Glenn Cooper — Semnul crucii

iGO: 
d Sf E E A 
baii à ia 


€ å 
iti i 


! PRIMUL ROMAN DIN SERIA 


CAL DONOVAN 


l „Incandescent şi exploziv.“ James Rollins 


4 


GLENN COOPER 
— (Cal Donovan #1) — 


SEMNUL CRUCII 


Original: Sign of the Cross (2018) 


Traducere din limba engleză: 
LINGUA CONNEXION 


7 


virtual-project.eu 


UNU 


Provincia romană Siria, Palestina, 327 


Soarele necruţător al Ierusalimului pârjolise pământul şi 
îl făcuse tare ca piatra. În ciuda căldurii din timpul zilei, 
muncitorii, cu busturile goale şi înarmaţi cu târnăcoape 
grele, nu îndrăzneau să rupă ritmul muncii. Doamna se 
afla prin apropiere, urmărindu-le fiecare mişcare, 
ascultând sunetele muzicale ale fierului care lovea 
pământul întărit. 

Ea şedea, la umbra cortului, pe un morman de pietriş 
aplatizat şi supraveghea săpăturile. Soldaţi romani 
încruntaţi stăteau de pază la fiecare colţ al ţarcului 
deschis. Aceşti bărbaţi şi camarazii lor, care înconjuraseră 
locul, nu erau legionari obişnuiţi, ci o cohortă de 
centurioni de elită, aleşi chiar de împărat. Nu existau 
ameninţări specifice la adresa doamnei şi nici măcar o 
atmosferă amenințătoare în general. De fapt, cei mai mulţi 
oameni din Ierusalim îi susțineau activităţile şi îi apreciau 
generozitatea faţă de cei săraci. Dar nu trebuia să lase loc 
de greşeală. Un singur nemulţumit cu o praştie ar fi putut 
să producă un dezastru. Aceasta era mama împăratului, o 
împărăteasă puternică. 

Flavia lulia Elena Augusta. 

Femeia de rând care devenise consoarta unui împărat, 
Constantinus Chlorus, şi care dăduse naştere altuia, şi mai 
important, pe care istoria va ajunge să-l cunoască drept 
Constantin cel Mare. Bărbatul care sfidase secole de 
tradiţie romană, măturase zeii şi se convertise la 
creştinism. 

Dacă el măturase zeii, atunci Elena fusese mătura. 

Atât de îndrăgostită era de această nouă religie creştină 
încât, la vârsta de aproape optzeci de ani - când cele mai 
multe femei de viţă nobilă, complet senilizate, erau purtate 
dintr-o cameră într-alta, prin confortabilele vile romane - 


13> 


sprintena Elena făcea pelerinaje în locuri îndepărtate, în 
căutarea relicvelor lui lisus. 

Ajunsă în oraşul sfânt Ierusalim, împreună cu suita sa, 
uimise oamenii de rând umblând printre ei, în pieţe şi 
biserici, întrebând ce ştiau de la strămoşii lor despre locul 
în care se află mormântul lui lisus şi despre Golgota: locul 
în care fusese răstignit. Istoria transmisă oral era 
puternică. Trei sute de ani într-o ţară atât de veche şi de 
plină de legende nu însemnau decât un grăunte de timp. 
Acum, la doi ani de la începere, expediţia se apropia de 
final, iar succesul Elenei era uluitor. Construise biserici în 
locul din Betleem unde credea că se născuse lisus şi pe 
Muntele  Măslinilor, locul înălţării sale. Dar aceste 
descoperiri nu erau decât fleacuri în comparaţie cu imensa 
misiune de pe Golgota: zona cel mai des menţionată de 
către localnici ca fiind locul înmormântării lui lisus. Cu 
două sute de ani în urmă, împăratul Hadrian începuse 
reconstrucţia Ierusalimului, în urma revoltelor violente şi 
distrugătoare ale evreilor. Pe Golgota, el acoperise terenul 
cu pământ şi ridicase un mare templu închinat lui Venus, şi 
Elenei îi revenise sarcina să distrugă clădirea, piatră cu 
piatră. 

Veneratul episcop Macarie al Ierusalimului era tovarăşul 
de nedespărţit al Elenei, sfătuitorul spiritual, şi el fusese 
cel care alesese locul pentru săpături, odată ce zona fusese 
eliberată. O echipă de bărbaţi cu târnăcoape şi lopeţi (cea 
mai mare parte sirieni şi greci), conduşi de un 
supraveghetor, un sirian impunător numit Safar, 
descoperise curând un mormânt vechi, tăiat în piatră în stil 
evreiesc. Safar îl ajutase pe Macarie să coboare pe o scară 
în groapa excavată şi, când bătrânul episcop revenise 
alături de Elena, proclamase, în lacrimi, că acesta era 
adevăratul mormânt al Mântuitorului. După câteva 
săptămâni, undeva în apropiere, săpătorii descoperiseră 
trei perechi de bârne de lemn, descompuse şi pietrificate. 
După ce fuseseră scoase din groapă şi aşezate pentru ca 
Elena să le cerceteze, ea şi Macarie declaraseră cu bucurie 
că acestea erau crucile lui Hristos şi ale celor doi hoţi. Dar 


14> 


care dintre ele fusese a lui Hristos? 

Macarie propuse o soluţie pentru această problemă 
supărătoare. 

Bucăţi din cele trei cruci fuseseră duse lângă o femeie 
bolnavă, care era pe moarte din cauza unor tumori în 
stomac. La început, una dintre bucăţile de lemn fusese 
aşezată în mâna ei. Nu se întâmplase nimic. Nici cea de a 
doua bucată nu avusese vreun efect. Dar a treia bucată 
fusese miraculoasă. În timp ce strângea aşchia de lemn, 
pielea femeii îşi schimbase culoarea din galben în roz, iar 
umflătura din burtă se retrăsese. Ea se ridicase, pentru 
prima oară după multă vreme, şi zâmbise. 

Găsiseră Sfânta Cruce. 

Elena mai avea o singură misiune înainte să-şi ia 
relicvele şi să pornească înapoi spre Roma. Ea îi trimise pe 
săpători înapoi în groapă să găsească şi cuiele răstignirii. 

— Ar trebui să fie trei, sau patru? îl întrebă ea pe 
Macarie. 

Episcopul se aşeză alături de ea în cort. 

— Nu ştiu, doamna mea. Unii călăi preferau să bată cuie 
separate pentru fiecare gleznă. Alţii înfigeau un singur cui 
în ambele glezne. 

— Aş vrea să se grăbească, spuse ea. Sunt femeie 
bătrână. 

Episcopul râse îndatoritor. O auzise spunând lucrul 
acesta de nenumărate ori. 

Jos în groapă, ascuns vederii lor, Safar îşi supraveghea 
oamenii cum îndepărtau pământul de sub locul în care 
găsiseră Sfânta Cruce. Ochii săi ageri observară ceva. Îl 
împinse într-o parte pe cel mai apropiat muncitor şi 
continuă să sape cu târnăcopul lui. În timp ce săpa, aşezat 
în genunchi, dezveli un cui mare, înnegrit de rugină. Era 
lung cât palma unui om, cu secţiune pătrată şi capul turtit, 
intact. Era pe punctul să-l tragă afară când privirea i se 
opri asupra unui alt punct negru, în apropiere, şi, curând, 
descoperi un al doilea cui, ceva mai scurt, cu vârful rupt. 
Apoi un bărbat aflat la câţiva paşi depărtare îl strigă în 
siriană. Găsise încă un cui şi, în timp ce Safar săpa în jurul 


<15> 


lui, observă încă ceva negru. În curând, descoperiră patru 
cuie. Ultimului dintre ele îi lipsea jumătate din cap, 
aparent smuls când fusese bătut sau când fusese scos din 
cruce. 

— Doamna va fi mulţumită, nu-i aşa? îl întrebă lucrătorul 
pe Safar. 

— Sunt convins că va fi foarte mulţumită, spuse Safar şi 
ridică privirea către cerul palid. Treaba ei s-a încheiat. 
Acum ne va părăsi. 

— Ne va da nişte monede? întrebă lucrătorul. 

— O să-mi dea mie o pungă cu bani şi, dacă îţi ţii gura 
închisă, o să primeşti o mare parte din ei. 

— Să-mi ţin gura închisă despre ce? 

— Ea va primi doar trei cuie. 

— Şi al patrulea? 

— Acela este al meu, spuse el şi arătă către ultimul 
găsit, cel cu capătul rupt. Am îndurat destule lucrând sub 
comanda unei femei. 

— E împărăteasă. 

— Dar tot femeie e. Aceasta e răsplata mea pentru 
umilinţă. In afară de asta, este rupt şi ne va acuza pe noi 
că am produs paguba. Eu o să vând relicva. Dacă vorbeşti, 
o să mori sărac. 

Safar răscoli cu târnăcopul pământul din jurul celui de al 
patrulea cui până când reuşi să-l tragă afară. Îl strânse cu 
lăcomie între degete, pentru a-i simţi consistenţa, dar 
deschise pumnul rapid. Simţise nişte furnicături în 
încheietura mâinii, o căldură uşor neplăcută, şi băgă rapid 
cuiul în buzunarul din faţă al robei sale. 

Celălalt lucrător ieşi din groapă şi alergă spre cortul 
Elenei. 

— Safar a găsit cuiele, maiestate, declară el. 

Faţa ridată a Elenei se lumină la auzul acestei veşti. 

— Câte? întrebă ea, în timp ce Safar se apropia. Trei sau 
patru? 

Safar rânji, arătându-şi strungăreaţa. 

— Trei, maiestate. Doar trei. 


<6» 


DOI 


Asuncion, Paraguay, 1955 


Era un băiat sensibil, de unsprezece ani, înclinat să 
tresară atunci când tatăl său se înfuria, ceea ce îl făcea pe 
acesta să se enerveze şi mai tare. 

— Fii bărbat, la naiba! Nu te smiorcăi! 

Tatăl lui era ca un vulcan. Când presiunea din interiorul 
lui depăşea limita, erupea. Otto Schneider era un om atât 
de singuratic, încât nu exista altcineva pe care să se 
descarce în afară de fiul şi soţia sa. Dar, pentru fiecare 
zece dăţi când îl ameninţa pe tânărul Lambret pentru vreo 
abatere reală sau imaginară, îl pocnea o singură dată. 
Această proporţie de unu la zece era atât de nefiresc de 
precisă, încât tânărul Lambret ştia exact când îi venea 
rândul pentru vânătăi şi se pregătea pentru asta. Mama lui 
nu putea suporta pedeapsa corporală, aşa că, atunci când 
devenea iminentă, fugea din cameră, înlăcrimată, şi 
revenea când se termina, ca să-i ofere sărutări şi o bucată 
de prăjitură. Şi atunci când ea devenea ţinta unei mâini 
prea grele sau mai rău, fiul îi copia bunătatea şi îi aducea 
dulciuri mamei sale. 

— Îl urăsc! 

— Nu vrea să fie rău, Lambret. Trebuie să-l iubeşti. Se 
află sub o presiune teribilă. A fost general, un om 
important. Acum, este, ei bine, este tatăl tău. Trebuie să 
înţelegem. 

Băiatul nu era înscris la şcoală. Tatăl său refuzase să-l 
lase să înveţe spaniolă, pe care el o considera o limbă 
decăzută şi cu cât mai puţini oameni ştiau că familia din 
casa modestă era germană, cu atât era mai bine. În ţara 
lor, mama lui fusese profesoară de limbi străine şi ea era 
cea care trata cu lumea aflată dincolo de poarta grădinii. 
Ea îl pregătea acasă pe Lambret, şase zile pe săptămână, 
câte cinci ore în fiecare zi şi, uneori, chiar mai mult dacă 


<17> 


tatăl lui considera că este prea puţin. Pe lângă literatură şi 
cultură germană, băiatul avea constant ore de latină şi 
greacă. Istoria era singurul subiect de care Otto era 
interesat. Încercările şi suferinţele rasei ariene erau 
deosebit de importante pentru el. Băiatul trebuia să afle 
adevărul, nu propaganda şi rahaturile sioniste. Băiatul se 
născuse la Berlin, la sfârşitul lui 1944, când războiul 
mergea din rău în mai rău. Otto îl botezase Lambret, ceea 
ce, în germana veche, însemna „lumina pământului”, un 
gest mult prea optimist având în vedere cufundarea în 
întuneric a Germaniei. Încuiată în biroul tatălui său se afla 
o fotografie a lui Himmler care îl săruta pe micuțul 
Lambret pe obraz. 

Biroul era sursa unei fascinaţii nemărginite. De-a lungul 
anilor petrecuţi în casă, băiatul îşi văzuse tatăl descuind 
sertarele biroului pentru a admira tot felul de artefacte 
minunate. Când îl întrebase despre ele, fusese întotdeauna 
refuzat cu furie, până în momentul în care tatăl lui îi 
spusese, în sfârşit, că, într-o zi, toate comorile din birou 
vor fi ale lui. 

— Când? 

— Când voi fi mort. 

— Când va fi asta? 

— Destul de curând, dacă nemernicii vor reuşi. 

Lambret nu ştia cine erau aceşti nemernici, dar se baza, 
în tăcere, pe ei. 

În ultima vreme, când tatăl lui îşi făcea somnul de după- 
amiază, iar mama lui pregătea cina, băiatul ceda 
curiozităţii şi făcea incursiuni prin cameră pentru a căuta 
cheia sertarului. Era o cameră mare, cu multe posibile 
ascunzători. Erau sute de cărţi, scrumiere, suporturi de 
pipe, halbe de bere decorative sau cu însemnele 
regimentului şi o grămadă de nimicuri. Exista şi 
posibilitatea ca tatăl său să ţină cheia la el. Dar Lambret 
nu se descuraja. Nu petrecea mai mult de cinci minute în 
fiecare zi în căutările lui pe furiş. Dacă ar fi fost descoperit 
cotrobăind prin camera interzisă, consecinţele ar fi fost 
dezastruoase. 


18> 


Lambret încercă din nou. Privind des spre pendula de pe 
şemineul din birou, ca să nu piardă noţiunea timpului, 
băiatul se uită dedesubtul şi în interiorul fiecărei halbe de 
bere, deşi mai făcuse asta şi înainte. Un câine din vecini 
începu să latre. Pendula bătu o dată la şi jumătate. li trecu 
prin minte că nu cercetase niciodată ceasul. Trase un 
scaun, se căţără pe el, ridică ceasul acoperit cu o cupolă 
de sticlă şi îl aşeză pe birou. Pe postamentul de aramă 
scria ceva: o inscripţie onorifică pentru tatăl lui din partea 
regimentului şi o zvastică incrustată cu rubine mici. Ridică 
ceasul şi se uită sub el. Acolo, prinsă cu o cureluşă de 
piele, se afla cheia mult dorită. 

Câinele lătră din nou. 

Tremurând, băiatul luă cheia şi o introduse în gaura de 
la sertarul de sus. O întoarse şi auzi un sunet plăcut în 
timp ce sertarele laterale se deschiseră. În depărtare, o 
auzi pe mama lui aşezând o oală grea pe aragaz. Mai avea 
doar jumătate din timpul de explorare. Se duse direct la 
sertarul cel mai de jos, din dreapta. Acela din care îl 
văzuse pe tatăl său cum scosese, cu mult timp în urmă, un 
artefact care-i înfierbântase imaginaţia până în ziua de 
astăzi. Inăuntru se afla un singur obiect, învelit în catifea 
verde. 

Era greu. 

Se aşeză pe scaunul tatălui său, îl aşeză pe birou şi îl 
dezveli încet. 

Era exact aşa cum şi-l amintea. 

Suliţa avea şaizeci de centimetri lungime, de la vârful 
ascuţit până la înmănuşare, iar partea cea mai lată măsura 
cinci centimetri. Oţelul era întunecat, aproape negru. 
Băiatul era fascinat de greutatea şi de ornamentele lui. O 
folie subţire de aur bătut, atât de strălucitoare încât îi lua 
ochii, era înfăşurată în jurul secţiunii mediane a lamei. 
Deasupra foii de aur, o ţepuşă neagră, subţire, era prinsă 
într-o gaură făcută în oţel, cu patru spirale separate de fire 
subţiri de argint, bine strânse. Suliţa părea să fie 
întruchiparea puterii fizice şi, când băiatul o luă în mâinile 
lui micuţe, aproape că-i putu simţi puterea distructivă. 


19> 


— Ce faci acolo? 

Lambret aproape că scăpă arma. 

Tatăl lui stătea în uşă, cu picioarele goale. 

— Îmi pare rău, se bâlbâi băiatul. 

— Ştii că urmează fii aspru pedepsit, nu-i aşa? 

Lambret ştia că îl aştepta o bătaie şi avea să fie una 
foarte rea. Dar ceva nu se potrivea. Tatăl lui era mult prea 
calm pentru aceste împrejurări şi asta îl tulbură şi mai tare 
pe băiat. 

Avea gura atât de uscată, încât abia dacă putea articula 
cuvintele. 

— Ştiu. 

— Am auzit câinele lătrând, spuse tatăl lui, absent, 
păşind în cameră. 

Pentru o clipă, Lambret se gândi să se apere cu obiectul 
pe care-l ţinea în mâini. 

— Ştii ce este asta? 

— O suliță? 

— O lance, de fapt. Vârful unei lănci romane. Este o 
replică. Ştii ce Înseamnă asta? 

— Că nu este adevărată? ă 

— Este destul de adevărată. Înseamnă că nu este 
originală, dar este destul de specială. Este o replică după 
Lancea lui Longinus, pe care unii o numesc şi Lancea 
Destinului. Ai auzit vreodată de ea? 

Băiatul clătină din cap. 

— Longinus a fost soldatul roman care şi-a folosit lancea 
ca să-l ucidă pe lisus, când se afla pe cruce. Creştinii spun 
că lancea este sfântă. 

— Şi este? 

— Nu ştiu asta, dar are anumite puteri. Cea adevărată, 
adică. 

Lambret se simţi încurajat de fluiditatea conversaţiei. De 
obicei, pedeapsa era precedată de câteva serii scurte de 
strigăte şi înjurături. 

— De unde o ai? 

— Mi-a fost dată, în ultimele zile ale războiului, de către 
Heinrich Himmler, personal. Ştii cine a fost el, nu-i aşa? 


< 10» 


— Da. 

— Himmler avea adevărata Lance Sfântă, dar era prea 
valoroasă ca să o ţină la vedere, aşa că a comandat această 
replică la un faimos făuritor de săbii japonez, care a venit 
în Germania tocmai de la Kyoto. La sfârşitul războiului, 
Himmler mi-a dat-o mie, pentru serviciile aduse Reichului. 
A fost un moment înălţător. 

— Unde se află cea adevărată? 

— A, vom avea această discuţie atunci când vei fi mult 
mai mare. Am mari speranţe pentru tine, Lambret. Sper că 
te vei ridica la înălţimea numelui tău şi vei readuce lumina 
şi speranţa în sărmana noastră patrie. Cred că este 
destinul tău ca într-o zi să găseşti... 

Din bucătărie se auzi un țipăt scurt. Auzind-o pe mama 
lui plângând, băiatul scăpă vârful suliţei pe covor. 

Otto Schneider alergă la fereastra biroului şi dădu 
perdelele la o parte. Pe trotuar aştepta un sedan negru. 

Lambret auzi paşi grei care tropăiau pe hol. 

Tatăl lui scuipă cuvintele. 

— Porci israelieni. În sfârşit, s-a întâmplat, zise el, 
străbătând distanţa de la fereastră până la birou din doi 
paşi. Deschise sertarul din centru şi luă un pistol mic şi 
negru, acelaşi model de Walther pe care îl folosise şi Hitler 
pentru el însuşi. Lambret îl văzu cum îşi ridică pistolul la 
tâmplă. 

— Tată? 

— Nu te uita în altă parte! strigă tatăl său. Nu vreau să 
priveşti în altă parte! Asta o să te transforme în bărbat! 

Uşa biroului se trânti de perete şi cineva strigă: „Nu!” 

Lambret făcu aşa cum i se spusese şi îl văzu pe tatăl său 
zburându-şi creierii. 


<11> 


TREI 


Abruzzo, Italia, în zilele noastre 


Tânărul preot Giovanni Berardino se trezi din somnul de 
după-amiază, ud de sudoare. Obloanele erau trase şi 
camera lui era întunecată şi neplăcut de caldă, în ciuda 
ventilatorului care se învârtea pe masă. Chiar şi simplul 
gest de a-şi aprinde lampa de pe noptieră devenise dificil. 
Deja se învățase să se dea jos din pat fără să-şi folosească 
mâinile, dându-şi picioarele jos cu viteză şi folosindu-se de 
inerție ca să se ridice. Odată ridicat, îşi verifică, ezitant, 
încheieturile bandajate cu tifon. Erau pătate cu sânge 
proaspăt. Inecându-şi lacrimile, îşi împreună cu grijă 
palmele şi îşi plecă fruntea pentru rugăciune. 

Sângerarea dureroasă începuse în urmă cu o lună. Până 
acum reuşise să o ascundă de noii săi enoriaşi din oraşul 
medieval Monte Sulla, dar se temea că va fi descoperit şi 
obligat să consulte un medic. Călugăriţele şi câţiva 
enoriaşi observaseră deja că dispoziţia jovială pe care o 
afişase la sosire devenise amară şi începuseră să 
bârfească. Era supărat de ceva? Se îndoia de sine însuşi, 
aşa cum se întâmpla cu mulţi tineri în zilele de început ale 
preoţiei? Sau era ceva ce îl deranja la noii lui fraţi şi 
surori? 

Casa preotului se afla chiar dincolo de piaţă, faţă în faţă 
cu vechea biserică Santa Croce. Camera lui mică avea baie 
proprie şi, acolo, după ce îşi trase pantalonii negri, îşi 
desfăcu, încet, bandajele. Nu-i plăcea să se uite la răni. 
Erau adânci şi însângerate, de diametrul unei monede de 
doi euro. Aplică o alifie şi apoi le înfăşură la loc, folosind 
ultimul bandaj curat pe care îl mai avea. Va trebui să-şi 
mai ia de la farmacie în după-amiaza aceasta. Farmacistul 
făcuse un comentariu despre nevoia lui de atât de mult 
bandaje: „Faceţi o mumie, părinte?” Se temea de aceste 
întrebări, dar ce putea să facă? Nu le putea cere maicilor 


<12 > 


Theresa şi Vera să-i cumpere ele. 

În ciuda căldurii, fusese nevoit să renunţe la haina 
clericală cu mâneci scurte, în favoarea uneia cu mâneci 
lungi. Îşi trase una peste maiou şi începu lenta şi dificila 
sarcină de a o încheia. Când termină, îşi puse gulerul 
clerical şi tresări. 

Viziunea începu la fel de brusc şi de neaşteptat ca 
întotdeauna. De când îi apăruseră rănile, nu trecuse nicio 
zi fără cel puţin una. Aceasta era a doua de la micul dejun. 
Ajunsese să se bucure de aceste momente din mai multe 
motive, dintre care unul era dispariţia durerii. Inchise 
ochii strâns şi îşi lăsă braţele să atârne, îngăduind viziunii 
să-l cuprindă, să treacă prin el. 

Faţa i se îmblânzi şi şopti: „Da, da, da, da”. 

Exact în acelaşi moment, Irene Berardino făcea 
cumpărături în centrul oraşului Francavilla al Mare, la 
vreo nouăzeci de kilometri spre est de Monte Sulla, pe 
coasta Mării Adriatice. 

Cărând o pungă grea, de plastic, plină, părăsi aerul 
răcoros din supermarket şi ieşi în umezeala încinsă de pe 
Viale Nettuno. Tocmai pornise spre apartamentul pe care-l 
împărțea cu mama ei când înţepeni în loc uitându-se la 
bărbatul care tocmai intra într-un magazin. La început se 
gândi că schimbarea bruscă de temperatură o afectase şi 
mintea îi juca feste, dar nu-i luă prea mult ca să-şi dea 
seama că vederea nu o înşela. 

Nimeni nu arăta la fel ca fratele ei şi acesta se afla în 
magazinul lui favorit de îngheţată. 

Era uşor de observat, pentru că era mai înalt de un 
metru optzeci, plinuţ, cu părul negru tuns scurt, cu linia 
superioară a părului în formă de V şi perciuni retro. Şi apoi 
erau picioarele, atât de mari încât toată copilăria fusese 
tachinat pe tema asta. „Ce sunt alea, încălțări sau bărci?”, 
obişnuiau să strige copiii. Şi, desigur, era gulerul lui de 
preot. 

— Giovanni! strigă ea, când uşa se închise în urma lui. 

Merse grăbită în josul străzii şi se uită prin geamul 
magazinului. Proprietarul se afla în spatele tejghelei şi 


< 13» 


punea în pahare de plastic îngheţată cu fulgi de ciocolată 
pentru o femeie şi cei doi copii ai ei. Nici urmă de 
Giovanni. 

Deschise uşa şi intră. 

— Mă scuzati, spuse ea. Unde s-a dus preotul? 

— Ce preot? întrebă proprietarul magazinului. 

— Cel care tocmai a intrat. 

— N-am văzut niciun preot. 

— Îmi pare rău, zise Irene. Tocmai l-am văzut intrând. 

Femeia se uită la ea pe deasupra ochelarilor. 

— N-a intrat nimeni, spuse ea. 

— Este imposibil, zise Irene. Există o toaletă sau o uşă în 
spate? 

— Numai în spatele tejghelei, spuse proprietarul, iritat. 
Nu a intrat nimeni. Acum, vreţi îngheţată sau plecaţi? 


<14> 


PATRU 


Cambridge, Massachusetts, trei luni mai târziu 


Adversarul său era cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr 
decât el; o perlă a Harvard Boxing Club, unde cei mai 
mulţi dintre membri nu îşi puseseră niciodată o pereche de 
mănuşi de box înainte să se alăture clubului. Puştiul, venit 
din Louisiana, era excepţia. Participase vreo doi ani la 
Junior Golden Gloves, în timpul liceului, şi era căpitanul 
clubului. 

Cal Donovan se mai antrenase cu el înainte, dar nu în 
ultima vreme. Fusese un an aglomerat. Cu o groază de 
cursuri, cu scrisul şi cu angajamentele pentru conferinţe, 
timpul lui Cal pentru sala de sport avusese de suferit. 

— Nu prea v-am mai văzut pe aici în ultima vreme, îi 
strigă puştiul când îl văzu urcând în ring. 

— M-am antrenat în secret, spuse Cal şi îşi lovi mânuşile 
una de alta. 

Ringul de box fusese ridicat într-un cort, în Science 
Center Plaza din cadrul universităţii. Era noaptea anuală 
de lupte a clubului, şi studenţii curioşi intraseră în cort, 
ocupaseră locuri şi, pe măsură ce atmosfera serii se 
încălzea, se alăturau huiduielilor şi ţipetelor cerute de 
ocazie. 

Clubul era o ciudăţenie sportivă prin faptul că-şi atrăgea 
membrii atât din rândul studenţilor, cât al corpului 
didactic, deşi, în ultimii ani, Cal fusese singurul membru 
din corpul didactic. Boxase pentru prima dată în timpul 
scurtului stagiu în armată, înainte să ajungă la concluzia 
că, poate, până la urmă, colegiul nu era o idee chiar aşa de 
rea. De-a lungul timpului, folosise sportul ca pe o 
modalitate de a se elibera de tensiune, dar nu toată lumea 
considera, inclusiv tânărul său asistent din colţ, că asta 
este o idee foarte bună. 

Joe Murphy avea un accent de irlandez pur din Galway 


<15> 


abia coborât din avion. 

— Uită-te la el cât e de mare, spuse Joe, privindu-l pe 
puşti cum dansează şi cum dă o serie de lovituri în aer. 
Este şi rapid. Cred că ar trebui să abandonezi. 

— Nu te prea pricepi la discursuri motivaţionale, spuse 
Cal. Fă ceva util şi unge-mă cu nişte Vaseline. 

— Unde să te ung? 

— Pe sprâncene, Joe. Ai văzut vreodată un meci de box? 

— Nici măcar unul. Cum poate să ajungă la sprâncene 
prin cască? 

— Ai fi surprins. 

Murphy îndeplini sarcina, ieşi din ring şi apucă un 
prosop. 

— Ce vrei să faci cu ăla? întrebă Cal. 

— Mă pregătesc de abandon. Prosopul este semnul, nu-i 
aşa? 

Crainicul, un antrenor de la departamentul de sport de 
la Harvard, care era şi antrenorul clubului, apucă 
microfonul. 

— În regulă, doamnelor şi domnilor. Aceasta este ultima 
luptă din programul nostru, la categoria 80 de kilograme. 
În pantaloni vişinii, direct din Baton Rouge, să auzim 
ovaţiile pentru căpitanul clubului şi student în ultimul an, 
Jason „Kid Bayou” Moran. 

Urale puternice se auziră din zona în care se afla un 
grup de prieteni ai lui Moran de la Adams House. 

— Şi în pantaloni albaştri, cu siguranţă cel mai 
neobişnuit membru al clubului nostru, din Cambridge, să 
auzim uralele pentru Calvin „Spintecătorul” Donovan, 
profesor de istoria religiilor şi arheologie la Facultatea de 
Teologie de la Harvard! Ce ziceţi, să vă aud din toţi 
rărunchii! 

Nu se auziră decât câteva aplauze politicoase, însă o 
femeie aşezată cu câteva rânduri mai în spate strigă. 

— Dă-i bătaie, Cal! 

Cal se întoarse spre ea şi făcu o plecăciune adâncă. 

— ÎI cunoşti? o întrebă o altă femeie care o însoțea. 

— O, da, îl cunosc. 


< 16» 


— Îl cunoşti sau îl cunoşti? insistă ea. 

— Ambele, de fapt. Am fost împreună în urmă cu câţiva 
ani. 

— Trecut. Trecutul este bun. Arată splendid. Este 
combinat? 

— Din câte ştiu eu, nu, dar lucrurile nu sunt întotdeauna 
clare când vine vorba despre Cal. 

— Câţi ani are? 

— Nu ştiu, vreo patruzeci şi cinci. 

— Cei mai mulţi tipi pe care-i cunosc de vârsta asta 
arată ca nişte popice. Ce abdomen are! Mi-l prezinţi? 

— Cu o singură condiţie. 

— Care? 

— Să-mi promiţi că nu mă vei uri mai târziu pentru asta. 

După ce Cal şi Jason primiră instrucţiunile de la arbitru, 
puştiul îşi scoase pe jumătate proteza dentară cu limba şi 
spuse: 

— Văd că ai un preot în colţ. Perfect. Apoi o supse 
expert, aşezând-o înapoi la locul ei. 

Cal se temu că şi-ar putea pierde proteza pe saltea dacă 
ar încerca aceeaşi manevră, aşa că se mulţumi să 
zâmbească şi să mormăie. Înapoi în colţul lui, părintele 
Murphy strigă spre el: 

— Stai departe de stânga lui şi dacă tot faci asta, stai 
departe şi de dreapta lui. 

La sunetul clopotului, puştiul se lansă şi îl aşteptă pe Cal 
să ajungă în centrul ringului. Acolo, fu întâmpinat de o 
serie de lovituri scurte de stânga, din care jumătate îi 
atinseră faţa. Casca lui Cal absorbi loviturile cu uşurinţă, 
dar nu acelaşi lucru se putu spune şi despre directa de 
dreapta primită în bărbie. Pe aceea o simţi până în tălpi. 

Cal se retrase, dar puştiul îl urmări, dându-i o stângă în 
faţă şi pregătindu-se pentru o altă lovitură de dreapta. 

Cal se gândi că era momentul să înceteze să mai fie 
sacul de antrenament al puştiului şi încercă o combinaţie 
rapidă stânga-dreapta, dar se împiedică în pantofii măsura 
47 ai lui Jason şi ateriză pe saltea, mai întâi cu şoldul. 

— A alunecat, strigă arbitrul şi îl împinse pe puşti mai 


<417> 


departe în timp ce Cal se ridică. 

— De ce dracu' n-ai rămas jos, strigă Murphy. 

Era imposibil să-i arate preotului degetul mijlociu, din 
interiorul mănuşii de box. Când se reluă lupta, Cal mai 
încasă câteva lovituri în cap şi abia reuşi să trimită un 
upercut amărât când puştiul se aplecă spre el. Îl nimeri în 
frunte, dar asta nu păru să-l încetinească. Gâfâind din 
cauza efortului, Cal se gândi să aştepte să se scurgă timpul 
şi să încerce să nu mai încaseze şi alte lovituri, dar Jason 
nu avea de gând să-l lase să scape. Continuă să forţeze, 
lansând combinaţii eficiente spre faţa lui, cu alonja lui 
superioară. Cal începea să ameţească. Ar fi putut să cadă 
la podea sau să încerce altceva. Capul puştiului era prea 
departe, dar burta lui era în raza de acţiune. Aşa că porni 
lansat şi îl nimeri pe Jason cu un croşeu puternic de 
dreapta în stomac, exact când se auzi clopotul. 

Murphy îl aştepta în colţ cu un scăunel, o sticlă cu apă şi 
o găleată pentru scuipat. 

— Să fiu sincer, nu suport să privesc asta, spuse el şi 
turnă nişte apă în gura lui Cal. Nu mi-am închipuit că va fi 
aşa de violent. 

— Nu ştiai că boxul este violent? îl tachină Cal. 

— Nu m-am gândit niciodată că varianta de colegiu ar fi, 
cred. 

— Vezi aia, întrebă Cal şi privi către colţul opus. 

— Ce să văd? 

— İl freacă pe stomac. Cred că l-am lovit destul de rău. E 
un pic pufos acolo. Probabil că face ca toţi cei din anii 
terminali, bea bere şi mănâncă prea multă pâine şi paste. 

— Vrei să încetezi să te referi la dieta mea într-un mod 
atât de depreciativ? 

— O să încerc ceva. Dacă nu funcţionează, o să am 
nevoie de transport la spitalul din Cambridge. 

Gulerul clerical al lui Murphy se strâmbase aşa că şi-l 
aranjă. 

— Nu ştiam cât de variate vor fi îndatoririle mele faţă de 
tine în calitate de doctorand. 

Când clopotul sună pentru a doua repriză, Cal îl lăsă pe 


< 18» 


puşti să vină spre el. Adoptă o atitudine pur defensivă: 
aplecat mult de mijloc, cu mănuşile ridicate în dreptul feţei 
şi folosindu-şi antebraţele şi coatele pentru a-şi proteja 
abdomenul. Adversarul lui muşcă momeala şi se apropie, 
aruncând o furtună de upercuturi în mănuşile lui Cal, 
încercând să le depărteze şi să ajungă la faţă. 

Cal primi loviturile în mănuşi timp de vreo treizeci de 
secunde, până când simţi că puştiul pierde din avânt. 
Atunci, când acesta îşi cobori mâna dreaptă mai mult 
pentru a-şi lua avânt pentru un upercut, Cal îl lovi cu un 
croşeu fulgerător de dreapta în stomac. 

Puştiul icni îşi lăsă, pentru o clipă, amândouă mâinile 
moi. Cal continuă cu o stângă în acelaşi loc, o dreaptă 
puternică şi încă o stângă. Puştiul icni din nou şi se retrase 
cu o privire sticloasă. Cal nu-l urmări. Înainte ca arbitrul 
să poată reacţiona, proteza dentară a puştiului sări afară, 
urmată de ceea ce mâncase la prânz. 

Amicii de la Adams House începură să urle spre băiat şi 
să arunce în ring cu programul mototolit. 

Acela fu momentul în care arbitrul interveni şi opri 
lupta, ridicând braţul lui Cal în semn de victorie. Cal se 
duse la puşti şi îşi puse braţul în jurul umerilor lui căzuţi. 

— Bună luptă, Jason. Mă bucur că vei absolvi, aşa că nu 
există riscul unei revanşe. 

Murphy se urcă în ring şi îşi felicită mentorul. 

— Bună treabă, profesore. Faci cinste acestui sport 
extrem de tulburător. 

Cal arătă spre mizeria din centrul ringului. 

— "Ţi-am spus că puştiul mănâncă prea multe paste. 

Cal îşi desfăcea bandajele de pe mâini, pe un scaun din 
primul rând, când cele două femei se apropiară de el. 

— Impresionant, Cal. Fosta lui iubită era profesor 
asistent de antropologie. 

— Hei, Cary, zâmbi el. Am avut noroc. 

— Asta eşti tu. Un tip norocos. Aş vrea să-ţi prezint o 
prietenă. Deborah tocmai s-a alăturat corpului didactic, la 
catedra de chimie. 

— Bună, spuse Deborah, cu entuziasm. 


< 19» 


— Ei bine, treaba mea aici s-a încheiat, spuse Cary, 
fluturând din mână. Vă las singuri. 

— Ăsta este un fel de aranjament? întrebă Cal în timp ce 
continuă să-şi desfacă bandajele. 

— Ceva de genul ăsta. Sunt nouă în oraş. Trebuie să fiu 
ceva mai agresivă ca să cunosc oameni interesanti. 

Era puţin cam prea americană şi prea plinuţă pentru 
gusturile lui, dar îi plăcu vioiciunea ei. 

— Ei bine, nu ştiu prea multe despre catedra de chimie, 
dar, cu siguranţă, pot să-ţi ofer câteva ponturi general 
valabile pentru supravieţuire în mediul academic. Prânz, 
mâine. La clubul corpului didactic? 

— Unde este clubul corpului didactic? 

— Eşti chiar începătoare, nu-i aşa? Vin să te iau la prânz 
din faţa laboratorului Mallinckrodt. 


Prânzul la clubul corpului didactic, o încăpere 
luminoasă, de o eleganţă subapreciată, era în stil bufet 
suedez. După ce Cal şi Deborah îşi umplură farfuriile, se 
întoarseră la masa lor de două persoane, aflată lângă 
fereastră. 

Chelnerul le oferi o selecţie de vinuri, dar ea îi spuse că 
nu bea alcool. 

— Eu beau, spuse Cal şi comandă un vin alb. 

— Cary mi-a spus că îţi cam place să le dai pe gât. 

— Ce altceva ţi-a mai spus Cary? 

— Mi-a spus că ea s-a despărţit de tine, nu invers. 

— Până aici este un martor fidel al istoriei. 

— Nu i-am pus prea multe întrebări, spuse ea. Prefer să- 
mi dau seama singură de caracterul oamenilor. 

— Admirabil. 

— Am căutat despre tine, totuşi. Numai informaţii 
concrete. 

— N-ai verificat şi cazierul? 

— Pentru asta este nevoie de un cod numeric personal. 

— Şi ce ai dezgropat? 

— Nimic care să mă surprindă. Unul dintre cei mai tineri 
profesori titulari din istoria Harvardului... 


< 20 > 


— Al cincisprezecelea cel mai tânăr. Dar cine stă să 
numere? Dacă n-aş fi pierdut vremea doi ani în armată, aş 
fi fost al unsprezecelea. 

— Cursul tău de Istoria Religiilor este unul dintre cele 
mai populare de la universitate. 

— La mine se promovează uşor. 

— Ai mai mult de douăzeci de cărţi şi trei sute de 
articole publicate. 

— Un creier leneş este atelierul diavolului. 

— Eşti rapid la replici. 

— Era şi asta pe pagina mea de Wikipedia? 

— Nu, este o observaţie personală. De ce armată, dacă 
nu te deranjează că întreb? 

— Actul de rebeliune al unui tânăr de optsprezece ani. 
Am avut, să spunem aşa, o copilărie interesantă. Părinţii 
mei au avut o căsătorie deschisă şi, dacă ai putea crede că 
era boemă şi sofisticată, pentru mine a fost un haos cu tot 
felul de ciudaţi care intrau şi ieşeau din viaţa noastră şi ne 
perturbau liniştea. Tatăl meu a fost Walter Donovan, al 
optulea cel mai tânăr profesor de la Harvard, un catolic 
irlandez din Boston. Mama a fost o evreică din Upper East 
Side, din Manhattan. El a avut prioritate la numele meu de 
familie. Ea a avut dreptul să-mi aleagă numele din mijloc, 
Abraham. Într-un rar compromis, mi-au ales numele mic, 
protestant, Calvin. 

— Cary mi-a spus că inițialele tale spun totul. CAD. 

— Nu este o observaţie originală. 

— Cum ai scăpat din armată după numai doi ani? 

— Poveste lungă, dar mi-am pocnit sergentul. Ar fi 
trebuit să fiu dezonorat şi dat afară, dar tatăl meu l-a 
convins pe senatorul nostru să facă o magie. Harvard m-a 
primit oricum înapoi, datorită tatălui meu. Dar destul 
despre mine. Mergi des pe la meciuri de box? 

— Ăsta a fost primul. Cary s-a gândit că ar fi interesant. 

— Şi a fost? 

— Aş spune că da. 

Ea era un proaspăt profesor asistent care-şi făcuse cea 
mai mare parte a pregătirii la Penn. Se apropia sfârşitul 


<21> 


anului universitar şi plănuia să-şi petreacă vara aranjându- 
şi laboratorul şi lucrând la notițele pentru primul curs pe 
care urma să-l susţină, în toamnă. Era pornită să-şi obţină 
titularizarea şi avea un milion de întrebări despre procesul 
de titularizare al universităţii. Sări peste desert; el îşi luă o 
porţie, cu vârf, de budincă. Când îşi terminară cafelele, el 
îi spuse că trebuia să se întoarcă la birou. 

— A fost amuzant, spuse ea. 

El fu de acord. 

— O să fii pe aici, vara asta? 

— O parte din ea. De obicei fac muncă de teren, dar 
acum am un termen de predare pentru o carte. Probabil că 
o să-mi petrec obişnuita lună la Roma. 

— Sună minunat, zise ea luând o carte de vizită din 
geantă şi scriind numărul de telefon pe spate. Dacă eşti 
prin preajmă şi vrei să ieşim la un moment dat să bem 
ceva, spuse ea. 

El o băgă într-un buzunar al hainei sale sport, cu un 
zâmbet şiret. 

— Credeam că nu bei. 

— Cary m-a avertizat că dacă încep să mă văd cu tine, 
probabil că o să mă apuc. 


Divinity Hall era cea mai veche clădire de la Harvard, 
din afara izolatei Harvard Yard. Construită în 1826, faţada 
ei dreaptă, din cărămidă roşie, era o mărturie a 
subestimării  protestantismului. În istoria sa despre 
Facultatea de Teologie, George Huntston Williams scria că 
studenţii la teologie trebuiau să fie găzduiţi separat de 
ceilalţi studenţi pentru cazul în care „ar bea mai mult din 
spiritul universităţii decât din spiritul profesiei lor”. În 
ceea ce-l privea pe Cal, clădirea era amplasată perfect. Nu 
avea decât să coboare treptele de granit şi să traverseze 
Divinity Avenue pentru a intra în cea de a doua casă a lui, 
Muzeul Peabody de Arheologie şi Etnologie. 

Biroul lui era excesiv de curat. Cărţile care nu mai 
încăpeau în rafturi erau stivuite vertical, în teancuri 
perfecte, pe birou şi pe dulapurile din jur. Pe birou se afla 


< 22 > 


un laptop, deschis la capitolul la care lucra, din noua sa 
carte despre sfântul Toma d'Aquino, iar cursorul clipea pe 
cuvântul Dumnezeu. Pe podea erau aşezate cutii cu fişe 
care conţineau notele lui de documentare. Cal era 
meticulos. Tehnicile lui de luat note erau o revenire la era 
de dinaintea computerelor, la epoca notelor făcute cu 
stiloul pe fişe. Când venea momentul să scrie o carte, fişele 
erau amestecate şi aranjate şi astfel apărea capitolul. Era 
felul în care văzuse că-şi făcea documentarea tatăl lui şi, 
chiar şi în ziua de azi, folosea stilourile Montblanc ale 
acestuia. 

Părintele Murphy se aşeză în faţa lui Cal, pentru analiza 
săptămânală a tezei sale, un interogatoriu binevoitor prin 
care intenţiona să-l menţină pe tânărul preot pe direcţia 
bună pentru a-şi termina disertaţia pentru doctorat, de 
anul viitor. Subiectul lui era o examinare a lucrărilor papei 
Grigore, unul dintre primii cronicari ai Sfântului Benedict. 
Aplecat asupra celui mai recent capitol al lui Murphy, Cal 
îl trimise să cerceteze o traducere latină a uneia dintre 
scrisorile papale existente ale lui Grigore. 

— Cred că laşi în umbră semnificaţia ei ca să se 
potrivească tezei tale, îi reproşă el. 

— De fapt, nu cred că fac asta, spuse Murphy, defensiv, 
înainte de a admite că, poate, făcea exact asta. 

Una dintre secretarele departamentului ciocăni la uşă. 

— Sunt într-o întâlnire, spuse Cal. 

Femeia părea fâstâcită. 

— Îmi pare rău, profesore, dar este cardinalul. 

— Care dintre ei? Sunt două sute nouăsprezece. 

— Cardinalul da Silva. 

Cardinalul de Boston era un vechi prieten al lui Cal şi 
Murphy îşi adună hârtiile, conştient că era pe cale să fie 
dat afară. Cal se uită la telefonul de pe birou. Niciuna 
dintre linii nu clipea. 

— Ei bine, nu-l putem lăsa să aştepte, spuse Cal. Fă-mi 
legătura. 

— Nu este la telefon, spuse ea, este aici. A zis că îi pare 
rău să dea buzna astfel, dar este urgent. 


< 23 > 


— Eu tocmai plecam, spuse Murphy. 

— Nu vrei să-l cunoşti? întrebă Cal. 

— O să fac o plecăciune adâncă în drum spre ieşire. Asta 
va fi de ajuns. 

— N-o să ajungi niciodată episcop cu această atitudine. 

— Nu este pe lista mea de priorităţi. 

Cardinalul intră şi îl salută cu căldură pe Cal, cu o bătaie 
pe umăr. Era scund şi rotofei. Pelerina lui neagră, care 
flutura, şi eşarfa stacojie alcătuiau veşmântul perfect care 
să-i ascundă dragostea pentru mâncare. Era încoronat de 
un zucchetto! roşu aprins, mulat pe capul lui mare şi chel. 

— Frumos din partea ta să mă primeşti pe neanunţate, 
spuse el şi îşi trase scaunul pe care stătuse Murphy. 

— Minha casa é sua casa”, spuse Cal. Accentul lui 
portughez era prost, dar cardinalul aprecie efortul. 

— Este ceva ce nu ştii? se plânse cardinalul. 

— Sunt ignorant în legătură cu mai multe lucruri decât 
sunt dispus să admit, spuse Cal. Cu ce pot să-ţi fiu de folos 
astăzi? 

— Ei bine, nu am obiceiul să apar neinvitat în birourile 
oamenilor, mai ales al cuiva aşa de ocupat ca tine. Dar s-a 
întâmplat să fiu la Cambridge astăzi şi, de asemenea, s-a 
întâmplat să am o treabă urgentă de discutat cu tine. 

Cal îl întâlnise prima dată pe da Silva, cu mulţi ani în 
urmă, pe când era episcop al oraşului foarte portughez Fall 
River. Făcuseră parte dintr-o comisie care dezbătea poziţia 
Bisericii faţă de femei şi liturghie, se contraseră amical pe 
scenă şi din acel moment deveniseră repede prieteni. Cal îi 
stătuse alături când fusese promovat arhiepiscop al 
arhidiocezei Boston şi îl însoţise la Roma când da Silva 
primise pălăria roşie din partea papei. 

— Ce anume te-a adus în frumosul nostru oraş? întrebă 
Cal. 

— O împrejurare tristă. Un enoriaş drag se află în spital, 
pe moarte. Este din satul meu, din Azore. Faptul că eu, 


1 Zucchetto - pălărie ecleziastică, mică, care se aşază pe vârful capului 
(n. tr.). 
2 Casa mea e şi a ta (tr. lb. portugheză). 


< 24 > 


personal, i-am dat ultima împărtăşanie a adus alinare 
familiei. 

— Frumos din partea ta. 

— Când mă pregăteam să plec de la birou, mi-a telefonat 
Sfântul Părinte. El mă sună rareori direct, aşa că am ştiut 
că trebuie să fie ceva important. În legătură cu tine. 

Cal clipi, şocat. 

— Cu mine? 

— Da, a solicitat în mod specific ajutorul tău, într-o 
chestiune delicată. 

— Nu ştiam că a auzit de mine. Nu ne-am întâlnit 
niciodată. 

— E un tip destul de citit, să ştii. Un om curios, 
intelectual. Cardinalul se ridică din scaun şi puse degetul 
arătător pe cotorul unei cărţi din raft. Acesta este motivul 
pentru care te vrea pe tine. 

Cartea era unul dintre exemplarele lucrării lui Cal, 
Rănile sfinte. O istorie a stigmatelor din Evul Mediu până 
în prezent. 

— A citit-o? întrebă Cal, neîncrezător. 

— Se pare că da. A lăudat-o. Spune că o consideră foarte 
echilibrată şi sensibilă. Mi-a cerut ajutorul să te contacteze 
şi a fost încântat să afle că nu numai că te cunosc, dar şi că 
suntem prieteni. 

— Sunt flatat şi ascult. 

— Ai auzit de povestea preotului italian care pretinde că 
are stigmate la încheieturile mâinilor? 

— Giovanni Berardino. Desigur. 

Da Silva bătu din palmele grăsuţe. 

— Vezi, tu chiar le ştii pe toate. 

— Cazul lui e domeniul meu. Am pe undeva un dosar cu 
articole din ziarele italiene. Dacă îmi voi revizui vreodată 
cartea despre stigmate, va trebui să fac ceva documentare 
în cazul lui. De ce este ăsta un subiect de interes pentru 
papă? 

— În cele câteva luni de când stigmatele lui au ajuns la 
cunoştinţa publicului, pelerini şi turişti s-au îngrămădit în 
micul oraş al preotului. Aparent, situaţia a scăpat rapid de 


< 25 > 


sub control. Enoriaşii obişnuiţi nu pot prinde locuri la 
slujbă. Poliţia locală şi oficialii oraşului sunt copleşiţi de 
mulţimi, în special duminicile, iar Vaticanul este 
bombardat de ziarişti care vor să afle poziţia Bisericii în 
această chestiune. 

— M-aş fi gândit că Biserica va face ceea ce face 
întotdeauna în astfel de situaţii - să convoace Comisia 
pentru Miracole şi să ia o decizie. 

— Sfântul Părinte simte nevoia unui pas intermediar, 
într-un caz atât de mediatizat. Comisia pentru Miracole ar 
putea să aibă nevoie de luni de zile sau ani ca să ajungă la 
o concluzie. El consideră că tu ai credibilitatea şi 
perspectiva istorică şi teologică adecvată ca să realizezi o 
investigaţie rapidă şi discretă, care să excludă cea mai 
evidentă concluzie. 

— Cum că preotul ăla este un şarlatan. 

Cardinalul dădu din cap. 

— Dacă tânărul preot îşi provoacă singur stigmatele, 
atunci va fi îndepărtat în linişte şi va primi ajutor. 

— Acest gen de investigaţii necesită un examen medical. 
Eu nu sunt doctor. 

— Iţi va fi pus la dispoziţie un medic competent de la 
Consulta Medica. Eşti la curent cu existenţa acestui grup? 

— Sigur. Un grup de medici catolici care analizează 
dovezile medicale ale vindecărilor miraculoase, pentru 
cercetările de canonizare. 

— Corect. Consulta Medica de obicei lucrează împreună 
cu Congregația pentru Cauzele Sfinţilor: biroul care 
supraveghează aplicaţiile de canonizare. Pentru această 
problemă, Sfântul Părinte nu vrea să folosească CCS, 
întrucât nu investigăm un potenţial sfânt. Începu să râdă. 
Cel puţin, nu încă. În schimb, vom folosi CDF?, organismul 
condus de cardinalul Gallegos, care l-a investigat pe Padre 
Pio. Tu vei fi consultant pentru CDF. 

Cal oftă. 

— Când vrea papa să fie rezolvată treaba asta? 


3 Congregation for the Doctrine of Faith, CDF - Congregația pentru 
Doctrina Credinței (n. red.). 


< 26 > 


— Dacă-ţi permite agenda, cât mai repede posibil. 

Cal se încruntă. 

— Va trebui să-i cer permisiunea lui Toma d'Aquino 
pentru asta. 

— Nu înţeleg. 

Cal întoarse laptopul spre oaspetele său. 

— Cartea mea neterminată despre d'Aquino. 

— Înţeleg. Ei bine, sunt convins că Sfântul Toma va fi de 
acord ca tu să-l serveşti pe Sfântul Părinte. În ceea ce mă 
priveşte, îmi vine în minte una dintre zicalele sfântului: 
„Nu este nimic pe pământ mai prețuit decât adevărata 
prietenie”. Eşti un prieten adevărat, Cal. 

— Pentru efortul meu, îmi doresc un singur lucru. 

— Şi care ar fi ăsta? 

— Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe papă. 

— Asta nu va fi o problemă. El se aşteaptă să-i livrezi 
personal raportul. 


<27 > 


CINCI 


Abruzzo, Italia 


Cal fusese avertizat să ajungă devreme ca să poată 
prinde un loc. Dar când el şi tovarăşul său de călătorie se 
apropiată de biserică, dinspre strada laterală pe care 
parcaseră maşina, înţelese că nu venise suficient de 
devreme. Piaţa era plină de oameni care erau atât de 
înghesuiți încât cei care se aflau în jurul fântânii din centru 
erau în pericol să fie împinşi în apa adâncă până la 
genunchi. Erau prezenţi şi nişte poliţişti, dar cei mai mulţi 
stăteau confortabil în interiorul maşinilor cu aer 
condiţionat, cu un dezinteres vizibil faţă de mulţimea de 
afară. 

Bărbatul cu părul alb care îl însoțea pe Cal nu era 
îmbrăcat adecvat pentru soarele înăbuşitor de iunie, care 
pârjolea culmea aridă a dealului. În orice caz, părea liniştit 
şi calm, îmbrăcat într-un costum negru croit pe măsură şi 
cu o cravată albastru închis. Confruntat cu perspectiva de 
a nu putea să participe la slujbă, Cal încercă politicos să-şi 
croiască drum prin masa de oameni, dar însoţitorul său se 
săturase şi spuse: 

— Uite aşa procedează cei din Roma. 

Umberto Tellini îşi întinse mâinile în faţă şi le uni ca 
prova unui spărgător de gheaţă pentru a-şi face loc, 
strigând că este doctor şi că trebuie să treacă. Cal se aşeză 
în spatele lui şi îl urmă până când ajunseră la treptele 
bisericii. Acolo, fură obligaţi să se oprească, întrucât 
mulţimea era gâtuită de intrarea în biserică. 

Tellini observă un bărbat transpirat, agitat, într-un 
costum şifonat, care stătea în picioare lângă uşile bisericii 
şi supraveghea mulţimea. 

— Sunteţi angajat al bisericii? strigă spre el. 

Bărbatul ridică din umeri de parcă ar fi spus: Sunt, dar 
ce-ai vrea să fac? 


< 28 > 


— Care este funcţia dumneavoastră aici? întrebă din nou 
Tellini. 

Probabil că apariţia elegantă şi impunătoare a acestuia îl 
determină pe bărbat să-i acorde atenţie. 

— Sunt paracliser. 

— Bine. Eu sunt doctorul Tellini. Am venit de la Vatican. 
Avem o întâlnire cu preotul. 

— Dar e pe cale să înceapă slujba. 

Tellini strigă iar, de parcă ar fi afirmat ceva evident. 

— După slujbă. Ne trebuie locuri. Nu vom sta în 
picioare. 

— Nu mă deranjează să stau în picioare, îi spuse Cal lui 
Tellini. 

— Poate tu. Eu nu voi sta în picioare. 

— De la Vatican, spuneţi? ţipă paracliserul. 

Tellini aprobă hotărât din cap. 

Paracliserul se puse în mişcare, cu reţinere, opri 
oamenii să intre în biserică şi le ceru să facă suficient loc 
pentru ca VIP-urile să se poată strecura înăuntru. 

În interior, Tellini se ţinu de cuvânt şi se îndreptă spre 
un scaun gol din mijlocul rândului din spate, în timp ce Cal 
căută un loc să stea în picioare, într-o parte a navei, lângă 
transeptul de nord. Acolo se bucură de răcoare şi de 
întuneric. Era un răgaz bine-venit după lumina orbitoare 
din piaţă. Biserica, în stil baroc, fusese construită în 
secolul al XVI-lea şi pretenţia ei la faimă - înainte de toată 
această afacere cu preotul cel nou - era susţinută de o 
serie de picturi care decorau altarul. Erau scene din Noul 
Testament şi o frescă având teme din Vechiul Testament, 
pe tavanul transeptului, atribuită şcolii lui Giovanni 
Lanfranco. Băncile vechi, solide - lustruite timp de secole 
de enoriaşi - erau aşezate pe o podea cu plăci de marmură. 
Din ceea ce studiase acasă, Cal aflase că orga se 
degradase, dar, cu donațiile care curgeau acum, urma să 
fie reparată. 

Biserica se umpluse cu mult peste capacitatea sa şi Cal 
se întrebă dacă brigada de pompieri va sosi ca să rărească 
mulţimea. Nu se întâmplă aşa. Studie mulţimea şi încercă 


< 29 > 


să tragă câteva concluzii referitoare la compoziţia 
acesteia. Erau, în cea mai mare parte, italieni, deşi 
observase câţiva olandezi, englezi, spanioli, germani 
împrăştiaţi prin mulţime. 

Aproape de ora programată, paracliserul îşi făcu apariţia 
la amvon, cu un microfon în mână. 

— Doamnelor şi domnilor, din respect pentru enoriaşii 
bisericii, care nu au reuşit să ocupe un loc pentru slujba de 
astăzi, mă adresez turiştilor care stau jos: vă rog, eliberaţi 
locurile pentru localnici. Vă rog. 

Capetele se întoarseră şi aproximativ o duzină de 
oameni, în cea mai mare parte turişti străini, după aspect, 
se ridicară şi se îndreptară spăsiţi spre culoarele 
aglomerate, în timp ce paracliserul le făcu semn 
enoriaşilor aflaţi în spate să încerce să avanseze. Când se 
încheie agitația, el spuse din nou: 

— Trebuie să vă informez că, după terminarea slujbei, 
părintele Berardino nu va putea să acorde binecuvântări 
speciale din cauza unor obligaţii importante. Imi pare rău, 
dar nu se pot face excepţii. 

Părăsi scena printre murmure destul de zgomotoase, dar 
congregația tăcu în momentul în care preotul îşi făcu 
apariţia în spatele procesiunii, care îşi croia drum, încet, 
către amvon. Cal văzuse multe fotografii, dar, în realitate, 
fu şocat de cât de tânăr părea. Avea obrajii plini şi tenul 
era roz şi pătat, părând mai mult un adolescent decât un 
adult. Patrafirul era deformat la mijloc, dar impresia 
generală pe care o lăsa era mai degrabă că aşa fusese 
întotdeauna şi nu pofta de mâncare era responsabilă de 
dimensiunile sale. Dar mâinile îl şocară pe Cal cu adevărat. 
Le ţinea împreunate şi aşezate pe piept, de parcă ar fi fost 
cusute de veşmânt. Privea direct în faţă, cu o expresie 
imobilă, evitând privirile intense ale tuturor celor din 
public. lar vocea, aproape adolescentină, se înălţă, clară, 
peste vocile grave ale celorlalţi membri ai clerului. 

Când se urcă la amvon, primi o cădelniţă. Cal era şocat 
de agonia care se citea pe faţa preotului când legăna lanţul 
înainte şi înapoi, în timp ce sfinţea amvonul cu fumul de 


< 30 > 


tămâie. Şi alţii observaseră asta şi biserica se umplu de 
şoapte. 

Slujba continuă ca de obicei. Lectura fu din Evanghelia 
după Matei, iar scurta predică a preotului, despre mila 
creştină. Cal o găsi mai degrabă neinspirată, dar biserica 
nu se umpluse până la refuz datorită calităţilor oratorice 
ale părintelui Berardino. Unii sperau ca sfinţenia preotului 
să coboare şi asupra lor, să vindece trupuri şi suflete, să 
aducă speranţă. Alţii veniseră, pur şi simplu, ca să le poată 
spune prietenilor şi familiei că îl văzuseră de aproape pe 
preotul care sângera. Unii făceau fotografii, pe furiş, cu 
telefoanele şi cei care uitaseră să închidă bliţurile avură 
parte de priviri încruntate şi semne din degete din partea 
rezidenţilor oraşului. 

Tensiunea deveni aproape palpabilă în timpul 
împărtăşaniei. Când începu împărţirea cuminecăturii, se 
produse o busculadă spre amvon, de parcă nu ar ajunge 
pentru toţi: dar preotul le oferi împărtăşania tuturor celor 
de faţă şi fu cea mai lungă împărtăşanie pe care Cal o 
văzuse vreodată. Când se întorceau în bănci, mulţi aveau 
lacrimi în ochi şi, în timpul ritualului, biserica se umplu de 
zgomote. Printre ultimii care primiră împărtăşania fu 
doctorul Tellini, care, la întoarcere, trecu pe lângă Cal şi 
ridică din umeri de parcă ar fi spus: hei, sunt în primul 
rând catolic şi apoi investigator. 

Cal şi Tellini se strecurară afară, în piaţă, înainte să se 
încheie slujba. În timp ce preotul se retrăgea, unii dintre 
cei de pe culoare se întinseră să-i atingă hainele. Când ieşi 
din biserică, se auziră ovaţii din partea mulţimii de curioşi 
şi de credincioşi care nu putuseră intra în biserica 
supraaglomerată. Paracliserul aştepta, împreună cu doi 
ofiţeri de poliţie, pentru a-l escorta pe preot pe scurtul 
drum până la reşedinţa sa, în timp ce oamenii strigau după 
el să le dea binecuvântarea. 

Când Cal şi Tellini sunară la clopoţelul casei modeste, o 
tânără călugăriţă africană, sora Vera, deschise uşa cu 
precauţie, dar îi primi cu căldură atunci când îi spuseră că 
aveau o întâlnire stabilită. 


<431> 


— Domnii de la Vatican, spuse ea, la fel de încântată de 
parcă papa în persoană le-ar fi călcat pragul. Intraţi, vă 
rog. Părintele va cobori imediat. Pot să vă aduc apă sau, 
poate, nişte suc de portocale? 

Aşteptară într-un salon ponosit, cu mobilă puţină, ce 
părea să fi fost la fel de prin anii '60. Pe o masă mică se 
afla un gramofon vechi; pe un raft se vedeau cărţi de 
istorie ecleziastică, volume de călătorie şi romane vechi de 
cincizeci de ani. Nu arăta a casă de tânăr şi nici măcar a 
casă de preot tânăr. Când acesta cobori scările, îmbrăcat 
cu o cămaşă clericală nouă, cu mâneci lungi şi pantaloni 
negri, arăta obosit şi palid. 

Cal şi doctorul se ridicară şi, instinctiv, întinseră mâinile 
să-l salute, dar preotul se scuză rapid. 

— Unul dintre multele lucruri care s-au schimbat pentru 
mine este acela că este dificil să strâng mâinile oamenilor. 
Sper că înţelegeţi. Apoi se adună şi începu să repete 
acelaşi lucru într-o engleză imperfectă. 

Cal îi răspunse în italiană că vorbeşte limba. 

— Nu numai că o vorbeşte, spuse Tellini. O vorbeşte ca 
un autohton. 

Preotul continuă, recunoscător, în italiană. 

— Înţeleg că sunteţi american, de la Universitatea 
Harvard. 

— Aşa este. 

— Şi aţi bătut atâta drum ca să vorbiţi cu mine? 

— Am fost solicitat şi am fost bucuros să vin. 

— Solicitat. Sfântul Părinte în persoană a fost cel care l- 
a solicitat, se amuză Tellini. 

— Sfântul Părinte, spuse preotul cu vocea tărăgănată. 
Am creat atâtea probleme pentru atât de mulţi oameni şi 
acum îl deranjez şi pe papă. 

— N-aş numi asta chiar un deranj, spuse Cal. 
Circumstanţele  presupuselor dumneavoastră stigmate 
prezintă un mare interes pentru Biserică. Sunt sigur că vă 
daţi seama de asta. 

Preotul zâmbi strâmb. 

— Presupuse? 


< 32 > 


— Abordez această misiune deschis şi fără prejudecăţi, 
spuse Cal. 

— Sunt convins că este o abordare delicată, răspunse 
preotul. Îmi pare rău, dar mă simt de parcă aş fi subiectul 
unei anchete a Inchiziției. 

— Dar, dragul meu, exact asta şi este, îl contră Tellini. 

Cal şi-ar fi dorit ca bunul doctor să fi rămas tăcut în 
timpul acestei faze a interviului. Deşi nu dorea să-l insulte 
pe om, dorea să controleze tonul discuţiei. 

— Nu sunt sigur că aş caracteriza chiar aşa rolul nostru. 
Cred că misiunea noastră este, pur şi simplu, să stabilim 
faptele şi să tragem propriile concluzii profesionale. 

— Foarte bine, voi răspunde bucuros întrebărilor, spuse 
preotul, cu mâinile nemişcate în poală. Cal găsea ciudat să 
discute cu un italian care nu „vorbea” cu mâinile. 

— Pentru exactitate, pot să înregistrez această discuţie? 

— Desigur. 

Cal deschise o aplicaţie de înregistrare pe telefonul său. 

— Pot să vă întreb când aţi observat pentru prima dată 
rănile de la încheieturi? întrebă Cal. 

— S-a întâmplat în urmă cu patru luni, la începutul lui 
februarie. 

— Vă amintiţi data exactă? 

— În şase februarie. 

— Sunteţi sigur de această dată? 

— Absolut. Nu poţi uita asemenea lucruri. 

— Pe atunci nu erati hirotonisit. Am dreptate? 

— Mi-am primit ordinele sfinte la sfârşitul lunii 
februarie. 

— Din partea arhiepiscopului L'Aquila. 

— Aşa este. 

— Unde vă aflaţi pe şase februarie? 

— La Dubrovnik. 

— Şi ce făceaţi acolo? 

— Tocmai terminasem studiile la seminar şi, înainte de 
hirotonisim, mi-am luat o vacanţă împreună cu un coleg 
seminarist. Descoperisem că putem să mergem în Croaţia 
ieftin. 


< 33 > 


— Îmi puteţi spune împrejurările în care au apărut 
pentru prima dată aceste răni? 

— Împrejurările? 

— Specific, unde vă aflaţi când le-aţi observat? Cu cine 
eraţi? Ce evenimente au precedat apariţia rănilor? Genul 
acesta de lucruri. 

— Mă aflam în camera de hotel, la o distanţă bunicică de 
centrul oraşului. Stăteam la acest hotel anume pentru că 
era mai ieftin şi fiecare avea propria cameră. M-am trezit 
dimineaţă şi am observat că am încheieturile mâinilor 
sensibile. Când le-am examinat cu atenţie, am observat 
nişte semne roşii, proaspete. 

— Ce aţi făcut? 

— Ce să fac? N-am făcut nimic. 

— Nu i le-aţi arătat însoţitorului dumneavoastră? 

— Nu. 

— Sau să consultaţi un doctor? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Mă gândeam că problema va dispărea de la sine. 

— De ce v-aţi gândit aşa? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, aşa m-am gândit. 

— Deci nu erati îngrijorat? 

— Nu prea tare. 

— V-aţi rugat? 

— Da. 

Cal observă schimbarea de atitudine a tânărului. Părea 
că şi-ar fi dorit să nu fi răspuns aşa. Probabil că observase 
şi doctorul pentru că se aplecă în faţă, mai atent. 

— Dacă nu eraţi îngrijorat, de ce v-aţi rugat? întrebă 
Cal. 

— Tocmai mă trezisem. Era un moment normal pentru 
rugăciune. 

Nu suna prea convingător. 

— Înţeleg. Unde fuseserăţi cu o seară înainte? întrebă 
Cal. 

— La un restaurant din centrul oraşului. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit în seara respectivă? 


< 34 > 


— Nimic. 

— Şi mai devreme, în cursul zilei, unde aţi fost? 

A urmat o ezitare uşoară, dar sesizabilă. 

— Închiriasem o maşină şi ne hotărâsem să vizităm o 
veche mănăstire din munţi, la nord de Dubrovnik. Sfântul 
Atanasie. O ştiţi? 

— Da, deşi n-am fost niciodată acolo. Este din secolul al 
şaptelea, nu-i aşa? 

Tânărul preot păru impresionat. 

— Povestiţi-mi despre vizită, continuă Cal. 

— Mănăstirea se află într-un loc frumos, pe vârful unui 
deal. Capela este partea cea mai veche. Prietenul meu şi 
cu mine am petrecut o parte a după-amiezii acolo. 

— Mai concret, ce aţi făcut şi ce aţi văzut? 

— Chestii turistice, deşi, având în vedere educaţia 
noastră, eram destul de bine informaţi despre contextul 
mănăstirii în istoria bisericii. 

— A fost un tur organizat? Erau mulţi turişti acolo? 

— Doar câţiva. Să-i numeri pe degetele de la o mână, nu- 
mi amintesc cu precizie. N-a fost niciun tur organizat. 
Înainte să vizităm capela, am hoinărit prin împrejurimi. Nu 
mai sunt decât doi călugări. Ceilalţi au murit şi nu au mai 
avut novici de mulţi ani. l-am întâlnit pe călugări în capelă, 
unde se rugau. Unul din ei s-a oferit să ne arate cripta. 

— Înţeleg. Aţi mers amândoi? 

— Da, eu şi călugărul. 

— Voiam să spun, prietenul dumneavoastră. 

— El era puţin claustrofob, aşa că nu a vrut să coboare 
treptele acelea aşa înguste. 

— Aţi văzut ceva interesant acolo, jos? 

— Da, nişte morminte ale unor episcopi din Evul Mediu. 

— Doar atât? 

Încă o ezitare. Cal o înregistră aşa cum un jucător de 
poker înregistrează gesturile adversarului. 

— Nimic altceva. 

— Nimic pe care să-l consideraţi de natură spirituală? 

— Nu. 

— Cât a durat vizita? 


435 > 


— Destul de mult. 

— Şi apoi aţi plecat? 

— Ne-am întors la hotel. 

— Şi în dimineaţa următoare aţi observat rănile pentru 
prima dată? 

— Da, după cum am spus. 

— Ce aţi făcut în restul zilei? 

— Am luat un feribot spre Italia. 

— Aţi avut, în vreun moment în timpul vizitei la 
mănăstire sau oricând pe durata vizitei în Croaţia, vreo 
experienţă care ar putea fi considerată mistică? 

— Nu cred. 

Cal rămase contrariat de răspuns. 

— Nu credeţi? 

— Da, vreau să spun că nu. 

— Ştiţi ce este aceea o experienţă mistică? 

Preotul păru ofensat. 

— Poate că sunt tânăr şi poate că sunt preot începător, 
dar, cu siguranţă, cunosc înţelesul expresiei. 

Cal se scuză. 

— Am fost, pur şi simplu, surprins că nu aţi răspuns mai 
hotărât. Cei mai mulţi oameni care susţin că au avut 
experienţe mistice consideră că acestea le-au schimbat 
vieţile. 

— Nu am susţinut nimic de genul acesta. 

— Aşa este. Nu aţi susţinut aşa ceva. Spuneţi-mi ce s-a 
întâmplat cu rănile dumneavoastră în zilele următoare. 

— Acestea au persistat şi au devenit tot mai adânci, tot 
mai predispuse să sângereze. De asemenea, durerea a 
devenit mai intensă. 

— Şi ce aţi făcut în legătură cu asta? 

— Ce să fac? Mi-am bandajat încheieturile şi m-am 
rugat. 

— Pentru ce v-aţi rugat? 

Preotul păru tulburat de întrebare, ca şi cum rugăciunile 
ar fi fost o chestiune foarte personală. 

— M-am rugat pentru multe lucruri. Voiam ca durerea 
să dispară. Îmi era teamă că nu-mi voi mai putea folosi 


< 36 > 


mâinile. 

— Aţi consultat un doctor? 

— Nu. 

— De ce nu? Dacă eraţi speriat în legătură cu pierderea 
unei funcţii a corpului, de ce nu aţi cerut sfatul unui 
medic? Eu i-aş fi dărâmat uşa doctorului meu. 

— Eram pe punctul să-mi primesc ordinele sfinte. Mi-era 
teamă că episcopul va amâna hirotonisirea. 

— Aşa că aţi ţinut totul secret şi aţi fost hirotonisit. 

Preotul aprobă din cap. 

— Dar nu aţi putut păstra secretul la nesfârşit, nu-i aşa? 

— Din păcate, nu. 

— De ce spuneţi asta? 

— Îmi doream să fiu un simplu preot care să satisfacă 
nevoile spirituale ale comunităţii. Nu mi-am dorit niciodată 
genul acesta de nebunie. 

— Cum s-a aflat secretul? 

— După ce am devenit preot, rănile s-au agravat. 

— Puteţi să definiţi o dată la care s-au agravat evident? 

— De fapt, pot. A fost ziua în care am fost hirotonisit. 

Cal consideră acest fapt interesant şi se hotări să sape 
mai adânc. 

— Înainte sau după ceremonie? 

— În timpul ceremoniei. 

— În timpul ceremoniei? 

— Eram aşezat în prosternare în faţa altarului împreună 
cu fraţii mei seminarişti, când durerea a devenit 
insuportabilă. Am simţit umezeala sângelui care se 
scurgea prin bandaje. Când s-a încheiat ceremonia, m-am 
scuzat şi m-am dus la baie. Pentru orice eventualitate, îmi 
luasem bandaje curate în buzunare şi am putut să-mi 
schimb pansamentul la încheieturi. 

— Şi nu a observat nimeni? 

— Unul dintre fraţi a văzut nişte sânge pe palmele mele 
şi şi-a exprimat îngrijorarea, dar i-am spus că nu era nimic 
grav. Nimeni altcineva nu a observat. 

— Nu ne-aţi spus cum au aflat oamenii despre răni. 

— Am fost desemnat să înlocuiesc un preot care se 


< 37 > 


pensiona, aici, în Monte Sulla. Eu voiam să rămân în 
Abruzzo, ca să fiu mai aproape de familia mea, aşa că am 
fost extrem de încântat. Eram aici doar de câteva 
săptămâni când sângerările au devenit mai puternice. 
Începusem să mă simt foarte slăbit şi aveam puseuri de 
ameţeală. Din păcate, într-o zi am leşinat în timpul slujbei 
şi am fost transportat la spital. Am fost consultat şi, ei 
bine, restul îl ştiţi. Cineva de la spital nu şi-a ţinut gura şi, 
curând, a aflat toată lumea. 

— Doctorul dumneavoastră, aş vrea să discut cu el, 
interveni Tellini. 

— Sigur, nicio problemă, spuse preotul obosit. 

— Vi s-a spus că aveţi anemie? întrebă Tellini. 

— Da. Mi s-a făcut o transfuzie şi m-am simţit mai bine. 

— Vi s-au mai făcut şi alte transfuzii? 

— Da. Mai multe. 

Tellini mai avea o întrebare. 

— Vi s-a pus un diagnostic? 

— Mi-au spus că nu au găsit nimic în neregulă cu mine. 

Cal întrebă politicos dacă putea să termine de pus 
întrebările, iar Tellini se retrase cu părere de rău. 

— Ştiu că mi-aţi spus că nu aţi avut niciun fel de 
experienţă mistică în Croaţia. De atunci, aţi avut vreun fel 
de viziuni, aţi auzit voci sau aţi avut vise care să pară 
deosebit de reale? 

El răspunse cu o scuturare din cap. 

— Aveţi idee ce înseamnă bilocaţia? 

— Nu cunosc termenul. 

— Se referă la faptul că o persoană apare în două locuri 
în acelaşi timp. După ştiinţa dumneavoastră, aţi trăit 
vreodată sau a semnalat cineva vreun episod de bilocaţie? 

— Nu! Nici măcar nu înţeleg de ce îmi puneţi această 
întrebare. 

— Este unul dintre miracolele atribuite lui Padre Pio. 

Preotul deveni evident deranjat. 

— Padre Pio, Padre Pio, Padre Pio. M-am săturat de 
comparaţiile astea cu el! Oamenii au început chiar să-mi 
spună Padre Gio. Vă daţi seama? 


< 38 > 


— Nu puteți învinui oamenii pentru că observă 
analogiile. 

Cal scrisese foarte mult despre cazul lui Padre Pio în 
cartea lui. Preotul, născut Francesco Forgione, în 1887, în 
oraşul Pietrelcina, din sudul Italiei, începuse să manifeste 
cele cinci răni ale lui Hristos, la scurtă vreme după ce 
fusese hirotonisit. Acestea corespundeau rănilor 
crucificării din palme, picioare şi tors. Despre Pio se 
spunea şi că avusese viziuni spirituale, abilităţi psihice şi 
episoade de bilocaţie, care ar fi apărut în timpul vieţii lui. 
Când se răspândise vestea despre stigmatele sale, 
confreria sa capucină din zona montană San Giovanni 
Rotondo fusese asaltată de credincioşi care doreau să vadă 
rănile. Sfântul Scaun fusese, iniţial, foarte sceptic şi 
considerase că ar fi fost vorba despre tertipuri şi 
autopromovare, aşa că, în 1921, papa Pius al Xl-lea îi 
interzisese lui Pio să ţină slujba sau să primească 
confesiuni. Dar în 1933, curentul de opinie se întorsese şi 
papa îşi retrăsese interdicțiile şi îi restabilise toate 
atribuţiile preoţeşti. De atunci până la moartea sa, la 
vârsta de optzeci şi unu de ani, Pio, ale cărui stigmate se 
vindecaseră abia pe patul de moarte, fusese venerat de 
credincioşi, care se duceau la San Giovanni Rotondo în 
număr mare. În anul 2002, papa loan Paul al Il-lea îl 
sanctificase. Totuşi, până în ziua de astăzi, în jurul lui Pio 
continuau să fie controverse, cu sceptici care susțineau că 
stigmatele sale fuseseră provocate chiar de el prin 
aplicarea de acid fenolic, sau alt agent caustic. 

Tânărul preot părea exasperat. 

— Padre Pio a fost un adevărat om sfânt, un sfânt. Eu 
sunt un nimeni, un simplu preot care nu este interesat 
deloc de faimă sau celebritate. 

— Tocmai ai făcut o descriere destul de corectă a felului 
în care se vedea şi Pio pe el însuşi, spuse Cal. 

— Nu voi mai discuta despre Padre Pio. Mă face să mă 
simt inconfortabil. 

— Spune-mi, te rog, ceva, îl întrebă Cal. Ce ai dori să se 
întâmple acum? 


< 39 > 


— Nu înţeleg întrebarea. 

— Dacă ai putea să alegi ce cale va urma viaţa ta, care 
ar fi aceasta? 

Giovanni clipi în timp ce se gândea. Un semn de 
nervozitate? 

— Aş alege ca sângerarea să se oprească şi rănile să se 
vindece. Aş alege să fiu un preot oarecare. Aş alege ca tu 
şi acest doctor să dispăreţi. 

Cal zâmbi. 

— Îţi mulţumesc, părinte. Aş sugera să-l laşi pe doctorul 
Tellini să-şi încheie examinarea ca să te putem lăsa în 
pace. 

Tellini îi ceru tânărului să stea în picioare lângă o lampă 
de citit. O aprinse şi reglă lumina aşa cum dorea. 

— Vrei, te rog, să-ţi ridici mânecile? întrebă el. 

Bandajele erau curate şi albe. 

— Când le-ai schimbat ultima oară? întrebă Tellini, 
scoțând o pereche de mănuşi de latex şi un pachet de tifon 
dintr-un buzunar al pantalonilor. 

— După slujbă. 

Doctorul îi ceru permisiunea să le desfacă şi făcu acest 
lucru cu eficienţă şi eleganţă. Cal stătea la câţiva paşi 
depărtare, ca să nu pară prea indiscret, dar trebui să-şi 
reţină un suspin când rănile fură dezvelite. 

Leziunile circulare de pe fiecare încheietură erau 
identice. Amândouă erau deschise, supurau sânge 
proaspăt, roşu şi erau departe de a fi superficiale. De fapt, 
după ce Tellini curăţă sângele, deveni vizibil următorul 
strat de ţesut, albăstrui, sclipitor. 

— Poţi să mişte degetele, te rog? îi ceru doctorul. 

Preotul le mişcă uşor, cu un disconfort vizibil. 

— Ai avut vreun pic de puroi, orice semn de infecţie? 

— Nu cred. 

— Ai aplicat vreun unguent, un agent antiseptic? 

— Nu. 

— Ai luat antibiotice? 

Din nou răspunsul fu negativ. 

Tellini îşi scoase telefonul mobil din buzunarul de la 


< 40 > 


piept şi făcu o serie de poze înainte de a bandaja rănile din 
nou. 

— Ai vreo leziune la picioare sau glezne? 

— Niciuna. 

— Şi pe tors? 

— Nu, doar la încheieturile mâinilor. N 

— Trebuie să-ţi pun întrebarea direct, spuse doctorul. Îţi 
provoci singuri rănile astea? 

Preotul oftă din rărunchi, pieptul umflându-se şi 
dezumflându-se ca nişte foale. 

— Nu, nu fac asta. 

— Ai acizi sau baze puternice în această casă? Orice fel 
de agent caustic? 

— Nu cred, dar puteţi să le întrebaţi pe surori. 

— Pot să mă uit prin jur? 

— Nu am nicio obiecţie. 

Preotul o chemă pe sora Vera, care apăru din bucătărie. 
Îi spuse să-i permită lui Tellini să se uite după cum doreşte 
prin casă, inclusiv în dormitorul lui şi în baie. 

Rămaşi singuri, Cal şi tânărul tăcură câteva momente, 
până când preotul întrebă: 

— A fost satisfăcător? 

— Aşa cred, da. 

— Sunt ceea ce vă aşteptaţi să fiu? 

— Nu aveam nicio prejudecată. 

Ochii îi erau pătrunzători şi Cal observă pentru prima 
dată că erau de un albastru închis incredibil. 

— Sunteţi sigur? 

Cal fu dezarmat de întrebare. 

— De fapt, mă aşteptam să nu te plac. 

— De ce? 

— Pentru că am tendinţa să-mi displacă escrocii. 

— Dar nu-ţi displac? 

— Cred că eşti sincer şi captivant. 

— Atunci nu sunt un escroc? 

— Va trebui să fiu sincer. Nu ştiu. 

— Nu îmi provoc singur stigmatele. Asta e tot ce pot să 
spun cu siguranţă. 


<41> 


— Am să trec asta în raportul meu. 

Preotul se ridică să toarne nişte apă dintr-o carafă. Avu 
nevoie de ambele mâini ca să ridice cana mică şi fu evident 
că făcea un efort. Se aşeză şi luă o înghiţitură. 

— Pot să vă întreb ceva? întrebă el. 

— Orice doreşti. 

— Câţi ani aveaţi când a murit tatăl dumneavoastră? 

Cal rămase înmărmurit. 

— Îmi pare rău, spuse preotul. Nu intenţionam să vă fac 
să vă simţiţi inconfortabil. 

Cal ştia ce informaţii biografice despre el erau 
disponibile pe internet. Obţinerea unor detalii despre tatăl 
lui era posibilă, dar trebuiau făcute ceva săpături. 

— De unde ştii despre tatăl meu? 

— Nu ştiu absolut nimic despre el. 

— Nu ai căutat date despre mine pe internet? 

— Mi-e teamă că am încetat să folosesc internetul. Nu- 
mi place să citesc despre mine şi mi-e greu acum să 
folosesc tastatura şi mouse-ul. 

— Atunci de unde ştii că a murit? 

Expresia preotului deveni visătoare. N 

— Pur şi simplu, am ştiut. Nu pot să explic. Înţeleg dacă 
nu vreţi să răspundeţi. 

Cal era nehotărât. Era îngrijorat că urma să cadă într-o 
cursă. Tânărul era cu siguranţă conştient de presupusele 
abilităţi psihice ale lui Padre Pio. În ciuda negării lui, ar fi 
putut să caute informaţii despre trecutul lui Cal. Pe de altă 
parte, se simţea ciudat de îndemnat să i se destăinuie. 

— Aveam şaisprezece ani. 

— O vârstă delicată, spuse preotul. Eu aveam 
paisprezece ani când a murit tatăl meu. 

„De ce îmi spune mie asta?” gândi Cal, însă spuse: 

— Sunt convins că a fost greu. Pentru mine a fost. 

— Tatăl meu a murit de cancer intestinal. Ce anume l-a 
luat pe tatăl dumneavoastră? 

L-a luat. Interesantă expresie alesese. 

— Nici până în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat. Noi 
am bănuit întotdeauna o înscenare, dar nu s-a confirmat 


< 42 > 


niciodată. 

Ochii preotului erau trişti. Totuşi, nu mai întrebă nimic. 
Cal se simţea îndemnat să spună mai multe. 

— Era arheolog, spuse Cal. Se afla pe un sit arheologic 
atunci când s-a întâmplat. Ne-au spus că a căzut într-un 
şanţ şi s-a lovit cu capul de o piatră. N-am crezut asta 
niciodată. Era foarte sigur pe picioarele lui, ca o capră 
neagră. Îmi aduc aminte cum mergeam cu el pe poteci 
foarte abrupte. Eu eram un copil atletic, dar nu puteam 
tine pasul cu el la căţărare. 

Preotul închise ochii. Apăru o lacrimă. 

— Îmi pot imagina cum erai, băiat, încercând să 
concurezi cu el. _ 

Să concurezi. Încă o alegere interesantă de cuvinte. Cal 
se străduise întotdeauna să concureze cu personalitatea 
aproape mitică a tatălui său, mai ales după moartea 
acestuia. Chiar ceruse, la Muzeul Peabody, acelaşi birou 
pe care îl ocupase tatăl lui. Nu predase decât un singur 
curs de arheologie la anii inferiori, Introducere în 
Arheologia Biblică, dar întotdeauna când primea studenţi 
pentru discuţii după ore, la birou, simţea că tatăl lui îl 
priveşte peste umăr. 

— Avea o personalitate puternică, spuse Cal. 

— Şi tatăl meu, la fel, cel puţin pentru mine, spuse 
preotul. A fost brutar, cel mai bun din oraşul nostru. Era 
foarte autoritar, dar capabil şi de multă bunătate. Pot să vă 
mai întreb ceva? 

Cal aprobă încet din cap. 

— Sunteţi catolic? 

Cum reuşise preotul să întoarcă situaţia în favoarea lui 
atât de eficient? 

— Sunt un hibrid. Mama mea este evreică, ceea ce mă 
face evreu în conformitate cu legea iudaică. Tatăl meu a 
fost catolic. Eu m-am considerat întotdeauna catolic. De 
fapt, mai mult decât atât, am fost botezat şi confirmat. 

— Ce crede mama dumneavoastră despre asta? 

Intrebarea era prea personală, dar el răspunse, oricum. 

— Ea nu a obiectat niciodată. Nu este o persoană 


< 43» 


religioasă. 

— Mergeţi la slujbă? 

— Doar când se întâmplă să vizitez o catedrală sau o 
biserică din Europa. Pentru mine este o chestiune mai mult 
academică decât spirituală. 

— Când v-aţi spovedit ultima oară? 

Răspunsul ar fi trebuit să fie „Nu e treaba ta”, dar, în 
schimb, spuse: 

— A trecut mult timp. 

— Aţi vrea să vă spovediţi acum? 

— Ce, aici? 

— Dacă închideţi uşa, nu va intra nimeni. 

La prima vedere, era o situaţie cel puţin bizară. El, un 
inspector desemnat de Vatican, un sceptic de profesie, şi 
era întors pe dos de un preot cu faţă de copil. Totuşi, fără 
discuţie, descoperi că dorea să se spovedească, chiar avea 
nevoie să se spovedească. 

Închise uşile şi îşi trase scaunul aproape de preot. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, ultima 
mea spovedanie a fost în urmă cu douăzeci de ani. 

Nu fu o spovedanie lungă şi nici foarte detaliată. Sub 
impulsul momentului, cu greu ar fi fost o mărturisire 
completă şi corectă a douăzeci de ani de păcate. Aşa că se 
ocupă de punctele mai importante: afemeiatul fără suflet, 
băutura, abandonarea credinţei. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Preotul îi ceru călugăriţei 
să aştepte câteva momente. 

