Juan Jurado — Spionul lui Dumnezeu

JUAN 
k GÓMEZ- 
JURADO 


spionul 
lui Dumnezeu 


spionul 
lui Dumnezeu 


Aproape toate personajele cărții au fost 
inspirate de persoane reale. 

Acest roman este de ficțiune, dar foarte 
aproape de realitate în ce priveşte 
modul de funcţionare inte al 
Vaticanului şi al Institutului Sfintul 
Matei, un loc real (deşi avînd alt nume) 
a cărui simplă existență provoacă 
groază şi despre care nu se ştie nimic în 
Spania. 

Totuşi, lucrul cel mai alarmant din 
aceast roman nu sunt întimplările 
povestite, ci faptul că ar putea fi 
adevărate. 


Au mai apărut: 


JUAN GOMEZ-JURADO 


SPIONUL LUI DUMNEZEU 


Traducere: ALINA SÂRBU 
Titlul original: Espia de Dios 


Cuprins 


Prolog 


Personajele 

PALATUL APOSTOLIC 

CÂTEVA DATE OBIECTIVE DESPRE ORAŞUL VATICAN 

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

MORGA MUNICIPALĂ 

UNITATEA PENTRU ŞTIINŢE DE COMPORTAMENT A FBI - CURS 
ANUAL EXAMEN FINAL DE VICTIMOLOGIE 

SEDIUL CENTRAL AL UACV 

(ARTICOL EXTRAS DIN ZIARUL MARYLAND GAZETTE, 29 IULIE 
1999. PAGINA 7) 

SEDIUL CENTRAL AL UACV 

FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA DINTRE EDWARD 
DRESSLER, PSIHIATRU ŞI CARDINALUL FRANCIS SHAW 
SEDIUL CENTRAL UACV 

Raport referitor la hormonul progesteron sintetic 1.789 
(depot - gestagen injectabil) 

SEDIUL CENTRAL AL UACV 

PAROHIA SFÂNTUL TOMA 

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 

FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA CARDINALULUI FRANCIS 
SHAW CU DOAMNA EDWINA BLOOM 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

PALAZZO DEL GOVERNATORATO 

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 

PALAZZO DEL GOVERNATORATO 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 

MORGA MUNICIPALA 

UACV - SEDIUL CENTRAL 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

SEDIUL CENTRAL UACV 

SEDIUL CENTRAL UACV 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 

HOTELUL RAPHAEL 

DOMUS SANCTA MARTHAE 

DOMUS SANCTA MARTHAE 

DOMUS SANCTA MARTHAE 


DOMUS SANCTA MARTHAE 

ACADEMIA FBI 

DOMUS SANCTA MARTHAE 

DOMUS SANCTA MARTHAE 

MORGA MUNICIPALĂ 

PIAŢA SFÂNTUL PETRU 

SALA DE PRESĂ A VATICANULUI 

SEDIUL CENTRAL UACV 

SEDIUL CENTRAL UACV 

APARTAMENTUL FAMILIEI BASTINA 
ÎNTR-UN LOC DIN ROMA 

HOTELUL RAPHAEL 

HOTEL RAPHAEL 

HOTEL RAPHAEL 

SEDIUL CENTRAL UACV 

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
PROFIL PSIHOLOGIC AL ASASINULUI MULTIPLU 
APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
(TELETEXT REUTERS, 10 APRILIE 2005. 08:12 GMT) 
SACRISTIA VATICANULUI 

PIAŢA SFÂNTUL PETRU 

SACRISTIA DIN VATICAN 

EXTERIORUL PALATULUI SFÂNTUL OFICIU 
SACRISTIA VATICANULUI 

Epilog 

Mulţumiri 


=n / 


d DIVIN pe 


LNICASIU £ 


F e 


EI Ec 
/ 


F 


— 


IC-VTVS IŠ 
ILNUONV IA VIVS , 
za | i VLNVIW "15 
VS 
j- Jseetul| i LIH j j e VSV 
ODIO OINVS Ras 
INLVTIVd 


WIA AS 
VLVId 


VNILNOJSVNL NIC LN ~ K ; 

VIVA AS VOINASIA * E 033 b ri. INTANYIAAD 

- d + a 7 yua VNLLXIS IALV IVd 
VHJVS 


LINV'IV.LY ~ di ; J 
ILOH 1434138 


l4d THLOJ IMIOAONVOLLY 
IUNIGVYN! 


Pentru Katu, 
lumina vieţii mele 


„et tibi dabo claves regni caelorum”! Matei (16:19) 


1 n.a.: „... Şi ţie îţi voi da cheile împărăției cerurilor”. 


Prolog 
INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
(CENTRUL DE REABILITARE PENTRU PREOȚII CATOLICI CU 
ANTECEDENTE PRIVIND ABUZURILE SEXUALE) 
Silver Spring, Maryland 


lulie 1999 


Părintele Selznick se trezi în mijlocul nopții cu un cuțit de 
pescuit la gât. Cum a obținut Karoski un instrument de tăiat este 
încă şi astăzi un mister. Probabil nopţi interminabile l-a ascuțit 
pe marginea unei lespezi desprinsă din chilia sa izolată. 

Aceea a fost penultima dată când a reuşit să iasă din camera 
sa minusculă, de trei pe doi, eliberându-se cu o mină de pix de 
lanțul care îl ținea legat de perete. 

Selznick îl insultase. Pentru asta trebuia să plătească. 

— Nu încerca să vorbeşti, Peter. 

Mâna sigură şi fină a lui Karoski îi acoperea gura în timp ce 
cuțitul mângâia barba, care de-abia mijea, a fratelui său de 
sacerdoțiul sus şi jos, ca o parodie macabră a bărbieritului. 
Selznick îl privea paralizat de groază, cu ochii deschişi larg, cu 
degetele  încleştate de marginea  cearceafului, suportând 
greutatea celuilalt, aflat peste el. 

— Ştii de ce am venit, nu-i aşa, Peter? Clipeşte o dată pentru 
„da” şi de două ori pentru „nu”. 

Selznick de-abia reacționă când observă cum cuțitul de 
pescuit s-a oprit din dans. Clipi de două ori. 

— Ignoranța ta este singurul lucru care reuşeşte să mă înfurie 
mai mult decât lipsa ta de politeţe, Peter. Am venit ca să îti 
ascult spovedania. 

O scurtă sclipire de uşurare apăru pe fața lui Selznick. 

— Te căieşti pentru că ai abuzat de copii nevinovaţi? 

Clipi o dată. 

— Te căieşti pentru că ai pătat vocația ta de preot? 

Clipi o dată. 

— Te căieşti pentru că ai revoltat atâtea suflete, dezamăgind 
Sfânta Noastră Biserică? 

Clipi o dată. 

— Şi în ultimul rând, dar nu mai putin important, te căieşti că 
m-ai întrerupt acum trei săptămâni în timpul terapiei de grup, 


astfel întârziind considerabil reintegrarea mea socială şi 
întoarcerea mea în slujba lui Dumnezeu? 

Clipi o dată foarte intens. 

— Mă bucur să văd că te căieşti. Pentru primele trei păcate, te 
oblig la o penitență de şase Tatăl Nostru şi şase Ave Maria. 
Pentru ultimul... 

Lui Karoski nu i s-a schimbat expresia din ochii-i reci şi gri, dar 
a ridicat cuțitul şi l-a pus între buzele victimei sale terorizate. 

— Oh, Peter, nu îti dai seama ce plăcere o să îmi facă asta... 

Selznick a murit în aproape patruzeci şi cinci de minute şi a 
fost obligat să o facă în linişte, fără a atrage atenția 
supraveghetorilor care se aflau la treizeci de metri distanță. 
Karoski s-a întors singur în celula sa şi a închis uşa. 

În dimineața următoare, speriat, directorul Institutului l-a 
găsit acolo, plin de sânge uscat. Dar imaginea asta nu a fost 
singurul lucru care l-a tulburat pe bătrânul preot. 

Ceea ce l-a tulburat complet a fost conştiinţa rece, totală, 
nepăsătoare, cu care Karoski i-a cerut un prosop şi un lighean, 
pentru că „se murdărise”. 


Personajele 
Preoţi 
ANTHONY FOWLER, agent în Serviciul de Informaţii al Forţelor 
Aeriene. American. 
VIKTOR KAROSKI, preot şi asasin în serie. American. 
CANICE CONROY, fost director al Institutului Sfântul Matei. 
Mort. American. 


Înalţi însărcinaţi civili din Vatican 

JOAQUIN BALCELLS, purtător de cuvânt al Vaticanului. 
Spaniol. 

GIANLUIGI VARONE, singurul judecător din Oraşul Vatican. 
Italian. 


Cardinali 

EDUARDO GONZÁLEZ SAMALO, camerling. Spaniol. 
FRANCIS SHAW, american. 

EMILIO ROBAYRA, argentinian. 

ENRICO PORTINI, italian. 

GERALDO CARDOSO, brazilian. 

Alţi 110 cardinali. 


Călugări 

Fratele FRANCESCO TOMA, carmelit. Paroh al bisericii Sfinta 
Maria din Traspontina. 

Sora HELENA TOBINA, poloneză. Directoarea Casei Sfânta 
Marta. 


Corpo di Vigilanza dello Stato della Citta del Vaticano? 
CAMILO CIRIN, inspector general. 
FABIO DANTE, subinspector. 


Poliția Italiană 

(Unitatea de Analiză a Crimelor Violente, UAOV) 

PAOLA DICANTI, inspectoare şi doctor în psihiatrie. 
Responsabilă a Laboratorului de Analiză a 
Comportamentului (LAC). 

CARLO BOI, director general al UACV, şeful Paolei 

MAURIZIO PONTIERO, subinspector. 


2 n.t.: unul din cele două servicii de securitate din oraşul Vatican. 


ANGELO BIFFI, sculptor judiciar şi expert în imagine digitală. 


Civili 
ANDREA OTERO, trimis special pentru ziarul £/ Globo. 
Spaniolă. 


GIUSEPPE BASTINA, mesager pentru Tevere Express. Italian. 


n.a.: Aproape toate personajele cărţii au fost inspirate de persoane 
reale. Acest roman este de ficţiune, dar foarte apropiată de realitate 
în ceea ce priveşte modul intern de funcţionare al Vaticanului şi al 
Institutului Sfântul Matei, un loc real (deşi având alt nume) a cărui 
simplă existenţă provoacă groază şi despre care nu se ştie nimic în 
Spania. Totuşi, lucrul cel mai alarmant din acest roman nu sunt 
faptele pe care le povesteşte, ci faptul că ar putea fi adevărate. 


PALATUL APOSTOLIC 
Sâmbătă, 2 aprilie 2005, 21:37 


Bărbatul din pat încetă să mai respire. Secretarul său 
personal, monseniorul Stanislav Dwisicz, care de treizeci şi şase 
de ore stătea agăţat de mâna dreaptă a muribundului, izbucni în 
plâns. Medicii de gardă au fost nevoiţi să îl îndepărteze cu 
violenţă şi au încercat mai mult de o oră să îl reanimeze pe 
bătrân. Au mers mai departe de limita rezonabilă. În timp ce 
începeau de fiecare dată procedeul de reanimare, toţi ştiau că 
trebuie să facă tot posibilul, şi chiar mai mult, pentru a-şi linişti 
propriile conştiinţe. 

Încăperile private ale Suveranului Pontif ar fi surprins pe orice 
observator dezinformat. Conducătorul în faţa căruia se înclinau 
cu respect liderii naţiunilor trăia într-un loc de o totală sărăcie. 
Camera sa era o încăpere austeră mai mult decât poate fi 
povestit, cu pereţii goi, în afara unui crucifix şi a mobilierului de 
lemn lăcuit: o masă, un scaun şi un pat umil. Acesta fusese 
înlocuit în ultimele luni cu un pat de spital. Pe lângă el infirmierii 
se străduiau să îl reanimeze în timp ce picături mari de 
transpiraţie cădeau pe cearceafurile de un alb imaculat. Trei 
călugăriţe poloneze le schimbau de trei ori pe zi. 

In sfârşit, doctorul Silvio Renato, medicul personal al Papei, a 
oprit acest efort inutil. Cu un gest a ordonat celor trei infirmieri 
să acopere bătrânul chip cu un văl alb. Ceru ca toţi să iasă, 
rămânând singur lângă Dwisicz. A redactat chiar acolo 
certificatul de deces. Cauza morţii era mai mult decât evidentă, 
un accident cardio-vascular, agravat de inflamarea laringelui. A 
avut îndoieli atunci când trebui să scrie numele bătrânului, deşi, 
într-un final, alese numele civil, pentru a evita problemele. 

După întocmirea şi semnarea documentului, doctorul îl întinse 
cardinalului Samalo, care tocmai intra în cameră. Cardinalul 
avea dificila sarcină de a confirma oficial moartea. 

— Mulţumesc, doctore. Cu permisiunea dumneavoastră, voi 
începe. 

— Vi-I încredinţez, Eminenţă. 

— Nu, doctore. Acum este al lui Dumnezeu. 


Samalo se apropie încet de patul mortului. La cei şaizeci şi 
şase de ani ai săi i-a cerut Domnului de multe ori să nu trăiască 


acest moment. Era un om liniştit şi lent dar ştia ce înseamnă 
această sarcină grea şi multiplele responsabilităţi şi sarcini care 
acum cădeau pe umerii lui. 

Privi cadavrul. Acel bărbat ajunsese la optzeci şi patru de ani 
învingând o împuşcătură, o tumoare la colon şi o apendicită 
complicată. Dar boala Parkinson l-a slăbit zi de zi în aşa fel încât 
inima sa, într-un final, nu a mai rezistat. 

De la fereastra celui de-al treilea etaj al palatului, cardinalul 
putea să vadă cum aproape două sute de mii de persoane 
aglomerau piaţa Sfântul Petru. Terasele de pe acoperişurile 
caselor din jur erau pline de antene şi camere de televiziune. „În 
puţin timp vor fi şi mai mulţi, gândi Samalo. Cei care vor veni 
deasupra. Oamenii îl adorau, admirau sacrificiul lui şi voinţa sa 
de fier. Va fi o lovitură grea, deşi toţi se aşteptau la asta încă din 
ianuarie... şi nu puţini erau cei care o doreau. Şi apoi mai este şi 
cealaltă chestiune.” 

Se auzi zgomot la uşă iar cel care se ocupa de securitatea 
Vaticanului, Camilo Cirin, intră înaintea celor trei cardinali care 
aveau sarcina să certifice moartea. Pe chipurile lor se observau 
îngrijorarea şi nesomnul. Cei trei se apropiară de pat. Niciunul 
dintre ei nu şi-a ferit privirea. 

— Să începem, spuse Samalo. 

Dwisicz se apropie de el cu o valijoară deschisă. Şambelanul 
ridică vălul alb care acoperea chipul defunctului şi deschise o 
fiolă care conţinea uleiurile sfinte. Începu ritualul milenar în 
latină: 

— Si vives, ego te absolvo a peccatis tuis, in nomine Patris et 
Filii e Spiritus Sancti, amen.? 

Samalo făcu semnul crucii pe fruntea defunctului şi adăugă: 

— Per instam sanctam Unionem, indulgeat tibi Dominus ad 
quidquid... Amen.* 

Cu un gest solemn, invocă binecuvântarea apostolică: 

— Prin puterea ce a fost investită în mine de către Sfântul 
Scaun, eu îţi acord iertare deplină şi ştergerea tuturor 
păcatelor... şi te binecuvântez. În numele Tatălui, al Fiului şi al 
Sfântului Duh. Amin. 


3 n.a.: Dacă trăieşti, eu te absolv de toate păcatele tale în numele Tatălui, al 
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. 

+ n.a.: Prin această sfântă ungere să îţi ierte Dumnezeu păcatele pe care ai fi 
putut să le faci. Amin. 


Luă un ciocănel de argint din valijoara pe care i-o ţinea întinsă 
episcopul. Lovi uşor de trei ori fruntea mortului cu el, spunând 
după fiecare atingere: 

— Karol Wojtyla, eşti mort? 

Niciun răspuns. Şambelanul îi privi pe cei trei cardinali care se 
aflau lângă pat, care consimţiră. 

— Cu adevărat, Papa este mort. 

Cu mâna dreaptă, Samalo îi luă defunctului inelul de pescar, 
simbolul autorităţii sale în lume. Cu mâna dreaptă reveni pentru 
a acoperi chipul lui loan Paul II cu vălul. Respiră adânc şi îşi privi 
cei trei colegi. 

— Avem multă treabă. 


CÂTEVA DATE OBIECTIVE DESPRE ORAŞUL 


VATICAN 
(extrase din CIA World Factbooks) 


Suprafaţa: 0,44 kilometri pătraţi (cea mai mică ţară din 
lume). 

Graniţe: 3.2 km (cu ltalia). 

Punctul cel mai jos: Piaţa Sfântul Petru, 19 metri sub nivelul 
mării. 

Punctul cel mai înalt: Grădinile Vaticanului, 75 de metri 
peste nivelul mării. 

Temperatura: lerni moderate şi ploioase începând cu 
septembrie până la jumătatea lui mai, veri călduroase şi 
uscate din mai până în septembrie. 

Utilizarea terenului: 100% arii urbane. Terenuri cultivate: 
0%. 

Resurse naturale: niciuna. 

Populaţie: 911 cetăţeni cu paşaport, 3.000 de lucrători pe 
timpul zilei. 

Sistemul de guvernare: Ecleziastic, monarhie absolută. 

Rata natalității: 0%. Nicio naştere în toată istoria sa. 

Economia: Bazată pe pomeni şi vânzarea timbrelor poştale, 
vederilor şi imaginilor religioase, gestionarea băncilor şi a 
finanţelor sale. 

Comunicaţii: 2.200 linii telefonice, 7 posturi de radio, 1 canal 
de televiziune. 

Venituri anuale: 242 milioane de dolari. 

Cheltuieli anuale: 272 milioane de dolari. 

Sistemul legal: Bazat pe Codul de Drept Canonic. Deşi nu se 
mai aplică practic din anul 1868, încă este valabilă 
pedeapsa cu moartea. 

Consideraţii speciale: Sfântul Părinte are o mare influenţă 
în vieţile a mai mult de 1.086.000.000 de credincioşi. 


BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 
Via della Conciliazione, 14 


Marţi, 5 aprilie 2005, 10:41 


Inspectoarea Dicanti întredeschise ochii atunci când intră, 
încercând să se adapteze la întunecimea locului. A pierdut 
aproape o jumătate de oră ca să ajungă la locul faptei. Dacă 
Roma este întotdeauna un haos în trafic, de la moartea Sfântului 
Părinte se transformase într-un infern. Mii de persoane ajungeau 
în fiecare zi în capitala creştinătăţii pentru a-şi lua adio de la 
cadavrul expus în Bazilica Sfântul Petru. Acel Papă murise având 
faima unui sfânt şi deja circulau pe stradă voluntari care adunau 
semnături pentru a fi canonizat. În fiecare oră, 180.000 de 
persoane treceau prin faţa corpului. „Un succes pentru medicina 
legală”, ironiză Paola pentru ea însăşi. 

Mama ei o avertizase, înainte de a ieşi din apartamentul în 
care locuiau împreună pe Via de la Crocce. 

— Nu o lua pe Cavour, pentru că vei întârzia mult. Urcă până 
la Regina Margareta şi coboară pe Rienzo, spuse amestecând 
terciul pe care îl pregătea, ca în fiecare dimineaţă de treizeci şi 
trei de ani. 

Bineînţeles, ea a luat-o pe Cavour şi a întârziat mult. 

Incă mai simţea gustul terciului în gură, gustul dimineţilor 
sale. Timp de un an, cât a studiat în sediul FBI din Quantico, 
Virginia, dusese dorul acestei senzaţii într-un mod aproape 
bolnăvicios. Ajunsese să îi ceară mamei sale să îi trimită o oală, 
pe care o încălzea la cuptorul cu microunde din sala de odihnă 
din Unitatea de Studiu a Comportamentului. Nu avea acelaşi 
gust, dar a ajutat-o să stea aşa departe de casă pe durata acelui 
an atât de greu şi totuşi atât de fructuos. Paola crescuse la doi 
paşi de Via Condoti, una din străzile cele mai exclusiviste din 
lume şi, totuşi, familia ei era săracă. Nu a ştiut ce înseamnă asta 
până când nu a ajuns în Statele Unite, o ţară care are propria ei 
măsură pentru tot. S-a bucurat enorm să se întoarcă în oraşul 
pe care îl urâse atâta în copilărie. 

In 1995, s-a creat în Italia o Unitate pentru Analiza Crimelor 
Violente, specializată în asasinatele în serie. Pare incredibil că a 
cincea ţară din lume pe lista cu cei mai mulţi psihopaţi nu a avut 
o unitate pentru combaterea lor până la o dată atât de recentă. 


În cadrul UACV exista un departament special numit Laboratorul 
pentru Analiza Comportamentului, fondat de Giovanni Balta, 
profesorul şi mentorul lui Dicanti. Din păcate, Balta a murit la 
începutul anului 2004 într-un tragic accident de maşină, şi 
dottora Dicanti a ajuns să fie /spettora Dicanti, pentru LAC din 
Roma. Pregătirea sa la FBI şi excelentele rapoarte ale lui Balta 
au fost garanţia ei. De la moartea supervizorului său, personalul 
LAC era destul de redus: ea însăşi. Dar, ca şi departament 
integrat în UACV, se baza pe sprijinul tehnic al uneia dintre 
unităţile judiciare cele mai avansate din Europa. g 

Totuşi, până în acest moment, totul fusese un eşec. In Italia 
erau liberi 30 de asasini în serie, fără a fi identificaţi. Dintre 
care, nouă erau cazuri „calde”. Nu apăruseră noi cadavre de 
când ea era responsabila LAC iar absenţa probelor judiciare 
creştea presiunea pe Dicanti, având în vedere că profilele 
psihologice deveneau câteodată singurul lucru care putea să 
conducă la suspect. „Castele de nisip”, le numea doctorul Boi, 
un doctor în matematică şi fizică nucleară, care îşi petrecea mai 
mult timp la telefon decât în laborator. Din păcate, Boi era 
directorul general al UACV şi şeful direct al Paolei şi, de fiecare 
dată când se întâlneau pe culoar, îi arunca o privire ironică. 
„Frumoasa mea romancieră” era porecla pe care o folosea când 
erau singuri în biroul său, făcând aluzie în glumă la teribila 
imaginaţie pe care Dicanti o irosea când construia profilele. 
Dicanti dorea ca munca sa să înceapă să dea roade pentru a-i 
da peste nas acestui nesimţit. Făcuse greşeala să se încurce cu 
el într-o noapte de slăbiciune. Multe ore muncite până târziu, cu 
garda jos, un gol nedefinit în inimă... şi regretele obişnuite de 
dimineaţă. Mai ales ţinând cont de faptul că Boi era căsătorit şi 
o dubla ca vârstă. El fusese un cavaler şi nu aprofundase 
subiectul (şi a avut grijă să păstreze distanţa), dar, cu câte o 
frază pe cât de misogină pe atât de încântătoare, nici nu îi 
permitea Paolei să uite vreodată cele întâmplate. Doamne, cât îl 
ura. 

Şi, în sfârşit, de la promovarea sa, avea un caz real de care se 
va ocupa de la început, nu bazându-se pe nişte probe de 
mântuială luate de nişte agenţi nepricepuţi. Au sunat-o în timp 
ce lua micul dejun şi se duse în camera ei pentru a se schimba. 
Işi prinse părul negru şi lung într-un coc strâns, aruncă fusta 
pantalon şi jerseul cu care voia să meargă la birou şi se schimbă 


într-un elegant costum, tot negru. Era intrigată: acel telefon nu 
i-a furnizat niciun detaliu, doar că avusese loc o crimă care era 
de competenţa ei şi era chemată la biserica Sfânta Maria din 
Traspontina „de urgenţă”. 

Şi iat-o acolo, la uşa bisericii. În spatele Paolei, un puhoi de 
oameni se îmbulzea în cei aproape cinci kilometri de coadă care 
ajungea până aproape de podul Vittorio Emanuele Il. Contemplă 
scena cu îngrijorare. Acei oameni petrecuseră toată noaptea 
acolo, dar cei care putuseră să vadă ceva erau deja foarte 
departe. Câţiva pelerini priveau din mers discreta pereche de 
carabinieri care interzicea intrarea în biserică a vreunui grup 
ocazional de credincioşi. Cu multă diplomaţie, asigurau că acea 
clădire era în lucru. 

Paola trase adânc aer în piept şi trecu pragul bisericii aflate în 
penumbră. Exista un singur naos, cu cinci capele de fiecare 
parte. În aer plutea un miros de tămâie oxidată, veche. Toate 
luminile erau stinse, cu siguranţă pentru că aşa erau atunci 
când s-a descoperit cadavrul. Una din regulile lui Boi era: „Să 
vedem ce a văzut el”. 

Privi în jur, cu ochii întredeschişi. Două persoane vorbeau cu 
glas scăzut în capătul bisericii, cu spatele la ea. Chiar lângă 
agheasmatar, un călugăr carmelit, care spunea rugăciunile 
numărând mătăniile, îşi dădu seama de atenţia cu care analiza 
scena. 

— Este foarte frumoasă, nu-i aşa, signorina? Datează din 
1566. A fost construită de Peruzii, iar capelele sale... 

Dicanti l-a întrerupt cu un surâs ferm. 

— Din păcate, părinte, nu mă interesează deloc arta în acest 
moment. Sunt inspectoarea Paola Dicanti. Dumneavoastră 
sunteţi parohul? 

— Exact, /spettora. Tot eu am fost cel care am descoperit 
cadavrul. Asta sigur vă va interesa mai mult. Binecuvântat să fie 
Dumnezeu, în zile ca acestea... A plecat un sfânt şi ne-au rămas 
doar demoni! 

Era un bărbat cu un aspect îmbătrânit, cu ochelari ce aveau 
lentile groase, îmbrăcat cu veşmintele maro ale călugărilor 
carmeliţi. Un scapular’? larg era înnodat în jurul taliei şi o barbă 
grizonată şi deasă îi acoperea faţa. Se tot învârtea în jurul 


5 n.t.: pelerină. 


agheasmatarului, un pic încovoiat, şchiopătând uşor. Mâinile 
mângâiau mătăniile cu un tremurat periodic şi incontrolabil. 

— Liniştiţi-vă, părinte. Cum vă numiţi? 

— Francesco Torna, ispettora. 

— Bine, părinte, povestiţi-mi cu propriile cuvinte cum s-a 
petrecut totul. Ştiu că probabil aţi mai povestit asta de şase sau 
şapte ori, însă este necesar, credeţi-mă. 

Călugărul suspină. 

— Nu e mare lucru de povestit. Pe lângă faptul că sunt paroh, 
eu mă mai ocup şi de curăţenia bisericii. Locuiesc într-o chilie 
mică de lângă sacristies. M-am trezit, ca în fiecare dimineaţă, la 
şase dimineaţa. M-am spălat pe faţă şi mi-am pus veşmintele. 
Am trecut prin sacristie, am ajuns în biserică printr-o uşă 
ascunsă din capătul altarului mare şi m-am îndreptat spre 
capela Stăpâna Noastră din Carmen, acolo unde îmi fac 
rugăciunile în fiecare zi. Mi-au atras atenţia nişte lumânări 
aprinse din faţa capelei Sfântul Toma pentru că, înainte de a mă 
duce eu la culcare, nu era niciuna aprinsă şi atunci l-am văzut. 
Am alergat în sacristie, mort de frică, pentru că asasinul putea 
să fie încă în biserică, şi am sunat la 113. 

— Nu v-aţi atins de locul faptei? 

— Nu, /spettora. Nimic. Eram foarte speriat, să mă ierte 
Dumnezeu. 

— Şi nici nu aţi încercat să ajutaţi victima? 

— Ispettora..., era evident că nu mai avea nevoie de niciun 
ajutor pământesc. 

Cineva se apropia de ei în holul central al bisericii. Era 
subinspectorul Maurizio Pontiero, din cadrul UACV. 

— Dicanti, grăbeşte-te, vor aprinde luminile. 

— O secundă. Poftiţi, părinte! Aici aveţi cartea mea de vizită. 
Numărul meu de mobil se află jos. Sunaţi-mă oricând dacă vă 
amintiţi şi altceva. 

— Aşa voi face, /spettora. Poftiţi un cadou. 

Călugărul carmelit i-a întins o iconiţă în culori vii. 

— Sfânta Maria din Carmen.  Purtaţi-o mereu la 
dumneavoastră. Vă va arăta drumul în aceste timpuri tulburi. 


6 n.t.: încăpere într-o biserică catolică sau clădire special ridicată lângă o 
biserică catolică, în care se păstrează obiectele de cult şi veşmintele 
preoţeşti. 


— Mulţumesc, părinte, spuse Dicanti, păstrând, indiferentă, 
darul. 

Inspectoarea îl urmă pe Pontiero prin biserică, până la a treia 
capelă de pe stânga, împrejmuită de banda roşie tipică a UACV. 

— Ai întârziat, îi reproşă subinspectorul. 

— Traficul a fost groaznic. E un adevărat circ afară. 

— Trebuia să o iei pe Rienzo. 

Deşi, conform gradelor poliţieneşti italiene, Dicanti era un 
rang mai sus decât Pontiero, acesta era responsabilul pentru 
Investigaţiile la Faţa Locului din cadrul UACV, drept urmare orice 
investigator din laborator îi era subordonat pe teren, inclusiv 
cineva ca Paola, care era şefa departamentului. Pontiero era un 
bărbat la cincizeci şi unu de ani, foarte slab şi prost dispus. 
Chipul său stafidit era în permanenţă încruntat. Paola ştia că 
subinspectorul o adora, deşi se abţinea mult să o arate. 

Paola vru să treacă peste bandă, dar Pontiero o apucă de 
braţ. 

— Aşteaptă un moment, Paola. Nimic din ce ai văzut până 
acum nu te-a pregătit pentru asta. Este absolut înfiorător, te 
asigur. 

Vocea îi tremura. 

— Cred că voi şti cum să mă controlez, Pontiero. Dar, oricum, 
mulţumesc. ` 

Intră în capelă. Inăuntru se afla un expert de la UACV care 
fotografia locul. In capătul capelei, era un altar mic decupat în 
perete, cu un tablou despre Sfântul Toma, în momentul în care 
acesta îşi introducea degetele în rănile lui lisus. 

Dedesubt se afla cadavrul. 

— Santa Madonna. 

— Te-am avertizat, Dicanti. 

Era un spectacol dantesc. Mortul era sprijinit de altar. Îi 
smulseseră ochii, în locul lor rămânând două răni oribile şi 
negricioase. De gură, care era deschisă într-o grimasă cumplită 
şi grotescă, atârna un obiect cafeniu. În lumina fulgerătoare a 
blitz-ului, Dicanti descoperi cel mai îngrozitor lucru. Mâinile îi 
fuseseră tăiate şi se aflau una lângă alta lângă corp, spălate de 
sânge, învelite într-o pânză albă. Una din mâini încă mai avea 
un inel gros. 

Mortul era îmbrăcat cu o haină neagră, lungă până în pământ, 
cu margini roşii, proprie cardinalilor. 


Paola deschise bine ochii. 

— Pontiero, spune-mi că nu este un cardinal. 

— Nu ştim, Dicanti. Încă investigăm, deşi nu a rămas mare 
lucru din faţa lui. Te aşteptam ca să vezi locul aşa cum l-a văzut 
asasinul. 

— Unde se află restul de echipă pentru Cercetarea la Faţa 
Locului? 

Echipa de Cercetare reprezenta cea mai mare parte din 
UACV. Toţi erau experţi legişti, specializaţi în prelevarea 
urmelor, a amprentelor, a părului şi a oricărui alt lucru pe care 
un criminal ar fi putut să îl lase în urma lui. Funcţionau conform 
ideii că la fiecare crimă are loc un schimb: asasinul ia ceva şi 
lasă ceva. 

— Sunt pe drum. Au rămas blocaţi cu furgoneta pe Cavour. 

— Ar fi trebuit să o ia pe Rienzo, interveni expertul. 

— Nimeni nu v-a cerut părerea, spuse Dicanti. 

Expertul ieşi din sală, bolborosind lucruri puţin plăcute la 
adresa inspectoarei. 

— Trebuie să începi să îţi controlezi caracterul ăsta al tău, 
Paola. 

— Dumnezeule,  Pontiero, de ce nu m-ai chemat mai 
devreme? spuse Dicanti ignorând recomandarea 
subinspectorului. Asta este un caz foarte grav. Cel care a făcut 
asta este rău dus cu capul. 

— Asta este analiza dumneavoastră profesională, dottora? 

Carlo Boi intră în capelă şi îi aruncă una din privirile sale 
perfide. li plăceau intrările acestea surprinzătoare. Paola şi-a dat 
seama că el era una dintre cele două persoane care discutau cu 
spatele lângă agheasmatar atunci când a intrat în biserică şi se 
blama că s-a lăsat luată prin surprindere. Celălalt se afla lângă 
director dar nu spuse nimic şi nici nu s-a apropiat de capelă. 

— Nu, domnule director Boi. Analiza mea profesională o veţi 
avea pe birou atunci când va fi gata. Până atunci vă informez că 
cel care a comis această crimă este un om foarte bolnav. 

Boi vru să spună ceva, dar în acel moment se aprinseră toate 
luminile din biserică. Şi toţi observară ceva ce iniţial au trecut cu 
vederea: pe jos, aproape de defunct, era scris, cu litere nu 
foarte mari: 

EGO TE ABSOLVO” 


7 n.t.: eu te iert. 


— Pare a fi sânge, spuse Pontiero, exprimând ceea ce 
gândeau toţi. 

Sună un telefon mobil în acordurile unui A/e/uia de Haendel. 

Toţi l-au privit pe însoţitorul lui Boi, care a scos foarte serios 
mobilul din haină şi a răspuns. Nu a zis aproape nimic în afară 
de câteva aha şi mmm. 

Când a închis, l-a privit pe Boi şi a înclinat capul în semn 
afirmativ. 

— inseamnă că este exact lucrul de care ne temeam, spuse 
directorul UACV. /spettora Dicanti, vice ispettore Pontiero, nu 
mai este nevoie să vă spun că acest caz este unul foarte delicat. 
Ceea ce vedeţi aici este cardinalul argentinian Emilio Robayra. 
Dacă asasinarea unui cardinal în Roma este în sine o tragedie 
de nedescris, cu atât mai mult în această conjunctură. Victima 
este una dintre cele o sută cincisprezece persoane care în 
câteva zile vor participa la un conclav pentru a alege noul Papă. 
Prin urmare, situaţia este foarte delicată. În niciun caz, această 
crimă nu trebuie să ajungă la urechile presei. Ilmaginaţi-vă 
titlurile: „Asasin în serie terorizează alegerea Papei”. Nici nu 
vreau să mă gândesc... 

— O clipă, domnule director. Aţi spus asasin în serie? E ceva 
ce noi nu ştim? 

Boi tuşi, apoi privi spre acel personaj misterios care venise cu 
el. 

— Paola Dicanti, Maurizio Pontiero, permiteţi-mi să vi-l prezint 
pe Camilo Cirin, inspector general al Corpo di Vigilanza al 
Statului Vatican. 

Acesta consimţi şi făcu un pas înainte. Vorbi apoi greu ca şi 
cum detesta să pronunţe cuvintele. 

— Credem că aceasta este cea de-a doua victimă. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


August 1994 


— Intraţi, părinte Karoski, intraţi. vă rog să vă dezbrăcați în 
spatele acestui paravan, dacă sunteţi aşa de amabil. 

Preotul începu să işi dea jos veşmintele. Vocea expertului se 
auzea de cealaltă parte. 

— Nu trebuie să vă îngrijorați din cauza testului, părinte! Este 
unul absolut obişnuit, nu-i aşa? Absolut obişnuit, ha ha ha! 
Probabil că i-ați auzit pe alți interni vorbind despre el, dar nu 
este dracul aşa de negru, cum zicea bunica mea. De când 
sunteți la noi? 

— De două săptămâni. 

— Destul timp pentru a face testul, chiar aşa... Aţi auzit de 
jocul de tenis? 

— Nu îmi place tenisul. Pot să ies? 

— Nu, părinte, puneți-vă întâi cămaşa verde, doar nu vreţi să 
vă fie frig? 

Karoski ieşi de după paravan îmbrăcat în cămaşa verde. 

— Mergeţi până la pat şi urcaţi-vă în el... Aşa... Aşteptaţi să vă 
potrivesc spătarul. Trebuie să vedeți bine imaginea la televizor. 
Vedeți bine? 

— Foarte bine. 

— Grozav! Aşteptaţi, trebuie să fac nişte reglaje 
instrumentelor de măsura şi începem imediat. Bineînţeles, 
acesta este un televizor excelent, corect? Are treizeci şi trei de 
țoli; dacă aş avea eu unul la fel acasă sunt convins că nevastă- 
mea m-ar respecta mai mult, ce ziceti? Ha, ha, ha! 

— Nu sunt sigur. 

— Ei, sigur că nu, părinte, sigur că nu. Cotoroanţa aia nu l-ar 
respecta nici pe însuşi Hristos dacă ar ieşi dintr-o cutie de 
Golden Grahams? şi i-ar da un şut în curul ei gras, ha, ha, ha! 

— Nu ar trebui să iei numele lui Dumnezeu în deşert, fiule! 

— Aveţi dreptate, părinte! Bine, ăsta e gata. Nu v-au mai 
făcut nicio pletismografie a penisului până acum, nu-i aşa? 

— Nu. 


8 n.t.: cereale. 


— Sigur că nu, ce prostie, ha, ha, ha, ha! V-au explicat în ce 
constă testul? 

— În linii mari. 

— Bine, acum eu îmi voi băga mâinile sub cămaşa 
dumneavoastră şi voi fixa aceşti doi electrozi de penisul 
dumneavoastră, da? Ei ne vor ajuta să măsurăm nivelul de 
reacţie sexuală vis a vis de anumiţi stimuli. Bine, acum încep să 
fi fixez. Gata. 

— Aveţi mâinile reci. 

— Da, aici e răcoare, ha, ha, ha, ha! Stati comod? 

— Sunt bine. 

— Atunci să începem. 

Imaginile se derulau pe ecran. Turnul Eiffel. O dimineață. 
Zăpadă pe munţi. O înghețată de ciocolată. Un coit 
heterosexual. O pădure. Pomi. O felaţie heterosexuală. Lalele în 
Olanda. Un coit homosexual. Las Meninas de Velasquez. Apus 
de soare în Kilimanjaro. O felație homosexuală. Zăpadă pe 
acoperișurile caselor dintr-un sat din Elveţia. O felație pedofilă. 
Copilul priveşte direct în aparat în timp ce suge penisul 
adultului. Se citeşte tristetea în ochii lui. 

Karoski se ridică. E turbat de furie. 

— Părinte, nu puteți să vă ridicaţi, nu am terminat! 

Preotul îl apucă de gât, îl loveşte pe psiholog de mai multe ori 
cu capul de panoul de instrumente, iar sângele imbibă 
butoanele, halatul alb al expertului, cămaşa verde a lui Karoski 
şi întreaga lume. 

— Niciodată în viaţa ta nu vei mai comite fapte necurate, nu-i 
aşa? Nu-i aşa, căcat împuțit, nu-i aşa? 


BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 
Via della Conciliazione, 14 


Marti, 5 aprilie 2005, 11:59 


Liniştea care urmă cuvintelor lui Cirin s-a adâncit datorită 
clopotelor care anunțau rugăciunea Angelus” din apropiata piaţă 
Sfântul Petru. 

— A doua victimă? Au făcut bucăţi un alt cardinal iar noi aflăm 
de-abia acum? Faţa lui Pontiero exprima clar părerea pe care o 
avea faţă de această situaţie. 

Cirin, impasibil, îi privi fix. Era, fără îndoială, un om 
neobişnuit. Statura medie, ochii căprui, vârsta nedefinită, 
îmbrăcăminte discretă, haină gri. Niciuna dintre trăsăturile lui nu 
ieşea în evidenţă şi asta era extraordinar: era paradigma 
normalităţii. Vorbea foarte puţin, ca şi cum în felul acesta dorea 
să se ascundă într-un plan secund. Dar asta nu îi păcălea pe cei 
prezenţi: toţi auziseră de Camilo Cirin, unul dintre oamenii cei 
mai puternici de la Vatican. Era şeful celui mai mic corp de 
poliţie din lume: Vigilanza Vaticana. O unitate de patruzeci şi opt 
de agenţi (oficiali), mai puţini decât jumătate din garda 
elveţiană, dar infinit mai puternici. Nimic nu se mişca în mica lui 
ţară fără ca Cirin să ştie. În 1997, un om a încercat să îi 
umbrească autoritatea: comandantul recent ales al gărzii 
elveţiene Alois Siltermann. După două zile de la numirea sa, 
Siltermann, soţia sa şi un caporal, cu o reputaţie ireproşabilă, au 
fost găsiţi morţi. Îi împuşcaseră.! Vina i-a fost atribuită 
caporalului, care probabil înnebunise, îi omorâse pe cei doi soţi, 
apoi îşi pusese „arma din dotare” în gură şi apăsase pe trăgaci. 
Explicaţia ar fi fost plauzibilă dacă nu ar fi fost la mijloc două 
detalii: caporalii gărzii elveţiene nu erau înarmaţi iar caporalul în 


? n.t.: Angelus este o rugăciune spusă în amintirea învierii. Numele său vine 
de la primele cuvinte rostite: Angelus Domini nuntiavit Mariaee. (Ingerul 
Domnului o va anunţa pe Fecioara Maria.) Este recitată în Biserica Catolică, 
Anglicană şi Luterană în fiecare zi, de trei ori, de obicei la 6 dimineaţa şi la 6 
seara şi este acompaniată de sunetul clopotului numit tot Angelus. In Italia, 
Papa se adresează oamenilor în fiecare duminică, la prânz şi este transmis în 
direct de Rai Uno. După ce termină Papa, se rosteşte rugăciunea Angelus. 

10 n.a.: Acesta este un caz real (deşi au fost schimbate numele din respect 
pentru victime), iar implicaţiile lui îşi au originea în lupta pentru putere dintre 
masoni şi Opus Dei în Vatican. 


cauză avea dinţii din faţă distruşi. Totul ducea la concluzia că îi 
băgaseră pistolul în gură în mod brutal. 

Lui Dicanti îi povestise această întâmplare un coleg de la 
Inspectorat.!! Aflând ce s-a întâmplat, el şi colegii săi s-au dus 
să-şi ofere tot sprijinul membrilor din Vigilanza, dar nici nu au 
ajuns la locul faptei că au şi fost invitaţi cordial să se întoarcă la 
Inspectorat apoi uşa a fost închisă din interior, fără ca măcar să 
li se mulţumească. Sumbra poveste a lui Cirin se auzea în toate 
unităţile din Roma, iar UACV nu era o excepţie. 

Şi iată-i pe cei trei, în afara capelei, stupefiaţi de spusele lui 
Cirin. 

— Cu tot respectul, ispettore generale, cred că, dacă 
dumneavoastră ştiaţi că un asasin capabil să comită o astfel de 
crimă, se plimba liber prin Roma, datoria dumneavoastră ar fi 
fost să anunţaţi UACV-ul, spuse Dicanti. 

— Exact, şi este ceea ce a şi făcut distinsul meu coleg, replică 
Boi. M-a informat pe mine personal. Amândoi am fost de acord 
că acest caz trebuie să rămână strict secret, pentru binele 
tuturor. Şi am mai fost de acord şi cu altceva. Vaticanul nu are 
oameni capabili să se lupte cu un criminal atât de... special ca 
acesta. 

În mod surprinzător, Cirin a intervenit. 

— Voi fi sincer, signorina. Acţiunile noastre sunt de reţinere, 
protecţie şi contraspionaj. În aceste domenii suntem foarte buni, 
vă garantez. Dar, cum aţi spus dumneavoastră, un tip care este 
aşa dus cu capul, nu intră în competenţa noastră. Ne gândeam 
să vă cerem ajutorul chiar când am primit vestea celei de-a 
doua crime. 

— Ne-am gândit că acest caz are nevoie de o abordare mult 
mai creativă, ispettora Dicanti. Şi de aceea vrem ca 
dumneavoastră să nu vă limitați ca până acum doar la 
realizarea profilelor. Vrem ca dumneavoastră să conduceţi 
investigația, spuse directorul Boi. 

Paola a rămas fără cuvinte. Această muncă era pentru un 
agent de teren, nu pentru un psiholog criminalist. Bineînţeles că 
ea ar putea să facă asta la fel de bine ca oricare agent de teren, 
căci primise pregătirea necesară la Quantico, dar faptul că 


1 n.a.: Un mic detaşament al poliţiei italiene în interiorul Vaticanului. Erau 
trei oameni, iar prezenţa lor este doar testimonială şi sunt folosiţi doar ca 
ajutoare. Tehnic nu au nicio jurisdicție în Vatican, fiind altă ţară. 


cererea asta venea din partea lui Boi, şi mai ales în acel 
moment, a lăsat-o mută de uimire. 

Cirin se întoarse spre un bărbat cu o scurtă de piele care 
venise la ei. 

— Oh, iată-l! Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Dante, inspector, 
în Vigilanza. El va fi omul dumneavoastră de legătură cu 
Vaticanul, Dicanti. Vă va informa asupra crimei anterioare şi veţi 
lucra împreună, mai ales că este un singur caz. Orice lucru îi veţi 
cere lui va fi ca şi cum mi l-aţi cere mie. Şi invers, orice lucru pe 
care nu-l veţi primi de la el, va fi ca şi cum nu vi l-aş da eu. In 
Vatican noi avem propriile noastre reguli, sper că veţi înţelege. 
Şi, de asemenea, sper să îl prindeţi pe monstrul ăsta. Asasinarea 
a doi cardinali ai Sfintei Noastre Biserici nu poate rămâne 
nepedepsită. 

Şi plecă fără să mai adauge nimic. 

Boi s-a apropiat de Paola atât de mult încât o făcu să se simtă 
prost. Încă avea proaspătă în memorie aventura lor amoroasă. 

— L-aţi auzit, Dicanti. Tocmai aţi fost solicitată de unul dintre 
cei mai puternici oameni de la Vatican şi v-a solicitat să faceţi 
ceva concret. Nu ştiu de ce v-a ales pe dumneavoastră, dar v-a 
menţionat numele în mod special. Luaţi tot ceea ce aveţi 
nevoie. Zilnic să îmi faceţi rapoarte clare, scurte şi simple. Şi 
mai presus de toate, adunaţi probele experţilor. Poate „castelele 
dumneavoastră de nisip” ne vor fi de folos de data asta. 
Aduceţi-mi ceva concret şi repede. 

Se întoarse şi merse spre ieşire, în spatele lui Cirin. 

— Ce nemernici, explodă în sfârşit Dicanti, când fu sigură că 
ceilalţi nu o auzeau. 

— Hai, vorbiţi, spuse râzând Dante, ultimul sosit. 

Paola se înroşi şi îi întinse mâna. 

— Paola Dicanti. 

— Fabio Dante. 

— Maurizio Pontiero. 

Dicanti profită de strângerea de mâini dintre Pontiero şi Dante 
pentru a-l studia pe acesta din urmă. De-abia dacă avea 
patruzeci şi unu de ani. Era scund, brunet şi puternic, iar capul îi 
era unit de umeri printr-un gât gros de cel mult cinci centimetri. 
În ciuda faptului că avea cel mult un metru şaptezeci, şeful 
anchetei era un bărbat atractiv, totuşi neplăcut la vedere. Avea 


ochii de un verde măsliniu, atât de caracteristic pentru sudul 
Italiei. 

— Să înțeleg că expresia „nemernici” era adresată şi 
superiorului meu, /spettora? 

— Da, aşa e. Cred că mi-a revenit o onoare nemeritată. 

— Amândoi ştim că nu este o onoare ci o teribilă condamnare, 
Dicanti. Şi nu este nemeritată, dosarul vă trădează excelenta 
pregătire. Păcat că nu este însoţită şi de rezultate, dar asta 
sigur se va schimba curând, nu-i aşa? 

— Aţi citit dosarul meu? Santa Madonna, aici chiar nu există 
nimic confidenţial? 

— Nu şi pentru El. 

— Ascultă, îngâmfatule... s-a înfuriat Pontiero. 

— Destul, Maurizio. Nu e nevoie. Ne aflăm la locul crimei şi eu 
sunt responsabilă. Să ne punem pe treabă şi vorbim după 
aceea. Să le facem lor loc. 

— Bine, acum tu dai dispoziţii, Paola. Aşa a spus şeful. 

La o distanţă prudentă de banda roşie aşteptau doi bărbaţi şi 
o femeie îmbrăcaţi în salopete de un albastru închis. Era 
Unitatea de Analiză a Locului Faptei, specialişti în recoltarea 
probelor. Inspectoarea şi ceilalţi doi au ieşit din capelă şi au 
mers până la naosul!? central. 

— De acord, Dante. Spune tot, i-a cerut Dicanti. 

— Bine... prima victimă a fost cardinalul italian Enrico Portini. 

— Imposibil! se minunară în acelaşi timp Dicanti şi Pontiero. 

— Credeţi-mă, prieteni, l-am văzut cu propriii mei ochi. 

— Marele candidat din aripa reformisto-liberală a Bisericii. 
Dacă ştirea asta ajunge la mass-media, va fi teribil. 

— Nu, Pontiero, va fi o catastrofă. leri dimineaţă a sosit la 
Roma, George Bush cu toată familia. Alţi două sute de şefi de 
stat vor fi găzduiţi de ţara dumneavoastră, dar se vor afla în 
ţara mea pentru înmormântare. Situaţia a generat alerta 
maximă, dar ştiţi deja ce domneşte în oraş. Este o împrejurare 
foarte delicată şi ultimul lucru pe care îl dorim este să apară 
panica. Haideţi cu mine afară, vă rog. Am nevoie de o ţigară. 

Dante merse în faţa lor până la stradă unde mulţimea era din 
ce în ce mai numeroasă şi mai înghesuită. Masa umană 
acoperea complet Via della Conciliazione. Erau steaguri 


12? n.t.: Parte principală a unei biserici, situată în mijlocul clădirii, între altar şi 
pronaos. 


franţuzeşti, spaniole, poloneze, italiene. Tineri cu chitara, 
călugăriţe cu lumânări aprinse, inclusiv un bătrân orb şi câinele 
său călăuză. Două milioane de persoane vor participa la 
înmormântarea Papei, care schimbase harta Europei. 
„Bineînţeles ăsta este cel mai nepotrivit mediu pentru a munci. 
Orice posibil suspect va fi pierdut imediat în furtuna de pelerini”. 

— Portini era găzduit în reşedinţa Madri Pie, pe Via de 
Gasperi, spuse Dante. A sosit joi dimineaţa, cunoscând starea 
gravă de sănătate a Papei. Călugăriţele spun că vineri a luat 
cina ca de obicei şi că a stat o bună bucată de vreme în capelă 
rugându-se pentru Sfântul Părinte. Nu l-au văzut când s-a dus la 
culcare. In camera sa nu existau urme de violenţă. Nimeni nu a 
dormit în patul său, sau cel care l-a sechestrat l-a rearanjat 
perfect. Sâmbătă nu a venit la micul dejun, dar s-a presupus că 
a rămas să se roage în Vatican. 

S-a oprit, şi-a aprins altă ţigară şi i-a oferit una şi lui Pontiero, 
care l-a respins distant, scoţându-şi pachetul său. Continuă. 

— leri dimineaţă a fost descoperit cadavrul său în capela 
reşedinţei, dar şi aici lipsa sângelui de pe podea indică faptul că 
era un scenariu bine pregătit. Din fericire, cel care l-a găsit a 
fost un preot onest care ne-a chemat pe noi imediat. Am 
fotografiat locul, dar atunci când eu am propus să fiţi chemaţi, 
Cirin mi-a spus că se va ocupa el de asta. Şi ne-a ordonat să 
curăţăm totul. Corpul cardinalului Portini a fost mutat într-una 
din încăperile Vaticanului şi acolo a fost incinerat. 

— Cum? Aţi făcut să dispară probele unui delict grav comis pe 
pământ italian? Nu pot să cred, pe cuvânt! 

Dante îi privi sfidător. 

— Şeful meu a luat o decizie şi poate că nu a fost cea mai 
bună. Dar l-a sunat pe şeful dumneavoastră şi i-a explicat 
situaţia. Şi iată-vă. Vă daţi seama cu ce avem de-a face? Nu 
suntem pregătiţi să facem faţă unei astfel de crize. 

— Tocmai de aceea trebuia să o lăsaţi în mâna unor 
profesionişti, a intervenit Pontiero cu chipul pietrificat. 

— Tot nu înţelegeţi! Nu putem să avem încredere în nimeni. 
De aceea, Cirin a făcut ce-a făcut, binecuvântat soldat al sfintei 
noastre Biserici. Nu mă priviţi aşa, Dicanti. Vă rog să înţelegeţi 
motivele care l-au determinat. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la 
moartea lui Portini, puteam să găsim orice scuză şi să uităm 


problema. Dar nu s-a întâmplat aşa. Nu este nimic personal, 
înţelegeţi. 

— Ce înţeleg eu este că acum ni se serveşte felul doi. Şi cu 
jumătate din probe. Fantastic! Mai este şi altceva ce trebuie să 
ştim? 

Dicanti era extrem de înfuriată. 

— Deocamdată nu, /ispettora, spuse Dante, ascunzându-se din 
nou în spatele unui zâmbet viclean. 

— La naiba! La naiba, la naiba! Ne aflăm într-o situaţie 
teribilă, Dante. Vreau ca de acum să îmi povestiţi absolut tot. Şi 
să fie foarte clar: aici eu dau ordinele. Aveţi obligaţia să mă 
ajutaţi cu orice, dar vreau să înţelegeţi că deşi cele două victime 
au fost cardinali, ambele crime s-au petrecut sub jurisdicţia 
mea. E clar? 

— Cristal. 

— Aşa e mai bine! Modul de operare a fost acelaşi? 

— Atât cât mă ajută pe mine calităţile de detectiv, da. 
Cadavrul a fost agăţat în picioare de altar. li lipseau ochii. 
Mâinile, ca şi aici, erau tăiate şi puse într-o pânză lângă cadavru. 
Era dezgustător. Eu însumi am introdus corpul într-un sac şi l- 
am dus până la cuptorul crematoriului. Am stat toată noaptea 
sub duş, credeţi-mă. 

— Ar fi trebuit să mai staţi puţin, bolborosi Pontiero. 


După patru ore au încheiat ancheta şi cadavrul lui Robayra a 
putut fi ridicat. La cererea directorului Boi, chiar băieţii de la 
Analiză au fost cei care au pus corpul într-un sac şi l-au dus la 
morgă pentru a evita ca personalul de la infirmerie să vadă 
veşmintele de cardinal. Era foarte clar că era un caz foarte 
special şi identitatea mortului trebuia să rămână secretă. 

Spre binele tuturor. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


Septembrie 1994 


E TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 5 
INTRE PACIENTUL NR. 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY 


DR. CONROY: Bună ziua, Viktor! Bine ai venit în biroul meu. Te 
simţi mai bine? 

# 3.643: Da, mulţumesc, doctore. 

DR. CONROY: Vrei ceva de băut? 

# 3.643: Nu, mulţumesc. 

DR. CONROY: Ei, hai, un preot care nu bea... ce noutate. Te 
deranjează dacă eu beau? 

# 3.643: Vă rog, doctore. 

DR. CONROY: Cred că ai stat un timp la infirmerie. 

# 3.643: Am avut nişte contuzii săptămâna trecută. 

DR. CONROY: Îţi aminteşti cum ai făcut acele contuzii? 

# 3.643: Sigur, doctore. A fost în timpul unor încăierări din 
sala de vizionări. 

DR. CONROY: Povesteşte-mi, Viktor. 

# 3.643: M-am dus acolo ca să mi se facă un test de 
plestimografie, după cum mi-aţi recomandat. 

DR. CONROY: Îţi aminteşti care era scopul acestui test, Viktor? 

# 3.643: Să aflăm care este cauza problemei mele. 

DR. CONROY: Exact, Viktor. Recunoaşte că ai o problemă şi 
ăsta este un progres, nu e nicio îndoială. 

# 3.643: Doctore, întotdeauna am ştiut că am o problemă. Vă 
amintesc că eu am venit aici de bunăvoie. 

DR. CONROY: Acesta este un subiect pe care aş dori să îl 
confrunt cu tine, să nu te îndoieşti. Dar acum 
continuă să-mi povesteşti ce s-a întâmplat ieri. 

# 3.643: Am intrat acolo şi m-am dezbrăcat. 

DR. CONROY: Asta te-a deranjat? 


# 3.643: Da. 
DR. CONROY: Este un test medical. Este nevoie să fii 
dezbrăcat. 


# 3.643: Nu văd de ce. 
DR. CONROY: Bine, haide să presupunem că era necesar. 


# 3.643: Dacă spuneţi dumneavoastră, doctore. 

DR. CONROY: Ce s-a întâmplat apoi? 

# 3.643: A pus nişte cabluri aici. 

DR. CONROY: Unde, Viktor? 

# 3.643: Ştiţi deja unde. 

DR. CONROY: Nu, Viktor, nu ştiu şi vreau să îmi spui tu. 

# 3.643: Pe chestia mea. 

DR. CONROY: Poţi fi mai explicit, Viktor? 

# 3.643: Pe... penisul meu. 

DR. CONROY: Foarte bine, Viktor, asta era. Este membrul viril, 
organul masculin care foloseşte pentru a copula şi a 
urina. 

# 3.643: În cazul meu doar pentru a doua funcţie, doctore. 

DR. CONROY: Eşti sigur, Viktor? 

# 3.643: Da. 

DR. CONROY: Nu s-a întâmplat mereu aşa în trecut, Viktor. 

# 3.643: Trecutul e trecut. Vreau ca lucrurile să se schimbe. 

DR. CONROY: De ce? 

# 3.643: Pentru că este voința Domnului. 

DR. CONROY: Chiar crezi că voința Domnului are ceva de-a 
face cu asta, Viktor? Cu problema ta? 

# 3.643: Voința Domnului are de-a face cu tot. 

DR. CONROY: Şi eu sunt preot, Viktor, şi cred că uneori 
Dumnezeu lasă Natura să acționeze. 

# 3.643: Natura este o invenţie care nu îşi are locul în religia 
noastră, doctore. 

DR. CONROY: Să revenim la sala de vizionări, Viktor. 
Povesteşte-mi ce ai simţit când ţi-au pus cablurile. 

# 3.643: Psihologul avea mâinile reci. 

DR. CONROY: Doar reci, atâta tot? 

# 3.643: Atâta tot. 

DR. CONROY: Şi când au început să apară imagini pe ecran? 

# 3.643: Nici atunci nu am simţit nimic. 

DR. CONROY: Ştii, Viktor, am aici rezultatele pletismografiei şi 
marchează anumite reacţii aici şi aici. Vezi vârfurile? 

4 3.643: Am simţit scârbă faţă de anumite imagini. 

DR. CONROY: Scârbă, Viktor? 


(Aici se făcu o pauză de mai mult de un minut) 


DR. CONROY: Poţi întârzia răspunsul cât doreşti. 

# 3.643: Mi-au făcut greață imaginile sexuale. 

DR. CONROY: Vreuna în mod special? 

# 3.643: Toate. 

DR. CONROY: Ştii de ce te-au deranjat? 

# 3.643: Pentru că sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu. 

DR. CONROY: Şi totuşi, faţă de anumite imagini, aparatul a 
înregistrat o mărire a organului tău sexual. 

# 3.643: Asta nu se poate. 

DR. CONROY: În termeni comuni, te-ai excitat când le-ai 
văzut. 

4 3.643: Acest limbaj îl jigneşte pe Dumnezeu şi demnitatea 
dumneavoastră de preot. Ar trebui... 

DR. CONROY: Ce ar trebui, Viktor? 

# 3.643: Nimic. 

DR. CONROY: Simţi un impuls violent, Viktor? 

# 3.643: Când, atunci? 

DR. CONROY: Sigur, te rog să îmi scuzi lipsa de precizie. Tu ai 
spune că atunci când îl loveai pe psihologul meu cu 
capul de panoul de comandă, aveai o pornire 
violentă? 

# 3.643: Acel om mă tenta. „Dacă ochiul tău drept te 
ispiteşte, scoate-l”, spune Domnul. 

DR. CONROY: Matei, capitolul 5, versetul 9. 

# 3.643: Exact. 

DR. CONROY: Şi ce s-a ales de ochi? De agonia ochiului? 

# 3.643: Nu înţeleg. 

DR. CONROY: Acest om se numeşte Robert, are o soţie şi o 
fiică. Tu l-ai băgat în spital. l-ai rupt nasul, şapte 
dinţi şi i-ai cauzat o comoţie puternică, deşi slavă 
Domnului, supraveghetorii au reuşit să te reţină la 
timp. 

# 3.643: Presupun că am fost puţin violent. 

DR. CONROY: Crezi că poţi să fii violent acum, când nu ai 
mâinile legate în curele de braţele scaunului? 

# 3.643: Dacă doriţi am putea să verificăm, doctore. 

DR. CONROY: Ar fi mai bine să terminăm şedinţa, Viktor. 


MORGA MUNICIPALĂ 
Marţi, 5 aprilie 2005, 20:32 


Sala de autopsii era un loc rece, de o culoare gri violet 
nepotrivită şi care nu înveselea deloc încăperea. Pe masa de 
autopsii o lampă cu şase becuri îi dăruia cadavrului ultimele 
minute de celebritate în faţa celor patru spectatori care aveau 
obligaţia să afle cine l-a scos de pe scenă. 

Pontiero a făcut un gest de greață atunci când medicul legist 
a pus pe o tavă stomacul cardinalului Robayra. Mirosul de 
putreziciune s-a extins în toată sala atunci când doctorul a 
început să taie stomacul cu bisturiul. Duhoarea era atât de 
puternică încât a acoperit chiar şi mirosul de aldehidă formică şi 
amestecul chimic care se folosea pentru dezinfectarea 
instrumentelor. Dicanti, în mod absurd, se întreba ce rost avea 
această curăţare a instrumentelor înainte de a face incizii. Chiar 
aşa, că doar mortul nu putea să se infecteze cu vreo bacterie 
sau altceva. 

— Ei, Pontiero, ştii de ce a traversat copilul mort autostrada? 

— Da, dottore, pentru că era agăţat de găină. Mi-aţi mai spus 
gluma asta de şase ori, nu, de şapte ori şi cu asta. Nu ştiţi şi altă 
glumă? 

Medicul legist fredona cu voce joasă o melodie în timp ce 
făcea inciziile. Cânta foarte bine, cu o voce şuierată şi dulce 
care Paolei îi amintea de Louis Armstrong; mai ales pentru că 
melodia era What a wonderful world. |şi întrerupea cântecul 
doar pentru a-l tortura pe Pontiero. 

— Cea mai bună glumă e să te privesc cum te străduieşti să 
nu vomiţi, vice ispettore. Ha, ha, ha! Să nu crezi că mă distrează 
toate astea. l-au venit de hac ăstuia... 

Paola şi Dante şi-au încrucişat privirile pe deasupra 
cadavrului. 

Medicul legist, un bătrân comunist recalcitrant, era un bun 
profesionist, dar câteodată nu arăta respect mortului. Se pare 
că moartea lui Robayra i se părea teribil de comică, lucru care 
lui Dicanti nu îi făcea deloc plăcere. 

— Dottore, trebuie să vă cer să vă mărginiţi doar la analiza 
cadavrului. Atât. Atât invitatului nostru, domnul inspector Dante, 
cât şi mie ni se par agresive şi nelalocul lor aceste glume 
nereuşite. 


Medicul legist o privi pe Dicanti pe ascuns şi continuă să 
examineze conţinutul din stomacul lui Robayra, dar se abţinu să 
mai facă alte comentarii ironice, deşi printre dinţi îi blestemă pe 
toţi cei prezenţi şi pe morții lor. Paola nu îl ascultă, pentru că o 
preocupa mai mult faţa lui Pontiero, care avea o culoare între 
alb şi verde. 

— Maurizio, nu ştiu de ce te chinuieşti atât. Niciodată nu ai 
făcut faţă sângelui. 

— La naiba, dacă habotnicul ăsta rezistă, pot şi eu. 

— Aţi fi surprins să aflaţi la câte autopsii am participat, fragilul 
meu coleg. 

— Ah, da? Atunci vă amintesc că mai aveţi cel puţin una, deşi 
am impresia că pe mine mă va distra mai mult decât pe 
dumneavoastră ... 

„Of, Doamne, iar încep”, se gândi Paola în timp ce încerca să 
îi împace. Aşa se purtau toată ziua. Dante şi Pontiero nu s-au 
putut suferi încă de la început, dar, ca să fim sinceri, 
subinspectorului nu îi cădea bine orice bărbat care se apropia la 
mai mult de trei metri de ea. Ştia că o privea ca pe o fiică. 
Dante era puţin frivol, şi nici nu era cel mai ingenios bărbat din 
lume, dar pentru moment nu se justifica duşmănia pe care i-o 
inspira colegului său. Ceea ce nu înţelegea era cum un bărbat 
ca Dante ajunsese să deţină postul pe care îl ocupa în Vigilanza. 
Glumele sale continue şi limba ascuţită contrastau destul de 
mult cu acel caracter posac şi taciturn al lui Cirin, inspectorul 
general. 

— Totuşi, distinşii mei vizitatori, poate vă puteţi aduna toate 
cunoştinţele pentru a fi atenţi la autopsia pe care aţi venit să o 
vedeţi. 

Vocea răguşită a medicului legist o trezi pe Dicanti la 
realitate. 

— Continuaţi, vă rog! 

Le aruncă o privire scrutătoare celor doi poliţişti pentru a face 
să înceteze discuţiile. 

— Aşa... victima nu mai mâncase nimic de la micul dejun şi 
totul arată că îl servise foarte devreme, pentru că de-abia dacă 
am mai găsit nişte resturi. 

— Prin urmare, ori a sărit masa, ori a căzut înainte în mâinile 
asasinului. 


— Mă îndoiesc că a sărit masa... era obişnuit să mănânce 
bine, după cum se observă. Viu, cântărea vreo nouăzeci şi două 
de kilograme şi măsura un metru optzeci şi trei. 

— Ceea ce ne arată că asasinul este un tip puternic. Robayra 
nu era un fulg, interveni Dante. 

— Şi sunt patruzeci de metri de la uşa principală a bisericii 
până la capelă, spuse Paola. Cineva trebuie să fi văzut că 
aducea cadavrul în biserică. Pontiero, fă-mi o favoare. Trimite 
patru agenţi de încredere în zonă. Să fie îmbrăcaţi civil, dar cu 
insigne. Nu le spune ce s-a întâmplat. Povesteşte-le că a avut 
loc un furt în biserică, şi să afle dacă cineva a văzut ceva în 
timpul nopţii. 

— Ar fi o pierdere de timp să căutăm printre pelerini. 

— Atunci să nu o facă. Să întrebe vecinii, mai ales bătrânii. De 
obicei au somnul uşor. 

Pontiero a confirmat şi a ieşit din sala de autopsii, în mod clar 
mulţumit că nu mai trebuia să stea acolo. Paola îl urmări cu 
privirea iar când uşa se închise după el, i se adresă lui Dante. 

— Pot să ştiu ce se întâmplă, domnule de la Vatican? Pontiero 
este un bărbat curajos care nu suportă sângele, asta-i tot. Vă 
rog să vă abţineţi de la acesta absurdă dispută verbală. 

— la uite, deci avem mai mult de o gură spartă la morgă, 
spuse medicul legist, râzând cu voce stinsă. 

— Dottore, vedeţi-vă de treabă că revenim imediat. E clar, 
Dante? 

— Liniştiţi-vă, /spettora, se apără Dante ridicând mâinile. Cred 
că nu aţi înţeles ce se întâmplă aici. Dacă mâine ar trebui să 
intru într-o încăpere în flăcări, cu pistolul în mână, umăr la umăr, 
alături de Pontiero, să nu vă îndoiţi că aş face-o. 

— Pot să ştiu atunci de ce vă luaţi de el? spuse Paola derutată 
complet. 

— Pentru că e amuzant. Sunt convins că şi el se distrează 
atunci când se supără pe mine. IÎntrebaţi-l! 

Paola înclină capul, murmurând lucruri neplăcute la adresa 
bărbaţilor. 

— Mă rog, să continuăm. Dottore, ştiţi deja care este cauza şi 
ora morţii? 

Medicul legist îşi consultă notițele. 

— Vă amintesc că este un raport preliminar, dar sunt destul 
de sigur. Cardinalul a murit ieri, luni în jur de nouă seara. Marja 


de eroare este de o oră. A murit datorită inciziei de la gât. 
Tăietura s-a făcut pe la spate de către o persoană, cam de 
aceeaşi statură, cred. Nu pot să spun nimic despre armă, doar 
că măsura cel puţin cincisprezece centimetri, avea lama fină şi 
era foarte ascuţită. Ar putea să fie un brici de bărbierit, nu ştiu. 

— Ce ne puteţi spune despre răni? spuse Dante. 

— Scoaterea ochilor s-a produs antemortem”, la fel ca şi 
mutilarea limbii. 

— l-a smuls limba? Doamne sfinte, se îngreţoşă Dante. 

— Cred că s-a folosit de nişte cleşti, /spettora. Când a 
terminat a umplut locul cu hârtie igienică pentru a opri 
hemoragia. Apoi a scos-o, dar au rămas urme de celuloză. 
Auziţi, Dicanti, mă surprindeţi. Nu pare că toate astea vă 
impresionează prea mult. 

— Da, am văzut altele şi mai rele. 

— Atunci permiteţi-mi să vă arăt ceva ce cu siguranţă nu aţi 
văzut niciodată. Eu nu am privit nimic asemănător şi fac asta de 
mulţi ani. l-a introdus limba în rect cu o îndemânare uimitoare. 
Apoi a curăţat sângele din jur. Nu mi-aş fi dat seama dacă nu m- 
aş fi uitat înăuntru. 

Medicul legist i-a arătat nişte fotografii ale limbii secţionate. 

— Am pus-o în gheaţă şi am trimis-o deja laboratorului. Să îmi 
daţi o copie a raportului atunci când soseşte, ispettora. Încă nu 
înţeleg cum a reuşit. 

— Staţi liniştit, mă voi ocupa personal, îl asigură Dicanti. Cum 
e cu mâinile? 

— Acestea au fost leziuni postmortem!*. Tăieturile nu sunt 
foarte curate. Există urme de nesiguranţă aici şi aici. Probabil i-a 
fost greu sau era într-o poziţie incomodă. 

— Nimic sub unghii? 

— Aer. Mâinile erau perfect curate. Cred că le-a spălat cu 
săpun. Cred că se simte un uşor miros de levănţică. 

Paola rămase pe gânduri. 

— Dottore, după părerea dumneavoastră, de cât timp a avut 
nevoie asasinul ca să îi provoace toate aceste răni victimei? 

— Păi, nu m-am gândit. Să vedem, lăsaţi-mă să calculez. 


3 n.a.: înaintea momentului morţii. 
14 n.t.: după momentul morţii. 


Bătrânul pipăi mult, gânditor, antebraţele cadavrului, orbitele 
ochilor, gura mutilată. Încă fredona cu voce joasă ceva de 
Moody Blues, de data asta. Paola nu îşi amintea titlul cântecului. 

— Ei bine, domnilor, cred că a întârziat cel puţin o jumătate 
de oră când a tăiat mâinile şi le-a spălat şi cam o oră pentru a 
spăla tot corpul şi pentru a-l îmbrăca. E imposibil să calculez cât 
timp a torturat victima dar se pare că nu s-a grăbit. Eu aş fi 
sigur că a stat cu victima cel puţin trei ore sau, probabil, chiar 
mai mult. 

Un loc liniştit şi secret. Un loc ascuns, departe de priviri 
indiscrete. Şi protejat, pentru că Robayra sigur a tipat. Cât 
zgomot poate să facă cineva atunci când i se scot ochii şi limba? 
Mult, cu siguranţă. Trebuiau delimitate perioadele, să se 
stabilească mai întâi câte ore a stat cardinalul în mâinile 
asasinului şi să se scadă câte ore i-au trebuit ca să termine. 
Astfel, se va restrânge aria de căutare, în cazul în care asasinul 
nu s-a întins după bunul plac. 

— Ştiu că nu s-a găsit nicio amprentă. Aţi găsit ceva anormal 
înainte de a-l spăla, ceva ce ar putea fi trimis la analiză? 

— Nu mare lucru. Fibre de stofă şi nişte urme de ceva ce ar 
putea fi machiaj de pe gulerul cămăşii. 

— Machiaj? Ciudat. Ar putea fi al asasinului? 

— Ei, bine, Dicanti, poate cardinalul nostru avea un mic 
secret, spuse Dante. 

Paola îl privi surprinsă. Medicul legist râse maliţios printre 
dinţi. 

— Ei, nu aş merge până acolo, se grăbi Dante. Vreau să spun 
că era foarte atent cu imaginea lui. Până la urmă avea o 
anumită vârstă... 

— Încă este un detaliu interesant. Mai avea vreo urmă de 
cosmetice pe faţă? 

— Nu, dar oricum asasinul a trebuit să îl spele pe faţă şi să 
usuce sângele din orbitele ochilor. O să mă uit mai în detaliu. 

— Dottore, trimiteţi o mostră de machiaj la laborator, oricum. 
Vreau să ştiu marca şi nuanţa exactă. 

— Ar putea să dureze un timp dacă nu au o bază de date 
anterioară pentru a compara mostrele pe care le trimitem. 

— Faceţi o cerere pentru golirea unei parfumerii întregi dacă 
e nevoie. Genul acesta de misiuni îl încântă pe domnul director 


Boi. Puteţi să îmi spuneţi ceva de sânge sau spermă? Aţi avut 
noroc? 

— Absolut nimic. Hainele victimei erau foarte curate şi existau 
doar resturi de sânge, acelaşi tip ca al său. Sigur e al lui. 

— Şi altceva, pe piele sau păr? Spori, pământ... orice indiciu? 

— Am găsit resturi de adeziv pe ceea ce a mai rămas din 
articulațiile lui, încât bănuiesc că asasinul l-a dezbrăcat pe 
cardinal şi l-a legat cu bandă izolatoare înainte de a-l tortura, 
pentru ca apoi să îl îmbrace la loc. l-a spălat corpul, dar nu prin 
imersiune, vedeţi? 

Medicul legist îi arătă o linie fină, albă, de săpun uscat pe 
coasta cadavrului lui Robayra. 

— L-a curăţat cu un burete îmbibat în apă şi săpun, dar nu 
cred că avea prea multă apă sau nu a acordat multă atenţie 
acestei părţi, căci a lăsat mult săpun pe corp. 

— Şi tipul de săpun? 

— Va fi mai uşor de identificat decât machiajul, dar şi mai 
puţin folositor. Pare a fi un săpun obişnuit de levănţică. 

Paola suspină. Era adevărat. 

— Asta e tot? 

— Există o urmă de adeziv şi pe faţă, dar într-o cantitate 
foarte mică. Asta e tot. Cu siguranţă, mortul era destul de miop. 

— Şi ce are asta de a face cu acest caz? 

— Dante, gândiţi-vă bine. Lipseau ochelarii. 

— Sigur că lipseau ochelarii. Doar i-a smuls blestemaţii de 
ochi, cum să nu îi lipsească ochelarii? 

Medicul legist îşi făcu semne cu Dante. 

— Bine, ascultați, eu nu vreau să vă spun cum să vă faceţi 
treaba, mă limitez doar la a vă atrage atenţia asupra a ceea ce 
văd. 

— Foarte bine, doctore! Sunaţi-ne când aveţi raportul 
complet. 

— Sigur, ispettora. 

Paola şi Dante l-au lăsat pe medicul legist preocupat de 
cadavru şi de melodiile clasice de jazz şi au ieşit pe hol, unde 
Pontiero urla ordine scurte şi precise la mobil. Când închise, 
inspectoarea se adresă amândurora. 

— Bine, iată ce vom face. Dante, vă întoarceţi la birou şi veţi 
face raportul cu tot ceea ce vă amintiţi de la locul faptei. Prefer 
să fiţi singur, astfel vă va fi mai uşor. Folosiţi-vă de toate 


fotografiile şi de probele pe care înțeleptul şi iluminatul 
dumneavoastră şef v-a permis să le păstraţi. Apoi mergeţi la 
sediul central al UACV când terminaţi. Mi-e teamă că această 
noapte va fi una foarte lungă. 


UNITATEA PENTRU ŞTIINŢE DE COMPORTAMENT A 
FBI - CURS ANUAL EXAMEN FINAL DE 
VICTIMOLOGIE 


Cursant: DICANTI, Paola 
Data: 19 iulie 1999 
Calificativul: A+ 


Întrebare unică: Descrieţi în mai puţin de 100 de cuvinte 
importanţa timpului în elaborarea unui profil criminal (conform 
lui Rosper). Trageţi o concluzie personală relaţionând variabilele 
cu nivelul de experienţă al asasinului. Aveţi două minute de la 
citirea prezentei. 


Răspuns: Se tine cont de timpul necesar pentru a: 
a) elimina victima 

b) interacționa cu trupul neînsuflețit 

c) şterge urmele de pe corp şi a scăpa de el 


Comentariu: Deduc din aceasta că variabila a) este definită 
de fanteziile asasinului, variabila b) ajută la aflarea motivațiilor 
sale oculte şi c) defineşte capacitatea sa de analiză şi 


improvizație. In concluzie, dacă asasinul îşi dedică mai mult 
timp pentru crimă: 


a) are un nivel mediu (3 crime) 
b) este un expert (4 crime sau mai multe) 
e) este un începător (prima sau a doua crimă). 


SEDIUL CENTRAL AL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Marţi, 5 aprilie 2005, 22:32 


— Să vedem, ce avem? 

— Avem doi cardinali asasinați într-un mod îngrozitor, Dicanti. 

Dicanti şi Pontiero mâncau sandwich-uri şi beau cafea în sala 
de şedinţe a laboratorului. Locul, deşi modern, era gri şi 
deprimant. Singura pată de culoare din sală era dată de cele o 
sută de fotografii de la locul crimei întinse în faţa lor. Pe una din 
părţile mesei enorme se aflau patru pungi de plastic cu probe de 
expertiză; ceea ce aveau până acum, pe lângă ce le adusese 
Dante de la prima crimă. 

— De acord, Pontiero, vom începe cu Robayra. Ce ştim despre 
el? 

— Trăia şi muncea în Buenos Aires. A venit cu un zbor al 
liniilor aeriene argentiniene duminică dimineaţă. Avea un bilet 
fără dată cumpărat de câteva săptămâni pe care dorea să îl 
folosească la ora unu după-amiaza, sâmbătă. Luând în 
considerare diferenţa orară, bănuiesc că a fost momentul în 
care a murit Sfântul Părinte. 

— Dus-întors? 

— Doar dus. 

— Ce ciudat... Doar dacă nu cumva cardinalul era foarte puţin 
prevăzător sau a venit la conclav plin de speranţă. Maurizio, tu 
mă cunoşti: eu nu sunt foarte religioasă. Ştii care erau 
posibilităţile lui Robayra de a fi ales papă? 

— Nu foarte mari. Am citit ceva despre el acum o săptămână, 
cred ca în La Stampa. Considerau că e bine situat, dar nu era 
unul dintre marii favoriţi. Oricum, ştii cum este mass-media 
italiană. Sunt interesaţi doar de cardinalii noştri. Despre Portini 
am citit chiar o grămadă. 

Pontiero era un familist, de o cinste impecabilă. Cam atât ştia 
Paola despre el, un soţ şi un tată bun. Mergea la liturghie în 
fiecare duminică, după ceas. La fel de constantă era şi invitaţia 
lui de a-i însoţi, invitaţie pe care Dicanti o refuza sub tot felul de 
pretexte. Unele erau bune, altele erau proaste; dar niciunul nu 
era adevărat. Pontiero ştia că în sufletul inspectoarei nu era 


prea multă credinţă. Plecase în cer acum zece ani, odată cu 
tatăl ei. 

— E ceva ce mă preocupă, Maurizio. Este important să ştim ce 
fel de frustrare îl leagă pe asasin de cardinali. Dacă detestă 
roşul, dacă este vreun seminarist ţicnit sau pur şi simplu urăşte 
pălăriuţele rotunde. 

— Pălărie de cardinal. 

— Mulţumesc pentru precizare. Bănuiesc că există o legătură 
între victime mai importantă decât pălăria. In sfârşit, aşa nu o să 
ajungem prea departe, fără a consulta nişte surse cu o 
autoritate autentică. Mâine Dante trebuie să ne deschidă calea 
pentru a vorbi cu cineva aflat sus în ierarhia bisericească. ŞI 
când zic sus, mă refer la foarte sus. 

