Eric Frattini — A cincea porunca

sm ERIC FRATTINI 


A CINCEA 
PORUNCĂ 


ERIC FRATTINI 


A cincea 
poruncă 


Traducere 
ANDRA ENESCU 
CĂTĂLINA POHOAŢĂ 
RUXANDRA LUCA 


TRITONIC 


Eric Frattini 
El quinto mandamiento 
COPYRIGHT®©2007 by Eric Frattini 


Lui Hugo, pentru mine cel mai de preţ, pentru că mi-a 
dat în fiecare zi din viaţa lui dragoste şi bucurie... 

Silviei, pentru dragostea ei, pentru liniştea pe care mi-o 
transmite şi pentru sprijinul ei necondiționat, fără ea nu aş 
putea să scriu... 

Mamei mele, un adevărat sprijin în viaţa mea personală 
dar şi de scriitor, ei îi datorez totul... 


Nimic nu este mai frumos decât să ştii totul. 


ATHANASIUS KIRCHER 
Ars Magna Sciendi 
(1669) 


MULŢUMIRI 


Lui Manuel Durán, Virginiei Galán, lui Mercesdes López 
Molina şi Marinei Penalva-Halpin, care au citit manuscrisul 
în acelaşi timp în care acesta se năştea. Comentariile, 
aprecierile şi recomandările lor m-au ajutat să dezvolt 
povestea aceasta. 

Doctorilor Jose B. Del Valle şi Carlos Velasco, de la 
Centrul de Instrucție în Medicină Aerospaţială (CIMA), 
pentru sfaturile lor cu privire la efectele forţei G asupra 
fiinţelor umane. 

Lui Gerry Kennedy, Rob Churchill şi Marcelo Dos 
Santos, cei trei cei mai buni experţi în Manuscrisul 
Voynich din lume. Fără minunatele lor studii mi-ar fi fost 
foarte greu să scriu acest roman. 

Mamei mele, adevărată devoratoare de cărţi, care a 
urmărit dezvoltarea acestei poveşti, pas cu pas, paragraf 
cu paragraf, până la transformarea ei în roman. 

Lui Pilar Cortes, care m-a împins şi m-a încurajat să mă 
lansez în lumea minunată a naraţiunii. 

O parte din acest roman este a lor... 


CAPITOLUL I 


Siena, 1630 

Matteo Argenti mergea pe o stradă întunecată din oraşul 
italian, foarte aproape de Piazza del Campo. Se mai puteau 
vedea încă steagurile contradas-urilor ce participau la 
cursa Palio, atârnând de balcoane. Tânărul se întoarse pe 
Via del Fonte şi intră într-o casă. Acolo, lângă mobilierul 
format doar din două paturi mizere şi o masă, se puteau 
vedea mai multe pagini împrăştiate dintr-o carte ciudată al 
cărei text nu era înţeles de nimeni. 

În timp ce îşi scotea pălăria şi mantia, o mână ascunsă 
într-o mănuşă îl prinse venind din spate, acoperindu-i 
nasul şi gura pentru a-l împiedica să ţipe şi să respire. Cu 
o mişcare abilă, misteriosul vizitator luă cu mâna dreaptă 
un pumnal subţire şi lung şi i-l introduse prin gât, până la 
creier. Acum nu mai avea decât să aştepte al doilea 
obiectiv. 

Bărbatul lăsă corpul lui Matteo să cadă, cu pumnalul 
încă înfipt în gât, şi îl aranjă pe unul din cele două paturi, 
acoperindu-l cu o pătură. De îndată apoi, asasinul se 
închină cu semnul crucii şi, rostind cuvintele Factum nec 
fractuem, silta nec silto, favor pentru favor, linişte pentru 
linişte, se puse pe aşteptat în timp ce curăța cu mantia 
sângele ce rămăsese pe lama pumnalului. 

Când se înnoptă, Marcello Argenti, al doilea obiectiv, 
ajunse şi el în casă. Fără să-i lase timp să reacționeze, 
folosind aceeaşi tehnică, asasinul îşi apucă prada de spate, 
dar Marcello era mai puternic decât fratele lui. Reuşind să 
îl înfrângă, atacatorul îşi supuse victima din faţă şi o 
dobori cu gura în jos. În timp ce rostea cuvintele „Dispus 


6 


la durere prin tortură, în numele Domnului“, îl ţintui în 
gât, în direcţie ascendentă, pătrunzându-i limba şi bolta 
palatină, cu acelaşi pumnal lung şi subţire pe care îl 
folosise pentru primul său obiectiv. Era o tehnică pe care o 
foloseau asasinii la Constantinopol, iar bărbatul ştia să o 
execute perfect ca urmare a numeroşilor ani de practică. 

După ce îi execută pe cei doi bărbaţi, asasinul aşeză într- 
o traistă de piele paginile unui manuscris bizar cifrat şi 
aruncă pe ambele cadavre un fel de pânză în formă de 
octogon. Apoi făcu semnul crucii cu mâna dreaptă, ca pe o 
binecuvântare, şi ieşi în stradă, unde dispăru printre 
umbre cu aceeaşi linişte cu care îi omorâse pe nefericiţii 
aceia. 

Fraţii Matteo şi Marcello Argenti învăţaseră de la 
unchiul lor Giovanni Battista Porta studiul şi magia 
codurilor şi cifrurilor. Amândoi redactaseră unul din cele 
mai bune tratate despre criptografie din secolul XVII şi 
despre felul în care se aplică diferite sisteme de siguranţă 
pentru a împiedica citirea mesajelor şi scrisorilor celor ce 
deţineau puterea. 

Matteo reuşise să descifreze o parte dintr-o misterioasă 
carte prin aplicarea de simboluri, înlocuindu-le cu litere 
din alfabet. La rândul său, Marcello reuşise să decodifice o 
altă parte importantă a cărţii, înlocuind fiecare literă 
necifrată printr-un număr de la 1 la 99 şi folosind 
frecvenţe variabile. lezuitul Athanasius Kircher, mare 
erudit şi membru al Universităţii Pontificale Gregoriene de 
la Roma, proprietar al misteriosului manuscris cifrat, 
copiase mai multe pagini din lucrare şi le trimisese fraţilor 
Argenti. 

Cardinalul François Lienart, consilier al marilor pontifi 
Gregorius XV şi Urban VIII, se simţi cuprins de frică în faţa 
descoperirilor pe care fraţii Argenti le făcuseră în textul 
cifrat. Printr-un asasin de la Cercul Octogonus, puternicul 
cardinal reuşi să-i aducă la tăcere, în numele Domnului, pe 
cei doi oameni de ştiinţă care ar fi putut să pătrundă în 
semnificaţia acelui text periculos şi tainic. Dar reuşita nu 
va dura mult... 


New Haven, Connecticut, 

Trei secole şi jumătate mai târziu 

Bătrânul bibliotecar şi ajutorul lui intrară în cofetăria 
mică ce se afla foarte aproape de Greene Street. Zgomotul 
clopotului de deasupra porţii de lemn dădea bun venit într- 
un paradis de culori. Era în mod cert singurul loc din 
Statele Unite în care se putea cumpăra cu cincizeci de 
cenți un savuros Vegyes Retes. Bătrânului îi plăcea aroma 
pe care o împrăştiau micile cuptoare şi care îi pătrundea 
simţurile. Îşi mai amintea încă de prăjiturile acelea dulci 
umplute cu marmeladă de mere pe care i le făcea mama în 
Ungaria lui natală. 

Omul dădu o monedă de cincizeci de cenți tinerei de la 
vitrina cu prăjituri, ce purta un fel de îmbrăcăminte de 
ţară. Când îi întinse banii, fata văzu braţul stâng al 
bătrânului. Deşi strălucea o culoare violetă, era încă vizibil 
numărul pe care i-l scriseseră după ce trecuse dincolo de 
porţile iadului, în lagărul de concentrare de la Auschwitz- 
Birkenau. Profesorul Aaron Avner îşi aminti, ca şi cum 
totul se întâmplase ieri, de ziua în care părinţii lui, în 
bucătăria casei din Budapesta, murmurau între ei în timp 
ce citeau cu îngrijorare ziarul: „Adolf Hitler, conducătorul 
Germaniei, îşi extinde puterea în Ungaria“. 

Tatăl lui Aaron fusese un brav luptător în armata 
kaiserului, dar, în acel moment, amenințările de 
intervenţie militară obligară guvernul ungar să sprijine 
politica regimului nazist, adoptând legi împotriva evreilor. 
Aaron îşi amintea precis de ziua aceea din 1935, în care 
partidul fascist cel mai important din Ungaria, condus de 
Ferenc Szálasi, intră pe scena politică. Premierul de 
atunci, Kálmán Darányi, încercă să-i mulţumească pe 
antisemiţi şi nazişti impunând restricţii în ceea ce priveşte 
participarea cetăţenilor evrei la afaceri şi alte activităţi 
profesionale în Ungaria. 

— Nu mi-aţi vorbit niciodată despre asta - spuse Milo 
Duke, tânărul ajutor al lui Aaron. 

— Nu e nimic de spus - răspunse categoric bătrânul. 


8 


Părea că nu voia ca tânărul să continue cu întrebările lui, 
dar în acelaşi timp dorea să poată povesti totul cuiva - Un 
politician nu şi-ar da viaţa niciodată pentru un cetăţean. Va 
prefera întotdeauna ca cetăţeanul să fie acela care îşi dă 
viaţa pentru el. Aşa sunt politicienii - concluzionă. 


În timp ce îşi continuau drumul către Chapel Street, sub 
soarele după-amiezii, amintirile acelea triste se loveau în 
continuare în mintea lui Aaron, ca şi cum ar fi dorit să 
înflorească într-o memorie pe care el o considera pierdută 
de decenii întregi. Tânărul rupse tăcerea încă o dată. 

— De ce n-au făcut ungurii nimic împotriva fasciştilor? 

— Nimeni nu dorea să-i ajute pe evrei. În acel moment 
tatăl meu şi-a dat seama că pentru noi n-o să fie deloc 
uşor. Când Pâl Teleki se ridică la putere, a aprobat legi şi 
mai restrictive pentru comunitatea noastră. I-a definit pe 
evrei după sânge, şi nu după credinţele religioase. Mulţi 
prieteni care nu erau practicanți s-au convertit, dar chiar 
şi aşa, tot erau consideraţi evrei, şi ca atare erau supuşi 
persecuțiilor - explică Aaron cu vocea tremurândă. 

— Cum aţi ajuns la Auschwitz, profesore? - întrebă, 
timid, tânărul. 

— În aprilie 1944 Hitler i-a cerut SS-ului, prin Himmler 
şi măcelarii de la Totenkopf, care obțineau mai mulţi 
muncitori, o sută de mii de evrei din Ungaria. Pentru iulie 
1944 aproape patru sute patruzeci de mii de unguri 
fuseseră deportaţi şi conduşi la Auschwitz. Pe majoritatea 
lor i-au dus direct la camerele de gazare sau i-au împuşcat. 


Bătrânul profesor şi tânărul student se aşezară pe o 
bancă din parcul situat în New Haven Green, colţ cu 
Church Street, să-şi savureze prăjitura. 

— Vrei să ştii cum am supravieţuit? Pe 7 octombrie 
1944, o organizaţie ungară fascistă şi antisemită ce se 
chema Crucile cu Săgeţi dezlănţui teroarea asupra evreilor 
din Budapesta. Era începutul sfârşitului pentru mulţi 
dintre noi. Venirea la putere a criminalului Ferenc Szálasi 
sfârşi cu visurile noastre de a nu fi trimişi în lagărele de 


9 


exterminare. Povestea se întrerupse în timp ce bătrânul, 
cu ochii închişi, savura o bucăţică de prăjitură, ce îi aduce 
aminte de prea iubita Ungarie natală. Într-o după-amiază, 
comandourile de la Crucile cu Săgeţi i-au obligat pe toţi 
evreii ce rămăseseră încă la Budapesta să se strângă în 
piaţa Kâlmân Tisza. Seara, când m-am întors acasă, am 
văzut cum o unitate de la Crucile cu Săgeţi o reţinea pe 
mama împreună cu cele două surori ale mele. Tatăl meu 
reuşise să se ascundă într-un loc sigur, un fel de refugiu 
sub protecţia guvernului suedez şi a unui diplomat, pe 
numele lui Raoul Wallenberg. Am încercat să le atrag 
atenţia prin strigăte, dar ele nu m-au văzut - spuse 
bătrânul închizând ochii, şi cu vocea spartă, suspină. A fost 
ultima dată când le-am văzut în viaţă. Toate trei au fost 
duse chiar în noaptea aceea la Auschwitz, la camera de 
gazare. Pe mine m-au arestat în seara următoare în timp 
ce îmi căutam tatăl. 

— Şi v-au trimis la Auschwitz? 

— Da, ca pe toţi ceilalţi. Cred că am fost în ultimul 
transport de evrei unguri către Auschwitz. M-am salvat de 
la camera de gazare pentru că la 25 noiembrie, în faţa 
avansării rapide a ruşilor şi aliaţilor, Heinrich Himmler a 
ordonat distrugerea camerelor de gazare şi a crematoriilor 
de la Auschwitz-Birkenau. Două luni după aceea, trupele 
SS ne-au forţat să evacuăm lagărul într-un marş dur către 
vest, către Silezia de Sus. La Wodzislaw, cei ce eram încă 
în viaţă, vreo patruzeci şi cinci de mii de prizonieri din cei 
şaizeci de mii care părăsiseră Auschwitz-ul, am fost din 
nou introduşi în vagoane de marfă şi deportaţi în lagăre în 
Germania. Eu am ajuns la Dachau şi am supravieţuit, până 
în aprilie 1945, când a ajuns la lagărul de concentrare 
prima unitate americană, care ne-a eliberat. 

— Şi nu v-aţi căutat familia? - întrerupse, din nou, Milo 
şirul poveştii. 

— Ba da. Luni întregi. Crucea Roşie şi o organizaţie 
sionistă m-au ajutat să investighez în ce loc se află mama 
şi surorile mele, ca să ştiu care a fost soarta lor. Tatăl meu 
a reuşit să fugă din Ungaria în Suedia, şi de acolo a 


10 


călătorit la Londra. Şi ne-am reîntâlnit acolo. Dar bărbatul 
înalt, cult şi rafinat pe care îl cunoşteam era acum doar o 
umbră a ceea ce fusese înainte. Ne-am mutat în Statele 
Unite la începutul anilor cincizeci, dar tatăl meu a rămas 
închis în amintiri simțindu-se vinovat că nu a putut să le 
salveze pe mama şi pe surorile mele. Se simţea întru totul 
vinovat. Într-o dimineaţă, când m-am întors de la 
universitate, l-am găsit mort în baie. Îşi trăsese un glonţ în 
cap. În realitate, era o chestiune de timp: tatăl meu a fost o 
victimă a nazismului. Poate una din ultimele sale victime. 

— Nu aţi simţit niciodată nevoia de răzbunare? - întrebă 
naiv tânărul. 

— Nu. Toţi cei vinovaţi de moartea rudelor mele au fost 
executaţi sau au murit la sfârşitul războiului. Ferenc 
Szâlasi a fost spânzurat pentru crime de război în Ungaria 
la 12 martie 1946, Himmler şi Hitler s-au sinucis, dar noi, 
evreii, ce am obţinut cu asta? Cine poate da înapoi viaţa 
celor patru sute cincizeci de mii de evrei unguri omorâţi? 
Cine poate da viaţa înapoi părinţilor şi surorilor mele? Cine 
poate da viaţa înapoi celor şase milioane şi jumătate de 
evrei din Europa asasinați de maşinăria nazistă? Nimeni, 
pur şi simplu nimeni. Un poem evreiesc exprimă foarte 
bine ce am simţit noi, cei ce am supravieţuit Holocaustului: 
Am vorbit cu moartea / aşa că ştiu cât de inutile sunt 
lucrurile pe care le învăţăm | o descoperire pe care am 
făcut-o cu preţul unei suferințe atât de mari / încât nu 
încetez să mă întreb dacă a meritat. 

— Şi a meritat? - îl întrebă Milo pe maestru. 

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Încă mă mai întreb atunci 
când privesc la numărul pe care mi l-au marcat pe braţul 
stâng. Poate că naziştii l-au făcut imposibil de şters pentru 
a ne împiedica să-l ştergem. Cred că evreii nu îşi şterg 
numărul de pe braţ din raţiuni de decenţă, decenţă şi 
respect faţă de milioanele de evrei de-ai noştri care au 
murit în Europa. Cine ştie... 


După-amiaza se lăsa rece peste parcul din New Haven. 
Aaron îl luă de braţ pe tânărul său ajutor şi se ridică de pe 


11 


bancă. 

— Să mergem, Milo, să ne întoarcem la bibliotecă. Mai 
am încă mult de lucru şi se apropie data cheie - spuse 
bătrânul. 

Cei doi păstrară o linişte totală în timp ce mergeau pe 
trotuarele curate, invadate de studenţi cu cărţi sub braţ. 
Pentru Aaron Avner, supravieţuitor al Holocaustului şi 
amator de cărţi vechi, New Haven, un mic paradis de 123 
000 de locuitori, aflat în inima statului Connecticut, între 
fierbinţile oraşe New York şi Boston, se transformase în 
refugiul său din ultimii treizeci de ani. 

Se simţea bine parcurgând străzile oraşului, decorat cu 
clădiri elegante stil New England, oraş a cărui viaţă 
culturală nu se oprea niciodată. li plăcea să îşi viziteze 
vechii prieteni, precum Ari Benissario, un comunist italian 
evreu ce a scăpat în anii treizeci de persecuțiile regimului 
lui Mussolini, fugind din Modena natală şi stabilindu-se la 
New Haven. Era proprietar al uneia din cele mai bune 
fabrici de pălării din ţară, DelMonico Hatters, de pe Elm 
Street numărul 37. În fiecare an, Ari îi dăruia o pălărie pe 
care bibliotecarul o purta cu mândrie, de parcă ar fi fost o 
coroană. 

Pentru a  confecţiona pălăriile, Benissario folosea 
mugurii unei plante ce se numea Carludovica palmata, de 
la care se folosesc doar vreo douăsprezece frunze, de 
vreun metru lungime şi câţiva milimetri lărgime. 
Confecţionarea  pălăriilor celor mai deosebite mai 
presupunea şi o anumită temperatură. '[esătorilor, în 
principal femei şi copii, nu trebuia să le transpire mâinile, 
pentru că altfel se putea păta preţioasa frunză. O pălărie 
de foarte bună calitate, precum cele pe care le vindea 
DelMonico Hatters, presupunea trei sau patru zile de 
muncă. Lui Ari Benissario îi plăcea să facă un test cu 
pălăriile pe care i le dăruia lui Aaron; testul era să umple 
cu apă pălăria ca şi cum ar fi fost o pungă. Dacă nu trecea 
nicio picătură de apă însemna că țesătura era de cea mai 
bună calitate. Când Aaron ajungea acasă, soţia lui, Martha, 
atârna pălăria lângă hainele proaspăt spălate să se usuce. 


12 


O altă persoană din cercul strâmt de prieteni ai 
bibliotecarului era Alexandria Blackman, o femeie 
frumoasă din Boston, ce se stabilise la New Haven în anii 
patruzeci şi care îşi transformase afacerea cu ţigări, Owl 
Shop Cigars, aflat pe College Street numărul 268, în una 
din cele mai bune afaceri cu ţigări din Noua Anglie. 
Alexandriei îi plăcea să le povestească prietenilor, în 
spatele magazinului, poveşti despre nobilele sale origini 
bostoniene, rod al imaginaţiei sale. În realitate, Alexandria 
era fata unei ospătăriţe din Ohio şi a unui dentist din 
adânca Nebraskă iar unica ei origine nobilă, după cum îi 
plăcea să îi explice lui Aaron spre amuzamentul tuturor, 
urca la un militar aflat la ordinele lui George Washington 
căruia îi plăcea să smulgă pletele engleze. 

Al treilea prieten al său era Mihail Goldberg, un evreu 
ceh cu care lua prânzul o dată pe săptămână la Slifka 
Center for Jewish Life, pe Wall Street numărul 80, la câţiva 
metri de Biblioteca Beinecke, unde lucra Aaron. Mihail era 
un evreu ortodox căruia îi plăcea să urmeze cu stricteţe 
regulile scrise în Tora şi care nu mânca decât kosher. Fata 
lui, Dana, era una din ajutoarele de la Biblioteca Beinecke, 
muncă ce se potrivea cu studiile ei de Ştiinţe Politice şi 
Istorie Contemporană. 

Viaţa locuitorilor din New Haven, ca şi a lui, se construia 
în jurul instituţiei centenare a Universităţii Yale. Toate 
restaurantele, teatrele, muzeele şi cluburile se învârteau în 
jurul acestei mari constelații numită Yale. Aaron era o 
piesă din cel mai mare angrenaj cultural care aducea faimă 
oraşului, iar el era mândru de asta. Îşi mai aducea încă 
aminte de sosirea lui la New Haven, în anii cincizeci, cu 
ajutorul familiei Goldman, în onoarea căreia s-a ridicat 
Lillian Goldman Law Library, la Universitatea Yale. 

Îşi mai aduce încă aminte, ca şi cum s-ar fi întâmplat 
ieri, de prima dată când a văzut-o pe tânăra aceea roşcată 
ce mirosea a liliac: pantofii albi şi albastru cu şiret, 
pantaloni cu margine şi haina cu carouri roşii care o 
cuprindea, cu două numere mai mare decât mărimea ei. 
Timp de săptămâni a încercat să ia legătura cu ea, fără 


13 


succes. În cele din urmă îşi zise că era o bătălie pierdută, 
până ce într-o noapte, în timpul unei petreceri acasă la 
familia Goldman, a văzut-o apărând cu o rochie minunată 
de tul de culoare albastră. Chiar Lillian Goldman le-a făcut 
cunoştinţă, şi chiar din ziua aceea studenta în istorie 
medievală pe numele ei Martha şi evreul ungur 
supravieţuitor al Holocaustului şi expert în codice 
medievale pe numele lui Aaron nu s-au mai despărţit nicio 
zi, în următorii treizeci de ani. 

Martha îl încurajă să-şi termine studiile de istorie 
medievală şi îl obligă să se specializeze pe tratate şi codice 
până când se transformă în una din cele mai mari 
autorităţi în materie din Statele Unite. L-a impulsionat să 
facă un doctorat în codice de secol XV şi să ţină cursuri la 
universitate, şi după ce apelă aproape clandestin la familia 
Goldman, i-a convins să îl recomande pe Aaron pentru 
funcţia de bibliotecar de cărţi rare la universitate. Tot ce 
era i-o datora ei. Ocuparea acestui post atât de râvnit, de 
responsabil la Biblioteca Beinecke, s-a întâmplat în 1972, 
după o serie de polemici generate de achiziţionarea unor 
documente care s-au dovedit apoi a fi false, şi care au fost 
obţinute de directorul de dinainte, Sterling Ayers. 

La sfârşitul lui 1965, Universitatea Yale cumpără cu un 
milion de dolari o presupusă hartă a Vinlandiei, foarte 
valoroasă, o regiune apropiată de actuala Terra Nova. 
Harta, datată din secolul XVI, părea să demonstreze că un 
mic grup de vikingi au fost primii europeni care au păşit pe 
pământul american. Polemica era în toi, iar Ayers nu a 
putut, sau nu a ştiut să suporte furtuna ce căzu asupra 
instituţiei venind dinspre partizanii lui Cristofor Columb. 
În 1972, o echipă de experţi a descoperit că în cerneală 
fuseseră folosite substanţe chimice specifice secolului XX. 
Sterling Ayers a fost obligat să demisioneze, iar Aaron 
Avner, un evreu ungur naționalizat în Statele Unite, a 
devenit noul director al unuia din cele mai mari comori ale 
Universităţii Yale: Biblioteca Beinecke de Cărţi Rare şi 
Manuscrise. 

Incetul cu încetul viaţa lui s-a revărsat în acele codice ce 


14 


miroseau a pergament vechi care erau stocate aseptic în 
bibliotecă, având grijă ca umiditatea şi temperatura pe 
rafturile de kilometri întregi să fie cele potrivite. După 
chipul bătrânilor călugări ce îşi spuneau scriptores şi care 
copiau de mână cărţi în întunecatele mănăstiri europene, 
Aaron Avner se transformă într-un fel de „gardian al 
cuvintelor“, în protectorul celor mai mult de jumătate de 
milion de incunabule, codice şi manuscrise. Toate hârtiile 
acelea erau ca şi copiii lui. Ştia aproape pe de rost de ce 
boală suferea fiecare dintre ele, cum se numeau, care era 
numărul de înregistrare şi chiar şi când fuseseră 
redactate. Nu avea nevoie de niciun fel de calculator ca să 
ştie despre ce era vorba în fiecare din ele: erau copiii lui. 

O clădire îmbrăcată în marmură albă de Vermont, sticlă 
şi oţel, proiectată de arhitectul Gordon Bunshaft, se 
transformase în singura lume cunoscută de Aaron Avner, 
în unica sa planetă, un loc la care doar câţiva aleşi aveau 
acces. De fapt, bibliotecarul dedicase mai multe ore din 
viaţa lui acelei elegante şi aseptice clădiri şi conţinutului 
ei, decât soţiei, Martha. 

Aaron îşi aminteşte încă viu ziua în care se afla la 
Geneva, la un Congres Mondial de Biblioteconomie, când 
primi un apel urgent de la Yale Hospital. La celălalt capăt 
al liniei, o voce îl informă că soţia lui, după ce a trăit 
ultimii ani cu povara cancerului, murise. 

„Niciodată nu mi-a reproşat că am dedicat mai mult timp 
acestor cărţi vechi şi manuscrise decât ei. Niciodată nu am 
auzit nici un singur cuvânt de reproş cu privire la munca 
mea cu cărţile. Atât pentru ea cât şi pentru mine, hârtiile 
astea vechi erau copii pe care nu i-am putut avea“, se 
gândi bibliotecarul cu o anumită melancolie şi cu lacrimi în 
ochi. Toate acestea se întâmplaseră cu şapte ani în urmă. 

Aşezată pe sofaua ei veche şi învelită în pătură, Martha 
avea obiceiul să asculte cu pasiune ce îi povestea Aaron 
despre vreo descoperire nouă în vreunul din codice. Se 
bucura văzând cum soţul ei dansa de fericire în jurul mesei 
în timp ce povestea paşii pe care îi urmase pentru a 
descifra vreo nouă dată apărută în vreo carte din 


15 


Biblioteca Beinecke de Cărţi Rare şi Manuscrise. În faza 
finală a bolii ei, povestirile acelea îi dădeau viaţă, mai ales 
când vedea chipul radios al soţului ei după ce descoperise 
semnificaţia vreunui simbol sau semn ascuns între paginile 
miilor de cărţi ce alcătuiau valorosul fond al bibliotecii. 

La intersecţia College Street cu Elm Street, se înălța 
clădirea Bibliotecii Beinecke, înconjurată de prestigioasa 
Facultate de Drept, Berkeley College şi Sterling Memorial 
Library. 

O uşă turnantă de sticlă permitea accesul publicului. 
Dacă cei nou veniţi înălţau privirea, puteau zări turnul de 
sticlă care se înălța în interior, ca şi cum ar fi fost 
adevărata inimă a clădirii. De la mezanin urcau două scări, 
una de fiecare latură. La intrare erau expuse piesele cele 
mai valoroase de la Beinecke. 

Aaron intră în holul spaţios şi aşeză cardul magnetic pe 
cititorul laser. Lumina verde arătă că putea intra. Milo 
Duke făcu la fel şi îşi urmă îndeaproape profesorul. Doar 
Aaron răspunse la salutul lui George, paznicul cărunt, în 
uniformă, ce stătea în spatele unei vitrine de granit şi 
lemn. 

— Oricine ar putea intra aici, să ia Biblia lui Gutenberg, 
să iasă din clădire, să ia un taxi către aeroport, să ia un 
avion către Londra, să o vândă la Sotheby's şi să se 
întoarcă să ia cina la New Haven fără ca George să-şi dea 
seama de ceva - spuse Milo cu un oarecare sarcasm. 

— În câţiva ani, când o să începi să simţi cum îţi tremură 
inima, nici pe tine nu o să te mai lase să atingi vreun 
manuscris sau codice. Vei fi prea bătrân şi prost ca 
„eminenţele cenuşii“ de la Yale să te lase să te apropii 
măcar de ele - răspunse Aaron, încercând să apere vârsta 
şi experienţa în faţa tinereţii năvalnice a ajutorului său. 


Înainte de a intra în zona rezervată personalului, o voce 
atrase atenția responsabilului bibliotecii. Era Melva 
Davies. Secretara lui Clark Maynard, decanul universităţii. 

— Profesore Avner, decanul Maynard doreşte să vă 
vorbească - lămuri secretara cu o voce stridentă. Ah! A 


16 


sunat din nou ziaristul acela de la Boston Globe, ca să 
ceară o întâlnire cu dumneavoastră. Un oarecare Jack 
Brown. 

— Spune-i decanului Maynard că în două sau trei zile voi 
putea să-i spun ceva mai multe, iar dacă sună din nou 
acest Brown, spune-i că nu sunt. Că sunt plecat - replică, 
sub formă de scuză, în timp ce împingea uşa blindată care 
permitea accesul către zona de birouri şi la departamentul 
de restaurare. Scăpat de Melva Davies, profesorul Avner 
se îndreptă către birou cu paşi repezi, salutând printre 
dinţi pe toţi cei pe care îi întâlnea în drum. 


Din refugiul sigur al biroului, printr-o fereastră mare, se 
putea contempla inima uriaşă a clădirii; un turn central 
interior cu structură de oţel şi sticlă dispus acolo unde se 
aliniau o sută optzeci de mii de codice şi manuscrise 
perfect etichetate pe cotoarele lor. O altă jumătate de 
milion de scrisori, documente şi cărţi se stocau ascunse cu 
grijă în subsolul clădirii. Un pic mai la dreapta se zăreau 
cele două urne de sticlă care adăposteau două din cele mai 
preţioase exemplare ale colecţiei Beinecke: o Biblie de la 
Gutenberg, prima carte occidentală tipărită cu caractere 
tipografice mobile, şi Păsările din America, de John James 
Audubon, din 1820. 

Aaron luă telefonul şi îşi sună asistentul. Când acesta 
ajunse în birou, îi ceru doamnei Hollingsworth să aducă 
volumul cu numărul 2002046. 

Duke colabora de mai mulţi ani cu profesorul Avner şi 
urmărise pas cu pas descoperirile realizate de acesta în 
Manuscrisul Voynich, un codice cifrat fără titlu numit 
astfel de către cel care l-a descoperit, librarul Wilfred 
Michael Voynich, care a dat peste el în 1912, în Italia. 
Aaron îi povestea doar mici detalii din ce descoperea în 
valorosul codice, niciodată nu-i spunea toate cheile. Ştia că 
putea fi periculos pentru amândoi. Milo Duke şi ponosita 
lui agendă neagră, pe care o avea mereu la el, erau 
singurele surse şi baze de date despre descoperirile din 
misterioasele pagini ale  Manuscrisului Voynich. 


17 


Bibliotecarul nu dorea să lase nici cea mai mică urmă din 
investigaţiile lui, sau, cel puţin, nu la vederea unor ochi 
indiscreţi. 

După nişte minute, în timp ce vorbeau în birou, un sunet 
sec la uşă întrerupse conversaţia. Eficienta doamnă 
Hollingsworth intră împingând un cărucior în care ducea 
Manuscrisul Voynich. 

Cu mâinile învelite în mănuşi, luă manuscrisul vechi şi îl 
puse pe o masă mare metalică cu aceeaşi grijă cu care o 
asistentă ar fi aşezat un pacient pe o masă dintr-o sală de 
operaţii. 

Profesorul Avner mulţumi bibliotecarei, dar aceasta 
ezită o clipă înainte de a se retrage. Înainte de a închide 
uşa, Gayle Hollingsworth se întoarse, îndreptându-se către 
Aaron Avner. 

— Profesore, să nu uitaţi că trebuie să va puneţi mănuşi, 
şi să nu fumaţi din ţigările dumneavoastră urât mirositoare 
lângă codice - avertiză cu un surâs pe buze, în timp ce 
trăgea uşa după ea. 


Tânărul ajutor nu a putut niciodată să atingă 
Manuscrisui Voynich chiar dacă lucra la Beinecke de 
aproape patru ani, dintre care ultimii doi alături de 
profesor. Doamna Hollingsworth l-a împiedicat. Acum, iată 
cartea aceea veche plină de mistere şi coduri a căror 
semnificaţie încă nu a fost descifrată. Bătrânul bibliotecar 
îşi puse mănuşile cu grijă în timp ce observa cartea cu 
răbdare. 

În cutie era o etichetă îngrijită care indica: 


MS 408 

Europa Centrală [?], s. XV" ^ exăVI [?] 

Manuscris cifrat 

Text ştiinţific sau magic într-o limbă necunoscută, 
cifrată, aparent bazată pe caractere minuscule romane; 
unii eruditi cred că textul este lucrarea lui Roger Bacon, 
deoarece ilustrațiile par să reprezinte teme care, din câte 
se ştie, erau de interes pentru Bacon. 


18 


Pentru profesorul Avner Manuscrisul Voynich era ca o 
Giocondă a cărţilor. Înainte de a-l deschide cu ambele 
mâini, extrase din cutia metalică un dosar roşu în care se 
afla o scrisoare misterioasă scrisă în latină de un anume 
Johannes Marcus Marci de Cronland, un erudit iezuit care 
a putut fi proprietarul codicelui între 1608 şi 1637. 
Scrisoarea, manuscrisă şi datată din 1666, era în stare 
perfectă, la fel ca şi codicele. Aaron ştia că mai erau alte 
trei scrisori scrise de Marci de Cronland şi adresate 
aceleiaşi persoane, înțeleptul Athanasius Kircher, un alt 
iezuit a cărui vastă corespondenţă era arhivată la 
biblioteca Universităţii Pontificale Gregoriene de la Roma. 
Pentru Aaron Avner aşa numita „scrisoare Marci“ care de 
secole făcea parte din arhiva Manuscrisului Voynich era 
cea mai importantă din cele patru, dat fiind că se păstrase 
timp de secole în interiorul codicelui şi pentru că datorită 
ei se putea urmări urma manuscrisului până aproape de 
sfârşitul secolului XVII. Manuscrisul Voynich avea ca 
anexă o etichetă pe cotor cu un cod de bare cu numărul 
MN 408; „Scrisoarea Marci“ avea numărul MS 408A. 

Aaron ştia totul despre informaţiile existente cu privire 
la Johannes Marcus Marci de Cronland, fost rector la 
Universitatea din Praga. 

Trebuie să citeşti doar printre rânduri scrisoarea ca să 
ştii cine era, sau cel puţin, cum era acest înţelept iezuit - 
explică Aaron ajutorului său. Mergând cu degetul acoperit 
de mănuşă peste rândurile scrise cu trei secole înainte, 
profesorul Avner începu să citească în timp ce traducea 
din latină - : „Reverend şi distins maestru, Părinte întru 
Hristos: această carte, pe care am moştenit-o de la un 
prieten intim, ţi-a fost ţie adresată de când a ajuns în 
mâinile mele, mult iubite Athanasius, pentru că sunt 
convins că nimeni altcineva nu va fi mai capabil decât tine 
să o citească. Proprietarul anterior al acestei cărţi ţi-a 
cerut odată părerea printr-o scrisoare, copiind și 
trimiţându-ţi un extras din carte. Credea că vei fi capabil 
să citeşti restul, dar în acel moment nu a vrut să îţi dea 


19 


cartea în sine“ - spune scrisoarea. 

— Atunci, Johannes Marcus Marci de Cronland se 
credea proprietar al codicelui? - întrebă ajutorul. 

— Johannes Marcus Marci de Cronland a fost al şaptelea 
proprietar al Manuscrisului Voynich. De vreo douăzeci de 
ani, de când cartea a căzut în mâinile mele, încerc să 
stabilesc un drum către trecut. Din 1969, când a fost donat 
Bibliotecii Beinecke de un colecţionar ce se numea Hans 
Kraus, până la perioada regelui Henric al VIII al Angliei - 
răspunse profesorul. A fost ca o încercare de a afla un cod 
ADN sau mai bine spus de a rescrie un curriculum vitae al 
unui premiant Nobel de la acordarea premiului până la 
naştere. Este şi mai complicat datorită faptului că nu se 
urmăresc căi de investigaţie cronologică. Omul de ştiinţă 
se naşte, creşte, studiază, merge la universitate, îşi ia 
titlurile, trece prin diferite munci, face diferite investigaţii, 
îşi publică descoperirile şi i se acordă premiul Nobel. În 
cazul Manuscrisului Voynich nu am avut altă alegere decât 
de a urma o cale necronologică, o cale istorică, şi asta e 
mult mai complicat. 

— De ce e mult mai complicat? Întâmplările care au avut 
loc în jurul codicelui sunt în cea mai mare parte a lor 
documentate - spuse Milo. 

— În ultimele două decenii am reuşit să urmez o rută a 
codicelui. lar „Scrisoarea Marci“ mi-a fost de mare ajutor. 
Lasă-mă să citesc în continuare. De la al doilea paragraf 
apar primele revelații importante. Profesorul îşi potrivi 
ochelarii metalici pe vârful nasului şi căută cu degetul 
locul unde rămăsese: „Maestrul de limbă boemă al lui 
Fernand al III-lea, domnul doctor Rafael, m-a informat că 
numita carte a aparţinut împăratului Rudolf, care a plătit 
pentru ea posesorului anterior suma de şase sute ducați. 
El credea că autorul ei era englezul Roger Bacon“, iar 
scrisoarea se încheie aşa: „Rămânând la ordinele 
reverenţei dumneavoastră, Johannes Marcus Marci de 
Cronland. Praga, la ziua 19 din luna august din anul 
Domnului 1666“. 

— Călugărul franciscan din secolul XIII? Dar dacă a trăit 


20 


între 1214 şi 1294, cum a putut scrie atunci Manuscrisul 
Voynich dacă acesta e datat din secolul XV? - întrebă Milo. 

— „Scrisoarea Marci“ mi-a permis să urmez o pistă mai 
mult sau mai puţin fiabilă a Manuscrisului Voynich prin 
intermediul personajelor pe care le citează în ea Johannes 
Marcus Marci de Cronland - răspunse profesorul făcând o 
pauză şi obligându-l pe asistent să păstreze liniştea. 
Johannes Marcus Marci de Cronland mi-a dat primele piste 
despre parcursul codicelui. Fernand al III-lea, împărat al 
Sfântului Imperiu Romano-German şi fiu al lui Fernand al 
II-lea, care la rândul lui era văr cu Rudolf al II-lea... 

— Dar cum a ajuns în mâinile lui Rudolf al II-lea? 

— Codicele a trecut dintr-o mână într-alta în rândul 
membrilor casei Habsburg. Fernand al Ill-lea a fost 
încoronat împărat în 1637, când războiul de Treizeci de 
Ani pustia Europa. Sunt sigur că Fernand al II-lea i l-a 
arătat profesorului şi tutorelui său, Rafael, iar acesta, 
studiind manuscrisul, a recomandat să fie cumpărat. După 
Johannes Marcus Marci de Cronland, Rudolf al II-lea a 
plătit vreo şase sute de ducați pe el. 

— O avere! Cam treizeci şi cinci de mii de dolari astăzi - 
asigură Milo fluierând uşor. 

— Da, ar putea ajunge la cifra aceasta. Dacă se compară 
sumele de bani plătite de alţi puternici ai perioadei pentru 
alte faimoase codice, precum Dioscorides Vienez sau 
Iuliana Anicia vei vedea că suma pentru Manuscrisul 
Voynich era destul de ridicată. Pentru Dioscoridele Vienez 
s-au plătit doar o sută de ducați. Sunetul puternic al 
telefonului întrerupse conversaţia. Aaron răspunse şi la 
celălalt capăt al liniei o voce îl anunţă că un ziarist de la 
Globe, Jack Brown, îl aştepta la recepţie. Pe profesor îl 
deranjă imixtiunea aceasta şi îi ceru lui George, paznicul, 
să i-l ia de pe cap. Fă ce vrei cu el - spuse Aaron în timp ce 
ajutorul său continua să privească cu atenţie cartea. 

Profesorul Avner se aşeză la loc pe fotoliul mic şi 
apropie o lampă cu lumina slabă de cutia care conţinea 
codicele. 

— De ce nu a comandat biblioteca o analiză cu carbon 


21 


14? Asta ne-ar scoate cel puţin din îndoielile cu privire la 
datarea codicelui - sublinie asistentul. 

— Ştii deja că nu prea cred în tehnologia asta... Proba cu 
carbon 14 este de multe ori neconcludentă în funcţie de 
perioada cercetată şi de felul în care a fost manipulat 
obiectul. 

— La ce vă referiţi, profesore? 

— Spre exemplu: datarea unui material bazic, precum 
pergamentul din piele de vițel, nu ar pune în evidenţă 
folosirea de material vechi sau nou la fabricare. Asta s-a 
întâmplat spre exemplu cu Lectiile Evangheliei, 1328. Era 
vorba de o culege a tuturor lecţiilor ce fuseseră citite în 
biserică în acel an. Un ciclotron, un accelerator de 
particule, a demonstrat că pergamentul folosit era într- 
adevăr hârtie îmbrăcată în plumb alb vopsit pentru a-i da 
culoarea gălbuie clasică. Acest tip de hârtie, sau mai bine 
spus de falsificare de pergament, se fabrica la sfârşit de 
secol XIX şi început de secol XX. Şi astfel s-a descoperit că 
„Lectiile Evangheliei“ erau un fals - încheie profesorul 
Avner. 

— Un studiu recent pe care l-am citit asigura că 
cernelurile sunt mai sigure decât hârtia. 

— Da, aşa e.  Cernelurile por releva folosirea 
componenților chimici actuali. În ele se poate vedea dacă 
materialele sunt contaminate. Nu este acelaşi lucru un 
manuscris redactat în Florenţa în 1478 cu un manuscris 
redactat în Florenţa în 1978. Poluarea şi contaminarea 
sunt diferite şi acest lucru se reflectă în cerneala folosită. 

Aaron Avner şi ajutorul său începură să deschidă 
coperta groasă de piele de miel a codicelui. Prin faţa lor 
trecură imagini de constelații imposibil de situat, plante 
greu de identificat, nimfe sau femei goale scăldându-se 
împreună în mici piscine ce comunicau între ele prin 
conducte ce semănau cu ţevile de azi. 

Câteva ore mai târziu, când se înserase peste New 
Haven, Duke se despărţi de profesor. 

— Vreţi să vă duc până acasă? - întrebă Milo. 

— Nu, mulţumesc - răspunse profesorul Avner - mai am 


22 


încă mult de lucru şi trebuie să păstrez codicele în seif. 
Mulţumesc oricum. 


După ce se despărţi de ajutorul său, profesorul luă cutia 
codicelui şi se îndreptă către departamentul de restaurare, 
cu un etaj mai sus. Se îndreptă către secţia unde se aflau 
scanerele. Cu multă grijă, puse cartea pe placa de sticlă şi 
începu să deschidă Manuscrisul Voynich la mai multe 
pagini în timp ce conecta scannerul. Un zgomot mic arăta 
că imaginea se înregistrase pe hard disk. Ore întregi 
unicul zgomot ce îl însoţi fu zumzăitul aparatului, care 
copia rapid imaginile din preţioasa şi misterioasa carte. 
Dintr-odată, chiar când era pe punctul de a schimba foaia, 
văzu o umbră prin geamul central al ieşirii de urgenţă. 
Cineva supraveghease în întuneric. Cu teamă, se apropie 
de uşă şi apăsă pe bara care permitea accesul la scara de 
urgenţă. Nimeni, nu era nimeni. „Poate nu a fost decât în 
imaginaţia mea“, se gândi înainte să se întoarcă din nou cu 
faţa la scanner. 

Termină de scanat paginile, şi, după ce puse cartea în 
seiful din birou, începu să facă copii pe hârtie fotografică 
ale imaginilor scanate. Alături de el se înălța o grămadă de 
vreo sută de imagini. În continuare scoase din servietă opt 
plicuri cu adresele scrise de mână şi introduse în fiecare 
din ele copii ale paginilor din Manuscrisul Voynich. Pe 
plicurile galbene, fără niciun fel de identificare a 
Bibliotecii Beinecke, erau scrise numele a diferite oraşe 
din lume: Staffordshire (Marea Britanie), Florenţa (Italia), 
Roma (Italia), Bruxelles (Belgia), Drogheda (Irlanda), 
Amsterdam (Olanda), Fort Meade (Maryland), şi Houston 
(Texas). 

Odată închise şi cu numele destinatarilor scris, Aaron 
puse la loc în servietă cele opt plicuri. Ridică receptorul şi 
formă 777-5725. După o pauză, o voce de femeie răspunse 
la celălalt capăt al liniei. 

— Federal Express, bună seara - spuse femeia. 

— Bună seara. Aş vrea nişte informaţii, orarul de 
expedieri internaţionale. La ce oră sunt ridicate plicurile? - 


23 


întrebă fără grabă profesorul Avner. 

— Se fac trei ridicări, la nouă dimineaţa, la trei după 
amiaza şi la douăsprezece noaptea - răspunse femeia. 

— Adică peste patruzeci de minute se va face o ridicare? 
- întrebă din nou bibliotecarul, ca să fie sigur. 

— Să mă uit la ceas... Da, aşae. 

— Foarte bine, mulţumesc - spuse profesorul Avner 
înainte de a închide. 


Profesorul Avner se uită la ceas şi verifică dacă avea 
timp destul să ajungă la biroul firmei Fedex, situat pe 
Church Street 55, înainte de douăsprezece noaptea. 

Făcu ordine cu grijă pe masă, se asigură că rotise de trei 
ori discul de siguranţă al seifului, stinse luminile şi închise 
uşa biroului cu cheia. Puţin după aceea, trecea prin holul 
întunecat al bibliotecii îndreptându-se către parcare. 
Numai George, paznicul, întrerupse liniştea ce domnea 
peste tot. 

— Noapte bună, profesore. 

— Noapte bună, George - răspunse profesorul, dar 
înainte de a trece de uşile turnante, Aaron se întoarse 
către el - : Scuzaţi, aţi făcut cumva un rond acum câteva 
minute prin departamentul de restaurare? 

Paznicul păru surprins de întrebare. 

— Nu. Nu m-am mişcat de aici de patruzeci de minute, 
nici măcar la toaletă nu m-am dus... şi am probleme cu 
prostata. Mă rog... vârsta. 

— Ştiţi dacă a mai rămas cineva să lucreze în clădire la 
ora asta? - întrebă din nou bibliotecarul. 

— Nu, nu e nimeni. Ultima persoană care a plecat a fost 
ajutorul dumneavoastră, domnul Duke. Şi sunt mai mult de 
trei ore de atunci - spuse paznicul. De ce întrebaţi? Aţi 
văzut ceva suspect? 

— Nu, staţi liniştit. Nimic - răspunse Aaron liniştindu-l 
pe paznic. Noapte bună, George - spuse în timp ce 
împingea uşa turnantă. 

— Noapte bună, profesore. 

Ajuns afară, Aaron Avner, ţinându-şi servieta cu putere, 


24 


se îndreptă către primul rând al parcării, unde îşi lăsase 
bătrânul Ford. În timp ce încerca să deschidă portiera, îl 
alarmă o mişcare pe care o simţi în spatele lui. Temându- 
se pentru conţinutul servietei, se întoarse rapid încercând 
să-l surprindă pe posibilul hoţ. 

— Nu vă speriaţi, vă rog - spuse noul venit. Sunt Jack 
Brown, ziaristul de la Boston Globe. Am încercat să 
vorbesc cu dumneavoastră de mai multe ori, dar mă 
evitaţi, aşa că am hotărât să vă pândesc aici afară până 
când ieşiţi din bibliotecă. Dacă v-aş zice adevărul, prefer 
ora asta, ca să nu ne vadă nimeni. 

— Am prea mult de lucru ca să pierd timpul stând de 
vorbă cu un ziarist - răspunse dur Aaron. Poate că îl 
deranja felul în care ziaristul îl abordase. 

— E foarte important să vorbesc cu dumneavoastră. 
Trebui să vă povestesc ceva ce poate vă interesează, 
profesore. Are legătură cu o carte din biblioteca 
dumneavoastră - spuse Brown, misterios. 

Ţinând tot cu putere de servietă, profesorul Avner băgă 
de seamă că se apropia miezul nopţii şi trebuia să ajungă 
cu câteva minute înainte la biroul Fedex de pe Church 
Street dacă voia să se despartă cât mai repede de cele opt 
plicuri pe care le ducea. 

— Îmi pare rău că nu pot vorbi cu dumneavoastră acum, 
dar mă grăbesc tare. Dacă vreţi, ne putem vedea mâine în 
biroul meu. li voi spune secretarei să vă fixeze o întâlnire - 
spuse Aaron încercând să scape de ziarist. 

— Prefer să ne vedem în afara bibliotecii. Pereţii au 
urechi şi nu am încredere în nimeni - răspunse Brown. 

— Foarte bine, să ne vedem în altă parte. Ştiţi hotelul 
The Historic Mansion Inn, pe Chapel Street 600? - întrebă 
profesorul. 

— Da, îl ştiu - răspunse ziaristul. 

— Foarte bine. Înăuntru e un bar englezesc. Ne vedem 
acolo mâine la zece. Să fiţi punctual dacă vreţi să îmi 
povestiţi ceva. 

Faţa ziaristului se lumină. 

— Voi fi acolo! - exclamă. Vă promit, profesore Avner. 


25 


Povestea pe care am să v-o spun vă va interesa mult - 
întări ziaristul. Aaron era deja în maşină mergând în 
marşarier către ieşirea din parcare. 


După câteva minute de rulat pe străzile singuratice din 
New Haven, Aaron se opri în faţa unui birou pe care era 
scris cu litere mari: Fedex Courier. In timp ce privea 
servieta neagră, aşezată pe locul din spate al maşinii, prin 
oglinda retrovizoare, îşi aminti de cuvintele acelui Brown. 
„Bine, mâine voi şti despre ce e vorba“, se gândi profesorul 
ieşind din maşină. 

Bătu de câteva ori şi deschise uşa biroului. O tinerică cu 
un aer de studentă îi ură bun venit de pe partea cealaltă a 
unei mese. 

— Cât mai e până la ridicarea plicurilor trimise în 
străinătate? - întrebă profesorul. 

— Doar câteva minute - răspunse funcţionara de la 
Fedex. Furgoneta vine de la biroul nostru de pe Withney 
Avenue şi de acolo se îndreaptă la aeroport să predea sacii 
- explică în detaliu tânăra. 

— Bine... Vreau să trimit plicurile astea şi dacă nu vă 
deranjează aş aştepta până când vor fi ridicate - spuse 
bătrânul. 

— Bine. Nu avem sală de aşteptare, vă puteţi aşeza aici, 
lângă mine - spuse amabil tânăra, zâmbind. Nu cred că la 
ora asta va trece supervizorul meu. Dacă mă vede, mă 
poate concedia. 

Avner extrase cu grijă plicurile şi le puse pe masă. 
Tânăra le clasifică pe regiuni, ţări şi continente. 

— Să vedem. Unul este pentru Marea Britanie, două 
pentru Italia, un altul pentru Belgia, altul pentru Irlanda şi 
unul pentru Olanda, iar două rămân aici, în Statele Unite - 
enumeră angajata în timp ce aranja ordonat etichetele cu 
codurile de bare şi nişte numere în partea de jos. Vreţi să 
le trimiţi la urgenţă sau cu prioritate deosebită? - întrebă 
tânăra. 

— Vreau să ajungă cât mai repede posibil la destinaţie - 
răspunse bibliotecarul în timp ce tânăra aşeza noi etichete 


26 


cu cuvintele „prioritate deosebită“. Când se apucă de pus 
eticheta pe al optulea plic galben, o voce se auzi de partea 
cealaltă a mesei. 

— Bună seara, Anne - salută noul venit. Era şoferul care 
ridica corespondenţa Fedex. Aşeză unul peste altul cu grijă 
pachetele şi sacii în furgonetă şi la câteva secunde după, 
plecă spre aeroport cu plicurile acelea misterioase. 


Cetatea Vaticanului 

Pe la opt după-amiaza sună unul din telefoanele de la 
centrala telefonică a Sfântului Scaun. Vocea unui călugăr 
din Confreria celor Şase Fraţi ai lui Don Orione răspunse 
la telefon. Această  frăție se ocupa de controlul 
comunicaţiilor telefonice ale Vaticanului de când, în 1886, 
papa Leon XIII a ordonat instalarea primei centrale. 

— Bună ziua - spuse călugărul. 

— Bună ziua - răspunse o voce misterioasă de la celălalt 
capăt al liniei. Aş vrea să vorbesc cu monseniorul 
Przydatek. 

— Foarte bine, aşteptaţi puţin, vă rog - ceru călugărul. 

La sute de kilometri de acolo, o umbră aştepta 
singuratică într-o cabină telefonică din afara oraşului New 
Haven, Connecticut. Vocea călugărului  întrerupse 
aşteptarea aceea încordată. 

— Un moment. Vi-l dau pe monseniorul Przydatek. 

Telefonul sună de trei ori şi cineva răspunse. 

— Fractum nec fractum, favor pentru favor - spuse 
vocea necunoscutului. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse 
călugărul. 

— Monseniorul Przydatek.? 

— Da. Ce doriţi? - întrebă înaltul membru al clerului. 

— Manuscrisul Voynich a fost trezit. 

Imediat, necunoscutul care sunase închise receptorul. 

Călugărul se schimbă la faţă când auzi mesajul transmis 
de la New Haven. În ciuda experienţei sale ca agent al 
Entităţii!, serviciul de spionaj al Vaticanului, tot nu-şi 


1 Serviciul de spionaj al Sfântului Scaun, a cărui existenţă nu a fost niciodată 
27 


stăpânea nervii la auzul unor astfel de veşti periculoase. 
Trebuia să-l informeze cât mai repede pe superiorul său, 
atotputernicul cardinal August Lienart, responsabil de 
serviciile de spionaj şi contraspionaj pontificale. 

Vaclav  Przydatek., secretar al eminenţei sale, se 
transformase într-o piesă importantă a aparatului de 
putere creat chiar de cardinalul Lienart, pe care mulţi 
membri ai colegiului cardinal îl numeau cu porecla „Papa 
din umbră“. Przydatek începu să lucreze la serviciile de 
spionaj când Lienart nu era decât şef al Sodalitium Pianum 
- Societatea lui Pius - contraspionajul papei, iar el, un 
simplu preot recent ieşit din seminar şi cu dorinţe de a 
câştiga puncte în maşinăria clerului. 

lezuitul polon începu să urce poziţii încetul cu încetul 
datorită prea puţinelor lui scrupule, iar Lienart ştia cum să 
profite de ambitia lui. Odată, secretarul particular de acum 
al cardinalului August Lienart acţionase ca o legătură între 
şeful său şi nişte bancheri apropiaţi ai Vaticanului care 
investiseră cantităţi uriaşe de bani murdari ai familiei 
mafiote Colombo. Altă dată, Vaclav Przydatek transportase 
două valize cu nouă milioane şi jumătate de dolari de la 
Banca Catolică Veneto la sediul serviciilor de spionaj ale 
Vaticanului. Mai participase de asemenea la asasinarea 
unui procuror special care investiga relaţiile lui Lienart cu 
diferite bănci şi la asasinarea a doi anchetatori speciali: 
superintendentul forţelor de poliţie din Palermo şi şeful de 
la siguranţă din Roma. 

Procurorul a fost ucis cu focuri de armă la poarta casei 
de către un asasin profesionist a cărui descriere, făcută de 
martori, se asemăna mult cu Przydatek: un bărbat înalt, cu 
constituţie puternică, cu părul şaten, cu o cicatrice pe 
mâna stângă, care fusese văzut în preajma reşedinţei 
private a procurorului de câteva săptămâni. Cicatricea era 
de la un accident de vânătoare pe care îl suferise în 
Polonia natală. 

Două zile după aceea, la un semafor, şeful securităţii din 
Roma, locotenent colonel Giorgio Amico, a fost împuşcat. 


recunoscută de papalitate de la crearea sa în 1566 (numit şi Sfânta Alianţă, n. red.) 
28 


Raffaelle Giuliano, superintendent al forţelor de poliţie din 
Palermo, urma să fie răpus o lună mai târziu în timp ce 
achita consumaţia într-un bar. Un bărbat înalt, cu 
constituţie puternică şi păr şaten s-a apropiat de el din 
spate şi a tras asupra lui, împuşcându-l în gât. În mod 
bizar, poliţia italiană a descoperit pe cadavre un cerc cu un 
octogon desenat în interior, cu numele lui Isus Hristos 
scris pe fiecare latură şi cu un dicton în latină: „Dispus la 
durere prin tortură, în numele Domnului“, acelaşi simbol 
care îl purta clericul Jean-François Ravaillac când, dintr-un 
ordin al papei Paul V, l-a omorât cu pumnalul pe regele 
Henric IV al Franţei, în dimineaţa de 14 mai 1610. 

lezuitul Przydatek era un onorabil descendent al 
iezuitului Ravaillac în munca cinstită de apărare a Bisericii 
şi a înalţilor ei reprezentanţi - Papa şi membrii colegiului 
cardinalilor - de duşmanii de oriunde. 

Poliţia franceză a descoperit atunci că Ravaillac făcuse 
parte dintr-un ciudat grup mistico-catolic numit Cercul 
Octogonus, cunoscut şi ca Cercul celor 8. Membrii lui erau 
opt sacerdoţi catolici fanatici care se supuneau orbeşte 
Marelui Pontif de la Roma, cu pregătire militară, abili mai 
ales în privinţa unor anumite arme speciale, şi dispuşi să-şi 
dea viaţa în numele adevăratei religii. Pentru monseniorul 
Vaclav Przydatek Cercul Octogonus era unicul său crez de 
viaţă în faţa Domnului, iar normele lui întunecate şi 
secrete, singura poruncă. 

Aşa cum au făcut cu secole înainte cei opt clerici, 
episcopul Przydatek jurase „loialitate şi onoare, pentru 
adevărata credinţă“, îngenuncheat în faţa mormântului 
primului Papă, Sfântul Petru. 

Cu opt torţe aprinse ca unică sursă de iluminare, fiecare 
membru al Cercului Octogonus se prosterna în faţa 
mormântului lui Petru şi jura să păstreze tăcerea despre 
deciziile luate de marele maestru al Cercului, să respecte 
toate deciziile Cercului Octogonus fără să pună la îndoială 
credinţa în Hristos Domnul nostru, să-l ocrotească pe 
Marele Pontif prin deciziile luate în consiliile Cercului 
Octogonus şi să moară, dacă e nevoie, pentru a proteja 


29 


identitatea marelui maestru, a restului de membri ai 
Cercului, a deciziilor şi obiectivelor lui. La finalul 
ceremoniei, noul membru al Cercului Octogonus se ridica 
după ce rostea: „Fie ca Dumnezeu şi sfinţii noştri să mă 
ajute în lucrarea aceasta. Jur.“ Şi stingea cu o suflare 
puternică una din cele opt torţe. Monseniorul Vaclav 
Przydatek îşi mai amintea încă de noaptea aceea de 
decembrie în care a fost chemat să depună jurământ. De 
mai mult de douăzeci de ani păstra secretele misteriosului 
Cerc. 

Anii săi de sacerdot şi membru al Entităţii, la ordinele 
eminenţei sale cardinalul August Lienart l-au făcut să 
câştige încrederea puternicilor clerului şi să primească 
onorurile papale, şi, prin intermediul promovărilor, 
ajunsese să poarte vestmântul violet episcopal. Îţi făcuse 
un bagaj mare de relaţii şi sprijine în cariera lui din ce în 
ce mai vertiginoasă datorită importantelor favoruri pe care 
le făcuse altor membri ai clerului în etapa sa de 
contraspionaj. Przydatek obținuse două din cele mai 
importante susţineri politice datorită tăcerii sacre în cazul 
unui cardinal care vindea ilegal titluri ale Ordinului de 
Malta sau în afacerea cu un alt cardinal acuzat că lăsase 
însărcinată o femeie din înalta societate din Boston. 
Agentul iezuit polon descoperise cele două cazuri şi, în loc 
să le denunțe la Tribunalul clerului, preferă să păstreze 
tăcerea şi să se folosească de ambii cardinali ca de nişte 
sprijine loiale pentru cauza lui. 

Revenind din gânduri, clericul luă telefonul şi ceru să i-l 
dea pe cardinalul Lienart pe numărul privat. Călugărul de 
gardă la centrala telefonică a Palatului Apostolic se 
conformă. 

— E sigură linia aceasta? 

— Da. Eminenţă. Am conectat-o la sistemul de securitate 
- răspunse Przydatek. 

— Bine, spuneţi. M-aţi scos dintr-o recepţie la Ambasada 
Columbiei. Ce se întâmplă? 

— Eminenţă, am primit un apel la opt după-amiaza ora 
Vaticanului, două după-amiaza ora Coastei de Est Statele 


30 


Unite. lInformatorul nostru ne-a spus că Manuscrisul 
Voynich a fost trezit - răspunse laconic părintele. 

— Bine. Mâine voi da instrucţiuni cu privire la acest 
lucru. Acum trebuie să mă întorc la recepţia 
ambasadorului Columbiei. Nu faceţi nimic şi nici nu luaţi 
nicio decizie până când nu vom avea o şedinţă. Vă aştept 
mâine la unsprezece dimineaţa - spuse Lienart. 

— Nu putem să ne reunim în şedinţă mai devreme? - 
insistă Przydatek. 

— Voi încerca, dar nu ştiu dacă mai înainte nu trebuie să 
mă întâlnesc cu secretarul de Stat, cardinalul Newton 
Metz. Ne vom vedem în biroul meu. Oricum, consultaţi 
înainte agenda mea cu maica Ernestina - sugeră liniştit 
şeful serviciilor de informaţii ale Vaticanului. Inainte de a 
închide receptorul, Lienart se adresă din nou către 
secretarul său: Să nu uitaţi, credinciosule Przydatek, a 
sosit ora judecății celor morţi şi a răsplăţii pentru profeti. 

Câteva secunde după, cardinalul August Lienart închise 
şi se întoarse la festinul legaţiei sudamericane. 


31 


CAPITOLUL II 


New Haven, Connecticut 

Aaron se trezi devreme în dimineaţa aceea. De la 
moartea Martei, şi pe durata întregii ei lupte cu cancerul, 
îi era imposibil să doarmă mai mult de patru ore una după 
alta. „O altă problemă pe lângă cea a vârstei“, obişnuia să 
spună. În orice caz, problema lui se transformase într-o 
virtute, pentru că astfel putea să dedice mai mult timp 
studiului Manuscrisului Voynich. Ajungea la Biblioteca 
Beinecke pe la şapte dimineaţa şi obişnuia să părăsească 
clădirea pe la unsprezece noaptea. leşea doar să ia prânzul 
o dată pe săptămână cu prietenul său Mihail Goldberg la 
Slifka Center for Jewish Life, singurul restaurant în care se 
servea kosher în oraş. O ceaşcă de ceai şi o felie de pâine 
prăjită constituiau singurul aliment pe care Aaron îl 
înghiţea până la ora prânzului. Înainte de întâlnirea cu 
ziaristul de la Boston Globe trebuia să treacă pe la 
bibliotecă, să deschidă seiful din birou şi să îi predea 
Manuscrisul Voynich doamnei Holligsworth. Apoi trebuia 
să recitească adnotările despre originea cărţii pentru a 
începe să le pună în ordine. 

Profesorul se uită la ceas. „Încă mai am trei ore până la 
întâlnirea cu Brown ăsta“, se gândi. leşi din casă şi se 
îndreptă cu maşina către centrul oraşului New Haven. 
Străzile erau acoperite de verdeață. Lui Aaron îi plăcea 
mirosul pe care plantele îl lăsau dimineaţa, amestecat cu 
aroma umezelii străzilor abia stropite. 

După ce intră pe autostrada 91, bătrânul Ford se 
îndreptă către ieşirea 1 şi merse în paralel cu Water Street 
până la College Street. Mai multe semafoare şi treceri de 


32 


pietoni pline de studenţi cu faţa somnoroasă, care se 
îndreptau către vreo dependinţă universitară de la Yale, îl 
obligară pe Aaron să apese pe frână constant în timp ce se 
uita la ceas fără să ia mâna de pe volan. Marta îi cerea 
mereu să conducă mai lent. 

Trecând pe Elm Street, Fordul se îndreptă către 
parcarea Bibliotecii Beinecke. Trecu rapid de uşile 
turnante şi puse cardul pe cititor în timp ce împingea uşa 
grea. 

Parcurse cu paşi repezi distanţa care îl despărţea de 
birou şi deschise uşa cu cheia. În continuare se îndreptă 
către seif, răsuci de mai multe ori discul numeric şi trase 
de uşa. Acolo era, exact cum o lăsase cu o noapte înainte, 
cutia metalică ce conţinea Manuscrisul Voynich. Alături 
era un dosar gros cu adnotări şi imagini din carte, 
clasificate perfect pe culori şi ani. Dosarul păstra aproape 
un deceniu de studii şi cercetări ale misterioase cărți. 

Luă dosarul cu amândouă mâinile şi îl puse pe masă, 
dând la o parte cu coatele teancurile de hârtii, scrisori şi 
invitaţii la care nu avea intenţia să răspundă. Îl deschise şi 
începu să citească prezentarea sa pentru Congresul 
Mondial de Biblioteconomie şi Cărţi Rare, care urma să 
aibă loc peste câteva luni la Zurich. Data călătoriei se 
apropia şi trebuia să pună în ordine zece ani de idei şi 
notițe. 

Primele imagini tipărite pe hârtie fotografică erau dintr- 
o veche gravură ce îl reprezenta pe un bătrân călugăr 
franciscan cu o barbă lungă, pe numele lui Roger Bacon. 
Prinsă cu un clip, pe care Aaron îl îndepărtă cu grijă, se 
vedea o biografie lungă a celui despre care se credea că 
este autorul misteriosului Manuscris Voynich. Bătrânul 
profesor începu să citească în timp ce îşi potrivea ochelarii 
pe vârful nasului: 


Nu se cunoaşte data naşterii lui Bacon, dar se crede că 
este în jurul anului 1214. Este în schimb sigur că s-a 
născut în oraşul englez Ilchester, în comitatul Somerset. 
Crescut într-o familie bogată, începu la doar treisprezece 


33 


ani să studieze la Universitatea Oxford. În puţin timp, 
adolescentul deveni un adevărat erudit în materii precum 
latina, matematica, logica şi retorica. Bacon citea fără 
oprire din operele lui Aristotel. La Oxford le putea citi, 
spre deosebire de Paris, unde opera stagiristului, discipol 
al lui Platon şi maestru al lui Alexandru cel Mare, erau 
considerate drept erezii panteiste. În puţin timp, Bacon 
deveni unul din cei mai buni specialişti în Aristotel; astfel 
obţinu un post de profesor în 1240. 

La Paris, Bacon intră în contact cu învăţaţi precum 
Pierre de Maricourt, cunoscut şi ca Petrus Peregrinus, 
expert în imagini şi optică. Pe teritoriu francez, învățatul 
englez se loveşte de realitatea unui pământ steril infestat 
de miraje metafizice. Dat fiind că în Franţa nu are libertate 
totală pentru cercetările lui, se hotărăşte să revină în 
Anglia, la Universitatea Oxford, la începutul anilor 1250. 
Aici îşi continuă studiile aristotelice, şi se ocupă de 
cercetarea lucrării Secretum secretorum (Secretul 
secretelor). Astfel, Bacon se loveşte de importanța 
înţelegerii naturii şi a omului ca singură cale de a-l întâlni 
pe Dumnezeu. În consecinţă, cheltuieşte pe cărţi, aparate 
de laborator şi alambicuri de sticlă două mii de lire, pentru 
a putea face o cantitate enormă de experimente şi pentru 
invenţii, chiar dacă pe multe nu a putut să le demonstreze. 
Spre exemplu, în lucrarea sa De mirabile potestate artis et 
natura scrie: „prin reprezentările artei se pot face 
instrumente de navigaţie fără oameni care să tragă de ele, 
precum ambarcaţiunile mari de traversat marea, cu doar 
un om pentru a le ghida, şi vor naviga mult mai repede 
decât dacă ar fi fost pline de oameni; în acelaşi fel, se vor 
putea face căruţe care se vor mişca cu o forţă de nedescris 
fără ca vreo creatură vie să le miște“. 

În anul Domnului 1257, Juan de Fidanza de Bagnoregio, 
care mai târziu va fi sanctificat ca Sfântul Bonaventura, a 
fost ales general al franciscanilor. Acea numire nu a fost 
deloc un noroc pentru Bacon. Ca primă măsură, Fidanza l- 
a trimis la Paris, unde trebui să se supună unui strict 
regim monastic, agravat de faptul că Juan de Fidanza 


34 


semnase un decret prin care se interzicea nu numai 
publicarea anumitor cărţi, ci şi deținerea lor. 


Profesorul Avner se opri din citit şi se uită cu coada 
ochiului la ceasul de pe perete. Era nouă dimineaţa. „Mai 
am o oră. Am timp“, se gândi în timp ce relua lectura. 


Bacon reuşi să scape de restricţiile culturale pe care le 
impusese ordinul şi hotărî să facă experimente cu lentile şi 
calcule pentru a reforma calendarul. Stabili o relaţie 
strânsă cu cardinalul Guy de Foulquois, chiar cel ce la data 
de 29 februarie 1265 va fi numit Mare Pontif sub numele 
de Clement IV. Bacon îl convinse să finanţeze o mare 
enciclopedie care să reunească toate ştiinţele cunoscute 
până în secolul XIII. Cardinalul investi o importantă sumă 
de bani în proiect şi, fiind deja Papă, ordonă să i se arate 
cele scrise până atunci. Roger Bacon i-a arătat cele trei 
mari lucrări ale sale: Opus maius, Opus minus şi Opus 
tertium. Opus maius, formată din ceva mai mult de un 
milion de cuvinte, a fost scrisă doar în câteva luni. Erau 
opere care îl arătau pe un Roger Bacon amator de 
dizertaţii, cu o tendinţă clară de a da întâietate Bisericii şi 
lui Dumnezeu în raport cu ale chestiuni, inclusiv calculul 
dimensiunilor Soarelui sau diagramele sale despre teoriile 
optice. Dar în realitate Bacon mai avea şi alte fațete: cea 
de astrolog şi cea de alchimist. Pentru acest călugăr 
franciscan, cunoştinţele de astrologie, dobândite prin 
studierea lui Ptolemeu şi a înţelepţilor arabi, făceau parte 
din chipul său de păgân şi eretic. În faţa alchimiei şi a 
astrologiei, Biserica, şi desigur, Papa nu existau. Din 1260, 
Bacon începuse să pună din ce în ce mai mult sub semnul 
întrebării autoritatea Bisericii asupra vieţii cetăţenilor, 
după cum se gândea şi la apropierea de cunoştinţe prin 
intermediul studiului în loc de Dumnezeu. În cele din 
urmă, în 1277, papa Gregorie X i-a ordonat episcopului de 
Paris să înceapă o cercetare despre toate manuscrisele 
care circulau prin centrele culturale şi universitare şi care 
puteau fi catalogate drept erezii. Intr-o săptămână, 


35 


episcopul reuşi să  catalogheze circa trei sute 
şaptesprezece scrieri apropiate de erezie, unele de ele 
scrise de Roger Bacon. leronimus Masci de Ascoli, general 
franciscan ales mai târziu papă, în 1288, sub numele de 
Nicolae IV, l-a condamnat pentru „activităţi suspecte“. 
Bacon, în loc să păstreze tăcerea, a hotărât să scrie în 
1272 lucrarea Compendium studii philosophiae 
(Compendiu de studii filosofice) în care îşi exprima deschis 
neîncrederea faţă de autoritatea morală a Bisericii şi chiar 
a Papei. Spuse următoarele: „Clerul, în totalitatea sa, este 
cuprins de orgoliu, se dedică luxului şi avariţiei.“ Acest 
gând termină prin a distruge răbdarea viitorului Papă 
Nicolae IV, care ordonă franciscanului englez să se închidă 
pe durata a paisprezece ani într-o chilie din singuratica 
mănăstire de la Ancona, fără a avea acces la pergament şi 
cerneală, fără să poată studia sau preda. A fost pentru el o 
adevărată înmormântare intelectuală de viu. După ce fu 
autorizată eliberarea lui în 1292 printr-un ordin al 
generalului franciscan Raimundo Gaufredo de Marsella, 
Bacon se întoarse la Oxford, unde muri în acelaşi an. În 
1294 corpul său a fost înmormântat la Oxford, se spune că 
alături de scrierile sale, în scopul de a le salva de la foc. 
Una din misterioasele cărţi salvate a fost aşa numitul 
Manuscris Voynich. Din acest an se pierde pista codicelui 
până la perioada regelui Henric VIII. 


Aaron se opri din nou din lectură şi se uită din nou la 
ceas. Tresări văzând cât era ora. Acele arătau ora 10 şi un 
sfert. Întârzia la întâlnirea cu ziaristul. Închise brusc 
dosarul, îngenunche în faţa seifului pe care îl lăsase 
deschis şi-şi puse hârtiile înăuntru lângă cutia metalică în 
care ţinea Manuscrisul Voynich. „Trebuia să o fi chemat pe 
doamna Holligsworth să vină să ia cartea“, se gândi în 
timp ce îşi punea sacoul şifonat şi pălăria pe capul 
încărunţit. 

Fordul circula pe Chapel Street înspre numărul 600, 
foarte aproape de Historic Wooster Square. Acolo se afla 
Mansion Inn, un hotel mic şi elegant ce ocupa o pensiune 


36 


clasică din Noua Anglie, ridicată în 1842 şi restaurată 
acum câţiva ani. Lui Aaron îi plăcea să se aşeze la barul 
englezesc şi să bea un păhărel de bourbon în timp ce citea 
distras The Yale Herald, ca să mai afle de cancanurile din 
viaţa academică a universităţii. li plăcea să îl asculte pe 
Charlie, ospătarul, povestind cum a ajuns bourbonul în 
Statele Unite în timpul revoluţiei americane şi că Burbonii 
au fost cei ce au dat numele acestei minunate băuturi. 
Charlie îl întreba mereu dacă avea relaţii ca să publice o 
carte despre povestea acestei „băuturi franţuzeşti atât de 
americane“. 

— Charlie, eu lucrez la o bibliotecă, nu la o editură - 
obişnuia să spună Aaron Avner. 


Sosind la clădirea galbenă cu coloane albe, Aaron urcă 
cu greu treptele de la intrare. Profesorul reuşi doar să o 
salute scurt pe Helen, recepţionista de la hotel, înainte de 
a intra în bar. În spate, la o masă ce se afla aproape de o 
fereastră mare, se aşezase Jack Brown, ziaristul de la 
Boston Globe. 

— Bună ziua, domnule Brown. Scuze pentru întârziere, 
dar am avut o dimineaţă complicată la bibliotecă - spuse, 
cu titlu de scuză. 

— Nu e nicio problemă, profesore - răspunse Brown. Am 
primit o lecţie în toată regulă despre istoria bourbonului 
de la ospătar. 

La câţiva metri, de la celălalt capăt al barului de stejar, 
Charlie strigă: 

— Cu ce vă servesc, profesore? 

— Pune-mi o ceaşcă de Dajeerling cu o felie de lămâie, 
te rog - răspunse Aaron. În continuare, conversaţia se 
îndreptă înspre teme de transcendenţă, poate pentru că 
ziaristul nu voia să înceapă conversaţia înainte ca 
ospătarul să-l fi servit pe profesorul Avner cu ceai. Nu voia 
întreruperi în povestirea sa. Brown ridică paharul, 
indicându-i ospătarului că era gol şi că voia să i-l umple din 
nou. Pe Aaron îl surprinse să vadă că Brown bea bourbon 
aşa devreme. 


37 


— Nu vreţi un pahar, profesore? - întrebă ziaristul. 

— Nu mulţumesc. E devreme pentru mine. Prefer un 
simplu ceai - răspunse Aaron în timp ce Charlie umplea 
paharul lui Brown. 

După ce fură amândoi serviţi, Jack Brown se adresă 
profesorului Avner. 

— În primul rând vreau să vă mărturisesc că sunt ziarist 
dar nu sunt ziarist - sublinie Brown. 

— La ce vă referiţi? Nu lucraţi pentru Boston Globe? - 
exclamă surprins Aaron. 

— Vă explic. Am lucrat mult timp la ziar pe domeniul 
politic. După ce am scris despre corupţia republicanilor, 
conducerea a hotărât că era mai bine să iau o perioadă de 
odihnă, aşa că am avut un concediu plătit la ferma de 
familie de la Aumsville, Oregon. Acolo am încercat să mă 
regăsesc prin intermediul bourbonului, am încercat să 
citesc, să reflectez şi să îmi revin. De pe o zi pe alta 
renunţasem la jurnalism. Ferma aparținuse străbunicului 
meu, Oliver Brown. O cumpărase cu banii primiţi pentru că 
a luptat în armata Uniunii în timpul războiului civil. A 
participat la bătăliile de la Wilderness, Spotsylvania Court 
House şi Cold Harbor contra armatei lui Lee. 

— Iertaţi-mă, dar nu înţeleg ce legătură are această 
poveste cu Manuscrisul Voynich - replică Aaron. 

— Lăsaţi-mă să continui. Într-o noapte în care am reuşit 
să nu mă îmbăt, sau, cel puţin, nu prea mult, am decis să 
cotrobăi prin podul casei. Erau sute şi sute de cutii şi 
cufere. Într-unul din cufere am descoperit chiar jurnalul pe 
care străbunicul meu l-a scris pe timpul războiului. 
Scotocind în alt cufăr am descoperit un fel de caiet sau 
jurnal care aparţinea unui strămoş de-al meu, pe numele 
lui Thomas Brown. Am început să-l citesc. Strămoşul meu 
vorbea de prietenia lui cu un oarecare Arthur Dee, fiu al 
lui John Dee şi al doilea proprietar al unei ciudate cărţi pe 
care o numea Codicele cifrat. Ruda mea explica în caiet 
despre existenţa unei cărţi misterioase care conţinea texte 
şi hieroglife ce nu fuseseră niciodată descifrate şi care 
puteau schimba istoria Bisericii. Sir Thomas asigura că 


38 


văzuse un livret în care se explica cum să se citească acea 
carte. 

— Cine credeţi că a putut scrie acest caiet sau cartea 
aceasta de coduri de care vorbea  strămoşul 
dumneavoastră? - întrebă bibliotecarul. 

— Fără îndoială, Roger Bacon, autorul Codicelui cifrat 
sau al Manuscrisului Voynich. Astfel că, pe socoteala 
vacanţelor plătite de Boston Globe, am hotărât să încep să 
investighez în legătură cu acel caiet, cu strămoşul meu şi 
cu acea carte ciudată. Şi am descoperit că acea carte se 
afla în Statele Unite - explică Brown în timp ce lua o 
înghiţitură lungă de bourbon. 

— Asta e tot? - întrebă neîncrezător Aaron Avner. 

— Permiteţi-mi să continui povestea, vă rog, profesore - 
ceru Brown. 

— Bine, iertaţi-mă. Vă sunt dator oricum, am ajuns 
târziu... - răspunse bătrânul profesor sorbind un pic din 
ceai. 

— Am decis să caut în colecţia ziarului date despre 
Manuscrisul Voynich, „codicele cifrat“ sau cuvinte de acest 
fel, şi am găsit o ştire foarte interesantă care mi-a atras 
atenţia. Data din 1917... 

— Sunt mai mult de şase decenii de atunci - întrerupse 
Aaron, deranjat de pierderea de timp. 

— Ştirea era un mic articol pierdut printre paginile de 
evenimente din Boston Globe. Textul vorbea de moartea în 
împrejurări ciudate a unui bărbat, Cyrus Boidingerch, care 
dispăruse cu câteva luni în urmă. In articol se vorbea 
despre legătura sa cu Manuscrisul Voynich. Cel mai ciudat, 
sau, cel puţin, ceea ce îmi atrase mie cel mai mult atenţia, 
a fost că acel Boidingerch fusese strangulat cu un cablu 
subţire de oţel cu ţepi. Am cerut o copie a raportului 
despre caz la Departamentul de Poliţie Boston. Din 
nefericire, niciunul din agenţii care au luat parte la 
investigaţie nu mai era în viaţă. Scuzaţi... - întrerupse 
Brown în timp ce consulta un carneţel dezordonat şi uzat 
de notițe. Nu... un oarecare Clyden Hershaw, un detectiv 
încă este în viaţă şi locuieşte la un cămin de bătrâni din 


39 


Abington, Massachusetts. L-am sunat la telefon şi l-am 
întrebat dacă ne puteam întâlni să vorbim de cazul 
Boidingerch. Hershaw îşi amintea perfect. E incredibil că 
putea să-şi amintească un caz petrecut acum şaizeci de ani 
- spuse Jack Brown. 

— Bătrânii au obiceiul să-şi amintească lucruri sau 
chipuri pe care le-au întâlnit în copilărie, dar nu sunt 
capabili să-şi amintească ce au mâncat ieri la prânz - 
exprimă Aaron sentenţios. 

— Lăsaţi-mă să continui. Când am fost la poliţie, 
Hershaw mi-a povestit despre investigaţie în cele mai mici 
detalii, îşi amintea chiar de poziţia corpului lui Cyrus 
Boidingerch când a fost descoperit. Cadavrul era pus cu 
gura în sus, cu mâinile aşezate în formă de cruce pe piept, 
iar într-una din mâini cineva, probabil asasinul, pusese un 
cerc de hârtie cu un octogon desenat în interior şi cu 
diferite legende scrise, în felul celor care le plac 
catolicilor. Sunteţi catolic? - întrebă dintr-o dată ziaristul, 
întrerupându-şi relatarea. 

— Nu, sunt evreu - răspunse scurt profesorul. 

— Bine. Colaborarea noastră va fi astfel mai prietenoasă 
şi mai strânsă - spuse ziaristul. 

— Colaborare...? Nu am intenţia să colaborez cu nimeni 
—replică Aaron. 

— După ce voi fi terminat cu povestea mea, veţi 
colabora. Lăsaţi-mă să termin. După ce bău dintr-o singură 
înghiţitură lichidul maro din pahar, Brown continuă. În 
raportul poliţiei nu era decât o schiţă de mână a acelui 
octogon, semnată de un tânăr poliţist de douăzeci şi unu 
de ani, Clyde Hershaw, dar, ciudat, octogonul de hârtie 
original nu era nicăieri. E imposibil de ştiut ce era scris pe 
octogon. Investigația mea s-a îndreptat atunci către Cyrus 
Boidingerch. Ştiţi cu ce se ocupa? Cifra şi descifra coduri 
secrete! - exclamă Brown. Şi acum, cel mai tare: se pare 
că un renumit colecţionar rus, sau de undeva din Europa 
de Est, a pus mâna pe o carte veche şi a adus-o în Statele 
Unite. Aici a luat legătura cu Boidingerch cam prin martie 
1916. Ideea era să încerce să ştie ce se spunea în cartea 


40 


aceea veche pe care n-o înţelegea nimeni şi care sigur 
fusese scrisă urmându-se un cod cifrat secret sau parolat. 
Boidingerch se puse pe lucru. 

— Ştiţi dacă a descoperit ceva? - întrerupse profesorul 
Avner. 

— Se pare că da: ceva ce nu trebuia să fie descifrat. Se 
pare că era vorba de o sectă ciudată de care nu se auzise 
niciodată nimic. Ceva referitor la nişte eretici, sau ceva de 
genul ăsta, care fuseseră persecutați de papi - asigură 
Brown în timp ce continua să-şi recitească notițele 
dezordonate. Boidingerch găsi şi o hartă astrală a unui 
sector de cer necunoscut, pe care erau două luni şi doi 
sori, şi care poate fi o dată concretă a unui calendar secret 
sau ceva asemănător. Descoperi şi un dicţionar de 
botanică cu plante unice, specii necunoscute. Boidingerch 
sugeră că probabil erau nume de oraşe din sudul Europei. 
Dat fiind că erau incluse într-o carte care fusese codificată 
special pentru a păstra un secret, plantele puteau indica în 
realitate oraşe în care secta aceea se aşezase. Dar nu e 
decât o supoziţie. Până aici a putut el să descifreze. Brown 
ridică din nou paharul către ospătar. Vreţi să mă întrebaţi 
ceva, profesore? 

— Cum a luat legătura rusul acesta sau ce-o fi el cu 
Cyrus Boidingerch? - întrebă profesorul Avner. 

— După indiciile din cercetările mele, rusul citise 
undeva că Cyrus Boidingerch era descendent, nu ştiu dacă 
direct sau indirect, al persoanei care a scris cartea: un 
călugăr franciscan englez pe numele lui, Bacon. Una din 
versiunile pe care le-am găsit e că un strămoş al lui 
Boidingerch fusese prieten cu Bacon, şi nu rudă cu el, şi că 
acesta, înainte să moară, îi lăsase moştenire un fel de ghid 
de traducere a unui cod secret pe care îl foloseau locuitorii 
unei zone, cred că din nordul Italiei sau din sudul Franţei, 
şi care în acel moment lucra pentru dreptul de moştenire - 
răspunse ziaristul. 

— Aveţi vreo pistă, unde poate fi acum acest presupus 
ghid de care îmi vorbiţi? 

— Nu. A dispărut în mod misterios o dată cu însuşi 


41 


Cyrus Boidingerch fără să lase nici cea mai mică urmă - 
răspunse ziaristul. 

— Cum a dispărut Boidingerch? - întrebă din nou Aaron. 

— Poliţia nu ştie. Singurul lucru care apare în raportul 
Departamentului Poliţiei din Boston este că proprietara 
sau menajera sa anunţă dispariţia lui pe 22 ianuarie 1917. 
Din acea zi expertul în coduri dispăru şi nu se mai află 
nimic de el. Când prima maşină a poliţiei ajunse la casa lui 
Boidingerch, agenţii avură impresia că acesta a fost 
obligat să plece pe fugă, căci pipa lui era încă umedă în 
scrumieră iar biroul era dezordonat. 

— Au găsit vreo notiţă despre ceea ce investigau? - 
întrebă Aaron din ce în ce mai interesat de povestire. 

— Da şi nu - răspunse scurt ziaristul. 

— E ceva ce nu înţeleg. Cum s-a putut şti că Cyrus 
Boidingerch descifrase cartea? 

— Din discuţiile pe care le-a avut Boidingerch cu 
colecţionarul rus din 1916, anul în care a început să 
lucreze la carte, până la data de 21 ianuarie 1917, o zi 
înainte de a dispărea. Se pare că acel colecţionar notase 
tot ce îi explica Boidingerch. 

— Aveţi ceva despre conţinutul notelor pe care le lua 
colecţionarul? - întrebă Aaron. 

— Nu. Am încercat să îi dau de urmă şi am ajuns până la 
o secretară a colecţionarului, care moştenise cartea la 
moartea lui, şi la un colecţionar german, care a fost ultimul 
proprietar al cărţii până ce a donat-o - spuse Jack Brown. 

— Şi unde se află acum misterioasa carte despre care 
vorbiţi? 

— La o bibliotecă, aici, în Statele Unite. l-au pus o 
etichetă cu numărul 2002046 şi au catalogat-o cu numărul 
MS 408. Manuscrisul Voynich se află în biblioteca 
dumneavoastră, profesore Avner —afirmă Brown privindu-l 
fix pe bătrânul bibliotecar. 

— Ce s-a întâmplat cu Hershaw? - întrebă profesorul 
Avner în timp ce încerca să asimileze datele pe care i le 
dezvăluise ziaristul, pe care nu ştia încă dacă să îl creadă 
sau nu. 


42 


— A murit în mod misterios la o zi după ce a vorbit cu 
mine. Deşi la căminul de bătrâni mi s-a spus că Hershaw a 
avut un infarct, fiica lui m-a asigurat că nu suferea de nicio 
problemă cardiacă. Poate l-a omorât cineva pentru a-l 
împiedica să-mi spună ceva. 

— Dumneavoastră, ziariştii, sunteţi destul de înclinați să 
vedeţi conspirații peste tot - spuse profesorul zâmbind. 

— Bine, credeţi ce doriţi - spuse Brown oarecum 
deranjat, dar sunt sigur că strămoşul meu, sir Thomas 
Brown, şi acest Cyrus Boidingerch au fost asasinați din 
cauza celor descoperite în carte, şi că hârtia pe care o 
ţinea Boidingerch strâns în mână avea legătură cu vreo 
sectă. Ştiţi ce mi-a povestit Hershaw? Că atunci când a 
văzut cadavrul, şi felul în care îl strangulaseră, a fost 
convins că fusese victima unui asasin în serie de rit religios 
sau ceva asemănător. 

— S-a mai găsit vreun alt cadavru cu aceleaşi semne de 
strangulare? - întrebă Aaron. 

— Da, au fost mai multe cu aceleaşi indicii, dar cel mai 
ciudat este că au fost descoperite în ani diferiţi: în 1917, 
1920, 1921, 1923, 1945, 1947 şi 1950. Vă pot asigura că 
niciun asasin în serie nu aşteaptă trei ani să-şi omoare 
următoarea victimă, aşa cum se întâmplă în acest caz. Şi, 
în plus, datele nu se potrivesc: dacă prima victimă a fost 
descoperită în 1917 iar ultima, sau cel puţin ultima 
descoperită, în 1950, fie asasinul este longeviv fie sunt mai 
mulţi asasini care îl moştenesc în munca aceasta. Din 1917 
până în 1950 au trecut treizeci şi doi de ani, şi, dacă ne 
luăm după acest fapt, asasinul ar trebui să omoare cu 
bastonul sau din scaunul cu rotile - sugeră Brown cu un 
oarecare sarcasm încercând să destindă atmosfera. 

— Cine au fost celelalte victime? - întrebă Aaron pe 
interlocutor, din ce în ce mai ameţit de bourbonul pe care 
îl înghiţise. 

— Lăsaţi-mă să văd... - răspunse prosteşte ziaristul în 
timp ce încerca să-şi găsească notițele în caietul ponosit şi 
printre foile rupte împrăştiate prin buzunarele hainei. 
Theodore Fabyan, asasinat în 1920 la Geneva, Illinois; 


43 


William Demaine, asasinat în Philadelphia în 1921; Roland 
Grubber, asasinat în Pennsylvania în 1923; părintele 
Petersen şi părintele O'Neill, asasinați în 1931, primul la 
Washington DC şi al doilea în Virginia; James Fielding, 
asasinat în 1945; William Friedman, asasinat în 1947 în 
Virginia, şi George Tiltman, asasinat în 1950 în Surrey, 
Anglia. 

— Toţi au fost strangulaţi cu un cablu cu ţepi? - întrebă 
curios Aaron. 

— Nu, nu toţi. Cea mai mare parte au fost strangulaţi în 
acelaşi fel. Alţii au suferit accidente de vânătoare, 
domestice, sau li s-a tăiat gâtul, iar alţii loviți de maşină. 

— Atunci, de unde ştiţi că au fost asasinați de aceeaşi 
persoană sau de acelaşi grup de asasini? - întrebă bătrânul 
profesor cu interes. 

— Din trei motive: primul este că toţi exercitau profesii 
relationate cu studiul cărţilor vechi sau cu sistemele 
codificate; al doilea motiv este ca toţi avuseseră legătură 
cu aceeaşi carte veche şi cel de-al treilea motiv este că 
toate cadavrele aveau în mână, sau în apropiere, un cerc 
de hârtie cu un octogon desenat în interior - răspunse 
ironic Jack Brown. Dacă asta e simplă coincidenţă, să 
coboare Dumnezeu, să bea un whisky cu mine şi să mi-o 
spună. 

Încercând încă să-şi revină după povestirea pe care i-o 
spusese Brown, Aaron Avner se lăsă cu spatele pe spătarul 
fotoliului şi trase aer în piept. 

— Aţi putea să-mi daţi lista persoanelor asasinate? Poate 
aş putea afla prin lumea academică cu ce se ocupa fiecare 
dintre ei. Am inclusiv o persoană de contact la NSA şi 
poate cunosc vreuna dintre victime dacă erau experţi în 
coduri şi limbaje cifrate - spuse Aaron. 

— Ce aş primi în schimb? - întrebă cu interes ziaristul. 

— Dacă aveţi dreptate, dar doar dacă aveţi, veţi primi 
cooperare din partea mea... 

— Asta însemnând că...? 

— Asta însemnând că dacă dumneavoastră aveţi 
dreptate, domnule Brown, vom împărţi informaţii şi poate 


44 


vă voi lăsa într-o zi să vedeţi cartea, care momentan se află 
păstrată în seiful din biroul meu - răspunse profesorul 
Avner ridicându-se din fotoliu pentru a-şi lua la revedere şi 
pentru a-i întinde mâna ziaristului. 

— Dacă vom lucra împreună, îmi puteţi spune Jack — 
spuse în timp ce strângea mâna slabă a lui Aaron. 

— Poate, domnule Brown, dar înainte de a vă spune 
Jack, trebuie să verific mai multe date. Ad augusta per 
augusta, la glorie se ajunge pe drumuri dificile - îl preveni 
profesorul. 

— Dar împreună poate am putea ajunge la acelaşi destin 
triumfător. Ad eundum quo nemo ante iit, să mergem unde 
nimeni nu a mai ajuns - replică Brown în faţa surprinderii 
lui Brown. 


Cetatea Vaticanului 

Un Mercedes Benz negru, cu număr aparţinând 
Sfântului Scaun SCV-27, se apropia la poarta Sfintei Ana. 
Şoferul începu să calce frâna pe măsură ce se apropia de 
postul de control al Gărzii Elveţiene. Un ofiţer al corpului 
pontifical situat în ghereta din dreapta, ridică mâna pentru 
a opri automobilul. Inainte ca Mercedesul să se oprească 
de tot, ofiţerul zări în interior chipul cardinalului August 
Lienart, puternicul şef al serviciilor secrete ale Sfântului 
Scaun. Gardianul din ghereta din stânga arătă halebarda 
în semn de salut în faţa unui membru atât de important al 
curiei. Maşina se opri în curtea de la Sfântul Damasus în 
timp ce un slujnic pontifical se apropie de uşă pentru a o 
deschide. La baza scării lui Constantin, Vaclav Przydatek, 
secretarul său, îl aştepta deja pe cardinal cu o servietă 
neagră în mână. La coborârea din maşină, călugărul 
polonez se apropie grăbit de noul sosit. 

— Eminenţă... - salută Przydatek în timp ce se înclina 
pentru a săruta inelul cardinalului şi a lua servieta neagră 
pe care Lienart o avea. 

În timp ce îi atingea fruntea în semn de binecuvântare, 
cardinalul Lienart începu să urce grăbit treptele lungii 
scări, urmat îndeaproape de secretarul său, care încerca 


45 


să îi vorbească, cu respiraţia din ce în ce mai întretăiată. 

— Aşteaptă să ajungem în biroul meu - îi spuse Lienart 
privindu-l fix în ochişi nu vorbi până nu îţi cer eu. 

Przydatek păstră tăcere absolută în faţa privirii reci a 
şefului său şi nu scoase niciun cuvânt. Îl urmări 
îndeaproape pe şeful său prin Galeria Hărţilor şi 
traversară Sala Ducal îndreptându-se spre Palatul 
Apostolic, unde August Lienart avea centrul său de 
operare, două etaje mai jos de biroul oficial al Suveranului 
Pontif. 

Cu câţiva metri înainte de a ajunge la uşă, sora 
Ernestina, călugăriţă ce îl însoțea pe Lienart din timpurile 
de când acesta fusese episcop auxiliar al Parisului, îi ieşi în 
cale cu o mapă roşie de semnat, între braţele ei subţiri. 

— Eminenţă, trebuie să semnaţi toate aceste documente 
- spuse călugăriţa. 

— Acum nu pot. Lăsaţi-mă câteva momente cu 
monseniorul Przydatek - interveni Lienart în timp ce ridica 
mâna pentru a nu îi permite călugăriţei să îi solicite 
atenţia. 


August  Lienart era nobilul perfect în aparatul 
Vaticanului şi ştia să manevreze aceste circumstanţe cu 
imensă abilitate. Preot hirotonit la Lyon în perioada anilor 
'30, provenea dintr-o familie aristocratică franceză din 
Sabartes. La patruzeci şi cinci de ani a fost numit episcop 
auxiliar al Parisului şi cu patruzeci şi nouă de voturi a fost 
numit episcop în timp ce continua strângerea puternicelor 
legături cu maşinăria unsă a Vaticanului, cum îi plăcea lui 
să o numească. Timp de zece ani s-a mutat din episcopat în 
episcopat până când, la cincizeci şi nouă de ani, Papa l-a 
numit cardinal al Bisericii. Dar Lienart, îmbrăcat acum în 
purpura de cardinal, se simţea mai mult un prinţ al 
puternicului stat Vatican decât un simplu călugăr care 
trebuia să urmeze drumul trasat de către Dumnezeu. Titlul 
de cardinal, creat prin ordinul Papei Silvestru I în secolul 
IV, provenea din cuvântul latinesc cardo, balama, şi asta 
era exact ce urma să fie Lienart: un soi de balama între 


46 


puterile nevăzute ale Bisericii şi puterile pământeşti. 
„Treburile legate de Dumnezeu şi credinţa le las 
credincioşilor şi Papei“, gândea Lienart. 

Într-o scurtă etapă ca prefect al Consiliului pentru Curia 
Romană, în timpul papalității lui Paul VI, i s-a cerut 
cardinalului Lienart reorganizarea tuturor serviciilor de 
informaţii ale Sfântului Scaun: de spionaj, Sfânta Alianţă 
sau Entitatea şi contraspionajul, Soldalitium Pianum sau 
S+P. 

Sarcina încredinţată a fost anevoioasă şi grea, dar odată 
cu trecerea anilor, Lienart a transformat Entitatea într-un 
puternic aparat de securitate pentru Vatican şi Suveranul 
Pontif, într-un aparat de informare valoros pentru a-şi 
consolida puterea între pereţii ermetici ai Sfântului Scaun. 
Lui Lienart îi plăcea să afirme că „pentru Vatican, tot ce nu 
e sfânt, e secret“ şi poate că avea dreptate. În mare parte, 
el ajutase să fie aşa. 