— Cred că am terminat, oricum, spuse Cal. Transpirase. 

Preotul îi oferi iertarea păcatelor şi îi dădu o penitenţă 
uşoară, după care îi spuse surorii Vera să intre. 

Tellini intră în cameră, părând nedumerit de faptul că se 
izolaseră. 

— Aţi găsit ceva? întrebă preotul. 

— Chiar nimic, spuse doctorul. Niciun fel de produse 
chimice nocive, de niciun fel. 

Cal se ridică, simţindu-şi picioarele ca de gumă. 

— Cred că am terminat, spuse el. Vreau să vă mulţumesc 
pentru timpul acordat, părinte. Dacă vor mai apărea alte 


< 44 > 


întrebări, sper că vă putem suna. 

Preotul se sprijini în coate pentru a se ridica din scaun. 

— Desigur. Sper să aveţi o călătorie bună spre 
Francavilla. 

— N-am spus că mergem acolo, spuse Cal. 

— N-aţi spus? 

În momentul acela, preotul se apropie de Cal şi, pe 
neaşteptate, îl îmbrăţişă. 

Efectul fu imediat. 

Mai târziu, Cal îl va compara cu electrocutarea. 

Un şoc puternic îi străbătu corpul, arcuindu-i spatele. 
Nu fusese dureros. Fusese intens, somatic, un fel de anunţ 
a ce urma să vină. 

O faţă. 

O viziune plutitoare a unei feţe cu trăsături fine, 
delicate, îşi făcu apariţia, dar dispăru prea repede pentru a 
fi înregistrată şi, odată cu dispariţia ei, electricitatea se 
disipă şi trupul i se relaxă. Fusese bărbat sau femeie? 
Tânăr sau bătrân? Prieten sau necunoscut? Când dispăru, 
Cal simţi o dorinţă similară cu aceea de a surprinde un iz 
de parfum al unei frumuseți în trecere, pe care nu ar mai 
vedea-o niciodată. 

Giovanni îl eliberă pe Cal din îmbrăţişare şi când făcu 
asta, amândoi observară o dâră de sânge care se scurgea 
pe ambele palme ale preotului. Tânărul îl ocoli repede 
pentru a verifica spatele jachetei lui Cal. 

— Îmi pare foarte rău, spuse el. Am lăsat sânge pe haina 
dumneavoastră. 


< 45 > 


ŞASE 


Buenos Aires, 1973 


Însoţitoarea de bord făcu anunţul mai întâi în germană, 
apoi în spaniolă. Zborul Lufthansa 433 de la Munchen la 
Buenos Aires urma să aterizeze în cincisprezece minute. 

Boeingul 747 se înclină uşor, lăsând să se vadă coasta 
Argentinei. În confortul clasei business, zburaseră 
împreună opt bărbaţi. Cei mai tineri doi dintre ei stăteau 
împreună şi savurau mâncarea bogată şi vinul excelent. 
Deşi fuseseră avertizaţi să nu se îmbete, amândoi erau 
uşor ameţiţi şi binedispuşi. 

Oskar Hufnagel avea treizeci de ani şi aceasta era prima 
lui călătorie cu avionul. Colegul lui avea douăzeci şi nouă 
de ani şi era cu mult mai umblat prin lume. 

— Lasă-mă să arunc o privire, spuse Oskar, şi îl împinse 
pe celălalt bărbat înapoi în scaun, astfel încât să poată 
privi pe fereastră. i 

— E doar o coastă, spuse Lambret Schneider. Incerca să 
pară nepăsător, dar era emoționat. Era prima dată când se 
întorcea în America de Sud după mulţi ani. 

— Da, dar este o plajă, spuse Hufnagel. Unde este plajă, 
sunt şi fete. 

— Nu suntem aici să ne uităm după fete, spuse 
Schneider. 

Hufnagel scutură din cap. 

— Pe zi ce trece, semeni tot mai mult cu Kempner. 

Klaus Kempner, şeful expediției, trecuse de şaizeci de 
ani. Să-l caracterizezi drept aspru ar fi fost o mare 
subestimare. Fusese membru al trupelor de elită Waffen- 
SS, unul dintre ofiţerii favoriţi ai lui Himmler şi un sinistru 
supravieţuitor al asediului rusesc asupra Berlinului, care, 
pur şi simplu, îşi aruncase uniforma în mai 1945 şi se 
topise în haosul care cuprinsese Germania după război. 
Schneider nu-l văzuse niciodată zâmbind, nu-l auzise 


< 46 > 


niciodată spunând o glumă. Îl întrebase odată pe Bruckner, 
un alt membru mai în vârstă al echipei, câţi oameni 
omorâse Kempner în timpul războiului şi primise răspunsul 
„mai mulţi decât vei mânca tu fripturi vreodată”. Scaunele 
din faţa lor începură să se clatine uşor şi Schneider auzi 
şoapte. Aruncă o privire prin spaţiul dintre scaune şi 
înjură. Bărbaţii de pe scaunele din faţa lor erau evrei 
ortodocşi şi se rugau. 

— Iar au început, şopti Schneider. 

Hufnagel ridică din umeri. 

— Le-ai văzut paşapoartele? 

— Nu. De ce? 

— Israelieni, scuipă Schneider. 

— Da, am auzit că sunt o mulţime de evrei pe acolo, 
spuse Hufnagel şi râse de propria glumă. 

Schneider îşi încleştă fălcile şi nu le descleştă până când 
nu apăru însoţitoarea de zbor să-i amintească să-şi ridice 
scaunul înainte de aterizare. 

La preluarea bagajelor, cei opt bărbaţi fură întâmpinați 
de un şofer german tăcut, care îi conduse către un 
microbuz Mercedes parcat în faţa terminalului. Fură duşi 
la o vilă spațioasă, înconjurată de ziduri, în înverzitul 
cartier Belgrano, unde fiecăruia i se repartizase un 
dormitor. 

— Nu vă instalaţi prea confortabil, mârâi Kempner. Asta 
va fi ultima oară în această călătorie când veţi avea parte 
de un asemenea lux. Ne întâlnim pentru cină la ora şase p. 
m., fix. 

Schneider spera să afle mai multe despre misiune în 
seara aceea. Toate întâlnirile anterioare fuseseră uimitor 
de sărace în informaţii. 

Kempner îl abordase în urmă cu câteva săptămâni. Cei 
doi se mai întâlniseră o singură dată înainte, cu ocazia 
ceremoniei de absolvire a lui Schneider la Universitatea 
din Mannheim, unde studiase economia. Mama lui murise 
la doi ani de la sinuciderea tatălui său. Singurii membri ai 
familiei prezenţi la ceremonie fuseseră unchiul şi mătuşa 
lui, care-l crescuseră. 


< 47 > 


Când Kempner se prezentase, unchiul său o trăsese 
imediat pe soţia lui deoparte, la o plimbare. Ştiuse cine era 
acest om. 

— L-am cunoscut destul de bine pe tatăl tău, îi spusese 
Kempner, băţos. A fost un bărbat important. 

— Mulţumesc. 

Scosese un plic din buzunarul interior al hainei şi i-l 
înmânase proaspătului absolvent. 

— Acesta este un dar din partea organizaţiei căreia i-a 
aparţinut tatăl tău. 

— Ce organizaţie? 

— Este mai bine să nu ştii. 

O ocheadă îi dezvăluise o mică avere, în bancnote mari 
de mărci germane. 

— Nu pot primi, spusese tânărul, înainte să încerce, fără 
succes, să îl dea înapoi. 

— Poţi şi o vei face. Într-o zi ne vom întâlni din nou. 
Atunci am să-ţi spun mai multe. 

— Când va fi asta? 

Fără nimic altceva decât o scurtă înclinare din cap, 
Kempner îşi luase rămas-bun. 

Nici cea de-a doua lor întâlnire nu fusese mai puţin 
enigmatică. Schneider tocmai ieşise de la serviciu, o 
companie de asigurări comerciale din Koblenz, când 
Kempner îl acostase în parcarea angajaţilor. 

— Îţi mai aminteşti de mine? îl întrebase Kempner. 

— Sigur că da. 

— Peste şase săptămâni, mi te vei alătura, împreună cu 
alţi şase bărbaţi, într-o misiune de mare importanţă. 

— Misiune? Ce fel de misiune? 

— Nu pot spune până când nu suntem pe drum. 

Schneider râsese. 

— Sună de parcă nu aş avea de ales. 

Falca lui Kempner abia dacă se mişcase atunci când 
vorbise. 

— Nu ai de ales, spusese el. Este porunca tatălui tău din 
mormânt. 

— Cât timp voi fi plecat? 


< 48 > 


— Aproximativ o lună. 

— Nu am atâtea zile libere la dispoziţie. Voi fi concediat. 

— Organizaţia îţi va găsi un post mult mai bun la 
întoarcere. 

— Nu sunt membru al niciunei organizaţii. 

— Ba da, eşti. Întotdeauna ai fost membru. Doar că nu ai 
ştiut. 

— Dar sunt însurat. Ce-i voi spune soţiei mele? 

— Nu-i vei spune nimic pentru că nu vei şti nimic. Eşti 
liber să inventezi orice. 

Aşa că, în seara aceea, la Buenos Aires, după o masă 
tipic germană, pregătită de un personal invizibil, 
Schneider stătea alături de noii săi colegi şi asculta 
nerăbdător discursul lui Kempner. 

— Dintre voi, doar Bruckner cunoaşte scopul acestei 
misiuni, îşi începu Kempner discursul. Ne aflăm aici, 
astăzi, datorită curajului unui grup de marinari germani 
care au fost selectaţi în ultimele zile ale războiului pentru 
o misiune secretă. În primăvara anului 1945, Himmler şi 
fuhrerul au înţeles amândoi inevitabilul... că Reichul urma 
să cadă. Ştiind acest lucru, au refuzat să lase anumite 
artefacte preţioase ale Reichului să ajungă în mâinile 
inamicului. Prin urmare, o forţă de elită alcătuită din 
soldaţi şi marinari a fost desemnată de Himmler să 
transporte aceste obiecte într-o fortăreață îndepărtată şi 
sigură, care fusese pregătită cu ani înainte, pentru cazul în 
care ar fi fost nevoie de ea. Un submarin U-530 a părăsit 
portul Kiel în cea de a treisprezecea zi a lunii aprilie 1945. 
Numele de cod al acestei misiuni a fost Valkure Zwei. 

Lambret asculta cu atenţie intensă, aşa că tresări atunci 
când Kempner îi rosti numele. 

— Schneider, tu eşti cel mai tânăr, aşa că ai face bine să 
te obişnuieşti cu muncile de rahat. Curăţă masa. 

Schneider întâmpină senin rânjetele colegilor săi şi se 
repezi să mute farfuriile, paharele şi tacâmurile pe un 
bufet alăturat. Când termină, Kempner desfăcu pe masă o 
hartă şi folosi arătătorul ca să indice un punct la capătul 
lumii. 


< 49 > 


— Acesta este locul în care mergem, domnilor. 

Antarctica. 

— De aici vom recupera cele mai mari comori cunoscute 
omului. Şi când vom face asta, vom fi cu mult mai aproape 
de zorii unei noi ere, un nou Fatherland?, un nou Reich. 


t Fatherland - ţara-mamă (n. tr.). 
< 50 > 


ŞAPTE 


Cal închise uşa de la mica şi încântătoarea sa cameră de 
hotel. 

La recepţie, predă cheia şi ceru nota. 

— Cum a fost şederea dumneavoastră, signore? îl 
întrebă proprietara hotelului Claila. 

— Foarte plăcută, mulţumesc. 

— Sunteţi american, nu-i aşa? De unde sunteţi? întrebă 
ea. 

— Cambridge, în Massachusetts. 

— Ah, Universitatea Harvard, nu? 

— Da, exact. 

— Mi-aş dori ca, într-o zi, fiul meu să urmeze facultatea 
lor de economie. 

— Nu sunteţi singura care vrea asta. Este mult mai 
practică decât Facultatea de Teologie la care predau eu. 

Afară, soarele părea să alunge ceața dimineţii. Cal se 
opri să admire hotelul; o clădire din secolul al 
nouăsprezecelea, văruită în alb. N-ar fi fost atât de 
remarcabilă dacă n-ar fi fost una dintre puţinele clădiri din 
oraş care nu fuseseră distruse de bombardamentele aliate 
sau naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îşi 
aranjă geanta de umăr şi urmă pescăruşii spre malul mării. 

Apartamentul era la etajul trei, într-o clădire fără lift, 
dintr-un cartier fără pretenţii, aflat prea departe de mare 
pentru a avea vedere la altceva decât alte clădiri de 
apartamente. Cal acceptă să bea o ceaşcă de cafea oferită 
de femeia venerabilă, cu ochi trişti, care strigase spre 
bucătărie, de unde îi răspunsese vocea unei femei mai 
tinere. 

— Vin acum, mamă. 

Domenica Berardino, mama lui Giovanni, îl rugase pe 
Cal să nu pună întrebări până când nu avea să li se alăture 
şi fiica ei. În timp ce se străduia să poarte o conversaţie de 
complezenţă, studie camera pentru a-şi face o idee despre 


<51> 


copilăria lui Padre Gio. Prima lui impresie era aceea că 
familia avea mai mult demnitate decât bani. Mobilierul era 
umil, dar totul era imaculat. Era convins că dacă ar fi 
trecut cu mâna băgată într-o mănuşă albă peste 
fotografiile înrămate ale lui Giovanni, ale fostului ei soţ şi 
ale papei (trinitatea Domenicăi), nu ar fi găsit nicio urmă 
de praf. 

O întrebă pe femeie dacă fusese vreodată la Boston şi se 
aştepta să nu fi fost, dar răspunsul ei îl surprinse. Cel mai 
departe de casă unde fusese vreodată era Roma şi acolo 
doar de două ori. 

— Toată lumea din Boston vorbeşte italiană atât de 
bine? întrebă ea. 

Incepu să explice cum, nu cu mult timp urmă, puteai să 
te plimbi pe Hannover Street, în zona de nord a oraşului, şi 
să auzi vorbindu-se numai italiană, dar se opri brusc atunci 
când intră Irene Berardino cu o tavă cu ceşti de cafea. 
Irene îi arăta destul de clar, cu o strâmbătură, că nu era 
chiar bine-venit. În ciuda nemulțumirii ei evidente, îi fu 
greu să nu se uite la ea. Era înaltă şi mândră, de o 
frumuseţe clasică, cu părul negru tuns până la umeri. 
Pielea ei măslinie ar fi fost mai puţin perfectă dacă ar fi 
avut machiaj. 

— Sunt Calvin Donovan, spuse el. Eu... 

— Ştiu cine sunteţi, spuse ea, brusc. Doriţi zahăr? 

El scutură din cap şi luă ceaşca de espresso din mâinile 
ei delicate. 

Domenica Berardino o mustră din priviri şi părea că ar fi 
certat-o dacă ar fi putut vorbi într-o limbă pe care 
vizitatorul lor să nu o înţeleagă. 

In schimb, spuse: 

— Signore Donovan a bătut un drum lung. Giovanni mi-a 
spus că însuşi papa i-a cerut să investigheze rănile sale 
sfinte. 

— Nu te lăsa păcălită, Vaticanul vrea să-l discrediteze, 
mamă. 

Cal bău din cafea şi spuse: 

— Pot să vă asigur că am abordat această sarcină fără 


< 52 > 


prejudecăţi. 

— Aşadar, l-aţi văzut pe fratele meu, spuse Irene în timp 
ce se aşeză pe canapea, încrucişând cuviincioasă 
picioarele şi trăgând în jos de rochie. Spuneţi-mi ce 
credeţi. 

— Discuţia cu el a fost doar o parte din investigația mea. 
Mai am de luat câteva interviuri înainte să pot formula 
nişte opinii. 

— Vrem să-l ajutăm pe Giovanni, spuse mama lui. Vă 
vom răspunde la întrebări. 

Cal ceru permisiunea să-şi ia notițe şi începu. 

— Când s-a hotărât Giovanni să devină preot? 

— N-am vorbit despre aşa ceva atunci când era mai 
tânăr, spuse Domenica. Mergeam la slujbe duminicile şi 
am fost întotdeauna respectuoşi faţă de Biserică, dar eu şi 
soţul meu nu eram evlavioşi. Soţul meu era un om foarte 
ocupat, brutar. Pentru el, munca era mai importantă decât 
religia. 

— Giovanni mi-a povestit despre el, spuse Cal. 

— El era foarte apropiat de soţul meu. Băiatul tatii, cu 
siguranţă. Moartea lui Alfredo a fost un moment foarte 
greu pentru el, greu pentru noi toţi. 

— Înţeleg. După cum i-am spus şi lui, şi eu mi-am 
pierdut tatăl când eram copil. 

Irene îl privi chiorâş, cu suspiciune. 

— Este cumplit pentru un băiat, spuse Domenica. A fost 
singuratic şi cum era şi un pic mai plinuţ, nu juca fotbal cu 
copiii din cartier. Îi plăcea să citească şi să se joace pe 
calculator. Era un băiat atât de drăgălaş şi de bun! Nu-i 
aşa, lrene? 

— Aşa este şi acum, mamă. Doar că durerile şi atenţia pe 
care nu şi-a dorit-o îl afectează. 

— Îşi făcea mereu timp pentru un animal bolnav sau 
pentru un copil singuratic, spuse Domenica. Era şi un 
artist bun şi obişnuia să facă benzi desenate. Asta voia să 
devină, desenator sau, cum se numeşte? 

— Grafician, spuse fata. 

— A mers un an la universitate pentru asta, dar nu i-a 


< 53 > 


plăcut, aşa că a renunţat şi şi-a luat o slujbă. 

— Ce slujbă? întrebă Cal. 

— În Pescara era o companie de marketing. L-au angajat 
pentru diverse mărunţişuri. El se gândea că ar putea să 
devină desenator pentru ei, dar când nu s-a întâmplat 
nimic, s-a simţit frustrat şi a plecat. Cam pe atunci, un 
prieten din timpul şcolii s-a decis să meargă la seminar. Au 
tot vorbit, şi Giovanni a devenit interesat. S-a hotărât să 
încerce şi el. Eu nu credeam că va merge până la capăt cu 
asta pentru că, ei bine, se tot răzgândea, dar m-a surprins 
cu devotamentul pentru această chemare. 

— Care este numele prietenului său? 

— Antonio Forcisi. 

— Este şi el pe lista mea. 

— Şi el este un băiat bun. 

— De ce este şi el pe lista ta? întrebă Irene. 

— El se afla în Croaţia cu Giovanni când au apărut 
stigmatele. Ce v-a spus Giovanni despre primul moment în 
care au apărut sângerările? 

— A ascuns lucrul ăsta faţă de noi. Am aflat doar după 
ce s-a prăbuşit şi a ajuns la spital, spuse Irene. 

Mama lui îşi tamponă ochii cu o batistă. 

— Ne-a spus că era înspăimântat. Nu înţelegea de ce i se 
întâmplă lui aşa ceva. 

— Şi acum, că trăieşte aşa de mai multe luni, ce spune 
despre asta? 

— Asta ar trebui să-l întrebi pe el, izbucni Irene. 

— Am făcut-o, replică el cu blândeţe. Acum vă întreb pe 
voi. 

— Îşi acceptă soarta, spuse Domenica. Acceptă faptul că 
a fost ales cu un anume scop. Dacă îi poate ajuta pe 
oameni să-l găsească pe Dumnezeu, atunci suferinţa lui 
merită. 

— Presupun că asta v-a schimbat şi vouă vieţile, spuse 
Cal. 

— Am devenit mai credincioasă, spuse Domenica. Da, 
credinţa mea este mai puternică acum. 

— Asta este valabil şi pentru tine? o întrebă el pe Irene. 


< 54 > 


— Nu cred că asta este treaba ta, spuse ea, furioasă. 

— Irene! suspină mama ei. 

— Îmi pare rău, mamă, dar consider că acest 
interogatoriu este nepotrivit. 

Cal simţi un junghi ascuţit de vinovăţie. Orbecăia. Poate 
că era o întrebare nepotrivită. 

— Nu, mie îmi pare rău, spuse el. Ai dreptate. Credinţa 
ta nu este treaba mea. 

Irene păru să dea înapoi. 

— Mă bucur că înţelegi. 

— Pot să vă întreb ceva; a avut vreuna dintre voi 
experienţe ciudate în prezenţa lui Giovanni sau chiar în 
absenţa lui? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, spuse Domenica. 

— Un fel de viziuni, orice de natură spirituală sau 
inexplicabilă care să-l implice pe el. 

Cele două femei se priviră una pe alta şi clătinară din 
cap. 

El continuă cu întrebările timp de câteva minute fără să 
descopere nimic important. În timp ce se ridica să plece, 
întrebă dacă poate să arunce o privire în camera de copil a 
lui Giovanni. 

— E în regulă, spuse mama lui. Arată-i, Irene. 

Camera mică, cu un pat îngust, era ca o capsulă a 
timpului; un omagiu adus straniului, dar talentatului 
adolescent care locuise acolo. Pereţii erau acoperiţi cu 
postere duble cu Star Wars şi Star Trek; unul era original, 
celălalt, propria versiune pictată a lui Giovanni, diferit, 
într-un mod atractiv. Biblioteca găzduia un talmeş-balmeş 
de romane şi cărţi şcolare. Cal cercetă camera în căutarea 
unor semne de devoțiune religioasă sau iconografie. Nu 
exista nimic. Nici măcar o Biblie. 

— Nu avea o Biblie? întrebă el. 

— Nu cred, spuse Irene. Avem o Biblie a familiei. Poate 
că a citit-o, nu ştiu. 

— Este foarte greu să vezi aici rădăcinile unui tânăr care 
a simţit o chemare către preoţie. 

Ea ridică din umeri. 


455 > 


— Nici noi n-am anticipat asta. Aşa e viaţa. 

— Voi doi eraţi apropiaţi când eraţi copii? 

— Sunt doar cu patru ani mai mare decât el, dar eram 
protectoarea lui. Când era hărțuit la şcoală, aveam eu grijă 
de ei. 

— Trebuie să fie tulburător tot ce i se întâmplă acum. 

— Habar n-ai cât de mult. Mi-ar plăcea să-l ajut să 
scape, dar este prizonier. Sper că vei spune la Vatican să-l 
țină departe de public, pentru binele lui. 

— Nu cred că ei vor o recomandare de la mine, vor doar 
părerea mea. 

— Şi care este părerea ta, acum, după ce ai vorbit cu 
mine şi cu mama? 

— Tot nu am o părere, încă. 

— Când vei avea, spuse ea tăios, poate că faimosul 
profesor de la Harvard îşi va găsi timp să le spună şi celor 
care îl iubesc pe Giovanni. 

După plecarea lui Cal, cele două femei duseră ceştile de 
cafea în bucătărie. 

— De ce nu i-ai spus că l-ai văzut pe Giovanni umblând 
prin oraş atunci când nu se afla aici? întrebă Domenica. 

— Pentru acelaşi motiv pentru care tu nu i-ai spus ce ai 
văzut atunci când te-a îmbrăţişat. Este un străin. Un 
mercenar angajat de Vatican. Lor nu le pasă de Giovanni. 
Doar nouă ne pasă. Să fiu sinceră, sper ca acest om să 
ajungă la concluzia că este o fraudă. Sper ca Vaticanul să 
decidă să-l mute din parohia lui şi să oprească acest circ 
înainte ca asta să-l omoare. 

Mama ei strigă: 

— Dar noi ştim că nu este o fraudă. 

— Da, mamă, noi ştim. 


Cal îi mulţumi barmanului pentru al doilea cocktail din 
seara aceea şi îl gustă să vadă dacă votca era atât de rece 
cum îi plăcea lui. În timp ce întunericul se cobora asupra 
Romei, priveliştea din grădina de pe acoperişul hotelului 
devenea tot mai ademenitoare şi el îşi trase un scaun lângă 
balustradă. Aerul cald al nopţii aducea mirosurile de la 


< 56 > 


bucătăriile restaurantelor din apropiere şi vocile turiştilor 
şi ale vânzătorilor stradali. Cal zâmbi spre două femei de 
afaceri aşezate în apropierea lui. Discutau în engleză şi, în 
mare parte, îl ignorau, aşa că putea să se retragă în 
propriile sale gânduri. Câteva minute mai târziu, una 
dintre ele plecă. Cealaltă, o brunetă atractivă, cam de 
vârsta lui Cal, îşi termină băutura şi se uită o vreme peste 
balustradă, înainte de a vorbi. 

— E minunat, nu-i aşa? 

Întrucât nu era nimeni altcineva la o distanţă rezonabilă, 
Cal răspunse: 

— Cu siguranţă este. 

Priveliştea era uluitoare. Grădina de pe acoperiş dădea 
spre Panteon, şi era atât de aproape încât părea că puteai 
să te întinzi şi să-l atingi. 

Ea se prezentă. Era director de publicitate la Londra. Îl 
întrebă despre el şi, înainte ca el să poată răspunde, 
chelnerul trecu prin apropiere şi ea îi ceru încă un pahar 
cu vin. 

— Plătesc eu, spuse Cal. Şi adu-mi şi mie încă unul, te 
TOg. 

Chelnerul aprobă din cap şi femeia îşi mută scaunul mai 
aproape de el. 

— Ce bei? întrebă ea. 

— Grey Goose Martini fără vermut. 

— De ce nu-i spui simplu, votcă? 

— Sună mult mai puţin apetisant, nu crezi? 

Ea îl întrebă cu se ocupă şi el îi răspunse că este 
profesor. 

— N-aş vrea să par snoabă, spuse ea, dar mă surprinde 
că un profesor universitar stă la un hotel ca Minerva. 

Ea chiar părea să fie atât de snoabă pe cât credea el. 
Dar paharele de vin golite o înmuiaseră şi apăruse încă un 
pahar. 

— Harvard plăteşte bine, spuse el sorbind din pahar. 

Nu plătea chiar atât de bine. Tatăl lui provenea însă 
dintr-o familie bogată şi Cal nu trebuia neapărat să 
muncească. Fără să aibă o familie şi fără să fie pasionat de 


4 57 > 


jucării foarte scumpe, el îşi cheltuia banii pe hoteluri bune, 
restaurante bune şi călătorii la clasa întâi. Vaticanul se 
oferise să-i ramburseze cheltuielile - transport aerian 
obişnuit şi cazări modeste -, dar el refuzase, ca să poată 
călători în felul în care era obişnuit. 

— Ei bine, să bem pentru Ivy League, spuse ea şi ridică 
paharul. Ce predai? 

— Istoria Religiilor, în principal. 

Ea pufni. 

— Ei bine, ăsta este un subiect despre care ştiu foarte 
puţin. 

— Nici eu nu sunt tocmai un izvor de cunoştinţe despre 
publicitate. 

— Şi atunci, spuse ea, despre ce ar trebui să vorbim? 

El mai luă o înghiţitură din băutură şi simţi cum alcoolul 
i se urcă la cap. 

— Sunt convins că vom găsi ceva. 

— Ţi-a spus cineva vreodată că eşti un bărbat foarte 
atrăgător? 

El râse. 

— Vrei să spui, astăzi? 

— Camera ta sau a mea? trecu ea direct la subiect. 

— Ai un apartament? întrebă el. 

— Nu am, se bosumflă femeia. 

Cal semnă pentru băuturi şi spuse: 

— Eu am. si 


Arhiepiscopul de Abruzzo, Donato Fasoli, afişa o 
atitudine de nemulţumire vizibilă şi Cal se străduia să 
rămână civilizat. La cererea episcopului, audiența lor 
fusese aranjată la Vatican, unde Fasoli avea treabă, în loc 
de arhidioceza din L'Aquila. Cei doi erau înghesuiți într-un 
birou mic, unul dintre multele rezervate pentru episcopii 
care veneau în vizită la Palatul Apostolic. Spaţiul era 
suficient de mic încât Cal să poată simţi în respiraţia lui 
Fasoli ce mâncase la prânz. 


> Ivy League - asociaţia celor mai bune opt universităţi din SUA (n. 
red.). 


< 58 > 


— N-am fost consultat despre această anchetă a ta şi nu 
o susţin, zise arhiepiscopul. 

— Aţi exprimat asta destul clar, spuse Cal. 

— Nu ştiu a cui a fost ideea să implice un om din afară. 
Treaba asta putea fi rezolvată intern. 

— Cred că a fost ideea papei Celestin. 

— Mi se pare destul de improbabil. M-aş aventura să 
spun că este lucrătura lui da Silva. Este un tip ambițios, 
mereu încearcă să scoată în faţă poziţia confraţilor noştri 
americani. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Se pare că papei i-a plăcut 
cartea mea despre stigmate. Aţi citit-o? întrebă Cal. 

— Este în italiană? Mă apucă durerea de cap când 
trebuie să citesc în engleză. 

— Se traduce acum. O să vă trimit un exemplar. 

— Aşa să faci, răspunse el. 

Cardinalul da Silva îl pusese în gardă pe Cal. Episcopul 
fusese în relaţii excelente cu anteriorul papă şi crezuse că 
era doar o chestiune de timp până când va urca pe scara 
ierarhică. Dar Celestin era altfel, era un reformator care 
încerca să îndrepte cu forţa Biserica spre o misiune 
publică, aceea de a-i servi pe cei săraci. El alegea cardinali 
noi în special din America de Sud, Asia şi Africa. Aşa că 
Fasoli, conservator convins, privea neajutorat cum îi scăpa 
printre degete pălăria roşie de cardinal. 

— Deci, am auzit că ai discutat cu preotul nostru care 
sângerează, spuse arhiepiscopul. Ce pot să mai adaug la 
tot circul ăsta? 

— Să înţeleg că nu credeţi că rănile lui sunt 
miraculoase? 

— Nu cred. Cred că Giovanni Berardino este un tânăr 
imatur, care probabil că nu ar fi trebuit să intre în profesia 
noastră. Nu e uşor să fii preot, mai ales astăzi, în aceste 
vremuri. 

— Deci, credeţi că şi le face singur? 

Fasoli ridică din umeri. 

— De ce credeţi că face asta? 

— De ce? Nu sunt psiholog, dar dintr-o perspectivă 


< 59 > 


teologică, aş spune că are slăbiciuni fundamentale în 
credinţa lui. A făcut ceva prostesc să atragă atenţia şi s-a 
trezit prins într-o situaţie care a escaladat şi a scăpat de 
sub control. Acum a devenit marele Padre Gio şi a căzut 
într-o capcană pe care şi-a întins-o singur. Vaticanul nu 
trebuia să aducă un profesor de la Harvard ca să facă o 
anchetă. Era suficient să îmi ceară mie lucrul acesta. 

— Spuneţi-mi, ce părere aveţi despre Padre Pio? 

Ochii arhiepiscopului se aprinseră. 

— Acela este un caz de misticism adevărat. A fost corect 
şi bine că papa Ioan Paul l-a canonizat. Pio era un adevărat 
sfânt, nu există niciun dubiu în legătură cu asta. Giovanni 
este un băiat care a crescut prea repede şi care ar trebui 
să fie sfătuit să se lase de preoţie. Nu cred că este suficient 
de serios, nu este influent în teologie şi nici nu este sigur 
pe credinţa lui. Am primit dosarele cu pregătirea lui la 
seminar. A fost un student oarecare. Intotdeauna au 
existat îndoieli privind capacităţile şi devotamentul lui. 
Dacă n-am fi fost atât de disperaţi să aducem tineri italieni 
să devină preoţi, sunt sigur că nu ar fi fost hirotonisit. 

— Dacă decizia ar depinde doar de dumneavoastră, ce 
aţi face cu el în acest moment? întrebă Cal. 

— L-aş îndepărta din atenţia publicului şi i-aş interzice 
să mai facă spovedanii. Imediat, sângerările lui ar înceta, 
şi rănile i s-ar vindeca, şi toată isteria s-ar evapora. Scrie 
asta în raportul tău. 

— Mă voi asigura că voi prezenta corect poziţia Domniei 
Voastre. 

Fasoli clătină din cap şi întrebă: 

— Şi care este părerea ta despre el? 

— Încă nu mi-am format o părere. Încă adun fapte. 

— În cartea asta a ta, ce ai spus despre Padre Pio? 

— Am prezentat faptele cât am putut de bine şi am lăsat 
cititorul să-şi formeze propria opinie. 

Arhiepiscopul păru profund dezgustat. 

— Nehotărât. La fel ca actualul papă. Eu văd lumea în 
alb şi negru. Alţii văd curcubeu şi unicorni. 

— Aţi vrea să trec şi asta în raportul meu către Sfântul 


< 60 > 


Părinte? spuse Cal zâmbind. 


< 61» 


OPT 


Antarctica, 1973 


Hidroavionul McKinnon zbura în cercuri joase pe 
deasupra mării agitate. În cabină, Werner Bruckner, fost 
aviator Luftwaffe desăvârşit, dar îmbătrânit, se afla pe 
scaunul copilotului, alături de un aviator german mai 
tânăr, pe care îl întâlniseră la aeroport. Klaus Kempner, 
şeful expediției, stătea în spatele lor, în cabina înghesuită 
şi manevra aparatul de radio, căutând semnalul unei nave 
cu motor diesel, încă nevăzută. 

Ceilalţi şase bărbaţi se loveau unul de altul în 
compartimentul pentru marfă şi pasageri, uitându-se 
nervoşi pe ferestre. 

— Chiar o să aterizăm pe vremea asta? întrebă Oskar 
Hufnagel. 

— Sper că da, spuse Lambret Schneider. Alternativa nu 
este prea bună. 

Fusese deja o zi lungă. Plecaseră înainte de ivirea zorilor 
de pe o pistă acoperită cu piatră sfărâmată, din Țara de 
Foc, punctul cel mai sudic al Americii de Sud, şi zburaseră 
şase ore înainte să aterizeze pe o Mare Weddell calmă. 
Acolo fuseseră întâmpinați de un pescador care alimentase 
avionul pentru a doua etapă a călătoriei. Şase ore mai 
târziu se aflau la vreo treizeci de kilometri de coasta 
continentului îngheţat. 

Kempner strigă prin uşa deschisă a cabinei. 

— Avem contact radio! Imediat ar trebui să o vedem pe 
Marta dinspre tribord, adăugă el când uralele celorlalţi se 
stinseră. 

— Acolo! strigă Hufnagel. Uite-o acolo! 

Nava lungă de treizeci de metri păru, la început, 
minusculă, dar deveni oarecum mai impresionantă pe 
măsură ce se pregăteau de amerizare. 

— Prindeţi-vă centurile, strigă Bruckner. Valurile o să ne 


< 62 > 


cam zguduie. 

Flotoarele luară contact cu apa cu un zgomot puternic. 
Hufnagel se prinse atât de tare de mânerele fotoliului, 
încât mâinile îi tremurau şi îi aruncă tovarăşului său o 
privire care parcă spunea: nu le spune celorlalţi că mi-e 
frică. Schneider simţi cum impactul valurilor succesive i se 
transmite în rinichi şi se întrebă dacă îşi va petrece a doua 
zi urinând cu sânge. 

Pilotul inversă tracţiunea motoarelor şi întoarse avionul 
în vântul sălbatic, pentru a tăia din lateral un val mare 
care putea să-i răstoarne. 

— Vestele de salvare, domnilor, strigă Kempner. 

Întrucât avionul gemea şi se clătina, nimeni nu avu 
nevoie să i se spună de două ori. 

De la fereastra lui, Schneider văzu o barcă pneumatică 
mică, rigidă, cum se apropie de avion printre valurile mari. 
Căpitanul deschise uşa avionului şi fu udat sănătos pe faţă 
până când reuşi să fixeze parâma şi avionul fu asigurat 
lângă un ponton. Înainte să debarce, aduseră în interiorul 
avionului bidoane de combustibil pentru călătoria de 
întoarcere a pilotului. După ce terminară, Kempner le 
ordonă oamenilor să treacă pe ponton. Apoi, unul după 
altul, se ţinură de stâlp şi îşi calculară salturile în barca 
pneumatică, în funcţie de mişcarea valurilor. Ultimii doi 
care ieşiră din hidroavion transmiseră bagajele în faţă 
până când puntea bărcii pneumatice se umplu. 

Barca avea doar cinci metri şi un număr limitat de locuri 
şi, cu zece oameni la bord, doi dintre ei trebuiră să stea pe 
Rotoare. Unul dintre membrii expediției trebui să se 
alăture omului din echipaj, pe catargul şubred. Kempner îi 
făcu semn lui Mattias Beckman, un bărbat robust de vreo 
patruzeci de ani, să se ridice de pe scaun. Beckman se 
conformă imediat fără să comenteze, barca fu dezlegată şi 
motorul băgat în viteză. Pe când se aflau cam la jumătatea 
drumului dintre McKinnon şi Marta, observară cum 
hidroavionul începu să se deplaseze şi decolă spre cerul 
strălucitor. 

Niciunul dintre ei nu observă valul înalt de doi metri 


< 63 > 


care se ridică, de două ori mai mare faţă de celelalte. 
Acesta îi lovi dinspre tribord şi îl aruncă pe Beckman în 
aer. Când ateriză, barca nu se mai afla sub picioarele lui. 

— Om la apă! Ţineţi-vă bine! strigă căpitanul şi învârti 
cârma. 

— Unde este? Îl vedeţi? ţipă Hufnagel. 

— ÎI văd eu! Acolo! strigă Schneider. 

Marinarul aruncă un colac de salvare spre Beckman 
care înotă frenetic până când se agăţă de el. 

— Trageţi-l în lateral! comandă, calm, Kempner. Voi, de 
acolo, ridicaţi-l în barcă. 

Beckman înghiţise ceva apă de mare şi, odată ajuns în 
barcă, scuipă de câteva ori şi se aplecă, respirând greu. 

— Eşti bine? îl întrebă Bruckner. 

— Sunt bine, răspunse Beckman. Să stea altcineva în 
locul ăla idiot. 

Bruckner se aşeză acolo şi îşi reluară traversarea spre 
Marta. 

— Eu nu ştiu să înot, îi şopti Hufnagel, palid, lui 
Schneider. 

Tot ceea ce putu Schneider să facă fu să-i spună să aibă 
încredere în vesta de salvare. 

Hufnagel aprobă din cap, dar după numai câteva 
momente de gândire începu din nou să şoptească. 

— Este o fată, în Munchen, spuse el. 

— Da? 

— Este însărcinată. 

— Astea sunt veşti bune sau rele? întrebă Schneider. 

— O să nască copilul. 

— Vă căsătoriţi? 

— La dracu”, nu! Este frumoasă, dar mie nu-mi place de 
ea. 

— Înţeleg. 

— Uite cum stă treaba. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau 
să-mi promiţi că vei avea grijă de copil. Chestia o să aibă 
nevoie de o figură paternă. 

— Chestia? 

— Sper să fie băiat. Dar deocamdată este o chestie. 


< 64 > 


El îşi căută portofelul şi scoase fotografia unei fete 
foarte drăguţe, cu numărul de telefon scris pe spate. 

Schneider o luă şi spuse. 

— Oskar, dacă mi se întâmplă mie ceva, vreau să-mi 
promiţi un lucru. 

— Orice. 

— Stai departe de nevasta rea 

Ofițerii de pe Marta erau germani, dar echipajul era 
format din argentinieni cu pielea măslinie. În sala de mese 
a ofiţerilor, Schneider şi cei din grupul lui primiră o tocană 
consistentă. Căpitanul, un bărbat cu obraji rumeni, 
îmbrăcat într-o jachetă de lână cusută cu sfoară, nu 
comentă nimic despre misiunea lor. Schneider presupuse 
că el ştia câte ceva, dar Kempner nu-i împărtăşea detaliile 
operaţiunii decât lui Bruckner. Era seară deja, dar 
Schneider încă trebuia să mijească ochii din cauza luminii 
puternice a soarelui care pătrundea prin hublouri. 
Kempner plănuise misiunea pentru luna februarie, ca să 
profite de lumina aproape permanentă a zilei şi de 
temperaturile relativ plăcute, deşi era cumplit de frig, mai 
ales în largul mării. 

— Sunteţi pregătiţi, toţi? întrebă Kempner adunând din 
farfurie ultimele urme de sos cu o bucată de chiflă. Răsună 
un cor zgomotos de „da” şi îşi împinse cu forţă scaunul în 
spate. Atunci, să mergem. 

Schneider şi ceilalţi îşi îmbrăcară echipamentul gros şi 
îşi duseră proviziile la pupa. Acolo, un elicopter 
Aerospaţiale, verde-măsliniu, era ancorat de punte şi 
motoarele erau încălzite cu cabluri electrice. Îşi încărcară 
proviziile şi se urcară în cabina înghesuită. Din nou, 
Bruckner urcă lângă pilot, un german laconic, pe care nu-l 
văzuseră la cină. 

Rotoarele porniră cu putere maximă şi elicopterul 
decolă. 

— Domnilor, spuse Kempner, cu voia Domnului, 
următoarea oprire va fi lanţul muntos Muhlig Hofmann. 

Nu se auziră niciun fel urale pentru că, aproape imediat, 


< 65 > 


elicopterul fu scuturat de rafale de vânt din toate 
direcţiile. Schneider îşi dori să nu fi mâncat atât de mult şi 
se chinui să-şi păstreze tocana în stomac. Patruzeci de 
minute luptă elicopterul împotriva curentilor de aer, până 
ce unul dintre oameni le spuse să privească afară, în 
partea stângă, spre o plajă gri, pietroasă, plină de foci, 
pinguini, cormorani şi rândunici de mare. Plaja făcu rapid 
loc unei întinderi de zăpadă şi gheaţă. 

Zburară la altitudine joasă pe deasupra acestui peisaj 
pustiu, timp de încă jumătate de oră, când, brusc, pilotul 
ridică elicopterul spre cer şi se apropiară de o culme 
muntoasă. Odată ce o depăşiră, coborâră aproape la fel de 
rapid spre o vale îngustă şi, curând, aterizară pe o câmpie 
de gheaţă strălucitoare. Bărbaţii săriră jos şi ajutară la 
prinderea de gheaţă a tălpicilor cu funii şi ancore, înainte 
ca pilotul să oprească motoarele pentru a economisi 
combustibil preţios. În timp ce îşi lega rachetele de 
zăpadă, Schneider trase în piept aerul îngheţat. Prin 
ochelarii de soare, se minună de întinderea virgină, pustie. 
Kempner stabili poziţia geografică şi consultă o hartă pe 
care o întinse pe rucsac. După ce o împături la loc, arătă 
către o adunătură de vârfuri albe, joase şi, lăsându-l în 
urmă pe pilot să aibă grijă de elicopter, cei opt bărbaţi se 
puseră în mişcare. 

— Nu pot să cred că aproape am ajuns, spuse Hufnagel. 

Schneider simţi cum pieptul i se umple de mândrie. 

— Nici eu. Privi spre cerul aproape la fel de alb ca valea 
şi îşi imagină că tatăl său îl priveşte de sus şi îl aprobă din 
Valhalla. 

Avură nevoie de aproape nouăzeci de minute pentru a 
ajunge la poalele muntelui. In timp ce se odihneau, 
Kempner şi Bruckner consultară din nou harta şi părură 
satisfăcuţi de faptul că se aflau aproape de locul în care 
trebuiau să ajungă. Se întoarseră uşor spre est şi mai 
merseră aproape o sută de metri. Bruckner îşi puse nişte 
căşti şi începu să cerceteze gheaţa cu un detector de 
metale. După câteva minute tensionate, bărbatul îşi aruncă 
pioletul pe jos, îşi scoase căştile şi spuse că găsise locul. 


< 66 > 


— lată, domnilor, declară Kempner, pentru ce aveam 
nevoie de bărbaţi tineri şi puternici. 

Începură să spargă gheaţa cu târnăcoapele şi să sape în 
echipe de câte doi, pe o lungime de câţiva metri. Schneider 
făcu pereche cu Hufnagel, schimbând uneltele până când 
reuşiră să scoată bucăţi de gheaţă până la o adâncime de 
un metru. 

— Stop! ordonă Kempner coborând în şanţ pentru a 
curăța suprafaţa cu o lopată. Acum, tu, Beckman! Ne 
bucurăm că eşti în viaţă ca să poţi face următoarea 
operaţiune. Fă nişte găuri în fiecare colţ. 

Beckman luă bormaşina grea, care funcţiona pe baterii, 
şi începu să sfredelească cu burghiul de trei centimetri. 
Când termină, scoase dintr-un pachet nişte tuburi termice 
şi le introduse în găuri. 

— Dichter, acum e momentul tău de glorie, spuse 
Kempner. Expertul în explozivi, un bărbat taciturn, care 
afişa un rânjet permanent, mânui explozibilii de parcă ar fi 
fost la fel de inofensivi ca batoanele de ciocolată şi, în 
curând, îi conectă la un detonator. 

— Ar fi bine să staţi mai departe, să vă întoarceţi cu 
spatele şi să vă acoperiţi urechile, strigă Dichter, tare ca 
de obicei. Nu vreţi să ajungeţi la fel de surzi ca mine. 

Începu numărătoarea inversă, apăsă maneta şi se auzi 
un bubuit puternic, şi apoi bucăţi de gheaţă mai mari sau 
mai fine zburară prin aerul îngheţat. 

Kempner sări înapoi în şanţ cu o lopată şi începu să 
curețe resturile dintr-un colţ. Ceru o rangă şi o introduse 
în gaură. Se auzi un sunet de metal pe metal. 

— Bine, la muncă, băieţi. A venit timpul să săpăm mai 
departe. Suntem destul de aproape să-i simţim gustul. Era 
prima dată când Schneider îl vedea bucuros. 

Le mai luă încă o oră şi erau toţi scăldaţi în sudoare, dar 
o descoperiseră: o uşă mare de oţel, neagră ca noaptea, 
aşezată într-un unghi de treizeci de grade, pe fundul 
şanţului. La lumina unei lanterne, Schneider putu să vadă 
că uşa era fixată în roca din jur cu nişte bolţuri uriaşe. 

— Lichid termic, ordonă Kempner şi apărură două 


< 67 > 


recipiente de aluminiu. Dichter le amestecă şi turnă rapid 
câteva picături de lichid pe fiecare bolţ. 

După câteva minute, Schneider şi Hufnagel fură trimişi 
jos, cu un levier uriaş, ca să scoată manual bolţurile 
slăbite, unul câte unul. Epuizaţi, cei doi bărbaţi fură 
înlocuiţi de alţi patru înarmaţi cu răngi, cârlige şi lanţuri. 

Când veni momentul să tragă de lanţuri, Kempner spuse, 
solemn: 

— Bărbaţii care au sigilat această peşteră făceau parte 
din bravul echipaj al submarinului U-530. Va fi o onoare să 
respirăm în curând aerul pe care l-au respirat ei în 1945. 
Acum, trageţi! 

Uşa de oţel se ridică scârţâind şi fu trasă pe fundul 
şanţului. Kempner îşi îndreptă lanterna în hău şi, fără a 
pierde vremea cu vorbe, se strecură înăuntru, urmat de 
Bruckner şi de ceilalţi. Cei doi mai tineri, Schneider şi 
Hufnagel, intrară ultimii şi trebuiră să se aplece şi să-şi 
aprindă propriile lanterne ca să poată înainta prin tunelul 
scund, cu pereţii din beton armat. După vreo zece metri de 
mers pe brânci, se treziră într-o grotă uriaşă care părea să 
nu se mai termine. Lumina lanternelor se plimba pe 
coloane mari de gheaţă, care luau forme groteşti, de parcă 
o armată de demoni subterani ar fi păzit camera. 

— Domnilor, anunță Kempner, plimbându-şi raza 
lanternei prin întuneric, bine aţi venit la Baza 211. Acum, 
că am ajuns atât de departe, pot să vă dezvălui adevărul. 
Expediția germană în Antarctica, din 1938 şi 1939, a 
explorat această regiune din aer şi de pe sol, a revendicat- 
o şi a denumit-o Noua Swabie. Acei oameni curajoşi au 
descoperit această formaţiune subterană, dar abia mai 
târziu, în 1943, sub conducerea personală a marelui amiral 
Donitz, această peşteră a fost extinsă, întărită şi 
securizată. De ce s-a făcut acest lucru? Ca măsură de 
precauţie. Pentru a crea o fortăreață îndepărtată şi de 
necucerit pentru Hitler şi ofiţerii săi, pentru a le oferi 
şansa să reclădească Reichul, în eventualitatea unui 
dezastru. Dar, după cum ştim, Hitler a refuzat să 
părăsească Berlinul. lar Baza 211 nu a mai fost folosită în 


< 68 > 


acest scop. A fost utilizată ca muzeu. 

Kempner verifică o hartă mică, desenată de mână, pe 
care o ţinuse ascunsă între paginile jurnalului său; o 
prețioasă bucată de hârtie care îi fusese dată, cu ani în 
urmă, de căpitanul lui U-530. Impături harta şi începu să 
meargă prin peşteră, cu ceilalţi pe urmele lui. 

— Uită-te ce mare e locul ăsta, îi spuse Hufnagel lui 
Schneider. Ai putea să ascunzi aici o armată întreagă. 

Schneider simţi că îl atinge ceva pe umăr. Alarmat, 
ridică lumina lanternei în sus, spre tavanul încăperii şi 
observă un val de gheaţă fină căzând ca o ploaie. 

— Nu-mi place treaba asta, spuse el. 

— Linişteşte-te, spuse Hufnagel. N-ai de ce să-ţi faci 
griji. 

— N-am de ce în afară de dinamita pe care am folosit-o 
ca să ne croim drum înăuntru. 

Schneider îşi ţinea socoteala paşilor şi numără până la 
trei sute, în timp ce Kempner traversă peştera şi trecu de 
două tuneluri înainte a de a intra pe al treilea. Acest tunel 
scund era şi el armat cu grinzi de oţel şi susţinut de cricuri 
hidraulice. Ajunseră într-o cameră relativ mică, cu o 
deschidere de vreo douăzeci de metri, suficient de înaltă 
încât să le permită să stea lejer în picioare, şi acolo, pe 
peretele din spate, văzură un şir de cufere mari din bronz. 

Kempner vorbi cu evlavia unui credincios care intră într- 
o catedrală imensă. 

— Comorile Reichului. 

— Nu putem căra toate aceste cufere până la elicopter, 
spuse Beckman. 

— Nu vom lua cuferele, spuse Kempner. Suntem aici 
doar pentru două obiecte. Lăsăm restul pentru un viitor 
mai luminos. Din păcate, nu avem niciun fel de informaţie 
care să ne indice în care dintre cufere se găsesc obiectele 
pe care le dorim. Trebuie să spargem încuietorile şi să ne 
uităm în interiorul fiecăruia, până când găsim o cutie verde 
din piele şi un sac mic, tot din piele. Treceţi la treabă şi 
încă repede, dacă nu vreţi să rămâneţi aici pe vecie. 
Motoarele elicopterului se răcesc. 


< 69 > 


Schneider şi Hufnagel făcură echipă şi începură de la 
cufărul din capătul din dreapta al şirului. Aşezaţi în 
genunchi, inspectară lacătul masiv. 

— Nişte cleşti ar fi utili, spuse Hufnagel. 

— Ei bine, nu avem, spuse Schneider şi scoase din 
rucsac un ciocan şi o daltă. Din fericire, eşti puternic ca un 
taur, aşa că dă-i drumul. 

În curând, camera se umplu de sunetul metalului pe 
metal. Cu o lovitură puternică de ciocan, lacătul de fier al 
lui Hufnagel se sfărâmă, dar, îngrijorător, începu să ningă. 
Schneider privi în sus şi observă o ceaţă de gheaţă 
coborând din tavan. 

Fără nicio avertizare, bucăţi de gheaţă şi de stâncă de 
mărimea unui scaun începură să cadă chiar în dreapta lui 
Schneider. Hufnagel se ridică şi privi în sus. Schneider nu 
avu timp să facă acelaşi lucru. Tot ce putu să vadă era 
teroarea din privirea prietenului său şi simţi două braţe 
apucându-l de piept, iar Hufnagel îl împinse cu putere spre 
stânga. În timp ce cădea pe spate, Hufnagel şi jumătate 
din cufăr dispărură sub un morman de dărâmături. 

— Oskar! strigă Schneider. 

Ceilalţi se repeziră spre ei şi Kempner îndreptă lumina 
spre tavan. 

— Degajaţi cufărul şi trageţi-l într-o parte, ordonă el, 
calm. 

— Ajutaţi-l! ţipă Schneider. 

— Păstraţi liniştea, spuse şeful, sau restul tavanului va 
cădea şi el. 

Bărbaţii începură să îndepărteze resturile din jurul 
cufărului cu mâinile goale şi cu uneltele de săpat. 

Lui Schneider nu-i veni să creadă că ei salvau cufărul şi 
nu pe Oskar, aşa că începu să pipăie grămada mai mare 
care îi ascundea trupul. 

— Opreşte-te, Schneider, spuse Kempner, dar el 
continuă să sape. Schneider, ăsta este un ordin direct. 

— Trebuie să încerc, protestă el. 

— Fiul lui Otto Schneider n-ar refuza să îndeplinească 
ordinul direct al unui superior, spuse Kempner. Apoi 


< 70 > 


adăugă, cu blândeţe. S-a dus, Lambret. Trebuie să ne 
încheiem misiunea. 

Schneider privi ca în transă cum ceilalţi scoaseră cufărul 
de bronz şi ridicară capacul. El abia dacă se uită înăuntru 
în timp ce Bruckner se aplecă şi începu să scormonească 
prin el. Văzu un obelisc, câteva plăci, teancuri de 
documente şi fotografii legate cu panglică, hărţi rulate. Pe 
fundul cufărului se găsea o cutie mică de argint, 
inscripționată cu inițialele AH. Bruckner i-o dădu lui 
Kempner, care spuse, respectuos: 

— Cenugşa fuhrerului, adunată din afara buncărului. 

— Ar trebui să o luăm? întrebă Bruckner. 

Kempner scutură din cap. 

— O lăsăm aici. Aici este mai în siguranţă decât oriunde 
altundeva pe planetă. 

În timp ce Bruckner aşeza cutia la loc, Kempner observă 
ceva şi spuse: 

— Acolo! În stânga! 

Era un săculeţ din piele, de mărimea unui portofel 
pentru mărunţiş. 

— Asta? întrebă Bruckner şi o ridică. 

— Dă-o încoace! spuse Kempner repede. 

Desfăcu şiretul, privi înăuntru şi văzu o bucată ascuţită 
de lemn. 

— Ce este aia? întrebă unul dintre oameni. 

Kempner îi lăsă să arunce o privire în interiorul 
săculeţului şi spuse: 

— Acesta, domnilor, este un spin din coroana de spini pe 
care romanii i-au pus-o pe cap lui lisus Hristos. 

— Este adevărat? întrebă altul. 

— O, da, este adevărat, vă asigur. El închise la loc sacul 
de piele şi i-l dădu lui Schneider. 

— Uite, Lambret, ţi-l încredinţez ţie. Este un lucru foarte 
preţios. Asigură-te că ţii sacul închis. 

Schneider clipi ca să îndepărteze lacrimile, îşi scoase 
mănuşile şi aşeză cu grijă săculeţul într-unul din 
buzunarele exterioare, cu fermoar, ale hainei sale. 

— În regulă, mai avem de cercetat încă şapte cufere, 


<471> 


spuse Kempner. Haideţi. Rapid. Acum căutăm o cutie 
verde, din piele. 

În timp ce toţi ceilalţi reveniră la lucru, Schneider nu 
putu să facă altceva decât să se holbeze la mormanul care 
devenise locul de odihnă veşnică al unui tânăr care fusese 
plin de viaţă. Căută în buzunarul de la pantaloni fotografia 
prietenei însărcinate a lui Hufnagel şi şopti către 
mormanul de dărâmături că va avea grijă de copil, orice s- 
ar întâmpla. 

Incă se holba la morman când îl auzi pe unul dintre 
oameni spunând: 

— Cred că am găsit-o. Lambret se trezi îngrămădindu-se 
cu ceilalţi lângă un cufăr deschis. Acolo, o cutie verde, de 
dimensiunile unui set de tacâmuri, era aşezată pe o 
grămadă de obiecte decorative din aur şi argint, picturi de 
mici dimensiuni pe lemn şi pânză şi o grămadă din ceea ce 
părea pentru toată lumea a fi ouă Faberge. Cutia din piele 
purta blazonul cu fulgerele SS şi inițialele HLH. 

Heinrich Luitpold Himmler. 

Bruckner îi spuse lui Kempner că el ar trebui să o 
deschidă şi bătrânul ofiţer se aşeză, ţeapăn, în genunchi. 
Desfăcu zăvorul şi deschise cutia căptuşită cu velur. 

Schneider recunoscu imediat obiectul, pentru că îi 
tinuse replica în mâini, când era copil, în cea mai rea zi a 
vieţii lui. 

Lancea lui Longinus. Suliţa Destinului. 

Când ochii lui Kempner se umplură de lacrimi, 
Schneider se înfurie. Ochii bătrânului soldat rămăseseră 
uscați la moartea lui Oskar. Dar Lambret îşi ţinu gura. 
Kempner le spuse oamenilor că pot privi lancea, dar numai 
pentru o clipă, pentru că îşi îndepliniseră misiunea şi 
trebuiau să plece. 

— Dar să nu o atingeţi, ordonă Kempner. 

— De ce? întrebă cineva. 

— Doar faceţi aşa cum vă spun. 

Cutia trecu din mână în mână, şi fiecare dintre ei admiră 
vârful de suliță negru, învelit în foiţă de aur strălucitor. 

Schneider fu ultimul care luă cutia. O ţinu în dreptul 


< 72 > 


buzunarului de la piept în care se afla săculeţul cu spinul. 
Dintr-odată, sulița îşi schimbă culoarea, din negru în 
roşu strălucitor. 
El simţi o durere în piept şi buzunarul începu să fumege. 
Kempner îi smulse cutia în timp ce Schneider striga: 
— Ce naiba se întâmplă? 


<73 > 


NOUĂ 


Croaţia, în zilele noastre 


Arăta surprinzător de tânăr pentru un bărbat de peste 
patruzeci de ani; poate că era din cauza tunsorii sale 
moderne - păr mai lung şi blond în vârful capului, ras pe 
lateral şi cu o uşoară tentă mai închisă - sau poate că era 
zâmbetul său  neastâmpărat pe care-l folosea cu 
generozitate ca să obţină ceea ce dorea. În orice caz, era 
un tip impunător, ale cărui piept şi braţe, umflate de 
steroizi, se vedeau de sub puloverul subţire şi pelerina 
uşoară de ploaie. 

Bărbatul intră în clădirea veche de piatră şi închise uşa 
de lemn în urma lui. Fratele Augustin, firav şi îmbătrânit, 
era singur în capela Sfântului Atanasie. Era seară şi 
lumina care intra prin cele câteva ferestre micuţe pălea 
rapid. Călugărul obosea mai repede zilele astea şi îi era 
mai greu să facă chiar şi eforturi uşoare fără să aibă 
nevoie să închidă ochii pentru o vreme. Colegul lui, fratele 
Ivan, deşi nu era nici el cu mult mai tânăr, trebuise să 
preia mai multe din treburile mănăstirii. De curând 
fuseseră obligaţi să-şi chibzuiască finanţele şi aşa puţine 
pentru a angaja un localnic să-i ajute cu grădina de legume 
şi să facă reparaţii ocazionale la instalaţiile electrice şi 
sanitare. Niciunul din călugări nu învățase vreodată să 
conducă maşina; intraseră în viaţa monahală pe când erau 
foarte tineri. Timp de mai mulţi ani, femeile din sat 
făcuseră, prin rotaţie, cumpărături pentru ei. 

Augustin pufni şi se trezi la zgomotul clanţei grele de 
metal. Privi în jur şi oftă la vederea unui turist. Pur şi 
simplu, nu se simţea sociabil. 

Se adresă bărbatului în limba croată, dar trecu la 
engleză când îl văzu dând din umerii uriaşi. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el. Aruncaţi o 
privire prin jur. 

<74 > 


— O biserică foarte veche, spuse bărbatul, cu accent 
german. 

Bătrânul  mormăi şi încercă să clipească, să-şi 
limpezească privirea. Se rugase înainte să adoarmă şi 
încercă să înceapă din nou, dar bărbatul îl întrerupse. 

— Sunteţi singur aici? 

— Suntem o comunitate foarte mică. Numai doi călugări. 

— Unde este celălalt? 

— Pregăteşte cina, sper. Îmi pare rău, dar trebuie să mă 
întorc la rugăciuni. 

Bărbatul înaintă pe culoar. Se întoarse cu spatele spre 
amvonul din piatră şi se aşeză în faţa călugărului. Inainte 
să vorbească, scoase o batistă şi suflă ca o gâscă prin nasul 
lui borcănat. 

— Ai auzit de preotul ăla italian care este numit Padre 
Gio, nu-i aşa? 

Ochii apoşi ai lui Augustin se îngustară la această 
întrebare. 

— Am auzit ceva despre el la radio. De ce întrebi? 

— A fost aici. Preotul ăsta. 

— A fost? 

— O, da. A fost aici. Cred că îţi aminteşti. 

Călugărul deveni şi mai irascibil faţă de cât de 
morocănos era de obicei. 

— Lasă-mă în pace, tinere. 

— Pace? chicoti bărbatul. În regulă, dar mai întâi lasă- 
mă să-ţi strâng mâna, bine? 

Călugărul obiectă, dar, din două mişcări, bărbatul îi 
apucă palma dreaptă şi trase roba în sus pentru a se uita 
la încheietura lui. 

— Drăguţă şi netedă, spuse bărbatul. Lasă-mă să o văd 
şi pe cealaltă. Îi apucă mâna stângă şi repetă mişcările. De 
asemenea drăguță şi netedă, dar, vai mie. Am uitat să-ţi 
strâng mâna. Îi apucă mâna dreaptă şi începu să o strângă. 

— Au! Mă doare. 

— Îmi pare rău, spuse el şi strânse şi mai tare. Ai vrea să 
mă opresc? 

Călugărul dădu din cap, cuprins de durere. 


< 75 > 


— Atunci spune-mi despre preotul ăsta italian. 

— Bine, opreşte-te. 

Bărbatul îi dădu drumul şi călugărul îşi frecă mâna care 
îi pulsa. 

— Acum îţi aminteşti de el. 

— Îmi amintesc de el. 

Bărbatul afişă un zâmbet superior. 

— Ştiam eu că o să-ţi aminteşti. Spune-mi ce s-a 
întâmplat când a venit aici. 

— Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic. A venit ca 
turist, aşa cum vin toţi aici. 

— Nu toată lumea. Eu nu sunt turist. Dar, fie. Era turist. 
A aruncat o privire în jur, nu-i aşa? 

— Da, desigur. 

— L-ai dus într-un loc special, cred? 

— Ce loc special? 

— Cripta. Mă duci şi pe mine acolo? 

Călugărul se înfioră din nou. 

— Cine eşti? 

— Poţi să-mi spui Gerhardt şi eu o să-ţi spun Augustin. 
Putem să fim prieteni. Ăsta este drumul spre criptă? 

Într-o parte a capelei se afla o poartă de fier. 

Călugărul scoase un „da” slab. 

Bărbatul se întinse din nou să apuce mâna călugărului, 
dar bătrânul şi-o băgă în roba lui aspră aşa cum o broască- 
țestoasă se retrage în carapace în faţa pericolului. Işi folosi 
mâna bună ca să se ridice, ajutându-se de banca din faţa 
lui. Abia când se ridică, diferenţa fizică dintre cei doi 
bărbaţi deveni vizibilă. Călugărul părea un copil mic ce 
urma să fie pedepsit. 

Grilajul avea un lacăt. Bărbatul cel mare trebui să-l 
strângă tare pe călugăr de umăr pentru a-l determina să 
scoată o cheie din veşmântul lui. În vestibul exista un 
întrerupător pe perete şi o scară de piatră, în spirală, îşi 
făcu apariţia în lumina incandescentă. Bărbatul îi spuse 
călugărului să coboare primul şi îl urmă. 

Cripta era pe jumătate faţă de capela de deasupra, cu 
tavanul jos şi o podea denivelată, cu pietrele şlefuite de 


< 76 > 


secole de folosire. Scufundate în podea se găseau pietre de 
mormânt cu inscripţii în latină, care marcau locurile de 
odihnă ale unor călugări din vechime. Într-o firidă umbrită, 
pe un raft de piatră, se găsea o mică urnă de bronz. 

— Sinistru, aici, jos, spuse bărbatul. Arată-mi ce i-ai 
arătat şi lui, Augustin. 

Călugărul făcu un gest în jurul camerei cu mâna validă. 

— Nimic mai mult decât poţi să vezi şi singur, spuse el. 

— De ce l-ai adus aici? 

— Ela vrut să vadă. 

— Ce să vadă? 

— Cripta. Voia să vadă mormintele. 

— Nu sunt prea multe de văzut. Pietre şi, sub ele, oase. 
A fost altceva. Arătă spre urna de bronz. Ce-i aia? 

— Un relicvariu. 

— Augustin, Augustin, spuse el pe un ton de batjocură. 
Trebuie să îmi explici asta. N-am fost cel mai conştiincios 
elev. Nu cunosc acest cuvânt. 

— Un vas în care se ţin relicve. Ştii ce sunt relicvele, nu- 
i aşa? Bărbatul masiv mârâi. 

— Da. Ce relicve sunt în ăsta? 

— Nimic. Este gol de foarte multă vreme. 

Bărbatul se îndreptă spre firidă, luă urna de la locul ei şi 
o scutură. 

— Da, pare să fie goală, dar lasă-mă să verific. Cu o 
scurtă răsucire, capacul se desfăcu. El întoarse urna cu 
gura spre podea. Nu ieşi nimic. Cred că, poate, a fost ceva 
aici, de curând. Cred că tu nu-mi spui adevărul, Augustin. 

Călugărul păru îngrijorat şi abătut. 

— Nu era nimic în această urnă când am venit la Sf. 
Atanasie, în urmă cu şaizeci şi cinci de ani şi nu este nimic 
nici acum. 

— Nu este minciuna un păcat? spuse bărbatul în timp ce 
făcu câţiva paşi spre călugăr. Mai ales pentru un om al 
Bisericii? 

— Este un păcat să răneşti un om în vârstă. 

Bărbatul păru să se amuze. 

— Să rănesc? Dacă ţi-am strâns mâna înseamnă că te-am 


< 77 > 


rănit? Pot să-ţi arăt ce înseamnă durerea dacă nu-mi spui 
adevărul. Ce era în...? Se lupta să găsească cuvântul şi 
când îl găsi, străluci. Relicvariu? l-ai arătat preotului 
italian? I l-ai dat lui? 

Oftatul lung al călugărului suna ca aerul care iese dintr- 
un cauciuc înţepat, dar rămase tăcut. 

— Bine, atunci, spuse bărbatul. Mi-e teamă că va trebui 
să te încurajez. Va trebui să-ţi arăt ce înseamnă durerea. 

Când bărbatul termină treaba, era întuneric. 

Cără trupul inert al călugărului în sus, pe scările criptei, 
până în capela goală. 

— Cred că ai ratat cina, Augustin. Poate că prietenul tău 
te-a căutat. Va trebui să caute mai bine. 

Afară, ploaia de mai devreme se oprise. Aerul era cald şi 
umed. Mergea fără efort, de parcă trupul călugărului, care 
respira greoi, aşezat pe umărul său, era uşor ca un fulg. 

Mai devreme, în drum spre capelă, observase fântâna 
veche, din piatră şi lemn, cu stâlpi, o bârnă transversală şi 
o găleată legată cu sfoară. Privi în jur şi, nevăzând pe 
nimeni, aşeză trupul călugărului pe iarbă doar pentru a-l 
ridica din nou, de data asta de glezne. Ș 

— A venit vremea să spui adio, Augustin, spuse el. Imi 
pare rău pentru durere. Cel puţin asta o va opri. 

Il balansă pe bătrân deasupra fântânii, pentru o clipă, 
apoi îi dădu drumul în fântână şi numără în minte 
secundele. La trei se auzi un pleoscăit. Dădu din cap 
satisfăcut şi cobori rapid găleata, trăgând de funie. 
Manivela se învârtea ca o elice. 

— Poate că te poţi căţăra, Augustin, spuse el, încet. Sau 
poate că nu. 

Işi parcase maşina într-un loc ascuns, în spatele 
şopronului din grădină. Pe când se pregătea să se urce în 
ea, văzu o siluetă la intrare. 

— Cine eşti? întrebă Gerhardt. 

Tipul înaintă împleticit, cu gluga lui plată aşezată 
strâmb. Avea o barbă roşcată şi o burtă mare şi duhnea a 
travarica, tăria locală, făcută din ierburi. Se strădui să 
răspundă în engleză. 


< 78 > 


— Eu? Sunt grădinarul. Sunt omul bun la toate. Sunt ce 
au ei nevoie. Plătesc de rahat, dar ce pot să fac? Asta-i 
Biserica. 

— Apropie-te, prietene. Aş vrea să vorbesc cu tine, spuse 
bărbatul zâmbind. 


< 79 > 


ZECE 


Berlin, în zilele noastre 


Anii fuseseră blânzi cu el. 

Avea şaptezeci şi unu de ani, dar nu se simţea ca un om 
în cel de-al optulea deceniu de viaţă. În afară de o 
oarecare înţepenire a degetelor, dimineaţa, şi o luxaţie la 
cot, el avea prea puţine dintre semnele declinului fizic şi 
mental de care se plângeau prietenii şi partenerii lui de 
afaceri. Contemporanii săi îl iritau atât de tare cu 
plângerile lor despre prostată şi insomnie, despre părul rar 
şi pregătirile pentru colonoscopie, încât încerca, pe cât 
posibil, să se înconjoare de bărbaţi mai tineri. Şi femei mai 
tinere. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care se apucase 
cu atâta entuziasm de recrutări. Până când un tânăr 
reuşea să-şi croiască drum spre biroul său impunător din 
Potsdamer Platz, cu panorama sa minunată spre parc, prin 
ferestrele de deasupra Tiergarten, acesta era verificat cu 
mult mai intens decât dacă ar fi aplicat pentru un post 
important la BND. Totuşi, până acum, niciunul dintre cei 
intervievaţi nu ajunsese membru. Schneider era 
pretenţios. 

— Avem nevoie de sânge tânăr, îşi criticase el colegii, la 
ultima lor întâlnire de la cabana lui de vânătoare din 
Bavaria, pentru conclavul anual. Vreţi să dispărem? 

— Am supravieţuit pentru că am fost obsedaţi de 
securitate, îi răspunsese un constructor de nave pensionat, 
din Hamburg, în timp ce sorbea din stridiile aduse cu 
avionul, în dimineaţa aceea, din Irlanda. 

— Şi ce se întâmplă când moare ultimul dintre noi? 
spusese Schneider. Nu credeţi că responsabilitatea 
noastră faţă de istorie este mai mare decât obsesia de a ne 


€ BND -  Bundesnachrichtendienst, Agenția Federală de 
Contrainformaţii a Germaniei (n. tr.). 


< 80 > 


proteja propria piele? 

— Niciunul dintre noi nu-şi poate permite un scandal, 
spusese altul. Şi cel mai puţin dintre toţi, tu. 

Asta era adevărat. Nimeni nu avea mai multe de pierdut. 
În linii mari, erau o gaşcă de succes. Industriaşi, 
politicieni, militari cu rang înalt, chiar şi un chirurg 
plastician care opera doar vedete. Dar Lambret Schneider 
era singurul care construise un imperiu. Banca lui 
comercială era ca o caracatiţă, cu tentacule întinse şi cu 
ventuze care sugeau din toate zonele societăţii germane. 
El şi soţia lui, o pacientă fidelă chiar a acelui chirurg 
plastician, apăreau în revistele glossy, faimoşi pentru 
faptele lor bune şi pentru activităţile filantropice. Dacă el 
ar fi ruinat, banca lui s-ar prăbuşi, trăgând după ea o mare 
parte din economia germană. 

— Avem aptitudinile şi resursele să facem treaba asta 
cum trebuie, spusese Schneider. Câţiva tineri de calitate, 
din familiile care trebuie, asta este tot ce vă cer. Noi, 
dinozaurii, s-ar putea să nu găsim niciodată Valhalla pe 
pământ, dar poate, doar poate, generaţia următoare va 
reuşi. 

Bărbaţii adunaţi în sala veche şi răcoroasă, înţesată de 
animale împăiate, fuseseră puţin şocaţi de înclinația lui 
Schneider spre fatalism. El fusese cel mai consecvent 
animator al grupului, pe durata celor două decenii în care 
le fusese lider. Dar cine îl putea învinovăţi de o criză de 
nemulţumire? Ce realizaseră de la zilele lor glorioase de la 
capătul lumii? Ce plăcere puteau găsi în ani la rând fără 
nimic nou de raportat? Niciunul dintre ei nu avea nevoie 
de încă un club social exclusivist, mai ales de unul cu care 
nu se puteau lăuda în afara lui şi care reprezenta un 
pericol pentru vieţile pe care şi le clădiseră. 

Asistentul lui bătu la uşă. 

— Herr Schneider. Întâlnirea dumneavoastră de la ora 
două, Jurgen Besemer, este aici. 

Din dosarul alcătuit despre acest tânăr, Schneider ştia 
că era un tip micuţ, dar să-l vadă alături de Gerhardt 
Hufnagel, aproape că îi venea să râdă. Deşi mic, tipul 


< 81 > 


părea rafinat, cu un costum albastru perfect şi o tunsoare 
clasică. Şi-ar fi dorit ca Gerhardt să fi fost mai prezentabil. 
Pentru început, îşi dorea să-şi schimbe freza ridicolă şi să- 
şi arunce tricourile alea de musculos, care erau atât de 
lipite de trup încât păreau pictate pe tors cu spray. Şi, în 
timp ce îşi flutura bagheta magică, i-ar fi adăugat lui 
Gerhardt şi un pumn de puncte IQ suplimentare. Omul nu 
era un prostănac, dar nu era nici pe departe egalul 
intelectual al bancherilor, analiştilor şi avocaţilor pe care-i 
angajase dintotdeauna Schneider. Dar nu fusese alegerea 
lui Schneider să-l primească pe Gerhardt în viaţa lui. 
Făcuse o promisiune solemnă şi, spre dezgustul permanent 
al soţiei sale, avusese grijă de fiul lui Oskar Hufnagel de 
parcă ar fi fost propriul copil. 

La întoarcerea din Antarctica, Schneider o găsise pe 
frumoasa iubită a lui Oskar şi îi oferise bani. Gerhardt 
locuise cu mama lui până la vârsta de optsprezece ani, dar 
Schneider nu fusese niciodată prea departe. Nu fusese 
niciodată un subiect de discuţie cu soţia lui. Ea nu putuse 
să-i ofere un copil. Ştia, cu siguranţă, că el era potent, 
având în vedere numeroasele avorturi pe care le plătise 
pentru amantele lui, de-a lungul anilor. Preţul pe care el o 
obligase să-l plătească era acela de a-l primi pe prea 
zgomotosul şi, adesea, bădăranul Gerhardt în viaţa lor. _ 

— A, Jurgen, intră şi ia loc, spuse Schneider. Iți 
mulţumesc pentru că ai venit astăzi. 

— Este o onoare pentru mine, Herr Schneider, spuse 
tânărul, pe un ton respectuos. 

Gerhardt continua să stea în picioare în cadrul uşii şi ar 
fi rămas, probabil, acolo, dacă Schneider nu i-ar fi făcut 
semn spre un scaun. 

— Deci, Jurgen, ştii pentru ce te afli aici. 

— Da, domnule. Aproape că nu am putut să dorm 
noaptea trecută la gândul întâlnirii cu dumneavoastră. 

— Vrei nişte ceai? 

— Nu, mulţumesc, domnule. 

Schneider îşi turnă o ceaşcă, fără să-i ofere şi lui 
Gerhardt. 


< 82 > 


— Şi ce anume ştii despre mine? întrebă el. 

— Ştiu despre cariera dumneavoastră în afaceri, 
desigur. Şi ştiu că sunteţi un personaj important în această 
organizaţie, căreia sper să mă alătur. 

— Ce ştii despre această organizaţie? 

— Mi s-a spus foarte puţin. Ştiu doar că membrii ei sunt 
printre cei mai de seamă bărbaţi din Germania, toţi 
hotărâți să ducă mai departe principiile patriotismului 
german. 

— Spune-mi, Jurgen, ce ştii despre naţional socialism? 

— Am fost un elev bun. Sunt bine informat. 

— Deci cunoştinţele tale provin din şcoală? 

— Nu, e mai mult de atât. Tatăl meu a fost membru al 
Partidului Naţional Socialist şi tatăl lui a făcut parte din 
SS. 

— Nu pari să eziţi să menţionezi acest lucru. În zilele 
noastre, cei mai mulţi tineri ar fi reticenţi să vorbească 
despre o istorie a familiei care include apartenenţa la 
nazism. 

— Sunt mândru de familia mea, domnule. 

Schneider dădu din cap aprobator. 

— Am cunoştinţă de serviciile lor, Jurgen. Le 
împărtăşeşti convingerile? 

— De fapt, da. 

— Şi le trâmbiţezi? 

— Nu fac asta, Herr Schneider. Să fac acest lucru mi-ar 
distruge cariera. Să trăieşti în Germania, în zilele noastre, 
este ca şi cum ai trăi într-o ţară străină. 

— Îmi place asta! exclamă Schneider. Gerhardt, nu ţi se 
pare potrivit? 

Gerhardt dădu din cap liniştit. 

— Mă simt confortabil să discut cu dumneavoastră 
despre crezurile mele politice, spuse Besemer. Este destul 
de revigorant şi eliberator. 

— Bine, asta este bine. Povesteşte-mi despre activităţile 
tale politice, spuse Schneider. 

— Mă simt ca un om singur în deşert. Nu am niciun fel 
de afinitate pentru tacticile brute şi antice ale 


< 83 > 


neonaziştilor. Ei nu sunt colegii mei, nu sunt egalii mei. 
Am propriile păreri. Citesc, studiez, sper. 

— Şi ce ai zice să te alături unui grup de domni rafinaţi, 
care au aceleaşi concepţii? 

— Ar fi emotionant, Herr Schneider. Sper doar că veţi 
avea încredere în mine să mă alătur grupului. 

— Nu ai fi ajuns în cercul meu apropiat dacă nu am fi 
fost siguri că putem avea încredere în tine. Deci, Jürgen, ai 
vrea să afli câte ceva despre noi? 

Besemer dădu din cap nerăbdător. 

Acesta era primul candidat care ajunsese până la acest 
punct, dar Schneider era încrezător. 

— După cum ştii, Adolf Hitler credea într-un anume fel 
de creştinism, creştinismul pozitiv, spuse Schneider. 

— Îmi amintesc că prima utilizare a acestui termen a 
fost în articolul 24 al statutului Partidului Nazist, comentă 
tânărul. 

Schneider păru uşor iritat de întrerupere, dar îi spuse 
tânărului că era impresionat de nivelul lui de cunoştinţe. 

— Hitler nu era adeptul formelor tradiţionale de 
creştinism, continuă Schneider. Il considera prea lipsit de 
iniţiativă. Toate tâmpeniile despre naşterea miraculoasă, 
suferinţa pe cruce, mântuire. Fuhrerul considera că alte 
aspecte ale vieţii şi morţii lui Hristos sunt mai importante 
şi pline de inspiraţie. Această alternativă pozitivă a fost 
cea adoptată de Reich încă de la începuturile sale: Hristos 
luptătorul, Hristos organizatorul, Hristos cel care se opune 
iudaismului organizat. Conducerea Reichului a înţeles 
semnificaţia practică şi politică a creştinismului în 
Germania. Până la urmă, Germania fusese creştină timp de 
mai bine de un mileniu. Hitler nu dorea să-şi îndepărteze 
poporul german printr-o opoziţie oarbă la creştinism - cel 
puţin nu de la început. Himmler nu era un politician la fel 
de subtil. 

— Şi totuşi, Himmler a fost un maestru al propagandei şi 
organizării, spuse Besemer. 

Schneider îşi dori ca tânărul să-l lase doar pe el să 
vorbească. 


< 84 > 


— Da, aproape, spuse el, morocănos, aruncând o privire 
spre Gerhardt ca să vadă dacă era şi el iritat. Dar bărbatul 
masiv privea afară pe fereastră, evident plictisit. Lasă-mă 
să continui sau o să-mi pierd şirul gândurilor. 

— Desigur, spuse Besemer, fără să-şi piardă interesul. 

— Hitler a căutat să exploateze, cu siguranţă, tradiţiile 
creştine adânc înrădăcinate ale ţării, dar îşi dorea şi să 
evidenţieze  glorioasele tradiţii ariene ale popoarelor 
germanice, ca pe o forţă conducătoare a destinului nostru 
cultural. El a găsit metafora perfectă pentru ambele 
concepte, întruchipată într-un singur artefact, Lancea 
Sfântă a lui Longinus. 

Ochii tânărului se aprinseră. 

— Eu... 

Îl reduse pe tânăr la tăcere cu o privire aspră. 

— Te rog, lasă-mă să vorbesc. Longinus, după cum se 
pare că ştii, a fost centurionul roman care şi-a folosit 
lancea ca să-l împungă pe Hristos răstignit pe cruce. 
Problemele lui de vedere au fost vindecate de stropii de 
sânge şi de apă care au ţâşnit din rană. Se afirmă că 
Longinus a fost un arian, descendent al triburilor 
germanice. Lancea a devenit rapid una dintre cele mai 
sfinte relicve ale creştinismului. 

În secolul al treilea, ea a fost menţionată ca aflându-se 
în mâinile unui alt legionar, un tip numit Mauritius. Mai 
târziu, în acelaşi secol, a apărut din nou şi a început lunga 
listă de proprietari cu sânge regal, odată cu împăratul 
Herculius. Fiica lui, Fausta, s-a măritat cu împăratul 
Constantin, primul împărat roman creştin. Mama lui 
Constantin, împărăteasa Elena, era o femeie foarte 
evlavioasă, care a promovat valoarea simbolică a relicvelor 
creştine pentru a susţine puterea fiului ei şi puterea 
Bisericii. Constantin a prezentat public lancea pe toată 
durata primului conciliu ecumenic de la Niceea, unde au 
izbucnit dispute legate de ce texte să fie incluse în canonul 
creştin. 

În secolul al şaselea, barbarii au cucerit Roma şi au 
intrat, pentru o vreme, în posesia relicvei, înainte ca 


< 85 > 


aceasta să fie recuperată de împăratul Justinian. El a 
folosit lancea ca simbol al intenţiei sale de a restaura 
gloria Sfântului Imperiu Roman. Simbolul a fost cumva 
întinat când Justinian a ordonat uciderea a zeci de mii de 
necredincioşi. Din cauza reputației lui sângeroase, creştinii 
din secolul următor au considerat că lancea este un simbol 
nepotrivit pentru creştinism şi atenţia s-a îndreptat către 
Sfântul Graal, care a devenit simbolul Bisericii în Evul 
Mediu. 

Trei secole mai târziu, Carol cel Mare a intrat în posesia 
ei şi a ţinut lancea asupra lui în toate campaniile sale 
militare. Până în secolul al unsprezecelea, mânerul de 
lemn dispăruse. Împăratul Henric al IV-lea a încercat să 
introducă în ea ceea ce se credea că este un Cui Sfânt, 
unul dintre cuiele cu care a fost crucificat Hristos, prin 
capul suliţei, dar încercarea a dat greş şi lancea s-a 
despicat în două. A fost un păcat mai ales pentru că acel 
cui era în mod evident un fals, nu semăna deloc cu un cui 
roman din primul secol. Lancea a fost cârpită cu o manşetă 
de aur şi cu fir de argint şi, până în zilele noastre, încă 
poartă aceste petice, împreună cu acel cui ridicol, înfipt în 
ea. 

Apoi, în secolul al doisprezecelea, se ştie că lancea a fost 
purtată în bătălie de către Frederic I, mai bine cunoscut ca 
Barbarossa, din cauza bărbii lui roşcate. Lancea îi cade din 
mâini când este ucis, în 1190, şi este pierdută timp de 
două secole. Povestea reîncepe în secolul al 
paisprezecelea, când Carol al IV-lea începe căutarea ei şi a 
Sfântului Graal, dar găseşte doar lancea. El o expune la 
Nürnberg şi acolo rămâne timp de cinci secole. 

Schneider se opri pentru a sorbi din ceai, dar acesta se 
răcise. 

— Gerhardt, roag-o pe fată să-mi aducă nişte ceai 
proaspăt. Eşti gata să asculţi şi restul, Jurgen? 

— Da, domnule. 

— În timpul acestor cinci sute de ani, s-a dezvoltat un fel 
de cult: cultul Sfintei Lăncii. Artefactul, se spunea, dispune 
de puteri supranaturale. Era venerată de oameni. 


< 86 > 


— Şi avea? întrebă Besemer. 

— Ce să aibă? 

— Puteri supranaturale. 

Schneider bătu cu degetul în obraz. 

Ei bine, nu ştiu asta, dar ştiu că dispunea de o putere 
culturală şi simbolică imensă. Aceste calităţi pot constitui 
o unealtă puternică pentru a-i aduna pe oameni, atunci 
când e nevoie să fie adunaţi. Când Napoleon Bonaparte a 
ocupat Nurnberg, la sfârşitul secolului al optsprezecelea, a 
fost foarte nerăbdător sa intre posesia însemnelor puterii, 
inclusiv Lancea Sfântă, pentru a-şi legitima pretenţia de a 
deveni, mai târziu, împărat al Sfântului Imperiu Roman. 
Deoarece era atât de importantă pentru poporul german, 
înainte de sosirea lui Napoleon, autorităţile din Nürnberg 
au trimis lancea la Viena, pentru a fi păstrată în siguranţă. 
Dar mai târziu, când s-a încheiat pacea, confuzia legată de 
proprietarul ei a determinat Casa imperială de Habsburg 
să refuze înapoierea ei la Nürnberg. În cele din urmă, 
aceasta a ajuns să fie expusă public, împreună cu alte 
comori ale Sfântului Imperiu German, la Trezoreria 
Imperială din Viena. 

Când fata care servea intră cu un vas cu ceai proaspăt, 
tânărul se folosi de ocazie pentru a-l întrerupe din nou. 

— Acolo a pus Adolf Hitler ochii pe ea, pe când era tânăr 
student la arte, în Viena. 

— Da, foarte bine, Jurgen, spuse Schneider obosit. Asta 
se întâmpla în 1909. Următoarea dată când Hitler a văzut 
lancea a fost în martie 1938, la apogeul puterii lui. În 
noaptea Anschluss'-ului, în timp ce diviziile de tancuri 
intrau în Austria, un om de încredere al lui Hitler a intrat 
în muzeu şi a luat lancea şi celelalte comori. A fost adusă 
înapoi la Nurnberg, unde a devenit un far puternic al 
Reichului, ca un strigăt de adunare al creştinilor şi al 
măreției istorice a naţiunii. Ei bine, cu toţii ştim cum s-au 
terminat toate astea. 

După război, americanii au venit să caute comoara. Aşa- 


7 Anschluss - anexarea Austriei de către Germania nazistă, în 1938 (n. 
tr.). 


< 87 > 


numiții lor oameni ai monumentelor, conduşi de un 
american de origine germană, istoric de artă, maiorul 
Walter Horn, au găsit lancea şi bijuteriile coroanei 
Sfântului Imperiu Roman în subsolul unei şcoli primare din 
Nurnberg. Eisenhower a returnat comorile Trezoreriei 
Imperiale de la Palatul Hofburg, unde le poate vedea orice 
turist care merge la Viena, în spatele unui perete de sticlă 
antiglont. 

Besemer se aplecă în faţă şi spuse pe un ton conspirativ: 

— Dar unii spun că lancea şi celelalte artefacte găsite de 
american erau falsuri, că Reichul le-a ascuns pe cele 
adevărate, pentru a fi găsite de generaţiile viitoare de 
patrioţi germani. 

Schneider îşi strânse buzele într-un zâmbet forţat. 