— Nu va fi uşor. 

— Vom vedea. Deocamdată să ne concentrăm asupra 
probelor. Pentru început ştim că Robayra nu a murit în biserică. 

— Era foarte puţin sânge, într-adevăr. Trebuie să fi murit în 
altă parte. 

— Cu siguranţă, asasinul l-a sechestrat pe cardinal o perioadă 
de timp într-un loc privat şi secret, unde să poată interacţiona în 
voie cu trupul său. Ştim că trebuie să îi fi câştigat încrederea 
cumva pentru ca victima să meargă voluntar în acel loc. De 
acolo, a mutat cadavrul până la Sfânta Maria din Traspontina, 
evident cu un motiv. 

— Ce ştim despre biserică? 

— Am vorbit cu parohul. Era închisă complet când el s-a 
culcat. Îşi aminteşte că a trebuit să deschidă poliţiei atunci când 
aceasta a sosit. Dar mai există şi o a doua uşă, mai mică, spre 
Via Corridori. Probabil pe aici a intrat. Aţi verificat? 

— Încuietoarea era intactă, dar era modernă şi puternică. 
Chiar dacă uşa ar fi fost deschisă la maxim nu înţeleg cum a 
putut intra asasinul. 

— De ce? 

— Ai văzut câtă lume era la uşa principală, pe Via della 
Conciliazione? Ei bine, pe strada din spate este şi mai multă 
lume, fir-ar să fie. Debordează de pelerini. Intr-atât încât au 
oprit şi traficul. Să nu îmi spui că asasinul a intrat cu un cadavru 
în spate în văzul tuturor. 


Paola se gândi multe secunde, cine ştie, poate acel flux uman 
fusese cel mai bun camuflaj, dar cum a intrat fără să forţeze 
uşa? 

— Pontiero, să ghicim cum a intrat în biserică se află printre 
priorităţile noastre. Presimt că este un lucru foarte important. 
Mâine vom merge să ne întâlnim cu părintele. Cum se numea? 

— Francesco Toma, călugăr carmelit. 

Subinspectorul a dat din cap uşor notându-şi în carnet. 

— Da, la el. Pe de altă parte avem aceste detalii macabre: 
mesajul de pe perete, mâinile tăiate pe pânză... şi pungile astea 
de aici. Începeţi. 

Pontiero începu să citească în timp ce inspectoarea Dicanti 
completa cu pixul raportul pentru probe. Un birou ultramodern 
unde încă se mai foloseau aceste relicve din secolul XX ca 
aceste tipărituri învechite. 

— Proba de expertiză nr. 1. Stolă. Dreptunghi de material 
brodat, folosit de preoţii catolici în taina spovedaniei. A fost 
găsit atârnând din gura cadavrului, îmbibat în sânge. Grupa 
sanguină coincide cu cea a victimei. Analiza ADN, în 
desfăşurare. 

Acesta era un obiect cafeniu pe care în penumbra din biserică 
nu l-au recunoscut. Analiza ADN-ului va întârzia cel puţin două 
zile şi asta datorită faptului că UACV avea unul dintre cele mai 
avansate laboratoare din lume. De multe ori pe Dicanti o pufnea 
râsul când vedea CS/la televizor. Ce bine ar fi dacă probele s-ar 
procesa atât de repede ca în serialele americane. 

— Proba de expertiză nr. 2. Pânză albă. Provenienţă 
necunoscută. Cu pete de sânge foarte puţine. Pe ea se aflau 
mâinile tăiate ale victimei. Analiza ADN, în desfăşurare. 

— O clipă, Robayra este cu i grec sau cu i latin? întrebă 
Dicanti. 

— Cu y grec, cred. 

— Bine, continuă, Maurizio, te rog. 

— Proba de expertiză nr. 3. Hârtie mototolită, de vreo trei pe 
trei centimetri. A fost găsită în orbita stingă a victimei. Tipul de 
hârtie, compoziţia sa, gramajul şi procentajul de clor se 
analizează. Pe hârtie este scris, de mână şi cu pixul: 


Mt 16 


— Mt 16, spuse Dicanti. O adresă? 


— Hârtia a fost găsită acoperită de sânge şi făcută ghemotoc. 
Este evident că este vorba de un mesaj al asasinului. Absența 
ochilor victimei ar putea fi nu atât o pedeapsă, cât un indiciu... 
ca şi cum ne-ar spune unde să privim. 

— Sau că suntem orbi. 

— Un asasin căruia îi place să se joace... Este primul de acest 
tip în Italia. Cred că de aceea Boi a vrut să te ocupi tu, Paola. Nu 
un detectiv obişnuit, ci o persoană capabilă să gândească 
creativ. 

Dicanti reflectă la cuvintele subinspectorului. Dacă era 
adevărat, pariurile se dublau. Profilul asasinului ludic de obicei 
corespundea persoanelor foarte inteligente şi mult mai greu de 
prins în cazul în care nu făceau vreo greşeală. Mai devreme sau 
mai târziu toţi făceau o greşeală, dar între timp umpleau locurile 
de la morgă. 

— De acord, să ne gândim o clipă. Ce străzi avem cu inițialele 
astea? 

— Viale del Muro Torto... 

— Nu e bună, străbate un parc şi nu are numere, Maurizio. 

— Atunci nici viale Monte Tarpeo nu este bună, este cea care 
traversează grădinile Palatului dei Conservatori. 

— Dar Monte Testaccio? 

— Prin Parco Testaccio... asta ar putea fi bună. 

— Aşteaptă un moment. Dicanti luă telefonul şi formă un 
număr pe interior. Centrul de documentare? Ah, bună Silvio. 
Confirmă-mi, te rog, dacă există numărul 16 pe Monte 
Testaccio. Şi adu-ne o hartă a Romei în sala de şedinţe, te rog. 

În timp ce aşteptau, Pontiero continuă enumerarea probelor. 

— Şi, în sfârşit (deocamdată): proba de expertiză nr. 4. Hârtie 
mototolită, de vreo trei pe trei centimetri. A fost găsită în orbita 
dreaptă a victimei, în aceleaşi condiţii ca şi proba nr. 3. Tipul de 
hârtie, compoziţia ei, gramajul şi procentajul de clor sunt 
cercetate. Pe hârtie este scris, de mână şi cu pixul: 


— Undeviginti. 

— Fir-ar al naibii, este ca un hieroglif împuţit, disperă Dicanti. 
Sper doar să nu fie continuarea vreunui mesaj pe care l-a lăsat 
în prima victimă, pentru că prima parte e făcută scrum. 


— Presupun că trebuie să ne mulţumim cu ce avem până 
acum. 

— Minunat, Pontiero. De ce nu îmi spui ce înseamnă 
Undeviginti, ca să mă mulţumesc cu asta? 

— Ţi-a cam ruginit latina, Dicanti. Înseamnă nouăsprezece. 

— La dracu’, aşa e. Mereu picam examenul la latină. ŞI 
săgeata? 

În acel moment intră unul din asistenții din departamentul de 
documentare cu un ghid al străzilor pentru oraşul Roma. 

— Poftiţi, doamna inspectoare. Am căutat ce mi-aţi cerut: 
Monte Testaccio 16 nu există. Această stradă are doar 
paisprezece clădiri. 

— Mulţumesc, Silvio. Fă-mi o favoare, rămâi aici cu noi ca să 
verificăm ce străzi din Roma încep cu MT. Este un ac în carul cu 
fin, dar am avut o bănuială. 

— Să sperăm că sunteţi o mai bună psiholoagă decât 
ghicitoare, dottora Dicanti. Ar fi mai bine să căutăm o Biblie. 

Cei trei întoarseră capul spre uşa sălii de şedinţe. In prag se 
afla un preot îmbrăcat în sutană. Era înalt şi slab, vânjos, cu o 
chelie accentuată. Arăta de cincizeci de ani şi se ţinea bine, 
având nişte trăsături dure şi puternice, caracteristice unuia care 
văzuse multe la viaţa lui. Dicanti se gândi că arată mai mult ca 
un soldat decât ca un preot. 

— Cine sunteţi şi ce doriţi? Aceasta este o zonă interzisă. Vă 
rog să plecaţi imediat, spuse Dicanti. 

— Sunt părintele Anthony Fowler şi am venit să vă ajut. 
Vorbea italiana bine, dar destul de cadenţat şi ezitant. 

— Acestea sunt unităţi de poliţie iar dumneavoastră aţi intrat 
în ele fără autorizaţie. Dacă doriţi să ne ajutaţi, mai bine mergeţi 
la biserică şi rugaţi-vă pentru sufletele noastre. 

Pontiero s-a îndreptat spre ultimul sosit, cu intenţia de a-l 
invita să plece într-un mod destul de dezagreabil. Dicanti se 
întorsese deja pentru a studia pozele, când Fowler spuse: 

— Este din Biblie. Din Noul Testament, mai concret. 

— Cum? rămase surprins Pontiero. 

Dicanti a ridicat capul şi l-a privit pe Fowler. 

— De acord, vă rog să explicaţi. 

— Mt. 16. Evanghelia după Matei, capitolul 16. A lăsat şi alt 
mesaj? 

Pontiero părea contrariat. 


— Ascultă, Paola, doar nu o să iei în seamă... 

Dicanti l-a reţinut cu un gest. 

— Să îl ascultăm. 

Fowler intră în sala de şedinţe. Avea un palton negru pe braţ 
şi îl puse pe un scaun. 

— Noul Testament creştin se împarte în patru Evanghelii, 
după cum bine ştim: Matei, Marcu, Luca şi loan. În bibliografia 
creştină Evanghelia după Matei este reprezentată prin literele 
Mt. Numărul care apare după ele face referire la capitol. Şi cu 
încă două numere se indică un citat din aceasta, între două 
versete. 

— Asasinul a lăsat asta. 

Paola îi arătă proba numărul 4, din punga de plastic. Îi privea 
foarte atentă ochii. Preotul nu părea că ar recunoaşte bileţelul şi 
nici nu se îngreţoşă la vederea sângelui. Doar l-a privit cu 
atenţie şi spuse: 

— Nouăsprezece. Ce potrivit. 

Pontiero se înfurie. 

— O să ne spuneţi odată ce ştiţi, părinte, sau ne lăsaţi să mai 
aşteptăm mult? 

— „Et tibi cloves regnic coelorum, recită Fowler, et 
quodcumque ligaveris super terrain, erit ligatum et în coelis; et 
quodcumque solveris super terram, erit solutum et în coelis”. „Şi 
îti voi da cheile împărăției cerului; ceea ce vei lega pe pământ 
va fi legat şi în ceruri şi ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat 
şi în ceruri.” Matei 16, versetul 19. Acestea sunt cuvintele prin 
care Petru a fost desemnat de lisus ca şef al Apostolilor şi i-a 
conferit lui şi succesorilor săi putere asupra tuturor creştinilor. 

— Santa Madonna, exclamă Dicanti. 

— Având în vedere ce se va întâmplă în acest oraş, domnilor, 
cred că ar trebui să vă îngrijoraţi. Chiar mult. 

— La naiba, un vagabond nebun îi taie gâtul unui popă şi 
dumneavoastră deja declanşaţi alarma. Nu cred că este atât de 
grav, părinte Fowler, spuse Pontiero. 

— Nu, prietene. Asasinul nu este un vagabond nebun. Este un 
om crud, metodic şi inteligent şi este teribil de ţăcănit, credeți- 
mă. 

— Ah, da? Se pare că ştiţi multe despre motivele lui, părinte, 
făcu mişto subinspectorul. 

Preotul o privea fix pe Dicanti în timp ce răspundea. 


— Ştiu mult mai mult decât atât, domnilor. Ştiu cine este. 


(ARTICOL EXTRAS DIN ZIARUL MARYLAND 
GAZETTE, 29 IULIE 1999. PAGINA 7) 
UN PREOT AMERICAN ACUZAT 
DE ABUZ SEXUAL SE SINUCIDE 


SILVER SPRING, Maryland (NEWS AGENCIES) - în timp ce 
scandalurile de abuz sexual continuă să zguduie clerul catolic 
din America, un preot din Connecticut acuzat de abuzuri sexuale 
asupra minorilor s-a spânzurat în camera sa dintr-o instituţie 
unde se tratează clerici cu probleme, conform celor comunicate 
de poliţia locală agenţiei American Press, vinerea trecută. 

Peter Selznick, de şaizeci şi unu de ani, renunţase la postul 
său de paroh din San Andres de Bridgeport (Connecticut), anul 
trecut pe 27 aprilie, chiar la o zi după ce responsabili ai Bisericii 
catolice i-au intervievat pe doi bărbaţi care afirmau că Selznick 
a abuzat de ei la finele anilor şaptezeci şi începutul anilor 
optzeci, după cum afirma purtătorul de cuvânt al diocezei din 
Bridgeport. 

Preotul era tratat în Institutul Sfântul Matei din Maryland, un 
centru de psihiatrie care tratează clerici care au fost acuzați de 
abuzuri sexuale sau „cu sexualitate confuză”, după cum afirmă 
institutul. 

„Personalul din spital a bătut la uşa lui de mai multe ori şi a 
încercat să intre în cameră, dar ceva bloca uşa, afirmă în 
conferinţa de presă Diane Richardson, purtătoarea de cuvânt a 
Departamentului de Poliţie din comitatul Prince George. Când au 
intrat în cameră, au găsit cadavrul agăţat de una din grinzile 
tavanului”. 

Selznick s-a spânzurat cu unul din cearceafurile patului său, a 
afirmat Richardson, adăugând că trupul său a fost transportat la 
morgă pentru a i se face autopsia. De asemenea, a negat 
zvonurile conform cărora trupul ar fi fost dezbrăcat şi mutilat, 
zvonuri pe care le-a caracterizat ca „nefondate”. În timpul 
conferinţei de presă, câţiva ziarişti au citat „martori oculari” 
care declarau că au văzut acele mutilări. Purtătoarea de cuvânt 
a afirmat că „un infirmier din corpul medical al Comitatului are 
tulburări datorită drogurilor cum ar fi marihuana şi alte 
stupefiante, sub influenţa cărora probabil a făcut aceste 
declaraţii; acest angajat a fost suspendat din funcţie şi oprit de 
la salariu până când îşi va revizui atitudinea”. Acest ziar a avut 


ocazia să îl contacteze pe infirmierul de la care a pornit acest 
zvon dar a refuzat să facă alte declaraţii printr-un simplu „| was 
wrong” (m-am înşelat). 

Episcopul de Bridgeport, William Lopes, a afirmat că a fost 
„profund întristat” de „tragica moarte a lui Selznick, adăugând 
că scandalul care preocupă acum diviziunea nord-americană a 
Bisericii catolice are acum „multiple victime”. 

Părintele Selznick s-a născut la New York în anul 1938, a fost 
hirotonisit în Bridgeport în 1965. A slujit în mai multe parohii din 
Connecticut şi pe o perioadă scurtă în San Juan Vianney şi 
Chiclayo, Peru. 

„Orice persoană, fără excepţie, are valoare şi demnitate în 
faţa lui Dumnezeu şi orice om are nevoie şi merită compasiunea 
noastră”, a afirmat Lopes. „Circumstanţele perturbatoare care 
au însoţit moartea sa nu pot şterge tot binele pe care l-a făcut”, 
a finalizat episcopul. 

Directorul Institutului Sfântul Matei, părintele Canice Conroy, 
a refuzat să facă declaraţii acestui ziar. Părintele Anthony 
Fowler, directorul Noilor Programe ale Institutului, a cerut scuze 
pentru absenţa comentariilor afirmând că părintele Conroy era 
„în stare de şoc”. 


SEDIUL CENTRAL AL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Marţi, 5 aprilie 2005. 23:14 


Declaraţia căzu ca o lovitură de buzdugan. Dicanti şi Pontiero 
au rămas încremeniţi, privindu-l foarte fix pe părintele cu chelie. 

— Pot să mă aşez? 

— Sunt multe scaune goale, îi arătă Paola. Alegeţi-vă unul. 

A făcut un semn asistentului de la departamentul de 
documentare care plecă. 

Fowler a pus pe masă o valijoară de voiaj neagră cu marginile 
roase şi ponosite. Era o valijoară care văzuse multe locuri din 
lume şi care arăta clar câţi kilometri o dusese în cârcă stăpânul 
său. Acesta o deschise şi scoase un dosar voluminos de carton, 
închis la culoare, având colţurile îndoite şi pete de cafea. Il puse 
pe masă şi se aşeză în faţa inspectoarei. Dicanti îl urmărea 
atent, remarcând mişcările sale prudente şi energia emanată de 
ochii săi verzi. Nu ştia de unde a apărut acest preot ciudat, dar 
era foarte hotărâtă să nu se lase dominată, şi mai ales pe 
terenul ei. 

Pontiero a luat un scaun, l-a aşezat invers şi s-a aşezat în 
stânga, cu mâinile la spate. Dicanti îşi propuse să îi spună să nu 
mai imite filmele cu Humphrey Bogart. Subinspectorul văzuse 
Șoimul Maltez”, de vreo trei sute de ori. Intotdeauna se aşeza în 
partea stângă a persoanei pe care o considera suspectă şi fuma 
ameninţător lângă ea ţigară de la ţigară, Pall Mall fără filtru. 

— De acord, părinte. Arătaţi-ne un document care să vă 
demonstreze identitatea. 

Fowler îşi scoase paşaportul din buzunarul interior al hainei şi 
i-l întinse lui Pontiero. Schiţă o grimasă către norul de fum ce 
ieşea din ţigara subinspectorului. 

— Paşaport diplomatic!? Aveţi imunitate, nu? Ce naiba 
sunteţi? O specie de spion? întrebă Pontiero. 

— Sunt angajat al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. 

— Cu ce grad? 


15 n.t.: Film apărut în 1941, regizat de John Huston, în care Humphrey Bogart 
îl interpretează pe detectivul particular Sam Spade. Partenerul acestuia este 
omorât iar el este implicat în vânătoarea periculoasă a unei statuete 
valoroase, în istoria căreia erau implicaţi cavalerii templieri din Malta. 


— Maior. Puteţi să îi spuneţi subinspectorului Pontiero să nu 
mai fumeze lângă mine, vă rog? M-am lăsat de mulţi ani şi nu 
am chef să recidivez. 

— Sunteţi dependent de tutun, maior Fowler? 

— Părinte Fowler, dottora Dicanti. Sunt... în rezervă. 

— Ah, o clipă. De unde ştiţi numele meu sau pe cel al 
inspectoarei? 

Criminalista surâse curioasă şi amuzată. 

— Ei, Maurizio, bănuiesc că părintele Fowler nu este atât de 
„în rezervă” cum spune el. 

Fowler îi întoarse un surâs ceva mai trist. 

— Recent am fost reintegrat în serviciul activ, e adevărat. Şi, 
în mod curios, asta s-a întâmplat datorită preocupărilor mele din 
viaţa civilă. Tăcu şi agită mâna pentru a îndepărta fumul. 

— Ei, bine? Spuneţi-ne cine este şi unde se află acest 
nenorocit care i-a făcut asta cardinalului Sfintei Noastre Biserici, 
pentru ca toţi să putem merge acasă şi să dormim liniştiţi. 

Preotul încă tăcea la fel de impasibil ca şi haina sa. Paola 
bănuia că acel om era prea puternic pentru a fi impresionat de 
spectacolul lui Pontiero. Ridurile sale arătau clar că viaţa îi 
oferise experienţe foarte neplăcute şi că acei ochi văzuseră 
lucruri mai grave decât un poliţist obişnuit şi tutunul lui urât 
mirositor. 

— Ajunge, Maurizio. Şi stinge ţigara. 

Pontiero a aruncat mucul pe jos, supărat. 

— Foarte bine, părinte Fowler, spuse Paola, revizuind pozele 
cu mâinile căci privirea îi era fixată asupra preotului, mi-e clar 
că dumneavoastră veţi da ordinele începând de acum. Ştiţi ceva 
ce eu nu cunosc şi ar trebui să ştiu. Dar vă aflaţi pe terenul meu. 
Dumneavoastră să-mi ziceţi cum rezolvăm lucrurile. 

— Ce spuneţi dacă dumneavoastră aţi începe să elaboraţi un 
profil? 

— Îmi puteţi spune de ce? 

— Pentru că, în acest caz, nu va fi nevoie să elaborăm un 
profil pentru a afla numele asasinului. Pe ăsta vi-l voi spune eu. 
În acest caz va fi nevoie să elaborăm un profil pentru a şti unde 
se află. Şi nu este acelaşi lucru. 

— Este un examen, părinte? Vreţi să vedeţi cât de bună este 
persoana pe care o priviţi? Veţi pune la îndoială capacitatea 
mea deductivă, aşa cum face Boi? 


— Cred, dottora, cred că dumneavoastră sunteţi singura care 
vă puneţi la îndoială. 

Paola a tras adânc aer în piept şi s-a înarmat cu tot 
autocontrolul de care era capabilă pentru a nu tipa, acum când 
Fowler a pus degetul pe rană. Exact în momentul în care simţea 
că nu mai poate, a apărut şeful ei în uşă. A rămas încremenit, 
analizându-l atent pe preot, care la rândul său a făcut acelaşi 
lucru. În final s-au salutat cu o înclinare de cap. 

— Părinte Fowler. 

— Domnule director Boi. 

— M-au anunţat că sosiți într-un mod, să spunem, neobişnuit. 
Nu mai este nevoie să menţionez că prezenţa dumneavoastră 
aici a fost impusă, dar recunosc că ne-ar putea fi utilă, în cazul 
în care sursele mele de informare nu mint. 

— Nu fac asta. 

— Atunci continuaţi, vă rog. 

De când era mică, trăia cu senzaţia că ajungea târziu într-un 
loc unde lucrurile se petrecuseră deja iar senzaţia asta se repeta 
chiar în acel moment. Paola era sătulă ca toată lumea de acolo 
să ştie lucruri pe care ea nu le cunoştea. Îi va cere explicaţii lui 
Boi atunci când va avea ocazia. Pană atunci se hotărî să profite. 

— Domnule director, părintele Fowler aici prezent ne-a 
povestit, lui Pontiero şi mie, că ar cunoaşte identitatea 
asasinului, dar se pare că doreşte, fără niciun motiv, un profil 
psihologic al criminalului înainte de a ne spune numele său. 
Personal, cred că pierdem timp preţios, dar am hotărât să intru 
în joc. 

S-a ridicat cu energie, impresionându-i pe cei trei bărbaţi care 
o priveau surprinşi. S-a apropiat de tabla care ocupa aproape tot 
peretele din spate şi a început să scrie pe ea. 

— Asasinul este un bărbat din rasa albă, cu vârsta cuprinsă 
între treizeci şi opt şi patruzeci şi şase de ani. Este o persoană 
cu o statură medie, puternic şi inteligent. Are studii universitare 
şi uşurinţă pentru învăţarea limbilor străine. Este stângaci, a 
primit o educaţie religioasă severă şi a suferit tulburări sau 
abuzuri în copilăria sa. Este imatur, munca lui îl supune unei 
presiuni care depăşeşte stabilitatea sa psihologică şi afectivă şi 
suferă o mare reprimare sexuală. Probabil că are deja un dosar 
important cu acte de violenţă. Nu este prima, nici a doua oară 
când omoară, şi cu siguranţă nu va fi nici ultima oară. Ne 


detestă profund, atât pe noi, ca poliţişti cât şi pe victimele sale. 
Şi acum, părinte, daţi-i dumneavoastră un nume asasinului, 
spuse  Dicanti, întorcându-se şi aruncând creta în mâna 
preotului. 

Îi cercetă pe ascultătorii săi. Fowler o privea surprins, Pontiero 
admirativ, iar Boi sceptic. Într-un final vorbi preotul. 

— Să fie într-un ceas bun, dottora. Deşi sunt psiholog, nu 
reuşesc să înţeleg cum aţi ajuns la toate aceste concluzii. Aţi 
putea să ne explicaţi puţin? 

— Este doar un profil provizoriu, dar concluziile ar trebui să fie 
destul de apropiate de adevăr. Faptul că este un bărbat alb o 
arată profilul victimelor sale, căci ar fi foarte ciudat ca un asasin 
în serie să ucidă pe cineva dintr-o rasă diferită. Este de statură 
medie pentru că Robayra era un bărbat înalt iar unghiul şi 
direcţia tăieturii de pe gât arată faptul că cineva de aproximativ 
un metru optzeci l-a asasinat prin surprindere. Este evident că 
este puternic; dacă nu, i-ar fi fost imposibil să îl care pe cardinal 
în interiorul bisericii, căci, chiar dacă ar fi folosit un cărucior 
pentru a transporta corpul până la poarta din spate, e o distanţă 
de vreo patruzeci de metri până la capelă. Ilmaturitatea este 
direct proporţională cu tipul asasinului ludic, care dispreţuieşte 
profund victima, pe care o consideră un obiect, şi polițistul, pe 
care îl consideră o fiinţă inferioară. 

Fowler a întrerupt-o, ridicând manierat mâna. 

— Sunt două detalii care mi-au atras în mod special atenţia, 
dottora. În primul rând: dumneavoastră aţi spus că nu este 
prima dată când omoară. Aţi dedus asta din elaborarea 
complicată a asasinatului? 

— Exact, părinte. Acest om are cunoştinţe de bază privind 
modul de operare polițienesc, şi a făcut asta de mai multe ori. 
Experienţa m-a învăţat că prima dată elaborarea asasinatului 
este improvizată şi lasă locul foarte murdar. 

— În al doilea rând, este vorba de ceea ce aţi spus, „munca sa 
îl supune unei presiuni peste stabilitatea sa psihologică şi 
afectivă”. Nu reuşesc să înţeleg de unde aţi dedus asta. 

Dicanti se înroşi apoi şi-a încrucişat braţele. Nu a răspuns. Boi 
profită pentru a interveni. 

— Ah, draga de Paola. Marea sa inteligenţă întotdeauna lasă o 
portiţă deschisă pe unde să intre intuiţia ei feminină, nu-i aşa? 
Părinte, dottora Dicanti ajunge câteodată la nişte concluzii strict 


emoţionale. Nu ştiu de ce. Totuşi, ar avea un mare viitor ca 
scriitoare. 

— Mai mult decât vă daţi seama. Pentru că a ghicit, spuse 
Fowler, ridicându-se în sfârşit şi îndreptându-se spre tabla de 
scris. Doamnă inspectoare, care este numele corect pentru 
profesia dumneavoastră? Profiler'$, nu-i aşa? 

— Da, spune Paola, încă ruşinată. 

— Când v-aţi luat atestatul de profiler? 

— Odată cu terminarea cursului de Criminalistică Judiciară şi 
după un an de studii intensive în Unitatea de Ştiinţe asupra 
Comportamentului de la FBI. Foarte puţini termină cursul în 
totalitate. 

— Aţi putea să ne spuneţi câţi profi/ers calificaţi există în 
lume? 

— În acest moment, douăzeci. Doisprezece în Statele Unite, 
patru în Canada, doi în Germania, unul în Italia şi unul în Austria. 

— Mulţumesc. Acum vă este clar, domnilor? Doar douăzeci de 
persoane din întreaga lume, cu drepturi totale, sunt capabile să 
schiţeze profilul psihologic al unui asasin în serie iar una dintre 
ele se află în această cameră. Şi credeţi-mă, pentru a-l găsi pe 
acest bărbat... 

Se întoarse şi scrise un nume pe tablă, destul de mare, şi cu 
litere groase şi hotărâte: 


VIKTOR KAROSKI 


— ...vVom avea nevoie de cineva care să fie capabil să 
înţeleagă cum îi funcţionează mintea. Aveţi aici numele pe care 
mi l-aţi cerut. Dar înainte de a alerga la telefon pentru a da 
ordine de arestare, daţi-mi voie să vă spun care este povestea 
lui. 


16 n.a.: Criminalist care studiază comportamentul unui criminal încercând să 
afle punctele cheie ce pot ajuta la prinderea acestuia. 


FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA DINTRE 
EDWARD DRESSLER, PSIHIATRU ŞI CARDINALUL 
FRANCIS SHAW 

Boston, 14 mai 1991 


(...)Eminenţă, avem de-a face cu siguranţă cu un incorigibil 
din naştere. După cum îmi spuneţi, este a cincisprezecea oară 
când este desemnat altei parohii. Testele făcute pe parcursul 
celor două săptămâni ne confirmă faptul că nu putem să riscăm 
permițându-i să convieţuiască din nou în preajma copiilor fără 
ca aceştia să fie puşi în pericol. (...)Nu mă îndoiesc de 
capacitatea sa de a se controla. (...)Nu ne putem permite luxul 
de a-l ţine într-o parohie. E mai bine să prevenim lucrurile 
înainte de a ne scăpa de sub control. lar în caz contrar eu nu mă 
fac responsabil. Recomand o perioadă de spitalizare de cel puţin 
şase luni în Institutul Sfântul Matei. 


Boston, 4 august 1993 


(...)Am încercat a treia oară cu el (Karoski) (...)Trebuie să vă 
spun că „schimbarea de aer”, cum aţi numit-o dumneavoastră, 
nu l-a ajutat cu absolut nimic, dimpotrivă. Işi pierde controlul şi 
mai des şi identific manifestări schizofrenice în comportamentul 
său. Este posibil ca într-un anumit moment să îşi piardă 
controlul şi să devină altă persoană. Eminenţă, dumneavoastră 
cunoaşteţi devotamentul meu faţă de Biserică, şi înţeleg că este 
o lipsă teribilă de preoţi, dar să coborâm într-atât ştacheta! 
(...)35 mi-au trecut prin mână deja, Eminenţă, iar la unii dintre 
ei am văzut că sunt posibilităţi de recuperare independentă (...) 
în mod sigur, Karoski nu se află printre aceştia. Sfinţia voastră, 
de foarte puţine ori aţi urmat sfatul meu. Dacă de data asta o 
veţi face, vă rog: convingeţi-l pe Karoski să se întoarcă la 
Sfântul Matei. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Miercuri, 6 aprilie 2005. 00:03 


Paola a luat loc, pregătindu-se să asculte povestea părintelui 
Fowler. 

— Totul a început, cel puţin pentru mine, în 1995. Pe acea 
vreme, după retragerea mea din Forţele Aeriene, m-am pus la 
dispoziţia episcopului meu. Acesta a dorit să profite de diploma 
mea în psihologie trimiţându-mă la Institutul Sfântul Matei. Aţi 
auzit de el? 

Toţi au negat din cap. 

— Nu mă mir. Scopul acestei instituţii este un mister pentru 
majoritatea opiniei publice nord-americane. Oficial, este un 
centru de spitalizare pentru preoţi şi călugăriţe cu „probleme”, 
situat în Silver Spring, în statul Maryland. Realitatea este că 
nouăzeci şi cinci la sută din pacienţii săi au un trecut plin de 
abuzuri sexuale asupra minorilor sau consum de droguri. 
Camerele acestui edificiu sunt foarte luxoase: treizeci şi cinci de 
camere pentru pacienţi, nouă pentru personalul medical 
(aproape toţi interni), un teren de tenis, două piste de alergare, 
o piscină, o sală de recreare cu biliard... 

— Pare mai mult un loc de relaxare decât un institut de 
psihiatrie, interveni Pontiero. 

— Ei, acest loc este un mister, dar la mai multe nivele. Este 
un mister pentru cei de afară şi este un mister şi pentru interni, 
care la început l-au văzut ca pe un spaţiu unde se puteau 
retrage câteva luni, unde se puteau odihni, pentru ca puţin câte 
puţin să descopere ceva diferit. Dumneavoastră ştiţi ce 
probleme au fost în ţara mea cu anumiţi preoţi catolici în ultimii 
ani. Opinia publică nu ar vedea cu ochi buni ca nişte persoane, 
care au fost acuzate de abuzuri sexuale asupra minorilor, să îşi 
petreacă o vacanţă plătită într-un hotel de lux. 

— Şi asta făceau? întrebă Pontiero, care părea foarte afectat 
de acest subiect. Paola îl înţelegea, căci subinspectorul avea doi 
copii de treisprezece şi paisprezece ani. 

— Nu. Voi încerca să vă rezum experienţa mea de acolo cât 
mai pe scurt. Când am ajuns, am descoperit un loc profund laic. 
Nu părea o instituţie religioasă. Nu existau crucifixe pe pereţi, 


nimeni nu purta haine monahale sau sutane. Am dormit multe 
nopţi sub cerul liber, în cort sau în afara lui dar niciodată nu mi- 
am pus deoparte gulerul de preot. Dar acolo toată lumea făcea 
ce poftea, se intra şi se ieşea în voie. Lipsa de credinţă şi de 
control erau evidente. 

— Şi nu aţi informat pe nimeni? a întrebat Dicanti. 

— Cum să nu! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scriu o 
scrisoare episcopului diocezei. M-au acuzat că sunt destul de 
influenţat de timpurile petrecute în armată, de „rigiditatea 
mediului militar”. M-au sfătuit să fiu mai „permisiv”. A fost o 
perioadă complexă pentru mine, căci cariera mea în Forţele 
Aeriene suferise unele „fluctuaţii”. Nu vreau să vorbesc despre 
asta pentru că nu priveşte acest caz. Este suficient să vă spun 
că nu voiam să îmi crească şi mai mult faima de a fi 
intransigent. 

— Nu trebuie să vă justificaţi. _ 

— Ştiu, dar încă mă mai urmăreşte conştiinţa. In acel loc nu 
se vindecau mintea şi sufletul, ci pur şi simplu se „zgândărea” 
puţin ceea ce pacientul dorea să ascundă. Se întâmpla exact 
contrariul a ceea ce dorea dioceza să se întâmple. 

— Nu înţeleg, spuse Pontiero. 

— Nici eu, spuse Boi. 

— Este complicat. Pentru început, singurul psihiatru autorizat 
care exista în echipa principală era părintele Conroy, directorul 
Institutului din acele vremuri. Restul nu avea nicio calificare cu 
studii superioare, în afară de şcoala de infirmiere sau vreo 
diplomă tehnică. Şi îşi permiteau luxul de a face evaluări 
psihiatrice! 

— Minunat, se miră Dicanti. 

— Exact. Cea mai bună garanţie pentru a fi admis în cadrul 
personalului din Institut era să fii membru Dignity, o asociaţie 
care promovează sacerdoţiul pentru femei şi libertatea sexuală 
pentru preoţii bărbaţi. Deşi personal nu sunt de acord cu 
principiile acestei asociaţii, nu este treaba mea să îi judec. Dar 
ceea ce pot să judec este calitatea profesională a personalului, 
iar aceasta era foarte, foarte slabă. 

— Nu văd unde ajungem cu toate astea, spuse Pontiero, 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Mai lăsaţi-mă cinci minute şi veţi vedea. După cum vă 
spuneam părintele Conroy era bun prieten cu Dignity şi liberal în 


viaţa lui privată, a condus Sfântul Matei într-un mod absolut 
nesănătos. Ajungeau preoţi cinstiţi cărora li se aducea o 
acuzaţie nefondată (au existat cazuri) şi datorită lui Conroy 
abandonau preoţia, care era lumina vieților lor. Multora le 
spunea să nu lupte împotriva naturii lor şi să îşi trăiască viaţa. 
Se considera a fi un succes atunci când un preot se laiciza şi 
începea o relaţie homosexuală. 

— Şi asta este o problemă? întrebă Dicanti. 

— Nu, nu este atât timp cât persoana asta îşi doreşte sau are 
nevoie. Dar doctorului Conroy nu îi păsa deloc de nevoile 
pacientului. Întâi îşi stabilea obiectivul apoi îl aplica persoanei, 
fără a o cunoaşte înainte. Se juca de-a Dumnezeu cu sufletele şi 
minţile acelor bărbaţi şi femei, unii dintre ei cu probleme grave. 
Şi totul era sărbătorit cu un bun whisky single malt. Foarte bine 
sărbătorit. 

— Doamne Dumnezeule, spuse Pontiero, scandalizat. 

— Credeţi-mă, El nu se afla acolo, subinspectore. Dar nu 
acesta este cel mai grav lucru. Datorită unor mari greşeli de 
selecţie a candidaţilor, în anii şaptezeci şi optzeci au fost admişi 
la seminariile catolice mulţi tineri care nu erau apți să conducă 
suflete. Nu erau apți nici să se conducă pe ei înşişi. Acesta este 
un adevăr. În timp, mulţi dintre aceşti tineri îmbrăcau sutana. 
Au murdărit numele Bisericii catolice şi, ceea ce este şi mai rău, 
multor copii şi tineri. Mulţi preoţi acuzaţi de abuz sexual, 
vinovaţi, nu au mers la închisoare. Li se trecea cu vederea; erau 
mutaţi dintr-o parohie în alta. lar unii sfârşeau la Saint 
Matthew.!” Odată ajunşi acolo erau îndrumați spre viaţa civilă. 
Dar din păcate, mulţi dintre ei se întorceau la preoţie când ar fi 
trebuit să fie după gratii. Spuneţi-mi, dottora Dicanti, ce 
posibilitate există pentru reabilitarea unui asasin în serie? 

— Absolut niciuna. O dată depăşită linia, nu mai rămâne nimic 
de făcut. 

— Păi cam asta se întâmplă şi cu un pedofil compulsiv. Din 
păcate, în acest domeniu nu există această binecuvântată 
siguranţă pe care o aveţi dumneavoastră. Ştiţi că aveţi de-a 
face cu o bestie pe care trebuie să o vânaţi şi să o închideţi. Dar 


1 n.a.: Cifrele reale: între 1993 şi 2003 Institutul Sfântul Matei a primit 500 
de preoţi şi călugăriţe, din care 44 au fost diagnosticaţi ca pedofili, 185 
efebofili, 142 compulsivi şi 165 cu tulburări de sexualitate neintegrată 
(dificultate în a integra sexualitatea în propria personalitate). 


este mult mai dificil pentru terapeutul care consultă un pedofil 
să ştie dacă acesta a depăşit limitele definitiv sau nu. O singură 
dată a fost un caz în care nu am avut niciodată nici cea mai 
mică îndoială. Şi a fost un caz în care, pe lângă pedofilie, mai 
era ceva. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc: Viktor Karoski. Asasinul nostru. 

— Chiar el. 

Boi îşi drese glasul înainte de a interveni. Un obicei enervant 
pe care îl repeta mereu. 

— Părinte Fowler, sunteţi atât de amabil să ne explicaţi cum 
sunteţi atât de sigur că el este cel care l-a făcut bucăţi pe 
Robayra şi pe Portini? 

— Cum să nu. Karoski a ajuns la Institut în august 1994. 
Fusese mutat la mai multe parohii pentru că superiorul său 
evitase problema în toate cazurile. Peste tot se făceau plângeri, 
unele mai grave decât altele, deşi niciuna de o violenţă 
extremă. Conform denunţurilor depuse credem că în total a 
abuzat de optzeci şi nouă de copii, deşi s-ar putea să fie mai 
mulţi. 

— La naiba! 

— Dumneavoastră aţi spus, Pontiero. Veţi vedea, sursa 
problemelor lui Karoski este în copilărie. S-a născut în Katowice, 
în Polonia, în 1961, acolo... 

— Un moment, părinte. Acum are patruzeci şi patru de ani? 

— Exact, dottora. Are un metru şaptezeci şi opt şi are o 
greutate în jur de optzeci şi cinci de kilograme. Are o constituţie 
puternică iar testul lui de inteligenţă arăta un coeficient între o 
sută zece şi o sută douăzeci şi cinci, la momentul respectiv. În 
total a făcut şapte teste la Institut. Îl distrau. 

— Este mare! 

— Dottora, dumneavoastră sunteţi psihiatră, în timp ce eu am 
studiat psihologie şi nu am fost un elev prea strălucit. Studiile lui 
Fowler, cele mai perspicace referitoare la psihopatii, au apărut 
destul de târziu pentru ca eu să am ocazia să citesc bibliografie 
despre acest subiect, aşa că spuneţi-mi: este adevărat că 
asasinii în serie sunt foarte inteligenţi? 

Paola îşi permise să surâdă ironic şi să îl privească pe 
Pontiero, care se strâmbă la ea. 

— Cred ca subinspectorul are un răspuns mai contondent la 
această întrebare. 


— Ispettora spune mereu: Lecter nu există iar Jodie Foster ar 
trebui să fie preocupată doar de dramele epocii. 

Toţi au râs. Nu din cauza glumei ci pentru a mai atenua puţin 
tensiunea acumulată. 

— Mulţumesc, Pontiero. Părinte, modelul de superpsihopat 
este un mit creat de filmele şi de romanele lui Thomas Harris. În 
viaţa reală nu ar putea să existe o astfel de persoană. Au existat 
asasini recidivişti cu un coeficient mare iar alţii cu unul mai 
scăzut. Marea diferenţă între cei doi este că cei care au 
coeficientul ridicat obişnuiesc să acţioneze mai mult timp pentru 
că sunt mai precauţi. Ceea ce într-adevăr le este recunoscut 
unanim la nivel academic este marea abilitate pentru a executa 
moartea. 

— Şi la nivel neacademic, dottora? 

— La nivel neacademic, părinte, recunosc că unii dintre aceşti 
nemernici sunt mai deştepţi decât dracul. Nu inteligenţi, ci isteţi. 
Şi mai sunt unii, puţini, care au un coeficient ridicat, o abilitate 
înnăscută pentru această sarcină demnă de dispreţ şi pentru 
disimulare. Şi într-un caz şi în celălalt, aceste trei caracteristici 
s-au reunit într-o persoană care avea o cultură vastă. Mă refer la 
Ted Bundy. 

— Cazul lui este celebru în ţara mea. A strangulat şi a 
sodomizat cu cricul maşinii sale în jur de treizeci de femei. 

— Treizeci şi şase, părinte. Din ce ştim, îl corectă Paola care 
îşi amintea foarte bine cazul Bundy, pentru că era materie 
obligatorie de studiu la Quantico. 

Fowler confirmă trist. 

— După cum vă spuneam, dottora, Viktor Karoski a venit pe 
lume în 1961 în Katowice, în mod ironic la câţiva kilometri de 
locul unde s-a născut Papa Wojtyla. În 1969, familia Karoski, 
compusă din el, părinţii săi şi doi fraţi, s-a mutat în Statele 
Unite. Tatăl său a găsit de lucru într-o fabrică General Motors din 
Detroit, şi conform tuturor registrelor era un bun muncitor, deşi 
foarte irascibil. In 1972 a avut loc o remaniere datorită crizei de 
petrol şi tatăl lui Karoski a fost primul care a zburat în stradă. În 
acel moment tatăl obținuse cetăţenia americană aşa că se 
instală în apartamentul mic unde trăia toată familia şi începu să 
îşi bea îndemnizaţia şi ajutorul de şomaj. Şi-a făcut foarte 
conştiincios treaba, foarte conştiincios. S-a transformat în alt om 
şi a început să abuzeze sexual de Viktor şi de fratele său mai 


mare, care se numea Beria şi într-o zi a plecat pur şi simplu de 
acasă, la paisprezece ani. 

— Karoski v-a povestit toate astea? spuse Paola, intrigată şi 
uimită în acelaşi timp. 

— Numai după intense terapii prin regresie. Când a venit la 
centru, versiunea lui era că s-a născut într-o familie catolică 
model. 

Paola, care nota totul cu scrisul ei mic de funcţionară, îşi trecu 
mâinile peste ochi, încercând să alunge oboseala înainte de a 
vorbi. 

— Ceea ce ne povestiţi, părinte Fowler, se potriveşte perfect 
cu indicii comuni din psihopatia primară: fascinația personală, 
absenţa gândirii raţionale, puţină încredere, minciuni şi lipsa 
remuşcărilor. Bătăile paternale şi consumul permanent de alcool 
s-au observat la progenituri în mai mult de şaptezeci şi patru la 
sută dintre psihopaţii violenţi cunoscuţi.!€ 

— Aceasta este cauza probabilă? întrebă Fowler. 

— Mai mult un factor determinant printre altele. Pot să vă dau 
exemplu mii de cazuri de persoane care au crescut în cămine 
destrămate mult mai rău decât cel pe care îl descrieţi şi au 
reuşit să aibă o maturitate destul de normală. 

— Aşteptaţi, /ispettora. De-abia aţi atins oceanul. Karoski ne-a 
povestit cum fratele lui cel mic a murit de meningită în 1974, 
fără să îi pese prea mult cuiva. M-a surprins frivolitatea cu care 
a povestit acest episod. La două luni de la moartea celui mic 
tatăl său a dispărut în mod misterios. Viktor a spus că nu a avut 
nimic de-a face cu asta deşi noi nu credem acelaşi lucru, căci el 
avea deja treisprezece ani. Şi ştim că în acea perioadă începuse 
să tortureze animale mici. Dar cel mai rău pentru el a fost să 
rămână pe mâna unei mame dominatoare, obsedată de religie, 
care ajungea să îl îmbrace în fată ca să se „joace împreună”. Se 
pare că îl atingea pe sub fustă şi îi spunea că o să îi taie „ouăle” 
pentru ca deghizarea să fie totală. Rezultatul: Karoski încă mai 
făcea pipi în pat la cincisprezece ani. Purta vechituri, haine 
demodate sau rupte, pentru că erau săraci. Se râdea de el la 
institut şi era foarte singur. Într-o zi un coleg a făcut un 
comentariu nefericit pe seama gătelii lui atunci când Karoski a 
trecut pe lângă el. Acesta, înfuriat, l-a lovit de mai multe ori 


18 n.a.: Acum se cunosc 191 de asasini în serie, bărbaţi şi 39 de femei. 


peste faţă cu o carte groasă. Copilul purta ochelari iar sticla i-a 
intrat în ochi. A rămas orb pentru toată viaţa. 

— Ochii... la fel ca şi cadavrele. Aceasta a fost prima lui crimă 
violentă. 

— Cel puţin din câte ştim. Viktor a fost trimis la o şcoală de 
corecție din Boston iar ultimul lucru pe care i l-a spus mama sa 
înainte de a se despărţi de el a fost: „Mai bine te avortam”. La 
câteva luni s-a sinucis. 

Toţi au păstrat liniştea; erau îngroziţi. Nu mai era nevoie să se 
spună nimic. 

— Karoski a rămas la şcoala de corecție până la sfârşitul lui 
1979. Nu avem nicio informaţie despre acest an, dar în 1980 a 
fost admis la un seminar din Baltimore. Dosarul lui de admitere 
la seminar arată că antecedentele erau şterse şi că provenea 
dintr-o familie de tradiţie catolică. Atunci avea nouăsprezece ani 
şi părea că îşi revenise. Nu ştim aproape nimic despre şederea 
lui la seminar, ştim doar că studia până leşina şi că era profund 
dezgustat de atmosfera homosexuală practicată deschis în 
instituţie.!* Conroy susţinea teoria conform căreia Karoski era un 
homosexual reprimat care îşi nega adevărata natură, dar lucrul 
acesta nu este adevărat. Karoski nu este nici homosexual, nici 
heterosexual, nu are o orientare definită. Sexul nu este integrat 
în personalitatea lui, ceea ce din punctul meu de vedere a 
cauzat grave daune psihicului său. 

— Explicaţi-ne, părinte, i-a cerut Pontiero. 

— Sigur că da. Eu sunt preot şi am hotărât să fiu celibatar. 
Asta nu înseamnă că nu sunt atras de doctora Dicanti, prezentă 
aici, spuse Fowler arătând spre Paola, care nu s-a putut abţine 
să nu se înroşească. Totuşi, eu ştiu că sunt heterosexual, dar 
aleg  castitatea. Astfel, mi-am integrat sexualitatea în 
personalitate, deşi nu într-o formă practică. Cazul lui Karoski 
este foarte diferit. Traumele profunde din copilărie şi 
adolescenţă au provocat o sciziune în psihicul său. Ceea ce 
Karoski a refuzat total a fost natura sa sexuală şi violentă. Se 
urăşte şi se iubeşte profund pe el însuşi, ambele în acelaşi timp. 
19 n.a.: Seminarul Sfânta Maria din Baltimore era numit în anii 80 Palatul Roz 
datorită libertăţii cu care se acceptau practicile homosexuale între 
seminarişti. Conform părintelui John Despard, „cât am stat eu la Sfânta Maria 
puteau să fie doi bărbaţi împreună la duş iar toată lumea să ştie, nu era nicio 


problemă. In timpul nopţii se închideau şi se deschideau continuu uşile pe 
coridoare...” 


Acestea s-au transformat în accese de violenţă, schizofrenie, şi 
într-un final în abuzul minorilor, repetând abuzurile tatălui său. 
În 1986, în primul său an ca preot,” Karoski are primul incident 
cu un minor. Era un băiat de paisprezece ani pe care doar l-a 
sărutat şi l-a atins, nimic mai mult. Credem că nu au fost 
consimţite de către minor. În orice caz, nu există nicio 
confirmare oficială cum că acest episod a ajuns la urechile 
episcopului, pentru că într-un final Karoski a fost hirotonit preot. 
De atunci are o obsesie nesănătoasă în ceea ce priveşte 
mâinile. Şi le spăla între treizeci şi patruzeci de ori pe zi şi avea 
grijă de ele într-un mod deosebit. 

Pontiero căută în sutele de poze macabre expuse pe masă 
până când a găsit-o pe cea pe care o căuta şi i-a aruncat-o lui 
Fowler. Acesta a apucat-o cu degetele din zbor, fără a face 
vreun efort. Paola admiră în secret eleganța mişcării sale. 

— Două mâini, tăiate şi spălate, aşezate pe o pânză albă. 
Pânza albă simbolizează în Biserică respectul şi supunerea. 
Există multiple referiri la ea în Noul Testament. După cum ştiţi, 
lisus a fost acoperit în mormânt cu o pânză albă. 

— Acum nu mai este atât de albă, glumi Boi.2! 

— Domnule director, sunt convins că v-ar plăcea să cercetaţi 
giulgiul din discuţie, afirmă Pontiero. 

— Să nu aveţi nicio îndoială. Continuaţi, Fowler. 

— Mâinile preotului sunt sfinte. Cu ele administrează Sfintele 
Taine. Acest lucru a rămas imprimat în capul lui Karoski, după 
cum veţi vedea mai departe. În 1987 a lucrat într-un colegiu din 
Pittsburg, unde au avut loc primele abuzuri. Victimele sale erau 
băieţi între opt şi unsprezece ani. Nu există dovezi pentru o 
relaţie adultă consimţită, homosexuală sau heterosexuală. 
Atunci când plângerile au început să ajungă la superiorii săi, 
aceştia nu au făcut nimic la început. Apoi l-au mutat din parohie 


2 n.a.: Seminarul consta, în mod obişnuit, în şase cursuri, din care al 
şaptelea, sau anul pastoral, este un an de practică în diferite locuri unde 
seminaristul poate să ajute, fie o parohie, un spital sau o instituţie creştină. 

21 n.a.: Directorul Boi face referire la Giulgiul din Torino. Tradiţia creştină 
spune că este giulgiul în care a fost învelit lisus Hristos şi pe care a rămas 
imprimată, într-un mod miraculos, imaginea sa. Numeroase investigaţii nu au 
reuşit să aducă dovezi concludente afirmative sau negative. Biserica nu şi-a 
declarat oficial poziţia în legătură cu Giulgiul din Torino, iar în mod oficial a 
afirmat că este „un subiect care depinde în totalitate de credinţa şi 
interpretarea fiecărui creştin”. 


în parohie. Curând s-a făcut o plângere pentru agresiunea unui 
enoriaş, pe care l-a lovit în faţă dar fără consecinţe majore... şi 
într-un final, a ajuns la Institut. 

— Credeţi că dacă l-aţi fi ajutat mai înainte ar fi fost diferit? 

Fowler făcu un gest crispând mâinile şi având tot corpul 
tensionat. 

— Stimate subinspector, nu îl ajutam nici mai mult nici mai 
puţin. Singurul lucru pe care am reuşit să îl facem a fost să 
scoatem asasinul la iveală. Apoi să îl scăpăm. 

— A fost atât de grav? 

— Mai rău. Atunci când a venit la Institut era un om copleşit 
atât de dorinţele sale incontrolabile cât şi de răbufniri violente. 
Avea remuşcări pentru acţiunile sale deşi le nega în mod 
repetat. Pur şi simplu nu era capabil să se controleze. Dar pe 
măsură ce trecea timpul, datorită terapiilor greşite, datorită 
contactului cu pleava preoţimii care se aduna la Sfântul Matei, 
Karoski s-a transformat în ceva mult mai rău. A devenit rece, 
ironic. Şi-a pierdut conştiinţa. Veţi vedea că îşi blocase amintirile 
cele mai dureroase din copilărie. Astfel, a devenit doar un 
homosexual. Dar în urma dezastruoaselor terapii prin regresie... 

— De ce dezastruoase? 

— Ar fi mers mai bine dacă obiectivul ar fi fost să aducă 
liniştea în mintea pacientului. Dar tare mă tem că doctorul 
Conroy simţea o curiozitate bolnăvicioasă pentru cazul lui 
Karoski, până la extreme imorale. În astfel de cazuri, ceea ce 
face hipnotizatorul este să încerce să implanteze într-un mod 
artificial amintiri pozitive în memoria pacientului, 
recomandându-i să uite întâmplările urâte. Conroy a interzis 
această procedură. Nu numai că i-a amintit lui Karoski 
întâmplările din copilărie, dar l-a şi obligat să asculte casetele 
pe care, cu voce falsă, îi cerea mamei sale să îl lase în pace. 

— Ce fel de monstru conducea locul ăla? se îngrozi Paola. 

— Conroy era convins că pacientul trebuia să se accepte pe el 
însuşi. El spunea că asta era singura soluţie. Trebuia să 
recunoască faptul că a avut o copilărie grea şi că era 
homosexual. După cum v-am spus înainte, se făcuse un 
diagnostic anterior şi apoi au încercat să i-l bage pe gât lui 
Karoski. Şi pe deasupra, l-a supus pe Karoski unui cocktail de 
hormoni, unii dintre ei experimentali, cum ar fi o variantă pentru 
anticoncepţionalul  Depo-Covetan. Cu acest medicament, 


injectat în doze anormale, Conroy reducea nivelul impulsului 
sexual al lui Karoski, dar îi accentua agresivitatea. Terapia se 
întindea din ce în ce mai mult şi nu avea rezultate pozitive. Erau 
perioade când era mai liniştit, pur şi simplu, iar Conroy le 
interpreta ca fiind succese ale terapiei sale. In final a avut loc o 
castrare chimică. Karoski este incapabil să aibă o erecţie iar 
această frustrare îl distrugea. 

— Când aţi intrat dumneavoastră în contact cu el prima dată? 
_ — Când am ajuns la Institut, în 1995. Am vorbit mult cu el. 
Intre noi s-a stabilit o relaţie de o oarecare încredere, dar mai 
târziu s-a dus pe copcă, după cum veţi vedea. Dar nu vreau să 
insist. La cincisprezece zile de la sosirea sa în Institut i s-a 
recomandat o pletismografie a penisului. Este vorba de un test 
în care penisul este conectat la un aparat prin intermediul unor 
electrozi. Acest aparat măsoară răspunsul sexual la anumiţi 
stimuli. 

— Cunosc acest test, spuse Paola, la fel ca cel care spune că a 
auzit vorbindu-se despre virusul Ebola. 

— Veţi vedea... că nu i-a plăcut deloc. Pe parcursul testului i- 
au arătat imagini teribile, extreme. 

— Cum adică extreme? 

— De pedofilie. 

— La naiba. 

— Karoski a reacţionat violent şi l-a rănit grav pe specialistul 
care se ocupa de maşină. Supraveghetorii au reuşit să îl 
oprească pentru că altfel l-ar fi omorât. Conroy ar fi trebuit să 
recunoască încă de la acest episod că nu era în măsură să îl 
trateze şi ar fi trebuit să îl trimită la un spital de boli mentale. 
Dar nu a făcut-o. A angajat doi supraveghetori puternici care să 
nu îl scape din ochi şi a început să îl supună terapiei prin 
regresie. Măsurile acestea au coincis cu sosirea mea la institut. 
Odată cu trecerea timpului, Karoski se retrăgea în sine. 
Răbufnirile lui de mânie dispăreau. Conroy le considera ca pe 
nişte îmbunătăţiri în personalitatea lui. Era foarte bine păzit. Dar 
într-o noapte Karoski a forţat încuietoarea camerei sale (care de 
obicei, pentru a preveni orice, se închidea pe dinafară la 
anumite ore) şi i-a retezat mâinile unui preot care dormea în 
aceeaşi aripă. A spus tuturor că acel preot era un bărbat necurat 
şi că el văzuse cum îl atingea pe alt preot într-un mod 
„păcătos”. In timp ce supraveghetorii alergau spre camera de 


unde se auzeau urletele preotului, Karoski îşi spăla mâinile sub 
robinetul duşului. 

— Acelaşi modus operandi. Cred, părinte Fowler, că nu avem 
nicio îndoială, spuse Paola. 

— Spre surprinderea şi disperarea mea, Conroy nu a denunţat 
acest incident la poliţie. Preotul mutilat a primit o indemnizaţie 
iar nişte medici din California au reuşit să îi implanteze mâinile 
la loc, deşi cu o mobilitate mult mai redusă. Şi între timp, 
Conroy a cerut să se întărească securitatea şi a construit o chilie 
de detenţie de 3 metri pe 3. Aici a fost izolat Karoski până când 
a fugit din Institut. Şedinţe după şedinţe, terapie de grup după 
terapie de grup, Conroy continua în greşeală iar Karoski se 
transforma în monstrul care este acum. Eu am scris mai multe 
scrisori cardinalului, explicându-i problema. Nu am primit 
răspuns. In 1999, Karoski a scăpat din celulă şi a comis primul 
său asasinat din câte se cunosc: părintele Peter Selznick. 

— Am auzit vorbindu-se despre el aici. Se spunea că s-ar fi 
sinucis. 

— Ei bine, nu era adevărat. Karoski a scăpat din celulă forțând 
încuietoarea cu un pix şi a folosit o bucată de metal pe care o 
ascuţise în celula sa pentru a-i smulge limba şi buzele lui 
Selznick. l-a smuls şi penisul şi l-a obligat să îl muşte. A murit în 
trei sferturi de oră şi nimeni nu şi-a dat seama până în 
dimineaţa următoare. 

— Ce a spus Conroy? 

— Oficial a definit episodul ca fiind „în contratimp”. A reuşit să 
îl muşamalizeze şi să îi constrângă pe şerif şi pe judecătorul 
comitatului să emită un verdict de sinucidere. 

— Şi au fost de acord cu asta? Atâta tot? spuse Pontiero. 

— Amândoi erau catolici. Conroy i-a manipulat pe amândoi 
apelând la datoria lor ca buni creştini de a proteja Biserica. Dar, 
deşi nu vroia să recunoască, şeful meu era foarte speriat. Îşi 
dădea seama că mintea lui Karoski îi scăpa de sub control, ca şi 
cum zi de zi şi-ar fi întărit propria sa voinţă. Totuşi, a refuzat de 
mai multe ori să denunțe faptele unei instanţe superioare, de 
frică, bineînţeles, să nu piardă custodia Institutului. Eu am scris 
mai multe scrisori la episcopie dar nu m-a ascultat nimeni. Am 
vorbit şi cu pacientul, Karoski, dar nu am descoperit în el nici 
urmă de remuşcare şi mi-am dat seama în sfârşit că era alt om. 
Atunci s-a rupt orice legătură între noi. A fost ultima dată când 


am vorbit cu el. Sincer, bestia aia închisă în chilie mă înfricoşa. 
lar Karoski continua să stea în Institut. S-au pus camere de luat 
vederi. S-a angajat mai mult personal. Până când, într-o noapte 
de iunie în 2000, a dispărut. Şi gata. 

— Şi Conroy? Cum a reacţionat? 

— Era traumatizat. S-a pus şi mai mult pe băutură. După trei 
săptămâni i-a explodat ficatul şi a murit. Ce păcat. 

— Nu exageraţi, spuse Pontiero. 

— Mai bine să trecem mai departe. Am fost însărcinat să 
conduc temporar instituţia până la găsirea unui înlocuitor 
potrivit. Arhidioceza nu avea încredere în mine, presupun că din 
cauză că mă plângeam mereu de superiorul meu. Nu am condus 
nici măcar o lună institutul, dar am profitat cât am putut. Am 
restructurat personalul cât de repede am putut, angajând 
persoane bine pregătite şi am redactat alte programe pentru 
pacienţi. Multe din aceste schimbări nu s-au mai pus în practică, 
dar altele da, aşa încât a meritat efortul. Am trimis un raport 
concis, unei cunoştinţe mai vechi din VICAP?, care se numeşte 
Kelly Sanders. S-a dovedit a fi preocupat de profilul suspectului 
şi de crima nepedepsită a părintelui Selznick şi a dispus 
prinderea lui Karoski. Nimic. 

— Pur şi simplu, a dispărut? 

Paola era uimită. 

— A dispărut fără urmă. În 2001 s-a crezut că a reapărut, 
pentru că avusese loc o crimă cu mutilare parţială în Albany. 
Dar n-a fost el. Mulţi au zis că a murit, dar din fericire, i-au băgat 
profilul în calculator. Eu, între timp, am găsit un post la o 
cantină de binefacere din Harlemul hispanic, în New York. Am 
lucrat acolo până ieri. Un şef mai vechi m-a rechemat în 
serviciu, aşa că presupun că sunt din nou un preot militar. Mi s-a 
spus că existau indicii care arătau întoarcerea lui Karoski după 
tot acest timp. Şi iată-mă. Vă aduc un portofoliu cu 
documentaţia cea mai potrivită pe care am adunat-o despre 
Karoski în cei cinci ani în care am lucrat cu el, spuse Fowler, 
întinzând dosarul cu o grosime mai mare de paisprezece 
centimetri. Există e-mailuri referitoare la hormonul despre care 


2 n.a.: VICAP sunt inițialele în engleză ale Programului de Capturare a 
Criminalilor Violenţi, o unitate a FBI care se ocupă cu delincvenţii cei mai 
periculoşi. 


v-am spus, transcrieri ale şedinţelor sale, un articol dintr-un ziar 
unde este el menţionat, scrisori ale psihiatrilor, rapoarte... 

Paola întinse mâna peste masă ca să ia muntele de hârtie şi 
nici nu l-a deschis bine că a simţit o nelinişte puternică. Pe 
prima pagină, prinsă cu o agrafă, se afla o poză a lui Karoski. 
Pielea îi era albicioasă, părul şaten şi drept, ochii gri. Odată cu 
trecerea anilor pe care îi petrecuse investigând aceste carcase 
lipsite de suflet ale asasinilor în serie, începuse să recunoască 
această privire goală din străfundul ochilor acestor prădători 
care omoară cu aceeaşi uşurinţă cu care mănâncă. Există un 
singur lucru care seamănă vag cu această privire, este vorba 
despre ochii rechinilor albi. Privesc fără să vadă, într-un fel unic 
şi înspăimântător. 

Şi iat-o, reprezentată deplin în pupilele părintelui Karoski. 

— Impresionează, nu-i aşa? spuse Fowler studiind privirea 
Paolei. Bărbatul acesta are ceva anume în gesturile şi 
înfăţişarea sa. Ceva nedefinit. La o simplă privire poate trece 
neobservat, dar când toată personalitatea lui este, să zicem, 
aprinsă... este teribil. 

— Şi captivant, nu-i aşa părinte? 

— Da. 

Dicanti le-a dat poza lui Pontiero şi Boi, care s-au aplecat în 
acelaşi timp peste ea pentru a examina chipul asasinului. 

— Ce vă sperie mai tare, părinte, pericolul fizic sau să îl priviţi 
pe acel om direct în ochi şi să vă simţiţi cercetat, gol, ca şi cum 
el ar fi fost membrul unei rase superioare care a distrus toate 
convențiile noastre? 

Fowler o contempla cu gura căscată. 

— Presupun, dottora, că dumneavoastră cunoaşteţi deja 
răspuns ul. 

— De-a lungul carierei mele am avut ocazia să întâlnesc trei 
asasini în serie. Toţi trei mi-au produs această senzaţie pe care 
tocmai v-am descris-o şi multe altele pe care noi doi le-am 
simţit. Dar era o impresie greşită. Nu trebuie să uităm un lucru, 
părinte. Aceste persoane sunt deviate, nu profeţi. Gunoi uman. 
Nu merită niciun strop de compasiune. 


Raport referitor la hormonul progesteron sintetic 
1.789 (depot - gestagen injectabil) 

Nume comercial: Depo-Covetan. 

Clasificarea raportului: Confidenţial - Cifrat. 


For: Marcus.BietfhoferQbeltzer-hogan.com 


From: Lorna.BerrQbelzer-hogan.com 

CC: filesysQbelzer-hogan.com 

Subject: CONFIDENTIAL - Raport 445 despre HPS 1.789 
Date: 17 martie 1997. 11:43 

Attachment: Inf#45_HPSI789.pdf 


Dragă Marcus: 

Îţi trimit ataşat raportul pe care l-ai solicitat. 

Analizele realizate pe studiile practice din zonele ALFA? au 
arătat neregularități grave asupra menstruației, dereglări ale 
somnului, amețeli şi posibile hemoragii interne. S-au descris 
cazuri grave de hipertensiune, tromboză, boli cardiace. A apărut 
o mică problemă: la 1,3% din pacienţi a apărut o fibromialgie”, 
un efect secundar care nu a fost observat în versiunea 
anterioară. 

Dacă vei compara raportul cu versiunea 1.786, cea pe care 
noi o comercializăm acum în Statele Unite şi Europa, efectele 
secundare au fost reduse la 3,9%. Dacă analizele de risc sunt 
corecte, putem ajunge la maxim 53 de milioane de dolari pentru 
cheltuieli privind daune legale. Totuşi, ne menţinem în termenii 
normali, adică un 7% mai puţin decât veniturile. Nu, nu îmi 
mulţumi, trimite-mi un bonus! 


3 n.a.: Anumite firme multinaționale şi-au vândut surplusurile de 
anticoncepţionale din stoc organizaţiilor internaţionale care activau în zonele 
Lumii a Treia cum ar fi Kenia şi Tanzania. În multe cazuri, medicii erau 
neputincioşi atunci când pacienţii mureau în braţele lor din cauza lipsei de 
clorochinină, şi pe de altă parte, aveau cabinetele medicale pline de 
anticoncepţionale. Firmele obţin, astfel, mii de subiecţi de experimentare 
involuntari pentru produsele lor şi care aveau foarte puţine şanse să facă 
demersuri legale. La această practică se referă doctora Berr când 
menţionează Programul Alfa. 

+ n.a.: Boală incurabilă în care pacientul prezintă dureri generalizate în 
țesuturile moi. Apar tulburări ale somnului şi anomalii biochimice produse de 
agenţii externi. 


Bineînţeles, s-a aflat până şi în laborator de folosirea lui 1.789 
la bărbaţi cu scopul de a reduce sau a elimina impulsul sexual. 
In practică, o doză suficientă duce la castrare chimică. Din 
rapoartele şi analizele văzute în laborator, se ajunge la 
creşterea agresivităţii subiectului, în cazuri concrete, precum şi 
anumite anomalii în activitatea cerebrală. Recomandăm 
investigarea în profunzime pentru a elucida procentajul acestui 
efect secundar. Ar fi interesant să se înceapă testele pe subiecţi 
Omega?5, ca pacienţi care psihiatric nu mai au nicio speranţă 
sau prizonieri aflaţi în culoarul morţii. 

Aş fi încântată să conduc eu aceste teste. 

Mâncăm vineri? Am descoperit un loc adorabil lângă Village. 
Au un peşte făcut la aburi, absolut divin. 

Numai bine, 

Dr. Lorna Berr 
Director de cercetare 


CONFIDENŢIAL - CONŢINE INFORMAŢII ADRESATE DOAR 
MEMBRILOR PERSONALULUI CU PREGĂTIREA Al. DACĂ 
DUMNEAVOASTRĂ AŢI AVUT ACCES LA ACEST RAPORT IAR 
PREGĂTIREA. DUMNEAVOASTRĂ NU ESTE CEA 
CORESPUNZĂTOARE, VĂ INFORMĂM CĂ SUNTEŢI OBLIGAT SĂ 
COMUNICAŢI ÎNCĂLCAREA ACESTUI ORDIN DE RESTRICŢIE 
SUPERIORULUI DIRECT FĂRĂ A MENŢIONA CONŢINUTUL 
PARAGRAFELOR ANTERIOARE. NERESPECTAREA ACESTUI ORDIN 
AR PUTEA SĂ VĂ ADUCĂ SERIOASE DAUNE LEGALE ŞI PÂNĂ LA 
TREIZECI ŞI CINCI DE ANI DE ÎNCHISOARE SAU ECHIVALENTUL 
MAXIM ADMIS ÎN LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE DIN STATELE UNITE. 


23 n.a.: Doctora Berr se referă la indivizi care nu mai au nimic de pierdut, 
eventual cu un trecut violent. Litera Omega, ultima literă din alfabetul 
grecesc, s-a asociat mereu cu substantive ca „moarte” sau „final”. 


SEDIUL CENTRAL AL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Miercuri, 6 aprilie 2005, 01:25 


Sala a rămas cuprinsă de linişte după ce Paola a rostit acele 
cuvinte grele. Totuşi, nimeni nu spunea nimic. Se făcea simțită 
oboseala de peste zi în corpurile lor, iar trezirea dis de 
dimineaţă le îngreuna ochii şi minţile. Într-un final vorbi 
directorul Boi. 

— Dicanti, vă rog să spuneţi ce este de făcut. 

Paola întârzie o jumătate de minut înainte de a răspunde. 

— Cred că a fost o zi foarte grea. Să mergem toţi acasă şi să 
dormim câteva ore. Ne vedem mâine dimineaţă în acelaşi loc la 
opt şi jumătate. Vom începe cu locul unde au fost omorâte 
victimele. Vom recapitula scenariile şi să sperăm că agenţii pe 
care Pontiero i-a mobilizat vor găsi un indiciu, oricât de ridicolă 
poate părea această speranţă. Ah, şi Pontiero, sună-l pe Dante 
şi spune-i care este ora întâlnirii. 

— Va fi o plăcere, spuse acesta băşcălios. 

Mimând un gest cum că nu aude nimic, Dicanti s-a apropiat 
de Boi şi l-a luat de după braţ. 

— Domnule director, mi-aş dori să vorbim în particular un 
minut. 

— Să mergem pe hol. 

Paola merse înaintea savantului, care, ca de obicei, s-a 
dovedit a fi foarte galant deschizându-i uşa şi închizând-o după 
el la ieşire. 

Dicanti ura acest gen de curtoazii ale şefului său. 

— Spuneţi. 

— Domnule director, care este mai exact rolul lui Fowler în 
această treabă? Nu reuşesc să înţeleg. Şi nu am deloc încredere 
în explicaţiile sale destul de vagi. 

— Dicanti, aţi auzit vreodată numele lui John Negroponte? 

— Îmi sună foarte cunoscut. Este italo-american? 

— Doamne, Paola, mai ridică-ţi şi tu nasul din cărţile de 
criminologie. Da, este american, dar de origine greacă. Mai 
concret, este nou-numitul director naţional pentru Informaţiile 
de Securitate a Statelor Unite. El conduce toate agenţiile nord- 


americane: NSA, CIA şi DEA...70 etc. Asta înseamnă că acest 
domn, care este catolic, bineînţeles, este a doua persoană cea 
mai puternică din lume, imediat după preşedintele Bush. Aşa, ei 
bine, domnul Negroponte m-a sunat personal în această 
dimineaţă, în timp ce ne aflam la biserica unde a fost găsit 
cadavrul lui Robayra şi am avut o discuţie lungă. M-a anunţat că 
Fowler va veni cu un zbor direct de la Washington pentru a se 
alătura investigaţiei. Nu mi-a dat de ales. Nu e vorba doar de 
faptul că însuşi preşedintele Bush e la Roma ci pentru că ştia tot 
ce s-a întâmplat. El a fost cel care i-a cerut lui Negroponte să 
intervină în această afacere înainte ca totul să apară în faţa 
camerelor de luat vederi. lar Negroponte mi-a spus textual: „Vă 
trimit pe unul dintre cei mai intimi colaboratori ai mei, avem 
noroc că ştie foarte bine despre ce este vorba”. 

— Cum au aflat atât de repede? spuse Paola, care privea în 
jos uimită de proporţiile pe care le afla. 

— Ei, dragă Paola... să nu îl subestimezi nicio clipă pe Camilo 
Cirin. Atunci când a apărut a doua victimă, l-a sunat personal pe 
Negroponte. După cum mi-a spus acesta, ei nu îşi mai vorbiseră 
niciodată şi nu avea nici cea mai vagă idee despre cum făcuse 
rost de un număr care exista doar de câteva săptămâni. 

— Şi cum a ştiut Negroponte pe cine să trimită? 

— Asta nu este niciun mister. Prietenul nostru Fowler în VICAP 
a interpretat ultimele cuvinte înregistrate ale lui Karoski înainte 
de a fugi din Sfântul Matei ca o ameninţare implicită la adresa 
personalităţilor Bisericii, şi Vigilanza Vaticana fusese informată 
de acum cinci ani. Când l-au descoperit pe Robayra în dimineaţa 
asta, Cirin a încălcat politica lui de a ascunde toate rufele 
murdare. A dat câteva telefoane şi a tras nişte sfori. E dat naibii 
în ceea ce priveşte relaţiile şi contactele la nivel înalt. Dar 
presupun că ţi-ai dat seama deja de asta, cara mia. 


2 n.a.: NSA (National Security Agency) sau Agenţia de Securitate Naţională, 
este serviciul de informaţii cel mai mare din lume, mult mai mare decât 
faimoasa CIA (Central Intelligence Agency). DEA este agenţia pentru controlul 
drogurilor din Statele Unite. In urma atentatelor de la 11 septembrie asupra 
Turnurilor Gemene, opinia publică nord-americană a făcut presiuni ca 
serviciile de informaţii să fie toate coordonate de un singur om. Administraţia 
Bush s-a confruntat cu această provocare, iar din februarie 2005, John 
Negroponte este primul director naţional pentru informaţii. Acest roman 
oferă o versiune literară asupra personajului real care a stârnit multe 
polemici. 


— Mi-am făcut o idee vagă, spuse Dicanti cu ironie. 

— După cum mi-a spus Negroponte, George Bush s-a 
interesat personal de acest caz. Preşedintele crede că încă îi 
este îndatorat lui loan Paul Il, când acum câţiva ani l-a privit în 
ochi şi i-a cerut să nu invadeze lrakul. Bush i-a spus lui 
Negroponte că face asta în memoria lui Wojtyla. 

— Doamne sfinte! De data asta nu vom lucra cu echipa 
noastră de specialişti, nu? 

— Răspundeţi-vă singură la întrebare. 

Dicanti nu spuse nimic. Dacă prioritatea era ca acest incident 
să fie ţinut în secret, trebuia să lucreze cu ce se putea. Nimic 
mai mult. 

— Domnule director, nu credeţi că toate astea mă cam 
depăşesc puţin? Dicanti era foarte obosită şi copleşită de 
circumstanţele acestui caz. Nu mai spusese în viaţa ei ceva 
asemănător şi mult timp după aceea a regretat că pronunţase 
acele cuvinte. 

Boi îi ridică bărbia cu degetele şi o obligă să privească înainte. 

— Ne depăşesc pe toţi, bambina. Dar uitaţi totul. Gândiţi-vă 
că avem de-a face cu un monstru care ucide oameni, iar 
dumneavoastră vă ocupați de vânarea monştrilor. 

Paola surâse recunoscătoare. A simţit că îl doreşte din nou, o 
ultimă dată, acolo pe loc, deşi ştia că ar fi fost o greşeala şi că i- 
ar fi rupt inima. Din fericire, a fost doar un scurt moment 
trecător, şi imediat a făcut eforturi să îşi revină. Spera că el nu 
şi-a dat seama. 

— Domnule director, mă preocupă faptul că Fowler roieşte în 
jurul nostru în timpul anchetei. Ar putea fi o pacoste. 

— Tot ce e posibil! Dar ar putea fi şi foarte folositor. Acest om 
a lucrat în Forţele Aeriene şi trage perfect cu arma. Printre... 
alte calităţi. Ca să nu mai spunem că îl cunoaşte foarte bine pe 
suspectul nostru şi că este preot. Vă va fi util pentru a vă mişca 
uşor într-o lume pe care nu o cunoaşteţi foarte bine, aceeaşi 
situaţie fiind valabilă şi în cazul lui Dante. Gândiţi-vă că acest 
coleg al nostru de la Vatican vă va deschide porţile iar Fowler 
minţile. 

— Dante este un idiot insuportabil. 

— Ştiu. Dar este un rău necesar. Toate potenţialele victime 
ale suspectului nostru se află în ţara sa. Chiar dacă ne despart 
de el doar câţiva metri, este totuşi teritoriul lui. 


— lar Italia este patria noastră. În cazul Portini au procedat la 
fel, fără să apeleze la noi. Asta este un caz de obstrucţionare a 
justiţiei. 

Directorul strânse din umeri, cinic. 

— Ce am fi câştigat dacă i-am fi denunţat? Ne-am fi creat 
doar nişte duşmani, nimic mai mult. Uitaţi de politică şi că ar fi 
putut să o dea în bară în acest moment. Acum avem nevoie de 
Dante. După cum ştiţi, face parte din echipa dumneavoastră. 

— Dumneavoastră ordonaţi. 

— Şi dumneavoastră, ispettora mea preferată. În fine, Dicanti, 
mă duc să mă odihnesc puţin iar mâine voi fi în laborator, 
analizând şi ultimul fir de păr pe care mi-l aduceţi. Vă las pe 
dumneavoastră să vă construiți „castelul de nisip”. 

Boi porni pe culoar, dar deodată se opri brusc şi se întoarse 
uitându-se fix la ea. 

— Încă ceva. Negroponte mi-a cerut să îl prindem pe 
nemernicul ăsta. Mi-a cerut-o ca pe o favoare personală. 
Înţelegeţi? Şi să nu aveţi nicio îndoială că aş fi încântat să ne 
rămână dator. 


PAROHIA SFÂNTUL TOMA 
Augusta, Massachusetts 
lulie 1992 


Harry Bloom a pus coşul de chetă pe masa din spatele 
sacristiei. Aruncă o privire în biserică. Nu mai era nimeni... Nu 
venea multă lume sâmbăta dimineaţă. Ştia că dacă s-ar fi 
grăbit, ar fi ajuns la timp să vadă sfârşitul cursei de 100 de metri 
plat. Trebuia doar să îşi lase veşmintele liturgice în dulap şi să 
îşi schimbe pantofii lăcuiți cu adidaşii, apoi să zboare acasă. 
Domnişoara Mona, învățătoare de la a patra, îl mustra de fiecare 
dată când alerga pe holurile şcolii. Mama sa îl certa de fiecare 
dată când alerga prin casă. Dar în jumătatea de kilometru care 
despărțea biserica de casă era liber... Putea să alerge cât 
poftea, doar să se asigure în ambele părți înainte de a traversa 
strada. Când va fi mare se va face atlet. i 

A împăturit frumos hainele şi le-a pus în dulap. Inăuntru se 
afla rucsacul lui de unde scoase adidasii. Îşi schimba pantofii cu 
grijă, când a simţit mâna părintelui Karoski pe umăr. 

— Harry, Harry... m-ai dezamăgit foarte tare. 

Copilul a vrut să se întoarcă, dar mâna părintelui Karoski nu i- 
a permis. 

— Am făcut ceva rău? 

Părintele şi-a schimbat tonul vocii. Ca şi cum ar fi respirat mai 
repede. 

— Ah, şi pe deasupra mai faci şi pe deşteptul. Şi mai rău. 

— Părinte, vă spun, nu ştiu ce am făcut... 

— Ce obrăznicie! Nu cumva ai ajuns târziu la rozariul de 
dinaintea slujbei? 

— Părinte, fratele meu, Leopold, nu m-a lăsat să intru la baie 
şi, bine, ştiţi cum e... N-a fost vina mea. 

— Linişte, neobrăzatule! Nu mai inventa scuze. Acum pe 
lângă păcatul de a fi un dezinteresat, mai eşti şi mincinos. 

Harry era surprins că l-a prins. E adevărat că fusese vina lui. 
La televizor era G.l. Joe şi mai trângăvise puţin în sufragerie 
înainte de a ieşi ca o săgeată pe uşă după ce văzuse cât era 
ceasul, 

— lartă-mă, părinte... 

— E foarte rău să minţi. 


Niciodată nu îl auzise pe părintele Karoski vorbind aşa, atât de 
supărat. Incepea deja să îi fie foarte frică. Incercă din nou să se 
întoarcă, dar mâna îl împinse puternic în perete. Doar că de 
data asta nu mai era o mână. Era o gheară ca cea a omului-lup 
din serialul de la NBC. lar ghearei îi creşteau unghiile, îi 
împingea fata în perete ca şi cum ar fi vrut să îl împungă. 