La intrarea în birou, Lienart îi porunci secretarului său 
să închidă uşa şi să conecteze microfoanele. Cardinalul 
zări, câţiva metri mai jos, rândurile lungi de credincioşi şi 
pelerini care stăteau la coadă pentru a putea vizita Bazilica 
Sfântul Petru. 

— Săracii... - observă Lienart, ce puţin ştiu despre 
puterea Bisericii! Explică-mi ce problemă s-a ivit - se 
interesă cardinalul. 

— Eminenţă, ieri am primit un telefon de la un 
informator al Entităţii în New Haven care asigură că 
Manuscrisul Voynich a fost trezit. Când am primit acest 
mesaj, singurul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să vă 
sun urgent. Regret că v-am deranjat aseară, dar cred că 
era important să ştiţi - spuse secretarul ca să se disculpe. 

— Nu vă faceţi griji, credinciosul meu Vaclav. Era 
datoria dumneavoastră să mă anunţaţi - explică Lienart 
pentru a-şi linişti secretarul. Ce a mai spus informatorul? - 
întrebă înaltul membru al curiei. 

— Nimic mai mult. După ce mi-a transmis mesajul, a 
închis. Nu a spus absolut nimic altceva. Eu am crezut că 


47 


dumneavoastră trebuie să ştiţi ce înseamnă şi... 

— Nu vă impacientaţi. Ştiu ce înseamnă mesajul - 
răspunse August Lienart în timp ce continua să observe de 
la fereastra sa, traseul lent al pelerinilor şi turiştilor din 
Piaţa Sfântul Petru. 

— Vreţi să sun pe cineva de la departamentul de limbaje 
cifrate, Eminenţă? - întrebă Przydatek. 

— Nu, lăsaţi-mă să mă gândesc înainte să o facem. Acum 
trebuie să mă întâlnesc cu secretarul de stat, cardinalul 
Metz. Puteţi să vă retrageţi - porunci Lienart. Când 
secretarul polonez se pregătea să părăsească încăperea, 
cardinalul se îndreptă din nou spre el. Apropo, să nu 
vorbiţi cu nimeni despre convorbirea telefonică de ieri 
noapte. 

— Nu, Eminenţă. Nu o voi face - răspunse călugărul. 

— Ştiţi dacă şi altcineva poate să fie la curent cu mesajul 
trimis de la New Haven? se interesă. 

— Poate călugărul de la Congregația Celor Şase Fraţi ai 
lui Don Orione, cel ce a răspuns la telefon - spuse 
polonezul. 

— Bine, atât. Vă puteţi retrage - consimţi cardinalul 
Lienart. 


În timp ce continua să privească pe fereastră, auzi paşii 
uşori ai surorii Ernestina în spatele său şi cum aranja 
documentele pe masa sa. 

— Mereu atât de sârguincioasă, soră Ernestina - spuse 
cu afecţiune Lienart în timp ce călugăriţa îi sărută inelul în 
timpul unei scurte reverenţe. Nu ştiu ce aş face fără 
dumneavoastră. Apropo, trebuie sa aflu ce frate din 
Congregația lui Don Orione era ieri de serviciu la 8 seara, 
la centrala telefonică a palatului. Să nu spuneţi nimic 
despre asta. Doar vreau să aflu numele fratelui - spuse 
Lienart în timp ce ieşea din biroul său îndreptându-se spre 
etajul al treilea al Palatului Apostolic. 

În capătul holului, în spatele unui mic post al Gărzii 
Elveţiene, se afla uşa ce dădea spre birourile secretarului 
de stat. Soldaţii pontificali prezentară armele la trecerea 


48 


lui Lienart. Cardinalul, pentru a le răspunde la salut 
gărzilor elveţiene, făcu cu mâna semnul crucii în semn de 
binecuvântare. Pe de cealaltă parte a uşii, un tânăr preot 
italian, aparţinând secretariatului de stat, făcu o mică 
reverență în timp ce se apropia să sărute inelul dragonului, 
simbolul familiei Lienart începând cu secolul XII şi care 
acum strălucea pe inelul călugărului ca o emblemă. 

— Secretarul de stat vă aşteaptă, Eminenţă - spuse 
preotul în timp ce bătea cu degetele în uşa groasă care 
permitea accesul în biroul cardinalului Metz. O voce de 
dincolo de uşă făcu preotul să o deschidă pentru a-i 
permite accesul cardinalului Lienart. 

— Bună ziua, cardinalule - salută noul venit. 

— Bună ziua, prietene Lienart. Să ne aşezăm chiar aici - 
spuse bătrânul cardinal arătând către o canapea mare de 
piele maro. 


Eficientul cardinal austriac Newton Metz era unul dintre 
cei mai puternici bărbaţi nu doar din Vatican, unde ocupa 
poziţia imediat următoare Papei, ci şi din întreaga Biserică 
Catolică. Ajunsese la Sfântul Scaun ca un simplu preot, 
recomandat de un unchi de-al său, cavaler al Ordinului din 
Malta. Încet-încet, urcase poziţii şi acumulase experienţă 
şi înţelepciune în trecerea sa prin diverse congregaţii în 
care lucrase sârguincios. Fusese nunțiu papal la Londra, 
Paris şi Lisabona, prefect al Congregaţiei pentru Cultul 
Divin şi Disciplina Sacramentelor, prefect al Congregaţiei 
pentru Episcopi, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina 
Credinței, responsabil al Primei Secţiuni pentru raportul 
cu statele şi, în final, secretar de stat pentru ultimii doi 
papi. Nu încăpea nici cea mai mică îndoială că lui Metz îi 
putea scăpa ceva din ce se petrecea în labirinticele şi 
kilometricele culoare ale Vaticanului. 

— Vă place priveliştea? - întrebă Metz. 

— Da. E aceeaşi şi din biroul meu, lucrez chiar sub 
dumneavoastră - răspunse Lienart. 

— Da, da... Eu lucrez sub Papa şi dumneavoastră sub 
mine - sublinie cu un soi de ton înţepător veteranul 


49 


cardinal. Ştiţi că într-o zi asta a provocat o discuţie 
serioasă între Papa loan XXIII şi secretarul său de stat, 
cardinalul Domenico Tardini? Tardini şi Papa aveau 
reputaţia de a se înţepa din cauza caracterelor lor 
puternice, deşi mențineau o bună relaţie de prietenie. 
Biroul secretarului de stat era chiar acesta şi, precum ştiţi, 
este exact sub biroul Papei. Cardinalul Tardini se referea 
la pontif într-un mod uşor dispreţuitor ca la „cel de sus“, 
aşa că într-o zi, loan XXIII ceru să fie chemat şi îi spuse: 
„Să fie clar că cel de sus este Domnul Nostru. Eu sunt doar 
cel de la etajul de sus, aşa că, iubite secretar de stat, nu 
confunda categoriile“. Cum vedeţi, iubite Lienart, până şi 
chestiunea birourilor în Palatul Apostolic e motiv de 
conflict - spuse secretarul de stat. 

— Pentru ce m-aţi chemat, cardinale Metz? - întrebă 
Lienart un pic intrigat. 

— Oh! Da, uitasem. Au ajuns la urechile Sfinţeniei Sale 
anumite comentarii nu prea caritabile despre 
dumneavoastră şi munca dumneavoastră la Vatican - 
dezvălui cardinalul Metz coborând tonul vocii de parcă s-ar 
fi temut să nu îl audă cineva. Eu nu cred niciun cuvânt şi 
Sfinţenia Sa de asemenea nu acordă prea multă atenţie, 
însă ar trebui să vă protejaţi, prietene Lienart, de anumite 
şi ample sectoare italieneşti care doresc să acumuleze mai 
multă înțelepciune, de exemplu ocupând funcţia 
dumneavoastră la conducerea Entităţii - mărturisi Metz. 

— Dumneavoastră ştiţi că funcţia mea e doar să servesc 
Biserica şi sa apăr credinţa şi pe Sfinţenia Sa dacă Domnul 
nostru mi-o permite - explică Lienart înainte să întrebe de 
originea zvonurilor. 

— Cel mai bine e să înţelegeţi că, din cauza bolii care îl 
macină pe Sfinţenia Sa, Biserica poate va face anumite 
mişcări pe care un sector ca cel german va trebui să le 
conducă odată ce Domnul nostru îl va primi la sânul său pe 
Suveranul Pontif. Dacă s-ar crea această situaţie, poate că 
sectorul francez al colegiului cardinalilor, aşa de înţelept 
condus de dumneavoastră, ar putea susţine vreun candidat 
prin consens - spuse Metz în timp ce fixa mâna 


50 


cardinalului. Problema e, iubite Lienart, ca Biserica să nu 
sufere în continuare o italienizare şi din această cauză 
voiam să vorbesc cu dumneavoastră. Vin momente dificile, 
cum bine ştiţi, din cauza cancerului de care suferă 
Sfinţenia Sa, şi trebuie să fim pregătiţi. 

Intrarea în birou a cardinalului Pietro Orsini, 
responsabil al Primei Secţiuni a Secretariatului de Stat şi a 
cardinalului Hans Mühlberg, responsabilul celei de-a doua 
Secţiuni, întrerupse audiența între secretarul de stat şi 
şeful Entităţii. Cardinalii Orsini şi Mühlberg erau doi 
dintre principalii colaboratori ai cardinalului-secretar Metz 
şi cei mai apropiaţi confidenţi. Orsini conducea biroul de 
coordonare al dicasterelor, a cărui misiune consta în a-l 
ajuta pe Suveranul Pontif să filtreze toate acele chestiuni 
ce proveneau de la consiliile pontificale. Mühlberg 
conducea relaţiile Sfântului Scaun cu alte state şi controla 
nunţiaturile. 

În timp ce Lienart pleca de la întâlnirea de la 
secretariatul de stat, continuau să-i dea târcoale cuvintele 
pe care tocmai le ascultase din gura lui Metz. Poate că 
abilul secretar, care de un anumit timp îşi arătase intenţia 
de a renunţa la funcţia complicată pe care o deţinea, îl 
pregătea pe el, August Lienart, să îl înlocuiască. Cardinalul 
Newton Metz aştepta să poată conduce Pontificul Ateneu 
Internaţional Angelicum şi Pontifica Universitate 
Gregoriană din Piața Venezia, fondată de Papa Grigore XIII 
în secolul XVI. „Acolo vreau să îmi petrec restul zilelor“, 
obişnuia să spună Metz celor mai apropiaţi colaboratori. 
La fel ca Lienart, Metz se simţea un perfect reprezentant 
al nobleţei curiei. Şase înaintaşi de-ai săi atinseseră 
demnitatea cardinală, unul dintre ei chiar fusese foarte 
aproape să obţină tiara pontificală; două rude de-ale sale 
fuseseră străluciți mareşali ai împăratului Austriei şi tatăl 
său şi doi unchi fuseseră numiţi cavaleri ai Ordinului de 
Malta pentru servicii prestate Bisericii Catolice. 

Suveranul Pontif, cu sănătatea sa măcinată de cancer, 
avea nevoie de un om ca Metz aproape de el, în special 
pentru cunoştinţele sale multe şi amănunțite nu numai 


51 


legate de departamentele Vaticanului, ci şi despre altele 
lumeşti în materie de conjuraţii şi conspirații, chestiuni la 
care se dedau înalţi membri ai curiei în birourile şi pe 
holurile Sfântului Scaun. 

La sosirea în birou, secretarul său, Vaclav Pryzdatek, îl 
aştepta la intrare. Era nerăbdător să ştie ce îi spusese 
cardinalul-secretar de stat puternicului său şef. 

— Cum a fost audiența, eminenţă? 

— Ciudată, cu adevărat ciudată - răspunse Lienart în 
timp ce intra şi se instala în biroul său. E curios, dar 
cardinalul Metz şi sectorul german, alături de cel austriac, 
încearcă să manevreze pe la spatele sectorului italian, pe 
care îl sprijină sectorul spaniolilor şi latino-americanilor, 
pentru a câştiga sprijin în cazul unui posibil conclav. 

— V-a oferit vreo funcţie, eminenţă? - întrebă cu interes 
călugărul polonez. 

— Mi-a dat de înţeles că dacă pot conta pe sprijinul 
sectorului francez pentru unul din candidaţi, poate că eu 
voi putea accede la funcţia de secretar de stat. Vulpea asta 
bătrână ştie cum să-şi joace cărţile. Poate, fidelule 
Vaclav... - spuse îndreptându-se spre secretarul său, dacă 
într-o zi voi ocupa această funcţie, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, cineva cu multă experienţă şi în care să am 
încredere totală ar trebui să ocupe funcţia de maxim 
responsabil al Entităţii şi dumneavoastră aţi putea fi cel 
ales. 

Cardinalul August Lienart ştia cum să manevreze cu 
promisiuni false personalitatea celor care îl înconjurau şi 
monseniorul Przydatek era un bun exemplu al acestui 
lucru. 

— Trebuie să vorbim despre apelul de ieri - spuse 
Lienart în timp ce se îndrepta spre o masă mare de mahon 
care se afla în capătul biroului său, urmat îndeaproape de 
secretarul său. Nu putem permite ca Manuscrisul Voynich 
să fie trezit. Trebuie să îi convocăm pe membrii Cercului 
Octogonus. Doar ei au puterea Domnului în mâini şi doar 
ei sunt cei aleşi. „Multi autem sunt vocati, pauci vero 
clecti“, mulţi sunt cei chemaţi şi puţini cei aleşi. In treizeci 


52 


de zile trebuie să se adune Cercul Octogonus la Vila 
Mondragone. Ocupaţi-vă ca aceste opt plicuri să ajungă la 
destinatari. 

— Deo luvante, Eminenţă; cu ajutorul lui Dumnezeu - 
răspunse monseniorul Przydatek în timp ce fixa în mâinile 
sale cele opt misterioase plicuri şi ieşea către mica sa 
încăpere, din rezidența apropiată Palatului Sfintei Marta. 


Odată aflat în singurătatea dormitorului său, 
monseniorul Przydatek scoase o mică valiză neagră pe 
care o aşeză pe pat. Introduse în interiorul său mai multe 
haine de schimb, două cămăşi albe, o cravată şi un costum 
albastru închis cu miros de naftalină. Il aştepta o călătorie 
lungă pentru o misiune ce trebuia îndeplinită în două 
săptămâni. Cele opt plicuri pecetluite cu simbolul 
dragonului încrustat pe un sigiliu roşu se aflau pe o masă 
micuță alături de o imagine a Fecioarei şi un crucifix de 
argint, cadou al Sfântului Părinte. Călugărul polonez şi 
vechi spion papal nu înceta să repete odată şi încă odată: 
„Oboedientia tutior, obedienţa e cea mai sigură, 
oboedientia tutior, oboedientia tutior... “. 


În liniştea biroului său, având drept singur sunet soldaţii 
Gărzii elveţiene schimbând garda la poarta Sfintei Ana, 
cardinalul observă pe o masă o notă scrisă de sora 
Ernestina. Călugăriţa scrisese numele fratelui care cu o 
seară înainte făcuse legătura monseniorului Przydatek de 
la centrala telefonică a Vaticanului. Lienart se aşeză din 
nou în fotoliul său, ridică telefonul şi formă interiorul 
monseniorului Houser, secretarul Congregaţiei pentru 
Doctrina Credinței, responsabilă de misiunile catolice în 
lume. 

— Monseniorul Houser? - întrebă Lienart. 

— Da, eu sunt. Cine este? - întrebară la celălalt capăt al 
firului. 

— Bună ziua, sunt cardinalul August Lienart. 

Imediat secretarul Congregației pentru Doctrina 
Credinței îşi schimbă tonul vocii la auzul numelui 


53 


interlocutorului său. 

— Ce doriţi, eminenţă? - întrebă monseniorul Houser cu 
anumit respect. 

— Iubite prieten, am nevoie să îmi faceţi o favoare 
personală pentru care vă voi fi întotdeauna profund 
recunoscător - spuse Lienart încercând să nu naşte 
suspiciuni. Există un frate care aparţine Congregaţiei lui 
Don Orione care de mulţi ani slujeşte credincios Sfântul 
Scaun şi pe Sanctitatea Sa la centrala telefonică. În 
diferite ocazii, superiorii lui m-au informat că fratele Diego 
s-a arătat foarte interesat de a fi trimis în misiuni, de aceea 
m-am hotărât să vă cer dumneavoastră această favoare... 
să o numim... personală - accentuă abilul cardinal. 

— Şi unde credeţi dumneavoastră, eminenţă, că i-ar 
plăcea fratelui Diego să meargă să evanghelizeze? - 
întrebă Houser. 

— Eu cred ca pentru un om de caritatea şi onestitatea 
sa, cel mai bine ar fi să fie destinat unei misiuni de-ale 
noastre în Ruanda sau Congo. Cu siguranţă acolo va putea 
duce la bun sfârşit munca evanghelizatoare cu cei care o 
necesită cel mai mult. Cred că ar fi un premiu bun pentru 
cineva precum fratele Diego. 

— Nu vă faceţi griji, eminenţă. Mâine după-amiază se va 
executa ordinul dumneavoastră şi i se va comunica fratelui 
Diego de la Secretariatul Congregaţiei pentru Doctrina 
Credinței. 

— Apropo, iubite prieten, nu cred că va fi nevoie să îl 
informaţi pe cel în cauză şi nici pe prefectul Congregaţiei 
pentru Doctrina Credinței, cardinalul Osmund Pearson, 
despre discuţia noastră. Nu credeţi, monsenior Houser? 

— Staţi liniştit, eminenţă. Nimeni nu va afla nimic 
despre discuţia noastră şi îl vor felicita pe un viitor 
misionar al credinţei - spuse secretarul responsabil cu 
misiunile. 

Când Houser se pregătea să îşi ia la revedere de la 
cardinal, tonul îi indică faptul că Lienart încheiase 
conversaţia. In continuare, şeful serviciilor de informaţii 
pontificale îşi sună şoferul prin intermediul telefonului 


54 


intern. 

— Robert, pregăteşte maşina. les în câteva minute. 
Astăzi îmi voi petrece noaptea la rezidența mea din Via 
Borgognona. 

Cardinalul August Lienart ieşi din biroul său şi stinse 
lumina. La urma urmelor, trebuia să dea exemplu şi să 
facă precum Papa, care în fiecare seară se plimba pe 
holurile Palatului Apostolic stingând luminile pentru a face 
economie.  „Săracul. Cancerul trebuie să-i fi afectat 
creierul“, gândi în timp ce se îndrepta spre curtea de la 
Sfântul Damasus, unde deja îl aştepta Robert cu uşa 
Mercedesului Benz negru deschisă. În timp ce saluta 
gărzile elveţiene de la intrare şi maşina se îndepărta, 
traversând Piaţa Sfântul Petru, Lienart nu putea sa nu se 
mai gândească la cuvintele cardinalului Newton Metz. Era 
oportunitatea sa, marea oportunitate a sa şi o veche carte 
deja uitată într-o bibliotecă a Universităţii din Yale nu 
urma să se interpună în drumul său către putere: puterea 
Bisericii Catolice. 

„Viitorul este al meu. Post tenebras, lux, după 
obscuritate, la lumină“, se gândi puternicul cardinal în 
timp ce se pierdea în traficul vibrant al Oraşului Etern, cu 
simfonia Regina coeli de Mozart, pe care Robert o pusese 
ca muzică de fond în maşină 


XX X* 


New Haven, Connecticut 

Dimineaţă, soneria telefonului rupse tăcerea în casa 
profesorului Avner. Bibliotecarul încercă să aprindă lumina 
şi varsă cu mâna paharul cu apă care în fiecare noapte era 
folosit pentru a-şi lua pastilele pentru a-şi linişti somnul. 
Ajunse cum putu întrerupătorul şi aprinse lumina. Ceasul 
deşteptător arăta ora patru dimineaţa. Intre proteste şi 
blesteme, Aaron ajunse la telefon, care încă nu se oprise 
din sunat. 

— Da, cine este? - întrebă. 

— Aaron? Sunt Gordon. - spuse cealaltă voce. 


55 


— Care Gordon? - repetă întrebarea profesorul Avner în 
timp ce îşi punea ochelarii metalici. 

— Gordon Rugg, de la Universitatea de Keele. 

Când Aaron auzi numele, se îndreptă în pat în timp ce 
încerca să găsească un caiet şi un pix. 

— Spune, Gordon. Ce faci? Ştii ce oră e aici? E patru 
dimineaţa. Sper că este important - oftă Aaron. 

— Aici e unsprezece dimineaţa. lţi aminteşti ce mi-ai 
trimis prin Fedex? L-am analizat cu un program destul de 
complex de la universitate. Nu poţi să-ţi imaginezi ce am 
descoperit, dar nu cred că ar fi indicat să îţi spun prin 
telefon. Vreau să vorbesc cu tine liniştit, personal dacă se 
poate. Ai putea veni în Staffordshire? Cred că ai dat 
lovitura cu cartea asta a ta. Dacă mi se confirmă ceea ce 
bănuiesc, poţi să fii sigur că vei revoluţiona istoria 
creștinătății. E sigur telefonul din biroul tău, Aaron? - 
întrebă Rugg. 

— Nu-mi mai pune atâtea întrebări, Gordon. Trebuie să 
mă gândesc puţin. Nu cred ca telefonul meu din Biblioteca 
Beinecke să fie destul de sigur. Şi nici nu cred că în aceste 
momente aş putea veni în Anglia. Am multă treabă. Ne 
putem vedea la Londra, pot să fac o escală acolo când voi 
merge la Zurich ca să asist la Congresul Mondial de 
Biblioteconomie. Deşi, gândindu-mă mai bine, ţi-l pot 
trimite pe noul meu colaborator - răspunse bătrânul 
profesor. 

— Dacă tipul e de încredere, trimite-mi-l. Caută un 
telefon sigur şi sună-mă la universitate. Notează numărul: 
782 583 632. Aştept telefonul tău. Noapte bună, Aaron. 
Sau mai bine zis, bună ziua, Aaron. 

— Noapte bună, Gordon - îşi luă la revedere Aaron. 

Casa rămase din nou în linişte, dar efectul pastilelor 
pentru somn dispăruse. Nu înceta să se gândească la ce 
tocmai îi spusese Gordon Rugg, unul dintre cei mai buni 
oameni de ştiinţă informaticieni din lume. Trebuia să lege, 
puţin câte puţin, capetele dezlegate care înconjurau 
misterioasa carte: Manuscrisul Voynich. Cuvintele lui Rugg 
şi ale ziaristului Jack Brown i se învârteau în minte. Chiar 


56 


şi aşa, stinse lumina şi încercă să adoarmă. 


57 


CAPITOLUL III 


New Haven, Connecticut 

Trecuseră deja câteva săptămâni de când Aaron Avner 
avusese acea întâlnire misterioasă cu ziaristul de la Boston 
Globe şi de atunci nu mai avusese veşti despre el. Intr-o 
dimineaţă, când profesorul se îndrepta din parcare spre 
intrarea bibliotecii, aşa cum făcea în ultimii douăzeci de 
ani, o voce care îl striga pe nume îi atrase atenţia. Era 
Brown, cu o mână ridicată, alergând de pe cealaltă parte a 
străzii: 

— Ce faceţi, profesore? 

— Foarte bine, mulţumesc. Dar adevărul este că am fost 
preocupat pentru dumneata. Nu am avut veşti de la 
dumneavoastră de când am avut întâlnirea - răspunse 
Aaron. 

— A venit timpul să judecăm morţii şi să recompensăm 
profeţii - spuse Brown misterios în timp ce îl strângea de 
braţ pe bătrân. Dacă doriţi, putem merge în biroul 
dumneavoastră. Vă voi spune cine erau investigatorii care 
au murit în urma contactului cu cartea. 

Trecură prin uşa rotativă şi profesorul Avner făcu un 
semn paznicului ca să îi dea de înţeles că Brown merge cu 
el. Aşeză cardul peste cititor şi uşa blindată se deschise, 
făcând loc noilor veniţi. Ochii lui Brown se opriră câteva 
secunde în inima bibliotecii Beinecke, formată din 
rămăşiţele recuperate din mii de codice şi manuscrise 
vechi. 

— E fantastic - şopti ziaristul în timp ce pătrundea în 
holurile din zona birourilor. 

Odată ajunşi în refugiul mare şi confortabil al 


58 


profesorului Avner, Jack Brown începu să relateze ce 
descoperise, dar un semn al bibliotecarului îl făcu să 
păstreze tăcerea. N 

— Aşteptaţi să închid uşa - spuse. În continuare se 
îndreptară către o masă mare şi ticsită de publicaţii şi 
reviste de specialitate. Aaron le dădu la o parte pentru a îi 
face loc lui Brown, care îşi scosese carneţelul de notițe. 

— Am fost în mai multe locuri din ţară, investigând 
numele şi cazurile tuturor celor ce au fost asasinați sau 
care au murit în circumstanţe ciudate, ce au avut contact 
cu cartea care se află în această clădire - spuse Brown. Să 
începem cu William Friedman, asasinat în 1947 în Virginia. 
Era un expert criptanalist militar. În 1919 a solicitat o 
bursă ca să studieze Manuscrisul Voynich. Era unul dintre 
cei mai mari experţi în spargerea cifrurilor şi a participat 
la tema grea de a sparge cifrul maşinii cunoscută ca 
„Purpura“, pe care o foloseau japonezii în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial. La sfârşitul războiului, a fost 
numit consilier al directorului Agenţiei de Siguranţă 
Naţională, NSA. Friedman şi soţia sa s-au interesat pentru 
prima dată de Manuscrisul Voynich în primăvara anului 
1920. Friedman asistase la o conferinţă a lui William 
Demaine, care asigura că a descifrat cartea. Acest William 
Demaine de asemenea se găseşte pe lista noastră, a fost 
omorât în Philadelphia în 1921. Friedman s-a născut în 
oraşul rusesc Sankt Petersburg în octombrie 1891. Familia 
sa a emigrat în Statele Unite în 1892 şi s-a stabilit la 
Chicago. În 1915, curios, Friedman are din nou contact cu 
un alt nume de pe listă, cu milionarul Theodore Fabyan, 
asasinat la Geneva, Illinois, în 1920. 

— S-au cunoscut din întâmplare? întrebă Aaron. 

— Nu. Fabyan era un milionar excentric pe care 
Friedman l-a convins să lucreze împreună la descifrarea 
cărţii. Era proprietarul unei ferme de mai mult de două 
sute de hectare în Illinois. 

— Avea Fabyan vreo legătură cu Manuscrisul Voynich? - 
îl întrerupse din nou profesorul. 

— Nu. Lăsaţi-mă să termin, vă rog, pe urmă puteţi să-mi 


59 


puneţi toate întrebările pe care veţi vrea să mi le puneţi - 
răspunse Brown sec, în timp ce îşi continua relatarea. 
Fabyan era în realitate un om lipsit de cultură sau 
educaţie, dar conta pe o avere foarte mare şi s-a dedicat 
finanţării investigaţiilor în laboratoare şi instituţii. A adus 
la ferma sa experţi în chimie, fizică, astrologie, genetică, 
etcetera. Era destul de excentric, îi plăcea să i se spună 
„maior“, deşi nu fusese niciodată în armată şi mergea 
întotdeauna însoţit de o gorilă adultă. Călărea şi vâna urşi 
pe care anterior el însuşi îi crescuse în captivitate. Intr-o 
bună zi, schimbă urşii pe oameni de ştiinţă precum 
Friedman. O altă disciplină care îl interesa pe Fabyan era 
criptografia. Era convins că fusese Francis Bacon, şi nu 
Shakespeare, cel care scrisese mare parte din operele 
celui din urmă. În aprilie 1917, Statele Unite intrară în 
Primul Război Mondial şi Friedman şi soţia sa fuseseră 
repartizaţi în Corpul Semnelor Armatei. Acolo scrise o 
carte pentru experţi intitulată Coincidenţa în criptografie. 

— Despre ce era această carte? 

— Cred că trata uzul diverselor tehnici statistice pentru 
a descifra două cifre complexe. Nu mă întrebaţi ce 
înseamnă pentru că, sincer, nu am nici cea mai vagă idee - 
îl preveni Brown înainte ca profesorul să continue să-l 
întrebe. Între timp, într-o noapte de iarnă din 1920, un 
psihopat intră în ferma lui Theodore Fabyan, omori gorila 
şi îl atârnă de o grindă pe însuşi Fabyan. Cel mai ciudat 
dintre toate era că nimeni nu înţelegea cum asasinul 
putuse să ajungă până la casă fără a fi văzut de niciun 
membru al personalului şi de nicio persoană din satul 
învecinat. Înainte să-l atârne de gât cu o sârmă ghimpată, 
asasinul îi aşezase o coroană de spini şi o hârtie cu un 
octogon desenat, în buzunarul de la pijama. 

— Asasinul nu a fost descoperit niciodată? - întrebă 
Aaron Avner. 

— Nu. Cazul continuă să fie deschis şi asasinul, liber. 
Bine, trebuie să aibă în jur de şaptezeci de ani, sau 
aproape optzeci şi nu cred să mai aibă prea multă forţă să 
omoare pe cineva - spuse Brown. 


60 


— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu Friedman - ceru 
Aaron. 

— Înainte trebuie să vă spun de William Demaine, omul 
ce a susţinut conferinţa despre Manuscrisul Voynich, la 
care au asistat Friedman şi soţia sa. Demaine era profesor 
de Religii comparate la Universitatea din Pennsylvania şi a 
fost singura persoană aparţinând sferei academice care a 
mărturisit că a descifrat Manuscrisul Voynich. Demaine a 
văzut pentru prima dată cartea în ultimele luni din 1915 şi 
era convins că a descoperit codul utilizat de autorul 
codicelui. Demaine, mulţumită descoperirii sale, a câştigat 
faimă şi popularitate în lumea academică. Se născuse în 
1865, obținuse licenţa în 1887 şi doctoratul în 1891 cu o 
teză despre teoriile credinţei sau ceva asemănător. La 
scurt timp după aceea obţinu un post de profesor de 
Religii comparate. Demaine a studiat doar cinci pagini din 
codice, în care apăreau nişte nimfe goale scăldându-se în 
nişte piscine conectate la nişte ţevi. Credea că cifrul era în 
două linii şi jumătate scris misterios în cifre şi în latină, şi 
acest text simplu îi dădu frâu liber imaginaţiei lui William 
Demaine. Sistemul era destul de complex şi dificil de 
explicat - spuse Brown în timp ce îi cerea o ceaşcă de 
cafea profesorului. 

Avner se apropie de micuța cafetieră, situată deasupra 
unei mese pe care se mai aflau şi nişte pahare de plastic, 
plicuri cu zahăr şi linguriţe, şi umplu un pahar pentru 
Brown. 

— Cunosc teoriile lui Demaine - spuse Avner printre 
dinţi. Ziaristul se arătă surprins în faţă răspunsului său. 
Demaine a luat prima linie din text şi, deşi nu reuşea să o 
citească cu claritate, a scris: „Michiton oladabas multos te 
tccr cerc portas egbertus bingen”. A eliminat câteva litere 
pentru a încerca să clarifice mesajul şi a schimbat o-urile 
cu a-uri. În acest fel, Demaine a reuşit să scrie o frază 
asemănătoare cu „michi dabas multas portas, egbertus 
bingen “, „mie îmi dai multe uşi, Egberto de Bingen”. 

— Şi cine dracu e acest Egberto de nu ştiu ce? - întrebă 
Brown. 


61 


— Cine e, nu. Cine era Egberto de Bingen. Era fratele lui 
Hildegard de Bingen, o stareță vizionară, cunoscută ca 
„Sibila Rinului“. Această femeie misterioasă a lăsat scrisă o 
viziune despre ereticii catari. Egberto, care era de 
asemenea călugăr, a fost primul care a respins catarismul 
în 1163. A stabilit contactul cu catarii la Bonn în 1150. 

— Şi ce are de-a face acest Egberto cu catarii? 

— Pe urmă vă explic, înainte continuaţi cu istoria 
dumneavoastră despre conspirații - spuse Aaron. 

— Unde  rămăsesem...? A, da! Demaine susţinu o 
conferinţă despre ce descoperise în carte, miercuri, 20 
aprilie 1921, în Philadelphia. Puțin câte puţin, dezvălui 
investigaţiile sale. În ziua următoare, 21 aprilie, la patru 
după-amiaza, Demaine susţinu altă conferinţă la Societatea 
Filosofică Americană. Se intitula Manuscrisul Voynich şi 
ereticii. Actul avu mari repercusiuni între academicieni, 
pentru că textele descifrate de Demaine duceau la 
concluzia că apăruse o cometă în 1120 şi că se produsese o 
eclipsă de soare în 1143, o ploaie de stele căzătoare în 
1163 şi o mare eclipsă de lună în 1244. 

— Are semnificaţia sa. În 1120, apariţia cometei 
marchează drumul predicilor lui Petru de Bruis din valea 
Ródano până la Languedoc; eclipsa de soare din 1143 
indică lumina sau stabilirea ereziei catare în Occident; 
marea ploaie de stele căzătoare din 1163 indică 
răspândirea mesajului ereziei şi primul semnal dat de 
Eckbert de Schönau, care inventează cuvântul „catari“ şi 
eclipsa de lună din 1244, care a avut loc exact pe 2 martie, 
semnifică venirea întunericului, simbolizată de capturarea 
castelului Montsegur. Petru Roger de Mirapeis a negociat 
un armistițiu cu comandantul şi cavalerul cruciat Hugues 
des Arcis. Miercuri, 16 martie, patru sute de eretici au fost 
arşi de vii la picioarele versantului de Montsegur, din 
ordinul cruciatului Hugues de Arcis - răspunse profesorul 
în timp ce printr-un gest îi indică lui Brown să continue cu 
relatarea sa. 

— Bine... În noaptea de 21 aprilie 1921, Demaine hotărî 
să sară de la fereastra camerei sale din hotelul Bellevue, 


62 


care era la etajul nouăsprezece. Departamentul Poliţiei din 
Philadelphia a semnalat că cel mai ciudat lucru la acest 
caz era că Demaine a lăsat urme de unghii pe cerceveaua 
ferestrei, ca şi cum ar fi încercat să se prindă, în loc să se 
arunce de la ea. Într-unul din buzunarele pantalonilor 
găsiră un octogon desenat pe o hârtie. Poliţiştii erau 
convinşi că William Demaine nu s-a sinucis, ci că a fost 
aruncat de la fereastră - explică Brown în timp ce sorbea 
din cafeaua sa, deja rece. Următoarea persoană de pe listă 
este un anume Roland Grubber, profesor de Filologie la 
Universitatea din Pennsylvania şi prieten cu William 
Demaine. Grubber se ocupase de publicarea descoperirilor 
lui Demaine şi era un expert în sisteme de descifrat... - 
relata Brown când profesorul Avner îl întrerupse din nou. 

— Grubber a explicat într-o carte cifrurile pe care le-a 
folosit călugărul Roger Bacon ca să scrie Manuscrisul 
Voynich. Se pare că Grubber era expert în stenografie şi, 
pentru asta, Demaine avea nevoie de el. 

— Ce e ste-no-gra...? - întrebă Brown. 

— Ste-no-gra-fi-e. În şcolile din Roma se învăţa scrisul 
stenografic pentru că era o unealtă de lucru foarte utilă 
pentru a transcrie conversațiile şi discursurile relevante. 
În secolul XII a dispărut, deoarece se considera că este o 
formă de scriere ermetică, asociată cu ritualurile secrete, 
cu vrăjitoria şi cu sectele eretice - explică profesorul. 

— Se pare că Grubber a descoperit ceva în Manuscrisul 
Voynich ce nu a ajuns să dezvăluie. Pe 16 septembrie 
1923, cineva a intrat în camera sa din campusul 
universitar şi şi-a făcut de cap cu el. 

— La ce vă referiţi? - întrebă interesat bibliotecarul, în 
timp ce observa cum reporterul fixa cu privirea un raport 
medico-legal. 

— Vreun psihopat i-a perforat cu nişte cuie nervii 
mediani de la ambele mâini şi i-a străpuns nervii plantari 
ai picioarelor cu un alt cui. Inainte de asta, Grubber a fost 
biciuit oribil cu un soi de cravașă cu sfere de metal în vârf. 
I-au fost dislocaţi omoplaţii şi umărul. Cadavrul prezenta o 
rană de cam patru centimetri la inimă, făcută cu un obiect 


63 


foarte ascuţit... 

— Provocată de legionarul roman Longinus... - mormăi 
bătrânul bibliotecar cu voce scăzută în timp ce se îndrepta 
spre ziarist. Ştiţi cine a murit exact la fel ca Grubber? Un 
om a fost asasinat în acelaşi mod în anul 33 era noastră şi 
numele său era lisus Christos. A suferit în timp ce se lupta 
cu patibulum-ul, grinda orizontală a crucii, care cântărea 
în jur de patruzeci de kilograme şi care apoi se monta în 
stipes sau supplicium, partea verticală care era partea cea 
mai grea a Calvarului. 

Jack Brown, care încerca să se remonteze în scaunul 
său, păstră o tăcere de mormânt în faţa acestor cuvinte: 
era clar că moartea lui Grubber făcuse parte dintr-un 
ritual. Aaron se îndreptă către el şi îl întrebă cu 
precauţiune 

— Avea cadavrul lui Grubber vreun octogon de hârtie? 

— Lăsaţi-mă să-mi verific notițele... Să vedem... Nu, nu 
avea nicio hârtie în buzunare. De data aceasta asasinul a 
desenat octogonul pe jos cu propriul sânge al lui Gubber - 
răspunse Brown. 

— Următoarele două victime prezintă similitudini, 
curios, dat fiind că amândoi erau preoţi sau călugări sau 
ceva asemănător - spuse ziaristul de la Globe. Părintele 
Theodore Petersen a fost asasinat în Washington DE în 
septembrie 1931 şi părintele O'Neill a fost asasinat în 
Virginia în decembrie, acelaşi an. 

— E ciudat... - remarcă Aaron. Asta ar putea pune capăt 
teoriei dumneavoastră a conspirației. Dacă erau catolici, 
asasinatul ritual despre care v-a vorbit Hershaw, nu avea 
motive să existe. 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, profesore, 
pentru simplul motiv că ambii preoţi au avut legături cu 
Manuscrisul Voynich şi această circumstanţă ne permite să 
ne gândim că ar putea fi vorba despre o conspirație - 
răspunse Brown. Părintele Petersen era profesor la 
Universitatea Catolică a Americii, în Washington. Se ştie 
că prelatul a menţinut un fel de relaţie cu colecţionarul 
rus, proprietarul cărţii, sau cu unele din rudele sale, 


64 


posibil cu soţia sa. Părintele Petersen a finanţat cu donaţii 
două copii ale cărţilor pentru a le putea studia şi a dăruit 
una dintre ele părintelui O'Neill, un călugăr benedictin ce 
era profesor la Colegiul St. Paul, în Laurenceville, Virginia. 
O'Neill a publicat descoperirile sale despre Manuscrisul 
Voynich într-o revistă în 1931, cred că a fost în februarie. 
Părintele Petersen a fost găsit strangulat în septembrie, 
acelaşi an, pe o bancă din Constitution Gardens, iar 
părintele O'Neill a fost găsit mort trei luni mai târziu, 
atârnat de o sfoară în clopotniţa campusului universitar. 

O scurtă lovitură în uşă întrerupse relatarea lui Brown. 
Profesorul Avner se ridică greu din fotoliul unde era aşezat 
şi se îndreptă spre uşă, trase zăvorul şi o deschise. Pe 
cealaltă parte era Milo Duke, asistentul său. 

— Intră, Milo - îl invită Aaron. Vreau sa ţi-l prezint pe 
domnul Jack Brown, un ziarist de la Boston Globe. 

— Îmi pare bine - spuse asistentul în timp ce îi întindea 
mâna bărbatului care era aşezat cu mai multe carneţele de 
notițe pe el. 

— Milo e asistentul meu de doi ani şi mi-e de mare 
ajutor în sarcina dură de a clasifica informaţia pe care am 
cules-o în investigaţiile mele despre Manuscrisul Voynich. 
E de încredere - preciză bibliotecarul în faţa privirii lipsite 
de încredere a ziaristului. 

— Mă scuzaţi că nu mă ridic, dar aşa am toate notele 
aranjate - spuse Brown. După ce Duke se aşeză mai 
departe de ei, ziaristul continuă cu relatarea sa. Să 
vedem... Acum e rândul lui James Fielding, asasinat în 
august 1945. Fielding era un avocat expert în criptografie 
care publicase mai multe cărţi importante despre acest 
subiect. Una dintre ele era un volum despre istoria 
criptografiei şi se axa pe epoca medievală - spuse Brown 
în timp ce îi cerea lui Duke altă ceaşcă de cafea. 

— S-ar putea face rost de un exemplar din această 
carte? - întrebă bibliotecarul. 

— Originalul se găseşte la Biblioteca Britanică din 
Londra. Fielding a fost cel care a publicat-o. Poate prin 
contactele dumneavoastră aţi putea obţine o copie, 


65 


profesore. 

— Se poate. Am un prieten care lucrează în 
departamentul de conservare al Bibliotecii Britanice. O să- 
mi notez să-l sun. 

— Nu încape nici cea mai mică îndoială că Fielding era 
un expert în criptografie. A ajuns să scrie inclusiv o carte 
despre cifrurile secrete pe care le-a folosit William 
Shakespeare în operele sale. Ia uitaţi, iar mă întâlnesc cu 
explicaţii de criptografie pe care nu le înţeleg... observă 
Brown. 

— Nu vă faceţi griji. Un prieten de-al meu lucrează 
pentru NSA, o să-l consultăm şi el ne va putea explica 
toate astea într-un limbaj pe care să îl înţelegem - lămuri 
profesorul. Vă rog, continuaţi. 

— James Fielding s-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap 
în 11 august 1945, la două zile după ce Statele Unite au 
lansat în Nagasaki cea de-a doua bombă atomică. 

— Nu aţi spus înainte că a fost omorât? - întrebă 
profesorul. 

— Da, aşa a fost. Poliţia a spus că rana provocată de 
glonţ era prea în spate ca să fie vorba despre o sinucidere. 
Într-unul din buzunare avea un octogon de hârtie, dar cel 
mai ciudat dintre toate este că Fielding a lăsat scrisă o 
frază pe o foaie de hârtie pe care a ascuns-o într-o carte 
din biblioteca sa: „Cheia este în această carte.“, dar nu ştiu 
la ce carte făcea aluzie. Poate se referea la Manuscrisul 
Voynich. 

— Sau la cartea sa de cifruri care se află la Londra - 
punctă Aaron. 

— Ultimele două persoane de pe listă sunt William 
Friedman, omorât în 1947 în Virginia, cum v-am spus 
înainte, şi George Tiltman, un fost militar britanic, prieten 
cu Friedman şi expert în spargeri de coduri şi cifruri, care 
a fost ucis în iunie 1950 în Surrey, Anglia. Acest ultim caz 
a fost cel mai dificil de investigat, din cauză că a trebuit să 
solicit informaţii la Scotland Yard şi adevărul e că nu au 
nişte arhive istorice foarte organizate - explică ziaristul. În 
1929 Fridman a fost numit director al Serviciului Secret de 


66 


Semne, anterior NSA. Se făcuse foarte cunoscut spărgând 
codurile maşinilor cifrate ale armatei Statelor Unite, 
pentru a demonstra în acest mod că erau vulnerabile. Dar 
Friedman, după cum v-am spus înainte, şi-a câştigat 
reputaţia în special pentru că a spart codul maşinii cifrate 
japoneze cunoscută ca „Purpura“. Japonezii începuseră să 
o utilizeze la finele anilor treizeci pentru comunicațiile 
militare. Se numea „97-shiki oobun lInji-ki“ sau, mai 
simplu, „maşină alfabetică de scris '97“. În 1940, echipa 
lui Friedman a reuşit să spargă codurile sale. Când s-a 
terminat războiul, Friedman s-a dedicat din nou 
investigării Manuscrisului Voynich, dar, în 1947, a fost 
găsit mort în casa sa din Virginia. Cineva îl torturase, şi la 
fel ca restul victimelor, avea în mâna sa stângă un octogon 
de hârtie. 

— A reuşit cineva să vadă rezultatele investigaţiilor lui 
William Friedman despre Manuscrisul Voynich? - întrebă 
profesorul Avner. 

— Nu cred. Se pare că au dispărut sau că asasinul a luat 
toate informaţiile pe care le-a găsit în casa lui Friedman 
despre carte: notițele sale, însemnările, carneţelele, tot - 
răspunse Brown. Ultimul de pe lista mea e un fost militar 
britanic, George Tiltman, prieten de-al lui Friedman, cum 
v-am spus anterior. Fusese general şi, după retragerea sa 
şi împins de Friedman, s-a dedicat studiului Manuscrisului 
Voynich, dar nu dintr-un punct de vedere criptografic, ci 
dintr-o perspectivă istorică. A studiat personalitatea a doi 
bărbaţi, Dee şi Kelley, care au trăit acum mulţi ani. 

— John Dee şi Edward Kelley. Doi dintre proprietarii 
Manuscrisului Voynich - preciză Aaron. 

— Cine era Edward Kelley? - întrebă Brown. 

— După tot ce îmi spuneţi, ar trebui sa citiţi vreo carte 
despre codice, acum că văd că vom colabora - răspunse 
Aaron Avner. Lui Brown i se luminară ochii în faţa unei 
asemenea perspective. Între timp, Milo Duke continua să 
păstreze tăcerea în fundul biroului. 

— E un tip aici, în Yale, numit Samuel Brumball, care a 
demonstrat o teorie despre carte şi Tiltman, afirmând că 


67 


nu era întrutotul corectă - încercă să explice ziaristul. 

— Efectiv, Samuel Brumball e profesor de Filosofie 
Medievală aici la Yale. E un bun prieten de-al meu - 
confirmă bibliotecarul. 

— Păi militarul englez nota că teoriile prietenului 
dumneavoastră nu erau întru totul adevărate. Tiltman 
spuse literalmente: „Teoriile lui Brumball sunt ambigue şi 
nu se pot susţine ştiinţific“. Asta a fost exact ce a zis. În 
1950, Tiltman a suferit un accident de vânătoare la 
reşedinţa sa din Surrey. Se pare că, în timp ce vâna fazani, 
a fost împuşcat de arma pe care o ţinea în mâini. Ceea ce 
nu încetează a fi ciudat, dat fiind că Tiltman era miliar, 
expert în arme şi un excelent vânător. E greu de crezut că 
l-a împuşcat un glonţ accidental şi că asta l-a smuls din 
rădăcini - explică Jack Brown. 

— Era vreun octogon pe-aproape? 

— Da. Era marcat cu un cuţit sau cu un briceag pe 
scoarţa unui arbore apropiat locului unde a apărut 
cadavrul lui Tiltman. Poliţia din Surray a conchis că ar fi 
vorba despre o moarte accidentală şi a închis cazul. Şi am 
terminat cu lista. 

Aaron Avner privi ceasul de pe perete şi propuse să iasă 
să ia prânzul pentru a continua după-amiază conversaţia. 
Duke, asistentul bibliotecarului se scuză din cauza muncii. 

— Trebuie să fac încă multe fişe ale noilor manuscrise 
din secolele XVII şi XVIII care au sosit săptămâna aceasta, 
profesore. Imi pare rău că nu vă pot însoţi - se scuză 
tânărul în timp ce strângea mâna lui Jack Brown. 


XXX 


New York 

Părintele Emery Mahoney, de origine irlandeză, era 
chipeş şi tânăr, avea un pic mai mult de patruzeci de ani şi 
un bun comportament. Aparţinea ordinului iezuit. Fără 
gulerul înalt, putea trece ca tipicul agent de bursă, alb şi 
anglo-saxon de pe Wall Street. Mahoney venise în oraşul 
zgârie-norilor pentru a munci în şcolile din Harlem, 
ajutându-i pe copiii defavorizaţi. Succesele sale în materie 


68 


educativă îl purtaseră să ţină conferinţe prin toată ţara. În 
final, ca recompensă, părintele Mahoney fu destinat 
catedralei Sfântul Patrick pentru a-i servi ca ajutor 
decanului. 

Îşi petrecea timpul plimbându-se prin acel templu 
neogotic, pe care James Renwick îl proiectase în 1858, sau 
refugiat în lectura Evangheliilor, sub falsele acoperişuri 
ale unuia dintre turnurile catedralei, la cinci metri 
înălţime. În timp ce citea, auzea traficul zgomotoasei Fifth 
Avenue. Pentru Mahoney, catedrala, cu deambulatoriul 
său, cu capelele radiale şi oratoriul Fecioarei Maria, se 
transformase în vizuina sa. Acum, vechile sale sarcini cu 
copiii din Harlem se transformaseră în vizite la milionari 
ce locuiau în apartamente elegante din Park Avenue, Fifth 
Avenue sau Central Park. Schimbase copiii problematici 
din Harlem pe gustări copioase la care îl invitau membrii 
exclusivistei şi bănoasei înalte societăţi newyorkeze, cu 
scopul de a-i convinge să doneze fonduri pentru catedrala 
Sfântul Patrick. Acum, părintele Mahoney părea mai mult 
un încasator al Domnului decât un preot de cartier. 

O voce feminină provenind din templu rupse tăcerea 
lecturii sale. Era sora Caterina, una dintre călugărițele 
care îl ajutau în sarcinile de la catedrală. 

— Părinte Mahoney, părinte Mahoney! - strigă 
călugăriţa. 

— Da, sunt aici, sus. Acum cobor - răspunse preotul. 
Cobori pe îngusta scară în spirală şi se întâlni cu 
călugăriţa. 

— Părinte, veniţi în grabă la reşedinţă. Tocmai a venit 
un trimis de la Vatican care doreşte să vorbească cu 
dumneavoastră - spuse sora Caterina. 

— Bine, acum vin, soră - răspunse. 

Părintele Mahoney traversă rapid bulevardul, înţesat de 
taxiuri galbene. Era evident că se observau orele sale 
dedicate exerciţiului fizic. La intrarea în reşedinţă, casa sa 
în ultimii cinci ani, salută portarul, pe părintele Nicolas. 

— Ştiţi dacă e cineva care mă aşteaptă, părinte Nicolas? 
- întrebă Mahoney. 


69 


— Da, vă aşteaptă în sufragerie. E gol până la ora cinei. 
Acolo veţi putea vorbi liniştiţi - răspunse bătrânul. 


Părintele Mahoney se îndreptă spre sufragerie. Parcurse 
holurile largi, acoperite de covoare, cu pereţii îmbrăcaţi în 
panouri de lemn, ale rezidenţei iezuiţilor. La intrarea în 
cameră, putu doar să zărească o umbră împotriva luminii. 
După aceea, chipul şi vocea trimisului Vaticanului începură 
să îi devină familiare. 

— Bună ziua, părinte Mahoney - salută vocea. Preotul îl 
identifică imediat pe noul sosit. 

— Bună ziua, monseniore - răspunse părintele Mahoney 
după ce făcu o scurtă reverență în faţa monseniorului 
Przydatek şi sărută inelul episcopal. 

— Am ordin să vă predau acest plic - spuse episcopul în 
timp ce îi întindea un plic pecetluit cu un sigiliu pe care 
Mahoney îl identifică rapid. La încercarea de a-l deschide, 
episcopul Przydatek îl opri. E mai bine să îl deschideţi 
după ce plec. Înăuntru sunt toate instrucţiunile pe care 
trebuie să le urmaţi - spuse. 

Apoi noul venit părăsi în linişte camera şi dispăru. 
Mahoney nu încercă să îl urmeze, deja ştia ce avea de 
făcut. Tocmai fusese convocat al cincilea membru al 
Cercului  Octogonus. Monseniorul Przydatek, urmând 
ordinele precise ale Eminenţei sale, cardinalul August 
Lienart, înmânase deja respectivele plicuri părintelui 
Carlos Reyes, părintelui Italo Jacobini, părintelui Andre 
Lamar şi părintelui Wilhelm Ter Braak. 

În Laja, un micuţ sătuc din podişul bolivian, părintele 
Reyes ajuta indigenii, ţinându-le cursuri despre sănătate şi 
igienă. Când Przydatek ajunse la frumoasa biserică din sat, 
din secolul XVII, cea mai veche din Bolivia şi odinioară 
sediu al episcopiei, părintele Reyes era cu un grup de 
copiii pe care îi învăţa să planteze roşii în livadă. Trimisul 
lui Lienart înmână plicul şi dispăru. 

În zilele dinainte dusese la bun sfârşit aceeaşi sarcină în 
satul italian Montalcino; acolo, în abația romanică 
benedictină Sfântul Antimus, din secolul XI, părintele 


70 


Jacobini se afla în chilia sa, în linişte, citind Sfintele 
Scripturi, când superiorul deschise micuța fereastră a uşii 
de lemn şi lăsă să cadă plicul sigilat. 

In frumoasa abație Sfântul Martin din Canigo, din 
secolul XI, aflată într-o stâncă de granit sub muntele 
Canigo, în plini Pirinei Orientali, părintele Andre Lamar se 
chinuia încercând să restaureze un codice din secolul XVII. 
Părintele Lamar era un adevărat expert în cărţi vechi; 
fraţii săi de la abație erau siguri că dacă nu ar fi ales 
hainele preoţeşti, ar fi fost un mare profesor în vreo 
universitate europeană. In timp ce se chinuia să coasă un 
şorţ din piele de miel, superiorul său îl întrerupse din 
muncă. Venise un trimis al Vaticanului ca să îi înmâneze 
un mesaj. 

Al patrulea membru al Cercului Octogonus căruia 
monseniorul Przydatek îi înmânase plicul era părintele 
Wilhelm Ter Braak. Călugărul benedictin era poate cel mai 
fanatic dintre toţi membrii Cercului şi căruia îi plăcea cel 
mai puţin să trateze cu secretarul lui Lienart. Ter Braak, 
un olandez cu barba blondă şi care se apropia de cincizeci 
de ani, avea deja câteva decade de când făcea parte din 
Cerc. Dacă nu primea niciun ordin de la Lienart, îşi 
petrecea orele în chilia sa de la mănăstirea Sfânta Maria, 
din oraşul polonez Krzeszów, biciuindu-se şi aşezându-şi 
brâuri de păr tepos sub hainele preoţeşti pentru a-şi 
pedepsi trupul şi sufletul sau cântând la orga cu mai mult 
de 6.600 de tuburi. Pentru părintele Ter Braak, muzica 
acelei orgi şi mesajele cardinalului Lienart erau unicele 
lucruri care îl distrăgeau de la viaţa mistică pe care o 
petrecea în mănăstire. 

Încă mai rămâneau trei plicuri de înmânat: unul în 
Spania şi două în Germania. Părintele Septimus Alvarado 
trăia încă de câţiva ani în mănăstirea Sfânta Maria din 
Irache. Data din anul 958 şi crescuse datorită protecţiei 
din partea Coroanei de Navarra şi a trecerii pelerinilor 
care se adăposteau la Santiago de Compostela. Părintelui 
Alvarado îi plăcea să îi ajute pe tinerii pelerini, sosiți din 
toate colţurile lumii, când treceau pe la mănăstire, 


71 


epuizați, dar plini de o profundă credinţă care le dădea 
forţă în lungul lor pelerinaj până la oraşul galician. 
Ultimele două plicuri îl conduseră pe monseniorul 
Przydatek în Germania. Părintele Eugenio Cornelius trăia 
în abația benedictină Ettal, din secolul XIV, situată în 
nordul Alpilor bavarezi şi îşi dedica timpul oraţiunilor şi 
restaurării frescei lui Johann Jacob Zeiller, care decora 
cupola cu dublu acoperiş a templului. Părintele Demetrius 
Ferrell, din ordinul  capucinilor, ducea o viaţă 
contemplativă în sanctuarul Mariei Ajutătoarea, în inima 
Passau-lui. Petrecea timpul curăţând şi dând luciu 
magnificei lămpi pe care împăratul Leopold o dăruise 
templului în 1676, plină de îngeri, vulturi şi însemne 
regale. Părintele Demetrius Ferrell închidea Cercul 
Octogonus. 

Odată înmânate cele opt plicuri, veni momentul ca 
monseniorul Przydatek să se întoarcă la Vatican şi să îl 
informeze personal pe cardinalul August Lienart că 
misiunea încredinţată a fost îndeplinită. 


XX x* 


New Haven, Connecticut 

Sala de lectură a Bibliotecii Beinecke se deschidea la 
lumina grădinii japoneze pe care o proiectase arhitectul 
Isamu Noguchi. Conform acestuia, cercul de marmură albă 
aşezat în grădină, reprezenta o circumferință magnetică, 
un soi de inel de energie. Cubul simboliza rămânerea într- 
un punct de echilibru. Pe Jack Brown imaginea îl liniştea şi 
avea nevoie de linişte pentru a se confrunta cu lectura 
dură pe care profesorul Avner i-o încredinţase. În acea 
mapă roşie erau depozitate ordonat progresele şi 
descoperirile pe care le făcuse bibliotecarul în studiul său 
despre Manuscrisul Voynich. 

„Trebuie să învăţaţi fiecare dată care apare scrisă în 
această mapă. Dacă mi se întâmplă ceva sau sufăr vreun 
accident, trebuie să continuaţi munca de a investiga 
parcursul acestei vechi cărţi. ÎIncercaţi să cunoaşteţi 
codicele, dedesubturile sale şi ce acestea vor să vă arate, 


72 


ca şi cum aţi fi o bătrână vrăjitoare care observă 
măruntaiele unui miel viu. Am nevoie ca cineva să ştie 
aceleaşi lucruri ca şi mine în caz că dispare această mapă. 
Inchideţi-vă în sala de lectură a bibliotecii şi nu ieşiţi de 
acolo până nu aţi învăţat tot“, îi ordonase profesorul 
Avner. Şi acolo se afla, aşezat, fără a putea fuma sau bea 
cafea. Observa ciudata grădină japoneză, încercând să nu 
fie distras de la extinderea cunoştinţelor sale. 

— Să începem... - îşi spuse Brown înainte să deschidă 
mapa. 

— „Distrugerea mănăstirilor engleze din ordinul regelui 
Henric al VIII-lea trebuia să fie înţeleasă ca o formă în plus 
de ruptură faţă de puterea papală a Romei. Călugării 
fuseseră numiţi „marea armată permanentă a Romei“ în 
Anglia, ceea ce nu era pe placul monarhului. In toamna 
anului 1537, Anglia asistase la începuturile căderii 
călugărilor. Din vreun motiv, posibil din cauza puterii lor, 
pe aceştia nu i-a afectat Actul din 1536. Un an mai târziu 
după Pelerinajul de Mulţumire abia se mai amintea de 
desfiinţarea mănăstirilor, exceptându-le pe acelea care au 
trecut în mâinile regelui prin cedarea superiorilor lor. 
Instrucţiunile date agenţilor regali erau destul de clare: 
trebuiau, prin toate metodele cunoscute, să îi facă pe 
călugări „dornici de a fi de acord şi de a hotărî“ propria lor 
stingere. Doar când cei însărcinaţi au descoperit „unii 
dintre acei lideri şi mănăstiri, atât de încăpăţânaţi 
împotriva dizolvării, atât de potrivnici şi încăpăţânaţi încât 
nu-şi mai dădeau seama ce e rezonabil“ pentru a decide cu 
semnătură şi sigiliu propria sentinţă la moarte, agenţii au 
fost autorizaţi de către regele Henric al VIII-lea „să pună 
stăpânire pe mănăstiri“ şi pe proprietăţi, cu forţa. Aşa au 
şi făcut, iar doctorul Layton le-a ordonat soldaţilor şi 
agenţilor regelui să-i amăgească pe stareţi şi abaţi. Intre 
1538 şi 1539, vreo sută cinzeci de mănăstiri au negat 
semnarea sfârşitului lor şi încredințarea patrimoniului şi 
proprietăţilor sale regelui Henric al VIII-lea. În toamna 
anului 1539, monarhul a ordonat executarea abaţilor de 
Glastonbury, Colchester şi Reading. In 1540, abaţiile şi 


73 


mănăstirile cele mai importante din Anglia deja fuseseră 
mistuite de flăcări şi nu mai rămâneau din ele decât ruine. 
Aproape o mie opt sute de călugări şi o mie cinci sute 
şaizeci de călugăriţe fuseseră expulzate din mănăstirile şi 
bisericile lor, obligate să îmbrăţişeze noul anglicanism sau 
să abandoneze proprietăţile Angliei. În timp ce se 
întâmplau acestea, Henric al VIII-lea îi ordonă favoritului 
său, ducele de Northumberland, să pună sechestru pe 
toate obiectele de valoare şi să ardă orice carte sau 
manuscris care putea fi calificat ca fiind eretic sau 
blasfemic. În timpul unei razii, nobilul găsi o carte ciudată, 
al cărui text era dificil de citit, dar ducelui i-a atras atenţia 
pentru că era ilustrată cu imagini de femei dezbrăcate 
care făceau baie în nişte cuburi de apă, plante ciudate şi 
stele care se roteau. Un oficial al regelui Henric al VIII-lea 
se pregătea să o arunce pe rug, dar ducele de 
Northumberland îl opri. Nobilul ştia că dacă ducea cartea 
la curte, ar fi sfârşit în foc, aşa că, mânat de ideea de a o 
încredința pe viitor unui savant care ar putea-o descifra, o 
dădu în custodia unui episcop. Călugărul hotări să o 
ascundă în abația cisterciană din Rievaulx, în Yorkshire, 
unde călugării făcuseră un jurământ de tăcere. Călugărul 
ascunse Manuscrisul Voynich sub o lespede grea în nartex, 
foarte aproape de calorifer, din acest motiv cartea s-a 
conservat în stare bună.“ 

Brown continua să ia notițe pe un carneţel, încercând să 
stabilească traseul cărţii, pe măsură ce citea dossier-ul 
profesorului Avner. 

„Ducele de Northumberland a uitat de descoperirea sa 
şi, la moartea episcopului, cartea a fost scoasă din 
ascunziş şi depozitată în mormântul său. Când Elisabeta I, 
fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, a urcat la 
tronul Angliei în 1558, dădu ordin să fie jefuite mormintele 
de origine catolică, cu condiţia ca al lor conţinut să fie 
împărţit cu Coroana. Se pare că unul dintre cei care le 
prădau s-a ales cu Manuscrisul Voynich şi cu două sfere 
ciudate de fildeş goale, pe care a hotărât să le schimbe 
într-o tavernă pe o carafă de vin. Prima sferă conţinea un 


74 


praf roşu, iar cea de-a doua, un praf alb. Cele trei obiecte 
au rămas la tavernă timp de un an, până când Edward 
Talbot le-a descoperit. Fără să manifeste nici cel mai mic 
interes pentru ele, a reuşit să se aleagă cu Manuscrisul 
Voynich şi cu cele două sfere pentru o liră. Talbot era 
prieten cu John Dee şi aşa cartea a ajuns în mâinile sale.“ 

Jack Brown se opri din lectură pentru a căuta din nou în 
dossier-ul profesorului Avner foaia despre Edward Talbot, 
de asemenea cunoscut ca Edward Kelley. A găsit rapid o 
foaie albastră cu textul „EDWARD KELLEY (1555-1597), 
primul proprietar al Manuscrisului Voynich”. 

„Edward Kelley, al cărui adevărat nume era Edward 
Talbot, se născuse în Worcester. Imaginea sa oscila între 
faţa de înţelept şi cea de escroc. Pe de o parte, există 
documentaţie din acea epocă în care se asigură că Kelley 
era un mare înţelept care reuşea să transforme fierul în 
aur şi, pe de altă parte, că era un escroc neînsemnat 
căruia îi plăcea să înşele regii şi ţăranii, soldaţii şi 
cârciumarii. Se ştie că a profesat ca notar în comitatul 
Lancaster şi că a trebuit să fugă din cauza falsificării de 
documente de proprietate şi a certificatelor de deces 
pentru a obţine pensiuni şi moşteniri străine. După ce a 
fost arestat, i-au fost amputate urechile, după care a fugit 
în Wales. Acolo a reuşit să supravieţuiască datorită 
faptului că le arăta călătorilor şi călugărilor o carte pe care 
nimeni nu era în stare să o citească, e posibil să fi fost 
Manuscrisul Voynich. Cineva l-a întrebat dacă era în stare 
să o citească, la care a răspuns afirmativ în timp ce explica 
cum cartea povesteşte despre forma simplificată a 
transformării în aur a oricărui tip de metal.“ „In 1582, 
Kelley îl cunoaşte pe înțeleptul John Dee, cu care stabileşte 
o strânsă relaţie când îi spune că e capabil să vorbească cu 
morţii şi cu fantomele. Între anii 1582 şi 1584, Dee şi 
Kelley se dedică vorbitului cu un glob de cristal pentru a 
încerca să cunoască secretul Universului, fără rezultate 
notabile. La finele anului 1584, începutul anului 1585, 
Kelley îl convinge pe Dee să plece din Anglia, dat fiind 
faptul că încă avea chestiuni restante cu justiţia. Împreună 


75 


străbat Polonia şi Boemia şi trăiesc din înşelăciuni, dându- 
se drept magi şi hipnotizatori capabili să vindece orice 
durere. După cum se pare, Manuscrisul Voynich se afla 
deja în puterea lui Kelley când acesta a fugit din Lancaster 
în Wales. În Praga au ajuns zvonuri la urechile ambilor 
englezi că Rudolf al II-lea, împărat al sacrului Imperiu 
Roman, era interesat de ocultism, magie şi alchimie.“ 

„Odată cu trecerea săptămânilor, Edward Kelley începu 
să cheltuie din banii pe care îi obținuse în taverne şi 
bordeluri în timp ce se lăuda sus şi tare că este capabil să 
transforme orice tip de metal în aur. Povestea a ajuns la 
urechile doctorului Hagecius, medic personal al lui Rudolf 
al Il-lea, care a spus că a fost martor direct la o aşa 
uimitoare transformare. Era clar că minţea. Deşi John Dee 
nu vroia să continue să îl înşele pe împărat, Edward Kelley 
îşi dorea să câştige bani uşor şi repede. Rudolf al II-lea îl 
numi cavaler de Boemia, îi oferi găzduire la palat şi îi 
decernă onoruri, pământuri şi bani. Cu trecerea timpului, 
Rudolf al Il-lea începu să se impacienteze nevăzând 
rezultatele promise de Edward Kelley, dar înainte de a se 
pune la îndoială cunoştinţele sale, englezul încercă să fugă 
cu Manuscrisul Voynich, la finele anului 1591.“ 

„Kelley a fost capturat două zile mai târziu şi Rudolf al 
Il-lea a dat ordin să fie întemnițat în obscurul castel 
Zobeslau. Rămânea în libertate doar dacă era capabil să-i 
explice împăratului ce însemna acea misterioasă carte. 
Situaţia se agrava pe măsură ce creştea nerăbdarea 
monarhului. Kelley, în faţa presiunii lui Rudolf al II-lea, 
hotări să încerce să fugă încă o dată, dar în fuga sa, omori 
un oficial al împăratului. Reţinut din nou, de data asta 
pentru crimă, a fost întemnițat la castelul Zerner. Timp de 
şase ani de detenţie a scris un tratat despre alchimie şii l- 
a trimis lui Rudolf al II-lea ca dar, însă, cu toate astea, a 
rămas închis.“ 

„John Dee i-a scris o scrisoare reginei Elisabeta pentru 
ca aceasta să intervină pentru Edward Kelley în faţa 
împăratului Rudolf al II-lea, dar aceasta nu i-a răspuns la 
petiție. Într-o noapte, Kelley a încercat să evadeze printr-o 


76 


fereastră a castelului, dându-şi drumul pe o funie veche. 
Nenorocul a făcut ca funia să se rupă din cauza greutăţii 
lui Kelley şi ca acesta să cadă într-un şanţ şi să-şi rupă 
piciorul stâng în trei locuri diferite. Cum în secolul XVI de- 
abia exista asepsie medicală, membrul inferior al lui 
Edward Kelley începu să se cangreneze, ceea ce a 
provocat o septicemie care i-a invadat tot trupul. In 
dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1597, gardianul închisorii 
găsi corpul lipsit de viaţă al lui Kelley. Manuscrisul 
Voynich dispăruse.“ 

Jack Brown continua să citească în sala de lectură a 
bibliotecii Beinecke în timp ce noaptea se aşternea peste 
oraş. Ziaristul privi ceasul său şi se îndreptă spre 
bibliotecară. 

— Profesorul Avner a dat ordine ca dumneavoastră să 
puteţi continua aici, în sala de lectură, inclusiv dacă 
trebuie să închidem - spuse femeia. 

Brown ridică braţele pentru a se întinde şi se întoarse pe 
scaunul său. Dossier-ul lui Aaron Avner era doldora de 
informaţii despre Manuscrisul Voynich. „Bătrânul şi-a 
făcut bine temele“, gândi Brown în timp ce deschidea 
dosarul aferent celui de-al doilea proprietar al cărţii şi 
asociat al lui Edward Kelley. Pe pagina de titlu apărea 
scris de mâna profesorului Avner: „JOHN DEE (1527- 
1609), al doilea proprietar al Manuscrisului Voynich“. 

„John Dee s-a născut în data de 13 iulie 1527 la Londra. 
Tatăl său, Roland Dee, era croitor la curtea lui Henric al 
VIII-lea, iar mama sa, Jane Wild, slujnică la palat. La opt 
ani a intrat la şcoala din Essex şi la cincisprezece era deja 
un eminent student la Cambridge, unde strălucea în 
special la latină, greacă, filosofie şi aritmetică, deşi a ajuns 
să stăpânească şi astronomia, magia şi alchimia. În 
februarie 1546, la doar nouăsprezece ani, a început să 
studieze astrele cu un sistem pe care chiar el îl inventase. 
Din cauza obscurităţii care învăluia Anglia în acea epocă în 
sfera ştiinţelor, Dee hotări să călătorească la minunatul 
Bruxelles, unde a dezvoltat o bună relaţie cu cartograful 
Gerardus Mercator. La douăzeci şi trei de ani, deja 


77 


scrisese două volume importante despre matematică şi se 
dedica susţinerii de conferinţe despre Elementele lui 
Euclid. După revenirea sa în Anglia, intră în serviciul 
ducelui de Northumberland şi redactă o nouă operă despre 
forţa astrelor. Moartea lui Eduard al VI-lea şi ascensiunea 
la tron a Mariei Tudor, Sângeroasa, ce era de credinţă 
catolică, a provocat persecutarea protestanților şi căderea 
în dizgrație a familiei lui Dee. John Dee era moştenitorul 
micuţei averi a tatălui său şi cu această avuţie vroia să se 
dedice întru totul investigaţiilor sale, dar lovitura 
religioasă nefastă l-a împiedicat. Au trecut ani foarte grei 
în care tot ce fusese dedicat studiului cifrelor şi ştiinţei se 
asocia cu doctrina cabalistică şi, prin urmare, cu ereticii şi 
cu diavolul. În mai 1555, John Dee fu reţinut pentru 
delictul de „calcul“ şi deşi o săptămână mai târziu a fost 
repus în libertate, toate cele ce îi aparţineau - obiecte, 
notițe, cărţi - fuseseră puse sub sechestru şi scoase la 
licitaţie.“ 

„Există anumite date care fac public faptul că la 
începutul anului 1556 Dee i-a prezentat reginei Maria 
Tudor un proiect pentru a pune bazele unei mari biblioteci 
regale care trebuia să ofere protecţie tuturor cărţilor care 
se publicau. Suverana a respins proiectul. Dee a obţinut 
într-un final finanţare privată şi şi-a fondat propria 
bibliotecă, care a ajuns să adăpostească aproape patru mii 
de volume.“ 

„A fost John Dee cel care a stabilit, bazându-se pe 
studiul astrelor, cea mai bună zi în care să aibă loc 
încoronarea lui Elisabeta ca regină a Angliei. La treizeci de 
ani ai săi, Dee era unul din oamenii de ştiinţă cei mai 
importanţi din regat, dar de asemenea unul dintre cei mai 
săraci. În 1568 devine profesor de matematică a aceleiaşi 
regine Elisabeta, dar pe aceasta o interesa mai mult 
politica decât ideile pe care le emanau minţile lui Galileo, 
Kepler sau Tycho Brahe. Între anii 1576 şi 1580, moartea i- 
a răpit-o pe cea de-a doua soţie a lui Dee şi pe mama sa. 
Studiile sale din acea epocă erau centrate pe reforma 
calendarului gregorian, adoptat de ţările catolice după 


78 


venirea lui Grigore XIII la tronul lui Petru. După călătoria 
sa în Polonia, Boemia şi Praga, împreună cu Edward Kelley 
şi moartea acestuia din 1597 în închisoarea din Zenner, 
John Dee s-a întors în Anglia. În 1596, regina Elisabeta l-a 
numit rector al colegiului Creştin din Manchester cu unicul 
scop de a-l îndepărta de Londra. În 1605, ciuma a pus 
stăpânire pe Manchester cu repeziciune şi a răpus viaţa 
soţiei şi a celor trei copiii ai lui Dee. In 26 martie 1609, 
John Dee moare complet singur, sărac şi uitat în casa sa 
din Mortlake. Cărţile sale, notițele, mapele şi invențiile au 
dispărut de pe faţa Terrei.“ 


Brown rămase pierdut în lectură. „Unde se află 
codicele?“, se întreba în timp ce dădea pagini şi pagini din 
dossier. Vocea lui Aaron Avner când intră, alături de un alt 
bărbat, în sala solitară de lectură, îi întrerupse gândurile. 

— Domnule Brown, vi-l prezint pe bunul meu prieten 
Samuel Brumball, profesor de Filosofie Medievală, aici la 
Yale - spuse Aaron ca prezentare. 

— Îmi pare bine - îi spuse Brown lui Brumball în timp ce 
îi întindea mâna. 

Profesorii Avner şi Brumball îşi traseră două scaune şi 
se aşezară la masa la care Brown citea. 

— Ce s-a întâmplat cu cartea după moartea lui Kelley? - 
îl întrebă nerăbdător ziaristul de la Globe pe bibliotecar. 
Nu existau în acel timp tipii Octogonului? Şi dacă e aşa, 
cine proteja cartea? - întrebă Brown. 

— Lăsaţi-mă acum să vorbesc eu - spuse Aaron în timp 
ce ridica mâna în semn de a-i cere linişte ziaristului. Vă 
amintiţi despre cartea pe care a scris-o Kelley în 
închisoare şi pe care i-a dăruit-o lui Rudolf al II-lea? La 
început s-a crezut că această carte era o traducere a 
Manuscrisului Voynich. Un neamt a publicat-o în latină cu 
titlul de Eduardi Kellei duo egregii de lapide 
philosophorum in gratia filiorum hermetis in lucen editi şi 
a reeditat-o în 1676. Se pare că Manuscrisul Voynich a 
rămas în posesia fiicei vitrege a lui Kelley, care i l-a dat lui 
Georg Barthlod von Breitenberg. Acest iezuit, cunoscut ca 


79 


Pontanus, rector al catedralei Sfântul Vit din Praga şi în 
realitate cel de-al treilea proprietar al codicelui, era 
persoana însărcinată să achiziţioneze cărţi valoroase 
pentru Rudolf al II-lea. Înainte de a muri, John Dee lăsă 
scrisă o scrisoare cu un mesaj misterios. Zicea ceva de 
genul: „Secretele lumii uitate, ale bogomililor urmăriţi, de 
la Constantineo de Manăânali, se găsesc în această carte.“ 

— Şi asta ce însemnătate are? - întrebă Brown. 

De data asta răspunsul veni de la Brumball, unul din cei 
mari experţi din lume în secte eretice medievale. 

— Este clar că Dee se referă la bogomili, o sectă care a 
apărut în Bulgaria în secolul VIII. Bogomilii, germeni ai 
catarilor, erau cunoscuţi ca succesori direcţi ai 
paulicienilor, o sectă maniheană din Orientul Mijlociu care 
şi-a atins apogeul în anul 660. Constantin de Manânali, 
şeful lor, a fost executat în 687 şi paulicienii s-au răsculat 
împotriva Bizanțului şi au ajuns să formeze un soi de stat 
independent care s-a menţinut până în anul 752. Odată 
învinşi, au fost izgoniți în Bulgaria, unde au fondat 
mişcarea bogomilă - răspunse Samuel Brumball. 

— Eu întotdeauna am crezut că acei catari erau creştini 
- spuse ziaristul în timp ce dădea în continuare pagini din 
dossier. 

— Bogonmilii şi catarii erau creştini într-o anumită formă. 
Acceptau dogmele conciliatoare, cartea lor era Evanghelia 
şi se supuneau cultului Fecioarei, dar erau secte şi papii îi 
tratau ca pe nişte eretici. Paulicienii sunt diferiţi. Incepând 
cu secolul IX, Biserica i-a considerat eretici. Se pare că în 
anul 1119 catarii au abandonat regiunea Balcanilor şi s-au 
extins în nordul Italiei şi în sud-estul Franţei, în regiunea 
Languedoc. Cu ajutorul anumitor persoane puternice, ceea 
ce nu fusese mai mult decât o sectă s-a transformat în 
religia unui întreg popor în timp de jumătate de secol... - 
relata profesorul Avner când Brown l-a întrerupt din nou. 
Ziaristul lansa încontinuu întrebări în timp ce lua notițe 
dezordonat pe un carnet. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? Ce au păţit? - întrebă. 

— În anul 1165 au fost condamnaţi pentru erezie într-un 


80 


prim conciliu din ordinul papei Alexandru al III-lea, dar 
abia în anul 1208 când, din ordinul papei Inocenţiu al II- 
lea, s-a decis lansarea unei cruciade împotriva lor. Acea 
sfântă cruciadă s-a transformat într-un carnagiu: bărbaţi, 
bătrâni, femei şi copiii au fost trecuţi prin sabie în numele 
adevăratei credinţe. În 1250, sub pontificatul lui Inocenţiu 
al IV-lea, nu rămăsese nici măcar un catar pe teritoriul 
francez, dar, ciudat, doctrina lor a supravieţuit. S-a spus 
atunci că mai mulţi înţelepţi „perfecţi“, aşa cum se 
numeau, au scris, utilizând un cifru secret, bazele lor, 
credinţele şi doctrinele, într-o carte care trebuia să fie 
apărată pentru posterioritate. Se poate ca acea carte să fi 
fost Manuscrisul Voynich - răspunse expertul în religii. 

— Atunci, dacă asta ar fi adevărat, ar fi la fel ca şi cum s- 
ar descoperi prima Biblie scrisă - observă Brown în timp 
ce respira adânc. Ştia că aceea era o mare descoperire 
pentru un ziarist ca el şi era sigur că ar fi revoluţionat 
multe credinţe şi idei despre doctrinele impuse de Biserica 
catolică. 

— Mai mult decât atât! E ca şi cum catolicii ar descoperi 
un text scris de mână de către însuşi lisus Christos! - 
exclamă Brumball. Sunt sigur că nu multor lideri ai 
Vaticanului le-ar plăcea să se întâmple asta, ca şi faptul de 
a fi dezvăluit secretul Manuscrisului Voynich. 

— John Dee avea cifrul codicelui şi cel mai ciudat dintre 
toate e că a luat secretul cu el în mormânt, poate ca să-l 
protejeze - interveni Aaron. 

— Sau poate că John Dee era un urmaş al doctrinei 
catarilor - preciză Jack Brown. 

— Se poate, dar acum ce trebuie să facem este să aflăm 
ce spune codicele. Asta ar fi suficient. Sunt deja orele 
douăsprezece. O oră bună pentru a ne retrage - spuse 
bibliotecarul dând ca finalizată reuniunea. 

— Mi-ar plăcea să citesc ceva mai mult despre 
proprietarii codicelui, dacă nu aveţi nimic împotrivă, 
profesore - spuse Brown ca scuză în timp ce îşi lua la 
revedere de la profesorul Avner şi de la profesorul 
Brumball. 


81 


— Sunaţi-mă dacă doriţi mai multe informaţii despre 
catari —spuse Samuel Brumball înainte de a ieşi. 
— Da, aşa voi face. 


Jack Brown rămase în sala mare de lectură, solitară şi 
iluminată doar de reflexele reflectoarelor provenind din 
grădina japoneză. Un zgomot îi întrerupe gândurile. 

— M-aţi speriat de moarte, profesore spuse ziaristul 
când îl văzu pe Aaron intrând din nou în sală. 

— Înainte să plec aş vrea să vă cer ceva, iubite Brown. 
Am nevoie să mergeţi dumneavoastră la Keele, în Anglia, şi 
la Dublin. Am trimis informaţii despre codice la doi 
prieteni de-ai mei şi vreau să vorbiţi cu ei. Nu vroiam să vă 
spun de faţă cu Brumball pentru a nu-l pune în pericol. Nu 
spuneţi nimănui că veţi pleca. Ce trebuie să vă spună 
prietenii mei despre codice este foarte important. Notaţi 
totul şi sunaţi-mă imediat cum ajungeţi - spuse Aaron. 

— Nu pot pleca în călătorie nicăieri. Am timp, dar nu am 
bani. De ce nu îl trimiteţi pe asistentul dumneavoastră, pe 
acel Milo Duke? - protestă Brown. 

— Nu este pregătit. Dumneavoastră sunteţi ziarist şi 
aveţi mai multă experienţă în a distinge ce e important şi 
ce nu în informaţiile ce vă vor fi date despre Manuscrisul 
Voynich. Pe de altă parte, nu vă faceţi griji din cauza 
cheltuielilor. Eu am bani, dar nu am timp. Mă voi ocupa de 
cheltuielile dumneavoastră în Anglia şi Irlanda - comentă 
bibliotecarul pentru a-l linişti pe ziarist. 

— Inclusiv cheltuielile pe whisky? - întrebă Brown. 

— Vă voi plăti tot whisky-ul pe care sunteţi în stare să-l 
beţi, dacă vă întoarceţi sănătos şi în siguranţă. Aveţi multă 
grijă, amice Brown. 

— Voi avea, profesore. Voi avea - spuse în semn de la 
revedere, în timp ce profesorul se îndepărta pe hol înspre 
întuneric. 

Noaptea căzuse peste New Haven. 


82 


CAPITOLUL IV 


Cetatea Vaticanului 

Lienart rămânea în faţa oglinzii, în linişte, în timp ce îl 
lăsa pe abilul Rainiero Falcinelli să îl măsoare. Croitorul 
mânuia cu rapiditate boldurile, pe care le fixa între buze. 
Croitoria sa, aflată la numărul 40 al străzii Borgo Pius, la 
câţiva metri de piaţa Sfântul Petru, îmbrăca papi, cardinali 
şi episcopi de mai mult de jumătate de secol. Lui Falcinelli, 
a treia generaţie de croitori, îi plăcea să se ocupa personal 
de cardinalul August Lienart, care îl definea ca pe 
“Christian Dior-ul Sfintei Mame, Biserica“ şi se prea poate 
să fi fost întocmai. Acea poreclă îi plăcea. Alimenta ego-ul 
croitorului şi odată cu asta, reducea posibila factură. 

Aici, între ţesături de catifea, mătase purpurie, pânză şi 
lână, un înalt membru al curiei putea să afle de ultimele 
bârfe care circulau pe culoarele Palatului Apostolic. 
Croitoria Falcinelli era pentru înalții membri ai curiei ca 
un coafor de cartier pentru femei, care stăteau la curte cu 
mai mulţi vecini. Monseniori, eminenţe şi funcţionari ai 
Secretariatului de Stat îşi dădeau drumul la limbă cu 
scopul de a se da importanţi în faţa croitorului. Deja de ani 
buni, acea afacere era o adevărată fântână de informaţii 
atât pentru Entitate cât şi pentru Soldalitium Pianum, 
serviciul de contraspionaj papal. 

— Eminenţă, acum nu vă mişcaţi - îi ceru croitorul în 
timp ce încerca să măsoare straiele preoţeşti. 

— Ah, credinciosule Falcinelli! Hainele preoţeşti ale 
dumitale sunt cele mai bune din Roma, dar de asemenea şi 
cele mai scumpe! —exclamă Lienart văitându-se. 

— Eminenţă, croitoria mea continua să vă ia aceiaşi bani 


83 


de când aţi venit la Sfântul Scaun. 

— Da, dar înainte nu eram principe al Bisericii, ci un 
simplu episcop care a sosit în acest oraş din Franţa, pentru 
a servi Consiliul Curiei Romane - obiectă Lienart în timp 
ce croitorul continua să se lupte cu tivul noului port 
preoţesc al şefului serviciului de spionaj al Vaticanului. 

— De câte haine veţi avea nevoie, eminenţă? - întrebă 
Falcinelli. 

— Să vedem... voi avea nevoie de trei brâuri, două straie 
purpurii, unul de zi şi unul pentru ceremonii. De asemenea 
o să mai iau patru perechi de şosete roşii şi două tichii şi 
mai vreau şi cu tiv roşu... şi amintiţi-vă şi de patrafirul 
negru - spuse Lienart. 

— Lăsaţi-mă să calculez, o să vă fac nota - spuse 
croitorul în timp ce aduna cu un calculator. Fiecare obiect 
o să vă coste şapte milioane şi jumătate de lire, preţul cel 
mai mic pe care vi-l pot oferi. 

— De fiecare dată sunt mai scumpe! Ar trebui să-mi 
faceţi o reducere - pretinse cardinalul, protestând. 

— Eminenţă, la Falcinelli vă taxăm pentru straiele de 
ceremonie, inclusiv şosetele roşii, sutana, brâurile din lână 
rece de culoare roşie, cei treizeci şi trei de butoni 
îmbrăcaţi în mătase roşie, mantia şi capa roşie şi brâul, la 
acelaşi preţ ca portul zilnic - replică deranjat croitorul. 

— Şi în preţ sunt incluse şi brâul şi mitra? 

— Brâul este un cadou din partea casei pentru eminenţa 
voastră. În ceea ce priveşte mitra... nu pot să o includ, 
având în vedere ca o fac în Florenţa pentru noi - spuse 
Falcinelli. 

— De acord. Batem palma. Secretarul meu, monseniorul 
Przydatek va lua legătura cu dumneavoastră ca să aranjaţi 
plata - spuse Lienart. Şi acum că am aranjat ce ţine de 
afaceri, spuneţi-mi ce se mai comentează la Sfântul Scaun. 

— Deunăzi a venit un cardinal să probeze un veşmânt 
negru, era însoţit de doi preoţi, unul dintre ei era episcop, 
şi vorbeau că sănătatea Sfântului Părinte e din ce în ce mai 
delicată - relată croitorul. 

— Asta o ştie tot Vaticanul. Eu vă întreb de comentariile 


84 


de pe coridoare - ceru August Lienart. 

— După câte se pare, Metz nu e dispus să cedeze 
puterea o dată ce va deceda Papa. Vorbesc despre 
necesitatea încercării creării unui grup de presiune italian 
la următorul conclav, ca să evite ca vreun cardinal ce nu 
este italian să poată fi ales ca Suveran Pontif, cu ajutorului 
Duhului Sfânt. Dar, cum dumneavoastră bine ştiţi, sunt 
doar comentarii, fără rele intenţii - spuse Falcinelli şefului 
Entităţii. 

— Aceste comentarii fără intenţii rele sunt cele care 
marchează politica Vaticanului şi nu marele tratate care se 
discută la complicatele mese de negocieri - lăsă de înţeles 
Lienart în timp ce se îmbrăca din nou. Sunaţi-l pe 
secretarul meu când e totul gata pregătit. Dar, grăbiţi-vă, 
nu cred că Suveranul Pontif va mai rezista prea mult. E 
posibil ca în câteva săptămâni să fie nevoie să se convoace 
un nou conclav şi să am nevoie de straie. 

După ce îi sărută inelul, croitorul şi ajutoarele sale îl 
acompaniară pe ilustrul client până la ieşire. Robert deja 
aştepta cu uşa Mercedesului deschisă. Doi poliţişti rutieri 
se apropiară de cardinal pentru a-i prezenta respectele lor. 
Lienart le răspunse la salut şi intră în maşină, unde deja îl 
aştepta secretarul său, monseniorul Vaclav Przydatek. 
Inainte de a începe să vorbească, Lienart apăsă un buton 
negru şi ridică geamul de cristal care proteja fonic partea 
din spate a vehiculului de zona şoferului. 

— Cum a decurs misiunea dumneavoastră? - întrebă. 

— Bine, eminenţă. Am îndeplinit ordinele 
dumneavoastră întocmai. Membrii cercului au primit cele 
opt plicuri pe care mi le-aţi dat. Acum nu ne rămâne decât 
să aşteptăm - răspunse Przydatek. 

— Peste şapte zile trebuie să se convoace cercul în Vila 
Mondragone. Nu putem să mai aşteptăm. Trebuie să ne 
stabilim obiectivele înainte să se întâmple inevitabilul - 
spuse laconic şeful serviciului de spionaj de la Vatican. 

— Vă referiţi la trezirea Manuscrisului Voynich? 

— Mă refer la decesul Suveranului Pontif. Când asta se 
va întâmpla, munca mea va fi foarte importantă, va trebui 


85 


să protejez camerlingul şi să organizez totul pentru 
conclav. Dacă asta se întâmplă înainte ca cercul să se 
reunească, situaţia va fi cu siguranţă una delicată pentru 
mine şi, prin urmare, şi pentru dumneavoastră, prietene 
Przydatek - preveni Lienart. 

— Nimic şi nimeni nu se va amesteca în intenţiile lui 
Dumnezeu, eminenţă - răspunse secretarul. 

— Sper ca aşa să fie, credinciosule Przydatek. Sper ca 
aşa să fie - consimţi cardinalul August Lienart în timp ce 
vehiculul începea să reducă viteza în faţa apropierii de 
punctul de control al Gărzii Elveţiene de la poarta Sfintei 
Ana. 


Universitatea Keele, 

Staffordshire, Anglia 

Universitatea din Keele a fost prima ce s-a fondat în 
Marea Britanie în secolul XX şi căreia i-a fost acordat 
statutul universitar în 1962. Campusul, cel mai mare din 
ţară, ocupa mai mult de două sute cincizeci de hectare de 
pământuri fertile şi verzi, declarate patrimoniu britanic. 
Intr-una din marile aule situate în clădirea principală, din 
secolul XIX, ţinea ore profesorul Gordon Rugg, unul dintre 
cei mai buni oameni de ştiinţă informaticieni din lume şi 
prieten de trei decenii cu Aaron Avner. 

Apelul pe care îl primise de la prietenul său la ore mici 
ale nopţii îl intrigase la maximum pe bibliotecar şi din 
această cauză decisese să îl trimită pe Jack Brown în inima 
Angliei, ca să stea de vorbă personal cu Rugg şi ca acesta 
să îi explice ce a descoperit. Câteva săptămâni mai târziu, 
ziaristul de la Boston Globe se afla la o răscruce de 
drumuri, blestemând, în timp ce conducea un Ford Escort 
alb, închiriat la aeroportul Gatwick şi se lupta cu pliurile 
unei imense hărţi a zonei. 

— Cretinii ăştia de englezi cu hărţile lor de drumuri! Fac 
hărţile şi ziarele atât de mari, ca să evite să le putem citi. 
Nu mă miră că Hitler nu a vrut să cucerească Anglia, cu 
sistemul ăsta complicat de drumuri. Wehrmacht-ul ar fi 


86 


trebuit să întrebe cum să ajungă la Londra, dacă ar fi vrut 
sa-l facă prizonier pe Churchill - bombăni Brown. 

Într-un final, după ce o luă pe o străduţă secundară 
îngustă, zări afişul Stop Inn-ului Newcastle-under-Lyme, 
un hotel mic şi confortabil situat la puţini kilometri de 
Universitatea Keele. La intrare, Brown dădu de o recepţie 
care imita intrarea unui castel. Ziaristul se cază, îşi lăsă 
valiza şi cobori la recepţie. După ce ceru un whisky, se 
îndreptă către un om cu şapcă, care fuma o pipă stinsă şi 
care părea a fi proprietarul hotelului. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cum pot ajunge la 
Universitatea Keele? 

— Da, bineînţeles. Trebuie să ieşiţi din nou în direcţia 
Newcastle-under-Lyme. La ieşirea din oraş, o să vedeţi un 
indicator, trebuie să o luaţi la dreapta ca să mergeţi spre 
universitate. Urmaţi apoi indicatoarele şi o să ajungeţi fără 
probleme - răspunse bărbatul de la recepţie. Inainte să se 
întoarcă cu spatele, Brown i se adresă din nou. 

— Ce se poate face aici în timpul zilei? 

— Newcastle-under-Lyme e un oraş foarte animat. Există 
un pub, „Bufnița albastră“, acolo puteţi merge să jucaţi 
darts. Şi de asemenea se pot vizita fabricile de porțelan din 
Wedgwood şi Royal Doulton. 

— La dracu, ce amuzant. O să mă gândesc la asta - 
spuse Brown oarecum sarcastic în timp ce mergea în 
direcţia maşinii pe drumul de pietriş. 

Jumătate de oră mai târziu, după ce parcurse mai mulţi 
kilometri, Brown trecu de marile uşi de gratii forjate care 
dădeau acces spre universitate. Un gardian cu însemnele 
campusului îi indică noului sosit cum să ajungă la Keele 
Hall. În picioare pe scara clădirii era Gordon Rugg 
aşteptându-l. 

— M-a sunat gardianul de la intrare ca să îmi spună că 
veniţi încoace. Mă bucur să vă văd. Aaron mi-a vorbit 
foarte frumos despre dumneavoastră. Să mergem în biroul 
meu, acolo vom putea sta de vorbă liniştiţi - spuse omul de 
ştiinţă în timp ce îl lua de braţ pe Brown şi se îndreptau 
spre cabinetul profesorului prin lungile holuri ale clădirii. 


87 


— Profesorul Avner v-a vorbit bine despre mine? - 
întrebă ziaristul. 

— Oh, da, dar să nu vă miraţi. Aaron nu vorbeşte 
niciodată nici de bine nici de rău pe nimeni, pentru simplul 
motiv că e de părere că el este unica fiinţă vie inteligentă 
în marea planetă de la Beinecke - răspunse Rugg zâmbind 
- dar mi-a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră şi 
asta e ceva. 


O uşă de lemn lustruit, cu o placă de bronz pe care se 
putea citi „Profesor Gordon Rugg“, dădea acces spre 
refugiul expertului în informatică. Se aşezaseră la o masă 
mare, acoperită cu hârtii, ca cea a profesorului Avner, iar 
Rugg luă o mapă. Brown observă că înăuntru erau nişte 
pagini scanate din Manuscrisul Voynich. 

— Dumneavoastră ştiţi că Aaron mi-a trimis acum 
aproximativ o lună mai multe pagini scanate din textul 
ciudat al unui vechi codice - explică Rugg. Păi, l-am 
analizat cu mai multe programe informatice şi secvenţe de 
coduri şi cred că am putut scoate la lumină câte ceva din 
ce spune textul. 

Ziaristul de la Boston Globe se făcu comod în canapeaua 
neagră şi scoase un carneţel de notițe. 

— Vă rog, nu scrieţi nimic până nu termin de povestit ce 
am descoperit - îi ceru Rugg. Ce vă voi povesti este foarte 
important, referitor la cunoştinţele ce există până acum 
despre religii şi se poate dovedi inclusiv periculos. 

Rugg îşi întrerupse relatarea pentru a-i oferi o cafea lui 
Brown. 

— Prefer un whisky - spuse ziaristul. 

Profesorul i-l servi şi continuă cu explicaţia sa. 

— Sper să înţelegeţi ce am făcut sau, cel puţin, ce am 
încercat să fac. Am analizat nouă din cele cincisprezece 
pagini desperecheate pe care mi le-a trimis Aaron. La 
început am crezut că munca va fi anevoioasă, în primul 
rând pentru că nu cunoşteam codificarea originală a cărţii 
şi nici limba în care fusese codificat. In al doilea rând, 
pentru că nu ştiam despre ce era vorba în codice. Aaron 


88 


niciodată nu a vrut să-mi explice şi când am descoperit, mi- 
am dat seama că prietenul meu vroia să mă ţină departe 
de orice posibil pericol. Am utilizat un program informatic 
bazat pe aşa-numitele „coduri ale Sfântului Ambrosie“. 
Acest sfânt a reuşit să creeze o mie cinci sute de 
pentametri şi aproape două mii de hexametri plecând de la 
simplul salut în latină, „Ave Maria, gratia plena, Dominus 
tecum"... 

— Iertaţi-mă, profesore Rugg, dar deja m-aţi pierdut - 
spuse Brown. 

— Să vedem cum să vă explic - interveni Rugg. Codurile 
cifrate se bazează pe simple jocuri de litere şi cifre, în 
anagrame. Intrebarea e care este secvenţa de litere şi cifre 
pe care a întrebuinţat-o criptograful pentru a codifica 
Manuscrisul Voynich. De asemenea este fundamental să 
ştim ce limbă a folosit autorul cărții pentru a codifica 
textul. De exemplu, dacă luăm fraza pe care v-am spus-o 
anterior, „Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum“, 
vedem că este formată din treizeci şi una de litere şi, cu 
toate astea, se pot aranja în milioane de feluri. Exact ca şi 
cum s-ar scrie numărul cincizeci cu treizeci de zerouri în 
plus. 

— Cât timp ar dura atunci să descifrați tot mesajul? - 
întrebă Brown, neîncrezător, şuierând. 

— Dacă această frază ar fi fost mesajul original al 
codificării, iar o persoană cu viteză de probă de o aşezare 
pe secundă ar lucra în acelaşi timp cu toţi locuitorii 
planetei, ar dura un pic mai puţin de o mie de ori vârsta 
Universului, în încercarea de a proba toate posibilele 
variante de aşezări ale literelor din această frază. Şi 
vorbim doar de o frază formată din treizeci şi una de litere 
- explică Rugg. Aşa că ce am făcut a fost să folosesc 
informatica şi calculatoarele pentru a încerca să descifrez 
nu un mesaj cifrat de un geniu al secolului XIII, cum era 
cazul lui Roger Bacon, ci produsul unui erudit al secolului 
în care trăim. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, dar continuu să nu înţeleg 
nimic - interveni Jack Brown. 