— Am auzit şi eu aceste lucruri. Nu prea acord atenţie 
bârfelor de pe internet. Sunt mai interesat să ajut ca 
națiunea noastră să devină din nou măreaţă. De aceea te 
afli aici. Fac parte dintr-un grup de patrioţi care 
îmbătrânesc. De nevoie, suntem un grup secretos de 
bătrâni. Simbolul fidelității noastre este Sfânta Lance. Ne 
denumim, mai degrabă pompos, Cavalerii lui Longinus, 
pentru că mergem pe urmele rădăcinilor creştine şi ariene 
ale marelui centurion. Avem nevoie de sânge tânăr, 
Jurgen. Ce zici de treaba asta? 

Tânărul se îndreptă şi înţepeni aşa. Schneider îşi 
închipui că aproape îşi lovise călcâiele. 

— Ar fi o onoare pentru mine să mă alătur 
dumneavoastră, Herr Schneider. 

— Bine, bine. Voi prezenta candidatura ta şi celorlalţi 
cavaleri. Acum, mergi şi vezi-ţi de treburile tale şi vei avea 
în curând veşti de la noi. 

După ce plecă, Schneider îl întrebă pe Gerhardt ce 
credea despre el. 

— Mi s-a părut că este derbedeul care ne trebuie, spuse 
el. 

— Prea zelos pentru gustul tău? 

— Mult prea zelos. Şi nu ştie când să tacă. 

— Nu este una dintre problemele tale, laconicul meu 


< 88 > 


prieten. 

— Laconic? 

— Nu contează. Îmi închipui că tatăl tău şi cu mine 
păream prea zeloşi când am fost prezentaţi cavalerilor, la 
vârsta lui Jurgen. Şi eu am anumite rezerve în legătură cu 
tipul ăsta, dar, una peste alta, cred că se va descurca 
destul de bine. Mă gândesc să-l recomand grupului. 

— De ce nu i-ai spus că lancea pe care au găsit-o 
americanii era un fals? 

— Încă nu este unul de-al nostru. Nu e nevoie să afle 
despre Antarctica şi despre toate celelalte. Chiar şi dacă 
va deveni membru, vom fi foarte precauţi până când se va 
dovedi de încredere. Îi vom supraveghea contactele, 
postările pe internet şi dacă se va dovedi oricât de puţin 
indiscret, îl vom elimina. 

— Vrei să spui că eu îl voi elimina. 

Schneider se aşeză mai bine în spatele biroului şi se 
întinse după un dosar fără titlu. 

— Poţi să pleci, Gerhardt. Ai treburi de rezolvat. 

Când se întinse după stilou, mâna lui atinse tastatura 
laptopului şi îl trezi la viaţă. Ultima pagină pe care o citise, 
înainte de venirea lui Jürgen Besemer, apăru pe ecran. 

Era de pe site-ul Facultăţii de Teologie a Universităţii 
Harvard, mai exact biografia universitară a unui anume 
profesor Calvin A. Donovan. 

Schneider privi pentru o clipă fotografia profesorului 
brunet care zâmbea şi trânti capacul laptopul puţin cam 
prea tare. 


< 89 > 


UNSPREZECE 


Trenul de la Roma era aglomerat. Cal avea bilet la clasa 
întâi, dar, fără a avea unde să se mute, era obligat să stea 
pe locul lui şi să asculte fără să vrea un om de afaceri care 
stătea vizavi şi care se angajase într-o negociere 
prelungită şi aprinsă prin telefon. Incercase să citească, 
dar era prea distras; trebuise să apeleze la căşti şi să-i 
înece vocea tipului într-un mixaj de Springsteen. 

În dimineaţa aceea se trezise în pat cu o britanică goală 
şi mahmură, care, din fericire, trebuise să se grăbească la 
o întâlnire matinală. Aşa că reuşise să evite durerosul 
ritual al micului dejun şi amabilităţilor din dimineaţa de 
după, urmat de schimbul de numere de telefon pe care nu 
le vor folosi niciodată. 

Până când trenul ajunse în gara din Napoli, urechile lui 
Cal bâzâiau din cauza prea multor decibeli. Purtând câte o 
geantă pe fiecare umăr, el îşi croi drum prin gara 
aglomerată, către şirul de taxiuri. 

Când trecu pe lângă o cafenea, doi tineri îmbrăcaţi în 
jeanşi şi tricouri polo îşi şoptiră ceva şi porniră pe urmele 
lui. Afară, coada pentru taxiuri era lungă şi Cal se aşeză la 
rând, peste drum de nişte garduri de construcţii, pictate cu 
graffiti, care înconjurau Piazza Giuseppe Garibaldi. Dintr- 
odată, simţi cum îi dispare greutatea de pe umărul stâng, 
când unul dintre tinerii care-l urmăriseră tăie cureaua 
genţii cu o lamă de ras. 

Ridicând privirea, îi văzu pe cei doi tineri alergând prin 
piaţă cu geanta lui. În ea se aflau paşaportul, laptopul, 
telefonul şi cărţi. Acestea puteau fi înlocuite. Notele lui de 
mână de la interviurile pe care le realizase nu puteau. 

— Hei, voi! strigă el. Opriţi-vă! 

Dar ei nu intenționau să se oprească. Şi, într-o clipă, 
înţelese că singura modalitate de a-şi recupera preţioasa 
agendă era să se ocupe personal. Lăsă cealaltă geantă să 
cadă la pământ - nu dădea doi bani pe hainele lui - şi porni 


< 90 > 


după cei doi hoţi. Încălţările lui erau destul de noi şi tălpile 
de piele puţin cam alunecoase pentru pietrele lustruite din 
piaţă. Prinse viteză când ajunse pe pavajul mai aspru de pe 
Corso Novara, o stradă aglomerată care ieşea din piaţă, şi 
se apropie de ei. 

Cei doi bărbaţi aveau constituţia atletică a unor tineri 
fotbalişti şi întinseră cu uşurinţă pasul în josul străzii. 
După vreo două sute de metri încetiniră, încercând, poate, 
să evite să atragă atenţia, fără să-şi dea seama că erau 
urmăriţi. 

Cal, în plin sprint, îşi mişca braţele pentru a-şi mări 
viteza şi se strecura printre maşinile parcate şi printre 
pietoni. Reduse rapid distanţa până când ei îi auziră paşii 
şi, uitându-se surprinşi în urmă, începură din nou să 
alerge. 

Cal nu prea se gândise ce urma să facă atunci când îi va 
ajunge. Tânărul care îi căra geanta o ţinea într-o mână, aşa 
că alergarea lui nu era atât de fluidă ca a celuilalt. Cal se 
concentră asupra lui şi se repezi pentru sprintul final. 

Zece metri, cinci metri, un metru. 

Bărbatul strigă după prietenul lui chiar când Cal îl apucă 
de tricou. Acesta se strânse la gâtul tânărului şi începu să 
se rupă. 

Oamenii din jurul lor începură să se îndepărteze şi să 
strige la Cal, care părea să fie agresorul. 

— Mi-a furat geanta! ţipă Cal. 

Tânărul mută geanta sub braţul stâng, de parcă ar fi fost 
o minge de rugby şi băgă mâna în buzunar. Când se răsuci 
şi tricoul scăpă din mâna lui Cal, în mâna dreaptă luci o 
lamă. 

— Hei, ai grijă! strigă un om. Are un cuţit! Cineva să 
cheme poliţia. 

Cal nu ezită. Îşi strânse amândoi pumnii şi luă poziţia de 
boxer, apoi îi aplică o directă de stânga în maxilar. 
Bărbatul scânci şi-şi ridică mâna dreaptă deasupra capului 
pentru a-l lovi cu briceagul. Profitând de mişcare, Cal îi 
aplică o directă de dreapta în nas, zdrobindu-i cartilajul şi 
paralizându-l de durere. Geanta căzu pe pavaj. Cal îşi ţinea 


<91 > 


privirea aţintită spre cuţit şi spre cel de-al doilea bărbat, 
aflat la câţiva metri depărtare şi care părea că nu se poate 
decide dacă să-şi ajute prietenul sau să o ia la fugă. Cal se 
hotări că trebuie să se ocupe de armă, dacă dorea să scape 
din povestea asta fără să fie rănit. Nasul bărbatului 
sângera şi el înjura. Mâna cu lama se ridică din nou, însă 
Cal făcu o manevră nu foarte imaginativă, dar foarte 
eficientă. Il lovi din nou cu o directă de dreapta exact în 
nasul rupt. 

Asta puse capăt poveştii. Tânărul căzu în genunchi şi 
lăsă cuțitul să-i scape, ca să-şi acopere faţa cu ambele 
mâini. Atunci, Cal îşi ridică geanta şi se îndepărtă câţiva 
paşi, cu privirea încă aţintită asupra celui de-al doilea 
bărbat. Partenerul celui rănit se repezi înainte şi, până să- 
şi dea seama Cal dacă ar trebui să lupte în continuare, îl 
târi pe primul de braţ convingându-l, cu un torent de 
cuvinte, să fugă. 

O luară la fugă şi dispărură la prima intersecţie, pe Via 
Firenze. 

Cal auzi pe cineva strigând „Signore, signore!” şi, când 
se întoarse, văzu două tinere care alergau spre el, una 
dintre ele ducând geanta lui cu haine. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, spuse una dintre ele, în 
timp ce se apropia. Poliţia e pe drum. 

Cu respiraţia tăiată, Cal le răspunse în italiană. 

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru că mi-aţi redat 
încrederea, sfărâmată pentru scurtă vreme, în umanitate. 


n 
! 


O oră mai târziu, Cal intră în Biserica San Domenico 
Maggiore, nu ca să se roage, ci pentru întâlnirea pe care o 
aranjase. Nu era prima vizită a lui Cal aici. O considera 
una dintre cele mai frumoase biserici din Napoli; o 
capodoperă barocă luminoasă, plină de comori, construită 
în jurul unor capele cu mult mai vechi. Tânărul preot, care 
veni de după capela din secolul al zecelea, la capătul din 
partea dreaptă a navei, păru să-l recunoască pe Cal. 

— Profesore Donovan, spuse el. Sunt Antonio Forcisi. 
Sunteţi în regulă? 


< 92 > 


Cal îl sunase pe preot ca să-l informeze că fusese jefuit 
la gară şi că va întârzia. 

— Sunt bine, zâmbi Cal. Hoţul nu e la fel de bine. 

— Sunt atât de bucuros că nu aţi fost rănit. Imi cer scuze 
în numele oraşului meu adoptiv. 

— Nu-i nevoie. Iubesc Napoli. Un incident mărunt ca 
acesta nu o să-mi schimbe părerea. 

— Vă rog să mă urmaţi în biroul meu. Pot să vă ajut cu 
una dintre genţi? 

— Aş vrea ca şi hoţii să fi fost tot atât de politicoşi. 

Forcisi era un tânăr palid, cu faţa proaspătă, cu o 
mustață subţire, blondă, pe care abia dacă i-ar fi luat 
câteva secunde să o radă. Birourile parohiale se aflau în 
apropierea chiliilor mănăstirii. Forcisi împărțea spaţiul cu 
alţi doi preoţi asistenţi. Unul dintre ei se afla la birou, dar 
se ridică şi ieşi din cameră. 

Forcisi observă cureaua tăiată a genţii de umăr şi îl 
întrebă dacă dorea să găsească pe cineva care să o repare, 
dar Cal îi spuse să nu se deranjeze pentru că putea să 
folosească mânerul. 

— De obicei nu e o idee foarte bună să te iei de aceşti 
hoţi de stradă, spuse preotul. Unii dintre ei au arme. 

— Presupun că am avut noroc, spuse Cal. 

— Deci vă rog să-mi spuneţi cum pot să vă fiu de folos, 
spuse preotul. Există întrebări suplimentare la care mai 
aveţi nevoie de răspunsuri? 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. Nu v-am pus, încă, nicio 
întrebare. 

— Ei bine, nu dumneavoastră, ci domnul celălalt. 

— Cine? 

— Monseniorul de la Vatican care a venit săptămâna 
trecută. Cal se încruntă. 

— Nu ştiam că a mai fost cineva. Cine era? 

— Monseniorul Leinfelder. Un german, cred. Dar ar fi 
putut să fie austriac sau elveţian. Chiar nu l-am întrebat. 

— Pe cine spunea că reprezintă? 

— Nu ştiu. Vaticanul. Un monsenior vine la mine, trimis 
de Vatican, să-mi pună întrebări, aşa că eu nu-l iau la 


< 93 > 


întrebări. La fel şi cu dumneavoastră. Aţi sunat de la 
Vatican şi eu nu am pus întrebări. 

— Dar eu v-am spus cine sunt şi pe cine reprezint. 

— Da. Aţi fost mult mai deschis. Nu sunt preot de prea 
multă vreme. Respect autorităţile Bisericii şi îmi cunosc 
locul în ierarhie. 

— Despre ce v-a întrebat? 

— Poate aceleaşi lucruri care vă interesează şi pe 
dumneavoastră: prietenia mea cu Giovanni, timpul 
petrecut împreună la seminar, cunoştinţele mele despre 
stigmatele lui, părerea mea despre situaţia lui. Astea sunt 
problemele care vă interesează şi pe dumneavoastră? 

— Aşa este. Monseniorul acesta a lăsat o carte de vizită? 

Preotul scutură din cap. 

— Presupun că nu aveţi o fotografie a lui? 

Forcisi râse ascuţit. 

— N-am făcut un selfie, dacă asta era întrebarea. Apoi 
redeveni serios. Vreţi să sugeraţi că acest om nu era cine 
pretindea că este? 

— Deloc, spuse Cal. Probabil că este o încurcătură 
birocratică tipică Vaticanului, unde nu ştie stânga ce face 
dreapta. 

Cal îşi scoase jurnalul, notă numele preotului german şi 
începu să pună întrebări. 

— De câtă vreme îl cunoaşteţi pe Giovanni? 

— De multă vreme, spuse Forcisi. Am fost împreună în 
şcoala generală, de când aveam şapte ani. Stăteam în 
aceeaşi bancă, ne jucam împreună în pauze şi locuiam la 
mai puţin de un kilometru distanţă unul de celălalt. Am 
fost cei mai buni prieteni chiar până când am devenit 
împreună preoţi. 

— Nu mai sunteţi prieteni? 

Tânărul preot căzu pe gânduri. Aruncă o privire scurtă 
pe fereastră, spre piaţă. 

— Presupun că suntem, încă, prieteni. Vorbim la telefon. 
Nu chiar atât de des. Acum, lucrurile sunt altfel. El nu mai 
este la fel. Toate astea l-au schimbat. Nu mai este Giovanni 
cel care iubea distracţia. Acum poartă o povară grea. 


< 94 > 


— Aţi discutat cu el despre această schimbare? 

— Nu direct, nu. Am senzaţia că acest subiect este tabu. 
Toţi cei din jurul lui sunt obsedaţi de stigmatele lui. Eu 
vreau doar să fiu prietenul lui. 

— Nu confesorul lui? 

— Cerule, nu! Cu siguranţă asta nu. Are pe alţii care pot 
să-i ofere acest serviciu. L-aţi întâlnit, nu-i aşa? 

— Acum câteva zile, spuse Cal. Am fost şi la Francavilla 
să discut cu mama şi sora lui. 

— Cum sunt? Mi-e dor de ele. 

— Am rămas cu impresia că notorietatea lui este o 
povară pentru ele. 

— Sunt convins de asta. Şi Giovanni? Cum vi s-a părut? 

— Mi s-a părut un tânăr foarte drăguţ care înoată 
împotriva unui curent foarte puternic. 

— Cred că este o descriere foarte bună a situaţiei lui. 

Cal îşi ridică privirea din notițe. 

— Cum era la seminar? 

— La început, fericit. Fericit şi nepăsător, ar trebui să 
spun. Întotdeauna am fost îngrijorat în legătură cu decizia 
pe care a luat-o de a deveni preot. De la şaisprezece ani, 
eu am ştiut cu adevărat că-mi doresc să urmez această 
cale în viaţă. Am simţit chemarea destul de puternic. 
Giovanni râdea de mine, nu într-un fel crud, ci glumet. 
Totul pentru el era o glumă. Era, poate, puţin imatur, puţin 
rămas în urmă, din punct de vedere emoţional. Cred că 
alegerea pe care a făcut-o, de a mă urma la seminar, nu a 
venit atât dintr-o dorinţă arzătoare de a-l servi pe Hristos, 
cât din dorinţa de a fugi de nefericirea provocată de 
drumul pe care o luase viaţa lui. 

— Nu ar admite destui preoţi acest lucru dacă ar fi 
sinceri cu ei înşişi? întrebă Cal. 

— Cu siguranţă. Am avut câţiva colegi care au părăsit 
seminarul atunci când şi-au dat seama de acest lucru. 

— Dar nu şi Giovanni. 

— Ştiţi, el era altfel decât aceşti oameni, profesore. El se 
schimbase în timpul acestui proces şi cred sincer că, pe 
parcursul acestei călătorii, credinţa lui devenise mai 


< 95 > 


puternică. Se surprinsese pe sine. Mi-a spus asta. În 
ultimul an de studii, ajunsese la concluzia că făcuse 
alegerea corectă şi că urma să se dedice cu bucurie 
preoţiei şi să aibă grijă de nevoile spirituale ale 
comunităţii. Pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul 
pregătirii, devenise mai senin, optimist. 

— Şi apoi s-a întâmplat Croaţia. 

— Da, oftă preotul. Croaţia. 

Cal apăsă pe butonul pixului şi se pregăti să ia notițe 
detaliate. 

— Aş dori să-mi spuneţi tot ceea ce vă amintiţi despre 
ziua în care aţi vizitat mănăstirea. 


— Uite, acolo este o capelă, spuse Forcisi, încântat, şi se 
grăbi pe poteca de pământ. 

Giovanni gâfâia puţin după ce urcase dealul, din 
parcare, şi strigă după prietenul său. 

— Ce faci, încerci să-mi provoci un atac de cord? Mai 
încet. Nu pleacă nicăieri. 

Forcisi îl aşteptă. 

— Îmi pare rău, spuse el. Doar că sunt foarte 
entuziasmat. Uite! E atât de veche! Secolul al şaptelea, 
pentru numele lui Dumnezeu! Biserica era atât de tânără 
când a fost construită asta. 

Giovanni fu cel care apăsă clanţa uşii deteriorate. Deşi 
era soare, interiorul bisericii din piatră era întunecat, 
luminat de câteva aplice de perete cu becurile murdare. 
Ferestrele capelei erau prea mici ca să poată lumina 
spaţiul. Forcisi îl înghionti pe prietenul lui. Pe o bancă 
aflată în faţa unui amvon gol, de piatră, stăteau, unul lângă 
altul, doi călugări, îmbrăcaţi în robe maro. Giovanni 
închise uşa cât putu de încet, însă zăvorul făcu zgomot şi 
cei doi călugări le aruncară o privire iute şi se întoarseră 
spre altar. Cei doi seminarişti se aşezară şi ei pe o bancă, 
mai în spate, şi, curând, fură adânciţi în rugăciuni şi 
meditaţie. 

După un timp, cei doi călugări îşi terminară rugăciunile 
şi se ridicară să plece. Forcisi fu cel care-i opri cu un 


< 96 > 


comentariu în italiană şi, apoi, în engleză, când, la început, 
cei doi nu răspunseră. 

— Biserica voastră este o minune, spuse el. Noi tocmai 
ne-am terminat pregătirea la seminar, în Italia, şi vom fi 
hirotonisiţi curând. Sfinţenia capelei voastre ne inspiră. 

Fratele Augustin era slab şi cu picioarele strâmbe. Nu se 
ajuta de baston, dar mersul lui era inegal şi nesigur. Deşi, 
prin comparaţie, fratele Ivan părea voinic şi sănătos, şi el 
era în vârstă. Ivan murmură o formulă de politeţe, 
nesinceră, în engleză, şi ieşi, dar Augustin se opri şi îi 
cercetă pe tinerii aşezaţi. Deşi Forcisi era cel care vorbise, 
Augustin se uită dincolo de el şi ochii lui lăptoşi îl fixară pe 
Giovanni. 

— Ce ştii despre biserica asta? întrebă Augustin. 

— Eu? întrebă Giovanni cu atitudinea unui elev 
nepregătit chemat la tablă de profesor. 

— Da, tu. 

— A fost înfiinţată de benedictini, cred? 

— Vii odată? îl întrebă Ivan pe Augustin, în croată. 

Augustin îl ignoră şi îl aţinti în continuare pe Giovanni 
cu privirea. 

— Noi, benedictinii, am fost aici, neîntrerupt, încă din 
anul 685. 

— Este foarte mult timp, spuse Giovanni. 

— Faci cum vrei, spuse Ivan şi plecă. 

— Este cea mai îndelungată comunitate benedictină 
neîntreruptă din lume, nu-i aşa? spuse Forcisi, în 
încercarea de a atrage măcar un pic atenţia bătrânului 
călugăr. 

Augustin întinse un deget scheletic. Abia atunci tânărul 
observă că încheietura mâinii călugărului era înfăşurată 
într-o cârpă neagră. 

— Cum te numeşti? întrebă acesta. 

Giovanni se uită spre Forcisi de parcă l-ar fi întrebat de 
ce era călugărul interesat doar de el. 

— Eu sunt Giovanni, spuse el. Acesta este Antonio. 
Suntem din Francavilla al Mare. Aţi auzit de oraşul ăsta? 

— Francavilla? Nu. N-am vizitat niciodată Italia. Sunt la 


< 97 > 


această mănăstire de şaizeci şi cinci de ani. Înainte de asta 
n-am plecat niciodată din Croaţia. Ştiai că biserica are o 
criptă? 

— În ghid nu este menţionată nicio criptă, răspunse 
Forcisi. 

— Vorbeam cu Giovanni, spuse călugărul, acru. 

— După cum spunea Antonio, răspunse Giovanni. Nu 
ştiam că există aşa ceva. 

— Ai vrea să o vezi? 

Giovanni păru jenat de atenţia exclusivă a călugărului. 
Dădu din umeri. 

— Desigur că ne-ar plăcea. 

— Vino cu mine, spuse călugărul. Doar tu. Nu şi 
prietenul tău. 

Giovanni protestă şi spuse că nu-l interesează dacă nu 
puteau să meargă amândoi, dar Forcisi îi spuse, îmbufnat, 
că era OK din partea lui. 

— Este o prostie, Antonio, spuse Giovanni, în italiană. 
Moşul ăsta oricum îmi dă fiori. 

— Du-te, îl îndemnă Forcisi. Fă o poză şi spune-mi şi mie 
ce-ai văzut. 

Călugărul porni înainte şi Giovanni îl urmă spre o poartă 
de fier, aflată într-o parte a capelei. Se întoarse să-şi 
privească prietenul în timp ce începu să coboare pe scara 
de piatră. Forcisi observă frica de pe faţa lui şi aproape că 
îl chemă înapoi, dar până la urmă nu spuse nimic. 

Giovanni nu fu plecat mai mult de zece minute. 

La un moment dat, Antonio se îndreptă spre poarta de 
fier şi se aplecă pe scări încercând să audă ce se petrece 
acolo, dar nu auzi nimic. 

Stătea pe banca din spate când poarta de fier se 
deschise. 

Întâi ieşi fratele Augustin şi se împletici spre uşă, cu 
privirea în jos. 

Giovanni îl urmă după câteva secunde, cu ceea ce 
Forcisi descrise ca fiind o expresie serioasă pe faţa lui 
până atunci lipsită de griji. 

— Serioasă? întrebă Cal. Nu ştiu ce vrei să spui prin 


< 98 > 


asta. 

Forcisi păru să caute cel mai potrivit răspuns. 

— A coborât în cripta aceea ca un bărbat copil fără griji, 
ca Giovanni pe care-l cunoşteam dintotdeauna. A ieşit ca 
un bărbat matur, un bărbat serios, ca cineva care 
dobândise dintr-odată o mare înţelepciune. 


Cei doi prieteni nu scoaseră o vorbă până când nu 
ajunseră înapoi la maşină. Giovanni condusese de la 
Dubrovnik maşina închiriată, pentru că el era un şofer mai 
bun. Forcisi îl văzu tresărind când întoarse cheia în 
contact. Când băgă în marşarier, tresări din nou şi apoi 
aduse schimbătorul înapoi la punctul mort. 

— Crezi că poţi să conduci tu? îl întrebă Giovanni. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? îl întrebă Forcisi. 

— Nu prea mă simt în stare să conduc. Sunt puţin 
obosit. 

— Ce s-a întâmplat acolo, jos? Cred că s-a întâmplat 
ceva. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Povesteşte-mi ce ai văzut. 

— Nu prea multe, răspunse Giovanni, plictisit. Nişte 
pietre de mormânt în podea. Un mic altar. 

— Ai stat acolo jos cam mult timp pentru atâta lucru. 

— Am stat? 

— Uite ce e, o să conduc eu înapoi, dar aş vrea tare mult 
să vorbeşti cu mine. 

Schimbară locurile în maşină. 

Giovanni îşi încrucişă braţele pe piept. 

— O să închid ochii puţin. După cum spuneam, sunt cam 
obosit. 

X 


— Când l-am întrebat despre vizita în criptă, mi-a spus 
că n-ai vrut să mergi, pentru că suferi de claustrofobie, 
spuse Cal. 

— Nu aşa s-a întâmplat. Bătrânul călugăr nu m-a invitat 
pe mine. Doar pe Giovanni. 

— Înţeleg. Când aţi ajuns înapoi la hotel, în Dubrovnik, 


< 99 > 


cum ţi s-a părut? e 

Forcisi era nerăbdător să ajungă la toaletă şi se repezi 
înăuntru imediat ce ajunseră în cameră. Când ieşi de 
acolo, observă că Giovanni se întinsese în pat, complet 
îmbrăcat. 

— Nu arăţi prea bine, spuse el. 

— Cred că am puţină febră, spuse Giovanni. 

— Este o farmacie în apropiere, spuse Forcisi. Mă duc 
să-ţi iau nişte aspirină. 

— Dacă tot te duci acolo, vrei să iei şi nişte bandaje? 

— De ce? 

— Când am coborât în criptă, m-am tăiat la încheietură 
într-o bucată de metal. 

— Lasă-mă să mă uit. 

— Nu! 

Forcisi fu uimit de vehemenţa răspunsului. 

— În regulă. Cum vrei tu. Încerc doar să fiu de folos. 
Vrei să iei cina în seara asta? 

— Nu vreau decât să dorm. 


— Deci nu i-ai văzut încheieturile? spuse Cal. 

— Nici în ziua aceea şi nici altă dată. După ce ne-am 
întors acasă, nu l-am mai văzut până în ziua în care am fost 
hirotonisiţi. După ceremonie, unul dintre preoţii noi mi-a 
spus că văzuse sânge pe sutana lui, dar puţin mai târziu 
când l-am întrebat, Giovanni a negat. 

— Şi cum s-a comportat în perioada dintre întoarcerea 
voastră din Croaţia şi hirotonisire? Care a fost starea lui? 

— Sincer, l-am văzut foarte puţin. Nu pentru că n-aş fi 
încercat. Stătea cu mama şi cu sora lui şi nu voia să iasă 
din casă. Când am trecut pe la el să încerc să-l conving să 
socializeze, era prost dispus. Arăta de parcă ar fi purtat pe 
umeri o greutate imensă. Familia era foarte îngrijorată 
pentru el, dar nu l-am putut scoate din cochilia lui. Acum 
ştiu care era povara pe care o purta. Atunci nu-mi puteam 
imagina. 

— L-ai mai văzut de când stigmatele lui au devenit 


< 100 > 


cunoscute? 

— El a fost repartizat la Monte Sulla. Eu am fost trimis 
la Napoli. Când am citit despre stigmate, l-am sunat de 
mai multe ori şi, în cele din urmă, am reuşit să dau de el. 
M-am oferit să-l vizitez, dar mi-a spus că nu. De atunci am 
mai vorbit, dar întotdeauna eu am fost cel care a iniţiat 
contactul. Vorbim, în calitate de colegi, în general despre 
viaţa preoțească. A fost foarte clar că nu doreşte să discute 
despre situaţia în care se află. Este cu adevărat trist. Aş 
putea spune că nu mai suntem prieteni aşa cum eram, 
când râdeam sănătos şi ne destăinuiam unul altuia în 
legătură cu speranţele şi visurile noastre. El a devenit 
veneratul Padre Gio, în timp ce eu am rămas tânărul 
Antonio. Mă rog pentru el în fiecare zi, profesore. 

Cal îşi închise agenda şi îşi băgă pixul în buzunar. Era 
un joc calculat, cu intenţia de a-l face pe tânărul preot să 
creadă că următoarea întrebare era neoficială. 

— Crezi că îşi provoacă singur sângerările de la 
încheieturi? 

Forcisi negă. 

— Aproape că îmi doresc să fi fost aşa, pentru că atunci, 
cu ajutor psihologic şi spiritual, ar putea fi vindecat. Dar 
nu, ca cineva care a fost acolo în ziua în care i-au apărut 
rănile, sunt complet convins că stigmatele lui sunt 
adevărate. Ceva s-a întâmplat cu el în cripta aceea. l-am 
spus asta şi monseniorului e 

Giovanni era în dormitorul lui, îngenuncheat pentru 
rugăciune, când maica Theresa ciocăni cu blândeţe la uşa 
lui. 

— Părinte, spuse ea. Aveţi un apel telefonic, este 
prietenul dumneavoastră, părintele Antonio. 

Giovanni coborî scările şi ridică receptorul din 
sufragerie. 

Bandajul de pe mâna lui stângă era deja pătat de sânge. 

— Bună, Antonio. 

— Giovanni, cum te simţi? întrebă Forcisi. 

— Sunt bine, bine. Ce mai e nou pe la Napoli? 


< 101 > 


— Am primit încă o vizită de la un reprezentant al 
Vaticanului, un profesor american. 

— Donovan, spuse Giovanni. M-am întâlnit şi eu cu el. 

— Ştiu. 

— Şi? 

— Era foarte interesat de vizita noastră la Sf. Atanasie. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Doar ce s-a întâmplat. El mi-a zis că tu i-ai spus că nu 
am intrat în criptă pentru că sunt claustrofob. 

— E posibil să fi spus aşa ceva. 

— De ce? 

— N-a fost o confesiune, Antonio. A fost o anchetă. 
Vaticanul nu trebuie să ştie chiar totul despre mine. 

— Trebuie să te întreb. Întotdeauna am respectat asta, 
Giovanni, dar trebuie să te întreb. Ce s-a întâmplat acolo? 

— Nu sunt pregătit să discut acest subiect. Nu mă uri 
pentru asta. 

— Nu te urăsc. Te iubesc. Şi Dumnezeu te iubeşte. 

Lui Giovanni îi dădură lacrimile. 

— Îţi mulţumesc pentru asta. Apoi îşi reveni. Ce crezi 
despre el, despre Donovan? 

— A fost direct, eficient. Este, evident, un om inteligent. 
Foarte diferit de german. 

— Ce german? 

— Mai întâi Vaticanul a trimis un monsenior german. Nu 
prea deştept. Un tip grosolan, după părerea mea. 

— Am fost scutit de el, presupun. 

— Ce crezi că vrea Vaticanul? 

— Sincer să fiu, nu ştiu, răspunse Giovanni. Orice ar fi, 
voi fi umil şi supus. 

— Sigur că vei fi. Spune-mi ce mai face familia ta? 

— Mama e destul de bine. Aud că s-a apucat de copt. 
Irene vine astăzi în vizită cu saci de mâncare. 

— Am văzut o fotografie recentă de-a ta, spuse Forcisi. 
Parcă ai mai slăbit. 

— Este singurul lucru benefic din situaţia asta, chicoti, 
în sfârşit, Giovanni. 

X 


< 102 > 


Călugăriţele, maica Theresa şi maica Vera, se uitau 
chiorâş la mâncarea pe care Irene o întinsese pe masa lui 
Giovanni, de parcă ele n-ar fi gătit destul de bine pentru 
părinte. 

— Uite, a gătit mâncărurile tale preferate, spuse Irene 
ridicând capacul de pe oala Tupperware. Paste, biluţe de 
brânză, miel, brânză, ouă. Şi pentru desert prăjitură cu 
ciocolată şi, propria mea contribuţie, biscuiţi cu lămâie. 

Giovanni clătină din cap. 

— Doar nu te aştepţi să mănânc toate astea, nu? 

— Ce nu mănânci astăzi poţi să mănânci mâine. 

— Ce nu mănânc astăzi, spuse el şi privi spre cele două 
măicuţe, vor mânca fraţii şi surorile mele. 

— O să vă lăsăm singuri, acum, spuse maica Vera, 
politicos. Anunţă-ne când doriţi cafeaua. 

După ce călugărițele plecară, Irene îi spuse că surorile 
păreau geloase. 

— Sunt protectoare, spuse el. Ca nişte cloşti. 

Irene îi dădu o farfurie pe care o umpluse pentru el. 

— Lasă-mă să fac pe mama: mangia, mangiaf. 

În timp ce el ridică tacâmurile, ea se uită la încheieturile 
lui bandajate. 

— Da, sunt tot acolo, spuse el. 

— Îmi pare rău. 

— E în regulă. N-ar fi trebuit să fiu sarcastic. Luă din 
paste. Spune-i mamei că mâncarea ei este delicioasă. 

— O să-i spun. Deci, cum rezişti? 

El oftă. 

— Ţin slujba, ascult spovedanii, vorbesc cu enoriașii, dau 
binecuvântări. Sunt preot. Asta fac preoţii. 

— Dacă vrei să ocoleşti subiectul, e în regulă, spuse ea. 

— Este obositor, răspunse el. 

— Poate pentru tine, dar nu şi pentru mine. Sunt 
îngrijorată. Şi mama este îngrijorată. 

— Nu poţi să înţelegi cât de sătul sunt de toată povestea 
asta cu Padre Gio? 

— Sigur că pot. Din cauza asta cred că, poate, ar trebui 


8 Mănâncă, mănâncă (trad. lb. it.). 
< 103 > 


să iei o pauză şi să ieşi din lumina reflectoarelor din Monte 
Sulla. Te rog, gândeşte-te să-i ceri episcopului să-ţi dea un 
concediu, să te trimită într-un loc unde te poţi odihni în 
izolare. 

— Sunt convins că Vaticanul pune deja la cale ceva de 
genul ăsta. 

— Şi ar fi chiar aşa de rău? 

El lăsă furculiţa jos. 

— Vreau doar să trăiesc o viaţă normală. 

— Îmi pare rău. Mănâncă. Mama mă obligă să-i dau 
raportul dacă ai mâncat. 

Continuară să mănânce în linişte şi apoi discutară 
nimicuri despre rudele lor. 

Când ajunseră la tort, Irene spuse: 

— Pot să te întreb ceva? 

El îşi ridică încheieturile. 

— Atâta timp cât nu este despre astea. 

— Nu despre astea. Cel puţin nu cred că despre astea. 
Dacă greşesc, te rog să nu te superi pe mine. 

Giovanni încuviinţă. 

— Cu puţin timp în urmă, am văzut ceva ce îmi este 
foarte greu să-mi explic. Făceam cumpărături pe Vialle 
Nettuno şi am văzut pe cineva intrând în magazinul de 
îngheţată. 

— Cine era? întrebă el. 

— Tu erai, Giovanni. 

El o privi ciudat. 

— Evident, nu eram eu. Te pot asigura că mă aflam aici 
săptămâna trecută. 

— Ştiu unde erai. Dar mă tulbură şi trebuia să aduc 
vorba despre asta. Nu credeam că eşti tu. Stiam că eşti tu. 

— În regulă, ştiai că sunt eu, spuse el, fără nicio 
intonatie. Eşti drăguță să-mi zici ce ţi-am spus? 

— Nu ai spus nimic. Te-am urmat în magazin, dar 
dispăruseşi. 

— În aer? Sau într-o cuvă de îngheţată? 

Ea păru jignită. A 

— Te rog, nu râde de mine. Ştiu ce am văzut. Îşi şterse o 


< 104 > 


lacrimă. Spune-mi, a mai avut cineva aceeaşi experienţă pe 
care ţi-o descriu eu? 

— Îmi pare rău că te-am supărat, spuse el. Dar îţi pot 
spune cu toată seriozitatea că nu mi-a mai spus nimeni, 
niciodată, ceva de genul ăsta. 

Irene se uită fix la prăjitură, ocolindu-i privirea. 

— Am căutat pe internet, Giovanni. Se numeşte 
bilocaţie. Este o aptitudine pe care o au unii oameni - 
poate că este o aptitudine psihică, poate că este spirituală 
- de a apărea în două locuri în acelaşi timp. Vrei să ştii 
cine se presupune că era capabil de bilocaţie? Padre Pio. 

— Ei bine, poate că o să ajung ca un fel de clonă a lui, 
spuse el acru. Ar trebui să-mi las barba să crească. Se 
presupune că el mirosea a trandafiri. Eu miros a 
trandafiri? 

— Uite ce, ştiu că sunt pe teren minat, dar cred că tu ştii 
că ai anumite puteri. Când a venit aici, în urmă cu câteva 
luni, mama mi-a spus că a trăit o experienţă stranie, o 
viziune copleşitor de puternică i-a apărut în minte atunci 
când ai îmbrăţişat-o. 

— O viziune a ce? întrebă el. 

— Nu ţi-a spus? 

— Poate că mi-a spus, şopti el. 

— Ea spune că a fost o persoană. Ea crede cu adevărat 
că a fost Hristos. Spune că I-a văzut faţa, atât de aproape 
încât ar fi putut să-L atingă. Când te-ai desprins din 
îmbrăţişare, a încetat şi viziunea. Din cauza asta nu mă 
mai îmbrăţişezi, Giovanni? întrebă ea. Din cauza asta nu 
vrei să ai niciun contact fizic cu mine? 

El dădu din cap şi începu să plângă. 

— Li s-a mai întâmplat şi altor persoane. Aproape că nu 
mai ating pe nimeni, niciodată. 

Ea îi spuse că îşi dorea să-l poată lua în braţe, să-l aline, 
dar el se ridică de la masă. 

— I-a spus mama lui Calvin Donovan despre asta când a 
venit să discute cu voi? 

— Nu. N-a spus nimic. Nici eu. Nu am încredere în el, 
spuse ea. De ce l-ai adus în discuţie? 


< 105 > 


— Pentru că pentru el am făcut o excepţie. L-am atins. 

— De ce? 

— Nu ştiu, spuse Giovanni. Am simţit un fel de 
apropiere. 

— Mai apropiat decât mine? 

— Sigur că nu. Nu pot explica. A fost un fel de înrudire. 

Ea scutură cu putere din cap. 

— Nu lăsa garda jos în faţa lui. Nu ştiu ce are Vaticanul 
de gând cu tine, dar, din punctul meu de vedere, au 
angajat un asasin profesionist american. Nu mi-a plăcut de 
Calvin Donovan şi sper să nu-l mai văd niciodată. 


< 106 > 


DOISPREZECE 


Berlin, în zilele noastre 


Era sfârşitul unei zile lungi şi Lambret Schneider privea 
afară, pe fereastra biroului său, la cerul nopţii berlineze. 
Secretarele lui plecaseră şi era destul de sigur că nu-l va 
întrerupe nimeni, dar tot încuie uşa. Impulsul de a privi 
documentul preţios pe care nu-l mai citise de ani de zile 
crescuse în el încă de dimineaţă. Seiful său personal era 
ascuns în spatele dulapului de haine. Fără să privească, 
formă combinaţia pe care nu o putea uita niciodată: ziua, 
luna şi anul morţii lui Oskar Hufnagel. 

Pe raful de sus al seifului se afla un plic A4, pe care îl 
luă cu el, înapoi, la birou. Desfăcu panglica roşie, scoase 
cu grijă foile subţiri, aproape transparente. Raportul, bătut 
la maşină la un singur rând, era estompat de trecerea 
timpului. 


Otto Rahn 
SS-Untersturmfiihrer 
19 Oktober 1935 


An den 

Reichsführer-SS und Chefder Deutschen Polizei 
Heinrich Himmler 

Berlin SW11 

Reichsführer! 


Schneider miji ochii încercând să desluşească cuvintele 
înghesuite, neclare, care urmau. Putea să jure că ultima 
dată când ţinuse raportul în mâini, îl putuse citi fără 
ochelari. Nu întinerea, presupuse el, în timp ce se întindea, 
cu amărăciune, spre sertarul biroului, de unde scoase 
ochelarii de citit. 

Timpul se scurgea. Simţea că era urgent. 


< 107 > 


Berlin 1935 


Dacă îl vedeai o dată, nu-l mai puteai uita. 

Îi plăcea negrul: pardesie lungi şi negre, peste costume 
la trei rânduri, fine, croite pe măsură, tot negre. Pălăria 
din fetru, neagră, cu boruri largi, întotdeauna prezentă, 
era mereu înclinată cu stil peste ochii lui umbriţi, adânciţi 
în orbite. În public îi plăcea să îşi împingă în faţă bărbia lui 
mică, într-un gest de superioritate. Era subţire ca un ogar, 
aproape sfrijit, şi, când haina descheiată flutura, părea că 
era gata să fie luat pe sus şi ridicat în aer, ca un fel de 
gremlin înaripat. 

În timp ce Otto Rahn şi tovarăşul lui mai înalt şi mai în 
vârstă mergeau pe străzile pline de agitaţie, un tramvai 
plin de navetişti de seară trecu pe lângă ei. Unii dintre ei 
se uitară la tânăr, întrebându-se, poate, dacă era cineva 
important, pentru că numai personalităţile se purtau atât 
de îngâmfat. 

Apartamentul său recent cumpărat, burduşit de cărţi, nu 
se afla în cel mai select cartier. La revenirea lui de la 
Paris, dacă nu ar fi avut nevoie de atât de multe corpuri de 
bibliotecă, şi-ar fi putut permite o zonă mai salubră, dar 
necesităţile lui de cercetător aveau întâietate. Gâfâind la 
capătul celui de-al patrulea rând de scări, însoţitorul său, 
fumător înrăit, se luptă să respire în timp ce Rahn se 
ocupă de ambele încuietori. 

Ajunşi înăuntru, îşi aruncară pălăriile pe scaune. Părul 
lui Rahn era şi el tot negru, pieptănat pe spate şi pomădat 
din belşug. Oaspetele lui Rahn se trânti pe canapea şi îşi 
slăbi nodul de la cravată. 

— Ceva de băut? întrebă Rahn în timp ce îşi scoase 
haina. 

— Dumnezeule, da, spuse Huber, aprinzându-şi o ţigară. 
Brandy. 

Rahn turnă din belşug în două pahare mari. 

Huber admiră cristalurile. 

— Astea sunt noi. Par să fie scumpe. 


< 108 > 


— Au fost, spuse Rahn. Foarte. Alături de cărţile şi 
stilourile mele, consider că nişte pahare bune de brandy 
sunt esenţiale, nu crezi? 

— Începi să te bucuri de faptul că eşti un cal de rasă, 
Otto, spuse Huber. Acum două luni, mi-ai scris de la Paris 
şi te plângeai că eşti sărac şi acum trăieşti pe picior mare 
la Berlin. 

Rahn zâmbi ştrengăreşte. 

— Ai răbdare. Vreau să-ţi mai arăt ceva. 

Cu Rahn plecat în dormitor, prietenul său începu să se 
plimbe prin birou, cercetând cărţile deschise de pe masă şi 
aruncând o privire notelor lui ordonate. Erau chestiile lui 
obişnuite: peşteri, Pirinei, catari’, Montsegur. 

Prin uşa închisă, îl auzi pe Rahn. 

— Eşti gata? 

— Da, presupun că sunt cât de pregătit pot să fiu, strigă 
Huber. 

Rahn apăru şi Huber nu putu face altceva decât să se 
holbeze la el, într-o stare prostească, de şoc. 

Cu mâna în şold, Rahn îşi prezentă uniforma din lână 
neagră, strânsă pe corp şi completată cu un chipiu militar 
ascuţit, cizme negre înalte şi o banderolă roşie cu svastică 
pe braţ. 

— Îţi place? întrebă Rahn. Este culoarea mea favorită. 

Clar, Huber nu era amuzat. Aruncă o privire spre uşă de 
parcă se aştepta la o descindere. 

— Ce naiba faci, Otto? Dă-o jos. Este un delict să te dai 
drept ofiţer SS. 

— Dar nu sunt ofiţer. Cel puţin nu încă. Arătă spre guler. 
Vezi? N-am grade. Mi s-a spus, pe linia scurtă, că voi primi 
gradul de Untersturmfihrer!. 

— Nu glumeşti, nu-i aşa? 


? Catari - membri ai unei secte creştine, adepţi ai unor precepte 
morale ascetice, ai reîncarnării şi practicanți ai unor ritualuri de 
iniţiere, au fost persecutați de Biserica Catolică şi distruşi în asediul 
fortăreței Montsegur, în 1244 (n. tr.). 

1 Untersturmfihrer - grad paramilitar în SS şi SA, echivalent 
aproximativ cu gradul de sublocotenent sau locotenent din armata 
regulată (n. tr.). 


< 109 > 


— Sunt al naibii de serios. Fac parte din SS. 

Huber scormoni după o altă ţigară. 

— Spune-mi cum? Spune-mi de ce? 

— La Paris, am primit o telegramă din partea unui 
binefăcător care îmi spunea că îmi admiră munca. Dacă 
eram de acord să revin la Berlin, mi-a spus că îmi va 
trimite o sumă substanţială de bani. Intrigat şi sărăcit, am 
fost de acord. Când am ajuns la Berlin, am fost convocat la 
o adresă ca să mă întâlnesc cu acest binefăcător. Mi-a 
lăudat cartea Cruciadă împotriva Graalului şi mi-a oferit 
un post de cercetător cu buget nelimitat. Mă auzi, Huber, 
buget nelimitat! Existau, desigur, anumite condiţii. Să mă 
înrolez în SS a fost una dintre ele. 

— Cine e omul ăsta? 

— Heinrich Himmler. 

Huber se albi la faţă. 

— Ai făcut pact cu diavolul, şopti el. 

— Ce ai fi vrut să fac? Să spun nu? 

— Dar el ştie despre tine? _ 

— Că sunt homosexual? Că am ceva sânge evreiesc? Îmi 
închipui că da. Este şeful poliţiei. N-a venit vorba despre 
asta. Presupun că va trebui să fiu discret. 

— Tu? Discret? 

Rahn râse şi se îndreptă spre uşa dormitorului. 

— Ceva mai discret, poate. Aşa că, dragul meu, lasă 
ţigara şi vino să mă ajuţi să ies din uniforma asta strâmtă. 


În urma primei lui întâlniri cu Himmler, Rahn nu reuşise 
să se oprească din tremurat. Încercase să se trateze cu 
nişte picături de laudanum şi o sticlă de vin roşu, dar nu-şi 
putuse calma nervozitatea. Instinctiv, scrisese în jurnalul 
lui personal. Scrisul îl calma întotdeauna. 

Acum, că Huber dormea profund în patul lui, Rahn îşi 
luă jurnalul şi reciti însemnarea mai veche. 


Când am văzut adresa care-mi fusese dată, pe 
Prinz Albert Strasse, la cartierul general al poliției, 
mi-a sărit inima din piept. Mă gândeam că urma să 


< 110 > 


fiu arestat, că toate astea fuseseră o capcană pentru 
un biet iepuraş. M-am gândit să fug, dar până la 
urmă mi-am adunat curajul şi am intrat. Sunt 
aşteptat, i-am spus funcţionarului. Numele meu se 
afla pe lista lui şi el m-a trimis într-o cameră de la 
etajul al treilea. Nu orice cameră! Pe uşă se afla 
inscripția Reichsführer SS! Nu mă interesează 
politica, dar urmăresc ştirile. În vremurile astea, 
doar un prost şi-ar ascunde capul în nisip. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ştiu cine deţine funcţia. 

Himmler, un bărbat nu cu mult mai înalt decât 
mine, stătea aşezat în spatele unui birou imens. Îl 
făcea să pară şi mai mic, ceea ce sunt sigur că nu 
era efectul dorit. Mi-a spus să iau loc, fără să se 
ridice şi fără să-mi întindă mâna. Asta m-a stânjenit 
şi mai tare, dar, atunci, el a făcut ceva şi toate fricile 
mele au dispărut. Herr Rahn, mi-a spus el abia 
aşteptam să te întâlnesc. A ridicat un exemplar din 
cartea mea despre Graal şi mi-a spus: „Cartea ta mi- 
a fost recomandată. Mi-a plăcut enorm. Eu sunt 
binefăcătorul tău secret. Aud că ţi-ai găsit un 
apartament la Berlin“. Sunt convins că nu sunt prea 
multe lucruri pe care şeful poliţiei să nu le ştie. Am 
purtat o conversaţie de  complezenţță despre 
diferenţele dintre Paris şi Berlin. Părea nerăbdător 
şi a inceput să mă descoasă în legătură cu 
cercetările mele. 

M-a întrebat despre teoria referitoare la catarii 
din secolul al treisprezecelea, din sudul Franţei, 
care ar fi descendenți ai druizilor şi ar fi strâns 
legați de cavalerii templieri. Era familiarizat cu 
argumentele mele referitoare la geologia sacră a 
muntelui sfânt al catarilor şi enclava lor de la 
Montsegur, despre orientarea acesteia după soare şi 
relațiile cu alte locuri sfinte. Era la curent cu 
convingerile mele potrivit cărora catarii ar fi păstrat 
pentru multă vreme Sfântul Graal, în fortăreaţa lor 
din munţi, şi că, în 1244, au purtat o ultimă luptă, 


<111> 


inutilă, împotriva cruciaților catolici. Şi că, înainte 
ca această fortăreață să cadă şi toți catarii să fie 
măcelăriți, trei dintre ei s-au strecurat afară cu 
comoara lor. A fost fascinat de descrierea pe care 
am făcut-o la explorarea grotei din zona Sbarthes, la 
sud de Montsegur, şi, deşi avea un semn de carte 
pus în acea secţiune a cărţii mele, a vrut să audă din 
gura mea. I-am povestit despre peştera uriaşă de la 
Lombrives, cu pereții acoperiți de simboluri ale 
templierilor alături de simboluri ale catarilor. A fost 
interesat în mod special de descrierea mea privind 
un desen cu o lance. 

„Dar nu ai găsit Graalul”, mi-a spus el. „Din 
păcate, nu, i-am răspuns eu, dar cu o finanţare şi 
resurse corespunzătoare, cred că aş putea reuşi.” 

M-a uimit propunându-mi să mă angajeze ca 
membru al echipei lui personale, desemnat să lucrez 
în Ahnenerbe, biroul SS pentru patrimoniu, care era 
condus de un om pe care nu-l cunosc: un 
administrator numit Wolfram Sievers, despre care 
am aflat ulterior că era un tiran în ciuda faptului că 
era muzician profesionist. Mi s-ar oferi un salariu 
generos, o secretară şi, cel mai important, un buget 
pentru cercetare şi călătorii. Am întrebat cum se 
gândea el că un academician esoteric, ca mine, ar 
putea să fie de folos Reichului. 

A început să vorbească, la început vag, despre 
dorinţa, pe care o impărtăşea şi fiihrerul, de a 
conecta aspiraţiile poporului german cu bogata 
moştenire ariană a trecutului. „Poporul german, a 
spus el, respectă tradiţiile creştinismului, dar aceste 
tradiţii trebuie să fie plasate într-un cadru arian, 
corect.” Apoi a devenit mai explicit. Dorea ca eu să 
conduc o echipă care să cutreiere Europa şi Orientul 
Mijlociu pentru a găsi şi achiziționa toate relicvele 
sacre autentice ale lui Hristos. Poporul german ar fi 
mândru să se afle în posesia lor şi ar aprecia Reichul 
pentru că le păstrează în siguranţă, în ceea ce pare 


< 112 > 


să fie un viitor foarte tulbure. Plănuia să găzduiască 
artefactele la castelul SS din Wewelsburg, într-un 
altar special pe care urma să-l construiască. 

Mi-a arătat o listă scrisă de mână cu relicvele pe 
care le dorea. Sfântul Graal se afla acolo, desigur 
împreună cu Sfânta Lance, fragmente din Sfânta 
Cruce, Giulgiul Sfânt, Coroana de Spini, sandalele şi 
gluga lui Hristos, veşmântul mortuar, cuiele sfinte. 

Principala mea zonă de expertiză era Graalul, dar 
i-am oferit părerile mele şi despre Giulgiu şi Lance. 
Singurul candidat credibil pentru Giulgiu se afla la 
vedere, la Torino, iar vârful suliţei din Viena părea 
să fie autentic, având în vedere istoricul lui bine 
documentat. Nu mă gândisem niciodată prea mult la 
celelalte relicve mai puţin semnificative. Himmler 
mi-a spus că nu era prea îngrijorat că nu va putea 
pune mâna pe Giulgiul din Torino, pentru că, era 
sigur, Mussolini l-ar vinde pentru prețul corect. 
Enigmatic, m-a asigurat că, întrucât lancea se afla 
deja în mâini germanice, nu era îngrijorat nici în 
legătură cu ea. Mă întreb dacă austriecii ar fi de 
aceeaşi părere! 

Apoi a menţionat, ca din întâmplare, că trebuia să 
mă înscriu în SS dacă urma să lucrez pentru el. Am 
înghiţit în sec şi am aprobat. Nu aveam de gând să 
pierd o ocazie care apare o dată în viaţă, spunându-i 
ce cred eu despre gorilele lui din SS. 

El a încheiat întrebându-mă de unde mă gândeam 
să încep căutările relicvelor. M-am gândit puţin 
înainte de a-i răspunde că un loc bun ca să începi 
era cea mai mare bibliotecă de texte creştine: 
Biblioteca Apostolică a Vaticanului. 


Cinci luni mai târziu, Otto Rahn urcă scările 


apartamentului său din Berlin, îşi puse valizele uzate din 
piele pe covor şi se aruncă în pat, într-o stare de epuizare 
totală. Câte ţări vizitase? Câte oraşe? Câte jurnale umpluse 


cu scrisul lui mărunt? 


< 113» 


Când, în sfârşit, se trezi, se duse la cafeneaua lui 
preferată, se trată cu o cafea şi cu prăjituri şi apoi reveni 
la birou pentru a face bilanţul călătoriilor sale. Scoase cu 
grijă obiectele din ambalajele de hârtie şi pânză şi le puse 
etichete, pe care scrise cât putu de frumos. Îşi aranjă 
camera şi tripodul pe birou şi poziţionă veioza pentru a 
obţine cea mai bună lumină. Apoi, unul câte unul, 
fotografie fiecare obiect, alături de o riglă de metal. 

Cele mai mici artefacte erau spinii. Fusese uimit de cât 
de mulţi aşa-zişi Spini Sfinţi erau împrăştiaţi prin toată 
Europa. Rahn glumise cu supraveghetorul SS care fusese 
desemnat să-l însoţească în călătoriile sale că nu era 
interesat de mănăstirile care pretindeau că sunt în posesia 
unui Spin Sfânt, ci de cele care nu pretindeau asta. Rahn îi 
obținuse de la capele din Franţa, Spania, Flandra, Italia, 
Polonia şi Cehoslovacia. O combinaţie de lăcomie şi frică în 
general reuşea să despartă relicva de posesorul ei. Rahn 
călătorea cu valută forte şi făcea cunoscut faptul că era 
reprezentantul personal al lui Heinrich Himmler, un om a 
cărui reputaţie era cunoscută de-a lungul şi de-a latul 
continentului. De obicei, diocezele sărăcite puteau fi 
convinse să se despartă de relicvele lor sfinte pentru o 
anumită sumă de bani, dar dacă nu se întrevedea o 
înţelegere, Rahn angaja infractori locali să intre în 
biserică, în miezul nopţii, şi să fure ceea ce nu putea fi 
cumpărat. Desigur, toţi banii, amenințările şi spargerile 
din lume nu puteau lua relicve faimoase din locuri ca: 
Notre-Dame din Paris, Mănăstirea Sfintei Cruci din 
Ierusalim, Catedrala Sf. Petru din Vatican, catedralele din 
Monza şi Milano. 

Scoase toţi cei paisprezece spini pe care-i avea, 
manevrându-i cu o pensetă, din cauza fragilităţii lor. 
Achiziţionase numai speciile despre care consultanţii săi în 
botanică îi spuseseră că erau specifice zonei Ierusalimului. 
Spinii de provenienţă europeană erau, evident, falşi. Cel 
mai mic spin pe care îl găsise Rahn avea doi centimetri, cel 
mai lung, cinci. După ce fiecare fu fotografiat şi împachetat 
la loc, se ocupă de colecţia şi mai mare de bucăţi de lemn 


<114> 


pietrificat, toate pretinse a fi fragmente din crucea lui 
lisus. Acestea mergeau de la aşchii de dimensiunea 
unghiei de la degetul mic până la bucăţi de mărimea unui 
braţ. 

Urmară cinci fragmente de îmbrăcăminte, fiecare băgat 
în propriul său plic. Despre unele se pretindea că fac parte 
din veşmântul funerar al lui Hristos, despre celelalte că 
sunt din gluga lui mortuară. Cele mai multe erau de 
mărimea unui timbru poştal şi el le manevră şi pe acestea 
tot cu penseta, din cauza fragilităţii lor. In sfârşit, mai 
existau trei bucăţi de piele, despre care se spunea că erau 
din sandalele lui lisus. 

Relicvele pe care Rahn nu reuşise să le găsească sau să 
le obţină erau exact cele mai importante. Sfântul Graal, 
obiectul căutării lui de decenii, rămăsese un mister. Urma 
să mai organizeze o expediţie îndelungată la peşterile 
catarilor şi labirintul de caverne din sudul Franţei, imediat 
ce ar fi fost posibil. Relicve faimoase de cuie sfinte şi 
fragmente din Sfânta Cruce erau expuse în marile biserici 
din Europa şi Ierusalim. Rahn făcuse un catalog al 
acestora pentru folosinţa lui Himmler, dar asta era cam tot 
ce putuse să facă. In afară de Lancea Sfântă, aflată la 
Trezoreria Imperială din Viena, mai exista un candidat 
faimos pentru Lancea lui Longinus, la Vatican. În sfârşit, 
Rahn nu fusese să viziteze Torino pentru că giulgiul era, 
cel puţin pentru el, de neobţinut. 

Când termină cu artefactele, Rahn începu să-şi revadă 
jurnalele. 

Primul volum era o cronică a cercetărilor lui la 
Biblioteca Vaticanului, unde îşi prezentase acreditările în 
calitate de expert în cruciada bisericii medievale împotriva 
catarilor. Arhivarul-şef cunoştea cartea lui Rahn şi scosese 
la iveală un exemplar, pentru autograf. Din acel moment, 
Rahn avusese acces la tot felul de manuscrise, cărţi şi 
edicte papale. În timpul celor două săptămâni în care 
frecventase zilnic biblioteca, îşi petrecuse cea mai mare 
parte a timpului făcând cercetări pentru Graal, în special 
în ce priveşte teoria lui favorită privind legătura dintre 


<115> 


templieri, Graal şi catari. Dar descoperise un filon de 
informaţie deosebit de fascinant, care se referea la un cu 
totul alt subiect şi pe care urma să-l sublinieze în raportul 
său pentru Himmler şi Wolfram Sievers, şeful său de la 
Ahnenerbe. Acesta provenea dintr-un vechi manuscris 
grecesc, care avea codul de identificare în bibliotecă VAT 
GR 1001 şi care îl lăsase perplex, dar incitat. 

Următoarele şapte jurnale se refereau la detaliile 
vânătorii sale de relicve prin toată Europa. Deschise cu 
nerăbdare volumul VIII, jurnalul care acoperea săptămâna 
pe care o petrecuse la Erevan. Descoperirile sale urmau să 
fie un element important al raportului său pentru Himmler 
şi Wolfram Sievers. 

Pe când se afla la Biblioteca Vaticanului, Rahn ceruse 
copii de arhivă ale lucrărilor lui Eusebiu din Cezareea - un 
istoric roman care murise la mijlocul secolului al patrulea - 
şi ale cărţii Istoria Ecleziastică, scrisă de Teodoret, în 
secolul al cincilea. Biblioteca avea o copie a textului 
original în care Teodoret scria despre împărăteasa Elena, 
primul colecționar de relicve creştine. Împărăteasa 
mersese atât de departe încât comandase propriile 
săpături în Palestina, pentru a localiza mormântul lui lisus 
şi locul răstignirii sale. Conform lui Teodoret, Elena 
descoperise Sfânta Cruce şi Cuiele Sfinte. Rahn citise 
următoarele, despre cuie: 


Mama împăratului, aflând că i s-a îndeplinit 
dorinţa, ceru ca o bucată din cui să fie încorporată 
în coiful regal, pentru ca fiul ei să fie protejat de 
săgețile duşmanului. Cealaltă bucată din cui a 
ordonat să fie asamblată în căpăstrul calului său, nu 
numai pentru a asigura securitatea împăratului, ci şi 
pentru a îndeplini o profeție străveche; cu mult timp 
în urmă, profetul Zaharia prezisese că sfinţenia 
Domnului  Atotputernic se va  pogori asupra 
căpestrelor cailor. 


Rahn sperase că Eusebiu oferea mai multe detalii despre 
< 116 > 


ce se întâmplase cu sfintele cuie descoperite de Elena. 
Eusebiu scrisese multe lucrări despre istoria timpurie a 
Bisericii, dar cea care îl interesa pe Rahn, în mod special, 
era Viaţa lui Constantin, o relatare aproape contemporană 
despre primul împărat creştin. 

După ce citise Viaţa lui Constantin în latină, Rahn fusese 
dezamăgit de lipsa detaliilor referitoare la descoperirile 
Elenei din Ierusalim.  Discutând despre carte cu 
bibliotecarul de la Vatican, Rahn aflase că Eusebiu, grec la 
origine, scrisese cărţile în limba lui nativă, nu în latină. 
Versiunea latină a Vieţii lui Constantin data din secolul al 
şaselea sau chiar mai târziu. Nu existau copii cunoscute 
ale cărţii originale, în limba greacă. 

— Păcat, spusese Rahm. 

— De ce? întrebase bibliotecarul. 

— Din experiența mea, uneori există diferențe 
importante între textele manuscriselor originale şi 
traducerile ulterioare ale acestora. 

— Nu pot decât să fiu de acord cu asta, spusese 
bibliotecarul. Nu ştiu dacă vă ajută cu ceva în cercetare, 
dar ştiu că traducerile latine ale cărţii Constantin s-au 
bazat pe traduceri timpurii, în limba armeană, ale 
manuscrisului original grecesc, pierdut. 

— Şi unde s-ar putea găsi acestea? întrebase Rahn. 

— Sunt găzduite de arhivele Bisericii din Armenia, la 
Erevan. 

Primirea lui Rahn în Armenia fusese glacială; relaţiile 
dintre Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin 
erau pe punctul să se prăbuşească. Dar el deschisese uşile 
arhivelor Bisericii Apostolice Armeneşti în acelaşi mod în 
care deschisese uşi şi în alte oraşe: deschizând de la 
început sacul cu mărci germane. Banii îi asiguraseră şi 
serviciile unui tânăr traducător care îi fusese alături timp 
de o săptămână, parcurgând împreună două texte 
armeneşti: unul, care părea să fie o versiune completă a 
celor patru cărţi ale Vieţii lui Constantin, celălalt, o 
versiune mai timpurie, dar evident fragmentată, care 
conţinea doar Cartea Întâi şi părţi din cea de-a doua. 


< 117 > 


Rahn începuse cu manuscrisul complet şi comparase 
versiunea în armeană cu versiunea în latină, pe care o 
citise la Vatican. Cu câteva excepţii minore, textele se 
potriveau aproape perfect. Apoi, dintr-un moft, se hotărâse 
să repete exerciţiul cu manuscrisul timpuriu, incomplet, şi 
acolo descoperise ceva de o importanţă considerabilă. 

In Cartea Întâi, capitolul XXXVII, manuscrisul complet în 
armeană spunea următoarele despre victoria împăratului 
Constantin asupra armatei lui Maxentius, în Italia: 


Constantin, plin de compasiune faţă de toate 
aceste necazuri, începu să se inarmeze şi să facă 
toate pregătirile de război împotriva tiraniei. Aşa că, 
adoptându-L pe Dumnezeul suprem ca protector, 
invocându-L pe fiul Său Hristos să-i fie apărător şi 
ajutor şi  aşezând trofeul victorios, simbolul 
binefăcător, în fața armatelor şi a gărzii sale, el 
porni, cu toată forţa sa, încercând să obţină, din 
nou, pentru romani, libertatea pe care o 
moşteniseră de la strămoşii lor. 

În vreme ce Maxentius, încrezător mai degrabă în 
artele lui magice decât în afecțiunea supuşilor săi, 
nu îndrăznea nici măcar să iasă în afara porților 
oraşului, dar ținea fiecare loc şi district şi oraş sub 
tirania lui, cu armate mari de soldaţi. Împăratul, 
încrezător în ajutorul lui Dumnezeu,  avansă 
împotriva primei şi celei de a doua şi celei de-a treia 
divizii ale forțelor tiranului şi le învinse cu uşurinţă 
la primul atac şi işi croi drum spre centrul Italiei. 


Totuşi, în Cartea Întâi, capitolul XXXVII al manuscrisului 
armean anterior, incomplet, al doilea paragraf al 
capitolului era puţin diferit. 


În vreme ce Maxentius, încrezător mai degrabă în 
artele lui magice decât în afecțiunea supuşilor săi, 
nu îndrăznea nici măcar să iasă în afara porţilor 
oraşului, dar păzea fiecare loc şi district şi oraş sub 


< 118 > 


tirania lui, cu armate mari de soldaţi. Împăratul, 
încrezător în ajutorul lui Dumnezeu,  avansă 
împotriva primei şi celei de a doua şi celei de-a treia 
divizii ale forțelor tiranului, cu Lancea Sfântă 
strălucind ca focul de câte ori atingea 
căpăstrul, şi le învinse cu uşurinţă la primul atac şi 
îşi croi drum spre centrul Italiei. 


Când Rahn reciti însemnarea din jurnal din ziua 
descoperirii, i se făcu pielea de găină din cauza aceleiaşi 
excitaţii. La Erevan nu putuse să sărbătorească, fiind 
supravegheat pas cu pas de ofiţerul SS, inexpresiv, dar 
acum se afla acasă şi la Berlin ştia cum să petreacă. 

Auzi © bătaie puternică, insistentă, la uşa 
apartamentului. Rahn se împletici spre uşă, îmbrăcat în 
cămaşa de noapte, gemând din cauza unei mahmureli 
zdrobitoare. 

— Ce este? întrebă el, prin uşa închisă. 

— Herr Rahn, vă rog, deschideţi uşa! 

— Cine este? 

— Uşa, vă rog. 

În faţa uşii stăteau doi ofiţeri SS. Nu-l recunoscu pe 
niciunul din ei. Bărbatul cu rang mai mare era un maior 
tânăr, cu chipul ca de piatră. 

— Se poate să schimbăm câteva vorbe? spuse maiorul 
după ce se prezentă. 

— Poate că tu ai putea, dar eu nu pot până nu beau un 
pic de cafea, murmură Rahn. 

Cei doi aşteptară în sufragerie până când el reveni cu 
espressorul Moka, o nouă invenţie italiană, pe care Rahn îl 
adusese din călătoriile lui. 

— Vreţi şi voi? îi întrebă el pe ofiţeri. 

Ei făcură semn că nu. Rahn clipi mulţumit după primele 
înghiţituri de cafea neagră. 

— Aşa, ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Noaptea trecută am primit un raport îngrijorător 
despre dumneavoastră, spuse maiorul. 

— Chiar aşa? 


< 119 > 


— Aţi fost văzut de cineva cunoscut de noi la Eldorado 
Cabaret, pe Nollendorfplatz. 

Rahn îşi îndreptă spatele şi mai sorbi din cafea. 

— Şi, ce-i cu asta? 

— Sunteţi conştient că acela este un bar pentru 
homosexuali, spuse maiorul. 

— N-am observat. 

— În afară de faptul că aţi fost acolo, sursa noastră ne 
spune că eraţi foarte beat şi aveaţi un comportament 
evident. 

— Evident? 

— Aţi fost văzut intrând într-una dintre camerele din 
spate ale localului. Acolo se desfăşoară activităţile 
homosexuale. 

Rahn bău restul cafelei cu înghiţituri mari. 

— Şi ce doriţi de la mine? 

— Să vă informăm despre ceea ce deja ştiţi, că 
activităţile homosexuale sunt ilegale şi intră sub incidenţa 
Legii protecţiei rasei şi onoarei germane şi o astfel de 
activitate este pasibilă de pedeapsa cu moartea. 

— Aţi venit aici ca să mă arestaţi? 

— Nu suntem de la Gestapo. Dacă intenţionam să vă 
arestăm, ei ar fi fost deja aici. 

— Atunci? 

— Se pare că vă bucuraţi de o anume imunitate faţă de 
acuzaţii, datorită muncii pe care o realizaţi la Ahnenerbe. 
Puteţi considera că acesta este un avertisment. Un 
avertisment serios. Comportamente similare în viitor nu 
pot şi nu vor fi ignorate sau tolerate. 

Rahn respiră adânc. Tot ce reuşi să facă fu să 
încuviinţeze din cap când ofiţerii se ridicară. 

— Sper că vă daţi seama cât sunteţi de norocos, spuse 
celălalt ofiţer, deschizând gura pentru prima dată. 

După ce plecară, Rahn se aşeză la maşina de scris şi îşi 
începu raportul. În timp ce îşi încălzea degetele, îşi dădu 
seama că mâinile încă îi tremurau. 


Când intră în biroul lui Himmler, şeful poliţiei bătea 
< 120 > 


darabana cu degetele pe raportul lui Rahn din 17 
octombrie, care se afla pe biroul său. 

— Ia loc, Rahn, îi ordonă Himmler atât de sever încât se 
sperie că episodul de la Eldorado nu fusese complet uitat. 

Îl privi pe Himmler cum ridică raportul, îl deschise la 
pagina a treia şi îl aşeză înapoi pe birou. 

— Interesantă povestire despre călătoriile tale, spuse 
Himmler. Câteva dezamăgiri profunde, în special 
referitoare la Graal, dar te-ai revanşat, poate, prin câteva 
descoperiri noi, incitante. 

Dacă atitudinea lui Himmler era rezultatul faptului că nu 
reuşise să găsească Graalul şi nu de faptul că fusese prins 
în flagrant delict, atunci Rahn se simţi cu adevărat uşurat. 

— Da, într-adevăr, spuse el. Mi-ar fi plăcut să vă pot 
dărui Graalul pe o pernă de catifea, dar sunt convins că aş 
putea să reuşesc, în viitor. 

— Vom vedea, spuse Himmler. Nu avem candidaţi 
pentru Cuiele Sfinte, atunci? 

— Nu, Herr Himmler, nu am putut să obţin niciunul 
dintre cuie, pentru că toate se află în locuri faimoase şi 
sunt expuse generos în biserici din Paris, lerusalim, 
Vatican şi alte câteva lăcaşuri de cult din Italia. Nu am 
avut cum să obţin în linişte un asemenea artefact 
important. _ 

— Bine, bine. Inainte să trecem la chestiuni mai 
interesante, haide să aruncăm o privire la colecţia, mai 
degrabă comună, de artefacte pe care ai fost capabil să le 
culegi. 

Rahn scoase spinii şi toate bucăţile de lemn, pânză şi 
piele şi le aşeză pe masa de conferinţe. Himmler le cercetă 
de departe şi îşi exprimă din nou dezamăgirea. 

— Ce te face să crezi că vreunul dintre aceste obiecte 
este autentic? întrebă el. 

— Nu am nicio pretenţie legată de autenticitatea lor, 
spuse Rahn. Este bine cunoscut faptul că este dificil să 
urmăreşti proveniența unui spin sau a unei bucăţi de 
pânză. Dacă aş găsi Graalul, în Pirinei, aş fi destul de 
încrezător în proveniența lui, având în vedere cercetările 


< 121 > 


mele privind mitologia locală. La fel, având în vedere 
lucrările numeroase despre Lancea lui Longinus, aş fi 
dispus să atest că lancea din Viena este Lancea Sfântă şi 
că Giulgiul din Torino este adevăratul giulgiu, dacă putem 
exclude contrafacerile medievale. 

— Şi cuiele? 

— Este, de asemenea, dificil să le  dovedim 
autenticitatea. După cum am precizat în raportul meu, 
există dovezi în Istoria Ecleziastică a lui Teodoret că acele 
cuie au fost modelate în coiful şi în căpăstrul calului lui 
Constantin, dar legătura dintre text şi anumite artefacte 
din anume catedrale este problematică. 

„Dezamăgitor”, mormăi Himmler în timp ce răsfoia 
raportul lui Rahn. 

Rahn nu putea face altceva decât să-l privească şi să 
spere că dezamăgirea şefului poliţiei nu va conduce direct 
la Eldorado şi la căderea lui. Teama lui dispăru atunci când 
Himmler zâmbi. 

— Asta, asta este o chestiune interesantă, spuse 
Himmler. 

— La ce subiect vă referiţi? întrebă Rahn. 

— Afacerea din Armenia. Care este explicaţia ta pentru 
nepotrivirea celor două texte? 

— Se presupune că ambii traducători din secolele 
timpurii au avut acces la textul grecesc original al lui 
Eusebiu şi că au lucrat independent, poate chiar la o 
distanţă de o sută de ani sau mai mult. Am găsit mai multe 
discrepanțe între textul parţial, mai vechi, şi cel complet, 
ulterior. Aceste diferenţe merg mult mai departe decât 
pasajul pe care l-am subliniat în raportul meu. Este posibil 
ca primul traducător să fi fost mai talentat, să fi avut 
cunoştinţe mai bune de limbă greacă. Pe de altă parte, se 
poate şi ca manuscrisul după care s-a lucrat să fi fost 
alterat, din cauza erorilor sau omisiunilor unui scrib. 

— Şi de ce din toate textele pe care le avem astăzi, în 
latină, engleză, germană, lipseşte propoziţia esenţială: „Cu 
Lancea Sfântă strălucind ca focul de câte ori atingea 
căpăstrul?” 


< 122 > 


— Pot doar să presupun că, în absenţa unui original 
grecesc, traducerea armenească integrală a fost cea 
folosită pentru traducerile ulterioare în limba latină. 
Probabil că manuscrisul armenesc anterior, fragmentar, nu 
a fost consultat deoarece era extrem de incomplet şi, 
astfel, ceea ce conţinea el s-a pierdut pe parcursul 
timpului. 

— Până când l-ai găsit tu, Herr Rahn. 

Pieptul lui Rahn se umflă de mândrie. 

— Vă mulţumesc, domnule! 

— Dar ce înseamnă asta „lancea strălucea ca focul?” 

— Mi-e teamă că nu ştiu, mărturisi Rahn. 

— Nu ai nicio teorie? 

— Poate că era doar o metaforă. 

— Poate, spuse Himmler, gânditor. M-am folosit de 
ocazie ca să telefonez unuia dintre fizicienii noştri, Werner 
Heisenberg, la Leipzig. I-am cerut şi lui părerea despre 
asta. El a respins ideea că interacţiunea dintre două 
metale ar putea provoca strălucirea unuia dintre ele. L-am 
întrebat dacă fenomenul radioactivităţii ar putea fi o 
cauză, dar din nou a respins ideea. Însă s-a oferit să 
studieze unul sau ambele metale, dacă aş putea să i le 
procur. 

— Putem să intrăm în posesia suliţei din Viena? întrebă 
Rahn. 

— Nu acum, din păcate. Dar îţi sugerez o explicaţie 
incitantă, alternativă la cea fizică, pe care Heisenberg pare 
să o respingă: dacă există o explicaţie supranaturală? Dacă 
adevăratele relicve ale lui Hristos sunt pătrunse de o 
energie supranaturală care transcende ştiinţa şi raţiunea? 
Şi dacă este adevărat, ce-ar fi dacă patria-mamă ar putea 
stăpâni această putere ca să-şi învingă duşmanii? 

În timp ce Himmler vorbea, Rahn vedea ochii omuleţului 
devenind tot mai sălbatici. Rahn îşi alese cu grijă 
cuvintele. 

— Asta este, într-adevăr, o teorie fascinantă! Vă felicit. 
Dar mă întreb cum ar putea fi testată? 

— Chiar aşa? Nu este evident? întrebă Himmler. Vei 


< 123 > 


pleca imediat la Viena, Herr Rahn. Vei lua cu tine această 
colecţie bizară de relicve. Ezit să-i cer permisiunea lui 
Berger-Waldenegg, ministrul austriac de externe, să-ţi dea 
voie să foloseşti Sfânta Lance. Ar deveni suspicios în 
legătură cu intenţiile noastre privind atât obiectul cât şi 
celelalte comori imperiale. Într-o zi vom ajunge să deţinem 
lancea, dar ziua aceea nu a venit, încă. Va trebui să te 
foloseşti de ingeniozitatea ta pentru a realiza un test. Dacă 
vreuna dintre relicvele tale determină lancea să 
strălucească, atunci vei avea dovada autenticităţii lor şi eu 
voi avea ceva nou să-i prezint fuhrerului. 

Prin mintea lui Rahn treceau cuvinte precum „absurd” şi 
„Tidicol”, dar singurul cuvânt pe care reuşi să-l rostească 
fu: 

— Genial! 

— Acum, în legătură cu celălalt subiect de interes din 
raportul tău. Este vorba despre cealaltă carte pe care ai 
găsit-o la Vatican, spuse Himmler. Înainte să te întorci de 
la Viena, vreau să te duci în Italia. Vreau să te întâlneşti cu 
acest călugăr italian care pretinde că are stigmatele lui 
Hristos. Vreau să-l interoghezi pe Padre Pio. 


Berlin, în zilele noastre 


Schneider aşeză cu grijă paginile subţiri în plicul lor şi le 
puse înapoi în seif. Nu era un admirator al homosexualilor. 
Presupunea că existau câţiva, poate destul de mulţi, chiar 
şi în banca lui, dar nu dorea să ştie despre asta. În opinia 
lui, Rahn fusese prost şi primise ce meritase. În 1937, 
după avertismente repetate referitoare la activităţile lui 
homosexuale făţişe, Himmler refuzase să mai închidă ochii. 
Gestapoul îi dăduse un ultimatum lui Rahn: fie face ceea ce 
este onorabil, fie va fi deportat într-un lagăr de 
concentrare, împreună cu colegii lui perverşi. Rahn, un 
excursionist înveterat, îşi luase soarta în propriile mâini. 
Plecase într-o ultimă excursie în munţii Tirolului, unde, 
într-o dimineaţă rece de martie, ieşise la o plimbare fără 
hanorac. Fusese găsit câteva zile mai târziu, îngheţat 


< 124 > 


bocnă. În ciuda dezgustului pe care i-l provoca stilul de 
viaţă al lui Rahn, de câte ori Schneider citea raportul lui 
Rahn pentru Himmler, se simţea oarecum întristat de 
dispariţia lui. Până la urmă, fără Otto Rahn, Cavalerii lui 
Longinus nu ar fi decât o adunătură de bătrâni care se 
întâlnesc să bea ceva şi să se plângă de starea deplorabilă 
a lucrurilor din ziua de azi. 

Două degete de la mâna dreaptă se strecurară printre 
nasturii cămăşii lui şi pipăiră cicatricea specială de pe 
piept, pe care o avea de pe vremea expediției în 
Antarctica. Era o bucată subţire şi încreţită de piele, lungă 
de trei centimetri, acolo unde un spin devenise fierbinte, 
ca un vătrai încins în foc, şi îl arsese prin buzunarul hainei. 

li mulţumi în tăcere lui Rahn, aşa cum făcea adesea. 
Datorită lui, Schneider şi prietenii lui erau mai mult decât 
o gaşcă de prostănaci bătrâni. Erau patrioţi influenţi, care 
aveau o şansă reală să schimbe lumea. 


< 125 > 


TREISPREZECE 


Încercările lui Cal de a lua legătura cu Mănăstirea Sf. 
Atanasie rămăseseră fără rezultat. Acolo nu aveau telefon 
şi la e-mailul pe care îl trimisese la o adresă găsită pe site- 
ul de internet al mănăstirii primise un răspuns din partea 
companiei de web hosting croată în care i se spunea că nu 
aveau nicio modalitate să-i contacteze pe călugări. 

Cal avea sentimentul că acest raport despre Padre Gio 
ar fi fost incomplet fără o discuţie cu călugării croaţi, aşa 
că îşi cumpără un bilet de avion şi plecă la Dubrovnik, 
direct de la Napoli. La aeroport îşi luă în primire maşina 
Peugeot închiriată şi conduse pe drumul de trei ore prin 
Alpii Dinarici, cu ajutorul GPS-ului de pe telefon. 

La bifurcația spre mănăstire, el o luă pe drumul lung, 
îngust, care ducea spre sanctuarul din vârful muntelui. În 
parcare, cobori din maşină, se întinse şi inspiră adânc 
aerul rece al după-amiezii târzii. În parcare nu se mai afla 
decât un singur vehicul, un microbuz şcolar. 

Vechea capelă de piatră se afla pe vârful muntelui. Porni 
pe poteca de pământ, trecu pe lângă câteva clădiri joase şi 
şoproane şi pe lângă o căsuţă bizară şi dărăpănată, în care 
presupunea că locuiesc călugării. Elevii veneau spre el, din 
direcţia capelei, alergând şi râzând, de parcă clopoţelul 
tocmai ar fi anunţat sfârşitul orelor. În urma lor mergeau 
doi adulţi şi, când trecu pe lângă ei, Cal îi întrebă ce 
credeau despre acest loc. 

Una dintre femei îi răspunse într-o engleză destul de 
bună. 

— Biserică foarte veche. Foarte drăguță. Foarte sfântă. 

— Călugării sunt acolo? întrebă el. 

— Niciun călugăr. Biserica e goală. 

Cal se îndreptă spre căsuţă, dar, înainte să ajungă acolo, 
observă un personaj solitar care lucra pământul cu o 
săpăligă de grădină. Când se apropie văzu că purta tunica 
maronie a unui călugăr. 

< 126 > 


— Salut, spuse Cal, în engleză. 

Călugărul ridică privirea şi continuă să sape. 

Cal se apropie şi trecu la italiană. 

Călugărul îi aruncă o privire iritată şi îi răspunse în 
engleză, cu un pronunţat accent croat. 

— Nu vezi că am treabă? 

Cal spuse că îi pare rău să-l deranjeze, dar se afla aici cu 
o treabă oficială din partea Vaticanului. 

— N-am fost niciodată la Vatican, spuse călugărul şi 
întoarse un bulgăre mare de pământ. 

— Eşti fratele Augustin? întrebă Cal. 

— Nu sunt. Sunt fratele Ivan. 

— Cu el am treabă să vorbesc. Este pe aici? 

— Nu este. E acolo. Călugărul arătă în direcţia capelei. 

— Mi s-a spus că nu e nimeni în biserică. 

— Nu e în biserică. E în cimitirul de lângă biserică. 

Cal fu luat prin surprindere. 

— Când a murit? 

— Recent. 

— Cum a murit? 

— A avut un accident. A căzut în puț când scotea apă. 

— Îmi pare foarte rău să aud asta. Poate că te pot 
deranja pe tine cu câteva întrebări. Tocmai am venit din 
Italia. Nu există nicio posibilitate să vă contactez prin 
telefon. 

— Ce vrei să ştii? 

— Vreau să vorbim despre ziua în care au venit să 
viziteze mănăstirea doi seminarişti din Italia. Fratele 
Augustin i-a arătat cripta unuia dintre ei, Giovanni 
Berardino. 

— Cu câtă vreme în urmă a fost asta? 

— Prin februarie, cred. 

— Avem mulţi vizitatori din Italia şi de peste tot. Nu-mi 
amintesc de ei. 

— Înţeleg. Poate ai auzit de acest tânăr italian care a 
devenit, acum, preot. Oamenii îi spun Padre Gio. 

— De unde să aud eu despre un preot italian? întrebă 
Ivan. 


< 127 > 


— A apărut de multe ori la ştiri. 

Răspunsul veni aspru. 

— Nu prea primim veşti aici. 

Călugărul se întoarse la săpat şi Cal se gândi că iar 
urma să-l ignore, dar, brusc, se întoarse şi întrebă: 

— De ce a ajuns la ştiri? 

— Pentru că i-au apărut stigmatele lui Hristos. 

Câteva minute mai târziu, Cal bea o ceaşcă de ceai de 
ierburi la masa din bucătăria fratelui Ivan, deplângând 
situaţia cu bătrânul trist şi singur. 

— Este trist pentru cineva să ştie că este ultimul dintr- 
un şir lung de călugări, care vine din zilele de început ale 
religiei noastre. 

— Când a fost ultima dată când aţi avut un novice la 
mănăstire? întrebă Cal. 

— Acum cel puţin douăzeci de ani. Părea că are suflet 
bun, dar nu a rezistat mult. Iarna nu avem altă încălzire în 
afară de un foc de lemne şi nu este apă caldă dacă nu o 
fierbem noi. Abia dacă folosim electricitate. Este o viaţă 
grea dacă nu poţi să-ţi găseşti alinarea în rugăciuni, 
meditaţie şi muncă grea. Când eu şi cu Augustin eram 
tineri, făceam singuri toată munca în grădină şi reparaţiile 
necesare. Aveam vaci şi găini. Augustin făcea un vin 
acceptabil din mere şi soc şi eu puteam să produc bere, nu 
că ne-am fi lăfăit vreodată. Ne descurcam. Când am 
îmbătrânit, am avut nevoie de ajutor. Femeile din sat ne 
aduceau lapte, şi ouă, şi brânză. Şi carne pentru Augustin. 
Eu nu mănânc carne. Avem un om bun la toate pe care-l 
plătim din donațiile pe care le primim de la vizitatori şi 
pelerini. El repară ce se strică şi ne ajută cu grădina de 
legume. Când ninge, tot el curăţă zăpada. Ivan îşi mângâie 
barba neîngrijită. Întotdeauna am ştiut că va veni şi ziua în 
care voi rămâne singur. Vezi tu, Augustin era mai în vârstă 
şi cu sănătatea cam şubredă. 

— Tu ai fost cel care a găsit corpul? întrebă Cal. 

— Nu, a fost Jan, omul bun la toate. Nu stătuse prea 
mult în fântână. Când l-au scos pompierii de acolo şi l-au 
întins pe iarbă, părea senin, de parcă dormea. Pot să-ţi 


< 128 > 


arăt mormântul lui, dacă vrei. 

Cal vorbise suficient de mult cu călugărul încât acesta să 
fie dispus să răspundă la întrebări despre vizita lui 
Giovanni. 

— Iartă-mă, dar îţi aminteşti de seminariştii italieni, nu-i 
aşa? Ivan clătină din cap în semn de scuze. 

— A trecut multă vreme de când n-am mai spus o 
minciună. 

— Înţeleg. 

— Vezi, noi n-am spus nimănui. 

— N-aţi spus nimănui ce anume? întrebă Cal. 

— De unde ştie Vaticanul că şi fratele Augustin avusese 
stigmatele lui Hristos? 

Cal îşi ţinu respiraţia câteva secunde înainte să 
vorbească. 

— Nu sunt sigur că Vaticanul sau eu ştiam despre asta. 
Investigația asta se referă la tânărul preot, Giovanni. 

Călugărul deveni gânditor. 

— Mă întreb dacă nu i-am trădat încrederea. 

— A cui încredere să o trădezi? 

— Augustin, desigur. Călugării de la Sf. Atanasie au fost 
întotdeauna izolaţi. Noi nu gonim pelerinii, dar nici nu ne 
tragem susţinerea spirituală din lumea exterioară. Suntem 
discreţi în credinţa noastră şi nimeni nu era mai singuratic 
ca Augustin. Stigmatele lui erau o treabă între el şi 
Dumnezeu. Nu implica pe nimeni în asta, nici măcar pe 
mine, fratele lui, deşi, uneori, eram martor la suferinţa lui. 
Da, a suferit mult pentru credinţa lui. 

— Cât de mult? Cât timp a suferit? 

— De când era tânăr până la câteva luni înainte să 
moară. 

— Unde erau stigmatele lui? 

— La încheieturile mâinilor. Doar la încheieturi. 

— Nu la glezne, nu în partea dreaptă a torsului? 

— Nu, doar la încheieturi. Erau întotdeauna dureroase, 
întotdeauna curgea sânge. El avea nevoie să mănânce ficat 
şi carne roşie ca să-şi regenereze sângele. 

— Cunoşti împrejurările exacte în care i-au apărut 


< 129 > 


stigmatele? 

