i un avans pentru munca ce o veţi presta. 

— Dar nici nu mă cunoaşteţi, bâlbâi Malberg şi privi în jur. 
Jenat, şi urmând un impuls de moment, adăugă: Eu mă numesc 
Andreas Walter. 

— Anicet, îi răspunse interlocutorul, spuneţi-mi Anicet. Şi acum 
luaţi banii de pe masă. 

Anicet? Unul dintre demonii cei mai vicleni? Ciudat nume, îi 
trecu prin cap lui Malberg. Dar nu lăsă să i se citească neliniştea 
pe chip. 

— Aşadar, când pot conta pe dumneavoastră? îl zori cel care îşi 
spunea Anicet. Pot conta pe dumneavoastră, nu? 

— Normal, răspunse Malberg, şi făcu dispăruţi banii în 
buzunarul hainei sale. Să zicem poimâine, dacă vă convine şi 
dumneavoastră. 

— Daţi din cap? 

Lui Anicet nu îi scăpase clătinatul din cap abia vizibil al lui 
Malberg. 

— În urmă cu două ore nici nu ne cunoşteam, zise amuzat 
Malberg, iar acum îmi puneţi pe masă douăzeci de mii de euro 
şi speraţi că mă voi prezenta la dumneavoastră şi că voi presta 
un serviciu despre care nici măcar nu ştiu dacă îl pot presta. 

Anicet ridică din umeri. 


— Credeţi-mă, capacitatea mea de a desluşi oamenii nu m-a 
înşelat niciodată. 

Malberg tresări. Acest răspuns putea fi luat şi ca o ameninţare. 
Dar se hotărâse pentru această cale. Nu mai putea să dea 
înapoi. 

Trebuia să se gândească la lănţişorul cu enigmaticul medalion, 
care abia ieri oferise o nouă urmă, şi ridicase noi întrebări. Îl 
întrebă direct pe Anicet. 

— Cu ce vă ocupați la Burg Layenfels? În ziare am citit... 

— Numai minciuni, îl întrerupse Anicet. Sper că nu credeţi ce 
scriu ziarele. Doar îi cunoaşteţi pe aceşti scârţa-scârţa pe hârtie 
de la ziare! Frăția Fideles Fidei Flagrantes se compune din 
savanţi, istorici şi teologi de mare valoare, ale căror cercetări nu 
şi-au găsit recunoaşterea publică. Fie că nişte capete pătrate nu 
le-au înţeles dimensiunile, fie că au fost defăimaţi de 
concurenţă. Dorinţa lor comună este de a pătrunde minunea 
existenţei omeneşti. Din aceasta face parte şi fenomenul 
credinţei. Inţelegeţi. 

Malberg înţelegea doar în parte ce-i spunea Anicet. Fără 
îndoială că misterioasa carte pe care acesta tocmai o 
achiziţionase cu bani grei, avea o anumită importanţă pentru 
cercetări. În clipa de faţă toate acestea îl interesau prea puţin. ÎI 
preocupa mult mai mult legătura ca ar fi putut să existe între 
frăţie şi Marlene. 

— Ah, ce mai voiam să vă întreb, zise el brusc, în frăţia 
dumneavoastră sunt şi femei? 

Anicet se încruntă şi răspunse tot cu o întrebare: 

— Sunteţi căsătorit? 

— Nu, era o simplă întrebare. 

— Femeile ar produce în frăţia noastră doar nelinişte, credeți- 
mă. Făcu o pauză teatrală şi privi afară prin peretele din sticlă al 
localului. Adăugă: În caz de necesităţi sexuale, există la Koblenz 
sau la Köln dame binevoitoare. Consider că am răspuns astfel la 
întrebarea dumneavoastră. 

— Da, sigur. 

Faptul că Anicet îl înţelesese greşit era penibil. 

— Deci am convenit? 

Anicet îl străpunse parcă cu privirea. 

Malberg înclinăţă din cap aprobator, deşi rezervat, şi zise: 

— Sper că prin ce voi face, vă voi fi de folos. 


— Sunteţi exact omul care îmi trebuie! Anicet încercă să 
zâmbească, ceea ce nu prea îi reuşi. A fost o întâmplare fericită 
întâlnirea noastră. Şi încă ceva: Discreţia este cea mai 
importantă poruncă a frăţiei noastre! 

— Înţeleg. 

— Când veţi ajunge la Burg Layenfels spuneţi parola 
Apocalipsa 20:7. Aceasta vă va deschide toate uşile. 

Malberg simţi cum îi transpirau mâinile. De parcă l-ar fi 
constrâns cineva, spuse: 

— Când se vor încheia cei o mie de ani, Satana va fi eliberată 
din temniţă. 

Cuvintele sale îl uimiră pe Anicet: 

— Mi se pare că prin dumneavoastră s-a pierdut un teolog. Nici 
măcar toţi teologii nu cunosc textul revelaţiei secrete. 

Malberg ridică din umeri şi încercă să îşi minimalizeze 
cunoştinţele. Ce-ar fi trebuit să spună: „Marchesa, cea mai bună 
prietenă a lui Marlene, a folosit această parolă cu puţin timp 
înainte de a fi asasinată în plină stradă?” Să îi explice 
misteriosului şi palidului bărbat din faţa lui că de atunci îşi bătea 
capul ca să afle ce ar fi putut să spună marchesa Falconieri cu 
acest indiciu? 

Dar el răspunse: 

— Pentru un bărbat ca mine, care se ocupă de cărţi vechi, 
apocalipsa face parte din cultura generală. 

Răspunsul căzu la fix. 

În orice caz Anicet dădu aprobator din cap şi după o scurtă 
chibzuire zise: 

— Oameni ca dumneavoastră sunt ca făcuţi pentru frăţia 
noastră. Gândiţi-vă la asta. 

Apoi îi făcu semn chelnerului şi îi ceru nota de plată. 

În acelaşi moment sună telefonul mobil din buzunarul hainei lui 
Malberg. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, se ridică şi ieşi grăbit din local în 
stradă. 

La telefon era Caterina. Malberg o întrerupse: 

— Nu pot vorbi acum, scuză-mă. Te sun eu peste zece minute. 

Când reveni în local, scaunul pe care stătuse Anicet era gol. 

O clipă Malberg fu iritat. Dar numai o clipă. 


CAPITOLUL 54 


Era aproape ora 22.00. La televizor, pe Rai Uno, se difuza un 
spectacol cu fete lejer îmbrăcate şi cu un moderator cam 
nătăfleţ, cu început de chelie, când cineva sună insistent la uşă. 
Caterina privi ceasul. La ora aceasta? 

— Da, vă rog? Cine e? întrebă ea prin uşa închisă. 

— Signora Fellini, veni răspunsul. Trebuie să vorbim imediat! 

— Dumneavoastră eraţi ultima persoană pe care m-aş fi 
aşteptat s-o văd aici, spuse Caterina în timp ce desfăcea lanţul 
de siguranţă şi deschidea uşa. Se îngrozi: Dumnezeule, ce aţi 
păţit? 

Femeia, care cu doar puţin timp în urmă, purtase 
îmbrăcăminte scumpă şi poşetă cumpărată din Via Condotti, 
lăsa acum o impresie mizeră. Era clar că băuse din nou. 
Machiajul i se scursese pe faţă. Părul îi atârna în laţe. Respira cu 
greutate. 

— leri, pe aeroport, bâigui ea, rostind cuvintele sacadat. M-aţi 
recunoscut? 

— Da. Ce se întâmpla? Dar intraţi! 

În camera de zi Caterina îi oferi neaşteptatei vizitatoare un 
scaun. 

— Am avut impresia că unul dintre bărbaţi vă ameninţa cu 
arma. Oricum nu părea că i-aţi urma pe tipi de bunăvoie. 

Cu o înfăţişare jalnică, luptând cu lacrimile, signora încuviinţă 
din cap: 

— Am vrut să plec. Pur şi simplu să plec. Indiferent unde. Am 
crezut că voi putea să cumpăr un bilet last-minute, că voi putea 
să urc în primul avion şi să las totul în urmă. În agitația mea nu 
am observat că chiar pe drumul spre aeroport eram urmărită de 
doi bărbaţi. Exact când voiam să trec în zona pasagerilor, brusc 
m-au luat pe sus doi bărbaţi. Unul dintre ei mi-a spus încet: 
„Hei, hei, signora, nu vă mai place la noi? Nu puteţi pur şi 
simplu să o întindeţi. Ar fi contrar tuturor celor stabilite între 
noi. Ştiţi doar!” Celălalt mi-a vârât între coaste ţeava unui pistol. 
Acesta nu a rostit un cuvânt, dar îi simţeam clar atitudinea 
amenințătoare. Aţi simţit vreodată ţeava unui pistol între 
coaste? 


— Ferească Dumnezeu! Cred că mi-ar sta inima în loc. 

— La începu şi eu am crezut aşa. Dar nu s-a oprit. Dimpotrivă, 
bătea ca nebună, îmi răsunau bătăile ei în urechi ca orga unei 
biserici. 

— Îi ştiaţi pe tipi? 

— Nu, oricum nu le cunoşteam numele. Dar nu aveam nici cea 
mai mică îndoială că acționau din dispoziţia lui Gonzaga. Unul 
dintre ei se trădase când spusese că fuga mea contravenea 
celor stabilite între noi. 

— Asta nu o mai înţeleg. Ce înseamnă „contrar tuturor celor 
stabilite între noi”? 

Signora Fellini îşi dădu de o parte şuviţele de păr de pe faţă şi 
îşi îndreptă privirea către podea. După un timp zise: 

— Îmi este frică, o frică teribilă! 

— Da, înţeleg. 

Caterina se ridică şi aduse o sticlă de Amaretto din frigider. Se 
gândi că signora simţea mai mult decât oricând nevoia de a se 
destăinui. Probabil că îi mai trebuia doar un mic imbold pentru a 
începe să vorbească. 

Umplu ochi două pahare. Pe unul i-l întinse lui Fellini. 

— Salute! spuse ea fără a o mai privi pe signora. 

Signora luă paharul şi îl goli dintr-o suflare. 

Caterina se mai apropie de ea. 

— La ce se refereau indivizii când spuneau că ar fi contrar 
celor stabilite? 

— Ei, da, este vorba despre acel blestemat de contract! 

— Cu cardinalul secretar de stat Gonzaga? 

Signora confirmă dând din cap şi fără a o privi pe Caterina. 

— Un contract prin care dumneavoastră vă obligaţi să păstraţi 
tăcerea. 

Femeia dădu din nou din cap afirmativ. 

— Tăcerea asupra legăturii pe care Excelenţa Sa o avea cu 
Marlene Ammer. 

Caterina o văzu pe signora cum strângea în mâini paharul gol. 
Mâinile îi tremurau, ca şi buzele. 

— Deci acest lucru a cumpărat de la dumneavoastră Gonzaga? 

Signora izbucni: 

— De-ar fi fost doar asta! Dimensiunile poveștii depăşesc orice 
imaginaţie. Trebuie să ştiţi că în moartea lui Marlene Ammer 
este implicată aproape întreaga Curie! 


Câteva clipe Caterina se întrebă dacă signora nu bătea câmpii 
sub influenţa alcoolului - în definitiv nu ştia cât băuse aceasta 
înainte de a veni la ea. Dar după ce signora începu să 
vorbească, Caterina înţelese imediat că aceasta nu exagera. 

Agale, bâlbâindu-se din când în când, căutându-şi cuvintele, 
signora Fellini începu să povestească: 

— Imi închipui că, după cele aflate de dumneavoastră despre 
cardinalul Gonzaga, sunteţi de părere că el ar fi dispus 
asasinarea lui Marlene. Dar, părerea dumneavoastră este 
greşită! 

Caterina o privi cu neîncredere. Pleoapele doamnei Fellini erau 
grele, ridicate abia pe jumătate. 

— Nu a fost Gonzaga? Atunci cine a fost în spatele 
asasinatului? 

— Gonzaga are în Curie un duşman de moarte, prefectul 
Sfântului Oficiu, cardinalul Bruno Moro... 

— Vreţi să spuneţi că Moro... dar de ce tocmai Moro...? 

Fellini încerca din răsputeri să se menţină trează. Totuşi limba i 
se încurca în gură când răspunse: 

— Desigur că legătura vinovată a cardinalului secretar de stat 
al Vaticanului nu a rămas necunoscută. In anumite cercuri a fost 
subiectul zilei săptămâni de-a rândul. In cele din urmă s-a 
constituit un grup, condus de cardinalul Moro, care să decidă 
cum să fie tratată această problemă. In interiorul Vaticanului nu 
mai existase de secole un asemenea scandal. lar dacă acesta 
devenea public, spunea Moro, putea dăuna Bisericii mai mult 
decât călugărul din Wittemberg. Aşa că totul trebuia să decurgă 
în cel mai mare secret. 

— Dar de ce Moro nu şi-a orientat planurile împotriva 
duşmanului lui de moarte, Gonzaga? 

Caterina se tot foia pe scaun. 