89 


— Să vedem cum să vă explic... Imaginaţi-vă că vreau să 
vă dau un ordin militar şi acesta este: „Atacaţi la 
douăsprezece castelul“. Ca să îl codificăm, atribuim un 
număr fiecărui cuvânt. De exemplu, 12 pentru „atacați“, 19 
pentru „la“, 30 pentru „douăsprezece“ şi 77 pentru castel. 
Dumneavoastră aţi primi un mesaj care ar suna: „12-19-30- 
77“. Pentru a-l putea descifra, aţi avea nevoie de cheie şi 
de cod, iar atunci aţi şti că aceste numere înseamnă că 
trebuie să atacați la douăsprezece castelul. Bine, eu am 
utilizat un sistem asemănător pentru a descifra o parte din 
textele care apar în nouă din cele cincisprezece pagini pe 
care le am din codice şi pe care mi le-a trimis Aaron. 
Chestia ar fi că ar trebui să ne reunim toţi experţii cărora 
Aaron le-a trimis diferite pagini şi pe care le-am descifrat, 
pentru a afla ce spune cartea misterioasă - spuse Gordon 
Rugg. 

— Dar ce spuneau paginile pe care aţi reuşit să le 
descifraţi? - întrebă Brown cu interes. 

— Păi, simplu, din ce am reuşit să citesc, este vorba 
despre un text religios foarte important şi, dată fiind 
complexitatea sistemului de codificare utilizat de autor, 
sau poate autori, este clar că el sau ei nu doreau ca nimeni 
să ştie ce spune cartea sau ce mesaj poartă. Este clar că ce 
urmărea autorul, a obţinut, din moment ce opt secole mai 
târziu continuăm să nu ştim ce zice cartea - pretinse Rugg. 

— Pot să vă dau un telefon dacă am vreo întrebare, 
profesore Rugg? 

— Da, bineînţeles, nu ezitaţi să o faceţi. Salutaţi-l din 
partea mea pe Aaron şi spuneţi-i că îi mulţumesc că m-a 
mai distras de la orele mele monotone cu tinerei imberbi 
care cred că ştiu mai mult de-o grămadă - spuse profesorul 
Rugg luându-şi la revedere. 

În timp ce conducea spre hotelul său, Brown îşi repeta 
în minte într-una cuvintele pe care tocmai le spusese 
Rugg: „Este vorba despre un text religios foarte important 
şi, dată fiind complexitatea sistemului de codificare utilizat 
de autor, sau poate autorii, este clar că el sau ei nu doreau 
ca nimeni să ştie ce spune cartea sau ce mesaj purta“. 


90 


De îndată ce ajunse la hotel, îi telefonă profesorului 
Avner şi îi spuse de conversaţia pe care o avusese cu 
Gordon Rugg aproape cuvânt cu cuvânt. Apoi îi spuse că 
avea de gând să călătorească în Irlanda ziua următoare, 
pentru a o vizita pe Elizabeth Gwyn, una dintre cele mai 
mari experte în cifrarea şi decodificarea codurilor, amică 
de-a bibliotecarului, care trăia retrasă cu amintirile sale, 
într-o mare fermă în apropiere de Dublin. 

— Acum trebuie să dorm, profesore - spuse ziaristul 
pentru a-şi lua la revedere. 

— Nu uitaţi să mă sunaţi mâine noapte când vă 
întoarceţi după ce aţi vizitat-o pe Elizabeth - spuse Aaron 
la celălalt capăt al firului. Noapte bună, Jack, aveţi grijă de 
dumneavoastră. Sunt sigur că e multă lume care nu 
doreşte să continuăm să scormonim în cartea asta. 

— Noapte bună şi nu vă faceţi griji, profesore. Am de 
gând să am grijă de mine, mai ales acum, că 
dumneavoastră plătiţi băutura - spuse Brown încercând să 
relaxeze conversaţia şi să-l liniştească pe bătrânul 
bibliotecar. După ce închise telefonul, stinse lumina şi 
încercă să adoarmă. 


XXX 


Dublin, Irlanda 

Lui Brown îi păru lung traseul de la aeroportul britanic 
Gatwick la micuțul aerodrom al capitalei irlandeze. În 
timpul drumului citise ziarul, care contribuia la 
răspândirea ştirilor alarmante, provenind de la Vatican, 
despre sănătatea  Suveranului Pontif. Deşi nu era 
practicant, familia sa, ca buni locuitori catolici bostonieni, 
aşteptau ştirile despre lunga boală a Papei, agravată de 
cele două pachete de ţigări zilnice pe care le fumase în 
tinereţea sa şi de cele zece ţigări la care redusese doza, 
odată ce îi fusese descoperit cancerul, care îi invadase deja 
tot corpul. Era doar o chestiune de zile înaintea producerii 
dramaticului deznodământ, aşa cum confirma 
corespondentul Irish Times cu litere mari pe trei rânduri. 

De îndată ce cobori din avion şi îşi recuperă bagajul, 


91 


Brown ieşi la terminalul principal şi se îndreptă spre o 
frumoasă roşcată pe a cărei jachetă, care îi venea de 
minune, se vedea emblema Dublin Airport Authority, DAA. 

— Mă scuzaţi, aţi putea să-mi indicaţi unde se află un 
telefon public? 

Tânăra se întoarse şi cu mâna întinsă îi arătă capătul 
terminalului 

— O să mă aflu în Dublin două zile. Poate aţi vrea să 
cinaţi cu mine? - sugeră Brown. 

— Îmi pare rău, dar nu pot - răspunse tânăra zâmbind în 
timp ce îi arăta verigheta de aur de pe deget. 

— Bine, poate cu altă ocazie - spuse ziaristul 
îndepărtându-se în direcţia telefoanelor. 

Brown scoase din agenda sa o bucată de hârtie, scris de 
mână de însuşi Aaron, pe care se afla numărul de telefon al 
lui Elizabeth Gwyn. Când era pe punctul de a închide, 
gândindu-se că nu e nimeni acasă, o voce dulce îi răspunse 
la celălalt capăt al liniei. 

— Da, cine este? - întrebă femeia. 

— Doamna Elizabeth Gwyn? - întrebă Brown. 

— Domnişoara Gwyn - preciză cochetă. 

— Sunt Jack Brown, ziarist la Boston Globe şi prieten al 
profesorului Avner, de la Biblioteca Beinecke de la 
Universitatea Yale... 

— Şi ce mai face bătrânul ăla ţâfnos? - întrebă femeia. 

— Foarte bine, deşi cred că este la fel de ţâfnos - spuse 
Brown la auzul râsetelor ce proveneau de la celălalt capăt 
al liniei. Domnişoară Gwyn, aş avea nevoie să vorbesc cu 
dumneavoastră cât mai repede. 

— Putem să ne vedem mâine la un ceai în Shelbourne. 
Cunoaşteţi hotelul Shelbourne? - întrebă domnişoara 
Gwyn. 

— Nu cunosc Dublinul, dar îmi închipui că dacă iau un 
taxi, o să-l găsesc. Nu vă faceţi griji pentru mine, nu o să 
mă rătăcesc - răspunse ziaristul. 

— Foarte bine, vă aştept la cinci după-amiaza în faţa 
parcului St. Stephan's Green. Să fiţi punctual. Nu îmi place 
lipsa de punctualitate şi, vă rog, să veniţi cu cravată. La 


92 


revedere, domnule Brown. 


După ce închise telefonul, Jack Brown ieşi afară din 
terminal şi luă un taxi până în centrul oraşului. Avea 
cameră rezervată la hotelul 66, foarte aproape de 
Ambasada Statelor Unite. In restul zilei se dedică 
plimbărilor pe liniştitele străzi ale Dublinului şi vizitării 
Colegiului Trinity. Într-o sală obscură şi în spatele unui 
geam blindat, putu admira faimoasa Carte de la Kells, una 
dintre cele mai importante bijuterii ale artei celtice. „Poate 
că Manuscrisul Voynich va atinge aceeaşi importanţă ca şi 
această carte“, gândi în linişte Brown. La ieşire, se 
îndreptă spre strada Nassau şi intră în Ireland House. 
Gândindu-se la cuvintele domnişoarei Gwyn, ziaristul îşi 
achiziţiona o cravată în culorile unui clan scoţian al cărui 
nume îl uită deîndată ce ieşi din magazin. Strămoşii lui 
Brown, originari din Cork, părăsiseră pământurile 
irlandeze şi emigrară în Boston la finele secolului XIX. 
După ce bău o halbă de Guiness în barul Temple, hotări să 
se întoarcă la hotel ca să se odihnească. 

Ziua următoare, de dimineaţă, verifică notițele sale şi 
făcu o copie a lor într-un caiet pe care îl cumpărase dintr-o 
papetărie din zona centrală a oraşului. Odată ce îşi ordonă 
toate datele în caietul nou, îl introduse într-un plic mare şi 
scrise pe el numele său şi numele unei căsuțe poştale de la 
biroul central de corespondenţă din Boston. 

După un prânz frugal la Davy Byrnes, acompaniat de o 
sticlă de Jameson, ziaristul decise să se întindă pe gazon, 
foarte aproape de un grup de studenţi care cântau la o 
chitară o baladă celtică. După o oră, Brown, cu o mică 
durere de cap datorată whiskyului pe care tocmai îl băuse, 
hotări să meargă spre Shelbourne. Privi ceasul, avea 
jumătate de oră pentru a se dichisi înainte de a se vedea 
cu domnişoara Elizabeth Gwyn. 

Fațada hotelului Shelbourne era cu adevărat 
maiestuoasă. Inaugurat în 1824, se transformase într-unul 
din simbolurile oraşului. Într-unul din saloanele sale, într-o 
zi din 1922, se semnase Constituţia Statului Liber Irlanda. 


93 


După ce se spălă pe mâini la baie, aflată în celălalt capăt al 
recepţiei, ziaristul întrebă un poliţist unde se află salonul 
principal. 

De îndată ce intră, zări o femeie care avea un pic mai 
mult de şaptezeci de ani şi îmbrăcată în albastru. Alături 
de ea, pe un fotoliu roşu, îşi lăsase o micuță geantă, o 
pereche de mănuşi şi o pălărie de paie de aceeaşi culoare 
cu hainele. 

— Domnişoară Gwyn? - întrebă Jack Brown. 

— Da, eu sunt. Luaţi loc, vă rog - îi ceru Elizabeth Gwyn. 
Vă recomand ceaiul de la acest hotel. E magnific. 

— Prefer să mi se aducă un martini - îi spuse Brown 
ospătarului. 

Se afla în faţa uneia dintre cele mai mari specialiste în 
spargeri de cifruri din toată Marea Britanie, deşi, 
observând-o mai bine, părea mai mult o învăţătoare de la 
sat, pensionată. Aaron Avner îi vorbise despre amica sa şi 
îi recomandase să se arate umil în faţa ei şi nu cu 
prepotenţa obişnuită cu care obişnuia a se purta ziaristul 
de la Globe. 

— O să-mi pun la probă farmecul personal - spusese 
Jack Brown. 

— Nu o să-ţi ajute la nimic cu Elizabeth, credeţi-mă - îi 
recomandase profesorul Avner. 

Elizabeth Gwyn lucrase la legendarul Bletchey Park, la 
aşa numita „Staţie X“, sediul centrului britanic de 
descifrări de coduri pe durata celui de-al Doilea Război 
Mondial. In 1938, în timpul aşa-numitei „crizei 
Muncheneze“, amiralul Hugh Sinclair, şef al SIS, Serviciul 
de Informaţii Secret, a decis fondarea Şcolii de Coduri şi 
Cifruri a Guvernului, cunoscută după abrevierea sa, GC & 
CS. Sute de experţi lingvişti, analişti şi criptografi s-au 
mutat la Bletchey Park cu intenţia de a intercepta 
comunicațiile Reichului german. Una dintre acei 
criptografi era Elizabeth Gwyn, care, alături de un mic 
grup anglo-american, a reuşit să spargă cifrul „Enigmei“, 
maşina de coduri pe care a utilizat-o armata germană 
pentru a comunica din 1931 până în 1945, anul în care s-a 


94 


terminat războiul. Maşina „Enigma“ de asemenea era 
folosită de comandamentul Kriegsmarine în comunicațiile 
sale cu submarinele U-Boat din Atlantic. Când s-a terminat 
războiul, în 1945, lui Elizabeth i s-a propus să se alăture 
GCHQ, Cartelul General de Comunicaţii ale Guvernului, 
agenţia britanică însărcinată cu spionajul comunicaţiilor. 
Acolo a muncit până la pensionarea sa, în 21 septembrie 
1973 şi s-a aflat la conducerea mai multor departamente 
de decriptare. Din acea zi, Elizabeth s-a pus pe treabă 
pentru a-l ajuta pe Aaron Avner să descifreze Manuscrisul 
Voynich. 

— Ne numeau „spărgăcoduri“. Acum deja nimeni nu-şi 
mai aminteşte ce am făcut. Tinerii de afară uită că noi am 
scris istoria. Când eu aveam vârsta acestor tinerei care 
stau aici în faţă, spuse domnişoara Gwyn în timp ce privea 
prin marea fereastră a hotelului, eram băgată într-o sală 
întunecată la Bletchey Park, notând coduri şi combinaţii 
pentru a încerca să salvez viaţa multor bărbaţi care 
navigau pe vapoare civile, transportând încărcături de pe o 
parte pe cealaltă a Atlanticului. Imi amintesc un mic afiş 
de lângă masa mea pe care era scris „Zu Tode Gesiegt”. 
Ştiţi ce înseamnă, domnule Brown? „Victorie până la 
moarte“. Era motto-ul unităţilor de submarine ale marinei 
nemţeşti. Am descifrat „Enigma“ şi cred că am salvat viaţa 
multor dintre bărbaţii noştri. Mi-am petrecut tinereţea 
afundată într-o sală, descifrând coduri şi cifruri, prinsă 
între litere şi numere. 

— Aţi făcut un mare lucru - răspunse Brown. 

— Da, dar în final se uită - spuse domnişoara Gwyn cu 
oarecare nostalgie. Spuneţi-mi ce vă aduce în Irlanda. 

— Aaron Avner mi-a cerut să vin să vă văd, ca să îmi 
spuneţi ce aţi descoperit în paginile pe care vi le-a trimis 
din Manuscrisul Voynich. 

— Beţi-vă martiniul, domnule Brown. Vă place stufatul 
irlandez? - întrebă domnişoara Gwyn. 

— Nu l-am încercat niciodată - răspunse ziaristul de la 
Globe. 

— Atunci veniţi cu mine, vă invit să luaţi cina la mine 


93 


acasă. Vă voi pregăti un autentic stufat irlandez din rinichi 
şi măruntaie şi o să-l acompaniem cu o sticlă bună de 
whisky. Apoi vom avea tot timpul din lume să vorbim 
despre ce am descoperit. Imi place de dumneavoastră, 
domnule Brown, şi nu întotdeauna am ocazia să-mi petrec 
seara în compania unui bărbat atât de chipeş. Ascultaţi şi 
veţi învăţa multe din ce vă voi povesti - decretă 
domnişoara Gwyn. 


Câteva minute mai târziu, aşezat la bordul unui deşelat 
Land Rover gri, cu spatele îndurerat de proastele suspensii 
ale vehiculului, Jack Brown se îndrepta spre casa bătrânei 
spioane pensionate, care conducea cu o viteză drăcească 
pe străzile Dublinului în direcţia Drogheda, oraşul din 
nordul capitalei, unde se afla ferma sa. 

O oră mai târziu, în timp ce încerca să ademenească 
somnul în acea dărăpănătură, o frână apăsată îl făcu să 
tresară. 

— Am ajuns, domnule Brown - anunţă energică bătrâna, 
în timp ce se îndrepta cu paşi uşori spre interiorul casei, 
ocolind nişte găini aflate în drum. 

După ce se întinse timp de câteva secunde şi cu aerul 
rece lovindu-i chipul, Brown urmă femeia. Casa era plină 
de amintiri şi de fotografii decolorate ale unui bărbat cu 
uniformă RAF. Rămase o bucată bună de timp privindu-le. 

— Acesta era logodnicul meu - spuse Elizabeth Gwyn 
arătând spre una dintre fotografii. Se schimbase de haine 
şi se transformase într-o perfectă fermieră cu cizmele sale 
de cauciuc şi vârâtă într-o jachetă de tweed. A căzut pe 11 
decembrie 1940 în Canalul Mânecii în timpul bătăliei 
Angliei. 


După o cină lungă bazată pe stufat irlandez cu piure de 
cartofi şi stropită cu doze bune de whisky, domnişoara 
Gwyn se ridică de la masă. Îndepărtă o micuță vază de 
porțelan cu flori uscate şi puse pe masă o servietă groasă. 
O deschise şi apăru o mare cantitate de foi cu însemnări şi 
pagini scanate din Manuscrisul Voynich. 


96 


— Sunt o femeie fascinată de toate acele lucruri pe care 
nu le înţeleg, de tot ce pretinde să ne arate ceva şi care 
necesită a fi descifrat. Ştiţi că timp de nouă ani m-am 
dedicat doar studiului sistemului de scriere pe care l-a 
utilizat Leonardo da Vinci? Am descoperit, fără ca nimeni 
să-mi spună, că Leonard scria folosind un sistem de 
oglinzi. Am salvat această metodă şi am aplicat-o paginilor 
pe care Aaron mi le-a trimis din Manuscrisul Voynich. 
Odată ce am început să decodific cea mai mare parte a 
textului, am aplicat sistemul de cifre după care se împarte 
în două categorii: cifre de transpoziţie şi cifre de 
substituție - explică domnişoara Gwyn. 

— Permiteţi-mi să vă întrerup, dar nu înţeleg nimic. 
Trebuie să îmi explicaţi ca şi cum aţi fi în faţa unui copil de 
opt ani - spuse ziaristul. 

— Bine, o să încerc. O cifră de transpoziţie, aşa cum 
indică şi numele, înseamnă că se foloseşte pentru a 
reorganiza literele dintr-un text concret, original, cu ce se 
contextualizează mesajul. Acest sistem, pe care obişnuiam 
să-l folosim la GCHQ, oferă un nivel înalt de fiabilitate, 
dacă nu există alt sistem relativ mai sigur. Cert este că 
acest sistem nu poate asigura acest procentaj. 

— Şi celălalt sistem de care mi-aţi vorbit? - întrebă 
Brown. 

— Este cel de substituție. Acest sistem funcţionează în 
următorul mod: se scriu literele din mesaj în text fără 
cifrare şi se substituie cu alte litere, cifre sau numere. 
Această metodă se cunoaşte în mediul codificatorilor ca 
„Sistem Cezar“. 

— De la Iulius Cezar? - vru să afle ziaristul. 

— Aşa este. Deja istoricul Suetoniu a încercat acest 
sistem. De asemenea este cunoscut ca „cifra Cezar de 
substituție“. Pentru a codifica un mesaj se schimbă fiecare 
literă din textul original cu o alta, situată la un număr de 
poziţii. Deşi vă sună complicat, e destul de simplu. Se scrie 
pe o linie o parte din text şi pe rândul de jos alfabetul în 
cifru. O să vă arăt. 

Elizabeth Gwyn luă o foaie albă şi scrise două rânduri de 


97 


litere majuscule şi minuscule: 


ABCDEFGHIJKLMNOPQRSTUVWXYZ 
mnopgrstuvwxyzabedetfghijkl 


— Dacă utilizăm această tabel pentru a cifra cuvintele 
Codicele cifrat, cum era cunoscut Manuscrisul Voynich în 
acea epocă, ar fi de forma: „oapuogxqg ourdmf”. După cum 
se vede, e destul de simplu prin sistemul „cifrei Cezar de 
substituție“. Pentru a descifra mesajul „oapuoqxq ourdmf ” 
receptorul trebuie să aibă în posesia sa tabelul, să 
reinverseze sistemul şi, odată decriptat, o să descopere că 
mesajul se referă la Manuscrisul Voynich. Dacă la asta se 
adaugă că la fiecare minut sau la fiecare oră se poate 
schimba rotația rândului de jos, e probabil ca pe oricine 
doreşte să cunoască ce zice texul, să-l doară capul - spuse 
Elizabeth Gwyn zâmbind, în timp ce se servea cu o ceaşcă 
de ceai de o culoare verde puternică. 

— Dumneavoastră sunteți o mare  criptografă, 
domnişoara Gwyn - spuse Brown cu intenţia de a o lăuda 
pentru explicaţie pe care tocmai o terminase de dat. 

— Termenul corect pentru a desemna un descifrator de 
coduri secrete e criptanalist. Un criptograf este persoana 
care construieşte şi proiectează coduri şi cifruri ca să îl 
doară capul pe un criptanalist - spuse femeia. 

— Şi aţi reuşit să descifraţi vreo parte din Manuscrisul 
Voynich? - întrebă Brown nerăbdător. 

— Da. O să vă explic mai târziu ce am descoperit. Ca să 
descifrez textul pe care mi l-a trimis Aaron de la Yale, am 
folosit un sistem rafinat, bazat pe aplicarea unui număr de 
codificări echivalente. Numărul se aplică fiecărui cuvânt, 
literă sau simbol mai repetat din text. Acest sistem se 
obişnuia a fi folosit cu precădere în Europa din Evul Mediu 
până în Renaştere. Apoi am aplicat sistem de cifruri pe 
care Roger Bacon l-a descris în anul 1250. Bacon cita 
şapte forme pentru a codifica un mesaj sau, spus mai 
simplu, ca să înţelegeţi dumneavoastră, ca să ascundă un 
text pe care nu dorea ca nimeni să-l poată citi. 


98 


— Atunci, poate că unul din aceste şapte sisteme poate fi 
cheia pentru descifrarea Manuscrisului Voynich - spuse 
ziaristul. : 

— Nu e atât de simplu. În primele două sisteme, Bacon a 
asigurat ascunderea textului prin intermediul simbolurilor. 
Fiecare literă e un simbol inventat de el, în aşa mod încât 
nimeni să nu afle ce înseamnă. E ca şi cum o persoana care 
nu înţelege tailandeza sau alfabetul chirilic ar încerca să 
înţeleagă. Mai întâi trebuie cunoscută semnificaţia fiecărui 
simbol şi apoi ce înseamnă fiecare cuvânt în propria limbă. 
Doar aşa se poate descoperi ce vrea să spună textul 
complet. Pentru a cifra o parte din text, Bacon a folosit un 
tratat de alchimie. Al treilea sistem pe care l-a utilizat a 
fost folosirea doar a consoanelor, de exemplu „Cde Cfrd“. 
Al patrulea sistem se bazează pe amestecarea tuturor 
literelor, vocale şi consoane, în cifre de transpoziţie. Al 
cincilea şi al şaselea sistem se bazează pe cifre de 
substituție, primul prin litere şi apoi prin figuri. Al şaptelea 
sistem se bazează pe simpla stenografie pe care o 
cunoaştem astăzi. 

— Şi care este sistemul folosit de Bacon la scrierea 
codicelui? - întrebă Brown, deja un pic afectat de whisky. 

— Se poate ca toate şapte. Unul în fiecare secţiune, unul 
în fiecare paragraf, unul în fiecare linie, unul în fiecare 
cuvânt. E dificil de ştiut - spuse Elizabeth Gwyn. Am trimis 
rezultatele mele către doi bărbaţi care lucrează pentru 
guvernul dumneavoastră, unul pentru NSA, Agenţia de 
Securitate Naţională, din Fort Meade, Maryland şi celălalt 
pentru NASA, la Johnson Space Center din Houston, Texas. 
Ambii sunt prieteni de-ai lui Aaron de mulţi ani şi amândoi 
au colaborat cu el. Nu v-a spus? 

— Nu - răspunse contrariat Brown. Şi ce aţi descoperit? 

— Măsuri - răspunse domnişoara Gwyn. 

— Ce tip de măsuri? - întrebă Brown. 

— Măsuri de poziţie. Latitudini şi longitudini care nu au 
nimic de-a face cu Pământul. Unele dintre aceste măsuri 
marchează centrul oceanului Pacific, deşertul Saharei sau 
centrul Parisului. Aaron vroia să cunoască adevărata 


99 


semnificaţie a acestor măsuri şi din cauza asta i-am 
contactat pe Finch şi Sherman - îi explică analista în timp 
ce îşi privea ceasul. Cred că ar fi mai bine să rămâneţi să 
dormiţi în casa mea. Vă promit că nu vă voi ataca la 
noapte. Puteţi să dormiţi pe canapea, e foarte comodă. 
Mâine dimineaţă o să vă duc la hotelul dumneavoastră din 
Dublin întreg şi sănătos. Aaron nu m-ar ierta dacă ar fi 
altfel. Acum, dormiţi liniştit. 

În dimineaţa următoare, Brown se trezi cu o 
mahmureală şi arsuri la stomac. Poate că faimosul stufat 
irlandez era destul de puternic pentru un stomac ca al său, 
obişnuit să cineze jumătate de sticlă de whisky. O cafea 
neagră şi două ouă prăjite cu şuncă îl aşteptau în 
bucătărie, alături de o zâmbitoare domnişoară Gwyn. 

— Bună dimineaţa, domnule Brown. Am fost pe punctul 
de a vă trezi la cinci dimineaţa ca să mă ajutaţi să mulg 
vacile - spuse femeia. 

— Nu aş fi ştiut nici de unde să le apuc - răspunse 
ziaristul la vederea zâmbetului lui Elizabeth Gwyn. 

O oră mai târziu se aflau pe autostrada N-l de întoarcere 
în Dublin. Chiar în aceeaşi după-amiază trebuia să 
vorbească cu Aaron ca să îi povestească vizita sa la 
domnişoara Gwyn şi ca să ştie dacă trebuia să mai 
călătorească în alt punct din Europa, dar înainte de orice 
vroia să-l întrebe de Jonas Finch, de la NASA şi de Carlton 
Sherman, de la NSA. 

O frână puternică a Land Roverului anunţă că au ajuns 
la hotelul 66. După ce îşi luă la revedere, domnişoara 
Gwyn ieşi cu jumătate din corp pe fereastra vehiculului şi i 
se adresă lui Brown. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule Brown, şi 
spuneţi-i lui Aaron că v-am explicat tot ce ştiu despre 
Manuscrisul Voynich. Refuzaţi să lucraţi cu el până nu vă 
povesteşte tot. Dacă dumneavoastră vă riscaţi viaţa, 
trebuie să ştiţi la ce vă expuneţi - spuse experta 
criptanalistă înainte de a accelera maşina care lăsă un 
miros puternic de cauciuc ars pe şosea. Plecă cu aceeaşi 
viteză cu care venise, lăsându-l pe Jack Brown oprit pe loc 


100 


şi cu mâna ridicată, luându-şi la revedere. 

În timp ce intra în hotel şi urca rapid scările, îşi repeta 
întruna: „Ce îmi ascundeţi, Aaron? De ce îmi ascundeţi 
informaţii importante despre carte? De ce nu îmi vorbiţi 
despre sursele dumneavoastră...?“. 

În aceeaşi noapte îl sună pe Aaron Avner la Biblioteca 
Beinecke. 

— De ce mi-aţi ascuns informaţii, profesore? Cine sunt 
Jonas Finch şi Carlton Sherman? - întrebă Brown 
încercând să obţină răspunsuri deşi fără prea mare succes. 

— O sa-ţi explic când te întorci la New Haven - spuse 
tăios bibliotecarul. Acum, Jack, am nevoie să mergi la 
Amsterdam, la Bruxelles, la Roma şi la Florenţa şi să nu-mi 
mai pui întrebări, mai ales prin telefon. Îţi promit că la 
întoarcere o să-ţi povestesc absolut tot. În Bruxelles 
trebuie să mergi să-l vizitezi pe Petrus Rees, un expert în 
codificări; la Amsterdam pe Peter Hazil, un specialist în 
securitate informatică; la Roma pe părintele Marcelo 
Giannini, arhivist şi la Florenţa pe Matteus Planch, un bun 
prieten de-al meu, expert în cărţi vechi şi carbon 14. Fă-ţi 
bagajele, Jack. 

După ce spuse acestea, profesorul Avner închise. Brown 
nu putuse să pronunţe niciun cuvânt şi nici măcar să-l 
interogheze pe Aaron despre ce au descoperit Rugg şi 
domnişoara Gwyn, dar de asemenea îşi dădu seama că era 
a doua oară când bătrânul îi spunea pe nume. „Orieo 
chestiune de încredere, ori e pentru că ştie că mă pune în 
pericol“, gândi ziaristul. Sunetul telefonului îi întrerupse 
gândurile. Era recepţionerul, care îl întrebă dacă va mai 
rămâne câteva zile în hotel sau dacă avea de gând să îl 
părăsească înainte de orele doisprezece ale prânzului. 

— Plec chiar astăzi, mulţumesc mult - răspunse Jack. 


xK xK X 


Cetatea Vaticanului 

Seara sună telefonul direct, din biroul şefului Entităţii. 
Era părintele Eugenio Benigni, un agent al Sodalitium 
Pianum înscris la Congregația pentru Doctrina Credintei. 


101 


Părintele Benigni avea ani buni de când lucra pentru 
contraspionajul Vaticanului şi de când îl informa pe Lienart 
despre treburile acestei congregaţii pontificale, una dintre 
cele mai delicate din structura politică a Sfântului Scaun. 

— Eminenţă? - întrebă o voce nesigură la celălalt capăt 
al liniei. 

— Nu se află aici în acest moment. Sunt monseniorul 
Przydatek, secretarul său. Ce doriţi? 

— O să sun din nou mai târziu. Nu vă pot da informaţii, 
trebuie să vorbesc cu el. Spuneţi-i, dacă vreţi, că sunt 
Coribantes şi că poate să mă găsească la fel ca de obicei. 

Apoi închise receptorul. Jumătate de oră mai târziu, 
cardinalul August Lienart ajunse la biroul său. 

— Ceva nou? - îi întrebă pe secretarul său şi pe sora 
Ernestina. 

Călugăriţa se apropie rapid de masa unde cardinalul 
intenţiona să-şi aranjeze hârtiile. 

— Trebuie să semnaţi aceste documente, trebuie să fie 
trimise la nunţiaturi, eminenţă - spuse sora Ernestina. 

— Vreo veste, monsenior Przydatek? - întrebă şeful 
spionajului. 

— A sunat cineva foarte misterios care dorea să 
vorbească cu dumneavoastră. Numele său era Coribantes 
sau Colibantos... - explică secretarul. 

— Coribantes, unul din gardienii lui Zeus - preciză 
Lienart. Care era mesajul? 

— Avea nevoie să vorbească cu dumneavoastră şi nu mi- 
a spus nimic. Doar a spus că vă puteţi întâlni cu el în locul 
dintotdeauna. Apoi a închis - spuse Vaclav Przydatek 
încercând să menţină conversaţia. 

— Soră Ernestina, anulaţi toate întâlnirile mele din 
această seară. Şi mâine de asemenea nu voi putea 
participa la reuniunea cu cardinalii Pietro Orsini, 
responsabilul Primului Pluton şi Hans Mühlberg, 
însărcinatul celui De-al doilea Pluton. Sunaţi-i pe secretarii 
dânşilor şi anulaţi reuniunea. Mâine voi fi toată ziua în 
afara Palatului Apostolic. Luaţi legătura cu mine doar dacă 
se produce vreo schimbare în starea de sănătate a 


102 


Suveranului Pontif. Doar dacă se întâmplă asta, m-aţi 
înţeles, soră Ernestina? - întrebă cardinalul. 

— Da, eminenţă. Pot să vă sun doar dacă apare vreo 
schimbare în starea de sănătate a Papei - răspunse 
bătrâna călugăriţă. 

— Mulţumesc mult. Vă puteţi retrage - îi indică Lienart. 
Când călugăriţa închise uşa, cardinalul se îndreptă spre 
secretarul său. Coribantes este un agent al Solidatium 
Pianum, foarte leal cauzei noastre şi protejării intereselor 
mele în diferite congregaţii. E o importantă sursă de 
informaţie, dar identitatea sa trebuie să continue să fie un 
secret. Doar când dumneavoastră vă veţi ocupa de 
Entitate, doar atunci, vă voi dezvălui numele său. Până 
atunci, cel mai bine pentru el este ca identitatea sa să 
rămână un secret. Nu credeţi, fidele Przydatek? 

— Da,  eminenţă - răspunse oarecum contrariat 
episcopul polonez. 


Câteva ore mai târziu, când noaptea începea să cadă 
peste Roma, cardinalul Lienart ieşi din biroul său. În timp 
ce mergea prin lungile coridoare ale Palatului Apostolic, 
gardienii elveţieni îi arătau, în drumul său, onorul. Toţi 
ştiau că acest cardinal francez nu era doar un membru în 
plus al curiei romane, ci atotputernicul şef al serviciilor de 
spionaj. Lienart privi ceasul său. Era nouă seara, la ora 
asta deranjanţii turişti care parcurgeau fără linişte sălile 
Muzeului Vaticanului părăsiseră deja camerele. August 
Lienart se îndreptă către sala Constantin ca să se 
întâlnească cu Coribantes. 

În timp ce aştepta, se opri să admire frescele bătăliei lui 
Constantin, în care, la anul 312, se confruntase cu 
Maxenţiu. Picturile lui Rafael arătau, în toată splendoare 
sa, deruta păgânismului şi triumful religiei creştine. El, 
August Lienart, cardinal, prinţ al Bisericii Catolice şi 
atotputernic şef al Entităţii, al serviciului de spionaj şi al 
Sodalitium Pianum, contraspionajul, avea sfânta misiune 
de a salva religia adevărată în faţa păgânismului şi a 
ereziei, inclusiv prin toate metodele pe care alţii niciodată 


103 


nu ar fi acceptat să le ducă la bun sfârşit. El era cel ales 
pentru ele, era noul Constantin luptând contra 
păgânismului. 

Sunetul unor paşi în spatele său îl trezi la realitate. 

— Eminenţă, sunt Coribantes - spuse noul venit utilizând 
numele său de cod în timp ce făcea o mică reverență 
țintuind mâna dreaptă a cardinalului şi apropiindu-şi 
buzele de sigiliul inelului. 

— Da, credinciosule Benigni. Dumneavoastră mereu atât 
de loial cauzei Bisericii - răspunse Lienart. Spuneţi-mi ce 
vroiaţi să-mi comunicaţi, dar înainte să mergem un pic prin 
grădini. E o noapte plăcută. 

Părintele Eugenio Benigni reuşise să câştige teren în 
faţa lui  Lienart, când agentul descoperise că se 
falsificaseră un număr mare de bancnote comemorative cu 
imaginea Papei. Benigni îşi dăduse seama că la falsificare 
îi fusese tăiat braţul Suveranului Pontif, cu care împărțea 
binecuvântarea, cel drept. Îi descoperi pe cei vinovaţi, toţi 
erau muncitori ai Casei Monedei Italiene, responsabilă de 
emisiunea de bancnote în statul Vatican. Datorită 
investigaţiilor sale, poliţia italiană a reţinut paisprezece 
persoane şi cardinalul August Lienart şi-a asumat triumful 
operaţiunii. 

Cei doi bărbaţi ieşiră pe o uşă laterală în direcţia 
grădinilor de la Vatican. Lienart prefera să vorbească fără 
teama că ar putea fi ascultat, pentru că până la urmă 
fuseseră proprii săi agenţi cei care inundaseră cu 
microfoane camerele vaticane. El, mai mult decât oricine 
altcineva, nu dorea ca nicio ureche indiscretă să îl asculte. 
Când ajunseră la fântâna Galera, cei doi bărbaţi se opriră. 
Lienart privi galionul prin ale cărui tunuri ieşea apa din 
fântână. 

— Ştiţi dumneavoastră, părinte Benigni, cine a 
restaurant această fântână? - întrebă cardinalul. 

— Nu, adevărul este că nu ştiu - răspunse preotul. 

— Papa Ioan al XXIII-lea. Un mare om... dar era destul 
de aproape de Dumnezeu şi foarte departe de Vatican. 
Prea liberal pentru mulţi dintre noi... Nu sunteţi de aceeaşi 


104 


părere, părinte Benigni? 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Nu cred să fiu prea 
mare partizan al Conciliului Vatican II - punctă cu 
precauţie Benigni. 

— Şi? Despre ce trebuia să mă informaţi? - întrebă 
Lienart încercând să-şi ascundă nerăbdarea pe care o 
simţea în faţa informaţiei pe care agentul său trebuia să i-o 
dea. 

Inainte de a vorbi, Eugenio Benigni, alias Coribantes, se 
uită în ambele părţi ale grădinii. 

— Eminenţă, se pregăteşte o lovitură împotriva 
dumneavoastră din partea sectorului italian al curiei. Mai 
mulţi cardinali apropiaţi cardinalului Metz pretind să vă 
scutească de funcţiile dumneavoastră şi să vă oblige să vă 
prezentaţi în faţa Comitetului Disciplinar al Curiei Romane 
- revelă agentul contraspionajului. Lienart ascultă liniştit 
mesajul. Nu dorea să se întrezărească în faţa acelui preot 
nici cel mai mic sentiment. 

— Se ştie ce cardinali sunt cei care îşi doresc această 
ruşine? - vru să afle Lienart. 

— Sunt mai mulţi. Toţi sunt italieni. Cardinalul Pietro 
Orsini, responsabil al Primului Pluton al Secretariatului de 
Stat; cardinalul Salvatore Spatola, însărcinat al 
Guvernatorului oraşului; cardinalul Alberto Lubiani, 
arhiepiscop de Milano; cardinalul Gaetano Angelini, 
prefect al Congregației pentru Cler; cardinalul Dionisio 
Barberini, prefect al Casei Pontificale şi încă câţiva, poate 
precum patriarhul Veneţiei - enumeră părintele Benigni. 

— Italienii ăştia aşteaptă să moară Papa pentru a mă 
ataca şi nu o voi permite. Nu voi consimţi să fiu obligat să 
mă prezint în faţa Comitetului Disciplinar al Curiei 
Romane, fidelul meu Benigni. Puteţi să vă retrageţi şi 
amintiţi-vă că Dumnezeu e peste tot. Continuaţi să mă 
serviţi, aşa şi Dumnezeu şi Biserica vă vor recompensa - 
spuse Lienart în timp ce preotul îi săruta inelul în semn de 
respect. 


Comitetul Disciplinar al Curiei Romane era organul aflat 


105 


sub putere  pontificală responsabil de studierea şi 
dizolvarea contencioaselor cu caracter eclezial ce se 
întâmplau în curie. Nu acţiona niciodată motu proprio, ci 
la petiţiile altor instanţe vaticane, de unde veneau cazurile. 
Rezoluţiile sale nu erau definitive, ci recomandări elevate 
către instanţele superioare ale Comitetului Disciplinar, 
care trebuiau să emită un dictamen pe care Papa să îl 
ratifice. Cardinalul August Lienart ştia ca acel „clan al 
italienilor“, cum el îl numea, vroia să îi smulgă controlul 
serviciilor secrete ale Vaticanului şi să îl trimită să 
conducă vreo parohie uitată în Franţa, dar el nu avea de 
gând sa o permită. 

Când Lienart se întoarse la dependinţele sale după 
reuniunea cu Benigni, întâlni chipul transfigurat al surorii 
Ernestina. 

— Sănătatea Sfântului Părinte s-a agravat, eminență - 
spuse călugăriţa. 

Aşezat în întunericul biroului său, aproape în penumbră, 
lui August Lienart îi era clar că socotelile pentru destinul 
său începuseră deja. Acum era doar o chestiune de timp să 
aştepte întâmplările şi să observe următoarea mişcare a 
duşmanilor săi, italienii. În orice caz, înainte trebuia să 
reunească Cercul Octogonus şi să decidă asupra acţiunilor 
care trebuiau duse la bun sfârşit. Trebuia să evite prin 
toate formele ca Manuscrisul Voynich să continue să dea 
informaţii pe care el nu le dorea. 

— Festina lente, grăbeşte-te încet. Ego sum qui sum, eu 
sunt cel care sunt - îşi spuse lui însuşi în timp ce 
contempla pustia piaţă Sfântul Petru de la fereastra sa. 


106 


CAPITOLUL V 


Vila Mondragone, Italia 

Vila Mondragone se înălța pe o colină, la 416 metri 
altitudine, pe un teren al cărui nume provenea de la 
anticul oraş roman Tusculum, dintre oraşele Frascati şi 
Monte Porzio Catone. Optsprezece hectare de grădini 
frumoase şi păduri o înconjurau. Din grădinile mari, în 
zilele senine se putea întrezări oraşul Roma. Cardinalului 
August Lienart îi plăcea să contemple peisajul şi să 
petreacă ore şi ore meditând, aşezat pe o bancă din 
grădina secretă. 

Construcţia Vilei Mondragone, cu ai săi aproape optzeci 
de mii de metri pătraţi, începuse în anul 1567, când 
tânărul cardinal Marco Sittico Altemps, iubitul nepot şi 
protejat al Papei Pius al IV-lea, cumpără vila pentru 
cardinalul de Sant'Angelo, Ranuccio Farnese. În acea 
perioadă, vila a fost botezată cu numele de Vila Angelina 
ca omagiu adus titlului cardinalic al familiei Farnese. 

Cardinalul Altemps a decis mărirea şi reabilitarea casei 
şi i-a încredinţat proiectul arhitectului Jacopo Barozzi de 
Vignola, care a fost ajutat în misiunea sa de Martino 
Longhi de Viggiu. După finalizarea lucrărilor, în 1571, 
cardinalul Altemps l-a invitat să petreacă o perioadă la vilă 
pe cardinalul Ugo Boncompagni, care a fost ales Papă în 
1572, cu numele de Grigore al XIII-lea. Suveranul Pontif l-a 
sfătuit pe cardinalul Altemps să construiască o nouă vilă 
pe colină, peste ruinele romane impresionante ale 
reședinței Quintilio, consul roman în anul 13 î.H. 

In 1613, cardinalul Scipione Borghese, nepot al Papei 
Paul al V-lea, a achiziţionat vila alături de alte proprietăţi 


107 


de la ducele Gian Angelo Altemps, nepot şi moştenitor al 
cardinalului Marco Sittico Altemps. Noul proprietar a făcut 
modificări la reşedinţă între anii 1616 şi 1616, sub 
îndrumarea arhitectului olandez originar din Utrecht, Jan 
van Santen, cunoscut mai mult ca Giovanni Vasanzio. 

Arhitectul a redesenat tot complexul şi a mărit galeria, 
Retirata, micuța clădire rezidenţială construită pentru fiul 
cardinalului Altemps, grădina principală, porticul şi curtea 
centrală a vilei. După moartea Papei Paul al V-lea, în anul 
Domnului 1621, vila şi-a pierdut din importanţă şi, din 
cauza costurilor mari de întreţinere, cardinalul Scipione 
Borghese s-a văzut nevoit să o vândă puternicului cardinal 
François Lienart, strămoş al cardinalului August Lienart şi 
sfătuitor al Suveranilor Pontifi Grigore al XV-lea şi Urban 
al VIII-lea. 

De îndată ce se află în proprietatea familiei Lienart, vila 
a fost din nou botezată cu numele de Vila Mondragone sau 
Vila de la Muntele Dragonului. Numele provenea de la un 
dragon heraldic care se afla în centrul scutului de arme al 
familiei Lienart şi care apărea reprezentat în mai multe 
locuri ale vilei, precum pe fresce şi în splendidele grădini. 
Pe parcursul a trei generaţii şi pe durata a trei secole, Vila 
Mondragone s-a transformat în cel mai mare simbol al 
puterii familiei Lienart. 


Odată sosită noaptea, mai multe vehicule începură să 
treacă de grilajul de fier care flanca un zid înalt de piatră 
acoperit cu muşchi. Reflectoarele luminau îngerii ce 
încoronau intrarea, dând un aspect fantasmagoric 
accesului către vilă. O şosea pe care se urca, neasfaltată, 
dădea în drumul îngrijit de pietriş care înconjura 
impozanta construcţie. Domnul şi doamna Muller, care 
însumau tot personalul de serviciu al Vilei Mondragone, le 
urau bun venit celor opt bărbaţi. 

Cuplul german lucra pentru familia Lienart din anul 
1946, de când intraseră în serviciul lui Edmund Lienart, 
tatăl cardinalului, care, se pare, reuşise să evite, oferind 
mită, ca Ulrich Muller să fie judecat de Aliați după sfârşitul 


108 


celui de-al doilea război mondial, pentru că aparținuse 
escadronului Einsatzgruppe A al SS şi pentru că 
participase, la ordinele criminalului de război Herbert 
Cukurs, la operaţiunile de lichidare ale evreilor şi 
partizanilor pe întinse zone din Letonia şi la asasinarea a 
treizeci de mii de evrei din ghetourile din Riga. 

După cum se pare, distracţia sergentului Muller era să 
practice tragerile, cu o carabină, asupra evreilor şi 
partizanilor. În actul de acuzare împotriva lui, se afirma că 
atunci când unitatea sa se afla în cătunul din Tukums, 
Muller aşeza copiii evrei la cinci sute, o mie şi o mie cinci 
sute de metri şi exersa tragerile cu carabina sa. Un martor 
de la faţa locului declarase, în faţa Tribunalului Penal 
Internaţional, că văzuse cum sergentul Ulrich Müller 
trăsese într-o fetiţă evreică în vârstă de aproximativ şase 
ani. Glonţul o lovise în piciorul drept. După aceasta, un 
membru al SS o executase pe fetiţa rănită chiar acolo. 

Unitatea lui Muller pusese capăt vieţii a o sută treizeci 
de mii de bărbaţi, femei şi copiii dintre evreii şi partizanii 
reţinuţi. După ce fu arestat, Muller reuşi să evadeze şi să 
se refugieze în Franţa. Edmund Lienart îl proteja printr-o 
sumedenie de relaţii şi declaraţii sub jurământ în care se 
afirma că Ulrich Müller aparținuse unei unităţi 
necombatante din Wehrmacht. Din acea zi, atât Muller cât 
şi soţia sa, Henrietta, nu se mai despărţiseră de familia 
Lienart. 

În curtea centrală, monseniorul Vaclav Przydatek 
primea, datorită funcţiei sale episcopale, respectuosul 
salut al celor opt noi veniţi, în timp ce pronunţau o frază în 
latină la care secretarul lui Lienart le răspundea cu o alta. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - 
spuneau cu voce înceată cei opt bărbaţi, făcând şi o simplă 
reverență. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere, fraţi - le 
răspundea Przydatek fiecăruia dintre ei. 

Când ritualul luă sfârşit, Przydatek îi dădu ordin 
Henriettei Muller să îi însoţească în camerele lor pe cei 
opt bărbaţi nou veniţi. Inainte îi anunţă că la zece seara 


109 


trebuiau să se înfăţişeze înaintea marelui maestru al 
Cercului Octogonus, în aşa numită Sală a Elveţienilor, 
îmbrăcaţi perfect pentru ocazie, cu jacheta neagră şi guler 
înalt. După rugăciunea de la capela San Grigore, vor lua 
parte la o cină luxos servită în Sala Cariatidelor, cum 
cereau canoanele reşedinţei unui prinţ al Bisericii. Odată 
terminată cina, cei opt bărbaţi, alături de monseniorul 
Przydatek şi de marele maestru, se vor reuni în bibliotecă, 
cu scopul de a deschide sesiunea Cercului Octogonus. 

Bărbaţii, care nu purtau niciun fel de vestimentaţie după 
care să poată fi identificaţi ca fiind călugări, urmară în 
linişte paşii stăpânei cheilor până la etajul de sus, de 
deasupra intrării principale a Vilei Mondragone. Femeia, 
cu un inel mare de chei atârnat de imaculatul său şorţ alb, 
deschidea uşă după uşă şi pronunţa numele fiecărui dintre 
cei opt bărbaţi. 

— Părinte Jacobini... aceasta este camera 
dumneavoastră - spuse doamna Muller în timp ce 
deschidea cu cheia pe care o avea atârnată şi aşa mai 
departe pentru cei opt bărbaţi şi opt camere. Părintele 
Reyes, părintele Lemar, părintele Ter Braak, părintele 
Mahoney, părintele Alvarado, părintele Cornelius, 
părintele Ferrell... 


Camerele mari ale Vilei Mondragone nu aveau nimic de 
a face cu umilele chilii ale mănăstirilor, abaţiilor şi 
rezidenţelor religioase în care trăiau cei opt preoţi, veniţi 
din şapte ţări diferite. Deşi privaţi de luxul unor reşedinţe 
ale secolului XVI, camerele erau mobilate cu câte un pat 
mare, o măsuţă cu o mică veioză, un fotoliu, un dulap 
pentru a-şi păstra puţinele haine pe care le aveau la ei şi 
un mic altar cu un reazem pentru a se putea ruga la orice 
oră din zi sau din noapte. Fiecare două camere aveau o 
mică baie la comun. 

Camerele separate ale cardinalului Lienart se aflau în 
zona vestică a vilei. În realitate, marele maestru al 
Cercului Octogonus folosea puţini metri pătraţi ai marii 
clădiri, deşi nu lipsiţi de lux. Viaţa sa se învârtea în jurul 


110 


biroului său personal, aşa numita Sala Rosa; în sala 
Cariatidelor, locul de reuniune al Cercului; în spaţiosul său 
dormitor, la care se ajungea printr-o uşă din nordul extrem 
al Sălii Cariatidelor; în mica baie proprie şi într-un salon 
anexat, cu o masă de biliard franţuzească în centru, unde 
petrecea ore întregi când sarcinile sale de la Vatican îi 
permiteau. Din biroul său, o uşă făcea legătura cu un alt 
birou mai mic şi lângă acesta se afla dormitorul pe care îl 
ocupa monseniorul Przydatek. Fidelul secretar era mereu 
aproape în caz că Eminenţa sa avea nevoie de el. Din 
camerele sale private, cardinalul putea accede la 
bibliotecă, care găzduia mai mult de trei mii de volume, 
fără a străbate holul. 


O oră şi jumătate înainte de întâlnire, un Mercedes Benz 
negru trecea de grilajele de la Vila Mondragone. Când 
ajunse la intrarea în casă, cuplul Muller se grăbi să sărute 
inelul cardinalului. 

— Robert, puteţi să vă întoarceţi la Roma cu maşina. 
Dacă am nevoie de dumneavoastră, secretarul meu o să vă 
sune - spuse Lienart şoferului său luându-şi la revedere. 
Inaltul membru al curiei nu avea nevoie de martori ai 
întâlnirii care urma să aibă loc în puţine ore într-una din 
camerele Vilei Mondragone. În timp ce urca treptele, auzi 
cum Robert dădea cu spatele şi se îndepărta pe drumul de 
pământ spre ieşirea de la fermă. 

Lienart se îndreptă spre camerele sale şi îi ceru lui 
Muller să îl anunţe pe secretarul său. 

— Am nevoie să vorbesc cu el înainte de rugăciune şi 
cină - îi spuse cardinalul servitorului. 

— Imediat, eminenţă. 


Câteva minute mai târziu apăru monseniorul Przydatek, 
îmbrăcat impecabil cu un costum negru şi o vestă violet 
închis, simbol al puterii episcopale pe care i-o conferise 
Papa cel acum bolnav. 

— Sper că totul este pregătit, monsenior Przydatek - 
spuse Lienart în timp ce începea să se dezbrace de jachetă 


111 


cu ajutorul lui Muller. 

— Da, eminenţă. Totul este pe placul dumneavoastră - 
consimţi secretarul. 

— Vanitas vanitatis et omnia  vanitos,  vanitatea 
vanităților şi mereu vanitate - mormăi cardinalul Lienart. 

În timp ce acestea se întâmplau, mai mulţi membri ai 
Cercului  leneveau prin camerele mari ale Vilei 
Mondragone. Părintele Eugenio Cornelius parcursese 
saloanele şi admira frumoasele fresce care abundau în 
capela Sfântului Grigore când o voce îi atrase atenția în 
timp ce se oprise în faţa frescei care reprezenta Naşterea. 

— Ar trebui să vedeţi frescele din Palazzetto della 
Retirata. Sunt cele mai frumoase din Vila Mondragone - 
afirmă în spatele său Przydatek, care, după conversaţia sa 
cu Lienart, se întorsese în camerele comune. 

— Oh! Sunt superbe, mult mai frumoase decât frescele 
lui Johann Jacob Zeiller de la mănătirea Etal, unde locuiesc 
eu - răspunse Cornelius. Timp de mai mulţi ani m-am 
dedicat restaurării lor şi scoaterii luciului pe care îl merită. 
Acestea sunt nişte opere de artă, monseniore. 

— Bine, mâine de dimineaţă veţi putea admira restul 
frescelor din Vila Mondragone. Acum să facem o plimbare 
şi spuneţi-mi despre mănăstirea dumneavoastră - spuse 
secretarul lui Lienart în timp ce îl apuca de braţ pe preot. 

Într-una dintre camere, părintele Wilhelm Ter Braak, 
postat în reazem în faţa imaginii lui lisus Hristos, se 
biciuia cu o micuță cravașă cu bile metalice. Mici firişoare 
de sânge îi curgeau pe spate în timp ce repeta întruna, la 
fiecare lovitură: 

— Ad verum, ducit, condu-mă la adevăr, ad verum ducit, 
ad verum ducit, ad verum ducit, ad verum ducit... 

Nu foarte departe de acolo, în bibliotecă, părintele 
Lamar încerca să citească un vechi codice din secolul XVII. 

— Este o minunăţie. Cartea asta este o bijuterie - spuse 
Lamar fără să-şi dea seama că părintele Mahoney se 
apropia de intrarea în cameră. 

— Da, este o minunăţie. Fără urmă de îndoială - 
răspunse în timp ce admira plafonul. 


112 


Doamna Miller întrerupse scena. 

— Vă rog, părinţi. Eminenţa sa vă aşteaptă în Sala 
Elveţienilor ca să vă ureze bun venit - spuse femeia în timp 
ce cu mâna le indica direcţia încăperii către care trebuiau 
să se îndrepte. 

Când ajunseră în marele salon, cardinalul Lienart 
porunci cuplului german să nu îi deranjeze până nu vor fi 
chemaţi. 

Cei opt preoţi şi monseniorul Przydatek se ridicară în 
picioare, formând un cerc perfect, în jurul unui mozaic 
care se afla pe podea, în centrul sălii şi care înfăţişa o 
constelație şi un dragon. În centrul mozaicului se afla, în 
picioare, cardinalul August Lienart. Toţi ştiau de ce se află 
acolo şi care era misiunea lor în faţa Dumnezeului 
atotputernic. Lienart luă cuvântul şi îşi începu discursul cu 
salutul Cercului Octogonus. 

— Fractum nec fracteum, favoare pentru favoare - spuse 
cardinalul. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunseră în 
cor cei nouă bărbaţi care se aflau în jurul său. 

— Ne aflăm aici reuniți, oh, nobili fii şi membri ai 
sacrului Cerc Octogonus, pentru a apăra credinţa de 
păgâni, eretici şi de inamici ai Bisericii - spuse Lienart. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - repetară cei 
nouă bărbaţi. 

— Eu, ca mare maestru al Cercului şi aşa cum au făcut 
onorabilii mei străbuni în aceste ultime trei secole, vă 
însărcinez misiunea de a păstra marele secret. Îndatorirea 
dumneavoastră, ca gardieni ai credinţei, este să salvaţi 
Sfintele Scripturi, să îi protejaţi pe cei aleşi prinți ai 
Bisericii şi să-l apăraţi, inclusiv cu viaţa, pe Suveranul 
Pontif - spuse şeful spionajului vatican şi mare maestru al 
Cercului Octogonus. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - pronunţară încă 
o dată cei nouă bărbaţi. 

— Vă voi încredința o misiune dificilă în numele 
milostivului Dumnezeu. Va trebui să o duceti la bun sfârşit 
dacă doriţi să fiţi demni de El. Dacă vreunul dintre 


113 


dumneavoastră, gardieni ai Cercului Octogonus, este rănit 
în încercare sau moare în acţiune, doar Dumnezeu în 
milostivirea sa va răspunde pentru dumneavoastră. 
Misiunea dumneavoastră este sub secret de confesiune şi, 
din această cauză, nimeni nu o va putea cunoaşte. Doar 
unii vor fi aleşi. Restul dintre dumneavoastră vor trebui să 
rămână aici, la Vila Mondragone, până când Dumnezeu vă 
va chema în infinita sa bunătate pentru misiunea ce vă 
este încredinţată. Sunteţi aleşii lui Dumnezeu şi aştept de 
la dumneavoastră, aşa cum a făcut în zilele sale şi 
onorabilul Ravaillac, unul dintre primii membri ai Cercului 
Octogonus, când a pus capăt vieţii regelui Henric al IV-lea 
al Franţei, să suportaţi supliciul torturii şi să nu dezvăluiţi 
numele celorlalţi fraţi. Acum sunteţi unul, sunteţi protejaţi 
de Dumnezeu Domnul nostru şi îi datoraţi obedienţă oarbă 
Suveranului Pontif de la Roma - spuse marele maestru 
Lienart. Fraţi, înainte de cină vom închina o rugăciune în 
capela Sfântul Grigore. Să mergem, aşadar. 


Familia Lienart era apropiată Cercului Octogonus din 
timpul Papei Grigore al XV-lea. Cardinalul François 
Lienart, sfătuitor papal puternic, rămăsese total captivat 
de istorisirile despre fida'“i pe care Lebey de Batilly le 
relatase în manuscrisul ce se găsea la Biblioteca Vaticană. 
Denis Lebey de Batilly, înalt funcţionar al regelui şi 
preşedinte al Tribunalului din Metz, scrisese în 1604 un 
tratat de şaizeci şi patru de pagini intitulat Traité de 
I'origine des anciens assasin porte-couteaux, al cărei 
subtitlu spunea: Avec quelques examples de leurs attentats 
et homicides des personnes d'anciens roys, princes et 
seigneurs de la Chrétienté. Opera se găsea în acest 
moment în spatele unei vitrine a bibliotecii de la Vila 
Mondragone. 

Pentru mintea unui cardinal din secolul XVII era ceva 
perfect de înțeles faptul că un catolic pasionat să-şi dea 
inclusiv propria viață în încercarea de a pune capăt 
existenței unui eretic şi dacă acesta era şi prinţ contrar 
credinţei adevărate sau a intereselor Bisericii, asasinul 


114 


catolic va ajunge înainte la cer (paradisul pentru 
musulmani). Cardinalul François Lienart era dispus să 
conducă propria sa unitate de fda'i catolici. Lienart şi 
descendenţii săi utilizaseră Cercul Octogonus ca pe 
propria unealtă cu care să menţină puterea, şi în trei 
secole niciodată nu avuseseră împotriviri în a se folosi de 
ea de fiecare dată când era necesar. Cei din familia Lienart 
se vedeau portretizaţi cu mare obiectivitate, patru secole 
şi jumătate mai târziu de la scrierea ei, în istorisirea 
relatată de Lebey de Batilly. Eminenţa sa, cardinalul 
August Lienart se vedea pe el însuşi ca pe Sinan, bătrânul 
de la Muntele Alamut, membru al sectei asasinilor. 
Călugării săi din Cercul Octogonus erau fida i dispuşi să îşi 
dea viaţa executând un ordin al Suveranului Pontif sau, în 
lipsa sa, al cardinalului August Lienart, reprezentantul 
său. 

În timpul următoarelor trei secole şi la ordinele unui 
membru, atât bărbaţi cât şi femei, din familia Lienart, opt 
sacerdoţi se  dedicaseră lichidării tuturor inamicilor 
Bisericii catolice şi ai propriei dinastii Lienart. Poliţia 
franceză descoperise că Jean-François Ravaillac, asasinul 
regelui Henric al IV-lea, făcuse parte dintr-un misterios 
grup mistico-catolic numit Cercul Octogonus sau Cercul 
celor 8. 

Membrii grupului erau fanatici catolici care aveau 
obedienţă oarbă faţă de Papa de la Roma, căpătaseră 
pregătire militară, fiind abili mai ales în uzul anumitor 
arme speciale şi dispuşi să-şi dea viaţa în numele 
adevăratei religii. Simbolul lor era un octogon cu numele 
lui lisus pe fiecare latură şi o frază ca motto al 
organizaţiei: „Dispuşi la durere prin tortură, în numele lui 
Dumnezeu“. 

Ani mai târziu, Cercul Octogonus a revenit pentru a 
îndrepta o nouă lovitură, de data asta împotriva unui 
militar al lui Napoleon: generalul Mathurin-Leonard 
Duphot, unul dintre oamenii de încredere ai lui Bonaparte. 
Înălţat la gradul general de brigadă de însuşi Napoleon, la 
data de 30 martie 1797, fusese trimis la Roma pentru a-l 


115 


însoţi pe Jose Bonaparte, frate al lui Napoleon, care fusese 
numit ambasador la Sfântul Scaun. În data de 28 
decembrie 1797, o mare mulţime de oameni se reunise în 
faţa reşedinţei ambasadorului pentru a cere proclamarea 
Republicii. In acel moment, un contingent al gărzii papale 
a încercat să împingă mulţimea de oameni. 

Generalul Duphot, care încerca să menţină ordinea între 
soldaţii săi, a fost înjunghiat între coaste fără ca nimeni să 
vadă faţa atacatorului. În câteva minute muri într-o baltă 
de sânge. Soldaţii francezi au descoperit pe jos, alături de 
cadavrul militarului, un misterios octogon de pânză cu 
numele lui lisus pe fiecare latură şi în centru cu o frază 
scrisă: „Dispuşi la durere prin tortură, în numele lui 
Dumnezeu“, simbolul misteriosului Cerc Octogonus. 

În aceste două cazuri, cei executaţi erau inamici ai 
Papei, dar de asemenea au căzut şi alte personaje mai 
puţin cunoscute în mâinile preoţilor Cercului, mulţi dinte 
ei oameni de ştiinţă care au încercat să se aventureze în 
dura sarcină de a descifra o ciudată carte al cărui text 
nimeni nu îl înţelegea. În anii 1630, 1638, 1651 şi 1675, 
Cercul Octogonus a protejat un mare secret al familiei 
Lienart. 


După rugăciunea celebrată în frumoasa capelă Sfântul 
Grigore, cei zece călugări se îndreptară spre Sala 
Cariatidelor, în al cărei centru se afla o mare masă 
acoperită de cele mai gustoase bucate şi se aşezară în 
jurul acesteia. Doar părinţii Wilhelm Ter Braak şi Italo 
Jacobini se scuzară şi se retraseră în fundul salonului. 

Lui Jacobini, italian de origine, îi plăcea să ia masa fără 
să vorbească cu nimeni în abația Sfântul Antimus, în 
Montalcino. Fraţii obişnuiau să îi spună superiorului lor că 
părintele Jacobini le provoca frică. Când vorbea, pronunţa 
fraze fără înţeles sau spunea foarte repede mai multe 
sinonime ale unui singur cuvânt într-o singură frază pentru 
ca ulterior să continue cu tăcerea sa. La Vila Mondragone, 
alături de fraţii săi din Cerc, continua cu acest obicei. 

Inainte de cină, Jacobini se întâlnise pe coridoare cu 


116 


monseniorul Przydatek. După ce acesta îl întrebă dacă 
odaia sa era pe gustul său, fratele italian răspunsese: 

— Camera, odaia, încăperea, sala e foarte frumoasă, 
arătoasă, satisfăcătoare, confortabilă, plăcută. Mulţumesc, 
monseniore. Secunde mai târziu se întoarse la tăcerea sa 
ermetică în timp ce strângea nervos, cu putere, în 
interiorul palmei o cruce de argint cu care îşi prova răni 
grave. 

Cel care se simţea cel mai bine la Vila Mondragone era 
părintele Emery Mahoney, obişnuit cu fastul milionarilor 
new-yorkezi. Părintele Reyes simţea destul de multă 
nostalgie după „indienaşii săi“, cum obişnuia să îi 
numească. Părintele Lamar se adapta bine la viaţa de la 
casa italiană, afundat în biblioteca mare, de unde nu ieşea 
până nu se întuneca bine. Părintele Alvarado şi părintele 
Ferrell petreceau ore întregi în capela San Grigore şi 
părintele Cornelius se dedica transcrierii într-un mic 
carnet a unor imagini care populau acoperişurile şi pereţii 
Vilei Mondragone. In orice caz, toţi ştiau care le e 
misiunea şi erau dispuşi să o ducă la bun sfârşit în numele 
lui Dumnezeu. 

După copioasa cină şi în timp ce unii membri ai Cercului 
vorbeau destins în amplele saloane ale vilei, părintele 
Mahoney se apropie de cardinalul Lienart. 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, eminenţă? - 
întrebă preotul. 

— Bineînţeles, sigur că da. Să mergem în grădina 
secretă. E vreme bună şi se văd stelele. Ştiţi că aici, unde e 
acum ridicată Vila Mondragone, a fost acum secole bune 
un observator? - spuse cardinalul în timp ce îl lua de braţ 
pe călugăr. Odată aflaţi în exterior, un parfum de flori 
nocturne invadă nările lui Lienart şi ale lui Mahoney. Sunt 
„Regina nopţii“, florile încep să miroasă când se întunecă. 
Doamnei Muller îi plac mult - adăugă Lienart. Spuneţi-mi 
despre ce doreaţi să vorbiţi cu mine. 

— Eminenţă, cu toate respectele... Dumneavoastră ştiţi 
că asta e prima mea misiune pentru Cercul Octogonus şi 
nu ştiu dacă aş fi pregătit pentru momentul când 


117 


Dumnezeu va arăta cu degetul misiunea mea - mărturisi 
Mahoney. 

— Mă surprind aceste temeri. Aş putea să le cred din 
partea părintelui Ter Braak sau a părintelui Alvarado, dar 
niciodată nu m-aş fi gândit la dumneavoastră. Unchiul 
dumneavoastră, Jonas Mahoney, v-a recomandat pentru 
acest serviciu al Domnului când slujea la Radio Vatican. 
Poate temerile dumneavoastră sunt rezultatul convingerii 
că trebuie să-l serviţi pe Dumnezeu şi pe Sfântul Părinte 
într-o misiune pe care puţini o pot duce la capăt - spuse 
Lienart ca să-l liniştească pe Mahoney. Dumneavoastră 
sunteţi un ales, un trimis de Dumnezeu pentru a executa 
dorinţele sale. Cercul Octogonus nu e decât o unealtă a 
Inălţimii. Dumneavoastră, părinte Mahoney, sunteţi braţul 
justiţiei divine şi, ca atare, sunt sigur că mâna 
dumneavoastră nu va tremura la ora când va trebui să 
duceţi la capăt misiunea. 

— E adevărat, eminenţă, că familia dumneavoastră a fost 
apropiată Cercului încă din 1630? - vru să afle preotul. 

— Da, aşa este. Şi chiar de dinainte. Familia mea a 
condus Cercul Octogonus ca gardieni ai credinţei încă din 
secolul XVII din ordinul papei Paul al V-lea şi acum, trei 
secole mai târziu, continuă să îi servească umil pe 
Suveranul Pontif şi Biserica catolică. În secolul XVII, 
Cercul s-a ocupat de trimiterea în braţele Dumnezeului 
Domnul nostru a mai multor oameni de ştiinţă care făceau 
practice eretice, de magie neagră sau blasfemii: pe fraţii 
Argenti în Siena în 1630, pe părintele Nicolas Caussin în 
Italia în 1651 şi pe sir Thomas Brown, strămoş de-al meu, 
în Anglia în 1675. Toţi încercau să descifreze o carte de 
magie neagră şi alchimie al cărui text, zic ei, a fost scris de 
diavol. Gardienii Cercului Octogonus au împiedicat ca 
cineva să poată cunoaşte secretele sale şi acum, 
dumneavoastră, ca moştenitor al acestei tradiţii, că veţi 
ocupa ca aşa să fie şi în continuare - conchise Lienart. 

— Adevărul este că nu ştiu dacă voi fi pregătit când va 
sosi acel moment - se lamentă Mahoney cu chipul 
îngrijorat. 


118 


— Veţi fi, părinte. Sigur că veţi fi - îl linişti şeful Entităţii 
în timp ce îi înconjura umerii cu braţul şi mergeau încet 
spre reşedinţă, pentru a se reuni cu ceilalţi. 


XK K X 


Roma, Italia 

După o săptămână călătorind prin diferite oraşe 
europene, însărcinat de către profesorul Avner, Jack 
Brown continua să disece pas cu pas istoria Manuscrisului 
Voynich. Opririle în Bruxelles şi Amsterdam nu îi 
deschiseseră prea mult ochii, în principiu pentru că nici 
Petrus Rees, expertul belgian în codificări şi nici Peter 
Hazil, specialistul olandez în securitatea codurilor, nu îi 
dăduseră prea multe indicii sau, mai bine zis, îi dăduseră 
multe, dar el nu le înţelesese. Atât Rees cât şi Hazil îi 
vorbiseră de coduri, sisteme codificate şi substituţii de 
cifre, totuşi, aşa cum i se întâmplase anterior cu Gordon 
Rugg şi Elizabeth Gwyn, acele galimatii matematice 
continuau să fie un mister absolut pentru el. 

Acum se plimba prin Oraşul Etern în aşteptarea unei 
întâlniri cu un alt amic de-al lui Aaron Avner, părintele 
Marcelo Giannini, iezuit şi unul dintre cei mai buni 
arhivişti din lume. Călugărul era bibliotecar şef la 
Biblioteca şi Arhiva Universităţii Pontificale Gregoriene din 
Roma. După spusele lui Aaron, cunoştea coduri importante 
care erau legate de istoria Manuscrisului Voynich. 
Ziaristul de la Boston Globe avea speranţa că, în sfârşit, va 
vorbi cu cineva pe care să-l înţeleagă. 

Profitase de dimineaţă pentru a face un pic de turism şi 
ca să îi trimită mai multe telegrame lui Aaron la New 
Haven. Întâlnirea cu bibliotecarul de la Universitatea 
Gregoriana era prevăzută pentru cinci după-amiaza. Jack 
îşi privi ceasul şi se gândi că încă avea timp să mănânce 
ceva înainte de a se îndrepta spre Piazza della Pilotta, 
locul unde se afla biroul lui Giannini. 

Două ore şi patru whiskyuri mai târziu, Brown se 
îndreptă spre locul întâlnirii sale, de la centrala Fontana di 
Trevi, pe Via dei Lucchesi. În micuța piaţă, aproape 


119 


ascunsă, se aflau mai multe palate vechi, transformate 
acum în clădiri universitare. 

În 1551, Sfântul Ignaţiu de Loyola, fondator al 
Companiei lui lisus, stabilise într-un palat roman prima 
şcoală şi bibliotecă a părinţilor iezuiţi. Noua instituţie 
purta numele de Colegiul Roman. Pe măsură ce numărul 
de studenţi creştea, colegiul se văzu obligat să îşi schimbe 
sediul. În 1584, papa Grigore al XIII-lea inaugură noul 
sediu al Colegiului Roman, pe care iezuiţii îl numiră 
„Gregorian“, în onoarea Suveranului Pontif. În 1773, după 
suprimarea Companiei lui lisus din ordinul lui Clement al 
XIV-lea, colegiul a fost pus sub custodia clerului roman 
până în 1824. An în care a revenit sub controlul iezuiţilor, 
zece ani mai târziu după ce Compania lui lisus a fost 
restaurată, din ordinul Papei Pius al VII-lea. 

La intrare, Brown se intersectă cu mai mulţi studenţi, 
mulţi dintre ei cu sutană. 

— Să nu vi se pară ciudat - spuse o voce. Brown se 
întoarse ca să vadă chipul acelei persoane care se îndrepta 
spre el. Sunt părintele Marcelo Giannini. Această 
universitate e una dintre cele mai bune din lume în Drept 
Canonic şi aceşti tineri vor fi viitorii judecători din Sacra 
Rota? - explică iezuitul. 

— Cum l-aţi cunoscut pe Aaron? îl întrebă Brown pe 
Giannini în timp ce urcau pe o scară mare care mergea 
până la bibliotecă şi la arhivă. 

— În realitate, niciodată nu ne-am văzut, ne cunoaştem 
doar din scrisori şi pentru că împărţim informaţii despre 
Manuscrisul Voynich. El are cartea, şi eu scrisorile lui 
Athanasius Kircher. 

— Cine era acest Kircher? - întrebă din nou ziaristul. 

— Conform studiilor profesorului Avner, Athanasius 
Kircher a fost cel de-al optulea proprietar al cărţii - 
răspunse arhivistul. Dar să mergem în biroul meu, o sa fim 
mai comozi. 

Înainte de a intra, părintele Giannini ceru unuia dintre 
scriptorii săi să meargă să caute volumul XII din catalogul 


2 tribunal al Bisericii romano-catolice 


120 


kircherian. 

— Te rog, adu-mi volumul cu numărul APUG-557 - spuse 
arhivistul. 

— Aţi putea să-mi explicaţi mai bine cine este acest 
Kircher sau ce relaţie a avut cu Manuscrisul Voynich? - 
ceru Brown. 

— Athanasius Kircher, cum deja v-am spus, a fost cel de- 
al optulea proprietar al cărţii lui Avner. S-a născut la 
Geisa, Germania, în mai, 1601. Tatăl său, Johannes 
Kircher, un faimos filosof al vremurilor sale, a reuşit ca cei 
şase copii ai săi să urmeze cariere religioase. Athanasius a 
ales Compania lui lisus şi a depus voturile în 1628. La doar 
optsprezece ani, vorbea perfect latină, germană, greacă şi 
ebraică. Cu un asemenea potenţial, a fost trimis la un 
colegiu iezuit, unde s-a format în diverse materii, precum 
matematica, ştiinţele, astronomia, botanica şi chestii de 
genul ăsta. La douăzeci şi doi de ani era deja profesor la 
Universitatea din Koblenz şi la douăzeci şi şase, doctor în 
Teologie. Kircher era un geniu - povesti Giannini. 

— Cum geniu? - întrebă ziaristul. 

— Un adevărat geniu. În plin secol XVII a desenat şi a 
construit un geo-magnetograf ca să măsoare câmpul 
magnetic al Pământului şi o serie importantă de ceasuri 
solare. La treizeci de ani era expert în limbi orientale. A 
tradus din arabă în latină faimoasa carte de alchimie 
Tabula Smaragdina (Tăbliţa de Smarald). În 1635 a venit la 
Roma şi a rămas aici până la moarte. 

— Care a fost relaţia sa cu Manuscrisul Voynich? 

— Părintele Athanasius Kircher s-a transformat într-unul 
din cei mai mari experţi în egiptologie şi în traducerea 
hieroglifelor. În 1646, misterios, a abandonat învăţătura şi 
s-a închis în el. Din acel moment a scris câte-o operă la 
fiecare patru ani despre diverse teme ştiinţifice. Primea 
scrisori din toată lumea: de la regi şi împărați, de la papi şi 
cardinali, de la lingvişti şi oameni de ştiinţă. Într-o bună zi 
a decis să îşi doneze toată colecţia de aparate şi obiecte 
ştiinţifice şi corespondenţa sa Colegiului Roman. Tot 
timpul cât Kircher a locuit la Roma, casa sa era un punct 


121 


obligatoriu de oprire pentru puternicii care treceau prin 
acest oraş. A murit misterios în 1680 - spuse părintele 
Giannini. 

În timp ce beau o ceaşcă de cafea şi un pahar de 
limoncello, cineva bătu cu degetele în uşa arhivistului şef 
de la Gregoriana. Era ajutorul părintelui Marcelo Giannini. 
In braţele sale avea un volum mare, îmbrăcat în mătase 
roşie. Pe cotorul cărţii, o etichetă de piele albastră, cu 
litere de aur, indica: VOLUMUL XII - NUMĂRUL APUG- 
557. Părintele Giannini puse cartea groasă pe un pupitru şi 
o deschise cu o adevărată mângâiere. 

— Acesta este volumul XII din colecţia de scrisori pe 
care Athanasius Kircher a adunat-o de-a lungul întregii 
sale vieţi. Colecţia, care este cunoscută precum Carteggio 
Kircheriano, numără în total mai mult de două mii de 
scrisori scrise de şapte sute cincizeci de personalităţi ale 
vremii. Toată corespondenţa a fost clasificată şi a fost 
reunită în paisprezece volume ca acesta - spuse iezuitul în 
timp ce sorbea o gură mare din paharul de limoncello. 
Vreau să vă arăt acest volum în special pentru ca aici sunt 
scrisorile pe care Johannes Marcus Marci de Cronlanăd i le- 
a trimis lui Athanasius Kircher. Aici se află treizeci şi cinci 
de scrisori din cele treizeci şi şase pe care Marci de 
Cronland i le-a scris părintelui Kircher. Numărul treizeci şi 
şase se află în posesia Bibliotecii Beinecke şi se găseşte 
catalogată lângă Manuscrisul Voynich. 

— Dar scrisoarea aceea nu are nimic de-a face cu 
misterioasa carte... - răspunse Brown. 

— V-a spus Aaron asta? - întrebă Giannini. 

— Da. Mi-a spus că scrisoarea lui Marci nu avea de fapt 
nicio legătură cu caracterul misterios al cărţii. 

— Atunci v-a minţit. Scrisoarea în cauză este foarte 
importantă. În acea scrisoare, Johannes Marcus Marci de 
Cronland i-a spus lui Kircher că proprietarul anterior al 
codicelui, al şaselea, un anume Jacopus Horcicky de 
Tepenec, care a moştenit cartea direct de la împăratul 
Rudolf al II-lea, îi ceruse să îi trimită codicele pentru ca el, 
Kircher, să încerce să o descifreze. În acea carte, Marci de 


122 


Cronland menţiona că Athanasius Kircher a realizat mari 
avansuri în descifrarea cărţii. Scrisoarea e datată 27 
aprilie 1639 - îi explică Giannini lui Brown. Jack se simţea 
din ce în ce mai deranjat de faptul că a trebuit să afle 
vestea despre importanţa scrisorii Marci, la Roma. Pentru 
a doua oară în timpul călătoriei sale îşi dădu seama că 
profesorul Avner nu îi povestise tot ce ştia despre codice şi 
ignora motivele unei asemenea decizii. 

— Ce relaţie avea acel Tepenec cu Kircher de vroia să îi 
trimită cartea? 

— Ambii erau iezuiţi. Se pare că nu e destul de clar dacă 
Jacopus Horcicky de Tepenec a furat codicele sau dacă 
într-adevăr îl primise de la Rudolf al II-lea. Cert este că 
Tepenec era directorul Grădinilor Botanice din Praga şi, în 
1619, ducând o viaţă liniştită, a fugit într-un mod ciudat 
din oraş, cu tot cu carte. Fără niciun fel de explicaţie, lăsă 
în urmă un oraş şi un împărat care îl protejau şi copleşeau 
cu favoruri. 

— Poate că Tepenec descifrase o parte din codice şi i-a 
fost frică să cunoască şi conţinutul său - afirmă ziaristul. 

— Nu cred, de ce ar fi vrut să-i trimită cartea lui 
Athanasius Kircher, dacă nu ca să o descifreze? Poate că, 
şi spun doar poate că, Tepenec a intuit ce putea însemna 
cartea, într-un sens larg al cuvântului. Poate a descoperit 
că acea carte periculoasă putea să schimbe cursul istoriei 
religiei şi să afecteze vreun puternic al vremii. Cine ştie ce 
gândea un erudit de la începuturile secolului XVII? - se 
întrebă călugărul. 

— Credeţi că Kircher a reuşit să descifreze ceva din 
Manuscrisul Voynich? - îl întrebă Jack pe părintele 
Giannini. 

— Se poate. Sunt mai multe scrisori care arată că 
Athanasius Kircher a menţinut corespondenţă cu mai mulţi 
experţi în coduri şi cifruri din secolul XVII şi care au murit 
omorâţi în circumstanţe ciudate şi asta ar putea fi o 
explicaţie pentru temerile lui Tepenec. Toţi schimbau des 
scrisori cu Kircher. De exemplu, fraţii Matteo şi Marcello 
Argenti au fost asasinați în casa lor din Siena în 1630. 


123 


Ambii erau experţi în cifruri şi spargeri de coduri şi 
reuşiseră să descifreze parte din codice. Avem o scrisoare 
pe care Matteo Argenti i-a trimis-o lui Kircher, în care îi 
povesteşte pe scurt că el şi fratele său au descoperit un 
text în carte care ar putea pune în pericol vieţile lor şi 
poate chiar să îi ducă în cătarea Inchiziției. Matteo se 
arată cu adevărat speriat şi aşa îi şi spune lui Athanasius 
Kircher. Într-un rând al scrisorii, care se află în VOLUMUL 
IX - NUMĂRUL APUG-557, Argenti îi povesteşte că ce au 
descoperit ar putea fi o carte religioasă a unei ciudate 
secte eretice din secolele IX sau X şi că se teme pentru 
viaţa sa şi cea a fratelui său, Marcello. Cert este că ambii 
au fost asasinați şi materialul investigaţiilor lor a dispărut. 

— Au mai existat şi alte morţi violente ale persoanelor ce 
au avut legătură cu Athanasius Kircher şi Manuscrisul 
Voynich? - întrebă Brown. 

— Da. Se ştie cu siguranţă că au mai avut loc alte trei 
asasinate. Părintele Herwart von Hohenburg a fost omorât 
în 1638; părintele Nicolas Caussin, în 1651 şi sir Thomas 
Brown, în 1675, cinci ani înainte de moartea lui Athanasius 
Kircher, care a menţinut corespondenţa cu toţi aceştia şi 
ale căror scrisori se află aici arhivate. 

— Aş putea vedea aceste scrisori? - ceru Brown. 

— Sigur, nu vă faceţi griji. Voi cere unuia dintre 
ajutoarele mele să vă ajute să localizaţi scrisorile din 
diferitele volume ale Carteggio Kircheriano - spuse 
părintele Grannini. Când terminaţi, să vă întoarceţi la mine 
în birou. 


Câteva minute mai târziu, Jack Brown se aşeza în marea 
şi centenara sală de lectură a Pontificalei Universităţi 
Gregoriene, în aşteptarea ajutorului părintelui Marcelo 
Giannini, care urma să îi aducă pe masa lucioasă diferitele 
volume de scrisori ale lui Athanasius Kircher. Pe măsură 
ce ajutorul depozita cărţile grele în faţa sa, Brown căuta 
referinţe despre cele trei nume, una câte una. Părintele 
Herwart von Hohenburg era autorul Thesaurus-ului, unul 
dintre cele mai bune dicţionare de culegeri despre 


124 


hieroglifele egiptene. Îl scrisese în 1628. 

lezuit ca şi Kircher, Von Hohenburg lucrase sub 
indicaţiile precise ale sale, la descifrarea unei cărţi 
misterioase. Utilizând acelaşi sistem de simboluri ca cel pe 
care îl utilizase pentru a descifra textele egiptene, iezuitul 
obţinu să dezvăluie câteva date importante despre o 
ciudată sectă numită katharos, cuvânt grecesc ce însemna 
„purii“, în diferite pagini ale unui codice al cărui text era 
de neînțeles. Părintele Herwart von Hohenburg a fost 
asasinat în 1638, se pare că fusese ştrangulat şi că îi 
fuseseră ţintuite mâinile şi picioarele în podea. Relaţia sa 
cu Manuscrisul Voynich se cunoaşte doar din 
corespondenţa pe care a menţinut-o cu Athanasius Kircher 
şi pe care asasinul nu a descoperit-o. 

Cel de-al doilea pe listă era părintele Nicolas Caussin, 
asasinat treisprezece ani mai târziu față de Von 
Hohenburg. Era de asemenea iezuit şi a scris opera 
Hieroglyphica sive de sacris aegyptiorum aliarumque 
gentium literis commentarii. Din cele trei scrisori pe care i 
le-a trimis lui Athanasius Kircher se ştie că a dedicat o 
bună parte a timpului său încercării de a descifra cartea 
care se afla în posesia lui Kircher. Expertul în hieroglife 
egiptene s-a axat pe paginile care conțineau imagini cu 
plante şi constelații din Manuscrisul Voynich. Tehnica pe 
care a folosit-o Caussin a fost cea descrisă de istoricul grec 
Diodor din Sicilia, care a călătorit în Egipt când încă se 
utilizau hieroglifele. Diodor a lăsat scris că egiptenii 
desenau obiecte ca simboluri metaforice. De exemplu, un 
şoim indica ceva ce se petrecea rapid, un crocodil 
reprezenta răul şi aşa mai departe până la sute de 
simboluri. 

Părintele Caussin a aplicat teoria egipteană de a 
substitui ideea care doreşte a fi exprimată, printr-un 
simbol concret. După cum se pare, a reuşit să descifreze 
şase pagini din Manuscrisul Voynich cu destul de multă 
acuratețe şi l-a informat pe Kircher despre asta, într-o 
scrisoare care la momentul actual se află legată în volumul 
XI din Carteggio Kircheriano. Într-o după-amiază din 1641, 


125 


părintele Nicolas Caussin a fost găsit mort foarte aproape 
de mănăstirea San Pietro, în localitatea italiană Itala. 

Cadavrul iezuitului era aruncat pe un munte din 
apropiere. Călugărul, expert montan, obişnuia să poarte 
legată întotdeauna în jurul corpului o funie groasă pentru 
a putea escalada. Ce l-a surprins cel mai tare pe superiorul 
său când i-au găsit cadavrul, a fost că funia nu s-a găsit 
nicăieri. Fără îndoială, părintele Caussin a fost asasinat 
pentru că descoperise ceva în Manuscrisul Voynich. 

Jack Brown îşi revizui notițele. Al treilea nume de pe 
listă era chiar strămoşul său: sir Thomas Brown. După cum 
părea, menţinuse o strânsă prietenie cu Arthur Dee, fiul lui 
John Dee, cel de-al doilea proprietar al Manuscrisului 
Voynich. În 1675 îi trimisese o scrisoare lui Athanasius 
Kircher în care îl asigura că Arthur Dee îi dezvăluise 
treizeci de ani înainte, adică în 1645, existenţa unei 
misterioase cărţi care conţinea hieroglife şi putea fi vorba 
despre o operă religioasă a unei ciudate secte din secolele 
VIII - IX. Thomas Brown afirma de asemenea că el 
personal văzuse un mic carneţel în care era explicat cum 
poate fi citită cartea. Carnetul despre care vorbea Brown 
în scrisoarea sa către Kircher putea face referire la un soi 
de carte de cifruri, pe care o scrisese Roger Bacon, 
presupusul autor al cărţii, pentru a descifra codicele, dar 
nu se ştia cu certitudine. 

In luna iulie a anului 1675, sir Thomas Brown a fost 
găsit atârnat de o grindă din grânarul fermei sale, în 
comitatul Essex. Cel mai ciudat dintre toate era că în jurul 
său nu s-a găsit niciun obiect pe care să se fi putut urca 
pentru ca mai apoi să se spânzure. Fără nicio urmă de 
îndoială, cineva îl ajutase să se „sinucidă“. 

Doar în cazul morţii strămoşului ziaristului se pomenea 
de prezenţa unui misterios octogon: era gravat într-una 
dintre grinzile de lemn apropiate locului unde a apărut 
corpul lipsit de viaţă al lui sir Thomas. În cazurile iezuiţilor 
Herwart von Hohenburg şi Nicolas Caussin, niciodată nu s- 
a descoperit dacă misteriosul grup de asasini ai 
octogonului au avut de-a face cu morţile lor, dar Jack era 


126 


sigur ca aşa era. 

Când termină de citit scrisorile celor trei personaje, 
noaptea căzuse deja peste Roma. Zeci de pagini din 
carnetul său erau pline de informaţii şi date care trebuiau 
ordonate. Chiar în acea noapte urma să îl sune pe Aaron la 
New Haven şi să îi spună ce descoperise. Următoarea zi 
avea prevăzut să se întâlnească cu Roberto Lendini, un 
expert lingvist, profesor la Universitatea din Roma, care, la 
cererea părintelui Marcelo Giannini, studiase nişte pagini 
pe care profesorul Avner i le trimisese din Connecticut. 


— O să-l sun pe Roberto ca să îi explic cine sunteţi 
dumneavoastră şi ce doriţi - îi spuse părintele Giannini. E 
o persoană foarte neîncrezătoare. De aceea e mai bine să 
vorbesc eu mai întâi cu el. 

— O să aştept atunci să vorbiţi dumneavoastră cu 
domnul Lendini şi apoi o să aranjez o întâlnire cu el - 
spuse Brown strângându-i mâna părintelui Giannini pentru 
a-şi lua la revedere. 

— Salutaţi-l din partea mea pe Aaron şi spuneţi-i că 
aştept să îl văd curând la Roma - spuse arhivistul în timp 
ce ziaristul cobora în pas lejer scările de piatră ale 
bibliotecii gregoriene şi ieşea din centenara clădire. 


Jack Brown respiră adânc aerul rece care străbătea 
îngustele străzi romane. Vroia să ajungă cât mai repede la 
hotel pentru a-i telefona lui Aaron şi a-i cere explicaţii 
pentru că nu îi spusese nimic despre scrisoarea pe care 
Johannes Marcus Marci de Cronland o scrisese şi care se 
afla anexată la Manuscrisul Voynich la Biblioteca 
Beinecke. Era a doua oară când Brown descoperea că 
Avner îi ascundea informaţii. 

Când mai târziu îl sună pe bibliotecar şi Brown îi aruncă 
în faţă neîncrederea în el, Avner încercă să se disculpe. 

— Iubite Jack, cu cât ştii mai puţine, cu atât viaţa ta se 
va afla mai puţin în pericol - îi spuse Aaron. 

— Profesore, deja sunt băgat în asta până la fund. Aşa 
că, dacă voi muri într-un accident sau voi fi găsit ucis într-o 


127 


obscură cameră a vreunui hotel european, mi-ar plăcea, 
cel puţin, să cunosc toate piesele puzzle-ului care formează 
Manuscrisul Voynich. Este dreptul meu şi cred ca mi l-am 
câştigat - replică ziaristul. Se lăsă o tăcere de mormânt 
care dură câteva secunde. 

— De acord, Jack, tu câştigi. De îndată ce termini 
misiunea ta în Europa şi te întorci la New Haven, o să-ți 
povestesc absolut tot - spuse Aaron. 

— Şi mă veţi prezenta acelor amici ai dumneavoastră, lui 
Carlton Sherman de la NSA şi lui Jonas Finch de la NASA? 

— Mai mult decât atât - afirmă profesorul. [i-i voi 
prezenta şi ei însuşi ne vor povesti ce au descoperit. 

După ce îi explică profesorului despre întrevederea pe 
care o avea a doua zi cu un anume Lendini şi relaţia sa cu 
părintele Marcelo Giannini şi Manuscrisul Voynich, Jack 
Brown închise telefonul şi stinse lumina. 


XXX 


Vila Mondragone, Italia 

Sunetul telefonului o trezi pe doamna Muller. 
Servitoarea privi ceasul şi ridică receptorul. 

— Bună seara. Aş dori să vorbesc cu monseniorul 
Przydatek. E foarte important -spuse persoana care 
sunase. 

— E foarte târziu şi nu-l pot trezi pe monsenior - se 
disculpă doamna Muller în încercarea de a ajunge cât mai 
repede din nou în pat. 

— E foarte important să vorbesc cu monseniorul 
Przydatek. Spuneţi-i că e vorba de un mesaj din partea lui 
Faetonte - insistă vocea. 

După ce îl trezi pe monseniorul Przydatek, acesta îi ceru 
doamnei Muller să îi facă legătura în biroul său. Un sunet 
lung îl anunţă pe călugăr de sosirea apelului. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - spuse 
vocea necunoscutului. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse 
Przydatek. 

— Codicele continuă să fie treaz şi diverşi inamici ai 


128 


credinţei încearcă să îi descopere conţinutul... - spuse 
necunoscutul. 

— Bine, vă ascult - spuse secretarul cardinalului Lienart 
în timp ce lua notițe pe o foaie cu scutul dragonului 
înaripat tipărit. 

— Primul este un bărbat numit Gordon Rugg şi o să-l 
găsiţi la Universitatea Keele, în Anglia; cea de-a doua este 
o femeie numită Elizabeth Gwyn şi o s-o găsiţi la o fermă 
din oraşul Drogheda, în Irlanda; al treilea este un bărbat 
numit Pedrus Rees şi o să-l găsiţi în Bruxelles, Belgia şi cel 
de-al patrulea este un bărbat indecent, un homosexual 
numit Peter Hazil şi o să-l găsiţi în Amsterdam, Olanda - 
explică Faetonte înainte de a închide. 


Ziua următoare, de îndată ce se crăpă de ziuă, 
cardinalul August Lienart, care fusese informat de către 
secretarul său despre telefonul pe care îl primise de 
dimineaţă, ordonă să se prezinte în faţa lui, în Sala Rosa, 
părinţii Ter Braak, Lamar, Alvarado şi Mahoney. 

După un scurt discurs, cardinalul Lienart înmână câte 
un plic închis fiecărui dintre cei patru preoţi membri ai 
Cercului Octogonus. Fiecare plic conţinea câte o hârtie pe 
care erau scrise un nume, un oraş, o ţară şi de asemenea 
aveau înăuntru şi un octogon de pânză, cu numele lui lisus 
Hristos pe fiecare latură şi în centru o frază în latină: 
„Dispus la durere prin tortură, în numele lui Dumnezeu“. 
Cercul Octogonus  selecţionase patru obiective. Patru 
obiective ce trebuiau să moară. In chiar aceeaşi după- 
amiază, patru bărbaţi părăseau Vila Mondragone şi se 
îndreptau să întâmpine destinul. 


129 


CAPITOLUL VI 


Roma, Italia 

Aşa cum promisese părintele Marcelo Giannini, arhivist 
şef la Pontificala Universitate Gregoriană, telefonul către 
colegul său, Roberto Lendini, expert lingvistic şi profesor 
la Universitatea din Roma, avusese efectul aşteptat de Jack 
Brown. Se va întâlni cu el într-unul din birourile 
campusului universitar. 

Ziaristul ajunsese devreme, aşa că se aşeză în iarbă să 
admire frumoasele studente care treceau prin faţa sa. La 
ora indicată pentru întâlnire, se îndreptă spre clădirea 
centrală a universităţii. Odată aflat în interior, Brown se 
îndreptă spre un bărbat şi îl întrebă de biroul profesorului 
Lendini, de la Departamentul de Lingvistică. Bărbatul, cu 
aspect obosit şi oarecum arid, îl însoţi fără să spună niciun 
cuvânt. Când ajunseră la o uşă cu o plăcuţă de plastic 
prinsă în şuruburi, bărbatul scoase o cheie din buzunar şi 
descuie biroul. 

— Aşezaţi-vă unde puteţi - spuse bărbatul care îl 
însoţise. Nu vă miraţi. Sunt profesorul Lendini - adăugă. 


Roberto Lendini era o veritabilă instituţie în lumea 
lingvisticii. Bibliografia sa cuprindea de la tratate despre 
limbi orientale, la utilizarea simbolurilor ca formă de 
scriere în civilizațiile antice. Una dintre cele mai bune 
opere ale sale trata conexiunea limbilor polineziene cu 
limbile pe care le utilizaseră popoarele antice din zona 
Mexicului şi din Peru. Lendini susţinea că e posibil ca 
primii locuitori ai insulelor din Pacific să fi venit din zone 
întinse din America Centrală şi America de Sud în 


130 


ambarcaţiuni de stuf, o teorie pe care o susțineau, de 
asemenea, alţi oameni de ştiinţă, precum norvegianul Thor 
Heyerdahl. 

— Ştiu că părintele Giannini a vorbit cu dumneavoastră 
despre mine - spuse Brown. 

— Aşa este. Mi-a spus că sunteţi prieten cu profesorul 
Avner, de la Biblioteca Beinecke, la Yale şi că poate ar fi 
interesant ca dumneavoastră şi cu mine să vorbim 
- răspunse Lendini. 

— Acum câteva luni, profesorul Avner a trimis o serie de 
pagini dintr-un codice ce se află în posesia Bibliotecii 
Beinecke, părintelui Marcelo Giannini cu intenţia de a afla 
dacă e posibilă descifrarea unei părţi din text. Părintele 
Giannini mi-a spus că a făcut copii ale acelor pagini. Şi vi 
le-a trimis dumneavoastră. Nu este aşa? 

— Da, aşa este. 

— As vrea să ştiu dacă aţi descoperit ceva în paginile 
acelea din Manuscrisul Voynich - spuse Jack Brown. 

— Adevărul e că am descoperit multe lucruri despre 
acea carte, lucruri pe care puţină lume le cunoaşte şi pe 
care lumea şi erudiţii le-au crezut dispărute în secolul XIII 
- lămuri profesorul Lendini. 

— Ce aţi descoperit mai exact? Aş avea nevoie să aflu - 
ceru nerăbdător ziaristul de la Globe. 

— Rituri. Ce descriau acele pagini, erau rituri. Adevărul 
e că dacă aş fi avut textul complet, aş fi putut descifra mai 
multe informaţii, dar prietenul meu Marcelo mi-a spus că 
trebuie să mă mulţumesc cu această mică frântură de 
istorie - explică expertul în lingvistică. Pentru a putea 
înţelege acele pagini, înainte trebuia să ştiu ce zice acel 
ciudat limbaj cifrat, aşa că pentru asta am studiat entropia 
care apare în diferite limbi europene. Am determinat 
frecvenţa cu care apăreau anumite litere în textul analizat 
şi, trasând repetițiile într-un grafic, am putut stabili 
relaţiile de bază dintre litere şi cuvinte şi inclusiv codurile 
lingvistice ale vorbirii, care determină şi structurează cea 
mai mare parte a limbilor europene. 

— Mă scuzaţi că nu vă urmăresc, dar nu sunt un expert 


131 


în materie - îl întrerupse Brown. 

— Părintele Giannini mi-a spus că profesorul Avner a dat 
diferite pagini din Manuscrisul Voynich diferiților experţi 
în criptografie şi criptoanaliză pentru a le analiza şi că unii 
dintre ei au putut demonstra că este vorba despre o carte 
religioasă legată de o ciudată sectă din secolul VIII sau IX. 
l-am aplicat textului un simplu indicator de tipare de 
scriere şi limbă. Ce mi-au indicat paginile analizate a fost 
că pentru a le scrie, autorul a folosit o structură 
descrescătoare. Poate că am văzut ceva ce alţii, care au 
citit codicele, nu au văzut - explică profesorul Lendini. La 
început am crezut că e vorba de o glumă de prost gust şi 
că acele pagini nu însemnau nimic. Apoi am citit cea mai 
mare parte din Carteggio Kircheriano, care se află la 
Gregoriana. M-am axat pe scrisorile pe care i le-a trimis 
Marcus Marci de Cronland lui Athanasius Kircher, în 
special pe date şi pe folosirea limbajului. E clar că acel 
codice a fost redactat în secolul XIII sau la începutul 
secolului XIV. Cartea este o culegere de norme, texte, 
moduri de viaţă, percepte, locuri secrete şi nume 
aparţinând unei secte. Sigur autorul a primit textele direct 
şi el nu a făcut decât să le copieze, aplicându-le un cifru 
secret, numai bun pentru a le pune la adăpost de focul 
Inchiziției, numai bun să protejeze de testamentul sectei 
pentru secolele următoare, aşa cum s-a şi întâmplat. 