— Ştiu că nu le avea atunci când a venit aici, ca novice. 
I-au apărut la Sf. Atanasie, în tradiţia secretă a mănăstirii. 

Cal aproape că scăpă pixul din mână. 

— Îmi pare rău, ce ai spus? Tradiţie? 

Ivan se ridică să umple cana. 

— Mai vrei ceai? Dacă nu-ţi place de muşeţel, mai am şi 
ceai verde. 

Cal spuse doar un da rapid, pentru că nu dorea să 
schimbe subiectul cu o discuţie despre ceai. Călugărul 
rămase tăcut, aşteptând fluieratul ibricului. 

— Acum s-a terminat, spuse bătrânul întorcându-se la 
masă. Odată cu moartea lui Augustin, tradiţia s-a încheiat. 
Nu mai este nimic de protejat. Noi nu doream ca lumea din 
afară să ştie despre miracolul nostru. Ne-ar fi schimbat 
modul de viaţă şi ne-ar fi violat misiunea spirituală. 
Tradiţia a trecut de la călugăr la călugăr, de la generaţie la 
generaţie, într-un lanţ neîntrerupt care se întinde, credem 
noi, până în zilele de început ale mănăstirii. Doar câte un 
singur călugăr odată avea stigmatele. Când îmbătrânea 
foarte tare sau se îmbolnăvea, era dreptul lui să aleagă 
tânărul călugăr căruia să-i treacă miracolul. 

— Cum făcea asta? 

Ivan privi la mâna cu care scria Cal şi întrebă, cu o 
expresie îndurerată: 

— Trebuie să notezi toate astea? 

El îşi băgă pixul în buzunar. 

— Mă opresc. Te rog, continuă. 

— Asta este tot ce ştiu, spuse călugărul. Atunci când 
venea vremea, un călugăr tânăr era invitat să i se alăture 
bătrânului călugăr, în capelă. Nimeni altcineva nu era de 
faţă. Cei doi coborau în criptă. Ce se întâmpla acolo, nu 
ştiu. Nu era treaba mea să întreb şi Augustin nu a vorbit 
niciodată despre asta. Totuşi, mi-a spus în noaptea aceea - 
când au venit seminariştii - că s-a hotărât să acţioneze pe 
moment. 

— De ce atunci? 

— Cred îşi presimţea moartea. 


< 130 > 


— De ce nu ţi-a trecut ţie tradiţia? 

— Eu sunt bătrân şi era clar că nu va exista nimeni care 
să îmi urmeze. Augustin a plâns în noaptea aceea, lacrimi 
de bucurie pentru că i se terminase calvarul şi lacrimi 
amare pentru că lanţul miracolelor de la Sf. Atanasie se 
terminase odată cu el. 

— Spune-mi, te rog, ce vrei să spui că i se terminase 
calvarul? 

— Chiar în noaptea aceea, stigmatele lui au început să 
se vindece şi, în câteva zile, pielea îi era moale şi netedă. 
Nu mai sângera şi nu mai suferea. 

— De ce crezi că l-a ales pe Giovanni şi nu pe celălalt 
tânăr, Antonio? 

Călugărul îl apucă pe Cal de braţ. 

— Augustin m-a ţinut în felul în care te ţin eu acum când 
mi-a spus că văzuse ceva spiritual în tânărul acela, o 
anumită calitate a sfinţeniei şi a pioşeniei care l-a făcut să 
se hotărască în acest fel. 

— Şi nu ţi-a spus nimic despre ce s-a întâmplat în criptă? 

— Nimic. 

— Erai în capelă când s-a întâmplat asta? L-ai văzut pe 
Giovanni după aceea? 

— Eram aici, în căsuţă. Şi nu l-am văzut pe tânăr 
plecând. Augustin şi cu mine n-am mai vorbit niciodată 
despre asta şi nu am ştiut ce s-a ales de el, până astăzi. 
Cum îşi poartă povara acest Giovanni? 

— Cred că îi este foarte greu. 

Călugărul clătină capul în semn că înţelege. 

— Presupun că acum vei dori să vezi cripta. 


Amurgul învăluise muntele în întuneric atunci când Cal 
îşi începu călătoria înapoi spre Dubrovnik. În timp ce 
conducea, se gândea la criptă. In meseria lui, vizitarea 
bisericilor şi a criptelor era la fel de obişnuită cum era 
pentru un copil să viziteze un magazin de jucării, şi cele de 
la Sf. Atanasie erau remarcabile doar prin vechimea lor. 
Cripta în sine era mică şi umedă. Avea o podea netedă din 
piatră, incrustată cu vreo duzină de pietre funerare ale 


< 131 > 


unor episcopi din Evul Mediu şi ale unor stareţi respectaţi, 
din vremurile când populaţia mănăstirii era suficient de 
numeroasă ca să aibă nevoie de ierarhie. Pereţii de piatră 
erau goi, fără urme de fresce sau picturi mai vechi. 
Singurul ornament era o firidă, cu raft tăiat în peretele de 
piatră, aflat chiar deasupra altarului. Şi pe acel raft se afla 
un relicvariu simplu, din bronz. Intrebase despre urnă şi 
Ivan îi răspunsese că ştia de multă vreme că se află acolo, 
dar nu ştiuse niciodată dacă păstrase ceva în interior. Nu 
era treaba lui să întrebe, îi spusese călugărul. Cal obținuse 
permisiunea să o cerceteze. Nu avea nicio inscripţie. O 
scuturase uşor înainte să deschidă, grijuliu, capacul. 

Începuse să plouă şi Cal porni ştergătoarele de parbriz. 

Un relicvariu gol într-o biserică din secolul al şaptelea. 

Cu o lungă tradiţie de miracole. 

O adevărată fabrică de stigmate. 

Înjură. Frontul atmosferic ce aducea ploaia spre munte 
blocase şi ultimele raze de lumină ale serii, aşa că drumul 
întortocheat şi alunecos avea să fie o provocare mult mai 
mare. Reduse viteza şi aprinse faza lungă, dar ploaia 
începuse să cadă în rafale şi descoperi că faza scurtă ajuta 
mai mult. 

Oglinda retrovizoare păru să explodeze de lumină. 

Miji instinctiv ochii pentru a se feri de farurile din spate, 
care se reflectau direct în pupilele lui dilatate. 

— Dobitocule! strigă el. 

Apăsă de câteva ori frâna pentru a-i semnaliza 
nesimţitului din spatele lui că nu agrea spectacolul de 
lumini. 

Răspunsul veni în forma unei izbituri, care-l făcu să dea 
cu capul de tetieră. 

Sunetul barei din spate care cedă şi luminile de poziţie 
din spate care se sparseră îi înăbuşiră înjurăturile. Maşina 
fu împinsă înainte şi văzu parapetele de protecţie care se 
apropiau rapid umplându-i parbrizul. Apăsă puternic pe 
frână şi viră spre stânga. 

Dacă avea de ales, prefera să lovească muntele decât să 
zboare de pe el. 


< 132 > 


Peugeot-ul era un model nou, cu frâne bune şi suspensii 
solide. Reuşi să readucă maşina sub control şi să 
încetinească până la o viteză foarte mică. 

Ciocnirea trebuie să fi spart farurile vehiculului din 
spate pentru că nu văzu venind următoarea lovitură. 

Din nou dădu cu capul de tetieră şi din nou portbagajul 
Peugeot-ului se boţi. Maşina se lovi de peretele stâncos al 
muntelui, deformând bara din faţă. Impactul fusese dintr-o 
parte, aşa că airbagul nu se declanşase. 

— Mama... 

Nu avu timp să termine. Atacatorul - şi, da, trebuia să 
accepte că acesta nu era un accident - se lipise de ceea ce 
rămăsese din bara din spate şi îl împingea spre parapet. 

Panicat, Cal decuplă ambreiajul şi apăsă cât putu de tare 
pe frână, dar celălalt vehicul, probabil o camionetă, avea o 
greutate mai mare şi îl împingea tot mai aproape de 
prăpastie. 

Prim minte îi trecură ca fulgerul opţiunile pe care le 
avea. 

Putea să sară din maşină - dar asta l-ar fi lăsat şi mai 
vulnerabil în faţa tonelor de metal care veneau spre el. 

Putea să bage în marşarier. 

Sau putea... 

Alese a treia opţiune şi băgă în viteza a doua, apoi apăsă 
puternic acceleraţia. Eliberat de camionetă, alunecă 
departe de parapet şi începu să coboare pe drumul de 
munte neluminat. Ploaia care îi inunda parbrizul şi drumul 
îngust şi sinuos erau în avantajul atacatorului său. 

„N-o să scap cu bine din asta”, se gândi şi strânse 
volanul cu atâta forţă încât simţi că-i plesnesc tendoanele. 

Drumul îi solicita toată atenţia, dar nu se putea opri să 
nu arunce scurte priviri în oglinda retrovizoare. Ştia că 
maşina se află tot acolo, dar, fără faruri, nu putea să o 
vadă. Putea să-l lovească din nou, în orice moment, şi, 
dacă se întâmpla asta, nu ştia dacă mai putea menţine 
controlul maşinii, la viteza cu care rula. 

Cauciucurile scârţâiră la o curbă strânsă. Trebui să 
încetinească şi, când făcu acest lucru, văzu un punct 


< 133 > 


portocaliu în oglindă. 

Camioneta era mai aproape decât crezuse şi şoferul 
fuma o ţigară. 

Acceleră din nou şi se luptă cu forţa centrifugă în timp 
ce luă curbele. 

Se strădui să-şi dea seama cât de departe se afla de 
poalele muntelui şi de ieşirea către sat. 

Era prea departe. Al naibii de departe. 

Fu orbit din nou. 

Faruri care se apropiau rapid. 

O altă maşină care urca pe munte. 

Şoferul maşinii respective ar fi trebuit să o ia pe partea 
cu muntele, dar pierdu controlul maşinii când văzu 
Peugeot-ul grăbit şi trecu dincolo de linia mediană. 

O secundă până la impact. Cal trase tare de volan spre 
stânga. 

Văzu un perete de stâncă neagră, apoi o viziune, aceeaşi 
faţă delicată pe care o văzuse atunci când îl îmbrăţişase 
Giovanni. Apăru nu mai mult decât intervalul dintre două 
bătăi de inimă, apoi nimic. 


Un crucifix de aur. 

Părea că pluteşte în faţa lui, pluteşte deasupra unei mări 
de roşu şi negru. 

Apoi, în depărtare, îşi auzi numele. 

— Profesore Donovan. Profesore Donovan! 

lşi mişcă gâtul în sus şi în jos. Îl durea capul. Ridică un 
braţ şi observă că încheietura îi era ţeapănă, fixată de o 
placă. 

O altă voce, una de femeie de data aceasta, îi spuse să 
nu se mişte. 

Crucifixul se îndepărtă şi Cal observă că acesta se afla în 
jurul gâtului unui bărbat cu sutană neagră şi guler 
preoţesc. 

— Profesore Donovan, sunt monseniorul Ozren Atlan, 
episcopul de Dubrovnik. 

Femeia apăru în raza vizuală. 

— Sunt doctorul Lukic. Aţi avut un accident. Acesta este 


< 134 > 


spitalul Makarska. 

— Capul meu. 

— Aţi avut o contuzie. Nu aveţi nimic rupt. Niciun organ 
afectat. Sunteţi un om norocos. 

Cal întoarse capul spre episcop. 

— Nu sunteţi aici să-mi daţi ultima împărtăşanie? 

— Nici pe departe, spuse episcopul zâmbind. Poliţia v-a 
găsit servieta în maşină. Acolo erau scrisori de la Vatican. 
Au făcut nişte investigaţii. Cardinalul Lauriat m-a sunat şi 
eu am venit. Papa însuşi se roagă pentru însănătoşirea 
dumneavoastră. 

Brusc, îşi aminti ce se întâmplase. 

— Nu a fost un accident. 

— Am vorbit cu anchetatorul poliţiei, spuse episcopul, cu 
blândeţe. Din păcate, doi oameni au murit. Unul conducea 
în sus, pe munte, celălalt cobora. Omul care cobora era Jan 
Jusic, care era angajat la Mănăstirea Sf. Atanasie, pe care 
aţi vizitat-o. Călugărul, fratele Ivan, a fost şi el consultat. 
Şi el se roagă pentru dumneavoastră. Jusic plecase în 
spatele dumneavoastră, pe drumul spre sat, după băutură. 
Era un beţiv. Camioneta lui a lovit cealaltă maşină, apoi a 
căzut de pe munte. Poliţia a găsit o sticlă de brandy, 
travarica, în camion. Ei cred că el a provocat accidentul, 
pentru că era beat. 

— N-a fost un accident, repetă Cal. M-a lovit în mod 
intenţionat şi a încercat să mă împingă în afara drumului. 

— Poliţia va dori să vorbească cu dumneavoastră, spuse 
doctorul. Dar avem rezultatele testului de alcoolemie de la 
laborator. Era beat. 

— Hârtiile mele! strigă, brusc, Cal. 

Episcopul se aplecă şi îi ridică geanta de umăr. 

— Hârtiile sunt în regulă, domnule profesor. Acum 
trebuie să vă odihniti. 

X 

Urma să fie externat. 

Dr. Lukic ar fi vrut să-l mai ţină o zi sau două, dar el 
insistase că se simțea bine. Discuțiile cu poliția fuseseră 
frustrante. Ofițerii înregistraseră conştiincioşi versiunea 


< 135 > 


lui asupra celor petrecute, dar lăsaseră să se înţeleagă 
foarte clar că ei ajunseseră la concluzia că Jusic condusese 
beat şi neatent pe drumul alunecos, de munte. Poate că, 
sugeraseră ei, contuzia lui Cal îi alterase percepţia asupra 
evenimentelor din noaptea respectivă. 

Îndată ce capul încetase să-l mai doară, îşi petrecuse 
timpul obligatoriu de repaus la pat pentru a lucra la 
raport. Era nerăbdător să-şi încheie misiunea şi să se 
întoarcă la Cambridge. La momentul potrivit, va trebui să- 
şi completeze cartea despre stigmate cu acest caz curios al 
lui Padre Gio. Dar mai avea până atunci. 

Cu gândul la cartea lui, îi reveni brusc în memorie 
amintirea unui lucru mărunt, aparent neimportant, peste 
care dăduse de-a lungul anilor, în timp ce îşi făcea 
cercetările. Era ceva ce văzuse, o notă de subsol într-o fişă 
de catalog, la Biblioteca Vaticanului. Oare despre ce era? 
Nu era vorba despre un cui? Se strădui să-şi amintească, 
dar nu reuşi. Poate că din cauza contuziei. Ştia că-şi notase 
undeva, în dosarele de la Cambridge, şi îşi puse în minte să 
verifice la întoarcerea acasă. 

Un preot din Makarska fusese însărcinat să-l conducă 
înapoi la Dubrovnik, dar, înainte să părăsească spitalul, se 
hotări să profite de ocazie şi să completeze câteva detalii 
din raportul lui. Poate că se înşelase. Poate că omul bun la 
toate de la mănăstire nu fusese altceva decât un beţiv 
care-şi pierduse controlul. Cu trecerea timpului, devenise 
tot mai puţin convins de impresiile sale iniţiale. Dar poate 
că avusese dreptate. Şi dacă avea dreptate şi coliziunea lui 
nu fusese un „accident”, atunci poate că ar trebui să 
reevalueze şi celălalt „accident” de pe munte, cel al 
fratelui Augustin. Cu ajutorul episcopului Atlan, aranjase o 
întâlnire cu medicul legist al spitalului şi, în timp ce 
preotul şofer îl aştepta, el luă liftul spre morga de la 
subsol. 

Legistul, o doamnă cu un temperament nervos, cu două 
degete pătate de nicotină, scoase dosarul autopsiei şi îi 
spuse lui Cal că nu-i putea acorda mai mult de câteva 
minute. 


< 136 > 


— Fratele Augustin a fost adus direct aici, de la 
mănăstire? 

— Unde altundeva ar fi putut să-l ducă? se încruntă ea. 

— Care a fost cauza morţii? 

— Traumă craniană, gâtul rupt, înecare. Lucruri care i 
se întâmplă unui om care cade în fântână. 

— I-aţi examinat încheieturile mâinilor? 

— L-am examinat în întregime, asta mi-e meseria. 

— Şi? 

— Şi ce? 

— Cum vi s-au părut încheieturile lui? 

Iritată, aruncă o privire pe notițe. 

— Încheieturile erau normale. 

— Nicio  ulceraţie a pielii? Niciun semn de răni 
vindecate? 

— Normale. 

— În regulă. Mai avea şi alte răni? 

— Căzuse într-un puț adânc. Mai erau şi alte fracturi, 
desigur. Umărul stâng şi clavicula. Trei coaste. Două 
falange de la mâna dreaptă. 

— Îmi pare rău, întrebă el, ce sunt falangele? 

Ea arătă spre mâna cu care fuma. 

— Oasele degetelor. Degetul mic şi arătătorul. 

— Cum îţi rupi aceste două oase într-o astfel de cădere? 

Ea se ridică şi scoase un pachet de ţigări şi o brichetă 
din sertarul biroului. Părea că are întâlnire cu zona pentru 
fumători din spatele spitalului şi trebuia neapărat să 
ajungă. 

— Fracturile astea nu se potrivesc. Arătau ca nişte 
fracturi de zdrobire, genul de fracturi pe care le capeţi 
când cineva îţi strânge mâna prea tare. 

Ea era pe jumătate ieşită pe uşă şi îi spuse că timpul lui 
se încheiase. 

Pe hol, mai reuşi să o întrebe o singură chestie, înainte 
ca ea să dispară pe scări. 

— Cum se potriveşte această rană cu părerea 
dumneavoastră că acesta a fost un accident? 

— Viaţa e nasoală. La fel şi moartea. Nimic nu este 


< 137 > 


perfect. Călugărul a alunecat şi a căzut în fântână. 


< 138 > 


PAISPREZECE 


Încă din primele zile ale pontificatului său, papa Celestin 
alesese să locuiască şi să lucreze în locuri modeste. 
Cardinalul Lauriat, din contră. 

Birourile secretarului de stat al Vaticanului se aflau în 
Palatul Apostolic şi erau somptuos decorate, cu ferestre 
enorme, cu draperii, parchet strălucitor, candelabre de 
cristal, mese cu frunze aurite şi cu blaturi de marmură şi 
nepreţuite picturi renascentiste. 

Un monsenior italian, unul dintre asistenții cardinalului 
secretar, îl introduse pe Cal în încăpere. Cardinalul Pascal 
Lauriat se ridică de la biroul lui cu sculpturi elaborate ca 
să-l întâmpine. Era un bărbat îndesat, cu o bărbiţă de ţap 
încărunţită şi o mustață subţire, care-şi petrecuse ultimele 
două decenii la Vatican. Deşi vorbea fluent şase limbi şi, în 
ultima vreme, vorbea mai mult în italiană, el i se adresă în 
engleză, cu accentul puternic al oraşului său de baştină, 
Strasbourg. 

— Profesore Donovan, am fost îngrijoraţi pentru 
sănătatea dumneavoastră, spuse el şi-l rugă să ia loc într- 
un fotoliu de pluş. 

Cal îi mulţumi pentru atenţia deosebită pe care i-o 
arătaseră oficialii Bisericii din Croaţia. 

— Ne simţim personal responsabili pentru sănătatea 
dumneavoastră, spuse cardinalul. Până la urmă, vă aflaţi 
într-o misiune pentru Suveranul Pontif. Nu putem decât să- 
i mulţumim Domnului că nu aţi fost rănit mai grav. Cum 
merge recuperarea? 

— Am revenit la normal. Am ţeasta tare. 

— Sigur că aveţi. Mi se pare că sunteţi boxer amator, 
nu-i aşa? 

— V-aţi făcut temele, chicoti Cal. 

Cal acceptă o cafea şi monseniorul se grăbi să-i 
îndeplinească dorinţa. 

Lauriat se aplecă şi îşi cobori vocea, de parcă ar fi dorit 


< 139 > 


să creeze o atmosferă de intimitate. 

— Doream să discut în privat cu dumneavoastră înainte 
să-i invit pe cardinalul Gallego şi pe doctorul Tellini. Am 
citit raportul dumneavoastră pentru Sfântul Părinte. Mi l-a 
arătat şi mie. Trebuie să recunosc, am fost foarte surprins. 

— Sunt convins că aţi fost. Şi eu am fost surprins, spuse 
Cal. Am abordat această misiune hotărât să fiu fără 
prejudecăţi şi echidistant, şi concluziile mele sunt o 
încercare de a fi obiectiv. 

Cardinalul spuse de trei ori „da”, bătând cu emfază de 
fiecare dată în mânerul fotoliului. 

— Înţeleg perfect. Totuşi, în ciuda acestei lăudabile 
atitudini, sunt convins că busola dumneavoastră interioară 
vă spunea că veţi ajunge, probabil, la concluzia că acest 
tânăr preot este un impostor. Poate nu unul rău 
intenţionat, dar, oricum, un impostor. 

— Asta este adevărat. 

Lauriat avea un dosar legat în piele, cu sigiliul Statului 
Vatican. El îl deschise şi Cal putu să observe că raportul 
său era însoţit de o notă personală din partea papei, 
probabil pentru Lauriat. 

— Dar raportul ne-a luat prin surprindere, spuse 
cardinalul. Cum vom acţiona în acest caz? Într-o explozie 
de energie, el începu să bată cu vârful pantofului său 
negru, lustruit, în covorul fin, oriental. 

Cal se gândi câteva momente ce să răspundă, pentru că 
tocmai sosise cafeaua, pe o tavă de argint. Monseniorul 
turnă două ceşti şi îi lăsă din nou singuri cu o uşoară 
reverență. 

— Nu mi-aş permite să vă dau sfaturi în legătură cu 
concluziile dumneavoastră oficiale, spuse Cal. Consider 
Vaticanul ca fiind un mecanism de ceas deosebit de 
complex. Nu am informaţii despre interiorul acestui 
mecanism. Eu nu pot decât să citesc ora. 

— Bine spus, profesore. Da, aceasta este o chestiune 
complexă şi Sfântul Scaun este o organizaţie complexă, cu 
multe interese contradictorii. Ne chinuim destul cu 
stabilirea miracolelor celor morţi. Imaginaţi-vă agitația 


< 140 > 


care apare pentru cei care sunt în viaţă. 

— Presupun că există o anumită reţinere de a crea un 
cult al personalităţii în jurul lui Giovanni. 

Cardinalul îşi desfăcu mâinile, într-un gest aprobator. 

— Priviţi la mulțimile de oameni care se îngrămădesc în 
jurul acestei biserici micuţe. Dacă acest raport ar deveni 
public... 

— Eu nu voi da nicio informaţie nimănui, spuse Cal, 
puţin defensiv. 

— Cerule! exclamă cardinalul. Intenţia mea nu era să vă 
admonestez. Avem toată încrederea în  discreţia 
dumneavoastră. Subliniam o idee ca să vă explic pentru ce 
nu vom împărtăşi aceste concluzii nici CDF şi nici Consulta 
Medica. De aceea doream să am această discuţie cu 
dumneavoastră. 

Cal clătină din cap şi zâmbi. 

— Credeam că am fost solicitat în calitate de consultant 
al CDF. 

— Aţi fost, dar acum nu mai sunteţi. Rezultatul muncii 
dumneavoastră este destinat exclusiv ochilor Sfântului 
Părinte şi ai oricui altcuiva ar dori el. Ela ales să mi-l 
împărtăşească numai mie. 

— Ce intenţionaţi să-i spuneţi cardinalului Gallegos? 

— Că, din cauza nefericitului dumneavoastră accident, 
trebuie să vă întoarceţi în America pentru a vă reface. 
Raportul nu a fost încă întocmit în scris şi, pentru 
eficienţă, v-am solicitat să ne oferiţi un rezumat oral al 
descoperirilor dumneavoastră de până în acest moment. 

Ca istoric bun cunoscător al lumii bizantine a 
Vaticanului, nu-l mai surprindea nimic legat de Sfântul 
Scaun. Dar asta îl luă pe nepregătite. 

— Şi ce aţi dori să includă părerea mea, exprimată oral? 
Sau mai degrabă să nu includă? spuse el calm. 

Bătaia din picior a lui Lauriat se înteţi şi, părând 
incapabil să-şi canalizeze energia acumulată, se ridică şi 
începu să se plimbe, sub privirile lui Cal. 

— Ei bine, Tellini a fost cu dumneavoastră la Monte 
Sulla, aşa că discuţiile cu preotul sunt bine cunoscute. 


< 141 > 


Acestea ar putea fi rezumate. 

— El nu a fost acolo la toată discuţia. 

— Da, preotul v-a convins să vă spovediţi. Nu văd în ce 
fel ar putea fi acest lucru relevant. Puteţi să omiteţi partea 
aceasta. 

— Ela stabilit şi o legătură psihică destul de puternică. 

— Din cauză că amândoi v-aţi pierdut taţii la vârste 
fragede. Puteţi omite şi asta. 

— Dar despre interviurile mele cu mama şi sora lui 
Giovanni şi cu părintele Forcisi? 

— Acestea pot fi incluse, cu excepţia nepotrivirii dintre 
cele două relatări referitoare la motivul pentru care Forcisi 
nu l-a însoţit pe Giovanni în criptă. 

— Înţeleg. Şi presupun că nu doriţi să vorbesc despre 
descoperirile mele de la Sf. Atanasie. 

— Asta se înţelege de la sine. Puteţi povesti despre 
accident, în orice caz. Vă vor întreba cu siguranţă. 

— Cu excepţia faptului că eu nu cred că a fost un 
accident. Şi nu sunt convins nici că moartea fratelui 
Augustin a fost un accident. 

— Cu siguranţă asta este o speculație din partea 
dumneavoastră, profesore. Puteţi omite şi acest lucru. 

Cal nu putu decât să aprobe din cap. 

— În engleză avem un cuvânt pentru asta: 
muşamalizare. Îl cunoaşteţi? 

Lauriat se aşeză. 

— În franceză se spune „ă blanchir - să albeşti”. Mă tem 
că exact asta vă cer. Oricum, trebuie să ştiţi că Sfântul 
Părinte a citit raportul dumneavoastră integral, 
nemuşamalizat. Aşa că puteţi să vă consolati cu asta. 

Cardinalul ridică cel mai apropiat receptor şi îi spuse 
asistentului să-i cheme pe ceilalţi. 

— Există un lucru pe care nu l-am menţionat în raportul 
meu, spuse Cal. 

— Serios? 

El descrise halucinaţia vizuală pe care o avusese atunci 
când Giovanni îl îmbrăţişase. Faţa. 

Cardinalul ascultă şi îi spuse că înţelege omisiunea. 


< 142 > 


— Pare cumva subiectiv şi o prejudecată, spuse el. Aţi 
făcut o treabă excelentă, profesore. Sfântul Părinte vă 
apreciază efortul. Mi-a spus să vă transmit admiraţia şi 
binecuvântarea sa. Ştiu că intenţia originală era ca 
dumneavoastră să vă întâlniți cu el la încheierea 
raportului. Acest lucru nu este posibil în momentul acesta, 
dar putem să aranjăm o audienţă când veţi veni data 
viitoare în Italia. Este clar că dumneavoastră credeţi că, în 
cazul lui Giovanni, situaţia nu este chiar atât de simplă 
precum pare. Miracolele se întâmplă. De acest lucru sunt 
sigur. Poate că suntem martorii unuia. 

— Ce concluzii credeţi că va cuprinde raportul oficial al 
Congregaţiei? spuse Cal, puţin mai aspru, politicos, dar ca 
un reproş. 

— Îmi imaginez că va fi neconcludent. 

— Şi Giovanni? Ce se va întâmpla cu el? 

— El ar putea ajunge la concluzia că retragerea la o 
mănăstire ar putea fi mai potrivită pentru exprimarea 
credinţei lui. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Vă rog, aşteptaţi, strigă cardinalul, în italiană. O 
ultimă întrebare. Ce credeţi că se afla în criptă? 

Cal ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Doctorul Tellini păru, în general, mai călduros decât şi-l 
amintea Cal. Poate că era felul lui de a se purta cu 
pacienţii; sau poate că era din cauza prezenţei cardinalului 
secretar. În orice caz, era îndatoritor şi îşi exprimă 
îngrijorarea privind contuzia lui Cal. Cardinalul Gallegos, 
şeful Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, era mai 
scorţos, un spaniol uscat, fost arhiepiscop al Madridului, 
care nu trăda niciun pic de emoție. 

— Sunt bine, serios, îi spuse Cal lui Tellini. Am trecut 
peste. 

Cardinalul Lauriat îşi exprimă aşteptările. 

— Sunt conştient de faptul că un comitet al Congregaţiei 
pentru Doctrina Credinței se va întâlni în curând ca să 
asculte atât raportul Consulta Medica, realizat de doctorul 


< 143 > 


Tellini, cât şi pe cel al profesorului Donovan. Având în 
vedere accidentul de maşină al profesorului, am fost de 
acord să accept raportul său verbal, astfel încât el să se 
poată întoarce cât mai repede acasă, să-şi revină, eliberat 
de povara altei misiuni. 

Tellini ridică din sprâncene, dar faţa lui Gallegos rămase 
nemişcată. „O faţă de poker”, gândi Cal. 

— Aşa că, astăzi, spuse Lauriat, vă voi ruga să ascultati 
impresiile lui despre Giovanni Berardino şi să-i acceptaţi 
comentariile ca pe evaluarea finală şi completă a acestui 
caz. Poţi, desigur, să iei note, Ramon. 

Gallegos dădu din cap şi îşi deschise servieta subţire de 
unde scoase un blocnotes şi un pix. 

— Profesore, spuse Lauriat, aveţi cuvântul. 

Cal era un lector universitar talentat şi un vorbitor 
academic care putea să facă faţă unei audienţe prin 
pregătire şi aptitudini oratorice. Dar nu era actor. 
Prezentările lui se bazau pe fapte, cât putea de bine cu 
sinceritate şi profesionalism. Ceea ce i se ceruse să facă 
astăzi era să interpreteze un rol, să disimuleze, să omită, 
să mintă pe faţă. Şi trebuia să o facă spontan. 

În ceea ce păruse să fie o pauză mult prea lungă - dar în 
realitate nu fuseseră decât câteva secunde -, el trecu 
printr-un întreg proces mental de decizie. Termenii 
misiunii lui fuseseră destul de clari. Raportul său era doar 
pentru ochii papei Celestin; cum urma să fie folosit după 
asta, nu era treaba lui Cal. El renunţase la drepturile de a 
publica materialul fără permisiunea scrisă a Vaticanului. 
Dacă nu se supunea cerinţelor secretarului de stat, 
însemna să-l trădeze nu numai pe cardinal, ci şi pe papă, 
care, presupunea el, lua deciziile în cazul lui Padre Gio. 
Natura cercetărilor sale academice implica accesul destul 
de des la arhivele secrete ale Vaticanului, la Biblioteca 
Vaticanului şi la alte biblioteci ecleziastice din întreaga 
Europă, şi dacă îi era tăiat, munca lui viitoare avea de 
suferit. În sfârşit, trebuia să accepte următorul lucru: 
lumea politicii Vaticanului nu era lumea lui. Era a lor. Şi 
cine era el să spună cu mâna pe inimă, cu absolută 


< 144 > 


convingere, că acest om, acest preot, Giovanni, fusese, 
cumva, cu adevărat atins de un miracol? 

Începu la fel ca şi în raportul scris către papă, cu o serie 
de declaraţii despre precedentele istorice. Le spuse că 
Giovanni Berardino trebuia să fie înţeles într-un context 
alături de alţi cinci sute de stigmatizaţi, documentaţi de-a 
lungul istoriei. 

Lanţul acesta mergea înapoi până la Sfântul Francisc de 
Assisi. În secolul treisprezece, într-un refugiu spiritual în 
munţi, Sfântul Francisc trăise experienţa unei viziuni 
uluitoare şi halucinante a lui Hristos, după care apăruseră 
răni sângerânde, ca şi când cuiele mistice i-ar fi străpuns 
încheieturile şi picioarele şi lancea i-ar fi străpuns 
toracele. 

În secolul paisprezece, Sfânta Caterina din Siena îşi 
arătase stigmatele în timpul unei vizite la Pisa. Rănile 
dispăruseră după ce Caterina se rugase lui Hristos să i le 
îndepărteze, astfel încât să nu fie subiectul unor amatori 
de senzaţional, dar, pe patul moarte, rănile apăruseră din 
nou. 

În secolul nouăsprezece, vizionara germană Anne 
Catherine Emmerich prezentase cele cinci stigmate şi îi 
sfidase pe doctorii care încercaseră să o dovedească 
impostoare. 

În secolul douăzeci, unei alte germane, Therese 
Neuman, îi apăruseră rănile sângerânde ale Patimilor, 
inclusiv rănile biciuirii şi urmele circulare de pe frunte, în 
fiecare joi şi vineri, timp de treizeci şi şase de ani. Se 
spunea că ea trăise misterele Patimilor de aproape o mie 
de ori. 

Şi apoi, desigur, mai era Padre Pio din Pietrelcina, 
stigmatizatul cu cea mai lungă suferinţă din istoria 
Bisericii, ale cărui stigmate duraseră cincizeci de ani. 
Rănile sângerânde din palme, din picioare şi din tors 
apăruseră pentru prima dată în timp ce asculta spovedanii, 
în 1918, şi persistaseră de atunci până cu câteva zile 
înainte de moartea sa, în 1968. In afară de stigmate, mai 
existau şi alte manifestări ale sfinţeniei lui Pio. Se spunea 


< 145 > 


că sângele care curgea din rănile sale mirosea a parfum 
sau a flori, aşa-numitul miros al sfinţeniei. Apoi existaseră 
informaţii despre puterile lui de vindecare a bolnavilor, 
despre profeţiile sale, despre bilocaţie şi levitaţie şi 
capacitatea de a supravieţui pentru perioade lungi de timp 
fără odihnă sau hrană. 

De-a lungul vieţii sale, Biserica pornise investigaţii 
periodice referitoare la stigmatele sale, inclusiv evaluări 
medicale. Iniţial, atitudinea oficială fusese aceea de 
scepticism. Existase suspiciunea că îşi provoca singur 
rănile şi, în 1920, i se interzisese să ţină slujba şi să 
asculte spovedanii. Vaticanul dezbătuse propunerea de a-l 
muta la o mănăstire din nordul Italiei, dar existaseră 
temeri de revolte la San Giovanni Rotondo, aşa că îl 
lăsaseră pe loc. De-a lungul timpului, Vaticanul îşi 
îmblânzise atitudinea şi el fusese reabilitat treptat, deşi 
Biserica nu se pronunţase asupra naturii miraculoase a 
rănilor lui timp de decenii. Cursul lucrurilor se schimbase 
definitiv în anii '60, când papa Paul al VI-lea respinsese 
orice sugestii referitoare la lipsa lui de sfinţenie. În 1947, 
tânărul preot polonez Karol Jozef Wojtyla îl vizitase pe 
Padre Pio şi se spovedise. Mulţi ani mai târziu, după ce 
devenise papă, el îşi amintise ce-i spusese Pio în ziua 
aceea; îi profeţise că va urca până pe cea mai înaltă poziţie 
din cadrul Bisericii şi loan Paul al II-lea fusese cel care-l 
canonizase pe Padre Pio în 2002. 

— Deci, ca să revenim la Giovanni Berardino, spuse Cal, 
un bărbat tânăr care, în multe feluri, este un caz tipic în 
colecţia de stigmatizaţi cunoscuţi şi care întruchipează 
toate provocările de validare pe care le poate întâlni o 
echipă de investigaţii. Aceste investigaţii au loc, de obicei, 
pe un fond emoţional puternic şi necesită o abordare 
riguroasă a colectării faptelor, observaţiilor şi evaluării 
medicale. Rolul meu s-a limitat la discuţiile directe cu 
preotul, cu familia lui, cu prieteni şi colegi. Deoarece el a 
pretins că stigmatele i-au apărut în ziua de după vizita lui 
la o mănăstire din Croaţia, am vizitat locul respectiv şi am 
discutat cu singurul călugăr rămas. Dacă nu s-ar fi 


< 146 > 


întâmplat întâlnirea mea precipitată cu muntele, aş fi 
revenit la Roma mai repede. _ 

Ceilalţi râseră politicos şi el continuă. În timp ce vorbea, 
se cenzura pe sine şi, la fiecare omisiune, i se păru că vede 
cum înfloreşte un zâmbet pe buzele cardinalului Lauriat. 
Nu făcu nicio referire la versiunile diferite referitoare la 
motivul pentru care Antonio Forcisi nu-l însoţise pe 
Giovanni în criptă, nimic despre istoricul stigmatelor de la 
Sf. Atanasie şi despre evaluarea fratelui Augustin privind 
meritele lui Giovanni ca succesor al său şi nimic despre 
viziunea mistică pe care o trăise Cal atunci când tânărul îl 
atinsese sau despre convingerea lui că accidentul de 
maşină nu fusese un accident. 

Era momentul să treacă la concluzii. 

— Mi s-a părut că este un tânăr amabil şi pios, care 
părea sincer şi lipsit de viclenie. Aspiraţiile lui nu par să 
meargă dincolo de a rămâne în parohia sa şi a se îngriji de 
nevoile comunităţii sale. Nu este avid de publicitate. 
Acestea fiind spuse, nu sunt psihiatru şi, prin urmare, nu 
sunt calificat să descopăr semne subtile de psihopatologie. 
Discuţiile cu prietenii şi cu familia sa n-au adus prea multe 
lucruri în plus faţă de acest tipar al faptelor. Sf. Atanasie 
este o biserică deosebită pentru că este extrem de veche, 
dar nu a oferit niciun indiciu referitor la apariţia 
stigmatelor sale. Abia aştept să ascult opinia medicală a 
doctorului Tellini, dar, în concluzie, ar trebui să spun că, 
după părerea mea, natura stigmatelor sale este 
neconcludentă. Cu siguranţă, nu pot exclude posibilitatea 
unei imposturi intenţionate sau a provocării inconştiente a 
rănilor. 

În momentul în care se opri din vorbit, fu cuprins de 
vinovăţie. 

Cardinalul Gallegos aprobă din cap. 

— Neconcludent, înţeleg. Doctor Tellini, care este opinia 
dumneavoastră? 

În timp ce vorbi, doctorul consultă o ciornă a raportului 
său medical. Începu prin a descrie localizarea rănilor de la 
încheieturi. 


< 147 > 


— Ar trebui să spun că anatomia încheieturii mâinii este 
mai potrivită pentru răstignire decât cea a palmelor, 
pentru că poate susţine mai bine greutatea corpului. 
Stigmatele din palmă sunt, după părerea mea, un semnal 
de alarmă pentru fraudă, întrucât cel care le prezintă este 
influenţat mai degrabă de credinţele populare decât de 
adevărata practică a romanilor. După cum am aflat de la 
profesor, stigmatele limitate la extremităţile superioare şi 
care nu apar şi la cele inferioare sunt destul de 
neobişnuite, istoric. Leziunile lui Berardino sunt de 
adâncime moderată, trec prin straturile epidermice şi 
ajung la țesutul subcutanat. Există o iritare şi un spasm al 
tendoanelor care au efecte asupra anumitor funcţii, dar nu 
există leziuni ale acestora. La marginile ulceraţiilor exista 
nişte sânge uscat, dar în cea mai mare parte am văzut 
supurând sânge proaspăt. Nu există niciun fel de semne 
ale unei infecţii acute sau cronice. 

— Asta nu este neobişnuit pentru cineva care are aceste 
răni de mai multe luni? întrebă Gallegos. 

— Se poate. Deşi poate fi şi mărturia unei îngrijiri atente 
a rănilor, spuse Tellini. El are provizii serioase de bandaje 
sterile şi tifon. Radiografia încheieturilor sale nu arată 
niciun fel de leziune a oaselor. Testele de sânge arată că 
nu are probleme cu coagularea sângelui şi că suferă de o 
uşoară anemie, cu valori puţin sub limita inferioară 
normală pentru un bărbat de vârsta lui. În orice caz, 
medicul lui i-a administrat periodic transfuzii de sânge. Cât 
despre starea lui psihologică, nu sunt de specialitate, dar 
nici nu sunt începător în evaluarea stării emoţionale a 
pacienţilor mei. Consider că este oarecum imatur şi puţin 
reţinut în răspunsuri, de parcă ar avea ceva de ascuns. Am 
efectuat o cercetare a locuinţei lui, în căutare de acizi, 
baze sau orice tip de agent coroziv al pielii şi nu am găsit 
nimic. În orice caz, a fost o examinare superficială, nu una 
criminalistică. Aş fi putut rata cu uşurinţă o ascunzătoare 
bine camuflată. Concluzia mea este asemănătoare cu a 
profesorului. Consider că natura stigmatelor sale este 
neconcludentă deşi am pornit de la prejudecata că-şi 


< 148 > 


provoacă singur rănile prin aplicarea periodică a unor 
substanţe necunoscute. 

Secretarul de stat privi în jur cu un aer satisfăcut. 

— Spuneţi-mi, doctore, ce alte investigaţii aţi recomanda 
pentru a lămuri definitiv această chestiune? 

— Aş spune că ar trebui să fie îndepărtat de la Monte 
Sulla şi mutat într-un loc nou unde să nu aibă acces la 
substanţe iritante. Acolo ar trebui să fie supravegheat 
îndeaproape. Dacă stigmatul se vindecă, atunci chestiunea 
va fi rezolvată. 

— Cu siguranţă, asta este o mişcare pe care ar putea să 
o recomande şi Congregația pentru Doctrina Credinței, 
spuse Gallegos. 

— Sunteţi de acord, profesore? întrebă Lauriat. 

Cal nu se mai gândea la preotul însângerat. Se gândea 
cum să se urce într-un avion şi să se întoarcă la 
Cambridge, să se afunde în cartea lui despre Toma 
d'Aquino. Terminase cu politica de la Vatican. 

— Îmi pare rău, vreţi să repetaţi? 

Lauriat păru să-i ofere o scuză, atribuind, poate, 
neatenţia sa contuziei pe care o suferise. 

— Desigur, profesore, spuse el, înainte de a repeta 
sugestia lui Tellini. 

— Cred că este o idee excelentă, spuse Cal. Aş fi 
interesat să aflu cum se rezolvă singur acest caz, în viitor. 


< 149 > 


CINCISPREZECE 


Viena, 1935 


Nicio altă clădire din vreun oraş care se mândreşte să-şi 
serbeze bogăţia nu se poate compara cu Palatul Hofburg. 
Construit în secolul al paisprezecelea şi extins în fiecare 
secol de atunci încoace, el stă mărturie bogăției şi puterii 
imperiului Austro-Ungar. 

O siluetă solitară, îmbrăcată într-un pardesiu negru şi cu 
o pălărie neagră, îşi croia drum prin însorita Heldenplatz, 
călcând peste umbra lungă lăsată de statuia avântată a 
arhiducelui Carol. În curtea elveţiană, cea mai veche aripă 
a palatului, urcă un singur rând de trepte de marmură şi 
intră în Trezoreria Imperială. 

Era după-amiază târziu, şi paznicul îl informă că avea la 
dispoziţie cam o jumătate de oră pentru vizită, înainte de 
ora 5 p.m. ora de închidere, apoi îl întrebă dacă are nevoie 
de îndrumări către o anume galerie. 

— Nu, mulţumesc, spuse Otto Rahn. Ştiu exact unde 
trebuie să mă duc. 

— Trebuie să vă verific bagajul. 

— De ce? pufni Rahn. 

— Nu cu mult timp în urmă, a intrat un anarhist cu un 
ciocan. Voia să spargă ceva de valoare. 

— Eu nu sunt anarhist şi nu am niciun ciocan. 

— Este obligatoriu. 

Sacul lui de piele conţinea câteva jurnale, un set de 
stilouri şi patru punguţe de piele care nu-l interesară pe 
paznic. li făcu semn să treacă. 

Făcuse de curând un drum la muzeu şi ştia exact unde 
trebuia să ajungă. Trecând repede prin galeriile încărcate 
cu picturi şi sculpturi nepreţuite, el intră într-o încăpere în 
mijlocul căreia se afla o cutie din sticlă, care conţinea 
vestita coroană, globul şi sceptrul Sfântului Imperiu 
Roman. Aceste comori îl interesau prea puţin pe Rahn, dar 


< 150 > 


un paznic în vârstă se învârtea pe lângă comorile 
imperiale, aşa că se opri să admire, ca un turist obişnuit, 
coroana incrustată cu bijuterii. 

Camera următoare adăpostea obiectul pe care îl căuta. 
În timp ce intra, îşi ţinu respiraţia cu speranţa că, având în 
vedere ora târzie, nu vor fi paznici şi puţini, dacă nu cumva 
niciun vizitator. Rugile îi fură ascultate. Aşteptă ca un 
bărbat şi o femeie, olandezi, după vorbă, să părăsească 
încăperea, şi se îndreptă direct către una dintre vitrine. 

Acolo se aflau expuse trei obiecte. 

În centru era crucea imperială, un crucifix din lemn, 
făcut în 1030, care era acoperit cu aur şi pietre preţioase. 

În dreapta era un crucifix mai mic, modelat în secolul al 
treisprezecelea în jurul unui fragment de lemn, despre 
care se spunea că ar fi o bucată din Sfânta Cruce. 

În stânga, aşezată pe o bucată de catifea, era Lancea 
Sfântă, în căptuşeala ei de aur, care strălucea mai tare 
decât orice alt obiect de aur din cameră. 

Rahn se uită din nou prin sală şi căută într-una dintre 
punguţele de piele din sacul său. În interiorul ei se afla un 
plic cu toate cele trei relicve din piele pe care le adunase 
în călătoriile sale prin Europa, fiecare o pretinsă bucată 
din sandalele lui Hristos. 

Testul pe care îl plănuise era destul de simplu. Urma să 
atingă relicva ţinută în pensetă de geamul vitrinei, în 
punctul cel mai apropiat de lance. 

Atunci va vedea dacă se întâmplă ceva cu lancea, dacă, 
după expresia lui Eusebiu, „strălucea ca focul”. 

Aşeză prima bucată de piele. 

Nu se întâmplă nimic, dar cât de mult ar trebui să 
aştepte? 

„Să fim exacţi, se gândi el, cinci secunde pentru fiecare 
obiect.” 

Înainte de a poziţiona o altă relicvă, îl căută din priviri 
pe paznic, dar locul acestuia era gol. 

Niciuna dintre bucăţile de piele nu produse vreo 
schimbare asupra suliţei. 

Următoarea pungă conţinea relicve de haine, poate 


< 151 > 


rămăşiţe ale veşmântului şi glugii funerare a lui Hristos, 
fiecare în propriul său plic. 

Îi luă câteva minute să le verifice şi, din nou, fără niciun 
efect. 

A treia pungă conţinea resturi de lemn; toate presupuse 
a fi relicve ale crucii lui Hristos. Aruncă o privire la 
crucifixul mai mic din interiorul vitrinei şi se gândi că fie 
era un fals, fie tot acest exerciţiu era o pierdere de timp. 

În timp ce poziţiona prima bucată de lemn, auzi o voce 
aspră. 

— Hei, tu! 

Rahn ascunse relicva în palmă şi se întoarse, cu sacul de 
piele care se balansă pe lângă corp, şi şterse uşor geamul 
vitrinei. 

— Ai grijă cu sacul. Nu vrem să zgâriem sticla, nu-i aşa? 
spuse paznicul în vârstă. 

— Sigur că nu, răspunse Rahn. M-ai speriat. 

— Închidem peste cincisprezece minute, ştii asta? 

— Sigur. O să ies în curând. 

— Ai grijă să ieşi, bombăni paznicul şi se întoarse în 
cealaltă cameră. 

Câteva minute mai târziu, după ce termină cu bucăţile 
de lemn, Rahn pescui ultima pungă, care conţinea o cutie 
metalică. 

Se uită la ceas. Paznicul urma să se întoarcă în curând. 

— Pierdere de vreme, murmură el, în timp ce apucă 
primul dintre cei paisprezece spini din plicul lui de hârtie. 
Dar nu avea cum să grăbească experimentul şi el era un 
om metodic. Spinul era uşor curbat şi delicat, aşa că nu-l 
putea apăsa prea tare pe sticlă. 

Din nou, nu se întâmplă nimic. 

„Numărul doi”, gândi el, aşezând cel de-al doilea spin. 
Nimic. 

— Numărul trei, spuse în şoaptă. 

Durerea fu instantanee şi el reuşi să-şi înăbuşe un 
strigăt. 

O simţise înainte să observe ce se întâmplase. 

Penseta fierbinte şi spinul se aflau pe podea, acolo unde 


< 152 > 


le scăpase. Spinul şi penseta străluceau ca nişte tăciuni 
abia scoşi din foc. Avea arsuri pe degetul arătător şi pe 
degetul mare, acolo unde ţinuse penseta. 

Rahn privi imediat spre lance şi înghiţi în sec. Fierul 
negru al armei era roşu şi strălucitor şi din bucata de 
catifea se ridicau fuioare de fum. 

— Străluceşte ca focul, şopti el. Cuvintele ieşiseră cam 
prea tare şi se întoarse să vadă dacă mai era singur. 

Apucă cu atenţie penseta, acum rece la atingere, şi o 
folosi ca să apuce spinul căzut. Îl lăsă să alunece în plic şi 
îşi notă proveniența: o biserică din Franţa. 

Lancea revenise la culoarea ei neagră, normală. 

Ezitând, repetă procedeul cu al patrulea spin, dar nu se 
întâmplă nimic. 

Ceasul se apropia de ora cinci în timp ce verifică 
aproape toţi ceilalţi spini care-i rămăseseră, fără ca 
vreunul să mai producă vreun efect. 

Al paisprezecelea şi ultimul rămas. Un spin de la o 
mănăstire din Spania. Grăbit, îl aşeză pe sticlă. 

Se întâmplă din nou. 

În timp ce carnea îi ardea, spinul - acum un ac roşu 
aprins - şi penseta portocalie căzură la picioarele lui şi 
lancea lumină vitrina cu strălucirea ei. 

Era ora 16.55, şi Rahn, în ciuda arsurilor de la degete, 
trecu extaziat pe lângă paznicul din cealaltă cameră şi îl 
salută ridicându-şi pălăria neagră. 


Deci teoria nebunească a lui Himmler fusese corectă. 

Rahn consideră că informaţia pe care o deţinea era prea 
sensibilă pentru a o transmite prin telegramă sau chiar 
prin telefon. Cine ştie ce operator băgăcios al poliţiei 
secrete austriece putea să asculte? Aşa că porni în 
următoarea etapă a misiunii sale fără să comunice explicit 
Berlinului. El îi trimise doar o telegramă lui Himmler cu un 
mesaj criptic: „Viena: Eusebiu confirmat. Caut mai 
departe”. 

Trebuise să vină la Viena fără un supraveghetor SS ca să 
nu işte suspiciunile vecinilor austrieci şi aşa nervoşi asupra 


< 153 > 


Reichului. Acum, ascuns în camera lui de hotel, cântărea 
următoarele mişcări, în timp ce se holba la presupusa 
pereche de spini sfinţi şi îşi freca obsesiv urmele de arsură 
de pe degete. 

Nu dorea să viziteze din nou fiecare loc cu relicve 
creştine din Europa şi Orient. Avusese noroc cu spinii, dar 
fără niciun rezultat în ceea ce priveşte relicvele de haine, 
piele şi lemn. Îşi consultă jurnalele şi se gândi îndelung. 

Cuie. 

Se hotărî să se concentreze pe cuie. Proveniența unora 
dintre ele putea fi urmărită până la împăratul Constantin şi 
împărăteasa Elena. Se va întoarce în locurile pe care le 
vizitase în călătoriile anterioare şi care ţineau Cuiele Sfinte 
în relicvarii. Dacă se întâmpla să se afle în apropierea unui 
loc cu alte relicve creştine faimoase, Giulgiul din Torino, 
de exemplu, sau biserici cu presupuse relicve din Sfânta 
Cruce, le va vizita şi pe acelea. 

Schiţă cele mai eficiente trasee cu trenul pentru a 
acoperi aceste opriri. În următoarele două săptămâni îşi 
purtă sacul de umăr prin biserici şi altare din toată 
Europa. 

Avea acelaşi modus operandi. Intra în altar în momentul 
în care erau cei mai puţini vizitatori, apoi scotea unul 
dintre spini şi îl aşeza pe sticla cutiei relicvariului, cât se 
putea de aproape de relicva cuiului sfânt. 

În Roma, Biserica Sfintei Cruci din Ierusalim avea unul 
dintre cele trei cuie pe care se spunea că împărăteasa 
Elena le găsise în Ţara Sfântă şi le adusese cu ea la Roma. 
Tradiţia spunea că celelalte două îi fuseseră trimise fiului 
ei la Constantinopol. Se spunea că unul dintre ele fusese 
cumpărat în Evul Mediu de la Trezoreria Imperială a 
oraşului de către un comerciant italian. Apoi îl dăruise 
spitalului Santa Maria della Scala, din Siena, unde se afla 
expus într-un relicvariu din aur şi cristal. Soarta celui de al 
treilea presupus cui sfânt era mai greu de stabilit. Conform 
legendelor, fusese împărţit în fragmente mai mici, poate 
folosite de împărăteasa Elena ca talismane, care să-l 
protejeze pe împăratul Constantin în luptă. Un fragment 


< 154 > 


era posibil să fi fost încorporat în coiful împăratului şi altul 
în căpăstru. Coiful se presupunea că se află la catedrala 
Monza, din Italia. Căpăstrul original era menţionat în două 
locuri, în Carpentras, Franţa, dar fusese distrus în timpul 
Revoluţiei Franceze, şi celălalt în catedrala din Milano. 

Desigur că mai existau şi alte relicve de Cuie Sfinte, şi 
Rahn nu-şi permitea să le ignore. În Germania erau relicve 
în Trier, Essen şi Köln. În Franţa exista un relicvariu cu un 
cui sfânt la Catedrala Notre-Dame, din Paris, şi un altul la 
Toul. Polonia avea o relicvă expusă într-o montură de 
pietre preţioase la castelul Wawel. 

Dezamăgirile lui începură când testă Cuiele Sfinte care 
aveau cele mai sigure legături cu împărăteasa Elena. La 
Monza şi Siena, spinii rămăseseră reci. Avusese cele mai 
mari speranţe pentru relicva de căpăstru de la Milano, 
datorită referinţei lui Eusebiu. Dar, din păcate, niciunul 
dintre spini şi nici căpăstrul nu străluciră. 

Inainte de a părăsi Italia, călători până la San Giovanni 
Rotondo, din Foggia, pentru a face o vizită obligatorie 
tânărului preot cu stigmat, Padre Pio, şi, în urma acestei 
scurte, dar interesante diversiuni, cu notițele în mână, îşi 
reluă călătoriile şi se îndreptă spre Franţa. Germania era 
următoarea şi, când nu găsi nimic interesant, porni către 
ultima sa oprire, castelul Wawel, la un cot al Vistulei, în 
Cracovia, gazda unui relicvariu extrem de decorativ. 
Repetând rutina, nici spinii şi nici cuiul nu îşi schimbară 
culoarea sau temperatura. 

Amărât, Rahn puse spinii înapoi în cutia lor metalică şi 
se uită la relicvariu. 

Un bărbat i se adresă în poloneză. Rahn se întoarse şi 
zări un tânăr cu ecuson de muzeu. 

— Îmi pare rău, sunt german, răspunse Rahn. 

Bărbatul îi zâmbi şi continuă în germană. 

— Spuneam că este minunat, nu-i aşa? 

— Da, este. 

— Sunt ghid aici, spuse bărbatul. Acesta este cel mai 
popular exponat al nostru. 

— Istoricii cred că este un adevărat Cui Sfânt? întrebă 


< 155 > 


Rahn. 

— Cine să ştie despre lucrurile astea, spuse bărbatul. 
Poate că da, poate că nu. Oricum, aceasta este versiunea 
oficială. Eu nu cred că este o relicvă adevărată. 

Rahn nu ştia de ce se întinsese la discuţie. Poate din 
cauză că era obosit de călătorii, poate pentru că bărbatul 
era destul de chipeş şi el era singur. 

— Sunt cercetător la Berlin, spuse Rahn. Am fost într-o 
misiune să inventariez toate relicvele creştine cunoscute 
din Europa. 

— Doar Cuiele Sfinte? întrebă bărbatul. 

— Nu, toate, dar sunt interesat în special de cuie. 

— Este un subiect de interes şi pentru mine, spuse 
bărbatul. Studiez să-mi iau diploma în istorie, Istoria 
Bisericii, în special. Teza mea se ocupă de relicvele sfinte. 
Lucrez aici ca ghid ca să mai fac nişte bani. 

Rahn se gândi că simţise o scânteie de chimie sexuală şi 
era îmboldit să întrebe. 

— Când îţi termini munca, aş putea să te invit să bem 
ceva? Mi-ar plăcea să discutăm acest subiect. 

Începură la o cafenea din centrul oraşului, continuară cu 
cina la hotelul lui Rahn şi apoi ajunseră în patul lui Rahn, 
unde se opriră doar ca să facă dragoste înainte de a relua 
discuţia pasionantă pentru amândoi, despre relicve. 

— Deci, ai fost în toate locurile obişnuite, Germania, 
Italia, Franţa şi Polonia. Pun pariu că nu ai fost în 
România, spuse bărbatul, plin de transpiratie. 

— Ai dreptate, spuse Rahn, respirând greu, în timp ce se 
întindea după o ţigară. 

— Nu ştiu prea mulţi acest lucru, dar o biserică mică din 
oraşul Cluj-Napoca are un mic fragment de fier despre 
care se spune că provine din cel de-al treilea cui al 
împărătesei Elena. Nu l-am văzut niciodată, dar, dacă vrei 
ca lucrarea ta să fie completă, ai putea să adaugi acest loc 
în itinerarul tău. 

— S-ar putea chiar să fac asta, spuse Rahn, deşi îmi 
place Cracovia mai mult decât anticipasem. El îi oferi 
tânărului un fum din ţigara lui. Presupun că nu va fi mare 


< 156 > 


pagubă dacă mai stau pe aici încă o zi sau două. 


Rahn fu băgat în biroul lui Himmler imediat ce ajunse în 
clădire. Himmler prezida o întâlnire cu oficiali ai partidului 
şi, în timp ce acestora li se arăta neceremonios uşa, 
trebuie să se fi întrebat despre identitatea bărbatului 
micut cu pălărie neagră. 

Himmler trecu direct la subiect, fluturând furios 
telegrama lui Rahn. 

— N-am primit nici măcar o singură comunicare de la 
tine de la această telegramă neclară din Viena. Din punctul 
meu de vedere, ai dispărut de pe faţa pământului. Unde 
dracu' ai umblat? 

Expresia senină a lui Rahn şi atitudinea lui impasibilă 
păreau să-i aţâţe furia lui Himmler. 

— Am călătorit prin Europa, Herr Himmler. Am văzut 
oraşe măreţe şi localităţi oarecare, catedrale magnifice şi 
biserici umile. Sunt numai două locuri care prezintă 
interes pentru dumneavoastră, Viena şi Cluj, în nord-vestul 
României. Mare interes, spuse el în timp ce căută 
nepăsător prin sacul lui. 

— Scuipă tot, Rahn, şuieră Himmler. Nu am toată ziua la 
dispoziţie. 

Rahn aşeză teatral cei doi spini pe biroul lui Himmler, îi 
povesti despre timpul petrecut la Trezoreria Imperială şi îi 
arătă cicatricele de pe degete. 

— Am încredere în concluzia mea că aceşti spini au făcut 
parte chiar din coroana aşezată pe capul lui Hristos de 
către romani, în ziua execuţiei Sale. 

Himmler refuză să-i atingă, chiar şi cu penseta lui Rahn. 

— Acum înţelegeţi de ce nu am îndrăznit să comunic 
direct cu dumneavoastră, încheie Rahn. 

Ochii lui Himmler ardeau la fel de tare cum o făcuseră 
cei doi spini la Viena. 

— Unde te-ai dus după Austria? întrebă el. 

Rahn întinse harta pe care o pregătise, cu toate locurile 
vizitate şi toate relicvele testate. 

— Din păcate, niciuna dintre cele mai faimoase relicve 


< 157 > 


pe care le-am testat n-a reacţionat, prin urmare, trebuie să 
trag concluzia că sunt falsuri, spuse el. 

Himmler devenise nerăbdător. 

— România. Ce-i cu România? 

— O sursă din Polonia mi-a spus de o biserică, despre 
care se spunea că are o relicvă, o bucată dintr-unul dintre 
cele trei cuie pe care le-a găsit împărăteasa Elena la 
Ierusalim. Această biserică anume şi relicva ei îmi erau 
necunoscute. După cunoştinţele mele, nu există niciun fel 
de menţiune înregistrată despre acest loc din România, în 
nicio lucrare de referinţă despre relicvele sfinte. Oricum, 
am hotărât să-mi prelungesc călătoria şi să mă aventurez 
în România. Mă gândeam că nu am nimic de pierdut. 
Biserica Sf. Iacob este o biserică fără pretenţii, dintr-un 
cartier liniştit al oraşului. Când am fost acolo, nu erau nici 
vizitatori, nici credincioşi. Am dat ocol bisericii de două ori 
fără să găsesc relicva şi, în cele din urmă, am ciocănit la 
uşa casei parohiale. Parohul era un tip genial, care a fost 
foarte fericit să-mi arate ceea ce venisem să văd. Am 
înţeles de ce o ratasem. Era o urnă simplă, într-o firidă din 
capelă, care nu avea nicio etichetă sau inscripţie. El mi-a 
explicat că nimeni nu credea că obiectul din urnă era o 
relicvă importantă, sigur nu o bucată dintr-un Cui Sfânt. 
Proveniența ei se pierduse în timp. Pur şi simplu, era acolo 
dintotdeauna. Aşa că mi-a arătat-o. Era doar o aşchie de 
fier, aşezată pe o cârpă de bumbac. Tocmai atunci a intrat 
un enoriaş şi l-a abordat pe preot, ceea ce mi-a oferit 
ocazia să testez fierul cu un spin. Priviţi. 

Rahn ridică degetul mare şi mijlociul de la mâna stângă. 
Amândouă aveau cicatrice. 

— Şi ce ai făcut? întrebă Himmler. 

— Când s-a întors parohul, i-am spus că eram un 
colecţionar de relicve şi că, deşi bucata de fier nu avea 
nicio valoare, mă interesa şi aş fi fost dispus să plătesc 
pentru ea. Ei bine, el mi-a făcut un tur de o oră al bisericii 
şi mi-a arătat starea de paragină. Acoperişul curgea, era 
umezeală, ramele ferestrelor erau putrezite. Aşa că i-am 
făcut o ofertă. O ofertă generoasă în valută-forte. 


< 158 > 


— Şi? Şi? 

— Şi iat-o aici! spuse Rahn şi deschise o cutie mică. 

Himmler privi pe deasupra ochelarilor lui cu ramă de 
sârmă şi trebui să-i scoată şi să ia o lupă ca să poată 
examina mai bine. 

— Este minuscul! spuse el. 

— Minuscul, dar important. Vă rog să observați. 

Rahn venise pregătit. Ridică aşchia de fier din cutie cu 
penseta şi o aşeză pe biroul lui Himmler, pe reversul unei 
monede de argint de cinci mărci germane, chiar pe 
clopotniţa gravată a bisericii din Potsdam. Cu ajutorul unui 
cleşte bine izolat - îşi învățase lecţia -, apucă unul dintre 
spini şi îl ţinu deasupra monedei. 

Imediat, spinul îşi schimbă culoarea din maro în 
portocaliu, apoi în roşu aprins şi la fel se întâmplă şi cu 
aşchia de fier. Când îndepărtă cleştele, culorile reveniră la 
normal. 

Himmler rămase înmărmurit. 

— Pot să încerc şi eu? 

Himmler repetă experimentul, apoi rămase tăcut. Se 
ridică, se plimbă şi apoi se aşeză din nou. 

— Chestia asta este uimitoare, Rahn. Te-ai descurcat 
bine. 

— Vă mulţumesc, spuse Rahn şi îşi umflă pieptul. 

— Va trebui să-l informez pe führer, dar nu încă. Am 
nevoie de o demonstraţie mai dramatică. Te vei întoarce 
imediat la Viena. lată ce vreau să faci. 

Rahn îi ascultă ordinele şi protestă. 

— Este clar, Herr Himmler, că nu pot să fac asta prin 
furt sau şmecherii. _ 

— Înţeleg asta, spuse Himmler. Îl voi contacta pe 
ministrul de externe al Austriei, Egon Berger-Waldenegg, 
şi te voi prezenta drept ziarist la jurnalele de actualități 
oficiale ale Reichului. Îi voi spune că genul ăsta de 
informare culturală va demonstra că popoarele german şi 
austriac au interese comune dincolo de neînțelegerile 
noastre politice. Ar fi o demonstraţie a intentiilor noastre 
paşnice. Nu este un om foarte puternic. Este un optimist. 


< 159 > 


Cred că va muşca momeala. 

Îi spuse lui Rahn să se pregătească pentru mai multe 
instrucţiuni, dar când Rahn salută şi se întoarse să plece, 
Himmler îi spuse că mai aveau ceva de discutat. 

— Nu mi-ai povestit despre călugărul italian, Padre Pio. 

— Da, desigur, spuse Rahn. Contactele noastre din 
guvernul lui Mussolini au reuşit să-mi aranjeze o audienţă 
la Foggia. Am avut puţin timp la dispoziţie, dar am plecat 
de acolo cu un punct de vedere diferit asupra chestiunii. 
Nu cred că acest călugăr este un stigmatizat autentic. Prin 
urmare, aş spune că orice altă anchetă referitoare la 
cartea grecească pe care am descoperit-o la Biblioteca 
Vaticanului, cea la care m-am referit în raportul meu cu 
codul VAT GR 1001, nu este justificată. 

— Este posibil să te înşeli? întrebă Himmler. 

— Se poate, spuse Rahn, dar chiar dacă greşesc, 
călugărul a negat vehement orice expuneri relevante, aşa 
cum sunt acestea descrise în carte. Consider că acest caz 
al lui Padre Pio trebuie ia 

Lui Rahn abia dacă îi venea să creadă că ţine în mâinile 
sale Lancea Sfântă. O simţea grea şi puternică. Directorul 
muzeului, Herr Mueller, insistase ca el să poarte mănuşi 
de bumbac înainte să o atingă. Dacă Mueller nu s-ar fi 
învârtit prin jur ca o cloşcă, şi-ar fi scos mănuşile ca să 
simtă oţelul roman, ascuţit, pe pielea goală. 

Se aflau într-un depozit al muzeului, în spatele biroului 
curatorului Trezoreriei Imperiale, şi se pregăteau pentru o 
filmare pentru jurnalele de ştiri. Rahn poza în prezentator. 
El adusese de la Berlin un cameraman şi un electrician. 
Rahn aşeză cu grijă sulița pe perna ei de catifea, pe o masă 
de lucru. Printr-o răsucire a unui întrerupător, lancea fu 
scăldată în lumina incandescentă a reflectoarelor. 

— Dacă aţi putea să staţi chiar aici, Herr Mueller, spuse 
Rahn, voi realiza interviul şi îl voi înregistra pe film. 

— Ce osămă întrebaţi? îl întrebă Mueller. 

— Întrebări obişnuite despre artefact. Oricum, 
răspunsurile dumneavoastră exacte nu contează. Vom 


< 160 > 


adăuga sunetul mai târziu, cu aprobarea dumneavoastră, 
desigur. 

— Şi interviul va fi prezentat în Germania? 

— Într-adevăr, va fi. 

Cu lancea ca fundal, Rahn îi luă un interviu lui Mueller, 
până când operatorul spuse că era mulţumit. 

— Asta e tot? întrebă Mueller. 

— Da, a ieşit destul de bine, spuse Rahn. N-ar trebui să 
vă mai reținem, Herr Mueller. Probabil că sunteţi un om 
ocupat. Ne strângem echipamentele şi plecăm. 

Mueller îşi verifică ceasul. 

— Este vremea prânzului, spuse el. Tu şi echipa trebuie 
să mă însoţiţi în sala de mese. 

Rahn încercă politicos să se eschiveze. Tot ceea ce dorea 
era să filmeze o demonstraţie pentru Adolf Hitler, o 
demonstraţie puternică, în care lancea strălucea în 
prezenţa spinului şi a bucății de cui pe care le adusese cu 
el. După asta, voia să plece. 

Dar Mueller era ca un câine înfometat care primise un 
os. Insistă şi Rahn trebui să cedeze. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Foarte bine, 
spuse el. Putem lăsa lancea aici în timp ce luăm masa? Va 
trebui să mai tragem nişte prim-planuri înainte să 
terminăm. 

— Bine, bine, spuse Mueller. Vom încuia uşa. Curatorul 
va supraveghea lucrurile. 

Rahn se duse după sacul lui, dar Mueller îl asigură, 
râzând, că dacă lancea este în siguranţă, atunci şi sacul lui 
va fi. 

După vreo treizeci de minute, curatorul descuie uşa şi 
intră în depozit să caute o cutie cu artefacte pe care voia 
să le inventarieze. Lancea era unde o lăsaseră. Dar el 
clătină nemulţumit din cap când văzu că sacul lui Rahn 
stătea deasupra cutiei cu artefacte de care avea nevoie. Îl 
ridică şi se uită în jur după un alt loc în care să-l pună. Era 
puţin spaţiu pe masa de lucru, alături de lance. Când îl 
aşeză acolo, acesta atinse vârful relicvei. 

Rahn tocmai băga în gură o bucată de friptură de porc 


< 161 > 


când auzi zgomotul şi simţi unda de şoc a exploziei. 

Mueller sări de la masă, îşi aruncă şervetul într-o parte 
şi ieşi pe hol, unde lucrătorii muzeului alergau în direcţia 
exploziei. 

Rahn şi oamenii lui îl urmară şi, în timp ce se grăbea 
spre biroul curatorului, ştiu în sinea lui ce trebuie să se fi 
întâmplat. 

Biroul curatorului era plin de fum negru şi de 
dărâmături. Uşa care dădea spre camera de depozitare 
fusese aruncată în aer. Acolo îl găsi pe Mueller, plângând 
într-un colţ, deasupra capului retezat şi plin de sânge al 
curatorului. Rahn încercă să-şi menţină cumpătul, dar îi fu 
greu. Nu era obişnuit cu măcelurile şi distrugerile, dar ştia 
că va trebui să facă un raport precis despre cele 
întâmplate. Fereastra camerei şi cea mai mare parte a 
zidului exterior erau distruse. Camera de filmat şi 
echipamentul de lumini erau contorsionate şi sfărâmate. 
Sacul lui nu se vedea nicăieri. Masa de lemn pe care se 
aflase lancea era o grămadă fumegândă de aşchii şi bețe. 

Şi acolo, printre rămăşiţe, se vedea o strălucire de aur. 

Rahn încă avea mănuşile în buzunar. Şi le trase pe 
mâini, se aplecă şi o ridică, ezitant. Incă era fierbinte. Se 
apropie de director. 

— Herr Mueller, lancea este în siguranţă. 

Un alt lucrător al muzeului arătă spre caloriferul rupt 
din peretele distrus şi strigă: „Gaz!” 

Apucând Lancea Sfântă, Mueller ieşi alergând din 
cameră, cu ceilalţi pe urmele lui. 


— Deci, au crezut că a fost o explozie de gaz? îl întrebă 
Himmler pe Rahn. 

Rahn părăsise Trezoreria Imperială cu numai câteva ore 
în urmă şi se îndreptase spre aeroportul din Viena pentru a 
zbura la Berlin. 

— Da, domnule, acestea au fost concluziile lor. 

— Dar noi ştim adevărul, spuse Himmler. 

— Ştim. 

— Spinul a fost distrus de explozie? 


< 162 > 


— Da. Şi fragmentul de cui. 

Himmler ridică cutia cu cel de-al doilea spin. 

— Deci asta este ultima relicvă autentică despre care 
avem cunoştinţă. 

— Aceea şi lancea. 

— Lancea încă nu este a noastră. Dar va fi, într-o bună 
Zi. 

— Nu mă îndoiesc de asta, Herr Himmler, spuse Rahn. 

— Când vom ajunge să o deţinem, doresc, nu, ordon să 
avem şi un Cui Sfânt. Nu doar o bucăţică minusculă de cui, 
ci o relicvă întreagă. Imaginează-ţi puterea letală a 
combinației dintre un Spin Sfânt, un Cui Sfânt şi Lancea 
Sfântă! Atunci vom avea ceva cu care putem face mult mai 
mult decât să aruncăm în aer câteva camere într-un 
muzeu, Rahn. Vom avea ceva la care lumea poate doar să 
viseze. 

Rahn dădu trist cap. 

— Tu, Rahn, nu vei mai avea alte sarcini la Ahnenerbe 
decât să-mi găseşti un Cui Sfânt. Uită de Graal. Uită de 
orice altceva. Reuşeşte şi vei prospera. Ratează, şi 
păcatele tale bine cunoscute îţi vor aduce moartea. 

Rahn îşi linse buzele uscate, se înclină uşor şi îl lăsă pe 
Himmler singur. 

Bărbatul se duse imediat la masa de lângă biroul lui şi 
trase învelitoarea de pe maşina de scris. Introduse o foaie 
de hârtie şi începu să scrie. 


Heinrich Himmler 
Reichsführer-SS und Chef der Deutschen Polizei 
7 Dezember 1935 


An den 
Adolf Hitler 
Führer und Reichskanzler 


Mein Führer! 


Noi, la Deutches Ahnenerbe, am făcut o 
< 163 > 


descoperire de o importanță deosebită, care se 
referă la puterile extraordinare ale anumitor 
artefacte istorice asociate cu răstignirea lui lisus 
Hristos. Pe scurt, ar fi posibil să creăm o armă de o 
putere inimaginabilă, pe care Reichul ar putea-o 
folosi pentru a modifica cursul istoriei. In acest 
raport mă voi strădui să descriu descoperirile 
noastre, împreună cu o propunere de plan de 
acțiune. 


< 164 > 


ȘAISPREZECE 


Cambridge, Massachusetts 


Cal descuie uşa biroului său de la Divinity Hall, deschise 
jaluzelele pentru a lăsa lumina soarelui să intre şi aşeză pe 
masă o cutie plină de corespondenţă. Aruncă o privire 
peste birou; hârtiile lui despre d'Aquino şi cărţile se aflau 
acolo unde le lăsase, în grămezi şi teancuri precise. 

— Ţi-a fost dor de mine, Sfinte Toma? întrebă el 
obiectele neînsufleţite şi se aşeză fericit pe scaun, înarmat 
cu un deschizător de scrisori. 

În scurt timp, părintele Murphy apăru în uşă cu un gest 
teatral. 

— Nu-mi vine să cred, exclamă el. S-a întors profesorul. 

— Mă temeam că dacă voi fi plecat prea multă vreme, 
trândăveala ta se va transforma în lene adevărată, spuse 
Cal. Intră. 

— Mă confunzi cu ceilalţi studenţi ai tăi. Am fost o 
maşină neobosită de cercetare. 

— Ce ai să-mi arăţi? 

— Capitolul opt. Complet şi necenzurat. 

— Dă-l încoace şi întoarce-te pe la trei. 

— Nu vrei să te linişteşti puţin, mai întâi? 

— Ceea ce vreau este să fac ceva şi să îngrop amintirile 
neplăcute de la Vatican. 

Murphy reveni după-amiază şi se aşeză în faţa lui Cal, 
care citea ultima pagină a noului său capitol. 

— Ce crezi? întrebă preotul. 

— Este ceea ce mă aşteptam de la tine, Joe. 
Documentare excelentă, păreri originale, scriitură bună. 

— Doar bună? 

— Ei bine, mai mult decât bună pentru cineva care are 
engleza ca a doua limbă. 

— Ai grijă, ameninţă Murphy, sau îţi trimit capitolul nou 
în irlandeză. 

< 165 > 


— Vreau să mă uit mai atent pe pasajul tău din 
Dialogurile lui Gregoriu, volumul doi, capitolul patru, 
paragraful... 

— Paragraful doi. Mă aşteptam să ajungi acolo, spuse 
Murphy, unde Benedict spune „Nu vezi ce anume îl 
îndepărtează pe acest călugăr de rugăciunile lui?” 

— Bingo. Textul precizează clar că el vorbeşte cu 
amândoi, cu starețul, Pompeianus, şi cu călugărul, Maurus. 
Dar tu pari să fii destul de sigur că el îi adresează 
întrebarea lui Maurus. 

— Lasă-mă să-ţi explic. 

Petrecură o bună bucată de vreme discutând pasajul, 
până când Cal se declară satisfăcut că Murphy se afla pe 
calea cea bună. 

În timp ce îşi adună hârtiile, Murphy întrebă: 

— Deci, cum a fost călătoria? 

Cal se lăsă pe spate, în scaun. 

— 'Ţi-am spus vreodată cât de tare urăsc Vaticanul? 

— De fapt, Cal, cred că eu sunt cel care are prea puţin 
timp pentru pompă şi politică. Până acum, mi s-a părut că 
mai degrabă tu ai fost fermecat de locul ăla. 

— Bine, pune-mă la zid. 

— Să înţeleg că nu ai avut parte de audiența la Sfântul 
Părinte. Dacă l-ai fi văzut, mă aşteptam să fi fost mult mai 
voios. 

— Mi s-a cerut să o amân. Dar nu ăsta a fost cel mai rău 
lucru. 

Murphy îşi dădu ochii peste cap. 

— Foarte bine, profesore, descarcă-te pe un biet preot 
irlandez aproape ruginit. 

Cal nu avu nevoie să fie întrebat de două ori. 

— Au fost două săptămâni dificile. 

— Tipul cu stigmatele a fost necooperant? 

— Până la un punct, a fost reținut, dar am găsit căile să 
scot ce-i mai bun din el. 

— Deci, ai deconspirat o fraudă. 

— Aş vrea să fi fost aşa de simplu. 

— Măi, măi, doar n-ai ajuns la concluzia că tipul a avut 


< 166 > 


parte de un miracol, nu-i aşa? 

— Tu nu crezi în miracole? 

— N-aş fi putut să fiu un catolic prea bun, ca să nu mai 
spunem preot, dacă n-aş fi crezut, spuse Murphy. Dar sunt 
şi un sceptic practicant. În lumea de azi există atât de 
multă  înşelătorie şi  autoamăgire. Aş spune că 
presupunerea mea iniţială despre un preot proaspăt 
hirotonisit care începe să sângereze la încheieturi este 
aceea că greutăţile vieţii l-au ajuns din urmă. Un strigăt de 
ajutor şi aşa mai departe. 

— Asta am crezut şi eu la început. 

— Dar acum eşti în tabăra miracolelor? 

Cal clătină din cap. 

— Nu ştiu exact unde mă aflu. Pot să-ţi spun ceva 
confidenţial? 

— Desigur, spuse Murphy şi reveni la un ton serios. 

Cal nu ascunse nimic. Cu cine altcineva ar fi putut să 
discute? Îi povesti despre capacitatea supranaturală a lui 
Giovanni de a ghici despre moartea tatălui lui Cal, despre 
viziunea şocantă pe care o avusese când îl atinsese 
preotul, despre lanţul curios de stigmate de la Sf. Atanasie 
şi cripta de acolo, despre accidentul de pe munte despre 
care el bănuia că nu fusese un accident şi despre faptul că 
fusese obligat să ofere o altă versiune a raportului oficial. 
Povestirea îl ajută să se purifice. Murphy probabil că 
simţise că era benefic să-l lase să-şi descarce sufletul 
pentru că nu-l întrerupse. 

După ce termină, Cal îi zâmbi şi îi spuse: 

— Cam asta e. Ce mai poveste, nu? 

— Aşa e. Dacă n-ai fi fost cine eşti, mi-ar fi fost greu să 
înghit unele părţi. Dar eşti profesor titular la Facultatea de 
Teologie de la Harvard. Asta te face un judecător calificat. 
Doar dacă... 

— Doar dacă ce? 

— Dacă toate loviturile alea în cap de la meciurile de box 
nu ţi-au zdruncinat materia cenuşie. 

— Mda, poate. Nici contuzia n-a prea fost de ajutor. 

— Chiar crezi că tipul te-a împins intenţionat în afara 


< 167 > 


drumului? 

— Atunci aşa credeam, dar acum, ca să fiu sincer, nu 
mai sunt aşa de sigur. 

— Ei bine, cu siguranţă ai avut ceva aventuri. 

— Ceea ce m-a pus pe gânduri nu sunt faptele reale. Ca 
oameni de ştiinţă, avem obligaţia să facem cea mai bună 
cercetare de care suntem capabili şi să lăsăm dovezilor pe 
care le-am descoperit suficient spaţiu ca să vorbească 
pentru ele. Decizia celor de la Vatican să treacă sub tăcere 
faptele mă deranjează. 

— Şi de ce crezi că au luat această decizie? Mă gândesc 
că un miracol credibil, din când în când, ar mai întări 
credinţa. 

Cal nu se putu abţine. Se hotărî să transforme decizia lui 
Murphy într-o lecţie. 

— Tu de ce crezi că au făcut asta? întrebă el. 

— Îmi închipui că sunt îngrijoraţi să nu apară un cult al 
personalităţii. Am căutat puţin pe internet despre Padre 
Gio ăsta al tău. E deja o chestie destul de importantă, cel 
puţin în Italia. Oferă-i orice fel de validare din partea 
Vaticanului în timpul vieţii, şi lucrurile pot scăpa grav de 
sub control. Un miracol adevărat ar fi ca o explozie pentru 
credincioşi şi asta ar putea înlătura toate celelalte 
iniţiative şi priorităţi ale Sfântului Scaun. 

Cal primi un telefon de la secretarul departamentului, 
care îi solicită să treacă pe acolo să se întâlnească cu 
decanul. Murphy se ridică să plece, dar Cal îl opri. 

— Ţi-am spus vreodată că eşti mai înţelept decât te arată 
vârsta, Joe? 

— Este prima dată, profesore. 

— Ştiu că ai fi un preot parohial al naibii de bun dacă te- 
ai răzgândi vreodată. Asta sau asistent de colţ la box. 

— Ţi-am mai zis şi altă dată, spuse Murphy, râzând, 
iezuitul acesta nu este destul de sociabil ca să aibă grijă de 
turmă. Mi-e mai bine în mediul academic. 

— Şi studenţii sunt oameni. 

— Sigur? Atunci înseamnă că am fost promovat de la 
statutul de animal de povară. 


< 168 > 


X 

Imediat ce îşi reveni din oboseala provocată de 
schimbarea fusului orar, Cal se trezi că o sună pe Deborah, 
la Departamentul de Chimie. Nu pentru că s-ar fi gândit 
prea mult la ea, dar carnetul lui de dans era gol şi i-ar fi 
plăcut câteva piruete. 

Se întâlniră la Queens Head, clubul din subsolul Harvard 
Memorial Hall, şi se aşezară într-un separeu. Când ea îşi 
comandă apă minerală, el îi reaminti de promisiunea de a 
se apuca de băut. Ea nu se răzgândi. Barul nu servea tării, 
aşa că el îşi luă o bere. 

— Cum te-ai acomodat cu slujba? o întrebă el. 

—A fost o nebunie, spuse ea. Să-mi pregătesc 
laboratorul, să-mi adun materialele de curs pentru 
septembrie, să-mi dau seama cum merg lucrurile în 
departament. Apoi, dintr-odată, am fost solicitată de fostul 
meu profesor de la Stanford să contribui cu un capitol la o 
carte. 

— Când nu plouă, toarnă. Dar asta este bine. 

Pe măsură ce discutau, simți nişte semnale 
contradictorii din partea ei. Nu mai era nici pe departe 
atât de vioaie şi implicată cum fusese înainte de călătoria 
lui. 

— Cum a fost în Italia? întrebă ea. 

— Veni, vidi, viei, spuse el. 

— Pardon? 

La început, el crezu că glumeşte, dar arăta prea 
serioasă. Mai degrabă decât să deplângă decesul educaţiei 
clasice în America, el îi explică: 

— Latină. Iulius Cezar. Am venit, am văzut, am cucerit. 

— Am studiat spaniolă, spuse ea sorbind din paharul cu 
apă. Deci, a mers bine? 

— Destul de bine. Am rezolvat treaba la Vatican. 

— L-ai văzut pe papă? întrebă ea. 

— Aşa ar fi trebuit, dar mi-a tras ţeapă. 

— Glumeam, spuse ea. 

— Eu nu. Chiar mi-a tras ţeapă. 

Ea aruncă o privire distrată prin local şi îşi stoarse 


< 169 > 


lămâia în băutură. 

— Eşti în regulă? întrebă el. Am, cumva, impresia că nu 
vrei cu adevărat să fii aici. 

— E chiar atât de evident? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am cunoscut pe cineva săptămâna trecută. 

El zâmbi când înţelese că nu era deloc dezamăgit. Nu se 
gândise serios că ea ar fi fost genul lui şi asta fusese 
înainte să afle că nu ştia despre Iulius Cezar. 

— Felicitări. Cine-i norocosul? 

— Ei bine, asta mă îngrijorează. Este un student la 
master, chiar dacă e mai în vârstă ca mine. 

— În departamentul tău? 

Ea aprobă din cap. 

— Hm, este studentul tău? 

— Nu, face cu totul altceva. 

— Atunci  relaxează-te, eşti în regulă. Politica 
universităţii este că membrii corpului didactic nu pot avea 
relaţii cu cei care nu sunt absolvenţi. Punct. De asemenea, 
nu poţi face sex cu absolvenţi care sunt la masterat dacă îi 
supraveghezi, evaluezi sau notezi. Altfel, dă-i drumul. Dar 
chiar şi aşa, ţi-aş recomanda discreţie. Eşti nouă pe aici, şi 
şeful tău, din câte îl cunosc eu, este de modă veche. Asta 
dacă încă eşti interesată să obţii vreodată titularizarea. 

— O, Doamne, da. Sunt disperată după titularizare. 
Probabil că n-ar trebui să întreb, dar ţi s-a întâmplat 
vreodată aşa ceva? 

— Nu comentez, spuse el şi făcu cu ochiul. 

— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa? întrebă ea. Nu mi- 
am făcut încă destui prieteni ca să-mi permit să pierd 
vreunul. 

— Sigur că nu sunt. El ridică paharul. Pentru prietenie. 

Îşi dori doar ca ea să-i fi spus asta înainte să fi făcut 
ordine în casă, să scoată prosoape curate şi să facă patul. 


Cal locuia pe Lowell Street, una dintre acele drumuri 
înverzite, aflate la câţiva paşi de universitate, care erau 
căutate de profesori. Casa era un edificiu victorian 


< 170 > 


renovat, aflat pe o bucată minusculă de teren, cu spaţiu în 
spate cât de o terasă mică şi un loc pentru grătar. O 
cumpărase când fusese titularizat ca profesor, cu banii din 
moştenire. Acum, după mulţi ani, valoarea proprietăţilor 
din această zonă urcase şi el era aranjat, într-un cuib de 
burlac extravagant, cu suficient loc pentru toate cărţile, 
hărţile şi obiectele de artă pe care putea spera să le 
strângă. 

Îşi aruncă cheia într-o replică a unui vas copt din bronz 
şi se îndreptă spre dormitor, de unde luă o carte de pe 
noptieră. Se apucase de curând să recitească seria Măştile 
Zeilor, a lui Joseph Campbell, şi, dimineaţa, s-ar fi trezit cu 
Campbell alături de el, nu cu chimista. Dar era încă obosit 
după călătorie şi nu reuşi să citească prea multe pagini 
înainte de a adormi. 

Se întâmplă exact la 11.05 p.m., conform radioului său 
cu ceas. 

Nu dormise decât vreo treizeci de minute şi, în starea lui 
de ameţeală, nu era sigur dacă visează, pentru că ceea ce 
vedea părea să fie un vis. 

Nu ştia ce anume îl trezise. Camera era complet tăcută, 
cu excepţia fâşâitului paletelor ventilatorului din tavan. 

În spaţiul dintre patul lui şi baie, acolo unde pe podea 
era aşezat un frumos covor Baluchi, părea să se deruleze o 
scenă. Ca şi cum ar fi fost proiectat un film 3D, fără sonor, 
un film atât de real încât Cal se ridică imediat şi scăpă o 
înjurătură. 