— De fapt, prima intenţie a fost de a-l înlătura cumva pe 
Gonzaga. Dar Giovanni Sacchi, şeful arhivei secrete şi om de 
încredere al lui Moro, a sugerat că amintirea misterioasei morți 
a lui loan Paul | este încă prea proaspătă şi o nouă discuţie 
publică ar încinge spiritele. Nu se dorea un scandal. 

— Imi închipui, dar dacă se află că Moro a dispus omorârea lui 
Marlene, scandalul va fi cel puţin la fel de mare! 

— Acest lucru nu se va întâmpla. 

— De ce nu? 


— Pentru că nu a existat o dispoziţie de asasinat. 

— Nu înţeleg. 

— Veţi înţelege imediat. Pot să mai iau o înghiţitură? 

Signora Fellini îi întinse Caterinei paharul ei gol. Se părea că 
Amaretto îi deschise pofta de a vorbi: 

— Monsignor Sacchi a fost cel care a afirmat, la un moment 
dat, că pentru comportamentul scandalos al cardinalului 
secretar de stat ar exista doar o singură explicaţie: Femeia ar fi 
fost posedată de un demon şi l-ar fi vrăjit pe Gonzaga. 

— Ah, ce simplu este! Nici nu m-aş fi gândit la asta, strigă 
Caterina pe un ton ironic. Pioşii boşorogi de la Vatican sunt încă 
de părere că femeia este la originea tuturor nenorocirilor de pe 
lume. 

— În timp ce cardinalul secretar de stat se afla într-o deplasare 
oficială, continuă imperturbabilă Fellini, Moro i-a dat în scris 
dispoziţie exorcistului don Anselmo să o exorcizeze pe Marlene 
Ammer, la nevoie chiar folosind forţa. 

— Dumnezeule! zise încet Caterina. 

— Normal că Marlene s-a opus cu putere. l-am auzit cu 
urechile mele ţipetele. În definitiv eram administratoarea 
imobilului şi nu îmi scăpa nimic din ce se petrecea în Via Gora 
23. Am văzut urcând trei bărbaţi. De aceea am tras cu urechea 
la uşă. Când am auzit formula sacră rostită de exorcist, am 
înţeles că diavolul trebuia să fie alungat din signora. 

— Dumneavoastră credeţi într-o asemenea prostie? 

Fellini dădu negativ din cap. Vorbea tot mai rar: 

— Am bănuit că se petrecea ceva rău atunci când ţipetele 
doamnei Fellini au început să devină mai înăbuşite, ca şi cum i 
s-ar fi presat o pernă pe cap. Deodată s-a făcut linişte. După un 
timp, unul dintre bărbaţi a întredeschis uşa, m-a împins la o 
parte şi a luat-o la fugă pe scări de parcă dracul în persoană l-ar 
fi alergat. Din interiorul locuinţei am auzit cuvintele: „Don 
Anselmo! Don Anselmo! Priviţi!” 

— Ce însemna asta? 

— Şi eu m-am întrebat atunci acelaşi lucru. A durat câteva 
minute lungi până când am înţeles ce se petrecuse. „Este 
moartă!” a strigat însoţitorul exorcistului. „Noi am omorât-o!” - 
„Prostii, demonul a fost cel care i-a omorât trupul păcătos!”, a 
ripostat don Anselmo. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? Continuaţi! 


Signora Fellini se îndreptă şi trase aer în piept. 

— Tânărul însoțitor al exorcistului a făcut o criză de isterie. 
Urla, se lamenta şi ameninţa că sare pe fereastră, şi a durat cel 
puţin zece minute până când s-a liniştit. Ceea ce s-a petrecut pe 
urmă nu pot decât să presupun, pentru că cei doi au vorbit doar 
în şoaptă. 

Am auzit cum s-a dat drumul la apă în cada de baie. Pe urmă 
un zgomot ca atunci când cineva este târât. Restul se ştie. 

Signora făcu o pauză. 

— Şi pe urmă? 

— Vă puteţi imagina ce s-a petrecut în mine. Eram cu nervii la 
pământ. Îmi închipuiam că exorcistul şi însoţitorul lui vor părăsi 
în orice moment locuinţa. Aşa că m-am întors la mine acasă. 

— Şi apoi? Ce aţi făcut? 

— Nimic. Asta în orice caz la început. 

— Cum adică nimic? Trebuie să fi reacţionat cumva! 

— Eram ca paralizată, incapabilă să gândesc. Şi mai era şi acel 
bărbat, care mă văzuse! Poate că dumneavoastră nu vă puteţi 
imagina, dar dacă trăiţi aşa ceva, raţiunea vă părăseşte. Abia 
seara am îndrăznit să urc şi am deschis uşa cu cheia mea de 
serviciu. Atunci am văzut-o pe signora în cadă, cu capul sub 
apă. Pe podea se afla halatul ei bleu. M-am întors şi am 
dispărut. Am lăsat uşa deschisă, pentru ca crima să fie 
descoperită cât mai devreme. Cel care a făcut îngrozitoarea 
descoperire a fost poştaşul. 

Cele povestite o zdruncinaseră pe Caterina. Privea în podea, cu 
capul sprijinit în mâini. Îi era greu să înţeleagă cele auzite. Deci 
aceasta era explicaţia pentru care demnitarii din Curie fuseseră 
prezenţi la înmormântarea secretă a lui Marlene! Se simțeau 
vinovaţi de moartea ei. Şi asta explica şi de ce între Gonzaga şi 
Moro se ajunsese la încăierare, la acel mormânt. 

— În afară de Gonzaga, mai erau bărbaţi care îi făceau curte 
lui Marlene Ammer? 

Signora se frecă la ochi şi căscă fără jenă. 

— Adică dacă signora Ammer era frecventată de bărbaţi? Nu, 
asta nu s-ar putea spune. Nu o cunoşteam pe signora 
îndeaproape. Relaţiile ei de familie nu mă interesau. Rânji 
strâmb, după care continuă: Dar nu mi-a scăpat că din când în 
când îşi făcea apariţia un tip, nici prea tânăr şi nici prea arătos. 
Acesta venea doar rar şi discutau în limba germană. 


— Acesta avea ceva particular, ceva care să atragă atenţia? 

— Nu. Ceea ce sărea în ochi era chiar faptul că la el nimic nu 
atrăgea atenţia. Ca bărbat reprezenta obişnuitul, dacă înţelegeţi 
ce vreau să spun. 

După ce se mai gândi, Caterina întrebă direct: 

— De unde ştia cardinalul Gonzaga că dumneavoastră aţi tras 
cu urechea? 

Când răspunse, Fellini luptă din greu cu propria limbă: 

— La început asta m-am întrebat şi eu. Dar apoi mi-am amintit 
de cel de-al treilea bărbat, cel care părăsise primul locuinţa lui 
Marlene. El i-ar fi putut povesti lui Gonzaga despre mine. În 
orice caz, a doua zi Gonzaga se afla în faţa uşii mele, 
explicându-mi că trebuia să îmi părăsesc locuinţa în aceeaşi zi. 

— O pretenţie puţin cam exagerată. 

— Aşa s-ar putea spune. Dar cardinalul secretar de stat nu 
suporta să fie contrazis. Aveam de ales: un mormânt în cimitir 
sau o locuinţă de vis în cea mai bună zonă, fără chirie, şi o rentă 
pe viaţă. Cu o condiţie: tăcerea mea. 

Era trecut cu mult de miezul nopţii. Caterina era ruptă de 
oboseală. Ce să facă cu signora în locuinţa ei? Pe undeva îi 
părea rău de femeie. Era evident cu nervii la pământ. Dar cum 
putea să o ajute? 

Caterina se ridică în picioare, se duse la fereastră şi privi pe 
Via Pascara, pe care nu era ţipenie. Nimic suspect, nicio siluetă 
întunecată, care să fi cutreierat pe afară. 

— Cum de aţi reuşit să scăpaţi de supraveghetori? întrebă ea 
de la fereastră. 

— Prin curtea din spate, am trecut peste tomberoanele de 
gunoi, am urcat pe acoperişul garajelor, apoi am trecut printr-o 
casă de pe o stradă paralelă. Signora Fellini îşi netezi hainele 
boţite şi adăugă: Cred că se vede pe mine. 

Caterina supraveghe câteva minute strada. Avea senzaţia unei 
atmosfere ciudate, neliniştitoare. După tot ce se petrecuse până 
acum, trebuia să aibă în vedere că signora Fellini, fără să vrea, 
îi adusese pe cap oamenii lui Gonzaga. Îşi lipi fruntea de geamul 
rece. Ce să facă? 

Malberg! Trebuia să vorbească cu Lukas. Avea nevoie de sfatul 
lui. 

— Şi acum ce intenţionaţi să faceţi? întrebă Caterina, privind în 
noapte. 


Neprimind niciun răspuns, se întoarse. 
Uşa de la intrare era deschisă, signora Fellini dispăruse. 


CAPITOLUL 55 


În spatele biroului său, Achille Mesomedes strălucea cu toată 
faţa ca un strateg care obținuse o mare victorie. Tânărul 
procuror îi oferi un scaun Caterinei şi trecu direct la subiect: 

— V-am invitat, începu el de sus, cu un aer de superioritate, 
deoarece trebuie să fiţi prima care află. Mă pot baza pe 
discreţia dumneavoastră? 

Mesomedes se purtase ceva cam secretos încă de la telefon, 
când o convocase la biroul lui de la procuratură. 

— Nu aţi vrea totuşi să-mi spuneţi despre ce este vorba? 

— Burchiello este mort. Infarct. 

— Procurorul-şef Burchiello? 

— L-a găsit secretara lui azi-dimineaţă stând la birou, cu ochii 
la cer. Lampa de birou încă mai ardea. Trebuie să se fi întâmplat 
ieri-seară, târziu. 

— Este regretabil, dottor Mesomedes. Dar eu nu îl cunoşteam 
pe procurorul-şef Burchiello. M-aţi chemat la birou ca să îmi 
comunicaţi asta? 

— Nu pentru asta, zâmbi cu superioritate Mesomedes. Veţi 
înţelege imediat. Pe biroul procurorului-şef decedat se afla acest 
dosar! 

Caterina luă dosarul pe care era specificat „Strict secret” şi 
începu să îl răsfoiască, la încet curioasă şi încet. Dar când îşi 
dădu seama ce conţinut exploziv avea, schimbă ritmul. Ridică 
nesigură privirea spre Mesomedes, ca şi cum ar fi vrut să 
întrebe ceva. 

Dar acesta i-o luă înainte: 

— In acest dosar se află toate răspunsurile la întrebările care s- 
au pus cu privire la moartea lui Marlene Ammer. 

— Dar nu este posibil! 

— Totuşi este! Mesomedes îi luă dosarul din mâini. Este 
evident că Burchiello, vulpoi bătrân, îşi dăduse seama demult că 
tactica de secretizare practicată de Gonzaga va ceda şi a făcut 
cercetări pe cont propriu. Pur şi simplu existau prea multe 
persoane care ştiau, a căror tăcere o cumpărase scump 
cardinalul secretar de stat. În dosar - Mesomedes răsfoi iute 
dosarul - aici, se află chiar o notă: „Primit 50 000 euro, 


Giordano  Burchiello”. Procurorii nu sunt chiar atât de 
împărăteşte remunerati, încât 50 000 de euro să nu reprezinte o 
tentaţie. 

— După cum se pare, conştiinţa îl tortura pe procurorul-şef şi îl 
tortura atât de tare, încât inima nu a mai suportat tortura. 

— Aşa a fost. Burchiello îşi credea trupul capabil doar de a-l 
duce până la cea mai apropiată trattoria. Aşa ceva, în 
combinaţie cu povara psihică, se răzbună. 

Caterina ezită, apoi întrebă: 

— Ce m-ar interesa pe mine, este dacă din dosar rezultă cine a 
împuşcat-o pe marchesa. 

— Fireşte. Asasinul nu este nominalizat, dar a făcut-o din 
ordinul lui Gonzaga. 

— Cardinalul este într-adevăr diavolul înveşmântat în purpură. 
Chiar că Biserica nu a meritat un asemenea om. 

— Adevărat! 

— Atunci Gonzaga îl are pe conştiinţă şi pe individul cu faţa 
arsă? Dosarul dă răspuns şi acestei întrebări? 

Mesomedes dădu circumspect din cap: 

— Poate că asta vă va surprinde cel mai mult. Însuşi Gonzaga, 
diavolul în persoană, şi-a găsit naşul. Numele lui este monsignor 
Giancarlo Soffici. 

— Secretarul cardinalului secretar de stat? 

— Chiar el. O apariţie ştearsă, incoloră până la eşarfa purtată 
în jurul pântecului. Suferea din cauza tratamentului la care era 
supus de Gonzaga, şi hotărâse să se răzbune într-o zi pe şeful 
lui. Cunoştea manipulaţiile lui Gonzaga şi ştia că Excelenţa Sa 
călca peste cadavre. Aşa că s-a comportat identic. 

— Acest searbăd secretar al cardinalului? zise Caterina 
clătinând din cap. 

— Cei mai odioşi criminali se disting prin aspectul lor 
insignifiant. În profesia dumneavoastră trebuie să vă fi întâlnit 
deseori cu asta. 