— Atunci se poate spune că Manuscrisul Voynich e într- 
adevăr un soi de biblie. O carte sfântă - accentuă Brown. 

— Da, ar putea fi, efectiv. Frazele pe care am reuşit să le 
descifrez vorbeau despre rituri precum consolamentum, O 
specie de iniţiere a sectei catarilor. Textul de asemenea 
vorbea despre filius major şi filius minor, care precis sunt 
autorităţi ale acelei secte, un soi de episcopi, aşa cum îi 
cunoaştem în Biserica catolică. De asemenea există un 
diacon şi o ierarhie, foarte strictă, care se asemăna cu 
ierarhia catolică, cu titluri teritoriale precum episcop 
coajutor. Funcţiile se împărțeau între „perfecţi“ şi membrii 
cei mai importanţi ai sectei, cu scopul de a transmite 
mesajul lor - explică profesorul Lendini. 


132 


— Cum aş putea afla mai multe despre această sectă? - 
întrebă Jack Brown. 

— Mi-a spus părintele Giannini că aveţi prevăzut să 
călătoriţi la Florenţa pentru a vă întâlni cu profesorul 
Matteus Planch. El este expert în cărţi vechi, în special în 
acelea care tratează teme religioase şi în palinologie. 

— Şi asta ce e? 

— Palinologia este ştiinţa care studiază polenul şi sporii. 
Profesorul Planch, care lucrează la Observatorul Cultural 
şi Biblioteconomic din Florenţa, e capabil să afle unde a 
fost un obiect, studiind doar mucegaiul, sporii şi polenul 
care s-au aşezat de-a lungul secolelor pe el. Daţi-i 
Manuscrisul Voynich şi vă va spune toate locurile prin care 
a trecut cartea. Va putea să vă explice tot ce vreţi să ştiţi 
despre acea sectă. E cu adevărat un expert în secte 
eretice. Acum, dacă mă scuzaţi, am ore şi nu pot întârzia - 
spuse profesorul în timp ce se ridica din fotoliu şi îşi lua la 
revedere de la Brown. 

Era clar pentru ziarist că profesorul Robert Lendini ştia 
cum să se debaraseze de el, dar de asemenea era clar că 
atunci când se va întâlni cu acel Matteus Planch, va putea 
culege mai multe date care să îi dea indicii concrete 
pentru a afla ce voia misterioasa carte să transmită. 
Trebuia să călătorească deîndată la Florenţa pentru a 
vorbi cu următorul său contact. 


xK xK X 


Amsterdam, Olanda 

De mai multe decenii, capitala olandeză se transformase 
într-unul dintre cele mai liberale oraşe din Europa. Multe 
sectoare ale Bisericii catolice o numeau noua „Sodoma şi 
Gomorra“. In diverse localuri era permis consumul de 
canabis, se putea găsi o prostituată în spatele unei vitrine 
şi era admis ca homosexualii să se cazeze în orice hotel din 
oraş pentru a întreţine relaţii sexuale, ceva nepermis în 
alte ţări. 

În oraşul canalelor, mediul gay se concentra în patru 
zone concrete: Warmoestraat sau Strada Pielii, foarte 


133 


aproape de Cartierul Roşu, unde se găseau sălile de sado- 
masochism; Reguliersdwarsstraat sau Strada Păcatului, 
între Koningsplein şi Rembrandtplein, unde  defilau 
homosexualii şi artiştii faimoşi în baruri obscure, 
Amstelstraat, o zonă inundată de restaurante şi localuri de 
modă pentru homosexuali şi Leidseplein şi Kerkstraat, 
plină de hoteluri gay şi saune. Aici homosexualii se 
întâlneau pentru a participa la întâlniri fortuite în mici 
ascunzişuri. 

Un bărbat intră în cafeneaua Montmartre şi se îndreptă 
către capătul lungului bar pentru a cere o bere. Nou 
sositul, înalt, frumos, robust, cu barbă roşcată şi un jerseu 
negru cu guler înalt, aruncă o privire în jur. În timp ce îşi 
bea berea, privirea sa se întâlni cu cea a unui bărbat slab, 
îmbrăcat într-un costum elegant de armată, care se afla 
aşezat la o masă din fund. 

Militarul ridică paharul său de martini în direcţia 
bărbosului roşcat de la bar cu scopul de a-l invita. Bărbatul 
acceptă şi se îndreptă către el. 

— Bună, mă pot aşeza? - întrebă omul cu barbă. 

— Sigur, te rog - răspunse militarul în timp ce arăta cu 
mâna scaunul gol pe care îl avea în faţa sa. 

— Sunt Alex. 

— Eu sunt Peter - spuse într-o engleză perfectă 
militarul. Cu ce te ocupi? 

— Lucrez în aprovizionarea de bărci, tu? 

— În sisteme de securitate şi calculatoare - răspunse 
Peter Hazil. 

După mai multe ore de conversaţie şi mai multe martini, 
Hazil puse mâna pe genunchiul tânărului cu barbă şi îl 
întrebă aproape şoptindu-i la ureche: 

— 'Ţi-ar plăcea să mă însoţeşti? E o saună foarte drăguță 
aici în apropiere, pe Kerkstraat, poate te-ar putea relaxa 
un pic - spuse expertul în comunicaţii. 

Cei doi bărbaţi se ridicară în timp ce Peter Hazil lăsa pe 
masă câteva bancnote pentru a plăti consumaţiile. Alex 
mergea înainte şi Peter admiră cu maximă plăcere 
mişcările şi muşchii ce se întrezăreau sub grosul jerseu 


134 


negru. Câteva minute mai târziu, expertul în securitate 
informatică şi Alex intrau într-una dintre saune. Un turc 
cam obez, care purta un tricou, le întinse două prosoape 
duble noilor veniţi şi peste astea le puse o cheie cu un 
număr şi două prezervative. Nici măcar nu observă chipul 
celor doi bărbaţi. Hazil părea nervos, nu ca Alex, care 
părea mai obişnuit cu acele întâlniri întâmplătoare. Un hol 
îngust cu camere numerotate pe ambele părţi, da acces 
către o saună care la ora aceea era goală. 

Când intrară într-o mică rezervă, Hazil îl îmbrăţişă pe 
Alex din spate în timp ce încerca să îi mângâie muşchii pe 
sub jerseu. Când îl ridică, observă oripilat urmele şi 
cicatricile încă deschise pe care tânărul le avea pe lungul 
spatelui, ca şi cum cineva îl biciuise până la a-i smulge 
carnea. Pe multe dintre răni încă luceau mici firicele de 
sânge. 

Cu o rapidă mişcare, Alex se întoarse şi îl strânse tare 
pe Hazil de mâini. Olandezul se gândi că toate acelea 
făceau parte din jocul sexual şi se lăsă strâns. Într-un 
moment, tânărul cu barbă îl întoarsele Peter Hazil pe pat 
cu faţa în jos şi îi înconjură gâtul cu o sârmă fină de oţel. 
Începu să strângă puţin câte puţin, punându-și genunchiul 
drept pe spatele nenorocitului cu scopul de a evita până şi 
cea mai mică rezistenţă. 

Câteva secunde mai târziu, Peter Hazil era mort. 
Părintele Wilhelm Ter Braak îşi dădu seama după 
puternicul miros urât care plutea în rezervă, pe care 
victima sa îl defecase în timp ce încerca să mai tragă o 
suflare de aer înainte să moară. Preotul făcu semnul crucii 
şi aruncă peste cadavru un octogon de pânză. 

În aceeaşi linişte în care intrase, părintele Ter Hraak 
părăsi localul în timp ce recepţionerul continua să citească 
exemplarul său din ziarul Cumhuriyet. Nici măcar nu îşi 
ridică privirea de pe secţiunea de sport, când asasinul 
Cercului Octogonus trecu pe lângă el. 


XXX 
Staffordshire, Anglia 
135 


Părintele Andre Lamar sosi fix la timp în Staffordshire 
pentru petrecerea porţelanului. Locuitorii din Newcastle- 
under-Lyme, oraşul apropiat Universităţii Keele, îşi 
expuneau pe măsuţe mici, cele mai bune porţelanuri din 
Wedgwood sau Royal Doulton, cu scopul de a face schimb 
de obiecte. Părintele Lamar se apropie până la hanul 
„Bufnița Albastră“ şi, după ce comandă un păhărel, întrebă 
de o cameră. 

— Puteţi să dormiţi în camera pe care o ocupă un 
student german al Universităţii Keele - spuse bărbatul în 
timp ce îi servea berea. 

— Şi unde va dormi studentul? - întrebă părintele 
Lamar. 

— Acum nu se ţin ore la universitate şi el este în 
Germania pentru a-şi vizita familia. Puteţi să staţi în 
camera lui timp de câteva zile - răspunse bărbatul. Cât 
timp veţi rămâne? 

— Am prevăzut să stau pe aici cam o săptămână. Sunt 
fotograf de păsări şi mi s-a spus că aici este o zonă bună 
pentru a le observa - spuse Lamar în timp ce îi arăta 
ospătarului un exemplar din Păsările din Staffordshire, o 
operă pe care o scriseseră în 1962 Lord şi Blake, membri 
ai West Midland Bird Club. 

— Universitatea Keele, care este aici în apropiere, are o 
mare colecţie de păsări - spuse ospătarul. Dacă vreţi, vă 
dau adresa. O să vă placă mult. 

Părintele Lamar luă hârtia pe care i-o întinsese 
ospătarul şi se retrase în camera sa, situată la etajul de sus 
al hotelului. Când noaptea căzu peste Newcastle-under- 
Lyme, părintele ceru să i se aducă nişte mâncare caldă şi o 
bere pentru a cina acum, deoarece dorea să se trezească 
devreme pentru a alege cele mai bune locuri pentru a 
observa păsările. 

La patru dimineaţa, ceasul deşteptător sună aproape 
imperceptibil şi călugărul francez se îmbrăcă în haine 
închise, se încălţă cu ghete cu talpă groasă şi alese o 
geantă în care introduse un binoclu, o lanternă, o pereche 
de mânuşi negre, două sandwichuri, un termos cu 


136 


ciocolată caldă şi un stilet fin, cu lamă lungă care se afla în 
husă. Cobori scările în linişte şi se pierdu în întuneric. 

De la sat până la intrarea în incinta universităţii era o 
distanţă de vreo patru kilometri pe care părintele Lamar o 
parcurse în puţin timp. Când zări peretele dinspre nord, se 
aşeză de cealaltă parte a străzii şi aşteptă. 

După mai multe ore, călugărul se trezi brusc la auzul 
unui claxon al unui vehicul ce împărțea lapte. Continuă să 
aştepte alte câteva ore până ce observă în depărtare un 
Austin Healey Sprite MK IV verde şi cam deşelat, care se 
apropia pe şosea. Lamar, cu binoclul, încerca să 
recunoască prin gemurile murdare ale vehiculului chipul 
lui Rugg ca să îl poată compara cu fotografia pe care o 
avea în buzunar. 

Când Austinul se opri la intrare, asasinul Cercului 
Octogonus îşi confirmă identitatea obiectivului său. Dând 
un mare ocol, sări peretele şi alergă până la Keele Hall 
prin pădurea ce înconjura clădirea, pentru a nu fi văzut. 
Dacă cineva îl oprea, întotdeauna putea explica cum că 
supraveghea un cuib de fluieraşi aurii. 

Câţiva metri mai încolo, părintele Lamar văzu micul 
vehicul care era parcat într-o parte a Keele Hall. Ştia că 
Rugg obişnuia să rămână până cădea bine seara lucrând şi 
scriind pe tablele mari din biroul său. Acum nu-i rămânea 
decât să aştepte. 

Când noaptea începu să cadă peste comitatul 
Staffordshire, Lamar se pregăti de acţiune. Alergă spre 
zona deschisă a parcării şi aşteptă în spatele unei coloane 
a edificiului. Minute mai târziu auzi nişte paşi care se 
apropiau spre maşină. Lamar sări prin spate şi în timp ce îi 
acoperea gura lui Gordon Rugg cu mâna stângă 
înmănuşată, cu dreapta îi introduse lama fină prin ceafă. 
Aproape instantaneu, omul de ştiinţă prieten al lui Aaron 
Avner, era mort. 

Părintele Lamar băgă anevoios corpul greu al lui Rugg 
în locul din stânga al însoţitorului. Îşi puse şapca în carouri 
şi pardesiul omului de ştiinţă şi se aşeză la volanul 
Austinului. În timp ce se apropia de controlul de securitate 


137 


de la intrarea din campusul universitar, începu să apese 
claxonul şi să dea flashuri de lumină. Se rugă ca gardianul 
să ridice bariera fără a opri vehiculul. Cu câţiva metri 
înainte de a ajunge, bariera se ridică. Îndreptându-se spre 
sud, ajunse până la o pădure şi preotul expert în codice 
antice parcă vehiculul şi îl abandonă cu corpul lui Rugg în 
interior. Înainte de a închide uşa, părintele Andre Lamar 
azvârli în interior un octogon de pânză. Cel de-al doilea 
obiectiv fusese lichidat. 


xK kK X 


Florenta, Italia 

Frumosul şi renascentistul oraş Florența era ultima 
etapă din turul european pe care Jack Brown îl 
întreprinsese în căutarea de răspunsuri la o carte al cărei 
mesaj continua să fie, după multe secole, o încâlceală 
misterioasă despre o sectă care existase acum mai mult de 
şapte sute de ani. Ce enigmă ciudată ascundea, pentru ca 
cineva să vrea să pună capăt vieților tuturor acelora care 
avuseseră contact cu cartea? Ziaristul îşi dorea să ajungă 
la New Haven şi să îi povestească lui Aaron Avner tot ce 
descoperise în timpul întâlnirilor sale de la Bruxelles, 
Amsterdam, Staffordshire, Irlanda, Roma şi acum Florenţa. 
Fără urmă de îndoială, Brown avea multe lucruri să îi 
povestească lui Aaron şi acesta din urmă de asemenea 
avea să îi explice anumite chestiuni. 

După un prânz lejer la trattoria din apropiere de Piazza 
della Signoria, Brown se îndreptă pe jos până la reşedinţa 
personală a lui Matteus Planch, pe Via dei Vagellai, foarte 
aproape de râul Arno. Un interfon, fără niciun fel de 
identificare, era ascuns după nişte plante. Brown sună la 
sonerie şi imediat auzi că se deschidea siguranţa uşii. 
Ziaristul trecu de o uşă mare decolorată şi în paragină şi 
intră într-o curte interioară plină de statui renascentiste 
ale zeilor greci, inundată toată cu un minunat univers de 
mirosuri şi culori. De la un balcon superior, un bărbat, cu 
aspect similar omului de ştiinţă Albert Einstein, îl strigă. 

— Urcaţi pe scara metalică şi la primul etaj încercaţi să 


138 


nu vă sprijiniți mult de balustradă. E desprinsă şi trebuie 
să o aranjez - spuse bărbatul cu faţă de om de ştiinţă 
nebun. Brown urcă rapid treptele, deşi îşi aminti 
recomandarea profesorului Planch. 

Clădirea, la jumătatea drumului dintre restaurare şi 
abandon, era o moştenire de familie pe care expertul în 
cărţi antice o transformase în centrul său de operaţiuni. La 
primul etaj erau dormitoarele, un salon mare şi o 
bibliotecă. Al doilea etaj era ocupat de un laborator scump, 
unde se amestecau microscoape de diferite categorii cu 
alambicuri de cristal. 

— Pare un laborator de cocaină, nu vi se pare? - întrebă 
amuzat Planch. 

— Adevărul e că da - răspunse Brown. 

— Dumneavoastră sunteţi din Statele Unite, nu? 

— Da. M-am născut la Boston, deşi originile mele sunt 
irlandeze - spuse ziaristul. 

— Voi, americanii, aveţi grijă mereu să spuneţi care vă 
sunt originile, ca şi cum ele ar putea pune capăt aurei de 
incultură care vă înconjoară. Se pare că vă ruşinaţi că v-aţi 
născut într-o ţară ca a dumneavoastră. 

— Eu nu mă ruşinez că m-am născut în Statele Unite, 
dar, dumneavoastră, europenii, obişnuiţi să aveţi un 
complex de inferioritate când vă aflaţi în faţa unora din 
Statele Unite şi asta poate că ne face să încercăm să ne 
apropiem de dumneavoastră dând pe post de carte de 
vizită originea noastră europeană - răspunse oarecum 
ofensat Brown. 

— Touché, iubite prieten. Aveţi mare dreptate şi de asta 
vă voi invita să bem un whisky. În timp ce bem, putem să 
discutăm despre ce v-a adus până aici, aşa departe de ţara 
dumneavoastră. 

După ce umplu două pahare cu whisky şi îi întinse unul 
invitatului său, Planch începu conversaţia. 

— Ce face Aaron? Continuă să fie înfundat în 
descoperirea misterelor din cărţi? 

— Da, tocmai asta m-a adus până aici - spuse Brown. Am 
vorbit cu părintele Marcelo Giannini, de la Universitatea 


139 


Pontificala Gregoriană din Roma şi cu profesorul Robert 
Lendini, lingvist de la Universitatea din Roma. Ambii mi-au 
recomandat să vin aici, la Florenţa, să vorbesc cu 
dumneavoastră. Mi-au spus că dumneavoastră aţi putea să- 
mi deschideţi ochii despre conţinutul Manuscrisului 
Voynich. 

— Bine, dar înainte să începem să vorbim despre asta, o 
să pregătesc nişte buni rigatonis pentru cină. Vă plac 
pastele italiene, domnule Brown? 

— Da, cred că da. 

— Mă bucur, pentru că este tot ce vă pot oferi la cină. 

Două ore mai târziu, după ce savurase o farfurie bună de 
rigatoni cu usturoi, busuioc, ceapă tocată şi boia, scăldată 
cu două sticle de vin de Chianti, profesorul Planch îi ceru 
invitatului său să îl însoţească în birou, anexă a bibliotecii 
importante a casei. Acolo, perfect aliniate pe poliţe 
lucioase englezeşti din secolul XIX, se aflau tratate de 
arhitectură din secolul XVI, de botanică din secolele XVII şi 
XVIII, de etnologie din secolele XVI şi XVII şi de anatomie 
din secolul XIX. Într-o vitrină ermetic închisă se aflau vreo 
sută de codice despre secte şi religii, scrise în latină, 
greacă şi inclusiv în arabă, precum şi un frumos exemplar 
din Coran, din secolul XIII; Viaţa sfinților, o carte din 
secolul XIV cu trei sute de imagini în acuarelă atribuite lui 
Giotto; un exemplar din Biblia Pauperum din secolul XIII 
cu cincizeci şi opt de ilustraţii; sau Genealogia zeilor, un 
manuscris cu miniaturi din secolul XIV, în ale cărei pagini 
apare unicul portret cunoscut al lui Giovanni Boccaccio, 
autorul Decameronului. Brown se uită la gaura pe care o 
avea exemplarul din urmă. 

— Vă interesează această genealogie? - întrebă 
colecţionarul. 

— Păi, îmi atrage atenţia acest defect pe care îl are 
cartea. 

— Această carte i-a aparţinut ducelui de Florenţa şi e 
perforată de un proiectil care a ajuns la ea în timpul unui 
război împotriva familiei Medici - explică Planch în timp ce 
ţinea în mâinile sale exemplarul. Printre munţii de cultură, 


140 


o masă mare înconjurată de pupitre şi portrete ale 
strămoşilor lui Matteus Planch vegheau munca minuțioasă 
a omului de ştiinţă. 

— Numele dumneavoastră nu pare italienesc - observă 
Brown. 

— Nu, nu este. Familia mea provine dintr-un canton 
italian din Elveţia. Originile mele cele mai antice provin 
din regiunea Languedoc, din sud-estul Franţei, dintr-un 
mic sătuc numit Castres. Familia mea încă deţine acolo 
nişte proprietăţi. Odată cu trecerea secolelor, strămoşii 
mei s-au văzut obligaţi să schimbe locul de reşedinţă în 
faţa presiunilor Romei. 

— La ce vă referiţi? 

— Originile mele sunt catare. Primii Planch au fost 
catari „perfecţi“ care s-au stabilit în regiunea franceză din 
Languedoc fugind de persecuțiile Inchiziției în secolul XIII. 
O să vă arăt o carte. Este vorba despre un manifest 
anticatar scris la începuturile secolului XIII numit 
Manifestatio heresis albigensium et lugdunensium. Se 
crede că a fost scris între anii 1206 şi 1214, foarte probabil 
înainte de cruciada împotriva albigenzilor. În ea se explică 
persecuțiile la care au fost supuşi catarii din Languedoc şi 
totala lor exterminare din ordinul Papei Inocenţiu III, 
Suveran Pontif între 1198 şi 1216 - spuse Matteus Planch. 

— Profesorul Lendim mi-a vorbit despre un soi de rit 
numit consolare sau consolidare, sau ceva asemănător. 

— Consolamentum - preciză Planch. 

— Exact, consolamentum. Ce semnificaţie avea pentru 
catari? - întrebă Brown. 

— Consolamentum era impunerea mâinilor şi se 
săvârşea pentru botez, penitenţă, hirotonire şi inclusiv 
pentru maslu. Pentru hirotonire trebuia să fie în principiu 
făcut de un episcop catar, dar pentru bolnavi şi pentru 
iertarea păcatelor îl puteau executa femeile. 

— Nu păreau a fi foarte eretici. In plus, exercitau rituri 
creştine precum cele care se săvârşesc astăzi în orice 
parohie. De ce Biserica catolică i-a persecutat? - vru să 
afle ziaristul de la Boston Globe. 


141 


— Foarte simplu. Catarii nu acceptau ca Dumnezeu să 
fie creatorul vreunui lucru din această lume. Considerau 
că lumea asta era un infern tranzitoriu pentru a ajunge la 
adevăratul regat al lui Dumnezeu. Prin urmare, nu 
acceptau cultele Bisericii, nici autoritatea episcopilor, 
cardinalilor sau a Papei însuşi. Toate sufletele se vor salva, 
şi cele care nu, se vor întoarce pentru a se reîncarna. 
Pentru catari, a avea copii însemna a lungi viaţa în acest 
loc şi a aduce mai multe suflete în lumea asta a lui Lucifer. 
Ţineau post lunea, joia şi vinerea. Alte practici mai uzuale 
între ei erau melhorament, cele trei reverenţe la trecerea 
unui perfect; aparelhament, un soi de confesiune 
penitentă; convenenza, un acord prin care credinciosul 
primea consolamentum la momentul morţii şi se pare că, 
atunci când situaţia devenea de netolerat, practicau 
endura, o specie de suicid mistic realizat prin postul total - 
explică profesorul Planch în timp ce se întorcea să îşi 
umple paharul cu whisky. 

— Nu înţeleg această ură pe catari din partea Bisericii... 

— E destul de simplu de explicat - punctă Planch în timp 
ce lua o gură. După al Ill-lea Consiliu de la Lateran, din 
1179, începe să se gândească o intervenţie armată 
împotriva catarilor. Deşi nimeni nu are interesul de a 
ocupa dificilele sedii episcopale occitane, se naşte ideea 
unei reprimări armate care să rezolve problema într-un 
mod rapid şi sigur. În nord, acţiunea violentă a puterii 
civile şi a mulţimii a împiedicat erezia să prospere, dar, în 
sud, mulţimea catară era între cinci şi zece la sută sau 
chiar mai mult în oraşele mai contaminate, aşa cum s-a 
exprimat Papa Inocenţiu al II-lea. În 1184 s-a impus 
pedeapsa focului pentru ereticii catari înrăiţi şi recidivişti. 
Într-un final, în 1199, Papa a decretat ca tuturor acelor ce 
nu respectau doctrina pontificală, să li se confişte 
pământurile şi să fie declaraţi proscrişi. Aplicarea 
dispoziţiilor necesita colaborarea puterilor civile. Acţiunea 
papală se făcea prin intermediul nunţiilor, dintre care 
primul a fost Rainiero Ponza. Unii principi occitani 
acceptaseră decretele papale, precum Petru al II-lea, 


142 


regele Aragonului şi Guillaume al VIII-lea, viconte de 
Montpellier. 

— De ce această ură a Papei pe catari? - întrebă Brown 
întrerupând povestirea lui Planch. 

— Innocenţiu al III-lea a recurs la cistercieni pentru a 
combate erezia, în 1203. Nunții erau doi călugări de la 
abația narboneză din Fontfroide, Raoul de Fontfroide şi 
Pierre de Castelnau, cărora li s-a alăturat abatele de 
Citeaux, Arnaud Armaury. Cei trei erau cunoscuţi mai mult 
pentru serviabilitatea şi conduita lor, decât pentru oratoria 
religioasă. Aceştia au dus la bun sfârşit o muncă de 
purificare a clerului occitan şi au făcut ca nobilimea să se 
supună extirpării ereziei. Dar cistercienii nu se bucurau de 
prea multă popularitate. S-a încercat ajungerea la acorduri 
de pace cu principii, dar Raimond al VI-lea de Toulouse nu 
a acceptat să acţioneze împotriva catarilor şi a fost 
excomunicat de Pierre de Castelan. Nunţiul papal a fost 
asasinat în ianuarie 1208 de cineva care credea că îi face o 
favoare contelui, dar această crimă a avut consecinţe 
nefaste pentru catari. 

În timp ce Matteus Planch relata întâmplările catarilor, 
Brown încerca să descopere cum să pună cap la cap 
piesele din Manuscrisul Voynich, asasinii Octogonului, 
moartea oamenilor de ştiinţă ce aveau de-a face cu cartea 
şi catarii în misteriosul puzzle în care se convertise 
investigația sa. 

Planch continuă cu explicaţia sa: 

— Inocenţiu al II-lea făcu un apel către războinicii 
creştini să înceapă o mare cruciadă împotriva ereticilor 
catari, pe care îi puteau extermina şi confisca 
proprietăţile, promiţându-le cavalerilor indulgenţe şi 
bunuri materiale. Zona era foarte bogată şi au fost mulţi 
cei interesaţi de a participa la crime. Regiunea Languedoc 
se văzu cufundată într-un război din 1209 până în 1229, 
jalonat de multe arderi pe rug. În 1210, o sută patruzeci de 
catari, bărbaţi, femei şi copii, au fost arşi la Minerve; două 
sute în Cassis şi patru sute în Levaur. Mulțimea s-a 
împărţit între partizanii catarilor şi urmaşii cavalerilor 


143 


cruciați, lăsând loc unui război civil. Oraşe precum Béziers 
i-au apărat pe eretici şi au fost rase de pe faţa pământului 
de către cruciați. 

— Atunci secta catarilor a dispărut în 1229 şi nu s-a mai 
ştiut nimic de ei? - întrerupse din nou Brown. 

— Nu e chiar aşa - spuse Planch în timp ce îşi punea 
încă un whisky şi încerca să găsească un exemplar din 
istoria catarilor în bogata sa bibliotecă. Mulțimea nu s-a 
arătat de acord cu acţiunea Inchiziției, pornind răscoale ca 
cea din Toulouse din 1235. În 1243, contele Raimond al 
VII-lea a semnat un tratat de pace la Lorris, promițând să 
lupte contra ereziei catare, care renăştea din propria 
cenuşă cu destulă forţă şi care îşi găsise refugiul în 
castelul Montsegur. Seneşalul din Carcassonne a asediat 
Montsegur din vara anului 1243 până în luna martie a 
anului 1244. Ereticii care se aflau acolo, potrivit textelor 
din acea epocă, patru sute cincizeci de bărbaţi, femei şi 
copiii, au fost arşi pe rug de către Inchiziţie, inclusiv 
ultimii episcopi catari, fii şi diaconi. 

— Au sfârşit arşi din ordinul lui Dumnezeu în cer şi al 
Papei pe pământ... - spuse Brown în timp ce scotea un 
oftat şi mai bea o gură de whisky. 

— Ceva de genul ăsta - răspunse Matteus Planch. 

— Niciodată nu s-a mai ştiut nimic despre catari? 

— Mulţi credincioşi au fugit în nordul Italiei şi în zona 
cantoanelor elveţiene, ca şi strămoşii mei. Catarii 
urmăreau să se întoarcă pe pământurile lor ca sa predice, 
dar vigilenţa Inchiziției i-a împiedicat. Între 1300 şi 1310 s- 
a format o micuță comunitate catară între Gasconia şi 
Lauragais, dar pretenţia ei de a continua ca o Biserică a 
făcut ca inchizitorii să îşi dea toată silinţa să îi captureze 
pe catari şi să îi ardă. În prima treime a secolului XIV, 
nimeni nu se mai putea declara catar, nici să fie hirotonit, 
cum nu mai era nimeni care să o facă. Într-un final, 
mişcarea catară a sfârşit prin a dispărea. 

— Şi ce legătură poate avea Manuscrisul Voynich cu 
această istorie? 

— S-a spus de-a lungul multor secole că trei „perfecţi“ 


144 


au reuşit să fugă de la Montsegur la Paris şi că acolo au 
cunoscut un înţelept... 

— Posibil Roger Bacon... - spuse Brown. 

— Se poate. Faptul e că aceşti trei perfecţi aduceau cu 
ei toată învăţătura catară, inclusiv toate acele secrete 
despre mişcarea eretică, pe care şi Inocenţju al III-lea şi 
Honoriu al II-lea şi Grigore al IX-lea ar fi vrut să le 
cunoască. În Paris l-au contactat pe un savant englez, un 
călugăr franciscan expert în coduri şi cifruri care a hotărât 
să unească într-o singură carte toate cunoştinţele scrise şi 
orale ale ereziei catare. Acea carte e posibil să fi fost 
Manuscrisul Voynich - consimţi Planch. 

— E foarte probabil ca aşa să fie. Roger Bacon, 
presupusul său autor, se afla la Paris în anii 1240 şi a 
putut menţine o strânsă legătură cu cei trei „perfecţi“ 
catari fugiţi de la Montsegur - spuse cu oarecare încântare 
ziaristul de la Boston Globe. Este clar că această carte 
poate fi una dintre marile descoperiri ale acestui secol 
despre religie, aşa cum a fost descoperirea Pietrei de la 
Rosetta la vremea sa. Bine ar fi să descoperim cine au fost 
acei trei „perfecţi“ care au luat legătura cu Bacon în Paris. 

— Eu o ştiu - spuse Planch în timp ce trecea în revistă 
nişte vechi pergamente pline de praf. Primul era 
Bartolome de Castres, cel de-al doilea, Henri de Planchet 
şi, cel de-al treilea, Arefast de Blienart. 

— Încerc să aflu care este legătura între aceşti trei 
catari care au vorbit cu Roger Bacon şi moartea mai 
multor oameni de ştiinţă care au încercat să descifreze 
Manuscrisul Voynich. Ce secret ar fi putut avea? - spuse 
ziaristul. 

— Poate că unul dintre ei să fi fost trădător al mişcării 
catare - răspunse Matteus Planch. Se crede că unul dintre 
cei trei ar fi putut fi un agent papal care a facilitat intrarea 
cruciaților în interiorul castelului Montségur. Odată intraţi 
în fortăreață, au decapitat mulţi catari şi au violat multe 
femei, iar cei ce au supravieţuit au sfârşit pe rug. 

— Cine credeţi că ar fi putut fi trădătorul? - întrebă 
Brown. 


145 


— Oscilez între doi dintre ei. Ori Henri de Planchet, a 
cărui familie şi-a schimbat numele în Planch când s-a 
refugiat în nordul Italiei, fie Arefast de Blienart, care şi-a 
schimbat numele de familie în Lienart când s-a adăpostit în 
Paris. Perfectul Bartolome de Castres a fost ars pe rug de 
Inchiziţie după ce a fost denunţat de un bărbat care a spus 
că l-a văzut dând consolamentum unui muribund catar. 
Nici măcar la supliciul rugului, Castres nu şi-a renegat 
credinţele catare. 

— Aşadar ori strămoşul dumneavoastră ori acel Blienart 
a fost cel care a trădat catarii din Montségur şi, de aceea, 
a fost responsabil direct de crimele duse la bun sfârşit de 
cruciați - spuse Brown. 

— Şi se poate ca numele său să fie rămas scris pentru 
posteritate în vreuna din paginile Manuscrisului Voynich şi 
de aceea cineva este interesat, de secole, ca nimeni să nu 
poată descifra ce spune cartea lui Roger Bacon. 

Asfinţitul soarelui peste Florenţa făcea acoperişurile de 
diferite culori. În timp ce Planch şi Brown îşi spuneau 
părerile, noaptea căzuse deja peste oraş, la fel ca şi două 
sticle de whisky. În acea noapte, Jack Brown dormi liniştit 
într-una din încăperile reşedinţei lui Matteus Planch, 
urmaş al unui „perfect“ al mişcării catare. Fără îndoială, 
întâlnirea sa cu Planch fusese una dintre cele mai 
fructuoase şi aşa avea să-i spună lui Aaron Avner. 


XX X* 


Bruxelles, Belgia 

Odată ajuns la aeroportul din Charleroi, părintele 
Alvarado se confruntă cu vremea urâtă ce lovise capitala 
belgiană. Încă îşi amintea ultima dată când vizitase ţara, 
într-o călătorie pastorală pe care o efectuase Papa. 

În timp ce mergea prin terminal, se opri într-un magazin 
inundat de articole cu imaginea regelui Baudouin I al 
Belgiei. Un exemplar din La Dernière Heure anunţa pe 
prima pagină agravarea sănătăţii Suveranului Pontif şi că 
pelerinii stăteau de veghe în piaţa Sfântul Petru. „Li 
rămâne puţin timp Sfântului Părinte“, gândi călugărul în 


146 


timp ce se închina. Puțin mai târziu părăsea instalaţiile 
aeroportuare, amestec de diplomaţi, funcţionari ai 
Comunităţii Europene şi militari destinaţi cartierului 
general al NATO. O lungă coadă de taxiuri aştepta clienţi. 
Părintele Alvarado se urcă într-unul dintre ele. 

— Bună ziua - salută călugărul într-o franceză perfectă. 
Vă rog, duceţi-mă la hotelul Le Dixseptieme, la numărul 25 
în strada Madeleine. 

— Deîndată, domnule - răspunse şoferul în timp ce porni 
aparatul de taxat. 

Când taxiul se afundă în traficul Bruxellesului, agravat 
de ploaia continuă care cădea peste oraş, părintele 
Alvarado verifică în servieta sa neagră datele despre 
obiectivul său, Petrus Rees, expert în codificări şi 
colecţionar de arme antice. Într-un fals compartiment al 
servietei avea mai multe recipiente cu substanţe toxice 
special protejate. Părintele Septimus Alvarado avea 
impecabila abilitate de a-şi omori obiectivele utilizând 
substanţe veninoase, o practică pe care o deprinsese în 
anii petrecuţi ca misionar în pădurile sud-americane. 

Într-o mapă pregătită de Entitate, serviciile secrete ale 
Vaticanului, apărea o fotografie alb-negru a lui Petrus Rees 
şi un reportaj amplu dintr-un supliment duminical al unui 
ziar belgian în care bărbatul îşi arăta colecţia de arme 
antice. Ţevi ale indienilor din Amazon, stilete venețiene din 
secolul XV, spade japoneze din secolul XVI şi un Luger 
care îi aparținuse însuşi mareşalului Hermann Goering, 
erau câteva dintre piesele ce alcătuiau ciudata colecţie a 
expertului în cifruri şi coduri secrete. 

Câteva minute mai târziu, taxiul se opri în faţa unei 
clădiri clasice, care fusese reşedinţa ambasadorului 
spaniol la curtea Belgiei în timpul secolului XVIII şi care 
acum se transformase într-un elegant şi exclusivist hotel. 
Lui Alvarado îi plăcea pentru că avea doar douăzeci de 
camere, ceea ce-i permitea să treacă neobservat şi fiecare 
dintre ele dispunea de o bucătărie mare, pe care asasinul 
Cercului Octogonus o folosea ca pe un laborator aseptic 
unde să amestece veninurile sale. 


147 


La intrarea în camera sa, preotul dădu o bancnotă ca 
bacşiş, atârnă cartonul cu „Nu deranjaţi“ şi închise uşa cu 
încuietoarea de securitate. După ce îşi scoase pardesiul, 
care era pătruns de umezeală, şi jacheta, părintele 
Septimus Alvarado formă un număr de telefon. Sună de 
mai multe ori până când răspunseră la celălalt capăt al 
liniei. 

— Bună seara - salută Alvarado. Aş dori să vorbesc cu 
domnul Rees. 

— Da, eu sunt - răspunse interlocutorul. Cu cine 
vorbesc? 

— V-am sunat de la Roma acum câteva săptămâni. Sunt 
Maxwell Hessner, un anticar specialist în arme şi am venit 
la Bruxelles pentru a vă arăta câteva piese interesante pe 
care le posed - spuse călugărul. Dacă doriţi, ar putea 
rămâne pe mâine seară la dumneavoastră acasă şi să iau 
piesele cu mine pentru ca să le puteţi studia. 

Asasinul ştia că Rees era neînsurat, aşa că nu ar fi avut 
de-a face cu nicio surpriză familială acasă. 

— Vă plac stridiile, domnule Hessner? - întrebă Rees 
imediat. 

— Da - răspunse Alvarado. 

— Bine, perfect. Vă invit la cină mâine seară la L'Ecallier 
du Palais Royal, pe strada Bodenbroek, numărul 18, în 
cartierul Sablon. Vă aştept la opt şi jumătate. Să fiți 
punctual. Nouă, belgienilor, ne place să cinăm repede - 
spuse Petrus Rees înainte de a închide. 


În singurătatea camerei lui, Alvarado începu să 
pregătească arma pe care urma să o folosească pentru a 
sfârşi cu viaţa expertului în cifruri care ajutase la 
descoperirea unor date importante din Manuscrisul 
Voynich. Cu mănuşi de gumă, precum cele ale chirurgilor, 
călugărul începu să manipuleze periculoasele substanţe 
din acele recipiente de sticlă. 

Cu mare atenţie fixă ferm cu mâna stângă unul dintre 
recipiente, care conţinea un soi de gelatină albicioasă. Cu 
o spatulă de sticlă extrase o mică porţiune şi o puse pe o 


148 


bucată plană şi mică de sticlă. Substanţa era un puternic 
alcaloid asudat de o broască din pădurea din Amazon. 
Indienii obişnuiau să ungă vârfurile săgeţilor cu pielea 
acestor broaşte pentru a vâna. O doză bună de gelatină 
putea omori zece bărbaţi în două minute, dar părintele 
Septimus Alvarado vroia să pună capăt vieţii unuia singur. 

Inchise borcanul şi luă un al doilea vas cu o substanţă de 
culoare maro, cu textura răşinii. Din nou, însă utilizând o 
altă spatulă de sticlă, extrase o mică doză şi o depuse pe o 
a doua piesă de sticlă. Această a doua substanţă era fund 
de  bachaco, ferocea furnică gigantică din pădurea 
amazoniană. Muşcătura furnicii bachaco producea un 
venin pe care îl folosea pentru a se apăra şi provoca 
victimei o puternică senzaţie de mâncărime. Veninul 
muşcăturilor a mii de astfel de furnici putea provoca 
moartea unui om de un metru şi optzeci de centimetri şi 
nouăzeci de kilograme, în treizeci de minute. Indienii 
utilizau de asemenea această substanţă ca afrodisiac sau, 
într-o doză mai mică, pentru a anestezia vreo zonă a 
corpului. Veninul de la bachacu afecta sistemul nervos şi 
provoca paralizie musculară. 

Asasinul Cercului luă o cinguedea care se presupunea că 
ar fi aparţinut lui Lorenzo de Medici şi şlefui uşor partea 
inferioară a mânerului. Cu o lupă de chirurgie preotul lăsă 
o mică tăietură. Imediat luă spatula cu substanţa răşinoasă 
şi cu o mână fermă unse micii zimţi care rămăseseră după 
ce şlefui mânerul stiletului. În continuare, cu mare 
delicateţe puse arma într-un suport. 

Părintele Alvarado se ridică şi scoase din minibar o mică 
sticlă de gin. Luă un pahar care se afla deasupra micului 
frigider şi puse în el două cuburi de gheaţă. Deschise sticla 
şi umplu paharul. Dintr-o singură înghiţitură goli aproape 
jumătate din pahar, în timp ce îşi întindea muşchii 
spatelui. După se relaxă, se întoarse la treaba sa. Dintr-o a 
doua teacă de catifea albastră, preotul scoase o spadă 
frumoasă japoneză. O aşeză, cu ambele mâini, pe un 
suport, cu mune, lama, în sus. Asasinul Cercului 
Octogonus puse din nou lupa peste ochelari şi cu un 


149 


pămătuf fin unse nagako, mânerul katanei, cu o substanţă 
toxică secretată de broaşte. Câteva ore mai târziu, 
substanţele erau întinse pe arme, gata să îşi facă treaba. 

În timpul zilei următoare, călugărul nu părăsi camera 
nici măcar pentru a lua prânzul. Prefera să nu piardă din 
vedere ambele arme şi să evite ca cineva din personal să 
poată fi destul de curios şi să le atingă. Odată venită seara, 
părintele Septimus Alvarado se îmbracă cu un costum 
negru şi cămaşă albă, îşi trecu un pieptene prin părul 
cărunt şi îşi puse atent nişte mănuşi de gumă. Ridică de 
lamă stiletul venețian din suportul său şi îl puse cu grijă în 
teaca sa. Repetă acţiunea cu katana. Îşi puse pardesiul şi 
pălăria şi porni spre restaurantul unde îşi dăduse întâlnire 
cu Petrus Rees. 

Luă un taxi şi în câteva minute, după ce evită mai multe 
semafoare, treceri de pietoni şi ciclişti care încetineau 
mersul printre băltoacele provocate de ploaie, ajunseră la 
eleganta faţadă a L/Ecallier du Palais Royal. Un bărbat cu 
livrea roşie şi cu o umbrelă în mână alergă la vehicul 
pentru a deschide uşa. 

— Bună seara. Bine aţi venit la L/Ecallier du Palais Royal 
- îl salută portarul pe noul sosit. 

În interiorul restaurantului, maitre-ul se îndreptă spre 
preot, care avea o geantă şi o servietă asemănătoare 
tecilor care se utilizau pentru a transporta armele de 
vânătoare. Maitre îi recomandă părintelui Alvarado să îşi 
lase pardesiul şi servietele în garderobă, în timp ce o 
tânără îi întindea un număr de cuier. 

— Mulţumesc, dar prefer să nu mă despart de serviete. 
Sunt antichităţi foarte valoroase - se scuză preotul. 

— Nu este niciun fel de problemă, domnule - răspunse 
educatul maitre. Aveţi masă rezervată? 

— Mă aşteaptă domnul Rees, Petrus Rees - răspunse 
Alvarado. 

— Domnul Rees.. Domnul Rees... - spuse maitre în timp 
ce localiza numele în caietul de rezervări. Da. Aici este. 
Masa nouă. Urmaţi-mă pe aici, vă rog. 

In spatele sălii mari, un bărbat cu aspect fragil care 


150 


întindea unt pe o felie mică de pâine prăjită se ridică la 
vederea maitre-ului şi a noului sosit apropiindu-se de masa 
sa. 

— Bună seara, domnule Rees. Sunt Maxwell Hessner, 
anticarul - se prezentă părintele Alvarado în timp ce 
strângea mâna lui Rees. N 

— Bună seara, domnule Hessner. Imi doream să vă 
cunosc —răspunse expertul belgian în timp ce Îl invita pe 
părintele Alvarado să se aşeze la masă. Văd că ați adus mai 
multe piese. Cel mai bine ar fi să cinăm mai întâi şi apoi să 
mergem la mine acasă. E aici aproape şi putem vorbi 
liniştiţi de afaceri în timp ce vă arăt colecția mea. 

O excelentă cină bazată pe stridii şi calcan la cuptor 
deschise drumul spre două havane bune şi două pahare de 
coniac franțuzesc. 

— Spuneti-mi, ce mi-aţi adus? - întrebă Rees cu 
curiozitate. 

— O cinguedea venețiană care i-a aparţinut lui Lorenzo 
de Medici şi o spadă japoneză din perioada Ashikaga 
datând dintre anii 1350 şi 1360 - răspunse presupusul 
anticar. 

— De ce ar trebui să mă intereseze aceste arme? - 
întrebă precaut belgianul cu scopul de a manifesta mai 
puţin interes decât într-adevăr simţea şi pentru a putea 
astfel să negocieze un preţ mai bun. 

— Se crede că cinquedea lui Lorenzo de Medici i-a 
aparţinut lui Bernando Bandini Baroncelli, unul dintre 
conspiratorii conjuraţiei lui Pazzi din 1478. Cu acest stilet, 
Baroncelli l-a înjunghiat prima dată pe Giuliano de Medici 
în catedrala din Florenţa. După ce a fost executat 
Baroncelli, ani mai târziu, din ordinul lui Lorenzo de 
Medici, stăpânul Florenței, a confiscat stiletul şi l-a păstrat 
ca pe o amintire a răzbunării sale. Spada i-a aparţinut lui 
Yoshimitsu Ashikaga, care s-a proclamat shogun în 1368. A 
fost cel mai strălucit mecena al Evului Mediu japonez - 
relată părintele Alvarado şi mai interesatului Petrus Rees. 

— Puteţi să-mi  arătaţi acum piesele? - întrebă 
nerăbdător expertul belgian. 


151 


— E mai bine să le vedem la dumneavoastră acasă. Va fi 
mai sigur. Ambele piese sunt mult prea valoroase ca să vi 
le arăt într-un local public - spuse asasinul Cercului 
Octogonus scuzându-se. 

— Înţeleg. Îmi scuzaţi îndrăzneala, dar sunt nerăbdător 
să le pot admira - se scuză Rees în timp ce cerea nota de 
plată. 


Jumătate de oră mai târziu, cei doi bărbaţi se aflau în 
elegantul apartament al lui Rees, foarte aproape de Grand 
Place. De la ferestrele aticului se vedeau luminile nocturne 
ale capitalei belgiene. În vitrine mari, iluminate şi indicate 
cu etichete, se aliniau pistoale, halebarde, spade şi armuri. 
În timp ce le observa de aproape, Petrus Rees îi oferi ceva 
de băut invitatului său. 

— Nu, mulţumesc, am băut deja destul - răspunse falsul 
anticar. 

— Eu o să-mi pun un whisky în timp ce dumneavoastră 
îmi arătaţi stiletul şi spada. 

În continuare, părintele Alvarado aşeză teaca pe o masă 
elegantă de mahon şi deschise două închizători. După ce 
ridică capacul, apărură două arme acoperite cu o pânză 
care se afla deasupra pentru a le proteja. 

— Pot să le iau? - întrebă Rees. 

— Ștergeţi-vă mai întâi mâinile cu un şervet. Nu vreau 
să rămână urme pe ele - răspunse Alvarado. a 

Colecţionarul luă între mâinile sale stiletul Medici. In 
timp ce îl descoperea pentru a studia lama, Rees simţi la 
degetul arătător o mică înţepătură. Minuscula urmă, 
înconjurată de un cerc roşu, îi provocă o uşoară 
mâncărime. 

— Trebuie să merg la baie un moment. M-am înţepat cu 
lama şi merg să mă curăţ cu alcool - spuse în timp ce se 
retrăgea în fundul casei. 

Minute mai târziu, Petrus Rees se întoarse în marele 
salon. 

— Mă scuzati, domnule Hessner. Acum mi-ar plăcea să 
văd spada japoneză. 


152 


— Aici este - spuse părintele Alvarado în timp ce i-o 
întindea ţinând-o de lamă pentru a-l obliga pe Rees să 
prindă katana de mâner. 

Aşa cum se aştepta, colecţionarul luă spada şi o învârti 
ca un samurai în poziţie de luptă. 

— Îmi place mult - afirmă belgianul. Mâna sa dreaptă 
începuse să îl mănâncă în zona erupției roşiatice şi o 
senzaţie de amorţeală i se întindea spre cot. Cămaşa 
albastră a specialistului în cifruri şi coduri era îmbibată de 
sudoare. Mă doare destul de tare capul - spuse Rees în 
timp ce încerca să se aşeze. 

Crampele îi afectaseră deja piciorul drept şi braţele. 
Rees îşi privi mâna şi văzu că unde se înţepase, pielea din 
jurul erupției începuse să capele o culoare negricioasă. 
Puțin câte puţin, întins pe canapea, observă că gâtul i se 
inflama şi îi provoca o severă asfixiere. Veninul toxic al 
broaştei îi invadase corpul lui Rees, pe cale cutanată, prin 
pielea de la mâna cu care apucase spada japoneză. Zece 
minute mai târziu începu să-şi piardă vederea şi auzul şi 
dintre buzele sale începu să curgă o salivă albicioasă. 
Veninul de la bachaco penetrase complet corpul său, 
împiedicându-l să mişte până şi cel mai mic muşchi. Întins 
acolo, putu doar să aştepte moartea în timp ce vizitatorul 
său era aşezat în faţa sa, observând şi cerându-i să îi 
relateze ce anume simţea. Asasinul Cercului avea nevoie 
să verifice rezistența victimei sale în faţa dozei 
administrate. Doar cu câteva secunde înainte de a muri, 
Petrus Rees îşi dădu seama că acel anticar îl otrăvise. 
Niciodată nu va şti de ce, dar relaţia sa cu Manuscrisul 
Voynich îl convertise în cel de-al treilea obiectiv lichidat de 
Cercul Octogonus. 

Părintele Septimus Alvarado puse două degete în gâtul 
defunctului, care încă rămăsese cu ochii deschişi, pentru a 
verifica dacă a încetat să respire şi apoi aşeză cu grijă cele 
două arme în tecile lor. Înainte de a părăsi elegantul atic, 
scoase din buzunarul său un octogon de pânză şi îl 
introduse în strânsa mână stângă a lui Rees. Binecuvântă 
mortul în linişte şi închise uşa în spatele său. 


153 


XXX 


Dublin, Irlanda 

— Doamna Gwyn? - întrebă părintele Mahoney. 

— Da, eu sunt. Sunt domnişoara Gwyn - spuse 
criptanalista punând accentul pe cuvântul domnişoară. 

— Mă numesc John McCormick. Sunt din Statele Unite şi 
bunicii mei s-au născut în Drogheda. Mi-au spus de la 
Biroul de Turism al Irlandei de la Dublin că dumneavoastră 
sunteţi preşedintele Societăţii Istorice a Droghedei şi mi- 
au dat numele dumneavoastră de telefon - explică 
călugărul. 

— Da, aşa este. Ce doriţi dumneavoastră? - întrebă 
neîncrezătoare femeia. 

— Fac o lucrare despre Irlanda de la finele secolului XIX 
şi despre cum era viaţa rurală în acea epocă. Mi-ar plăcea 
să ne putem vedea - ispiti Mahoney. 

— La ce universitate aţi spus că studiaţi dumneavoastră? 
—întreba Elizabeth Gwyn. 

— Nu v-am spus. În orice caz, studiez la Universitatea 
din Boston. 

— I-auzi, cea foarte catolică Boston... Nu am de gând să 
călătoresc la Dublin - preciză doctorul Gwyn. 

— Nu aş avea nimic împotrivă să mă deplasez la 
Drogheda, aşa aş putea vizita biserica Sfântul Petru şi să 
mă apropii de mormintele din Newgrange, dar doar dacă 
pot vorbi cu dumneavoastră. 

După câteva secunde de aşteptare, vocea femeii rupse 
din nou tăcerea. 

— De acord, veniţi astă seară. Vă voi aştepta pe drumul 
de intrare spre Drogheda, aşa mă veţi putea urma până la 
fermă. Am un Land Rover - spuse Elizabeth Gwyn. 

Imediat după aceea, neîncrezătoarea femeie închise 
telefonul. Îndată ce închise, criptanalista ridică din nou 
receptorul şi formă numărul lui Aaron Avner, în New 
Haven. După ce sună de mai multe ori, auzi o voce de 
femeie la celălalt capăt al liniei. 

— Biblioteca Beinecke. Bună ziua. 


154 


— Bună ziua, aş dori să vorbesc cu profesorul Avner - 
ceru Elizabeth Gwyn. 

— Nu se află în acest moment la bibliotecă. Puteţi să îi 
lăsaţi un mesaj dacă doriţi. Sunt doamna Hollingsworth. 

— Bine, spuneţi-i că l-a sunat Elizabeth Gwyn, din 
Irlanda. Spuneţi-i că va veni să mă viziteze un bărbat care 
zice că studiază în Boston. Un anume John McCormick. 
Dar acest nume îmi sună a John Smith... - spuse 
domnişoara Gwyn. 

— Mă scuzaţi, nu înţeleg exact care este mesajul pe care 
trebuie să i-l transmit profesorului - spuse eficacea 
doamnă Hollingsworth. 

— Bine, nu vă preocupaţi. Sunt chestii de-ale mele. 
Poate că nu-i nimic. Mulţumesc mult şi spuneţi-i lui Aaron 
să aibă grijă de el - spuse femeia înainte de a închide. 

Abia lăsată seara, criptanalista ieşi din fermă în Land 
Roverul său spre Drogheda, cu intenţia de a merge să-l 
caute pe presupusul student. Intrezări un Ford Escort 
roşu, posibil închiriat, pe trotuar. De oglinda retrovizoare 
încă atârna reclama companiei. 

Prin intermediul flashurilor îi indică lui John McCormick 
să o urmeze. Cine o fi acest bărbat? nu înceta să se 
gândească femeia pentru a mia oară. Ignora identitatea sa, 
dar de ce era sigură era că noul sosit nu se aştepta lao 
surpriză precum cea pe care i-o pregătise. 

Câţiva kilometri mai încolo, cele două vehicule trecură 
de bariera verde care delimita terenurile proprietăţi ale lui 
Elizabeth Gwyn. Femeia cobori din maşină şi cobori 
bariera după ce trecu Fordul. Intrară în casă şi, odată 
aflaţi înăuntru, femeia îi porunci lui McCormick să-şi 
scoată ghetele pentru a nu păta podeaua. 

— Puteţi merge desculţ prin casă dacă vreţi. 

— Mulţumesc - spuse bărbatul în timp ce se apropia de 
şemineu şi observa fotografiile în alb şi negru cu militari, 
care erau aliniate deasupra. Este soţul dumneavoastră? - 
întrebă McCormick. 

— Logodnicul meu. L-au doborât în timpul celui de-al 
doilea război mondial. Pilota un Spitfire pentru RAF - 


155 


răspunse Elizabeth Gwyn în timp ce îi servea o cană de 
ceai fierbinte. Vreţi nişte fursecuri? 

Înainte ca bărbatul să poată răspunde, femeia ieşi din 
cameră. Noul sosit privea liniştit fotografiile care erau 
agăţate pe pereţi când în spatele său, femeia îi adresă o 
întrebare. 

— O să-mi spuneţi cine sunteţi dumneavoastră cu 
adevărat? 

Când se întoarse văzu că femeia aţintise asupra lui un 
pistol. 

— E un Walter PPK şi, dacă dumneavoastră mă obligaţi 
să-l folosesc, nu o să stau pe gânduri şi o să vă omor chiar 
aici şi apoi voi afla cine sunteţi dumneavoastră - spuse 
Gwyn în timp ce îi arăta canapeaua din colţul salonului 
pentru ca vizitatorul să se aşeze. Aşa era mai puţin 
periculos. Înainte de a suna Garda Siochana, poliţia 
irlandeză, în caz că nu ştiţi, mi-ar plăcea să ştiu de ce v-aţi 
obosit să veniţi să mă vedeţi. 

— Sunt un trimis şi un gardian - spuse McCormick lent. 

— Al lui Dumnezeu, al dracului, al Satanei, al Papei, al 
CIA-ului? Al cui? - întrebă sarcastic în timp ce continua să- 
l amenințe cu arma. 

— Al lui Dumnezeu. Alte persoane şi eu avem misiunea 
de a salva un secret pe care dumneavoastră aţi încercat să- 
1 descoperiţi. Misiunea mea este să evit acest lucru - 
mărturisi bărbatul. 

— La ce vă referiţi cu alte persoane? De cine vorbiţi? 

— Aparţin unui grup care încă din secolul XIV protejează 
un mare secret şi aşa va fi şi de acum înainte. Dacă 
dumneavoastră mă împuşcaţi, alţii vor răzbuna moartea 
mea, alţii vor fi cei trimişi să ducă la bun sfârşit misiunea 
încredinţată în numele lui Dumnezeu. 

— Şi care este misiunea dumneavoastră? Să mă omorâţi 
aşadar? - întrebă din nou femeia. 

— Dacă este necesar, da. Misiunea mea este să evit ca 
nimeni să nu poată descoperi absolut nimic despre un 
secret foarte bine păstrat de-a lungul secolelor. 

— Acum înţeleg! Manuscrisul Voynich! Acesta este 


156 


secretul pe care dumneavoastră trebuie să-l protejaţi. Dar, 
de ce trebuie să terminaţi cu acei care încearcă să 
descopere acel secret? Ce mesaj ascunde? 

— Cifre, date, nume, locuri ale unei secte eretice şi 
blasfemice. Misiunea mea, încredinţată de Dumnezeu, este 
să salvez acest secret, inclusiv cu propria mea viaţă, aşa că 
nu mă interesează dacă dumneavoastră apăsaţi trăgaciul 
acelui pistol. Eu sunt pregătit să mor pentru Dumnezeu, 
dumneavoastră? - întrebă sfidător McCormick. 

— l-auzi, dumneavoastră sunteţi un fanatic de-ăla... Am 
norocul de a nu fi credincioasă, dar de a-mi iubi viaţa. 
Dacă dumneavoastră mă obligaţi, vă voi găuri capul fără să 
stau pe gânduri şi dacă vin alţi amici de-ai dumneavoastră, 
voi fi pregătită - replică femeia. Acum avem trei opţiuni: 
ori luaţi maşina şi plecaţi de unde aţi venit, ori chem Garda 
să vă ia, ori încercaţi ceva şi vă zbor creierii. 
Dumneavoastră alegeţi. 

— Nu pot să plec fără să-mi fi îndeplinit misiunea. Poliţia 
nu este o opţiune care să mă favorizeze. Şi dacă îmi 
zburaţi creierii, mă vor urma alţii pentru a îndeplini 
misiunea încredinţată de Dumnezeu. 

— Cel mai bine ar fi să sun poliţia. Pentru binele 
dumneavoastră şi pentru al meu... 

Când femeia de ştiinţă încă nu îşi terminase fraza, 
părintele Mahoney, cu o mişcare rapidă, aruncă în direcţia 
sa ceaşca de ceai pe care o avea în mână. Femeia sări în 
spate şi trase. Glonţul se opri în rama ferestrei. Împingând 
masa şi mai multe scaune pe care le avea în jurul său, 
asasinul Cercului recuperă distanţa până la obiectivul său, 
care deja trăsese pentru a doua oară. De data aceasta 
glonţul îi ştersese braţul drept. Elizabeth Gwyn nu mai avu 
timp să tragă şi a treia oară. Preotul o dărâmă pe bătrână 
cu o lovitură puternică în faţă şi femeia rămase întinsă pe 
podea, cu faţa în jos, lângă şemineu. 

Asasinul luă vătraiul şi o lovi din nou pe criptografă în 
cap. Două lovituri mai târziu, Elizabeth Gwyn era moartă. 
Părintele Mahoney ridică micul corp al bătrânei, îl luă pe 
umerii săi şi ieşi din casă. În spatele grânarului era o 


157 


fântână contaminată. Ridică greul capac şi aruncă 
cadavrul în interiorul său. Preotul se întoarse în casă şi 
începu să spele rana pe care i-o provocase împuşcătura. 
Înainte de a părăsi ferma, părintele Mahoney lăsă un 
octogon lângă fotografia unui militar cu uniformă de pilot. 
Când era pe punctul de a ieşi din casă, sună telefonul. 
Călugărul ridică receptorul fără să rostească vreun cuvânt. 

— Elizabeth? - întrebă o voce. Sunt Aaron, Aaron Avner. 
Eşti acolo? 

Părintele Mahoney păstră tăcerea. Imediat, ca şi cum ar 
fi avut o premoniţie, Aaron ştiu că prietena sa era moartă 
şi că la celălalt capăt al liniei era asasinul. Putea să-i audă 
respiraţia clar. În continuare, asasinul Octogonului închise 
telefonul şi părăsi ferma. 

Cel de-al patrulea obiectiv fusese lichidat şi aşa avea să-l 
informeze pe marele maestru al Cercului Octogonus. 


158 


CAPITOLUL VII 


Cetatea Vaticanului 

Încă de dimineaţă, ştirile despre agravarea stării de 
sănătate a Suveranului Pontif marcară ritmul bine-unsei 
maşinării vaticane. Secretarul de stat, cardinalul Newton 
Metz, susţinuse reuniuni cu alţi membri ai curiei în faţa 
posibilităţii întâmplării fatalului deznodământ. Trebuia să 
lase totul pregătit în caz că Papa va deceda. 

Prin biroul său trecuseră deja cardinalii Michele 
Castillo, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței; 
Osmund Pearson, prefect al Congregației pentru 
Evanghelizarea Popoarelor; Pietro Orsini, responsabil al 
Primei Secţiuni; Hans Mühlberg, responsabil al Celei De-a 
doua Secţiuni; Camilo Cigi, vicar al Romei şi Grigore 
Inzerillo, prefect al Congregaţiei pentru Episcopi. Aceşti 
şase cardinali făceau parte din cercul închis care îl 
înconjurase pe Metz în ultimii zece ani. Cardinalul August 
Lienart nu figura printre ei, din cauză că însuşi Metz îl 
vedea mai mult ca pe un duşman şi competitor, decât ca pe 
un prieten şi colaborator. 

Cardinalul Metz avea prevăzut să se întâlnească pe 
seară cu cardinalul Lienart, responsabil de spionajul şi 
contraspionajul Sfântului Scaun; cu Giovanni Billeti, şef al 
Jandarmeriei Vaticane; cu comandantul Gărzii Elveţiene, 
Helmut Hessler şi cu cardinalul camerling, Gaetano 
Bofondi. 

Lienart ştia că fusese convocat pentru a pregăti 
operativul care trebuia să se desfăşoare deîndată ce 
Sanctitatea Sa va muri. Lui îi revenea responsabilitatea de 
a proteja cadavrul Papei după ce doctorul Niccolo 


159 


Caporello va certifica decesul Suveranului Pontif. Membrii 
Sfintei Alianțe şi ai Sodalitium Pianum se vor supune 
imediat ordinelor  camerlingului, cardinalul  Bofondi. 
Operaţiunea Catenaccio urma să se activeze imediat ce va 
fi constatată moartea Papei. 

Lienart trebuia să lase totul bine organizat secretarului 
său, monseniorul Przydatek. Cercul Octogonus trebuia să 
continue să opereze în umbră de la Vila Mondragone. În 
timpul celor unsprezece zile de doliu oficial şi în timpul 
desfăşurării conclavului, şeful spionajului vatican urma să 
fie izolat complet de cei o sută opt membri ai colegiul 
cardinalic până la alegerea unui nou Pontif. 

La nouă seara, cardinalii Metz şi Bofondi convocară o 
reuniune de urgenţă cu colonelul Hessler, de la Garda 
Elvețiană, inspectorul general Biletti, de la Jandarmeria 
Vaticană, subinspectorul Danilo Giani şi cardinalul August 
Lienart, de la Entitate. 

— Papa moare. Să fiţi pregătiţi - anunţă Metz. 

Jumătate de oră mai târziu, doctorul Caporello certifica 
decesul Suveranului Pontif: „Certific că Sfinţenia Sa, Papa, 
născut la 26 septembrie 1897, domiciliat în Cetatea 
Vatican, statul Vatican, a murit la ora 21:37 în 
apartamentul său din Palatul Apostolic din cauza unui 
colaps cardio-circulator ireversibil, agravat de cancerul de 
care suferea de mai mulţi ani“. 

O tăcere prelungită inundă toate sălile vaticane ca şi 
cum un val de moarte ar fi venit. Cei şase bărbaţi care se 
reuniseră, puseră jos genunchiul stâng şi se închinară. Lui 
Hessler i se ordonă ca oamenii săi să înceapă să ia poziţii 
în jurul pieţei Sfântul Petru în faţa fluxului din ce în ce mai 
mare de credincioşi care se apropiau de Vatican. 
Cardinalului Lienart îi fu încredinţată sarcina să îl 
escorteze pe cardinalul camerling, Gaetano Bofondi, şi să 
protejeze camerele papale până la sigilarea lor. 

Din acel moment în care a fost informat despre moartea 
Papei, şeful Sfintei Alianțe începu să dea ordine agenţilor 
săi. Trebuia să îl escorteze pe cardinalul Bofondi până în 
biroul pontifical pentru a distruge sigiliul din plumb de 


160 


pescar, la fel ca sigiliul pe care papa îl purta pe unul dintre 
degete. În acest mod se evita ca cineva să poată folosi 
sigiliile pontificale pentru a semna documente neaprobate 
înainte de decesul Papei. 

Cardinalul camerling şi secretarul de stat, cardinalul 
Metz, ieşiră din birou şi ordonară sigilarea camerelor 
papale. Vicarul de Roma, cardinalul Camilo Cigi, puse cinci 
sigilii de ceară peste şnururi roşii. Doi membri ai Gărzii 
Elveţiene stăteau de gardă permanent pentru a proteja 
sigiliile până când noul Papă ales la conclav le va rupe. 
Succesorul la tronul lui Petru era unica persoană 
autorizată să intre în cel ce fusese biroul Suveranului 
Pontif decedat. 

Pe la unsprezece şi jumătate în aceeaşi seară, un telefon 
de la camerling îl informă pe cardinalul Lienart că trebuia 
să se prezinte în camera sa. Cardinalul Gaetano Bofondi 
ţinea două plicuri în mână: testamentul sigilat al Papei şi 
ultimele dispoziţii date de Suveranul Pontif despre unele 
departamente vaticane care îl preocupau. Lienart nu 
suspecta că înainte de a muri, Sfântul Părinte acceptase să 
deschidă o investigaţie despre activitatea serviciilor 
secrete ale Sfântului Scaun şi ale puternicului lor şef. 
Poate că Lienart ajunsese prea puternic şi de asemenea, 
prea periculos pentru înalții membri ai curiei. În orice caz, 
Papa preferase să aştepte până la moartea sa pentru a 
deschide investigaţiile despre cardinalul francez. Urma să 
fie responsabilitatea succesorului său să o ducă la bun 
sfârşit, dar în realitate nimeni nu ştia ce scrisese Papa cel 
decedat în interiorul ambelor plicuri şi şeful Entităţii era 
dispus să afle cu mult înaintea celorlalţi. 

În timp ce fixa cu privirea cel de-al doilea plic, încă 
sigilat cu sigiliul pontifical, August Lienart îl chemă pe 
episcopul Przydatek. 

— Da, eminenţă? - întrebă secretarul. 

— Bună seara, monseniore. Trebuie să aflu ce spune 
acest mesaj al Papei şi am nevoie să aflu asta înaintea 
cardinalilor Bofondi şi Metz - spuse Lienart. 

— Dar plicul poartă sigiliul pontifical, Eminenţă... Să îl 


161 


rupeţi fără autorizaţie este un sacrilegiu pedepsit cu 
excomunicarea... - obiectă Przydatek. 

— Dumneavoastră şi eu, fidele Przydatek, ştim bine că 
Dumnezeu ne-a făcut să mergem pe căi obscure şi ele nu 
ne-au îndepărtat de la drumul către Dumnezeu. Nu cred că 
acum va fi o problemă să violăm un simplu sigiliu, nu e 
aşa, monsenior? 

— Nu, eminenţă - răspunse secretarul cu capul plecat. 

— Dumnezeu şi politica obişnuiesc să meargă în paralel 
cu interesele noastre. De multe ori trebuie să luăm decizii 
care sunt cele ce ne fac să fim principi ai Bisericii. Cariera 
dumneavoastră sub purpura  cardinalică înseamnă 
îndatoriri şi obligaţii pentru Dumnezeu - spuse Lienart 
privind fix în ochii secretarului său. Dumneavoastră 
decideţi. 

Fără să stea pe gânduri, episcopul luă plicul din mâna 
lui Lienart şi ieşi din încăpere în timp ce cardinalul păstra 
în seif testamentul Papei, până când va veni timpul citirii 
lui. Zgomotul mulţimii adunate în piaţa Sfântul Petru nu 
era perceptibil mai departe de Poarta de Bronz care dădea 
acces spre Palatul Apostolic. Pe holuri se auzeau doar paşii 
patrulelor Gărzii Elveţiene şi murmurul cardinalilor şi 
înalţilor membri ai curiei. 

Inima Bisericii catolice continua să bată regulat ca un 
ceas, marcând minutele ritualului scaunului liber şi 
cardinalul August Lienart făcea parte din acest angrenaj. 


În micul şi austerul său birou, aflat la primul etaj al 
Palatului Apostolic, monseniorul Vaclav Przydatek puse cel 
de-al doilea plic pe masa sa, deasupra unei feţe de masă 
verzi. Timp de câteva momente îl privi. Să dezlipească un 
sigiliu roşu de ceară nu era o sarcină uşoară, nici măcar 
pentru un spion cu experienţa sa şi, în plus, niciodată până 
acum nu fusese nevoit să violeze un document pontifical. 
Przydatek deschise un sertar al mesei şi scoase nişte 
ochelari cu lupă şi un mic set de bisturie. Cu precizia unui 
chirurg, desprinse milimetru cu milimetru sigiliul apăsat 
cu acelaşi scut pe care Papa cel decedat îl purta pe inelul 


162 


său. Operaţiunea dură circa treizeci de minute până când 
monseniorul Przydatek aşeză sigiliul intact într-o parte a 
mesei. În continuare puse un mic ibric cu apă în cuptor, pe 
care obişnuia să-l folosească pentru a-şi încălzi ceaiul. 

Când apa dădu în fiert, secretarul lui Lienart fixă plicul 
şi îl mişcă deasupra vaporilor până ce lipiciul se slăbi. 
Cardinalul dăduse ordine explicite să nu citească 
conţinutul plicului şi că, odată deschis, să îl informeze 
imediat. 

— Eminenţă, sarcina a fost îndeplinită cu succes - spuse 
Przydatek la celălalt capăt al telefonului. 

— Bine, aşteptaţi în biroul dumneavoastră până când vă 
spun eu. Şi nu scăpaţi din vedere niciun obiect - spuse 
Lienart. 


Câteva minute mai târziu, cardinalul August Lienart 
intra în biroul secretarului său. Se aşeză pe unul dintre 
fotoliile care se aflau în faţa mesei lui Przydatek şi îi 
porunci secretarului său să părăsească încăperea. Avea 
nevoie de cea mai mare discreţie pentru a putea citi 
documentul pe care Suveranul Pontif îl lăsase scris şi pe 
care nu îndrăznise să-l facă public cât era în viaţă. 

Cu mâna dreaptă scoase documentul şi îl aşeză pe masă. 
Tensiunea fu crescută pe măsură ce Lienart citea textul, 
scris de mână de Papa acum mort. Acel document era un 
act de acuzare în toată regula împotriva persoanei sale şi 
contra acţiunilor serviciilor secrete ale Sfântului Scaun. Se 
recomanda cercetarea tuturor responsabililor spionajului 
şi contraspionajului aflaţi la ordinele lui Lienart, inclusiv a 
monseniorului Przydatek. Într-unul din celelalte puncte, 
Papa recomanda succesorului său ca un detaşament al 
Gărzii Elveţiene să asigure conţinutul arhivelor secrete ale 
spionajului vatican pentru a evita să poată fi alterate sau 
furate înainte de a fi dusă la capăt cercetarea 
responsabililor Entităţii şi ai Sodalitium Pianum. 

În ceea ce-l privea pe Lienart, Papa îi recomanda noului 
Pontif să fie scos din fruntea Entităţii, să compară în faţa 
Comitetului Disciplinar al Curiei Romane pentru a 


163 


răspunde de faptele sale şi să fie transferat la o parohie 
liniştită în centrul Europei pentru ca, de acolo, să se 
apropie de Dumnezeu prin intermediul oraţiunilor şi a 
meditaţiei pentru o perioadă nu mai mică de cincisprezece 
ani şi nu mai mare de douăzeci. 

Cardinalul Lienart îşi muşcă buza inferioară. Ştia că 
dacă nu acţiona cu rapiditate, cariera sa ascendentă la 
Vatican avea să fie curmată iremediabil. 

— Cariera mea călcată în picioare de un bolnav de 
cancer. Şi cel mai rău dintre toate este că a acţionat 
împotriva mea din mormânt, pentru a evita răzbunarea 
mea. Blestemat bătrân bolnav! - îşi spuse puternicul 
Lienart. De secole bune, familia sa continua să 
supravieţuiască tuturor felurilor de întâmplări 
neprevăzute, ştiind să se adapteze la situaţie şi la puterea 
instituită. 

Tatăl său ştiuse să se pună bine cu Franţa lui Vichy şi să 
se alăture celei lui De Gaulle; unchiul său Henri ştiuse să 
se pună bine cu Germania lui Hitler şi să facă afaceri ani 
mai târziu cu Israelul, furnizându-i utilaje agricole. Acum, 
el trebuia să ştie cum să evite noile dificultăţi pe care 
Dumnezeu i le scosese în drumul său. 

În timp ce introducea din nou documentul pontifical în 
plicul lui, deja se gândea cum să evite acea întâmplare 
neprevăzută. Pentru el era doar atât: un simplu şi uşor 
obstacol care nu avea să afecteze cu nimic cariera sa 
ascendentă în curie. El era membru al familiei Lienart şi 
era chemat să-şi asume sarcini mult mai importante în 
statul Vatican. Acel document era doar un obstacol. 

După ce termină lectura, ieşi din birou şi se îndreptă 
spre secretarul său. 

— Veniţi să aplicaţi sigiliul din nou şi daţi-mi plicul - îi 
ordonă. 

Următoarele sale mişcări erau să se apropie de 
cardinalul Newton Metz, care conducea facțiunea austro- 
germană la următorul conclav; de cardinalul William 
Guevara, care se ocupa de facțiunea sudamericană; de 
cardinalul Jose Maria Estévez, care se ocupa de facțiunea 


164 


spaniolă şi de cardinalul Olen Henley, de la Boston, care 
conducea facțiunea canadiană-americană. Aceste patru 
facţiuni ale colegiului cardinalilor încercau să ţină în spate 
sectorul italian, condus de cardinalii Gaetano Angelini, 
prefect al Congregaţiei pentru Cler şi Dionisio Barberini, 
prefect al Casei Pontificale. Lienart ştia cu certitudine că 
ambii cardinali italieni aveau deja candidatul lor şi ştia de 
asemenea că dacă ieşea un nou Papă de această 
naţionalitate, zilele sale la Vatican erau numărate. 

Cert este că nu se putea baza nici pe sprijinul clar al 
cardinalului Raymond Flournoy, care conducea facțiunea 
franceză la conclav. „Marsiliezul ăla iubitor de copii“, 
obişnuia să spună Lienart cu un oarecare sarcasm. 


De la primele ore ale dimineţii, aproape şase sute de mii 
de persoane se adunaseră în spatele stavilelor impuse de 
poliţia italiană în jurul colonadei lui Bernini. Totul era 
perfect pregătit pentru înmormântarea pontificală, un rit 
marcat de secole de tradiţie. Cardinalul camerling, 
Gaetano Bofondi, identifică cadavrul Papei. El urma să fie 
de asemenea însărcinat să-i scoată de pe deget inelul cu 
plumb pe care pontiful îl purtase de la alegerea sa în 
conclav. Inelul fuse distrus pe o nicovală, cu un ciocan. 
Deîndată începu procesiunea cardinalilor pentru a-şi 
prezenta omagiile Papei, acum decedat şi pentru a 
acompania cadavrul până la Capela Sixtină, unde fu 
îmbrăcat cu un veşmânt din mătase albă şi cu un palium 
special ţesut pentru această ocazie. Cadavrul Papei 
rămase în prima noapte într-una din capelele Palatului 
Apostolic şi ziua următoare fusese transferat de o rezervă 
a Gărzii Elveţiene la bazilica Sfântul Petru, unde urma să 
se instaleze capela arzătoare trei zile. 

În timpul celor şaptezeci şi două de ore următoare 
decesului papei, credincioşii îşi prezentară omagiul. Odată 
trecute cele trei zile, se depuse cadavrul Pontifului într-un 
triplu sicriu de lemn şi se aşeză la picioarele sale un 
cilindru metalic cu un text scris de unul dintre cardinali, în 
interiorul său. Textul era o binecuvântare. Alături de 


165 


cadavru, fură aşezate în trei săculeţi de catifea roşie, 
monezi de aur, argint şi aramă, câte unul pentru fiecare an 
de pontificat. După aceea, cardinalul Bofondi acoperi 
chipul cadavrului cu un văl de mătase, închise şi sigilă 
triplul sicriu care, sub supravegherea Gărzii Elveţiene, fu 
coborât în cripta de la Sfântul Petru. Acolo fu aşezat într-o 
nişă construită special pentru Pontif. 

— Este timpul pentru cele nouă zile, nouă zile de doliu, 
ale conclavului şi pentru un nou Papă - spuse cardinalul 
Bofondi îndreptându-se spre Lienart. 

Ziua următoare, la prima oră a dimineţii, după ce 
asistară la o slujbă în memoria Papei decedat, cei patru 
bărbaţi însărcinaţi cu securitatea Statului Vatican se 
reuniră într-o încăpere a Palatului Apostolic cu cardinalul 
camerling, Gaetano Bofondi şi cardinalul Newton Metz. 
După o scurtă salutare şi rugăciune, Bofondi îi înștiință pe 
colonelul Gărzii Elveţiene, Danton Buchs, pe comandantul 
şef al Gărzii Elveţiene colonelul Helmut Hessler, pe 
inspectorul general al Jandarmeriei Vaticane, Giovanni 
Biletti, şi pe cardinalul August Lienart că ziua aleasă 
pentru începerea conclavului va fi într-o săptămână, lunea 
următoare. Trebuiau să organizeze tot şi lui Lienart îi 
rămânea puţin timp. 

Agenţii contraspionajului, Sodalitium Pianum, vor fi cei 
însărcinaţi să protejeze cei o sută nouă cardinali alegători, 
pentru a evita ca în timpul alegerilor conclavului să poată 
fi influenţaţi de forţe exterioare. Nimeni nu ştia că August 
Lienart începuse să se întâlnească în secret cu unii dintre 
ei pentru a cunoaşte sau cel puţin să încerce să cunoască 
pe cine vor vota. Lienart, era sigur că va fi un conclav de 
facţiuni, nu de persoane. În fiecare zi agenţii Entităţii 
trebuiau să verifice fiecare încăpere a cardinalilor pentru a 
evita ascultări, microfoane ascunse sau simple aparate de 
radio. Dacă vreunul dintre cardinali încălca această normă, 
urma să fie excomunicat imediat. In ultimul ceas, 
cardinalul Gaetano Bofondi îi spuse cardinalului Lienart că 
oamenii săi se vor ocupa de asemenea de protejarea acelor 
fustigadores aleşi de colegiul cardinalic pentru a controla 


166 


normele conclavului. 

Pariurile erau deschise pentru succesiunea la tronul 
Sfântului Petru iar Lienart ştia că juca totul pe o singură 
carte. Incă îşi amintea ce se întâmplase când conservatorul 
cardinal Roncalli fusese ales Papă în 28 octombrie 1958, 
cu numele de loan XXIII. Serviciile secrete rămăseseră în 
absolută inactivitate până la moartea Papei, pe 3 iunie 
1963, cinci ani în total. August Lienart ştia că ar fi 
periculoasă alegerea unui progresist italian pentru scaunul 
lui Petru. 

Venise ora adevărului pentru cei o sută nouă cardinali 
însărcinaţi să aleagă noul Pontif al Bisericii catolice. 
Câteva minute mai târziu după ce arhiepiscopul Giancarlo 
Costalunga, maestru al Celebrărilor Liturgice Pontificale 
ale Statului Vatican, pronunţă cuvintele „extra omnes“, toţi 
afară, cardinalul Newton Metz citi cu voce tare jurământul 
prin care fiecare alegător se obliga să păstreze normele şi 
secretul absolut legat de tot ce privea alegerea noului 
Papă. 

Urnele de argint şi bronz în care se strângeau hârtiile de 
la votare fuseseră deja aşezate în faţa altarului mare, 
protejate de doi agenţi ai Sodalitium Pianum şi de doi 
membri ai Gărzii Elveţiene. De asemenea fuseseră 
pregătite cele două sobe: cea veche, unde urmau să fie 
arse hârtiile de la votare şi una mai modernă care, cu 
ajutorul substanţelor chimice, va provoca fumul alb sau 
fumul negru. Erau de asemenea pregătite băncile unde se 
vor aşeza cardinalii şi masa acoperită cu pânză purpurie 
unde însărcinaţii cu scrutinul şi cu numărătoarea vor 
deschide hârtiile, le vor citi cu voce tare şi le vor prinde cu 
un ac gros pe o aţă înainte de a le arde. 


Luni, la zece dimineaţa, începu conclavul. După o oră 
apărea în şemineul instalat în Capela Sixtină primul fum 
negru. Niciun candidat nu obținuse voturile necesare 
pentru a fi ales Suveran Pontif, cele două treimi, plus unul. 

În timp ce şeful său rămăsese retras la conclav, 
monseniorul Vaclav Przydatek primise ordine precise de a 


167 


distruge orice document care ar putea să îi incrimineze în 
operaţiuni acoperite, precum trafic de arme, sprijin 
acordat  dictaturilor sud-americane şi chestiuni 
asemănătoare. Orice document legat de Cercul Octogonus 
era bine păstrat într-un seif situat în spatele uneia dintre 
vitrinele bibliotecii din Vila Mondragone, foarte departe de 
locul unde acum se decidea viitorul cardinalului Lienart. 

Câteva zile înainte, patriarhul de Veneţia, unul dintre 
cardinalii cei mai respectaţi, sosise la Roma cu scopul de a 
participa la conclav. Cert este că numele său nu figura 
printre favoriţi şi, de aceea, rămase liniştit în chilia sa, 
numărul şaizeci. Fusese în reuniunile anterioare ale 
conclavului când cardinalul de Milano comentase în faţa 
celorlalţi cardinali surprinși, printre ei şi însuşi patriarhul, 
că viitorul Papa se va confrunta cu reale dificultăţi pentru 
a ajunge la tronul lui Petru, din cauza situaţiei dominante 
din serviciile secrete ale Bisericii. 

— Situaţia nu este doar critică, dar este chiar pe punctul 
de a exploda - le spusese Lubiani cardinalilor. 

Cardinalul camerling, Gaetano Bofondi, care se afla în 
apropiere, ascultă avertizările cardinalului Lubiani şi ceru 
linişte. August  Lienart, care auzise de asemenea 
comentariul, ştiu imediat că facțiunea italiană încerca să 
termine cu el deîndată ce va fi ales un Papă italian. 

Cardinalul Gianberto Palazzini îl preveni pe Lienart că 
atât Entitatea cât şi Sodalitium Pianum trebuiau să îi 
acorde tot sprijinul succesorului său. Palazzini dorea cu 
fervoare postul cardinalului francez şi, unindu-şi destinul 
cu cel al cardinalului Alberto Lubiani şi cu al altor italieni, 
aştepta să facă parte din noua maşinărie italiană a puterii 
de la Vatican. Pallazini era unul dintre cei mai fermi 
apărători ai necesităţii declanşării unei investigaţii contra 
lui Lienart cu luni înainte de a se deschide conclavul. 
Pallazini avusese o reuniune secretă cu alţi cardinali şi îşi 
exprimase deschis intenţia de a investiga destinul a 
milioane de dolari ai Vaticanului şi a relaţiilor lui Lienart şi 
ale Entităţii cu dictatorul din Nicaragua, Anastasio 
Somoza. În timpul conclavului, cardinalul iugoslav Franjo 


168 


Setic le revelă altor prelați că forţe obscure dinăuntrul 
Vaticanului, apropiate serviciilor secrete, obţinuseră 
îndepărtarea cardinalului Palazzini de la drumul spre 
pontificat. Călugărul iugoslav asigură că în timpul unei 
cine, cineva făcuse aluzie cu voce scăzută şi doar pentru 
vecinul său la zvonurile despre comportamentul sexual al 
lui Gianberto Palazzini în timpul apostolatului său între 
tinerii din toată lumea şi „ţinând cont că uneori 
apartamentul său se umple de saci de dormit când nu le 
poate găsi alte adăposturi“. 

Forţele obscure, cum le defineau unii cardinali, 
reuşiseră să-l îndepărteze dintr-un foc pe un cardinal 
deranjant pentru serviciile secrete şi pentru cardinalul 
August Lienart. La cea de-a doua votare a conclavului, 
patriarhul obţinu cincizeci de voturi, Bofondi douăzeci şi 
Metz optsprezece. După o scurtă odihnă, cardinalii se 
întoarseră în Capela Sixtină pentru a duce la capăt cele 
două runde de votare de după-amiază. Prima dintre ele se 
desfăşură la patru şi cardinalul Lubiani fu însărcinat să 
citească numele cardinalului de Veneţia în mai mult de 
şaptezeci şi cinci de ocazii. Era fum alb. Imediat după, 
puternicii cardinali Metz, pentru episcopi, Cremonesi 
pentru preoţi şi Acquaviva pentru diaconi, se apropiară de 
patriarhul de Veneţia pentru a-i cere să-şi accepte 
destinul. Decanul cardinalilor se apropie de cel ales şi îl 
întrebă: 

— Vă acceptaţi alegerea canonică în funcţia de Suprem 
Pontif? 

În timp ce cardinalul pronunţa cuvântul „accept“, se 
desfăşură  solemnul ritual în faţa privirilor tuturor 
membrilor colegiului cardinalilor. 

Noul Papă se rugă în faţa altarului din Capela Sixtină şi 
apoi merse într-o mică încăpere, numită „camera 
lacrimilor“, unde alesul rămase câteva momente singur, 
afundat în sentimentele sale. După, se îmbrăcă cu hainele 
de Suveran Pontif pe care le confecţionase în trei mărimi 
diferite croitorul Rainiero Falcinelli. 

Câteva minute mai devreme, cum cerea tradiţia, 


169 


cardinalul diacon, îşi îndeplini sarcina de a face anunţul 
oficial: 

— Annuntio vobis gaudium magnum; habemus Papam: 
Eminentissimum ac Reverendissimum Dominum, Dominum 
Giulium Sanctae Romanae Ecclesiae Cardinalem... 

În acel moment Papa apăru la balcon pentru a oferi 
prima sa binecuvântare „Urbi et Orbi“. În timp ce milioane 
de ochi contemplau această scenă, în interiorul unui birou 
al Palatului Apostolic, cardinalul August Lienart decise să- 
şi convoace secretarul. 


— Eminenţă? - spuse Vaclav Przydatek în timp ce intra 
în linişte în cameră, pe întuneric. Se auzeau în fundal 
murmure care veneau din piața Sfântul Petru de la mii de 
credincioşi care Îl aclamau pe noul Papă. 

— Intraţi, monsenior Przydatek. Nu afişaţi fața asta - 
spuse cardinalul Lienart încercând să îl remonteze pe 
secretarul său - această numire e doar o mică piatră 
scoasă de Dumnezeu în drumul nostru. Avem două opţiuni: 
ori o ocolim abil şi ştim să trăim cu ea în pantof ori, 
simplu, o distrugem şi continuăm misiunea noastră sfântă 
- adăugă înaltul membru al curiei în timp ce privea fix în 
ochii lui Przydatek cu o privire care îi îngheţă sângele 
episcopului polonez. 

Trecuseră deja douăzeci de ani de când Przydatek lucra 
la ordinele puternicului cardinal Lienart şi ştia ce 
înseamnă acea privire. În timpul acestor două decenii 
văzuse cum şeful său ordona executarea inamicilor 
Bisericii, ajuta dictatorii, finanța operaţiuni acoperite în 
ţări democratice, ajuta guverne corupte şi rupea şi viola 
sigiliile sfinte ale unui Suveran Pontif. Totuşi, în acel 
moment, semnificaţia acelei priviri niciodată nu îi putuse 
trece prin mintea sa catolică. Aceea era ceea ce provoca în 
călugărul polonez o dură luptă internă: ori era un episcop 
al lui Dumnezeu care avea nevoie să creadă în ceva 
superior, ori era un crud asasin al Cercului Octogonus care 
doar se supunea orbeşte ordinelor cardinalului August 
Lienart. 


170 


În chiar aceeaşi noapte, cardinalul Newton Metz se 
reuni cu Giovanni Biletti, de la Jandarmeria Vaticană, cu 
Helmut Hessler, colonelul şef al Gărzii Elveţiene şi cu 
cardinalul August Lienart. 

— Trebuie să fiţi pregătiţi să fiţi chemaţi în faţa 
Sfântului Părinte - le spuse Metz. E timpul să ne rugăm 
pentru noul nostru Suveran Pontif şi să veghem pentru 
securitatea lui. 

Cei patru bărbaţi îngenuncheară şi se rugară pentru 
Papa. La finalul rugăciunii, Lienart se închină. Înainte de a 
se retrage, Metz îi aduse la cunoştinţă lui Lienart că 
Sfântul Părinte dorea în dimineaţa următoare să poată citi 
mesajul pe care Papa care murise îl lăsase succesorului 
său. 

— Fractum nec fractuem, silta nec silto, favoare pentru 
favoare, tăcere pentru tăcere - spuse Lienart fără ca Metz 
să înţeleagă semnificaţia acelor cuvinte. 

Cardinalul Agust Lienart ştia că destinul său era deja 
scris, aşa ca şi al noului Papă. El se va ocupa de el şi 
părintele Septimus Alvarado, expert în otrăvuri şi membru 
al Cercului, va fi instrumentul său. 


xK kK k 


New Haven, Connecticut 

În acea dimineață, Jack Brown se trezise târziu din 
cauza petrecerii la care fusese cu o zi înainte. Amestecul 
de whisky, vreun somnifer şi jet lag îi provocase o 
puternică durere de cap. Sunetul telefonului îl trezi la 
realitate. 

— Cine este? - întrebă Brown. 

— Te-am sunat toată dimineaţa. Unde te-ai ascuns? 
Avem mult de muncă şi trebuie să vorbim despre Elizabeth 
Gwyn - spuse Aaron. 

— Înainte de toate, bună ziua, profesore. Aţi putea să mă 
întrebaţi: cum e călătoria? Cum merge cu întrevederile? E 
utilă informaţia pe care aţi cules-o? Nu ştiu, chestii de 
genul ăsta - obiectă Brown într-un mod sarcastic. 


171 


— Nu am timp acum pentru astfel de lucruri. Fă-ţi un 
duş, bărbiereşte-te, scapă de mahmureală şi vino la biroul 
meu de la bibliotecă. 

— Bine, tată, o să fiu acolo într-o oră - spuse ziaristul, 
dar profesorul Avner deja închisese telefonul. 

După ce bău mai mulţi litri de cafea bine făcută şi 
dizolvă două aspirine într-un pahar, ieşi în stradă pentru a 
lua exemplarele din Boston Globe care erau stivuite pe 
scară. Se uită doar la cel din acea zi. Nişte litere mari care 
ocupau toată prima pagină a ziarului anunțau de numirea 
noului Papă. Acea ştire nu-i atrase prea mult atenţia: „la 
uite, moare unul şi pun altul în schimb“, gândi în timp ce 
arunca exemplarul pe o canapea. 

Câteva minute mai târziu ieşea din casa sa, îndreptându- 
se spre Biblioteca Beinecke pentru a se întâlni cu 
profesorul Avner. În timp ce conducea îi veniră în minte 
cuvintele lui Aaron: „Trebuie să vorbim despre Elizabet 
Gwyn“. „Ce s-o fi întâmplat?“, gândi Brown în timp ce se 
alinia cu maşina sa pe Elm Street. Când intră în parcarea 
bibliotecii, zări chipul lui Milo Duke, ajutorul profesorului, 
care ieşea dintr-un vechi scarabeu Volkswagen. Acel tip 
nu-i plăcea deloc. Niciodată nu-şi exprima vreo părere, 
niciodată nu-şi exprima vreun sentiment şi întotdeauna 
când vorbea cu profesorul Avner despre vreun aspect al 
Manuscrisului Voynich, încerca să se afle în apropiere. 

— Bună ziua, domnule Brown - salută Duke în timp ce 
întindea mâna pentru a i-o strânge. 

— Bună ziua, Milo. 

— Cum a fost călătoria dumneavoastră prin Europa? - 
întrebă tânărul. 

— Bine, destul de epuizantă, deşi deja ştii că italienii 
ajută la relaxare - spuse ziaristul într-un mod prefăcut în 
timp ce îl bătea pe spate pe tânărul ajutor. 

— Nu ştiu. Niciodată nu am fost în Europa. Buzunarul 
meu de student şi salariul meu de la Bibliotecă nu mi-o 
permit - răspunse Milo încercând să scape de privirea 
directă a ziaristului. 

Ambii intrară în holul de marmură şi în timp ce Duke îl 


172 


saluta pe paznic fără să primească niciun răspuns, George 
se îndreptă spre Jack Brown urându-i bun venit într-un 
mod prietenos. 

— Ia uite, văd că nu eşti prea apreciat pe aici - spuse 
ziaristul râzând şi dându-i o nouă palmă pe spate lui Duke. 

Traversară uşa de securitate şi se îndreptară spre zona 
birourilor. În timp ce Duke îşi lua la revedere de la Brown, 
ziaristul bătu cu degetele în uşa biroului lui Aaron Avner. 

— Intră, intră. Nu rămâne acolo - îi spuse nerăbdător 
profesorul Avner în timp ce îl prindea pe Brown de braţ şi 
îl conducea în interiorul biroului. 

— Bun. Spuneti-mi ce era atât de important şi vroiaţi să- 
mi povestiţi. 

— Îţi aminteşti de domnul Rugg, de domnul Hazil, de 
domnul Rees şi de domnişoara Gwyn? 

— Sigur că-mi amintesc. M-am întâlnit cu ei în Anglia, 
Olanda, Belgia şi Irlanda şi toţi mi-au povestit multe 
lucruri despre Manuscrisul Voynich - răspunse Brown. 

— Toţi cei patru au fost asasinați - spuse laconic 
profesorul Avner. 

Brown, complet surprins şi încercând să-şi revină după 
veste, îl întreba despre detalii. 

— Am primit un mesaj misterios de la Elizabeth Gwyn 
din Drogheda în care îmi spunea că un personaj ciudat 
urma să o viziteze şi că era cam neîncrezătoare - explică 
Aaron. Când a sunat la telefon, eu nu eram în bibliotecă şi 
domnişoara Hollingsworth a notat mesajul. Eu am aflat 
despre treaba asta abia seara şi când am sunat-o la 
telefonul său de la ferma din Drogheda, a răspuns cineva 
care nu a pronunţat niciun cuvânt. Am încercat din nou 
ziua următoare şi mi-a răspuns un bărbat care s-a 
prezentat ca agent de la Diviziunea Criminalistică a poliţiei 
irlandeze. Polițistul m-a interogat despre relaţia mea cu 
Elizabeth. I-am spus că eram amici de mai mult de treizeci 
de ani. Nu ştiu dacă m-a crezut, dar cert este că mi-a spus 
că Elizabeth a fost găsită omorâtă după mai multe lovituri 
în craniu, într-o fântână contaminată de la fermă. Sunt 
sigur că cine a răspuns în acea seară la telefon era 


173 


asasinul. 

— Dar eu fusesem cu ea câteva ore înainte... câteva 
zile... - îngăimă Brown. 

— Da... Şi știi ce e cel mai ciudat? Cineva a lăsat un 
octogon de pânză aproape de portretul soţului său. 

— Săraca femeie. Era plină de viaţă, cred ca inclusiv a 
încercat să cocheteze cu mine. 

— Aşa era Elizabeth. Când agentul poliţiei mi-a spus 
despre octogon, am hotărât din curiozitate să îl sun pe 
Peter Hazil la Amsterdam, pe Petrus Rees la Bruxelles şi 
pe Gordon Rugg în Anglia. Toţi trei fuseseră de asemenea 
omorâţi. Peter, ştrangulat într-o saună gay; Petrus Rees, 
otrăvit în casa sa şi Gordon, găsit în maşina sa, 
abandonată. Îl înjunghiaseră în ceafă - spuse Aaron. 

— Credeţi că cineva l-a anunţat pe asasin de vizitele 
mele? 

— Se poate. Cert este că sunt prea multe coincidenţe în 
faptul că ai vizitat patru personaje în legătură cu codicele 
şi că puţin mai târziu apar omorâţi. De asemenea e 
surprinzător şi că tu ai descoperit că mai multe personaje 
ce aveau legătură cu Manuscrisul Voynich au fost omorâte 
la începutul secolului XX de un asasin sau mai mulţi 
asasini care au lăsat deasupra cadavrelor sau în preajma 
lor un octogon şi că pe cadavrele lui Hazil, Rugg, Gwyn şi 
Rees apare acest simbol. 

— Cine credeţi că ar fi putut avea această informaţie? - 
întrebă Brown. Poate ajutorul dumneavoastră, Duke. 

— Nu cred. Lucrează cu mine de mai mulţi ani şi 
niciodată nu s-a arătat interesat de Manuscrisul Voynich 
sau de studiul lui. Tot ce a făcut a fost să strângă în nişte 
ocazii nişte informaţii pe care apoi le introducea în dossier- 
ul despre carte. Nici măcar nu a citit dossier-ul meu, aşa 
cum ai făcut-o tu. Niciodată nu i-am permis să o facă, 
pentru propria lui siguranţă - răspunse profesorul. 

— Atunci cine? - întrebă din nou ziaristul. 