Era pe punctul să-şi arunce cearceaful de pe el şi să se 
apere împotriva intrusului când îşi dădu seama pe cine 
vedea. 

Giovanni Berardino. 

Într-o pijama albastru deschis. 

Tânărul plinuţ părea înspăimântat şi părea că se luptă 
împotriva unor mâini nevăzute care trăgeau de el. 

Brusc, se întoarse la nouăzeci de grade şi păru să 
privească direct în ochii lui Cal. Spuse ceva. De două ori. 

Cal se strădui să citească pe buze. 

Apoi peste capul lui apăru un sac negru şi scena dispăru. 


< 171 > 


Din nou, dormitorul era normal. 

Cal se ridică şi se duse pe locul în care îl văzuse pe 
Giovanni. Respirând greu din cauza şocului, se aşeză din 
nou pe pat şi încercă să înţeleagă ce văzuse. 

Reluă în minte mişcarea gurii lui Giovanni, dar cuvintele 
nu păreau să se lege. 

În engleză. 

— Nu în engleză, în italiană, spuse Cal cu voce tare. 

Atunci îşi dădu seama. 

Nu era o frază, ci un cuvânt cu multe silabe. 

Aiutatemi! Aiutatemi! 

Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! 


Exact în acelaşi timp, în dormitorul ei din Francavilla, 
Irene Berardino fu trezită de o senzaţie stranie. La 5.05 
a.m., când mai erau vreo douăzeci de minute până la 
răsăritul soarelui, când lumina rozalie se strecura printre 
perdelele ei. Mai târziu, nu va mai fi atât de sigură ce 
anume o trezise, dar ştia că nu auzise niciun sunet. 

Dar viziunea fratelui ei, în pijama, lângă piciorul patului 
ei, o şocă atât de tare încât ţipă şi o sperie pe mama ei, 
care dormea în camera de vizavi. 

Giovanni părea înspăimântat şi părea că se opunea unor 
forţe care-l trăgeau. 

Apoi se răsuci şi spuse ceva către ea. Din nou, ulterior, 
ea o va asemăna cu experienţa privitului la televizor cu 
sunetul oprit. 

Ştia că era irațional. Ştia că el nu fusese cu adevărat 
acolo. Dar ea tot îl strigă. 

— Giovanni! 

Se întâmplă ca şi cum cineva ar fi dat brusc volumul la 
maximum. 

Era atât de tare încât o sperie şi o făcu să ţipe. 

Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! 


Cal încercă să adoarmă din nou, dar halucinaţiile sale 
fuseseră atât de vii şi tulburătoare, încât rămase treaz 
până la 2.30 a.m., după care renunţă şi se duse să-şi facă o 


< 172 > 


cafea. Era o diferenţă de şase ore faţă de Italia şi, la 3 
dimineaţa, o oră destul de convenabilă pentru un apel, 
sună la numărul casei parohiale a lui Giovanni, în Monte 
Sulla. 

li răspunse o femeie; părea grăbită şi tulburată când îl 
salută. Cal îi vorbi în limba italiană. 

— Bună ziua, sunt Calvin Donovan. V-am vizitat de 
curând în numele Vaticanului. 

— Da, da, profesore Donovan, sunt maica Vera, răspunse 
ea cu respiraţia întretăiată. 

— Mă întreb dacă nu aş putea să vorbesc cu părintele 
Berardino. 

— O, Dumnezeule! Dumenzeule! strigă ea. Padre Gio a 
dispărut, profesore. A dispărut. Au venit nişte bărbaţi şi l- 
au luat, azi de dimineaţă. Purtau măşti. Este şi poliţia aici. 
Nu ştim ce să facem. Ce ar trebui să facem? 


< 173 > 


ŞAPIESPREZECE 


Cal nu încercase niciodată să găsească la telefon un 
secretar de stat al Vaticanului, dar se dovedi a fi o sarcină 
dificilă. Prima dată când sună, se prezentă şi întrebă de 
cardinalul Lauriat doar pentru a primi răspunsul că 
prelatul nu este disponibil. 

— Când va fi disponibil? întrebă el. 

Un monsenior îi răspunse că era greu de ştiut. 

— Trebuie să vorbesc cu el astăzi. li puteţi transmite, vă 
rog, că a sunat Calvin Donovan? Acesta este numărul meu 
de mobil. 

Incercă din nou, o oră mai târziu, de asemenea fără 
succes. 

În cele din urmă, la al treilea apel, insistă. 

— Uitaţi ce este. Imi pare rău, dar trebuie să-i 
transmiteţi cardinalului că trebuie neapărat să vorbesc cu 
el. Este vorba despre preotul Giovanni Berardino. Biroul 
dumneavoastră este informat că a fost răpit? 

— Îmi pare rău, aţi spus răpit? întrebă monseniorul. 

— Da, astăzi de dimineaţă, devreme. 

— Puteţi să rămâneţi la telefon, vă rog? 

Secretarul de stat veni imediat la telefon şi Cal 
presupuse că fusese acolo toată dimineaţa, ocolindu-i 
apelurile. 

— Profesore, sper că aţi avut o călătorie liniştită spre 
casă, spuse Lauriat. 

— Eu sunt bine, dar Giovanni Berardino nu este. 

— Nu am auzit nimic despre această presupusă răpire. 
De unde aveţi informaţia? 

— L-am sunat în dimineaţa asta. Una dintre maici mi-a 
povestit ce s-a întâmplat. 

— De ce l-aţi sunat tocmai în dimineaţa asta? 

Cal minţi. Nu era momentul să discute despre 
experienţe mistice. 

— Mai aveam nişte întrebări pentru el. 


< 174 > 


— O coincidenţă uluitoare, aş zice, spuse cardinalul, mai 
ales că treaba dumneavoastră s-a încheiat. Nu am fost 
anunţat de nimic până acum. 

Cal era furios. Cardinalul era mai îngrijorat de motivul 
pentru care îl sunase pe Giovanni decât de răpirea 
acestuia. 

— Mă gândesc că lucrurile astea au nevoie de timp ca să 
parcurgă organizaţia dumneavoastră, spuse el. Am urmărit 
Twitter şi Reuters Italia. Se pare că autorităţile locale nu 
au anunţat nimic încă, dar asta va fi o ştire de senzaţie. În 
curând veţi fi copleşit de presă. 

— Ei bine, vă mulţumesc pentru îngrijorare. O să văd 
dacă cineva din Abruzzo a anunţat Vaticanul despre 
această situaţie. Vă asigur că Italia are autorităţi 
competente care să se ocupe de genul acesta de situaţii. 
Dacă a fost în mod cert o răpire şi vreo organizaţie 
criminală solicită o răscumpărare, atunci Vaticanul va 
trebui să adopte o poziţie. În ceea ce priveşte declaraţiile 
publice, biroul de presă al Vaticanului este destul de 
priceput. 

— De ce credeţi că este opera unei organizaţii 
criminale? 

— Cine altcineva ar răpi un preot, mai ales unul atât de 
celebru? Dar aveţi dreptate, n-ar trebui să fac speculaţii. 
Acum, el părea nerăbdător. Profesore, vă mulţumesc 
pentru că m-aţi pus în temă cu această chestiune. Să ne 
anunţaţi când veţi reveni în Italia. 

— Mă urc într-un avion în noaptea asta. 

— Dar de ce? Sper că nu din cauza acestei situaţii. 

Era o întrebare la care el simţi că n-ar putea să 
răspundă sincer. Nu-i putea spune că tânărul îi ceruse 
personal ajutorul. Nu-i putea spune că avea sentimentul 
ciudat că era, oarecum, implicat personal în această 
dramă. 

— Nu sunt prea sigur că ştiu de ce, răspunse el. Dar 
simt că trebuie să ajut în orice fel pot. 

— Să ajutaţi pe cine? Cu tot respectul, profesore, 
Vaticanul are propriile resurse pentru a se ocupa de treaba 


< 175 > 


asta. 

— Să-l ajut pe Giovanni, desigur. 

Tonul cardinalului deveni mai dur. 

— Sunteţi o persoană privată, profesore, şi, cu 
siguranţă, aveţi libertatea de a face orice doriţi. Dar vă rog 
să ţineţi seama de faptul că treaba dumneavoastră în 
această problemă s-a încheiat şi că, în niciun fel, nu mai 
reprezentaţi Vaticanul de acum înainte. 


Pe drumul spre aeroport, Cal se opri pe la birou pentru a 
căuta nota pe care îşi pusese în minte să o găsească în 
timp ce se refăcea în spitalul din Croaţia. Trebuia să fie 
undeva în documentarea pe care o făcuse, în urmă cu şase 
ani, pentru cartea lui despre stigmate; o notă de subsol 
într-o fişă din catalogul digital al bibliotecii Vaticanului, 
ceva despre un Cui Sfânt. Dar oricât ar fi încercat, nu-şi 
putea aminti exact detaliile. 

Uitase câte cutii cu fişe acumulase pe parcursul 
proiectului şi, cu toate cutiile aşezate în faţa lui, se gândea 
la o strategie de căutare printre cele câteva mii de fişe. 
Apoi îi pică fisa. Oricare ar fi fost referinţa, nu o inclusese 
în carte fie pentru că era nesemnificativă, fie pentru că era 
doar tangentă la subiectul tratat. Exista o singură cutie cu 
fişe pe care nu le folosise pentru manuscris. Chiar şi aşa, 
erau sute de fişe nesortate şi, cu ochii pe ceas şi cu ora de 
îmbarcare apropiindu-se, începu să caute febril prin ele. 

O găsi după douăzeci de minute. 

În momentul respectiv, fusese doar o descoperire 
ciudată. Chiar şi după ce îşi revăzu notele, nu îşi putu 
aminti de ce căutase manuscrisul vechi care avea codul de 
referinţă VAT GR 1001, ceea ce însemna că făcea parte din 
Vaticanus Graecus, adică din colecţia grecească a 
Vaticanului. Fişierul digital al lucrării din catalogul 
bibliotecii Vaticanului avea câteva note de subsol, printre 
care una pe care Cal o însemnase în propria lui fişă: 
include note de mână din secolul al şaptesprezecelea, ale 
lui Nicolo Alarnanni, şi, posibil, transcrierea unor note 
originale ale autorului referitoare la relicvele cuielor şi 


< 176 > 


rănile lui Hristos. Fişa fusese etichetată, în semn că 
lucrarea era indisponibilă momentan, aşa că părea 
improbabil ca el să fi reuşit să o consulte vreodată. Nu era 
sigur ce va face cu ea, dar îndesă fişa în bagaj, făcu ordine 
în birou şi se îndreptă spre uşă. 

Când îl cuprinse greaţa, se afla pe Storrow Drive. 

ll lovi pe neaşteptate, cu un spasm puternic. Strânse mai 
bine volanul şi se luptă cu senzaţia de vomă care se risipi, 
dar apoi reveni mai puternică. Se înecă, dar reuşi să se 
abţină şi aşteptă cu teamă venirea următorului val de 
greață, care însă nu mai apăru. Se întrebă dacă nu cumva 
făcuse o toxiinfecţie alimentară sau luase vreun parazit şi 
îşi continuă drumul spre aeroport. 


Irene stătea singură în camera răvăşită a fratelui ei, 
holbându-se la patul nefăcut şi la pijamaua albastră, chiar 
cea pe care o văzuse în viziunea ei. Asemenea lui Cal, 
aflase despre răpirea lui Giovanni când sunase să 
vorbească cu el, la câteva ore după deşteptarea ei prea 
matinală. Aranjase în grabă ca mătuşa să stea cu mama ei 
şi condusese cu viteză de la Francavilla la Monte Sulla, 
unde ajunsese chiar în momentul în care poliţia locală îşi 
terminase cercetările la casa parohială şi interogarea 
personalului. Se supusese de bunăvoie interogatoriului 
poliţiei, dar curând se enervase din cauza unora dintre 
întrebări şi a anchetei lor dezordonate. I se părea că poliţia 
se agaţă de un pai. 

Care era starea de spirit a lui Giovanni în ultima vreme? 
Asta întrebaseră ei. Menţionase vreodată că primise 
ameninţări? Era deprimat, avea tendinţe suicidale? Ştim că 
este preot, dar avea o iubită? Sau un iubit? Era posibil ca 
el să-şi fi aranjat propria răpire? Fusese contactată familia 
pentru vreo răscumpărare? Pe cine cunoaşte în afara ţării? 

Ajunsese la capătul puterilor şi ţipase. 

— Pentru ce îmi puneţi toate întrebările astea stupide? 
Pe cine cunoaşte în afara Italiei? De ce mă întrebaţi pe 
mine aşa ceva? 

Inspectorii îi răspunseseră că îi lipsea paşaportul. 


< 177 > 


Maicile făcuseră pentru ei un inventar; ele îi văzuseră 
adesea paşaportul într-un sertar al dulapului şi, acum, nu 
se mai afla acolo. 

— Mai lipseşte şi altceva? întrebă ea. 

Toate hainele lui preoţeşti se aflau acolo, i se spusese, 
dar câteva haine civile nu erau de găsit nicăieri. 

— De ce nu îl căutaţi? întrebase ea, furioasă. Măicuţele 
Vera şi Theresa mi-au spus că au văzut doi oameni mascaţi 
care îl trăgeau într-o dubă albă. De ce nu căutaţi duba? De 
ce pierdeţi vremea cu mine? 

— Am găsit deja duba, la vreo doi kilometri de biserică, 
pe o alee liniştită, fără camere de securitate prin 
apropiere, îi spusese inspectorul. Fusese furată cu o zi în 
urmă, dintr-un oraş din apropiere de Monte Sulla. 
Răpitorii, dacă asta erau, probabil că schimbaseră 
maşinile. Şi le părea rău să spună, dar găsiseră sânge în 
spatele maşinii. 

— Sigur că era sânge! strigă ea la ei. Este Padre Gio, în 
caz că aţi uitat deja. 

Acum, după ce se uitase prin dormitor, la praful alb 
pentru amprente împrăştiat peste tot, îi ridică bluza de 
pijama. Fusese un cadou recent de ziua lui, de la mama 
lor, împreună cu o duzină de perechi de şosete de aceeaşi 
culoare, ca să nu-şi facă griji că nu le asortează. Cât era de 
băiatul mamei. 

Începu să plângă, dar lacrimile nu ţinură mult. 

Dintr-odată, fu cuprinsă de o criză puternică de greață şi 
ameţeală, care o făcu să scape pijamaua pe podea şi să 
suspine. O apucă din nou şi din nou şi, chiar când se 
gândea că urma să vomite, greaţa se opri şi îşi reveni. 

Probabil că maica Theresa o auzise ţipând, pentru că 
apăru în fugă. 

— Eşti bine, Irene? întrebă ea. 

— Nu, nu sunt bine. Îmi vreau fratele înapoi. 


Giovanni începu să respire mai uşor. Furtuna de vară 
trecuse şi oceanul devenise mai calm. 
Unul dintre bărbaţi, cel mai scund, îi scosese gluga 


< 178 > 


atunci când Giovanni începuse să se agite din cauza răului 
de mare. Nu voiau ca el să se înece cu propria vomă. 
Bărbatul i se adresă în engleză deşi atunci când vorbeau 
între ei o făceau în germană. 

— Unde suntem? îl întrebase Giovanni, aşezat pe o 
banchetă şi privind în jur, la cabina întunecoasă. 

— Pe apă, îi răspunse bărbatul. Nu-ţi dai seama? 

Fusese legat cu două perechi de cătuşe, una la glezne şi 
cealaltă, dureroasă, la încheieturi. 

— Aţi putea să trageţi perdelele? întrebase el. 

— Nu. 

— Unde mă duceţi? 

— Nu ai nevoie să ştii. Bărbatul avea respiraţia urât 
mirositoare. Asta nu ajută la greaţa lui Giovanni. 

— Pentru ce m-aţi luat? Sunt doar un amărât de preot. 
Nu am bani. 

— Termină cu întrebările. Bărbatul atletic, musculos, se 
enervă. Hei, sângerezi pe cătuşele mele. 

Răpitorul se urcase pe scări şi deschisese uşa spre 
punte, inundând cabina într-o lumină cenuşie. Dispăruse 
pentru scurtă vreme, apoi revenise cu o trusă de prim- 
ajutor. Fără să spună nimic, bandajase încheieturile 
sângerânde ale preotului cu o rolă de tifon, după care îl 
lăsase din nou singur, în întuneric. 

Acum, când marea se calmase şi greaţa îi dispăruse, 
Giovanni putea să gândească mai clar. Nu ştia prea multe 
despre bărci, dar, judecând după înghesuiala din jur, 
aceasta părea să nu fie prea mare, sigur nu mai mare de 
cincisprezece metri. Nu ştia de pe ce coastă se 
îmbarcaseră. Când îl aruncaseră în dubă, în faţa casei, îl 
ţinuseră cu gluga pe cap inclusiv când îl transferaseră în 
cealaltă maşină. După o călătorie de câteva ore pe şosea, 
fusese coborât, pe picioare, pe o alee de pietriş, auzise un 
cor de pescăruşi, urmat de zgomotul încălţărilor pe o 
punte de lemn. Probabil că era un chei privat, pentru că 
bărbaţii nu făcuseră niciun efort să-l ascundă. Cu 
siguranţă că imaginea unui om cu gluga pe cap, condus pe 
lângă bărcile dintr-un port ar fi declanşat o alarmă. Aşa că 


< 179 > 


acum nu avea de unde să ştie dacă se îndreptau spre est, 
în Adriatica, sau spre vest, în Mediterana. 

Auzi vocile estompate ale bărbaţilor aflaţi pe punte şi 
uşa glisantă se deschise. Amândoi bărbaţii intrară în 
cabină, aprinseră o lumină şi se aşezară pe bancheta din 
faţa lui. 

Cel masiv purta un tricou negru mulat pe corp şi 
pantaloni kaki. Avea fizicul unui om care se antrenează la 
sală şi nişte palme uriaşe, roz, care arătau ca şunca 
prăjită. Nimic la el nu părea delicat. Trăsăturile lui aspre şi 
nasul borcănat, vocea gravă, părul oxigenat tuns scurt pe 
lateral - toate acestea erau întruchiparea grosolăniei. Era 
genul de om care îl speriase întotdeauna pe Giovanni. 
Înainte să fi devenit preot, dacă i-ar fi văzut pe aceşti 
bărbaţi îndreptându-se spre el, noaptea, pe stradă, ar fi 
traversat pe partea cealaltă. 

— 'Ţi-e foame? îl întrebă Gerhardt. 

Giovanni clătină din cap. 

— Pentru ce m-aţi luat? O să cereţi bani de la biserica 
mea? Suntem o comunitate săracă. 

Răspunsul îl făcu să tremure. 

— Nu vrem bani, Giovanni, răspunse Gerhardt. Vrem 
informaţii. 

— Ce fel de informaţii aş putea eu să am care să 
intereseze nişte oameni ca voi? 

Bărbatul mai scund se supără. 

— Cum adică oameni ca noi? Crezi că eşti mai bun decât 
noi? 

Gerhardt îi spuse tovarăşului său să tacă din gură. 

— Vrem să ne spui cum ai căpătat rănile, spuse 
Gerhardt. 

Preotul se holbă nedumerit la el, ceea ce-l determină pe 
Gerhardt să întrebe din nou. 

— Stigmatele mele? spuse, în sfârşit, Giovanni. Despre 
asta mă întrebaţi? 

— Da, foarte bine, ţi-ai dat seama despre ce te întreb, 
spuse Gerhardt, sarcastic. 

— Dar, cu siguranţă, vă daţi seama că nu ştiu cum am 


< 180 > 


ajuns să am aceste răni. Hristos probabil că are vreun plan 
cu mine. 

Celălalt bărbat pufăi. 

— Mă întreb dacă noi facem parte din acest plan. 

Gerhardt se întoarse spre el şi îi spuse: 

— De ce nu te duci sus să verifici dacă pilotul-automat 
este în funcţiune? 

— Sigur că este în funcţiune. 

— Du-te! îi porunci Gerhardt. 

Bărbatul se strecură ca un câine bătut şi trânti uşa 
glisantă de canatul ei. 

Giovanni stătea cu capul plecat şi Gerhardt îi spuse să 
se uite la el. 

— Ştiu că ai fost la Biserica Sf. Atanasie. Ştiu că l-ai 
urmat pe fratele Augustin în criptă. Ştiu că ai început să 
sângerezi de a doua zi. Ceea ce vreau să aflu este ce era în 
criptă? 

O expresie de teroare şi dezgust îi schimonosi faţa lui 
Giovanni. 

— Cine eşti? spuse el cu o voce pierită. 

— Nu contează cine sunt eu. Ce era în criptă? 

— Nimic. Nu era nimic. 

— Era o ţepuşă, nu-i aşa? spuse Gerhardt. O ţepuşă, un 
cui mare, nu? 

Preotul nu spuse nimic. 

Gerhardt adusese cu el o geantă mică. Desfăcu 
fermoarul, scoase de acolo un obiect învelit într-o cârpă şi 
făcu un adevărat spectacol din dezvelirea lui. 

Giovanni se holbă la vârful de suliță. 

— Ceva mai multă lumină, spuse Gerhardt şi trase 
perdeaua aflată deasupra  banchetei lui. Lumina 
strălucitoare a soarelui ajunse pe teaca aurie care 
înconjura mijlocul suliţei şi se reflectă în pupilele dilatate 
ale preotului, făcându-l să clipească. 

— Ştii ce este asta? 

Giovanni negă din cap. 

— E cunoscută sub multe nume. Suliţa Destinului. 
Lancea lui Longinus. Lancea Sfântă. Este vârful suliţei 


< 181 > 


care a fost înfiptă în coastele lui lisus atunci când se afla 
răstignit pe cruce. _ 

Giovanni simţi cum i se uscă gura. Işi simţea limba 
groasă şi inutilă. Vocea lui nu mai părea să fie a lui. 

— Este cea adevărată? 

— Tu să-mi spui. Uite, ridică mâinile şi apuc-o. Tu să-mi 
spui dacă este adevărată. 

Giovanni o luă cu mâinile încătuşate şi cercetă artefactul 
greu, negru şi auriu. 

— Ei bine, e adevărat? 

— Nu, spuse preotul, încet. Nu e adevărat. 

— De unde ştii? 

— Pur şi simplu, ştiu. 

— Ei bine, ai absolută dreptate, spuse Gerhardt şi zâmbi 
pentru prima dată, arătând un şir de dinţi foarte albi. Este 
o replică. Una excelentă, dar un fals. Dar tu nu eşti un fals, 
nu-i aşa, Giovanni? Tu eşti autentic. Ceva te-a făcut să 
sângerezi şi nu este ceva ce ţi-ai provocat tu însuţi. Deci, 
te întreb din nou. Ce era în criptă? Era un cui? 

Când nu primi niciun răspuns, Gerhardt îi luă lancea din 
mână şi o încercă în palmă. 

— Este destul de ascuţită, spuse el. 

Apoi, cu abilitatea unei pisici, apucă mâna dreaptă a lui 
Giovanni şi o trase spre el. Cătuşele îi traseră şi mâna 
stângă. Bandajul de la încheietura mâinii drepte era pătat 
cu un strop de sânge şi Garhardt îl folosi ca ţintă, înfigând 
vârful de lance în el, în timp ce ţinea strâns mâna 
preotului. 

Singurul lucru care-l făcu să se oprească era faptul că îl 
deranjau ţipetele lui Giovanni. 

Părea că preotul era pe cale să leşine. Pleoapele îi 
tremurau. Gerhardt luă o sticlă cu apă şi i-o turnă în cap. 

Când Giovanni deschise din nou ochii, se trezi holbându- 
se direct în bicepsul stâng al uriaşului. Jumătatea de jos a 
unui tatuaj îi ieşea de sub mânecă şi Giovanni încă se 
holba la el atunci când întrebările începură din nou şi 
oţelul negru îi străpunse iarăşi rana deschisă. 


< 182 > 


Căpitanul cursei Alitalia de la Boston la Roma anunţă că 
zburau la altitudinea de croazieră şi stinse semnul pentru 
prinderea centurilor de siguranţă. O însoţitoare de zbor de 
la clasa business, care îi zâmbise fără jenă lui Cal încă din 
momentul în care urcase în avion, veni lângă scaunul lui şi 
îl întrebă dacă dorea să-i aducă încă o băutură. 

El îi zâmbi înapoi şi ridică paharul pentru ea. 

— Votcă şi gheaţă, spuse ea. Dublu? 

— Nu încerci să mă îmbeţi, nu-i aşa? răspuns el în 
italiană. 

— Nu aş face niciodată aşa ceva, doctore Donovan. 
Sunteţi medic? În caz că avem vreo urgenţă medicală la 
bord. 

— Nu sunt genul acela de doctor. Predau religie. 

— Atunci o să vă chem dacă avem vreo urgenţă 
religioasă. 

— Fac şi vizite la domiciliu, spuse el. 

În timp ce ea dispărea în spatele perdelei, durerea îl lovi 
fulgerător. 

Simţea că încheietura mâinii drepte era gata să 
explodeze. 

Strânse din dinţi, închise ochii şi avu nevoie şi de ultima 
picătură de voinţă ca să nu ţipe. 

Apoi, cu ochii închişi, văzu ceva, o imagine curioasă, şi, 
câteva minute mai târziu, când durerea îi dispăruse şi 
respiraţia revenise la normal, deschise jurnalul şi desenă, 
cu furie, o schiţă a ceea ce văzuse. 


Însoţitoarea de zbor reveni cu băutura şi se întinse peste 
el ca să o aşeze pe un şerveţel. 


< 183 > 


— Deci, şi tu eşti artist? spuse ea, privind spre carnetul 
lui. Ce este aia? 

El se întinse după băutură şi spuse: 

— Nu am absolut nicio idee. 


< 184 > 


OPISPREZECE 


Cursa de la Boston ateriză la prânz, ora locală, şi, în 
timp ce avionul rula pe pistă, Cal îşi porni telefonul pentru 
a-şi verifica mesajele pe Twitter. 

Şi iată, apăruse. 

Ştirile despre răpirea lui Padre Gio se aflau în toată 
presa italiană şi internaţională. 

Erau fotografii ale bisericii sale, ale reşedinţei, ale dubei 
albe, filmate de o cameră de securitate din cealaltă parte a 
pieţei. 

Internetul jelea la unison: Cine ar face aşa ceva? 

Terorişti islamici? O bandă criminală? Anarhişti? 
Grupări antireligioase? Cineva din viaţa de dinainte a 
preotului care îşi dorea răzbunare pentru ceva ce făcuse 
acesta? 

Nu se raportase nicio cerere de răscumpărare. Poliţia nu 
avea nicio pistă credibilă. Familia preotului se izolase. 

În timp ce aştepta la coadă la controlul paşapoartelor, el 
citi reacţia biroului de presă al Vaticanului: Sfântul Părinte 
a fost informat despre nefericitul incident în care este 
implicat părintele Giovanni Berardino şi se roagă pentru 
întoarcerea lui în siguranţă. 

Ce spusese cardinalul Lauriat? 

„Cu tot respectul, profesore, Vaticanul ale propriile 
resurse pentru a se ocupa de treaba asta.” 

„Rugăciuni, gândi el, astea sunt resursele lor?” 

Înainte de a-şi ridica maşina închiriată, căută în agenda 
telefonului numărul de care avea nevoie. Telefonul sună 
până când intră căsuţa vocală, dar el insistă, apelă 
numărul de trei ori succesiv şi, la a patra încercare, 
răspunse o voce de femeie. 

El se prezentă şi întrebă politicos dacă Irene Berardino 
era disponibilă. 

— Eu sunt Irene. De ce aţi sunat, profesore? 

— Sunt îngrijorat pentru fratele dumneavoastră. Voiam 


< 185 > 


să ştiu dacă pot să vă fiu de folos cu ceva? 

Răceala ei era mai mult decât evidentă. 

— Aţi făcut destule, cred. Suntem bine. 

— De fapt, sunt la Roma şi mă întrebam dacă am putea 
să ne întâlnim. 

— Nu primim vizitatori, mulţumesc. 

Nu voia să aducă subiectul în discuţie, dar simţi că nu 
are încotro. 

— Am văzut ceva. 

Pauza dură câteva clipe. Se întrebă dacă femeia îi 
închisese. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea. 

Şi începu să-i povestească. 

— Nu pot explica asta. Tocmai ajunsesem înapoi în 
State. Nu adormisem de multă vreme şi m-am trezit brusc. 
Atunci când s-a întâmplat. L-am văzut pe Giovanni în 
camera mea. Nu a fost un vis. Jur că se afla acolo. Se uita 
fix la mine şi spunea ceva ce n-am putut auzi, dar sunt 
destul de sigur că spunea: „Ajutaţi-mă”. 

Ea nu-i închise telefonul, nici nu îi spuse că e nebun, nici 
nu râse. 

li puse o întrebare. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— O pijama albastră. 

— Veniti cât puteţi de repede, profesore. Vă aştept. 


Aproape trei ore mai târziu, Cal ajunse la Francavilla, la 
apartamentul pe care Irene îl împărțea cu mama ei. Irene 
îl primi înăuntru şi, în sufragerie, o văzu pe Domenica 
Berardino, cu ochii înroşiţi, aşezată în acelaşi fotoliu în 
care stătea din momentul răpirii, cu o zi în urmă. Încercă 
să se ridice ca să-l întâmpine, dar sora ei îi spuse să stea 
jos. Carla Taglianetti era mult mai tânără decât Domenica, 
o femeie frumoasă, care lucra ca agent fiscal pentru 
primărie. Fiul ei, Federico, un băiat de şase ani, se afla şi 
el acolo şi se juca pe covor cu nişte maşinuţe pe care le 
luase din fosta cameră a lui Giovanni. 

Cal se prezentă şi întrebă dacă aveau vreo informaţie 


< 186 > 


nouă. 

— Nimic! Nimic! spuse Carla. 

Cal se pregătea să îi spună ceva liniştitor, dar Domenica 
îl întrebă direct. 

— Spuneti-mi, de ce mi-au luat băiatul? 

— Mi-e teamă că nu ştiu. Ce v-a spus poliţia? 

— Ei nu ştiu nimic, spuse Carla dispreţuitoare. Sau nu 
ne spun nouă nimic. În orice caz, suntem tot în întuneric. 
Irene îmi spune că aţi fost trimis de Vatican să cercetaţi 
stigmatele lui Giovanni. La ce concluzii aţi ajuns? 

— Putem să-i oferim omului ceva de băut, înainte? spuse 
Irene. 

— Sunt bine, mulțumesc, spuse el. 

Carla îl întrebă din nou, abrupt. 

— Deci, la ce concluzii aţi ajuns? 

El se scuză. 

— Îmi pare rău, dar Vaticanul m-a pus să semnez un 
acord de confidenţialitate. Nu am permisiunea să vorbesc 
despre asta. 

Asta o făcu să fiarbă de furie. 

— Aţi venit în casa surorii mele şi le-aţi încolţit cu 
întrebări şi acum nu aveţi amabilitatea să le spuneţi ce 
credeţi despre Giovanni? 

— Vaticanul nu îl place, strigă Domenica. Ei cred că este 
un impostor. Giovanni al nostru le ia faţa tuturor oamenilor 
puternici cu pălăriile lor roşii şi cu feţele lor de încrezuți. 
N-aş fi surprinsă dacă ei s-ar afla în spatele acestei poveşti. 

li scăpă fără să vrea. Dar, după ce o spuse, nu-i păru 
Tău. 

— Eu nu cred că este un impostor, zise el. 

Domenica izbucni în lacrimi. Băiatul ridică privirea de la 
jucăriile lui şi Irene îngenunche lângă mama ei. 

— Mamă. 

— Asta am spus mereu, suspină Domenica. A fost atins 
de sfinţenie. Domnul va avea grijă de el în vremuri de 
restrişte. 

Irene o mângâie pe mână, se ridică şi îl întrebă pe Cal 
dacă ar putea să stea de vorbă în camera fratelui ei. 


< 187 > 


— Vă mulţumesc pentru că aţi spus asta, îi zise ea după 
ce închise uşa. Este adevărat? 

— Nu ştiu dacă cineva poate afla adevărul în astfel de 
cazuri, dar este ceea ce cred eu. 

Ea se aşeză obosită pe patul lui Giovanni şi Cal trase 
scaunul de la birou şi se aşeză în faţa ei. 

— Şi eu l-am văzut, spuse ea. 

Ea îi spuse ce văzuse în dormitorul ei. Se potrivea în 
detaliu cu viziunea lui, cu excepţia faptului că ea auzise 
strigătul lui de ajutor. 

Cal o întrebă dacă i se mai întâmplase ceva similar şi 
înainte. Deşi ea negase înainte că ar fi avut viziuni care să- 
l implice pe Giovanni, acum îi spuse totul: episodul de 
bilocaţie la care fusese martoră, afirmaţia mamei ei că îi 
văzuse faţa lui lisus atunci când Giovanni o îmbrăţişase. 

Cal se agăţă de fiecare cuvânt şi, când îi veni rândul, şi 
el îi spuse tot. li povesti despre cele două viziuni pe care le 
avusese cu faţa care semăna cu Hristos, o dată când îl 
îmbrăţişase Giovanni şi a doua în timpul accidentului de 
maşină din Croaţia. 

— Mai este ceva, spuse el când o văzu cu câtă uimire îl 
asculta. Noaptea trecută, în timpul zborului, mi s-a 
întâmplat ceva. 

Ea arătă către încheietura ei dreaptă. 

— O durere aici? 

— Dumnezeule, aşa a fost, spuse el. 

— A mea a fost atât de rea încât am ţipat, iar mama a 
auzit şi a venit alergând. l-am spus că am avut un coşmar. 

— Da, durea ca dracu”. 

— Şi aţi văzut ceva? întrebă ea. 

El căută în geantă, scoase carnetul şi îi arătă desenul pe 
care-l făcuse. 

— Am văzut asta. 

Fără să scoată un cuvânt, ea se ridică, îl lăsă singur şi 
merse în camera ei. Reveni cu o bucată de hârtie şi o 
despături. 

El aşeză cele două desene, al ei în creion, al lui cu pixul, 
unul lângă altul, pe biroul fratelui ei. 


< 188 > 


— Sunt identice, şopti el. În numele cerului, ce se 
întâmplă? 

— Nu înţelegeţi? spuse ea. Giovanni ne cheamă. Vrea 
ajutorul nostru. Noi simţim ceea ce simte el, vedem ceea 
ce vede el. 

— Înţeleg conexiunea ta, Irene. Eşti sora lui. Dar de ce 
eu? Eu sunt un străin. 

— El mi-a spus că a simţit o apropiere faţă de tine, o 
înrudire, zise ea. 

— Trebuie să-ţi mai spun câteva lucruri, spuse el repede. 
Lucruri pe care le-am descoperit în timpul investigaţiei. 

— Credeam că este confidential. 

O făcuse, în sfârşit, să zâmbească. 

— S-o ia dracu' de confidenţialitate. 

Se auzi soneria de la uşă şi Domenica o strigă pe Irene. 
leşiră amândoi din dormitor. În sufragerie se aflau doi 
bărbaţi, unul în haine civile, celălalt în uniforma neagră de 
ofiţeri de carabinieri, creată de Valentino. Civilul, un 
bărbat înalt, cu umeri largi şi privire blândă, era avocat, 
primarul din Francavilla, care le îmbrăţişă cu căldură pe 
Irene, pe mama ei şi pe sora acesteia şi îl mângâie pe 
tânărul Federico pe cap. 

— Îmi pare rău, văd că aveţi musafiri, spuse el când îl 
observă pe Cal. Ar fi trebuit să sun. 

Irene îl prezentă pe Cal drept un prieten de familie, 
profesor din America, şi primarul îi spuse că şi-ar fi dorit 
să se cunoască în împrejurări mai fericite. 

Apoi primarul se întoarse către femei şi le spuse. 

— V-am promis că o să trag nişte sfori. Vreau să vi-l 
prezint pe locotenent-colonelul Tomasso Cecchi, de la 
Raggruppamento Operative Speciale dei Carabinieri!!. 

Cecchi, un bărbat atletic de peste cincizeci de ani, îşi 
scoase chipiul şi strânse mâinile tuturor celor din jur. 

— După cum spunea, domnul primar a tras nişte sfori şi 
eu eram la celălalt capăt al lor. 

— A venit tocmai de la Roma, spuse primarul, de la 
cartierul general al ROS. Am fost coleg de facultate cu 


11 Grupul de operaţiuni speciale al carabinierilor (n. tr.). 
< 189 > 


fratele unui carabinier şi, ei bine, el s-a ocupat de restul. 

— Nu un carabinier oarecare, spuse Cecchi. Unul foarte 
important, un general. 

— Vă mulţumesc. Vă mulţumesc pentru că ne ajutaţi, 
spuse Domenica. 

— Să sperăm că o să pot, spuse Cecchi. 

Carla îl trase pe fiul ei în bucătărie să facă o cafea, iar 
Irene începu să vorbească. 

— Nu am primit nicio informaţie detaliată de la poliţia 
locală din Monte Sulla, spuse ea. 

— Am dat nişte telefoane, desigur, spuse locotenent- 
colonelul. Datorită  celebrităţii deosebite a fratelui 
dumneavoastră şi a interesului autorităţilor de la Vatican, 
poliţia locală a fost deja dată deoparte de poliţia naţională, 
care pare să desfăşoare un efort credibil. Carabinierii nu 
doresc să intre într-o dispută privind jurisdicţia, dar 
unitatea mea este fericită să ia pulsul investigaţiei şi să 
intervină, dacă sunt necesare capacităţile noastre speciale. 

— Care sunt aceste capacităţi speciale? întrebă Irene. 

— ROS este, după cum îi spune şi numele, o grupare 
operaţională specială care dispune de mijloace şi 
posibilităţi să se ocupe de amenințările teroriste şi de alte 
incidente, răpiri, crimă organizată. Întrucât noi facem 
parte din forţele armate, avem şi capacităţi deosebite şi 
relaţii pentru a acţiona dincolo de frontiere. 

— Vreţi să spuneţi că ar putea să fie în afara Italiei? 
întrebă Irene. 

— Astăzi nu am nicio informaţie despre acest caz. Mâine 
voi şti mai multe, poimâine şi mai multe. Vă rog să-mi 
permiteţi să cercetez puţin faptele. Data viitoare când vom 
vorbi voi fi mai bine pregătit să vă răspund la întrebări. 

— Vă mulţumesc din adâncul sufletului, le spuse 
Domenica primarului şi locotenent-colonelului. Doar îmi 
vreau băiatul înapoi. 

— Deci, profesore, ce vă aduce în Italia? îl întrebă 
Cecchi pe Cal, în timp ce-şi bea ceaşca de espresso în 
picioare. 

— Am venit imediat ce am aflat ce s-a întâmplat cu 


< 190 > 


Giovanni. Sunt aici ca să ajut cum pot. 

— Cunoaşteţi de mult familia? 

Ştia că răspunsul lui va isca reacţii. 

— Doar de două săptămâni. 

Expresia curioasă a lui Cecchi părea să ceară explicaţii. 

— Am fost solicitat de Vatican să ajut la o anchetă 
referitoare la stigmatele lui Giovanni. 

— Sunteţi profesor în medicină? 

El negă din cap. 

— Profesor de religie. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? 

— După cum am spus şi familiei, nu sunt autorizat să 
divulg informaţii legate de investigaţie. 

Incruntarea lui Cecchi spunea totul. 

— Nici măcar carabinierilor? 

— Dacă Vaticanul îmi acordă permisiunea, aş fi bucuros 
să discut cu dumneavoastră despre asta. 

— Deci, abia aţi cunoscut familia Berardino, v-aţi întors 
în Statele Unite şi acum aţi venit înapoi să vă oferiţi 
ajutorul. Consider că este admirabil şi neobişnuit, în 
acelaşi timp. 

Cal şi Irene schimbară o privire. El ştia la ce se gândea 
ea. Dacă s-ar fi apucat să-şi descrie experienţele psihice, 
acum ar fi fost momentul să-l ia deoparte pe ofiţer. Dar Cal 
ştia şi cum se va termina povestea - cu dispreţ şi 
ridiculizare. 

Irene ajunsese, probabil, la aceeaşi concluzie. 

— Profesorul Donovan este un om foarte înţelegător, 
domnule locotenent-colonel. Deşi îl cunoaştem de puţină 
vreme, a demonstrat că este un prieten al lui Giovanni şi 
un prieten al nostru. Nu ar fi lumea un loc mai bun dacă ar 
exista mai mulţi oameni ca el? N 

Pe fața lui Cecchi flutură un zâmbet scurt. li dădu lui 
Irene ceaşca şi farfurioara şi spuse: 

— Într-adevăr, ar fi. Deci, profesore, în clipa asta, în 
lipsa unor informații semnificative despre răpire, nu ştiu 
dacă stigmatele preotului joacă vreun rol în acest caz. 
Dacă, în cursul investigației mele, voi simți nevoia să 


< 191 > 


solicit respectiva permisiune despre care vorbiţi, cine, 
dacă îmi permiteţi întrebarea, de la Vatican, a solicitat 
ajutorul dumneavoastră? Trebuie să ştiu pe cine să sun? 
Cecchi clipi uimit la răspunsul lui Cal: 
— Papa Celestin. Cred că numărul lui se găseşte în 
agenda Sfântului Scaun. 


Bărbatul care zăbovea peste drum de clădirea în care se 
afla apartamentul familiei Berardino făcu repede câteva 
fotografii în timp ce se prefăcea că citeşte ceva pe ecranul 
telefonului mobil. Le ataşă unui mesaj text şi le trimise la 
un număr anonim pe care îl primise. 

La Berlin, al doilea telefon al lui Lambret Schneider 
începu să vibreze. Ataşate unui mesaj gol, se aflau câteva 
fotografii care înfăţişau un bărbat care ieşea dintr-o 
clădire de apartamente şi se îndrepta spre propria 
locuinţă. 

— Profesore Donovan, spuse Schneider cu voce tare, ce 
cauţi înapoi în Italia? 


< 192 > 


NOUĂSPREZECE 


Cal conducea înapoi, spre Roma, doar că de data aceasta 
nu era singur. Pe scaunul pasagerului, alături de el, se afla 
Irene. 

Luase decizia de a veni cu el în timpul unei plimbări pe 
plajă. În timp ce se strecurau prin mulţimea de oameni de 
pe plajă, printre şezlonguri şi umbrele, încercaseră să facă 
un plan de acţiune. 

— Înţeleg că te-ai gândit că relatarea viziunilor noastre 
colective ar fi fost o idee proastă, spusese el. 

— O idee teribilă. Mi-ai citit gândurile? 

— Era evident. 

— Oricum nu ne-ar fi crezut dacă am fi spus lucrurile 
astea poliţiei. Tipul ăsta, Cecchi, s-ar fi întors la Roma şi n- 
am mai fi auzit de el niciodată. Ar fi spus tuturor că sora 
preotului dispărut şi americanul au scăpat, probabil, dintr- 
un azil de nebuni. 

— Poate chiar aşa este, spusese el. 

— Ce ar trebui să facem? întrebase ea. Sincer, nu-mi pot 
imagina ce pot să rezolve doi civili într-o problemă care 
ţine de poliţie. 

— Noi avem ceva ce poliţia nu are. Cumva, fratele tău 
comunică cu noi. Trebuie doar să ascultăm. 

Mulțimea se împuţinase pe măsură ce se îndepărtaseră 
de dig. Cu fluxul care creştea şi apa care le clipocea la 
picioare, el se întorsese spre ea şi îi făcuse această 
propunere. 

— Haide să lucrăm împreună. Vino cu mine la Roma. 
Ştiu unde vreau să merg mai întâi. 

— Nu ştiu cum pot să fiu eu de ajutor. 

— Giovanni ne cheamă. Am senzaţia că dacă vom fi 
împreună, s-ar putea să-l auzim mai bine. 

— Nu sună foarte ştiinţific. 

El râsese. 

— Poate că din cauză că sunt doar sociolog. 


< 193 > 


— Eu sunt doar cu puţin mai bine, spusese ea. Sunt 
profesor de ştiinţe. 

— La ce nivel? 

— Liceu. Un fel de high school de la voi. Ea făcuse o 
pauză. Uite ce e, nu am unde să stau la Roma. 

— Au hoteluri pe acolo, spusese el, râzând. 

Ei nu-i picase prea bine remarca lui. 

— Da, mulţumesc pentru această informaţie. Dar un 
profesor de liceu nu-şi poate permite să stea la hotel, la 
Roma, în plin sezon. 

— Plătesc eu. Şi îmi pare rău, am fost superficial. Te 
asigur că este singurul meu defect. 

— Scuze acceptate, spuse ea. Două camere. 

— Batem palma. 

Era încă devreme şi mai aveau câteva ore de lumină, iar 
traficul era lejer. Domenica insistase să le pună mâncare şi 
băutură la pachet şi Irene îi oferi un sandvici cu friptură de 
vită. 

— Mama ta este un bucătar bun, spuse el muşcând din 
sandvici. 

— Ca toate mamele italiene. 

— Ăsta este, sigur, un mit. 

— Se poate, dar dacă eu voi ajunge vreodată mamă, 
tradiţia va lua sfârşit. Redeveni serioasă. Cred că mai ai 
multe să-mi spui. Poate chiar foarte multe. 

Era invitaţia de care avea nevoie. La naiba cu 
confidenţialitatea. El trebuia să... el dorea să-i spună totul. 
Se simţise singur şi frustrat să ţină totul pentru el. 

Povestea ieşi simplu, exact aşa cum o trăise el, începând 
cu interviul cu fratele ei şi senzaţia lui că Giovanni nu 
fusese sincer în legătură cu experienţa lui la Sf. Atanasie. 
Apoi îi vorbi despre întâlnirea de la Napoli, cu Antonio, 
prietenul şi colegul preot al lui Giovanni, care îi oferise o 
versiune diferită a invitaţiei fratelui Augustin de a vizita 
cripta. Dar ceea ce o şocă pe Irene cu adevărat era ceea 
ce-i spuse el despre timpul petrecut în Croaţia. 

Revelația că existase un lanţ de stigmatizaţi la Sf. 
Atanasie, care se întindea mult înapoi în timp, o tulbură şi 


< 194 > 


ea se întristă vizibil când Cal îi spuse că moartea ulterioară 
a fratelui Augustin nu părea să fi fost accidentală. 

— Ce crezi că se afla în criptă? întrebase ea. 

— Singura persoană care ştie este fratele tău. 

Intră în panică abia când Cal descrise felul în care 
aproape fusese împins în prăpastie de îngrijitorul de la 
mănăstire. 

— Chiar crezi cu adevărat că omul ăla a încercat să te 
omoare? 

— S-ar putea să fiu singurul care crede asta, dar, da, 
cred. 

— Dar pentru ce să facă asta? 

— Poate că s-a gândit că descoperisem ceva ce n-ar fi 
trebuit. De fapt, ar trebui să spun „ei s-au gândit”, pentru 
că, din tot ce mi-a spus poliţia croată, tipul era un simplu 
localnic, primitiv, care nu era interesat de nimic altceva în 
afară de grădinărit şi băutură. 

Ea repetă cuvântul „ei“. 

— Atunci trebuie să ne imaginăm că este un fel de 
conspirație. Întâi încearcă să te ucidă pe tine pentru ceea 
ce ai putea să ştii, apoi îl răpesc pe Giovanni. Buza de jos 
începu să-i tremure. Poate că îl vor tortura. Poate că îl vor 
ucide, spuse ea, greoi. 

Cal nu încercă să-i dea speranţe deşarte. Şi el ajunsese 
la aceeaşi concluzie. 

— Mai este ceva. La momentul respectiv nu mi-am dat 
seama de legătură, dar, acum, când Giovanni a fost răpit, 
nu poate fi o simplă coincidenţă. Am fost jefuit în gara din 
Napoli, de doi hoţi care mi-au furat servieta. 

— Ai fost rănit? 

— Eu n-am fost. Ei au fost. Am tendinţa să nu las 
lucrurile neterminate. Oricum, mi-am recuperat geanta, 
dar mă gândeam că ei poate căutau o altă cale să afle ce 
ştiu. 

— Iisuse, şopti ea. 

— Ce nu pot să înţeleg sub nicio formă este următorul 
lucru: ce ar fi putut să fie ţinut în acea amărâtă de 
mănăstire veche care să merite să comiţi răpire sau crimă? 


< 195 > 


— Încă nu mi-ai spus ce urmează să facem la Roma. 
— Ceea ce ştiu cel mai bine să fac. Mergem la o 
bibliotecă. 


La recepţia Grand Hotel de la Minerve, Cal fu 
întâmpinat cu căldură de managerul de seară. 

— Nu vă aşteptam să reveniţi atât de curând, profesore. 

— Priveliştea de pe terasa voastră de pe acoperiş este 
irezistibilă. 

— Am două camere minunate pentru dumneavoastră. Să 
fac o rezervare la cină pentru dumneavoastră şi pentru 
signorina Berardino? 

Irene stătea lângă el, puţin uluită de eleganta locului. 

Cal îi spuse că era rupt de oboseală şi, probabil, că va 
comanda ceva la room service înainte să se prăbuşească. 

— Dar du-te tu. Este o privelişte minunată asupra 
Panteonului. Sau comandă la room service. Comandă orice 
îţi doreşti. 

— Voi fi bine, spuse ea ridicând sacoşa cu mâncare de la 
Domenica. Este destul aici ca să hrănesc jumătate din 
Roma. 

X 


Dimineața următoare, Cal lăsă maşina în garajul 
hotelului şi luară un taxi până la Vatican. Pe drum, 
amândoi confirmară că nopţile lor fuseseră lipsite de 
evenimente, fără „vizite” ale lui Giovanni. Dar Irene era 
tulburată de absența acestora. 

— Cel puţin ăsta este un semn că e în viaţă, spuse ea 
uitându-se pe fereastră la turiştii lipsiţi de griji. 

Deşi era devreme, era o minunată zi de vară şi turiştii se 
adunaseră deja în Piaţa San Pietro. Prima oprire o făcură 
la un mic birou al Vaticanului, chiar la Porta Angelica. Cal 
sunase înainte pentru a obţine încă un permis de vizitator 
pentru Irene şi pentru a-şi reînnoi acreditările. 

Cu legitimaţiile în mână, o conduse în sus, pe Via di 
Porta Angelica, spre Via Sant'Anna. 

— Când ai vizitat ultima oară Vaticanul? o întrebă el. 

— Trebuie să recunosc. A trecut multă vreme. O 


< 196 > 


excursie cu şcoala, cred. Tu probabil că vii tot timpul. 

— Casa mea departe de casă. 

În curtea Belvedere, se îndreptară spre aripa din piatră 
cu faţada decolorată, care făcea legătura între cele două 
braţe care constituiau Palatul Vatican. 

— Ilată-ne ajunşi, spuse Cal. Biblioteca Apostolică a 
Vaticanului sau, cum îi spunem noi, cercetătorii tocilari, 
Vat. 

Înăuntru trebuiră să se supună unui control al bagajelor. 
Paznicul trecu prin hârtiile din servieta lui Cal şi apoi se 
întoarse către geanta Irenei şi scoase o statuetă de plastic, 
pictată. 

— Sfânta Fecioară Maria, Doamna noastră din Lourdes, 
spuse ea, timidă. A fost un dar de la Giovanni. Am luat-o cu 
mine de la Francavilla ca să-mi poarte noroc sau, poate, ca 
o încurajare. 

Paznicul i-o dădu înapoi. 

— Să o aduci la Vatican e ca şi cum ai duce cărbune la 
Newcastle, spuse Cal. 

La recepţie, Cal prezentă permisele şi întrebă dacă 
monseniorul Pandolfi era disponibil. 

Când Guido Pandolfi cobori din biroul său, îl întâmpină 
pe Cal cu o îmbrăţişare călduroasă. 

— Profesore! Cal! Ce tare mă bucur să te văd! Nu te 
aşteptam până spre sfârşitul verii. 

— Îmi pare rău pentru vizita-surpriză. Guido, aceasta 
este o prietenă de-a mea, Irene Berardino. Irene, 
monseniorul este viceprefectul bibliotecii. 

— Aţi mai fost aici până acum, signorina? întrebă el. 

— Prima vizită. 

— Ei bine, este o bibliotecă foarte specială şi unică, 
desigur, şi profesorul Donovan este unul dintre cei mai 
stimaţi cercetători universitari ai noştri. Avem aproape 
două milioane de cărţi tipărite, zece mii de cărţi pe 
pergament şi o sută de mii de manuscrise, multe, foarte 
multe monede şi medalii vechi şi toate tipurile de artă. 
Există aproape cincizeci şi doi de kilometri de rafturi de 
cărţi, multe dintre ele subterane. Este una dintre marile 


< 197 > 


comori ale lumii. Spune-mi, Cal, cu ce pot să-ţi fiu de folos 
astăzi? 

Cal îi arătă fişa pe care o adusese cu el de la Cambridge. 

— A, VAT GR 1001, spuse Pandolfi, una dintre favoritele 
mele. 

— Ai multe cereri pentru ea? întrebă Cal. 

— Ai fi surprins. Te rog să mă urmezi în sala de lectură 
şi o să ţi-o aduc. 

Ei găsiră scaune libere la una dintre mesele simple, din 
lemn, aflate în sala de lectură, cu bolta în formă de butoi. 
Camera lungă era aproape goală - era prea devreme 
pentru universitari, care preferau să se pregătească mai 
întâi într-o cafenea -, aşa că nu trebuiau să şoptească. 

— Ce este cartea pe care ai cerut-o? întrebă Irene. 

— Este scrisă de un savant bizantin din secolul al 
şaselea, Procopius din Cezareea, care a fost considerat 
ultimul istoric important al lumii vestice antice. Una dintre 
cărţile lui, Istoria secretă, este o povestire intimă a vieţii 
împăratului Justinian, de fapt, este o poveste chiar picantă 
şi scandaloasă în care Procopius spală rufele murdare ale 
lui Justinian şi ale soţiei lui, Teodora. Asta este cea mai 
veche ediţie cunoscută a cărţii, probabil copiată de un 
scrib din secolul al paisprezecelea. Se ştia încă din secolul 
al şaselea că Procopius scrisese cartea, dar a fost pierdută 
multă vreme. Istoricii au căutat secole de-a rândul un 
exemplar, dar s-a dovedit că Biblioteca Vaticanului o 
avusese în tot acest timp, înregistrată sub un alt nume. Un 
bibliotecar de la Vatican, un italian numit Alamanni, a 
descoperit-o în secolul al şaptesprezecelea şi a publicat-o, 
după ce a îndepărtat pasajele cele mai scandaloase. 

Irene ascultase din ce în ce mai nerăbdătoare. 

— Şi ce legătură are cu Giovanni? 

El ridică fişa cu notițe. 

— Poate nimic sau poate că asta. 

Ea citi notiţa: include note de mână din secolul al 
şaptesprezecelea, ale lui Nicolo Alamanni, şi, posibil, 
transcrierea unor note originale ale autorului referitoare le 
relicvele cuielor şi rănile lui Hristos. 


< 198 > 


— Îmi pare rău, spuse ea, nu înţeleg relevanţa. 

— Uite, este o legătură foarte subţire, trebuie să admit, 
dar când am văzut-o, am început să fac unele legături. 
Unu: Mănăstirea Sf. Atanasie este una dintre cele mai 
vechi din Europa, din secolul al şaptelea, poate chiar mai 
veche. Doi: conform singurului călugăr supravieţuitor, 
fratele Ivan, acolo a existat un lanţ lung de stigmatizaţi. 
Trei: stigmatele lui Giovanni au apărut după ce a vizitat 
cripta. Patru: Ce se păstrează de obicei în cripte? 
Morminte şi relicve. Cinci: ... 

— Înţeleg că ai o imaginaţie extrem de bogată sau eşti 
foarte nebun. 

El înclină capul la jumătatea de compliment. 

— Poate că amândouă. 

— Vrei să sugerezi că ar fi putut să existe o relicvă 
foarte importantă în criptă? Unul dintre Cuiele Sfinte ale 
lui Hristos? 

— Mi-a trecut şi asta prin cap. 

— Dar de ce sau cum ar putea o relicvă să provoace 
stigmatele? Şi de ce ar comite unii oameni crime 
înfiorătoare din cauza ei? 

— După cum spuneam, este doar o teorie. El cercetă 
sala de lectură în căutarea lui Pandolfi. De ce îi ia atât de 
mult? întrebă el. 

Minutele se transformară în zeci de minute. 

Când Pandolfi îşi făcu într-un final apariţia, era evident 
că ceva nu era în regulă. 

Monseniorul începu să vorbească cu mâinile înainte de 
deschide gura. 

— Profesore, mi-e teamă că s-a întâmplat o catastrofa. 
Cartea. A dispărut. 

Cal înţelese gravitatea situaţiei, dar Irene întrebă 
inocentă: 

— A împrumutat-o cineva? 

Cal răspunse în locul lui Pandolfi. 

— Există o singură persoană pe acest pământ al 
Domnului căruia i se permite să împrumute o carte din Vat 
şi aceasta este papa. 


< 199 > 


— Şi Sfântul Părinte nu este de vină, vă pot asigura de 
asta, spuse bibliotecarul. lată ce am descoperit. Fişierele 
noastre digitale arată că această carte a fost cerută ultima 
oară de un cercetător din Belgia, un cercetător respectat. 
A fost pusă înapoi pe raft atunci când şi-a terminat munca. 
Deci cartea a dispărut între timp. 

— Care este protocolul în astfel de cazuri? întrebă Cal. 

— Trebuie să închidem imediat biblioteca şi întreg 
personalul trebuie să ajute la căutare, în cazul în care 
cartea a fost clasată greşit. Mai sunt şi alte sarcini pe care 
trebuie să le îndeplinim, din partea personalului. Cal, te 
rog, lasă-mi numărul tău de mobil şi te sun mai târziu, în 
cursul zilei. Până atunci, te rog, nu spune nimic, nu şopti 
nimic, nu posta nimic pe Twitter despre această poveste. 


Guido Pandolfi aranjă în grabă o întâlnire, mai târziu, în 
cursul după-amiezii. El ajunse la biroul cardinalului 
bibliotecar, la Palatul Apostolic, aproape în acelaşi timp cu 
alţi doi oameni. Unul era superiorul său imediat, prefectul 
bibliotecii Vaticanului, un arhiepiscop olandez, iar celălalt 
era un membru al jandarmeriei Vaticanului, adjunctul 
inspectorului general, colonelul Emilio Celestino. 

Cardinalul bibliotecar, Vittorio Pesoa, un bărbat 
încruntat şi corpolent, îndesat în spatele biroului său bogat 
ornamentat, sări peste amabilităţi. El răspundea în faţa 
papei şi cartea lui Procopius era una dintre comorile 
nepreţuite ale colecţiei. 

— Spune-mi ce ştii, ceru el, arătând cu degetul spre 
Pandolfi. 

— Ştim că această carte se afla în bibliotecă, în urmă cu 
trei săptămâni, când a fost solicitată de un cercetător 
foarte respectat. A fost scoasă şi înregistrată înapoi după 
două ore. Unul dintre bibliotecarii mei cei mai de 
încredere a fost cel care a realizat operaţiunea şi ea mă 
asigură că a pus-o la loc în raftul corespunzător, într-una 
dintre noile camere climatizate. 

— Şi tu o crezi? întrebă cardinalul. 

— O cred, eminenţă. Oricum, suspiciunile au căzut 


< 200 > 


imediat asupra altui bibliotecar, un tânăr numit Flavio 
Costa, care este la noi doar de patru ani. El şi-a dat 
demisia brusc, în urmă cu două săptămâni, în maniera cea 
mai nesatisfăcătoare, practic, fără preaviz, şi ne-a oferit 
doar o explicaţie vagă. 

Cardinalul arăta de parcă avea indigestie. 

— Şi crezi că el a furat-o? 

— Aşa bănuiesc. 

— Dar, cu siguranţă, nu este aşa de uşor să ieşi pe uşă 
cu unul dintre manuscrisele noastre, spuse prefectul 
olandez. Cartea, la fel ca toate volumele noastre, ar trebui 
să aibă un cip RFID, care ar fi declanşat alarma. Mai mult, 
toţi angajaţii sunt supuşi unei percheziţii corporale când 
părăsesc clădirea. 

Pandolfi dădu din cap. 

— Toţi bibliotecarii noştri ştiu unde se află cipurile şi 
cum să le îndepărteze şi să le distrugă. Cât despre 
verificările de securitate, permiteţi-mi să-l las pe colonelul 
Celestino să explice această problemă. 

Celestino, un bărbat destul de tânăr, îmbrăcat într-un 
costum civil elegant, spuse: 

— Am parcurs registrul sarcinilor pentru ziua în care a 
demisionat Costa şi am identificat paznicul care a fost 
responsabil pentru percheziţia corporală a angajaţilor. La 
început, el a negat orice fel de nereguli, dar noi am găsit 
dovezi că nu a fost aşa. Camera de securitate de la punctul 
de control al angajaţilor arată că el i-a făcut semn lui Costa 
să treacă neverificat în seara aceea. 

Cardinalul rămase cu gura căscată. 

— Ce? 

— După un interogatoriu insistent, paznicul şi-a 
recunoscut complicitatea, spuse Celestino. Costa i-a dat o 
mie de euro ca să îl lase să treacă fără să-i verifice bagajul. 
Paznicul se află acum în arest. 

— Şi despre Costa ce ştim? întrebă prefectul. 

— Nu răspunde la telefonul mobil sau la cel de acasă, 
spuse Celestino. Colaborăm cu poliţia din Roma şi avem un 
mandat de  percheziţie pentru apartamentul lui. 


< 201 > 


Intenţionez să execut personal acest mandat, chiar acum. 


Celestino însoţi un trio de poliţişti municipali din Roma 
la clădirea de apartamente în care locuia Costa, în 
cartierul San Lorenzo. Era o zonă plină de studenţi, în care 
un bibliotecar începător, prost plătit, şi-ar fi putut permite 
să închirieze o garsonieră. 

În timp ce se pregăteau să intre în clădire, un tânăr cu 
piercing facial se aplecă în afară pe o fereastră de la 
primul etaj şi strigă. 

— Era şi timpul să încetaţi să ne mai ignoraţi, băieţi. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă unul dintre poliţişti. 

— Ne plângem de o săptămână de mirosul de la etajul al 
treilea. 

K 


Când monseniorul Pandolfi îl sună pe Cal, târziu în acea 
după-amiază, ca să-l întrebe dacă era disponibil să se 
întâlnească, Cal îi sugeră să ia cina împreună la Gigetto, în 
cartierul evreiesc, explicându-i că are o poftă nebună de 
anghinare. 

Cal şi Irene sosiră primii şi erau deja la al doilea pahar 
de vin când sosi şi preotul, abia respirând şi cerându-şi 
scuze. 

— Asta este, cu siguranţă, cea mai stranie zi pe care am 
trăit-o vreodată, spuse el şi acceptă un pahar de Pinot 
Grigio. 

— Aţi găsit-o? întrebă Irene. 

— Din păcate, nu, dar ştim ce s-a întâmplat cu ea, până 
la un punct. Aruncă o privire spre ceilalţi clienţi de pe 
terasă şi cobori vocea. Unul dintre bibliotecarii noştri a 
furat cartea şi a demisionat brusc. Probabil că a primit o 
mulţime de bani, pentru că i-a dat unuia dintre paznicii de 
la bibliotecă o mie de euro ca să se uite în altă parte. 

— Ştiţi cine este? întrebă Cal. 

— Da, ştim, dar nu-l putem lua la întrebări, din păcate. 
L-am găsit astăzi după-amiază în apartamentul lui. Era 
mort de mai mult de o săptămână. Asasinat. Cartea nu era 
acolo. 


< 202 > 


— Dumnezeule, suspină Irene. 

Cal se gândi că e pe cale să leşine şi îi umplu paharul cu 
apă. Văzu că o cuprinde un atac de panică. 

— Nu vă simţiţi bine, signorina? întrebă Pandolfi. 

— Îmi revin, spuse ea, neconvingător. Este oribil. 

— Da, o afacere oribilă, consimţi preotul. 

— Ai vreo idee cine este în spatele acestei poveşti? 

— Poliţia din Roma şi Jandarmeria Vaticanului 
investighează, dar, din păcate, nu. Profesore, pot să te 
întreb pentru ce ai vrut să vezi cartea, astăzi? 

Cal se întrebă dacă viceprefectul era suspicios în 
legătură cu momentul solicitării lui. 

— Pentru unul dintre proiectele mele de cercetare 
despre Biserica din secolul al şaptesprezecelea. 

— Textul cărţii Istoria secretă este disponibil. Chiar şi eu 
am mai multe ediţii. 

— Nu textul mă interesează. Ceea ce caut sunt notele în 
latină şi greacă din VAT GR 1001. 

— A, notele, înţeleg. Cele mai multe sunt scrise de 
bibliotecar, Nicolo Alamanni, ca să-l ajute la pregătirea 
primei ediţii tipărite a cărţii. 

— Asta mă interesează, o privire din interior în cenzura 
oficială şi atitudinea bisericii. 

— Ei bine, Procopius n-a ascuns prea multe în materie 
de vicii şi sexualitate la curtea lui Justinian, spuse Pandolfi. 

— Exact, acceptă Cal, în speranţa că Pandolfi nu ştia 
despre celelalte note. Deci este o mare tragedie că a fost 
furată cartea şi o pierdere şi pentru mine, pentru că 
cercetarea mea este blocată. Am mai încercat să văd 
cartea, cu ani în urmă, când mă ocupam de un alt proiect 
de cercetare. Atunci nu era disponibilă, aşa că norocul 
meu cu Procopius nu prea ţine. 

— Când ai făcut cererea anterioară? 

Cal îşi scoase telefonul mobil, verifică agenda şi găsi 
data exactă la care fusese în bibliotecă. 

Pandolfi îşi lovi fruntea cu degetul pentru câteva 
momente şi spuse: 

— Ştii, sunt aproape convins că eram în toiul unui 


< 203 > 


proiect fotografic în perioada aceea. Cardinalul bibliotecar 
din vremea respectivă se hotărâse să acorde unei edituri 
de artă şi de albume fotografice dreptul de publica o carte 
care se numea Comori din Biblioteca Vaticanului. 

— Cunosc cartea. Am un exemplar, spuse Cal. 

— Fotograful angajat de editor şi-a instalat 
echipamentele în laboratorul nostru de restaurare şi 
cartea a fost, probabil, acolo în perioada în care ai 
solicitat-o tu. Sunt destul de sigur că doar pagina de titlu 
din Istoria secretă a fost publicată, până la urmă, dar sunt 
la fel de sigur că au fost fotografiate multe pagini. 

Cal se aplecă în faţă, nerăbdător. 

— Ai aceste fotografii, Guido? _ 

— Îmi pare rău, Cal, dar nu le am. În timp ce Cal se 
dezumflă, dezamăgit, Pandolfi adăugă: Dar editorul le-ar 
putea avea. 


< 204 > 


DOUĂZECI 


Birourile editurii Penta se aflau în apropiere de Piazza 
Navona, într-o casă elegantă, care aparținuse, iniţial, 
străbunicului editorului. Monseniorul Pandolfi îl sunase în 
numele lui Cal. Când Cal şi Irene ajunseră pentru întâlnire, 
în dimineaţa următoare, îi întâmpină Laura Penta, 
preşedinta companiei. 

— Suntem foarte încântați să vă cunoaştem, profesore 
Donovan, îi spuse ea în holul de la recepţie. V-am căutat pe 
Google în dimineaţa asta şi am văzut ce autoritate 
eminentă sunteţi. Vom încerca să vă fim de folos. 

Cal îi mulţumi, menţionă că deţinea câteva dintre cărţile 
de artă şi arhitectură tipărite cu generozitate de editură şi 
o prezentă pe Irene. 

— Berardino, spuse Penta şi se gândi pentru o clipă. 
Acesta este numele preotului cu stigmate care a dispărut, 
nu-i aşa? 

Cal sperase că Irene va răspunde destul de vag, dar ea 
nu o făcu. 

— Sunt sora lui. i 

— Dumnezeule! spuse editorul. Imi pare atât de rău! Ce 
vremuri oribile pentru dumneavoastră. Întâlnirea noastră 
de astăzi are ceva de-a face cu asta? 

Cal răspunse repede. 

— Este doar o coincidență. Irene mă ajută în cercetarea 
mea ca să-şi ţină mintea ocupată. Poliţia se bucură de 
toată încrederea familiei. 

Irene îşi strânse buzele. 

— Da, toată încrederea, spuse ea. 

— Ei bine, urmaţi-mă în camera de consiliu. Avem toate 
fotografiile cărţii Comori din Biblioteca Vaticanului, în 
cutii. Vestea proastă este că, în urmă cu cinci ani, am 
rămas fără cutii de îndosariere a fotografiilor. Aveam 
nevoie urgentă pentru un proiect nou, aşa că l-am prădat 
pe Petru ca să-l plătim pe Pavel. Toate fotografiile din 


< 205 > 


cartea de la Biblioteca Vaticanului au fost transferate în 
cutii mai mari, fără să se respecte organizarea iniţială. Dar 
măcar le-am păstrat. Ne destrămăm pe la cusături, dar nu 
pot suporta să arunc o lucrare pentru care am dat bani. 

Cal albi când văzu masa de conferinţe. Pe ea erau 
îngrămădite mormane de cutii mari de carton, 
neetichetate, pline cu fotografii developate şi foi de 
contact. 

— E o treabă grea, spuse Penta. Din fericire, sunteţi doi. 
Există o maşină de cafea şi apă minerală. Dacă doriţi ceva, 
asistentul meu se află chiar la capătul culoarului. 

Cal deschise o cutie la întâmplare. Era plină până sus cu 
fotografii color. O aşeză pe masă pe cea de deasupra, 
pentru ca amândoi să o vadă. Era o pagină de pergament 
cu caligrafie latină. O întoarse pe dos să vadă dacă scria 
ceva pe spate. Nu scria nimic. 

— Asta este o problemă, spuse el. 

— De ce? 

— Dacă toate sunt ca asta, o să fie nevoie ca eu să citesc 
câteva rânduri din fiecare ca să văd dacă este din Istoria 
secretă. Nu vom putea să împărţim treaba. 

— Cartea este în greacă, nu-i aşa? Ştiu să fac diferenţa 
între latină şi greacă, aşa că pot sorta fotografiile pentru 
tine. Şi dacă văd vreo însemnare pe margini, cu atât mai 
bine. 

Cal îi arătă degetul mare în sus. 

— Inteligent, spuse el. Foarte inteligent. Să-i dăm 
bătaie. = 


În cameră, aerul era înăbuşitor. 

Giovanni era întins pe un pat îngust, iar sudoarea îi 
curgea şiroaie pe faţă. In tavan se învârtea un ventilator, 
dar la o viteză atât de redusă, încât aproape că nu mişca 
aerul. Cele două ferestre erau deschise, dar obloanele erau 
complet închise. Lumina strălucitoare a soarelui arunca 
umbra ramei obloanelor peste vopseaua scorojită de pe 
peretele opus. I se spusese că era inutil să strige după 
ajutor - casa era complet izolată -, dar dacă nu se 


< 206 > 


supunea, va fi bătut. Singurele piese de mobilier erau un 
scaun murdar şi un birou gol. Mai erau o oală de ceramică, 
în care putea să-şi facă nevoile, şi câteva sticle de plastic 
cu apă caldă, fără etichete. Dacă avea nevoie de toaletă, 
trebuia să sune dintr-un clopoțel şi tipul mai scund venea 
cu o eşarfă, îl lega la ochi şi îl conducea la o toaletă, 
undeva pe hol. 

Călătoria cu barca se terminase noaptea trecură şi, când 
acostaseră, îi puseseră din nou gluga pe cap şi fusese dus 
o distanţă scurtă până la o maşină. Acolo, un al treilea 
bărbat îi salutase pe cei doi în limba germană. Călătoria cu 
maşina durase mai bine de o oră. Când fusese scos din 
maşină, auzise greieri, aşa că presupusese că se aflau 
undeva la ţară. Pantofii lui scârţâiseră pe pietriş şi apoi 
intrase într-o casă. Gluga îi fusese scoasă abia în acest 
dormitor. 

Cheia se răsuci în broască şi bărbatul solid intră cu două 
sandviciuri subţiri pe o farfurie de hârtie. Aparent, camera 
lui Giovanni nu era singura care era fierbinte, pentru că 
bărbatul era fără tricou şi pielea lui bronzată strălucea de 
transpiraţie. Giovanni se uită la el pentru o clipă, apoi 
întoarse privirea în altă parte, jenat. Singurele dăţi când 
văzuse un asemenea piept masiv fuseseră la cinematograf, 
în filmele de acţiune. 

— Mănâncă, spuse Gerhardt. 

Giovanni îşi ridică mâinile. Din rănile de la încheieturile 
sale sângele trecuse prin bandaje, le muiase, iar patul era 
pătat cu sânge. 

— Se poate să-mi schimb bandajele? întrebă el. 

— Nu avem tifon, îi răspunse Gerhardt. O să-ţi aduc 
nişte fâşii de pânză mai târziu, îi spuse privindu-l cum 
mănâncă cu lăcomie până la ultimul dumicat de pâine cu 
brânză. A venit timpul să-mi spui ce ai găsit în interiorul 
criptei. 

— Nu pot decât să repet ce ţi-am spus şi mai înainte. Nu 
era nimic. 

— 'Ţi-am dat de mâncare. M-am purtat frumos cu tine. 

— Să mă răpeşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos. Să 


< 207 > 


mă răneşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos. 

— Îţi las timp până diseară să te gândeşti. Voi reveni la 
lăsarea întunericului şi te voi răni mai rău decât data 
trecută. O să-mi spui ce ţi-a dat călugărul în criptă. A fost 
un ţăruş, cred. Îmi vei spune unde se află. Până atunci, nu 
vei mai primi mâncare. Eşti gras. Poţi să rezişti multă 
vreme. Şi fără excursii la toaletă. Vei folosi podeaua. 

Gerhardt se întoarse să ridice oala ceramică şi vărsă, 
intenţionat, urina pe podea. Când făcu asta, Giovanni văzu 
bine bicepsul stâng şi restul tatuajului pe care-l văzuse pe 
barcă. 

K 


— Patru terminate, mai sunt şaisprezece. 

Cal puse la loc capacul cutiei, o ridică de pe masă şi o 
aşeză pe podea, lângă celelalte trei pe care le verificaseră. 

— La viteza asta, o să fim aici şi mâine, spuse Irene, în 
timp ce-şi întindea mâinile deasupra capului. 

Ea deja sortase mare parte din fotografiile aflate în cutia 
următoare, în grămezi, în funcție de limba textului: latină, 
greacă, altele. Inițial, Cal îi verificase munca, să se asigure 
că nicio fotografie cu texte greceşti nu scapă în grămada 
de latină, dar, după o vreme, constatase satisfăcut că ea le 
alegea corect. 

El tocmai se întindea după grămada de fotografii 
greceşti din a cincea cutie când se opri brusc şi se holbă la 
zid. 

Doar că nu vedea zidul. 

Vedea altceva, o imagine în negru şi crem. 

Respirația i se acceleră şi pulsul o luă la goană. 

În cele din urmă, clipitul lui păru să şteargă imaginea şi 
el privi spre Irene, dar îşi dădu seama că şi ea clipea, cu o 
expresie dezorientată pe faţă. 

— Tocmai am văzut ceva, spuse ea. 

— Şi eu am văzut. 

— O să desenez, spuse ea repede. Dă-mi un pix, te rog. 

El scoase două pixuri şi două bucăţi de hârtie din geanta 
lui şi amândoi începură să deseneze. 

Când terminară, îşi împinseră desenele peste masă, unul 


< 208 > 


altuia. 
Erau identice. 


ih 


x 


Avură nevoie să facă o plimbare în Piazza Navona ca să 
se liniştească. 

Printre discuțiile în toate limbile ale turiştilor şi sunetul 
apei care curgea din Fântâna Celor Patru Fluvii a lui 
Bernini, încercară să dea un înţeles ultimului mesaj pe 
care-l primiseră. 

— Eşti un artist cu mult mai bun decât mine, spuse el, 
privind la cele două schiţe pe care le ţinea în mâini. 

— Dar sunt la fel, asta-i clar, spuse ea. E un fel de simbol 
nazist, nu-i aşa? 

Cal aprobă. 

— Acelea sunt, cu certitudine, fulgerele SS. 

— Şi între ele? întrebă ea. Un fel de suliță? 

— Nu o recunoşti? întrebă Cal. 

— Ar trebui? 

— Nu este orice suliță. Este Lancea Sfântă. 

El îi povesti istoria ei: cum fusese crăpată în secolul al 
unsprezecelea de un meseriaş care încercase să introducă 
în relicvă ceea ce se credea că este un cui sfânt şi o 
peticise cu o teacă de aur, cum fusese luată de nazişti la 
Anschluss şi cum fusese returnată la Viena de aliaţi. 

— Dar unde ar putea să vadă Giovanni acest gen de 


< 209 > 


simbol? întrebă ea. O pictură, un afiş, o carte? 

— N-am idee, spuse Cal. Sunt sigur că nu l-am mai văzut 
până acum. Dacă l-aş fi văzut, mi-aş fi amintit. Ce nu pot să 
înţeleg este de ce, întâi, ne-a arătat numai jumătatea de jos 
a simbolului. N 

— L-a impresionat, spuse ea. Întâi partea de jos, apoi 
întregul. Noi nu vedem tot ceea ce vede el, asta este sigur, 
aşa că este posibil să vedem doar lucrurile care sunt cele 
mai importante, poate cele care îi provoacă cel mai mare 
stres. Şi trebuie să-ți spun, Cal, oricât de tulburător ar fi să 
primesc aceste - nu ştiu cum să le spun - transmisii, îi 
mulțumesc lui Dumnezeu că îmi spun că el este în viață. 

Ocoliră aproape complet piața în tăcere. In fața bisericii 
Sant Agnese in Agone, un băiat scăpă mingea cu care se 
juca şi tatăl său alergă după ea. Cal o opri cu pantoful şi o 
aruncă spre tânăr. Când acesta o prinse, Cal observă un 
tatuaj cu o busolă pe braţul lui drept, tăiat şi acoperit pe 
jumătate de mâneca tricoului. 

— Mulţumesc, spuse bărbatul. _ 

— Cu plăcere, murmură Cal. În timp ce bărbatul se 
îndepărta, Cal îi şopti Irenei. 

— Priveşte la braţul lui drept. 

— Da. Şi ce? 

— Uită-te ce acoperă mâneca lui pe jumătate. 

— Dumnezeule atotputernic, spuse ea. Giovanni se uita 
la tatuajul cuiva. 


Reveniră în camera de consiliu de la Penta şi se apucară 
să sorteze mai departe cutiile cu fotografii. În timp ce 
lucrau, discutară despre ce ar putea face cu noua lor 
informaţie. 

— Poate că ar trebui să-i arătăm desenele noastre lui 
Cecchi, spuse ea. 

— Şi să-i spunem ce, că am primit mesaje paranormale 
de la fratele tău? 

— E adevărat. 

— Nu cred că ar considera asta ca o informaţie în baza 
căreia să acţioneze, nu crezi? 


< 210 > 


Ea se gândi o clipă. 

— Cu siguranţă va crede că suntem nebuni, spuse într- 
un târziu. 

— Hai să încercăm să obţinem mai multe informaţii 
înainte să ne distrugem credibilitatea. Uite ce o să fac eu. 
Când ajungem înapoi la hotel, o să intru on-line şi o să văd 
dacă pot găsi o imagine care să semene cu emblema 
vreunei unităţi SS din timpul războiului sau de după 
război. Dacă găsim ceva, poate putem descoperi o cale să 
îi atragem atenţia lui Cecchi, fără să invocăm 
paranormalul. Apoi el apucă o grămadă de fotografii şi 
spuse: 

— Haide, mai avem doar douăsprezece cutii. 


Până când trebuiră să părăsească birourile Penta, nu 
găsiseră nici măcar una dintre fotografiile cărţii Istoria 
secretă. Mai erau cinci cutii nedesfăcute, aşa că aranjară 
să revină dimineaţă ca să termine treaba. 

Merseră pe jos înapoi la hotel prin soarele orbitor şi 
imediat se duseră în camera lui Cal, unde el îşi scoase 
laptopul şi ea o sună mai întâi pe mama ei şi apoi pe maica 
Vera să afle dacă mai aveau noutăţi de la poliţie. Când 
termină, îl întrebă pe Cal dacă poate să deschidă 
televizorul să vadă ştirile. 

Ştirile despre căutarea lui Giovanni erau permanente, 
dar fără relevanţă. Un purtător de cuvânt al poliţiei locale 
confirma doar că nu aveau nicio pistă în investigația lor şi 
că fusese consultată unitatea ROS a Carabinierilor. Pentru 
a ocupa timpul de emisie, echipa de filmare din Monte 
Sulla luase interviuri oamenilor de pe stradă şi obținuse 
doar exprimarea, mult prea previzibilă, a îngrijorării 
pentru siguranţa preotului lor. 

— Ai găsit ceva? întrebă ea, oprind televizorul. 

— Încă nimic, spuse Cal. O mulţime de sulițe, o mulţime 
de fulgere SS, nicio combinaţie. Serveşte-te cu o bere, vin, 
ceva mai tare din minibar. 

— Nu prea-mi place alcoolul, dar o să iau un suc, dacă 
nu te deranjează. 


< 211 > 


— Sigur. Ştii, eşti a doua femeie pe care o întâlnesc într- 
o lună şi care nu bea. 

— Şi asta ţi se pare neobişnuit? întrebă ea. 

— Din experienţa mea, da. Probabil că este doar o 
prejudecată. Nu am tendinţa să gravitez în jurul 
antialcoolicilor. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc. 

— Nu am vrut să o spun în sensul ăsta. Este mai mult o 
acuzare pentru mine. Aversiunea ta faţă de alcool se 
extinde şi la a-l manevra? 

— Sigur că nu. 

— Atunci ai putea să torni toate sticlele alea mici de 
votcă într-un pahar? 

Ea făcu o grimasă şi îi aruncă o privire. 

— Sunt trei. 

— Este dezamăgitor, dar trei vor trebui să-mi ajungă, 
deocamdată. 

Ea îi întinse un pahar umplut pe jumătate. 

— Sper ca ficatul tău să nu cedeze înainte să-l găsim pe 
Giovanni. 

El nu fu sigur dacă ea glumea. 

După o vreme, înjură ecranul şi îşi scoase telefonul 
mobil pentru a face o fotografie a desenului său cu lancea. 

— Am o aplicaţie pe telefon care poate căuta după 
imagine. Compari o imagine-ţintă cu baza de date a 
Google. Merită să încerc. În mai puţin de un minut începu 
să mârâie. Nimic. Nici măcar pe aproape, spuse el. Vrei 
ceva de mâncare? 

— Nu, spuse ea. Sunt obosită. Poate am să cer o salată 
de la room service şi mă culc devreme. 

El o conduse până la uşă. 

— Odihneşte-te bine. Ne întâlnim în hol, mâine la 
aceeaşi oră. * 


Camera Irenei se afla la etajul patru, cu vederea spre 
piața mică şi aglomerată din spatele Panteonului. 
Adormise repede, cu ferestrele deschise, dar se trezise 
chiar înainte de nouă seara, din cauza zgomotului. Închise 


< 212 > 


geamurile, se urcă înapoi în pat şi, curând, adormi la loc, 
dar, câteva minute mai târziu, începu să gâfâie. 

Se ridică imediat în picioare, cu inima bătându-i să-i 
sară din piept, luptându-se să respire. 

— Ce se întâmplă, pentru Dumnezeu? murmură ea. 


Bărbatul mai scund îl ţinea pe Giovanni, care se zbătea, 
întins pe pat, în timp ce Gerhardt turna apă peste prosopul 
care acoperea faţa preotului. 

— Unde este? întrebă el. Spune-mi unde este. 

El ridică prosopul şi îi permise lui Giovanni să se ridice 
în fund, tuşind şi înecându-se şi făcând spume la nas şi la 
gură. 

— Este neplăcut, nu? spuse Gerhardt. O să fac asta iar, 
şi iar, şi iar, până când o să vorbeşti cu mine. Fii rezonabil. 
Este atât de uşor să-mi spui ceea ce vreau să ştiu. Ce zici? 

— Du-te dracului, hârâi Giovanni. 

— Un asemenea limbaj la un om al bisericii... Hai să mai 
dăm o tură de înot, vrei? 


Irene alerga în sus pe scările hotelului, îmbrăcată în 
cămaşă de noapte şi halat şi tuşind continuu. În faţa uşii 
lui Cal, putu să audă că şi el tuşea. Imbrăcat doar în 
pantalonii scurţi de alergare, el deschise repede uşa. 
Pentru o clipă, se uitară unul la celălalt, cu feţele roşii, 
înainte ca el să o tragă în cameră. 

— Şi tu? întrebă el. 

— A fost oribil. Mă înecam, suspină ea. Ce îi fac lui 
Giovanni? 

El o aşeză şi îi turnă nişte apă în pahar, dar ea părea să 
se teamă instinctiv de apă. i 

— Probabil că vor ceva de la el, spuse Cal. Incearcă să-l 
facă să vorbească. 

— Trebuie să-l ajutăm. 

— Ştiu. 

— Mi-e teamă să mă întorc în camera mea, spuse ea. 

El avea două paturi şi trase cuvertura de pe cel 
nefolosit. 


< 213 > 


— Poţi rămâne aici, dacă vrei, spuse el. Mi s-a spus că 
nu sforăi. 


Dimineaţă, Irene se trezi înaintea lui Cal şi plecă, în 
vârful picioarelor, spre camera ei, să se îmbrace. Pe hol, o 
cameristă o văzu plecând în halat şi îndreptându-se spre 
scări. Irene îşi lăsă ochii în pământ şi roşi. Se întâlni cu Cal 
mai târziu, în hol, şi, pe drumul spre editura Penta, intrară 
într-o cafenea să bea o cafea. 

— Ai dormit bine? întrebă el. 

— Nu prea, tu? spuse ea, somnoroasă. 

— Nu prea. 

Două ore mai târziu se aflau în camera de consiliu de la 
Penta, la penultima cutie şi speranţele lor păleau. 

— Cutia asta are ceva fotografii cu manuscrise greceşti, 
întrerupse Irene tăcerea. 

Cal se ridică să arunce o privire peste umărul ei şi îi 
smulse o fotografie din mână. 

— Asta e, spuse el, triumfător. VAT GR 1001, Procopius. 
Continuă. Asta e cutia care ne trebuie. 

Cal era bun cunoscător al grafiei medievale greceşti şi 
scană rapid plăcile fotografice. Fiecare a doua pagină sau 
aproape avea note laterale. Unele erau în latină, scrise de 
mâna bibliotecarului Alamanni, a cărui primă preocupare 
părea să fie omiterea referinţelor pornografice la 
împărăteasa Teodora, o femeie pe care Procopius o 
detesta, cu certitudine. 

Irene îşi putea da seama, după felul în care arăta grafia, 
care fotografii erau după Istoria secretă. Ea îl anunţă că 
mai rămăseseră doar cinci fotografii în serie. 

— N-au fotografiat toate paginile, murmură Cal. Sper să 
avem noroc. 

Şi avură. 

Următoarea fotografie îl făcu pe Cal să lovească de 
bucurie cu pumnul în masă. 

— Da! 

Irene se aşeză lângă el şi Cal îi arătă pasajul care-i 
provocase explozia de bucurie. 


< 214» 


— Este aici, spuse el. Cartea a şaptesprezecea, 
Procopius scrie despre crimele împărătesei Teodora. Uite 
aici pasajul: 


Când îl închise în Egipt, după ce el suferise atâtea 
umilințe, pe care le-am descris mai devreme, ea tot 
nu era satisfăcută de pedeapsa bărbatului şi nu 
încetă să caute martori falşi împotriva lui. Patru ani 
mai târziu, ea reuşi să găsească doi membri ai 
partidului verde care luaseră parte la insurecția de 
la Cyzicus şi despre care se spunea că participaseră 
la asaltul împotriva episcopului. 


— Vezi aici? Lângă cuvântul episcop este o notă, în 
greacă, ce poate să fie o transcriere din secolul al 
paisprezecelea a unei adăugiri pe care o făcuse Procopius 
la ediţia originală. 