— Acum, Harry, îti vei primi pedeapsa. Dă-ti pantalonii jos şi 
nu te întoarce! Altfel, va fi mai rău. 

Copilul auzi ceva metalic căzând pe jos. Şi-a dat pantalonii jos 
foarte speriat, convins că o să îi tragă câteva. Băiatul care 
lucrase înaintea lui, Stephen, îi povestise în şoaptă că părintele 
Karoski l-a pedepsit odată şi că l-a durut mult. 

— Acum iţi vei primi pedeapsa, repetă Karoski, cu voce 
răguşită, şi gura aproape de ceafa lui. L-a trecut un frison. Simţi 
o suflare mentolată amestecată cu loțiune după bărbierit. Intr-o 
fracțiune de secundă realiză că părintele Karoski folosea aceeaşi 
loțiune ca şi tatăl său. 

— Căieşte-te! 

Harry simţi o împunsătură şi o durere ascuţită între fese încât 
crezu că va muri. li părea rău că ajunsese târziu, chiar îi părea 
rău. Durerea continua, mai puternică la fiecare „căieşte-te”. 
Harry, cu fata lipită de perete, îşi vedea adidaşii pe podeaua 
sacristiei, şi ar fi vrut să îi aibă în picioare şi să fugă departe cu 
ei, liber şi departe. 

Liber şi departe, foarte departe. 


APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
Via Della Croce, 12 


Miercuri, 6 aprilie 2005. 1:59 


— Păstraţi restul. 

— Foarte generoasă, grazie tante. 

Paola ignoră gluma răutăcioasă a taximetristului. Al naibii 
oraş, loc în care până şi taximetristul se plângea că bacşişul era 
doar şaizeci de cenți. Asta în lire ar fi fost... of. Mult. Sigur. Şi, pe 
deasupra, nesimţitul plecă în trombă. Dacă ar fi fost un cavaler, 
ar fi aşteptat până ar fi intrat în clădire. Era două dimineaţa, iar 
strada era pustie, ce Dumnezeu! 

Era cald pentru perioada asta a anului, chiar şi aşa Paola simţi 
un frison în timp ce deschidea uşa. A văzut oare o umbră la 
capătul străzii? Sigur îşi închipuia. 

A închis repede uşa după ea, simțindu-se ridicol că a apucat-o 
frica aşa deodată. A urcat cele trei etaje în fugă. Scările de lemn 
făceau mult zgomot, dar Paola nu îl auzea, sângele bubuindu-i 
în urechi. Ajunse la uşa apartamentului aproape fără suflare dar 
în capătul scărilor rămase înmărmurită. 

Uşa era întredeschisă. 

Uşor, cu grijă, îşi desfăcu haina şi duse mâna la tocul 
pistolului. Extrase arma din dotare şi se aşeză în poziţie de atac, 
cu cotul în unghi drept faţă de corp. Împinse uşa cu o mână şi 
intră în apartament foarte încet. Lumina de la intrare era 
aprinsă. Făcu precaută un pas în interior, apoi împinse uşa 
foarte repede, îndreptând pistolul spre deschizătură. 

Nimic. 

— Paola? 

— Mamă? 

— Intră, copilă, sunt în bucătărie. 

Respiră uşurată şi puse arma la locul ei. Niciodată în viaţa ei 
nu scosese arma într-o situaţie reală, doar la Academia FBI. Era 
clar că acel caz o măcina foarte mult. 

Lucrecia Dicanti era în bucătărie, ungând nişte biscuiţi cu unt. 
Se auzi clinchetul cuptorului cu microunde şi femeia scoase 
două căni cu lapte aburind. Le puse pe masa mică, de furnică. 
Paola privi în jur cu pieptul încă agitat. Totul era la locul lui: 
porcuşorul de plastic cu lingurile de lemn în spinare, văruiala 


strălucitoare pe care o făcuseră împreună, un vag miros de 
Oregano în aer. Ştia că mama ei făcuse canolis. Şi mai ştia că o 
mâncase ea pe toată şi de aceea îi dădea biscuiţi. 

— Îţi ajung ăştia? Dacă vrei, îţi mai ung. 

— Mamă, pentru Dumnezeu, m-ai speriat de moarte. Pot să 
ştiu de ce ai lăsat uşa deschisă? 

Aproape ţipa. Mama ei o privi îngrijorată. Scoase un şerveţel 
de hârtie din halat şi îşi şterse cu el resturile de unt de pe 
degete. 

— Draga mea, m-am trezit, şi ascultam ştirile pe terasă. Toată 
Roma este răscolită de camera mortuară a Papei, la radio nu 
auzi decât asta... Am decis să te aştept şi te-am văzut coborând 
din taxi. Îmi pare rău. 

Paolei îi păru rău imediat şi îşi ceru scuze. 

— Linişteşte-te, fato. la un biscuit. 

— Mulţumesc, mamă. 

Tânăra se apropie de mama sa, care nu o scăpa din ochi. De 
când Paola era mică, Lucreția îşi dădea seama imediat când 
avea o problemă şi ştia să o sfătuiască în consecinţă. Doar că 
problema care acum o zăpăcea de cap era mult prea gravă, 
mult, mult prea complexă. Nici nu ştia dacă exista expresia asta, 
Santa Madonna. 

— Are legătură cu serviciul? 

— Ştii că nu pot să vorbesc despre asta. 

— Ştiu, şi mai ştiu că atunci când ai faţa asta, ca şi cum 
cineva te-ar fi călcat pe bătături, îţi petreci noaptea foindu-te în 
pat. Sigur nu vrei să îmi povesteşti nimic? 

Paola îşi privi paharul cu lapte şi tot îi punea linguri de zahăr 
în timp ce vorbea. 

— Este doar... un alt caz, mamă. O nebunie. Mă simt ca un 
pahar blestemat cu lapte căruia cineva îi tot pune zahăr. 
Zahărul deja nu se mai dizolvă şi face doar ca laptele să dea pe 
dinafară. 

Lucrecia puse mâna cu afecţiune deasupra paharului de lapte 
iar Paola vărsă în palma sa o lingură de zahăr. 

— Câteodată ajută să vorbeşti cu cineva. 

— Nu pot, mamă. Imi pare rău. 

— Nu-i nimic, porumbiţo, nu-i nimic. Mai vrei biscuiţi? Sigur nu 
ai mâncat nimic la cină, spuse femeia schimbând subiectul cu 
înţelepciune. 


— Nu, mamă, ăştia îmi sunt mai mult decât suficienţi. Am 
curul cât Colosseum-ul. 

— Draga mea, ai un fund adorabil. 

— Da, de asta nu m-am căsătorit până acum. 

— Nu, draga mea. Eşti încă singură pentru că ai un caracter 
nesuferit. Eşti frumoasă, ai grijă de tine, mergi la sală... Este 
doar o chestiune de timp până vei găsi un bărbat care să nu se 
sperie de ţipetele şi de gesturile tale urâte. 

— Nu cred că asta se va întâmplă vreodată, mamă. 

— Păi, de ce nu? Ce mai zici de şeful tău, acel bărbat 
încântător? 

— Este căsătorit, mamă. Şi ar putea să îmi fie tată. 

— Exagerezi. Adu-l aici, să vezi că eu nu o să strâmb din nas. 
Plus că, în lumea de azi, căsătoria nu mai este aşa importantă. 

„Dacă ai şti tu”, se gândi Paola. 

— Crezi, mamă? 

— Sunt convinsă. Madonna, ce mâini frumoase are! Ce i-aş 
mai face... 

— Mamă! Zău aşa! 

— De zece ani de când a murit taică-tu, draga mea, nu a 
trecut o zi fără să îmi amintesc de el. Dar nu am de gând să fiu 
ca văduvele alea din Sicilia care fac rădăcini lângă mormântul 
soţilor lor. Haide, mai ia unul şi hai în pat. 

Paola înmuie un biscuit în lapte, calculând în minte caloriile şi 
simțindu-se vinovată faţă de ea însăşi. Din fericire, uită repede. 


FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA 
CARDINALULUI FRANCIS SHAW CU DOAMNA 


EDWINA BLOOM 
Boston, 23.02.1999 


Stimată doamnă, 

Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră din 17.02.1999, 
vreau să îmi exprim (...) şi respect şi regret durerea faţă de pe 
care aţi suferit-o dumneavoastră şi fiul dumneavoastră, Harry. 
Imi dau seama că sunteţi extrem de tulburată, că suferiţi teribil. 
Sunt de acord cu dumneavoastră când spuneţi că bazele 
credinţei v-au fost clătinate când aţi văzut un reprezentant al lui 
Dumnezeu comiţând greşelile pe care le-a făcut părintele 
Karoski (...) Imi recunosc greşeala. Nu ar fi trebuit să îl 
repartizez din nou pe părintele Karoski (...) poate că atunci când 
primisem deja a treia plângere din partea unor credincioşi 
îngrijoraţi ca şi dumneavoastră, ar fi trebuit să o iau o altă 
decizie (...) Am cedat, fiind prost sfătuit de către psihiatrii care 
s-au ocupat de cazul lui, cum ar fi doctorul Dressler, care şi-a 
pus în pericol prestigiul profesional, afirmând că era apt pentru 
preoţie (...) 

Sper ca generoasa îndemnizaţie convenită cu avocatul 
dumneavoastră să fi rezolvat problema în avantajul tuturor (...) 
căci este mai mult decât vă puteam oferi (...) fără a dori, 
bineînţeles, să vă alinăm durerea cu bani, totuşi îmi permit să 
vă rog să păstraţi totul secret, spre binele tuturor (...) Sfânta 
Noastră Biserică a suferit deja multe calomnii din partea 
răuvoitorilor, mass-media satanică (...) şi pentru binele micii 
noastre comunităţi, al fiului şi a/ dumneavoastră însevă, să ne 
comportăm ca şi cum lucrul ăsta nu s-ar fi petrecut niciodată. 


Primiţi binecuvântarea mea, 
= oh 


FRANCIS AUGUSTUS SHAW 
Cardinal stareţ al arhidiocezei din Boston 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


Noiembrie 1995 


TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 45 INTRE PACIENTUL 
NUMARUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY. 
CU PARTICIPAREA DOCTORULUI FOWLER ȘI A LUI SALHER 
FANABARZRA 


DR. CONROY: Bună, Viktor, putem intra? 

73.643: Vă rog, doctore. Doar este clinica dumneavoastră. 

DR. CONROY: Totuşi este camera ta. 

73.643: Intraţi, vă rog, intraţi. 

DR. CONROY: Văd că eşti foarte prost dispus astăzi. Te simţi 
bine? 

4% 3.643: Minunat. 

DR. CONROY: Mă bucur să constat că nu au mai avut loc 
incidente violente de la ieşirea ta din infirmerie. Îţi 
iei medicamentele regulamentar, asişti sistematic la 
sesiunile de grup... Faci progrese, Viktor. 

4% 3.643: Mulţumesc, doctore. Fac şi eu ce pot. 

DR. CONROY: Bine, după cum ţi-am spus, astăzi începem 
terapia prin regresie. Acesta este domnul 
Fanabarzra. Este un medic hindus, specializat în 
hipnoză. 

#3.643: Domnule doctor, nu prea mă încântă ideea că mă 
supuneţi unui astfel de experiment. 

DR. CONROY: Este important, Viktor. Am vorbit despre asta 
săptămâna trecută, îţi aminteşti? 

43.643: Da, îmi amintesc. 

DR. CONROY: Atunci am lămurit lucrurile. Domnule 
Fanabarzra, unde aţi dori să se aşeze pacientul? 

DL. FANABARZRA: Va sta mai comod în pat. Este important să 
stea cât mai relaxat. 

DR. CONROY: Atunci va sta în pat. Întinde-te, Viktor. 

73.643: Cum doriţi. 

DL. FANABARZRA: Bine, Viktor, îţi voi arăta acest pendul. 
Puteţi lăsa perna mai jos, doctore? E suficient aşa, 
mulţumesc. Viktor, fii amabil şi priveşte pendulul. 


(ÎN ACEASTĂ TRANSCRIERE S-A OMIS PROCEDEUL DE | 
HIPNOZĂ AL DOMNULUI FANABARZRA, LA CEREREA EXPRESĂ A 
ACESTUIA. DE ASEMENEA, S-AU ELIMINAT PAUZELE PENTRU CA 


CITIREA SĂ FIE CURSIVĂ) 


DL. FANABARZRA: De acord... Suntem în 1972. Ce îţi 


1% 3.043: 


aminteşti din această perioadă? 

Tatăl meu... nu era niciodată acasă. Câteodată 
mergeam toată familia să îl aşteptăm la fabrică 
vinerea. Mama spunea că nu era bun de nimic şi că 
astfel îl împiedicam să cheltuiască toţi banii în bar. 
Era foarte frig afară. Într-o zi am tot aşteptat. 
Loveam pământul cu piciorul ca să nu îngheţăm. 
Emil (fratele cel mic al lui Karoski) mi-a cerut fularul 
pentru că îi era frig. Eu nu i l-am dat. Mama m-a 
lovit în cap şi mi-a zis să i-l dau. Apoi ne-am săturat 
să aşteptăm şi am plecat. 


DR. CONROY: Întreabă-l unde era tatăl lui. 
DL. FANABARZRA: Ştii unde era tatăl tău? 
43.643: Il dăduseră afară. A ajuns acasă după două zile, arăta 


foarte rău. Mama a spus că băuse şi fusese la târfe. 
l-au dat un cec dar nu a rezistat mult. Mergeam la 
Ajutorul de şomaj ca să luăm cecul tatei. Dar 
câteodată el mergea înainte şi îl bea pe tot. Emil nu 
înţelegea cum putea cineva să bea o hârtie. 


DL. FANABARZRA: Aţi cerut ajutor? 
43.643: Ne dădeau haine câteodată de la biserică. Alţi copii 


luau haine de la Armata Salvării, unde aveau unele 
mai bune. Dar mama spunea că erau nişte eretici şi 
nişte păgâni şi că era mai bine să purtăm haine 
respectabile, creştineşti. Beria (fratele mai mare al 
lui Karoski) spunea că hainele ei respectabile, 
creştineşti erau pline de găuri. L-am urât pentru 
asta. 


DL. FANABARZRA: Te-ai bucurat când a plecat Beria? 
+ 3.643: Eu eram în pat. L-am văzut trecând prin cameră pe 


întuneric. Işi ţinea bocancii în mână. Mi-a dăruit 
brelocul lui. Era un urs argintat. Mi-a spus să pun pe 
el cheile potrivite. Dimineaţa Emil a plâns că nu îşi 


luase la revedere de la el. Eu i-am dat brelocul. Emil 
plângea în continuare şi aruncă brelocul. A plâns 
toată ziua. Eu i-am rupt o carte de poveşti ca să 
tacă. Am făcut-o bucățele cu o foarfecă. Tata m-a 
închis în camera lui. 

DL. FANABARZRA: Unde era mama ta? 

43.643: Juca bingo la parohie. Era marţi. Juca bingo în fiecare 
marţi. Fiecare carton costa un cent. 

DL. FANABARZRA: Ce s-a întâmplat în cameră? 

7% 3.643: Nimic. Aşteptam pur şi simplu. 

DL. FANABARZRA: Viktor, trebuie să îmi povesteşti. 

43.643: Nu s-a întâmplat NIMIC! Înţelegeţi domnule? NIMIC! 

DL. FANABARZRA: Viktor, trebuie să îmi povesteşti. Tatăl tău 
te-a băgat în cameră şi ţi-a făcut ceva, nu-i aşa? 

43.643: Dumneavoastră nu înţelegeţi. Meritam! 

DL. FANABARZRA: Ce meritai? 

43.643: Pedeapsa! Pedeapsa! Aveam nevoie de multe 
pedepse ca să mă căiesc pentru lucrurile rele. 

DL. FANABARZRA: Ce lucruri rele? 

73.643: Toate lucrurile rele. De rău ce eram. Pentru ceea ce 
le făceam pisicilor. Am băgat o pisică într-o găleată 
de gunoi plină de ziare şi i-am dat foc. Şi a zbierat! A 
zbierat cu o voce omenească. Şi pentru carte. 

DL. FANABARZRA: Care a fost pedeapsa, Viktor? ` 

#3.643: Durerea. Mă durea. lar lui îi plăcea, ştiu asta. Imi 
spunea că şi pe el îl doare, dar mințea. Spunea asta 
în poloneză. Nu ştia să mintă în engleză, se zăpăcea. 
Mereu vorbea în poloneză când mă pedepsea. 

DL. FANABARZRA: Te atingea? 

43.643: Îmi dădea pe spate. Nu mă lăsa să mă întorc. Şi îmi 
băga ceva înăuntru. Ceva cald care mă durea. 

DL. FANABARZRA: Te pedepsea des aşa? 

43.643: În fiecare marţi. Când nu era mama. Câteodată, când 
termina, adormea lângă mine. Ca şi cum ar fi fost 
mort. Câteodată nu mă putea pedepsi şi mă lovea. 

DL. FANABARZRA: Cum te lovea? 

43.643: Cu mâna până obosea. Câteodată putea să mă 
pedepsească, altădată nu. 

DL. FANABARZRA: Şi pe fraţii tăi, Viktor? Îi pedepsea tatăl 
tău? 


43.643: Cred că îl pedepsise pe Beria. Pe Emil niciodată, Emil 
era bun, de aceea a murit. 

DL. FANABARZRA: Doar cei buni mor, Viktor? 

4% 3.643: Doar cei buni. Cei răi, niciodată. 


PALAZZO DEL GOVERNATORATO 
Vatican 


Miercuri, 6 aprilie, 10:34 


Paola îl aştepta pe Dante tocind mocheta din hol, foindu-se 
dintr-un loc în altul. Ziua începuse prost. De-abia dacă închisese 
un ochi toată noaptea şi când ajunsese la serviciu găsise o 
grămadă de hârţoage şi obligaţii pe birou. Responsabilul italian 
al Protecţiei Civile, Guido Bertolano, era foarte preocupat de 
numărul crescând de pelerini care invadau oraşul. Deja 
umpluseră în întregime sălile polivalente, şcolile şi orice fel de 
instituţie municipală care avea un acoperiş deasupra şi mult 
spaţiu în interior. Acum dormeau pe străzi, în holurile de la 
intrare ale clădirilor, în pieţe şi lângă bancomate. Dicanti l-a 
contactat ca să îi ceară să o ajute la prinderea unui suspect iar 
acesta practic i-a râs în nas. 

— Stimată /spettora, suspectul ăsta poate să fie însuşi Osama, 
noi nu putem face prea multe. Sigur, se poate aştepta până 
când se termină toată harababura asta. 

— Nu cred că sunteţi conştient de... 

— Ispettora... Dicanti aţi spus că vă numiţi, nu-i aşa? Pe 
Fiumicino a aterizat Air Force One. Nu există un hotel de cinci 
stele care să nu aibă un cap încoronat care să îi ocupe 
apartamentul prezidenţial. vă imaginaţi ce calvar este să 
protejezi astfel de persoane? La fiecare cinci minute primim 
indicii despre posibile atentate teroriste şi ameninţări false cu 
bombe. Chem carabinieri din satele din jur aflate la două sute 
de kilometri distanţă. Credeţi-mă, problema dumneavoastră mai 
poate aştepta. lar acum vă rog să îmi eliberaţi linia telefonică, 
spuse, închizând brusc. 

Fir-ar al dracu’! De ce nu o lua nimeni în serios? Cazul acesta 
era o adevărată durere de cap iar tăcerea impusă asupra 
acestuia făcea doar ca fiecare pretenţie a ei să se izbească de 
indiferența celorlalţi. A stat mult la telefon dar nu a reuşit să 
facă prea multe. Între convorbiri i-a cerut lui Pontiero să meargă 
şi să vorbească din nou cu bătrânul carmelit de la Sfânta Maria 
din Traspontina, în timp ce ea mergea să îl vadă pe cardinalul 
Samalo. Şi iat-o acolo, la uşa biroului şambelanului, învârtindu- 
se ca un leu în cuşcă. 


Părintele Fowler, aşezat comod pe o bancă luxoasă de lemn 
de palisandru, îşi citea breviarul. 

— În astfel de momente regret că m-am lăsat de fumat, 
dottora. 

— Şi dumneavoastră sunteţi agitat, părinte? 

— Nu. Dar dumneavoastră vă forţaţi mult să fiţi. 

Paola înţelese aluzia preotului şi încetă să se mai învârtească 
în cerc. Se aşeză lângă el. Se prefăcea că citeşte raportul lui 
Dante referitor la prima crimă, în timp ce se gândea la privirea 
ciudată pe care acesta i-o aruncase părintelui Fowler când au 
făcut cunoştinţă la sediul UACV de dimineaţă. Dante o luase pe 
Paola deoparte şi îi aruncase un sobru „să nu aveţi încredere în 
el”. Inspectoarea deveni îngrijorată şi neliniştită. Decise ca, 
atunci când va avea ocazia, să îi ceară explicaţii lui Dante 
pentru acele cuvinte. 

Reveni la raport. Era o gafă perfectă. Era clar că Dante nu îşi 
îndeplinea aceste sarcini aşa cum ar fi trebuit, ceea ce, pe de 
altă parte, era un noroc pentru el. Locul morţii cardinalului 
Portini trebuia cercetat conştiincios, cu speranţa că vor mai găsi 
ceva. Vor face asta chiar în seara aceea. Închise dosarul brusc. 
Nu se putea concentra. 

Îi era greu să recunoască faptul că era speriată. Era chiar în 
inima Vaticanului, într-o clădire izolată de restul celor din /a 
Città. Acel edificiu avea mai mult de o mie cinci sute de camere, 
printre care şi cea a suveranului Pontif. Simpla abundență de 
statui şi tablouri de pe holuri o făcea pe Paola să se simtă 
distrasă şi tulburată. Acesta era efectul pe care mai marii de la 
Vatican l-au căutat de-a lungul secolelor fiind conştienţi de 
consecinţele pe care le avea acest oraş asupra vizitatorilor. Dar 
Paola nu îşi permitea să fie distrasă de la treaba ei. 

— Părinte Fowler. 

— Da? 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Sigur că da. 

— Este prima dată când mă întâlnesc cu un cardinal. 

— Asta nu e adevărat. 

Paola rămase un moment pe gânduri. 

— Vreau să spun mă întâlnesc cu un cardinal care trăieşte. 

— Care este întrebarea? 

— Cum te adresezi unui cardinal? 


— În mod normal cu apelativul eminenţă. Fowler închise 
breviarul şi o privi în ochi. Liniştiţi-vă, dottora. Este doar un om, 
ca dumneavoastră şi ca mine. lar dumneavoastră sunteţi cea 
care conduce investigația şi o mare profesionistă. Purtaţi-vă 
normal. 7 

Dicanti surâse recunoscătoare. In sfârşit, Dante deschise uşa 
anticamerei. 

— Intraţi, vă rog. 

In anticameră erau două birouri şi doi preoți tineri, unul 
şezând la calculator şi unul în apropierea unui telefon. Amândoi 
îi salutară înclinând politicos din cap pe cei trei vizitatori care 
intrară în camera şambelanului fără alte protocoale. Era o 
încăpere sobră, fără tablouri sau covoare, cu o bibliotecă de o 
parte şi o canapea cu nişte mese în cealaltă. Singura decorație 
de pe pereţi era un crucifix de lemn. 

In contrast cu goliciunea pereţilor era biroul ticsit de hârtii al 
lui Eduardo Gonzalez Samalo, cel care avea în mână frâiele 
Bisericii, până la responsabilitatea majoră de alegere a unui nou 
Suveran Pontif. Samalo, îmbrăcat cu sutana purpurie, se ridică 
de pe canapea pentru a le veni în întâmpinare. Fowler se înclină 
şi îi sărută inelul în semn de respect şi supunere, aşa cum fac 
toţi catolicii care salută un cardinal. Paola rămase discretă în 
spatele său. Schiţă o înclinare uşoară şi cumva ruşinată a 
capului. Ea nu se mai considera catolică de ani de zile. 

Samalo trată natural necuviinţa Paolei, dar cu oboseala şi 
tensiunea vădite, îngreunându-i chipul şi umerii. El reprezenta 
autoritatea supremă din Vatican pe durata câtorva zile, dar era 
evident că nu îi făcea nicio plăcere. 

— Vă rog să mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi. A trebuit 
să vorbesc la telefon cu un delegat destul de nervos al comisiei 
germane. Nu mai erau locuri la hotel pentru toţi delegaţii, iar 
oraşul este un adevărat haos. Şi toată lumea doreşte să stea în 
primul rând la înmormântarea de poimâine. 

Paola înclină reverenţios capul. 

— Imi imaginez că această confuzie generală este foarte 
neplăcută. 

Drept răspuns, Samalo suspină istovit. 

— Sunteţi la curent cu cele întâmplate, Eminenţă? 

— Sigur că da. Camilo Cirin m-a informat în detaliu asupra 
celor ce s-au petrecut. Este o tragedie îngrozitoare. Presupun că 


în alte circumstanţe aş fi reacţionat mult mai rău în faţa acestor 
crime teribile, dar sincer, nici nu am avut timp să mă îngrozesc. 

— După cum ştiţi, trebuie să ne gândim la siguranţa celorlalţi 
cardinali, Eminenţă. 

Samalo arătă spre Dante. 

— Vigilanza a făcut un efort deosebit pentru a-i aduna pe toţi 
în Domus Sanctae Marthae înainte de termenul prevăzut, pentru 
a proteja astfel integritatea locului. 

— Domus Sanctae Marthae? 

— Este vorba despre o clădire reamenajată la cererea lui loan 
Paul Il pentru a servi ca reşedinţă a cardinalilor pe durata 
conclavului, interveni Dante. 

— O clădire întreagă doar pentru acest scop? 

— Restul anului este folosită pentru a primi oaspeţi distinşi. 
Cred că şi dumneavoastră aţi fost primit acolo o dată, nu-i aşa 
părinte Fowler? spuse Samalo. 

Fowler părea puţin jenat. Câteva secunde părea că între ei 
avusese loc o scurtă confruntare fără animozităţi, o luptă a 
voinţei. Fowler a fost cel care înclină capul primul. 

— Chiar aşa, Eminenţă. Am fost invitat al Sfântului Scaun 
pentru o perioadă. 

— Din câte ştiu aţi avut o problemă cu Sant'Uffizio.?” 

— Într-adevăr, am fost chemat pentru a fi consultat referitor 
la câteva activităţi la care participasem. Nimic mai mult. 

Cardinalul părea satisfăcut de tulburarea evidentă a preotului. 

— Ei, dar bineînţeles, părinte Fowler... nu trebuie să îmi daţi 
nicio explicaţie. Reputația dumneavoastră v-a întrecut. După 
cum vă spuneam, inspector Dicanti, sunt liniştit în ceea ce 
priveşte securitatea fraţilor mei cardinali, datorită intervenţiei 
pe care a avut-o Vigilanza. Sunt aproape toţi aici, în siguranţă, 
în interiorul Vaticanului. Mai sunt câţiva care încă nu au sosit. În 
principiu, reuniunea în Domus era opţională din cincisprezece 
aprilie. Mulţi cardinali erau repartizaţi în congregaţii sau 
reşedinţe de preoţi. Dar acum le-am comunicat că trebuie să 
stea toţi împreună. 

— Câţi dintre ei se află acum în Domus Sanctae Marthae? 

— Optzeci şi patru. Restul până la o sută cincisprezece, va 
sosi în următoarele ore. Am încercat să îi contactăm pe toţi 


2 n.a.: Sfântul Oficiu, al cărui nume oficial este Congregația pentru Doctrina 
Credinței, este numele modern (şi corect politic) pentru Sfânta Inchiziţie. 


pentru a le cere să ne trimită itinerariul lor ca să putem mări 
gradul de securitate. Ei sunt cei care ne preocupă cel mai mult. 
Dar aşa cum v-am spus, inspectorul general Cirin se ocupă de 
tot. Nu trebuie să vă îngrijoraţi, draga mea copila. 

— În aceşti o sută cincisprezece erau incluşi Robayra şi 
Portini? întrebă  Dicanti,  deranjată de  condescendenţa 
şambelanului. 

— Bine, presupun că de fapt sunt o sută treisprezece 
cardinali, răspunse Samalo cu amărăciune. Era un om mândru şi 
nu îi plăcea să fie corectat de către o femeie. 

— Cred că Eminenţa Voastră s-a gândit la un plan în acest 
sens, interveni Fowler conciliant. 

— Bineînţeles... vom zvoni că Portini este bolnav la casa de la 
tară a familiei sale din Córcega. Boala, din păcate, se va finaliza 
tragic. În ceea ce îl priveşte pe Robayra, nişte treburi legate de 
parohia sa îl vor împiedica să participe la conclav, deşi va 
călători la Roma pentru a-şi arăta supunerea faţă de noul 
Suveran Pontif. Din păcate, va muri într-un tragic accident de 
maşină, după cum va putea confirma şi Polizia. Aceste informaţii 
vor ajunge în presă după conclav, nu înainte. 

Paola era stupefiată. 

— Văd că v-aţi gândit la toate. 

Şambelanul îşi drese glasul înainte de a vorbi. 

— Este o versiune ca oricare alta. Şi nu face niciun rău 
nimănui. 

— Cu excepţia adevărului. 

— Aceasta este Biserica catolică, /spettora. Inspirația şi 
lumina care arată drumul milioanelor de oameni. Nu ne mai 
putem permite alte scandaluri. Din punctul acesta de vedere, ce 
înseamnă adevărul? 

Dicanti se strâmbă, deşi înţelegea logica celor spuse de 
bătrân. Îi veneau în minte multe variante de răspuns, dar 
înţelese că nu ar fi reuşit să fie elocventă. A preferat să continue 
întrevederea. 

— Presupun că nu le-aţi comunicat cardinalilor motivul 
reuniunii premature? 

— Sigur că nu. Li s-a cerut categoric să nu iasă în oraş fără a 
fi însoţiţi de către un reprezentant al Vigilanzei sau de garda 
elveţiană, sub motivul că în oraş există un grup radical care 


ameninţă ierarhia catolică. Cred că au înţeles cu toţii despre ce 
este vorba. 

— Le cunoşteaţi personal pe victime? 

Chipul cardinalului se întunecă pentru o secundă. 

— Da, să mă ajute Dumnezeu. M-am întâlnit mai puţin cu 
Portini, deşi era italian, dar treburile mele erau legate mereu de 
organizarea internă a Vaticanului iar el s-a dedicat doctrinei. 
Scria mult, călătorea mult... a fost un om excepţional. Personal, 
nu eram de acord cu politica sa deschisă, revoluţionară. 

— Revoluționară? se interesă Fowler? 

— Foarte, părinte, foarte. Pleda pentru folosirea 
prezervativului, pentru hirotonisirea femeilor... Ar fi fost Papa 
secolului douăzeci şi unu. lar pe deasupra, era extrem de tânăr, 
de-abia împlinise douăzeci şi nouă de ani. Dacă ar fi câştigat 
scaunul lui Petru, ar fi fost conducător al Concilio Vaticano III, pe 
care mulţi îl consideră necesar pentru Biserică. Moartea sa a 
fost o nenorocire absurdă şi de neînțeles. 

— Voiaţi să îl votaţi? întrebă Fowler. 

Şambelanul râse printre dinţi. 

— Doar nu vreţi să vă dezvălui cu cine voi vota, nu-i aşa 
părinte? 

Paola reveni la scopul întrunirii. 

— Eminenţă, ne-aţi spus că vă întâlneaţi mai puţin cu Portini, 
dar cu Robayra? 

— Un om excepţional. Dedicat în totalitate cauzei săracilor. 
Avea şi defecte, bineînţeles. Se imagina adesea în balconul din 
Piaţa Sfântul Petru îmbrăcat în alb. Nu că ar fi recunoscut lucrul 
acesta. Eram buni prieteni. Ne scriam adesea. Unicul său păcat 
era mândria. Se fălea tot timpul cu sărăcia lui. Îşi semna 
scrisorile cu beati pauperes%. Eu, ca să îl înfurii, mereu îmi 
terminam scrisorile cu beati pauperes spirito, deşi niciodată nu 
a vrut să recunoască aluzia. Dar trecând cu vederea defectele 
sale era un om de Stat şi un om al Bisericii. A făcut mult bine 
de-a lungul vieţii sale. Eu niciodată nu mi l-aş fi imaginat în 


28 n.a.: Robayra făcea referire la versetul „Binecuvântaţi cei săraci pentru că 
a voastră este împărăţia lui Dumnezeu” (Luca VI, 6); Samalo îi răspundea cu 
„Binecuvântaţi cei săraci cu duhul pentru că a lor este împărăţia Cerurilor” 
(Matei V, 20). 


sandalele pescarului?”, presupun că datorită apropierii dintre 
noi. 

Pe măsură ce vorbea despre prietenul său, bătrânul cardinal 
devenea din ce în ce mai mic şi mai palid, vocea i se întrista iar 
faţa trăda oboseala acumulată în corpul său de şaptezeci şi opt 
de ani. Deşi nu îi împărtăşea ideile, Paolei i se făcu milă de el. 
Ştia că în spatele acelor cuvinte, mascate de un epitaf 
respectabil, bătrânul spaniol regreta că nu putea să aibă un 
moment liber ca să îşi jelească liniştit prietenul. A naibii 
demnitate. In timp ce se gândea la acest lucru, şi-a dat seama 
că începuse să îl vadă pe cardinal aşa cum era el ca om, dincolo 
de sutana purpurie. Trebuia să înceteze să îi mai vadă pe clerici 
ca fiinţe unidimensionale, pentru că prejudecățile pe care le 
inspira sutana puteau să îi afecteze munca. 

— In sfârşit, presupun că nimeni nu este profet în ţara lui. 
După cum v-am spus, ne-am întâlnit de nenumărate ori. Bunul 
meu Emil a venit aici acum şapte luni, ca să nu menţionez şi alte 
întâlniri anterioare. Unul dintre asistenții mei ne-a fotografiat în 
birou. Cred ca am poza pe aici, pe undeva. 

Cardinalul se apropie de birou şi scoase dintr-un sertar un plic 
cu fotografii. Căută în interior şi le întinse una vizitatorilor săi. 

Paola apucă poza dezinteresată. Dar, dintr-o dată, îşi fixă 
privirea pe ea, cu ochii cât cepele. Îl apucă pe Dante de braţ cu 
putere. 

— Of, la dracu’. La dracu'! 


2 n.a.: Sandalele roşii, alături de mitra papală, inelul şi sutana albă, 
reprezintă cele mai importante patru simboluri ale Suveranului Pontif. De-a 
lungul cărţii se face referire la ele în diferite ocazii. 


BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 
Via della Conciliazione, 14 


Miercuri, 6 aprilie 2005. 10:41 


Pontiero suna insistent la uşa din spate a bisericii, cea de 
lângă sacristie. Urmând instrucţiunile poliției, părintele 
Francesco pusese un afiş pe poartă în care scria cu litere 
tremurânde că biserica era închisă pentru reparaţii. Dar pe 
lângă obedient, călugărul trebuie să fi fost şi puţin surd, pentru 
că subinspectorul insista deja de cinci minute la sonerie. În 
spatele lui, mii de persoane înţesau Via dei Corridori, în număr 
din ce în ce mai mare şi mai dezordonaţi decât în Via della 
Conciliazione. 

În sfârşit, auzi un zgomot de cealaltă parte a uşii. Zăvorul se 
trase şi chipul părintele Francesco se ivi printr-o deschizătură, 
privind cruciş datorită soarelui puternic. 

— Da? 

— Părinte, sunt subinspectorul Pontiero. Ne-am întâlnit ieri. 

Călugărul confirmă din cap de câteva ori. 

— Ce doriţi? Aţi venit să îmi spuneţi că pot deschide biserica? 
Binecuvântat fie Dumnezeu! Cu toţi pelerinii de aici... puteţi 
vedea şi dumneavoastră, spuse, arătând spre miile de persoane 
din stradă. 

— Nu, părinte. Trebuie să vă pun nişte întrebări. Pot să intru? 

— Chiar acum? Tocmai îmi făceam rugăciunile... 

— Nu vă răpesc mult timp. Doar un moment, pe cuvânt. 

Francesco înclină capul dintr-o parte într-alta. 

— Ce vremuri trăim, ce vremuri. Vezi doar moarte peste tot, 
moarte şi situaţii de urgenţă. Nu mă lasă nici rugăciunile să mi 
le fac. 

Uşa se deschise uşor apoi se închise cu un zgomot puternic 
după ce intră Pontiero. 

— Părinte, este foarte grea poarta asta. 

— Da, fiule. Câteodată mi-e foarte greu să o deschid, mai ales 
când vin încărcat de la piaţă. Acum nimeni nu mai ajută un 
bătrân să-şi care plasele. Ce vremuri, ce vremuri! 

— Ar trebui să folosiţi un cărucior, părinte. 

Subinspectorul pipăi uşa pe interior, privi atent zăvorul şi 
balamalele groase care o fixau de perete. 


— Vreau să spun că nu sunt urme pe încuietoare, nici nu pare 
forţată deloc. 

— Nu, fiule, slavă Domnului. Este o încuietoare bună iar uşa a 
fost vopsită anul trecut. A vopsit-o un enoriaş, prieten de-al 
meu, bunul Giuseppe. Are astm, înţelegeţi? lar vaporii din 
vopsea Îl... 

— Părinte, sunt sigur că Giuseppe este un bun creştin. 

— Este, fiule, este. 

— Dar eu nu de asta mă aflu aici. Trebuie să aflu cum a intrat 
asasinul în biserică, având în vedere că nu mai sunt alte intrări. 
Ispettora Dicanti crede că este un detaliu foarte important. 

— Poate a intrat pe o fereastră dacă a avut scară. Dar nu 
cred, pentru că ar fi fost spartă. Mama mia, ce dezastru ar fi 
dacă ar sparge unul dintre vitralii. 

— Vă deranjează dacă arunc un ochi la ferestre? 

— Nicidecum. Veniţi după mine. 

Călugărul şchiopătă de la sacristie la biserică, luminată doar 
de lumânările de la picioarele sfinţilor şi martirilor. Pe Pontiero îl 
şocă numărul mare de lumânări aprinse. 

— Câte jertfe, frate Francesco 

— Ah, fiule, eu am aprins toate aceste lumânări din biserică, 
pentru a cere sfinţilor să ducă sufletul Sfântului Nostru Părinte 
loan Paul II la sânul lui Dumnezeu. 

Pontiero surâse la ingeniozitatea călugărului. Se aflau pe 
culoarul central, de unde se vedeau atât uşa sacristiei, uşa 
principală cât şi ferestrele din faţă, singurele din biserică. Băgă 
degetul în spătarul uneia dintre băncuţe, un gest involuntar al 
său, repetat la miile de liturghii la care participase. Aceea era 
casa Domnului, şi fusese profanată şi batjocorită. În ziua aceea, 
în strălucirea şovăitoare a lumânărilor, biserica arăta foarte 
diferită în comparaţie cu ziua anterioară. Subinspectorul nu putu 
să îşi înăbuşe un frison. Interiorul templului era umed şi rece, în 
contrast cu zăpuşeala de afară. Privi spre ferestre. Cea mai 
joasă se afla la o înălţime de cinci metri de la sol. Era acoperită 
de un vitraliu colorat care nu avea nicio zgărietură. 

— Este imposibil ca asasinul să fi intrat pe ferestre încărcat cu 
o greutate de nouăzeci şi două de kilograme. Ar fi avut nevoie 
de o macara. Şi l-ar fi văzut miile de pelerini de afară. Nu, este 
imposibil. 


De afară se auzeau cântecele tinerilor care stăteau la coadă 
pentru a-şi lua adio de la papa Wojtyla. În toate era vorba 
despre pace şi dragoste. 

— Ah, tinerii. Sunt speranţa noastră pentru viitor, nu-i aşa, 
subinspectore? 

— Câtă dreptate aveţi, părinte. 

Pontiero se scarpină gânditor în cap. Nu îi venea în minte 
niciun alt punct de acces în afara ferestrelor şi a uşilor. Merse 
câţiva paşi care făcură un ecou puternic în biserica goală. 

— Ascultaţi, părinte, oare nu mai are altcineva cheia bisericii? 
Cel care face curăţenie. 

— Ah, nu, nu, cu siguranţă. Nişte enoriaşe foarte devotate vin 
să mă ajute la curăţenie sâmbătă dimineaţa foarte devreme şi 
miercuri seara, dar întotdeauna vin când sunt eu aici. De fapt, 
am o singură legătură de chei pe care o port mereu la mine. 
Auziţi? 

Ţinea mâna stângă în buzunarul interior al hainei maro şi făcu 
zgomot din chei. 

— Atunci, părinte, mă dau bătut... Nu înţeleg cum a putut să 
intre fără să fie văzut. 

— Nu ştiu, fiule, îmi pare rău că nu te-am putut ajuta mai 
mult... 

— Mulţumesc, părinte. 

Pontiero se întoarse şi se îndreptă spre sacristie. 

— Doar dacă nu cumva... Călugărul carmelit păru că se 
gândeşte un moment, apoi înclină capul. Nu, este imposibil. Nu 
se poate. 

— Ce-i, părinte? Spuneţi-mi. Orice lucru mărunt ne poate fi de 
ajutor. 

— Nu, lasă. 

— Insist, părinte, insist. Spuneţi-mi la ce vă gândiţi. 

Călugărul îşi mângâia barba gânditor. 

— Bine... ar fi un alt acces subteran. Vechiul pasaj secret care 
datează de la cea de doua construcţie a bisericii. 

— A doua construcţie? 

— Da, biserica originală a fost distrusă în timpul atacului din 
1527 asupra Romei. Se afla în calea tunurilor care apărau 
Castelul Sant'Angelo. lar biserica aceasta, la rândul său... 

— Părinte, mai bine să lăsăm lecţia de istorie pentru altădată. 
Arătaţi-mi trecerea, repede! 


— Sunteţi sigur? Aveţi o haină foarte frumoasă... 

— Da, părinte, sunt sigur. Conduceţi-mă. 

— Cum doriţi, subinspectore, cum doriţi, spuse umil călugărul. 

Şchiopătă până aproape de intrare, unde se afla 
agheasmatarul. Îi arătă lui Pontiero o crăpătură într-una din 
dalele podelei. 

— Vedeţi această crăpătură? Introduceţi degetele în ea şi 
trageţi cu putere. 

Pontiero se puse în genunchi şi urmă instrucţiunile 
călugărului. Nu se întâmplă nimic. 

— Încearcă din nou, trage cu putere spre stânga! 

Subinspectorul făcea ceea ce îi spunea părintele Francesco 
fără a obţine vreun rezultat. Totuşi, slab şi scund cum era, avea 
mai multă voinţă decât forţă. Încercă şi a treia oară şi observă 
cum piatra se desprinse de la locul ei, ieşind cu lejeritate. In 
realitate, era o uşiţă în podea. O deschise cu o singură mână şi 
zări o scăriţă mică şi strâmtă, care cobora doar câţiva metri. 
Scoase o lanternă din buzunar şi o îndreptă spre locul întunecos. 
Treptele erau din piatră şi păreau solide. 

— Foarte bine, să vedem unde vom ajunge. 

— Subinspectore, vă rog, nu coborâţi singur acolo. 

— Liniştiţi-vă, părinte. Nu e nicio problemă. Totul este sub 
control. 

Pontiero îşi imagină ce faţă vor face Dante şi Dicanti când le 
va povesti ce a descoperit. Se ridică în picioare şi începu să 
coboare scările. 

— Aşteptaţi, subinspectore, aşteptaţi. Mă duc să aduc o 
lumânare. 

— Nu vă deranjaţi, părinte. Lanterna este suficientă, ţipă 
Pontiero. 

Scările dădeau într-un tunel cu pereţi umezi, iar acesta la 
rândul său ducea spre o cameră de vreo şase metri pătraţi. 
Pontiero mişcă lanterna de jur împrejurul încăperii. Părea că 
acolo se termina totul. Erau două coloane separate în mijlocul 
încăperii. Păreau foarte vechi. Nu putu identifica stilul, 
bineînţeles, căci niciodată nu fusese prea atent la orele de 
istorie. Totuşi, pe una dintre coloane văzu resturi de ceva ce nu 
ar fi trebuit să se afle acolo. Părea a fi... 

Bandă izolatoare. 

Acela nu era un pasaj secret, ci o cameră de execuţie. 


Oh, nu. 

Pontiero se întoarse la timp pentru a evita ca lovitura care ar 
fi trebuit să îi spargă craniul în două, să îl nimerească în umărul 
drept. Căzu pe jos, doborât de durere. Lanterna se rostogoli 
departe, luminând partea de jos a uneia dintre coloane. Simti a 
doua lovitură pe braţul stâng venind de sus, din partea dreaptă. 
Căută pe bâjbâite pistolul în toc şi reuşi să îl scoată cu mâna 
stângă, în ciuda durerii. Pistolul era greu ca plumbul. Nu mai 
simţea celălalt braţ. 

„O bară de fier. Sigur este o bară de fier sau ceva 
asemănător”. 

incercă să ţintească dar nu avea spre ce. Încercă să meargă 
cu spatele până la coloană, dar o a treia lovitură, de data 
aceasta în spate, îl dobori la pământ. Apucă şi mai puternic 
arma, ca şi cum s-ar fi agăţat de propria viaţa. 

Un picior pe mână îl făcu să o scape. Piciorul continua să 
apese tot mai mult. Pocnitura oaselor care se rupeau a fost 
însoţită de o voce destul de cunoscută, dar cu o tonalitate mult, 
mult diferită. 

— Pontiero, Pontiero. După cum vă spuneam, biserica veche 
se afla în raza tunurilor care apărau Castel Sant'Angelo. lar la 
rândul său acea biserică a înlocuit un templu păgân care 
ordonase nimicirea papei Alexandru VI. În Evul Mediu se credea 
că era mormântul lui însuşi Romulus. 

Bara de fier urca şi cobora din nou, lovind spatele 
subinspectorului care era buimăcit. 

— Vai, dar povestea sa pasionantă nu se termină aici. Aceste 
două coloane pe care le vedeţi dumneavoastră sunt cele de care 
au fost legaţi Sfântul Petru şi Sfântul Pavel înainte de a fi 
martirizaţi de către romani. Voi, romanii, întotdeauna sunteţi 
atenţi cu sfinţii noştri. 

Bara îl lovi din nou, de data aceasta în piciorul stâng. Pontiero 
urlă de durere. 

— Aţi fi putut să aflaţi toate aceste lucruri sus, dacă nu m-aţi 
fi întrerupt. Dar nu vă îngrijoraţi, veţi cunoaşte în detaliu aceste 
coloane. Le veţi cunoaşte foarte, chiar foarte bine. 

Pontiero încercă să se mişte, însă descoperi cu teroare că nu 
putea. Nu îşi dădea seama de gravitatea rănilor sale, dar nu îşi 
mai simţea extremităţile. Simţea cum nişte mâini foarte 


puternice îl mişcau şi mai simţea o durere ascuţită. Scoase un 
țipăt. 

— Nu vă recomand să ţipaţi. Nu vă va auzi nimeni. Nimeni nu 
i-a auzit nici pe ceilalţi. Sunt foarte prevăzător, ştiţi, nu îmi place 
să fiu întrerupt. 

Pontiero îşi dădea seama că mintea îi aluneca într-un put 
negru, ca atunci când te laşi furat de somn. Ca într-un vis, auzea 
de departe vocile tinerilor de pe stradă, la câţiva metri deasupra 
lui. | se păru că recunoaşte cântecul pe care îl cântau în cor, o 
amintire din copilăria lui, cu un milion de ani în urmă. Era Eu am 
un prieten care mă iubeşte, numele său este lisus. 

— Chiar aşa, nu îmi place să fiu întrerupt, spuse Karoski. 


PALAZZO DEL GOVERNATORATO 
Vatican 


Miercuri, 6 aprilie 2005. 13:31 


Paola le arătă lui Dante şi lui Fowler poza lui Robayra. Un prim 
plan perfect, în care cardinalul zâmbea cu afecţiune iar ochii îi 
străluceau în spatele ochelarilor groşi cu ramă de sidef. La 
început Dante privi poza fără a înţelege. 

— Ochelarii, Dante. Ochelarii care au dispărut. 

Paola căută mobilul, formă numărul ca nebuna, merse până la 
uşă apoi ieşi din biroul şambelanului uimit. 

— Ochelarii! Ochelarii călugărului carmelit! urlă Paola de pe 
hol. 

Atunci Dante înţelese. 

— Haideţi, părinte! 

li ceru în grabă scuze şambelanului şi alături de Fowler o 
urmară pe Paola. 

Inspectoarea închise telefonul  înfuriată.  Pontiero nu 
răspundea. Poate îl avea pe „silence”. Cobori scările până în 
stradă. Trebuia să alerge până la capătul străzii del 
Governatorato. In acel moment trecu o maşină cu numărul 
SCV%. In interiorul ei erau trei călugăriţe. Paola le făcu gesturi 
disperate ca să oprească şi se puse în faţa maşinii. Spoilerul se 
opri la câţiva centimetri de genunchii săi. 

— Santa Madonna! Sunteţi nebună, domnişoară? 

Criminalista se apropie de uşa şoferului şi îi arătă insigna. 

— Vă rog, nu am timp de explicaţii. Trebuie să ajung la poarta 
Sfânta Ana. 

Călugăriţele o priveau ca pe o nebună. Paola urcă în maşină 
pe una din uşile din spate. 

— De aici este imposibil, ar trebui să mergeţi pe jos pe Cortile 
del Belvedere, îi spuse cea care conducea. Dacă doriţi, pot să vă 
las aproape de Piazza del Sant'Uffizio, este cea mai rapidă ieşire 
din oraş zilele acestea. Garda elveţiană pune bariere din cauza 
conclavului. 

— Fie şi aşa, vă rog să vă grăbiţi. 

Atunci când călugăriţa băgă în viteza întâi şi porni, trebui să 
oprească brusc din nou. 


30 f.a.: Stato Città del Vaticano. 


— Dar chiar a înnebunit toată lumea? 

Fowler şi Dante se puseseră în faţa maşinii, ambii cu mâinile 
pe capotă. După ce călugăriţa frână, se prinseră de partea din 
spate a maşinii. Maicile îşi făcură cruce. 

— Porniţi, maică, pentru Dumnezeu! spuse Paola. 

Maşinuţa nu făcu mai mult de douăzeci de secunde până la 
destinaţie. Călugăriţa se grăbea să scape de ciudata, inoportuna 
şi ruşinoasa ei încărcătură. Nici nu se oprise bine în Piazza del 
Sant'Uffizio că Paola, cu mobilul în mână, trecea de bariera din 
fier negru care proteja acea intrare a oraşului. Formă grăbită 
numărul inspectoratului la care răspunse operatoarea. 

— Inspectoarea Paola Dicanti, cod de securitate 13.897. 
Agent în pericol, repet, agent în pericol! Subinspectorul Pontiero 
se afla pe Via della Conciliazione, 14. Biserica Sfânta Maria din 
Traspontina. Trimiteţi toate unităţile pe care le aveţi. Posibil 
suspect de asasinat în interior. Acţionaţi cu prudenţă maximă! 

Paola alerga cu haina deschisă, lăsând să se vadă tocul 
pistolului şi strigând ca o apucată la telefon. Cei doi membri ai 
gărzii elveţiene care supravegheau intrarea s-au mirat să o vadă 
şi au făcut un gest să o reţină. Paola încercă să scape de ei 
îndoindu-se din talie însă unul din ei reuşi să o prindă de 
jachetă. Tânăra îşi duse mâinile la spate. Telefonul căzu pe jos 
iar jacheta rămase în mâinile gardianului. Acesta tocmai vroia să 
o urmărească atunci când sosi Dante în viteză. Ţinea legitimaţia 
de la Corpo di Vigilanza la vedere. 

— Las-o! E de-a noastră! 

Fowler îi urma cu geanta după el. Paola decise să o apuce pe 
drumul cel mai scurt. Va traversa Piaţa Sfântul Petru, pentru că 
acolo aglomeraţia era mai mică: poliţia făcuse o singură coadă 
foarte îngustă spre deosebire de buluceala teribilă de pe străzile 
care dădeau în ea. In timp ce alerga, inspectoarea ţinea insigna 
la vedere pentru a evita problemele cu propriii colegi. După ce 
au trecut de esplanadă şi de coloana lui Bernini fără prea mari 
probleme, ajunseră în Via dei Corridori cu răsuflarea tăiată. 
Acolo masa de pelerini era înfricoşător de compactă. Paola îşi 
apropie mâna stângă de corp pentru a ascunde pe cât posibil 
pistolul, se apropie de clădiri şi încercă să avanseze cât mai 
repede. Dante se aşeză în faţa ei pe post de eficient deschizător 
de drumuri, folosindu-se de coate şi de antebraţe. Fowler 
închidea formaţia. 


Au trecut zece minute dificile până când au ajuns la uşa 
sacristiei. Acolo îi aşteptau doi agenţi care sunau insistent la 
sonerie. Dicanti, transpirată toată, în cămaşă, cu tocul pistolului 
la vedere şi cu părul turtit, era o adevărată arătare pentru cei 
doi poliţişti, care, totuşi, o salutară cu respect când le arătă 
legitimaţia de la UACV cu respiraţia aproape tăiată. 

— Am primit avertizarea dumneavoastră. Nu răspunde nimeni 
înăuntru. Mai sunt patru colegi la cealaltă intrare. 

— Pot să ştiu de ce naiba nu aţi intrat până acum? Nu ştiţi că 
s-ar putea ca un coleg de-al meu să fie înăuntru? 

Cei doi agenţi plecară capul. 

— A sunat domnul director Boi şi ne-a spus să acţionăm 
discret. E multă lume care se uită, ispettora. 

Inspectoarea se sprijini de perete şi se gândi cinci secunde. 

„La dracu, sper să nu fie prea târziu.” 

— Aţi adus şperaclul? 

Unul dintre poliţişti îi arătă o rangă de oţel despicată în două 
la vârf. O ţinea lipită de picior pentru a o camufla de privirile 
pelerinilor de pe stradă, pentru că deja începeau să ridice 
suspiciuni. Paola îi atrase atenţia agentului care îi arătase bara 
de oţel. 

— Dă-mi staţia ta. 

Polițistul îi întinse receptorul pe care îl purta agăţat cu un 
cablu de dispozitivul prins la talie. Paola dădu câteva ordine 
scurte şi precise echipajului de la cealaltă intrare. Nimeni nu 
trebuia să mişte un deget până nu ajungea ea şi, bineînţeles, 
nimeni nu trebuia să intre sau să iasă. 

— Poate să îmi explice şi mie cineva despre ce este vorba, 
spuse Fowler tuşind. 

— Credem că suspectul se află înăuntru, părinte. Vă voi spune 
imediat pe larg despre ce este vorba. Deocamdată, aş vrea să 
aşteptaţi aici, afară, spuse Paola. Făcu un gest spre marea de 
oameni care îi înconjura. Faceţi tot posibilul să le distrageţi 
atenţia cât vom sparge noi uşa. Doamne ajută să ajungem la 
timp. 

Fowler confirmă. Privi în jurul său un loc pe care să se urce. 
Nu era nicio maşină pentru că traficul pe stradă fusese oprit. 
Trebuia să se grăbească. Erau doar oameni în jurul său, aşa că 
de asta se va folosi pentru a se ridica. Văzu, nu departe, un 


pelerin foarte înalt şi puternic. Avea vreun metru nouăzeci. Se 
apropie de el şi îi spuse: 

— Crezi că m-ai putea ridica pe umerii tăi? 

Tânărul îi dădu de înţeles că nu vorbea italiana iar Fowler îi 
indică prin gesturi ce dorea. Într-un final, celălalt înţelese. Îşi 
sprijini genunchiul pe pământ şi îl ridică pe preot zâmbind. 
Acesta începu să cânte în latină cântecul de împărtăşanie din 
slujba înmormântării: 


In paradisum deducant te angel i, 
In tuo advente 
Suscipiant te martyres...*! 


Mulţi oameni s-au întors pentru a-l privi. Fowler îi făcu gesturi 
cărăuşului său chinuit să îl ducă în mijlocul străzii, pentru a 
îndepărta atenţia de la Paola şi ceilalţi. Câţiva credincioşi, cei 
mai mulţi călugăriţe şi preoţi, i s-au alăturat şi au cântat în 
cinstea Papei mort pentru care aşteptau în picioare de mai 
multe ore. 

Profitând de faptul că atenţia pelerinilor fusese distrasă, se 
auzi o trosnitură şi cei doi agenţi deschiseră uşa sacristiei. S-au 
strecurat înăuntru fără a atrage atenţia. 

— Băieți, un coleg de-al nostru este 
grijă. 

Au intrat unul câte unul, întâi Dicanti, ca o săgeată, scoțând 
pistolul. Se îndreptă spre biserică lăsându-i pe cei doi agenţi să 
verifice sacristia. Privi grăbită înspre capela Sfântului Toma. Era 
goală, deşi închisă cu banda izolatoare roşie a UACV. Trecu prin 
capelele de pe partea stângă cu pistolul în mână. li făcu un 
semn lui Dante, care străbătu biserica, uitându-se în fiecare 
capelă. Chipurile sfinţilor de pe pereţi erau tulburate de lumina 
slabă şi ezitantă a lumânărilor aprinse peste tot. Se întâlniră 
amândoi pe culoarul din centru. 

— Nimic? 

Dante negă din cap. 

Atunci au văzut scris pe jos, aproape de intrare, lângă 
agheasmatar. 


A 


năuntru. Aveţi multă 


VEXILLA REGIS PRODEUNT INFERNI 


31 n.a.: „În paradis te vor conduce îngerii iar martirii să te adăpostească...” 


— „Înaintează steagurile regelui din infern”, spuse o voce în 
spatele lor. 

Dante şi inspectoarea s-au întors, tresărind de spaimă. Era 
Fowler, care reuşise să îşi termine cântecul şi să se furişeze în 
interiorul bisericii. 

— Credeam că v-am spus să rămâneţi pe stradă. 

— Nu mai contează acum, spuse Dante arătându-i ferestruica 
deschisă în podea. li voi chema şi pe ceilalţi. 

Paola avea chipul desfigurat. Inima îi spunea să coboare 
imediat acolo, dar nu avea curaj să se ducă pe întuneric. Dante 
se duse la uşa din faţă şi deschise zăvorul. Intrară cei doi agenţi, 
lăsându-i pe ceilalţi doi la uşă. Dante îl convinse pe unul dintre 
ei să îi împrumute lanterna pe care o avea prinsă la curea. 
Dicanti i-o smulse din mână şi cobori înaintea lui, tensionată şi 
cu pistolul îndreptat înainte. Fowler rămase în urmă murmurând 
o mică rugăciune. 

După un timp apăru capul Paolei care ieşi grăbită pe stradă. 
Dante ieşi încet. Îl privi pe Fowler şi dădu din cap. 


Paola ieşi la aer curat, sughiţând de plâns. Vomită micul dejun 
cât mai departe de uşă. Nişte tineri care arătau a fi străini îi 
săriră în ajutor. 

— Vă putem ajuta cu ceva? 

Paola îi îndepărtă cu un gest. Lângă ea apăru Fowler care îi 
oferi un şerveţel. Îl acceptă şi îşi şterse răul dat afară de fiere 
apoi îşi şterse lacrimile. Cele exterioare pentru că pe cele 
interioare nu putea să le şteargă aşa uşor. Avea amețeli. Nu se 
putea, nu se putea ca masa aceea plină de sânge pe carea 
găsit-o atârnată de coloane să fie Pontiero. Maurizio Pontiero, 
subinspector, era un om bun, slab şi mereu cu o proastă 
dispoziţie aspră dar simpatică. Era tată al unei familii, era 
prieten, era coleg. Se agita neliniştit în costum în timpul serilor 
ploioase; era un coleg care plătea mereu cafelele, care-ţi era 
mereu alături. Şi asta de mulţi ani. Nu putea să înceteze să 
respire, transformat în acel obiect nedesluşit. Incercă să îşi 
şteargă imaginea din minte, agitându-şi mâna în faţă ochilor. 

lar în acel moment îi sună mobilul. Îl scoase din buzunar cu 
silă şi rămase paralizată. Pe ecran apelul apărea a fi de la: 


M. PONTIERO 


Paola răspunse, moartă de frică. Fowler o privea nedumerit. 

— Da? 

— Bună ziua, doamnă inspectoare. Ce mai faceţi? 

— Cine sunteţi? 

— Doamnă inspectoare, vă rog! Chiar dumneavoastră mi-aţi 
spus că vă pot suna dacă îmi amintesc ceva. Tocmai mi-am 
amintit că a trebuit să îl omor pe colegul dumneavoastră. Îmi 
pare rău, serios. Dar mi-a apărut în cale. 

— O să te prindem, Francesco. Sau ar trebui să îţi spun 
Viktor? spuse Paola, scuipând cuvintele turbată, cu ochii plini de 
lacrimi, dar încercând să îşi menţină calmul, lovind în punctul 
sensibil ca să ştie că înscenarea lui a luat sfârşit. 

Făcu o scurtă pauză. Foarte scurtă. Nu îl luase deloc prin 
surprindere. 

— Ah, da, bineînţeles. Deja ştiţi cine sunt. Salută-l pe 
părintele Fowler din partea mea. Am mai îmbătrânit de când nu 
ne-am mai văzut. lar dumneavoastră văd că sunteţi mai palidă. 

Paola îşi lărgi ochii surprinsă. 

— Unde eşti, nenorocitul dracului? 

— Nu e clar? In spatele dumneavoastră. 

Paola privi spre miile de oameni care înţesau strada, acoperiţi 
de pălării, şepci, agitând steaguri, bând apă, rugându-se, 
cântând. 

— De ce nu veniţi mai aproape, părinte? Putem să discutăm 
puţin. 

— Nu, Paola, mă tem că trebuie să stau departe de voi o 
perioadă. Nici măcar o secundă să nu aveţi impresia că dacă l- 
aţi demascat pe bunul părinte Francesco aţi făcut vreun 
progres. Viaţa lui era oricum pe sfârşite. În fine, trebuie să 
închid. Nu vă faceţi griji, veţi primi veşti de la mine curând. lar în 
ceea ce priveşte lipsa de politeţe de mai devreme, v-am iertat 
deja. Dumneavoastră sunteţi importantă pentru mine. 

Şi închise. 

Dicanti se azvârli în mulţime. Trăgea de oameni fără nicio 
noimă, uitându-se după bărbaţii care aveau o anumită înălţime, 
apucându-i de braţ, întorcându-i pe cei care se uitau în altă 
parte, luându-le şepcile şi pălăriile. Lumea se dădea din faţa ei. 


Îşi ieşise din minţi, avea privirea pierdută, şi i-ar fi cercetat pe 
toţi pelerinii dacă era nevoie. 

Fowler îşi făcu loc până în mijlocul mulţimii şi o apucă de braţ. 

— Este inutil, ispettora. 

— Dă-mi drumul! 

— Paola. Renunţă. A fugit. _ 

Dicanti începu să plângă. Fowler o îmbrăţişă. In jurul lor, 
giganticul şarpe format din oameni avansa, lent, spre corpul 
încă neîngropat al lui loan Paul II. lar în interiorul său ascundea 
un asasin. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 
Ianuarie 1996 


TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 72 
ÎNTRE PACIENTUL NUMĂRUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE 
CONROY. 
CU PARTICIPAREA DOCTORULUI FOWLER ŞI A LUI SALHER 
FANABARZRA 


DR. CONROY: Bună ziua, Viktor. 
#3.643: Salut, din nou. 
DR. CONROY: Altă zi de terapie prin regresie, Viktor. 


(SE OMITE DIN NOU PROCEDEUL DE HIPNOZĂ, 
LA FEL CA IN RAPOARTELE ANTERIOARE) 


SR. FANABARZRA: Ne aflăm în anul 1973, Viktor. De acum 
încolo vei asculta doar vocea mea, eşti de acord? 

43.643: Da. 

SR. FANABARZRA: De acum nu vă mai poate auzi, domnilor. 

DR. CONROY: leri i-am făcut un test cu planşe Rorschach. 
Viktor s-a comportat normal, semnalând obişnuitele 
forme de flori şi papagali. Doar la două dintre ele 
mi-a spus că nu vedea nimic. Reţineţi, părinte 
Fowler: când Viktor pare că nu este interesat de 
ceva, înseamnă că este ceva care îl afectează 
profund. Eu vreau să primesc explicaţia când el se 
află în regresie, pentru a-i afla originea. 

DR. FOWLER: Nu cred că această metodă este eficientă, chiar 
dacă practic ar fi realizabilă. Pe durata regresiei 
pacientul nu are aceleaşi resurse defensive ca în 
starea normală. Riscul de a-i produce o traumă este 
destul de ridicat. 

DR. CONROY: Tocmai aceste resurse ne împiedică să ajungem 
la creierul său. Dumneavoastră ştiţi că pacientul 
respinge total anumite episoade din viaţa lui. 
Trebuie să depăşim barierele, să aflăm care este 
sursa răului. 

DR. FOWLER: Cu orice preţ? 


SR. FANABARZRA: Domnilor, nu vă certaţi. Oricum, este 
imposibil să îi arătăm imaginile pentru că pacientul 
nu poate deschide ochii. g 

DR. CONROY: Dar putem să i le descriem. Incepe, Fanabarzra. 

SR. FANABARZRA: Da, să trăiţi. Viktor, eşti în 1973. Vreau să 
mergem într-un loc care să îţi placă. Pe care îl alegi? 

73.643: Scara de incendiu. 

SR. FANABARZRA: Îţi petreci mult timp acolo? 

43.643: Da. 

SR. FANABARZRA: Spune-mi de ce. 

43.643: E mult curent. Nu miroase urât. În casă miroase a 
stricat. 

SR. FANABARZRA: A stricat? 

7% 3.643: Ca un fruct stricat. Mirosul vine de la patul lui Emil. 

SR. FANABARZRA: Fratele tău este bolnav? 

43.643: Este bolnav, nu ştim de ce suferă. Nimeni nu are grijă 
de el. Mama spune că este posedat. Tremură şi nu 
suportă lumina. Îl doare gâtul. 

DR. CONROY: Sunt simptomele meningitei. Fotofobie, gât 
înţepenit, convulsii. 

SR. FANABARZRA: Nimeni nu are grijă de fratele tău? 

43.643: Mama mea doar când îşi aminteşte. li dă măr ras. Are 
diaree iar tatăl meu nu vrea să ştie de el. ÎI urăsc. El 
mă priveşte şi îmi spune să îl spăl. Nu vreau, mi-e 
silă. Mama mea îmi spune să fac ceva. Eu nu vreau 
iar ea mă împinge în calorifer. 

DR. CONROY: Am aflat deja felul în care era agresat. Haideţi 
să ne dăm seama ce simte vis-a-vis de imaginile 
testului Rorschach. Asta mă interesează în mod 
special. 

SR. FANABARZRA: Să revenim la scara de incendiu. Aşează-te 
acolo. Spune-mi ce simţi. 

43.643: Curent. Metalul sub picioare. Miroase a mâncare de 
la evreii care stau în clădirea din faţă. 

SR. FANABARZRA: Acum aş vrea să îţi imaginezi ceva. O pată 
mare, neagră, foarte mare. E tot ce vezi în faţa 
ochilor. În partea de jos a petei se află o formă albă, 
mică, ovală. Ce îţi sugerează? 

43.643: Întuneric. Singur în dulap. 

DR. CONROY: Fiţi atenţi, cred că am descoperit ceva. 


SR. FANABARZRA: Ce faci în dulap? 

4% 3.643: M-au închis. Sunt singur. 

DR. FOWLER: Pentru numele lui Dumnezeu, doctore Conroy, 
priviţi-l ce faţă are. E clar că suferă. 

DR. CONROY: Taci, Fowler. Ajungem acolo unde trebuie. 
Fanabarzra, vă voi scrie pe această tablă întrebările 
mele. Citiţi-le textual, da? 

SR. FANABARZRA: Viktor, îţi aminteşti ce s-a întâmplat înainte 
să te închidă în dulap? 

4% 3.643: Multe lucruri. Emil a murit. 

SR. FANABARZRA: Cum a murit Emil? 

43.643: M-au închis. Sunt singur. 

SR. FANABARZRA: Ştiu, Viktor. Spune-mi cum a murit Emil. 

43.643: Era în camera noastră. Tata se uita la televizor iar 
mama nu era acasă. Eu eram pe scară. Am auzit un 
zgomot. 

SR. FANABARZRA: Ce fel de zgomot? 

43.643: Ca un balon din care iese aerul. Am băgat capul în 
cameră. Emil era foarte alb. Am intrat în sufragerie. 
Am vorbit cu tatăl meu iar el a aruncat o cutie de 
bere după mine. 

SR. FANABARZRA: Te-a nimerit? 

43.643: În cap. Sângerez. Apoi încep să plâng. Tata se ridică 
şi întinde mâna. Îi spun de Emil. Se supără tare. 
Spune că e vina mea. Că Emil era în grija mea. Că 
merit o pedeapsă. Şi începe din nou. 

SR. FANABARZRA: Pedeapsa obişnuită? Te atinge acolo? 

43.643: Mă doare. Sângerez la cap şi la fund. Dar se opreşte. 

SR. FANABARZRA: De ce se opreşte? 

43.643: Se aude vocea mamei. Ţipă şi îi spune nişte lucruri 
îngrozitoare tatei. Eu nu înţeleg. Tata îi spune că ea 
ştia deja. Mama răcneşte şi îl strigă pe Emil. Eu ştiu 
că Emil nu o poate auzi şi mă bucur mult. Atunci ea 
mă apucă de păr şi mă aruncă în dulap. Eu ţip şi mă 
sperii. Lovesc uşa mult timp. Ea o deschide şi îmi 
arată un cuţit. Îmi spune că dacă mai deschid gura 
mi-o închide ea imediat. 

SR. FANABARZRA: lar tu ce faci? _ 

73.643: E linişte. Sunt singur. Mama deschide uşa. Imi spune 
că am fost foarte rău. Că Dumnezeu nu îi iubeşte pe 


copiii care îşi excită taţii. Că voi vedea care este 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru copiii care se poartă 
urât. Îmi dă o cutie veche, îmi spune să îmi fac 
treburile în ea. Dimineaţa îmi dă un pahar cu apă, 
pâine şi brânză. 

SR. FANABARZRA: Dar câte zile ai stat acolo? 

73.643: Au fost multe dimineţi. 

SR. FANABARZRA: Nu aveai ceas? Nu puteai să îţi dai seama 
cât timp trecea? 

43.643: Încerc să îmi dau seama dar este foarte greu. Dacă 
îmi lipesc foarte tare urechea de perete pot să 
ascult radioul doamnei Berger. Este puţin surdă. 
Câteodată e base-ball. 

SR. FANABARZRA: Câte partide ai ascultat? 

43.043: Unsprezece. 

DR. FOWLER: Doamne, Dumnezeule, copilul ăsta a fost închis 
aproape două luni. 

SR. FANABARZRA: Nu ieşeai niciodată? 

4% 3.643: O singură dată. 

SR. FANABARZRA: De ce ai ieşit? 

73.643: Am făcut o greşeală. Am dat cu piciorul peste cutie şi 
am răsturnat-o. În dulap miroase urât. Vomit. Când 
vine mama se supără. Îmi bagă faţa în rahat. Apoi 
mă scoate din dulap ca să curețe. 

SR. FANABARZRA: Nu ai încercat să fugi? 

4% 3.643: Nu am unde să fug. Mama o face spre binele meu. 

SR. FANABARZRA: Şi când te-a lăsat să ieşi? 

43.643: într-o zi. M-a dus la baie. M-a spălat. Mi-a spus că 
speră că m-am învăţat minte. Apoi mi-a spus că 
dulapul este iadul şi că va fi locul unde voi merge 
dacă nu sunt cuminte, doar că nu voi mai ieşi 
vreodată. M-a îmbrăcat cu hainele ei. Mi-a spus că 
ar fi trebuit să fiu o fată şi că încă mai putem 
rezolva asta. Mi-a atins ouăle. Mi-a spus că totul 
este inutil. Că oricum voi merge în iad. Că nu mai 
am nicio scăpare. 

SR. FANABARZRA: Şi tatăl tău? 

73.643: Tata nu mai este. A plecat. 

DR. FOWLER: Conroy, opreşte imediat terapia. Uită-te la faţa 
lui. Pacientul suferă. 


73.043: A plecat, a plecat, a plecat... 

DR. FOWLER: Conroy! 

DR. CONROY: Bine. Fanabarzra, opreşte înregistrarea şi 
scoate-l din transă. 


BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA 
Via della Conciliazione, 14 


Miercuri, 6 aprilie 2005. 15:21 


A doua oară săptămâna asta se întâlniră la uşa bisericii Sfânta 
Maria din Traspontina cu experţii care analizează locul faptei. 
Erau discreţi şi se îmbrăcaseră civil pentru a nu speria pelerinii. 
lnăuntru, ispettora vocifera ordine la mobil şi la staţie în acelaşi 
timp. Părintele Fowler l-a abordat pe unul dintre experţii UACV. 

— Aţi terminat deja cu cercetarea la faţa locului? 

— Da, părinte. Vom lua cadavrul şi vom examina sacristia. 

Fowler o întrebă pe Dicanti cu privirea. 

— Voi cobori cu dumneavoastră. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu vreau să îmi scape nimic. Ce-i asta? 

Preotul avea în mâna dreaptă o casetă mică şi neagră. 

— Conţine sfintele uleiuri. Este pentru a-i face sfântul maslu. 

— Credeţi că mai are vreun rost? 

— Nu pentru ancheta noastră. Dar pe el îl ajută. Era un catolic 
practicant, nu-i aşa? 

— Aşa era. Dar nu prea l-a ajutat. 

— Ei, dottora, cu tot respectul... nu aveţi de unde să ştiţi asta. 

Au coborât amândoi treptele cu grijă ca să nu calce cu piciorul 
pe ceea ce era scris la intrarea în criptă. Au traversat holul scurt 
până în cameră. Experții de la UACV instalaseră nişte 
generatoare electrice puternice care acum luminau locul. 

Pontiero atârna inert între cele două coloane retezate care se 
aflau în centrul camerei. Era dezbrăcat de la talie în sus. Karoski 
îi legase braţele de piatră cu bandă izolatoare, care părea a fi 
din aceeaşi rolă pe care o folosise şi pentru Robayra. Cadavrul 
nu avea nici ochi, nici limbă. Faţa îi era desfigurată groaznic iar 
fâşii de piele sângerândă îi atârnau de torace ca nişte medalii 
macabre. 

Paola lăsă capul în jos atunci când părintele i-a administrat 
ultima împărtăşanie. Pantofii preotului, negri şi imaculaţi, 
stăteau într-o băltoacă de sânge vâscos. Inspectoarea înghiţi în 
sec şi închise ochii. 

— Dicanti. 


Îi deschise din nou. Dante era lângă ei. Fowler terminase deja 
şi se pregătea să plece politicos. 

— Unde plecaţi, părinte? 

— Afară. Nu vreau să vă încurc. 

— Nu ne încurcaţi, părinte. Dacă doar jumătate din ceea ce se 
spune despre dumneavoastră este adevărat, înseamnă că 
sunteţi un om foarte inteligent. V-au trimis ca să ne ajutaţi, nu? 
Atunci ajutaţi-ne. 

— Cu multă plăcere, /spettora. 

Paola înghiţi din nou în sec şi le spuse: 

— Se pare că Pontiero a intrat pe uşa din spate. Sigur a sunat 
la uşă iar pretinsul călugăr i-a deschis într-un mod firesc. l-a 
vorbit lui Karoski iar acesta l-a atacat. 

— Dar unde? 

— Cred că aici. Pentru că altfel, ar fi fost sânge sus. 

— Dar de ce a făcut-o? Pontiero o fi mirosit ceva? 

— Nu cred, spuse Fowler. Mai degrabă Karoski a văzut 
oportunitatea şi a profitat de ea. Tind să cred că i-a arătat 
drumul în criptă iar Pontiero a coborât singur, lăsându-l pe 
celălalt în spatele lui. 

— Aşa se leagă. Probabil l-a scos imediat din cărţi pe 
călugărul Francesco. Nu voia doar să pară un bătrân invalid... 

— ...Şi era şi călugăr. Pontiero nu ar fi putut suspecta un 
călugăr, nu-i aşa? Sărmanul visător, îl compătimi Dante. 

— Vă rog. 

Fowler i-a atras atenţia cu un gest incriminator. Dante îşi 
abătu privirea. 

— Îmi pare rău. Continuaţi, Dicanti. 

— O dată aici, Karoski l-a lovit cu un obiect contondent. 
Credem că a fost un candelabru de bronz. Băieţii de la UACV l- 
au luat deja ca să îl analizeze. Era aruncat lângă cadavru. Apoi |- 
a legat şi i-a făcut... asta. Cred că a suferit îngrozitor. 

Rămase fără glas. Ceilalţi doi s-au făcut că nu observă 
momentul de slăbiciune al criminalistei. Aceasta tuşi pentru a 
disimula şi îşi drese glasul înainte de a vorbi. 

— Un loc întunecos, foarte întunecos. Repetă trauma din 
copilărie, perioada pe care a petrecut-o închis în dulap? 

— S-ar putea. A mai lăsat vreun indiciu? 

— Credem că nu a lăsat decât mesajul de afară: „Vexilla regis 
prodeunt inferni.” 


— „Înaintează steagurile regelui din infern”, traduse preotul 
din nou. 

— Ce înseamnă asta, Fowler? întrebă Dante. 

— Dumneavoastră ar trebui să ştiţi. 

— Dacă vreţi să mă simt prost, nu o să reuşiţi, părinte. 

Fowler zâmbi cu tristeţe. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. Este vorba de un citat al 
unuia dintre strămoşii dumneavoastră, Dante Aligheri. 

— Nu este strămoşul meu. Dante este pentru mine prenume 
iar pentru el nume. Nu avem nicio legătură. 

— Ah, mă scuzaţi. Cum toţi italienii spun că se trag din Dante 
sau din lulius Cezar... 

— Măcar ştim de unde ne tragem. 

Cei doi îşi scrutau privirile. Paola îi întrerupse. 

— Gata cu aceste comentarii xenofobe, acum putem relua 
discuţia? 

Fowler îşi drese glasul înainte de a continua. 

— După cum vă spuneam, „Vexilla regis prodeunt inferni” 
este un citat din La Divina Comedia. Atunci când Dante şi 
Virgiliu urmau să intre în infern. Este vorba despre parafrazarea 
unei rugăciuni liturgice creştine doar că este adresată diavolului 
în locul lui Dumnezeu. Mulţi considerau această frază a fi o 
erezie, dar în realitate, tot ce vroia Dante să facă era să îşi 
sperie cititorii. 

— Asta vrea? Să ne sperie? 

— Ne avertizează că infernul este aproape. Nu cred că 
interpretarea lui Karoski merge mai departe. Nu este un om atât 
de cult, deşi îi place să pară. Nu mai erau şi alte mesaje? 

— Nu pe corp, răspunse Paola. Ştia că venim şi s-a speriat. ŞI 
ştia asta doar din vina mea, pentru că am insistat pe mobilul lui 
Pontiero. 

— Am reuşit să localizăm mobilul? întrebă Dante. 

— Au sunat la compania de telefonie. Sistemul de localizare 
celulară arată că telefonul este închis sau în afara razei de 
acoperire. Ultimul stâlp care asigură conexiunea pentru raza de 
acoperire se află pe hotelul Atlante, la mai puţin de trei sute de 
metri de aici, răspunse Dicanti. 

— Exact unde sunt eu cazat, preciză Fowler. 

— Ei hai, eu îmi imaginam că staţi într-o pensiune pentru 
preoţi. Ştiţi dumneavoastră, ceva mai umil. 


Fowler nu s-a simţit cu musca pe căciulă. 

— Prietene Dante, la vârsta mea înveţi să te bucuri de ceea 
ce îţi oferă viaţa. Mai ales când plăteşte Unchiul Sam. Am fost 
deja în multe locuri nefericite. 

— Sunt convins, părinte. Sunt convins. 

— Pot să ştiu ce vreţi să insinuaţi? 

— Nu insinuez nimic. Doar sunt convins că aţi dormit în locuri 
mai dezagreabile datorită... Preoţiei. 

Dante era mult mai ostil decât de obicei, şi motivul ostilităţii 
sale părea a fi părintele Fowler. Criminalista nu înţelegea 
motivul, dar şi-a dat seama ca era ceva ce trebuia rezolvat de ei 
doi, între patru ochi. 

— Ajunge. Să ieşim cu toţii să luăm aer. 

