Steve Berry — 3 Al Treilea Secret

CAMERA DE CHIHLIMBAR 


== Autorul bestselleru 


STEVE BERRY 


AL TREILEA SECRET 


Traducere din limba engleză 
ALINA TUDORICĂ 


STEVE BERRY 
The Third Secret 
© 2005 by Steve Berry 


Această traducere a fost publicată prin înţelegere cu 
Random House, din cadrul Random Publishing Group, 
o divizie a Random House Inc. 

Toate drepturile rezervate 
© RAO International Publishing Company, 2007 
pentru versiunea în limba română 


ISBN: 978-973-103-671-7 
STEVE BERRY. 


The Third Secret. 
2005. 


Steve Berry este avocat şi, 
deşi nu mai practică avocatura, 
este implicat în politica locală 
din Georgia. Interesul său 
pentru istorie l-a îndemnat spre 
cariera de scriitor. A debutat în 
2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a 
devenit imediat un bestseller în Statele Unite. 
Următoarele sale cărți - Profetia familiei Romanov, 
Al treilea secret,  Moştenirea templierilor, 
Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile 
întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


Lui Dolores Murad Parrish, 
care a părăsit această lume mult prea curând. 
1930-1992. 


Mulţumiri. 


Ca întotdeauna, mii de mulţumiri. Întâi de toate, lui Pam 
Ahearn, agentul meu, pentru sfaturile ei înțelepte. Apoi, tuturor 
celor de la Random House: Gina Centrello, un redactor 
extraordinar, care s-a întrecut pe sine cu acest roman; lui Mark 
Tavani, care m-a ajutat cu experienţa sa de editor să transform 
un manuscris într-o carte; lui Cindy Murray, care îmi suportă cu 
stoicism toanele şi se ocupă de publicitate; lui Kim Hovey, care e 
specialist în strategii de piaţă; lui Beck Stvan, artistul care se 
face „vinovat” de minunata imagine de pe copertă; lui Carole 
Lowenstein, un editor cu ochi de vultur datorită căreia paginile 
arată din nou impecabil; şi, nu în ultimul rând, celor de la 
Departamentul de marketing, promovare şi vânzări - nimic din 
toate acestea n-ar fi fost posibil fără efortul şi dedicaţia lor. Nu 
pot să nu-i menţionez pe Fran Downing, Nancy Pridgen şi Daiva 
Woodworth. Acesta a fost ultimul manuscris la care am lucrat ca 
grup de scriitori şi trebuie să mărturisesc că mi-e dor de acele 
timpuri. 

Ca de obicei, le mulţumesc soţiei mele, Amy şi fiicei mele, 
Elizabeth care au fost alături de mine şi m-au încurajat ori de 
câte ori a fost cazul. 

Această carte este dedicată mătuşii mele, o femeie minunată 
care nu mai este printre noi. Ştiu că ar fi fost mândră de mine. 
Insă sunt sigur că mă priveşte de acolo de sus şi zâmbeşte. 


Biserica nu are nevoie decât de adevăr. 
Papa Leon al XIII-lea (1881). 


Nu este nimic mai măreț decât fascinantul şi dulcele mister al 
Fatimei, care însoţeşte Biserica şi umanitatea de-a lungul 
secolelor de apostazie şi le va însoți fără îndoială până la 
căderea finală şi la renaşterea ei. 

Abatele Georges de Nantes (1982) cu ocazia primului pelerinaj la 
Fatima al papei loan Paul al II-lea. 


Credinţa e un aliat prețios în căutarea adevărului. 
Papa loan Paul al II-lea (1998). 


Prolog. 


Fatima, Portugalia. 
13 iulie 1917. 


Lucia îşi ridică privirea şi o urmări pe Fecioară înălțându-se la 
cer. Apariţia venise de la răsărit, aşa cum mai apăruse şi de 
celelalte două dăţi, mai întâi ca un punct strălucitor din înaltul 
cerului înnorat. Plutise lin, apropiindu-se totuşi cu repeziciune, 
conturul ei devenind strălucitor când se aşeză pe trunchiul unui 
gorun, la doi metri şi jumătate deasupra pământului. 

Fecioara stătea dreaptă, iar imaginea ei cristalizată era 
îmbrăcată într-o aură ce părea mai strălucitoare decât soarele. 
Lucia îşi plecă privirea în faţa frumuseţii ei ameţitoare. 

Lucia era înconjurată de o mulţime de oameni, spre deosebire 
de prima apariţie a Fecioarei, în urmă cu două luni. Atunci Lucia 
era pe câmp doar cu Jacinta şi cu Francisco, păzind oile familiei. 
Verii ei aveau şapte, respectiv nouă ani. Lucia era cea mai mare 
Şi, la cei zece ani ai ei, chiar se simţea mai mare. In partea 
dreaptă, Francisco, care purta pantaloni lungi şi o bonetă pe cap, 
căzu în genunchi. La stânga ei, Jacinta era şi ea în genunchi, 
purtând o fustă neagră şi un batic care îi acoperea părul negru. 

Lucia îşi ridică privirea şi remarcă din nou mulţimea. Oamenii 
începuseră să se adune cu o zi înainte, mulţi dintre ei venind din 
satele învecinate, unii fiind însoţiţi de copii infirmi, sperând că 
aceştia aveau să fie vindecaţi de Fecioară. Egumenul de la 
Fatima proclamase apariţia Fecioarei ca fiind un fals şi îi 
îndemnase pe toţi să-şi vadă de treabă. „Lucrarea diavolului”, o 
numise el. Insă oamenii nu-l ascultaseră, iar un enoriaş spusese 
că egumenul nu ştia ce vorbea, căci diavolul nu i-ar îndemna pe 
oameni la rugăciune. 

Din mulţime se auzi o femeie strigând, numindu-i pe Lucia şi 
pe verii ei impostori şi jurând că Dumnezeu nu va lăsa 
nepedepsit acest sacrilegiul. 

Manuel Marto, unchiul Luciei şi tatăl Jacintei şi al lui Francisco, 
se afla în spatele lor, iar Lucia îl auzi îndemnând-o pe femeie să 
tacă. Se bucura de respect în acea zonă, ca om umblat prin lume 
care văzuse multe la viaţa lui, nu numai Serra da Aire. Ochii lui 
căprui, privirea pătrunzătoare şi atitudinea lui detaşată îi inspirau 


8 


Luciei încredere. Era bine că se afla în preajmă, acolo, în mijlocul 
atâtor străini. 

Incerca să nu bage în seamă cuvintele, să nu simtă mirosul de 
mentă, aroma pinilor şi parfumul pătrunzător de rozmarin 
sălbatic. Gândurile şi privirea îi erau îndreptate spre Fecioara 
care plutea în faţa ei. 

Doar ea, Jacinta şi Francisco o vedeau pe Fecioară, însă doar 
ea şi Jacinta îi puteau auzi cuvintele. Luciei i se părea ciudat 
acest lucru - nu înţelegea de ce Francisco era exclus - însă, în 
timpul primei apariţii, Fecioara le explicase că Francisco urma să 
ajungă în rai numai după ce avea să spună multe rugăciuni. 

O pală de vânt trecu peste peisajul pestriţ al marelui bazin 
cunoscut sub numele de Cova da lria. Pământul aparţinea 
părinţilor Luciei şi era plin de măslini şi de pâlcuri de conifere. 
larba crescuse înaltă, numai bună pentru fân, iar recolta de 
cartofi, varză şi porumb era bogată. Parcelele erau delimitate de 
ziduri de piatră. Multe dintre ele erau sfărâmate, spre bucuria 
Luciei, pentru că acum oile puteau paşte în voie. Indatorirea ei 
era să aibă grijă de oile familiei. Jacinta şi Francisco aveau 
aceleaşi îndatoriri, aşa că îşi petrecuseră multe zile în ultimii ani 
pe câmp, uneori jucându-se, alteori rugându-se sau ascultându-l 
pe Francisco cântând la flaut. 

Dar totul se schimbase cu două luni în urmă, odată cu acea 
primă apariţie. 

De atunci, fuseseră bombardaţi cu întrebări şi batjocoriţi de 
necredincioşi. Mama Luciei o dusese chiar la preotul parohiei, 
obligând-o să spună că totul era o minciună. Preotul o ascultase, 
apoi trăsese concluzia că nu era posibil ca Fecioara să fi coborât 
din cer doar pentru a le zice că trebuie să înalțe zilnic rugăciuni. 
Singura alinare a Luciei venea în momentele de singurătate, 
când putea plânge în voie pentru ea şi pentru restul lumii. 

Cerul se lumină abia perceptibil, iar umbrelele sub care se 
adăpostiseră oamenii din mulţime începură să se închidă. Lucia 
se ridică în picioare şi strigă: 

— Descoperiţi-vă capetele, pentru că o văd pe Fecioara 
Noastră. 

Oamenii se supuseră imediat, unii dintre ei închinându-se ca şi 
cum ar fi căutat iertare pentru purtarea necuviincioasă. 

Lucia se întoarse din nou spre viziune şi îngenunche. 

— Vocemece que me quere? întrebă ea. Ce doreşti de la 
mine? 


9 


— Nu-l mânia pe Domnul Dumnezeul nostru pentru că este 
deja mânios. Vreau să vii aici în ziua a treisprezecea a lunii 
următoare şi să continui să spui câte cinci decade din rozariu în 
fiecare zi, în cinstea Fecioarei rozariului, pentru ca pacea să 
pogoare peste întreaga lume şi să pună capăt războiul. Pentru că 
doar ea poate să ajute omenirea. 

Lucia se uită la Fecioară. Imaginea era transparentă şi avea 
nuanţe diferire de galben, alb şi albastru. Chipul ei era frumos, 
însă era acoperit de o ciudată umbră de tristeţe. Purta o rochie 
ce-i ajungea până la glezne. Pe cap avea un văl. In mâinile 
împreunate în rugăciune avea un rozariu cu mărgelele ca nişte 
perle. Vocea ei era dulce şi plăcută, lipsită de inflexiuni, cu o 
tonalitate constantă, ca o briză ce învăluia mulţimea. 

Lucia îşi luă inima în dinţi şi zise: 

— Te rog să ne spui cine eşti şi să faci un miracol, astfel încât 
nimeni să nu se mai îndoiască de prezenţa ta aici. 

— Vino aici lunar, în aceeaşi zi. In octombrie o să-ţi spun cine 
sunt şi ce doresc şi voi face un miracol, astfel încât să nu se mai 
îndoiască nimeni de mine. 

Pe parcursul acelei luni, Lucia se tot gândise ce să-i spună. 
Mulţi o rugaseră să ceară diverse lucruri care aveau legătură cu 
cei dragi lor şi cu cei prea bolnavi ca să poată vorbi ei înşişi. li 
veni în minte o rugăminte anume: 

— Poţi să-l vindeci pe fiul schilod al Mariei Carreira? 

— Nu îl voi vindeca. Insă îi voi oferi o modalitate de a se 
bucura de viaţă, cu condiţia să spună rozariul în fiecare zi. 

Luciei i se păru ciudat că fecioara punea condiţii pentru o 
faptă mărinimoasă, însă înţelese că nimic nu se putea întâmpla 
dacă nu aveai credinţă. Chiar şi preotul din parohie spunea 
întotdeauna că doar prin rugăciune puteai câştiga mila 
Domnului. 

— Sacrifică-te pentru necredincioşi, zise Fecioara. Şi spune 
des, mai ales când faci sacrificii, „O, Isuse, o fac din dragoste 
pentru tine, pentru convertirea păcătoşilor şi pentru păcatele 
comise împotriva Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria”. 

Fecioara îşi desprinse mâinile şi întinse braţele. Dinspre ele 
radie o lumină puternică, scăldând-o pe Lucia într-o căldură 
asemănătoare aceleia a soarelui într-o zi rece de iarnă. Se 
bucură din plin de acea senzaţie, însă apoi observă că lumina 
care radia nu se oprise la ea şi la verii ei, ci trecuse prin pământ, 
deschizându-l. 


10 


Acest fapt nou şi neobişnuit o sperie. A 

În faţa ei se întinse o mare de foc, într-o viziune măreaţă. În 
flăcări se zăreau forme întunecate, ca nişte bucăţi de carne într-o 
supă ce fierbe. Păreau siluetele unor oameni, însă feţele nu li se 
distingeau. Săreau din foc, apoi coborau rapid, iar mişcarea lor 
era însoţită de ţipete şi urlete atât de sfâşietoare, încât îi dădeau 
Luciei fiori reci de spaimă pe şira spinării. Sărmanele suflete 
păreau imponderabile şi nu aveau echilibru, fiind la mila vâlvătăii 
care le mistuia. Apărură şi forme de animale; pe unele le 
recunoştea, însă toate păreau înspăimântătoare, iar Lucia ştia 
foarte bine ce erau. Diavoli. lubitorii flăcărilor. Lucia era 
înspăimântată şi văzu că la fel erau şi Jacinta şi Francisco. Aveau 
lacrimi în ochi, aşa că ea încercă să-i liniştească. Dacă n-ar fi fost 
Fecioara şi ea şi-ar fi pierdut cumpătul. 

— Uitaţi-vă la Ea, le spuse Lucia verilor săi. 

Copiii o ascultară, apoi toţi trei îşi întoarseră privirea de la 
îngrozitoarea viziune, cu mâinile împreunate în rugăciune şi 
arătând spre cer. 

— Aţi văzut iadul unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi, le 
zise Fecioara. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în 
lume devoţiunea la Inima Mea Neprihănită... Războiul este pe 
punctul de a se sfârşi, dar, dacă nu vor înceta să-L supere pe 
Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea, va începe un 
altul şi mai năprasnic. 

Viziunea iadului dispăru, iar lumina caldă reapăru dinspre 
braţele încrucişate ale Fecioarei. 

— Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină 
necunoscută, veţi şti că acela este marele semn pe care vi-l 
trimite Dumnezeu, prin care anunţă că va pedepsi lumea pentru 
păcatele ei prin intermediul războaielor, foametei, prin prigonirea 
Bisericii şi a Sfântului Părinte. 

Lucia era marcată de cuvintele Fecioarei. Ştia că de şapte ani 
un război mistuia Europa. Bărbaţii din oraşe plecaseră pe front şi 
mulţi dintre ei nu se mai întorseseră. Auzise familii plângându-şi 
morţii în biserică. lar acum i se spunea cum să facă să pună 
capăt suferinţei. 

— Pentru a împiedica asta, continuă Fecioara, vin să cer 
consfinţirea Rusiei la Inima Mea Neprihănită şi Impărtăşania 
Reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, 
Rusia se va converti şi vom avea pace. Dacă nu, va răspândi 
erorile sale în lume, promovând războaie şi persecuții împotriva 


11 


Bisericii. Binele va fi martirizat, Sfântul Părinte va ivea multe de 
îndurat şi numeroase naţii vor fi şterse de pe faţa pământului. În 
final, Inima Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va 
consfinţi Rusia la Inima Mea Neprihănită şi o va converti, iar 
lumea va avea parte de o perioadă de linişte. 

Lucia se întreba ce anume era Rusia. Să fie oare o persoană? 
O femeie reală al cărei suflet trebuia salvat? Sau poate un loc? In 
afara galicienilor şi a spaniolilor, nu ştia denumirea altor naţiuni. 
Lumea ei se rezuma la Fatima, satul în care trăia împreună cu 
familia ei, la cătunul din apropiere, Aljustrel, unde trăiau 
Francisco şi Jacinta, la Cova da lria, unde păşteau oile şi se 
cultivau legumele şi la grota Cabeco, unde apăruse anul trecut 
un înger care anunţa venirea Fecioarei. După toate aparențele, 
această Rusia era suficient de importantă încât să atragă atenţia 
Fecioarei. Insă Lucia voia să ştie mai multe. 

— Dar Portugalia? 

— In Portugalia, dogma credinţei va fi întotdeauna păstrată. 

Lucia zâmbi. Era o uşurare să ştie că pământul ei natal era 
prețuit în cer. 

— Atunci când spui rozariul, zise Fecioara, rosteşte după 
fiecare mister „O, Isuse Hristoase, iartă-ne şi scapă-ne de 
flăcările iadului. Indreaptă toate sufletele pe calea salvării, mai 
ales pe cele care au nevoie de căinţă”. 

Lucia dădu aprobator din cap. 

— Şi mai am să-ţi spun ceva. Deocamdată, nu vorbi nimănui 
despre asta, zise Fecioara după ce îi dezvălui al treilea secret. 

— Nici măcar lui Francisco? întrebă Lucia. 

— Cu el poţi vorbi. 

Urmă un lung moment de linişte. Mulțimea era cufundată într- 
o tăcere deplină. Cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, stăteau în 
genunchi, fascinaţi de ce făceau cei trei vizionari, după cum 
auzise Lucia că îi numea mulţimea. Mulţi dintre ei aveau mâinile 
încleştate pe rozariu şi murmurau rugăciuni. Ştia că nimeni nu o 
putea vedea sau auzi pe Fecioară. Totul era doar o chestiune de 
credinţă. N 

Savură preț de un moment liniştea deplină. Intreaga Cova era 
cufundată într-o tăcere solemnă. Chiar şi vântul încetase să mai 
bată. | se făcu frig şi pentru prima dată simţi povara 
responsabilităţii care-i revenea. Trase adânc aer în piept şi 
întrebă: 

— Mai vrei ceva de la mine? 


12 


— E suficient pentru astăzi. 

Fecioara începu să se ridice înspre răsărit. Deasupra se auzi 
un zgomot ce semăna cu un tunet. Lucia se ridică în picioare. 
Tremura. 

— A plecat, strigă ea, arătând spre cer. 

Mulțimea simţi că viziunea luase sfârşit şi începu să se 
împingă în faţă. 

— Cum arăta? 

— Ce v-a spus? 

— De ce eşti atât de tristă? 

— Va mai veni? 

Mulțimea începu să se îmbulzească înspre gorun, iar pe Lucia 
o cuprinse dintr-odată teama. 

— E secret, e secret, izbucni ea. 

— E de rău sau de bine? strigă o femeie. 

— De bine pentru unii, de rău pentru alţii. 

— Şi n-o să ne spui şi nouă despre ce e vorba? 

— E secret, iar Fecioara ne-a zis să nu spunem nimănui. 

Manuel Marto o luă pe Jacinta în braţe şi îşi făcu loc prin 
mulţime. Lucia îl urmă, cu Francesco de mână. Câţiva oameni se 
ţinură după ei, bombardându-i cu alte întrebări. Lucia nu le putea 
da decât un răspuns la rugăminţile lor: 

— E secret. E secret. 


13 


PARTEA ÎNTÂI. 


Capitolul 1. 


Vatican. 
Miercuri, 8 noiembrie, în prezent. 
6.15a.m. 


Monseniorul Colin Michener auzi sunetul din nou şi închise 
cartea. Se mai afla cineva în cameră. O simţea. 

Aşa cum se mai întâmplase şi cu alte ocazii. 

Se ridică de la birou şi se uită în jurul lui, spre şirurile de rafturi 
în stil baroc. Bibliotecile vechi se înălţau deasupra lui şi, de-a 
lungul coridoarelor înguste, se întindeau în ambele direcţii. 
Camera întunecoasă avea o aură de mister, creată în parte şi de 
numele pe care-l purta: L'Archivio Segreto Vaticano - Arhiva 
Secretă a Vaticanului. 

| se păruse întotdeauna ciudată această denumire, mai ales că 
foarte puţine informaţii care se aflau în paginile acestor volume 
erau secrete. Majoritatea constituiau înregistrări meticuloase ale 
bisericii timp de două milenii, relatări din vremea când papii erau 
regi, războinici, oameni politici şi amanți. Totul se găsea pe 
rafturile ce însumau aproximativ patruzeci de kilometri şi putea 
obţine informaţii utile doar cel care ştia unde să caute. 

lar Michener ştia cu siguranţă. 

Concentrându-se din nou asupra sunetului, se uită în jurul lui, 
de-a lungul frescelor lui Constantin, Pepin şi Frederick al II-lea, 
înainte de a se opri asupra unui grilaj de fier din celălalt capăt al 


14 


camerei. Spaţiul de dincolo de grilaj era întunecat şi tăcut. În 
Riserva avea acces doar papa, iar cheia se afla la cardinalul- 
arhivist. Michener nu intrase niciodată în acea cameră, deşi 
aşteptase cu supunere în exterior în timp ce şeful său, papa 
Clement al XV-lea, se aventura înăuntru. Chiar şi aşa, era 
conştient de cele câteva documente preţioase conţinute de 
cămăruţa fără geamuri. Ultima scrisoare a Mariei, regina Scoției, 
scrisă înainte de a fi decapitată de către Elizabeta |. Petiţiile celor 
şaptezeci şi cinci de lorzi englezi prin care cereau papei anularea 
primului mariaj al lui Henric al VIII-lea. Confesiunea semnată a lui 
Galileo. Tratatul de la Tolentino al lui Napoleon. 

Privi cu atenţie podoabele şi stâlpii de susţinere ai grilajului şi 
friza aurită, cu frunze şi animale cioplite în metalul de deasupra. 
Poarta însăşi se afla acolo din secolul al XIV-lea. Nimic din 
Vatican nu era banal. Totul purta amprenta artiştilor cunoscuţi 
sau a meşteşugarilor cu renume, care trudiseră ani de zile pentru 
a-i mulţumi pe Dumnezeu şi pe papă. Paşii răsunau prin aerul 
călduţ, în timp ce străbătea camera spre poarta de fier. De 
dincolo de grilaj, veni spre el o pală de aer cald. Partea dreaptă a 
portalului era dominată de o încuietoare uriaşă. Verifică zăvorul. 
Era încuiat şi în siguranţă. 

Se întoarse, întrebându-se dacă nu cumva pătrunsese în 
arhivă unul dintre angajaţi. Secretarul de serviciu plecase când 
sosise Michener şi nimeni altcineva nu mai avea voie să intre cât 
timp se afla acolo, deoarece secretarul papal nu avea nevoie de 
asistenţă. Insă erau o mulţime de uşi prin care se putea ieşi sau 
intra, iar Michener se întreba dacă sunetul pe care îl auzise mai 
devreme nu era cumva de la una dintre balamalele unei uşi ce 
fusese mai întâi deschisă, apoi închisă cu grijă. Era greu de spus 
cu precizie. Sunetele din marea încăpere erau la fel de confuze 
ca scrierile depozitate în ea. 

Se duse în partea dreaptă, spre unul dintre coridoarele lungi - 
Camera Pergamentelor. Dincolo de aceasta se afla Camera de 
Inventarieri şi Indexuri. In timp ce mergea, becurile de deasupra 
lui luminau intermitent, inundând succesiv camera cu lumină, 
dându-i senzaţia că se afla undeva în subteran, deşi se găsea la 
etajul doi. 

Mai făcu câţiva paşi, apoi, neauzind nimic, se întoarse. 

Era dimineaţa unei zile din mijlocul săptămânii. Alesese în 
mod intenţionat acest moment pentru studiul său - în felul 
acesta nu îi împiedica pe alţii care studiau în arhivă şi nici nu 


15 


atrăgea atenţia angajaţilor. Primise o sarcină neoficială de la 
Sfântul Părinte, însă nu era singur. Şi data trecută, în urmă cu o 
săptămână, avusese aceeaşi senzaţie. 

Se întoarse în sala principală şi se reaşeză la birou, încă atent 
la ce se întâmpla în jurul său. Pe podea era o diagramă 
zodiacală, orientată spre soare, razele acestuia putând pătrunde 
în cameră datorită unor fante ingenios plasate în pereţii înalţi. 
Michener ştia că, în urmă cu mulţi ani, calendarul gregorian 
fusese calculat chiar din acest loc. Şi totuşi, astăzi în cameră nu 
se zărea nici o rază de soare. Afară era rece şi înnorat, iar Roma 
biciuită de o ploaie de toamnă torențială. 

Cărţile asupra cărora stătuse aplecat în ultimele două ore erau 
aranjate cu grijă pe masă. Multe dintre ele fuseseră scrise în 
ultimii douăzeci de ani. 

Patru erau mult mai vechi. Două dintre acestea din urmă erau 
în italiană, una în spaniolă şi cealaltă în portugheză. Inţelegea 
foarte bine aceste limbi - un motiv în plus pentru care Clement al 
XV-lea dorise să îl angajeze. 

Relatările în spaniolă şi în italiană nu prezentau prea mare 
importanţă amândouă fiind doar prelucrări ale variantei în 
portugheză: Un studiu cuprinzător şi detaliat al aparițiilor 
Fecioarei Maria în Fatima - 13 mai 1917-13 octombrie 1917. 

Papa Benedict al XV-lea ordonase începerea investigaţiilor în 
anul 1922, ca parte a anchetelor bisericii asupra celor întâmplate 
într-o vale îndepărtată din Portugalia. Intregul document era scris 
de mână, cerneala era ştearsă şi căpătase o nuanţă gălbuie, 
astfel încât cuvintele păreau aurite. Episcopul de Leira făcuse o 
investigaţie amănunţită pe o perioadă de opt ani de zile, iar 
informaţia a devenit de maximă importanţă în anul 1930, când 
Vaticanul a recunoscut cele şase apariţii ale Fecioarei ca fiind 
demne de consemnat. La lucrarea originală mai erau adăugate 
trei anexe din anii 1950, 1960 şi 1990. 

Michener le studiase cu precizia avocatului în care îl 
transformase Biserica. Studiase dreptul la Universitatea din 
Munchen, însă nu-şi profesase niciodată meseria. Lumea sa era 
formată din decrete canonice şi declaraţii ale oficialilor Bisericii. 
Precedentele se întindeau pe o perioadă de două milenii şi se 
bazau mai mult pe înţelegerea contextului istoric decât pe stare 
decisis!. Pregătirea sa ardentă de avocat se dovedise foarte 


1 Expresie provenită din adagiul „stare decisis et non quieto novere” 
care desemnează principiul potrivit căruia hotărârile pronunţate de 


valoroasă pentru Biserică, deoarece logica legii fusese de multe 
ori un aliat în mirajul confuz al politicii divine. Ba mai mult, îl 
ajutase să găsească, în labirintul de informaţii uitate, ceea ce 
dorea Clement al XV-lea. 

Sunetul se auzi din nou. 

Un scârţâit abia perceptibil, ca două ramuri atingându-se în 
adierea vântului sau ca un şoarece care îşi face simțită prezenţa. 

Se repezi în direcţia din care se auzea zgomotul şi se uită în 
ambele părţi. 

Nimic. 

La câţiva metri distanţă, pe partea stângă, era o uşă prin care 
se ieşea din arhivă. Se apropie de uşă şi verifică încuietoarea. 
Aceasta cedă. Apăsă pe clanţă, forţându-se să deschidă masiva 
uşă de stejar, iar balamalele de fier scârţâiră uşor. 

Era sunetul pe care îl auzise mai devreme. 

Nu se vedea nimeni pe hol, însă îi atrase atenţia ceva ce 
strălucea pe podeaua de marmură. 

Ingenunche. 

Urmele transparente apăreau regulat, de dincolo de coridor, 
apoi de-a lungul acestuia, spre arhivă. Câteva urme aveau noroi, 
frunze şi iarbă. 

Le urmări cu privirea şi văzu că se opreau la capătul unui raft 
de cărţi. Pe acoperiş continua să cadă ploaia. 

Ştia ce erau acele pete. 

Urme de pantofi. 


anumite instanţe produc efecte nu numai cu privire la părţile litigante, 
ci constituie un veritabil izvor de drept pentru practica altor instanţe, 
chemate a soluţiona litigii similare. (n. red.). 


17 


Capitolul 2. 


7.45 a.m. 


Circul mass-mediei începu devreme, aşa cum bănuia Michener 
că avea să se întâmple. Stătu la fereastră şi urmări cum 
furgonetele şi carele de televiziune se opriră în Piaţa Sfântul 
Petru şi se instalară confortabil. Biroul de presă al Vaticanului îl 
anunţase cu o zi înainte că fuseseră aprobate şaptezeci şi unu de 
cereri de acreditare pentru jurnaliştii americani, englezi şi 
francezi, alături de doisprezece jurnalişti italieni şi trei germani. 
În mare parte, era vorba despre agenţii de presă, însă câteva 
canale de ştiri ceruseră şi primiseră aprobarea să transmită în 
direct de la faţa locului. Cei de la BBC ceruseră chiar să li se 
permită să filmeze în tribunal, dar solicitarea le fusese respinsă. 
intreaga poveste urma să fie un spectacol în toată regula, dar 
acesta era preţul ce trebuia plătit pentru că urmăreau o 
celebritate. 

Penitenciarul Apostolic era cel mai vechi dintre cele trei 
tribunale ale Vaticanului şi se ocupa doar de excomunicări. 
Canoanele proclamau cinci motive pentru care o persoană putea 
fi excomunicată: încălcarea confidenţialităţii confesiunii, atacul 
fizic asupra papei, consfinţirea unui episcop fără aprobarea 
Sfântului Părinte, profanarea sfintei împărtăşanii şi, cea care era 
în discuţie astăzi, autoabsolvirea unui preot pentru păcatele 
carnale. 

Părintele Thomas Kealy de la Biserica Petru şi Pavel din 
Richmond, Virginia, făcuse ceea ce era de neconceput. În urmă 
cu trei ani de zile începuse o relaţie cu o femeie, apoi se 
absolvise de păcate - şi o absolvise şi pe cu - în faţa congregaţiei 
sale. Această faptă, precum şi cuvintele usturătoare ale lui Kealy 
la adresa poziţiei de neclintit a Bisericii în privinţa celibatului 
atrăseseră atenţia opiniei publice. De-a lungul timpului, 
existaseră preoţi şi teologi care încercaseră să forţeze mâna 
Romei în privinţa celibatului, însă răspunsul obişnuit era 
amânarea, aşa că aceştia fie renunţau la veşmântul preoţesc, fie 
se împăcau cu ideea. Părintele Kealy ajunsese totuşi mult mai 


18 


departe, pentru că scrisese deja trei cărţi, dintre care una se 
bucura de succes pe plan internaţional, deşi era în totală 
contradicţie cu doctrina catolică. Michener era conştient de câtă 
îngrijorare stârnea acest om. Era una ca un preot să pună la 
îndoială normele bisericii şi cu totul altceva ca oamenii să 
înceapă să-l asculte. lar oamenii îl ascultau pe Thomas Kealy. 

Arăta bine, era inteligent şi avea darul de invidiat de a-şi 
putea reda clar şi succint ideile. Devenise cunoscut în întreaga 
lume şi îşi atrăsese mulţi adepţi. Fiecare mişcare are nevoie de 
un conducător şi, după toate aparențele, susţinătorii reformelor 
în rândul bisericii îl găsiseră pe-al lor în acest preot curajos. 
Website-ul lui, despre care Michener ştia că e monitorizat 
îndeaproape de către Penitenciarul Apostolic, era zilnic accesat 
de peste douăzeci de mii de ori. In urmă cu un an, Kealy pusese 
bazele unei organizaţii internaţionale, Mişcarea Catolică pentru 
Egalitate în faţa Excentricităţilor Teologice - CREATE? - care 
număra acum peste un milion de membri, cei mai mulţi din 
America de Nord şi Europa. 

Sub conducerea îndrăzneață a lui Kealy, prinseseră curaj şi 
episcopii din America şi, în urmă cu un an, un număr însemnat 
de preoţi îşi exprimaseră simpatia faţă de ideile lui şi fuseseră pe 
punctul de a pune sub semnul întrebării hotărârea de 
nestrămutat a Romei de a rămâne fidelă filosofiei medievale. Aşa 
cum Kealy spusese în repetate rânduri, Biserica din America era 
într-o situaţie critică din cauza ideilor învechite, a preoţilor căzuţi 
în dizgrație şi din cauza conducătorilor aroganţi. Argumentul său 
că Vaticanul iubeşte banii americanilor, dar nu şi influenţa 
americană, nu rămăsese fără ecou. Oferea acel tip de judecată 
populistă despre care Michener ştia că se potriveşte de minune 
mentalităţii vesticilor. Devenise o celebritate. Acum venise 
timpul ca pretendentul la titlu să-l întâlnească pe campion, iar 
turnirul urma să fie difuzat în întreaga lume. 

Dar până atunci Michener avea propriul turnir. 

Se întoarse de la fereastră şi se uită la Clement al XV-lea, 
alungându-şi din minte gândul că vechiul său prieten ar putea 
muri în viitorul apropiat. 

— Cum vă simţiţi astăzi, Sfinte Părinte? întrebă el în limba 
germană. 

Când erau singuri, vorbeau întotdeauna în limba maternă a lui 
Clement. Aproape nimeni din personalul de la palat nu vorbea 


2 Catholics Rallying for Equality Against Theological Eccentricities. 


limba germană. 

Papa se întinse şi luă o ceaşcă de porțelan, savurând o gură 
de espresso. 

E uimitor că, înconjurat de atâta măreție, poţi fi totuşi atât de 
puţin mulţumit. 

Cinismul papei nu era o noutate, însă în ultimul timp se 
intensificase. Clement puse ceaşca pe masă, apoi întrebă: 

— Ai găsit informaţiile de care aveai nevoie la arhivă? 

Michener se depărtă de fereastră şi dădu aprobator din cap. 

— Ţi-a fost de vreun folos raportul original de la Fatima? 

— Deloc. Am descoperit, în schimb, alte documente care 
conţineau mai multe informaţii. 

Michener se întrebă din nou care era utilitatea acestui demers, 
însă nu zise nimic. 

Papa păru să simtă ce îl frământa. 

— Tu nu obişnuieşti să pui întrebări, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă mi-aţi spune chiar dumneavoastră dacă aţi 
vrea ca eu să ştiu. 

Acest bărbat se schimbase foarte mult în ultimii trei ani, 
devenind mai distant, mai palid şi mai fragil pe zi ce trecea. 
Clement fusese întotdeauna un bărbat mărunţel, însă acum 
părea că trupul său se împuţina. Scalpul său, odinioară acoperit 
de o coamă de păr castaniu, avea acum un puf cărunt şi scurt. 
Faţa sa luminoasă care împodobise ziarele şi revistele, zâmbind 
de la balconul Palatului Sfântul Petru când fusese anunţată 
numirea sa, era acum suptă, arătând aproape ca o caricatură. 
Obrajii rumeni dispăruseră, pata roşie ca vinul de Porto care era 
odinioară aproape insesizabilă devenise acum foarte evidentă, 
iar biroul de presă al Vaticanului trebuia s-o albească tot timpul 
în fotografii. Presiunea exercitată de responsabilitatea funcţiei pe 
care o ocupa la Palatul Sfântul Petru îşi ceruse drepturile şi îl 
îmbătrânise prematur pe cel care obişnuia până nu demult să 
escaladeze Alpii Bavarieni. j 

Michener arătă spre tava cu cafea. lşi aminti de vremea în 
care micul dejun consta din crenvurşti, iaurt şi pâine neagră. 

— De ce nu mâncaţi nimic? Valetul mi-a spus că nici aseară n- 
aţi cinat. 

— Îţi faci prea multe griji. 

— Dar cum de nu vă este foame? 

— Şi eşti şi prea insistent. 

— Faptul că evitaţi să-mi răspundeţi la întrebări nu-mi 


20 


linişteşte deloc temerile. 

— Şi ce temeri ai, Colin? 

Michener voia să-i spună despre liniile care îi brăzdau lui 
Clement fruntea, despre alarmanta sa paloare, despre venele 
care i se evidenţiau pe mâini şi la încheieturi. Insă se abţinu şi 
spuse doar: 

— Cele legate de sănătatea dumneavoastră, Sfinte Părinte. 

— Te pricepi de minune să eviţi provocările mele, zise 
Clement zâmbind. 

— A te contrazice cu Sfântul Părinte este un demers inutil. 

— A, infailibilitatea! Uitasem că eu am întotdeauna dreptate. 

— Nu chiar întotdeauna, se hotărî Michener să-l înfrunte. 
Clement chicoti, apoi continuă: 

— Ai la tine numele pe care l-ai găsit în arhivă? 

Michener căută în buzunarul sutanei şi scoase biletul pe care 
scrisese chiar înainte de a auzi sunetele suspecte din arhivă. l-l 
dădu lui Clement şi spuse: 

— Din nou, era cineva acolo. 

— N-ar trebui să te surprindă. Aici nu există intimitate. Papa 
citi numele, apoi repetă cu voce tare: 

— Părintele Andrei Tibor. 

Michener îşi făcuse temele. 

— E un preot pensionar din România. Am verificat informaţiile 
pe care le avem despre el. Incă mai primeşte pensia la acea 
adresă. 

— Vreau să te duci să vorbeşti cu el. 

— O să-mi spuneţi de ce? 

— Nu încă. 

În ultimele trei luni, Clement fusese foarte preocupat. Bătrânul 
se străduise să îşi ascundă îngrijorarea, însă, după douăzeci şi 
patru de ani de prietenie, era greu să-i scape ceva lui Michener. 
Îşi amintea perfect când începuse anxietatea lui Clement. 
Imediat după o vizită la arhivă - la Riserva - şi la vechiul seif din 
spatele grilajului de fier. 

— Aş putea să ştiu când anume intenţionaţi să-mi spuneţi? 

— După rugăciuni, zise papa ridicându-se în picioare. 


Plecară din birou şi merseră în tăcere spre etajul patru, 
oprindu-se în pragul unei uşi deschise. Capela din faţa lor era 
îmbrăcată în marmură albă şi avea vitralii impresionante care 
reprezentau Patimile lui Hristos. Clement venea aici în fiecare 


21 


dimineaţă pentru câteva minute de meditaţie. Nimănui nu-i era 
permis să îl deranjeze. Orice putea să aştepte până când termina 
Sfântul Părinte de vorbit cu Dumnezeu. 

Michener îl servea pe Clement de pe vremea când neamţul cel 
scorţos fusese pe rând arhiepiscop, cardinal, apoi secretar de 
stat al Vaticanului. Michener evoluase în acelaşi timp cu 
mentorul său spiritual, de la seminarist la preot, apoi la 
monsenior - ascensiunea sa culminând în urmă cu treizeci şi 
patru de luni, când Sacrul Colegiu al Cardinalilor îl alesese pe 
cardinalul Jakob Volkner cel de-al 267-lea succesor al Sfântului 
Petru. Volkner îl numise imediat pe Michener secretarul său 
personal. 

Michener ştia ce fel de om era Clement - un bărbat educat în 
Germania postbelică, măcinată de mişcări sociale, care 
deprinsese talentul de diplomat în locaţii capricioase precum 
Dublin, Cairo, Cape Town şi Varşovia. Volkner era extrem de 
răbdător şi foarte meticulos. Michener nu pusese niciodată la 
îndoială credinţa şi caracterul mentorului său şi decisese cu mult 
timp în urmă că s-ar putea considera un om împlinit dacă ar fi 
doar jumătate din omul care era Volkner. 

Clement îşi încheie rugăciunile, îşi făcu semnul crucii, apoi 
sărută crucea pectorală care îi împodobea partea din faţă a robei 
albe. Clipele sale de linişte nu duraseră prea mult în această zi. 
Papa se ridică de pe scaunul de rugăciune, dar mai zăbovi câteva 
momente în faţa altarului. Michener aşteptă în tăcere într-un colţ 
până când suveranul pontif se îndreptă spre el. 

— Intenţionez să mă explic într-o scrisoare faţă de părintele 
Tibor. li voi da dezlegare papală să îţi încredinţeze anumite 
informaţii. 

Nici acest lucru nu justifica necesitatea călătoriei în România. 

— Când doriţi să plec? 

— Mâine. Cel târziu poimâine. 

— Nu ştiu dacă e o idee atât de bună. Nu poate să se ocupe 
un nunțiu pupai de această problemă? 

— Te asigur, Colin, că n-o să mor cât timp eşti tu plecat. Poate 
că arăt eu mai rău, dar mă simt bine. 

Acest lucru fusese confirmat şi de doctorii lui Clement în urmă 
cu mai puţin de o săptămână. După o serie de teste, papa fusese 
declarat sănătos; nu-l pândea nici o boală care să-l ţină la pat. 
insă doctorul papal menţionase în particular că stresul era 
inamicul de moarte al lui Clement, dar declinul lui rapid din 


22 


ultimele luni arăta că avea ceva pe suflet care-l rodea pe 
dinăuntru. 

— N-am spus că arătaţi rău, Sfinţia Voastră. 

— Nu era nevoie, zise bătrânul făcând un semn înspre ochii lui 
Michener. Văd totul acolo. Am învăţat să le descifrez mesajul. 

— De ce trebuie să luaţi legătura cu acest preot? întrebă 
Michener ridicând foaia de hârtie. 

— Ar fi trebuit să o fac imediat după ce am fost în Riserva. Dar 
m-am abținut, zise Clement, apoi făcu o pauză. Nu mai rezist. Nu 
am de ales. 

— Cum se face că suveranul pontif al Bisericii Romano- 
Catolice nu are de ales? 

Papa se îndepărtă puţin şi se uită la un crucifix de pe perete. 
Două lumânări scurte şi groase ardeau de o parte şi de alta a 
altarului de marmură. 

— Te duci la tribunal în dimineaţa aceasta? întrebă Clement, 
cu spatele la el. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Suveranul pontif al Bisericii Romano-Catolice este liber să 
aleagă ce răspuns să dea. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, mi-aţi spus să merg la tribunal. 
Aşa că, da, voi fi acolo. Intr-o cameră plină de reporteri. 

— Ea o să fie acolo? 

Michener ştia exact la cine se referea bătrânul. 

— Mi s-a spus că a solicitat o legitimaţie de acces pentru acest 
eveniment. 

— Ai idee de ce este interesată de acest eveniment? 

Michener dădu din cap că nu. 

— După cum v-am spus deja, am aflat de prezenţa ei la 
tribunal din întâmplare. 

— Dar ce fericită întâmplare! Zise Clement întorcându-se spre 
el. Michener se întreba de ce era papa atât de interesat de acest 
subiect. 

— E normal să-ţi pese, Colin. Ea reprezintă o parte din trecutul 
tău. O parte pe care nu trebuie să o uiţi. 

Clement aflase întreaga poveste doar pentru că Michener 
avusese nevoie de un confesor, iar arhiepiscopul de Köln fusese 
cel mai apropiat tovarăş al său. Fusese singurul moment când îşi 
încălcase jurămintele clericale într-un sfert de secol de când era 
preot. Se gândise să renunţe la sutană, însă Clement îl 
convinsese să nu facă o mişcare atât de radicală, explicându-i că 


23 


sufletul se întăreşte doar prin depăşirea slăbiciunilor. Nu ar fi 
câştigat nimic dacă ar fi renunţat la preoţie. Acum, la mai bine 
de doisprezece ani de la acele evenimente, Michener ştia că 
Jakob Volkner avusese dreptate. Era secretarul papal. De 
aproape trei ani era alături de Clement al XV-lea în încercarea de 
a stăpâni combinaţia ireconciliabilă dintre cultură şi educaţie 
catolică. Faptul că participarea lui se baza în totalitate pe 
încălcarea jurămintelor faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica lui 
nu părea să-l deranjeze pe papă. lar conştientizarea acestui lucru 
începuse să-l neliniştească. 

— N-am uitat nimic din ce s-a întâmplat, şopti el. Papa se 
apropie de el şi îi puse o mână pe umăr. 

— Să nu deplângi ceea ce e deja pierdut. E nesănătos şi 
nefolositor. 

— Nu mi-e uşor că trebuie să trăiesc în minciună. 

— Dumnezeul tău te-a iertat. lertarea e tot ce îţi trebuie. 

— Cum puteţi fi sigur de asta? 

— Sunt. Şi, dacă nu ai încredere în capul infailibil al Bisericii 
Catolice, atunci în cine mai ai încredere? 

Un zâmbet însoţi remarca hazlie, făcându-l pe Michener să nu 
ia lucrurile prea în serios. Zâmbi şi el. 

— Sunteţi imposibil. Clement îşi retrase mâna. 

— Adevărat, dar sunt irezistibil. 

— O să-mi amintesc asta. 

— Aşa să faci. Scrisoarea către părintele Tibor va fi gata cât de 
curând. Îi voi solicita un răspuns în scris, dar, dacă doreşte să-ți 
vorbească, ascultă-l, întreabă-l tot ce vrei, iar apoi dezvăluie-mi 
toate amănuntele. Inţelegi? 

Michener se întreba cum ar putea şti ce să întrebe, din 
moment ce n-avea nici cea mai vagă idee de ce anume se ducea 
în România, însă se mulţumi doar să spună: 

— Inţeleg, Sfinţia Voastră. Ca întotdeauna. 

— Aşa e, Colin, zise Clement zâmbind. Ca întotdeauna. 


24 


Capitolul 3. 


11.00 a. m. 


Michener intră în clădirea Tribunalului. Sala de şedinţe, care 
fusese martoră la patru sute de ani de istorie a Bisericii, era o 
încăpere elegantă de marmură albă şi gri, împodobită cu un 
model geometric de mozaic viu colorat. 

Două gărzi suedeze în haine simple deschiseră uşile de bronz 
şi se înclinară când îl recunoscură pe secretarul papei. Michener 
aşteptase o oră până să intre. Ştia că prezenţa lui va crea 
rumoare - foarte rar se întâmpla ca la dezbateri să participe 
cineva atât de apropiat papei. 

La insistenţele lui Clement, Michener citise cele trei cărţi ale 
lui Kealy şi îl informase în secret pe suveranul pontif în legătură 
cu conţinutul lor scandalos. Clement nu le citise el însuşi, 
întrucât acest act ar fi stârnit prea multe speculaţii. Cu toate 
acestea, papa fusese foarte interesat de ce scrisese părintele 
Kealy. In timp ce se aşeza pe un scaun din fundul sălii, Michener 
îl văzu, pentru prima dată, pe Thomas Kealy. 

Acuzatul stătea singur la masă. Kealy părea să aibă în jur de 
treizeci şi cinci de ani, cu părul roşcat şi des şi cu o faţă tânără şi 
plăcută. Rânjetul ce-i apărea sporadic pe chip părea bine calculat 
- înfăţişarea şi gesturile, aproape intenţionat excentrice. 
Michener citise toate rapoartele întocmite de tribunal în timpul 
lucrărilor şi toate, fără excepţie, îl prezentau pe Kealy ca pe un 
infatuat nonconformist. „In mod evident, un oportunist”, cum 
scrisese unul dintre cei care îl investigaseră. Şi totuşi, Michener 
trebuia să recunoască faptul că argumentele lui Kealy erau, în 
multe privinţe, convingătoare. 

Kealy era interogat de cardinalul Alberto Valendrea, secretarul 
de stat al Vaticanului, iar Michener nu şi-ar fi dorit să fie în locul 
acestuia. Kealy juca dur. Toţi cardinalii şi episcopii erau 
ultraconservatori, după părerea lui Michener. Nici unul dintre ei 
nu  îmbrăţişase învățăturile celui de-al lIl-lea Consiliu al 
Vaticanului şi nici unul nu îl susţinea pe Clement al XV-lea. 
Valendrea era în mod deosebit cunoscut pentru cât de dogmatic 
se dovedea. Membrii tribunalului erau toţi înveşmântaţi în robele 
oficiale, cardinalii în mătase stacojie, episcopii în lână neagră şi 


25 


erau adunaţi cu toţii în spatele unei mese de marmură aşezate 
sub una dintre picturile lui Rafael. 

— Nimeni nu e mai departe de Dumnezeu decât un eretic, zise 
cardinalul Valendrea. 

Vocea lui puternică răsuna în încăpere. 

— Mie mi se pare, Eminenţă, zise Kealy, că, cu cât este mai 
încifrat un eretic, cu atât devine mai periculos. Eu nu-mi ascund 
nemulţumirea şi dezacordul. Dezbaterea deschisă este, după 
părerea mea, sănătoasă pentru Biserică. 

Valendrea ridică de pe masă trei cărţi, iar Michener recunoscu 
copertele lucrărilor lui Kealy. 

— Acestea reprezintă o erezie. Nu pot să le numesc altfel. 

— Pentru că pledez pentru renunţarea la celibat a preoţilor? 
Pentru că sunt de părere că şi femeile ar putea fi preoţi? Pentru 
că eu consider că un preot îşi poate iubi soţia, copilul şi pe 
Dumnezeul său asemenea altor fraţi pentru credinţă? Pentru că 
eu cred că papa nu este infailibil? Că e om, supus greşelii? Asta 
numiţi erezie? 

— Mă îndoiesc că există cineva în acest tribunal care ar 
susţine altceva. Şi nimeni nu păru dornic să-l contrazică. 

Michener îl privi pe Valendrea foindu-se în scaun. Cardinalul 
era scund şi pântecos ca un hidrant. O şuviţă cârlionţată de păr 
alb îi atârna pe frunte, contrastând puternic cu pielea măslinie. 
La cei şaizeci de ani ai săi, Valendrea se bucura de luxul de a fi 
cel mai tânăr membru al curiei dominate de bărbaţi mult mai în 
vârstă. Nu avea nici acea solemnitate pe care cei din afară o 
asociau cu un reprezentat al Bisericii. Fuma aproape două 
pachete de ţigări pe zi, deţinea o pivniţă de vinuri pentru care 
era invidiat de mulţi şi frecventa în mod regulat cercurile 
mondene europene. Familia lui era înstărită, iar o mare parte din 
bani îi reveneau lui, datorită poziţiei sale de cel mai în vârstă 
membru al familiei pe linie paternă. 

Presa îl etichetase de mult timp pe Valendrea drept „papabil”, 
un titlu care însemna că era eligibil pentru pontificat, conform 
vârstei, rangului şi influenţei pe care o exercita. Michener auzise 
zvonuri că secretarul de stat făcea deja aranjamentele pentru 
următorul conclav, purtând negocieri cu cei cu care nu căzuse 
încă la o înţelegere. Clement fusese forţat să-l numească 
secretar de stat, poziţia cea mai influentă după papă, deoarece o 
parte semnificativă a cardinalilor insistaseră ca Valendrea să 
ocupe respectiva poziţie, iar Clement era suficient de viclean 


26 


încât să le facă pe plac celor care îl susţinuseră când fusese ales 
papă. Mai mult chiar, papa explicase în acel moment că e bine 
„Să-ţi ţii prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape”. 

Valendrea îşi sprijinea mâinile pe masă. N-avea nici o hârtie în 
faţă. Era cunoscut faptul că nu avea nevoie de materiale de 
referinţă şi că vorbea întotdeauna liber. 

— Părinte Kealy, mulţi din rândul Bisericii consideră că 
experimentul cu cel de-al Il-lea Consiliu al Vaticanului nu a fost 
un succes, iar dumneata eşti dovada vie a acestui eşec. Preoţii 
nu au libertate de expresie. Sunt prea multe opinii pe lume 
pentru a ne permite acest lux. Această Biserică trebuie să 
vorbească printr-o singură voce, adică a Sfântului Părinte. 

— Şi sunt la fel de mulţi cei care consideră că infailibilitatea 
papei şi celibatul sunt doctrine greşite, datând de pe vremea 
când lumea era analfabetă, iar Biserica era coruptă. 

— Eu nu-ţi împărtăşesc punctul de vedere. Dar, chiar dacă 
prelaţii despre care vorbeşti dumneata există, aceştia îşi 
păstrează opiniile pentru ei. 

— Teama e o cale bună de a pecetlui buzele, Eminenţa 
Voastră. 

— Nu cred că despre teamă e vorba aici. 

— Din poziţia în care mă aflu acum, permiteţi-mi să vă 
contrazic. 

— Biserica nu îi pedepseşte pe preoţi pentru ceea ce gândesc, 
părinte, ci doar pentru faptele lor. Acelea asemănătoare cu ale 
dumitale. Organizaţia dumitale e o insultă la adresa Bisericii pe 
care o slujeşti. 

— Dacă nu mi-ar fi păsat de Biserică, Eminenţa Voastră, atunci 
aş fi renunţat pur şi simplu la sutană. In schimb, eu îmi iubesc 
suficient de mult Biserica pentru a-mi dori să-i schimb politica. 

— Ţi-ai imaginat că Biserica va sta cu mâinile în sân în timp ce 
dumneata îţi încalci jurămintele, trăieşti cu o femeie şi te absolvi 
de orice păcat? Valendrea ridică din nou cartea şi continuă: 
Pentru ca apoi să mai şi scrii despre asta? Ai căutat-o pur şi 
simplu cu lumânarea. 

— Chiar credeţi că toţi preoţii şi-au păstrat jurământul de 
castitate? întrebă Kealy. 

Intrebarea îi captă atenţia lui Michener. Observă că şi 
reporterii ciuliseră urechile. 

— Contează mai puţin ce cred eu. Această problemă depinde 
de fiecare preot. Fiecare a depus un jurământ în faţa Bisericii şi a 


27 


lui Dumnezeu. Mă aştept ca acest jurământ să fie şi respectat. 
Oricine îl încalcă ar trebui să plece sau să fie forţat să plece din 
rândurile Bisericii. 

— Dumneavoastră v-aţi păstrat jurământul, Excelenţă? 

Michener fu surprins de curajul lui Kealy. Probabil că ştia deja 
ce îl aştepta, aşa că nu mai conta ce făcea. Valendrea dădu din 
cap. 

— V-aţi formulat apărarea pe un afront personal? 

— Este o simplă întrebare. 

— Da, părinte, mi-am respectat jurământul de castitate. Kealy 
nu păru impresionat. 

— Ce alt răspuns mai aveţi la această întrebare? 

— Vrei să spui că sunt mincinos? 

— Nu, Eminenţă. Numai că nici un preot, cardinal sau episcop 
n-ar recunoaşte ce are în suflet. Suntem obligaţi să spunem doar 
ce ne cere Biserica. N-am nici cea mai vagă idee ce simţiţi cu 
adevărat şi e trist că lucrurile stau astfel. 

— Ce simt eu este irelevant pentru erezia dumitale. 

— Se pare, Eminenţa Voastră, că deja m-aţi judecat. 

— Nu mai mult decât te judecă Dumnezeu. Care chiar este 
infailibil. Sau poate că şi cu el vrei să intri în polemică? 

— Dar când anume a decretat Dumnezeu că preoţii n-au voie 
să se bucure de dragostea unui partener? 

— Partener? De ce nu-i zici simplu femeie? 

— Pentru că dragostea nu cunoaşte limite, Eminenţă. 

— Aşadar, susţii şi homosexualitatea? 

— Susţin doar că fiecare individ trebuie să asculte de propria 
inimă. Valendrea dădu dezaprobator din cap. 

— Ai uitat, părinte, că ordinul tău se bazează pe uniunea cu 
Hristos? Adevărul care îţi defineşte identitatea - care este la fel 
pentru toţi membrii acestui tribunal - se bazează pe participarea 
totală la această uniune. Eşti doar o întruchipare pământeană a 
lui Hristos. 

— Dar de unde ştim noi cum este de fapt acea întruchipare? 
Nici unul dintre noi n-a fost în preajma lui Hristos când vieţuia pe 
pământ. 

— Este exact aşa cum spune Biserica. 

— Dar nu a plămădit oare omul divinul pentru a-i servi 
interesele? 

Valendrea ridică sprânceana dreaptă plin de neîncredere. 

— Aroganta ta este fără margini. Susţii că Hristos însuşi n-a 


28 


fost cast? Că el n-a pus Biserica sa mai presus de orice? Că nu s- 
a contopit cu Biserica sa? 

— N-am informaţii despre preferinţele sexuale ale lui Hristos şi 
nici dumneavoastră nu aveţi. 

Valendrea ezită un moment, apoi continuă: 

— Celibatul dumitale, părinte, este un dar pe care i-l oferi lui 
Dumnezeu. O manifestare a devotamentului dumitale. Aceasta 
este doctrina Bisericii. Cea pe care dumneata nu poţi sau nu 
doreşti să o înţelegi. 

Kealy îi răspunse citând alte dogme, iar Michener nu se mai 
concentră asupra dezbaterii. Evitase să privească în jur, 
spunându-şi că nu acesta era motivul pentru care se afla acolo, 
însă privirea lui trecu în grabă peste cei aproape o sută de 
oameni care se aflau în sală şi în cele din urmă se opri asupra 
unei femei care stătea la două rânduri în spatele lui Kealy. 

Avea părul bogat, negru şi strălucitor. Işi aminti că odinioară 
şuviţele formau un fel de coamă deasă şi miroseau a lămâie 
proaspătă. Acum erau scurte şi pieptănate cu degetele. li 
întrezărea doar profilul, însă nasul micuţ şi buzele subţiri erau 
neschimbate. Avea tenul ciocolatiu, trădându-i originea - mama 
ţigancă româncă, tatăl jumătate ungur, jumătate sas. Numele ei, 
Ecaterina Leu, însemna „leu pur”, o descriere pe care el o 
considerase întotdeauna foarte potrivită, ţinând cont de firea ei 
nestatornică şi de fanatismul convingerilor sale. 

Se cunoscuseră în Munchen. El avea treizeci şi trei de ani şi îşi 
încheia doctoratul în drept. Ea avea douăzeci şi cinci de ani şi 
încerca să decidă ce carieră să aleagă, oscilând între jurnalist şi 
autor de nuvele. Ştia că era preot; petrecuseră doi ani împreună, 
după care îşi dăduse arama pe faţă: „Dumnezeul tău sau eu”, îi 
spusese ea. 

lar el îl alesese pe Dumnezeu. 

— Părinte Kealy, zicea Valendrea, esenţa credinţei noastre 
rezidă în faptul că nimic nu poate fi luat sau adăugat. Trebuie să 
îmbrăţişezi învăţăturile Bisericii noastre în totalitate sau să le 
respingi complet. Nu există noţiunea de catolic pe jumătate. 
Principiile noastre, aşa cum sunt ele prezentate de Sfântul 
Părinte, nu sunt profane şi nu pot fi diluate. Sunt la fel de pure ca 
Dumnezeu. 

— Presupun că l-aţi citat pe papa Benedict al XV-lea, zise 
Kealy. 

— Eşti un bărbat versat. Ceea ce mă face să fiu şi mai trist din 


29 


cauza ereziei dumitale. Un om inteligent ca dumneata ar trebui 
să înţeleagă că Biserica nu tolerează să fie atacată direct. Cu 
atât mai puţin în felul în care ai făcut-o dumneata. 

— Vreţi să spuneţi că Biserica se teme de polemici. 

— Spun că Biserica stabileşte reguli. Dacă nu eşti de acord cu 
ele, adună suficiente voturi pentru a alege un papă care le va 
schimba. Altfel, trebuie să faci ceea ce ţi se spune. 

— A, am uitat. Sfinţia Sa, papa este infailibil. Tot ceea ce 
spune el referitor la credinţă este invariabil corect. Nu-i aşa că 
am enunțat corect dogma? 

Michener observă că nici unul dintre ceilalţi membri ai 
tribunalului nu făcu nici măcar o încercare de a rosti vreun 
cuvânt. După toate aparențele, secretarul de stat era 
anchetatorul de serviciu. Ştia că toţi ceilalţi membri ai juriului îi 
erau loiali lui Valendrea şi şansele ca vreunul dintre ei să iasă din 
cuvântul binefăcătorului său erau minime. Insă Thomas Kealy îi 
uşura munca, făcându-şi mult mai mult rău decât i-ar fi putut 
face vreo întrebare din partea lor. 

— E corectă, zise Valendrea. Infailibilitatea papală este un 
concept de bază pentru Biserică. 

— O altă dogmă creată de om. 

— O altă dogmă la care aderă această Biserică. 

— Eu sunt un preot care îşi iubeşte Dumnezeul şi Biserica sa, 
zise Kealy. Nu văd de ce, dacă nu sunt de acord cu aceste 
dogme, trebuie să fiu excomunicat. Polemicile şi dezbaterile nu 
fac decât să genereze politici inteligente. De ce se teme această 
Biserică de aşa ceva? 

— Părinte, această audiere nu este despre libertatea de 
expresie. Noi nu aveam o constituţie ca a americanilor care să ne 
garanteze acest drept. Această audiere este despre legătura ta 
neruşinată cu o femeie, despre faptul că te-ai absolvit public de 
păcate, pe tine şi pe acea femeie şi despre disensiune. Toate 
acestea sunt în opoziţie directă cu legile bisericii din care faci 
parte. 

Privirea lui Michener poposi din nou asupra lui Kate. Acesta 
era numele pe care i-l dăduse, cu scopul de a transfera o parte 
din moştenirea lui irlandeză asupra personalităţii ei est- 
europene. Ea stătea cu spatele drept, cu un carneţel în poală, 
concentrându-se să urmărească această dezbatere. 

Michener îşi aminti de ultima lor vară în Bavaria, când el îşi 
luase trei săptămâni de vacanţă între semestre. Merseseră într- 


30 


un sat din Alpi şi stătuseră la un han înconjurat de piscuri 
înzăpezite. Ştia că nu era o idee bună, însă pe atunci ea stârnise 
în el sentimente de care el nu se crezuse capabil. Ce spusese 
cardinalul Valendrea despre lisus Hristos şi despre uniunea unui 
preot cu Biserica constituia într-adevăr fundamentul celibatului 
clerical. Un preot trebuia să se dedice doar Dumnezeului său şi 
Bisericii. Dar din acea vară începuse şi el să se întrebe de ce nu 
putea iubi simultan o femeie, Biserica şi pe Dumnezeul său. Ce 
spusese Kealy? „Asemenea altor fraţi întru credinţă.” 

Michener simţi că era privit. Alungându-şi gândurile din minte, 
îşi dădu seama că Ecaterina îşi întorsese capul şi se uita acum fix 
la el. 

Chipul ei purta încă hotărârea pe care el o găsise atât de 
atrăgătoare. Ochii uşor migdalaţi, gura cu colţurile în jos, 
maxilarul delicat şi feminin erau neschimbate. Faţa ei n-avea, 
pur şi simplu, linii ascuţite. Acestea erau ascunse adânc în 
personalitatea ei - iar el ştia asta. li analiză expresia de pe chip 
şi încercă să îşi dea seama ce simţea. Nu era furie. Nu era 
resentiment. Nu era afecţiune. O privire goală care nu părea să 
transmită nimic. Nici măcar un salut. Nu se simţea bine în 
preajma cuiva care îi amintea de trecut. Probabil că ştiuse că el 
avea să fie acolo şi nu voia să-i dea satisfacția că încă îi păsa. La 
urma urmei, despărţirea lor nu fusese una amiabilă. 

Ea îşi întoarse privirea, iar neliniştea lui începu să scadă. 

— Părinte Kealy, zise Valendrea, te întreb simplu. Renunţi la 
erezia ta? Recunoşti că ai făcut ceva ce este împotriva legilor 
Bisericii şi ale lui Dumnezeu? 

Preotul se trase mai aproape de masă şi zise: 

— Nu consider că a iubi o femeie e împotriva legilor lui 
Dumnezeu. Aşa că iertarea acelui păcat nu este necesară. Am 
dreptul să spun ceea ce gândesc, aşa că nu am de ce să mă scuz 
pentru gruparea pe care o conduc. Nu am făcut nimic rău, 
Eminenţa Voastră. 

— Eşti un om nesăbuit, părinte. Ti-am dat toate ocaziile 
posibile pentru a te căi. Biserica poate şi se cuvine să fie 
iertătoare. Dar căinţa trebuie să funcţioneze în ambele sensuri. 
Penitenţa trebuie să fie de bunăvoie. 

— Eu nu caut iertare. 

— Mă doare inima pentru tine şi pentru discipolii tăi, părinte, 
zise Valendrea dând din cap în semn de neputinţă. In mod 
evident, sunteţi în mâna diavolului. 


31 


Capitolul 4. 


1.05 p.m. 


Cardinalul Alberto Valendrea stătea în picioare tăcut, sperând 
că euforia de mai devreme, de la tribunal, îi va calma iritarea în 
continuă creştere. Era uimitor cum o experienţă neplăcută putea 
să ruineze complet una plăcută. 

— Ce crezi, Alberto? întrebă Clement al XV-lea. E timpul să mă 
arăt mulţimii? întrebă papa arătând spre alcov şi spre fereastra 
deschisă. 

Pe Valendrea îl irita să-l vadă pe papă că îşi pierdea vremea 
stând în faţa mulţimii şi făcându-le cu mâna oamenilor adunaţi în 
Piaţa Sfântul Petru. Serviciul de pază şi protecţie al Vaticanului îl 
avertizase în privinţa unui asemenea gest, însă acest bătrân 
nebun ignora cu desăvârşire avertismentele. Presa scria despre 
asta tot timpul, comparându-l pe neamt cu loan al XXIII-lea. Şi 
chiar erau asemănări între ei. Amândoi ajunseseră pe tron în 
jurul vârstei de optzeci de ani. Amândoi fuseseră o soluţie 
provizorie. Amândoi  şocaseră pe toată lumea prin 
comportamentul lor. 

Valendrea ura felul în care observatorii Vaticanului făceau 
analogia între fereastra deschisă a papei şi spiritul lui însufleţit, 
deschiderea lui, personalitatea lui charismatică. Pontificatul nu 
însemna doar popularitate. Insemna consecvență, iar el 
dispreţuia felul în care Clement se putea lipsi de obiceiurile deja 
împământenite. Ajutoarele lui nu mai îngenuncheau în faţa lui. 
Foarte puţini îi mai sărutau inelul papal. Şi foarte rar se întâmpla 
ca Clement să folosească persoana întâi plural, aşa cum 
vorbiseră papii de-a lungul timpului. „Suntem în secolul XXI”, îi 
plăcea lui Clement să spună, în timp ce decreta sfârşitul altei 
dogme ce data de secole. 

Valendrea îşi amintea de vremea nu foarte îndepărtată în care 
papii nu apăreau în dreptul unei ferestre deschise. Lăsând la o 
parte îngrijorarea în privinţa securităţii, apariţiile rare confereau 
o aură de mister şi nimic nu stârnea mai multă credinţă şi 
supunere decât ideea de miracol. 

Servise papii timp de aproape patruzeci de ani, evoluând în 
curie rapid, câştigându-şi pălăria de cardinal înainte de a împlini 


32 


cincizeci de ani. Acum deţinea a doua mare putere din Biserica 
Catolică - era secretar de stat, o poziţie-cheie la Vatican. Dar 
voia mai mult. işi dorea cea mai de sus poziţie. Aceea în care 
nimeni nu ar putea să-i conteste deciziile. In care cuvântul său 
era infailibil şi de necombătut. 

Voia să fie papă. 

— E o zi minunată, zise papa. A trecut ploaia. Aerul e ca la 
mine acasă, în munţii din Germania. Are prospeţimea înălțimilor. 
Ce păcat că trebuie să stăm în casă! 

Clement merse în alcov, dar nu suficient de mult încât să fie 
văzut de afară. Papa purta o sutană de pânză, iar de umeri îi era 
prinsă tradiționala vestă albă. In picioare avea pantofi stacojii şi 
o bonetă albă îi acoperea creştetul capului chel. Era singurul 
prelat dintre zecile de mii de catolici care se putea îmbrăca 
astfel. 

— Sfinţia Voastră veţi putea să vă dedicați acestei activităţi 
plăcute după terminarea conferinţei de presă. Eu, din păcate, am 
alte obligaţii, iar activitatea de la tribunal mi-a ocupat întreaga 
dimineaţă. 

— N-ar dura decât câteva momente, zise Clement. 

Valendrea ştia că neamţului îi plăcea să îl tachineze. Dinspre 
fereastra deschisă venea zumzetul Romei, acel sunet unic al 
celor trei milioane de suflete şi al maşinilor lor mişcându-se prin 
poroasa cenuşă vulcanică. 

Şi Clement păru să remarce vuietul. 

— Acest oraş are un sunet atât de ciudat! 

— Este sunetul nostru, 

— A, aproape că am uitat. Dintre noi toţi, numai tu eşti italian. 
Valendrea stătea lângă un baldachin lucrat în lemn de stejar, ale 
cărui zgârieturi şi crăpături erau atât de numeroase, încât păreau 
a face parte din ornamente. O pătură croşetată cam roasă 
acoperea un capăt de pat, iar două perne enorme, celălalt capăt. 
Mobila din restul camerei era tot în stil german: dulapul, măsuţa 
de toaletă şi mesele erau pictate în culori vii, în stil bavarez. Nu 
mai fusese ales un preot de origine germană din secolul al XXI- 
lea. Clement al II-lea fusese sursa de inspiraţie a lui Clement al 
XV-lea, lucru din care suveranul pontif nu făcea un secret. Insă, 
conform surselor, acel Clement murise otrăvit. O lecţie pe care 
acest neamţ n-ar trebui s-o uite, după cum îşi zicea Valendrea 
adesea. 

— Probabil că ai dreptate, murmură Clement. Vizitele mai pot 


33 


aştepta. Avem treabă acum, nu-i aşa? 

O pală de vânt veni dinspre fereastră şi răscoli hârtiile de pe 
birou. Valendrea se aplecă şi le prinse înainte ca ele să ajungă la 
unitatea computerului. Clement nu-l pornise încă. Era primul 
papă care se descurca foarte bine la calculator - un alt lucru 
admirat de mass-media - însă Valendrea nu considera această 
abilitate un atu. Calculatoarele şi liniile de fax erau mult mai uşor 
de monitorizat decât telefoanele. 

— Mi s-a spus că ai fost plin de vervă în dimineaţa aceasta, 
zise Clement. Care va fi decizia tribunalului? j 

Valendrea presupuse că Michener îl informase. Il remarcase pe 
secretarul papal în rândurile audienței. 

— Nu ştiam că Sfântul Părinte este atât de interesat de 
problema discutată la tribunal. 

— E greu să rămâi indiferent. Piața de jos e plină de care de 
televiziune. Aşa că te rog să-mi răspunzi la întrebare. 

— Părintele Kealy nu a făcut față la dialog. Va fi excomunicat. 
Părintele îşi împreună mâinile la spate. 

— Nu şi-a cerut scuze? 

— A fost atât de arogant, până la limita insultei şi şi-a permis 
să ne provoace. 

— Poate că ar trebui să-i acceptăm provocările. 

Sugestia papei îl prinse pe Valendrea cu garda jos, însă zecile 
de ani de diplomaţie îl învăţaseră cum să-şi ascundă surpriza în 
spatele unei întrebări. 

— Şi care ar fi scopul acestei întreprinderi atât de neortodoxe? 

— De ce e nevoie ca orice să aibă o finalitate? Poate chiar ar 
trebui să ascultăm şi un punct de vedere care este diferit de al 
nostru. 

Valendrea rămase ţeapăn. 

— Nu văd cum am putea discuta deschis problema celibatului. 
Această dogmă datează de cinci sute de ani. Care ar fi atunci 
următorul pas? Să le dăm femeilor dreptul de a fi preotese? Să le 
permitem preoţilor să se căsătorească? Să fim de acord cu 
contracepţia? Să acceptăm instaurarea dogmei complet opuse? 

Clement se apropie de pat şi îşi înălţă privirea spre imaginea 
lui Clement al II-lea de pe perete. Valendrea ştia că acest portret 
fusese adus dintr-o pivniţă cavernoasă unde zăcuse timp de sute 
de ani. 

— Era episcop de Bamberg. Un bărbat simplu, care nu avea 
nici cea mai mică ambiţie de a deveni preot. 


34 


— Era confidentul regelui, zise Valendrea. Avea sprijin politic. 
Omul potrivit la locul potrivit. 

— La fel ca mine, presupun, zise Clement, întorcându-se cu 
faţa spre el. 

— Alegerea Sfinţiei Voastre s-a făcut printr-o majoritate 
covârşitoarea a cardinalilor, fiecare dintre ei influenţaţi de 
Sfântul Duh. 

Gura lui Clement se strâmbă într-o grimasă. 

— Sau poate se datorează faptului că nici unul n-a fost capabil 
să adune suficiente voturi. 

Era evident că discutau în contradictoriu. 

— Eşti un bărbat ambițios, Alberto. Crezi că dacă o să porţi 
pălăria albă pe creştet, asta o să te facă fericit. Te asigur eu că 
nu va fi aşa. 

Mai purtaseră conversații în contradictoriu până acum, însă 
patosul discuţiilor lor se intensificase în ultimul timp. Fiecare ştia 
ce sentimente nutrea celălalt. Nu erau prieteni şi nici nu aveau 
să devină vreodată. Valendrea se amuza copios de faptul că 
oamenii credeau că, doar pentru că el era cardinal şi Clement 
era papă, ei doi trebuiau să aibă o relaţie sacră - două suflete 
pioase care puneau interesele Bisericii pe primul loc. In schimb, 
ei erau oameni foarte diferiţi, iar relaţia lor se baza doar pe 
politici opuse. Din fericire, nici unul nu îşi arăta antipatia pe faţă. 
Valendrea era mult mai înţelept de atât - papa nu trebuia să 
intre în polemici cu nimeni - iar Clement părea să înţeleagă de 
câtă trecere se bucura secretarul de stat. 

— Nu-mi doresc nimic altceva, Sfinte Părinte, decât să aveţi 
parte de o viaţă lungă şi prosperă. 

— Nu eşti un mincinos priceput. 

Se cam săturase de împunsăturile bătrânului. 

— Ce contează? Nu veţi fi aici când se va întruni conclavul. N- 
are sens să vă bateţi capul cu ce se va întâmpla după ce nu veţi 
mai fi. 

— Nu contează, zise Clement. Voi fi înmormântat în Bazilica 
Sfântul Petru, alături de ceilalţi bărbaţi care au ocupat această 
poziţie. Nu îmi pasă nici cât negru sub unghie de succesorul 
meu. In schimb, acelui bărbat? Acelui bărbat ar trebui să-i pese 
foarte mult. 

Oare ce anume ştia bătrânul prelat? Părea să îşi fi făcut un 
obicei în ultimul timp din a mai strecura câte o aluzie ciudată. 

— Greşesc cu ceva faţă de dumneavoastră, Sfinte Părinte? Lui 


35 


Clement îi scânteiară ochii de furie. 

— Eşti un oportunist, Alberto. Un parvenit politic. S-ar putea 
să-ţi înşel aşteptările şi să mai trăiesc încă zece ani. 

Valendrea decise să nu se mai prefacă. 

— Mă îndoiesc. 

— De fapt, chiar sper ca tu să îmi urmezi. O să ţi se pară 
complet diferit de cum te aştepţi tu să fie. Poate că tu artrebui 
să fii cel ales. 

Acum chiar îl făcuse curios pe Valendrea. 

— Ales pentru ce? 

Papa rămase tăcut preţ de câteva momente. Apoi continuă: 

— Ales papă, bineînţeles. Ce altceva? 

— Ce anume vă macină sufletul? 

— Suntem nişte proşti, Alberto. Toţi suntem, în măreţia 
noastră, nişte proşti. Dumnezeu e mult mai inteligent decât şi-ar 
imagina oricare dintre noi. 

— Mă îndoiesc că vreun credincios ar contesta acest lucru. 

— Ne chinuim să căutăm înţelesuri pentru dogmele noastre, 
iar, în plin proces, ruinăm vieţile oamenilor asemenea părintelui 
Kealy. E doar un biet preot care încearcă să facă aşa cum îi 
dictează conştiinţa. 

— Arată mai degrabă a oportunist - ca să folosesc sintagma 
dumneavoastră. Un bărbat căruia îi place să fie în lumina 
reflectoarelor. Cu siguranţă ne-a înţeles politica în momentul în 
care a jurat să respecte învăţăturile noastre. 

— Dar ale cui învățături? Oamenii ca tine şi ca mine le-au 
proclamat Cuvintele Domnului. Oamenii asemenea nouă îi 
împing pe alţii să încalce aceste învățături. Deseori mă întreb: 
este oare dogma noastră scumpă gândirea Celui Atotputernic 
sau e doar născocirea unor preoţi? 

Valendrea catalogă acest interogatoriu drept un alt exemplu 
de comportament straniu pe care îl afişa papa în ultima vreme. 
Se întreba dacă nu cumva ar trebui să meargă mai departe, însă 
se gândi că era probabil pus din nou la încercare, aşa că se 
mulţumi să răspundă în maniera în care îi era la îndemână: 

Consider că dogma şi Cuvântul Domnului sunt unul şi acelaşi 
lucru. 

Bun răspuns! Citat din cărţi până la ultima virgulă. Din păcate, 
Alberto, tocmai această credinţă se va dovedi, în ultimă instanţă, 
a fi greşeala ta. 

Apoi papa se întoarse şi se apropie de fereastră. 


36 


37 


Capitolul 5. 


Michener păşi în soarele amiezii. Ploaia dimineţii se risipise, iar 
cerul era pe alocuri acoperit de nori pestriţi, cu peticele albastre 
vărgate de traiectoria unui avion ce se deplasa spre est. In faţa 
lui se întindea Piaţa Sfântul Petru pavată cu piatră cubică, 
purtând încă semnele furtunii, cu băltoace din loc în loc, ca o 
salbă de lacuri. Echipele de televiziune erau încă acolo, cele mai 
multe transmițând informaţii în studio. 

Plecase de la tribunal înainte de suspendarea şedinţei. Unul 
dintre asistenții săi îl informase că dezbaterea dintre părintele 
Kealy şi cardinalul Valendrea continuase mai bine de două ore. 
Avea nelămuriri în privinţa motivului audierii. Decizia de a-l 
excomunica pe părintele Kealy fusese cu siguranţă luată înainte 
ca preotul să fie chemat. Foarte puţini preoţi acuzaţi ajunseseră 
la Roma în faţa tribunalului, aşa că, mai mult ca sigur, Kealy 
venise pentru a atrage atenţia asupra mişcării pe care o 
conducea. În câteva săptămâni, Kealy avea să fie scos în afara 
Vaticanului, devenind un simplu preot expatriat din sânul 
Bisericii, care era, în viziunea sa, un dinozaur pe cale de 
dispariţie. 

Uneori însuşi Michener credea în criticile care i se aduceau 
Bisericii, gândindu-se că se putea foarte bine ca Kealy să aibă 
dreptate. 

Aproape o jumătate dintre catolicii din întreaga lume locuiau 
acum în America Latină. Dacă mai adăugai Africa şi Asia, 
proporţia ajungea la trei sferturi. Să contracarezi această 
majoritate şi în acelaşi timp să ţii cont de europeni şi de italieni 
constituia o provocare zilnică. Insă Biserica Romano-Catolică 
făcea asta de aproape două mii de ani - un lucru pe care nici o 
altă instituţie nu îl mai făcea - iar în faţa sa era în derulare una 
dintre cele mai mari manifestații ale Bisericii. 

Piaţa în formă de cheie, cuprinsă între  colonadele 
semicirculare ale lui Bernini, îţi tăia respiraţia prin măreţia ei. 
Michener fusese întotdeauna fascinat de Vatican. Venise prima 
oară aici în urmă cu doisprezece ani, ca preot asistent al 
arhiepiscopului de Köln - după ce virtutea îi fusese pusă la 
încercare de Ecaterina Leu, lucru care făcuse ca hotărârea de a 
rămâne în slujba Bisericii să îi devină de nestrămutat. Işi amintea 


38 


că analizase în amănunt cei 108 acri ai fortăreței, minunându-se 
în faţa a ceea ce constituia rezultatul a două milenii de 
perfecţionare a artei de a înălța edificii. 

Micuța nație nu ocupa nici una dintre colinele pe care fusese 
înălţată iniţial Roma, în schimb se aglomerase pe Mons 
Vaticanus, singura colină dintre cele şapte despre care 
pomeneau cei din vechime şi pe care şi-o aminteau şi oamenii 
moderni. Mai puţin de două sute dintre ei erau cetăţeni ai 
oraşului şi foarte puţini aveau paşaport. Nimeni nu se născuse 
aici, puţini în afară de papi muriseră aici şi chiar mai puţini erau 
înmormântați aici. Ca sistem de guvernare, era una dintre 
ultimele monarhii absolute ale lumii şi, din cauza unei 
interpretări ce i se părea lui Michener foarte ironică, 
reprezentantul Vaticanului din cadrul Naţiunilor Unite nu putuse 
semna Declaraţia Drepturilor Omului pentru că între zidurile 
Vaticanului nu exista libertate de credinţă. 

Privi spre piaţa însorită, peste carele de televiziune, cu 
numeroasele lor antene şi observă că oamenii se uitau în sus, 
spre dreapta. Câţiva strigau: „Santissimo Padre”. Sfântul Părinte. 
Văzu că aveau capetele înălțate şi priveau spre etajul patru al 
Palatului Apostolic. Printre jaluzelele de lemn, într-un colţ al 
ferestrei, se zărea chipul lui Clement al XV-lea. 

Mulţi începură să îi facă semn cu mâna. 

— Incă te mai fascinează, nu-i aşa? Zise o voce feminină. 

Se întoarse. Ecaterina Leu era la câţiva metri distanţă de el. 
Într-un fel greu de explicat, ştia că avea să-l găsească. Se 
apropie de el, stând chiar sub umbra pe care o făcea una dintre 
colonadele lui Bernini. A 

— Nu te-ai schimbat deloc. Incă îndrăgostit de Dumnezeul tău. 
Am văzut asta în ochii tăi la tribunal. 

Incercă să zâmbească, dar se concentră asupra provocării 
care venea din partea ei. 

— Ce mai faci, Kate? 

Trăsăturile ei se îmblânziră. 

— Viaţa ta este exact cum ţi-ai imaginat că va fi? 

— Nu mă plâng. Nu, n-o să mă plâng. E neproductiv. Aşa ai 
descris odată lamentarea. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Cum de ai ştiut că o să fiu la tribunal de dimineaţă? 

— Am văzut cererea ta de acreditare acum câteva săptămâni. 
Te pot întreba de ce eşti atât de interesată de cazul părintelui 


39 


Kealy? 

— N-am mai vorbit de cincisprezece ani şi tocmai despre asta 
vrei să discutăm? 

— Ultima oară când am stat de vorbă mi-ai spus să nu mai 
pomenesc niciodată de noi. Ai zis că nu mai există nici un noi. 
Doar eu şi Dumnezeu. Aşa că nu cred că acela ar fi un bun 
subiect de discuţie. 

— Dar am spus-o numai după ce m-ai anunţat că te întorci la 
arhiepiscopul tău şi că te dedici slujirii celorlalţi. Că ai ales să fii 
un preot în cadrul Bisericii Catolice. 

Stăteau puţin cam prea apropiaţi, aşa că Michener făcu câţiva 
paşi în spate, în umbra coloanelor. Aruncă o privire spre domul 
lui Michelangelo al Bazilicii Sfântul Petru, scăldată în lumina 
strălucitoare a amiezii. 

— Văd că încă te pricepi de minune să eviţi răspunsurile la 
întrebări, sublinie el. 

— Sunt aici pentru că părintele Kealy m-a rugat să vin. Nu e 
ignorant. Ştie ce are tribunalul de gând să facă. 

— Pentru cine scrii? 

— Sunt ziarist independent. Lucrez împreună cu Kealy la o 
carte. 

Era o scriitoare bună, mai ales ca poet. O invidiase 
întotdeauna pentru acest dar şi era foarte curios să afle ce se 
mai întâmplase cu ea după episodul din Munchen. Cunoştea câte 
ceva din ceea ce făcuse ea între timp. li apăruseră câteva 
articole în ziarele europene, niciodată de mare întindere. Lucrase 
chiar şi în America pentru o perioadă de timp. Din când în când, îi 
apărea chiar şi câte un editorial, nimic măreț şi pretenţios, în 
general, eseuri cu tematică religioasă. De câteva ori mai că o 
urmărise în speranţa că aveau să stea de vorbă la o cafea, însă 
el ştia că era un lucru de neînchipuit. El luase deja o decizie şi nu 
mai era cale de întoarcere. 

— Nu m-am mirat când am văzut că ocupi un post la Vatican, 
zise ea. Imi imaginam că, atunci când Volkner avea să fie ales 
papă, avea să te ţină pe lângă el. 

li remarcă privirea din ochii de smarald şi observă că se lupta 
cu emoţiile, aşa cum se luptase şi în urmă cu cincisprezece ani. 
În acel moment era doar un preot care lucra la diploma de 
licenţă în drept, nerăbdător şi ambițios, cu destinul depinzându-i 
de evoluţia unui episcop german, despre care mulţi ziceau că o 
să devină într-o bună zi cardinal. Acum circulau zvonuri că el 


40 


însuşi ar putea ajunge printre membrii Sacrului Colegiu. Nu ar fi 
fost o noutate dacă secretarul papal trecea direct de la Palatul 
Apostolic la pălăria stacojie de cardinal. Dorea să fie un prinţ al 
Bisericii, să facă parte din viitorul conclav, să stea sub frescele 
lui Michelangelo şi ale lui Boticelli, să aibă putere de decizie şi un 
cuvânt de spus. 

— Clement e un om bun, zise el. 

— Ba e un ignorant, zise ea cu voce scăzută. Doar un personaj 
pus pe tron de cardinali, până când unul dintre ei adună 
suficientă susţinere în jurul său. 

— Cum de ai devenit o aşa autoritate în domeniu? 

— Mă înşel cumva? 

Se întoarse cu spatele, încercând astfel să se calmeze şi se 
uită la un grup de negustori ambulanți din piaţă. Ea mai păstra 
încă atitudinea arogantă pe care Michener o cunoştea atât de 
bine. Cuvintele îi rămăseseră la fel de tăioase şi de aspre cum le 
ştia. Ecaterina se apropia de patruzeci de ani, însă faptul că 
înaintase în vârstă nu îi ştirbise din flacăra pasiunii. Era unul 
dintre lucrurile care nu-i plăcuseră la ea, dar de care îi fusese 
totuşi dor. În lumea lui, francheţea era o noţiune inexistentă. Era 
înconjurat de oameni care puteau susţine cu convingere idei în 
care n-ar fi crezut niciodată, aşa că era mare lucru să spui ceea 
ce gândeşti! Cel puţin, cu Ecaterina ştia unde se afla. Pe pământ 
stabil. Nu pe nisipurile mişcătoare pe care se obişnuise să facă 
echilibristică în ultimul timp. 

— Clement este un om bun căruia i s-a încredinţat o misiune 
aproape imposibilă. 

— Bineînţeles că, dacă Biserica-Mamă ar fi puţin mai flexibilă, 
altfel ar sta lucrurile. E destul de greu să conduci două milioane 
de oameni dacă fiecare dintre ei trebuie să accepte că papa e 
singura persoană din lume care nu greşeşte niciodată. 

Michener nu dorea să discute despre dogmă cu ea, cu atât 
mai puţin In mijlocul Pieței Sfântul Petru. La câţiva metri distanţă 
de ei mărşăluiau două gărzi elveţiene cu căşti pe cap şi cu 
baionetele îndreptate în sus. Le văzu înaintând spre intrarea 
principală a catedralei. Cele şase clopote masive din dom 
tăceau, însă el ştia că nu avea să mai dureze mult până când 
aveau să bată, anunțând moartea lui Clement al XV-lea. Fapt 
care făcea ca insolenţa Ecaterinei să fie şi mai greu de suportat. 
Greşise că mersese la tribunal şi că vorbea acum cu ea. Ştia ce 
trebuia să facă în acel moment. 


41 


— Mi-a părut bine să te revăd, Kate, zise el, întorcându-se să 
plece. 

— Nenorocitule! 

Scăpase printre dinţi insulta suficient de tare ca el să o audă. 

Se întoarse, întrebându-se dacă ea chiar credea ceea ce 
rostise. Michener îi citi pe chip lupta ce se dădea în interiorul ei. 
Se apropie de ea şi îi zise cu voce joasă: 

— N-am mai vorbit de ani de zile şi tot ce ai să-mi spui e cât 
de rea e Biserica. Dacă o dispreţuieşti atât, de ce îţi mai pierzi 
timpul scriind despre ea? Du-te şi scrie-ţi romanul despre care ai 
tot povestit. M-am gândit că poate, doar poate, te-ai mai înmuiat. 
Dar văd că m-am înşelat amarnic. 

— Ce minunat să ştiu că totuşi îţi pasă! N-ai ţinut deloc cont 
de sentimentele mele când mi-ai spus că totul s-a terminat între 
noi. 

— Chiar trebuie să trecem iar prin asta? 

— Nu, Colin. Nu are sens, zise ea bătând în retragere. N-are 
absolut nici un sens. Cum ziceai şi tu mai devreme, mi-a părut 
bine să te revăd. 

Preţ de o secundă, Michener remarcă o umbră de regret în 
vocea ei, dar părea că reuşea să treacă rapid peste orice 
slăbiciune care i-ar fi apărut în suflet. 

El se întoarse şi se uită spre palat. Mult mai mulţi oameni îl 
strigau pe papă şi îi făceau semn cu mâna. Clement le făcea şi el 
cu mâna. Câteva dintre carele de televiziune erau pe fază şi 
filmau momentul. 

— Despre e/ e vorba, Colin, zise Ecaterina. E/ e problema ta. 
Din păcate, tu nu-ţi dai seama. 

Ecaterina se făcu nevăzută, înainte ca el să poată răspunde. 


42 


Capitolul 6. 


3.00 p.m. 


Valendrea îşi puse căştile pe urechi şi porni reportofonul, ca să 
asculte conversaţia dintre Colin Michener şi Clement al XV-lea. 
Dispozitivul pe care îl instalase în apartamentele lui Clement al 
XV-lea, cu scopul de a-i monitoriza conversațiile particulare, 
funcţiona din nou perfect. Erau multe astfel de dispozitive în 
Palatul Apostolic. Făcuse acest lucru imediat după alegerea lui 
Clement şi nu fusese foarte greu deoarece, din poziţia de 
secretar de stat, se ocupa de securitatea Vaticanului. 

Clement avusese dreptate mai devreme. Valendrea îşi dorea 
ca actualul papă să domnească mai mult, până când el avea să 
reuşească să adune în jurul lui restul de susţinători de care mai 
avea nevoie în conclav. Actualul Sacru Colegiu număra 160 de 
membri, dintre care numai 47 aveau peste optzeci de ani şi erau 
neeligibili pentru vot în cazul în care conclavul s-ar fi reunit în 
următoarele treizeci de zile. La ultima numărătoare, era sigur de 
patruzeci şi cinci de voturi. Era un început bun, dar era departe 
de a fi cel ales. Ultima oară ignorase adagiul „Cel care intră în 
conclav ca papă iese în calitate de cardinal”. Nu se putea încrede 
în noroc de data aceasta. Dispozitivele audio erau doar o parte a 
strategiei pe care o pusese la punct pentru a se asigura că nu 
avea să mai repete greşelile din trecut. Era surprinzător câte 
indiscreţii puteau face prinții Bisericii când se implicau în treburi 
lumeşti. Păcatul nu le era deloc străin, iar sufletele lor aveau 
nevoie să fie purificate, la fel ca ale muritorilor de rând. Insă 
Valendrea ştia că uneori celui păcătos trebuia să i se impună 
penitenţa cu de-a sila. 

„E normal să-ţi pese, Colin. Ea reprezintă parte din trecutul 
tău. O parte pe care nu trebuie să o uiţi.” 

Valendrea îşi scoase căştile şi se uită la bărbatul de lângă el. 
Părintele Paolo Ambrosi îi era alături de mai bine de zece ani. Era 
un bărbat scund şi zvelt, cu părul rar şi cărunt. Nasul coroiat şi 
forma maxilarului îi aminteau lui Valendrea de un corb, o 
analogie care descria în detaliu şi personalitatea preotului. 
Zâmbea rar, râdea şi mai rar. Era în permanenţă serios, dar 
acest lucru nu-l deranjase niciodată pe Valendrea, deoarece 


43 


acest preot era un bărbat plin de pasiune şi de ambiţie, două 
trăsături pe care Valendrea le admira foarte tare. 