— Aveţi dreptate. 

— In orice caz, Soffici a fost cel care a dispus uciderea lui Față- 
arsă, pentru a intra în posesia unei bucăţi din giulgiul de la 
Torino. Faţă-Arsă îi oferise întâi obiectul lui Gonzaga. Din motive 
ce nu au fost clarificate, afacerea nu s-a finalizat. În loc de asta, 
brusc un anume Malberg şi-a manifestat interesul pentru bucata 
respectivă de material. 


— Malberg? 

— Da, Malberg. Unde se ascunde de fapt tipul? 

Caterina ridică din umeri. 

— Nu trebuie să îmi înşiraţi cai verzi pe pereţi. Legătura 
dumneavoastră cu acest anticar din Munchen este documentată 
de mult. Sunteţi o bună reporteră de investigaţii, dar o actriţă 
slabă. 

— Se află în Germania, răspunse Caterina pentru a ieşi din 
penibila situaţie. 

Mesomedes continuă să vorbească: 

— Probabil că Soffici cunoştea valoarea bucății respective de 
material şi voia să încheie el afacerea. Dintr-un motiv oarecare 
avea nevoie de bani, de mulţi bani. Ceea ce a reprezentat 
condamnarea la moarte a lui Faţă-Arsă. Dar Soffici mirosise o 
afacere şi mai importantă şi a înscenat răpirea cardinalului 
secretar de stat. De formă a organizat totul în aşa fel, încât să 
pară şi el răpit. De fapt, a plecat la drum cu maşina de serviciu 
a cardinalului către o obscură frăţie cu sediul pe Rin. Din motive 
necunoscute mie, frăţia i-a făcut o ofertă şi mai importantă. Dar 
pe Soffici îl urmărea ghinionul. Din dosar rezultă că în drum spre 
această frăţie a murit în urma unui accident. 

— Şi dumneavoastră credeţi asta? 

— Până acum nu s-a putut demonstra contrariul. 

Caterina dădu gânditoare din cap. 

— Deci cazul Marlene Ammer este clarificat, spuse ea în cele 
din urmă. 

— Să zicem aşa: Din dosar cunoaştem detaliile morţii acesteia. 
A murit fără nicio îndoială în urma exorcizării. 

Caterina confirmă. Asta ştia deja şi ea. 

— Vaticanul a vrut cu orice preţ să evite dezvăluirea acestor 
chestiuni. Cu toate acestea, au mai rămas nelămurite multe 
probleme. Ele lasă să se înţeleagă că moartea lui Marlene 
Ammer a declanşat o avalanşă, în spatele căreia se ascunde un 
secret pe care noi nici nu îl bănuim. lată aici, de exemplu! 
Mesomedes scoase un fax provenind de la procuratura din 
Antwerpen, apoi spuse: Colegii belgieni cercetează o crimă a 
cărei victimă este un anume Ernest de Coninck. Omul avea 
faima de a fi cel mai priceput falsificator din lume. A fost găsit 
spânzurat în locuinţa lui din Antwerpen. Dar de la bun început 
au existat îndoieli în privinţa unei sinucideri. 


— Dottor Mesomedes, doar nu vreţi să susţineţi că acest 
falsificator ar putea avea vreo legătură cu cazul nostru! 

— Este greu de crezut. Dar probabil vă veţi schimba rapid 
părerea după ce vă voi povesti ce a descoperit procuratura din 
Antwerpen. Colegii noştri au studiat conturile falsificatorului şi 
au dat de două intrări, care în total însumează o jumătate de 
milion de dolari. 

Caterina şuieră uşor printre dinţi. 

— Şi acum, ia ghiciţi de la cine sunt aceste sume? 

— Habar nu am. 

— De la banca Vaticanului IOR, adică Istituto per le Opere 
Religiose! Colegii din Antwerpen ne-au cerut ajutorul. Dar din 
dosar rezultă că Burchiello nu a răspuns. Chiar şi numai acest 
lucru ridică suspiciuni. 

In timp ce Mesomedes răsfoia fascinat dosarul, Caterina îl 
privea fără să scoată un cuvânt. Ca reporteră ştia prea bine că 
viaţa scrie cu adevărat poveşti tulburătoare. Dar aceasta era pe 
departe cea mai tulburătoare. lar ea, Caterina, era în centrul ei. 


CAPITOLUL 56 


— Unde mergeţi? întrebă şoferul taxiului. 

— La Burg Layenfels, răspunse Malberg şi aruncă geanta de 
voiaj pe locul din spate al maşinii, după care luă loc lângă şofer. 

Şoferul îl măsură bănuitor. În cele din urmă, spuse în dialectul 
renan: 

— Vă pot duce numai până la bifurcaţie, acolo trebuie să 
întorc. Ultima parte a drumului va trebui să o parcurgeţi pe jos. 

— Dar de ce? întrebă indispus Malberg. 

După călătoria cu trenul, pe care a trebuit să îl schimbe de 
două ori, oricum dispoziţia lui nu era dintre cele mai bune. Şi, în 
plus, prin piaţa din faţa gării Lorch sufla un vânt rece. 

— Nu aţi mai fost la Burg Layenfels? se interesă şoferul. 

— Nu. De ce? 

Taximetristul pufni. 

— Chestiunea nu mă priveşte, dar acolo nu veţi putea intra. 
Frăția este complet izolată. Nu permit intrarea nimănui în burg. 
Nici a taxiurilor. Şi pentru că ultima parte a drumului este un 
defileu, nu există posibilitatea de a întoarce. Acum înţelegeţi de 
ce trebuie să vă las la bifurcaţie? 

— Bine. Daţi-i totuşi drumul. Până unde mă puteţi duce. 

— Cum doriţi, răspunse şoferul taxiului într-un acces de 
prietenie salutând milităreşte, cu mâna ridicată la tâmplă. 

— Cunoaşteţi pe cineva din frăţie? întrebă Malberg, în timp ce 
şoferul îşi chinuia în pantă bătrânul diesel. 

— Ferească Dumnezeu! Despre aceşti oameni nu se ştie nimic. 
Dar localnicii care i-au întâlnit pe unul sau pe altul spun că arată 
ca nişte oameni normali. 

— Dar după părerea dumneavoastră, cum ar fi trebuit să 
arate? 

— Ca nişte genii, cu cap mare... nici eu nu ştiu. Oamenii 
vorbesc multe. 

— Aha, ce spun aceştia? 

— Spun de exemplu că cei de acolo stau pe o imensă comoară 
din aur. Sau că cercetează lucruri interzise. Ori că omoară pe 
oricine le intră în bătătură fără acordul lor. 

— Şi dumneavoastră credeţi astea? 


Taximetristul ridică din umeri. 

— De când sunt ei aici, a vut loc un şir de morţi misterioase. 
Ultima a fost acum câteva zile, când un monsignore din Roma a 
ars în maşina lui. Dar, ca totdeauna, urmele se pierd. 

Lui Malberg i-ar fi făcut plăcere să mai discute mult şi bine cu 
şoferul, dar acesta opri maşina pe drumul pietruit, cobori 
geamul portierei, scoase mâna şi arătă către desişul care 
mărginea de ambele părţi un drumeag îngust. 

— Urmaţi drumul, acesta se sfârşeşte în poarta burgului. Nu vă 
puteţi rătăci. Mult noroc! 

Vorbele taximetristului nu sunau tocmai încurajator. 

Malberg cobori, îşi luă geanta de voiaj în care alături de cele 
absolut necesare mai înghesuise câteva cărţi utile şi îi întinse 
omului o bancnotă. Acesta dădu din cap, întoarse maşină şi 
plecă. 

Se făcu brusc linişte, dar o linişte aproape sinistră. Vântul 
toamnei şuiera încet printre arbori. Mirosea a pământ jilav de 
pădure. Ultima ploaie trasase făgaşe adânci în drumeagul 
neconsolidat, ceea ce făcea mersul dificil. 

În timp ce Malberg, prost dispus, păşea greoi, îl frământa 
îndoiala dacă nu ar fi fost mai bine s-o fi ascultat pe Caterina şi 
să-i fi restituit banii lui Anicet. Habar nu avea ce îl aştepta, dacă 
va reuşi să decodifice misterioasa carte a lui Gregor Mendel. 
Dacă ar fi fost vorba doar de carte, ar fi făcut cale întoarsă. 

Dar mai era acel imbold ciudat, o bănuială neclară care îl 
anima. Nici el nu îşi putea explica de ce avea mai multă 
încredere într-un sentiment indefinibil decât în fapte. Căci tot ce 
aflase Caterina de la signora Fellini făcea lumină în cercetările 
lui. Totul dobândea sens. 

Adâncit în gânduri, Malberg ajunse mai repede decât se 
aşteptase. După o cotitură prin desiş şi printre ramuri 
noduroase, în faţa lui se înălţă deodată burgul. Poarta înaltă, cu 
vârf ascuţit, cu grilajul din fier nu îi era necunoscută. O ştia din 
fotografia publicată de magazinul ilustrat. 

În lumina difuză a zilei de toamnă vântoase, zadarnic căută cu 
mâna dusă protector deasupra ochilor, tăbliţa cu crucea runică. 
Privirea lui străpungea literalmente zidul de deasupra porţii 
burgului. La început nu văzu nimic. Abia după ce privirea 
cercetă îndelung locul, semnul simbolic păru să crească treptat 
din bătrânul zid, pentru a dispărea din nou în următoarea clipă, 


ca o apariţie fantomatică. 

Cu capul dat pe spate, Malberg urmări bizarul joc. Dură mult 
până când desluşi cauza enigmaticului fenomen: în timp ce norii 
grei se fugăreau pe cer, lumina era în permanentă schimbare. 
Apăreau umbre ce se topeau apoi în neant. Umbra era cea care 
făcea vizibil relieful săpat în piatră. 

Inălţimea zidului burgului era de cincisprezece, poate douăzeci 
de metri. Poarta ce cădea ca o ghilotină cu dinţi ascuţiţi de fier 
părea botul fioros al unui monstru antropofag care pândea orice 
nou venit pentru a-l devora. 

Malberg încremeni când în ferestruica turnului porţii, aflată în 
stânga intrării, zări faţa înroşită a unui paznic. Se părea că 
acesta îl urmărise tot timpul. 

— Hei! 

Malberg îi făcu paznicului semn că voia să îl contacteze. Chipul 
dispăru. După puţin timp reapăru în spatele porţii-ghilotină. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? întrebă acesta scurt. 

— Mă numesc - fu pe punctul de a spune Malberg, dar în 
ultimul moment îşi aminti că i se recomandase lui Anicet sub un 
nume fals - mă numesc Andreas Walter. Merg la Anicet. 

— Spuneţi parola! 

— Apocalipsa, 20:7. 

Fără un cuvânt paznicul dispăru prin uşa îngustă a gheretei 
pazei. Poarta-ghilotină se ridică cu un zgomot ca un bubuit. 

Laconicul paznic apăru din nou, întinse braţul şi arătă către 
curtea burgului: 

— Sunteţi aşteptat. 

Apoi dispăru. 

Malberg se simţea ca un intrus. Se îndoia că va rămâne mult în 
acest burg posomorât, mucegăit, cu un iz neplăcut. Pe toate 
laturile curţii burgului în formă de trapez, se ridicau câte cinci, 
şase etaje. lar când ridică privirea descoperi suspiciunea în 
persoană: camere video, proiectoare, senzori de mişcare, 
sirene. Cele mai multe aflate într-o stare atât de jalnică, încât se 
ridica întrebarea dacă mai funcționau. 

— Sunteţi criptologul Andreas Walter? De parcă ar fi răsărit din 
pământ, lângă el apăru brusc un bărbat arătos, de vârstă 
medie, care îi întinse mâna: Eu mă numesc Ulf Gruna. 

— Criptolog este o denumire greşită a profesiei mele, răspunse 
Malberg. Eu doar mă pricep cumva la cărţi vechi şi scrieri vechi. 


— Atunci sunteţi exact omul căutat de noi. Eu sunt hematolog 
şi particip la proiectul „Apocalipsa”. Dacă doriţi, vă arăt chilia 
dumneavoastră. 

„Chilie? Aduce al naibii a mănăstire, gândi Malberg, în care 
călugării duc o existenţă sărăcăcioasă, pe principiul ora et 
labora - roagă-te şi munceşte.” 

— Hematolog aţi spus? reveni incert Malberg. 

— Da. Vă miră? 

— Ca să fiu cinstit, da! 

În sinea lui Gruna rânji, ca şi cum s-ar fi bucurat că îi reuşise 
surpriza. 

— Veniţi, spuse el şi îi arătă lui Malberg drumul, făcând şi un 
gest de invitare cu braţul. Mişcarea fu suficientă pentru ca de 
sub sacou să se vadă scurt un tricou. Dar nu tricoul stârni 
interesul lui Malberg, ci lanţul pe care Gruna îl purta deasupra 
acestuia, un lanţ cu un medalion oval, cu semnul crucii, identic 
cu cel pe care îl găsise în locuinţa lui Marlene. 