Amândoi au urmat-o pe Dicanti ocolind biserica. /spettora le 
spuse infirmierilor că pot lua corpul lui Pontiero. Unul dintre 
experţii UACV se apropie de ea şi îi spuse ce au făcut. Paola 
confirmă din cap. Şi se întoarse spre Fowler. 

— Putem să ne concentrăm puţin, părinte? 

— Sigur că da, dottora. 

— Dante? 

— Bineînţeles. 

— De acord, atunci iată ce am descoperit: în casa parohială 
era o trusă de machiaj profesională şi cenuşă pe o masă care 
credem că ar fi fost un paşaport. A fost ars folosindu-se o 
considerabilă cantitate de alcool, aşa că nu a rămas mare lucru. 
Cei de la UACV au luat cenuşa pentru a vedea dacă pot să afle 
ceva. Singurele amprente pe care le-au găsit în casa parohială 
sunt ale lui Karoski, aşa că va trebui să îl căutăm pe proprietar. 
Dante, dumneavoastră aveţi treabă în seara asta. Aflaţi cine era 
părintele Francesco şi de cât timp stă aici. Întrebaţi printre 
enoriaşii obişnuiţi ai bisericii. 

— De acord, /spettora. Voi face o imersiune în vârsta a treia. 

— Terminaţi cu glumele. Karoski ne-a păcălit, dar sigur este 
sub presiune. A fugit ca să se ascundă şi o perioadă nu vom mai 
avea niciun semn de la el. Dacă reuşim să aflăm unde a stat în 
ultimele ore poate aflăm unde este. 

Paola îşi încrucişă degetele în buzunarul jachetei, încercând 
să creadă şi ea ce spunea. Ceilalţi se întunecară, dându-și 
seama şi ei că acea posibilitatea era un vis îndepărtat. 


Dante se întoarse după două ore. Era însoţit de o doamnă de 
vârstă mijlocie, care îi spuse din nou lui Dicanti aceeaşi poveste. 
Când a murit parohul anterior, fratele Dario, a apărut fratele 
Francesco. Acum trei ani. De atunci doamna ajuta la curăţenia 
bisericii şi a casei parohiale. Conform doamnei, părintele 
Francesco Toma era un exemplu de umilinţă şi credinţă creştină. 
Condusese parohia cu dăruire şi nimeni nu avea ce să îi 
reproşeze. 

Fără a mai intra în alte detalii, declaraţia fusese destul de 
frustrantă, dar cel puţin aveau nişte informaţii clare. Părintele 
Basano murise în noiembrie 2001, ceea ce putea să conducă la 
data când intrase Karoski în ţară. 

— Dante, fă-mi o favoare. Află ce ştiu călugării carmeliţi 
despre Francesco Toma, îi ceru Dicanti. 

— Voi da câteva telefoane. Dar bănuiesc că vom obţine puţine 
detalii. 

Dante ieşi pe uşa principală, în direcţia biroului său. Fowler îşi 
luă la revedere de la inspectoare. 

— Voi merge la hotel ca să mă schimb şi ne vedem după 
aceea. 

— Voi fi la morgă. 

— Nu aveţi de ce să mergeţi, /spettora. 

— Ba da, am. 

O tăcere neplăcută se aşternu între ei, accentuând un cântec 
religios pe care un pelerin a început să îl cânte urmat apoi în cor 
de alte sute de pelerini. Soarele se ascundea după coline iar 
Roma se afunda în beznă, deşi pe străzi mişcarea era continuă. 

— Cu siguranţă unul dintre aceste cântece a fost ultimul lucru 
pe care l-a auzit subinspectorul. 

Paola continua să tacă. Fowler observase de mai multe ori 
agonia prin care trecea criminalista în acele momente, reacţia 
posterioare morţii colegului său. La început, euforie şi dorinţă de 
răzbunare. Puțin câte puţin aluneca în epuizare şi tristeţe pe 
măsură ce îşi însuşea cele întâmplate, iar şocul îi istovea corpul. 
In final rămânea un sentiment surd, un amestec de ură, 
vinovăţie şi dorinţă de răzbunare, care va înceta numai atunci 
când Karoski va fi după gratii sau mort. Şi poate nici măcar 
atunci. 

Preotul tocmai vroia să îi pună o mână pe umăr lui Dicanti dar 
se abţinu în ultimul moment. Deşi inspectoarea nu îl văzuse, 


pentru că stătea cu spatele, intuise ceva. Se întoarse şi îl privi 
pe Fowler neliniştită. 

— Aveţi grijă, părinte. Acum el ştie că vă aflaţi aici iar asta ar 
putea să schimbe tot. Pe deasupra, nici nu ştim sigur cum arată. 
A dovedit că este foarte bun să se camufleze. 

— S-a schimbat aşa de mult în cinci ani? 

— Părinte, eu am văzut poza lui Karoski pe care mi-aţi arătat- 
o şi l-am văzut şi pe fratele Francesco. Nu aveau nimic de-a face 
unul cu altul. 

— Biserica era foarte întunecată iar dumneavoastră nu aţi 
acordat multă atenţie unui bătrân călugăr carmelit. 

— Părinte, credeţi-mă. Mă pricep la fizionomii. Poate purta 
meşă iar barba îi acoperea jumătate din faţă, dar arăta ca un 
bătrân veritabil. E foarte bun la deghizare iar acum ar putea fi 
cu totul altă persoană. 

— Da, eu l-am privit în ochi, gottora. Dacă îmi apare în cale, 
voi ştii cine este. Şi nu îl vor ajuta aceste trucuri. 

— Nu luaţi în calcul doar trucurile, părinte. Acum are şi un 
pistol de 9 mm şi treizeci de gloanţe. Lipseau arma lui Pontiero 
şi încărcătorul de schimb. 


MORGA MUNICIPALĂ 
JOI, 7 aprilie 2005. 01:32 


Asistă pietrificată la autopsie. O dată dispărută adrenalina 
primelor momente, începu să se simtă din ce în ce mai 
îndurerată. Fusese peste puterile ei să suporte bisturiul 
medicului legist, secţionându-i colegul, dar a rezistat. Medicul 
legist a spus că Pontiero fusese lovit de patruzeci şi trei de ori 
cu un obiect neascuţit, probabil candelabrul însângerat care 
fusese găsit la locul crimei. Nu se pronunţă asupra obiectului 
care cauzase tăieturile de pe corp, inclusiv cea adâncă de la gât, 
aşteptând mulajele inciziilor făcute în laborator. 

Paola asculta concluziile ca printr-o ceaţă deasă care nu îi 
atenua în niciun fel durerea. Rămase acolo ore în şir, 
impunându-şi o pedeapsă inumană. Dante a apărut în sala de 
autopsii, a pus câteva întrebări şi a plecat imediat. Boi a făcut şi 
el act de prezenţă, dar a fost doar de dragul aparenţelor. A 
plecat repede, năucit şi sceptic, spunând că vorbise cu el doar 
cu câteva ore înainte. 

Când medicul legist a terminat, a lăsat cadavrul pe masa de 
metal. Tocmai vroia să îi acopere faţa când Paola spuse: 

— Nu. 

Medicul înţelese şi ieşi fără să spună un cuvânt. 

Corpul era spălat, dar chiar şi aşa tot se mai simţea un miros 
vag de sânge. In lumina albă şi rece îndreptată fix spre el, 
mignionul subinspector părea minuscul. Loviturile acopereau 
corpul său ca nişte medalii de durere, iar rănile enorme, ca nişte 
guri obscene, încă emanau mirosul de aramă al sângelui. 

Paola căută plicul în care se aflau obiectele găsite asupra lui 
Pontiero. Nişte mătănii, nişte chei, portofelul. Un pix, o brichetă, 
un pachet de ţigări început de curând. Văzând acest ultim obiect 
şi realizând că nimeni nu va mai fuma acele ţigări, se simţi 
foarte tristă şi singură. Şi începu să conştientizeze că prietenul 
ei, colegul ei, era mort. Cu un gest de negare, luă o ţigară. 
Bricheta sparse liniştea din sala de autopsii cu flacăra ei 
puternică. 


Paola se lăsase de fumat de la moartea tatălui său. Avu o 
senzaţie de tuse şi trase din ţigară şi mai adânc. Scoase fumul 


direct spre semnul care indica fumatul interzis, aşa cum îi 
plăcea lui Pontiero să facă. 
Şi începu să se despartă de el. 


La dracu, Pontiero! Futu-i! La dracu, la dracu, la dracu! Cum 
ai putut să fii atât de prost? Toate astea s-au întâmplat din 
cauza ta. Uită-te şi tu la tine. Nici măcar nu am lăsat-o pe 
nevastă-ta să-ţi vadă cadavrul. Te-a aranjat, la dracu, ce bine 
te-a aranjat. Ea nu ar fi rezistat, nu ar fi putut să te vadă aşa. 
Mai mare ruşinea. [ie ţi se pare normal ca eu să fiu ultimul om 
de pe pământ care te vede dezbrăcat? Te asigur că nu este 
genul de intimitate pe care mi-l doresc de la tine. Nu, dintre 
toţi poliţaii din lume, tu erai cel mai prost candidat pentru un 
coşciug închis şi l-ai câştigat. Totul pentru tine. Pontiero, nerod, 
neghiob, nu ţi-ai putut da şi tu seama? Cum dracu te-ai băgat 
în tunelul ăla? Nu pot să cred. Tu ai fost întotdeauna candidat 
pentru un cancer la plămân, ca nenorocitul de taică-meu. 
Doamne, nu poţi să îţi faci nici cea mai mică idee la ce mă 
gândeam eu de fiecare dată când îţi aprindeai una de-asta. Il 
vedeam din nou pe tatăl meu în patul de la spital, scuipându-şi 
plămânii în cearceafuri. Şi eu învățând acolo seara. lar 
dimineaţa la facultate. lar seara îmi băgăm materia în cap pe 
un fond de tuse. Mereu am crezut că o să stau şi lângă patul 
tău ţinându-te de mână în timp ce tu îţi dădeai duhul printre 
Ave Maria şi Tatăl Nostru, uitându-te la fundul infirmierelor. 
Asta, asta ar fi trebuit să se întâmple iar nu asta. Neghiobule, 
nu puteai să mă suni? La dracu, parcă zâmbeşti, ca şi cum te-ai 
scuza. Sau ai impresia că a fost vina mea? Nevasta şi copiii tăi 
nu cred asta acum, dar aşa vor gândi când le voi povesti totul. 
Dar nu, Pontiero, nu este vina mea. Este vina ta şi numai a ta, 
imbecilule, imbecilul dracului. De ce, căcat, te-ai băgat în 
tunelul ăla? Ah, blestemată să-ţi fie încrederea ta nesuferită în 
toţi cei care poartă sutană. Nemernicul de Karoski, ce ne-a 
păcălit. Bine, m-a păcălit pe mine şi ai plătit tu. Barba aia, 
nasul ăla. Işi pusese ochelarii doar ca să ne păcălească, să-şi 
bată joc de noi. Porcul dracului. M-a privit drept în ochi, dar nu 
am putut să îi văd ochii din spatele fundurilor ălora de pahar pe 
care îi avea pe faţă. Barba aia, nasul ăla. Crezi ca nu l-aş 
recunoaşte dacă l-aş vedea din nou? Ştiu deja ce gândeşti. Să 
mă uit în pozele făcute la locul faptei când l-a omorât pe 
Robayra, să văd dacă apare într-una dintre ele chiar şi pe fond 
depărtat. Şi chiar asta voi face, pentru numele lui Dumnezeu. 


Chiar asta voi face. Dar nu mai face pe deşteptul. Şi nu mai 
zâmbi, tâmpitule, nu mai zâmbi. Este doar rigor mortis“? pentru 
numele lui Dumnezeu. Şi mort vrei să îmi pui în cârcă greşelile 
tale. Îmi spuneai că nu ai încredere în nimeni. Ai grijă, îmi 
spuneai. Pot să ştiu de ce îmi dădeai mie atâtea sfaturi dacă tu 
nu le urmai? Doamne, Pontiero. M-ai lăsat cu o chestie foarte 
nasoală. Din cauza prostiei tale crase acum sunt singură cu 
monstrul ăsta. La dracu, dacă urmărim un preot acum toate 
sutanele devin automat suspecte, Pontiero. Nu mă lua cu 
d'astea. Nu-mi veni acum cu scuza că părintele Francesco 
părea un bătrân abandonat şi şchiop. La dracu, ce ciomăgeală 
ţi-a mai tras. La dracu, la dracu! Cât te urăsc, Pontiero. Ştii ce a 
zis nevastă-ta când a auzit că ai murit? A spus: „Nu se poate să 
moară. Îi place jazz-ul”. Nu a spus: „Are doi copii” sau „Este 
soţul meu şi îl iubesc”. Nu, a spus că îţi place jazz-ul. De parcă 
Duke Ellington sau Diana Krall ar fi fost o vestă antiglonţ. La 
naiba, ea te simte, încă simte că eşti viu, aude vocea ta aspră 
şi muzica pe care o asculţi. Incă miroase ţigările pe care le 
fumezi. Pe care le fumai. Cât te urăsc. Bisericosul naibii... la ce 
îţi folosesc acum toate rugăciunile? Alea care sperai tu să îţi 
acopere spatele. Da, da, îmi amintesc ziua când am mâncat 
pastrami în Piazza Colonna. Mi-ai spus că preoţii sunt doar 
nişte oameni cu o datorie, nu îngeri. Că Biserica nu înţelege 
asta. Şi îţi jur că îi voi spune asta următorului Papă, îţi jur. Când 
va apărea la balconul din Sfântul Petru, o s-o scriu pe o 
pancartă atât de mare, că nu va avea cum s-o rateze. Pontiero, 
idiotul dracului! Asta nu era bătălia noastră. Oh, la naiba, mi-e 
frică, foarte frică. Nu vreau să sfârşesc ca tine. Masa asta pare 
foarte rece. Dar dacă mă urmăreşte Karoski până acasă? 
Pontiero, idiotule, asta nu este bătălia noastră. Este o bătălie a 
preoţilor şi a Bisericii lor. Şi să nu îmi spui că este şi a mea. Eu 
nu mai cred în Dumnezeu. Mai bine spus, da, cred. Dar nu cred 
că este de treabă. Dragostea mea pentru el m-a adus la 
picioarele unui mort care ar fi trebuit să mai trăiască treizeci de 
ani. S-a terminat mai repede decât un deodorant ieftin, 
Pontiero. lar acum nu a mai rămas decât mirosul morţilor, al 
tuturor morţilor pe care i-am văzut în toţi aceşti ani. Corpuri 
care miroseau a putred prea devreme pentru că Dumnezeu nu 
a ştiut să îi facă bine pe unele dintre creaturile sale. lar 
cadavrul tău este cel care miroase cel mai rău dintre toate. Şi 


3? n.t.: Rigiditatea cadavrului, unul dintre semnele morţii care se manifestă 
prin modificarea chimică a muşchilor cauzând înţepenirea articulaţiilor. 


nu te uita aşa la mine. Nu-mi spune că Dumnezeu crede în 
mine. Un Dumnezeu bun nu ar lăsa să se întâmple toate aceste 
lucruri, nu ar lăsa ca unul dintre ai lui să devină lup între oi. Ai 
auzit şi tu ce a spus părintele Fowler. Pe sugaru' ăsta l-au 
aranjat rău de tot acolo jos iar acum caută emoţii mai 
puternice chiar şi decât violarea copiilor. lar despre tine ce zici? 
Ce fel de Dumnezeu permite unui habotnic ca tine să fie pus 
într-un frigider, în timp ce colega lui ar putea să îi bage mâna 
întreagă în răni? La naiba, nu era bătălia mea, nu mai mult 
decât să prind şi eu un degenerat d'ăsta şi să dau bine pe 
lângă Boi. Dar se pare că sunt inutilă. Nu, taci. Nu mai spune 
nimic. Nu mă mai proteja. Nu sunt un copil. Da, am fost inutilă. 
E bine să recunosc asta. Nu am gândit clar. Toate astea m-au 
depăşit foarte tare, dar gata. S-a terminat. La naiba, nu era 
bătălia mea dar acum este. Acum este ceva personal, Pontiero. 
Acum mă doare în fund de presiunea Vaticanului, de Cirin, de 
Boi şi de mama care i-a născut. Acum voi face orice şi nu îmi 
pasă dacă vor cădea capete pe drum. O să-l prind, Pontiero. 
Pentru tine şi pentru mine. Pentru nevastă-ta care aşteaptă aici 
afară şi pentru cei doi mucoşi ai tăi. Dar mai presus de toate, 
pentru tine, pentru că eşti congelat şi pentru ca faţa ta nu mai 
este faţa ta. Dumnezeule, în ce hal te-a măcelărit. In ce hal te- 
a măcelărit şi ce singură mă simt. Te urăsc, Pontiero. O să îmi 
fie foarte dor de tine. 


Paola ieşi pe hol. Fowler o aştepta privind fix peretele, aşezat 
pe o bancă de lemn. S-a ridicat în picioare când a văzut-o. 

— Dottora, eu... 

— E ok, părinte. 

— Nu, nu este ok. Ştiu asta după tot ceea ce s-a întâmplat. 
Dumneavoastră nu sunteţi bine. 

— Bineînţeles că nu sunt bine. La naiba, Fowler, nu o să cad 
acum în braţele dumneavoastră, copleşită de durere. Asta se 
întâmplă doar în filme. 

Deja vroia să plece când apăru Boi lângă ei. 

— Dicanti, trebuie să vorbim. Sunt foarte îngrijorat pentru 
dumneavoastră. 

— Şi dumneavoastră? Ce noutate. Îmi pare rău dar nu am 
timp de discuţii. 

Doctorul Boi îi tăie calea. Capul ei îi ajungea la piept. 


— Nu înţelegeţi, Dicanti. O să vă iau cazul. Acum miza e prea 
mare. 

Paola ridică privirea. Rămase cu privirea fixă şi vorbi rar, 
foarte rar, cu vocea îngheţată, lipsită de tonalitate. 

— Ascultă-mă bine, Carlo, pentru că o să îţi spun asta doar o 
singură dată. O să îl prind pe cel care i-a făcut asta lui Pontiero. 
Nici tu, nici altcineva n-are ce face în această privinţă. E clar? 

— Cred că nu ştiţi cine este şeful aici, Dicanti. 

— Poate. Dar eu ştiu bine ce am de făcut. Dă-te la o parte, te 
rog. 

Boi deschise gura ca să îi răspundă, dar în loc de asta, se 
dădu la o parte. Paola se îndreptă furioasă spre ieşire. 

Fowler zâmbea. 

— Ce e aşa amuzant, părinte? 

— Dumneavoastră, presupun. Nu mă păcăliţi. Nu v-aţi gândit 
nicio clipă să îi luaţi cazul, nu? 

Directorul UACV se prefăcu a fi surprins. 

— Paola este o femeie puternică şi independentă, dar trebuie 
să se concentreze. Toată furia din ea poate fi dirijată, canalizată. 

— Domnule director... ascult cuvinte, dar nu adevăruri. 

— De acord. Recunosc. Mi-e frică pentru ea. Trebuia să ştiu 
dacă are forţa necesară ca să meargă mai departe. Orice alt 
răspuns mi-ar fi dat, m-ar fi făcut să o eliberez de această 
sarcină. Nu avem de-a face cu cineva normal la cap. 

— Acum sunteţi sincer. 

Fowler a intuit că sub administratorul şi politicianul cinic se 
ascundea o fiinţă umană. Il vedea aşa cum era el în acea 
dimineaţă, cu hainele ponosite şi sufletul sfâşiat în urma morţii 
unuia dintre subordonații săi. Poate că Boi îşi petrecea mult timp 
ca să se bage în faţă, dar aproape întotdeauna îi acoperise 
Paolei spatele. Şi era evident că încă mai era foarte atras de ea. 

— Părinte Fowler, trebuie să vă cer o favoare. 

— Nu! 

— Poftim? spuse uimit Boi. 

— Nu trebuie să îmi cereţi. Voi avea grijă de dottora, pentru 
dumneavoastră. De bine, de rău, am rămas doar trei. Fabio 
Dante, Dicanti şi eu. Va trebui să facem front comun. 


UACV - SEDIUL CENTRAL 


Via Lamarmora, 3 
Joi, 7 aprilie 2005. 08:15 


— Nu puteţi să aveţi încredere în Fowler, Dicanti. Este un 
asasin. 

Paola ridică ochii încercănaţi din dosarul lui Karoski. De-abia 
dacă dormise câteva ore şi venise la birou dis-de-dimineaţă. 
Ceva neobişnuit pentru ea: Paola era dintre aceia cărora le plac 
mic dejunurile lungi şi să ajungă la birou liniştiţi pentru ca apoi 
să plece seara târziu. Pontiero îi tot spunea că astfel pierdea 
frumoasele răsărituri ale Romei. Inspectoarea nu a ştiut să 
aprecieze nici acea dimineaţă pentru că era ocupată să îl 
onoreze pe Pontiero într-un mod personal, dar din biroul său 
răsăritul era extrem de frumos. Lumina se târa leneşă pe 
colinele Romei, în timp ce razele soarelui zăboveau pe fiecare 
clădire în parte, pe fiecare cornişă, salutând arta şi frumuseţea 
Oraşului Etern. Formele şi culorile zilei îşi făceau apariţia atât de 
timide, încât aveai impresia că sunau întâi la uşă ca să ceară 
voie. Dar Fabio Dante fu cel care intră fără să sune la uşă, 
făcând o acuzaţie surprinzătoare. El apăru cu jumătate de oră 
mai devreme faţă de ora stabilită. Avea un plic în mână şi scuipa 
venin. 

— Dante, aţi băut ceva? 

— Nici vorbă. Vă spun că este un asasin. Vă amintiţi că v-am 
spus să nu aveţi încredere în el? Numele lui a declanşat o 
alarmă în capul meu. O amintire îngropată în mintea mea. Aşa 
că am investigat puţin presupusa lui carieră militară. 

Paola sorbi din cafeaua din ce în ce mai rece. Era intrigată. 

— Şi nu este militar? 

— Ah, bineînţeles că este. Preot militar. Dar nu este în Forţele 
Aeriene. Este în CIA. 

— CIA? glumiţi? 

— Nu, Dicanti. Fowler nu este un om care trebuie luat în 
serios. Ascultaţi: s-a născut în 1951, într-o familie bogată. Tatăl 
lui avea o fabrică de medicamente sau cam aşa ceva. A studiat 
psihologia la Princeton. A terminat studiile la douăzeci de ani 
magna cum laudae. 


— Magna cum laudae. Nota maximă. Înseamnă că m-a minţit. 
A spus că nu a fost un elev foarte strălucit. 

— V-a minţit referitor la asta şi la alte lucruri. Nu a fost la 
ceremonia de absolvire. Se pare că s-a certat cu tatăl său şi s-a 
înrolat voluntar în războiul din Vietnam în 1971. A făcut cinci 
luni de instrucţie în Virginia şi zece luni în Vietnam cu gradul de 
locotenent. 

— Nu era puţin cam tânăr ca să fie locotenent? 

— Glumiţi? Un licenţiat universitar voluntar? Sigur, aveau de 
gând să îl facă general. Nu se ştie ce i-a trecut prin cap în acei 
ani, dar nu s-a întors în Statele Unite după război. A studiat la un 
seminar din Germania occidentală şi s-a hirotonit în 1977. Apoi, 
există urme de-ale lui în multe locuri: Cambodgia, Afghanistan, 
România. Ştim că s-a dus în China în vizită şi a trebuit să plece 
de urgenţă. 

— Asta nu înseamnă că este agent CIA. 

— Dicanti, toate dovezile sunt aici. 

În timp ce vorbea, îi arăta Paolei fotografii, majoritatea alb- 
negru. Îl putea vedea pe Fowler ciudat de tânăr pierzând părul 
progresiv, pe măsură ce pozele se apropiau de prezent. L-a 
văzut pe Fowler lângă un morman de saci de pământ într-o 
junglă, înconjurat de soldaţi. Avea trese de locotenent. L-a văzut 
într-o infirmerie lângă un soldat care zâmbea. L-a văzut în ziua 
hirotonisirii sale primind împărtăşania chiar acolo, la Roma, de 
la însuşi Paul VI. L-a văzut pe un câmp, cu avioane în fond, 
îmbrăcat în preot, înconjurat de soldaţi tineri... 

— Când e făcută asta? 

Dante îşi consultă notițele. 

— Este din 1977. După hirotonisirea sa, Fowler s-a întors în 
Germania, în baza aeriană de la Spangdahlem. Ca preot militar. 

— Apoi povestea lui coincide. 

— Aproape... dar nu în totalitate. Într-o notă care nu ar fi 
trebuit să se afle aici, dar se află, se precizează că: „John 
Abernathy Fowler, fiul lui Marcus şi Daphne Fowler, locotenent în 
USAF, este avansat în grad şi primeşte o mărire de salariu după 
terminarea încununată de succes a pregătirii practice şi a 
materiilor de contraspionaj” în Germania occidentală. In plin 
război civil. 

Paola făcu un gest ambiguu. Nu reuşea să înţeleagă. 


— Aveţi răbdare, Dicanti, că nu se termină aici. După cum v- 
am spus înainte, a călătorit în multe locuri. În 1983 a dispărut 
câteva luni. Singura persoană care ştie ceva despre el este un 
preot din Virginia. 

Aici Paola se dădu bătută. Un militar care dispare câteva luni 
în Virginia putea să meargă într-un singur loc: la sediul CIA din 
Langley. 

— Continuati, Dante. 

— În 1984 Fowler apare din nou pentru o perioadă scurtă în 
Boston. Părinţii lui mor în iulie într-un accident de maşină. El 
apelează la un birou notarial şi cere ca toţi banii săi şi toate 
proprietăţile să fie date la săraci. Semnează toate actele 
necesare şi se cară. Conform celor spuse de notar, suma tuturor 
proprietăţilor părinţilor săi şi a firmei era de optzeci de milioane 
şi jumătate de dolari. 

Dicanti scoase o şuierătură de uimire. 

— Asta înseamnă mulţi bani şi reprezentau şi mai mult în 
1984. 

— Ei bine, s-a detaşat de tot. Ce păcat că nu l-aţi cunoscut 
înainte, nu-i aşa, Dicanti? 

— Ce insinuaţi, Dante? 

— Nimic, nimic. Şi pentru a termina nebunia, Fowler pleacă în 
Mexic iar de acolo în Honduras. Este numit preot militar în baza 
militară de la El Aguacate, deja cu gradul de maior. Şi acolo 
devine un asasin. 

Paola împietri când văzu următoarea serie de fotografii. Şiruri 
de cadavre aruncate în gropi comune prăfuite. Muncitori cu 
lopeţi şi măşti care de-abia puteau ascunde teroarea de pe faţa 
lor. Corpuri neîngropate care putrezeau la soare. Bărbaţi, femei, 
copii. 

— Dumnezeule, ce e asta? 

— Cum staţi cu istoria? Eu stau foarte prost. A trebuit să caut 
pe internet ca să aflu despre ce era vorba. Se pare că, în 
Nicaragua a avut loc o revoluţie sandinistă*:. Contrarevoluţia, 
numită Contras în Nicaragua, vroia să readucă un guvern de 


33 f.t.: În 1978 a avut loc în Nicaragua o revoluţie declanşată de Frontul 
Sandinist de Eliberare Naţională, numit astfel în amintirea lui Augusto César 
Sandino. Acest proces a pus capăt dictaturii familiei Somoza prin eliminarea 
fiului. Anastasio Somoza Debayle a fost caracterizat drept un conducător 
corupt şi dictatorial. 


dreapta la putere. Guvernul lui Ronald Reagan a susţinut pe 
ascuns partizanii rebeli, partizani care ar fi trebuit să se 
numească terorişti în multe situaţii. Oare ghiciţi cine era 
ambasador în Honduras în acea vreme? 

Paola începu să facă legături cu mare viteză. 

— John Negroponte. 

— Premiul pentru brunete! Fondatorul bazei aeriene din El 
Aguacate, chiar la frontiera cu Nicaragua, bază de pregătire 
militară pentru partizanii Contras. Conform The Washington 
Post, El Aguacate era un „centru clandestin de detenţie şi 
tortură, care se aseamănă mai mult cu un lagăr de concentrare 
decât cu o bază militară a unei ţări democratice”. Aceste 
minunate poze au fost făcute acum zece ani. Au fost o sută 
optzeci şi cinci de bărbaţi, femei şi copii în aceste fose. Şi încă 
nu s-a aflat numărul exact de cadavre care ar putea să ajungă 
până la trei sute, îngropate în munţi. 

— Doamne Dumnezeule, totul este oribil. Groaza de a vedea 
acele fotografii totuşi nu a împiedicat-o pe Paola să facă un efort 
pentru a-i acorda lui Fowler şansa de a se apăra. Dar nici asta 
nu l-ar fi putut ajuta cu nimic. 

— Totul se află aici. Era preot într-un lagăr de concentrare, 
pentru numele lui Dumnezeu! Cu cine credeţi că vorbeau 
condamnaţii înainte de a muri? Cum ar fi putut el să nu fie la 
curent cu toate astea? 

Dicanti îl privi tăcută. 

— De acord, /ispettora, mai doriţi alte dovezi? Sunt materiale 
din belşug. O notă de la San'Uffizio spune că în 1993 a fost 
chemat la Roma pentru a face o declaraţie referitoare la 
asasinatul a treizeci şi două de călugăriţe cu şapte ani înainte. 
Călugăriţele fugiseră din Nicaragua şi au ajuns la El Aguacate. 
Le-au violat, le-au plimbat cu elicopterul şi apoi, p/af, omletă de 
călugăriţe. Printre altele a făcut declaraţii şi despre doisprezece 
misionari catolici daţi dispăruţi. Baza acuzațiilor era aceea că el 
ar fi fost la curent cu tot ce se întâmplase şi că nu a denunţat 
aceste încălcări flagrante ale drepturilor omului. Oricum, ar fi 
fost la fel de vinovat ca atunci când ar fi condus el însuşi 
elicopterul. 

— Şi ce sentinţă a dat Sfântul Scaun? 

— Ei, bine, nu au existat suficiente probe pentru a-l 
condamna. A scăpat ca prin urechile acului. Dar, totuşi, a căzut 


în dizgraţia ambelor părţi. Cred că singur a decis să plece din 
CIA. S-a chinuit o perioadă cu chiu cu vai, şi a sfârşit la Institutul 
Sfântul Matei. 

Paola privi o bună bucată de timp fotografiile. 

— Dante, vă voi pune o întrebare foarte, foarte serioasă. 
Dumneavoastră, ca cetăţean al Vaticanului, aţi spune că Sfântul 
Scaun este o instituţie neglijentă? 

— Nu, doamnă inspectoare. 

— S-ar putea spune că nu se căsătoreşte cu nimeni? 

Dante confirmă scrâşnind printre dinţi. Deja îşi dădea seama 
unde vroia Paola să ajungă. 

— Cu toate astea, Dante, instituţia cea mai riguroasă a 
Statului Vatican nu a fost capabilă să găsească dovezi care să îl 
facă pe Fowler vinovat iar dumneavoastră intraţi în biroul meu 
vociferând că este un asasin şi sugerându-mi să nu am 
încredere în el? 

Cel vizat se ridică în picioare, foc şi pară, aplecându-se peste 
biroul lui Dicanti. 

— Ascultă-mă, frumoaso... să nu crezi că nu ştiu cu ce ochi te 
uiţi la acest pseudopreot. Datorită unui joc greşit al destinului, 
trebuie să vânăm un monstru nenorocit, lucrând la ordinele 
dumneavoastră şi nu vreau să gândiţi cu altceva decât cu 
mintea. Deja aţi pierdut un coleg şi nu vreau să îmi acopere 
spatele acest american atunci când îl vom înfrunta pe Karoski. 
Veţi vedea cum va reacţiona. Pare a fi un om foarte devotat ţării 
sale... Se poate da de partea compatriotului său. 

Paola se ridică şi foarte calmă îi trase două palme peste faţă. 
Pleosc! Pleosc! Loviturile au fost de clasa întâi, de genul celor 
care te asurzesc. Dante rămase atât de surprins şi de umilit 
încât nici nu ştiu cum să reacționeze. Rămase mască, cu gura 
deschisă şi obrajii roşii. 

— Acum ascultaţi-mă dumneavoastră pe mine, Dante. Dacă 
suntem doar noi trei ţintuiţi în această investigaţie este pentru 
că Biserica dumneavoastră nu vrea să se afle că un monstru 
care viola copii şi care a fost castrat într-una din cocioabele sale, 
umblă liber pe aici şi omoară cardinali cu doar două zile înainte 
de alegerea ştabului. Acesta şi nu altul este motivul pentru care 
Pontiero a murit. Vă amintesc că voi aţi fost cei care aţi venit la 
noi să ne ceară ajutor. Se pare că organizaţia dumneavoastră se 
descurcă de minune când vine vorba de obţinerea de informaţii 


referitoare la acţiunile unui preot într-o pădure din lumea a 
treia, dar nu se descurcă la fel de bine când este vorba de un 
delincvent sexual care a recidivat de zeci de ori, în zece ani în 
văzul superiorilor dumneavoastră şi într-o ţară democratică. Aşa 
că ieşiţi afară şi să nu vă mai văd mutra înainte să încep să cred 
că sunteţi gelos pe Fowler. Şi să nu vă întoarceţi până când nu 
veţi fi dispus să lucraţi în echipă. M-am făcut înţeleasă? Ş 

Dante îşi reveni suficient cât să respire adânc şi să plece. În 
acel moment intră Fowler în birou iar Dante îşi manifestă 
frustrarea faţă de el aruncându-i în faţă pozele pe care încă le 
mai avea în mână. Era atât de furios, încât a şters-o uitând să 
trântească uşa în urma lui. 

Inspectoarea se simţea extrem de uşurată din două motive: în 
primul rând, pentru că a avut ocazia să facă ceea ce îşi 
imaginase de multe ori că va face, iar în al doilea rând pentru că 
a putut să facă asta între patru ochi. Dacă aceeaşi situaţie ar fi 
avut loc cu altcineva de faţă, în plină stradă, Dante nu ar fi putut 
să uite niciodată palmele date în public. Niciun bărbat nu poate 
uita aşa ceva. Incă se mai putea echilibra situaţia şi să se mai 
însenineze lucrurile. Îl privi pe ascuns pe Fowler. Acesta însă nu 
se mişca de lângă uşă, cu privirea fixată pe fotografiile care 
acum acopereau podeaua biroului. 

Paola se aşeză, sorbi o dată din cafea şi spuse, fără a ridica 
privirea din dosarul lui Karoski: 

— Cred că aveţi multe să îmi povestiţi, părinte. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


Aprilie 1997 


DR. FOWLER: Bună ziua, părinte Karoski. 

73.643: Intraţi, intraţi. 

DR. FOWLER: Am venit să vă văd pentru că dumneavoastră 
nu aţi vrut să vorbiţi cu părintele Conroy. 

43.643: Atitudinea lui mă insulta şi, într-adevăr, i-am cerut să 
iasă. 

DR. FOWLER: Mai exact ce vi s-a părut insultător în atitudinea 
lui? 

43.643: Părintele Conroy pune la îndoială adevăruri 
nestrămutate ale credinţei noastre. 

DR. FOWLER: Daţi-mi un exemplu. 

73.643: Spune că diavolul este un concept supraestimat! Mi 
s-ar părea foarte interesant să văd cum acest 
concept îi înfige un harpon în cur. 

DR. FOWLER: Doriţi să vedeţi asta? 

43.643: Era o metaforă. 

DR. FOWLER: Dumneavoastră credeţi în infern, nu-i aşa? 

43.643: Din tot sufletul. 

DR. FOWLER: Credeţi că meritaţi să ajungeţi acolo? 

43.643: Sunt un soldat al lui Hristos. 

DR. FOWLER: Asta nu înseamnă nimic. 

43.643: De când? 

DR. FOWLER: Un soldat al lui Hristos nu are nicio garanţie nici 
pentru rai, nici pentru iad, părinte Karoski. 

43.643: Dacă eşti un soldat bun, da. 

DR. FOWLER: Părinte, doresc să vă las o carte care cred că vă 
va fi de mare ajutor. A fost scrisă de Sfântul 
Augustin. În ea este vorba despre umilinţă şi luptă 
interioară. 

43.643: O voi citi încântat. 

DR. FOWLER: Dumneavoastră credeţi că veţi ajunge în rai 
după moarte? 

43.643: Sunt sigur. 

DR. FOWLER: Deja ştiţi mai multe decât mine. 

43.643: ... 


DR. FOWLER: Aş vrea să luaţi în calcul o ipoteză. Să 
presupunem că sunteţi la porţile raiului. Dumnezeu 
vă cântăreşte faptele bune şi faptele rele, iar acul 
balanței se află la mijloc. Astfel, vă propune să 
chemaţi pe cine doriţi dumneavoastră ca să vă ajute 
să clarificaţi îndoielile. Pe cine aţi chema? 

73.643: Nu ştiu. 

DR. FOWLER: Daţi-mi voie să vă sugerez nişte nume: Leopold, 
Jamie, Lewis, Arthur... 

43.643: Aceste nume nu îmi spun nimic. 

DR. FOWLER.:... Harry, Michael, Johnnie, Grant... 

43.643: Tăceţi! 

DR. FOWLER.:... Paul, Sammy, Patrick... 

73.643: V-am spus să tăceţi! 

DR. FOWLER.:... Jonathan, Aaron, Samuel... 

73.643: Ajunge!!! 


(Se aude pe fond un zgomot confuz şi scurt de luptă) 


DR. FOWLER: Părinte Karoski, eu ţin traheea dumneavoastră 
între degetul meu arătător şi degetul mare. Este de 
prisos să vă spun că va fi şi mai dureros dacă nu vă 
liniştiţi. Faceţi un gest cu mâna stângă dacă m-aţi 
înţeles. Bine. Acum repetaţi-l dacă v-aţi liniştit. 
Putem să aşteptăm cât este nevoie. Gata? Bine. 
Poftiţi, un pic de apă. 

4% 3.643: Mulţumesc. 

DR. FOWLER: Vă rog, aşezaţi-vă. 

43.643: Deja mă simt mai bine. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat. 

DR. FOWLER: Părinte, ştim amândoi ce vi s-a întâmplat. La fel 
cum ştim amândoi că acei copii pe care i-am citat nu 
vor vorbi în favoarea dumneavoastră atunci când se 
vor întâlni cu Atotputernicul. 

43.643: ... 

DR. FOWLER: Nu spuneţi nimic? 

43.643: Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre iad. 

DR. FOWLER: Aşa credeţi? Vă înşelaţi: l-am văzut cu ochii mei. 
Acum voi închide reportofonul şi vă voi spune ceva 
ce, cu siguranţă, vă va interesa. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamamorna, 3 
Joi, 7 aprilie 2005. 08:32 


Fowler îndepărtă privirea de pe fotografiile împrăştiate pe jos. 
Nu a făcut niciun gest pentru a le ridica. Pur şi simplu a trecut 
elegant pe lângă ele. Paola se întrebă dacă acest gest era deja 
un răspuns la acuzaţiile lui Dante. Pe parcursul zilelor trecute, 
Paola avusese de multe ori senzaţia că se află în faţa unui 
bărbat pe cât de insondabil, pe atât de educat, pe cât de 
suspect, pe atât de inteligent. Fowler în sine era o contradicţie şi 
o hieroglifă indescifrabilă. Dar în acea situaţie, senzaţiei i se 
alătură şi o furie surdă care se manifesta printr-un tremurat al 
buzelor. 

Preotul se aşeză în faţa Paolei, punându-şi alături de scaun 
geanta neagră şi veche. În mâna stângă avea o pungă de hârtie 
cu trei cafele în ea. l-a oferit una Paolei. 

— Capuccino? 

— Urăsc capuccino. Îmi aminteşte de voma unui câine de-al 
meu, spuse Paola. Dar îl primesc, oricum. 

Fowler nu spuse nimic câteva minute. Într-un final, Paola a 
pus deoparte dosarul lui Karoski pe care se prefăcea că îl citeşte 
şi decise să îl înfrunte. Trebuia să ştie. 

— Ei bine? Nu aveţi de gând...? 

Şi tăcu brusc. De când Fowler intrase în birou, nu îl privise în 
faţă. Dar atunci când a făcut-o a descoperit că el era cu mintea 
la mii de kilometri depărtare. Mâinile nesigure şi ezitante 
duceau cafeaua la gură. Picături minuscule de sudoare 
apăruseră pe chelia preotului, deşi încă era răcoare. lar ochii 
verzi trădau faptul că stăpânul lor văzuse orori care nu pot fi 
şterse şi pe care acum le rememora. 

Paola nu spuse nimic, dându-şi seama că aparenta eleganţă 
cu care Fowler a trecut pe lângă poze era doar o faţadă. 
Aşteptă. Preotului i-au trebuit câteva minute să îşi revină iar 
vocea îi era stinsă şi distantă. 

— E greu. Crezi că ai depăşit momentul, apoi apare din nou ca 
un dop de plută pe care încerci zadarnic să îl afunzi în baie. Se 
ridică şi apare la suprafaţă. Şi îl vezi din nou... 

— Vă va ajuta dacă vorbiţi despre asta, părinte. 


— Credeţi-mă, dottora... nu mă ajută. Niciodată nu m-a ajutat. 
Nu toate problemele se rezolvă dacă vorbeşti despre ele. 

— Ciudate cuvinte pentru un preot. Incredibile pentru un 
psiholog. Totuşi potrivite pentru un agent CIA antrenat să ucidă. 

Fowler îşi stăpâni tristeţea. 

— Nu m-au antrenat ca să ucid, nu mai mult decât pe orice alt 
soldat. Am fost instruit pentru tactici de contraspionaj. 
Dumnezeu m-a înzestrat cu o măiestrie infailibilă de trăgător, 
însă eu nu am cerut acest dar. Şi ca să anticipez următoarea 
dumneavoastră întrebare, nu am mai ucis pe nimeni din anul 
1972. Am ucis unsprezece soldaţi din Vietcong, cel puţin din 
câte ştiu eu. Dar toate aceste morţi s-au petrecut pe câmpul de 
luptă. 

— Dumneavoastră v-aţi înrolat voluntar. 

— Dottora, înainte de a mă judeca, daţi-mi voie să vă spun 
povestea mea. Nu am spus niciodată nimănui ceea ce vă voi 
spune dumneavoastră, aşa că, vă rog, ascultaţi-mă. Nu ca să 
mă credeţi sau ca să aveţi încredere în mine pentru că ar 
însemna să vă cer prea mult. Doar ascultaţi-mă. 

Paola îi confirmă calm. 

— Presupun că aţi aflat toate aceste lucruri prin bunăvoința 
lui Dante. Dacă aveţi dosarul meu de la Sant'Uffizio, v-aţi făcut 
deja o idee aproximativă despre povestea mea. M-am înrolat 
voluntar în 1972, datorită anumitor... disensiuni cu tatăl meu. 
Nu vreau să vă fac o relatare plină de teroare privind ceea ce a 
însemnat războiul pentru mine, pentru că vorbele nu vor reuşi 
să descrie asta. Aţi văzut Apocalypse Now, dottora? 

— Da, de ceva timp. Am fost surprinsă de cruzimea lui. 

— O farsă palidă. Asta este. O umbră pe perete în comparaţie 
cu realitatea. Am văzut destulă durere şi cruzime cât pentru mai 
multe vieţi. Aici mi-am găsit şi vocaţia. Nu s-a întâmplat în 
tranşee în toiul nopţii, cu gloanţele inamicului şuierându-mi pe 
la urechi. Nu s-a întâmplat atunci când mă uitam în ochii copiilor 
de zece ani care aveau la gât coliere făcute din urechi omeneşti. 
S-a întâmplat într-o seară liniştită în spatele frontului, când eram 
alături de preotul regimentului meu. Acolo am ştiut că trebuia să 
îmi dedic viaţa lui Dumnezeu şi creaturilor sale. Şi asta am şi 
făcut. 

— Şi la CIA? 


— Nu va grăbiţi... Nu am vrut să mă întorc în Statele Unite. 
Încă mai trăiau părinţii mei acolo. Aşa că m-am dus cât mai 
departe am putut, până la cortina de fier. Acolo am învăţat 
multe lucruri, iar unele dintre ele sunt departe de înţelegerea 
dumneavoastră. Dumneavoastră aveţi doar treizeci şi patru de 
ani. Ca să înţelegi ce înseamnă comunismul pentru un catolic 
german, în anii şaptezeci, ar trebui să treci prin asta. Zilnic 
trăiam cu spaima războiului nuclear. Ura compatrioţilor mei era 
o religie. În fiecare zi aveam impresia că una dintre părţi, ei sau 
noi, va depăşi limita. Şi atunci s-ar fi terminat totul, vă asigur. 
Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi apăsat pe buton. 

Fowler făcu o pauză scurtă pentru a sorbi o gură de cafea. 
Paola îşi aprinse una din ţigările lui Pontiero. Fowler întinse 
mâna spre pachet dar Paola îl refuză. 

— Sunt ale mele părinte, trebuie să le fumez singură. 

— Ah, nu vă faceţi griji. Nu voiam să iau una. Mă întrebam 
doar de ce v-aţi apucat din nou de fumat aşa, dintr-o dată. 

— Părinte, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să continuaţi. Nu 
vreau să vorbesc despre asta. 

Preotul simţi o mare durere în glasul ei şi îşi continuă 
povestea. 

— Sigur că da... Eu voiam să fiu în continuare implicat în viaţa 
militară. Îmi place camaraderia, disciplina şi tot ceea ce 
înseamnă viaţa militară. Dacă stai să te gândeşti nu e foarte 
departe de preoţie: este vorba de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. 
Armata în sine nu este ceva rău, războaiele nu sunt bune. Am 
cerut să fiu repartizat preot la o bază nord-americană şi 
episcopul meu a cedat, având în vedere că eu eram preot 
diocezan. 

— Ce înseamnă diocezan, părinte? 

— Că sunt oarecum liber, mai mult sau mai puţin. Nu sunt 
legat de o congregaţie. Dacă doresc, îi pot cere episcopului meu 
să mă repartizeze unei parohii. Dar dacă eu consider a fi 
convenabil, îmi pot începe munca pastorală oriunde este 
oportun, dar întotdeauna sub consimţământul episcopului, care 
este, de fapt, un consimţământ formal. 

— Inţeleg. 

— Acolo în bază, am trăit alături de câţiva membri ai Agenţiei 
care coordonau un program special de formare în ceea ce 
priveşte activităţi de contraspionaj pentru militarii în exerciţiu 


care nu erau în CIA. M-au chemat la ei, patru ore pe zi, cinci zile 
pe săptămână, timp de doi ani. Nu îmi afecta treburile pastorale, 
doar că îmi rămâneau mai puţine ore de somn. Aşa că am 
acceptat. Şi se pare că am fost un elev conştiincios. Intr-o seară 
când am terminat cursurile, unul dintre instructori s-a apropiat 
de mine şi mi-a propus să intru în Companie. Aşa i se spune 
Agenţiei în cercurile închise. Eu i-am spus că ar fi imposibil 
pentru că sunt preot. Mă aştepta foarte multă treabă cu sutele 
de tineri catolici din bază. Superiorii lor îşi petreceau multe ore 
pe zi învăţându-i să îi urască pe comunişti. Eu îmi petreceam o 
oră amintindu-le că toţi suntem copiii lui Dumnezeu. 

— O bătălie pierdută. 

— Ca întotdeauna. Dar preoţia, dottora, este o profesie 
profundă. 

— Cred că am citit aceste cuvinte într-una din întâlnirile 
dumneavoastră cu Karoski. 

— Este posibil. Ne limităm la mici victorii. Din când în când 
mai avem parte şi de una mai mare, dar asta se întâmplă de 
puţine ori. Semănăm seminţe mici, în speranţa că o parte din 
ele va rodi. De multe ori nu eşti tu cel care adună aceste fructe, 
iar asta te demoralizează. 

— Asta, într-adevăr, cred că este neplăcut, părinte. 

— Odată, un rege trece printr-o pădure şi vede un biet bătrân 
care se spetea muncind pe o brazdă de pământ. S-a apropiat de 
el şi a văzut că planta nuci. L-a întrebat de ce făcea asta iar 
bătrânul i-a răspuns: „Îmi plac nucile”. Regele îi spuse: 
„Bătrâne, nu îţi mai chinui spinarea în hârtoapele astea. Nu îţi 
dai seama că atunci când va creşte nucul, tu poate nici nu vei 
mai trăi ca să îi aduni fructele?” iar bătrânul îi răspunse: „Dacă 
predecesorii mei ar fi gândit aşa, maiestate, eu niciodată nu aş 
fi mâncat nuci”. 

Paola surâse la adevărul absolut din acele cuvinte. 

— Ştiţi ce ne învaţă această anecdotă, dottora? a continuat 
Fowler. Că întotdeauna poţi merge mai departe cu voinţă, cu 
dragoste de la Dumnezeu şi un imbold din partea lui Johnnie 
Walker. 

Paola clipi uşor. Nu şi-l imagina pe integrul şi educatul preot 
cu o sticlă de whisky, dar era evident că se simţise foarte singur 
toată viaţa. 


— Când instructorul mi-a spus că tinerii din bază puteau fi 
ajutaţi de alţi preoţi, dar pe miile de tineri din spatele cortinei de 
fier nu îi putea ajuta nimeni, mi-am dat seama că avea dreptate. 
Mii de creştini lâncezesc sub comunism, rugându-se prin camere 
ferite şi ascultând liturghia în pivnițe înspăimântătoare. Ei ar fi 
putut să servească în acelaşi timp şi intereselor ţării mele şi 
celor ale Bisericii. Sincer, atunci m-am gândit că erau prea 
multe coincidenţe. 

— lar acum ce credeţi? De ce v-aţi întors în exerciţiu? 

— Imediat vă voi răspunde la întrebare. Mi s-a oferit şansa să 
devin agent liber, acceptând doar acele misiuni pe care eu să le 
consider demne. Am călătorit în multe locuri. În unele din ele am 
fost ca preot, în altele ca cetăţean normal. Viaţa mi-a fost în 
pericol de câteva ori, deşi a meritat de fiecare dată. Am ajutat 
oameni care aveau nevoie de mine, într-un fel sau altul. 
Câteodată acest ajutor se manifesta sub forma unui avertisment 
la timp, a unui plic sau a unei scrisori. Altă dată era nevoie de 
organizarea unei reţele de informaţii. Sau să scot pe cineva 
dintr-o belea. Am învăţat limbi străine şi chiar m-am simţit 
destul de bine întorcându-mă în Statele Unite. Până când a avut 
loc operaţiunea din Honduras. 

— Părinte, aşteptaţi. Aţi sărit peste o parte importantă. 
Înmormântarea părinţilor dumneavoastră. 

Fowler făcu un gest de supărare. 

— Nu am reuşit să ajung. M-am ocupat doar de nişte detalii 
legale care rămăseseră de rezolvat. 

— Părinte Fowler, mă surprindeţi. Optzeci de milioane de 
dolari nu sunt un fleac legal. 

— Ei hai, că ştiţi şi asta. Ei, da. Am renunţat la bani. Dar nu i- 
am făcut cadou aşa cum cred mulţi. l-am folosit pentru o 
fundaţie non-profit care este implicată activ în diferite domenii 
de interes social, în Statele Unite şi în afara lor. Poartă numele 
Howard Eisner, preotul care m-a inspirat în Vietnam. 

— Dumneavoastră aţi creat Fundaţia Eisner? se minună Paola. 
Ei, înseamnă că sunteţi bătrân. 

— Nu am creat-o eu. l-am dat doar un impuls şi am venit cu 
resursele financiare. In realitate, a fost creată de avocaţii tatălui 
meu. Împotriva voinţei lor, trebuie să adaug. 

— Bine, părinte, povestiţi-mi ce s-a întâmplat în Honduras. Pe 
îndelete. 


Preotul a privit-o curios pe Dicanti. Atitudinea ei se schimbase 
deodată, într-un mod subtil, dar important. Acum era deschisă la 
a-l crede. Se întrebă ce produsese această schimbare. 

— Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe detalii, dottora. 
Povestea din El Aguacate ar fi suficientă pentru a scrie o carte 
întreagă, dar mă voi opri asupra lucrurilor esenţiale. Obiectivul 
CIA era să susţină revoluţia. Al meu era să ajut catolicii care 
sufereau în urma opresiunii regimului sandinist. S-a format şi s-a 
antrenat o armată de voluntari care ar fi trebuit să întreprindă 
un război de  guerilă pentru destabilizarea guvernului. 
Recrutarea s-a făcut printre cei mai săraci oameni din 
Nicaragua. Armele au fost luate de la un aliat mai vechi al 
guvernului, pe care puţini l-ar fi bănuit: Osama bin Laden. 
Comanda Contras i-a revenit unui profesor de liceu, Bernie 
Salazar, un fanatic, după cum vom afla mai târziu. În lunile de 
pregătire, l-am însoţit pe Salazar de cealaltă parte a frontierei, 
în misiuni din ce în ce mai periculoase. Am ajutat la salvarea 
unor credincioşi în pericol, dar neînțelegerile mele cu Salazar 
erau din ce în ce mai mari. Incepuse să vadă comunişti peste 
tot, sub orice piatră era un comunist, spunea el. 

— Conform materialelor de psihiatrie pe care le-am citit eu, 
paranoia se dezvoltă foarte repede printre liderii fanatici. 

— Acest caz confirmă la perfecţie cele citite, dottora Dicanti. 
Eu am fost implicat într-un accident despre care am aflat mult 
mai târziu că fusese intenţionat. Mi-am rupt un picior şi nu am 
mai putut merge în excursii. lar cei din guerilă se întorceau din 
ce în ce mai târziu. Nu dormeau în barăcile de campanie, ci în 
inima junglei, în corturi. Noaptea făceau aşa-zisa practică de 
tragere, care apoi s-a dovedit a fi execuţii extrem de sumare. Eu 
stăteam în pat lipsit de putere, dar în noaptea în care Salazar le- 
a capturat pe călugăriţe, cineva m-a informat. Era un băiat bun, 
ca mulţi dintre cei care erau în preajma lui Salazar, doar că 
acesta era mai puţin speriat decât ceilalţi. Doar puţin, pentru că 
mi-a povestit ce se întâmplase sub taina spovedaniei. Ştia că 
aşa nu voi putea să spun nimănui, dar puteam să fac eu tot ce 
era nevoie ca să le ajut pe călugăriţe. Am făcut tot ce am 
putut... 

Faţa lui Fowler arăta ca un cadavru. S-a întrerupt puţin pentru 
a-şi umezi gura cu salivă. Nu se uita la Paola, ci la un punct 
undeva, dincolo de fereastră. 


— ...dar nu a fost suficient. Astăzi, atât Salazar cât şi băiatul, 
sunt morţi, iar toată lumea ştie că cei din guerilă au sechestrat 
elicopterul şi le-au aruncat pe călugăriţe peste unul dintre satele 
sandiniste. A fost nevoie de trei drumuri. 

— De ce a făcut asta? 

— Mesajul era foarte clar. Vom omori pe oricine se aliază cu 
sandiniştii. Orice ar fi. 

Paola a tăcut câteva clipe, reflectând la cele auzite. 

— lar dumneavoastră vă învinovăţiţi, nu-i aşa părinte? 

— Ar fi greu să nu o fac. Nu am reuşit să le salvez pe acele 
femei. Nu am avut destulă grijă de acei copii care au sfârşit prin 
a-şi omori confrații. Am ajuns până în acel capăt de lume ca să 
fac un bine, dar nu am reuşit să fac asta. Am fost doar o piesă în 
acel angrenaj de împrejurări care a creat o fabrică de monştri. 
Ţara mea este atât de obişnuită cu această situaţie, încât nici nu 
se mai miră atunci când unul dintre cei pe care l-am instruit, l- 
am ajutat şi l-am protejat, se întoarce împotriva noastră. 

Deşi soarele începuse deja să îl bată direct în faţă, Fowler nu 
clipi. S-a limitat doar la a-şi miji ochii, transformați acum în două 
linii fine, verzi şi a continuat să privească pe deasupra 
acoperişurilor. 

— Prima dată când am văzut fotografiile foselor comune, 
spuse preotul, mi-a venit în minte păcăneala mitralierelor din 
timpul nopţii tropicale. „Practica de tragere”. Mă obişnuisem cu 
acel zgomot. Atât de mult încât, într-o noapte, aproape adormit, 
am avut impresia că aud nişte strigăte de durere printre focurile 
de armă, dar nu le-am dat prea multă atenţie. Somnul m-a 
doborât. Dimineaţă mi-am spus că fuseseră produsul imaginaţiei 
mele. Dacă în acel moment aş fi mers la comandant şi l-am fi 
urmărit mai de aproape pe Salazar, am fi salvat multe vieţi. De 
aceea sunt responsabil pentru toate aceste morţi, de asta am 
plecat din CIA şi din cauza asta am fost chemat la Sfântul Scaun 
să dau socoteală. 

— Părinte... eu nu mai cred în Dumnezeu. Acum ştiu că atunci 
când murim, s-a terminat. Cred că toţi ne întoarcem în pământ, 
după o scurtă călătorie prin burta unui vierme. Dar dacă aveţi 
nevoie de iertare, eu vă iert. Dumneavoastră i-aţi salvat pe acei 
preoţi atât cât aţi putut să o faceţi, înainte să vi se întindă 
capcana. 

Fowler îndrăzni un zâmbet cu jumătate de gură. 


— Mulţumesc, dottora. Nu ştiţi cât de importante sunt pentru 
mine cuvintele dumneavoastră, deşi regret nespus ruptura pe 
care o trădează această dură afirmaţie din partea unei catolice 
de-o viaţă. 

— Dar încă nu mi-aţi spus care este motivul prezenţei 
dumneavoastră aici. 

— Este foarte simplu. Mi-a cerut-o un prieten. Şi niciodată nu 
îi dezamăgesc pe prietenii mei. 

— Aşa că dumneavoastră sunteţi acum... un spion al lui 
Dumnezeu. 

Fowler surâse. 

— Cred că puteţi să spuneţi şi aşa. 

Dicanti se ridică şi se îndreptă spre rafturile din apropiere. 

— Părinte, lucrul acesta este împotriva principiilor mele dar, 
după cum ar spune mama mea, trăim doar o singură dată. 

Luă o carte groasă de analiză judiciară şi i-o întinse lui Fowler. 
Acesta o deschise. Paginile erau goale, formând trei găuri în 
hârtie, în care se aflau o sticlă mijlocie de whisky Dewar's şi 
două pahare mici. 

— Nu s-a făcut nici măcar nouă dimineaţa. 

— Vreţi să faceţi onorurile sau să aşteptaţi să vină seara, 
părinte? Aş fi mândră să beau cu cel care a creat Fundaţia 
Eisner, printre altele, părinte, pentru că această fundaţie a plătit 
bursa mea de studii de la Quantico. 

Atunci i-a venit rândul lui Fowler să se sperie, deşi nu a spus 
nimic. A pus două măsuri egale de whisky şi a ridicat paharul. 

— Pentru cine bem? 

— Pentru cei care au fost. 

— Pentru cei care au fost. 

Şi amândoi au golit paharul dintr-o singură înghiţitură. 
Lichidul se scurse pe gât în jos iar pentru Paola, care nu obişnuia 
să bea niciodată, a fost ca şi cum ar fi înghiţit cuie băgate în 
amoniac. Ştia că va avea aciditate în stomac toată ziua, dar era 
mândră că ridicase paharul în compania acelui bărbat. Sunt 
anumite lucruri care chiar trebuie făcute. 

— Acum trebuie să îl readucem în echipă pe Dante. După cum 
bine aţi presupus, el este cel care v-a făcut acest cadou 
neaşteptat, spuse Paola arătând spre fotografii. Mă întreb de ce 
a făcut-o. Are vreun resentiment faţă de dumneavoastră? 


Fowler izbucni în râs. Paola a fost luată prin surprindere de 
râsul lui pentru că niciodată nu mai ascultase un sunet care 
teoretic este vesel, dar practic suna atât de sfâşiat şi de trist. 

— Să nu îmi spuneţi că nu aţi remarcat. 

— Mă scuzaţi, părinte, nu înţeleg. 

— Dottora, pentru o persoană atât de versată în a pricepe 
dublul înţeles al acţiunilor unui om, în această situaţie vă 
dovediţi a fi total lipsită de iscusinţă. Este evident că Dante este 
interesat într-un mod romantic de dumneavoastră. Şi dintr-un 
anumit motiv, crede că eu îi fac concurenţă. 

Paola rămase mască. Îşi dădu seama că o căldură stranie i se 
ridica în obraji iar asta nu se întâmplă din cauza paharului de 
whisky. Era a doua oară când acel bărbat reuşea să o facă să 
roşească. Nu era foarte sigură ce simţea despre asta, dar ar fi 
vrut să se simtă aşa mai des, la fel ca un copil cu probleme la 
stomac, ce tot insistă să se urce în montagne russe. 

În acel moment a sunat telefonul, la fix ca să îi scoată dintr-o 
situaţie jenantă. Dicanti răspunse imediat. | s-au luminat ochii 
de emotie. 

— Cobor imediat. 

Fowler o privi intrigat. 

— Repede, părinte. Printre fotografiile pe care le-au făcut 
specialiştii UACV la locul crimei lui Robayra, este una în care 
apare părintele Francesco. Poate descoperim ceva. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Joi, 7 aprilie 2005. 09:15 


Imaginea apărea neclar pe ecran. Fotograful captase o vedere 
generală în interiorul capelei, iar în planul secund se vedea 
Karoski, deghizat în părintele Francesco. Expertul mărise zona 
aceea a imaginii cu 1.600% iar rezultatul nu era foarte bun. 

— Nu se vede mare lucru, spuse Fowler. 

— Uşor, părinte, spuse Boi, care intră în cameră cu o grămadă 
de hârtii în mână. Angelo este sculptorul nostru judiciar. Este un 
expert în optimizarea imaginilor şi cu siguranţă va reuşi să ne 
dea o altă perspectivă, nu-i aşa, Angelo? 

Angelo Biffi, unul din experţii UACV, foarte rar se ridica din 
faţa calculatorului. Avea nişte ochelari cu lentile groase, părul 
slinos şi arăta cam de treizeci de ani. Stătea într-un birou mare 
dar întunecos, în care mirosea a pizza, aftershave ieftin şi 
plastic ars. Zeci de monitoare de ultimă generaţie ţineau locul 
ferestrelor. Privind în jur, Fowler a dedus că probabil prefera să 
doarmă acolo, decât să se ducă acasă. Aspectul lui Angelo trăda 
faptul că era posibil ca el să fi fost toată viaţa un şoarece de 
bibliotecă, dar trăsăturile lui erau plăcute şi tot timpul zâmbea 
timid. 

— Veţi vedea părinte, noi, adică departamentul, sau mă rog, 
eu... 

— Ai grijă să nu te îneci, Angelo. la o cafea, spuse, întinzându- 
i paharul pe care Fowler îl adusese pentru Dante. 

— Mulţumesc, dottora. Ei, dar este rece! 

— Nu te plânge că se face cald imediat. De fapt, când vei fi 
mare, vei spune: „E cald acum în aprilie, dar nu la fel de cald ca 
atunci când a murit papa Wojtyla”. O să vezi. 

Fowler o privea surprins pe Dicanti, care ţinea o mână, de 
parcă dorea să o reconforteze, pe umărul lui Angelo. 
Inspectoarea încerca să glumească în ciuda furtunii care îi 
devasta interiorul. Abia dacă dormise, avea cearcănele mai mari 
decât un urs polar iar inima îi era confuză, îndurerată, plină de 
furie. Nu trebuia să fii nici psiholog, nici preot ca să îţi dai seama 
de asta. Şi pe deasupra, încerca să îl ajute pe acel băiat să se 
simtă mai sigur pe el în preajma acelui preot necunoscut care îl 


intimida puţin. În acel moment a iubit-o pentru toate astea, deşi 
îşi alungă imediat acest gând din minte. Nu uitase că o făcuse 
să se ruşineze cu doar câteva momente în urmă când erau chiar 
la ea în birou. 

— Explică-i metoda ta părintelui Fowler, îi ceru Paola. Sigur i 
se va părea interesant. 

Băiatul se entuziasma când auzi asta. 

— Observaţi pe ecran. Avem, am, ei bine, am conceput un 
software special pentru suprapunerea imaginilor. După cum 
ştiţi, fiecare imagine este compusă din puncte de culoare, 
numiţi pixeli. Dacă o imagine obişnuită are, de exemplu, 2.500 x 
1.750 pixeli, dar noi avem nevoie doar de un colţ din poză, ne 
rămân doar nişte pete de culoare ce nu au o valoare mare. 
Mărind-o, obţinem această imagine neclară pe care o priviţi 
acum. Veţi vedea în mod normal când un program convenţional 
măreşte o imagine, se foloseşte metoda bicubică, adică se ţine 
cont de culoarea celor opt pixeli adiacenţi pe care încearcă să îi 
multiplice. Aşa că, în final, avem aceeaşi pată, dar mărită. 
Totuşi, cu programul meu... 

Paola îl privea pe furiş pe Fowler, care se apleca interesat 
spre ecran. Preotul încerca să asculte explicaţiile lui Angelo, în 
ciuda chinului prin care trecuse cu doar câteva minute înainte. 
Fotografiile fuseseră o încercare grea care îl marcase. Nu 
trebuia să fii nici psihiatru, nici criminalist ca să îţi dai seama de 
asta. Şi cu toate astea, se străduia să îi facă pe plac unui puşti 
pe care nu va mai avea ocazia să îl mai vadă niciodată în viaţa 
lui. În acel moment l-a iubit pentru asta, deşi îşi alungă imediat 
acest gând din minte. Nu uitase ce ruşine i se făcuse în birou cu 
doar câteva minute în urmă. 

— „..şi luând în considerare variabilele punctelor de lumină, 
programului i se aduce o informaţie tridimensională pe care o 
poate lua în calcul. Se bazează pe un logaritm complex şi este 
nevoie de câteva ore pentru a-l putea reda. 

— Ce dracu', Angelo, pentru asta ne-ai chemat? 

— De fapt, veţi vedea... 

— Nu-i nimic, Angelo. Dottora, eu cred că acest băiat 
inteligent vrea să ne spună că programul are nevoie de câteva 
ore până când ne poate da rezultatul. 

— Exact, părinte. De fapt, iese chiar acum la imprimanta 
aceea. 


Zumzăitul imprimantei laser de lângă Dicanti scoase o foaie 
pe care se puteau vedea trăsăturile unui bătrân şi nişte ochi 
umbriţi, dar mult mai accentuaţi decât în imaginea iniţială. 

— Bună treabă, Angelo. Nu ne ajută pentru identificare dar 
este un punct de pornire. Aruncaţi o privire, părinte. 

Preotul studie atent trăsăturile din fotografie. Boi, Dicanti şi 
Angelo îl priveau în expectativă. 

— AŞ putea jura că este el. Dar este complicat fără a-i vedea 
ochii. Formele orbitelor şi ceva nedefinit îmi spun că este el. Dar 
dacă ne-am fi întâlnit pe stradă nu i-aş fi acordat atenţie. 

— Atunci ne aflăm în alt impas? 

— Nu neapărat, spuse Angelo. Am un program care poate să 
genereze o imagine tridimensională pornind de la câteva puncte 
de reper. Cred că am putea să reproducem una cu datele pe 
care le avem. Am lucrat la poza inginerului. 

— Inginer? se miră Paola. 

— Da, a inginerului Karoski deghizat în călugăr carmelit. Unde 
vă este capul, Dicanti... 

Doctorul Boi se holba făcând gesturi alarmate deasupra 
capului lui Angelo. Într-un final, Paola înţelese că Angelo nu 
fusese informat cu privire la detaliile cazului. Paola ştia că 
directorul nu le permisese celor patru experţi UACV, care 
luaseră probe de la locul crimei lui Robayra şi Pontiero, să 
meargă acasă. l-a lăsat să îşi sune familiile pentru a le explica 
situaţia şi îi ţinea „în carantină” într-una din sălile de odihnă. Boi 
putea să fie foarte aspru atunci când dorea, dar era un om 
corect: le plătea triplu orele suplimentare. 

— Ah, da, nu ştiu unde mi-e capul. Continuă, Angelo. 

Cu siguranţă, Boi fragmentase informaţia la toate nivelele 
pentru ca nimeni să nu aibă toate piesele din puzzle. Nimeni nu 
trebuia să ştie că investigau moartea celor doi cardinali. Ceea ce 
cu siguranţă îi complica munca şi ridica multe suspiciuni în 
mintea sa era gândul că poate nici ea nu avea toate piesele. 

— După cum vă spuneam, am lucrat la poza inginerului. Cred 
că în aproximativ treizeci de minute vom obţine imaginea lui 
tridimensională folosind o poză de-a lui din 1995 pe care o vom 
putea compara cu imaginea tridimensională pe care o vom 
obţine din anul 2000. Dacă vă întoarceţi aici după un timp, vă 
voi da nişte date mai concrete. 


— Perfect. Dacă nu vă deranjează, părinte, /spettora... mi-ar 
plăcea să vorbim în sala de şedinţe. Acum venim, Angelo. 

— De acord, domnule director Boi. 

Toţi trei s-au dus în sala de şedinţe situată cu două etaje mai 
sus. Nici nu intră bine şi Paola avu senzaţia teribilă că ultima 
dată când fusese acolo era însoţită de Pontiero. 

— Pot să ştiu ce i-aţi făcut lui Dante? 

Paola şi Fowler se priviră scurt şi dădură din cap la unison. 

— Absolut nimic. 

— Mai bine. Sper că nu era turbat de mânie pentru că voi doi 
aveaţi o problemă. Ar fi mai bine să fie ocupat cu rezultatele 
Calcio“ de duminică pentru că nu vreau ca Cirin să mă dea de-a 
berbeleacul pe la Ministrul de Interne. 

— Nu cred că trebuie să vă faceţi griji. Dante se integrează 
perfect în echipă, minţi Paola. 

— Şi oare de ce nu cred asta? Aseară aţi scăpat ca prin 
urechile acului, Dicanti. Puteţi să îmi spuneţi unde este Dante? 

Paola tăcu. Nu putea să îi spună lui Boi de problemele interne 
ale grupului. Deschise gura ca să vorbească, dar o voce 
cunoscută vorbi pentru ea. 

— S-a dus să-şi cumpere ţigări, domnule director. 

În uşa sălii de şedinţe apăru Dante cu jacheta lui de piele şi 
zâmbetul viclean. Boi îl studie îndelung, suspicios. 

— Este un viciu cumplit, Dante. 

— Toţi murim de ceva, domnule director. 

Paola îl privea pe Dante aşezându-se lângă Fowler ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar a fost de ajuns să remarce un 
schimb de priviri între ei pentru a înţelege că lucrurile nu 
mergeau atât de bine pe cât se dădea de înţeles. Dacă s-ar 
purta civilizat câteva zile, totul s-ar putea aranja. Nu putea 
totuşi înţelege cum de îi trecuse atât de repede supărarea 
colegului ei de la Vatican. Se întâmplase ceva. 

— Bine, spuse Boi. Cazul ăsta blestemat se complică mai mult 
în fiecare clipă. leri l-am pierdut în exerciţiul funcţiunii şi în plină 
zi pe unul dintre cei mai buni poliţişti pe care i-am cunoscut şi 
nimeni nu ştie că se află într-un frigider. Nici măcar nu putem să 
îi facem o înmormântare publică, cel puţin nu până când vom 
putea da o explicaţie rezonabilă referitoare la moartea lui. De 


3 f.t.: Campionat de fotbal. 


aceea aş vrea să ne punem toţi capul la contribuţie. Spuneţi-mi 
ce ştiţi, Paola. 

— De când? 

— De la început. Un rezumat al cazului. 

Paola se ridică şi se îndreptă spre tablă ca să scrie. Gândea 
mult mai bine în picioare şi cu ceva în mână. 

— Să vedem: Viktor Karoski, preot care comisese mai multe 
abuzuri sexuale, a evadat dintr-o instituţie privată prost păzită 
unde fusese supus unui tratament excesiv de medicamente care 
l-au castrat chimic şi i-au crescut nivelul de agresivitate. Din 
iunie 2000 până la sfârşitul lui 2001 nu se ştie ce a făcut. În 
2001 conduce ilegal, cu nume fals de călugăr carmelit biserica 
Sfânta Maria din Traspontina, aflată la doar câţiva metri de piaţa 
Sfântul Petru. 

Paola trasă câteva linii pe tablă şi începu să facă un calendar. 

— Vineri, 1 aprilie, douăzeci şi patru de ore de la moartea lui 
loan Paul II: Karoski îl sechestrează pe cardinalul italian Enrico 
Portini în reşedinţa Madri Pie. S-a găsit sânge de la ambii 
cardinali în criptă? Boi făcu un gest afirmativ. Karoski îl aduce 
pe Portini în Sfânta Maria, îl torturează şi apoi îl aduce înapoi în 
ultimul loc unde a fost văzut în viaţă: capela rezidenţei. 
Sâmbătă, 2 aprilie: cadavrul lui Portini este descoperit exact în 
noaptea morţii Papei, deşi Vigilanza Vaticana decide să „cureţe” 
probele, presupunând că este un caz izolat provocat de un 
nebun. Din pură întâmplare, cazul nu iese la iveală, iar asta se 
datorează în bună parte responsabililor rezidenţei. Duminică, 3 
aprilie: cardinalul argentinian, Emilio Robayra, soseşte la Roma 
cu un bilet doar dus. Credem ca cineva l-a capturat în aeroport 
sau în drum spre reşedinţa preoțească de la Santi Ambrogio, 
unde era aşteptat duminică seara. Ştim că nu a mai ajuns. Am 
descoperit ceva clar din ceea ce au captat camerele video din 
aeroport? 

— Nu am reuşit să verificâăm. Nu avem destul personal, se 
scuză Boi. 

— Ba da, avem. 

— Nu pot să implic şi mai mulţi detectivi în cazul ăsta. Cel mai 
important este să rămână secret şi să putem satisface dorinţa 
Sfântului Scaun. Nu-l putem face cunoscut, Paola. Voi cere 
personal filmele. 


Dicanti făcu un gest de nemulţumire, dar era răspunsul la 
care se aştepta. 

— Să continuăm cu ziua de duminică, 3 aprilie: Karoski îl 
sechestrează pe Robayra şi îl duce în criptă. Acolo îl torturează 
mai mult de o zi întreagă şi scrie mesaje pe corpul său şi la locul 
faptei. Mesajul de pe corp era: „Mt 16, Undeviginti”. Datorită 
părintelui Fowler ştim că mesajul redă o frază din Evanghelie: 
„Îţi voi da cheile împărăției cerurilor”, care face referire la 
momentul alegerii primului Suveran Pontif din Biserica catolică. 
Lucrul acesta, mesajul scris cu sânge pe jos şi mutilările severe 
de pe cadavru ne fac să credem că asasinul vizează conclavul. 
Marţi, 5 aprilie: suspectul duce cadavrul într-una din capelele 
bisericii apoi cheamă poliţia liniştit, folosindu-se de identitatea 
falsă a părintelui Francesco Toma. lar ca batjocura să fie şi mai 
mare, în tot acest timp poartă ochelarii celei de-a doua victime, 
cardinalul Robayra. Agenţii sună la UACV iar directorul Boi îl 
sună pe Camilo Cirin. 

Paola făcu o scurtă pauză apoi îl privi direct pe Boi. 

— În momentul în care îl sunati dumneavoastră, Cirin ştie deja 
numele criminalului, deşi nicio clipă nu crezuse că ucigaşul este 
un asasin în serie. M-am gândit mult la asta şi cred că Cirin ştia 
încă din noaptea de duminică. Probabil avusese acces la baza 
de date a VICAP, şi a descoperit destul de uşor pentru că a 
căutat folosind cheia „mâini tăiate”, ceea ce l-a dus la puţine 
cazuri. Sistemul lui de relaţii îl duce la numele maiorului Fowler, 
care vine aici pe 5 aprilie. Probabil că, iniţial noi nu fusesem 
incluşi în schemă, domnule director Boi. Karoski a fost cel care 
ne-a inclus în mod deliberat. Motivul este unul din semnele de 
întrebare ale acestui caz. 

Dicanti sublinie un ultim aspect: 

— Miercuri, 6 aprilie: în timp ce Dante, Fowler şi eu mergem 
în biroul şambelanului ca să aflăm detalii legate de victime, 
Viktor Karoski îl asasinează prin lovituri pe subinspectorul 
Maurizio Pontiero în cripta bisericii Sfânta Maria din Traspontina. 

— Avem arma omuciderii? întrebă Dante. 

— Nu sunt amprente digitale, dar o avem, răspunse Boi. 
Karoski l-a tăiat în mai multe părţi cu ceea ce ar fi putut să fie 
un cuţit de bucătărie foarte ascuţit şi l-a lovit de mai multe ori 
cu un candelabru care a fost găsit la locul faptei. Dar nu îmi fac 
prea multe speranţe în acest sens. 


— De ce, domnule director? 

— Acest caz este foarte diferit de ceea ce am făcut noi până 
acum, Dante. Noi ne concentram să aflăm cine este asasinul. In 
mod normal, odată ce ştim sigur cine este asasinul, munca 
noastră ia sfârşit. Dar acum trebuie să ne folosim toate 
cunoştinţele pentru a afla unde este asasinul. Certitudinea 
numelui a fost punctul nostru de plecare. De aceea contribuţia 
inspectoarei este mai importantă ca niciodată. 

— AŞ vrea să profit de ocazie şi să o felicit pe dottora. A fost 
un rezumat excelent, spuse Fowler. 

— Absolut, spuse Dante în derâdere. 

Paola sesiză resentimentul profund în cuvintele lui, însă 
decise că era mai bine să ignore acest subiect pentru moment. 

— Un rezumat bun, Dicanti, o felicită Boi. Care este următorul 
pas? Aţi reuşit deja să pătrundeţi în mintea lui Karoski? Aţi găsit 
similitudini? 

Criminalista se gândi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Toţi oamenii zdraveni la cap se aseamănă, dar fiecare 
dintre aceşti ţăcăniţi nemernici gândeşte în felul său. 

— Şi asta ce ne arată, dottora, în afară că aţi citit Tolstoi’? 
întrebă directorul Boi. 

— Am face o greşeală să credem că un asasin în serie se 
aseamănă cu altul. Poţi încerca să găseşti modele, echivalente, 
similitudini, dar când vine ceasul adevărului, fiecare dintre 
aceşti ticăloşi are o minte solitară care se află la milioane de ani 
lumină de restul umanităţii. Nu e nimic acolo. Nu sunt fiinţe 
umane. Nu au niciun pic de empatie. Emoţiile lor sunt paralizate. 
Nimic din ceea ce îi face să omoare, nimic din ceea ce îi face să 
creadă că egoismul lor este mai important decât oamenii, 
motivele prin care îşi iartă abuzurile, nimic din toate astea nu 
este valabil pentru mine. Nu încerc să îl înţeleg mai mult decât 
este strict necesar pentru a-l prinde. 

— Pentru asta ar trebui să ştim care va fi următorul lui pas. 

— Cu siguranţă va ucide din nou. Probabil se va prezenta sub 
o nouă identitate sau va avea una predefinită. Dar nu va fi atât 
de elaborată ca cea a părintelui Francesco, pentru că în acest 


3 n.a.: Directorul Boi îşi dă seama că Dicanti parafrazează începutul 
romanului Ana Karenina, de Tolstoi: „Toate familiile fericite se aseamănă, dar 
cele nefericite sunt fiecare în felul său”. 


caz a avut nevoie de câţiva ani. Poate ne-ajută părintele Fowler 
în acest sens. 

Preocupat, preotul înclină capul. 

— Tot ceea ce ştiu se află în dosarul pe care vi l-am dat, 
dottora. Dar aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui aspect. 

Pe o măsuţă se aflau un vas cu apă şi nişte pahare. Fowler 
puse apă într-un pahar până la jumătate apoi aruncă un creion 
în el. 

— Îmi este foarte greu să gândesc ca el. Priviţi acest pahar. 
Este la fel de transparent ca şi apa dar atunci când introduc 
înăuntru un creion aparent drept, eu îl văd îndoit. La fel şi 
atitudinea lui  monolitică se schimbă în nişte puncte 
fundamentale ca o linie dreaptă care se rupe şi ajunge într-un 
loc necunoscut. 

— Acest punct de ruptură este cheia. 

— Oricum, nu vă invidiez pentru sarcina asta, dottora. Karoski 
este genul de om care acum este scârbit de cruzime, pentru ca 
în minutul următor să comită bestialităţi majore. Ceea ce îmi 
este clar e că trebuie să îl căutăm acolo unde sunt cardinalii. Va 
încerca să omoare din nou, iar lucrul ăsta se va întâmplă 
curând. Conclavul se apropie. 