Eusebiu, episcop de Cyzicus, căruia i-au apărut 
rănile lui Hristos când a luat în mâinile sale cuiul 
sfânt al împărătesei Elena. 


— Giovanni, şopti ea. Sărmanul meu Giovanni. Îl 
torturează ca să găsească relicva. Dar pentru ce o doresc 
atât de tare? 

Cal scutură din cap şi spuse: 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu. 


< 215 > 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Găsiră un restaurant liniştit şi se aşezară la o masă din 
spate, cu o copie a fotografiei cu nota respectivă aşezată 
chiar lângă platoul cu pâine. 

— Ce ar trebui să facem acum? întrebă ea. 

El îi spuse că îi venise o idee, când nu reuşise să 
adoarmă, în miezul nopţii. O cunoştinţă de-a lui ar putea 
să-i ajute cu identificarea simbolului SS. In dimineaţa 
aceea, înainte să plece spre editură, dăduse un telefon şi 
aştepta un răspuns. 

— Şi eu m-am gândit, în miezul nopţii, spuse ea. 

— Credeam că ai adormit, spuse el. 

— Şi eu credeam că ai adormit. _ 

— Mi-aş fi dorit să fi zis ceva, spuse el. Îmi doream să 
vorbesc. 

— Nu am obiceiul să-mi petrec nopţile prin camerele 
străinilor, spuse ea. Presupun că nu prea ştiu cum să mă 
port. 

El rupse un baton de pâine. 

— Cum poţi să consideri un om cu care împărtăşeşti 
nişte viziuni un străin? 

Ea râse. 

— Excelent spus. 

— Deci, la ce te gândeai? 

Chelnerul veni să le ia comanda şi când plecă, ea îi 
răspunse. N 

— Nu sunt savant, Cal. Sunt profesor de ştiinţe. li învăţ 
pe tineri bazele materiilor ştiinţifice: biologie, chimie, 
fizică. Ştiu multe lucruri despre o mulțime de subiecte 
ştiinţifice, dar cunoştinţele mele nu sunt destul de 
profunde ca să înțeleg subiecte foarte tehnice, în special în 
domeniul fizicii. 

— De ce fizică? 

— Când l-am văzut pe Giovanni mergând pe stradă în 
Francavilla - atunci când ştiam că se află la Monte Sulla -, 


< 216 > 


am făcut câteva Cercetări despre bilocaţie şi am aflat că şi 
despre Padre Pio se spunea că are această putere. N-am 
pierdut prea multă vreme cu asta, dar au fost anumite 
lucruri pe care le-am citit şi care mi-au atras atenţia. Erau 
articole care spuneau că bilocaţia şi alte fenomene psihice 
pot fi explicate cu ajutorul principiilor mecanicii cuantice. 
Ai auzit vreodată de ceva numit inseparabilitate cuantică? 

— Am fost mai mult decât inseparabil de câteva ori în 
viaţă. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Sigur nu la asta mă refeream. 

— Atunci, nu. Despre ce e vorba? 

— Aş putea încerca să-ţi explic, dar s-ar putea să nu o 
fac corect. Cunosc pe cineva care este mai calificat să 
răspundă întrebărilor şi care ne poate ajuta să decidem 
dacă putem găsi o explicaţie pentru ceea ce se întâmplă cu 
Giovanni şi cu noi. 

— Crezi că merită să pierdem vremea? 

— Să cauţi cunoaşterea ii cai întotdeauna, nu crezi? 

Cal mai fusese şi înainte la Universitatea Sapienza din 
Roma, dar întotdeauna pentru a vizita Facultatea de 
Istorie, Cultură şi Religie. Nu-şi închipuise niciodată că ar 
avea vreun motiv să calce pe la cea de Fizică. 

Irene fusese studentă a facultăţii timp de doi ani, într-un 
moment din viaţa ei în care îşi dorise să devină cercetător 
în biologie. Dar aspiraţiile ei contraveniseră conştiinţei ei, 
aşa că se hotărâse să abandoneze universitatea şi se 
întorsese la Francavilla ca să aibă grijă de mama ei 
singură şi ursuză. O carieră de profesor de ştiinţe în 
Abruzzo ar fi trebuit să fie suficientă. În timpul petrecut la 
universitate, ea participase la cursurile de fizică ale 
profesorului Enzo Calipari. Când sunase, el nu-şi amintise 
de ea, desigur - fuseseră atât de mulţi studenţi de-a lungul 
anilor -, dar răspunsese cu o invitaţie amabilă şi imediată. 

Calipari era chel, cu capul ascuţit, de forma unui glonţ, 
şi avea trupul slăbănog al unui ciclist entuziast. Se 
întâmpla ca el să fi făcut studii postdoctorale de fizică 


< 217 > 


teoretică, la Harvard, cu mulţi ani în urmă, şi el şi Cal 
descoperiră că aveau câteva cunoştinţe comune. 

El îşi ceru scuze pentru înghesuiala din biroul lui şi se 
plânse câteva minute despre felul în care erau trataţi 
profesorii în Italia. De îndată ce-şi mută bicicleta pe hol, se 
făcu loc pentru ca toţi trei să se aşeze. 

— Îmi cer scuze că nu mi-am amintit de dumneavoastră, 
signorina Berardino, spuse el. 

— Cum aţi fi putut, spuse ea. Am fost genul de student 
care întotdeauna stătea în mijlocul sălii de curs şi 
niciodată nu punea întrebări. 

— Trebuie să vă spun că, după ce aţi sunat astăzi de 
dimineaţă, am fost intrigat de întrebarea dumneavoastră 
şi, după ce am căutat pe internet şi am aflat legătura cu 
Padre Gio, sunt chiar şi mai curios. Desigur, sunt la curent 
cu ce i s-a întâmplat fratelui dumneavoastră şi aveţi toată 
simpatia mea. 

— Vă mulţumesc. Este o perioadă foarte dificilă. 

— Dar aţi venit să aflaţi despre inseparabilitatea 
cuantică, spuse fizicianul, şi sunt fericit să fiu umilul 
dumneavoastră ghid. 

— Probabil că este o idee nebunească faptul că situaţia 
fratelui meu ar putea avea legătură cu fizica cuantică, dar 
nu strică niciodată să întrebi. 

— Foarte adevărat, foarte adevărat, spuse Calipari. Ne 
câştigăm existenţa vorbind. Acum, puţină informaţie de 
bază. Inseparabilitatea cuantică este un subiect despre 
care se vorbeşte mult în ultima vreme, dar nu este un 
principiu nou. Derivă din ecuaţiile aflate la baza fizicii 
clasice şi ale mecanicii cuantice. Se referă la 
comportamentul particulelor subatomice, cum ar fi 
electronii sau fotonii, care au interacţionat în trecut şi apoi 
s-au separat. 

Dacă două particule cuantice sunt conectate, ele devin, 
de fapt, două părţi ale unei singure unităţi. Ce se întâmplă 
cu una dintre particulele interconectate se întâmplă şi cu 
cealaltă, indiferent cât de departe sunt una de alta. Să 
presupunem că avem două particule, electroni, să zicem, 


< 218 > 


care au fost odată unul lângă celălalt şi acum sunt 
separați. Şi să zicem că această separare nu este de un 
micron sau un metru, ci poate fi chiar şi de un an-lumină 
sau pot fi separați de întregul Univers. 

Mai mult, să ne imaginăm că aceste două particule au 
avut o rotaţie combinată egală cu zero: unul se învârte în 
sensul acelor ceasornicului şi celălalt se învârte în sens 
invers. Dacă vrem să influenţăm o particulă, să spunem că 
îi imprimăm o rotire în sensul acelor ceasornicului, 
inseparabilitatea cuantică ne spune că cealaltă particulă 
va trebui să se învârtă instantaneu în sens invers, 
indiferent cât de departe a călătorit a doua particulă. Şi 
vreau să spun instantaneu. Chiar dacă se află în celălalt 
capăt al galaxiei, geamănul îndepărtat va începe să se 
învârtă în sens opus, mai repede decât ar putea lumina să 
călătorească între ei. 

Cal sublinie că, fiind profan, întâmpina greutăţi în a se 
adapta acestui concept. 

— Ei bine, Cal, nu eşti singurul. De fapt, ai o companie 
selectă. Cu şaptezeci de ani în urmă, Albert Einstein a spus 
o frază celebră, că, dacă ecuaţiile teoriei cuantice prevăd o 
asemenea aberaţie, atunci cu atât mai rău pentru teoria 
cuantică. El a numit ideea inseparabilităţii drept „acţiuni 
ciudate la distanţă”. 

— Credeam că Einstein nu a greşit niciodată, spuse Cal. 

— Aproape niciodată, spuse fizicianul. Aceasta este una 
dintre rarele lui greşeli. 

Irene interveni politicoasă. 

— Dar Einstein a spus şi că nimic nu poate să meargă 
mai repede decât viteza luminii. 

— Ei bine, cu siguranţă nu s-a înşelat în legătură cu 
asta; el a dovedit că informaţia nu poate să călătorească 
mai repede decât viteza luminii. Dar, în 1964, fizicianul 
irlandez John Bell a dovedit matematic faptul că teoria 
cuantică necesită inseparabilitate şi că particulele tot se 
pot influenţa una pe alta, instantaneu, chiar şi atunci când 
sunt foarte îndepărtate. Asta spune tot despre ciudăţenia 
fundamentală a principiului potrivit căruia Einstein poate 


< 219 > 


să aibă în acelaşi timp dreptate şi să şi greşească în 
legătură cu imposibilitatea de a depăşi viteza luminii. 

Sunt un fizician teoretician. Singurul lucru pe care îl fac 
cu mâinile, profesional, este să scriu pe o tablă. Dar colegii 
mei din toată lumea, care se ocupă de fizică experimentală, 
au conceput nişte experimente fantastice, în ultima vreme, 
pentru a dovedi fără nicio urmă de îndoială că această 
legătură cuantică este un fenomen real. Şi nu e vorba 
numai despre perechi de particule. De exemplu, un articol 
recent descrie inseparabilitatea dintre trei mii de atomi cu 
un singur foton. Un alt experiment a confirmat legătura 
atunci când fotonii erau separați de peste o sută de 
kilometri. Este un fenomen real, prieteni. 

— Trei mii de atomi nu înseamnă mare lucru, spuse 
Irene. Ce credeţi despre lucruri mai mari? 

— Bine. Ce spuneţi de ceva de mărimea unei găuri 
negre? Einstein a arătat că două găuri negre pot fi 
conectate prin spaţiu, prin aşa-numita gaură de vierme. 
Acum, pare că această conectare poate fi o manifestare a 
inseparabilităţii cuantice, o formă de comunicare cuantică 
între obiecte de mari dimensiuni care sunt separate de 
spaţiu şi chiar de timp. Inseparabilitatea cuantică - 
„acţiunea ciudată la distanţă”, care l-a tulburat atât de 
mult pe Einstein - poate să apară creând o conectare 
spaţială care coase împreună spaţiul şi timpul. 

Cal văzu cum Irene inspiră adânc şi ezită înainte să pună 
următoarea întrebare. Când reuşi, păru să se scuze, ca şi 
cum i-ar fi fost ruşine că se face de râs în faţa unui reputat 
om de ştiinţă. 

— Pot să vă întreb ceva? Credeţi că minţile umane pot să 
se interconecteze? întrebă ea. 

— Deci, domnişoară, ştiam că urma să puneţi şi această 
întrebare şi trebuie să spun că, în ceea ce priveşte fizica 
experimentală, domeniul inseparabilităţii cuantice este 
prea recent pentru a-şi permite altceva decât speculaţii. 
Dar nu este mintea doar o colecţie de particule subatomice 
aranjate într-o complexă structură biologică? În teorie, aş 
spune că minţile pot fi, fără discuţie, interconectate. Cu 


< 220 > 


siguranţă că cercetătorii în domeniul perceptiei 
extrasenzoriale sau PSI, aşa cum o numesc ei, folosesc 
inseparabilitatea pentru a explica premoniţiile, experiențe 
împărtăşite de gemeni care sunt separati în spaţiu, genul 
ăsta de lucruri. Înţeleg din telefonul dumneavoastră de mai 
devreme că aţi avut anumite experienţe legate de fratele 
dispărut. 

Ea aprobă din cap. 

— Amândoi am avut. Cal şi cu mine. 

— Pot să întreb care au fost acestea? 

Cal răspunse cu o altă întrebare. 

— Ne-ar plăcea să vi le împărtăşim, dar putem să fim 
siguri că veţi păstra această conversaţie privată? 

Calipari bătu din palme, încântat. 

— Desigur. Este pentru prima dată când, în calitate de 
fizician, mi se cere să păstrez  confidenţialitatea. 
Consideraţi-mă confesorul dumneavoastră în fizică. El îşi 
şterse brusc încântarea de pe faţă. lertaţi-mă, domnişoară. 
Fratele dumneavoastră este preot. Nu vreau să iau în râs 
situaţia în care se află. 

Irene îl asigură că nu se supărase şi îi povesti despre 
bilocaţie, despre viziuni, despre experienţele lor comune 
de durere şi sufocare, care păreau să provină de la 
Giovanni. 

Calipari se agită în scaun. 

— Uitaţi ce e. Nu ştiu ce aş putea să vă spun. Atât cât 
pot să-mi dau eu seama, sunteţi nişte observatori sobri, 
credibili, nu un cuplu de fani new age. S-ar putea spune că 
aţi avut, amândoi, cu siguranţă, un fel de conexiune 
psihică cu fratele dumneavoastră. Dar să folosiţi 
inseparabilitatea cuantică? Asta nu poate fi altceva decât o 
ipoteză care nu poate fi dovedită. Intrebarea pe care v-o 
pun eu este de ce Giovanni Berardino? Ce îl face pe el să 
fie acest individ rar, care este capabil să stabilească acest 
fel de legături, interconexiuni sau orice altceva? 
Faimoasele sale stigmate au vreo legătură cu acest mod al 
vostru de a gândi sau stigmatele sunt doar vrăjeală? 

Cal o întrebă pe Irene dacă poate să încerce el să 


< 221 > 


răspundă şi ea fu de acord. 

— Ne gândim la toate -  stigmatele,  bilocaţia, 
conectivitatea -, toate duc la ceva la care a fost expus 
Giovanni, spuse Cal. 

— Şi ce ar putea fi lucrul acesta? 

— Una dintre veneratele relicve ale lui Hristos. 

Calipari privi pe fereastră la o zonă cu iarbă unde 
studenţii se bucurau de ziua frumoasă de vară. 

— Uitaţi cum stau lucrurile. Eu nu sunt o persoană 
religioasă, dar nu sunt nici ateu. Ştiu că sunt multe lucruri 
pe care nu le ştiu. Ateismul implică o anumită siguranţă pe 
care eu, pur şi simplu, nu o am. Dar dacă pot accepta 
posibilitatea ca acest fenomen miraculos al învierii lui lisus 
chiar să se fi întâmplat, atunci pot să accept şi că un obiect 
fizic - unul care a fost în contact cu lisus - poate să 
determine o demonstraţie dramatică a inseparabilităţii 
cuantice, sărind peste spaţiu şi timp. Ceva care presupune 
că un om din secolul douăzeci şi unu suferă de aceleaşi 
traume ale răstignirii pe care le-a suferit un alt om în 
secolul întâi. n 


Giovanni se bucurase de sublimul răgaz al uneia dintre 
viziunile sale. Aceasta îl purtase departe de camera 
fierbinte, fetidă, şi întrerupsese durerea constantă a 
stigmatelor sale. Fața familiară pe care o văzu era atât de 
blândă, de iubitoare, încât el dori să fi fost ultima imagine 
pe care să o vadă. Nu dorea să se mai întoarcă. 

Dar chiar atunci Gerhardt descuie uşa. 

— Locul ăsta este dezgustător. Cum poţi suporta 
mirosul? 

Şi viziunea se termină brusc, aşa cum se sparge un 
balon de săpun. 

Preotul stătea, năucit, întins pe patul său acoperit cu o 
crustă de sânge coagulat şi murdar. Îşi întoarse faţa spre 
perete. 

— Toate astea se pot termina, spuse Gerhardt şi îşi puse 
o cârpă la nas. Tot ce trebuie să faci este să te descarci de 
povara acestui secret al tău. Ce încerci să protejezi? O 


< 222 > 


bucată de fier? Ce importanţă are cine este în posesia ei? 
De ce ai fi tu un păstrător mai bun decât mine? 

Giovanni şopti ceva. 

— Ce-ai spus? 

El îşi întoarse faţă spre torţionarul său. 

— Am spus că am făcut o promisiune. 

— Cui? Bătrânului călugăr Augustin? Nu ţi-am spus că e 
mort? 

— Mort? 

— Da, destul de mort. Eu l-am omorât, să ştii. Nu voia să 
vorbească. Desigur, pe tine nu te pot omori pentru că dacă 
tu dispari, secretul dispare odată cu tine. Aşa că trebuie să 
te ţin în viaţă. Dar asta nu înseamnă că o să-ţi placă viaţa 
ta. O să te rănesc în continuare până când îmi vei spune. 
Astăzi trebuie să fac o alegere. Îţi provoc durere sau te 
tratez cu apă? Poate mă ajuţi să aleg. Care dintre astea ar 
trebui să fie? 

— Te rog, lasă-mă în pace. 

— Nu pot face asta. Colegii mei devin nerăbdători. 

— Doar spune-mi pentru ce îl vor oamenii ăştia? 

Gerhardt trase scaunul şi se aşeză cu faţa spre spătar, 
îmbrăţişând spătarul cu mâinile şi odihnindu-şi capul pe 
braţe. 

— Asta e bine. Este pentru prima dată când îl recunoşti. 

— Mi-e foarte foame. 

— Sunt convins că-ţi este. Avem mâncare excelentă la 
bucătărie. Pui, friptură, cartofi copţi. Eu nu sunt un 
bucătar atât de bun, dar prietenul meu este talentat. Tot 
ce trebuie să faci este să vorbeşti. 

— Te rog. 

Gerhardt se ridică şi răsturnă scaunul cu o lovitură. 

— Credeam că facem nişte progrese aici. Dar văd că eşti 
încăpățânat. O să mă întorc în curând cu prietenul meu. M- 
am hotărât. Soluţia era simplă. Întâi te vom trata cu apă şi 
apoi îţi vom provoca durere. Tot ce-i mai bun din ambele. 

Giovanni ridică privirea spre tavan şi rosti câteva 
cuvinte, fără sunet. 

— Nu te aud. 


< 223 > 


— Îţi voi spune ce vrei să ştii, dacă îmi promiţi ceva. 
— Ce ai vrea să-ţi promit? 
— Că nu ai să faci rău familiei mele. 


Schneider era într-o întâlnire a comitetului de 
supraveghere al băncii sale când al doilea telefon al său, 
foarte puţin folosit, începu să vibreze în buzunarul hainei. 

Se scuză şi se duse în partea cealaltă a apartamentului 
executiv, în intimitatea biroului său. 

— Da, Gerhardt. Ce veşti ai? 

— Ştiu unde este. 

— Înţeleg. Unde? 

— Francavilla. De unde este el. 

— Vreau să mergi tu acolo. Nu vreau să încredinţez 
treaba asta unui terţ. 

— O să am nevoie de un localnic. Nu vorbesc italiană. 

— O să mă ocup de asta. 

— Mama şi sora lui locuiesc acolo. El nu vrea să le facem 
Tău. 

— Sunt convins că nu vrea. Dacă ele sunt acasă când te 
duci după el, nu ne permitem să le lăsăm să discute cu 
poliţia. 

— Înţeleg. 

— Ele încă în viaţă? 

— E în viaţă. 

— Ține-l aşa, spuse Schneider. Încă n-am terminat cu el, 
nici pe departe. 


< 224 > 


DOUĂZECI ŞI DOI 


— Şi acum ce facem? întrebă Irene. 

Işi încheiaseră întâlnirea de la Universitatea din Roma şi 
acum nu găsiseră nimic altceva mai bun de făcut decât să 
stea pe o bancă scăldată în soare, pe unul dintre spaţiile 
verzi ale universităţii, de unde priveau un joc fără griji de 
frisbee. Discul zbură peste capul unui student şi ateriză la 
picioarele lor. Cal îl aruncă înapoi puternic. Discul plană 
pe deasupra ierbii cu acurateţea unei raze laser, ceea ce-i 
aduse câteva ovaţii. 

— Dacă Giovanni a primit o relicvă de cui în Croaţia, 
trebuie să o fi ascuns undeva, spuse el. Cine l-a răpit a 
întors pe dos camera lui de la Monte Sulla în căutarea 
cuiului. Trebuie să presupunem că nu l-au găsit. Trebuie să 
ne imaginăm unde l-a ascuns, de ce l-a ascuns şi pentru ce 
îl doresc ei. 

— Ar putea să valoreze o grămadă de bani. Nu este un 
motiv suficient de bun? 

— Sunt căi mai uşoare de a face bani. Jefuieşti un 
muzeu, jefuieşti o bancă. Nu răpeşti un preot pentru 
relicva lui. 

— Poate că are ceva de-a face cu această conexiune, 
spuse ea. 

— Cine ştie. Cal despături desenul cu lancea şi fulgerele 
SS. Dar asta trebuie să fie important. 

Telefonul începu să-i sune şi, când văzu identitatea 
apelantului, faţa i se lumină. 

— Klaus, salut! Tocmai mă gândeam la tine. Mulţumesc 
pentru că m-ai sunat înapoi. 

Două ore mai târziu, cu aranjamentele de călătorie 
pentru Munchen rezolvate, predară camerele de la hotel şi 
se urcară în maşina închiriată. Se aflau la jumătatea 
drumului către aeroportul Fiumicino, când îi sună 
telefonul. De data asta era un număr pe care nu-l 
cunoştea. 


< 225 > 


Irene se uita le expresia nedumerită de pe faţa lui, în 
timp ce asculta. 

— Când? întrebă el. Ascultă din nou şi afişă o expresie 
de surpriză înainte de a încheia convorbirea. Da, desigur. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Irene. 

— Va trebui să luăm un zbor mai târziu, spuse el. 

— De ce? 

— Papa doreşte să mă vadă. 


Papa Celestin al IV-lea avea o poreclă care în secret îl 
amuza: Papa Buddha. N-avea nimic de a face cu filosofia 
lui, ci cu silueta sa, asemănătoare lui Buddha. Dintr-o 
singură trăsătură de penel, începând de la fruntea înaltă, 
continuând cu nasul proeminent şi buzele cărnoase şi 
terminând cu burta ca un balon, un artist putea surprinde 
perfect trăsăturile esenţiale ale aspectului său fizic. Esenţa 
lui religioasă fusese, întotdeauna, ceva mai greu de 
surprins. 

Puţini dintre cei care-l cunoscuseră în calitate de 
arhiepiscop de Genova sau de secretar de stat şi cardinal 
Camerlengo al Sfintei Biserici Romane!? ar fi putut să 
bănuiască ce fel de papă va deveni. El fusese văzut 
întotdeauna ca un cardinal amuzant din punct de vedere 
politic, un maestru al jocurilor din administraţie, adaptat la 
sensibilităţile pontificatului anterior. Predecesorul său 
fusese un tradiţionalist, care se bazase pe toată pompa şi 
formalismul pe care i le putea oferi Vaticanul. Sfântul 
Scaun, dacă era lăsat să funcţioneze în felul lui, era 
tradiţional labirintic, debordant de fiefuri netransparente 
şi de dispute politice intense. Papa Clement al XV-lea, se 
spunea cu umor, prezidase peste cel mai bizantin Vatican 
de la Imperiul Bizantin încoace. Şi, în calitate de secretar 
de stat, cardinalul Aspromonte fusese mâna dreaptă a 
papei, implementând politicile conservatoare şi doctrinare 


care constituiseră caracteristicile domniei lui Clement. 
12 Cardinal Camerlengo - este titlul unui post administrativ în 
administraţia Vaticanului care se ocupă de proprietăţile şi veniturile 
Sfântului Scaun (n. tr.). 

< 226 > 


Conclavul care îl alesese pe Aspromonte să devină 
următorul papă crezuse, cel mai probabil, că găsise un om 
care va oferi Vaticanului, pentru un deceniu sau chiar mai 
mult, o continuare a conducerii ferme şi tradiţionale a lui 
Clement a aparatului Bisericii. 

Probabil că doar cei câţiva bătrâni care îl cunoscuseră 
pe Aspromonte ca pe un preot genovez necopt, cu ochi 
strălucitori, au avut o bănuială că rotundul cardinal cu 
zâmbet neastâmpărat îşi ascunsese adevăratele intenţii în 
timpul ascensiunii sale spre colegiul cardinalilor şi apoi 
mai sus. Imediat ce îşi pusese pe deget Inelul Pescarului!5, 
începuse să modeleze o papalitate nouă, una care să 
corespundă idealismului mocnit al tinereţii sale. 

„Biserica este dificil de schimbat”, spusese el într-un 
interviu pentru America, o revistă catolică săptămânală, 
„în acelaşi fel în care un vapor mare este dificil de cârmit. 
Dar, dacă în cale îi iese o furtună periculoasă, vasul 
trebuie să schimbe direcţia sau se va scufunda. Furtuna 
aflată în calea noastră este sărăcia, lipsa de speranţă, 
degradarea credinţei. Papa este căpitanul vasului nostru. 
Prin umilinţă, iubire şi devotament pentru dreptatea 
socială, vreau să îndrept Biserica, încet-încet, spre ape mai 
calme în care săracii sunt trataţi cu demnitatea pe care 
Dumnezeu cu siguranţă o cere.” 

Ierarhia Vaticanului ştiuse că trebuie să-şi pună 
centurile de siguranţă atunci când Celestin refuzase să se 
mute în apartamentul papal (alesese, în schimb, casa de 
oaspeţi Domus Sanctae Mathae), când vânduse flota de 
limuzine şi când închisese centrul de transmisiuni radio al 
Vaticanului şi îl transformase într-un adăpost pentru 
săracii Romei. Şi confraţilor lui care îl aleseseră papă, şi 
care avuseseră curajul să-l întrebe direct, le spusese: „Nu 
mi-am schimbat petele. Le-am acoperit doar, ca să-l pot 
servi pe papa Clement cu toată credinţa, în misiunea lui. 
Poate că am fost capabil să-i influenţez subtil atitudinile şi 


15 Inelul Pescarului - Anulus Piscatoris, este unul dintre simbolurile 
papalităţi, care se trage de la Sf. Petru, primul papă, un fost pescar (n. 
tr.). 


< 227 > 


să-i înmoi unele dintre poziţii. Acum sunt papă şi mă aştept 
ca şi voi să-mi serviţi cu credinţă misiunea. Şi voi puteţi 
încerca să mă influenţaţi. Vom vedea dacă veţi reuşi”. 

Papa îl aştepta pe Cal în camera mică a casei de oaspeţi 
pe care el o folosea ca să rezolve treburile oficiale. Nu era 
cu nimic mai mare decât biroul lui Cal şi, cu excepţia unui 
scaun ergonomic, special pentru durerile de spate ale 
papei, mobila era mai modestă decât cea a unui profesor 
de la Harvard. Celestin se ridică din scaun să-l întâmpine. 
Faţa lui era prea cărnoasă, de parcă un sculptor ar fi 
folosit prea mult lut pentru efect, şi ochii lui păreau să 
danseze cu vioiciune şi bucurie. Spre deosebire de fostul 
Suveran Pontif, care căuta adânc în dulapul papal 
îmbrăcăminte şi podoabe pentru a sublinia tradiţia riturilor 
Bisericii, acest papă prefera să poarte o sutană albă simplă 
şi pantofi comozi. 

— Profesore Donovan, spuse el în engleză întinzând o 
mână plinuţă. În sfârşit, ne întâlnim. 

— Sanctitatea Voastră, spuse Cal, în italiană. Este o 
mare onoare pentru mine. 

— A, o italiană perfectă. Aşa este mai uşor pentru mine. 
Ia loc, ia loc. Cafea? Ceai? Apă? Am totul chiar aici, chiar 
şi un minifrigider şi acum am şi o cafetieră cu capsule. 
Sunt destul de autonom. 

— Aş dori o cafea, fie şi numai ca să le pot spune 
prietenilor că mi-a făcut-o papa personal. 

Celestin începu să râdă şi introduse o capsulă. Spuse că 
n-ar trebui să bea cafea atât de târziu, dar va ceda 
tentaţiei. 

— Cam asta este cea mai mare tentaţie pe care şi-o 
poate permite un papă, spuse el. Acum, permite-mi să-ţi 
prezint scuzele mele. Ar fi trebuit să ne întâlnim când mi-ai 
trimis raportul. M-am lăsat convins de cardinalul Lauriat 
să acţionez cu fineţe, ca un jucător de bridge, şi să evit 
orice controversă, iar raportul tău genera multe 
controverse. Asta a fost o greşeală, dar nu-l învinovăţesc 
pe el. Pe când aveam postul lui, am dat şi eu astfel de 
sfaturi de nenumărate ori. 


< 228 > 


— Pot să vă întreb ceva? spuse Cal. 

— Bineînţeles, orice. Vrei zahăr? Lapte? 

— Fără, mulţumesc. Pentru ce aţi dorit o investigaţie 
formală în momentul ăsta? Mi s-a părut mai degrabă 
ciudat. Părintele Giovanni nu avea stigmatele nici măcar 
de un an. 

Papa puse lapte şi o lingură plină de zahăr în ceaşca lui. 

— Am să-ţi răspund la întrebare cu o altă întrebare - 
prietenii mei rabinii obişnuiesc să facă asta. Nu ai avut 
impresia că Vaticanul încearcă să-l elimine pe preot, să-l 
pună la pământ, să elimine cultul personalităţii care se 
forma în jurul lui? 

— Da, aşa mi s-a părut. Şi nu numai mie. Prietenii şi 
familia lui ajunseseră la aceeaşi concluzie. Cred că şi el. 

— Ei bine, aceasta era gândirea oficială promovată de 
prietenii mei din Palatul Apostolic. Dar nu şi a mea. Vezi 
tu, eu consider că pot să gândesc mai clar în acest colţ 
liniştit al Vaticanului, departe de interesele înrădăcinate în 
lumea lor politică. Atunci când încerci să trăieşti o viaţă 
umilă, ai tendinţa să ai gânduri umile. Şi ce poate să-ți 
ofere mai multă umilinţă decât să-ţi deschizi inima către 
posibilitatea miracolelor? Miracolele, până la urmă, nu vin 
de la oameni. Ele vin de la Dumnezeu. Noi nu le controlăm, 
doar le trăim cu venerație şi gratitudine. Nu mi-e teamă de 
miracole. Le doresc. Fără miracole, religia este doar 
filosofie. Dacă acest tânăr, Padre Gio, chiar poartă 
stigmatele lui Hristos, atunci sunt mai mult decât bucuros. 
Un astfel de miracol nu umbreşte Vaticanul sau 
papalitatea, ci ne întăreşte instituţiile şi credinţa. 

— Dar îmi închipui că Bisericii nu i-ar face un bine dacă 
ar fi un impostor. 

— Da, într-adevăr, profesore. Fraţii mei, cardinali, şi-au 
exprimat destul de puternic această îngrijorare. Ei se 
aşteptau ca investigația să dezvăluie un preot tânăr, 
tulburat, care îşi producea singur rănile şi care, 
intenţionat sau nu, îşi înşela enoriaşii. Dar nu asta a fost 
concluzia raportului. 

— Nu a fost asta. 


< 229 > 


— În felul în care interpretez eu istoria, Biserica a făcut 
de mântuială investigația lui Padre Pio. După cum chiar tu 
ai dovedit cu documente în cartea ta, Pius al XI-lea a cerut 
să fie prima oară investigat în anii '20 şi l-au considerat 
suspect. Marele frate franciscan şi medic Agostino Gemelli 
l-a etichetat pe Pio drept un psihopat care se 
automutilează, care probabil îşi ţinea rănile deschise cu 
acid carbolic. Unele dintre lucrările lui Pio, în care îşi 
descrie experienţele mistice, erau copiate cuvânt cu 
cuvânt din scrisorile unei stigmatizate din secolul al 
nouăsprezecelea, Gemma Galgani. Papa loan al XXIII-lea 
nu îl credea. În particular îl numea un idol de paie. Totuşi, 
urmaşul lui, Paul al VI-lea, a respins toate acuzaţiile 
împotriva lui Pio şi loan Paul al II-lea, după cum ştii, l-a 
declarat sfânt, iar restul e istorie. Acum este Sfântul Pio 
din Pietrelcina. A devenit unul dintre cei mai populari sfinţi 
ai noştri din întreaga lume. Există mai mult de trei mii de 
grupuri de rugăciune dedicate lui, cu trei milioane de 
membri. Mai mulţi catolici italieni se roagă la Padre Pio 
pentru miracole decât la orice alt sfânt. Este impresionant, 
nu? 

Cal fu de acord. 

— Dar, în cartea ta, tu eşti mai degrabă neangajat. 

— Pentru că nu am întâlnit niciodată personajul. Tot ce 
am putut face, în calitate de om de ştiinţă, a fost să tratez 
izvoarele istorice, să prezint toate ambiguităţile glorioase 
şi să las cititorul să tragă propriile concluzii. 

— Dar pe Giovanni Berardino l-ai întâlnit. 

— L-am întâlnit. 

— Şi crezi că este autentic? 

— Aşa cred. 

Papa îşi desfăcu braţele şi, deşi scaunele lor erau la un 
metru distanţă, el simţi ca şi cum ar fi fost îmbrăţişat. 

— Şi iată, spuse Celestin. De asta, când am auzit că te-ai 
întors în Italia, am decis că trebuie să vorbesc cu tine 
personal. Când le cer părerea lui Lauriat şi Gallegos, ei îmi 
vorbesc pe ocolite. Cu ei am nevoie de o hartă ca să găsesc 
drumul spre adevăr. Înainte să fiu papă, mă pricepeam 


< 230 > 


destul de bine să vorbesc mult fără să spun nimic. Sincer 
să fiu, asta mi se cerea pe când eram la secretariatul de 
stat. Dar acum se pare că nu pot să-i mai schimb. 
Profesore, vreau să-mi oferi ceea ce cred că voi, 
americanii, numiţi „să vorbeşti deschis”. Dragul meu 
prieten, cardinalul da Silva te-a recomandat călduros. Ţi- 
am citit cartea. Ţi-am citit raportul. Acum avem această 
răpire traumatizantă şi încurcată. Trebuie să ştiu, mai mult 
ca oricând, cu ce avem de-a face. 

Era o ofertă pe care Cal nu o putea refuza. Papa dorea 
faptele nefiltrate şi el urma să-i facă pe plac. 

— Nu ştiu cum să spun asta altfel decât să o spun pur şi 
simplu, începu el, dar sunt de părere că Giovanni 
Berardino este un miracol, uimitor, în carne şi oase. 

Papa îşi arătă surpriza. 

— Păreai să înclini spre această părere în raportul tău, 
dar aici, astăzi, ceea ce spui sună destul de hotărât. Au 
existat fapte pe care nu le-ai menţionat în raport sau au 
apărut fapte noi? 

— Câte puţin din amândouă, dar, în special, fapte noi, 
Sfinte Părinte. Multe fapte noi. 

Nu omise nimic. Vorbea cu liderul spiritual a peste un 
miliard de oameni, un om cu linie directă de succesiune de 
la apostolul Petru. Şi, în calitate de catolic, deşi unul cu 
multe lipsuri, simţea greutatea momentului. Întâi îi povesti 
lui Celestin ceea ce omisese din raport. li descrise viziunea 
pe care o avusese atunci când îl îmbrăţişase Giovanni, 
suspiciunea lui despre călugărul de la Sf. Atanasie că 
fusese ucis şi convingerea lui că ceva ce se găsea ascuns în 
cripta vechii biserici jucase un rol în apariţia stigmatelor. 
Apoi vorbi despre accidentul lui de maşină, regretând 
propoziţia melodramatică „cred că cineva mă dorea mort” 
imediat ce o spuse. 

— Teribil, teribil, spuse Suveranul Pontif. Toate astea 
sunt tulburătoare. Mai e şi altceva? 

— Multe altele. 

Studie expresia schimbătoare de pe faţa papei în timp ce 
îi povestea. Bilocaţia, viziunile vii, multisenzoriale, dovada, 


< 231 > 


din punctul de vedere al lui Cal şi al lui Irene, că Giovanni 
comunica cu ei. El îi arătă schiţa lui Irene cu tatuajul cu 
Lancea Sfântă şi îl auzi murmurând: „Embleme SS naziste? 
Ce poate să însemne asta?” Apoi îi arătă fotografia paginii 
din Istoria secretă. 

— Deci asta crezi tu că a văzut preotul în criptă? întrebă 
Celestin. 

— Pot să dovedesc? Nu. Cred asta? Da. Uitaţi, ştiu că, 
prin definiţie, doctrina Bisericii consideră că miracolele nu 
au nevoie de nicio altă explicaţie în afară de intervenţia 
divină. Dar există o interfaţă între misticism şi ştiinţă pe 
care, personal, o găsesc deosebit de incitantă. Aţi auzit 
vreodată de inseparabilitatea cuantică? 

Papa nu auzise, dar, cinci minute mai târziu, îi mulţumi 
lui Cal pentru lecţie. 

— Consider că fizica asta modernă este destul de 
fascinantă, din ceea ce reuşesc să înţeleg din ea, spuse 
Celestin. Foarte puţini studenţi la teologie au minte 
capabilă să pătrundă în adâncurile tuturor acestor 
matematici, ale acestor ecuaţii complexe. Dar trebuie să-ţi 
spun, nu cred că cineva trebuie să caute o anumită 
interfaţă între ştiinţă şi credinţă. Cred că toată ştiinţa, tot 
ceea ce cunoaştem despre lumea fizică, tot ce vom învăţa 
despre lumea fizică în viitor este o manifestare a creaţiei 
divine. Dumnezeu ne-a dat acest univers glorios de materie 
şi energie. Dacă această inseparabilitate cuantică este 
adevărată, după cum sugerezi tu că ar putea să fie, dacă 
Padre Gio are stigmatele ca urmare a contactului cu o 
relicvă care L-a atins pe lisus Hristos, atunci nu are 
importanţă ce nume îi dai, miracol sau ştiinţă. Este 
minunat. Este extraordinar. Este divin. Spune-mi, 
profesore, ce vei face acum? 

— O să încerc să-l găsesc pe Giovanni. 

— Sper să reuşeşti. Tânărul preot a dat de necaz, şi dacă 
un bărbat bun ca tine şi o femeie bună ca sora lui îl pot 
ajuta, atunci aveţi binecuvântarea mea. 

— Mulţumesc. 

— Dar, înainte să pleci, spune-mi un lucru. De ce îi eşti 


< 232 > 


atât de devotat? De ce te-ai întors în Italia, poate cu riscul 
de te pune în pericol? 

Cal se gândi câteva momente înainte să răspundă 
simplu. 

— Pentru că m-a atins. 

Papa dădu din cap şi întinse braţele în lături. 

— Profesore, înţeleg perfect. 


< 233 > 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Aşteptau la banda pentru bagaje a aeroportului din 
München să apară valiza de modă veche a Irenei, genul de 
valiză fără roţi şi prea mare ca să încapă în cabină. 

Ea se scuză pentru întârziere. 

— Nu prea călătoresc, admise ea. 

— Nicio problemă. N-avem nimic programat pentru astă- 
seară în afară de a ne caza la hotel şi a găsi un loc unde să 
luăm cina. 

— Îmi poţi spune de unde îl cunoşti pe tipul ăsta cu care 
ne vedem mâine? 

— Klaus Langer a fost în aceeaşi comisie cu mine, în 
urmă cu câţiva ani, la o conferinţă academică de la Paris. 
Subiectul era despre catari. Ştiu destul de multe despre 
istoria lor. El este expert în nazişti şi neonazişti şi 
legăturile lor cu misticismul catar. 

Valiza îşi făcu apariţia. El o ridică de pe bandă şi o duse 
până afară. Odată urcați în taxi, ea îi spuse că nu ştia 
absolut nimic despre catari. 

— Erau o sectă creştină din secolul al doisprezecelea, 
din zona Languedoc, în sudul Franţei. La periferia 
curentului principal al gândirii creştine, erau un grup de 
disidenţi pacifişti care credeau că zeitatea diavolească a 
creat lumea materială şi Dumnezeu a creat tot restul, 
invizibil. Întrucât diavolul crease toată materia vizibilă, 
inclusiv corpul uman, ei credeau că trupurile noastre erau 
întinate de păcat. Ei credeau că spiritele oamenilor sunt o 
manifestare asexuată a îngerilor captivi în creaţia fizică a 
diavolului. Ei credeau că erau condamnaţi să se 
reîncarneze până când credinciosul catar dobândea 
mântuirea, printr-un ritual complex de purificare. 

Preoţii lor erau numiţi Perfecti. Ei proveneau din toate 
clasele sociale - aristocrați, comercianţi, ţărani - orice 
vrei. Femeile puteau şi ele să devină Perfecti. 

— Înaintea vremurilor, spuse ea. 


< 234 > 


— Perfecti trebuiau să fie celibatari şi vegetarieni. După 
cum poţi să-ţi închipui, secta a fost condamnată de 
Biserică drept eretică. 

— Nu mă surprinde. 

— Papa Inocenţiu al III-lea a încercat să pună capăt 
catarismului prin trimiterea de misionari în Languedoc şi 
prin convingerea autorităţilor locale să acţioneze împotriva 
lor. Când nişte asasini catari au ucis un trimis personal al 
papei care era deosebit de detestat, Peter of Castelnau, 
papa a avut pretextul ideal ca să lanseze o cruciadă 
împotriva lor. O armată papală a intrat acolo şi a măcelărit 
fără discriminare douăzeci de mii de bărbaţi, femei şi 
copii, mulţi catari, mulţi care nu erau catari. Ordinele lui 
au fost: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu va şti care este de-al 
lui”. 

— Ce oribil. Dar ce legătură are cu nazismul? 

— Naziştii aveau anumite afinități naturale cu 
catarismul. Şi unii, şi ceilalţi îi priveau pe evrei cu dispreţ. 
În cazul catarilor, ei credeau că Dumnezeul lui Israel (care 
era Dumnezeul din Vechiul Testament şi, deci, cel al 
evreilor) era acelaşi cu zeul lor diavolesc care crease 
lumea materială. Un om de ştiinţă nazist şi membru al SS, 
numit Otto Rahn, era obsedat de catari. Klaus Langer este 
expert în Rahn. Cam tot ceea ce ştiu despre el, şi nu e prea 
mult, am învăţat din expunerile lui Langer. 

Rahn era obsedat de Sfântul Graal şi de catari, doi în 
unu. El era convins că exista o bază reală pentru Parzival, 
poemul narativ al lui Wolfram von Eisenbach despre 
Sfântul Graal, şi că acest poem se baza pe nişte balade ale 
catarilor, de mult uitate, în principiu, el considera că 
Graalul se afla în posesia catarilor şi că oricine îl deţinea 
sau ajungea în contact cu el dobândea viaţa veşnică. El a 
răscolit prin zona Languedoc şi în vechea fortăreață a 
catarilor de la Montsegur în căutarea Graalului - fără 
succes, ar trebui să adaug. A vizitat şi o mulţime de alte 
locuri din Europa şi Islanda în căutarea altor relicve 
pentru Himmler şi Hitler, despre care se spunea că erau 
convinşi de adevărata putere - sau cel puţin puterea 


< 235 > 


psihologică - derivată din posesia relicvelor asociate lui 
Hristos. 

Ştim că naziştii doreau Graalul, dar nu l-au obţinut 
niciodată. Ştim că doreau Lancea Sfântă şi au reuşit să 
pună mâna pe ea, luând-o de la austrieci, care o aveau de 
secole. Oricum, de la război încoace, a existat o adevărată 
fabrică de teorii ale conspirației care-i legau pe nazişti de 
catari. Cea mai cunoscută este aceea că Hitler, Himmler şi 
alţi oficiali nazişti de rang înalt au făcut parte dintr-o 
societate secretă păgână, neocatară, şi că această 
societate secretă mai există şi astăzi. Aici intră în scenă 
Langer. El dispune de cea mai completă bază de date din 
lume despre neonazişti şi iconografia lor. 

Taxiul intră în curtea din faţă a unui hotel. 

— Şi tu crezi că el poate identifica tatuajul? întrebă ea. 

— Nu mi-a promis nimic, dar mi-a spus că va încerca să 
ne ajute. n 


În timpul cinei, la un restaurant pescăresc de lângă 
Königsplatz, Irene dori să ştie dacă îl putea întreba ceva ce 
o frământa de mult. 

— Dă-i drumul, spuse el. 

— De ce ai venit înapoi? 

— Ştii de ce. Giovanni a ajuns la mine într-un fel pe care 
nu-l putem înţelege în întregime şi mi-a cerut ajutorul. La 
fel cum ţi-a solicitat şi ţie ajutorul. 

— Da, dar oamenii cer ajutor tot timpul şi adesea alegem 
să nu răspundem. Giovanni este puţin mai mult decât un 
străin pentru tine. L-ai întâlnit o singură dată, pentru cât 
timp? 

— Mai puţin de o oră. 

— Mai puţin de o oră. Totuşi, ai zburat imediat în Italia. 
Ce speri să obţii din asta? Vrei să scrii o carte despre el? 
Vei ţine cursuri? Plănuieşti să comercializezi această 
experienţă? 

La început, el se înfurie, dar furia i se topi când văzu 
tremurul din colţul buzelor ei. Ea îşi reprima o mare 
durere. 


< 236 > 


— Am să fiu sincer cu tine, spuse el. Am simţit o 
legătură cu el, o legătură adâncă, de fapt. El nu este genul 
tipic de om înţelept. Este foarte tânăr, puţin ciudat, nu 
foarte sigur pe el însuşi, dar tot am simţit că are această 
enormă înţelepciune. Ştii ce vreau să spun? 

Ea înghiţi în sec şi aprobă din cap. 

— El a simţit lucruri despre trecutul meu şi despre 
soarta mea care m-au zdruncinat la momentul respectiv. El 
a ştiut că tatăl meu a murit când eram tânăr şi ce a 
însemnat asta pentru mine. 

— Şi tatăl nostru a murit când eram tineri. 

— Mi-a spus. A ştiut că aveam o dorinţă reprimată, 
aproape inconştientă, să mă spovedesc, şi după ce ela 
primit spovedania, m-am simţit al naibii de bine. Şi când 
m-a îmbrăţişat, nu pot decât să spun că a fost electrizant, 
şi nu numai din cauza viziunii pe care mi-a produs-o, ci şi 
pentru că m-a dus înapoi. 

Ea aproape că îşi şopti întrebarea. 

— Inapoi la ce? 

El înghiţi în sec. 

— La momentul când eram copil şi tatăl meu mă lua în 
braţe. 

Se şterse la ochi cu şerveţelul şi se scuză. 

— Nu, spuse ea. Nu trebuie să te simţi jenat. 

El zâmbi. 

— Vreau să spun, am aproape de două ori vârsta lui, dar 
a fost un fel de inversare de roluri. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Da. 

— Întotdeauna a fost aşa? 

— Deloc. El a fost mereu aproape imatur, chiar şi la 
seminar. Abia după aceea, după ce i-au apărut stigmatele, 
a dezvoltat această calitate pe care o descrii tu. A devenit, 
din fratele mai mic, fratele mai mare şi apoi tată, într-un 
timp foarte scurt. 

— Oricum, din cauza asta am venit înapoi. Mi-am pierdut 
tatăl cu mult timp în urmă. Nu voiam să-l pierd şi pe 
Giovanni. Are vreun sens ce-ţi spun? 


< 237 > 


— Are. 

— Mă crezi? 

Ea se întinse peste masă şi îi luă mâna. 
— Te cred. a 


Domenica Berardino clătea tigăile în chiuvetă şi le 
aranja în maşina de spălat vase, în timp ce sora ei, Carla, 
strângea resturile cinei de pe masă, iar Federico se uita la 
televizor. 

Când soneria de la uşă se opri din bâzâit, Carla întrebă 
prin uşă cine este. Răspunsul „Poliţia” îi fu dat cu un 
accent ciudat, dar ea oricum deschise uşa. 

Gerhardt Hufnagel păşi peste pragul uşii şi o împinse în 
spate, spre sufragerie. Alţi doi bărbaţi îl urmară şi 
închiseră uşa, în tăcere. Intruşii purtau mănuşi din piele. 

— Cine sunteţi? întrebă Carla. 

— Ar trebui să rămâneţi calmă, spuse Gerhardt în 
engleză şi arătă ameninţător spre fiul ei. 

Carla nu vorbea engleza. 

— Ce? 

— Tradu-i ce am spus, îi spuse Gerhardt unuia dintre 
italieni, un tip agitat, cu o cicatrice mare pe obraz. 

— A spus să stai liniştită. Pentru binele băiatului. 

Domenica apăru din bucătărie şi o întrebă pe sora ei 
cine erau bărbaţii aceştia. 

— Nu vrem să vă facem rău, dar o să o facem dacă 
strigaţi sau ţipaţi după ajutor, spuse cel cu cicatrice. Care 
dintre voi e mama preotului? 

— Eu sunt mama lui, spuse ea uitându-se spre telefon. 
Ce vreţi? 

— O să vă purtaţi frumos? Dacă vom ajunge să fim răi, 
ea va suferi prima, apoi băiatul. Aţi înţeles? 

Domenica aprobă din cap, speriată. Gerhardt îl trimise 
pe celălalt italian, un tip îndesat, sobru, să cerceteze 
apartamentul. El reveni repede şi anunţă că erau singuri. 

— Bine. Tipul ăsta o să pună întrebări şi eu o să traduc, 
spuse cel cu cicatrice. Aşezaţi-vă amândouă pe canapea. 

Gerhardt se propti în faţa lor şi îşi încrucişă braţele 


< 238 > 


puternice. 

— Unde este Maica Domnului? întrebă el. 

Domenica părea prea năucită ca să răspundă, aşa că 
sora ei răspunse, sfidătoare. 

— Mergeţi la biserică. Trebuie să aibă ei una. 

— Nu face pe deşteapta, spuse cel cu cicatrice. Gerhardt 
nu reacţionase la traducerea lui şi el îi interpretase astfel 
tăcerea. Nu vă daţi seama în ce belea aţi intrat. Statuia 
voastră. 

— De ce am intrat în necaz, mamă? întrebă Federico. 

Mama lui îi spuse că bărbaţii doar glumeau, dar 
Domenica îşi muşca buzele. 

— Pentru ce vă trebuie? întrebă ea. 

— Asta este ultima oară când vă permit să-mi puneţi voi 
mie o întrebare, spuse Gerhardt. | 

— Avem două, spuse Domenica. Îmi pare rău, dar chiar 
trebuie să pun o întrebare. Pe care dintre ele o doriţi? 

— Spune-mi unde sunt amândouă. N 

— Una se află în camera mea, pe birou. În capătul 
holului, tot înainte. Fiica mea are şi ea una. Este camera 
vizavi de camera fiului meu. 

Gerhardt îl trimise pe tipul îndesat să le caute. Din 
sufragerie îl auziră cum arunca lucruri. Reveni cu a ei, o 
statuie de ceramică, dar anunță că cealaltă nu se afla 
acolo. 

Gerhardt luă statuia Domenicăi şi o aruncă peste umăr. 
Se sparse de podea. 

— O vreau pe cealaltă. 

Domenica îi spuse că dacă nu se afla în camera Irenei, 
ea nu ştia unde este. 

Gerhardt le ordonă bărbaţilor să caute peste tot, grăbind 
o acţiune lipsită de delicateţe. La început, băiatul 
consideră că toată scotoceala şi răscolitul erau amuzante, 
dar când le văzu pe mama şi pe mătuşa lui luptându-se cu 
lacrimile, începu să plângă. 

— Fă-l să tacă, spuse Gerhardt. Dacă nu, îi închid eu 
gura. 

Carla îl strânse pe băiat la piept şi îi îndesă faţa în bluza 


< 239 > 


ei. În scurt timp, apartamentul fu întors cu fundul în sus. 

— Pentru ultima oară, unde este? spuse Gerhardt. 

— Sincer, nu ştiu, spuse Domenica. Poate că fiica mea a 
luat-o cu ea. 

— Unde s-a dus? 

— La Roma. 

— De ce? 

— Să încerce să-l găsească pe fratele ei. A dispărut. 

Gerhardt rânji şi părea că e pe cale să spună ceva, dar 
nu o făcu. 

— A plecat singură? 

— Cu un profesor american. 

Rânjetul se topi. 

— Donovan? 

— Da, de unde ştii? 

— Unde la Roma? 

— Nu ştiu. N-a sunat astăzi. Ieri se afla la un hotel. 

— Ce hotel? 

— N-am întrebat. 

— Sun-o acum. Întreab-o dacă a luat-o cu ea. Nu-i 
provoca suspiciuni. Prietenul meu cu cicatricea aia 
frumoasă o să asculte. Arătă spre Carla. Dacă-ţi avertizezi 
fata, în orice fel, îi tai gâtul. Află la ce hotel stă. Dacă faci 
treabă bună, totul o să fie bine. 


Telefonul mobil al Irenei sună în timp ce Cal plătea nota 
la restaurant. 

— Mamă. Urma să te sun când ajungeam înapoi la hotel. 
E totul în regulă? A sunat poliţia în legătură cu Giovanni? 

— Da, totul e în regulă. N-am nicio veste de la poliţie. 
Eram îngrijorată pentru tine. 

— Ai un ton puţin ciudat, spuse Irene. Eşti sigură că n-ai 
primit nicio veste? 

— Nimic. E din cauza stresului. 

— Ai mâncat? 

— Da. Carla şi Federico au venit la cină. O să rămână 
aici la noapte. Mă întrebam, ai luat cumva cu tine statuia 
Doamnei noastre din Lourdes? 


< 240 > 


— Ar fi trebuit să-ţi spun. Da. E o nebunie, dar atunci mi 
s-a părut o idee bună. 

— Tocmai o căutam. 

Urmă o pauză, în timpul căreia Domenica citi o notă 
mâzgălită de mână, italiană, dictată de Gerhardt. 

Pe bilet scria: „Ce hotel?” 

— Profesorul Donovan şi cu mine am descoperit lucruri 
interesante, mamă. Nimic care să ne ajute să-l găsim pe 
Giovanni, dar credem că sunt informaţii importante. Dacă- 
ţi vine să crezi, profesorul a avut o audienţă la papă, 
astăzi. El a spus că se roagă pentru revenirea în siguranţă 
a lui Giovanni. 

— Asta-i minunat. Minunat. 

— Noi am zburat spre Germania, în după-amiaza asta. 
Suntem la Munchen, să ne întâlnim cu un alt profesor. O 
să te sun mâine să-ţi spun cum a mers. 

Cicatrice arătă din nou spre bilet. Când Domenica ezită 
din nou, Gerhardt scoase un briceag din buzunar şi se duse 
în spatele canapelei, de unde se uită direct la capul 
băiatului. 

— Mamă, mai eşti acolo? 

— Da, sunt aici. La ce hotel staţi? 

— Weisses Schloss. De ce vrei să ştii? 

— Fără niciun motiv. În caz de ceva. 

— Bine, mamă. Trebuie să închid. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

Când Irene închise telefonul, Cal spuse: 

— Ce s-a întâmplat? Păreai îngrijorată. Ceva noutăţi? 

— Mama mea avea un ton ciudat. 

— Probabil din cauza stresului. 

— Şi ea a spus acelaşi zar 

Gerhardt intră în camera răvăşită a lui Giovanni şi îl 
sună pe Schneider. 

— L-ai luat? întrebă Schneider. 

— Nu este aici. Sora preotului l-a luat cu ea. 

— Şi ea unde se află? 

— Este la Munchen. 


< 241 > 


— De ce la Munchen? 

— Nu ştiu. Dacă-ţi vine să crezi, este cu Donovan. 

— Auzisem că s-a întors. 

— De ce nu mi-ai spus şi mie? 

— N-aveai nevoie să ştii. Acum, ştii. Ai aflat unde stau? 

— Da. 

— Vreau să te ocupi personal, Gerhardt. Poţi avea 
încredere în italieni să se ocupe de mamă? 

— Este aici şi sora ei. Cu băiatul. 

— Rahat. Se pot ocupa de toţi trei? 

— Nu sunt nişte genii, dar sunt destul de competenţi 
pentru treaba asta. 

— Gerhardt. 

— Da? 

— Nu-mi place că Donovan îşi bagă iarăşi nasul. Asigură- 
te că de data asta îl termini. i 

Cicatrice şi complicele lui se amuzau urmărind la 
televizor un film american vechi în timp ce băiatul, 
acoperit cu o pătură, adormise pe covor, iar Domenica şi 
Carla moţăiau în fotoliile lor. Gerhardt plecase în urmă cu 
câteva ore, după ce îi instruise ce să facă. Ordinele erau să 
aştepte până la ora două dimineaţa, înainte să le scoată pe 
cele două femei şi pe băiat, pe intrarea de serviciu a 
blocului, în apropierea locului unde parcaseră duba. Vor 
conduce până la apartamentul mobilat pe care-l 
închiriaseră la periferia Romei, unde vor ajunge înainte de 
răsărit. Le vor ţine pe femei şi pe copil acolo până când vor 
fi contactaţi. Nu aveau voie să facă nicio greşeală. Altfel... 

Mai aveau încă o oră până la momentul plecării şi 
Cicatrice spuse că-i era foame. 

Celălalt bărbat era absorbit de film şi îl ignoră. 

— Adu-mi ceva de mâncare, spuse Cicatrice. 

Nu veni niciun răspuns. 

Aruncă un suport de pahare de pe măsuţa de cafea şi îl 
lovi pe celălalt direct în faţă. 

— Ce e? 

— Vorbeam cu tine. Vezi ce găseşti în frigider. 


< 242 > 


Bărbatul înjură şi se ridică, cu o evidentă lipsă de chef. 

— Şi ţine-ţi nenorocitele de mănuşi pe mâini. 

Se întoarse cu o oală Tupperware plină cu paste reci, 
două farfurii şi furculiţe. Mâncară, cu lăcomie, tot. Timpul 
trecea şi, în timp ce se derula genericul filmului, bărbatul 
îndesat trase o băşină şi anunţă că se duce la toaletă. 

El îşi făcu treaba şi se întinse după rola de hârtie 
igienică. 

— Cum ar trebui să fac asta cu mănuşi? bombăni el. 

Când reveni, Cicatrice era în picioare, în sufragerie, şi 
vorbea la telefon. 

— A fost germanul, spuse el. Voia să fie sigur că plecăm 
acum. 

— Nu are încredere în noi. Ar trebui să o facă totuşi. 

Cicatrice o înghionti pe Domenica, să o trezească. 

— Sunt convins că ne omoară dacă o dăm în bară cu 
treaba asta. 


< 243 > 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


Klaus Langer era destul de apropiat ca vârstă de Cal, 
dar părea cu mult mai tânăr. Era blond şi durduliu, cu o 
privire neastâmpărată, de parcă ar fi avut doar gânduri 
amuzante. Cal şi Irene se întâlniră cu el, dis-de-dimineaţă, 
la Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii Ludwig 
Maximilian, din München. El îi aştepta cu nişte produse de 
patiserie. 

— Bun venit la LMU! Este minunat să te văd din nou, 
Cal, şi să te cunosc, Irene. Imi pare rău să aud de 
problemele fratelui tău. Trebuie să fie foarte dureros. 

Irene se lăsă convinsă să ia o brioşă cu dulceaţă. Karl şi 
Cal se puneau la curent cu proiectele lor de cercetare. 
Langer dezvălui, cu mândrie, că fusese de curând numit 
într-o comisie federală pentru investigarea crimelor 
neonaziştilor împotriva comunității musulmane din 
Germania. 

— Ai zice că viermii ăştia ar trebui să dispară, dar, 
asemenea gândacilor de bucătărie, au carapacea tare, 
spuse Langer. Acum, spune-mi despre simbolul ăsta SS pe 
care încerci să-l identifici. 

El îi arătă versiunea tatuajului desenată de Irene. El o 
studie şi se strâmbă în timp ce se gândea. 

— Sunt atât de multe lucruri de genul ăsta pe care le-am 
văzut de-a lungul anilor. Sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. 
Pumnale, fulgere SS, vulturi, ce vrei. Acesta este unic, cu 
certitudine, din cauză că are lancea şi, da - sunt de acord 
cu ce mi-ai spus la telefon -, asta reprezintă, cu siguranţă, 
Lancea Sfântă. Ca simbol, este ceva ce m-aş aştepta să 
văd, mai degrabă, în perioada nazistă, nu în timpul fazelor 
neonaziste, din perioada postbelică. Avea un înţeles 
puternic pentru cei ca Himmler şi Hitler, dar nu cred că 
golanii tineri din Germania modernă ar şti ce este, nici 
dacă ar fi la nasul lor. Eşti sigur că este modern? 

— Aşa credem, spuse Cal. 


< 244 > 


Langer aşteptă mai multe informaţii, dar când văzu că 
profesorul nu mai spuse nimic, îşi continuă ideea. 

— Desigur, este greu să vorbeşti despre fascinația, mai 
degrabă bizară, a celui de la Treilea Reich pentru relicvele 
sfinte fără să ajungi la vechiul nostru prieten, Otto Rahn. 

— Îi povesteam Irenei despre el. 

— Şi despre catari, adăugă ea. 

Lager chicoti. 

— Ei bine, le pot mulţumi catarilor pentru că mi-au făcut 
cunoştinţă cu Cal. Deci ştii că Rahn s-a încurcat cu secţia 
de antropologie culturală a lui Himmler, Ahnenerbe, şi a 
primit o finanţare generoasă, ca să facă cercetare de teren 
în zona catarilor şi în alte părţi, în căutarea Sfântului Graal 
şi a altor artefacte ale creştinismului timpuriu. 

— Nu credeam că Rahn a avut ceva de-a face cu Lancea 
Sfântă, spuse Cal. Asta era ascunsă la vedere, la Viena. Tot 
ce a avut de făcut Hitler a fost să o ia, după ce a invadat 
Austria. 

— Da, aşa e. Nu ştiu dacă Rahn a avut vreo implicare 
directă în afacerea asta. Dar cred că există destule dovezi 
că el trebuia să-l ajute pe Himmler să adune toate relicvele 
sfinte cunoscute şi să le expună în fortăreaţa SS a lui 
Himmler de la Wewelsburg. În ce scop, nu ştim, dar, cel 
mai probabil, pentru propagandă. Ştii tu, ca să atragă 
acoliţi pentru SS. Bine, hai să vă iniţiez în arhiva mea. 
Puteţi să lucraţi amândoi pe materialul arhivat cronologic, 
începând cu al Treilea Reich. Sau unul dintre voi poate să 
înceapă cu materialul timpuriu, iar celălalt poate să se 
apuce de la apariţia neonaziştilor, în anii '70. 

Camera în care se afla arhiva lui Langer era la capătul 
culoarului, lângă biblioteca facultăţii. El se scuză pentru 
natura arhaică a arhivei - era un zid plin de dulapuri 
metalice îndesate cu hârtii -, un anacronism într-o lume 
digitală. Doar o subvenție mult aşteptată din partea 
guvernului federal german sau a Uniunii Europene ar 
putea oferi fondurile necesare pentru  digitalizarea 
colecţiei. 

— Acest material este, în cea mai mare parte, de natură 


< 245 > 


fotografică, spuse Langer, dar am şi câteva desene, afişe 
de propagandă şi piese de design grafic. Dacă are vreo 
legătură cu simbolismul nazist sau neonazist, e aici. E o 
minune că am reuşit să rămân atât de optimist. 

Irene păru uimită de numărul dulapurilor. 

— Nu pari să fii suficient de în vârstă încât să fi avut 
timp să aduni toate astea, spuse ea. 

El chicoti din nou. 

— Ei bine, am moştenit materialul din era nazistă de la 
fostul meu profesor de la LMU, care a ieşit la pensie. Toate 
chestiile neonaziste sunt ale mele. Aşa că, apucaţi-vă. Sper 
să nu fiţi prea derutaţi de genul ăsta de căutare manuală. 

Cal îl asigură că se vor descurca. 

— Este doar a doua oară săptămâna asta când facem 
ceva de genul ăsta. n 


Giovanni avea o zi mai bună. 

Cu Gerhardt plecat, singurul său paznic, care-i dăduse 
de înțeles că se numea Martin, îi relaxase condiţiile aspre 
ale captivităţii. Părea să nu fie la fel de sadic precum şeful 
lui. 

Îi mutase pe Giovanni într-un alt dormitor, un etaj mai 
sus. Acesta avea baie şi un rând de cearşafuri curate. 
Martin îi adusese tifon pentru încheieturi şi, în ceea ce 
privea mâncarea, îi dădea ceea ce gătea pentru el însuşi. 
Şi, cel mai important, Giovanni reuşise, cu puţin efort, să 
deschidă obloanele ferestrelor, care-i dezvăluiseră ceva 
minunat: o vedere întinsă, de sus, asupra unor fânețe 
înverzite, un sătuc pe un deal şi un golf de un albastru 
strălucitor. Putu chiar deschide pe jumătate ferestrele şi în 
cameră intră o briză răcoroasă. Când scoase capul pe 
fereastră, înţelese de ce i se permisese această fărâmă de 
libertate. Era la o înălţime de peste zece metri faţă de 
curtea pavată cu piatră şi nu exista nicio casă în jur. Ar fi 
putut încerca să strige după ajutor, dar se îndoia că i-ar 
răspunde cineva şi, probabil, şi-ar fi pierdut minunatele 
privilegii. 

Deşurubă dopul unei sticle cu apă, în timp ce lăsă vântul 

< 246 > 


să-i sufle în faţă. Atunci realiză că temnicerul său nu se 
obosise să scoată eticheta de plastic de pe sticla de apă. 
Font Vella. Spaniolă. Puse lucrurile cap la cap - lunga 
călătorie cu barca, vederea la golf - se afla undeva pe 
lunga coastă estică a Spaniei. 

Incepu să se îngrijoreze din cauza transparenţei 
răpitorilor săi. Germanii nu se deranjaseră să-şi ascundă 
feţele. Şi acum, acela dintre ei care se numea Martin îi 
permisese să arunce o privire în jur. Asta nu însemna, 
oare, că nu se temeau că vor putea fi identificaţi? 
Concluzia nu era, atunci, evidentă? Că nu aveau nicio 
intenţie să-l lase în viaţă? 

Se gândi cu teamă la familia lui. 

li era ruşine de laşitatea sa. Cedase în faţa terorii de a fi 
aproape înecat şi a durerii şi le expusese pe mama şi pe 
sora lui. Sadicul îi promisese că nu le va face rău, dar cum 
puteai să ai încredere într-un astfel de om? Fusese slab şi 
slăbiciunea lui putea să aibă consecinţe teribile. Ar trebui 
să se pedepsească pe sine pentru că-i trădase pe cei dragi? 
Ar trebui să-şi ia propria viaţă? Ar fi imposibil să-şi 
strecoare trupul prin ferestrele pe jumătate deschise. Dar 
ar putea să spargă lemnul obloanelor cu un scaun şi să se 
arunce afară. Dar sinuciderea era un păcat capital şi, în 
afară de asta, se îndoia că ar putea să o ducă până la 
capăt. 

De ce căzuse asupra lui această soartă teribilă? 

Nu dorise decât să fie un umil preot. 

De ce îl trimisese Dumnezeu la Mănăstirea Sf. Atanasie, 
în ziua aceea? De ce fusese el ales de bătrânul călugăr să-l 
însoţească în criptă? 

Dintr-odată, înţelese că răspunsul se afla chiar în 
întrebare. Dumnezeu îl alesese pe el. Asta era tot ce avea 
nevoie să ştie. Nu era menirea lui să înţeleagă planurile 
Domnului. Nu era menirea lui să înţeleagă de ce familia lui 
fusese atrasă în povestea asta. Şi nu era menirea lui să ştie 
de ce fusese legat de lisus Hristos, în modul cel mai 
tangibil: prin suferinţă şi sânge. 

Puse sticla de apă pe rama ferestrei şi inspiră de câteva 


< 247 > 


ori, adânc. O albină trecu bâzâind pe lângă fereastră. 
Fluturii dansau pe pajişte. Dinspre sat se auzea un sunet 
slab de muzică. 

Zâmbi. 

Avea nevoie să-şi îndepărteze îngrijorările pământeşti şi 
să i se ofere lui Hristos. Dumnezeu va avea grijă de nevoile 
lui pe pământ şi în ceruri. Dumnezeu va avea grijă de 
familia lui. 

El fusese ales. 

Aruncă încă o privire pe fereastră. Era un om fericit. 


Cal şi Irene îşi intraseră din nou în ritm şi răsfoiau 
dosarele. Era o treabă mai rapidă decât sortarea 
fotografiilor cu caligrafie greacă şi latină din Biblioteca 
Vaticanului. Le lua doar o fracțiune de secundă să verifice 
un document, să vadă dacă se potrivea cu imaginea lor cu 
lancea şi fulgerele, aşa că puteau să treacă rapid prin 
fişierele din dulapuri. 

După vreo oră, Cal trecuse la al doilea dulap şi se 
plângea: 

— Doamne, urăsc naziştii. 

— Şi eu, spuse Irene. Dacă n-aş... 

Se opri la mijlocul propoziției şi rămase cu privirea în 
gol, ca şi cum n-ar fi fost acolo. 

Cal nu-i sesiză starea, pentru că nici el nu mai vedea 
dulapul de fişiere din faţa lui. Vedea cu totul altceva. Şi 
dispoziţia îi trecuse, brusc, de la iritare la ceva foarte 
diferit. 

Se treziră amândoi deodată. 

Irene îl privi. 

— Şi tu? întrebă ea. 

El ştia exact înţelesul întrebării ei vagi. 

— Da. 

— Trebuie să desenez, spuse ea repede. 

Cal tocmai văzuse o coală albă de hârtie care separa 
două fotografii, într-unul dintre dosarele din dulap. O 
smulse şi i-o dădu. 

— Eu n-o să mă agit, spuse el. Tu desenezi mult mai bine 


< 248 > 


decât mine. 

Ea scotoci prin geantă şi găsi un creion. 

După ce termină îi arătă şi lui. 

Nimic nu-l mai uimea. 

— Asta este exact ce am văzut şi eu, spuse el. 

Era o privelişte de la o fereastră, o sticlă de apă în prim- 
plan, cu eticheta Font Vella, un sat pe un deal şi un golf în 
formă de semilună, în depărtare. 

— Este ceea ce vede Giovanni, spuse ea. 

Cal se aşeză. 

— Mi-a dat un sentiment de linişte, spuse Cal. 

— Da, spuse ea. Era un fel de fericire. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru asta. i 


Era aproape prânz când Irene dădu peste el. 

Dosarul purta eticheta: Manifestaţie la Nürnberg, 
1979/R Kranz. 

Era un dosar cu un fotoreportaj, o colecţie de câteva 
zeci de fotografii alb-negru, făcute la o manifestaţie a 
neonaziştilor. 

Cal ridică privirea când o auzi pe Irene strigându-l. 
Ţinea în mână una dintre fotografii. 

În ea, un tânăr cu pieptul dezgolit fusese surprins în 
plină mişcare, strigând, cu gura deformată de ură. Şi pe 
braţul lui se afla tatuajul cu Sfânta Lance şi fulgerele SS. 
Pe marginea fotografiei se afla o inscripţie în creion, în 
limba germană: Cavalerii lui Longinus. 

Îl găsiră pe Langer în biroul lui. 

— Sunteţi gata pentru prânz? întrebă el, strălucind. 

— Uită-te la asta, spuse Cal. 

Langer cercetă fotografia, pe faţă şi pe spate, şi se uită 
la dosarul din care provenea. 

— Nu-mi amintesc această fotografie, în particular, dar 
îmi amintesc momentul în care am intrat în posesia ei, la 
începutul anilor '90. Eram tânăr, proaspăt absolvent, abia 
intrat în domeniu. Tipul ăsta, Kranz, venise la facultate să 
discute cu profesorul meu, dar el era plecat în vacanţă sau 
ceva de genul ăsta. Aşa că a trebuit să se mulţumească cu 


< 249 > 


mine. El era un colecţionar de materiale naziste, un hobby 
pe care l-am considerat întotdeauna sinistru şi 
dezgustător, până când am devenit colecţionar eu însumi - 
un colecţionar din mediul academic, mă grăbesc să adaug. 
Oricum, Kranz m-a asigurat că nu era simpatizant. De-a 
lungul anilor, am ajuns să-l cunosc puţin, deşi este un tip 
greu de descifrat. Naziştii îi omorâseră membri ai familiei 
şi colecţia lui, spunea el, era menită să rămână mărturie. 

— Evreu? întrebă Cal. 

— De fapt, nu. Catolic. Naziştii i-au persecutat şi pe 
romano-catolici cu destulă fervoare, să ştii. Dacă îmi 
amintesc bine, unchiul tipului fusese preot şi pierise la 
Dachau. El adusese acest dosar cu fotografii pe care le 
obținuse de la un fotograf care participase la această 
manifestaţie. Încerca să descopere identitatea unuia dintre 
vorbitori. Langer răsfoi dosarul şi scoase o fotografie a 
unui bărbat care stătea în picioare pe o ladă de lemn, cu 
un megafon la gură. Tipul ăsta. 

— Cine era? 

— Nu ştiam, dar am fost de acord să fac nişte săpături. 
Când am aflat, în cele din urmă, numele nu însemna nimic 
pentru mine. Doar un alt bigot dintr-un şir foarte lung. 

— De ce avea nevoie de numele tipului? întrebă Irene. 

— Nu sunt sigur că am ştiut vreodată. Kranz este destul 
de obsedat. Colecţionează, se documentează şi stă retras. 
Extrem de retras. În schimbul faptului că l-am ajutat, l-am 
întrebat dacă puteam să fac nişte copii ale documentelor 
pentru arhiva departamentului. El a fost de acord, fără 
tragere de inimă. Inscripţia asta, Cavalerii lui Longinus, 
este scrisul meu. Aparent, am copiat-o după însemnarea 
originală a fotografului. Presupun că l-a întrebat pe tânăr 
ceva despre el sau despre tatuajul distinctiv şi a notat. 

— Ştii cine sunt? 

— Uitasem cu totul despre acest dosar. Am folosit unele 
dintre fotografii într-o carte pe care am scris-o mai de 
mult, dar sunt destul de sigur că n-am mai dat niciodată, 
de atunci, peste un grup numit Cavalerii lui Longinus. E 
clar că se referă la lance. Pare interesant, dar nu am alte 


< 250 > 


informaţii despre ei. 

— Crezi că ar putea Kranz să ştie ceva despre asta? 
întrebă Cal. 

— Se poate. Greu de spus. Uite care-i treaba cu el. A 
devenit tot mai retras şi izolat pe măsură ce a îmbătrânit. 
De-a lungul anilor, am mai dat peste colecționari, care mi- 
au spus despre Kranz că adunase una dintre cele mai 
importante arhive de suvenire şi obiecte naziste. Am 
încercat să mizez pe faptul că ne cunoşteam ca să văd ce 
are, dar m-a tot amânat şi, într-un final, am renunţat. Din 
câte ştiu eu, nu are urmaşi. Când va muri, sper că pot să 
conving universitatea să cumpere arhiva aflată în 
proprietatea lui. 

— Unde locuieşte? întrebă Cal. 

— Într-o suburbie a Miinchenului. Nu departe de aici. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

— Pot să-l sun, presupun. Nu strică să încerci, dar mă 
îndoiesc că vei avea prea mult noroc. Sună-l acum, ca să 
putem merge la masă. Mi-e extrem de foame. 

Cei trei se aşezară în jurul telefonului lui Langer, pus pe 
difuzor, ascultându-l pe acesta vorbind în germană cu 
bărbatul care răspunsese. Cal putea citi în germană, dar 
înţelegerea limbii vorbite lăsa mult de dorit. Putea să-şi 
dea seama că Langer încerca din greu să-l convingă pe 
Kranz să fie mai receptiv şi, în cele din urmă, reuşi să-l 
convingă să vorbească la telefon cu Cal. 

— Richard, vorbeşti engleză, da? 

— Sunt capabil să conversez în engleză, spuse el înţepat. 

Cal depuse toate eforturile. li spuse cine era, că se afla 
la München cu o colegă şi făceau o documentare şi se 
întreba dacă puteau să-i facă o vizită ca să discute despre 
un grup numit Cavalerii lui Longinus. li spuse că găsise o 
fotografie a unui bărbat cu un tatuaj distinctiv în arhiva 
fotografică pe care el o oferise LMU. 

Răspunsul veni scurt şi simplu. 

— Acest lucru nu este posibil. 

— Aţi auzit vreodată despre acest grup? 

— Îmi pare rău, profesore, dar sunt un om ocupat. Nu 


< 251 > 


pot să vă satisfac cererea. Acum, dacă binevoiţi să mă 
scuzati... 

Irene se aplecă spre difuzor şi spuse în engleză: 

— Vă rog, Herr Langer, sunt Irene Berardino. Înţeleg că 
sunteţi catolic. 

— Ce are asta de-a face? 

— Aţi auzit de preotul italian cu stigmate, cel căruia i se 
spune Padre Gio? 

— Cel care a dispărut. Da. 

— Este fratele meu. Noi credem că se află în mare 
pericol. lar dacă există cea mai mică şansă ca întâlnirea cu 
dumneavoastră să ne ajute să-l salvăm, v-aş fi etern 
recunoscătoare. 

La telefon se lăsă tăcerea, până când Kranz spuse: 

— În cazul ăsta, trebuie să veniţi imediat. 


Vila lui Kranz se afla în Alt-Bogenhausen, în zona de 
nord-est a Munchenului. Nu se vedea din drum, fiind 
ascunsă de o poartă de oţel şi de o vegetaţie bogată. Taxiul 
aşteptă, în timp ce lrene, evident cea cu putere de 
convingere, sună la interfonul lui Kranz, montat pe stâlp. 
Când Kranz deschise poarta, dădură drumul taxiului şi 
porniră pe aleea lungă. Conacul din secolul al 
nouăsprezecelea avea o faţadă din tencuială albă, acoperiş 
de ţiglă şi rânduri de balcoane elegante. 

Cal fluieră. 

— Nu-i tocmai rău. 

— Langer spunea că locuieşte singur, spuse ea, cu 
tristeţe, într-o casă atât de uriaşă. 

Apăsară soneria şi aşteptară. 

— Tu eşti cea la care este sensibil, spuse Cal. Tu 
vorbeşti. 

Kranz părea mic în comparaţie cu uşa masivă de la 
intrare. Era trecut bine de optzeci de ani, aplecat de spate 
din cauza scoliozei şi mergea sprijinit într-un baston. Părul 
lui subţire şi alb era lipit cu pomadă strălucitoare de 
scalpul roz. Probabil că se bărbierise pentru această ocazie 
pentru că se vedeau câteva puncte roşiatice de hârtie pe 


< 252 > 


care uitase să le îndepărteze. Costumul său elegant, de 
lână, era prea mare pentru el - părea că fusese mai robust 
în tinereţe. Era, de asemenea, prea gros pentru vară şi el 
era scăldat în sudoare. 

O întâmpină călduros pe Irene şi îi acordă lui Cal o 
atenţie fugară. Cal era mulţumit cu asta şi o lăsă pe ea să 
preia iniţiativa. 

Casa era o capodoperă de lemn sculptat şi podele de 
marmură. El îi conduse prin câteva camere pline cu 
obiecte de artă, până la o bibliotecă pe două etaje, care 
etala o colecţie magnifică de cărţi de istorie naturală şi 
istorie, legate în piele. 

Kranz le tăcu semn să se aşeze şi se scuză, stângaci, 
pentru faptul că nu era prea priceput să-şi întreţină 
oaspeţii şi nu avea să le ofere nişte gustări. 

— Nu am încredere în servitori, deşi am o femeie care 
face curat. Şi un grădinar, desigur. Locuiesc singur. Beau 
cafea instant şi supraviețuiesc în principal cu pâine prăjită 
şi dulceaţă. 

— Este o casă foarte frumoasă, spuse Irene, aparent 
stânjenită de candoarea lui neobişnuită. 

— A fost a tatălui meu. Şi-a făcut averea în industria 
farmaceutică. Ca singurul său moştenitor, eu am cheltuit-o 
pe colecţia mea. Fraţii mei erau mai în vârstă. Ei nu au 
supravieţuit războiului. Ai doar un frate? întrebă el. 

— Da, doar noi doi. Suntem foarte apropiaţi. 

— Eu nu mi-am iubit fraţii. Nu ştiu de ce, dar nu i-am 
iubit. De asemenea, nu mi-am iubit nici părinţii şi 
suspectez că nici ei nu m-au iubit pe mine. Afecţiunea mea 
era rezervată pentru unchiul meu, care, la fel ca fratele 
tău, a fost preot. Aveam o legătură specială. Naziştii l-au 
omorât. Am avut inima sfâşiată. Şi am inima sfâşiată până 
în ziua de azi. 

— Îmi pare rău, spuse Irene, vărsând o lacrimă. 

Cal se întrebă dacă durerea ei era pentru bătrân, pentru 
fratele ei sau pentru amândoi - nu că ar fi avut vreo 
importanţă. 

Kranz îşi scoase batista din buzunar şi i-o oferi. 


< 253 > 


— N-a fost folosită niciodată. Puteţi să o păstraţi. 

Ea îşi reveni şi spuse: 

— Sunteţi foarte amabil şi apreciem că ne ajutaţi. 
Suntem disperaţi să-l găsim pe Giovanni. 

— Stigmatele sale sunt reale? 

— Da, noi aşa credem, spuse ea. 

— Sunt prea puţine miracole în lume, spuse el, cu vocea 
tărăgănată. N-a existat niciunul atunci când unchiul meu a 
fost dus la Dachau şi asasinat. N-a fost niciunul când 
naziştii au măcelărit milioane de oameni. Colecţia mea ar fi 
greşit interpretată de cei mai mulţi. Ar spune că am un 
motiv obscen sau pervers sau că îi glorific. Nu este cazul. 
Colecţionez ca să păstrez mărturii despre ce au făcut 
naziştii. Când voi muri, o să fac o donaţie. Dacă Herr 
profesor Langer nu mă irită prea mult, este foarte probabil 
ca universitatea lui să o primească. Am lăsat să se 
înţeleagă asta şi înainte. Arătaţi-mi fotografia care vă 
interesează. 

Cal scoase schiţa Irenei şi fotografia lui Kranz cu tânărul 
tatuat. 

— Cavalerii lui Longinus, da, spuse el. 

Cal trebui să vorbească. 

— Aţi auzit de ei? A 

— Din fotografia asta. Îmi amintesc de ea, desigur. Îmi 
amintesc fiecare piesă pe care o am în colecţie. Este 
singura referire la acest grup din toată arhiva mea. 
Oricum, am o scrisoare, o scrisoare rară, pe care am 
achiziţionat-o cu un preţ uriaş de la soţia unui general 
nazist mort, un nenorocit care fusese în anturajul lui 
Himmler. Femeia aceea îngrozitoare ştia că era valoroasă 
şi ştia că aş plăti oricât pentru ea. Scrisoarea era o 
ciudăţenie, am plătit. 

Cal aşteptă ca bătrânul să dezvolte ideea, dar el părea 
pierdut în gânduri, clocotind la amintirea soţiei nazistului. 

— Despre ce era scrisoarea? întrebă Irene, cu blândeţe. 

— Himmler îi scria lui Hitler despre Lancea Sfântă şi 
despre alte relicve ale răstignirii lui Hristos. Prezintă 
afirmaţiile fantastice ale unui personaj ciudat, numit Otto 


< 254 > 


Rahn. 

— Ştim cine este Rahn, spuse Irene, emoţionată. 

— Trebuie să fi fost un fantezist sau un lunatic. Ce 
afirmaţii făcea! 

Cal deja se agita şi era pe punctul să deschidă gura când 
Irene îl amuţi cu o privire şi întrebă politicos: 

— Am putea să vedem scrisoarea? 

El îşi folosi bastonul să se ridice şi se îndreptă spre un 
birou mare. Aparent o scosese deja din arhivă şi o pusese 
într-un dosar. 

— Este foarte fragilă. Este o copie la indigo pe foiţă 
foarte subţire. Vă rog să veniţi aici să o citiţi pe birou. 
Înţelegeţi germană? 

— Mi-e teamă că nu, spuse ea. 

— Eu da, spuse Cal. 

Kranz păru dezamăgit de faptul că Irene trebuia să aibă 
un rol secundar faţă de american, dar cei doi se aşezară 
împreună şi discutară despre fratele ei în timp ce Cal 
studie scrisoarea fragilă, cu scrisul atât de estompat şi 
ilizibil încât Cal se temu că foiţa de ceapă s-ar putea 
dezintegra sub ochii lui. 


Reichsführer-SS und Chef der Deutschen Polizei 
7 Dezember 1935 


An den 
Adolf Hitler 
Führer und Reichskanzler 


Mein Führer! 


Noi, la Deutches Ahnenerbe, am făcut o 
descoperire de o importanță deosebită, care se 
referă la puterile extraordinare ale anumitor 
artefacte istorice asociate cu răstignirea lui lisus 
Hristos. 

Pe scurt, ar fi posibil să creăm o armă de o putere 
inimaginabilă, pe care Reichul ar putea-o folosi 


< 255 > 


pentru a modifica cursul istoriei. În acest raport mă 
voi  strădui să descriu descoperirile noastre, 
împreună cu o propunere de plan de acțiune. 


Cal o citi cu atenţie, conştient de nodul care-i creştea în 
gât. Până când ajunse la ultimul paragraf, picioarele i se 
înmuiaseră şi avu nevoie să tragă scaunul de la birou şi să 
se aşeze ca să poată citi totul până la semnătura lui 
Himmler. 


Aşa că, fiihrerul meu, puteţi aprecia cu adevărat 
importanța descoperirilor lui Herr Rahn. În timp ce 
noi, la Ahnenerbe, am acordat un interes deosebit 
obținerii aşa-numitelor relicve sfinte ale 
creştinismului, datorită valorii lor propagandistice 
evidente, nu am avut nicio bănuială că ele ar putea 
să aibă o importanţă practică extrem de importantă. 
Rahn are mai degrabă tendinţe mistice, dar, având 
în vedere dovezile pe care ni le-a adus, trebuie să 
avem deschiderea să acordăm o atenţie deosebită 
opiniilor lui. El speculează că acele artefacte - 
Lancea lui Longinus, spinii care au făcut parte din 
coroana de spini şi cuiele răstignirii - dispun de o 
putere specială, pentru că toate au pătruns în 
carnea lui lisus Hristos, care a trecut, peste foarte 
scurt timp, prin transformarea învierii. Este clar, 
dacă acest principiu al religiei creştine este credibil, 
că s-au manifestat forțe supranaturale. Acum, la 
aproape două mii de ani după răstignire, când 
aceste trei relicve sunt aşezate în apropiere una de 
cealaltă, ele par să elibereze o forță foarte 
puternică, o explozie masivă de energie distructivă. 
O aripă a Trezoreriei Imperiale din Viena a fost 
distrusă când doar un fragment minuscul a fost 
aşezat alături de un spin şi de lance. Inchipuiţi-vă 
pentru o clipă ce puteri distructive ar putea fi 
concentrate dacă ar fi folosit un cui întreg. Ar putea 
distrugerea să se întindă peste un cartier întreg? Un 


< 256 > 


oraş? O ţară? Nu ar fi Reichul cea mai mare putere 
de pe pământ dacă ar dispune de o asemenea armă? 
Iată ce vă propun: noi avem al doilea spin depozitat 
în siguranță la Berlin. Lancea se află încă la Viena 
şi, când va veni momentul potrivit, trebuie să o 
confiscăm şi să o punem în siguranţă. Îi voi oferi lui 
Rahn resursele de care are nevoie şi il voi trimite să 
caute mai mulţi astfel de spini, dacă mai există alţii, 
şi unul sau mai multe cuie. Nimic nu ar trebui să fie 
mai important pentru Reich decât obținerea unui 
Cui Sfânt al lui Hristos. 


Cal se frecă la ochi şi întoarse capul spre Irene şi Kranz. 

Probabil că Irene îi citise şocul de pe faţă, pentru că în 
vocea ei se simţi frica. 