— E amuzant, Paolo, felul în care vorbesc în limba germană, 
ca şi cum nimeni altcineva nu i-ar mai înţelege, zise Valendrea 
oprind casetofonul. Papa părea îngrijorat în legătură cu această 
femeie pe care o cunoaşte părintele Michener. Spune-mi ceva 
despre ea! 

Se aflau într-un salon fără geamuri la etajul trei al Palatului 
Apostolic, care făcea parte din spaţiul alocat Secretariatului de 
Stat. Casetofoanele şi aparatura de radio-recepţie erau încuiate 
aici într-un fişet. Lui Valendrea nu-i era teamă că ar putea să le 
descopere cineva. Cu cele peste o sută de camere, saloane şi 
pasaje, care erau în marea lor majoritate încuiate, nu exista 
pericolul ca această încăpere de aproape zece metri pătraţi să fie 
cercetată. 

— Se numeşte Ecaterina Leu. Părinţii ei sunt români şi au fugit 
din ţară când ea era doar o adolescentă. Tatăl ei era profesor de 
drept. Şi-a luat licenţa la o universitate din Munchen şi încă una 
la Colegiul Naţional Belgian. S-a întors în România prin anii 1980 
şi se afla acolo când a fost înlăturat Ceauşescu. E o revoluţionară 
foarte mândră de ea. 

Valendrea simţi amuzamentul din vocea preotului. 

— L-a cunoscut pe Michener în Munchen, când erau amândoi 
studenţi. Au avut o relaţie care a durat vreo doi ani. 

— Cum de ştii aceste lucruri? 

— Michener şi papa au mai vorbit despre asta. 

Valendrea ştia că, în timp ce el urmărea cu atenţie doar 
casetele importante, Ambrosi savura totul. 

— Nu mi-ai spus nimic până acum. 

— Părea neimportant până când Sfinţia Sa a devenit interesat 
de tribunal. 

— Se pare că l-am subestimat pe părintele Michener. E totuşi 
om. Un om care are un trecut. Şi greşeli. De fapt, chiar îmi place 
latura asta a lui. Dă-mi mai multe detalii! 

— Ecaterina Leu a lucrat pentru diverse publicaţii europene. Îşi 
spune jurnalistă, dar e mai mult un fel de scriitor liber- 
profesionist. Colaborează cu Der Spiegel, Herald Tribune şi 
London Times. Nu se leagă prea mult de vreun loc. Se ocupă de 
politica de stânga şi de radicalismul religios. Nu pare să 
simpatizeze cu Biserica oficială. Este coautor la trei cărţi, două 
despre Partidul Ecologist German şi una despre Biserica Catolică 


44 


din Franţa. Nici una dintre ele n-a fost un bestseller. E foarte 
inteligentă, dar cam indisciplinată. 

Valendrea simţi că ajunsese la punctul care-l interesa. 

— Şi ambițioasă, bănuiesc. 

— A fost căsătorită de două ori după ce s-a despărţit de 
Michener. Nici unul dintre mariaje n-a durat mult. Relaţia cu 
părintele Kealy a fost mai mult ideea ei decât a lui. Lucrează de 
câţiva ani în America. A apărut într-o zi în biroul lui şi de atunci 
sunt împreună. 

Interesul lui Valendrea atinse punctul culminant. 

— Sunt amanti? 

— Greu de spus, zise Ambrosi ridicând din umeri. Dar se pare 
că-i plac preoţii, aşa că bănuiesc că sunt. 

Valendrea îşi puse din nou căştile pe urechi şi porni 
casetofonul. Vocea lui Clement al XV-lea îi invadă urechile. 
„Scrisoarea către părintele Tibor va fi gata cât de curând. li voi 
solicita un răspuns în scris, dar, dacă doreşte să-ţi vorbească, 
ascultă-l, întreabă-l tot ce vrei, iar apoi dezvăluie-mi şi mie toate 
amănuntele.” 

Işi scoase apoi căştile şi zise: 

— Ce pune la cale prostul ăsta bătrân? La ce îi foloseşte să-l 
trimită pe Michener după un preot de optzeci de ani?! 

— E singurul în viaţă, în afară de Clement însuşi, care a văzut 
ce conţine Riserva cu privire la misterele de la Fatima. loan al 
XXIII-lea însuşi i-a dat părintelui Tibor manuscrisul original al 
surorii Lucia. 

Valendrea simţi un gol în stomac la auzul numelui sătucului 
Fatima. 

— L-ai localizat pe Tibor? 

— Am o adresă din România. 

— Problema aceasta necesită o supraveghere atentă. 

— Înţeleg. Însă mă întreb de ce. 

Valendrea n-avea de gând să îi explice despre ce era vorba. 
Avea să facă asta doar când devenea absolut necesar. 

— Cred că nu ne-ar strica puţin ajutor în urmărirea lui 
Michener. 

Ambrosi zâmbi. 

— Crezi că Ecaterina Leu ne va fi de folos? 

Valendrea  medită îndelung la întrebare,  cântărindu-şi 
răspunsul, ţinând cont de informaţiile pe care le avea despre 
Colin Michener şi de propriile bănuieli cu privire la Ecaterina Leu, 


45 


apoi zise: 
— Vom vedea, Paolo. 


46 


Capitolul 7. 


8.30 p.m. 


Michener stătea în faţa altarului înalt al Bazilicii Sfântul Petru. 
Biserica era închisă publicului, iar liniştea era tulburată doar de 
echipa de întreţinere care curăța întinsa podea de mozaic. Se 
aplecă peste balustrada groasă şi privi spre oamenii care 
ştergeau cu mopul scările de marmură, îndepărtând mizeria de 
peste zi. Centrul artistic şi teologic al Creştinismului se afla chiar 
sub el, în mormântul Sfântului Petru. Se întoarse şi îşi înălţă 
privirea spre baldachinul bogat ornamentat al lui Bernini, apoi se 
uită în sus, spre domul lui Michelangelo, care adăpostea altarul, 
ca şi cum ar fi fost mâinile Domnului făcute căuş, după cum 
remarcase un vizitator. 

Se gândea la cel de-al ll-lea Consiliu al Vaticanului, 
imaginându-şi băncile aranjate în naos pline de trei mii de 
cardinali, preoţi, episcopi şi teologi din aproape toate 
confesiunile religioase. In 1962 era între prima comuniune şi 
confirmare, un băieţandru care frecventa cursurile şcolii catolice 
de pe malul râului Savannah, în sud-estul statului Georgia. Ce se 
întâmpla la peste 4 500 de kilometri depărtare nu însemna nimic 
pentru el. De-a lungul timpului, urmărise filme cu sesiunea de 
deschidere a Consiliului, când papa loan al XXIII-lea, aşezat pe 
tronul său papal, pleda pentru ca tradiţionaliştii şi progresiştii să 
conlucreze în deplină armonie pentru ca astfel cetatea 
pământeană să ajungă să semene cu cetatea cerească peste 
care domneşte adevărul suprem. Aceea fusese o adunare fără 
precedent. Un monarh absolut care adună în jurul său supuşii ca 
să-i anunţe că totul trebuie schimbat. Timp de trei ani, delegaţii 
dezbătuseră libertatea religioasă, iudaismul, laicitatea, căsătoria, 
cultura şi preoţia. In final, Biserica suferise o transformare 
structurală. După unii, prea mult, după alţii, prea puţin. 

La fel ca viaţa sa. 

Deşi se născuse în Irlanda, crescuse în Georgia. Educaţia lui 
începuse în America şi se încheiase în Europa. În ciuda educaţiei 
bicontinentale, era considerat american de către curia care era 
formată preponderent din italieni. Din fericire, înţelesese foarte 
bine atmosfera schimbătoare din jurul lui. După numai treizeci de 


47 


zile de la sosirea în palatul papal, deprinsese deja cele patru 
reguli de bază pentru a supravieţui la Vatican. Regula numărul 
unu: nu reveni niciodată asupra unei decizii pe care ai luat-o. 
Regula numărul doi: dacă se întâmplă să-ţi treacă prin minte 
vreo idee, sub nici o formă să nu o spui cu voce tare. Regula 
numărul trei: absolut niciodată să nu-ţi aşterni pe hârtie 
gândurile. Şi regula numărul patru: sub nici o formă să nu 
semnezi vreo hârtie după ce ai comis imprudenţa de a o scrie. 

Işi întoarse din nou privirea spre biserică, mirându-se încă o 
dată de proporţiile armonioase care trădau o arhitectură aproape 
perfectă. O sută treizeci de papi zăceau înmormântați în jurul lui, 
iar el spera ca în acea seară să-şi găsească pacea printre 
mormintele lor. 

Şi totuşi, era în continuare îngrijorat din cauza lui Clement. 

Işi scoase din sutană două foi de hârtie împăturite. Studiul lui 
asupra cazului Fatima se axase pe cele trei mesaje ale Fecioarei 
şi tocmai aceste cuvinte păreau principala cauză a îngrijorării 
papei. Despături hârtiile şi citi relatarea surorii Lucia despre 
primul secret: 


Fecioara noastră ne-a arătat o întinsă mare de foc ce părea să 
se afle sub pământ. În foc se zăreau diavoli şi suflete cu formă 
umană, ca nişte tăciuni transparenţi, toate înnegrite sau de 
culoarea bronzului topit. Această viziune n-a durat decât o clipă. 


Al doilea secret era consecinţa directă a primului. 


„Aţi văzut iadul unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi, ne-a zis 
Fecioara. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume 
devoţiunea la Inima Mea Neprihănită. (...) Dacă vor face ceea ce 
vă voi spune eu, multe suflete îşi vor afla mântuirea, iar pacea se 
va instaura în lume. Războiul este pe punctul de a se sfârşi, dar 
dacă nu vor înceta să-L supere pe Dumnezeu, în timpul 
pontificatului lui Pius al XI-lea, va începe un altul şi mai năprasnic. 
Pentru a împiedica asta, continuă Fecioara, vin să cer consfinţirea 
Rusiei la Inima Mea Neprihănită şi Împărtăşania Reparatoare în 
primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va 
converti şi vom avea pace. Dacă nu, va răspândi erorile sale în 
lume, promovând războaie şi persecuții împotriva Bisericii. Binele 
va fi martirizat, Sfântul Părinte va avea multe de îndurat şi 
numeroase naţii vor fi şterse de pe faţa pământului. În final, Inima 
Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va consfinţi Rusia la 
Inima Mea Neprihănită şi o va converti, iar lumea va avea parte 


48 


de o perioadă de linişte.” 
Al treilea mesaj era cel mai criptic dintre toate. 


După cele două părţi pe care vi le-am explicat deja, la stânga 
Fecioarei, puţin mai sus, am văzut un înger cu o sabie de foc 
scânteietoare în mână. Scotea limbi de flăcări ce păreau gata să 
dea foc lumii întregi, însă se stingeau când întâlneau aura pe care 
o radia Fecioara spre ele din partea dreaptă. Arătând spre lume 
cu mâna dreaptă, îngerul strigă cu voce tare: „Căiţi-vă, căiţi-vă, 
căiţi-vă!” Şi apoi am văzut o imensă lumină şi am înţeles că era 
Dumnezeu. În felul în care se văd oamenii în oglindă când trec 
prin faţa ei. Apoi un episcop îmbrăcat în alb, care părea a fi papa 
şi numeroşi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe urcau pieptiş un 
munte în vârful căruia se afla o cruce mare din trunchiuri 
întunecate, de culoarea scoarţei de stejar. Înainte de a ajunge 
acolo, Sfântul Părinte trecu printr-un mare oraş aflat pe jumătate 
în ruină, pe jumătate gata să se prăbuşească, atins de durere şi 
de suferinţă. Se rugă pentru sufletele cadavrelor pe care le 
întâlnise în calea sa. În vârful muntelui, îngenuncheat la piciorul 
crucii, fu ucis de un grup de soldaţi care traseră cu armele şi 
aruncară cu săgeți în el şi în acelaşi fel au murit, unul după altul şi 
ceilalţi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, precum şi alţi mireni 
cu diverse ranguri şi funcţii. Sub cele două braţe ale crucii se 
aflau doi îngeri, flecare cu câte o cădelniţă de cristal în mână în 
care adunau sângele martirilor şi apoi stropeau cu el sufletele ce 
se îndreptau spre Dumnezeu. 


Enunţurile aveau misterul unui poem, cu sensuri subtile şi 
deschise la interpretări. Teologii, istoricii şi conspiraţioniştii le 
dăduseră de zeci de ani diverse interpretări şi le analizaseră în 
variate feluri. Dar cine putea pretinde că a înţeles totul? Totuşi, 
ceva părea să-l neliniştească foarte tare pe Clement al XV-lea. 

— Părinte Michener! 

Michener se întoarse. 

Una dintre măicuţele care îi pregătiseră cina venea în grabă 
spre el. 

— lertare, dar Sfântul Părinte doreşte să vă vadă. 

De obicei, Michener lua cina împreună cu Clement, dar în acea 
seară papa mâncase la Colegiul Nord-American împreună cu un 
grup de episcopi mexicani aflaţi în vizită la Vatican. Se uită la 
ceas. Clement se întorsese devreme. 

— Mulţumesc, soră. Mă duc chiar acum în apartamentul lui. 


49 


— Papa nu se află acolo. Era foarte ciudat. 

— Este în Arhiva Secretă a Vaticanului. În Riserva. A solicitat 
prezenţa dumneavoastră acolo. 

Michener îşi ascunse surpriza şi zise: 

— In regulă, mă duc chiar acum într-acolo. 

Străbătu coridoarele pustii ce duceau spre arhivă. Prezenţa lui 
Clement acolo era deja o problemă. Ştia cu precizie ce făcea 
papa. Dar nu îşi putea imagina cu ce scop. Aşa că trecu din nou 
în revistă fenomenul produs în Fatima. 

In 1917, Fecioara Maria se arătase la trei copii de ţărani în 
marea vale cunoscută sub numele de Cova da Iria, lângă satul 
portughez Fatima. Jacinta şi Francisco Marto erau frate şi soră. 
Ea avea şapte ani, iar el nouă. Lucia dos Santos, verişoara lor 
primară, avea zece ani. Maica Domnului li se arătase de şase ori, 
din luna mai până în luna octombrie, întotdeauna în ziua de 
treisprezece a fiecărei luni, în acelaşi loc şi în acelaşi moment al 
zilei. Până la ultima apariţie, mii de oameni se adunau să vadă 
soarele dansând pe cer, un semn divin că apariţia era aievea. 

Abia după mai bine de zece ani, Biserica a considerat apariţiile 
demne de a fi consemnate. Insă doi dintre cei care văzuseră 
minunea s-au stins până ca recunoaşterea să fie făcută. Jacinta şi 
Francisco au murit amândoi de gripă la treizeci de luni după 
ultima apariţie a Fecioarei. Lucia, în schimb, a avut o viaţă lungă, 
găsindu-şi sfârşitul abia de curând, după ce îşi dedicase viaţa 
slujirii Domnului, în calitate de călugăriţă. Fecioara prezisese 
acest lucru când spusese: „li voi lua pe Jacinta şi pe Francisco în 
curând, în schimb, tu, Lucia, vei rămâne aici pentru mult timp. 
lisus doreşte să te folosească pentru a mă face cunoscută şi 
iubită”. Fecioara le-a spus cele trei secrete tinerilor vizionari în 
timpul vizitei sale din luna iulie. Lucia însăşi a dezvăluit primele 
două secrete în primii ani de după apariţie şi chiar le-a inclus în 
memoriile ei publicate la începutul anilor 1940. Doar Jacinta şi 
Lucia au auzit-o pe Fecioară vorbindu-le de al treilea secret. Din 
anumite motive, Francisco a fost exclus de la această 
mărturisire, însă Luciei i s-a dat voie să-i spună şi lui. Deşi 
episcopul local a făcut presiuni asupra lor pentru a-l dezvălui, toţi 
copiii au refuzat. Jacinta şi Francisco au luat secretul cu ei în 
mormânt, deşi Francisco mărturisise în cadrul unui interviu din 
octombrie 1917 că al treilea secret era „pentru binele sufletelor 
şi mulţi s-ar întrista dacă l-ar auzi”. 

Îi rămăsese Luciei sarcina de a fi păstrătoarea mesajului final. 


50 


Deşi avea o sănătate de fier, în 1943, o pleurezie recurentă i-a 
grăbit sfârşitul. Episcopul local, un bărbat pe nume da Silva, i-a 
cerut să aştearnă pe hârtie cel de-al treilea secret şi să-l sigileze 
într-un plic. Iniţial s-a împotrivit, însă, în ianuarie 1944, Fecioara 
i-a apărut la mănăstirea din Tuy şi i-a spus că era dorinţa 
domnului ca ea să facă totuşi cunoscut mesajul final. 

Lucia a scris secretul şi l-a sigilat într-un plic. Intrebată fiind 
când va trebui făcut public, a spus că abia în 1960. Apoi plicul a 
fost înmânat episcopului da Silva şi pus într-un plic mai mare, 
sigilat cu ceară şi depus într-un seif din dioceză, unde a rămas 
timp de treisprezece ani. 

In anul 1957, Vaticanul a cerut ca toate scrierile surorii Lucia 
să fie trimise la Roma, inclusiv cele referitoare la al treilea 
secret. La sosirea acestora, papa Pius al XII-lea a pus plicul într-o 
ladă de lemn inscripționată SECRETUM SANCTI OFFICIO - 
Secretul Biroului Papal. Cutia a stat pe biroul papei timp de doi 
ani, însă Pius al XII-lea nu i-a citit niciodată conţinutul. 

In august 1959, cutia a fost în cele din urmă deschisă, iar 
plicul dublu, încă sigilat cu ceară, i-a fost înmânat papei loan al 
XXIII-lea. În februarie 1960, Vaticanul a făcut o scurtă declaraţie 
de presă în care a anunţat că al treilea secret de la Fatima avea 
să rămână sigilat. Nu s-a dat nici o explicaţie. Din ordinul papei, 
manuscrisele Surorii Lucia au fost din nou aşezate într-o cutie de 
lemn şi apoi depozitate în Riserva. Din acel moment, fiecare 
papă a făcut o vizită la arhive şi a deschis cutia, însă nici un 
suveran pontif nu a făcut publică informaţia. 

Până la loan Paul al II-lea. 

Când glonţul unui asasin aproape l-a ucis în 1981, a tras 
concluzia că o mână divină l-a luat din faţa glonţului. 
Nouăsprezece ani mai târziu, drept mulţumire adusă fecioarei, a 
ordonat ca al treilea secret să fie făcut public. Pentru a 
preîntâmpina eventualele polemici, documentul a fost însoţit de 
o disertaţie de patruzeci de pagini în care se interpretau 
metaforele Fecioarei. De asemenea, au fost publicate şi 
fotocopiile manuscriselor surorii Lucia. Presa a fost fascinată 
pentru o bună bucată de vreme, apoi atenţia acordată 
subiectului a pălit treptat. 

Speculaţiile luaseră sfârşit. 

Foarte puţini mai pomeneau în ziua de astăzi despre acest 
subiect. 

Doar Clement al XV-lea părea în continuare obsedat. 


51 


Michener intră în arhivă şi trecu pe lângă paznicul de noapte, 
care îl salută cu o uşoară înclinare a capului. Cavernoasa sală de 
lectură din faţa lui era cufundată în semiîntuneric. O lumină 
gălbuie strălucea dintr-o latură, unde se afla grilajul larg deschis 
al Riservei. 

Cardinalul Maurice Ngovi stătea afară, cu braţele încrucişate 
sub sutana stacojie. Era un bărbat firav, iar faţa sa purta urmele 
unei existenţe nu tocmai lipsite de griji. Avea părul cărunt, iar 
ochii din spatele ramelor ochelarilor păreau tot timpul îngrijoraţi. 
Deşi avea doar 62 de ani, era arhiepiscop de Nairobi, adică 
seniorul cardinalilor din Africa. Nu era episcop titular, ci avea 
doar o dioceză onorifică, însă era un prelat muncitor care reuşea 
să controleze cel mai bine una dintre cele mai mari populaţii de 
catolici din regiunea subsahariană. 

Responsabilităţile lui din dioceză se schimbaseră de când 
Clement al XV-lea îl chemase la Roma pentru a superviza 
Congregația pentru Educaţie Catolică. Ngovi era acum implicat în 
toate aspectele educaţiei catolice, alături de episcopi şi de 
preoţi, colaborând strâns cu aceştia pentru a se asigura că şcolile 
catolice, universităţile şi seminariile se conformează Vaticanului. 
Odinioară, poziţia sa ar fi fost una opusă acestora şi n-ar fi fost 
iubit în afara Italiei, însă noul suflu care domnea după cel de-al Il- 
lea Consiliu al Vaticanului înmuiase această ostilitate - aşa cum 
făcuseră şi oamenii asemenea lui Maurice Ngovi, care reuşiseră 
să aplaneze animozităţile şi totodată să impună regulile. 

Clement îl numise pe Ngovi în această funcţie pentru că era 
muncitor şi corect şi pentru că avea o fire împăciuitoare. Alt 
motiv era că îi plăcea faptul că acest strălucit cardinal ajungea 
să fie cunoscut de tot mai mulţi oameni. In urmă cu şase luni, 
Clement îi mai adăugase un titlu - camerling. Aceasta însemna 
că, după moartea lui Clement, Ngovi avea să administreze 
Vaticanul timp de două săptămâni, până la alegerile canonice. 
Era o funcţie administrativă, în mare măsură ceremonială, dar 
totuşi importantă, pentru că era o garanţie că Ngovi urma să 
aibă o poziţie-cheie în viitorul conclav. 

Michener şi Clement discutaseră în câteva rânduri despre 
următorul papă. Persoana ideală, dacă cineva chiar învățase 
ceva din experienţele din trecut, trebuia să nu fie controversată, 
să fie poliglotă, să aibă experienţă curială - de preferinţă, un 
reprezentant al unei naţiuni care nu era o superputere. După trei 


52 


ani înfloritori în Roma, Maurice Ngovi poseda toate aceste 
calităţi, iar cardinalii din Lumea a Treia se întrebau de mult timp 
dacă venise oare momentul pentru un papă de culoare. 

Michener se apropie de intrarea în Riserva. lnăuntru, Clement 
al XV-lea stătea în faţa unui vechi seif, care fusese odinioară 
martor la jaful lui Napoleon. Uşa dublă de fier era larg deschisă, 
lăsând să se vadă sertarele de bronz şi rafturile. Clement 
deschisese unul dintre sertare. lnăuntru se găsea o cutie de 
lemn. Papa ţinea strâns în mâna tremurândă o bucată de hârtie. 
Michener ştia că scrierile originale ale surorii Lucia erau încă în 
cutia de lemn, dar ştia totodată că se mai afla acolo un 
document. O traducere în limba italiană a mesajului original scris 
în portugheză, făcută în 1959, pe vremea când loan al XXIII-lea a 
citit pentru prima dată acele cuvinte. Preotul care făcuse acea 
traducere era un tânăr asistent în Secretariatul de Stat. 

Părintele Andrei Tibor. 

Michener citise jurnalele membrilor curiei care erau 
îndosariate în arhivă, ce dezvăluiau faptul că însuşi părintele 
Tibor îi înmânase traducerea papei loan al XXIII-lea. Acesta citise 
mesajul, apoi ordonase sigilarea cutiei de lemn împreună cu 
traducerea. 

lar acum Clement voia să-l găsească pe părintele Tibor! 

„Îngrijorător”, şopti Michener văzând ce se întâmpla în faţa 
ochilor lui. A 

Cardinalul Ngovi era şi el în apropiere, dar nu zise nimic. În 
schimb, africanul îl apucă de mână şi îl trase deoparte, spre un 
rând de rafturi. Ngovi era unul dintre foarte puţinii oameni de la 
Vatican în care el şi Clement aveau încredere deplină. 

— Ce faci aici? întrebă Ngovi. 

— Am fost chemat aici. Credeam că Clement e la Colegiul 
Nord-American în seara aceasta, zise el cu voce scăzută. 

— Era, însă a plecat brusc. M-a sunat acum o jumătate de oră 
şi mi-a spus să ne întâlnim aici. 

— E a treia oară săptămâna aceasta când vine aici. Cu 
siguranţă, se va găsi cineva care să observe. 

Ngovi dădu aprobator din cap. 

— Din fericire, acel seif mai conţine şi alte documente. E greu 
să ghiceşti ce anume îl interesează. 

— lmi fac griji în această privinţă, Maurice. Se poartă foarte 
ciudat. Doar în particular încălca protocolul şi i se adresa cu 
numele mic. 


53 


— Sunt perfect de acord cu tine. Mă ia peste picior şi îmi 
răspunde la întrebări prin ghicitori. 

— Mi-am petrecut ultima lună cercetând fiecare apariţie care a 
fost vreodată investigată. Am citit relatare după relatare atât pe 
cele ale martorilor, cât şi pe ale vizionarilor. Nu ştiam că am avut 
atâtea vizite din cer. Vrea să ştie cuvânt cu cuvânt ce a rostit 
Fecioara. Dar refuză să-mi explice pentru ce toate acestea. Tot 
ce face e să se întoarcă aici iar şi iar. N-o să-i ia lui Valendrea 
mult până să afle despre ce e vorba, zise el clătinând din cap cu 
îngrijorare. 

— Valendrea şi Ambrosi sunt în afara Vaticanului în această 
seară. 

— Nu contează. Va afla. Uneori chiar mă întreb dacă nu cumva 
Valendrea este informat de cineva în legătură cu ceea ce se 
întâmplă. 

Din Riserva se auzi sunetul întrerupătorului, urmat de 
zgomotul uşii de metal. După un moment, apăru şi Clement. 

— Trebuie să-l găsim pe părintele Tibor. Michener se apropie 
de el. 

— Am aflat de la registratură o adresă exactă din România. 

— Când pleci? 

— Mâine-seară sau poimâine-dimineaţă, în funcţie de ce 
zboruri am. 

— Insist ca această călătorie să rămână între noi trei. la-ţi o 
vacanţă. Clar? 

Dădu aprobator din cap. Clement rostise totul în şoaptă. 
Michener deveni curios: 

— De ce vorbim atât de încet? 

— Nu mi-am dat seama că vorbim încet. 

Michener remarcă iritarea din vocea papei. Ca şi cum nu s-ar fi 
cuvenit să facă asemenea observaţii. 

— Colin, tu şi Maurice sunteţi singurii oameni în care am 
încredere deplină. Scumpul meu prieten, cardinalul aici de faţă 
nu poate călători în străinătate fără să atragă atenţie a asupra lui 
- e deja mult prea cunoscut, prea important. Aşa că eşti singurul 
care poate face acest lucru. 

— De ce tot veniţi aici, întrebă Michener arătând spre Riserva. 

— Mă atrag cuvintele. 

— Sfinţia Sa, loan Paul al Il-lea a dezvăluit întregii lumi al 
treilea secret de la Fatima la începutul noului mileniu, zise Ngovi. 
Înainte de asta, documentul a fost analizat de un comitet de 


54 


preoţi şi de învăţaţi. Am făcut parte din acel comitet. Textul a 
fost fotografiat şi publicat în lumea întreagă. 

Clement nu răspunse. 

— Poate că o consfătuire cu cardinalii v-ar fi de folos în 
elucidarea problemei cu care vă confruntaţi, zise Ngovi. 

— Tocmai de cardinali mă tem cel mai tare. 

— Şi ce anume aţi putea afla de la un bătrân din România? 
întrebă Michener. 

— Mi-a trimis ceva ce mi-a atras atenţia. 

— Nu-mi amintesc să fi venit ceva de la el. 

— A fost un puci diplomatic. A venit ca un plic din partea 
nunţiului din Bucureşti. Expeditorul spunea că el este cel care a 
tradus mesajul Fecioarei pentru papa loan. 

— Când a venit? întrebă Michener. 

— Acum trei luni. 

Michener observă că era exact momentul în care papa 
începuse să facă vizite la Riserva. 

— Acum ştiu că tot ce mi-a spus e adevărat, aşa că nu doresc 
să-l mai implic pe nunțiul de la Bucureşti. Trebuie să mergi în 
România şi să-mi spui ce impresie îţi face părintele Tibor. 
Părerea ta este foarte importantă pentru mine. 

— Sfinţia Voastră... 

Clement îi făcu semn să tacă. 

— Nu doresc să mai răspund la nici o altă întrebare pe această 
temă. 

Din această afirmaţie enervarea îi era evidentă, iar asta era o 
stare neobişnuită pentru Clement. 

— Bine, zise Michener. O să-l găsesc pe părintele Tibor, Sfinţia 
Voastră. Staţi liniştit. 

Clement îşi îndreptă din nou privirea spre Riserva. 

— Predecesorii mei s-au înşelat. 

— In ce fel, Jakob? întrebă Ngovi. 

Clement se întoarse spre el cu privirea pierdută şi tristă: 

— In toate felurile, Maurice. 


55 


Capitolul 8. 


9.45 p.m. 


Valendrea se bucura de o seară foarte plăcută. El şi părintele 
Ambrosi plecaseră din Vatican în urmă cu două ore într-o maşină 
oficială spre La Marcello, unul dintre bistrourile lui favorite. Felul 
de mâncare preferat de el, inimă de vițel cu anghinare, era 
indiscutabil cel mai bine pregătit din toată Roma. Ribollita, o 
supă toscană de fasole, legume şi pâine, îi amintea de copilărie. 
lar desertul - şerbet de lămâie în sos bogat de mandarine - era 
garanţia că oricine se afla pentru prima oară în acel restaurant 
avea să revină cu siguranţă. Lua cina în acel loc de ani de zile, la 
masa lui obişnuită, în fundul sălii, iar proprietarul ştia perfect 
care erau preferinţele sale în materie de vinuri şi îi respecta 
dorinţa de a nu fi deranjat de nimeni. 

— E o noapte minunată, zise Ambrosi. 

Preotul mai tânăr stătea în faţa lui, pe scaunul din spate al 
imensului Mercedes care plimbase mulţi diplomaţi prin Oraşul 
Sfânt, chiar şi pe preşedintele Statelor Unite, care fusese în vizită 
la Vatican toamna trecuta. Compartimentul din spate era separat 
de şofer printr-un geam mai. Geamurile exterioare erau fumurii 
şi blindate, iar interiorul maşinii era din oţel. 

— Da, este, răspunse Valendrea trăgând cu nesaţ un fum de 
ţigară, savurând senzaţia produsă de nicotină care i se 
răspândea în corp după o masă copioasă. 

— Ce am aflat noi despre părintele Tibor? 

Işi făcuse un obicei din a vorbi la persoana întâi plural, 
sperând că acest lucru avea să-i fie util în următorii ani. Papii 
vorbiseră în felul acesta timp de sute de ani. loan Paul al II-lea 
fusese primul care abandonase acest ritual, iar Clement al XV-lea 
îl declarase oficial încheiat. Dar, dacă actualul papă era hotărât 
să se descotorosească de toate tradiţiile împământenite, 
Valendrea era în egală măsură hotărât să le reinstaureze pe 
toate. 

In timpul cinei nu-l întrebase nimic pe Ambrosi despre 
subiectul acesta, preferând să rămână fidel principiului său că nu 
discută problemele Vaticanului în afara Vaticanului. 

Văzuse prea mulţi bărbaţi prăbuşindu-se pentru că nu ştiuseră 


56 


să-şi pună lacăt gurii, iar pe câţiva dintre aceştia îi ajutase el 
însuşi să se prăbuşească. Dar maşina de protocol era un fel de 
prelungire a Vaticanului, iar Ambrosi însuşi se asigura zilnic că nu 
fuseseră instalate dispozitive de ascultare. 

O melodie de Chopin se revărsa din CD-player. Muzica îl 
relaxa, dar totodată făcea discuţia imposibil de auzit de 
eventualele dispozitive de înregistrare. 

— Numele lui este Andrei Tibor, zise Ambrosi. A lucrat la 
Vatican între anii 1959-1967. După aceea, a fost un preot 
obişnuit, servind în multe congregaţii până când s-a pensionat, în 
urmă cu douăzeci de ani. In momentul de faţă, trăieşte în 
România şi primeşte lunar o pensie prin transfer bancar. 

Valendrea trase adânc în piept un fum de ţigară. 

— Prin urmare, întrebarea zilei este ce treabă are Clement cu 
acest preot bătrân. 

— Cu siguranţă, e ceva legat de Fatima. 

Tocmai străbătuseră Via Milazzo şi acum înaintau pe Via Dei 
Fori Imperiali, spre Colosseum. li plăcea felul în care Roma îşi 
conserva trecutul. Işi putea imagina cu uşurinţă împărații şi papii 
bucurându-se să aibă în stăpânire atâtea frumuseți. Într-o bună 
zi şi el va trăi aceeaşi satisfacţie. Nu se va mulţumi niciodată 
doar cu pălăria stacojie de cardinal. El râvnea la camauro, pe 
care o purtau doar papii. Clement respinsese vechea tichie pe 
motiv că sugera anacronismul. Insă tichia roşie de catifea, tivită 
cu blană albă, avea să servească drept dovadă că imperiul 
papalității s-a întors. Catolicilor occidentali şi celor din Lumea a 
Treia nu li se va mai permite să modereze dogma latină. Biserica 
era prea mult preocupată să mulţumească pe toată lumea şi 
prea puțin interesată să-şi apere credinţa. Islamismul, 
hinduismul, budhismul şi mult prea multe secte protestante 
smulseseră o bună bucată din masa enoriaşilor catolici. Şi toate 
acestea nu erau altceva decât lucrarea diavolului. Singura 
biserică apostolică în adevăratul sens al cuvântului trecea prin 
momente dificile, însă el ştia ce-i trebuia masei de drept- 
credincioşi: o mână fermă. Una care să se asigure că preoţii sunt 
supuşi, că enoriaşii rămân fideli credinţei lor şi că veniturile se 
rotunjesc. Una pe care el era mai mult decât dornic să o ofere. 

Simţi o atingere pe genunchi şi se uită pe geam afară. 

— Eminenţă, priviţi, e chiar în faţă, zise Ambrosi arătându-i cu 
mâna. 

Se uită din nou pe fereastră în momentul în care maşina 


57 


întoarse, trecând pe lângă un şir de cafenele, bistrouri şi 
discoteci puternic luminate. Se aflau pe o stradă secundară, Via 
Frattina, cu trotuarele pline de tentaţii nocturne. 

— Stă la hotelul din faţă, zise Ambrosi. Am aflat acest lucru din 
cererea de acreditare depusă la dosarul oficiului de securitate. 

Ambrosi îşi făcuse temele, ca de fiecare dată. Valendrea risca, 
aventurându-se să-i facă o vizită neanunţată Ecaterinei Leu, însă 
se gândea că agitația din acea seară şi ora înaintată vor diminua 
riscul de a fi văzut de cineva. Cum anume va lua legătura cu ea, 
asta nu ştia încă. Nu ţinea neapărat să urce la ea în cameră. Insă 
nu dorea nici să-l trimită pe Ambrosi. Dar apoi văzu că nici una 
din cele două variante nu mai era necesară. 

— Se pare că Dumnezeu ne veghează misiunea, zise el 
arătând spre o femeie care mergea agale pe stradă, 
îndreptându-se spre intrarea încadrată cu iederă a unui hotel. 

— Sincronizarea e totul în viaţă, zise Ambrosi zâmbind. 

Şoferul fu instruit să meargă repede spre hotel şi apoi să 
încetinească în dreptul femeii. Valendrea apăsă pe un buton, iar 
geamul portierei din dreptul lui cobori. 

— Domnişoară Leu! Sunt cardinalul Alberto Valendrea. Cred că 
vă aduceţi aminte de mine din această dimineaţă, de la tribunal. 

Ea se opri şi rămase în faţa ferestrei deschise. Era suplă şi 
minionă. Insă atitudinea ei, felul în care se oprise în faţa maşinii 
la auzul cuvintelor lui Valendrea, felul în care îşi ţinea umerii şi 
gâtul, toate acestea lăsau să se înţeleagă că avea ceva special. 
Era o anume indiferenţă în atitudinea ei, ca şi cum un prinţ al 
Bisericii Catolice - nimeni altul decât secretarul de stat - ar fi 
abordat-o pe stradă în fiecare zi. Dar Valendrea mai simţi ceva. 
Ambiţia. lar acest lucru îl relaxă imediat. Putea fi chiar mai uşor 
decât îşi imaginase. 

— Credeţi că am putea avea o discuţie? Aici, în maşină? 

Ecaterina îi zâmbi. 

— Cum aş putea refuza o aşa ofertă venită din partea 
secretarului de stat al Vaticanului? 

Valendrea deschise portiera şi îi făcu loc lângă el pe banchetă. 
Ecaterina urcă în maşină, îşi descheie jacheta tivită cu blană. 
Ambrosi închise portiera. Valendrea observă că femeii i se 
ridicase puţin fusta când se aşezase pe banchetă. 

Mercedesul porni în josul străzii, oprindu-se puţin mai încolo, 
pe o alee îngustă. Era un loc izolat. Şoferul ieşi din maşină şi 
merse la capătul străzii; Valendrea ştia că acesta avea să se 


58 


asigure că nu vor intra alte maşini. 

— El este Paolo Ambrosi, asistentul meu principal în 
Secretariatul de Stat. 

Ecaterina dădu mâna cu Ambrosi. Valendrea observă că ochii 
bărbatului deveniră prietenoşi, lucru care avea menirea să o 
relaxeze pe invitata lor. Paolo ştia exact cum să procedeze în 
situaţia de faţă. 

— Trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre o problemă în 
legătură cu care sperăm că ne veţi oferi sprijinul, zise Valendrea. 

— Mi-e greu să înţeleg cum aş putea ajuta pe cineva în poziţia 
dumneavoastră, Eminenţă. 

— Aţi fost prezentă astăzi de dimineaţă la tribunal. Bănuiesc 
că părintele Kealy v-a rugat să veniţi. 

— Despre asta e vorba? Vă temeţi că aş putea scrie un articol 
defavorabil despre cele întâmplate acolo? 

Valendrea se uită cu neîncredere la ea. 

— La câţi reporteri erau de faţă, vă asigur că nu e vorba 
despre articole defavorabile. Soarta părintelui Kealy este 
pecetluită şi cred că acest lucru nu mai e un secret nici pentru 
dumneavoastră, nici pentru mass-media în general. Dar vreau să 
discutăm acum despre ceva mult mai important decât un eretic. 

— Este oficial ceea ce veţi spune? 

— Vorbeşte acum ziaristul din dumneavoastră, zise Valendrea 
zâmbind. Nu, domnişoară Leu, nimic din ceea ce vă voi spune nu 
are caracter oficial. Mai doriţi să mă ascultați? 

Valendrea aşteptă până când ea păru să ia o decizie. Acesta 
era momentul în care ambiția se lupta cu conştiinţa. 

— In regulă, zise ea. Neoficial. Continuaţi. 

Valendrea era încântat. Până acum, totul mergea conform 
planului. 


— E vorba despre Colin Michener. 

Pe faţa Ecaterinei se citi nedumerirea. 

— Da, ştiu despre relaţia dumneavoastră cu secretarul papei. 
O problemă destul de gravă pentru un preot, cu atât mai mult 
pentru cineva care ocupă poziţia sa. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

În vocea ei se citea dorinţa de a nega. Probabil că, îşi zise 
Valendrea, îşi dăduse seama de ce avea el încredere că tot ce 
urma să îi spună avea să rămână neoficial - era vorba despre ea, 
nu despre el. 


59 


— Paolo v-a văzut când v-aţi întâlnit cu Michener în piaţă în 
această după-amiază. Nu a fost nici pe departe o întâlnire 
cordială. L-aţi numit „nenorocit”, dacă-mi aduc bine aminte. 

Ecaterina se uită la acolitul lui Valendrea. 

— Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut în piaţă. 

— Piaţa Sfântul Petru e un loc mare, zise Ambrosi cu voce 
joasă. 

— Probabil că vă întrebaţi cum de a putut să vă audă, zise 
Valendrea. Doar aţi vorbit în şoaptă. Insă Paolo se pricepe să 
citească pe buze. Un talent foarte util, nu-i aşa? 

Ea păru încurcată, aşa că Valendrea îi acordă un moment 
înainte de a continua discuţia. 

— Domnişoară Leu. Nu intenţionez să vă ameninţ. De fapt, 
părintele Michener se pregăteşte, din ordinul papei, să plece într- 
o călătorie. Am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră în ceea 
ce priveşte această călătorie. 

— Ce anume aş putea face pentru dumneavoastră? 

— Am nevoie de cineva care să-l urmărească unde merge şi 
ce face. lar dumneavoastră aţi fi persoana cea mai indicată 
pentru asta. 

— Şi de ce aş vrea să fac asta? 

— Pentru că aţi ţinut la el cândva. Poate chiar l-aţi iubit. Poate 
că încă îl mai iubiţi. Mulţi preoţi asemenea părintelui Michener au 
cunoscut femei. E ruşinea timpurilor moderne. Bărbaţi care nu 
dau doi bani pe jurămintele de castitate pe care le-au făcut în 
faţa lui Dumnezeu. Sau pe sentimentele femeilor pe care le 
rănesc, zise el după o scurtă pauză. Am senzaţia că nu aţi dori să 
i se întâmple nimic rău părintelui Michener. Se opri puţin, pentru 
ca ea să recepteze corect mesajul, apoi continuă: Credem că se 
întâmplă ceva, ceva ce chiar i-ar putea face rău. Nu fizic, 
înţelegeţi, însă i-ar putea periclita poziţia în cadrul Bisericii, 
poate chiar întreaga carieră. Incerc să preîntâmpin o astfel de 
situaţie. Dacă aş numi pe cineva de la Vatican să se ocupe de 
această problemă, s-ar afla în câteva ore, iar misiunea ar fi 
sortită eşecului. Imi place părintele Michener. Nu aş vrea să aibă 
probleme pe plan profesional. Numai cu ajutorul dumneavoastră 
putem păstra secretul şi putem să-l protejăm şi pe el. 

Ecaterina arătă spre Ambrosi, zicând: 

— De ce nu-l trimiteţi pe dumnealui? 

Valendrea fu impresionat de reacţia ei rapidă. 

— Părintele Ambrosi e mult prea cunoscut şi nu e potrivit 


60 


pentru această misiune. Printr-un mare noroc, misiunea pe care 
o are de îndeplinit părintele Michener îl va duce în România, un 
loc pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi foarte bine. Aşa că 
puteţi apărea fără ca el să-şi pună prea multe întrebări. Asta în 
cazul în care vă remarcă prezenţa. 

— Şi care ar fi scopul vizitei mele în ţara natală? 

El făcu semn cu mâna, zicând: 

— Nu este necesar să ştiţi acest lucru. Dumneavoastră trebuie 
doar să observați. Dacă aţi şti, v-ar putea influenţa 
obiectivitatea. 

— Cu alte cuvinte, n-aveţi de gând să îmi spuneţi. 

— Exact. 

— Şi eu cu ce mă aleg dacă vă fac acest serviciu? 

Valendrea râse, scoţându-şi un trabuc din buzunarul portierei. 

— Din păcate, Clement al XV-lea nu va mai fi mult timp printre 
noi. Un nou conclav se apropie. lar, când se va întâmpla acest 
lucru, va asigur că veţi avea în mine un prieten care să vă 
furnizeze informaţii preţioase şi vă asigur că veţi deveni o 
comoară pentru mass-media. Cine ştie, poate că veţi ajunge să 
fiţi considerată suficient de importantă încât să vi se solicite din 
nou prezenţa în redacţiile care v-au respins. 

— Presupun că ar trebui să fiu impresionată că ştiţi atât de 
multe lucruri despre mine. 

— Nu încerc să vă impresionez, domnişoară Leu, ci doar să mă 
asigur că voi avea sprijinul dumneavoastră în schimbul a ceva ce 
poate fi considerat o mină de aur în mass-media. 

Işi aprinse trabucul şi trase un fum. Nu se deranjă să deschidă 
geamul, aşa că interiorul maşinii se umplu de un fum gros. 

— Cred că e ceva foarte important pentru dumneavoastră, 
zise ea. 

Valendrea remarcă felul în care formulase propoziţia. Nu 


„important pentru Biserică”, Ci „important pentru 
dumneavoastră”. Se hotărî să aducă o fărâmă de adevăr în 
discuţia lor. 


— Suficient de important încât să ajung să colind străzile 
Romei ca să vă găsesc. Vă asigur că îmi voi respecta 
promisiunea. Următorul conclav va fi unul de o importanţă 
monumentală, iar dumneavoastră veţi avea o sursă de informaţii 
de primă mână. 

Ecaterina părea în continuare indecisă. Poate că se gândea că 
Michener avea să devină sursa anonimă din Vatican pe care o 


61 


putea cita pentru validarea informaţiilor din articolele pe care 
avea să le scrie. In plus, avea o ofertă. Una de muncă. Şi toate 
acestea în schimbul unei misiuni atât de uşoare! Nu-i cerea să 
fure sau să mintă. Doar să facă o călătorie în ţinuturile natale şi 
să urmărească timp de câteva zile un vechi iubit. 

— Am nevoie de timp pentru a lua o decizie, zise ea în cele din 
urmă. Valendrea mai trase un fum din trabuc, apoi zise: 

— N-o să vă las să staţi prea mult pe gânduri. Lucrurile se vor 
precipita în curând. Vă sun mâine la hotel pentru a-mi da un 
răspuns, în jurul orei două, să zicem. 

— În cazul în care răspunsul va fi afirmativ, cum voi raporta 
ceea ce aflu? 

Valendrea arătă spre Ambrosi şi zise: 

— Asistentul meu vă va contacta. Sub nici o formă să nu 
încercaţi să luaţi legătura cu mine. Aţi înţeles? Vă va găsi el. 

Ambrosi îşi împreună mâinile peste sutană, iar Valendrea îl 
lăsă să-şi savureze momentul de glorie. Voia să-i arate Ecaterinei 
Leu că nu era un preot oarecare, iar postura lui Ambrosi 
transmitea foarte clar acest mesaj. Intotdeauna admirase 
această calitate la Paolo. Pe cât era de reţinut în public, pe atât 
era de impozant în particular. 

Valendrea scoase din spatele scaunului un plic pe care i-l 
înmână invitatei sale. 

— Aveţi aici 10 000 de euro pentru biletele de avion, cazare şi 
orice altceva ar mai putea apărea. Dacă decideţi să mă ajutaţi, 
n-am pretenţia să finanţaţi dumneavoastră această călătorie. 
Dacă refuzaţi, păstraţi banii pentru deranj. intinse apoi mâna 
peste ea şi deschise portiera. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă 
cu dumneavoastră, domnişoară Leu. 

Ecaterina cobori din maşină cu plicul în mână. Valendrea privi 
în noapte şi îi spuse: 

— Hotelul dumneavoastră este în spate, pe partea stângă a 
arterei principale. Vă doresc o seară plăcută. 

Ecaterina nu răspunse, ci doar se îndepărtă. Valendrea închise 
portiera şi zise în şoaptă: 

— Atât de previzibilă! Ce să spun, vrea să aşteptăm până ia o 
decizie! Ca şi cum n-ar fi de la sine înţeles că o va face! 

— A fost aproape prea uşor, zise Ambrosi. 

— Tocmai de aceea vreau să te duci în România. Pe această 
femeie o poţi urmări uşor şi va fi mult mai lesne să o ţii sub 
observaţie decât pe Michener. Am aranjat cu una dintre 


62 


corporaţiile noastre partenere şi vom avea la dispoziţie un avion 
particular. Vei pleca mâine-dimineaţă. Din moment ce ştim deja 
unde se duce Michener, e bine să fii tu primul acolo şi să-l 
aştepţi. El o să ajungă acolo mâine-seară sau, cel târziu, 
poimâine. Stai ascuns, însă n-o pierde pe femeie din ochi şi 
asigură-te că o să culegem roade de pe urma investiţiei noastre. 

Ambrosi dădu aprobator din cap. 

Şoferul se întoarse şi se urcă la volan. Ambrosi îi bătu uşor în 
geamul despărțitor, iar maşina se puse în mişcare, revenind pe 
bulevard. Valendrea îşi alungă din minte gândurile legate de 
serviciu. 

— Acum, că toată povestea asta este rezolvată, ce-ai zice de 
un coniac şi de nişte Ceaikovski înainte de a merge la culcare? 
Ţi-ar plăcea, Paolo? 


63 


Capitolul 9. 


11.50p.m. 


Ecaterina se aşeză alături de părintele Tom Kealy, relaxându- 
se. O aşteptase să urce la el în cameră şi ascultase cu interes 
relatarea despre neaşteptata întâlnire cu cardinalul Valendrea. 

— Interesant, Ecaterina, zise Kealy. Ca de obicei. 

Ecaterina îi studie chipul, luminat de un fascicul ce se strecura 
printre draperiile parţial trase. 

— Mi se smulge de la gât gulerul de preot dimineaţa, iar seara 
sunt în pat cu o femeie. Şi nu cu oricine, ci cu una dintre cele mai 
frumoase. 

— lţi cam taie cheful, nu? 

— Cam aşa ceva, zise el chicotind. 

Kealy ştia de relaţia ei cu Colin Michener. De fapt, îi făcuse 
bine să mărturisească totul unei persoane care, se gândise ea, ar 
putea s-o înţeleagă. Ea fusese cea care luase legătura cu el, 
năvălind în parohia lui din Virginia pentru a-i lua un interviu. Se 
afla în Statele Unite ca jurnalist independent, lucrând pentru 
nişte ziare interesate de denaturările radicalismului religios. 
Scosese ceva bani din asta, însă se gândea că avea să dea 
lovitura cu povestea lui Kealy. 

Avea de-a face cu un preot aflat în conflict cu Roma în 
legătură cu o problemă de mare interes pentru catolicii vestici. 
Biserica nord-americană se lupta din răsputeri să-şi păstreze 
membrii. Reputația Bisericii fusese zguduită de scandaluri despre 
preoţi acuzaţi de pedofilie şi de molestarea copiilor, iar răspunsul 
ferm al Romei avusese menirea doar să complice şi mai tare 
situaţia şi aşa dificilă. Faptul că Biserica refuza să discute 
probleme precum celibatul, homosexualitatea şi contracepţia nu 
făcea decât să stârnească nemulţumirea în rândul enoriaşilor. 

Kealy o invitase încă din prima zi să ia masa împreună şi în 
foarte scurt timp ajunsese în patul lui. li plăcea compania lui atât 
din punct de vedere fizic, cât şi în plan intelectual. Pusese capăt 
relaţiei care dusese la izbucnirea conflictului cu un an în urmă. 
Femeia respectivă se săturase să fie în centrul atenţiei şi să i se 
reproşeze că era inima revoluţiei religioase. Ecaterina nu îi luase 
locul, preferând să rămână în umbră, însă înregistrase ore întregi 


64 


de interviuri, care, spera ea, aveau să constituie material preţios 
pentru o carte. Împotriva celibatului clericilor era titlul de la care 
pornea şi se gândea la un atac populist împotriva unui concept 
pe care Kealy îl considera la fel de folositor Bisericii, precum 
„tâţele unui vier”. Ultimul atac al Bisericii, excomunicarea lui 
Kealy, constituia elementul de la care începea întreaga 
demonstraţie. Un preot dezbrăcat de sutană pentru că nu este 
de acord cu Roma zguduie lumea clericala modernă. ln mod 
evident, conceptul nu era nou, însă Kealy reprezenta o voce 
nouă, îndrăzneață şi la modă. CNN-ul afirmase că l-ar dori 
comentator pentru noul conclav, fiind o persoană care cunoştea 
lucrurile din interior şi care ar putea să contrabalanseze opiniile 
conservatoare ce se făceau de regulă auzite în timpul alegerilor 
papale. Cu alte cuvinte, relaţia lor fusese reciproc avantajoasă. 
Insă asta se întâmplase până să fie abordată de secretarul de 
stat al Vaticanului. 

— Ce părere ai de Valendrea? Cum ţi se pare oferta lui? 
întrebă ea. 

— E un nemernic îngâmfat care are şanse mari să devină 
papă. 

Nu era prima oară când auzea această predicţie, ceea ce 
făcea oferta lui Valendrea şi mai tentantă. 

— E interesat de tot ce face Colin. Kealy se întoarse spre ea. 

— Trebuie să recunosc că şi eu sunt. Ce treabă ar putea avea 
secretarul papei în România? 

— Ca şi cum n-ar fi nimic demn de văzut acolo, nu? 

— Am atins un punct sensibil, nu-i aşa? 

Deşi nu se considerase niciodată o patriotă, Ecaterina era 
totuşi româncă şi era mândră de acest lucru. Părinţii ei fugiseră 
din ţară pe vremea când era doar o adolescentă, dar revenise în 
România pentru a da o mâna de ajutor la răsturnarea regimului 
Ceauşescu. Se afla în Bucureşti când dictatorul ţinuse ultimul 
discurs în faţa Comitetului Central. Iniţial, totul fusese văzut ca o 
înscenare, un eveniment prin care să se demonstreze susţinerea 
de care se bucura regimul său din partea clasei muncitoare, însă 
totul degenerase într-o revoltă a maselor. 

Incă mai auzea strigătele mulţimii când rupseseră baricadele 
şi când poliţiştii interveniseră în forţă, în timp ce din difuzoare 
răsuna înregistrarea cu aplauze şi urale. 

— Ştiu că îţi vine greu să crezi, dar revoluţia e de fapt un act 
sângeros, nu e ca şi cum te-ai machia pentru o apariţie TV, sau ai 


65 


posta cuvinte dure pe internet, sau te-ai culca la un moment dat 
cu o femeie. 

— Timpurile s-au schimbat, Ecaterina. 

— Nu o să reuşeşti să schimbi Biserica atât de uşor precum 
crezi. 

— Ai văzut astăzi reprezentanţii mass-mediei? Acea audiție va 
fi difuzată în întreaga lume. Oamenii vor ajunge să comenteze 
soarta mea. 

— Şi ce-o să te faci dacă n-o să-i pese nimănui? 

— Site-ul nostru are mai bine de 20 000 de vizitatori pe zi. 
Asta înseamnă că oamenii ne urmăresc. Cuvintele pot avea un 
efect foarte penetrant. 

— Asemenea gloanţelor. Eram acolo, în acele câteva zile 
înainte de Crăciun, când românii şi-au dat viaţa pentru ca 
dictatorul şi nenorocita lui de soţie să fie împuşcaţi. 

— Ai fi apăsat tu însăţi pe trăgaci, nu-i aşa? 

— N-aş fi stat o clipă pe gânduri. Au adus nenorocirea în ţara 
mea. E vorba despre pasiune, Tom. Asta pune masele în mişcare. 
Pasiunea profundă, fără urmă de ezitare. 

— Aşadar, ce-ai hotărât în privinţa lui Valendrea? 

— N-am de ales, zise Ecaterina oftând. Trebuie s-o fac. 

— Mai ai o mulţime de alte opţiuni, zise Kealy. Lasă-mă să 
ghicesc. Aceasta va fi o ocazie în plus să te apropii din nou de 
Colin Michener. 

Ecaterina era conştientă că îi spusese lui Tom Kealy prea 
multe despre ea. O asigurase că nu avea să dezvăluie nimic din 
ce ştia, însă Ecaterina era totuşi îngrijorată. Categoric, trecuse 
mult timp de la relaţia ei cu Michener, însă orice dezvăluire, fie 
ea adevărată sau falsă, l-ar fi costat cariera. Ea ar fi negat totul, 
bineînţeles, indiferent de cât de mult ura decizia pe care o luase 
Michener. 

Rămase nemişcată câteva secunde, cu privirea pironită în 
tavan. Valendrea zisese că era în joc cariera lui Michener. Aşa că 
l-ar putea ajuta şi, în acelaşi timp şi-ar face şi ei un serviciu. 

— Mă duc. 

— Te amesteci printre şerpi veninoşi, zise Kealy pe un ton 
glumeţ. Dar cred că eşti capabilă să te iei la trântă cu diavolul. 
Pentru că Valendrea e dracul gol, ascultă la mine. Are o singură 
calitate: e un nemernic ambițios. 

— lar tu ai marea calitate de a-l putea identifica, replică ea. 
Mâna lui îi mângâie piciorul gol. 


66 


— Poate că o am, printre multe alte calităţi. 

Ecaterina rămase uimită de cât de arogant putea fi. Nu părea 
să-l intimideze nimic. Nici audierea din acea dimineaţă în faţa 
marilor prelați, nici perspectiva de a-şi pierde sutana. Probabil că 
tocmai curajul o atrăsese la el. Trecând peste toate acestea, 
Kealy începea să devină obositor. Ecaterina se întreba dacă 
Kealy chiar îşi dorise vreodată să devină preot. Un singur lucru 
admira cu adevărat la Michener: credinţa nestrămutată. Tom 
Kealy era loial doar clipei pe care o trăia. Şi totuşi, cine îi dădea 
ei dreptul să-l judece? Se apropiase de el din motive egoiste, pe 
care cu siguranţă el le cunoştea şi le exploata. Dar toate acestea 
se puteau acum schimba. Tocmai vorbise cu secretarul de stat al 
Vaticanului. Un bărbat care o căuta să-i dea o sarcină mult mai 
importantă. Şi da, aşa cum spusese şi Valendrea, putea fi 
suficient de importantă încât să o ajute să ajungă din nou în 
redacţiile care consideraseră că se pot lipsi de contribuţia ei. 

O străbătu un fior ciudat. 

Neaşteptatele evenimente din acea seară acţionaseră asupra 
ei ca un afrodiziac. Deja se gândea la uşile ce aveau să i se 
deschidă. Şi toate acestea făceau ca partida de amor pe care 
tocmai o încheiase să pară mai plăcută, iar atenţia la care 
râvnise şi mai tentantă. 


67 


Capitolul 10. 


Torino, Italia. 
Joi, 9 noiembrie. 
10.30 a.m. 


Michener privea prin geamul elicopterului oraşul de sub ei. 
Oraşul Torino se întindea sub o pătură de nori, în timp ce soarele 
dimineţii se lupta să risipească ceața. In depărtare se vedea 
o câmpie roditoare împrejmuită de crestele Alpilor, ghețari şi 
mare. 

Clement stătea lângă el, iar în faţa lor se aflau doi ofiţeri de la 
pază şi protecţie. Papa venise în nord pentru a binecuvânta 
Giulgiul Sfânt din Torino, înainte de a fi din nou închis. Pelerinajul 
începuse imediat după sfintele sărbători de Paşte, iar Clement ar 
fi trebuit să fie de faţă la deschiderea raclei, însă avusese 
întâietate o vizită în Spania programată anterior. Aşa că se 
hotărâse că papa avea să fie prezent la închiderea raclei, pentru 
a-şi arăta veneraţia şi respectul, aşa cum făcuseră şi ceilalţi papi 
de-a lungul secolelor. 

Elicopterul se aplecă în partea stângă şi începu să coboare lin. 
Dedesubt, Via Roma era aglomerată din cauza traficului matinal; 
la fel şi Piaţa San Carlo. Torino era un important centru pentru 
industria constructoare de maşini, un oraş european, nu ca 
oraşele pe care le ştia Michener din copilăria sa din sudul 
Georgiei, unde predomina industria hârtiei. 

In zare se vedea San Giovanni, cu turlele cu ceas pierdute în 
ceaţă. Catedrala, zidită în cinstea Sfântului loan Botezătorul, 
data din secolul al XV-lea. Dar abia în secolul al XVII-lea fusese 
adus Sfântul Giulgiu. 

Elicopterul atinse uşor pista udă. Michener îşi desfăcu rapid 
centura de siguranţă în timp ce elicele se mişcau din ce în ce mai 
încet. Ofițerii de la pază şi protecţie deschiseră uşa cabinei abia 
când elicele avionului încetară a se mai învârti. 

— Coborâm? întrebă Clement. 

Papa tăcuse tot drumul de la Roma, aşa cum făcea de obicei 
în timpul călătoriilor, iar Michener îi respecta metehnele. 

Michener păşi în piaţă, urmat de Clement. Aerul era rece, însă 


68 


papa insistase să nu poarte jachetă. Arăta impunător în roba 
albă, cu crucea pectorală. Fotograful papal începu să-i facă poze, 
acestea urmând a ajunge la presă înainte de sfârşitul zilei. Papa 
făcea cu mâna mulţimii, iar aceasta îi întoarse gestul. 

— Nu trebuie să poposim prea mult în mulţime, îi şopti 
Michener lui Clement. 

Forţele de pază şi protecţie ale Vaticanului îi atenţionaseră că 
piaţa nu era un loc sigur. Această îndatorire trebuia să se 
desfăşoare în cea mai mare grabă, aşa cum le spusese un 
membru al serviciului de securitate, catedrala şi capela fiind 
singurele locuri verificate, în care se ştia cu certitudine că nu 
existau dispozitive explozive şi mine antipersonal. Deoarece 
această vizită fusese deosebit de mediatizată şi programată cu 
mult timp în urmă, cu cât petrecea mai puţin timp în mijlocul 
mulţimii, cu atât era mai bine. 

— Imediat, zise Clement, continuând să facă cu mâna 
mulţimii. Au venit să-l vadă pe papă. Să le acordăm această 
şansă. 

Papii călătoriseră dintotdeauna nestingheriţi în Italia. Era un 
privilegiu de care se bucurau italienii, în schimbul celor două mii 
de ani de când Biserica îşi avea leagănul în peninsulă, aşa că 
Clement mai zăbovi o clipă în mijlocul mulţimii. 

În cele din urmă, papa îşi croi drum spre alcovul catedralei. 
Michener îl urmă, rămânând intenţionat mai în spate, pentru a 
permite clerului local să fie fotografiat alături de papă. 

În catedrală îi aştepta cardinalul Gustavo Bartolo. Acesta purta 
o robă stacojie, cu o eşarfă de aceeaşi culoare, ce-i trădau 
statutul de senior pe care-l avea în cadrul Colegiului Cardinalilor. 
Era un om maliţios, cu părul cărunt lipsit de strălucire şi cu barba 
deasă. Michener se întreba dacă imaginea sa de profet biblic era 
intenţionată, pentru că acest Bartolo nu era considerat o minte 
sclipitoare sau un om cultivat, ci mai degrabă un băiat bun la 
toate. Fusese făcut episcop de Torino de predecesorul lui 
Clement şi apoi numit în Sacrul Colegiu, fapt care-l recomanda ca 
fiind persoana potrivită pentru Sfântul Giulgiu. Clement 
consimţise ca Bartolo să ocupe în continuare funcţia în care îl 
numise predecesorul său, deşi acesta era unul dintre cei mai 
apropiaţi colaboratori ai lui Alberto Valendrea. Votul lui Bartolo la 
următorul conclav era ca şi obţinut, aşa că Michener se amuză 
teribil când îl văzu pe papă mergând direct spre cardinal şi 
întinzându-i mâna cu palma în jos; înţelese că aşa cerea 


69 


protocolul şi, de faţă cu toţi preoţii şi cu călugărițele care-i 
priveau, se văzu nevoit să îngenuncheze în faţa papei şi să-i 
sărute inelul papal. În mod obişnuit, Clement nu respecta acest 
protocol. In astfel de situaţii, în spaţii închise şi alături de 
oficialități ale Bisericii, se mulțumea cu o strângere de mână. 
Insistenţa papei de a respecta de această dată protocolul 
transmitea un mesaj pe care cardinalul păru că-l înţelege, pentru 
că Michener sesiză preţ de o clipă iritarea din privirea mai 
vârstnicului cleric, pe care acesta încerca s-o mascheze. 

Clement nu luă în seamă nemulţumirea lui Bartolo şi începu să 

schimbe amabilităţi cu cei prezenţi. După câteva minute de 
conversaţie, Clement îi binecuvântă pe cei douăzeci şi patru de 
clerici din jurul său, apoi intrară cu toţii în catedrală. 
__ Michener rămase în urmă, după care se trase deoparte. 
Indatorirea lui era să stea pe aproape, să-şi ofere sprijinul numai 
la nevoie, nu să facă parte din ceremonial. Observă că şi unul 
dintre preoţii locali rămăsese în urmă. Ştia că acel preot scund şi 
durduliu era asistentul lui Bartolo. 

— Sfântul Părinte va rămâne cu noi la masa de prânz? întrebă 
preotul în italiană. 

Lui Michener nu-i plăcu tonul acestuia. Era reverenţios, dar 
totuşi se simţea în el o undă de iritare. Era evident că acest preot 
nu-i era deloc loial bătrânului papă. Nici măcar nu se obosea să- 
şi ascundă sentimentele în prezenţa unui preot american, care 
avea să fie eliberat din funcţie în momentul în care actualul Vicar 
al lui Hristos va trece în lumea celor drepţi. Acest bărbat îşi 
imagina deja foarte clar ce avantaje va avea alături de prelatul 
lui, mult mai clar decât o făcuse Michener pe vremea când un 
episcop german începuse să simpatizeze un seminarist timid. 

— Da, papa va rămâne la masa de prânz, dacă se respectă 
programul stabilit iniţial. De fapt, chiar avem timp. Aţi primit lista 
cu preferinţele culinare ale papei? 

— Totul este conform solicitării, zise el încuviinţând cu o 
mişcare a capului. 

Lui Clement nu-i plăcea bucătăria italiană, lucru care era ţinut 
secret la Vatican. Varianta oficială era că preferinţele 
gastronomice ale papei sunt o problemă personală, fără nici o 
legătură cu îndatoririle sale. 

— Intrăm? întrebă Michener. 

In ultimul timp, Michener era mai puţin dispus să urmeze 
politica Vaticanului, înțelegând că influenţa sa scădea direct 


70 


proporţional cu şubrezirea sănătăţii lui Clement. 

Intră în catedrală urmat de preotul cel enervant. După toate 
aparențele, acesta era „îngerul de serviciu”. 

Clement stătea în centrul naosului, unde era suspendată o 
raclă de sticlă ce atârna din tavan. In interiorul raclei slab 
luminate se afla o pânză albă-gălbuie, de aproximativ cinci metri. 
Pe pânză se zărea forma unui om, întins pe spate, cu cele două 
jumătăţi ale corpului unite la spate, ca şi cum cadavrul ar fi fost 
mai întâi întins pe el, apoi acoperit. Purta barbă şi părul lung 
lăsat pe spate, iar pe piept avea mâinile împreunate. Avea răni în 
palme, la încheieturi şi pe piept, iar spatele îi era plin de urme 
roşietice de la loviturile de bici. 

Dacă aceasta era sau nu imaginea lui Hristos, asta era strict o 
chestiune de credinţă. Lui Michener nu-i venea să creadă că o 
bucată de pânză putea rămâne intactă timp de două mii de ani, 
considerând această relicvă de aceeaşi natură cu apariţiile 
Fecioarei Maria despre care citise. Studiase relatările fiecărui 
vizionar care pretindea că a primit o vizită din ceruri. 
Anchetatorii de la Vatican le catalogau drept halucinaţii sau 
manifestări ale unor probleme psihologice. Insă erau mai bine de 
douăzeci de incidente pe care nu le putuseră discredita. In cele 
din urmă, nu se putuse da nici o altă explicaţie raţională, în afara 
faptului că Fecioara Maria chiar apăruse pe pământ. Acelea erau 
apariţii considerate „demne de consemnat”. 

Asemenea celor de la Fatima. 

Dar, la fel ca în cazul giulgiului din faţa lui, acceptarea era o 
chestiune de credinţă. 

Clement se rugă timp de zece minute lângă giulgiu. Michener 
observă că erau deja în întârziere, însă nimeni n-avu curajul să-l 
deranjeze. Adunarea aşteptă în tăcere până când papa se ridică, 
se închină şi apoi îl urmă pe cardinalul Bartolo în capela de 
marmură neagră. Cardinal-prefectul părea nerăbdător să se 
laude cu impresionantul edificiu. 

Turul dură aproape o jumătate de oră, prelungit de întrebările 
lui Clement şi de insistența sa de a-i saluta personal pe toţi cei 
prezenţi în catedrală. Erau deja în criză de timp, iar Michener se 
simţi uşurat când Clement merse în cele din urmă într-o clădire 
adiacentă pentru a lua prânzul. 

In faţa sălii de mese papa se opri brusc, se întoarse spre 
Bartolo şi îl întrebă: 

— Există vreun loc unde aş putea sta puţin de vorbă cu 


71 


secretarul meu? Cardinalul găsi un alcov fără ferestre ce părea a 
servi drept vestiar. După ce închise uşa, Clement scoase de sub 
sutană un plic albastru. Michener recunoscu plicurile pe care le 
folosea papa pentru corespondenţă. Cumpărase el însuşi acest 
set dintr-un magazin din Roma şi i-l dăruise lui Clement de 
Crăciun, în urmă cu un an. 

— Aceasta este scrisoarea pe care vreau să o duci cu tine în 
România. Dacă părintele Tibor nu poate sau nu doreşte să facă 
întocmai cum l-am rugat, distruge scrisoarea şi Intoarce-te la 
Roma. 

— Înţeleg, Sfinte Părinte, zise Michener luând plicul. 

— Bunul cardinal Bartolo e foarte amabil, nu-i aşa? întrebă 
papa zâmbind. 

— Mă îndoiesc că i se trage de la faptul că i-au fost iertate cele 
trei sute de păcate pentru că a sărutat inelul papal. 

Exista o veche tradiţie care spunea că ţi se iertau păcatele 
dacă sărutai cu evlavie inelul papal. Nu de puţine ori, Michener 
se întrebase dacă papii medievali care instauraseră acest obicei 
chiar erau preocupaţi de sufletele supuşilor lor sau voiau doar să 
se asigure că erau veneraţi cu zelul care li se cuvenea. 

— Îmi imaginez că are nevoie să-i fie iertate mai mult de trei 
sute de păcate, zise Clement râzând. Este unui dintre cei mai 
loiali aliaţi ai lui Valendrea. Bartolo ar putea să-i ia locul lui 
Valendrea ca secretar de stat, de îndată ce acesta ajunge papă. 
Dar nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Bartolo nu e bun 
nici ca episcop al acestei catedrale. 

Conversaţia pe care o aveau părea sinceră şi deschisă, aşa că 
Michener spuse: 

— Veţi avea nevoie de toţi prietenii de care dispuneţi pentru a 
vă asigura că la următorul conclav nu se va întâmpla una ca 
asta. 

Clement înţelesese imediat ce voia să spună Michener. 

— ţi doreşti acea pălărie, nu-i aşa? 

— Ştiţi bine că mi-o doresc. Papa arătă spre plic şi zise: 

— Inmânează acest plic din partea mea. 

Michener se întreba care era legătura dintre numirea sa în 
funcţia de cardinal şi comisionul pe care-l avea de făcut în 
România, însă alungă din minte acest gând. Nu aşa proceda 
Jakob Volkner. Totuşi, papa fusese evaziv şi nu era prima oară 
când se comporta astfel. 

— Tot n-aveţi de gând să-mi spuneţi ce anume vă preocupă? 


72 


— Crede-mă, Colin, nu ţi-ai dori să ştii, zise Clement. 

— V-aş putea ajuta, cine ştie... 

— Nu mi-ai spus despre ce ai vorbit cu Ecaterina Leu. Cum ţi s- 
a părut după atâta timp? 

Clement schimbase din nou subiectul. 

— Am vorbit foarte puţin, iar cuvintele rostite au fost destul de 
dure. 

— Cum de s-a întâmplat asta? întrebă Clement ridicând din 
sprâncene. 

— E încăpăţânată. lar părerile ei despre Biserică sunt bine 
înrădăcinate. 

— Dar cine ar putea-o condamna, Colin... Probabil că te-a iubit 
Şi, cu toate acestea, n-a avut de ales. Să fii părăsită pentru altă 
femeie e greu, dar să pierzi în faţa lui Dumnezeu... e greu de 
acceptat. Dragostea neîmplinită nu e ceva plăcut. 

Michener se întrebă din nou de ce era Clement atât de 
interesat de viaţa sa personală. 

— Nu mai contează acum. Ea îşi vedea de viaţa ei, eu de a 
mea. 

— Dar asta nu înseamnă că nu puteţi fi prieteni. Să vă 
povestiţi unul altuia ce faceţi şi ce simţiţi. Să trăiţi acea 
apropiere pe care n-o poţi simţi decât alături de cineva care ţine 
cu adevărat la tine. Cu siguranţă, Biserica nu interzice astfel de 
lucruri. 

Singurătatea era cel mai mare pericol care îl pândea pe preot. 
Michener avusese noroc - o avusese pe Ecaterina, îl avusese pe 
Volkner care-l ascultase şi îl absolvise de păcate. Ironia sorții era 
că Tom Kealy urma să fie excomunicat pentru exact acelaşi 
lucru. Probabil că tocmai de aceea îl interesa pe Clement soarta 
lui Kealy. 

Papa se apropie de unul dintre rafturi şi pipăi veşmintele viu 

colorate. 
_ — Când eram copil în Bamberg, am lucrat ca băiat de altar. 
Imi amintesc cu drag de acele timpuri. Era imediat după război şi 
ne aflam în plină reconstrucţie. Din fericire, catedrala rămăsese 
în picioare. Scăpase de bombardamente. Mi s-a părut 
întotdeauna o metaforă potrivită. Spre deosebire de celelalte 
edificii ridicate de mâna omului, catedrala orăşelului nostru a 
rămas în picioare. 

Michener nu zise nimic. Cu siguranţă voia să ajungă undeva cu 
această discuţie. Altminteri, de ce i-ar fi lăsat pe toţi să aştepte 


73 


pentru această conversaţie care nu avea nimic urgent. 

— Am iubit acea catedrală, zise Clement. A făcut parte din 
tinereţea mea. Chiar şi acum îmi amintesc limpede cântecele pe 
care le cânta corul. Erau foarte talentaţi. Mi-aş dori să fiu 
înmormântat acolo. Dar acest lucru nu este posibil, nu-i aşa? 
Papii trebuie să fie înmormântați în Bazilica Sfântul Petru. Mă 
întreb cine a instaurat regula aceasta. 

Vocea lui Clement devenise distantă. Michener se întreba cu 
cine vorbea de fapt. Se apropie de el şi îi zise: 

— Jakob, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Clement dădu drumul bucății de material pe care îşi ţinea 
degetele încleştate şi îşi împreună mâinile tremurânde. 

— Eşti naiv, Colin. Pur şi simplu nu înţelegi. De fapt, n-ai cum 
să înţelegi. 

Vorbea în şoaptă, printre dinţi, abia mişcându-şi buzele. Vocea 
îi era neutră şi nu transmitea nici o emoție. 

— Chiar îţi imaginezi că suntem vreodată între patru ochi? Nu- 
ţi dai seama cât de ambițios e Valendrea? Toscanul ştie tot ce 
facem, tot ce spunem. Vrei să fii cardinal? Ca să obţii asta, 
trebuie să înţelegi ce implică acest lucru. Cum vrei ca eu să te 
ridic la rangul de cardinal când tu nu eşti în stare să vezi ce e 
clar ca lumina zilei? 

Rar discutaseră în contradictoriu în timpul întâlnirilor lor, însă 
acum papa îl critica. Şi pentru ce anume? 

— Suntem doar oameni, Colin. Nimic mai mult. Nu sunt mai 
infailibil decât tine. Şi totuşi, ne proclamăm Prinţi ai Bisericii. 
Clerici devotați, preocupaţi să-l mulţumim pe Dumnezeu, când 
noi de fapt nu căutăm decât să ne fie nouă bine. Prostul acela 
care aşteaptă afară e un bun exemplu în acest sens. Singura lui 
grijă e să mă vadă mort. Soarta o să i se schimbe radical atunci. 
Ca şi a ta, de altfel. 

— Sper că doar cu mine vorbiţi aşa. 

Clement apucă uşor crucea pectorală ce-i atârna la gât. Acest 
gest păru să-l mai liniştească. 

— lmi fac griji în ceea ce te priveşte, Colin. Eşti asemenea unui 
delfin închis într-un acvariu. Cei care-ţi poartă de grijă se asigură 
că apa e curată şi că ai ce mânca. Acum sunt pe punctul de a-ţi 
da drumul în ocean. Dar vei fi oare în stare să supravieţuieşti? 

Nu-i plăcea să-l audă pe Clement criticându-l. 

— Ştiu mai multe decât v-aţi imagina. 

— N-ai idee ce fel de om e Alberto Valendrea. Nu e omul lui 


74 


Dumnezeu. Au fost mulţi papi asemenea lui - lacomi şi îngâmfaţi, 
oameni proşti care şi-au imaginat că puterea e răspunsul la 
orice. Am crezut că asta se întâmpla doar în trecut. Dar m-am 
înşelat. Crezi că poţi să-i ţii piept lui Valendrea? Nu, Colin, 
continuă Clement dând din cap cu îngrijorare. Nu eşti un 
adversar pe măsura lui. Eşti prea bine-crescut. Prea încrezător. 

— De ce-mi spuneţi toate acestea? 

— Trebuie spuse, răspunse Clement apropiindu-se. Erau acum 
unul lângă altul. 

— Alberto Valendrea va ruina această biserică - în cazul în 
care eu sau predecesorii mei nu am făcut deja acest lucru. De ce 
mă tot întrebi ce s-a întâmplat? N-ar trebui să te preocupe ce mă 
frământă pe mine, ci să faci ce-ţi cer eu. Clar? 

Michener era intimidat de tonul aspru al lui Clement. Era un 
monsenior de patruzeci şi şapte de ani. Secretarul papei. Un 
slujitor devotat. De ce se îndoia vechiul său prieten de loialitatea 
şi de priceperea lui? Decise totuşi că nu avea sens să-l 
contrazică. 

— E cât se poate de clar, Sfinte Părinte. 

— Maurice Ngovi este cel mai apropiat prieten al meu pe care 
te poţi baza. Să nu uiţi asta în viitor. 

Clement se îndepărtă, iar starea sa de spirit păru să se fi 
schimbat. 

— Când pleci în România? 

— Mâine-dimineaţă. 

Clement dădu aprobator din cap, apoi scoase din sutană un alt 
plic albastru. 

— Excelent. Vrei să-mi pui şi mie scrisoarea asta la poştă? 

Michener luă pachetul şi observă că era adresat Irmei Rahn. 
Ea şi Clement erau prieteni din copilărie. Incă mai locuia în 
Bamberg şi corespondau constant de ani de zile. 

— Mă ocup personal. 

— De aici. 

— Ce-aţi spus? 

— Trimite scrisoarea de aici. Din Torino. Tu personal. Te rog. 
Nu însărcina pe nimeni să se ocupe de asta. 

Intotdeauna expedia el însuşi corespondenţa papei şi n- 
avusese nevoie niciodată să i se spună în mod expres acest 
lucru. Însă, o dată în plus, îşi spuse că nu e cazul să întrebe 
nimic, ci se mulţumi să adauge: 

— Desigur, părinte. O expediez chiar eu. Cu mâna mea. 


75 


76 


Capitolul 11. 


Vatican. 
1.15 p.m. 


Valendrea se duse direct la arhiva Bisericii Romano-Catolice. 
Cardinalul care se ocupa de Arhiva Secretă a Vaticanului nu era 
aliatul său, însă spera ca acesta să fie suficient de deştept încât 
să nu se certe cu cineva care ar putea deveni papă într-o bună 
zi. Toate numirile în funcţie încetau în momentul în care papa se 
stingea din viaţă. Continuitatea în funcţie depindea doar de cum 
considera de cuviinţă următorul Vicar al lui Hristos, iar Valendrea 
ştia foarte bine că arhivistul dorea să-şi păstreze funcţia. 

II găsi pe arhivist lucrând. Intră liniştit în biroul spaţios şi 
închise în urma lui uşa dublă de bronz. Cardinalul ridică privirea, 
însă nu zise nimic. Bărbatul se apropia de şaptezeci de ani şi 
avea obrajii cărnoşi şi fruntea înaltă. Era de origine spaniolă, însă 
lucrase la Roma toată viaţa sa clericală. 

Sacrul Colegiu era împărţit în trei categorii: cardinalii-episcopi 
care administrau Roma, cardinalii-preoţi, care erau capii 
diocezelor din afara Romei şi cardinalii-diaconi, care erau 
membrii permanenţi ai curiei. Cardinalul-arhivist era seniorul 
cardinalilor-diaconi şi, prin urmare, avea sarcina de a anunţa din 
balconul Bazilicii Sfântul Petru numele noului papă. Valendrea nu 
îşi bătea capul în legătură cu acest privilegiu. In schimb, acest 
om era important datorită influenţei pe care putea s-o aibă 
asupra celor câţiva cardinali-diaconi care încă nu erau aliaţii lui. 

Se apropie de birou şi observă că gazda sa nu se ridică să-l 
salute. 

— Nu e chiar aşa de rău, zise el ca răspuns la privirea pe care 
i-o aruncase cardinalul-arhivist. 

— Nu sunt aşa de sigur. Presupun că suveranul pontif este 
încă în Torino. 

— Altfel cum aş putea să mă aflu aici? 

Cardinalul-arhivist oftă. 

— Vreau să deschizi Riserva şi seiful, zise Valendrea. Bătrânul 
se ridică în cele din urmă. 

— Mi-e teamă că trebuie să te refuz. 

— N-ar fi prea înţelept din partea ta, zise Valendrea, sperând 


77 


că bătrânul avea să înţeleagă mesajul. 

— Ameninţările tale nu pot atârna mai greu decât ordinul 
papei. Doar papa poate intra în Riserva. Nimeni altcineva. Nici 
măcar tu. 

— Rămâne între noi doi. Nu stau mult. 

— Jurământul meu faţă de Biserică e mai important pentru 
mine decât ţi-ai putea imagina. 

— Ascultă-mă, boşorogule. Am o misiune de foarte mare 
importanţă pentru Biserică. Una care cere măsuri drastice. 

Era o minciună, dar dădea bine. 

— In cazul acesta, presupun că nu vă deranjează să obţineţi 
aprobarea papei. Pot suna la Torino. 

Venise momentul adevărului. 

— Am obţinut de la nepoata ta o mărturisire. A fost mai mult 
decât bucuroasă să mi-o facă. Jură pe cel Atotputernic că ai 
absolvit-o pe fiica ei de păcatul avortului. Cum e posibil aşa ceva, 
Eminenţă? Asta se numeşte erezie. 

— Ştiu de mărturisirile ei. Părintele Ambrosi al tău a fost foarte 
convingător cu familia surorii mele. Am iertat-o de păcate pentru 
că era pe moarte şi se temea că avea să ajungă în iad. Am 
consolat-o cu mila divină pentru că aceasta este îndatorirea 
oricărui preot. 

— Dumnezeul meu şi al tău nu iartă avortul. Asta se numeşte 
crimă. Nu aveai nici un drept s-o ierţi. lar acesta este un aspect 
cu care cred că şi Sfântul Părinte trebuie să fie de acord. 

Valendrea observă că bătrânul se ţinea tare, dar mai remarcă 
şi o uşoară tensiune care se manifesta printr-o zbatere a ochiului 
stâng - locul perfect prin care ieşea la suprafaţă teama. 

Bravada cardinalului-arhivist nu-l impresionă pe Valendrea. 
Bărbatul îşi petrecuse întreaga viaţă mutând hârtii dintr-un dosar 
într-altul, insistând ca reguli fără noimă să fie respectate, punând 
piedici oricui era suficient de curajos să se ridice împotriva 
Vaticanului. Făcea şi el parte din lungul şir de scriitori care îşi 
câştigaseră pâinea păzind arhivele papale. De îndată ce se 
cuibăresc în jilţul lor negru, prezenţa lor fizică în arhive serveşte 
drept avertisment că nimănui altcuiva nu-i mai este permis să 
intre acolo. Asemenea săpăturilor arheologice, orice dezvăluire a 
celor aflate pe raft era făcută doar după un îndelung proces de 
meditaţie şi reflecţie. lar aceasta era o chestiune de durată, o 
practică pe care Biserica o consimţise doar în ultimii zeci de ani. 
„Singura îndatorire, se gândi Valendrea, a oamenilor asemenea 


78 


cardinalului-arhivist e să protejeze Biserica tocmai de prinții ei.” 
__— Fă cum doreşti, Alberto. Spune lumii întregi ce am făcut. 
Insă eu tot n-o să te las să pătrunzi în Riserva. Ca să intri acolo 
trebuie mai întâi să ajungi papă. 

Poate că-l subestimase pe acest conţopist. Era mai puternic 
decât părea. Se hotărî să o lase baltă. Pentru moment, cel puţin. 
Era posibil să mai aibă nevoie de acest bărbat în lunile ce urmau. 
Se întoarse şi se îndreptă spre uşa dublă. 

— O să aştept până când devin papă şi atunci o să discutăm 
din nou. Se opri şi se uită în spate. Apoi o să vedem dacă îmi vei 
fi la fel de loial cum eşti faţă de alţii. 


79 


Capitolul 12. 


Roma. 
4.00 p.m. 


Era trecut de ora prânzului, iar Ecaterina aştepta în camera de 
hotel. Cardinalul Valendrea spusese că urma să sune la ora 2.00 
după-amiaza, însă nu se ţinuse de cuvânt. Probabil că se gândise 
că acei zece mii de euro erau o garanţie că avea să aştepte 
lângă telefon. Sau poate că se gândea că fosta ei relaţie cu Colin 
Michener era o garanţie că avea să facă întocmai ce i se 
spusese. Totuşi, nu-i plăcea faptul că acest cardinal se credea 
atât de deştept încât îşi imagina că o poate citi ca pe o carte 
deschisă. 

Intr-adevăr, aproape că terminase banii pe care-i câştigase în 
Statele Unite ca jurnalist independent şi era sătulă să-l stoarcă 
de bani pe Tom Kealy, căruia îi plăcea ca ea să depindă de el. Se 
descurcase bine cu cele trei cărţi ale sale şi în curând avea să-i 
fie şi mai bine. li plăcea că devenise cel mai cunoscut preot din 
America. Işi dorea obsesiv de mult să fie în centrul atenţiei, lucru 
care era explicabil până la un punct, însă ea îi cunoştea părţi pe 
care nici unul dintre adepţii lui nu le văzuse vreodată. Emoţiile 
nu puteau fi postate pe website-uri sau strecurate într-un promo. 
Cineva înzestrat cu talent le-ar fi transpus în cuvinte, însă 
talentul de scriitor al lui Kealy lăsa de dorit. Toate cele trei cărţi 
ale sale erau scrise de un om din umbră - lucru pe care doar ea 
şi editorul lui îl cunoşteau şi pe care Kealy n-avea de gând să-l 
facă public. Imaginea acestui bărbat nu era reală, ci doar o iluzie 
pe care o acceptaseră un milion de oameni - printre care şi el 
însuşi. 

Era atât de diferit de Michener! 

Ecaterinei îi părea rău că fusese atât de tăioasă cu o zi în 
urmă. Işi propusese înainte de a ajunge la Roma să aibă grijă ce 
spune în cazul în care aveau să se întâlnească. La urma urmei, 
era mult de atunci şi amândoi depăşiseră acel moment. Însă, 
când îl văzuse la tribunal, îşi dăduse seama că lăsase în sufletul 
ei o cicatrice de neşters, a cărei existenţă se temea s-o 
recunoască şi care-i trezea resentimente faţă de el imposibil de 
controlat. 


80 


Noaptea trecută, în timp ce Kealy dormea lângă ea, se 
întrebase dacă traseul anevoios al vieţii sale din ultimii 
doisprezece ani nu era altceva decât preludiul a ceea ce avea să 
se întâmple. Nu avea nici pe departe o carieră strălucită, viaţa ei 
personală era un dezastru şi cu toate acestea, iat-o aşteptându-l 
pe al doilea om al Vaticanului să-i telefoneze şi să-i dea şansa de 
a-l înşela pe omul la care încă mai ţinea extrem de mult. 

Sunase mai devreme nişte cunoştinţe din presa italiană şi 
aflase că Valendrea era un bărbat complex. Se născuse într-o 
familie bogată din vechea aristocrație italiană. In familia sa 
avusese, de-a lungul timpului, cel puţin doi papi şi cinci cardinali, 
iar unchii şi fraţii săi erau implicaţi fie în politică, fie în afaceri 
internaţionale. Clanul Valendrea deţinea şi opere de artă 
europene, având în posesie palate şi vaste domenii. Fuseseră 
precauţi în timpul lui Mussolini şi chiar şi mai precauţi în timpul 
celorlalte regimuri care se succedaseră după acesta. Banii şi 
puterea lor economică erau la mare căutare, însă ei erau foarte 
atenţi ce şi pe cine susțineau. 

In Annuario Pontifico al Vaticanului se menţiona că Valendrea 
avea şaizeci de ani şi că obținuse diplome de la Universitatea 
Catolică din Florenţa, Universitatea Catolică Inima Sfântă şi de la 
Academia de Drept Internaţional din Haga. Era autorul a 
paisprezece tratate. Stilul lui de viaţă era mult prea extravagant 
pentru cei trei mii de euro pe care îi plătea Biserica prinților ei. 
Şi, deşi Vaticanul nu era de acord să aibă cardinali implicaţi în 
afaceri laice, Valendrea era acţionar la câteva concerne italiene 
şi făcea parte din numeroase consilii de administraţie. Faptul că 
era încă tânăr constituia un avantaj; la fel şi abilităţile sale 
politice înnăscute şi personalitatea sa dominatoare. Profitase cu 
înţelepciune de poziţia sa de secretar al Vaticanului, devenind 
foarte cunoscut în mass-media occidentală. Era o persoană 
conştientă de importanţa mijloacelor moderne de comunicare şi 
de nevoia de a-ţi promova o imagine coerentă. De asemenea, 
era un teolog conservator, care se opusese constant deciziilor 
celui de-al II-lea Consiliu al Vaticanului, lucru pe care îl dovedise 
şi la tribunal şi era unul dintre cei mai stricţi tradiţionalişti, 
considerând că Biserica era cel mai bine servită după vechea 
orânduială. 

Aproape toţi oamenii cu care vorbise Ecaterina afirmaseră că 
Valendrea urma să fie succesorul lui Clement. Nu neapărat 
pentru că era cel mai potrivit pentru această poziţie, ci pentru că 


81 


nu exista nimeni la Vatican care să-i poată ţine piept. Conform 
celor relatate, era pregătit întru totul pentru un nou conclav. 

Însă mai fusese în linia întâi şi în urmă cu trei ani şi pierduse. 

Telefonul o trezi din gânduri. 

Îşi aruncă privirea spre receptor şi îşi înfrâna pornirea de a-l 
ridica, preferând să-l lase pe Valendrea, dacă el era, să transpire 
puţin. 

Abia după al şaselea ţârâit ridică receptorul. 

— Mă făceaţi să aştept? zise Valendrea de la capătul firului. 

— Nu mai mult decât v-am aşteptat la rându-mi. In receptor se 
auzi un râset. 

— Imi sunteţi simpatică, domnişoară Leu. Aveţi personalitate. 
Dar să n-o mai lungim, ce decizie aţi luat? 

— Ca şi cum ar mai fi nevoie să întrebaţi! 

— M-am gândit că aşa ar fi politicos din partea mea. 

— Nu-mi păreţi genul care să se împiedice de astfel de 
amănunte. 

— Nu respectaţi prea tare un cardinal al Bisericii Catolice. 

— Vă îmbrăcaţi în fiecare dimineaţă cu hainele de lucru ca 
oricare dintre noi. 