S-au întors destul de confuzi în laboratorul lui Angelo. Tânărul 
expert i s-a prezentat lui Dante, care de-abia dacă i-a acordat 
vreo atenţie. Paola nu s-a putut abţine să nu observe acea 
jignire. Omul acela atât de atractiv în exterior era, de fapt, 
foarte urât pe dinăuntru. Glumele lui acide nu ascundeau nimic, 
reprezentau tot ceea ce era mai bun în el. 

Angelo avea rezultatele promise. Apăsă câteva taste şi le 
arătă pe două monitoare separate nişte imagini tridimensionale 
compuse din nişte fire subţiri verzi pe fond negru. 

— Poţi să le conferi mai multă consistenţă? 

— Da. Aici se vede pielea, rudimentară dar este totuşi piele. 

Monitorul din stânga arăta un model tridimensional al capului 
lui Karoski aşa cum era în 1995. În monitorul din dreapta se 
putea vedea jumătatea superioară a capului, aşa cum fusese 
surprinsă în Sfânta Maria din Traspontina. 

— Nu am umblat la jumătatea inferioară pentru că era 
imposibil să îi fac barba. Nici ochii nu se vedeau foarte clar. În 
fotografia pe care mi-aţi dat-o mergea cu umerii încovoiaţi. 


— Puteţi să copiaţi mandibula din primul model şi să o lipiţi 
modelului actual? 

Angelo îi răspunse cu o atingere rapidă a tastelor şi a mouse- 
ului. Lui Fowler i se îndeplini dorinţa în mai puţin de două 
minute. 


— Spuneţi-mi, Angelo, în ce măsură consideraţi 
dumneavoastră că este autentic cel de-al doilea model? întrebă 
preotul. 


Tânărul expert s-a tulburat imediat. 

— Păi, ştiţi... Fără a ţine cont de iluminarea proastă a locului 
în care a fost făcută poza... 

— Asta se exclude, Angelo. Am stabilit deja, interveni Boi. 

Paola vorbi rar şi liniştitor. 

— Hai, Angelo. Nimeni nu judecă dacă ai făcut un model bun 
sau nu. Vrem doar să ştim în ce măsură ne putem baza pe el. 

— Păi... între şaptezeci şi cinci şi optzeci şi cinci la sută. Nu 
mai mult. 

Fowler privi ecranul cu atenţie. Cele două chipuri erau foarte 
diferite. Prea diferite. Nasul mai mare, pomeţii mai proeminenţi. 
Dar erau trăsături naturale sau doar machiaj? 

— Angelo, te rog, pune cele două imagini pe un plan orizontal 
şi măsoară pomeţii. Aşa. Foarte bine. Exact de ce mă temeam. 

Ceilalţi patru îl priveau în expectativă. 

— Ce e, părinte? Spuneţi-ne odată. 

— Acesta nu este chipul lui Viktor Karoski. Aceste diferenţe de 
mărime nu pot fi reproduse de un machiaj făcut de un amator. 
Poate doar un profesionist de la Hollywood ar fi reuşit să-l facă 
folosind mulaje de latex, dar s-ar fi observat la o privire mai 
atentă. Nu ar fi reuşit să ne păcălească mult timp. 

— Atunci? 

— Există o singură explicaţie. Karoski a trecut prin mâinile 
unui chirurg estetician şi a făcut o reconstrucţie facială 
completă. Acum chiar căutăm o himeră. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


Mai 1998 


_ TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 14 
INTRE PACIENTUL NR. 3.643 ŞI DOCTORUL FOWLER 


DR. FOWLER: Bună ziua, părinte Karoski. Îmi permiteţi? 

73.643: Intraţi, părinte Fowler. 

DR. FOWLER: V-a plăcut cartea pe care v-am împrumutat-o? 

43.643: Ah, bineînţeles. Confesiunile Sfântului Augustin. Deja 
am terminat-o. Mi s-a părut foarte interesantă. Este 
incredibil până unde poate ajunge optimismul 
oamenilor. 

DR. FOWLER: Nu vă înţeleg, părinte Karoski. 

43.643: Păi, doar dumneavoastră mă puteţi înţelege dintre 
toţi cei de aici, părinte Fowler. Singurul care nu mă 
strigă pe numele mic, dorind astfel o familiaritate 
care nu este necesară şi care  denigrează 
demnitatea ambilor interlocutori. 

DR. FOWLER: Vă referiţi la părintele Conroy. 

43.643: Ah, omul ăsta. Se încăpăţânează să susţină că eu 
sunt un pacient normal care are nevoie de un leac. 
Sunt preot la fel ca şi el, cu toate astea el uită tot 
timpul lucrul acesta şi insistă să mă adresez cu 
„doctore”. 

DR. FOWLER: Credeam că această problemă s-a lămurit 
săptămâna trecută, părinte Karoski. Este bine ca 
relaţia cu dr. Conroy să fie exclusiv una între medic 
şi pacient. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutor 
pentru a depăşi anumite deficienţe psihice cauzate 
de abuzuri. 

73.043: Abuzat? Abuzat de cine? Sau şi dumneavoastră vreţi 
să puneţi la îndoială dragostea pentru mama mea 
cea sfântă? Vă rog să nu urmaţi aceeaşi cale ca şi 
părintele Conroy. Mi-a spus chiar că o să îmi pună 
nişte casete care să mă lămurească. 

DR. FOWLER: Nişte casete. 

43.043: Asta a spus. 


DR. FOWLER: Cred că nu ar trebui să ascultați aceste casete, 
părinte  Karoski. Nu ar fi sănătos pentru 
dumneavoastră. Voi vorbi cu părintele Conroy în 
această privinţă. 

4 3.643: Cum doriţi. Dar eu nu mă tem deloc. 

DR. FOWLER: Părinte, mi-ar plăcea să profit la maxim de 
această şedinţă şi este ceva ce dumneavoastră aţi 
spus mai devreme care mă interesează foarte mult. 
La ce vă refereaţi când aţi menţionat optimismul 
Sfântului Augustin în Confesiuni? 

43.643: „Şi chiar dacă eu voi apărea ridicol în faţa ochilor tăi, 
Tu te vei întoarce spre mine plin de milă.” 

DR. FOWLER: Nu înţeleg ce vi se pare atât de optimist în fraza 
aceasta. Sau dumneavoastră nu credeţi în 
bunătatea şi mila infinită a lui Dumnezeu? 

43.643: Dumnezeu cel milos este o invenţie a secolului 
douăzeci, părinte Fowler. 

DR. FOWLER: Sfântul Augustin a trăit în secolul patru. 

43.643: Sfântul Augustin era îngrozit de propriul lui trecut 
păcătos şi s-a apucat să scrie un şir de minciuni 
optimiste. 

DR. FOWLER: Părinte, dar aceasta este baza credinţei noastre. 
Că Dumnezeu ne iartă. 

43.643: Nu întotdeauna. Bleah, îmi fac greață... toţi cei care 
vin să se spovedească de parcă ar spăla maşina. 

DR. FOWLER: Asta simţiţi dumneavoastră atunci când faceţi 
taina spovedaniei? Greaţă? 

43.643: Repulsie. De multe ori am vomitat în confesionar de 
greaţa pe care mi-o producea persoana care se afla 
de cealaltă parte. Minciunile. Desfrâul. Adulterul. 
Pornografia. Violenţa. Furtul. Toate aceste porcării 
care invadau micul habitaclu. Vomitând totul, 
vărsând totul peste mine...! 

DR. FOWLER: Dar părinte, ei nu ni se spovedesc nouă. | se 
spovedesc lui Dumnezeu. Noi suntem doar nişte 
intermediari. Atunci când ne punem stola, ne 
transformăm în Hristos. 

43.043: Vomită tot. Vin murdari şi vor să plece curaţi. 
„Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. 
Am furat zece mii de dolari de la asociatul meu”. 


„Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. 
Am violat-o pe sora mea cea mică”. 
„Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. l- 
am făcut poze fiului meu şi le-am pus pe internet”. 
„Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. 
Am pus leşie în mâncarea soţului meu ca să nu se 
mai culce cu mine pentru că m-am săturat de 
mirosul lui de ceapă şi transpiraţie.” Şi aşa o dată şi 
încă o dată... 

DR. FOWLER: Dar, părinte Karoski, spovedania este un lucru 
minunat atâta timp cât omul se căieşte şi doreşte 
sincer să se îndrepte. 

43.643: Asta nu se întâmplă niciodată. Mereu, mereu aruncă 
asupra mea păcatele lor. Mă lasă singur în faţa lui 
Dumnezeu. Sunt singurul care se află între răutăţile 
lor şi răzbunarea Atotputernicului. 

DR. FOWLER: Chiar îl vedeţi pe Dumnezeu ca o fiinţă 
răzbunătoare? 

73.643: Inima lui este tare ca o cremene tare ca fildeşul 

Măreţia lui sperie valurile 

EI provoacă mareea 

Spada nu-l poate atinge 

Nici lancea, nici săgeata, nici sulița 
Se uită la toți cu trufie 

Pentru că este regele celor puternici! 

DR. FOWLER: Trebuie să recunosc, părinte, mă surprinde cât 
de bine cunoaşteţi Biblia, în general, şi Vechiul 
Testament, în special. Dar cartea lui lov este 
desuetă în comparaţie cu adevărul din Evanghelia 
lui lisus Hristos. 

43.643: lisus Hristos este doar Fiul, dar Judecata este a 
Tatălui. lar Tatăl are chipul de piatră. 

DR. FOWLER: Îmi pare rău că v-aţi urcat în acest turn format 
din propriile convingeri. De acolo prăbuşirea este, cu 
siguranţă, mortală, părinte. Şi dacă veţi asculta 
casetele lui Conroy, fiţi sigur că asta se va întâmplă. 


HOTELUL RAPHAEL 
Largo Febo, 2 


Joi, 7 aprilie 2005. 14:25 


Reşedinţa Sfântul Ambrogio. 

— Bună ziua. Cardinalul Robayra este? Aş dori să vorbesc cu 
el, spuse tânăra jurnalistă într-o italiană foarte proastă. 

Vocea de la celalalt capăt al telefonului s-a tulburat. 

— Pot să ştiu cine sunteţi? 

Nu a fost o schimbare semnificativă, tonul de-abia dacă a 
variat cu o singură octavă. Dar a fost suficient cât să o alarmeze 
pe ziaristă. 

Andrea Otero lucra deja de patru ani pentru ziarul £/ G/obo. 
Patru ani în care colindase prin săli de presă de mâna a treia, 
luând interviuri unor personaje de mâna a treia şi aşternând pe 
hârtie articole de mâna a treia. Avea douăzeci şi cinci de ani 
când fusese angajată la ziar şi obținuse slujba prin pile. A 
început la rubrica de Cultură, dar redactorul şef nu a luat-o 
niciodată în serios. Apoi a ajuns la Monden, dar redactorul şef 
niciodată nu a avut încredere în ea. lar acum era la 
Internaţional, dar redactorul şef nu credea că se ridică la 
înălţimea necesară. Dar ea se ridica. Nu doar articolele erau 
importante. Nici Curriculum Vitae. Important era bunul simţ, 
intuiţia şi mirosul de jurnalist. lar dacă Andrea Otero avea măcar 
zece la sută din calităţile pe care credea ea că le are, atunci era 
o ziaristă demnă de Pulitzer. Nu îi lipsea încrederea în sine, în 
statura ei de un metru şaptezeci, în trăsăturile ei angelice, în 
părul ei şaten şi în ochii ei albaştri. In spatele lor se ascundea o 
femeie inteligentă şi hotărâtă. De aceea, atunci când colega ei 
care se ocupa de moartea Papei, a avut un accident de maşină 
în drum spre aeroport şi şi-a rupt ambele picioare, Andreei nu i- 
a lipsit curajul să accepte propunerea şefului de a o înlocui. A 
luat avionul în ultima clipă iar singurul ei bagaj a fost laptop-ul. 

Din fericire, lângă Piazza Navona erau nişte magazinaşe 
drăguţe, la doar treizeci de metri de hotel. lar Andrea Otero s-a 
ales cu o întreagă garderobă, lenjerie intimă şi un telefon mobil, 
pe care îl folosea pentru a suna la reşedinţa Sfântul Ambrogio 
pentru a obţine o întâlnire cu Robayra, cardinalul cu şanse de a 
fi ales papă. Dar... 


— Sunt Andrea Otero, de la ziarul £/ Globo. Cardinalul mi-a 
promis o întâlnire pentru astăzi. Din păcate însă, nu răspunde la 
mobil. Sunteţi amabil să îmi faceţi legătura în camera sa, vă 
rog? 

— Domnişoară Otero, din păcate nu vă putem face legătura în 
camera sa pentru că nu a ajuns încă. 

— Şi când va ajunge? 

— Ei bine, nu va mai veni. 

— Să recapitulăm, nu a ajuns sau nu va veni? 

— Nu a ajuns pentru că nu va veni. 

— Se va caza în altă parte? 

— Nu cred. Adică, presupun că da. 

— Cine sunteţi? 

— Trebuie să închid. 

Tonul intermitent însemna două lucruri: întreruperea 
conversaţiei şi faptul că interlocutorul era foarte agitat. Plus că 
minţea. Andrea era sigură de asta. Ea însăşi era o mincinoasă 
destul de bună pentru a putea recunoaşte pe cineva din aceeaşi 
categorie. 

Nu era timp de pierdut. În nici zece minute a descoperit care 
era telefonul de la biroul din Buenos Aires al cardinalului. Acolo 
era aproape zece fără un sfert dimineaţa, o oră acceptabilă 
pentru a putea suna. A simţit o satisfacţie plină de maliţiozitate 
atunci când se gândi la suma de pe factura de mobil care va 
ajunge la ziar. Tot o plăteau mizerabil, măcar să îşi bată capul 
cu alte cheltuieli. 

Telefonul sună un minut apoi legătura se întrerupse. 

Era ciudat că nu era nimeni. A mai încercat o dată. 

Nimic. 

încercă la numărul de la centrală. O voce de femeie i-a 
răspuns imediat. 

— Arhiepiscopia, bună ziua! 

— Fiţi amabil, cardinalul Robayra este? spuse în spaniolă. 

— Ah, domnişoară, a plecat. 

— Unde a plecat? 

— La conclav, domnişoară. La Roma. 

— Ştiţi unde este cazat? 

— Nu, domnişoară. Vă fac legătura la părintele Serafin, 
asistentul dumnealui. 

— Mulţumesc. 


În timp ce ţi se făcea legătura cântau Beatles. Ce potrivit. 
Andrea decise că e cazul să schimbe puţin povestea. Cardinalul 
avea rude în Spania. Să vedem dacă merge. 

— Alo? 

— Bună ziua, cardinalul este? Sunt nepoata lui, Asunción. Din 
Spania. 

— Asunción, îmi pare bine de cunoştinţă. Sunt părintele 
Serafin, asistentul cardinalului. Eminenţa sa nu mi-a vorbit 
niciodată despre dumneavoastră. Sunteţi fata lui Angustias sau 
a lui Remedios? 

Părea a fi o cursă. Andrea îşi încrucişă degetele. Avea 
cincizeci la sută şanse să o facă de oaie. lar Andrea era expertă 
în gafe. Lista ei de boacăne era mai lungă decât suplele-i 
picioare. 

— A lui Remedios. 

— Bineînţeles, ce aiurit sunt. Acum îmi amintesc că Angustias 
nu are copii. Din păcate, cardinalul nu este aici. 

— Când aş putea vorbi cu el? 

A făcut o pauză. Vocea preotului a devenit suspicioasă. 
Andrea parcă-l vedea la capătul celălalt al firului, strângând 
receptorul şi răsucind cu degetul arătător cablul telefonului. 

— Despre ce este vorba? 

— Vedeţi, eu locuiesc de câţiva ani la Roma şi mi-a promis că 
va veni în vizită cu prima ocazie. 

Vocea deveni şi mai circumspectă. Vorbea rar, ca şi cum i-ar fi 
fost frică să nu greşească. 

— S-a dus la Cordoba să rezolve nişte probleme legate de 
acea dioceză. Nu va putea asista la conclav. 

— Dar centralista mi-a spus că s-a dus la Roma. 

Părintele Serafin a dat un răspuns pripit şi, în mod evident, 
fals. 

— Ah, bine, centralista este nouă şi încă nu ştie cum 
funcţionează Arhiepiscopia. Vă rog să mă scuzaţi. 

— Vă scuz. Îi veţi spune unchiului meu să mă sune? 

— Sigur că da. Puteţi să îmi daţi numărul dumneavoastră de 
telefon pentru a-l nota în agenda cardinalului? Poate va trebui 
să vă contactăm... 

— Ah, îl are deja. Mă scuzaţi, mă cheamă soţul meu, la 
revedere. 


Secretarul şi-a înghiţit cuvintele. Acum era sigură că ceva nu 
mergea bine. Dar trebuia să fie sigură. Din fericire, în hotel se 
putea conecta la internet. l-au trebuit doar şase minute pentru a 
afla care erau principalele trei companii aeriene din Argentina. 

A avut noroc chiar cu prima. 

— Liniile aeriene argentiniene. 

incerca să îşi modifice accentul madrilen astfel încât să aducă 
puţin cu cel argentinian. Nu i-a ieşit rău. li era mult mai greu să 
vorbească italiana. 

— Bună ziua, vă sun de la arhiepiscopie. Cu cine am plăcerea 
să vorbesc? 

— Mă numesc Verona. 

— Verona, numele meu este Asunción. Vă sun pentru a 
confirma întoarcerea cardinalului Robayra în Buenos Aires. 

— Pe ce dată? 

— Va reveni pe 19, luna aceasta. 

— Şi numele complet? 

— Emilio Robayra. 

— Vă rog să aşteptaţi ca să verificăm. 

Andrea ronţăia nervoasă pixul pe care îl avea în mână, îşi 
aranja părul îl oglindă, se aşeză în pat dând agitată din degetele 
de la picioare. 

— Alo? Ascultaţi, colegii mei îmi spun că aţi cumpărat biletul 
deschis doar pentru dus. Cardinalul deja a folosit biletul de dus, 
ceea ce vă dă dreptul să achiziţionaţi altul pentru întors cu o 
reducere de zece la sută, conform promoţiei pe care noi o avem 
acum în aprilie. Aveţi la îndemână numărul de pasager fidel? 

— Un moment, să verific. 

Şi închise, de-abia stăpânindu-şi râsul. Dar veselia a fost 
imediat înlocuită de o senzaţie euforică de satisfacţie. Cardinalul 
Robayra s-a urcat într-un avion cu destinaţia Roma. Dar nu 
apărea nicăieri. Poate hotărâse să se cazeze în altă parte. Dar în 
acest caz, de ce minţeau atât la reşedinţă, cât şi la biroul 
cardinalului? 

— Ori eu sunt nebună ori aici e o poveste grozavă. O poveste 
dată naibii, îşi spuse privindu-se în oglindă. 

Mai erau doar câteva zile până când se hotăra cine va urca pe 
scaunul lui Petru. lar marele candidat al Bisericii săracilor, 


conducătorul Lumii a Treia, cel care cocheta neruşinat cu 
teologia eliberării, dispăruse. 


36 n.a.: Un curent care apără ideea că lisus Hristos era un simbol al umanităţii 
în lupta claselor şi eliberarea de „opresori”. Deşi era atractivă ca idee, pentru 
că îi apăra pe cei slabi, a fost combătută încă din anii optzeci de către 
Biserică, fiind considerată o interpretare marxistă a Sfintelor Evanghelii. 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 16:14 


Paola a fost surprinsă de mulţimea de maşini care îşi aştepta 
rândul la pompele de benzină. Dante i-a explicat că acolo 
preţurile erau cu treizeci la sută mai mici decât în Italia, pentru 
că Vaticanul nu punea impozite. Trebuia să ai un card special 
pentru a putea face plinul la una dintre cele şapte staţii de 
benzină din oraş dar, chiar şi aşa, cozile erau interminabile. Au 
aşteptat câteva minute până când membrii gărzii elveţiene, care 
păzeau Domus Sancta Marthae, au anunţat pe cineva din 
interior de sosirea celor trei. Paola avu timp să se gândească la 
cele întâmplate în acea dimineaţă. Cu doar câteva ore înainte, 
când se aflau încă la sediul UACV, Paola îl trase deoparte pe 
Dante imediat ce scăpă de Boi. 

— Dante, vreau să vorbesc cu dumneavoastră. 

El evita privirea Paolei, dar o urmă pe criminalistă până 
birou. 

— Ştiu ce o să îmi spuneţi, Dicanti. Asta e, suntem toţi băgaţi 
în asta, nu? 

— De asta mi-am dat seama deja. Am remarcat, de 
asemenea, că, la fel ca şi Boi, îmi spuneţi ispettora, nu dottora. 
Pentru că /spettora este un grad inferior faţă de al 
dumneavoastră. Nu mă deranjează deloc sentimentul 
dumneavoastră de inferioritate atât timp cât nu îmi afectează 
competențele. Aşa cum s-a întâmplat mai devreme cu 
spectacolul legat de fotografii. 

Dante se înroşi. 

— Voiam doar să vă informez. Nu-i nimic personal. 

— Voiaţi să mă informaţi în legătură cu Fowler? Aţi făcut-o 
deja. Vă este clar care este poziţia mea sau trebuie să fiu şi mai 
precisă? 

— M-am lămurit destul, /spettora, spuse cu ton ironic şi plin 
de vinovăţie, în timp ce îşi trecea mâna peste obraji. Mi-am scos 
plombele. Nu înţeleg cum de nu v-aţi rupt mâna? 

— Nici eu, pentru că aveţi o faţă foarte puternică. 

— Sunt un tip puternic în mai multe sensuri. 

— Nu vreau să aflu mai mult. Sper că şi asta vă este clar. 


A 


N 


— Acesta este un „nu” de femeie, /spettora? 

Paola deja devenea foarte nervoasă. 

— Cum adică un „nu” de femeie? 

— Adică acela care pe litere înseamnă D-A. 

— Este un „nu” care pe litere înseamnă N-U, misoginul naibii. 

— Liniştiţi-vă, frumoaso, nu e nevoie să vă întărâtaţi. 

Criminalista l-a înjurat în gând. Cădea în cursa lui Dante, 
permițându-i să se joace cu emoţiile ei. Dar gata. Va adopta un 
ton mai formal pentru a-l face pe celălalt să înţeleagă disprețul 
ei profund. Decise să îl imite pe Boi, pe care astfel de 
confruntări nu îl deranjau. 

— Foarte bine, acum că am lămurit şi problema asta, trebuie 
să vă spun că am vorbit cu omul nostru de legătura nord- 
american, părintele Fowler. l-am spus care sunt suspiciunile 
mele legate de trecutul său. Fowler mi-a prezentat nişte 
argumente care au fost foarte convingătoare şi care, din punctul 
meu de vedere, sunt suficiente pentru a avea încredere în el. 
Vreau să vă mulţumesc pentru tot efortul de a strânge informaţii 
referitoare la părintele Fowler. Aţi fost foarte amabil. 

Dante rămase surprins de răceala din vocea Paolei. Nu spuse 
nimic. Ştia că pierduse partida. 

— Ca responsabil al acestei anchete, trebuie să vă întreb 
oficial dacă sunteţi dispus să ne susţineţi total pentru a-l captura 
pe Viktor Karoski. 

— Sigur că da, /spettora. Dante sfărâmă cuvintele între dinţi 
ca pe nişte cuie înroşite în foc. 

— lar în final, aş vrea să vă întreb doar care a fost motivul 
pentru care v-aţi întors atât de repede. 

— Am sunat pentru a mă plânge superiorilor mei, dar nu mi s- 
a dat de ales. Mi s-a ordonat să trec peste disensiunile 
personale. 

Această ultimă frază o alertă pe Paola. Fowler a negat că 
Dante ar fi avut ceva împotriva lui, dar cuvintele lui Dante 
spuneau contrariul. Criminalista remarcase de câteva ori că cei 
doi păreau că se cunosc dinainte, deşi până atunci se purtaseră 
exact pe dos. Decise că este cazul să îl întrebe direct pe Dante. 

— İl cunoşteau dinainte pe părintele Anthony Fowler? 

— Nu, /spettora, spuse Dante cu voce hotărâtă şi sigură. 

— Aţi întocmit dosarul lui cam repede. 

— La Corpo di Vigilanza suntem foarte bine organizaţi. 


Paola decise să încheie discuţia. Când tocmai se pregătea să 
iasă, Dante i-a spus nişte cuvinte care au măgulit-o profund: 

— Un singur lucru vreau să mai adaug, /spettora. Dacă mai 
simţiţi nevoia să mă puneţi la punct, prefer metoda palmelor. Nu 
îmi plac deloc formalismele. 


Paola i-a cerut lui Dante să vadă personal locul unde se aflau 
cardinalii. Şi iată-i acolo. În Domus Sancta Marthae, Casa Sfintei 
Marta. Situată la vest de biserica Sfântul Petru, deşi tot între 
pereţii Vaticanului. 

Era o clădire austeră pe dinafară. Linii drepte şi elegante, fără 
alte înflorituri sau statui. În comparaţie cu toate minunile care o 
înconjurau, Domul era ca o minge de golf într-o găleată cu 
zăpadă. Ar fi fost puţin probabil ca un turist ocazional (nu erau, 
pentru că acea zonă a Vaticanului era interzisă) să-i fi aruncat 
acelei construcţii o a doua privire. 

Dar când au primit autorizaţia de acces şi garda elveţiană a 
deschis porţile, Paola a descoperit că pe dinăuntru aspectul său 
era foarte diferit de cel exterior. Arăta ca un hotel ultra modern 
cu marmură pe jos şi tâmplărie din arbore de jatobâ”. În aer era 
un miros fin de levănţică. În timp ce aşteptau în vestibul, 
criminalista îşi roti privirea în jur. Pe pereţi atârnau tablouri, care 
Paolei i se părea că aparţineau marilor maeştri italieni şi 
olandezi ai secolului XVI. Şi niciunul nu dădea impresia că ar fi 
fost o reproducere. 

— Doamne, Dumnezeule! spuse uimită Paola, care încerca să- 
şi înfrâneze galeria bogată de înjurături. Insă reuşea asta doar 
când era liniştită. 

— Ştiu care este efectul, spuse Fowler, gânditor. 

Criminalista ştia că atunci când Fowler fusese invitat în Casă, 
circumstanţele personale nu erau foarte plăcute. 

— Este surprinzătoare faţă de restul clădirilor din Vatican, cel 
puţin faţă de cele pe care le cunosc eu. Ceea ce este nou şi 
ceea ce este vechi. 


37 n.t.: Jatobá este un oraş în Maranhão (MA), Brazilia. Denumirea Jatobá este 
de fapt numele brazilian al unei specii de arbore tropical cu lemn roşcat şi 
dur, Hymenaea courbaril, arbore denumit şi „cireş brazilian”, (Paquio în 
Bolivia şi Guapinol în America Centrală), din care se extrage o răşină, 
denumită anime, folosită pentru producerea unui lac de mobilă. 


— Ştiţi care este povestea acestei clădiri, dottora? După cum 
ştiţi, în 1978 au avut loc două conclave la rând, la doar două 
luni distanţă. 

— Eu eram foarte mică, dar am în minte imagini disparate din 
acea perioadă, spuse Paola întorcându-se în trecut pentru o 
clipă. 


Nişte gelati în piaţa Sfântul Petru. Mama şi tata de lămâie iar 
Paola de ciocolată şi căpşuni. Pelerinii cântă, e multă veselie în 
jur. Mâna tatei, puternică şi aspră. Imi place să îi apuc degetele 
şi să ne plimbăm pe înserat. Privim spre horn şi vedem fumata 
albă. Tata mă ridică pe umeri şi râde, iar râsul lui este cel mai 
frumos lucru din lume. Mie îmi cade îngheţata şi plâng, dar tata 
râde şi mai tare şi îmi promite că îmi cumpără alta. „O vom 
mânca în sănătatea episcopului Romei”, spune el. 


— Au fost aleşi, la o distanţă foarte mică, doi papi căci 
succesorul lui Paul VI, loan Paul |, a murit subit la treizeci şi trei 
de zile de la alegerea sa. A avut loc un al doilea conclav, în care 
a fost ales loan Paul II. În acea vreme, cardinalii erau cazaţi în 
nişte celule minuscule aflate lângă Capela Sixtină. Pentru că nu 
aveau niciun pic de confort, nici aer condiţionat deşi era o vară 
romană tipică, unii dintre cardinali au trecut printr-un adevărat 
calvar. Unul dintre ei a trebuit să fie dus la urgenţă. După ce a 
primit sandalele de pescar, Wojtyla şi-a jurat lui însuşi că va lăsa 
totul pregătit pentru ca la moartea sa nimic din toate acestea să 
nu se repete. lar rezultatul a fost această clădire. Dottora, mă 
ascultați? 

Paola îşi reveni din visare cu un gest vinovat. 

— Îmi pare rău, eram pierdută în amintiri. Nu se va mai 
întâmpla. 

În acel moment se întorcea Dante, care plecase pentru a-l 
căuta pe responsabilul Casei. Paola observă că acesta se ferea 
de Fowler pentru a evita o confruntare. Ambii îşi vorbeau cu o 
prefăcută naturaleţe, dar acum avea mari îndoieli că Fowler 


38 nt.: „Fumata blanca” este fumul care iese din Capela Sixtină şi 
simbolizează faptul că a fost votat un nou papă. După terminarea fumului, 
apare arhidiaconul în balconul bisericii Sfântul Petru şi anunţă „HABEMVS 
PAPAM” şi spune numele noului papă. Prin opoziţie, „fumata negra”, adică 
fumul negru, anunţa că, după o rundă de vot în cadrul Conclavului, nimeni nu 
a obţinut 2/3 din voturi iar fumul simboliza faptul că erau arse hârtiile de vot. 


spusese adevărul afirmând că rivalitatea lor se baza pe gelozia 
lui Dante. Pentru moment, deşi ca să rămână unită echipa avea 
nevoie de nituri, cel mai bine era să se alăture acelei comedii şi 
să ignore problema; ceea ce Paolei niciodată nu îi ieşise foarte 
bine. 

Dante era însoţit de o călugăriţă scundă, zâmbitoare şi 
transpirată, ascunsă în veşmintele negre. S-a prezentat a fi sora 
Helena Tobina, din Polonia. Era directoarea centrului şi le-a 
prezentat un rezumat zelos al lucrărilor de renovare care se 
făcuseră acolo. Se realizaseră pe porţiuni, ultima desfăşurându- 
se în 2003. Au urcat pe o scară monumentală foarte amplă, cu 
trepte strălucitoare. Clădirea este împărţită pe etaje cu holuri 
mari şi mochete groase. În lateral se aflau camerele. 

— Sunt o sută şase apartamente şi douăzeci şi două de 
camere individuale, îi informă călugăriţa când au ajuns la primul 
etaj. Tot mobilierul este vechi de acum câteva secole şi constă 
în piese valoroase donate de diferite familii din Italia şi 
Germania. 

Maica deschise uşa uneia dintre camere. Era spațioasă, de 
aproximativ douăzeci de metri pătraţi, cu parchet pe jos şi un 
covor frumos. Patul era din lemn şi avea un căpătâi sculptat. Un 
dulap încastrat, un birou şi o baie completau încăperea. 

— Aceasta este camera unuia dintre cei şase cardinali care 
încă nu au ajuns. Ceilalţi o sută nouă şi-au ocupat deja 
camerele, îi lămuri maica. 

Inspectoarea se gândi că cel puţin doi dintre cei absenţi nu 
vor mai apărea niciodată. _ 

— Cardinalii se află în siguranţă aici, soră Helena? Intrebă 
Paola precaută. Nu ştia cât de informată era călugăriţa de 
pericolul care îi ameninţa pe cardinali. 

— Foarte în siguranţă, fata mea, foarte în siguranţă. Clădirea 
are doar o singură intrare, păzită în permanenţă de doi membri 
ai gărzii elveţiene. Am cerut ca telefoanele şi televizoarele să fie 
scoase din camere. 

Pe Paola a mirat-o această măsură. 

— Cardinalii nu pot comunica pe durata conclavului. Fără 
telefon, fără mobil, fără radio, fără televizor, fără ziare, fără 
internet. Niciun contact cu exteriorul, or, în caz contrar, se 
aplică pedeapsa de excomunicare, o lămuri Fowler. Ordinele lui 
loan Paul Il, înainte de a muri. 


— Dar nu va fi uşor să fie complet izolaţi, nu-i aşa, Dante? 

Acesta se băgă în faţă. Era încântat să îşi asume actele de 
eroism ale organizaţiei sale ca şi cum le-ar fi dus el personal la 
bun sfârşit. 

— Vedeţi, ispettora, folosim tehnologie de ultimă oră bazată 
pe inhibitori de semnal. 

— Nu sunt familiarizată cu jargonul spionilor. Puteţi să îmi 
spuneţi despre ce este vorba? 

— Avem două echipaje electronice care au creat două 
câmpuri electromagnetice. Unul aici şi altul în Capela Sixtină. În 
realitate sunt ca două umbrele invizibile. Sub ele nu 
funcţionează niciun dispozitiv care să aibă nevoie de contact cu 
exteriorul. Nu poate pătrunde nici măcar un microfon direcţional 
sau altă aparatură de spionaj. Verificaţi-vă mobilul. 

Paola făcu întocmai şi observă că nu avea acoperire. Au ieşit 
pe hol. Nimic, nu avea semnal. 

— Şi mâncarea? 

— O pregătim chiar aici, în bucătării, spuse mândră maica 
Helena. Personalul este format din zece călugăriţe. Ele sunt cele 
din tura de zi pentru diferite servicii în Domus Sancta Marthae. 
Noaptea mai rămâne doar personalul de la recepţie, în cazul în 
care este vreo urgenţă. Nimeni, cu excepţia cardinalilor, nu este 
autorizat să rămână în interiorul Casei. 

Paola deschise gura ca să pună o întrebare, dar aceasta îi 
rămase în mijlocul gâtului. A fost întreruptă de un urlet oribil 
care venea de la etajul superior. 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 16:31 


Fusese uşor să îl convingă să îl lase să intre în camera lui. 
Acum cardinalul avea destul timp la dispoziţie pentru a regreta 
această greşeală iar regretul lui era scris cu litere de durere. 
Karoski folosi cuțitul pentru a-l tăia din nou puţin pe pieptul gol. 

— Uşor, Eminenţă. Mai e puţin. 

Victima se zbătea cu mişcări din ce în ce mai lipsite de 
putere. Odată cu sângele, care îmbiba cuvertura şi care picura 
pe covorul persan, se scurgea şi puterea sa. Dar nicio clipă nu 
şi-a pierdut cunoştinţa. A simţit toate loviturile şi toate tăieturile. 

Karoski termină de scris pe piept. Îşi contemplă opera ca un 
artist. Apoi îşi fixă aparatul de fotografiat şi cu o apăsare sigură 
pe buton captă momentul. Era neapărat nevoie să rămână cu o 
amintire. Din nefericire, acolo nu putea folosi camera digitală de 
luat vederi, dar acel aparat de unică folosinţă, cu un sistem în 
totalitate mecanic, îl ajuta de minune. În timp ce cu degetul 
mare derula filmul ca să facă altă poză, îi spuse cardinalului 
Cardoso în batjocură: 

— Faceţi cu mâna, Eminenţă. Ah, bineînţeles, nu puteţi. Vă voi 
scoate căluşul pentru că am nevoie să văd „darul limbilor”*. 

Karoski râse singur de umorul său negru. Lăsă aparatul 
deoparte şi îi arătă cardinalului cuțitul în timp ce scotea limba în 
derâdere. Şi atunci comise prima lui greşeală. Începu să dezlege 
căluşul. Cardinalul era îngrozit dar nu la fel de sfârşit ca celelalte 
victime. Işi adună puţinele forţe care îi mai rămaseră şi scoase 
un răcnet teribil care se auzi pe holurile din Domus Sancta 
Marthae. 


3 n.t.: Darul limbilor este acela de a vorbi limbi străine fără să le fi învăţat. 
Citim la Sf. Evanghelist Marcu: „lar celor care vor crede, aceste semne vor 
urma: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi...” (16,17). La 
pogorârea Sfântului Duh, (Rusalii) Apostolii au vorbit, iar cei prezenţi au 
înţeles, fiecare în limba sa, cam 14 limbi deosebite. Au vorbit în limbi diferite 
după ce au primit pe Duhul Sfânt: „Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: 
iată, nu sunt aceştia toţi Galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în 
care ne-am născut?” (Fapte 2,9-12). 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 16:31 


Când auzi ţipătul, Paola reacţionă instantaneu. Cu un singur 
gest îi arătă călugăriţei să rămână pe loc şi urcă treptele din trei 
în trei, în timp ce îşi scotea pistolul. Fowler şi Dante o urmau la o 
treaptă în spatele ei, iar picioarele celor trei aproape se loveau 
în efortul lor de a urca cât mai repede. Când au ajuns la nivelul 
superior, se opriră zăpăciţi. Se aflau în mijlocul unui culoar mare 
plin de uşi. 

— Din care cameră s-a auzit? întrebă Fowler. 

— La dracu’, asta aş vrea şi eu să ştiu. Rămâneţi împreună, 
domnilor, spuse Paola. Ar putea apărea şi este un nemernic 
foarte periculos. 

Paola o luă la stânga, în partea opusă liftului. | se păru că 
aude un zgomot în camera 56. Puse urechea pe lemnul uşii, dar 
Dante i-a făcut semn să se îndepărteze. Robust cum era, i-a 
făcut un gest lui Fowler şi amândoi se împinseră în uşa care se 
deschise imediat. Cei doi poliţişti au intrat val vârtej, Dante 
îndreptând pistolul în faţă iar Paola în lateral. Fowler rămase în 
uşă cu mâinile la nivelul pieptului. 

Pe pat se afla un cardinal. Era foarte palid şi mort de frică, dar 
intact. Îi privi speriat, ridicând mâinile. 

— Nu mă răniţi, vă rog. 

Dante privi în toate părţile şi lăsă pistolul în jos. 

— Unde a fost? 

— Cred că în camera alăturată, spuse arătând cu degetul, dar 
fără să lase mâinile în jos. 

Au ieşit din nou în hol. Paola se aşeză într-o parte a uşii 57, iar 
Dante şi Fowler au repetat intrarea în forţă de mai devreme. 
Prima dată umerii celor doi se loviră puternic dar închizătoarea 
nu a cedat. La a doua lovitură cedă cu o trosnitură cumplită. 

Pe pat se afla un cardinal. Era foarte palid şi foarte mort, dar 
încăperea era goală. Dante a străbătut-o din doi paşi şi se uită în 
baie. Înclină capul. În acest moment se auzi alt strigăt. 

— Ajutor! Ajutor! 

Toţi trei au ieşit buluc din cameră. În capătul holului, lângă 
lift, un cardinal era întins pe jos, cu hainele făcute ghem. S-au 


dus la el cu cea mai mare viteză. Paola a ajuns prima şi se aşeză 
în genunchi lângă el, dar cardinalul deja se ridica. 

— Cardinale Shaw! spuse Fowler, recunoscându-şi 
compatriotul. 

— Sunt bine, sunt bine. Doar m-a împins. S-a dus încolo, 
spuse arătând spre o uşă metalică, diferită de celelalte uşi ale 
camerelor. 

— Rămâneţi cu el, părinte. 

— Stati liniştiţi, sunt bine. Prindeţi-l pe acest călugăr impostor, 
spuse cardinalul Shaw. 

— Întoarceţi-vă în cameră şi încuiaţi uşa! ţipă Fowler. 

Cei trei au ieşit pe uşa din capătul hoţului şi au ajuns la scara 
de serviciu. Mirosea a umed şi a putred pe sub zugrăveala 
pereţilor. Scara era prost iluminată. 

„Un loc perfect pentru o ambuscadă, se gândi Paola. Karoski 
încă mai are pistolul lui Pontiero. Ar putea să ne aştepte la orice 
colţ ca să ne zboare creierii cel puţin la doi dintre noi, înainte să 
ne dăm seama.” 

Totuşi, au coborât scările în grabă, împleticindu-se de mai 
multe ori. Au mers aşa până au ajuns la subsol, un nivel sub 
nivelul străzii, dar acolo uşa era închisă cu un lacăt mare. 

— Pe aici nu a ieşit. 

S-au întors pe unde au venit. La etajul anterior au auzit 
zgomote. Au intrat pe uşă direct în bucătărie. Dante intră 
înaintea criminalistei cu degetul pe trăgaci şi ţeava îndreptată în 
faţă. Trei călugăriţe care cotrobăiau printre tigăi se opriră ca să 
se uite la ei cu ochii cât cepele. 

— A trecut cineva pe aici? ţipă Paola la ele. 

Nu răspunseră. Se uitau la ei ca viţelul la poarta nouă. Una 
dintre ele continuă să aleagă fasolea dintr-o oală, ignorându-i. 

— A trecut cineva pe aici? Un călugăr? repetă criminalista. 

Călugăriţele ridicară din umeri. Fowler îi luă braţul cu mâna. 

— Lasă-le. Nu vorbesc italiana. 

Dante merse până în capătul bucătăriei şi descoperi o uşă 
metalică de vreo doi metri lăţime. Părea foarte solidă. Încercă să 
o deschidă dar fără succes. Le indică uşa unor călugăriţe, 
arătându-le în acelaşi timp legitimaţia sa de la Vatican. O 
călugăriţă se apropie de el şi introduse o cheie în broasca 
mascată în perete. Uşa făcu un zgomot şi se deschise. Dădea 


spre strada laterală a pieţei Sfânta Marta. În faţa lor se afla 
palatul Sfântul Carol. 

— La naiba! N-a spus călugăriţa că Domus are doar o singură 
cale de acces? 

— Păi, vedeţi, ispettora... Sunt două, spuse Dante. 

— Să ne întoarcem pe unde am venit. 

Au urcat scările, de la vestibul până la ultimul etaj. Acolo au 
descoperit nişte trepte care duceau pe terasă. Dar când au 
ajuns acolo au descoperit că era încuiată bine. 

— Nici pe aici nu a putut ieşi nimeni. 

Răpuşi de oboseală, s-au aşezat chiar acolo, pe scara jegoasă 
şi strâmtă care ducea pe terasă. Gâfâiau din greu. 

— Poate s-a ascuns într-una din camere? spuse Fowler. 

— Nu cred. Sigur s-a furişat pe undeva, zise Dante. 

— Dar pe unde? 

— Pe la bucătărie, cu siguranţă, profitând de neatenţia 
maicilor. Nu există altă explicaţie. Celelalte uşi au lacăte sau 
sunt protejate la fel ca uşa principală. Prin ferestre este 
imposibil, ar fi destul de riscant. Agenţii din Vigilanza patrulează 
în acest loc la câteva minute distanţă şi suntem în plină zi, ce 
Dumnezeu! 

Paola era furioasă. Dacă nu ar fi fost atât de obosită după 
toată această alergătură pe scări, în sus şi în jos, ar fi început să 
lovească pereţii. 

— Dante, cere ajutor. Să încercuiască piaţa. 

Dante îi răspunse negativ din cap. Avea fruntea plină de 
transpiraţie care îi cădea sub formă de picături tulburi pe eterna 
lui scurtă de piele. Părul, mereu bine aranjat, acum era murdar 
şi încreţit. 

— Cum vrei să-i sun, scumpo? în căcatul ăsta de clădire nu 
funcţionează nimic. Nu sunt camere de luat vederi pe holuri, nu 
funcţionează telefoanele, nici mobilele şi nici măcar walkie- 
talkies. Nimic mai mult decât nişte becuri nenorocite, nimic din 
ceea ce ar avea nevoie de unde, unu-ri şi zerouri, pentru a 
funcţiona. Cum nu pot să trimit un porumbel mesager... 

— Până când vom cobori el va fi deja departe. Dicanti, la 
Vatican un călugăr nu atrage atenţia, spuse Fowler. 

— Poate cineva să îmi spună şi mie cum dracu' a scăpat din 
camera aia? Este la etajul trei, ferestrele erau închise şi a trebuit 
să spargem a naibii uşă. Toate căile de acces în clădire erau 


păzite sau închise, spuse ea, lovind de câteva ori cu palma în 
uşa terasei care scoase un sunet surd şi un nor de praf. 

— Am fost atât de aproape, spuse Dante. 

— La dracu, la dracu, la dracu! Il aveam. 

Fowler a fost cel care a constatat adevărul crunt al situaţiei în 
care se aflau, iar cuvintele lui au răsunat în urechile Paolei ca o 
lopată frecată de o lespede. 

— Acum tot ceea ce avem este încă un cadavru, dottora. 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 17:15 


— Trebuie să fim discreţi, spuse Dante. 

De furie, Paola era lividă. Dacă Cirin ar fi fost în faţa ei în acel 
moment, nu s-ar mai fi putut abtine. Se gândi că era deja a treia 
oară când dorea să îl ia la pumni cât să îi scoată toţi dinţii din 
gură acelui ticălos, ca să vadă dacă rămânea la fel de calm şi 
senin. 

Pentru că nu au putut să treacă de uşa terasei, au coborât 
scările posomorâţi. Dante a trebuit să meargă până în partea 
opusă a pieţei ca să intre în reţea şi vorbi cu Cirin să trimită 
întăriri şi să se analizeze scena crimei. Răspunsul inspectorului 
general al Vigilanza a fost că va trimite un expert al UACV 
îmbrăcat în haine civile. Instrumentele de care va avea nevoie le 
va aduce într-o geantă de voiaj obişnuită. 

— Nu putem să permitem ca toate acestea să transpire şi mai 
mult. Înţelege, Dicanti. 

— Înţeleg pe dracu’. Trebuie să prindem un asasin! Trebuie să 
evacuăm clădirea, să ne dăm seama cum a intrat, să adunăm 
probe... 

Dante se uita la ea ca la o nebună. Fowler dădea din cap fără 
să se amestece. Paola ştia că lăsase ca acest caz să i se scurgă 
prin crăpăturile sufletului, tulburându-i liniştea. Încerca mereu 
să fie foarte raţională pentru că ştia ce caracter sensibil avea. 
Atunci când ceva o acapara, implicarea ei devenea obsesivă. În 
acele clipe realiza că furia o măcina ca o picătură de acid care 
cade la anumite intervale pe o bucată de carne crudă. 

Se aflau pe holul de la etajul trei, acolo unde se petrecuse 
totul. Camera 56 era deja goală. Cel care o ocupa era cardinalul 
belgian Petfried Haneels de şaptezeci şi trei de ani şi li se 
spusese să îl caute în camera 57. Era foarte afectat de cele 
întâmplate. Medicul reşedinţei îl examina la un etaj mai sus 
unde era cazat o vreme. 

— Sigur că da, majoritatea cardinalilor era la capelă, asistând 
la rugăciunea de seară. Doar cinci dintre ei au auzit strigătele şi 
li s-a spus că era un nebun care a intrat şi s-a apucat să urle pe 
holuri, spuse Dante. 


— Şi gata? Asta înseamnă că avem totul sub control? se 
înfurie Paola. Să reuşim ca nici măcar cardinalii să nu afle că 
unul dintre ei a fost ucis? 

— Este uşor. Vom spune că nu se simţea bine şi că l-au mutat 
la Gemelli cu o gastroenterită. 

— Şi cu asta am rezolvat tot, răspunse ironică. 

— Ei, mai este ceva. Nu puteţi vorbi cu niciunul dintre 
cardinali fără acordul meu iar locul faptei trebuie să se limiteze 
doar la camera unde a avut loc crima. 

— Doar nu vorbiţi serios. Trebuie să căutăm amprente pe uşi, 
la punctele de acces, pe holuri... Nu vorbiţi serios. 

— Ce vreţi, bambina? O suită de maşini de patrulare la scară? 
Mii de flash-uri ale ziariştilor? Bineînţeles că cel mai cel mai uşor 
mod de a vă captura degeneratul ar fi să zbieraţi despre el în 
cele patru zări, spuse Dante cu o atitudine atotputernică. Sau 
vreţi doar să vă expuneţi diploma de licenţiată la Quantico în 
faţa camerelor de luat vederi? Dacă sunteţi aşa bună, ar fi bine 
să o şi demonstraţi. 

Paola nu s-a lăsat provocată. Dante susţinea în totalitate 
ideea de a ţine totul secret. Trebuia să aleagă: fie pierdea timp 
lovindu-se continuu de acest perete milenar de granit, fie ceda 
şi încerca să se grăbească pentru a profita la maxim de puţinele 
resurse de care dispunea. 

— Sună-l pe Cirin. Spune-i că Boi îşi trimite expertul. lar 
oamenii lui să fie vigilenţi în caz că apare un călugăr carmelit 
prin Vatican. 

Fowler tuşi pentru a-i atrage Paolei atenţia. O trase deoparte 
şi îi spuse în şoaptă, cu gura foarte aproape de ureche. 
Apropierea răsuflării lui îi făcu Paolei pielea de găină şi se 
bucură că avea jacheta care să ascundă acest lucru. Încă îşi mai 
amintea strânsura puternică din ziua anterioară când ea s-a 
aruncat ca o nebună în mulţime iar el a susţinut-o şi a adus-o cu 
picioarele pe pământ. Ar fi vrut să o mai îmbrăţişeze o dată, însă 
în acea situaţie dorinţa ei era deplasată. Lucrurile erau prea 
complicate. 

— Dottora, cu siguranţă aceste ordine sunt deja date şi 
executate în clipa de faţă. Şi nu vă mai gândiţi la o anchetă 
standard pentru că Vaticanul nu vă va permite niciodată să o 
faceţi. Trebuie să ne consolăm şi să jucăm doar cu acele cărţi pe 
care ni le împarte destinul, oricât de puţine ar fi acestea. 


Situaţia aceasta se potriveşte foarte bine cu un vechi proverb 
din Statele Unite: „În ţara orbilor, chiorul este împărat”. 

Paola înţelese imediat la ce se referea. 

— Acest proverb este folosit şi la Roma. Aveţi dreptate, 
părinte... pentru prima dată în acest caz avem un martor. Și 
asta e ceva. 

Fowler vorbi şi mai încet. 

— Vorbiţi cu Dante. Măcar o dată fiţi diplomată. Să ne permită 
să vorbim cu Shaw. Poate obţinem o descriere utilă. 

— Dar fără un portretist judiciar... 

— Asta mai târziu, dottora. În cazul în care cardinalul Shaw l-a 
văzut, vom face un portret robot. Dar cel mai important este să 
obţinem mărturia lui. 

— Îmi sună cunoscut numele lui. Acest Shaw este cel care 
apare în rapoartele lui Karoski? 

— Chiar el. Este un om dur şi inteligent. Să sperăm că ne 
poate ajuta cu descrierea. Să nu menţionaţi numele suspectului 
nostru: să vedem dacă l-a recunoscut. 

Paola confirmă şi se întoarse la Dante. 

— Gata, aţi terminat cu secretele, porumbeilor? 

Criminalista decise că e mai bine să ignore acest comentariu. 

— Părintele Fowler mi-a recomandat să mă liniştesc şi cred că 
îi voi urma sfatul. 

Dante o privi cu reţinere, fiind surprins de atitudinea ei. Cu 
siguranţă acea femeie era foarte ciudată pentru el. 

— Este foarte înţelept din partea dumneavoastră, ispettora. 

— Noi abbiamo dato nella croce“!, nu-i aşa, Dante? 

— Este doar o variantă de a vedea lucrurile. O alta ar fi să 
realizaţi că sunteţi invitată într-o ţară străină. Dimineaţă puteaţi 
să faceţi lucrurile după bunul plac, ispettora. Acum trebuie să îl 
faceţi după bunul nostru plac. Nu este nimic personal. 

Paola trase adânc aer în piept. 

— Bine, Dante. Trebuie să vorbesc cu Shaw, cardinalul. 


+ n.a.: Părintele Fowler se referă la proverbul american: „One-eyed Pete is 
the marshall of Blindville”. 

“n.a. n.t.: Dicanti citează din Don Quijote în versiunea italiană. Fraza 
originală, foarte cunoscută în Spania este: „Con la Iglesia hemos dado” iar 
popular se spune „Con la Iglesia hemos topado”. Acest proverb se foloseşte 
pentru a sublinia că nu este bine ca Biserica să intervină în treburile sau 
planurile noastre pentru că nici puterea ei, nici interesele pe care le are nu 
ne vor determina să ni le schimbăm. 


— Se află în camera sa, revenindu-şi după şocul suferit. Este 
exclus. 

— Dante, măcar o dată faceţi ceea ce este corect! Poate aşa 
vom reuşi să înţelegem ceva. 

Polițistul îi întoarse fundul de taur scrâşnindu-şi dinţii într-o 
parte şi în alta. Era evident că examina problema. 

— De acord, /spettora. Cu o singură condiţie. 

— Care? 

— Să spuneţi cuvintele magice. 

— Duceţi-vă la dracu’. 

Paola se întoarse imediat dar dădu peste privirea 
reprobatoare a lui Fowler, care asista la discuţie de la distanţă. 
Se răsuci din nou spre Dante. 

— Vă rog. 

— Vă rog, ce, ispettora? 

Porcul se distra de minune pe seama umilinţei pe care i-o 
provoca. Dar Paola nu avea de ales. 

— Vă rog, inspector Dante, să îmi permiteţi să mă pot adresa 
cardinalului Shaw. 

Dante zâmbi larg. Se distrase de minune. Dar deodată deveni 
foarte serios. 

— Cinci minute, cinci întrebări. Nimic mai mult. Şi eu risc aici, 
Dicanti. 

Doi membri din Vigilanza, ambii cu haine şi cravate negre, 
ieşiră din lift şi se aşezară de fiecare parte a camerei 57, acolo 
unde stătea întins cadavrul ultimei victime a lui Karoski. Au păzit 
intrarea până la sosirea expertului UACV. Dicanti a decis să 
profite de perioada aceasta de aşteptare pentru a interoga 
martorul. 

— Care este camera lui Shaw? 

Era la acelaşi etaj. Dante i-a condus până la camera 42, 
ultima înainte de uşa care dădea spre scările de serviciu. Dante 
ciocăni discret doar cu două degete. 

Le deschise maica Helena, care îşi pierduse zâmbetul. Când îi 
văzu se citi uşurare pe chipul său. 

— Ai, ce bine că sunteţi dumneavoastră! Ştiu că l-aţi urmărit 
pe nebun pe scări. Aţi reuşit să îl prindeţi? 

— Din păcate nu, maică, îi răspunse Paola. Credem că a fugit 
pe la bucătărie. 


— O, Doamne, pe la locul de aprovizionare? Sfântă Fecioară, 
ce dezastru! 

— Maică, nu ne-aţi spus că este o singură cale de acces? 

— Da, aşa este, intrarea principală. Acolo nu este o cale de 
acces, este un garaj. Este o poartă mare şi are o cheie specială. 

Paola începuse să realizeze că ei şi maica Helena nu vorbeau 
aceeaşi limbă. ltaliana pe care o vorbea ea nu prea avea 
substantive. 

— Aşa... adică atacatorul putea să intre pe acolo, maică? 

Maica negă din cap. 

— Doar eu şi maica suplinitoare avem cheia. lar ea nu 
vorbeşte decât poloneza, ca multe din fetele care muncesc aici. 

Criminalista a dedus că maica suplinitoare trebuie să fi fost 
cea care i-a deschis uşa lui Dante. Doar două chei. Misterul se 
complica. 

— Putem să intrăm pentru a ne adresa cardinalului? 

Maica Helena negă din cap energic. 

— Imposibil, dottora. Este... cum se spune?... zdenerwowany. 
Este agitat. 

— Doar pentru o secundă, spuse Dante. 

Călugăriţa deveni şi mai serioasă. 

— Zaden. Nu şi nu. 

Părea că prefera să îşi folosească limba maternă pentru a-i 
refuza. Maica deja închidea uşa când Fowler puse piciorul în 
prag, împiedicând-o să se închidă de tot. Şi îi spuse cu glas 
ezitant şi înghițind cuvintele: 

— Sprawmiac  przyjemnossc, potrzebujemy żeby widzieć 
kardynalny Shaw, siostra Helena, 

Călugăriţa făcu ochii cât cepele. 

— Wasz jezyk polski nie jest dobry.%2 

— Ştiu. Ar trebui să vă vizitez mai des frumoasa ţară. Dar nu 
am mai fost acolo din perioada când s-a format Solidaritatea.* 


#2 n.a.: Părintele Fowler o roagă să le permită să i se adreseze cardinalului 
Shaw, iar călugăriţa îi răspunde că poloneza lui este un pic ruginită. 

3 n.a.: Solidaritatea este numele unui sindicat polonez creat în anul 1980 de 
către electricianul Lech Walesa, care a primit Premiul Nobel pentru pace. 
Relaţia dintre Walesa şi loan Paul Il a fost întotdeauna foarte strânsă, şi 
există indicii că banii pentru crearea Solidarităţii au venit într-o anumită 
măsură de la Vatican. 


Călugăriţa înclină capul, încruntată, dar era evident că preotul 
îi câştigase încrederea. Sceptică, deschise uşa larg şi se retrase 
într-o parte. 

— Când aţi învăţat poloneza? îi şopti Paola în timp ce intrau. 

— Am doar nişte noţiuni vagi, dottora. Călătoriile îţi deschid 
noi orizonturi, deja ştiţi asta. 

Dicanti şi-a permis să îl privească uimită timp de o secundă 
înainte de a-şi dedica întreaga atenţie celui care era întins pe 
pat. Camera era semiobscură pentru că jaluzele erau aproape în 
totalitate coborâte. Cardinalul Shaw avea o batistă sau mai 
degrabă un prosop umed pe frunte, era greu de diferențiat 
datorită lipsei de lumină. Când s-au apropiat de pat, cardinalul 
s-a rezemat pe un cot, respirând greu, iar prosopul i-a căzut pe 
faţă. Părul, în totalitate alb, era încâlcit pe frunte, în zona pe 
care o umezise prosopul. 

— Mă scuzati, eu... 

Dante se înclină pentru a săruta inelul de cardinal, dar acesta 
îl împiedică. 

— Nu, vă rog. Nu acum. 

Inspectorul făcu un pas înapoi, puţin surprins. Tuşi înainte de 
a lua cuvântul. 

— Cardinale Shaw, ne scuzaţi imixtiunea, dar trebuie să vă 
punem câteva întrebări. Vă simţiţi în putere să ne răspundeţi? 

— Sigur că da, fiii mei, sigur că da. Doar mă odihneam puţin. 
A fost un şoc să mă văd asaltat aşa într-un loc sfânt. De fapt, în 
câteva minute, chiar am o întâlnire pentru a rezolva nişte 
probleme. Vă rog, pe scurt. 

Dante se uită la maica Helena apoi la Shaw. Acesta înţelese. 
Fără martori. 

— Maică Helena, vă rog, anunţaţi-l pe cardinalul Pauljic să mă 
scuze, dar voi întârzia puţin. 

Călugăriţa ieşi din cameră bolborosind înjurături care, cu 
siguranţă, nu erau potrivite pentru statutul ei. 

— Cum s-a întâmplat totul? întrebă Dante. 

— Am urcat în cameră ca să îmi iau compendiul când am auzit 
un urlet teribil. Am rămas paralizat câteva secunde, presupun că 
vroiam să îmi dau seama dacă doar mi se păruse. Am avut 
impresia că aud zgomot de oameni care urcau foarte repede pe 
scări apoi s-a auzit o trosnitură. Am ieşit pe hol, curios. La uşa 
liftului se afla un călugăr carmelit care se ascundea în colţul pe 


care îl formează peretele. L-am privit, iar el s-a întors şi m-a 
privit şi el. Era multă ură în ochii lui. În acel moment s-a auzit 
altă trosnitură iar călugărul s-a năpustit asupra mea. Eu am 
căzut şi am tipat. Ştiţi deja ce s-a întâmplat după aceea. 

— l-aţi putut vedea bine faţa? interveni Paola. 

— Era aproape toată acoperită cu o barbă deasă. Nu îmi 
amintesc mare lucru. 

— Ne-aţi putea descrie trăsăturile feţei şi statura lui? 

— Nu cred, l-am văzut doar o secundă iar vederea mea nu 
mai este la fel de ageră ca înainte. Totuşi, îmi amintesc că avea 
părul alb-gri. Dar am ştiut imediat că nu era un călugăr. 

— Ce v-a făcut să credeţi asta, Eminenţă? întrebă Fowler. 

— Felul lui de a se purta, bineînţeles. Acolo lipit de uşa liftului 
nu părea a fi câtuşi de puţin un rob al lui Dumnezeu. 

În acest moment sosi maica Helena tuşind nervoasă. 

— Cardinale Shaw, cardinalul Pauljic spune că vă aşteaptă 
Comisia, imediat ce vă eliberaţi, pentru a începe pregătirea 
slujbelor de nouă zile (novediales). V-am aranjat sala de la etajul 
întâi. 

— Mulţumesc, maică. Mergeţi înainte cu Antun, pentru că eu 
trebuie să îmi mai iau nişte lucruri. Spuneţi-le că vin şi eu în 
cinci minute. 

Dante înţelese că Shaw vroia să termine acea întâlnire. 

— Vă mulţumim pentru tot, Eminenţă. Acum trebuie să ne 
retragem. 

— Nu ştiţi cât de rău îmi pare. Slujbele celor nouă zile se vor 
transmite în toate bisericile din Roma şi în alte mii din întreaga 
lume, care se vor ruga pentru sufletul Sfântului Nostru Părinte. 
Este o sarcină istovitoare şi nu vreau să întârzii doar pentru o 
simplă îmbrânceală. 

Paola se pregăti să spună ceva, dar Fowler îi atinse uşor cotul 
iar criminalista îşi înghiţi întrebarea. Printr-un simplu gest al 
mâinii îşi luă la revedere de la cardinal. Când erau pe punctul de 
a ieşi din cameră, cardinalul le puse o întrebare care i-a 
încurcat. 

— Omul acesta are vreo legătură cu dispariţiile care au avut 
loc? 

Dante se întoarse uşor şi îi răspunse cu nişte cuvinte pline de 
lapte şi miere. 


— În niciun caz, Eminenţă, este vorba doar de un instigator. 
Probabil unul dintre tinerii aceştia antiglobalizare. Obişnuiesc să 
se deghizeze pentru a atrage atenţia, ştiţi despre ce vorbesc. 

Cardinalul se retrase şi mai mult, aproape să se aşeze pe pat. 
| se adresă călugăriţei. 

— Umblă un zvon cum că unii dintre cardinali, chiar două 
figuri preoţeşti importante, nu vor asista la conclav. Sper ca 
amândoi să fie bine sănătoşi. 

— De unde aţi auzit asta, Eminenţa Voastră? 

Paola rămase surprinsă. În viaţa ei nu auzise o voce mai 
suavă, mai dulce şi mai umilă ca cea a lui Dante atunci când a 
pus această ultimă întrebare. 

— Ei, fiii mei, la vârsta mea uiţi multe. Cum ar fi cine ce a zis 
între cafea şi desert. Dar vă asigur că nu sunt singurul care ştie 
asta. 

— Eminenţă, cu siguranţă este un zvon nefundamentat. Vă 
rugăm să ne scuzaţi, dar trebuie să îl căutăm pe scandalagiu. 

— Sper să îl găsiţi repede. Sunt destule turbulenţe la Vatican 
acum şi poate este momentul să se ia nişte măsuri în ceea ce 
priveşte politica noastră de securitate. 

Amenințarea disimulată a lui Shaw, acoperită cu glazură de 
ciocolată, la fel ca şi întrebarea lui Dante, nu trecu neobservată 
de cei trei. Tonul folosit chiar i-a îngheţat Paolei sângele în vene 
şi asta pentru că îi detesta pe toţi membrii din Vigilanza. 

Maica Helena ieşi din cameră odată cu ei şi merse în faţă, pe 
culoar. Pe scări o aştepta un cardinal puţin cam gras, cu 
siguranţă era Pauljic, alături de care maica Helena cobori 
treptele. 

Îndată ce maica Helena dispăru în jos pe scări, Paola se 
întoarse cu o faţă tristă spre Dante. 

— Se pare că nu a funcţionat păstrarea secretului aşa cum 
credeaţi. 

— Vă jur că nu înţeleg. Pe chipul lui Dante se citea 
îngrijorarea. Să sperăm, cel puţin, că nu cunosc adevăratul 
motiv. Ar fi imposibil. lar după cum stau lucrurile, chiar Shaw ar 
putea fi următorul care să încalţe sandalele papei. 

— Cardinalii ştiu că ceva ciudat se întâmplă, spuse 
criminalista. Sincer, aş fi încântată dacă totul s-ar petrece chiar 
în faţa lor ca să putem lucra la acest caz aşa cum ar trebui. 


Dante voia să îi răspundă nervos când cineva apăru în capătul 
scării de marmură. Carlo Boi decise să îl trimită pe cel mai bun 
şi mai discret expert din UACV. 

— Bună ziua, tuturor. 

— Bună ziua, domnule director Boi, îi răspunse Paola. 

Venise momentul să înfrunte noua scenă a crimei lui Karoski. 


ACADEMIA FBI 
Quantico, Virginia 


22 august 1999 


— Intraţi, intrați! Presupun că ştiţi cine sunt, nu-i aşa? 

Să-l cunoască pe Robert Weber, pentru Paola era ca şi cum 
Ramses II l-ar fi invitat la o cafea pe un specialist în egiptologie. 
A intrat în sala de şedinţe, acolo unde faimosul criminalist dădea 
calificativele celor patru studenți care urmaseră cursul. Se 
pensionase de zece ani, dar paşii lui siguri încă mai inspirau un 
respect reverential pe holurile de la FBI. Acel om revoluționase 
ştiinţa judiciară realizând o nouă metodă de localizare a 
criminalilor: profilul psihologic. La acel curs elitist al FBI-ului care 
pregătea noi talente din toată lumea, el era întotdeauna cel 
desemnat să dea notele. Absolvenţii erau fericiți pentru că 
puteau să stea faţă în fată cu cel pe care îl admirau foarte mult. 

— Sigur că ştiu cine sunteți, domnule. Trebuie să vă spun... 

— Da, ştiu deja, este o onoare să mă cunoaşteţi şi bla bla bla. 
Dacă mi-ar da toți un dolar de fiecare dată când îmi spun asta, 
aş fi fost un om bogat până acum. 

Criminalistul stătea cu nasul într-un dosar gros. Paola băgă 
mâna în buzunarul pantalonului şi scoase o hârtie mototolită pe 
care i-o întinse lui Weber. 

— Este o onoare să vă cunosc, domnule. 

Weber se uită la hârtie şi izbucni în râs. Era o bancnotă de un 
dolar. Întinse mâna şi o luă. A netezit-o şi a băgat-o în buzunarul 
jachetei. 

— Nu mai mototoli bancnotele, Dicanti. Sunt proprietatea 
Trezoreriei Statelor Unite. 

Dar surâse impresionat de răspunsul inspirat al tinerei: 

— Voi ține minte, domnule. 

Fața lui Weber deveni severă. Era momentul adevărului şi 
fiecare dintre cuvintele care au urmat au fost ca nişte bombe 
pentru tânără. 

— Dumneavoastră sunteţi slabă, Dicanti. De-abia dacă ați 
trecut probele fizice şi tragerile. Şi nu aveți tăria de caracter 
necesară. Vă prăbuşiţi imediat. vă blocați în fata obstacolelor cu 
prea multă uşurinţă. 


Paola era posomorâtă. Era prea greu de rumegat pentru ea ca 
o legendă vie să o facă de ruşine într-o clipită. E şi mai rău 
atunci când în vocea lui nu există nicio urmă de simpatie. 

— Dumneavoastră nu gânditi. Sunteţi bună, dar trebuie să 
scoateti la iveală ceea ce ţineţi ascuns. Şi pentru asta trebuie să 
inventati. Inventaţi, Dicanti. Nu luați manualul ca literă de lege. 
Improvizați şi veţi vedea. Şi fiți mai diplomată. Aveţi aici notele 
finale. Să vă uitaţi la ele după ce ieşiţi din birou. 

Paola luă plicul de la Weber cu mâini tremurânde şi deschise 
uşa, recunoscătoare că poate ieşi de acolo. 

— Incă ceva, Dicanti. Care este adevăratul motiv pentru un 
asasin în serie? 

— Setea de a ucide pe care nu şi-o poate înfrâna. 

Bătrânul criminalist dădu din cap nemulțumit. 

— Vă apropiaţi de adevăr dar încă nu îl înțelegeți. Vorbiti din 
nou ca din cărți, domnişoară. Dumneavoastră puteţi înțelege 
pofta de a ucide? 

— Nu, domnule. 

— Câteodată trebuie să uităm de tratatele de psihologie. 
Adevăratul motiv este cadavrul. Analizati opera şi îl veți 
cunoaşte pe artist. Acesta să fie primul lucru la care să vă 
gândiţi când vă veti duce la locul faptei. 


Dicanti alergă în camera ei şi se închise în baie. Când şi-a 
recăpătat calmul îndeajuns, a deschis plicul. l-a trebuit o bună 
bucată de vreme ca să înțeleagă ce vedea. 

Obţinuse calificativele maxime la toate materiile şi o lecţie 
importantă: nimic nu este ceea ce pare a fi. 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 17:49 


Trecuse mai puţin de o oră de când asasinul fugise din acea 
cameră. Paola încă îi simţea prezenţa în încăpere ca atunci când 
respiri un fum gros şi invizibil. Când tot ce trebuia să facă era să 
vorbească, întotdeauna îi era uşor să fie raţională în ceea ce-i 
priveşte pe asasinii în serie. li era uşor să o facă atunci când 
trebuia să formuleze opinii sau păreri profesionale (de cele mai 
multe ori) dintr-un birou comod şi mochetat. 

Era cu totul altceva să intri astfel în acea încăpere cu frica de 
a nu călca prin sânge. Nu doar pentru a nu deteriora locul faptei. 
Motivul principal pentru care nu se atingea de el era că sângele 
ăla blestemat distrugea pe vecie o pereche bună de pantofi. 

Şi odată cu ei distrugea şi sufletul. 


De trei ani de zile directorul Boi nu mai analizase personal o 
crimă. Paola bănuia că Boi ajunsese la un aşa nivel de 
compromis încât dorea să dea bine în faţa autorităţilor de la 
Vatican. Totuşi, din punct de vedere politic nu ar fi fost de niciun 
folos în faţa superiorilor italieni pentru că acest caz nenorocit 
trebuia să rămână secret. 

El a intrat primul, iar Paola după el. Ceilalţi au rămas pe hol 
privind în faţă şi simțindu-se în plus. Criminalista i-a auzit pe 
Dante şi pe Fowler schimbând câteva cuvinte, chiar ar fi jurat că 
unele dintre ele pe un ton necioplit, dar se concentră pe ceea ce 
avea de făcut în cameră şi nu pe ceea ce era în afara ei. 

Paola rămase lângă uşă, lăsându-l pe Boi să îşi facă treaba. 
Mai întâi fotografiile, una din fiecare colţ al camerei, alta vertical 
pe cadavru, câteva din fiecare unghi posibil, şi altele 
considerate relevante pentru anchetator. În final, mai mult de 
şaizeci de scânteieri ale flash-ului au iluminat locul într-un mod 
ireal, albicios şi intermitent. Paola trebuia să suporte chiar şi 
zgomotul şi excesul de lumină. 

Respiră adânc, se strădui să ignore mirosul sângelui şi gustul 
metalic, neplăcut pe care acesta i-l producea în gât. Inchise 
ochii şi începu să numere în gând de la o sută la zero, foarte rar, 


încercând să-şi pună la unison bătăile inimii cu ritmul 
numărătorii descrescătoare. Până ajunse la zero se linişti. 

Deschise ochii. 

Pe pat era întins cardinalul Geraldo Cardoso, de şaptezeci şi 
unu de ani. Cardoso era legat de căpătâiul patului cu două 
prosoape înnodate puternic. Era îmbrăcat cu pelerina de 
cardinal, căzută în întregime pe o parte, ceea ce îi conferea un 
aer nefiresc de comic. 

Paola recită, uşor, mantra lui Weber: „Dacă vrei să cunoşti un 
artist, trebuie să îi contempli opera”. A repetat asta de mai 
multe ori, mişcându-şi buzele, fără a scoate vreun sunet, până 
când cuvintele nu mai aveau niciun sens, dar se imprimaseră în 
creierul său la fel de bine ca un timbru pe care îl înmoi în 
cerneală, apoi îl laşi să se usuce după ce l-ai aplicat cu putere 
pe o foaie de hârtie. 


— Să începem, spuse Paola şi scoase reportofonul din 
buzunar. g 

Boi nici nu o privi. In acel moment era preocupat să preleveze 
probele şi să studieze formele petelor de sânge. 

Criminalista începu să vorbească la reportofon aşa cum 
învățase la Quantico: făcând o observaţie şi imediat concluzia la 
care ducea. Rezultatul acelor concluzii se asemăna destul de 
mult cu reconstituirea faptelor. 


Observaţie: Cadavrul este legat de mâini în camera lui, 
fără vreun semn de violenţă asupra mobilierului. 

Concluzie:  Karoski a intrat în cameră folosind un 
subterfugiu şi a imobilizat victima cu rapiditate şi în 
linişte. 


Observaţie: Pe jos este un prosop plin de sânge. Pare 
mototolit. 

Concluzie: Cu siguranţă, Karoski i-a pus victimei un căluş 
pe care i l-a scos pentru a-şi continua ritualul lui macabru: 
tăierea limbii. 


Observaţie: S-a auzit un urlet. 


Concluzie: Cel mai probabil este că atunci când i-a scos 
căluşul, Cardoso a mai avut forţă să ţipe. Deci ultimul 
lucru pe care îl taie înainte de a le scoate ochii. 


Observaţie: Ochii victimei sunt la locul lor iar gâtul este 
tăiat. Tăietura pare făcută în grabă şi este plină de sânge. 
Mâinile sunt la locul lor. 

Concluzie: Ritualul lui Karoski în acest caz a început de la 
torturarea corpului, pentru a continua apoi cu tranşarea 
caracteristică a limbii, a ochilor şi a mâinilor. 


Paola deschise uşa încăperii şi îi ceru lui Fowler să vină un 
moment. Fowler se strâmbă atunci când văzu spectacolul 
macabru dar nu îşi retrase privirea. Criminalista a dat înapoi 
caseta şi au ascultat împreună ultimul punct. 

— Credeţi că există ceva special referitor la ordinea în care se 
realizează ritualul? 

— Nu ştiu, dottora. Vorbirea este lucrul cel mai important 
pentru preot: acesta administrează Sfintele Taine folosindu-şi 
vocea. Ochii nu au un rol important, pentru că nu intervin în 
mod critic în niciuna din funcţiile sacerdotului. Totuşi, mâinile 
sunt importante pentru că sunt sacre, având în vedere că ating 
corpul lui Hristos în timpul Euharistiei. Mâinile unui preot sunt 
întotdeauna sfinte, indiferent de ce face acesta. 

— Cum adică? 

— Chiar şi monstrul de Karoski are în continuare mâinile 
sacre. Calitatea lui de a administra Sfintele Taine rămâne egală 
a celui mai sfânt şi mai pur dintre preoţi. Este un nonsens, însă 
acesta este adevărul. 

Paola se înfioră. Ideea că o fiinţă atât de abjectă ar putea 
avea un contact direct cu Dumnezeu i se părea dezgustătoare şi 
înfiorătoare, îşi aminti că acela fusese unul dintre motivele 
pentru care ea îl renegase pe Dumnezeu, pentru că era un tiran 
nesuferit în cerul lui diafan. Totuşi, analizând oroarea şi 
depravarea că cineva cum este Karoski ar putea fi 
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, a produs un efect 
diferit în ea. Işi dădea seama de trădarea pe care El trebuia să o 
simtă şi câteva secunde s-a pus în locul Lui. Işi aminti de 
Maurizio şi îi păru mai rău ca niciodată că el nu era acolo ca să 
încerce să o ajute să înţeleagă toată nebunia asta. 


— Doamne Sfinte! 
Fowler strânse din umeri, fără să ştie ce să spună. leşi din 
cameră. Paola îşi deschise din nou reportofonul. 


Observaţie: Victima are hainele tăiate, descheiate în 
totalitate. Pe sub haine are un maiou de bumbac şi 
pantaloni tip boxer. Maioul este tăiat, probabil cu un 
instrument ascuţit. Pe piept sunt diverse tăieturi care 
formează cuvintele EGO TE ABSOLVO. 

Concluzie: Ritualul lui Karoski a început în acest caz prin 
torturarea corpului pentru a continua cu etapa de tăiere a 
limbii, a ochilor şi a mâinilor. Cuvintele EGO TE ABSOLVO 
au fost găsite şi în cazul lui Portini şi al lui Robayra. 
Schimbarea care s-a făcut în acest caz este ciudată. 


Observaţie: Există multe pete de sânge şi picături uscate 
pe pereţi. Există şi o urmă parţială de pantof pe jos, chiar 
lângă pat. Pare sânge. 

Concluzie: Totul pare ciudat în această scenă a crimei. Nu 
ne putem da seama dacă stilul său a evoluat sau dacă s-a 
adaptat circumstanțelor. Modul său de operare este 
anarhic şi... 


Criminalista a oprit reportofonul. Era ceva acolo care nu se 
potrivea, ceva care era îngrozitor de rău. 

— Ce faceţi, domnule director? 

— Rău, foarte rău. Am luat amprentele de pe uşă, de pe 
noptieră şi de pe căpătâiul patului, dar nimic mai mult. Sunt 
câteva tipuri de amprente dar cred că unul dintre ele îi aparţine 
lui Karoski. 

În acel moment avea în mână o lamelă de plastic pe care era 
aplicată o amprentă destul de clară a degetului arătător 
obţinută de pe căpătâiul patului. O compara în lumina 
translucidă cu cea pe care o adusese Fowler în fişa lui Karoski 
(chiar părintele Fowler luase acea amprentă din camera lui 
Karoski după ce acesta fugise pentru că la Sfântul Matei nu era 
o practică obişnuită aceea de a recupera amprentele digitale ale 
pacienţilor). 

— Este doar o amprentă preliminară dar cred că există 
coincidenţe în multe puncte. Această furcă ascendentă este 


destul de semnificativă şi această coadă deltaică... spuse Boi 
mai mult pentru el decât pentru Paola. 

Paola ştia că Boi nu dădea greş în recunoaşterea unei 
amprente digitale. Boi era recunoscut ca expert dactilograf. 
Văzându-l acolo, avu regretul pierderii unui excelent expert 
judiciar în favoarea unui birocrat. 

— Altceva, doctore? 

— Nimic mai mult. Nici fire de păr, nici fibre, nimic. Omul 
acesta este o fantasmă. Dacă nu ar fi folosit mănuşi, aş fi spus 
că pe Cardoso l-a ucis un spirit. 

— Nu există nimic spiritual în această trahee despicată, 
doctore. 

Directorul privi cadavrul într-un mod surprinzător de ciudat, 
probabil analizând cuvintele subordonatei sale sau trăgând el 
însuşi propriile concluzii. Într-un final răspunse: 

— Nu, nu prea există, asta este adevărat. 


Paola ieşi din cameră, lăsându-l pe Boi să îşi vadă de treabă. 
Dar ştia că nu va mai găsi nimic sau aproape nimic. Karoski 
avea o isteţime ucigătoare şi, cu toate că făcuse totul în grabă, 
nu lăsase nicio urmă. Dar Paola era măcinată de o suspiciune. 
Privi în jur. Sosise Camilo Cirin, însoţit de cineva. Aparent era un 
omuleţ firav şi bătrânicios, însă privirea îi era la fel de ascuţită 
ca şi nasul. Cirin se apropie de ea şi i-l prezentă ca fiind 
magistratul Gianlugi Varone, singurul judecător din Vatican. 
Paola nu l-a simpatizat prea mult pe acel individ: părea 
versiunea melancolică şi pricăjită a unui vultur îmbrăcat. 

Judecătorul trebuia să redacteze un document pentru 
ridicarea cadavrului, lucru care urma să se facă în cel mai mare 
secret. Cei doi agenţi din Corpo di Vigilanza, care înainte păzeau 
uşa, îşi schimbaseră hainele. Erau îmbrăcaţi în salopete de lucru 
de culoare neagră şi purtau mănuşi de cauciuc. Ei erau 
însărcinaţi să curețe şi să sigileze camera după ce Boi şi echipa 
lui vor termina treaba. Fowler se aşezase pe o băncuţă din 
celălalt capăt al holului şi îşi citea liniştit rugăciunile. Când Paola 
scăpă de Cirin şi de magistrat, se apropie de preot şi se aşeză 
lângă el. Fowler nu îşi putu reprima o senzaţie de déjà vu. 