— Cal, ce este? 

— Ştiu de ce l-au răpit pe Giovanni, spuse el. 

— Cine credeţi că l-a răpit? întrebă Kranz. 

— Nu ştiu cine sunt, dar aş paria că îşi spun Cavalerii lui 
Longinus. 

— Chiar credeţi aiurelile din scrisoarea aceea? întrebă 
Kranz. 

— Mi-e teamă că da. 

— Imaginaţie americană hiperactivă, dacă mă întrebaţi 
pe mine, spuse Kranz. 

— Aş putea să fac o copie? întrebă Cal, ignorând 
comentariul bătrânului. 

— Nu am un copiator şi nu o puteţi lua din această casă. 

— Pot să-i fac o fotografie? 

Kranz refuză imediat solicitarea. 

Irene îl întrebă pe Cal. 

— Ne-ar ajuta să-l găsim pe Giovanni? 

— S-ar putea. 

— Vă rog, Herr Kranz. Eraţi doar un băieţel atunci când 
a fost luat unchiul dumneavoastră. Nu puteaţi face nimic 
să-l salvaţi. Vă rog, ajutaţi-mă să-mi salvez fratele. 


Stăteau în faţa porţii conacului lui Kranz, aşteptând un 
< 257 > 


taxi. 

— Fotografiile au ieşit bine? întrebă Irene. 

El îşi scoase telefonul mobil şi îi arătă una dintre ele. 
Scrisul era neclar, dar lizibil. 

— Destul de bine, spuse el. 

— Şi acum? 

Cal scoase ceva din geanta de umăr. Era cartea de vizită 
a locotenent-colonelului Cecchi. 

— E timpul să vedem dacă şi carabinierii îşi merită banii. 

Exact în momentul în care taxiul se apropie de ei, din 
geanta Irenei se auzi sunetul mobilului. Ea răspunse şi îi 
aruncă lui Cal o privire nedumerită. 

— Da, locotenent-colonel Cecchi. Chiar în clipa asta 
vorbeam despre dumneavoastră cu profesorul Donovan... 
O, Dumnezeule! Vă rog, nu-mi spuneţi asta. Nu mama! 


< 258 > 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


În timp ce taxiul îi ducea înapoi la hotel, Cal deja 
înţelesese ce se întâmplase, ascultând finalul convorbirii 
Irenei. 

Ea plângea şi cerea să-i spună tot ce se făcuse pentru a-i 
găsi mama, mătuşa şi nepotul. El îşi dădu seama că nu 
primea niciun răspuns. 

— Lasă-mă să vorbesc cu el, spuse Cal, când îşi dădu 
seama că această convorbire se apropia la final. Când îi luă 
telefonul, ea se întoarse şi se sprijini de portiera taxiului. 

— Domnule locotenent-colonel, sunt Calvin Donovan. 
Trebuie să vă relatez anumite informaţii pe care le-am 
descoperit şi care v-ar putea ajuta în investigaţie. S-ar 
putea să consideraţi că unele dintre ele sunt greu de 
crezut, dar mi-aş dori să încercaţi să ascultați cu 
obiectivitate. 

— Sunt bucuros să vă ascult, profesore. Nimic nu este 
simplu sau clar în aceste chestiuni, spuse Cecchi. 

Cal îl rugă pe Cecchi să aştepte un moment şi, tot în 
italiană, îl întrebă pe şoferul taxiului dacă înţelegea ce 
spunea. Germanul îşi ţinu privirea aţintită asupra drumului 
şi nici nu păru să realizeze că i se vorbea. 

— Foarte bine, îi spuse Cal lui Cecchi. Iată ce ştim. 

Şi îi spuse totul. Totul. Cecchi era atât de tăcut, încât 
Cal îl întrebă periodic dacă mai era la telefon. Ce făcea în 
timpul ăsta? Lua notițe? Verifica e-mailuri? Juca 
Minesweeper? 

Cal aproape terminase când taxiul ajunse la hotel. Irene 
cobori din maşină şi rămase în picioare, pe trotuar. Nu mai 
plângea, dar se uita în gol. Cal îi plăti şoferului şi, în timp 
ce se pregătea să încheie convorbirea, o conduse pe Irene 
spre holul hotelului, ţinând-o pe după talie. 

— Asta este tot, îi spuse Cal lui Cecchi. Ştiu că sunt 
multe de digerat. 

Cal auzi cum ofiţerul expiră zgomotos. Nu părea un 


< 259 > 


sunet încurajator. 

— Sunt ofiţer de poliţie, spuse el. Lucrez cu motive, 
oportunităţi, informaţii, declaraţii ale martorilor, dovezi de 
la locul faptei. Dumneavoastră îmi cereţi să iau în serios 
ceva destul de diferit. Ceea ce îmi descrieţi ţine mai mult 
de domeniul spiritismului sau al supranaturalului. Vreţi să 
cred că Giovanni Berardino se află undeva pe coasta 
Spaniei pentru că aţi avut o halucinație despre o sticlă de 
apă cu eticheta în spaniolă. Vreţi să cred că un grup 
necunoscut l-a răpit pentru că vor o relicvă sfântă care are 
putere de distrugere. Chiar nu ştiu cum să vă răspund 
corespunzător. 

— Uitaţi ce este, înţeleg şi mă aşteptam în totalitate la 
acest scepticism. Dar trebuie să vă întreb: acum, după ce 
aţi făcut propria dumneavoastră evaluare a împrejurărilor 
răpirii lui Giovanni Berardino şi când au fost răpiți şi 
ceilalţi membri ai familiei - aţi reuşit să construiți o teorie 
coerentă? A existat vreo cerere de răscumpărare? A 
difuzat vreun grup un comunicat politic sau religios? 
Pentru ce sunt acest preot şi familia lui o ţintă? 

Legătura era atât de bună încât îl auzi pe ofiţer cum 
înghite în sec. 

— Ca să fiu absolut sincer, profesore, nu am nicio teorie 
care să stea în picioare. Nu pare să fie caz penal cu 
profitul ca mobil şi nu prezintă caracteristicile unei răpiri 
teroriste cu câştiguri financiare sau politice. 

— Atunci, ascultaţi-mă. Vă rog. Ce aveţi de pierdut? 

— Doar reputaţia mea. 

— Uitaţi-vă la dovezile pe care le-am adunat. Întâlniţi-vă 
cu noi, personal. 

— Când vă întoarceţi în Italia? 

— Mâine-dimineaţă. Zburăm la Roma. 

— Atunci veniţi direct la biroul meu când ajungeţi. Voi 
încerca să vă ascult fără prejudecăţi. Asta este tot ce pot 
să vă ofer. i 


Cal nu prea voia să o lase pe Irene singură, dar ea dorea 
să meargă în camera ei şi îi spuse că nu vrea nimic de 


< 260 > 


mâncare. Doctorul îi dăduse o reţetă de calmante atunci 
când fusese răpit Giovanni, dar ea nu luase niciunul. În 
seara asta va lua. 

— Diazepam şi Biblia hotelului. Asta este tot ce vreau în 
seara asta, spuse ea. 

Cal îşi petrecu seara revăzând informaţiile pe care le 
descoperiseră. Încercă să gândească precum un poliţist şi 
să pună cap la cap o prezentare care ar putea să-l împingă 
pe Cecchi să ia măsuri. Şi, în timp ce gândea, jucă bowling 
cu sticlele de băutură din minibar. 


La ora unu noaptea, sună telefonul. Irene dormea 
profund după calmante. Se întinse după receptor şi 
răspunse. 

— Doamnă, vă sun de la recepţie. Îmi pare rău că vă 
deranjez atât de târziu, dar avem o scurgere la instalaţia 
sanitară din camera de deasupra dumneavoastră şi trebuie 
să facem o inspecţie de urgenţă. Putem să trimitem un 
tehnician? 

— În camera mea? 

— Da. 

Vocea ei tremura. 

— Cât va dura? 

— Nu prea mult. Vă asigur. Este suficientă o inspecţie 
rapidă. 


Cal visa şi, în visul lui, studentul său, Joe Murphy, îi 
spunea, cu accentul său irlandez, să răspundă dracului la 
telefon. El rămase surprins când se trezi cu receptorul în 
mână şi o auzi pe Irene. 

— Cal, sunt Irene. Poţi să vii până la mine în cameră? 

El aruncă o privire la ceasul de la receptorul TV. 

— Eşti bine? 

— Da, sunt bine, dar trebuie să vorbesc cu tine. 

— Nu pari OK. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, dar cred că trebuie să discutăm. 

— Cobor imediat, spuse el dându-se jos din pat. 

Işi trase nişte haine pe el şi pe drum spre ascensor îşi 


< 261 > 


băgă picioarele goale în pantofi. Uşa camerei ei era 
întredeschisă, de parcă l-ar fi invitat să intre direct. Totuşi, 
el bătu. 

— Irene? 

Când nu primi niciun răspuns, împinse încet uşa şi făcu 
câţiva paşi înăuntru. 

— Irene? Eşti în regulă? _ 

Gerhardt îi apăru în faţă, aţintindu-l cu un pistol. Işi 
duse un deget la buze. Sâsâitul care se auzi semănă cu 
şuieratul aburului. A 

— Închide uşa, spuse el. În linişte. 

Cal fusese puţin beat. Vederea unei namile de om cu un 
pistol îl trezi rapid. O strigă din nou pe Irene. 

Vocea i se auzi înăbuşită: 

— Sunt aici. 

Gerhardt îi făcu semn lui Cal să avanseze şi, în timp ce 
făcea asta, germanul intră cu spatele în cameră. 

lrene era aşezată pe pat, îmbrăcată în cămaşa de 
noapte, cu coliere de plastic legate la glezne şi la 
încheieturile mâinilor. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? întrebă Cal, furios. 

— Profesore Donovan, spuse Gerhardt, gesticulând cu 
amortizorul înşurubat pe ţeava armei sale. Stai jos, chiar 
acolo. 

— Mă cunoşti? întrebă el. 

— Ştim cine eşti. 

Cal o privi pe Irene, transmiţându-i să se uite la el, să-şi 
păstreze curajul. Se aşeză pe scaunul de la birou, care 
fusese tras pentru el, puţin aplecat înainte, gata să sară la 
individ, dacă s-ar fi ivit ocazia. 

— Ce înseamnă „noi”? întrebă Cal, fără să-l privească. 
Gerhardt nu-i răspunse, aşa că o făcu Cal în locul lui. 
Presupun că vă spuneţi Cavalerii lui Longinus, corect? 

Cal întoarse capul să-i vadă expresia feţei. Nu era o 
reacţie prea evidentă, dar i se păru că observă o sclipire de 
amuzament. 

— Ai unul dintre tatuajele alea? Cel cu lancea şi rahatul 
SS? 


< 262 > 


Gerhardt băgă mâna în buzunar şi îi aruncă lui Cal în 
poală nişte coliere lungi, de plastic. 

— Mai întâi gleznele, de picioarele scaunului. Strâns. 
Apoi încheieturile, de mânerele scaunului. La început 
lejere. Apoi o strângi pe una cu cealaltă mână şi pe 
cealaltă o strângi cu dinţii. 

— Vrei să repeţi, te rog? Nu sunt decât un amărât de 
profesor de la Harvard. 

Gerhardt îndreptă arma spre Irene. 

— O voi face, spuse Cal. N-ai simţul umorului. Am 
înţeles. 

După ce Cal se legă de scaun, Gerhardt îşi băgă arma în 
haină şi luă statueta Irenei cu Doamna noastră din 
Lourdes, care era aşezată pe birou. 

Cal îl privi cum o cercetează şi cum desprinde capacul 
de plastic de la baza statuetei cu unghia. Se uită înăuntru, 
apoi o scutură puternic până când în deschizătură apăru o 
bucată de pânză. O agăţă şi trase afară un ghemotoc. Apoi, 
cu o expresie înfloritoare, demnă de un magician care face 
o dezvăluire, Gerhardt desfăşură bucata de cârpă şi ceva 
căzu în palma lui întinsă, înmănuşată. 

O ţepuşă de fier. 

Un Cui Sfânt. 

— Vezi? spuse Gerhardt. Nu pare cine ştie ce, dar 
înţeleg că este destul de important. 

Era negru ca noaptea şi îi lipsea jumătate din capul 
aplatizat. 

— Dumnezeule! spuse Irene. Giovanni l-a ascuns acolo. 
L-am avut cu noi tot timpul. 

— lisuse, şopti Cal. 

Irene începu să plângă. 

— El nu vrea să-mi spună unde e Giovanni. Sau mama, 
mătuşa Carla, Federico. 

— Ai obţinut ce-ai vrut, îi spuse Cal bărbatului. Nu mai 
ai nevoie de ostatici. 

— Îmi spui ce trebuie să fac? întrebă Gerhardt. 

— Doar subliniez ceea ce este evident. Ia-ți cuiul şi 
pleacă dracului de aici. 


< 263 > 


— Voi pleca în curând. 

Gerhardt avea o geantă mică, de genul celor în care sunt 
aşezate uneltele. Puse relicva într-un buzunar din 
interiorul genţii şi scoase restul conţinutului, un amestec 
curios de obiecte: lumânări, suporturi de lumânări, cravate 
şi o sticlă mare de votcă. 

Aşeză lumânările prin cameră, le aprinse şi stinse 
luminile. 

— Să creăm o atmosferă plăcută, spuse Gerhardt. 

— Ce pui la cale, prietene? întrebă Cal. 

— Vreau să vă relaxaţi, spuse el şi deşurubă capacul 
sticlei. Vreau să beţi ceva. Apoi o să plec. 

— Nu vreau să beau, spuse Irene. 

— Nu, insist, spuse Gerhardt şi se apropie de ea cu 
sticla. 

În timp ce se apropia de buzele ei, Cal încercă să se 
ridice, dar, legat de scaun, căzu pe o parte. 

— Opreşte-te, strigă el de pe podea. 

— Linişte, acum, îl avertiză Gerhardt. Te asigur că dacă 
mai strigi o dată, am să o rănesc destul de rău. Taci din 
gură? 

— Da, şopti Cal. 

— Bine. 

Gerhardt apăsă sticla pe buzele strânse ale Irenei şi îi 
spuse să bea. 

— Nu-mi place. Nu vreau să beau. 

— Ai vrea să-l împuşc pe el în cap? Eu vreau, să ştii. Nu 
va scoate niciun zgomot, dar va face mare mizerie. Vrei să 
bei? 

Ea dădu din cap. El îi băgă sticla câţiva centimetri în 
gură şi începu să toarne. Ea înghiţi şi se înecă. El se trase 
înapoi ca să-i lase timp să-şi revină. 

— Încă, spuse el şi aduse din nou sticla aproape. 

În timp ce Cal se lupta cu legăturile sale, el repetă ciclul 
- toarnă, înghite, stop, aşteaptă - până când Irene se 
înmuie şi nu mai fu în stare să zică nimic. 

— Se îmbată destul de repede, spuse Gerhardt. Scapi 
ieftin la întâlnire, cred. 


< 264 > 


Puse sticla jos şi ridică scaunul lui Cal cu surprinzător 
de puţin efort. 

— E rândul tău. Cred că ai şi tu nevoie de o gură, nu-i 
aşa? 

El aşeză sticla la buzele lui Cal şi turnă. Cal înghiţi uşor. 
Nu era o marcă pe care ar fi cumpărat-o el vreodată şi nu 
era rece, dar era votcă, lapte de mamă. El luă câteva 
înghiţituri şi apoi alte câteva. 

— Să o lăsăm să se aşeze puţin, spuse el şi se duse la 
geantă şi apoi spre pat. 

Tăie legăturile de plastic ale Irenei cu un cleşte şi apoi, 
în timp ce Cal privea îngrozit, rupse cămaşa de noapte de 
pe trupul ei moale şi o întinse pe pat, goală. 

— O să te omor! strigă Cal. Nenorocitule. O să te omor! 

— Dacă nu taci din gură, o să te uiţi la mine cum i-o 
trag. Asta pot să-ţi promit. Bine? 

Cal strânse din dinţi. 

— E timpul să mai bei puţin, spuse Gerhardt fluturând 
sticla de votcă. 

Alcoolul îi inundă corpul şi îi înceţoşă creierul. Să se 
lupte cu băutura era ceva nou. De obicei se bucura de 
senzaţia de amorţire. Era modul lui de a se relaxa, de a se 
rupe de lume, de a scăpa de senzațiile neplăcute. În 
noaptea asta se lupta cu disperare. Continuă să privească 
spre Irene, inconştientă şi vulnerabilă, la lumânări, la 
cravate. Nu ştia ce are bruta în cap, dar nu urma să se 
termine bine. 

— Eşti încă treaz, spuse Gerhardt. Mai multă votcă. 
Deschide gura. 

Totul devenea ceţos şi distorsionat. Trebuia să încerce, 
trebuia să încerce, să încerce, să încerce... 

Când îi căzu capul în piept, Gerhardt îl pălmui. 

— Ai adormit? Trezeşte-te. Trezeşte-te acum. Nu? Aşa, 
bine. 

Gerhardt începu să lucreze rapid şi eficient. Mai întâi 
desfăcu legăturile de plastic ale lui Cal, îl ridică şi îl trânti 
pe pat, întins pe spate, lângă Irene. Apoi îl dezbrăcă şi 
aruncă hainele prin cameră. Apoi legă cravatele de 


< 265 > 


încheieturile şi de gleznele lui Cal şi de tăblia şi de 
picioarele patului. Le apăsă degetele pe sticla de votcă 
aproape goală şi apoi o lăsă pe pat. Ridică telefonul, apoi îl 
băgă înapoi în buzunar, părând să se opună tentaţiei de a 
face o fotografie a scenei pe care o crease. Apoi începu să 
aranjeze lumânările în jurul camerei şi le aprinse. Când 
termină, îşi băgă degetul în capul detectorului de fum de 
deasupra patului şi se căţără, căutându-şi echilibrul între 
trupurile lor goale. Cu o tehnică pe care o învățase on-line, 
deşurubă sigiliul aspersorului şi strânse valva de presiune. 
O anchetă va verifica, cu certitudine,  aspersorul 
nefuncţional, dar va ajunge, probabil, la concluzia că 
instalaţia fusese defectă. 

În sfârşit, luă una dintre lumânări şi o tinu lângă 
draperie până când materialul se aprinse. Privind flăcările 
care creşteau, îşi luă geanta de scule, îşi puse şapca de 
muncitor peste freza lui aparte şi, cu un ultim zâmbet 
aruncat spre opera lui, aşeză pe uşă semnul cu „Nu 
deranjaţi”. 


De undeva de departe, Cal auzi o tuse. 

Poate dintr-o altă cameră, poate de la capătul unui hol 
lung. 

N-ar vrea tipul ăla să tacă din gură? Încerc să dorm, aici. 
Unii oameni sunt nesimţiţi... 

Tipul începu să facă şi alte zgomote în afară de tuse. Un 
zgomot ca de galop sau era un şuierat? Cum făcea asta? 

Ochii îl înţepau şi îi curgeau. Trebuia să-i şteargă, să-i 
şteargă bine. 

Încercă. Încercă din nou. 

Ce îl împiedica? Nişte ticăloşi îi ţineau mâinile prinse? 
Foştii lui colegi de cameră făcuseră aşa ceva, odată. Tot ei 
erau băgaţi şi în asta? Poate că ar trebui să deschidă ochii 
şi să vadă ce se întâmplă. 

Deschise ochii brusc. 

Un perete şi jumătate din tavan erau în flăcări şi fumul 
umplea camera. Încercă să se ridice, dar mâinile şi 
picioarele îi erau legate cu cravate. 


< 266 > 


Apoi îşi aminti. _ 

Ea era întinsă alături de el. Încercă să o împingă cu 
genunchiul. 

— Irene! Irene! Trezeşte-te! 

Era leşinată. 

Strigă după ajutor de câteva ori. 

Să tragă de cravate se dovedi inutil. Se uită la tăblia 
patului. Cravatele erau legate de nişte scânduri solide din 
tăblie. 

Strânse pumnul şi lovi o scândură aflată deasupra 
capului. 

Durerea îl cuprinse instantaneu, dar lovi din nou lemnul. 

Mai tare, la dracu'! Mai tare! 

Simţi cum îi curge sângele pe palmă. 

Flăcările se răspândeau rapid şi se făcea tot mai cald. 
Nu venea nimeni. 

Lovi mai tare, încă odată. De două ori. De trei ori. 

Se auzi un zgomot de obiect spart. Nu ştia dacă erau 
articulațiile lui sau scândura. Smuci tare de cravata de 
mătase şi mâna i se eliberă. 

Însă trăsese atât de tare de celelalte cravate încât 
nodurile se strânseseră şi nu le putea desface. Cuprins de 
panică, văzu sticla de votcă, o apucă de gât şi o lovi 
puternic de noptieră. Acum avea cuțitul care îi trebuia. 

Se ridică în picioare, o luă pe Irene în braţe şi ieşi pe 
hol, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii: „Foc!” 


< 267 > 


DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Locotenent-colonelul Cecchi intră în biroul lui, aflat 
lângă Piazza del Popolo din Roma, scuzându-se că-i lăsase 
să aştepte. 

Era seara zilei de după incendiul de la hotel. Plămânii le 
erau iritaţi de la fum, iar mâna lui Cal era bandajată 
serios. Amândoi fuseseră trataţi şi externaţi din spitalul din 
Munchen şi îşi petrecuseră cea mai mare parte a zilei 
răspunzând întrebărilor poliţiei. Erau obosiţi, erau 
supăraţi, dar, mai ales, erau furioşi. 

— A trebuit să vorbesc cu autorităţile din Munchen, 
explică Cecchi. Tocmai m-au sunat. Sunt convins că 
înţelegeţi asta. 

— Au confirmat ce v-am spus noi? întrebă Cal. 

— Da, fiecare detaliu. Din păcate, personalul hotelului 
nu poate să înţeleagă cum a putut cineva care nu era 
oaspete să pătrundă în incintă. Poate că a intrat prin zona 
de servicii. Poate că a mituit pe cineva. Camerele de 
securitate au identificat un bărbat care se potriveşte 
descrierii voastre, dar avea faţa acoperită. În cameră erau 
multe amprente diferite, dar, după cum aţi spus, purta 
mănuşi. În mod clar, dacă nu v-aţi fi trezit la timp, 
profesore, morţile voastre ar fi fost puse pe seama 
jocurilor sexuale şi a băuturii. 

— Tipul nu şi-a dat seama cu cine are de-a face, spuse 
Cal. 

— Şi ce ar fi asta? întrebă Cecchi. 

— Un tip care poate să bea o sticlă întreagă de votcă 
fără să zacă în comă toată noaptea. 

Cecchi miji ochii spre el, dar Irene râse uşor. 

— Se pare că prinţul meu călare pe cal alb este un beţiv 
notoriu. 

— Trebuie să vă spun, zise Cecchi, că acest incident 
nefericit în care aţi fost implicaţi m-a făcut să devin 
interesat de dovezile voastre. Sunt gata să vă ascult. 

< 268 > 


x 


Bărbaţii se adunaseră pentru a bea ceva în marea sală 
cu lambriuri de la cabana de vânătoare a lui Lambret 
Schneider. Stăteau pe canapele şi beau şampanie printre 
animale împăiate, picturi în ulei şi o întreagă pădure de 
pini sculptați. Fuseseră convocați din scurt la cabana de la 
marginea pădurii naţionale bavareze şi aşteptau cu 
nerăbdare explicaţia, deşi niciunul dintre ei nu avusese 
curaj să-l preseze pe Schneider înainte ca el să fie pregătit. 

Doar câţiva dintre cei unsprezece bărbaţi prezenţi îl 
întâlniseră pe tipul cel nou, Jurgen Besemer, aşa că 
Schneider îl luă să li-l prezinte. 

Un bătrân cu obrajii scofâlciţi, îmbrăcat în negru, cu o 
vestă cu blazon şi eşarfă îi întinse mâna sau, mai degrabă, 
o lăsă în jos, întrucât el era înalt şi Besemer era destul de 
mic. 

— Ţi-am văzut dosarul, tinere. Foarte impresionant. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Prima întâlnire, deci. 

— Da, domnule. Sunt foarte fericit să fac parte din 
grupul dumneavoastră. 

— E politicos, Lambret, trebuie să recunosc. 

Schneider îl bătu pe Besemer pe spate şi observă că era, 
cu siguranţă, dar dacă politeţea ar fi fost un criteriu 
esenţial pentru membri, atunci rândurile lor ar fi fost mai 
rare. 

— Deci, unde este Gerhardt al nostru? întrebă bătrânul. 
Nu l-am văzut. 

— E plecat, e pe câmpul de luptă, Milo, spuse Schneider, 
enigmatic. Totul va fi dezvăluit. A, uite-l pe Kurt. Acum 
putem începe. 

Schneider îi adună pe toţi în jur, în timp ce stătea în 
picioare, cu o cupă de şampanie în mână, sub capul unui 
mistreţ excepţional de mare. 

— Domnilor, să ridicăm paharele pentru Cavalerii lui 
Longinus, camarazii noştri care ne-au părăsit, trecutul 
nostru glorios şi viitorul nostru promiţător. 


< 269 > 


Răsună un „Prost!“!4 colectiv. 

— Acum, vă rog, luaţi loc. Unii dintre voi sunt atât de 
bătrâni încât nu vor mai rezista cinci minute în picioare. 
Ca un maestru al toasturilor, lăsă râsetele să se stingă 
înainte de a continua. Ştiu că sunteţi toţi curioşi în 
legătură cu această convocare, mai degrabă imperială, a 
mea. Deşi cei mai mulţi dintre voi sunteţi retraşi din 
activitate, câţiva, printre care şi eu, suntem încă implicaţi 
în activitate şi, pentru voi, să lăsaţi totul baltă ca să veniţi 
până aici este un mare semn de loialitate. Vă mulţumesc. 
Dacă nu ar fi fost important, nu v-aş fi cerut acest lucru. 
Noul nostru membru, Jurgen, nu ne cunoaşte tradiţia, dar 
noi începem fiecare dintre întâlnirile noastre, tot mai 
neregulate, cu un „arată şi descrie”, după cum îl numesc 
profesorii la şcoală. Prin urmare... 

Se îndreptă spre o cutie din argint, ornamentată, aflată 
pe un bufet, îi desfăcu capacul şi o tinu ridicată astfel încât 
toată lumea să poată vedea relicva neagră cu auriu. 

— Cavalerii mei, vă prezint Lancea lui Longinus. 

Besemer se holbă, cu gura căscată. 

După o rundă de aplauze, un bătrân chicoti: 

— De unde ştim că ăsta nu este un fals? Era o veche 
glumă de-a lor. 

Schneider râse şi spuse: 

— Vă asigur că asta este adevărata lance, cea pe care tu, 
Archie, şi tu, Theo, şi tu, Milo, aţi găsit-o, împreună cu 
mine, într-o friguroasă zi arctică, în 1973. Vino aici, 
Jurgen. Vino mai aproape şi priveşte bine. Dar priveşte, 
doar, nu atinge pentru că vei fi înţepat. 

Tânărul se holba în cutie. 

— Când Jurgen a venit să mă vadă pentru interviu, s-a 
dovedit a fi un tânăr bun cunoscător al istoriei Reichului. 
Inţelesese că lancea găsită de americani la Nürnberg, cel 
mai probabil era un fals şi că Reichul o ascunsese pe cea 
adevărată pentru ca viitoarele generaţii de patrioţi 
germani să o găsească. Tu ai spus asta, nu-i aşa? 

Besemer dădu din cap. 


14 Noroc, în limba germană. 
< 270 > 


— Deştept băiat, strigă unul dintre ei. 

— Deştept, într-adevăr, spuse Schneider. Da, asta este 
exact ceea ce s-a întâmplat, Jürgen. Adevărata lance fusese 
păstrată la început la Viena. Când a fost confiscată de la 
austrieci şi adusă lui Himmler, acesta a comandat două 
replici perfecte. Una a fost găsită de americani la 
Nurnberg, după război şi returnată guvernului austriac. 
Aceea se află acum expusă pentru turiştii graşi, cu şepci de 
baseball, care vizitează Trezoreria Imperială. Himmler i-a 
dat-o pe cea de a doua tatălui meu, care era unul dintre 
asistenții lui principali. Eu o păstrez ca pe o comoară 
personală. Aceasta, cea adevărată, a fost trimisă de 
Himmler la o bază secretă din Antarctica, împreună cu alte 
artefacte ale Reichului, când a devenit clar că urma să 
pierdem războiul. Unii dintre cei prezenţi şi cu mine am 
recuperat-o în cursul expediției noastre secrete din 1973, 
dar am suferit o grea pierdere - dragul meu prieten Oskar, 
tatăl lui Gerhardt Hufnagel, a pierit. 

Schneider luă cutia cu lancea de la Besemer. Pe o altă 
masă se afla o cutie de argint mai mică. O deschise şi pe 
aceea şi scoase la iveală o relicvă minusculă, un singur 
spin subţire. 

— Şi acesta este un Spin Sfânt care, în urmă cu două mii 
de ani, a făcut parte din copacul de jujuba din care a fost 
împletită coroana de spini a lui lisus. 

Besemer ridică mâna, ca un elev politicos. 

— De unde ştiţi că este chiar un spin din acea coroană? 

— Ca să-ţi răspund, lasă-mă să-ţi arăt ceva. Apoi voi 
turna mai multă şampanie, ca să-i fac pe toţi să tacă, în 
timp ce-i voi relata lui Jurgen povestea unui om 
remarcabil, numit Otto Rahn. 

Schneider îşi puse o pereche de mănuşi de piele şi duse 
cutia de argint mai mică deasupra celei mai mari. Când 
cele două cutii ajunseră la mai puţin de un metru una de 
alta, se întâmplă ceva care-l făcu pe Besemer să icnească, 
iar pe ceilalţi bărbaţi să zâmbească, cu un aer cunoscător. 

Spinul şi lancea începură să strălucească. 


< 271 > 


Cecchi îşi puse înapoi ochelarii pe nas ca să cerceteze 
ultimele dovezi, fotografia de pe mobil cu scrisoarea 
estompată a lui Himmler şi desenul Irenei cu vederea de la 
fereastră a lui Giovanni. Când le îndepărtă, păru 
contrariat. 

— Inseparabilitatea cuantică. Acesta nu este un concept 
pe care să-l fi întâlnit în aplicarea legii. 

— Şi pentru mine a fost nou, spuse Cal. 

— Pot doar să-mi imaginez ce va spune superiorul meu 
când va citi asta în raport. 

— Apreciez sprijinul pe care ni-l acordaţi, spuse Cal. 
Dacă n-am fi trăit personal aceste lucruri, sunt convins că 
şi noi am fi fost al naibii de reticenţi. 

Cecchi ridică desenul Irenei. 

— Şi chiar credeţi că această schiţă este o reproducere 
de încredere a ceea ce vedea fratele dumneavoastră din 
locul unde este ţinut captiv? 

— Da, cred, spuse Irene. Nici măcar nu auzisem de apa 
asta, Font Vella. 

Cal aprobă din cap. 

— Nici eu, şi am văzut-o şi eu. 

— Şi nu aveţi nicio idee unde ar putea să fie asta? 
întrebă ofiţerul. Nu este un loc pe care să-l recunoşti din 
vacanţele cu familia. 

— Eu nu am fost niciodată în Spania, spuse ea. 

— Este, cu siguranţă, o marcă spaniolă, spuse Cecchi, 
dar cineva ar fi putut să le aducă din Spania. El ar putea să 
fie în Italia, Grecia, oriunde există un litoral. 

— Dar există şansă să fie în Spania, spuse Cal. Cine cară 
sticle cu apă din altă ţară pentru un ostatic? 

Cecchi ridică din umeri. 

— V-am spus tot ceea ce ştim, spuse Irene. Ce aveţi de 
gând să faceţi ca să-mi găsiţi familia? 

— Ce am de gând să fac? repetă ofiţerul, uitându-se în 
tavan, poate în căutarea inspiraţiei divine. Am să fiu 
sincer. Nu ştiu. Spun asta în ceea ce-l priveşte pe fratele 
dumneavoastră. Cât despre mama, mătuşa şi nepotul, ei 
bine, am avansat cu investigația. 


< 272 > 


Ea aproape că sări din scaun. 

— Ce? Cum aţi avansat? 

— Mi-e teamă că nu pot compromite ancheta în 
momentul acesta delicat. 

— Vă rog, îl imploră ea. 

— Am să vă spun doar că avem o pistă pe care ne-au 
oferit-o cei de la laborator. Va trebui să vă mulţumiţi cu 
atât, dar, credeţi-mă, vă voi contacta imediat ce pot. 


Deşi expunerea lui Schneider îi era destinată lui 
Besemer, ceilalţi ascultară cu atenţie o poveste pe care o 
ştiau pe de rost. 

— Lasă-mă să-ţi arăt ceva, Jurgen, spuse Schneider şi se 
întinse după un dosar aflat pe un bufet. 

li dădu scrisoarea lui Himmler către Hitler, în care 
descria potenţiala putere ce rezulta din combinaţia celor 
trei relicve care-i străpunseseră trupul lui Hristos şi 
obligativitatea de a o găsi pe cea de a treia, care lipsea, 
Cuiul Sfânt. 

Besemer se opri de câteva ori ca să se uite la bărbaţii 
care-l priveau şi Schneider îi spuse să nu se grăbească. 
Când tânărul termină, dădu înapoi documentul cu o 
expresie de ardoare năucă. 

— Da, este destul de uimitor, nu-i aşa? spuse Schneider. 
Datorită ei, bătrânii din această cameră au mers mai 
departe în toţi aceşti ani, fără să piardă vreodată speranţa 
că, într-o zi, am putea să găsim cuiul, fără să renunţăm la 
speranţa că am putea deveni instrumentele celui de al 
Patrulea Reich. 

— Şi? spuse Besemer. 

— Şi ce? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce este cu cuiul? 
întrebă Besemer, determinându-i pe câţiva dintre vârstnici 
să râdă. 

Schneider rânji. 

— Este un tip pasional, nu-i aşa? spuse el. Pasiunea e 
bună. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus despre inscripţia din 
cartea lui Procopius pe care a descoperit-o Rahn - 


< 273 > 


episcopul căruia i-au apărut rănile lui Hristos după ce a 
umblat cu relicva unui cui. Am vrut să fiu sigur că acest 
manuscris al Istoriei secrete, VAT GR 1001, este exact 
ceea ce pretindea Rahn că este. Din cauza asta am depus 
mari eforturi ca să pun mâna pe el chiar din Biblioteca 
Vaticanului. Aruncă o privire. 

Vechiul manuscris pe pergament se afla pe masă, alături 
de lance. Schneider arătă către nota subliniată şi traduse 
din greacă pentru Besemer. 

„Eusebiu, episcop de Cyzicus, căruia i-au apărut rănile 
lui Hristos când a ținut în mâini cuiul sfânt al împărătesei 
Elena.” 

— Înţelegi ce înseamnă asta, Jürgen? 

— Da, cred că da. 

— Din cauza asta ne-am interesat atât de mult de cazul 
preotului italian cu stigmate, spuse Schneider. Ai auzit de 
el? 

— A fost la ştiri, desigur, spuse Besemer. Este cel care a 
fost răpit săptămâna trecută. 

— Şi cine crezi că l-a răpit? întrebă Schneider, cu un 
zâmbet larg. 

Ochii tânărului sclipiră. 

— Tu? Adică noi? 

Schneider aprobă încântat şi bătrânii începură să râdă 
din toată inima. 

— Gerhardt al nostru a fost un tip foarte ocupat. 

Milo întrerupse sărbătoarea cu o întrebare. 

— Deci, spune-ne, Lambret, a ieşit ceva din asta? 

Schneider îşi puse din nou mănuşile şi îşi duse mâna la 
buzunarul de la piept. 

— Doar asta. 

Besemer sări în sus şi bătrânii se străduiră să se ridice 
în picioare şi se adunară în jurul lui ca să vadă mai bine. 

— Domnilor, vă prezint un Cui Sfânt, spuse Schneider cu 
voce tare. 

Mai multe mâini se întinseră spre obiect. 

— Cu grijă! îi avertiză Schneider. Sau veţi avea parte de 
o surpriză neplăcută. Preotul a primit relicva atunci când a 


< 274 > 


vizitat o mănăstire în Croaţia. Un călugăr bătrân de acolo 
i-a spus că necredincioşii în Hristos nu erau afectaţi, dar 
adevărații credincioşi se alegeau cu  stigmatele 
însângerate. Trebuie să admit că am atins-o, din 
curiozitate, şi am avut dureri la încheietură, ceea ce este 
tare curios. Râse. Poate că nu sunt chiar ateul care am 
pretins că sunt. 

— Dă-l încoace! strigă unul dintre bătrâni. Eu nu sunt 
deloc îngrijorat. 

— A, dar ar trebui să fii neliniştit dacă l-ai ţine în mână, 
spuse Schneider. Trebuie să fim foarte atenţi. In zilele lui 
Rahn a avut loc o explozie enormă atunci când o aşchie 
infimă dintr-un cui sfânt a ajuns în contact cu celelalte 
două relicve. Un pas greşit şi, ei bine, n-am vrea să 
pierdem Bavaria, nu-i aşa? 

Schneider puse relicva înapoi în buzunar şi îşi scoase 
mănuşile. 

— Aşa că vedeţi, domnilor, acesta este motivul pentru 
care v-am convocat aici. În sfârşit, suntem în postura să 
lansăm o misiune la care am putut doar să visăm în toţi 
aceşti ani lungi. Dacă este încununată de succes, noi toţi 
am putea să trăim ca să vedem zorii celui de al Patrulea 
Reich, renaşterea unei adevărate patrii pentru care 
mamele, taţii şi camarazii noştri şi-au dat viaţa. Şi, 
domnilor, am folosit cuvântul să trăim. Nu suntem nebuni 
care îşi pun veste sinucigaşe. Suntem oameni civilizati. 
Suntem oameni care gândesc. Altcineva va muri pentru ca 
noi să trăim experienţa unui viitor glorios. 


Priveliştea de la fereastra lui Giovanni dispărea pe 
măsură ce se lăsa noaptea. Nu se mai vedeau decât 
luminile îndepărtate ale satului de pe deal. La etajul de jos 
fusese linişte toată ziua, dar, acum, auzea certuri prin uşă. 
Una dintre voci era a diavolului blond care, din fericire, 
fusese plecat pentru câteva zile. 

Vocile deveniră mai puternice şi uşa fu descuiată. Când 
Martin şi Gerhardt intrară, Gerhardt arătă spre fereastra 
deschisă şi îl muştrului aspru pe Martin, în germană. 


< 275 > 


— La ce dracu' te gândeai? Îl aduci sus, apoi îi deschizi 
nenorocita aia de fereastră. 

— E distanţă mare până jos, protestă Martin. N-are cum 
să scape. 

— Dar putea să se omoare, idiotule. Ştii ce s-ar fi 
întâmplat dacă se omora? 

— Ce? 

— Mai întâi tu ai fi fost mort. 

— Cum? 

— Pentru că te-aş fi omorât eu. Apoi eu aş fi fost omorât. 
Acum închide fereastra şi strânge şuruburile. Acum. 

Spre disperarea lui Giovanni, Martin închise ferestrele şi 
plecă să caute unelte. 

— L-ai găsit? întrebă Giovanni în engleză. 

— Statuia nu era în apartamentul mamei tale, spuse 
Gerhardt. Era la sora ta. 

— Şi ea unde era? 

— La Munchen, cu profesorul american. 

— Donovan? 

— Exact. 

Preotul era confuz. 

— De ce erau la Munchen? 

— E un loc frumos de vizitat. 

Avea atât de multe întrebări, dar o puse prima pe cea 
mai importantă. 

— Deci, l-aţi găsit? 

— L-am găsit. 

— Nu i-ai făcut rău Irenei? 

— Este bine. 

— Şi nu i-aţi făcut rău mamei? 

— Şi ea e bine. 

— Acum o să mă eliberaţi? 

— Nu încă. 

— De ce? 

— Vreau să vorbeşti cu cineva. 

Gerhardt îşi scoase mobilul şi sună pe cineva. 

— Eu sunt. Poţi să vorbeşti cu el acum? 

Îi dădu telefonul lui Giovanni, care spuse un „alo” firav. 


< 276 > 


— Salutare, părinte, spuse Schneider. Vorbea dintr-o 
încăpere de lângă sala de mese şi Giovanni putea auzi 
zgomotele şi vorbăria oamenilor care mâncau. Trebuie să 
îmi cer scuze pentru toate necazurile prin care te-am făcut 
să treci. Dar te asigur că au fost necesare. 

— Cine eşti? 

— Cineva care îşi dorea cu disperare Cuiul Sfânt. 

— De unde ştiai că îl am? 

— Mergând pe firul unei lungi şi foarte incomplete urme 
de firimituri. 

— Ai obţinut cuiul, dar acest individ zice că nu mă 
eliberează. 

— Am nevoie ca tu să mai faci ceva pentru noi. După 
aceea eşti liber să pleci. 

— Ce anume? 

— Va trebui să faci o călătorie către o destinaţie care-ţi 
va fi dezvăluită la timpul potrivit. Odată ce ajungi acolo, va 
trebui să faci ceva destul de banal, minor chiar. 

— Nu vreau să cooperez cu voi în niciun fel, suspină 
Giovanni. Am fost torturat. Cu siguranţă mi-aţi 
înspăimântat familia. Eliberează-mă sau omoară-mă. În 
clipa asta nu-mi pasă pe care din cele două o alegi. 

— Asta este o aiureală din partea unui preot, un om 
raţional al lui Dumnezeu. Ceea ce-ţi cerem este complet 
inofensiv. S-ar putea chiar să-ţi placă. 

— Nu! Nu o să vă ajut. 

— Înţeleg. Ai putea, te rog, să-i dai înapoi telefonul 
colegului meu? 

Gerhardt îl ascultă pe Schneider timp de câteva clipe şi 
îi spuse că-l sună înapoi. Apoi deschise aplicaţia foto de pe 
telefon, îi făcu semn lui Giovanni să se apropie şi deschise 
un fişier. 

Era un clip video înregistrat într-o încăpere mobilată, pe 
care Giovanni nu o recunoscu. Camera se îndreptă spre 
dreapta şi ceea ce văzu îl făcu să cadă la podea, disperat. 

Mama, mătuşa şi nepotul lui - toţi îngroziţi - stăteau în 
picioare în faţa unui zid verde-lămâie, lângă un Gerhardt 
îngâmfat şi zâmbitor. 


< 277 > 


Gerhardt întrebă: 
— Ce zici? Să-l sun înapoi pe şeful meu? 


< 278 > 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Colonelul Juan Garrido, din Garda Civilă spaniolă, 
scoase videoconferinţa de pe mute pentru a vorbi din nou 
cu locotenent-colonelul Cecchi, care-l apelase de la Roma. 
Garrido fusese off-line cât discutase cu adjuncţii săi, la 
centrul de comandă din Madrid, şi cu personalul 
suplimentar de la Barcelona. Cât timp discutaseră, Cecchi 
privise ambele părţi pe ecranul divizat, cu sonorul oprit. 

Hotărâseră să vorbească în engleză. 

— În interesul cooperării noastre, oamenii mei şi cu 
mine chiar am aprecia mai multă transparenţă referitoare 
la felul în care aţi obţinut acest desen, spuse Garrido. 

— După cum am menţionat, răspunse Cecchi, acesta 
este un detaliu operaţional care implică răpirea preotului, 
Giovanni Berardino, pe care nu am libertatea să-l divulg, 
minţi el. Implică un informator confidenţial care se află 
într-o situaţie foarte delicată. Nu ar fi putut să le spună, 
pur şi simplu, adevărul, că era vorba de ceva ce nici el nu 
înţelegea sau credea, care se numea inseparabilitate 
cuantică. 

— Şi de ce nu vă întrebaţi informatorul confidenţial unde 
se afla el sau ea când a făcut fotografia? întrebă Garrido 
exasperat. 

— Aş vrea să fie atât de simplu, colonele. Probabil că va 
veni o zi în care aş putea să vă împărtăşesc această 
dilemă, dar, din păcate, nu astăzi. Aşa că tot ce pot să fac 
este să vă solicit încrederea şi înţelegerea. Am nevoie de 
un răspuns la întrebarea noastră dacă este posibil să 
potriviţi acel desen cu o locaţie cunoscută de pe coasta 
spaniolă. 

— Un litoral care se întinde pe cinci mii de kilometri, 
spuse Garrido. 

Cecchi suspină. 

— N-aş fi foarte surprins dacă răspunsul dumneavoastră 
ar fi că nu-i puteţi ajuta pe carabinieri. 

< 279 > 


— Ne străduim să cooperăm cu colegii noştri carabinieri, 
spuse Garrido, din acest motiv am şi trimis desenul 
dumneavoastră la toate unităţile noastre de comandă din 
toate regiunile costiere. Din întâmplare, colegii noştri 
catalani, din Girona, au putut să ne ofere nişte informaţii. 
Acesta este motivul pentru care l-am inclus pe 
comandantul  Tomau Caral, din Barcelona, în 
videoconferință. Comandante, te rog... 

Caral ridică într-o mână copia pe care o avea după 
desenul Irenei şi spuse: 

— De fapt, este o privelişte destul de des întâlnită aici în 
Costa Brava. Nu avem prea multe îndoieli. Sunt convins că 
fereastra prezentată priveşte spre oraşul Begur. 

Cecchi se aplecă înainte, surprins. 

— Înţeleg. Şi această apă Font Vella este o marcă 
obişnuită? 

— Se vinde peste tot, spuse Caral. 

— Dacă v-aş trimite o notificare roşie prin Interpol, aţi 
putea să reduceţi la un număr rezonabil posibilele 
proprietăți pentru care putem obţine şi un mandat? 

— Dacă informatorul dumneavoastră confidenţial este un 
artist priceput, asta n-ar trebui să fie o problemă, spuse 
Caral. Am făcut deja o verificare pe o imagine din satelit. 
Există doar câteva case pe teren destul de înalt încât să 
poată oferi acest unghi de vedere asupra oraşului şi 
golfului. 


Mai multe vehicule ale Gărzii Civile urcau pe drumul 
abrupt de la poalele Pirineilor şi traseră pe aleea cu pietriş 
a unei căsuțe galben-canar. O femeie care îngrijea grădina 
de legume se opri şi se sprijini de săpăliga ei când îl văzu 
pe comandantul Caral ieşind dintr-un vehicul utilitar 
militar Santana. 

— Ce doriţi? întrebă femeia, suspicioasă. 

— Vrem să vă verificăm casa. 

— Pentru ce? 

El ignoră întrebarea şi spuse. 

— Avem mandat. Va dura doar câteva minute şi apoi 


< 280 > 


plecăm. Este cineva înăuntru? 

— Doar soţul meu. Intraţi şi faceţi mult zgomot. Trebuie 
să-şi ridice fundul şi să vină să mă ajute aici. 

Când terminară, Caral îi spuse adjunctului: 

— Vederea de la bucătărie este aproape ca aceea din 
desen, dar avem nevoie de o casă mai înaltă sau una care 
este mai sus pe munte. 

Inainte să plece, o întrebă pe femeie despre celelalte 
locuinţe de pe drum. 

— Închiriate pentru vacanţă, spuse el, dispreţuitor. 
Străini. Ai noştri nu-şi mai permit să locuiască în propria 
lor provincie. 

Următoarea casă se afla la vreo două sute de metri spre 
nord-est, la o altitudine mai mare. Era de un alb strălucitor 
şi mult mai mare decât cea dinainte, cu două etaje. Afară 
nu se afla nicio maşină. Caral bătu la uşă. Când nu 
răspunse nimeni, trimise doi oameni prin spate şi ordonă 
ca fereastra de la parter să fie deschisă. 

Curând, un ofiţer se strecură în bucătărie. Ocoli şi veni 
să deschidă uşa din faţă pentru comandant. 

— Alo! strigă Caral de pe culoarul de la intrare. Poliţia, 
avem un mandat. 

Sufrageria era plină de cutii de pizza, farfurii murdare şi 
cutii de băutură strivite. Mucuri de țigarete umpleau 
scrumierele şi nişte pahare de plastic cu apă. Camera 
mirosea a fum de ţigară stătut şi a bere. 

— Căutaţi peste tot, dar nu atingeţi nimic, spuse Caral şi 
îşi trimise oamenii în sus, pe scări. 

Nu dură mult până când fu chemat la primul etaj unde 
unul dintre oamenii săi făcea deja fotografii cu telefonul 
mobil. 

Caral strâmbă din nas la mirosul urinei aflată într-o 
găleată. Camera era destul de întunecoasă. O singură 
lampă cu picior avea un bec de putere mică şi obloanele 
ferestrelor erau închise. Patul era nefăcut şi pătat cu 
sânge uscat. 

Se duse la fereastră, scoase o batistă şi apăsă obloanele 
cu mâna învelită în ea. Acestea nu se mişcară şi văzu de 


< 281 > 


ce; erau prinse de canaturi grosolan în şuruburi. 

La acelaşi etaj mai erau încă două dormitoare şi două 
băi. În baia comună, raftul de deasupra şi chiuveta erau 
murdare de sânge. 

De pe culoar se auzi strigat: „Comandante!” 

În capul scărilor se afla o singură cameră, un dormitor 
cu baie, plin de lumină. Caral fu atras imediat de fereastra 
care dădea spre spatele casei, cu o vedere panoramică a 
golfului şi orăşelului Begur. Scoase copia după desenul 
Irenei şi o ridică cu calm, comparând perspectiva şi 
detaliile. Apoi privi în jos, spre podea. La picioarele lui se 
aflau sticle goale de plastic de apă Font Vella. 

Băgă desenul în buzunar, făcu o fotografie de la 
fereastră şi o trimise prin SMS. 

Telefonul sună aproape imediat. 

— Informatorul secret al lui Cecchi a avut dreptate, 
colonele Garrido, spuse Caral. Giovanni Berardino a fost 
ţinut aici, într-o casă închiriată. Nu am nicio îndoială. Dar 
pare că au plecat de ceva vreme. 

Cecchi primi apelul lui Garrido. Ascultă, îi mulţumi 
pentru cooperare şi o sună imediat pe Irene. 

— Dumneavoastră şi profesorul Donovan aţi avut întru 
totul dreptate, spuse el. Fratele dumneavoastră a fost în 
Spania, la o sută de kilometri nord de Barcelona. Poliţia 
spaniolă a găsit casa în care a fost ţinut. Din păcate, nu se 
mai află acolo, dar sunt o mulţime de piste pe care le 
putem urmări. Nu pretind că înţeleg cum comunicaţi cu 
fratele dumneavoastră, dar nu pot să neg că acest lucru se 
întâmplă. 

— Şi ce ştiţi despre mama mea? 

— Răbdare, vă rog, Vă sun din nou, în curând. 

Cecchi îşi strecură mobilul în haină. Se afla în cartierul 
Testaccio din Roma, unde el şi echipa lui de carabinieri 
veniseră cu Land Roverele lor şi parcaseră în faţa unei 
farmacii, blocând tot traficul de pe strada îngustă, în afară 
de motociclete. În timp ce claxoanele începeau să sune şi 
şoferii se certau cu ofiţerii rămaşi lângă vehicule, Cecchi şi 
alţi câţiva oameni se repeziră în sus, pe scări, spre unul 


< 282 > 


dintre apartamentele de deasupra farmaciei. 

Un bărbat îmbrăcat într-un maiou privea de la o 
fereastră de la etajul al doilea să vadă ce provocase toată 
agitația, când auzi un bubuit. 

— Poliţia. Deschideţi uşa. 

— Ce vreţi, strigă el, şi când vorbele fură repetate, 
descuie uşa şi se trezi cu ţeava scurtă a unei arme de asalt 
îndreptate spre pieptul său. 

— Ce dracu'? 

— Mâinile deasupra capului, ordonă un ofiţer. Acum. 

Cecchi îi urmă înăuntru pe bărbaţii înarmaţi. Bărbatul se 
trase înapoi spre camera de zi, cu mâinile ridicate. 
Încercând să acopere zgomotul unui ventilator aflat pe 
masă, ceru să i se spună ce se întâmplă. 

— Gianni Crestani? întrebă Cecchi. 

— Este fratele meu. Eu sunt Mario. 

— El este aici? 

— Nu. 

— Unde este? 

— De unde dracu' să ştiu eu? 

Cecchi luă ţigareta care atârna de buzele tipului şi o 
aruncă pe covor. 

Apartamentul era minuscul şi nu dură mult să-l 
percheziţioneze. Un ofiţer apăru din dormitor cu o punguţă 
cu muguri de marijuana. 

— Nu-i a mea, ţipă bărbatul. Voi aţi plantat-o aici. 

Cecchi îşi dădu ochii peste cap. 

— Un locotenent-colonel din ROS face un raid într-un loc 
atât de insalubru ca să-i planteze o pungă de iarbă de 
douăzeci de euro unui golan insignifiant. Mai încearcă. 

Incă un ofiţer veni din chicinetă cu un teanc mic de 
scrisori. 

Mario Crestani fu percheziţionat de arme. Actul de 
identitate din portofelul lui îi confirmă numele. Cecchi îi 
spuse să ia loc şi căută prin scrisori. Una era de la o bancă. 
Cecchi o deschise, aruncă o privire rapidă şi o băgă în 
buzunarul vestonului. 

— Nu este ilegal să deschizi corespondenţa cuiva? 


< 283 > 


întrebă bărbatul. 

Cecchi îl ignoră. 

— Te întreb din nou. Unde este fratele tău? 

— Şi eu îţi spun din nou. Habar n-am. 

— Asta este apartamentul lui. 

— Aşa şi ce? Locuiesc eu aici. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— În urmă cu o săptămână. 

— Unde? 

— Aici. 

— Unde a plecat? 

— Nu mi-a spus. 

— Ai cazier, deşteptule? 

— Poate. 

— Ai fost la închisoare? 

— Poate. 

— Eşti un idiot. Ştii asta? spuse Cecchi. Nu-mi ia mai 
mult de cinci minute să aflu despre tine mai multe decât 
ştia curva de maică-ta. L-am verificat deja pe Gianni. Ştii 
ce-am găsit? A fost la închisoare. De patru ori. Ştii ce mai 
ştiu? Il aşteaptă cel puţin douăzeci de ani pentru această 
ultimă aventură. 

— Da? Ce crezi că a făcut? 

— Va fi norocos dacă se opreşte la răpire. 


La Roma, Cecchi se transformă în protectorul personal 
al lui Cal şi al Irenei. Refuză să-i lase să se cazeze la un 
hotel, unde ar fi trebuit să-şi prezinte actele de identitate 
la recepţie. Nu ştia cum fuseseră găsiţi în Munchen, dar 
refuză să-şi asume alte riscuri. Le oferi cheile unui 
apartament privat de pe Via Veneto, pe care îl foloseau 
carabinierii pentru VIP-urile care-i vizitau de la instituţii 
similare din străinătate. 

Fumul de la incendiul din hotel distrusese hainele Irenei, 
aşa că prima dată merseră la cumpărături. Cumpătarea ei 
făcea inutilă vizitarea buticurilor de pe Via Veneto, dar Cal 
îşi scoase cardul American Express şi insistă că erau prea 
obosiţi ca să hoinărească în căutarea unor chilipiruri. 


< 284 > 


Vânzătoarea se gândi că avea nişte clienţi ciudaţi sau cel 
puţin disfuncţionali. Cal, soţul sau iubitul bătăuş, cu o 
mână bandajată, se lăsase pe o banchetă şi acorda puţină 
atenţie lucrurilor pe care le proba Irene, iar aceasta 
accepta monosilabic orice lucru care i se potrivea, fără să 
bage în seamă părerea vânzătoarei. 

Ajunşi înapoi, găsiră o notă din partea secretarei lui 
Cecchi, însoţită de două pungi de alimente. Cal puse de 
cafea, dar adormi pe canapea înainte să fie gata. O oră mai 
târziu, când se trezi, pentru scurtă vreme, găsi o pătură 
pusă pe el şi auzi respiraţia uşoară a Irenei din dormitorul 
întunecos. 

Când se trezi de tot, Cal simţi mirosul unui sos pus la 
fiert. Aruncă o privire nedumerită la ceasul de la mână. 
Era aproape miezul nopţii; dormise patru ore. Irene se afla 
în bucătărie, îmbrăcată într-o pereche nouă de jeanşi şi un 
tricou şi transforma proviziile în cină. 

— Miroase bine, spuse el, făcând-o să tresară. 

— N-am vrut să te trezesc. 

— Este o grămadă de mâncare pentru o singură 
persoană. 

Ea încercă să zâmbească. 

— Mănânc destul de mult. 

Într-un dulap din bucătărie găsiră nişte vin roşu. El 
scoase o sticlă şi căută prin sertare după un tirbuşon. 

— Vrei puţin? întrebă el. 

— Nu o să mai beau niciodată, spuse ea. Cum poţi? 

El încercă vinul pinot noir. 

— S-ar putea să fie nevoie să o las mai uşor cu votca 
vreo câteva zile. 

El privi la ochii ei întristaţi în timp ce scurgea pastele. 

— Aş vrea să pot face ceva, spuse el. 

Ştia că ea înţelesese că vorbea despre nenorocirea ei şi 
nu despre cină. 

— Nu credeam că o să poată deveni şi mai groaznic, 
spuse ea, în cele din urmă. 

El nu spuse nimic; voia să o lase pe ea să vorbească. 

Ea se sprijini de tejghea. 


< 285 > 


— Vreau să spun, lisuse, Cal, uite-mă aici, sfâşiată de 
grijă din cauza lui Giovanni, apoi zdrobită de teamă pentru 
mama, mătuşa şi Federico şi apoi se întâmplă ce s-a 
întâmplat la Munchen. 

— Ştiu, murmură el. 

Irenei îi tremura buza. 

— Această umilire teribilă. Să fiu dezbrăcată de un 
asemenea monstru, care este, probabil, responsabil de 
tragedia familiei noastre şi apoi... 

El ştiu la ce se gândea ea. 

— Uite, ca să ştii, am rugat-o pe o femeie să-mi aducă 
cearşafurile din camera ei înainte să te duc jos. 

— Cal, spuse ea, exasperată, vorbeam despre tine. Tu m- 
ai văzut. Probabil că tu eşti obişnuit cu altfel de femei, mai 
moderne, dar, pentru mine, este o umilire, o înjosire. 

— Ştiu că a fost o experienţă oribilă. Imi pare atât de rău 
că ţi s-a întâmplat ţie. Tu eşti ultima dintre toate 
persoanele din lume care ar merita aşa ceva. Dar, crede- 
mă, nu e ceva care să însemne mare lucru pentru mine. Nu 
schimbă cu nimic ceea ce simt pentru tine şi în afară de 
asta... 

— În afară de asta ce? 

El privi într-o parte, de teamă să nu o facă să se jeneze 
şi mai mult. 

— Eşti o femeie foarte frumoasă. 

Irene începu să plângă. 

— Îmi pare rău, spuse el. Poate că nu era cel mai bun 
moment să-ţi spun aşa ceva. 

— La naiba, Cal, nu vezi? strigă ea. 

Nu văzuse. Se simţea neajutorat şi inutil. 

— Sunt atrasă de tine. N-am mai întâlnit niciodată un 
bărbat ca tine până acum şi nu ştiu ce să fac. 

— Şi eu sunt atras de tine, zâmbi el uşor. Următorii paşi 
nu sunt atât de complicaţi pentru doi oameni fără obligaţii. 

— Dar eu am obligaţii, nu vezi, spuse ea. Cu familia mea, 
care este într-un pericol atât de mare - poate că sunt 
răniţi, poate că - nici măcar nu pot să spun cuvântul... nici 
măcar nu pot să mă gândesc la dragoste. Şi dacă aceste 


< 286 > 


gânduri îmi trec cumva prin cap, trebuie să le îndepărtez. 
Înţelegi? 

El înţelese. Înţelese perfect. 

O dorea chiar acum? Da. _ 

Urma să facă ceva în sensul ăsta? În niciun caz. 


< 287 > 


DOUĂZECI ŞI OPT 


Era îmbrăcat în haine noi, specifice turiştilor: pantaloni 
din bumbac, încălţăminte sport şi o şapcă. Din cauză 
căldurii toride din miezul zilei, singurul obiect de 
îmbrăcăminte nelalocul lui era cămaşa cu mâneci lungi, 
care păstra, încă, urmele de la împachetarea în ambalajul 
original de plastic. Trolerul mic, cumpărat, de asemenea, 
puţin mai devreme, în cursul zilei, conţinea câteva perechi 
de şosete şi lenjerie noi, două tricouri şi câteva obiecte de 
toaletă de călătorie, spaniole. leşise din maşină fără să 
schimbe vreun cuvânt cu cei doi bărbaţi care-l 
conduseseră până la aeroportul El Prat din Barcelona şi îşi 
croise drum către casa de bilete a companiei Iberia. 

— Am 0 rezervare, spuse el. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

El ezită o clipă, suficient ca agenta să ridice privirea din 
monitorul ei şi să se uite la el pe deasupra ochelarilor. 

— Hugo Egger, spuse el. 

— Paşaportul, vă rog. 

El împinse paşaportul elveţian pe tejghea. 

— Mulţumesc, spuse femeia după ce verifică fotografia 
şi introduse numărul paşaportului. Când i-l dădu înapoi, 
observă ceva la încheietura lui şi se încruntă. Ştiţi că 
sângeraţi, domnule Egger? spuse ea şi apoi tăcu. 

— Care este scopul vizitei dumneavoastră, domnule 
Egger? 

In timp ce ofiţerul de la controlul paşapoartelor îl privea 
pe Giovanni din cap până în picioare, el simţea cum începe 
să-l mănânce pielea. Avusese grijă să-şi bandajeze 
încheieturile cu tifon curat, în toaletă, chiar înainte de 
aterizare, ca să nu sângereze pe birou. Dar observase oare 
ofiţerul paşaportul lui fals? Suspecta ceva? Gerhardt îi 
spusese că securitatea la aeroportul Ben Gurion era 
strictă, mai ales faţă de un bărbat tânăr care călătorea 
singur. 

< 288 > 


— Sunt turist. 

— Ce intenţionaţi să vizitaţi? 

— Locurile biblice, în special. 

— Sunteţi pentru prima dată în Israel? 

El spuse că da. 

— Vă consideraţi un turist biblic? 

— Da, exact. 

— Sunteţi creştin? 

— Da, sunt. 

— De ce fel? 

— Catolic. Sunt catolic. 

— Şi care este profesiunea dumneavoastră? 

Din nou, le dădu răspunsul pregătit. 

— Lucrez într-un magazin de jucării. Vând jucării. „Ce ar 
putea să spună despre un bărbat care vinde jucării? îi 
spusese Gerhardt lui Giovanni. Asta pune capăt discuţiei.” 

— Jucării, spuse ofiţerul, neîncrezător. Unde vindeţi 
jucării? 

— În Locarno. 

— Accentul dumneavoastră nu este elveţian. 

— Este italian, ştiu. Tatăl meu este elveţian, mama mea 
este italiancă. S-au mutat de la Trieste la Locarno când 
eram adolescent. Cred că toată viaţa voi vorbi aşa. 

— Şi aveţi rezervare la hotelul Seven Arches din 
Ierusalim? 

— Da. Am o rezervare. Pentru o săptămână. 

— Nu aveți bagaj de cală. În geanta asta pe care o aveți 
sunt suficiente haine pentru o săptămână? 

La Barcelona fusese controlat suplimentar la securitate. 
Bagajul lui fusese cercetat în amănunt. 

— Îmi place să călătoresc lejer. Probabil că voi folosi 
lenjeria hotelului. 

Paşaportul îi fu returnat. Interogatoriul se încheiase. 

— Bucuraţi-vă de călătoria biblică, domnule Egger. 

După cum fusese instruit de Gerhardt, luă un taxi 
Nesher Tours până la Ierusalim, o călătorie pe autostradă 
care dură ceva mai mult de o oră. Se prefăcu adormit, ca 
să evite conversațiile cu şoferul. 


< 289 > 


În timp ce taxiul urca pe Muntele Măslinilor, către hotel, 
oraşul vechi al Ierusalimului i se înfăţişă în toată 
splendoarea sa. Putu să vadă zidurile oraşului, Cupola 
Stâncii şi, în spatele lui, Biserica Sfântului Mormânt. 
Acestea erau repere esenţiale, pe care îşi dorise 
dintotdeauna să le viziteze, şi acum, când se afla aici, în 
loc să simtă bucurie şi excitare, era frământat de groază. 
Familia lui fusese răpită şi lui i se spusese că soarta lor se 
află în mâinile lui. Avea o sarcină simplă de îndeplinit, 
după cum îi spusese Gerhardt, aproape minoră în execuţie. 
Odată îndeplinită, ei ar fi eliberaţi şi calvarul lui ar lua 
sfârşit. 

O singură fotografie clară. Asta era tot. 

După aceea ar fi liber să revină la viaţa lui de preot şi nu 
ar mai auzi niciodată de aceşti oameni. 

li întrebase de ce nu puteau să o facă ei înşişi, de ce să-l 
oblige pe el? 

Gerhardt îi spusese că el şi complicii lui erau cunoscuţi 
autorităţilor pentru motive pe care nu dorea să le 
detalieze. Ei se aflau pe lista de interdicții de zbor şi, chiar 
şi cu documente false, riscau să fie identificaţi cu ajutorul 
softului de recunoaştere facială sau prin alte mijloace. 

Şi înainte să-l lase să coboare din maşină, la aeroportul 
din Barcelona, Gerhardt îl avertizase că orice încercare de 
a contacta autorităţile, de a suna un prieten, un preot, o 
rudă ar fi fost detectată şi atunci mama lui şi ceilalţi ar 
muri. „Avem metode să te monitorizăm”, îi spusese 
Gerhardt. Dacă se îndoia de asta, îşi punea în pericol 
familia. 

Crezuse el toate astea? Sau măcar ceva? Nici măcar nu 
ştia. Era prea obosit, prea îngrijorat, prea speriat ca să mai 
proceseze instrucţiunile şi amenințările. Tot ce se simţea 
capabil să facă era să urmeze, ca un robot, instrucţiunile. 
Şi să se roage. Se va lăsa în mâinile grijulii ale lui 
Dumnezeu. 

Recepţionerul hotelului, un tânăr cu capul ras şi purtând 
o kippa”, îi ură bun venit şi îi luă paşaportul. 


15 Acoperământ mic pentru cap, uşor rotunjit, purtat de mulţi bărbaţi 
< 290 > 


— Observ că aţi solicitat o anumită cameră, spuse el. 

— Este vreo problemă? 

— Nu, nu este nicio problemă. Aţi mai fost pe aici, 
înainte? Nu vă găsesc în sistem. 

— Este prima mea vizită. 

— De unde aţi ştiut despre cameră? 

— De la un prieten. El mi-a spus că are o privelişte bună. 

— Cred că veţi fi mulţumit pentru că aţi urmat sfatul 
prietenului, spuse funcţionarul întinzându-i cheia camerei. 
O, domnule Egger, îl strigă acesta în timp ce se îndrepta 
spre lift. Se pare că aveţi un plic de la FedEx. 

Când intră în cameră, Giovanni îşi aruncă geanta şi 
aproape că pluti spre fereastră. Vederea de sus, 
panoramică, asupra oraşului vechi îi tăie respiraţia şi, în 
fundal, se vedea domul auriu al Cupolei Stâncii. 

Plicul de la FedEx se afla încă în mâinile lui. În interior 
se afla o scrisoare sigilată, pe care era tipărit numele lui 
Hugo Egger. O deschise şi scoase o bucată îndoită de 
carton ţeapăn, care era lipit la unul din capete. I se 
spusese dinainte ce urma să se afle în interior, dar, când îl 
văzu, în timp ce îl ţinea, cu grijă, între degetul mare şi cel 
mijlociu, avu o experienţă surprinzător de emoţionantă. 

Un spin. 

Un Spin Sfânt, care străpunsese dureros capul 
mântuitorului său, lisus Hristos. 

Dintr-odată, simţi o senzaţie ascuţită, de înjunghiere, în 
scalp şi se strâmbă de durere. Îşi puse degetul arătător pe 
zona dureroasă şi simţi cum un lichid cald îi umezeşte 
vârful degetului. Firicelul de sânge i se scurse de pe frunte 
pe obraz şi apoi pe gulerul cămăşii. 

Apoi văzu faţa, acea faţă minunată şi rămase nemişcat 
până când viziunea dispăru. 

Puse spinul la loc în ambalajul lui de carton, se aşeză pe 
pat şi privi concentrat pe fereastră, spre oraşul sfânt, în 
direcţia Golgotei, locul răstignirii. 


Se aflau în sufrageria apartamentului de pe Via Veneto 


evrei (n. red.). 
< 291 > 


când viziunea îi surprinse în toiul unei conversații şi le 
întrerupse şirul vorbelor. 

Era vie şi strălucitoare şi plină de culoare şi lumină. Nu 
păru să dureze prea mult, deşi amândoi puteau spune că 
trecerea timpului era greu de apreciat. 

— Au! zise Irene, frecându-se la limita părului, în timp 
ce Cal făcu acelaşi lucru. 

Viziunea dispăru la fel de abrupt cum apăruse. 

— Şi tu...? îl întrebă pe Cal. 

— Da, era tot ceea ce trebuia să spună înainte ca ea să îi 
ceară, urgent, o hârtie şi un pix. 

El se grăbi spre geanta lui şi o privi cum desena cu furie. 
Nici măcar nu încercă să deseneze. Imediat observă că ea 
reproducea fidel ceea ce văzuse şi el. 

În timp ce ea încă adăuga detaliile unei rame de 
fereastră şi draperiile, el o şocă, spunându-i. 

— Ştiu unde este asta. 

— Unde? 

— Ierusalim. 

— Eşti sigur? 

— Sunt absolut sigur. Am fost acolo de foarte multe ori. 
Aceasta este Cupola Stâncii. Domul este auriu. 

— Da, auriu, spuse ea, cu respiraţia tăiată. Şi clădirea 
este albastru cu alb. Am nevoie de creioane colorate sau 
de acuarele ca să o fac aşa cum trebuie. 

Când termină, se ridică şi rămase în picioare, şi amândoi 
studiară desenul de la distanţă. 

— Este perfect, spuse el. 

— Giovanni este la Ierusalim? spuse ea cu voce 
tremurândă. 

— Trebuie să fie, spuse Cal. Uite, cunosc oraşul la 
perfecţie. Il cunosc din orice unghi, fiecare cartier. 
Vederea de la fereastră este de pe Muntele Măslinilor. 
Acolo există un singur loc în care poţi sta. Am stat şi eu 
acolo, când am vorbit la o întâlnire a arheologilor biblici. 
Hotelul se numeşte Seven Arches. Şi, Irene... 

— Da? 

— Ai simţit şi tu? Chiar aici, spuse el şi arătă spre un loc 


< 292 > 


pe cap. 

— Acela este locul în care s-ar aşeza o coroană pe 
fruntea unui om. O coroană de spini. 

Cecchi sosi la o oră după apelul lui Cal. 

Studie desenul şi îl compară cu fotografiile pe care le 
scosese Cal de pe site-ul hotelului. 

— Deci fratele dumneavoastră comunică din nou, spuse 
Cecchi. 

— Nu ştiu dacă încearcă în mod conştient să ajungă la 
noi, spuse ea, dar o face. 

— Deci cineva l-a dus din Spania în Israel, spuse Cecchi. 

— Credeam că aţi spus că există o alertă internaţională 
referitoare la el, spuse Cal. Nu ar fi trebuit să fie observat 
la un aeroport? 

— Dacă şi-ar fi folosit propriul paşaport, probabil că da. 

— Credeţi că oamenii din spatele acestei afaceri sunt 
atât de sofisticaţi? întrebă Irene. 

— Cu siguranţă nu sunt nişte criminali obişnuiţi, spuse 
Cecchi. Care este scopul lor? Numai Dumnezeu ştie, dar 
sunt destul sofisticaţi. Pot să iau desenul? 

Ea i-l dădu. 

— Mama mea. Mătuşa mea. Nepotul meu. Aţi spus că 
veţi suna. 

— O voi face. Mai am nevoie de încă puţin timp. Este 
extrem de dificil. 

x 


Comandantul Caral îşi parcă maşina în faţa terminalului 
unu al aeroportului din Barcelona şi se duse direct spre 
centrul operativ de securitate. Directorul securității era un 
fost ofiţer al Gărzii Civile, pe care îl cunoştea destul de 
bine. Schimbară câteva amabilităţi şi apoi trecură la 
subiect. Directorul avea o fotografie a lui Giovanni, pe care 
Caral i-o trimisese mai devreme prin e-mail. 

— La solicitarea ta, comandante, am verificat numele lui 
Giovanni Berardino în toate sistemele de rezervări şi 
controale şi liste de pasageri. Nimeni cu acest nume nu a 
trecut prin acest aeroport pe durata zilelor pentru care am 
făcut cercetarea. 


< 293 > 


— Este posibil să fi călătorit cu documente de identitate 
false. 

— Sigur, există întotdeauna această posibilitate. Aşa că 
a trebuit să revedem toate filmările camerelor de 
securitate din ultimele trei zile, de la birourile de check-in 
ale tuturor zborurilor spre Israel. Apropo, ştii cât de dificil 
a fost? 

— Dificil? De ce? Câte linii aeriene zboară pe ruta asta? 

— Direct, nu prea multe. Doar Iberia, El-Al şi Arkia. Cu o 
escală, nici măcar nu vrei să ştii. Peste o duzină. 

— Uite, îţi apreciez eforturile. Asta este un caz extrem 
de important. Îţi rămân dator, Pau. 

— Ei bine, n-am găsit nimic la birourile de check-in. Prea 
multe imagini proaste ca să putem fi siguri că omul tău a 
trecut sau nu pe acolo. 

— Rahat. 

— Dar pentru că ai spus că-mi eşti dator, ar trebui să te 
pregăteşti de plată. L-am găsit sau, cel putin, cred că l-am 
găsit. 

— Arată-mi. 

— L-am găsit tipul ăsta, la un punct de securitate, când 
trecea printr-un detector de metale. Spune-mi tu dacă 
crezi că este acelaşi tip. E 

Caral ţinu cele două fotografii una lângă alta. In mâna 
stângă ţinea fotografia clară a unui Giovanni, cu capul gol, 
îmbrăcat în cămaşa sa preoțească neagră şi cu gulerul 
clerical. Cealaltă fotografie era mai puţin clară, a unui 
bărbat îmbrăcat în haine civile şi cu o şapcă. 

Studie fotografiile şi întrebă. 

— Mai ai şi alte poze? 

— Asta era cea mai clară. 

— Nu pare să fie nimeni cu el, spuse Caral. 

— Mai sunt o familie cu copii, care a trecut deja, şi două 
doamne în vârstă, în spatele lui. 

— Sunt de acord. Pare să călătorească singur. 

Caral se uită din nou la fotografii şi spuse: 

— Ştii, cred că este omul nostru. El este, cu siguranţă. 


< 294 > 


Înarmat cu informaţiile de la Caral, Cecchi îşi contactă 
omologul din SISMI, Agenţia Militară de Informaţii şi 
Securitate şi îi expuse cazul, pentru a apela la ajutorul 
israelienilor. 

— Asta este un fel de glumă? îl întrebă directorul 
adjunct. 

— Eşti în poziţia în care mă aflam şi eu acum câteva zile, 
spuse Cecchi. Dar un desen ca ăsta ne-a dus la 
descoperirea ascunzătorii bandei, din Spania. Dovezile 
ADN prelevate arată că preotul a fost ţinut acolo. 

— Crezi în rahatul ăsta. 

— Absolut, cred. 

— Şi vrei ca eu să iau legătura cu oamenii de la Mossad, 
cei mai lipsiţi de umor nemernici din toată comunitatea de 
informaţii, şi să le spun că avem o pistă paranormală, care 
duce la un cetăţean italian răpit, dispărut, care s-ar afla 
într-un hotel din Ierusalim. 

— Exact. Asta vreau. 

— Dumnezeule atotputernic, spuse directorul de la 
informaţii clătinând din cap. 


Când Cecchi se întoarse la apartamentul VIP din Via 
Veneto, se făcuse deja noapte. Cal putu să-şi dea seama 
imediat că ceva nu era în regulă. El îl văzu pe Cecchi 
uitându-se la paharul de vin din mâna lui şi îi oferi şi lui 
unul. 

Cecchi gustă din el. 

— Ăsta era aici? 

— Da, era aici, spuse Cal. 

— Nu e rău pentru o casă de oaspeţi a guvernului, spuse 
Cecchi. 

Irene era nerăbdătoare şi dorea noutăţi. 

— Mi-e teamă că nu am veşti bune, spuse ofiţerul. 
Serviciile noastre de informaţii au vorbit cu cei de la 
Mossad. Ei nu au luat în serios solicitarea noastră de 
asistenţă. De fapt, mi s-a spus că israelienii au fost chiar 
grosolani. Ceva în legătură cu faptul că au prea multe 
probleme de securitate pe cap ca să mai aloce resurse şi 


< 295 > 


pentru o vânătoare bazată pe indicii de la o sursă aşa-zis 
paranormală. 

Irene părea descurajată. 

— Deci, nu ne vor ajuta, spuse ea. 

— Sigur nu ne vor ajuta. 

— Şi nu puteţi să mergeţi voi acolo? întrebă ea. A 

— Carabinierii nu au jurisdicție în Israel, spuse el. Imi 
pare rău. 

— Atunci ghici ce? spuse Cal. 

— Ce? întrebară Cecchi şi Irene într-un glas. 

Cal îşi termină paharul de vin. 

— Atunci mergem noi. 


< 296 > 


DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Giovanni mâncase doar în cameră, după cum fusese 
instruit. 

Singurul lui contact cu oamenii fusese acela de a-i spune 
cameristei, prin uşă, că nu dorea să i se facă curăţenie şi 
să-i spună chelnerului de la room service să lase căruciorul 
pe hol. 

Luă micul dejun în timp ce se uita pe fereastră la oraşul 
vechi dorindu-şi, în toată această nenorocire a lui, ca 
măcar să-şi găsească o consolare în vizitarea locurile 
sacre. Dar fusese avertizat. Orice deviere de la plan ar fi 
făcut ca familia lui să fie măcelărită. 

Telefonul din cameră sună şi inima îi sări din piept. Era 
primul apel pe care-l primea. 

Îi recunoscu vocea lui Schneider. 

— Bună dimineaţa, părinte. Ţi-a plăcut micul dejun? 

Oare chiar era supravegheat? Sau asta era doar o 
presupunere, calculată, ca să-l ţină sub control? 

— Ce face familia mea? 

— Sunt bine. Li s-a spus ieri că vor fi eliberaţi, în curând, 
dacă îndeplineşti misiunea pe care ţi-am încredinţat-o. Ieri 
ai primit spinul. 

— A venit. E 

— Păstrează-l bine. E în joc soarta familiei tale. In 
dimineaţa asta se va face următoarea livrare. Va fi una cu 
mai multe obiecte ambalate împreună. Am făcut asta ca să 
derutăm vameşii israelieni. Tu vei şti care este adevărata 
relicvă. Te rog, repetă instrucţiunile. 

— De ce? 

Tonul deveni aspru şi nerăbdător. 

— Pentru că vreau să ştiu că vei îndeplini sarcina aşa 
cum trebuie, din cauza asta. 

— Trebuie să ţin relicvele cât se poate de departe una de 
cealaltă, până în ultimul moment. Trebuie să fac câte o 
fotografie a mea, cu fiecare relicvă, cu Ierusalimul în 


< 297 > 


fundal, cu telefonul pe care mi l-ai dat. Trebuie să-ţi trimit 
tie mesaje cu fotografiile. 

— Corect. Şi nu uita să ţii o relicvă pe fereastră, una în 
baie şi cealaltă în seiful hotelului. 

— Vrei să-mi spui de ce? 

— Sunt anumite lucruri pe care nu am libertatea să ţi le 
spun. Pur şi simplu, trebuie să-mi accepţi ordinele şi să 
acţionezi în consecinţă. Îţi place camera pe care ţi-am ales- 
o? Nu-i aşa că priveliştea este uluitoare? 

Giovanni nu dorea să aibă discuţii politicoase cu el. 
Rămase tăcut. 

— Bine, în regulă, atunci, spuse Schneider scurt. O să te 
contactez curând, în legătură cu al doilea pachet. 
Aminteşte-ţi să rămâi în camera ta, ascuns. 

Schneider închise telefonul. Singura persoană care se 
mai afla în biroul lui de la Berlin era Gerhardt, aşezat cu 
picioarele pe măsuţa de cafea. Nimeni altcineva nu s-ar fi 
purtat atât de degajat în faţa preşedintelui băncii, dar 
Gerhardt era mereu un caz special - un fiu, nici biologic, 
nici adoptat oficial, dar, oricum, cel mai apropiat lucru de 
un copil, pe care îl avea Schneider. Gerhardt era acum cu 
zece ani mai bătrân decât fusese tatăl lui, Oskar, în ziua în 
care fusese ucis în Antarctica, dar, în Gerhardt, Schneider 
putea să-l vadă, limpede, pe fostul lui prieten. Aceeaşi lipsă 
de respect, aceeaşi individualitate şi, da, chiar acelaşi tip 
de vulgaritate. Soţia lui Schneider nu ştia asta, dar, după 
moartea lui, un sfert din avere va ajunge la Gerhardt, un 
sfert la soţie şi restul la Cavalerii lui Longinus, pentru a 
duce cauza mai departe. Aproape că se înfioră când se 
gândi ce va face Gerhardt cu această bogăţie. Câte curve, 
câte automobile putea să cumpere un bărbat? Dar el nu va 
mai fi prin preajmă să vadă asta, nu-i aşa? Tot ceea ce 
conta era ca promisiunea lui faţă de Oskar să fie 
îndeplinită. 

Gerhardt îşi întinse braţele şi căscă. 

— Eşti sigur că va fi o explozie când se ating? 

Schneider îşi împreună degetele, gânditor. 

— Ştim din scrisorile lui Rahn către Himmler şi din 


< 298 > 


experienţele noastre personale că dacă sunt apropiate una 
de alta, se generează căldură. Rahn a speculat că relicvele 
de la Viena, cumva, au ajuns în contact direct, în timp ce el 
lua prânzul. Explozia s-a produs cu doar o mică bucată de 
metal dintr-un cui. Aceasta va implica întreaga relicvă. Ar 
trebui să fie o explozie interesantă, mult mai puternică 
decât cea care a zguduit Trezoreria Imperială în 1935. Nu 
putem decât să aşteptăm şi să sperăm. Dacă soarta este de 
partea noastră, explozia va fi masivă şi Ierusalimul va fi 
distrus. Dacă va fi extraordinar de favorabilă, atunci va 
şterge Israelul de pe hartă şi poate chiar mai mult. Asta va 
duce mult mai aproape de finalizare treaba pe care a 
început-o Hitler. 

— Dar acolo nu trăiesc numai evrei, spuse Gerhardt. 

— Să omori şi nişte arabi e cireaşa de pe tort. 

— Şi după asta? întrebă bărbatul masiv. 

— Odată ce se întâmplă asta, vom emite un comunicat 
din partea Cavalerilor lui Longinus, în care vom da detalii 
despre ce am făcut şi cum am făcut. Vom publica fotografii 
ale preotului împreună cu relicvele. Ce delicios! Relicvele 
lui Hristos, în mâinile unui preot sfânt şi admirat, formând 
împreună instrumentul distrugerii Israelului. Vom fi 
condamnaţi, desigur, pe toate canalele obişnuite. Dar va fi 
şi o chemare la acţiune, un strigăt de adunare pentru 
naţionaliştii şi patrioţii din toată Germania şi din Europa, 
care vor vedea această acţiune drept ceea ce este: prima 
salvă trasă în noul război, pe care unii îl vor numi război 
sfânt, care va anunţa începuturile celui de al Patrulea 
Reich. Din haosul Orientului Mijlociu sfărâmat şi din 
turbulenţele pe care le vor porni evreii, arabii şi creştinii, 
care vor sări unii la gâtul celorlalţi, noi ne vom ridica şi 
vom umple golul. 

Gerhardt se ridică şi îşi anunţă intenţia de a lua al doilea 
mic dejun. 

— Ideologia nu are nicio semnificaţie pentru tine? 
întrebă Schneider. 

— Dacă tu eşti fericit, Lambret, şi eu sunt fericit. Las 
ideologia în seama ta. 


< 299 > 


x 


Telefonul lui Giovanni sună din nou. Simţi cum i se 
strânse stomacul când se duse să răspundă. Nu putea 
suporta să discute cu vocea germanică, lipsită de trup, de 
două ori în aceeaşi zi. Dar nu erau decât cei de la recepţia 
hotelului, care-l informau că primise încă un colet FedEx. 
Pachetul îi fusese lăsat la uşă, conform instrucţiunilor lui, 
şi el îl recuperă la scurt timp după plecarea 
recepţionerului. 

Cutia era grea. Expediția costase peste o sută de euro. 
Pe declaraţia vamală scria: „Obiecte decorative - design 
interior - valoare 250 euro”. 

Deschise capacul şi căută înăuntru. 

Atinse ceva plat şi în colţuri. Când îl trase afară, văzu că 
era un suport pentru cărţi, din bronz, filigranat. Apoi 
perechea lui. Următorul obiect era învelit într-o folie cu 
bule, o lupă ornamentală, cu un mâner din os, sculptat. 
Ultimul obiect, cel mai mare, era şi el învelit în folie. 

Ştiu ce era înainte să înceapă să desfacă banda adezivă. 
Teaca strălucitoare de aur se vedea prin folia cu bule. Nu 
văzuse niciodată artefactul la Viena şi nici măcar nu era 
sigur că văzuse vreodată fotografii ale acestuia. Dar i se 
spusese la ce să se aştepte. Din nou, găsi aşteptarea 
copleşitoare. În mâinile lui umile, urma să ţină o altă 
relicvă a lui Hristos. 

Când folia cu bule căzu pe jos, simţi puterea pe care o 
exercita Lancea Sfântă. Işi lăsă degetele să mângâie 
marginea ei neagră, ascuţită, până în vârf. Chiar vârful 
care străpunsese carnea lui lisus. 

Durerea îl lovi puternic şi rapid. 

La început se gândi că era o crampă sau o întindere 
musculară la un muşchi dintre coaste. 

Dar era mai rău de atât, mult mai rău. 

Viziunea îi apăru şi ea, puternic şi rapid. Faţa era atât 
de senină încât îl distrase de la durerea agonizantă. 

După ce viziunea dispăru, aşeză lancea pe pat şi se duse 
la oglinda din baie, unde îşi ridică tricoul. 

Văzu sânge. 


< 300 > 


Care picura dintr-o rană aflată în partea dreaptă a 
torsului său. 

Căzu în genunchi pe covoraşul din baie şi începu să se 
roage atât de fierbinte cum nu se mai rugase niciodată. 


Când aterizară la aeroportul Ben Gurion, Cal şi Irene 
erau epuizați. Petrecuseră o altă noapte agitată la Roma şi, 
în timpul zborului El Al, somnul le fusese întrerupt de o 
durere ascuţită în coaste. Nu găsiseră locuri împreună, dar 
Cal se ridică pe jumătate, pentru a-i atrage atenţia Irenei, 
în momentul culminant al durerii. El o văzu, cu trei rânduri 
mai în spate, cum se ţinea de partea dreaptă, cu faţa 
schimonosită. Mai târziu, când durerea încetase, ei se 
întâlniseră în spatele avionului să schimbe câteva cuvinte. 

— I s-a întâmplat ceva? întrebase ea, disperată. 

— Nu ştiu. Poate. 

— Crezi că l-a rănit ceva? 

— Nu neapărat. Ar putea fi... 

— Ce ar putea fi? întrebase ea. 

El îşi dorise să fi tăcut, dar ochii ei rugători îl obligaseră 
să continue. 

— Următorul stigmat, spusese el. lisus a fost rănit în 
partea dreaptă a pieptului. Poate că Giovanni tocmai a 
intrat în posesia suliţei. Primeşte relicvele una câte una. 
Probabil că cineva i le aduce. Ai văzut cum ne-au fost 
verificate bagajele când am plecat din Italia. N-ar fi putut 
să le transporte chiar el. Securitatea israeliană e prea 
bună. Odată ce primeşte Cuiul Sfânt, s-a terminat. 