— Bănuiesc că nu sunteţi o persoană religioasă. Era rândul ei 
să râdă acum. 

— Nu-mi spuneţi că vă ocupați de convertirea sufletelor între 
două dezbateri politice! 

— Chiar am făcut o alegere înţeleaptă când v-am ales! Noi doi 
o să ne înţelegem de minune. 

— Cum de sunteţi atât de sigur că nu înregistrez această 
convorbire? 

— Şi să rataţi ocazia vieţii dumneavoastră? Mă îndoiesc foarte 
tare de asta. Ca să nu mai pun la socoteală că veţi avea şansa să 
fiţi din nou alături de bunul părinte Michener. Şi toate acestea pe 
cheltuiala mea. Cine şi-ar putea dori mai mult? 

Atitudinea lui iritantă nu era cu nimic deosebită de cea a lui 
Tom Kealy. Se întrebă de ce se simţea atrasă de o asemenea 
aroganță. 

— Când trebuie să plec? 

— Secretarul papei pleacă mâine-dimineaţă şi ajunge la 
Bucureşti în jurul prânzului. M-am gândit că ați putea pleca în 
seara aceasta, pentru a avea un avans de câteva ore. 

— Şi unde se presupune că ar trebui să ajung? 

— Părintele Michener se duce să se întâlnească cu un preot pe 


82 


nume Andrei Tibor. E pensionar şi lucrează la un orfelinat undeva 
la nord de Bucureşti, în localitatea Zlatna. Poate că vă sună 
cunoscut numele. 

— Am auzit de el. 

— Atunci n-o să aveţi nici o problemă în a afla ce face şi ce 
spune Michener în timpul petrecut acolo. Mai mult, Michener are 
cu el un fel de scrisoare de la papă. Dacă aţi afla ce informaţii 
conţine acea scrisoare, aţi creşte foarte mult în ochii mei. 

— Nu vi se pare că îmi cereţi prea mult? 

— Sunteţi o femeie foarte înzestrată. Vă sugerez să vă folosiţi 
de acelaşi şarm care funcţionează atât de bine în cazul lui Tom 
Kealy. Cu siguranţă că în acest fel misiunea va fi un real succes. 

Apoi se auzi tonul. 


83 


Capitolul 13. 


Vatican. 
5.30p.m. 


Valendrea stătea la fereastra biroului său de la etajul trei. 
Afară, plopii înalţi, pinii şi chiparoşii din grădina Vaticanului se 
încăpăţânau să nu cedeze în faţa toamnei. Incă din secolul 
treisprezece, papii străbătuseră aleile pavate cu piatră cubică, 
străjuite de o parte şi de alta de lauri şi de mirt, găsindu-şi pacea 
sufletească printre sculpturi clasice, busturi şi basoreliefuri de 
bronz. 

Işi aminti de vremea când îi plăcea să se plimbe prin grădini. 
Proaspăt ieşit din seminar şi ocupând singurul loc de pe lume pe 
care şi-l dorise. Pe vremea aceea, aleile erau pline de preoţi 
tineri neliniştiţi în privinţa viitorului lor. Aparţinea generaţiei când 
pontificatul era apanajul italienilor. Insă cel de-al doilea Consiliu 
al Vaticanului schimbase totul, iar Clement al XV-lea împinsese 
lucrurile la extrem. Zilnic venea de la etajul patru o altă listă cu 
nume noi de preoţi, episcopi şi cardinali. Din ce în ce mai mulţi 
occidentali, africani şi asiatici erau chemaţi la Roma. Incercase 
să amâne implementarea hotărârilor papei, sperând că acesta va 
muri între timp, însă în final n-avusese de ales şi se conformase 
ordinelor. 

Italienii erau deja în inferioritate numerică în Colegiul 
Cardinalilor, Paul al VI-lea fiind probabil ultimul din neamul lor. 
Valendrea îl cunoscuse pe cardinalul din Milano, pentru că 
avusese norocul să se afle la Roma în ultimii ani ai domniei lui 
Paul. Începând cu anul 1983, Valendrea devenise arhiepiscop. 
loan Paul al II-lea îi conferise în cele din urmă pălăria de cardinal, 
un gest care fusese făcut cu scopul de a-i mulţumi pe localnici. 

Dar poate că însemnase totuşi mai mult decât atât. 


Conservatorismul lui Valendrea era proverbial, la fel ca 
seriozitatea sa. loan Paul îl numise prefect peste Congregația 
pentru Evanghelizarea Popoarelor. 

Din acea funcţie, coordona activităţile misionarilor trimişi în 
întreaga lume, superviza construirea bisericilor, stabilea limitele 
diocezelor şi educa clerul şi catehiştii. Responsabilităţile sale 


84 


vizau fiecare aspect al Bisericii şi îi permiteau să construiască o 
bază solidă printre oamenii care puteau ajunge într-o bună zi 
cardinali. Nu uitase niciodată sfatul pe care i-l dăduse tatăl său: 
„Fiecare serviciu făcut e garanţia unui serviciu ce ţi se va face”. 

Cât de adevărat era! 

Peste puţin timp, avea să se întâmple întocmai. 

Se depărtă de fereastră. j 

Ambrosi plecase deja în România. li simțea lipsa lui Paolo când 
acesta era plecat. Era singura persoană cu care Valendrea se 
simţea în largul lui. Ambrosi părea să-i înțeleagă firea şi felul de 
a acţiona. Erau atât de multe lucruri de făcut în momentul de 
faţă, acţiunea potrivită la momentul potrivit, iar şansele ca totul 
să se ducă pe apa sâmbetei erau mult mai mari decât cele de 
câştig. 

Pur şi simplu, nu mai avea prea multe ocazii de a deveni papă. 
Participase deja la un conclav, iar al doilea nu era foarte departe. 
Dacă nu câştiga nici acum alegerile, nu mai prindea altele, în 
afara cazului în care papa care era numit murea pe neaşteptate. 
La vârsta de optzeci de ani, cardinalii ieşeau oficial din 
competiţie, lucru pe care îşi dorea ca Paul să nu-l fi consimţit şi, 
indiferent de câte informaţii compromiţătoare putea strânge, 
acest lucru nu se mai putea schimba. 

Se uită la portretul lui Clement al XV-lea, care atârna pe 
perete în biroul său. Protocolul cerea ca acest obiect care-l irita 
atât de mult să se afle în biroul lui, însă el ar fi preferat fotografia 
lui Paul al VI-lea. Acesta era italian ca naţionalitate, roman ca fire 
şi latin ca personalitate. Paul fusese un papă strălucit, sever doar 
în privinţa lucrurilor mărunte şi făcând doar acele compromisuri 
care să-i mulţumească pe învăţaţi. In acelaşi fel avea să conducă 
şi el Biserica. Secretul era să dai puţin şi să păstrezi mult. Se tot 
gândise la Paul, încă cu o zi în urmă. Ce anume zisese părintele 
Ambrosi despre părintele Tibor? „E singurul în viaţă, în afară de 
Clement însuşi, care a văzut ce conţine Riserva cu privire la 
misterele de la Fatima.” 

Nu era adevărat. 

Se duse cu gândul în trecut, în anul 1978. 


— Haide, Alberto. Urmează-mă! 

Paul al Vl-lea se ridică să vadă dacă se poate ţine în 
genunchiul stâng. Bătrânul papă îndurase multe în ultimii ani. 
Suferise de bronşită, de gripă, avusese probleme cu vezica, 


85 


suferise de insuficienţă renală şi fusese operat de prostată. 
Luase doze impresionante de antibiotice contra infecțiilor, însă 
medicamentele îi slăbiseră sistemul imunitar şi îl vlăguiseră. 
Artrita părea să-i dea cel mai mult de furcă, iar Valendrea îl 
compătimea pe bătrân. | se apropia sfârşitul, însă avea parte de 
o lungă agonie. 

Papa se deplasă cu greu din apartamentul său spre liftul 
personal de la etajul patru. Era târziu, într-o noapte ploioasă de 
mai, iar Palatul Apostolic era cufundat în tăcere. Paul le făcu 
semn oamenilor de pază, spunându-le că el şi asistentul lui 
aveau să se întoarcă în scurt timp, iar celor doi secretari le zise 
că se puteau retrage. 

Sora Giacomina apăru şi ea din camera sa. Se ocupa de 
treburile casnice şi era asistenta lui Paul. Biserica stabilise ca tot 
personalul de sex feminin care lucra la Vatican să fie de vârstă 
canonică. Lui Valendrea i se părea amuzantă această regulă. Cu 
alte cuvinte, trebuiau să fie urâte şi bătrâne. 

— Unde vă duceţi, Sfinte Părinte? Intrebă călugăriţa ca şi cum 
Paul ar fi fost un copil neascultător care ieşea din cameră fără să 
ceară voie. 

— Nu te îngrijora, soră. Am nişte probleme de rezolvat. 

— Ar trebui să vă odihniţi, ştiţi asta. 

— Mă întorc repede. Mă simt bine şi e vorba despre o 
chestiune care nu suferă amânare. Părintele Valendrea va avea 
grijă de mine. 

— Nu mai mult de o jumătate de oră. Aţi înţeles? 

— Promit, zise Paul zâmbind. Intr-o jumătate de oră o să fiu în 
pat. Călugăriţa se întoarse în camera ei, iar ei se îndreptară spre 
lift. La parter, Paul se deplasă anevoie de-a lungul coridoarelor 
întortocheate, ce duceau spre arhivă. 

— De ani de zile tot amân ceva, Alberto. Cred că în seara 
aceasta e momentul să îndrept situaţia. 

Paul continuă să meargă sprijinindu-se în baston, iar 
Valendrea încetini mersul pentru a înainta în ritmul papei. Il 
întrista starea în care ajunsese acest mare om. Giovanni Battista 
Montini era fiul unui avocat italian de succes. Avansase în curie şi 
ajunsese în final în Secretariatul de Stat. După aceea, devenise 
arhiepiscop de Milano şi condusese dioceza cu o mână fermă, 
atrăgând atenţia Sacrului Colegiu, format în majoritate din 
italieni, care consideraseră că era alegerea cea mai bună pentru 
a-l succeda pe loan al XXIII-lea. Fusese un papă excelent, servind 


86 


într-un moment dificil după cel de-al II-lea Consiliu al Vaticanului. 
Biserica îi va simţi lipsa; la fel şi Valendrea. În ultima vreme, 
avusese noroc să petreacă mai mult timp cu Paul. Bătrânului 
luptător părea să-i facă plăcere compania lui Valendrea. Circulau 
zvonuri că intenţiona să îl ridice la rangul de episcop, iar 
Valendrea şi-ar fi dorit ca Paul să dea dovadă de o asemenea 
generozitate înainte de a fi chemat în lumea celor drepţi. 

Intrară în arhivă, iar prefectul îngenunche la vederea lui Paul. 

— Ce vă aduce aici, Sfinţia Voastră? 

— Te rog să deschizi Riserva. 

Lui Valendrea îi plăcea felul în care papa răspundea la o 
întrebare cu un ordin. Prefectul scoase o legătură de chei 
supradimensionate şi apoi îi conduse spre arhivele întunecoase. 
Paul îl urmă încet, ajungând chiar când prefectul deschise grilajul 
de fier şi aprinse câteva becuri care dădeau o lumină slabă. 
Valendrea ştia că în Riserva nu se intra decât cu permisiunea 
papei. Era arhiva secretă a Vaticanului. Doar Napoleon îndrăznise 
să treacă peste această regulă şi plătise, până la urmă, pentru 
nesăbuinţa sa. 

Paul intră în camera fără ferestre şi arătă spre un seif negru, 
zicând: 

— Deschide-l! 

Prefectul se supuse, învârtind rotiţe şi descuind lacăte. Uşa 
dublă se dădu deoparte. Balamalele de bronz nu scârţâiră deloc. 

Papa se aşeză într-unul dintre cele trei scaune care se aflau în 
încăpere. 

— Mulţumesc de ajutor, zise Paul, iar prefectul se făcu 
nevăzut. Predecesorul meu a fost primul care a citit al treilea 
secret de la Fatima. Mi s-a spus că după aceea a poruncit ca 
documentul să fie încuiat şi sigilat în acest seif. Am rezistat 
tentaţiei de a veni aici timp de cincisprezece ani. 

Valendrea era uşor confuz. 

— N-a decretat Vaticanul în 1967 că secretul va rămâne 
sigilat? S-a întâmplat fără ştirea dumneavoastră? 

— Curia face multe lucruri în numele meu de care eu nu am 
nici cea mai vagă idee. Mi s-a spus totuşi de acest lucru. E drept 
că doar după ce a avut loc. 

Valendrea se întrebă daca nu cumva atinsese un punct 
sensibil cu întrebarea sa. Se hotărî să fie mai precaut. 

— Povestea asta mă uimeşte, zise Paul. Sfânta Fecioară se 
arată la trei copii de ţăran, nu unui preot, unui episcop sau papei. 


87 


Nu, ea îşi alege trei copii analfabeți. Se pare că are o preferinţă 
pentru cei sărmani. Poate că în felul acesta cerul încearcă să ne 
transmită un mesaj, cine ştie. 

Valendrea ştia cum ajunseseră scrierile surorii Lucia din 
Portugalia la Vatican. 

— N-am văzut nimic deosebit în cuvintele surorii Lucia, zise 
Paul. Am cunoscut-o pe Lucia în 1967, când am mers în Fatima. 
Am fost aspru criticat că m-am dus acolo. Progresiştii au 
considerat că era un pas înapoi faţă de linia modernistă trasată 
de cel de-al II-lea Consiliu al Vaticanului. Adică să pui prea mult 
accentul pe supranatural. Să o venerezi pe Fecioara Maria mai 
mult decât pe Dumnezeu şi pe Hristos. Insă ştiam eu ce ştiam. 

Valendrea observă o privire hotărâtă în ochii lui Paul. Poate că 
spiritul de luptător mai ardea în pieptul acestui bătrân războinic. 

— Ştiam că tinerii o iubesc pe Fecioara Maria. O simțeau 
aproape de ei prin latura ei umană. A contat foarte mult pentru 
ei că m-am dus acolo. Le arătam că papei îi păsa de ce credeau 
şi ce simțeau ei. Şi nu m-am înşelat, Alberto. Cultul Fecioarei 
Maria e mai răspândit ca niciodată. 

Ştia că Paul o iubea pe Fecioară şi de-a lungul domniei sale îi 
adusese omagiul prin titluri şi consideraţie. Prea multe, după 
părerea unora. Paul arătă spre seif zicând: 

— Sertarul al patrulea, din partea stângă, Alberto. Deschide-l 
şi adu-mi ce găseşti acolo! 

Făcu întocmai cum îi spusese Paul, deschizând sertarul greu 
de fier. In interior se afla o cutiuţă de lemn, cu un sigiliu de ceară 
pe capac, care purta pecetea lui loan al XXIII-lea. Pe capac era o 
etichetă pe care scria SECRETUM SANCTI OFFICIO - Secretul 
Biroului Papal. li duse cutia lui Paul, care îi studie exteriorul cu 
mâini tremurânde. 

— Se zice că Pius al XII-lea a pus eticheta pe cutie şi că loan 
însuşi a ordonat să fie sigilată. Acum e rândul meu să mă uit în 
cutie. Alberto, ai putea, te rog, să rupi sigiliul? 

Valendrea se uită în jur după un obiect cu care să desprindă 
sigiliul. Cum nu găsi nimic, vâri unul dintre colţurile seifului în 
ceară şi o dădu deoparte. Apoi îi întinse lui Paul cutia. 

— ingenios mod de a o desface! 

Valendrea acceptă complimentul cu o uşoară înclinare a 
capului. 

Cu cutia în poală, Paul scoase o pereche de ochelari din 
sutană. Işi puse ochelarii, deschise capacul cutiei şi dădu la 


88 


iveală două teancuri de hârtii. Puse un teanc deoparte, iar pe 
celălalt începu să-l despăturească. Valendrea văzu că o foaie 
nouă era învelită de o foaie evident mai veche. Amândouă foile 
erau scrise. 

Suveranul pontif studie foaia mai veche. 

— Aceasta este notiţa originală pe care a scris-o sora Lucia în 
portugheză, zise Paul. Din păcate, eu nu ştiu portugheza. 

— Nici eu, Sfinte Părinte. 

Paul îi întinse foaia. Văzu că aceasta era acoperită de 
aproximativ douăzeci de rânduri scrise cu cerneală neagră care 
pălise cu trecerea timpului şi devenise gri. Era ciudat să ştie că 
însăşi sora Lucia, persoana căreia îi apăruse Fecioara Maria şi 
papa loan al XXIII-lea atinseseră acel petic de hârtie înaintea lui. 

— Aceasta este traducerea, zise Paul arătând spre foaia mai 
nouă. 

— Traducere, Părinte? 

— Nici loan nu ştia portugheza. | s-a tradus mesajul în italiană. 
Valendrea nu ştiuse acest lucru. Asta mai adăuga o serie de 
amprente - vreun reprezentant al curiei care fusese pus să facă 
traducerea, care cu siguranţă jurase apoi să păstreze secretul şi 
care era probabil mort de mult. 

Paul despături a două foaie şi începu să citească. Pe faţa papei 
apăru o expresie ciudată. 

— Nu am fost niciodată bun la dezlegat ghicitori. Papa 
rearanjă hârtiile, apoi trecu la al doilea pachet. Se pare că 
mesajul se continuă pe o altă foaie. 

Paul despături şi acele foi. Din nou, o pagină era nouă, iar 
cealaltă, în mod evident, veche. 

— Şi aceasta e tot în portugheză. A, uite, din nou o traducere 
în italiană, zise papa uitându-se la foaia mai nouă. 

II privi pe Paul citind acele pagini şi observă cum expresia de 
mirare de pe chip i se schimbă în nelinişte. Papa începu să 
respire sacadat şi se încrunta pe măsură ce citea traducerea. 

Papa se cufundă în tăcere. Nici Valendrea nu scoase o vorbă. 
Nu avea curajul să întrebe despre ce era vorba. 

Papa citi mesajul a treia oară. 

Paul îşi umezi cu limba buzele uscate şi se foi în scaun. Pe chip 
i se citea uimirea. Preţ de o secundă, Valendrea fu înspăimântat. 
In faţa lui se afla primul papă care călătorise prin întreaga lume. 
Un bărbat care sfidase o armată de clerici progresişti, reuşind să 
le tempereze avânturile revoluţionare. Stătuse alături de 


89 


reprezentanţii Naţiunilor Unite şi decretase: „Să înceteze războiul 
o dată pentru totdeauna”. Proclamase avortul ca un păcat de 
moarte şi rămăsese ferm pe poziţii în ciuda revoltei generale 
care zgâlţâise Biserica din temelii. Reafirmase obligativitatea 
celibatului la preoţi şi îi excomunicase pe cei care nu se 
supuseseră. Scăpase cu viaţă dintr-un atentat în Filipine, apoi îi 
sfidase pe terorişti şi condusese slujba de înmormântare a 
bunului său prieten, prim-ministrul Italiei. Era un preot hotărât, 
pe care nu-l speriai uşor. Cu toate acestea, ceva din acele câteva 
rânduri pe care tocmai le citise îl afectaseră peste măsură. 

Paul adună hârtiile, le puse în cutia de lemn şi apoi închise 
capacul. 

— Du-o la loc, mormăi papa cu privirea în pământ. 

Sutana albă avea urme de ceară stacojie. Paul le şterse, ca şi 
cum ar fi fost contagioase. 

— A fost o greşeală că am venit aici. 

Papa părea că se îmbărbătează. Redeveni stăpân pe sine. 

— Inainte de a urca, aş vrea să execuţi un ordin. Vreau ca tu 
personal să sigilezi cutia. Apoi nimeni nu va mai avea voie să o 
deschidă. Altfel va fi excomunicat. Fără excepţie. 


Însă acel ordin nu se aplica şi în cazul papilor, îşi dădu seama 
Valendrea. Clement al XV-lea putea să vină şi să plece din 
Riserva de câte ori dorea. lar neamţul tocmai asta făcea. 
Valendrea ştia de mult de traducerea în italiană a scrierilor 
surorii Lucia, însă abia cu o zi înainte aflase numele 
traducătorului. 

Părintele Tibor Andrei. 

Il obsedau trei întrebări. Ce anume îl tot aducea pe Clement în 
Riserva? De ce dorea papa să ia legătura cu părintele Tibor? Şi, 
cea mai importantă dintre toate, ce anume ştia traducătorul? 

In acest moment nu avea răspuns la nici una din cele trei 
întrebări. Totuşi, poate că avea să obţină răspunsul la toate trei 
peste câteva zile, prin intermediul lui Colin Michener, al 
Ecaterinei Leu şi al lui Ambrosi. 


90 


PARTEA A DOUA. 


Capitolul 14. 


Bucureşti, România. 
Vineri, 10 noiembrie. 
11.15a.m. 


Michener cobori scara de metal pe o pistă mânijită cu ulei de 
pe aeroportul din Otopeni. Aeronava companiei British Airways 
cu care călătorise din Roma fusese doar pe jumătate plină şi era 
una dintre cele doar patru care foloseau terminalul. 

Mai vizitase o dată România, în timp ce lucra în Secretariatul 
de Stat, condus atunci de cardinalul Volkner, şeful 
Departamentului de relaţii interstatale, acea parte a direcţiei 
internaţionale care avea în aria de responsabilităţi activitatea 
diplomatică. 

Relaţia dintre Vatican şi bisericile din România era de zeci de 
ani tensionată din cauză că, după cel de-al Doilea Război 
Mondial, proprietăţile Bisericii Catolice fuseseră transferate 
Bisericii Ortodoxe, inclusiv mănăstiri cu o lungă tradiţie latină. 
Odată cu căderea comunismului, se instaurase şi libertatea 
religioasă, însă problema apartenenţei proprietăţilor era încă 
tergiversată, iar catolicii şi ortodocşii avuseseră conflicte violente 
în câteva rânduri din acest motiv. După înlăturarea lui 
Ceauşescu, papa loan Paul al II-lea iniţiase dialogul cu guvernul 
român şi chiar făcuse o vizită în România. Insă lucrurile avansau 
încet. Michener însuşi fusese implicat într-una dintre rundele de 
negocieri. Datorită guvernului de centru, lucrurile progresaseră 
într-o oarecare măsură în ultimul timp. În ţară erau aproape două 


91 


milioane de catolici, faţă de cele douăzeci şi două de milioane de 
ortodocşi?, însă vocile lor începuseră să se facă auzite. Clement 
îşi exprimase dorinţa de a face o vizită în România, dar disputa 
legată de apartenenţa proprietăţilor făcea imposibil dialogul 
legat de vizita papei. 

Intreaga poveste era mai mult o chestiune politică, lucru care 
părea să-l macine pe Michener. Aproape că nu se mai putea 
numi preot. Era ministru în guvern, diplomat şi consilier personal 
şi toate aceste funcţii puteau înceta odată cu moartea lui 
Clement. Poate că atunci va putea reveni la atribuţiile sale de 
preot. De fapt, nu lucrase niciodată într-o congregaţie. Ar putea 
începe cu munca de misionar, o adevărată piatră de încercare. 
Cardinalul Ngovi îi povestise despre Kenya. Africa putea fi un 
refugiu pentru un secretar al papei intrat în dizgrație, mai ales 
dacă Clement murea înainte de a-l numi cardinal. 

In timp ce se îndrepta spre terminal, îşi alungă din minte 
gândurile negre legate de viitorul său. Simţea că urcase în 
altitudine. Aerul era rece - aproape cinci grade, după cum le 
explicase pilotul chiar înainte de aterizare. Cerul era pătat de un 
strat gros de nori joşi care nu-i dădea nici o şansă soarelui să 
iasă. 

Intră în clădire şi se îndreptă spre ghişeul unde se făcea 
controlul paşapoartelor. Nu avea bagaje multe, doar o geantă de 
voiaj, suficientă pentru o călătorie de o zi sau două şi era 
îmbrăcat lejer, în blugi, un pulover şi o jachetă, conformându-se 
cerinţei lui Clement de a trece neobservat. 

Paşaportul său de Vatican îi asigura accesul în ţară fără plata 
taxei de viză. Inchirie un Ford Fiesta hârbuit de la Eurodolar, un 
centru de închirieri automobile aflat dincolo de punctul vamal, 
apoi îl întrebă pe unul dintre angajaţi cum să ajungă la Zlatna. 
inţelegea limba suficient de bine încât să priceapă răspunsul 
bărbatului roşcovan. 

Nu era prea încântat că trebuia să călătorească singur printr- 
una dintre cele mai sărace ţări ale Europei. Căutase cu o seară 
înainte diverse informaţii despre România şi găsise nişte 
recomandări pentru cei care călătoreau prin această ţară: să se 
ferească de hoţi şi să fie foarte precauţi, în special pe timp de 
noapte şi în zonele rurale. Ar fi preferat să ceară ajutorul 


3 Statisticile şi diversele amănunte legate de România (cifre, distanţe 
etc.) prezentate în această carte îi aparţin autorului şi nu sunt 
obligatoriu conforme realităţii. (n. red.). 


92 


nunţiului papal din Bucureşti. Cineva din personalul de acolo ar fi 
putut să-l conducă cu maşina şi să-i fie ghid, însă Clement 
respinsese din start ideea. Aşa că se urcă în maşina închiriată, 
găsi în cele din urmă autostrada şi porni spre Zlatna, înspre nord- 
vest. 


Ecaterina se afla în partea vestică a pieţei oraşului, acoperită 
cu piatră cubică tăiată inegal, fărâmiţată pe alocuri în bucățele 
mici. Oamenii mergeau grăbiţi în dreapta şi în stânga, mânaţi de 
griji mult mai importante - hrană, căldură, apă. Faptul că lipseau 
câteva dale din pavaj nu părea să intereseze pe nimeni. 

Sosise în Zlatna în urmă cu două ore şi petrecuse o oră 
culegând cât mai multe informaţii despre părintele Andrei Tibor. 
Intrebase discret, deoarece ştia că românii erau curioşi din fire. 
După cele spuse de Valendrea, Michener ar fi trebuit să aterizeze 
puţin după ora 11.00 dimineaţa. li lua mai mult de două ore sa 
parcurgă drumul de la Bucureşti. Ceasul ei arăta 13.20. Aşa că, 
în cazul în care avionul său nu avusese întârziere, Michener urma 
să ajungă în curând. 

Nu se simţea pe deplin în largul ei în ţara natală. Se născuse şi 
crescuse în Bucureşti, însă îşi petrecuse o bună parte a copilăriei 
dincolo de Carpaţi, în inima Transilvaniei. Cunoştea acea regiune 
nu cum era prezentată în literatură, ca tărâmul vampirilor şi al 
vârcolacilor, ci ca Ardeal, un ţinut împădurit, cu cetăţi vechi şi 
oameni inimoşi. Cultura sa era un amestec de tradiţii germane şi 
ungureşti, condimentate cu cele ţigăneşti. Tatăl său era un 
descendent al coloniştilor saxoni aduşi în secolul al XII-lea pentru 
a apăra trecătorile din munţi de invazia tătarilor. Descendenții 
acelor europeni ţinuseră piept despoţilor maghiari şi monarhilor 
mult timp, pentru ca apoi să fie ucişi de comunişti, după cel de-al 
Doilea Război Mondial. 

Bunicii din partea mamei sale erau ţigani, iar comuniştii nu se 
purtaseră deloc frumos cu ei, instigând poporul la ură împotriva 
lor, aşa cum făcuse Hitler cu evreii. Zlatna îi amintea de satul 
bunicilor ei, cu casele de lemn cu verandele sculptate şi cu gara 
în stil bizantin. Dacă Zlatna scăpase de mişcările seismice din 
zonă şi de lucrările de sistematizare ale lui Ceauşescu, satul 
bunicilor ei nu avusese acelaşi noroc. Aşa cum se întâmplase cu 
două treimi din sate, într-al lor fuseseră distruse tradiţiile şi 
riturile, iar locuitorii fuseseră trimişi să trăiască în blocuri cenușii. 
Părinţii mamei sale trecuseră chiar prin marea ruşine de a trebui 


93 


să-şi dărâme propria locuinţă. „O modalitate de a îmbina viaţa 
rurală cu eficienţa marxistă”, cum se numise proiectul. Şi, din 
păcate, foarte puţini români deplânseseră dispariţia de pe hartă 
a satului de ţigani. Işi amintea de vizita pe care o făcuse bunicilor 
săi în apartamentul anost, cu pereţii de un gri murdar, lipsiţi de 
spiritul strămoşilor. De fapt, asta era şi ideea. Ulterior, în Bosnia 
procesul se numise „epurare etnică”. Lui Ceauşescu îi plăcea să 
spună că acesta era calea spre o viață mai bună. Ea considera că 
era drumul spre nebunie. lar peisajul şi zarva din Zlatna îi 
treziseră acele neplăcute amintiri. 

Află de la un vânzător că în apropiere se aflau trei orfelinate 
de stat. Cel în care lucra părintele Tibor era considerat cel mai 
rău dintre ele. Instituţia se afla în partea de vest a oraşului şi 
adăpostea copiii suferinzi de boli incurabile - o altă nebunie a lui 
Ceauşescu. 

Dictatorul declarase cu impertinenţă contracepţia în afara legii 
şi hotărâse că femeile până în patruzeci şi cinci de ani trebuiau 
să nască măcar cinci copii. Rezultatul fusese o nație cu mai mulţi 
copii decât îşi puteau părinţii permite. Abandonul devenise un 
fenomen la ordinea zilei. SIDA, tuberculoza, hepatita şi sifilisul 
fuseseră semnalele de alarmă. In final, ţara se umpluse de 
orfelinate, toate constituind aşezăminte care ofereau condiţii 
doar puţin mai bune decât pe stradă, iar sarcina de a-i îngriji pe 
cei nedoriți fusese încredinţată străinilor. 

Mai aflase că părintele Tibor era un bulgar care se apropia de 
optzeci de ani - sau poate că era chiar mai în vârstă, nimeni nu 
ştia cu certitudine. Era un om pios, care renunţase la odihna din 
timpul pensiei pentru a se ocupa de copiii care urmau să se 
ridice curând la cer. Punea sub semnul întrebării curajul de care 
dădea cineva dovadă alinând un copil aflat pe patul de moarte 
sau spunându-i unuia de zece ani că în scurt timp se va duce 
într-un loc mult mai bun decât acela. Ea nu credea o iotă din 
aiurelile bisericeşti. Era atee şi aşa fusese de când se ştia. Religia 
fusese invenţia omului - la fel şi Dumnezeu. Politica, nu credinţa, 
era cheia tuturor întrebărilor. Cum altfel să controlezi masele 
dacă nu prin ameninţarea cu un oponent mult mai puternic?! Mai 
bine să ai încredere în tine însuţi, să crezi în aptitudinile tale şi 
să-ţi faci singur norocul în lume. Rugăciunile erau pentru leneşi şi 
pentru cei slabi. Nimic din ce şi-ar putea ea dori. 

Se uită la ceas. Puțin peste ora 13.30. 

Era timpul să facă o vizită la orfelinat. 


94 


Aşa că se îndreptă spre piaţă. Nu se hotărâse ce avea să facă 
după venirea lui Michener. 
Dar îi venea ei o idee. 


Michener încetini în timp ce se îndrepta spre orfelinat. O parte 
din călătoria de la Bucureşti fusese pe autostrada cu patru benzi 
care era surprinzător de bine întreţinută, însă drumul secundar 
pe care o luase după aceea era incomparabil mai prost, cu gropi 
asemenea craterelor de pe suprafaţa lunii şi plin de marcaje care 
mai mult te încurcau, motiv pentru care chiar trebuise să se 
întoarcă din drum de două ori. Trecuse Oltul în urmă cu câţiva 
kilometri, traversând o trecătoare cu păduri dese de-o parte şi de 
alta. Pe măsură ce înainta spre nord, peisajul se schimba de la 
câmpie la podiş şi dealuri. In timpul călătoriei, văzuse în 
depărtare fuioare negre de fum ieşind din coşurile fabricilor. 

Se interesase de părintele Tibor la un măcelar din Zlatna, care 
îi spusese unde îl putea găsi pe preot. Orfelinatul funcţiona într-o 
clădire cu două niveluri acoperită cu ţiglă roşie. Petele şi 
spărturile din ţigle îi atraseră lui Michener atenţia deoarece 
indicau o concentraţie mare de sulf în atmosferă, pe care o 
simţea cu fiecare gură de aer. Ferestrele aveau grilaje de fier, iar 
majoritatea ochiurilor de geam nu se puteau deschide. Multe 
geamuri erau vopsite în alb, iar Michener se întrebă care era 
motivul, să-i împiedice pe oameni să privească afară sau pe cei 
din exterior să vadă înăuntru. 

Intră cu maşina în curtea orfelinatului şi parcă. 

Pământul tare era acoperit de buruieni dese. Intr-o parte văzu 
un leagăn ruginit. In fundul curţii, lângă zid, se zărea ceva negru 
şi acoperit de noroi, probabil sursa duhorii care-l izbi când se 
dădu jos din maşină. O călugăriţă îmbrăcată într-o rochie maro 
lungă până la glezne apăru în uşa principală a orfelinatului. 

— Bună ziua, soră. Sunt preotul Colin Michener. Il caut pe 
părintele Tibor. 

Michener vorbi în engleză, sperând că avea să fie înţeles, apoi 
îi zâmbi. Bătrâna îşi împreună mâinile şi se înclină uşor în semn 
de bun venit. 

— Bine aţi venit, părinte. Nu mi-am dat seama că sunteţi 
preot. 

— Sunt în vacanţă şi m-am hotărât să-mi las sutana acasă. 

— Sunteţi prieten cu părintele Tibor? Vorbea engleza excelent, 
fără accent. 


95 


— Nu tocmai, transmiteţi-i că sunt un coleg de breaslă. 

— Este înăuntru. Urmaţi-mă, vă rog! Părinte, zise ea ezitând, 
aţi mai vizitat vreodată un astfel de aşezământ? 

Lui Michener i se păru ciudat că-l întreabă aşa ceva. 

— Nu, soră. 

— Vă rog să încercaţi să aveţi răbdare cu micuţii. 

Dădu din cap în semn că a înţeles şi o urmă înăuntru, pe nişte 
scări de piatră ce erau gata-gata să se dărâme. Mirosul din 
interior era un amestec îngrozitor de urină, fecale şi neglijenţă. 
Se luptă cu greu cu o senzaţie de greață, respirând superficial, 
doar pe gură şi ar fi vrut să-şi acopere nasul cu mâna, dar se 
gândi că gestul ar părea ofensator. Sub tălpile lui simţi 
zdrobindu-se cioburi şi remarcă faptul că, pe alocuri, vopseaua 
se jupuia de pe pereţi asemenea pielii arse de soare. 

Din camere ieşiră o mulţime de copii. In jur de treizeci, toţi de 
sex masculin, de la ţânci până la adolescenţi. Se înghesuiră în 
jurul lui, toţi raşi în cap - pentru combaterea păduchilor, îl lămuri 
călugăriţa. Unii mergeau şchiopătând, alţii nu-şi controlau deloc 
muşchii. Unii sufereau de strabism, alţii aveau probleme de 
vorbire. Îl atinseră cu mâinile, cerşindu-i atenţia. Cei mai mulţi 
vorbeau ruseşte şi româneşte, iar vocile lor sunau aspru. Câţiva îl 
întrebară cine era şi ce dorea. Aflase deja din oraş că majoritatea 
fie erau bolnavi incurabili, fie aveau handicapuri severe. Scena 
era suprarealistă, din cauza felului în care erau îmbrăcaţi băieţii, 
unii doar în chiloţi, alţii în picioarele goale. Purtau doar hainele 
care se potriviseră pe corpurilor lor lungi şi subţiri. Erau toţi piele 
şi os. Foarte puţini aveau dinţi. Pe braţe, picioare şi faţă aveau 
răni deschise. Incercă să fie precaut. Citise cu o seară în urmă că 
virusul HIV făcuse ravagii printre orfanii din România. 

Ar fi vrut să le spună că Dumnezeu îi are în pază şi că 
suferinţa lor are un scop precis. Dar, până să poată rosti un 
cuvânt, apăru pe coridor un bărbat înalt, îmbrăcat în sutană 
neagră, dar fără gulerul alb. Avea în braţe un băieţel care se 
ţinea strâns de el. Bătrânul era tuns scurt, iar totul la el - faţa, 
gesturile şi felul în care mergea - sugera că era o fiinţă blândă. 
Purta ochelari cu rame rotunde cromate, iar în spatele lor i se 
vedeau, de sub sprâncenele stufoase, ochii căprui. Era slab ca un 
ţâr, însă avea braţe puternice şi musculoase. 

— Sunteţi părintele Tibor? întrebă Michener în limba engleză. 

— Am auzit că aţi spus că suntem colegi, zise bătrânul într-o 
engleză cu accent est-european. 


96 


— Mă numesc Colin Michener şi sunt preot. 

Bătrânul îl puse jos pe copilul pe care îl ţinea în braţe. 

— Dumitru trebuie să înceapă terapia zilnică. Spuneţi-mi ce 
motive aş avea să amân şedinţa pentru a vorbi cu 
dumneavoastră. 

Michener nu înţelese ostilitatea din vocea bătrânului. 

— Papa are nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Tibor trase aer în piept şi zise: 

— S-a hotărât în cele din urmă să recunoască situaţia în care 
ne aflăm aici? 

Michener voia să vorbească între patru ochi cu bătrânul, 
pentru că îl stânjenea lumea din jur, mai ales prezenţa măicuţei. 
Copiii încă îl mai trăgeau de haine. 

— Trebuie să vorbim între patru ochi. 

Faţa părintelui Tibor rămase neclintită, în timp ce-l măsură pe 
Michener din priviri. Michener se miră de cât de bine arăta 
bătrânul şi îşi zise că ar fi mare lucru ca şi el, la rându-i, să arate 
măcar pe jumătate la fel de bine la optzeci de ani. 

— la copiii, soră. Şi ocupă-te dumneata de terapia lui Dumitru. 
Călugăriţa îl luă pe micuţ în braţe şi îi duse pe copii cu ea. 
Părintele Tibor îi mai dădu nişte indicaţii în limba română, pe 
care Michener le înţelese doar pe jumătate, însă vru să ştie mai 
multe. 

— Ce fel de terapie urmează băiatul? 

— li masăm picioarele şi încercăm să-l facem să meargă. 
Probabil că e inutil, însă nu avem ce altceva să-i facem. 

— Nu există doctori aici? 

— Ne considerăm norocoşi dacă avem ce să le dăm să 
mănânce. De asistenţă medicală nici nu se pune problema. 

— Ce anume v-a determinat să faceţi asta? 

— Ciudată întrebare venită tocmai de la un preot. Aceşti copii 
au nevoie de noi. 

Impresia puternică pe care i-o lăsase scena pe care o văzuse 
nu-i dădea pace. 

— Aşa e pretutindeni prin ţara asta? 

— De fapt, acesta este unul dintre cele mai bune centre. Ne- 
am străduit să-l facem locuibil. Dar, după cum vedeţi, mai sunt 
multe de făcut. 

— Nu aveţi bani, nu-i aşa? 

— Doar ce ne aruncă din când în când organizaţiile de 
caritate, zise bătrânul dând din cap. Guvernul nu face nimic, 


97 


Biserica - aproape nimic. 

— Aţi început totul pe cont propriu? 

Bătrânul dădu aprobator din cap. 

— După revoluţie, am citit despre orfelinate şi am decis că aici 
îmi era locul. Asta se întâmpla acum zece ani. Odată ajuns aici, 
n-am mai plecat. 

Vocea bătrânului încă mai avea o notă de ostilitate, aşa că 
Michener se hotărî să-l întrebe: 

— De ce sunteţi atât de ostil? 

— Nu pricep ce treabă are secretarul papei cu un bătrân ca 
mine. 

— Ştiţi cine sunt? 

— Nu sunt total rupt de lume. 

Lui Michener îi era foarte clar că Andrei Tibor nu era deloc 
prost. Probabil că papa loan al XXII-lea nu-l alesese întâmplător 
pentru a realiza traducerea notiţelor surorii Lucia. 

— Am o scrisoare pentru dumneavoastră de la Sfântul Părinte. 

— Tocmai de asta mă temeam, zise Tibor apucându-l uşor de 
braţ. Să mergem în capelă! 

Merseră de-a lungul coridorului spre partea din faţă a clădirii. 
O cameră mică având carton murdar pe jos servea drept capelă. 
Pereţii de piatră erau goi, iar tavanul era din lemn putrezit. 
Singura urmă de pietate era un vitraliu solitar care o înfăţişa pe 
Fecioara Maria cu braţele întinse, părând gata să-i îmbrăţişeze 
pe toţi cei care căutau alinare. 

Tibor arătă spre icoană şi zise: 

— Am găsit-o nu departe de acest loc, într-o biserică ce urma 
să fie demolată. L-am rugat pe unul dintre cei care lucrează ca 
voluntari în timpul verii s-o asambleze aici. Copiilor le place 
foarte mult. 

— Ştiţi de ce am venit, nu-i aşa? 

Tibor nu zise nimic. 

Michener scoase din buzunar plicul albastru şi i-l întinse lui 
Tibor. 

Preotul îl luă şi se apropie de fereastră. Rupse apoi plicul şi 
scoase biletul trimis de Clement. Ţinând foaia la distanţă de ochi, 
se strădui să citească scrisul la lumina slabă. 

— N-am mai citit de ceva timp în limba germană, zise Tibor. 
Dar încep să-mi aduc aminte. Când i-am scris papei, speram că 
va face pur şi simplu ce l-am rugat şi nimic mai mult. 

Michener ar fi vrut să ştie ce anume îl rugase preotul pe papă, 


98 


însă se abţinu şi întrebă doar: 

— Aveţi vreun răspuns pentru Sfinţia Sa? 

— Am multe răspunsuri. Pe care să îl dau? 

— Doar dumneavoastră puteţi hotărî acest lucru. 

— Aş vrea eu să fie chiar aşa de uşor! zise el uitându-se spre 
vitraliu. Fecioara a făcut lucrurile să pară atât de complicate! 

Părintele Tibor rămase tăcut timp de câteva minute, apoi se 
întoarse şi îl privi. 

— Staţi în Bucureşti? 

— Vreţi să stau acolo? 

Tibor îi dădu plicul şi îi zise: 

— Este un restaurant, Cafe Krom, lângă Piaţa Revoluţiei. E 
uşor de găsit. Să fiţi acolo la ora opt. O să mă gândesc la ce mi- 
aţi spus şi o să vă dau un răspuns. 


99 


Capitolul 15. 


Michener se îndrepta spre Bucureşti, încercând să-şi alunge 
din minte imaginea orfelinatului. 

La fel ca mulţi dintre acei copii, nici el nu-şi cunoscuse părinţii 
naturali. Aflase mult mai târziu că mama sa trăia în Clogheen, un 
sătuc irlandez aflat la nord de Dublin. Era necăsătorită şi nu avea 
încă douăzeci de ani când rămăsese însărcinată. Nu se ştia cine 
era tatăl său natural - sau, cel puţin, aşa susţinuse mama sa. De 
avort nici nu se auzise în acele timpuri, iar societatea irlandeză 
dispreţuia mamele singure. Aşa că, din nou, Biserica umpluse 
golul. 

Centrele maternale, după cum fuseseră etichetate de 
arhiepiscopul de Dublin, erau doar puţin mai bune decât 
orfelinatele, majoritatea asemenea celui pe care tocmai îl 
vizitase. Toate aceste centre erau administrate de măicuţe, care 
nu erau deloc suflete iubitoare ca acelea din Zlatna, ci persoane 
dificile, care le tratau pe viitoarele mame pe care le aveau în 
grija ca şi cum ar fi fost nişte criminale. 

Femeile erau forţate să facă munci degradante până la 
naştere şi imediat după aceea să muncească în condiţii 
îngrozitoare, pentru mai nimic sau chiar fără să fie plătite. Unele 
erau bătute, altele erau înfometate şi, în general, toate erau rău 
tratate. Din punctul de vedere al Bisericii, erau nişte păcătoase şi 
căinţa cu forţa rămânea singura lor cale spre mântuire. Cele mai 
multe erau totuşi ţărănci care nu îşi puteau permite să crească 
un copil. Altele proveneau de la celălalt pol al societăţii, fiind 
victimele relaţiilor imorale, iar taţii fie nu ştiau de copii, fie 
preferau să ţină ascuns acest lucru. Altele erau soţii care 
avuseseră marele ghinion de a rămâne însărcinate în ciuda 
dorinţei soţilor lor. Cuvântul care le caracteriza pe toate era 
ruşinea. 

Nici una nu dorea să atragă atenţia asupra sa ori asupra 
familiei sale de dragul unui copil nedorit. După naştere, copiii 
rămâneau în aceste centre timp de un an, cel mult doi, Fiind 
treptat îndepărtați de mamele lor, câte puţin în fiecare zi. 
Despărțirea venea brusc, în ajun. Un cuplu american sosea în 
dimineaţa zilei următoare. Doar familiile catolice beneficiau de 
privilegiul de a adopta copii şi trebuiau să-şi dea acordul că vor 


100 


creşte copilul în spiritul Bisericii şi că nu vor spune niciodată de 
unde provenea acesta. O donaţie în bani era făcută Asociaţiei de 
Adopţii Inima Sfântă, organizaţia care se ocupa de acest proces, 
iar părinţilor adoptivi li se cerea să spună că părinţii naturali erau 
decedați. Majoritatea mamelor naturale doreau asta, în speranţa 
că astfel ruşinea greşelii comise era spălată odată cu trecerea 
timpului. Nimeni nu trebuia să ştie că renunţaseră la un copil. 

Michener îşi amintea cu precizie ziua în care vizitase centrul în 
care se născuse. Clădirea gri de piatră se înălța într-o vale 
împădurită, numită Kinnegad, nu departe de Marea Irlandei. Se 
plimbase prin clădirea pustie, imaginându-şi o mamă chinuită de 
durere strecurându-se în creşă în noaptea de dinaintea plecării 
definitive a copilului ei, încercând să-şi adune curajul să-şi ia 
rămas-bun, întrebându-se ce Biserică şi ce Dumnezeu permiteau 
o asemenea suferinţă. Chiar era păcatul ei atât de mare? Dacă 
era aşa, de ce nu era şi tatăl pedepsit? De ce trebuia să poarte 
ea întreaga vină? 

Şi toată durerea. 

Stătuse în faţa unei ferestre de la etaj şi privise un dud. 
Liniştea era tulburată doar de o pală de vânt de vară care 
străbătea camerele goale, asemenea plânsetelor copiilor care se 
tânguiseră odinioară acolo. Işi imagina durerea sfâşietoare pe 
care trebuie să o fi simţit o mamă care încerca să-şi mai 
zărească pentru o clipă copilul care era dus de colo înspre o 
maşină. Mama lui naturală fusese una dintre acele femei. Nu 
avea să afle niciodată mai mult despre ea. Tot ce ştia despre 
originea lui se datora unei măicuţe care îşi amintea vag ce se 
întâmplase în acele timpuri. Peste două mii de copii părăsiseră 
Irlanda în acest fel, printre aceştia fiind şi un băieţel cu păr 
şaten-deschis şi cu ochi verzi strălucitori, a cărui destinaţie 
fusese Savannah, Georgia. Tatăl lui adoptiv fusese avocat, iar 
mama, casnică şi se dedicase educaţiei fiului său. Crescuse pe 
malul Oceanului Atlantic, în vecinătatea păturii înstărite a clasei 
mijlocii. Fusese un elev strălucit, devenind preot şi avocat, iar 
părinţii săi adoptivi fuseseră foarte mândri de el. Plecase apoi în 
Europa şi găsise un episcop singuratic care-l iubise ca pe fiul său. 
Acum era slujitorul credincios al acelui episcop care fusese 
ridicat între timp la rangul de papă, parte a aceleiaşi Biserici care 
eşuase atât de tragic în Irlanda. 

Işi iubise din toată inima părinţii adoptivi. Aceştia îşi ţinuseră 
promisiunea şi îi spuseseră că părinţii săi naturali fuseseră ucişi. 


101 


Mama sa îi dezvăluise adevărul doar pe patul de moarte, o 
confesiune a unei femei religioase făcută fiului său cu speranţa 
că acesta şi Dumnezeu o vor ierta. 


Mă gândesc la ea de ani de zile, Colin. Mi-am imaginat cât de 
nenorocită trebuie să se fi simţit când te-am luat de lângă ea. Cei 
de la centru au încercat să mă convingă că era spre binele ei. La 
rândul meu, am încercat să mă conving că făceam ceea ce 
trebuia. Dar tot nu mi-o pot scoate din minte. 


Colin nu ştiuse ce să zică. 


Ne doream atât de mult un copil! lar episcopul ne-a spus că 
viaţa ta ar fi fost foarte grea fără noi. Nimănui nu i-ar fi păsat de 
tine. Dar mie încă îmi răsună vocea ei în urechi. Aş vrea să-i pot 
spune cât de rău îmi pare. Aş vrea să-i pot spune că te-am educat 
bine. Că te-am iubit aşa cum te-ar fi iubit şi ea. Poate că atunci m- 
ar putea ierta. 


Dar nu existau vinovaţi. Societatea purta întreaga vină. 
Biserica trebuia înfierată. In nici un caz nu o biată fată a unui 
fermier din sudul Georgiei care nu putuse avea propriii copii. Nu 
făcuse nimic rău, iar el se rugase cu ardoare ca Dumnezeu să-i 
dea bietei femei pacea pe care o merita. 

Se gândea foarte rar la trecut, însă vizita la orfelinat îi trezise 
amintirile. Încă mai simţea mirosul fetid care domnea în orfelinat 
şi încercă să îndepărteze duhoarea inspirând aerul rece care 
intra prin fereastra deschisă. 

Acei copii nu vor avea niciodată parte de o călătorie în 
America şi nu vor simţi dragostea unor părinţi care-i doreau. 
Cuvintele lor aveau să rămână închise între pereţii gri, captive 
între gratiile de fier de la ferestrele clădirii lipsite de lumină şi de 
căldură. Lor le era dat să moară acolo, singuri şi abandonaţi, 
iubiţi doar de câteva călugăriţe şi de un bătrân preot. 


102 


Capitolul 16. 


Michener găsi un hotel, departe de Piaţa Revoluţiei şi de 
Universitate, alegând o clădire modestă, din apropierea unui 
parc ciudat. Camerele erau mici şi curate, cu mobilier art deco, 
ce nu se încadra însă în peisaj. Camera avea o chiuvetă la care 
curgea apă incredibil de fierbinte, iar toaleta şi duşul erau la 
comun, la capătul culoarului. 

Aşezat lângă singura fereastră a camerei, mâncă o farfurie de 
paste şi bău o Cola Light, pe care le cumpărase ca să-şi 
astâmpere foamea până la cină. In depărtare, clopotele unui 
ceas bătură ora cinci. 

Plicul pe care i-l dăduse Clement era pe pat. Ştia ce avea de 
făcut. Acum, că părintele Tibor citise mesajul, el trebuia să 
distrugă plicul, fără să citească scrisoarea. Clement era 
încredinţat că Michener avea să facă întocmai cum îi spusese, iar 
el nu-şi dezamăgise niciodată mentorul, deşi considerase 
întotdeauna că relaţia sa cu Ecaterina fusese o trădare. Işi 
încălcase jurămintele, nesocotise Biserica şi îl mâniase pe 
Dumnezeul său. Nu exista iertare pentru ceea ce făcuse. Insă 
Clement susţinuse exact contrariul. 

„Crezi că eşti singurul preot care cedează tentaţiei? Care 
greşeşte? Colin, iertarea este piatra de temelie a credinţei 
noastre. Ai păcătuit şi se cuvine să te căieşti. Asta nu înseamnă 
că trebuie să dai cu piciorul la tot. Şi chiar a fost atât de rău ce ai 
făcut?” 

Işi amintea cât de surprins fusese de cele spuse de 
arhiepiscopul de Köln. Cum sunau oare cuvintele sale? 

„Ai simţit că ai făcut ceva rău? Ţi-a spus inima că ai greşit?” 

Răspunsul la ambele întrebări fusese atunci şi era şi acum 
„Nu”. O iubise pe Ecaterina. Nu putea nega acest lucru. Apăruse 
în viaţa lui imediat după moartea mamei sale, pe vremea când 
era încă tulburat din cauza celor aflate despre trecutul său. 
Mersese împreună cu el la centrul maternal din Kinnegad. După 
aceea urcaseră pe stânci şi priviseră Marea Irlandei. Il ţinuse de 
mână şi îi spusese că părinţii săi adoptivi îl iubiseră şi că fusese 
norocos să aibă alături doi oameni care ţinuseră la el atât de 
mult. Şi avea dreptate. Dar tot nu-şi putea scoate din minte 
gândurile legate de mama sa naturală. Cât de mare putea fi 


103 


presiunea societăţii asupra femeilor, încât să le determine pe 
mame să-şi dea de bunăvoie copilul doar ca să aibă parte deo 
viaţă mai bună? De ce trebuia să se întâmple aşa ceva? 

Bău şi ultima picătură de suc şi continuă să se uite la plic. Cel 
mai vechi prieten al său, persoana care întotdeauna fusese gata 
să-l ajute, era acum în mare necaz. 

Şi se decise. Era timpul să ia atitudine. Apucă plicul şi scoase 
foaia albastră. Scrisoarea era în limba germană, scrisă chiar de 
mâna lui Clement. 


Părinte Tibor, 

Ştiu ce sarcină aţi îndeplinit din ordinul Sfântului Părinte loan al 
XXIII-lea. Primul mesaj pe care mi l-aţi trimis m-a tulburat foarte 
tare. „De ce minte Biserica?” a fost întrebarea dumneavoastră. N- 
am avut nici cea mai vagă idee ce aţi vrut să spuneţi cu asta. 
Acum, după a doua scrisoare, îmi dau seama prin ce treceţi din 
cauza dilemei cu care vă confruntaţi. M-am uitat la transcrierea 
traducerii celui de-al treilea secret pe care aţi trimis-o cu prima 
scrisoare şi am citit-o de nenumărate ori. De ce aţi păstrat secretă 
această dovadă? Aţi continuat să păstraţi tăcerea chiar şi după ce 
al treilea secret a fost făcut public de către loan Paul. Dacă tot ce 
mi-aţi trimis este adevărat, atunci de ce nu vorbiţi? Unii vor 
susţine că sunteţi un mincinos, un om în care nu se poate avea 
încredere, dar eu ştiu că nu e aşa. De ce? Nu v-aş putea explica. 
Ştiu doar că vă cred. Mi-am trimis secretarul la dumneavoastră. 
Puteţi avea încredere deplină în el. Imi va transmite el mesajul. 
Dacă nu aveţi nici un răspuns, spuneţi-i exact aşa. Vă înţeleg dacă 
Biserica dumneavoastră vă dezgustă. Şi eu simt la fel. Dar sunt 
mulţi factori care trebuie luaţi în consideraţie, după cum bine ştiţi. 
Vă rog să îi înapoiaţi acest plic părintelui Michener. Vă mulţumesc 
pentru orice serviciu aţi vrea să-mi faceţi. Domnul fie cu Sfinţia 
Voastră, părinte. 

Clement 
P.P. Servus Servorum Dei. 


Scrisoarea avea semnătura oficială a papei. Preotul Preoţilor, 
Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu. Era felul în care Clement 
semna orice document oficial. 

Lui Michener îi părea rău că îi înşelase încrederea lui Clement. 
Dar era clar că se întâmpla ceva. Părintele Tibor îi atrăsese 
atenţia papei suficient Incât să-şi trimită secretarul să evalueze 
situaţia. „De ce aţi păstrat secretă această dovadă?” Ce dovadă? 
„M-am uitat la transcrierea traducerii celui de-al treilea secret pe 


104 


care aţi trimis-o cu prima scrisoare şi am citit-o de nenumărate 
ori.” Se aflau oare aceste elemente în Riserva? În cutia de lemn 
pe care Clement tot mergea să o deschidă? Imposibil de spus. 
Tot nu aflase nimic. Aşa că puse scrisoarea înapoi în plic, se duse 
la baia de pe coridor, rupse plicul în bucăţi, îl aruncă în vasul 
toaletei, apoi trase apa. 


Ecaterina îl auzi pe Colin Michener străbătând coridorul de la 
etajul de sus. Ascultă sunetul paşilor până ce acesta se pierdu 
spre capătul coridorului. 

II urmărise de la Zlatna la Bucureşti, hotărându-se că era mai 
important să afle unde stătea decât să afle ce vorbise cu 
părintele Tibor. Nu o surprinsese că ocolise centrul şi se 
îndreptase spre cele mai modeste hoteluri ale oraşului. Ocolise şi 
oficiul nunţiului papal din Centrul Civic - nici asta nu era o 
surpriză, din moment ce Valendrea îi spusese clar că aceasta nu 
era o vizită oficială. 

Conducând prin centru, observase din nou cu inima strânsă 
asemănarea orwelliană dintre blocurile gălbui de cărămidă, 
construite după ce Ceauşescu răsese cu buldozerul centrul istoric 
al oraşului, pentru a-şi începe grandiosul plan de urbanizare. Intr- 
un fel sau altul, se dorea ca prin dimensiunea clădirilor să se 
obţină impresia de măreție, chiar dacă acele edificii erau 
nepractice, scumpe şi nedorite. Statul decretase că populaţia 
trebuia să elogieze realizările lui Ceauşescu - nerecunoscătorii 
înfundau puşcăriile şi doar cei mai norocoşi dintre aceştia erau 
direct împuşcaţi. 

Plecase din România la şase luni după execuţia lui Ceauşescu, 
stând doar pentru a fi prezentă la primele alegeri democrate din 
istoria ţării. Când văzuse că ieşiseră învingători tot foştii 
comunişti, înţelesese că nu aveau să se petreacă schimbări 
radicale şi văzuse că nu se înşelase. România era încă tristă. 
Simţise asta în Zlatna şi acum o simţea şi pe străzile 
Bucureştiului. Era ca dimineaţa de după o înmormântare. 
înţelegea perfect cum stăteau lucrurile. Ce se alesese de propria 
viaţă? Nu făcuse mai nimic în ultimii doisprezece ani. Tatăl ei 
insistase să rămână în România să lucreze pentru noua presă 
aşa-zis liberă, dar se săturase rapid de zarva care domnea în 
media. 

Entuziasmul revoltei fusese înlocuit în scurt timp de o apatie 
generala. Să se ocupe alţii să toarne fundaţia, ea prefera să 


105 


cearnă pietrişul, nisipul şi mortarul. Aşa că plecase să colinde 
Europa, îl găsise pe Colin Michener, apoi îl pierduse, aşa că se 
dusese în America şi îl întâlnise pe Tom Kealy. 

Acum se întorsese. 

lar bărbatul pe care îl iubise odinioară se plimba prin camera 
de la etajul de sus. Cum putea afla ce anume făcea? Ce sfat îi 
dăduse Valendrea? „Vă sugerez să vă folosiţi de acelaşi şarm 
care funcţionează atât de bine în cazul lui Tom Kealy. Cu 
siguranţă că în acest fel misiunea ta va fi un real succes.” 

Nemernicul! 

Dar poate că avea dreptate cardinalul. Abordarea directă 
părea să fie cea mai bună soluţie. Ştia foarte bine slăbiciunile lui 
Michener şi se ura deja pentru că profitase de ele. 

Dar nu mai avea de ales. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşă. 


106 


Capitolul 17. 


Vatican. 
5.30p.m. 


Valendrea avu ultima întâlnire devreme în acea zi de vineri. 
Apoi o cină la Ambasada Franţei fu anulată pe neaşteptate 
deoarece ambasadorul era reţinut la Paris din cauza unei situaţii 
de criză, aşa că se trezi că avea parte de o seară liberă, lucru 
destul de rar pentru el. 

Petrecuse o oră chinuitoare cu Clement imediat după prânz. 
Timpul era alocat unei sesiuni de informare despre afacerile 
externe, însă totul fusese doar o discuţie în contradictoriu. 
Relaţia lor se deteriora rapid, ajungând la un pas de confruntarea 
în public. Nu intenţiona să demisioneze, deşi cu siguranţă 
Clement credea că avea să cedeze până la urmă. 

Dar nu avea să se întâmple deloc aşa. 

Prima parte a discuţiilor avusese ca punct central vizita pe 
care urma să o facă secretarul de stat american peste două 
săptămâni. Washingtonul dorea să aibă susţinerea Vaticanului în 
anumite iniţiative politice în Brazilia şi Argentina. Biserica era 
foarte puternică în America de Sud, iar Valendrea sesizase că 
există dorinţa de a folosi influenţa Vaticanului în numele 
Washingtonului. Dar Clement nu dorea să amestece Biserica în 
politică. Din punctul acesta de vedere, se asemăna cu loan Paul 
al II-lea. Paul propovăduise aceeaşi filosofie, însă în particular 
făcuse exact pe dos. O diversiune, se gândea Valendrea, pentru 
a adormi Moscova şi Varşovia, iar în final să îngenuncheze 
comunismul. Văzuse cu propriii ochi ce putea face guvernului şi 
pentru guvern un lider moral şi spiritual al unui miliard de 
credincioşi. Era păcat să se irosească un asemenea potenţial, 
însă Clement ordonase să nu existe nici o alianţă între Statele 
Unite şi Vatican. Argentinienii şi brazilienii erau nevoiţi să-şi 
rezolve singuri problemele. 

Auzi o bătaie în uşa apartamentului. 

Era singur, pentru că îşi trimisese valetul să îi aducă o cană de 
cafea. Traversă biroul, intră într-o anticameră şi apoi deschise 
uşa dublă care dădea spre hol. Două gărzi elveţiene cu spatele la 
perete îl flancau pe cardinalul Maurice Ngovi. 


107 


— Mă întrebam, Eminenţa Voastră, dacă am putea discuta 
câteva momente. V-am căutat la birou şi mi s-a spus că v-aţi 
retras devreme. 

Vocea lui Ngovi era joasă şi calmă. lar Valendrea remarcase că 
i se adresase cu apelativul oficial „Eminenţă”, în mod evident 
doar pentru că erau şi gărzile de faţă. Acum, când Colin Michener 
era plecat în România, Clement părea să-i fi încredinţat lui Ngovi 
atribuţiile de curier. Îl invită pe cardinal în apartament şi le ceru 
gărzilor să nu fie deranjat. Apoi îl conduse pe Ngovi în biroul său 
şi îl pofti să ia loc pe o canapea aurie. 

— V-aş oferi o cafea, însă tocmai mi-am trimis valetul să-mi 
aducă un ibric. 

Ngovi dădu din mână, zicând: 

— Nu e nevoie. Am venit ca să vorbim. 

— Aşadar, ce doreşte Clement? întrebă Valendrea, aşezându- 
se. 

— Eu doresc ceva. Vreau să ştiu care a fost scopul vizitei 
dumneavoastră la arhivă. Şi de ce l-aţi ameninţat pe cardinalul- 
arhivist. Nu era cazul. 

— Nu-mi amintesc să fi trecut arhivele sub jurisdicţia 
Congregaţiei pentru Educaţie Catolică. 

— Răspundeţi-mi la întrebare. 

— Deci până la urmă Clement tot vrea ceva. 

Ngovi nu zise nimic, una dintre acele enervante strategii pe 
care le folosea africanul, una care de multe ori îl făcea pe 
Valendrea să spună prea multe. 

— l-aţi spus arhivistului că sunteţi într-o misiune de mare 
importanţă pentru Biserică. Una care cerea măsuri extreme. La 
ce anume vă refereaţi? 

Valendrea se întreba ce anume spusese nenorocitul ăla fricos 
de la arhivă. Cu siguranţă că nu recunoscuse păcatul pe care îl 
comisese când iertase avortul. Prostul ăla bătrân nu putea fi atât 
de nesăbuit. Sau era? Hotărî să rămână ferm pe poziţie. 

— Amândoi ştim că Clement este obsedat de al treilea secret 
de la Fatima. A fost în Riserva de nenumărate ori. 

— Aceasta este una dintre prerogativele papei. Nu e treaba 
noastră să punem întrebări. 

Valendrea se aplecă în faţă, zicând: 

— De ce anume bunul nostru suveran pontif german se 
îngrijorează atât de mult în legătură cu un secret pe care îl 
cunoaşte lumea întreagă? 


108 


— Nu e treaba mea sau a dumneavoastră să punem întrebări. 
loan Paul al II-lea mi-a satisfăcut curiozitatea dezvăluind cel de-al 
treilea secret. 

— Ai făcut parte din consiliu, nu-i aşa? Printre cei care au scris 
interpretarea care a însoţit dezvăluirea. 

— A fost o onoare pentru mine. Am meditat îndelung la ultimul 
mesaj al Fecioarei. 

— Dar a fost atât de sec. Nu spunea prea multe, în afară de 
obişnuitul îndemn la căinţă şi credinţă. 

— Prevestea o asasinare a papei. 

— Fapt care explica de ce Biserica l-a ţinut ani de zile ascuns. 
Nu putea să-i dea vreunui nebun un motiv divin să-l împuşte pe 
papă. 

— Noi am considerat că tocmai de aceea loan al XXIII-lea a 
citit mesajul şi a ordonat să fie sigilat. 

— Şi ce a prezis Fecioara chiar s-a întâmplat. Cineva a încercat 
să-l ucidă pe Paul al VI-lea, apoi turcul l-a împuşcat pe loan Paul 
al II-lea. Eu vreau să ştiu de ce simte Clement nevoia să se tot 
întoarcă la scrierea originala. 

— Din nou, nu e treaba noastră. 

— In afară de cazul în care unul dintre noi devine papă, zise 
Valendrea, aşteptând să vadă dacă adversarul său muşcă 
momeala. 

— Dar nu eşti papă. Ce ai încercat să faci este o încălcare a 
unei legi canonice. 

Vocea lui Ngovi rămase calmă, iar Valendrea se întrebă dacă 
acest om liniştit îşi pierdea vreodată calmul. 

— Ai de gând să mă faci să plătesc pentru asta? Ngovi nici 
măcar nu tresări. 

— Dacă aş putea să o fac, da, aş face-o. 

— Atunci ar trebui să demisionez, iar tu ai fi numit secretar de 
stat în locul meu. Şi asta chiar ţi-ar plăcea, nu-i aşa, Maurice? 

— Mi-ar plăcea doar să te trimit înapoi în Florenţa, unde vă e 
locul ţie şi strămoşilor tăi din familia Medici. 

Valendrea deveni precaut. Africanul era un maestru al 
provocării. Acesta putea fi o experienţă utilă pentru conclav, 
când Ngovi avea să încerce prin orice mijloace să-i pună piedici. 

— Nu aparţin familiei Medici, sunt un Valendrea. Ne-am luptat 
cu familia de Medici. 

— Sigur că da, dar numai după ce aţi văzut că era în declin. 
Îmi imaginez că şi strămoşii tăi erau oportunişti. 


109 


Valendrea evaluă corect situaţia în care se afla: doi 
reprezentaţi de vază care se luptau faţă în faţă pentru scaunul 
papal. Era conştient că Ngovi urma să fie contracandidatul lui cel 
mai puternic. Ascultase deja înregistrările discuţiilor dintre 
cardinalii care se credeau la adăpost între pereţii birourilor lor 
din Vatican. Ngovi era cu atât mai periculos, cu cât arhiepiscopul 
de Nairobi nu dorea cu tot dinadinsul pontificatul. Dacă era 
întrebat, netrebnicul era suficient de deştept să dea din mână şi 
să vorbească despre respectul pe care îl are faţă de Clement al 
XV-lea. Dar pe Valendrea nu-l ducea de nas cu astfel de tertipuri. 
Nu mai fusese un african pe scaunul papal din secolul |. Ce triumf 
ar fi! Ngovi, mai presus de toate, era naţionalist, convins că 
Africa merita mai mult decât i se dădea - şi ce platformă putea fi 
mai bună decât reforma socială din poziţia de şef al Vaticanului? 

— Recunoaşte, Maurice, îi zise el. De ce nu treci de partea 
învingătorilor? Te asigur că nu vei ieşi din următorul conclav în 
calitate de papă. 

— Pe mine mă îngrijorează mai mult ideea ca tu să devii papă. 

— Ştiu că ai blocul african de partea ta. Dar asta înseamnă 
doar opt voturi. Nu sunt suficiente pentru a mă opri. 

— Dar sunt suficiente ca să fie decisive într-o cursă strânsă. 

Era prima menţiune a lui Ngovi despre conclav. Era oare un 
mesaj? 

— Unde este părintele Ambrosi? întrebă Ngovi. 

Valendrea îşi dădu seama care era scopul vizitei. Clement 
avea nevoie de informaţii. 

— Unde este părintele Michener? 

— Mi s-a spus că e în vacanţă. 

— La fel şi Paolo. Poate că au plecat împreună, zise el râzând 
sarcastic. 

— Sper că totuşi Colin are gusturi mai bune în materie de 
prieteni. 

— La fel cum sper şi eu în ceea ce-l priveşte pe Paolo. 

Valendrea se întreba de ce era papa atât de preocupat de 
Ambrosi. Ce importanţă avea? Probabil că-l subestimase pe 
neamt. 

— Ştii ceva, Maurice, am glumit mai devreme, însă tu chiar ai 
fi un bun secretar de stat. Dacă mă susții în conclav, îţi garantez 
că vei obține această funcție. 

Ngovi stătea cu mâinile încrucişate sub sutană. 

— Pe câți i-ai dus cu zăhărelul în felul ăsta? 


110 


— Doar pe cei de care aveam nevoie. Musafirul lui se ridică de 
pe canapea şi zise: 

— Ţin să îţi amintesc de Constituţia Apostolică, prin care se 
interzice campania pentru ocuparea poziţiei de papă. Ne 
supunem amândoi acestui crez. 

Ngovi se îndreptă spre anticameră. 

Valendrea nu se mişcă din scaun, însă îi strigă cardinalului: 

— Eu nu m-aş împiedica prea tare de protocol dacă aş fi în 
locul tău. În curând o să fim cu toţii în Capela Sixtină, iar soarta ţi 
s-ar putea schimba radical. In ce fel, asta depinde doar de tine. 


111 


Capitolul 18. 


Bucureşti. 
5.50 p.m. 


Bătaia în uşă îl luă prin surprindere pe Michener. Nimeni nu 
ştia că se afla în România, în afară de Clement şi de părintele 
Tibor. Şi absolut nimeni nu ştia că stătea la acest hotel. 

Se ridică, traversă camera, deschise uşa şi dădu cu ochii de 
Ecaterina Leu. 

— Cum Dumnezeu m-ai găsit? 

— Chiar tu ai spus că singurele secrete ale Vaticanului sunt 
doar lucrurile pe care nu le-ai aflat încă, zise ea zâmbind. 

Nu-i plăcea ce auzea. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Clement 
era ca un reporter să ştie ce făcea el în România. Şi cine anume 
divulgase faptul că plecase din Roma? 

— Mi-a părut rău de cele întâmplate ieri în piaţă, zise ea. Nu 
trebuia să zic ce-am zis. 

— Şi ai venit de la Roma până aici ca să-ţi ceri scuze? 

— Trebuie să vorbim, Colin. 

— Nu este momentul potrivit acum. 

— Mi s-a spus că eşti în vacanţă. M-am gândit că acum este 
cel mai potrivit moment. 

O invită în cameră şi închise uşa după ea, amintindu-şi că 
lumea se micşorase de când fusese ultima oară singur cu 
Ecaterina Leu. Apoi îl apucă neliniştea. Dacă ea ştia atât de 
multe lucruri despre el, cât de multe ştia Valendrea? Trebuia să-l 
sune pe Clement să-l informeze că exista o scurgere de 
informaţii la Vatican. Insă îşi aminti ce-i spusese Clement despre 
Valendrea cu o zi în urmă, la Torino. „Ştie tot ce facem şi tot ce 
spunem” - iar acum îşi dădu seama că papa era la curent cu 
această stare de fapt. 

— Colin, n-avem motive să fim atât de ostili unul cu celălalt. 
Acum înţeleg mult mai bine ce s-a întâmplat în acei ani. Chiar 
sunt dispusă să recunosc că nu am făcut prea bine faţă situaţiei. 

— Asta ar fi un prim pas! 

Ecaterina nu reacţionă la reproşul lui. 

— Mi-a fost dor de tine. Acesta este adevăratul motiv pentru 
care am venit la Roma. Ca să te văd. 


112 


— Dar Tom Kealy? 

— Am avut o relaţie cu Tom, zise ea cu ezitare în voce. Darel 
nu te poate înlocui, continuă ea apropiindu-se de el. Nu mi-e 
ruşine de timpul petrecut cu el. Situaţia lui Tom e interesantă 
pentru un jurnalist. Poate fi fructificată. 

Ecaterina se uită în ochii lui într-un fel în care doar ea o putea 
face. 

— Dar trebuie să ştiu. De ce te aflai la tribunal? Tom mi-a spus 
că secretarii papali nu îşi bat capul cu astfel de lucruri mărunte. 

— Ştiam că vei fi acolo. 

— Te-ai bucurat să mă vezi? 

Medita asupra răspunsului pe care avea să i-l dea apoi se 
hotărî: 

— Tu n-ai părut prea bucuroasă să mă vezi. 

— Incercam doar să contracarez reacția ta. 

— Dacă-mi aduc bine aminte, tu nu ai reacţionat în nici un fel. 
Se îndepărtă, îndreptându-se spre fereastră. 

— Am trăit ceva deosebit, Colin. N-are sens să negăm acest 
lucru. 

— N-are sens nici să vorbim despre asta. 

— Asta e ultimul lucru pe care mi-l doresc. Suntem amândoi 
oameni maturi. Sper că şi mai înţelepţi. Nu putem să fim cel 
puţin prieteni? 

Venise în România cu o însărcinare din partea papei. lar acum 
era implicat într-o discuţie sentimentală cu o femeie pe care o 
iubise odinioară. Oare îl punea Dumnezeu din nou la încercare? 
Nu putea spune că îl lăsa indiferent prezenţa ei. Aşa cum 
spusese şi ea, trăiseră ceva deosebit. Il susţinuse moral în 
perioada în care el îşi scormonea trecutul, când se întreba ce se 
alesese de mama lui şi de ce tatăl său natural îl abandonase. Cu 
ajutorul ei, reuşise să scape de mulţi demoni. Dar acum apăreau 
alţii noi. Poate că trebuia să încheie un armistițiu cu conştiinţa 
sa. Ce rău putea să-i facă? 

— Mi-ar face plăcere. 

Purta o pereche de pantaloni negri ce i se mulau pe picioarele 
zvelte. O jachetă cu model mozaic şi o vestă de piele neagră îi 
dădeau aerul de revoluţionară care o caracteriza şi pe care el îl 
cunoştea foarte bine. Privirea nu-i trăda nici o urmă de nostalgie. 
Era o fire pragmatică. Poate chiar prea pragmatică. Dar ştia ca 
undeva în sufletul ei era plină de afecţiune şi tocmai asta îi 
lipsise lui. 


113 


O emoție ciudată îi străbătu trupul. 

Işi aminti de perioada când se retrăsese în Alpi pentru a 
medita şi când, la fel ca astăzi, ea îi apăruse în prag, adâncindu-i 
starea de confuzie în care se afla. 

— Ce făceai în Zlatna? întrebă ea. Am aflat că acel orfelinat 
este un loc nefericit condus de un bătrân preot. 

— Ai fost acolo? 

— Te-am urmărit, zise ea dând aprobator din cap. 

Un alt lucru care îl punea pe gânduri, însă încercă să-l ignore. 

— M-am dus să stau de vorbă cu acel preot. 

— Imi poţi spune despre ce anume? 

Ecaterina părea interesată, iar el simţea nevoia să vorbească 
despre situaţia în care se afla. Poate că ea l-ar fi putut ajuta. Dar 
mai era ceva de luat în consideraţie. 

— Neoficial? întrebă el. Zâmbetul ei îl linişti. 

— Desigur, Colin. Neoficial. 


114 


Capitolul 19. 


8.00 p.m. 


Michener o conduse pe Ecaterina la Cafe Krom. Stătuseră de 
vorbă în camera lui timp de două ore. li prezentase pe scurt ce 
se întâmplase cu Clement al XV-lea în ultimele câteva luni şi îi 
explicase motivul prezenţei sale în România, omiţând doar ce 
aflase din scrisoarea lui Clement către Tibor. Nu ar fi putut 
discuta despre ce anume îl frământa cu nimeni altcineva în afara 
cardinalului Ngovi. Şi, chiar şi în cazul lui Ngovi, ştia că discreţia 
era cea mai bună soluţie. Alianţele de la Vatican se schimbau 
după cum bătea vântul. Un prieten de azi îţi putea deveni mâine 
duşman de moarte. Ecaterina nu era aliatul nimănui din Vatican 
şi ştia de al treilea secret de la Fatima. li spusese despre un 
articol pe care îl scrisese pentru o revistă daneză în anul 2000, 
când loan Paul al Il-lea îl făcuse public. Se referea la un grup ce 
considera că al treilea secret era o viziune apocaliptică, o 
imagine metaforică prin care se anunţa că sfârşitul era aproape. 
Ea îi considera nebuni şi se vorbea în articolul ei despre nebunia 
pe care o propovăduia acest cult. Dar, după ce îi văzuse reacţia 
lui Clement în Riserva, Michener nu mai ştia ce să creadă. Spera 
ca părintele Tibor să îl lămurească. 

Preotul aştepta la o masă acoperită cu un blat de sticlă. Afară, 
o lumină de chihlimbar învăluia oamenii şi traficul. In aerul nopţii 
plutea ceața. Bistroul era aglomerat, ca în orice zi de vineri. Se 
afla chiar în centrul oraşului, lângă Piaţa Revoluţiei. Tibor îşi 
schimbase hainele, iar în locul sutanei negre purta acum o 
pereche de blugi şi un pulover cu guler pe gât. Se ridică atunci 
când Michener i-o prezentă pe Ecaterina. 

— Domnişoara Leu lucrează pentru mine. Am adus-o cu mine 
pentru a nota orice aţi vrea să spuneţi. 

Se hotărâse s-o lase să asculte ce avea Tibor de spus şi se 
gândise că o minciună era mai potrivită decât adevărul. 

— Dacă aşa doreşte secretarul papei, cine sunt eu să pun 
întrebări? 

Tonul preotului era blând, iar Michener spera că asprimea de 
mai devreme dispăruse. Tibor îi făcu semn chelnăriţei şi mai 
comandă două beri. Apoi bătrânul preot îi întinse un plic. 


115 


— Acesta este răspunsul meu la întrebarea lui Clement. 

Michener nu se întinse să ia plicul. 

— M-am gândit la asta toată după-amiaza, zise Tibor. Am vrut 
să fiu cât mai exact, aşa că am aşternut totul pe hârtie. 

Chelnăriţa puse două halbe de bere pe masă. Michener bău cu 
sete din berea plină de spumă. La fel făcu şi Ecaterina. Tibor era 
deja la a doua halbă, cea goală fiind încă pe masă. 

— Nu m-am mai gândit de mult la Fatima, zise Tibor cu voce 
scăzută. 

— Aţi lucrat o perioadă lungă la Vatican? întrebă Ecaterina. 

— Opt ani, din timpul lui loan al XXIII-lea şi până la Paul al VI- 
lea. Apoi am revenit la munca de misionar. 

— Vă aflaţi la Vatican când a citit loan al XXIII-lea al treilea 
secret? întrebă Michener, încercând să sondeze terenul fără să 
lase să se înţeleagă că ştia conţinutul scrisorii lui Clement. 

Tibor privi pe geam timp de câteva momente, apoi spuse: 

— Da, eram acolo. 

Ştia ce îi cerea Clement lui Tibor, aşa că forţă lucrurile 
întrebând: 

— Părinte, papa este foarte tulburat. Mă puteţi ajuta să înţeleg 
ce anume îl nelinişteşte? 

— Imi dau seama prin ce trebuie să treacă. 

Michener încercă să pară dezinteresat. 

— Puteţi dezvolta puţin? 

Bătrânul dădu din cap. 

— Nici eu nu înţeleg totul, deşi au trecut patruzeci de ani de 
atunci. Se uita în gol în timp ce vorbea, de parcă n-ar fi fost sigur 
de ce spunea. Sora Lucia era o femeie foarte evlavioasă. Nu 
merita un astfel de tratament din partea Bisericii. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Ecaterina. 

— Roma s-a asigurat că trăieşte o viaţă de sihastru. Amintiţi- 
vă că, în anul 1959, numai ea şi loan al XXIII-lea cunoşteau al 
treilea secret. Apoi Vaticanul a hotărât că doar rudele apropiate 
pot s-o viziteze şi că nu trebuia să vorbească cu nimeni despre 
apariţiile Fecioarei. 

— Dar a fost de faţă în anul 2000, când loan Paul a făcut 
public secretul, zise Michener. Era în Fatima, pe podium, când a 
fost citit textul lumii întregi. 

— Avea peste nouăzeci de ani. Am înţeles că nu mai stătea 
bine cu auzul şi cu vederea. Şi, nu uitaţi, n-avea voie să 
vorbească despre acest subiect. Ea n-a făcut nici un comentariu. 


116 


N-a scos nici măcar un cuvânt. 

Michener mai luă o gură de bere, apoi întrebă: 

— In ce fel a greşit Vaticanul faţă de sora Lucia? Nu o protejau 
de nebunii care ar fi asaltat-o cu întrebări? 

Tibor îşi încrucişa braţele la piept. 

— Nu mă aştept să înţelegeţi. Sunteţi un produs al curiei. 

Lui Michener îi displăcu acuzaţia pentru că eticheta nu i se 
potrivea deloc. 

— Suveranul meu pontif nu e prietenul curiei. 

— Vaticanul pretinde obedienţă totală. Altminteri, 
Penitenciarul Apostolic trimite una dintre scrisorile prin care eşti 
chemat la Roma să dai explicaţii. Trebuie să facem exact ceea ce 
ni se cere. Sora Lucia a fost un slujitor loial. A făcut precum i s-a 
spus. Credeţi-mă, ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Roma era ca 
ea să poată vorbi cu presa din lumea largă. loan i-a poruncit să 
păstreze tăcerea şi toţi papii de după el au respectat ordinul, 
pentru că n-au avut de ales. 

— Dacă-mi aduc bine aminte, Paul al V-lea şi loan Paul al Il- 
lea au vizitat-o. loan Paul chiar a consultat-o când a fost făcut 
public al treilea secret. Am vorbit cu episcopii şi cu cardinalii care 
au făcut parte din comisie. Chiar ea a recunoscut că acea scriere 
era a ei. 

— Ce scriere? întrebă Tibor. Ciudată întrebare. 

— Vreţi să spuneţi că Biserica a mințit în privinţa mesajului? 
întrebă Ecaterina. 

— Nu vom şti niciodată. Buna călugăriţă, loan al XXIII-lea şi 
loan Paul al II-lea nu mai sunt printre noi. Toţi s-au dus, în afară 
de mine. 

Michener se hotărî să schimbe subiectul. 

— Spuneţi-ne doar ce ştiţi dumneavoastră. Ce s-a întâmplat 
când loan al XXIII-lea a citit secretul? 

Tibor se lăsă pe spătarul scaunului de răchită şi păru că se 
gândeşte intens la întrebarea lui Michener. În cele din urmă, 
bătrânul preot zise: 

— In regulă. O să vă spun exact ce s-a întâmplat. 


— Ştii portugheza? întrebă monseniorul Capovilla. 

Tibor, care stătea jos, ridică privirea. Lucra de zece luni la 
Vatican şi acum era prima oară când cineva de la etajul patru al 
Palatului Apostolic vorbea cu el şi nu oricine, ci însuşi secretarul 
personal al lui loan al XXIII-lea. 


117 


— Da, părinte. 

— Sfinţia Sa, suveranul pontif, are nevoie de ajutorul tău. la-ţi, 
te rog, un creion şi un caiet şi urmează-mă! 

Merse cu preotul până la ascensor şi urcară în tăcere până la 
etajul patru, unde fu poftit în apartamentul papal. loan al XXIII- 
lea stătea ghemuit în faţa unei măsuţe de scris. Pe birou se afla 
o micuță cutie de lemn cu sigiliul de ceară desfăcut. Papa ţinea 
în mână două scrisori. 

— Părinte Tibor, înţelegi ce scrie aici? întrebă loan. 

Tibor luă cele două hârtii şi îşi aruncă privirea asupra lor, fără 
să le citească cu atenţie, doar pentru a se asigura că înţelegea. 

— Da, Sfinţia Voastră. 

Pe faţa rotundă a papei apăru un zâmbet. Era zâmbetul care îi 
bucura pe toţi catolicii din lumea întreagă. Presa ajunsese să-l 
numească Tata loan, un apelativ pe care papa îl acceptase cu 
plăcere. Pe vremea când Pius al XII-lea zăcea bolnav, prea mult 
timp ferestrele palatului papal rămăseseră întunecate, cu 
draperiile trase în semn de doliu. Acum obloanele erau date 
deoparte, iar soarele italian invada fiecare colţişor al palatului, ca 
un semn pentru toţi cei care se aflau în Piaţa Sfântul Petru că 
acest cardinal venețian intenţiona să trezească la viaţă 
Vaticanul. 

— Aşează-te, te rog, lângă fereastră şi fă o traducere în 
italiană, zise loan. Pe câte o pagină separată, aşa cum este şi 
scrierea originală. 

Tibor petrecu mai bine de o oră verificând ca traducerile să fie 
cât mai exacte. Era evident că scrierea originală aparţinea unei 
femei, iar limba era arhaică, cea folosită la finele secolului trecut. 
Limbile, ca şi oamenii, tind să se schimbe odată cu trecerea 
timpului, însă el era bine pregătit, iar sarcina pe care o avea de 
îndeplinit era destul de uşoară. 

loan aproape că îl ignoră în timp ce el lucra, vorbind în şoaptă 
cu secretarul său. Când termină, îi întinse hărtiile papei. Aştepta 
să vadă pe faţa papei o reacţie, în timp ce loan citea prima 
pagină. Apoi papa citi a doua pagină. Urmă un moment de 
tăcere. 

— Nu e ceva care să mă privească pe mine, zise loan încet. 

Ţinând cont de informaţia care se afla aşternută pe hârtie, lui 
Tibor i se păru ciudat comentariul, însă nu zise nimic. 

loan împături fiecare traducere împreună cu originalul, 
formând două pachete separate. Papa rămase tăcut timp de 


118 


câteva momente, iar Tibor nu se mişcă. Acest papă care nu era 
pe tronul Sfântului Petru decât de nouă luni de zile, operase deja 
schimbări profunde în lumea catolică. Unul dintre motivele 
pentru care Tibor venise la Roma era că dorea să fie el însuşi 
martor la aceste transformări. Lumea era pregătită pentru 
schimbare şi, după toate aparențele, Dumnezeu îşi oferea 
ajutorul. 

loan îşi plimbă degetele cărnoase peste gură şi se legănă în 
scaun fără să spună nimic. 

— Părinte Tibor, vreau să îţi dai cuvântul în faţa papei şi în 
faţa lui Dumnezeu că nu vei dezvălui nimănui ceea ce tocmai ai 
citit. 

Tibor înţelese importanţa rugăminţii şi îi răspunse: 

— Aveţi cuvântul meu, Sfinţia Voastră. 

loan se uită la el cu ochii lăcrimoşi, aruncându-i o privire care 
îl sfredelea până în suflet. Tibor simţi un fior rece pe şira spinării. 
Se luptă cu nevoia de a se mişca de pe un picior pe altul. 

Papa parcă îi citea gândurile. 

— Stai liniştit, zise loan în şoaptă, voi face tot ce-mi stă în 
putinţă să onorez dorinţele Fecioarei. 


— Aceea a fost singura dată când am vorbit cu loan al XXIII- 
lea, zise Tibor. 

— Şi n-aţi mai fost contactat de nici un alt papă de atunci? 
întrebă Ecaterina. 

Tibor dădu din cap că nu. 

— Până astăzi, nu. Mi-am dat cuvântul faţă de loan al XXIII-lea 
şi mi-am respectat promisiunea. Până acum trei luni de zile. 

— Ce anume i-aţi scris papei? 

— Nu ştiţi? 

— Nu cunosc detalii. 

— Probabil că Clement nu doreşte să ştiţi. 

— Nu m-ar fi trimis aici dacă n-ar fi dorit să ştiu. 

— Ar fi de acord să ştie şi ea? întrebă Tibor arătând spre 
Ecaterina. 

— Eu sunt, zise Michener. 

Tibor îi aruncă o privire severă, măsurându-l din cap până în 
picioare. 

— Mi-e teamă că nu pot să vă fac pe plac. Ce am scris în 
scrisoare trebuie să rămână între mine şi Clement. 

— Aţi spus că loan al XXIII-lea nu a mai vorbit niciodată cu 


119 


dumneavoastră. Dumneavoastră aţi încercat să luaţi legătura cu 
el? întrebă Michener. 

Tibor scutură din cap. 

— După câteva zile de la acest episod, loan a convocat cel de- 
al II-lea Consiliu al Vaticanului. Imi amintesc foarte bine de acel 
anunţ. Am văzut în asta un răspuns. 

— Ne-aţi putea da mai multe detalii? 

— Mă tem că nu, zise bătrânul scuturând din cap. 

Michener îşi termină berea şi ar fi dorit să mai bea una, dar 
ştia că nu era cazul. Studie feţele oamenilor din jurul său şi se 
întrebă dacă nu cumva era cineva curios în privinţa lui, dar 
alungă repede din minte acest gând. 

— Dar când loan Paul a făcut public acest secret? 

— Adică? replică Tibor vizibil deranjat de întrebare. Pe 
Michener îl enerva deja aroganţa bătrânului. 

— Acum întreaga lume cunoaşte cuvintele Fecioarei. 

— Biserica e cunoscută pentru felul în care cosmetizează 
adevărul. 

— Vreţi să spuneţi că Sfântul Părinte a înşelat lumea întreagă? 
întrebă Michener. 

Tibor medită puţin asupra răspunsului, apoi zise: 

— Nu ştiu ce anume sugerez. Fecioara a apărut de 
nenumărate ori pe acest pământ. Chiar credeţi că i-am putea 
descifra mesajul? 

— Ce mesaj? Mi-am petrecut câteva luni studiind fiecare 
apariţie a Fecioarei în ultimele două mii de ani. Fiecare dintre 
acestea pare o experienţă unică. 

— Atunci probabil că n-aţi studiat suficient de atent, zise Tibor. 
Şi eu, la rândul meu, mi-am petrecut ani de zile studiindu-le. În 
fiecare dintre ele există un îndemn să facem ceea ce ne cere 
Dumnezeu. Fecioara este mesagerul cerului. Ea e izvor de 
înţelepciune şi ne călăuzeşte drumul, însă noi, în nimicnicia 
noastră, continuăm să-i ignorăm spusele. In timpurile moderne, 
greşeala a început la „La Salette”. 

Michener ştia totul despre apariţia de la „La Salette”, un sătuc 
din Alpii Francezi. In anul 1846, se pare că fecioara a apărut în 
faţa a doi copii păstori, un băiat, pe nume Maxim şi o fată, 
Melanie. Acest episod era în multe privinţe asemănător cu cel de 
la Fatima - o scenă pastorală, o lumină care cobora din cer, 
imaginea unei femei care le vorbea. 