— Ei bine, dottora. Aţi mai cunoscut câţiva cardinali. 

Paola râse trist. Câte lucruri se schimbaseră în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore, de când aşteptau amândoi să intre în 


biroul şambelanului. Doar că nu erau nici măcar cu un pas mai 
aproape de capturarea lui Karoski. 

— Credeam că umorul negru este teritoriul lui Dante. 

— Păi chiar este. Eu sunt doar în vizită. 

Paola deschise gura dar o închise la loc. Ar fi vrut să îi spună 
lui Fowler ceea ce o preocupa referitor la ritualul lui Karoski dar 
încă nu ştia nici ea ce o îngrijora atât de mult. Decise să aştepte 
până când va fi meditat suficient asupra subiectului. 

Dar mai târziu Paola avea să înţeleagă cu amărăciune că 
această decizie fusese o greşeală gravă. 


DOMUS SANCTA MARTHAE 
Piazza Santa Marta, 1 


Joi, 7 aprilie 2005. 19:53 


Dante şi Paola se urcară în maşina care îl adusese pe Boi. În 
drum spre UACV, directorul urma să îi lase la morgă pentru a 
stabili arma asasinatelor. Fowler se pregătea şi el să se urce în 
maşină când o voce îl strigă din uşa Casei Sfânta Marta. 

— Părinte Fowler! _ 

Preotul se întoarse. Era cardinalul Shaw. li făcea semn cu 
mâna şi Fowler se apropie. 

— Eminenţă, sper că deja vă simţiţi mai bine. 

Preotul îi zâmbi emfatic. 

— Acceptăm cu resemnare încercările pe care ni le trimite 
Dumnezeu. Dragul meu Fowler, vroiam să îţi mulţumesc 
personal pentru oportuna dumneavoastră intervenţie. 

— Eminenţă, atunci când noi am sosit, dumneavoastră eraţi 
deja în siguranţă. 

— Cine ştie, cine ştie de ce era în stare nebunul ăla dacă s-ar 
fi întors? Vă rog să fiţi sigur de toată recunoştinţa mea. Mă voi 
ocupa eu personal să se afle în toate arhiepiscopiile ce bun 
soldat sunteţi. 

— Chiar nu este necesar, Eminenţă. 

— Fiule, niciodată nu se ştie când aţi putea avea nevoie deo 
favoare. Când aţi putea greşi cu ceva. Este bine să vă susţină 
cineva. 

Fowler îl privea impenetrabil. 

— Sigur că, fiule... continuă Shaw, recunoştinţa arhieriei 
poate fi şi mai mare. Chiar am putea cere prezenţa 
dumneavoastră aici la Vatican. Camilo Cirin dă semne că începe 
să îşi piardă reflexele. Poate în locul lui ar putea veni cineva 
care să se asigure că acest scandal este înăbuşit de tot. Să îl 
facă să dispară. 

Fowler începea să înţeleagă. 

— Eminenta Voastră îmi cere să pierd vreun dosar? 

Cardinalul făcu un gest copilăresc şi destul de nepotrivit de 
complicitate, mai ales având în vedere despre ce era vorba. 
Credea că obţine ceea ce dorea. 


— Exact, fiule, exact. Cadavrele nu se pot răzbuna“. 

Preotul surâse maliţios. 

— Ei, un citat din Blake“. Niciodată nu aş fi crezut că voi auzi 
un cardinal recitind Proverbe din Infern. 

Shaw se umflă în pene şi îşi scrobi vocea. Nu îi plăcea tonul 
preotului. 

— Misterioase sunt căile Domnului. 

— Căile Domnului se opun Duşmanului, Eminenţă. Am învăţat 
asta la şcoală de mic copil. Şi încă este valabil. 

— Instrumentele  chirurgului se  murdăresc uneori. lar 
dumneavoastră sunteţi ca un bisturiu bine ascuţit, fiule. Să 
spunem că ştiu că aveţi mai multe interese în ceea ce priveşte 
acest caz. 

— Eu sunt doar un preot modest, prefăcându-se că nu 
înţelege. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială. Dar în anumite cercuri se 
vorbeşte despre... abilităţile dumneavoastră. 

— În aceste cercuri se vorbeşte şi despre problema mea cu 
autorităţile, Eminenţă? 

— Şi asta. Dar sunt sigur că atunci când va veni momentul, 
veţi face ceea ce trebuie. Fiule, să nu permiteţi ca bunul nume 
al Bisericii să fie pângărit prin ziare. 

Preotul răspunse printr-o tăcere rece şi  depreciativă. 
Cardinalul îl bătu părinteşte de câteva ori pe umărul acoperit cu 
haina lui impecabilă de preot şi îşi cobori tonul vocii într-atât, 
încât deveni şoptit. 

— În timpurile pe care le trăim cine nu are un mic secret? 
Poate numele dumneavoastră va mai apărea şi prin alte 
documente. De exemplu, prin citaţiile de la Sant'Uffizio. Din nou. 

Acestea fiind spuse, s-a întors şi a intrat în Domus Sancta 
Marthae. Fowler urcă în maşină unde era aşteptat de colegii lui 
cu motorul pornit. 

— Vă simţiţi bine, părinte? Nu arătaţi prea bine, se interesă 
Dicanti. 

— Mă simt perfect, dottora. 


4 n.t.: Originalul în engleză este: „A dead body, revenges not injuries.” 

3 n.a.: William Blake a fost un poet protestant englez din secolul XVIII. 
Căsătoria raiului cu iadul este o operă care reuneşte mai multe stiluri şi este 
greu de clasificat, deşi am putea spune că este un poem satiric. O bună parte 
din el o constituie: Proverbe din Infern, aforisme care se presupuneau a-i fi 
fost dictate lui Blake de diavol. 


Paola îl studie atent. Minciuna îl trăda. Fowler era palid ca 
luna plină. În acel moment părea cu zece ani mai bătrân decât 
era. 

— Ce dorea cardinalul Shaw? 

Fowler încercă să îi zâmbească Paolei relaxat, dar n-a făcut 
decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Eminenta Sa? Ah, nimic. Vroia doar să îl salut pe un prieten 
comun. 


MORGA MUNICIPALĂ 
Vineri, 8 aprilie 2005. 01:25 


— Începe să devină un obicei să vă primesc aici dimineaţa, 
dottora Dicanti. 

Paola răspunse absentă dar nu lipsită de curtoazie. Fowler, 
Dante şi medicul legist se aflau într-o parte a mesei de autopsii. 
Ea se afla chiar în faţă. Cei patru purtau halatele albastre şi 
mănuşile din cauciuc specifice locului. Faptul că se aflau a treia 
oară acolo într-un timp atât de scurt o făcu pe tânără să îşi 
amintească ceva ce citise mai demult. Ceva referitor la 
caracterul recurent al răului şi cum acesta revine mereu. Poate 
că în acele momente ei nu se confruntau chiar cu iadul, dar 
aveau de-a face cu dovezile existenţei lui. 

Cadavrul lui Cardoso era şi mai înfricoşător cum stătea întins 
pe masă. Spălat de sângele care îl acoperea cu câteva ore în 
urmă, părea o păpuşă albă plină de răni uscate. Cardinalul 
fusese un om slab, iar fără sânge, chipul său arăta ca o mască 
scofâlcită şi reprobatoare. 

— Ce ştim despre el, Dante? 

Acesta citi dintr-un carneţel pe care îl purta mereu în 
buzunarul hainei. 

— Geraldo Claudio Cardoso, născut în 1934, cardinal din 
2001. Renumit apărător al muncitorilor, întotdeauna i-a susţinut 
pe cei săraci şi pe cei fără un rost. Înainte de a deveni cardinal 
şi-a câştigat o reputaţie bună în cadrul diocezei Sfântul José. 
Acolo se află cele mai mari fabrici din America de Sud. Aici 
Dante preciza două mărci de maşină foarte cunoscute în lume. 
Intotdeauna a fost puntea de legătură între muncitor şi firmă. 
Muncitorii îl iubeau şi îi spuneau „episcopul sindicalist”. Era 
membru al mai multor congregaţii catolice. 

De data asta, chiar şi medicul legist păstra liniştea. ÎI 
măcelărise pe Robayra cu zâmbetul pe buze, amuzându-se pe 
seama slăbiciunii lui Pontiero. După câteva ore, pe masa lui se 
afla omul de care făcuse băşcălie. lar a doua zi alt cardinal. Un 
om care, cel puţin teoretic, făcuse mult bine. Se întreba dacă 
exista o concordanţă între realitate şi biografia oficială dar 
Fowler îi puse această întrebare lui Dante cu voce tare. 

— Mai este ceva de menţionat în afară de ceea ce a fost 
prezentat în articolul din presă? 


— Părinte Fowler, nu faceţi greşeala să credeţi că toţi membrii 
Sfintei Noastre Biserici au o viaţă dublă. 

— Voi încerca să nu uit. Chipul lui Fowler era intransigent. Și 
acum, vă rog, răspundeţi-mi la întrebare. 

Dante părea că se gândeşte la asta în timp ce îşi rotea gâtul 
de la stânga la dreapta, aşa cum obişnuia el să facă. Paola avea 
senzaţia că fie ştia răspunsul, fie se aştepta la această 
întrebare. 

— Am dat câteva telefoane. Aproape toată lumea a susţinut 
versiunea oficială. A avut câteva ezitări nesemnificative, ceva 
fără importanţă, ceva legat de marihuana când era tânăr, 
înainte de a deveni preot, nişte afilieri politice dubioase în 
timpul facultăţii, nimic mai mult. În calitate de cardinal a avut o 
seamă de animozităţi cu nişte colegi pentru că era apărătorul 
unui grup nu foarte bine văzut: carismaticii.* În linii mari, era un 
om bun. 

— Ca şi ceilalţi doi, spuse Fowler. 

— Aşa se pare. 

— Ce ne puteţi spune despre arma crimei, doctore? Interveni 
Paola. 

Medicul legist arătă spre gâtul victimei şi apoi spre tăieturile 
de pe piept. 

— Este un obiect de tăiat cu marginea dreaptă, probabil un 
cuţit de bucătărie, nu foarte mare dar foarte bine ascuţit. În 
cazurile anterioare nu mi-am dat cu părerea dar după ce am 
văzut mulajele inciziilor, cred că s-a folosit acelaşi instrument în 
toate cele trei ocazii. 

Paola nota conştiincioasă aceste lucruri. 

— Dottora, spuse Fowler, ce credeţi? Karoski ar putea încerca 
să facă ceva în timpul înmormântării lui Wojtyla? 

— La dracu’, nu ştiu. Măsurile de securitate din jurul 
Reşedinţei Sfânta Marta probabil s-au întărit... 


46 n.a.: Carismaticii sunt un grup polemic ale cărui ritualuri sunt extremiste: 
cântă şi dansează cu dairele (n.t.: Instrument muzical popular oriental de 
percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un 
cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, şi folosit la marcarea 
ritmului.), fac rostogoliri (cei mai curajoşi ajung să facă chiar salturi mortale), 
aruncă pe jos băncile din biserică şi se urcă pe ele, vorbesc limbi secrete... 
Toate astea pentru că se presupune că sunt inspirați de Duhul Sfânt şi de o 
stare de fericire deplină. Biserica catolică nu a văzut niciodată cu ochi buni 
acest grup. 


— Bineînţeles, se lăudă Dante. Sunt aşa de bine păziţi încât 
probabil nici nu ştiu dacă afară este zi sau noapte, fără să se 
uite la ceas. 

— ...Cu toate că şi înainte măsurile de securitate erau ridicate, 
nu prea au fost de folos. Karoski a dovedit că deţine nişte 
resurse şi are un sânge rece de necrezut. Sincer, nu am nici cea 
mai vagă idee. Nu ştiu dacă va mai încerca, deşi mă îndoiesc. 
De data aceasta nu a putut să îşi termine ritualul, nici să ne lase 
un mesaj scris cu sânge aşa cum a făcut în celelalte două cazuri. 

— Ceea ce înseamnă că am pierdut un indiciu, se plânse 
Fowler. 

— Da, dar în acelaşi timp această situaţie ar trebui să îl sperie 
şi să îl facă vulnerabil. Dar cu nebunul ăsta nu se ştie niciodată. 

— Trebuie să fim foarte atenţi în ceea ce priveşte protecţia 
cardinalilor, spuse Dante. 

— Nu numai în privinţa protecţiei lor ci şi în privinţa urmăririi 
lui Karoski. Chiar dacă nu va mai încerca să facă nimic, va fi 
undeva acolo observându-ne şi râzând de noi. Pot să jur. 


PIAŢA SFÂNTUL PETRU 
Vineri, 8 aprilie 2005. 10:15 


Înmormântarea Papei loan Paul Il s-a desfăşurat într-o 
normalitate monotonă. A fost un eveniment obişnuit în limitele 
în care poate fi normală o înmormântare la care asistă cei mai 
importanţi şefi de stat şi capete încoronate de pe Pământ. Dar 
nu erau doar ei acolo. Sute de mii de oameni înţesau Piaţa 
Sfântul Petru iar în ochii de pe chipul fiecăruia dintre ei clocotea 
o poveste care ardea ca un foc în spatele gratiilor unui şemineu. 
Unele dintre aceste chipuri vor avea, totuşi, o importanţă vitală 
în povestea noastră. 


Unul dintre aceste chipuri era cel al Andreei Otero. Nu l-a 
văzut nicăieri pe Robayra. Pe terasa unde se căţărase alături de 
alţi colegi de la o televiziune germană, ziarista a descoperit trei 
lucruri. Unul, că după ce te uiţi fix o jumătate de oră prin 
binoclu, te alegi cu o durere groaznică de cap. Doi, că dacă ai 
văzut ceafa unui cardinal, le-ai văzut pe toate. Şi trei, că pe 
scaune erau aşezaţi doar o sută doisprezece cardinali. A 
verificat de mai multe ori. lar lista electorilor pe care o avea 
imprimată pe genunchi arăta clar că ar fi trebuit să fie o sută 
cincisprezece. 


Camilo Cirin nu ar fi fost prea încântat să afle ce o preocupa 
pe Andrea Otero, însă avea şi el propriile probleme (chiar 
grave). Viktor Karoski, asasinul în serie al cardinalilor, era una 
dintre ele. Dar, deşi Karoski nu a reprezentat o problemă pentru 
Cirin pe durata înmormântării, nu acelaşi lucru se poate spune 
despre un avion neidentificat care a invadat spaţiul aerian al 
Vaticanului. Îngrijorarea care l-a cuprins pe Cirin timp de câteva 
momente, amintindu-şi atentatele de la 11 septembrie, nu a fost 
mai mică decât cea a celor trei piloţi care conduceau cele trei 
avioane militare care au pornit în urmărirea lui. Din fericire, s-au 
liniştit după câteva minute când s-a descoperit că pilotul 
avionului neidentificat era un macedonean care se pierduse. 
Acest episod i-a întins lui Cirin nervii la maxim. După aceea, un 
subordonat direct a spus că l-a auzit pe Cirin ridicând vocea 
pentru prima oară în cincisprezece ani de când era în 
subordinea lui. 


Un alt subordonat al lui Cirin, Fabio Dante, se afla în mulţime. 
Îşi blestema soarta pentru că lumea se îngrămădea spre 
coşciugul unde se afla Wojtyla şi mulţi strigau „Santo subito!” în 
urechile lui. Degeaba încerca disperat să vadă un călugăr 
carmelit cu barba mare pe deasupra capetelor şi pancartelor. Nu 
a fost chiar el persoana care s-a bucurat cel mai mult că s-a 
terminat înmormântarea, dar aproape. 


Părintele Fowler a fost unul din preoţii care au împărtăşit 
oamenii din mulţime şi de mai multe ori i se păruse că vede faţa 
lui Karoski în cei care veneau să primească Euharistia din 
mâinile sale. În timp ce sute de persoane treceau prin faţa lui 
pentru a-l primi pe Dumnezeu, Fowler se ruga din două motive: 
primul era scopul pentru care venise la Roma şi celălalt era să-i 
ceară putere şi înţelepciune Atotputernicului referitor la ceea ce 
descoperise în Oraşul Etern. 


Fără să ştie că Fowler îi cerea ajutor Creatorului în mare parte 
din cauza ei, Paola scruta chipurile din mulţime de pe scara 
bisericii Sfântul Petru. Se aşezase într-un colţ, dar nu se ruga. 
Niciodată nu o făcea. Nici nu se mai uita la oameni cu multă 
atenţie, căci după un timp toate feţele păreau la fel. Ceea ce 
făcea era să se gândească la motivele pentru care un monstru 
ucidea fără milă. 


Doctorul Boi se afla în faţa unor monitoare de televiziune 
alături de Angelo, portretistul judiciar din UACV. Primeau 
imaginile direct, neprelucrate, de la camerele RAI care se aflau 
în piaţă. Acolo pregătiseră propria lor vânătoare de la care s-au 
ales cu o durere de cap, asemănătoare cu cea pe care o avea 
Andrea Otero. Nici vorbă de „inginer”, aşa cum încă îl numea 
Angelo în ignoranţa lui. 


Pe esplanadă, agenţii Serviciului Secret al lui George Bush au 
ajuns la mâna agenţilor din Vigilanza atunci când aceştia nu le- 
au permis accesul în piaţă. Pentru cei care ştiu, deşi numai din 
auzite, cum acţionează Serviciul Secret, li se va părea foarte 
neobişnuit să afle că în ziua aceea a rămas pe dinafară. Nimeni, 
niciodată, nicăieri, nu le interzisese atât de categoric accesul. 


Vigilanza le-a interzis lucrul acesta. Şi oricât de mult au insistat, 
au rămas pe afară. 


Viktor Karoski a participat la înmormântarea lui loan Paul II cu 
multă devoțiune, rugându-se cu voce tare. A cântat cu o voce 
frumoasă şi profundă atunci când a fost cazul. A vărsat o 
lacrimă foarte sinceră. A făcut planuri pentru viitor. 

Nimeni nu i-a dat atenţie. 


SALA DE PRESĂ A VATICANULUI 
Vineri, 8 aprilie 2005. 18:25 


Andrea Otero a ajuns la conferinţa de presă cu limba scoasă. 
Nu doar din cauza căldurii, ci şi pentru că îşi lăsase carnetul de 
notițe la hotel şi a trebuit să îi spună taximetristului nelămurit să 
întoarcă. Această scăpare nu a fost gravă pentru că plecase cu o 
oră înainte. Dorise să ajungă mai devreme pentru a vorbi cu 
purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Juaquin Balcells, referitor la 
„evaporarea” cardinalului Robayra. Toate încercările sale de a-l 
găsi nu au dus la niciun rezultat. 

Sala de presă era o anexă a marelui auditoriu construit în 
timpul guvernării lui loan Paul Il. O clădire foarte modernă, cu o 
capacitate mai mare de şase mii de locuri, care în fiecare 
miercuri era neîncăpătoare pentru că era ziua de audienţe a 
Sfântului Părinte. Uşa de la intrare dădea direct în stradă şi se 
afla chiar lângă palatul Sant'Uffizio. 

Sala în sine era o încăpere pentru 185 de persoane. Andrea 
credea că dacă va ajunge cu un sfert de oră înainte de ora 
stabilită va găsi un loc bun unde să se aşeze, dar era evident că 
mai mult de trei sute de ziarişti avuseseră aceeaşi idee. Nici nu 
era de mirare că sala era neîncăpătoare. Existau 3.042 companii 
mass-media din 90 de ţări acreditate să transmită 
înmormântarea care avusese loc în dimineaţa aceea. Mai mult 
de două milioane de oameni, jumătate dintre ei catolici, îşi 
luaseră adio de la defunctul Papă chiar în acele săli comode şi 
chiar în acea dimineaţă. „lar eu mă aflu aici. Eu, Andrea Otero”. 
Ha, de-ar vedea-o acum colegele ei de la Facultatea de 
Jurnalistică. 

Se afla la conferinţa de presă unde urma să se explice cum se 
desfăşoară conclavul, dar nu avea unde să se aşeze. Se sprijini 
şi ea cum putu mai bine, lângă uşă. Era unica intrare, aşa că 
atunci când va sosi Balcells, îl va putea aborda imediat. 

Îşi revizui calmă notițele despre purtătorul de cuvânt. Era un 
medic care devenise jurnalist. Membru al Opus Dei, născut în 
Cartagina şi, conform tuturor informaţiilor, un tip serios şi foarte 
rece. Se apropia de şaptezeci de ani, iar sursele neoficiale (în 
care Andrea avea o încredere oarbă) îl considerau a fi una dintre 
persoanele cele mai influente din Vatican. De ani de zile primea 
informaţiile direct din gura Papei, formulându-le apoi în faţa 


marelui public. Dacă el considera că un lucru trebuie să rămână 
secret, atunci aşa rămânea. Cu Balcells nu era loc de tocmeală. 
Experienţa lui era impresionantă. Andrea citise ce premii şi 
medalii i se oferiseră: comentator pentru asta, însărcinat pentru 
cealaltă, crucea de onoare pentru nu mai ştiu ce... Distincţiile 
ocupau două pagini a câte un rând premiul. Nu părea să fie un 
os prea uşor de ros. _ 

„Dar şi eu am dinţii ascuţiţi, fir-ar să fie”. Incerca să îşi asculte 
gândurile în zumzetul din ce în ce mai pronunţat când, deodată, 
sala explodă într-o cumplită suprapunere de sunete discordante. 

La început a fost un singur sunet, ca un strop stingher care 
anunţa ploicică. Apoi trei sau patru. Apoi o hărmălaie de 
fluierături pe tonuri diferite. 

Aveai impresia că mai multe zeci de mobile sună în acelaşi 
timp. Vacarmul a durat în total patruzeci de secunde. Toţi 
ziariştii au pus mâna pe telefoane şi au dat din cap. Se auziră 
câteva nemulțumiri spuse cu voce tare. 

— Băieți, un sfert de oră de întârziere. În ritmul ăsta nu vom 
mai avea timp să tipărim. 

Andrea auzi pe cineva vorbind spaniola doar la câţiva metri 
de ea. Işi făcu loc folosindu-şi coatele şi văzu că era o colegă cu 
pielea măslinie şi trăsături delicate. După accent îşi dădu seama 
că era mexicancă. 

— Bună, ce faci? Eu sunt Andrea Otero de la ziarul £/ Globo. 
Ascultă, de ce au sunat toate mobilele în acelaşi timp? 

Mexicanca zâmbi şi îi arătă mobilul ei. 

— Uite mesajul de la biroul de presă al Vaticanului. Ne trimit 
un SMS tuturor, atunci când au o veste importantă. Este o 
practică foarte modernă, aşa ne ţin la curent cu tot. Unicul 
inconvenient este atunci când suntem toţi laolaltă. Ultimul 
mesaj ne anunţă că domnul Balcells va întârzia. 

Andrea se minună de isteţimea acestui procedeu. Sigur nu era 
uşor să gestionezi informaţia către mii de ziarişti. 

— Să nu îmi spui că nu te-ai înscris la acest serviciu, se miră 
mexicanca. 

— Păi, încă... nu. Nimeni nu mi-a spus nimic. 

— Ei bine, nu-ţi face griji. O vezi pe fata de acolo? 

— Blonda? 


— Nu, cea cu haina gri, care are un dosar în mână. Du-te la ea 
şi spune-i că vrei să te înscrii la serviciul pentru celulare. În mai 
puţin de o jumătate de oră te vor avea în baza de date. 

Andrea făcu întocmai. O abordă pe fată şi îi furniză toate 
datele ei. Fata îi ceru legitimaţia şi îi introduse numărul de mobil 
într-o agendă electronică. 

— Este conectată la centrală, spuse mândră de această 
tehnologie, zâmbind obosită. În ce limbă doriţi să primiţi 
comunicatele de la Vatican? 

— În spaniolă. 

— Castiliană sau un dialect dintr-o ţară hispanică? 

— Limba noastră cea de toate zilele, spuse în spaniolă. 

— Scusi? se miră cealaltă, într-o italiană perfectă (şi 
dispreţuitoare). 

— Mă scuzaţi. Castiliană, vă rog. 

— În cincizeci de minute veţi fi introdusă în sistem. Am nevoie 
să îmi semnaţi doar acest formular, dacă sunteţi drăguță, prin 
care ne autorizaţi să vă trimitem informaţiile. 

Ziarista îşi mâăzgăli în grabă numele în josul paginii pe care 
fata o scosese din dosar, apoi îi mulţumi şi plecă. 

Reveni la locul ei şi încercă să citească mai multe despre 
Balcells, dar un freamăt anunţă sosirea purtătorului de cuvânt. 
Andrea îşi întoarse privirea spre intrarea principală, dar 
spaniolul intrase pe o uşă mică, ascunsă după o platformă pe 
care era urcat acum. Cu un gest calm îşi aranja hârtiile, dând 
puţin răgaz operatorilor camerelor de luat vederi să îl încadreze, 
iar ziariştilor să se aşeze. 

Andrea blestemă ghinionul pe care îl avea şi se strecură până 
la platformă, unde purtătorul de cuvânt stătea după un pupitru. 
Ajunse cu greu acolo. In timp ce restul colegilor ei se aşezau, 
Andrea se apropie de Balcells. 

— Domnule Balcells, sunt Andrea Otero, de la ziarul £/ Globo. 
Nu am reuşit să vă găsesc toată săptămâna... 

— Mai târziu. 

Purtătorul de cuvânt nici nu s-a uitat la ea. 

— Dar, domnule Balcells, dumneavoastră nu înţelegeţi, 
trebuie să verific o informaţie... 

— V-am spus mai târziu, domnişoară. Să începem. 


Andrea rămăsese înmărmurită. Nu s-a uitat nici măcar o 
secundă la ea şi asta o scotea din sărite. Era obişnuită să îi 
vrăjească pe bărbaţi cu ochii ei de un albastru strălucitor. 

— Dar, domnule Balcells, vă amintesc că vin din partea unui 
important ziar spaniol... Jurnalista încerca să scoată în evidenţă 
faptul că reprezenta un ziar spaniol, dar lucrul acesta nu a 
ajutat-o deloc. Celălalt a privit-o pentru prima oară iar ochii lui 
erau de gheată. 

— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Andrea Otero. 

— De la ce ziar? 

— EI Globo. 

— Dar unde este Paloma? 

Paloma era corespondenta oficială în chestiuni legate de 
Vatican. Cea care din întâmplare venise câteva zile în Spania şi 
avusese un accident uşor de maşină şi căreia îi luase Andrea 
locul. Nu era deloc bine că Balcells întreba de ea, nu era bine 
deloc. 

— Păi... nu a venit, a avut o problemă... 

Balcells îşi încruntă sprâncenele în aşa fel încât doar un 
bătrân membru al Opus Dei ar avea capacitatea fizică să o facă. 
Andrea se retrase un pic surprinsă. 

— Tinerico, vă rog să vă uitaţi la aceşti oameni care se află în 
spatele dumneavoastră, spuse Balcells, arătând spre rândurile 
aglomerate de fotolii. Sunt colegii dumneavoastră de la CNN, de 
la BBC, de la Reuters şi alte o sută de companii mass-media. 
Unii dintre ei erau ziarişti acreditaţi la Vatican încă înainte să vă 
naşteţi dumneavoastră. Şi toţi aşteaptă să înceapă conferinţa de 
presă. Vă rog să vă ocupați locul în sală în acest moment. 

Andrea se întoarse ruşinată, cu obrajii roşi. Reporterii din 
primul rând zâmbeau ironic. Unii dintre ei păreau la fel de 
bătrâni ca şi blestemata aia de coloană a lui Bernini. În timp ce 
încerca să se întoarcă în celălalt capăt al sălii, acolo unde îşi 
lăsase geanta cu laptop-ul, îl auzi pe Balcells glumind în italiană 
cu cineva din primul rând. Nişte hohote seci de râs, aproape 
neomeneşti, se auziră în spatele ei. Nu a avut nici cea mai mică 
îndoială că gluma era pe seama ei. Se întoarseră şi alţii să o 
privească, iar Andrea roşi până la urechi. Având capul plecat şi 
braţele întinse, trecu prin culoarul strâmt până la uşă de parcă 
înota într-o mare de oameni. Când, într-un final, ajunse la locul 


ei, nu doar îşi luă în grabă laptop-ul ci o zbughi efectiv pe uşă 
afară. Fata căreia îi dăduse datele ei mai devreme, o reţinu o 
secundă de braţ şi o avertiză: 

— Reţineţi că dacă ieşiţi, nu mai puteţi intra până la 
terminarea conferinţei de presă. Uşa se închide. Ştiţi deja care 
sunt regulile. 

„Ca la teatru, se gândi Andrea. Exact ca la teatru”. 

Se desprinse din strânsoare şi ieşi fără să spună un cuvânt. 
Uşa se închise în urma ei cu un zgomot care nu o ajută pe 
Andrea să scape de ruşinea din suflet, dar care o alină puţin. 
Simţea nevoia disperată să fumeze şi căută febril o ţigară în 
haina ei elegantă, însă degetele atinseră cutiuţa cu drajeuri de 
mentă care o consolau în absenţa prietenei ei, nicotină. Îşi 
aminti că se lăsase de fumat cu o săptămână în urmă. 

„Bun moment mi-am ales şi eu ca să mă las.” 

Scoase cutia cu bombonele de mentă şi luă trei. Miroseau a 
vomă proaspătă dar măcar îţi ţineau gura ocupată. Nu prea 
ajutau însă împotriva viciului. 

Andrea Otero urma să îşi amintească de multe ori în viaţă 
acel moment. Îşi va aminti cum stătea lângă uşă, sprijinită de 
coloane, încercând să se liniştească şi blamându-se că fusese 
aşa de proastă să se ruşineze ca o adolescentă. 

Dar acest detaliu va fi uitat. Îşi va aminti acel moment 
datorită descoperirii care era cât pe-aci să o omoare, şi pentru 
că acest moment o va conduce spre bărbatul care îi va schimba 
viaţa. lar toate acestea s-au întâmplat datorită faptului că ea a 
decis să aştepte ca pastilele de mentă să i se dizolve în gură 
înainte de a o rupe la fugă. Doar ca să îşi tragă puţin sufletul. În 
cât timp se dizolvă o bomboană de mentă? Puțin. Pentru Andrea 
a fost o eternitate, căci tot corpul ei îi cerea să se întoarcă în 
camera de hotel şi să se bage în pat. Dar l-a obligat să rămână 
acolo chiar dacă doar pentru a nu se da bătută şi pentru a nu 
fugi cu coada între picioare. 

Dar acele trei pastile de mentă aveau să îi schimbe viaţa (şi 
cu siguranţă istoria lumii occidentale, dar asta nu se va afla 
niciodată, nu-i aşa?) datorită faptului că a fost omul potrivit la 
locul potrivit. 

Mai avea doar câteva resturi de mentă în gură când un curier 
a trecut de colţul străzii. Era îmbrăcat într-o salopetă portocalie, 


avea o şapcă asortată, un sac în mână şi era foarte grăbit. Se 
îndreptă direct spre ea. 

— Auziţi, scuzaţi, aceasta este sala de presă? 

— Da, asta e. 

— Am o livrare urgentă pentru următoarele persoane: Michael 
Williams de la CNN, Bertie Hegrend de la RTL... 

Andrea îl întrerupse cu o voce scârbită. 

— Nu te obosi, amice. Conferinţa de presă a început deja. 
Trebuie să aştepţi o oră. 

Curierul o privi nedumerit. 

— Dar nu se poate. Mi s-a spus că... 

Jurnalista avu o satisfacţie malefică atunci când împovăra pe 
altcineva cu problemele ei. 

— Ştiţi deja. Există reguli. 

Curierul îşi trecu mâna peste faţă cu o disperare adâncă. 

— Nu înţelegeţi, domnişoară. Am deja câteva întârzieri luna 
aceasta. Livrările urgente trebuie efectuate într-o oră de la 
primire, sau în caz contrar nu se plătesc. Sunt zece plicuri a 
treizeci de euro fiecare. Dacă pierd comanda asta, agenţia mea 
ar putea pierde contractul cu Vaticanul şi, cu siguranţă, mă dau 
afară. 

Andrea se mai îmblânzi. Era totuşi un om bun. Impulsivă, 
iraţională şi capricioasă, de acord. Câteodată trebuia să obţină 
ce vroia minţind fără scrupule (şi având noroc cu carul), de 
acord. Dar era un om bun. Se uită la numele curierului, scris pe 
o  legitimaţie prinsă de salopetă. Aceasta era o altă 
caracteristică a ei. Întotdeauna le spunea oamenilor pe nume. 

— Ascultaţi, Giuseppe, îmi pare rău, dar nu v-aş putea 
deschide. Uşa se deschide doar din interior. Dacă observati, aici 
nu există nici mâner, nici broască. _ 

Celălalt scoase un răcnet de disperare. Işi puse mâinile în 
şold, una de fiecare parte a burţii proeminente, care se remarca 
şi prin salopetă. Încerca să se gândească. O privi pe Andrea pe 
furiş. Andrea credea că se uita la sânii ei, ca femeie s-a 
confruntat cu această problemă aproape zilnic de când ajunsese 
la pubertate, dar apoi şi-a dat seama că se uita spre legitimaţia 
pe care o avea atârnată la gât. 

— Ascultaţi, ştiu ce fac. Vă las dumneavoastră plicurile şi cu 
asta basta. 


Pe legitimaţie era stema Vaticanului iar curierul probabil 
credea că ea lucra acolo. 

— Uitaţi, Giuseppe... 

— Niciun Giuseppe,  spuneţi-mi Beppo, spuse celălalt, 
scotocind prin sac. 

— Beppo, eu chiar nu pot... 

— Uitaţi, trebuie să îmi faceţi această favoare. Nu vă 
îngrijoraţi pentru semnătură, că semnez eu livrările. O să fac o 
mâzgăleală diferită la fiecare şi asta e. Dumneavoastră doar să 
îmi promiteţi că le veţi da plicurile îndată ce se deschid uşile. 

— Păi... 

Dar Beppo îi pusese deja în braţe cele zece plicuri cu pricina. 

— Pe fiecare este scris numele ziaristului la care trebuie să 
ajungă. Clientul ştia că toţi se vor afla aici, nu vă faceţi griji. Ei 
bine, eu plec, pentru că mai am o livrare la Corpo di Vigilanza şi 
alta în Via Lamarmora. La revedere şi mulţumesc, scumpete. 

Şi înainte ca Andrea să mai poată spună ceva, individul acesta 
ciudat se întoarse şi plecă. 

Andrea se uita la cele zece plicuri puţin confuză. Erau 
adresate corespondenţilor celor mai importante zece companii 
mass-media din lume. Andrea auzise de reputaţia a patru dintre 
ei şi recunoscuse cel puţin doi în sala de presă. 

Plicurile, ca mărime, erau cât o jumătate de pagină, şi erau 
identice, mai puţin numele. Ceea ce trezi instinctul ei de 
jurnalistă şi îi şterse toate îndoielile au fost cuvintele de pe toate 
plicurile. În colţul superior din stânga era scris: 


EXCLUSIV - A SE DESCHIDE IMEDIAT 


Timp de cinci secunde Andrea a avut o dilemă morală. A 
rezolvat-o cu o bomboană de mentă. Privi în stânga, privi în 
dreapta. Strada era pustie, nu existau martori la o posibilă 
infracţiune poştală. Alese la întâmplare un plic şi îl deschise cu 
grijă. 

„Pură curiozitate”. 

În plic erau doar două obiecte. Unul era un DVD marca 
Blusens, pe care era scris cu un marker care nu putea fi şters 
fraza de pe plic. Celălalt era un bileţel scris în limba engleză: 


Conţinutul acestui DVD este de o importanţă capitală. Ar 
putea fi ştirea cea mai importantă a anului sau poate chiar a 
secolului. Vor fi mulţi cei care vor încerca să împiedice apariţia 
ei. Vizionaţi cât mai repede DVD-ul şi publicaţi conţinutul său 
cât mai repede. Părintele Viktor Karoski. 


Andrea se gândi că ar putea fi o glumă. Putea afla într-un 
singur fel. Scoase laptop-ul din geantă, îi dădu drumul şi 
introduse discul în unitate. Înjură sistemul operativ în toate 
limbile pe care le ştia: spaniolă, engleză şi o italiană mizerabilă 
din manual, iar când în sfârşit a reuşit să îl facă să meargă, şi-a 
dat seama că pe DVD era un film. 

A reuşit să vadă doar patruzeci de secunde înainte de a 
vomita. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 01:05 


Paola îl căutase pe Fowler peste tot. Nu a rămas surprinsă 
atunci când l-a găsit acolo jos, cu arma în mână, haina 
preoțească împăturită cu grijă pe un scaun, gulerul pe un raft 
din cabina de trageri, mânecile lângă guler. Işi pusese căştile de 
protecţie, aşa că Paola aşteptă să golească un încărcător înainte 
de a se apropia. Era fascinată de felul în care se concentra, de 
poziţia perfectă de tragere. Mâinile lui erau foarte puternice, 
deşi stăpânul lor împlinise jumătate de secol. Ţeava armei 
rămânea aţintită înainte fără a ezita un milimetru după fiecare 
tragere, de parcă ar fi fost încrustată în piatră vie. 

Criminalista l-a urmărit golind nu unul, ci trei încărcătoare. 
Trăgea rar, fără să se grăbească, închizând uşor ochii şi 
înclinând puţin capul. Intr-un final şi-a dat seama că ea era în 
sala de antrenament. Aceasta era compusă din cinci cabine 
separate de nişte pereţi groşi de lemn, din care ieşeau nişte 
cabluri de oţel. De cabluri erau agăţate ţintele, care puteau fi 
aşezate la patruzeci de metri distanţă prin intermediul unor 
scripeţi. 

— Bună seara, dottora. 

— O oră cam ciudată pentru trageri, nu-i aşa? 

— Nu am vrut să merg la hotel. Ştiam că nu voi putea dormi 
în noaptea asta. 

Paola confirmă. Inţelegea perfect ce voia să spună. A fost 
teribil să stea în picioare la înmormântare fără să facă nimic. 
Insomnia era garantată în noaptea aceea. Avea poftă să facă 
ceva util. 

— Unde este dragul meu prieten, Dante? 

— Ei, a primit un telefon urgent. Discutam despre raportul 
autopsiei lui Cardoso când a plecat în grabă şi m-a lăsat în aer. 

Criminalista apăsă pe butonul care apropia ţinta de hârtie 
care avea forma unei siluete negre de bărbat. Figurina avea un 
cerc alb în centrul pieptului. A ajuns destul de greu pentru că 
Fowler îndepărtase ţinta la maxim. Nu a fost surprinsă când a 
văzut că toate găurile erau înăuntrul cercului. Ceea ce a 
surprins-o a fost că dăduse greş cu o tragere. A fost dezamăgită 


că nu nimerise de fiecare dată în ţintă, la fel ca protagoniştii 
filmelor de acţiune. 

„Dar el nu este eroul unui film de acţiune. Este o fiinţă din 
carne şi oase. Inteligent, cult şi bun ţintaş. Oricum, această 
greşeală îl face uman”. 

Fowler îi urmărea ochii şi râse amuzat, de propria ratare. 

— Mi-am mai pierdut din abilităţi dar încă îmi place mult să 
fac trageri. Este un sport excepţional. 

— Întotdeauna şi doar atunci când este un sport. 

— Încă nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa, dottora? 

Paola nu îi răspunse. Îi plăcea să îl vadă pe Fowler acolo, fără 
guler, doar într-o cămaşă cu mânecile suflecate şi cu nişte 
pantaloni negri. Dar fotografiile pe care i le arătase Dante din El 
Aguacate încă îi dădeau târcoale prin cap din când în când, ca 
nişte draci împieliţaţi. 

— Nu, părinte. Nu în totalitate. Dar vreau să am încredere în 
dumneavoastră. Asta vă este suficient? 

— Ar trebuie să-mi fie. 

— Unde aţi găsit arma? Sala este închisă la această oră. 

— Ei, mi-a împrumutat-o domnul director Boi. Este a lui. Mi-a 
spus că nu a mai folosit-o de mult timp. 

— Din păcate, este adevărat. Trebuia să îl cunoaşteţi pe omul 
ăsta acum trei ani. Era un mare profesionist, un expert. Incă 
este, dar înainte îi lucea în ochi curiozitatea, iar acum această 
sclipire s-a stins. A fost înlocuită cu dorinţa birocrată. 

— O spuneţi cu amărăciune sau cu nostalgie, dottora? 

— Câte puţin din amândouă. 

— Aţi avut nevoie de mult timp ca să îl uitaţi? 

Paola se uită la el nelămurită. 

— Poftim? 

— Ei, hai, nu vă suparăţi. Am văzut cum se pune un zid între 
voi doi. Boi menţine distanţa la perfecţie. 

— Din păcate este ceva care îi iese foarte bine. 

Criminalista avu o mică îndoială înainte de a continua. Simţea 
din nou acea senzaţie de gol în stomac ca de fiecare dată când îl 
privea pe Fowler. Senzaţia din montagne russe. Putea avea 
încredere în el? Se gândi cu o ironie tristă şi ştearsă că până la 
urmă era un preot şi era obişnuit să vadă în oameni lucruri 
abjecte. La fel ca şi ea, chiar dacă mai puţin. 


— Eu şi cu Boi am avut o aventură. Scurtă. Nu ştiu dacă a 
încetat să mă placă sau pur şi simplu îl incomodam în dorinţa lui 
de avansare. 

— Dar dumneavoastră preferaţi a doua variantă. 

— Îmi place să mă amăgesc. În cazul acesta şi în altele. Îmi 
spun mereu că locuiesc cu mama ca să o protejez, dar în 
realitate eu sunt cea care are nevoie de protecţie. Presupun că 
din această cauză mă îndrăgostesc de bărbaţi puternici, dar 
nepotriviţi. Bărbaţi cu care nu pot avea o relaţie. 

Fowler nu îi răspunse. Fusese foarte clară. Amândoi au rămas 
privindu-se de foarte aproape. Au stat aşa câteva minute în 
linişte. 

Paola era absorbită de privirea verde a părintelui Fowler, 
cunoscându-i gândurile în mod intim. Avu impresia că aude un 
zgomot de fond insistent, dar nu i-a dat importanţă. Preotul fu 
cel care trebui să o facă atentă. 

— Ar fi mai bine să răspundeţi la telefon, dottora. 

Şi atunci Paola realiză că acel zgomot nesuferit era chiar 
mobilul ei care începea din nou furios să sune. Răspunse şi se 
înfurie imediat. A închis fără să îşi ia la revedere. 

— Haideţi, părinte. M-a sunat de la sediu. In seara aceasta 
cineva a trimis un pachet prin curierat. La destinatar apărea 
numele lui Maurizio Pontiero. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 01:25 


— Acest pachet a ajuns acum aproape patru ore. Aş putea şti 
de ce nimeni nu şi-a dat seama mai devreme de conţinutul său? 

Boi o privea calm dar sătul. Era prea târziu ca să mai suporte 
tâmpeniile unei angajate. Totuşi, s-a calmat în timp ce primea 
pistolul pe care Fowler tocmai i-l înapoia. 

— Plicul vă era adresat, Paola, şi când a sosit, dumneavoastră 
eraţi la morgă. Recepţionera l-a pus în corespondenţa mea iar 
eu l-am văzut târziu. Când mi-am dat seama cine l-a trimis, am 
pus pe toată lumea pe jar, iar la ora asta durează mai mult. 
Prima dată am sunat la brigada antitero. Nu au găsit nimic 
suspect în plic. Când am descoperit despre ce este vorba, v-am 
sunat pe dumneavoastră şi pe Dante care nu e de găsit. lar Cirin 
nu răspunde la telefon. 

— Poate doarme. Este noapte, ce Dumnezeu! 

Erau în sala dactiloscopică, spaţiu strâmt, plin de lămpi şi 
becuri. Mirosul prafului pentru amprente era înăbuşitor. Unii 
experţi erau foarte încântați de el, unul chiar jura că îl inhala 
înainte să se culce cu prietena lui pentru că, spunea el, era 
afrodiziac, însă Paolei îi displăcea total. Mirosul o făcea să 
strănute, iar petele de pe hainele închise la culoare ieşeau doar 
după câteva spălări. 

— Da, şi ştim sigur că a fost Karoski cel care a trimis acest 
mesaj? 

Fowler studia forma literelor din scrisul folosit de expeditor 
pentru a nota adresa destinatarului. Ţinea plicul cu mâinile puţin 
întinse. Paola bănuia că nu vedea bine de aproape. Sigur avea 
nevoie de ochelari ca să citească. Se întreba cum i se pare acel 
scris. 

— Acesta este scrisul lui. lar gluma de a adresa plicul 
subinspectorului se potriveşte foarte bine cu umorul negru al lui 
Karoski. : 

Paola luă plicul din mâinile lui Fowler. Il aşeză pe masa 
enormă care ocupa sala. Suprafaţa acesteia era în întregime din 
sticlă şi era luminată de jos. Conţinutul plicului se afla tot pe 


masă în pungi separate de plastic transparent. Boi atrase 
atenţia asupra primei pungi. 

— Acest bileţel conţine amprentele lui. Vă este adresat, 
Dicanti. 

Inspectoarea ridică punga ce conţinea bileţelul scris în italiană 
la nivelul ochilor. Citi, prin plastic, cu voce tare, conţinutului lui. 


Draga Paola, îmi este foarte dor de tine! Mă aflu la MC 8. Este 
cald şi plăcut. Sper că poţi veni să ne saluţi cât mai curând. 
Până atunci, îţi trimit un film cu vacanţa mea. 

Te pup, 

MAURIZIO 


Simţi un frison plin de ură şi oroare. Încercă să nu plângă, 
forţându-şi lacrimile să rămână în interior. Nu va plânge în faţa 
lui Boi. Poate doar în faţa lui Fowler, dar nu de faţă cu Boi. De 
faţă cu Boi niciodată. 

— Părinte Fowler? 

— Marcu, capitolul 9, versetul 48: „Unde viermele nu moare şi 
focul nu se stinge”. 

— Infernul. 

— Exact. 

— Nenorocitul naibii. 

— Nu se face nicio aluzie la urmărirea de acum câteva ore. 
Este foarte probabil ca nota să fi fost redactată înainte. Discul a 
fost înregistrat ieri dimineaţă, conform datei care apare pe 
arhivele din interior. 

— Ştim ce model de calculator sau ce cameră de filmat a 
folosit? 

— Datorită programului pe care l-a folosit, aceste date nu 
rămân înregistrate pe disc. Doar ora, programul şi versiunea 
sistemului operativ. Niciun număr de serie, niciun cod, nimic din 
ce ne-ar putea ajuta să identificăm echipamentul folosit. 

— Amprente? 

— Două parţiale. Amândouă ale lui Karoski. Dar nu aveam 
nevoie de această confirmare. Era de ajuns să văd conţinutul. 

— Atunci ce mai aşteptaţi? Puneţi DVD-ul, Boi. 

— Părinte Fowler, ne scuzaţi un moment? 

Preotul sesiză imediat situaţia. O privi pe Paola în ochi. Ea îi 
făcu un gest vag, sugerându-i că totul va fi bine. 


— Cum să nu. Cafea pentru trei, dottora Dicanti? 

— A mea să fie cu două cuburi de zahăr, vă rog. 

Boi aşteptă ca Fowler să iasă din sală înainte de a o apuca pe 
Paola de braţ. Paolei îi displăcu gestul lui, pentru că mâinile-i 
erau cărnoase şi umede. De multe ori îşi dorise să le mai simtă 
pe corpul său şi îl urâse pe stăpânul lor pentru disprețul şi 
indiferența sa, dar în acel moment nu mai simţea nimic din acea 
dorinţă care se pierduse cu doar câteva minute într-un ocean 
verde. Acum nu îi mai rămăsese decât orgoliul, lucru pe care 
inspectoarea îl avea din plin. Şi pe deasupra nu avea de gând să 
fie victima unui şantaj emoţional. Îşi smulse braţul iar directorul 
îşi retrase mâna. 

— Paola, vreau doar să te avertizez. Ceea ce vei vedea este 
un lucru foarte dur. 

Criminalista îi aruncă un zâmbet tăios şi lipsit de umor şi îşi 
încrucişa braţele. Vroia să îşi ţină mâinile la distanţă de el în 
cazul în care mai avea vreo tentativă. 

— Deodată îmi vorbeşti cu tu din nou? Sunt obişnuită să văd 
cadavre, Carlo. 

— Dar nu pe acelea ale prietenilor tăi. 

Zâmbetul Paolei tremură pe chipul său ca o zdreanţă în vânt 
dar în sufletul ei nu ezită nicio secundă. 

— Puneti filmul, directore Boi. 

— Aşa vrei să se întâmple lucrurile? S-ar putea întâmpla cu 
totul altfel. 

— Nu sunt o păpuşă pe care să o pui unde ai tu chef. M-ai 
respins pentru că eram periculoasă pentru ascensiunea ta 
profesională. Ai preferat să te întorci la nefericirea comodă pe 
care ţi-o oferă nevastă-ta. Acum eu îmi accept propria-mi 
nefericire. 

— De ce acum, Paola? De ce acum după atâta timp? 

— Pentru că înainte nu am avut puterea necesară. Dar acum 
o am. _ 

EI îşi trecu mâna prin păr. Incepea să înţeleagă. 

— Niciodată nu îl vei putea avea pe el, Paola. Chiar dacă el ar 
vrea asta. 

— Poate ai dreptate. Dar este hotărârea mea. Tu ai luat deja o 
hotărâre cu ceva timp în urmă. Aş prefera mai degrabă să cedez 
insistențelor obscene ale lui Dante. 


Boi făcu un gest de greață faţă de această comparaţie. Paola 
se prefăcu indiferentă, însă auzea ego-ul directorului urlând de 
furie. Fusese puţin cam dură cu el, dar şeful ei şi-o merita 
pentru că o tratase ca naiba în ultimele luni. 

— Cum doriţi, dottora Dicanti. Eu voi fi din nou şeful ironic, iar 
dumneavoastră, frumoasa romancieră. 

— Crede-mă, Carlo. Aşa este mai bine. 

Boi surâse, trist şi ofticat. 

— Bine, de acord. Să vedem discul. 

Ca şi cum ar fi avut al şaptelea simţ (iar cu această ocazie 
Paola se convinse că îl şi avea), sosi părintele Fowler cu ceva ce 
ar fi putut să fie luat drept cafea, în cazul în care consumatorul 
nu ar mai fi băut aşa ceva în viaţa lui. 

— Poftiţi. Venin de la maşina de cofeină. Să presupun că 
putem merge mai departe? 

— Sigur că da, părinte, răspunse Boi. 

Fowler îi studie pe ascuns. Boi părea mai trist dar detecta şi o 
urmă de uşurare în vocea sa iar Paola părea mai puternică. Mai 
sigură pe ea. 

Directorul îşi puse nişte mănuşi de cauciuc şi extrase discul 
din pungă. Cei de la laborator îi aduseseră o măsuţă cu roţi din 
sala de aşteptare. Pe măsuţă se afla un televizor de 72 de 
centimetri şi un DVD ieftin. Boi prefera să vadă acolo 
înregistrarea, pentru că în sala de şedinţe pereţii erau de sticlă 
şi ar fi fost ca şi cum ar fi arătat filmul tuturor celor care treceau 
pe hol. În acel moment, circulau prin clădire nişte zvonuri 
referitoare la cazul de care se ocupau Boi şi Dicanti, dar niciunul 
dintre ei nu se apropia de adevăr. Nici pe departe. 

Discul porni. Filmul începu direct, fără titlu sau ceva 
asemănător. Modul de înregistrare era unul grosolan, camera se 
mişca isteric iar lumina era lamentabilă. Boi  ajustase 
luminozitatea televizorului aproape la maxim. 


— Bună ziua, dragi suflete de pe acest pământ. 

Paola făcu un gest de respingere când auzi glasului lui 
Karoski, vocea care o torturase atunci când a sunat-o după 
moartea lui Pontiero. Pe ecran, totuşi, încă nu se vedea nimic. 

— Aceasta este o înregistrare care va arăta cum îi voi şterge 
de pe fata pământului pe oamenii cei mai sfinți ai Bisericii, 
împlinind astfel porunca întunericului. Numele meu este Viktor 


Karoski, preot renegat de cultul roman. Timp de mai mulți ani 
am abuzat de copii, fiind protejat de prostia şi complicitatea 
superiorilor mei. Pentru aceste merite ale mele, am fost ales de 
Lucifer in persoană pentru acest scop, acum când duşmanul 
nostru, Tâmplarul, îşi alege reprezentantul în această groapă de 
noroi. _ 

Ecranul trecu de la negru absolut la o penumbră. In imagine 
apărea un om plin de sânge, având capul plecat, legat de ceea 
ce păreau a fi coloanele din cripta bisericii Sfânta Maria din 
Traspontina. Dicanti de-abia o recunoscu pe prima victimă, 
cardinalul Portini. Cel al cărui cadavru nici nu îl văzuseră pentru 
că Vigilanza îl incinerase. Portini gemea uşor, şi tot ceea ce se 
vedea din Karoski era vârful unui cuţit care tăia braţul stâng al 
cardinalului. 

— Acesta este cardinalul Portini, destul de obosit ca să mai 
tipe. Portini a făcut mult bine pe pământ, iar Stăpânul meu îi 
doreşte carnea împuțită. Acum veti vedea cum o să îi curm 
mizerabila-i existență. 

Cuţitul se sprijini pe beregată şi o tăie printr-un singur gest. 
Ecranul deveni din nou negru pentru ca apoi să apară o nouă 
victimă legată în acelaşi loc. Era Robayra, foarte speriat. 

— Acesta este cardinalul Robayra, mort de frică. Avea o mare 
lumină în interior. A venit ceasul ca această lumină să se 
întoarcă la Creatorul ei. 

De data aceasta Paola trebui să îşi întoarcă privirea. Pe ecran 
se vedea cum cuțitul îi scotea ochii lui Robayra. O picătură 
solitară de sânge sări pe obiectiv. Era cel mai cumplit spectacol 
pe care criminalista îl văzuse în viaţa ei şi simţi cum stomacul i 
se întorcea pe dos. Imaginea se schimbă şi arătă imaginea de 
care ea se temea cel mai tare. 

— Acesta este subinspectorul Pontiero, un adept al Pescarului. 
A fost pus pe urmele mele dar nimic nu este mai puternic decât 
Tatăl intunericului. 

Acum subinspectorul sângera uşor. 

Pontiero privea direct în obiectiv iar chipul său nu mai era 
deloc al lui. Avea dinţii rupţi dar flacăra din ochi nu i se stinsese. 
Cuţitul i-a tăiat încet beregata şi Paola întoarse din nou privirea. 

— Acesta este cardinalul Cardoso, prieten al nevoiaşilor, al 
săracilor şi al puricilor. Dragostea lui pentru Stăpânul meu era la 


fel de respingătoare ca măruntaiele putrezite ale unei oi. Şi el e 
mort. 

O clipă, exista o discrepanţă în toate astea. În loc de imagini 
vedeau nişte fotografii ale cardinalului Cardoso în timpul 
agoniei. Sângele avea o culoare închisă, anormală. Fiecare poză 
rămânea pe ecran cinci secunde, cincisprezece în total. 

— Acum voi omori un alt om sfânt, pe cel mai sfânt dintre toți. 
Cu siguranţă unii vor încerca să mă împiedice, dar finalul va fi 
acelaşi pentru el ca şi pentru cei pe care i-ati văzut murind cu 
ochii voştri. Biserica, laşă, v-a ascuns toate acestea. Dar nu va 
mai putea face asta. Noapte bună, dragi suflete de pe acest 
pământ. 


DVD-ul s-a oprit cu un zgomot, iar Boi stinse televizorul. Paola 
era albă. Fowler strângea, foarte furios, din dinţi. Cei trei au 
rămas câteva minute în linişte. Aveau nevoie să îşi revină după 
ce au văzut atâta brutalitate sângeroasă. Paola, care deşi fusese 
cea mai afectată de înregistrare, a fost totuşi prima care vorbi. 

— Fotografiile. De ce fotografii? De ce nu casetă video? 

— Pentru că nu putea, spuse Fowler. Pentru că în Reşedinţa 
Sfânta Maria nu funcționau camerele de luat vederi, şi în 
general „nimic din ce era mai complicat decât un bec”. Asta 
zicea Dante. 

— lar Karoski ştia. 

— Ce părere aveţi despre jocul de-a posedatul de diavol? 

Criminalista a avut din nou senzaţia că nu putea cuprinde o 
vedere de ansamblu. Inregistrarea aceea îi ducea spre direcţii 
diferite total. Avea nevoie de o noapte bună de somn, odihnă şi 
un loc liniştit unde să se poată aşeza ca să se gândească. Ceea 
ce spusese Karoski, indiciile pe care le lăsase pe cadavru, toate 
acestea reunite aveau un fir comun. Dacă îl descoperea, putea 
să tragă de ghem. Dar până atunci erau în criză de timp. 

„Şi, bineînţeles, s-a dus naibii noaptea mea de somn.” 

— Flirtul acesta histrionic al lui Karoski cu diavolul este cel 
care mă îngrijorează cel mai mult, spuse Boi, anticipând 
gândurile Paolei. Mai grav este că se luptă să nu îl prindem până 
când va ucide un alt cardinal. lar timpul zboară. 

— Dar ce putem face? întrebă Fowler. Nu a dat niciun semn 
de viaţă la înmormântarea papei loan Paul II. Acum cardinalii 


sunt mai în siguranţă ca niciodată; Reşedinţa Sfânta Maria este 
închisă ermetic, la fel ca şi Vaticanul. 

Dicanti îşi muşca buzele. Era sătulă să joace după cum îi 
cânta psihopatul ăla. Dar acum Karoski făcuse o nouă greşeală: 
lăsase un indiciu pe care ei puteau să îl urmeze. 

— Cine a adus plicul ăsta, domnule director? 

— Am pus deja doi băieţi să îi dea de urmă. A venit prin 
curier. Agenţia folosită este Tevere Express, o firmă locală care 
se ocupă de Vatican. Nu am reuşit să vorbim cu şeful acestei 
zone, dar camerele exterioare de luat vederi au capturat 
numărul de înmatriculare al motocicletei folosite de curier. 
Numărul este înregistrat pe numele lui Giuseppe Bastina, de 
patruzeci şi trei de ani. Locuieşte în zona Castro Pretorio, pe Via 
Palestro. 

— Nu are număr de telefon? 

— Numărul nu figurează la Relaţii Clienţi şi nu este niciunul 
înregistrat la Informaţii. 

— Poate este un număr pe numele soţiei sale, specifică 
Fowler. 

— Poate. Dar pentru moment este cel mai bun indiciu al 
nostru, aşa că trebuie să facem o plimbare. Veniţi, părinte? 

— După dumneavoastră, dottora. 


APARTAMENTUL FAMILIEI BASTINA 
Via Palestro, 31 


Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 02:12 


— Giuseppe Bastina? 

— Da, eu sunt, spuse curierul. Imaginea pe care o oferea era 
ciudată, în şosete şi cu un copil de nici nouă, zece luni în braţe. 
La ora aceea nu era de mirare că treziseră copilul cu soneria. 

— Sunt i/spettora Paola Dicanti iar acesta este părintele 
Fowler. Nu vă faceţi griji, dumneavoastră sau rudele 
dumneavoastră nu aveţi nicio problemă. Vrem doar să vă 
punem câteva întrebări urgente. 

Se aflau în holul unei case modeste dar foarte bine îngrijită. 
La uşă, un preş pe care era desenată o broască zâmbitoare le 
ura bun venit vizitatorilor. Şi aceasta era o garanţie că cei din 
interior n-ar putea fi acuzaţi. Bastina era cam deranjat de 
prezenţa lor. 

— Nu mai poate aştepta până mâine? Bebeluşul trebuie să 
sugă, ştiţi, are un program. 

Paola şi Fowler au negat din cap. 

— Doar o secundă, domnule. Ştiţi, dumneavoastră aţi făcut o 
livrare în această după-amiază. Un plic pe Via Lamarmora. Vă 
amintiţi? 

— Sigur că îmi amintesc! auzi! Ce credeţi? Am o memorie 
excelentă, spuse bărbatul, lovindu-şi fruntea cu degetul arătător 
de la mâna dreaptă. 

Cu mâna stângă ţinea în continuare copilul în braţe, deşi, din 
fericire, acesta nu mai plângea. 

— Ne puteţi spune de unde aţi luat plicul? Este foarte 
important fiind vorba de o anchetă referitoare la un asasinat. 

— Au sunat la agenţie, ca de obicei. Mi-au spus să mă duc la 
biroul poştei de la Vatican iar pe masa portarului voi găsi nişte 
plicuri. 

Paola rămase surprinsă. 

— Mai mult de un plic? 

— Da, erau zece plicuri. Clientul a cerut să trimitem mai întâi 
zece plicuri la sala de presă a Vaticanului. Apoi unul la Corpo di 
Vigilanza, şi altul la dumneavoastră. 


— Nu v-a dat nimeni plicurile? Le-aţi luat pur şi simplu? 
întrebă Fowler, cu un gest de enervare. 

— Da, la ora aia la poştă nu e nimeni, dar lasă uşa exterioară 
deschisă până la ora nouă, în cazul în care cineva vrea să 
arunce vreun plic în cutia pentru străinătate. 

— Şi cum s-a efectuat plata? _ 

— Au lăsat un plic mai mic peste toate celelalte. In acel plic 
erau trei sute şaptezeci de euro, trei sute şaizeci pentru plata 
serviciului de urgenţă şi zece euro şpagă. 

Paola ridică ochii spre cer, disperată. Karoski se gândise la 
toate. Alt drum fără ieşire. 

— Nu aţi văzut pe nimeni? 

— Pe nimeni. 

— Şi după aceea ce aţi făcut? 

— Ce credeţi că am făcut? Am mers până la sala de presă şi 
apoi m-am întors ca să duc plicul la Vigilanza. 

— Către cine erau adresate plicurile pentru sala de presă? 

— Către diverşi ziarişti. Toţi străini. 

— Şi şi-au împărţit plicurile între ei? 

— Ascultaţi, de ce îmi puneţi atâtea întrebări? Eu sunt un 
angajat serios. Sper că toate astea nu se întâmplă pentru că 
astăzi am făcut o greşeală. Chiar am nevoie de slujba asta, vă 
rog. Fiul meu trebuie să mănânce, iar nevastă-mea are un 
cocoloş în burtă. Vreau să zic că este însărcinată, specifică 
acesta când văzu privirile nedumerite ale vizitatorilor. 

— Ascultaţi, toate astea nu au nicio legătură cu 
dumneavoastră, dar nici nu este o glumă. Spuneţi-ne ce s-a 
întâmplat şi gata. lar în caz contrar vă jur că toţi poliţiştii de pe 
stradă vor şti numărul dumneavoastră pe dinafară, domnule 
Bastina. 

Bastina se sperie tare iar copilul începu să plângă din cauza 
Paolei. 

— Bine, uitaţi... Nu mai faceţi aşa că se sperie copilul. Chiar 
nu vă pasă? _ 

Paola era obosită şi foarte iritabilă. li părea rău că îi vorbise 
aşa bărbatului chiar în casa lui, dar nu avea parte decât de 
obstacole pe parcursul acelei anchete. 

— lmi pare rău, domnule Bastina. Vă rog, ajutaţi-ne! Este o 
chestiune de viaţă şi de moarte, credeţi-mă. 


Curierul îşi relaxă puţin glasul. Cu mâna liberă îşi frecă barba 
incipientă şi legănă copilul cu grijă ca să nu mai plângă. 
Bebeluşul se relaxă puţin câte puţin şi la fel şi tatăl său. 

— Plicurile le-am dat persoanei însărcinate cu sala de presă, e 
bine? Uşile sălii se închiseseră şi ca să le fi dat plicurile în mână 
ar fi trebuit să aştept o oră. lar livrările speciale trebuie făcute în 
ora imediat următoare primirii lor sau nu sunt plătite. Am 
probleme la muncă în ultimul timp, ştiţi? Dacă cineva află ce am 
făcut, aş putea să îmi pierd slujba. 

— În ceea ce ne priveşte, nimeni nu va afla, domnule Bastina. 
Credeţi-mă. 

Bastina o privi şi confirmă. 

— Cred, ispettora. 

— Ştiţi cum se numeşte responsabila? 

— Nu, nu ştiu. Avea o legitimaţie cu stema Vaticanului şi o 
bandă albastră în partea superioară. Acolo era scris: „presa”. 

Fowler se depărtă câţiva metri pe hol alături de Paola şi îi 
şopti ceva la ureche, într-un fel care o încânta. Incercă să se 
concentreze asupra a ceea ce spunea, nu asupra senzaţiilor pe 
care i le producea apropierea lui. Nu a fost uşor. 

— Dottora, legitimaţia pe care o descrie acest om nu este a 
personalului de la Vatican. Este o legitimaţie de presă. Discurile 
nu au ajuns niciodată la destinatarii lor. Ştiţi de ce? 

Paola încercă să gândească la fel ca un ziarist preţ de o 
secundă; să îşi imagineze că primeşte un plic în timp ce era într- 
o sală de presă înconjurată de posturile rivale. 

— Nu au ajuns la destinatari pentru că dacă aceştia le-ar fi 
primit, conţinutul lor ar fi fost difuzat la toate televiziunile din 
lume chiar acum. Dacă toate plicurile ar fi ajuns la destinaţie în 
acelaşi timp, ziariştii nu s-ar fi dus acasă ca să verifice 
informaţiile. Probabil l-ar fi încolţit pe purtătorul de cuvânt al 
Vaticanului chiar acolo. 

— Exact. Karoski a încercat să dea propriul său comunicat de 
presă, dar a dat-o în bară datorită grabei acestui om bun şi cel 
mai probabil datorită lipsei de onoare a persoanei care a primit 
plicurile. Ori mă înşel, ori a deschis un plic şi le-a luat pe restul. 
De ce să împărtăşească acest noroc chior care i-a căzut din cer? 

— Chiar acum, undeva în Roma, acea femeie redactează 
ştirea cea mai importantă a secolului. 


— Şi este foarte important să ştim cine este ea. Cât mai 
curând posibil. 

Paola înţelegea ce însemna urgent în ceea ce spunea preotul. 
Amândoi s-au întors spre Bastina. 

— Vă rugăm, domnule Bastina, descrieţi-ne puţin persoana 
care a primit plicul. 

— Ei bine, era foarte frumoasă. Păr şaten deschis care îi 
ajungea până la umeri, de vreo douăzeci şi cinci de ani sau pe 
acolo... ochi albaştri, haină de culoare deschisă şi pantaloni bej. 

— Ei, dar ce memorie bună aveţi. 

— Pentru fetele frumoase? Surâse puţin viclean dar şi ofensat, 
de parcă i-ar fi pus în balanţă valoarea. Eu sunt din Marsella, 
ispettora. Mă rog, bine că nevastă-mea e în pat pentru că dacă 
mă auzea vorbind aşa... In mai puţin de o lună naşte iar medicul 
i-a recomandat repaos total. 

— Vă mai amintiţi ceva care ne-ar putea ajuta să identificăm 
fata? 

— Păi, era din Spania, sunt sigur. Soţul surorii mele este 
spaniol şi are acelaşi accent când vorbeşte italiana. Vă puteţi 
face deja o idee. 

Paola îşi făcuse deja o idee, atât în această privinţă cât şi în 
ceea ce priveşte faptul că era momentul să plece. 

— Ne scuzaţi că v-am deranjat. 

— Nu vă faceţi griji. Doar că mi-ar plăcea să nu trebuiască să 
răspund la aceleaşi întrebări de două ori. 

Paola se întoarse, alarmată instantaneu. Ridică vocea care 
aproape se transformă într-un urlet. 

— V-a mai întrebat cineva aceleaşi lucruri? Cine? Cum arăta? 

Copilul începu din nou să plângă. Tatăl său îl legăna şi încerca 
să îl liniştească, dar fără niciun succes. 

— Plecaţi odată, uite cum l-aţi făcut pe ragazzo al meu să 
plângă. 

— Răspundeţi-ne şi vom pleca, spuse Fowler încercând să 
tempereze situaţia. 

— Era un coleg de-al dumneavoastră. Mi-a arătat legitimaţia 
de la Corpo ai Vigilanza. Cel puţin aşa scria acolo. Era un om 
scund, lat în umeri. Cu o geacă de piele. A plecat acum o oră de 
aici. Acum căraţi-vă şi să nu vă mai întoarceţi. 


Paola şi Fowler se priviră cu feţele crispate. Amândoi au 
alergat spre lift. Au schimbat câteva fraze până să ajungă în 
stradă. 

— Şi dumneavoastră vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu, 
dottora? 

— Exact la acelaşi lucru. Dante a dispărut scuzându-se pe la 
opt seara. 

— După ce a primit un telefon. 

— Pentru că la Vigilanza deschiseseră deja pachetul. Şi se 
minunaseră de conţinutul lui. Cum de nu am făcut mai înainte 
legătura între cele două evenimente? La naiba, la Vatican sunt 
înregistrate numerele de înmatriculare ale vehiculelor care intră. 
Este o măsură de bază. lar dacă Tevere Express lucrează de 
obicei cu ei, era evident că ar fi putut să identifice uşor toţi 
angajaţii, inclusiv pe Bastina. 

— Şi au urmat drumul pachetelor. 

— Dacă ziariştii le-ar fi deschis toţi odată, în sala de presă, 
unul dintre ei sigur ar fi utilizat laptop-ul. lar ştirea ar fi 
explodat. Uman, ar fi fost imposibil să o blochezi. Zece ziarişti 
cunoscuţi... 

— Dar în acest fel este un singur ziarist care ştie ce s-a 
întâmplat. 

— Exact. 

— Unul singur poate fi manevrat foarte uşor. 

În mintea Paolei apărură multe poveşti. Dintre acelea legate 
de poliţişti şi alţi agenţi ai legii din Roma spuse doar colegilor şi, 
în general, după câteva pahare. Istorii obscure despre dispariţii 
şi accidente. 

— Credeţi că este posibil ca ei...? 

— Nu ştiu. Este posibil. Depinde mult de flexibilitatea ziaristei. 

— Părinte, mă luaţi cu eufemisme? Ceea ce vreţi să spuneţi, şi 
destul de clar, este că ar putea să o forţeze să le dea discul. 

Fowler nu spuse nimic. Era una din tăcerile lui elocvente. 

— Pentru binele ei, ar trebui să o găsim cât mai curând. Urcaţi 
în maşină, părinte. Trebuie să ajungem cât mai repede la UACV. 
Să începem să căutăm prin hoteluri, la companiile aeriene... 

— Nu, dottora. Trebuie să mergem în altă parte. Şi i-a dat o 
adresă. 

— Locul ăsta se află în celălalt capăt al oraşului. Ce-i acolo? 

— Un prieten. Ne-ar putea ajuta. 


ÎNTR-UN LOC DIN ROMA 
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 02:48 


Paola a condus până la adresa indicată de Fowler. Era un bloc 
de apartamente. Au aşteptat o bună bucată de timp la intrare cu 
degetul apăsat pe butonul de la interfon. În timp ce aşteptau, 
Paola îl întrebă pe Fowler: 

— Cum l-aţi cunoscut... pe prietenul acesta? 

— Am putea spune că a fost ultima misiune înainte să renunţ 
la vechea mea slujbă. El avea paisprezece ani şi era destul de 
rebel. De atunci am fost... aş putea spune... un fel de consilier 
spiritual pentru el. Am rămas tot timpul în contact. 

— Şi acum, este angajatul dumneavoastră, părinte Fowler? 

— Dottora, dacă dumneavoastră nu îmi puneţi întrebări 
compromiţătoare, eu nu trebuie să vă spun minciuni plauzibile. 

Cinci minute mai târziu prietenul preotului se hotărî să le 
deschidă. Se dovedi a fi un alt preot. Foarte tânăr. l-a invitat 
într-un birou mic, cu mobilă ieftină, dar foarte curat. Avea două 
ferestre, ambele cu jaluzelele coborâte până jos. Intr-un capăt al 
încăperii era o masă de doi metri lăţime pe care se aflau cinci 
LED-uri. Sub masă clipeau sute de leduri ca o pădure plină cu 
pomi de Crăciun. În celălalt capăt era un pat nefăcut, din care, 
era evident că, cel care fusese în el, de-abia se dăduse jos. 

— Albert, ţi-o prezint pe dottora Paola Dicanti. Colaborez cu 
ea. 

— Părinte Albert. 

— Ah, vă rog, doar Albert. Tânărul surâse plăcut, deşi 
zâmbetul lui era aproape un căscat. Scuzaţi dezordinea. La 
dracu, Anthony, ce te aduce aici la ora asta? Nu am chef să joc 
şah acum. Şi dacă eşti doar în trecere, puteai să îmi spui că ai 
venit la Roma. Ştiam că o să te întorci la treabă de săptămâna 
trecută. Mi-ar fi plăcut să îmi dai de veste. 

— Albert a fost hirotonisit anul trecut. Este un tânăr impulsiv 
dar şi un geniu al calculatoarelor. lar acum ne va face o favoare, 
dottora. 

— În ce te-ai mai băgat de data asta, bătrân nebun ce eşti? 

— Albert, te rog. Puțin respect pentru dottora aici de faţă, 
spuse Fowler, prefăcându-se a fi ofensat. Vrem să ne afli o listă. 

— Ce listă? 

— Lista cu legitimaţiile de presă de la Vatican. 


Albert deveni foarte serios. 

— Nu este uşor ce-mi ceri. 

— Albert, pentru Dumnezeu. Tu intri şi ieşi din calculatoarele 
de la Pentagon aşa cum alţii întră în baie. 

— Zvonuri nefondate, spuse Albert, deşi zâmbetul lui sugera 
altceva. Chiar dacă ar fi adevărat, sunt două lucruri diferite. 
Sistemul informatic al Vaticanului este ca regatul lui Mordor”. 
Este inexpugnabil. 

— Haide, Frodo26. Sunt sigur că ai mai fost pe acolo. 

— Sââât, nu spune cu voce tare numele meu de hacker, 
nebunule. 

— Îmi pare rău, Albert. 

Tânărul deveni foarte serios. Îşi frecă obrazul, unde încă se 
mai remarcau urmele pubertăţii, sub forma unor vagi pete roşii. 
Se întoarse spre Fowler. 

— Chiar este greu de înţeles? Ştii că nu sunt autorizat să fac 
asta, Anthony. Contravine tuturor normelor. 

Paola nu dori să întrebe de la cine avea nevoie de autorizaţie 
ca să facă aşa ceva. 

— Viaţa unei persoane ar putea fi în pericol, Albert. lar noi 
niciodată nu am fost oameni care să ne supunem normelor. 
Fowler se uită la Paola cerându-i să îl ajute. 

— Poţi să ne ajuţi, Albert? Chiar ai mai reuşit să intri acolo? 

— Da, dottora Dicanti. Am mai intrat acolo. O singură dată şi 
nu am ajuns prea departe. Şi vă jur că în viaţa mea nu mi-a 
dârdâit curul mai tare. Scuzaţi expresia. 

— Stai liniştit. Am mai auzit şi altă dată vorba asta. Ce s-a 
întâmplat? 

— M-au detectat. Exact în acel moment s-a activat un 
program care a pus pe urmele mele doi câini de pază. 

— Ce înseamnă asta? Nu uita că vorbeşti cu o necunoscătoare 
în materie de computere. 

Albert se entuziasmă. Îi plăcea să vorbească despre munca 
lui. 


+ n.t.: în cartea lui J.R.R. Tolkien, Stăpânul Inelului, Mordor este locul unde se 
află Sauron, personalizarea răului. Este un munte unic pentru cele trei pante 
care îl înconjoară, la Nord, la Sud şi la Vest şi care fac, practic, inaccesibil 
accesul sau evadarea vreunui om din acel loc. Nimeni nu putea nici intra, nici 
ieşi de acolo. 


— Înseamnă că erau două servere „ascunse care aşteptau 
doar să treacă cineva de apărarea lor. In momentul în care am 
reuşit să intru şi-au activat toate resursele ca să mă localizeze. 
Unul dintre servere a încercat cu disperare să îmi afle adresa. 
Celălalt a început să îmi pună piuneze. 

— Ce sunt piunezele? 

— Imaginaţi-vă că urmăriţi un camion care traversează un 
pârâu. Drumul este format din pietre netede care sunt mai 
înalte decât curentul de apă. Ceea ce făcea computerul era să 
înlocuiască piatra peste care a trebuia să trec cu informaţie 
otrăvitoare. Un cal troian repetat la infinit. 

Tânărul se aşeză în faţa calculatorului şi le aduse un scaun şi 
o banchetă. Era clar că de obicei nu avea musafiri. 

— Un virus? 

— Unul foarte puternic. Dacă mai făceam un singur pas, 
barierele de cod mi-ar fi distrus hard-disk-ul şi m-ar fi dominat 
total. A fost singura dată în viaţa mea când am folosit 
întrerupătorul de urgenţă, spuse preotul, arătând spre un buton 
roşu, aparent inofensiv, care se afla într-o parte a monitorului 
central. Din el ieşea un cablu care se pierdea în încâlceala de 
jos. 

— Ce este? 

— Este un dispozitiv care întrerupe curentul în tot 
apartamentul. Apoi îl restabileşte după zece minute. 

Paola îl întrebă de ce era nevoie să taie alimentarea în toată 
casa şi nu să se limiteze doar la a scoate calculatorul din priză. 
Dar puştiul nu o mai asculta, avea privirea pironită pe ecran, în 
timp ce degetele lui zburau pe tastatură. Fowler a fost cel care i- 
a răspuns. 

— Informaţia se transmite în milisecunde. Timpul pe care 
Albert l-ar pierde ca să se aplece să tragă de cablu ar putea fi 
crucial, înţelegeţi? 

Paola înţelegea doar parţial, dar nici nu prea era interesată de 
toate acestea. In acel moment cel mai important era să o 
găsească pe ziarista spaniolă blondă şi dacă o puteau face 
astfel, atunci foarte bine. Era evident că ambii preoţi mai 
trecuseră şi înainte prin astfel de situaţii. 

— Ce face acum? 

— Caută ecranul. Nu ştiu foarte bine cum o face, dar 
conectează calculatorul său prin intermediul a sute de sisteme 


printr-o succesiune care ajunge în reţeaua Vaticanului. Cu cât 
acest camuflaj este mai complex şi mai lung, cu atât se întârzie 
descoperirea lui, dar este o măsură de siguranţă care nu trebuie 
niciodată  sărită. Fiecare computer cunoaşte codul de 
identificare al calculatorului anterior, care i-a cerut conexiunea, 
doar pe durata acesteia. Astfel, dacă se va întrerupe conexiunea 
înainte să ajungă la el, nu vor obţine nimic. 

Bătăile ritmice în tastatură se prelungiră aproape un sfert de 
oră. La un anumit interval un bec roşu se aprindea pe o hartă a 
lumii care apărea pe unul dintre ecrane. Erau sute de beculeţe 
care acopereau practic majoritatea Europei, nordul Africii, 
America de Nord, Japonia... Paola observă că densitatea 
punctelor era mai mare în ţările mai bogate din punct de vedere 
economic şi doar unul sau două în Africa şi câteva în America de 
Sud. 

— Fiecare dintre aceste puncte pe care le vedeţi pe monitor 
corespunde unui calculator pe care Albert îl va folosi pentru a 
ajunge în sistemul Vaticanului, folosind o succesiune. Poate fi 
calculatorul unui puşti de la un institut, de la o bancă sau din 
biroul unor avocaţi. Se pot afla în Beijing, în Austria sau în 
Manhattan. Cu cât sunt mai depărtate geografic unele de altele, 
cu atât va fi mai eficace camuflajul. 

— Cum puteţi şti că unul dintre aceste calculatoare nu se va 
stinge din greşeală, oprind tot acest proces? 

— Mă folosesc de nişte conexiuni pe care le cunosc deja, 
spuse Albert cu voce distantă, continuând să bată în tastatură. 
De obicei folosesc sisteme care sunt deschise constant. In ziua 
de astăzi, cu programele care există pentru a face schimb de 
date, sunt mulţi cei care îşi lasă calculatoarele deschise 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru pentru a descărca 
muzică sau pornografie. Acestea sunt sistemele ideale de 
legătură. Unul dintre preferaţii mei este calculatorul lui... şi cită 
un personaj foarte cunoscut în politica europeană. Tipului îi plac 
pozele cu tinere şi cai. Din când în când îi înlocuiesc pozele 
acelea cu unele în care apar fete la golf. Domnul interzice astfel 
de perversiuni. 

— Nu ţi-e teamă să înlocuieşti o perversiune cu alta, Albert? 

Tânărul izbucni în râs, dar nu îşi luă ochii de la comenzile şi 
instrucţiunile pe care degetele lui le materializau pe monitor. În 
final, ridică o mână. 