— Nu ştiu, dar de ce sunt sigur e că, cu cât avansează 
mai mult investigația noastră, la mai mult pericol ne 
expunem vieţile. Trebuie să fim mai precauţi şi doar noi 


174 


trebuie să ştim numele persoanelor care au colaborat în 
vreun fel la descifrarea Manuscrisului Voynich - preveni 
bibliotecarul. Apropo, săptămâna asta vom merge în 
Houston şi în Maryland ca să îi vizităm pe doi prieteni de- 
ai mei despre care ţi-am vorbit. Ce ne vor spune despre 
codice ne va ajuta mult la investigaţie. Acum o să-ţi las din 
nou dossier-ul codicelui ca să continui să citeşti de unde ai 
rămas. Poţi să rămâi aici în biroul meu. Mâine îţi vom 
spune când plecăm. 


Jack Brown strânse cu ambele mâini dossier-ul mare şi 
se aşeză la masă, care era plină de hârtii şi de reviste. 
Făcu un loc în haos şi căută unde rămăsese data trecută. 

„În 1678, cu fix doi ani înainte de moartea sa, 
Athanasius Kircher, cel de-al optulea proprietar al 
codicelui cifrat, donă cartea Muzeului Colegiului Roman al 
lezuiţilor. Între scrisoarea scrisă de iezuitul Johannes 
Marcus Marci de Cronland şi descoperirea manuscrisului 
cifrat, din 1912, trecuseră nu mai puţin de două sute 
patruzeci şi şase de ani“. 

În timp ce Brown continua să citească se întreba o dată 
şi încă o dată ce se întâmplase cu Manuscrisul Voynich în 
timpul acestor ani, de ce trecuse atâta timp până ce a fost 
recuperat în vreun loc din nordul Romei. După ce trase o 
duşcă dintr-o mică sticlă de buzunar, ziaristul se afundă 
din nou în lectură, dând la o parte nişte imagini din carte. 

„Este clar că iezuiţii au decis să ascundă cartea pentru a 
evita ca aceasta să cadă în mâinile Sfintei Inchiziţii. Apoi, 
faptul că fusese ascunsă timp de atâţia ani se putea datora 
diferiților colecționari, dintre care mulţi achiziţionau piese 
de o valoare incalculabilă şi le ascundeau în bibliotecile lor 
pentru propria plăcere. În cazul Manuscrisului Voynich se 
poate să se fi întâmplat ca neînţelegând conţinutul său, 
presupuşii proprietari să fi preferat să îl ascundă pentru a 
evita să fie distrus de Inchiziţie. Un alt motiv care ar fi 
putut să-i îndemne pe proprietarii cărţii să o ascundă, ar fi 
propria frică. Despre această opţiune ar trebui să aflăm 
opinia lui Ambroise Pare, faimos chirurg francez din 


175 


secolul XVI, care, observând figurile feminine din codicele 
cifrat, nu a avut nici cel mai mic dubiu în a afirma că 
„posturile indecente ale femeilor, provocau naşterea unor 
copii diformi, monstruoşi şi creaturi anormale“. Altă opinie 
a lui Pare despre codice făcea referire la presupuse 
imagini lesbiene care apăreau în mai multe dintre paginile 
cărţii. Medicul spuse: „Imaginile lesbianismului sunt de o 
lamentabilă  indecenţă“. Lesbianismul era în Franţa 
secolului XVI un delict care se pedepsea cu moartea 
femeilor care îl practicau. Toate acestea se poate să fi 
făcut ca Manuscrisul Voynich să rămână ascuns timp de 
mai multe secole următoare în vreo obscură şi ascunsă 
bibliotecă a vreunui castel sau mănăstire.“ 

Brown făcu o altă pauză după ce auzi un zgomot 
provenind din sala anexată biroului lui Aaron Avner. 
Ziaristul îşi privi ceasul şi când văzu ora deduse că nu ar 
mai fi trebuit să fie nimeni muncind. Se ridică şi deschise 
brusc uşa. Sala era goală. Nu era nimeni în cealaltă 
cameră. Deşi Brown se întoarse la birou pentru a continua 
lectura dossier-ului, continuă să privească cu neîncredere 
spre uşă ca şi cum se aştepta ca cineva să sară din 
întuneric pentru a-l înjunghia sau ştrangula, ca apoi să 
arunce peste el un octogon de pânză. Înainte de a se aşeza 
din nou, puse ivărele de securitate la ambele uşi care 
dădeau acces spre birou. După ce stătu câteva secunde 
aşteptând să poată auzi vreo mişcare, se întoarse la 
lectură. Într-o mapă de culoare diferită apărea scris: 
„COMPANIA LUI IISUS. Al 9-lea proprietar al 
Manuscrisului Voynich“. 

„Fondată în 1540. După ce suferise mai multe 
confruntări cu mai mulţi monarhi europeni, Compania a 
fost abolită. lezuiţii au fost acuzaţi de a vrea să iudaizeze şi 
anarhizeze creştinismul. În timpul acestei etape obscure, 
codicele cifrat a trecut prin mai multe mănăstiri şi 
biblioteci cu scopul de a proteja cartea. În 1773, părintele 
Amadeo Lazzari, bibliotecar al Colegiului Roman, avu o 
hârtie pentru protecţia codicelui. În 1767, iezuiţii erau 
suprimaţi la Roma şi expulzați din America din ordinul lui 


176 


Carol al III-lea. În 1773, papa Clement al XIV-lea a decis 
sub ordin pontifical să decreteze „stingerea lor pe vecie“. 
Lazzari, temându-se de confiscarea şi distrugerea tuturor 
bunurilor sale, ceru o audienţă la puternicul cardinal 
Huguet de Lienart, membru al Consiliului Pontifical pentru 
Sfintele Scripturi şi sfătuitor al papilor Clement al XIV-lea 
(1769-1774) şi Pius al VI-lea (1775-1799). Lienart decise să 
protejeze cea mai mare parte a cărţilor, inclusiv 
Manuscrisul Voynich, transferându-le la reşedinţa sa 
privată în Sabartes, în regiunea franceză Languedoc. 
Restul fondurilor iezuite importante ale bibliotecii au fost 
salvate de Giuseppe Pignatelli în timpul intrării trupelor 
napoleoniene. Odată terminat războiul în 1814, papa Pius 
al VII-lea ordonă restituirea tuturor proprietăţilor 
Companiei lui lisus. În 1823, Compania a fost reabilitată şi 
i s-a returnat Biserica Nome di Gesu, Colegiul Germanic, 
Anexa,  Noviciatul San Andrea, Panteonul, Colegiul 
Romanic, Oratoriul Caravita şi Observatorul Astronomic. 
Manuscrisul Voynich a rămas în Franţa, între bunurile 
familiei Lienart. 

„Alta dintre variantele care se vehiculează este că 
familia Lienart i-a înmânat cartea părintelui Petrus Beckx, 
al 22-lea general al Companiei lui lisus. Când trupele 
regelui Victor Emmanuel au intrat în Roma, monarhul a 
ordonat sechestrarea tuturor fondurilor ordinelor 
religioase, nu şi a fondurilor private ale preoţilor. Părintele 
general Beckx s-a dedicat timp de o lună scrierii numelui 
său pe toate codicele şi documentele iezuiţilor pentru a nu 
fi puse sub sechestru, inclusiv pe Manuscrisul Voynich. În 
1884, Beckxs demisionă şi abandonă funcţia de general al 
iezuiţilor, fiind urmat de părintele Anderledy. Era al 23-lea 
general al iezuiţilor care ordonă cenzurarea tuturor 
cărţilor şi documentelor donate de Athanasius Kircher 
Companiei lui lisus. Misterios, în nicio catalogare care a 
fost dusă la bun sfârşit nu apărea Manuscrisul Voynich şi 
nici volumele de corespondenţă ale lui Kircher, care acum 
se află la Pontificala Universitate Gregoriană din Roma. 
Arhivele Companiei lui lisus au ajuns arhive ale aceleiaşi 


177 


universităţi. Se pare că, într-un anume fel, Manuscrisul 
Voynich a ajuns în Frascati, la Vila Mondragone, reşedinţa 
familiei Lienart. De acolo a fost furat de un expert rus în 
1912 şi apoi... linişte. Nimic altceva nu s-a mai ştiut despre 
carte“. 

Brown închise mapa şi o deschise pe următoarea. Pe 
prima pagină, profesorul Aaron Avner scrisese: „Urmă a 
codicelui (1912-1959) “. 

„În 1959, monseniorul Cornelius Lassiter, scriptor la 
Biblioteca Vaticană, scrise o catalogare intitulată Codices 
Vaticani Latini în care apărea inclusiv Manuscrisul 
Voynich. Curios, douăzeci de ani mai târziu, părintele 
iezuit Gianberto Ricci făcuse o catalogare de codice în 
Statele Unite şi în Canada intitulată Census. Catalogase o 
colecţie a unui misterios cetăţean rus, compusă din 
şaisprezece cărți. Cel de-al optulea pe listă era 
Manuscrisul Voynich. Ce nu e de înţeles e cum a fost 
posibil ca însuşi papa Pius al X-lea (1903-1914) să 
achiziţioneze mai mult de trei sute de codice, care făceau 
parte din Biblioteca Vaticană şi ca pe această listă să fie 
inclus şi Manuscrisul Voynich”. 

Profesorul Avner scrisese de mână, în creion, la finalul 
paragrafului: „Am putut vorbi cu scriptor-ul de la Vatican 
şi mi-a spus că Manuscrisul Voynich se afla printre 
proprietăţile sale, dar când i-am cerut să verifice, a 
descoperit că acea carte catalogată cu numărul BV-C-501 
nu se afla nicăieri. Era doar un loc între BV-C-500 şi BV-C- 
502, dar Manuscrisul Voynich nu era. lezuitul nu înţelegea 
cum se putuse întâmpla acel lucru“. 

După ce citi nota scrisă de Aaron, Brown privi ceasul de 
pe perete şi al lui personal pentru a se asigura de oră. Era 
trei dimineaţa. 

— Ora de a mă retrage - spuse ziaristul în timp ce se 
întindea în scaunul din birou. 

Ordonă cu grijă mapele care rămăseseră scoase din 
dossier şi le puse la locul lor. Apoi, se apropie de seiful pe 
care Aaron îl lăsase deschis, introduse documentele în 
interiorul său şi îl închise, dând de mai multe ori de ruleta 


178 


numerică. 

leşi din birou şi, cu uşa deschisă, verifică închizătorile 
pe dinăuntru, înainte de a o închide. Apoi se asigură că 
rămăsese bine închisă. În hol îşi luă la revedere de la 
George, paznicul şi se îndreptă spre parcare. Când se 
pregătea să intre în maşina sa, văzu Volkswagenul lui Milo 
Duke, ceea ce însemna că încă se afla în interiorul 
Beinecke. Brown se urcă în maşina sa, ieşi din parcare şi 
staţionă într-o zonă obscură de pe Elm Street. Acolo 
aşteptă timp de o oră şi jumătate şi când era pe punctul de 
a adormi, auzi nişte paşi care se grăbeau spre Volkswagen. 
Era Duke, care ieşea cu destul de multă grabă din clădire. 
Maşina ajutorului profesorului Avner trecu pe lângă el, 
fără ca tânărul să-şi dea seama că era supravegheat. 
Brown devenise un adevărat expert în urmăriri pe când 
lucra la secţiunea de evenimente de la Boston Globe. Un 
amic de-al său de la Departamentul de Poliţie din Boston îi 
ţinuse un curs intensiv pentru a-l învăţa cum să evite să fie 
descoperit când urmărea pe cineva. 

Vehiculul lui Duke cobori pe Elm Street până în Grand 
Avenue şi apoi o luă pe autostrada 91 spre nord. Brown îl 
urmărea la câţiva metri. Tânărul conducea cu farurile 
stinse, poate pentru a şti dacă îl urmăreşte cineva, dar 
ziaristul nu-l pierdea din vedere. Deodată, Volkswagenul 
lui Duke intră pe o stradă la dreapta şi abandonă 
autostrada pe la ieşirea 5, în direcţia North Haven pe 
Clintonville Road. Milo Duke se opri în faţa unei cabine 
telefonice din faţa unui centru cultural. Cobori din maşină, 
reduse intensitatea becului care lumina interiorul cabinei, 
introduse mai multe monede şi formă un număr. Câteva 
minute mai târziu puse receptorul jos, se urcă în maşină şi 
se întoarse la New Haven pe aceeași rută pe care venise. 

După câteva minute, după se asigurase că Duke părăsise 
zona, Brown se apropie de cabină. Notă pe o hârtie 
numărul cabinei şi îl păstră în buzunar. Un pic mai târziu 
se întorcea pe autostrada 91 la New Haven. 

„De ce Duke vroia să meargă zece kilometri din New 
Haven la North Haven doar pentru a da un telefon? Nu 


179 


sunt cabine telefonice în New Haven? Sau nu dorea ca 
nimeni să-l recunoască în timp ce suna de la telefonul 
dintr-o cabină?“, gândi Brown în timp ce conducea la 
întoarcerea spre oraş. 


xK K X 


Vila Mondragone, Italia 

— Eminenţă - spuse monseniorul Przydatek în timp ce 
bătea cu degetele în uşa deschisă de la Sala Rose, unde se 
afla citind nişte documente cardinalul Lienart. 

— Intraţi, intraţi, vă rog. Treceam în revistă nişte 
documente înainte de rugăciunea de seară - răspunse 
cardinalul invitându-l pe noul venit să intre. 

— Am primit un telefon de la Faetonte - spuse 
secretarul. 

— Şi aşadar...? 

— Ne-a informat că există trei noi obiective care cunosc 
o parte din Manuscrisul Voynich. Unul dintre ei este un 
preot iezuit, cel de-al doilea un profesor de la 
Universitatea din Roma şi cel de-al treilea, un ciudat şi 
milionar erudit care colecţionează codice vechi. 

— Unde locuiesc? - întrebă marele maestru al Cercului 
Octogonus. 

— Doi dintre ei aici, în Roma şi cel de-al treilea în 
Florenţa, eminenţă - răspunse Przydatek. 

— Bine. Suficit diei malitia sua, îi ajunge fiecărei zi 
problema sa - consimţi Lienart. E timpul ca fraţii noştri din 
Cerc să fie convocați de Dumnezeu pentru a îndeplini o 
nouă misiune. 

— La cine v-aţi gândit, eminenţă? 

— Părintele Lamar şi părintele Mahoney se vor ocupa de 
obiectivele din Roma şi părintele Ter Braak va călători la 
Florenţa. Părintele Farrell, Cornelius, Reyes şi Jacobini vor 
trebui să meargă în Statele Unite. Situaţia de acolo devine 
foarte periculoasă pentru noi, iubite Przydatek - spuse 
Lienart. 

— Şi părintele Alvarado? - întrebă secretarul. 

— Părintelui Alvarado îi am rezervată o misiune pe care 


180 


trebuie să o îndeplinească la Vatican. O misiune care va 
salva Biserica noastră de cancerul liberalismului italian 
care biciuieşte acum Sfântul Scaun. 

— Care este acea misiune, Eminenţă? 

— Cel mai bine ar fi să continue să fie o chestiune a lui 
Dumnezeu, iubite şi fidele Przydatek. Nu uitaţi niciodată 
cea de-a doua parte din parola Cercului: silta nec silto, 
tăcere pentru tăcere. Episcopului polonez recomandarea îi 
sună a ameninţare. 

— Fractum nec fracteum, favoare pentru favoare - 
răspunse Przydatek în timp ce se pregătea să se retragă. 
Mai doriţi şi altceva, eminenţă? 

— Convocaţi-i pe toţi fraţii Cercului Octogonus în Sala 
Cariatidelor, în afară de părintele Alvarado, pentru a primi 
instrucţiuni. Acum vă puteţi retrage - spuse Lienart 
luându-şi la revedere. 


Trecuseră deja câteva săptămâni de când noul Papa 
citise scrisoarea pe care i-o lăsase Suveranul Pontif care 
decedase, recomandându-i demiterea cardinalului Lienart 
din funcţia de maxim responsabil al serviciilor secrete ale 
Statului Vatican. Secretarul de stat, Newton Metz, ceru să 
fie chemat Lienart şi însuşi cel care îi dăduse de înţeles că 
va fi înlocuit de la conducerea Secretariatului de Stat, îl 
demise fără să-i dea nicio explicaţie şi ca pe un ultim act 
înainte de a fi el noul demis de noul Papă. Lienart îşi 
amintea perfect fiecare detaliu al reuniunii. 

Noul Sfânt Părinte era dispus să reformeze drastic 
organele de putere ale Vaticanului şi avea în minte 
înlocuirea tuturor acelora ce nu erau italieni cu alţi 
cardinali care erau. Papa era dispus să italienizeze 
administraţia curiei. 

Ca primă măsură şi prin ordin pontifical, îl demise pe 
cardinalul August Lienart de la conducerea serviciilor 
secrete fiind înlocuit de cardinalul Belisario Dandi, fost 
vicar al Romei. Înainte îl demisese pe cardinalul Newton 
Metz din funcţia de secretar de stat şi în locul său fu numit 
cardinalul Alberto Lubiani, arhiepiscop de Milano. 


181 


Cardinalul austriac Hans Mühlberg, responsabil al Celei 
de-a doua Secţiuni a Secretariatului de Stat, ce se ocupa 
de afacerile exterioare, fu substituit de cardinalul Dionisio 
Barberini, vechi prefect al Casei Pontificale şi lider al 
facțiunii italiene a conclavului la care fusese ales noul 
Papă. Cardinalul Pietro Orsini continuă să ocupe funcţia de 
responsabil al Primei Secţiuni, ce se ocupa de afacerile 
generale ale Sfântului Scaun. Orsini ştiuse cum să 
navigheze foarte inteligent printre apele cardinalului Metz, 
în caz că se menținea o continuare în curie şi prin cele ale 
cardinalului Lubiani, pentru a-şi asigura un post în noua 
administraţie pontificală. Când Metz află de trădarea lui 
Orsini, îi mărturisi lui Lienart în momentul în care îl 
demise: 

— Corruptio optimi pessima, corupţia celor mai buni e 
cea mai rea. 

Cardinalii Lubiani, Barberini şi Orsini formară noul 
triumvirat pontifical, alături de cardinalul Dandi, în fruntea 
spionajului papal. 

Între timp, la Vila Mondragone, cardinalul August 
Lienart îşi întâmpina noul destin, deşi el, demn membru al 
familiei Lienart, nu era dispus să se lase înfrânt atât de 
uşor. Nici măcar de un Papă. 


XX x* 


Houston, Texas 

Deja de câteva ore profesorul Aaron Avner şi Jack Brown 
se aflau închişi într-un avion al US Airways în direcţia 
Houston, cu escală la Philadelphia. Era clar că lui Aaron 
nu-i plăcea să călătorească cu avionul, date fiind protestele 
sale continue despre servicii, scaunele înguste, aterizările 
şi decolările în aeroporturile de escală, schimbul la 
terminalul din Philadelphia pentru a lua următorul zbor 
spre Houston şi aşa mai departe. Brown, după ce bău două 
sticluţe de JB, încercă să închidă ochii pentru a putea 
dormi în cea mai mare parte a traseului, cu toate 
protestele bibliotecarului şi a coatelor pe care i le dădea, 
încercând să-şi acomodeze corpul gras în scaunul îngust. 


182 


Câteva ore mai târziu, vocea stewardesei le indică 
pasagerilor că în câteva momente vor ateriza pe aeroportul 
William P. Hobby din oraşul Houston. Când ieşiră din 
terminal, Aaron şi Jack Brown luară un taxi. 

— Duceţi-ne la Holiday Inn, 1300 din Nasa Parkway - 
porunci Aaron şoferului. 

În timp ce circulau pe Nasa Road, observară în dreapta 
instalaţii gigantice pe care agenţia spaţială din Statele 
Unite le avea în oraşul texan: lansatoare, rachete precum 
Saturn V sau hangarele gigantice pentru navele care erau 
în afara serviciului şi care se aliniau precum într-o vitrină 
de-a lungul şoselei. Chiar în faţă se afla hotelul Holiday 
Inn. 

După ce se înregistrară la recepţie, Aaron şi Brown 
urcară în cameră. 

— Ia uite, sper că nu sforăiţi, profesore - spuse ziaristul 
când văzu că împărțea o cameră dublă cu bătrânul. Se 
pare, din cauza unei convenţii pe care o organiza NASA 
zilele acestea în oraş, hotelurile erau complet ocupate. 

— Şi eu sper că nu veţi bea mult şi veţi lăsa baia distrusă 
- răspunse Aaron. 

Profesorul Avner scoase o hârtie cu un număr de telefon 
dintr-un portofel negru şi începu să sune. 

— Johnson Space Center, spuneți - răspunse 
operatoarea. 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Jonas Finch, vă rog - 
ceru bibliotecarul. 

— Un moment. O să încerc să dau de el - spuse 
operatoarea în timp ce punea ca muzică de fond vocea lui 
Frank Sinatra interpretând Fly me to the moon. „Foarte 
potrivită“, gândi Aaron în timp ce aştepta. 

— Bună ziua? - salută o voce. 

— Jonas? Sunt Aaron, Aaron Avner, de la Universitatea 
Yale. 

— Ce faci, iubite prieten? - întrebă Finch. 

— Oh! Foarte bine, exceptând cusururile proprii vârstei 
mele - răspunse bătrânul. Mi-ar plăcea să ştiu dacă ai 
descoperit ceva interesant în paginile pe care ţi le-a trimis 


183 


Elizabeth Gwyn. 

— Dacă vrei, putem să ne vedem la biroul meu din 
centrul spaţial. Când ajungi la control, spune-le gardienilor 
de securitate să te însoţească la clădirea E, pe strada 5, în 
complexul spaţial - spuse Finch în mod de invitaţie. Vii 
singur? 

— Nu, voi veni cu un colaborator de-al meu. Numele său 
e Jack Brown. 

— Foarte bine, Aaron, deşi aş prefera să vii tu singur. 
Imediat ce închid cu tine, o să îi contactez pe cei de la 
securitate de la NASA şi le voi spune numele voastre 
pentru a vă permite să intraţi. Ne vedem într-o oră dacă 
vrei. 

— Câte ne ia să traversăm strada, Jonas - îl corectă 
Aaron Avner. 

— Foarte bine, Aaron. Ne vedem în câteva minute atunci 
- răspunse specialistul de la NASA în timp ce închidea. 


Jonas Finch absolvise cu onoruri inginerie aerospațială 
la prestigiosul Institut Tehnologic din Massachusetts, MIT. 
La finele anilor şaizeci participase la programul Apollo, 
care îi dusese pe Neil Armstrong, Edwin F. Aldrin şi 
Michael Collins pe Lună. Pe 13 aprilie 1970, Finch se afla 
la Centrul de Nave Spațiale Echipate ca inginer de sistem 
de alerte, când a auzit faimoasa propoziţie pe care a 
pronunţat-o astronautul Jack Swigert, de la misiunea 
Apollo 13: „Houston, avem o problemă“. Alături de restul 
inginerilor de la NASA, a reuşit să-i aducă întregi şi 
sănătoşi pe cei trei membri ai echipajului înapoi pe 
Pământ, pe James Lovell, Jack Swigert şi Fred Haise. 
Acum, menținea un soi de aureolă eroică ce îi permisese să 
aibă un bun post la administraţia NASA. 

— Fără prea mult stres, fără prea multe presiuni şi de 
asemenea fără prea multe responsabilităţi. Mi l-am 
câştigat în acele zile din 1970. Acum sunt departe de 
conducere şi de tranşee - obişnuia să spună însuşi Finch. 

Intrarea în complexul spaţial era destul de complicată. 
Când Avner şi Brown ajunseră la primul control de 


184 


securitate, fură obligaţi să coboare din taxi. Un tânăr care 
s-a prezentat ca angajat al Departamentului de Relaţii 
Publice se oferi să-i ducă până la clădirea E la bordul unui 
vehicul alb cu însemnele NASA pe ambele uşi. O mare 
placă la recepţia clădirii arăta că era vorba despre Centrul 
de Operaţiuni Speciale. Odată ajunşi, şoferul le spuse 
vizitatorilor că o tânără din acelaşi departament îi va însoţi 
până la biroul doctorului Finch. 

Holurile erau decorate cu fotografii mari cu eroi 
astronauți, unii dintre ei decedați în misiuni eşuate. 

— Aşa este cariera spaţială - spuse o voce în spatele lui 
Aaron şi Brown. 

— Ce faci, iubite prietene? - întrebă Brown în timp ce 
îmbrăţişa un om slab, cu ochelari rotunzi, îmbrăcat cu o 
cămaşă hawaiană din ale cărei buzunare ieşeau mai multe 
creioane de diferite culori. Ţi-l prezint pe Jack Brown. Ai 
grijă, e ziarist la Boston Globe. 

— Îmi pare bine - spuse Finch în timp ce îi strângea cu 
neîncredere mâna ziaristului şi îi invita pe amândoi să îl 
însoţească în confortabilul său birou. Sunt foarte bine, 
Aaron. Mulţumesc mult. Aici continuu, cu acelaşi chef ca şi 
căţeaua Laika. 


Biroul lui Finch îl surprinse pe Brown: ordonat, amplu, 
luminos. Într-o parte se îngrămădeau mai multe machete 
de nave, rachete şi module lunare şi, pe pereţi, o mulţime 
de fotografii cu astronauti. Se vedea semnătura celor trei 
membri ai echipajului de la Apolo 13, pe care lucea o 
singură frază: „Mulţumim. Toţi trei îţi datorăm viaţa.“ Mai 
multe medalii se aliniau pe un perete alături de diploma sa 
în inginerie de la MIT şi decoraţiile pe care i le conferise 
preşedintele Richard Nixon şi NASA. Brown observă că 
erau mai multe desene infantile în culori, posibil Finch era 
căsătorit şi acele desene erau probabil are copilului său. 

— Vă plac? Sunt ale fiicei mele Adelaida şi ale fiului meu 
Jonas Junior - spuse Finch soluţionând dilema ziaristului. 
Inginerul se îndreptă spre seif şi, după ce îl deschise, 
scoase o mapă de culoare albastră cu însemnele agenţiei 


185 


spaţiale. Avea o etichetă pe care se putea citi Manuscrisul 
Voynich. Să ne aşezăm, Aaron. Vrei să bei ceva? - întrebă 
inginerul. 

— Nu, mulţumesc. Ne-ar plăcea să ştim cât mai repede 
ce date ţi-a trimis Elizabeth din Irlanda - ceru aproape cu 
disperare Avner. 

Jonas Finch deschise mapa încet faţă de nerăbdarea 
bibliotecarului şi a ziaristului. 

— Erau latitudini şi longitudini. 

— Cum adică latitudini şi longitudini? - întrebă Brown. 

— Aşa este. Elizabeth Gwyn mi-a spus că nu a putut să 
descopere ce poziţii erau corecte, ceva normal dat fiind că 
lua ca bază nişte măsuri de latitudine şi longitudine 
stabilite în secolul XX, când în realitate datele pe care le 
avea erau de mai multe secole înainte - explică inginerul. 
Am introdus datele în calculatoarele de la NASA şi în doar 
trei ore au dat un rezultat pozitiv. Toate latitudinile şi 
longitudinile corespundeau cu coordonatele unor oraşe 
franceze. 

— Ce oraşe mai exact? - întrerupse Aaron Avner. 

— Să vedem... - spuse Finch în timp ce căuta pe o 
pagină în interiorul mapei. Latitudine 43* 55' 29 N, 
longitudine 2° 08' 42” E, corespunde unui oraş numit Albi; 
latitudine 43° 20 48” N, longitudine 3° 12' 42” E, 
corespunde unui oraş numit Béziers; latitudine 43° 12' 37” 
N, longitudine 2* 21' 17” E, corespunde unui oraş numit 
Carcassonne; latitudine 43° 36' 11” N, longitudine 2° 14 
09” E, corespunde unui oraş numit Castres; latitudine 43* 
36' 14” N, longitudine 1° 20' 06” E, corespunde unui oraş 
numit Lavaur; latitudine 43° 36' 09” N, longitudine 1° 26' 
42” E, corespunde unui oraş numit Toulouse; latitudine 
44° 55' 52” N, longitudine 4° 53' 05” E, corespunde unui 
oraş numit Valence şi aşa mai departe patruzeci de poziţii 
din aceeaşi zonă a Franţei. 

— Ce poate semnifica asta? - întrebă Jack Brown. 

— Sunt oraşe catare - consimţi profesorul Avner. Toate 
acestea sunt situate în Languedoc, în regiunea sud-estică a 
Franţei. Aceste patruzeci de oraşe reprezentau episcopatul 


186 


Languedoc şi au fost judecate într-un mod crud de papa 
Inocenţiu al II-lea. Papa i-a definit pe catarii din 
Languedoc ca pe „creaturi eretice oarbe şi câini care 
trebuie să evităm să latre“. A acţionat într-o manieră 
sângeroasă pe toată perioada pontificatului. În 1213 a 
reuşit să termine cu arhiepiscopii eretici din Frejus, 
Carcassonne, Béziers, Viviers şi mulţi alţii. In această 
parte a Manuscrisului Voynich, cei trei „perfecţi“ care au 
putut fugi de omorul de la Montsegur pe care l-au săvârşit 
cruciații au lăsat scrise poziţiile celor patruzeci de oraşe 
catare cifrate, pentru a proteja comunităţile sale. 

— Atunci, de fiecare dată e din ce în ce mai clar că acel 
codice este un soi de compendiu de credinţe, rituri, locuri 
şi lideri catari. O Biblie catară... - notă Brown. Dar, de ce 
ar încerca cineva să îi omoare pe toţi acei ce au fost în 
contact cu codicele? 

— Să omoare? Să omoare pe cine? Pe cine au omorât, 
Aaron? - întrebă tresărind de spaimă Jonas Finch. 

— Elizabeth şi mai mulţi specialişti în cifruri şi 
calculatoare, descifratori, experţi în religii şi un mare 
etcaetera în ţări precum Olanda, Belgia, Anglia şi inclusiv 
aici, în Statele Unite, au fost asasinați de o misterioasă 
organizaţie criminală care lasă ca semn un octogon de 
pânză peste cadavru. Cea mai mare parte au fost asasinați 
după riturile catolice: crucificaţi, ştrangulaţi, otrăviţi, 
înjunghiaţi în ceafă şi chestii de genul ăsta. 

— Chestii de genul ăsta? - strigă Finch. Ştii ca am soţie 
şi doi copii şi îmi spui că pentru că îţi fac o favoare pot fi în 
pericol, că mă pot omori? 

— Îmi pare rău, Jonas. Încercăm să aflăm ce spune 
Manuscrisul Voynich. Odată ce îl vom face public, nimeni 
nu va mai putea face nimic împotriva noastră - explică 
Avner. 

— Şi cine spune că nu mă vor răstigni înainte ca tu să-l 
faci public? - întrebă Finch nervos. Ar fi amuzant să mă 
omoare un fanatic religios în loc să mor de un infarct din 
cauza stresului. 

— Sper că nu se va întâmpla nimic, Jonas. Ştii perfect că 


187 


mă preocupă Margaret şi copiii şi nu te-aş pune niciodată 
în pericol. De aceea Jack şi eu facem investigația aproape 
în mod secret. 

— Cum secret? - întrebă Finch. Dacă i-au omorât pe toţi 
acei ce au avut legătură cu cartea, cine spune că nu mi se 
va întâmpla şi mie la fel? Inginerul se ridică, scoase toate 
hârtiile din mapă şi i le dădu lui Aaron. Nu vreau să vă mai 
întoarceţi pe aici cu chestia asta cu Manuscrisul Voynich. 
Dacă cineva ştie că am vorbit cu voi, mă pot omori şi nu 
vreau să se întâmple una ca asta. Acum, vă rog, ieşiţi din 
biroul meu - spuse Finch. 

— Foarte bine, Jonas, plecăm, dar, te rog, ai grijă - 
spuse bibliotecarul în timp ce îl strângea pe Finch între 
braţele sale groase. O să-ţi las numărul de la hotel dacă vei 
vrea să mă întrebi şi altceva. O să fim până mâine la 
Holiday Inn. Numărul este 335-2500 şi camera este 112. 

— Acum e deja târziu, Aaron. Doar sper să nu mă 
omoare pentru că ţi-am dat nişte date ale unor oraşe 
franţuzeşti. Vreau să-mi văd copiii căsătoriţi şi să-mi 
cunosc nepoţii. E tot ce-ţi cer, Aaron. Doar atât - spuse 
Finch în timp ce îşi lua la revedere de la ambii vizitatori. 


Aceeaşi tânără atractivă care îi acompaniase până la 
biroul inginerului îi aştepta în vehiculul alb al NASA 
pentru a-i duce la intrarea principală de la Johnson Space 
Center. 

— Trebuie să aflăm de ce ceea ce spune codicele 
reprezintă un pericol pentru cineva - spuse Brown în timp 
traversau strictele controale de securitate de la NASA şi 
părăseau instalaţiile. 

— Poate amicul meu de la NSA ar putea să ne spună 
ceva mai mult. O să încercăm să luăm un avion spre 
Washington mâine, pentru a ne întâlni cu el. Sunt sigur că 
o să ne aducă informaţii foarte utile. Acum, să mergem, eu 
o să merg la hotel să mă odihnesc şi tu mergi şi cumpără 
biletele pentru mâine. 


188 


CAPITOLUL VIII 


Vila Mondragone, Italia 

În acea dimineaţă, în timp ce servitorul său, Helmut 
Muller, îl ajuta să se îmbrace, cardinalul August Lienart se 
pregătea pentru ceea ce putea fi ziua cea mai importantă 
din viaţa sa. În doar câteva ore trebuia să se prezinte în 
faţa Tribunalului Curiei, în Cetatea Vaticanului, pentru a 
răspunde în legătură cu mai multe operaţiuni acoperite 
duse la capăt de către Entitate fără autorizaţia Papei. 
Tribunalul urma să fie format din şase membri ai colegiului 
cardinalic aleşi de către Papă, un arhiepiscop şi un 
secretar. Rezultatele declaraţiilor urmau să îi fie duse 
Suveranului Pontif prin intermediul recomandărilor asupra 
măsurilor care trebuiau adoptate împotriva lui Lienart şi 
contra agenților incluşi în rezumatul tribunalului. 
Puternicul cardinal era sigur că acei şase italieni erau 
dispuşi să îl sacrifice în numele credinţei. Ştia foarte bine 
cine erau acei bărbaţi nemiloşi care urmau să-l judece. 

Când îşi luă la revedere de la domnul şi doamna Muller, 
Robert deja aştepta în afara reşedinţei cu portiera maşinii 
deschise. Aveau aproape două ore de mers până la 
Vatican, timp suficient pentru a se pregăti şi a se putea 
eschiva de incisivele întrebări ale tribunalului. 

„Aceşti italieni nu ştiu ce a trebuit eu să fac pentru a 
apăra credinţa catolică în lume, a trebuit să accept şi 
ordinele recomandate vegheate de Pontif şi de secretarul 
de stat. Acești bărbaţi membri ai tribunalului or fi 
apărători ai credinţei, dar nu îşi pătează falsele haine 
preoţeşti. Deja o zic Sfintele Scripturi în cea de-a doua 
scrisoare către corinteni: „Deoarece aceşti indivizi sunt 


189 


falşi apostoli, muncitori înşelători, deghizați în apostoli ai 
lui Hristos. Şi nimic nu mai miră, însuşi Satana se 
deghizează în înger al luminii. Nu este ciudat, deci, că şi 
servitorii săi se deghizează în servitori ai justiţiei. Finalul 
lor va fi pe măsura actelor lor.“, gândi Lienart când 
vehiculul intra pe autostrada spre Roma. 

În timp ce citea ziarele din acea zi, îi ceru lui Robert să 
schimbe frecvenţa pentru a asculta ştirile de la RAI. Încă 
trebuia să treacă în revistă multe acte în biroul său înainte 
de a-l părăsi şi trebuia să lase mai multe documente la 
dispoziţia surorii Ernestina pentru a i le înmâna 
succesorului său, cardinalul Belisario Dandi, spre a le 
semna. Doar acesta putea citi documentele în cod galben 
sau verde sau, ceea ce însemna, acelea ce îl priveau pe 
Sfântul Părinte sau pe serviciile sale secrete. Până în 1939, 
Vaticanul utiliza un cod cunoscut ca roşu, care consta în 
douăsprezece mii de grupuri numerice pornind de la care 
se imprimau douăzeci şi cinci de linii pe o pagină de carte 
cu cifru. 

Pentru mai multă securitate, Entitatea stabilise ca 
grupurile numerice să fie transformate în litere, înlocuind 
numărul paginii prin intermediul unui digraf format din 
două tabele care se utilizau alternativ în zilele pare sau 
impare. Mesajele cele mai secrete ale Vaticanului, adică, 
toate acele pe care vroia să le trimită Suveranul Pontif sau 
care priveau serviciile de spionaj papale, se împărțeau în 
galbene sau verzi. 

Codul galben consta în treisprezece mii de grupuri 
cifrate prin intermediul tabelelor digrafice pentru 
numerele paginilor şi alfabete mixte aleatoare pentru cele 
din linii. Tabelele şi alfabetele se schimbau pentru diferite 
momente ale zilei. Codul verde continua să se folosească şi 
era unul dintre secretele cele mai bine păstrate ale 
Vaticanului, întrucât era vorba despre un cod numeric de 
grupuri de cinci cifre care se codificau prin intermediul 
unor scurte tabele aditive de cinci cifre. Nici cel verde, nici 
cel galben nu erau coduri mecanice şi din această cauză, 
erau foarte dificil de decodificat de către alte servicii 


190 


secrete. 

Pe monseniorul Vaclav Przydatek, secretarul său, îl 
trimiseseră la Congregația pentru Doctrina Credinței, sub 
ordinele cardinalului Michele Castillo, dar înainte trebuia 
să pregătească sosirea părintelui Septimus Alvarado la 
Vatican. Przydatek urma să se ocupe de ajutarea fratelui 
Cercului Octogonus în labirintica lume de la Sfântul Scaun 
cu scopul de a duce la bun sfârşit misiunea însărcinată de 
marele maestru. 


XX x* 


Fort Meade, Maryland 

De mai multe ore, Aaron nu făcea decât să lovească 
aerul condiţionat încercând să răcească un pic mai mult 
camera, în timp ce Brown schimba posturile la televizor 
fără prea mult succes. 

Hotelul Knight Inn, micuţ şi confortabil, era foarte 
aproape de cartierul general NSA, atotputernica şi 
ultrasecreta Agenţie de Securitate Naţională a Statelor 
Unite. Trebuiau să se întâlnească cu Carlton Sherman la 
douăsprezece ziua. Cu toată prietenia strânsă care îi unea 
pe agentul de la NSA cu profesorul Avner, măsurile de 
securitate ale accesului la instalaţii erau foarte stricte. 
Aaron şi Jack nu puteau traversa cele cinci puncte de 
securitate cu mai mult de treizeci de minute înainte de 
întâlnire, cât dura să ajungi de la intrarea principală, de pe 
Rockenbach Road, până la holul de acces în clădirea 
principală. 

La unsprezece şi un sfert dimineaţa, sună telefonul. 
Jack, care era culcat în pat, ridică receptorul. 

— Domnule Avner? - întrebă recepţionera. 

— Nu, sunt domnul Brown. 

— Mă scuzaţi. A venit o maşină de la NSA pentru a vă 
lua - spuse recepţionera. 


Câteva minute mai târziu, Aaron şi Jack îi salutau pe cei 
doi agenţi de la serviciul de securitate al Agenţiei, care îi 
aşteptau în picioare lângă maşină. De buzunarele 


191 


jachetelor ambilor agenţi atârnau legitimaţii 
identificatoare cu simbolul vulturului peste o cheie. Brown 
observă conturul pistoalelor Glock pe sub jachetele lor. 
Fără îndoială, acei doi tipi îmbrăcaţi în costume de culoare 
închisă aveau fizionomia clasică a doi agenţi federali. 

— Bună ziua. Domnul Avner? - întrebă primul agent. 

— Nu, sunt domnul Brown - răspunse Jack. El este 
domnul Avner—spuse în timp ce arăta spre Aaron, care 
cobora cu dificultate scările de la Knight Inn. 

— Bună ziua, domnule Avner. Sunt agentul Martin şi 
colegul meu este agentul Lewis - spuse unul dintre ei, 
prezentându-se. 

— Ia uite, formaţi o pereche pe cinste, Martin şi Lewis! - 
spuse Jack în timp ce râdea în hohote. Agentul de la NSA 
nu mişcă nici măcar un muşchi al feţei la auzul glumei 
ziaristului. 

— Ne-a fost ordonat să vă escortăm până la cartierul 
general. Acolo vă va primi alt agent al Serviciului Central 
de Securitate care vă va însoţi să îl vedeţi pe doctorul 
Sherman, director al Şcolii Naţionale de Criptologie - 
spuse agentul Martin. 


Traseul de la hotel până la cartierul general al NSA fu 
parcurs fără incidente. Maşina o luă pe strada 98 de la 
Laurel până la Magazine Road, apoi o luă pe 175 până la 
Annapolis Road şi coti la stânga pentru ieşirea spre 
Rockenbach Road. În capătul străzii era primul control de 
securitate al NSA. Un agent armat în uniformă şi doi 
membri ai infanteriei marine permiseră accesul vehiculului 
alb. Agentul Lewis, aflat la volan, scoase din jachetă 
legitimaţia de identificare şi i-o prezentă gardianului. 
Acesta privi în interiorul maşinii şi observă cele două 
chipuri ale pasagerilor. Dintr-un gest, lăsă maşina să îşi 
continue drumul. Nu încăpea îndoială că bibliotecarul şi 
ziaristul de la Boston Globe pătrundeau în inima celei mai 
secrete agenţii de spionaj a guvernului Statelor Unite. 

Sediul NSA era situat între oraşele Baltimore şi 
Washington şi avea de asemenea staţii, instalaţii şi 


192 


laboratoare specializate împrăştiate prin toată lumea. La 
cartierul general se aflau calculatoarele şi sistemele cele 
mai moderne, mari şi puternice ale lumii, inclusiv se 
specula că acestea ocupau mai multe hectare în subsolul 
complexului. Un vechi director de la NSA afirma că, aici, 
capacitatea calculatoarelor nu se măsura în giga, ci în 
hectare. 

Fort Meade era format din mai multe complexuri de 
clădiri de sticlă care ocupau o suprafaţă de două sute 
şaizeci de hectare şi aici încăpeau mai mult de treizeci şi 
opt de mii de muncitori, printre care analişti, ingineri, 
fizicieni, criptografi, matematicieni, lingvişti, oameni de 
ştiinţă în ale calculatoarelor, criptanaliști, investigatori, 
specialişti în cifruri, oficiali de securitate, experţi în 
gestiunea datelor, administratori şi inclusiv asistenţi 
religioşi. In clădirea principală, de o sută treizeci şi cinci 
de mii de metri pătraţi, se afla Şcoala Naţională de 
Criptologie. Complexul dispunea de asemenea de mai 
multe arii sociale, grădiniţe, zeci de cafenele şi restaurante 
şi mai multe canale de televiziune care, în timp real, 
ofereau fotografii luate de către sateliți sau imagini ale 
avioanelor de spionaj. 

Incinta era protejată cu cinci rânduri de sârmă 
electrificate, cu mai mulţi senzori şi mai multe puncte ale 
infanteriei marine special antrenate. Clădirile, cu 
acoperişuri speciale de cupru, erau proiectate să facă faţă 
la orice tip de spionaj radioelectric, electromagnetic sau 
de semnale. 

„NSA este fără îndoială Fratele Cel Mare pe care l-a 
născocit George Orwell în 1984“, gândi Jack Brown în timp 
ce vehiculul se oprea în faţa clădirii principale. 


Agentul Martin cobori din maşină şi deschise uşa din 
spate. Aaron Avner şi Jack Brown îl urmară până în holul 
principal. Pe podeaua de marmură neagră, era gravat 
simbolul NSA: un vultur mare peste o cheie. Intr-o 
extremitate a holului se ridica peretele comemorativ care 
fusese înălţat în 1955 în memoria agenţilor, civili şi militari 


193 


care îşi pierduseră viaţa în interes de serviciu. Fraza „Au 
servit în linişte“ încorona lista numelor. 

Un agent de securitate situat în spatele unei tejghele îi 
întrebă pe cine vor să vadă. Martin îi înmână un document 
cu numele celor doi vizitatori. După un telefon de 
verificare şi ca şi cum ar fi fost totul automat, paznicul 
tastă ceva în calculatorul său şi le înmână două legitimaţii. 

— Puneţi-vă la loc vizibil legitimaţiile. Un membru al 
personalului nostru vă va conduce până la biroul 
doctorului Sherman, la Şcoala Naţională de Criptologie. 
Odată terminată vizita, să returnaţi legitimaţiile - spuse 
paznicul cu o voce monotonă. Bine aţi venit la NSA, 
domnilor. 

Agentul îi însoţi pe Aaron şi Jack până într-o sală unde îi 
obligă să înmâneze orice obiect care ar putea emite vreo 
frecvenţă. Nici vorbă de ceasuri, nici vorbă de 
reportofoane, nici vorbă de aparate de radio. Pentru a 
putea intra în vreo clădire a NSA, persoana trebuia să fie 
complet curată, vorbind din punct de vedere electronic. 
După interminabile controale de securitate, bibliotecarul şi 
ziaristul de la Globe intrară în biroul lui Carlton Sherman. 

Amicul lui Aaron Avner şi al lui Elizabeth Gwyn era un 
bărbat solid şi mic de statură, dar în anii tinereţii fusese un 
bun quarterback al echipei universitare de fotbal. 
Operaţiuni la frontiera chineză, în Vietnam, în Cambodgia 
şi în Iranul şahinşahului fuseseră câteva dintre destinațiile 
sale la NSA. 


— Ce faci, iubite prieten? - îl întrebă pe Aaron oferindu-i 
o îmbrăţişare puternică. 

— Foarte bine, iubite prieten. Sunt foarte bine - 
răspunse bibliotecarul. 

— Cum a mers cu Jonas? - lăsă să cadă întrebarea 
agentul de la NSA în faţa privirii uimite a celor doi 
vizitatori. Oh, să nu credeţi că am pus un satelit pe voi! 
Asta ar fi foarte scump pentru Guvern. Ce s-a întâmplat a 
fost că m-a sunat Jonas, preocupat de ceva ce i-ai spus la 
Houston. Nu ştiu ce... ceva de un pericol de moarte sau 


194 


ceva de genul ăsta. 

— Mai mulţi experţi, inclusiv Elizabeth, care a analizat 
Manuscrisul Voynich, au murit în circumstanţe ciudate 
după ce s-au întâlnit cu noi. Cred că era obligaţia noastră 
să-l prevenim de pericol - spuse Brown. 

— Se pare că l-aţi supărat cu adevărat. Puteţi veni 
dumneavoastră să îmi vindeţi o mătură, domnule Brown, 
dar asta nu va evita ca asasinul să continue să omoare toţi 
experţii, deşi aţi putea spune că discuţia dumneavoastră cu 
mine a fost despre mături şi nu despre o carte veche pe 
care cineva foarte puternic nu vrea ca noi să o descifrăm. 
Sunt sigur că dacă cineva a putut omori experţi şi oameni 
de ştiinţă în Belgia, Olanda, Anglia şi Irlanda aproape în 
acelaşi timp, e din cauză că are suficientă putere încât să 
ajungă la oricine în orice colţ al lumii. Inclusiv la mine 
înăuntrul acestui acvariu - spuse Sherman. 

Cei doi bărbaţi rămaseră în linişte în faţa unei asemenea 
afirmaţii. Câteva secunde mai târziu, Carlton Sherman îl 
întrebă pe Jack dacă doreşte să cunoască colecţia de cărţi 
ciudate ale Agenţiei Naţionale de Securitate. 

— Sigur că mi-ar plăcea să o cunosc - răspunse Brown 
entuziasmat. Nu ştiam că NSA are propria sa colecţie. 

— Foarte puţină lume cunoaşte toate secretele NSA... - 
spuse Sherman. Şi colecţia de cărţi ciudate e una dintre 
ele. 

— Carlton, poate că ar trebui să îi povesteşti lui Jack 
cum ai ieşit din Iran când ai fost destinat acolo... Aşa va şti 
ce eficient eşti tu în munca ta - comentă Aaron în timp ce 
zâmbea. 

— Oh! Acesta este unul dintre cele mai bine păstrate 
secrete ale NSA şi dacă dumneavoastră, domnule Brown, 
dezvăluiţi ceva, o să vă interceptez telefonul şi datoria 
dumneavoastră pentru compania telefonică va fi atât de 
mare încât vă veţi vedea obligat să trăiţi cu Aaron şi asta 
chiar că e o adevărată pedeapsă - răspunse analistul de la 
NSA în timp ce mergeau pe holurile kilometrice 
îndreptându-se spre bibliotecă. În anii cincizeci, când eram 
trimis în Iran, un grup de tineri naţionalişti au preluat 


195 


controlul Parlamentului. Şahul Pahlavi l-a numit pe 
Mossadegh noul prim ministru. În iulie 53, şahul aprobă 
operaţiunea completă CIA-MI6 cu numele de cod „Ajax“. În 
august, monarhul a anunţat demiterea lui Mossadegh şi 
numirea generalului Zahedi ca nou prim ministru, dar 
Mossadegh a refuzat să-şi abandoneze postul. Tulburările 
au dărâmat din temelii statul şi l-au obligat pe şah să îl 
abandoneze, şi pe mine cu el. La ieşirea din biroul meu, în 
clădirea de la SAVAK, poliţia secretă, am greşit servieta. În 
loc să o iau pe cea care conţinea documente 
compromiţătoare ale Agenţiei, am luat o alta în care erau 
aproape o sută de cutii din cel mai bun caviar şi cu ea am 
ajuns în Statele Unite - relată printre râsete Carlton 
Sherman. 

— Şi nu v-au dat o palmă peste ceafă când aţi ajuns? - 
întrebă Brown. 

— Nu, nici pe de parte. Ştiţi de ce? Pentru că în acel an 
toţi şefii de la NSA au sărbătorit Crăciunul cu cel mai bun 
caviar iranian pe care soțiile şi amantele lor provinciale 
niciodată nu ar fi putut să îl deguste în toată viaţa lor 
nenorocită. 

— Dar sunt sigur că multă lume ar fi murit pentru că 
dumneavoastră aţi abandonat cealaltă servietă... - spuse 
ziaristul în timp ce îl privea fix pe Sherman. 

— Dumneavoastră niciodată nu aţi putea fi un bun spion, 
domnule Brown. Aveţi prea multe scrupule. Oricum, puţin 
după aceea, şahul s-a întors în ţara sa datorită nouă şi am 
putut recupera servieta şi conţinutul său. Mi-am învăţat 
lecţia, credeţi-mă. Din acel moment am păstrat caviarul 
într-un depozit al ambasadei pentru a putea să-l iau fără 
probleme - spuse agentul printre mari hohote de râs, în 
timp ce îi dădea o palmă pe spate lui Aaron. 

— Spune-i de asemenea de ce te-au dat afară de la 
Şcoala Naţională de Criptologie când erai student - îi ceru 
Aaron. 

— Poate pentru că eu eram mai expert decât profesorii 
mei - notă Sherman râzând. 

— Nu cred că a fost din cauza asta. Spuneţi-i, Carl - 


196 


spuse Aaron. 

— Era un profesor care se numea Stevenson şi pe care îl 
poreclisem cu drag Faţă de fund. Într-o bună zi am făcut 
rost de numărul său de telefon şi de la NSA îi conectam în 
fiecare noapte telefonul cu vreo linie din Tokio, Bombay 
sau Jakarta. În fiecare lună îi venea de la compania 
telefonică o factură de optzeci de mii de dolari, până când 
cineva s-a prins. 

— Şi doar v-au dat afară din şcoală? - întrebă Brown. 

— Eram prea valoros pentru ei, aşa că am sfârşit la 
frontiera chinezo-tibetană în timpul următorilor trei ani, 
interceptând comunicațiile miliare ale feţelor galbene. 


Când ajunse la o uşă de sticlă, Carlton Sherman puse 
legitimaţia sa în canelură şi uşa se deschise. Acolo, sub 
privirile lui Avner şi Brown apăru o splendidă bibliotecă, în 
care se aliniau ordonat mai multe codice scrise între 
secolele XVI şi XIX, toate legate de lumea cifrurilor şi a 
criptografiei. Avner se uită la un frumos exemplar intitulat 
Polygraphia, publicat în 1518, al cărui autor era Johannes 
Trithemius şi la Steganographia, un magnific manuscris în 
care acelaşi autor făcea o analiză a diverselor forme de 
scriere secretă. 

— E o minune, o minune, aceasta este o minune...! - 
repeta bibliotecarul de la Universitatea Yale în timp ce 
dădea cu grijă pagină după pagină. 

Între timp, Brown contempla un exemplar din 1526 
intitulat Opus novum, al cărui autor era Jacopo Silvestri. 

— Silvestri a fost primul codificator de cifruri pentru 
papi - interveni Aaron. Papa Clement al VIl-lea îl numea 
„fiul iubit“. Dacă te uiţi atent, o să vezi că e scrisă în latină, 
limba erudiţilor şi în italiană, o limbă vulgară în acele 
timpuri. Această particularitate a transformat-o într-un 
codice destul de ciudat şi apreciat de către experţi. 

— În realitate, Opus novum se presupune a fi prima 
dintre cele mai mari cărţi de antrenament pentru 
criptografi şi criptanaliști - preciză Sherman. Mai multe 
copii ale acestei cărţi circulau între seniori feudali, soldaţi, 


197 


clerici şi principi, prin intermediul mercenarilor. Aceasta a 
făcut ca, timp de mai multe decenii, Opus novum să fie 
prima dintre cele mai mari cărţi din domeniu şi, datorită 
difuzării sale, codurile pe care le foloseau cei puternici 
erau uşor de spart de către inamicii lor. 

Aaron Avner pusese deja ochii pe o altă bijuterie 
proprietate a NSA, Subiilitas de subtilitate rerum, 
publicată în 1554 de Girolamo Cardano. Acest exemplar 
era studiul cel mai extins şi important despre jocul de 
probabilităţi în descifrarea de coduri şi spargerea de 
cifruri. 

— Acum, dacă vreţi, putem vorbi despre al vostru 
Manuscris Voynich. Este ora prânzului şi nimeni nu o să ne 
deranjeze - propuse directorul Şcolii Naţionale de 
Criptologie. 

Cei trei bărbaţi se îndreptară spre zona de lectură a 
bibliotecii, decorată cu fotografii ale preşedintelui Statelor 
Unite şi ale directorului de la NSA şi cu steaguri ale 
Agenţiei de Securitate Naţională şi ale Statelor Unite ale 
Americii. 

Carlton Sherman puse pe masă un mare dosar pe a cărui 
primă pagină scrisese de mână: Manuscrisul Voynich. 

— Prin urmare, ce ai descoperit? - îl întrebă nerăbdător 
Aaron Avner pe prietenul său. 

— Multe lucruri interesante - răspunse Sherman. 

— Spuneţi înainte, suntem numai urechi - îl invită 
Brown. 

— Am început să lucrez cu teoriile pe care mi le-ai trimis 
de la Hazil şi Rees. Fără urmă de îndoială, criptografii din 
Evul Mediu s-au văzut nevoiţi să caute forme pentru a face 
şi mai sigure cifrurile. Criptografii încercau să împiedice 
analizele de frecvenţe cu un tip de cifru care purta 
denumirea de cifru homofonic - relată Sherman. 

— Cum putem şti dacă a fost acest cifru cel pe care l-a 
utilizat Roger Bacon pentru a redacta Manuscrisul 
Voynich? - întrerupse cu interes bibliotecarul de la Yale. 

— Să îl utilizeze pentru a o scrie, nu. Poate l-a folosit 
pentru a încerca să-l descifreze. Primul exemplu 


198 


documentat pe care l-am găsit, al acestui tip de cifru, era 
din ducatul de Mantua, între 1401 şi 1410 şi s-a 
transformat rapid într-o formă destul de reală a 
criptanaliștilor pentru a rupe coduri secrete - explică 
specialistul de la NSA. Criptograful, cunoscând frecvenţa 
cu care apăreau caracterele în limba textului din 
Manuscrisul Voynich, repartiza proporţional substituţii în 
cifru pentru literele alfabetului, fără a le cifra pe cele mai 
frecvente. 

— Nu ştiu de ce, dar mereu când ascult pe câte unul 
dintre dumneavoastră, nu înţeleg absolut nimic din ceea ce 
spuneţi - protestă Brown. 

— E foarte simplu. Să presupunem că litera A este cea 
mai utilizată în engleză, criptograful nostru va repartiza un 
număr determinat de echivalenți literei A. Rezultatul are 
ca obiectiv să compenseze frecvenţa cu care apare această 
literă în textul final din Manuscrisul Voynich - spuse 
Sherman entuziasmat în timp ce cei doi ascultători ai săi 
nu ştiau la ce dracului se referă. Vă explic că o cifră 
homofonică nu este de nepătruns. Scriitorul vostru... 

— Roger Bacon - preciză Aaron Avner. 

— Da, într-adevăr. Roger Bacon a folosit pentru 
redactarea codicelui aşa numita tehnică de substituire a 
cifrelor, cum bine a descoperit Elizabeth Gwyn. În primul 
rând, pentru a cunoaşte semnificaţia blestematei tale cărţi, 
Aaron, trebuie să ştim limba în care a fost scris textul 
original. 

— Cel mai probabil e să fie latină - asigură profesorul 
Avner. 

— Dacă este aşa, se poate calcula frecvenţa literelor cu 
o probă de doar câteva pagini dintr-un text în această 
limbă, doar cu condiţia ca criptanalistul să insiste 
suficient. În cazul lui Bacon, acesta a folosit un sistem de 
substituție de cifre-simboluri, sau mai bine spus, cuvinte 
de neînţeles-simboluri. 

— Continuu să nu înţeleg nimic! - exclamă ziaristul. 

— Să vedem dacă pot să vă explic mai bine cu un creion 
şi o foaie - spus Carlton Sherman în timp ce lua un bloc 


199 


notes şi un creion. De exemplu, dacă vrem să cifrăm 
propoziţia „Codicele cifrat îşi păstrează în secret cheia“, o 
să alegem un cuvânt cheie... 

— Ceva aşa precum o parolă? - întrebă Aaron. 

— Da, ceva asemănător. Cuvântul poate fi Avner, numele 
tău de familie. Pentru asta scriem propoziţia jos şi numele 
tău sus. 


AVNERAVNERAVNERAVNERAVNERAVNERAVNE 
CODICELECIFRATIŞIPASTREAZAINSECRETCHEIA 


„Acum putem începe să cifrăm mesajul utilizând un 
alfabet similar cu cel folosit de Roger Bacon, doar că de 
data asta vom folosi un tabel secvențial şi doar aşa 
numitele chei de rând utilizate în acea epocă, care încep 
cu litere din cuvântul nostru cheie sau parolă.“ 


AVNERAVNERAVNERAVNERAVNERAVNERAVNE 
CODICELECIFRATIȘIPASTREAZAINSECRETCHEIA 
FLOOAVSEFVUOOOAUIGBRENUSPSEVCESEZNWE 


„Şi aşa avem un mesaj cifrat. Pentru codicele vostru am 
folosit o carte mai apropiată de timpul în care a fost 
redactată: De furtivis literarum notis, de Giovanni Battista 
Porta, publicată în 1563. 

— Cine era acest Porta? - întrebă Jack Brown. 

— A fost unul dintre cele mai mari genii din epoca sa. 
Aproape cât Leonardo da Vinci - răspunse profesorul 
Avner. La douăzeci şi opt de ani, acest napolitan deja 
scrisese patru magnifice cărţi despre criptografie... 

— Cărţi care încă se folosesc la NSA pentru a descifra 
anumite mesaje de securitate medie sau scăzută - adăugă 
Sherman. Principala problemă care se iveşte este lungimea 
cuvântului cheie, asta fiind de o importanţă vitală pentru 
criptanalist în încercarea de a ataca mesajul cifrat. 
Giovanni Battista Porta aproape a reuşit să spargă această 
problemă. Nu ştiu dacă el, sau vreun elev de-al său, a 
putut descifra vreo parte din Manuscrisul Voynich. 


200 


— Nu a fost un elev - punctă Aaron. Au fost doi nepoți ai 
lui Porta: Matteo şi Marcello Argenti. Matteo a scris un 
manual pentru spargerea codurilor la începuturile 
secolului XVII în care se vorbea despre cifrele homofonice 
de care menţionezi tu, Sherman. Poate că Johannes 
Marcus Marci de Cronland sau Athanasius Kircher, cel de- 
al şaptelea, respectiv cel de-al optulea proprietar al 
Manuscrisului Voynich, le dăduseră în vreo formă o copie a 
cărţii sau câteva din paginile sale. 

— Se ştie dacă au descoperit ceva despre codice? - 
întrebă Jack Brown. 

— Poate că au descoperit ceva important, dar niciodată 
nu se va şti - răspunse profesorul Avner. Ambii au fost 
asasinați în Siena în 1630 şi peste corpurile lor se aflau 
două octogoane de pânză. Au fost înjunghiaţi mortal. 

— Din nou faimosul octogon...! - exclamă Brown. 

— Ce e asta cu octogonul? - întrebă interesat agentul de 
la NSA. 

— E o poveste lungă - spuse Aaron pentru a scurta 
subiectul. Acum am nevoie să ştiu exact ce anume ai 
descoperit în Manuscrisul Voynich. 

— Lasă-mă să-mi consult hârtiile - ceru Carlton Sherman 
în timp ce arunca un ochi în dosar. Paginile pe care am 
reuşit să le descifrez vorbeau despre ritualuri din nu ştiu 
ce parte a Europei. Intr-una din ele se vorbea despre 
colsolamentu sau colosamentum sau ceva de asemănător. 

— Con-so-la-men-tum - corectă Aaron. Era ritualul de 
iniţiere a adepților catarilor. 

— Matteus Planch mi-a vorbit despre acest ritual la 
Florenţa - adăugă Brown. 

— Da, într-adevăr. În carte se vorbeşte despre o iniţiere, 
aşa cum tocmai ai spus, Aaron, dar nu menţionează nimic 
despre catari - preciză Sherman. De asemenea în altă 
pagină se vorbeşte despre un anume Egberto de Schönau 
şi treisprezece rugăciuni... 

— Treisprezece porunci - corectă din nou Aaron. 

— Bine, codicele semnalează că în aceste treisprezece 
porunci se încearcă înţelegerea sensului ereziei. Adevărul 


201 


este că nu ştiu la ce se referă. Textul pe care am reuşit să-l 
descifrez era un soi de program electoral politic, aşa cum îl 
cunoaştem noi în ziua de astăzi, sau în cazul cărţii voastre, 
un program religios. Textul este, fără urmă de îndoială, o 
normativă sau o declarare a intenţiilor. În mai multe părţi 
din text se vorbeşte de nişte bărbaţi care sunt definiţi ca 
„perfecţi“, dar adevărul e că nu ştiu ce înseamnă - explică 
Sherman. 

— Aşa îi defineau înalții membri ai ereziei catare. Pe 
înţelepţi - explică profesorul Avner. 

— Aaron, e un lucru pe care l-am descifrat într-una 
dintre pagini şi care mi-a atras atenţia - spuse specialistul 
de la NSA. În pagina 25, pe verso, apare figura unui 
dragon desenată în unghiul inferior drept. Pare că nu e la 
locul ei, ca şi cum cineva ar fi inclus-o în codice după ce 
acesta a fost scris textul şi desenată imaginea care apare 
la acea pagină - explică criptanalistul. M-am axat pe textul 
care apare la pagina 25 pe verso şi la pagina 26 pe verso. 
Textul cifrat părea că era scris cu o linie diferită faţă de 
restul paginilor. Odată atacată cifra, apăru un nume: 
Arefast de Blienart. Restul textului vorbea de o crimă şi de 
o trădare. 

— Un moment - spuse Brown. Matteus Planch, 
colecţionarul de cărţi din Florenţa, de asemenea mi-a 
vorbit de Arefast de Blienart. O să revizuiesc notițele mele 
ca să văd dacă îl găsesc. 

— Da, uită-te la notițele tale şi spune-mi ce poate 
însemna acest nume - ordonă Aaron. 

Jack scoase dintr-o geantă militară mai multe carnete de 
notițe pe ale căror prime pagini apăreau data de începere 
şi data de finalizare a scrierii din carnet, un obicei tipic 
ziariştilor. Carnete de diferite mărimi şi culori fură stivuite 
pe masă, dezordonat. 

— Aici este, asta este! - strigă Brown în timp ce 
deschidea un carnet de culoare verde. În ăsta am notițele 
pe care le-am luat în timpul întrevederii cu Planch în 
Florenţa. Să vedem unde apare numele acestui Arefast de 
Blienart. 


202 


Brown căută între pagini, în faţa nerăbdării lui Aaron 
Avner şi a lui Carlton Sherman. 

— Ţi-am spus de sute de ori să îţi ordonezi notițele 
pentru a putea să cauţi mai bine datele de care avem 
nevoie - îl acuză bibliotecarul. 

— Dezordinea şi haosul sunt mai bune decât ordinea. Cel 
puţin eu mă mişc mai bine în dezordine. Să vedem, 
Blienart, Blienart, Blienart... Aici este! - exclamă Brown. 
Arefast de Blienart, Bartolome de Castres şi Henri de 
Planchet. Se pare că, după Planch, aceşti trei bărbaţi au 
fugit dintr-un loc numit Montsegur înainte ca acesta să fie 
atacat de cruciați şi înainte ca locuitorii să fie trecuţi prin 
sabie. După Matteus Planch, descendent al lui Planchet, 
trebuie să fi fost ori ruda sa ori acest anume Arefast de 
Blienart, cel care i-a trădat pe cetăţenii din Montsegur 
forţelor papale, dându-le acestora locul exact pe unde să 
pătrundă în cetate. Aproximativ patru sute de persoane, 
bărbaţi, femei şi copii au fost executaţi sau arşi pe rug de 
către cruciati. 

— Poate că acest Arefast de Blienart avea descendenţi şi 
rudele sale actuale sunt interesate ca nimeni să nu poată 
scoate la lumină aceste date. Nu vi se pare? - întrebă 
Sherman. 

— Am o notiţă interesantă apropo de ce spuneţi - 
interveni ziaristul de la Boston Globe. Matteus Planch mi-a 
povestit că familia sa şi-a schimbat numele în Planch când 
s-a refugiat în nordul Italiei fugind de persecuțiile papale 
şi că familia lui Arefast de Blienart şi-a schimbat numele în 
cel de Lienart când s-a refugiat în Paris în acelaşi timp în 
care Roger Bacon preda la universitatea din acel oraş. 

— Este clar că trebuie să ne axăm pe Matteus Planch şi 
pe acest anume Lienart... - consimţi Aaron Avner. 

— Dacă există - preciză Brown. Dacă există. 


O oră mai târziu şi după un frugal prânz într-una dintre 
sălile de mese de la Agenţia de Securitate Naţională, 
profesorul Sherman îi însoţi pe cei doi vizitatori ai săi până 
la ieşirea principală a clădirii de la NSA. Afară îi aşteptau 


203 


deja, urcați în acelaşi autovehicul alb care îi dusese până 
aici, agenţii Martin şi Lewis pentru a-i conduce la hotelul 
Knight Inn. 

— Mulţumesc mult pentru tot, Carl - îi spuse Aaron 
prietenului său în timp ce îi dădea o îmbrăţişare puternică. 
Inainte de a pleca, vreau să-ţi cer să ai grijă şi să nu te 
încrezi în nimeni, absolut în nimeni. 

— Nu-ţi face griji pentru carapacea mea veche. Ai văzut 
că pentru a se apropia cineva de mine trebuie să treacă de 
prea multe controale de securitate. Nu am familie, nici 
câine, aşa că nimeni nu mă aşteaptă acasă. Singurele mele 
cămine sunt aceste clădiri - îi spuse Sherman 
bibliotecarului încercând să-l liniştească. 

Acum îi venise rândul să-şi ia la revedere lui Jack Brown. 
Ziaristul aşteptă ca Aaron să se urce în maşină. 

— Vreau să vă cer o favoare personală, domnule 
Sherman. 

— Bine, spuneţi - răspunse agentul de la NSA. 

— Dacă v-aş da adresa unei cabine telefonice, aţi putea 
să-mi spuneţi dumneavoastră ce apeluri s-au făcut de 
acolo? - întrebă Brown. 

— Fără probleme, doar cu condiţia ca acea cabină să se 
afle pe teritoriul Statelor Unite. 

— Da, este în New Haven, pe Clintonville Road, în statul 
Connecticut. Aş avea nevoie să aflu ce apeluri s-au efectuat 
de acolo în străinătate - preciză. 

— Bine, nu vă faceţi griji. O să aflu în câteva ore. Unde 
vă pot găsi? - întrebă Sherman. 

— Suntem cazaţi la hotelul Knight Inn. Numărul de 
telefon este 498-5553. O să rămânem până mâine 
dimineaţă. Doar vă cer să nu îi spuneţi nimic lui Aaron 
despre această chestiune - spuse ziaristul în timp îi 
strângea mâna agentului de la NSA. Înainte să se întoarcă 
pentru a urca în maşină, Sherman îl prinse pe Brown de 
braţ. 

— Acum sunt eu cel care vă va cere o favoare personală, 
domnule Brown. Aveţi grijă de bătrân. Nu lăsaţi să i se 
întâmple nimic. Dacă suntem toţi în pericol din cauza 


204 


blestematului de Manuscris Voynich, sunt sigur că nici el 
nu este ferit. 
— Nu vă faceţi griji, mă voi ocupa de el. 


Noaptea căzuse peste Coasta Estică a Statelor Unite 
când sună telefonul în camera 12 a hotelului Knight Inn. 
Jack Brown era încă treaz, recitind notițele sale, cu 
sforăiturile lui Aaron ca unică muzică de fond. Ziaristul 
ridică receptorul. 

— Domnule Brown? - întrebă vocea. 

— Da, eu sunt - răspunse cu voce scăzută pentru a nu-l 
trezi pe bibliotecar. 

— Vă sun din partea unui prieten - spuse. 

— Bine, ce aveţi pentru mine? - răspunse Brown. 

— Am analizat situaţia cabinei telefonice din New Haven 
şi am interceptat convorbirile realizate de acolo într-un 
termen între o săptămână şi două luni. Nu sunt multe 
apeluri în străinătate - spuse anonimul analist de la 
Agenţia de Securitate Naţională. 

— Bine, spuneti-mi în ce ţări s-a sunat - ceru ziaristul. 

— S-au făcut mai multe apeluri către diferite zone din 
Mexic, dar asta este ceva normal având în vedere că acea 
zonă este bogată în populaţie originară din această ţară. 

— Acum NSA controlează de asemenea şi 
recensământurile de populaţie? - întrebă surprins Brown. 

— Noi controlăm toate acelea ce ar putea fi periculoase 
pentru securitatea naţională a Statelor Unite şi pentru 
cetăţenii noştri. Ştim dacă într-un oraş e o mare populaţie 
mexicană şi unde se află nuclee de populaţie ale cărei 
origini sunt ţări care ar putea să se transforme în posibili 
inamici ai ţării noastre - răspunse vocea. 

— Şi deci, în afară de Mexic, în ce alte ţări s-a mai sunat 
de la acea cabină? 

— În Seul; în Koreea de Sud; la San Juan, în Puerto Rico; 
la Negril, în Jamaica; la Vatican; la Paris, în Franţa; la 
Reading, în Anglia şi într-un oraş situat în nordul Italiei, 
numit Frascati. 

— Aţi putea să-mi faceţi rost de acele numere de telefon 


205 


din oraşele europene la care s-a sunat? - ceru Brown. 

— Trebuie să mă consult înainte cu Controlul, domnule 
Brown. NSA nu spionează pentru locuitorii săi, ci pe 
aceiaşi locuitori pentru Guvern. Amintiţi-vă asta, domnule 
Brown. 

Odată spuse astea, închise telefonul. 

Jack Brown era dispus să urmeze firul apelurilor deşi 
NSA nu îi dădea numerele. Va investiga fiecare apel chiar 
şi dacă ar fi trebuit să investească tot timpul din lume. 
Milo Duke nu îi lăsa o impresie bună şi era dispus să îl 
demaşte înainte de a-i revela orice informaţie profesorului 
Avner. Poate că era un tip bun şi bănuielile sale să fi fost 
doar atât, bănuieli. În acea noapte reuşi să păcălească 
somnul timp de câteva ore. Dimineaţa următoare urmau să 
se întoarcă la New Haven. 


Brown bea mai multe ceşti de cafea bine făcută în timp 
ce Aaron îl privea distrat. 

— De ce râdeţi? - întrebă. 

— Cel puţin acum bei la micul dejun cafea şi nu whisky - 
spuse bibliotecarul. 

— Într-un final o să vă transformați într-un fel de tată 
pentru mine - preciză ziaristul cu o voce bombănitoare. 
Cartea dumneavoastră nenorocită m-a obligat să mă las de 
băut. Ori beau şi uit datele investigaţiei, ori mă las de băut 
şi rămân sobru pentru a-mi aminti toate informaţiile pe 
care le avem despre carte. 

Conversaţia fu întreruptă de bărbatul de la recepţie. 

— Domnul Brown şi domnul Avner? A venit un taxi 
pentru a vă duce la aeroport. 

— Bine, să mergem. 

Brown şi Avner se pregăteau să se urce în maşină când 
ziaristul îl zări pe agentul Martin pe cealaltă parte a 
străzii, făcându-i semne. 

— Aşteptaţi-mă un moment, profesore - îi ceru Brown în 
timp ce traversa rapid strada. 

— Domnule Brown, vă aduc un plic de la Control - spuse 
agentul de la NSA. Plicul de culoare maro nu avea niciun 


206 


semn distinctiv al agenţiei de spionaj. Brown luă plicul şi 
extrase din interiorul său o hârtie. În faţa sa, pe o bucată 
mică de hârtie, se aliniau mai multe cifre. Erau numerele 
de telefon din Europa la care se sunase de la cabina din 
North Haven. 

Jack Brown îi întinse mâna agentului Martin pentru a-i 
mulţumi pentru conţinutul plicului. 

— Nu îmi mulţumiţi, domnule Brown. Nu ştiu ce conţine 
acel plic. Eu doar îndeplinesc ordinele de la Control. Mi s-a 
ordonat să vă înmânez acest plic şi întocmai aşa am făcut. 
Nimic mai mult, domnule Brown - spuse agentul de la 
NSA. 

— Bine, oricum, mulţumesc mult pentru ăsta, care 
dumneavoastră nu ştiţi ce este, agentule Martin - repetă 
ziaristul în faţa zâmbetului agentului federal. 

În timp ce se îndreptau spre aeroport, ziaristul scoase 
din plic lista de numere de telefon. Ce număr o fi format 
Milo Duke? Pe un sfert de coală fără vreun element 
distinctiv, se aliniau şapte numere. Poate cheia ar fi unul 
dintre ele. Brown era dispus să le încerce pe toate, unul 
câte unul: 


00-33-1-40503791 Paris, Franţa 
00-33-1-40678192 Paris, Franţa 
00-44-118-9586345 Reading, Marea Britanie 
00-379-06-69884857 Vatican 
00-379-06-69883314 Vatican 
00-379-06-698863511 Vatican 
00-39-06-94019421 Frascati, Italia. 


XXX 


Cetatea Vaticanului 

În acea dimineaţă, mulţi membri ai curiei au preferat să 
rămână departe de cardinalul August Lienart. Era ziua în 
care trebuia să se prezinte în faţa Comitetului Disciplinar 
al Curiei Romane pentru a fi judecat pentru deturnare de 
fonduri şi pentru că poruncise operaţiuni sub acoperire, 
fără autorizaţia pontificală a membrilor serviciilor sale 


207 


secrete. 

În timp ce făcea o plimbare prin Grădinile Vaticane, 
Lienart se întâlni cu cardinalii Metz şi Orsini, responsabil 
actual al Primei Secţiuni a Secretariatului de Stat. 

— Bună ziua, cardinale Lienart - spuse Orsini 
strângându-i mâna. 

— Bună ziua, cardinalilor Metz şi Orsini - răspunse 
Lienart. Eminenţelor... 

— Mulţi membri ai colegiului cardinalilor nu văd cu ochi 
buni trecerea dumneavoastră pe la Comitetul Disciplinar, 
dar înţeleg că ar fi prea puţin diplomatic să evite ca acest 
lucru să se întâmple - comentă cardinalul Orsini. 

— Bineînţeles, bineînțeles,  eminenţe - răspunse 
cardinalul Lienart. Mereu am gândit că diplomaţia 
vaticană s-a născut într-o noapte la Ierusalim, în casa 
suveranului părinte Caifa, când o fetiţă s-a apropiat de 
apostolul Petru şi, arătând cu degetul, i-a spus: „Şi tu 
mergeai cu lisus Galileanul“. Petru a răspuns atunci: „Nu 
ştiu despre ce vorbeşti“. Acesta este cel mai bun exemplu 
pentru ceea ce semnifică diplomaţia vaticană. Nu pune în 
pericol nici credinţa şi nici morala. 

— Vreţi să spuneţi, eminenţă, că suntem precum acea 
femeie care l-a acuzat pe apostol? - întrebă Metz. 

— Sau poate precum Petru... - răspunse sarcastic 
Lienart. Poate preferaţi să nu vă amestecați pentru a nu 
pune în pericol nici credinţa nici morala şi optaţi să fie alţii 
cei care o fac pentru voi. 

Ambii membri ai curiei se simţiră atinşi. Înainte de a se 
îndepărta, li se adresă din nou şi îi preveni: 

— Forsan et haec olim mimenisse jubavit, poate într-o zi 
ne vom aminti de asta cu veselie. 

În timp ce se îndepărta, Lienart apucă să audă replica 
lui Metz. 

— Deja e timpul să înceapă judecata în casa lui 
Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor 
care se revoltă împotriva Evangheliei lui Dumnezeu? 
- răspunse ex-secretarul de stat. 

Lienart se întoarse şi îl privi fix pe cardinalul Metz în 


208 


timp ce spunea pentru sine: „Prima scrisoare a Sfântului 
Petru, capitolul 4, versetul 17“. Se apropia de intrarea în 
Grădinile Vaticane. Încă trebuia să reflecteze mult înainte 
de a se prezenta în faţa Tribunalului Curiei, deşi dacă totul 
se întâmpla precum plănuise, poate că acel moment nu 
avea să se mai producă niciodată. 


__ Ultima zi din viaţa Papei fu o zi normală de muncă. 
Incepu cu o rugăciune în capela sa privată, un mic-dejun 
frugal pe bază de fructe şi suc de portocale, în timp ce 
asculta buletinele informative de pe RAI şi stabilea un prim 
contact cu secretarul de stat, cardinalul Lubiani, cu 
responsabilul guvernului Cetăţii Vaticanului, cardinalul 
Spatola şi cu cardinalul Olen Henley, care urma să fie 
numit noul nunțiu apostolic la Washington. 

La nouă dimineaţa începură audienţele. La două după- 
masă, Suveranul Pontif se retrase pentru a lua prânzul cu 
un grup mic, care obişnuia să îl însoţească. În acea zi se 
aşezară la masă cardinalul Lubiani, părinţii Lorenzi şi 
MacGuinnon, secretari ai Papei. După prânz, cei patru 
bărbaţi făcură o plimbare lungă prin Grădinile Vaticanului. 

La prima oră a după-amiezii, Papa, acompaniat de doi 
membri din escorta sa şi urmat de doi agenţi ai Entităţii, 
se dedicară revizuirii hârtiilor şi scrisorilor personale la 
care trebuiau să răspundă. Ultimele ore ale serii le petrecu 
cu cardinalul secretar de stat, Alberto Lubiani, rezolvând 
treburi ale Sfântului Scaun. 

Vorbi la telefon cu cardinalul Gaetano Bofondi, noul 
arhiepiscop de la Milano ce îl înlocuise pe Liubiani şi cu 
cardinalul Raymond Flournoy. Papa dorea să cunoască 
părerea lor, înainte de a adopta o decizie legată de 
recomandările date de Tribunalul Curiei în cazul lui 
Lienart. 


Chiar la aceeaşi oră şi în altă încăpere a Vaticanului, nu 
foarte departe de locul unde se afla Suveranul Pontif, 
părintele Septimus Alvarado muncea  răbdător la 
elaborarea unei substanţe misterioase. Cu o precizie 


209 


aproape chirurgicală, tăie cu un fin bisturiu mai multe 
frunze dintr-o plantă cunoscută ca Digitalis purpurea. 
Resturile cădeau în interiorul unui recipient de sticlă care 
era aşezat deasupra unui mic reşou. 

Monseniorul Przydatek se arătă interesat de acea 
plantă. 

— Planta are glucoze cardiace care acţionează asupra 
inimii mărind ritmul şi potenţa bătăilor - explică Alvarado. 
Se foloseşte pentru a regulariza ritmul cardiac şi aritmiile. 
În doze neadecvate poate produce acceleraţii cardiace şi 
tahicardii, inclusiv probleme musculare. Un nivel înalt 
provoacă opriri cardiace şi moartea. 

— Acţionează foarte rapid? - întrebă Przydatek. 

— Dacă este ingerată în doze perfecte, provoacă 
somnolenţă, dilatarea pupilei şi hipotensiune - răspunse 
rece fratele Cercului Octogonus. 

— Va suferi mult? - întrebă preocupat secretarul lui 
Lienart. 

— Nu, monsenior. Doar va simţi mici amețeli şi va vedea 
o aură în jurul obiectelor. Acesta va fi primul semn că 
trupul său este invadat de toxină - spuse preotul în timp ce 
aplica cu mâna o substanţă praf peste un amestec verde 
care se găsea în recipientul de sticlă. 

— Ceea ce îl preocupă pe ştiţi dumneavoastră cine, e să 
nu rămână urmă a substanţei pentru a nu putea fi 
detectată de medicii legişti - preciză Przydatek. 

— Nu vă faceţi griji. Papa e acum tratat pentru probleme 
cardiace şi va avea glucoză prezentă în corp când medicii 
legişti îi vor face autopsia. Ce trebuie să evităm este ca 
acea cantitate ingerată să nu fie insuficientă şi să-l lase în 
viaţă sau prea multă încât să-l omoare şi să rămână urme 
în ficat. La urma urmelor, toxina plantei se elimină prin 
intermediul ficatului - preciză preotul expert în otrăvuri. În 
orice caz, nu cred că Vaticanul se va preocupa prea mult 
să deschidă o investigaţie când se va întâmpla. 

— Sper că nu, părinte. Sper că nu - spuse monseniorul 
Przydatek. 

— Cum aveţi de gând să i-l administraţi? - întrebă 


210 


părintele Septimus Alvadardo cu interes. 

— În fiecare noapte o călugăriţă îi duce un termos cu 
ceai şi o mică ceaşcă plină cu lapte. li place mult să bea 
ceai cu lapte înainte de a adormi. Asta ar fi o modalitate 
bună. 

— Da, dar va trebui să introduceţi substanţa în termos şi 
nu cred că va fi atât de uşor. 

— Nu vă faceţi griji, părinte. Măsurile de securitate sunt 
doar spre exterior, niciodată spre interior. Nimeni nu se 
aşteaptă la o moarte organizată de către cercurile interne 
- semnală Vaclav Przydatek. Şi în ceea ce priveşte 
termosul, am făcut rost de unul la fel. Mă voi ocupa de a 
face schimbul fără ca acea călugăriţă să-şi dea seama. 

Secretarul cardinalului Lienart scoase dintr-o geantă 
neagră un termos simplu, într-un înveliş de stofă în 
carouri, exact la fel ca cel pe care călugăriţă îl lăsa în 
fiecare seară pe măsuţa din camera Suveranului Pontif. 

— Acum trebuie să introducem lichidul insipid în termos 
cu grijă maximă - spunea Alvarado în timp ce vărsa 
lichidul din recipientul de sticlă în interiorul termosului. 
Înainte de a-l închide, Przydatek îi dădu mai multe plicuri 
de ceai simplu membrului Cercului Octogonus şi acesta le 
introduse în termos. Odată realizată operaţiunea, Alvarado 
închise criminalul recipient şi i-l dădu monseniorului 
Przydatek. 

— Trebuie să vă puneţi mănuşi, monsenior. Nu atingeţi 
termosul, amprentele dumneavoastră pot rămâne marcate 
pe el şi nu cred că Jandarmeria Vaticană va trece cu 
vederea amprentele dumneavoastră pe un recipient 
destinat Sfântului Părinte - îl preveni Alvarado în timp ce 
îşi scotea mănuşile de latex pe care le folosise pentru a 
prepara amestecul. 

— Aveţi dreptate, frate. Voi avea grijă - spuse secretarul 
lui Lienart în timp ce lua termosul cu o cârpă şi îl 
introducea din nou în geanta neagră. Acum nu pot decât să 
aştept. Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere —răspunse 
părintele Septimus Alvarado. 


211 


Pe la opt seara, Papa se retrase pentru a recita rozariul 
în compania a doi călugări şi a celor doi secretari ai săi, 
Lorenzi şi MacGuinnon. Apoi fu servită cina: supă de peşte, 
fasole verde, caşcaval proaspăt şi fructe. Pe la nouă, cum îi 
era obiceiul de la sosirea sa pe tronul lui Petru în urmă cu 
doar treizeci şi trei de zile, se aşeză în faţa televizorului 
pentru a vedea buletinele informative ale televiziunii 
italiene. Imediat pe urmă se retrase în camera sa şi îi ceru 
călugăriţei care îl servea, să îi aducă termosul cu ceai, ca 
în fiecare seară. La nouă şi jumătate, Papa închise uşa 
dormitorului său, pronunţând cele ce urmau să fie ultimele 
sale cuvinte, celor doi membri ai Gărzii Elveţiene şi celor 
doi agenţi ai Entităţii care supravegheau douăzeci şi patru 
de ore pe zi camerele papale. 

Inainte de a adormi, Pontiful avea obiceiul să citească 
vreun text în pat şi ceruse să i se aşeze o mică veioză pe 
măsuţa situată lângă el. După ce bău o primă ceaşcă de 
ceai, Suveranul Pontif începu să simtă somnolenţă, dar 
importanţa documentelor pe care le citea îl obligă să 
rămână treaz un pic mai mult timp. Băgându-se în pat, îşi 
turnă o a doua ceaşcă de ceai. In timp ce citea, începu să 
observe un fel de aură luminoasă în jurul obiectelor. 

„Trebuie să-i spun mâine doctorului Caporello“, gândi 
Sfântul Părinte. Deodată, o puternică durere în piept îl 
făcu să arate o grimasă de durere şi scoase un sunet sec. 
Inima sa îi juca feste. Încercă să ajungă până la soneria de 
urgenţă, dar nimeni nu îi răspunse la apel. Cineva se 
ocupase ca soneria să fie deconectată. 

Printre puternice dureri provocate de tahicardie, 
bătrânul încercă să arunce pe jos ce avea pe masă pentru a 
atrage atenţia gardienilor elveţieni care supravegheau uşa 
dormitorului său, dar misterios, cineva îi retrăsese din 
post. Papa a murit între nouă şi jumătate seara şi patru şi 
jumătate în dimineaţa zilei următoare. 


La şase fără un sfert dimineaţa, ca în toate zilele, 
călugăriţa bătu cu degetele în uşă pentru a-l trezi pe 


212 


Sfântul Părinte. Bătu odată şi încă o dată, nervos, fără să 
obţină vreun răspuns. Intră în linişte în încăpere şi găsi 
lumina de masă aprinsă, mai multe documente pe jos şi 
corpul Papei imobil. Era mort. 

Călugăriţa ţipă şi ieşi alergând din încăpere. La ieşire, 
călugăriţa ordonă ambilor gardieni elveţieni care se aflau 
ca escortă în faţa uşii odăii, să meargă să îl anunţe pe 
secretarul de stat Liubiani şi pe doctorul Niccolo 
Caporello. Chiar în acel moment, monseniorul Vaclav 
Przydatek, care se afla în zona privată a Sfântului Părinte 
de la Palatul Apostolic, intră în cameră. Avea doar puţine 
minute pentru a dispărea cu termosul de ceai şi cu ceaşca 
ce încă se afla pe masa Suveranului Pontif înainte să 
sosească primele autorităţi vaticane. Przydatek aruncă 
într-o geantă neagră ceaşca, farfuriuţa şi linguriţa. În acel 
moment, locotenentul-colonel al Gărzii Elveţiene, Danton 
Buchs, intră în cameră şi văzu cum episcopul polonez 
introducea termosul în geantă. Fără să pronunţe vreun 
cuvânt, monseniorul Przydatek ieşi din cameră pe sub 
privirea lui Buchs. Militarul ştia că acel călugăr era 
secretarul puternicului şef al serviciilor secrete vaticane şi 
pentru el şi cariera sa era mai bine să-şi ţină gura închisă 
şi să aştepte. 

Călugăriţa îi anunţă pe secretarii papali, părinţii Lorenzi 
şi MacGuinnon şi aceştia la rândul lor pe cardinalul 
secretar de stat, Alberto Liubiani şi pe decanul Sacrului 
Colegiu al Cardinalilor, Gaetano Angelini. 

Lubiani îl anunţă pe medicul Papei, doctorul Caporello. 
În camera Pontifului confuzia era totală. Diagnosticul 
medicului papal fu de a certifica moartea Papei care 
intervenise pe la unsprezece şi un sfert seara din cauza 
unui infarct acut miocardic. La şapte şi jumătate 
dimineaţa, agenţia de ştiri ANSA informa despre decesul 
Suveranului Pontif. Din nou, şi pentru cea de-a doua oară 
în acel an, se producea în Statul Vatican situaţia scaunul 
vacant. 


XXX 


213 


Roma, Ralia 

Preoţii Lamar şi Mahoney se aflau de câteva zile în 
Roma, păzindu-şi următoarele două obiective. Fraţii 
Cercului Octogonus urmăreau paşii lui Giannini şi Lendini 
foarte de aproape. Trebuiau să calculeze momentul în care 
să ducă la bun sfârşit lovitura. 

În acea dimineaţă, aşa cum făcea şi în ultimii 
cincisprezece ani, părintele Giannini luă micul dejun în 
cafeneaua Piero, de pe Via della Dataria, foarte aproape de 
universitate. In cafenea, tema zilei era misterioasa moarte 
a Suveranului Pontif, după treizeci şi trei de zile de 
pontificat. Toate ziarele italiene anunțau pe primele pagini 
moartea Papei şi situaţia scaunului vacant. 

— Sigur l-au omorât. Era prea bun pentru voi, catolicii - 
îi spuse Piero, un comunist convins, părintelui Giannini, 
care era căzut pe gânduri citind un exemplar din La 
Repubblica în fundul barului. Ziarul făcea un portret al 
Pontifului decedat şi arăta mai multe fotografii din 
copilăria sa şi din timpurile când era preot în umilele 
cartiere din Napoli. Acolo era mai faimos decât Giampiero 
Boniperti şi Tacisio Burgnich, legendari jucători de fotbal. 

Liniştea şi consternarea pluteau pe străzile Romei. Pe la 
colţuri se vedeau grupuri de cetăţeni citind cea de-a treia 
ediţie a ziarelor, care ieşeau la lumină cu noi ştiri 
provenind de la Vatican. Părintele Giannini trebuia să se 
întoarcă la biroul său de la Pontificala Universitate 
Gregoriană pentru a primi vizita unui student francez care 
pregătea o carte despre istoria arhivelor sale. Nu îşi 
amintea numele lui, dar era sigur că şi-l notase în agendă. 
Rămăsese stabilit să se vadă cu el la unsprezece dimineaţa 
şi înainte de întâlnire trebuia să redacteze mai multe 
rapoarte. 


O oră şi jumătate mai târziu, în timp ce părintele 
Giannini studia un exemplar dintr-o Biblie din secolul XVII, 
sună telefonul. Vizitatorul pe care îl aşteptase, venise. 
Lăsă exemplarul deschis pe un pupitru şi cobori la 
recepţie, la primul etaj al clădirii. Acolo, în picioare, îl 


214 


aştepta un bărbat înalt, prezentabil, îmbrăcat cu un 
costum elegant negru, cămaşă albă şi cravată neagră. 

— Bună ziua. Sunt Henri Vincent - salută noul sosit 
strângând mâna arhivarului şefi. 

— Bună ziua. Sunt părintele Giannini. Vă rog însoţiţi-mă 
până în biroul meu şi acolo îmi veţi putea spune cu ce vă 
pot ajuta - spuse preotul. 

Cei doi bărbaţi urcară în linişte scările. 

— E impresionantă moartea Papei, nu credeţi? - spuse 
francezul spărgând tăcerea. 

— Planurile lui Dumnezeu sunt de neînțeles. El este 
singurul care poate şti ce zi a ales pentru a ne lua lângă el 
- răspunse călugărul în timp ce arăta spre cer. În 
continuare intrară în biroul lui Giannini. Cu voce liniştită, 
francezul spuse că este un expert în codicele din secolele 
XVI şi XVII şi că a obţinut de la Vatican un permis pentru a 
studia exemplarele care se aflau la Universitatea 
Gregoriană. 

— Cine aţi spus că v-a obţinut permisul pentru a putea 
studia exemplarele noastre? - întrebă Giannini. 

— Nu v-am spus încă - răspunse francezul în timp ce se 
uita fix în ochii călugărului. Monseniorul Cornelius 
Lassiter, scriptor la Biblioteca Vaticană şi responsabil al 
Arhivei Secrete mi-a scris o scrisoare de recomandare 
pentru a putea intra în minunata dumneavoastră 
bibliotecă. 

— Foarte bine. Dat fiind faptul că vii din partea 
monseniorului Lassiter, unul dintre marii noştri protectori, 
o să vă primim cum se cuvine - spuse Giannini, dând o 
palmă în masă. Fratele Francis o să vă ajute în tot ce veţi 
avea nevoie. Dacă vreţi vreun exemplar special din 
arhivele noastre, nu ezitaţi să i-l cereţi lui. 

— Sunt sigur că nu o să vă deranjez prea mult - spuse 
francezul în timp ce se ridica pentru a-şi lua la revedere. 
Înainte trebuie să rezolv mai multe probleme aici, în Roma. 
Dacă nu vă deranjează, aş dori să lucrez noaptea. 

— Nu vă faceţi griji. Eu obişnuiesc să rămân lucrând 
până târziu în biroul meu. Dacă veniţi în noaptea asta, vă 


215 


cer doar să mă sunaţi înainte pentru a vă deschide uşa din 
spate. Aceasta nu are atâtea sisteme de securitate şi 
trebuie doar să apăsaţi un buton pentru a putea intra - 
spuse părintele Marcelo Giannini. 

— Sunt foarte stricte normele de securitate pe care le 
aveţi aici? - întrebă Vincent cu interes. 

— Nu, dar dumneavoastră ştiţi deja cum sunt 
organizaţiile religioase. Iezuiţii sunt oameni neîncrezători 
şi, cunoscând comoara care se odihneşte în vitrinele 
noastre, e mai bine să știm cum să o protejăm - răspunse 
zâmbind arhivarul şef. 


În alt loc al Romei, un bărbat înalt, cu aspect de fermier 
irlandez, cobori dintr-un taxi lângă campusul universitar 
cu o mică servietă neagră, asemănătore celor ale 
medicilor. Soarele încălzea marele spaţiu cu gazon unde 
stăteau aşezate mai multe grupuri de studenţi şi câte o 
pereche alintându-se aproape pe ascuns. Noul sosit se 
plimbă timp de o oră şi jumătate în jurul clădirii principale, 
de culoare gri, asemănătoare mai degrabă cu o clădire de 
închisoare decât cu un complex universitar. De câteva zile 
îşi supraveghea obiectivul şi controla orarul său de 
cursuri. Ştia că profesorul Robert Lendini, expert lingvist, 
obişnuia să rămână singur în biroul său, miercurea, la ora 
prânzului. Acesta urma să fie un bun moment pentru a-şi 
duce la bun sfârşit misiunea. 

Fratele Cercului Octogonus intră în clădire. Mai mulţi 
tineri trecură prin faţa lui fără ca măcar să-l privească. 

„Nu îi interesează nimic. Nu înţeleg nimic. Sunt 
trândăveala absolută. Nu cred în Dumnezeu. Îi interesează 
doar plăcerea şi viaţa bună, fără a da nimic în schimb“, 
gândi bărbatul în timp ce îi observa cu oarecare dispreţ pe 
acei tineri. 

Coti şi dădu de un lung hol cu săli de clasă pe ambele 
părţi. Cunoştea drumul până în zona birourilor la perfecţie. 
O studia de o săptămână. Lângă biroul profesorului 
Lendini era un birou care era gol. O plăcuţă de pe uşă 
indica „Departamentul de Istorie a Construcţiilor“, dar 


216 


fratele Octogonusului ştia că nu mai era folosit de ani buni. 
Deschise uşa cu uşurinţă şi după ce intră, o închise în 
linişte. Scoase din servietă nişte mânuşi negre şi o sârmă 
ghimpată cu două mânere metalice unite la ambele capete. 
În continuare, se aşeză şi aşteptă. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, auzi cum Lendini 
ieşea pe hol şi se îndrepta spre baia profesorilor. Avea o 
mapă roşie în mână. Pe ascuns, asasinul îl urmări. La acea 
oră nu era niciun pericol să fie descoperit de către cineva. 
Intră în baie. Pe partea dreaptă se aliniau patru chiuvete 
cu prosoape albe stivuite unul peste altul şi pe partea 
stângă erau pisoarele. În capăt, trei uşi dădeau acces către 
closete. În linişte, încercă să tragă de prima uşă şi aceasta 
se deschise. Când încercă şi la a doua, descoperi că nu se 
putea deschide. 

— Este ocupat - spuse o voce de pe cealaltă parte a uşii. 