— După ştiinţa mea, secretele au fost în cele din urmă scrise 


120 


şi aduse lui Pius al IX-lea. Martorii apariţiei au scris şi publicat 
propria versiune. Au fost acuzaţi că au înflorit prea mult faptele. 
Intreaga apariţie a fost pângărită de scandalul care a urmat. 

— Vreţi să spuneţi că există o legătură între „La Salette” şi 
Fatima? întrebă Ecaterina. 

Pe faţa lui Tibor se putu citi iritarea. 

— Nu spun nimic. Părintele Michener, aici de faţă, are acces la 
arhivă. A confirmat el că ar exista vreo legătură? 

— Am studiat documentele despre „La Salette”, zise Michener. 
Pius al IX-lea nu a făcut nici un comentariu după ce a citit 
secretele, însă nu a permis să fie făcute publice. Şi, deşi se 
menţionează că textele originale se află printre documentele lui 
Pius al IX-lea, secretele nu mai sunt în arhivă. 

— Şi eu am căutat în anul 1960 secretele din „La Salette” şi nu 
am găsit nimic. Dar sunt câteva trimiteri la conţinutul acelui 
document. 

Michener ştia foarte bine la ce se referea Tibor. 

— Am citit şi eu relatările martorilor care au fost de faţă când 
Melanie a scris mesajele. A întrebat cum se scrie „infailibil”, 
„pătat” şi „Anticrist”, dacă-mi aduc bine aminte. 

Tibor dădu aprobator din cap. 

— Pius al IX-lea însuşi a oferit câteva indicii. După ce a citit 
mesajul lui Maxim, a spus: „lată candoarea şi simplitatea unui 
copil”. Dar, după ce l-a citit pe cel al lui Melanie, a plâns şi a zis: 
„Trebuie să mă tem mai tare de indiferenţă decât de necredinţă. 
Nu degeaba este numită Biserica Armata Domnului şi iată cine îi 
este căpitanul”. 

— Aveţi o memorie foarte bună, zise Tibor. Melanie nu a primit 
cu plăcere comentariul papei. „Acest secret trebuie să-i placă 
papei, a zis ea. Unui papă artrebui să-i facă plăcere suferinţa.” 

Michener îşi amintea de decretele date de Biserică prin care 
se interzicea să se vorbească despre „La Salette”. 

— Părinte Tibor, apariţiei din „La Salette” nu i s-a dat niciodată 
importanţa care i se acordă Fatimei. 

— Din cauză că textele originale ale celor care au văzut-o pe 
Fecioară au dispărut. Nu avem decât speculaţii. Nu s-a discutat 
despre aceste evenimente din cauză că Biserica a interzis acest 
lucru. Imediat după apariţie, Maxim a spus că mesajul Fecioarei 
aduce fericire unora şi nefericire altora. Aceleaşi cuvinte au fost 
rostite şi de Lucia, şaptezeci de ani mai târziu, la Fatima. Bun 
pentru unii, rău pentru alţii, zise preotul golindu-şi halba. 


121 


Bătrânului părea să-i placă să bea. 

— Maxim şi Lucia au avut amândoi dreptate. Bun pentru unii, 
rău pentru alţii. A venit timpul să ţinem cont de cuvintele 
Fecioarei. 

— La ce vă referiţi? întrebă Michener uşor enervat. 

— La Fatima, dorinţele Fecioarei erau clar exprimate. N-am 
citit secretele din La Salette, dar îmi pot foarte bine imagina cum 
sunau. 

Michener se săturase de ghicitori, însă se hotărî să nu-l 
întrerupă pe bătrân. 

— Imi dau seama ce a vrut să spună Fecioara în al doilea 
secret despre convertirea Rusiei şi despre pericolele care ne 
aşteaptă dacă nu facem întocmai. Sunt de acord, acesta conţine 
instrucţiuni foarte precise. 

— Şi totuşi, nici un papă, până la loan Paul al Il-lea, nu a 
încercat să convertească Rusia, zise Tibor. Nici un episcop de pe 
lumea asta, nici din Roma, nu s-a gândit să convertească Rusia 
până în anul 1984. Şi uite ce s-a întâmplat între 1917 şi 1984! 
Comunismul a fost în floare. Au murit milioane de oameni. 
România a fost cotropită şi prădată de monştri. Ce ne spunea 
Fecioara? Cei buni vor fi martirizaţi, Sfântul Părinte va avea mult 
de suferit şi numeroase naţii vor fi şterse de pe faţa pământului. 
Şi toate acestea pentru că papii şi-au urmărit propriul interes, nu 
pe al Celui de Sus, continuă Tibor, cu mânie nedisimulată în glas. 
Şi uite, la numai şase ani de la convertire, comunismul a căzut 
deja, zise Tibor frecându-şi fruntea. Roma nu a recunoscut 
niciodată nici o apariţie a fecioarei Maria. Cel mult, le-a catalogat 
„demne de luat în seamă”. Biserica refuză să accepte că 
vizionarii au mesaje importante de transmis. 

— Dar aşa este mai prudent, zise Michener. 

Cum aşa? Biserica recunoaşte că Fecioara a apărut, îi 
încurajează pe enoriaşi să creadă, apoi pune la îndoială tot ce 
spun vizionarii? Nu vi se pare că e o contradicţie aici? Michener 
nu răspunse. 

— Incercaţi să găsiţi o explicaţie, zise Tibor. Din 1870 şi de la 
Primul Consiliu al Vaticanului, papa a fost numit infailibil în 
interpretarea pe care o dă doctrinei. Ce credeţi că s-ar alege de 
această doctrină dacă spusele unor copii ar fi considerate mai 
importante decât ale papei? 

Michener nu judecase niciodată în felul acesta lucrurile. 

— Autoritatea bisericii ar fi zdruncinată din temelii, zise Tibor. 


122 


Credincioşii s-ar întoarce spre altcineva pentru a li se arăta calea 
cea dreaptă. Roma nu ar mai fi centrul credinţei. lar aşa ceva nu 
se poate întâmpla. Curia trebuie să supravieţuiască, cu orice 
preţ. Acesta a fost întotdeauna motivul. 

— Dar, părinte Tibor, zise Ecaterina, secretele de la Fatima 
sunt foarte exacte în ceea ce priveşte locul, datele şi timpurile. În 
ele se vorbeşte despre Rusia şi despre papă. Se vorbeşte chiar 
despre o asasinare a papei. Nu este acesta un fel al Bisericii de a 
fi precaută? Aceste aşa-zise secrete sunt atât de diferite de 
scriptură, încât oricine le-ar privi cu suspiciune. 

— Aşa este, aveţi dreptate. Noi, oamenii, avem tendinţa de a 
ignora tot ceea ce vine în contradicţie cu principiile noastre. Dar 
poate că în acest caz cerul a considerat că avem nevoie de 
indicaţii mai precise. Acele detalii despre care vorbeaţi. 

Michener îşi dădu seama că Tibor era nervos şi agitat după 
expresia feţei şi după felul în care îşi ţinea mâinile încleştate pe 
halba de bere goală. După câteva momente de tăcere 
apăsătoare, bătrânul preot se aplecă şi arătă spre plic, zicând: 

— Spuneţi-i Sfântului Părinte să facă exact cum a cerut 
Fecioara. Să nu o contrazică sau să-i ignore cuvintele, ci să facă 
exact ce a zis. 

Vocea îi era neutră şi lipsită de orice emoție. 

— Dacă nu, transmiteţi-i că ne vom întâlni în cer în curând şi 
mă aştept ca el să ia asupra-i toată vina. 


123 


Capitolul 20. 


10.00 p. m. 


Michener şi Ecaterina coborâră din metrou şi ieşiră din staţie 
în noaptea rece. 

In faţa lor se înălța fostul Palat Regal cu faţada de piatra 
scăldată în lumina becurilor cu vapori de sodiu. Piaţa Revoluţiei 
se întindea ca o caracatiţă în toate direcţiile, iar pe dalele umede 
forfoteau oameni înfofoliţi în haine grele de lână. Pe o stradă din 
spate, traficul era aglomerat. Aerul rece îl făcea să aibă un gust 
metalic în gură. 

O privi pe Ecaterina care se uita prin piaţă. Privirea femeii se 
oprise asupra balconului vechii clădiri a comitetului central, un 
monolit stalinist. 

— Acesta este locul în care Ceauşescu şi-a ţinut discursul în 
acea noapte, zise ea arătând spre nord. Eu eram chiar acolo. Era 
ceva neobişnuit. Nenorocitul ăla îngâmfat stătea pur şi simplu 
acolo în lumina reflectoarelor şi se autoproclama preşedintele 
iubit de toată lumea. 

Clădirea se contura în întuneric, fiind probabil considerată 
prea puţin importantă pentru a mai fi luminată. 

— Camerele de televiziune transmiteau în întreaga ţară 
discursul în direct. Era atât de mânaru de el însuşi, până când 
am început cu toţii să scandăm: „Timişoara, Timişoara”. 

Michener auzise de Timişoara, un oraş din partea de vesta 
României, unde un preot solitar avusese curajul să-l critice pe 
Ceauşescu. Când Biserica Ortodoxă, care era controlată atunci 
de guvern, l-a îndepărtat din funcţie, au izbucnit revolte în toată 
ţara. Şase zile mai târziu, oamenii adunaţi în piaţă s-au 
dezlănţuit. 

— Să-i fi văzut faţa lui Ceauşescu! Tocmai indecizia lui, 
momentul de şoc a fost pentru noi semnalul că puteam acţiona. 
Am rupt rândurile poliţiştilor şi... n-a mai fost chip să fim opriţi. In 
cele din urmă, au venit şi tancurile, apoi pompierii, gloanţele, 
continuă ca cu voce scăzută. In noaptea aceea mi-am pierdut 
mulţi prieteni. 

Michener stătea în picioare alături de ea, cu mâinile în 
buzunare, urmărindu-şi cu privirea aburul respirației, lăsând-o să- 


124 


şi amintească acele evenimente pentru că ştia că era mândră de 
ceea ce făcuse. Şi el era mândru de ea. 

— Mă bucur că ai revenit în viaţa mea, zise el. 

Ecaterina se întoarse spre el. Prin piaţă se mai plimbau şi alte 
cupluri, braţ la braţ. 

— Mi-ai lipsit, Colin. 

Michener citise odinioară că în viaţa fiecăruia există cineva 
care îşi pune atât de puternic amprenta, încât, periodic, mintea 
revine, în momentele grele, la acea persoană, căutând consolare 
în acele amintiri care par să nu te dezamăgească nicicând. lar 
Ecaterina era aşa ceva pentru el. Faptul că Biserica sau 
Dumnezeu nu-i ofereau aceeaşi satisfacţie îl punea pe gânduri. 

Ecaterina se apropie de el. 

— Părintele Tibor a zis să facem cum a cerut Fecioara. La ce 
anume se referea? 

— Aş vrea eu să ştiu! 

— Ai putea afla. 

Michener ştia la ce se referea, aşa că scoase din buzunar 
plicul ce conţinea răspunsul părintelui Tibor. 

— Nu-l pot deschide. Ştii foarte bine asta. 

— De ce nu? Putem înlocui plicul. Clement n-are cum să ştie. 
Comisese deja o greşeală foarte mare în acea zi citind scrisoarea 
lui Clement. 

— Eu, în schimb, aş şti. 

Ştia cât de rău dădea refuzul, dar puse totuşi plicul la loc în 
buzunar. 

— Clement a făcut din tine un slujitor credincios, zise 
Ecaterina. Aş băga mâna în foc pentru asta. 

— Este papă şi îi datorez respect. 

Pe chipul femeii apăru o expresie pe care Michener o ştia 
foarte bine. 

— Dar viaţa ta, Colin? Şi ea e tot în mâinile papei? 

Aceeaşi întrebare şi-o pusese şi el de nenumărate ori în ultimii 
ani. Ce avea să se aleagă de el? Chiar era pălăria de cardinal tot 
ce îşi dorea în viaţă? Nu avea şi altceva de făcut decât să se 
bucure de prestigiul robei stacojii de cardinal? Oamenii 
asemenea părintelui Tibor erau singurii care făceau ceea ce ar 
trebui să facă preoţii. Simţi din nou mângâierea copiilor de la 
orfelinat şi îi reveni în nări duhoarea disperării lor. Il cuprinse 
brusc un sentiment de vină. 

— Ai cuvântul meu, Colin, n-aş sufla o vorbă nimănui. 


125 


— Nici măcar lui Tom Kealy? zise el, regretând imediat cele 
spuse. 

— Eşti gelos? 

— Ar trebui să fiu? 

— Se pare că am o slăbiciune pentru preoţi. 

— Ai grijă cu Tom Kealy. Imi pare genul de persoană care ar 
fugi din piaţă înainte de începerea focurilor de armă. Nu ca tine, 
adăugă el când văzu că Ecaterina îşi încleştează dinţii. 

— Am stat în faţa tancurilor împreună cu alţi o mie de oameni, 
zise ea zâmbind. 

— Nici nu vreau să-mi imaginez! Nu aş vrea să păţeşti ceva. 
Ecaterina îi aruncă o privire curioasă. 

— Mai rău decât am păţit deja? 


Ecaterina îl lăsă pe Michener în faţa camerei sale şi cobori 
scările şubrede. li spuse că avea să ia micul dejun împreună, 
înainte ca el să plece spre Roma. El nu se arătase surprins că ea 
locuia cu un etaj mai jos, iar ea nu-i menţionase că şi ea avea să 
se întoarcă la Roma cu alt zbor, spunându-i, în schimb, că 
următoarea ei destinaţie era în aer. 

Incepuse să regrete că se lăsase convinsă să lucreze pentru 
cardinalul Alberto Valendrea. Ce începuse ca o avansare în 
carieră evoluase spre înşelarea omului pe care îl iubea. Nu îi 
plăcea că îl minţea pe părintele Michener. Dacă ar fi ştiut în ce 
era implicată în acel moment, tatăl ei ar fi intrat în pământ de 
ruşine. Şi nici acest gând nu-i dădea pace, pentru că îi 
dezamăgise suficient de tare pe părinţii ei în ultimii ani. Ajunse în 
faţa uşii şi intră. Primul lucru pe care îl remarcă fu faţa 
zâmbitoare a părintelui Paolo Ambrosi. Pentru moment, rămase 
şocată să îl vadă, însă reuşi să-şi controleze emoţiile, dându-şi 
seama că era o imprudenţă să-i arate acestui om că îi era teamă. 
De fapt, chiar aştepta o vizită de la el, de vreme ce cardinalul 
Valendrea menţionase că Ambrosi îi va da de urmă. Ecaterina 
închise uşa, îşi scoase haina şi se apropie de veioza de lângă pat. 

— Ce-ar fi să lăsăm luminile stinse? zise Ambrosi. 

Ecaterina observă că Ambrosi purta o pereche de pantaloni 
negri şi un pulover cu guler pe gât de culoare închisă. Peste 
pulover avea o haină neagră descheiată. Nimic din înfăţişarea lui 
nu amintea de un slujitor al Bisericii. Ecaterina ridică din umeri 
cu indiferenţă şi îşi aruncă haina pe pat. 

— Ce ai aflat? 


126 


Tăcu preţ de o secundă pentru a-şi pune ordine în gânduri, 
apoi îi prezentă o variantă prescurtată a vizitei la orfelinat şi ce îi 
spusese Michener despre Clement, însă omise câteva elemente 
esenţiale. Incheie cu relatarea despre părintele Tibor, din nou o 
variantă prescurtată şi îi spuse despre avertismentul bătrânului 
preot în ceea ce-o priveşte pe Fecioara Maria. 

— Trebuie neapărat să afli ce a răspuns Tibor, zise Ambrosi. 

— Colin nu ar deschide plicul. 

— Găseşte o cale! 

— Cum credeţi că aş putea face asta? 

— Du-te sus, la el în cameră. Sedu-l! Citeşte scrisoarea după 
ce adoarme. 

— De ce nu vă duceţi dumneavoastră? Sunt sigură că vă 
interesează preoţii mai mult decât mă interesează pe mine. 

Ambrosi se repezi spre ea, o apucă de gât şi o aruncă pe pat. 
Strânsoarea era rece şi îi trăda furia. li puse un genunchi în piept 
şi o imobiliză. Era mai puternic decât îşi imaginase. 

— Spre deosebire de cardinalul Valendrea, eu nu am răbdare 
să te ascult cum dai din gura aia ca o moară stricată. Ţin să-ţi 
amintesc că ne aflăm acum în România, iar aici dispariţiile sunt 
la ordinea zilei. Vreau să afli ce a scris părintele Tibor. Dacă nu 
afli, data viitoare o să merg până la capăt. Te voi găsi şi mâine, 
aşa cum te-am găsit şi în seara aceasta, zise Ambrosi 
accentuându-şi apăsarea. 

Ecaterina ar fi vrut să îl scuipe în faţă, însă mâna din jurul 
gâtului o împiedică. 

Ambrosi îi dădu drumul şi se îndreptă spre uşă. Ecaterina trase 
aer în piept, ţinându-se de gât, apoi sări din pat. 

Ambrosi se repezi iar în faţa ei, cu un pistol în mână. 

Ecaterina se opri brusc, strigându-i: 

— Gangster nenorocit! 

— Istoria ne învaţă că nu există o graniţă precisă între bine şi 
rău, zise Ambrosi ridicând din umeri. Somn uşor. 

Apoi deschise uşa şi plecă. 


127 


Capitolul 21. 


Vatican. 
11.40 p.m. 


Valendrea îşi stinse ţigara într-o scrumieră chiar când se 
auziră bătăi în uşă. Fusese cufundat în lectură aproape o oră. Era 
mare amator de thrillere americane. Acestea constituiau o 
evadare din lumea sa obsedată de cuvinte alese cu grijă şi de 
protocolul strict. Aştepta cu nerăbdare refugiul lui din fiecare 
seară într-o lume de mister şi intrigi, iar Ambrosi avea grijă să 
aibă întotdeauna o carte nouă de citit. 

— Intră, strigă el. 

Cameristul său băgă capul pe uşă şi zise: 

— Am primit un telefon acum câteva momente. Sfântul Părinte 
este în Riserva. Aţi dorit să fiţi informat când se duce acolo. 

Valendrea îşi scoase ochelarii şi închise cartea. 

— Mulţumesc. Cameristul se retrase. 

Valendrea se îmbrăcă repede într-un pulover tricotat, îşi puse 
o pereche de pantofi sport şi părăsi apartamentul, îndreptându- 
se spre ascensorul privat. Ajunse la parter şi traversă coridoarele 
goale ale Palatului Apostolic. Liniştea era întreruptă doar de 
bâzâitul abia sesizabil al camerelor de filmat cu circuit închis, 
care se roteau pe suporţii înalţi şi de scârţâitul tălpilor de cauciuc 
pe podeaua de marmură. Nu se temea că l-ar putea vedea 
cineva. Era târziu, iar palatul era închis. 

Valendrea intră în arhive, ignorându-l pe prefectul din tura de 
noapte, mergând prin labirintul de rafturi direct spre grilajul 
metalic al Riservei. Îmbrăcat în sutană albă, Clement al XV-lea 
era în camera luminată, cu spatele la el. 

Uşile de la vechiul seif erau larg deschise. Valendrea nu 
încercă să treacă neobservat. Sosise momentul confruntării 
directe. 

— Intră, Alberto, zise papa, încă întors cu spatele. 

— Cum de aţi ştiut că eu sunt? 

— Cine altcineva ar fi putut fi, zise Clement întorcându-se. 
Valendrea intră în Riserva scăldată în lumină, în care nu mai 
fusese din anul 1978. Pe vremea aceea, acest alcov fără ferestre 
era luminat doar de câteva becuri slabe. Acum, neoanele scăldau 


128 


fiecare colţişor în lumină fluorescentă. Aceeaşi cutie de lemn 
zăcea în acelaşi sertar, cu capacul deschis. Incă mai avea pe 
exterior urmele sigiliului pe care chiar el îl îndepărtase cu ani de 
zile în urmă. 

— Am fost informat de vizita ta cu Paul în Riserva, zise 
Clement. Ai fost prezent când a fost deschisă, zise papa arătând 
spre cutie. Spune-mi, Alberto, a fost şocat? S-a încruntat când a 
citit cuvintele Fecioarei? 

Valendrea n-avea de gând să-i dea lui Clement satisfacția de a 
afla adevărul. 

— Paul era mai papă decât ai putea tu vreodată ajunge. 

— Era un om încăpățânat şi inflexibil. Avea şansa de a face o 
schimbare, dar a lăsat orgoliul şi aroganţa să-i controleze viaţa. 
Deşi a citit asta, s-a pus pe sine mai presus de Dumnezeu, zise 
Clement ridicând o foaie neîmpăturită de hârtie. 

— A murit la doar trei luni distanţă. Ce ar fi putut face? 

— Ar fi putut face exact ce dorea Fecioara să facem. 

— Ce anume, Jakob? Ce poate fi atât de important? Al treilea 
secret de la Fatima nu îndemna decât la credinţă şi căinţă. Ce 
trebuia să facă Paul? 

— Te pricepi foarte bine să minţi, zise Clement menţinându-şi 
postura rigidă. 

Valendrea simţi furia care clocotea în el orbindu-l, nu se mai 
putu abţine şi izbucni: 

— Eşti nebun? 

Papa se apropie de el zicându-i: 

— Ştiu şi de a doua vizită a ta în această cameră. 

Valendrea nu zise nimic. 

— Arhiviştii fac rapoarte foarte amănunțite. De secole notează 
fiecare suflet care a intrat vreodată în această cameră. Pe 19 
mai în anul 1978 ai fost aici împreună cu papa. O oră mai târziu, 
te-ai reîntors. De data aceasta, singur. 

— Indeplineam o misiune pe care mi-o încredinţase Sfântul 
Părinte. Mi-a ordonat să mă întorc. 

— Sunt sigur că a făcut-o, având în vedere conţinutul cutiei. 

— Am fost trimis să resigilez cutia şi sertarul. 

— Dar, înainte de a resigila cutia, ai citit ce se afla în interior. 
Şi cine te-ar putea învinui pentru asta? Erai un preot tânăr, 
ocupând o funcţie în apartamentele papale. Papa pe care tu îl 
venerai tocmai citise relatările celor care o văzuseră pe Fecioara 
Maria şi era cu siguranţă mâhnit de cele aflate. 


129 


— N-ai de unde să ştii asta. 

— Dacă nu a fost aşa, atunci era mai prost decât îl credeam 
eu, zise Clement, iar privirea i se înăspri. Ai citit cuvintele, apoi ai 
şters o parte din ele. Vezi tu, mai demult erau aici patru pagini. 
Două erau scrise de sora Lucia în anul 1944, celelalte două erau 
traducerile făcute de părintele Tibor în 1960. Dar după ce Paul a 
deschis cutia, iar tu ai resigilat-o, nimeni nu s-a mai atins de ea 
până în 1981, când loan Paul al Il-lea a citit pentru prima oară cel 
de-al treilea secret. Asta s-a întâmplat în prezenţa câtorva 
cardinali, a căror mărturie confirmă faptul că sigiliul era intact. 
Toţi cei prezenţi în acea zi au văzut că în cutie nu erau decât 
două foi, una scrisă de sora Lucia, cealaltă - traducerea 
părintelui Tibor. Nouăsprezece ani mai târziu, în anul 2000, când 
loan Paul a dezvăluit lumii întregi al treilea secret, se aflau doar 
două pagini în cutie. Ce explicaţie ai pentru acest fapt, Alberto? 
Unde sunt celelalte două pagini care se aflau în cutie în anul 
1978? 

— Nu ştiu nimic. 

— Din păcate şi pentru mine şi pentru tine, eu ştiu. Este ceva 
ce tu n-ai aflat. Părintele Tibor, cel care a făcut traducerea 
pentru loan al XXIII-lea, a copiat documentul pe un caiet şi abia 
după aceea a făcut traducerea de două pagini. l-a dat papei 
lucrarea originală şi apoi a remarcat că se imprimase pe caiet tot 
ce scrisese. Şi el, la fel ca mine, avea obiceiul să scrie prea 
apăsat. Aşa că a luat un creion, a colorat urma cuvintelor, apoi 
le-a transcris pe două pagini. Una, cu scrierea originală a surorii 
Lucia, alta cu propria traducere. Una dintre ele este aceasta, zise 
Clement ridicând în mână foaia de hârtie. Mi-a trimis-o recent 
părintele Tibor. 

Valendrea nu schiţă nici un gest. 

— Pot să o văd şi cu? 

— Te rog, zise Clement zâmbind. 

Valendrea luă foaia de hârtie. Simţi fiori de teamă în stomac. 
Cuvintele erau scrise în acelaşi stil feminin pe care şi-l amintea 
foarte bine, aproximativ zece rânduri în portugheză, din care nu 
înţelegea nimic. 

— Limba maternă a surorii Lucia era portugheza, zise 
Clement. Am comparat stilul, structura şi forma literelor cu prima 
parte a documentului pe care ai avut generozitatea să o laşi în 
cutie. Sunt absolut identice. 

— Există şi o traducere? întrebă Valendrea, ascunzându-şi 


130 


emoţiile. A 

— Da, există, iar bunul părinte a trimis şi transcrierea. Insă 
este în cutie, unde îşi are locul, zise Clement arătând spre cutie. 

— In anul 2000, fotografiile scrierilor surorii Lucia au fost 
publicate în întreaga lume. Acest părinte Tibor putea foarte bine 
să îi copieze stilul. Ar putea fi vorba despre un fals, zise el 
arătând spre foaia de hârtie. 

— Eram sigur că asta vei spune! Ar putea fi, dar nu este. Şi 
amândoi ştim asta. 

— De aceea tot vii aici? întrebă Valendrea. 

— Ce te-ai aştepta să fac? 

— Să ignori acele cuvinte. Clement negă cu o mişcare a 
capului. 

— Nu pot face aşa ceva. Pe lângă această transcriere, 
părintele Tibor mi-a trimis şi o întrebare simplă: „De ce minte 
Biserica?” lar tu ştii răspunsul. Nu a minţit nimeni. Pentru că 
atunci când loan Paul al Il-lea a dezvăluit secretul, doar tu şi 
părintele Tibor ştiaţi că mesajul era mai lung. 

Valendrea se dădu în spate, îşi băgă mâna în buzunar şi 
scoase o brichetă pe care o găsise pe drum. Dădu foc hârtiei, 
apoi o aruncă jos. 

Clement nu încercă să îl oprească. 

Valendrea călcă în picioare cenuşa înnegrită, de parcă s-ar fi 
luptat cu însuşi diavolul. Apoi îşi aţinti privirea asupra lui 
Clement. 

— Dă-mi traducerea nenorocitului ăluia. 

— Nu, Alberto, o să rămână în cutie. 

li venea să-l dea în lături pe bătrân şi să facă întocmai ce 
trebuia făcut. Dar chiar atunci apăru în pragul Riservei prefectul 
din tura de noapte. 

— Inchide acest seif, îi zise Clement arhivistului, iar acesta se 
repezi să facă exact cum i se ordonase. 

Papa îl luă de braţ pe Valendrea şi îl conduse afară din 
Riserva. Acesta voia să se elibereze de strânsoare, însă prezenţa 
prefectului îl obliga să fie respectuos. Afară, printre rafturi, se 
smulse din strânsoarea lui Clement. _ 

— Voiam să ştii ce te aşteaptă, îi zise papa. | 

nsă Valendrea avea o nelămurire: 

— De ce nu m-ai împiedicat să ard hârtia? 

— A fost perfect, nu-i aşa, Alberto? Să scoţi din Riserva acele 
două pagini. Nimeni n-ar bănui. Paul era pe patul de moarte, la 


131 


un pas să închidă ochii. Sora Lucia nu avea voie să vorbească cu 
nimeni despre secret, iar în cele din urmă chiar şi-a dat obştescul 
sfârşit. Nimeni nu ştia ce se afla în cutie, în afara unui 
neînsemnat traducător bulgar. Insă trecuse atât de mult timp din 
1978, încât ai uitat complet de el. Doar tu ştiai că acele două 
pagini existau. Şi, chiar dacă mai văzuse cineva, aceste lucruri 
au tendinţa să dispară cu timpul din arhivă. Dacă traducătorul ar 
ieşi la suprafaţă, în absenţa respectivelor pagini, nu ar avea nici 
o dovadă. Doar vorbe goale. Zvonuri. 

Valendrea n-avea de gând să răspundă la nimic din cele 
auzite. In schimb, dorea să ştie ceva. 

— De ce nu m-ai împiedicat să ard hârtia? 

Papa ezită câteva momente, apoi răspunse: 

— Vei vedea, Alberto. 

Apoi Clement se îndepărtă încet, chiar când prefectul trânti 
grilajul Riservei. 


132 


Capitolul 22. 


Bucureşti. 
Sâmbătă, 11 noiembrie. 
6.00 a.m. 


Ecaterina dormise rău. O durea gâtul din cauza atacului lui 
Ambrosi şi era foarte supărată pe Valendrea. Primul impuls a fost 
să-i spună secretarului de stat să se ducă dracului şi apoi să-i 
dezvăluie lui Michener adevărul. Insă ştia că armistițiul pe care îl 
încheiaseră cu o seară înainte avea să se facă bucăţi. Michener 
n-ar crede niciodată că principalul motiv pentru care acceptase 
să se alieze cu Valendrea era dorinţa de a se apropia din nou de 
el. El n-ar vedea decât trădarea ei. 

Tom Kealy nu se înşelase în privinţa lui Valendrea. „E un 
nemernic ambițios.” Mult mai rău decât credea Kealy, se gândea 
ea, cu ochii în tavanul camerei întunecate şi masându-şi muşchii 
dureroşi. Kealy mai avusese dreptate în legătură cu ceva. El îi 
spusese mai demult că există două tipuri de cardinali: cei care 
doresc să devină papă şi cei care chiar îşi doresc să devină papă. 
Ea mai avea de adăugat un tip: cei care îşi doreau cu ardoare să 
devină papă. 

Asemenea lui Alberto Valendrea. 

Se ura. Profitase de inocenţa lui Michener. Nu putea fi altfel 
decât era şi nici să spună altceva decât ce gândea. Poate că 
tocmai asta o atrăsese la el. Păcat că Biserica nu le permitea 
clericilor ei să fie fericiţi. Păcat că felul în care mergeau lucrurile 
nu avea să se schimbe niciodată. La dracu’ cu Biserica Romano- 
Catolică! Şi la dracu' cu Alberto Valendrea! 

Dormise îmbrăcată şi în ultimele două ore aşteptase 
răbdătoare. Din apartamentul de deasupra ei se auziră nişte 
scârţâituri. Urmări încordată sunetul, în timp ce Colin Michener 
se mişca prin cameră. Auzi apa de la chiuvetă curgând, apoi 
aşteptă să se producă inevitabilul. Câteva momente mai târziu, 
zgomotul de paşi păru a se îndrepta spre hol, apoi se auzi uşa 
deschizându-se şi închizându-se. 

Ecaterina se ridică din pat şi se îndreptă spre scări chiar când 
auzi uşa de la baie închizându-se. Urcă tiptil scările, ezitând puţin 
când ajunse sus, aşteptând să audă apa de la duş. Se năpusti 


133 


apoi spre camera lui Michener, sperând că acesta îşi păstrase 
obiceiul de a nu încuia uşa, călcând cu grijă pe covorul ponosit 
de pe coridor ce acoperea pardoseala cu scânduri inegale. 

Uşa se deschise. Intră în cameră şi zări geanta de voiaj. Se 
aflau acolo şi hainele pe care le purtase cu o seară înainte. Căută 
prin buzunare şi găsi plicul pe care i-l dăduse părintele Tibor. Işi 
aminti că Michener avea obiceiul de-a face duşuri foarte scurte, 
aşa că rupse plicul şi citi: 


Sfinte Părinte, 

Am respectat jurământul făcut lui loan al XXIII-lea din dragoste 
faţă de Dumnezeul nostru. Dar, acum câteva luni, un incident m-a 
făcut să-mi reconsider îndatoririle. Unul dintre copiii de la orfelinat 
a murit. În ultimele momente ale vieţii sale, în timp ce agoniza, m- 
a întrebat de rai şi dacă Dumnezeu îl va ierta. Nu-mi puteam 
imagina de ce acest suflet inocent ar avea nevoie de iertare, însă 
i-am spus că Dumnezeu îi va ierta toate păcatele. M-a rugat să-i 
povestesc mai multe, însă moartea necruțătoare l-a luat până să 
termin ce aveam de spus. În acel moment, mi-am dat seama că şi 
eu trebuia să caut iertare. Sfinte Părinte, jurământul pe care i l- 
am făcut papei a însemnat foarte mult pentru mine. L-am 
respectat mai bine de patruzeci de ani, însă răbdarea Celui de Sus 
nu ar trebui pusă la încercare. Cu siguranţă, nu se cuvine să vă 
spun eu dumneavoastră, Vicarul lui Hristos, ce trebuie făcut. 
Aceasta poate veni doar din propria dumneavoastră conştiinţă 
binecuvântată şi prin călăuzirea Domnului nostru şi a Salvatorului 
sufletelor noastre. Dar trebuie să întreb: Câtă nesupunere crezi că 
mai îngăduie cerul? Nu vreau ca scrisoarea mea să sune 
necuviincios, dar dumneavoastră mi-aţi cerut părerea. Aşa că v-o 
prezint cu umilinţă. 


Ecaterina citi încă o dată mesajul. Părintele Tibor era la fel de 
criptic în scris cum fusese cu o seară înainte în timpul cinei. 

Impături la loc foaia de hârtie şi o puse într-un alt plic alb, pe 
care îl găsise printre lucrurile ei. Era puţin mai mare decât plicul 
original, dar spera că nu atât de diferit încât să se observe 
diferenţa. Puse la loc în jachetă plicul şi părăsi camera. 

Apa de la duş se opri chiar când femeia ieşi pe uşă. ŞI-I 
imagină pe Michener ştergându-se cu prosopul, neştiind că îl 
trădase din nou. Ezită un moment, apoi cobori scările fără să se 
uite în spate şi simțindu-se îngrozitor din cauza a ceea ce făcuse. 


134 


Capitolul 23. 


Vatican. 
7.15a.m. 


Valendrea împinse deoparte tava cu micul dejun. Nu îi era 
deloc foame. Dormise pe sponci şi avusese vise care păreau atât 
de reale, încât nu şi le putea alunga din minte. Se făcea că era la 
propria încoronare, condus în Bazilica Sfântul Petru pe un sedia 
gestatoria? regal. Opt monseniori ţineau mantia ce acoperea 
vechiul scaun aurit. In jurul lui erau reprezentanţii curţii papale, 
toţi îmbrăcaţi în haine de ceremonie. Evantaie din pene de strut 
îi făceau vânt, subliniindu-i poziţia de trimis al lui Hristos pe 
pământ. Un cor cânta, în timp ce un milion de oameni îl 
ovaţionau şi alte milioane îl urmăreau în faţa televizorului. 

Partea ciudată era că era gol. Fără robă. Fără coroană. Era 
complet dezbrăcat, dar nimeni nu părea să observe acest lucru, 
deşi el era perfect conştient de goliciunea lui. Se simţea ciudat 
de ridicol în timp ce tot întindea mâna după coroană. De ce nu 
vedea nimeni? Voia să se acopere, însă teama îl ţintuia în scaun. 
Dacă se ridica, atunci oamenii poate aveau să-l observe. Aveau 
să râdă oare? Să-şi bată joc de el? Apoi îi atrase atenţia o faţă în 
mulţimea din jurul său. 

Faţa lui Jakob Volkner. 

Neamţul era îmbrăcat după toată pompa papală. Purta roba, 
mitra, capa - tot ce trebuia să poarte de fapt Valendrea. Peste 
urale, muzică şi cor auzi fiecare cuvânt rostit de Volkner, de 
parcă ar fi stat unul lângă altul. 

— Mă bucur că tu eşti, Valendrea. 

— Ce vrei să spui? 

— O să vezi tu. 

Se trezise într-o transpiraţie rece şi într-un târziu adormise la 
loc, însă visul reapăru. In cele din urmă, făcu un duş fierbinte 
pentru a-şi alunga tensiunea din corp. Se tăiase de două ori în 
timp ce se rădea şi era gata să cadă pe podeaua din baie. Era 
îngrijorat că era aşa de lipsit de energie. Nu era obişnuit să fie 
neliniştit. 


t Tron nobil pe care erau purtaţi papii la ceremonii. (n. red.). 


135 


„Voiam să ştii ce te aşteaptă, Alberto.” 

Neamţul ăla nenorocit fusese atât de arogant seara trecută. 
lar acum înţelese. 

Jakob Volkner ştia exact ce se întâmplase în 1978. 


Valendrea se întoarse în Riserva. Paul ordonase să se ducă 
iarăşi, aşa că arhivistul fusese instruit să deschidă seiful şi să-l 
lase singur. 

Deschise sertarul şi scoase cutia de lemn. Adusese cu el 
ceară, o brichetă şi un sigiliu al lui Paul al VI-lea. Aşa cum fusese 
odinioară sigiliul lui loan al XXIII-lea, tot aşa şi sigiliul lui Paul 
semnifica faptul că nimeni nu avea voie să deschidă cutia, decât 
din ordinul papei. 

Desfăcu uşor cutia şi se asigură că în interior se aflau două 
pachete constând din patru foi de hârtie. Incă mai avea vie în 
minte expresia de pe chipul lui Paul când citise foile din pachetul 
de deasupra. Era şoc, o emoție care se vedea foarte rar pe chipul 
lui Paul al Vi-lea. Dar mai fusese ceva, care durase doar o 
secundă, însă Valendrea o văzuse foarte clar. Teamă. Se uită în 
cutie. Cele două pachete care conţineau secretul de la Fatima 
erau încă acolo. Ştia că nu ar trebui să se uite în cutie, însă 
nimeni nu avea să afle vreodată. Aşa că ridică pachetul de 
deasupra, cel care dăduse naştere acelei reacţii. 

II desfăcu şi puse deoparte originalul scris în portugheză, apoi 
citi rapid traducerea în italiană. 

Inţelese într-o clipă. Ştia ce trebuia făcut. Poate că tocmai de 
aceea îl trimisese Paul din nou. Poate că bătrânul ştia că avea să 
citească acele cuvinte şi că urma să facă un lucru pe care papa 
nu-l putea face. Işi băgă traducerea în buzunarul sutanei, apoi 
luă şi scrierea originală a surorii Lucia. Despături pachetul care 
mai rămăsese în cutie şi începu să citească. 

Nu era nimic în neregulă. Aşa că împături cele două pagini, le 
aruncă în interior şi sigilă cutia. 


Valendrea se ridică de la masă şi încuie uşa de la intrarea în 
apartament. Apoi se duse în dormitor şi scoase dintr-un fişet o 
casetă micuță de bronz. O avea de la tatăl său, care i-o făcuse 
cadou când împlinise şaptesprezece ani. De atunci păstrase în 
acea casetă toate lucrurile valoroase, printre care fotografiile cu 
părinţii, titlurile de proprietate, certificatele de acţionar la bursă, 
prima lui carte de rugăciuni şi un rozariu de la loan Paul al Il-lea. 


136 


Scoase de sub sutană cheia pe care o purta la gât. Deschise 
cutia şi scotoci prin ea până la fund. Cele două foi luate din 
Riserva în acea noapte a anului 1978 erau încă acolo. Una scrisă 
în portugheză, alta în italiană. Jumătate din secretul de la Fatima. 

Scoase din cutie amândouă foile. 

Nu avea curajul să citească din nou acele cuvinte. O dată era 
mai mult decât suficient. Aşa că se duse în baie, rupse 
amândouă paginile în bucățele mici şi le aruncă în toaletă. 

Trase apa. S-a dus. 

In sfârşit. 

Trebuia să se întoarcă la Riserva şi să distrugă transcrierile lui 
Tibor. Dar orice vizită acolo nu putea avea loc decât după 
moartea lui Clement. De asemenea, trebuia să vorbească şi cu 
părintele Ambrosi. Incercase să folosească telefonul prin satelit, 
dar nu prinsese legătura. Acum apucă receptorul din colţul băii şi 
formă din nou numărul. De astă dată, Ambrosi răspunse. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe asistentul lui. 

— Am vorbit cu îngerul nostru seara trecută. N-a aflat mare 
lucru. Sperăm să se descurce mai bine mâine. 

— Lasă asta. Planul original nu mai este valabil acum. Am 
nevoie de altceva. Trebuia să fie atent ce spunea, pentru că 
telefonul prin satelit nu era sigur. Ascultă-mă cu atenţie! 


137 


Capitolul 24. 


Bucureşti. 
6.45a.m. 


Michener se îmbrăcă, apoi îşi aruncă hainele murdare şi 
obiectele de toaletă în geanta de voiaj. O parte din el dorea să se 
întoarcă în Zlatna să mai petreacă puţin timp cu acei copii. larna 
era aproape, iar părintele Tibor îi povestise seara trecută cât se 
luptaseră doar pentru a păstra în funcţiune boilerul. larna trecută 
stătuseră două luni cu ţevile îngheţate, folosind sobe improvizate 
în care ardeau orice fel de lemne pe care le găseau prin pădure. 
Părintele Tibor spera că iarna aceasta aveau să se descurce mai 
bine datorită unei echipe de muncitori voluntari care lucraseră 
toată vara pentru a repara un boiler vechi. 

Tibor spusese că dorinţa lui cea mai fierbinte era să nu mai 
piardă nici un copil în următoarele trei luni. Anul trecut muriseră 
trei şi erau îngropaţi în cimitirul aflat fix lângă orfelinat. Michener 
se gândea cui îi era necesară atâta suferinţă. El fusese norocos. 
Obiectivul centrelor maternale irlandeze era să găsească familii 
copiilor pe care îi aveau în grijă. Dar reversul era că mamele 
erau definitiv separate de copiii lor. Işi imagina că birocratul care 
ticluise un plan atât de monstruos nu luase în calcul şi suferinţa. 
Biserica Romano-Catolică, o maşinărie politică atât de 
înnebunitoare! Mecanismele ei se învârtiseră fără încetare, fără 
să fie împiedicate de Reforma Protestantă, de eretici, de o 
schismă care a rupt-o în două sau de jaful lui Napoleon. „Atunci, 
se gândi el, de ce s-ar teme Biserica de ce ar avea de spus o 
biată ţărăncuţă de la Fatima? Ce contează?” 

Cu toate acestea, se pare că totuşi conta. 

Işi puse pe umăr geanta şi cobori la camera Ecaterinei. 
Stabiliseră să ia împreună micul dejun înainte ca el să plece la 
aeroport. În uşă era pus un bilet. ÎI luă şi, citi. 


Colin, 

M-am gândit că ar fi mai bine dacă nu ne-am vedea în această 
dimineaţă. Am vrut să ne despărţim cu sentimentul pe care îl 
aveam aseară. Doi vechi prieteni care se bucură unul de 


138 


compania celuilalt. Îţi doresc numai bine la Roma. Meriţi să te 
bucuri de succes. 
Pentru totdeauna, Cati. 


O parte din el se simţi uşurat. Nu prea ştia ce să-i spună. N- 
avea cum să continue prietenia lor în Roma. Cel mai mic gest de 
comportament neadecvat şi cariera lui ar fi fost ruinată. Se 
bucura totuşi că se despărţiseră în termeni amiabili. Poate că 
făcuseră în cele din urmă pace. Cel puţin, aşa spera. 

Rupse hârtia în bucăţi, se duse la baie şi le aruncă în toaletă. 
Era ciudat că trebuia să facă asta, însă nu îşi putea permite să 
lase nici o bucată din mesajul ei. Trebuia distrus tot ce putea 
face legătura între ei. Totul trebuia cosmetizat. 

De ce? Răspunsul era evident. Pentru protocol şi imagine. 

Ce nu-i era lui clar era resentimentul său faţă de aceste două 
motive. 


Michener deschise uşa apartamentului său de la etajul patru al 
Palatului Apostolic. Camerele lui erau lângă cele ale papei, acolo 
unde locuiseră întotdeauna secretarii papali. Când se mutase aici 
în urmă cu trei ani, crezuse, în ignoranţa lui, că spiritele foştilor 
locatari aveau să-l călăuzească pe calea cea bună. Dar de atunci 
aflase că nu avea să găsească nici unul dintre aceste suflete şi 
singura călăuză de care ar putea avea nevoie o găsea în el 
însuşi. 

Luase un taxi de la aeroport în loc să-şi cheme maşina oficială, 
pentru că dorea să respecte în continuare ordinele lui Clement, 
care îi ceruse să păstreze discreţia în legătură cu această 
călătorie. Intrase în Vatican prin Piaţa Sfântul Petru, îmbrăcat 
lejer, arătând ca oricare dintre miile de turişti care veneau la 
Vatican. 

Sâmbăta curia nu lucra. Majoritatea angajaţilor plecaseră şi 
toate birourile, în afara Secretariatului de Stat, erau închise. 
Trecuse pe la birou şi aflase că Clement plecase la Castel 
Gandolfo puţin mai devreme şi că urma să se întoarcă abia luni. 
Vila se afla cam la treizeci de kilometri distanţă de Roma, înspre 
sud şi servea de patru sute de ani drept loc de refugiu pentru 
papă. Suveranii pontifi moderni mergeau la castel pentru a se 
feri de verile sufocante din Roma şi pentru o scurtă evadare la 
sfârşit de săptămână, iar transportul se făcea cu elicopterul. 

Michener ştia că lui Clement îi plăcea foarte mult la vilă, însă îl 
neliniştea faptul că această călătorie nu fusese în agenda papei. 


139 


Unul dintre asistenţi nu spusese decât că papa dorise să 
petreacă vreo câteva zile la ţară, aşa că programul fusese 
rearanjat. Biroul de presă pusese câteva întrebări legate de 
sănătatea suveranului pontif, fapt ce nu era ceva neobişnuit în 
situaţiile în care programul era schimbat brusc, însă răspunsul 
standard fusese dat cu promptitudine: „Sfântul Părinte se bucură 
de o constituţie fizică puternică şi îi dorim o viaţă lungă”. 

Cu toate acestea, Michener continua să fie îngrijorat, aşa că îl 
chemă pe asistentul care îl însoţise pe Clement. 

— Ce face acolo? întrebă Michener. 

— Voia să privească lacul şi să se plimbe prin grădini. 

— A întrebat de mine? 

— Nici n-a menţionat numele dumneavoastră. 

— Spune-i că m-am întors. 

Peste o oră, telefonul sună în apartamentul lui Michener. 

— Sfântul Părinte doreşte să vă vadă. A spus că o călătorie cu 
maşina la ţară, în sud, este minunată. Inţelegeţi ce a vrut să 
spună? 

Michener zâmbi şi se uită la ceas. Era ora 15.20. 

— Transmite-i că voi fi acolo pe înserat. 

După toate aparențele, Clement nu dorea ca el să folosească 
elicopterul, deşi gărzile elveţiene preferau transportul aerian. 
Aşa că sună la garaj şi ceru să i se pregătească un automobil 
fără emblema Vaticanului. 


Drumul spre sud-est trecea prin livezi de măslini, şerpuind 
printre dealurile Alban. Complexul papal de la Castel Gandolfo se 
compunea din Vila Barberini, Vila Cybo şi o elegantă grădină, 
toate cuibărite pe malul lacului Albano. Sanctuarul era lipsit de 
zumzetul Romei, fiind un loc de meditaţie în forfota continuă a 
afacerilor Bisericii. 

ÎI găsi pe Clement în solar. Michener avea din nou înfăţişarea 
secretarului papei, purtând gulerul alb, sutana neagră şi eşarfa 
mov. Papa era aşezat pe un scaun de lemn, absorbit de 
horticultură. Prin pereţii înalţi de sticlă pătrundea soarele blând 
al după-amiezii, iar în aerul cald plutea o aromă de fructe. 

— Colin, ia-ţi un scaun şi vino aici, zise Clement însoţindu-şi 
salutul cu un zâmbet. 

Michener făcu aşa cum i se spusese. 

— Arătaţi bine. 

— Nu ştiam că am arătat vreodată rău, zise Clement zâmbind. 


140 


— Ştiţi ce vreau să spun. 

— De fapt, chiar mă simt bine. Şi vei fi mândru de mine, azi 
am luat şi micul dejun şi prânzul. Acum povesteşte-mi despre 
călătoria ta în România! Cu lux de amănunte. 

Michener îi relată ce se întâmplase, omiţând doar timpul 
petrecut cu Ecaterina. Apoi îi dădu lui Clement plicul, iar papa citi 
răspunsul părintelui Tibor. g 

— Ce anume ţi-a spus părintele Tibor? întrebă Clement. li 
relată conversaţia, apoi zise: 

— A vorbit tot timpul în ghicitori. Nu a spus prea multe, deşi 
nu a fost prea amabil la adresa Bisericii. 

— E lesne de înţeles, murmură Clement. 

— Era supărat pe Biserică pentru felul în care se ocupase de al 
treilea secret. A sugerat că mesajul Fecioarei a fost în mod 
intenţionat ignorat. Mi-a spus în repetate rânduri să vă transmit 
să faceţi exact ce a cerut Fecioara. Fără explicaţii, fără amânări, 
să treceţi direct la fapte. 

Privirea bătrânului poposi un timp asupra lui. 

— Ţi-a spus de loan al XXIII-lea, nu-i aşa? 

El dădu din cap aprobator. 

— Povesteşte-mi! 

li spuse, iar Clement părea fascinat. 

— Părintele Tibor este singura persoană încă în viaţă care a 
fost martoră la evenimente, zise papa când Michener termină de 
povestit. Ce impresie ţi-a făcut preotul? 

Prin faţa ochilor i se derulară imagini din orfelinat. 

— Pare sincer. Dar mi s-a părut şi foarte încăpățânat. 

li stătea pe limbă să îi zică: „la fel ca tine, Sfinte Părinte”. 

— Jakob, chiar nu poţi să-mi spui despre ce e vorba? 

— Vreau să mai faci o călătorie pentru mine. 

— Alta? 

Clement dădu din cap în semn că da. 

— De data aceasta, la Medjugorje. 

— In Bosnia, rosti cu neîncredere Michener. 

— Trebuie să vorbeşti cu unul dintre vizionarii de acolo. 

Cunoştea cazul Medjugorje. Pe 24 iunie 1981, doi copii au 
anunţat că au văzut o femeie foarte frumoasă cu un copil în 
braţe, pe vârful munţilor din sud-estul Iugoslaviei. În următoarea 
seară, copiii au venit cu încă patru prieteni şi toţi şase au avut 
viziuni similare. Apoi, apariţiile s-au produs zilnic, fiecare dintre 
copii primind mesaje. Autorităţile comuniste locale au interpretat 


141 


fenomenul ca o intrigă revoluţionară şi au încercat să oprească 
spectacolul, însă lumea a continuat să se adune în locul 
respectiv. Peste câteva luni, deja se anunțau vindecări 
miraculoase şi rozarii transformate în aur. Atât viziunile, cât şi 
pelerinajele au continuat şi în timpul războiului civil din Bosnia. 
Copiii crescuseră acum mari, zona respectivă a fost numită 
Bosnia şi Herţegovina şi doar unul dintre copii a mai avut viziuni. 
Ca şi în cazul Fatimei, existaseră secrete. Cinci copii primiseră 
câte zece mesaje. Cel de-al şaselea primise doar nouă. Dintre 
cele zece, nouă fuseseră făcute publice, iar ultimul rămăsese 
învăluit în mister. 

— Sfinte Părinte, este această călătorie o prioritate? 

Nu ardea de nerăbdare să ajungă într-o ţară măcinată de 
războaie. Americanii şi forţele NATO de menţinere a păcii erau în 
continuare acolo încercând să asigure păstrarea ordinii. 

— Trebuie să aflu al zecelea secret din Medjugorje, zise 
Clement, iar vocea lui lăsa clar să se vadă că nu era o chestiune 
asupra căreia să se poată discuta. Scrie mesajul papei pentru ei. 
El sau ea trebuie să îţi spună ţie răspunsul. Nimănui altcuiva. 
Doar ţie. 

Michener ar fi vrut să se împotrivească, însă era prea obosit 
de pe drum şi din cauza programului dezordonat al zilei de ieri ca 
să se mai angreneze acum într-un demers despre care ştia din 
start că era inutil. Aşa că zise doar: 

— Când, Sfinte Părinte? 

Bătrânul său prieten păru să-i simtă oboseala. 

— Peste câteva zile. In felul acesta, nici nu se remarcă lipsa ta. 
Şi, din nou, aş vrea ca şi această călătorie să rămână doar între 
noi doi. 


142 


Capitolul 25. 


Bucureşti, România. 
9.40 p.m. 


Valendrea îşi desfăcu centura când avionul cobori din cerul 
înnorat şi ateriză pe aeroportul din Otopeni. Avionul aparţinea 
unui concern de firme care făcea afaceri cu membrii familiei 
Valendrea din regiunea toscană. Valendrea însuşi folosea uneori 
aceste avioane când călătorea în afara Romei. 

Părintele Ambrosi îl aştepta pe pistă îmbrăcat în haine laice, 
peste care avea un palton gri care îi acoperea silueta subţire. 

— Bine ai venit, Eminenţă! zise Ambrosi. 

Era frig noaptea în România, iar Valendrea era bucuros că 
purta o haină groasă de lână. Asemenea lui Ambrosi, era 
îmbrăcat în haine laice. Aceasta nu era o vizită oficială şi ultimul 
lucru pe care şi-l putea dori era să fie recunoscut de cineva. 
Risca venind aici, însă era dispus să-şi asume acest risc. 

— Cum rezolvăm cu vama? întrebă el. 

— Am rezolvat deja. Paşapoartele de Vatican au mare 
greutate aici. Urcară într-un sedan cu motorul deja pornit. 
Ambrosi se sui la volan, iar Valendrea, în spate. Se îndreptau 
spre nord, departe de Bucureşti, spre munte, luând-o pe o serie 
de rute ocolitoare. Aceasta era prima vizită a lui Valendrea în 
România. Ştia de dorinţa lui Clement de a face un pelerinaj oficial 
în această ţară, însă orice vizită a papei în acest loc nesigur 
trebuia amânată până când avea să ajungă el la putere. 

— Merge acolo în fiecare sâmbătă seara să se roage, zise 
Ambrosi de pe scaunul din faţă. Nu contează dacă e frig sau cald. 
De ani de zile are acest obicei. N 

Valendrea dădu din cap la auzul acestei informaţii. II simțise 
întotdeauna pe Ambrosi ca pe o completare a propriului eu. 

Merseră aproape o oră în linişte deplină. Urcau treptat, până 
când şoseaua începu să şerpuiască pe o culme împădurită. 
Ambrosi reduse viteza când ajunseră pe creastă, trase pe banda 
de refugiu şi opri motorul. 

— E acolo, pe poteca aceea, în jos, zise Ambrosi arătând prin 
geamul aburit spre o cărare umbrită de copaci. 

La lumina farurilor, Valendrea observă că mai era o maşină 


143 


parcată puţin mai în faţă. 

— De ce vine aici? 

_ — Din câte am reuşit să aflu, consideră că acest loc este sfânt. 
In epoca medievală, vechea biserică era folosită de nobilimea 
locală. Când turcii au cotropit acest teritoriu, au dat foc bisericii 
şi toţi sătenii care se refugiaseră înăuntru au ars de vii. Pare că 
îşi adună puterile din martiriul lor. 

— Trebuie să îţi spun ceva, îi zise lui Ambrosi. 

Asistentul său stătea nemişcat pe scaunul din faţă, privind 
afară prin parbriz. 

— Suntem pe cale de a face un lucru mai puţin permis. Dar 
este absolut necesar. Sunt lucruri vitale în joc. Nu ţi-aş cere să 
faci asta dacă nu ar fi de maximă importanţă pentru Biserică. 

— Nu e nevoie să-mi explicaţi nimic, zise Ambrosi încet. E 
suficient să-mi spuneţi că aşa stau lucrurile. 

— Credinţa ta este impresionantă. Insă eşti soldatul Domnului 
şi se cuvine ca un războinic să ştie pentru ce luptă. Aşa că hai să- 
ţi spun ce ştiu! 


leşiră din maşină. Ambrosi mergea înainte, sub un cer de 
catifea luminat de lună plină. La cincizeci de metri în pădure se 
zărea silueta întunecată a unei biserici. Pe măsură ce se 
apropiau, Valendrea remarcă vechile rozete şi clopotniţa, cu 
pietrele contopindu-se parcă unele într-altele, aparent fără nici 
un liant care să le ţină la un loc. Nu se zărea nici o lumină 
înăuntru. s 

— Părinte Tibor, strigă Valendrea în limba engleză. In prag 
apăru o siluetă neagră. 

— Cine e? 

— Sunt cardinalul Alberto Valendrea. Am venit de la Roma să 
vorbesc cu dumneavoastră. 

Tibor ieşi din biserică. 

— Mai întâi secretarul papei. Acum secretarul de stat. Nu-mi 
vine să cred că aşa ceva mi se întâmplă mie, un biet preot. 

Valendrea nu putea să se hotărască dacă tonul preotului 
înclina spre sarcasm sau spre respect. Îşi întinse mâna cu palma 
în jos, iar Tibor îngenunche în faţa lui şi sărută inelul pe care îl 
purta de când fusese învestit cardinal de către loan Paul al II-lea. 
Era încântat de supunerea pe care i-o arăta preotul. 

— Te rog, părinte, ridică-te. Trebuie să vorbim. 

Tibor se conformă şi întrebă: 


144 


— A ajuns mesajul meu la Clement? g 

— Da, iar papa îţi este recunoscător. Insă am fost trimis să 
aflu mai multe. 

— Eminenţă, mi-e teamă că nu pot spune mai mult decât am 
spus deja. E suficient de grav că mi-am încălcat jurământul pe 
care i l-am făcut lui loan al XXIII-lea. 

Era încântat de cele auzite. 

— Aşadar, n-ai mai vorbit cu nimeni altcineva despre asta? 
Nici măcar cu un confesor? 

— Chiar aşa, Eminenţă. Nu am spus nimănui ceea ce ştiu. 
Doar lui Clement. 

— N-a venit secretarul papei ieri? 

— Ba da. Dar am făcut doar o aluzie la adevăr. Nu ştie absolut 
nimic. Presupun că mi-aţi citit răspunsul. 

— L-am citit, minţi Valendrea. 

— Prin urmare, ştiţi că nici acolo n-am zis prea multe. 

— Ce anume te-a determinat să reproduci mesajul surorii 
Lucia? 

— Greu de spus. Când am terminat sarcinile pe care mi le 
încredinţase loan în acea zi, am observat că se imprimase pe 
caiet. M-am rugat şi ceva mi-a spus să colorez acea pagină şi să 
scot la iveală cuvintele. 

— De ce le-ai ţinut atâţia ani? 

— Mi-am pus şi au aceeaşi întrebare. Nu ştiu de ce, ştiu doar 
că le-am păstrat. 

— Şi de ce anume te-ai hotărât în cele din urmă să iei legătura 
cu Clement? 

— Ce s-a întâmplat cu al treilea secret nu este corect. Biserica 
nu a fost cinstită cu oamenii. Ceva din mine m-a determinat să 
vorbesc, un impuls căruia nu m-am putut împotrivi. 

Valendrea îi aruncă o privire rapidă lui Ambrosi şi remarcă o 
uşoară mişcare a capului spre partea dreaptă. „În direcţia 
aceea.” 

— Hai să facem o plimbare, părinte, zise el, prinzându-i încet 
de braţ. Spune-mi, te rog, de ce vii aici? 

— De fapt, Eminenţă, mă întrebam cum m-aţi găsit. 

— Devoţiunea ta, părinte, este bine cunoscută. Asistentul meu 
a întrebat doar şi a aflat că vii aici săptămânal. 

— Este un loc sacru. Catolicii venerează acest loc de patru 
sute de ani. Găsesc aici pace sufletească. Mai vin şi datorită 
Fecioarei, zise Tibor după o scurtă pauză. 


145 


Coborau pe o potecă îngustă, iar Ambrosi mergea în faţa lor. 

— Despre ce e vorba? 

— Fecioara le-a spus copiilor de la Fatima că va avea loc o 
Comuniune de Indreptare a Păcatelor în prima sâmbătă a fiecărei 
luni. Vin aici în fiecare săptămână ca să mă căiesc şi să caut 
îndurare pentru păcatele mele. 

— Pentru ce te rogi? 

— Mă rog ca într-o zi lumea să cunoască pacea despre care 
vorbea Fecioara. 

— Şi eu mă rog pentru acelaşi lucru. La fel şi Sfântul Părinte. 

Cărarea se sfârşea pe marginea unei prăpăstii. In faţa lor se 
deschidea o panoramă formată din munţi cu păduri dese, 
învăluiţi într-o păclă gri-albăstruie. Nici o lumină nu se zărea în 
peisaj, deşi se ridicau două fuioare de fum provenind de la două 
focuri. În partea de sud, în direcţia în care se afla Bucureştiul, 
cerul se lumina. 

— Câtă măreție! exclamă Valendrea. Minunată privelişte. 

— Vin aici de multe ori după ce mă rog, zise Tibor. 

— Probabil că te ajută să faci faţă suferinţei de la orfelinat, 
reluă Valendrea cu voce scăzută. 

— Mi-am găsit de multe ori pacea sufletească aici, recunoscu 
Tibor dând din cap. 

— Aşa şi trebuie. 

li făcu un semn lui Ambrosi, care scoase un cuţit cu lama 
lungă. Braţul lui Ambrosi apăru din spate şi sfârtecă gâtul 
bătrânului. Ochii preotului se bulbucară, în timp ce se îneca cu 
primul şuvoi de sânge. Ambrosi aruncă iute cuțitul, îl prinse pe 
preot din spate şi îl împinse dincolo de baza prăpastiei. Corpul 
preotului dispăru în hău. O secundă mai târziu, se auzi o izbitură, 
urmată de încă una, apoi se aşternu tăcerea. 

Valendrea stătea nemişcat alături de Ambrosi. Privirea îi era 
aţintită asupra hăului ce se deschidea dedesubt. 

— Sunt stânci? întrebă el calm. 

— Multe. Şi un râu cu apa repede. Corpul o să fie descoperit 
abia peste câteva zile. 

— Ţi-a fost greu să-l ucizi? vru el să afle. 

— Trebuia să o fac. 

Se uită la prietenul său în lumina slabă, apoi îi făcu o cruce pe 
frunte, pe buze şi pe piept, în dreptul inimii. 

— Te iert, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 

Ambrosi îşi lăsă capul în piept în semn de mulţumire. 


146 


— Fiecare mişcare religioasă are martirii ei. lar noi am asistat 
la naşterea celui mai recent martir. ingenunche pe pământ, apoi 
zise: Haide, vino lângă mine să ne rugăm împreună pentru 
sufletul părintelui Tibor. 


147 


Capitolul 26. 


Castelul Gandolfo. 
Duminică, 12 noiembrie. 
12.00 p. m. 


Michener stătea în spatele lui Clement în papamobil în timp ce 
vehiculul ieşea de pe domeniile vilei şi se îndrepta spre oraş. 
Maşina era un Mercedes-Benz modificat în care puteau sta în 
picioare doi oameni, împrejmuiţi de un cocon de sticlă blindată. 
Vehiculul era folosit ori de câte ori papa călătorea prin mulţime. 

Clement fusese de acord cu o vizită de duminică. In satul din 
jurul domeniului papal trăiau doar trei mii de oameni, însă erau 
foarte devotați suveranului pontif şi astfel de călătorii erau o 
modalitate de a-i răsplăti. 

După discuţia din ziua precedentă, Michener nu-l mai văzuse 
pe papă decât dimineaţa. Deşi iubea oamenii şi se bucura de 
conversațiile plăcute, Clement al XV-lea rămăsese totuşi Jakob 
Volkner, un bărbat solitar care preţuia momentele de 
singurătate. Aşa că nu era nici o surpriză faptul că îşi petrecuse 
seara precedentă singur, rugându-se şi citind, apoi ducându-se 
devreme la culcare. 

In urmă cu o oră, Michener scrisese o scrisoare în numele 
papei, dând instrucţiuni clarvăzătorilor din Medjugorje să îşi 
amintească de aşa-numitul al zecelea secret, iar Clement 
semnase documentul. Michener nu se bucura că urma să 
călătorească prin Bosnia şi spera că avea să fie un voiaj scurt. 

Drumul spre oraş dură doar câteva minute. Piaţa era plină de 
oameni care îl ovaţionau pe măsură ce maşina înainta. Clement 
parcă renăscuse în faţa mulţimii, le făcea oamenilor cu mâna, 
arătând către feţele familiare şi salutându-i. 

— E bine că îl iubesc pe papă, şopti Clement în limba 
germană, concentrându-şi atenţia tot asupra mulţimii, cu 
degetele încleştate pe bara de oţel. 

— Nu au nici un motiv să nu-l iubească, zise Michener. 

— Acesta ar trebui să fie scopul tuturor celor care poartă 
această robă. 

Maşina întoarse în piaţă. 

— Spune-i şoferului să oprească, zise papa. 


148 


Michener bătu de două ori în geamul maşinii. Maşina opri, iar 
Clement deschise uşa de sticlă. Cobori pe pavajul pieţei; cei 
patru oameni de la pază şi protecţie care însoțeau papamobilul 
stăteau cu ochii în patru. 

— Credeţi că e înţelept ce faceţi? îl întrebă Michener. 

Clement îşi ridică privirea şi răspunse: 

— Este exact ceea ce trebuie să fac. 

Procedura standard nu prevedea ca papa să coboare din 
automobil. Deşi vizita aceasta fusese stabilită cu doar o zi înainte 
şi nu i se făcuse publicitate, trecuse totuşi suficient timp pentru a 
fi un motiv de îngrijorare. 

Clement se apropie de mulţime cu braţele desfăcute. Copiii îl 
prinseră de mâinile îmbătrânite, iar el îi trase spre el să-i 
îmbrăţişeze. Michener ştia că una dintre dezamăgirile lui 
Clement era că nu putuse fi tată. Copiii îi erau tare dragi. 

Cei de la pază şi protecţie îl flancară pe papă, însă locuitorii 
oraşului le uşurară sarcina, rămânând liniştiţi, în timp ce Clement 
se mişca printre ei. Mulţi cântau Viva, Viva, cântecul pe care 
papii îl auzeau de secole. 

Michener nu participa la scenă. Clement al XV-lea făcea ceea 
ce făceau papii de două milenii. „Tu eşti Petru şi pe această 
stâncă îmi voi clădi Biserica. lar porţile iadului nu îi vor putea ţine 
piept. iți voi da cheile de la porţile raiului. Tot ceea ce legi pe 
pământ va fi legat în ceruri; tot ceea ce pierzi pe pământ va fi 
pierdut în ceruri.” Două sute şaizeci şi şapte de oameni fuseseră 
aleşi drept verigi într-un lanţ neîntrerupt, începând cu Petru şi 
terminând cu Clement al XV-lea. In faţa lui se afla exemplul 
perfect de păstor al turmei. 

Prin minte îi trecură cuvinte din al treilea secret de la Fatima. 

„Sfântul Părinte trecu printr-un mare oraş jumătate aflat în 
ruină, jumătate gata să se prăbuşească, atins de durere şi de 
suferinţă. Se rugă pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnise 
în calea sa. In vârful muntelui, îngenuncheat la piciorul crucii, fu 
ucis de un grup de soldaţi care traseră cu armele şi aruncară cu 
săgeți în el.” 

Probabil că această trimitere directă la pericole fusese motivul 
pentru care loan al XXIII-lea şi succesorii lui hotărâseră să ţină 
sub cheie mesajul. Dar în cele din urmă un asasin plătit de ruşi 
tot încercase să-l ucidă pe Paul al II-lea în 1981. Imediat după 
aceea, în timpul convalescenţei sale, loan Paul citise prima oară 
secretul de la Fatima. Aşa că de ce aşteptase nouăsprezece ani 


149 


ca să dezvăluie lumii mesajul Fecioarei? Bună întrebare! Una în 
plus pe lunga listă a întrebărilor fără răspuns. Se hotărî să nu se 
mai gândească la nimic din toate acestea. Să fie atent la 
Clement, care se bucura că se afla în mijlocul mulţimii şi astfel 
toate temerile sale se evaporară. Intr-un fel ciudat, ştia că 
nimeni nu avea să-i facă în acea zi vreun rău scumpului său 
prieten. 


Era ora două după-amiaza când se întoarseră la vilă. În solariu 
îi aştepta un prânz frugal, iar Clement îl rugă pe Michener să i se 
alăture. Mâncară în tăcere, admirând florile şi bucurându-se de 
după-amiaza de noiembrie. Piscina din complex care se afla chiar 
dincolo de pereţii de sticlă era goală. Era unul dintre puţinele 
luxuri pe care şi le dorise loan Paul al Il-lea, spunând 
reprezentanţilor curiei, când se plânseseră de costurile prea 
ridicate, că era mult mai ieftină decât un nou papă. 

Prânzul consta din supă de vită cu legume şi pâine neagră, 
unul dintre felurile de mâncare preferate ale lui Clement. 
Michener era sensibil când venea vorba despre pâine. li amintea 
de Ecaterina. De multe ori împărțeau pâinea dimineaţa la cafea 
sau la cină. Se întreba unde ar putea fi în acel moment şi de ce 
simţise nevoia să plece din Bucureşti fără să-şi ia rămas-bun. 
Spera că avea s-o mai vadă într-o zi, poate după ce misiunea lui 
la Vatican se încheia, într-un loc unde nu existau oameni 
asemenea lui Alberto Valendrea, unde nimănui nu-i păsa cine era 
sau cu ce se ocupa. Unde şi-ar fi putut urma imboldul inimii. 

— Povesteşte-mi de ea, zise Clement. 

— Cum de aţi ştiut că mă gândeam la ea? 

— Nu a fost prea greu. 

De fapt, Michener chiar îşi dorea să vorbească despre ea. 

— E schimbată. O simt aproape, dar mi-e greu să explic. 
Clement luă o gură de vin din pocalul său. 

— Nu pot să mă abţin să nu mă gândesc că aş fi un preot mai 
bun, un om mai bun dacă n-ar trebui să-mi înăbuş sentimentele. 

Papa puse pocalul pe masă. 

— Confuzia ta e de înţeles. Celibatul este un concept greşit. 

Michener se opri din mâncat şi îi zise: 

— Sper că nu aţi mai spus asta nimănui niciodată. 

— Dacă nici cu tine nu pot fi sincer, atunci cu cine să mai fiu? 

— Când aţi ajuns la această concluzie? 

— Consiliul din Trent a avut loc cu foarte mult timp în urmă. ŞI 


150 


totuşi, iată-ne în secolul XXI, cramponându-ne de doctrina 
secolului al XVI-lea. 

— In aceasta constă esenţa catolicismului. 

— Consiliul din Trent a avut ca scop identificarea unei 
modalităţi de a lupta cu Reformarea Protestanţilor. Am pierdut 
acea bătălie. lată că protestanții au rămas până în zilele noastre. 

Michener înţelese la ce se referea Clement. Consiliul din Trent 
afirmase celibatul ca o necesitate de dragul Bibliei, însă 
recunoştea că nu era de origine divină. Ceea ce însemna că 
putea fi schimbată dacă Biserica dorea asta. Singurele consilii de 
la cel din Trent fuseseră Primul şi cel de-al Doilea Consiliu al 
Vaticanului, însă nu se acceptase nici o schimbare. lar acum 
însuşi suveranul pontif, singurul care putea face ceva, punea la 
îndoială înţelepciunea acelei indolenţe. 

— Ce vrei să spui, Jakob? 

— Nu vreau să spun nimic. Stau doar de vorbă cu un vechi 
prieten. De ce n-au voie preoţii să se căsătorească? De ce 
trebuie să rămână caşti? Dacă e un lucru acceptabil pentru alţii, 
de ce nu e şi pentru cler? 

— Personal, sunt de acord cu tine. Dar cred că reprezentanţii 
curiei ar fi de altă părere. 

Clement se aplecă în faţă şi împinse bolul gol de supă. 

— Şi care e problema? Ei vor va avea totdeauna ceva de 
obiectat împotriva lucrurilor care le pun în pericol şansele de 
supravieţuire. Ştii ce mi-a zis unul dintre ei acum câteva 
săptămâni? 

Michener dădu din cap că nu. 

— Mi-a zis că trebuie menţinut celibatul pentru că altfel 
cheltuielile cu salariile preoţilor ar fi nepermis de mari. Ne-ar 
trebui zeci de milioane ca să mărim salariile preoţilor, pentru că 
aceştia ar avea soţii şi copii de hrănit. lţi dai seama? Aceasta 
este logica după care trăieşte Biserica. 

Michener îi dădu dreptate, însă se simţi obligat să adauge: 

— Dacă faceţi chiar şi numai o aluzie, îi veţi servi lui Valendrea 
pe tavă un subiect de discuţie cu cardinalii. Aţi stârni revoltă la 
Vatican. 

— Dar acesta este avantajul de a fi papă. Sunt infailibil în 
interpretarea pe care o dau doctrinei. Eu am ultimul cuvânt. Nu 
am nevoie să cer permisiunea nimănui în legătură cu nimic şi nu 
pot fi înlăturat prin vot. 

— Şi infailibilitatea tot de Biserică a fost creată, ţinu să-i 


151 


amintească Michener. Poate fi schimbată, împreună cu ceea ce 
faci tu, de către următorul papă. 

Papa îşi ciupea uşor mâna, un tic care-i era familiar lui 
Michener. 

— Am avut o viziune, Colin. 

li luă un timp lui Michener să înţeleagă sensul cuvintelor, care 
fuseseră mai degrabă şoptite decât rostite. 

— O ce? 

— Mi-a vorbit Fecioara. 

— Când? 

— Acum câteva săptămâni, imediat după ce m-a contactat 
părintele Tibor. De aceea am mers în Riserva. Ea mi-a spus să 
mă duc. 

Mai întâi papa vorbea despre schimbarea dogmei care stătea 
în picioare de cinci secole. Acum pretindea că a avut o viziune cu 
Fecioara Maria. Michener conştientiză faptul că această 
conversaţie trebuia să rămână între ei doi, însă îşi aminti de 
spusele lui Clement pe când erau în Torino: „Crezi că ne 
bucurăm vreodată de vreun moment de intimitate la Vatican?” 

— Credeţi că e înţelept să vorbiţi aşa? N 

Spera ca tonul său să fie un semnal de alarmă. Insă Clement 
nu părea să-l audă. 

— leri mi-a apărut în capelă. Mi-am ridicat privirea şi am 
văzut-o plutind în faţa mea, învăluită într-o lumină albastră-aurie, 
cu un halou înconjurând lumina care radia. Papa făcu o pauză, 
apoi continuă: Mi-a spus că inima ei e împrejmuită de o coroană 
de spini cu care oamenii o străpung prin blasfemiile şi prin 
ingratitudinea lor. 

— Sunteţi sigur că acestea au fost cuvintele ei? întrebă 
Michener. 

— Le-a spus foarte clar, zise Clement confirmând cu o mişcare 
a capului. Papa îşi încleştă degetele şi zise: Nu sunt senil, Colin. 
Sunt sigur că a fost o viziune. Şi loan Paul al Il-lea a avut parte 
de aceeaşi experienţă, zise Clement după o scurtă pauză. 

Michener ştia asta, dar nu zise nimic. 

— Suntem cu toţii ignoranţi, comentă Clement. 

Pe Michener îl nelinişteau atâtea ghicitori. 

— Fecioara mi-a spus să mă duc la Medjugorje. 

— De aceea mă trimiteţi acolo? 

Clement dădu aprobator din cap. 

— Mi-a spus că totul o să fie clar atunci. 


152 


Se scurseră câteva momente de linişte. Nu ştia ce să mai zică. 
Cu cerul era greu să se contrazică. 

— L-am lăsat pe Valendrea să citească ce era în casetă 
referitor la Fatima, şopti Clement. 

— Ce anume se află acolo? întrebă Michener confuz. 

— O parte din ceea ce mi-a trimis părintele Tibor. 

— Aveţi de gând să-mi spuneţi despre ce e vorba? 

— Nu pot. 

— De ce i-aţi permis lui Valendrea să citească? 

— Ca să-i văd reacţia. A încercat chiar să-l intimideze pe 
arhivist ca să poată arunca o privire. Acum ştie exact ce anume 
ştiu. 

Michener era pe punctul de a întreba despre ce anume era 
vorba, când conversaţia le fu întreruptă de un ciocănit uşor în 
uşa solariului. Unul dintre stuarzi intră ţinând în mână o hârtie 
împăturită. 

— Acest fax a sosit acum câteva momente direct din Roma, 
monsenior Michener. Este menţionat faptul că trebuie să vi-l 
înmânez imediat. 

Luă hârtia şi îi mulţumi stuardului, care plecă imediat. Apoi se 
uită la Clement şi zise: 

— S-a primit de puţin timp un telefon de la nunțiul din 
Bucureşti. Părintele Tibor este mort. Corpul său neînsufleţit a fost 
găsit pe malul unui râu la nord de oraş. Avea gâtul tăiat şi 
probabil că a fost aruncat de pe stânci. Poliţia bănuieşte că ar fi 
vorba despre hoţi. Mişună în zona aceea. Am fost anunţat pentru 
că una dintre călugărițele de la orfelinat i-a spus nunţiului de 
vizita mea. Se întreabă de ce am fost acolo neanunţat. 

Lui Clement i se scurse sângele din obraji. Papa îşi făcu 
semnul crucii şi îşi împreună mâinile pentru rugăciune. Michener 
văzu că papa îşi ţinea ochii strâns închişi şi murmura ceva. 

Apoi lacrimi începută să-i curgă şiroaie pe obraji. 


153 


Capitolul 27. 


4.00 p.m. 


Michener se gândise la părintele Tibor toată după-amiaza. Se 
plimbase prin grădinile vilei încercând să-şi alunge din minte 
imaginea corpului însângerat al bătrânului bulgar pescuit dintr- 
un râu. În final, se îndreptă spre capela în care de sute de ani 
cardinalii şi papii se rugaseră în faţa altarului. De mai bine de 
zece ani nu mai zisese mesa. Fusese prea ocupat să servească 
nevoile pământeşti ale altora, însă acum simţea un imbold de a 
celebra mesa de înmormântare în onoarea bătrânului preot. Işi 
puse în tăcere veşmintele. Apoi alese o eşarfă neagră şi şi-o 
prinse în jurul gâtului. În mod obişnuit, decedatul ar fi fost pus în 
faţa altarului, iar pe bănci s-ar afla prietenii şi rudele celui trecut 
în lumea celor drepţi. Scopul eră acela de a sublinia legătura cu 
Dumnezeu, o comuniune cu sfinţii de care se bucura cel decedat. 
In final, în ziua Judecăţii de Apoi, toţi se vor reuni şi vor locui cu 
toţii în casa Domnului. 

Sau cel puţin aşa spunea Biserica. 

Dar, în timp ce spunea rugăciunile specifice acestui moment, 
nu putea să nu se întrebe dacă nu era totul în van. Chiar exista o 
entitate supremă care aştepta să acorde salvarea supremă? Şi 
puteai oare s-o atingi doar dacă făceai ce îţi spunea Biserica? Era 
oare posibil ca o viaţă de greşeli să fie ştearsă cu buretele după 
câteva momente de căinţă? Oare doar atât dorea Dumnezeu? Nu 
dorea o viaţă de sacrificii? Era adevărat că nimeni nu era perfect, 
dar măsura salvării trebuia să fie mai mare decât câteva acte de 
căinţă. 

Nu ştia când anume începuse să se îndoiască de credinţa sa. 
Poate că în perioada când stătuse cu Ecaterina. Poate că îl 
afectase şi faptul că fusese înconjurat de prelați care vorbeau 
sus şi tare despre dragostea faţă de Dumnezeu, dar în forul lor 
interior erau consumaţi de lăcomie şi de ambiţie. Care era scopul 
gestului de a îngenunchea în faţa papei şi de a-i săruta inelul? 
Hristos nu punea preţ pe aşa ceva. Şi atunci de ce copiii Lui 
beneficiau de asemenea privilegii? Să fi fost oare îndoielile sale o 
consecinţă a vremurilor pe care le trăia? 

Lumea se schimbase mult de acum o sută de ani. Totul părea 


154 


înlănţuit. Comunicarea se făcea instantaneu. Informaţiile veneau 
din toate părţile. Dumnezeu nu părea să se mai încadreze în 
peisaj. Poate că doar ne naştem, trăim şi apoi murim, iar corpul 
ni se descompune şi ne întoarcem astfel în pământ. „Din cenuşă 
ne tragem, în cenuşă ne întoarcem”, aşa cum se spune în Biblie. 
Nimic mai mult. Dar, dacă aşa era, atunci felul cum trăiai era 
singura răsplată pe care o puteai primi vreodată - amintirea 
existenţei tale era şi salvarea ta. 

Studiase Biserica Romano-Catolică suficient de mult încât să-şi 
dea seama că majoritatea învățăturilor ei serveau propriilor 
interese, nu pe cele ale membrilor ei. Trecerea timpului 
estompase graniţa dintre divinitate şi aspectele practice. Lucruri 
care fuseseră odinioară creaţia omului deveniseră legile cerului. 
Preoţii nu aveau voie să se căsătorească pentru că aşa le 
ordonase Dumnezeu. Preoţii erau bărbaţi pentru că Dumnezeu 
era bărbat. Adam şi Eva erau bărbat şi femeie, prin urmare, 
dragostea nu putea exista decât între persoane de sex diferit. De 
unde veneau aceste dogme? De ce rezistau în timp? 

Şi, mai ales, de ce se îndoia de ele? 

Incercă să-şi adune gândurile şi să se concentreze asupra 
ceremoniei, dar îi fu imposibil. Poate că întâlnirea cu Ecaterina îl 
făcuse să se îndoiască din nou de credinţa sa. Poate că moartea 
inexplicabilă a unui bătrân preot din România îl făcuse să se 
gândească la faptul că avea patruzeci şi şapte de ani şi nu 
făcuse mare lucru cu viaţa sa, că se ţinuse doar de poala sutanei 
unui episcop german din Palatul Apostolic. 

Trebuia să facă mai mult. Ceva productiv. Ceva care să-i ajute 
pe cei din jurul său. 

O mişcare la uşă îi întrerupse şirul gândurilor. Ridică privirea şi 
îl zări pe Clement intrând în capelă şi îngenunchind pe o strană. 

— Nu te deranja, te rog. Şi eu simt nevoia să mă reculeg, zise 
papa plecându-şi capul ca pentru rugăciune. 

Michener se reîntoarse la mesă şi pregăti sacramentul. 
Adusese doar un biscuit, aşa că îl rupse în două. 

Se apropie de Clement. 


Bătrânul îşi înălţă privirea, cu ochii înroşiţi de plâns, cu 
trăsăturile adânc marcate de tristeţe. Michener se întreba ce 
anume putuse să-i producă o asemenea tristeţe lui Jakob 
Volkner. Moartea părintelui Tibor îl afectaseră profund. Îi întinse 
sacramentul şi papa deschise gura. 


155 


— Corpul lui Hristos, şopti el şi lăsă împărtăşania pe limba lui 
Clement. 

Papa se închină, apoi îşi plecă fruntea în rugăciune. Michener 
se retrase în altar şi se pregăti să încheie mesa. 

Dar îi venea greu să se concentreze asupra slujbei. 

Suspinele lui Clement al XV-lea care răsunau în capelă îi 
sfâşiau inima. 


156 


Capitolul 28. 


Roma. 
8.30 p.m. 


Ecaterina se ura pentru că se reîntorsese la Tom Kealy, însă 
de când sosise la Roma, cu o zi în urmă, cardinalul Valendrea nu 
luase legătura cu ea. Fusese instruită să nu sune, lucru care îi 
convenea, mai ales că n-avea prea multe de adăugat la ceea ce 
ştia deja Ambrosi. 

Citise că papa se dusese la Castel Gandolfo la sfârşit de 
săptămână, aşa că presupunea că Michener se afla şi el acolo. 
leri Kealy se distrase de minune pe seama călătoriei ei în 
România, sugerând că probabil se întâmplase mult mai mult 
decât era ea dispusă să recunoască. In mod intenţionat nu îi 
spusese tot ceea ce zisese părintele Tibor. Michener avea 
dreptate în privinţa lui Kealy. Nu trebuia să aibă încredere în el. 
Aşa că îi relatase o variantă mult simplificată, însă fusese 
suficient pentru a se lămuri în ce era implicat Michener. 

Ea şi Kealy stăteau într-o tavernă elegantă. Kealy purta un 
costum de culoare deschisă şi cravată, încercând probabil să se 
obişnuiască să nu poarte gulerul preoţesc în public. 

— Nu înţeleg ce e cu nebunia asta, zise ea. Catolicii au făcut 
din secretele Fecioarei Maria o adevărată instituţie. De ce e al 
treilea secret de la Fatima atât de important? 

Kealy turna vin dintr-o sticlă scumpă. 

— Era fascinant, chiar şi pentru Biserică. Aveau de-a face cu 
un mesaj venit direct din ceruri şi totuşi papi la rând l-au ţinut 
ascuns, până în anul 2000, când loan Paul al II-lea l-a spus într- 
un final lumii întregi. 

Ecaterina amestecă în supă, aşteptând să primească mai 
multe explicaţii. 

— Biserica a recunoscut apariţiile de la Fatima ca fiind demne 
de luat în seamă în anii 1930. Acest lucru însemna că supușii 
catolici puteau să creadă în ceea ce se întâmplase dacă doreau, 
zise el zâmbind. O ipocrizie tipică pentru Biserică. Una zice 
Roma, alta face. Nu îi deranja ca oamenii să se adune la Fatima 
şi să ofere donaţii în valoare de milioane, însă pur şi simplu nu 
puteau recunoaşte că evenimentul chiar a avut loc şi cu atât mai 


157 


puţin nu doreau ca oamenii cu credinţă să ştie ce anume a spus 
Fecioara. 

— Dar de ce doreau să îl ţină secret? 

Tom Kealy luă o gură din vin, apoi mângâie cu degetul piciorul 
paharului. 

— De unde până unde pretinzi Vaticanului să dea dovadă de 
înţelepciune? Tipii ăştia se mai cred încă în secolul al XV-lea, 
când tot ce spuneau ei era acceptat fără a crâcni. Pe vremea 
aceea, oricine ar fi avut ceva de obiectat era imediat 
excomunicat de către papă. Insă trăim alte vremuri şi nu mai 
suntem dispuşi să înghiţim rahatul pe care ni-l vând ei. 

Kealy îi făcu semn ospătarului să mai aducă pâine. 

— Nu uita că papa este infailibil când dezbate probleme de 
credinţă şi morală. In cadrul Primului Consiliu al Vaticanului din 
1970 le-a scăpat un porumbel. Ce se întâmplă dacă, pentru un 
moment, ce spune Fecioara contravine dogmei? Zi şi tu acum, nu 
e ceva de luat în seamă? Kealy părea încântat de idee. Poate că 
despre asta ar trebui să scriem o carte. Despre al treilea secret 
de la Fatima. Putem divulga ipocrizia şi putem prezenta papii şi 
pe câţiva dintre cardinali. Poate că ar trebui să vorbim puţin şi 
despre Valendrea. 

— Dar situaţia în care te afli în acest moment? Nu mai prezintă 
interes? 

— Tu nu crezi cu adevărat că aş avea vreo şansă să câştig 
procesul, nu? 

— S-ar putea să se mulţumească şi cu un avertisment. În felul 
acesta, ei te ţin sub control, iar tu îţi păstrezi slujba. 

— Pari al naibii de îngrijorată de slujba mea, zise el râzând. 
Ciudat lucru din partea unui ateu. 

— Du-te dracului, Tom! 

Cu siguranţă, îi spusese acestui om mai multe decât era cazul 
despre ea. 

— Eşti atât de plină de curaj, Ecaterina! Admir asta la tine. 
CNN-ul a sunat ieri, zise el delectându-se cu o nouă gură de vin. 
Vor să fiu comentatorul lor la următorul conclav. 

— Mă bucur pentru tine. E minunat, zise ea, întrebându-se 
care avea să fie locul ei din acel moment. 

— Nu te teme, încă mai doresc să scriu acea carte. Agentul 
meu e în tratative cu editorii în legătură cu ea şi cu un nou 
roman. Noi doi vom face o echipă pe cinste. 

Concluzia la care ajunse Ecaterina în câteva momente o 


158 


surprinse chiar şi pe ea. Una dintre acele decizii pe care le iei 
într-o fracțiune de secundă. Nu avea să fie nici o echipă. Ceva 
care începuse promiţător devenea bătător la ochi. Din fericire, 
mai avea o parte din miile de euro pe care i le dăduse Valendrea, 
suficient pentru a ajunge în Franţa sau în Germania, unde se 
putea angaja la unul dintre ziarele sau revistele locale. lar de 
data aceasta, va fi mai atentă - va respecta toate regulile. 

— Ecaterina, mă asculţi? întrebă Kealy. 

Incercă să se concentreze din nou asupra conversaţiei. 

— Pari la un milion de kilometri depărtare. 

— Chiar eram. Nu cred că noi doi vom scrie vreo carte, Tom. 
Mâine părăsesc Roma. Va trebui să îţi găseşti alt scriitor din 
umbră. 

Ospătarul puse pe masă un coş cu pâine aburindă. 

— N-o să-mi fie prea greu, zise el tăios. 

— Nici nu mă gândeam că o să-ţi fie. 

— Dacă aş fi în locul tău, nu aş da cu piciorul la tot, zise el 
luând o bucată de pâine. Trenul ăsta duce departe. 

— Dar nu merge unde vreau eu, zise ea ridicându-se de la 
masă. 

— Incă mai ai o slăbiciune pentru el, nu-i aşa? 

— Nu am nici o slăbiciune pentru nimeni. Pur şi simplu, m-am 
săturat de tine. Tatăl meu mi-a spus odinioară că, cu cât 
maimuța de la circ se urcă mai sus pe prăjină, cu atât i se vede 
mai mult fundul. N-o să uit asta niciodată. 

Şi plecă, simțindu-se mai bine decât se simţise în ultima 
vreme. 


159 


Capitolul 29. 


Castelul Gandolfo. 
Luni, 13 noiembrie. 
6.00 a.m. 


Michener se trezi. Nu avusese niciodată nevoie de ceas 
deşteptător, corpul lui părând a fi înzestrat cu un cronometru 
intern, care îl trezea întotdeauna exact la ora pe care o alesese 
înainte de a adormi. Pe vremea când Jakob Volkner era 
arhiepiscop şi mai târziu, când devenise cardinal, călătorise prin 
toată lumea şi servise în comitet după comitet, bizuindu-se doar 
pe abilitatea lui Michener de a nu întârzia, deoarece 
punctualitatea nu era punctul forte al lui Clement al XV-lea. 

La fel ca la Roma, Michener ocupa un dormitor situat pe 
acelaşi etaj cu Clement, chiar în capătul culoarului, cu o linie 
telefonică directă care făcea legătură între cele două camere. 
Stabiliseră să plece la Roma cu elicopterul peste două ore. In 
acest fel, papa avea timp să ia micul dejun, să îşi facă 
rugăciunile de dimineaţă şi să revadă orice ar necesita o atenţie 
deosebită, ţinând cont că avuseseră două zile de pauză. Sosiseră 
câteva faxuri cu o seară înainte, iar Michener le pregătise ca 
lectură după micul dejun. Ştia că urma o zi aglomerată, deoarece 
papa avea audienţe până seara târziu. Însuşi Cardinalul 
Valendrea ceruse o întrevedere de o oră în acea dimineaţă, 
pentru a discuta afaceri externe. 