— Aproape am ajuns. Dar vă avertizez, nu putem copia nimic. 
Folosesc un sistem în care unul dintre calculatoarele lor face 
treaba pentru mine, dar şterge informaţia copiată în acest 
calculator în momentul în care se depăşeşte un anumit număr 
de kilobytes. Aşa că ar fi indicat să staţi bine cu memoria. Avem 
şaizeci de secunde din momentul în care suntem descoperiţi. 

Fowler şi Paola au confirmat. El a fost primul care şi-a asumat 
responsabilitatea de a-l implica pe Albert în această căutare. 

— Gata. Suntem înăuntru. 

— Mergi la Departamentul de Relaţii cu Presa, Albert. 

— Gata. 

— Caută legitimaţii. 


La mai puţin de patru kilometri, în subsolul birourilor de la 
Vatican s-a pus în funcţiune unul dintre calculatoarele de 
securitate, numit Archangele (Arhanghelul). Detectase prezenţa 
unui agent exterior în sistem. S-a activat imediat programul de 
localizare. Primul calculator a activat la rândul său un altul, 
numit Sancte Michael (Sfântul  Mihai).*% Erau două 
supercalculatoare Cray, capabile să realizeze un miliard de 
operaţiuni pe secundă şi care costau fiecare mai mult de două 
sute de mii de euro. Fiecare a început să îşi folosească toate 
ciclurile de calcul pentru urmărirea intrusului. 


S-a deschis o fereastră de avertizare pe ecranul principal. 
Albert îşi strânse buzele. 

— La dracu’. Uite-i că vin. Avem mai puţin de un minut. Nu e 
nimic legat de legitimaţii. 

Paola se încordă, văzând că punctele roşii de pe hartă 
începeau să se stingă. La început erau câteva sute dar 
dispăreau cu o viteză alarmantă. 

— Permis de presă. 

— Nimic, la dracu'. Patruzeci de secunde. 

— Mass-media, sugeră Paola. 

— Acum. Aici e un dosar. Treizeci de secunde. 

Pe ecran a apărut o listă. Era bază de date. 

— La dracu', sunt mai mult de trei mii de nume. 

— Pune-le pe naţionalităţi şi caută Spania. 


% n.a.: Conform doctrinei catolice, arhanghelul Mihai este căpitanul oştii 
cereşti, Apărătorul Bisericii şi îngerul care l-a expulzat pe Satan din ceruri. 


— Gata. Douăzeci de secunde. 

— La naiba, nu au fotografii. Câte nume sunt? 

— Mai mult de cincizeci. Cincisprezece secunde. 

Nu mai erau mai mult de treizeci de puncte roşii pe hartă. Toţi 
se înclinară cu scaunele în faţă. 

— Elimină bărbaţii şi pune femeile în ordinea vârstei. 

— Gata. Zece secunde. 

— Cele mai tinere primele. 

Paola îşi strânse mâinile cu putere. Albert îşi retrase o mână 
de pe tastatură şi îşi puse degetul arătător pe butonul de 
urgenţă. 

De pe fruntea lui cădeau picături mari de transpiraţie în timp 
ce scria cu cealaltă mână. 

— Aici! Aici este, în sfârşit! Cinci secunde, Anthony! 

Fowler şi Dicanti au citit şi au memorat în grabă numele care 
apăreau pe ecran. Nici nu terminaseră bine când Albert apăsă 
pe buton iar ecranul şi întreaga casă s-au făcut negre ca 
tăciunele. 

— Albert, spuse Fowler în beznă. 

— Da, Anthony? 

— Ai cumva din întâmplare nişte lumânări? 

— Ar fi trebuit să ştii că eu nu folosesc sisteme analoage. 


HOTELUL RAPHAEL 
Largo Febo, 2 


Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 03:17 


Andrea Otero era foarte, foarte speriată. 

„Speriată? Oh, nu, sunt moartă de frică.” 

Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns în holul 
hotelului a fost să îşi cumpere trei pachete de ţigări. Nicotina din 
primul pachet a fost o binecuvântare. După ce a început şi al 
doilea pachet începea să revină la realitate. Simţea o ameţeală 
uşor reconfortantă, ca un cântec de leagăn. 

Stătea pe jos în camera hotelului, cu spatele sprijinit de 
perete, cuprinzându-şi picioarele cu o mână şi fumând 
compulsiv cu cealaltă. În partea opusă a camerei se afla laptop- 
ul, complet stins. 

Având în vedere circumstanţele, procedase corect. După ce 
văzuse primele patruzeci de secunde din filmul lui Viktor 
Karoski, dacă acesta era numele său adevărat, simţise nevoia să 
vomite. Andrea niciodată nu a fost o persoană care să se abţină, 
aşa că a căutat un coş de gunoi prin apropiere (într-adevăr, în 
mare grabă şi cu o mână la gură) şi vomitase tăiţeii pe care îi 
mâncase la prânz, croissant-ul de la micul dejun şi ceva ce nu îşi 
mai amintea să fi mâncat dar care trebuie să fi fost cina din ziua 
anterioară. S-a întrebat dacă era un sacrilegiu să vomiţi într-un 
coş de gunoi al Vaticanului şi a ajuns la concluzia că nu era. 

Când oamenii nu i-au mai dat roată, se întoarse la sala de 
presă gândindu-se că a făcut multă agitaţie şi că sigur a auzit-o 
cineva. Cu siguranţă, garda elveţiană era pe urmele ei ca să o 
aresteze pentru infracţiune poştală, sau cum naiba se numeşte 
să deschizi un plic care în mod evident nu îţi este adresat, 
pentru că niciunul dintre acele plicuri nu îi era adresat. 

„Ei, ştiţi, domnule agent, am crezut că ar putea fi o bombă şi 
am acţionat cât am putut eu de curajos. Uşor, vă aştept aici 
până vă duceţi dumneavoastră să îmi aduceţi medalia...” 

Asta nu putea fi prea credibil. Cu siguranţă, nu era nimic 
credibil. Dar ziarista spaniolă nu a avut nevoie de nicio versiune 
pe care să o povestească pentru că nu a venit nimeni să o 
aresteze. Prin urmare, Andrea îşi adună lucrurile liniştită, ieşi 
foarte calm din Vatican, adresând un zâmbet cochet membrilor 


gărzii elveţiene aflaţi în Arcul Clopotelor, locul pe unde intră 
ziariştii, şi străbătu piaţa Sfântul Petru, în care, după multe zile, 
nu se mai aflau oameni. De-abia când se dădu jos din taxi la 
hotel, nu mai simţi privirile gardienilor aţintite asupra ei. Şi de- 
abia după o jumătate de oră încetă să mai creadă că o 
urmăreau. 

Dar nu, nici nu o urmăriseră, nici nu era suspectată de ceva. 
Aruncase la un coş de gunoi, din Piazza Navona, cele nouă 
plicuri pe care nu le deschisese. Nu voia să fie prinsă cu toate 
plicurile acelea asupra ei. Şi urcase direct în cameră, oprindu-se 
întâi la tutungerie. 

Când se simţi destul de în siguranţă, după ce căută a treia 
oară în vaza cu flori uscate din cameră fără să găsească 
microfoane ascunse, a introdus din nou discul în laptop şi s-a 
uitat din nou la film. 

Prima dată a reuşit să vadă până la minutul unu. A doua oară 
l-a văzut aproape în întregime. A treia oară l-a văzut pe tot, dar 
a trebuit să fugă la baie ca să vomite vasul de apă pe care îl 
băuse când se întorsese şi rămăşiţele de bilă care îi mai 
rămăseseră înăuntru. A patra oară a reuşit să se liniştească într- 
atât încât să îşi dea seama că totul era real, nu un film gen 
Proiect: Vrăjitoarea“*. Dar, după cum am mai spus, Andrea era o 
ziaristă foarte inteligentă, ceea ce în mod obişnuit era şi marele 
ei avantaj şi marea ei problemă. Intuiţia ei i-a spus încă de la 
prima vizionare că totul era autentic. Totuşi, un alt ziarist ar fi 
pus la îndoială destul de repede acel DVD, crezând că este fals. 
Dar Andrea îl căuta de câteva zile pe cardinalul Robayra şi 
suspecta că mai lipseşte vreun cardinal. Când a auzit numele lui 
Robayra menţionat pe înregistrare, lucrurile i s-au clarificat ca o 
beţie în timpul ceaiului de la ora cinci de la Palatul Buckingham. 
Brutal, mizerabil dar eficace. 

A vizionat a cincea oară înregistrarea pentru a se obişnui cu 
imaginile. Şi a şasea oară ca să ia câteva notițe, nişte mâzgăleli 
incoerente într-un bloc-notes. Apoi închise calculatorul, se aşeză 
cât mai departe de el, într-un loc aflat între birou şi aerul 
condiţionat, şi se abandonă tutunului. 


n.t.: The Blair Witch Project, film apărut în 1999, regizat de Eduardo 
Sanchez şi Dan Myrick, în care trei tineri cineaşti trăiesc un coşmar cu ochii 
deschişi, iar aparatul de filmat, care vede exact ceea ce văd şi ei, transmite 
groaza prin care trec, precum şi înrăutățirea treptată a stării lor. 


„Cu siguranţă prost moment ca să mă las de fumat”. 

Imaginile acelea erau înfiorătoare. Într-o primă fază greata 
care o cuprindea, senzaţia de murdărie pe care i-o produceau, 
era atât de profundă încât nu putu să reacționeze timp de 
câteva ore. Când amorţeala îi eliberă creierul, începu să 
analizeze ceea ce avea. Scoase un caiet şi scrise trei puncte 
cheie ale articolului său: 


1. ° Un asasin satanic îi omoară pe cardinalii Bisericii catolice. 

2. ° Biserica catolică, probabil în colaborare cu Polizia italiană, 
ne ascunde ce se întâmplă. 

3. ° Din întâmplare conclavul, unde aceşti cardinali urmau să 
aibă o importanţă capitală, trebuia să aibă loc în nouă zile. 


Înlocui nouă cu opt. Era deja sâmbătă. 

Trebuia să scrie un articol lung. Un articol complet, de trei 
pagini, cu rezumate, selecţii, dovezi şi titlul pe prima pagină. 
Înainte de asta nu putea trimite nicio imagine la redacţie pentru 
că i-ar fi zburat imediat descoperirea. Cu siguranţă, directorul ar 
fi scos-o pe Paloma din spital pentru ca articolul să aibă 
credibilitatea necesară. Şi poate pe ea ar fi lăsat-o să semneze o 
părticică. Dar dacă va trimite la ziar articolul complet, aşezat în 
pagină şi bun de tipar, atunci nici chiar directorul nu ar avea 
tupeul să n-o lase să semneze. Nu, pentru că în acest caz, 
Andrea doar va trimite un fax la ziarul La Nation şi altul la 
Alfabeto cu tot textul şi pozele din articol, înainte ca el să îl 
publice. Şi s-a dus naibii exclusivitatea (şi munca ei, aşa-zisă 
temporară). f 

„După cum spune fratele meu Miguel Angel, ori ne-o tragem 
toţi ori ne debarasăm de curvă.” 

Nu că această asemănare ar fi fost potrivită pentru o 
domnişoară ca Andrea Otero, dar cine naiba spunea că ea este o 
domnişoară. Nu era tipic domnişoarelor să fure corespondenţa 
aşa cum o făcuse ea, dar să dea naiba dacă îi păsa. Deja se 
vedea scriind best seller-ul £u l-am descoperit pe asasinul 
cardinalilor. Era clar că meritase să se implice în acest furt 
neobrăzat. 

„Deşi cu siguranţă, câteodată e bine să ai grijă de la cine 
furi.” 


Pentru că nota aceea nu fusese trimisă de vreun cabinet de 
presă. Mesajul acela fusese trimis de un asasin nemernic care 
probabil la ora aceea spera că mesajul lui era transmis în toată 
lumea. 

Medită asupra opţiunilor pe care le avea. Era sâmbătă. Cu 
siguranţă, cel care trimisese discul urma să descopere că acesta 
nu ajunsese la destinaţie a doua zi dimineaţă. Dacă firma de 
curierat lucra sâmbăta, ceea ce nu credea, ar fi putut să fie pe 
urmele ei în câteva ore, pe la zece sau unsprezece. Dar se 
îndoia că acel curier îi citise numele de pe legitimaţie. Părea 
genul de om care era mai interesat de ceea ce se afla în jurul 
legitimaţiei decât de ceea ce era scris pe ea. In cel mai bun caz, 
în eventualitatea în care firma nu se deschidea până luni, va 
mai avea două zile la dispoziţie. În cel mai rău caz, îi mai 
rămâneau doar câteva ore. 

Andrea învățase deja că cel mai sănătos era să acţioneze în 
funcţie de cel mai rău caz. Aşa că va scrie articolul imediat. 
Apoi, în timp ce articolul va ieşi în Madrid la imprimanta 
redactorului şef şi a directorului, ea va trebui să îşi vopsească 
părul, să îşi pună ochelarii de soare şi să iasă val vârtej din 
hotel. 

Se ridică, făcându-şi curaj. Deschise laptop-ul şi apoi 
programul de tehnoredactare a ziarului. Va scrie direct pe 
machetă. Îi era mult mai uşor când vedea cum apăreau 
cuvintele ei în formatul ziarului. 

Îi luă trei sferturi de oră să pregătească macheta cu cele trei 
pagini. Era pe terminate când i-a sunat mobilul. 

Numărul ei apărea scris doar în ziar. Nu-l mai dăduse nimănui, 
nici măcar familiei. Aşa că trebuia să fie cineva din redacţie cu o 
urgenţă. S-a ridicat şi l-a căutat în geantă până l-a găsit. Se uită 
pe ecran, aşteptându-se să vadă un număr kilometric aşa cum 
se întâmpla de fiecare dată când o sunau din Spania, dar în loc 
de asta văzu că era gol acolo unde trebuia să apară numărul 
celui care apela. Nici măcar nu apărea „număr necunoscut”. 

A răspuns. 

— Alo? 

S-a auzit doar tonul. 

„Poate au greşit numărul.” 

Dar ceva îi spunea că acel apel era important, şi că ar fi fost 
mai bine să se grăbească. Se întoarse la tastatură, scriind mai 


repede ca niciodată. Făcuse nişte greşeli de tipografie, niciodată 
o greşeală de ortografie, pentru că ea nu mai făcuse de opt ani 
nicio greşeală de ortografie, însă nu a mai revenit asupra lor ca 
să le corecteze. Vor face asta la redacţie. Dintr-o dată, a 
cuprins-o o grabă teribilă pentru a termina articolul. 

A mai avut nevoie de patru ore ca să termine tot articolul; ore 
de căutare a datelor biografice şi a fotografiilor cardinalilor 
morţi, ştiri, asemănări şi moarte. Articolul cuprindea câteva 
imagini din filmul lui Karoski. Câteva dintre acestea erau atât de 
dure încât o făcură să roşească. Ce dracu. Să le cenzureze la 
redacţie dacă au tupeu. 

Scria ultimele propoziţii când cineva bătu în uşă. 


HOTEL RAPHAEL 
Largo Febo, 2 


Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 07:58 


Andrea privi uşa de parcă nu mai văzuse în viaţa ei aşa ceva. 
Scoase discul din calculator, îl puse în învelitoarea lui de plastic 
şi îl aruncă în coşul de gunoi din baie. Se întoarse în cameră cu 
inima cât un purice, sperând ca oricine ar fi fost să plece. 
Loviturile în uşă s-au repetat, politicoase dar foarte hotărâte. Nu 
avea cum să fie camerista pentru curăţenie. Nu era nici opt 
dimineaţa. 

— Cine e? 

— Domnişoara Otero? Micul dejun de bun venit din partea 
hotelului. 

Andrea deschise uşa, mirată. 

— Eu nu am cerut niciun... 

S-a oprit brusc pentru că acela nu era vreun chelner elegant 
al hotelului. Era un individ scund dar lat şi robust, care avea o 
geacă de piele şi pantaloni negri. Nu era bărbierit şi avea un 
zâmbet larg. 

— Domnişoara Otero? Sunt Fabio Dante, subinspector în 
Corpo de Vigilanza al Vaticanului. Aş dori să vă pun nişte 
întrebări. 

În mâna stângă avea o legitimaţie cu poza lui foarte vizibilă. 
Andrea o studie reţinută. Părea autentică. 

— Ştiţi, subinspectore, acum sunt foarte obosită şi trebuie să 
dorm. Veniţi altă dată. 

Închise uşa plictisită, dar celălalt puse un piciorul în prag cu 
abilitatea unui vânzător ambulant cu o familie numeroasă 
acasă. Andrea se văzu forţată să stea la uşă, privindu-l. 

— Nu m-ati înţeles bine? Trebuie să dorm. 

— Se pare că dumneavoastră nu m-aţi înţeles. Trebuie să vă 
vorbesc urgent, pentru că investighez un furt. 

Andrea nu mişcă niciun muşchi de pe faţă, dar în interior, 
sistemul său nervos trecu de la starea de „alarmă” la starea de 
„criză totală”. Trebuia să disimuleze acea furtună interioară cum 
putea mai bine, aşa că îşi înfipse unghiile în palme, îşi strânse 
degetele de la picioare şi îi făcu semn inspectorului să intre. 


— Nu am mult timp la dispoziţie. Trebuie să trimit un articol 
redacţiei ziarului meu. 

— E cam devreme pentru a trimite un articol, nu-i aşa? 
Maşinile nu încep să tipărească decât peste câteva ore. 

— Ei, îmi place să fac lucrurile mai devreme. 

— Poate este vorba de vreo ştire specială? spuse Dante, 
îndreptându-se spre laptop-ul ei. Aceasta se puse în faţa lui 
blocându-i accesul. 

— Ah, nu. Nimic special. Obişnuitele speculaţii legate de cine 
va fi noul Suveran Pontif. 

— Sigur că da. O chestiune dintr-aceasta de importanţă 
maximă, nu-i aşa? 

— De importanţă maximă, chiar aşa. Dar nu e vreo ştire 
excepţională. Ştiţi cum e, reportajul obişnuit de interes universal 
pe-aici, pe colo. Ştiţi, nu prea au apărut multe ştiri în ultima 
vreme. 

— Ne place situaţia aceasta, domnişoară Otero. 

— Cu excepţia, bineînţeles, a acestui jaf de care am auzit. Ce 
s-a furat? 

— Nimic deosebit. Nişte plicuri. 

— Ce conţineau? Cu siguranţă ceva de valoare. Poate 
alegerea pe care au făcut-o cardinalii? 

— Ce vă face să credeţi că aveau un conţinut valoros? 

— Trebuie să fi fost, altfel nu l-ar fi trimis pe cel mai bun copoi 
pe urmele lui. Poate o colecţie de timbre ale Vaticanului? Am 
auzit că filateliştii s-ar omori pentru ele. 

— De fapt, nu erau timbre. Vă deranjează dacă fumez? 

— Ar trebui să treceţi la bomboanele de mentă. 

Subinspectorul mirosi mediul ambient. 

— Bine, după miros, dumneavoastră nu vă respectaţi propriile 
sfaturi. 

— A fost o noapte grea. Fumaţi, dacă găsiţi o scrumieră 
goală... 

Dante aprinse o ţigară şi scoase fumul afară. 

— După cum vă spuneam, domnişoară Otero, plicurile nu 
conţineau timbre. Era vorba despre o informaţie secretă care nu 
ar fi trebuit să ajungă pe mâini greşite. 

— Cum ar fi? 

— Nu înţeleg. Cum ar fi ce? 

— Pe ce mâini nu ar trebui să ajungă, subinspectore? 


— Pe acele mâini ale cărei stăpână să nu ştie ce este bine 
pentru ea. 

Dante privi în jur şi nu văzu nicio scrumieră. Rezolvă 
problema scrumând pe jos. Andrea profită de moment pentru a 
înghiţi în sec: dacă asta nu era o ameninţare atunci ea era 
călugăriţă. 

— Şi despre ce informaţii este vorba? 

— Informaţii confidenţiale. 

— Importante? 

— S-ar putea. Sper ca atunci când îl voi găsi pe cel care a luat 
plicurile să am de-a face cu cineva care ştie să negocieze. 

— Sunteţi dispus să îi oferiţi mulţi bani? 

— Nu. Sunt dispus să îi ofer dinţii din gură. 

Pe Andrea nu a speriat-o oferta lui Dante, ci tonul lui. A spus 
cuvintele acelea cu zâmbetul şi tonul celui care cere o cafea 
fără cofeină. lar asta era chiar periculos. Dintr-o dată i-a părut 
rău că i-a permis să intre. A jucat o ultimă carte. 

— Da, subinspectore, mi s-a părut foarte interesant să vă 
cunosc, dar acum trebuie să vă rog să plecaţi. Colegul meu, 
fotograful, trebuie să se întoarcă şi este puţin gelos... 

Dante izbucni în râs. Andrea nu râdea câtuşi de puţin. Celălalt 
scosese un pistol îndreptat spre decolteul ei. 

— Gata cu prostiile, scumpo. Nu există niciun coleg. Dă-mi 
discurile sau vedem în direct ce culoare au plămânii tăi. 

Andrea se încruntă spre armă. 

— Nu mă veţi împuşca. Ne aflăm într-un hotel. Aici vine poliţia 
în mai puţin de treizeci de secunde şi oricum nu veţi găsi 
niciodată ceea ce căutaţi, orice ar fi. 

Subinspectorul se gândi câteva secunde. 

— Ştiţi ce? Aveţi dreptate. Nu vă voi împuşca. 

Şi i-a dăruit un pumn teribil cu mână stângă. Andrea văzu 
stele verzi şi un perete în faţa ochilor, până când înţelese că 
lovitura o doborâse jos iar peretele era, de fapt, podeaua. 

— Nu voi sta mult, domnişoară. Exact cât îmi ia să găsesc ce 
caut. 

Dante se apropie de calculator. Atinse tastatura pentru a face 
screensaver-ul să dispară după care apăru articolul la care 
lucrase Andrea. 

— Premiu! 


Ziarista se adună pe jumătate, îşi palpă sprinceana stângă. 
Nenorocitul ăla îi spărsese arcada. Îi curgea sânge mult şi nu 
putea să vadă nimic cu ochiul acela. 

— Nu înţeleg. Cum m-aţi găsit? 

— Domnişoară, chiar dumneavoastră însevă ne-aţi autorizat 
dându-ne telefonul mobil şi semnând formularul. 

In timp ce vorbea, subinspectorul scoase din buzunarul gecii 
două obiecte: o şurubelniţă şi un cilindru strălucitor, metalic, nu 
foarte mare. A stins calculatorul, l-a întors şi a folosit şurubelniţa 
ca să ajungă la hard-disk. A trecut de câteva ori cilindrul peste 
el iar Andrea a înţeles ce era: un magnet puternic. Ca să ia în 
formă brută articolul şi toată informaţia din hard-disk. 

— Dacă aţi fi citit cu atenţie literele tipărite mic pe formularul 
pe care l-aţi semnat, aţi fi observat că ne autorizaţi să vă 
localizăm mobilul prin satelit „în cazul în care sunteţi în pericol”. 
Este o clauză care a fost gândită pentru cazul în care apare un 
terorist printre ziarişti, dar care s-a dovedit a fi foarte utilă în 
cazul dumneavoastră. Să fiţi fericită că v-am găsit eu şi nu 
Karoski. 

— Ah, da. Sar în sus de bucurie. 

Andrea reuşise să se aşeze pe genunchi. Cu mâna dreaptă 
pipăi pe jos ca să găsească scrumiera din sticlă de Murano pe 
care avusese de gând să o ia ca souvenir din cameră. Era pe jos, 
chiar lângă perete, acolo unde ea fumase ca o apucată. Dante 
se apropie de ea şi se aşeză pe pat. 

— Recunosc că ar trebui să vă mulţumesc. Dacă nu aţi fi 
comis acest furtişag, la ora asta apucăturile acestui psihopat ar 
fi fost cunoscute în toată lumea. Dumneavoastră aţi vrut să 
obţineţi nişte avantaje personale din toată această situaţie, dar 
nu aţi reuşit. Asta este un adevăr. Acum fiţi isteaţă şi lucrurile 
rămân neschimbate. Nu veţi avea exclusivitate dar măcar vă 
salvaţi fundul. Ce părere aveţi? 

— Discurile... şi bolborosi nişte cuvinte de neînțeles. 

Dante se aplecă până când nasul lui îl atinse pe cel al 
ziaristei. 

— Ce zici, frumoaso? 

— Zic să ţi-o iei, nemernicule, spuse Andrea. 

Şi îl lovi în ureche cu scrumiera. A avut loc o explozie de 
scrum când sticla dură se lovi de subinspector, care îşi duse 
mâna la ureche ţipând. Andrea se ridică, clătinându-se şi încercă 


să îl lovească din nou dar celălalt fuse mai rapid. O prinse de 
mână când scrumiera era la câţiva centimetri de faţa lui. 

— Ei, ei. Deci târfuliţa are gheruţe. 

Dante o strânse de încheietură şi îi întoarse braţul până scăpă 
scrumiera din mână. Apoi îi dădu un pumn în stomac. Andrea 
căzu din nou pe jos, cu respiraţia tăiată, simțind ca şi cum o 
bucată de oţel îi apăsa pieptul. Subinspectorul îşi pipăi urechea 
de unde îi curgea puţin sânge. Se privi în oglindă. Avea ochiul 
stâng pe jumătate închis, plin de scrum şi mucuri de ţigară în 
cap. Se întoarse la tânără şi cu un picior îşi luă avânt în spate cu 
intenţia să îi lovească toracele. Dacă ar fi nimerit-o, lovitura i-ar 
fi rupt câteva coaste. Dar Andrea a fost mai isteaţă. Când 
celălalt îşi trase piciorul în spate, ea îi lovi glezna piciorului pe 
care se sprijinea. Dante căzu, dezechilibrat pe mochetă, ceea ce 
îi dădu un răgaz jurnalistei să fugă în baie. Trânti uşa. 

— Deschide, şmechero. 

— Să ţi-o tragi, jigodie ordinară, spuse Andrea, mai mult 
pentru ea decât pentru agresor. Işi dădu seama că plângea. Se 
gândi să se roage, dar îşi aminti pentru cine lucra Dante şi 
decise că poate nu era chiar o idee bună. Uşa se deschise 
complet, împingând-o pe Andrea în perete. Subinspectorul intră 
ca o tornadă, cu faţa roşie, umflată de furie. Ea încercă să se 
apere, dar el o prinse de păr, dându-i o lovitură brutală, 
smulgându-i câteva şuviţe. Din păcate, o ţinea cu o forţă 
incredibilă şi ea nu putea decât să îl zgârie pe mâini şi pe faţă, 
încercând să se elibereze din strânsoare. Reuşi să îi facă două 
urme pline de sânge pe faţă, ceea ce pe Dante l-a enervat şi 
mai tare. 

— Unde sunt? 

— Să ţi-o... 

— UNDE.... 

— iei. 

— „SUNT?! 

Îi împinse capul în oglinda de la baie înainte să o lovească 
tare cu fruntea de ea. O pânză de păianjen se extinse pe toată 
oglinda iar în centrul ei rămase un cerc de sânge care se 
scurgea uşor în chiuveta de la baie. 

Dante o obligă să îşi privească faţă în oglinda distrusă. 

— Mai vrei? 

Deodată, Andrea simţi că era destul. 


— În coşul de gunoi din baie. 

— Foarte bine. Apleacă-te şi ia-l cu mâna stângă. Şi gata cu 
şmecheriile, sau îţi tai sfârcurile şi te pun să le înghiţi. 

Andrea urmă instrucţiunile şi îi dădu discul lui Dante. Acesta Îl 
verifică. Părea identic cu cel pe care îl primiseră la Vigilanza. 

— Foarte bine. Şi celelalte nouă? 

Ziarista înghiţi în sec. 

— Le-am aruncat. 

— La dracu’. 

Andrea simţi că zbura de jur împrejurul camerei, când în 
realitate asta s-a întâmplat pe o distanţă de un metru jumătate, 
aruncată de Dante. Ateriză pe mochetă în mâini şi în faţă. 

— Nu le am, ce dracu’. Nu le am! Uită-te în coşurile alea 
nenorocite de gunoi din Piazza Navona, cretinule! 

Dante se apropie zâmbind. Ea era tot pe jos, respirând foarte 
repede, agitată. 

— Nu înţelegi, nu-i aşa, şmechero? Tot ce trebuia să faci era 
să îmi dai căcaturile alea de discuri şi să te cari acasă cu un 
pumn în moacă. Dar nu, tu te crezi mai deşteaptă decât fiul 
doamnei Dante, iar asta nu se poate. 

Îşi aşeză câte un picior de fiecare parte a corpului ei. Scoase 
pistolul şi îl aţinti spre capul ei. Andrea îl privi în ochi, deşi era 
foarte speriată. Nemernicul acesta era în stare de orice. 

— Nu vei trage. Ai face prea mult zgomot, spuse ea cu mai 
puţină convingere decât data trecută. 

— Ştii ce, târfuliţo? încă o dată ai dreptate. 

Şi scoase din buzunar un amortizor pe care începu să îl 
înfileteze pe armă. Pentru Andrea, promisiunea cu moartea, dar 
de data asta mult mai silenţioasă, devenea realitate. 

— Aruncă pistolul, Fabio. i 

Dante se întoarse, pe chipul său citindu-se mirarea. In uşa 
camerei se aflau Dicanti şi Fowler. Inspectoarea avea un pistol 
iar preotul cheia electronică pe care o folosiseră ca să intre. 
Insigna lui Dicanti şi gulerul de preot al lui Fowler au fost 
cruciale atunci când a fost nevoie să o obţină. Întârziaseră 
pentru că mai verificaseră unul dintre cele patru nume pe care 
le obţinuseră în casa lui Albert. Le-au pus în ordinea vârstei, 
începând cu cea mai tânără dintre ziaristele spaniole, care s-a 
dovedit a fi asistentă într-o echipă de televiziune şi a fi şatenă, 


după cum le-a povestit recepţionerul guraliv al hotelului. La fel 
de vorbăreţ a fost şi cel de la hotelul în care era cazată Andrea. 

Dante privea tâmp pistolul lui Dicanti, având corpul îndreptat 
spre ei, în timp ce arma sa ţintea încă spre Andrea. 

— Haideţi, /spettora, dumneavoastră nu aţi face aşa ceva. 

— Dumneavoastră ameninţaţi o cetăţeancă pe pământ italian, 
Dante. Eu sunt un agent al legii. Nu puteţi să îmi spuneţi ce pot 
şi ce nu pot face. Aruncaţi arma, sau mă văd obligată să trag. 

— Dicanti, nu înţelegeţi. Femeia asta este o delincventă. A 
furat informaţii confidenţiale care aparţin Vaticanului. Nu îi vine 
mintea la cap şi ar putea să strice tot. Nu este nimic personal. 

— Mi-aţi mai spus asta şi cu altă ocazie. Şi am remarcat că 
dumneavoastră vă asumaţi personal o groază de sarcini care nu 
sunt deloc personale. 

Dante se înfurie în mod vizibil dar preferă să schimbe tactica. 

— De acord. Vă rog să îmi permiteţi să o acompaniez la 
Vatican doar pentru a afla ce a făcut cu plicurile pe care le-a 
furat. Voi răspunde personal de siguranţa ei. 

Pe Andrea o înţepă inima când auzi acele cuvinte. Nu voia să 
mai petreacă niciun minut cu acel nenorocit. Începu să îşi mute 
picioarele foarte încet pentru a-şi aşeza corpul într-o anumită 
poziţie. 

— Nu, spuse Paola. 

Vocea subinspectorului se agrava. | se adresă lui Fowler. 

— Anthony. Nu poţi permite aşa ceva. Nu îi putem permite să 
scoată totul la iveală. În numele Crucii şi al Săbiei. 

Preotul îl privi foarte serios. 

— Aceste simboluri nu mă mai interesează, Dante. Mai ales 
când sunt folosite pentru a vărsa sânge nevinovat. 

— Dar ea nu este nevinovată. A furat plicurile! 

Dante nici nu a terminat bine de vorbit că Andrea ajunse în 
poziţia căutată. Calculă momentul şi dădu cu piciorul în sus. Nu 
a putut să dea cu toată puterea, nu pentru că nu ar fi dorit asta, 
ci pentru că a vrut să acorde prioritate pumnului. Jinduia să îl 
lovească în cap pe nemernicul acela. Şi chiar asta a făcut. 

S-au întâmplat trei lucruri odată. 

Dante a dat drumul discului pe care îl ţinea în mâna stângă şi 
se apucă de testicule, în timp ce cu dreapta încărcă arma şi 
începu să apese pe trăgaci. Subinspectorul dădea din gură ca un 
peşte pe uscat, pentru că nu mai putea de durere. 


Dicanti ajunse la Dante din trei paşi uriaşi, îndreptându-şi 
capul spre pântecele sale. 

Fowler reacţionă cu o jumătate de secundă mai târziu, nu se 
ştie dacă din cauză că îşi pierdea reflexele din cauza vârstei sau 
pentru că evalua situaţia, şi alergă spre pistol care, în ciuda 
loviturii, încă era aţintit spre Andrea. Reuşi să îl apuce pe Dante 
de încheietura mâinii drepte aproape în acelaşi timp în care 
umărul lui Dicanti se lovi de pieptul lui Dante. Arma se descarcă 
în tavan. 

Au căzut toţi trei într-un talmeş-balmeş de neînțeles, acoperiţi 
de multe fragmente de tencuială. Fowler, fără să dea drumul 
încheieturii lui Dante, apăsă cu ambele degete mari punctul 
unde se uneşte mâna cu braţul. Dante scăpă arma însă reuşi să 
îi dea un genunchi în faţă inspectoarei care căzu inconştientă. 

Fowler şi Dante se înlănţuiră. Fowler ţinea arma de ţeava cu 
mâna stângă. Cu mâna dreaptă apăsa mecanismul care scotea 
încărcătorul şi care a căzut pe jos. Cu cealaltă mână scoase 
glonţul din culată. Încă două mişcări rapide şi avea percutorul în 
palmă. Îl aruncă în cealaltă parte a camerei iar pistolul căzu jos, 
la picioarele lui Dante. 

— Acum nu mai e bun de nimic. 

Dante surâse, băgându-şi capul între umeri. 

— Nici tu nu prea mai eşti bun de nimic. 

— Demonstrează-mi. 

Subinspectorul se năpusti asupra preotului. Fowler se dădu la 
o parte, dându-i un pumn. Rată faţa lui Dante la doar câţiva 
milimetri, nimerindu-l în umăr. Dante pregăti o lovitură cu 
stânga iar Fowler sări în cealaltă parte unde se întâlni cu 
pumnul lui Dante între coaste. Căzu pe jos, strângând din dinţi, 
fără răsuflare. 

— Eşti cam ruginit, bătrânelule. 

Dante luă pistolul şi încărcătorul. Nu avea timp să caute şi să 
monteze percutorul, dar nu putea să lase arma acolo. In grabă, 
nu şi-a dat seama că Dicanti avea şi ea un pistol pe care l-ar fi 
putut folosi, dar din fericire acesta rămase sub corpul 
inspectoarei atunci când ea căzuse inconştientă. 

Subinspectorul privi în jur, în baie, în dulap. Andrea Otero nu 
era nicăieri, şi nici discul pe care îl scăpase când s-au încăierat. 
O picătură de sânge pe fereastră l-a făcut să se gândească o 


secundă că ziarista putea să meargă pe aer la fel ca Hristos pe 
ape. Sau mai degrabă să meargă de-a buşilea. 

Brusc a observat că la nivelul camerei de hotel se afla 
acoperişul clădirii vecine, care ascundea frumoasa curte a 
mânăstirii Sfânta Maria de la Paz, construită de Bramante. 

Andrea nu avea nici cea mai vagă idee cine a construit 
mânăstirea (şi nici că, în mod ironic, Bramante fusese primul 
arhitect al catedralei Sfântul Petru din Vatican). Continuă să 
meargă de-a buşilea pe ţiglele închise la culoare ce străluceau 
în soarele dimineţii, încercând să nu atragă atenţia turiştilor 
matinali care se plimbau prin curte. Voia să ajungă de cealaltă 
parte a acoperişului pentru că salvarea ei se întrevedea la 
fereastra deschisă. Se afla deja la jumătatea drumului. 
Mânăstirea avea două etaje înalte, ceea ce făcea ca acoperişul 
să fie periculos de înclinat de-asupra pietrelor din curte la o 
înălţime de aproape nouă metri. 

Ignorând durerea pe care încă o mai simţea între picioare, 
Dante se căţără pe fereastră şi porni în urmărirea ziaristei. 
Aceasta întoarse capul şi îl văzu punând picioarele pe acoperiş. 
încercă să meargă mai repede însă vocea lui Dante o opri. 

— Uşor. 

Andrea se întoarse. Dante o ameninţa cu un pistol, care nu 
putea fi folosit, însă ea nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Se 
întrebă dacă individul acela chiar avea tupeu să tragă cu arma 
în plină zi, în prezenţa martorilor. Turiştii îl văzuseră deja şi 
contemplau extaziaţi scena care se petrecea deasupra lor. 
Numărul spectatorilor creştea puţin câte puţin. Ce păcat că 
Dicanti era întinsă pe jos, inconştientă, pentru că rata un subiect 
de manual care în psihiatria judiciară era cunoscută sub numele 
bystander effect”, o teorie (demonstrată de nenumărate ori) 
care ne asigură că, în măsura în care numărul de trecători care 
văd o persoană la ananghie creşte, în aceeaşi măsură scad 
şansele ca cineva să ajute victima (şi cresc şansele să arate cu 
degetul şi să le atragă atenţia cunoscuţilor la ce sunt martori). 

În ciuda privirilor, Dante mergea aplecat şi cu grijă spre 
jurnalistă. Când a fost aproape de ea, observă cu satisfacţie că 
avea unul dintre discuri în mână. Trebuia să recunoască 
adevărul: fusese atât de tâmpită încât să arunce restul plicurilor 
la gunoi. Totuşi, discul acela era foarte important. 


5 n.a.: Apatia trecătorului. 


— Dă-mi discul şi voi pleca. Îţi jur. Nu vreau să te rănesc, 
minţi Dante. 

Andrea era moartă de frică, dar demonstra un curaj şi un 
tupeu care l-ar fi ruşinat chiar şi pe un sergent din Legiune. 

— Du-te dracu'! Pleacă sau îl arunc. 

Dante înlemni, la mijlocul drumului. Andrea întinsese discul, 
dând uşor din mână. Doar cu un simplu gest, discul ar zbura ca 
o hârtie. S-ar putea sparge la impactul cu solul. Sau poate ar 
ateriza uşor, dus de briza de dimineaţă, chiar în braţele unui 
privitor, care s-ar putea evapora înainte ca el să ajungă în 
curtea mânăstirii. Şi atunci, la revedere. 

Destul de riscant. 

Asta îl cam bloca. Ce putea să facă în acest caz? Distragerea 
duşmanului până când balanţa se înclina în favoarea lui. 

— Domnişoară, spuse ridicând glasul, nu săriţi. Nu ştiu ce v-a 
adus în această situaţie dar viaţa este foarte frumoasă. Dacă vă 
gândiţi mai bine, veţi vedea că aveţi multe motive ca să trăiţi. 

Da, asta ar avea o logică. Să se poată apropia destul de mult 
încât să o ajute pe această nebună acoperită de sânge, care se 
urcase pe acoperiş ca să se sinucidă, dar de fapt să îi smulgă 
discul fără ca cineva să observe şi apoi în buimăceala 
provocată, să nu o poată salva. O tragedie. De Fowler şi Dicanti 
se va ocupa de sus. Ei ştiau să facă presiuni. 

— Nu săriţi! Gândiţi-vă la familia dumneavoastră. 

— Dar ce spui acolo, imbecilule? se miră Andrea. Nu vreau să 
sar! 

De jos, privitorii arătau cu degetul, în loc să ia telefonul şi să 
sune la Polizia. Unul dintre ei începuse să strige: „Non saltare, 
non saltare”. Nici unuia dintre ei nu li se părea ciudat ca 
salvatorul să aibă un pistol în mână (sau poate nu îşi dădeau 
seama ce avea curajosul salvator în mâna dreaptă). Dante se 
bucura că fusese aşa inspirat. Era din ce în ce mai aproape de 
reporteră. 

— Nu vă fie frică! Sunt poliţist! 

De jos, spectatorii credeau că ea dorea să se arunce şi de- 
abia dacă remarcară discul pe care îl avea în mână. Au mai ţipat 
„nu, nu” iar unul dintre turişti chiar îi declară Andreei dragostea 
sa eternă în cazul în care cobora de pe acoperiş bine sănătoasă. 

Între timp, degetele întinse ale subinspectorului aproape că 
atingeau picioarele desculţe ale ziaristei care era întoarsă spre 


el. Aceasta se dădu puţin înapoi şi alunecă uşor. Mulțimea 
(pentru că erau deja aproape cincizeci de persoane în curtea 
mânăstirii şi chiar câţiva clienţi ai hotelului se instalaseră la 
ferestre) îşi tinu răsuflarea. Dar imediat cineva strigă: 

— Priviţi, un preot! 

Dante se întoarse. Fowler era în picioare pe acoperiş şi avea o 
bucată de ţiglă în mână. 

— Nu aici, Anthony! ţipă subinspectorul. 

Fowler nu părea că îl ascultă. Aruncă una dintre ţigle spre el 
cu o precizie demonică. Dante avu noroc că îşi protejase faţa cu 
braţul. Dacă nu ar fi procedat astfel, probabil trosnitura care s-a 
auzit când bucata de ţiglă i-a rupt antebraţul, i-ar fi spart 
craniul. Se dezechilibră pe ţiglă şi alunecă până în margine. Ca 
prin minune, se prinse de o proeminenţă, lovindu-se cu 
picioarele de una dintre frumoasele coloane, tăiate de un 
sculptor supervizat de Bramante cu cinci sute de ani în urmă. In 
mod ironic, spectatorii care nu se sinchisiseră să ajute victima, îl 
ajutară pe Dante, şi trei persoane reuşiră să îl dea jos pe acel 
maimuţoi stricat. Acesta le mulţumi apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

Pe acoperiş, Fowler se adresă Andreei: 

— Domnişoară Otero, vă rog să ne faceţi plăcerea de a vă 
întoarce în cameră, înainte să vă răniţi. 


HOTEL RAPHAEL 
Largo Febo, 2 


Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 09:14 


Paola reveni printre cei vii într-o situaţie minunată: mâinile 
atente ale părintelui Fowler îi aşezară un prosop umezit pe 
frunte. Deodată, nu se mai simţi atât de bine şi începu să plângă 
dorind să i se termine corpul la nivelul umerilor; avea o durere 
îngrozitoare de cap. Îşi reveni la timp pentru a-i primi pe cei doi 
agenţi de poliţie care apărură în sfârşit în camera de hotel şi 
cărora le spuse să îşi ia tălpăşiţa pentru că ea avea totul sub 
control. Dicanti le jură că nu era vorba de nicio sinucidere şi că 
totul se înţelesese greşit. Agenţii priviră un pic suspicioşi 
dezordinea din cameră, dar se supuseră ordinelor. 

Între timp, în baie, Fowler încerca să refacă fruntea Andreei, 
şifonată în urma întâlnirii cu oglinda. În momentul în care 
Dicanti scăpa de gardieni şi se scuza pentru deranjul provocat, 
preotul îi spunea ziaristei că va avea nevoie de copci. 

— Cel puţin patru la frunte şi două la sprânceană. Dar acum 
nu puteţi pierde timpul mergând la un spital. Vă voi spune cum 
facem: dumneavoastră vă urcați într-un taxi care să vă ducă 
direct la Bologna. Drumul va dura cam patru ore. Vă va aştepta 
un doctor, prieten de-al meu, care vă va spune ce aveţi de 
făcut. El vă va conduce la aeroport şi veţi lua avionul spre 
Madrid, cu escală la Milano. Acolo veţi fi în siguranţă. Şi încercaţi 
să nu mai reveniţi în Italia câţiva ani. 

— Nu ar fi mai bine să ia avionul din Napoli? interveni Dicanti. 

Fowler o privi foarte serios. 

— Dottora, dacă vreodată trebuie să fugiţi de... acele 
persoane, vă rog să nu o faceţi prin Napoli. Au destul de multe 
cunoştinţe acolo. 

— Eu aş spune că au contacte peste tot. 

— Din păcate, aveţi dreptate. Şi mă tem că, nici pentru 
dumneavoastră, nici pentru mine, nu vor fi prea plăcute 
consecinţele faptului că ne-am intersectat drumurile cu cele ale 
Vigilanzei. 

— Vom merge la Boi. El va fi de partea noastră. 

Fowler păstră tăcerea un moment. 


— Poate. Totuşi, prioritatea noastră în acest moment este să 
o scoatem din Roma pe domnişoara Otero. 

Andreei, a cărei faţă încă mai avea o expresie de durere 
(pentru că rana de pe frunte o durea foarte tare, deşi sângera 
mai puţin datorită lui Fowler) nu îi făcea plăcere acea discuţie la 
care asista în linişte. Cu zece minute în urmă, când îl văzuse pe 
Dante dispărând de pe marginea acoperişului, avusese un 
sentiment de uşurare. Alergase spre Fowler şi îşi puse mâinile în 
jurul gâtului său cu riscul ca amândoi să cadă de pe acoperiş. 

Fowler îi explică pe scurt că există un departament precis în 
organigrama de la Vatican care dorea ca această situaţie să nu 
iasă la iveală şi că din cauza aceasta îi fusese ameninţată viaţa. 
Preotul nu făcu nicio aluzie la gestul său deplorabil prin care 
furase plicurile, pentru că acesta era un simplu detaliu. Dar 
acum îşi impunea propriile pretenţii, ceea ce nu îi plăcea deloc 
ziaristei. Aprecia că preotul şi criminalista o salvaseră la 
momentul oportun dar ea nu avea chef să cedeze şantajului. 

— Eu nu am de gând să plec nicăieri, domnilor. Sunt o ziaristă 
acreditată, iar ziarul meu se bazează pe mine că le voi trimite 
ştiri legate de conclav. Şi vreau să afle că am descoperit o 
conspirație la cel mai înalt nivel pentru a ascunde moartea unor 
cardinali şi a unui membru al poliţiei italiene provocate de un 
psihopat. £/ Globo va publica aceste informaţii impresionante pe 
prima pagină şi acolo va apărea şi numele meu. 

Preotul ascultă calm dar răspunse intransigent. 

— Domnişoară Otero, vă admir curajul. Aveţi mai multă 
îndrăzneală decât mulţi dintre soldaţii pe care i-am cunoscut. 
Dar în acest joc aveţi nevoie de mai mult decât curaj. 

Ziarista îşi îndepărtă cu o mână bandajul care îi acoperea 
fruntea şi strânse dinţii. 

— Nu vor îndrăzni să-mi facă vreun rău atunci când voi 
publica articolul. 

— Poate că da, poate că nu. Dar nici eu nu vreau să ÎI 
publicaţi, domnişoară. Nu este potrivit. 

Andrea îi adresă o privire confuză. 

— Poftim? 

— Ca să simplific lucrurile: daţi-mi discul, spuse Fowler. 

Andrea se ridică tremurând. Era indignată şi ţinea discul 
strâns la pieptul ei. 


— Nu ştiam că faceţi parte dintre acei fanatici, dispuşi să 
ucidă ca să păstreze un secret. Voi pleca chiar acum. 

Fowler o împinse astfel încât se aşeză din nou pe closet. 

— Personal, cred că versetul cel mai revelator din Evanghelie 
este: „Adevărul vă va elibera.””! şi dacă ar fi după mine, aţi 
putea pleca de aici cât ai zice peşte ca să povestiţi cum un preot 
cu un trecut plin de acte de pedofilie a înnebunit şi umblă liber 
omorând cardinali. Poate că aşa Biserica ar înţelege o dată 
pentru totdeauna că preoţii sunt, mereu şi înainte de orice, 
oameni. Dar chestiunea aceasta ne depăşeşte şi pe mine şi pe 
dumneavoastră. Nu vreau ca acest lucru să se afle pentru că 
ştiu că asta doreşte şi Karoski. După ce va trece un timp şi va 
vedea că metoda lui nu a dat rezultate, va face o altă mişcare. 
Poate atunci îl vom prinde şi vom putea salva nişte vieţi. 

Andrea se pleoşti în acel moment. A fost un amestec de 
oboseală, durere, saturație, un sentiment care nu putea fi 
descris într-un singur cuvânt. Acel sentiment de la graniţa dintre 
fragilitate şi autocompătimire care apare atunci când ne dăm 
seama că suntem foarte mici în comparaţie cu universul. l-a dat 
discul lui Fowler, îşi ascunse capul între mâini şi începu să 
plângă. 

— Imi voi pierde slujba. 

Preotului i se făcu milă de ea. 

— Nu, asta nu se va întâmpla. Voi avea grijă personal. 

Trei ore mai târziu, ambasadorul Statelor Unite din Italia îl 
contacta telefonic pe directorul ziarului £/ Globo. Îi cere scuze că 
maşina sa oficială s-a ciocnit de cea în care se afla trimisul 
special la Roma al ziarului său. Conform celor spuse de el, fapta 
se petrecuse cu o zi înainte, când vehiculul circula cu viteză 
foarte mare spre aeroport. Din fericire, şoferul a frânat la timp 
cât să evite o catastrofă care se termină cu o uşoară rană la 
cap, fără consecinţe grave. Se pare că ziarista insistase de mai 
multe ori că trebuia să îşi continue treaba dar medicii de la 
ambasadă care au examinat-o, i-au recomandat câteva 
săptămâni de repaos, ceea ce le-a oferit ocazia să o trimită la 
Madrid pe cheltuiala ambasadei. Bineînţeles, pentru acest mare 
prejudiciu profesional erau dispuşi să o recompenseze. O altă 
persoană care se afla în interiorul maşinii era interesată de 


51 n.a.: loan 8, 32 


starea ei şi dorea să îi acorde un interviu. Vor lua legătura în 
două săptămâni ca să pună la punct detaliile. 

Atunci când închise, directorul de la £/ Globo rămăsese 
perplex. Nu înţelegea cum era posibil ca acea fată rebelă, care 
făcea numai probleme, reuşise să obţină poate cel mai dificil 
interviu de pe planetă. Se gândi că avusese un mare noroc. 
Simti un acces de invidie şi îşi dori să fie în pielea ei. 

Întotdeauna îşi dorise să viziteze Biroul Oval. 


SEDIUL CENTRAL UACV 


Via Lamarmora, 3 
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 13: 25 


Paola intră fără să bată în biroul lui Boi, dar nu îi plăcu deloc 
ceea ce văzu acolo. Sau mai precis, pe cine văzu acolo. Cirin 
stătea jos cu faţa spre director şi profită de acel moment ca să 
se ridice şi să plece, fără a-i adresa nicio privire criminalistei. 
Aceasta încercă să îl reţină la uşă. 

— Ascultaţi, Cirin... 

Inspectorul general nu o luă în seamă şi dispăru. 

— Dicanti, luaţi loc, spuse Boi de cealaltă parte a biroului său. 

— Dar domnule director, vreau să denunţ comportamentul 
criminal al unuia dintre subordonații acestui om... 

— Ajunge, ispettora. Am fost informat atât cât era nevoie de 
către inspectorul general referitor la ceea ce s-a întâmplat la 
hotelul Raphael. A 

Paola era uimită. Indată ce ea şi Fowler au reuşit să o urce pe 
ziaristă în taxi cu destinaţia Bologna, s-au îndreptat imediat spre 
sediul UACV ca să îi expună cazul lui Boi. Situaţia era 
complicată, fără îndoială, dar Paola se baza pe faptul că şeful ei 
va fi de partea ziaristei. A decis să intre singură ca să îi 
vorbească, deşi ultimul lucru la care se aşteptase era ca şeful ei 
nici măcar să nu dorească să îi asculte versiunea. 

— V-a povestit probabil că Dante a agresat o ziaristă lipsită de 
apărare. 

— Mi-a povestit că a avut loc o neînțelegere care a fost 
soluţionată spre satisfacția tuturor. Se pare că inspectorul Dante 
încerca să calmeze o potenţială martoră care era puţin cam 
nervoasă iar voi doi l-aţi agresat. Chiar acum, Dante este la 
spital. 

— Dar este absurd! În realitate de fapt... 

— M-a mai informat că nu mai au încredere în noi în ce 
priveşte acest caz, spuse Boi, ridicând vocea. Este foarte 
dezamăgit de atitudinea dumneavoastră, care a fost mereu prea 
puţin conciliantă şi agresivă faţă de subinspectorul Dante şi faţă 
de suveranitatea ţării vecine, lucru pe care l-am putut constata 
personal, chiar dacă numai ocazional. Veţi reveni la sarcinile 
obişnuite, iar Fowler se va întoarce la Washington. De acum 


încolo, doar Corpo di Vigilanza îi va proteja pe cardinali. În ceea 
ce ne priveşte, vom încredința imediat Vaticanului DVD-ul pe 
care ni l-a trimis Karoski cât şi pe cel pe care l-am recuperat de 
la ziarista spaniolă şi vom uita de existenţa acestui caz. 

— Şi cu Pontiero cum rămâne? Încă îmi amintesc ce faţă ai 
făcut la autopsia lui. Şi asta a fost închipuită? Cine va face 
dreptate în cazul morţii lui? 

— Asta deja nu mai este răspunderea noastră. 

Criminalista era dezamăgită şi atât de îngreţoşată încât îi era 
rău fizic. Nu era capabilă să îl recunoască pe cel pe care îl avea 
în faţa ei, nu reuşea să îşi amintească nici cel mai mic lucru care 
a făcut-o să se simtă atrasă de el. Se întrebă cu tristeţe dacă nu 
cumva aventura lor fusese, într-o anumită măsură, motivul 
pentru care i-a luat cazul atât de repede. Poate din cauza 
înfruntării pe care o avuseseră cu o noapte înainte. 

— Este din cauza mea, Carlo? 

— Pardon? 

— Este din cauza a ceea ce s-a întâmplat aseară? Nu te 
credeam capabil de aşa ceva. 

— Ispettora, vă rog, nu vă credeţi atât de importantă. In cazul 
acesta, singurul meu interes era să colaboraţi eficient cu 
Vaticanul, lucru pe care dumneavoastră nu aţi reuşit să îl faceţi. 

În cei treizeci şi patru de ani ai săi, Paola nu văzuse în viaţa ei 
o discordanţă atât de mare între cuvintele pe care le rostea 
cineva şi ceea ce se vedea pe faţa sa. Nu se putu abţine. 

— Eşti un porc inutil, Carlo. Serios. Nu mă miră că toată lumea 
râde pe la spatele tău. Cum ai ajuns în halul ăsta? 

Directorul Boi se înroşi până la urechi, dar reuşi să îşi reprime 
atacul de furie care îi tremura pe buze. În loc să se lase dominat 
de furie, îşi transformă ieşirea într-un atac calm şi rece. 

— Măcar eu am ajuns undeva, /spettora. Vă rog să lăsaţi 
insigna şi arma pe biroul meu. Sunteţi penalizată timp de o lună 
în care nu veţi lucra şi nu veţi primi salariu. Sper să fie suficient 
ca să vă revizuiţi atitudinea. Acum plecaţi acasă. 

Paola deschise gura ca să îi răspundă, dar nu ştia ce să 
spună. În filme, personajul pozitiv găsea întotdeauna o replică 
ce îi anticipa întoarcerea triumfală atunci când şeful îl priva de 
simbolurile autorităţii lor. Dar în viaţa reală, ea rămăsese fără 
cuvinte. Aruncă insigna şi pistolul pe masă şi ieşi din birou, fără 
să se uite înapoi. 


Pe hol, Fowler o aştepta escortat de doi agenţi de poliţie. 
Paola îşi dădu seama că preotul primise acel telefon fatidic. 

— Aşadar, acesta este sfârşitul, spuse criminalista. 

Preotul zâmbi. 

— A fost o plăcere să vă cunosc, dottora. Din păcate aceşti 
domni mă vor însoţi la hotel ca să îmi iau lucrurile şi apoi la 
aeroport. 

Criminalista îl apucă de braţ, cu degetele încovoiate pe 
mânecă. 

— Părinte, nu puteţi să chemaţi pe cineva? Să amânaţi 
cumva? 

— Mi-e teamă că nu, spuse înclinând capul. Sper ca într-o zi 
să mă invitaţi la o ceaşcă bună de cafea. 

Şi fără a mai adăuga nimic, se depărtă, urmat de cei doi 
gardieni. 

Paola aşteptă să ajungă acasă pentru a plânge. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


Decembrie 1999 


TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 115 ÎNTRE 
PACIENTUL NUMĂRUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY. 


[+] 


DR. CONROY: Văd că citeşti ceva... Enigme şi ciudățenii. Este 
vreuna bună? 

43.643: Sunt foarte uşoare. 

DR. CONROY: Haideţi, spuneţi-mi una. 

43.643: Sunt foarte uşoare, serios. Nu cred că vă plac. 

DR. CONROY: Îmi plac ghicitorile. 

43.643: Bine. Dacă un om face o groapă într-o oră şi doi 
oameni fac două gropi în două ore, cât îi ia unui om să 
facă o jumătate de groapă? 

DR. CONROY: Este uşor... jumătate de oră. 

43.643: (Râsete). 

DR. CONROY: Ce ţi se pare aşa amuzant? O jumătate de oră. 
O oră o groapă. O jumătate de oră, jumătate de groapă. 
43.643: Doctore, nu există jumătăţi de groapă... O groapă 

este întotdeauna o groapă. 

DR. CONROY: Vrei să îmi transmiţi ceva cu asta, Viktor? 

43.643: Sigur că da, doctore, sigur că da. 

DR. CONROY: Tu nu eşti o groapă, Viktor. Tu nu eşti 
iremediabil condamnat să fii ceea ce eşti. 

43.643: Ba da sunt, doctore Conroy. Şi dumneavoastră 
trebuie să vă mulţumesc pentru că mi-aţi arătat calea cea 
dreaptă. 

DR. CONROY: Calea? 

43.643: Am luptat mult timp ca să îmi schimb înclinațiile, să 
fiu ceea ce nu sunt. Dar datorită dumneavoastră acum mi- 
am asumat propria persoană. Nu asta doreaţi? 

DR. CONROY: Nu se poate. Nu se poate să mă fi înşelat atât 
de mult în privinţa ta. 


43.643: Doctore, nu v-aţi înşelat, m-aţi ajutat să găsesc 
lumina. M-aţi făcut să înţeleg că pentru a deschide uşile 
care trebuie, trebuie să ai mâinile potrivite. 

DR. CONROY: Asta eşti tu? Mâna? 

43.643: (Râsete) Nu, doctore. Eu sunt cheia. 


APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
Via Della Croce, 12 


Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 23:46 


Paola plânse o bună bucată de timp, cu uşa închisă dar cu 
rănile din inimă deschise. Din întâmplare, mama ei nu era 
acasă, se dusese să petreacă sfârşitul de săptămână în Ostia, la 
o prietenă. Pentru criminalistă a fost o uşurare: acela era un 
moment foarte prost şi nu l-ar fi putut ascunde doamnei Dicanti. 
Într-un anumit fel, dacă ar fi văzut-o îngrijorată şi încercând să o 
înveselească, ar fi fost şi mai grav. Avea nevoie de singurătate 
ca să se înece liniştită în eşec şi disperare. 

Se aruncă în pat îmbrăcată de stradă. Pe fereastră intrau în 
camera ei sunetele străzilor vecine şi razele timide ale serii de 
aprilie. Datorită acestui zgomot de fond şi după ce a rememorat 
atât conversaţia cu Boi de mii de ori cât şi toate întâmplările din 
ultimele zile, a adormit. Aproape nouă ore după ce căzuse 
frântă, un miros minunat de cafea proaspătă se strecură în visul 
său, obligând-o să revină la realitate. 

— Mamă, te-ai întors destul de repede... 

— Chiar aşa este, m-am întors repede, dar vă înşelaţi asupra 
persoanei, spuse o voce dură, educată, într-o italiană cadenţată 
şi nesigură: era vocea părintelui Fowler. 

Paola făcu ochii mari şi fără a-şi da seama ce făcea, îşi puse 
mâinile în jurul gâtului său. 

— Uşor, uşor, că vărsaţi cafeaua... 

Criminalista se retrase ruşinată. Fowler era aşezat pe 
marginea patului ei şi o privea amuzat. In mână avea o ceaşcă 
pe care o luase chiar din bucătărie. 

— Cum aţi intrat aici? Şi cum aţi scăpat de poliţişti? Pe 
dumneavoastră vă trimiseseră la Washington... 

— Liniştiţi-vă, câte o întrebare pe rând, spuse Fowler râzând. 
În ceea ce priveşte cum am reuşit să scap de doi funcţionari 
prost antrenați şi graşi, vă rog să nu îmi insultaţi inteligenţa. 
Cum am reuşit să intru aici? E simplu: cu un şperaclu. 

— Înţeleg. Antrenamentul de bază de la CIA, nu-i aşa? 

— Mai mult sau mai puţin. Vă cer scuze pentru intruziune, dar 
am sunat de mai multe ori şi nu mi-a răspuns nimeni. M-am 
gândit că aţi putea fi în pericol. Când v-am văzut dormind aşa 


profund, am decis să mă ţin de promisiune şi să vă invit la o 
cafea. 

Paola se ridică, primind ceaşca din mâinile preotului. A sorbit 
prelung şi lucrul acesta o linişti. Camera era luminată doar de 
lumina felinarelor de pe stradă, ce reflectau umbre mari pe 
tavan. Fowler contemplă camera în acea penumbră. Pe un 
perete erau agăţate diplomele de la şcoală, de la universitate, 
de la Academia FBI, la fel şi medaliile de nataţie, chiar şi nişte 
picturi în ulei care trebuie să fi avut cel puţin treisprezece ani. 
Simţi din nou vulnerabilitatea acelei femei inteligente şi 
puternice, dar care încă era agăţată de trecutul ei. O parte din 
ea nu renunţase niciodată la prima tinereţe. Încercă să 
ghicească ce parte a peretelui se vedea cel mai bine din pat şi 
atunci avu impresia că a înţeles. Conform liniei imaginare pe 
care a trasat-o de la pat la perete, se afla un tablou al Paolei 
alături de tatăl său într-o cameră de spital. 

— Cafeaua asta este foarte bună. Mama face o cafea 
groaznică. 

— Contează intensitatea focului, dottora. 

— De ce v-aţi întors, părinte? 

— Din diferite motive. Pentru că nu voiam să vă las baltă. 
Pentru că nu voiam ca nebunul ăla să îşi facă de cap. Şi pentru 
că bănuiesc că aici se ascunde ceva mult mai profund decât se 
observă la prima vedere. Simt că s-au folosit de noi toţi, de 
dumneavoastră şi de mine. Şi mai mult, presupun că aveţi un 
motiv personal ca să mergeţi mai departe. 

Paola îşi încruntă sprânceana. 

— Aveţi dreptate. Pontiero era prietenul şi colegul meu. Acum 
cel mai mult mă interesează să îl fac pe asasinul lui să 
plătească. Dar mă îndoiesc că putem face ceva acum, părinte. 
Fără insigna mea şi fără sprijin, suntem doar nişte norişori pe 
cer. La o simplă adiere de vânt suntem pierduţi. În plus, este 
posibil ca dumneavoastră să fiţi căutat. 

— Chiar aşa. Am scăpat de cei doi agenţi la Fiumicino.*? Dar 
mă îndoiesc că Boi o să ajungă până acolo încât să emită un 
ordin de căutare şi prindere pe numele meu. Cu nebunia care 
este în oraş, nu cred că ajută la ceva... nici nu s-ar justifica. Cel 
mai probabil va lăsa totul baltă. 

— Dar şefii dumneavoastră, părinte? 


5 n.a.: Unul dintre aeroporturile din Roma, situat la 32 de kilometri de oraş. 


— Oficial, mă aflu în Langley. Neoficial, nu au nicio problemă 
dacă mai rămân puţin aici. 

— In sfârşit o veste bună. 

— Ceea ce este mai complicat este să intrăm în Vatican, 
pentru că Cirin probabil este informat. 

— Păi nu văd cum am putea să îi protejăm pe cardinali dacă 
ei sunt înăuntru iar noi afară. 

— Cred că ar trebui să începem cu începutul, dottora. Cred că 
ar trebui să revedem toată nebunia asta de la început, pentru că 
este evident că ne-a scăpat ceva. 

— Dar cum? Nu am documentele necesare, tot dosarul lui 
Karoski este la UACV. 

Fowler îi zâmbi ştrengar. 

— Ei bine, câteodată Dumnezeu faci nişte mici minuni. 

Făcu un gest spre biroul Paolei aflat într-un colţ al camerei. 
Paola aprinse veioza care lumină teancul mare de hârtii care 
avea coperţi maro şi constituia dosarul lui Karoski. 

— Va propun un pact, dottora. Dumneavoastră vă ocupați de 
ceea ce ştiţi să faceţi mai bine: un profil psihologic al asasinului. 
Unul final, cu toate informaţiile de care dispunem acum. Eu, 
între timp, vă servesc cafeaua. A 

Paola termină dintr-o sorbitură cafeaua din ceaşcă. Incercă să 
scruteze chipul preotului, dar faţa sa nu era în conul de lumină 
ce cădea pe dosarul lui Karoski. lar Paola avu din nou bănuiala 
care o cuprinse şi când se afla în holul din Reşedinţa Sfânta 
Maria şi pentru care a aşteptat un moment potrivit ca să o 
dezvăluie. Acum, după multele întâmplări care s-au succedat de 
la moartea lui Cardoso, era mai sigură ca niciodată că bănuiala 
ei era îndreptăţită. Deschise computerul de pe biroul său. 
Selectă o fişă nouă de profil şi începu să o completeze 
compulsiv, cercetând din când în când foile din dosar. 

— Pregătiţi altă cafea, părinte. Trebuie să confirm o teorie. 


PROFIL PSIHOLOGIC AL ASASINULUI MULTIPLU 
Pacient: KAROSKI, Viktor. 
Profil realizat de către doctor Paola Dicanti. 

Situaţia pacientului: /n absentia. 

Data redactării: 10 aprilie 2005. 

Vârsta: 44 ani. 

Înălţime: 178 centimetri. 

Greutatea: 85 kilograme. 

Descriere: Părul şaten, ochii gri, conformaţie puternică, 
inteligent (IQ de 125). 


Antecedente familiale: Viktor Karoski se naşte într-o familie 
de emigranţi, de clasă medie, cu o mamă dominatoare, având 
profunde probleme de integrare în realitate, datorită influenţei 
religioase. Familia emigrează din Polonia şi încă de la început 
este evidentă dezrădăcinarea la toţi membrii săi. Tatăl 
reprezintă genul tipic de eşec profesional, alcoolism şi accese 
violente, la care se adaugă grave abuzuri sexuale repetate şi 
periodice (înţelese ca pedeapsă) atunci când subiectul ajunge la 
adolescenţă. Mama este conştientă tot timpul de situaţia 
acestor abuzuri şi de incestul comis de soţul ei, deşi aparent nu 
pare că îşi dă seama. Un frate mai mare fuge de acasă, datorită 
abuzurilor sexuale. Un frate mai mic moare abandonat, după o 
lungă convalescenţă cauzată de meningită. Subiectul este închis 
într-un dulap, izolat de lume, perioade îndelungate de timp, 
după ce mama „descoperă” abuzurile cauzate de tată. Când el 
este eliberat, tatăl părăsise deja domiciliul conjugal iar mama 
este cea care îşi impune personalitatea asupra subiectului, 
accentuând figura catolică ce se teme de infern, acolo unde se 
ajunge, fără îndoială, datorită exceselor sexuale (conform 
spuselor mamei). Pentru asta mama îl îmbracă în hainele ei şi îl 
ameninţă că îl castrează. In subiect are loc o distorsionare gravă 
a realităţii, cum ar fi o tulburare serioasă a sexualităţii 
neintegrate. Incep să apară primele accese de mânie şi trăsături 
ale personalităţii antisociale, cât şi un puternic sistem de 
răspuns nervos. Atacă un coleg de la institut, şi din acest motiv 
este internat într-o şcoală de corecție. După ce iese de acolo, 
dosarul lui este curat ceea ce îl determină să se înscrie la un 
seminar atunci când avea nouăsprezece ani. Nu i se face niciun 
control psihiatric anterior şi reuşeşte să îşi atingă țelul. 


Perioada adultă: indiciile pentru sexualitatea neintegrată a 
subiectului sunt confirmate la nouăsprezece ani, la puţin timp 
după moartea mamei sale, manifestată prin atingerea unui 
minor, exteriorizări care devin mai frecvente şi mai grave. 
Superiorii săi ecleziastici nu i-au pedepsit agresiunile sexuale, 
care iau o întorsătură mai delicată atunci când subiectul are 
propriile parohii. Conform dosarului său, există dovezi pentru cel 
puţin 89 de agresiuni asupra minorilor, dintre care 37 au fost 
acte totale de sodomie, iar restul, atingeri sau constrângeri ale 
victimelor să îl masturbeze sau să practice felaţie. Din şedinţele 
de psihologie reiese că, oricât de straniu ar părea, era un preot 
convins în totalitate de vocaţia lui de sacerdot. In alte cazuri de 
pederastie, la unii preoţi, impulsul sexual a fost motivul pentru 
care s-au hirotonit, intrând ca lupul între oi. Dar în cazul lui 
Karoski, motivul alegerii sale era foarte diferit. Mama sa l-a 
împins în această direcţie, ajungând chiar să îl constrângă. După 
un incident cu un nefericit pe care l-a agresat, scandalul Karoski 
nu a mai putut fi ocultat iar subiectul ajunge, într-un final, la 
Institutul Sfântul Matei, un loc de reabilitare a preoţilor catolici 
cu probleme. Aici descoperim un Karoski foarte ataşat de Biblie, 
mai ales de Vechiul Testament. La câteva zile de la internarea 
sa, are loc un episod de violenţă spontană împotriva unui 
angajat al Institutului. In aceste circumstanţe se deduce 
disonanţa cognitivă între impulsul sexual al subiectului şi 
convingerile sale religioase. Atunci când cele două intră în 
conflict, au loc crizele de violenţă, cum ar fi episodul de 
agresiune asupra expertului. 


Perioada recentă: Subiectul are un profil care include 
mânie, reflectată în agresiunea neintegrată. A comis câteva 
crime, în care se observă un grad înalt de sadism sexual, 
inclusiv ritualuri simbolice şi necrofilie. 


Profilul caracteristicilor mai importante, manifestate în 
acţiunile sale: 

e Personalitate plăcută, inteligenţă medie spre mare 

e Minciuni frecvente 

e Lipsă totală de remuşcări sau sentimente faţă de victimele 
sale 


e Egocentrism total 

e indiferenţă afectivă şi personală 

e Sexualitate impersonală şi impulsivă, concentrată 
satisfacerea necesităţilor egolatre 

e Personalitate antisocială 

* Înalt nivel de obedienţă. 


INADVERTENŢE 


Gândire iraţională integrată în acţiunile sale 
Nevroze multiple 

Comportament criminal înţeles ca mijloc, nu ca scop 
Înclinaţii spre sinucidere 

Orientat spre îndeplinirea unei sarcini, a unui ordin. 


pe 


APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
Via della Croce, 12 


Duminică, 10 aprilie 2005. 04:45 


Fowler termină de citit raportul pe care i-l dăduse Dicanti. Era 
foarte surprins. 

— Dottora, sper că nu vă supăraţi dar acest profil este 
icomplet. Aţi scris doar un rezumat a ceea ce ştiam deja. Dar, 
sincer, nu aduce informaţii noi. 

Criminalista se ridică în picioare. 

— Dimpotrivă, părinte. Karoski are un profil medical foarte 
complex, din care putem deduce că această creştere a 
agresivităţii sale l-a transformat dintr-un prădător sexual, 
castrat prin intermediul medicamentelor, într-un asasin multiplu. 

— Într-adevăr, aceasta este baza teoriei noastre. 

— Ei bine, nu e bună de nimic. Priviţi primele caracteristici ale 
profilului, la sfârşitul raportului. Primele opt definesc mai 
degrabă un asasin în serie. 

Fowler îl consultă şi confirmă. 

— Există două tipuri de asasini în serie: dezorganizaţi şi 
organizaţi. Nu este o clasificare perfectă, dar, destul de 
coerentă. Primii corespund criminalilor care comit acte spontane 
şi impulsive, expuşi riscului să lase dovezi în urma lor. De-abia 
dacă îşi cunosc victimele, care de obicei se află în zona lor 
geografică. Folosesc arme care le sunt la îndemână: un scaun, o 
curea etc. Sadismul sexual apare post mortem. 

Preotul se încruntă. Era foarte obosit, căci de-abia dacă 
dormise câteva ore. 

— Mă scuzati, dottora. Continuaţi, vă rog. 

— Cel de-al doilea tip, cel organizat, este un asasin cu o 
mobilitate ridicată, care îşi capturează victimele înainte de a 
folosi forţa. Victima este un străin care îndeplineşte un criteriu 
specific. Armele şi conexiunile folosite corespund unui plan 
stabilit anterior de la care nu se abat niciodată. Cadavrul este 
abandonat într-un loc neutru, fiind pregătit dinainte. lar acum, 
căruia dintre cele două grupuri credeţi că îi aparţine Karoski? 

— În mod clar celui de-al doilea. 

— Asta ar putea observa oricine. Dar noi putem să mergem 
mai departe. Avem dosarul său. Ştim cine este, de unde vine şi 


cum gândeşte. Uitaţi tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. 
Concentraţi-vă asupra lui Karoski, cel pe care l-aţi cunoscut la 
Institut. Cum era? 

— O persoană impulsivă, care în anumite situaţii exploda ca 
un butoi cu dinamită. 

— Şi după cinci ani de terapie? 

— Era o persoană diferită. 

— Aţi spune că acesta schimbare s-a produs în mod gradual 
sau deodată? 

— S-a produs destul de brusc. Eu aş semnala schimbarea în 
momentul în care doctorul Conroy l-a pus să asculte 
înregistrările cu terapiile lui prin regresie. 

Paola respiră adânc înainte de a continua. 

— Părinte Fowler, nu vă supăraţi, dar după ce am citit zecile 
de întâlniri dintre Karoski, Conroy şi dumneavoastră, cred că 
faceţi o greşeală. lar această eroare ne-a îndreptat spre un 
drum greşit. 

Fowler a dat din umeri. 

— Dottora, nu mă pot supăra din cauza asta. După cum ştiţi 
deja, deşi am o diplomă în psihologie, am ajuns la Institut doar 
accidental, căci adevărata mea profesie era cu totul alta. 
Dumneavoastră sunteţi experta criminalistă şi avem mare noroc 
că pe putem baza pe opinia dumneavoastră. Insă nu înţeleg 
unde vreţi să ajungeţi. 

— Uitați-vă din nou la raport, spuse Paola, arătându-i-l. Sub 
titlul „Inadvertenţe” am notat cele cinci caracteristici care nu ne 
permit să îl considerăm pe subiectul nostru un asasin în serie 
organizat. Cu o carte de criminalistică în mână, orice expert ar 
spune că de la un anormal organizat, Karoski a evoluat pe baza 
unei traume, în acest caz aceasta fiind înfruntarea cu propriul 
trecut. Sunteţi familiarizat cu termenul disonanţa cognitivă? 

— Este acel stadiu al minţii în care faptele şi credinţele intime 
ale subiectului prezintă mari discrepanțe. Karoski suferea de o 
disonanţă cognitivă acută: el se credea un preot exemplar, în 
timp ce optzeci şi nouă de victime afirmau că este un pederast. 

— Perfect. Atunci, conform celor spuse de dumneavoastră, 
subiectul, catolic convins, nevrotic, impermeabil la orice 
interferenţă din exterior, se transformă în câteva luni într-un 
asasin multiplu, rece şi calculat, fără trăsături nevrotice, după 


ce ascultă câteva casete din care înţelege că a fost maltratat 
când a fost mic? 

— Din această perspectivă... pare ceva complicat, spuse 
Fowler inhibat. 

— Este imposibil, părinte. Acest fapt iresponsabil al doctorului 
Conroy i-a cauzat cu siguranţă mult rău, dar nu a putut să-i 
provoace o schimbare radicală. Preotul fanatic care îşi acoperă 
urechile atunci când dumneavoastră îi citeaţi cu voce tare lista 
victimelor sale, nu se poate transforma într-un asasin organizat 
la doar câteva luni mai târziu. Şi să ne amintim că primele două 
crime în care se respectă ritualul au avut loc chiar în Institut: 
mutilarea unui preot şi asasinarea altuia. 

— Dar, dottora... asasinarea cardinalilor este opera lui 
Karoski. Chiar el a spus lucrul acesta, amprentele lui s-au găsit 
la trei crime. 

— Sigur că da, părinte Fowler. Nu pun în discuţie comiterea 
acestor asasinate de către Karoski. Este mai mult decât evident. 
Ceea ce încerc să vă spun este că motivul pentru care a făcut-o 
nu este acela pe care îl credem noi. Caracteristica cea mai 
importantă a profilului său, ceea ce l-a condus spre preoţie în 
ciuda sufletului său chinuit, este cea care l-a obligat să comită 
aceste fapte oribile. 

Fowler a înţeles. Ameţit, a trebuit să se aşeze pe patul Paolei 
ca să nu cadă. 

— Smerenia, supunerea. 

— Exact, părinte. Karoski nu este un asasin în serie. Este un 
asasin plătit. 


INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI 
Silver Spring, Maryland 


August 1999 


În celula izolată nu se auzea niciun zgomot. De aceea, şoapta 
care îl chemă pe Karoski urgent, exigent, i-a invadat urechile ca 
o maree. 

— Viktor. 

Karoski cobori grăbit din pat, ca un copil. Venise din nou. Mai 
venise o dată ca să il ajute, ca să îl ghideze, să îi arate drumul 
spre lumină. Pentru a da un sens şi un scop forței lui, necesității 
lui. Era sătul de intervențiile pline de cruzime ale doctorului 
Conroy care îl studia ca pe un fluture prins cu un ac sub 
microscopul său. El era de cealaltă parte a uşii de oțel, dar 
aproape că îl simţea în cameră, aproape de el. Pe el putea să îl 
respecte, să îl urmeze. El putea să îl înțeleagă, putea să îi arate 
calea. Vorbiseră ore în şir despre ceea ce trebuia să facă. 
Despre cum trebuia să facă. Despre cum trebuia să se 
comporte, despre cum trebuia să răspundă interesului repetitiv 
şi agasant al doctorului Conroy. Noaptea își repeta rolul şi 
aştepta sosirea lui. venea doar o dată pe săptămână, dar íl 
aştepta cu nerăbdare, numărând minutele. In timp ce repeta 
rolul în minte, ascuţea foarte uşor cuțitul, încercând să nu facă 
zgomot. El i-a ordonat asta. l-ar fi putut da un cuțit ascuțit, chiar 
un pistol. Dar voia să pună la încercare curajul şi forța sa. lar el 
făcuse ce îi ceruse. Îi arătase dovezi ale devoțiunii şi loialității 
sale. Prima dată l-a mutilat pe preotul sodomist. La câteva 
săptămâni diferenţă îl omorâse pe preotul pederast. Trebuia să 
elimine buruienile aşa cum îi ceruse el şi apoi îşi va primi, în 
sfârşit, premiul. Premiul pe care îl dorea mai mult decât orice pe 
lume. El i-l va da pentru că nimeni altcineva nu i l-ar putea da. 
Nimeni altcineva nu îi putea da aşa ceva. 

— Viktor. 

EI îi cerea prezența. A străbătut camera cu pas grăbit şi a 
îngenuncheat lângă uşă, ascultând vocea care îi vorbea despre 
ceea ce urma să se întâmple. Despre o misiune departe de acel 
loc. În inima creştinătăţii. 


APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
Via Della Croce, 12 


Duminică, 10 aprilie 2005. 02:14 


Liniştea se lăsă în urma cuvintelor lui Dicanti ca o umbră 
obscură. Fowler îşi duse mâinile la faţă, cu un sentiment incert 
de uimire şi disperare. 

— Cum am putut să fiu atât de orb? Omoară pentru că cineva 
i-a spus să facă asta. Doamne, Dumnezeule... Dar mesajele şi 
ritualul? 

— Dacă te gândeşti în profunzime nu are niciun sens, părinte. 
Acel „Ego te absolvo” scris pe jos şi apoi pe pieptul victimelor. 
Mâinile spălate, limba tăiată... Toate acestea sunt echivalentul 
ritualului sicilian de a pune o monedă în gura victimei. 

— Este ritualul mafiei de a arăta că mortul a vorbit prea mult, 
nu-i aşa? 