Asasinul Octogonus intră în prima cabină în timp ce 
strângea cu forţă sârma ghimpată între mâinile 
înmănuşate. Cu grijă maximă, cobori capacul closetului şi 
se urcă pe el. Se prinse de perete şi îl văzu pe profesorul 
Lendini aşezat pe closetul său, citind ziarele pe care le 
avea în mapă. Expertul lingvist îşi dăduse jos pantalonii şi 
îi atârnase în cuierul de pe uşă pentru a nu se şifona. 
Asasinul întinse braţele şi, cu o mişcare rapidă, puse 
sârma ghimpată în jurul gâtului lui Lendini. În timp ce 
sârma îi intra în carne şi ghimpii îi intrau în gât, profesorul 
încercă să tragă aer fără prea mult succes în timp ce 
întindea mâna pentru a trage zăvorul uşii. În ultimele 
momente care îi rămăseseră din viaţă, crezu poate, că 
poate fugi. Cu fiecare pas, Robert Lendini pierdea secunde 
din viaţă. Asasinul continuă să strângă de mânerele 
metalice până când obiectivul încetă să mai respire. 

Cu multă grijă, cobori de pe rezervor şi ieşi din baie 
pentru a se îndrepta spre closetul alăturat. Deschise uşa şi 
rămase câteva secunde observând corpul inert. Viziunea 
era grotescă: un cadavru aşezat, fără pantaloni, cu şosete 
roşii, cu izmenele în vine, ochii deschişi şi limba scoasă. 
Mai că îi veni să râdă în timp ce îi băga octogonul de pânză 


217 


în buzunarul cămăşii, dar un sunet din spatele său îi tăie 
respiraţia. 

Brusc, cineva deschisese uşa. Când se întoarse, asasinul 
Octogonusului văzu în faţa lui o femeie cu ten măsliniu cu 
faţă surprinsă, care cu un mop în mâna stângă şi o găleată 
metalică în cealaltă, îl observa fără să înţeleagă absolut 
nimic. Când înţelese, era deja prea târziu. Cu o mişcare 
rapidă, asasinul o prinse de păr din spate. Femeia, cu corp 
slab şi fragil, încercă să fugă fără succes de agresorul său, 
care o târa spre unul dintre closetele din capăt în timp ce îi 
acoperea gura cu mâna încă înmănuşată pentru ca nimeni 
să nu-i poată auzi ţipetele disperate. 

În interiorul băii, bărbatul o întoarse pe femeie cu faţa în 
jos şi cu o presiune puternică îi puse mâna peste capul 
care se afunda în closet. Câteva secunde mai târziu, săraca 
femeie încetase să mai lupte. 

În continuare aşeză cadavrul femeii de serviciu în fund 
pe closet, dar, înainte de a închide uşa, îi cobori fusta, care 
în timp ce se zbătea i se ridicase, lăsând să i se vadă 
lenjeria intimă. „Inclusiv în faţa morţii trebuie să fii 
decentă“, gândi părintele Emery Mahoney în timp ce ridica 
mâna dreaptă pentru a o binecuvânta. Imediat după, 
părăsi baia, nu înainte de atârna cartonul cu „Momentan 
indisponibil“. 

Mohoney se îndreptă spre biroul gol, puse mănuşile în 
servietă şi părăsi clădirea în acelaşi anonimat cu care 
intrase, pierzându-se într-un grup de tineri care jucau 
fotbal. De la o cabină aflată în apropiere, preotul formă un 
număr de telefon de la Vila Mondragone. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - spuse 
părintele Mahoney. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse 
monseniorul Przydatek. 

— Obiectivul meu a fost lichidat. 

— Bine, întoarceţi-vă la reşedinţă şi aşteptaţi noi ordine 
- spuse secretarul lui Lienart. Imediat pe urmă închise 
telefonul. 


218 


În aceeaşi noapte, în acelaşi oraş, Henri Vincent, după 
ce luă cina la un elegant restaurant, se îndreptă mergând 
uşor spre clădirea Pontificalei Universităţi Gregoriene. În 
timp ce privea vitrinele, două femei se apropiară de el. 

— Eu nu am de-a face cu târfe - le reproşă brusc. In 
timp ce se îndepărta, cele două femei izbucniră în insulte. 
Câteva minute mai târziu, francezul bătea cu degetele în 
uşa din spatele clădirii universitare, sediu al bibliotecii. 

Aşteptă şi bătu din nou fără să obţină vreun răspuns. [i 
trecură prin minte mai multe îndoieli: îi verificase 
părintele Giannini identitatea sa cu monseniorul Lassiter? 
Ştia cine era de fapt? Poate cineva îl prevenise? Se afla 
poliţia pe urmele sale? Lichidase Mahoney obiectivul său 
în timp util? Brusc gândurile îi fură întrerupte de zgomotul 
unor închizători care se deschideau pe cealaltă parte a 
uşii. Vincent se relaxă când văzu apărând după ea 
simpaticul chip al părintelui Giannini. 

— Scuzaţi aşteptarea - spuse arhivarul. Uitasem de oră. 
Citeam un exemplar al unei Biblii din secolul XVII pe care 
trebuie să o restaurez. Mă scuzaţi. 

— Nu vă faceţi griji. Inţeleg că aceste magnifice cărţi vă 
captivează mai mult decât orice alt lucru de pe această 
lume - spuse Vincent pentru a-l linişti pe părintele 
Giannini. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre sala principală a 
bibliotecii. Odată ajunşi acolo, arhivarul şef se îndreptă 
spre francez şi îl întrebă ce secţiune dorea să consulte. 

— Vreau să consult Carteggio Kircheriano - răspunse. 

— Imposibil - se scuză părintele Giannini. Acea secţiune 
este închisă publicului şi  investigatorilor pentru 
conservarea sa. 

— Atunci, cum este posibil ca un ziarist din Statele Unite 
să o fi consultat acum câteva săptămâni? - întrebă Henri 
Vincent în timp ce privea rece în ochii călugărului. Ca şi 
cum ar fi fost vorba de un presentiment, părintele Giannini 
încercă să se retragă spre uşă, dar Vincent, mult mai 
puternic, îl împiedică. Ar trebui să vă fie ruşine, părinte, ca 
om religios şi catolic, să permiteţi ca ochi necredincioşi să 


219 


poată citi documente pe care nimeni nu ar trebui să le 
citească. Ar trebui să vă fie ruşine că nu apăraţi adevărata 
credinţă a credincioşilor, a cărţilor şi a documentelor 
scrise de necredincioşi contra noastră, apărătorii credinţei, 
părinte - spuse francezul în timp ce cu o puternică 
împingere îl arunca violent pe părintele Giannini pe o masă 
şi împrăştiind tot ce se afla pe ea. Pentru acestea, s-a decis 
condamnarea dumneavoastră la moarte şi eu sunt unealta 
lui Dumnezeu pentru a duce la capăt această misiune. 

Arhivarul, cu mai multe lovituri în faţă, încerca să îşi 
revină şi să îşi dea seama de cum putea fugi de atacatorul 
său. Din nou mâinile părintelui Andre Lamar, membru al 
Cercului Octogonus, îl prinseră pe părintele Giannini de 
reverul jachetei şi îl aruncară într-o veche vitrină în care 
era expus un codice cartografic de la începuturile secolului 
XV. Asasinul se apropie de el, înarmat cu un stilet în mâna 
dreaptă cu scopul de a i-l înfige în ceafă. 

— Fides immota manet, credinţa rămâne de necombătut. 
Hic mort gauded sucurrere vitae, aici moartea serveşte 
vieţii. Fides immota manet. Hic mort gauded sucurrere 
vitae. Fides immota manet. Hic mort gauded sucurrere 
vitae - repeta părintele Lamar o dată şi încă o dată în timp 
ce se apropia de Giannini. 

Când se pregătea să execute obiectivul său, părintele 
Giannini ţinut cu faţa în jos şi însângerat, se întoarse brusc 
şi pronunţând cuvintele „Et lux în tenebrais lucet, şi 
lumina străluci în întuneric“, înfipse o bucată de sticlă 
desprinsă din vitrină în gâtul asasinului Cercului 
Octogonus. Un mare şiroi de sânge îi indică arhivarului că 
trecuse de jugulara părintelui Lamar. Încă surprins şi cu 
sticla afundată în gât, asasinul căzu pe spate. Era mort. 


Monseniorul Przydatek aşteptă mai multe ore telefonul 
fratelui Cercului Octogonus în micul său biroul de la Vila 
Mondragone. Într-un final, hotărî să formeze numărul de 
telefon de la Vatican. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - spuse 
Przydatek. 


220 


— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse 
cardinalul Lienart. 

— Eminenţă, avem o problemă - spuse cu o voce 
schimbată secretarul. 

— Liniştiţi-vă şi spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

— Un frate nu a dat telefon - spuse nervos călugărul 
polonez. 

— Cine era obiectivul? - întrebă Lienart 

— E sigură linia? - vru să afle Przydatek. 

— Dacă nu ar fi, nu aş sta de vorbă cu dumneavoastră, 
nu credeţi, monsenior Przydatek? 

— Sigur, Eminenţă, sigur. Obiectivul era părintele 
Marcelo Giannini, arhivist şef la Pontificala Universitate 
Gregoriană - explică. Părintele Lamar trebuia să sune 
acum câteva ore pentru a ne spune că obiectivul său a fost 
lichidat, dar nu a fost aşa. 

— La ce vă gândiţi, monsenior Przydatek? - întrebă 
Lienart de la celălalt capăt al liniei. 

— Aş putea eu să mă ocup de terminarea acestui lucru, 
eminenţă - afirmă călugărul. 

— Acum e prea periculos pentru noi. La ora asta, 
Giannini poate că dă declaraţii poliţiei italiene. Nu pot să 
risc ca dumneavoastră să încercaţi să ajungeţi până la el şi 
să se facă legătura între dumneavoastră şi mine. E prea 
periculos pentru mine - consimţi Lienart. Lăsaţi-mă să mă 
gândesc cum pot să scap de această piatră pe care 
Dumnezeu ne-a scos-o în drum. Hoc, hic misterium fidei 
firmiter profitemur, aici, cu credinţă fermă, vom rezolva 
acest mister. Ştim ceva de părintele Ter Braak? 

— Încă e prea devreme. Obiectivul său se află în 
Florenţa şi nu cred că va fi niciun fel de problemă. În orice 
caz, misiunea sa este programată peste trei zile - răspunse 
cu siguranţă Przydatek. 

— Sper că aşa va fi. Pentru binele său şi al nostru. 
Noapte bună, monsenior Przydatek. 

— Noapte buna, eminenţă. /Fradum nec fractuem, 
favoare pentru favoare - spuse secretarul fără să obţină 
niciun răspuns de la marele maestru al Cercului 


221 


Octogonus. Lienart închisese deja telefonul. 


222 


CAPITOLUL IX 


Cetatea Vaticanului 

Comisia cardinalilor ce fusese creată pentru a investiga 
moartea Papei, condusă de cardinalii Ludovico Masella din 
Brazilia şi Carlos de Rivera din Peru, conchise că era vorba 
despre „o moarte naturală prin infarct“, dar multe 
întrebări rămăseseră fără răspuns când s-a ordonat să se 
clasifice ca „secret pontifical” raportul despre investigaţie. 
Cardinalul August Lienart, aşezat în noul său birou din 
Palatul Apostolic, citea raportul comisiei de anchetă. Într- 
una dintre pagini, toate cu sigiliul de „secret pontifical“, 
apăreau mai multe întrebări ale investigatorilor: 


+ De ce s-a spus că Papa suferea de inimă când medicul 
său a respins această bănuială? 

+ De ce Papa nu a apăsat butonul de alertă? Si dacă a 
făcut-o, de ce nu a sunat? Investigatorii au verificat în 
ziua următoare celei în care decedase Suveranul 
Pontif şi butonul de alertă funcţiona perfect. 

+ De ce nu a fost anunţat doctorul Niccolo Caporello, 
dacă secretarul său Lorenzi a spus că Papa avusese 
simptome de durere în mai multe rânduri în acea zi, 
când simţea că îl strânge pieptul? 

+ De ce s-a spus că Papa lua doar vitamine când în 
realitate şi la prescripția doctorului Caporelli, i se 
recomandaseră injecții pentru stimularea glandei care 
secretă adrenalină? 

+ De ce nu s-a spus că i se prescriseseră Papei injecții 
pentru a rezolva problema sa legată de tensiunea 
scăzută? 


223 


+ De ce termosul de ceai, care în fiecare seară şi la 
aceeaşi oră îi era adus Papei, a dispărut la puţin timp 
după, fără nici cea mai mică urmă? 

+ De ce şi cine a ordonat retragerea pazei Papei şi a 
agenţilor Entităţii şi ai Gărzii Elveţiene? 

+. De ce atunci când Helmut Hessler, colonel şi 
comandant la şefia Gărzii Elveţiene, i-a comunicat 
cardinalului August Lienart de moartea Suveranului 
Pontif acesta nu a manifestat niciun fel de 
surprindere, conform mărturiei aceluiaşi Hessler în 
faţa comisiei de investigare? 

+ De ce s-a spus că nu a fost realizată nicio autopsie a 
cadavrului Papei când în realitate au fost făcute trei? 

+ De ce nu au fost făcute publice rezultatele niciuneia 
din cele trei autopsii? 

+ De ce i-a fost ordonat Entităţii să nu deschidă nicio 
investigaţie din partea serviciilor secrete papale? 


Toate aceste întrebări, puse de anchetatorii Bechetti şi 
Gannon şi multe altele, urmau a rămâne fără răspuns. 
Cardinalul Lienart luă foaia de unul din colţuri şi îi dădu 
foc cu o brichetă pentru trabucuri, cu semnul dragonului 
înaripat, pe care o avea pe masă. În timp ce închidea 
dosarul, Lienart zâmbi rece. În continuare ridică 
receptorul şi îl sună pe monseniorul Simón Doria, scriptor 
şi custode responsabil al Arhivei Secrete Vaticane. 

— Monsenior Doria, sunt cardinalul Lienart. Am nevoie 
de ajutorul dumneavoastră pentru un document oficial 
destinat Arhivei Secrete. 

— Imediat, eminenţă - răspunse preotul. 

— Trebuie să vă cer o favoare, monsenior Doria - spuse 
Lienart. Aş prefera să nu îi spuneţi nimic despre asta 
monseniorului Lassiter. V-aş fi foarte recunoscător. 

— Nu vă faceţi griji, eminenţa. Nu va şti nimic de la 
mine - răspunse scriptor-ul. 

Câteva minute mai târziu, o mică bătaie în uşă îi dădu de 
veste că scriptor-ul venise. Il acompania secretarul său, 
monseniorul Przydatek. 


224 


— Eminenţă? - întrebă secretarul. 

— Intraţi, vă rog. Intraţi - răspunse cardinalul celor doi 
episcopi. 

Scriptor-ul se apropie în linişte de cardinalul Lienart şi 
după ce îi sărută inelul cu o reverență, aşeză o cutie 
metalică pe masă şi o deschise. În interiorul său, căptuşit 
cu catifea, se afla o cutie de plastic cu închidere ermetică 
pentru a evita posibila deteriorare a conţinutului din cauza 
umezelii. Lienart deschise cutia de plastic şi introduse în 
ea documentul investigaţiei morţii Papei. Scriptor-ul 
închise lacătele şi peste ele puse două benzi de culoare 
roşie. Puse benzile peste o bucată de plumb şi împrăştie 
ceară lichidă peste ele. Chiar înainte să se usuce, scriptor- 
ul marcă semnul cardinalic al lui August Lienart, sigiliul 
Sfintei Alianțe, spionajul papal şi sigiliul mitrei pontificale 
cu cheile încrucişate pe ea, simbolul Achivum Secretum 
Apostolicum Vaticanum. 

Odată realizată operaţiunea, scriptorul Doria depozită 
cutia sigilată, care de asemenea avea şi un sigiliu de 
registru, pe un mic cărucior şi o mută în inima încăperii 
blindate a Arhivei Secrete. Acolo, într-un colţ obscur, va 
rămâne ascunsă pentru tot restul timpului, unica dovadă a 
morţii Papei. Venise timpul unui nou conclav şi al reglării 
conturilor, iar Lienart va fi de neoprit. 


Preoţii Giovanni Becchetti şi John Gannon, care îl 
informaseră pe Suveranul Pontif şi pe cardinalul secretar 
de stat Alberto Lubiani despre operaţiunile acoperite 
realizate de agenţii lui Lienart, fură însărcinaţi să ducă la 
sfârşit investigația asupra morţii ciudate a Sfântului 
Părinte. 

Patru zile mai târziu de moartea Papei şi în timp ce 
lumea caută să-şi revină din starea de şoc, părintele 
Becchetti fu găsit spânzurat într-un parc dosnic din Roma, 
intens frecventat de travestiţi şi prostituate în căutare de 
clienţi. Trecând peste faptul că poliţia italiană închise 
cazul declarând că a fost vorba despre o sinucidere, 
nimeni nu a vrut să investigheze urmele pe care Becchetti 


225 


le avea pe braţe şi pe corp, ca şi cum ar fi luptat împotriva 
cuiva. Autopsia demonstră că acel călugăr îşi rupsese gâtul 
din cauza unei lovituri puternice în ceafă şi nu din cauza 
greutăţii corpului său căzut în gol cu o funie strânsă de 
gât. 

Părintele Gannon, redactor însărcinat de răposatul Papă 
cu întocmirea raportului despre corupţia în serviciile 
secrete ale Vaticanului, Entitatea şi Sodalitium Pianum, 
contraspionajul, ceru să fie transferat la nunţiatura din 
Canada, cu scopul de a se îndepărta cât mai mult posibil 
de cercurile vaticane. Secretarul de stat şi responsabilul 
Celei De-a Doua Secţiuni, cardinalul Dionisio Barberini, 
făcu toate demersurile necesare, dar într-o noapte 
părintele John Gannon fu găsit asfixiat în chilia sa de la 
reşedinţa Santa Marta, din interiorul Vaticanului. 

Fără urmă de îndoială, preoţii Giovanni Becchetti şi John 
Gannon fuseseră două noi victime ale Cercului Octogonus. 
Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu auzise nimic, nimeni nu 
pusese întrebări. 

Cardinalul August Lienart se ocupă personal de acest 
lucru, lăsând totul bine făcut, dar încă trebuia să rezolve 
alt fir lăsat liber: ofiţerul Danton Buchs îl văzuse pe 
monseniorul Przydatek luând termosul din dormitorul 
Papei. 


XX X* 


Florenţa, Italia 

Precum în fiecare dimineaţă, Matteus Planch mergea 
până în Piazza della Signoria pentru a lua micul dejun pe 
terasa cafenelei Spiro. Îi plăcea să se aşeze acolo şi să 
observe turiştii, să îi analizeze, să ghicească din ce ţară 
erau. Îi plăcea să vadă acele japoneze îmbrăcate în culori 
imposibile ridicând umbrelele colorate pentru a nu pierde 
niciunul din sutele de japonezi cu chipuri la fel care le 
urmau. Mereu se gândea la ce s-ar întâmpla dacă unul 
dintre ei s-ar pierde şi nu s-ar putea întoarce în ordonata 
lor Japonie. Fără îndoială, acele persoane făceau parte din 
peisajul florentin. „Dacă Lorenzo de Medici şi-ar ridica 


226 


privirea şi ar vedea în ce s-a transformat iubitul său 
oraş...“, gândi colecţionarul de cărţi. 

— Un macchiato şi un limoncello - ceru Planch. 

— Imediat, domnule Planch - răspunse ospătarul. 

Italienii erau în continuare consternaţi de ştirea subitei 
morţi a Papei. Mulțimea îşi punea multe întrebări despre 
moartea sa şi despre cortina de tăcere impusă de Vatican 
cu privire la acest lucru şi începuseră deja să se 
răspândească zvonurile despre existenţa unei mâini negre, 
care reuşise să-l ajungă pe Suveranul Pontif, pentru a evita 
ieşirea la lumină a mânăriilor făcute de unii dintre 
cardinalii curiei în congregaţiile sale şi în consiliile 
pontificale. În acele momente, statul Vatican trecea prin 
cele unsprezece zile reglementare de doliu, înainte de a fi 
din nou convocat conclavul. „La rege mort, rege numit“, 
gândi Planch. În puţine zile cardinalii urmau să aleagă un 
nou succesor al lui Petru în Capela Sixtină. 

După ce bău dintr-o înghiţitură lichidul gălbui dintr-un 
pahar îngust răcit, Planch puse câteva monede pe o 
farfurie şi decise să se întoarcă acasă. La douăsprezece 
stabilise o întâlnire cu un ziarist suedez care pregătea un 
ghid despre Florenţa pentru nu ştiu ce ziar dificil de 
pronunţat.  Colecţionarul traversă piaţa până la Via 
Vacchereccia, sub soarele matinal. Acolo se opri în faţa 
unei vitrine a unui magazin de jucării. Îi plăcea să observe 
detaliile soldaţilor de plumb care se aliniau în frumoasele 
lor uniforme în faţa lui, exact la fel ca şi membrii Gărzii 
Elveţiene, aşezaţi în jurul unui mic pontif de plumb şi a 
secretarului său de stat. 

Plimbarea sa continuă pe Via di Capaccio până la Ponte 
Vecchio, pe deasupra râului Arno. Matteus Planch nu 
obosea să îl traverseze o dată şi încă o dată, nici să 
privească vitrinele micuţelor bijuterii. Apoi, paralel cu râul, 
mergea până la Ponte de Santa Trinita. Acolo petrecea 
timp lângă prietenul său Stefano Viliani în minunata sa 
papetărie, Parione, cel mai bun loc din Florenţa în care se 
demonstra cum era posibil să transformi hârtia în artă. Lui 
Matteus Planch, iubitor al hârtiei, îi făceau de mai multe 


227 


decenii cărţile sale de vizită cei de la Parione, pe hârtie de 
in şi bumbac, unicul loc din lume în care încă se mai 
făceau manual. Inclusiv un ex preşedinte al Statelor Unite 
era client al Parione. 

După ce ieşi din micuța papetărie, Planch nu-şi dădu 
seama că un bărbat înalt, care stătea sprijinit de 
balustrada râului, îl urmărea îndeaproape. Colecţionarul 
decise să se întoarcă acasă pentru a-l aştepta pe ziarist. 
Suedezul îl întrebase dacă îi poate face câteva fotografii 
lângă valoroasele sale codice. Planch, ca un bun 
cunoscător al imaginii, vroia să fie pregătit. „Imi voi pune o 
jachetă de catifea roşie şi o cămaşă de mătase albastră 
pentru sesiunea de fotografii“, gândi Planch în timp ce se 
juca cu sigiliul său familial, un taur încornorat şi escortat 
de doi cai în două picioare, pe care îl purta pe degetul mic 
de la mâna stângă. 

La câteva minute după, ajunse la reşedinţa sa, aflată pe 
Via dei Vagellai. Bărbatul misterios continua să îi 
supravegheze de aproape paşii lui Matteus Planch când 
acesta deschise uşa deşelată şi oxidată. 

Urcă până în dressing, lângă dormitorul principal şi ca şi 
cum ar fi fost vorba despre un ritual, îşi scoase mocasinii, 
şosetele din fir tors alb şi pantalonii de catifea neagră, 
jacheta de in şi cămaşa de mătase cu inițialele sale brodate 
în partea inferioară din stânga. Cu grijă maximă, deschise 
uşa dulapului în care se aflau cămăşile şi alese una de 
mătase de culoare albastră. Planch urmă acelaşi ritual 
pentru a-şi alege pantalonii, jacheta de catifea roşie şi 
nişte  mocasini maro, făcuţi pe comandă de către 
prestigioasa casa John Lobb din Londra. În timp ce îşi 
pieptăna părul cărunt cu un pieptene cu peri fini, sună 
soneria de la uşă. Se hotări să aleagă un ceas şi luă un 
Cartier de argint. Când îl privi, îşi dădu seama că 
trecuseră zece minute peste ora douăsprezece. 

Fericit ca un copil în faţa perspectivei unei sesiuni 
fotografice, cobori rapid scările pentru a deschide uşa. În 
faţa lui apăru ziaristul, un bărbat înalt, blond şi cu o barbă 
îngrijită, care spuse că se numeşte Erik Stoldheim. 


228 


— Bună ziua, sunteţi dumneavoastră domnul Planch? - 
salută noul sosit. Sunt Erik Stoldheim, muncesc pentru 
Aftonbladet din Stockholm. 

— Da, eu sunt. Sunt Matteus Planch. Intraţi, vă rog, 
intraţi - îl invită colecţionarul. 

Cei doi bărbaţi începură să urce scările până în salonul 
de sus şi în bibliotecă. 

— Aveţi grijă şi nu vă apropiaţi prea mult de balustrada 
de la primul etaj. Nu e susţinută, de ani buni zic că trebuie 
să o aranjez, dar niciodată nu am timp - se scuză Planch. 

— Dacă vreţi, putem face mai întâi fotografiile şi apoi 
interviul - propuse ziaristul. 

— Bine, să mergem mai întâi în bibliotecă. O să vă arăt 
mai multe codice frumos decorate. Dacă vreţi, le puteţi 
face fotografii - spuse Planch. 

Ziaristul suedez scoase o cameră Nikon din geanta sa şi 
începu să facă fotografii cărţilor, lui Matteus Planch, 
bibliotecii, terasei mari de unde se vedea minunata cupolă 
a catedralei, proiectată de marele Filippo Brunelleschi şi 
priveliştilor către râul Arno. 

— Unde va apărea reportajul? - întrebă Planch. 

— Este pentru o revistă de călătorii pe care o edităm cu 
ziarul şi în care recomandăm oraşe europene - răspunse 
Stoldheim. La finalul fiecărui reportaj facem mai multe 
recomandări de locuri de interes cultural şi restaurante. 

— Oh, foarte bine! Când terminăm cu interviul, o să vă 
invit la un restaurant foarte bun din Florenţa al cărui 
proprietar este un prieten foarte bun de-al meu. O să vă 
placă şi sigur îl veţi putea recomanda în revista 
dumneavoastră - spuse Matteus Planch. A 

— De acord, dar înainte trebuie să vă iau interviul. Imi 
ajunge dacă îmi daţi câteva date de bază despre 
dumneavoastră, despre relaţia dumneavoastră cu acest 
oraş şi despre colecţia dumneavoastră - spuse suedezul. 

După aproape patruzeci şi cinci de minute de 
conversaţie, Erik Stoldheim îi ceru permisiunea pentru a 
merge la baie. 

— Sigur, vă rog. Este uşa din capătul holului, pe 


229 


dreapta. 

— Mulţumesc - spuse ziaristul în timp ce se ridica şi lua 
geanta în care îşi ţinea aparatele. Acest lucru îi atrase 
atenţia lui Planch. Oare credea că o să-mi bag nasul în 
geanta lui? Ziaristul era prea drăguţ şi pe el nu-l interesa 
să-i cunoască secretele. 

Stoldheim se îndreptă spre baie şi când intră înăuntru, 
deschise geanta cu aparatele şi scoase nişte mănuşi negre, 
o sârmă cu mânere la fiecare capăt şi un octogon de pânză 
cu mesajul „Dispus la durere prin tortură, în numele lui 
Dumnezeu“, scris în interiorul său, pe care îl băgă în 
buzunar. Apoi se spălă pe mâini, îşi puse pudră de talc pe 
palme şi îşi puse mănuşile, ţinând sârma răsucită în mâna 
dreaptă. Se întoarse în salon, dar Planch nu mai era. 
Continuă căutarea lui până ajunse pe terasă. Colecţionarul 
pregătise pe o masă două pahare reci, un shaker pentru a 
face martini şi o farfurie cu măsline. 

— Aveţi poftă de un martini, Erik? - întrebă Planch. 

— Da, vă rog - răspunse ziaristul. 

După câteva minute, ziaristul îşi vărsă paharul plin, pe 
masă. Când Matteus Planch se pregătea să se întoarcă 
pentru a merge să caute o cârpă, părintele Wilhelm Ter 
Braak apucă de mânere sârma cu ambele mâini şi cu o 
mişcare rapidă i-o trecu lui Planch în jurul gâtului. 
Colecţionarul de cărţi simţi o durere puternică în gât. Nu 
putea respira. Când îi mai rămâneau puţine secunde de 
viaţă, auzi o voce, dar nu ştia dacă venea de pe aceeaşi 
terasă sau de undeva mai departe. 

— Sus, daţi-i drumul sau trag - îl preveni vocea. 

Ter Braak se întoarse încercând să termine cu viaţa 
primului său obiectiv. Apoi urma să se ocupe de acel 
bărbat care îl ameninţa cu o armă, la mică distanţă. Dar 
Matteus Planch era obez şi poate că asta urma să îi salveze 
viaţa. Sârmei îi lua mai mult timp să apese traheea, din 
cauza grăsimii înmagazinate pe gât. 

— Dacă nu îi daţi drumul chiar acum, o să trag şi 
credeţi-mă că nu o să stau pe gânduri nicio secundă să o 
fac - ameninţă vocea. 


230 


De data aceasta ameninţarea veni cu o puternică 
împuşcătură. Glonţul îi intră lui Ter Braak prin spate şi îi 
străpunse umărul drept şi îl obligă să se întoarcă şi să dea 
drumul unui capăt al sârmei. După ce scăpă de 
strânsoarea pe care o simţea pe gât, Planch reuşi să tragă 
o gură mare de aer care îi umplu din nou plămânii. 

Preotul Cercului Octogonus rămase întins pe jos şi 
bărbatul care îl ameninţa îi aruncă nişte cătuşe. 

— Puneţi-vi-le şi cu grijă. Vreau să vă văd mâinile - 
porunci vocea. 

Matteus Planch se îndepărtă de atacatorul său. Vezica îi 
jucase feste şi îi fu ruşine când îşi văzu pantalonii până la 
jumătate complet uzi. Suferea mai mult din cauza ruşinii 
acelei circumstanţe decât de faptul că încercaseră să îl 
omoare, în timp ce încerca să îşi acopere zona dintre 
picioare umedă, o mână puternică îl apucă de braţ pentru 
a-l ajuta să se ridice. 

— Vă puteţi ridica? - îl întrebă bărbatul înalt cu mustață 
în timp ce continua să-l supravegheze pe părintele Ter 
Braak, care era rănit, la pământ, sângerând abundent de la 
umăr. Sunt comisarul Martelli, de la Diviziunea 
Criminalistică. 

Polițistul îl ajuta pe colecţionar să îşi revină când îşi 
dădu seama că părintele Ter Braak se ridicase în picioare. 

— Aşezaţi-vă chiar acum - îi ordonă Martelli. Aşezaţi-vă 
chiar acum sau nu voi avea altă soluţie decât să vă omor 
aici şi acum şi cum deja v-am spus, nu voi sta pe gânduri 
nicio secundă în a o face - repetă. 

Preotul începu să pronunţe o frază în latină, într-un mod 
aproape imperceptibil, ca şi cum s-ar fi rugat pentru el 
însuşi, în timp ce se apropia de balustradă. 

— Deus meus, Deus meus, ut quid dereliquisti me, 
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai abandonat? 
Ex umbra în solem, de la umbră la lumină - repeta o dată 
şi încă o dată părintele Wilhelm Ter Braak când brusc se 
cocoţă pe balustradă şi, aşezându-se cu spatele, se lăsă să 
cadă în gol. Corpul asasinului Octogonusului trecu prin 
ferestruica de cristal şi rămase înfipt în tridentul unei 


231 


sculpturi a lui Neptun, regele mărilor. 

— Domnule Planch, părintele Marcelo Giannini m-a 
sunat pentru a mă preveni de faptul că cineva încearcă să 
vă omoare, aşa că am decis să vă pun sub supraveghere - 
explică comisarul Martelli, cu arma într-o mână şi cu 
insigna de poliţist în cealaltă. 

— Ce  ziceţi? Nu înţeleg cum... - încerca să 
bolborosească Planch. 

— E foarte simplu. O să vă explic. Dar înainte, dacă 
doriţi, puteţi merge să vă schimbaţi hainele - spuse 
Martelli în timp ce îl ajuta să facă primii paşi înspre 
interiorul casei. 

Câteva minute mai târziu, Matteus Planch, care deja se 
schimbase şi îşi revenea din starea de şoc, observă cum 
casa sa fusese invadată de agenţi ai poliţiei civile şi 
carabinieri în uniformă. O ambulanţă şi un autovehicul al 
corpului de medici legişti erau parcate la intrare. Cadavrul 
părintelui Wilhelm Ter Braak fusese deja extras din 
tridentul lui Neptun şi introdus într-un sac de plastic. 
Obiectele sale personale fuseseră păstrate în mici plicuri 
de plastic pentru a strânge probe: o pereche de ochelari de 
soare, un aparat Nikon fără film, nişte mânuşi negre, o 
sârmă cu mânere la ambele capete, un octogon de pânză 
cu o frază scrisă în interior şi o geantă pentru aparate de 
fotografiat. 

— Vom lua amprentele digitale ale cadavrului pentru a 
afla cine este asasinul şi o să le trimitem Interpolului - îi 
spunea Martelli ajutorului său când intră pe terasă 
Matteus Planch. 

— Poate acum cineva să-mi spună cine dracu e tipul ăsta 
care a încercat să mă omoare? - spuse colecţionarul de 
cărţi îndreptându-se spre ofiţerii poliţiei. 

— Aşezaţi-vă aici şi liniştiţi-vă. O să vă explic - spuse 
Martelli. 

— Cum vreţi să fiu liniştit dacă acum câteva minute 
aveam o sârmă de gât şi un ziarist suedez încerca să mă 
omoare? 

— În realitate nu ştim dacă era un ziarist suedez - spus 


232 


Martelli. Nu am găsit niciun fel de document care să 
acrediteze acest lucru. De asemenea nu are la el nici 
buletin de identitate, nici permis de conducere, nici 
paşaport. Acest tip pur şi simplu nu există. 

Ajutorul comisarului se întoarse, cu faţa necăjită şi îi 
şopti ceva la ureche lui Martelli, ceva ce îl făcu pe acesta 
să îşi schimbe expresia feţei. 

— Ce se întâmplă? - întrebă Planch. 

— Nu putem şti despre cine e vorba, nu are amprente 
digitale - răspunse polițistul. 

— Cum adică nu are? Toţi avem amprente digitale. 

— El nu. Se pare că şi le-a ars până când au dispărut de 
pe degete. Poate că medicul legist le va putea scoate, dar 
pentru moment nu avem nimic de făcut. Asasinul 
dumneavoastră avea spatele plin de răni şi plăgi, ca şi cum 
se biciuia de mai mulţi ani - spuse Martelli. 

— Nu înţeleg de ce cineva ca el ar fi vrut să mă omoare. 

— Acum câteva zile, în Roma, cineva a încercat să îl 
omoare pe părintele Marcelo Giannini la biblioteca 
Pontificalei Universităţi Gregoriene... 

— Dar este mort? - întrebă colecţionarul. 

— Nu, liniştiţi-vă. Este bine, deşi încă în spital. Asasinul 
i-a provocat răni grave în timpul atacul, dar el a reuşit să-l 
omoare pe agresorul său băgându-i o bucată de sticlă în 
ceafă. După cum se pare, bărbatul care a încercat să îl 
omoare de asemenea nu avea niciun act de identitate, dar, 
precum în cazul dumneavoastră, purta în buzunar un 
octogon de pânză cu o frază în latină: „Dispus la durere 
prin tortură, în numele lui Dumnezeu“. Acum două zile, în 
Roma, l-au omorât pe profesorul Robert Lendini într-o baie 
a universităţii. Cineva îl ştrangulase şi în buzunarul 
cămăşii sale îi lăsase un octogon la fel ca cele pe care le- 
am găsit. 

— Dar tot nu înţeleg - obiectă Planch. 

— E destul de clar. Părintele Giannini, profesorul 
Lendini şi dumneavoastră aveţi ceva în comun, deşi poate 
nu ştiţi despre ce e vorba - explică comisarul Martelli. 

— Aşteptaţi un moment - spuse Planch în timp ce sărea 


233 


de pe scaun. Poate că eu ştiu ce anume avem în comun. 
Acum câteva săptămâni a venit să mă viziteze un ziarist 
din Statele Unite, un anume Brown. A venit să mă vadă la 
recomandarea unui prieten de-al meu, profesorul Aaron 
Avner, de la Universitatea Yale. Poate el poate să ne spună 
ceva, sau amicul său, ziaristul. Era foarte interesat de 
istoria ereziei catare şi de originile familiei mele. 

— Se poate. Dacă aveţi numărul său de telefon, poate aţi 
putea să-l sunaţi ca să îmi explice ce investighează şi ce a 
provocat atâtea crime. Aici aveţi cartea mea de vizită, 
domnule Planch. Dacă vă amintiţi ceva, vă rog, sunaţi-mă - 
spuse Martelli. În orice caz, am decis să vă pun sub 
escortă timp de mai multe zile până când toată treaba asta 
se va linişti. Noapte bună, domnule Planch. 

— Noapte bună, comisare. Şi vă mulţumesc pentru că 
mi-aţi salvat viaţa - spuse colecţionarul de cărţi în timp ce 
îşi lua la revedere. 

— E datoria mea, domnule Planch, este datoria mea. 
Amintiţi-vă să mă sunaţi pentru a-mi da numărul de 
telefonul al prietenului dumneavoastră de la Yale. Trebuie 
să vorbesc cu el. 


XXX 


New Haven, Connecticut 

Brown formă primul număr de telefon de pe lista pe care 
i-o dăduse agentul Martin de la NSA şi aşteptă să sune 
primul ton. Câteva secunde mai târziu, o voce pe jumătate 
adormită răspunse la cel de-al treilea ton. 

— Vă rog, aţi putea să-mi spuneţi cu cine vorbesc? - 
spuse Jack Brown. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? - întrebă vocea. 

— Sunt ziarist şi vă sun din Statele Unite. Aş dori să ştiu 
cu cine stau de vorbă. 

— Vorbiţi cu familia Hubert, de la Paris. I s-a întâmplat 
ceva fiului nostru? - vru să afle vocea. 

— Aveţi vreo rudă în Statele Unite? - întrebă la rândul 
său Brown. 

— Da. Fiul nostru este bucătar într-un mic oraş din 


234 


Connecticut - răspunse vocea masculină încercând să 
pronunţe corect vocea statului. N 

— Bine, mulţumesc mult şi scuzaţi-mă. Înainte de a 
închide, Brown spuse : Ah, era să uit! Fiul dumneavoastră 
e foarte bine. 

Următoarele două telefoane de pe lista înmânată de 
Agenţia de Securitate Naţională, erau de la un hotel din 
Paris şi de la un azil de bătrâni din Reading, în Marea 
Britanie. 

În continuare Brown îşi puse un pahar de whisky înainte 
de a se aşeza din nou în paradita canapea cu telefonul pe 
burtă. Luă lista şi începu să formeze numerele 00, 379, 06, 
69884857. Ascultă mai multe tonuri ale apelului înainte ca 
cineva să îi răspundă la celălalt capăt al liniei. 

— Bună ziua. Prefectura Casei Pontificale, spuneţi. 

— Bună ziua. Sunt Jack Brown, ziarist la Boston Globe. 
Vă sun din Statele Unite şi aş dori nişte informaţii despre 
acest număr de telefon - spuse Brown cu precauţie. 

— Îmi pare rău. Dacă sunteţi ziarist, trebuie să luaţi 
legătura cu Sala de Presă a Sfântului Scaun. Nu pot să vă 
dau nicio informaţie. Mulţumesc mult şi bună ziua. 

— Mă scuzati, nu am înţeles prea bine cu cine vorbesc - 
spuse Brown. 

— Vorbiti cu Vaticanul. 

— Cu care departament al Vaticanului? - întrebă 
ziaristul. 

— Pentru această informaţie e mai bine să sunaţi 
dumneavoastră la Sala de Presă. După care, închise. 

Brown sună la următorul număr de pe listă: 00-379-06- 
69883314. 

— Arhiva Secretă Vaticană, spuneţi - răspunse. 

— Bună ziua. Sunt Jack Brown. Vă sun din Statele Unite 
şi aş avea nevoie de nişte informaţii despre acest număr - 
repetă din nou Brown, de data asta fără a preciza că era 
ziarist. Sunt investigator şi încerc să aflu dacă acest număr 
este de la Biblioteca Vaticană. 

— Nu. Acesta este numărul Arhivei Secrete Vaticane. 
Doriţi să vorbiţi cu noi sau cu Biblioteca Vaticană? - 


235 


întrebă telefonistul. 

— Cred că vreau să vorbesc cu dumneavoastră - spuse 
Brown cu oarecare frică, ca nu cumva interlocutorul său să 
întrerupă conversaţia înainte de a obţine informaţia pe 
care o dorea. Aş avea nevoie să ştiu dacă cunoaşteţi pe 
cineva în statul Connecticut, în Statele Unite. 

— Nu aş şti să vă răspund. Eu nu cunosc pe nimeni acolo 
- spuse telefonistul. 

— Nu cunoaşteţi un bărbat pe nume Miko Duke? 

— Nu, îmi pare rău. Nu cunosc pe nimeni cu acest nume 
- spuse impacientat interlocutorul lui Brown. Dacă nu 
doriţi nicio informaţie cu privire la Arhivă, vă recomand să 
sunaţi la Biblioteca Vaticană. Ei ar putea să vă ajute mai 
bine decât mine. Bună ziua. 

Şi bărbatul de la Vatican închise receptorul. 

Aproape era pe punctul de a renunţa când formă ultimul 
număr de pe listă, 00-39-06-94019421. Sunetul îi indică 
faptul că linia era ocupată. Încercă din nou şi auzi sunetul 
de apel. După câteva secunde, ziaristul auzi vocea unei 
femei. 

— Vila Mondragone, bună ziua - spuse doamna Miller. 

— Bună ziua. Vă sunăm din partea unei companii 
telefonice din Statele Unite - spuse Brown. 

— Bine, spuneţi-mi ce doriţi - spuse femeia într-un mod 
scurt şi cu oarecare neîncredere. 

— Investigăm o deviaţie de linii de la diverse cabine 
telefonice şi, înainte de denunța la FBI, am decis să 
investigăm pe cont propriu. 

— Nu înţeleg de ce sunaţi dumneavoastră aici. Vorbiţi cu 
un număr din Italia - spuse doamna Muller. 

— Din ce parte a Italiei? - întrebă Brown. De la Vatican? 

— Nu, dumneavoastră vorbiţi cu un număr de telefon din 
Frascati. 

— Aţi spus Rascati? - întrebă Brown în timp ce încerca 
să ia notițe pe un şerveţel, cu mâna liberă. 

— Vorbiţi cu Frascati, nu Rascati - îl corectă doamna 
Muller. 

— Asta e în nordul sau în sudul Romei? - întrebă Jack 


236 


Brown. 

— Este la est de Roma. Dar, de ce vă interesează aceste 
informaţii? Dacă nu doriţi să vorbiţi cu nimeni, va trebui să 
închei conversaţia - ameninţă femeia. 

— Sunteţi dumneavoastră stăpâna casei? 

— Nu. 

— Aş putea atunci să vorbesc cu stăpânii casei? - ceru 
Brown. 

— În aceste momente, eminenţa sa nu este la vilă. Este 
doar secretarul său - spuse doamna Muller cu inocenţă. 

— Deci acea casă aparţine unui călugăr? - întrebă 
Brown încercând să-şi menţină calmul pentru a nu da 
naştere la bănuieli. 

— Eminenţa sa este un cardinal al Bisericii catolice şi eu 
mă aflu în serviciul său de mai mult de treizeci de ani - 
spuse femeia. 

— Mi-aţi spus că este acolo secretarul cardinalului. Aş 
putea vorbi cu el? - întrebă Brown, nerăbdător. 

— Lăsaţi-mă să verific înainte, ca monseniorul să nu fie 
ocupat - spuse doamna Miller. Dar înainte să se retragă 
de pe linie, Brown îi adresă o nouă întrebare. 

— Apropo, cunoaşteţi un bărbat pe nume Milo Duke? 

— Nu, îmi pare rău. Nu cunosc pe nimeni cu acest nume 
- răspunse în timp ce auzeau paşii săi îndepărtându-se de 
telefon. 

Ideile începeau să i se amestece în minte. Pe şerveţelul 
de hârtie mototolit, al unui restaurant, se aliniau cuvinte 
precum Mondragone, Frascati, cardinal şi monsenior. 

— Îmi pare rău, dar secretarul este ocupat în acest 
moment şi nu poate vorbi cu dumneavoastră. Dacă doriţi, 
puteţi să-mi lăsaţi numele dumneavoastră şi numărul de 
telefon din Statele Unite şi el o să vă sune mai târziu - 
spuse doamna Muller. 

— Nu vă faceţi griji. O să revin cu un telefon. Aţi fost 
foarte amabilă - spuse Brown în timp ce închidea 
receptorul. 


XX x* 


237 


Cetatea Vaticanului 

Telefonul din biroul cardinalului Lienart suna cu 
insistenţă deja de câteva minute. Timp în care cardinalul 
se ştergea pe mâini cu un prosop de in, în linişte, ca şi cum 
ar fi fost un ritual religios. Imediat după, îşi aşeză pe deget 
inelul cu sigiliul dragonului şi se îndreptă spre masa sa. 

După ce ridică telefonul, auzi bine-cunoscutele cuvinte 
în latină şi o respiraţie întretăiată. 

— Fractum nec fracteum, favoare pentru favoare - spuse 
Przydatek. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse August 
Lienart. 

— Eminenţă, suntem în pericol. 

— Respiraţi adânc şi odată ce vă reveniţi şi puteţi vorbi 
liniştit şi cu calm, îmi veţi putea povesti ce s-a întâmplat - 
ceru cardinalul. 

— Eminenţă, am primit un apel ciudat la Vila 
Mondragone, din Statele Unite... - spuse întretăiat 
Przydatek, încercând să-şi dreagă vocea. 

— Şi ce e rău în asta? - spuse Lienart. 

— Eminenţă, problema e că a întrebat-o pe doamna 
Muller dacă cunoaşte un bărbat numit Milo Duke... 

Brusc păru ca şi cum linia ar fi fost întreruptă. Nu auzi 
nici cel mai mic murmur la celălalt capăt al telefonului 
până când Przydatek rupse tăcerea. 

— Sunteţi acolo, eminenţă? 

— Da, aici sunt - răspunse August Lienart. Lăsaţi-mă să 
mă gândesc. Acest bărbat care a sunat a întrebat-o şi 
altceva pe doamna Muller? 

— Nu, eminenţă. A spus că era angajatul unei companii 
telefonice din Statele Unite şi că verifica o interferenţă de 
linii cu numere de telefon din Italia - explică Vaclav 
Przydatek. De asemenea a întrebat-o pe doamna Muller 
unde era situată vila. 

— Cine credeţi dumneavoastră că poate fi bărbatul care 
a sunat? - îl interogă Lienart. 

— Poate acel ziarist de la Boston Globe despre care deja 
ne-a informat Faetonte - răspunse Przydatek preocupat. 


238 


Cu pierderea celor doi fraţi ai noştri, nu cred că ar fi 
recomandat să aşteptăm să aflăm ce doreşte un ziarist 
care se ocupă să adulmece. 

— Şi ce propuneţi dumneavoastră? - întrebă cardinalul. 

— Poate ca unul dintre cei patru fraţi ai noştri care se 
află în Statele Unite ar putea rezolva problema - propuse 
Przydatek rece. 

— Celor patru fraţi ai noştri, părinţii Ferrell, Cornelius, 
Reyes şi Jacobini, Dumnezeu le-a rezervat o misiune mult 
mai elevată decât cea pe care dumneavoastră o propuneţi 
- spuse Lienart. Festina lente, grăbiţi-vă încet. Dacă acel 
bărbat a reuşit să ajungă atât de departe, e cel mai bine să 
aşteptăm să vină el la noi. Când asta se va întâmpla, fidele 
Przydatek, o să-l aşteptăm. 

— De unde ştiţi, eminenţă, că acel ziarist va veni până la 
noi? Cum de sunteţi dumneavoastră atât de sigur? - 
întrebă secretarul. 

— Modicae fidei, quare dubitasti? Omule cu puţină 
credinţă, de ce te îndoieşti? Omul nostru va veni. la-o ca 
sigură, ca şi faptul că dumneavoastră şi cu mine vorbim în 
acest moment. Va veni la mine. Nu va fi nevoie să punem 
în pericol niciun frate al Cercului. Şi acum, monsenior 
Przydatek, trebuie să mă pregătesc pentru următorul 
conclav. Destinul dumneavoastră şi al meu se vor decide 
din nou sub Capela Sixtină. Dar sper că de data asta Duhul 
Sfânt va lua decizia corectă. 

Odată spuse acestea, Lienart întrerupse convorbirea. 
Monseniorul Vaclav Przydatek nu rămase complet liniştit 
după cuvintele şefului său şi în acea noapte nu reuşi să-şi 
păcălească somnul în dormitorul său de la Vila 
Mondragone. 


XX X* 


Cetatea Vaticanului 

În ziua următoare începu din nou şi pentru a doua oară 
în acelaşi an ritualul conclavului. Cele nouă zile, nouă zile 
de doliu se terminaseră şi venise timpul pentru a alege un 
nou Papă. De data aceasta cardinalul Alberto Lubiani 


239 


acţiona pe postul de camerling şi din această cauză, pentru 
Lienart, putea fi o problemă. După cum părea, Lubiani 
reunea în jurul lui blocul italian într-o formă destul de 
compactă. 

La patru şi jumătate după-amiaza, cei o sută unsprezece 
cardinali intrară în conclavul în care trebuia să fie ales 
succesorul Papei ce decedase. În Capela Sixtină, cardinalii 
ascultară în linişte strictele norme ale conclavului. Lupta 
era deschisă între cardinalul Alberto Lubiani, de la 
sectorul liberal şi cardinalul Gaetano Angelini, de la 
sectorul conservator, care obţinuseră fiecare treizeci de 
voturi. 

În cea de-a doua rundă de votare, ambii candidaţi 
pierdură sprijin dar, după-masă, cardinalul Michele 
Castillo, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, 
primi treizeci de voturi. În cea de-a patra rundă de votare 
intrară în scenă cardinalul Guevara şi un necunoscut 
prelat care sosise la Roma cu nu puţine dificultăţi din una 
dintre capitalele aflate de cealaltă parte a Cortinei de Fier, 
ambii cu cinci voturi fiecare. 

Trecând peste liniştea care domnea în chiliile care 
înconjurau Capela Sixtină, se ducea o mare luptă pentru 
controlul Bisericii catolice. Candidatura lui Lubiani nu 
dădea înapoi niciun pic la fiecare votare şi nu provoca 
decât ca noi membri să intre şi să iasă din candidaturi fără 
a obţine un rezultat optim. 

Pe seară, cardinalul August Lienart negocie posibilul 
ajutor acordat acelui cardinal din acea ţară din Est, cu 
cardinalii francezi, sub conducerea lui Floumoy; cu 
germanii, conduşi de Hans Mühlberg; cu spaniolii, aflaţi 
sub conducerea cardinalului Jose Maria Estevez şi cu nord- 
americanii, cu cardinalul Olen Henley în frunte. În ziua 
următoare, de dimineaţă, avură loc încă două runde de 
votare. Lubiani pierdu teren în faţa altor cardinali. La 
următoarea rundă, numărul voturilor în favoarea 
necunoscutului cardinal, începu să crească. În aceeaşi 
după-amiază, se întâlni cu cardinalul Lienart în chilia de 
est. 


240 


— Cardinale Lienart, mi s-a spus că dumneavoastră 
conduceţi un bloc de sprijin pentru candidatura mea şi nu 
cred că asta este în totalitate corect. Este posibil să fie 
chiar împotriva normelor conclavului. 

— Iubite prieten, fiţi sigur că nici Lubiani nici Angelini 
nu ar permite un asemenea lucru. Ştiu că ambiția 
dumneavoastră este să creaţi o scindare în blocul italian şi 
poate putem face ceva pentru a-l separa şi mai mult - 
spuse Lienart zâmbind. 

— Dar dacă sunt ales, poate nu voi fi pregătit pentru 
misiunea încredinţată de Dumnezeu - răspunse cardinalul. 
In orice caz, cardinalul Angelini este mult prea convins că 
va fi el cel ales şi deja repartizează funcţiile între cei mai 
apropiaţi oameni ai săi. 

— Duhul Sfânt este cel care trebuie să ia această 
decizie. Noi, principii Bisericii, suntem doar unealta sa. 
Mâna noastră, la ora votului, este dirijată de Sfântul Duh, 
aşa că nu uitaţi de asta dacă veţi fi dumneavoastră cel 
ales. In ceea ce-l priveşte pe Angelini, lăsaţi-l în seama 
mea. 

— Dar dumneavoastră, Lienart, căutaţi sprijin pentru 
mine şi poate că asta nu este pe placului Duhului Sfânt - 
spuse cardinalul nu fără oarecare sarcasm. 

— Se poate, prietenul meu, se poate, dar până şi Sfântul 
Duh din când în când are nevoie de un mic imbold - 
răspunse August Lienart. Lăsaţi-mi mie această sarcină 
pământească şi deloc nobilă şi lăsaţi-l pe Sfântul Duh să şi- 
o facă pe a sa. Sunt sigur că de data aceasta nu se va 
înşela. Cred ca a venit momentul să se termine cei patru 
sute de ani de hegemonie italiană la Scaunul lui Petru şi 
aceasta este o bună ocazie pentru acest lucru. 
Dumneavoastră reprezentaţi această oportunitate, iubite 
prieten - continuă Lienart. Fiţi sigur că, dacă veţi fi 
dumneavoastră cel ales, mă veţi avea mereu aproape 
pentru orice misiune pe care mi-o veţi încredința. Eu voi fi 
mereu cel mai fidel sfătuitor, inclusiv în umbră. Am deja 
prea mulţi ani la Vatican şi evitând pietrele impuse în 
drumul meu de către falsa curie, după cum vedeţi, am ştiut 


241 


cum să le ocolesc cu dibăcie şi succes. Lăsaţi-mi mie 
pietrele şi dirijaţi dumneavoastră destinul Bisericii în 
următoarele decenii. Eu voi fi balamaua dumneavoastră. 

— La ce vă referiţi? - întrebă intrigat cardinalul. 

— Ştiţi de unde provine termenul de cardinal? Titlul pe 
care acum îl purtăm dumneavoastră şi eu a fost creat de 
papa Silvestru I în secolul IV. Numele este derivat din 
cuvântul latinesc cardo, balama, şi provenea de la faptul că 
noi, cardinalii constituim un fel de balama ca intermediari 
între credincioşi şi Papa. Dacă sunteţi dumneavoastră cel 
ales de Duhul Sfânt, eu voi fi balamaua dintre 
dumneavoastră şi puterea curiei - răspunse Lienart. 

Inainte de a părăsi chilia puternicului cardinal francez, 
situată sub frescele lui Michelangelo, cel care încă era 
cardinal, se ridică şi îi atinse fruntea. Poate că avea o 
premoniţie despre ce avea să se întâmple în orele 
următoare. 

După conversaţie, Lienart începu să-şi facă nişte calcule. 
Trebuia să reuşească să vorbească cu cardinalul Gaetano 
Angelini înainte de cea de-a doua rundă de votare. Pentru 
asta trebuia să evite stricta supraveghere a fustigador-ului, 
responsabilul de îndeplinirea normelor conclavului, printre 
care nu figurau vizitele nocturne la unul dintre cardinali. 

Holurile formate de umilele chilii dădeau un aspect 
sinistru Capelei Sixtine. Nişte becuri mici iluminau 
îngustele treceri dintre odăi, acum ocupate de cardinalii 
care votau. 

Lienart se îndreptă în linişte până în zona sudică a 
capelei, unde se afla chilia numărul 29, ocupată de 
Gaetano Angelini. După ce bătu de câteva ori, aproape 
imperceptibil, dădu la o parte perdeaua uşoară şi intră. Cel 
ce era unul dintre cei mai puternici oameni de la Sfântul 
Scaun se afla în genunchi, rugându-se. Pentru Angelini, 
care se apropia de optzeci de ani, acel conclav era ultima 
sa şansă de a fi ales Suveran Pontif. Veteranul cardinal nu 
dădu semne de mirare când îl văzu pe Lienart intrând în 
chilia sa. 

— Ştiu că dumneavoastră faceţi mişcări importante în 


242 


conclav - spuse Angelini. Ştiţi că şi eu de asemenea fac şi 
că nu voi da înapoi în străduinţa mea? 

— Ştiu - răspunse Lienart arătând oarece respect pentru 
acel bătrân aşezat la rugăciune şi care încă se afla cu 
spatele la el. Vreau doar să vorbesc cu dumneavoastră 
câteva minute, eminenţă. 

— Pătraţi-vă falsul respect pentru alţii, Lienart - îl 
preveni bătrânul cardinal. Eu ştiu cine sunteți 
dumneavoastră şi ce credea Papa despre persoana 
dumneavoastră. 

Rapid şi pentru a schimba subiectul, Lienart interveni. 

— E mai bine să lăsăm morţii să se odihnească în pace. 
Planurile lui Dumnezeu nu sunt de comentat şi nici mâna 
destinului. Dumneavoastră, înțelepte Angelini, ştiţi că acea 
mână este uşor de mânuit dacă există curaj şi... 

— Puţine scrupule - îl întrerupse Angelini. 

— Aşa este. Mulţi dintre principii Bisericii care dorm 
între aceste ziduri nu şi-ar da niciodată viaţa pentru 
Biserică şi pentru apărarea credinţei. Ab uno disce omnes, 
doar după unul se cunosc toţi - răspunse Lienart. 

— Affirmatio non neganti, incumbit probatio, celui care 
afirmă şi nu celui care neagă, îi revine proba. 
Dumneavoastră aţi face-o, prietene Lienart? 

— Fără să stau pe gânduri, eminenţă, cum nu aş sta pe 
gânduri nici să înlătur inamicii adevăratei credinţe şi pe 
aceia care s-au îndepărtat de la drumul marcat de 
Dumnezeu - spuse rece cardinalul francez, în timp ce 
privea în ochii cardinalului Gaetano Angelini. 

— Sunteţi dumneavoastră credincios,  cardinalule 
Lienart? - întrebă subit cardinalul Angelini. 

— Mă miră întrebarea dumneavoastră, sunt un principe 
al Bisericii. Sau oare vă îndoiţi? Poate că dumneavoastră 
aţi prefera să răspund cum a făcut un scriitor înţelept când 
a spus: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar dacă există, 
ştiu că nu va fi deranjat de îndoiala mea“ şi poate că asta li 
se întâmplă tuturor acestor bărbaţi care sunt îmbrăcaţi în 
purpuriu, din jurul nostru - răspunse Lienart. 

— Ce ar putea câştiga dacă ar pierde? - vru să afle 


243 


Angelini. 

— Poate ar ajunge la funcţia de secretar de stat sau de 
prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței - 
răspunse August Lienart. 

— Sunteţi foarte sigur, prietene Lienart, că al 
dumneavoastră candidat ar accepta numirea mea ca 
secretar de stat - spuse Angelini. Şi ce aş putea pierde 
dacă ar câştiga? 

— Poate, prietene Angelini, aţi putea să fiţi un Papă 
precum a făcut Visconti, urmând acelaşi drum. Deşi deja 
sunteţi destul de în vârstă pentru a aştepta ce a aşteptat şi 
el - spuse Lienart făcând referire la cardinalul Teobaldo 
Visconti, care a fost ales în 1271 Suveran Pontif sub 
numele de Grigore al X-lea după doi ani, nouă luni şi două 
zile de conclav. 

— De acord, prietene Lienart. Contaţi pe mine şi pe 
voturile mele în cea de-a doua rundă de votare de astăzi - 
spuse Angelini în timp ce Lienart se ridica în picioare 
pentru a părăsi chilia. Înainte de a trage perdeaua, 
cardinalul se adresă din nou lui Lienart: Nu uitaţi de mine. 
Cardinalul Lubiani nu ar ierta niciodată sprijinul meu 
acordat candidatului dumneavoastră şi eu vreau să ocup o 
funcţie suficient de importantă pentru ca intrigile lui 
Lubiani să nu mă afecteze. 

— Fiţi fără grijă, eu nu îi uit niciodată pe cei care mă 
ajută, cardinale Angelini, sau mai bine trebuie să spun 
secretar de stat Angelini - zise Lienart în timp ce se 
întorcea spre chilia sa pentru a se ruga şi a medita înainte 
de cea de-a doua rundă de votare a conclavului. 


Două runde mai târziu, acel cardinal necunoscut auzi 
cum se repeta unul după altul numele său. Dintr-o sută opt 
cardinali, nouăzeci şi nouă îi acordaseră votul lor. Ce nu se 
mai văzuse, ceva inimaginabil: un Papa dintr-o ţară din 
Europa de Est, dintr-o naţiune de dincolo de Cortina de 
Fier, se transforma în noul succesor al lui Petru. După ce 
pronunţă cuvintele de acceptare şi anunţă numele pe care 
urma să îl adopte ca Suveran Pontif, noul Papa fu escortat 


244 


până în aşa numita camera lacrimatoria, încăperea în care 
noul Suveran Pontif urma să se îmbrace în straiele 
preoţeşti albe la care nu mai avea să renunţe până la 
moarte. 

Câteva minute mai târziu şi cum cerea tradiţia, 
cardinalul arhiepiscop, uruguayanul Iriñiz Casás, îşi 
îndeplini sarcina de a face anunţul oficial: „Ainnuntio vobis 
gaudium magnum; habemus Papam: Eminentissimum ac 
Reverendissimum Dominum, Dominum Vorislav Sanctae 
Romanae Ecclesiae Cardinalem... “. 

Imediat după şi cu paşi fermi, Sanctitatea Sa ieşi la 
balcon pentru a oferi prima sa binecuvântare „Urbi et 
Orbi” lumii şi credincioşilor. Câteva momente mai târziu, 
Papa le ceru membrilor conclavului să rămână să ia cina 
cu el. Primii care sărutară inelul de plumb fură secretarul 
de stat Lubiani şi cardinalul Gaetano Angelini. Cardinalul 
August Lienart preferă să se menţină într-un plan secund 
în timp ce membri colegiului cardinalilor se împingeau ca 
nişte copii pentru a săruta inelul noului Pontif. Lui nu-i 
trebuia să îşi arate respectele acelui Papă ungur, la urma 
urmelor, acel ţăran din Est ocupa Scaunul lui Petru graţie 
lui. 

În acea noapte Lienart se gândise să doarmă în afara 
Vaticanului. Îl sună pe Robert, şoferul său, pe telefonul 
intern. În timp ce cobora din biroul său pe scara mare spre 
curtea Sfântul Damasus, aproape de gheretele Gărzii 
Elveţiene, cardinalul întrezări maşina sa, Robert îl aştepta 
în picioare lângă portiera deschisă. 

Pe traseul scurt şi în timp ce arunca un ochi în mapa cu 
documente, Lienart fu oprit de către locotenent colonelul 
Danton Buchs. 

— Bună seara, eminenţă - salută Buchs. 

— Bună seara - spuse Lienart. 

— Ştiţi cine sunt? - întrebă Buchs. 

— Da, ştiu. Eu cunosc pe toată lumea de la Vatican. Să 
nu uitaţi niciodată, domnule Buchs. 

— Atunci, acum că ne cunoaştem, eminenţă, poate ştiţi 
de la secretarul dumneavoastră despre mine şi despre ce 


245 


am văzut într-o noapte ciudată - spuse oficialul Gărzii 
Elveţiene. 

— Dacă doriţi să vorbiţi cu mine, îi puteţi cere o 
audienţă secretarului meu, monseniorul Przydatek. O să îi 
aduc la cunoştinţă dorinţa dumneavoastră de a vorbi cu 
mine - preciză Lienart. 

— Sper ca formalităţile audientei să nu dureze prea mult 
timp, eminenţă - atenţionă Buchs ca pe-o prevenire. 
Inainte ca Lienart să se întoarcă pentru a intra în maşină, 
îi spuse gardianului elveţian: 

— Apropo, domnule Buchs, să nu mă mai ameninţaţi 
niciodată şi cu atât mai mult într-un loc public. Asta ar 
putea provoca oarecare bârfe şi mi-aş pierde respectul 
celorlalţi membri ai curiei şi, cum dumneavoastră 
înţelegeţi, nu pot permite aşa ceva, aşa că nu o mai faceţi 
din nou, pentru binele dumneavoastră - îl preveni Lienart 
cu răceală. Şi acum, noapte bună, domnule Buchs. 

— Noapte bună, eminenţă şi, vă rog, nu uitaţi de cererea 
mea. 

Ce anume nu ştia acel gardian elveţian, era că niciodată 
cardinalul August Lienart nu uita ceva de acest gen. 


xK kK X 


Houston, Texas 

Părintele capucin Demetrius Ferrell ducea dorul vieții 
sale contemplative din sanctuarul Mariei Ajutătoarea, din 
inima Passau-ului. Acolo petrecea ore şi ore curățând şi 
dând luciu minunatei lustre cu îngeri, vulturi şi însemne 
regale, cadoul împăratului Leopold. Dar acel bărbat cu 
aspect auster şi cu barbă de trei zile, jurase în urmă cu 
aproape un deceniu loialitate absolută cardinalului August 
Lienart şi cauzei de a apăra credinţa. Pentru el, pentru 
Sfânta Biserică şi pentru Suveranul Pontif încălcase în 
prea multe ocazii cea de-a cincea poruncă: „Non occidere“, 
să nu ucizi. 

Pentru membrii Cercului Octogonus, singura lege era 
cea pe care o impunea Lienart şi pentru el era de 
asemenea o sfântă misiune, o misiune pentru cei aleşi şi el 


246 


se simţea unul dintre ei. Ferrell nu punea niciodată la 
îndoială ordinele Suveranului Pontif date prin intermediul 
cardinalului August Lienart. Pentru un capucin, cuvântul 
primit de la Papă era cuvântul lui Dumnezeu. 

Noua sa misiune îl adusese de data aceasta în oraşul 
Houston. Pe patul său, în hotelul Extended Stay America, 
chiar în faţa instalaţiilor gigantice ale NASA, se aflau 
stivuite mai multe planuri ale clădirilor care compuneau 
Johnson Space Center, notite despre măsurile de 
securitate şi controalele de acces precum şi diverse 
exemplare de planuri turistice ale instalaţiilor şi ale 
împrejurimilor. Călugărul deschise unul dintre ele pe pat şi 
încercui cu un marker roşu gros clădirea E, locul unde 
lucra obiectivul său. 

Părintele Farrell îşi privi ceasul. Rămânea timp până la 
ora începerii vizitei ghidate prin instalaţii. Cu mare 
răbdare, fără grabă, asasinul Cercului Octogonus începu 
să se îmbrace. După ce îşi puse gulerul înalt şi o 
impecabilă jachetă neagră, îşi băgă planurile instalaţiei în 
buzunarul interior, înainte de a ieşi din cameră. 

Când ieşi din hotel, un vânt rece biciuia Nasa Road. 
Părintele Demetrius Farrell ridică mâna pentru a chema 
un taxi. Conducătorul, cu aspect hispanic, întrebă 
destinaţia pasagerului său. 

— Merg la Saturn Lane. Puteţi să mă lăsaţi la intrarea 
principală a vizitatorilor - răspunse Ferrell. 

Autovehiculul începu să ocolească instalaţiile gigantice, 
presărate cu clădiri şi rachete, care la timpul lor fuseseră 
puntea de lansare a carierei spaţiale a Statelor Unite 
împotriva sovieticilor şi care acum erau doar obiecte 
pentru fotografii făcute de miile de turişti japonezi şi de 
şcolari care vizitau centrul. 

„Par balene eşuate pe nisipul unei plaje“, gândi 
călugărul. 

Câteva minute mai târziu, taxiul se opri brusc în faţa 
unei mari porţi de securitate lângă care se ridica o clădire 
de sticlă peste care se afla o mare firmă pe care scria 
„Centrul de vizitatori“. Ferrell se apropie de o tânără cu 


247 


aspect zâmbitor, îmbrăcată într-o uniformă albastră. 

— Bună ziua. 

— Bună ziua, părinte - răspunse tânăra. 

— Am venit să vizitez centrul spaţial şi nu ştiu de unde 
trebuie să cumpăr biletul de intrare - spuse părintele 
Farrell în timp ce un grup de turişti japonezi se 
îngrămădea în jurul unui panou cu cărţi poştale. 

— Dacă doriţi, puteţi intra cu grupul de japonezi, vizita 
lor începe în câteva minute - indică recepţionera. 

— Bine, o să aştept aici aşezat până când 
dumneavoastră îmi veţi indica încotro trebuie să mă 
îndrept. Mulţumesc mult, fiică. 

Câteva minute mai târziu se văzu înconjurat de japonezi 
cu şepci de diverse culori care o urmau îndeaproape pe 
ghida lor şi care se aşezară la coadă în faţa unei uşi din 
spatele clădirii pentru vizitatori. Acolo, un mic autobuz 
urma să ducă grupul să viziteze instalaţiile exterioare 
pentru ca apoi să se îndrepte până la Muzeul Spaţiului, 
situat în zona sudică. 

Un tânăr de la departamentul de relaţii publice al 
agenţiei spaţiale cu un puternic accent texan explica 
faptele spaţiale realizate de astronauții programelor 
Apollo, Saturn şi Gemini în timp ce ghida traducea 
cuvintele sale japonezilor. Intr-un final, autobuzul se opri 
în faţa unei clădiri albe situată foarte aproape de clădirea 
E. Într-un moment anume al vizitei, părintele Ferrell reuşi 
să intre într-una din toaletele de la parter. După ce puse 
semnul cu „temporar indisponibil“, închise uşa pe 
dinăuntru, se aşeză pe unul dintre closete şi aşteptă cu 
răbdare. 

Pe la opt seara, când se mai auzeau doar vehiculele de 
securitate ale centrului spaţial patrulând în exterior, 
asasinul Octogonus-ului ieşi din refugiul său, traversă 
cafeneaua, care era deja închisă şi cu o cheie universală 
reuşi şi ieşi în exterior. Aproximativ trei sute de metri 
separau o clădire de cealaltă prin intermediul unei grădini 
largi. Demetrius Ferrell îşi dăduse jos gulerul înalt şi în 
locul său îşi pusese o batistă neagră. 


248 


Cu pas uşor reuşi să ajungă până la intrarea din clădirea 
E fără a fi detectat. Traversă holul de acces şi se îndreptă 
spre scările de urgenţă. Cu paşi mari urcă până la etajul al 
doilea. De pe ferestruica uşii, aruncă un ochi în ambele 
părţi ale holului singuratic. În capăt, pe jumătate în 
întuneric, se vedea o lumină provenind de la un birou. 
Ferrell merse aproape de perete fără a face nici cel mai 
mic zgomot. Dintr-o privire rapidă, îl putu observa pe 
Jonas Finch vorbind la teledon cu spatele spre uşă. 
Asasinul aşteptă ca acesta să termine conversaţia. 

— Sigur că te iubesc, dragule - spunea Finch încercând 
să-l convingă pe interlocutorul său - îţi promit că tata o să 
te ajute la tema ta cu vulcanul. O să facem inclusiv să 
scoată lavă. O să vezi, fiul meu. Acum, dă-i un pupic tatălui 
tău şi mergi să te culci. Când o să ajung, îţi promit că o să 
vin în camera ta să te pup de noapte bună. 

După o scurtă pauză, inginerul de NASA adaugă: 

— Şi eu te iubesc, fiule. Şi închise. 

În acel moment, părintele Ferrell intră în birou şi, 
înainte ca Finch să se poată întoarce, mâna călugărului 
lovi puternic ceafa inginerului. Întins pe jos fără 
cunoştinţă, asasinul Cercului puse două degete pe gâtul lui 
Jonas Finch. 

— Este viu - îşi spuse lui însuşi. 

Apucă cu abilitate corpul inginerului de axile, îl ridică şi 
îl puse pe un cărucior, similar celor care se foloseau 
pentru a împărţi corespondenţa. Apoi îl împinse, cu corpul 
lui Finch acoperit într-o husă de plastic şi se îndreptă spre 
locul unde se încărca marfa. Fără prea mare dificultate, 
duse căruciorul două clădiri mai departe de centrul de 
operaţiuni. Acolo se înălța un mare hangar de formă 
circulară în al cărui interior se afla o centrifugă, un soi de 
cabină ermetică legată la un braţ mare, în care erau băgaţi 
viitorii astronauți pentru a-şi cunoaşte rezistenţa la aşa 
numită forţă G. Exploratorii spaţiali aflaţi la început erau 
supuşi la forţe la fel sau superioare celor care se simt când 
este lansată în spaţiul extraterestru o rachetă. 

Călugărul ştia că acea cameră centrifugă nu era doar 


249 


ermetică, ci era şi izolată fonic, aşa că nimeni nu ar fi 
întrebat nimic dacă ar fi observat ceva suspect. Demetrius 
Ferrell împinse căruciorul până în cabină şi o deschise. În 
interior era un scaun gri asemănător celor din avioanele de 
luptă, din care ieşeau mai multe centuri de siguranţă. În 
partea dreaptă a scaunului era un mare buton de culoare 
roşie pe care astronauții îl numeau cu dispreţ “butonul 
laşilor“. Centrifuga funcţiona în timp ce candidatul sau 
astronautul apăsa butonul. Când acesta îşi pierdea 
cunoştinţa, din cauza forţei G exercitate asupra lui, înceta 
să apese butonul şi centrifuga se oprea. Părintele Ferrell 
scoase din buzunar o şurubelniţă şi deschise capacul situat 
sub buton. Dintr-o tragere puternică rupse placa centrală a 
sistemului, lăsându-l astfel de neutilizat. Cu linişte, puse la 
loc micile şuruburi şi aranjă din nou capacul. 

Apucă cu forţă corpul încă inert al lui Jonas Finch şi îl 
aşeză în scaun, aranjându-i harnaşamentul de siguranţă. În 
continuare, scoase dintr-unul dintre buzunarele sale un 
octogon de pânză şi i-l băgă lui Finch în buzunarul de la 
cămaşă, din care ieşeau mai multe pixuri colorate. Odată 
terminată această operaţiune, închise uşa cabinei, care 
putea fi deschisă doar din exterior şi se îndreptă spre 
panoul principal de control, situat în partea superioară a 
hangarului. Asasinul Cercului Octogonus acţionă mai 
multe întrerupătoare situate într-o roată metalică găurită 
care funcţiona ca potenţiometru. Acum, putea doar să 
audă şuieratul generatorului crescând în viteză. 

Câţiva metri mai jos, inginerul deschise ochii şi încercă 
să-şi desfacă centurile de siguranţă, dar avea imobilizate 
picioarele şi mâinile, care erau prinse de scaun cu bandă 
adezivă. Finch ştia cum funcţiona acea maşinărie şi ştia de 
asemenea că dacă nu reuşea să iasă de acolo în câteva 
minute, urma să moară. 

Mâna părintelui Demetrius Ferrel apucă roata 
potenţiometrului şi începu să o învârtă în direcţia acelor de 
ceasornic. Braţul care fixa cabina începu să se mişte încet 
în jurul axei principale prinzând viteză la fiecare rotire, în 
timp ce Jonas Finch încerca cu disperare să iasă din acea 


250 


cursă întinsă. Bătăile inimii sale, din cauza stresului, 
ajunseseră la o medie de o sută de pulsaţii pe minut. 

Centrifuga ajungea deja la 2 G. Finch simţi cum câmpul 
său vizual se reducea în timp ce sângele din creier i se 
ducea înspre extremităţi. Când centrifuga ajunse la 3 G, 
inginerul amic al lui Avner începu să simtă o puternică 
presiune în piept şi imposibilitatea de a-şi mişca 
extremităţile în timp ce pielea chipului se retrăgea în 
spate, urmată de căderea pleoapelor. Centrifuga prindea 
viteză pe măsură ce asasinul continua să crească viteza. La 
4 G, ritmul cardiac al lui Finch ajunse la o sută optzeci de 
bătăi pe minut şi îşi pierdu complet vederea, fenomen pe 
care astronauții îl numeau “viziunea neagră“ sau black out. 
La 5 G, o tahicardie începu să-l afecteze şi îi provocă o 
durere puternică în piept în timp ce centrifuga continua 
să-şi mărească viteza. La 6 G, inginerul de la NASA îşi 
pierdu cunoştinţa. La 7 G suferi puternice convulsii. La 8 G 
începură aritmiile cardiace cu un ritm de două sute 
patruzeci de pulsaţii pe minut. Mâna asasinului Cercului 
Octogonus continua să acţioneze potenţiometrul până când 
centrifuga ajunse la 12 G, ceea ce lăsă creierul lui Finch 
fără presiune. Când maşinăria ajunse la 15 G, Joans Finch 
era mort de câteva minute din cauza unui stop cardiac. 

După ce făcu semnul crucii în direcţia victimei sale, 
părintele Ferrell deconectă maşinăria şi părăsi sala de 
control. Centrifuga continua să se învârtă în jurul axei sale 
când călugărul părăsi hangarul. 

Se îndreptă în linişte spre clădirea Muzeului Spaţiului şi, 
după ce traversă cafeneaua goală, se închise din nou în 
baie, până ziua următoare. Ştia că avea mai multe ore 
avans pentru a părăsi instalaţiile înainte să fie descoperit 
cadavrul inginerului aerospațial care îl ajutase pe Aaron 
Avner să localizeze latitudinile şi longitudinile pe care le 
conţinea Manuscrisul Voynich. 

Câteva ore mai târziu, din nou cu gulerul înalt, părintele 
Demetrius Ferrell părăsea instalaţiile de la NASA alături 
de un grup zgomotos de turişti italieni. Călugărul se oferi 
amabil să ajute o bătrână din Torino care, sprijinită în 


251 


baston, încerca să coboare pe scară dintr-un mic autobuz, 
pentru a se supune controlului de securitate. Misiunea sa 
fusese îndeplinită şi asta urma să comunice. 

În acea noapte, din camera hotelului, părintele Ferrel 
ridică telefonul şi formă numărul 00-39-06-94019421. 
Imediat, o voce feminină răspunse la telefon. 

— Bună seara. Vila Mondragone, spuneţi - spuse 
doamna Muller. 

— Bună seara. Aş dori să vorbesc cu monseniorul 
Przydatek. Este urgent - spuse părintele Ferrell. După 
câteva minute de aşteptare, asasinul Cercului auzi la 
celălalt capăt al aparatului nişte păşi care se apropiau de 
receptor. 

— Bună seara. Sunt monseniorul Przydatek. 

Imediat după ce se identifică, părintele Ferrell pronunţă 
cuvintele Octogonus-ului. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - spuse 
călugărul. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse 
Przydatek. 

— Misiunea a fost îndeplinită. În continuare, părintele 
Demetrius Ferrel închise receptorul. În acea noapte 
călugărul capucin se dezbrăcă şi decise să-şi dedice timpul 
rugăciunii şi pedepsirii corpului prin intermediul biciuirii. 


Câteva zile mai târziu, prima pagină din Houston 
Chronicle anunţa despre moartea unui inginer de la NASA 
întâmplată în circumstanţe ciudate şi care era investigată 
de departamentul de poliţie al oraşului. În paginile 
interioare se puteau vedea fotografii ale unei femei blonde 
îmbrăţişând steagul Statelor Unite şi, alături de ea, doi 
copii mici care se prindeau de pardesiul mamei lor. Grupul 
era înconjurat de o gardă de onoare şi de nişte astronauți 
veterani. 


XXX 


Cetatea Vaticanului 
În acea dimineaţă, Papa decisese să îi convoace pe toţi 


252 


cei care ocupau funcţii înalte în administraţia vaticană la o 
reuniune comună şi la un mic-dejun cu scopul de a începe 
să lucreze în organigrama Sfântului Scaun. Cardinalul 
Belisario Dandi fusese convocat ca responsabil al 
serviciilor secrete vaticane. 

Lienart nu fusese citat având în vedere că nu mai făcea 
parte din administraţie, aşadar, avea tot timpul din lume 
pentru a încheia diverse probleme cu secretarul său, 
monseniorul Vaclav Przydatek. 

— Bine, fidele Przydatek, ce treburi avem pentru astăzi? 

— Eminenţă, trebuie să rezolvăm treaba elveţiană - 
spuse secretarul, referindu-se la Danton Buchs. 

— Ce ar putea să-i închidă gura? - întrebă Lienart. 

— Poate numirea sa în postul de comandant la şefia 
Gărzii Elveţiene. Dacă nu este numit în acea funcţie, va 
cere o audienţă la secretarul lui Lubiani şi îi va spune cea 
văzut în acea noapte în care a murit Papa - spuse 
Przydatek cu o voce speriată. Eminenţă, el m-a văzut luând 
termosul de ceai al Sfântului Părinte într-o pungă şi ar 
putea să mă denunțe... 

— Relaxaţi-vă, monsenior. O să ştiu să tratez această 
problemă cum se cuvine. Eu, spre deosebire de 
dumneavoastră, ştiu ce este cel mai bine pentru noi şi cum 
să acţionez pentru a apăra interesele noastre făcând să 
pară că mâna lui Dumnezeu este în spatele nostru şi ne 
protejează - răspunse Lienart. Sunaţi-l pe locotenentul 
colonel Danton Buchs în prezenţa mea. Trebuie să vorbesc 
singur cu el şi, vă rog, nu vreau ca acel colonel Hessler să 
afle de conversaţia ce o voi avea cu Buchs. 

Încă îşi amintea cuvintele pe care colonelul Helmut 
Hessler le pronunţase în faţa comisiei investigatoare a 
morţii Papei. Militarul declarase că atunci când i-a 
comunicat cardinalului August Lienart despre moartea 
Suveranului Pontif, acesta nu a manifestat nicio urmă de 
surpriză în faţa unei întâmplări atât de teribile. Lienart 
distrusese hârtia în care erau scrise aceste cuvinte şi 
ascunsese raportul în locul cel mai întunecat din Arhiva 
Secretă Vaticană. Poate că, dacă îi dădea aripi lui Buchs, 


253 


putea să omoare dintr-o singură mişcare doi posibili 
inamici, gândi Lienart în timp ce aştepta sosirea ofițerului 
Gărzii Elveţiene. 


Acompaniat de monseniorul Przydatek, Danton Buchs se 
arăta orgolios şi sigur pe el în timp ce îl urma pe episcopul 
polonez pe holul lung, decorat cu fresce renascentiste. Pe 
masa lui Lienart se afla dosarul redactat de Entitate 
despre gardianul elveţian. Pe prima pagină a mapei roşii, 
apărea cu litere mari: BUCHS, DANTON. Lienart începu să 
citească. 

„Născut în cantonul elveţian Lucerna, Danton Buchs 
crescuse într-o familie de agricultori. Când îşi finaliză 
studiile primare, se înmatriculă la Scoală Profesională de 
Agricultură din Hohenrain. După ce obţinu o diplomă 
comercială la Hanfelsschule din Lucerna, decise să urmeze 
cariera militară. După ce trecu prin şcoala de recruți a 
armatei elveţiene, Buchs fu admis la Şcoala de Subofiţeri şi 
apoi, la Şcoala de Ofiţeri din Thun. De acolo ieşi cu gradul 
de sublocotenent într-un batalion de tancuri. În vară, la 
douăzeci şi trei de ani, Buchs petrecu trei luni servind 
Garda Pontificală. In următorii doi ani urmă cursuri de 
limbi străine în Roma, Anglia, Spania şi Franţa“. 

Lienart se opri, trase un fum din trabucul său cubanez şi 
continuă să citească: 

„Catolic înflăcărat, aproape fanatic. Se ştie că, înainte 
de a intra în Garda Pontificală, Buchs făcea parte dintr-un 
grup de extremă dreapta în Elveţia sa natală. La finalul 
pontificatului papei Paul, fu numit căpitan al Gărzii 
Elveţiene. Căpitanul Danton Buchs jură în faţa celor nouă 
gărzi elveţiene. Îmbrăcat în uniforma de ofiţer şi cu coif cu 
mot, ţinea steagul pontifical cu mâna stângă şi cu mâna 
dreaptă sus, cu trei degete întinse, depuse în curtea de la 
Sfântul Damasus jurământul: „Jur să servesc cu fidelitate, 
loialitate şi onorabil pe Suveranul Pontif aflat la putere şi 
să mă dăruiesc lui cu toate forţele mele, sacrificând la 
nevoie chiar şi viaţa mea în apărarea sa. Fie ca Dumnezeu 
şi sfinţii noştri să mă ajute în această muncă. Jur“. 


254 


Următoarea ascensiune a căpitanului Buchs se întâmplă 
câteva luni mai târziu, când papa Paul îl alese pentru a fi 
garda sa de corp în timpul călătoriilor pastorale. După 
întoarcerea sa la cazarmă, Danton Buchs ştia că doar 
căsătorindu-se putea să avanseze la funcţia de comandant 
al Gărzii Elveţiene. Odată avansat ca subcomandant, însuşi 
Papa i-a dat voie să se căsătorească cu cetăţeanca peruană 
Eloisa Mendez de Rivera, înrudită din partea mamei cu 
cardinalul Carlos de Rivero, unul dintre co-preşedinţii 
comisiei investigatoare a morţii Papei.“ 

Soneria telefonului intern îl obligă pe Lienart să 
abandoneze pentru moment lectura raportului despre 
ofiţerul Gărzii Elveţiene. 

— Eminenţă, locotenent colonelul Danton Buchs se află 
aici —anunţă Przydatek la celălalt capăt al liniei. 

— Spuneţi-i să se aşeze şi să aştepte - spuse Lienart. 

— Bine, eminenţă, aşa voi face - răspunse secretarul. 

Liniştit, luă din nou raportul pe care îl lăsase pe masă şi 
continuă să citească în timp ce havana sa se consuma în 
scrumiera pe care o avea alături. 

„Cuplul Buchs se instală într-unul din apartamentele 
destinate ofiţerilor Gărzii Elveţiene, lângă gherete. Deja cu 
gradul de locotenent colonel şi ca subcomandant al Gărzii 
Elveţiene, Danton Buchs continuă să-l escorteze pe 
Suveranul Pontif, ocupându-se de securitatea sa alături de 
Giovanni Biletti, şef al Supravegherii Vaticane. Relaţiile 
dintre cei doi nu sunt reci, ci glaciale. La finele aceluiaşi 
an, locotenent colonelul Danton Buchs şi soţia sa, Eloisa 
Mendez de Rivera, îşi creară puternici inamici în 
Tribunalul pontifical şi în Congregația pentru Doctrina 
Credinței.“ 

Lienart lăsă dosarul pe masă, se ridică şi se îndreptă 
spre fereastra care dădea spre curtea de la Sfântul 
Damasus. „Vederea spre piaţa Sfântul Petru se pierde 
odată cu privilegiile“, gândi cardinalul, în timp ce observa 
doi gardieni elveţieni care traversau micuța curte care se 
afla sub fereastra sa. 

După ce trase un nou fum din ţigară, cardinalul Lienart 


255 


luă o foaie pe care se aflau mai multe sigilii ale spionajului 
papal pe care scria: PROBLEME FINANCIARE. 

„Ofiţerul Gărzii Elveţiene Danton Buchs menţine două 
conturi în băncile Akros Bank şi Schelhammer und 
Schatten. Soţia sa, Eloisa Mendez de Rivera, administrează 
fondurile unei misterioase organizaţii numite Asociaţia 
Studiilor Filosofice, apropiată de Opus Dei. Prin aceasta 
din urmă, doamna Buchs a realizat o importantă cantitate 
de operaţiuni bancare în paradisuri fiscale precum Insulele 
Caiman, Bahamas şi Lichtenstein. Doamna Mendez de 
Rivera are importante conexiuni cu alţi funcţionari ai 
curiei, de la cardinali până la episcopi. Unul dintre cei mai 
importanţi este cardinalul secretar de stat Alberto 
Lubiani.“ 

La citirea acestui nume, Lienart rămase pe gânduri. De 
ce Buchs nu îi spusese nimic lui Lubiani despre ce văzuse 
în acea noapte a morţii Papei? Poate era soţia sa cea care 
lua deciziile importante în cuplu şi locotenent colonelul 
Danton Buchs era doar o marionetă între abilele ei degete. 

Lienart apăsă butonul negru al interfonului care se 
conecta direct la biroul secretarului său, monseniorul 
Vaclav Przydatek. 

— Monseniore, spuneţi-i locotenent colonelului Buchs că 
poate intra. 

— Imediat, eminenţă - răspunse episcopul polonez. 

Puțin mai târziu, Przydatek bătea la uşă însoţit de 
ofiţerul Gărzii Elveţiene. 

— Intraţi, vă rog, intraţi - invită cardinalul Lienart. 
Rapid şi fără să uite gradul său în armata pontificală, 
Buchs se îndreptă şi cu un gest agil, aproape nemtesc, luă 
mâna cardinalului şi îi sărută inelul. 

— Eminenţă... - spuse gardianul în semn de respect. 

— Să lăsăm ocolişurile şi să mergem direct la subiect - 
spuse Lienart uitând de toate normele de diplomaţie. Ce 
este ceea ce doriţi pentru a păstra tăcerea? 

— Eminenţă, eu cred că am demonstrat suficient 
fidelitatea mea pentru Papă şi pentru cauza sa şi de 
asemenea cred că a venit momentul retragerii 


256 


comandantului Hessler şi avansarea mea în acea funcţie - 
spuse Buchs fără menajamente. 

— Personal, nu am putere suficientă pentru a obţine 
ceva de genul ăsta - îşi compară Lienart puterile cu Buchs. 
Aceasta este o decizie a secretarului de stat Lubiani şi, 
bineînţeles, a Sfântului Părinte. 

— Dumneavoastră ştiţi că Lubiani nu va rezista prea 
mult în acea funcţie şi că Sfântul Părinte vă datorează prea 
multe dumneavoastră - spuse Buchs spre surprinderea lui 
Lienart. 

Cardinalul francez era sigur că acel cardinal Carlos de 
Rivera dezvăluise vreuna dintre conversațiile pe care le 
avusese pe durata conclavului trecut. Dacă se descoperea, 
putea să presupună excomunicarea sa. 

— Nu cred că Papa va fi dispus, pentru moment, să se 
atingă de nicio funcţie aleasă de iubitul său predecesor, 
care în pace să se odihnească. Aşa că e greu de crezut că 
Lubiani ar putea accepta o recomandare de-a mea în acest 
sens. Mă urăşte prea mult pentru a accepta faptul ca eu să 
vă recomand pe dumneavoastră pentru funcţia de 
comandant la şefia Gărzii Pontificale - lămuri Lienart. 

— O să fiu capabil să aştept, deşi nu prea mult. Dacă e 
nevoie să solicit din nou o audienţă la dumneavoastră, mă 
voi vedea obligat ca înainte să cer o audienţă secretarului 
lui Lubiani. O să aştept următoarea sa mişcare, dar aş fi 
mai liniştit dacă comandantul Helmut Hesller şi-ar anunţa 
retragerea din funcţie - spuse Buchs. 

— Ce mai pot face pentru dumneavoastră? - întrebă 
cardinalul. 

— La ce vă referiţi? - spuse militarul. _ 

— Mă refer, evident, la soţia dumneavoastră. Imi 
închipui că şi ea ar vrea ceva - propuse rece înaltul 
membru al curiei în faţa surprinsului chip al gardianului 
elveţian. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi - replică. 

— Foarte simplu. Tocmai am citit un raport amplu 
despre dumneavoastră şi frumoasa dumneavoastră soţie - 
preciză Lienart în timp ce îşi îndrepta privirea spre 


257 


raportul pe care Entitatea îl redactase despre militarul 
elveţian şi care se afla pe masa sa, sub privirea lui Danton 
Buchs. Ştiu că soţia dumneavoastră nu se va mulţumi cu a 
fi eleganta şi frumoasa soţie a şefului gărzii papale, ea are 
propria sa doză de ambiţie. Femeile pot fi periculoase dacă 
bărbaţii nu corespund cererilor lor, nu credeţi? 

— Poate că Suveranul Pontif ar putea să o numească pe 
soţia mea preşedinte şi administrator unic al Organizaţiei 
Mondiale pentru Familia Creştină. Cred că ar face o 
muncă bună în favoarea familiei creştine, din acel post - 
sugeră Buchs. 

Lienart începu să zâmbească în timp ce îl strângea în 
braţe pe ofiţer. 

— Bine, atunci aşa să fie, deci. Ce tocmai am vorbit, va fi 
un acord tacit, pe care niciunul dintre noi nu va trebui să-l 
dezvăluie nimănui înainte ca Suveranul Pontif să ratifice 
numirea dumneavoastră ca nou comandant la şefia Gărzii 
Elveţiene şi a soţiei dumneavoastră ca splendida nouă 
preşedintă şi administrator unic al Organizaţiei Mondiale 
pentru Familia Creştină. Acum, iubite Buchs, rugaţi-vă 
dumneavoastră şi soţia dumneavoastră pentru sufletele 
noastre şi  amintiţi-vă că răbdarea este mereu 
recompensată între cei drepţi - spuse Lienart în timp ce se 
îndrepta cu Danton Buchs spre uşa biroului său pentru a-şi 
lua la revedere. Privind cum se îndepărta Buchs pe lungul 
coridor vatican, Lienart îi porunci secretarului său să-l 
sune pe părintele Emery Mahoney. 

— Spuneţi-i că am o misiune importantă pentru el şi că 
trebuie să se prezinte în faţa mea - solicită August Lienart 
în timp ce trăgea ultimul fum din ţigara sa şi cu mână 
fermă o stingea în scrumieră. Un zâmbet larg îi apăru pe 
chip. 


Câteva zile mai târziu, comandantul şef de la Garda 
Elvețiană, Helmut Hessler, fu demis din funcţia sa de şef al 
armatei papale. Cardinalul August Lienart trebuia să scape 
de Hessler înainte de a putea face mişcarea împotriva lui 
Buchs şi a soţiei sale, ori, la urma urmelor, acel elveţian 


258 


loial Suveranului Pontif declarase împotriva sa în faţa 
comisiei investigatoare a morţii Papei. 

Ca o primă mişcare, Lienart îi convinsese pe mai mulţi 
prefecţi de incompetenţa lui Hessler. Prima reacţie fu o 
invitaţie formală foarte  diplomată, foarte în stilul 
Vaticanului, să abandoneze voluntar funcţia, dar Hessler 
refuză. Presiunile se transformară în ameninţări formale 
pentru a ceda postul, dar comandantul Helmut Hessler îl 
invită deschis pe Lienart să îl demită oficial. 

— Dacă mă demiteţi, gardienii pontificali vor refuza să 
servească sub ordinele locotenent colonelului Danton 
Buchs - îl preveni Hessler. 

— Dacă vă demit şi gardienii elveţieni vor refuza să se 
supună, vor fi declaraţi rebeli şi li se va ordona retragerea 
în Elveţia cu dezonoare - răspunse Lienart. Şi credeţi-mă 
că o voi face. Nici măcar Sfântul Părinte nu va înţelege de 
ce acei bărbaţi, care atât de onorabil au jurat să-şi dea 
viaţa pentru el, încearcă să se răscoale împotriva ordinelor 
sale. Eu voi fi primul care va recomanda dizolvarea 
corpului, transferând responsabilităţile sale Supravegherii 
Vaticane. 

Helmut Hessler nu putea risca să vadă cum iubitul său 
corp al Gărzii Elveţiene era târât prin noroi de către 
cardinalul August Lienart. Bunicul său servise ordinele 
papilor Benedict al XV-lea şi Pius al XI-lea, tatăl său sub 
papii Pius al XII-lea şi loan al XXIII-lea şi el îşi 
demonstrase fidelitatea pontifilor următori. Papa era acum 
singura sa şansă, dar Lienart se ocupase ca niciun fel de 
comunicare, atât directă cât şi indirectă, din partea 
comandantului Helmut Hessler să nu ajungă la Suveranul 
Pontif. Într-un final, comandantul Gărzii Elveţiene decise 
să-şi prezinte demisia cardinalului secretar de stat Alberto 
Lubiani şi Papei, invocând „probleme de sănătate“. 
Demisia sa fu acceptată. 

Atmosfera în cazărmile armatei pontificale deveni 
irespirabilă după dezonoranta ieşire a lui Hessler şi 
numirea noului colonel Danton Buchs, comandant al 
armatei papale. Cel puţin câteva săptămâni Lienart reuşi 


239 


să îi ţină la distanţă pe Buchs şi pe soţia sa, care continua 
să ţeasă intrigi între membrii curiei pentru a fi aleasă 
preşedinte a Organizației Mondiale pentru Familia 
Creştină. „Toate la timpul lor“, gândi Lienart. 


Odată căzută noaptea spre Cetatea Vatican, o sonerie îl 
scoase din letargie pe cardinalul Lienart. 

— Eminenţă - spuse monseniorul Przydatek, a venit 
părintele Emery Mahoney. 

— Bine, spuneţi-i să intre şi, vă rog, nimeni să nu ne 
deranjeze. Nu îmi transferați niciun apel - ordonă 
cardinalul. 

— Aşa se va face, eminenţă - spuse secretarul. 


Îmbrăcat într-un costum negru şi cu guler înalt, 
Mahoney se aşeză în faţa lui Lienart după ce îi sărută 
inelul. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare - spuse 
Mahoney. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere - răspunse August 
Lienart. 

— Cu ce vă pot ajuta, eminenţă? - întrebă fratele 
Cercului Octogonus. 

— Am nevoie de dumneavoastră pentru o misiune 
delicată aici, la Vatican - preciză cardinalul. Doar că 
trebuie să vă spun că dacă veţi fi descoperit, va trebui să 
răspundeţi singur în faţa lui Dumnezeu, şi cu asta ştiţi deja 
ce vreau să spun. 

— Perfect, eminenţă. 

— Acesta este Danton Buchs şi aceasta este soţia sa, o 
intrigantă peruană numită Eloisa Mendez de Rivera - 
preciză Lienart în timp ce arunca pe masă fotografiile în 
alb şi negru ale ambelor personaje. 

— Bine. Şi ce doriţi să le fac, eminenţă? - întrebă 
Mahoney, aşteptând ca marele maestru al Cercului 
Octogonus să fie mai precis în ordinul său. 

— Iubite frate Mahoney, dumneavoastră ştiţi că între noi 
există un laţ invizibil şi indestructibil. Deja ştiţi ce vreau. 


260 


Tot ce vă cere să nu mă striviţi cu detalii neînsemnate - 
spuse Lienart în mod de scuză. Dumneavoastră veţi şti 
cum să rezolvaţi această mică problemă care s-a arătat 
cercului nostru. Rezolvaţi-o şi vom fi toţi în regulă. Nu o 
rezolvaţi şi vom sfârşi toţi prin a fi judecaţi în faţa lui 
Dumnezeu. 