Malberg simţi că îl apucă ameţeala. Trase tare aer în piept, dar 
nu avu puterea să îl împingă până în ultimele celule ale 
plămânilor. Trebuia să fie atent ca Gruna să nu observe panica 
în care intrase şi să pună întrebări incomode. 

Pe o scară în spirală, îngustă, săpată în piatră, care celor 
nefamiliarizaţi cu ea le provoca amețeli, cei doi bărbaţi urcară la 
al doilea etaj. Încă înainte de a ajunge sus, Gruna se opri privind 
în jos către Malberg, rămas în urma lui. 

— Ştiu ce întrebare vă stă acum pe buze, spuse el în şoaptă. 
Vreţi să ştiţi ce se ascunde sub denumirea de proiectul 
„Apocalipsa”. Dar va trebui să vă dezamăgesc. Exact nu ştie 
nimeni. Şi nici eu. Noi suntem specialişti în domeniile noastre, 
majoritatea chiar corifei de înaltă reputaţie, dar în fond suntem 
cu toţi doar bârfitori. 

Malberg se încruntă şi aruncă o privire bănuitoare în sus. Acest 
Gruna era un individ greu de ghicit. De ce îi povestea toate 
acestea? Voia să îl intimideze? Ce naiba căuta un hematolog la 
Burg Layenfels? 

Gruna remarcă mutra gânditoare a lui Malberg şi zise: 

— Nu trebuie să vă miraţi că discutăm aici, dar această scară 
în spirală este unul dintre puţinele locuri aflate între zidurile 
acestea, unde nu sunt ascultate discuţiile. La Layenfels 
discuţiile particulare nu sunt dorite, mai exact spus sunt 


interzise. 

— Sunt ascultate? De către cine? 

— De Anicet. De fapt, cum a dat de dumneavoastră? 

— Întâmplător. În timpul licitaţiei la care a achiziţionat cartea 
lui Mendel stătea alături de mine. Am intrat în vorbă, şi Anicet 
mi-a făcut o ofertă. El unde este? 

— Ca mulţi dintre membrii frăţiei, Anicet este activ noaptea. 
Rareori îl veţi vedea la faţă ziua. De aceea m-a rugat să vă 
primesc şi să vă conduc la chilie. Veniţi! 

Lui Malberg totul i se păru cam bizar. Atmosfera din burg era 
apăsătoare. Şi nu numai din cauza lipsei de culoare şi a dezolării 
emanate de zidurile vechi, ci mai era şi vidul şi tăcerea care 
înăbuşeau orice gând vesel. 

— Acest Anicet este atât de misterios pe cât se dă? întrebă 
Malberg în timp ce îl urma pe Gruna de-a lungul culoarului, care 
după vreo cincizeci de paşi cotea la stânga. 

Acesta se întoarse şi duse degetul arătător la buze. 

Pe culoarul apăsător de îngust uşile se înşirau una după alta. 
Numerotarea uşilor era înlocuită de ciudate fiinţe fabuloase şi 
de reptile zugrăvite lângă uşi, pe perete. Trecuseră deja de 
treizeci de chilii, când Gruna se opri în dreptul unei uşi care 
alături avea pictată cu pricepere o salamandră şi o deschise. 

Prima impresie a fost mai puţin dezamăgitoare decât se 
aşteptase Malberg. Chilia avea cam şase metri pe trei şi 
jumătate şi în ce privea mobilierul aducea mai mult cu o 
modestă cămăruţă de student decât cu o chilie spartană de 
preot, având dulapul şi patul rabatabil integrate în peretele 
acoperit cu lemn, o canapea de două locuri, un fotoliu comod şi 
un birou din ţevi de oţel cromat. Exista chiar şi un telefon cu 
taste. 

Gruna se duse la chiuveta aflată în dreapta intrării şi răsuci 
robinetul. Pe fondul făcut de zgomotul apei ce curgea, spuse în 
şoaptă: 

— Asta este unica posibilitate de a te feri de interceptarea 
discuţiei! 

Arătă către tavan. Nişte bumbi de mărimea unor cireşe nu 
lăsau nicio îndoială asupra funcţiei lor. 

— De ce faceţi asta pentru mine? întrebă Malberg, surprins că 
el însuşi vorbise în şoaptă. Cred că nu mă cunoaşteţi deloc! 

Obosit de drum, puse geanta de voiaj pe canapea. 


Hematologul ridică mâinile: 

— Vreau doar să vă feresc de vreo prostie. Pentru a exista în 
Burg Layenfels, ar trebui să vă comportaţi aşa cum credeţi că se 
aşteaptă de la dumneavoastră să vă comportaţi. Doar în acest 
fel veţi supravieţui aici fără probleme sufleteşti. lar în ce 
priveşte motivul meu, acesta este că dumneavoastră ne puteţi 
fi nouă mai de folos decât putem noi să vă fim dumneavoastră. 
Inţelegeţi? 

Malberg nu pricepea nimic şi spuse cam nedumerit: 

— Nu aţi vrea să vă exprimaţi ceva mai clar? 

— Nu este nicio grabă, răspunse Gruna cu un zâmbet şovăitor. 

După care închise robinetul şi se retrase. 

x kx * 

Când Anicet apăru în camera lui Malberg - care refuza până şi 
în gând termenul de chilie -, începuse să se întunece. Bărbatul 
cu umeri înguşti şi păr alb intră fără să bată la uşă. 

Se salutară rece, direct, şi, când Anicet observă figura 
surprinsă a lui Malberg, zise: 

— La Burg Layenfels nu există nicio încuietoare şi nicio cheie, 
în consecinţă nu există încăperi blocate. Cu siguranţă că aţi 
remarcat singur. Nu se obişnuieşte nici să se bată la uşă. Astfel 
de obiceiuri vechi sunt o pierdere de vreme. 

In ce priveşte aşa-zisa pierdere de vreme, Malberg nu mai 
apucă să ia poziţie ori să dea un răspuns, căci Anicet îi ceru 
imediat să îl urmeze la arhiva situată în corpul de clărire din 
faţă. 

— Trebuie să reţineţi bine drumul, zise Anicet în timp ce pentru 
a nu ştiu câta oară urcau o scară, la capătul căreia schimbau 
direcţia de mers. Şi nu vă speriaţi de haosul aparent ce 
domneşte în arhiva noastră. De fapt în aceste încăperi este o 
dezordine creatoare. Fiecare membru al frăţiei depune cărţile şi 
documentele într-un loc anume, destinat lui. Doar cărţile de 
referinţă şi lexicoanele se află într-o încăpere specială, unde se 
află la dispoziţia tuturor. 

Original sistem de arhivă, gândi Malberg. Dar între aceste 
ziduri totul era original. 

Malberg renunţase de mult să mai memoreze complicatul 
drum până la arhivă, când la etajul şase ajunseră printr-o intrare 
arcuită într-o încăpere văruită în alb, de forma unui D mare 
latin. Accesul se făcea exact prin centrul părţii curbate, şi de la 


stâlpii verticali alte două bolte conduceau către o succesiune de 
camere ce dădeau dintr-una în alta. 

Mirosea a praf şi se simţea indescriptibilul iz al cărţilor vechi. O 
scurtă privire aruncată în prima cameră a fost suficientă pentru 
a-şi da seama că majoritatea cărţilor era mai vechi decât burgul 
în structura lui actuală, şi de aceea erau şi foarte scumpe. 

— Deci aceasta este camera dumneavoastră de lucru, spuse 
Anicet şi cu braţele larg deschise se roti în jurul propriei axe. 

Unicele piese de mobiler erau o masă lungă şi îngustă, precum 
cele din sala de mese a mănăstirilor medievale, şi un scaun cu 
rezemătoare din lemn sculptat pentru braţe. Deoarece camera 
primea lumină doar printr-o fereastră îngustă, situată în partea 
stângă, ea era practic iluminată de nişte lămpi puternice cu 
neon nu tocmai adecvate, dar folositoare. 

— Şi unde se află cartea lui Mendel? se interesă nerăbdător 
Malberg. 

Anicet ridică din sprâncene şi dispăru în uşa arhivei din 
dreapta. 

Se întoarse strângând în braţe ca pe un trofeu cartea ce avea 
un aspect insignifiant. O puse în cele din urmă cu evlavie pe 
masă. 

Malberg se aşeză şi întoarse pagina-titlu. Ca anticar, trata 
fiecare carte veche pe care o lua în mână cu respect şi cu o 
anumită bucurie de descoperitor. Totuşi cartea aceasta era ceva 
cu totul special. În timpul scurt de care dispusese, el se pusese 
la curent cu literatura corespunzătoare şi cu cele mai noi lucrări 
de criptologie. 

Pe pagina titlu era scris: 


GREGORIUS MENDEL 
PECCATUM OCTAVUM 


Dar acesta era şi unicul lucru inteligibil din toată cartea. Pagina 
imediat următoare, probabil un cuvânt-înainte, era deja o 
babilonie de nepătruns. 

— Permiteţi-mi o întrebare, i se adresă Malberg lui Anicet. 
Dumneavoastră ce aşteptaţi de la descifrarea acestei 
enigmatice cărţi? 

Anicet îşi făcu nervos de lucru la nasturii hainei sale, iar 
Malberg simţi o anumită satisfacţie, deşi nu asta intenţionase, 
de a-l fi scos din sărite pe acel bărbat arogant. 


— Acest lucru îl veţi remarca în curând, răspunse Anicet în cele 
din urmă. Şi adăugă aproape în şoaptă: Vă rog, înţelegeţi-mă. 
Dacă reuşiţi să decriptaţi rezultatul cercetărilor lui Mendel, veţi 
afla oricum despre ce este vorba. Dar dacă veţi eşua, atunci 
acest lucru nu vă va împovăra nici pe dumneavoastră şi nici 
frăţia. Când doriţi să începeţi treaba? 

— Chiar mâine-dimineaţă. 

— Atunci mult noroc! 

Şi Anicet dispăru înainte ca Malberg să fi apucat să îl întrebe 
cum se va întoarce la camera lui. 

Îi rămăseseră în memorie ultimele trei culoare şi două scări. 
După care se rătăci, şi îşi dădu seama că nu mai trecuse prin 
locul unde se afla. După ce ajunse după un timp la locul de 
unde plecase, se decise să încerce să meargă în sens invers şi, 
acolo unde culoarul se bifurca, o luă către dreapta, în loc de a 
merge la stânga. 

Îi tăie calea un gigant, care îl salută scurt cu o mişcare a 
capului, fără a-l privi. Părea pierdut în gânduri, şi Malberg nu 
îndrăzni să i se adreseze. 

În cele din urmă reuşi să îşi regăsească camera purtând 
semnul salamandrei. Când deschise uşa, se sperie: Gruna era 
tolănit pe canapeaua lui. 

— Am uitat să menţionez, spuse acesta ca pe un lucru de la 
sine înţeles, că vă puteţi comanda masa la cameră, deoarece 
oricum discuţiile în timpul mesei sunt dezavuate. Formaţii simplu 
pe telefon numărul nouă, la care răspunde şeful bucătăriei, şi 
acesta vă va spune ce vă poate oferi. 

— Mulţumesc, nu îmi este foame, răspunse Malberg 

Ceea ce nu corespundea adevărului, dar era frânt de oboseală 
şi voia să se odihnească. 

— Şi mai este ceva, continuă Gruna. 

Cu mişcări ce dovedeau obişnuinţa, se duse la lavoar şi dădu 
drumul robinetului. 

— Da? 

— Burg Layenfels este sediul frăţiei Fideles Fidei Flagrantes... 

— Ştiu! 

— Dar probabil că despre scopul acestei frăţii ştiţi doar puţine 
lucruri. Tot ceea ce până acum s-a putut citi prin ziare este o 
simplă născocire. Şi pentru că frăţia şi-a făcut un principiu din a 
nu denunța niciuna dintre aceste informaţii false, se vehiculează 


cele mai absurde poveşti. Niciuna dintre ele nu se apropie 
măcar de adevăr. 

— Atunci explicaţi-mi dumneavoastră! răspunse Malberg ostil. 

Nu avea idee ce voia de fapt acest Gruna. 

Hematologul clătină din cap: 

— Nu aici şi nu astăzi. Vreau doar să vă previn. Datorită cărţii 
lui Mendel, v-aţi implicat într-o chestiune diabolică şi 
periculoasă. V-aş sfătui ca dacă descifraţi textul, să păstraţi 
secretul pentru dumneavoastră. 

De ce, vru să întrebe Malberg. Dar nu mai apucă. Gruna se 
ridică, răsuci robinetul şi părăsi camera lui Malberg fără a mai 
rosti o vorbă. 


CAPITOLUL 57 


Înainte de a se culca, pe la ora nouă seara, Malberg o sună pe 
Caterina. Folosi telefonul lui mobil, pentru că era sigur că 
telefonul fix din camera sa era ascultat. Şi pentru ca ceea ce 
spunea el să devină neinteligibil pentru o persoană nedorită, 
Malberg deschise robinetul cu apă. 

— Totul este în regulă? se interesă Caterina pe un ton 
îngrijorat. 