Era încă îngrijorat de ce se întâmplase în timpul mesei. 
Clement plânsese timp de o jumătate de oră înainte să plece din 
capelă. Nu schimbaseră nici un cuvânt. Ceea ce îl tulbura pe 
vechiul său prieten nu putea fi discutat. Poate că aveau să 
vorbească despre asta mai târziu. Michener spera că întoarcerea 
la Vatican şi munca aveau să-i abată papei gândul de la 
problemele sale. Insă fusese tulburător să asiste la o asemenea 
dezlănţuire de emoţii. 

Făcu duş, apoi se îmbrăcă într-o sutană curată şi ieşi din 
cameră. Străbătu coridorul îndreptându-se spre apartamentul 
papei. In faţa uşii acestuia, se aflau un camerist şi călugăriţa 
însărcinată cu curăţenia. Michener se uită la ceas. Era deja 
06.45. Arătă spre uşă, apoi întrebă: 


160 


— Nu s-a trezit încă? 

— Nu se aude nici o mişcare, zise cameristul scuturând din 
cap. 

Ştia că personalul aştepta afară până când îl auzeau pe 
Clement, de obicei între 6.00 şi 6.30. Sunetul care anunţa că s-a 
trezit era urmat de un uşor ciocănit la uşă, continuat apoi cu 
rutina zilnică, ce includea duşul, bărbieritul şi îmbrăcatul. Lui 
Clement nu îi plăcea să fie ajutat la baie. Se bucura de acele 
momentele de intimitate, în timp ce cameristul făcea patul şi 
pregătea hainele. Sarcina călugăriţei era să deretice prin cameră 
şi să aducă micul dejun. 

— Poate că încă mai doarme, zise Michener. Chiar şi papii au 
voie să fie din când în când leneşi. 

Cei doi zâmbiră. 

— Mă întorc în camera mea. Chemaţi-mă când se trezeşte. 

Abia după treizeci de minute auzi un ciocănit în uşă. De 
cealaltă parte se afla cameristul. 

— Tot nu se aude nimic, zise bărbatul, iar îngrijorarea i se 
citea pe chip. 

Ştia că nimeni, în afara lui, nu intra în dormitorul papal, fără 
permisiunea lui Clement. Acel perimetru era singurul loc în care 
putea să se bucure de intimitate. Dar era aproape 7.30 şi ştia ce 
dorea cameristul. 

— Bine, zise el. Intru să văd despre ce e vorba. 

Il urmă pe bărbat până la uşa păzită de călugăriţă. Aceasta le 
făcu semn că tot linişte era în interior. Michener ciocăni uşor în 
uşă şi aşteptă. Mai ciocăni o dată, puţin mai tare. Nici un 
răspuns. Apucă mânerul şi îl răsuci. Uşa se deschise. Intră în 
cameră şi închise uşa în urma lui. 

Dormitorul era spaţios, cu o fereastră franţuzească ce dădea 
spre un balcon cu vedere spre grădini. Mobilierul era vechi. Spre 
deosebire de apartamentele de la Palatul Apostolic, care erau 
decorate de către fiecare papă în stilul care-i plăcea acestuia, 
aceste camere rămăseseră neschimbate, emanând un aer 
desuet, de pe vremea când papii erau regi războinici. Luminile 
erau stinse, însă soarele dimineţii se strecura printre draperiile 
trase, scăldând camera într-o lumină difuză. 

Clement era întins pe pat. Michener se apropie şi îl strigă 
încet: 

— Sfinte Părinte! 

Clement nu răspunse. 


161 


— Jakob! 

Tot nimic. 

Faţa lui Clement era întoarsă, iar cearşafurile îi înveleau pe 
jumătate corpul fragil. Se întinse şi îl scutură încet pe papă. 
Remarcă imediat cât era de rece. Se duse pe cealaltă parte a 
patului şi se uită la faţa lui Clement. Pielea îi era căzută şi 
pământie, iar pe cearşaf se vedea o pată de salivă ce i se 
scursese din gura deschisă. Il întoarse pe papă pe spate şi trase 
în jos cearşafurile. Braţele îi alunecară fără vlagă de o parte şi de 
alta a corpului, iar pieptul nu i se mişcă. Michener îi luă pulsul. 
Nu simţi nimic. Se gândi să ceară ajutorul sau să-i facă respiraţie 
artificială. Ştia această manevră, la fel ca tot personalul, însă 
înţelese că nu avea nici un rost. 

Clement al XV-lea era mort. 

li închise ochii şi spuse o rugăciune, cuprins de o mare tristeţe. 
Era ca şi cum şi-ar fi pierdut din nou părinţii. Se rugă pentru 
sufletul scumpului său prieten, apoi încercă să îşi vină în fire. 
Erau multe de făcut. Trebuia să respecte un protocol foarte 
strict. Erau proceduri al căror început se pierdea în negura 
timpului şi era obligaţia lui să se asigure că erau respectate cu 
acuratețe. 

Insă ceva îi atrase atenţia. Pe noptieră se afla o sticluţă de 
culoarea caramelului. În urmă cu câteva luni, doctorul îi 
prescrisese lui Clement medicamente ca să-l ajute să doarmă 
noaptea. Michener însuşi luase medicamentul şi îl pusese în baia 
papei. Erau treizeci de pastile în tub şi tot atâtea rămăseseră la 
ultima numărătoare, pe care Michener o făcuse în urmă cu 
câteva zile. Lui Clement nu-i plăcea să ia medicamente. Trebuia 
să ducă o adevărată bătălie cu el doar ca să ia o aspirină, aşa că 
rămase surprins să vadă tubul pe noptiera lui. 

Aruncă o privire în tub. Era complet gol! in paharul de lângă 
tubul de medicamente se mai aflau doar câteva picături de apă. 

Implicaţiile erau atât de importante, încât Michener simţi 
nevoia să îşi facă semnul crucii. 

II privi pe Jakob Volkner şi se întrebă ce avea să se aleagă de 
sufletul scumpului său prieten. Dacă exista într-adevăr un loc 
numit rai, spera din tot sufletul că bătrânul german se afla acum 
acolo. Preotul din el dorea să-l absolve de păcate, însă acum 
doar Dumnezeu, dacă într-adevăr exista, mai putea face acest 
lucru. 

Papii fuseseră omorâţi în bătaie, strangulaţi, otrăviţi, sufocaţi, 


162 


înfometați şi ucişi de soţi încornoraţi, însă nici unul nu îşi luase 
propria viaţă. 
Nu până acum! 


163 


PARIEA A TREIA. 


Capitolul 30. 


9.00 a.m. 


Michener privi de la fereastra dormitorului papei cum 
aterizează elicopterul Vaticanului. Nu plecase de lângă Clement 
din momentul în care făcuse descoperirea, folosind telefonul de 
lângă pat pentru a-l anunţa pe cardinalul Ngovi aflat la Roma. 

Africanul era camerling, şambelanul Sfintei Biserici Catolice, 
prima persoană care trebuia anunţată de moartea papei. După 
legea canonică, Ngovi era însărcinat cu administrarea Bisericii pe 
perioada sede vacante, aceasta fiind acum denumirea oficială a 
Guvernului Vaticanului. Nu mai exista suveran pontif. In schimb, 
Ngovi împreună cu Sacrul Colegiu al Cardinalilor aveau să se 
ocupe de alegerea unui comitet care să guverneze pe o perioadă 
de două săptămâni, timp în care erau pregătite funeraliile papei 
şi era organizat conclavul. In calitate de camerling, Ngovi nu 
avea atribuţiile de papă, era doar un administrator, însă 
autoritatea sa era indiscutabilă. Ceea ce era un lucru bun, după 
părerea lui Michener. Cineva trebuia să-l ţină în frâu pe 
Valendrea. 

Elicele elicopterului se opriră, iar uşa cabinei se deschise. 
Ngovi cobori primul, urmat de Valendrea, amândoi îmbrăcaţi în 
haine stacojii oficiale. Ca secretar de stat, era necesară prezenţa 
lui Valendrea. Acesta era urmat de încă doi episcopi şi de 
doctorul papei, pe care Michener îl solicitase în mod expres. Nu-i 
spusese lui Ngovi nimic din detaliile legate de moartea papei. 


164 


Nici personalul care administra vila nu ştia nimic, Michener 
informându-i doar pe călugăriţă şi pe camerist că nimeni nu avea 
voie să intre în dormitor. 

După trei minute, uşa se deschise larg şi în cameră intrară cei 
doi cardinali şi doctorul. Ngovi închise uşa şi o încuie. Doctorul se 
apropie de pat şi îl examină pe Clement. Michener lăsase totul 
exact aşa cum găsise la intrarea în cameră, inclusiv laptopul lui 
Clement, care era încă deschis, conectat la linia telefonică, iar pe 
monitor se vedea screen saverul creat special pentru Clement - 
o tiară şi două chei aşezate în formă de cruce. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, zise Ngovi, punând pe pat un 
mic săculeţ negru. 

Michener explică ce găsise, arătând spre măsuţă. Nici unul din 
cei doi cardinali nu remarcase flaconul de medicamente. 

— E gol. 

— Sugeraţi că suveranul pontif al Bisericii Romano Catolice s-a 
sinucis? întrebă Valendrea. 

Michener nu era capabil să-i ţină piept lui Valendrea. 

— Nu sugerez nimic. Spun doar că în acel tub erau treizeci de 
capsule. Valendrea se întoarse spre doctor şi întrebă: 

— Aşa este, domnule doctor? 

— E mort de ceva timp. De cinci sau şase ore, poate chiar de 
mai mult. Nu există semne de traumă, nimic care să semnaleze 
un stop cardiac. Nu a pierdut sânge şi nu prezintă leziuni. După 
aspect, aş zice că a murit în somn. 

— Se poate să fi murit de la pastile? întrebă Ngovi. 

— Nu avem cum şti în absenţa autopsiei. 

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva, sări Valendrea. 
Michener se uită la secretarul de stat şi zise: 

— Trebuie să ştim. 

— Nu trebuie să ştim nimic, zise Valendrea ridicând vocea. De 
fapt, e chiar mai bine să nu ştim nimic. Distrugeţi acel flacon de 
medicamente. lţi imaginezi consecinţele veştii că papa şi-a luat 
viaţa? Chiar şi o simplă aluzie ar provoca Bisericii un rău 
ireparabil. 

Şi Michener se gândise la aceste aspecte puţin mai devreme, 
însă era hotărât să rezolve situaţia mai bine decât în 1978, când 
loan Paul | murise subit la numai treizeci şi trei de zile de la 
numirea sa ca suveran pontif. Zvonurile şi informaţiile false, 
menite doar să ascundă faptul că o călugăriţă descoperise 
cadavrul, nu un preot, îi încurajaseră pe conspiraţionişti să 


165 


alcătuiască tot felul de scenarii despre un posibil asasinat asupra 
papei. 

— Sunt de acord, recunoscu Michener. Sinuciderea papei nu 
poate fi dată publicităţii. Dar no; ar trebui să ştim adevărul. 

— Ca să putem apoi minţi? întrebă Valendrea. In felul acesta 
nu ştim nimic. 

Lui Michener i se păru interesantă preocuparea lui Valendrea 
pentru ascunderea adevărului, însă nu mai zise nimic. 

— Ar fi suficientă o mostră de sânge? întrebă Ngovi uitându-se 
la doctor. 

Doctorul dădu aprobator din cap. 

— Luaţi-o! 

— Nu aveţi dreptul! izbucni Valendrea. Trebuie să vă 
consultaţi cu Sfântul Colegiu. Nu sunteţi papă. 

Faţa lui Ngovi rămase imobilă. N 

— Eu, unul, doresc să ştiu de ce a murit acest om. Imi fac griji 
în privinţa sufletului său. Faceţi testul, apoi distrugeţi mostra, 
zise el uitându-se la doctor. Spuneţi-mi doar mie care este 
rezultatul. Ne-am înţeles? 

Doctorul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Deja întreci măsura, Ngovi, izbucni Valendrea. 

— Discută problema asta în Sfântul Colegiu. 

Dilema lui Valendrea era amuzantă. Nu îi putea ţine piept lui 
Ngovi şi, din anumite motive, nu putea nici discuta această 
chestiune cu cardinalii. Aşa că toscanul consideră că era mai 
înţelept să renunţe. Poate că, se temea Michener, îi dădea lui 
Ngovi suficientă frânghie încât să se spânzure singur cu ea. 

Ngovi deschise cutia neagră pe care o adusese cu el, scoase 
din ea un ciocan de argint şi apoi se duse la capul patului. 
Michener ştia că era obligaţia sa, în calitate de camerling, să 
îndeplinească acest ritual, indiferent de cât de inutilă era sarcina. 

Ngovi lovi uşor fruntea lui Clement cu ciocanul şi puse 
întrebarea care se punea cadavrelor papilor de sute de ani. 

— Jakov Volkner, eşti mort? 

Se scurse un minut întreg de linişte deplină, apoi Ngovi întrebă 
din nou. După un alt minut de linişte, întrebă a treia oară. Apoi 
Ngovi făcu enunţul oficial: 

— Papa este mort. 

Ngovi luă mâna dreaptă a lui Clement. Inelul Pescarului îi 
împodobea al patrulea deget. 

— Ciudat, zise Ngovi. Clement nu purta de obicei acest inel. 


166 


Michener ştia că Ngovi avea dreptate. Masivul inel de aur avea 
mai mult rol de sigiliu decât de bijuterie. Il înfăţişa pe Sfântul 
Petru pescarul înconjurat de numele lui Clement şi de data 
înscăunării sale. li fusese pus pe deget de către camerlingul din 
acea vreme, după ultimul conclav şi era folosit pentru a pecetlui 
documentele papale. Era rareori purtat, iar Clement îl ocolea cât 
putea de mult. 

— Poate ştia că îl vom căuta, zise Valendrea. 

Avea dreptate, îşi dădu seama Michener. După toate 
aparențele, totul fusese planificat. Ceea ce nu îi stătea deloc în 
caracter lui Jakob Volkner. 

Ngovi scoase inelul şi îl puse în săculeţul de catifea neagră. 
Mai târziu, în faţa adunării cardinalilor, avea să folosească 
ciocanul pentru a sfărâma inelul şi sigiliul papei. in felul acesta, 
nimeni nu putea ştampila nici un document până la înscăunarea 
noului papă. 

— S-a terminat, zise Ngovi. 

Michener înţelese că transferul de putere era acum încheiat. 
Domnia de treizeci şi patru de luni a lui Clement al XV-lea, al 
două sute şaizeci şi şaptelea succesor al Sfântului Petru, a 
primului german care deținuse vreodată tronul papal în ultimele 
nouă sute de ani se încheiase. Acum, Michener era doar un 
monsenior aflat temporar în serviciul camerlingului Bisericii 
Catolice. 


Ecaterina fugi prin Aeroportul Leonardo Da Vinci spre biroul 
companiei Lufthansa. Avea bilet pentru zborul de la ora 13.00 
spre Frankfurt. Nu ştia unde avea să plece de acolo, însă la acest 
lucru trebuia să se gândească doar peste o zi sau două. Lucrul 
care conta pentru ea acum era că Tom Kealy şi Colin Michener 
ţineau acum de domeniul trecutului şi că decisese să facă în 
sfârşit ceva pentru ea. Se simţea îngrozitor pentru că îl înşelase 
pe Michener, dar, din moment ce nu luase legătura cu Valendrea 
şi îi spusese lui Ambrosi doar foarte puţin din ce ştia, poate că nu 
comisese o faptă în totalitate impardonabilă. 

Era fericită că se despărţise de Tom Kealy, deşi se îndoia că el 
avea să se mai gândească vreodată la ea. Era pe val şi n-avea 
nevoie de coadă şi Ecaterina aşa se simţea în momentul de faţă. 
Era adevărat că avea nevoie de cineva care să facă toată munca 
cu care se împăuna el în final, dar era sigură că urma să apară o 


167 


altă femeie care să-i ia locul. 

Terminalul era aglomerat, însă observă că lumea se înghesuia 
în jurul televizoarelor răspândite prin sală. Mai văzu şi că o 
femeie începe să plângă. Privirea i se opri într-un final pe unul 
dintre ecranele suspendate. Piaţa Sfântul Petru era filmată de 
sus. Apropiindu-se de monitor, auzi comentatorul spunând: 

— Toată lumea este cuprinsă de durere. Moartea lui Clement 
al XV-lea e deplânsă de toţi cei care l-au iubit pe suveranul 
pontif. li vom simţi cu toţii lipsa. 

— A murit papa? întrebă ea cu voce tare. 

Un bărbat într-un palton din stofă de lână îi răspunse: 

— A murit azi-noapte în somn, la Castel Gandolfo. Fie ca Bunul 
Dumnezeu să-i odihnească sufletul. 

Ecaterina era şocată de această veste. Bărbatul pe care îl 
urâse atâţia ani de zile se stinsese din viaţă. Nu-l întâlnise 
niciodată - Michener încercase să o prezinte papei o dată, însă 
ea refuzase. Pe atunci, Jakob Volkner era arhiepiscop de Köln, iar 
ea vedea în el întruparea a tot ce era mai rău din religia 
instituţionalizată - nemaipunând la socoteală lupta ce se dădea 
în conştiinţa lui Colin Michener. Ecaterina pierduse, până la 
urmă, acea bătălie şi de atunci îl ura şi mai tare pe Volkner. Nu 
pentru ceea ce făcea sau putea face, ci pentru ceea ce simboliza. 

Acum era mort, iar Colin era probabil distrus. 

O parte din ea o îndemna să meargă mai departe şi să zboare 
spre Germania. Michener avea să se descurce el cumva. 
Întotdeauna depăşise cu bine momentele dificile. Dar în curând 
urma să fie numit un nou papă şi înlocuite unele persoane. Va 
veni un nou val de preoţi, episcopi şi cardinali în Roma. Ştia 
suficient de multe despre politica Vaticanului pentru a fi 
conştientă că toţi aliaţii lui Clement urmau să plece. Carierele lor 
se sfârşeau. Nimic din toate acestea nu o privea pe ea. Şi totuşi, 
o parte din ea îi spunea că era şi problema ei. Poate că vechile 
obiceiuri erau într-adevăr greu de uitat. Aşa că făcu stânga 
împrejur cu bagajul în mână şi se îndreptă spre ieşirea din 
terminal. 


168 


Capitolul 31. 


Castelul Gandolfo. 
2.30 p.m. 


Valendrea se uită la cardinalii adunaţi la castel. Situaţia era 
tensionată, mulţi dintre ei mişcându-se prin cameră într-o 
evidentă stare de nelinişte. In salonul vilei se aflau paisprezece 
cardinali, marea lor majoritate membri ai curiei sau care ocupau 
posturi în jurul Romei, care răspunseseră prompt telefonului dat 
cu trei ore în urmă tuturor celor 160 de membri ai Sacrului 
Colegiu: CLEMENT AL XV-LEA ESTE MORT. VENIȚI LA ROMA 
IMEDIAT. Pentru cei care se aflau la o distanţă de 150 de 
kilometri de Roma, se trimisese un al doilea mesaj prin care erau 
chemaţi la Castel Gandolfo la ora două în acea după-amiază. 

incepuse interregnul, acea perioadă de timp între moartea 
unui papă şi alegerea altuia, o perioadă plină de incertitudini, 
când frâiele conducerii papale nu sunt în mâna nimănui. in 
trecut, aceasta era perioada când cardinalii preluau controlul, 
cumpărând voturile din conclav prin violenţă sau cu promisiuni 
deşarte. Valendrea nu trăise acele timpuri. Invingătorul trebuia 
să fie cel mai puternic. Cei slabi nu aveau ce căuta în vârf. Insă 
alegerile papale moderne erau mult mai paşnice. Bătălia se 
ducea acum cu camerele de televiziune şi cu opinia publică. Era 
mai important să se aleagă un papă care se bucura de 
popularitate şi de susţinere din partea publicului decât unul 
competent. Ceea ce, se gândea deseori Valendrea, explica de ce 
fusese ales Jakob Volkner. 

Era mulţumit de cum evoluaseră lucrurile. Aproape toţi cei 
prezenţi erau aliaţii lui. Conform ultimei numărători, încă nu avea 
cele două treimi plus unu necesare etapei preliminare, dar, prin 
propriile mijloace, cu ajutorul lui Ambrosi şi al casetelor 
înregistrate, în următoarele două săptămâni avea să obţină şi 
voturile care îi lipseau. 

Nu era sigur de ce intenţiona Ngovi să spună. Nu mai 
vorbiseră de când se întâlniseră în dormitorul lui Clement. Nu îi 
rămânea decât să se bazeze pe înţelepciunea africanului. Ngovi 
stătea în picioare în celălalt capăt al camerei, în faţa unui 
elegant şemineu de marmură. Şi ceilalţi prinți ai Bisericii stăteau 


169 


tot în picioare. 

— Sfinţiile Voastre, zise Ngovi, vă voi încredința diverse 
responsabilităţi, deoarece am nevoie de ajutorul dumneavoastră 
în pregătirea înmormântării şi a conclavului. Consider că este 
important să ne luăm adio de la Clement cum se cuvine. Oamenii 
l-au iubit, aşa că trebuie să le acordăm şansa să îşi ia rămas-bun 
de la el. În acest scop, în această seară vom însoţi cu toţii corpul 
neînsufleţit al lui Clement la Roma. În Bazilica Sfântul Petru se va 
ţine o liturghie. 

Majoritatea cardinalilor dădură aprobator din cap. 

— Este clar cum a murit Sfântul Părinte? întrebă unul dintre 
cardinali. 

— Chiar acum se fac cercetări, zise Ngovi uitându-se la cel 
care pusese întrebarea. 

— Există vreo suspiciune? întrebă altcineva. Ngovi răspunse 
fără să clipească: 

— După toate aparențele, a murit liniştit în somn. Dar eu nu 
sunt doctor. Doctorul papal ne va spune exact care este cauza 
morţii. Cu toţii ştim că sănătatea Sfântului Părinte era şubredă, 
aşa că moartea sa nu e ceva neaşteptat. 

Valendrea era mulţumit de felul în care vorbea Ngovi. Şi 
totuşi, ceva îl făcea să fie neliniştit. Ngovi era într-o poziţie de 
conducere şi părea a se simţi foarte bine. In ultimele ore, 
africanul ordonase maestrului de ceremonii şi Camerei 
Apostolice să înceapă administrarea Vaticanului. Conform 
obiceiului, aceste două departamente conduceau curia pe 
perioada interimatului. Pusese stăpânire şi pe Castel Gandolfo, 
ordonând ca nimeni să nu intre acolo, nici măcar cardinalii, fără 
să fi obținut permisiunea de la el şi poruncise ca apartamentele 
papale din Palatul Apostolic să fie sigilate. 

De asemenea, luase legătura cu biroul de presă al Vaticanului, 
stabilind difuzarea unui comunicat oficial despre moartea lui 
Clement şi delegase trei cardinali care să stea de vorbă cu 
reprezentanţii mass-mediei. Oricui altcuiva îi era interzis să dea 
interviuri. Corpul diplomatic din întreaga lume primise acelaşi 
avertisment cu privire la presă, însă toţi fuseseră încurajați să 
vorbească totuşi cu şefii de state din ţările în care se aflau. 
Veniseră deja mesaje de condoleanţe din partea Statelor Unite, 
Marii Britanii, Franţei şi Spaniei. 

Nici una dintre aceste activităţi nu era în afara îndatoririlor 
sale de camerling, aşa că Valendrea nu avea motive să 


170 


obiecteze. Dar ultimul lucru pe care şi-l dorea era să piardă teren 
în faţa cardinalilor din cauza prestanţei lui Ngovi. În zilele 
noastre, doar două persoane care ocupaseră funcţia de 
camerling ajunseseră papi, aşa că poziţia aceasta nu era una 
care să conducă implicit spre papalitate. Din păcate totuşi, nici 
unul dintre papi nu fusese mai întâi secretar de stat. 

— Conclavul îşi va începe lucrările conform calendarului? 
întrebă cardinalul din Veneţia. 

— In cincisprezece zile, zise Ngovi. Vom fi pregătiţi. 

Valendrea ştia că, aşa cum prevedea Constituţia Apostolică 
promulgată în timpul lui loan Paul al II-lea, aceasta era perioada 
minimă în care conclavul îşi putea începe lucrările. Perioada de 
pregătiri fusese micşorată după ce fusese construit Domus 
Sanctae Marthae, o clădire spațioasă, care dispunea de 
facilităţile unui hotel şi care era în mod normal folosită pentru 
seminarii. Nu se mai lucra ca înainte, când fiecare alcov 
disponibil era folosit pe post de sală provizorie de şedinţe, iar 
Valendrea se bucura că lucrurile nu mai stăteau aşa. Cel puţin, 
aveau acum avantajul unei locaţii confortabile. Această locaţie 
fusese folosită pentru prima dată la conclavul în care fusese ales 
Clement, iar Ngovi ordonase deja ca clădirea să fie pregătită 
pentru a-i putea primi pe cei 113 cardinali care aveau sub 
optzeci de ani şi care urmau să locuiască acolo pe perioada 
următorului conclav. 

— Domnule Cardinal Ngovi, rosti Valendrea captându-i atenţia 
africanului, când va fi emis certificatul de deces? 

Spera ca Ngovi să fi înţeles mesajul. 

— Am solicitat maestrului de ceremonii religioase, prelaţilor, 
secretarului şi cancelarului Camerei Apostolice să fie la Vatican 
în această seară. Mi s-a spus că până atunci se va stabili şi cauza 
morţii. 

— Se va face şi autopsia? întrebă unul dintre cardinali. 

Valendrea ştia că acesta era un subiect delicat. Doar unui 
singur papă i se făcuse autopsie şi atunci doar pentru a se şti cu 
certitudine dacă Napoleon l-a otrăvit sau nu. Se mai vorbise 
despre această procedură şi în urma morţii neaşteptate a lui loan 
Paul |, însă cardinalii se opuseseră vehement. Dar situaţia de faţă 
era diferită. Unul dintre cei doi suverani pontifi murise în condiţii 
dubioase, celălalt brusc. Dar moartea lui Clement nu survenise 
pe neaşteptate. Avea deja şaptezeci şi patru de ani când fusese 
ales papă şi, la urma urmei, nu mai avea mult de trăit. 


171 


— Nu se va face autopsie, declară Ngovi răspicat. 

Tonul său sugera că acesta era un capitol încheiat, în legătură 
cu care se luase deja o hotărâre. In mod normal, Valendrea s-ar 
fi opus acestei atitudini, însă nu şi de data aceasta. Răsuflă 
uşurat. După toate aparențele, adversarul său acţiona conform 
înţelegerii şi, din fericire, nici unul dintre cardinali nu era dornic 
să-i conteste decizia. Câţiva dintre ei se uitară înspre Valendrea, 
aşteptându-i reacţia. Insă tăcerea sa fu o garanţie că secretarul 
de stat era mulţumit cu decizia luată de camerling. 

Pe lângă implicaţiile suicidului papal, Valendrea nu îşi 
permitea să facă faţă valului de simpatie de care se bucura 
Clement. Nu era un secret pentru nimeni că el şi papa nu se 
înțelegeau. O presă prea curioasă ar fi pus întrebări, iar el nu 
dorea să fie etichetat drept persoana care l-a condus pe papă la 
acest gest radical. Cardinalii îngrijoraţi în privinţa viitorului 
carierei lor ar susţine alt om, pe Ngovi, de exemplu, care i-ar lua 
lui Valendrea toată autoritatea - în ciuda casetelor 
compromiţătoare pe care le deţinea. Invăţase la ultimul conclav 
să nu subestimeze niciodată forţa unei coaliţii. Din fericire, Ngovi 
pusese binele Bisericii mai presus de şansa de a-l elimina pe 
principalul său adversar politic, iar Valendrea era bucuros că 
africanul avea astfel de slăbiciuni. In ceea ce-l privea, Valendrea 
nu ar fi dat dovadă de atât de mult respect faţă de instituţia din 
care făcea parte, dacă rolurile ar fi fost inversate. 

— Totuşi, trebuie să vă avertizez în legătură cu un aspect, zise 
Ngovi. Valendrea nu putea spune nimic. Observă, în schimb, că 
episcopului de Nairobi părea să-i facă plăcere să-l vadă cum 
fierbe în suc propriu. 

— Vă reamintesc că aţi făcut un jurământ că nu veţi discuta 
despre viitorul conclav decât după ce vom fi cu toţii închişi în 
Capela Sixtină. Nu vor avea loc interviuri, nu va fi nici o 
campanie, nimeni nu-şi va expune punctul de vedere. Nu se va 
discuta despre cine ar putea ieşi papă. 

— Nu cred că este cazul să mi se atragă atenţia în legătură cu 
aceste aspecte, se revoltă unul dintre cardinali. 

— Poate că nu e cazul dumneavoastră. Insă vă asigur că se 
află aici persoane cărora trebuie să le reamintesc aceste lucruri. 

Şi, cu asta, Ngovi părăsi sala. 


172 


Capitolul 32. 


3.00 p.m. 


Michener stătea pe un scaun la birou şi privea cum două 
călugăriţe spălau corpul lui Clement. Doctorul îl examinase cu 
câteva ore în urmă şi plecase la Roma cu mostra de sânge pe 
care o luase. Cardinalul Ngovi ordonase să se facă autopsia şi 
Castel Gandolfo aparţinea statului Vatican, teritoriu aflat în 
posesia unei naţiuni independente, aşa că nimeni nu putea să 
conteste această decizie. Cu câteva excepţii, pe teritoriul statului 
Vatican domnea legea canonică, nu legislaţia italiană. 

Avea un sentiment ciudat privind corpul gol al omului pe care 
îl cunoştea de mai bine de un sfert de secol. Se gândea la tot ce 
trăiseră în acest timp. Clement fusese cel care îl ajutase să 
accepte că tatăl său natural se gândise mai mult la propria 
persoană decât la copilul său, explicându-i care erau regulile în 
societatea irlandeză şi presiunea pe care o avusese de suportat 
mama sa naturală când adusese pe lume un copil nelegitim. 
„Cum poţi s-o învinovăţeşti pe ea?”, îl întrebase Volkner. lar el îi 
dăduse dreptate. Nu o putea învinovăţi. Resentimentele nu 
făceau decât să umbrească sacrificiile pe care le făcuseră părinţii 
săi adoptivi. Aşa că în cele din urmă se eliberase de furie şi îşi 
iertase mama şi tatăl pe care nu-i cunoscuse niciodată. 

Acum se uita la trupul neînsufleţit care îl ajutase să ierte. Se 
afla în camera lui Clement pentru că protocolul cerea prezenţa 
unui preot. In mod normal, aceasta era responsabilitatea 
maestrului de ceremonii al papei, însă monseniorul nu era 
disponibil, iar Ngovi hotărâse să-l înlocuiască Michener. 

Se ridică din scaun şi se îndreptă spre balcon când 
călugărițele terminară baia şi intrară specialiştii de la pompe 
funebre. Lucrau la morga din Roma şi se ocupau cu 
îmbălsămarea papilor încă de pe vremea lui Paul al VI-lea. 
Aduseseră cu ei patru flacoane de soluţie roz, pe care le puseră 
jos, lângă pat. 

Unul dintre specialişti se îndreptă spre el şi îi zise: 

— Părinte, poate că ar fi mai bine să aşteptaţi afară. Nu este o 
privelişte prea plăcută pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu aşa 
ceva. 


173 


Michener ieşi pe hol şi îl zări pe cardinalul Ngovi îndreptându- 
se spre dormitor. 

— Au ajuns? întrebă Ngovi. 

— Legile italiene prevăd o perioadă de douăzeci şi patru de 
ore înaintea îmbălsămării. O fi acesta teritoriul Vaticanului, însă 
am mai trecut prin acest conflict şi cu alte ocazii. Italienii ne vor 
cere să respectăm această perioadă. 

Ngovi dădu aprobator din cap. 

— Inţeleg, însă doctorul m-a sunat din Roma şi mi-a spus că 
Jakob avea în sânge o mare cantitate de medicamente. S-a 
sinucis, Colin. Nu mai e nici o îndoială. Nu pot permite să se afle 
acest lucru. Doctorul a distrus mostra de sânge. Nu poate şi nu 
are cum să dezvăluie acest lucru. 

— Şi cardinalii? 

— Li se va spune că a murit în urma unui atac de cord. Asta va 
apărea în certificatul de deces. 

Michener îi citi lui Ngovi încordarea pe faţă. Era evident că nu-i 
venea la îndemână să mintă. 

— Nu avem de ales, Colin. Trebuie să fie îmbălsămat. Nu pot 
să-mi bat capul cu legislaţia italiană. 

Michener îşi trecu o mână prin păr. Fusese o zi lungă şi încă nu 
se încheiase. 

— Ştiam că îl măcina ceva, dar nu mi-am dat seama că era 
atât de grav. Cum ţi s-a părut în perioada când am fost plecat? 

— S-a întors în Riserva. Mi s-a spus că l-a însoţit Valendrea. 

— Ştiu, zise Michener povestindu-i apoi lui Ngovi ce îi zisese 
Clement. l-a arătat ce primise de la părintele Tibor. Insă nu mi-a 
spus despre ce era vorba. 

li povesti apoi lui Ngovi mai multe despre Tibor şi despre 
reacţia papei la aflarea morţii bulgarului. 

— Nu aşa mi-am imaginat că se va sfârşi pontificatul său, zise 
Ngovi dând din cap. 

— Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a nu-i 
întina memoria. 

— Aşa vom face. Chiar şi Valendrea va fi de partea noastră în 
această privinţă. Nu cred că va obiecta cineva că a fost 
îmbălsămat atât de repede, zise Ngovi arătând spre uşa 
dormitorului. Doar patru oameni ştiu adevărul şi în curând nu va 
mai rămâne nici o dovadă, în cazul în care vreunul dintre noi se 
hotărăşte să vorbească. Dar nu îmi fac griji în privinţa asta. 
Doctorul e obligat prin lege să păstreze secretul, noi doi l-am 


174 


prețuit pe acest om, iar Valendrea are interese să tacă. Secretul 
acesta este în siguranţă. 

Uşa dormitorului se deschise şi unul dintre specialiştii de la 
pompe funebre ieşi zicând: 

— Suntem aproape gata. 

— Veţi arde fluidele suveranului pontif? întrebă Ngovi. 

— Aşa se procedează întotdeauna. Compania noastră este 
mândră că poate fi la dispoziţia Vaticanului. Puteţi să vă bazaţi 
pe noi. 

Ngovi îi mulţumi bărbatului, care intră înapoi în dormitor. 

— Ce urmează acum? întrebă Michener. 

— Veşmintele sale de ceremonie au fost aduse de la Roma. 
Noi doi îl vom îmbrăca. 

Michener înţelese semnificaţia acestui gest şi spuse: 

— Cred că i-ar fi plăcut să ştie că noi vom face acest lucru. 


Coloana de maşini se mişca anevoios spre Vatican din cauza 
ploii. li luase aproape o oră să parcurgă cei 25 de kilometri de la 
Castelul Gandolfo, deoarece mii de oameni veneau să-i aducă 
papei ultimul omagiu. Michener se afla în a treia maşină 
împreună cu Ngovi, iar ceilalţi cardinali, în restul maşinilor aduse 
de urgenţă de la Vatican. In faţa convoiului se afla un dric, în 
spatele căruia fusese pus corpul lui Clement, îmbrăcat în sutană 
şi cu mitra aşezată pe cap, iluminat în aşa fel încât să poată fi 
văzut de credincioşi. În centrul oraşului, în jurul orei 18.00, părea 
că toată Roma invadase străzile, iar poliţia făcea cu greu faţă 
mulţimii care împiedica înaintarea maşinilor. 

Piaţa Sfântul Petru era plină şi prin marea de umbrele fusese 
făcută o alee care şerpuia printre colonade până la bazilică. 
Maşina era însoţită de plânsete şi de bocete. Majoritatea celor 
prezenţi aruncau cu flori spre capotă, aşa de multe, încât şoferul 
abia dacă mai zărea drumul din cauza lor. Una dintre gărzi reuşi 
până la urmă să îndepărteze grămezile de flori, însă fură imediat 
înlocuite cu altele noi. 

Maşinile trecură prin Arcul Clopotelor, lăsând în urmă 
mulţimea. In Piaţa Primilor Martiri, procesiunea viră spre sacristia 
Bazilicii Sfântul Petru şi se îndreptă spre o intrare laterală. Aici, la 
adăpostul zidurilor, cu ventilaţie redusă, corpul lui Clement putea 
fi pregătit pentru cele trei zile de pelerinaj. 

O ploaie uşoară învăluia grădinile într-o ceaţă subţire. 
Felinarele erau aprinse şi ardeau şters, asemenea soarelui ce se 


175 


luptă cu norii groşi. 

Michener încerca să-şi imagineze ce se întâmpla între zidurile 
clădirilor din jur. In atelierele din Piaţa Sfântul Petru se construia 
sicriul triplu: cel din interior de bronz, cel de-al doilea din lemn 
de cedru, iar cel din exterior din chiparos. In interiorul Bazilicii 
Sfântul Petru fusese deja instalat catafalcul, aşteptând corpul 
neînsufleţit pe care avea să îl susţină în următoarele zile, iar 
lângă el ardea acum o lumânare solitară. 

Michener observase, în timp ce înaintau cu viteza melcului, că 
televiziunile se instalaseră deja în piaţă, cu siguranţă locul cel 
mai dorit fiind între cele 162 de statui. Biroul de presă al 
Vaticanului era probabil luat cu asalt. Fusese prezent şi la 
ultimele funeralii papale şi îşi imagina că telefoanele aveau să 
sune fără încetare în următoarele zile. În curând aveau să 
sosească şefi de stat şi trebuiau numiţi delegaţii care să îi 
însoţească. Vaticanul se mândrea cu respectarea riguroasă a 
protocolului, chiar şi în faţa durerii de nedescris în cuvinte, iar cel 
care trebuia să se asigure că totul urma să se desfăşoare 
conform rigorilor în vigoare era cardinalul cu vocea blândă care 
se afla lângă el. 

Maşinile se opriră, iar cardinalii începură să se adune în jurul 
dricului. Lângă prinții bisericii se afla câte un preot care le ţinea 
umbrela. Conform protocolului, cardinalii purtau sutane negre 
împodobite cu eşarfe roşii. La intrarea în bazilică se afla o gardă 
elveţiană din regimentul de onoare, purtând costumul de 
ceremonie. Clement avea să fie păzit în permanenţă în 
următoarele zile. Patru dintre gărzi purtau pe braţe catafalcul şi 
se îndreptau în pas de defilare spre dric. Maestrul de ceremonii 
aştepta lângă el. Era un preot danez plinuţ, cu faţa acoperită de 
barbă. Făcu un pas în faţă şi rosti: 

— Catafalcul este pregătit. 

Ngovi dădu aprobator din cap. 

Maestrul de ceremonii se apropie de dric şi îi ajută pe cei de la 
pompele funebre să scoată corpul lui Clement. După ce trupul fu 
pus în centrul catafalcului şi mitra îi fu aşezată pe cap, danezul le 
făcu semn angajaţilor de la pompe funebre că puteau pleca. 
Aranjă apoi cu grijă veşmintele, netezind fiecare pliu. Doi preoţi 
protejau corpul neînsufleţit al lui Clement cu umbrelele. Un alt 
preot tânăr se apropie purtând pe braţe mantia. Gulerul îngust 
de blană albă incrustat cu şase cruci de purpură simboliza 
plenitudinea papalității. Maestrul de ceremonii îi aşeză lui 


176 


Clement mantia peste umeri, apoi aranjă crucile peste piept, 
umeri şi abdomen. Netezi puţin întăriturile de la umeri şi la final 
îndreptă capul. Apoi îngenunche, în semn că terminase. 

Cu o uşoară mişcare a capului, Ngovi le indică gărzilor 
elveţiene că puteau să ridice catafalcul. Preoţii care apărau 
cadavrul de ploaie se retraseră. Cardinalii se aliniară undeva în 
spate. 

Michener nu participase la ceremonie. Nu era cardinal, iar 
ceea ce urma să se desfăşoare nu le era destinat decât acestora. 
Sarcina lui era să golească apartamentul papal până a doua zi. Şi 
acesta urma să fie sigilat în aşteptarea conclavului. Şi biroul său 
trebuia golit. Privilegiile de care se bucurase încetaseră cu ultima 
respiraţie a lui Clement. Cei care fuseseră până de curând 
favoriţi făceau acum loc noilor favoriţi. N 

Ngovi aşteptă să intre toți în bazilică. Inainte de a se 
îndepărta, cardinalul se întoarse şi îi şopti: 

— Vreau să te duci să faci inventarul obiectelor papei şi să 
eliberezi apartamentul. Cu siguranţă Clement ar fi considerat că 
eşti persoana cea mai indicată să facă acest lucru. Am lăsat 
vorbă gărzilor să te lase să treci. Du-te chiar acum! 


Garda îi deschise lui Michener apartamentul papei. Uşa se 
închise în urma lui, iar el rămase singur, stăpânit de un 
sentiment straniu. Se simţea un intrus în locul în care petrecuse 
nenumărate momente unice. 

Camerele erau exact cum le lăsase Clement înainte de 
plecarea de sâmbătă dimineaţă. Patul era făcut, draperiile erau 
date deoparte, iar ochelarii de citit ai papei erau încă pe 
noptieră. Biblia legată în piele care stătea de obicei acolo se afla 
acum la Castel Gandolfo, pe birou, lângă laptopul lui Clement, 
urmând a fi aduse înapoi la Roma. 

Mai rămăseseră câteva hârtii pe birou lângă monitorul 
calculatorului. Michener se gândi că ar fi bine să înceapă de 
acolo, aşa că deschise calculatorul şi căută prin fişiere. Ştia că 
Clement coresponda în mod regulat cu câteva rude şi cu câţiva 
cardinali, dar nu păstrase nimic din această corespondenţă - nu 
era nimic salvat. In agenda adresei de e-mail se aflau vreo 
douăzeci şi ceva de nume. Scană toate fişierele de pe hard disk. 
Majoritatea conţineau rapoarte ale curiei. Şterse toate fişierele, 
folosind un program care îndepărta toate urmele înregistrărilor 
de pe hard disk, apoi stinse calculatorul. Acesta avea să fie 


177 


folosit de următorul papă. 

Se uită în jur. Trebuia să facă rost de cutii pentru a împacheta 
obiectele lui Clement, însă, pentru moment, avea să depoziteze 
totul în mijlocul camerei. Nu era mare lucru. Clement dusese o 
viaţă simplă. Câteva obiecte de mobilier, câteva cărţi şi câteva 
obiecte de familie - asta era tot ce deţinea. Un zornăit de chei în 
yală îi atrase atenţia. Uşa se deschise şi Paolo Ambrosi intră în 
cameră. 

— Aşteaptă afară, îi zise Ambrosi gărzii păşind în încăpere şi 
închizând uşa în urma lui. 

— Ce faci aici? îl întrebă Michener privindu-l drept în faţă. 
Preotul cel pirpiriu se apropie de el. 

— Asemenea ţie, eliberez apartamentul. 

— Cardinalul Ngovi m-a însărcinat pe mine să mă ocup de 
asta. 

— Cardinalul Valendrea a zis că ai putea avea nevoie de 
ajutor. Secretarul de stat considera, probabil, că avea nevoie de 
cineva să-i poarte de grijă, însă Michener n-avea chef de aşa 
ceva. 

— Pleacă imediat de aici! 

Preotul nu se clinti. Michener era cu un cap mai înalt decât el 
şi cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai solid, însă Ambrosi 
nu părea intimidat că se afla în inferioritate din punct de vedere 
fizic. 

— Ţi-a trecut timpul, Michener. 

— Poate că da. Dar în ţara mea există o zicală: Găina nu 
cotcodăceşte decât după ce a ouat. 

— O să-mi lipsească umorul tău american, zise Ambrosi 
râzând. Michener observă cum Ambrosi aruncă o privire în jur cu 
ochii săi de reptilă. 

— Ţi-am spus să pleci de aici. Poate că eu nu mai am nici un 
fel de autoritate în faţa ta, însă Ngovi este camerling, iar 
Valendrea nu poate să treacă peste deciziile lui. 

— Nu încă. 

— Pleacă sau altfel mă văd obligat să întrerup liturghia pentru 
a obţine noi ordine de la Ngovi. 

Michener ştia că Valendrea nu şi-ar fi dorit să fie subiectul unei 
scene în faţa cardinalilor. Aliaţii săi s-ar fi putut întreba de ce 
anume ordonase Valendrea ca secretarul papei, însărcinat cu 
eliberarea apartamentului papal, să fie ajutat de asistentul său. 

Insă Ambrosi nu se mişcă. 


178 


Aşa că Michener trecu pe lângă vizitatorul său şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Aşa cum ai zis, Ambrosi, mi-a trecut timpul. Eu nu mai am 
oricum nimic de pierdut, zise el apucând mânerul uşii. 

— Opreşte-te, sări Ambrosi. Te las să-ţi termini treaba. 

Vocea lui Ambrosi era aproape o şoaptă, iar faţa îi era absolut 
inexpresivă. Michener se întreba cum de un astfel de om 
ajunsese preot. 

Michener deschise uşa. Gărzile erau chiar lângă uşă şi ştia că 
oaspetele său nu ar fi spus nimic care să le atragă atenţia. li zise 
apoi zâmbind: 

— O seară plăcută, părinte. 

Ambrosi se năpusti spre ieşire, trecând pe lângă Michener, iar 
acesta trânti uşa în urma lui, nu înainte de a le porunci gărzilor 
să nu mai dea nimănui voie să intre în apartamentul papei. 

Michener se întoarse la biroul papei. Trebuia să termine ce 
începuse. Tristeţea provocată de faptul că trebuia să plece de la 
Vatican era alinată doar de faptul că urma să nu mai aibă de-a 
face cu oameni asemenea lui Paolo Ambrosi. 

incepu să scormonească prin sertarele biroului. În cele mai 
multe erau obiecte de papetărie, în altele - cărţi, iar în vreo 
câteva - dischete. Nimic important, în afara sertarului de jos din 
partea dreaptă, unde găsi testamentul lui Clement. Conform 
tradiţiei, papii îşi întocmeau singuri testamentul, scriind cu 
propria mână care le erau ultimele dorinţe şi speranţe. Michener 
despături foaia de hârtie şi remarcă data la care fusese scris, 10 
octombrie, cu aproape o lună în urmă. 


Eu, Jakob Volkner, în prezent în deplinătatea facultăţilor 
mintale şi dornic de a-mi scrie ultimele dorinţe şi testamentul, 
încredinţez toate obiectele care îmi aparţin lui Colin Michener. 
Părinţii mei au murit cu mult timp în urmă, iar fraţii şi surorile 
mele i-au urmat la scurt timp după aceea. Colin m-a slujit multă 
vreme şi mi-a arătat credinţă deplină. El este persoana cea mai 
apropiată pe care o mai am în viaţă. Îi cer să facă ceea ce 
consideră el de cuviinţă cu lucrurile mele şi după cum îi dictează 
judecata în care am avut atâta încredere în timpul vieţii. Aş vrea 
ca înmormântarea mea să fie simplă şi aş dori să fiu înmormântat 
la Bamberg, în catedrala în care am servit când eram tânăr, însă 
înţeleg dacă Biserica este de altă părere. Când am acceptat 
mantia Sfântului Petru, am acceptat şi responsabilităţile care îmi 
reveneau, inclusiv aceea de a fi îngropat în bazilică, alături de 
fraţii mei întru Dumnezeu. Cer, de asemenea, iertare de la toţi cei 


179 


pe care i-am rănit cu vorba sau cu fapta şi, în special, cer iertare 
Dumnezeului meu şi Salvatorului nostru pentru slăbiciunile de 
care am dat dovadă în timpul vieţii. Fie ca El să aibă milă de 
sufletul meu. 


Lacrimi izvorâră în ochii lui Michener. Şi el spera ca Dumnezeu 
să aibă milă de sufletul scumpului său prieten. Invăţăturile 
Bisericii Catolice erau categorice. Oamenii trebuiau să se bucure 
de viaţa ce le fusese dată ca îngrijitori, nu ca posesori ai ei, ca de 
ceva de preţ ce le fusese încredinţat de Cel Atotputernic. 
Sinuciderea era ceva care contravenea dragostei de sine şi 
dragostei de Dumnezeu. Intrerupea legătura cu familia şi cu 
poporul său. Cu alte cuvinte, era un păcat. Insă salvarea celor 
care îşi luau viaţa nu era un lucru imposibil. Biserica spunea că, 
prin mijloace pe care doar Dumnezeu le cunoştea, li se oferea 
ocazia căinţei şi acestor suflete năpăstuite. 

lar Michener spera ca lucrurile să stea într-adevăr aşa. 

Dacă raiul chiar exista, Jakob merita să fie primit acolo. Orice 
l-ar fi determinat să comită acea faptă necugetată, nu merita să 
îl damneze pentru eternitate. 

Puse testamentul jos şi încercă să nu se gândească la 
eternitate. 

În ultimul timp, se gândise foarte des la propria moralitate. Se 
apropia de cincizeci de ani; nu era chiar bătrân, dar, oricum, 
viaţa nu mai părea o eternitate. Nu-i era greu să-şi imagineze că 
avea să vină timpul când mintea şi corpul nu se mai pot bucura 
de ce-i oferea viaţa. Cât mai putea trăi? Douăzeci de ani? 
Treizeci? Patruzeci? Clement fusese încă plin de viaţă până la 
vârsta de optzeci de ani şi era capabil să lucreze şaisprezece ore 
pe zi. Michener spera să aibă măcar jumătate din vitalitatea lui 
Clement. Cu toate acestea, viaţa lui avea să se sfârşească. Şi se 
întreba dacă privaţiunile şi sacrificiile pe care le cereau Biserica 
şi Dumnezeu chiar meritau efortul. Exista oare o răsplată în viaţa 
de apoi? Sau pur şi simplu nimic? 

Ţărână din ţărână. 

Se concentră din nou asupra sarcinii pe care o avea de 
îndeplinit. Testamentul din faţa lui trebuia dat oficiului de presă 
al Vaticanului. În mod tradiţional, testamentul era publicat, însă 
trebuia mai întâi aprobat de camerling, aşa că puse foaia de 
hârtie într-un buzunar al sutanei. 

Se hotărî să doneze anonim mobila unei asociaţii de caritate. 
Cărţile şi cele câteva obiecte personale ale lui Clement avea să 


180 


le păstreze ca să-i amintească de omul pe care îl iubise atât de 
mult. Lipit de peretele opus se afla cufărul pe care Clement îl 
purtase cu el ani de zile. Michener ştia că fusese sculptat în 
Oberammergau, un oraş din Bavaria aflat la poalele munţilor 
Alpi, faimos pentru cioplitorii în lemn. Era un Riemenschneider, 
exteriorul era lucrat fără cusur şi împodobit cu portretele în relief 
ale apostolilor, sfinţilor şi Fecioarei. 

În toţi anii în care îi fusese alături, nu ştiuse niciodată ce ţinea 
Clement în acel cufăr. Acum cufărul era al său. Se apropie de el 
şi încercă să desfacă uşor capacul. Era încuiat cu un lacăt de 
bronz. Nu văzuse nici o cheie prin cameră care s-ar fi potrivit şi 
nu dorea să strice cufărul. Aşa că se hotărî să ia cufărul cu el şi 
să îşi bată mai târziu capul cu conţinutul lui. i 

Se întoarse din nou la birou şi termină de golit sertarele. În 
ultimul găsi o singură foaie de hârtie împăturită în trei. 
Recunoscu hârtia oficială a papei şi scrisul de mână al acestuia. 


Eu, Clement al XV-lea, în această zi am ridicat la rangul de 
cardinal pe Eminenţa Sa, Părintele Colin Michener. 


Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Clement îşi exercitase dreptul 
de a-l numi cardinal în petto - în secret. De regulă, cardinalii erau 
informaţi de numirea lor printr-un certificat emis de suveranul 
pontif, făcut public, apoi învestiţi de papă în cadrul unei 
ceremonii elaborate. Insă numiri în secret deveniseră un fapt la 
ordinea zilei în ţările comuniste sau în locurile în care regimurile 
totalitare constituiau un pericol pentru cel numit. Regula 
numirilor în secret era că aceasta devenea validă din momentul 
în care era scrisă, nu din momentul când avea loc ceremonia, 
însă mai exista o regulă care făcu să i se strângă inima. Dacă 
papa murea până ca numirea în public să aibă loc, atunci 
aceasta nu mai era validă. 

Ridică foaia de hârtie. Era datată cu şaizeci de zile în urmă. 

Fusese atât de aproape de pălăria stacojie! 

Era foarte probabil ca Alberto Valendrea să fie următorul 
locatar al apartamentului papal. Şansele erau minime ca numirea 
în secret făcută de către Clement al XV-lea să fie recunoscută. 
Insă unei părţi din el nu-i păsa. Cu toate câte se întâmplaseră în 
ultimele optsprezece ore, nici nu mai avusese timp să se mai 
gândească la părintele Tibor, însă acum bătrânul preot îi veni din 
nou în minte. Poate că avea să se întoarcă la Zlatna şi la orfelinat 
să termine ce începuse bulgarul. O voce interioară îi spunea că 

181 


acesta era lucrul ce trebuia făcut. Dacă Biserica nu era de acord, 
avea să le spună tuturor să se ducă naibii, începând cu Alberto 
Valendrea. 

„Vrei să fii cardinal? Ca să obţii asta, trebuie să înţelegi ce 
implică acest lucru. Cum vrei ca eu să te ridic la rangul de 
cardinal când tu nu eşti în stare să vezi ce este clar ca lumina 
zilei?” 

Acestea fuseseră cuvintele lui Clement pe care i le adresase 
joia trecută, în Torino. Se mirase atunci de asprimea din vocea 
papei. Acum, că ştia că mentorul său îl alesese deja cardinal, 
avea şi mai multe semne de întrebare. „Cum vrei ca eu să te 
ridic la rangul de cardinal când tu nu eşti în stare să vezi ce este 
clar ca lumina zilei?” Ce anume să vadă? Îndesă foaia de hârtie 
în buzunar, alături de testamentul lui Clement. Nimeni nu avea 
să afle ce făcuse Clement. Oricum nu mai avea nici o importanţă. 
Tot ceea ce conta în momentul de faţă era faptul că prietenul 
său îl considerase demn de rangul de cardinal şi acest lucru îi era 
suficient. 


182 


Capitolul 33. 


8.30 p.m. 


Michener termină de împachetat totul în cele cinci cutii pe 
care i le dăduseră gărzile elveţiene. Dulapul, masa de toaletă şi 
noptierele erau acum goale. Mobila era dusă de muncitori la 
subsolul unui depozit până când avea să facă toate 
aranjamentele necesare donaţiei. 

Aşteptă pe coridor până când uşile fură închise pentru ultima 
oară, iar apartamentul fu sigilat. Cu siguranţă, nu avea să mai 
intre vreodată în apartamentul papal. Foarte puţini ajunseseră 
atât de departe şi chiar şi mai puţini reveniseră aici. Ambrosi 
avea dreptate. li trecuse timpul. Camerele nu aveau să mai fie 
deschise decât când noul papă avea să se afle în faţa uşii şi să 
rupă sigiliul. Un fior rece îl trecu la gândul că noul locatar al 
acestui apartament ar putea fi Alberto Valendrea. 

Cardinalii erau încă adunaţi în Bazilica Sfântul Petru şi se ţinea 
o slujbă de înmormântare în faţa corpului lui Clement al XV-lea, 
una dintre numeroasele care aveau să fie oficiate în următoarele 
nouă zile. În timpul acesta, îi mai rămânea un singur lucru de 
făcut. Cobori la etajul trei. La fel ca apartamentul lui Clement, 
majoritatea lucrurilor din biroul lui Michener aveau să rămână 
acolo. Toate obiectele de mobilier erau proprietatea Vaticanului. 
Picturile de pe pereţi, inclusiv portretul lui Clement, aparţineau, 
de asemenea, Vaticanului. Toate lucrurile personale încăpeau 
într-o cutie şi constau din câteva accesorii de birou, un ceas 
Bavaria şi trei fotografii cu părinţii săi. Ori de câte ori se mutase 
în interes de serviciu, cât timp fusese alături de Clement, i se 
oferise tot ce îi trebuia. In afara câtorva haine şi a unui laptop, 
nu avea nimic altceva. Reuşise să economisească o parte din 
salariul său şi înmulţise banii cu ajutorul câtorva învestiţii bine 
plasate, aşa încât avea în acest moment câteva sute de mii de 
dolari într-o bancă din Geneva - o precauţie, din moment ce 
Biserica oferea pensii mizere. 

Reforma fondului de pensii fusese amplu dezbătută, iar 
Clement era în favoarea acestei măsuri, însă eforturile trebuiau 
continuate de către următorul suveran pontif. 

Se aşeză la birou şi îşi deschise calculatorul pentru ultima 


183 


oară. Trebuia să îşi verifice mesajele din căsuţa de e-mail şi să 
scrie o serie de instrucţiuni pentru succesorul său. In ultima 
săptămână, locţiitorii lui se ocupaseră de toate, iar noile mesaje 
puteau aştepta până după conclav. In funcţie de persoana care 
urma să fie aleasă papă, putea fi solicitat să mai lucreze o 
săptămână, pentru a preda funcţia succesorului său. Însă dacă 
Valendrea ocupa tronul papal, Paolo Ambrosi devenea aproape 
sigur secretarul papei, iar legitimaţiile lui Michener aveau să fie 
imediat retrase, prezenţa lui nemaifiind considerată necesară. 
Lucru care îi convenea de minune lui Michener. N-avea de gând 
să mişte un deget pentru Ambrosi. 

Continuă să deruleze lista de mesaje, deschizându-l pe 
fiecare, apoi ştergându-l. Salvă câteva dintre ele, scriind câte o 
notă explicativă pentru personalul secretariatului. Trei erau 
mesaje de condoleanţe trimise de nişte prieteni cardinali, iar 
Michener le mulţumi printr-un scurt răspuns. Poate că vreunul 
dintre ei avea nevoie de un asistent? insă se răzgândi imediat. 
Ce îi spusese Ecaterina la Bucureşti? „Ai de gând să-ți 
încredinţezi întreaga viaţă Bisericii?” Poate că, dacă îşi dedica 
viaţa cauzei pe care părintele Tibor o considerase importantă, 
atunci sufletul lui Clement al XV-lea avea să-şi afle mântuirea. 
Sacrificiul lui ar putea fi o penitenţă pentru păcatele şi 
slăbiciunile prietenului său. 

lar acest gând îl făcu să se simtă mai bine. 

Văzu agenda de Crăciun a papei. ltinerarul fusese trimis la 
Castelul Gandolfo pentru a fi revizuit şi purta inițialele lui 
Clement, ceea ce însemna că fusese deja aprobat. Papa era 
chemat să celebreze tradiționala slujbă din ajunul Crăciunului în 
Bazilica Sfântul Petru, apoi să facă urările de Crăciun din balcon. 
Michener remarcă ora când fusese trimis răspunsul: duminică, 
ora 10.15. Adică ora când revenise la Roma de la Bucureşti, cu 
mult înainte de a fi vorbit ei doi. Şi cu şi mai mult timp înainte ca 
Clement să afle de moartea părintelui Tibor. Era ciudat că un 
papă bântuit de gândul sinuciderii şi-a făcut timp să revizuiască 
o agendă pe care n-avea nici o intenţie să o ducă la îndeplinire. 

Michener derulă lista mesajelor anonime primite şi nu remarcă 
nici unul nesemnat. Din când în când, primea mesaje de la 
necunoscuţi care, nu se ştie cum, reuşeau să facă rost de adresa 
lui de e-mail. Majoritatea erau mesaje de la oameni evlavioşi 
care nu doreau decât să transmită papei cât de mult îl preţuiau. 
Deschise unul dintre ele care părea să fie trimis de la Castelul 


184 


Gandolfo, seara trecută. Ajunsese în căsuţa poştală electronică la 
ora 23.56. 


Dragă Colin, 

In acest moment ştii deja ce anume am făcut. Nu mă aştept să 
înţelegi gestul meu. Ştiu doar că Fecioara s-a întors la mine şi mi- 
a spus că mi-a sosit ceasul. Părintele Tibor o însoțea. Am aşteptat 
să mă cheme la Ea, însă mi-a spus că aşteaptă să-mi pun singur 
capăt zilelor. Părintele Tibor mi-a zis că aceasta era pedeapsa 
pentru nesupunerea mea şi că totul avea să se clarifice mai 
târziu. Mi-am făcut griji în privinţa sufletului meu, dar mi s-a spus 
că Dumnezeu aştepta. Ignorasem prea mult dorinţele Celui de 
Sus. De data aceasta voi face ce mi se cere să fac. M-ai tot 
întrebat ce se întâmpla. O să îţi spun acum. În 1978, Valendrea a 
furat din Riserva o parte din al treilea secret de la Fatima. Doar 
cinci oameni ştiu ce se afla iniţial în cutie. Patru dintre ei, sora 
Lucia, loan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi părintele Tibor sunt deja 
morţi. Doar Valendrea a mai rămas în viaţă. Bineînţeles că el va 
nega totul, iar ce citeşti tu acum va fi considerată aiureala unui 
om care şi-a pus capăt zilelor. Dar să ţii minte că, atunci când 
loan Paul a citit al treilea secret şi l-a dat publicităţii, nu ştia că 
avea doar o parte din mesajul Fecioarei. E datoria ta să îndrepţi 
lucrurile. Du-te la Medjugorje. E de o importanţă colosală. Nu doar 
pentru mine, ci pentru Biserică. la-o ca pe o ultimă dorinţă a unui 
prieten. 

Sunt sigur că Biserica e în toiul pregătirilor pentru 
înmormântarea mea. Ngovi va avea grijă ca totul să se desfăşoare 
în cele mai bune condiţii. Vă rog să faceţi cu corpul meu ce 
consideraţi de cuviinţă. Pompa şi ceremonialul nu constituie 
neapărat dovadă de pioşenie. In ceea ce mă priveşte totuşi, aş 
prefera să fiu îngropat la Bamberg, în acel minunat oraş pe malul 
râului şi în catedrala pe care am iubit-o atât de mult. Singurul 
meu regret este că nu mi-am mai putut bucura încă o dată ochii 
cu frumuseţea acelor locuri. Poate că totuşi acolo ar trebui să fiu 
înmormântat. Dar las în seama altora această decizie. Domnul fie 
cu tine, Colin şi să nu uiţi că te-am iubit atât de mult cum numai 
un tată îşi poate iubi fiul. 


Un bilet de adio, clar şi la obiect, scris de un om zbuciumat, 
care avea vedenii. Suveranul pontif al Bisericii Romano-Catolice 
spunea că Fecioara i-a zis să se sinucidă. Insă partea referitoare 
la Valendrea era foarte interesantă. Era oare informaţia demnă 
de luat în seamă? Se întrebă ce ar fi crezut Ngovi despre asta, 
însă se gândi că era bine să nu afle prea multă lume. Corpul lui 


185 


Clement era acum îmbălsămat, fluidele sale fuseseră deja 
incinerate, iar cauza morţii nu avea să fie niciodată cunoscută. 
Cuvintele de pe ecranul monitorului nu erau altceva decât 
confirmarea că bătrânul era bolnav mintal. Fără a mai pune la 
socoteală obsesiile pe care le avea. Clement îl îndemna din nou 
să meargă în Bosnia. Nu avea de gând să dea curs acestei cereri. 
Care mai era rostul? Incă mai avea scrisoarea semnată de 
Clement, adresată unuia dintre clarvăzători, însă în acest 
moment singurii de la care mai putea primi ordine erau 
camerlingul şi Sacrul Colegiu. In nici un caz Alberto Valendrea nu 
avea să-i permită să se plimbe până în Bosnia în căutarea 
secretelor Fecioarei. Acesta ar fi constituit un fel de omagiu adus 
papei şi era bine-cunoscut faptul că întotdeauna îl dispreţuise. În 
plus, era nevoie de permisiunea oficială a cardinalilor, care ar fi 
trebuit mai întâi informaţi de moartea părintelui Tibor, de 
viziunile pe care le avusese papa şi de obsesiile lui Clement în 
legătură cu al treilea secret de la Fatima. Numărul întrebărilor 
generate de aceste dezvăluiri ar fi fost copleşitor. Reputația lui 
Clement era mult mai importantă pentru a-şi putea asuma acest 
risc. Era şi aşa suficient de grav că ştiau deja patru oameni de 
sinuciderea papei. Cu siguranţă, nu avea de gând să fie cel care 
îi păta memoria acestui om de seamă. Şi totuşi, poate că Ngovi 
trebuia să citească ultimele cuvinte ale lui Clement. Işi aminti ce 
îi spusese Clement la Torino. „Maurice Ngovi este persoana în 
care poţi avea încredere în legătură cu absolut orice. Să ţii cont 
de asta în viitor.” 

Scoase la imprimantă un exemplar. Apoi şterse documentul şi 
închise calculatorul. 


186 


Capitolul 34. 


Luni, 27 noiembrie. 
11.00 a.m. 


Michener intră în Vatican prin Piaţa Sfântul Petru, împreună cu 
un grup de vizitatori care tocmai coborâseră din autobuze. 
Eliberase fostul său apartament din Palatul Apostolic cu zece zile 
în urmă, chiar înainte de înmormântarea lui Clement al XV-lea. 
Avea încă legitimaţia de secretar papal, însă, după ce avea să se 
ocupe de această problemă administrativă, îndatoririle sale la 
Vatican aveau să înceteze în mod oficial. 

Cardinalul Ngovi îi ceruse să rămână la Roma până la 
întrunirea conclavului. li sugerase chiar să se alăture 
personalului din Congregația pentru Educaţie Catolică, însă nu-i 
putea promite nici o funcţie înainte de conclav. Funcţia lui Ngovi 
la Vatican încetase odată cu moartea lui Clement, iar camerlingul 
mărturisise deja că dacă Valendrea avea să obţină următoarea 
papalitate, intenţiona să se întoarcă în Africa. 

Ceremonia de înmormântare a lui Clement fusese simplă, 
constând într-o slujbă în aer liber ţinută în exteriorul restaurat al 
Bazilicii Sfântul Petru. In piaţă se adunaseră un milion de oameni, 
iar unica lumânare de lângă sicriul lui Clement pâlpâise neîncetat 
din pricina unei adieri de vânt. Michener nu stătuse alături de 
prinții Bisericii, acolo unde i-ar fi fost locul dacă lucrurile ar fi 
evoluat pe un alt făgaş. In schimb, rămăsese alături de 
personalul care îl servise pe papă cu credinţă timp de treizeci şi 
patru de luni. Participaseră mai bine de o sută de şefi de state, 
iar ceremonia fusese transmisă în direct la televizor şi la radio în 
întreaga lume. N 

Ngovi nu prezidase ceremonia. li delegase pe alți cardinali. O 
mişcare isteață, menită să-i aducă mai mulţi simpatizanți. Poate 
că nu suficient pentru a câştiga un vot în conclav, însă suficient 
pentru a avea greutate printre cardinali. 

Nu era deloc surprinzător că nu îi dăduse nici o sarcină lui 
Valendrea, mai ales că era uşor să motiveze această omisiune. 
Secretarul de Stat se ocupa de afacerile externe ale Vaticanului 
în perioada interimatului. Atenţia sa se concentra exclusiv asupra 
problemelor externe, iar sarcina de a-i aduce lui Clement un 


187 


ultim omagiu revenea altora. Valendrea luase în serios sarcina ce 
îi revenise, devenind o prezenţă constantă în presă în ultimele 
două săptămâni, fiind interogat de toate agenţiile de presă cu 
renume, iar toscanul vorbea puţin şi îşi alegea cu grijă cuvintele. 

Când ceremonia se sfârşi, doisprezece oameni ai bisericii 
purtară sicriul prin Poarta Morţii şi apoi îl coborâră în grotă. 
Sarcofagul, preluat de pietrari, purta imaginea lui Clement al Il- 
lea, papa german din secolul al XI-lea pe care Clement îl 
admirase foarte mult, alături de emblema papală a lui Clement al 
XV-lea. Mormântul se afla lângă cel al lui loan al XXIII-lea, un alt 
lucru care l-ar fi bucurat pe Clement. Acolo fu înmormântat 
alături de cei 148 de fraţi întru credinţă. 

— Colin. 

Fu surprins să-şi audă numele şi se opri să vadă cine îl striga. 
O văzu pe Ecaterina făcându-şi loc prin mulţimea din piaţă. Nu o 
mai văzuse de trei săptămâni, de când se întâlniseră la 
Bucureşti. 

— Te-ai întors în Roma? întrebă Michener. 

Era îmbrăcată diferit faţă de cum se îmbrăca de obicei. 
Pantaloni kaki, o cămaşă de piele întoarsă de culoare maro-închis 
şi o jachetă în carouri neregulate. Puțin cam modern faţă de cum 
îşi amintea el că obişnuia să se îmbrace, însă îi stătea bine. 

— N-am fost plecată nicăieri. 

— Ai venit direct aici de la Bucureşti? 

Ecaterina dădu aprobator din cap. Vântul îi flutură părul de 
culoarea abanosului, iar ea îşi dădu la o parte şuviţele de pe faţă. 

— Mă pregăteam să plec, când am aflat de moartea lui 
Clement. Aşa că m-am răzgândit. 

— Ce ai mai făcut în ultimul timp? 

— Am obţinut câteva articole ca ziarist independent despre 
înmormântare. 

— L-am văzut pe Kealy la CNN. 

Preotul devenise o prezenţă permanentă pe micul ecran în 
ultima săptămână, prezentând imagini eronate despre viitorul 
conclav. N 

— Şi eu l-am văzut. Insă nu m-am mai întâlnit cu Tom din ziua 
când a murit Clement. Ai avut dreptate. Merit mai mult. 

— Ai făcut ceea ce trebuia să faci. L-am ascultat pe prostul ăla 
la televizor. Are o părere în legătură cu orice şi majoritatea sunt 
greşite. 

— Poate că CNN-ul ar fi trebuit să te angajeze pe tine. 


188 


— Asta mi-ar mai lipsi, zise el râzând. 

— Ce o să faci acum, Colin? 

— Mă aflu aici să îl informez pe cardinalul Ngovi că mă întorc 
în România. 

— Ca să te întâlneşti din nou cu părintele Tibor? 

— N-ai aflat încă? 

Pe chipul ei se citi surpriza. Michener îi povesti de moartea lui 
Tibor. 

— Sărmanul om! Nu merita să i se facă asta. Bieţii copii! Doar 
pe el îl aveau. 

— Tocmai de aceea vreau să mă duc acolo. Ai avut dreptate. E 
timpul să mă apuc să fac ceva concret. 

— Pari fericit de decizia pe care ai luat-o. 

Aruncă o privire de jur împrejurul pieţei, locul în care se 
plimbase de atâtea ori cu siguranţa dată de poziţia sa de 
secretar papal. Acum se simţea un străin. 

— E timpul să-mi văd de viaţă. 

— Gata cu izolarea în turnul de fildeş? 

— Nu e trecută în planurile mele de viitor. Acel orfelinat din 
Zlatna va fi casa mea pentru un timp. 

Ea se mută de pe un picior pe altul. 

— Am făcut paşi importanţi. Nu mai avem dispute, nu mai 
avem resentimente. Am ajuns în sfârşit să fim prieteni. 

— Ideea e să nu repeţi greşelile. Asta e tot ce putem spera. 
Michener văzu că Ecaterina era de acord cu el. Era bucuros că se 
întâlniseră din nou. Din păcate, era aşteptat de Ngovi. 

— Ai grijă de tine, Cati. 

— Şi tu, Colin. 

Apoi se îndepărtă grăbit, luptând din răsputeri cu dorinţa de a- 
şi întoarce capul pentru a mai arunca o ultimă privire în spate. 


Îl găsi pe Ngovi în biroul său de la Congregația pentru 
Educaţie Catolică. In celelalte camere era un dute-vino neîncetat. 
Mai erau o mulţime de lucruri de terminat până a doua zi, când 
începea conclavul. 

— Cred că suntem în sfârşit gata, îi zise Ngovi. 

Uşa fu închisă, iar personalului i se ceru să nu fie deranjaţi de 
nimeni. Michener se aştepta să primească o nouă sarcină, din 
moment ce Ngovi fusese cel care solicitase întrevederea. 

— De mult voiam să vorbesc cu tine, Colin. De mâine voi fi 
închis în Capela Sixtină, zise Ngovi îndreptându-şi scaunul. Vreau 


189 


să pleci în Bosnia. 

Cererea îl luă prin surprindere pe Michener. 

— De ce? Amândoi am fost de acord că toată povestea asta e 
ridicolă. 

— Această chestiune nu îmi dă pace. Clement cerceta ceva, 
iar eu vreau să îi duc la capăt munca. Face parte din îndatoririle 
mele de camerling. Voia să afle al zecelea secret. Şi eu doresc 
acelaşi lucru. 

Nu-i spusese nimic despre ultimul mesaj al lui Clement. Aşa că 
scoase foaia din buzunar şi i-o arătă. 

— Trebuie să citeşti asta. 

Cardinalul îşi puse ochelarii şi studie mesajul. 

— Mi-a trimis asta sâmbătă, înainte de miezul nopţii. Maurice, 
e clar că avea halucinaţii. Dacă mă apuc să mă plimb prin 
Bosnia, n-o să fac decât să atrag atenţia. De ce n-o lăsăm baltă? 

Ngovi îşi scoase ochelarii şi îi răspunse: 

— Acum vreau şi mai tare să te duci. 

— Incepi să vorbeşti ca Jakob. Ce-ai păţit? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că era o chestiune foarte importantă 
pentru el şi că trebuie să-i ducem la îndeplinire ultima dorinţă. 
Această informaţie nouă referitoare la Valendrea care a furat o 
parte din al treilea secret este foarte importantă şi merită 
investigată. 

Michener tot nu era convins. 

— Până acum, Maurice, moartea lui Clement nu a stârnit 
suspiciuni. Vrei să-ţi asumi acest risc? 

— M-am gândit şi eu la asta. Insă mă îndoiesc că presa va fi 
interesată de ceea ce faci. Vor fi mult prea concentrați asupra 
conclavului. Aşa că da, vreau să te duci. Mai ai scrisoarea lui 
Clement adresată vizionarului? 

Michener dădu aprobator din cap. 

— O să-ţi dau şi eu una cu semnătura mea. Ar trebui să fie 
suficient. Michener îi spuse lui Ngovi de planurile sale cu 
plecarea în România. 

— Nu se poate ocupa altcineva de această chestiune? 

Ngovi dădu din cap că nu. 

— Ştii la fel de bine ca mine răspunsul la această întrebare. 
Michener observă că Ngovi era mai agitat decât de obicei. 

— Mai e ceva ce trebuie să ştii, Colin. Are legătură cu asta, 
zise Ngovi arătând spre e-mail. Mi-ai spus că Valendrea s-a dus 
în Riserva împreună cu papa. Am verificat. Rapoartele 


190 


înregistrează vizita lor de vineri noaptea, înainte de moartea lui 
Clement. Ce nu ştii tu este că Valendrea a plecat din Vatican 
sâmbătă seara. Călătoria nu era programată. De fapt şi-a anulat 
toate întâlnirile pentru a putea pleca. S-a întors la Vatican abia 
duminică dimineaţa. 

Michener era impresionat de câte relaţii avea Ngovi. 

— Nu ştiam că eşti atât de atent. 

— Nu numai toscanul are spioni. 

— Ai idee unde a fost plecat? 

— Ştiu doar că a plecat de pe aeroportul din Roma cu un avion 
particular înainte de căderea serii şi s-a întors cu acelaşi avion 
dis-de-dimineaţă. 

Michener îşi aminti de sentimentul pe care îl avusese la 
cafenea, în seara când el şi Ecaterina stătuseră de vorbă cu 
Tibor. Oare ştia Valendrea de părintele Tibor? Fusese oare 
urmărit? 

— Tibor a murit sâmbătă noaptea. Ce vrei să insinuezi, 
Maurice? 

Ngovi îl opri ridicând mâna. n 

— Eu nu fac decât să prezint nişte evenimente. În Riserva, 
vineri seara, Clement îi arată lui Valendrea ce anume a primit de 
la părintele Tibor. Apoi preotul e ucis în seara următoare. Dacă 
această neaşteptată călătorie a lui Valendrea are sau nu legătură 
cu uciderea părintelui Tibor nu pot şti. Insă preotul a plecat 
dintre cei vii într-un moment cam ciudat, nu ţi se pare? 

— Şi tu crezi că o să găsesc răspunsul la această dilemă în 
Bosnia? 

— Clement aşa credea. 

Abia acum îşi dădea seama care erau adevăratele motive ale 
lui Ngovi. Voia pur şi simplu să ştie adevărul. 

— Dar cardinalii? Nu crezi că va trebui să-i informăm cu ce mă 
ocup? 

— Nu eşti în misiune oficială. Această discuţie rămâne între 
noi doi. E vorba despre un gest făcut în memoria prietenului 
nostru decedat. În plus, de mâine suntem în Capela Sixtină. 
Incuiaţi. Nimeni nu poate afla. 

Acum înţelegea de ce Ngovi dorise să îi vorbească. Dar îşi 
aminti şi de avertismentul lui Clement că pereţii au urechi. Se 
uită în jurul lui, la clădirea ce fusese ridicată în timpul Războiului 
de Independenţă din America. Oare îi asculta cineva? Se gândi că 
oricum nu mai avea nici o importanţă. 


191 


— Bine, Maurice. O să plec. Dar numai pentru că m-ai rugat tu 
şi pentru că era dorinţa lui Jakob. După asta, eu nu mă mai 
amestec, zise el sperând că îl auzise şi Valendrea. 


192 


Capitolul 35. 


4.30 p.m. 


Valendrea era depăşit de volumul de informaţie strânsă cu 
ajutorul dispozitivelor de supraveghere. Ambrosi lucrase zi şi 
noapte în ultimele două săptămâni, sortând casetele, eliminând 
materialele lipsite de interes şi păstrând doar crema. Versiunile 
prescurtate, ce ajunseseră la el pe minicasete, îi dezvăluiseră 
atitudinea cardinalilor, însă era încântat să descopere că mulţi 
considerau că era potrivit să fie papă, chiar şi cei care nu erau 
susţinătorii lui. 

Atitudinea sa rezervată dădea roade. Spre deosebire de 
conclavul în care fusese ales Clement al XV-lea, de data aceasta 
avea să fie plin de respect faţă de prinții Bisericii Catolice. lar 
comentatorii îl trecuseră deja pe o listă preliminară, alături de 
Maurice Ngovi şi alţi patru cardinali. 

Un scrutin neoficial făcut cu o seară în urmă confirma că 
dispunea deja de patruzeci şi opt de voturi. Avea nevoie de 
şaptezeci şi şase pentru a câştiga faza preliminară, presupunând 
că toţi cei 113 cardinali eligibili ajungeau la Roma, lucru care 
trebuia să se întâmple, exceptând cazul în care vreunul dintre ei 
se îmbolnăvea grav. Din fericire, reformele făcute în timpul lui 
loan Paul al Il-lea permiteau o schimbare de procedură după 
primele trei zile de scrutin. Dacă nu era ales nimeni papă în tot 
acest timp, urma o serie de voturi succesive, apoi aveau o zi de 
rugăciuni şi dezbateri. Dacă tot nu se alegea un papă nici după 
doisprezece zile de conclav, atunci era suficientă o majoritate 
simplă de cardinali. Ceea ce însemna că timpul era de partea lui, 
pentru că în mod evident avea o majoritate, precum şi suficiente 
voturi pentru a bloca orice alegere în faza preliminară. Aşa că 
putea tergiversa lucrurile, dacă era cazul - cu condiţia să-şi 
menţină intact grupul de susținători în următoarele 
douăsprezece zile. 

Câţiva cardinali deveniseră o problemă. Una îi spuseseră lui şi 
alta discutau ei în particular, crezând că uşile închise le puteau 
oferi intimitate. Verificase şi descoperise că Ambrosi adunase 
câteva informaţii despre mulţi dintre trădători - suficient încât să 
îi convingă de greşeala pe care o făcuseră apucând-o pe alt 


193 


drum - şi plănuia să discute cu fiecare dintre ei până să înceapă 
conclavul. incepând cu ziua ce urma devenea dificil să mai facă 
presiuni asupra lor. Putea să consolideze unele alianţe, dar în 
timpul conclavului spaţiul era prea strâmt, momentele de 
intimitate prea rare, iar ceva din Capela Sixtină părea să îi 
afecteze pe cardinali. Unii spuneau că Sfântul Duh îi influenţa. 
Alţii spuneau că era vorba despre ambiţie. Aşa că ştia că trebuia 
să obţină voturile acum, iar adunarea ce urma era doar o 
confirmare că fiecare era dornic să-şi respecte partea lui de 
înţelegere. 

Desigur, nu putea obţine atâtea voturi prin şantaj. Cei mai 
mulţi îl susțineau doar datorită poziţiei sale în cadrul Bisericii şi a 
mediului din care provenea, care îl făceau să fie cel mai eligibil 
dintre toţi favoriţii. Şi era mulţumit de el însuşi că nu făcuse 
nimic în ultimele zile care să-i ştirbească din prestigiul de care se 
bucura. 

Era încă surprins de sinuciderea lui Clement. Nu îşi imaginase 
vreodată că acest german ar face ceva care să-i pună sufletul în 
pericol. Insă îi veni în minte ceva ce îi spusese Clement în 
apartamentul său în urmă cu trei săptămâni: „De fapt, chiar sper 
ca tu să îmi urmezi. O să ţi se pară complet diferit de cum te 
aştepţi tu să fie. Poate că tu ar trebui să fii cel ales”. La fel cu ce 
îi spusese papa vineri noaptea, după ce plecaseră din Riserva. 
„Am vrut să ştii ce te aşteaptă.” De ce oare nu-l împiedicase 
Clement să ardă traducerea? „O să vezi tu.” 

— Dracu’ să te ia, Jakob, murmură Valendrea. 

Auzi o bătaie în uşă, apoi Ambrosi intră în cameră şi se 
apropie de birou. Avea un reportofon. 

— Ascultaţi această casetă. Tocmai am derulat-o. Conţine o 
discuţie de acum patru ore între Michener şi Ngovi din biroul 
acestuia. 

Conversaţia dură aproximativ zece minute. Valendrea opri 
casetofonul şi spuse: 

— Mai întâi România. Acum Bosnia. N-au de gând să se 
oprească. 

— Se pare că Clement i-a lăsat un bilet de adio lui Michener. 
Ambrosi ştia de sinuciderea lui Clement. Valendrea îi povestise 
multe în România, inclusiv ce se întâmplase între el şi Clement în 
Riserva. 

— Trebuie să citesc acel bilet. 

Ambrosi stătea în picioare în faţa biroului. 


194 


— Nu văd cum ar fi posibil aşa ceva. 

— Ar însemna s-o reactivăm pe iubita lui Michener. 

— M-am gândit şi eu la asta. Dar ce mai contează acum? 
Conclavul începe mâine. Vei fi papă până la apus. Cu siguranţă, 
vei fi ales chiar mâine. 

Posibil, dar la fel de posibil era să fie prins într-o confruntare 
strânsă. 

— Lucrul care mă îngrijorează este că prietenul nostru african 
pare să aibă propria reţea de informatori. Nu mi-am dat seama 
că prezint o atât de mare importanţă în ochii lui. 

La fel de tare îl îngrijora şi cât de repede făcuse Ngovi 
legătura între călătoria sa în România şi uciderea lui Tibor. Acest 
lucru putea să devină o problemă. 

— Vreau să o găseşti pe Ecaterina Leu. 

In mod intenţionat nu vorbise cu ea de la întoarcerea din 
România. Nu mai fusese cazul. Mulțumită lui Clement, aflase deja 
tot ce voia să ştie. Şi totuşi, îl neliniştea că Ngovi trimitea 
delegaţi în misiuni particulare. Cu atât mai mult cu cât acele 
misiuni îl priveau şi pe el. Cu toate acestea, nu putea face mare 
lucru, din moment ce nu putea implica Sacrul Colegiu în aşa 
ceva. Ar fi pus prea multe întrebări, iar el avea prea puţine 
răspunsuri pentru ei. Putea deveni un bun prilej pentru Ngovi să 
înceapă să investigheze călătoria sa în România, iar Valendrea 
nu era dispus să-i ofere africanului această şansă. Era singurul în 
viaţă care ştia ce spusese Fecioara. Muriseră trei papi. Distrusese 
deja blestemata de transcriere a traducerii lui Tibor, îl eliminase 
pe preot şi aruncase în canal scrierea originală a surorii Lucia. Nu 
mai rămăsese decât transcrierea traducerii ce se afla acum în 
Riserva. Nimeni nu trebuia să vadă acele cuvinte. Dar pentru a 
avea acces la acea cutie trebuia să fie papă. 

Se uită la Ambrosi şi îi zise: 

— Din păcate, Paolo, trebuie să rămâi aici în următoarele zile. 
O să am nevoie de tine. Dar trebuie să ştim ce anume face 
Michener în Bosnia, iar ea e cea mai bună sursă de informaţii de 
care dispunem. Aşa că du-te şi caut-o pe Ecaterina Leu şi spune-i 
că avem din nou nevoie de ajutorul ei. 

— De unde ştii că este în Roma? 

— Unde altundeva ar putea fi? 


195 


Capitolul 36. 


6.15p.m. 


Ecaterina fusese atrasă de carul de emisie al CNN-ului, care se 
afla în afara colonadelor din Piaţa Sfântul Petru. Îl văzuse pe Tom 
Kealy de pe trotuar, în faţa reflectoarelor şi a trei camere de luat 
vederi. Piaţa era ticsită cu echipament de televiziune. Sutele de 
scaune şi baricade care fuseseră puse pe durata ceremoniei de 
înmormântare a lui Clement dispăruseră deja, fiind înlocuite de 
negustori de suvenire, protestatari, pelerini şi jurnalişti care se 
adunaseră la Roma, pregătiţi să asiste la conclavul care începea 
a doua zi, iar camerele de televiziune erau deja reglate pentru a 
avea cea mai bună perspectivă asupra coşului de metal al 
Capelei Sixtine, de unde fumul alb urma să semnaleze succesul. 
Se apropie de un grup de gură-cască strânşi în jurul podiumului 
CNN-ului de unde Tom vorbea spre camere. Purta o sutană 
neagră de lână şi gulerul catolic, arătând a preot. Pentru cineva 
care avea atât de puţin respect pentru profesia sa, părea să se 
simtă foarte bine în hainele preoțești. 

— ... Aşa e, odinioară, voturile erau pur şi simplu arse după 
fiecare scrutin cu paie uscate sau ude, pentru a produce fum alb 
sau negru, în funcţie de rezultatul pe care trebuiau să-l anunţe. 
Acum se foloseşte o substanţă chimică pentru a produce fumul. 
S-au creat nenumărate confuzii în timpul ultimelor conclavuri din 
cauza fumului. Se pare că până şi Biserica Catolică e dispusă să 
lase ştiinţa să se ocupe de anumite aspecte. 

— Ce aţi auzit în legătură cu ziua de mâine? întrebă jurnalista 
de lângă Kealy. 

Kealy îşi îndreptă privirea spre camere şi răspunse: 

— După părerea mea, sunt, de fapt, doi favoriţi. Cardinalul 
Ngovi şi Valendrea. Ngovi ar fi primul papă de culoare din secolul 
I şi ar putea face o mulţime de lucruri ca să-şi ajute continentul. 
Amintiţi-vă numai câte lucruri a făcut loan Paul al II-lea pentru 
Europa de Est şi pentru Polonia. Şi Africii i-ar prinde bine o mână 
de ajutor. 

— Dar sunt catolicii pregătiţi pentru un papă de culoare? 

— Ce mai contează, răspunse Kealy ridicând din umeri. 
Majoritatea catolicilor de astăzi trăiesc în America Latină şi în 


196 


Asia. Nu mai domină cardinalii europeni. Toţi papii, începând cu 
loan al XXIII-lea, s-au asigurat că Sacrul Colegiu conţine din ce în 
ce mai mulţi cardinali care nu sunt de naţionalitate italiană. După 
părerea mea, Bisericii îi va fi mai bine avându-l în frunte pe 
Ngovi decât pe Valendrea. 

Ecaterina zâmbi. Kealy părea că dorea să se răzbune pe 
rigidul Alberto Valendrea. Era interesant cum se întorsese roata. 
Cu nouăsprezece zile în urmă, Kealy era la un pas de a fi 
excomunicat în urma hotărârii tribunalului condus de Valendrea. 
Dar în timpul interregnului, acel tribunal, ca orice alt lucru care 
ţinea de Vatican, era suspendat. Acum acuzatul se afla în direct 
la un canal ce transmitea în lumea întreagă şi îl discredita pe cel 
care îl criticase cel mai tare, unul dintre favoriţii la papalitate. 

— De ce spuneţi că Bisericii i-ar fi mai bine cu Ngovi decât cu 
Valendrea? întrebă jurnalista. 

— Valendrea e italian. Biserica s-a depărtat treptat de 
dominaţia italiană. Alegerea sa ar fi un pas înapoi. In plus, este 
mult prea conservator pentru un catolic al secolului XXI. 

— Mulţi susţin că întoarcere la tradiţie ar fi un câştig pentru 
Biserică. Kealy dădu dezaprobator din cap. 

— Petreci patruzeci de ani de la cel de-al II-lea Consiliu al 
Vaticanului ca să modernizezi instituţia Bisericii, faci o treabă 
bunicică transformând-o într-un organism viabil pe plan mondial 
şi apoi arunci totul pe apa sâmbetei? Papa nu mai e doar 
episcopul Romei. Este capul unui bilion de credincioşi, dintre care 
majoritatea nu sunt italieni, nici măcar europeni şi nici chiar 
caucazieni. Pentru Biserică, alegerea lui Valendrea ar fi 
sinucidere curată. Nu atunci când mai există cineva ca Ngovi, la 
fel de eligibil pentru papalitate şi mult mai simpatizat de 
credincioşii din întreaga lume. 

Ecaterina tresări când simţi o mână pe umăr. Se întoarse şi 
văzu ochii negri ai părintelui Paolo Ambrosi. Enervantul preot 
pirpiriu era la doar câţiva centimetri de ea. Ochii îi scânteiară de 
furie, însă făcu un efort să-şi păstreze calmul. 

— Nu pare să-l placă pe cardinalul Valendrea, şopti preotul. 

— la-ţi mâna de pe umărul meu! 

Colţurile gurii lui Ambrosi se ridicară într-un zâmbet şi îşi 
retrase mâna. 

— Mi-am imaginat eu că trebuie să fii pe aici. Alături de 
concubinul tău, zise el, arătând spre Kealy. 

Ecaterina simţi cum i se strânge stomacul, însă făcu un efort 


197 


să nu arate că îi era teamă. 

— Ce doreşti? 

— Cu siguranţă nu ai dori să stăm de vorbă aici. Dacă 
asociatul tău s-ar uita spre tine, cu siguranţă s-ar întreba ce ai tu 
de vorbit cu unul dintre apropiații cardinalului pe care îl 
disprețuiește atât de mult. Ar putea face chiar o criză de gelozie. 