— Cât timp am pentru a rezolva situaţia? - întrebă 
Mahoney cu grijă. 

— Cât doriţi dumneavoastră, dar cu cât rămân mai mult 
Buchs şi soţia sa printre noi, cu atât mai periculos va fi 
pentru Cercul Octogonus. Vă puteţi retrage - spuse 
cardinalul. 

Ca şi cum ar fi fost vorba despre ceva automat, părintele 
Emery Mahoney se ridică, sărută din nou sigiliul 
dragonului pe care Lienart îl purta pe inelul său de 
cardinal şi ieşi din birou. „Lascia ch'io pianga“ din Rinaldo 
al lui Handel îl readuse pe cardinalul August Lienart într- 
un nou stadiu de mulţumire în timp ce închidea ochii şi cu 
mâna dreaptă dirija o orchestră imaginară. 


261 


CAPITOLUL X 


New Haven, Connecticut 

Bibliotecarul a intrat în biroul său ca să rânduiască o 
parte din informaţia pe care se gândea să o ducă la 
Congresul Mondial de Biblioteconomie din Zurich. Elita 
iubitorilor de cărţi rare îşi dădea întâlnire pentru a-şi 
expune noile descoperiri. Colecţionari, reprezentanţi ai 
marilor muzee şi biblioteci, oameni de ştiinţă şi cercetători 
se îndreptau spre oraşul elveţian pentru a-şi prezenta 
achiziţiile. 

Aaron dădea semne de nervozitate chiar cu câteva 
săptămâni înainte. „Dacă cel puţin Martha ar fi lângă 
mine, în mod sigur m-ar calma dându-mi sfaturi“, gândea 
Aaron. De zeci de ani mergea la congres, fiind un 
necunoscut în plus; o domnişoară elegantă îi prindea de 
rever o etichetă cu numele său, pe care nimeni nu o citea 
şi se transforma într-un „turist“ în plus, într-un alt chip 
care nu avea nimic de transmis, dar ştia că după ce va 
prezenta descoperirile sale despre Manuscrisul Voynich va 
deveni marele protagonist al întâlnirii. Una dintre zilele 
congresului va fi rezervată pentru a le arăta acelor experţi, 
care până atunci îl ignoraseră, una dintre cele mai mari 
secrete, până atunci scufundate în profunzimea paginilor 
vechiului codice. 

În acea zi, Aaron a ajuns devreme la Biblioteca 
Beinecke. Nu dorea să lase nimic nelămurit înainte de 
călătorie. La fel ca în fiecare dimineaţă, a intrat în clădire, 
l-a salutat pe paznic şi s-a îndreptat cu pas lent spre 
refugiul sigur al biroului său. Acolo totul îi era familiar, 
inclusiv haosul şi dezordinea care guvernau. În timp ce îşi 


262 


dădea jos pardesiul de gabardină, telefonul, așezat 
deasupra unui teanc de publicaţii care formau un turn gata 
să cadă, a început să sune. 

— Spuneţi, spuse Aaron. 

— Profesorul Avner? Aaron Avner? întrebă o voce de la 
celălalt capăt al liniei, care amesteca cuvinte în italiană şi 
în engleză. 

— Da, eu sunt. Cine întreabă? 

— Domnule Avner, sunt comisarul Martelli de la Secţia 
de Criminalistică. Vă sun din Florenţa, Italia, răspunse 
vocea, încercând să se facă înţeleasă. Au încercat să vă 
omoare un prieten. 

— Pe cine au ucis? întrebă bibliotecarul alarmat. 

— Au încercat să îl stranguleze pe domnul Matteus 
Planch, care cred că e prieten de-al dumneavoastră, spuse 
detectivul. 

Aaron Avner a simţit un fior pe şira spinării. După ce şi-a 
cerut scuze interlocutorului său, s-a îndreptat spre uşa 
biroului, care rămăsese întredeschisă. Când era pe punctul 
de a o închide, îl observă că asistentul său, Milo Duke, 
strângea nişte hârtii care îi căzuseră în apropierea uşii 
biroului său. O închise şi fără sunetul de fundal, se aşeză 
în fotoliu şi reluă discuţia. 

— Îmi cer iertare. Sunt aici. Mă scuzaţi, dar nu înţeleg 
motivul pentru care mă sunaţi, spuse Aaron. 

— Înainte de toate, scuzaţi-mi engleza stâlcită, se 
disculpă polițistul. 

— Nu vă faceţi griji. Puteţi vorbi în italiană. O înţeleg 
destul de bine, spuse bibliotecarul pentru a-şi calma 
interlocutorul. 

— Acest fapt mă bucură foarte tare pentru că am multe 
să vă povestesc şi am nevoie de răspunsuri. Permiteţi-mi 
să vă explic. Acum câteva zile, un personaj ciudat a fost la 
biblioteca de la Universitatea Pontificală Gregoriană din 
Roma şi a încercat să îl stranguleze pe părintele Marcelo 
Giannini. Puțin după aceea, alt personaj misterios l-a 
strangulat în toaleta Universităţii din Roma pe profesorul 
Roberto Lendini, expert în lingvistică. Acum câteva zile, un 


263 


al treilea personaj a vrut să îl stranguleze pe domnul 
Matteus Planch în casa dumnealui, aici în Florenţa. 

— Doamne Dumnezeule! Sunt bine? a întrebat 
bibliotecarul înmărmurit. 

— Din nefericire, după cum v-am povestit, profesorul 
Lendini a murit. Părintele Giannini a putut să-i ţină piept 
atacantului şi ne-a anunţat. Este internat într-un spital din 
cauza rănilor suferite. Pe domnul Planch îl supravegheau 
cei de la Secţia de Criminalistică şi, când asasinul a 
încercat să îl stranguleze, am reuşit să evităm acest fapt. 

— A spus ceva bărbatul pe care l-au reţinut în casa lui 
Planch? a întrebat Aaron cu interes. 

— Nimic, spuse polițistul. A amuţit instantaneu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Păi, pur şi simplu că s-a sinucis înainte de a putea să-l 
interogăm. S-a aruncat de pe terasă şi a sfârşit înfipt ca un 
pui într-un trident de-al lui Neptun, spuse comisarul. 

— Au reuşit să-l identifice? 

— Nu. Nu avea amprente. Işi arsese degetele şi desenul 
amprentelor dispăruse de-a binelea, răspunse comisarul 
Martelli. 

— Nu înţeleg scopul acestui apel telefonic. Credeţi că 
pot să vă ajut cu ceva? întrebă Aaron. 

— Încercând să aflu ce anume îi unea pe cei trei. 
Domnul Planch şi-a amintit că un amic de-al 
dumneavoastră, în mod ciudat, îl vizitase pe părintele 
Gianinni, pe profesorul Lendini şi pe el însuşi înainte de a 
avea loc atacurile. 

— Probabil vă referiţi la Jack Brown. E un ziarist, prieten 
de-al meu, care mă ajută într-o cercetare, dezvălui Aaron. 

— Permiteţi-mi să vă întreb: o cercetare de ce tip? 

— Ar fi foarte mult de explicat la telefon. Sunt sigur că 
domnul Brown nu ar avea nimic împotrivă să vă 
povestească şi chiar să meargă în Italia pentru a o face 
personal, propuse Aaron Avner. 

— Cum aş putea lua legătura cu el? 

— Adevărul e că niciodată nu ştiu foarte bine unde se 
află, până când nu ia legătura cu mine, preciză 


264 


bibliotecarul. În orice caz,  lăsaţi-mi numărul 
dumneavoastră de telefon şi îi voi spune să vă sune de 
îndată. 

— Mulţumesc, dar prefer să încerc din nou eu. E mai 
sigur. 

— Înainte de a închide, mi-ar plăcea să vă întreb ceva, 
domnule comisar, spuse Aaron. Mi-aţi putea spune dacă 
asasinii purtau cu ei un octogon de stofă? 

— Puteţi fi mai explicit? întrebă cu băgare de seamă 
comisarul Martelli. 

— Mi-ar plăcea să ştiu dacă bărbatul care a încercat să îl 
omoare pe părintele Giannini, bărbatul care l-a omorât pe 
profesorul Lendini şi cel care a încercat să îl ucidă pe 
Matteus aveau la ei un octogon de stofă sau de hârtie. 

După câteva secunde de tăcere, polițistul răspunse. 

— Da. Atacatorul părintelui Giannini avea cu el un 
octogon de stofă în buzunar. Cadavrul profesorului Lendini 
avea un octogon de stofă în buzunarul cămăşii. Iar cel care 
l-a atacat pe domnul Planch avea şi el în buzunarul său un 
octogon de stofă, explică polițistul. Ce semnifică acel 
octogon? 

— Prefer să fie domnul Brown acela care să vă explice şi, 
poate, ne-am putea ajuta reciproc în această investigaţie, 
răspunse tranşant bibliotecarul. 

— Dar... a apucat să spună comisarul Martelli înainte de 
a constata că Aaron Avner închisese telefonul. 


Câteva ore mai târziu, interfonul l-a întrerupt din nou pe 
Aaron Avner. 

— Domnule profesor Avner, spuse George de la recepţie, 
a sosit domnul Brown. 

— Bine, lasă-l să intre. 

Ziaristul de la Boston Globe şi-a centrat cercetarea pe 
numerele de telefon pe care i le-a pus la dispoziţie NSA. În 
acele numere se afla cheia crimelor legate de Manuscrisul 
Voynich.  Întrând în birou, Brown a observat că 
bibliotecarul era aşezat pe pardoseală categorisind 
diapozitive, anunţuri şi bibliografie în legătură cu 


265 


descifrarea codicelui. Mici mormane se aliniau pe mochetă 
în timp ce profesorul Avner scria pe mape de diferite culori 
temele pe care le va aborda în conferinţa sa despre ciudata 
carte. 

— Când mergem la Zürich? întrebă entuziasmat Brown. 

— Tu nu mergi la Zurich, i-a răspuns tranşant Aaron. 

— Cum adică nu merg la Zurich? 

— Nu. Am nevoie să mergi la Roma pentru a vorbi cu un 
comisar de poliţie pe nume Martelli. 

— Cine-i tipul ăsta? întrebă Brown. 

— Acum câteva ore m-a sunat din Florenţa. Mi-a povestit 
că cineva a încercat să îl ucidă pe părintele Marcelo 
Giannini la Roma şi pe Matteus Planch la Florenţa şi că 
cineva a reuşit să îl omoare pe profesorul Lendini într-o 
toaletă a universităţii. 

— Dar eu am fost cu cei trei! bolborosi ziaristul. 

— Aşa este. Şi pare că, pentru poliţia italiană, tu eşti 
legătura dintre ei. 

— N-or fi crezând că am avut vreo legătură cu acele 
crime, nu-i aşa? 

— Nu. Dar Matteus i-a povestit comisarului ca l-ai vizitat 
fix cu câteva zile înainte să fie atacat. Problema e că 
Matteus i-a spus comisarului cât de interesat eşti de 
Manuscrisul Voynich şi el doreşte să afle de ce avem un 
aşa de mare interes pentru el. Aşa-numitul Martelli crede 
că tu deţii cheia tentativelor de asasinat ale lui Giannini şi 
Planch şi a asasinatului lui Lendini şi e posibil să aibă 
dreptate. E clar că cineva apropiat nouă îţi cunoştea toate 
mişcările în Italia, dezvălui Aaron. 

— Sunt sigur că acel cineva este asistentul tău, spuse 
Bown. 

— Milo? Dar asta e imposibil. 

— De ce este imposibil? Are acces la toate datele despre 
codice, cunoaşte tot ce am discutat între noi despre carte, 
ba chiar a asistat odată la întâlnirile noastre, a văzut lista 
cu numele tuturor analiştilor criptologici şi criptografilor 
cărora le-am trimis părți din carte şi a avut acces la ea. 
Milo ştia în ce ţări mă aflam, în ce oraş dormeam şi 


266 


cunoştea persoanele cu care mă întâlneam sau cu care 
plănuiam să mă văd... 

— Dar... cum putea să ştie toate acestea? se întrebă 
Aaron. 

— Foarte simplu. Dumneavoastră mi-aţi spus într-o zi că 
toate conversațiile noastre şi concluziile rămâneau 
înregistrate într-un jurnal de lucru. Unde păstraţi acele 
jurnale? întrebă interesat ziaristul. 

— Imposibil. Le ţin în seiful din biroul meu. 

— Altcineva, în afară de dumneavoastră, mai ştie 
combinaţia cifrului? 

— Nu, doar eu... Deşi... aşteaptă un moment. Într-o zi 
când m-a întâlnit într-o călătorie în Chicago, Milo mi-a 
spus că avea nevoie urgentă să ia nişte documente despre 
care ştia că le ţineam în seif, povesti cu ton mâhnit Aaron. 
Cred că atunci i-am dat combinaţia cutiei. 

— Şi după aceea nu aţi schimbat-o? 

— Nu. Ştiam că trebuie să o fac, dar cred că am uitat. 

— Păi, atunci ştiţi deja cine poate fi legătura între noi şi 
tipii octogonului, clarifică Brown. Acum ştim deja de ce 
mergeau la numai câţiva paşi în urma noastră şi a 
investigaţiilor noastre. Mai mult, trebuie să vă mărturisesc 
ceva. Într-o noapte, l-am urmărit pe Duke până la un 
telefon public în North Haven. Mulțumită prietenului tău 
de la NSA am obţinut numerele de telefon la care se 
apelase de la cabină. Trei aparţineau unor departamente 
din Vatican şi unul era al unei reşedinţe, Villa 
Mondragone, care se află într-un oraş la est de Roma, 
numit Frascati. 

— Şi ce are de-a face Milo cu toate astea? întrebă Aaron. 

— Păi, pur şi simplu că ora la care l-am urmărit pe Duke 
şi la care a sunat coincide cu un apel telefonic făcut tocmai 
de la aceeaşi cabină telefonică către vila aceea din 
Frascati. Şi ştiţi dumneavoastră cui aparţine? 

— Nu ştiu, răspunse Aaron cu o oarecare neîncredere. 

— Păi tocmai unui cardinal al Bisericii Catolice. Încă nu 
am reuşit să aflu cum se numeşte, însă sunt sigur că acel 
cardinal are o legătură cu asistentul dumneavoastră, cu 


267 


Manuscrisul Voynich, cu acei tipi din octogon şi cu 
moartea analiştilor criptologici şi a criptografilor prieteni 
de-ai dumneavoastră. Mai trebuie doar să unesc nişte mici 
piese şi voi desluşi marele puzzle în care s-a transformat 
toată această chestiune. 

— În urma a tot ce mi-ai povestit sunt din ce în ce mai 
convins că trebuie să vii cu mine în Europa. Eu voi rămâne 
în Zurich asistând la întâlnirile congresului, iar tu vei 
merge de la Zurich la Roma ca să te întâlneşti cu acel 
comisar Martelli. Poate el reuşeşte să ne ajute să aflăm 
cine e proprietarul acelei vile despre care vorbeşti, spuse 
Aaron. 

— Şi între timp... ce facem cu asistentul dumneavoastră? 
întrebă ziaristul. 

— Să evităm să stârnim suspiciuni. Să îl lăsăm să îşi 
continue treaba. Să-i dăm piste false ca să îşi îndepărteze 
atenţia de adevăratele noastre intenţii. Sancta sancte 
tractanda, lucrurile sfinte trebuie tratate cu sfinţenie, 
spuse bibliotecarul trăgându-i o ocheadă ziaristului. 

— Bine, când mergem la Zurich? întrebă Brown. 

— Mâine dimineaţă vom lua un avion spre New York şi 
de acolo altul spre Zurich, răspunse Aaron. Ai puţin timp la 
dispoziţie să îţi faci bagajul. De la Zurich vei merge la 
Roma pentru a încerca să-l tragi de limbă pe Martelli. 
După, vom lua legătura ca să vedem dacă putem să ne 
reîntâlnim la Zurich înaintea conferinţei mele. 


XXX 


Cetatea Vaticanului 

Câteva săptămâni după întâlnirea dintre locotenentul 
colonel Danton Buchs şi cardinalul August Lienart şi 
demisia grăbită a colonelului Helmut Hessler, atmosfera în 
cazărmile armatei pontificale continua să fie una 
asfixiantă. Monseniorul Vaclav Przydatek demonstrase în 
diferite ocazii preocuparea sa pentru evoluţia pe care o 
luau întâmplările din cauza colonelului Danton Buchs şi 
presiunile exercitate de acesta cu amenințările sale de a 
dezvălui ce văzuse în noaptea morţii Papei, dar Lienart 


268 


rămânea impasibil. 

Intr-o noapte, în jurul orei nouă, o umbră se strecură 
printre clădirile cazărmii Gărzii Elveţiene. Părintele 
Mahoney a trecut fără prea mare dificultate de controlul 
celor doi gardieni care păzeau drumul de acces. Asasinul 
din Cercul Octogonus cobori pe scări până la etajul al 
treilea. Acolo se afla vastul etaj unde locuiau noul 
comandant titular al armatei pontificale, colonelul Danton 
Buchs şi soţia sa peruană. 

Mahoney cunoştea programul lui Buchs, orele 
schimbului de gardă al soldaților elveţieni şi cineva îi 
pusese la dispoziție cheile casei. Lienart avusese grijă ca 
Danton Buchs să stea departe de reşedinţă până la zece şi 
jumătate noaptea. In aceeaşi zi, dimineața, secretarul de 
stat, cardinalul Alberto Lubiani îi comunicase în mod 
personal colonelului Buchs numirea sa oficială, din ordinul 
Papei, drept noul comandant şef al Gărzii Elveţiene, care 
va deveni efectivă odată cu jurământul depus în faţa 
Sfântului Părinte, a doua zi. 

Asasinul, cu mănuşi pe mâini, scoase din geantă cheia şi 
deschise uşa. In holul larg, decorat cu o fotografie a soţilor 
Buchs cu Suveranul Pontif, Mahoney scoase din buzunarul 
interior un pistol Sig Sauer 75, identic cu cele pe care le 
foloseau soldaţii papali. La capătul ţevii a ataşat un 
amortizor. 

O muzică venind din cealaltă parte a casei i-a atras 
atenţia asasinului din Cercul Octogonus. In linişte, a 
parcurs puţinii metri din culoar până a ajunge într-un 
salon încăpător. Era gol. Auzi alt sunet în altă zonă a casei. 
Semăna cu cel al unui duş în funcţiune. 

Asasinul intră în ceea ce părea a fi dormitorul principal. 
Când se pregătea să se îndrepte spre baie, inundată de 
abur, doamna Buchs dădu nas în nas cu părintele 
Mahoney. 

— Ce doriţi? întrebă speriată doamna Buchs. Cine 
sunteţi? Mahoney observă frumoasa goliciune a Eloisei 
Mendez de Rivera. Îmbrăcată doar cu un mic tanga negru, 
încerca să îşi acopere sânii cu braţele. 


269 


— Aşezaţi-vă în pat şi nu faceţi nicio mişcare, ordonă 
călugărul. 

— Soţul meu e comandatul şef al Gărzii Elveţiene. Este 
un om foarte puternic şi v-ar da tot ce doriţi, numai să nu 
îmi faceţi rău, spuse femeia. 

Mahoney nici măcar nu a răspuns rugăminţilor. 

Având femeia sub control, întinsă cu faţa în jos peste 
patul mare şi cu mâinile legate la spate, părintele Mahoney 
a apăsat butonul roşu care făcea legătura cu biroul 
asistentului comandantului, un tânăr de aproximativ 
douăzeci şi doi de ani, Roland Darni€. Asasinul calculase 
până şi cel mai mic detaliu al atacului, milimetru cu 
milimetru. 

Soneria uşii a făcut ca asasinul să se ridice de pe 
canapeaua unde se făcuse comod în aşteptarea şefului 
Gărzii Elveţiene. Cu calm, a traversat holul şi a deschis 
uşa. La intrare, soldatul s-a trezit cu un amortizor aproape 
de faţă. 

— Dacă faceţi cel mai mic sunet, voi apăsa pe trăgaci; 
dacă încercaţi să faceţi vreo mişcare, voi apăsa pe trăgaci; 
dacă încercaţi să faceţi pe eroul, voi apăsa pe trăgaci; dacă 
tipati, voi apăsa pe trăgaci; dacă nu faceţi ce vă ordon, voi 
apăsa pe trăgaci, spuse Emery Mahoney. M-aţi înţeles? 

— Da, v-am înţeles foarte clar, domnule, răspunse 
Darnie€. 

— Acum, îndreptaţi-vă spre camera principală. Pe acolo, 
indică asasinul Octogonus-ului. 

Intrând în cameră, capul Gărzii Elveţiene a văzut-o pe 
soţia comandantului pe jumătate dezbrăcată şi aruncată pe 
pat panicată. Peruana s-a liniştit văzând faţa asistentului 
soţului ei. 

— Acum, daţi-vă jos hainele. Haideţi! ordonă Mahoney. 

— Nu sunt dispus să o fac, răspunse gardianul elveţian. 

— Aveţi două opţiuni. Ori vi le daţi jos în mod voluntar, 
ori vă omor chiar în acest loc şi vi le dau eu jos. 
Dumneavoastră decideţi, spuse călugărul. 

Ca reacţie la amenințările părintelui Mahoney, şeful 
Roland Darnie a început să îşi dea jos uniforma de serviciu, 


270 


începând cu cartuşiera în care îşi ţinea pistolul Sig Sauer 
regulamentar. Odată dezbrăcat, îşi acoperi cu mâinile 
testiculele. Mahoney arătă cu arma spre femeie şi îi 
ordonă să aibă legături sexuale cu ea. 

— Daţi-i jos lenjeria intimă şi violaţi-o, ordonă asasinul 
din Cercul Octogonus în timp ce ridică pistolul 
regulamentar al şefului Darnie şi îi ataşă un amortizor în 
capătul ţevii. 

— Nu am de gând să o fac, replică asistentul lui Buchs. 

Părintele Emery Mahoney presă capul amortizorului 
asupra ochiului drept al gardianului elveţian, iar acesta, 
obligat de durere, căzu în genunchi pe pat. 

— Ori violaţi această femeie, ori vă zbor ochiul drept. 
Dacă nu faceţi ce vă spun, acelaşi lucru se va întâmpla cu 
ochiul dumneavoastră stâng şi apoi voi continua cu cele 
două testicule, ameninţă Mahoney. Ştiţi ce durere aţi avea 
dacă v-aţi prăpădi un testicul? 

Cu ochiul drept încă dureros, şeful o înşfăcă pe femeie 
de mijloc, îi îndepărtă lenjeria tanga şi o penetră. Mahoney 
observă scena de pe un scaun din dormitor. Gâfâielile 
tânărului se amestecau cu lamentaţiile doamnei Buchs. 
După câteva minute şi după un gâfâit mai puternic, şeful 
Darnie se lăsă pe pat, pe o margine. Exact în acel moment, 
părintele Mahoney s-a ridicat din scaun, cu pistolul lui 
Darnie într-o mână şi l-a împuşcat pe soldat în gură. 
Glontele se înfipse în podea, sub pat. Femeia, buimăcită şi 
cu lacrimi în ochi, implora milă asasinului său. Mahoney 
ridică arma şi trase în femeie. Glontele trecu prin umărul 
stâng. Odată executate cele două victime ale sale, Emery 
Mahoney s-a aşezat din nou pe canapeaua din salon, în 
aşteptarea următorului său obiectiv. 

Pe la unsprezece fără un sfert noaptea, asasinul auzi 
sunetul cheilor produs de portcheile colonelului Danton 
Buchs. S-a ridicat în picioare şi a aşteptat în capătul 
culoarului, încă purtând arma şefului Roland Darnie în 
mâna sa înmănuşată. Comandantul şef al Gărzii Elveţiene 
mergea pe culoar strigând-o pe soţia sa, dar nimeni nu îi 
răspunse. 


271 


Cu o mişcare rapidă, Mahoney ridică arma şi trase un 
prim glonte către acel ceva care se apropia pe coridor, în 
umbră. Glontele îi penetră gâtul, secţionându-i câteva 
vertebre. Colonelul Buchs era cu spatele la cel care a tras. 

Culcat la pământ, într-o băltoacă mare de sânge, Buchs 
nu se mişca, dar respira încă atunci când părintele 
Mahoney se apropie de el. Asasinul din Cercul Octogonus 
îi şopti muribundului la ureche: 

— Am omorât-o pe nevasta dumneavoastră, pe 
nenorocita aia de zgripţuroaică, dintr-un singur foc. Este 
în pat alături de amantul ei, şeful Darnie. Nimeni nu va 
descoperi vreodată ce s-a întâmplat aici, îi spuse Mahoney 
unui Buchs cu ochii sticloşi, care nu înţelegea că mai are 
puţine minute de trăit. Dumneavoastră aţi ameninţat 
persoane foarte puternice şi evlavioase şi aceasta este 
pedeapsa pe care o primiţi în schimb. A venit vremea să îi 
judecăm pe morţi şi să îi recompensăm pe profeţi. Fractum 
nec fractuem, silta nec silto, favoare pentru favoare, tăcere 
pentru tăcere. Mahoney se aplecă asupra corpului 
colonelului Danton Buchs şi, ţintind spre cap, a tras. De 
data aceasta, glontele a intrat prin pometele stâng şi a 
atins măduva spinării. Colonelul intrigant de la Garda 
Elvețiană era mort. 

În continuare, părintele Mahoney scoase amortizorul de 
la arma lui Darnie şi îl păstră în buzunar. Imediat după, 
puse în mâna cadavrului şefului Gărzii Elveţiene pistolul 
Sig Sauer. Înainte trase în tavan şi aruncă arma lângă 
corpul lui Buchs. 

Când Paza Vaticanului va descoperi cadavrele, îi va găsi 
pe cei doi amanți împreună în pat, sperma lui Darnie în 
vaginul doamnei, iar în mâna colonelului Danton Buchs 
rămăşiţe de praf de puşcă. Inainte de a ieşi, părintele 
Emery Mahoney a lăsat uşa apartamentului deschisă şi a 
coborât cele trei etaje cu calm. Ştia de la monseniorul 
Przydatek că la acea oră gardienii elveţieni făceau 
schimbul de gărzi şi că, de aceea, nu va fi nimeni în curtea 
de acces în clădire. 

O piatră importantă din drumul puternicului cardinal 


272 


fusese îndepărtată printr-o singură lovitură. 


O vecină, soţia căpitanului Gunther Loissman, un ofiţer 
din garda pontifică, a fost prima care a dat alarma. Foarte 
rapid, agenţi ai Corpului de Vigilenţă Vaticană, agenţi de 
spionaj sub comanda cardinalului Belisario Dandi şi ofiţeri 
din Garda Elvețiană s-au răsfirat prin apartament, în timp 
ce cadavrele încă mai erau acolo. Cu toţii au încercat să 
dea o explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat. Monseniorul 
Vaclav Przydatek se afla şi el în apartament, dar nu a 
stârnit interesul nimănui. La urma urmei, el îl reprezenta 
pe cardinalul Lienart. Cardinalul Lubiani i-a ordonat lui 
Giovanni Biletti, şeful Jandarmeriei din Vatican, să nu 
povestească poliţiei italiene despre ce s-a întâmplat. 
Trebuia să decurgă totul cu maximă discreţie, în cel mai 
pur stil al Sfântului Scaun. 

— Adu-ţi aminte, comisare, că pentru Vatican tot ce nu 
este sfânt este secret, îi spuse cardinalul Lubiani lui Biletti. 

Giovanni Biletti a ordonat sigilarea apartamentului, 
eliberarea sa de cadavre şi mutarea acestora în saci la 
morga din Vatican, alături de biserica Sfânta Ana. Primele 
declaraţii ale martorului, soţia unui ofiţer al Gărzii 
Elveţiene şi vecină a familiei Buchs, susţin că a alertat-o o 
explozie puternică, în mod sigur falsul foc îndreptat spre 
tavan, atunci când colonelul Buchs era deja mort. Acelaşi 
martor a susţinut că a auzit trei mici sunete seci, în mod 
sigur cele trei focuri de armă realizate cu amortizorul spre 
caporalul Darni€, Eloísa Mendez de Rivera şi colonelul 
Buchs. 


Sfântul Părinte a fost informat de către cardinalul 
August Lienart de moartea colonelului Danton Buchs, de a 
soţiei sale, peruana Eloisa Mendez de Rivera şi de a 
caporalului Roland Darni€. 

— E îngrozitor, teribil! Colonelul Buchs tocmai a fost 
numit şeful gărzii mele. Sunt consternat şi am senzaţia că 
trăiesc un coşmar, declară Papa. 

— Sfinţia Ta, e recomandabil ca, pentru buna imagine a 


273 


corpului pontifical al Gărzii Elveţiene, totul să rămână în 
umbră şi, dacă ar fi posibil, raportul investigaţiilor să se 
ataşeze la Arhiva Secretă. Dacă se descoperă că Darnie şi 
doamna Buchs erau amanți, dezonoarea va cădea asupra 
întregii istorii a Gărzii Elveţiene, îi spuse Lienart Sfântului 
Pontif. 

— Ce sugerezi? întrebă Papa. 

— Fără îndoială, Sfinţia Ta, ar trebui să se oprească 
ancheta asupra morţii lui Danton Buchs, Eloísa Mendez de 
Rivera şi Roland Darni€. Este mai bine ca nimeni să nu ştie 
ce s-a întâmplat cu adevărat. De asemenea, este de 
recomandat să se distrugă toate copiile rapoartelor 
medico-legale pentru ca duşmanii Bisericii Catolice să nu 
se folosească de ele în scopuri răuvoitoare, dacă le cad în 
mână. 

Papa continua să-şi acopere cu mâna consternatul chip, 
fără să mai pronunţe niciun cuvânt. După câteva secunde, 
Suveranul Pontif a reacţionat şi, ridicând privirea, îi spuse 
lui Lienart: 

— li voi ordona secretarului de stat Lubiani să-i ceară 
şefului Vigilenţei, comisarului Giovanni Biletti, oprirea 
investigaţiei. Din momentul în care se primesc la 
Secretariatul de Stat rezultatele investigaţiilor, vom cere 
ca acestea să fie clasificate drept “secret pontifical“. 
Monseniorul Cornelius Lassiter, prefectul şi scriptor al 
Bibliotecii din Vatican va avea grijă de raport şi de 
clasificarea acestuia. Sic volo, sic iubeo, aşa vreau, aşa 
ordon. 

— Sunt de acord cu decizia dumneavoastră, Sanctitate, 
spuse Lienart în timp ce îngenunchea în faţa Papei şi 
săruta Inelul Pescarului. Inainte de a ieşi din camera 
papală, se întoarse şi se adresă din nou Papei: 

— Apropo, Sanctitate, cred că ar fi indicat să îl înlăturați 
din serviciu pe căpitanul Gunther Loissman. Soţia lui a fost 
cea care a descoperit cadavrele şi nu cred că şi-a revenit. 
După cum se pare, doamna Loissman a căzut într-o 
depresie profundă de atunci şi ar fi bine pentru ea ca soţul 
ei să fie transferat în Elveţia. 


274 


— Bine, eminenţă, mi se pare o idee foarte bună, spuse 
Papa. Dumneavoastră mereu v-aţi interesat de ce urmează, 
fidele Lienart. Îi voi spune secretarului Lubiani să ia mâine 
dimineaţă măsurile necesare pentru ca Loismann şi soţia 
lui să se întoarcă în Elveţia înspre odihnă, până la noi 
ordine. 

— Noapte bună, Sfinţenie, se desparţi Lienart. 

— Noapte bună, prietene Lienart, îi răspunse Sfântul 
Pontif. 


A doua zi, pe la amiază, directorul Sălii de Presă a 
Vaticanului emitea un comunicat oficial către mass media 
acreditată pe lângă Sfântul Scaun: „O primă anchetă 
superficială ne permite să afirmăm că colonelul Danton 
Buchs, soţia sa şi caporalul Roland Darni€ s-au dovedit a fi 
morţi în urma focurilor de armă, se pare că de la un pistol 
găsit lângă corpul colonelului Buchs. Se crede că Darnie, 
într-o criză de nebunie, a omorât cu arma sa 
regulamentară familia Buchs, după care s-a sinucis. 
Vaticanul are certitudinea morală că lucrurile s-au 
desfăşurat astfel“. 

La puţini metri de locul unde era adunată multitudinea 
de reprezentanţi ai presei, cardinalul Lienart citea în 
biroul său raportul medico-legal. În total erau trei pagini şi 
pe a treia, cea mai importantă, scria următoarele: 

+ Cadavrul femeii, Eloisa Mendez de Rivera, de 39 de 
ani, prezenta indicii de a fi avut relaţii sexuale cu 
câteva minute înainte de a muri. 

+ Analiza resturilor de spermă găsite în vaginul 
doamnei Buchs arată că aparţineau  caporalului 
Roland Darni€. 

+ Nu există resturi de praf de puşcă pe mâinile 
caporalului Roland Darni6, de aceea, este imposibil ca 
acesta însuşi să se fi împuşcat în gură. Rămâne 
exclusă sinuciderea subofițerului din Garda Elvețiană. 

+ De asemenea, rămâne exclusă posibilitatea de a fi tras 
asupra colonelului Danton Buchs. 

+ Este imposibil ca trupul caporalului Darni6 să fi rămas 


275 


în acea poziție, cu capul ridicat, dacă s-ar fi sinucis cu 
arma sa regulamentară. Muniția de 9 mm folosită de 
Garda Elvețiană este muniţie de război de mare 
impact şi, prin urmare, capul subofițerului trebuia să 
fi fost spulberat, dacă focul s-ar fi efectuat dintr-o 
poziție superioară. Cel mai probabil, cineva (colonelul 
Buchs sau altă persoană) ar fi tras în gura caporalului 
Darnie când acesta era culcat în pat cu gura în sus, 
posibil după ce a întreținut relaţii sexuale cu doamna 
Buchs. 

+ Traiectoria proiectilului care a omorât-o pe doamna 
Buchs indică faptul că focul nu a putut fi tras de la uşa 
dormitorului. Traiectoria intrării glontelui 
demonstrează că, cel mai posibil, asasinul a tras de la 
celălalt capăt al patului. Posibil să fi fost caporalul 
Darnie sau altă persoană. 

+ Este imposibil ca Darnie să fi tras asupra colonelului 
Buchs şi asupra soției sale. La fel cum nu e posibil ca 
colonelul Buchs să fi tras în soţia sa şi în presupusul 
amant. Glontele a intrat în corpul colonelului Danton 
Buchs prin spate, aşa că este complet imposibil să se 
fi împuşcat singur. 

+ Focul care a trecut prin pometele colonelului Danton 
Buchs şi care i-a fost fatal a fost efectuat atunci când 
colonelul era deja la pământ. Traiectoria împuşcăturii 
indică faptul că s-a realizat de la o poziţie mai înaltă 
decât cea în care se afla colonelul Buchs. 

+ Raportul medico-legal demonstrează şi 
concluzionează că o a patra persoană, străină de 
evenimentele care s-au desfăşurat în apartamentul 
familiei Buchs ar fi putut participa la scenariul crimei 
şi ar fi putut lua parte activă la moartea colonelului 
Danton Buchs, la moartea Eloisei Mendez de Rivera şi 
a caporalului Roland Darnie. 

+ Echipa de medici legişti a FAS (Fondo di Assistenza 
Vaticana) concluzionează, de asemenea, că o a patra 
persoană neidentificată a fost în apartamentul familiei 
Buchs şi, posibil, ea a fost cea care i-a executat pe 


276 


colonelul Danton Buchs, pe caporalul Roland Darni€ şi 
pe Eloisa Mendez de Rivera. 


După ce a terminat de citit raportul legiştilor, cardinalul 
Lienart a luat pagina de culoare roşie în care încă era 
proaspătă ştampila cu „secret pontifical“ şi a pus-o în 
dosar. A luat bricheta de pe masă şi a dat foc paginii. 
Flăcările au început să se înteţească în timp ce probele 
asasinării colonelului Danton Buchs, de mâinile unui frate 
din Cercul Octogonus se făceau scrum cu aceeaşi iuţeală. 
Apoi, Lienart a ridicat din furcă telefonul intern care îi 
făcea legătura cu secretarul său. 

— Monseniorul Przydatek? 

— Da, eminentă. Doriţi ceva? răspunse episcopul 
polonez. 

— Problema elveţiană s-a rezolvat. Este timpul să ne 
rugăm pentru sufletele morţilor şi să ridicăm slavă pentru 
viitorul nostru. Sper să nu apară alte zvonuri. Nu pot să 
îmi pierd vremea cu chestiuni pământeşti ca aceasta, m-ai 
înţeles? a ameninţat Lienart. 

— Da, eminenţă, este clar, răspunse Przydatek. 

Imediat după, cardinalul Lienart închise telefonul. 


XXX 


Zurich, Elveţia 

Călătoria din Statele Unite fusese pentru Aaron un 
adevărat coşmar. Acel avion al companiei Swissair era 
prea strâmt şi bibliotecarul abia a putut să doarmă. A 
profitat de timp pentru a-şi ordona ultimele date ale 
conferinţei sale. Jack Brown, totuşi, şi-a petrecut tot zborul 
dormind graţie, într-o oarecare măsură, generoasei doze 
de bourbon pe care o băuse. În timp ce avionul zbura 
deasupra Alpilor înzăpeziţi, ziaristul era acoperit de o 
manta până la nivelul capului. Când comandantul a 
anunţat că erau pe punctul de a ateriza, compartimentul 
locului său, unde de obicei se ţin revistele companiei 
aeriene şi instrucţiunile de evacuare ale navei, era plin 
ochi de mici sticle goale. 


277 


În timp ce aşteptau bagajele, Avner avu tot timpul grijă 
de vechiul său bagaj de mână, de care nu se despărţise de 
câteva ore, ţinându-l strâns. Brown, în schimb, era mai 
preocupat de durerea îngrozitoare de cap care îl chinuia 
decât de ridicarea bagajului. 

După ridicarea bagajelor, şi-au aşteptat rândul, într-un 
şir ordonat, spre a ajunge la poliţia de imigrare. 

— Motivul vizitei dumneavoastră în Zurich? îl întrebă 
agentul pe Aaron. 

— Sunt unul dintre participanţii la Congresul Mondial de 
Biblioteconomie care se desfăşoară aici, în Zurich, 
răspunse. 

Agentul i-a deschis paşaportul american şi a pus o 
ştampilă. 

— Bine aţi venit în Elveţia, spuse. Următorul! 

Următorul în şirul ordonat era Brown. 

— Care este motivul vizitei dumneavoastră în Zurich? 
întrebă din nou agentul de imigrare. 

— Sunt ziarist şi vin să verific cât de ordonată e ţara 
dumneavoastră, răspunse Brown sarcastic, dar nu a luat în 
calcul simţul umorului puţin dezvoltat specific elveţienilor. 

— Bun, văd că aveţi dumneavoastră un mare simţ al 
umorului, domnule... Brown, replică agentul în timp ce se 
uita alternativ când la fotografia care apărea în paşaport, 
când la faţa gălbejită şi cu barba crescută de câteva zile 
care se afla în faţa lui. Cred că ar fi mai bine să aşteptaţi în 
acea cameră până ce terminăm cu toţi pasagerii acestui 
zbor. Vă rog, însoţiţi-i pe aceşti doi agenţi, l-a invitat 
polițistul pe Brown sub atenta supraveghere a celor doi 
poliţişti vânjoşi care urmau să îl escorteze până în camera 
de securitate. 

— Foarte bine, dar vreau să ştiţi că nu mi se pare corect 
să mă trataţi aşa. La urma urmei, nu sunt evreu, aşa că nu 
mă puteţi preda nemților, cum aţi făcut în timpul 
războiului, spuse Brown înainte ca agenţii să-l ia de braţe 
şi să-l ducă, aproape pe sus, în cameră. Din apropiere, 
Aaron Avner privea scena fără să-i vină a crede auzind 
tipetele lui Brown, care-i numea pe poliţiştii elveţieni 


278 


„mâncători de ciocolată“, „hoţi de averi ai evreilor“ şi 
expresii asemănătoare. 

După trei ore a fost eliberat, iar el şi Aaron au luat un 
taxi până la hotelul unde avea loc congresul. 

— Mergem la hotelul Baur au Lac, numărul 1 Talstrasse, 
îi spuse Aaron şoferului. 

Pe parcursul călătoriei, Aaron şi Brown nu şi-au adresat 
niciun cuvânt. 


Un sfert de oră mai târziu, un portar cu o redingotă cu 
nasturi strălucitori de alamă având stema elegantului 
local, un leu aşezat apucând un scut cu laba stângă, alerga 
spre taxi pentru a deschide portiera. 

— Ia te uită! Acest loc îmi aminteşte de o pensiune din 
Detroit unde am trăit pe la începuturile carierei mele, 
spuse Brown emițând un şuierat admirând eleganta 
clădire. Sper că nu trebuie să plătim cheltuielile. 

— Nu te preocupa. Camera noastră este un gest din 
partea decanului Maynard. Universitatea Yale acoperă 
toate cheltuielile, îl linişti Aaron. 

— Fantastic! 

— Te avertizez că ceea ce nu va plăti Yale va fi băutura 
ta, preciză bibliotecarul. 

— La naiba, ce conservatori! 

Un comisionar alerga spre locul unde se aflau Aaron 
Avner şi Jack Brown pentru a-i ajuta cu micuţele bagaje pe 
care le aveau. Când tânărul cu aspect pueril încercă să 
ridice de toartă bagajul bibliotecarului, acesta îl opri. 

— Nu vă preocupaţi. Mă ocup eu de valiză, îi spuse 
Aaron surâzând. 

— Bine, domnule, răspunse comisionarul în timp ce se 
îndepărta cu cele două mici bagaje a amândurora spre 
eleganta recepţie, decorată cu impecabile covoare şi 
lemnărie nobilă. 


Hotelul Baur au Lac, cu mai mult de o sută treizeci şi 
cinci de ani de existenţă, i-a găzduit pe cei mai selecţi 
reprezentanţii ai caselor regale europene, de la 


279 


împărăteasa Sissi a Austriei, până la ultima țarină a Rusiei, 
trecând peste împăratul Wilhelm al II-lea. Într-unul dintre 
saloanele sale, marele compozitor Richard Wagner 
interpretase pentru prima dată primul act al Incursiunii 
Walkiriei şi în altă cameră baronesa Bertha von Suttner l-a 
convins în anul 1892 pe industriaşul suedez Alfred Nobel 
de necesitatea creării unui premiu internaţional pentru 
pace. 

Pe parcursul acelor zile, vastele saloane fuseseră luate 
de zeci de colecționari, oameni de ştiinţă şi bibliotecari din 
toate colţurile lumii, în căutarea vreunei piese codificate 
sau, pur şi simplu, pentru a admira ceea ce niciodată nu 
putea să fie a lor. În colţul Le Pavilion se aflau într-o 
discuţie animată, de la David Corcoran, unul dintre cei mai 
buni colecționari de Biblii dinainte de secolul al XVII-lea, 
până la Atiya Buterworth, o elegantă doamnă care 
moştenise de la soţul ei una dintre cele mai bune colecţii 
de scrisori redactate de Leonardo da Vinci. 


— Vezi acea pereche cu trăsături orientale care este 
aşezată în capăt? îl întrebă Aaron pe Brown. 

— Da. El pare a avea cincizeci de ani şi ea douăzeci, 
răspunse ziaristul. Cine sunt? 

— El e Delmer Wu, proprietarul a jumătate din Hong 
Kong şi unul dintre colecţionarii cei mai importanţi de 
cărţi rare. După cum se pare, a petrecut câţiva ani 
urmărind Manuscrisul Voynich. Într-un final a renunţat 
când a fost donat bibliotecii Beinecke. Se zvoneşte că 
afacerile sale se ocupă cu alt tip de substanţe nu atât de 
legale cum sunt cărţile, explică Aaron, dându-i un cot, ca 
semn de complicitate lui Jack Brown. 

— Şi ea? E o păpuşă autentică. 

— Ea e Claire Wu. Se zvoneşte că Delmer a cumpărat-o 
când ea avea cinci ani. A izolat-o din acel moment într-un 
faimos bordel din Bangkok şi acolo a învăţat cele mai 
sofisticate tehnici sexuale până să împlinească doisprezece 
ani. A doua zi după împlinirea celor doisprezece ani, 
Delmer Wu a luat-o de acolo şi nimeni nu ştie dacă e soţia 


280 


sa, sau dacă doar o foloseşte drept armă pentru afacerile 
sale. 

— La ce vă referiţi? întrebă Brown intrigat. 

— Oh! Pe lumea asta a colecționarilor se aud multe 
istorisiri, câteodată sunt reale, iar câteodată sunt simple 
legende. Se spune că Wu, încercând să elimine o companie 
rivală, i-a trimis-o bătrânului său competitor pe tânără, 
drept cadou. Practicarea sexului cu ea l-a băgat în pământ. 
A murit în aceeaşi noapte de un infarct şi Wu a rămas cu 
firma. De asemenea, mai circulă o povestioară despre sir 
Morton Tibbals, unul dintre cei mai importanţi colecționari 
particulari de scrisori scrise de însuşi Henric al VIII-lea. 
Colecţia sa e depăşită doar de Statul Vatican. Se pare că 
într-o licitaţie publică în Sotheby's, Tibbals şi Wu se luptau 
pentru o scrisoare pe care Henric al VIII-lea o trimisese 
sfătuitorului său, Thomas Moore, în care discuta tema 
creării Bisericii anglicane. Tibbals voia cu orice preţ să 
câştige, aşa că în aceeaşi seară sir Morton a primit-o drept 
cadou în casa sa de la Londra pe Claire Wu, care avea pe 
vreme aceea vreo şaptesprezece ani. Ziua următoare, 
Delmer Wu a rămas cu scrisoarea. 

— Păi, pe bună dreptate că nu mi-ar displace să petrec o 
noapte cu ea, spuse Brown. 

— Nici multor bărbaţi şi femei care se află acum în acest 
hotel. Eu sunt prea bătrân să mă gândesc la asta, spuse 
Aaron în timp ce îl luă pe Brown de braţ şi-l trase în lift. 


Suite-ul în care s-au cazat era spaţios şi luminos. De la 
cele două ferestre mari se vedea o frumoasă privelişte a 
canalului strâmt care facilita accesul spre imensul lac 
cunoscut drept „marea Zurichului“. 

— Vreţi să cinăm împreună, domnule profesor? întrebă 
ziaristul. 

— Nu, îmi pare rău, Jack. Prefer să rămân în cameră, să 
mă uit peste notițe şi ordinea diapozitivelor pentru a-mi 
ilustra conferinţa. Trebuie să iasă totul bine. Va fi marea 
mea zi. l-o datorez Marthei, soţia mea, se scuză Aaron. 
Când te întorci din Italia, vom sărbători împreună. 


281 


— Bine, domnule profesor, cum doriţi. Voi ieşi să 
mănânc ceva şi mă voi întoarce repede ca să mă culc. 
Mâine avionul meu pleacă foarte devreme spre Roma. 
Noapte bună, domnule profesor. 

— Noapte bună, Jack, stai departe de necazuri. 

Când închise uşa camerei, Jack Brown a observat că 
bătrânul evreu ungur era preocupat. Poate din cauza 
emoţiilor legate de conferinţă, gândi ziaristul în timp ce se 
îndepărta spre lift pe culoarul mochetat. 


XX x* 


Roma, Italia 

La sosirea pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma, 
plecând din Zurich, Jack Brown se intersectă cu şirul 
pasagerilor care circulau prin terminal până la zona de 
imigrare. Dându-i poliţistului paşaportul său american, 
ziaristul de la Boston Globe a văzut cum acesta a făcut un 
semn spre doi agenţi care erau mai departe. Dintr-o dată, 
imaginile trăite în aeroportul din Zurich ziua precedentă îi 
provocară o durere de cap, numai că, de data aceasta, nu 
băuse nicio picătură de bourbon. Cei doi agenţi cu 
uniforme îl urmăreau îndeaproape pe un alt bărbat, înalt, 
îmbrăcat la costum şi cravată, cu o mică mustață neagră. 
Înfăţişarea sa ducea la un amestec între Vittorio Gassman 
şi Colombo. Brown observă că omul care se îndrepta spre 
el avea un pistol la subsuoara dreaptă. 

— Bună ziua, domnul Brown? spuse omul cu mustață. 

— Da, eu sunt. Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt comisarul Martelli, de la Secția de 
Criminalistică, răspunse în timp ce scotea din buzunarul 
interior al jachetei sale o insignă pe care Brown nu apucă 
să o citească. 

— Ei bine, ce vreţi de la mine? întrebă Jack Brown. 

— Nu vă îngrijoraţi. Nu sunteţi arestat. Vin doar ca să vă 
conduc la hotelul unde v-am rezervat o cameră. Având în 
vedere că vom colabora pentru a rezolva această 
chestiune, sunteţi invitatul nostru special. 

— Mă scuzati, dar nu v-aţi recomandat. 


282 


— Numele meu este Claudio, Claudio Martelli, la 
dispoziţia dumneavoastră, răspunse polițistul în timp ce 
bătea din călcâie în mod ridicol. 


Acel bărbat înşela prin înfăţişarea lui de poliţist 
napolitan dezorientat, mai asemănător cu Toto decât cu 
Colombo. La urma urmei, prin doar un singur telefon a 
reuşit să îl localizeze în Statele Unite şi să facă legătura cu 
părintele Marcelo Giannini, cu profesorul Roberto Lendini 
şi cu Matteus Planch. Acum era doar o chestiune de timp 
pentru a afla până în ce punct acel poliţist putea să îl ajute 
în investigaţiile sale asupra Manuscrisului Voynich şi 
asupra asasinilor octogonului. 

Drumul de la aeroport spre hotel a fost destul de scurt 
datorită, în parte, sirenei albastre conectate deasupra Alfei 
Romeo Giulietta a comisarului Martelli. 

— Acesta este cel mai bun sistem pentru a evita 
ambuteiajele romane, spuse Martelli. Când vom ajunge la 
hotel, veţi avea timp pentru a vă odihni şi apoi vă voi 
conduce să cinaţi la un cunoscut restaurant al unui văr de- 
al meu unde se servesc cele mai bune spaghete cu usturoi, 
ulei şi hamsii pe care le-aţi gustat în viaţa dumneavoastră. 
Credeţi-mă, un asemenea fel de mâncare deschide mintea 
pentru a gândi mai bine. 

— Nu am nevoie de odihnă. M-am odihnit îndeajuns, aşa 
că, dacă doriţi, putem merge să bem un pahar; eu vă 
povestesc ce ştiu şi dumneavoastră îmi povestiţi ce ştiţi. 
Sună bine? propuse Brown. 

— În regulă. Dumneavoastră  comandaţi, răspunse 
Martelli binevoitor. După aceea vă voi conduce spre hotel. 
Nu vă faceţi griji. 

— Eu niciodată nu îmi fac griji, spuse ziaristul de la 
Globe. 


Câteva ore după, Claudio Martelli şi Jack Brown se aflau 
la un pahar de bourbon şi un martini într-o cafenea 
elegantă. O tânără foarte drăguță cu alură de model puse 
paharele peste două şerveţele şi turnă un deget de 


283 


bourbon în paharul lui Brown. 

— Aşteaptă, drăguță. Nu lua sticla. Plăteşte poliţia 
italiană, spuse Brown în timp ce înşfăcă sticla pentru ca 
femeia să nu o ia de pe masă. 

— Bine,  spuneţi-mi cum putem colabora, spuse 
comisarul Martelli. Şi înainte de toate, sper să îmi povestiţi 
ce e cu toată povestea asta. 

— Aveţi timp? întrebă Brown. 

— Tot timpul din lume. 

— Perfect, deci să începem... să trecem la subiect... 


Timp de câteva ore, Jack Brown i-a povestit tot ce ştiau 
el şi Aaron Avner despre Manuscrisul Voynich, despre 
grupul de asasini ai căror membri lăsau abandonat un 
octogon asupra victimelor, asasinii criptografilor şi ai 
analiştilor criptologici din secolul al XVII-lea, asasinatele 
lui Gordon Rugg în Anglia, al Elizabethei Gwyn în Irlanda, 
al lui Peter Hazil la Amsterdam, al lui Petrus Rees la 
Bruxelles şi al lui Roberto Lendini în Roma; despre 
tentativa de asasinare a părintelui Giannini şi a lui Matteus 
Planch, despre bănuirile asupra lui Milo Duke şi despre 
apelurile sale telefonice către o vilă ciudată din Frascati 
numită Mondragone. 

— Toată  istorisirea dumneavoastră mi se pare 
incredibilă, ca scoasă dintr-un roman de intrigă. Dacă nu 
aţi fi fost atât de serios, aş fi zis că aţi citit totul într-un 
roman de acela poliţist, spuse agentul, scărpinându-se în 
cap. 

— Tot ceea ce v-am povestit în aceste două ore este 
absolut adevărat. Puteţi verifica fiecare informaţie pe care 
v-am dat-o. Chiar şi domnul Avner aşteaptă apelul meu la 
Zurich, în caz că aveţi vreo întrebare să îi adresati, 
clarifică Brown. 

— Nu, nu am nicio întrebare, răspunse polițistul. Mi-aţi 
spus că vila din Frascati se numeşte Mondragone? întrebă 
în timp ce îşi scotea un carneţel negru din buzunar. 

— Da, aşa este. Aş avea nevoie să aflu cine este 
proprietarul sau cine apare în contractul de proprietate, 


284 


preciză Brown. Am siguranţa că în ea locuieşte secretarul 
unui cardinal, un episcop, cred. 

— Nu vă faceţi griji. Voi putea să aflu fără probleme cine 
este stăpân peste vilă. 

— Dacă v-a trecut prin minte să o vizitaţi, vreau să vă 
însoțesc, îi ceruse ziaristul. 

— Imposibil. Dumneavoastră nu sunteţi poliţist sau ceva 
de genul acesta şi încă nu ştim dacă proprietarul ei este 
implicat în toate crimele. Voi merge să vizitez proprietatea 
în calitate de comisar al Diviziei Criminaliste. Dacă, după 
cum spuneţi, proprietatea aparţine unui cardinal, trebuie 
să vă spun că nu avem jurisdicție asupra lui, el fiind 
cetăţean al Vaticanului. 

— Nu înţeleg foarte bine ce spuneţi. Vreţi să spuneţi că, 
deşi aţi şti că tipul ăsta l-a ucis pe profesorul Lendini, nu 
aţi putea să îl arestaţi? întrebă Brown nevenindu-i să 
creadă. 

— Aşa este. Acel cardinal are aceleaşi drepturi ca 
cetăţean al altei ţări ca şi dumneavoastră ca cetăţean al 
Statelor Unite. Deşi l-ar prinde pe acel cardinal cu un cuţit 
însângerat în mână sau cu un pistol fumegând, nu l-ar 
putea opri. Inainte ar trebui să cer colaborarea 
Jandarmeriei din Vatican pentru a-l putea interoga. 

— Atunci niciodată nu vom putea şti cine este în 
realitate cel care a pus la cale toate acestea şi cine este în 
spatele asasinatelor, replică Brown. 

— Să urmăm tot procesul pas cu pas şi apoi vom mai 
vedea. 

— Lăsaţi-mă să merg cu dumneavoastră la Frascati. Vă 
promit că nu mă voi băga. Lăsaţi-mă să merg cu 
dumneavoastră în calitate de... să zicem, invitat... îi ceruse 
din nou ziaristul lui Martelli. 

— Bine, îţi voi permite să vii cu mine cu o condiţie... 
spuse comisarul după câteva secunde. 

— O accept, tresări Brown. 

— Inainte, lasă-mă să îţi spun care este aceasta, spuse 
Martelli, obligându-l pe Brown să îl asculte. Când vom fi în 
Villa Mondragone, doar eu voi vorbi. Dumneavoastră veţi 


285 


sta în tăcere. Dacă încălcaţi regula, voi opri din start 
colaborarea dintre noi şi vă voi obliga să părăsiţi Italia. M- 
aţi înţeles? 

— Curat ca lacrima. Curat ca lacrima, răspunse Brown 
cu un zâmbet larg. 

— Bine, atunci mâine dimineaţă vă voi suna ca să vă 
transmit la ce oră o să vă iau spre Frascati. 

În timp ce se ridicau de la masă şi Martelli lăsa diferite 
bilete, comisarul continuă să îl avertizeze pe Brown despre 
compromisul pe care îl face. 

— Aminteşte-ţi ce mi-ai promis, continua să spună 
comisarul. 

— Păi da... vă promit să nu scot o vorbă, dar... dacă... 

Înainte de a putea să poată termina fraza, comisarul 
Martelli ridică o mână şi-l întrerupse. 

— Şi dacă... nimic! Dumneavoastră nu veţi pronunţa 
niciun cuvânt. Amintiţi-vă, în primul rând, că aceşti tipi 
sunt cetăţeni ai Vaticanului, atât cardinalul, cât şi 
episcopul, şi în al doilea rând, în acord cu povestea 
dumneavoastră, nu ar avea nimic de pierdut să ne omoare 
chiar acolo şi să ne îngroape sub un chiparos. Am o soţie 
încântătoare, patru copii, mulţi veri şi câteva zeci de 
nepoți, aşa că nu vreau ca nimeni să mă împuşte, spuse 
Martelli. 

— Bine, v-o promit. Niciun cuvințel. 

— Mâine dimineaţă voi veni să vă caut şi, vă rog, nu vă 
băgaţi în belele până atunci. 

— Fiţi fără grijă. N-o voi face. Nu e prima dată când aud 
această avertizare. Noapte bună, comisare. 

— Noapte bună, domnule Brown. 


Înainte de a intra în micuțul hotel, Brown privi amuzat 
cum Martelli îşi conecta sirena pe plafonul maşinii Alfa 
Romeo şi demara ca sufletul posedat de diavol. „Italieni, la 
urma urmei“, gândi Brown. 

În singurătatea camerei sale, ziaristul ridică receptorul 
pentru a forma numărul pe care i-l dăduse Aaron de la 
hotelul din Zurich. A încercat de mai multe ori să sune 


286 


direct, dar cum nu a reuşit, s-a decis să formeze nouă, 
numărul de la recepţie. La celălalt capăt al liniei, 
recepţionerul, cu vădit accent arab, i-a spus că nu poate 
suna direct, că poate comunica doar prin intermediul 
centralei telefonice. 

— Bun, în acest caz, aţi putea suna dumneavoastră la un 
număr din Zurich? întrebă Brown. 

— Nu e nicio problemă. Spuneţi-mi numărul. 

— La 41-44-220-50-20. 

— Foarte bine, domnule, acum închideţi. În momentul în 
care am legătura, o voi transmite la dumneavoastră, spuse 
recepţionerul. 

— Vă mulţumesc. Voi aştepta, spuse Brown în timp ce 
închidea aparatul. 

Câteva minute mai târziu, soneria seacă a telefonului l-a 
făcut să iasă din baie în mare viteză. 

— Domnul Brown? întrebă recepţionerul. 

— Da, eu sunt. 

— Un moment, vă fac legătura. 

După un scurt clic, Brown auzi o voce destul de educată 
la capătul celălalt al firului. 

— Bună seara. Hotelul Baur au Lac. Spuneţi-mi, 
răspunse recepţionerul cu vădit accent nemţesc. 

— Aş dori să vorbesc cu suite-ul 426, ceru Jack. 

— Un moment, domnule. Vă dau legătura. 

După câteva momente, ziaristul de la Boston Globe auzi 
tonul de apel şi pe cineva cum răspundea. Era Aaron 
Avner. 

— Bună seara, domnule profesor. 

— Bună seara, Jack, răspunse bibliotecarul pe un ton 
obosit. Ai discutat cu comisarul Martelli? 

— Da, am stabilit că mâine vom merge să dăm o raită pe 
la Villa Mondragone, reşedinţa la care în mod sigur a sunat 
asistentul dumneavoastră în noaptea când l-am urmărit 
până la North Haven, răspunse Brown. i 

— Bine, ţine-mă la curent cu ce vei descoperi. În seara 
asta am stabilit să iau cina cu un faimos colecţionar de 
cărţi, prieten de-al lui David Corcoran, colecţionarul de 


287 


Biblii, al cărui frate se pare că a donat foarte mulţi bani 
Bibliotecii Beinecke. 

— Cum se numeşte tipul? întrebă Brown. 

— Este un elveţiano-american pe care-l cheamă Olivier 
Guidri. Locuieşte în Geneva, deşi, după cum mi-a spus, 
fratele său locuieşte în New York. 

— De ce nu îmi lăsaţi ceva timp să verific afirmaţia? 
Lăsaţi-mă să investighez cine este acest aşa-numit Guidri, 
înainte de a ieşi la cină cu el, propuse nerăbdător ziaristul. 

— Oh, nu îţi face atât de multe griji pentru mine! Nu e 
niciun pericol. In plus, cunoaşte perfect Manuscrisul 
Voynich şi era prieten cu Hans Kraus, colecţionarul care în 
1969 a donat cartea Bibliotecii Corcoran. Cine ştie, ne-ar 
putea oferi vreo informaţie interesantă asupra istoricului 
cărţii până a ajunge la universitate, explică profesorul 
Avner pentru a-l calma pe Brown. 

— OK, Domnule profesor, dar vă rog doar să fiţi cu ochii 
în patru, să nu lăsaţi garda jos. Sunteţi în Europa şi e 
posibil ca tipii din octogon să încerce să vă atace. Deja e 
posibil să vă cunoască identitatea. 

— Stai fără grijă. Când te aud vorbind aşa, mă simt de 
parcă aş auzi-o pe Martha. Voi avea grijă, nu te mai 
preocupa atât. Mâine dimineaţă voi aduce la lumină 
secretele acelei cărţi şi nimeni nu mă va împiedica. Acum, 
noapte bună, Jack. Trebuie să încerc să îmi pun o cravată 
înainte de a ieşi la cină. 

— Noapte bună, profesore, spuse Jack. 

— Noapte bună, drag prieten, repetă bibliotecarul. Aa, şi 
stai departe de belele. 

— Ea doua oară când îmi spuneţi asta pe ziua de azi. 
Aveţi grijă, profesore şi nu vă încredeţi în nimeni, îl 
avertiză ziaristul. Nu aş putea să continui cercetarea dacă 
aţi păţi ceva. 

— Nu te preocupa, Jack. Am totul asigurat dacă mi se 
întâmplă ceva. Cunoşti toate secretele Manuscrisului 
Voynich ca să poţi continua investigaţiile şi să arăţi lumii 
ce am descoperit. Aşa că nu te mai preocupa pentru mine 
şi ai grijă de tine, spuse Aaron. 


288 


— Alea jacta est, zarurile au fost aruncate, răspunse 
ziaristul. 

— Ignavi coram morte quidem animan trahunt, audaces 
autem illam non saltem advertunt. 

— Ce înseamnă? 

— Laşii intră în agonie în faţa morții, curajoşii nici nu 
ştiu de ea, răspunse, profesorul Avner chiar înainte de a 
închide telefonul. 

Aşezat în patul acelui hotelaş, Jack s-a gândit că i-ar 
plăcea să fie aproape de profesorul Avner. Cel puţin, dacă 
ar fi cu el, i-ar putea servi drept înger păzitor în caz de 
pericol; dar era în Roma, la mulţi kilometri distanţă de 
Zurich. 


XXX 


Cetatea Vaticanului 

Sfântul Scaun încă încerca să-şi revină după întâmplările 
din jurul morţii comandantului Gărzii Elveţiene, a soţiei 
sale şi a caporalului Roland Darniè. Puțin câte puţin, la fel 
cum se întâmpla cu tot ce se petrecea în Vatican, 
cercetării i s-a pus punct, din ordin papal, şi toate 
documentele referitoare la investigaţie au fost declarate 
„secret pontifical“ şi îngropate în locul cel mai ascuns al 
Archivum Secretum Apostolicum Vaticanum. 

În biroul său din Palatul Apostolic, cardinalul Lienart 
citea cu atenţie rapoartele care sosiseră şi semna 
scrisorile pe care le-a primit într-o mapă de piele roşie cu 
stema Sfântului Scaun, de la devotata sa măicuţă 
Ernestina. 

— Eminenţă, trebuie să semnaţi aici, aici şi aici, i-a 
arătat călugăriţa în timp ce degetul ei subţire şi osos 
indica un document pontifical. 

— Bine, maică Ernestina, acum vreau să îl chemi pe 
monseniorul Przydatek. Trebuie să îi dau mai multe 
indicaţii, ordonă Lienart. 

— Imediat, eminenţă, răspunse maica în timp ce ieşea în 
mare linişte din cameră. 

Câteva minute mai târziu, zgomotul unei ciocănituri în 


289 


uşă îl trezi pe Lienart din lectura unor cărţi şi documente. 

— Hai, intraţi, monsenior, indicase cardinalul. 

— Bună seara, eminenţă, spuse Przydatek. Aţi trimis 
după mine? 

— Da, dar mai întâi închideţi uşa. Trebuie să vă vorbesc 
între patru ochi, iar Vaticanul are prea multe urechi în 
Palatul Apostolic, spuse Leinart. 

— Cu ce vă pot ajuta, eminenţă? întrebă secretarul. 

— Sper ca părintele Alvarado să-şi îndeplinească sarcina 
până la final cu succes. 

— Da, eminenţă. Părintele Alvarado s-a pornit ieri 
dimineaţă spre Elveţia pentru a soluţiona problema, 
răspunse Przydatek. Aşteptăm ca în această seară să 
primim un apel de la dânsul în Villa Mondragone, 
confirmând finalul misiunii sale. 

— Foarte bine, dragă monseniore, sper doar că părintele 
Alvarado va şti să rezolve - să o numim aşa - „problema“ 
într-un mod lent, fără durere. Mereu să-ţi aminteşti, 
cinstite Przydatek, că inhumanitas omni aetate molesta 
est, inumanitatea este dureroasă în orice epocă. 

— Nu vă faceţi griji, eminenţă. Părintele Alvarado ştie 
bine cum să rezolve o problemă fără să implice durere, 
răspunse secretarul lui Lienart în timp ce lua notițe într-un 
micuţ caiet. 

— De asemenea, trebuie să rezolvăm nişte chestiuni pe 
care le-am lăsat neacoperite în New Haven, atrase atenţia 
cardinalul Lienart. 

— Părinţii Cornelius şi Reyes au fost aleşi pentru a 
rezolva aceste probleme de care vorbiţi eminenţa 
dumneavoastră,  preciză Vaclav  Przydatek. Cercul 
Octogonus v-a investit cu misiunea de a recupera 
Manuscrisul Voynich cu ajutorul lui Faetonte şi să îl 
aduceţi până aici pentru a ajunge sub tutela unor mâini 
mai pricepute. 

— Eu cred, Przydatek, că vom continua să avem 
chestiuni neacoperite, dacă vom permite ca persoanele 
străine Cercului să ştie atâtea despre noi, pentru a putea 
vorbi cu autorităţile în cazul în care cartea ar dispărea în 


290 


mod misterios, preciză cardinalul Lienart în timp ce alegea 
un trabuc dintr-un umidificator pe care îl avea în faţă. 

— La ce vă referiţi, eminenţă? întrebă Przydatek. 

— Nihil est virtute pulchrius. Nihil utile nisi quod 
honestum. Nimic nu este mai frumos decât virtutea. Nimic 
nu este bun în afară de ce e onest, dragă secretarule. 
Faetonte a servit dorințelor noastre cu obedienţă şi 
curăţenie. Cred că dacă fraţii Cornelius şi Reyes vor 
rezolva problema cărţii, misiunea lui Faetonte poate fi 
considerată terminată. 

— Ce vreţi să sugeraţi cu „terminată“, eminenţă? 
cercetă călugărul polonez. 

— Saepe ne utile quidem est scire quid futurum sit, 
câteodată e mai bine să nu ştim ce se va întâmpla. 
Faetonte nu va mai fi de folos pentru interesele noastre, 
spuse Lienart cu un surâs rece pe faţă în timp ce tăia 
capătul trabucului cu o mică ghilotină de argint. Mă 
înţelegeţi dumneavoastră. Dacă Faetonte nu a existat în 
realitate, atunci ex nihilo nihil fit, de la nimic nu vine 
nimic. 

— Dar, eminenţă, Faetonte a fost mereu un servitor fidel 
de-al lui Dumnezeu şi un fidel servitor de-al 
dumneavoastră. Nu cred că trebuie să terminăm atât de 
drastic relația cu el, invocă Przydatek, aproape implorând. 

— Ut desint vires, tamen est laudanda volutas, deşi ne 
lipsesc forțele, voința noastră trebuie slăvită. Acum 
îndeplineşte-ţi sarcinile înaintea lui Dumnezeu, înaintea 
Părintelui Sfânt şi în faţa mea. Fără discuţii, îi ordonă 
Lienart secretarului său. 

— Aşa se va face, eminenţă. Noapte bună, răspunse 
monseniorul Przydatek în timp ce ieşea din cameră. 

— Noapte bună şi, te rog, închide uşa când ieşi. Vreau să 
fiu singur. 

În timp ce se îndepărta prin întunecatul culoar, 
Przydatek continua să audă din camera cardinalului 
August Lienart Mesia de Haendel care învăluia camerele 
Palatului Apostolic. 


291 


XX x* 


Fort Meade, Maryland 

Ford-ul Mustang roşu trecu la aceeaşi oră de controlul 
de acces de la NSA şi se îndreptă spre Rockenbach Road. 
Când a ajuns la Cooper Avenue, a întors spre dreapta. A 
înaintat până la Mapes Road şi, pe aceeaşi stradă, a luat-o 
din nou la dreapta şi apoi pe aceeaşi direcţie pe English 
Avenue. 

Carlton Sherman a redus viteza în timp ce intra la 
stânga pe Upton Road până la Washington Avenue. Micuța 
casă albă de la numărul 42 a fost căminul analistului de la 
NSA în ultimii cincisprezece ani. 

Sherman a condus încet pe rampa garajului pentru a 
evita să-şi lovească partea de jos a maşinii şi intră. După 
ce a stins motorul, a deschis portiera cu greu. «Trebuie să 
fac curăţenie în nenorocitul ăsta de garaj», gândi în timp 
ce îndepărta din drum o roabă de grădină pe care nu o 
folosise niciodată în viaţa lui. La puţini metri mai încolo, un 
Lincoln continental albastru urmărise vehiculul lui 
Sherman până la casa acestuia şi se oprise la colţul străzii. 

Prietenul analist al lui Aaron Avner se îndreptă spre 
căsuţa poştală şi scoase câteva plicuri. Cele mai multe 
dintre ele erau manifeste de propagandă şi reclame ale 
firmelor de credite, de mobilă, de grădinărit şi facturi. 
Când a ajuns la uşă, Sherman a scos cheile din buzunar şi 
a deschis-o. Înăuntru era curăţenie. Era evident că în acea 
casă locuia un burlac care petrecea foarte puţin timp 
acolo: mobile la locul lor şi o navetă cu bere, un măr şi o 
sticlă cu lapte pe jumătate plină. Carlton Sherman a urcat 
pe scări până la etajul superior în timp ce se dezbrăca de 
jachetă şi îşi desfăcea nodul de la cravată. 

Dormitorul era exact la fel ca restul casei, doar că era 
dotat cu o bibliotecă ordonată cu cărţi despre criptanaliză, 
spionaj tehnologic, cifre şi romane polițiste de buzunar. 
Sherman şi-a lăsat jacheta şi cravata pe pat şi şi-a desfăcut 
cureaua la care avea ataşat pistolul Glock 17 
regulamentar. Apoi, s-a îndreptat spre baie şi după ce a 
tras draperia de baie, a dat drumul la apa caldă a duşului. 


292 


Exact în acel moment a auzit un scurt sunet şi simţi cum 
un cablu subţire de oţel i se încovoiază în jurul gâtlejului, 
împiedicându-i respiraţia. Dar asasinul nu se gândise la 
spiritul de supravieţuire de care dăduse dovadă atât de 
bine Sherman în Iran. 

Agentul de la NSA ridică picioarele şi, sprijinindu-le de 
marginea căzii, se împinse puternic în spate, trântindu-l pe 
atacant în oglinda din baie, dar părintele Italo Jacobini nu 
slăbi prada lui. Mai apoi Sherman a reuşit să îşi coboare 
capul şi mai apoi să-l ridice cu cea mai mare forţă pentru 
a-l lovi în faţă pe atacantul său, a cărui chip nu reuşise să 
îl vadă încă. 

Impactul a făcut ca asasinul Cercului Octogonus să 
sângereze foarte puternic din nas în timp ce continua să 
exercite forţă în cablul de oţel. Faţa lui Carlton Sherman 
căpăta un ton din ce în ce mai roşu din cauza lipsei de aer. 

Lupta se mutase în dormitor. Acolo, Sherman se aruncă 
la podea încercând să facă o tumbă cu atacantul său, cu 
spatele, dar Jacobini nu era dispus să abandoneze, prin 
urmare continuă să strângă cablul cu ambele mâini în jurul 
gâtului analistului de la NSA, încercând să-l imobilizeze cu 
picioarele. În acel moment, Sherman îşi zări Glock-ul care 
se odihnea pe măsuţă, alături de ceasul deştieptător. 
Intinse mâna, cu cablul încă în jurul gâtului strângându-se 
tot mai tare şi reuşi să atingă pistolul cu vârful degetelor, 
deşi nu a reuşit să ajungă la el. Puţin câte puţin, şi aproape 
fără aer în plămâni, Carlton Sherman, cu ultimele forţe 
reuşi să se ridice în picioare cu asasinul încă agăţat de 
spatele lui. 

În acel moment îşi ridică din nou picioarele şi, 
sprijinindu-le cu putere în marginea patului, se împinse cu 
putere în spate. Cele două trupuri erau cât pe ce să se facă 
ţăndări, lovindu-se de fereastra care da spre stradă. 

Câteva secunde după, Carlton Sherman, cu limba 
scoasă, se opri din respirat. Părintele slăbi cablul şi 
constată că agentul de la NSA, prieten de-al 
bibliotecarului, era mort. Inima lui nu mai bătea. De îndată 
se ridică şi se duse la baie. Inainte de a deschide robinetul 


293 


de la chiuvetă pentru a se spăla de sângele abundent ce îi 
ţâşnea pe nas, închise robinetul cu apă caldă de la duş. 
Aburii învăluiseră oglinda. Jacobini apucă un prosop şi se 
apucă să o curețe. Când revenise imaginea în oglindă, 
asasinul Octogonus-ului zărise în spatele lui o umbră, în 
dormitor. Italo Jacobini îşi scosese din jachetă un stilet fin 
şi ieşi din baie. Lângă fereastră se afla un bărbat 
îngenunchiat lângă trupul lui Sherman. Auzind că asasinul 
intră în cameră, proaspăt venitul se ridică în picioare şi îi 
ordonă lui Jacobini să se predea şi să se arunce la pământ. 

— Aruncă cuțitul şi întinde-te pe podea! exclamă agentul 
Martin în timp ce îl ţintea cu arma. Vă ordon să aruncaţi 
cuțitul şi să vă întindeţi pe podea cu mâinile depărtate! 
ţipă din nou. Jacobini, neţinând cont de avertizări, 
continua să se îndrepte spre el cu stiletul în mână. 

— V-o repet pentru a treia şi ultima oară: dacă nu 
aruncaţi cuțitul şi nu vă întindeţi la podea, vă zbor creierii 
ăia nenorociţi! 

— Nu este un cuţit. Este un stilet de mizericordie. Şi nu, 
nu mă gândesc să-l las din mână, spuse călugărul în timp 
ce pe chipul său schiţa un surâs rece. 

Agentul Martin se pregătea să tragă şi execută un prim 
foc care îl lovi pe părintele Jacobini în umăr, trântindu-l în 
perete. După câteva secunde, asasinul se ridică din nou şi, 
cu cuțitul încă în mână, se îndreptă iar spre Martin. 
Agentul de securitate de la NSA trase din nou, de această 
dată nimeri genunchiul lui Jacobini. 

— Ştiu că nu voi ieşi viu din casa asta, dar sunt pregătit 
pentru asta. Dumnezeu, Stăpânul nostru, a decis ca azi să 
fie ziua aleasă pentru mine, spuse călugărul îngenunchiat 
din cauza rănii de la picior. Sunteţi şi dumneavoastră 
pregătit să nu ieşiţi viu din casa asta? 

Cu o mişcare rapidă, asasinul Cercului Octogonus apucă 
stiletul mizericordiei de vârful lamei cu intenţia de a-l 
arunca în Martin, dar acesta, mult mai rapid, a tras din 
nou. Glontele intră prin fruntea lui Jacobini şi îl omori pe 
loc. 

Când agentul Martin a ieşit din casă, mai multe unităţi 


294 


ale 911 sosiseră deja, alertate de sunetul împuşcăturilor. 
«Asta înseamnă să trăieşti în apropierea cartierului 
general al NSA», gândi Martin văzând cum mai mulţi 
agenţi îl supravegheau încă de după maşinile poliţiei. 

— Aruncaţi arma şi aruncaţi-vă la pământ cu mâinile 
depărtate, ordonă unul dintre agenţi. 

— Sunt agent federal. Sunt agent a NSA, strigă în timp 
ce încerca să scoată din buzunar insigna de identificare. 

După câteva minute, casa situată pe Washington 
Avenue, numărul 42 devenea un autentic izvor de medici 
legişti, CSI, agenţi de la omucideri de la Departamentul de 
Poliţie de la Fort Meade, de personal de la ambulanţă şi 
agenţi ai serviciului de securitate ai NSA care îl interogau 
pe agentul Martin în veranda casei despre cele întâmplate. 
Martin l-a văzut pe un asistent al şerifului ieşind din casă 
cu diferite pungi transparente cu probe prevalate în 
interior. 

— Sunt obiectele personale ale asasinului? îl întrebă 
agentul NSA pe asistentul şerifului. 

— Da. I le-am scos din buzunare. 

— Doar asta avea în buzunare? întrebă în timp ce 
urmărea cu privirea foarte atent un octogon de stofă băgat 
într-una dintre pungi. Nu ştiu cum a reuşit acest tip să 
circule prin ţară fără acte de identificare şi carte de credit. 

Martin îşi îndreptă privirea spre câţiva dintre colegii lui 
care se aflau lângă o furgonetă neagră a NSA care avea 
rolul de birou de operaţiuni la locul faptei. 

— Jack, ai descoperit cine era acel tip? întrebă Martin. 

— Nu-ţi va veni să crezi. Amprentele sale sunt ale unui 
tip, James Herbert Cody... răspunse. 

— Şi cine este Cody ăsta? 

— Ţi-am spus mai înainte că nu îţi va veni să crezi. Aşa 
numitul James Herbert Cody, adevăratul James Herbert 
Cody, unicul James Herbert Cody, care apare în arhivele 
noastre, în cele de la CIA şi în a celor de la FBI este un 
puştan de şapte ani care a murit de friguri acum treizeci 
de ani, într-un loc numit Apple Creek, în statul Ohio. 

— Vrei să spui că tipul pe care îl duc la morgă în punga 


295 


aceea neagră nu există? întrebă Martin. 

— Exact. Aşa este. Acea carne rece pe care o transportă 
atât de uşor, nu există, spuse agentul de securitate de la 
NSA. 


XXX 


villa Mondragone, Italia 

La mii de kilometri de Maryland, monseniorul Vaclav 
Przydatek se pregătea să dea un telefon. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare, spuse 
Przydatek. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere, răspunse vocea 
interlocutorului său. 

— Eminenţă, a dispărut cineva dintre noi... 

— Cine? întrebă Lienart. 

— Părintele Jacobini, răspunse secretarul. Ne-a transmis 
vestea fratele Cornelius. 

— Să se odihnească în pace, spuse cardinalul şi marele 
maestru al Cercului Octogonus, August Lienart. Şi-a dus la 
bun sfârşit misiunea? 

— Da, eminenţă. Părintele şi-a atins obiectivul, răspunse 
monseniorul Przydatek. 

— Foarte bine, drag prieten. Atunci, nu mai avem de ce 
să ne mai facem griji, exclamă mult mai relaxat cardinalul 
Lienart. 

— Dar, eminenţă... deja am pierdut prea mulţi fraţi de-ai 
noştri şi... 

Lienart l-a întrerupt brusc, iar Vaclav Przydatek tăcu. 

— Nu mai vorbi la acest telefon, spuse Lienart cu un ton 
rece. Niciodată să nu îmi mai spui, nici să-mi povesteşti 
care-mi sunt atribuţiile în faţa lui Dumnezeu, spre 
apărarea credinţei Sanctităţii Sale. Imi cunosc foarte bine 
obligaţiile, iar fraţii din Cerc şi-au dat viaţa pentru 
credinţă. Vor fi luaţi de către Dumnezeu în infinita Sa 
înţelepciune. Aţi fi dispus să procedaţi la fel ca fraţii 
dumneavoastră, monsenior Przydatek? 

— Aş fi dispus, eminenţă, răspunse brusc călugărul 
polonez. 


296 


— Bine, acum calmaţi-vă şi spuneţi-mi dacă restul 
fraţilor noştri îşi cunosc următoarea misiune, întrebă 
Lienart. 

— Da, eminenţă. Fraţii ştiu că următoarea misiune este 
cea mai importantă dintre toate. Deja a fost contactat 
Faetone pentru a sprijini misiunea, informă Przydatek. 

— Bine, aştept ca totul să fie condus cu o mai mare grijă 
decât până acum. Nu sunt deloc mulţumit de cum au fost 
rezolvate lucrurile. M-aţi înţeles? 

— Da, eminenţă, perfect. De acum înainte se va face 
cum aţi ordonat, răspunse secretarul cardinalului. 

— Bun, aştept să fie aşa, pentru binele dumneavoastră şi 
al meu, termină conversaţia Lienart. 

Monseniorul Vaclav Przydatek, singur în dormitorul său 
din Villa Mongragone, ascultă tonul de ocupat care indica 
faptul că se terminase conversaţia. 


297 


CAPITOLUL XI 


Zurich, Elveţia 

— Bună seara, salută recepţionerul hotelului. Bine aţi 
venit la hotelul Bristol. 

— Bună seara, răspunse părintele Septimus Alvarado. 

— Aveţi cameră rezervată? întrebă recepţionerul. 

— Nu, aş dori atât de mult doar o cameră single pentru 
diseară. 

— Bine, lăsaţi-mă să verific... Da, iată avem o cameră cu 
un singur pat. La numărul 16, la primul etaj. 

— O vreau, răspunse călugărul. 

— Vreţi să plătiți cu carte de credit? întrebă 
recepţionerul în timp ce se uita la puţinul bagaj pe care îl 
avea proaspăt-venitul. 

— Nu, voi plăti camera cash şi în avans, răspunse 
părintele Alvarado. 

Recepţionerul se apucă să completeze o fişă. 

— Îmi puteţi da  paşaportul dumneavoastră? Vi-l 
înapoiem în câteva minute. 

Angajatul luă falsul paşaport britanic pe care i-l înmâna 
Alvarado în timp ce îi făcea semn unui comisionar să-i urce 
bagajul şi ciudata valiză metalică pe care asasinul 
Octogonus-ului nu a lăsat-o din mână până la camera 16. 
Când comisionarul încercă să ia valiza, asemănătoare cu 
cea a machiorilor profesionişti, părintele îl îndepărtă. 

— Las-o, o aduc eu, spuse tranşant călugărul. 

Camera era mică. Mobilată doar cu o masă, un scaun, o 
lampă şi un pat, nu se diferenţia tare mult de chilia sa din 
mănăstirea Irache. Tot ce le diferenţia era tapetul cu flori 
şi fereastra care nu dădea nicăieri. După ce-i dăduse un 


298 


bacşiş comisionarului, părintele Alvarado agăţă cartonaşul 
cu Nu deranjați pe exteriorul uşii şi încuie cu cheia. 

Călugărul îşi agăţă cu grijă jacheta într-un cuier şi 
deschise geanta. Din ea scoase două mănuşi negre groase 
de gumă şi o trusă maro cu diferite ustensile în interior. 
Apoi, deschise misteriosul geamantan metalic şi scoase 
mai întâi o tavă pe care avea diferite crucifixuri, câteva 
sticluţe cu apă sfinţită, un ciliciu, un mic bici şi o casetă de 
alamă pentru a pune pe ea azima împărtăşaniei. Foarte 
atent, aşeză prima tavă pe pat. A doua tavă era camuflată 
şi conţinea diferiţi scorpioni înghesuiți unii peste alţii, 
încercând să lupte unii cu alţii pentru a-şi face un locuşor. 
Cei mai mari, de vreo nouă centimetri îşi ridicau cele mai 
mici ace, în mod ameninţător. 

Părintele îşi puse mănuşile şi, cu precizie, luă de coadă 
un exemplar dintre cele mai mari. Scorpionul se întoarse, 
încercând să scape dintre degetele capturatorului său, însă 
fără prea mult succes. 

Imediat după aceea, cu scorpionul agăţat cu un cleşte de 
ac, părintele Alvarado scoase din trusa de instrumente o 
seringă subţire care avea în vârf un ac puternic de oţel. Cu 
mare îndemânare, introduse acul în telsonul scorpionului, 
care conţine glandele cu venin. Puțin câte puţin, începu să 
extragă lichidul transparent şi-l depozită într-o sticluţă 
mică acoperită cu un capac de gumă. 

Tityus imei era scorpionul cel mai periculos din lume. 
Locuia în cordiliera statului Portuguesa, în Venezuela. 
Lung de nouă centimetri, avea doi cleşti şi un ac în coadă 
prin care inocula veninul. O doză minusculă introdusă în 
circuitul sangvin omora o persoană în câteva secunde, 
paralizând-o. Părintele Alvarado a descoperit această 
specie când a petrecut câţiva ani ca misionar în pădurile 
Venezuelei şi observase marea rată de mortalitate 
provocată de venin printre locuitorii de acolo. 

Odată extrasă o cantitate suficientă de venin pentru a 
ucide o întreagă turmă de oi, asasinul puse exemplarul pe 
a doua tavă. Apoi, puse din nou ustensile eclesiastice pe 
prima tavă, închise valiza şi introduse cifrul. Işi şterse 


299 


sudoarea cu un prosop şi se băgă în micul pat. Acum îi 
rămânea doar să aştepte până la ora opt seara, ora 
stabilită pentru întâlnirea cu bibliotecarul de la Beinecke. 
Trebuia să se întâlnească cu el cu jumătate de oră înainte 
de cină. Hotelul său era situat pe Stampfenbachstrasse, la 
puţine minute de hotelul Baur au Lac. Mai avea două ore la 
dispoziţie pentru a se odihni. 

De pe pat se uita fix la sticluţa ce conţinea periculosul 
venin. Dilema era cum va proceda să îl introducă în corpul 
acelui nenorocit de bibliotecar evreu, care îi producea 
atâtea neplăceri marelui maestrului al Cercului Octogonus. 

Soneria telefonului îl trezi pe părinte. 

— Bună seara. Este ora şapte, spuse recepţionerul de la 
capătul liniei. Când coborâţi puteţi să vă ridicaţi 
paşaportul. 

— Foarte bine, mulţumesc mult, răspunse părintele 
Alvarado în timp ce punea telefonul în furcă. 

Aşezat pe pat, se dezbrăcă şi, aşezat în genunchi, începu 
să se flageleze cu biciul cu inserţii metalice. Începu să i se 
roşească spatele, până când, la a noua flagelare, nişte fire 
subţiri de sânge începură să îi curgă până la nivelul 
feselor. După ce s-a rugat în tăcere, părintele Alvarado se 
îndreptă spre duş şi lăsă să îi curgă apă caldă peste răni. 

Imbrăcat într-un elegant costum negru, o cămaşă albă şi 
o cravată neagră, părintele Alvarado luă de pe masă o 
legătură de bancnote, o trusă cu seringi de diferite mărimi 
şi micul recipient de cristal ce conţinea periculosul venin. 
După ce-şi făcu semnul crucii în faţa oglinzii, ieşi pe hol şi 
cobori scările. Când se pregătea să iasă, recepţionerul îl 
opri. 

— Domule, iată paşaportul dumneavoastră. Nu mai avem 
nevoie de el. 

Părintele Alvarado luă documentul şi ieşi pe uşă în grabă 
spre obiectivul său. 

După câteva minute ajungea în faţa elegantului hotel 
Baur au Lac. Cu pas hotărât, pentru a evita ca portarul să 
îl ia la ochi, se îndreptă spre bar. Acolo stabilise se 
întâlnească cu David Corcoran, colecţionarul de Biblii, 


300 


care urma să i-l prezinte bibliotecarului şef al Bibliotecii 
Beinecke de la universitatea Yale. 

— Este un tip ciudat şi mai ales unul dintre cei mai mari 
experţi în codice ale secolelor XIV şi XV, îi spuse Corcoran. 

Jumătate de oră după, Aaron Avner trecea de recepţie şi 
se îndrepta spre bar. 

— Bună ziua, David, salută profesorul Avner. 

— Bună ziua, Avner, răspunse Corcoran. Permite-mi să 
ţi-l prezint pe Olivier Guidri, unul dintre cei mai buni 
vânători de cărţi rare. 

Părintele Alvarado se ridică de pe fotoliul englezesc pe 
care era aşezat şi îi strânse mâna bătrânului. 

— E o onoare să vă cunosc, spuse Guidri în timp ce Îi 
strângea mâna lui Aaron Avner cu putere. Luaţi loc, vă 
TOg. 

— Vreţi să beţi ceva? îi întrebă Corcoran pe cei doi 
invitaţi. 

— Eu vreau o apă tonică cu gheaţă şi lămâie, răspunse 
Aaron. 

— Eu voi bea o cupă de şampanie, răspunse Guidri la 
rândul său. 

— David mi-a spus că sunteţi vânător de cărţi rare. Ce 
vrea să spună? întrebă Aaron interesat. 

— Ocupaţia mea e să caut cărţi rare pentru colecționari 
din toate părţile lumii. De exemplu, un client din Tokio mă 
contactează pentru a face rost de o carte specială. Să 
presupunem că este vorba de un codice samurai din 
secolul al XVI-lea scris de Torii Mototada. Eu fixez un preţ 
mediu clientului, care, în plus, se ocupă de cheltuielile 
mele pentru călătorii, deplasări şi mite. 

— Mite? exclamă bibliotecarul. 

— Da, de multe ori trebuie să mituim pe cineva pentru a 
localiza o piesă sau ceva de genul, răspunse Olivier Guidri. 

— Cum stabiliţi preţul? 

— Mai întâi, stabilesc un preţ fix bazat pe costul pe care 
îl are piesa în realitate pe piaţă şi apoi stabilesc un preţ 
aproximativ, cam cât ar cere un colecţionar pentru acel 
exemplar. Profitul meu se formează reducând al doilea 


301 


preţ la maximum. Diferenţa dintre primul şi al doilea preţ 
este profitul meu. 

— Aţi ajunge până la furt pentru un exemplar? întrebă 
Aaron în timp ce îl privea pe Guidri fix în ochi. 

— Doar dacă apel exemplar ar fi pentru colecţia mea 
personală. În orice caz, puteţi sta liniştit. În treizeci de ani 
de muncă niciodată nu a trebuit să recurg la furtul vreunei 
cărţi. Mi-a fost de ajuns un cec de-al băncii elveţiene 
pentru a o obţine, răspunse Guidri în timp ce îi zâmbi lui 
Aavner şi lui Corcoran. 

— Permiteţi-mi să vă întreb: ce exemplar ar fi demn de 
încălcarea regulii de a nu fura? întrebă Aaron în timp ce 
sorbi din apa sa tonică. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc... Poate Manuscrisul 
Voynich, care se află la o bibliotecă din New Haven, 
răspunse rece Guidri. 

— De ce este acea carte aşa de importantă pentru 
dumneavoastră din punct de vedere bibliografic pentru a 
vă risca să o furaţi? 

— Fără îndoială, pentru că e printre puţinele codice care 
nu s-au putut descifra niciodată. Informaţiile pe care le 
încifrează, desenele cu nimfe scăldându-de dezbrăcate în 
acel tip de căzi interconectate prin intermediul reţelelor de 
ţevi, acele constelații pe care încă le ascunde acea carte... 
Poate Manuscrisul Voynich ascunde mai multe informaţii 
decât cred mulţi experţi. Aş fi în stare să petrec douăzeci 
de ani într-o închisoare, dacă astfel aş obţine cartea, spuse 
Guidri cu un ton serios. 

Un soi de tăcere tensionată cuprinse masa unde erau cei 
trei. Olivier Guidri sparse liniştea cu un hohot de râs 
puternic. 

— Chiar aţi crezut? îl întrebă pe Aaron. Chiar credeţi că 
aş fi în stare să îmi pun astfel în pericol o reputaţie ca a 
mea? 

— Toţi avem un preţ, răspunse Aaron Avner în faţa 
privirii încă încordate a lui Davin Corcoran. 

— Prestigiul meu valorează încă prea mult ca să îl 
periclitez cu un furt, spuse sentenţios Guidri. 


302 


Corcoran îşi privi ceasul şi le propuse celor doi 
interlocutori să iasă la cină pentru a continua interesanta 
discuţie. Guidri acceptă propunerea, dar Aaron încercă să 
se fofileze. 

— Mă scuzaţi, dar mâine este o zi foarte importantă 
pentru mine. Ştii David... spuse bibliotecarul. Mâine îmi 
prezint descoperirile în faţa participanţilor la congres. Va 
fi o zi foarte solicitantă pentru acest bătrân bibliotecar 
evreu şi trebuie să dorm suficient încât să am mintea 
limpede. 

— Vă rog, ne-ar plăcea să ne însoţiţi, îl rugă Guidri. Nu 
am întotdeauna ocazia să-l cunosc pe unul dintre cei mai 
mari experţi ai Manuscrisului Voynich şi a secretelor sale. 
Veniti cu noi la cină. 

— Nu, îmi pare rău. Sunt prea obosit şi trebuie să mă 
retrag acum, răspunse Aaron în timp ce întindea mâna 
spre Guidri pentru a i-o strânge. 

— Bine, atunci noapte bună, dragă Aaron, spuse David 
Corcoran. 

— Noapte bună, David, răspunse profesorul Avner. 
Noapte bună domnule Guidri. 

— Noapte bună, profesore, răspunse Guidri văzând cum 
bătrânul se îndrepta cu greu spre recepţie şi, după ce-şi 
ceruse cheia, se îndreptă spre ascensorul de lemn. 


Trecând câteva ore, după o cină cu stridii, caviar şi vin 
alb de Rheingau, David Corcoran şi Olivier Guidri s-au 
îndreptat la pas spre hotelul Baur au Lac. La intrare, 
vânătorul de cărţi strânse mâna colecţionarului de Biblii şi 
stabiliseră să se întâlnească a doua zi pentru a lua micul 
dejun împreună şi pentru a asista apoi la conferinţa despre 
Manuscrisul Voynich a profesorului Aaron Avner de la 
Universitatea Yale. Peste câteva ore, acel nenorocit de 
evreu ungar va dezvălui secretele atât de bine păstrate ale 
codicelui încifrat, iar el va împiedica să se întâmple asta, 
gândi Guidri. 


După ce a înconjurat clădirea, Părintele Alvarado a 


303 


descoperit intrarea personalului, din strada Kurt 
Guggenheimstrasse. Se ascunse într-o zonă obscură şi 
asasinul Cercului Octogonus a aşteptat cu răbdare timp de 
câteva ore până când zări pe partea cealaltă de stradă trei 
femei care păreau a fi de origine spaniolă, care urmau să 
intre în hotel pe uşa laterală. Femeile intrau în tură la ora 
aceea. Una dintre ele scoase dintr-o poşetă mare cu flori o 
cartelă şi după ce se auzi o sonerie şi îşi introduse numărul 
de identificare, uşa se deschise. Cele două femei care o 
însoțeau au procedat la fel. Părintele Alvarado, care deja 
se afla la o foarte mică distanţă de ultima dintre ele, reuşi 
să oprească uşa cu piciorul, pentru a evita ca aceasta să se 
închidă. După câteva minute de aşteptare, s-a decis să 
intre. Un lung coridor făcea accesul spre vestiarele 
femeilor, pe partea dreaptă, iar spre cele ale bărbaţilor, pe 
stânga. La câţiva metri distanţă, un lift îngrijit îi facilita 
accesul personalului spre etajele superioare. Părintele 
Alvarado putea să audă vocile din partea cealaltă a 
bucătăriei, unde se repartizau sarcinile de curăţare a 
camerelor. 

Asasinul a intrat în vestiarul bărbaţilor şi a început să 
deschidă dulapurile personalului. Din unul dintre ele a luat 
o cheie dintr-un port-chei verde, cheia universală pentru 
camerele şi suite-urile hotelului. Călugărul intră în 
ascensor în linişte şi apăsă butonul pentru etajul 5. În timp 
ce vedea rulându-se numerele ce indicau etajul la care se 
afla liftul, părintele Alvarado îşi pipăi buzunarul pentru a 
verifica dacă încă mai avea sticluţa de cristal cu veninul 
scorpionului. Un scurt sunet l-a trezit la realitate când s-au 
deschis uşile. 

Păstrând liniştea cu care a intrat în lift, asasinul a urcat 
până la scări şi a coborât la etajul cinci, unde se afla suite- 
ul profesorului Avner. 

Pe palierul gol dinspre scară, asasinul Octogonus-ului 
scoase din buzunar o trusă mică cu mai multe seringi de 
mărimi diferite. Unele conţineau lichide de diferite 
densități. Părintele Alvarado a ales una dintre ele, a închis 
trusa şi a pus-o în buzunarul jachetei. 


304 


Mergând lipit de perete, asasinul se ruga ca nimeni să 
nu deschidă uşa camerei şi astfel să fie descoperit. Dacă s- 
ar întâmpla aşa ceva, ar trebui să dea o grămadă de 
explicaţii detectivilor hotelului şi, sincer, prefera să evite 
asta. În sfârşit, ajunse la capătul palierului şi îşi lipi 
urechea de uşa suite-ului lui Aaron Avner. Nu auzi niciun 
sunet, aşa că scoase din buzunar cheia universală, o băgă 
în încuietoare şi deschise uşa. 