— Totul este în ordine, răspunse Malberg, şi adăugă: În măsura 
în care aici se poate vorbi de o ordine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ştii, pe aici totul este cam în funcţie de obiceiuri. Burg 
Layenfels este o chestiune intermediară între un hotel pentru 
manageri stresaţi şi o mănăstire pentru călugări asceţi. 

— Păi atunci ai nimerit-o! îl luă Caterina peste picior. Şi ţi-ai 
făcut deja o idee despre ceea ce se petrece în spatele acelor 
ziduri vechi? 

— Caterina, răspunse impacientat Malberg, sunt aici de doar 
câteva ore, şi îmi ceri să le ştiu deja pe toate! Un hematolog 
care m-a primit şi care se află aici de ani de zile zicea că de fapt 
nimeni nu prea ştie ce se petrece aici. 

— Şi tu crezi asta? 

— Ca să fiu cinstit, nici eu nu îmi pot imagina aşa ceva. 

— Aici s-a mai făcut câte ceva, îl întrerupse Caterina. Astăzi 
am fost citată la procurorul Mesomedes. 

— larăşi! Tipul este mort după tine. 

— Să interpretez asta ca gelozie? 

— Da, desigur. Ce altceva să fie? 

— Hai să vorbim serios, Lukas. Mesomedes mi-a arătat un 
dosar secret referitor la cazul Marlene Ammer. În el apar toate 
cercetările despre care noi am crezut că nu au avut loc. 

— Deci există. Şi el de unde are acest dosar? 

— De la şeful lui, procurorul-şef Burchiello. 

— Burchiello? 

— Mesomedes i l-a luat din mână. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Ei, da. Burchiello era mort. Infarct. La birou. În faţa lui se 


afla dosarul strict secret. Lukas, trebuie să ne vedem neapărat! 

— Şi cum vezi tu lucrul acesta? Aici sunt pe urmele unei 
chestiuni foarte importante. O chestiune în care Marlene este 
cumva implicată. 

— Lukas, amândoi ştim în ce împrejurări s-a produs moartea 
lui Marlene! Nu îţi ajunge? 

Vocea Caterinei exprima iritare. 

— Nu. Eu cred că în urma cercetărilor făcute de mine, am dat 
de ceva ce întrece orice imaginaţie. lţi aminteşti de Faţă-Arsă? 

— Normal. Bărbatul care te-a ameninţat în faţa casei 
marchizei, şi al cărui cadavru a fost găsit într-o dimineaţă în 
Fontana di Trevi. 

— Exact. Dar tu ai uitat ceva esenţial. Faţă-Arsă a fost şi cel 
care m-a chemat la catedrala Sf. Petru şi care mi-a oferit contra 
mulţi bani o bucăţică de mărimea unui timbru din giulgiul de la 
Torino. Pe acea bucăţică se afla o pată, ce putea fi de sânge. 

— Sângele lui Isus din Nazareth... 

— Şi în acest fel ajungem la hematologul Ulf Gruna, membru al 
frăţiei. 

— Lukas, este o teorie speculativă! 

— În niciun caz. Acest hematolog, singurul om cu care am 
putut să vorbesc până acum, purta un lănţişor... 

— Lasă-mă pe mine să ghicesc, îl întrerupse Caterina. Era un 
lănţişor cu crucea runică. 

— Tu ai spus-o! 

— Asta este teribil. 

— Ştiu, nici nu cutez să duc ideea mai departe. 

— Şi cartea? Ce este cu cartea? 

— Se află sus, în arhivă, la noul meu loc de muncă. Am avut-o 
în mâini. Am trăit o senzaţie remarcabilă, crede-mă. Sunt cam 
agitat. 

— Crezi că vei reuşi? _ 

— Te referi la faptul dacă voi putea descifra textul? Incă nu 
sunt sigur. Tocmai mă mai uitam încă o dată în cartea lui 
Friedrich Franz, confrate de-al lui Mendel. El oferă indicii 
referitoare la tehnica de codificare folosită de Mendel şi face 
chiar referiri la motivele pentru care conţinutul ei este atât de 
exploziv. 

— Lukas, promite-mi că vei fi atent. 

Vocea Caterinei trăda îngrijorarea. 


— Nu îţi face griji. Te voi ţine la curent. Te sărut! 
Şi cu asta discuţia se încheie. 
x kx * 

Malberg era obosit. Atât de obosit, încât se prăbuşi îmbrăcat în 
pat şi adormi în câteva secunde. 

Habar nu avea cât timp dormise, dar se trezi brusc. Burgul 
care până acum era caracterizat de liniştea ce domnea între 
zidurile lui, căpătase deodată viaţă. 

Din toate direcţiile îi ajungeau la urechi zgomote nedefinite, 
ciudate, care piereau, după care reveneau. De camera lui se 
apropiau paşi, care apoi se îndepărtau. Nici vorbă să mai poată 
dormi. 

Nu va fi uşor, se gândi Malberg, să se obişnuiască cu acest 
ritm de lucru. Prin cap îi treceau mii de gânduri şi era chinuit de 
întrebarea: Ce se petrecea de fapt în acest ciudat burg? 

Cam o oră se răsuci de pe o parte pe alta. Işi privi ceasul: ora 
unsprezece jumătate. Se ridică în picioare. Se stropi pe faţă cu 
apă din lavoar. Apoi luă sub braţ cărţile aduse cu el şi se 
îndreptă către arhivă. 

Plecase cu convingerea că va rătăci precum făcuse cu câteva 
ore înainte. De aceea clipi iritat când ajunse neaşteptat de rapid 
la intrarea în arhivă. Drumul până acolo fusese întunecos, dar 
holul şi locul lui de muncă erau iluminate din plin. 

Malberg îşi puse cărţile pe masa cea mare. Se apropie 
nehotărât de fereastra camerei şi privi afară. Fereastra da în 
curtea burgului aflată în umbră. În spatele câtorva ferestre din 
corpul de clădiri aflat în partea opusă licăreau lumini. Ici şi acolo 
apărea câte o umbră ce se retrăgea fulgerător. In cele din urmă 
Malberg se aşeză la masa cea lată. 

Avea în faţa sa cartea lui Mendel, un tezaur cu un conţinut de 
o valoare inestimabilă. Era suficient să găsească cheia, să o 
vâre în broască şi să vizioneze tainicul conţinut. 

După cum descrisese Franz, frate întru Domnul cu Mendel, 
Malberg luă o foaie de hârtie pe care notă alfabetul latin pe 
două rânduri aflate unul sub altul. Lăsă de o parte literele ] şi Q, 
şi obţinu astfel douăzeci şi patru de litere. Tot atâtea litere avea 
şi alfabetul grec. 

Începând cu alpha şi terminând cu omega, scrise deasupra lor 
literele alfabetului grec, deci alpha deasupra lui a, beta 
deasupra lui b, gama deasupra lui c şi aşa mai departe. 


Primele două litere ale alfabetului latin corespund primelor 
două litere ale alfabetului grec. Dar în continuare ambele şiruri 
de litere au altă succesiune: în scrierea latină după b urmează 
c, în scrierea greacă după b urmează g. Alfabetul grec nu 
cunoaşte litera j, de aceea nici Mendel nu a inclus-o în alfabetul 
latin. Aceeaşi situaţie şi în cazul literei q. Şi pentru că în greacă 
nu există nici w, deasupra ei Mendel a trecut un f. 

Astfel Malberg a obţinut următoarea schemă de codificare: 


Prima pagină a cărţii lui Mendel începe cu cuvintele: 

Fenn die satrend iape yxIlendes rind... 

Deja această primă frază dovedea că pe Malberg îl aştepta o 
muncă de Sisif, căci trebuia să transcrie în sistemul indicat de 
Franz nu fiecare cuvânt, ci fiecare literă a acestuia. 

O vreme îl înspăimântă ideea că fiecare rând al cărţii conţinea 
cincizeci de litere şi că fiecare pagină avea treizeci de rânduri. 
Adică o mie şase sute de litere pe pagină. Lucrarea lui Mendel 
conţinea 240 de pagini. Deci aproape 400 000 de litere. Malberg 
îşi îngropă faţa în mâini. 

Descurajat, chiar disperat, începu în cele din urmă să lucreze. 
Aşa cum se aşteptase, era o muncă migăloasă, dar mergea mai 
repede decât se temuse. 

După nici cincisprezece minute sub fraza apocaliptică se 
înşirau cuvintele cu care începea cartea lui Mendel: 

ȘI către sfârşitul miilor de ani... 

Trecerea celor o mie de ani? Textul îi părea cunoscut. Febril ca 
un posedat, Malberg înşirui celelalte litere conform sistemului 
de codificare. 

După puţin timp în faţa lui se găsea întreaga frază 


decodificată: 

Și către sfârşitul miilor ani 

Satana va fi dezlegat din închisoarea lui. 

Malberg sări în picioare. Nu se înşelase. Era fraza din 
Apocalipsă, capitolul 20, versetul 7. 

Pentru o clipă Malberg înlemni. Căuta cu disperare în minte o 
legătură între fraza de început a lui Mendel şi parola frăţiei. Deşi 
între vechile ziduri era foarte frig, transpira prin toţi porii. 

Brusc auzi un zgomot ca acela făcut de o carte ce cădea din 
raft. Malberg era prea precocupat de cartea lui Mendel, pentru a 
acorda atenţie incidentului. Dar ca din neant îşi făcu apariţia o 
făptură, un bărbat cu păr rar, cărunt, şi cu o ţinută mândră. Sub 
braţul stâng ţinea un teanc de cărţi şi dosare. Trecu prin faţa lui 
Malberg fără a-l învrednici măcar cu o privire. Când ajunse în 
uşă, se întoarse şi i se adresă lui Malberg: 

— Murath, spuse el sec, profesor Richard Murath. Cu siguranţă 
că aţi auzit de mine. Sunteţi criptologul cel nou? 

Malberg se ridică şi răspunse: 

— Andreas Walter. În ce priveşte calitatea de criptolog, nu m- 
aş desemna astfel. Eu doar m-am preocupat temeinic, în timp 
ce studiam biblioteconomia, de cartea dispărută a lui Gregor 
Mendel. 

— Şi vă consideraţi suficient de calificat pentru a decripta 
babilonia din lucrarea lui? îl întrebă de sus Murath. 

— Asta îmi rămâne de dovedit. 

Profesorul îl măsură pe Malberg cu pleoapele pe jumătate 
lăsate. În cele din urmă, zise: 

— Dacă reuşiţi şi dacă Mendel nu ne-a dus de nas, puteţi 
deveni celebru. Ca susţinător al biologului celular Richard 
Murath. 

— Ar fi o plăcere pentru mine, răspunse Malberg cu o ironie 
evidentă în glas. 

Murath nu mai insistă. 

— Nu mai trebuie să vă spun că toate dosarele negre şi 
manuscrisele ce poartă pe ele crucea roşie runică sunt tabu 
pentru dumneavoastră. După cum aţi remarcat, în Layenfels nu 
există nici încuietori şi nici chei, deci aici nu se află nicio 
comoară. Respectul faţă de celălalt implică discreţie absolută. 
Aştept din partea dumneavoastră o deosebită reţinere. Vă 
interzic categoric să aruncaţi chiar şi o simplă privire asupra 


rezultatelor cercetărilor mele. Ne-am înţeles!? 

Aroganţa afişată de Murath îi repugna lui Malberg, şi acesta se 
bucură când profesorul dispăru fără a mai scoate o vorbă. 
Aplecat asupra cărţii lui Mendel, Malberg îşi reluă treaba. Dar nu 
putea scăpa de gândul că pe acest Murath îl mai văzuse 
cândva. 


CAPITOLUL 58 


În dimineața următoare Malberg fu trezit de tunete 
îndepărtate. În partea de vest a Rinului, deasupra pădurii 
Soonwald izbucnise o furtună puternică de toamnă. 

Se culcase abia pe la ora patru dimineaţa, atât era de prins de 
misterioasa carte a lui Mendel. Pentru a se bucura de plăcerea 
unui mic dejun, Malberg formă la telefon numărul nouă şi îşi 
exprimă această dorinţă. După puţin timp, un adept al frăţiei 
intră în cameră şi îi aduse cele dorite. Totodată acesta mai 
şopti: 

— Gruna şi doctorul Dulazek vă aşteaptă la ora zece sus, în 
donjon. 

Ciudat mod de comunicare, se gândi Malberg. Dar acum ştia 
cum comunicau membrii frăţiei între ei, fără a exista pericolul 
de a le fi interceptate dicuţiile. 

Privi ceasul. Mai dispunea de zece minute pentru micul dejun. 
Mestecă fără niciun chef două chifle cleioase cu miere şi 
marmeladă. Insă cafeaua se dovedi a fi excelentă. Apoi plecă. 

Donjonul, un turn de formă pătrată, masiv, se înălța cu încă 
trei niveluri deasupra celor şase ale burgului. Spre acoperişul lui 
plat, mărginit de creneluri, duceau doar nişte trepte înguste din 
lemn, ce urcau în spirală. De la parter şi până sus erau o sută 
treizeci de trepte, şi trebuia să dispui de o bună condiţie fizică 
pentru a ajunge pe acoperiş. Anicet nu fusese văzut până acum 
pe platforma turnului, şi din acest motiv Gruna alesese acest loc 
ca punct de întâlnire. 