— Nu cred că are motive de îngrijorare în ceea ce te priveşte. 
Nu urinez direct din picioare, aşa că mă îndoiesc că sunt genul 
tău. 

Ambrosi nu zise nimic, dar poate că avea dreptate. Indiferent 
ce avea să îi zică, nu trebuia spus în public. Aşa că îl conduse 
printre colonade, în spatele unor tarabe unde se vindeau timbre 
şi monede. 

— E  dezgustător, zise Ambrosi arătând spre vânzătorii 
ambulanți. O iau ca pe un carnaval. Doar o ocazie de a face bani. 

— Sunt sigură că toate cutiile cu colecţii din Palatul Sfântul 
Petru sunt închise de la moartea lui Clement. 

— Îți merge mintea. 

— Ce s-a întâmplat, te deranjează adevărul? 

Erau în afara Vaticanului, pe străzile Romei, plimbându-se pe o 
alee ce avea de o parte şi de alta blocuri de apartamente 
elegante. Ecaterina avea nervii încordaţi la maximum, gata să 
facă o scenă. Se opri. 

— Ce vrei? 

— Colin Michener pleacă în Bosnia. Eminenţa Sa doreşte să 
pleci cu el şi să ne spui tot ce face acolo. 

— Nici măcar nu ţi-a păsat ce s-a întâmplat în România. Nu am 
mai auzit de tine de atunci. 

— Acel episod a devenit irelevant. Dar acesta este important. 

— Nu mă interesează. In plus, Colin pleacă în România. 

— Nu pleacă acum. Se duce în Bosnia. La altarul din 
Medjugorje. Ecaterina nu ştia ce să creadă. De ce ar face 
Michener un astfel de pelerinaj, mai ales după ce îi spusese mai 
devreme. 

— Eminenţa Sa m-a îndemnat să îţi transmit că încă mai ai un 
prieten la Vatican. Ca să nu mai punem la socoteală mulţimea de 
euro pe care ţi i-am plătit deja. 

— Mi-a spus că banii sunt ai mei. Fără alte întrebări şi 
explicaţii. 

— Interesant. Se pare că nu eşti o târfă ieftină. 

Ecaterina îi trase o palmă. Ambrosi nu păru surprins. Se uită 


198 


fix la ea cu ochii lui pătrunzători. 

— Să nu te prind că mă mai loveşti vreodată. Avea o asprime 
în voce care nu anunţa nimic bun. 

— Nu mă mai interesează să fiu spionul tău. 

— Eşti o căţea impertinentă. Sper că Eminenţa Sa se va sătura 
de tine. Atunci poate că o să îţi fac o vizită de mulţumire. 

— De ce merge Colin în Bosnia? Intrebă ea făcând un pas în 
spate. 

— Ca să-l întâlnească pe unul dintre cei din Medjugorje care 
au văzut-o pe Fecioară. 

— Şi care e problema cu cei care au văzut-o pe Fecioară? 

— Bănuiesc că ştii despre apariţiile Fecioarei în Bosnia. 

— Sunt nişte tâmpenii. Doar nu crezi că Fecioara le-a apărut 
acelor copii în fiecare lună şi că încă le mai apare. 

— Biserica nu a validat nici una dintre viziuni. 

— Şi prin ce semnătură vor fi considerate reale? 

— Sarcasmul tău e plictisitor. 

— La fel ca tine. 

Insă Ecaterina simţea că începea s-o intereseze subiectul. Nu 
dorea să facă nimic pentru Ambrosi sau pentru Valendrea şi 
rămăsese în Roma doar pentru Michener. Aflase că se mutase de 
la Vatican - Kealy spusese asta într-una dintre analizele sale 
despre moartea papei - dar nu făcuse nici un efort să Îl 
găsească. De fapt, după întâlnirea de mai devreme, cochetase 
cu ideea să se ducă după el în România. Insă acum se mai ivea o 
ocazie în Bosnia. 

— Când pleacă? întrebă ea, urându-se că lăsase să i se simtă 
interesul în voce. 

Ochii lui Ambrosi sclipiră de mulţumire. 

— Nu ştiu. 

Preotul băgă mâna în buzunarul sutanei şi scoase o bucată de 
hârtie. 

— Aceasta este adresa lui Michener. Nu e departe de aici. Ai 
putea să-i... alini suferinţa. Mentorul lui a dispărut dintre cei vii, 
viaţa lui e un haos total. Duşmanul său va ajunge în curând 
papă... 

— Valendrea e foarte sigur pe el. 

— Şi de ce n-ar fi? 

— Chiar crezi că Michener este atât de vulnerabil? Că o să-şi 
deschidă sufletul faţă de mine, că mă va lua cu el? 

— Asta e ideea. 


199 


— Nu e chiar atât de slab de înger. 
— Bag mâna în foc că este, zise Ambrosi zâmbind. 


200 


Capitolul 37. 


Roma. 
7.00 p.m. 


Michener mergea pe Via Giotto, spre apartamentul în care 
locuia. Cartierul din jurul său devenise centrul lumii mondene, cu 
străzile  înţesate de cafenele care  găzduiseră odinioară 
intelectuali şi politicieni radicali. Ştia că venirea la putere a lui 
Mussolini fusese orchestrată undeva în apropiere şi, din fericire, 
majoritatea clădirilor supravieţuiseră planului de purificare 
arhitectonică al Ducelui şi încă mai păstrau aerul secolului al XIX- 
lea. 

Ştia multe lucruri despre Mussolini, citise două biografii ale 
sale după ce se mutase în Palatul Apostolic. Mussolini era un 
bărbat ambițios care visa ca toţi italienii să poarte uniformă, iar 
toate clădirile istorice ale Romei cu acoperişuri de ţiglă să fie 
înlocuite cu construcţii cu faţade strălucitoare din marmură şi de 
obeliscuri care să amintească de marile sale victorii militare. Dar 
II Duce sfârşise cu un glonţ în cap, apoi fusese spânzurat de 
glezne cu capul în jos şi expus, ca toţi să vadă ce a păţit. Nu se 
alesese nimic de planul său grandios. lar Michener se temea că 
aşa avea să se întâmple şi cu Biserica dacă Valendrea ajungea 
papă. 

Megalomania era o boală psihică întreţinută de aroganță. 
Valendrea era în mod clar bolnav. Opoziția secretarului de stat 
faţă de cel de-al II-lea Consiliul al Vaticanului şi faţă de toate 
reformele Bisericii nu era un secret pentru nimeni. lar pontificatul 
lui Valendrea putea constitui chiar reversul. Cel mai rău era că 
toscanul putea ocupa scaunul papal mai bine de douăzeci de ani. 
Ceea ce însemna că putea schimba în totalitate componenţa 
Sacrului Colegiu al cardinalilor, la fel cum făcuse şi loan Paul al Il- 
lea în timpul domniei sale. Dar loan Paul al lIl-lea fusese un 
conducător blajin, un om cu idei inovatoare. Valendrea era un 
demon şi doar Dumnezeu îi mai putea apăra pe inamicii săi. Un 
motiv în plus pentru Michener să dispară în Munţii Carpaţi. Cu 
sau fără Dumnezeu, cu sau fără cer, acei copii chiar aveau 
nevoie de ajutor. 

Ajunse la bloc şi urcă încet scările până la etajul trei. Unul 


201 


dintre episcopii ataşaţi la administraţia papală îi oferise gratis 
pentru câteva săptămâni acest apartament cu două camere 
complet mobilat, iar Michener fusese impresionat de gest. Cele 
cinci cutii cu lucrurile lui Clement şi cufărul de lemn al acestuia 
erau depozitate în apartament. Iniţial, intenţionase să nu mai 
rămână decât o săptămână în Roma. Acum avea să plece în 
Bosnia cu biletul pe care i-l dăduse Ngovi. Săptămâna viitoare 
avea să înceapă o nouă viaţă. 

O parte din el ura gestul lui Clement. Istoria era plină de papi 
aleşi doar pentru că nu mai aveau mult de trăit şi care înşelaseră 
aşteptările tuturor trăind mai bine de zece ani. Jakob Volkner 
putea fi unul dintre aceşti suverani pontifi. Era importantă 
contribuţia sa. Şi totuşi, dăduse cu piciorul la tot luând o 
supradoză de somnifere. 

Michener se simţea el însuşi ca într-un vis. Ultimele două 
săptămâni, începând cu acea îngrozitoare zi de luni, păreau un 
adevărat coşmar. Viaţa sa, până nu demult foarte ordonată, îi 
scăpase acum de sub control. 

Avea nevoie de ordine. 

Dar, oprindu-se pe palierul etajului al treilea, ştia că îl aştepta 
şi mai mult haos. Pe hol o văzu pe Ecaterina Leu stând jos chiar 
în faţa uşii lui. 

— De ce nu mă surprinde că m-ai găsit din nou? zise el. De 
data asta cum ai reuşit? 

— Alte secrete pe care le ştie toată lumea. 

Se ridică în picioare şi îşi scutură pantalonii. Era îmbrăcată ca 
dimineaţă şi arăta la fel de minunat. 

Michener deschise uşa apartamentului. 

— Încă mai vrei să mergi în România? întrebă ea. 

— Ai de gând să mă urmezi? întrebă el, punând cheile pe 
masă. 

— Tot ce se poate. 

— Nu mi-aş cumpăra bilet chiar acum dacă aş fi în locul tău. 

li spuse despre Medjugorje şi despre ce îl rugase Ngovi să 
facă, dar nu şi despre e-mailul lui Clement. Nu se bucura că 
trebuia să facă această călătorie şi îi mărturisi şi Ecaterinei acest 
lucru. 

— Nu mai e război, Colin, îi zise ea. E linişte de ani de zile. 

— Da, mulţumită americanilor şi trupelor NATO. Totuşi, nu 
este chiar o destinaţie de vacanţă. 

— Atunci de ce te duci? 


202 


— Le datorez asta lui Clement şi lui Ngovi, zise el. 

— Nu crezi că ţi-ai achitat deja datoriile faţă de ei? 

— Ştiu ce vrei să spui. Insă mă bate gândul să renunţ la 
preoţie. Aşa că nu mai contează. 

— De ce? întrebă Ecaterina şocată la auzul veştii. 

— Mi-a ajuns. Nu e vorba despre Dumnezeu, despre o viaţă 
mai bună sau despre fericirea eternă. E vorba despre politică, 
ambiţie, lăcomie. De câte ori mă gândesc la locul unde m-am 
născut, mi se face rău. Cum de s-au gândit că făceau ceea ce 
trebuia? Existau o mulţime de alte feluri de a le ajuta pe acele 
mame şi totuşi nu şi-a bătut nimeni capul. Le-a fost mai la 
îndemână să ne îmbarce pe toţi spre America. 

Se întoarse şi rămase uitându-se la podea. 

— Dar acei copii din România? Se pare că Dumnezeu a uitat 
de ei. 

— Nu te-am văzut niciodată atât de pornit. 

— Valendrea are şanse mari să devină papă, continuă el 
îndreptându-se spre fereastră. Multe se vor schimba. Poate că 
Tom Kealy avea totuşi dreptate. 

— Nemernicul ăla nu are nici un merit pentru nimic. 

Michener o simţi plină de resentimente faţă de Kealy. 

— Am vorbit doar despre mine. Tu ce-ai mai făcut de când te- 
ai întors din Bucureşti? 

— Cum ţi-am spus deja, am scris câteva articole despre 
funeraliile papei pentru o revistă poloneză. Am mai scris şi 
articole de fond despre conclav. M-au angajat să fac un reportaj. 

— Atunci cum de poţi să pleci în România? 

— Nu pot, zise ea zâmbind. Aş vrea eu să pot. Dar cel puţin 
ştiu unde să te găsesc. 

Cuvintele ei veniră ca o binecuvântare. Ştia că, dacă n-ar mai 
vedea-o niciodată pe această femeie, ar fi foarte nefericit. Işi 
aminti de ultima oară, cu ani de zile în urmă, când fuseseră doar 
ei doi în Munchen, cu puţin timp înainte de a-şi lua licenţa în 
drept şi de a se întoarce în serviciul lui Clement. Nu arăta prea 
diferit faţă de acum, avea părul puţin mai lung, faţa îi era doar o 
idee mai proaspătă decât acum, iar zâmbetul, la fel de cuceritor. 
Doi ani o iubise ştiind că avea să vină momentul când trebuia să 
aleagă. Acum îşi dădea seama de greşeala pe care o făcuse. Işi 
aduse aminte de ceva ce îi spusese Ecaterinei mai devreme când 
se întâlniseră în piaţă. „Totul e să nu repeţi greşelile. Asta e tot 
ce putem spera.” Al dracului de adevărat. Străbătu camera şi o 


203 


luă în braţe. Ea nu se opuse. 


Michener deschise ochii şi se uită la ceasul de pe noptieră. Era 
ora 22.43. Ecaterina era lângă el. Dormiseră aproape două ore. 
Nu se simţea vinovat pentru ceea ce se întâmplase. O iubea, iar 
dacă pe Dumnezeu îl deranja, asta era. Nu-i mai păsa. 

— Te-ai trezit? îi zise ea prin întuneric. Crezuse că ea doarme. 

— Nu sunt obişnuit să mă trezesc cu cineva alături de mine în 
pat. 

— Te-ai putea obişnui? întrebă ea lipindu-şi capul de pieptul 
lui. 

— Şi eu mă întrebam acelaşi lucru. 

— Nu mai vreau să plec de data aceasta, Colin. 

— Cine a zis că trebuie să pleci? zise Michener sărutând-o pe 
creştet. 

— Vreau să vin cu tine în Bosnia. 

— Şi ce o să se aleagă de angajamentele tale? 

— Te-am minţit. Nu am nici unul. Mă aflu în Roma doar pentru 
tine. 

— Atunci poate că o excursie în Bosnia o să ne prindă bine 
amândurora, zise el fără ezitare. 

Părăsise scena publică a Palatului Apostolic şi se afla acum 
într-o lume unde nu exista decât el. Clement zăcea în sicriul 
triplu sub Bazilica Sfântul Petru, iar el era gol în pat cu femeia pe 
care o iubea. 

Nu ştia spre ce anume se îndrepta. 

Ştia doar că se simţea în sfârşit împlinit. 


204 


Capitolul 38. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
Marţi, 28 noiembrie. 
1.00 p.m. 


Michener se uita pe geamul autobuzului. Peisajul stâncos 
trecea rapid prin faţa geamului, iar Marea Adriatică era 
zbuciumată din cauza unei brize reci. In faţa aeroportului erau 
aliniate autobuze pentru turişti, iar şoferii chemau pasagerii care 
doreau să meargă la Medjugorje. Unul dintre ei îi spuse că se 
aflau în extrasezon. Vara soseau între trei şi cinci mii de pelerini, 
însă din noiembrie până în martie numărul lor scădea la câteva 
sute. 

In ultimele două ore, un ghid le explică celor aproximativ 
cincizeci de pasageri că Medjugorje se afla în partea de sud a 
Herțegovinei, pe malul mării, iar un lanţ de munţi izola zona atât 
din punct de vedere climatic, cât şi politic. Ghidul le spuse că 
denumirea Medjugorje însemna „ţinutul dintre munţi”. Zona 
fusese sub dominație croată, iar catolicismul înflorise. La 
începutul anilor 1990, după căderea comunismului, croații 
doriseră să obţină independenţa, însă sârbii, cei care deţinuseră 
puterea în fosta Iugoslavie, năvăliseră, dorind să creeze o Serbie 
mai mare. Ani de zile fusese război civil. Două sute de mii de 
oameni muriseră, până când intervenise comunitatea 
internaţională şi oprise genocidul. Izbucnise apoi un alt război, 
între croaţi şi musulmani, însă se sfârşise în scurt timp, la sosirea 
trupelor ONU pentru menţinerea păcii. 

Medjugorje scăpase de teroare. Războiul se purtase în partea 
de nord şi de vest. In zonă trăiau doar cinci sute de familii, iar 
uriaşa catedrală a oraşului putea adăposti două mii de oameni. 
Ghidul le povesti că dezvoltarea unei infrastructuri de hoteluri, 
case de oaspeţi, restaurante şi magazine de suvenire 
transformaseră zona într-un adevărat centru religios. Vizitaseră 
aceste locuri douăzeci de milioane de oameni din întreaga lume. 
La ultima numărătoare, se înregistraseră două mii de apariţii ale 
Fecioarei, un fenomen fără precedent. 

— Crezi ceva din toate acestea? îl întrebă Ecaterina în şoaptă. 
E un pic cam tras de păr să-ţi imaginezi că Fecioara vine zilnic să 


205 


îi vorbească unei femei din Bosnia. 

— Aşa crede vizionara şi aşa credea şi Clement. Să fim atenţi, 
da? 

— Incerc. Dar la care dintre vizionari trebuie să mergem? 

Şi el se gândise la asta. Aşa că îl întrebă pe ghid mai multe 
despre vizionari şi află că una dintre femei, care avea acum 
treizeci şi cinci de ani, era căsătorită, avea un copil şi trăia în 
momentul de faţă în ltalia. Alta avea treizeci şi şase, era 
căsătorită, avea patru copii şi trăia în Medjugorje, însă ducea o 
viaţă foarte retrasă şi nu se întâlnea decât cu foarte puţini 
pelerini. Unul dintre bărbaţi, care avea puţin peste treizeci de 
ani, încercase de două ori să devină preot şi, deşi nu reuşise, tot 
mai spera că avea să obţină într-o bună zi Sfintele Ordine. 
Călătorea foarte mult, transmițând mesajul din Medjugorje lumii 
întregi şi era greu de găsit. Celălalt bărbat, cel mai tânăr dintre 
cei şase vizionari, era căsătorit şi avea doi copii şi nu vorbea cu 
vizitatorii. Altă femeie, care avea aproape patruzeci de ani, era 
căsătorită şi nu mai trăia în Bosnia. Ultima femeie era singura 
care mai avea viziuni. Se numea Jasna, avea treizeci şi doi de ani 
şi trăia singură în Medjugorje. Viziunile sale zilnice erau uneori 
urmărite de miile de credincioşi în Biserica Sfântul Jakob. Ghidul 
le spuse că Jasna era o persoană introvertită, care vorbea foarte 
puţin, dar îşi găsea întotdeauna timp să discute cu pelerinii. 

— Se pare că nu avem prea multe opţiuni, zise Michener 
uitându-se la Ecaterina. O să începem cu ea. 

— Cu toate acestea, Jasna nu ştie toate cele zece secrete pe 
care Fecioara le-a spus celorlalţi, zise ghidul din faţa autobuzului, 
iar Michener deveni din nou atent la ce spunea femeia: 

— Toţi ceilalţi cinci ştiu cele zece secrete. Se spune că, atunci 
când le va vorbi tuturor celor şase vizionari, apariţiile vor înceta 
şi va fi lăsat un semn al prezenţei Fecioarei pentru necredincioşi. 
„Insă credincioşii nu trebuie să aştepte semnul pentru a crede. 
Acum este momentul graţiei divine. E timpul să credeţi 
necondiţionat. Timpul să vă întoarceţi faţa către Dumnezeu. 
Pentru că, atunci când va veni semnul, va fi pentru mulţi prea 
târziu.” Acestea sunt cuvintele Fecioarei. O predicţie a viitorului 
nostru. 

— Ce ne facem acum? îi şopti Ecaterina la ureche. 

— Eu zic să mergem totuşi să o vedem. Măcar de curiozitate, 
dacă nu din alte motive. Cu siguranţă îmi poate răspunde la cele 
o mie de întrebări pe care vreau să i le pun. 


206 


Ghidul arătă spre Dealul Apariţiei. 

— In acest loc au avut primii doi vizionari viziunile, în iunie 
1981 - o minge de lumină strălucitoare în care se afla o femeie 
frumoasă cu un prunc în braţe. In următoarea seară, cei doi copii 
s-au întors împreună cu patru prieteni, iar femeia a apărut din 
nou, de data aceasta purtând o coroană formată din 
douăsprezece stele şi o rochie de culoarea perlei. Părea, aşa cum 
au descris-o copiii, înveşmântată în razele soarelui. 

Ghidul arătă spre o cărare abruptă ce lega satul Podbrdo de 
un platou în care era înălţată o cruce. Chiar şi acum, pelerinii 
urcau sub norii groşi ce veneau dinspre mare. 

Muntele Crucii apăru după câteva momente, înălțându-se la 
mai puţin de doi kilometri de Medjugorje, iar vârful său rotunjit 
părea să aibă mai bine de cinci sute de metri înălţime. 

— Crucea din vârful muntelui a fost ridicată în anii 1930 de 
parohia locală şi nu are legătură cu apariţiile, deşi mulţi pelerini 
au spus că au văzut semne luminoase în jurul ei. Din această 
cauză a devenit loc de pelerinaj. Vă recomand să faceţi o 
excursie până în vârf. 

Autobuzul încetini când intră în Medjugorje. Satul nu semăna 
cu cele pe lângă care trecuseră în drumul lor dinspre Split. 
Casele scunde din piatră colorate în diferite nuanţe de roz, verde 
şi portocaliu fuseseră înlocuite de clădiri înalte - hoteluri 
deschise recent, după cum le explică ghidul, pentru a face faţă 
afluxului de pelerini, alături de magazine fără taxe vamale, 
centre de închiriat maşini şi agenţii de turism. Lângă autocare 
aşteptau taxiuri Mercedes strălucitoare. 

Autocarul opri lângă turnurile gemene ale Bisericii Sfântul 
Jakob. Un afiş îi anunţa pe turişti că slujba se ţinea pe parcursul 
întregii zile în mai multe limbi. In faţa bisericii se întindea o piaţă 
pavată cu beton, iar ghidul le spuse că aici se întâlneau 
credincioşii în fiecare noapte. Michener se întrebă dacă aveau să 
se adune şi în acea seară, dat fiind că se anunţa furtună. Prin 
piaţă patrulau soldaţi. 

— Aparţin forţelor spaniole de menţinere a păcii detaşate în 
această regiune, aşa că nu ezitaţi să le cereţi ajutorul dacă este 
cazul, le explică ghidul. 

Işi luară bagajele şi coborâră din autocar. Michener se apropie 
de ghid şi întrebă: 

— Ne spuneţi vă rog unde o putem găsi pe Jasna? 

Femeia arătă spre capătul străzii. 


207 


— Trăieşte într-o casă la câteva clădiri distanţă în direcţia 
aceea. Dar vine la biserică să se roage zilnic la ora trei, iar 
câteodată şi seara. Va fi aici în curând. 

— Dar apariţiile unde se produc? 

— De cele mai multe ori aici, în biserică. De aceea şi vine aici. 
Dar trebuie să vă spun că nu cred că poate sta de vorbă cu 
dumneavoastră dacă nu sunteţi pe lista de aşteptare. 

Michener înţelese ce voia să spună. Probabil că fiecare pelerin 
dorea să se întâlnească cu unul dintre vizionari. Ghidul arătă 
spre o agenţie de turism de peste drum. 

— Pot să vă facă ei o programare. Întâlnirile au loc, de regulă, 
după-amiaza. Intrebaţi-i de Jasna. Cu siguranţă vă vor aranja o 
întâlnire. Sunt foarte receptivi la nevoile pelerinilor. 

Michener îi mulţumi ghidului, apoi el şi Ecaterina se 
îndepărtară. 

— Trebuie să începem de undeva, iar Jasna este cea mai la 
îndemână. Nu mă încântă ideea de a vorbi cu ea de faţă cu alţi 
oameni şi în mod clar nu am nevoi care să solicite o atenţie 
deosebită. Aşa că hai s-o căutăm singuri! 


208 


Capitolul 39. 


Vatican. 
2.00 p.m. 


Procesiunea cardinalilor ieşi din Capela Paulină, cântând 
refrene din Veni Creator Spiritus. Mâinile lor erau unite în 
rugăciune, iar capetele - plecate. Valendrea mergea în spatele 
lui Maurice Ngovi, care, în calitatea sa de camerling, conducea 
grupul în Capela Sixtină. 

Totul era pregătit. Valendrea însuşi verificase ultimele 
amănunte, când Casa Gammarelli adusese cinci cutii cu sutane 
de în, papuci roşii de mătase, mantii, cape, ciorapi de bumbac şi 
pălării de diverse mărimi, toate necusute şi netivite. Toate 
ajustările urmau să fie făcute de Gammarelli însuşi, chiar înainte 
ca acel cardinal ales papă să apară în balconul Bazilicii Sfântul 
Petru. 

Cu pretextul că voia să inspecteze totul, Valendrea verificase 
dacă existau veşminte măsura 42-44 peste piept, 38 în talie, 
papuci numărul 10, pentru care erau necesare doar modificări 
minore. După aceea, avea să-i comande lui Gammarelli sutane 
de în cu model tradiţional, dar şi unele cu model modern, la care 
se tot gândise în ultimii doi ani. intenţiona să fie unul dintre cei 
mai bine îmbrăcaţi papi din istorie. 

Sosiseră la Roma 113 cardinali. Toţi erau îmbrăcaţi cu sutana 
stacojie şi purtau o capă pe umeri. Aveau pălării roşii şi cruci 
pectorale din aur şi argint. În timp ce înaintau în şir unul câte 
unul spre o uşă impozantă, camerele de televiziune erau 
îndreptate asupra lor pentru a transmite imaginea către 
miliardele de oameni din întreaga lume. Valendrea remarcă 
feţele grave ale cardinalilor. Aceştia ţinuseră probabil cont de 
predica lui Ngovi din timpul slujbei de la prânz, când îi 
îndemnase să se lepede de toate interesele lumești înainte de a 
intra în Capela Sixtină şi cu ajutorul Sfântului Duh să aleagă un 
„pastor capabil să cârmuiască Biserica-Mamă.” 

Cuvântul „pastor” era problematic. Un papă de secol XX nu 
putea fi pastoral. Majoritatea erau intelectuali de carieră sau 
diplomaţi ai Vaticanului. În ultimele cinci zile se vorbea în presă 
că Sacrul Colegiu ar trebui să caute pe cineva care avea 


209 


experienţă ca preot. Cu siguranţă că un papă care lucrase o viaţă 
cu enoriaşii era mai atrăgător decât un birocrat. Valendrea 
auzise din înregistrările pe care le avea că mulţi dintre cardinali 
considerau că un papă care ştia cum să conducă o dioceză era 
considerat un câştig pentru Biserică. Din nefericire, el era un 
produs al curiei, un administrator înnăscut şi nu avea experienţă 
ca preot, spre deosebire de Ngovi, care fusese iniţial preot 
misionar, apoi devenise arhiepiscop şi în cele din urmă primise 
rangul de cardinal. li era ciudă pe experienţa cardinalului 
camerling şi considerase aceste observaţii nişte aluzii subtile la 
adresa sa, însă erau dovada clară că Ngovi avea să fie un 
contracandidat serios în următoarele ore. 

Procesiunea se opri în faţa Capelei Sixtine. 

Din interior se auzea un cor. 

Ngovi ezită puţin în prag, apoi înaintă. 

In fotografii, Capela Sixtină părea uriaşă, însă în realitate cu 

greu încăpeau în ea 113 cardinali. Fusese construită în urmă cu 
cinci sute de ani, destinată a fi folosită de papă pentru rugăciuni 
şi meditații, cu pereţii sprijiniți de pilaştri eleganţi şi acoperiţi de 
fresce narative. In partea stângă erau scene care înfăţişau viaţa 
lui Moise, iar în partea dreaptă, viaţa lui lisus. Intr-un set de 
imagini era Israel, în altul - întreaga rasă umană. Creaţia 
zugrăvită pe tavan prezenta destinul omului pe pământ şi apoi 
prevestea căderea inevitabilă. Judecata de Apoi de deasupra 
altarului era o viziune terifiantă a mâniei divine, o lucrare pe care 
Valendrea o admira foarte mult. 
_ De o parte şi de alta a navei centrale erau înălțate podiumuri. 
In dreptul fiecărui scaun se afla o etichetă cu numele cardinalilor, 
aranjarea fiind făcută în funcţie de vârstă. Scaunele aveau 
spătare drepte, iar Valendrea nu era deloc încântat de ideea de a 
sta jos atât de mult timp într-o poziţie incomodă. In faţa fiecărui 
scaun se afla o măsuţă pe care erau un creion, un teanc de foi şi 
un singur buletin de vot. 

Cardinalii se îndreptară spre scaunele care le fuseseră alocate. 
Nici unul nu rostise încă o vorbă. Corul continua să cânte. 

Valendrea se uită spre sobă. Se afla într-un colţ, ridicată 
deasupra podelei de mozaic pe o platformă metalică. Din ea 
pornea un horn, care se subţia într-o gură de aerisire ce ieşea 
printr-una dintre ferestre, pe unde tradiționalul fum avea să 
anunţe rezultatul votului. Spera ca focul să nu se aprindă de prea 
multe ori. Cu cât erau mai multe scrutinuri, cu atât erau mai mici 


210 


şansele de reuşită. 

Ngovi stătea în faţa capelei, cu mâinile împreunate sub 
sutană. Valendrea remarcă expresia gravă de pe faţa africanului 
şi se gândi cât de mult se bucura camerlingul de momentul său 
de glorie. 

— Extra omnes, zise Ngovi cu voce tare. Cei care sunt în plus 
să părăsească sala. 

Corul, îngrijitorii şi echipele de televiziune începură să plece. 
Doar cardinalii şi treizeci şi doi de preoţi, călugăriţe şi tehnicieni 
puteau rămâne pe loc. 

Camera se cufundă în linişte în timp ce tehnicienii verificară 
nava centrală. Trebuiau să se asigure că nu existau dispozitive 
de supraveghere în capelă. In faţa grilajului de fier se opriră şi îi 
asigurară că totul era în regulă. 

Valendrea le făcu semn cu capul că puteau pleca. Procedura 
aceasta avea să fie repetă zilnic, înainte şi după fiecare scrutin. 

Ngovi părăsi altarul şi veni printre cardinali. Trecu printr-un 
iconostas de marmură şi se opri în faţa uşilor de bronz pe care le 
închideau îngrijitorii bisericii. Interiorul bisericii se cufundă într-o 
linişte totală. Acolo unde înainte se auziseră muzica şi zgomotul 
paşilor amortizat de covorul care proteja podeaua de mozaic, 
acum nu se mai auzea nici musca. Dincolo de uşă se auzi 
zornăitul cheilor, apoi sunetul cheii răsucite în broască. 

Ngovi încercă clanţa. 

Uşa era încuiată. 

— Cei care sunt în plus să părăsească sala, strigă el. 

Nimeni nu răspunse. Nimeni nu trebuia să răspundă. Tăcerea 
era un semn că începuse conclavul. Valendrea ştia că afară se 
punea un sigiliu care simboliza că totul se desfăşura în secret. 
Mai era o cale de acces în Capela Sixtină - traseul pe care îl 
urmau zilnic spre şi dinspre Domus Sanctae Marthae - însă 
sigiliul pus pe uşa de la intrarea principală era metoda 
tradiţională de a face public începutul alegerilor. 

Ngovi se duse în altar, se uită spre cardinali şi rosti cuvintele 
pe care Valendrea le mai auzise de la un alt cardinal camerling 
cu treizeci şi patru de luni în urmă. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze. Să începem. 


211 


Capitolul 40. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
2.30 p.m. 


Michener se uită atent la casă, o clădire de piatră cu un singur 
etaj, acoperită de muşchi. Curtea avea o boltă de viță-de-vie, iar 
singurul element mai complicat era lucrătura pervazului 
ferestrelor. In curtea din spate era un petic de verdeață ce părea 
că tânjeşte după ploaia ce nu avea de gând să se lase prea mult 
aşteptată. In depărtare se zăreau crestele munţilor. 

Găsiseră casa după indicaţiile pe care ei le dăduseră doi 
localnici. Amândoi fuseseră reticenţi, însă îşi schimbaseră 
atitudinea după ce Michener le spusese că era preot şi că trebuia 
să vorbească cu Jasna. 

Merse împreună cu Ecaterina până la uşa din faţă şi ciocăni. 

Le deschise o femeie înaltă, cu tenul de culoarea migdalei şi 
cu părul negru. Era suplă ca o trestie, cu o faţă plăcută şi cu ochi 
căprui. Il studie atent, făcându-l să se simtă puţin incomod. Avea 
în jur de treizeci de ani şi purta un rozariu la gât. 

— Trebuie să plec la biserică şi nu am timp să vorbesc cu 
dumneavoastră acum, le zise ea. Voi fi mai mult decât bucuroasă 
să discutăm după slujbă, le zise ea în engleză. 

— Suntem aici pentru cu totul alt motiv, îi răspunse Michener, 
apoi îi povesti de ce se aflau acolo. 

Femeia nu reacţionă în nici un fel, de parcă ar fi primit 
delegaţi de la Vatican în fiecare zi. In cele din urmă, îi invită în 
casă. 

Casa era modest mobilată, într-un stil mixt. Soarele pătrundea 
în cameră prin ferestrele întredeschise. Deasupra căminului 
atârna un portret al Fecioarei, vegheat de o candelă. Într-un colţ 
se afla o statuie a Fecioarei Maria. Sculptura o înfăţişa pe 
Fecioară înveşmântată într-o rochie argintie, cu marginile tivite 
cu albastru-deschis. Faţa îi era acoperită de un văl care îi punea 
în relief buclele castanii. Ochii ei albaştri erau blânzi şi expresivi. 
Fecioara de la Fatima, din câte îşi amintea. 

— De ce Fecioara de la Fatima? întrebă el arătând spre 
statuie. 

— E un dar de la un pelerin. Imi place. Pare vie. 


212 


Michener observă că i se zbătea uşor ochiul drept, iar felul în 
care vorbea şi vocea blândă îl nelinişteau. Se întrebă dacă punea 
ceva la cale. 

— Nu mai crezi, nu-i aşa? îl întrebă ea în şoaptă. 

Observaţia ei îl luă pe nepregătite. 

— De ce este atât de important? 

Işi îndreptă privirea spre Ecaterina şi spuse: 

— Ea te face să fii confuz. 

— De ce spuneţi asta? 

— Preoţii vin rareori aici în compania unei femei. Şi vin şi mai 
rar îmbrăcaţi în haine laice. 

Nu intenţiona să îi răspundă la ancheta la care îl supunea. 
Erau în picioare, ea nu îi invitase încă să ia loc şi deja lucrurile se 
înrăutăţeau. Jasna se întoarse spre Ecaterina şi îi spuse: 

— Tu nu crezi deloc. Şi n-ai mai crezut de ani de zile. Cât de 
chinuit trebuie să-ţi fie sufletul! 

— Ar trebui să fim impresionați de aceste observaţii? 

Ecaterina nu avea de gând să îi arate femeii că vorbele ei o 
afectau. p 

— Pentru tine, zise Jasna, doar ce poţi atinge e real. Insă e 
mult mai mult de atât. Nici nu-ți poți imagina ce înseamnă asta. 
Şi faptul că nu e palpabil nu-l face mai puţin real. 

— Ne aflăm aici într-o misiune în numele papei, spuse 
Michener. 

— Clement este deja alături de Fecioară. 

— Aşa sper şi eu. 

— Insă îi faci un deserviciu prin faptul că nu crezi. 

— Jasna, am fost trimis aici pentru a afla al zecelea secret. 
Clement şi camerlingul mi-au dat nişte indicaţii foarte precise. 

Femeia se întoarse şi le zise: 

— Nu îl ştiu şi nici nu vreau să-l ştiu. Fecioara nu-mi va mai 
apărea când se va întâmpla acest lucru. lar mesajele ei sunt 
importante. Lumea întreagă depinde de ele. 


Colin cunoştea mesajele din Medjugorje trimise prin fax şi prin 
e-mail în întreaga lume. Majoritatea erau simple îndemnuri la 
credinţă şi pace în lume, postul şi rugăciunea fiind modalităţile 
de a le obţine pe amândouă. Cu o zi înainte, citise în biblioteca 
Vaticanului câteva mesaje recente. Site-urile cereau regulat 
sume de bani pentru a transmite mesajele Domnului, fapt care îl 
determina să se întrebe dacă nu cumva Jasna nu avea şi alte 


213 


interese. Însă simplitatea căminului ei şi hainele modeste 
sugerau că nu făcea asta pentru bani. 

— Suntem conştienţi că nu cunoaşteţi secretul, însă nu ne-aţi 
putea îndruma către unul dintre vizionarii care să ni-l poată 
spune? 

— Tuturor li s-a cerut să păstreze secretul până când Fecioara 
le va permite să vorbească. 

— Autoritatea Sfântului Părinte nu este suficientă? 

— Sfântul Părinte nu mai este printre noi. 

Lui Michener nu-i plăcea atitudinea ei. 

— De ce trebuie să îngreunaţi totul? 

— Şi cerul a pus aceeaşi întrebare. 

Lui Michener i se păru că vorbele femeii se aseamănă cu 
lamentaţiile lui Clement din săptămânile de dinainte de moartea 
sa. 

— M-am rugat pentru papă, zise ea. Sufletul său are nevoie de 
rugăciunile noastre. 

Michener era pe punctul de a o întreba ce anume dorea să 
spună, însă, înainte de a apuca să rostească vreun cuvânt, 
femeia se apropie de statuia din colţul încăperii. Privirea îi deveni 
distantă şi fixă. Ingenunche pe un scaun de rugăciuni şi nu mai 
zise nimic. 

— Ce face? întrebă Ecaterina. 

Michener ridică din umeri. 

In depărtare se auzi un clopot anunțând ora trei şi Colin îşi 
aminti că era ora la care se presupunea că Jasnei îi apărea 
Fecioara Maria. Apucă încet cu o mână rozariul care-i atârna la 
gât. Işi încleştă mâna pe mărgele şi rosti cuvinte pe care 
Michener nu le înţelese. Se aplecă asupra ei şi îi urmări privirea, 
însă nu văzu nimic altceva decât faţa stoică sculptată în lemn a 
Fecioarei Maria. 

Din studiile legate de Fatima pe care le făcuse, îşi aminti că 
martorii oculari spuneau că au auzit un bâzâit şi au simţit o 
căldură în timpul apariţiilor, însă se gândea că totul făcea parte 
din isteria de masă ce cuprindea sufletele simple care îşi doreau 
cu disperare să creadă. Se întreba dacă era într-adevăr martorul 
apariţiei Mariei sau doar al halucinaţiei unei femeie bolnave. 

Se apropie de ea. Privirea femeii părea aţintită asupra a ceva 
aflat dincolo de pereţi. Nu era conştientă că Michener se afla în 
apropierea ei şi continua să îngâne cuvinte fără sens. Pentru o 
secundă, crezu că vede o licărire de lumină în ochii ei - cao 


214 


reflectare a unei imagini - un vârtej de lumină albastră şi aurie. 
Îşi întoarse privirea în partea stângă, căutând sursa acelei lumini, 
însă nu găsi nimic. Doar un colţ însorit şi o statuie tăcută. Orice 
se întâmpla îi aparţinea doar Jasnei. 

In cele din urmă, îşi plecă uşor capul şi zise: 

— Fecioara a plecat. 

Se ridică, se apropie de masă şi începu să scrie ceva pe o 
foaie de hârtie. Când termină, luă foaia şi i-o dădu lui Michener. 


Copiii mei, mare este dragostea lui Dumnezeu! Nu închideţi 
ochii, nu vă astupaţi urechile. Dragostea Lui este nemărginită. 
Ascultaţi chemarea mea şi acceptaţi sarcina pe care v-o 
încredinţez. Deschideţi-vă inimile şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să 
intre. Fie ca El să locuiască veşnic în sufletele voastre. Ochii mei şi 
inima mea vor fi aici, chiar şi atunci când nu voi mai apărea. 
Purtaţi-vă aşa cum vă spun eu şi îndreptaţi-vă spre Dumnezeu. Nu 
alungaţi numele Domnului din sufletele voastre ca să nu fiţi la 
rândul vostru alungaţi. Acceptaţi mesajul meu pentru a fi la rândul 
vostru acceptaţi. A venit timpul să vă hotărâți, copiii mei. Păstraţi- 
vă inima curată ca să vă pot conduce la Tatăl vostru. Pentru că 
prezenţa mea aici este o dovadă a dragostei sale neţărmurite. 


— Asta mi-a spus Fecioara, zise Jasna. Michener citi din nou 
mesajul. 

— Imi este adresat mie? 

— Doar tu poţi decide asta. 

li dădu foaia de hârtie şi Ecaterinei şi îi zise: 

— Tot nu mi-aţi răspuns la întrebare. Cine ne poate spune 
secretul? 

— Nimeni nu poate să vi-l spună. 

— Ceilalţi cinci vizionari cunosc secretul. Unul dintre ei ni-l 
poate dezvălui. 

— Numai dacă îi permite Fecioara şi doar eu mai primesc 
vizitele Ei. Ceilalţi vor trebui să aştepte să li se dea voie. 

— Dar dumneavoastră nu cunoaşteţi secretul, îi zise Ecaterina. 
Aşa că nu contează că sunteţi singura care mai are viziuni. Nu 
avem nevoie de Fecioară, avem nevoie de al zecelea secret. 

— Lucrurile se leagă, spuse Jasna. 

Michener nu ştia dacă avea în faţă o fanatică religioasă sau o 
femeie care era binecuvântată de cer. Atitudinea ei impertinentă 
nu îi era de prea mare ajutor. De fapt, îi stârnea neîncredere. Se 
hotărî să rămână în oraş şi să încerce singuri să ia legătura cu 


215 


ceilalţi vizionari care locuiau în apropiere. Dacă nu avea să afle 
nimic, se putea întoarce în Italia şi să încerce s-o caute pe femeia 
care locuia acolo. 

Îi mulţumi Jasnei şi se îndreptă spre uşă, urmat de Ecaterina. 

Gazda lor stătea nemişcată pe scaun, cu o expresie distantă, 
la fel ca atunci când veniseră la ea. 

— Nu uitaţi de Bamberg, zise Jasna. 

Michener simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Se opri şi se 
întoarse. Auzise oare bine? 

— De ce aţi spus asta? 

— Aşa mi s-a zis. 

— Ce ştiţi de Bamberg? 

— Nimic. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă. 

— Atunci de ce aţi spus asta? 

— Eu nu pun astfel de întrebări. Eu doar fac ce mi se spune. 
Poate că de aceea îmi vorbeşte Fecioara. Eu sunt doar un slujitor 
credincios şi loial. 


216 


Capitolul 41. 


Vatican. 
5.00 p.m. 


Valendrea începuse să-şi piardă răbdarea. Îngrijorarea lui cu 
privire la scaunele cu spătar rigid fusese justificată, pentru că 
petrecuse deja două ore îngrozitoare aşezat cu spatele drept în 
grava Capelă Sixtină. In acest timp, flecare dintre cei 113 
cardinali se dusese în altar şi jurase în faţa lui Ngovi şi a lui 
Dumnezeu că nu avea să se lase influenţat de interese lumești în 
alegerea pe care o va face şi că, dacă avea să fie cel ales, avea 
să fie munus Petrinum - pastorul Bisericii universale - şi să apere 
drepturile spirituale şi lumeşti ale Vaticanului. Şi Valendrea, la 
rândul său, stătuse în faţa lui Ngovi şi rostise jurământul sub 
privirea pătrunzătoare a africanului. 

Mai dură încă o jumătate de oră până depuse jurământul şi 
personalul administrativ care participa la conclav. Apoi rămaseră 
în capelă doar cardinalii, iar uşa fu încuiată. Ngovi veni în faţa 
adunării cardinalilor şi zise: 

— Doriţi să votaţi acum? 

Constituţia Apostolică a lui loan Paul al Il-lea permitea un prim 
vot chiar de la început, dacă aceasta era dorinţa conclavului. 
Unul dintre cardinalii francezi se ridică în picioare şi spuse că ar 
dori. Valendrea era încântat. Francezul era unul dintre 
susţinătorii lui. 

— Dacă nu sunteţi de acord, spuneţi acum, le zise Ngovi. 

Nimeni nu se opuse. Era o vreme când într-un astfel de 
moment se vota prin aclamare, în urma unei aşa-zise intervenţii 
a Sfântului Duh. Se rostea un nume şi toţi erau de acord ca 
nominalizatul să devină papă. Insă loan Paul al II-lea eliminase 
această procedură. 

— Foarte bine, zise Ngovi. Să începem! 

Vicecardinalul-diacon, un bărbat durduliu cu tenul măsliniu din 
Brazilia, merse alene spre un potir şi alese trei nume. Cei 
nominalizați urmau să fie membrii comisiei de validare a votului, 
însărcinaţi cu numărarea voturilor după fiecare scrutin. Mai 
scoase trei bilete din potir şi nominaliză încă trei cardinali care 
urmau să fie observatori. Sarcina lor era să supervizeze 


217 


activitatea comisiei de validare a votului. În final, se aleseră şi 
trei infirmarii, adică cei care adunau biletele de vot de la 
cardinalii bolnavi. Dintre cei nouă nominalizați să se ocupe de 
scrutin, doar patru erau în totalitate oamenii lui Valendrea. 
Valendrea era îngrijorat mai ales din cauză că tocmai cardinalul- 
arhivist era printre membrii comisiei de validare a votului. 
Nenorocitul avea acum ocazia să se răzbune. 

Fiecare cardinal avea în faţă, pe lângă colile de hârtie şi creion 
şi un petic dreptunghiular de hârtie. In partea de sus a paginii 
scria cu cerneală neagră: ELIGO IN SUMMUM PONTIFICEM - „Aleg 
ca suveran pontif”. Numele trebuia scris în spaţiul liber de 
dedesubt. Valendrea ţinea la acest format al buletinului de vot 
deoarece era creaţia lui Paul al VI-lea, pe care îl preţuise atât de 
mult. 

In faţa altarului, sub Judecata de Apoi a lui Michelangelo, 
Ngovi scoase din potirul de argint restul de bilete ce purtau 
numele cardinalilor prezenţi în capelă. Urmau să fie arse 
împreună cu buletinele de vot ale primului tur de scrutin. 
Africanul le vorbi apoi cardinalilor în latină, reamintindu-le 
procedura de vot. Când încheie discursul, ieşi din altar şi se 
aşeză alături de cardinali. Indatoririle sale de camerling se 
apropiau de sfârşit şi nu mai avea mare lucru de făcut în 
următoarele ore. Procesul avea să fie controlat de membrii 
comisiei de vot până în momentul în care începea o nouă rundă. 

Unul dintre membrii comisiei, un cardinal din Argentina, zise: 

— Vă rog să scrieţi un nume pe buletinul de vot. Dacă scrieţi 
mai mult de un nume, buletinul de vot se anulează şi se 
compromite întregul scrutin. După ce aţi scris numele, împăturiţi- 
| şi apropiaţi-vă de altar. 

Valendrea se uită în dreapta şi în stânga. Cei 113 cardinali 
stăteau foarte aproape unul de altul în capelă. Voia să câştige 
cât mai repede şi să pună capăt agoniei, însă ştia că papa se 
alegea foarte rar din primul tur de scrutin. De regulă, în primul 
tur, alegătorii scriau numele unei persoane pe care o considerau 
specială, un prieten apropiat, un cardinal preferat, o persoană 
care venea din aceeaşi ţară ca ei sau chiar pe ei înşişi, deşi nici 
unul n-ar fi recunoscut acest lucru. Era o modalitate de a-şi 
ascunde adevăratele intenţii şi de a răsplăti persoana pe care o 
susțineau, pentru că nimic nu îi făcea pe favoriţi mai generoşi 
decât un viitor incert. 

Valendrea îşi scrise propriul nume pe buletinul de vot, fiind 


218 


atent să nu i se poată identifica scrisul, apoi împături hârtia şi îşi 
aşteptă rândul să meargă în altar. 

Voturile se puneau în urnă în ordinea ierarhiei. Cardinalul- 
episcop înaintea cardinalului-preot, cardinalul-diacon la urmă, iar 
în cadrul fiecărei funcţii, după vechimea învestiturii. II urmări pe 
primul cardinal-episcop, un italian din Veneţia cu părul argintiu, 
urcând cele patru trepte de marmură spre altar, cu buletinul de 
vot ridicat pentru a fi văzut de toţi. La rândul său, Valendrea se 
apropie de altar. Ştia că restul cardinalilor îl privesc, aşa că 
îngenunche ca şi cum s-ar fi rugat, însă nu îi spuse nimic lui 
Dumnezeu. În schimb, aşteptă în linişte să treacă ceva timp 
înainte de a se ridica. Apoi repetă formula standard pe care 
trebuia să o zică fiecare cardinal. 

— lisus Hristos mi-e martor că votul meu este dat celui pe care 
îl consider demn să fie ales papă. 

Aşeză buletinul de vot pe disc, ridică farfuria strălucitoare şi 
puse buletinul de vot în pocal. Metoda era o modalitate de a se 
asigura că fiecare cardinal punea doar un singur buletin de vot în 
urnă. Duse apoi tava la loc, îşi împreună mâinile în rugăciune şi 
se întoarse la scaunul său. 

Dură aproape o oră să se încheie turul de scrutin. După ce şi 
ultimul vot fu pus în pocal, vasul fu aşezat pe o altă masă. Acolo, 
buletinele de vot se amestecară, apoi fiecare vot era numărat de 
trei membri din comisia de vot. Observatorii supravegheau totul, 
neluându-şi ochii de la masă. Pe măsură ce buletinele de vot 
erau desfăcute, se citea cu voce tare numele. Fiecare dintre cei 
prezenţi ţinea propria evidenţă. Numărul total de voturi trebuia 
să fie 113; altminteri buletinele de vot erau distruse, iar scrutinul 
era declarat nul. 

Când se rosti şi ultimul nume, Valendrea studie rezultatele. 
Primise treizeci şi două de voturi. Nu era rău pentru primul tur de 
scrutin. Insă şi Ngovi adunase douăzeci şi patru. Celelalte 
cincizeci şi şapte de voturi erau distribuite altor doisprezece 
cardinali. 

Se uită în jurul lui, la ceilalţi cardinali. 

Cu siguranţă, toţi se gândeau la ce se gândea şi el. 

Avea să fie o cursă strânsă. 


219 


Capitolul 42. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
6.30 p.m. 


Michener închirie două camere într-unul dintre hotelurile 
recent construite. Incepuse să plouă chiar când plecaseră de la 
casa Jasnei şi abia ajunseră la hotel, că începu să tune şi să 
fulgere. Era anotimpul ploios, îi informă un angajat. Ploile 
torențiale veneau repede, alimentate de aerul cald din zona Mării 
Adriatice, amestecat cu curenţii reci din nord. 

Luară masa într-o cafenea plină de pelerini. Conversaţiile din 
jurul lor, cele mai multe în engleză, franceză şi germană, erau 
despre altar. Cineva spuse că fusese mai devreme în Biserica 
Sfântul Jakob. In mod normal, Jasna era în biserică la acea oră, 
deoarece nu rămânea singură în timpul apariţiilor. 

— O să-i căutăm pe cei doi vizionari mâine, îi zise Michener 
Ecaterinei în timpul mesei. Sper să ne fie mai uşor să comunicăm 
cu ei. 

— E impresionantă, nu-i aşa? 

— Ori e un şarlatan de primă clasă, ori are într-adevăr viziuni. 

— De ce te-a surprins că a menţionat numele localităţii 
Bamberg? Nu e un secret pentru nimeni că papa iubea oraşul său 
natal. Nu cred că nu ştia ce înseamnă acest cuvânt. 

Michener îi spuse ce anume scrisese Clement în ultimul său e- 
mail despre Bamberg. „Vă rog să faceţi cu corpul meu ce 
consideraţi de cuviinţă. Pompa şi ceremonialul nu constituie 
neapărat dovadă de pioşenie. In ceea ce mă priveşte totuşi, aş 
prefera să fiu îngropat la Bamberg, în acel minunat oraş construit 
pe malul râului şi în catedrala pe care am iubit-o atât de mult. 
Singurul meu regret este că nu mi-am mai putut bucura încă o 
dată ochii cu frumuseţea acelor locuri. Poate că totuşi acolo ar 
trebui să fiu înmormântat.” Insă Michener nu îi spuse că acelea 
fuseseră ultimele cuvinte ale unul papă care-şi curmase singur 
viaţa. Ceea ce îi aduse aminte de alte vorbe ale Jasnei: „M-am 
rugat pentru papă. Sufletul său are nevoie de rugăciunile 
noastre”. Era curată nebunie să te gândeşti că ştia adevărul 
despre moartea lui Clement. 

— De fapt, nu cred că am fost martorii unei apariţii în această 


220 


după-amiază, zise Ecaterina. Femeia aia e dusă cu pluta. 

— Cred că viziunile Jasnei sunt doar ale ei. 

— E felul tău de a spune că nu crezi că Fecioara se afla acolo? 

— Nu mai puţin decât a fost la Fatima, Lourdes sau la „La 
Salette”. 

— Imi aminteşte de Lucia, zise Ecaterina. Când ne-am întâlnit 
cu părintele Tibor în Bucureşti, n-am zis nimic. Dar, din articolul 
pe care l-am scris acum câţiva ani, îmi amintesc că Lucia avea 
probleme. Tatăl ei era alcoolic. Fusese crescută de surorile mai 
mari. Erau şapte copii în casă, dintre care ea era cea mai mică. 
Chiar înainte de apariţii, tatăl ei pierduse o parte din averea 
familiei, două surori se măritaseră, iar celelalte două începuseră 
să lucreze în afara casei. Lucia rămăsese singură cu fratele ei, 
mama şi tatăl alcoolic. 

— O parte din aceste informaţii apăreau şi în rapoartele 
Bisericii, zise Michener. Episcopul care s-a ocupat de investigare 
apariţiei menţiona că era o situaţie specifică acelei perioade. Pe 
mine mă nelinişteşte asemănarea dintre Fatima şi Lourdes. 
Preotul din parohia de la Fatima afirma că o parte dintre 
cuvintele Fecioarei erau aproape identice cu cele rostite în 
Lourdes. În Fatima se ştia de apariţiile din Lourdes, iar Lucia ştia 
de ele, zise Michener luând o gură de bere. Am citit relatările 
tuturor apariţiilor din ultimii patru sute de ani. Sunt multe 
asemănări între ele. Intotdeauna e vorba despre copii păstori, în 
special fete cu foarte puţină educaţie. Aparițiile se produc în 
păduri. Toţi vorbesc despre femei frumoase. Despre secrete din 
cer. Sunt prea multe coincidenţe. 

— Ca să nu mai spun, interveni Ecaterina, că toate relatările 
au fost scrise după ani de zile de la apariţii. Era foarte uşor să 
adaugi detalii pentru mai multă autenticitate. Nu e ciudat că nici 
un vizionar nu a scris mesajul imediat după apariţie? Intotdeauna 
trebuie să treacă zeci de ani, apoi informaţiile ies la lumină 
bucată cu bucată. 

Michener era de acord cu Ecaterina. Sora Lucia nu scrisese 
relatarea despre apariţiile de la Fatima decât în 1925, apoi din 
nou în 1944. Mulţi afirmau că înflorise relatarea cu detalii despre 
fapte mai recente, adică îl menţiona pe Pius al XI-lea, făcea 
referire la cel de-al Doilea Război Mondial şi la ridicarea Rusiei ca 
superputere, lucruri care se întâmplaseră abia după 1917, anul 
apariţiei. Şi, din moment ce Francisco şi Jacinta erau deja morţi, 
nimeni nu o putea contrazice. Şi mai era un amănunt care nu-i 


221 


dădea pace gândirii sale de avocat. Fecioara de la Fatima, în 
apariţia ei din 1917, vorbea despre convertirea Rusiei. Însă Rusia 
era în acel moment o naţiune creştină. Comuniştii au venit la 
putere abia după câteva luni. Aşa că despre ce convertire era 
vorba? 

— Vizionarii din „La Salette” sunt mai rău de atât, continuă 
Ecaterina. Lui Maxim, băiatul, îi murise mama când era în 
scutece, iar mama lui vitregă îl maltrata. Când a fost prima oară 
intervievat după apariţie, a spus că a văzut o mamă care se 
plângea că era bătută de fiul ei, nu că a văzut-o pe Fecioara 
Maria. 

Michener dădu aprobator din cap. 

— Versiunea publicată a secretelor din „La Salette” se află în 
arhiva Vaticanului. Maxim vorbea despre o Fecioară 
răzbunătoare, care ameninţa că avea să fie foamete şi îi 
compara pe păcătoşi cu nişte câini. 

— Vorbea în felul în care ar face-o un copil abuzat de părinţii 
săi. Mama lui vitregă obişnuia să-l pedepsească înfometându-l. 

— In cele din urmă, a murit de tânăr, sărac şi înverşunat, zise 
el. 

— La fel a fost cazul unuia dintre primii vizionari de aici din 
Bosnia. O fată care şi-a pierdut mama cu două luni înainte de a 
începe să aibă viziuni. Nici ceilalţi nu au dus-o prea bine. 

— E vorba doar despre halucinaţii. Copii cu probleme 
emoţionale care au evoluat în adulţi bolnavi psihic, care sunt 
convinşi că tot ce îşi imaginează este real. Biserica nu vrea ca 
viaţa vizionarilor să fie cunoscută. Ar risipi aura de mister care îi 
înconjoară. Ar zdruncina credinţa oamenilor. 

Pe acoperişul cafenelei ropotea ploaia. 

— De ce te-a trimis Clement aici? 

— Şi eu mi-aş dori să ştiu. Era obsedat de al treilea secret, iar 
acest loc avea într-un anume fel legătură cu el. 

Se hotărî să îi spună despre viziunea lui Clement, însă omise 
faptul că Fecioara îl îndemnase să-şi pună capăt zilelor. li vorbi în 
şoaptă. 

— Te afli aici pentru că aşa i-a cerut Fecioara lui Clement? 
întrebă ea. li făcu semn chelnăriţei să le mai aducă două beri. 

— Mi se pare că Clement începuse să-şi piardă minţile. 

— Tocmai de aceea lumea nu va şti niciodată ce s-a întâmplat. 

— Poate că ar trebui să ştie. 

Lui Michener nu-i plăcu observaţia ei. 


222 


— Ţi-am spus asta pentru că am avut încredere în tine. 

— Ştiu asta. Spun doar că poate e mai bine ca lumea să afle 
ce s-a întâmplat. 

Michener îşi dădu seama că nu avea cum să se întâmple aşa 
ceva, mai ales că acum Clement era mort. Se uită afară la strada 
acoperită de apă. Era ceva ce dorea să ştie. 

— Dar tu ce planuri ai, Cati? 

— Ştiu unde voi merge. 

— Ce vei face în România? 

— Îi voi ajuta pe acei copii. Voi vorbi întregii lumi despre 
suferinţa lor. Voi atrage atenţia asupra lor. 

— Nu au o viaţă prea uşoară. 

— E ţara mea natală. Nu-mi spui nimic nou. 

— Foştii preoţi sunt destul de strâmtoraţi. 

— Nu îţi trebuie prea mulţi bani ca să trăieşti acolo. 

Michener dădu din cap şi vru să o prindă de mână. Insă nu era 
prea înţelept din partea lui să facă asta. Nu aici, într-un loc 
public. Ecaterina îi simţi intenţia şi zâmbi. 

— Aşteaptă până ajungem la hotel. 


223 


Capitolul 43. 


Vatican. 
7.00 p.m. 


— Solicit un al treilea scrutin, zise cardinalul din Olanda. Era 
arhiepiscopul de Utrecht şi unul dintre cei mai loiali susţinători ai 
lui Valendrea. Valendrea se înţelesese cu el ca, în cazul în care 
nu ieşea victorios din primele două tururi, să ceară imediat al 
treilea scrutin. 

Valendrea nu era deloc mulţumit de cum evoluau lucrurile. 
Cele douăzeci şi patru de voturi ale lui Ngovi din primul tur de 
scrutin îl luaseră pe nepregătite. Se gândise că nu putea obţine 
mai mult de douăsprezece. Cele treizeci şi două de voturi ale lui 
erau foarte bune, însă era departe de cele şaptezeci şi şase de 
care avea nevoie pentru a fi ales papă. 

Cel de-al doilea scrutin îl şocase de-a dreptul şi apelase la 
toată rezerva lui de diplomaţie pentru a-şi păstra calmul. Ngovi 
obținuse treizeci de voturi, în timp ce el obținuse cu greu 
patruzeci şi unu. Restul de patruzeci şi două de voturi erau 
repartizate altor trei cardinali. Conform obiceiului, un concurent 
care se bucura de susţinere trebuia să adune din ce în ce mai 
multe voturi cu fiecare scrutin. Dacă nu reuşea să facă acest 
lucru, era considerat un concurent slab şi era treptat abandonat 
de susţinătorii săi. De nenumărate ori apăruseră din senin nume 
noi după al doilea scrutin. loan Paul | şi al II-lea fuseseră amândoi 
aleşi în felul acesta, la fel şi Clement al XV-lea. Valendrea nu 
dorea să se repete această situaţie. Işi imagina cum stăteau 
învățații în piaţă şi meditau la cele două fuioare de fum negru. 
Nemernici enervanţi, asemenea lui Tom Kealy, spuneau probabil 
lumii întregi că, în mod clar, cardinalii erau împărţiţi şi nici unul 
dintre favoriţi nu se detaşase prin numărul de voturi. Valendrea 
era probabil din nou atacat. Lui Kealy îi plăcuse la nebunie să îl 
discrediteze în ultimele două săptămâni şi o făcuse într-un mod 
foarte abil. Nu făcuse niciodată remarci personale. Sau vreo 
referire la decizia de excomunicare ce se afla acum în aşteptare. 
In schimb, adusese în faţă argumentul „italienii” versus „restul 
lumii”, care prinsese foarte bine la public. Ar fi trebuit să forţeze 
tribunalul să îl excomunice cu câteva săptămâni în urmă. Atunci 


224 


nu ar mai fi fost preot şi nu ar mai fi inspirat încredere. În situaţia 
în care se afla acum, era perceput ca un preot cu o viziune 
progresistă care se ridicase împotriva vechilor norme, un David 
luptând contra lui Goliath, care nu ţinuse niciodată partea 
gigantului. 

Se uită la cardinalul-arhivist care împărțea noi buletine de vot. 
Bătrânul se mişca destul de greu şi nu zicea nimic, în schimb îi 
aruncă lui Valendrea o privire dispreţuitoare când îi dădu 
cartonul necompletat. O altă problemă de care ar fi trebuit să se 
ocupe de mult. 

Creioanele coborâră din nou pe hârtie şi fu repetat ritualul 
depozitării buletinelor de vot în pocalul de argint. Membrii 
comisiei de vot amestecară buletinele de vot şi numărătoarea 
reîncepu. De data aceasta, îşi auzi numele de cincizeci şi nouă 
de ori. Numele lui Ngovi fu repetat de patruzeci şi trei de ori. 
Celelalte unsprezece voturi erau distribuite mai multor cardinali. 

Acelea aveau să fie definitorii. 

Avea nevoie de încă şaptesprezece pentru a câştiga alegerile. 
Chiar dacă reuşea să le obţină pe cele unsprezece, tot îi mai 
trebuiau şase voturi de la susţinătorii lui Ngovi, iar africanul 
câştiga teren cu o viteză îngrijorătoare. Cea mai sumbră 
perspectivă era ca toate cele unsprezece voturi să ajungă la 
Ngovi şi atunci s-ar afla într-o situaţie fără ieşire. După al treilea 
scrutin, cardinalii începuseră să se împartă. 

Nu mai putea suporta. Se ridică în picioare şi zise: 

— Consider, Eminenţă, că am muncit destul pentru astăzi. 
Sugerez să mergem să luăm cina, să ne odihnim şi să reluăm 
scrutinul mâine-dimineaţă. 

Ngovi nu răspunse. Oricare dintre participanţi putea opri votul. 
Se uită la cardinalii din capelă, iar privirea îi poposi asupra celor 
pe care îi suspecta că îl trădaseră. Spera că toţi înţeleseseră ce 
voia să spună. Norul negru de fum ce urma să se înalțe din 
Capela Sixtină se potrivea cu starea lui de spirit. 


225 


Capitolul 44. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
11.30 p.m. 


Michener se trezi dintr-un somn profund. Ecaterina dormea 
lângă el. O stare de tensiune îi străbătea corpul şi părea că nu 
are legătură cu faptul că făcuseră dragoste. Nu se simţea vinovat 
că îşi încălcase din nou jurământul Sfintelor Ordine, însă îl speria 
că tot ce realizase până acum însemna atât de puţin. Poate era 
doar din cauză că femeia de lângă el însemna mult mai mult. 
Petrecuse douăzeci de ani în slujba Bisericii şi a lui Jakob Volkner. 
Insă scumpul său prieten nu mai era acum, iar în Capela Sixtină 
începea fierberea unei noi zile, una care nu avea să-l includă şi 
pe el. În curând avea să fie ales al 268-lea succesor al Sfântului 
Petru. Şi, deşi fusese aproape de pălăria de cardinal, nu îi fusese 
dat să ajungă acolo. Destinul părea să se îndrepte în altă 
direcţie, în altă parte. 

II străbătu un alt sentiment straniu - un amestec ciudat de 
nelinişte şi stres. Mai devreme, în visele sale, o auzise încontinuu 
pe Jasna spunându-i: „Nu uita de Bamberg... M-am rugat pentru 
papă. Sufletul lui are nevoie de rugăciunile noastre”. Oare 
încerca să îi spună ceva? Sau doar voia să-l facă să creadă? Se 
ridică din pat. Ecaterina nu se trezi. Băuse câteva beri în timpul 
cinei, iar alcoolul o făcea să doarmă adânc. Furtuna făcea în 
continuare ravagii, ploaia biciuind geamul şi fulgerele luminând 
camera. Se apropie de fereastră şi se uită afară. Apa şiroia pe 
acoperişurile de ţiglă şi curgea râuri-râuri prin ţevile pluviale. De 
o parte şi de alta a străzii erau parcate maşini. 

In mijlocul străzii ude văzu o siluetă singuratică. 

Se uită la faţa ei. 

Era Jasna. 

Avea capul ridicat, îndreptat spre fereastra lui. Fu surprins să 
o vadă şi simţi nevoia să-şi acopere goliciunea trupului, deşi îşi 
dădu seama că n-avea cum să-l vadă. Draperiile erau aproape 
trase, camera era întunecată, iar afară era şi mai întuneric. Dar 
la lumina felinarelor de pe stradă, cu patru etaje mai jos, văzu că 
Jasna se uita la el. 

Ceva îl determină să-şi facă simțită prezenţa. 


226 


Dădu draperiile deoparte. 

Ea îi făcu semn cu mâna dreaptă să coboare. Nu ştia ce să 
facă. Ea îi repetă chemarea. Purta aceleaşi haine şi aceiaşi 
adidaşi ca mai devreme, iar rochia îi era lipită de corpul fragil. 
Părul ei lung era ud, însă părea să nu observe furtuna. 

li făcu din nou cu mâna. 

Michener se uită spre Ecaterina. Să o trezească şi pe ea oare? 
Apoi se uită din nou pe fereastră. Jasna dădu din cap că nu şi îl 
chemă din nou. 

La dracu”! li putea citi gândurile? 

Se decise că nu avea de ales şi se îmbrăcă în linişte. 


leşi din hotel. 

Jasna era tot în mijlocul străzii. 

Un fulger străbătu văzduhul şi ploaia începu să cadă din cerul 
înnegrit cu şi mai multă înverşunare. Michener nu îşi luase 
umbrela cu el. 

— Ce faci aici? întrebă el. 

— Dacă vrei să afli al zecelea secret, urmează-mă! 

— Unde? 

— Chiar trebuie să te îndoieşti de absolut orice? Nu poţi 
accepta nimic doar pentru că ai credinţă? 

— Dar plouă cu găleata. 

— O să ne curețe trupul şi sufletul. 

Această femeie îl înspăimânta. De ce oare? Nu era sigur. Poate 
din cauză că simţea nevoia să o asculte orbeşte. 

— Maşina mea este acolo, zise ea. 

La capătul străzii era parcat un Ford Fiesta hârbuit. Michener 
se urcă în maşină, iar ea conduse până la ieşirea din oraş, 
oprindu-se lângă un deal întunecat, într-o parcare goală. La 
lumina farurilor, Michener citi pe un indicator: „MUNTELE 
CRUCII”. 

— De ce ne aflăm aici? întrebă el. 

— Habar n-am. 

Vru s-o întrebe cine ştia motivul pentru care se aflau acolo, 
însă se abţinu. Acesta era evident spectacolul ei şi intenţiona să-l 
joace după propriile reguli. leşiră din maşină în ploaie, iar 
Michener o urmă spre o potecă. Pământul era lipicios şi alunecos. 

— Mergem până în vârf? întrebă el. 

— Unde altundeva? îi răspunse ea întorcându-se spre el. 

Michener încercă să-şi amintească informaţiile pe care li le 


227 


dăduse ghidul din autobuz despre Muntele Crucii. Avea peste 1 
500 de metri, cu o cruce în vârf, ridicată în anii 1930 de către 
parohia locală. Deşi nu avea legătură cu apariţiile, o excursie 
până în vârf făcea parte din „experienţa medjugorjeană”. Dar 
nimeni nu zicea că trebuia s-o faci noaptea. Şi nici nu îi surâdea 
perspectiva de a se afla la o înălţime de 1 500 de metri în timpul 
unei furtuni cu tunete şi fulgere. Şi totuşi, pe Jasna nu părea s-o 
îngrijoreze vremea de afară şi, în mod ciudat, părea că şi el îşi 
aduna puteri din curajul femeii. 

Sau era credinţă ceea ce simţea? 

Urcuşul era mai dificil din cauza şuvoaielor de apă ce i se 
prelingeau pe corp. Era ud leoarcă, pantofii îi erau plini de noroi 
şi doar fulgerele îi luminau calea. Deschise gura ca să simtă 
ploaia pe limbă. Un tunet răsună deasupra capului. Era ca şi cum 
centrul furtunii s-ar fi aflat chiar deasupra lui. Creasta apăru 
după douăzeci de minute de urcuş anevoios. Îl dureau muşchii de 
la picioare, iar pulpele îi zvâcneau de la efort. In faţa lui se 
distingea silueta întunecată a unei cruci, de aproximativ 12 
metri. La baza ei se aflau buchete de flori pe care le biciuia acum 
furtuna. Câteva aranjamente florale fuseseră împrăştiate de 
vânt. 

— Vin aici din întreaga lume, zise ea arătând spre buchete. 
Urcă, aduc flori şi se roagă Fecioarei. Totuşi, n-a apărut niciodată 
aici. Insă ei continuă să vină. Credinţa lor e demnă de admirat. 

— Şi a mea nu este? 

— Tu nu crezi. Sufletul tău e în mare primejdie. 

Tonul ei era neutru, ca şi cum o soţie i-ar spune soţului ei să 
ducă gunoiul. Tunetele se auzeau ca muzica unor tobe bătute 
ritmic. Aşteptă inevitabilul fascicul de lumină care străbătu cerul 
cu o strălucire albastră-gălbuie. Se hotărî să o înfrunte pe 
vizionară. 

— Tu în ce crezi? Nu ştii nimic despre religie. 

— Eu ştiu doar că există un Dumnezeu. Religia a fost creaţia 
oamenilor. Poate fi schimbată, modificată sau respinsă în 
totalitate. Însă Domnul nostru este altceva. 

— Dar oamenii invocă puterea lui Dumnezeu pentru a justifica 
existenţa religiilor. 

— Nu înseamnă nimic. Oamenii ca tine pot schimba asta. 

— Cum aş putea face eu asta? 

— Prin credinţă şi iubire faţă de Domnul şi făcând ceea ce îţi 
cere. Papa a încercat să schimbe lucrurile. Continuă-i munca! 


228 


— Nu mai pot face mare lucru de pe poziţia pe care mă aflu 
acum. 

— Eşti exact în poziţia în care se afla şi lisus, iar el a schimbat 
totul. 

— De ce ne aflăm aici? 

— In noaptea aceasta voi avea ultima viziune cu Fecioara 
Maria. Mi-a spus să vin aici la această oră şi să te aduc şi pe tine. 
Va lăsa un semn concret al prezenţei ei. A promis acest lucru 
încă de la prima apariţie, iar acum îşi va respecta promisiunea. Ai 
încredere acum, nu mai târziu, când totul va fi foarte clar. 

— Sunt preot, Jasna, nu trebuie să fiu convertit. 

— Te îndoieşti de credinţa ta, dar nu faci nimic ca să-ţi alungi 
îndoiala ce-ţi otrăveşte sufletul. Tu, mai mult decât oricine, ai 
nevoie să fii convertit. Acesta este momentul de graţie divină. 
Momentul de credinţă profundă. Timpul convertirii. Asta mi-a 
spus Fecioara astăzi. 

— Ce ai vrut să spui cu Bamberg? 

— Ştii bine ce am vrut să spun. 

— Acesta nu este un răspuns. Spune-mi ce ai vrut să spui. 

Ploaia se înteţi, iar o pală de vânt îi aruncă picăturile de ploaie 
spre faţă, înţepându-l ca acele de pin. inchise ochii. Când îi 
deschise, Jasna era în genunchi, cu mâinile împreunate în 
rugăciune, în ochi cu aceeaşi privire pierdută pe care i-o văzuse 
şi în acea după-amiază, uitându-se spre cer. 

Michener îngenunche lângă ea. 

Părea atât de fragilă, nu mai era deloc acel vizionar 
atoateştiutor. Se uită spre cer, dar nu văzu nimic altceva decât 
silueta întunecată a crucii. Un moment, crucea căpătă contur sub 
lumina unui fulger. Apoi întunericul o împresură din nou. 

— O să ţin minte, ştiu că o să ţin, zise ea nopţii. 

Din cer se rostogoliră din nou tunetele. Trebuiau să plece, dar 
nu îndrăznea să o întrerupă. Poate că nu era real pentru el, însă 
pentru ea era. 

— Scumpa mea Doamnă, n-am ştiut, îi zise ea vântului. 

O lumină strălucitoare lovi pământul, iar crucea fu cuprinsă de 
flăcări. 

Corpul lui se ridică de la pământ şi se prăbuşi la câţiva metri 
în spate. Prin membre simţi o furnicătură ciudată. Se lovi cu 
capul de ceva tare. Il cuprinse un val de ameţeală, apoi simţi o 
senzaţie de greață. Totul se învârtea în jurul lui. Incercă să se 
concentreze, să facă efortul de a rămâne conştient, dar nu reuşi. 


229 


În cele din urmă, se aşternu tăcerea. 


230 


Capitolul 45. 


Vatican. 
Miercuri, 29 noiembrie. 
12.30 a. m. 


Valendrea îşi încheie sutana şi ieşi din camera sa din Domus 
Sanctae Marthae. Pentru că era secretar de stat, i se oferise una 
dintre cele mai spaţioase camere, care era folosită în mod 
obişnuit de prelatul care administra camerele seminariştilor. De 
acelaşi privilegiu se mai bucurau şi camerlingul şi capul Sacrului 
Colegiu. Condiţiile nu erau cele cu care era obişnuit, însă 
îmbunătăţirea era simţitoare faţă de vremurile când participarea 
la un conclav însemna să dormi pe un pat de campanie şi să îţi 
faci nevoile într-o găleată. 

Drumul de la dormitoare la Capela Sixtină trecea printr-o serie 
de pasaje securizate. Şi aceasta era o noutate faţă de ultimul 
conclav, când cardinalii erau duşi cu un autobuz păzit de câte ori 
se deplasau între dormitoare şi capelă. Mulţi nu fuseseră de 
acord să aibă un însoțitor, aşa că fusese creată o rută secretă 
prin culoarele Vaticanului, care era accesibilă doar membrilor 
conclavului. 

In timpul cinei, le dăduse de înţeles la trei cardinali că dorea 
să se întâlnească cu ei puţin mai târziu, iar cei trei aşteptau 
acum în Capela Sixtină, în faţa altarului, lângă poarta de 
marmură. Dincolo de ea, pe coridor, dincolo de uşa sigilată, ştia 
că se aflau gărzile elveţiene, gata să deschidă uşile de bronz de 
îndată ce vedeau înălțându-se la cer fumul alb. Nimeni nu 
aştepta să se întâmple acest lucru după miezul nopţii; prin 
urmare, capela constituia un loc sigur de întâlnire pentru o 
discuţie în particular. 

Se apropie de cei trei cardinali şi nu le lăsă timp să vorbească. 

— Am să vă spun doar câteva lucruri, zise el cu voce scăzută. 
Ştiu ce aţi zis în ultimele zile. M-aţi asigurat că mă veţi susţine, 
apoi m-aţi trădat în secret. De ce aţi făcut asta, doar voi ştiţi. 
Vreau ca al patrulea scrutin să fie ultimul. In caz contrar, nici 
unul dintre voi nu va mai fi membrul acestui colegiu anul viitor 
pe vremea aceasta. 

Doar unul dintre cardinali încercă să vorbească, însă 


231 


Valendrea ridică mâna şi îl opri. 

— Nu vreau să aud că aţi votat pentru mine. Toţi trei l-aţi 
susţinut pe Ngovi. Dar asta se va schimba mâine-dimineaţă. În 
plus, înainte de prima şedinţă de dimineaţă, vreau să mai 
convingeţi şi pe alţii. Mă aştept să câştig din al patrulea scrutin, 
iar acest lucru depinde numai de voi. 

— Aşa ceva nu este realist, zise unul dintre cardinali. 

— Nu e realist felul în care ai reuşit să scapi de justiţia 
spaniolă după ce ai delapidat fondurile Bisericii. In mod clar te-au 
considerat vinovat. Le-au lipsit doar probele incriminatoare. Eu 
am aceste probe, mulţumită unei tinere doamne pe care o 
cunoşti foarte bine. lar voi doi n-ar trebui să mai fiţi aşa de 
aroganţi. Am dosare similare pentru fiecare dintre voi şi nici unul 
nu conţine informaţii de care să fiţi mândri. Ştiţi bine ce doresc. 
Faceţi puţină vâlvă. Invocaţi Sfântul Duh. Nu mă interesează ce 
faceţi, asiguraţi-vă doar că se ajunge la rezultatul scontat. Dacă 
totul iese bine, vă garantez că veţi rămâne la Roma. 

— Şi dacă nu dorim să fim la Roma? întrebă unul dintre cei trei 
cardinali. 

— Preferaţi închisoarea? 

Observatorii Vaticanului obişnuiau să facă speculaţii referitor 
la ce se întâmpla în timpul conclavului. Arhivele erau pline de 
ziare care vorbeau despre oameni pioşi luptându-se cu propria 
conştiinţă. In timpul ultimului conclav îi văzuse pe cardinali 
discutând aprins despre faptul că a fi prea tânăr constituia un 
dezavantaj, din cauză că Biserica nu era de acord cu pontificatul 
prelungit. Cinci, zece ani era bine. Ce trecea peste devenea o 
problemă. Şi exista un grăunte de adevăr în această concluzie. 
Autocraţia şi infailibilitatea erau un amestec instabil. Dar puteau 
fi şi componentele schimbării. Tronul Sfântului Petru era amvonul 
suprem, iar un papă puternic nu putea trece neremarcat. 
Intenţiona să fie un astfel de papă şi nu avea de gând să lase trei 
proşti să-i ruineze planurile. 

— Vreau doar să-mi aud numele citit de şaptezeci şi şase de 
ori în şedinţa de dimineaţă. Dacă va trebui să aştept, veţi avea 
de suportat consecinţele. Mi-aţi pus deja astăzi răbdarea la 
încercare. Nu v-aş sfătui să repetaţi experienţa. Dacă faţa mea 
zâmbitoare nu va apărea mâine după-amiază în balconul Bazilicii 
Sfântul Petru, vă avertizez că, până să vă duceţi în camerele 
voastre din Domus Sanctae Marthae să vă adunaţi lucrurile, 
reputaţia voastră va fi deja ruinată. 


232 


Valendrea se întoarse pe călcâie şi plecă fără să le fi dat şansa 
să mai rostească vreun cuvânt. 


233 


Capitolul 46. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 


Michener simţi cum lumea se învârtea în jurul lui. Capul îi 
pulsa şi stomacul i se strângea spasmodic. Incercă să se ridice în 
picioare, dar nu reuşi. Simţi că sucul gastric îi inundă gâtul, iar 
imaginea din faţa ochilor îi apărea şi îi dispărea. Era tot afară, 
dar acum o burniţă îi cădea pe hainele deja ude leoarcă. 
Tunetele de deasupra capului îi confirmau că furtuna nu se 
oprise. Se uită atent la ceas, însă cadranul luminat îi juca în faţa 
ochilor şi nu reuşi să vadă nimic. Işi masă fruntea şi simţi un nod 
în ceafă. 

Se întreba unde era Jasna şi era pe punctul de a o striga, în 
momentul în care pe cer apăru o lumină strălucitoare. La început 
se gândi că fulgera din nou, aşa cum trebuia să se fi întâmplat 
mai devreme, dar această minge de foc era mai mică, mai bine 
conturată. Crezu că era un elicopter, dar nici un sunet nu însoţi 
pata albăstruie care se apropia. 

Imaginea plutea în faţa lui, la câţiva metri deasupra 
pământului. Durerea pe care o simţea la cap şi greaţa din 
stomac îl împiedicară să se ridice, aşa că se întinse pe spate pe 
pământul stâncos şi se uită în sus. 

Strălucirea se intensifică. A 

Simţi o căldură radiind spre el. Işi ridică o mână să îşi ferească 
ochii şi văzu printre degete o siluetă. 

O femeie. 

Purta o rochie gri tivită cu albastru-deschis. Un văl alb îi 
acoperea faţa şi îi punea în evidenţă buclele castanii. Avea ochii 
expresivi, iar nuanţa formei ei fluctua de la alb, la albastru, până 
la galben-deschis. 

Recunoscu faţa şi rochia. Era statuia pe care o văzuse în casa 
Jasnei - Fecioara de la Fatima. 

Strălucirea se diminuă; deşi nu putea vedea nimic în jurul lui, 
pe femeie o vedea foarte clar. 

— Ridică-te, părinte Michener, zise ea cu o voce blândă. 

— Am... încercat... nu pot, îngăimă el. 

— Ridică-te! 

Se împinse în picioare. Nu-i mai vâjâia capul. Nu-i mai era rău 

234 


nici de la stomac. Se uită la lumină şi întrebă: 

— Cine eşti? 

— Chiar nu ştii? 

— Fecioara Maria? 

— Vorbeşti de parcă n-ar fi adevărat. 

— Nu am vrut să sune aşa. 

— Sfidarea ta este într-adevăr de proporţii. Acum îmi dau 
seama de ce ai fost ales. 

— Ales pentru ce? 

— Le-am spus copiilor de mult că voi lăsa un semn pentru cei 
care nu cred. 

— Prin urmare, Jasna ştie acum al zecelea secret? 

Lui Michener îi fu ciudă pe el însuşi pentru că pusese această 
întrebare. Era destul de rău că avea halucinaţii, acum mai şi 
vorbea cu plăsmuirile propriei imaginaţii. 

— Este o femeie binecuvântată. A făcut aşa cum i-a cerut 
cerul. Alţi oameni care pretindeau că sunt pioşi nu ar putea 
spune acelaşi lucru. 

— Ca, de exemplu, Clement al XV-lea? 

— Da, Colin. Sunt unul dintre aceia. 

Vocea se îngroşase, iar imaginea se metamorfoză în Jakob 
Volkner. Era îmbrăcat în veşmintele sale ceremoniale - mantia, 
brâul, mitra şi capa de blană - exact cum fusese înmormântat, 
cu un toiag de păstor în mâna dreaptă. Fu surprins să-l vadă. Ce 
se întâmpla? 

— Jakob? 

— Nu mai ignora dorinţa cerului. Fă ce ţi-am cerut. Aminteşte- 
ţi, un slujitor loial trebuie să-şi dovedească credinţa. 

Exact ce îi spusese Jasna mai devreme. Dar de ce nu conţinea 
halucinaţia informaţii pe care le ştia deja? 

— Care este menirea mea, Jakob? 

Viziunea se transformă în părintele Tibor. Părintele apăru 
exact cum îl întâlnise la orfelinat. 

— Să fii un trimis al cerului pe pământ. Un îndemn la căinţă. 
să fii mesagerul care anunţă că Dumnezeu există. 

Inainte de a putea să spună ceva, apăru din nou imaginea 
Fecioarei. 

— Fă ce-ţi dictează inima. Nu e nimic rău în asta. Nu-ţi pierde 
credinţa, pentru că doar ea îţi va mai rămâne la final. 

Viziunea începu să se înalțe, devenind o minge de lumină 
strălucitoare care se dizolvă în noapte. Cu cât se îndepărta mai 


235 


mult, cu atât îl durea mai tare capul. Când lumina dispăru, totul 
începu să se învârtă în jurul lui şi sfârşi prin a-şi da afară 
conţinutul stomacului. 


236 


Capitolul 47. 


Vatican. 
7.00 a.m. 


Micul dejun în sala de mese din Domus Sanctae Marthae fu 
sinistru. Aproape jumătate dintre cardinali se înfruptau în linişte 
deplină din ouă, şuncă, fructe şi pâine. Unii optaseră doar pentru 
cafea sau suc, însă Valendrea îşi umplu farfuria cu toate 
bunătăţile oferite de bufet. Voia să le demonstreze cardinalilor că 
întâmplările din ziua precedentă nu îi afectaseră bine-cunoscutul 
său apetit. Stătea alături de alţi cardinali la o masă de la 
fereastră. Grupul era eterogen, din Australia, Venezuela, 
Slovacia, Liban şi Mexic. Doi dintre ei erau oamenii lui, însă 
ceilalţi trei făceau parte din grupul celor unsprezece care 
trebuiau să ia o decizie. II văzu pe Ngovi intrând în sala de mese. 
Africanul era prins într-o conversaţie vioaie cu doi cardinali. 
Poate că şi el încerca să pară că nu era deloc îngrijorat. 

— Alberto, zise unul dintre cardinalii de la masa lui, iar 
Valendrea se uită la australian. Să ne păstrăm credinţa. M-am 
rugat toată seara şi simt că vom avea rezultate în această 
dimineaţă. 

Valendrea îşi păstră atitudinea stoică. 

— Doar voinţa Domnului e cea care ne ajută să înaintăm. Tot 
ce putem face este să sperăm că Sfântul Duh va fi astăzi alături 
de noi. 

— Din punct de vedere logic, tu trebuie să fii ales, zise 
libanezul, mai tare decât ar fi fost nevoie. 

— Da, aşa este, răspunse un cardinal de la altă masă. 

Işi ridică privirea din farfurie şi observă că acela care vorbise 
era spaniolul din seara trecută. Bărbatul mărunţel şi îndesat 
stătea acum în picioare. 

— Această Biserică lâncezeşte de prea mult timp, continuă 
spaniolul. E timpul pentru o schimbare. Imi amintesc de vremea 
când Biserica impunea respect. Când toate guvernele, inclusiv 
cel din Moscova, ascultau ce zicea Roma. Acum nu mai avem nici 
un fel de autoritate. Preoţilor noştri le este interzis să fie implicaţi 
în politică. Episcopilor noştri nu li se permite să îşi exprime 
punctul de vedere. Papii placizi ne distrug. 


237 


Un alt cardinal se ridică în picioare. Era un bărbat cu barbă din 
Camerun. Valendrea nu-l cunoştea prea bine, însă bănuia că era 
din tabăra lui Ngovi. 

— Eu nu l-am considerat pe Clement al XV-lea placid. A fost 
iubit în lumea întreagă şi a făcut multe lucruri în puţinul timp pe 
care l-a avut la dispoziţie. 

Spaniolul ridică mâinile. 

— Nu vreau să fiu lipsit de respect. Aceasta nu e o problemă 
personală. E vorba despre ce e mai bine pentru Biserică. Din 
fericire, avem printre noi un bărbat care inspiră respect în 
întreaga lume. Cardinalul Valendrea va fi un suveran pontif 
exemplar. De ce să ne mulţumim cu jumătăţi de măsură? 

Valendrea se uită la Ngovi. Chiar dacă pe camerling îl 
deranjase această remarcă, nu lăsă să se vadă nimic. 

Acesta era unul dintre acele momente pe care aveau să le 
descrie învățații. Cum s-a pogorât Sfântul Duh şi a ajutat 
conclavul în luarea deciziei. Deşi Constituţia Apostolică interzicea 
campaniile electorale înainte de conclav, nu exista o asemenea 
interdicţie odată ce cardinalii erau încuiaţi în Capela Sixtină. De 
fapt, discuţia cu cărţile pe masă era scopul acestei adunări 
secrete. Valendrea era impresionat de tactica folosită de spaniol. 
Nu îl crezuse pe acest fraier capabil să orchestreze un asemenea 
spectacol. 

— Nu consider alegerea cardinalului Ngovi o jumătate de 
măsură, zise în final cardinalul din Camerun. Este un om cu frica 
lui Dumnezeu, un slujitor loial al acestei Biserici. Fără cusur. Ar fi 
un excelent suveran pontif. 

— lar Valendrea n-ar fi? izbucni cardinalul francez ridicându-se 
în picioare. 

Valendrea se minuna de scena din faţa sa, de aceşti prinți ai 
bisericii, înveşmântaţi în robe, angajaţi în controverse aprinse. În 
orice altă împrejurare, ar fi făcut tot posibilul ca să evite 
confruntarea. 

— Valendrea este tânăr şi în putere. Este omul de care are 
nevoie Biserica. Fastul şi arta oratorică nu înseamnă să fii un bun 
lider. Doar caracterul omului poate să ţină în frâu credincioşii. lar 
Valendrea a dovedit că are un caracter puternic. A servit mulţi 
papi... 

— Asta ziceam şi eu, zise cardinalul din Camerun. Nu a servit 
niciodată o dioceză. Câte confesiuni a auzit în viaţa lui? Câte 
slujbe de înmormântare a ţinut? Câţi enoriaşi a îndreptat pe 


238 


calea cea bună? Aceste experienţe de păstor al turmei Domnului 
sunt necesare tronului Sfântului Petru. 

Indrăzneala camerunezului era fără margini. Valendrea nu ştia 
că un bărbat cu o asemenea tărie de caracter mai purta încă 
veşmântul stacojiu. Foarte bine inspirat, camerunezul invocase 
nenorocita de experienţă pastorală. Işi propuse să-l ţină sub 
observaţie în următorii ani. 

— Ce importanţă are? întrebă francezul. Papa nu este un 
preot. Aceasta e o etichetă pe care i-au ataşat-o învățații. O 
scuză de a elimina un om în defavoarea altuia. Nu are nici o 
relevanţă. Papa este un administrator. Trebuie să conducă 
această Biserică şi, pentru a face asta, are nevoie de experienţa 
curiei, trebuie să ştie cum funcţionează aceasta. lar Valendrea 
ştie mai bine decât oricare dintre noi. Am avut papi preoţi. Acum 
avem nevoie de un lider. 

— Poate că ne ştie prea bine, zise cardinalul-arhivist. 

Valendrea se cutremură. Cardinalul-arhivist era cel mai în 
vârstă membru al colegiului. Părerea lui conta foarte mult pentru 
cei unsprezece membri care nu se deciseseră încă. 

— Fii mai precis, îi ceru spaniolul. 