După ce aterizară şi trecură de controlul paşapoartelor 
şi de vamă, urcară în maşina închiriată de Cal. In curând, 
mergeau cu viteză pe acelaşi drum spre Ierusalim pe care 
călătorise şi Giovanni. Când ajunseră în curtea hotelului, 
lăsară maşina valetului şi se grăbiră înăuntru. 

La recepţie, funcţionarul, o femeie de vârstă mijlocie, 
începuse prin a le cere paşapoartele, când Cal îi împinse o 
fotografie a lui Giovanni în faţă. 

— Bărbatul acesta stă la hotel, spuse el. Se uită la 
ecusonul femeii. Il recunoşti, Magda? 


< 301 > 


— Un preot, spuse ea. N-am văzut niciun preot pe aici, 
în ultima vreme. Când vin, vin în grupuri. Noi nu avem 
grupuri. 

— E posibil să nu fie îmbrăcat ca un preot, spuse Irene. 

— Cum se numeşte? 

Cal îi răspunse: 

— Giovanni Berardino, dar nu cred să călătorească sub 
acest nume. 

— Ca să se cazeze, are nevoie de paşaport. Vreţi să 
spuneţi că cineva s-a cazat la noi în hotel cu un paşaport 
fals? 

— Posibil, da. 

— Atunci ar trebui să vorbiţi cu poliţia. 

La recepţie ajunseseră mai multe persoane şi începuseră 
să formeze o coadă în spatele lor. 

— Am putea să vorbim cu managerul, întrebă Cal? 

Femeia îi aruncă o privire acră. 

— Poate vreţi să reveniţi mai târziu. Am oaspeţi pe care 
trebuie să-i cazez. 

— Avem rezervări, spuse Cal. 

— De ce nu aţi spus aşa? Paşapoartele, vă rog. 

Directoarea hotelului nu fu cu mult mai înţelegătoare. 
Ea le spuse că nu-l recunoştea pe bărbatul respectiv şi îi 
întrebă de ce erau siguri că stătea la acest hotel. 

— Ne-a spus că se va caza aici, minţi Cal. 

— Dar nu există nimeni cu acest nume în registrul 
nostru. 

— S-ar putea să aibă alte documente de identitate. 

— Asta ar constitui un delict. După cum v-a spus şi 
Magda, când v-aţi cazat, dacă aveţi vreun motiv să credeţi 
că s-a produs o infracţiune, ar trebui să mergeţi la poliţie. 
Vă pot da adresa. 

Ochii Irenei se umplură de lacrimi. Discutaseră despre 
contactarea poliţiei, dar era imposibil. Povestea lor era 
prea bizară. Dacă serviciile secrete italiene nu reuşiseră să 
atragă atenţia Mossadului asupra cazului, ce şanse aveau 
ei? El o strânse de mână. 

Acest act de tandreţe, combinat cu suferinţa evidentă a 


< 302 > 


Irenei, probabil că o înmuiară pe directoare. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? întrebă ea. 

— Giovanni este fratele meu. A dispărut şi sunt foarte 
îngrijorată pentru el. 

— Şi chiar crezi că se află aici? 

— Aşa credem, spuse Cal. 

— Dar nu sub numele lui adevărat. 

— După cum spuneam, aşa credem. 

Directoarea îşi privi ceasul, evident nerăbdătoare. 

— Vă spun cum facem. Lăsaţi-mă să fac nişte copii ale 
fotografiei. O să le las la recepţie, la menajere, la bucătăria 
restaurantului. Asta este tot ce pot să fac. 


< 303 > 


TREIZECI 


Cal şi Irene se plimbară de mai multe ori prin toate 
spaţiile publice din hotel, până când, obosiţi, fură nevoiţi 
să revină în camerele lor. Ferestrele lor dădeau spre nord, 
cu vedere la dealurile din Betleem; direcţia opusă faţă de 
oraşul vechi. Dar priveliştea din restaurantul hotelului era 
identică cu cea din viziunile lor. În miezul nopţii, după 
încercări zadarnice de a adormi, lrene se îmbrăcă şi 
începu să se plimbe din nou pe holuri. Erau două sute de 
camere pentru oaspeți, toate ocupate, conform 
managerului, şi ea se opri în faţa fiecărei uşi, încercând să 
audă vocea lui Giovanni, poate în rugăciune, poate în 
disperare. 

„Ce s-ar întâmpla, se gândi ea, dacă ar bate la uşi şi şi-ar 
cere scuze imediat pentru că îi trezeşte pe oaspeţi?” Ea şi 
Cal discutaseră această opţiune şi ajunseseră la concluzia 
că ar fi daţi imediat afară din hotel. Şi atunci ce ar mai 
face? În orice caz, ei îi lipsea curajul să se confrunte cu 
oaspeţii înfuriaţi. 

Dimineaţă se întâlniră, aşa cum hotărâseră, la ora şase, 
în faţa restaurantului şi se aşezară acolo, trăgând de nişte 
cafele, până când se termină servirea micului dejun, patru 
ore mai târziu. De fiecare dată când intrau persoane noi, ei 
ridicau capetele, dar Giovanni nu se afla printre ei. 

— Şi acum ce facem? întrebă Irene. 

— Unul dintre noi poate să rămână în hol, iar celălalt 
poate să dea o tură, să încerce să arunce o privire în 
camerele în care se face curat, spuse Cal. 

Ea îi povesti despre plimbarea ei nocturnă şi se oferi să 
păzească holul. 

— Fii atentă la oricine vine cu un pachet pentru un 
oaspete al hotelului, curier sau de la vreo firmă de 
transport. 

Ea aprobă din cap, dar spuse că mai întâi vrea să-l sune 
pe Cecchi. 


< 304 > 


Acesta îi răspunse imediat. Semnalul era slab. 

— Aveţi vreo noutate? întrebă ea. 

— V-am spus că vă sun dacă apare ceva nou, spuse el. 

— Deci, nimic? 

— Mi-e teamă că nimic despre care pot să vorbesc. 

— Sunt disperată. 

— Îmi dau seama de asta. Aţi ajuns în Israel? 

— Da, suntem aici. 

— Şi? 

— Nu l-am găsit încă. Ar fi mult mai uşor dacă am avea 
ajutorul poliţiei sau guvernului lor. 

— Am încercat, spuse Cecchi. Guvernul italian a 
încercat. Sunt prea puţine fapte, prea multe speculaţii ca 
să atragem atenţia israelienilor. 

— Chiar dacă noi credem că ţara lor este în pericol? 

— Ce pot să vă spun? 

— Dar dumneavoastră ne credeţi, nu-i aşa? 

— Sunt un bun catolic, domnişoară. Cred în miracolele 
Bisericii. Mintea mea a fost întotdeauna deschisă, odată ce 
am eliminat suspiciunile de fals sau înşelătorie. 

— Mulţumesc pentru asta. 

— Acum trebuie să mă întorc la lucru, să vă găsesc 
familia. Vă rog, încercaţi să rămâneţi în siguranţă. 

Cecchi îşi băgă telefonul în buzunar. Scăldat în 
transpiraţie, el ciocăni în separatorul dintre spatele dubei 
de supraveghere şi cabina şoferului. 

— Pentru numele Domnului, porneşte aerul condiţionat, 


spuse el. 
x 


După-amiază, telefonul lui Giovanni sună în timp ce el îşi 
schimba bandajele de la încheieturi. Coşul de gunoi din 
baie era deja plin pe jumătate cu bandaje însângerate. 
Alergă la telefon şi lăsă pete de sânge pe covor. 

Era vocea germanică. 

— ÎI ai? 

— Ce să am? 

— Al treilea pachet, omule. Al treilea pachet! 

— Încă nu a venit. 


< 305 > 


— Ba a ajuns. Am primit confirmarea de livrare de la 
FedEx. 

— Atunci cei de la hotel nu l-au livrat încă. 

— Sună la recepţie imediat. Te sun înapoi în cinci 
minute. 

— O să-mi eliberezi familia în curând? 

— Cinci minute. 

Apelul se întrerupse. 

Sună la recepţie şi întrebă dacă sosise un pachet pentru 
domnul Egger. 

— Da, domnule, i se spuse. Vreţi să coborâţi după el? 

— Îl puteţi trimite sus, vă rog? 

Cal se aşezase în hol. O lăsase pe Irene să se întoarcă în 
camera ei, să se odihnească. După câteva ore în care se 
prefăcuse că citeşte ziarele, simţise nevoia să-şi întindă 
picioarele şi să ia o gură de soare. leşise afară, în căldura 
verii din Ierusalim, exact în momentul când recepţionerul 
chemase un valet şi îi dăduse un colet FedEx pentru 
camera 208. 

Giovanni luă cutia lăsată în faţa uşii şi, în clipa în care o 
ridică, încheieturile începură să-l doară teribil. 

O lăsă pe măsuţa de toaletă şi se aşeză pe pat, uitându- 
se la ea, înfricoşat. 

Sună telefonul. 

El îl lăsă să sune până se opri. 

Dacă nu ar mai răspunde niciodată? L-ar lăsa în pace, 
pur şi simplu? El presupuse că aveau oameni prin preajmă. 
Fusese avertizat mereu că îi cunoşteau fiecare mişcare. 
Dar, dacă nu mai comunica, ar fi mers ei până la capăt cu 
ameninţarea că îi vor face rău familiei lui? Nu putea să 
rişte, nu-i aşa? 

Încet şi ezitant, se apropie de cutie, suportând durerea 
din încheieturi, care era din ce în ce mai puternică. La fel 
ca livrarea anterioară, cutia era grea şi avea un formular 
de declaraţie vamală care preciza obiecte decorative din 
fier - design interior. Cu pachetul în braţe, mâinile păreau 
să nu-l mai asculte. Se luptă din greu cu capacul până 
reuşi să-l deschidă. 


< 306 > 


Tot ce putu să facă fu să întoarcă cutia cu fundul în sus 
şi să lase conţinutul învelit în folie cu bule să se împrăştie 
pe pat. Nu avea nevoie să le despacheteze ca să ştie care 
era preţios şi care erau bucăţi de metal fără valoare. Se 
luptă cu durerea şi apucă unul dintre tuburile învelite în 
folie cu bule, rupse banda adezivă cu dinţii şi o desfăcu, 
încet. 

Metalul cald, aspru, rămase, greu, în mâinile lui, pentru 
câteva momente, până când durerea deveni atât de 
puternică încât el ţipă, suficient de tare încât, dacă ar fi 
existat oaspeţi în camerele alăturate, aceştia ar fi sunat, cu 
siguranţă, după ajutor. 

Apoi se întâmplă. 

Încheieturile lui erupseră ca un jet de lavă vulcanică, iar 
sângele sări în sus, împroşcând tavanul. 

Telefonul sună din nou, dar i se păru că sunetul vine de 
la mare distanţă. Sunetul persistă, iar Giovanni îşi pierdu 
cunoştinţa. A 


Lumina venea de la un singur bec şi Giovanni era speriat 
că ar putea să alunece pe scările înguste de piatră. 

Bătrânul călugăr, fratele Augustin, nu avea nicio 
problemă să străbată şirul de scări, în ciuda cataractei şi a 
sandalelor fără curele. 

— Urmează-mă, tinere, urmează-mă. 

Cripta era mai mică decât se aşteptase Giovanni. Era şi 
destul de întunecată, pentru că lumina becului de pe scări 
nu pătrundea în toată camera. Era gata să folosească 
lanterna de la telefonul mobil, când călugărul atinse un 
întrerupător din perete şi două lămpi clipiră, aruncând o 
lumină gălbuie, bolnăvicioasă. 

— Mai spune-mi odată, cum te cheamă? întrebă 
călugărul. 

— Giovanni. 

— Giovanni, repetă călugărul. Rânjetul lui îi scoase la 
iveală găurile negre dintre dinţi. Am un dar pentru tine, 
tinere. Vrei să ştii ce este? 

Giovanni înghiţi greu şi se întrebă dacă fusese o idee 


< 307 > 


bună să accepte invitaţia călugărului. Era gata-gata să 
fugă în sus pe scări sau să-l strige pe prietenul său, 
Antonio, să vină jos. 

— Am un talent de a citi oamenii, spuse Augustin. Pot să 
spun ce se află în sufletul unui om. Tu ştii ce ai în suflet? 

— Nu sunt sigur că ştiu. 

— De ce te-ai hotărât să te faci preot? 

— Nu sunt preot, încă. 

— Aşa ai spus, dar, în curând, vei fi hirotonisit. 

Giovanni fusese întrebat de nenumărate ori lucrul 
acesta. Răspunsurile lui variau de obicei de la „Vreau să 
mă dedic slujirii lui Dumnezeu” la „Aş vreau să-mi ajut 
semenii”. Dar acum, sub privirea intensă a acestui bătrân, 
nu părea să fie capabil să găsească un răspuns. 

— Ştii de ce eziţi? întrebă călugărul. Înainte ca el să 
poată răspunde, Augustin îi oferi propria explicaţie. 
Deoarece răspunsul se află mai degrabă în inima ta decât 
în capul tău. Şi asta este spiritualitate adevărată. Am 
văzut-o în ochii tăi. Am văzut-o în felul în care te porţi. Ai o 
mare smerenie. Ai o blândeţe a spiritului. Şi eu eram la fel 
când eram de vârsta ta. Din cauza asta am fost ales. 

— Ales pentru ce? 

— Vino. 

Traversară dalele netede de piatră. Deşi Augustin călcă 
direct peste pietrele funerare ale mormintelor medievale, 
Giovanni nu putu face la fel, aşa că îşi croi calea în zigzag 
până la firida care se afla chiar sub piatra de altar a 
bisericii. Firida avea un raft de piatră şi pe acesta se afla o 
mică cutie de bronz, înverzită din cauza oxidării. 

Călugărul luă cutia de pe raft şi spuse: 

— Am fost ales cu mult timp în urmă şi, acum, eu te aleg 
pe tine. Vezi tu, Giovanni, această mănăstire are o tradiţie 
foarte veche, poate că una dintre cele mai vechi tradiţii din 
întreaga creştinătate. Nu există nicio istorie scrisă sau 
orală despre felul în care Sf. Atanasie a ajuns în posesia a 
ceea ce se află în această cutie, dar am ajuns în posesia ei. 
A fost adusă la noi, din [ara Sfântă, în vremurile de 
început ale Bisericii. Tradiţia este aceasta: un călugăr, 


< 308 > 


doar un sigur călugăr, era ales să fie păstrătorul ei - cu 
toată plăcerea şi durerea care îl aşteptau, din cauza 
acestei responsabilităţi. Sunt foarte bătrân şi nu mai am 
mult de trăit. Când iau cina, mă uit în stânga şi mă uit în 
dreapta. Nu văd novici, nu văd călugări tineri. Il văd doar 
pe dragul meu frate Ivan, care nu este cu mult mai tânăr 
decât mine. Întotdeauna am ştiut, nu, întotdeauna am 
sperat că va veni această zi, în care un preot tânăr va 
ajunge aici, ca turist, şi ne va părăsi ca păstrător a ceea ce 
se află în această cutie. 

Giovanni simţi un nod în gât. Era din cauza fricii sau a 
unui sentiment vag de mândrie că fusese ales? 

— Ce se află înăuntru? 

— Asta. 

Călugărul deschise capacul. De la lampa de perete cea 
mai apropiată, venea exact atâta lumină cât Giovanni să îşi 
dea seama. 

Era o ţepuşă neagră şi aspră, cu un capăt turtit şi rupt. 

— Un cui? spuse el. 

— Nu doar un cui, Giovanni, ci un Cui Sfânt, unul dintre 
cuiele pe care le-au folosit romanii ca să-l răstignească pe 
Domnul nostru, lisus Hristos, pe cruce. 

— Dar de unde ştii că este adevărat? întrebă tânărul. 

Bătrânul călugăr rânji din nou şi se întinse după el. 

Şi când îl ţinu strâns în palmă, faţa i se transformă într-o 
expresie pe care Giovanni nu reuşi să o priceapă, dar pe 
care va ajunge să o înţeleagă mult prea bine. Era un 
amestec perfect de durere groaznică şi plăcere 
desăvârşită. 

Apoi se întâmplă altceva. 

Din mâinile călugărului începu să curgă sânge, nu un 
firicel, ci un torent. x 


Cal se afla în fața hotelului, admirând priveliştea, când 
fața i se schimonosi de durere şi palmele i se strânseră 
într-un gest reflex. Durerea din ambele încheieturi era atât 
de intensă, încât simţi că-i vine să leşine. Părea aproape 
incredibil că pielea îi rămăsese moale şi fără semne. 


< 309 > 


— Sunteţi bine, domnule? întrebă portarul. 

Cal nu avu decât un singur gând - Irene - şi alergă 
înapoi în holul hotelului şi apoi în sus pe scări, la primul 
etaj şi bătu la uşa ei. 

— Irene! sunt Cal. Deschide. 

El auzi un geamăt prin uşă şi ar fi spart-o cu umărul 
dacă ea n-ar fi venit mai repede să deschidă. 

— Durerea este teribilă, spuse ea ţinându-şi mâinile 
ridicate. I se întâmplă ceva, ceva rău. 

— A primit cuiul, spuse Cal. Nu mai avem timp. 

Avură acelaşi gând deodată. Incepură să alerge pe 
coridor, oprindu-se la uşa fiecărei camere, lovind cu 
piciorul, pentru că mâinile îi dureau prea tare, şi strigând. 

— Giovanni, Giovanni! 

Curând, câţiva oaspeţi deschiseră uşile, alţii, speriaţi la 
gândul unui atac terorist, îşi căutară adăpost şi sunară la 
recepţie ca să raporteze incidentul. 

— Ce este? întrebă un bătrân, strigând după ei. Ce vreţi? 

— Ne pare rău, îi răspunse Cal. Căutăm pe cineva. 

— Da, da. Giovanni, spuse bătrânul, v-am auzit strigând, 
nu sunt surd. 

Bătuseră deja la jumătate din uşile de la etaj când, din 
lift, ieşi directoarea şi se îndreptă spre ei cu un deget 
ameninţător. N 

— Voi doi! Opriţi-vă odată. Imi deranjaţi oaspeţii. 

— Este o urgenţă, strigă Gal şi lovi în altă uşă. Giovanni! 

— Nu! Nu! Opriţi-vă! strigă directoarea. 

O ignorară şi continuară într-un ritm frenetic, să bată de 
la o uşă la alta, în timp ce managerul vorbi în staţia de 
transmisie în ebraică. 

— l-ai găsit pe toţi de pe partea ta? strigă Cal spre 
Irene. 

— Asta este ultima, strigă ea, după ce lovi în uşă. 

— În sus pe scări, spuse Cal, trăgând-o spre casa 
scărilor. 

— Hei! Opriţi-vă! strigă directoarea şi reveni la staţia ei 
de transmisie. 

Coridorul de la etajul al doilea era gol. 


< 310 > 


Camera 200 se afla peste drum de casa scărilor şi Cal 
începu de acolo, în timp ce Irene începu de lângă el, de la 
camera 201. 

El se mişcă rapid, o ignoră pe femeia care scoase capul 
din camera 202 şi se retrase rapid, trântind şi încuind uşa. 

204. 

206. 

208. 

Durerea din mâinile lui Cal pălea şi el îşi folosi pumnii să 
bată în uşă. 

— Giovanni! Giovanni! 

Înăuntru, preotul zăcea întins pe o parte, nesimţitor, iar 
patul său era un haos însângerat. 

Cal trecu mai departe. 

Directoarea apăru la etaj de data asta însoţită. Doi 
agenţi de securitate, înarmaţi, bărbaţi tineri, solizi, stăteau 
alături de ea şi unul dintre strigă în engleză. 

— Domnule! Doamnă! Opriţi-vă şi veniţi aici! 

Cal îi ignoră până când îl auzi pe unul dintre ei: 

— Credeţi-mă, vă vom împuşca! 

— Irene, opreşte-te, spuse Cal. Au arme. 

— Dar, Cal, protestă ea. 

Agenţii de securitate veneau spre ei cerându-le să ridice 
mâinile. 

De frustrare, Irene mai lovi o uşă şi căzu la pământ 
plângând. 

Cal ignoră agenţii de securitate şi se duse lângă ea, 
lăsându-se să cadă lângă perete. Apoi o luă în braţe 
şoptindu-i: 

— Am încercat. Am încercat tot ce am putut. 

Paznicii stăteau deasupra lor, cu pistoalele 
semiautomate aţintite spre capetele lor. 

— Ridicaţi-vă şi veniţi cu noi! Acesta este ultimul 
avertisment! 

— Irene, s-a terminat, spuse Cal, blând. Trebuie să 
mergem. 

x 


Cecchi se plânse oamenilor lui. 
<311> 


— Lucrul pe care l-am urât întotdeauna la supraveghere 
este momentul în care trebuie să te duci la baie. 

— Când a fost ultima dată când aţi stat într-una dintre 
dubele astea? îl întrebă cineva. 

— Cam pe când erai cu suzeta în gură. Mă întorc în 
câteva minute. 

— Puteţi să aduceţi nişte cafea? 

Cecchi făcu un gest obscen. 

— Ia-ţi singur cafeaua. Sunt şeful tău, nu secretara. 

Cecchi, îmbrăcat în haine civile, ieşi pe uşa dubei şi se 
îndreptă spre o cafenea. 

O pistă simplă îl adusese pe Cecchi pe această stradă 
din Ostia Antica, la treizeci de kilometri de Roma. Capetele 
pătrate întotdeauna o vor da în bară, le reamintise el 
oamenilor săi şi, ca dovadă, descoperiseră amprentele unui 
criminal cunoscut, Gianni Crestani, pe mânerul de tras apa 
din toaleta apartamentului Domenicăi Berardino. Raidul la 
apartamentul lui Crestani îi oferise extrasul de cont bancar 
şi Cecchi îi ceru unui judecător să oblige banca să le ofere 
carabinierilor informațiile despre tranzacțiile lui 
financiare. Şi aşa descoperiseră. Patru retrageri mărunte, 
de la un bancomat de pe Viale Vasco da Gama, în patru 
zile. Oamenii lui Cecchi se răspândiseră, arătaseră o 
fotografie a lui Crestani comercianților din împrejurimi. 
Proprietarul unei pizzerii, la câteva case depărtare de 
bancomat, îl identificase pe bărbat ca pe un client nou şi 
constant al magazinului şi, pe baza acestei piste, Cecchi 
ordonase supravegherea din Ostia Antica. 

Cecchi părăsi cafeneaua şi aştepta să traverseze când 
înţepeni. 

Un bărbat trecu pe lângă el, pe trotuar. Era sigur că era 
Gianni Crestani. 

Într-o fracțiune de secundă, Crestani trecu de el. Îl 
urmări cum intră fără grijă în pizzerie şi, apoi, traversă 
repede şi urcă în dubă, tocmai când telefonul începuse să-i 
sune. 

— Eu vă sunam, spuse unul dintre oamenii lui. Este 
Crestani. 


< 312 > 


— L-am văzut, spuse Cecchi aşezându-se mai bine în 
scaunul său, în faţa monitorului video. 

— Ce facem acum? 

Cecchi se gândi la asta şi spuse: 

— Aşteptăm să iasă pizza din cuptor. 


< 313 > 


TREIZECI ŞI UNU 


Sunetul era plăcut, dar era foarte îndepărtat. 

Parcă era o pasăre, o pasăre fericită, care ciripea, dar 
când se auzi mai tare, deveni mai puţin melodic şi mai 
furios. 

Giovanni clipi şi deschise ochii. Primul lucru pe care îl 
văzu fu încheietura lui însângerată. Apoi auzi sunetul. 

Telefonul. 

Se întinse după el şi trebui să-şi adune toate forţele ca 
să apuce receptorul. 

— Alo? răspunse el confuz şi cu vocea tremurândă. 

Vocea. _ 

Totul îi reveni în minte. Ştia cine era. Îşi aminti de 
starea lui jalnică. 

— Unde naiba ai fost? întrebă Schneider. 

— Am fost... cred că am adormit. 

— Şi n-ai auzit telefonul? Am sunat de cinci ori. 

— Eu... 

— Ce se întâmplă cu tine? 

— Nimic. O să-mi laşi mama să plece? 

— Da, da, în curând, după cum ţi-am spus de 
nenumărate ori. Ai primit al treilea pachet? 

— Da. 

— Deci ai cuiul? 

— Este aici. 

— Atunci a venit momentul. Am fotografiile cu tine şi cu 
spinul, şi cu lancea. Fă fotografia în care ţii cuiul, şi 
trimite-o. 

— Aşa o să fac. 

— Apoi vine momentul ultimelor etape. 

— Înţeleg. 

— Chiar aşa? Chiar înţelegi? Îţi aminteşti exact ce ţi-am 
cerut? 

— Cred că da. 

— Crezi că da? Nu e destul, prietene. Trebuie să 


< 314 > 


acţionezi exact aşa cum ai fost instruit. Pentru ultima dată, 
ăştia sunt paşii. Unu: aşază o masă în faţa ferestrei şi 
asigură-te că draperiile sunt deschise. Doi: ia lancea şi 
pune-o pe masă. Trei: ia spinul. Scoate-l din plicul de 
carton şi plasează-l astfel încât să atingă vârful suliţei. In 
sfârşit: ia cuiul. Plasează-l pe masă alături de lance. Un 
capăt al cuiului trebuie să atingă spinul, celălalt capăt 
trebuie să atingă lancea. Apoi fă o ultimă fotografie cu tine 
şi relicvele, cu Ierusalimul în fundal. Ultimul selfie. 

Giovanni era slăbit din cauza pierderii de sânge. 

— Şi îţi trimit şi fotografia aceea tot ţie? 

— Da, spuse Schneider, nerăbdător. 

— Pentru ce îţi trebuie fotografiile? întrebă el, ametit. 

Vocea lui Schneider se îngroşă de furie. 

— Ascultă, spuse el. Toate astea ţi-au fost deja explicate. 
Fotografiile sunt extrem de valoroase pentru noi. Au 
valoare propagandistică. Acestea sunt cele mai sfinte 
relicve ale lumii creştine şi organizaţia mea se află în 
posesia lor. Ne lipsea cuiul şi acum este al nostru. Vom 
face un anunţ extraordinar când vom publica fotografiile. 
Va fi o declaraţie politică de mare importanţă pentru noi. 
Vei vedea şi vei înţelege, dar, până atunci, munca ta 
pentru noi se va fi încheiat. După ce ai făcut ultima 
fotografie, lasă telefonul în cameră şi du-te la aeroport. Du- 
te acasă. Familia ta te va aştepta. Oamenii mei, cei care te- 
au supravegheat, vor aduna relicvele şi telefonul. 

Vocea lui Giovanni era neclară. Se simţea somnoros. 

— Tot nu înţeleg pentru ce a trebuit să mă pui pe mine 
să fac asta pentru tine. Dacă ai oameni aici, ei ar fi putut 
să facă fotografiile. 

— Dar ei nu sunt faimosul preot cu stigmatele lui 
Hristos. Ei nu sunt Padre Gio. Oamenii te vor vedea pe tine 
şi asta va întări mesajul nostru. Ajunge cu astea. Este 
timpul să-ţi termini treaba. Telefonul din camera ta are un 
difuzor? 

— Da. 

— Atunci pune telefonul pe difuzor şi ia cuiul. Trimite-mi 
o fotografie cu tine cum îl ţii. Vreau să o văd. Poţi să faci 


< 315 > 


asta? 

— Este foarte dureros. 

— Oricum, fă-o. 

Schneider se asigură că preotul trecuse pe difuzor şi 
apoi apăsă pe butonul său de mute. Se întoarse spre 
Gerhardt, care se întinsese pe un scaun din apropiere. 

— Ce dracu” e în neregulă cu el? întrebă Schneider. 

— E un tip ciudat, n-ai observat? 

— E mai mult decât asta. Nu suna prea bine. 

— În momentul ăsta, şi o maimuţă antrenată poate să 
termine treaba, spuse Gerhardt. Idiotul nu ştie că nu va 
ajunge niciodată să facă ultima fotografie. Un selfie! Asta a 
fost bună, Lambret. Imediat ce cuiul atinge celelalte 
obiecte - BUM! gesticulă el. 

— Să sperăm că un BUM foarte mare, spuse Schneider. 

Schneider primi poza de la Giovanni, care ţinea cuiul în 
mână, Cupola Stâncii fiind vizibilă peste umărul lui. Scoase 
telefonul din modul mute. 

— Fotografia este bună. Observ că ai sângerat, spuse 
Schneider. 

— Da, am sângerat foarte tare. 

— Ei bine, în curând vei putea să-ţi refaci sănătatea, 
cred. Pune cuiul înapoi în locul în care îl ţineai şi adu 
lancea pe masă. 

În difuzor se auzi o voce slabă: 

— O aduc. 


Cal se certa cu directorul hotelului şi cu agenţii de 
securitate, în timp ce el şi Irene erau coborâţi cu liftul. 
Când ajunseră în hol, el încă se certa. 

— Faceţi o mare greşeală, spuse Cal. Fratele acestei 
femei se află undeva în hotel şi este în pericol. Hotelul 
dumneavoastră este în pericol. Poate că întregul oraş este 
în pericol. 

Unul dintre agenţi îndreptă un deget spre el: 

— Domnule, faceţi ameninţări teroriste şi noi nu tolerăm 
asta. 

Celălalt agent o întrebă pe directoare dacă dorea să 


< 316 > 


cheme poliţia. 

— Nu e nevoie, suspină ea. Vreau doar să plece. Le 
aducem lucrurile din cameră şi apoi pot să ne părăsească. 
Nişte linişte şi pace ar prinde bine. 

Un tânăr cu capul ras şi cu kippa apăru în spatele 
tejghelei de la recepţie şi o salută pe cealaltă recepţioneră, 
în ebraică. 

— Bună, Magda. Ce mai faci? 

— Bine, Ori. Cum a fost în armată? 

— Ca întotdeauna. Un sfârşit de săptămână plictisitor. 
Ce se întâmplă aici? 

— Tipul ăsta şi doamna lui au făcut scandal. Sunt daţi 
afară. 

— Ce-i deranjează? 

— N-am idee. 

Recepţionerul se conectă la terminalul său şi, în timp ce 
aştepta să se conecteze, îşi aruncă privirea pe foaia de 
hârtie lipită pe spatele tejghelei. O dezlipi şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Hei, unde te duci? întrebă Magda. 

El o ignoră şi se apropie de directoare. 

— Ce este? spuse ea. Nu vezi că sunt ocupată, Ori? 

Cal tăcu brusc când văzu că recepţionerul ţine în mână 
fotografia lor. Irene o văzu şi ea. 

— L-ai văzut pe fratele meu, Giovanni Berardino? 
întrebă ea. 

— Eu l-am cazat, spuse recepţionerul. Dar nu cu acest 
nume. Este Hugo Egger. 

— Ce cameră? În ce cameră se află? strigă Cal. 

Tânărul se gândi o clipă apoi spuse. 

— În camera 208, dacă nu a plecat deja. Pot să mă uit în 
computer. 

Dar Cal şi Irene nu intenționau să aştepte. Se repeziră 
spre scări, cu agenţii de securitate strigând în urma lor să 
se oprească. 

x 


Gianni Crestani ieşi din magazin ducând patru cutii de 
pizza. Doi dintre ofițerii ROS ai lui Cecchi se aflau pe 


< 317 > 


stradă. Unul fuma, celălalt citea, nepăsător, un ziar. 

— Staţi pe loc, spuse Cecchi în cască. Nu-l îngrămădiţi. 

Crestani merse pe trotuar şi, curând, dispăru din raza de 
acţiune a camerelor din maşină. 

Cecchi părea încordat. 

— Să nu-l pierdeţi. 

— Suntem pe urmele lui, şefu'. Stai liniştit. 

— Aţi înnebunit, îi spuse Cecchi tehnicianului din 
maşină. Să stau liniştit este ultimul lucru pe care am să-l 
fac. 

Cecchi părea că nu se mai poate stăpâni. leşi din maşină 
şi îşi anunţă oamenii din stradă că venea în urma lor. 

Unul dintre ei vorbi în microfonul din butonieră. 

— Să mobilizăm echipa pentru eliberarea ostaticilor, 
şefule? 

— Te simţi puţin nesigur? răspunse Cecchi, de la vreo 
cincizeci de paşi distanţă. 

— Când a fost ultima oară când aţi tras cu arma? întrebă 
omul. 

— Acum două luni, în poligon. Dar le-am grupat foarte 
drăguţ. Cei trei ofiţeri ROS continuară să meargă până 
când cel care se afla cel mai aproape de ţintă îi avertiză pe 
ceilalţi că individul lăsase jos cutiile de pizza ca să 
deschidă uşa unei clădiri de apartamente cu cinci etaje, 
aflată deasupra unui magazin auto. 

— Intră acolo, îi ordonă Cecchi. Nu-l pierde, dar nu te 
lăsa descoperit. Venim şi noi. 

Ofiţerul îl văzu pe Crestani dispărând în clădire. El îi 
avertiză pe ceilalţi şi numără în tăcere până la zece, 
înainte de a se strecura înăuntru, cât de silențios putu. 
Holul era gol, dar auzi paşi în dreapta sa, care urcau pe 
scară. Comunică poziţia în microfon, îşi scoase arma din 
toc şi trase de închizător pentru a introduce un glonţ pe 
ţeavă, ţinând strâns închizătorul, când acesta reveni, ca să 
evite un zgomot puternic. 

Urcă scările în vârful picioarelor, străduindu-se să 
asculte paşii lui Crestani. Urcă încă un etaj, înainte de a 
auzi o uşă cum se deschide şi se închide. 


< 318 > 


— Etajul al treilea, le şopti celorlalţi. Care e poziţia 
voastră? 

— Sunt în clădire, spuse colegul său. Şeful e chiar în 
spatele meu. Ce apartament? 

— Aşteaptă. 

Ofiţerul urcă treptele de la ultimul etaj câte două odată 
şi deschise încet uşa de la palierul etajului al treilea. 
Aruncând o privire pe hol, îl văzu pe Crestani intrând într- 
unul dintre apartamente. Se trase înapoi pe casa scărilor. 

— A treia uşă pe dreapta. Etajul trei. 

— Aşteaptă-ne, spuse Cecchi. Aproape am ajuns. 

Nu aşteptă prea mult. Cecchi îi puse mâna pe umăr şi îl 
întrebă, în şoaptă, dacă era pregătit. 

— Gata, şefule. 

— Atunci să mergem. 

Se furişară până la uşă şi o cercetară, înainte să se tragă 
înapoi. 

— Crezi că poţi să o dărâmi? întrebă Cecchi. 

— E făcută din lemn, eu sunt făcut din oţel, şopti 
ofiţerul. 

Cecchi îşi scoase pistolul Beretta şi îi deblocă siguranţa. 

Inspiră adânc şi spuse: 

— Când sunteţi pregătiţi, daţi-i drumul. 

Ofiţerul se dădu în spate şi lovi cu bocancul în marginea 
uşii. Uşa rezistă. 

— Încă o dată, strigă Cecchi. Ofiţerul mai lovi o dată. De 
data asta, săriră aşchii de lemn şi uşa se deschise. 

— Poliţia! leşiţi afară cu mâinile ridicate! 

Cei doi ofiţeri din faţă îi blocau vederea lui Cecchi, dar 
putea auzi ţipetele. 

Un bărbat: „Gianni, poliţia!” 

Alt bărbat: „Ia copilul!” 

Un copil: „Mamă!” 

O femeie: „la-ţi mâinile de pe el!” 

Apoi un foc de armă, un foc de armă asurzitor, şi primul 
ofiţer căzu, ţinându-se cu mâinile de piept. 

Al doilea ofiţer trase trei gloanţe, rapid, apoi şi el se 
prăbuşi lângă perete. 


< 319 > 


Crestani se afla la cinci metri mai încolo, pe culoar. 
Aţintise spre el o armă argintie şi Cecchi simţi cum degetul 
apasă pe trăgaciul Berettei. 


— Unde este lancea? Vorbeşte cu mine, părinte, spuse 
Schneider, în difuzor. 

Giovanni o ţinea în mâini. 

— Am luat-o, spuse el, slab. Durerea din partea dreaptă 
a pieptului îi îngreuna din nou respiraţia. 

— Mai tare, te rog. Abia dacă te aud. 

— Am luat-o. 

— Şi ce faci cu ea? 

— O aşez pe masă. 

— Trebuie să atingă spinul. 

Când lancea se apropie de spin, Giovanni ţipă. Lancea îi 
căzu din mâini şi se lovi de masă cu un zgomot puternic. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Schneider. 

— Mi-am ars mâna, spuse Giovanni. 

— Unde este? Unde este lancea? 

— E pe masă! Este portocalie! Spinul este portocaliu! 
Masa fumegă! 

— Calmează-te, părinte. Este doar un fel de reacţie 
chimică. Era de aşteptat. Se ating? 

— Nu. 

— Trebuie să le faci să se atingă. 

— Nu pot. Este prea fierbinte. 

— Scoate-ţi pantoful şi foloseşte-l ca să împingi lancea 
până când îl atinge. Fă asta acum, te rog. 

— O să-mi eliberezi familia? 

— În orice clipă de acum. Imediat ce termini treaba. 

— De unde o să ştiu? 

— O să ţi-o dau pe mama ta la telefon. 

— Este acolo? 

— În apropiere, da. Aşteaptă să termini. 

Giovanni îşi scoase unul din pantofi şi împinse lancea 
înroşită. Talpa de cauciuc a pantofului sfârâi şi se topi. El 
mai împinse puţin până când vârful ajunse în contact cu 
spinul. 


< 320 > 


Într-o clipă, ambele relicve deveniră din portocalii roşii. 
Din suprafaţa mesei de lemn începură să iasă flăcări. 

— A luat foc! strigă Giovanni. 

Schneider apăsă butonul de mute şi îi spuse lui 
Gerhardt. 

— Ar fi trebuit să ne gândim la asta. O suprafaţă de 
sticlă sau de piatră ar fi fost mai bună. 

— Trebuie doar să se grăbească, cred, spuse Gerhardt 
pe un ton neutru. 

Schneider scoase telefonul de pe mute şi spuse: 

— Trebuie să te mişti rapid, să faci fotografiile înainte ca 
încăperea să ia foc. Ştim cu certitudine că temperatura va 
scădea atunci când va ajunge şi cuiul în contact cu ele. 
Grăbeşte-te! Tocmai le-am spus oamenilor mei să se 
pregătească să-i elibereze pe mama, mătuşa şi nepotul tău. 

Lui Giovanni îi era teamă să atingă din nou cuiul. Deja 
pierduse atât de mult sânge. Dacă mai pierdea mult, ar 
leşina din nou sau poate chiar mai rău. Şi durerea ar fi 
teribilă. 

Luă un prosop din baie şi îl folosi pentru a scoate cuiul 
din seiful hotelului, unde îl lăsase. Încheieturile începură 
să zvâcnească puternic, dar cel puţin durerea era 
suportabilă. 

Se întoarse către fereastră şi începu să meargă spre 
masa de lemn când o flacără se ridică mai sus şi atinse 
perdeaua fină. 

În curând, totul se va termina. Dorea atât de tare să 
meargă acasă, înapoi la familia lui, înapoi la biserica lui 
din Monte Sulla, înapoi la viaţa simplă de preot. 

— Giovanni! 

Strigătul venea de pe hol. 

Se auzi mai tare. 

— Giovanni! 

Recunoscu vocea. 

— Irene? şopti el. 

Difuzorul reveni la viaţă. Schneider părea alarmat. 

— Ce ai spus? E cineva acolo? 

Se auzi o bubuitură în uşă. 


< 321 > 


— Giovanni! Sunt eu, sunt Irene. Deschide uşa. 

Schneider auzi chemările şi, fierbând, apăsă butonul 
mute. 

— Credeam că ai omorât-o. 

— Şi eu am crezut la fel, spuse Gerhardt şi ridică din 
umeri. Poate că ar fi trebuit să verific ştirile din Munchen. 

Schneider îi aruncă o privire urâtă şi se întoarse la 
telefon, urlând la preot: 

— În niciun caz nu trebuie să deschizi uşa înainte să 
aşezi cuiul. Înţelegi? 

Cal se afla lângă Irene la uşă când directoarea şi agenţii 
de securitate îi ajunseră din urmă. 

— Giovanni! strigă Cal. Sunt Calvin Donovan. Sunt aici 
împreună cu sora ta. Te rog, spune-ne că eşti acolo, 
înăuntru. 

Toţi auziră. Slab, dar auziră. 

— Da, sunt aici, dar nu pot deschide uşa. 

Agenţii de securitate erau pe punctul să-l tragă pe Cal 
de acolo când directoarea le spuse să se oprească. Ea 
mirosi şi şopti. 

— Fum. Apoi se grăbi să scoată cardul ei pentru deschis 
uşile. 

Cal intră primul. 

Se opri la intrare şi văzu scena printr-o perdea de fum. 
Giovanni avea un pantof pus şi un pantof scos. Din mâini îi 
curgea un şuvoi de sânge. Ţinea Cuiul Sfânt într-un prosop 
mototolit. Lângă fereastră se afla o masă care ardea, pe 
punctul de a se prăbuşi, şi pe ea se găsea Lancea Sfântă. 

De undeva se auzea o voce germanică, strigând în 
engleză. 

— Cine-i acolo? Spune-mi ce se întâmplă. 

Giovanni se uită la Cal apoi se uită la telefon. Apoi o 
văzu pe Irene şi începu să plângă. 

— Giovanni, te-am găsit, strigă ea, în italiană. 

— Unde este mama? întrebă el, uluit. 

Cal vorbi tot în italiană. 

— Poliţia o caută. Ea, şi mătuşa, şi nepotul tău o să fie 
găsiţi. 

< 322 > 


Schneider nu înţelegea ce spuneau, dar păru să priceapă 
situaţia. 

— Eu sunt singurul care ştie unde se află familia lui 
Giovanni. Eu sunt singurul care poate să-i salveze. Eu sunt 
singurul care poate să-i ucidă. Giovanni, termină-ţi treaba 
şi îi voi elibera imediat. 

Cal făcu un pas înainte, iar Giovanni făcu un pas înapoi, 
spre masa care ardea. 

Cal se opri şi îi vorbi cât putu de calm. 

— Ce ti-au cerut să faci? 

— Trebuie să aşez cuiul astfel încât să atingă lancea şi 
spinul. 

Cal se întoarse şi le vorbi directoarei şi celor doi agenţi 
de securitate, încet, în engleză. 

— Nu intraţi. Este o bombă. Trebuie să evacuaţi hotelul. 

— Dumnezeule, spuse directoarea, fugind împreună cu 
agenţii. Cal putu să o audă cum tipa în staţia de emisie, în 
ebraică, în timp ce alerga pe hol. 

Schneider umplu scurtul moment de tăcere. 

— Este o minciună. Nu este nicio bombă. Nu crede 
prostiile astea, Giovanni. Termină-ţi treaba şi poţi să 
vorbeşti cu mama ta. Este în camera de alături. 

— Pot să vorbesc cu ea acum? întrebă Giovanni. 

— Nu se poate. Termină treaba. 

Giovanni mai făcu încă un pas mic spre masă şi cuiul 
începu să strălucească. Fibrele textile ale prosopului 
mototolit începură să fumege şi să ardă. 

— Nu face asta, Giovanni, spuse Irene. Te rog, nu. 

Schneider părea disperat. 

— Şi nepotul tău este aici. Mi s-a spus că este un băiat 
de treabă. Federico îl cheamă, cred. Are un gât lung şi alb. 
Omul meu are un cuţit ascuţit la gâtul lui. El va fi mielul de 
sacrificiu dacă nu termini treaba imediat. 

— Irene... spuse Giovanni, automat, şi mai făcu un pas 
spre masă, cu braţul întins. 

Cuiul era portocaliu şi prosopul fumega. 

Se auzi telefonul Irenei. Îl scoase instinctiv din geantă, 
dar nici măcar nu se uită la el, darămite să răspundă. 


< 323 > 


— Taie gâtul băiatului în zece secunde! strigă Schneider. 
Băiatul mai are zece secunde de trăit, Giovanni! 

Mâna preotului era deasupra mesei, la numai câţiva 
centimetri de lance şi spin. Cârpa luase foc, de acum şi 
durerea îl făcu pe Giovanni să lăcrimeze. 

În mâna fetei, telefonul încă suna. 

Cal strigă la ea: 

— Cine este, Irene? Poate este Cecchi. 

Ea se uită la număr. 

— Dumnezeule, da! spuse ea scăpând telefonul din 
mână. 

Cal se aruncă după el şi răspunse la ultimul apel. 

— Sunt Donovan, spuse el. 

— I-am găsit, se auzi Cecchi. Sunt în siguranţă. 


< 324 > 


TREIZECI ŞI DOI 


— Profesore Donovan, cum pot să vă fiu de folos? 

Episcopul cu barbă lungă, patriarhul Ierusalimului, era 
îmbrăcat într-o robă lungă, neagră, decorată cu podoabele 
funcţiei sale. Părea foarte liniştit şi stăpân pe sine, în 
biroul său călduros şi umed din cartierul armenesc al 
oraşului. 

— Preafericirea  Voastră, spuse Cal, trebuie să vă 
mulţumesc pentru că mi-aţi acordat o audienţă într-un 
timp atât de scurt. 

— Îţi cunosc lucrările, profesore, spuse el, cu un accent 
grecesc puternic. Este posibil chiar să am unele dintre 
cărţile tale în biblioteca mea. 

Cal îi mulţumi scurt. Nu aveai cum să te întinzi la vorbă 
cu un prelat atât de laconic cum era Nectarius al II-lea, aşa 
că trecu direct la subiect. 

— Motivul pentru care mă aflu astăzi, aici, este pentru 
că vreau să donez ceva Bisericii dumneavoastră, în special 
Bisericii Sfântului Mormânt, pe care o administraţi 
împreună cu ceilalţi custozi. 

— O donaţie financiară? 

— Nu, un obiect, Preafericirea Voastră. O relicvă, ca să 
fiu mai exact. 

Prelatul ridică o sprânceană stufoasă şi gri. 

— Ce fel de relicvă? 

— Obiectiv, o pot caracteriza ca fiind una importantă, 
poate una dintre cele mai semnificative relicve ale 
creştinătăţii. Este o relicvă cu provenienţă clară, direct de 
la Hristos. 

— Vorbeşti despre o relicvă sfântă? 

— Da, despre asta vorbesc. 

— Ai o fotografie a acestei relicve? 

— Nu, dar o puteţi vedea cu propriii ochi. 

Patriarhul, un om cu totul neobişnuit cu jocurile, se 
bucura, cu siguranţă, de acesta. Îl privi pe Cal cum îşi puse 


< 325 > 


o pereche de mănuşi şi băgă mâna în geantă de unde 
scoase lancea. 

— Lancea Sfântă, spuse prelatul. Suliţa Destinului. Am 
văzut-o cu ochii mei când am vizitat Viena. Aceasta este, 
cu siguranţă, o copie. 

Cal o aşeză pe birou. Patriarhul nu-şi putea lua ochii de 
la ea. 

— Cea de la Viena este un fals, comandat de Heinrich 
Himmler. Naziştii au păstrat-o pe cea adevărată într-o 
ascunzătoare. 

— Ce ascunzătoare? 

— Asta nu ştiu. Se hotărâse deja să nu povestească 
despre potenţiala putere distructivă a relicvei şi despre 
planurile catastrofale ale Cavalerilor lui Longinus. Nu era 
nevoie de asta. Dar am descoperit-o de curând, spuse Cal. 
Un grup neonazist încerca să o folosească în scopuri de 
propagandă. Am fost implicat în efortul de a-i opri şi, sunt 
fericit să spun, am avut succes. 

— Nu înţeleg. Relicva a fost furată? 

— Naziştii au furat-o din Austria. Austriecii o furaseră de 
la germani în secolul al optsprezecelea. De când a fost 
folosită pe Muntele Patimilor, a tot fost furată. N-am avut 
încă timp, dar voi pregăti pentru dumneavoastră un 
document scris în care voi detalia tot ce ştiu despre 
proveniența ei şi despre cum am ajuns în posesia ei. 
Preafericirea Voastră, sunt convins că asta va naşte 
controverse. Dacă sunteţi de acord să acceptaţi relicva, 
sunt convins că vor exista proteste zgomotoase din partea 
guvernului austriac, referitoare la autenticitatea ei, 
urmate, poate, de solicitări pentru returnarea ei, dacă vor 
ajunge să accepte adevărul. Dumneavoastră veţi înainta 
alte pretenţii. Va fi un proces foarte murdar, dar, dacă mă 
întrebaţi pe mine, unul care merită. Aceasta este o 
comoară imensă a creştinătăţii şi colegii mei şi cu mine 
credem că locul ei este în locul tradiţional al crucificării lui 
lisus şi acolo unde se află mormântul Său, în Biserica 
Sfântului Mormânt. 

— Pot să o examinez? întrebă patriarhul. 


< 326 > 


— Desigur. Dar ar trebui să folosiţi mănuşi. 

— De ce? 

— Mi s-a spus că dacă este ţinută cu mâinile goale, 
poate să provoace un anumit disconfort. 

Patriarhul ignoră avertismentul şi, după ce îşi puse 
ochelarii, se întinse peste birou. El o apucă cu ambele 
mâini şi o examină şi pe o parte şi pe cealaltă. 

Dintr-odată, suspină de durere, dar pe faţă îi apăru o 
expresie de plăcere. 

Cal decise să nu spună nimic, ci să să privească în 
tăcere. 

Patriarhul aşeză cu blândeţe lancea la loc pe birou şi îşi 
duse mâna stângă în partea dreaptă a pieptului. Era greu 
de observat punctul umed pe roba lui neagră. El îşi privi, 
ezitant, vârful degetului mijlociu, apoi îl ridică spre Cal, ca 
să poată vedea. Era înroşit de sânge. 

— Dumnezeule! exclamă patriarhul. Asta chiar este 
Lancea Sfântă! 1 


Când Cal reveni la hotelul Seven Arches, Giovanni îşi 
termina ultimul dintre interogatoriile pe care i le lua 
poliţia, iar ambasadorul italian tocmai pleca spre biroul lui 
de la Tel Aviv. 

Inarmaţi cu  stingătoare, agenţii de securitate ai 
hotelului reuşiseră să stingă incendiul din camera lui 
Giovanni. Directoarea hotelului chemase poliţia, dar, 
înainte de sosirea lor, Cal şi Irene se pregătiseră pentru 
anchetele care ştiau că vor urma. Giovanni şi familia lui 
fuseseră victimele unui complot, asta era evident. Dar să 
explice pentru ce fuseseră luaţi ostatici avea să fie o 
treabă delicată. 

Se hotărâseră repede să nu înmâneze relicvele poliţiei. 
Spinul ieşise din discuţie. Era atât de ars din cauza 
căldurii, încât se dezintegrase, se transformase în praf 
când Giovanni încercase să-l salveze de pe masa 
carbonizată. Dar lancea şi cuiul, puse alături, erau 
potenţial periculoase şi ei nu aveau nicio dorinţă să le 
spună autorităţilor adevărul. Era ca şi cum ar fi dat drumul 


< 327 > 


duhului din sticlă. Dacă se găsea un alt Spin Sfânt? Existau 
mai multe grupuri extremiste în lume care ar fi putut 
încerca să termine ceea ce începuseră Cavalerii lui 
Longinus. 

Cal propusese o alternativă pentru soarta relicvelor şi 
Irene şi Giovanni fuseseră de acord. La sosirea 
autorităţilor, Irene ascunsese lancea şi cuiul, învelite în 
prosoape de baie, în camera ei. 

Cal insistase să fie prezent la discuţia iniţială a lui 
Giovanni cu poliţia, susţinând că tânărul preot nu era 
capabil să îndure interogatoriul singur. El sângera şi se 
afla în şoc - asta era clar - şi, în timp ce medicii îi 
bandajau încheieturile şi îi dădeau oxigen, Cal răspunsese 
primului val de întrebări, învârtind povestea şi oferindu-i 
lui Giovanni un ghid pentru declaraţiile următoare. 

Cal se prezentase drept consultant al Vaticanului, 
angajat să cerceteze stigmatele preotului. Devenise 
prieten de familie şi se oferise voluntar să-l caute pe 
Giovanni atunci când acesta fusese răpit. Le spusese 
inspectorilor de poliţie că un grup neonazist era 
responsabil pentru astea, răpindu-i familia pentru a-l sili 
astfel să acţioneze ca agent al lor. Cal le spusese că 
încercau să-l oblige pe respectatul preot stigmatizat să 
detoneze o vestă cu explozibili într-un loc sfânt din 
Ierusalim, ca o acţiune foarte vizibilă de provocare şi 
teroare, îndreptată împotriva Israelului. Când Cal 
observase focul din cameră, el avertizase personalul 
hotelului despre o bombă, fără să ştie dacă vesta fusese 
sau nu livrată. Un bărbat, aflat la telefon, dădea ordine. 
După ce personalul hotelului plecase să evacueze clădirea, 
Cal povestise că îl auzise pe bărbat spunându-i lui 
Giovanni să meargă pe Via Dolorosa, unde cineva îi va da 
vesta şi instrucţiuni unde să o detoneze. După ce şi-ar fi 
îndeplinit misiunea sinucigaşă, familia lui urma să fie 
eliberată. 

De ce fusese un incendiu în cameră? Cal scormoni cu 
furie după o explicaţie şi spuse că Giovanni încercase să 
atragă atenţia, în tăcere, ca să primească ajutor. Şi din 


< 328 > 


patul lui, Giovanni, care ascultase cu atenţie invențiile lui 
Cal, îşi scosese masca de oxigen şi spusese că da, asta se 
întâmplase. 


După întâlnirea cu patriarhul, Cal îl găsi pe Giovanni în 
noua lui cameră, la un alt etaj al hotelului. Irene stătea 
alături de el. 

— Cum a mers? întrebă ea. 

— Misiune îndeplinită. Lancea are un nou cămin. Vreo 
problemă cu poliţia? 

— Au pus aceleaşi întrebări de multe ori, spuse 
Giovanni, slăbit. Le-am dat răspunsurile pe care le-ai dat şi 
tu. Ambasadorul italian a fost foarte drăguţ şi de mare 
ajutor. Mi-a adus un paşaport temporar cu numele meu 
adevărat. A reuşit să ne facă legătura cu mama, la spitalul 
din Roma unde a fost dusă, împreună cu Carla şi Federico. 
Sunt cam zdruncinaţi, dar în regulă. Au fost martori la o 
baie de sânge, din păcate. Doi poliţişti au fost împuşcaţi, 
unul a murit. Amândoi bărbaţii care îi reţinuseră au fost 
împuşcaţi mortal de poliţie. 

— Locotenent-colonelul Cecchi a fost un erou, spuse 
Irene. 

— O să-i trimit tipului o ladă de vin bun, spuse Cal. 

— Au vrut să-l ducă pe Giovanni la spital, dar el n-a vrut 
să meargă, spuse Irene. Sunt supărată pe el. Spuneau că 
are nevoie de o transfuzie. 

— O să merg la spital după ce o văd pe mama, spuse el. 
Nu vreau decât să merg acasă. 

— Mă duc să vorbesc cu directoarea, să mă ocup de nota 
de plată şi să fac rezervare la un zbor spre Roma, spuse 
Cal. Dar mai avem încă ceva de rezolvat înainte de a ne 
urca în avion. 


Nisipul se simţea fierbinte sub picioarele lor goale, dar 
valurile dansau în lumina serii şi apa era ispititoare. Cei 
trei se îndreptaseră direct spre țărm, pe plajă. Oamenii 
care făceau plajă n-ar fi putut ajunge decât la o singură 
concluzie, văzându-i cum se îndreptau dinspre promenadă, 


< 329 > 


spre mare. Bărbatul înalt, bine clădit, purta un şort de baie 
şi ducea o cutie metalică, mică, în mâna bandajată. Femeia 
brunetă purta un tricou şi pantaloni scurţi şi mergea între 
cei doi. Tânărul mai scund, rotunjor, era cel mai puţin 
pregătit pentru plajă, cu pantaloni de bumbac, o cămaşă 
cu mâneci lungi cu nasturi de sus până jos şi o şapcă de 
baseball. Mâna lui dreaptă era bandajată şi mergea 
nesigur, ajutat de femeie. Impresia inevitabilă era aceea că 
erau un fel de familie, sau poate prieteni, angajaţi în 
misiunea sumbră de a împrăştia în mare cenuşa cuiva 
drag. 

Cu apa care le scălda gleznele, ei se opriră şi 
contemplară apusul. În spatele lor era oraşul Tel Aviv, 
modern şi vibrant. De pe promenadă, muzica de la câteva 
zeci de baruri se revărsa spre apă. 

— Pare un păcat, spuse Irene. Ceva atât de preţios. 

— Este mai mult decât un păcat, spuse Cal şi se 
dezbrăcă de tricoul polo. Arheologul din mine plânge ca un 
copil. 

Giovanni era singurul dintre ei căruia nu-i părea rău. 

— Trebuie să facem asta. Când ceva atât de bun este 
schimbat în ceva atât de rău, atunci calea de urmat este 
clară. 

— Va fi secretul nostru, spuse Cal. Nicio altă persoană în 
afară de noi nu trebuie să ştie despre asta. 

Cal era un înotător puternic, atletic, chiar şi cu o cutie în 
mână. Alternă brasul cu înotul pe o parte. Curând, 
Giovanni şi Irene nu mai erau decât nişte siluete mici, pe 
țărm, printre hoinari, jucători de volei pe plajă, familii şi 
îndrăgostiţi. Soarele cobori mai jos, deveni roşu şi începu 
să se stingă în orizontul lichid. Cal se opri, bătu apa cu 
picioarele şi se uită în jur pentru a se asigura că nu era 
nimeni în apropiere. La început, simţi nevoia să calculeze 
distanţa faţă de țărm şi poziţia relativă faţă de clădirile 
înalte de la orizont, apoi se opri din încercarea de a-şi 
stabili poziţia. Nu va încerca niciodată să revină în acest 
loc. 

Nu se gândi la nimic. Nu spuse nicio rugăciune. Desfăcu 


< 330 > 


capacul penarului de zece şekeli şi îl întoarse cu fundul în 
sus. 

Cuiul Sfânt, unul dintre cele două cuie de tâmplărie pe 
care romanii le folosiseră ca să fixeze încheieturile lui 
Hristos de o cruce de lemn, căzu cu un clipocit şi începu să 
se scufunde spre fundul mării, pentru a nu mai fi văzut 
niciodată. 


< 331 > 


TREIZECI ŞI TREI 


Grădinile papale erau înflorite şi parfumul puternic al 
teilor îi umplea nările lui Cal. Sub privirea vigilentă a unor 
membri ai Gărzii Elveţiene şi ai Jandarmeriei Vaticanului, 
papa Celestin şi Cal se bucurau de soare, plimbându-se şi 
discutând. 

— Asta este ceea ce ştiu, spuse Cal. Contactul meu de la 
carabinieri îmi spune că omul acela, care încerca să-l 
determine pe Giovanni să facă lucrul acela teribil, nu a fost 
identificat. Utiliza un telefon de unică folosinţă. 

— Un „burner” spuse papa, strângând din buze. Când 
Cal îşi arătă surpriza că ştia cuvântul, el îi răspunse: Chiar 
şi papa se mai uită din când în când la filmele de la 
Hollywood. 

— Sper ca şeful reţelei să fie găsit şi asta repede, spuse 
Cal. Am aflat, pe propria piele, că el şi oamenii lui sunt 
ucigaşi nemiloşi. 

Zâmbetul papei dispăru. 

— Este mult rău în lume, atât de mult rău, spuse el 
clătinând din cap. Nu putem decât să ne luptăm cu forţele 
întunericului folosind forţele luminii. Credinţă, dragoste şi 
generozitate, astea sunt armele noastre. 

— Ce se va întâmpla cu Giovanni? întrebă Cal. 

— Ce să se întâmple? Işi va continua munca bună pe 
care o face. Îl vom lăsa în parohia lui de la Monte Sulla. 
Dacă mai mulţi oameni vor să participe la slujbă în biserica 
lui decât în bazilica mea de la Sfântul Petru, atunci aşa să 
fie. Asta nu mă deranjează. Simt că pot să-i vorbesc 
Domnului şi El îmi aude rugăciunile. Dar legătura dintre 
Dumnezeu şi Padre Gio, ei bine, asta este ceva cu adevărat 
special. N-ai decât să invoci misterele mecanicii cuantice, 
eu invoc misterele credinţei. Poate că ne referim la acelaşi 
fenomen. 

— Poate că da. 

Papa se opri din mers şi se întoarse către Cal. 


< 332 > 


— Profesore, ai suferit şi ai îndurat multe în misiunea ta 
de a-l salva pe acest preot şi de a servi Biserica. Papa ar 
dori să facă ceva pentru tine. Ca semn al prieteniei şi 
admiraţiei noastre. 

— Nu am nevoie de nimic, spuse Cal. A fost o onoare 
pentru mine să vă pot fi de folos. 

— Te rog, trebuie să fie ceva. 

Cal se gândi pentru un moment şi apoi spuse: 

— Ar fi ceva ce aş preţui cu adevărat. 

— Spune-mi. 

— Mi-ar plăcea să pot face ceva ce nu cred că a fost 
acordat vreodată unui om de ştiinţă din afară. Mi-ar plăcea 
să am acces nerestricţionat la Biblioteca Vaticanului şi la 
arhiva secretă a Vaticanului. 

— Consideră că s-a rezolvat, profesore. O să emit un 
decret pentru cardinalul bibliotecar şi pentru cardinalul 
arhivar. Sper că rezultatul acestui privilegiu special va fi 
acela că vei veni să ne vizitezi mai des. Uşa mea va fi 
mereu deschisă pentru tine. 

— Vă mulțumesc, Sfinte Părinte. Sunt smerit şi 
recunoscător. 

Odată plimbarea încheiată, papa îi spuse lui Cal că mai 
dorea să-i spună un singur lucru. 

— Ştii, profesore, zise el, cu o sclipire în ochi, dacă ai fi 
oferit Lancea Sfântă Vaticanului, noi probabil că am fi 
acceptat-o. n 


Cal mai avea o singură zi plină în Roma înainte de zborul 
său spre casă, dar era prea obosit ca să facă altceva în 
noaptea aceea în afară să stea în camera lui de hotel şi să 
comande cina. Irene îi spusese că Giovanni îşi revenea în 
spital, ca urmare a transfuziilor de sânge şi a mâncării de 
la mama. Dacă totul mergea bine, urma să fie externat 
dimineaţă şi să se ducă direct la Monte Sulla, ca să ţină 
slujba de duminică. Probabil că urma un circ mediatic, dar 
era hotărât să-şi continue viaţa ca preot parohial. 

Irene stătea cu mama, cu mătuşa şi cu nepotul ei, în 
apartamentul carabinierilor de pe Via Veneto. La prânz 


< 333 > 


urmau să fie conduşi înapoi la Francavilla, dar, înainte să 
plece, ea dorea să-l vadă la o cafea. Era nervos şi încă 
încerca să-şi dea seama ce ar putea să-i spună. Îşi dorea să 
o revadă, şi-o dorea în viaţa lui, dar cum avea să 
funcţioneze asta? Şi ea ce-şi dorea? El turnă toate cele trei 
sticluţe de votcă din minibar într-un pahar, pe care îl dădu 
peste cap. În câteva secunde, medicamentul îşi făcu 
efectul şi simţi cum îngrijorările i se topesc. Se va 
descurca cu Irene, de dimineaţă. Se descurca bine cu 
femeile. 

Se auzi o bătaie în uşă şi o voce înăbuşită care anunţa 
room service-ul. Se adâncise atât de mult în fotoliu încât 
avu nevoie de ceva forţă să se ridice de acolo. 

Dacă n-ar fi fost ametit, poate că s-ar fi gândit mai bine 
la jacheta prost croită a  chelnerului, la proasta 
interpretare a salutului „buonasera signore” şi la faptul că 
lăsase uşa întredeschisă după ce împinsese căruciorul 
înăuntru. Şi poate că ar fi reacţionat mai agresiv când 
chelnerul ridicase şervetul de pe cărucior ca să scoată la 
iveală nu o farfurie de rigatoni, ci un pistol semiautomat, 
care fu imediat îndreptat spre faţa sa. 

Cal se trase câţiva paşi înapoi, dintr-odată mult mai 
atent la faţa chelnerului. Era un domn în vârstă, distins, cu 
aerul inconfundabil al unei persoane privilegiate. Jacheta 
albă, de serviciu, era o absurditate, nu doar pentru că nui 
se potrivea, ci şi pentru că bărbatul nu arăta absolut deloc 
a servitor. _ 

— Profesore Donovan, spuse Schneider. În sfârşit. 

Cal recunoscu vocea germanică din Ierusalim. 

Uşa camerei se deschise şi se închise la loc. 

Pe Gerhardt îl recunoscu imediat. Bărbatul mare şi 
blond, care purta haine de angajat al hotelului, avea 
acelaşi pistol şi amortizor pe care le văzuse Cal şi la 
Munchen. 

Il copleşi repulsia. 

Acesta era bărbatul care o dezbrăcase şi o umilise pe 
Irene. 

Acesta era bărbatul care-i lăsase să moară în incendiu. 


< 334 > 


Şi acesta era bărbatul care urma, probabil, să-l omoare 
în seara asta, cu un glonţ pe care nu-l va auzi. 

— Te rog să nu te mişti, profesore, spuse Schneider. 

Gerhardt făcu câţiva paşi mari ca să ajungă în spatele lui 
Cal, care simţi imediat durerea ascuţită, arzătoare, a 
acului care îi fu înfipt în fund. 

— Acum poţi să te aşezi, spuse Schneider. 

Efectul injecţiei fu rapid. Cal se prăvăli pe canapea, în 
timp ce Gerhardt aranja perdelele. Schneider îşi scoase 
jacheta albă şi o înlocui cu o haină sport din caşmir fin, 
care fusese atent împachetată şi aşezată sub tava de pe 
căruciorul de mâncare. Se aşeză în faţa lui Cal şi îşi lăsă, 
neglijent, pistolul în poală. 

Cal simţi nevoia să încerce să numere liniile şerpuitoare 
care apăreau şi se dizolvau în faţa ochilor lui. Când pierdu 
şirul, începu din nou. Încercă să numere cu voce tare, dar 
dacă îi ieşise ceva pe gură, el nu auzi. 

În cameră mai era un cărucior. Încercă să se ridice să 
spună că nu este nevoie de atâtea cărucioare, dar nu reuşi 
decât pe jumătate. Gerhardt îl prinse înainte să cadă peste 
colţul ascuţit din metal al măsuţei de cafea. Cu o mişcare 
atletică, musculosul îl ridică pe Cal pe un umăr şi îl îndesă 
într-un cărucior pentru lenjerie murdară cu însemnele 
hotelului. 


< 335 > 


TREIZECI ŞI PATRU 


Îşi dădu seama destul de repede. 

Orice fusese în seringă, efectul trecuse. Nu se mai afla 
în camera lui de hotel. Îşi întoarse capul dintr-o parte în 
cealaltă, ca să vadă unde era. Se afla într-un dormitor 
mare, cu picturi moderne pe perete. Dintr-un dulap cu 
sertare era aţintită spre el o cameră video. 

Se aştepta să fie legat de pat, dar, surprinzător, nu era. 
Îşi dădu picioarele jos şi se strădui să facă câţiva paşi, dar 
îşi simţi capul ca pe un balon cu apă, întins până la punctul 
de plesnire. Se aşeză înapoi şi încercă să-şi maseze capul 
pentru a face să dispară durerea pe care o simţea pulsând. 

Pe scări se auzeau două seturi de paşi. Aparent, fusese 
obiectul amuzamentului germanilor. 

— Unde suntem? îl întrebă pe Schneider. 

— Nu prea departe de centrul oraşului. O vilă liniştită pe 
Via Apia Antica. 

— Un loc drăguţ în care să locuieşti. Al tău? 

— li aparţine unui coleg. 

— De asemenea, un loc drăguţ să mori, spuse Gerhardt, 
în timp ce flutura jucăuş arma. Nu suntem prea departe de 
catacombe. 

— Atunci de ce mai sunt încă în viaţă? 

Schneider îşi trase un scaun. 

— Nu este nevoie de prea multă agitaţie şi nu este 
nevoie de un interogatoriu lung şi epuizant, spuse el. Ne 
vei spune ce vrem să ştim şi se va termina fără durere. Sau 
vei refuza şi atunci va fi o durere indescriptibilă şi vom 
ajunge la acelaşi rezultat. Şi este important pentru tine să 
ştii acest lucru; dacă ne dai informaţii greşite, îi vom 
interoga şi le vom produce durere lui Irene Berardino şi 
Giovanni Berardino. Unul sau amândoi probabil că ne vor 
spune ceea ce vrem să aflăm, înainte să fie omorâţi. Astăzi 
îi păzeşte poliţia. Mâine nu vor mai avea protecţie. Inţelegi 
situaţia în care te afli? 

< 336 > 


Cal dădu din cap. Înţelesese perfect. 

— Bine. Tu ştii deja ce urmează să te întreb. Spune-mi 
ce s-a întâmplat cu relicvele. Ele ne aparţin şi le vrem 
înapoi. 

Cal îşi frecă ochii. Un val de greață îi răscoli stomacul. 
„Normal, se gândi el, o să mor cu mahmureală.” 

— Care-i planul? întrebă el. Aveţi de gând să mai atacați 
odată Israelul? 

Schneider oftă. 

— Curios până la capăt. Semnul distinctiv al unui om de 
ştiinţă. Ţi-am urmărit hoinărelile prin Italia şi Germania ca 
să ne dăm seama ce ai aflat despre interesele noastre 
comune. Te-ai descurcat bine. Prea bine. Am încercat să te 
omorâm de două ori. A treia oară nu vei mai fi atât de 
norocos. Deci, va fi Israel, sau New York, sau Los Angeles, 
sau orice alt loc cu un număr mare de evrei. Noi vom 
încheia ceea ce a început Hitler şi vom continua de acolo. 

— Cavaleri teutoni călărind spre asfinţit. 

— Nu, spre răsărit. Zorii unei zile noi şi toate astea. 
Acum, haide, nu sunt aici ca să vorbesc despre trecut sau 
despre viitor. N-ar trebui să ne intereseze decât prezentul. 
Unde sunt relicvele? _ 

Cal se gândi rapid la cum avea să joace. In acest 
moment uluitor de deprimant, singurul lucru de care îi 
păsa era cum să o protejeze pe Irene. Povestea lui trebuia 
să fie convingătoare şi cea mai bună modalitate de a 
convinge pe cineva de adevăr este să spui adevărul. Sau 
aproape. 

— Spinul a ars. S-a făcut cenuşă. Am încercat să-l 
recuperăm, dar se transformase în praf. 

— Păcat, spuse Schneider. 

— II crezi? spuse Gerhardt. 

Schneider ridică din umeri. 

— Până acum, da. Celelalte relicve? 

— Se află pe fundul mării adânci şi albastre. 

Bătrânul se încruntă. 

— O, da? Şi cum s-a întâmplat asta? 

— Ziua următoare ne-am dus la Tel Aviv. Am închiriat un 


< 337 > 


skijet şi am ieşit în larg, în Mediterana. Întâi am aruncat 
lancea, apoi am mers mai departe şi am aruncat şi cuiul. 
Fără repere, fără coordonate GPS, nu le-aş putea găsi nici 
dacă viaţa mea ar depinde de asta, ceea ce presupun că se 
întâmplă. 

— Şi pentru ce ai făcut aşa ceva? 

— Nu voiam ca voi, sau alţii ca voi, să arunce în aer 
evrei, sau musulmani, sau creştini, sau oameni de orice fel. 
Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. 

— Un profesor care distruge artefacte istorice preţioase, 
spuse Schneider şi se ridică. Ce dezamăgitor! 

— O să accepţi, pur şi simplu, ceea ce ţi-a spus? întrebă 
Gerhardt. Lasă-mă să-l întreb în felul meu. 

— Cred că spune adevărul. În orice caz, este improbabil 
să-şi schimbe povestea, chiar şi cu metodele tale. Când îi 
vom avea pe fată şi pe preot, vom vedea dacă ne spun 
aceeaşi poveste. Atunci vom şti cu siguranţă. 

Cal se ridică şi el, determinându-l pe Gerhardt să-şi 
ridice pistolul şi să se aşeze între el şi Schneider. 

— Ţi-am spus totul, spuse Cal, ridicând vocea şi cu capul 
bubuindu-i. Lasă-i în pace. 

— Asta nu mai este problema ta, spuse Schneider. Dă-mi 
arma, Gerhardt. 

— Pentru ce? întrebă malacul. 

— În ciuda unei vieţi lungi şi interesante, este ceva ce n- 
am făcut niciodată. N-am omorât pe nimeni. Cred că 
acesta ar fi un moment bun să rezolv şi această problemă. 
Piedica e ridicată? 

— Da. 

— Dă-o încoace. 

Transferul nu dură mai mult de două secunde şi, în 
timpul acesta, Cal făcu o ultimă încercare disperată de a 
rămâne în viaţă. 

În timp ce Schneider ridică arma până la nivelul taliei, 
Cal se aruncă înainte, lovi braţul care ţinea arma cu mâna 
stângă şi cu pumnul drept îl lovi pe Schneider în frunte. 

Inainte ca Gerhardt să-l lovească în stomac, Cal auzi trei 
zgomote distincte, unul după altul: geamătul surd al lui 


< 338 > 


Schneider, în timp ce cădea la pământ, pocnetul armei 
care cădea pe pardoseală şi sunetul jos al unui glonţ tras 
prin amortizor, care ajunsese în perete. 

Gerhardt era ca un taur furios, lovindu-l pe Cal cu 
pumnii şi cu picioarele. Cal încercă să riposteze, dar 
pumnii lui parcă loveau în beton. Nimic din ceea ce făcea 
nu încetinea ploaia de lovituri. 

Malacul îi dădu şi câteva şuturi şi Cal primi o lovitură de 
bocanc în abdomen, care îl zbură peste un dulap. Se lovi 
rău şi căzu în genunchi. Era groaznic să fii lovit în felul 
acesta. 

Gerhardt se apropie, iar dacă ar fi rămas jos, Cal ar fi 
fost lovit în cap şi venea sfârşitul. Se întinse după ceva şi 
mâna lui apucă mânerul unui sertar de la măsuţa de 
toaletă. Încercă să se ridice, dar se prăvăli în faţă, sertarul 
zbură din dulap şi împrăştie lenjerie de damă prin cameră. 

Gerhardt stătea deasupra lui calculând o lovitură fatală. 
Poate un bocanc care să-i rupă gâtul sau poate o lovitură 
ca de topor, cu două mâini, în ceafă. 

Alese toporul. 

Mâinile lui Gerhardt începuseră să coboare, când Cal 
roti sertarul de mâner cu ultimele puteri. 

Se auzi un sunet de lemn sfărâmat, sau de ţeastă, sau 
amândouă. 

Gerhardt se afla alături de el, pe podea, înconjurat de 
bucăţi de lemn. Încă mişca. Braţele şi picioarele lui 
împingeau în pământ, încercând să-i ridice corpul masiv, 
răsturnat. F 

Cal era în patru labe. Avea mâinile goale. Încercă să se 
ridice şi se sprijini de măsuţa de toaletă ca să ajungă în 
poziţie verticală. Pe masă se afla o lampă de cristal, un 
obiect stilat, feminin, aşezat pe o parte, alături de nişte 
rame de fotografii căzute şi de sticlă spartă. Lampa îşi găsi 
drumul spre mâinile lui Cal şi, când o ridică deasupra 
capului, firul se smulse din priză şi lampa se stinse. 

— N-ai să-i faci rău din nou, n-ai să-i faci rău din nou, se 
auzi Cal strigând şi văzu sânge, atât de mult sânge. Lampa 
lovi iar şi iar în ţeasta lui Gerhardt. 


< 339 > 


Schneider gemu şi se trezi şi văzu un cap zdrobit. 

La început, zâmbi. Se gândea că probabil era al lui 
Donovan, dar adevărul îl lovi şi începu să jelească. 

— Gerhardt, nu! 

Cal se zbătea să respire. Camera începu să se 
învârtească încet. 

Amândoi bărbaţii văzură pistolul lui Gerhardt în acelaşi 
timp, dar Cal făcu prima mişcare. 

Se întinse după el, simţi tocul aspru în pumnul lui şi se 
întoarse în căutarea tintei sale. 

Schneider se împleticea pe hol, lovindu-se de pereţi, 
până când în faţă îi apăru o uşă. 

Alt dormitor. 

Închise uşa în urma lui şi o încuie. 

Cal îl urmă, furios. 

— N-ai să-i faci rău din nou, ticălosule! strigă el. 

Schneider căută frenetic în birou, apoi în noptiera din 
stânga, apoi în noptiera din dreapta. I se spusese că se află 
aici, în caz că ar avea nevoie de el vreodată. Acolo găsi un 
mic revolver, cu magazia plină. Cal se repezi cu umărul în 
uşa dormitorului. 

Schneider alergă în baie, încuie şi uşa aceea şi se 
întoarse cu faţa spre oglinda de deasupra chiuvetei. 

Era din nou un băieţel. 

Era tatăl lui. 

Era el însuşi. 

Se holbă la imaginea lui. „Nu privi în altă parte!”, strigă 
el, în timp ce pistolul apăsat pe tâmpla lui se descărcă, 
împrăştiindu-i creierii pe tapetul frumos. 


< 340 > 


TREIZECI ŞI CINCI 


— Nu, insist, îi spuse Cal Irenei, la telefon. Sunt bine. 
Mă externează în după-amiaza asta. Tu trebuie să stai cu 
mama ta. Îmi amân zborul. O să vin după tine la 
Francavilla. Tu trebuie doar să-mi promiţi ceva. 

— Da? 

— Că nu o să râzi de faţa mea. Seamănă remarcabil de 
bine cu o vânătă. 

Se afla într-o clinică privată din Roma, sub îngrijirea 
medicului personal al papei, dar nu avusese nevoie de prea 
mult tratament. Era plin de vânătăi şi contuzii, dar nu avea 
niciun os rupt, în afară de câte o fractură subţire la două 
dintre coaste. Dar era sătul de spitale şi dorea să plece. 
Fusese pacient de trei ori în vara asta, adică de trei ori mai 
mult decât în ultimii treizeci de ani, în total. 

Medicul lui trecu pe acolo înainte de prânz şi îi făcu o 
examinare sumară finală, înainte de a-l declara apt să 
călătorească, dar purtând un corset pentru coaste. 

— Nu-l cunoaşteţi pe Umberto Tellini, nu-i aşa? îl întrebă 
Cal pe doctor. 

— Cum să nu. Toată lumea îl ştie pe Tellini. 

— Ştiţi cumva dacă este de serviciu astăzi? Aş vrea să-i 
spun la revedere. 

— De fapt, sunt convins că nu este la clinică. Mă ocup 
personal de pacienţii lui. Şi-a luat o zi liberă. 

— Când îl vedeţi, spuneţi-i că-mi pare rău că l-am ratat. 


— E frumos din partea dumneavoastră că aţi venit să mă 
vizitaţi, spuse Giovanni. 

Se afla în grădina casei parohiale din Monte Sulla, 
bucurându-se de soare şi de liniştea după-amiezii ca să se 
gândească, să mediteze şi, mai ales, să se roage. 

— Ce fel de doctor aş fi dacă nu m-aş întoarce să-mi 
verific cel mai stimat pacient? spuse Tellini, care ţinea în 
mână o mică trusă medicală. 


< 341 > 


— Nu ştiam că am fost pacientul dumneavoastră, spuse 
Giovanni ridicând privirea de pe banca pe care stătea. Se 
surprinse pe sine. Îmi pare rău. Am fost necioplit. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Vaticanul este îngrijorat 
de sănătatea ta. Eu îi voi comunica personal papei când mă 
întorc la Roma. 

— Mă simt mai puternic. Sângerarea s-a oprit, ştiţi. 

— S-a oprit? 

— De când cuiul a fost... 

Telllini făcu câţiva paşi înainte şi se aplecă peste preot. 

— A fost ce? 

— Pierdut. 

— Pierdut unde? 

— Nu v-aş putea spune. Va trebui să vorbiţi cu 
profesorul Donovan despre asta. 

— Dar sunt aici şi vorbesc cu tine. 

Lui Giovanni nu-i plăcu tonul din vocea lui Tellini. 

— După cum spuneam, domnule doctor, vă mulţumesc 
pentru că aţi venit să mă vizitaţi. Vă rog să-i transmiteţi 
papei că sunt bine. Mi-e teamă că va trebui să mă întorc la 
rugăciunile mele, acum. 

Faţa lui Tellini se transformă din amabilă în 
amenințătoare. 

— Unde este? întrebă el. 

Giovanni se ridică. 

— Ar trebui să plecaţi. 

— Spune-mi. 

— Va trebui să strig după ajutor dacă nu plecaţi. 

În mâna lui Tellini apăru un cuţit. 

— Pentru ultima dată, vrei să-mi spui unde găsim cuiul? 

— Noi? întrebă Giovanni. 

— Treaba asta este mult prea importantă pentru un 
singur om. Am pierdut compatrioți. Ucişi în propria mea 
casă. Nu contează. Indurăm. Şi trebuie să-l avem. 

Giovanni oftă din greu. 

— Cred că oamenii ca dumneavoastră n-ar trebui să fie 
niciodată în posesia lui. Şi nu-l veţi avea. Trebuie să mă 
credeţi. Cuiul nu va fi găsit niciodată. Nu este decât o 


< 342 > 


aşchie de fier pe fundul unui ocean vast şi adânc. 

Doctorul lăsă să-i scape un suspin înfiorător şi ridică 
mâna. 

— Atunci, asta este, spuse el şi înfipse cuțitul rapid şi 
adânc în pieptul preotului. 


Cal ştiu că urma să facă un ocol, cu mult înainte de a 
vedea semnul către Monte Sulla. Se afla în Abruzzo, pe 
drum spre Francavilla să o vadă pe Irene, când îl cuprinse 
un sentiment copleşitor de serenitate şi, odată cu el, 
nevoia puternică de a-şi lua la revedere de la Giovanni. 

În Francavilla, Irene tocmai cumpărase mâncare pentru 
mama sa când, şi ea, fu lovită de un sentiment de uluitoare 
împăcare care o făcu să se simtă uşoară şi aeriană. 

Ajungând în oraşul medieval, Cal parcă maşina 
închiriată în piaţa bisericii Santa Croce. Ultima dată când 
fusese aici, Padre Gio celebrase slujba şi fusese o nebunie. 
Nu avea nicio îndoială că duminică va fi iar haos, fiind 
prima duminică de când preotul lor revenise la biserică. 
Dar astăzi, totul era liniştit. 

Bătu la uşa casei parohiale a lui Giovanni şi fu 
întâmpinat de ambele călugăriţe, maica Vera şi maica 
Theresa. Aveau şorţurile pline de faină şi amândouă 
păreau fericite. 

— Profesore Donovan, spuse maica Vera. Nu cred că vă 
aşteptam, dar trebuie să rămâneţi la cină. Padre Gio va fi 
atât de încântat să vă vadă. El ne-a spus cum i-aţi salvat pe 
el şi familia lui. 

— Sper că nu-l deranjez. 

— O, nu, spuse maica Theresa. Este în grădină, se roagă. 
Tocmai l-aţi ratat pe doctor cu aproape o oră. El spunea că 
nu poate să rămână la cină. 

— Ce doctor? 

— Doctorul Tellini. A venit să vadă ce mai face Padre 
Gio. 

Cal traversă sufrageria, spre grădina din spate. 

La început nu văzu nimic, apoi ochii îi căzură pe o bancă 
de piatră şi o formă întunecată, pe pământ, în spatele ei. 


< 343 > 


— Iisuse! 

Se îndreptă încet spre bancă, încercând să amâne 
inevitabilul pentru câteva clipe. 

Giovanni, îmbrăcat în haina clericală neagră, era întins 
pe iarba verde, cu trupul aşezat în formă de cruce. Patru 
tepuşe strălucitoare din oțel îi fixau încheieturile şi 
gleznele de peluză. Un cuțit, cu mânerul ud de sânge, era 
înfipt în partea dreaptă a pieptului. 

Dar Cal nu se uită la bucăţile de metal care îi 
străpungeau corpul. 

Dorea să-i vadă fața cu ochii deschişi, aparent privind 
cerul, îngheţată într-o expresie de bucurie pură, 
nealterată. Bo 


La gurile râului Tibru, la Ostia, unde marele râu se varsă 
în Marea Tireniană, doi băieţi erau la pescuit. Apele erau 
murdare, maronii, un torent învolburat, şi cei doi băieţi 
erau frustraţi că găleţile lor erau tot goale. 

În Berlin, în Postdamer Platz, poliţia federală germană 
deschidea seiful din biroul lui Lambret Schneider şi 
descoperea un carneţel mic, legat în piele, care conţinea 
toate detaliile despre toţi bărbaţii care îşi spuneau 
Cavalerii lui Longinus. 

La capela de la Domus Sanctae Marthae, papa Celestin 
ţinea slujba de dimineaţă împreună cu personalul casei, 
ştergându-şi lacrimi amare în timp ce dedică predica 
memoriei lui Padre Gio, un preot tânăr, care fusese atins 
de Dumnezeu şi luat prea devreme. 

Pe Viale Nettuno, în Francavilla, cu portbagajul maşinii 
sale închiriate deschis, Cal o ţinea în braţe pe Irene 
lăsând-o să plângă pe umărul lui. În clipa aceea ştiu că nu 
se vor mai vedea niciodată deoarece Cal îi va aminti mereu 
de clipele cele mai triste din viaţa ei. 

— Aş putea să mai rămân câteva zile. 

Ea scutură din cap şi îşi feri privirea. O lacrimă îi 
aluneca încet pe obraz. 

— Doi oameni care au trecut prin atât de multe 
împreună nu vor fi niciodată despărțiți, spuse el. 


< 344 > 


— Inseparabilitatea cuantică? spuse ea. 

— Da, inseparabilitatea i ci 

Şi, pe malul râului, unul din băieţi se întoarse către 
celălalt şi spuse: 

— Mai încercăm o dată. Mi-e foame. 

— Nu, de trei ori. 

— Bine, de trei ori, fu de acord primul. 

Băiatul aruncă momeala jos şi departe, una dintre cele 
mai bune aruncări ale zilei, şi începu să o tragă înapoi spre 
țărm. 

Se instală dezamăgirea când firul fu aproape complet 
înfăşurat, dar apoi simţi rezistenţă, una puternică, şi smuci 
undiţa ca să înfigă bine cârligul. 

— Trage tare! Mai tare! strigă celălalt băiat. 

— Este uriaş, este un monstru, spuse primul băiat, 
încordat din cauza efortului. 

Ceva uriaş ieşi, într-adevăr, din apă, dar nu un peşte. 

Întâi ieşi un braţ gol pictat cu cerneală neagră. Neagră 
ca noaptea. Tatuajul cu Lancea Sfântă şi fulgerele SS. 

Apoi apăru şi restul, un bărbat fără cămaşă, cu un 
ecuson din plastic în jurul gâtului. 

Pe ecuson scria: 

Policlinica universitară Agostino Gemelli, dr. U. Tellini. 


< 345 > 


A 
n Italia, unui preot tânăr îi apar stigmatele răstignirii. Papa îi cere lui 


Cal Donovan, profesor la Harvard, să investigheze. În Germania, o 
organizaţie neonazistă crede că acest preot este cheia către un secret | 
care va schimba harta lumii. Când preotul este răpit, începe o cursă 
contracronometru, iar Cal trebuie să-l găsească înainte să aibă loco 
catastrofă de proporţii apocaliptice. 


„Omagiul inteligent şi plin de suspans al lui Cooper 

adus romanelor Indiana Jones şi căutătorii arcei pierdute ( 
şi Codul lui Da Vinci (2003) va fi pe placul iubitorilor 

de acţiune, thriller şi conspirații.” 


Booklist 


„Cooper... nu este un scriitor obișnuit de thrill 
care pune întrebări importante... captivant. 


Daily Mail | 


„Până şi fanii lui Dan Bre 
ar trebui să ia în considerare a 


ISBN: 978-606-006-197-1 


ză 


` 
í 


< 347 >