Cu toată constituţia lui de sportiv, Malberg respira greu când 
ajunse sus. Era aşteptat. Gruna îl prezentă pe doctorul Dulazek 
ca pe un prieten de încredere, ca citolog şi fost benedictin. 

— Cu siguranţă că deja aţi băgat de seamă că frăţia are în 
rândurile ei nu numai oameni demni de încredere, începu pe 
ocolite Gruna. 

Malberg era fascinat de priveliştea fantastică oferită de valea 
Rinului. 

— Azi-noapte am făcut cunoştinţă cu profesorul Murath, zise el. 
Cu voia dumneavoastră, un contemporan antipatic. Mi-a interzis 
să pun mâna pe documentele lui păstrate în arhivă. Se părea că 


îi era teamă că i-aş putea sfeterisi vreo idee. 

— Că tot suntem la subiect, remarcă Gruna, nu prea greşiţi în 
această presupunere. 

— Nu înţeleg exact la ce vă referiţi. 

Deasupra burgului Layenfels se adunau nori grei şi negri. Erau 
atât de jos, încât lăsau impresia că ar putea fi atinşi. Tunetele 
tot mai puternice vesteau furtuna ce se apropia. 

Gruna privi îngrijorat către vest. Apoi acesta spuse: 

— V-am minţit atunci când am afirmat că nimeni nu ar 
cunoaşte bine ce se petrece aici. Câţiva, puţini, ştiu acest lucru 
foarte bine. Printre ei ne numărăm doctorul Dulazek şi cu mine. 

In timp ce Dulazek supraveghea cu privirea scara, Ulf Gruna 
începu să povestească: 

— Trebuie să ştiţi că în ce îl priveşte pe Anicet, acesta este 
Tecina, fostul cardinal al Curiei, care s-a considerat nedreptăţit 
la ultima alegere papală. 

Malberg încuviinţă din cap. 

— Dezamăgit, Tecina, care de atunci poartă numele de Anicet, 
a părăsit Curia şi prin mijloace dubioase a întemeiat această 
frăţie. Prin anunţuri publicate în marile publicaţii europene a 
căutat savanţi de frunte, corifei în domeniile lor de activitate, 
ale căror cercetări nu au primit recunoaşterea meritată. O idee 
deloc proastă în vremuri de şicane şi carierism. În acest fel, 
Anicet a adunat în scurt timp în jurul lui cam o sută de oameni 
de ştiinţă din cele mai diverse domenii de activitate. 

— Printre care şi dumneavoastră doi! 

— Corect. Ca toţi ceilalţi, la început nici noi n-am ştiut nimic 
despre intenţiile lui Anicet. Ar fi trebuit să ne dea de gândit în 
această privinţă inversarea numelui din Tecina în Anicet. Anicet 
este cel mai rău demon dintre toţi demonii. Simbolul lui este 
crucea cu o linie oblică, adică o cruce secţionată de o linie, ceea 
ce ar semnifica mult: nu există mântuire. 

Malberg privi în jos, printre crenelurile turnului şi ameţi. Nici el 
nu îşi dădea seama dacă de vină era înălţimea donjonului ori 
explicaţiile lui Gruna. Panicat se agăţă de una dintre ţiglele care 
acopereau crenelurile. Dar ţigla cedă şi alunecă jos. Malberg o 
urmări buimăcit cu privirea şi o văzu lovindu-se de terenul 
stâncos şi împrăştiindu-se în mii de cioburi. 

Gruna observase ameţeala ce îl cuprinsese pe Malberg. Din 
spate puse mâna pe umărul acestuia şi îl trase înapoi. 


— Suferiţi de rău de înălţime? îl întrebă îngrijorat. 

— Până acum nu am ştiut asta, murmură Malberg. Dar 
permiteţi-mi o întrebare. După ce trase adânc aer în piept 
pentru a se mai linişti, continuă: Deci fiecare membru al frăţiei 
are un astfel de simbol-cruce? 

— Aşa este. Anicet îi obligă pe toţi să poarte acest simbol, 
indiferent de modul în care o face fiecare. 

Când văzură privirea întrebătoare a lui Malberg, cei doi 
reacționară ca la o comandă. Dulazek scoase la iveală crucea de 
sub cămaşă, Gruna scotoci după ea prin buzunarele 
pantalonilor. Apoi Gruna continuă: 

— Un om ca Murath a fost un noroc pentru Anicet. Profesorul 
de biologie moleculară era la fel de dezamăgit de viaţă ca şi ex- 
cardinalul. Tecina ratase tronul papal, Murath ratase premiul 
Nobel. 

Comitetul suedez pentru acordarea premiului a nesocotit 
importanţa descoperirii lui. Ca urmare a unor indiscreţii, s-a 
aflat că acest for chiar s-a amuzat pe seama lui Murath. 
Dezamăgit, Murath s-a înstrăinat de activitatea ştiinţifică 
normală. La Anicet, în frăţie, a găsit urechea dispusă să îl 
asculte. 

— Şi ce descoperire epocală a făcut Murath? întrebă Malberg 
mânat se un sentiment neplăcut. 

— Asta vi-o va explica doctorul Dulazek, el se pricepe mai bine 
în materie, spuse Gruna. 

Dulazek urmărise spusele lui Gruna aparent indiferent. Acum îl 
privi în faţă pe Malberg, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă 
acesta era pregătit să recepţioneze vorbele sale. În cele din 
urmă spuse rezervat, aproape cu evlavie: 

— Murath a descoperit gena Domnului. 

— Gena Domnului? Scuzaţi-mă, dar nu înţeleg. 

— Voi încerca să explic prin cuvinte simple: De milenii, de la 
începuturile istoriei umane, omul crede în zei, sau numai într-un 
singur zeu. Indiferent că îl numeşte Zeus, Jupiter, Isus, Buddha 
sau Allah. Este oarecum uimitor. Pe la începutul anilor '90 ai 
secolului XX, când biologia moleculară trăia prima ei epocă de 
glorie, oamenii de ştiinţă au formulat pentru prima oară teoria 
că o anumită genă umană ar putea determina credinţa. Dar a 
izola dintre cele treizeci de mii de gene ale omului tocmai pe 
aceea care-i face pe oameni în toată firea să cadă la pământ în 


faţa unei statui din lemn sau să-şi frece fruntea de covorul dintr- 
o moschee era similarul căutării proverbialului ac din carul cu 
fân. Nimeni nu ştie până acum cum de a reuşit Murath să 
găsească această genă. Adevărul este că totul indică faptul că 
Murath a izolat gena în chestiune din acidul dezoxiribonucleic. 

— Interesant, remarcă Malberg. 

Dar remarca lui nu suna tocmai convingător. 

— Această genă, continuă Dulazek, este transmisă de la 
generaţie la generaţie, ca oricare altă informaţie genetică. Ea 
este răspunzătoare de faptul că omul se naşte deja ca fiinţă 
religioasă. Şi este bineînţeles răspunzătoare de faptul că pe 
parcursul a cinci mii de ani de istorie umană a construit cele 
mai frumoase piramide, temple, biserici şi moschei. Dar aceste 
chestiuni nu sunt unicele care fac atât de fascinantă 
descoperirea lui Murath... 

Malberg clătină din nou din cap. Bănuia unde voia să ajungă 
Dulazek. 

— Genele pot fi manipulate. Am citit despre un test făcut pe 
şoareci, care după ce le-au fost manipulate genele de către un 
neurobiolog, au devenit monogami, ceea ce este contrar naturii 
lor. . 

— ln mod asemănător poate fi manipulată la om şi gena 
credinţei. Şi ştiţi ce înseamnă asta. Cercetările lui Murath ar 
putea conduce la anularea credinţei într-un zeu încă din faza 
embrionară. 

— Dumnezeule! exclamă Malberg. Şi cât ar dura până când 
niciun om din lumea aceasta nu va mai crede în Dumnezeu? 

Dulazek ridică din umeri. 

— Câteva generații. După care templele, bisericile şi 
moscheele vor deveni doar muzee ale vremurilor în care gena 
credinţei era necunoscută. 

— Nu mi-ar plăcea să fiu în pielea lui Murath, spuse Malberg şi 
se încruntă. Nici măcar diavolul nu şi-ar fi putut imagina un plan 
mai perfid. 

— De ce credeţi că s-a retras la Burg Layenfels? Nu puţini l-ar 
vedea mai curând mort decât viu. Murath a colindat întreg 
pământul. A făcut parte din acea specie numită în cercurile 
ştiinţifice „domnii Callgiris”, savanţi care călătoresc de la un 
congres la altul, şi sunt trataţi ca starurile pop. Dar acest lucru a 
încetat. Murath îşi trăieşte la Layenfels propria viaţă, care se 


deosebeşte clar de cea a celorlalţi membrii ai frăţiei. 

Treptat Malberg începea să înţeleagă anumite conexiuni. Era 
evident că Murath avea duşmanii lui şi în burg. 

— Oricum există o dificultate în realizarea celor spuse, rupse 
tăcerea Gruna. Pentru a manipula gena credinţei, profesorul 
Murath are nevoie de un acid dezoxiribonucleic care nu conţine 
această genă. Aceasta este partea cea mai grea a sarcinii lui. 
Pentru că, dacă presupunem că ipoteza lui este corectă, 
conform legilor lui Mendel fiecare om posedă în sine gena 
credinţei. Rămâne doar giulgiul de la Torino cu resturile de 
sânge ale lui Isus din Nazareth. Gruna râse, apoi continuă: 
Dumneavoastră ce credeţi, de ce Vaticanul a făcut totul pentru 
a schimba originalul din domul din Torino cu un fals? Cu ajutorul 
mijloacelor actuale se poate stabili cu certitudine grupa de 
sânge a Domnului nostru Isus. Dumneavoastră cunoaşteţi vreun 
zeu cu grupa de sânge 0 sau AB? Noi avem aici giulgiul original. 
lar Isus nu putea avea gena credinţei în acidul lui 
dezoxiribonucleic, căci nu ar mai fi fost un Dumnezeu, ci un om 
cât se poate de obişnuit. 

La ultimele cuvinte rostite de Gruna, un fulger descrise un 
uriaş zigzag de foc pe cer, urmat de o bubuitură imensă, care 
zgudui fundaţiile burgului Layenfels. S-ar fi putut crede că 
vechile ziduri se vor prăbuşi în orice moment. Mirosea a fum 
uscat şi a pucioasă trimisă parcă de diavol printr-o crăpătură a 
pământului. 

Deci acesta era secretul burgului Layenfels! Malberg îşi 
pierduse firea. Ceea ce-i spuseseră pe scurt Gruna şi Dulazek 
conţinea suficient explozibil pentru a schimba faţa lumii, 
suficient carburant pentru o eră nouă. 

Incapabil să închege un alt gând, Malberg murmură: 

— Şi de ce îmi povestiţi mie toate acestea? Pentru 
dumneavoastră eu sunt un străin, nici măcar nu sunt membru al 
frăţiei dumneavoastră! 

— Tocmai de aceea! îl asigură Gruna. După cum aţi remarcat 
deja, la Layenfels aproape fiecare este duşmanul fiecăruia. Dar 
dacă există cineva urât de toţi, acela este profesorul Murath. 

— Dorim să fim corecţi, continuă ideea doctorul Dulazek. Până 
acum noi am reuşit să sabotăm rezultatele cercetărilor lui 
Murath printr-un truc simplu. Am falsificat toate probele cu 
ajutorul sângelui de porumbel. Murath nu se va bucura nici de 


noua probă. În această noapte va descoperi că şi ultima lui 
încercare va fi un eşec. Am avut noi grijă de asta. Dulazek rânji, 
apoi adăugă: Bătrânul va căpia! Dar poate că mai devreme ori 
mai târziu Murath ne va prinde cu ocaua mică. Se va întâmpla 
cel mai târziu când dumneavoastră veţi descifra cartea lui 
Mendel, iar profesorul îşi va găsi confirmată ipoteza. Acest 
succes i-l vom permite oricui, numai lui Murath nu! De aceea 
ne-am gândit că poate dumneavoastră... 

Nu continuă ideea. Un fulger gălbui spintecă din nou cerul, 
urmat de un tunet puternic. 

Cei trei bărbaţi se grăbiră către scară. O pală puternică de vânt 
smulse uşa grea din mâna lui Gruna. Aceasta îl lovi cu putere pe 
Malberg în tâmpla dreaptă, şi acesta se prăbuşi zăpăcit. 

La adăpostul casei scării îşi reveni în câteva clipe. Pe ţigle 
răpăiau stropi mari de ploaie. Malberg stătea în capul scării. 
Privea zăpăcit feţele îngrijorate ale lui Gruna şi Dulazek, aplecaţi 
asupra lui. 

— Mă auziţi? strigă Gruna de câteva ori, de parcă Malberg ar fi 
fost dus de tot. 

— Da, răspunse Malberg încet. 

Mai dură ceva până când îşi dădu seama că nu visase tot ceea 
ce îşi amintea încet-încet. 