Arhivistul rămase aşezat pe scaun şi îşi continuă ideea: 

— Curia are deja prea multă putere. Cu toţii ne plângem de 
prea multă birocraţie, dar nu facem nimic să schimbăm această 
stare de fapt. De ce? Pentru că este în interesul nostru. Creează 
un zid între noi şi tot ceea ce nu dorim să se întâmple. E atât de 
uşor să dăm vina pe curie! De ce un papă care a crescut în 
această instituţie i-ar face rău? Da, vor fi schimbări, toţi papii mai 
cârpesc lucrurile pe ici, pe colo, însă nici unul nu a demolat 
pentru a construi ceva nou. Cu atât mai puţin cineva care este 
produsul acestui sistem, zise bătrânul privindu-l pe Valendrea 
drept în faţă. Trebuie să ne întrebăm, va fi Valendrea atât de 
curajos? Cred că nu. 

Valendrea sorbi din cafea. Apoi puse ceaşca pe masă cu 
mişcări calme şi îi zise arhivistului: 

— Se pare, Eminenţă, că dumneavoastră v-aţi exprimat deja 
opţiunea. 

— Vreau ca opţiunea mea finală să conteze. 

— E dreptul dumneavoastră, Eminenţă, zise Valendrea 
scărpinându-se în cap cu indiferenţă. Şi nu aş face nimic pentru a 
vă incomoda. 

Ngovi merse în centrul camerei. 


239 


— Poate că ar trebui să oprim dezbaterile. Ce-ar fi să ne 
terminăm masa şi să ne retragem în capelă? Putem intra acolo în 
detalii. 

Nu se împotrivi nimeni. 

Valendrea era încântat de cele întâmplate. Această dezbatere 
deschisă putea fi de bun augur. 


240 


Capitolul 48. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
9.00 a.m. 


Ecaterina începuse să se îngrijoreze. Se trezise de o oră, iar 
Michener era de negăsit. Trecuse furtuna, însă era zăpuşeală şi 
înnorat. Iniţial, crezuse că bărbatul coborâse la cafea, însă nu îl 
găsise în sala de mese în urmă cu câteva minute, când mersese 
să-l caute. Intrebase la recepţie, însă femeia nu ştia nimic de el. 
Gândindu-se că s-a dus să se plimbe până la Biserica Sfântul 
Jakob, ieşi şi ea din hotel. Dar nu era de găsit. Nu îi stătea în 
caracter să dispară fără să spună unde se ducea, iar geanta lui 
de voiaj, portofelul şi paşaportul erau încă în camera de hotel. 

Se afla acum în piaţa plină de oameni din faţa bisericii şi se 
întreba dacă n-ar trebui să le ceara soldaţilor ajutorul. 
Autobuzele soseau deja, aducând o nouă serie de pelerini. 
Traficul începuse să se aglomereze, iar vânzătorii îşi pregăteau 
tarabele. 

Petrecuseră o seară minunată, stătuseră de vorbă la 
restaurant, iar ce urmase după aceea fusese chiar şi mai plăcut. 
Se hotărâse deja să nu-i spună lui Valendrea nimic. Venise în 
Bosnia pentru a fi cu Michener, nu pentru a spiona. Valendrea şi 
Ambrosi puteau să creadă ce doreau despre ea. Era pur şi simplu 
fericită că se afla aici. Nu îi mai păsa nici de cariera ei de 
jurnalist. Avea să plece în România şi să lucreze cu copiii. Părinţii 
ei urmau să fie mândri de ea. Ea însăşi avea să se simtă mândră 
de ea. Avea să facă, în sfârşit, ceva bun. 

II urâse pe Michener în toţi aceşti ani, dar îşi dăduse seama că 
de fapt era şi vina ei. Doar că greşelile ei erau mai grave. 
Michener îşi iubea Dumnezeul şi Biserica. Ea se iubea doar pe 
sine. Dar toate acestea aveau să se schimbe. Intenţiona să se 
ocupe personal de asta. In timpul cinei, Michener se plânsese că 
nu salvase niciodată nici un suflet. Poate că se înşela. Poate că 
deja o salvase pe ea. 

Traversă şi intră în biroul de informaţii. Nimeni nu văzuse pe 
nimeni care semăna cu Michener. Se plimbă pe trotuar, uitându- 
se prin magazine, gândindu-se că poate Michener se dusese să 
întrebe unde îi putea găsi pe ceilalţi vizionari. Din instinct, refăcu 


241 


traseul din ziua precedentă de-a lungul caselor cu faţade albe şi 
cu acoperişuri de ţiglă roşie pe lângă care trecuse în drum spre 
locuinţa Jasnei. 

Ajunse în faţa casei acesteia şi bătu la uşă. 

Nu răspunse nimeni. 

Se întoarse în stradă. Obloanele erau trase. Aşteptă câteva 
momente să vadă dacă se auzea ceva, însă nu se întâmplă 
nimic. Observă că maşina Jasnei nu se afla în parcare. Se hotărî 
să se întoarcă la hotel. 

O femeie ieşi din casa de peste drum strigând în croată: 

— E îngrozitor, absolut îngrozitor. lisus să ne aibă în pază. 

Groaza femeii era alarmantă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ecaterina, încercând să vorbească 
cât putea de corect în limba croată. 

Femeia vârstnică se opri. Ecaterina îi citi groaza în ochi. 

— Jasna. Au găsit-o sus pe munte, ea şi crucea au fost arse de 
fulgere. 

— E teafără? 

— Nu ştiu. Acum se duc după ea. 

Femeia era aproape isterică. Din ochi lacrimile îi curgeau 
râuri-râuri. Se închina încontinuu şi avea mâna încleştată pe 
rozariu, murmurând printre suspine un Ave Maria. 

— Maica Domnului, salveaz-o. N-o lăsa să moară. Este o 
femeie binecuvântată. 

— E atât de gravă starea ei? 

— Abia dacă mai respira când au găsit-o. 

Ecaterinei îi trecu prin minte un gând înfiorător: 

— Era singură? 

Femeia păru că îşi vine în fire la auzul întrebării. 

— Nu, era cu un bărbat. Starea lui e la fel de gravă. 


242 


Capitolul 49. 


Vatican. 
9.30 a.m. 


Valendrea urcă scara spre Capela Sixtină, convins că era la un 
pas de papalitate. li stătea în cale doar un cardinal din Kenya 
care ţinea cu dinţii de politica eşuată a unui papă sinucigaş. 
Dacă ar fi fost după el, până la căderea serii trupul lui Clement ar 
fi fost scos din Bazilica Sfântul Petru şi expediat în Germania. De 
fapt, chiar ar fi putut face asta, dat fiind că în testamentul său, 
care fusese publicat cu o săptămână în urmă, Clement îşi 
exprimase dorinţa fierbinte de a fi îngropat în Bamberg. Gestul 
putea fi interpretat ca un tribut al Bisericii adus unui suveran 
pontif decedat, unul care cu siguranţă ar stârni o reacţie pozitivă 
şi care totodată ar curăța pământul sfânt de un suflet slab. 

Incă mai simţea entuziasmul produs de reprezentaţia de la 
micul dejun. Toate eforturile lui Ambrosi din ultimii doi ani 
începeau în sfârşit să dea roade. Dispozitivele de ascultare 
fuseseră ideea lui Paolo. La început, se temuse să nu fie 
descoperiţi, însă Ambrosi avusese dreptate. Trebuia să îl 
răsplătească pe Paolo. li părea rău că nu îl adusese la conclav, 
însă Ambrosi fusese lăsat afară cu ordinul expres de a îndepărta 
toate casetele şi dispozitivele de ascultare. Era momentul cel 
mai potrivit, pentru că Vaticanul era în hibernare şi atenţia 
tuturor era îndreptată spre Capela Sixtină. 

Ajunse în capul scării înguste de marmură. Ngovi îl aştepta pe 
palier. 

— Ziua judecății, Maurice, zise Valendrea când urcă şi ultima 
treaptă. 

— Depinde cum priveşti lucrurile. 

Cel mai apropiat cardinal era la o distanţă de cel puţin 
cincisprezece metri în spate. Majoritatea erau deja în sală. 
Aşteptă până în ultimul moment să intre. 

— Trebuie să recunosc că n-o să duc dorul vorbelor talc în 
parabole. Ale tale sau ale lui Clement. 

— Pe mine mă interesează semnificaţia acelor vorbe. 

— Să ai o viaţă frumoasă în Kenya. Bucură-te de temperatura 
ridicată, zise Valendrea depărtându-se. 


243 


— N-o să câştigi, îi zise Ngovi. 

Valendrea se întoarse. Nu-i plăcu privirea dispreţuitoare de pe 
faţa africanului, însă nu se putu abţine şi îl întrebă: 

— De ce? 

Ngovi nu răspunse. Trecu pur şi simplu pe lângă el şi intră în 
capelă. 


Cardinalii se aşezară la locurile lor. Ngovi stătea în faţa 
altarului, părând aproape invizibil în faţa amestecului haotic de 
culori al Judecății de Apoi a lui Michelangelo. 

— Vreau să vă spun ceva înainte de a începe scrutinul. 

Toţi cei 113 cardinali îşi întoarseră capul spre Ngovi. 
Valendrea trase aer în piept. Nu putea face nimic. Camerlingul 
avea încă autoritate deplină. 

— Unii dintre dumneavoastră cred că eu ar trebui să fiu 
succesorul Sfântului Părinte care nu mai este acum printre noi. 
Deşi încrederea dumneavoastră mă flatează, trebuie să vă refuz. 
Dacă voi fi ales, nu voi accepta. Ţineţi cont de asta şi votaţi în 
consecinţă. 

Ngovi cobori din altar şi îşi reluă locul printre ceilalţi cardinali. 
Valendrea îşi dădu seama că nici unul dintre cei patruzeci şi trei 
de cardinali care îl susţinuseră pe Ngovi nu avea să mai fie de 
partea lui. Voiau să fie în tabăra câştigătoare. Din moment ce 
calul lor ieşise din cursă, aveau să facă şi ei un transfer de 
loialitate. In acest moment al scrutinului, şansele ca un al treilea 
candidat să se ivească erau minime, aşa că Valendrea făcu un 
calcul rapid. Trebuia doar să îşi păstreze cei cincizeci şi nouă de 
cardinali şi să adauge la aceştia partea lui Ngovi. 

lar acest lucru ere uşor de făcut. 

Voia să-l întrebe pe Ngovi de ce făcuse asta. Gestul lui nu 
avea absolut nici un sens. Deşi refuzase să fie papă, cineva se 
ocupase ca el să obţină cele patruzeci şi trei de voturi, iar 
Valendrea se îndoia că Sfântul Duh avea vreun amestec. Aceasta 
era o bătălie a oamenilor, organizată de oameni şi făcută cu 
oameni. Avea în jurul lui cel puţin un duşman, chiar dacă era sub 
acoperire.  Portretul-robot al  duşmanului i se potrivea 
cardinalului-arhivist, care dispunea şi de statut şi de mijloace. 
Spera că puterea lui Ngovi nu o nega pe a lui. In anii care urmau 
avea nevoie de oameni cu entuziasm şi trebuia să îi înveţe minte 
pe disidenţi. Aceasta avea să fie prima sarcină a lui Ambrosi. Toţi 
vor trebui să înţeleagă că alegerile greşite se plăteau. Insă 


244 


trebuia să-i dea crezare africanului care stătea în faţa lui. „Nu vei 
câştiga.” Nu. Ngovi îi oferea pur şi simplu pontificatul. Dar cui îi 
mai păsa acum? Ce-ai câştigat rămâne bun câştigat. 

Scrutinul ţinu o oră. După anunţul şocant al lui Ngovi, toată 
lumea părea nerăbdătoare ca totul să se termine cât mai repede. 

Valendrea nu mai ţinu în scris socoteala voturilor, ci adună în 
minte ori de câte ori îşi auzi numele rostit. Când ajunse la 
şaptezeci şi şase, nu mai fu atent. Se uită din nou spre altar doar 
când membrii comisiei de vot îl desemnară câştigător cu 102 
voturi. 

Se întrebase de nenumărate ori cum avea să se simtă în 
această ipostază. Acum doar el hotăra ce anume aveau voie să 
creadă şi ce nu cei peste un miliard de catolici. De acum nici un 
cardinal nu i se va mai împotrivi. Va fi numit Sfântul Părinte şi 
toate dorinţele îi vor fi îndeplinite până la sfârşitul vieţii. 
Cardinalii începură să vocifereze. 

Câţiva plecaseră deja din capelă în semn de refuz. Îşi dădu 
seama că toţi ochii erau acum îndreptaţi spre el. Nu mai era 
cardinalul Antonio Valendrea, episcopul Florenței şi secretar de 
stat al Vaticanului. Era papă. 

Ngovi se apropie de altar. Valendrea înţelese că africanul se 
pregătea să îndeplinească ultima parte a îndatoririi sale de 
camerling. După un moment de rugăciune, Ngovi merse în linişte 
până la nava centrală şi se opri în faţa lui. 

— Doriţi, cel mai de seamă dintre cardinali, să acceptaţi să 
deveniți papă, conform legii canonice? 

Erau cuvintele care se adresau celor care ieşeau victorioşi în 
urma conclavului. 

Se uită în ochii pătrunzători ai bătrânului şi încercă să 
ghicească rapid ce-i putea trece prin minte. De ce refuzase să 
candideze când ştia că bărbatul pe care îl dispreţuia avea să fie 
cu siguranţă ales suveran pontif? Din câte ştia, acest african era 
un catolic devotat. Un om care ar fi făcut totul pentru a proteja 
Biserica. Nu era în nici un caz un laş. Şi totuşi, se ferise deo 
bătălie din care putea ieşi câştigător. Alungă aceste gânduri din 
minte şi rosti cu voce tare: 

— Accept. 

Era pentru prima oară după mulţi ani când se folosea limba 
italiană ca răspuns la această întrebare. 

Cardinalii se ridicară în picioare şi izbucniră în aplauze. 

Mâhnirea provocată de moartea unui papă era acum înlocuită 


245 


de bucuria alegerii unui nou suveran pontif. Valendrea îşi 
imagină scena de dincolo de uşile capelei în momentul în care 
cei care aşteptau au auzit agitația dinăuntru, primul semn că era 
posibil ca o decizie să fi fost luată. Privi cum unul dintre membrii 
comisiei de validare a voturilor se îndrepta către sală. In câteva 
momente fumul alb avea să invadeze cerul acelei dimineţi şi în 
piaţă aveau să izbucnească uralele. 

Ovaţiile încetară. Mai trebuia pusă o întrebare. 

— Sub ce nume vei fi cunoscut? întrebă Ngovi în latină. 

Capela se cufundă în tăcere. Numele ales sugera direcţia pe 
care avea să meargă noul papă. loan Paul îşi proclamase 
moştenirea când îşi alesese numele ultimilor doi predecesori ai 
săi, sugerând că spera să îmbine blândeţea lui loan şi fermitatea 
lui Paul. loan Paul al Il-lea transmisese acelaşi mesaj când 
alesese eticheta dublă a predecesorului său. Valendrea se 
gândise ani de zile ce nume să-şi aleagă dintre cele mai des 
folosite - Inocenţiu, Benedict, Gregorian, lulian, Sixtus. Jakob 
Volkner alesese numele Clement datorită strămoşului său 
german. În schimb, Valendrea voia ca numele său să transmită 
fără echivoc mesajul că papalitatea imperială se întorsese la 
Roma. 

— Petru al II-lea. A 

Toţi cei din sală rămaseră şocaţi. Insă lui Ngovi nu i se clinti 
nici un muşchi pe faţă. Dintre cei două sute şaizeci şi şapte de 
papi, fuseseră douăzeci şi trei de loan, şase de Paul, trei de Leo, 
doisprezece de Pius, opt de Alexandru şi o grămadă de alte 
nume. 

Dar numai un Petru. 

Primul papă. 

„Tu eşti Petru şi pe această stâncă îmi voi înălța biserica.” 
Oasele lui zăceau la câţiva metri sub pământ, sub cea mai mare 
casă de rugăciune a Creştinismului. Era primul sfânt al Bisericii 
Catolice şi cel mai venerabil. Timp de două milenii, nimeni nu 
mai alesese acest nume. Valendrea se ridică de pe scaun. Se 
terminase cu prefăcătoria. Toate ritualurile de înscăunare se 
încheiaseră. Alegerea lui fusese oficial recunoscută, acceptase 
formal funcţia ce i se oferise şi anunţase numele pe care avea 
să-l poarte. Era acum Episcopul Romei, Vicarul lui lisus Hristos, 
Prinţul Apostolilor, Pontifex Maximus însărcinat cu administrarea 
Bisericii Universale, Arhiepiscopul Provinciei Romane, 
Arhiepiscopul Italiei, Patriarhul Occidentului. 


246 


Slujitor între slujitorii Domnului. 

Se întoarse cu faţa spre episcopi, asigurându-se că toată 
lumea înţelesese. 

— Aleg să fiu cunoscut sub numele de Petru al II-lea, zise el în 
italiană. 

Nimeni nu zise nimic. 

Apoi unul dintre cardinalii din ajun începu să aplaude. Imediat 
i se alăturară şi alţii. Nu după mult timp, capela răsuna de 
aplauze. Valendrea savura bucuria absolută a victoriei şi nimeni 
nu putea să-i ia acest moment. Şi totuşi, extazul îi era tulburat 
de două lucruri. Zâmbetul ce îi înflorise lui Maurice Ngovi pe buze 
şi faptul că şi camerlingul se alătură celor care aplaudau. 


247 


Capitolul 50. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
11.00 a.m. 


Ecaterina stătea lângă patul lui Michener şi îl urmărea atent cu 
privirea. Avea încă viu în minte momentul când fusese adus la 
spital în stare de inconştienţă şi acum ştia ce ar fi însemnat 
pentru ea pierderea acestui bărbat. Se ura pentru că îl înşelase. 
Avea de gând să-i spună lui Michener adevărul. Spera că avea să 
o ierte. Se ura că fusese de acord cu cererea lui Valendrea. Dar 
poate că avusese nevoie de acest imbold pentru a trece peste 
orgoliul care altfel ar fi împiedicat-o să-l regăsească pe Michener. 
Prima lor întâlnire în urmă cu trei săptămâni în Piaţa Sfântul 
Petru fusese un dezastru. Propunerea pe care i-o făcuse 
Valendrea facilitase mersul lucrurilor, însă nu în direcţia bună. 

Michener clipi. 

— Colin. 

— Cati? zise el încercând să focalizeze imaginea din faţa 
ochilor. 

— Sunt aici. 

— Te aud, dar nu te văd. E ca şi cum aş ţine ochii deschişi sub 
apă. Ce s-a întâmplat? 

— Un fulger. A lovit crucea de pe munte. Tu şi Jasna eraţi prea 
aproape de ea. j 

Michener ridică mâna şi îşi frecă fruntea. Işi atinse uşor cu 
degetele tăieturile şi zgârieturile. 

— Ea e bine? 

— Aşa pare. A fost inconştientă, la fel ca tine. Ce făceaţi 
acolo? 

— Îţi explic mai târziu. 

— Sigur. Uite, bea nişte apă. Doctorul a spus că trebuie să 
consumi lichide. 

li apropie de gură o ceaşcă, iar Michener luă câteva înghiţituri. 

— Unde mă aflu? 

— Intr-un spital deschis de guvern pentru pelerini. 

— Au spus ce am? 

— Nu e nici o îndoială. Ai fost prea aproape de un voltaj foarte 
mare. Dacă v-aţi fi aflat puţin mai aproape, aţi fi acum amândoi 


248 


morţi. Nu ai nimic rupt, doar o rană urâtă la ceafa. 

Uşa se deschise şi în prag apăru un bărbat cu barbă de vârstă 
mijlocie. 

— Ce mai face pacientul? întrebă el în engleză. Sunt doctorul 
care v-a îngrijit, părinte. Cum vă simţiţi? 

— Ca şi cum o avalanşă s-ar fi rostogolit peste mine, răspunse 
Michener. 

— E normal să vă simţiţi aşa. Dar o să vă reveniţi. Aveţi o mică 
tăietură, dar nu aveţi capul spart. Vă recomand totuşi să vă 
faceţi un set complet de analize când vă întoarceţi acasă. De 
fapt, date fiind cele întâmplate, vă puteţi considera norocos că 
aţi scăpat doar cu atât. 

După o examinare rapidă şi alte câteva sfaturi, doctorul plecă. 

— De unde ştia că sunt preot? 

— A trebuit să te identific. M-ai speriat ca dracu’. 

— Ce se aude despre conclav? întrebă el. Ai aflat ceva? 

— De ce nu mă mir că ăsta e primul lucru care îţi vine în 
minte? 

— Pe tine nu te interesează? 

De fapt şi ea era curioasă. 

— Nu se anunţase nimic acum vreo oră. 

Ecaterina se întinse şi îl prinse de mână. Michener îşi întoarse 
capul spre ea şi îi spuse: 

— Îmi pare atât de rău că nu te pot vedea. 

— Te iubesc, Colin, zise ea simțindu-se mai bine acum că 
avusese curajul să-i facă această mărturisire. 

— Şi eu te iubesc, Cati. Ar fi trebuit să fiu lângă tine şi să te 
iubesc în toţi aceşti ani. 

— Da, ar fi trebuit. 

— Ar fi trebuit să fac altfel o mulţime de lucruri. Ştiu doar că- 
mi doresc să faci parte din viitorul meu. 

— Dar Roma? 

— Am făcut tot ce am promis să fac. Nu mai am nici o 
obligaţie faţă de Roma. Vreau să merg în România cu tine. 

Ochii Ecaterinei se umplură de lacrimi. Se bucura că Michener 
nu o vedea plângând. Işi şterse lacrimile şi îi zise, încercând să-şi 
mascheze tremurul din voce: 

— O să mergem acolo. 

Michener o strânse cu putere de mână. 

lar ea se bucură că trăia această clipă minunată. 


249 


250 


Capitolul 51. 


Vatican. 
11.45 a.m. 


Valendrea primi felicitările din partea cardinalilor, apoi ieşi din 
capelă şi se îndreptă spre o cameră cu pereţi albi numită şi 
Camera Plângerii. Acolo erau frumos ordonate veşmintele casei 
Gammarelli. Însuşi Gammarelli îl aştepta în picioare. 

— Unde este părintele Ambrosi? îl întrebă pe unul dintre 
preoţii din asistenţă. 

— Aici, Sfinte Părinte, zise Ambrosi intrând în cameră. 

Lui Valendrea îi plăcu mult cum sunau acele cuvinte pe buzele 
acolitului său. Secretul conclavului luase sfârşit odată cu ieşirea 
lui din capelă. Uşile principale fuseseră larg deschise în timp ce 
fumul alb se înălța prin coşul de pe acoperiş. In acest moment, 
numele Petru al II-lea era repetat prin întregul palat. Oamenii se 
mirau probabil de alegerea sa, iar învățații erau cu siguranţă 
surprinşi de îndrăzneala lui. Poate că de data asta aveau să tacă. 

— Te numesc secretarul meu, zise el scoţându-şi pe cap 
mantia stacojie de cardinal. Aceasta este prima mea acţiune ca 
papă, zise el zâmbind la gândul că promisiunea secretă fusese 
respectată. 

Ambrosi înclină capul, acceptând funcţia ce-i fusese oferită. 
Valendrea arătă spre hainele la care trăsese cu ochiul cu o zi 
înainte. 

— Acel set ar trebui să mi se potrivească. 

— Santissimo Padre, zise croitorul luând setul indicat şi 
aducându-l în faţa lui. 

Acceptă salutul rezervat doar papei şi privi cum hainele lui de 
cardinal erau împăturite. Ştia că urmau să fie spălate şi puse 
într-o cutie, deoarece obiceiul cerea să fie date la moartea sa 
celui mai vârstnic reprezentant al familiei Valendrea. 

Se îmbrăcă atent cu o sutană albă de în şi se încheie la 
nasturi. Gammarelli îngenunche şi începu să însăileze tivul cu un 
ac cu aţă. Cusătura nu era perfectă, însă era suficient de bună 
pentru următoarele două ore. Până atunci aveau să fie gata şi 
hainele pe măsura lui. 

Valendrea făcu proba veşmintelor: 


251 


— Puțin mai strâns. Potriveşte-le mai bine. 

Gammarelli trase de cusături şi îi făcu din nou proba. 

— Ai grijă să fie aţa bine strânsă. 

Ultimul lucru pe care şi-l putea dori era să i se desprindă ceva. 
Când croitorul îşi termină treaba, se aşeză pe un scaun. Unul 
dintre preoţi îngenunche în faţa lui şi îi scoase pantofii şi ciorapii. 
Pe Valendrea îl încânta ideea că urma să nu mai aibă mare lucru 
de făcut de unul singur. In faţa lui fură aduse o pereche de 
ciorapi albi şi o pereche de pantofi roşii de piele. Verifică 
mărimea lor. Erau chiar măsura lui. Făcu semn să-i fie puşi în 
picioare. Apoi se ridică. | se oferi o pălărie albă. Pe vremea când 
prelaţii se rădeau pe cap, pălăria îi proteja iarna de frig. Acum 
devenise un obiect esenţial din ţinuta unui oficial al Bisericii. Incă 
din secolul al optsprezecelea, pălăria papei era compusă din opt 
triunghiuri de mătase albă, legate între ele. Prinse pălăria cu 
ambele mâini şi o aşeză pe cap, aşa cum îşi aşează un împărat 
coroana. 

Ambrosi zâmbi aprobator. 

Era timpul să se arate lumii. 

Dar înainte de asta mai avea ceva de făcut. 


Plecă din vestiar şi intră din nou în Capela Sixtină. Cardinalii 
stăteau pe locurile care le fuseseră destinate. In faţa altarului 
fusese amplasat un tron. Se duse direct spre el şi aşteptă zece 
secunde până să le spună: 

— Aşezaţi-vă! 

Ritualul care urma era o etapă necesară în procesul de alegeri 
canonice. Fiecare cardinal trebuia să vină în faţa papei să 
îngenuncheze şi să îl îmbrăţişeze pe noul suveran pontif. 

Valendrea îi făcu semn cardinalului-episcop senior, un 
susţinător al său, care se ridică şi începu ritualul. loan Paul al Il- 
lea renunţase la acest obicei străvechi, însă acum începea o 
nouă eră şi toată lumea trebuia să se adapteze noului context. 
De fapt, trebuiau să-i fie recunoscători - în trecut, ritualul 
impunea să f ic sărutat pantoful papei. 

Rămase aşezat şi întinse mâna pentru a-i fi sărutat inelul 
papal. Lui Ngovi îi veni rândul la jumătatea ritualului. Africanul 
îngenunche şi se întinse să sărute inelul. Valendrea observă că 
buzele cardinalului nu atinseră de fapt aurul inelului. Ngovi se 
ridică apoi în picioare şi se îndepărtă. 

— Nu mă feliciţi? întrebă Valendrea. 


252 


Ngovi se opri şi se întoarse spre el. 

— Fie ca pontificatul tău să fie după cum meriti. 

Voia să-i dea acestui nemernic îngâmfat o lecţie, însă nu era 
nici timpul, nici locul potrivit pentru asta. Poate că asta era şi 
intenţia lui Ngovi, să-l provoace, pentru a se da în spectacol în 
faţa cardinalilor. Aşa că se abţinu şi îi răspunse simplu: 

— O iau ca pe o urare de bine. 

— Nici nu este altceva. 

După ce şi ultimul cardinal plecă de lângă altar, Valendrea se 
ridică în picioare şi spuse: 

— Vă mulţumesc tuturor. Voi face tot ce îmi stă în putinţă 
pentru Biserica-Mamă. Acum cred că e timpul să mă arăt lumii 
întregi. 

Păşi spre nava centrală, prin poarta de marmură şi ieşi prin 
intrarea principală. Intră în bazilică şi traversă Coridorul Regal şi 
pe cel ducal. li plăcea acest traseu, datorită picturilor enorme de 
pe pereţi, care arătau superioritatea papalității asupra autorităţii 
laice. 

Intră în logia centrală. 

Trecuse aproape o oră de la alegerea sa şi deja zvonurile 
circulau cu repeziciune. Se scurseseră destule informaţii 
contradictorii din Capela Sixtină şi nu se putuse face nimic 
pentru a împiedica acest lucru. lar el n-avea de gând să schimbe 
situaţia. Confuzia era o armă foarte eficientă, cu condiţia ca el să 
fie sursa ei. Fără îndoială, numele pe care şi-l alesese dăduse 
naştere la speculaţii. Nici chiar papii războinici sau diplomaţii 
sanctificaţi care fuseseră aleşi în ultima sută de ani nu avuseseră 
acest curaj. Ajunse în alcov şi se îndreptă spre balcon. Dar nu 
trebuia să iasă încă. In schimb, trebuia să iasă cardinalul-arhivist, 
în calitate de cardinal-diacon senior, urmat de preşedintele 
Sacrului Colegiu şi de camerling. Se apropie de cardinalul- 
arhivist, chiar în prag şi îi şopti: 

— Ţi-am spus, Eminenţă, că voi avea răbdare. Acum achită-te 
de ultima ta îndatorire! 

Ochii bătrânului erau lipsiţi de orice emoție. Ştia cu siguranţă 
ce îl aştepta. 

Fără să spună un cuvânt, arhivistul ieşi în balcon. 

Cinci sute de mii de oameni izbucniră în urale. 

Arhivistul se apropie de microfonul din faţa balustradei şi zise: 

— Annuntio vobis gauduium magnum. 

Anunţul trebuia făcut în limba latină, însă Valendrea ştia 


253 


traducerea foarte bine. „Avem papă.” Mulțimea izbucni în 
aplauze. Valendrea nu vedea oamenii, însă le simţea prezenţa. 
Cardinalul-arhivist vorbi din nou la microfon: 

— Cardinalem Sanctae Romanae Ecclesiae... Valendrea. 

Uralele erau asurzitoare. Tronul Sfântului Petru fusese din nou 
câştigat de un italian. Strigătele „Viva, Viva” crescură în 
intensitate. 

Arhivistul se opri să arunce o privire în spate, iar Valendrea îi 
remarcă privirea de gheaţă. Era clar că bătrânul nu era de acord 
cu ce urma să spună. 

— Qui Sibi Imposuit Nomen... 

Cuvintele lui fură aduse înapoi de ecou. „Numele ales este...” 

— Petrus II. 

Ecoul se răspândi în piaţa masivă, ca şi cum statuile de 
deasupra colonadelor ar fi început să vorbească, întrebându-se 
una pe alta dacă auziseră bine. Oamenii se gândiră o clipă la 
nume, apoi înţeleseră. Uralele crescură în intensitate. 

Valendrea se îndreptă spre balcon, însă observă că doar un 
singur cardinal îl urmează. Se întoarse spre ei. Ngovi nu se 
clintise de la locul lui. 

— Nu vii? 

— Nu. 

— E datoria ta în calitate de camerling. 

— Mi-e ruşine de această datorie. 

Valendrea se întoarse în alcov şi îi răspunse: 

— i-am iertat insolenţa din capelă. Nu întinde coarda! 

— Şi ce-o să-mi faci? O să mă bagi la închisoare? O să îmi 
confişti bunurile? O să îmi iei titlul? Nu mai suntem în Evul Mediu. 

Celălalt cardinal care stătea lângă ei era vizibil jenat că asista 
la o asemenea scenă. Era unul dintre susţinătorii ardenţi ai lui 
Valendrea, aşa că nu strica să-i arate cine era la putere: 

— O să mă ocup de tine mai târziu, Ngovi. 

Africanul făcu stânga-mprejur şi plecă. Valendrea nu avea de 
gând să îşi ruineze momentul său de glorie. Se întoarse spre 
cardinalul care rămăsese pe loc şi îi spuse: 

— Mergem, Eminenţă? 

Şi ieşi pe balcon la lumina soarelui, cu braţele întinse într-o 
îmbrăţişare caldă către mulţimea care îl aclama. 


254 


Capitolul 52. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
12.30 a.m. 


Michener se simţea mai bine. Îi revenise vederea, iar capul şi 
stomacul se liniştiseră. Vedea acum că rezerva în care se afla era 
o cameră mică cu pereţi acoperiţi de o vopsea gălbuie. Fereastra 
cu perdele de dantelă permitea luminii să intre în cameră, însă 
ochiurile de sticlă erau date cu vopsea, ca să nu se zărească 
afară. 

Ecaterina plecase să vadă cum se simţea Jasna. Doctorul nu le 
spusese nimic despre ea, dar Michener spera să fie totul în 
regulă. 

Uşa se deschise. 

— E bine, zise Ecaterina. Se pare că amândoi aţi fost suficient 
de departe de cruce. Doar câteva lovituri urâte la cap, zise ea 
oprindu-se lângă pat. Şi mai am ceva să-ţi spun. 

Michener se uită la ea, bucurându-se o dată în plus că-i vedea 
chipul frumos. 

— Valendrea a devenit papă. Am văzut la televizor. Tocmai s-a 
adresat mulţimii strânse în Piaţa Sfântul Petru. A vorbit despre o 
întoarcere a Bisericii la rădăcinile ei. Şi, ţine-te bine şi-a ales 
numele Petru al II-lea. 

— România începe să arate din ce în ce mai bine. 

— la spune-mi, a meritat urcuşul pe munte? întrebă ea cu 
jumătate de gură. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce făceaţi voi azi-noapte sus pe munte? 

— Eşti geloasă? 

— Mai degrabă curioasă. 

Michener îşi dădu seama că era dator cu nişte explicaţii. 

— Trebuia să-mi spună al zecelea secret. 

— In mijlocul furtunii? 

— Nu-mi cere să-ţi dau explicaţii raţionale. M-am trezit, iar ea 
mă aştepta afară. A fost ciudat. Dar am simţit un imbold să o 
urmez. 

Se decise să nu spună nimic despre halucinaţiile pe care le 
avusese, însă îşi amintea cu precizie viziunea, ca un vis care nu 


255 


voia să-i dea pace. Doctorul spusese că fusese inconştient câteva 
ore. Aşa că tot ce auzise şi văzuse era rodul propriei imaginaţii, 
pe baza informaţiilor pe care le aflase în ultimele luni, de la doi 
oameni pe care îi preţuia foarte mult. Dar ce era atunci cu 
Fecioara? Probabil nimic mai mult decât ce văzuse cu o zi în 
urmă în casa Jasnei. Sau nu? 

— Uite ce e, nu ştiu ce intenţiona Jasna să facă. Mi-a spus că, 
pentru a afla al zecelea secret, trebuia să mă duc cu ea. Aşa că 
m-am dus. 

— Nu ţi s-a părut un pic cam ciudat? 

— Toată povestea asta este ciudată. 

— Vine aici. 

— Ce vrei să spui? 

— Jasna a zis că vine să te vadă. O pregăteau când am plecat. 

Uşa se deschise şi în camera îngustă intră un scaun cu rotile 
împins de o femeie în vârstă. Jasna arăta obosită şi avea fruntea 
şi braţul drept bandajate. 

— Am vrut să mă conving că eşti bine, zise ea cu o voce slabă. 

— Şi eu eram neliniştit în ceea ce te priveşte. 

— Te-am dus acolo doar pentru că aşa mi-a spus Fecioara. Nu 
am vrut să îţi fac nici un rău. 

Pentru prima dată, vocea ei suna uman. 

— Nu te învinovăţesc de nimic. Am mers de bunăvoie. 

— Am înţeles că crucea e stricată. Are o tăietură neagră pe 
lungime. 

— Acesta este semnul pentru necredincioşi? întrebă Ecaterina, 
cu o uşoară urmă de ironie în voce. 

— Nu ştiu, răspunse Jasna. 

— Poate că mesajul de astăzi adresat credincioşilor va clarifica 
totul, zise Ecaterina, care n-avea de gând să o lase să scape prea 
uşor. 

Michener ar fi vrut să-i spună să înceteze, însă ştia că era 
supărată şi că Jasna era victima cea mai la îndemână a frustrării 
ei. 

— Fecioara a venit pentru ultima dată. 

Michener studie trăsăturile femeii din faţa lui. Era tristă, iar 
ochii aveau o expresie total diferită de cea din ziua precedentă. 
Se spunea că de mai bine de douăzeci de ani vorbea cu Maica 
Domnului. Halucinaţie sau nu, experienţa aceasta o marcase 
profund. Acum toate luaseră sfârşit, iar suferinţa provocată de 
această pierdere era evidentă. Işi imagina că trebuia să fie ceva 


256 


asemănător cu durerea pe care o simţi când îţi moare cineva 
drag - o voce pe care n-o va mai auzi niciodată, un sfat pe care 
nu-l va mai primi nicicând. La fel ca în cazul părinţilor săi. Sau al 
lui Jakob Volkner. 

Durerea ei deveni brusc şi durerea lui. 

— Fecioara mi-a dezvăluit al zecelea secret azi-noapte, în 
vârful muntelui. Işi aminti cât de puţin o auzise vorbind sub 
furtună. „O să ţin minte, ştiu că o să ţin. Scumpa mea Doamnă, 
n-am ştiut.” 

— Am aşternut pe hârtie tot ce a spus, zise ea dându-i o foaie 
împăturită. Fecioara mi-a spus să ţi-o dau ţie. 

— A mai spus şi altceva? 

— A dispărut imediat după aceea. Mă duc înapoi în camera 
mea, zise ea arătând spre femeia în vârstă din spatele scaunului 
ei. Fă-te bine, Michener! Mă voi ruga pentru tine. 

— Şi eu pentru tine, Jasna, zise el vorbind din suflet. 

Jasna plecă. 

— Colin, femeia asta nu e o vizionară autentică. Nu-ţi dai 
seama? zise Ecaterina ridicând vocea. 

— Nu ştiu ce este, Cati. Dacă nu este o vizionară autentică, se 
preface foarte bine. Crede în ceea ce spune. Şi, chiar dacă totul e 
fals, gata, s-a sfârşit. Viziunile au încetat. 

— Ai de gând să citeşti ce ţi-a scris? întrebă ea arătând spre 
foaia de hârtie. Nu mai există nici un ordin papal care să-ţi 
interzică. 

Aşa era. Despături foaia de hârtie, dar îl durea capul şi nu 
putea urmări literele. 

— Nu pot, citeşte-mi tu, zise el întinzându-i foaia de hârtie. 


257 


Capitolul 53. 


Vatican. 
1.00 p.m. 


Valendrea stătea în picioare în camera de audienţe şi primea 
felicitări de la personalul din Secretariatul de Stat. Ambrosi îşi 
manifestase deja dorinţa de a schimba din funcţie pe majoritatea 
preoţilor şi a secretarilor din biroul papal, iar Valendrea nu avea 
nimic împotrivă. Dacă dorea ca Ambrosi să se ocupe de tot ce 
avea nevoie, cel mai neînsemnat lucru pe care îl putea face 
pentru el era să-l lase să-şi aleagă subordonații. Ambrosi fusese 
aproape tot timpul alături de el încă de dimineaţă, aşteptând 
supus în spatele lui când vorbise mulţimii din Piaţa Sfântul Petru. 
Ambrosi urmărise apoi comentariile de la radio şi de la televizor, 
care, după cum îi raportase lui Valendrea, erau favorabile, mai 
ales în privinţa numelui ales, comentatorii căzând de acord că 
avea să fie un pontif important pentru Biserică. Valendrea şi-l 
imagină pe Tom Kealy bâlbâindu-se puţin la auzul numelui Petru 
al II-lea. Nu vor mai exista preoţi autori de bestselleruri în timpul 
pontificatului său! Clerul va face ceea ce i se cere să facă. In caz 
contrar, vor fi cu toţii concediaţi - începând cu Kealy. li ordonase 
deja lui Ambrosi să se asigure că până la sfârşitul săptămânii 
avea să fie excomunicat. 

Multe urmau să se schimbe! 

Va programa o încoronare, deoarece avea de gând să 
reintroducă tiara papală. Intrarea sa va fi anunţată de trompete. 
In timpul liturghiei, vor fi din nou evantaie şi săbii. lar scaunul 
gestatorial va fi repus în drepturi. Paul al IV-lea schimbase multe 
- scăpări de moment, hotărâri pripite sau doar reacţii la timpurile 
pe care le trăise - însă Valendrea intenţiona să rectifice totul. 

În timp ce ultimul grup al celor care doreau să-l felicite se 
apropia, Valendrea îi făcu semn lui Ambrosi să vină lângă el. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, îi zise el în şoaptă. Termină cu 
asta. Ambrosi se întoarse către mulţime şi spuse: 

— Atenţie, vă rog. Sfântul Părinte este înfometat. N-a mai 
mâncat de la micul dejun. Şi ştim cu toţii ce apetit are suveranul 
pontif. 

Oamenii din sală începură să râdă. 


258 


— Îi va primi în această după-amiază pe cei cu care nu a 
vorbit încă. 

— Domnul să vă binecuvânteze, zise Valendrea. 

Il urmă pe Ambrosi din sala de audienţe în biroul acestuia din 
Secretariatul de Stat. Apartamentele papale fuseseră desigilate 
în urmă cu o jumătate de oră şi multe dintre lucrurile sale 
personale de la etajul trei erau deja duse la al patrulea. In zilele 
următoare, avea să viziteze muzeele şi depozitul de la subsol. li 
făcuse deja lui Ambrosi o listă cu obiectele cu care dorea să fie 
decorat apartamentul papal. Era mândru de planurile pe care şi 
le făcuse. Multe dintre deciziile pe care le luase în ultimele două 
ore erau rodul unei îndelungate cugetări, însă rezultatul era 
imaginea unui papă pe deplin stăpân pe situaţie, care făcea 
lucrul potrivit la momentul potrivit. 

In biroul său, cu uşa închisă, Valendrea se întoarse spre 
Ambrosi şi-i ordonă: 

— Găseşte-l pe cardinalul-arhivist. Spune-i să fie în faţa uşii de 
la Riserva într-un sfert de oră. 

Ambrosi făcu o plecăciune şi se retrase. j 

Valendrea intră în baia de lângă biroul său. Îl mai sâcâia încă 
aroganţa lui Ngovi. Africanul avea dreptate. Nu avea ce să-i facă, 
în afara trimiterii lui cât mai departe de Roma. Insă nu era 
înţelept să procedeze aşa. Viitorul fost camerling demonstrase că 
îl susţinea. Era o prostie din partea lui să lovească în el atât de 
rapid. Răbdarea era cheia succesului. Dar asta nu însemna că îl 
ierta pe Maurice Ngovi. Se spălă cu apă pe faţă şi se şterse cu un 
prosop. Uşa de la intrarea în birou se deschise, iar Ambrosi se 
întoarse. 

— Arhivistul aşteaptă. 

Valendrea aruncă prosopul pe masa de marmură. 

— Foarte bine. Să mergem! 

Se năpusti afară din birou şi cobori la parter. Surpriza gărzilor 
elveţiene îi dădu de înţeles că nu erau obişnuiţi ca papa să apară 
neanunţat. Intră în arhivă. Sala de lectură şi sala de colecţii erau 
goale. Nimeni nu avusese voie să intre aici după moartea lui 
Clement. Intră în sala principală şi traversă podeaua de mozaic, 
îndreptându-se spre grilajul de fier. Cardinalul-arhivist aştepta la 
intrare. Nu mai era nimeni acolo, în afară de ei doi şi de Ambrosi. 
Se apropie de bătrân şi îi spuse: 

— Sper că nu mai e cazul să-ţi spun că nu mai am nevoie de 
serviciile tale. Eu m-aş pensiona, dacă aş fi în locul tău. Să faci 


259 


bine să pleci până vineri. 

— Deja mi-am strâns lucrurile. 

— N-am uitat comentariile tale din dimineaţa aceasta. 

— Chiar te rog să nu le uiţi. Când vom sta amândoi în faţa lui 
Dumnezeu, te rog să le repeţi. 

li venea să îl plesnească pe italianul cel limbut. Se limită însă 
să-l întrebe: 

— Seiful este deschis? 

Bătrânul dădu din cap în semn că da. Se întoarse apoi spre 
Ambrosi şi îi spuse: 

— Aşteaptă aici. 

Prea mult timp alţii avuseseră controlul asupra Riservei. Paul 
al Vl-lea, loan Paul al Il-lea, Clement al XV-lea. Chiar şi acest 
arhivist enervant. Dar acum îi venise şi lui rândul. Se năpusti în 
interior, apucă sertarul şi îl deschise. li apăru în faţa ochilor cutia 
de lemn. O ridică şi o puse pe aceeaşi masă pe care o aşezase şi 
Paul al VI-lea cu zeci de ani în urmă. Deschise cutia şi văzu în 
interior două foi de hârtie împăturite. Una dintre ele, evident mai 
veche, conţinea prima parte din al treilea secret de la Fatima, 
scrisă de mâna surorii Lucia şi avea pe spate ştampila 
Vaticanului prin care fusese aprobată publicarea ei în anul 2000. 
Şi foaia mai nouă, traducerea părintelui Tibor făcută în 1960, 
avea ştampila Vaticanului. Dar trebuia să mai fie o hârtie. 
Transcrierea părintelui Tibor, pe care Clement însuşi o pusese în 
cutie. Unde era? Venise să-şi termine treaba. Să protejeze 
Biserica şi sănătatea lui mintală. Şi totuşi, hârtia nu era nicăieri. 
leşi din Riserva şi se îndreptă direct spre arhivist. Il apucă pe 
bătrân de robă. Clocotea de furie. Citi groaza pe faţa cardinalului. 

— Unde este? urlă el. 

— Ce... vrei să spui? bâigui bătrânul. 

— N-am chef de glume. Unde este? 

— N-am atins nimic din Riserva. Jur în faţa lui Dumnezeu. 

Valendrea îşi dădu seama că bătrânul spunea adevărul. Nu el 
era sursa problemei. li dădu drumul, iar cardinalul făcu câţiva 
paşi în spate, în mod evident înspăimântat din cauza atacului 
neaşteptat. 

— Pleacă de aici, îi spuse arhivistului. 

Bătrânul se îndepărtă cât putu de repede. 

Lui Valendrea îi veni o idee. Clement. In acea vineri noaptea, 
când papa îi permisese să distrugă jumătate din ce-i trimisese 
Tibor. 


260 


„Voiam să ştii ce te aşteaptă, Alberto.” „De ce nu m-ai 
împiedicat să ard hârtia?” „Vei vedea, Alberto.” lar când îi ceruse 
cealaltă parte, traducerea lui Tibor, îi spusese „Nu, Alberto. O să 
rămână în cutie.” 

Ar fi trebuit să-l dea pe nenorocitul ăla deoparte şi să facă 
atunci ceea ce trebuia făcut, chiar dacă paznicul de noapte se 
afla acolo. Acum văzu totul într-o lumină mult mai clară. 
Traducerea nu se aflase niciodată în acea cutie. Exista oare? Da, 
exista. Fără îndoială. lar Clement voise ca el să ştie acest lucru. 
Acum trebuia găsită. Se întoarse spre Ambrosi şi îi spuse: 

_ — Du-te în Bosnia! Adu-i pe Colin Michener înapoi. Fără scuze. 
II vreau aici până mâine. Spune-i că, dacă nu vine, o să am un 
mandat de arestare pe numele lui. 

— Cu ce cap de acuzare, Sfinte Părinte? îi scăpă lui Ambrosi 
întrebarea. Ca să ştiu ce să-i spun în cazul în care întreabă... 

Valendrea se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Complicitate la asasinarea părintelui Andrei Tibor. 


261 


PARTEA A PATRA. 


Capitolul 54. 


Medjugorje, Bosnia şi Herţegovina. 
6.00 p.m. 


Ecaterina simţi că i se pune un nod în stomac când îl văzu pe 
Ambrosi intrând în spital. Remarcă imediat că avea o eşarfă 
stacojie la sutana neagră de lână. După toate aparențele, Petru 
al II-lea începuse să împartă atenţii acoliţilor săi. 

Michener se odihnea în camera sa. Toate rezultatele la analize 
ieşiseră negative, iar doctorul îl anunţase că avea să fie externat 
a doua zi. Intenţionau să plece la prânz spre Bucureşti. Prezenţa 
lui Ambrosi în Bosnia nu prevestea nimic bun. 

Ambrosi o zări şi o aborda: 

— Am auzit că părintele Michener a fost la un pas de moarte. 

Pe Ecaterina o enerva falsa lui îngrijorare, care era doar de 
ochii lumii. 

— Du-te dracului, Ambrosi, îi zise ea cu voce scăzută. A secat 
puţul. 

Ambrosi scutură din cap, arătându-şi disprețul. 

— Dragostea chiar trece peste toate. Nu contează. Nu îţi mai 
cerem nimic. 

Insă de data aceasta îi cerea ea lui. 

— Nu vreau să-i spui nimic lui Colin despre înţelegerea 
noastră. 

— Sunt convins că nu vrei. 

— O să-i spun eu însămi. Ai înţeles? 


262 


Ambrosi nu răspunse. 

Al zecelea secret scris de Jasna se afla în buzunarul Ecaterinei. 
Aproape că îi veni să scoată hârtia din buzunar, iar cuvintele îi 
stăteau pe buze, însă se gândi că, orice ar putea dori cerul, nu 
era treaba acestui netrebnic arogant. Nimeni nu putea spune cu 
certitudine dacă mesajul era de la Maica Domnului sau erau doar 
simple lamentaţii ale unei femei care se credea aleasa lui 
Dumnezeu. Însă se întreba ce explicaţii aveau să dea Valendrea 
şi Biserica celui de-al zecelea secret din Medjugorje, mai ales 
după ce aveau să le recunoască pe primele nouă. 

— Unde este Michener? întrebă Ambrosi, pe un ton neutru. 

— Ce treabă ai cu el? 

— Eu nu am nimic, papa are. 

— Lasă-l în pace! 

— O, doamne, leoaica îşi arată ghearele. 

— Pleacă de aici, Ambrosi! 

— Mi-e teamă că nu eşti în măsură să-mi spui ce să fac. 
Cuvântul secretarului papal, îmi imaginez, are multă greutate în 
această zonă. Cu siguranţă, mai multă decât cel al unui jurnalist 
şomer, zise el ocolind-o. 

Ecaterina se furişă în faţa lui. 

— Vorbesc serios, Ambrosi. Dă-te deoparte! Spune-i lui 
Valendrea că Michener a terminat-o cu Roma. 

— E încă preot al bisericii Romano-Catolice, sub autoritatea 
papei. Va face ceea ce i se spune sau, în caz contrar, va suferi 
consecinţele. 

— Ce vrea Valendrea? 

— Ce-ar fi să mergem la Michener, zise Ambrosi şi o să vă 
explic totul. Te asigur, merită efortul de a mă asculta. 


Ecaterina intră în salon urmată de Ambrosi. Michener stătea 
pe pat, iar faţa i se schimonosi la vederea vizitatorului său. 

— Petru al II-lea îţi transmite salutări, zise Ambrosi. Am aflat 
ce ţi s-a întâmplat... 

— Şi ai simţit nevoia să iei primul avion şi să vii să-mi arăţi cât 
eşti de îngrijorat. 

Ambrosi păstră pe faţă o expresie neutră. Ecaterina se întreba 
dacă deprinsese această tehnică în urma anilor de înşelăciune. 

— Ştim de ce te afli în Bosnia, zise Ambrosi. Am fost trimis să 
verific dacă ai aflat ceva de la vizionari. 

— N-am aflat nimic. 


263 


Ecaterina era impresionată de cât de bine minţea Michener. 

— Oare trebuie să merg să verific eu însumi dacă îmi spui 
adevărul? 

— Fă ce doreşti. 

— Circulă zvonuri prin oraş că al zecelea secret a fost 
dezvăluit Jasnei azi-noapte şi că viziunile au încetat. Preoţii erau 
chiar îngrijoraţi de acest aspect. 

— Gata cu turiştii? Gata cu banii? nu se putu abţine Ecaterina. 

— Poate că ar fi mai bine să aştepţi pe coridor, zise Ambrosi 
uitându-se la Ecaterina. Această chestiune priveşte doar Biserica. 

— Nu pleacă nicăieri, interveni Michener. După tot ce aţi făcut 
tu şi Valendrea în ultimele două zile, încă vă mai temeţi de ce se 
întâmplă în Bosnia? De ce? 

— Sunt singurul de aici care pune întrebări, zise Ambrosi cu 
mâinile la spate. 

— Atunci spune ce ai de spus. 

— Sfântul Părinte solicită prezenţa ta în Roma. 

— Ştii bine ce poţi să-i transmiţi Sfântului Părinte din partea 
mea. 

— Câtă lipsă de respect! Cel puţin noi nu l-am disprețuit pe 
faţă pe Clement al XV-lea. 

Chipul lui Michener se înăspri. 

— Asta ar trebui să mă impresioneze? Aţi făcut doar tot ce v-a 
stat în putinţă să-i puneţi piedici în tot ceea ce întreprindea. 

— Speram să fii greu de convins! 

Tonul pe care făcuse Ambrosi acest comentariu o nelinişti pe 
Ecaterina. Părea extrem de încântat de cum evoluau lucrurile. 

— Mă aflu aici să te informez că, dacă nu vii de bunăvoie, 
guvernul italian va emite pe numele tău un mandat de arestare. 

— Ce tot îndrugi acolo? întrebă Michener. 

— Nunţiul papal din Bucureşti l-a informat pe Sfântul Părinte 
de întâlnirea ta cu părintele Tibor. Este supărat că nu ştie ce 
anume făceaţi tu şi Clement. Autorităţile române sunt acum 
interesate să stea de vorbă cu tine. Şi ei, la fel ca noi, vor să ştie 
ce anume aveaţi de discutat cu bătrânul preot. Tu şi fostul papă. 

Ecaterina simţi că i se pune un nod în gât. Chestiunea aceasta 
aluneca pe o pantă periculoasă. Cu toate acestea, Michener nu 
părea deloc impresionat. 

— Cine a zis că şi Clement era interesat de părintele Tibor? 

— Tu? Clement? zise Ambrosi ridicând din umeri. Cui îi pasă? 
Tot ceea ce contează este că te-ai întâlnit cu el şi că poliţia 


264 


română vrea să discute cu tine. Sfântul Părinte poate fie să 
împiedice ancheta, fie să dea o mână de ajutor. Ce variantă 
preferi? 

— Nu-mi pasă. 

Ambrosi se întoarse şi se uită la Ecaterina. 

— Dar ţie? ie îţi pasă? 

Ecaterina înţelese că nemernicul îşi juca asul din mânecă. Voia 
s-o determine să-l convingă pe Michener să plece la Roma. In caz 
contrar avea să-i spună chiar în acel moment cum de îl găsise 
atât de uşor la Bucureşti şi la Roma. 

— De ce-o amesteci pe ea în treaba asta? întrebă Michener. 

Ambrosi ezită un moment care păru criminal de lung. 
Ecaterinei îi venea să-i tragă o palmă peste faţă, cum făcuse în 
Roma, însă nu zise nimic. Ambrosi se întoarse din nou către 
Michener. 

— Mă întrebam doar ce părere are ea. Am înţeles că este de 
origine română, aşa că cunoaşte bine poliţia din ţara ei. Imi 
imaginez că nimeni nu şi-ar dori să ajungă să aibă de-a face cu 
tehnicile de interogare folosite de această instituţie. 

— Ai putea să-mi spui cum de ştii atât de multe despre ea? 

— Părintele Tibor a vorbit cu nunțiul papal din Bucureşti. l-a 
spus că domnişoara Leu a asistat la conversaţia voastră. Apoi am 
căutat pur şi simplu câteva informaţii despre ea. 

Ecaterina era impresionată de explicaţia pe care i-o dăduse 
Ambrosi. Dacă n-ar fi ştiut adevărul, ar fi crezut că aşa stătuseră 
lucrurile. 

— N-o amesteca în povestea asta, zise Michener. 

— Te întorci în Roma? 

— Mă întorc. 

Răspunsul lui Michener o luă prin surprindere. Ambrosi dădu 
aprobator din cap. 

— Am la dispoziţie un avion în Split. Când te externezi? 

— De dimineaţă. 

— Să fii gata la ora 7.00, zise Ambrosi îndreptându-se spre 
uşă. O să mă rog în această seară, zise el făcând o scurtă pauză, 
pentru o recuperare cât mai grabnică. 

Apoi plecă. 

— Dacă se roagă el pentru mine, am încurcat-o, comentă 
Michener când uşa se închise. 

— De ce ai fost de acord să te întorci? Exagera în legătură cu 
România. 


265 


Michener se foi în pat, iar Ecaterina îl ajută să se aşeze mai 
bine. 

— Trebuie să vorbesc cu Ngovi. Trebuie să ştie ce a zis Jasna. 

— De ce? Doar nu crezi că e adevărat ce a scris? Secretul 
acela este ridicol. g 

— Poate că ai dreptate. Insă este al zecelea secret din 
Medjugorje, fie că îl credem, fie că nu. Trebuie să i-l încredinţez 
lui Ngovi. 

— Tu n-ai auzit de faxuri? îi zise ea, aranjându-i perna. 

— Nu vreau să mă cert cu tine pe tema asta, Cati. Sunt curios 
ce este atât de important pentru Valendrea, încât şi-a trimis 
asistentul după mine. Se pare că e la mijloc ceva foarte grav şi 
cred că ştiu despre ce este vorba. 

— Al treilea secret de la Fatima? 

Michener dădu aprobator din cap. 

— Dar tot nu are logică. Acela nu mai este un secret pentru 
nimeni. Ecaterina îşi aminti ce scrisese părintele Tibor în mesajul 
său către Clement. „Fă ceea ce îţi spune Fecioara... Câtă 
nesupunere crezi că mai îngăduie cerul?” 

— Toată povestea asta nu are nici o logică, zise Michener. 

— Tu şi Ambrosi aţi fost dintotdeauna duşmani? Vru ea să ştie. 

Michener dădu din cap că da. 

— Mă întreb cum pot astfel de oameni să devină preoţi. Dacă 
n-ar fi fost Valendrea, nu ar fi făcut prea mulţi purici la Roma. Se 
potrivesc amândoi de minune. Ezită un moment, ca şi cum s-ar fi 
gândit la ceva anume, apoi continuă: Imi imaginez că multe 
lucruri se vor schimba. 

— Asta nu mai e problema ta, îi zise ea, sperând că nu se 
răzgândise în privinţa planurilor pe care şi le făcuseră. 

— Nu-ţi face griji, nu-mi schimb planurile. Dar chiar aş vrea să 
ştiu dacă autorităţile române sunt într-adevăr interesate de 
mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Ar putea fi o pistă falsă. Nu înţelese la ce se referea. A 

— Clement mi-a trimis un e-mail în noaptea în care a murit. În 
el mi-a spus că bănuieşte că Valendrea a luat o parte din secretul 
original, pe vremea când lucra pentru Paul al IV-lea. 

Ecaterina asculta cu vădit interes. 

— Clement şi Valendrea s-au dus împreună în Riserva în 
noaptea de dinaintea morţii lui Clement. A doua zi, Valendrea a 
făcut la rândul său o călătorie neplanificată. 


266 


Ecaterina înţelese imediat ce însemna asta. 

— İn sâmbăta în care a fost ucis părintele Tibor? 

Îi veni în minte imaginea lui Ambrosi cu un genunchi înfipt în 
pieptul ei şi cu mâinile încleştate în jurul gâtului ei. Oare 
Valendrea şi Ambrosi erau implicaţi în asasinarea părintelui 
Tibor? Voia să-i spună lui Michener ce ştia, însă îşi dădu seama 
că acest lucru ar genera prea multe întrebări la care ea nu era 
dispusă să răspundă. Aşa că se mulţumi doar să întrebe: 

— Este posibil ca Valendrea să aibă legătură cu asasinarea 
părintelui Tibor? 

— Greu de spus. Dar cu siguranţă e capabil de aşa ceva. Şi 
Ambrosi, de altfel. Totuşi, cred că Ambrosi brava. Ultimul lucru 
pe care îl doreşte Vaticanul este să ajungă pe prima pagină a 
ziarelor. Pun pariu că noul papă va face tot ce-i stă în putinţă 
pentru a nu fi în lumina reflectoarelor. 

— Insă Valendrea ar putea îndrepta reflectoarele în altă 
direcţie. 

— Spre mine, de exemplu, păru Michener să înţeleagă. 

Ecaterina aprobă cu o mişcare a capului. 

— Nu e nimic mai bun decât un fost angajat pe care să dai 
vina pentru tot ce a fost înaintea ta. 


Valendrea îşi luă pe el una dintre sutanele albe croite de Casa 
Gammarelli. Avusese dreptate mai devreme în acea dimineaţă - 
aveau deja măsurile lui, aşa că fusese uşor să-i coasă haine pe 
potriva lui în cel mai scurt timp. Croitorii făcuseră o treabă 
excelentă, aşa că îşi propuse să-i spună lui Ambrosi să le trimită 
o scrisoare oficială de mulţumire. 

Nu mai avea veşti de la Paolo de când plecase în Bosnia. Dar 
nu avea nici o îndoială că prietenul său avea să ducă la bun 
sfârşit misiunea pe care i-o încredinţase. Ambrosi ştia ce era în 
joc. Îi explicase totul în acea noapte în România. Colin Michener 
trebuia adus la Roma. Clement al XV-lea plănuise totul foarte 
ingenios, era sigur de asta şi ajunsese la concluzia că Valendrea 
avea să fie succesorul său, aşa că luase intenţionat transcrierea 
traducerii lui Tibor, ştiind foarte bine că nu-şi putea începe 
pontificatul sub ameninţarea acelui pericol iminent. 

Dar unde putea fi? 

Cu siguranţă că Michener ştia asta. 

Auzi telefonul sunând. 

Se afla în dormitorul său de la etajul trei. Apartamentele 


267 


papale nu erau încă gata. 

Telefonul sună din nou. Se întrebă cine îl deranja. Era aproape 
ora 20.00. Incerca să se îmbrace pentru prima sa cină oficială şi 
transmisese că nu dorea să fie deranjat de nimeni. 

Încă un ţârâit. 

Ridică receptorul. 

— Sfinte Părinte, părintele Ambrosi aşteaptă la telefon şi 
întreabă dacă i se poate face legătura cu dumneavoastră. Zice 
că are ceva important să vă transmită. 

— Fă-mi legătura! 

După câteva clicuri, îl auzi pe Ambrosi zicând: 

— Am făcut aşa cum mi-aţi spus. 

— Şi care a fost reacţia lui? 

— Mâine va fi la Roma. 

— Cum se simte? 

— N-are nimic grav. 

— Dar însoţitoarea sa? 

— Incântătoare, ca de obicei. 

— Să nu o supărăm deocamdată. N 

Ambrosi îi spusese cum îl atacase în Roma. În momentul de 
faţă, era cea mai bună sursă de informaţii despre Michener, însă 
situaţia se schimbase radical. 

— Nu Îi voi atinge nici măcar un fir de păr. 

— Ne vedem mâine, atunci, zise Valendrea. Drum bun. 


268 


Capitolul 55. 


Vatican. 
Joi, 30 noiembrie. 
1.00 p.m. 


Michener şi Ecaterina stăteau unul lângă altul pe bancheta din 
spate a maşinii Vaticanului. Ambrosi se afla pe scaunul din 
dreapta şoferului şi, la indicaţiile acestuia, intrară prin Arcul 
Clopotelor în curtea privată a Sfântului Damascus. Erau 
împrejmuiţi de un labirint de clădiri vechi, care ţineau la distanţă 
soarele amiezii, aruncând pe asfalt o umbră albastră-indigo. 

Pentru prima dată, Michener nu se simţea în largul lui între 
zidurile Vaticanului. Oamenii aflaţi acum la putere erau nişte 
manipulatori. li erau duşmani. Trebuia să aibă grijă ce făcea şi ce 
spunea şi să încerce să înţeleagă cât mai repede posibil ce urma 
să se întâmple. 

Maşina se opri, iar ei coborâră. Ambrosi îi conduse într-o 
cameră de primire cu trei pereţi formaţi din vitralii, în care de 
secole papii îşi întâmpinaseră oaspeţii la intrarea în Vatican. Il 
urmară pe Ambrosi printr-un labirint de lojii şi galerii cu 
candelabre imense şi cu pereţii acoperiţi de tapiserii ce înfăţişau 
diverşi papi care primeau distincţii de la împărați şi regi. 

Michener ştia spre ce se îndreptau. Ambrosi se opri în faţa 
unei uşi de bronz care dădea spre biblioteca papală ce fusese 
vizitată de Gorbaciov, Mandela, Carter, Elțîn, Reagan, Bush, 
Clinton, Rabin şi Arafat. 

— Domnişoara Leu te va aştepta în logia din faţă, zise 
Ambrosi. Între timp, nimeni nu vă va deranja. 

In mod surprinzători, Ecaterina nu avu nimic de obiectat că 
era exclusă şi plecă împreună cu Ambrosi. Michener deschise uşa 
şi intră. Trei vitrine din sticlă de plumb trimiteau raze frânte de 
lumină asupra rafturilor vechi de cinci sute de ani. Valendrea 
stătea la biroul folosit de toţi papii din ultima jumătate de 
mileniu. Un tablou care o înfăţişa pe Fecioară împodobea 
peretele din spatele lui. In faţa biroului era tras un fotoliu tapiţat, 
însă Michener ştia că doar şefii de stat aveau privilegiul de a sta 
aşezaţi în faţa papei. Valendrea se ridică de la birou. Indreptă 
spre el mâna cu palma în jos, iar Michener ştia ce se cuvenea să 


269 


facă. Se uită adânc în ochii toscanului. Acum era momentul să-i 
arate supunere. Se întrebă ce era mai bine să facă, însă ajunse la 
concluzia că trebuia să acţioneze cu tact, cel puţin până afla ce 
dorea acest demon. Ingenunche şi sărută inelul, remarcând că 
bijutierii Vaticanului îi făcuseră deja unul nou. 

— Am auzit că şi Clement a avut aceeaşi bucurie din partea 
cardinalului Bartolo din Torino. O să-i comunic bunului cardinal 
că şi tu respecţi protocolul Bisericii. 

— Ce doreşti? întrebă Michener ridicându-se. Nu adăugase 
„Sfinte Părinte”. 

— Cu siguranţă că nu-ţi pasă. 

— Ce te-ar face să crezi contrariul? 

— Respectul pe care mi l-ai arătat în ultimii trei ani. 

Valendrea se întoarse înapoi la birou. 

— Presupun că încerci să mă enervezi. O să ignor tonul pe 
care îmi vorbeşti. 

— Ce doreşti? întrebă Michener din nou. 

— Vreau documentul pe care l-a scos Clement din Riserva. 

— Nu ştiam că lipseşte ceva din Riserva. 

— Nu am chef de glume. Clement ţi-a spus totul. 

Michener îşi aminti ce îi spusese Clement: „L-am lăsat pe 
Valendrea să citească ce se află în cutia cu informaţiile 
referitoare la Fatima... In 1978 a furat din Riserva o parte din al 
treilea mesaj al Fecioarei”. 

— Mi se pare că tu eşti hoţul. 

— Dai dovadă de mare îndrăzneală vorbindu-i aşa papei. Ai 
dovezi cu care să-ţi susţii acuzaţiile? 

N-avea de gând să înghită momeala. intenţiona să-l lase pe 
acest netrebnic să se întrebe ce anume ştia. Valendrea veni spre 
el. Părea că se simţea foarte bine în alb, cu pălăria aproape 
pierdută în coama de păr. i 

— Nu te rog, Michener. lți ordon să-mi spui unde este 
documentul. In vocea lui Valendrea se simțea o notă de 
disperare care îl făcu pe Michener să se întrebe dacă nu cumva 
cuvintele fără sens din e-mailul primit de la Clement nu erau mai 
mult decât ultimul mesaj al unui suflet disperat gata să-şi curme 
viața. 

— Acum aflu că lipseşte ceva din Riserva. 

— lar eu ar trebui să te cred? 

— Crezi ce doreşti. 

— Am căutat în apartamentele papale şi la Castelul Gandolfo. 


270 


Lucrurile lui Clement sunt la tine acum. Vreau să le verific. 

— Ce anume cauţi? 

Valendrea îl măsură cu o privire suspicioasă. 

— Nu-mi dau seama dacă mă minţi sau nu. 

— Trebuie să ai încredere în mine, zise Michener ridicând din 
umeri. 

— In regulă. Părintele Tibor a transcris al treilea mesaj de la 
Fatima scris de Sora Lucia. l-a trimis lui Clement transcrierea 
scrisorii originale a măicuţei şi a traducerii lui. Transcrierea 
traducerii sale nu mai este în Riserva. 

Michener începu să înţeleagă. 

— Deci chiar ai luat o parte din al treilea secret în anul 1978! 

— Vreau doar ce a născocit preotul acela. Unde sunt lucrurile 
lui Clement? 

— Mobila am donat-o unei asociaţii de binefacere. Celelalte 
lucruri sunt încă la mine. 

— Te-ai uitat printre ele? 

— Bineînţeles, minţi el. 

— Şi n-ai găsit nimic trimis de părintele Tibor? 

— M-ai crede dacă ţi-aş răspunde? 

— De ce artrebui să te cred? 

— Pentru că sunt un tip de treabă. 

Valendrea tăcu un moment. Nici Michener nu zise nimic. 

— Ce-ai aflat în Bosnia? 

Michener observă că Valendrea schimbase subiectul. 

— Că nu e bine să urci pe munte când e furtună. 

— Acum înţeleg de ce te preţuia Clement atât de mult. Un 
spirit strălucit şi o minte ascuţită. Acum răspunde-mi la 
întrebare, zise el după o scurtă pauză. 

Scoase din buzunar biletul pe care i-l dăduse Jasna şi i-l întinse 
papei. 

— Acesta este al zecelea secret din Medjugorje. 

Valendrea luă hârtia şi o citi. Toscanul trase aer în piept şi îşi 
plimbă privirea de la foaia de hârtie la faţa lui Michener. Un 
geamăt slab ieşi din gura papei; se întinse pe neaşteptate şi îl 
apucă pe Michener de sutana neagră, cu hârtia încă în mână. Se 
uita la el cu ochii plini de furie. 

— Unde este transcrierea traducerii lui Tibor? 

Michener fu şocat de atacul neaşteptat, însă îşi păstră firea. 

— Cuvintele Jasnei mi s-au părut fără nici un sens. De ce te 
deranjează pe tine? 


271 


— Vorbele ei dezlânate nu înseamnă nimic. Mie îmi trebuie 
transcrierea părintelui Tibor. 

— Dacă acele cuvinte nu au nici un sens, atunci de ce ai sărit 
asupra mea? 

Valendrea păru să-şi dea seama de situaţia în care se afla şi fi 
dădu drumul. 

— Traducerea lui Tibor este proprietatea Bisericii. Vreau să îi 
fie restituită. 

— In cazul acesta, va trebui să-ţi trimiţi gărzile elveţiene să o 
caute. 

— Ai la dispoziţie 48 de ore pentru a o găsi sau, în caz contrar, 
se emite mandat de arestare pe numele tău. 

— Cu ce cap de acuzare? 

— Ai furat din proprietatea Vaticanului. O să te predau şi 
poliţiei române. Vor să ştie mai multe despre vizita ta la părintele 
Tibor. 

Cuvintele lui fură rostite cu autoritate. 

— Sunt sigur că vor dori să ştie şi de vizita ta. 

— Ce vizită? 

Trebuia să-l facă pe Valendrea să creadă că ştia mult mai 
multe decât ştia de fapt. 

— Ai părăsit Vaticanul în ziua când a fost ucis Tibor. 

— Din moment ce ştii toate răspunsurile, spune-mi tu unde m- 
am dus. 

— Ştiu destule. 

— Chiar crezi că o să-ţi meargă cu şarada asta? Ai de gând să- 
| implici pe papă în anchetarea unei crime? Efortul acesta este un 
demers inutil. 

Michener încercă să blufeze din nou: 

— Nu erai singur. 

— Pe bune? Mai povesteşte-mi! 

— Aştept până sunt interogat de poliţie. Românii vor fi 
fascinaţi, îți garantez asta. 

Valendrea se înroşi la faţă. 

— N-ai idee despre ce e vorba! E mai important decât o să poţi 
tu înţelege vreodată. 

— Vorbeşti asemenea lui Clement. 

— Avea dreptate din acest punct de vedere. Valendrea se uită 
într-o parte preţ de o clipă, apoi reveni. Ţi-a spus Clement că m-a 
urmărit fără să facă nimic în timp ce am ars o parte din ce i-a 
trimis Tibor? Stătea în Riserva şi se uita la mine cum distrugeam 


272 


hârtia. A ţinut să-mi spună că în cutie se afla o transcriere a 
traducerii mesajului complet al surorii Lucia. Dar acum a 
dispărut. Clement nu voia să i se întâmple ceva. Eu atât ştiu. Aşa 
că ţi-a încredinţat-o ţie. 

— De ce este atât de importantă traducerea? 

— Nu intenţionez să dau explicaţii. Vreau doar să-mi fie 
înapoiat documentul. 

— De unde ştii că a fost acolo? 

— Nu ştiu. Dar nimeni nu s-a mai dus în arhivă după acea 
noapte de vineri, iar Clement a murit două zile mai târziu. 

— La fel şi părintele Tibor. 

— Ce ar trebui să înţeleg din asta? 

— Ce vrei tu. 

— Voi face tot ceea ce trebuie pentru a recupera documentul. 

— Sunt convins, zise el sarcastic. Voia să plece, aşa că 
întrebă: Pot să mă retrag? 

— Pleacă. Însă ar fi bine să am veşti de la tine în cel mult două 
zile sau îţi garantez că nu-ţi vor plăcea următorii vizitatori pe 
care ţi-i trimit. 

Michener se întrebă la cine se referise. La poliţie? La 
altcineva? Greu de spus. 

— Te-ai întrebat vreodată cum de te-a găsit domnişoara Leu în 
România? întrebă Valendrea liniştit, în timp ce Michener se 
îndrepta spre uşă. 

Auzise oare bine? Cum de ştia de Ecaterina? Se opri şi se 
întoarse. 

— Se afla acolo pentru că am plătit-o să afle ce făceai tu. Am 
sfătuit-o să se folosească de nurii ei pentru a-ţi câştiga 
încrederea şi se pare că aşa a şi făcut. 

Michener se repezi la el, însă Valendrea scoase o telecomandă 
micuță şi îi zise: 

— E suficient să apăs doar o singură dată şi gărzile elveţiene 
se vor năpusti în cameră. Actele de violenţă asupra papei sunt 
un delict foarte grav. 

Michener se opri şi îşi stăpâni un tremur. 

— Nu eşti primul bărbat dus de nas de o femeie. E inteligentă. 
Însă te avertizez. Ai grijă în cine ai încredere, Michener. Sunt 
multe în joc. Nu ştiu dacă-ţi dai seama, dar s-ar putea ca numai 
eu să mai fiu de partea ta când toată această poveste se va 
sfârşi. 


273 


Capitolul 56. 


Michener plecă din bibliotecă. Ambrosi îl aştepta pe coridor, 
însă nu-l conduse până la logia din faţă, limitându-se doar să-i 
spună că avea la dispoziţie o maşină şi un şofer care să-l ducă 
oriunde doreşte. 

Ecaterina stătea singură pe un scaun aurit. Michener încerca 
să înţeleagă ce anume o determinase să îl înşele. Într-adevăr, se 
întrebase cum de îl găsise în Bucureşti, apoi cum de apăruse la 
apartamentul său din Roma. Işi dorea să creadă că tot ce se 
întâmplase între ei fusese autentic, însă nu-şi putea scoate din 
minte gândul că ea jucase teatru tot timpul, cu scopul de a-l 
atrage în plasă şi de a-l face vulnerabil. Işi făcuse griji în privinţa 
microfoanelor şi a personalului administrativ. Când colo, tocmai 
persoana în care avusese deplină încredere devenise emisarul 
perfect al duşmanului său. 

La Torino, Clement îl avertizase: „N-ai idee ce fel de om e 
Alberto Valendrea... Crezi că poţi să-i ţii piept lui Valendrea? Nu, 
Colin. Nu eşti un adversar pe măsura lui. Eşti prea bine-crescut. 
Prea încrezător”. 

Simţi un nod în gât când se apropie de Ecaterina. Probabil că 
expresia gravă de pe chipul lui îi trădă gândurile. 

— Ţi-a spus de mine, nu-i aşa? zise ea cu tristeţe în glas. 

— Te aşteptai la asta? 

— Aproape că ţi-a spus şi Ambrosi ieri. Mi-am imaginat că 
Valendrea o va face. Nu le mai sunt de folos. 

Michener era foarte tulburat. 

— Nu le-am spus nimic, Colin. Absolut nimic. Am luat banii de 
la Valendrea şi am plecat în România şi în Bosnia. Asta aşa e. Dar 
m-am dus pentru că am vrut, nu pentru că m-au trimis ei. M-am 
folosit de ei aşa cum s-au folosit şi ei de mine. 

Explicaţia avea logică, însă nu era suficientă pentru a-i uşura 
suferinţa. 

— Pentru tine înseamnă ceva adevărul? o întrebă el calm. 

Ecaterina îşi muşcă buza de jos, iar Michener observă că îi 
tremura mâna dreaptă. Furia, care era reacţia ei obişnuită în faţa 
confruntării, nu ieşise la suprafaţă. Pentru că nu îi răspunse la 
întrebare, Michener îi spuse: 

— Am avut încredere în tine. Ti-am spus lucruri pe care nu le- 


274 


aş spune nimănui. 

— lar eu nu ţi-am înşelat încrederea. 

— Cum să te mai pot crede? zise el, dorindu-şi din suflet să 
poată face totuşi asta. 

— Ce ţi-a spus Valendrea? 

— Suficient de multe pentru a avea această discuţie. 

Michener simţea că îi fugea pământul de sub picioare. Părinţii 
îi muriseră; Jakob Volkner la fel. Acum Ecaterina îl trădase. 
Pentru prima oară în viaţă era singur şi dintr-odată simţi povara 
de a fi un copil nedorit, născut într-un centru maternal şi smuls 
din braţele mamei sale. Era în multe privinţe pierdut, fără să aibă 
spre cine să se îndrepte ca să-i aline suferinţa. Se gândise că 
acum, după moartea lui Clement, femeia de lângă el reprezenta 
viitorul. Era dispus chiar să renunţe la un sfert de secol din viaţa 
sa pentru a avea şansa s-o iubească şi să fie iubit. 

Dar cum mai putea fi posibil aşa ceva după toate acestea? 

O tăcere apăsătoare se aşternu între ei. Penibilă şi jenantă. 

— Bine, Colin, zise ea în cele din urmă. Am înţeles. Te las în 
pace, rosti ea întorcându-se să plece. 

Sunetul pantofilor ei pe podeaua de marmură se îndepărtă. 
Michener îşi dorea să-i spună că nu era nici o problemă. „Nu 
pleca. Opreşte-te.” Dar nu avu suficientă putere să rostească 
aceste cuvinte. 


Michener se îndreptă în direcţia opusă, spre parter. Nu avea 
de gând să folosească maşina pe care i-o oferise Ambrosi. Tot ce 
dorea de la Vatican era să fie lăsat în pace. Nu avea legitimaţie 
sau însoțitor, însă era atât de cunoscut, încât nici una dintre 
gărzi nu l-ar fi întrebat ce căuta acolo. Ajunse la capătul unei 
logia pline de planisfere şi de globuri pământeşti. In faţă, Maurice 
Ngovi îl aştepta în prag. 

— Am auzit că eşti aici, îi zise Ngovi când se apropie. Am aflat 
şi ce s-a întâmplat în Bosnia. Eşti bine? 

Michener dădu aprobator din cap. 

— Voiam să te sun mai târziu. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

— Unde? 

Ngovi păru că înţelege şi îi făcu semn să îl urmeze. Merseră în 
tăcere la arhivă, unde sălile erau din nou pline de savanţi, istorici 
şi jurnalişti. Ngovi îl găsi pe cardinalul-arhivist, iar cei trei bărbaţi 
se îndreptară spre o sală de lectură. Când ajunseră înăuntru, 


275 


închiseră uşa, iar Ngovi le spuse: 

— Cred că acest loc este suficient de retras. Michener se 
întoarse spre cardinalul-arhivist şi spuse: 

— Credeam că v-a dat deja afară. 

__—Mi s-a ordonat să plec până la sfârşitul săptămânii. 
inlocuitorul meu vine poimâine. 

Michener ştia cât era de afectat bătrânul. 

— Imi pare rău. Dar cred că e spre binele dumneavoastră. 

— Ce a vrut suveranul pontif de la tine? întrebă Ngovi. 

Michener se prăbuşi pe un scaun. 

— Se pare că a fost furat un document din Riserva, iar 
Valendrea e convins că e la mine. Ceva ce i-a trimis părintele 
Tibor lui Clement, referitor la al treilea secret de la Fatima. O 
transcriere a traducerii. Habar n-am despre ce e vorba. 

Ngovi se uită lung la arhivist. 

— Parcă a înnebunit, zise arhivistul. O ţinea una şi bună că a 
dispărut ceva din cutie. Mi-era groază de el. Numai Dumnezeu 
mai poate salva această Biserică, acum că a încăput pe mâinile 
lui. 

— Ţi-a spus Valendrea despre ce e vorba? întrebă Ngovi. 

Michener le povesti amândurora ce îi spusese papa. 

— În acea vineri noaptea, zise cardinalul-arhivist, când 
Clement şi Valendrea se aflau împreună în Riserva, au ars ceva. 
Am găsit cenuşă pe podea. 

— Clement nu v-a spus nimic despre asta? întrebă Michener. 

Cardinalul-arhivist scutură din cap. 

— Nici un cuvânt. 

Pusese cap la cap o mulţime de informaţii, însă tot mai avea o 
nelămurire. 

— Toată povestea aceasta mi se pare atât de bizară! Sora 
Lucia însăşi a verificat autenticitatea celui de-al treilea secret 
înainte de a fi dat lui loan Paul, zise Michener. 

— Am fost de faţă, zise Ngovi dând din cap. Scrierea originală 
a fost luată, cu cutie cu tot, din Riserva şi dusă în Portugalia, iar 
ea a confirmat că documentul era unul şi acelaşi cu cel pe care îl 
scrisese în 1944. Dar, Colin, cutia conţinea doar două pagini. Am 
fost cu însumi de faţă când s-a deschis cutia. Era doar scrierea 
originală şi traducerea în italiană. Nimic altceva. 

— Dacă mesajul nu era complet, nu crezi că ar fi spus ceva? 
întrebă Michener. N 

— Era atât de slăbită şi de bătrână! zise Ngovi. Imi amintesc 


276 


felul în care şi-a aruncat doar ochii peste foaia de hârtie şi a dat 
din cap. Am auzit că nu mai vedea şi nu mai auzea bine. 

— Maurice m-a rugat să verific, zise arhivistul. Valendrea şi 
Paul al VI-lea au intrat în Riserva pe 18 mai 1978, Valendrea s-a 
întors după o oră, la ordinul expres al lui Paul şi a stat acolo 
singur, timp de cincisprezece minute. 

— Se pare că orice i-ar fi trimis părintele Tibor lui Clement a 
deschis o uşă pe care Valendrea o credea de mult închisă, zise 
Ngovi dând din cap. 

— Şi se prea poate ca acest lucru să-l fi costat pe Tibor viaţa, 
continuă el meditând asupra situaţiei. Valendrea a numit lucrul 
care lipseşte „transcrierea traducerii”. Care traducere? 

— Colin, zise Ngovi. Se pare că mai există o parte din al treilea 
secret de la Fatima pe care noi n-o cunoaştem. 

— lar Valendrea crede că acea parte e la mine. 

— Şi are dreptate? întrebă Ngovi. 

Michener dădu din cap că nu. 

— Dacă aş avea-o, i-aş da nenorocita aia de traducere. M-am 
săturat să fiu implicat în povestea asta. Vreau să mă eliberez. 

— Ai idee ce-ar fi putut face Clement cu transcrierea lui Tibor? 

Michener nu se gândise la asta până acum. 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Nu-i stătea în caracter lui 
Clement să fure. 

Nici porniri sinucigaşe nu avusese, însă consideră că era mai 
bine să nu amintească nimic despre asta. Cardinalul-arhivist nu 
ştia nimic despre felul în care murise Clement. Însă simţi din 
expresia lui Ngovi că şi el se gândea la acelaşi lucru. 

— In Bosnia cum a fost? întrebă Ngovi. 

— Mai ciudat decât în România. 

Le arătă mesajul Jasnei. li dăduse lui Valendrea o copie, iar el 
păstrase originalul. 

— Nu putem să-i acordăm prea mare încredere, zise Ngovi 
arătând spre cuvintele scrise de Jasna. Medjugorje pare mai mult 
o piesă de teatru decât o experienţă religioasă. Acest al zecelea 
secret ar putea fi doar rodul imaginaţiei vizionarilor şi, sincer să 
fiu, dat fiind contextul, mă întreb foarte serios dacă nu cumva 
chiar aşa stau lucrurile. 

— iți împărtăşesc opiniile, zise Michener. Jasna s-a 
autosugestionat că halucinaţiile ei sunt adevărate şi a început să 
trăiască intens aceste experienţe. Şi totuşi, Valendrea a 
reacţionat foarte urât când a citit mesajul. 


277 


Michener le spuse apoi ce se întâmplase. 

— Tot aşa a intrat şi în Riserva, zise cardinalul-arhivist. E 
nebun. 

— Ce se întâmplă aici, Maurice? întrebă Michener fixându-l cu 
privirea pe Ngovi. 

— Sunt complet uluit. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când 
eram episcop, am studiat împreună cu alţi episcopi al treilea 
secret timp de trei luni de zile, din ordinul lui loan Paul. Acel 
mesaj era atât de diferit faţă de celelalte două! Primele două 
erau exacte, prezentate în amănunt, pe când al treilea secret era 
mai mult un fel de parabolă. A fost chemat şi Sfântul Părinte să-i 
dea o interpretare, datorită poziţiei sale de conducător al 
Bisericii. Şi am fost de acord. Dar nici un moment nu l-am 
considerat incomplet. 

Ngovi arătă spre un volum gros de pe masă. Uriaşul manuscris 
era vechi, cu paginile atât de îmbătrânite, încât păreau arse. 
Scrisul de pe copertă era în latină, înconjurat de desene viu 
colorate, înfăţişând papi şi cardinali. Cuvintele Lignum Vitae 
scrise cu cerneală roşie aproape ştearsă abia dacă se mai puteau 
distinge. 

Ngovi se aşeză pe un scaun şi îl întrebă pe Michener: 

— Ce ştii despre Sfântul Malachy? 

— Destule ca să mă întreb dacă chiar era cine pretindea a fi. 

— Te asigur, profeţiile lui s-au adeverit. Volumul acesta a fost 
publicat la Veneţia, în anul 1595, de către un istoric dominican, 
Arnold Wion, constituind relatarea completă a viziunilor pe care 
le scrisese Sfântul Malachy însuşi. 

— Maurice, acele viziuni s-au produs la mijlocul secolului al XII- 
lea. Wion a aşternut pe hârtie relatările la distanţă de patru sute 
de ani. Am auzit şi eu poveştile acestea. Cine ştie ce-o fi zis de 
fapt Malachy, în cazul în care chiar a spus ceva. Cuvintele /ui nu 
ni s-au păstrat. 

— Dar scrierile lui Malachy erau aici în anul 1595, zise 
cardinalul-arhivist. Stau dovadă cataloagele noastre. Aşa că Wion 
a avut acces la ele. 

— Dacă scrierile lui Wion au supravieţuit, atunci de ce nu s-a 
păstrat şi textul lui Malachy? 

Ngovi arătă spre carte şi zise: 

— Chiar dacă scrierile lui Wion sunt un fals, iar profeţiile sunt 
ale lui şi nu ale lui Malachy, sunt extraordinar de exacte. Şi s-au 
dovedit şi mai exacte, ţinând cont de ce s-a întâmplat în ultimele 


278 


două zile. 

Ngovi îi dădu trei foi scrise la maşină. Michener îşi aruncă ochii 
peste ele şi văzu că erau un rezumat. 

Malachy era irlandez, născut în anul 1094. A devenit preot la 
vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi episcop la treizeci. In anul 
1139 a plecat din Irlanda la Roma, unde i-a prezentat papei 
Inocenţiu al Il-lea un raport al activităţii sale în dioceză. In timp 
ce se afla acolo, a avut o viziune stranie a viitorului, cu o lungă 
listă de bărbaţi care vor ajunge capii Bisericii. A relatat viziunea 
într-un document pe care i l-a înaintat lui Inocenţiu. Papa a citit 
lista şi apoi a încuiat manuscrisul în arhivă, unde a rămas până în 
anul 1595, când Arnold Wion a adus în prim-plan lista de 
suverani pontifi întocmită de Malachy, împreună cu profeţiile 
acestuia, începând cu Celestine al ll-lea, în anul 1143 şi 
sfârşindu-se după enumerarea a încă 111 papi, când se 
preconiza că avea să domnească ultimul papă. 

— Nu avem nici o dovadă că Malachy chiar a avut acele 
viziuni, zise Michener. Din câte îmi amintesc, totul a fost adăugat 
la poveste din auzite. 

— Citeşte câteva dintre moto-urile lui, zise Ngovi calm. 

Michener se uită din nou la foile pe care le avea în mână. 
Profeţia spunea că al 8l-lea papă avea să fie „Crinul şi 
Trandafirul”. Urban al VIll-lea, care fusese papă în acea perioadă, 
era din Florenţa, al cărei simbol era crinul roşu. Cel de-al 94-lea 
papă era numit „Trandafirul Umbriei”. Inainte de a deveni papă, 
Clement al XIII-lea fusese guvernatorul Umbriei. „Călătorul 
apostolic” era moto-ul celui de-al 96-lea papă. Pius al VI-lea avea 
să-şi sfârşească zilele ca prizonier al Revoluţiei Franceze. Leon al 
XIII-lea era al 102-lea papă. Moto-ul atribuit lui era „O lumină pe 
cer”. In timpul domniei sale s-a văzut pe cer o cometă. loan al 
XXIII-lea era numit „Păstor şi călător pe mări”. Un alt nume foarte 
nimerit, ţinând cont că afirmase că misiunea sa ca pontif este de 
păstor al sufletelor şi că simbolul celui de-al Il-lea Consiliu al 
Vaticanului pe care îl convocase era reprezentat de o cruce şi de 
o corabie. În plus, înainte de a fi ales, loan fusese patriarhul 
Veneţiei, vechea capitală maritimă. 

Michener îşi ridică privirea şi zise: 

— E interesant, dar nu văd care este legătura. 

— Clement a fost al 11l-lea papă. Conform profeţiilor lui 
Malachy, pontificatul său era etichetat „De la gloria măslinului”. 
iti aminteşti de felul în care este prezentat sfârşitul lumii în 


279 


Evanghelia după Matei, capitolul 24? 

Îşi amintea. lisus părăsise templul şi se îndepărta, când 
discipolii Lui vorbeau despre frumuseţea acelei clădiri. „O să vă 
spun adevărul, a zis el. Nu va mai rămâne piatră pe piatră. 
Templul va fi dărâmat în totalitate.” Apoi, mai târziu, când 
discipolii au venit la el pe Muntele Măslinilor, l-au implorat să le 
spună care vor fi semnele sfârşitului lumii. 

— lisus Hristos a prezis începutul unei noi ere în acel pasaj. 
Dar, Maurice, nu se poate să crezi într-adevăr că se apropie 
sfârşitul lumii. 