Se apropie în linişte de umflătura care se observa între 
cearşafurile de pe pat care emitea nişte sunete 
asemănătoare sforăitului. În lumina lunii care intra prin 
fereastră, părintele Alvarado căută urechea lui Aaron 
Avner şi, cu rapiditate, introduse acul seringii în piele şi 
împinse pistonul seringii. Un lichid alb întră în capul 
bibliotecarului. În timp ce se gândea prin vis că îi pişcase 
ceva de ureche, Aaron Avner se trezi şi încercă să aprindă 
lumina de lângă pat. Când să o facă, văzu o umbră 
mişcându-se foarte aproape de el. 

— Domnul Guidri? întrebă bibliotecarul încă adormit. 

— Da, eu sunt, răspunse părintele Alvarado. 

— Ce căutaţi dumneavoastră aici? 

— Procedamus omnes în pace, progresăm toţi în pace, 
spuse asasinul în voce abia perceptibilă. 

Aaron era aşezat în pat şi-l fixa pe vânătorul de cărţi 
fără să înţeleagă ce făcea în realitate acolo, aşezat în faţa 
lui. Dintr-o dată, o durere foarte puternică a extremităților 
l-a obligat să se arunce în pat. 

— Ce mi-aţi făcut? Ce mi-aţi injectat? întrebă Aaron 
panicat. 

— Nu vă faceţi griji, profesore, răspunse părintele 
Alvarado. Este numai un tranchilizant. Mai întâi vă va 
paraliza extremităţile, apoi veţi simţi o stare de 
somnolenţă şi corzile vocale nu vor mai emite niciun sunet. 
Acela va fi momentul ales pentru a vă întâlni cu Dumnezeu, 
Stăpânul nostru. 

În ciuda faptului că Aaron se chinuia să stea în pat, 
observă cum membrele sale inferioare nu răspundeau 
ordinelor date de creierul său. Fără îndoială era paralizat 


305 


în totalitate. Singurele sunete pe care putea să le emită 
semănau cu mieunatul unui motan. Globurile sale oculare 
erau singura lui parte din corp care puteau să îi urmeze 
ordinele date. Aşa a reuşit să vadă cum Olivier Guidri, cu 
mănuşi pe mâini, pentru a evita să-şi lase amprentele, îi 
strângea hârtiile, fotografiile, documentele, manuscrisele 
şi celelalte materiale despre Manuscrisul Voynich, care 
erau strânse în nişte mape roşii şi le-a băgat într-o valiză 
metalică. Aaron, paralizat pe pat, observa impotent cum 
acel bărbat se alegea cu toată munca lui din ultimii 
douăzeci de ani de zile. 

După ce termină de cules tot materialul, părintele 
Alvarado scoase din jachetă trusa neagră. Scoase o seringa 
Anel, un model folosit pentru tratarea afecţiunilor 
canalelor lacrimale. După aceea, asasinul Octogonus-ului 
scoase micuța sticlă de cristal şi cu acul străpunse capacul 
de plastic. IÎncepu să împingă pistonul milimetru cu 
milimetru şi introduse în seringă puternicul venin de 
scorpion. 

Odată terminată operaţiunea, aşeză seringa pe masă în 
faţa privirii terorizate a lui Aaron, care, imobil, aşezat pe 
pat, nu îl slăbea din ochi. În continuare, asasinul scoase 
nişte lentile foarte puternice din buzunar şi se apropie de 
bibliotecar cu seringa cu venin în mână. Ochii lui Aaron 
începură să lăcrimeze. Creierul său, încă viu, începea să 
dea primele semne de alertă. Fără îndoială îi rămăseseră 
puţine clipe de viaţă. 

Părintele Alvarado începu să recite un soi de oraţie în 
timp ce agita în mâna stângă seringa Anel cu venin. 

— Ab esse ad posse valet consequentia, de la fiinţă la 
putere se prevalează consecinţa, ab esse ad posse valet 
consequentia, ab esse ad posse valet consequentia, repeta 
întruna asasinul Cercului Octogonus în timp ce se apropia 
tot mai tare de victimă. 

Când îi separa o distanţă de puţini milimetri, Aaron a 
putut să vadă cum asasinul îi împlântă acul în canalul 
lacrimal şi introducea, puţin câte puţin, veninul în interior. 
Durerea era insuportabilă. Putea simţi cum veninul de la 


306 


Tityus imei începea să-i invadeze creierul, corpul, circuitul 
sangvin. După câteva secunde şi după ce scoase un sunet 
gutural din profundul gâtlejului, inima lui Aaron încetă să 
mai bată. 

Asasinul, după ce a verificat dacă trupul bibliotecarului 
nu mai avea semne vitale, strânse toate ustensilele sale 
mortale, le introduse din nou în trusă, închise valiza 
metalică şi, după ce stinse lumina, ieşi din suite, închizând 
uşa după el. Înainte, scoase din buzunar un octogon din 
pânză şi îl lăsă deasupra cadavrului lui Aaron Avner. 
Puţine minute după, asasinul Cercului Octogonus se 
pierdea pe străzile plouate ale Zurichului. 


În cea de-a doua cameră din locuinţa de la hotelul 
Bristol, părintele Alvarado ridică telefonul şi formă 
numărul de la Villa Mondragone. 

— Bună seara, Villa Mondragone, răspunse doamna 
Miiller. 

— Bună seara, vreau să vorbesc cu monseniorul 
Przydatek, spuse călugărul. 

— Un moment, vă rog, ceruse femeia. 

După câteva secunde, o voce de la capătul celălalt al 
firului răspundea la telefon. 

— Da, spuneţi. Sunt monseniorul Przydatek, spuse 
secretarul cardinalului Lienart. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare, spuse 
părintele Alvarado după o scurtă pauză. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere, răspunse 
polonezul. 

— Misiunea s-a împlinit, spuse asasinul Octogonus-ului. 

— Bine, foarte bine, răspunse Przydatek. Aveţi toate 
hârtiile? 

— Da. Ce trebuie să fac cu ele? întrebă părintele 
Alvarado. 

— Mâine dimineaţă trebuie să vii la Roma şi să mi le dai 
personal. Eu i le voi da marelui maestru al Cercului 
Octogonus, spuse secretarul lui Lienart. Frate, aţi făcut un 
mare serviciu Bisericii şi Sanctităţii Sale. Aţi protejat 


307 


interesele adevăratei credinţe, în faţa duşmanilor noştri. 
Acum odihniţi-vă şi, după cum v-am ordonat, întâlniţi-vă cu 
mine mâine la Roma. Apoi, monseniorul Przydatek închise 
telefonul. 

Călugărul polonez avu nişte momente de fericire în timp 
ce se tolăni pe fotoliul micuţei sale camere din Villa 
Mondragone. Eminenta sa se va bucura tare mult când va 
afla vestea morţii bătrânului bibliotecar evreu, gândi 
secretarul în timp ce ridică telefonul şi formă numărul 
dintr-un birou al Palatului Apostolic, în Vatican. 

— Bună seara, eminenţă, salută Vaclav Przydatek. 

— Bună seara, monsenior, răspunse Lienart. 

— Cercul s-a închis din nou. Obiectivul a fost atins, după 
cum aţi ordonat, eminenţă. 

— Foarte bine, fidele Przydatek. Mâine seară aştept să 
am în mână hârtiile în discuţie. 

— Aşa va fi, eminenţă, răspunse secretarul. 

— Bine, sper spre binele tău ca totul să decurgă conform 
planurilor, spuse cardinalul August Lienart în timp ce 
închidea telefonul, terminând astfel conversaţia cu 
monseniorul Przydatek. 


XXX 


Villa Mondragone 

Pe la zece dimineața, Jack Brown auzi apropiindu-se 
sunetul unei sirene. Aplecând-se pe balcon a văzut cum pe 
strada îngustă urca spre hotel Alfa Romeo-ul inspectorului 
Martelli. Dintr-o singură înghițitură termină cafeaua 
amestecată cu apă pe care o avea în cană, apucă jacheta şi 
un carnețel de notițe şi cobori rapid scările. 

Deja pe stradă văzu cum comisarul Martelli continua să 
se apropie în viteză cu sirena albastră pornită. Ajungând la 
uşă, polițistul scoase capul pe fereastră şi-i ordonă lui 
Brown să urce în maşină. În timp ce conducea, oficialul de 
la Departamentul de Criminalistică era tăcut. 

— Ce se întâmplă? întrebă ziaristul. 

— la mapa de pe bancheta din spate şi citeşte ce scrie în 
ea, răspunse Martelli. 


308 


Brown se întoarse şi cu oarecare dificultate a ajuns la 
mapa roşie cu mai multe pagini scrise la maşină în interior. 
Ziaristul de la Boston Globe începu să le citească în timp 
ce vehiculul poliţiei se afunda pe străzile înguste romane. 
Martelli a deconectat sirena pentru a-l lăsa pe Brown să se 
concentreze la citit. 

— Incredibil, cu totul incredibil... continua să spună 
Brown printre dinţi în timp ce trecea de la o pagină la alta. 
După câteva minute, inspectorul Martelli îl întrerupse. 

— Ştiţi cine este proprietarul vilei Mondragone? 

— Un cardinal, cred, răspunse Brown. 

— Dar nu un cardinal oarecare. Acest raport a fost 
redactat pentru agenţi ai SISMI, serviciul de inteligenţă 
militară. Acea vilă spre care ne-am pornit aparţine, nici 
mai mult, nici mai puţin cardinalului August Lienart, 
atotputernicul şef al Entităţii, explică Martelli. 

— Ce e aia Entitate? întrebă Brown. 

— Serviciile de inteligenţă ale Statului Vatican. 

— Nu ştiam că preoţii au un CIA al lor. 

— Da, deşi se cunoştea sub un alt nume. Sfânta Alianţă 
sau Entitate, cum se cunoaşte acum, a fost creată din 
ordinul papei Pius al V-lea în 1566 pentru a o omori pe 
regina Elisabeta a Angliei. Cu trecerea secolelor, Entitatea 
a participat la operaţiuni obscure. A ucis militari 
napoleonieni în timpul ocupaţiei Romei, i-a lichidat pe 
liderii garibaldişti în timpul războiului de unificare a ţării 
noastre la mijlocul secolului al XIX-lea cu scopul de a 
continua să protejeze interesele Statelor Papale, au 
finanţat şi sprijinit Răzvrătirea de Paşti a irlandezilor 
catolici împotriva englezilor protestanți, în 1916 şi au 
ajutat la ascunderea de justiţia internaţională a diferiţi 
criminali de război nazişti, cum ar fi Adolf Eichmann, Josef 
Mengele sau generalul SS, Hans Fischbock. 

— Ia te uită, sunt toţi o podoabă rară! spuse Brown. Şi 
acum, rezultă că actualul şef, aşa numitul... 

— Lienart, August Lienart, preciză Martelli. 

— Da, Lienart. Rezultă că Lienart este stăpânul vilei 
Mondragon şi şeful serviciilor de inteligenţă ale 


309 


Vaticanului şi, din pură întâmplare este interesat de tot 
ceea ce are legătură cu Manuscrisul Voynich, spuse Brown 
în timp ce îşi verifica carnetul de notițe şi mapa pe care 
tocmai i-o înapoiase comisarului Martelli. 

Dintr-o dată îşi aminti de ceva ce îi povestise Matteus 
Plach, colecţionarul din Florenţa. Brown, aproape euforic, 
îi ordonă poliţistului să tragă pe dreapta. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi. Opriţi-vă! strigă Brown ridicând 
mâna la Martelli, care încă nu oprise maşina. 

— Sunteţi nebun? Vreţi să ne omorâţi pe amândoi? 
replică ofiţerul de poliţie în timp ce se oprea, aproape 
derapând pe acostamentul îngust. 

— Nu sunt nebun. Sunt foarte zdravăn la cap. Tocmai 
mi-am amintit o chestie pe care mi-a spus-o Planch când 
am fost la el acasă, în Florenţa. Mi-a povestit că după 
sfârşitul asediului castelului Montségur în 1244, 
participanţii la cruciadă, la ordinele Papei, au ars de vii pe 
rug aproape cinci sute de bărbaţi, femei şi copii. Din acel 
măcel au supravieţuit doar trei catari: Bartolome Castres, 
Henri Planchet şi Arefast Blienart. Planch mi-a povestit că 
unul dintre ei s-a dovedit a fi un trădător, a fost cel care le- 
a arătat cruciaților modul în care să intre în castelul 
Montségur printr-o intrare secretă. 

— Şi ce are de-a face o întâmplare din secolul al XIII-lea 
cu acest Lienart? întrebă comisarul. 

— Lăsaţi-mă să vă explic. Matteus Planch mi-a povestit 
că Bartolome de Castres a fost ars după câţiva ani pe rug, 
după câte ştiu au rămas doar Henri de Planchet şi Arefast 
de Blienart. Unul dintre ei era trădătorul. Cei trei catari 
perfecţi fugari de la Montsegur au luat legătura în Paris cu 
Roger Bacon, un englez specialist în criptologie şi 
criptanaliză, care a fost autorul Manuscrisului Voynich. 
Blienart a plecat din Paris după câteva luni, iar Bartolome 
Castres şi Henri Planchet l-au convins pe Bacon să 
încorporeze pe pagina din dreapta cu numărul 25 şi pe 
pagina 26, cea din stânga a codicelui diferite date care ar 
demonstra că Blienart e cel care i-a trădat pe catarii de la 
Montsegur. Carlton Sherman, un prieten de-al profesorului 


310 


Avner, care lucrează pentru NSA, ne-a spus că textul 
încifrat părea scris în alt stil decât celelalte pagini. La 
pagina cu pricina era stipulat un nume: Arefast de 
Blienart. Restul textului vorbea despre un măcel şi despre 
o trădare. De asemenea, apărea la pagina 25 dreapta un 
dragon ciudat. Sherman credea că putea să fie vreun 
simbol al trădătorului şi reanalizând mapa unui prieten de 
la SISMI, a descoperit că simbolul cardinalului Lienart e 
un dragon. 

— Urmăresc ceva pierdut, se confesă comisarul Martelli. 

Ploaia a început să lovească în capota maşinii. 

— Matteus Planch mi-a spus că Henri Planchet, rudă de- 
a sa, şi-a schimbat numele în Planch când s-a refugiat în 
nordul Italiei şi că Arefast Blienart a făcut la fel, l-a 
schimbat în Lienart când s-a refugiat în Paris. Acum 
rezultă că cineva cu acelaşi nume a acelui Arefast de 
Blienart, sau mai bine spus, Arefast de Lienart apare din 
nou în cercetarea noastră a ciudatelor ucideri a tuturor 
celor care au avut vreun contact direct sau indirect cu 
Manuscrisul Voynich, spuse Jack Brown. 

— Incredibil! exclamă Martelli în timp ce fluieră lung. 
Ceea ce nu înţeleg este de ce pe acel cardinal îl preocupă 
atât de mult o crimă care s-a împlinit acum aproape şapte 
sute de ani. Nu cred că vom putea să îl reținem pe acest 
Lienart pentru un asasinat în masă de patru sute cincizeci 
de bărbaţi, femei şi copii în 1244. 

— Dar poţi pentru cele cinci asasinate ale lui Gordon 
Rugg, Elizabeth Gwyn, Petrus Rees, Peter Hazil şi a 
profesorului Roberto Lendini şi pentru cele două tentative 
de omucidere, cea a părintelui Marcelo Giannini şi a lui 
Matteus Planch, răspunse Jack Brown. 

— Sunt şapte asasinate, nu cinci, răspunse comisarul 
Martelli în faţa privirii pline de uimire a ziaristului. Acum 
câteva zile am aflat prin Interpol că cineva l-a asasinat în 
Houston pe un om de ştiinţă de la NSA, Jonas Finch şi de 
asemenea în Maryland cineva l-a omorât pe analistul de la 
NSA, Carlton Sherman. 

— De ce nu mi-aţi spus mai demult? 


311 


— Autorul asasinatului lui Finch încă este căutat, însă în 
cazul asasinului lui Sherman, un agent de la NSA a reuşit 
să îl ciuruiască cu gloanţe. Asasinul nu avea niciun act de 
identificare, avea doar un octogon de pânză, pe care îl 
pusese deasupra cadavrului analistului. Eu doar a trebuit 
să introduc datele acelui octogon în calculatorul 
Interpolului şi au apărut cele două nume. Din această 
cauză ştiu că sunt şapte asasinate, şi nu cinci. Cadavrul lui 
Finch avea şi el deasupra un octogon de pânză. Să mergem 
la Villa Mondragone să vedem ce putem descoperi, spuse 
comisarul de poliţie în timp ce puse lumina intermitentă 
pentru a se putea întoarce pe şoseaua SS-215, care 
traversa inima oraşului Frascati. 

Restul drumului s-a desfăşurat în cea mai absolută 
linişte. Unicul sunet care se auzea era acela al 
ştergătoarelor  îndepărtând apa care cădea peste 
geamurile maşinii. Nici Brown, nici Martelli nu au mai scos 
niciun cuvânt. Poate pentru că ştiau că suspiciunile lor ar 
putea deveni realitate la câţiva kilometri distanţă. 

Exact înainte de a ajunge la Frascati, maşina o luă la 
stânga pentru a urca pe şosea până să ajungă pe un drum 
îngust la dreapta, numit Via Selve di Mondragone. 
Zgomotul pietrişului din drum dădu naştere unei viziuni 
care lui Martelli şi lui Brown li s-a părut fantasmagorică. 
Pe vârful colinei, printre ceaţă se zărea o construcţie 
magnifică de culoare maro. În final, drumul dădea într-un 
grilaj mare de fier cu doi îngeri de piatră de ambele părţi, 
care avea deschidere la o autostradă mai îngustă, 
încadrată de chiparoşi. Grilajul era deschis, aşa că Martelli 
trecu de el. 

Cu cât autostrada urca, drumul se îngusta din ce în ce 
mai tare, până când dădea într-o piaţă mare care făcea 
accesul la intrarea principală din vilă. 

Imediat după ce a oprit maşina, Brown a deschis uşa şi a 
alergat până la partea din dos a casei pentru a nu fi văzut. 
În timp ce alerga, a auzit cum cineva în spatele său 
deschise uşa principală şi merse până la maşina 
comisarului Martelli. 


312 


— Ce vreţi? întrebă doamna Muller cu accent german 
aplecându-se la geamul maşinii poliţistului, împiedicându-l 
să deschidă portiera. 

— Sunt comisarul Martelli, de la Secţia de 
Criminalistică, se prezentă în timp ce îi prezentă femeii o 
insignă strălucitoare. 

— Şi ce doriţi de la noi? întrebă în continuare femeia. 

— Înainte de toate, să vă depărtaţi de uşă şi odată intrat 
în casă, să vorbesc cu cardinalul Lienart, spuse Martelli cu 
un ton ameninţător. 

— Foarte bine, urmaţi-mă, spuse doamna Müller în timp 
ce îi făcuse un semn domnului Muller, care se afla la câţiva 
paşi, înarmat cu o puşcă de casă. 

— Spuneţi-i grădinarului să lase puşca pe pământ şi să 
vină spre noi în linişte, îi ordonă Martelli doamnei Muller. 

— Nu e el grădinarul. Este soţul meu şi puteţi să i-o 
spuneţi direct. Vorbeşte italiana, ca dumneavoastră, 
răspunse femeia pe un ton mai degrabă strident. 

— Dumneavoastră, puşca jos! Lăsaţi-o pe sol şi veniţi 
spre mine cu mâinile în faţă, ordonă Matelli. 

Muller se aplecă şi lăsă puşca cu lunetă pe sol la 
vederea comisarului. Arma se caracteriza prin puterea şi 
prin precizia foarte mare. Fostul membru al SS Ulrich 
Muller obişnuia să o folosească pentru capturile mari. 

— Măi să fie, ce puşcă aveţi! Ciudat, prin zona asta este 
interzisă captura mare, spuse Martelli în timp ce admira 
puşca. 

— Nu e pentru vânătoare, răspunse Ulrich Miller. 

— Aa, nu? Şi atunci, pentru ce deţineţi o asemenea 
ţeavă? întrebă din nou comisarul. Pe aici nu sunt elefanţi, 
sau cel puţin, aşa cred. 

— O am pentru a-i speria pe curioşi sau pe posibilii hoţi 
care încearcă să intre în Vila Mondragone. 

— Bine, păi acum că tot ne cunoaştem, voi rămâne eu cu 
asta şi dumneavoastră vă puteţi retrage, ordonă Martelli în 
timp ce îi arătă puşca tocmai confiscată. 


La câţiva metri de acel loc, printr-o fereastră mare, 


313 


monseniorul Vaclav Przydatek observa scena. La intrarea 
în hall, primul lucru care i-a atras atenţia ofițerului de 
poliţie a fost marele dragon înaripat ce apărea gravat pe 
marmura din podea. Poate că acel scut avea ceva de-a face 
cu misterul Manuscrisului Voynich. 

— Este foarte frumos acest dragon, spuse Martelli. Ce 
semnifică? 

— Este simbolul scutului de arme al familiei Lienart, 
răspunse doamna Muller fără a da prea multă importanţă 
întrebării. 

Între timp, Jack Brown încerca să intre în casă prin aşa- 
numita grădină secretă. Ziaristul scoase din portofel o 
carte de credit şi o introduse în crăpătura porţii de acces 
spre galeria din interior. După o uşoară pocnitură, uşa se 
deschise. Brown încercă să audă vreun sunet, fără prea 
mult succes. 

— Îl voi anunţa pe monseniorul Przydatek. Aşteptaţi aici 
şi nu atingeţi nimic, îi ordonă doamna Miller comisarului 
Martelli. 

— Voi sta aici, voi păstra liniştea şi voi fi cuminţel, 
răspunse polițistul cu un soi de sarcasm în timp ce 
strângea în mâini o piesă de porțelan din secolul al XVII- 
lea şi se prefăcea că o va lăsa să cadă sub privirea 
scrutătoare a stăpânei cheilor din casă. 

După câteva minute, apăru în faţa lui Martelli călugărul 
polonez. 

— Bună ziua, sunt monseniorul Przydatek, secretarul 
personal al eminenţei sale, cardinalul Lienart, Cu ce vă pot 
ajuta? întrebă călugărul. 

— Oh, voi, oameni ai Bisericii, mereu atât de serviabili 
cu sufletele din turma de credincioşi, răspunse Martelli 
fără să renunţe la sarcasm. 

— Urmaţi-mă pe aici, vă rog, astfel vom putea vorbi în 
linişte, îl invită Przydatek, în timp ce se îndrepta spre Sala 
Cariatidelor. 

— Casa aceasta este impresionantă cu adevărat, 
mărturisi Martelli în timp ce admira, în drumul său, 
minunatele fresce de pe tavan. 


314 


— Această reşedinţă aparţine familiei Leinart din 1621. 
Ba chiar, mai mulţi pontifi supremi au dormit în câteva 
dintre dormitoarele vilei Mondragone, explică Przydatek. 

— Impresionant...! exclamă din nou polițistul în timp ce 
urma îndeaproape paşii călugărului polonez. 

De la un etaj superior, Brown îl observă pe secretarul lui 
Lienart explicându-i lui Martelli diferite aspecte ale vilei. 
În linişte maximă, ziaristul de la Boston Globe trecuse din 
cameră în cameră care comunicau una cu alta prin uşi. În 
fiecare dormitor se afla un pat, un scaun şi un rezemător 
pentru rugăciune. În unul dintre alcovuri, Brown verifică 
sertarele şi descoperi o pungă neagră cu un fermoar. În 
interior se afla un paşaport american şi un carnet de 
conducere de New York pe numele de Emery Robert 
Mahoney. Tipul care apărea în fotografia din paşaport 
ziceai că e un agent de pe Wall Street, dacă nu ar fi purtat 
gulerul care arăta că era sacerdot. N 

Brown traversă altă uşă şi ajunse în alt dormitor. In 
sertarul dulapului era un paşaport olandez cu numele 
Wilhelm Ter Braak. Ziaristul lăsă din nou documentul la 
locul său, închizând sertarul. leşind pe palier, o văzu de 
departe pe stăpâna cheilor, care făcea un apel. «Cu cine o 
fi vorbind?», gândi Jack. Cu un etaj mai jos se desfăşura 
discuţia dintre Przydatek şi comisarul Martelli. 

— Aş dori să vorbesc cu cardinalul Lienart, spuse 
ofiţerul de poliţie. 

— Asta nu va fi posibil, răspunse Przydatek. 

— De ce nu este posibil? insistă din nou Martelli. 

— Eminenta sa, cardinalul Lienart este foarte ocupat şi, 
în orice fel, chiar dacă ar fi fost la reşedinţă, 
dumneavoastră nu aţi avea suficientă putere pentru a-l 
interoga. Cardinalul Lienart este cetăţean al Statului 
Vatican, prin urmare, este un cetăţean străin care se 
bucură de imunitate diplomatică. Italia trebuie să respecte 
imunitatea şi legile internaţionale, spuse Przydatek cu 
severitate. 

— De ce intraţi în defensivă, monsenior? Eu doar am 
spus că vreau să vorbesc cu cardinalul, nu să-l interoghez, 


315 


preciză comisarul Martelli. 

— Deja v-am spus că este absolut imposibil. Vă 
recomand să cereţi o audienţă la Vatican pentru a discuta 
cu eminenţa sa. 

— Bine, dat fiind faptul că dumneavoastră sunteţi aici şi 
nu sunteţi cetăţean al Vaticanului, aţi putea să îmi spuneţi 
cine sunt următorii tipi, spuse şeful Diviziei de 
Criminalistică în timp ce înşiruia pe masa din secolul al 
XVIII-lea fotografii alb-negru cu cadavrele părinţilor Andre 
Lamar şi Wilhelm Ter Braak. 

Monsenior-ul Przydatek luă fotografiile şi le privi pe 
îndelete. 

— Nu ştiu cine sunt. 

— Lăsaţi-mă să v-o spun eu, spuse Martelli în timp ce-i 
smulse fotografiile din mână. Asta a murit în biblioteca de 
la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma în timp 
ce încerca să îl omoare pe bibliotecar. Celălalt s-a sinucis 
după ce eu însumi l-am împuşcat în umăr. S-a aruncat pe o 
fereastră şi a sfârşit străpuns asemenea unui pui într-un 
trident de-al lui Neptun. 

— V-am spus deja că nu ştiu cine sunt, insistă din nou 
Vaclav Przydatek. 

— Cel mai ciudat lucru dintre toate este că ambii purtau 
cu ei un octogon din pânză în buzunare. Unul ca acesta, 
spuse Martelli în timp ce aruncă unul pe masă. 

— Nu ştiu ce poate însemna acea pânză. Îmi pare rău, 
dar sunt foarte ocupat, se scuză secretarul lui Lienart. 

— Permiteţi-mi să emit ipoteze. Acest octogon de pânză 
este simbolul unui grup de asasini conduşi de cineva foarte 
puternic, omorându-i din 1630 pe toţi cei care ar avea 
contact cu o carte misterioasă. In ultimele luni, mai mulţi 
experţi criptanaliști şi criptografi au fost asasinați în 
diferite colţuri ale lumii şi unicul lor numitor comun este 
acea carte, Manuscrisul Voynich, şi acest octogon de 
pânză. 

— Şi de ce credeţi dumneavoastră că aş putea să am 
vreo legătură cu toate astea? întrebă călugărul. 

— Am avut drept pistă mai multe misterioase apeluri 


316 


până aici, până la Villa Mondragone. Dar ştiţi un lucru? 
anunţă Martelli. Am decis să îi cer judecătorului un ordin 
de percheziţie a întregii Vile Mondragone. Ştiu că această 
reşedinţă nu este teritoriu al Vaticanului, având în vedere 
că se află pe teritoriu italian. Aşa că am hotărât să pun 
piciorul în fiecare colţ al acestei case până voi găsi vreo 
probă împotriva dumneavoastră sau a şefului 
dumneavoastră. 

— Bine, păi până să se întâmple asta, vă rog să 
abandonaţi imediat proprietatea. Data viitoare când ne 
vom vedea, să aveţi un ordin judecătoresc la mână. Ori nu 
vă voi adresa niciun cuvânt, spuse monseniorul Przydatek 
în timp ce printr-un interfon a anunţa pe doamna Müller să 
îl însoţească pe oaspete până la ieşire. 

Escortat de stăpâna cheilor pe marile culoare ale vilei 
Mondragone, comisarul Martelli continua să vorbească cu 
voce tare pentru ca Brown să îl audă. 

— Bine, atunci eu plec, dar mă voi întoarce cu un ordin 
judecătoresc, spuse. 

Afară ajuns, comisarul Martelli se îndreptă spre maşina 
sa, parcată la câţiva metri mai încolo. Deschise portiera şi 
îl descoperi pe Brown întins pe podeaua de la bancheta din 
spate pentru a nu putea fi văzut de Henrietta Muller. 

Maşina porni pe drumul care cobora până la intrare. La 
prima curbă, Brown se mutase pe bancheta din faţă. 

— Ai descoperit ceva? întrebă ziaristul. 

— Nu, dar sunt sigur că acel popă ascunde ceva, 
răspunse Martelli. Când i-am arătat fotografiile cadavrelor 
celor doi tipi care au încercat să-i asasineze pe părintele 
Giannini şi pe Matteus Planch, s-a schimbat la faţă. 

— Doar asta? exclamă Brown. Doar asta ai obţinut? O 
expresie pe o faţă? 

— Ştii ce? Am aproape treizeci de ani de când sunt 
poliţist şi am interogat tot felul de delincvenţi, vinovaţi şi 
nevinovaţi şi pot să te asigur că expresia călugărului ăluia 
în momentul în care s-a uitat la fotografii a dat de înţeles 
că îi cunoaşte pe cei doi defuncti, pledă Martelli. Sunt 
sigur că acel polonez şi şeful său ştiu ceva ce vor să 


317 


ascundă şi eu nu sunt acum disp... 

Când comisarul Martelli nu-şi terminase încă fraza, se 
auzi un foc de armă. Polițistul îşi fixă colegul cu privirea şi 
simţi o durere ascuţită în spate. Un glonte tras de un 
lunetist tocmai perforase spătarul scaunului său şi îi 
trecuse prin umărul stâng. 

Manevrând cu forţă volanul, polițistul scoase maşina 
Alfa Romeo de pe drum pentru a încerca să iasă din vizorul 
presupusului lunetist. Dintr-o dată, se auzi o nouă 
împuşcătură. De data aceasta, glontele se înfipse în 
portiera şoferului. Brown, cu o rană adâncă la cap, încerca 
să iasă pe la portiera sa, târâindu-se prin tufiş. Martelli, 
care sângera puternic din spate, apucase radioul din 
maşină şi chemă ajutoare. 

— Până vor ajunge ajutoarele, rămânem aici. Nu putem 
risca ca acel lunetist să ne aibă în vizorul lunetei, ordonă 
Martelli cu pistolul în mână. Pe deasupra, nu ştiu unde ar 
putea să fie fiul ăla de căţea neamţ. 

— Cine credeţi că a tras? întrebă Brown în timp ce 
încerca să îşi oprească sângerarea de la frunte cu o 
batistă. 

— Cu siguranţă nu e preotul ăla. Are unghiile prea 
curate pentru a şi le murdări cu ceva de genul ăsta. Sunt 
sigur că a fost păzitorul tufişurilor, ori ce o fi. Puşca pe 
care i-am confiscat-o era de mare precizie, deşi adevărul e 
că trebuie să-i fiu recunoscător că ţinteşte atât de prost, 
spuse Martelli în timp ce trase un foc în aer. 

— De ce trageţi? întrebă Brown. 

— Ca să-i dau de înţeles dobitocului ăluia că suntem 
înarmaţi şi că dacă-şi arată botul pe aici, nu voi ezita să i-l 
zbor, răspunse Martelli în timp ce făcea din ochi. 

După jumătate de oră, Brown şi Martelli auziră sirenele 
poliţiei apropiindu-se de Villa Mondragone. 

— Iată că vine cavaleria a şaptea! îl anunţă Brown pe 
poliţist, a cărui chip era din ce în ce mai palid din cauza 
pierderii abundente de sânge. Rezistă, prietene Martelli. Ai 
prea mulţi fii, veri şi nepoți ca să mi-i pasezi mie să am 
grijă de ei. Asta îi răpi un zâmbet lui Martelli. 


318 


După câteva minute, maşina făcută praf era înconjurată 
de maşini ale poliţiei şi de o ambulanţă în care fu 
transportat comisarul până la spitalul din Frascati. Jack 
Brown a primit doar şase copci. 

Când maşinile poliţiei au ajuns până la uşile vilei 
Mondragone, Ulrich Muller şi soţia sa, Henrietta, au fost 
reţinuţi de agenţii de poliţie de la criminalistică. 
Monsenior-ul Vaclav Przydatek a reuşit să scape sub 
pretextul teritoriului protejat ce aparţine Vaticanului. 


XK K X 


Roma, Italia 

În aceeaşi seară, în hotel, şi încă având cămaşa pătată 
de sângele propriu şi de cel al comisarului Martelli, care se 
recupera în urma rănilor suferite, Jack Brown ridică 
receptorul pentru a-i povesti profesorului Avner ce se 
întâmplase la Villa Mondragone. Ceruse recepţionerului să 
îi aducă în cameră o sticlă de bourbon şi să îi facă legătura 
cu numărul 41-44-220-50-20, din oraşul Zurich. 

În baia cea mică, Brown încercă să îşi îndepărteze cu 
greu sângele uscat care îi murdărise mâinile, când sună 
telefonul. 

— Domnul Brown? Vă predau legătura, spuse 
recepţionerul. 

— Bună seara, hotelul Baur au Lac. Cu cine doriţi să 
vorbiţi? spuse vocea de la celălalt capăt al liniei. 

— Bună seara, vreau sa vorbesc cu profesorul Avner, 
Aaron Avner, accentuă Jack. 

În mod ciudat, apelul întârzia destul de mult până să fie 
preluat, când dintr-o dată o voce cu accent german 
răspunse de la celălalt capăt al liniei. 

— Da, spuneţi. 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Avner, vă rog, ceru 
ziaristul de la Boston Globe. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă vocea. 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? întrebă la rândul 
său Brown. 

— Sunt inspectorul Max Fritz, de la secţia de omucideri 


319 


a poliţiei din Zürich. Acum mi-ar plăcea să aflu cine sunteţi 
dumneavoastră, spuse polițistul. 

Intuind că s-a întâmplat ceva rău, ziaristul nu putea să 
mai pronunţe vreun cuvânt. li era frică să mai spună ceva, 
şi că acela îi va anunţa o nenorocire care era iminentă. 

— Sunt Jack Brown. Sunt ziarist la Boston Globe şi 
prietenul profesorului Avner., Ce s-a întâmplat? 

— Îmi pare rău să vă anunţ că aseară cineva l-a ucis pe 
prietenul dumneavoastră, răspunse inspectorul Fritz. 

Brown a scăpat receptorul la aflarea veştii. Aaron Avner 
era mort. Acel bătrân evreu ungur şi arţăgos de care se 
ataşase era mort acum. Din receptor, Jack auzi cum 
inspectorul elveţian îl striga în nenumărate rânduri. 

— Domnule Brown? Domnule Brown? Mai sunteţi pe fir? 
întrebă Max Fritz. 

— Da, îmi cer scuze, inspectore. Sunt aici, dar vestea m- 
a lăsat fără cuvinte. Eu şi profesorul Avner eram foarte 
buni prieteni şi veste morţii sale m-a bulversat, îmi pare 
rău, se scuză ziaristul. 

— Nu vă faceţi griji, vă înţeleg. Acum aş vrea să aflu 
dacă îmi puteţi răspunde la nişte întrebări, insistă Max 
Fritz. 

— Da, cum să nu, inspectore. 

— Ştiţi dacă cineva voia să îi facă rău profesorului 
Avner, sau dacă a primit ameninţări? întrebă comisarul. 

— Nu, nu cred. Mai mult, Aaron era bibliotecar. Cine să 
vrea să îi facă rău? minţi Brown. 

— Nu ştiu. Ideea e că încercăm să aflăm, faptul e că 
profesorul a fost asasinat. 

— Pot să vă întreb ceva, inspectore? 

— Normal, spuneţi. 

— Au găsit oamenii dumneavoastră în  suite-ul 
profesorului hârtii, fotografii sau documente despre o 
carte veche? Le ținea în nişte mape roşii. Trebuie sa fie 
vreo douăzeci de astfel de documente cu informații despre 
o carte, spuse Brown. 

— Nu, îmi pare rău. Oamenii mei mi-au spus că nu era 
nicio hârtie sau document în suite-ul său. Doar 


320 


documentele personale, paşaportul american şi carnetul 
său de conducere, dar nicio hârtie sau document despre o 
carte. La ce carte vă referiţi? întrebă polițistul. 

— O, nu vă faceţi griji, nu e nimic important. Apropo, 
inspectore, mi-aţi putea spune dacă în suite-ul profesorului 
Avner s-a găsit vreun octogon de pânză sau ceva 
asemănător? 

— Da, un octogon de pânză. Cineva, posibil asasinul, l-a 
lăsat pe cadavru. Puteţi să îmi spuneţi ce semnifică? 
cercetă inspectorul Fritz. 

— Sper să vă pot răspunde peste câteva zile. Vă promit 
că vă voi telefona. Apropo, ce vor face cu cadavrul 
profesorului? 

— Nu vă faceţi griji. Un membru al consulatului Statelor 
Unite în Zurich s-a ocupat de repatrierea cadavrului în 
SUA la indicaţiile Universităţii Yale. După examinarea 
medico-legistă, vă predăm corpul profesorului, spuse 
inspectorul Max Fritz foarte amabil. 

— Vă mulțumesc pentru tot, inspectore. 

— Bună seara, domnule Brown, şi permiteţi-mi să îmi 
prezint  condoleanţele pentru moartea prietenului 
dumneavoastră, îl compătimi Fritz. 

— Mulţumesc mult. 

Apoi ziaristul întrerupse convorbirea. 

În singurătatea camerei sale, în timp ce dădea pe gât 
pahare de bourbon, unul după altul, Brown jelea moartea 
acelui bătrân evreu ungur care a încercat să descopere un 
secret păstrat de secole într-o carte obscură numită 
Manuscrisul Voynich. 


XX x* 


New Haven, Connecticut 

În obscuritatea nopţii, părinţii Carlos Reyes şi Eugenio 
Cornelius, fraţi din Cercul Octogonus, se adăposteau de 
ploaie la numai câţiva metri de uşa de urgenţă a Bibliotecii 
Beinecke. Trebuiau să rămână acolo până ce Faetonte le 
înlesnea intrarea. Misiunea lor era clară. Obiectivul lor 
trebuia atins pentru binele şi siguranţa Bisericii Catolice, 


321 


după cum ordonase monseniorul Vaclav Przydatek, iar 
ambii asasini erau dispuşi să îl îndeplinească. 

Pe la unsprezece noaptea, şi fără să se fi oprit ploaia 
măcar, uşa metalică s-a deschis dinspre interior. 

— Fractum nec fractuem, favoare pentru favoare, spuse 
Faetonte. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere, răspunseră 
părinţii Reyes şi Cornelius. 

— Am fost informat cu privire la misiunea pe care 
trebuie să o îndepliniţi, le spuse Faetonte trimişilor 
Octogonus-ului. 

— Bine, atunci să o ducem la capăt cât mai repede 
posibil, spuse părintele Cornelius. 

Cei trei bărbaţi au pornit pe un coridor îngust până la 
scara de urgenţă, de unde aveau acces la etajele 
superioare ale bibliotecii. Faetonte se ocupase înainte de 
deconectarea camerelor de supraveghere din interiorul 
sălilor. 

— Sunt mulţi paznici? întrebă Reyes. 

— Nu. Doar un paznic bătrân, înarmat cu un pistol cu 
care nu a tras niciodată şi cu un baston. Aceea este 
singura apărare care există în această clădire în care sunt 
adunate atâtea bijuterii bibliografice valoroase, răspunse 
Faetonte. 

Cei trei bărbaţi se aflau în zona birourilor când Faetonte 
le-a odonat celor doi asasini ai Octogonului să aştepte în 
unul dintre birouri. 

— Rămâneţi aici până mă întorc. Vă voi aduce cartea. 
Dacă mă vor prinde cu ea, nimeni nu mă va suspecta. Pot 
să spun că profesorul Avner mi-a ordonat să cercetez vreo 
informaţie. 

— Bine, aşteptăm aici, spuse părintele Cornelius. 

Faetonte ieşi din birou şi se îndreptă spre coridor, la 
etajera unde se afla cartea MS 408. Se sforţă să ridice 
cartea, o strânse între mâinile sale şi se întoarse spre 
biroul în care îl aşteptau părinţii Reyes şi Cornelius. 
Ordinele pe care le primise de la marele maestru al 
Cercului Octogonus spuneau că trebuie să înmâneze 


322 


cartea ambilor trimişi şi să nu adreseze întrebări. 

Faetonte traversă marea sală a codicelor având ca 
fundal sonor zgomotul ventilatoarelor care mențineau 
temperatura şi umiditatea. Deschise uşa cu o cartelă de 
siguranţă şi ieşi spre scară. Când se pregătea să urce, s-a 
trezit faţă în faţă cu bătrânul George, care îşi făcea rondul 
de noapte. Nu prevăzuse asta. 

— Bună seara, domnule Duke, îl salută George. 

— Bună seara, George, răspunse Faetonte. 

— Îmi fac rondul. De câteva ore avem probleme cu 
camerele de supraveghere cu circuit închis, mai ales cu 
cele de la scara de urgenţă, spuse paznicul. 

— Bine, George, poţi continua. 

Când au trecut unul pe lângă celălalt, paznicul observă 
codicele pe care Milo Duke îl avea în mâini. 

— Un moment, ordonă George. Acela este Manuscrisul 
Voynich, nu mi-a spus nimeni că în noaptea asta se vor 
muta cărţi. 

— Nu îţi face griji, George. Trebuie să cercetez nişte 
date de care are nevoie profesorul Avner. Apoi îl voi duce 
la locul lui, răspunse Duke pentru a câştiga timp. 

— În orice caz, va trebui să o informez pe doamna 
Hollingsworth şi pe decanul Maynard. Ei ştiu că trebuie să 
mă informeze dacă după închidere se va extrage vreun 
codice din bibliotecă, protestă George. 

În acel moment, ca ieşit din umbră, părintele Reyes îl 
imobiliză pe George strângându-l din spate cu mâna 
stângă peste gură, iar cu cea dreaptă, rapid şi implacabil, 
îi introduse un stilet al mizericordiei prin tâmplă. 

— Să lăsăm ocolişurile şi daţi-mi cartea, îi ordonă lui 
Duke asasinul Octogonului ţinând încă stiletul însângerat 
în mâna dreaptă. 

— lată-l, spuse  Faetonte înmânându-i Manuscrisul 
Voynich părintelui Reyes. 

În acel moment, fără ca Duke să îşi dea seama, părintele 
Cornelius se aşeză în spatele lui, scoase din buzunar un 
cablu fin din oţel acoperit cu ghimpi şi cu o mişcare rapidă 
i-l trecuse prin jurul gâtului. În timpul agoniei cauzate de 


323 


durerea ghimpilor care îi pătrundeau în carnea gâtului şi 
de lipsa de aer, Milo Duke, cu lacrimi în ochi, abia putea să 
îngâne câteva cuvinte. 

— De ce? De ce? De... ce? De...? După câteva secunde 
era mort. 

— Faetonte era fiul lui Helios şi al Climenei. Când a aflat 
cine era tatăl lui, l-a rugat pe acesta să-l lase să îi mâne 
caii dinspre Orient. Helios a acceptat şi Faetonte i-a 
determinat pe cai să se răzvrătească şi să cauzeze o 
mulţime de dezastre în lume. Toţi s-au jelit lui Zeus pentru 
ajutor, şi acesta a decis să-l ucidă pe Faetonte cu un 
fulger... aceasta este acum pedeapsa pe care marele 
maestru al Cercului Octogonus a impus-o pentru tine. A 
sosit timpul judecării morţilor şi al recompensării 
profeților. Fractum nec fractuem, silta nec silto, favoare 
pentru favoare, tăcere pentru tăcere, osândi părintele 
Eugenio Cornelius în timp ce îşi făcea semnul crucii 
deasupra cadavrului lui Duke. 

Cu aceeaşi discreţie cu care intraseră în clădirea 
Bibliotecii Beinecke de Cărţi Rare şi Manuscrise a 
Universităţii din Yale, cei doi asasini din Cercul Octogonus 
s-au pierdut între umbrele străzilor din New Haven cu 
Manuscrisul Voynich în posesia lor. 


În dimineaţa următoare, femeile de la curăţenie s-au 
mirat să nu-l vadă pe George la recepţie şi să observe uşile 
blindate ale clădirii încă închise. După o oră, una dintre 
femei l-a sunat pe decanul Clark Maynard şi pe 
bibliotecară, doamna Gayle Hollingsworth, care avea o 
cheie universală. Cadavrul lui George apăru înconjurat de 
o băltoacă mare de sânge în palierul scării de urgenţă. Trei 
unităţi ale Departamentului de Poliţie din New Haven şi 
două de la poliţia din campus au fost primele care au 
ajuns, sigilând apoi întreaga clădire. 

— Vreau să ştiu dacă lipseşte vreo carte, doamnă 
Hollingsworth. Înregistraţi toate codicele şi manuscrisele 
unul câte unul, ordonă decanul Maynard. 

În timp ce mai marele Universităţii din Yale dădea 


324 


instrucţiuni personalului din Beinecke, mare zarvă se auzi 
în Grădina Japoneză. Mai mulţi agenţi de poliţie alergau pe 
coridoare spre uşa din spate a clădirii care se deschidea 
spre grădina proiectată de sculptorul american de origine 
japoneză Isamu Noguchi. 

Când decanul Maynard ajunse în partea înaltă a grădinii, 
putu zări doar agenţi de poliţie, personal al bibliotecii şi 
câţiva studenţi privind spre partea joasă a grădinii. Drama 
silenţioasă se desfăşura inexorabil ca şi cum ar fi fost 
vorba despre o scenă de teatru clasic. Indreptându-şi 
privirea în jos, văzu corpul gol şi plin de sânge al lui Milo 
Duke. 

Palmele şi picioarele fuseseră străpunse de cuie groase 
din fier care l-au imobilizat complet pe asistentul 
profesorului Avner. De sus, imaginea tânărului era aceea a 
unui Hristos îndurerat care tocmai fusese crucificat. Pe 
pământ, cu nisip alb, cineva trasase un ciudat octogon. 

Tăcerea celor prezenţi acolo a fost ruptă doar de ţipetele 
aproape isterice ale doamnei Hollingswortth. 

— Domnule decan Maynard, domnule decan Maynard! 
strigă emoţionată bibliotecara. 

— Ce se întâmplă? întrebă decanul. 

— Codicele, codicele... - încerca să explice doamna 
Hollingsworth. 

— Ce codice? întrebă Maynard brusc în timp ce o 
strângea pe doamna Hollingsworth de ambele brațe cu 
intenția de a o linişti. 

— Manuscrisul Voynich nu este. A dispărut. MS 408 nu 
este la locul lui. L-am căutat peste tot şi nu apare. Cineva 
trebuie să-l fi luat din bibliotecă, spuse femeia. 

— Şi cine ar vrea să obţină acea carte? Dacă jaful ar fi 
urmărit banii, eu aş fi luat Biblia Gutenberg şi nu o carte 
cu un preţ inferior a cărei semnificaţie nu o cunoaşte 
nimeni. Nu credeţi? întrebă decanul Maynard, dar nimeni 
nu îi răspunse la această chestiune. 


x x x 
New York 
325 


Chiar la aceeaşi oră, din aeroportul JFK din New York, 
trei preoţi cu paşaport diplomatic de Vatican, părinţii 
Carlos Reyes, Eugenio Cornelius şi Demetrius Ferrel, 
părăseau Statele Unite cu destinaţia Paris într-un zbor al 
companiei Continental Airlines, iar din capitala franceză se 
îndreptau spre Roma într-un zbor al Alitaliei. Într-o valiză 
cu sigiliile diplomatice ale Sfântului Scaun se afla protejată 
de o învelitoare de catifea roşie o carte ciudată de 225 mm 
x 160 mm a cărei destinaţie erau mâinile cardinalului 
August Lienart. 

Părintele Septimus Alvarado se afla de câteva zile în 
capitala italiană aşteptând să fie convocat de către înaltul 
maestru al Cerculuo Octogonus. Lui, doar lui, trebuia să îi 
înmâneze cele douăzeci de mape roşii cu documente 
referitoare la Manuscrisul Voynich pe care le obținuse din 
camera bibliotecarului evreu asasinat în hotelul din Zurich. 


XX x* 


Cetatea Vaticanului 

— Sfinţia Voastră, aţi ordonat să fiu chemat? întrebă 
cardinalul Lienart din uşa biroului papal. 

— Intraţi, vă rog. Intraţi şi faceţi-vă comod aici, lângă 
mine. Daţi-mi voie înainte să termin de semnat aceste 
documente, îi ceru Sfântul Părinte lui Lienart în timp ce 
secretarul lui îi înmâna foaie după foaie şi, după aplicarea 
parafei pontificale, lăsa să cadă ceara lichidă roşie şi o 
ştampila cu stema papală. Foarte bine, Giuliano, acuma 
lăsaţi-mă singur cu eminenţa sa, indică Papa spre 
asistentul lui. 

În timp ce secretarul părăsea încăperea, Sfântul Părinte 
se adresă lui Lienart. 

— Ah, fidele Lienart! Avem timp puţin pentru a ne ruga 
şi pentru a ne gândi la nevoile Bisericii, spuse Papa 
surâzând. 

— Aceasta este problema pe care o aduce această 
funcţie, Sanctitatea Voastră. Sunteţi puterea cea mai mare 
în Biserica Catolică şi aveţi puţin timp să vorbiţi cu 
Dumnezeu, răspunse cardinalul. 


326 


— În fiecare zi secretarul meu îmi trimite la prima oră a 
dimineţii o listă lungă de persoane care nu vor decât să îşi 
aducă omagiile Papei: episcopi, cardinali, monseniori, 
oameni de afaceri şi chiar actori... - afirmă Suveranul 
Pontif. Toţi vor să-l vadă pe Papă. Nu am timp pentru 
altceva. Mereu mă gândesc că papii ar trebui sa aibă mai 
mult timp să vorbească cu Dumnezeu, fiind mai aproape de 
El, şi acum descopăr că nu avem atât timp cât speram şi ne 
doream. 

— Sanctitatea Voastră, dumneavoastră veţi fi un mare 
Papă. Sunt sigur că veţi face ca Biserica să treacă pragul 
secolului. Datoria dumneavoastră va fi modernizarea 
Bisericii şi de aceea şi pentru aceea aţi fost ales. 

— Fidelul meu Lienart, ştiţi bine că pentru un Suveran 
Pontif e mai simplu să aibă grijă de turma aceasta formată 
din mai mult de opt sute de milioane de suflete decât de 
sufletele curiei, răspunse Papa zâmbindu-i larg lui Lienart. 

— Amintiţi-vă mereu, Sanctitatea Voastră, conversaţia 
pe care am purtat-o în noaptea dinaintea alegerii 
dumneavoastră sub frescele lui Michelangelo, zise August 
Lienart. Eu voi fi mereu în slujba dumneavoastră şi în 
aceea a Domnului pentru orice sarcină ce îmi va fi 
încredinţată. Eu sunt servitorul dumneavoastră cel mai 
fidel, Sanctitatea Voastră. 

— Ştiu bine asta, cardinale Lienart, o ştiu bine, murmură 
Sfântul Părinte. 

Papa rămase câteva momente absorbit de gândurile 
sale. Fără a înceta să privească prin fereastră apusul care 
ilumina piaţa Sfântul Petru, Suveranul Pontif continuă să 
vorbească. 

— Suntem foarte singuri, prietene Lienart. Poate ar fi 
trebuit să refuz sarcina când mi-a fost propusă de către 
camerling în Capela Sixtină. 

— Am văzut deja, împreună cu Sanctitatea voastră, trei 
bărbaţi purtând Inelul lui Petru. Sanctitatea Voastră 
probabil va fi ultimul pe care îl voi putea vedea. Fiecare 
dintre ei a ajuns la un moment dat în punctul în care 
Sanctitatea Voastră se află acum, în clipa singurătăţii. 


327 


Trebuie să vă spun că nu există o soluţie pentru asta. Veţi 
rămâne aici până în ziua în care veţi muri şi cu cât veţi trăi 
mai mult, cu atât se va prelungi singurătatea 
dumneavoastră. Veţi folosi un om sau altul pentru lucrarea 
Bisericii, dar când munca va fi săvârşită sau omul ales îşi 
va demonstra incapacitatea, Sanctitatea Voastră îl va 
îndepărta şi va căuta un altul. Aveţi nevoie de afecţiune, 
chiar şi eu am nevoie de afecţiune. Veţi putea să aveţi 
parte de ea un timp, dar o veţi pierde din nou. Vă place sau 
nu, Sanctitatea Voastră sunteţi condamnat la un lung 
pelerinaj din ziua alegerii dumneavoastră până în însăşi 
ziua morţii dumneavoastră. Este un calvar, Sanctitatea 
Voastră, pe care abia aţi început să vi-l asumaţi şi să îl 
parcurgeti. 

Papa rămase căzut pe gânduri cu viziunea primelor 
lumini care tocmai se aprinseseră în piaţă la câțiva metri 
sub el. De la fereastră vedea cum numai câțiva pelerini 
treceau lent prin piața Sfântul Petru. 

— Sanctitatea Voatră! spuse Lienart pentru a-i atrage 
atenția Papei. 

— O, scuză-mă! Când observ lumea trecând pe sub 

fereastra aceasta îmi doresc să fiu din nou un preot dintr- 
un sat pe pământul meu natal, una dintre acele persoane 
fără nume, fără identitate, cu un viitor care încă se mai 
scrie. Îmi doream să fiu un chip în plus printre funcționarii 
ecleziastici, dar, se pare, Dumnezeu avea pregătită altă 
muncă pentru mine. Se pare că El avea deja scris viitorul 
meu. 
— Viitorul dumneavoastră, Sanctitatea Voastră, urmează 
a se scrie. Nu a făcut altceva decât să înceapă să se scrie. 
Nu mai sunteți un simplu cardinal, nu mai sunteți nici 
măcar Sanctitatea Voastră, Papa. Dumneavoastră sunteți 
Petru, pescarul, şi misiunea dumneavoastră este acum de a 
veghea asupra destinului Bisericii catolice, ca succesor 
demn şi apostol al lui Iisus Hristos, Domnul Nostru, 
declară cu fervoare August Lienart. 

— Credeti, fidele Lienart? Eu cred că Dumnezeu şi 
Duhul Sfânt deja îmi scriseseră viitorul când am fost ales 


328 


în trecutul conclav. În orice caz, nu mai există cale de 
întoarcere, nu-i aşa, eminenţă? replică Papa. 

— Aşa este, Sanctitatea Voastră. Nu mai este cale de 
întoarcere. 

Suveranul Pontif rămase din nou pe gânduri, continuând 
să privească pe fereastră. 

— Sanctitatea Voastră, ce doriţi de la mine? întrebă 
Lienart cu prudenţă. 

— O, da! Am trimis să fiţi chemat să vă informez că am 
hotărât să vă numim secretarul de stat al Sfântului Scaun. 
Am ordonat ca mâine dimineaţă Sala de Presă să emită un 
comunicat informând presa şi restul lumii că după slujba 
de mâine va deveni oficială numirea dumneavoastră. 

— O, Sanctitatea Voastră! Mă simt extrem de onorat de 
încrederea pe care o investiţi în mine şi trebuie să vă spun 
că nu vă voi dezamăgi în noua mea misiune şi noile 
responsabilităţi faţă de Secretariatul statului, spuse cu 
voce joasă cardinalul Lienart, încă revenindu-şi de pe urma 
surprizei. Dar ce se va întâmpla cu cardinalul Lubiani, 
Sanctitatea Voastră? 

— Cardinalul Lubiani şi-a demonstrat deja, cu vârf şi 
îndesat, fidelitatea faţă de Biserică şi faţă de patru 
suverani pontifi şi cred că a venit timpul să se îndepărteze 
de câteva responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi să se 
odihnească, spuse Sfântul Părinte. 

— Mă scuzaţi, Sanctitatea Voastră, dar sunt sigur că 
cardinalul Alberto Lubiani nu este omul care să se 
odihnească. 

— Ştiu asta, dragă Lienart, ştiu, zise surâzând Suveranul 
Pontif. De aceea am hotărât să îl numesc rector al 
Universităţii Pontificale Gregoriene din Roma. Am dispus 
să existe o trecere de la ieşirea cardinalului Lubiani de la 
Secretariatul de stat şi intrarea dumneavoastră în funcţie. 
De asemenea, am hotărât să-l numesc pe cardinalul Pietro 
Orsini, însărcinat până acum cu Prima Secţiune, 
responsabil al guvernământului Statului Vatican. Relaţiile 
diplomatice vor fi patronate de cardinalul Gaetano 
Angelini, în care am o mare încredere. 


329 


— Sanctitatea Voastră, cum doriţi să se facă transferul 
de putere, dacă pot întreba? îi spuse Lienart Papei. 

— Am hotărât ca eminenţa sa cardinalul Lubiani să îşi 
mai exercite funcţia pentru încă o săptămână. Ulterior, îi 
voi convoca pe toţi membrii Secretariatului de stat şi ai 
colegiului cardinalilor pentru a-i mulţumi cardinalului 
Lubiani pentru munca lui în fruntea secretariatului şi 
pentru a anunţa oficial numirea dumneavoastră în funcţie. 
În acel moment, voi citi o scrisoare explicând motivul 
alegerii dumneavoastră pentru o responsabilitate atât de 
mare. Până se va întâmpla asta, dumneavoastră veţi 
continua să vă exercitaţi actuala funcţie de consilier 
pontifical. 

— Foarte bine, Sfinţenia Voastră, astfel se va proceda, 
spuse noul şi strălucitorul Secretar de Stat, sărutând Inelul 
lui Petru. 

Când cardinalul Lienart se pregătea să iasă din 
încăperea Papei, Sfântul Părinte i se adresă din nou. 

— Apropo,  eminenţă, după anunţarea numirii 
dumneavoastră, am hotărât să organizăm un concert al 
corurilor vaticane în Galeria Hărţilor în onoarea 
cardinalului Alberto Lubiani, la care doresc să asistați. 
Apoi voi oficia o slujbă şi, împreună cu un mic grup de 
invitaţi, doresc să ne însoţiţi la cina din acea seară, spuse 
Suveranul Pontif. 

— Va fi o onoare pentru mine, Sanctitatea Voastră. Voi fi 
acolo, replică Lienart. 

— Noapte bună, drag prieten, spuse Papa la despărţire. 

— Noapte bună, Sanctitate, spuse Lienart închizând uşa 
fără zgomot şi îndepărtându-se prin lungile şi întunecatele 
culoare vaticane pe care el le cunoștea perfect. 

Câteva minute mai târziu, cardinalul August Lienart 
intra în biroul lui pe întuneric. Cineva trebuie să fi stins 
toate luminile. Supărat pentru acest gest nepermis, 
îndreptă mâna spre întrerupător. În acel moment, ceva îl 
înspăimântă pe puternicul membru al curiei. În strălucirea 
ferestrei, cardinalul Lienart observă o umbră aşezată pe 
canapea. 


330 


— Cine este acolo? întrebă Lienart încercând să-şi 
focalizeze privirea în întuneric. 

— Sunt eu, monseniorul Przydatek, răspunse umbra. 

— Ce faceți dumneavoastră pe întuneric? întrebă 
Lienart. 

— Nu  aprindeţi lumina, eminenţă, vă rog, ceru 
secretarul polonez. 

Aprinzând luminiţa de pe masa lui de lucru, Lienart 
observă chipul lipsit de viaţă al asistentului său privindu-l 
pe întuneric. 

— Ce vi s-a întâmplat, Przydatek? Spuneţi-mi chiar 
acum. V-o ordon, spuse cardinalul August Lienart. 

— Totul e pierdut. Absolut totul, declară Vaclav 
Przydatek în faţa chipului surprins al lui Lienart. 

— Nimic nu e pierdut dacă credinţa noastră este într- 
adevăr suficient de puternică încât să suportăm pedeapsa 
impusă, cum a ştiut să o suporte Domnul Nostru lisus 
Hristos pe cruce. El nu s-a smiorcăit cum o faceţi 
dumneavoastră acum. El a ştiut să moară pentru ai lui cu 
onoare, cu curaj şi de asemenea cu iubire pentru ceea ce 
lăsa în urmă. 

— Poliţia a asaltat Villa Mondragone în seara asta şi 
Ulrich a încercat să ucidă un poliţist. Agenţii i-au arestat 
pe Ulrich şi pe doamna Muller, îngăimă Przydatek. 

— Nu vă faceţi griji. Poliţia nu va găsi nimic în Villa 
Mondragone, dar dumneavoastră nu trebuia să fi venit aici. 
Acum poliţia italiană va şti că v-aţi refugiat la Vatican şi 
vor dori să vă interogheze, spuse Lienart. 

— Dacă dumneavoastră îmi ordonaţi, mă voi preda 
pentru a nu vă expune pe dumneavoastră, eminenţă, pe 
Sanctitatea Sa şi Sfântul Scaun! exclamă episcopul 
polonez. 

— Nu spuneţi prostii, protestă cardinalul. Dacă ar şti că 
eu v-am convins să vă predaţi, m-ar considera complice al 
dumneavoastră şi cu noua mea funcţie la Vatican nu mi-aş 
putea permite asta. 

— Ce nouă funcţie? întrebă secretarul. 

— Dragă secretar, căile Domnului sunt de nepătruns şi 


331 


aici, la Vatican, de fiecare dată sunt mai convins de asta, 
spuse Lienart. În urmă cu doar câteva minute Sanctitatea 
Sa m-a informat de numirea mea în calitate de nou 
secretar al statului Sfântului Scaun. 

— Dar cum? Şi secretarul Lubiani? întrebă moseniorul 
Przydatek. 

— E deja timpul ca acel bătrân blestemat să abandoneze 
puterea. Papa e hotărât ca aşa să şteargă din curie orice 
urmă de predecesor şi Lubiani era o urmă importantă, 
răspunse Lienart în timp ce trăgea profund dintr-un trabuc 
pe care tocmai îl aprinsese. 

— Va continua să activeze la Vatican? Pentru că dacă o 
va face, poate fi o piedică importantă pentru misiunea 
noastră. 

— A noastră? Fidele Przydatek, va fi misiunea mea, nu a 
dumneavoastră, îi replică Lienart unui Przydatek surprins. 
Credeţi-mă că mi-ar plăcea ca dumneavoastră să vă 
asumaţi funcţia de responsabil al Entităţii, dar acel poliţist 
pe care l-a împuşcat domnul Muller şi acel jurnalist, Jack 
Brown, se apropie prea mult de mine, iar asta poate fi 
periculos. În aceste momente trebuie să ne gândim la 
cineva care să ştie să-şi asume vinele cum Domnul Nostru 
lisus Hristos s-a sacrificat pentru noi toţi. 

Un apel telefonic a întrerupt dintr-o dată conversaţia. De 
cealaltă parte a firului, Giovanni Biletti, supraveghetorul 
şef al Jandarmeriei Vaticanului, îl informa pe cardinalul 
Lienart despre sosirea a trei maşini de poliţie italiene la 
poarta Sfintei Ana. 

— Bine, bine, nu este nevoie, îi repeta cardinalul 
interlocutorului său. Nu, domnule Biletti, nu este nevoie să 
îl deranjaţi pe cardinalul secretar de stat Lubiani. Cred că 
discută în birou cu Sfântul Părinte şi nu vrea să fie 
deranjat. Mă voi ocupa eu de această problemă. 

După ce a pus receptorul în furcă, eminenţa sa îl privi 
pieziş pe monseniorul Przydatek. 

— Vreau să vă aşezaţi la masa aceea şi să scrieţi o 
scrisoare. 

— Ce vreţi să spuneţi, eminenţă? întrebă Przydatek. 


332 


— Foarte simplu. Dacă eu mă duc la fund din cauza 
acelui Martelli şi a acelui Brown, se va duce şi Papa, şi 
onoarea curiei şi Biserica Catolică va fi afectată de acest 
scandal. Adu-ţi aminte, drag şi fidel Przydatek, ce i s-a 
întâmplat preşedintelui Nixon cu cazul acela, cred că se 
numea Watergate. Ruşinea a pătat Casa Albă şi preşedinţia 
unei întregi naţiuni. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla aici 
cu Sfântul Scaun şi cu pontificatul, dacă acel poliţist şi acel 
jurnalist ar descoperi relaţia mea cu fraţii din Cercul 
Octogonus. Acum, că am devenit al doilea om în Statul 
Vatican, credeţi sincer că dacă Martinelli şi Brown ar 
descoperi relaţia mea cu asasinatele Cercului Octogonus 
nu ar încerca să îl implice şi pe Papă în asta ca să afecteze 
prestigiul Bisericii noastre? Misiunea noastră, şi în special 
a dumneavoastră, este asumarea, în caz de nevoie, a 
responsabilităţilor pentru actele noastre. 

— Dar, eminenţă... încercă să îngaime monseniorul 
Vaclav Przydatek. 

— Intelligenti pauca, celui care înţelege bine, puţine 
cuvinte. Amintiţi-vă de celebra expresie genuflectant 
omnes în plano, toţi îngenunchem la acelaşi nivel al 
solului. Cu asta vreau să îţi spun, fidel Przydatek, că dacă 
eu mă duc la fund, se duce şi Suveranul Pontif, şi cu el şi 
Statul Vatican şi Biserica Catolică. Dacă vă duceţi 
dumneavoastră, vă duceţi doar dumneavoastră, cum la 
vremea lui a căzut doar lisus Hristos pe cruce. El şi-ar fi 
putut denunța apostolii ca să îl însoţească în chinul de la 
Golgota, dar nu a făcut-o. A ştiut să se sacrifice în tăcere 
astfel încât cuvântul Lui şi învăţăturile Lui să continue să 
se extindă în lume prin apostolii Săi. Aceasta ar trebui să 
fie, poate, decizia dumneavoastră, dragă Przydatek. Să vă 
sacrificați doar pentru ca eu, Sanctitatea Sa, Vaticanul şi 
Biserica Catolică să putem continua misiunea noastră de 
transmiţători ai credinţei şi ai mesajului Domnului Nostru 
lisus Hristos pe Pământ, îi explică Lienart secretarului său. 
Acum, înainte de a vă retrage, vreau să scrieţi această 
scrisoare şi să vă asumaţi orice vină. Eu, din noua mea 
poziţie de secretar al statului voi face tot posibilul să vă 


333 


ajut. Nu voi permite ca Sfântul Scaun să vă predea 
italienilor. Credeţi-mă că nu vă voi lăsa singur. 

Monseniorul Vaclav Przydatek se aşeză la masă şi cu un 
stilou începu să scrie rar şi cu litere clare. 


Eu, Vaclav Przydatek, născut în Varşovia, Polonia, 
episcop al Sfintei Biserici catolice, în  deplinătatea 
facultăţilor mele mentale, jur că sunt complet responsabil 
pentru faptele întâmplate în jurul Villei Mondragone. 
Această scrisoare nu trebuie interpretată ca o petiție 
pentru obținerea iertării, nici ca o confesiune dat fiind că 
tot ce am făcut, inclusiv continua încălcare a celei de-a 
cincea porunci, a fost pentru a apăra Biserica catolică şi 
credința adevărată de duşmanii ei şi pentru a proteja 
onoarea Sanctităţi Sale şi a eminenţei sale cardinalul 
August Lienart. Nu vreau iertarea, pentru că, pur şi 
simplu, nu cred că am păcătuit. Dumnezeu, în infinita Lui 
înțelepciune şi bună-voinţă, va fi cel care mă va judeca la 
momentul potrivit. Înainte ca asta să se întâmple nu cred 
că trebuie să fie ființele umane imperfecte cele care să o 
facă. De aceea am hotărât să scriu această scrisoare. Fie 
ca Dumnezeu. Stăpânul nostru, să mă protejeze. 

Semnat: Vaclav 
Przydatek. 


După aplicarea parafei lui pe text, cardinalul Lienart a 
ridicat scrisoarea, a citit-o, a îndoit-o şi a introdus-o într-un 
plic. Apoi a vărsat ceară roşie şi a imprimat semnul 
dragonului pe ea. 

— Acum, dacă nu aveţi nimic împotrivă, trebuie să îmi 
continuu munca, înainte să îmi asum responsabilităţile 
pentru care am fost ales de către Sanctitatea Sa. 

— Noapte bună, eminenţa voastră, spuse Przydatek 

— Noapte bună, secretare, şi nu uita cuvintele mele. 
Este nevoie să vă supuneţi circumstanțelor şi să nu ne 
supunem noi la ele. Poate ar trebui să vizitaţi bazilica şi să 
vă rugaţi la Dumnezeu înaintea Mormântului lui Petru. 
Poate El vă va ajuta să luaţi hotărârea corectă, îi spuse 


334 


Lienart secretarului său, care îi părăsise deja biroul. 

În timp ce ieşea pe coridor, Przydatek a auzit cum 
cardinalul Lienart a ridicat telefonul şi vorbea cu 
supraveghetorul Biletti. 

— Biletti, sunt cardinalul Lienart. 

— Da, eminenţă. Ce trebuie să fac? întrebă şeful 
Jandarmeriei Vaticanului. 

— Spuneţi-le italienilor să plece şi că îi rugăm să nu 
blocheze poarta Sfintei Ana. Dacă cer să vorbească cu 
secretarul de stat Lubiani, spuneţi-le să solicite o audienţă 
mâine dimineaţă, dar până are loc acea audienţă, Sfântul 
Scaun nu va permite ca poliţia străină să interogheze pe 
unul dintre cetăţenii cei mai importanţi cum este 
monseniorul Przydatek. E clar? spuse Lienart. 

— Da, foarte clar, eminenţă. Aşa le voi spune italienilor, 
răspunse Biletti. 

— Bine, foarte bine. Cred că dumneavoastră şi cu mine 
vom menţine o relaţie foarte bună de acum înainte. După 
ce scăpaţi de italieni, căutaţi-l pe monseniorul Przydatek şi 
luaţi-l în custodia Jandarmeriei Vaticanului până la noi 
ordine. Noapte bună. 

— Noapte bună, eminenţă. 

Peste câteva minute, de la fereastra biroului său, 
cardinalul Lienart a putut zări cum trei maşini negre de 
poliţie cu girofaruri albastre pe acoperiş se întorceau, 
treceau prin controlul Gărzii Elveţiene şi reveneau pe 
teritoriul Republicii Italiene. 


Monseniorul Przydatek îngenunche în faţa Mormântului 
lui Petru, sub bazilică. Ave verum corpus de Mozart, 
cântată de corurile din Vatican, ajungea până la urechile 
lui. Acolo Petru fusese crucificat din ordinul lui Nero cu 
capul în jos. În Liber pontificalis se spunea că Petru 
«sepultus est via Aurelia, in Templum Apollonis, juxta 
territorium Triumphalem», care a fost îngropat în via 
Aurelia, în Templul lui Apollo, în apropierea locului în care 
a fost sacrificat. Chiar în acel loc împăratul Constantin 
construise prima bazilică. 


335 


Prosternat în faţa mormântului primului Suveran Pontif, 
cel care fusese până în acel moment omul în care 
cardinalul August Lienart avea cea mai mare încredere, a 
luat o decizie transcendentală pentru Biserica Catolică şi 
pentru siguranţa pontificatului. După ce şi-a făcut semnul 
crucii, episcopul polonez s-a îndreptat spre uşa laterală a 
bazilicii care da spre Muzeele Vaticane. 

Un agent al jandarmeriei care se afla în interiorul 
sfântului lăcaş şi-a anunţat şeful prin radioul pe care îl 
purta pe sub jachetă. 

— Bine, domnule, aşa voi face, spuse agentul. Se 
îndreaptă spre muzee. 

Apoi polițistul hotărî să îl urmărească pe monseniorul 
Przydatek. Puțin mai încolo, călugărul polonez ajunse în 
Holul celor Patru Porţi şi decise să urce pe scara în spirală 
proiectată de marele arhitect Donato Bramante. Un etaj 
mai jos agentului i se alăturaseră deja însuşi Giovanni 
Biletti şi încă doi agenţi ai jandarmeriei. Biletti se uita în 
sus încercând să îl zărească pe monseniorul Przydatek. 

— Moseniorule! strigă şeful jandarmilor. Trebuie să 
vorbesc cu dumneavoastră. Opriţi-vă, vă rog. 

Przydatek continua să urce pe scări în timp ce îşi tot 
repeta: potius mori quam foedar, mai curând moartea 
decât pătarea onoarei. 

Cei patru agenţi pontificali se apropiau din ce în ce mai 
mult de secretarul cardinalului Lienart, în timp ce Biletti 
continua cu încercările de a îi atrage atenţia înaltului 
membru al curiei, fără succes însă. 

În sfârşit, Przydatek ajunse la Curtea Armurilor, prin al 
cărei acoperiş de cristal avea o vedere minunată spre 
Oraşul Etern. Fără a se opri să observe priveliştea 
dinaintea lui şi în timp continua să repete printre dinţi 
potius mori quam  foedar, monseniorul  Przydatek 
contemplă cei şaisprezece metri care îl despărţeau de baza 
scărilor. Fără a se gândi prea mult, clericul ridică piciorul 
stâng şi se cocoţă pe balustrada din piatră lustruită. 

In acel moment şeful poliţiei vaticane se afla deja la 
puţini centimetri de episcop. 


336 


— Nu faceţi asta, monsenior. Nu o faceţi, vă rog, imploră 
Biletti. 

Aproape fără a se uita la el, monseniorul Vaclav 
Przydatek îşi dădu drumul în gol, dispărând din câmpul 
vizual al lui Biletti, care se repezise pentru a încerca să-l 
prindă pe episcop de braţ. Când agenţii au apărut la 
balustradă, corpul lui Przydatek încă mai părea că pluteşte 
în spaţiu. După câteva secunde corpul se izbi de sol ca o 
mare pungă de apă. Cadavrul rămase înconjurat de o mare 
pată roşie ce creştea din ce în ce mai mult în jurul corpului 
inert. 


Telefonul sună sec în mod repetat în biroul eminenţei 
sale cardinalul August Lienart, dar deşi se afla la mică 
distanţă de el, nu răspunse. Ştia ce se întâmplase. Il 
cunoştea pe monseniorul Vaclav Przydatek de ani buni şi 
ştia care fusese decizia lui, cea mai bună dintre toate, 
pentru a proteja Biserica şi pe cel mai mare reprezentant 
al ei pe Pământ. 

Când telefonul se opri din sunat, eminenţa sa hotărî să 
îşi cheme noul secretar. 

— Părinte Mahoney, anunţă-i pe preoţii Ferrell, 
Cornelius, Reyes şi Alvarado că îi voi primi în câteva 
minute, ordonă cardinalul. 

— Bine, eminenţă, spuse Mahoney în timp ce se făcea 
comod în confortabilul fotoliu în care până acum câteva 
minute fusese omul în care noul secretar al statului avea 
cea mai mare încredere şi care acum zăcea cu capul 
zdrobit pe marmura elegantă a Holului celor Patru Porţi. 

Câteva minute mai târziu, cardinalul secretar de stat 
Lienart fu întrerupt din nou de secretarul său. 

— Eminenta voastră, preoţii Ferrell, Cornelius, Reyes şi 
Alvarado sunt aici, spuse Mahoney cu voce gravă. 

— Foarte bine. Spune-le să intre, ordonă Lienart. 

Intrând în birou cei patru preoţi s-au aşezat în şir 
ordonat şi au sărutat pe rând stema dragonului care 
apărea pe inelul lui Lienart. Cardinalul i-a invitat să ia loc 
pe canapea. 


337 


— Pe aici, fraţilor, spuse. Ce îmi aduceţi? 

Părintele Septimus Alvarado luă primul cuvântul. 

— Eminenţa voastră, aduc aici mai multe documente 
care cred că ar trebui să fie distruse, spuse Alvarado în 
timp ce scotea dintr-o valiză ponosită mai multe mape roşii 
cu adnotări scrise de mână de către profesorul Aaron 
Avner. 

— Aşa se va face, fidele Alvarado. Aşa se va face, 
confirmă cardinalul Lienart. 

Apoi vorbi părintele Eugenio Cornelius. Dintr-o mare 
învelitoare de catifea roşie, fratele Cercului Octogonus 
extrase o carte ciudată. Când a aşezat-o pe masă, cei cinci 
bărbaţi prezenţi la reuniune au rămas mult timp privind-o. 
În sfârşit, şi pentru a rupe tăcerea, cardinalul Lienart a 
ordonat ca cei patru clerici să se ridice în picioare. 

— Daţi-mi voie să vă felicit pentru succesul misiunii 
încredințate de către Sfântul Părinte şi de către Dumnezeu 
pentru a proteja Biserica de duşmanii ei, spuse Lienart. 
Acum să ne luăm de mână şi să ne rugăm câteva minute 
pentru pierderea fraţilor noştri din Cerc, monseniorul 
Vaclav Przydatek, părintele Italo Jacobini, părintele Andre 
Lamar şi părintele Wilhelm Ter Braak. Au ştiut să îşi dea 
viaţa în apărarea credinţei şi Dumnezeu în mizericordia 
Lui îi va răsplăti. 

După ce au spus amin, cei cinci clerici şi-au făcut semnul 
crucii. În continuare, secretarul de stat renunţă din nou la 
rigiditatea actului. 

— Dragi fraţi, acum vă voi da noile mele instrucţiuni. 
Dumneavoastră, părinte Reyes, vă veţi întoarce la biserica 
dumneavoastră dragă din Laja, în Bolivia. Dumneavoastră, 
părinte Alvarado, vă veţi întoarce pentru o odihnă bine 
meritată la parohia dumneavoastră din Spania. 
Dumneavoastră, părinte Cornelius, vă veţi întoarce la 
mănăstirea din Ettal, în Germania. Dumneavoastră, părinte 
Ferrell, vă veţi întoarce la biserica dumneavoastră Maria 
Ajutătoarea, din Passau. Este timpul ca Cercul să se 
închidă până când Dumnezeu va decide să ne cheme din 
nou, ordonă eminenţa sa, după care pronunţă cuvintele 


338 


sfinte ale Cercului Octogonus: Fractum nec fractuem, 
favoare pentru favoare. 

— Silta nec silto, tăcere pentru tăcere, răspunseră în cor 
cei patru preoţi. 

Apoi au sărutat încă o dată inelul secretarului de stat şi 
au dispărut din nou de pe faţa Pământului până când noi 
situaţii sau, mai bine spus, noi proiecte vor apărea pentru 
a-i scoate din letargie. 


După o săptămână 

Cardinalul August Lienart era deja noul secretar de stat 
al Sfântului Scaun din dorinţa şi graţie Sanctităţii Sale. 
Recent investit în noul său birou şi în timp ce observa 
vasta privelişte asupra pieţii Sfântul Petru, Lienart îşi 
aminti cuvintele pe care le auzise cu câteva luni în urmă, 
în acelaşi loc, ale cardinalului Newton Metz. 

«Acel bătrân ştia că, mai devreme sau mai târziu, eu voi 
ocupa acest post», gândi nou-nouţul secretar de stat. Mai 
multe ştie diavolul de bătrân, decât diavolul, iar predicția 
lui Metz s-a adeverit. Acum el, omul principal al Bisericii, 
al doilea bărbat ca putere al Sfântului Scaun, atât de 
aproape de Papă, ocupă locul pentru care se născuse. Ştia 
mai bine decât oricine tot ce lăsase în urma sa, de la 
sacerdoţiul său în Franţa natală, până să ajungă la cea mai 
înaltă nomenklatura vaticană, iar acum nu va permite ca 
această putere, pentru care el a fost pregătit încă de la 
naştere, să îi scape printre degete, asemenea nisipului. 
Gândurile sale s-au destrămat la intrarea în cameră, pe 
neaşteptate, a secretarului său. 

— Eminenţă, mă scuzaţi că vă deranjez în asemenea 
momente, spuse Mahoney cu voce agitată. 

— Acum că m-ai deranjat deja, spune-mi despre ce e 
vorba, răspunse Lienart în timp ce îşi aranjă eşarfa 
purpurie. 

— Eminenţă, au sunat de la controlul Gărzii Elveţiene la 
poarta Sfintei Ana, explică Mahoney încă agitat. Spun că a 
sosit un bărbat care susţine că vă cunoaşte foarte bine şi 
doreşte să vă vorbească. 


339 


— Multă lume vrea să vorbească cu secretarul de stat a 
Sanctităţii Sale şi nu de asta vreau să mă deranjeze zi de 
zi, spuse Lienart. 

— Eminenţă, numele acestui bărbat e Jack Brown. 

Auzind numele, cardinalul august Lienart schiţă un 
surâs rece, amintindu-şi cuvintele defunctului Przydatek. 

— De ce zâmbiţi, eminenţă? întrebă Mahoney. 

— Degeaba, dragă secretare. Mi-am amintit de o 
discuţie pe care am avut-o cu predecesorul tău, 
monseniorul Przydatek. L-am asigurat că va veni ziua în 
care acest Brown va trece porţile Vaticanului cerând să 
vorbească cu mine, după cum s-a întâmplat. E clar că 
misterioase sunt căile Domnului. 

— Doriţi să ordon să fie expulzat din Vatican? propuse 
Mahoney. 

— Nu, nu face asta. Ordonă-i ofițerului Gărzii Elveţiene 
să îl însoţească până la mine şi apoi să nu fim deranjati, 
ceru secretarul de stat. 

— Bine, eminenţă, aşa se va face. Amintiţi-vă că trebuie 
să asistați la discursul Sanctităţii Sale în onoarea fostului 
secretar de stat, cardinalul Lubiani şi la concertul în 
onoarea sa, susţinut de corul Vaticanului. 

— Nu vă faceţi griji, părinte. Imi voi face timp, spuse 
Lienart. Înainte ca Mahoney să părăsească încăperea, 
cardinalul îi dădu secretarului său un plic voluminos care 
conţinea mai multe mape roşii. În interiorul lor se 
înghesuiau adnotări, desene, fotografii şi texte despre 
Manuscrisul Voynich. 

— Chiar în această seară, când mă voi afla la ceremonie 
cu Sanctitatea Sa, să duceţi acest plic în zona cazanelor 
Palatului Apostolic şi să distrugeţi tot acest material, 
ordonă secretarul de Stat. Să nu rămână nimic nears. Totul 
trebuie distrus. 

— Aşa voi face, eminenţă, spuse Mahoney înainte de a 
închide uşa cu plicul sub braţ. 


În timp ce aştepta să sosească jurnalistul de la Boston 
Globe, Lienart alese un trabuc din umidificator şi l-a aprins 


340 


răbdător, trăgând profund din el. Zgomotul uşii şi vocea 
secretarului său i-au întrerupt degustarea. 

— Eminenţa Voastră? Domnul Brown. 

— Intraţi, intraţi, vă rog, faceţi-vă comod, îl invită 
Lienart pe jurnalistul de la Globe. 

— Mulţumesc, dar prefer să rămân în picioare, spuse 
Jack pe un ton sec. 

— Bine, drag prieten, cum preferaţi dumneavoastră, 
replică Lienart. Acum aştept să îmi spuneţi cu ce vă pot fi 
de folos. 

— Ştiţi foarte bine de ce am venit. Voiam doar să mă 
prezint în faţa dumneavoastră şi să vă spun că aţi câştigat, 
cardinale Lienart, afirmă jurnalistul. 

— O, mulţumesc mult! Dar nu era necesar. Sincer, cred 
că nu mai există nimic la fel de stupid precum să câştigi. 
Adevărata glorie se bazează pe a convinge, domnule 
Brown, spuse Lienart. Să nu uitaţi asta niciodată. 

— Dumneavoastră nu mă veţi convinge niciodată de ceea 
ce aţi făcut. Veţi încerca să mă convingeţi că violările 
continue ale celei de-a cincea porunci au urmărit apărarea 
credinţei şi a Bisericii Catolice, a acelei false credinţe pe 
care o arătaţi dumneavoastră, reprezentanţii curiei 
vaticane, dar eu ştiu că aţi făcut totul pentru propria 
ambiţie, din propria lăcomie de putere, fără a vă gândi la 
acele vieţi care aţi ordonat să fie distruse, a spus Brown. 

— Sincer, sunteți un romantic, domnule Brown, 
întrerupse cardinalul. Puterea acestei Biserici, puterea 
acestei organizaţii cu aproape două mii de ani de istorie nu 
a putut să se bazeze pe dragoste, caritate şi pe acele 
lucruri pe care le predică preoţii de la sate. Stâlpii care au 
susţinut această Biserică în care vă aflaţi acum, au fost 
persoane ca mine, persoane care ar fi dispuse să îşi dea 
viaţa pentru apărarea acestei organizaţii. Pământul pe 
care călcaţi este pătat de sânge. Da, este pătat de sânge 
de către miile de fideli şi credincioşi care şi-au dat viaţa 
apărând credinţa, în tăcere, fără ca lumea să afle. Eu sunt 
unul dintre aceşti fideli. 

— Numai că dumneavoastră nu v-a venit rândul să 


341 


muriţi. Le-a venit rândul să moară celor care credeau în 
Dumnezeul lor şi doar pentru a menţine ascuns secretul 
unui asasinat în masă ce a avut loc acum şase sute de ani, 
replică Jack Brown. 

— Permiteţi-mi să vă spun ceva. Când se sugerează mai 
multe soluţii pentru un singur fapt rău, înseamnă că acel 
rău nu se poate vindeca. Eu sunt genul de om care preferă 
o amputare decât să încerce să îşi salveze membrul, 
căutând remedii care servesc doar ca plasturi. Cangrena 
trebuie extirpată dintr-o singură lovitură certă şi exact 
asta am făcut eu, declară Lienart în timp ce îşi fixa 
trabucul între buze. Dumneavoastră puteţi crede ce doriţi, 
domnule Brown, dar singurătatea puterii este singura 
resursă care permite obţinerea unei anumite suveranităţi 
personale iar eu am obţinut acea suveranitate. Să ştii şi să 
cunoşti singur forma de a acţiona, deşi aceasta presupune 
câteodată să fii contra doctrinei lui lisus Hristos, Domnul 
nostru. 

— Se poate chiar să pară amuzant că un cardinal care a 
ajuns atât de sus încearcă să mă convingă cu un astfel de 
discurs, zise Brown. 

— Să nu vă surprindă, dragă domnule Brown. Noi, 
cardinalii, suntem ca etajerele. Cu cât mai înalte, cu atât 
mai inutile. 

— Vreau să vă mai adresez doar o întrebare. Cred că, 
dacă am ajuns până aici, până la dumneavoastră... spuse 
Brown aruncând o privire în jurul lui, cred că merit un 
răspuns. 

— Bine, vă rog. Întrebaţi, invită Lienart. 

— De ce erau necesare atâtea morţi în jurul 
Manuscrisului Voynich? Pentru un asasinat săvârşit acum 
şase sute de ani? 

— E mult mai mult decât atât. Acea carte ar fi trebuit să 
rămână adormită, dar acel prieten al dumneavoastră, 
profesorul Avner, a hotărât să o trezească şi să cerceteze 
ce ascundeau paginile ei. Când a avut loc prima moarte, 
trebuia să o fi lăsat să se odihnească în acea bibliotecă de 
la Yale, dar nu, el trebuia să cerceteze ceea ce cartea 


342 


explica. În ea se vorbeşte despre un strămoş al familiei 
mele care a păşit pe căile periculoase opuse credinţei şi 
care, în încercarea lui de a reveni în ţarc, a sacrificat 
vieţile a zeci de bărbaţi, femei şi copii în propriul interes. 
Nu puteam permite ca acel secret să iasă la lumină, 
răspunse Lienart. 

— Nu mi-aţi răspuns. De ce era atât de important să o 
ascundeţi? E o crimă ce a avut loc acum şase sute de ani, 
replică jurnalistul. 

— Dumneavoastră, domnule Brown, nu cunoaşteţi sforile 
puterii care de aproape două mii de ani au susţinut 
Biserica. Eu sunt acum unul dintre marii... Cum se spune? 
A, da! Cuvântul este burattinaio, păpuşar. 

Dacă cineva de la Vatican mi-ar şti secretul, dacă vreun 
membru al curiei ar cunoaşte conţinutul acestei cărţi, 
credeţi că aş putea să păstrez funcţia pe care o ocup 
acum? Nu cred, de aceea Manuscrisul Voynich trebuia să 
rămână necercetat, iar bărbaţii şi femeile care cunoşteau o 
parte din secretul lui trebuiau să dispară de pe faţa 
pământului. Amintiţi-vă că dacă un secret este greu de 
descoperit, mult mai dificil e să ştii să îl păstrezi, judecă 
Lienart în timp ce trăgea din nou profund din trabuc. 

— Într-o bună zi, sunt sigur, veţi plăti pentru tot ce aţi 
făcut, spuse Brown cu degetul ridicat spre Lienart. 

— Sunt sigur de asta, prietene Brown, sunt sigur de 
asta, dar, deocamdată, acel moment nu a sosit. 

— Eu nu sunt prietenul dumneavoastră, Lienart. De 
acum principala mea sarcină va fi să vă demasc şi dacă 
veţi trimite pe vreunul dintre acei asasini ai octogonului, îl 
voi aştepta. Credeţi-mă, Lienart. Din acest moment 
consideraţi-mă duşmanul dumneavoastră, un duşman 
periculos, spuse Jack Brown cu o voce ce îi reflecta 
neputinţa. 

— Bărbaţii înţelepţi, domnule Brown, învaţă multe de la 
duşmanii lor şi, de acum, pe dumneavoastră vă voi 
considera încă unul dintre ei. Fiţi fără grijă! afirmă 
cardinalul Lienart uitându-se la ceas. Acum, dacă mă 
scuzaţi, trebuie să asist la o ceremonie cu Sanctitatea Sa. 


343 


Ştiţi deja că, în calitate de secretar de stat al Sfântului 
Scaun, obligaţiile mele şi puterile mele sunt câteodată o 
sarcină prea grea pe care o duc cu resemnare. 

— Înainte să plec vreau să vă mai spun un singur lucru, 
Lienart. Dacă mi se întâmplă ceva, să fiţi sigur că FBl-ul şi 
poliţia vor primi diferite caiete cu note în care sunt 
povestite toate faptele petrecute în jurul Manuscrisului 
Voynich. Informaţii, date, nume... totul, absolut totul va 
ajunge în mâinile FBl-ului şi ale italienilor. 

Vă asigur că dacă mi se întâmplă ceva mie, comisarului 
Martelli, părintelui Marcelo Giannini sau lui Matteus 
Planch, acele caiete vor sfârşi în mâinile indicate. Să nu 
uitaţi asta niciodată, ameninţă Brown în timp ce se 
îndrepta spre uşa de la biroul secretarului de stat al 
Sfântului Scaun. Asiguraţi-vă chiar din acest moment ca pe 
niciunul dintre noi patru să nu ne afecteze nici măcar o 
simplă gripă sau febră. Dacă se întâmplă asta, vă voi vizita 
din nou, iar informaţiile adunate în caietele mele departe 
de lungile dumneavoastră mâini vor face astfel încât să nu 
puteţi părăsi niciodată aceste ziduri, pentru că dacă le 
traversaţi, afară vă va aştepta justiţia. Nu cea a Domnului, 
ci justiţia oamenilor. Cred că dacă se întâmplă asta, tipul 
acela căruia i se spune Papă nu ar fi foarte de acord să mai 
fiţi secretarul lui de stat, nu-i aşa? 

— Există doar două lucruri infinite în viaţă, domnule 
Brown: Dumnezeu şi prostia omenească şi, sincer, 
domnule Brown, nu sunt foarte sigur de primul, pe când de 
al doilea, da. Niciodată nu îi va păsa cuiva de voi patru, 
atâta timp cât caietele despre care vorbiţi rămân îngropate 
pentru totdeauna. 

— La revedere, cardinale, se despărţi Brown închizând 
uşa după el. 

— La revedere, domnule Brown, răspunse cardinalul 
Lienart în timp ce Mahoney intra în biroul lui. 

— Ce vom face cu el? îl întrebă secretarul pe înaltul 
membru al curiei. 

— Nimic, absolut nimic. Acta est fabula, povestea s-a 
terminat, îi spuse cardinalul August Lienart părintelui 


344 


Emery Mahoney. 


Jack Brown a trecut de poarta Sfintei Ana fără probleme 
observând cum soldatul din Garda Elvețiană se pregătea să 
adopte poziţia de salut în faţa unui cardinal al Bisericii 
care trecea. Mergând încet prin piaţa Sfântul Petru şi după 
ce a trecut frontiera imaginară cu Statul italian, Brown s-a 
întors pentru a privi pentru ultima dată maiestuozitatea 
bazilicii, care ascundea în interiorul ei secrete care vor 
rămâne încuiate până la sfârşitul veacurilor. 

Vocea comisarului Martelli, cu un braţ bandajat, i-a 
atras atenţia. 

— Ei, Jack! Te invit să mâncăm nişte spaghete cu 
usturoi, ulei şi hamsii, udate cu o sticlă bună de Chianti, la 
restaurantul vărului meu. 

— Prefer să vă ţin companie cu un pahar bun de 
bourbon în cinstea unui prieten de-al meu numit Aaron 
Avner, răspunse Brown în timp ce se plimba alături de 
poliţist pe Via della Conciliazione spre podul Sant'Angelo. 


Câteva ore mai târziu, Sanctitatea Sa Papa se afla în sala 
de audienţe în faţa membrilor colegiului cardinalilor. 

— Voi trebuie, în calitate de principi ai Bisericii, să 
urmaţi exemplul lui lisus Hristos, care s-a transformat în 
servitorul tuturor, în contrast evident cu exemplul lumii: a 
muri pentru a vă face servitori umili şi dezinteresaţi ai 
oamenilor, fugind de orice tentaţie de a face carieră şi de a 
urmări beneficii personale, declară Suveranul Pontif. Doar 
dacă deveniți servitorii tuturor, veţi duce la capăt misiunea 
voastră şi îl veţi ajuta pe succesorul lui Petru să fie, la 
rândul lui, servitorul servitorilor lui Dumnezeu. 
Desfăşurarea misiunii mele ca succesor al pescarului din 
Galileea necesită colaborarea voastră fidelă şi vă cer să ne 
însoţiţi în ruga noastră în timp ce invocăm Sfântul Duh 
pentru ca nimic să nu slăbească comuniunea între toţi cei 
pe care Domnul i-a ales vicari ai Fiului Său şi i-a făcut 
pastori. 

În acel moment Papa s-a ridicat din tron şi, îndreptându- 


345 


se spre cardinalul August Lienart, l-a invitat să se ridice şi 
să se aşeze lângă el. 

— Roşul purpuriu al veşmântului vostru cardinalic evocă 
culoarea sângelui şi eroismul martirilor. Este simbolul unei 
iubiri pentru lisus Hristos şi pentru Biserica voastră care 
nu cunoaşte limite: iubire până la sacrificarea vieţii, usgue 
ad sanguinis effusionem. De aceea, în calitate de nou 
secretar de stat al Sfântului Scaun, cardinale August 
Lienart, darul pe care îl primiţi este mare, şi acelaşi lucru 
se poate spune despre responsabilitatea pe care o 
presupune, spuse Sfântul Părinte. Trebuie să predicaţi cu 
cuvântul şi cu fapta. Dacă aceasta este valabilă pentru toţi 
păstorii, este cu atât mai valabilă pentru dumneavoastră, 
dragă cardinale. 

Imediat membrii colegiului cardinalilor au început să 
defileze unul câte unul pentru a săruta Inelul Pescarului şi 
pentru a-l saluta cu respect pe noul secretar de stat al 
Sfântului Scaun, excelența sa eminentă cardinalul August 
Lienart. 

Aşezat în sala aceea de concerte imensă, după învestirea 
lui, alături de Sanctitatea Sa, în timp ce dulcile voci ale 
copiilor din corul Vaticanului intonau Jesu mein Hort und 
Erretter, de Johann Sebastian Bach, cardinalul August 
Lienart, închis în gândurile lui, se vedea pe sine drept il 
burattinaio,  păpuşarul, marele maestru al Cercului 
Octogonus, care continua să tragă sforile din umbră, în 
mod implacabil, pentru apărarea credinţei şi a Suveranului 
Pontif şi, de ce nu, pentru apărarea propriilor interese. La 
urma urmei, aceasta este orânduiala lui Dumnezeu, iar 
cine era el, un simplu muritor, un umil principe al Bisericii 
catolice, să se opună deciziei Lui? 

Era sigur că Dumnezeu, în înţelepciunea şi mizericordia 
lui incomensurabile, niciodată nu i-ar reproşa faptul că a 
încălcat de atâtea ori a cincea poruncă, la urma urmei o 
făcuse în apărarea Bisericii. Puțin mai liniştit, Lienart a 
uitat de ziua grea pe care o avuse şi, cu un surâs rece pe 
buze, a început să dirijeze cu degetul o orchestră 
imaginară. 


346 


La aceeaşi oră, în sala solitară a cazanelor din Palatului 
Apostolic, părintele Emery Mahoney deschidea unul dintre 
marile depozite de fier. Un val de căldură i-a biciuit chipul. 
Apropiindu-se cât mai mult posibil de gura cazanului, 
secretarul lui Lienart aruncă, una după alta, câteva mape 
de culoare roşie din al căror interior cădeau fotografii, 
articole şi note despre o carte ciudată pe care nimeni nu a 
reuşit să o descifreze şi care alimentau flăcările. 

În altă cameră secretă a Vaticanului, un scriptor 
transporta în maşinuţa lui o cutie metalică în al cărei 
interior, într-o husă din catifea roşie, se afla o carte pe 
care timp de secole întregi nimeni nu a reuşit să o 
descifreze şi astfel va fi şi în viitor. Încet, scriptor-ul a 
coborât într-un lift îngust cei douăzeci şi cinci metri până 
la camera de siguranţă blindată a Archivum Secretum 
Apostolicum Vaticanum. Într-un colţ întunecat, şi împreună 
cu mii de cutii similare, a rămas depozitată cutia metalică 
pe cotorul căreia pe o etichetă simplă scria ASAV-253. 
Imediat, scriptor-ul a stins luminile din încăpere şi s-a 
întors la suprafaţă. 


Fractum nec fractuem, silta nec silto, favoare pentru 
favoare, tăcere pentru tăcere. 


347