CAPITOLUL 59 


Toată ziua plouă, fulgeră şi tună. Furtuna se potoli abia odată 
cu înserarea. Atunci Malberg se îndreptă către arhiva de la 
etajul al şaselea. 

Îşi petrecuse întreaga zi rânduind cele nou aflate de la Gruna şi 
Dulazek în contextul întâmplărilor din ultimele săptămâni, 
înţelese de ce minusculul petic de pânză din giulgiul de la 
Torino oferit lui de către Faţă-Arsă, avea un preţ atât de mare. 
Acum mai ştia de ce Anicet a fost dispus să plătească o sumă 
nebunească pentru cartea lui Mendel dispărută atâta vreme. 
Mendel, părintele teoriei eredității, se ocupase cu mult timp 
înainte de Murath de acest subiect. Oricum, fusese o ciudată 
întâmplare faptul că Anicet, ca şi Mendel, folosise aceeaşi frază 
din Apocalipsa lui loan, capitolul 20, versetul 7. Insă conţinutul 
ei a fost preluat în mod misterios de amândoi: 

Și către sfârşitul miilor de ani, 

Satana va fi dezlegat din închisoarea lui. 

Călugărul augustin Gregor Mendel intuise că devoţiunea în 
Dumnezeu trebuie să fi fost implantată omului, deci într-o zi va 
exista posibilitatea ştergerii acestui fenomen din memoria lui. 

Dar Anicet, după ce aflase de rezultatele cercetărilor lui 
Murath, știuse că această teorie era deja realitate şi făcuse din 
ea parola şi moto-ul frăţiei lui. lIntr-adevăr, cu ajutorul 
rezultatelor cercetărilor lui Murath, Satana ar putea fi eliberată. 
Teribilă răzbunare, îndreptată mai ales împotriva Bisericii 
Romane, cu care Anicet avea de încheiat o socoteală. 

Ceea ce Malberg nu îşi putea explica era crucea frăţiei găsită 
de el în locuinţa lui Marlene. Problema era cum de ajunsese 
lanţul cu simbolul frăţiei în apartamentul ei. Să îl fi pierdut 
cineva la ea? Puțin probabil ca lanţul să fi aparţinut ei, căci 
frăţia nu accepta femei în rândurile ei. Va dezlega el vreodată 
acest ultim mister legat de Marlene? 

Marlene! 

Aplecat asupra lucrării lui Mendel, care reflecta atât de 
puternic lumina neonului din arhivă încât îl dureau ochii, lui 
Malberg nu îi ieşea din cap această întrebare. Îl ademenise 
Anicet într-o capcană? Dacă era aşa, ce urmărea prin aceasta? 


Nu, nu avea niciun sens, şi el respinse această idee. 

Malberg ridică privirea. Deodată o văzu în faţa lui pe Marlene 
echipată într-un mod ieşit din comun. 

Aceasta purta o uniformă de camuflaj maro-verzuie. Nasturii 
de sus ai hainei erau deschişi, lăsând să se vadă partea 
superioară a sânilor. Îşi legase părul negru şi lung într-un coc. 
Nu era machiată, dar acest lucru nu îi reducea cu nimic 
farmecul. 

Îi văzu apoi mâinile, în care ţinea un revolver de calibru mare. 
La nici şase metri de el, ea ridica arma şi îi ţintea pieptul. 

Malberg nu se putu abţine să nu râdă uşor. Un râs mai curând 
disperat. Fără îndoială că stresul acumulat în ultimele zile îi 
deteriorase capacităţile de percepţie. Mai avusese astfel de 
halucinaţii. La oamenii creativi şi dotați cu fantezie, astfel de 
fenomene nu erau o raritate. 

Pentru a reveni la realitate, Malberg se frecă la ochi. Dar 
himera nu voia să dispară. 

— Marlene? rosti Malberg cu jumătate de voce. 

— Ridică-te! îi porunci femeia cu o voce catifelată, adâncă. 

Era vocea ei, fără nicio îndoială. Malberg o privea neîncrezător. 

— Marlene? Dar tu eşti... 

— Moartă? Doar vezi că trăiesc! Ea râse batjocoritor şi 
gesticulă cu revolverul spunând: Ridică-ţi odată fundul şi stai în 
picioare! 

Malberg vru să spună ceva. Dar vocea nu îl ajută. Mut şi palid 
ca un mort se supuse ridicându-se în picioare şi ridicând încet şi 
mâinile. 

Marlene, sau femeia care se da drept Marlene, trecu în spatele 
lui şi îi vâri ţeava revolverului în spinare. O senzaţie ciudată, 
gândi Malberg. Nu complet necunoscută lui. Era evident că în 
noua lui viaţă cineva îi tot vâra o armă între coaste. Ironia ca 
autoapărare. Dar în realitate îi era groaznic de frică. 

— Şi acum mişcă! îi ceru femeia, împingându-l în acelaşi timp 
pe Malberg cu arma către uşă. 

— La dreapta, mergi înainte, apoi din nou la dreapta! îl dirijă 
ea din holul arhivei până în coridorul lung ce ducea la donjon. 

Malberg se opri în faţa scării care ducea către platforma 
turnului. Nu îndrăznea să se întoarcă. 

— Eşti într-adevăr Marlene? întrebă el ezitant. 

— Nu prostuţa pe care o cunoşti tu din vremea şcolii. Nu cea 


care în privinţa băieţilor trebuia întotdeauna să se mulţumească 
cu ce mai rămânea. 

— Dar nu este posibil! exclamă Malberg în timp ce Marlene îl 
împingea în coridorul cel lung. Doar te-am văzut cu propriii mei 
ochi moartă, în cadă! În apă! Sunt eu nebun? 

Vocea i se frânse. 

— Este posibil, ripostă Marlene cu un sarcasm de care el nu ar 
fi crezut-o în stare niciodată. Că doar toţi bărbaţii sunt cumva 
nebuni. 

În faţa uşii ce dădea în donjon, Malberg se mai opri o dată şi 
întoarse capul întrebător către ea. 

— Dă-i drumul, sus! se răsti Marlene şi îşi sublinie vorbele 
împingând mai tare ţeava armei în spinarea lui Malberg. 

Malberg scoase un strigăt. Mai puţin din cauza durerii, şi mai 
mult în speranţa că va atrage atenţia asupra lui. In zadar. 

Atunci auzi un clinchet uşor. Oricât de puţin se pricepea la 
arme, ştia cum suna dezasigurarea unei arme. Abia mai 
îndrăznea să respire. 

— Ce vrei să faci? 

— Sus! repetă Marlene şi făcu un gest cu capul spre scara 
abruptă a donjonului. 

Cu frica în oase, Malberg punea şovăitor un picior în faţa 
celuilalt şi se mai opri o clipă gândindu-se dacă ar reuşi să se 
întoarcă şi să o doboare pe Marlene. Dar având în vedere 
situaţia încordată, acest gest nu părea a fi recomandabil. Privise 
în ochii ei scăpărând de furie şi îşi dăduse seama că aceasta ar 
trage cu sânge rece. 

— Ce ţi-am făcut eu? întrebă el, urcând scara abruptă. Te-am 
respectat, şi chiar te-am iubit. Nu ştii asta? 

— Gura! Minţi. Dacă ar fi fost aşa, te-ai fi purtat altfel. Nu eşti 
altfel decât ceilalţi bărbaţi. Toată viaţa am suferit pentru faptul 
că bărbaţii o prefereau mereu pe sora mea Liane. În timp ce 
Liane, ca stewardesă umbla cu nenumărați bărbaţi, eu m-am 
dedicat studiului biologiei. Biologiei! Ceea ce nu reprezenta cea 
mai bună posibilitate de a cunoaşte bărbaţi drăguţi! 

— Dar eu nu am cunoscut-o pe sora ta! Habar n-aveam că ai o 
soră! 

— larăşi minţi, ai încercat chiar să o suni! 

— Da. Dar abia după ce întâmplător am aflat de existenţa ei. 
Speram ca de la ea să aflu mai multe despre viaţa ta. 


— Ce te privea asta pe tine? f 

— Marlene, eu credeam că eşti moartă, asasinată! Inţelesesem 
că mă îndrăgostisem de tine fără scăpare. Şi am acţionat pe 
toate căile pentru a descoperi ce ţi s-a întâmplat cu adevărat. 

— Tocmai asta nu ar fi trebuit să faci! 

— De ce nu? 

Malberg se opri. 

— Pentru că ai declanşat o avalanşă. Te-ai crezut deştept 
nevoie mare când te-ai strecurat aici ca criptolog. Abia când 
Richard mi-a spus că lucrarea ta de diplomă trata opere 
dispărute ale literaturii universale, mi-am dat seama. 

— Richard? 

— Richard Murath. L-am cunoscut în timpul studiilor mele de 
biologie la Berlin. 

— Microbiologul profesor Murath? 

— Exact. Nu l-ai recunoscut? El a vorbit cu tine la telefon. ŞI 
acum mergi în continuare! 

Malberg se gândi la vocea gravă, ca de gheaţă, care îl 
ameninţase. 

Ajunseră în cele din urmă pe platforma donjonului. Abia cu 
câteva ore înainte aflase de la Gruna şi Dulazek ce se petrecea 
la Burg Layenfels. Se lăsa înserarea. Răsuflând din greu, 
Malberg urcă pe unul dintre creneluri. Evita să privească în 
adâncul ameninţător ce se căsca în faţa lui. Pe frunte avea 
broboane de sudoare rece. 

Cu revolverul îndreptat către el, Marlene luă poziţie de cealaltă 
parte a crenelului. Şi la ea era vizibilă acum o anumită tensiune. 
Malberg remarcă faptul că revolverul din mâna ei tremura. Ceea 
ce făcea situaţia şi mai periculoasă. 

— Spune odată ce înseamnă asta! zise Malberg. Ce vrei de la 
mine? 

Încerca să pară sigur de sine, dar vocea lui suna jalnic. 

— Am să îţi spun, răspunse calm Marlene. Tu ştii prea multe. 
Dar ascultă-mă. Se uita la el cu o privire de nebună. Murath nu 
era un bărbat atractiv. După un divorţ se alesese cu un munte 
de datorii. Dar era inteligent şi îmi făcea curte. Primul bărbat 
care mă adora. Intre timp nu se poate să nu fi aflat că Murath a 
făcut o descoperire importantă. 

— Ştiu, gena credinţei. 

— Ştiam că tu ai aflat acest lucru. Ca să scape de datorii, 


Murath a oferit rezultatele cercetărilor sale Curiei romane, la un 
preţ de zece milioane de euro. Respectivii s-au arătat foarte 
interesaţi, dar nu au vrut să plătească suma, iar Murath nu era 
de acord să negocieze cu ei. A lăsat la Vatican cartea sa de 
vizită, cu menţiunea că la Roma va mai putea fi găsit încă o 
săptămână, la adresa mea. In ziua următoare, un bărbat chel, 
într-un costum gri la două rânduri, învăluit de un iz de parfum, 
s-a prezentat la uşă, pentru a mai discuta o dată cu Murath. M-a 
văzut, şi - după cum explica mai târziu - s-a terminat cu liniştea 
lui. Un cardinal, ba mai mult, cardinalul secretar de stat se 
îndrăgostise de mine! 

Malberg clătina perplex capul. Avea în faţa ochilor imaginea lui 
Marlene ca o gorgonă, un monstru cu cap de şarpe, care nu îl 
ajuta defel să priceapă aceste lucruri. Întrebă aproape în 
şoaptă: 

— Şi s-a perfectat târgul? 

— Nu. Gonzaga, care acţiona pe cont propriu şi care cunoştea 
caracterul exploziv al documentelor, dispunea de o sumă 
limitată. 

Crezând că Marlene se liniştise, Malberg făcu un pas către ea. 

Ea ridică arma şi strigă: 

— Înapoi! Niciun pas în plus! 

Cu toată lumina anemică a înserării, expresia hotărâtă de pe 
chipul ei se distingea clar. Şi ceea ce vedea el trăda faptul că ea 
vorbea serios. 

Înghesuit între două creneluri, fiecare de mărimea unui om, pe 
Malberg îl cuprinse ameţeala. Simţea cum îi pulsa sângele în 
urechi. Îşi înfipsese ambele mâini în zidăria crenelului, conştient 
că în spatele lui se afla un hău de treizeci de metri. Era şocat. 
Nu mai era în stare să gândească clar. Cum putea să iasă din 
această situaţie? Îi era teamă. Teamă cum nu îi mai fusese 
niciodată în viaţă. Nu mai îndrăznea să îi pună şi alte întrebări 
lui Marlene. Deşi întrebările veneau ca o avalanşă. Ea putea să 
apese în orice clipă pe trăgaci. Femeia era dementă de-a 
binelea! 