— Exact. La început am crezut că acei cardinali erau judecaţi 
pentru ceva anume de către Karoski, poate din cauza unui rău 
pe care i-l făcuseră lui însuşi sau ceva împotriva demnităţii de 
preot. Dar direcţiile indicate pe ghemotoacele de hârtie nu 
aveau niciun sens. Acum cred că aceasta a fost contribuţia 
personală, propriile lui influenţe la un scenariu dictat de 
altcineva. 

— Dar ce rost avea să îi omoare în acest mod, dottora? De ce 
să nu îi elimine pur şi simplu? 

— Mutilările nu sunt decât un paravan absurd al unui singur 
lucru fundamental: cineva dorea să îi vadă morţi. Priviţi veioza, 
părinte. 

Paola arătă spre veioza de pe masă, care lumina dosarul lui 
Karoski. In camera întunecată, tot ceea ce nu se afla în raza 
luminii rămânea în obscuritate. 

— Am înţeles deja. Ne obligă să privim doar ceea ce vedem. 
Dar cine ar dori aşa ceva? 

— Intrebarea de bază pentru a afla cine a comis o crimă este: 
cine are de profitat? Un asasin în serie şterge automat nevoia 
acestei întrebări pentru că cel care profită este el însuşi. Motivul 
său este cadavrul. Dar în cazul său motivul este o misiune. Dacă 
ar fi vrut să îşi verse furia şi frustrarea asupra cardinalilor, în 
cazul în care acestea ar fi existat, şi-ar fi putut alege alt moment 


când aceştia ar fi fost mai vulnerabili. Mult mai puţin protejaţi. 
Dar acum? Ce este atât de special acum? 

— Pentru că cineva doreşte să influenţeze conclavul. 

— Acum, gândiţi-vă, părinte, cine doreşte să influenţeze 
conclavul? Dar pentru asta este esenţial să ştim pe cine au 
omorât. 

— Acei cardinali erau figuri importante ale Bisericii. Persoane 
de calitate. 

— Dar unite de ceva comun. lar sarcina noastră este să aflăm 
acel ceva. 

Preotul s-a ridicat şi a făcut câteva ture prin cameră, cu 
mâinile la spate. 

— Dottora, am o idee despre cine ar fi dispus să îi elimine pe 
cardinali folosind această metodă. Există o pistă căreia nu i-am 
acordat atenţia cuvenită. Lui Karoski i s-a făcut o reconstrucţie 
facială totală, după cum am putut observa în portretul făcut de 
Angelo Biffi. Operația aceasta este foarte scumpă şi este nevoie 
de o convalescenţă complexă după ea. Dacă este bine făcută şi 
în condiţii discrete şi de anonimat, poate costa mai mult de o 
sută de mii de dolari, vreo optzeci de mii de euro. Aceasta nu 
este o sumă de bani de care un preot sărac cum este Karoski, să 
poată dispune cu uşurinţă. Nici în Italia nu ar fi putut intra uşor 
sau nu ar fi reuşit să obţină camuflarea pe care a avut-o de la 
sosirea sa. În tot acest timp, acestea au fost întrebările pe care 
le-am lăsat în plan secund, dar deodată ele devin cruciale. 

— Şi întăresc teoria conform căreia o mână ascunsă este în 
spatele asasinatelor cardinalilor. 

— Cu siguranţă. 

— Părinte, eu nu am cunoştinţele pe care le aveţi 
dumneavoastră cu privire la modul de funcţionare a Bisericii 
catolice şi al preoţiei. Care credeţi că este numitorul comun care 
îi uneşte pe cei trei cardinali morţi? 

Preotul se gândi câteva momente. 

— Ar putea să existe un element comun. Unul care ar fi fost 
mult mai evident dacă doar ar fi dispărut sau ar fi fost executaţi. 
Toţi aveau ideologii liberale. Erau parte din... cum să spun? 
Aripa de stânga a Sfântului Duh. Dacă mi s-ar fi cerut numele a 
cinci cardinali consideraţi cei mai partizani ai Concilio Vaticano 
II, aceştia trei ar fi fost în această listă. 

— Vă rog să îmi explicaţi. 


— Vedeţi, odată cu sosirea Papei loan XXIII, în 1958, s-a 
observat clar că era nevoie de o schimbare radicală a Bisericii. 
loan XXIII a convocat Concilio Vaticano Il, o chemare a tuturor 
cardinalilor la Roma pentru a dezbate cu Papa situaţia Bisericii 
în lume. Două mii de cardinali au răspuns acestui apel. loan 
XXIII a murit înainte ca acest Concilio să se finalizeze, dar Paul 
VI, succesorul său, a finalizat această sarcină. Din păcate, 
reformele iniţiale care fuseseră scopul acelui Concilio nu au 
ajuns atât de departe cu ar fi vrut loan XXIII. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Au avut loc mari schimbări în Biserică. A fost poate una din 
cele mai mari pietre de temelie ale secolului douăzeci. 
Dumneavoastră poate nu vă mai amintiţi pentru că eraţi mică, 
dar până la sfârşitul anilor şaizeci o femeie nu putea fuma, nici 
nu putea purta pantaloni pentru că era păcat. lar acestea sunt 
doar nişte exemple haioase. Este de ajuns să spun că 
schimbarea a fost mare dar totuşi insuficientă. loan XXIII 
pretindea ca Biserica să îşi deschidă pe alocuri uşile pentru a 
primi inspiraţia proaspătă a Duhului Sfânt. lar acestea doar s-au 
întredeschis puţin. Paul VI s-a dovedit a fi un papă destul de 
conservator. loan Paul I, succesorul său, nu a rămas în funcţie 
nicio lună. lar loan Paul Il a fost un papă apostolic, puternic şi 
mediatizat, care a făcut mult bine omenirii, cu siguranţă; dar în 
politica sa de actualizare a Bisericii a fost un conservator 
drastic. 

— Aşa că marea reformă a Bisericii încă nu s-a realizat? 

— Incă sunt multe de făcut, cu siguranţă. Când s-au publicat 
rezultatele de la Vaticano ll, părţile catolice mai conservatoare 
aproape că au luat armele. lar Concilio încă mai are duşmani; 
oameni care cred că cei care nu sunt catolici vor ajunge în iad, 
că femeile nu au dreptul să voteze şi chiar mai rău. Clerul 
aşteaptă ca la acest conclav să se aleagă un papă idealist şi 
puternic, un papă care să îndrăznească să apropie Biserica de 
oameni. Fără nicio îndoială, cel care ar fi fost potrivit pentru 
această sarcină era cardinalul Portini, un liberal convins. El 
niciodată nu ar fi obţinut voturile părţii ultraconservatoare. Un 
alt candidat ar fi fost Robavyra, un om din popor, dar foarte 
inteligent. Şi Cardoso era din aceeaşi categorie. Amândoi erau 
apărătorii săracilor. 

— lar acum sunt morţi. 


Faţa lui Fowler se întunecă. 

— Dottora, ceea ce vă voi povesti acum este un secret total. 
Risc atât viaţa mea cât şi viaţa dumneavoastră şi, credeţi-mă, 
chiar îmi este frică. Acest raţionament mă conduce într-o 
direcţie spre care nu îmi place să privesc şi cu atât mai puţin să 
merg. Făcu o pauză scurtă ca să îşi tragă sufletul. Ştiţi ce este 
Sfânta Alianţă? 

Din nou, la fel ca în casa groazei, criminalistei îi reveniră în 
minte poveştile cu spioni şi asasinate. Mereu le-a considerat a fi 
poveşti spuse la un pahar de băutură, însă la ora aceea, însoţită 
de acel om, posibilitatea ca totul să devină realitate luase alte 
dimensiuni. 

— Se spune că este serviciul secret al Vaticanului. O reţea de 
spioni şi agenţi secreţi care nu se dau înapoi să omoare atunci 
când este cazul. Sunt poveşti de groază pentru noii cădeţi. 
Aproape nimeni nu le crede. 

— Dottora Dicanti, puteţi să credeţi povestea Sfintei Alianțe 
pentru că ea există. Există de patru sute de ani şi este mâna 
stângă a Vaticanului pentru acele treburi pe care nici măcar 
Papa nu trebuie să le afle. 

— Îmi este foarte greu să cred asta. 

— Deviza Sfintei Alianțe, gottora, este „Crucea şi sabia”. 

Dicanti şi-l aminti pe Dante la hotelul Raphael cu arma 
îndreptată spre ziaristă. Acelea au fost exact cuvintele pe care 
le-a rostit atunci când i-a cerut ajutor lui Fowler, şi atunci a 
înţeles ce vroia preotul să spună. 

— Oh, Dumnezeule. Atunci dumneavoastră... 

— Am fost, acum mult timp. Slujeam două scopuri, al ţării 
mele şi al religiei mele. Apoi a trebuit să renunţ la unul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu vă pot povesti, dottora. Nu îmi cereţi să fac asta. 

Paola nu dori să insiste asupra acestui subiect. Aceea era o 
parte ascunsă din viaţa preotului, din durerea rece care îi 
cuprindea sufletul cu gheare de gheaţă. Suspecta că se 
întâmplase mult mai mult decât îi povestea el. 

— Acum înţeleg ostilitatea lui Dante faţă de dumneavoastră. 
Are legătură cu trecutul, nu-i aşa, părinte? 

Fowler nu spuse nimic. Paola trebuia să ia o decizie rapidă 
pentru că nu mai aveau mult timp şi nici nu îşi puteau permite 
să facă vreo greşeală. Îşi lăsă inima să vorbească, inimă care 


ştia că este îndrăgostită de preot; de întreg şi fiecare parte a sa, 
de căldura aspră a mâinilor sale şi de durerile sufletului său. Ar 
fi vrut să le poată absorbi, să îl elibereze de acele dureri, să îi 
redea râsul pur al unui copil. Ştia că îşi dorea imposibilul: în acel 
om erau oceane de amărăciune, apărute cu mult timp în urmă. 
Nu era doar acest paravan de netrecut simbolizat de preoţie. 
Dacă voiai să ajungi la sufletul său trebuia să usuci acele 
oceane şi cu siguranţă te înecai în ele dacă încercai să faci asta. 
În acel moment înţelese că niciodată nu va putea fi lângă el, dar 
mai înţelese că acel om mai degrabă murea decât să îi permită 
cuiva să îi facă ei vreun rău. 

— Bine, părinte, voi avea încredere în dumneavoastră. 
Continuaţi vă rog, spuse suspinând. 

Fowler se aşeză din nou şi povesti o întâmplare 
cutremurătoare. 

— S-a înfiinţat în 1566. Pe vremurile acelea tulburi, Papa Pius 
V era preocupat de eretici şi de amploarea pe care o lua 
anglicanismul. Fiind conducătorul Inchiziției, era un om dur, 
limitat şi pragmatic. Pe vremea aceea Statul Vatican în sine 
avea un înţeles mai teritorial decât acum, deşi acum se bucură 
de mai multă putere. Sfânta Alianţă s-a format recrutând tineri 
preoţi şi vomos di fiducia*?, laici de încredere a căror credinţă 
catolică era confirmată. Scopul ei era acela de a apăra Vaticanul 
ca ţară şi Biserica în sens spiritual, iar numărul celor recrutaţi a 
crescut odată cu trecerea timpului. Ajunseseră la câteva mii în 
secolul nouăsprezece. Unii dintre ei erau simpli informatori, 
fantasme, trecuţi pe lumea cealaltă. Alţii, care nu aveau nici 
cincizeci de ani, reprezentau elita: Mâna Sfântului Arhanghel 
Mihail, grupul de agenţi speciali care, împrăştiaţi în toată lumea, 
puteau executa un ordin în mod precis şi rapid. Se investeau 
mulţi bani într-un grup revoluţionar, se făcea trafic de influenţă, 
se obțineau informaţii cruciale capabile să schimbe cursul 
războaielor. Muşamalizau, trădau şi, când era cazul, ucideau. 
Toţi membrii acestui grup erau antrenați în tehnici de luptă şi 
erau buni trăgători. În trecut, erau instruiți în ceea ce priveşte 
controlul populaţiei, coduri, camuflare şi luptă corp la corp. O 
Mână putea să taie în două un bob de strugure cu un cuţit 
aruncat de la cincisprezece paşi distanţă şi vorbea patru limbi 
străine. Puteau decapita o vacă, apoi să îi arunce hoitul într-un 


53 n.t.: credincioşi 


puț cu apă bună şi să dea vina pe un grup rival. Făceau toate 
astea cu o măiestrie absolută. Erau antrenați ani de zile pe o 
insulă din Marea Mediterană, al cărui nume nu vi-l dezvălui. 
Antrenamentul a evoluat în secolul douăzeci, dar Mâna 
Arhanghelului Mihai a fost tăiată de la rădăcină în timpul celui 
de-al doilea război mondial. A fost o perioadă însângerată când 
au căzut mulţi. Unii au apărat cauze foarte nobile iar alţii, din 
păcate, nu atât de bune. 

Fowler a făcut o pauză pentru a lua o gură de cafea. Umbrele 
din cameră deveniseră şi mai întunecate iar Paola simţi o frică 
fizică. Se aşeză invers pe scaun şi îmbrăţişă spătarul în timp ce 
preotul continuă. 

— În 1958, loan XXIII, însuşi Papa de la Vaticano II, a decis că 
timpul Sfintei Alianțe a trecut, că nu mai era nevoie de serviciile 
ei şi, în plin Război Civil, a distrus reţelele de legătură ale 
informatorilor şi a interzis în mod categoric ca vreunul dintre 
membrii Alianţei să ducă la bun sfârşit vreo misiune fără a primi 
aprobarea sa. Şi, timp de patru ani, aşa s-a întâmplat. Mai erau 
doar doisprezece Mâini din cei cincizeci şi doi de membri în anul 
1939 iar unii dintre ei erau foarte bătrâni. Li s-a ordonat să se 
întoarcă la Roma. Locul secret unde se antrenau a luat foc în 
mod misterios în anul 1960. lar Capul Sfântului Mihai, şeful 
Sfintei Alianțe, a murit într-un accident de maşină. 

— Cine era? 

— Nu vă pot spune, dar nu pentru că nu vreau, ci pentru că 
nu ştiu. Identitatea Capului rămâne mereu secretă. Ar putea fi 
oricine: un înalt prelat, un cardinal, un uomo di fiducia sau un 
simplu preot. Trebuie să fie bărbat şi să aibă peste patruzeci şi 
cinci de ani. Astea sunt singurele cerinţe. Din 1566 şi până 
astăzi s-a aflat numele unui singur Cap: preotul Sogredo, un 
italian de origine spaniolă care a luptat cu toate forţele 
împotriva lui Napoleon. lar numele lui a fost cunoscut doar în 
cercuri restrânse. 

— Nu mă miră că Vaticanul nu recunoaşte existenţa unui 
serviciu de spionaj dacă foloseşte astfel de metode. 

— Acesta a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe 
loan XXIII să pună sfârşit Sfintei Alianțe. Spunea că nu este 
corect să omori, nici măcar în numele Domnului, iar eu sunt de 
acord cu el. Ştiu că unele dintre acţiunile Mâinii Arhanghelului 
Mihai au fost foarte dure împotriva naziştilor. Unii dintre ei au 


salvat sute de mii de vieţi. Dar a existat şi un grup, foarte redus, 
care după ce s-a văzut exclus de către Vatican, a comis nişte 
orori atroce. Nu voi vorbi despre asta aici şi cu atât mai puţin la 
ora asta. 

Fowler agită o mână, ca şi cum ar fi dorit să alunge 
fantasmele. La cineva ca el, a cărui economie de mişcări era 
aproape supranaturală, un astfel de gest indica o nervozitate 
foarte mare. Paola înţelese că voia să sfârşească povestea. 

— Nu trebuie să mai spuneţi nimic, părinte. Doar ceea ce 
consideraţi că este necesar ca eu să aflu. 

El îi mulţumi cu un zâmbet şi continuă. 

— Dar acela nu a fost sfârşitul Sfintei Alianțe, după cum cred 
că vă imaginaţi deja. Sosirea lui Paul VI pe scaunul lui Petru în 
1963 s-a făcut în cel mai îngrozitor context internaţional din 
toate timpurile. Cu doar câţiva ani înainte, lumea fusese la 
câţiva paşi de un război atomic:*. După doar câteva luni, 
Kennedy, primul preşedinte catolic nord-american, era 
împuşcat. Atunci când Paul VI a fost informat, a cerut ca Sfânta 
Alianță să fie din nou creată. Rețelele de spionaj, deşi reduse 
datorită trecerii timpului, s-au reîntregit. Era mai greu să se 
reconstruiască Mâna Arhanghelului Mihai. Din cele zece Mâini 
chemate la Roma în 1958, şapte puteau fi folosite în cadrul 
serviciului în anul 1963. Uneia dintre ele i s-a cerut să 
reconstruiască baza pentru formarea a noi agenţi de teren. 
Sarcina a durat aproape cincisprezece ani, dar a reuşit să facă 
un grup de treizeci de agenţi. Unii au fost luaţi de la zero, iar 
alţii au fost aduşi de la alte servicii secrete. 

— La fel ca dumneavoastră: un agent dublu. 


— În realitate, celor ca mine li se spune agent potenţial. Este 
acela care lucrează în mod normal pentru două organizaţii 
aliate, dar în care cea principală nu ştie că organizaţia 
secundară modifică anumite directive în sarcinile din cadrul 


5 n.a.: Părintele Fowler se referă, cu siguranţă, la Criza rachetelor. În 1962, 
primul ministru sovietic, Hruşciov, a trimis în Cuba cargouri încărcate cu 
rachete nucleare, care odată instalate în ţara din Caraibe, ar fi putut atinge 
obiective din Statele Unite. Kennedy a impus un blocaj asupra insulei, 
promițând că va scufunda navele dacă nu se întorceau în URSS. 
Distrugătoarele nord-americane erau la mai puţin de o milă distanţă, când 
Hruşciov a ordonat retragerea vapoarelor sale. Lumea şi-a ţinut respiraţia 
timp de cinci zile. 


fiecărei misiuni. Eu am acceptat să îmi folosesc cunoştinţele 
pentru a salva vieţi, nu pentru a omori oameni. Aproape toate 
misiunile pe care le-am avut au fost misiuni de recuperare: 
pentru a salva preoţi aflaţi în pericol în locuri dificile. 

— Aproape toate. 

Fowler plecă faţa. 

— Am avut o misiune complexă în care lucrurile s-au încurcat. 
Din ziua aceea nu am mai fost o Mână. Nu mi-a fost uşor, dar 
iată-mă aici. Am crezut că voi fi psiholog toată viaţa, dar vedeţi 
unde m-a adus unul dintre pacienţii mei. 

— Dante este una dintre Mâini, nu-i aşa, părinte? 

— La câţiva ani după ce eu am plecat, a avut loc o criză. 
Acum au mai rămas puţini, din câte am auzit. Toţi sunt implicaţi 
în misiuni departe de aici şi nu erau disponibili. Singurul 
disponibil era el şi este un om fără scrupule. In realitate, este 
perfect pentru această treabă, dacă bănuielile mele sunt 
corecte. 

— Atunci, Cirin este Capul? 

Fowler privi în faţă, impasibil. După un minut Paola şi-a dat 
seama că nu îi va răspunde, aşa că a încercat cu o altă 
întrebare. 

— Părinte, spuneţi-mi, de ce Sfânta Alianţă ar dori să facă un 
astfel de scenariu? 

— Lumea se schimbă, dottora. Ideile democratice îşi fac loc în 
multe inimi, inclusiv în cele ale membrilor mai flexibili ale 
Bisericii. Sfânta Alianţă are nevoie de un papă care să o sprijine 
cu fermitate pentru că, în caz contrar, va dispărea. Dar Sfânta 
Alianţă este o idee apărută înainte de Vatican Il. Ceea ce aveau 
în comun cei trei cardinali era faptul că erau nişte liberali 
convinşi; cât poate fi de liberal un cardinal. Oricare dintre ei ar fi 
putut să desființeze din nou acest serviciu secret, poate pentru 
totdeauna. 

— Prin eliminarea lor dispare şi această ameninţare. 

— Şi deodată este nevoie de o întărire a securităţii. Dacă 
aceşti cardinali ar fi dispărut pur şi simplu, s-ar fi ridicat multe 
semne de întrebare. Nici nu puteau să însceneze nişte 
accidente: alegerea papei este un proces paranoic în sine. Dar 
dacă dumneavoastră ştiţi cu siguranţă... 

— O camuflare a asasinatului. Doamne, am ameţit. Mă bucur 
că m-am îndepărtat de Biserică. 


Fowler se apropie de ea şi se aplecă peste scaun, apucându-o 
de ambele braţe. A 

— Dottora, să nu faceţi o greşeală. In spatele Bisericii, 
construită din sânge şi noroi pe care dumneavoastră o vedeţi, 
există altă Biserică, infinită şi invizibilă, ale cărei standarde se 
ridică puternice spre cer. Această Biserică trăieşte în sufletele a 
milioane de fideli care îl iubesc pe Hristos şi mesajul său. Va 
renaşte din propria cenuşă, va umple toată lumea, iar porţile 
iadului nu o vor dobori. 

Paola îl privi în ochi. 

— Chiar credeţi asta, părinte? 

— Cred, Paola. 

Amândoi s-au ridicat în picioare. El a sărutat-o, tandru dar 
ferm iar ea l-a acceptat aşa cum era, cu toate cicatricele sale. 
Teama ei s-a diluat în durerea lui şi timp de câteva ore au 
descoperit fericirea împreună. 


APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI 
Via Della Croce, 12 


Duminică, 10 aprilie 2005. 08:41 


De data aceasta Fowler a fost cel trezit de mirosul de cafea 
proaspăt făcută. 

— Poftiţi, părinte. 

El o privi, uimit că îi spunea din nou dumneavoastră. Ea îi 
răspunse cu o privire fermă iar el înţelese. Speranţa pălise în 
faţa răsăritului de soare, care deja umplea camera. Nu spuse 
nimic, pentru că ea nu aştepta nimic, iar el nu putea să îi ofere 
decât durere. Se simţea, totuşi, uşurat de faptul că amândoi 
învăţaseră ceva din această experienţă, obţinuseră forţă 
datorită slăbiciunii celuilalt. Ar fi uşor să judeci că Fowler îşi 
trădase vocaţia în dimineaţa aceea. Ar fi uşor, dar ar fi greşit. 
Din contră, el era recunoscător că ea mai liniştise puţin demonii 
din interiorul său, cel puţin pentru un timp. 

Ea s-a bucurat că el înţelesese. Se aşeză pe marginea patului 
şi zâmbi. Nu a fost un zâmbet trist pentru că ea depăşise limita 
disperării în noaptea aceea. Dimineaţa proaspătă nu aducea 
siguranţă dar cel puţin mai risipea din confuzie. Ar fi uşor să 
crezi că ea se îndepărta pentru că nu voia să sufere. Ar fi uşor, 
dar ar fi greşit. Dimpotrivă, ea îl înţelegea şi ştia că acel om se 
dedicase promisiunii pe care o făcuse şi că avea de dus propria-i 
cruce. 

— Dottora, trebuie să vă spun ceva şi nu va fi ceva uşor de 
acceptat. 

— Cum spuneţi, părinte. 

— Dacă vreodată renunţaţi la cariera în psihiatrie judiciară, vă 
rog, să nu deschideţi o cafenea, spuse el, făcând o grimasă spre 
cafeaua ei. 

Amândoi au râs şi, pentru o secundă, totul a fost perfect. 

După o jumătate de oră, erau învioraţi şi proaspeţi, discutând 
asupra detaliilor cazului. Preotul era în picioare lângă fereastra 
din camera Paolei. Criminalista era aşezată la birou. 

— Ştiţi, părinte, la lumina zilei, teoria conform căreia Karoski 
ar putea fi un asasin plătit de Sfânta Alianţă devine ireală. 


— Este posibil. Totuşi, la lumina zilei, mutilările sunt la fel de 
reale. Şi dacă avem dreptate, noi suntem singurii capabili să le 
împiedicăm. 

Acele cuvinte au furat toată strălucirea dimineţii. Paola simţi 
cum sufletul i se strânge ca o coardă. Acum era mai conştientă 
ca niciodată că prinderea monstrului era responsabilitatea ei, de 
dragul lui Pontiero, al lui Fowler şi al ei însăşi. Când îl va avea în 
mâinile sale, nu se va putea abţine şi îl va putea strânge de gât 
cu mâinile ei. 

— Vigilanza este compromisă, de asta îmi dau seama. Dar 
garda elveţiană? 

— Uniforme frumoase dar puţină utilitate practică. Probabil că 
nici nu ştiu că au murit deja trei cardinali. Eu nu m-aş baza prea 
mult pe ei: sunt doar nişte jandarmi. 

Paola îşi duse mâna la ceafă, îngrijorată. 

— Ce facem acum, părinte? 

— Nu ştiu. Nu ştim de unde ar putea ataca monstrul de 
Karoski, iar începând de ieri îi va fi mai uşor să ucidă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cardinalii au început slujbele de nouă zile. Este un parastas 
de nouă zile pentru sufletul defunctului Papă. 

— Doar nu vreţi să spuneţi... 

— Exact. Slujbele vor avea loc în toată Roma. Sfântul loan 
Lateran, Sfânta Maria cea Mare, Sfântul Petru, Sfântul Paul... 
cardinalii spun că sunt slujbele din doi în doi, în cele mai 
importante cincizeci de biserici din Roma. Aceasta este tradiţia 
şi nu cred că o vor schimba pentru nimic în lume. Dacă Sfânta 
Alianţă este implicată în asta, va fi ocazia ideală pentru un 
asasinat. Încă nu s-a aflat nimic, aşa că toţi cardinalii se vor 
răzvrăti în cazul în care Cirin le va interzice să ţină slujbele. Nu, 
slujbele vor avea loc, orice s-ar întâmplă. La naiba, un alt 
cardinal ar putea fi deja mort fără ca noi să ştim. 

— La dracu', am nevoie de o ţigară. 

Paola căută pe masă pachetul lui Pontiero, îşi verifică haina. 
introduse mâna în buzunarul interior al jachetei şi găsi un 
cartonaş mic şi rigid. 

„Ce e asta?” 

Era o iconiţă a Fecioarei din Carmen. Cea pe care i-o dăduse 
părintele Francesco Toma atunci când şi-a luat la revedere de la 
ea când erau la Sfânta Maria din Traspontina. Falsul călugăr 


carmelit, asasinul Karoski. Purta aceeaşi haină neagră pe care o 
avea în acea dimineaţă de marţi, iar iconiţa era încă acolo. 
— Cum am putut să uit de asta? Este o dovadă. 
Fowler se apropie intrigat. 
— O icoană a Fecioarei din Carmen. E ceva scris pe spate. 
Preotul citi cu voce tare, în engleză. 


If your very own brother, or your son or daughter, or the 
wife you love, or your closest friend secretly entices you, do 
not yield to him or listen to him. Show him your pity. Do not 
spare him or shield him. You must certainly put him to death. 
Then all Israel will hear and be afraid, and no one among you 
will do such an evil thing again. 


Paola traduse, albă de furie şi ură: 

— „Dacă propriul tău frate, fiul sau fiica ta, ori soţia pe care o 
iubeşti sau cel mai apropiat prieten încearcă să te ispitească pe 
ascuns, să nu îi ierţi şi nu-i asculta. Nu le arăta îndurare, nu-i 
cruța şi nu-i apăra. Trebuie neapărat să îi omori. Şi tot Israelul 
când va afla, se va teme, şi nimeni dintre ai tăi nu va mai face 
un astfel de rău”. 

— Cred că este Deuteronomul, capitolul 13, verstele 7-13. 

— La dracu'! răcni criminalista. A fost tot timpul în buzunarul 
meu! La dracu', trebuia să îmi dau seama că era scrisă în 
engleză. 

— Nu vă mai chinuiţi, dottora. Un călugăr v-a dat o iconiţă. 
Având în vedere lipsa dumneavoastră de credinţă, nu este 
ciudat că nu i-aţi acordat prea mare atenţie. 

— Poate, însă după aceea am aflat cine era acest călugăr. 
Trebuia să îmi amintesc că mi-a dat ceva. Eram mai preocupată 
să îmi amintesc faţa lui în întunericul acela. Dacă până... 

„A încercat să îţi ţină o predică, îţi aminteşti?” 

Paola se abţinu. Preotul se întoarse, cu iconiţa în mână. 

— Ascultaţi, dottora, este o reprezentare religioasă obişnuită. 
Pe partea din spate a lipit o hârtie adezivă printată... 

„Sfânta Maria din Carmen.” 

— ...Cu multă grijă pentru ca tot textul să încapă. 
Deuteronomul este... 

„Să o purtaţi mereu cu dumneavoastră.” 
— „sursă foarte rar folosită pentru iconiţe, ştiţi? Cred că... 


„Vă va arăta calea în aceste vremuri tulburi”. 

— ...dacă trag puţin de un colţ, aş putea să o dezlipesc... 

Paola ridică braţul; vocea i se transformă într-un țipăt ascuţit: 

— NU O ATINGEŢI! 

Fowler clipi, surprins. Nu mişcă niciun muşchi. Criminalista îi 
luă iconiţa din mână. 

— Mă scuzaţi că am tipat, părinte, spuse Dicanti, încercând să 
se liniştească. Tocmai mi-am amintit cum Karoski mi-a spus că 
iconiţa îmi va arăta calea în aceste vremuri tulburi. Şi cred că 
există un mesaj pe ea, conceput ca să îşi bată joc de noi. 

— Poate. Sau ar putea fi o manevră ca să ne sperie. 

— Singurul lucru sigur este că suntem departe de a avea 
toate piesele din puzzle. Sper să găsim ceva aici. 

Întoarse iconita pe toate părţile, o privi în lumină, mirosi 
cartonul. 

Nimic. 

— Pasajul din Biblie ar putea fi mesajul. Dar ce înseamnă? 

— Nu ştiu, dar cred că este vorba de mult mai mult. Ceva ce 
nu se poate observa la prima vedere. Şi cred că am pe undeva 
exact uneltele necesare pentru astfel de cazuri. 

Criminalista căută printr-un dulap din apropiere. Într-un final, 
scoase o cutie acoperită de praf. O aşeză cu grijă pe birou. 

— Nu am mai folosit-o de pe vremea când eram la Institut. A 
fost un cadou din partea tatălui meu. A 

Deschise cutia uşor, cu gesturi reverenţiale. Incă îi mai era 
proaspătă în memorie avertizarea asupra acelei unelte de lucru, 
că era foarte scumpă şi că trebuia să aibă grijă de ea. O scoase 
şi o puse pe masă cu grijă. Era un microscop obişnuit. Paola 
lucrase la universitate cu echipamente de o mie de ori mai 
scumpe dar pe niciunul dintre ele nu îl tratase cu atâta respect. 
Se bucură să descopere acel sentiment: era o legătură frumoasă 
cu tatăl ei, ceva rar la ea, care încă suferea în urma morţii lui. 
Se întrebă în grabă dacă nu cumva ar fi trebuit să păstreze 
amintirile minunate, în loc să se plângă mereu că plecase prea 
devreme. 

— Aduceţi-mi iconiţa, părinte, spuse, aşezându-se în faţa 
microscopului. 

Hârtia în care fusese împachetat şi plasticul protejaseră 
aparatul de praf. Puse iconiţa sub lentilă şi focaliză. Cu mâna 
stângă  dezlipi cartonul colorat pentru a putea studia atent 


imaginea Fecioarei. Nu găsi nimic. Întoarse iconita pentru a o 
putea studia pe spate. 

— Un moment... Aici e ceva. 

Inspectoarea îi făcu loc preotului să privească prin microscop. 
Mărite de cincisprezece ori, literele de pe iconiţă apăreau ca 
nişte linii negre mari. Pe unele dintre ele, totuşi, era un cerc 
albicios. 

— Par a fi perforate. 

Inspectoarea reveni la microscop. 

— AŞ putea jura că sunt făcute cu un ac. Oricum, au fost 
făcute intenţionat. Sunt aproape perfecte. 

— Pe ce literă apare primul semn? 

— Pe F din /f. 

— Dottora, vă rog, verificaţi dacă mai sunt şi alte perforaţii la 
celelalte litere. 

Paola se concentră pe primul rând din text. 

— Mai este una aici. 

— Mergeţi mai departe, mergeţi mai departe. 

După opt minute, criminalista reuşi să descopere un total de 
unsprezece litere perforate. 


IE youR very own brother, or your son or dAughter, or the 
wife you love, or your closest frieNd secretly entiCes you, de 
no yield to hlm or listen to him. Show him your pity. Do not 
spare him or shield him. You must certainly put Him to 
death. Then All Israel Will hear and be afraid, and no one 
among you will do such an evil thing again. 


Când se asigură că nu mai erau şi alte caractere perforate, 
criminalista le-a scris în ordine pe cele pe care le găsise. Când 
au citit ceea ce ieşise, amândoi s-au cutremurat iar Paola şi-a 
amintit. 

Dacă fratele tău încearcă să te ispitească pe ascuns. 

Îşi aminti rapoartele psihiatrilor. 

Să nu îl ierti, nici să nu ascunzi, 

Scrisorile către familiile victimelor abuzului sexual al lui 
Karoski. 

Ci să îl omori. 

Îşi aminti numele care apărea la semnătură. 

Francis Shaw. 


(TELETEXT REUTERS, 10 APRILIE 2005. 08:12 
GMT) 


CARDINALUL SHAW OFICIAZĂ ASTĂZI SLUJBA DE POMENIRE ÎN 
CATEDRALA SFANTUL PETRU 


ROMA (Associated Press) - Cardinalul Francis Shaw va oficia 
astăzi la ora doisprezece slujba de pomenire în biserica Sfântul 
Petru. Cardinalul nord-american se va bucura astăzi de onoarea 
de a prezida ceremonia în cea de-a doua zi a slujbelor de nouă 
zile pentru sufletul lui loan Paul Il. 

Anumite grupuri din Statele Unite nu au văzut cu ochi buni 
participarea lui Shaw la această ceremonie. Mai concret, este 
vorba de AVAP (Asociaţia Victimelor Abuzate de Preoţi) care a 
trimis la Roma pe doi dintre membrii săi pentru a protesta în 
mod formal împotriva faptului că i s-a permis lui Shaw să 
oficieze în cea mai importantă biserică a Creştinătăţii. „Suntem 
doar două persoane, dar vom face un protest oficial, pacifist şi 
disciplinat în faţa camerelor de luat vederi”, a informat Barbara 
Payne, preşedinta AVAP. 

Organizaţia menţionată este principala asociaţie pentru 
victimele abuzate sexual de către preoţi catolici şi are mai mult 
de patru mii cinci sute de membri. Activitatea sa de bază este 
să ofere sfaturi şi sprijin victimelor, dar şi să organizeze terapii 
de grup pentru înfruntarea celor întâmplate. Mulţi dintre 
membrii săi vin pentru prima oară la AVAP când sunt deja la o 
vârstă adultă, după ani întregi de tăcere. 

Cardinalul Shaw, în acest moment prefectul Congregaţiei 
pentru Cler, a fost compromis într-un scandal, legat de abuzuri 
sexuale din partea unor preoţi, care s-a declanşat în Statele 
Unite la sfârşitul anilor nouăzeci. Shaw, în calitate de cardinal al 
Arhidiocezei din Boston, era cea mai importantă figură a Bisericii 
catolice din Statele Unite, şi după spusele multora, cel mai sigur 
urmaş al lui Karol Wojtyla. 

Cariera lui a suferit un regres după ce s-a descoperit că timp 
de mulţi ani a ascuns opiniei publice mai mult de trei sute de 
cazuri de abuzuri sexuale care s-au petrecut sub jurisdicţia lui. 
Pe o perioadă îndelungată, a transferat de la o parohie la alta 
preoţii acuzaţi de a fi comis delicte de acest gen, sperând că 
astfel va evita scandalul. In aproape toate cazurile, se limita să 


recomande „o schimbare de aer” acuzaților. Doar în cazuri 
foarte grave îi trimitea la un centru specializat pentru a fi trataţi. 

În momentul în care s-au făcut primele denunţuri mai 
serioase, Shaw ajungea la o înţelegere financiară cu familiile 
victimelor, cumpărându-le tăcerea. Într-un final, scandalurile au 
ieşit la iveală în toată ţara, şi „înalte figuri de la Vatican” au 
impus demiterea lui Shaw. Acesta s-a mutat la Roma, unde a 
fost numit prefect al Congregaţiei Clerului, o funcţie de o 
anumită importanţă, dar care după toate aparențele, părea să 
fie încununarea carierei sale. 

Unii, totuşi, încă îl consideră pe Shaw un sfânt care a apărat, 
cu toate forţele, Biserica. „A fost persecutat şi calomniat pentru 
că a apărat credinţa”, afirmă secretarul său personal, părintele 
Miller. Dar conform eternelor pronosticuri ale mass-media, 
referitoare la cine va fi următorul Papă, Shaw are puţine şanse. 
Biserica romano-catolică este formată, în general, din persoane 
prudente, care nu sunt adepte ale extravaganţelor. Deşi se 
bucură de sprijin, Shaw poate câştiga multe voturi doar în cazul 
în care se întâmplă o minune. 


04/10/2005/08:12 (AP) 


SACRISTIA VATICANULUI 
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:08 


Preoţii care vor oficia slujba alături de cardinalul Shaw îşi vor 
pune veşmintele preoţeşti în sacristia de lângă intrarea 
catedralei Sfântul Matei, unde, alături de ministranţi, îl vor 
aştepta pe cardinal cinci minute înainte de a începe ceremonia. 

Până în acel moment, muzeul era gol, cu excepţia celor două 
călugăriţe care îl ajutau pe Shaw şi pe celălalt oficiator, 
cardinalul Pauljic, plus soldatul din garda elveţiană care păzea 
uşa sacristiei. 

Karoski s-a liniştit când a simţit cuțitul şi pistolul ascunse în 
haină. Calculă în minte ce posibilităţi avea. 

În sfârşit îşi va primi premiul. 

Clipa aceea se apropiase. 


PIAŢA SFÂNTUL PETRU 
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:16 


— Accesul este imposibil pe la intrarea Sfânta Ana, părinte. 
Plus că este foarte bine păzită, şi nu lasă pe nimeni să intre. 
Doar pe aceia care sunt autorizaţi de Vatican. 

Ambii au inspectat, de la o anumită distanţă, locurile de acces 
în Vatican. Au făcut-o separat, pentru a fi mai discreţi. Mai 
rămăseseră mai puţin de cinci minute până la începerea slujbei 
din catedrala Sfântul Petru. 

Cu doar treizeci de minute în urmă, descoperirea numelui 
cardinalului Francis Shaw pe iconiţa Fecioarei din Carmen a 
generat o căutare frenetică pe internet. Agenţiile de ştiri indicau 
locul şi ora unde va fi Shaw, aceste date fiind la îndemâna 
tuturor celor care erau interesaţi. 

Şi iată-i acolo, în piaţa Sfântul Petru. 

— Va trebui să pătrundem prin intrarea principală a bisericii. 

— Securitatea a fost întărită în toate punctele, mai puţin în 
acesta care este deschis publicului larg, aşa că ei ne aşteaptă 
chiar aici. Şi chiar dacă reuşim să intrăm, nu ne vom putea 
apropia de altar. Shaw şi cel care îl ajută să oficieze vor pleca 
din sacristia bisericii Sfântul Petru. De acolo drumul este drept 
până la biserică. Nu vor folosi altarul lui Petru pentru că este 
folosit doar de Papă. Vor folosi unul dintre altarele secundare, şi 
vor participa opt sute de persoane la ceremonie. 

— Oare Karoski va îndrăzni să acţioneze în faţa atâtor 
oameni? 

— Dottora, problema noastră este că nu ştim ce reprezintă 
această hârtie în toată povestea asta. Dacă Sfânta Alianţă îl 
vrea mort pe Shaw, nu ne vor permite să oprim slujba. Dacă 
vrea doar să îl vâneze pe Karoski, nu ne vor permite să îl 
prevenim pe cardinal pentru că reprezintă o momeală 
excelentă. Sunt convins că, orice s-ar întâmplă, acesta va fi 
ultimul capitol al acestei poveşti. 

— Ei, bine, noi nu prea vom avea vreun rol în acest moment. 
Este deja ora unsprezece şi un sfert. 

— Nu. Vom intra în Vatican, îi vom evita pe agenţii lui Cirin şi 
vom ajunge la sacristie. Trebuie să îl împiedicăm pe Shaw să 
celebreze slujba. 

— Cum, părinte? 


— Vom folosi un drum pe care Cirin nici nu şi l-ar închipui. 


Cinci minute mai târziu sunau la uşa unei clădiri sobre de cinci 
etaje. Paola îi dădu dreptate lui Fowler. Cirin nu şi-ar imagina 
nici într-un milion de ani că Fowler ar bate la uşa palatului 
Sfântul Oficiu din proprie iniţiativă. 

Una dintre intrările în Vatican se afla între palat şi columna lui 
Bernini. Consta într-un gard negru şi o gheretă. În mod normal, 
era păzită de două gărzi elveţiene. In duminica aceea erau cinci, 
la care se mai adăuga un poliţist italian. Acesta avea un dosar în 
mână, iar în interiorul său (deşi nici Fowler, nici Paola nu ştiau 
asta) se aflau fotografiile lor. Acel bărbat, membru în Corpo di 
Vigilanza, a văzut trecând pe trotuar o pereche care se asemăna 
cu descrierea. l-a văzut doar un moment că au şi dispărut şi nu 
mai era foarte sigur că fuseseră ei. Nu era autorizat să îşi 
părăsească postul aşa că nu a încercat să îi urmărească pentru 
a verifica. Ordinele erau să se raporteze în cazul în care acei 
indivizi încercau să intre în Vatican şi să îi reţină un timp, chiar 
cu forţa dacă era nevoie. Dar era evident că acele persoane nu 
erau importante. A apăsat butonul de apel de pe walkie-talkie şi 
a comunicat că îi văzuse. 

Aproape de colţul cu Porta Cavalleggeri, la mai puţin de 
douăzeci de metri de acea intrare unde poliţia primise 
instrucţiunile prin walkie, se afla uşa palatului, o uşă încuiată, 
dar cu sonerie. Fowler ţinu degetul apăsat în sonerie până când 
de partea cealaltă se auziră zgomote care arătau că uşa era 
descuiată. Prin deschizătură a apărut chipul unui preot bătrân. 

— Ce doriţi? spuse acesta urâcios. 

— Am venit să îl vedem pe cardinalul Hanăr. 

— Din partea cui? 

— Din partea părintelui Fowler. 

— Nu am auzit de dumneavoastră. 

— Sunt un bătrân cunoscut. 

— Cardinalul Haner se odihneşte acum. Astăzi este duminică 
iar Palazzo este închis. Bună ziua, spuse făcând nişte gesturi 
molatice cu mâna, ca cineva care vrea să alunge nişte muşte. 

— Vă rog, îmi puteţi spune la ce spital sau cimitir se află 
cardinalul, părinte? 

Preotul îl privi surprins. 

— Poftim? 


— Cardinalul Hanër a spus că nu va închide un ochi până când 
nu mă va face să plătesc pentru multele mele păcate, aşa că 
trebuie să fie bolnav sau mort. Altă explicaţie nu există. 

Privirea preotului se schimbă puţin, de la dezinteresul ostil la 
o uşoară iritare. 

— Se pare că, într-adevăr, îl cunoaşteţi pe cardinalul Hanăr. 

Aşteptaţi aici afară, spuse închizându-le uşa în nas. 

— De unde ştiaţi că Haner ăsta va fi aici? întrebă Paola. 

— Cardinalul Haner nu s-a odihnit nicio zi în viaţa lui, dottora. 
Ar fi fost o coincidenţă tristă să o facă tocmai astăzi. 

— Este un prieten de-al dumneavoastră? 

Fowler tuşi. 

— Bine, în realitate este persoana care mă urăşte cel mai 
mult pe lumea asta. Gonthas Hanër este persoana însărcinată 
cu buna funcţionare a curiei. Este un bătrân iezuit german care 
se încăpăţânează să distrugă toate fărădelegile din politica 
externă a Sfintei Alianțe, o versiune bisericească a Afacerilor 
Interne. El a fost cel care a creat dosarul împotriva mea. Mă 
detestă pentru că nu am spus niciun cuvânt referitor la misiunile 
care mi-au fost încredințate. 

— Cum a reacţionat când aţi fost absolvit? 

— Destul de prost. Mi-a spus că avea o anatemă pe numele 
meu şi că mai devreme sau mai târziu tot o va semna un papă. 

— Ce este o anatemă? 

— Un decret solemn de excomunicare. Haner ştie că de asta 
mă tem cel mai mult pe lume: ca Biserica pentru care am luptat 
să mă împiedice să ajung în rai atunci când mor. 

Criminalista îl privi preocupată. 

— Părinte, pot să ştiu ce facem aici? 

— Am venit să mă spovedesc. 


SACRISTIA DIN VATICAN 
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:31 


Soldatul gărzii elveţiene a căzut ca o cârpă, tăcut, singurul 
sunet care s-a auzit a fost impactul armei sale la contactul cu 
marmura podelei. Tăietura de la gât i-a secţionat complet 
traheea. 

Una dintre călugăriţe a ieşit din sacristie datorită zgomotului 
care i-a atras atenţia. Nu a avut timp să ţipe. Karoski a lovit-o 
brutal în faţă. Călugăriţa a căzut cu faţa în jos, ameţită. Asasinul 
îi dădu cu răbdare la o parte veşmântul negru, folosind piciorul 
drept. li căuta ceafa. A ales punctul exact şi se lăsă pe el cu 
toată greutatea. Gâtul i se rupse surd. 

Cealaltă călugăriţă scoase, încrezătoare, capul pe uşa 
sacristiei. Avea nevoie de ajutorul colegei sale. 

Karoski îi băgă cuțitul în ochiul drept. Era deja moartă când 
asasinul trăgea de ea ca să o aşeze pe micul hol al sacristiei. 

Privi cele trei cadavre. Privi spre uşa sacristiei. Privi ceasul. 

Incă mai avea cinci minute ca să îşi pună semnătura 
caracteristică pe operele sale. 


EXTERIORUL PALATULUI SFÂNTUL OFICIU 
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:31 


Paola rămase cu gura deschisă când a auzit cuvintele lui 
Fowler, dar nu a avut timp să îi dea nicio replică pentru că uşa s- 
a deschis brusc. În locul preotului în vârstă care le deschisese 
înainte, a apărut un cardinal slab, cu barba şi părul blond, atent 
îngrijite. Părea să aibă cincizeci de ani. Vorbi cu Fowler, 
dispreţuitor, cu un accent german. 

— Ei, hai, după toţi aceşti ani apăreţi aşa la uşa mea. Cărui 
fapt datorez această onoare neaşteptată? 

— Cardinale Haner, am venit să vă cer o favoare. 

— Mă tem, părinte Fowler, că nu vă aflaţi în poziţia să îmi 
cereţi nimic. Acum doisprezece ani v-am rugat ceva dar 
dumneavoastră nu aţi declarat nimic timp de câteva zile. Zile! 
Comisia a considerat că sunteţi nevinovat dar eu nu. Acum, 
plecaţi. 

Degetul său arătător indica spre Porta Cavalleggeri. Paola se 
gândi că degetul acela era atât de ferm şi drept încât aveai 
impresia că l-ar fi putut spânzura pe Fowler de el. 

Preotul îşi construi singur spânzurătoarea. 

— Încă nu ştiţi ce vreau să vă ofer în schimb. 

Cardinalul îşi încrucişă braţele. 

— Spuneţi, Fowler. 

— Este posibil ca în mai puţin de jumătate de oră să aibă loc 
un asasinat în biserica Sfântul Petru. /spettora Dicanti, aici de 
faţă, şi eu am venit să oprim acest lucru. Din păcate nu putem 
pătrunde în Vatican. Camilo Cirin ne-a interzis accesul. Vă cer 
voie să putem trece prin Pa/azzo până la parcare pentru a putea 
intra în Cittă fără a fi văzuţi. 

— Şi în schimb? 

— Voi răspunde la toate întrebările dumneavoastră referitoare 
la El Aguacate. Mâine. 

Hanăr se întoarse spre Paola. 

— Arătaţi-mi legitimaţia. 

Paola nu avea la ea permisul de la Polizia. I-l luase Boi. Din 
fericire, avea o cartelă magnetică de acces în UACV. O ridică 
hotărâtă spre cardinal, sperând să fie de ajuns ca să o creadă. 


Cardinalul a luat cartela din mâinile criminalistei. l-a studiat 
faţa şi fotografia, insigna de la UACV şi chiar banda magnetică 
de pe cartelă. 

— Ei, deci este adevărat. Credeam, Fowler, că pe lângă 
multele dumneavoastră păcate, l-aţi mai adăugat şi pe cel al 
concupiscenţei. 

Când auzi aceste cuvinte, Paola îşi îndepărtă privirea pentru 
ca Hanër să nu vadă surâsul de pe buzele sale. A respirat 
uşurată când a văzut că Fowler era foarte serios. Cardinalul 
scoase un sunet de dezgust. 

— Fowler, acolo unde apăreţi, vă înconjoară sângele şi 
moartea. Convingerile mele sunt foarte ferme în ceea ce vă 
priveşte. Nu vreau să vă las să intraţi. 

Preotul dori să îi răspundă lui Hanër, dar acesta i-a făcut semn 
să tacă. 

— Totuşi, părinte, ştiu că sunteţi un om de onoare. Accept 
propunerea dumneavoastră. Astăzi veţi intra în Vatican dar 
mâine îmi veţi povesti tot adevărul. 

Acestea fiind spuse, se dădu la o parte. Fowler şi Paola 
intrară. Holul de la intrare era elegant, crem şi fără tablouri sau 
decoraţiuni. Era linişte în toată clădirea, cum îi stătea bine unei 
zile de duminică. Paola credea că singura persoană care mai 
rămăsese în acea clădire era acea figură tensionată şi slabă ca o 
floretă. Omul acela se vedea pe sine însuşi ca fiind judecata lui 
Dumnezeu. | se făcu frică doar să se gândească la ce ar fi putut 
face acum patru sute de ani o minte atât de obsedată. 

— Ne vedem mâine, părinte Fowler. Aşa voi avea plăcerea să 
vă arăt un document pe care îl păstrez pentru dumneavoastră. 

Preotul o conduse pe Paola prin holul de la subsolul din 
Palazzo fără să privească măcar o singură dată în urmă, poate 
de teamă să nu vadă că Hanër se afla în acelaşi loc, lângă uşă, 
aşteptându-l să se întoarcă ziua următoare. 

— Este ciudat, părinte. În mod normal oamenii ies din cadrul 
Bisericii prin Sfântul Oficiu, nu intră prin el, spuse Paola. 

Fowler făcu o grimasă pe jumătate tristă, pe jumătate ironică. 

— Sper că odată cu prinderea lui Karoski, nu voi ajuta la 
salvarea unei potenţiale victime, care, mai târziu să-mi semneze 
excomunicarea drept recompensă. 

Au ajuns la o ieşire de urgenţă. O fereastră din apropiere 
dădea spre parcare. Fowler apăsă pe bara de pe mijlocul uşii, 


apoi îşi plecă discret capul. Garda elveţiană, la distanţă de 
treizeci de metri, urmărea atent strada. Inchise uşa la loc. 

— Să ne grăbim. Trebuie să vorbim cu Shaw şi să îi explicăm 
situaţia înainte să îl atace Karoski. 

— Spuneţi-mi care este drumul. 

— leşim în parcare şi mergem în continuare cât mai aproape 
de zidul clădirii, în şir indian. Imediat vom ajunge la sala de 
audienţe. Continuăm să mergem lipiţi de perete până ajungem 
la colţ. Va trebui să traversăm în grabă, pe diagonală, având 
capul îndreptat spre dreapta noastră, pentru că nu ştim dacă 
cineva păzeşte zona aceea. Eu voi merge primul, de acord? 

Paola dădu din cap afirmativ şi s-au pus în mişcare, mergând 
repede. Au reuşit să ajungă la sacristie fără incidente. Era o 
clădire impunătoare, lipită de biserica Sfântul Petru. Pe 
parcursul anului era deschisă turiştilor şi pelerinilor, pentru că 
era şi muzeu şi conţinea unele din cele mai frumoase comori ale 
creştinătăţii. 

Preotul puse mâna pe uşă. 

Era întredeschisă. 


SACRISTIA VATICANULUI 
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:42 


— Semn rău, dottora, şopti Fowler. 

Inspectoarea îşi duse mâna la talie şi scoase un revolver 
calibrul 38. 

— Să intrăm. 

— Credeam că Boi v-a luat pistolul. 

— Mi-a luat pistolul automat, care este armamentul din 
dotare. jucăria asta o am pentru orice eventualitate. 

Au trecut amândoi pragul. Zona muzeului era goală; vitrinele 
stinse. Marmura care acoperea podeaua şi pereţii reflecta puţina 
lumină care intra prin ferestre. Deşi era miezul zilei, sălile erau 
aproape întunecate. În linişte, Fowler o ghida pe Paola, 
blestemând în gând scârţâitul pantofilor săi. Au străbătut patru 
săli ale muzeului. Când erau într-a şasea, Fowler se opri brusc. 
La mai puţin de o jumătate de metru, ascuns parţial de peretele 
care forma coridorul pe unde treceau, se afla ceva extrem de 
neobişnuit: o mână albă şi un braţ acoperit de o stofă colorată 
viu cu albastru, galben şi roşu. 

După ce au trecut de colţ, şi-au dat seama că braţul era al 
unui membru al gărzii elveţiene. Incă mai ţinea spada cu mâna 
stângă iar în locul ochilor acum se aflau două deschizături 
sângerânde. La o distanţa mică Paola văzu două călugăriţe 
întinse, îmbrăcate în veşminte negre, prinse într-o ultimă 
îmbrăţişare. 

Nici ele nu mai aveau ochi. 

Criminalista îşi armă pistolul. Se uită la Fowler. 

— Este aici. 

Erau în holul scurt care ducea spre sacristia principală a 
Vaticanului, protejată de obicei de un lanţ, dar cu uşa dublă 
deschisă pentru ca publicul curios să poată contempla de la 
intrare cum se pregăteşte Sfântul Părinte să celebreze liturghia. 

În acel moment uşa era închisă. 

— Pentru Dumnezeu, să nu fie prea târziu, spuse Paola, cu 
privirea fixată pe cadavre. _ 

Calculându-le şi pe acelea, Karoski avea deja opt victime. Işi 
jură ei însăşi că acelea erau ultimele. Nici nu s-a gândit bine la 
asta, că alergă cei doi metri ai coridorului până la uşă, ferindu- 


se de cadavre. Trase de una dintre uşi cu mâna stângă în timp 
ce cu mâna dreaptă ţinea revolverul, trecând pragul camerei. 

Era o sală octogonală foarte înaltă, de doisprezece metri 
lungime, învăluită într-o lumină aurie. În faţa ei, un altar susţinut 
de coloane în care se afla o pictură în ulei: Coborârea de pe 
cruce. Sfintele veşminte se aflau în zece dulapuri din lemn de 
tec şi lămâiţă agăţate de frumoşii pereţi de marmură gri. Dacă 
Paola s-ar fi uitat la tavan, ar fi văzut cupola ornată cu fresce 
superbe prin care intra lumina inundând locul acela. Dar 
criminalista nu avea ochi decât pentru cele două persoane care 
erau în cameră. 

Una dintre ele era cardinalul Shaw. Cealaltă era tot un 
cardinal. Paolei i se părea cunoscut până când într-un final îl 
identifică. Era cardinalul Pauljic. 

Amândoi se aflau lângă altar. Pauljic, în spatele lui Shaw, 
tocmai îl ajutase să îmbrace epitrahilul când criminalista se 
năpusti înăuntru, cu pistolul îndreptat spre ei. 

— Unde este? strigă Paola, iar ţipătul ei rezonă cu ecou în 
cupolă. L-aţi văzut? 

Nord-americanul vorbi foarte rar, fără a-şi lua privirea de la 
pistol. 

— Unde este cine, domnişoară? 

— Karoski. El i-a omorât pe soldatul din garda elveţiană şi pe 
călugăriţe. 

Nici nu termină bine de spus acestea că Fowler şi intră în 
cameră. Se puse în spatele Paolei. Îl privi pe Shaw şi, pentru 
prima dată, îşi încrucişă privirea cu cea a cardinalului Pauljic. 

Pauljic îl recunoscu imediat iar în privirea lui erau scântei. 

— Bună, Viktor, spuse preotul, cu voce joasă, răguşită. 

Cardinalul Pauljic, cunoscut mai precis sub numele Viktor 
Karoski, îl apucă pe cardinalul Shaw de gât cu braţul stâng, în 
timp ce cu dreptul scotea pistolul lui Pontiero şi îl îndreptă spre 
pieptul cardinalului. 

— Uşor! strigă Dicanti, iar ecoul se propagă într-o succesiune 
de ooorrr. 

— Nu mişcaţi niciun deget, ispettora Dicanti sau îi împrăştii 
creierii. Vocea asasinului o lovi pe Paola cu forţa urii şi a fricii, pe 
care le simţea sub forma adrenalinei din tâmple. Îşi aminti de 
furia pe care o simţise atunci când acel animal o sunase pe 
telefon după ce văzuse cadavrul lui Pontiero. 


Îl ochi cu atenţie. 

Karoski se afla la mai mult de zece metri, şi era ascuns în 
spatele scutului uman format din cardinalul Shaw. | se mai 
vedeau doar o parte din cap şi din antebraţe. Ar fi fost o tragere 
imposibilă. 

— Aruncaţi arma pe jos, ispettora sau îl omor chiar aici. 

Paola îşi muşcă buza de jos ca să nu ţipe. Il avea chiar acolo 
pe asasin, în faţa ei, şi nu putea să facă nimic. 

— Nu îl luaţi în seamă, dottora. Niciodată nu i-ar face vreun 
rău cardinalului, nu-i aşa, Viktor? 

Karoski îl strânse şi mai tare pe Shaw de gât. 

— Ba o voi face. Aruncă arma la pământ, Dicanti. Arunc-o! 

— Vă rog, faceţi ce vă spune, gemu Shaw cu o voce sfârşită. 

— Eşti un actor excelent, Viktor. Vocea lui Fowler tremura de 
furie. Vă amintiţi că ni se părea imposibil ca asasinul să poată 
ieşi din camera lui Cardoso, care era încuiată? La naiba, a fost 
foarte uşor. Nu ai ieşit deloc din ea. 

— Cum? spuse Paola uimită. 

— Noi am rupt uşa. Nu am văzut pe nimeni. Şi apoi ni s-a 
distras atenţia şi am pornit într-o urmărire închipuită pe scări. 
Viktor, cu siguranţă, era sub pat, în dulap? 

— Foarte isteţ, părinte. Acum aruncă arma, /spettora. 

— Dar, sigur, această distragere şi descrierea agresorului 
veneau din partea unui om de bună credinţă, un om în care te 
puteai încrede în totalitate. Un cardinal. Complicele asasinului. 

— Tăceţi! 

— Ce ţi-a promis în schimbul eliminării competitorilor săi, 
căutând o glorie pe care nu o mai merită demult? 

— Ajunge! Karoski era înnebunit, cu faţa plină de transpiraţie. 
Una dintre sprâncenele artificiale pe care le purta, îi cădea pe 
ochi. 

— Te-a căutat la Institutul Sfântul Matei, Viktor? El a fost cel 
care ţi-a recomandat să mergi acolo, nu-i aşa? 

— Terminaţi cu aceste insinuări absurde, Fowler. Spuneţi-i 
femeii dumneavoastră să arunce arma, pentru că în caz contrar 
nebunul ăsta mă omoară, ordonă Shaw, disperat. 

— Care era planul Eminenţei Sale, Viktor? spuse Fowler 
ignorându-l. Trebuia să te prefaci că îl ataci chiar în biserica 
Sfântul Petru? lar el te va ierta pentru asta chiar acolo, în văzul 
credincioşilor şi al camerelor de luat vederi? 


— Terminaţi sau îl omor! Îl omor! 

— Tu ar fi trebuit să mori. lar el ar fi fost un erou. 

— Ce ţi-a promis în schimbul cheilor împărăției, Viktor? 

— Raiul, nebunul naibii! Viaţa fără de moarte! 

Karoski îndepărtă arma de capul lui Shaw. O îndreptă spre 
Dicanti şi trase. 

Fowler o împinse înainte pe Dicanti iar aceasta scăpă arma. 
Glontele lui Karoski trecu la câţiva milimetri de capul 
inspectoarei şi ricoşa în umărul stâng al preotului. 

Karoski îl îndepărtă de lângă el pe Shaw iar acesta se ascunse 
între două dulapuri. Paola, care nu mai avea timp să caute 
revolverul, se aruncă asupra lui Karoski având capul aplecat şi 
pumnii strânşi. Îi lovi stomacul cu umărul drept. Împingându-l în 
perete, dar nu reuşi să îl doboare: îl protejau hainele pe care le 
purta pentru a părea un bărbat mai gras. In urma impactului, 
arma lui Pontiero căzu pe jos cu un zgomot metalic şi răsunător. 

Asasinul o lovi pe Dicanti în spate, iar ea urlă de durere, dar 
se ridică şi reuşi să îi dea un pumn în faţă lui Karoski. Acesta se 
zăpăci şi era pe punctul de a-şi pierde echilibrul. 

Paola comise atunci singura ei greşeală. 

Se uită în jur, căutând pistolul. lar atunci Karoski o lovi în faţă, 
în stomac şi în rinichi. Şi în final o imobiliză cu braţul, la fel cum 
făcuse cu Shaw. Doar că de data asta avea în mână un obiect 
ascuţit cu care mângâia faţa Paolei. Era un cuţit pescăresc 
obişnuit, dar foarte ascuţit. 

— Oh, Paola, nici nu-ţi dai seama ce plăcere o să îmi facă, îi 
şopti la ureche. 

— Viktor! 

Karoski se întoarse. Fowler se sprijinea în podeaua de 
marmură pe genunchiul stâng, umărul stâng era rănit, cu braţul 
plin de sânge atârnând inert în jos. 

— Nu veţi trage, părinte Fowler, spuse asasinul batjocoritor. 
Nu suntem aşa diferiţi. Amândoi am trăit acelaşi infern în 
copilărie. lar dumneavoastră aţi jurat pe calitatea 
dumneavoastră de preot că nu veţi mai ucide niciodată. 

Cu un efort teribil, trădat de durere, Fowler reuşi să ajungă cu 
mâna stângă până la guler. Il scoase cu un singur gest din 
cămaşă şi îl aruncă în aer, în spaţiul care era între el şi asasin. 
Gulerul, croit dintr-o stofă dură de un alb imaculat, având o 


singură pată roşie de la degetul arătător al lui Fowler, zbură prin 
aer. Karoski îl privi hipnotizat cu privirea, dar nu îl văzu căzând. 
Fowler trase o singură dată, perfect, între ochii lui Karoski. 
Asasinul căzu. În depărtare auzea vocile părinţilor săi, care îl 
strigau, şi se duse la ei. 


_ Paola fugi spre Fowler, care era palid şi cu privirea pierdută. 
In timp ce alerga, şi-a scos jacheta pentru a tampona rana de la 
umărul preotului. 

— Întindeţi-vă, părinte. 

— Ce bine că aţi venit dumneavoastră, prietenii mei, spuse 
cardinalul Shaw, care îşi revenise brusc pentru a se ridica în 
picioare. Monstrul ăsta mă sechestrase. 

— Nu mai aşteptaţi aici, cardinale. Mergeţi să anunţaţi pe 
cineva ... spuse Paola care îl ajuta pe Fowler să se întindă pe 
jos. 

Deodată, realiză către ce se îndrepta cardinalul: spre pistolul 
lui Pontiero, care căzuse lângă cadavrul lui Karoski. Şi înţelese 
că ei erau acum nişte martori foarte periculoşi. Intinse mâna 
spre revolver. 

— Bună seara, spuse inspectorul Cirin, intrând în cameră, 
urmat de trei agenţi din Vigilanza, imobilizându-l apoi pe 
cardinalul care deja se lăsa în jos ca să apuce pistolul. 

Deodată înţepeni. 

— Incepusem să cred că nu mai apăreţi, domnule inspector 
general. Trebuie să arestaţi imediat aceste persoane, spuse 
arătând spre Fowler şi Paola. 

— Mă scuzaţi, Eminenţă. Imediat vin la dumneavoastră. 

Camilo Cirin aruncă o privire împrejur. Se aproprie de Karoski, 
luând din mers pistolul lui Pontiero. Atinse faţa asasinului cu 
vârful pantofului. 

— El este? 

— Da, spuse Fowler, fără să se mişte. 

— La naiba, Cirin, spuse Paola. Un cardinal fals. Cum s-a putut 
aşa ceva? 

— Avea referinţe bune. ` 

Cirin punea totul cap la cap, repede ca gândul. In spatele 
acelui chip de piatră se afla un creier care funcționa ca un 
calculator. Îşi aminti instantaneu că Pauljic fusese ultimul 
cardinal numit de Wojtyla, cu şase luni în urmă, când Wojtyla 


de-abia se mai dădea jos din pat. Îşi aminti că le spusese lui 
Samalo şi Ratzinger despre numirea unui cardinal in pectore, al 
cărui nume i-l dezvăluise doar lui Shaw, pentru ca acesta să îl 
anunţe la moartea sa. Nu îi fu greu să îşi dea seama cine Îl 
influenţase pe Suveranul Pontif referitor la Pauljic, sau cine îl 
condusese pe „cardinal” la Domus Sancta Marthae prima dată, 
pentru a-l prezenta colegilor săi curioşi. 

— Veţi avea multe explicaţii de dat, cardinale Shaw. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi... 

— Cardinale, vă rog. 

Shaw începu din nou să se umfle în pene. Începea din nou să 
îşi recupereze eterna lui mândrie, cea care îl dusese la pieire. 

— loan Paul Il m-a pregătit timp de mulţi ani pentru a-i 
continua lucrarea, inspectore general. Dumneavoastră, mai mult 
decât oricine, ştiţi ce se poate întâmpla dacă Biserica ar cădea 
în mâinile uşuraticilor. Mă bazez pe faptul că veţi lua hotărârea 
care să fie în avantajul Bisericii dumneavoastră, dragul meu 
prieten. 

Ochii lui Cirin luară o hotărâre într-o jumătate de secundă. 

— Sigur că aşa voi face, Eminenţă. Domenico? 

— Domnule inspector, spuse unul dintre agenţii care veniseră 
cu el, îmbrăcaţi în negru. 

— Cardinalul Shaw va merge acum să oficieze slujba de 
pomenire în biserică. 

Cardinalul zâmbi. 

— Apoi, dumneavoastră şi celălalt agent îl veţi escorta până la 
noua sa destinaţie: mânăstirea Albergradz, din munţii Alpi, unde 
cardinalul va putea să reflecteze în singurătate asupra faptelor 
sale. De asemenea, va avea ocazia să practice alpinismul. 

— Un sport periculos, din câte am auzit, spuse Fowler. 

— Cu siguranţă. Presărat cu accidente, adăugă Paola. 

Shaw tăcea, şi în acea linişte se putea vedea cum se 
prăbuşea. Capul i se pleoştise; bărbia îi căzuse în piept. Nu şi-a 
luat la revedere de la nimeni atunci când a ieşit din sacristie, 
însoţit de Domenico. 

Inspectorul general se lăsă în genunchi lângă Fowler. Paola îi 
susţinea capul, în timp ce îi apăsa pe rană cu haina. 

— Daţi-mi voie. 


Îi îndepărtă mâna criminalistei. Bandajul improvizat de ea era 
deja plin de sânge iar acesta îl înlocui cu propria lui haină 
mototolită. _ 

— Staţi liniştiţi, este o ambulanţă pe drum. Imi spuneţi cum 
aţi reuşit să intraţi la acest spectacol? 

— Am evitat să o luăm pe la casa dumneavoastră de bilete, 
inspectore Cirin. Am preferat să le folosim pe cele ale Sfântului 
Oficiu. 

Acel om imperturbabil ridică o sprânceană. Paola înţelese că 
acela era felul lui de a-şi exprima uimirea. 

— Ah, desigur. Bătrânul Gonthas Hanër, un muncitor 
incorigibil. Văd că, în ceea ce vă priveşte, s-au mai relaxat 
criteriile de acces în Vatican. 

— lar preţurile sunt mai ridicate, spuse Fowler, gândindu-se la 
teribila întâlnire care îl aştepta a doua zi. 

Cirin dădu din cap, înțelegând la ce se referea şi apăsă şi mai 
tare haina sa pe rana preotului. 

— Presupun că asta se poate aranja. 

În acel moment sosiră doi infirmieri cu un pat pliant. 

În timp ce asistenții medicali îl îngrijeau pe rănit, în interiorul 
bisericii, lângă uşa care ducea spre sacristie, opt ministranţi şi 
doi preoţi, cu diferite obiecte de cult, îi aşteptau pe două rânduri 
pe cardinalii Shaw şi Pauljic. Ceasul arăta doisprezece şi patru 
minute. Slujba trebuia să fi început deja. Cel mai în vârstă dintre 
preoţi era tentat să îl trimită pe unul dintre ministranţi să vadă 
ce se întâmplă. Probabil călugărițele însărcinate să aibă grijă de 
sacristie nu ştiau care erau hainele potrivite pentru ceremonie. 
Dar protocolul cerea ca ei să rămână acolo, fără să se mişte, 
aşteptându-i pe cei doi. 

Intr-un final, a apărut doar Shaw pe uşa care ducea spre 
biserică. Ministranţii l-au escortat până la altarul Sfântului loan, 
unde trebuia să se oficieze slujba. Credincioşii care, în timpul 
ceremoniei, se aflau mai aproape de cardinal au spus că Shaw 
trebuie să îl fi iubit foarte mult pe papa Wojtyla: cardinalul a 
plâns pe tot parcursul slujbei. 


— Uşor, vă aflaţi în afara oricărui pericol, spuse unul dintre 
asistenții medicali. Vom merge imediat la spital ca să vă curețe 
rana mai în profunzime, dar hemoragia s-a oprit. 


Patul în care se afla Fowler a fost ridicat, şi în acel moment 
Paola a înţeles deodată totul: îndepărtarea lui de părinţii săi, 
respingerea moştenirii, resentimentul teribil. li reţinu pe 
asistenţi cu un gest. 

— Acum înţeleg. Infernul comun pe care l-aţi trăit. 
Dumneavoastră v-aţi dus în Vietnam ca să vă omorâţi tatăl, nu-i 
aşa? 

Fowler o privi, surprins. Atât de surprins încât uită să 
vorbească în italiană şi îi răspunse în engleză. 

— Pardon? 

— Au fost ura şi resentimentul cele care v-au dus acolo. Paola 
i-a răspuns tot în engleză, în şoaptă, pentru ca asistenții să nu 
înţeleagă ce vorbeau. Ura profundă faţa de tatăl 
dumneavoastră, respingerea rece a mamei dumneavoastră. 
Refuzul de a primi moştenirea. Voiaţi să rupeţi orice legătură de 
familie. Şi întrevederea dumneavoastră cu Viktor referitoare la 
infern, care se află în dosarul pe care mi l-aţi dat. Totul a fost 
chiar sub nasul meu în tot acest timp... 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Acum înţeleg, spuse Paola, înclinându-se peste pat şi 
punând o mână prietenoasă peste umărul preotului, care, deşi 
suferea, se abţinu să se plângă. Inţeleg de ce aţi acceptat să 
lucraţi în Institutul Sfântul Matei şi înţeleg ceea ce v-a 
determinat să fiţi ceea ce sunteţi acum. Tatăl a abuzat de 
dumneavoastră când eraţi copil, nu-i aşa? lar mama 
dumneavoastră a ştiut tot timpul. La fel ca în cazul lui Karoski. 
Din acest motiv vă respecta Karoski. Pentru că eraţi amândoi la 
poluri opuse ale aceluiaşi orizont. Dumneavoastră aţi ales să 
deveniți un om, iar el a ales să devină un monstru. 

Fowler nu răspunse, dar nici nu era nevoie. Asistenţii au reluat 
pasul, dar Fowler şi-a adunat forţele pentru a o privi şi a-i zâmbi. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, dottora. 


În ambulanţă, Fowler era în agonie, între inconştienţă şi 
realitate, închise ochii pentru un moment, dar o voce cunoscută 
îl aduse la realitate. 

— Bună, Anthony. 

Fowler zâmbi. 

— Bună, Fabio. Ce-ţi face braţul? 

— Destul de rău. 


— Ai avut mult noroc pe acoperişul ăla. 

Dante nu răspunse. El şi Cirin stăteau pe o băncuţă din cabina 
ambulanţei. Inspectorul menținea o faţă cinică în ciuda faptului 
că avea braţul stâng în ghips iar faţa plină de răni; celălalt avea 
acelaşi chip misterios ca dintotdeauna. _ 

— Ei bine? Cum aveţi de gând să mă omorâţi? Imi puneţi 
cianură în punga cu ser, aşteptaţi să am o hemoragie sau îmi 
veţi trage glontele clasic în ceafă? Aş prefera ultima variantă. 

Dante râse, dar fără bucurie. 

— Nu mă tenta. Poate într-o zi, dar nu de data asta, Anthony. 
Drumul ăsta este dus întors. Voi găsi o ocazie mai bună. 

Cirin, imperturbabil, îl privi pe preot drept în ochi. 

— Vreau să îţi mulţumesc. Ne-ai fost de mare ajutor. 

— Nu am făcut-o pentru tine. Nici pentru gaşca ta. 

— Ştiu. 

— De fapt, credeam că tu erai în spatele a tot ce s-a 
întâmplat. 

— Şi asta ştiu, dar nu te condamn. 

Cei trei au tăcut timp de câteva minute. Apoi Cirin vorbi din 
nou. 

— Există vreo posibilitate să te întorci la noi? 

— Niciuna, Camilo. M-ai păcălit deja o dată. Nu se va mai 
întâmpla. 

— Ultima dată. De dragul vremurilor trecute. 

Fowler se gândi câteva secunde. 

— Cu o singură condiţie. Ştii deja care este. 

Cirin îi confirmă. 

— Ai cuvântul meu. Nimeni nu se va atinge de ea. 

— Nici de cealaltă. De spaniolă. 

— Asta nu îţi pot garanta. Încă nu suntem siguri că nu are o 
copie a DVD-ului. 

— Am vorbit cu ea. Nu are şi nici nu va vorbi. 

— Bine. Fără disc, nu poate dovedi nimic. 

Din nou se lăsă un moment de tăcere, chiar mai lung, 
întrerupt doar de bipăitul intermitent al electrocardiogramei 
care era conectată la pieptul preotului. Puțin câte puţin, Fowler 
se relaxă. Prin ceaţă auzi ultima frază a lui Cirin. 

— Ştii, Anthony? Un moment am crezut că îi vei spune tot 
adevărul. Tot adevărul. 


Fowler nu-şi auzi propriul răspuns, deşi nici nu era nevoie. Nu 
toate adevărurile te fac liber. Ştia că nici el nu putea să trăiască 
în propriul său adevăr. Cu atât mai puţin să-l pună pe umerii 
altei persoane. 


RATZINGER ESTE NUMIT PAPA 
APROAPE IN UNANIMITATE 


ANDREA OTERO 
(Trimis special) 


ROMA - Conclavul reunit pentru alegerea unui succesor 
pentru loan Paul II s-a terminat ieri, cu alegerea fostului şef al 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, Joseph Ratzinger. In 
ciuda faptului că s-a jurat pe Biblie păstrarea secretului în ceea 
ce priveşte alegerile, au început să apară primele zvonuri 
furnizate mass-media. Cardinalul german se pare că a fost ales 
cu 105 voturi din cele 115 posibile, mult peste cele 77 necesare. 
Cei de la Vatican asigură că numărul de voturi Obţinut de 
Ratzinger este neaşteptat, mai ales că acest conclav s-a 
terminat în doar două zile. 


El Globo, miercuri, 20 aprilie 2005, pagina 8 


Experții au considerat că cele două caracteristici principale 
ale alegerilor: neaşteptate şi rapide, s-au datorat lipsei unui 
contracandidat care, oricum, nu avea prea multe şanse. Surse 
din Vatican au indicat că principalii rivali ai lui Ratzinger (Portini, 
Robayra şi Cardoso) nu au obţinut în niciun moment voturi 
suficiente. Aceleaşi surse au comentat că aceşti cardinali au fost 
„puţin absenţi” pe durata alegerilor lui Benedict XVI... 


Epilog 
BIROUL PAPEI BENEDICT XVI 
Palazzo del Governatorato 


Miercuri, 20 aprilie 2005. 11:23 


Persoana îmbrăcată în alb o primea la etajul şase. Cu două 
săptămâni în urmă şi la un etaj inferior, Paola aşteptase 
nervoasă pe un hol asemănător, fără să ştie că în acele 
momente prietenul său murea. Două săptămâni mai târziu, frica 
sa, legată de faptul că nu ştia cum să se comporte, era deja de 
domeniul trecutului iar prietenul său fusese răzbunat. Se 
petrecuseră multe întâmplări în acele cincisprezece zile, iar cele 
mai importante se întâmplaseră în sufletul Paolei. 

Criminalista observă că uşa încă era sigilată cu ceară roşie, 
folosită pentru sigilarea biroului de la moartea lui loan Paul Il 
până la alegerea succesorului său. Suveranul Pontif urmări 
direcţia privirii ei. 

— Am cerut să mai fie folosite un timp. Mă vor ajuta să înţeleg 
că această slujbă este temporară, spuse cu voce obosită, în 
timp ce Paola îi săruta inelul. 

— Sanctitate. 

— Ispettora Dicanti, bine aţi venit. V-am chemat pentru a vă 
mulţumi personal pentru curajul dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, Sanctitate. Mi-am făcut doar datoria. 

— Nu, ispettora, dumneavoastră v-aţi făcut mai mult decât 
datoria, spuse arătându-i nişte scaune dintr-un colţ al biroului, 
sub un frumos tablou al lui Tintoretto. 

— De fapt, mă aşteptam să mă întâlnesc cu părintele Fowler 
aici, Sanctitate, spuse Paola, fără să îşi poată ascunde emoția 
din glas. Nu l-am văzut de zece zile. 

Papa o luă de mână şi îi zâmbi, liniştind-o. 

— Părintele Fowler se odihneşte într-un loc sigur. Am avut 
ocazia să îl vizitez în această seară. M-a rugat să îmi iau la 
revedere din partea lui şi mi-a transmis un mesaj: „Este 
momentul când amândoi, şi dumneavoastră şi eu, ne detaşăm 
de toată durerea pe care ne-au pricinuit-o cei care nu mai sunt.” 

Auzind această frază, Paola simţi un fior interior iar lacrimile îi 
ţâşniră din ochi. A mai rămas o jumătate de oră în acel birou, 


deşi cuvintele pe care Sfântul Părinte şi ea şi le-au spus, rămân 
între ei. 


Mai târziu, Paola ieşi în lumina din piaţa Sfântul Petru. Soarele 
strălucea, era trecut de doisprezece. Scoase pachetul de ţigări 
al lui Pontiero şi aprinse ultima ţigară. Ridică ochii spre cer, 
scoțând fumul. 

— L-am prins, Maurizio. Aveai dreptate. lar acum du-te în 
lumina aceea blestemată şi lasă-mă în pace. Ah, şi salută-l pe 
tata. 


Madrid, ianuarie 2003 
Santiago de Compostela, august 2005 


Mulţumiri 
Antoniei Kerrigan, pentru munca ei fenomenală şi pentru că 
mi-a arătat direcţia corectă. Blancăi Rosa Roca şi lui Carlos 
Ramos, pentru entuziasmul lor şi spiritul de învingători. Lui 
Raquel Rivas, pentru sfatul ei cel bun şi pentru sinceritate. 


Şi bineînţeles, pentru Katu şi Andrea. Pentru sprijinul vostru şi 
dragostea necondiționată. 


Juan Gomez-Jurado s-a născut în 1977 
la Madrid, Scriitor şi jurnalist, a lucrat 
în redacțiile Radio España, Canal+, ABC, 
Cadena COPE şi 40 principales. 


Apoi a fost director de marketing într-o 


firmă de tehnologie, 


A primit numeroase premii literare 
pentru povestirile sale. 

Spionul lui Dumnezeu este în curs de 
apariție în 39 de țări pînă la ora de față. 
În urma succesului internațional pe 
care l-a avut acest prim roman al său 
publicat, a ajuns să-şi împlinească visul 
şi să se dedice exclusiv scrisului. Acum 
trăieşte pentru a-şi povesti istoriile! 


Riy 

À 

An O, 
So < 


JUAN GOMEZ-JURADO 


spionul 
lui Dumnezeu 


tervine Spionul lui Dumnezeu 


Ti 


TRITONIC