O auzea doar cu o ureche pe Marlene: 

— La vremea aceea Liane era din nou în vizită la mine. Când 
zbura la Roma şi nu avea ceva mai bun de făcut, trecea pe la 
mine. Nu am putut evita ca ea să nu afle despre povestea cu 
cardinalul Gonzaga. Voia să îl cunoască neapărat. Eu nu aveam 


nimic împotrivă. Dar nici nu bănuiam că pusese ochii pe 
Gonzaga. A-şi face de lucru cu un cardinal reprezenta ceva 
deosebit de excitant pentru o gâsculiţă ca ea. Într-o zi s-a întors 
dintr-o excursie din munţii Albano cu un iz în haine, ce nu îmi 
era necunoscut. Excursiile s-au repetat. Atunci am discutat cu 
ea. Liane nici măcar nu a încercat să conteste ceva. Ea putea să 
aibă orice bărbat - mi-a răspuns cu indiferenţă. M-am gândit să 
mă răzbun. Hei, mă urmăreşti? 

Marlene remarcase absenţa cu care o asculta Malberg şi 
gesticula necontrolat cu revolverul. 

— Sigur că da. Numai că nu este plăcut să mă holbez în ţeava 
unei arme! 

Marlene trecu peste această remarcă şi continuă să vorbească: 

— In timp ce Liane se afla din nou în munţii Albano - vocea lui 
Marlene luă un ton deosebit de ironic - am primit un telefon 
ciudat. Un anume don Anselmo încerca să-mi dea de înţeles că 
în natura mea eu aş fi un om bun. Dar în nişte circumstanţe 
potrivnice un demon rău m-ar fi luat în posesie. În realitate, 
acest diavol l-ar avea în vedere pe cardinalul secretar de stat 
Gonzaga. Tocmai voiam să îi închid telefonul spunându-i să se 
ducă el dracului, când mi-a venit o idee. Hei, tu auzi ce îţi spun? 

— Da, răspunse repede Malberg. 

— Am înţeles imediat că aveam de-a face cu un exorcist. L-am 
făcut să creadă că sunt de acord cu el. Am convenit cuelo 
întâlnire şi am făcut în aşa fel ca acasă să fie atunci Liane, nu 
eu. Am vrut să îi dau o lecţie. Nu aveam cum să bănuiesc că se 
va ajunge la moarte. Am fost surprinsă când Murath, la care mă 
aflam între timp, mi-a spus că aş fi moartă. Este o senzaţie 
ciudată să afli că eşti mort. Pe căi ocolite, Murath a aflat că 
femeia care fusese supusă exorcizării împotriva voinţei ei 
murise. Toţi credeau că eu aş fi acea femeie. Mai întâi s-a 
încercat să se prezinte decesul ca fiind cauzat de un accident. 
Acest lucru a şi reuşit datorită unor contacte la nivel înalt în 
mediul guvernamental. Moarta din cadă a fost înmormântată în 
anonimat. 

Sub impresia celor zugrăvite de Marlene, deşi în această 
situaţie nu avea nicio importanţă, Malberg zise: 

— Dar noi am discutat la telefon! Asta trebuie să fi fost înainte 
de moartea surorii tale. 

Marlene zise diabolic: 


— La telefonul mobil totul este posibil. La acea vreme mă 
aflam deja aici, în Burg Layenfels. Am vrut să te învăţ minte, dar 
mai înainte de toate am vrut să mă descotorosesc de tine. Cine 
te crezi tu? Crezi că nu am observat sclipirile din ochii tăi atunci 
când ne-am revăzut pentru prima oară după o lungă perioadă 
de timp? Crezi că nu ştiam ce ţi-ai propus tu pentru vizita ta la 
Roma? Dar eu nu uitasem cum mă luai în râs când împărţeam 
amândoi aceeaşi bancă la şcoală. Admit că aveam părul ondulat 
artificial, că sânii mei nu erau cum ar fi fost de aşteptat la o fată 
de şaptesprezece ani, că trebuia să port mai mult decât alţii un 
aparat dentar şi că pentru nişte haine mai ca lumea nu aveam 
bani. Dar trebuia să îmi spui toate astea direct în faţă? Te-am 
urât de atunci şi nici acum nu am încetat să te urăsc. 

— Asta nu ştiam, se bâlbâi Malberg. Dar în orice caz nu îmi 
amintesc de aşa ceva. Crede-mă, spun adevărul! Dar dacă a 
fost aşa, îmi pare rău. 

— Da, brusc acum îţi pare rău, pentru că ţi-e frică de nu mai 
poţi! 

— Da, îmi este frică. Vrei să mă omori? 

— Eu să te omor pe tine? Nu! Marlene îşi ieşi din fire şi adăugă: 
Tu te vei sinucide! Trei paşi înapoi, şi totul este gata. 

Într-un acces de curaj Malberg izbucni: 

— Eşti nebună de-a binelea! Nu, nu ai să mă obligi să sar de 
aici. Trage, hai trage! 

Malberg simţea sângele fierbându-i în vene. Cu ochii larg 
deschişi urmărea cum Marlene se retrase trei, patru paşi. Era la 
nici doisprezece paşi de el, despărțiți de două creneluri. 
Distanţă suficientă pentru ca ea să nu se murdărească atunci 
când va trage. 

— Pentru ultima oară, trei paşi înapoi! şuieră Marlene. 

— Nu vei trage! lar eu nu mă voi arunca de aici! 

În ultimele raze de lumină ale serii, Malberg observă că între 
ochiul lui, ţeava revolverului şi ochiul lui Marlene era o linie 
dreaptă. _ 

Atunci simţi o lovitură puternică, însoţită de un şuierat. In 
starea confuză în care se afla, crezu că nu mai auzise focul 
armei. Şi, ciudat, nu simţea nimic. Aştepta efectul dureros. 

Dar o văzu pe Marlene zvârlind arma şi clătinându-se. Se 
răsuci, amenințând să se prăvale peste creneluri. Imobilizat de 
groază şi în imposibilitate de a înţelege ce se petrecea de fapt, 


Malberg remarcă săgeata care ieşea din spinarea ei. O văzu 
cum cădea cu capul înainte. După câteva secunde auzi o 
bufnitură surdă. 

Marlene? 

Din curtea burgului se ridicară strigăte violente. Malberg se 
duse mecanic la crenelurile printre care dispăruse Marlene. Se 
sprijini cu teamă de ele şi privi în jos. 

Nouă etaje sub el era întins corpul zdrobit al lui Marlene. 

Pe treptele ce urcau în donjon se auzeau paşi. Din întuneric îşi 
făcu apariţia Gruna. Avea cu el un arc. Un instrument de 
precizie, ca acelea ce pot fi văzute la concursurile sportive. 

— Dumneavoastră? întrebă mirat Malberg. 

Gruna confirmă cu un gest al capului. 

— V-am urmărit de dincolo. La început am crezut că este vorba 
despre o dispută nevinovată. Dar prin luneta arcului meu am 
văzut că femeia vă ameninţa cu un revolver. Atunci mi-am 
datseama că se petrecea ceva serios. 

— Nu ar fi trebuit s-o faceţi, murmură Malberg mai mult pentru 
el. Nu, nu ar fi trebuit s-o faceţi. 

— Aţi fi preferat ca dumneavoastră să vă fi aflat acum la baza 
turnului? 

Malberg se clătină. 

— Marlene, spuse el pierdut, Marlene. 

— Unica femeie printre o sută de bărbaţi. Nu putea sfârşi bine. 
Dar Murath i-a smuls aprobarea lui Anicet. Profesorul a 
condiţionat rămânerea lui în Burg Layenfels, deci şi continuarea 
cercetărilor lui, de aprobarea rămânerii lui Marlene. Trăia cu ea. 

In timp ce Malberg urmărea explicaţia lui Gruna, adulmeca în 
jur. 

Acest lucru fu observat şi de Gruna: 

— Incendiu! strigă el şi privi speriat în jos. Foc, arde burgul! 
urlă ca scos din minţi. 

Malberg se duse şchiopătând până la creneluri. Din spatele 
mai multor ferestre ieşeau limbi de foc. Mai întâi din corpul de 
clădire aflat în faţa donjonului. Apoi şi din alte părţi ale 
construcţiei trapezoidale. 

Malberg urmărea ca în transă înfiorătorul spectacol, fără a se 
gândi câtuşi de puţin la cauza incendiului. Nici Gruna nu putu 
câteva clipe să se desprindă din fascinația acestui spectacol 
nocturn. 


Dar brusc, ca trezit dintr-un vis, murmură: 

— Trebuie să plecăm de aici! Cât mai repede posibil. 

Gruna îl apucă de mijloc pe Malberg, care încă mai privea ca 
paralizat în jos, şi îl trase către scară. 

Ajunşi la etajul şase, unde fură întâmpinați de nori grei de fum 
negru, Malberg vru să o ia de-a lungul coridorului care ducea la 
arhivă. 

— Sunteţi smintit? urlă Gruna, tuşind mai să-şi dea sufletul. 

În cele din urmă îl trase pe Malberg de mânecă înapoi la scară. 

— Dar cartea lui Mendel! strigă şi Malberg, tuşind. Cartea este 
unică! 

— Dar unică este şi viaţa ta, idiotule! 

Muştruluiala îl readuse la realitate pe Malberg. . 

Coborau cât puteau de repede scara abruptă. In dreptul ieşirii 
în curtea burgului se adunaseră o mulţime de bărbaţi care 
gesticulau, tuşeau şi strigau. Şi aici era fum şi o duhoare 
pestilenţială. 

Când ieşiră de la parter în aer liber, Malberg nu urmă calea 
directă către poarta burgului, cum făceau toţi ceilalţi. O luă spre 
stânga, unde la mai puţin de zece metri de locul prin care 
ieşise, o formă umană îmbrăcată în uniformă de camuflaj zăcea 
pe pavaj. 

Din cap, sau mai bine zis din ceea ce mai rămăsese din el, o 
baltă de sânge se răspândea pe piatra cubică. Săgeata pe care 
Malberg o văzuse ieşind din spinarea lui Marlene îi străpunsese 
corpul din cauza şocului căderii şi acum îşi arăta vârful prin 
coşul pieptului. 

Fumul şi focul se înteţeau. Ultimele geamuri ale ferestrelor se 
spărgeau, şi Malberg se întoarse spre poarta burgului. Apoi se 
mai uită o dată către donjon. Acolo, sus, văzu o făclie ce se 
mişca şi o siluetă cuprinsă de flăcări, cu o canistră în mâini: 
Murath. 

Profesorul turna un lichid din canistră în mai multe locuri, pe 
care îl aprindea de la hainele sale în flăcări. După ce goli 
canistra, o aruncă şi, dansând ca un diavol şi râzând dement, 
strigă: 

— Şi către sfârşitul miilor de ani, Satana va fi dezlegat din 
închisoarea lui! 

Nu mai încăpea nicio îndoială că înebunise după eşuarea 
ultimului său experiment. 


Urletele lui înfiorătoare se pierdeau sub zgomotele incendiului. 
Malberg se întoarse şi alergă după ceilalţi bărbaţi. 

Membrii frăţiei Fideles Fidei Flagrantes se înghesuiau în 
defileul îngust. Fiecare voia să îl depăşească pe cel din faţa lui. 
Cerul se coloră în roşu-sângeriu şi arunca o lumină 
respingătoare, gălbui-roşcată asupra chipurilor înspăimântate. 

În depărtare se auzeau sirene, al căror sunet se strângea 
treptat din toate părţile într-un cor de groază, care făcea 
urechile să ţiuie. 

Când Malberg, înconjurat de oameni care urlau şi se loveau 
unul de altul, ajunse la bifurcația drumului, mulţimea se 
dispersă. Cei mai puţini, printre care şi Malberg, aleseră drumul 
care ducea spre Lorch, în vale. Parcă vânaţi de furii, fraţii 
rătăciră întreaga noapte prin păduri. 


CAPITOLUL 60 


În Burg Layenfels flăcările făcură prăpăd până în seara zilei 
următoare. Din pricina poziţiei izolate a burgului, toate 
încercările de a stinge incendiul au rămas fără succes. Aroganta 
construcţie a ars până la temelii. 

Flăcările au distrus originalul giulgiului lui Isus din Nazareth. Ca 
şi preţioasa carte a lui Gregor Mendel, redată doar pentru scurt 
timp cunoaşterii umane, în cele din urmă păstrându-şi secretul 
pentru ea. Dar, mai înainte de toate, a fost distrus diabolicul 
plan al celor doi posedaţi de ideea de a schimba lumea şi de a-i 
răpi acesteia tocmai ceea ce le oferă multor oameni echilibrul 
vieţii. 

x kx * 

Malberg petrecuse restul nopţii în hotelul Krone din 
Assmannshausen. Era prea răscolit. Prea agitat pentru a vorbi 
cu Caterina. 

Abia dimineaţa, pe la ora şapte, după ce stătuse îndelung sub 
duş, ca şi cum ar fi dorit să se curețe de groaznicele trăiri ale 
nopţii ce trecuse, formă numărul telefonului acesteia. 

Caterina răspunse somnoroasă. 

— Eram îngrijorată, spuse ea, am încercat de mai multe ori să 
dau de tine. Ce s-a întâmplat? 

— Marlene a murit, răspunse încet Malberg. 

— Ştiu, Lukas, ştiu. 

— Nu ştii nimic, spuse el, privind cerul limpede al dimineţii, şi 
nici nu va fi simplu să îţi explic acest lucru. 

Apoi strânse cu gingăşie receptorul telefonului, ca şi cum ar fi 
fost mâna ei.