— Poate că nu e vorba despre un cataclism, dar în mod 
evident se va sfârşi ceva şi vom asista la un nou început. 
Previziunile îl prezintă pe Clement ca fiind precursorul acestui 
eveniment. Şi mai e ceva. Dintre toate descrierile pe care le face 
Malachy papilor, începând cu anul 1143, ultimul dintre cei 112 
este actualul papă. Malachy a prezis în anul 1138 că se va numi 
„Petrus Romanus” - Petru Romanul. 

— Această informaţie e un fals, zise Michener. Mulţi spun că 
Malachy nu a prezis niciodată vreun Petru, ci că această 
informaţie a fost adăugată când au fost publicate profeţiile sale, 
în secolul al XIX-lea. 

— Ar fi bine dacă aşa ar sta lucrurile, zise Ngovi, punându-şi o 
pereche de mănuşi de bumbac şi răsfoind cu grijă manuscrisul 
voluminos. 

Vechiul pergament se crăpă puţin. 

— la citeşte asta! îi zise Ngovi lui Michener. _ 

Michener citi cuvintele scrise în latină: „In ultima parte a 
prigonirii Bisericii Romano-Catolice, va domni Petru Romanul, 
care va supune turma la multe suferinţe, după care în oraşul 
celor şapte coline va veni un judecător necruţător care îi va 
judeca pe toţi oamenii”. i 

— Valendrea şi-a ales de bunăvoie numele de Petru. Inţelegi 
acum de ce sunt îngrijorat? Acelea sunt cuvintele lui Wion, poate 
chiar şi ale lui Malachy, scrise cu secole în urmă. Cine suntem noi 
să ne îndoim? Poate Clement avea dreptate. Punem mult prea 
multe întrebări şi facem doar ceea ce ne convine, în loc să facem 
ce s-ar cuveni. 

— Cum îţi explici, începu cardinalul-arhivist, că acest volum e 
vechi de cinci sute de ani, iar aceste moto-uri au fost atribuite 
papilor cu mult timp în urmă? Dacă se potriveau zece, 
cincisprezece, puteai vorbi de coincidenţă. Nouăzeci la sută e 


280 


cam mult, pentru că de acest procent vorbim! Doar zece la sută 
dintre etichete par să nu aibă nici un sens. lar cel din urmă, 
Petru, este exact al 112-lea. Mi s-a făcut pielea de găină când am 
auzit ce nume şi-a ales Valendrea. 

Era mai mult decât putea procesa mintea lui Michener. Mai 
întâi dezvăluirea despre Ecaterina. Acum auzea că s-ar putea ca 
sfârşitul lumii să fie aproape. „După care în oraşul celor şapte 
coline va veni un judecător necruţător care îi va judeca pe toţi 
oamenii.” Roma era de mult numită „oraşul celor şapte coline”. 
Se uită la Ngovi. Pe faţa prelatului se citea îngrijorarea. 

— Colin, trebuie să găseşti transcrierea traducerii lui Tibor. 
Dacă Valendrea consideră acel document de o importanţă 
majoră, atunci aşa ar trebui să-l considerăm şi noi. II cunoşteai 
pe Jakob mai bine decât oricine altcineva. Află unde este această 
ascunzătoare, zise Ngovi închizând manuscrisul. Aceasta ar 
putea fi ultima zi când mai avem acces la arhivă. Un om rapace 
preia controlul. Valendrea îşi elimină toţi adversarii. Vreau să-ţi 
dai seama de importanţa acestui fapt, să înţelegi cât de serios 
este. Ce a scris vizionara din Medjugorje poate fi pus la îndoială, 
însă cuvintele surorii Lucia şi traducerea părintelui Tibor sunt cu 
totul altceva. 

— N-am nici cea mai vagă idee unde ar putea fi acel 
document. Nu-mi pot nici măcar imagina cum de Jakob l-a luat 
din arhiva Vaticanului. 

— Doar eu ştiam combinaţia seifului, zise cardinalul-arhivist. Şi 
l-am deschis doar pentru Clement. 

Michener se simţi din nou gol pe dinăuntru când îi reveni în 
minte trădarea Ecaterinei. li putea fi de ajutor să-şi concentreze 
atenţia asupra altui lucru, chiar dacă era doar pentru o perioadă 
scurtă de timp. 

— O să văd ce pot face, Maurice. Dar nu ştiu nici măcar de 
unde să încep. 

Expresia de pe faţa lui Ngovi îi trăda încordarea. 

— Colin, departe de mine gândul de a dramatiza mai mult 
decât e cazul. Insă soarta Bisericii ar putea fi în mâinile tale. 


281 


Capitolul 57. 


3.30 p.m. 


Valendrea se scuză de la cei din camera de audienţe veniţi din 
Florenţa să-l felicite cu ocazia învestiturii. Inainte de a se retrage, 
le promise că prima lui vizită oficială în afara Vaticanului avea să 
fie în Toscana. 

Ambrosi îl aştepta la etajul al patrulea. Secretarul său plecase 
din camera de audienţe în urmă cu o jumătate de oră, iar 
Valendrea era curios de ce. 

— Sfinte Părinte, zise Ambrosi, Michener s-a întâlnit cu Ngovi 
şi cu cardinalul-arhivist după ce a plecat de la dumneavoastră. 

— Despre ce au vorbit? întrebă Valendrea, înțelegând acum 
care era urgenţa. 

— Au discutat în spatele uşilor închise, într-una dintre sălile de 
lectură. Preoţii pe care îi am în arhivă nu au putut afla nimic, în 
afara faptului că aveau cu ei un volum foarte vechi, unul dintre 
acelea pe care le mânuiesc arhiviştii. 

— Care dintre ele? 

— Lignum Vitae. 

— Profeţiile lui Maladiv? Cred că glumeşti! Lucrarea aceea nu 
valorează doi bani! Şi totuşi, mare păcat că n-am auzit despre ce 
au discutat. 

— Sunt în plin proces de reinstalare a dispozitivelor de 
ascultare. Dar mai durează. 

— Când trebuie să plece Ngovi? 

— Deja şi-a eliberat biroul. Am fost informat că se întoarce în 
Africa peste câteva zile. În momentul de faţă, stă încă în 
apartamentul său. 

Şi ocupa în continuare poziţia de camerling. Valendrea nu era 
încă hotărât cum să distribuie funcţiile şi unde să-i trimită pe 
cardinalii care nu-l susţinuseră în conclav. 

— Mă gândeam la lucrurile personale ale lui Clement. 
Transcrierea traducerii lui Tibor se află în mod sigur printre ele. 
Clement ştia că doar Michener urma să-i umble printre lucruri. 

— La ce vă referiţi, Sfinte Părinte? 

— Nu cred că Michener o să ne dea nouă ceva. Ne 
dispreţuieşte. Nici gând - o să îi dea totul lui Ngovi. Şi nu pot lăsa 


282 


să se întâmple aşa ceva. 

Valendrea se uită la Ambrosi să-i vadă reacţia, iar vechiul său 
prieten nu-l dezamăgi nici de data aceasta. 

— Vreţi să preluaţi iniţiativa? îl întrebă secretarul lui. 

— Trebuie să-i demonstrăm lui Michener cât de serioşi 
suntem. Dar de data aceasta nu o vei face tu, Paolo. Sună-i pe 
prietenii noştri şi cere-le ajutorul! 


Michener intră în apartamentul în care locuia de la moartea lui 
Clement. Se plimbase pe străzile Romei timp de două ore. 
incepuse să-l doară capul în urmă cu jumătate de oră, una din 
acele dureri în legătură cu care îl avertizase doctorul din Bosnia 
că urma să mai aibă, aşa că se duse direct la baie şi luă două 
aspirine. Doctorul îl sfătuise să îşi facă un set complet de analize 
de îndată ce ajungea la Roma, însă nu avea timp de aşa ceva 
acum. 

Işi descheie sutana şi o aruncă pe pat. Ceasul de pe noptieră 
arăta ora 18.30. Incă mai simţea strânsoarea braţelor lui 
Valendrea. Numai Dumnezeu mai putea ajuta Biserica Catolică! 
Un bărbat care nu avea teamă de nimic era periculos. Valendrea 
părea să treacă nonşalant de la o stare la alta, iar puterea 
absolută îi dădea dreptul să facă orice. Apoi mai erau şi profeţiile 
lui Malachy. Ştia că ar trebui să ignore povestea aceasta ridicolă, 
însă simţea cum îl cuprindea spaima. Se anunţa o perioadă 
agitată. Era sigur de asta. 

Se îmbrăcă într-o pereche de blugi şi o cămaşă cu nasturi, 
apoi se duse în camera din faţă şi se aşeză pe canapea. Lăsă în 
mod intenţionat toate luminile stinse. 

Să fi furat oare Valendrea ceva din Riserva în urmă cu zeci de 
ani? Procedase oare Clement la fel? 

Ce se întâmpla? Era ca şi cum realitatea s-ar fi întors cu susul 
în jos. Totul şi toate în jurul lui păreau pângărite. Şi, colac peste 
pupăză, un episcop irlandez care trăise cu nouă sute de ani în 
urmă făcuse profeția că sfârşitul lumii urma să vină când avea să 
fie ales un papă pe nume Petru. 

Işi masă tâmplele, încercând să-şi alunge durerea de cap. Din 
stradă pătrundeau prin ferestre în cameră raze firave de lumină. 
In umbra de sub pervaz se afla cufărul de stejar al lui Jakob 
Volkner. Îşi aminti că-i verificase încuietoarea în ziua când se 
mutase de la Vatican. Părea locul perfect în care Clement ar fi 
putut ascunde ceva important. Nimeni n-ar fi cutezat să se uite 


283 


în el. 

Se târî pe covor până la cufăr. Se întinse să aprindă una dintre 
lumini şi examină încuietoarea. Nu voia să spargă cufărul şi să-l 
strice, aşa că se aşeză şi se gândi cum să procedeze. 

La câţiva metri de el se afla cutia de carton pe care o adusese 
din apartamentul lui Clement la o zi după moartea acestuia. In 
ea se aflau toate obiectele care îi aparținuseră prietenului său. 
Trase cutia spre el şi începu să răscolească printre lucrurile care 
odinioară împodobiseră apartamentele papale. Cele mai multe îi 
evocau amintiri dragi: un ceas cu cuc din Pădurea Neagră, 
câteva stilouri speciale, o fotografie înrămată cu părinţii lui 
Clement. 

Intr-o pungă de hârtie gri se afla biblia personală a lui 
Clement. Fusese trimisă de la Castelul Gandolfo în ziua când 
avuseseră loc funeraliile. Nu deschisese cartea, ci o adusese 
doar în apartamentul papal şi o pusese în cutie. Acum avu timp 
să admire coperta albă de piele, cu marginile aurii roase de 
vreme. Deschise cu sfială cartea şi se uită pe prima pagină. Văzu 
dedicaţia în limba germană: „Cu ocazia hirotonisirii tale ca preot, 
din partea părinţilor care te iubesc nespus”. 

Clement vorbise de nenumărate ori despre părinţii săi. Familia 
Volkner făcuse parte din aristocrația Bavariei în timpul lui 
Ludovic | şi apoi fusese antinazistă şi nu îl sprijinise pe Hitler nici 
chiar în zilele de glorie ale naziştilor. Cu toate acestea, fuseseră 
destul de precauţi să îşi ţină părerile pentru ei, făcând în secret 
tot ce le stătuse în putinţă pentru a-i ajuta pe evreii din 
Bamberg. Două familii de evrei din zonă îi încredinţaseră tatălui 
lui Volkner economiile lor de o viaţă, iar acesta le păstrase până 
când se încheiase războiul. Din păcate, nu mai venise nimeni să 
revendice banii, iar aceştia fuseseră donați Israelului până la 
ultimul bănuţ. Un dar din trecut care să ajute la construirea 
viitorului. 

Viziunea din seara trecută îi reveni în minte. Faţa lui Jakob 
Volkner. 

„Nu mai ignora dorinţa cerului. Fă ce ţi-am cerut. Aminteşte-ţi, 
un slujitor loial trebuie să-şi dovedească credinţa.” 

„Care e menirea mea, Jakob?” 

Dar primise răspuns de la imaginea părintelui Tibor. 

„Să fii un trimis al cerului pe pământ. Un îndemn la căinţă. Să 
fii mesagerul care anunţă că Dumnezeu există.” 

Ce însemna asta? Fusese reală viziunea? Sau era doar o 


284 


halucinație a unei minţi lovite de fulger? 

Răsfoi încet Biblia. Paginile aveau o textură ca de pânză. 
Câteva aveau adnotări pe margine. Unele pasaje erau subliniate. 
Incepu să citească cu atenţie paginile însemnate. 


Facerea 5:29 Supunerea faţă de Dumnezeu este mai 
importantă decât supunerea faţă de oameni. 

Evanghelia după lacob 1:21 Cucernicia curată şi neîntinată 
înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe 
orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de 
pată din partea lumii. 

Evanghelia după Matei 15:3-6 lar El, răspunzând, le-a zis: De ce 
şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci 
Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va 
blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească. Voi 
însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce 
te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, Acela nu va cinsti pe 
tatăl său sau pe mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu 
pentru datina voastră. 

Evanghelia după Matei 5:19 Deci, cel ce va strica una din 
aceste porunci, foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic 
se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, 
acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. 

Daniel 4:23 Regatul tău va fi ocrotit pentru tine îndată ce tu vei 
recunoaşte că Cerul are stăpânirea. 

loan 8:28 De la mine însumi nu fac nimic, ci precum m-a 
învăţat Tatăl, aşa vorbesc. 


Interesante alegeri. Alte mesaje de la un papă nebun? Sau 
pasaje selectate la întâmplare? In partea de jos a cărţii ieşeau 
trei fâşii din mătase colorată, unite la mijloc. Apucă semnul de 
carte şi deschise Biblia la paginile indicate. Zări o cheiţă de 
argint strecurată în legătura cărţii. Clement făcuse oare asta 
intenţionat? Biblia se aflase la Castelul Gandolfo, pe noptiera de 
la căpătâiul patului lui Clement. Papa ştia că doar Michener avea 
să se uite atent la Biblie. 

Scoase cheia, ştiind foarte bine unde se potrivea. 

O băgă în încuietoarea cufărului. Lacătul cedă, iar capacul se 
deschise. 

In interiorul cufărului se aflau plicuri. O sută, poate şi mai 
multe, toate adresate lui Clement, scrise de o mână de femeie. 
Adresele variau. Munchen, Köln, Dublin, Cairo, Cape Town, 
Varşovia, Roma. Toate locaţiile unde lucrase Clement. Adresa 


285 


expeditorului era aceeaşi. Ştia cine le trimisese deoarece timp de 
douăzeci şi cinci de ani se ocupase de expedierea 
corespondenţei lui Volkner. Era o femeie pe nume Irma Rahn, o 
prietenă din copilărie a lui Volkner. Nu pusese niciodată prea 
multe întrebări despre ea, iar Clement îi spusese din proprie 
iniţiativă că crescuseră împreună în Bamberg. 

Clement coresponda în mod regulat cu câţiva vechi prieteni. Şi 
totuşi, în cufăr se aflau doar scrisorile lrmei Rahn. De ce anume 
le păstrase Clement? De ce nu le distrusese pur şi simplu? 
Semnificațiile lor puteau fi uşor răstălmăcite, mai ales de către 
duşmanii lui Clement, de exemplu. Insă se pare că fostul papă 
considerase că era un risc pe care merita să şi-l asume. Din 
moment ce acum erau proprietatea lui, Michener deschise unul 
dintre plicuri, scoase scrisoarea şi începu să citească. 


286 


Capitolul 58. 


Dragă Jakob, 

Veştile de la Varşovia mi-au frânt inima. Am văzut că mulţimea 
îţi striga numele când a izbucnit revolta. Comuniştii nu-şi doresc 
altceva decât să vă vadă pe tine şi pe ceilalţi episcopi căzând 
victime. M-am simţit uşurată când am primit scrisoarea de la tine 
şi m-am bucurat să aud că nu ai păţit nimic. Sper ca Sfinţia Sa, 
papa, să-ţi încredinţeze un post la Roma, unde voi şti că eşti în 
siguranţă. Ştiu că tu nu vei cere niciodată aşa ceva, însă mă rog 
lui Dumnezeu să se întâmple asta. Sper că vei putea să vii de 
Crăciun. Ar fi bine să pot petrece sărbătorile cu tine. Anunţă-mă 
dacă este posibil. Ca întotdeauna, aştept cu nerăbdare 
următoarea ta scrisoare şi ştii foarte bine, dragul meu Jakob, cât 
de mult te iubesc. 


Dragă Jakob, 

Am vizitat astăzi mormântul părinţilor tăi. Am tuns iarba şi am 
curăţat pietrele funerare. Am lăsat o coroană de crini cu numele 
tău pe ea. Ce păcat că n-au apucat să vadă cât de departe ai 
ajuns! Arhiepiscop al Bisericii, poate că şi cardinal într-o bună zi. 
Ascensiunea ta le este dedicată. Părinţii mei şi ai tăi au suferit 
mult prea mult. Mă rog în fiecare zi pentru izbăvirea Germaniei. 
Poate că prin oameni inimoşi ca tine moştenirea noastră va 
deveni un lucru bun. Sper că eşti sănătos. Eu sunt bine. Se pare 
că am fost binecuvântată cu o constituţie solidă. S-ar putea să fiu 
în München în următoarele trei săptămâni. O să te sun în cazul în 
care vin. Inima mea tânjeşte după tine. Preţioasele tale cuvinte 
din scrisori mi-au încălzit sufletul de când nu ne-am mai văzut. Ai 
grijă de tine, dragă Jakob. Rămâi dragostea mea, acum şi de-a 
pururi. 


Dragă Jakob, 

Ai fost numit cardinal! Un titlu pe care îl meriţi pe deplin. 
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe loan Paul pentru că ţi-a conferit 
în sfârşit acest titlu. Iti mulţumesc încă o dată că mi-ai permis să 
asist la consistoriu. Cu siguranţă că nimeni nu ştia cine eram. Am 
stat deoparte şi am păstrat tăcerea. Colin Michener al tău era 
acolo şi părea atât de mândru de tine! Este exact cum l-ai descris, 
un bărbat tânăr şi atrăgător. Consideră-l fiul pe care ni l-am dorit 


287 


întotdeauna. Învesteşte în el, aşa cum tatăl tău a învestit în tine. 
Lasă prin el o moştenire, Jakob. Nu este nimic rău în asta, nimic 
care să contravină jurămintelor pe care le-ai făcut în faţa Bisericii 
sau care să fie interzise de Dumnezeul tău. Incă mi se mai umplu 
ochii de lacrimi când rememorez scena în care papa îţi aşează pe 
cap pălăria de cardinal. A fost momentul cel mai important al 
vieţii mele. Te iubesc, Jakob şi sper că legătura dintre noi este 
pentru tine o sursă de energie. Ai grijă de tine, dragul meu şi 
scrie-mi neîntârziat. 


Dragă Jakob, 

Karl Haigl a încetat din viaţă acum câteva zile. La 
înmormântare mi-am amintit de vremea când eram toţi trei copii 
şi ne jucam pe malul râului într-o zi caldă de vară. Era un om atât 
de blând şi, dacă n-ai fi existat tu, cu siguranţă că pe el l-aş fi 
iubit. Cred că şi tu ştii asta. Soţia sa murise de câţiva ani şi locuia 
singur. Copiii lui sunt nerecunoscători şi egoişti. Ce s-a ales de 
tinereţea noastră? De ce nu-şi dau seama cât de preţios le este 
trecutul? De multe ori luam cina împreună şi stăteam de vorbă. Te 
admira nespus de mult. Jakob cel sfrijit, ridicat la gradul de 
cardinal de către Biserica Catolică! Acum secretar de stat. Te mai 
desparte un pas de pontificat. l-ar fi plăcut să te vadă, e mare 
păcat că n-a apucat. Oraşul Bamberg nu şi-a uitat episcopul şi ştiu 
că nici episcopul nu şi-a uitat oraşul tinereţii. In ultimele zile, m- 
am rugat cu ardoare pentru tine, Jakob. Papa are sănătatea 
şubredă. În curând va fi ales un nou papă. L-am rugat pe 
Dumnezeu să vegheze asupra ta. Poate că va asculta ruga unei 
femei bătrâne care îi iubeşte din suflet atât pe Dumnezeu, cât şi 
pe cardinalul ei. Ai grijă de tine! 


Dragă Jakob, 

Am urmărit la televizor cum ţi-ai făcut apariţia în balconul 
Bazilicii Sfântul Petru. Mândria şi dragostea care mi-au umplut 
sufletul sunt greu de descris în cuvinte. Jakob al meu este acum 
Clement. O alegere atât de înţeleaptă a numelui! Când ai 
menţionat numele acesta, mi-am amintit de vremurile când 
mergeam la catedrală şi vizitam mormântul. Îmi aduc aminte cum 
ţi-l imaginai tu pe Clement al II-lea. Un german ridicat la rangul de 
papă. Încă de pe atunci aveai viziuni. Într-un fel, trăia prin tine. 
Acum ai devenit papa Clement al XV-lea. Fii cumpătat, dragă 
Jakob, dar curajos. Biserica e în mâinile tale şi poţi s-o modelezi 
sau s-o zdrobeşti. Fă-i pe toţi să-şi amintească de Clement al XV- 
lea cu mândrie. Ar fi minunat dacă ai putea face un pelerinaj în 


288 


Bamberg. Încearcă să realizezi asta într-o bună zi. Nu te-am mai 
văzut de atâta timp! Mi-ar fi suficiente doar câteva minute, chiar 
şi în mijlocul mulţimii. Între timp, fă ca tot ce există între noi să-ţi 
încălzească inima şi să-ţi înmoaie sufletul. Păstoreşte turma ta cu 
fermitate şi cu demnitate şi nu uita că inima mea bate pentru 
tine. 


289 


Capitolul 59. 


9.00 p.m. 


Ecaterina se apropie de blocul în care locuia Michener. De-o 
parte şi de alta a străzii întunecate şi pustii erau parcate maşini. 
Prin ferestrele deschise auzi frânturi de conversații, scâncete de 
copii şi câteva acorduri dintr-o melodie. Dinspre bulevardul din 
spate răzbătea vuietul traficului. 

Din scara blocului de vizavi în care se adăpostise, Ecaterina se 
uită în sus, spre apartamentul lui Michener de la etajul trei şi 
văzu că era o lumină aprinsă. 

Trebuiau să stea de vorbă. Trebuia ca el să înţeleagă. Nu îl 
trădase. Nu-i spusese lui Valendrea nimic. Şi totuşi, abuzase de 
încrederea lui. Nu fusese atât de nervos cât se aşteptase ea; de 
fapt, fusese mai mult rănit, iar lucrul acesta o făcuse să se simtă 
şi mai rău. Când avea oare să se înveţe minte? De ce continua să 
repete aceleaşi greşeli? Nu putea oare să facă măcar o dată ceva 
bine? Era în stare şi de lucruri bune, dar ceva o împiedica 
întotdeauna. 

Hotărâse deja ce trebuia să facă şi stătea în întuneric, 
consolată de solitudine. Nu se vedea nici o mişcare în 
apartamentul de la etajul trei, aşa că se întrebă dacă Michener 
era într-adevăr acasă. şi adună curajul şi se pregătea să 
traverseze, când o maşină ce venea dinspre bulevard se îndreptă 
spre blocul lui Michener. Se lipi de zid pentru a nu fi văzută în 
lumina farurilor. 

Farurile se stinseră şi maşina se opri. 

Era un Mercedes de culoare neagră. 

__ Portiera din spate se deschise şi din maşină cobori un bărbat. 
In lumina din maşină, Ecaterina văzu că era înalt, cu o faţă 
subţire despărțită în două de un nas ascuţit. Purta un costum gri 
larg, iar Ecaterinei nu-i plăcu strălucirea din ochii lui. Mai văzuse 
astfel de oameni. In maşină se mai aflau doi bărbaţi, unul la 
volan, celălalt pe scaunul din spate. Simţi că era ceva în 
neregulă. Fuseseră mai mult ca sigur trimişi de Ambrosi. 
Bărbatul cel înalt intră în blocul lui Michener. Mercedesul parcă în 
capătul străzii. Lumina din apartamentul lui Colin era încă 
aprinsă. 
290 


Nu mai era timp să cheme poliţia. 
Ţâşni din locul în care se afla şi traversă strada. 


Michener termină de citit şi ultima scrisoare şi se uită la 
plicurile împrăştiate în jurul lui. Citise toate scrisorile Irmei în 
ultimele două ore. Cu siguranţă că acest cufăr nu conţinea 
corespondenţa de o viaţă. Poate că Volkner păstrase doar 
scrisorile cu o semnificaţie deosebită. Cea mai recentă era 
datată cu două luni în urmă, o altă scrisoare sensibilă, în care 
Ima se plângea de starea precară a sănătăţii lui Clement, 
arătându-şi îngrijorarea pentru felul în care acesta arăta la 
televizor şi sfătuindu-l să aibă grijă de el. 

Gândul zbură înapoi în trecut şi acum înţelese multe dintre 
comentariile făcute de Volkner, în special când discutau despre 
Ecaterina. 

„Crezi că eşti singurul preot care cedează tentaţiei? Şi chiar a 
fost atât de rău ce ai făcut? [...] Ai simţit că ai făcut ceva rău? Ţi- 
a spus inima că ai greşit?” 

Şi chiar înainte de a muri. Lucrul ciudat pe care i-l spusese 
când întrebase dacă Ecaterina fusese la tribunal. „E normal să nu 
te lase indiferent. Face parte din trecutul tău. O parte pe care n- 
ar trebui s-o uiţi.” 

Crezuse că prietenul său doar îl consola. Acum îşi dădea 
seama că era vorba de mai mult de atât. 

„Dar asta nu înseamnă că nu puteţi fi prieteni. Să vă povestiţi 
unul altuia ce faceţi şi ce simţiţi. Să trăiţi acea apropiere pe care 
n-o poţi simţi decât alături de cineva care ţine cu adevărat la 
tine. Cu siguranţă, Biserica nu interzice astfel de lucruri.” 

Işi aminti de întrebările pe care le pusese Clement la Castel 
Gandolfo, chiar cu câteva ore înainte de a muri. „De ce n-au voie 
preoţii să se căsătorească? De ce trebuie să rămână caşti? Dacă 
e un lucru acceptabil pentru alţii, de ce nu e şi pentru cler?” 

Se întreba cât de departe ajunsese relaţia dintre Clement şi 
Irma. Incălcase oare papa jurământul de castitate? Făcuse 
acelaşi lucru de care era vinovat Thomas Kealy? Nimic din 
scrisori nu conducea la această concluzie, ceea ce din multe 
puncte de vedere nu însemna nimic. La urma urmei, cine ar scrie 
despre astfel de lucruri? 

Se sprijini din nou de canapea şi se frecă la ochi. 

Traducerea părintelui Tibor nu se afla în cufăr. Căutase în 
fiecare plic, citise fiecare scrisoare, în speranţa că Clement 


291 


ascunsese foaia printre scrisori. De fapt, nu se făcea nici o 
referire la secretul de la Fatima, nici măcar o aluzie vagă. Efortul 
său era din nou inutil. Se afla exact în locul din care pornise, doar 
că acum ştia despre Irma Rahn. 

„Nu uita de Bamberg.” 

Asta îi spusese Jasna. Şi ce îi spusese Clement în ultimul său 
mesaj? „Aş prefera să fiu îngropat la Bamberg, în acel minunat 
oraş construit pe malul râului şi în catedrala pe care am iubit-o 
atât de mult. Singurul meu regret este că nu mi-am mai putut 
bucura încă o dată ochii cu frumuseţea acelor locuri. Poate că 
totuşi acolo ar trebui să fiu înmormântat.” 

Apoi acea după-amiază din sera de la Castel Gandolfo şi ce îi 
şoptise Clement: 

— l-am permis lui Valendrea să citească ce se află în cutia 
despre Fatima. 

— Ce se află acolo? 

— O parte din ce mi-a trimis părintele Tibor. 7 

O parte? Nu sesizase nuanţa în acel moment. Işi aminti de 
călătoria la Torino, împreună cu remarcile tăioase ale lui Clement 
referitoare la loialitatea şi eficienţa sa. Apoi plicul. „Vrei să-mi pui 
şi mie scrisoarea aceasta la poştă?” li era adresată Irmei Rahn. 
Nu văzuse nimic ciudat în asta. li trimisese nenumărate scrisori 
de-a lungul anilor. Insă partea ciudată era că îl rugase să pună la 
poştă scrisoarea el însuşi şi chiar din Torino. Clement fusese în 
Riserva cu o seară înainte. El şi Ngovi aşteptaseră afară în timp 
ce papa studiase conţinutul cutiei. Aceea ar fi fost ocazia 
perfectă pentru a sustrage ceva din Riserva. Ceea ce însemna 
că, atunci când Clement şi Valendrea fuseseră în Riserva câteva 
zile mai târziu, transcrierea traducerii nu se mai afla acolo. Ce 
anume îl întrebase pe Valendrea mai devreme? 

— Cum de ştii că era acolo? 

— Nu ştiu. Dar nimeni n-a mai intrat în arhivă din acea vineri 
seara, iar Clement a murit la numai două zile după aceea. 

Uşa apartamentului se deschise larg. 

Camera era luminată doar de un bec şi, printre umbre, văzu 
un bărbat înalt şi slab îndreptându-se către el. Fu smuls de pe 
podea şi lovit cu un pumn în abdomen. 

| se tăie respiraţia. 

Se duse împleticindu-se spre dormitor, după ce atacatorul îi 
mai trase un pumn în piept. Şocul de moment îl paraliză. Nu se 
mai bătuse niciodată cu nimeni. Ridică braţele instinctiv să se 


292 


apere, însă bărbatul îl lovi din nou în stomac şi, în urma loviturii, 
se prăbuşi pe pat. 

Respirând sacadat, se uită la forma întunecată, încercând să-i 
anticipeze următoarea mişcare. Îl văzu scoțând ceva din 
buzunar. Un obiect negru cu formă dreptunghiulară de vreo 
cincisprezece centimetri, cu dinţi strălucitori de metal ieşind 
dintr-un capăt, asemenea unei pensete. O rază de lumină străluci 
între cei doi dinţi. 

O armă artizanală. 

Gărzile elveţiene aveau astfel de arme pentru a-l proteja pe 
papă fără să folosească gloanţe. Lui şi lui Clement li se arătase o 
astfel de armă şi li se explicase cum o baterie de nouă veolţi 
poate fi transformată într-una de două sute de volţi pentru a 
imobiliza adversarul. Văzu cum un curent alb-albastru sare de la 
un electrod la altul, strivind aerul dintre ei. Un zâmbet apăru pe 
faţa bărbatului. 

— O să ne distrăm puţin, zise el în italiană. 

Michener îşi adună întreaga forţă şi se aruncă în faţă, lovind 
cu picioarele mâna întinsă a bărbatului. Arma îi căzu din mână, 
rostogolindu-se până în prag. Gestul său păru să-l ia pe 
nepregătite pe atacator, însă bărbatul îşi reveni imediat şi îl 
prinse pe la spate pe Michener, aruncându-i pe pat. Mâna 
bărbatului dispăru în celălalt buzunar. Se auzi un clic şi apăru un 
cuţit. Cu cuțitul strâns în mână, bărbatul se năpusti din nou spre 
el. Michener se îmbărbătă, întrebându-se cum era să fii 
înjunghiat. Dar nu avu ocazia să afle. In schimb, văzu lumina 
unui curent electric, iar bărbatul se cutremură. Işi dădu ochii 
peste cap, braţele îi căzură fără putere, iar corpul începu să i se 
mişte ritmic, cuprins de spasme. Cuţitul îi alunecă din mână când 
muşchii îi cedară şi se prăbuşi pe podea. Michener se ridică în 
capul oaselor. In spatele atacatorului său stătea Ecaterina. 
Aruncă arma artizanală cât colo şi alergă spre el: 

— Eşti bine? 

Michener se ţinea de stomac şi respira greu. 

— Colin, eşti bine? 

— Cine naiba e... ăsta? 

— N-avem timp. Mai sunt doi jos. 

— Ce ştii tu... şi eu nu? 

— lţi explic mai târziu. Trebuie să plecăm de aici. Mintea lui 
începu din nou să funcţioneze. 

— la-mi geanta de voiaj. De acolo... N-am apucat să o 


293 


despachetez de când m-am întors din Bosnia. 

— Pleci undeva? 

Nu vru să-i răspundă, iar ea păru să-i respecte dorinţa de a 
păstra tăcerea. 

— N-ai de gând să-mi spui, zise ea. 

— De ce te afli... aici? i 

— Am venit să stăm de vorbă. Să încerc să-ți explic. Insă, între 
timp, a apărut individul ăsta împreună cu alți doi. 

Incercă să se ridice din pat, însă o durere ascuţită îl ţintui la 
loc. 

— Eşti rănit, zise ea. 

Michener tuşi, încercând să lase aerul să-i pătrundă în 
plămâni. 

— Ai idee de ce a venit tipul ăsta la mine? 

— Nu-mi vine să cred că mă întrebi aşa ceva. 

— Răspunde-mi! 

— Am venit să vorbim şi am auzit arma artizanală. Am văzut 
când i-ai azvârlit-o din mână, apoi am observat cuțitul. Aşa că 
am luat chestia aia de pe podea şi am făcut tot ce am putut. Am 
crezut că o să-mi fii recunoscător. 

— ţi sunt. Spune-mi ce ştii! 

— Ambrosi m-a atacat în seara când ne-am întâlnit cu 
părintele Tibor în Bucureşti. Mi-a dat de înţeles că, dacă nu 
cooperez, o să plătesc scump. Presupun că acest individ este 
mână în mână cu el, continuă ea, arătând spre forma neagră de 
pe podea. Dar nu ştiu de ce a venit la tine. 

— Presupun că Valendrea n-a fost încântat de decizia mea de 
astăzi, aşa că s-a hotărât să-mi forţeze mâna. Mi-a spus că n-o 
să-mi placă următorul vizitator pe care o să mi-l trimită. 

— Trebuie să plecăm, îi zise ea din nou. 

Se duse la geanta de voiaj şi puse în interior o pereche de 
pantofi sport. Durerea din abdomen făcu să-i apară lacrimi în 
ochi. 

— Te iubesc, Colin. Am procedat foarte urât, însă am făcut-o 
pentru un scop nobil. 

Rosti cuvintele dintr-o suflare. Trebuia să le rostească. 

— E greu să contrazic pe cineva care tocmai mi-a salvat viaţa, 
zise el uitându-se la ea. 

— Nu vreau să mă contrazic cu tine. 

Nici el nu dorea asta. Poate că n-ar trebui să fie atât de 
tranşant. Nici el nu fusese în totalitate sincer cu ea. Se aplecă şi 


294 


îi luă pulsul bărbatului de pe podea. 

— Probabil că va fi foarte nervos când o să se trezească. Nu 
vreau să-i fiu prin preajmă atunci. 

Se îndreptă spre uşa apartamentului şi se uită la plicurile şi 
scrisorile împrăştiate pe podea. Trebuiau distruse. Se duse spre 
ele. 

— Colin, trebuie să plecăm de aici până să le vină şi celorlalţi 
doi ideea de a urca. 

— Trebuie să iau astea cu mine... 

Auzi paşi pe scările de la parter. 

— Colin, nu mai avem timp. 

Apucă câteva scrisori şi le îndesă în geanta de voiaj, însă reuşi 
să strângă doar jumătate din ce era pe podea. Se ridică în 
picioare şi se strecurară afară pe uşă. Arătă în sus şi se 
deplasară în vârful picioarelor spre următorul etaj, în timp ce 
sunetul paşilor se apropia. Inainta cu greu din cauza durerii, însă 
adrenalina îl forţa să continue. 

— Cum o să ieşim? întrebă ea în şoaptă. 

— Mai este o scară în spatele blocului. Dă într-o curte. 
Urmează-mă! 

Străbătură cu grijă coridorul, trecând pe lângă uşile închise ale 
celorlalte apartamente. Ajunseră la scara de incendiu chiar când 
cei doi bărbaţi erau la aproximativ cincisprezece metri distanţă 
în spatele lor. 

Cobori câte trei trepte deodată, în timp ce durerea îi 
străfulgera abdomenul asemenea unui curent electric. Geanta de 
voiaj plină de scrisori care-i atârna într-o parte nu făcea decât să- 
i intensifice agonia. Ajunseră la parter şi ieşiră în mare viteză din 
clădire. 

Curtea interioară era plină de maşini; se strecurară printre ele. 
Continuară să meargă, trecură printr-o arcadă şi se îndreptară 
spre bulevard. Din fericire, locuitorii Romei serveau cina târziu. 

Michener văzu un taxi oprit lângă trotuar, la cincisprezece 
metri distanţă de ei. 

O apucă pe Ecaterina de braţ şi se îndreptară glonţ spre 
autovehiculul prăfuit. Se uită în spate peste umăr şi văzu că din 
curte ieşeau doi oameni. li zăriseră şi alergau acum spre ei. 

Michener ajunse la taxi şi deschise portiera din spate. Săriră în 
maşină. 

— Porneşte imediat! strigă el în italiană. 

Maşina porni. Prin fereastra din spate îi văzu pe cei doi bărbaţi 


295 


oprindu-se din fugă. 
— Unde mergem? întrebă Ecaterina. 
— Ai paşaportul la tine? 
— E în geantă. 
— La aeroport, îi spuse Michener şoferului. 


296 


Capitolul 60. 


11.40 p.m. 


Valendrea îngenunche în faţa altarului pe care îl comandase 
scumpul său Paul al Vl-lea. Clement nu îl folosise, preferând o 
cămăruţă de pe hol, însă el era hotărât să folosească spaţiul 
bogat decorat pentru mesa de dimineaţă, un loc în care 
aproximativ patruzeci de invitaţi speciali puteau participa la o 
slujbă alături de pontiful lor. După aceea, câteva minute din 
preţiosul său timp şi o fotografie de grup le-ar cimenta 
loialitatea. Clement nu se bucurase niciodată de privilegiile 
biroului său, una dintre numeroasele sale greşeli, însă Valendrea 
intenţiona să se folosească de toate prerogativele pe care papii 
se străduiseră secole întregi să le obţină. 

Personalul se retrăsese, iar Ambrosi se ocupa de Colin 
Michener. Era bucuros că avea timp doar pentru el, pentru că 
trebuia să se roage unui Dumnezeu despre care ştia că îl asculta. 

Se întreba dacă ar trebui să spună tradiționalul Tatăl Nostru 
sau altă rugăciune, dar în final decise că o conversaţie deschisă 
ar fi mult mai potrivită. In plus, era suveranul pontif al Bisericii 
Apostolice a lui Dumnezeu. Dacă nici el nu avea dreptul să 
poarte o discuţie deschisă cu Dumnezeu, atunci cine îl mai avea? 

Considera că tot ce se întâmplase mai devreme cu Michener, 
când putuse citi al zecelea secret din Medjugorje, era un semn 
divin. | se permisese să cunoască secretul din Medjugorje şi pe 
cel de la Fatima cu un scop. Uciderea părintelui Tibor fusese 
justificată. Deşi una dintre cele zece porunci interzicea uciderea 
altei fiinţe, papii uciseseră de-a lungul secolelor mii de oameni în 
numele Domnului. lar situaţia de faţă nu era o excepţie. 
Amenințarea ce plana asupra Bisericii Romano-Catolice era reală. 
Deşi Clement al XV-lea nu mai trăia, protejatul său era viu; la fel 
şi moştenirea lui Clement. Nu-şi putea permite să rişte să treacă 
de limitele impuse deja până la extrem. Această chestiune 
impunea măsuri drastice. Trebuia să se ocupe de Colin Michener, 
aşa cum se ocupase şi de părintele Tibor. Işi uni mâinile în 
rugăciune şi se uită în sus la faţa chinuită a lui Hristos crucificat. 
II imploră cu umilinţă pe fiul Domnului să-i arate calea cea 
dreaptă. Cu siguranţă că fusese ales papă cu un scop precis. De 


297 


asemenea, din cer îi venise şi îndemnul să-şi aleagă numele 
Petru. Până în această după-amiază, le considerase pe 
amândouă doar rodul ambiţiei sale. Acum ştia mai bine. Era 
unealta cerului. Petru al Il-lea. După părerea lui, exista doar un 
singur mod de a acţiona şi îi mulțumea Celui Atotputernic pentru 
că îi dădea puterea de a face ce trebuia făcut. 

— Sfinte Părinte! 
__ Işi făcu semnul crucii şi se ridică de pe scaunul de rugăciune. 
In pragul capelei slab luminate stătea Ambrosi. Faţa asistentului 
său trăda îngrijorarea. 

— Ce s-a întâmplat cu Michener? A 

— A dispărut. Impreună cu domnişoara Leu. Insă tot am găsit 
ceva. 


Valendrea îşi aruncă ochii peste corespondenţă şi se miră de 
ultima sa descoperire. Clement al XV-lea avusese o iubită. Deşi 
nimic nu sugera un păcat mortal - pentru un preot încălcarea 
jurământului de castitate era un păcat mortal - descoperirea era 
de o însemnătate deosebită. 

— Clement continuă să mă uluiască, îi zise el lui Ambrosi 
ridicându-şi privirea. 

Se aflau în bibliotecă, în aceeaşi cameră în care se întâlnise cu 
Michener mai devreme. Işi aminti de ceva ce-i spusese Clement 
în urmă cu o lună, când aflase că părintele Tom Kealy le 
propusese celor din tribunal câteva opţiuni. „Poate chiar ar trebui 
să ascultăm şi un punct de vedere care este diferit de al nostru.” 
Abia acum înţelegea de ce era Volkner atât de binevoitor. După 
toate aparențele, neamţul nu luase conceptul celibatului prea în 
serios. Se uită din nou la Ambrosi. 

— Chestiunea asta este la fel de importantă ca sinuciderea lui. 
Nu mi-am dat seama ce om complex era Clement. 

— Şi plin de idei, completă Ambrosi. A luat scrierea părintelui 
Tibor din Riserva, convins că ştia ce urma să faceţi. 

Nu-i plăcea în mod deosebit faptul că Ambrosi îi amintea cât 
era de previzibil, dar nu zise nimic. In schimb, se mulţumi să-i 
ordone: 

— Distruge aceste scrisori! 

— N-ar trebui să le păstrăm? 

— Nu le-am putea niciodată folosi, deşi mi-aş dori foarte tare 
lucrul acesta. Amintirea lui Clement trebuie păstrată neîntinată. 
Discreditarea lui n-ar însemna decât discreditarea Vaticanului şi 


298 


nu-mi pot permite asta. Ne-am face rău nouă înşine dacă am 
azvârli cu noroi într-un mort. Rupe-le! 

Intrebă apoi ce dorea de fapt să ştie: 

— Unde au plecat Michener şi domnişoara Leu? 

— Amicii noştri verifică la compania de taxi. O să aflăm cât de 
curând. 

Se gândise mai devreme că acel cufăr al lui Clement ar putea 
fi ascunzătoarea lui. Dar acum, că descoperise valenţe noi ale 
personalităţii duşmanului său, era sigur că neamţul fusese mai 
viclean de atât. Luă unul dintre plicuri şi citi adresa 
expeditorului: IRMA RAHN, STR. HINTERHOLZ NR. 19, BAMBERG, 
GERMANIA. 

Auzi acordurile unei melodii, iar Ambrosi îşi scoase telefonul 
mobil din sutană. După o scurtă conversaţie, acesta închise 
celularul. 

— Lasă-mă să ghicesc, s-au dus la aeroport, zise Valendrea cu 
ochii la plic. 

Ambrosi încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Găseşte-o pe această femeie, Paolo şi vom găsi şi ceea ce 
căutăm, îi zise Valendrea întinzându-i prietenului său plicul. Vor fi 
acolo şi Michener şi domnişoara Leu. Sunt pe drum deja. 

— De unde ştiţi? 

— Nu poţi şti niciodată nimic, dar este o deducție logică. 
Ocupă-te chiar tu de asta! 

— Nu e riscant? 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. Sunt sigur că vei 
reuşi să treci neobservat. 

— Desigur, Sfinte Părinte. 

— Vreau să distrugi traducerea lui Tibor de îndată ce pui mâna 
pe ea. Nu mă interesează cum intri în posesia ei, fă doar ce 
trebuie făcut. Paolo, sunt sigur că poţi să rezolvi asta. Dacă 
cineva şi vreau să spun oricine, această prietenă a lui Clement, 
Michener sau domnişoara Leu, nu contează cine, citeşte acele 
cuvinte sau le ştie, omoară-l! Nu ezita, elimină-i pur şi simplu. 

Faţa secretarului său nu trăda nici o emoție. Ochii, ca ai unei 
păsări de pradă, îl priviră intens pe papă. Valendrea ştia de 
disensiunile dintre Ambrosi şi Michener şi chiar le încurajase, 
pentru că nimic nu asigura mai bine loialitatea decât ura 
îndreptată asupra aceleiaşi persoane. Aşa că următoarele ore 
puteau să-i aducă o mare satisfacţie vechiului său prieten. 

— Nu o să vă dezamăgesc, Sfinte Părinte, îi zise Ambrosi încet. 


299 


— Nu de mine trebuie să te temi că o să fiu dezamăgit. 
Suntem în misiune în numele Domnului şi este o miză foarte 
mare în joc. Chiar foarte mare. 


300 


Capitolul 61. 


Bamberg, Germania. 
Vineri, 1 decembrie. 
10.00 a.m. 


Plimbându-se pe străzile pavate cu piatră cubică, Michener 
înţelese de ce iubea Jakob Volkner atât de mult oraşul Bamberg. 
Se afla în acest loc pentru prima dată. In puţinele vizite făcute în 
oraşul natal, Volkner fusese singur. Programaseră o vizită oficială 
în anul următor, ca parte a unui pelerinaj în Germania. Volkner îi 
spusese că intenţiona să viziteze mormântul părinţilor săi, să 
oficieze mesa în catedrală şi să-şi întâlnească vechii prieteni. 
Acest lucru făcea ca sinuciderea sa să pară şi mai ciudată, 
deoarece pregătirile pentru această fericită călătorie erau în 
plină desfăşurare la momentul morţii sale. 

Bamberg era aşezat la confluenţa râului Regnitz cu sinuosul 
Main. Jumătatea ecleziastă a oraşului împodobea ca o coroană 
crestele munţilor, înconjurând palatul regal, mănăstirea şi 
catedrala, culmile împădurite fiind odinioară căminul prinților- 
episcopi. La poalele munţilor şi pe malurile râului Regnitz se 
întindea partea laică a oraşului, dominată de comerţ şi de 
industrie. Contopirea simbolică dintre cele două jumătăţi era 
râul, unde politicienii agili ridicaseră, cu secole în urmă, primăria 
cu zidurile placate pe jumătate cu lemn şi împodobite cu fresce 
viu colorate. Primăria se afla pe o insulă, reprezentând centrul 
celor două categorii de populaţie, legată printr-un pod de piatră 
care străbătea râul, se intersecta cu clădirea şi unea cele două 
lumi. 

Michener şi Ecaterina zburaseră din Roma până în Munchen şi 
îşi petrecuseră noaptea într-un hotel de lângă aeroport. În zori 
închiriaseră o maşină şi merseseră timp de două ore spre nord, 
prin centrul Bavariei. Se aflau acum în Maxplatz, o piaţă foarte 
animată. Unii comercianţi se pregăteau încă de târgul de 
Crăciun, care se deschidea după-amiaza. Aerul rece îi usca 
buzele, soarele apărea din când în când, iar zăpada se aşternea 
pe asfalt. El şi Ecaterina se opriseră într-un magazin din 
apropiere şi îşi cumpăraseră haine groase, mănuşi şi ghete de 
piele, pentru că nu veniseră pregătiţi pentru temperaturi atât de 


301 


scăzute. 

În partea stângă a lui Michener, Biserica Sfântul Martin 
umbrea o jumătate de piaţă. Michener se gândi că i-ar putea fi 
de ajutor să stea de vorbă cu preotul. Cu siguranţă că ştia cine 
era Irma Rahn, iar preotul se dovedi într-adevăr foarte amabil, 
spunându-le că Irma s-ar putea afla la Biserica Sfântul Gangolf, 
biserica parohială aflată la câteva clădiri distanţă spre nord, 
dincolo de canal. 

O găsiră curăţând una dintre capelele laterale, sub un lisus 
crucificat care privea trist în jos. In aer se simţea miros de 
tămâie, amestecat cu fumul de lumânări. Era o femeie firavă, iar 
paloarea chipului şi trăsăturile bine conturate sugerau o 
frumuseţe care nu fusese alterată de trecerea anilor. Dacă n-ar fi 
ştiut că avea aproape optzeci de ani, nu i-ar fi dat mai mult de 
şaizeci. 

O urmăriră cum făcea o plecăciune de câte ori trecea prin faţa 
crucifixului. Michener înaintă şi intră printr-o poartă de fier. Un 
sentiment ciudat puse stăpânire pe el. Venise nepoftit, dar oare 
se amesteca unde nu-i fierbea oala? Alungă acest gând din 
minte. La urma urmei, Clement însuşi îi ghidase spre acest loc. 

— Sunteţi Irma Rahn? întrebă el în germană. 

Femeia se întoarse spre el. Părul argintiu îi cădea pe umeri. Pe 
pomeţi şi pe pielea palidă nu se vedeau urme de machiaj. Bărbia 
acoperită de riduri fine era rotundă şi delicată, iar ochii îi păreau 
calzi şi plini de compasiune. Se apropie de el şi spuse: 

— Mă întrebam cât o să-ţi ia până să vii. 

— De unde ştiţi cine sunt? Nu ne-am întâlnit niciodată până 
acum. 

— Dar eu te ştiu. 

— Ştiaţi că voi veni? 

— O, da. Jakob mi-a spus că vei veni. Şi nu se înşela 
niciodată... mai ales în ceea ce te priveşte. 

— In scrisoarea lui, făcu Michener imediat legătura. Cea care a 
fost expediată din Torino. In aceea v-a anunţat? 

Irma dădu aprobator din cap. 

— La dumneavoastră este ceea ce caut, nu? 

— Depinde. Ai venit în nume personal sau te-a trimis cineva? 

Era o întrebare ciudată, aşa că Michener îşi cântări bine 
răspunsul. 

— Am venit în numele Bisericii mele. 

— Jakob mi-a spus că aşa vei răspunde, zise ea zâmbind. Te 


302 


cunoştea ca pe o carte deschisă. 

Michener arătă spre Ecaterina şi făcu prezentările. Faţa 
bătrânei fu învăluită de un zâmbet cald, iar cele două femei 
dădură mâna. 

— Mă bucur tare mult să te cunosc. Jakob mi-a spus că s-ar 
putea să vii şi tu. 


303 


Capitolul 62. 


Vatican. 
10.30 a.m. 


Valendrea frunzărea Lignum Vitae. Cardinalul-arhivist stătea în 
faţa lui. li ordonase bătrânului cardinal să se prezinte la etajul 
patru şi să aducă volumul cu el. Voia să vadă cu propriii ochi ce 
anume fusese atât de interesant pentru Ngovi şi Michener. 

La finalul paginii 180 din relatarea lui Arnold Wion, găsi 
pasajul din profeția lui Malachy care se referea la Petru Romanul: 


În ultima parte a prigonirii Bisericii Romano-Catolice, va domni 
Petru Romanul, care va supune turma la multe suferinţe, după 
care în oraşul celor şapte coline va veni un judecător necruţător 
care îi va judeca pe toţi oamenii. 


— Chiar crezi prostiile astea? îl întrebă pe cardinalul-arhivist. 

— Eşti al 112-lea papă din lista lui Malachy. Ultimul menţionat. 
Şi a prezis că vei alege acest nume. A 

— Prin urmare, Biserica e în pragul apocalipsei. „In oraşul 
celor şapte coline va veni un judecător necruţător care îi va 
judeca pe toţi oamenii.” Crezi asta? Nu se poate să fii atât de 
ignorant. 

— Roma este „oraşul celor şapte coline”. Din Antichitate este 
cunoscută sub această denumire. Şi mă deranjează tonul pe care 
îmi vorbeşti. 

— Nu mai pot eu de ce te deranjează pe tine! Vreau doar să 
ştiu despre ce aţi discutat tu, Ngovi şi Michener. 

— N-am de gând să-ţi spun nimic. 

— Atunci spune-mi ce te face să crezi în această profeție, zise 
Valendrea arătând spre manuscris. 

— Ca şi cum ar conta ce cred eu. 

— Contează foarte mult, Eminenţă, zise Valendrea ridicându- 
se de la birou. la-o ca pe o ultimă îndatorire faţă de Biserică. Azi 
e ultima ta zi aici, presupun. 

Faţa bătrânului nu îi trăda părerea de rău pe care probabil o 
simţea. Acest cardinal servise Biserica timp de aproape cincizeci 
de ani şi cu siguranţă avusese parte şi de bucurii şi de suferinţe. 


304 


Însă fusese bărbatul care organizase campania lui Ngovi în 
conclav - lucru care ieşise la iveală cu o zi în urmă, în momentul 
în care cardinalii începuseră să vorbească şi făcuse o treabă pe 
cinste, având în vedere numărul mare de voturi pe care acesta 
reuşise să le strângă. Ce păcat că nu alesese tabăra 
câştigătoare! 

In aceeaşi măsură de îngrijorător, profeţiile lui Malachy 
fuseseră dezbătute şi în presă în ultimele două zile. Valendrea 
bănuia că bărbatul din faţa lui era sursa acestor povestiri, deşi 
reporterii nu citau nici un nume, menţionând doar „conform unui 
oficial al Vaticanului”. Nu era prima oară când profeţiile lui 
Malachy erau aduse în discuţie - conspiraţioniştii lansaseră de-a 
lungul timpului diverse avertismente - însă jurnaliştii începuseră 
acum să facă conexiuni. Cel de-al 112-lea papă îşi alesese într- 
adevăr numele Petru al II-lea. Cum era posibil ca un călugăr din 
secolul al XVI-lea să ştie ce urma să se întâmple? Era oare doar o 
coincidenţă? Poate că da, dar împingea acest concept până la 
limită. 

Valendrea însuşi se întreba acelaşi lucru. Unii susțineau că îşi 
alesese numele ştiind de însemnările din arhivele Vaticanului. 
Insă acesta fusese întotdeauna preferatul lui, încă de când 
începuse să aspire la scaunul papal, adică din vremea lui loan 
Paul al II-lea. Nu spusese asta nimănui, nici măcar lui Ambrosi. Şi 
nu citise niciodată profeţiile lui Malachy. 

Se întoarse spre arhivist, aşteptând un răspuns la întrebarea 
pe care i-o adresase. 

— Nu am nimic să-ţi spun, zise în cele din urmă cardinalul. 

— Atunci măcar îţi poţi da cu părerea unde ar putea fi ascuns 
documentul. 

— Nu ştiam că lipseşte vreun document. Toate se află în 
arhivă, conform inventarului. 

— Acest document nu se află în inventarul tău. L-a adus 
Clement în Riserva. 

— Nu răspund de lucrurile despre care nu ştiu nimic. 

— Chiar aşa? Atunci spune-mi despre lucrurile de care ştii. 
Despre ce s-a discutat când te-ai întâlnit cu cardinalul Ngovi şi cu 
monseniorul Michener. 

Cardinalul-arhivist nu zise nimic. 

— Din tăcerea ta înţeleg că subiectul discuţiei voastre a fost 
documentul lipsă şi că ai fost complice la sustragerea lui din 
Riserva. 


305 


Valendrea înţelese că îl atinsese pe bătrân în punctul lui 
sensibil. Ca arhivist, obligaţia lui era să vegheze asupra scrierilor 
Bisericii. O singură greşeală i-ar fi stricat reputaţia pentru 
totdeauna. 

— N-am făcut nimic altceva decât să deschid Riserva din 
ordinul Sfinţiei Sale, Clement al XV-lea. 

— Te cred, Eminenţă. Sunt convins că însuşi Clement, fără 
ştirea nimănui, a sustras scrierea din Riserva. Nu doresc altceva 
decât să o recuperez. 

Tonul lui Valendrea devenise mai blând, lăsând să se înţeleagă 
că îl crezuse. 

— Şi eu vreau..., începu cardinalul-arhivist, apoi se opri, ca şi 
cum şi-ar fi dat seama că spusese deja prea multe. 

— Continuă. Spune-mi, Excelenţă! 

— Sunt foarte şocat să aud că lipseşte ceva. Dar nu am nici 
cea mai vagă idee când s-a întâmplat şi despre ce document e 
vorba. 

Tonul hotărât pe care făcuse aceste afirmaţii sugera că 
aceasta era versiunea sa şi că nu avea de gând să şi-o schimbe. 

— Unde este Michener? 

Valendrea ştia de la bun început ce răspuns avea să 
primească, însă consideră că era bine să verifice încă o dată 
dacă nu cumva Ambrosi urmărea o pistă greşită. 

— Nu ştiu, zise arhivistul cu un uşor tremur în glas. 

Abia acum întrebă ce dorea să ştie cu adevărat. 

— Dar Ngovi? De ce îl interesează acest document? 

— Te temi de el, nu-i aşa? zise arhivistul părând să înţeleagă. 

— Nu mă tem de nimeni, răspunse Valendrea, făcând efortul 
de a nu arăta că era afectat de comentariul cardinalului-arhivist. 
Mă întreb doar de ce camerlingul e atât de interesat de Fatima. 

— Nu-mi aduc aminte să fi spus că e interesat de Fatima. 

— Dar acesta a fost subiectul discuţiei din timpul întâlnirii de 
ieri, nu-i aşa? 

— Nici asta nu am zis. 

Privirea lui poposi pe carte, un gest subtil prin care să-i dea de 
înţeles bătrânului că încăpăţânarea sa nu-l afecta. 

— Eminenţă, aşa cum te-am dat afară, te pot şi reangaja. Nu 
ti-ar plăcea să mori aici, la Vatican, în poziţia de cardinal-arhivist 
al Bisericii Catolice? Nu ai vrea să vezi că documentul care 
lipseşte se întoarce în Riserva? Nu atârnă datoria faţă de Biserică 
mai mult decât sentimentele personale faţă de mine? 


306 


Bătrânul se mută de pe un picior pe altul, iar tăcerea lui era un 
semn că punea în balanţă oferta. 

— Ce doreşti? întrebă în cele din urmă cardinalul-arhivist. 

— Spune-mi unde a plecat părintele Michener. 

— Mi s-a spus de dimineaţă că a plecat la Bamberg, răspunse 
arhivistul cu o voce plină de resemnare. 

— Deci m-ai minţit. 

— M-ai întrebat dacă ştiu unde s-a dus. Nu ştiu. Ştiu doar ce 
mi s-a spus. 

— Şi care este scopul călătoriei? 

— Documentul pe care îl cauţi ar putea fi acolo. 

— Dar Ngovi? încercă Valendrea să afle ceva nou. 

— Aşteaptă telefonul părintelui Michener. 

Ţinea marginea cărţii cu mâinile goale. Nu se obosise să 
poarte mănuşi. Ce mai conta? Manuscrisul avea să fie o mână de 
cenuşă până a doua zi dimineaţă. Acum urma partea cea mai 
delicată. 

— Ngovi e nerăbdător să afle conţinutul documentului? 

Bătrânul dădu din cap că da, cu o grimasă, ca şi cum 
recunoaşterea acestui lucru i-ar fi provocat o durere fizică. 

— Vor să ştie ceea ce se pare că tu ştii deja. 


307 


Capitolul 63. 


Bamberg. 
11.00 a.m. 


Michener şi Ecaterina o urmară pe Irma Rahn prin Maxplatz, 
apoi dincolo de râu până la un han cu cinci etaje. Pe o tăbliță din 
fier forjat scria KONIGSHOF, numele hanului, alături de anul 
1614, adică anul în care fusese ridicată clădirea, după cum le 
explicase Irma. 

Hanul aparținuse familiei sale de generații întregi, iar ea îl 
moştenise de la tatăl său după ce fratele ei murise în cel de-al 
Doilea Război Mondial. Hanul era înconjurat de casele foştilor 
pescari. Iniţial, casa servise drept moară, însă roata nu mai 
exista de câteva sute de ani. Păstrase însă acoperişul negru al 
mansardei, balcoanele de fier şi detaliile baroce, adăugând o 
tavernă şi un restaurant. Irma îi conduse în interior, unde se 
aşezară la o masă lângă fereastra cu douăsprezece ochiuri de 
geam. Afară, cerul dimineţii târzii era acoperit de nori. Se anunţa 
din nou zăpadă. Gazda lor le aduse câte o bere. 

— Nu deschidem decât pentru cină, le zise Irma. Toate mesele 
vor fi pline atunci. Bucătarul nostru este foarte apreciat. 

Lui Michener nu-i dădea pace un gând: 

— In biserică ne-aţi spus că Jakob v-a anunţat că eu şi 
Ecaterina o să venim la dumneavoastră. Chiar v-a spus acest 
lucru explicit în ultima scrisoare? 

Irma dădu din cap că da. 

— Mi-a spus să mă aştept ca tu să vii însoţit probabil de 
această fermecătoare domnişoară. Pe Jakob al meu nu-l înşela 
niciodată intuiţia. Mai ales când era vorba de tine, Colin. Pot să-ţi 
spun pe nume? Mi se pare că te cunosc îndeajuns de bine. 

— M-aş supăra dacă mi-aţi spune altfel. 

— lar eu sunt Ecaterina. 

Irma le zâmbi din toată inima, iar asta-l încântă pe Colin. 

— Ce altceva v-a mai spus Jakob? întrebă el. 

— Mi-a spus de dilema prin care treci. De faptul că te îndoieşti 
de credinţa ta. Din moment ce te afli aici, presupun că deja mi-ai 
citit scrisorile. 

— Nu mi-am dat niciodată seama cât de profundă era relaţia 


308 


dumneavoastră cu Clement. 

De partea cealaltă a geamului, o ambarcaţiune trecu pufăind, 
îndreptându-se spre nord. 

— Jakob al meu era un om plin de iubire. Şi-a dedicat întreaga 
viaţă celorlalţi. S-a dăruit lui Dumnezeu. 

— Dar se pare că nu în totalitate, zise Ecaterina. 

Michener se aştepta ca Ecaterina să facă această remarcă. 
Seara trecută citise scrisorile pe care reuşiseră să le salveze şi 
fusese şocată de sentimentele lui Volkner. 

— L-am urât, zise Ecaterina pe un ton neutru. Am crezut că el 
era cel care-l presa pe Colin să ia o decizie şi să pună Biserica pe 
primul loc. Dar m-am înşelat. Abia acum îmi dau seama că, 
dintre toţi oamenii, doar el ar fi putut înţelege cum m-am simţit. 

— Chiar a înţeles. Mi-a vorbit despre durerea lui Colin. Voia să- 
i spună adevărul, să-i arate că nu era singur, însă eu m-am opus. 
Nu era momentul potrivit. Nu doream să ştie nimeni despre 
relaţia noastră. Era ceva foarte personal. Irma se întoarse către 
Michener şi continuă: Voia să rămâi preot. Avea nevoie de 
ajutorul tău pentru a aduce o schimbare. Cred că ştia încă de pe 
atunci că voi doi veţi avea un cuvânt de spus. 

— A încercat să schimbe lumea, simţi Michener nevoia să 
spună. Nu prin forţă, ci prin puterea cuvântului. Era un pacifist. 

— Dar, mai presus de toate, Colin, era om, zise Irma 
accentuând ultima parte a propoziției, ca şi cum şi-ar fi amintit 
de ceva ce nu dorea să uite. Un simplu om, slab şi păcătos, ca 
oricare dintre noi. 

Ecaterina se întinse peste masă şi cuprinse în palme mâna 
bătrânei. Ochii celor două femei străluciră. 

— Când a început relaţia? întrebă Ecaterina. 

— Din copilărie. Ştiam încă de atunci că-l iubesc şi că 
întotdeauna îl voi iubi, zise ea muşcându-şi buza de jos. Dar, în 
acelaşi timp, am ştiut că n-avea să fie al meu. Nu în totalitate. De 
atunci îşi dorea să fie preot. Insă, într-un fel ciudat, mi-a fost 
suficient faptul că inima lui mi-a aparţinut. 

Michener voia să ştie ceva. De ce, de asta nu era sigur. Nici 
măcar nu era treaba lui. Insă simţea că nu era nici o problemă 
dacă întreba. 

— lubirea nu s-a consumat niciodată? 

Irma îl privi câteva secunde drept în ochi, apoi zâmbi uşor. 

— Nu, Colin. Jakob al tău nu şi-a încălcat niciodată jurămintele 
pe care le-a făcut Bisericii sale. Ar fi fost de neconceput atât 


309 


pentru mine, cât şi pentru el. 

Se uită la Ecaterina şi îi spuse: 

— Trebuie să ne judecăm faptele în contextul timpurilor pe 
care le trăim. Eu şi Jakob eram din alte vremuri. Era suficient de 
rău că ne iubeam. Ar fi fost de neimaginat să mergem mai 
departe. 

Michener îşi aminti de ceva ce-i spusese Clement în Torino: 
„Dragostea neîmplinită nu e ceva plăcut”. 

— Aţi trăit aici, singură, toată viaţa? 

— Am avut familia mea, această afacere, prietenii mei şi pe 
Dumnezeu. Am cunoscut dragostea unui bărbat care mi s-a 
dăruit în totalitate. Nu în sens fizic, dar în toate celelalte sensuri. 
Puţini oameni se pot lăuda cu aşa ceva. 

— Nu a fost niciodată o problemă faptul că nu aţi fost 
împreună? întrebă Ecaterina. Nu din punct de vedere sexual, ci 
mai degrabă ca apropiere fizică, unul lângă celălalt. Cred că v-a 
fost foarte greu. 

— AŞ fi preferat ca lucrurile să stea altfel. Dar a fost mai 
presus de voinţa mea. Jakob a simţit chemarea pentru preoţie 
foarte devreme. Am ştiut asta şi nu am făcut nimic ca să-l 
determin să se răzgândească. L-am iubit suficient de mult încât 
să accept să-l împart... chiar şi cu cerul. 

O femeie între două vârste dădu deoparte uşile rabatabile şi îi 
adresă câteva cuvinte. Ceva legat de piaţă şi de aprovizionare. 
Pe fereastră se zări o altă ambarcaţiune care traversa râul gri- 
maroniu. 

Câţiva fulgi de zăpadă se lipiră de geam. 

— Mai ştie cineva de dumneavoastră şi de Jakob? întrebă 
Michener după ce femeia plecă. 

Irma dădu din cap că nu. 

— Nici unul din noi doi n-a vorbit despre asta nimănui. Mulţi 
oameni din oraş ştiu că eu şi Jakob eram prieteni din copilărie. 

— Probabil că v-aţi simţit îngrozitor când a murit, zise 
Ecaterina. 

— Nici nu-ţi poţi imagina, zise ea oftând. Ştiam de la televizor 
că nu arăta prea bine. Mi-am dat seama că era doar o chestiune 
de timp. Amândoi îmbătrâneam. Dar sfârşitul său a venit pe 
neaşteptate. Incă mai aştept să apară în cutia poştală scrisori de 
la el, aşa cum au venit de atâtea ori, zise ea, iar vocea îi tremura 
de emoție. Jakob al meu nu mai este, iar voi sunteţi primii cu 
care vorbesc despre el. Mi-a spus că pot să am încredere în voi. 


310 


Că vizita voastră mă va ajuta să-mi găsesc pacea. Şi avea 
dreptate. Simplul fapt că am vorbit despre asta m-a făcut să mă 
simt mai bine. 

Michener se întreba ce ar crede această femeie blândă dacă 
ar afla că Volkner îşi pusese capăt zilelor. Avea oare dreptul să 
ştie? Ea îşi deschidea inima în faţa lor, iar el era sătul de 
minciună. Memoria lui Clement era în siguranţă în ceea ce o 
privea. 

— S-a sinucis. 

Irma rămase tăcută pentru un timp ce păru o veşnicie. 

Michener remarcă privirea Ecaterinei când aceasta întrebă 
surprinsă: 

— Papa s-a sinucis? 

Michener dădu din cap că da. 

— A luat somnifere. A zis că Fecioara Maria i-a spus că trebuia 
să-şi pună capăt zilelor. Era penitenţa pentru nesupunere. A spus 
că a ignorat dorinţa cerului mult prea mult timp. Aşa că s-a 
hotărât de data aceasta să-i asculte porunca. 

Irma continua să tacă. Se uita la el cu ochii goi. 

— Ştiaţi? o întrebă Michener. Dădu aprobator din cap. 

— Mi-a apărut recent... în vise. Mi-a spus că totul este bine. A 
fost iertat acum. Că oricum l-ar fi luat Dumnezeu cât de curând. 
N-am înţeles ce a vrut să spună. 

— Aţi avut vreo viziune când eraţi trează? întrebă el. 

Irma scutură din cap că nu. 

— A venit la mine doar în vise, zise ea, iar vocea îi sună 
distant. In curând o să fiu cu el. Doar acest gând mă mai ţine în 
viaţă. Eu şi Jakob vom fi împreună pentru eternitate. Se uită apoi 
la Ecaterina şi spuse: M-ai întrebat cum a fost să trăim despărțiți. 
Acei ani în care am fost despărțiți nu se pot compara cu 
eternitatea. Un singur lucru este foarte clar: sunt o femeie 
răbdătoare. 

Michener trebuia să o conducă spre subiectul care-l interesa. 

— Irma, unde se află documentul pe care vi l-a trimis Jakob? 

Irma se uită în jos, la halba de bere. 

— Am un plic pe care Jakob mi-a zis să ţi-l dau. 

— Am nevoie de acel plic. 

Irma se ridică de la masă şi îi răspunse: 

— E alături, în apartamentul meu. Vin imediat. 

Bătrâna se mişcă greoi spre ieşirea din restaurant. 

— De ce nu mi-ai spus despre Clement? îl întrebă Ecaterina 


311 


când rămaseră singuri. 

Răceala din vocea ei era în acord cu temperatura de afară. 

— Cred că răspunsul e foarte simplu. 

— Cine mai ştie? 

— Doar câţiva. 

— Intotdeauna e la fel, nu? zise ea ridicându-se de la masă. 
Vaticanul e plin de secrete. Işi puse haina şi se îndreptă spre uşă 
zicând: Şi asta pare să-ţi convină de minune. 

— Nici cu tine nu-mi e ruşine, zise el, regretând imediat că îi 
scăpase această replică. 

— ţi dau dreptate. O merit. Tu ce scuză ai? 

Michener nu zise nimic, iar ea se întoarse să plece. 

— Unde te duci? 

— Să mă plimb. Sunt sigură că tu şi iubita lui Colin aveţi să vă 
spuneţi lucruri care nu mă privesc şi pe mine. 


312 


Capitolul 64. 


Ecaterina era confuză. Michener nu avusese suficient de multă 
încredere în ea încât să-i spună că Clement al XV-lea îşi pusese 
capăt zilelor. Valendrea ştia cu siguranţă, altfel Ambrosi ar fi 
obligat-o să afle totul despre împrejurările în care murise 
Clement. Ce Dumnezeu se petrecea? Scrieri dispărute. Vizionari 
care vorbeau cu Fecioara Maria. Un papă care se sinucide după 
ce iubise în secret o femeie timp de şaizeci de ani. Nimeni n-ar 
crede o iotă din povestea asta! 

leşi din han, îşi încheie haina şi se hotărî să se întoarcă în 
Maxplatz şi să încerce să scape de sentimentul de frustrare. De 
pretutindeni se auzeau clopotele bătând ora prânzului. Işi 
scutură zăpada din păr. Aerul era rece, uscat şi apăsător, 
asemenea stării ei de spirit. 

Irma Rahn îi deschisese mintea. Acolo unde ea îl forţase pe 
Michener să ia o decizie, îndepărtându-l şi făcând rău 
amândurora, Irma alesese o cale mai puţin egoistă, una care 
reflecta dragostea, nu posesia. Poate că bătrâna avea dreptate. 
Nu apropierea fizică era cea care conta. Ce conta cu adevărat 
era ca inima şi mintea persoanei iubite să-ţi aparţină. Se întreba 
dacă ea şi Michener ar fi putut avea o astfel de relaţie. Probabil 
că nu. Erau alte vremuri acum. Şi totuşi, iată că era din nou cu 
acelaşi bărbat, pe acelaşi drum chinuitor al iubirii pierdute, apoi 
regăsite, apoi puse la încercare, apoi... Asta era întrebarea. Apoi 
ce? 

Continuă să meargă până ajunse în piaţa centrală, traversă 
canalul şi zări turnurile gemene cu domurile rotunde ca două 
cepe ale Catedralei Sfântul Gangolf. 

Viaţa era atât de complicată! Nu-şi putea scoate din minte 
scena din noaptea precedentă, cu bărbatul care stătea cu un 
cuţit în mână deasupra lui Michener. Nu ezitase nici un moment 
să-l atace. După aceea, îi sugerase să se ducă la poliţie, însă 
Michener se opusese. Acum înţelegea şi de ce. 

Nu putea risca să facă publică sinuciderea papei. Jakob 
Volkner însemna foarte mult pentru el. Poate prea mult. Acum 
înţelegea de ce se dusese în Bosnia - pentru a căuta răspunsuri 
la întrebările care îl frământaseră pe vechiul său prieten. Cu 
siguranţă că acel capitol din viaţa lui Colin nu putea fi închis, 


313 


pentru că finalul nu era încă scris. Se întrebă dacă avea să poată 
fi vreodată închis. 

Continuă să meargă până se trezi din nou în faţa uşii 
Catedralei Sfântul Gangolf. Aerul cald ce se simţea din interior o 
ademeni. Intră şi văzu că poarta capelei laterale unde făcuse 
curăţenie Irma rămăsese deschisă. Trecu pe lângă ea şi pătrunse 
într-o altă capelă. Acolo se afla o statuie a Fecioarei Maria 
ţinându-l în braţe pe pruncul lisus şi privindu-l cu dragoste şi cu 
mândrie. Era cu siguranţă o reprezentare aparţinând anglo- 
saxonilor, însă era imaginea pe care lumea se obişnuise s-o 
venereze. Maria trăise în Israel, o ţară în care soarele ardea cu 
putere şi ai cărei locuitori aveau pielea închisă la culoare. 
Trăsăturile ei trebuie să fi fost arăbeşti, cu părul negru şi corp 
puternic. Şi totuşi, catolicii europeni nu ar fi acceptat această 
imagine. Aşa că fusese creată o imagine feminină familiară 
acestui spaţiu, pe care Biserica o adoptase imediat. 

Şi oare fusese într-adevăr virgină? Oare Sfântul Duh chiar îi 
binecuvântase pântecul cu fiul lui Dumnezeu? Chiar dacă aşa 
stătuseră lucrurile, decizia fusese în totalitate a ei. Doar ea 
putuse să spună dacă dorea sau nu să rămână însărcinată. 
Atunci de ce Biserica se opunea atât de vehement avortului şi 
contraceptiei? In ce moment femeia îşi pierdea dreptul de a 
decide dacă să dea sau nu viaţă unui copil? Nu stabilise Maria 
acest drept? Dacă ar fi refuzat? | s-ar fi cerut în continuare să 
poarte în pântec pruncul divin? 

Ecaterina era sătulă de dileme. Prea multe întrebări fără 
răspuns. Se întoarse să plece. 

La un metru distanţă stătea Paolo Ambrosi. 

Se cutremură la vederea lui. 

Alberto se năpusti asupra ei, întorcând-o cu spatele şi 
împingând-o înapoi în capela Fecioarei Maria. O trânti de 
peretele de piatră, răsucindu-i braţul stâng. Cu cealaltă mână o 
prinse de gât. Faţa îi fu strivită de pietrele ascuţite. 

— Chiar mă gândeam cum să fac să te despart de Michener. 
Dar ai făcut-o tu singură. 

Ambrosi o strânse şi mai tare de braţ. Ecaterina deschise gura 
să strige după ajutor. i N 

— Hai, hai! Nu face asta. In plus, nu te va auzi nimeni. Incercă 
să se elibereze, lovindu-l cu picioarele. 

— Stai liniştită. Mi-am epuizat toate rezervele de răbdare în 
ceea ce te priveşte. 


314 


Ca răspuns, Ecaterina se zbătu şi mai tare. 

Ambrosi o luă de lângă perete şi îşi încleştă mâna în jurul 
gâtului ei, împiedicând-o să respire. Incercă să se elibereze de 
strânsoare, înfigându-şi unghiile în carnea lui, dar, din cauza 
lipsei de oxigen, totul în jurul ei începu să se întunece. Deschise 
gura să ţipe, dar nu mai avea putere să articuleze cuvintele. 

Dădu ochii peste cap. 

Ultimul lucru pe care îl mai zări înainte ca lumea să fie 
cufundată în întuneric fu privirea îndurerată a Fecioarei, care nu 
îi uşură deloc situaţia în care se afla. 


315 


Capitolul 65. 


Michener o privi pe Irma, care se uita în gol prin fereastra ce 
dădea spre râu. Se întorsese imediat după ce plecase Ecaterina, 
aducând cu ea un plic albastru, atât de cunoscut lui, pe care îl 
pusese apoi pe masă. 

— Jakob al meu s-a sinucis, îşi şopti ei înseşi. E atât de trist! Şi 
totuşi, a fost înmormântat în Catedrala Sfântul Petru. In 
pământul sfânt. 

— Nu am putut lăsa adevărul să iasă la iveală. 

Aceasta a fost una dintre mulţumirile lui legate de Biserică. 
Adevărul este atât de rar! E ironic faptul că moştenirea lui se 
bazează pe o minciună. 

Lucru care nu părea deloc neobişnuit. La fel ca în cazul lui 
Jakob Volkner, întreaga carieră a lui Michener se bazase pe o 
minciună. Era interesant cât de asemănători se dovediseră a fi. 

— V-a iubit întotdeauna? 

— Vrei să ştii dacă au mai fost şi altele? Nu, Colin. Doar pe 
mine m-a iubit. 

— Părea că amândoi simţeaţi nevoia să mergeţi mai departe. 
Nu v-aţi dorit un soţ şi copii? 

— Copii, da. Acesta este singurul regret al vieţii mele. Dar am 
ştiut de la început că îmi doream să aparţin lui Jakob şi tot aşa şi 
el şi-a dorit să fie al meu. Sunt sigură că ştii că te-a considerat 
fiul lui din toate punctele de vedere. 

La auzul acestor cuvinte, ochii lui Michener se umplură de 
lacrimi. 

— Am citit în ziare că tu i-ai descoperit cadavrul. Cred că a 
fost îngrozitor. 

Michener nici nu dorea să-şi amintească de imaginea corpului 
neînsufleţit întins pe pat şi de călugărițele care îl pregăteau 
pentru înmormântare. 

— A fost un om remarcabil. Şi totuşi, am impresia că nu am 
ştiut nimic despre el. 

— Nu ar trebui să te simţi astfel. Erau fațete ale personalităţii 
lui pe care nu le cunoşti. Sunt sigur că nici el nu ştia totul despre 
tine. 

Cât adevăr era în aceste cuvinte! 

— N-am putut citi scrisoarea pe care mi-a trimis-o, zise Irma 


316 


arătând spre plicul de pe masă. 

— Aţi încercat? 

Irma dădu din cap că da. 

— Am deschis plicul. Eram curioasă. Dar numai după ce a 
murit Jakob. E scrisă în altă limbă. 

— In italiană. 

— Spune-mi ce este. N 

li dezvălui, iar Irma ascultă uluită. Insă trebui să-i spună şi că 
nimeni în afară de Alberto Valendrea nu mai ştia ce se afla în 
acel plic. 

— Ştiam că îl măcina ceva pe Jakob. Scrisorile din ultimele luni 
aveau un ton depresiv, erau chiar cinice. Nu părea a mai fi el 
însuşi. Şi n-a vrut cu nici un chip să-mi spună despre ce era 
vorba. 

— Şi eu am încercat să-l descos, însă nu mi-a zis nimic. 

— Ştiu că putea fi aşa uneori. 

Uşa de la intrare se deschise, apoi se auzi trântindu-se uşor. 
Pe podeaua de lemn se auzi sunetul unor paşi. Restaurantul era 
în spate, dincolo de un hol şi de o scară ce conducea spre etajele 
de sus. Michener se gândi că se întorsese Ecaterina. 

— Pot să vă ajut? întrebă Irma. 

Michener stătea cu spatele la intrare, spre râu, iar, când se 
întoarse, dădu cu ochii de Paolo Ambrosi, care se afla la câţiva 
paşi de el. ltalianul era îmbrăcat într-o pereche de blugi largi de 
culoare neagră şi o cămaşă de culoare închisă. Purta o scurtă gri 
până la genunchi şi un fular maro. 

— Unde este Ecaterina? întrebă Michener ridicându-se. 

Ambrosi nu răspunse. Lui Michener nu-i plăcea privirea 
dispreţuitoare de pe faţa nenorocitului. Se ridică şi se năpusti 
spre el, însă Ambrosi scoase calm o armă din buzunarul hainei. 
Michener se opri. 

— Cine este acest bărbat? întrebă Irma. 

— O pacoste. 

— Sunt părintele Paolo Ambrosi. lar dumneavoastră trebuie să 
fiţi Irma Rahn. 

— De unde îmi ştiţi numele? 

Michener stătea între ei, sperând ca Ambrosi să nu observe 
plicul de pe masă. 

— A citit scrisorile dumneavoastră. Nu le-am putut lua pe 
toate aseară, când am plecat din Roma. 

Irma îşi puse mâna la gură şi oftă. 


317 


— Papa ştie? 

— Dacă acest nenorocit ştie, atunci ştie şi Valendrea, zise 
Michener arătând spre Ambrosi. 

Irma îşi făcu cruce. 

— Spune-mi unde este Ecaterina, zise Michener uitându-se la 
Ambrosi. 

— Este în siguranţă, pentru moment, răspunse Ambrosi cu 
arma în mână. Dar ştii bine ce vreau. 

— Şi de unde ştii că e la mine? 

— Fie la tine, fie la această femeie. 

— Am crezut că Valendrea m-a trimis pe mine să găsesc 
documentul, zise Michener, sperând ca Irma să păstreze tăcerea. 

— Cardinalul Ngovi ar fi fost cu siguranţă beneficiarul. 

— Nu ştiu ce aş fi făcut. 

— Acum presupun că ştii. 

li venea să-l lovească peste faţă pe arogantul de Ambrosi, dar 
arma pe care acesta o avea îl făcu să se abţină. 

— Ecaterina e în pericol? întrebă Irma. 

— E bine, o lămuri Ambrosi. 

— Ca să spun drept, zise Michener, Ecaterina este problema 
ta. A fost spionul tău. Nu-mi mai pasă de ea. 

— Sunt sigur că ar fi distrusă dacă ar auzi asta. 

— Ea singură s-a băgat în povestea asta, zise Michener 
ridicând din umeri, aşa că o priveşte cum iese din încurcătură. 

Michener spera că nu avea s-o pună în pericol pe Ecaterina, 
însă nu trebuia să-i arate lui Ambrosi nici un semn de slăbiciune. 

— Vreau traducerea lui Tibor, zise Ambrosi. 

— Nu o am. 

— Dar Clement a trimis-o aici. Corect? 

— Nu ştiu asta... încă, răspunse el încercând să tragă de timp. 
Dar pot afla. Şi mai e ceva, zise el arătând spre Irma. Când aflu 
tot ce vreau să ştiu, vreau s-o laşi în pace pe această doamnă. 
Nu are nici o legătură cu această chestiune. 

— Clement a implicat-o, nu eu. 

— Aceasta este condiţia pe care ţi-o pun, dacă vrei 
traducerea. In caz contrar, o dau presei. 

Ochii lui Ambrosi avură o strălucire de moment. Aproape că 
zâmbi. Michener avusese dreptate. Valendrea îşi trimisese 
servitorul nu pentru a recupera documentul, ci pentru a-l 
distruge. 

— Nu e implicată, zise Ambrosi. Cu condiţia să nu fi citit 


318 


scrisoarea. 

— Nu vorbeşte italiana. 

— Dar tu o vorbeşti. Aşa că nu uita! Dacă nesocoteşti 
avertismentul meu, nu-mi mai dai prea multe opţiuni. 

— De unde vei şti dacă citesc documentul sau nu, Ambrosi? 

— Presupun că e greu să ascunzi faptul că ştii conţinutul 
mesajului. Papii s-au înfiorat în faţa lui. Aşa că renunţă, 
Michener! Nu mai este problema ta. 

— Pentru un lucru care nu mă priveşte, sunt al naibii de 
implicat. Cum a fost şi cu vizitatorul pe care mi l-ai trimis aseară. 

— Nu ştiu despre ce vizitator vorbeşti. 

— Şi eu aş răspunde la fel, dacă aş fi în locul tău. 

— Cum rămâne cu Clement? întrebă Irma, încă preocupată de 
scrisori. 

— Memoria lui stă în mâinile tale, răspunse Ambrosi ridicând 
din umeri. Nu vreau să implic presa în povestea asta. Dar, dacă 
se întâmplă aşa ceva, suntem gata să oferim nişte informaţii 
care ar avea un efect devastator asupra amintirii lui... şi asupra 
imaginii tale. 

— Vei spune lumii cum a murit? întrebă ea. 

— Ştie? întrebă Ambrosi uitându-se la Michener. 

Michener dădu din cap că da. 

— Ştie, aşa cum se pare că ştii şi tu. 

— Foarte bine, asta îmi uşurează mie munca. Da, vom spune 
lumii adevărul, dar nu direct. Zvonurile pot face mult mai mult 
rău decât declaraţiile oficiale. Oamenii încă mai cred că loan Paul 
a fost asasinat. Imaginaţi-vă ce se va scrie despre Clement! 
Puținele scrisori pe care le avem sunt suficiente pentru a-i leza 
imaginea. Dacă aţi ţinut la el, aşa cum cred eu, atunci nimic din 
toate acestea nu se va petrece dacă vă decideţi să colaboraţi. 

Irma nu zise nimic, însă lacrimi amare îi izvorâră din ochi. 

— Nu plângeţi, îi zise Ambrosi. Părintele Michener va face ce 
trebuie. Ca întotdeauna. Ambrosi se îndreptă spre uşă, apoi se 
opri. Am auzit că diseară începe renumitul circuit din Bamberg, 
prilejuit de apropierea Crăciunului. Toate bisericile vor expune 
imagini legate de naşterea Domnului. In catedrală se va oficia 
mesa. Vor fi prezenţi foarte mulţi credincioşi. Incepe la ora opt. 
Ce-ar fi să ne amestecăm în mulţime şi să facem schimbul pe la 
ora şapte? 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus că vreau ceva de latine. j 

— Vrei, zise Ambrosi cu o grimasă iritată. In seara aceasta. In 


319 


catedrală. 

Arătă spre o clădirea ce se vedea prin fereastră pe coama unui 
deal. 

— Un loc public, aşa că ne vom simţi cu toţii în siguranţă. Sau, 
dacă preferi, putem face schimbul chiar acum. 

— La ora şapte, la catedrală. Acum pleacă dracului de aici! 

— Nu uita ce ţi-am spus, Michener. Lasă plicul sigilat. Fă-ţi un 
favor ţie, domnişoarei Leu şi domnişoarei Rahn. 

Apoi Ambrosi plecă. N 

Irma se aşeză pe un scaun, suspinând. In cele din urmă, zise: 

— Omul acesta este un diavol. 

— EI, împreună cu noul papă. 

— Are legătură cu Petru? 

— E secretarul papei. 

— Ce se întâmplă? 

— Ca să putem şti asta, trebuie să citim ce se află în plic. Insă 
dorea să o protejeze. 

— Vreau să plecaţi. Nu vreau să cunoaşteţi conţinutul acelui 
mesaj. 

— De ce vrei să îl deschizi? 

— Vreau să ştiu ce anume este atât de important, zise el luând 
plicul de pe masă. 

— Acel bărbat a precizat că nu trebuie să deschizi plicul. 

— Să-l ia dracu' pe Ambrosi! 

Severitatea tonului său îl surprinse chiar şi pe el. 

Irma păru că analizează situaţia în care se afla el, apoi zise: 

— O să mă asigur că nu vei fi deranjat. 

Se retrase şi închise uşa în urma ei. Balamalele scârţâiră uşor, 
ca în acea dimineaţă ploioasă, cu aproape o lună în urmă, când 
avusese impresia că îl urmărea cineva în arhive. Cu siguranţă că 
fusese Paolo Ambrosi. În depărtare se auzi sunetul înfundat al 
unui claxon. De dincolo de râu, clopotele bătură ora 1.00 după 
prânz. Se aşeză la masă şi deschise plicul. In interior, pe prima 
foaie de hârtie albastră era scrisul lui Clement. 


Colin, în acest moment ştii că mesajul Fecioarei era mai mare. 
Cuvintele Ei ţi-au fost încredințate. Foloseşte-le cu înţelepciune! 


Mâinile lui tremurau când puse deoparte foaia albastră de 
hârtie. Se pare că Clement ştia că în cele din urmă avea să îşi 
dea seama că trebuia să vină în Bamberg şi că avea să citească 
ce se afla în plic. Desfăcu apoi foaia îngălbenită de hârtie. Hârtia 

320 


era nouă şi tare, iar cerneala, albastru-deschis. Citi rapid textul în 
italiană, încercând să-i prindă esenţa. La o a doua lectură, sesiză 
nuanțele de limbă. După ce mai parcurse textul încă o dată, 
putea spune că ştia ce scrisese sora Lucia în anul 1944, ultima 
parte a celui de-al treilea secret al Fecioarei, în traducerea 
părintelui Tibor, realizată în anul 1960. 


Înainte ca Fecioara să plece, mi-a spus că mai este un mesaj 
pe care Domnul vrea să ni-l transmită doar mie şi Jacintei. Ne-a 
spus că Ea este Maica Domnului şi ne-a rugat să facem acest 
mesaj cunoscut în întreaga lume, la momentul potrivit. Ne-a 
avertizat că mulţi vor încerca să ne împiedice. Luaţi aminte şi fiţi 
atenţi la comenzile Ei. Oamenii trebuie să se îndrepte. Au păcătuit 
şi au călcat în picioare darul ce le-a fost oferit. Copila mea, mi-a 
spus ea, căsătoria este o instituţie sfântă. Dragostea ei nu 
cunoaşte limite. Ceea ce simte inima este o trăire autentică, nu 
contează pentru cine şi de ce, iar Dumnezeu n-a impus nici o 
limită când vine vorba de o uniune adevărată. Ţine minte că 
fericirea este singurul test al dragostei adevărate. Ţine minte că 
femeile aparţin Bisericii în aceeaşi măsură în care aparţin bărbaţii. 
Să-l serveşti pe Dumnezeu nu este doar apanajul masculinităţii. 
Preoţilor aflaţi în slujba lui Dumnezeu nu le este interzis să 
iubească şi să aibă un tovarăş de viaţă, nici bucuria de a avea un 
prunc. Să-l serveşti pe Dumnezeu nu înseamnă să nu asculţi 
chemarea inimii. Preoţii ar trebui să fie împliniţi din toate punctele 
de vedere. În final, a zis ea, ţine minte că trupul ce ţi s-a dat îţi 
aparţine. Aşa cum Dumnezeu mi-a încredinţat fiul său, tot aşa 
viaţa nenăscuţilor este încredinţată mamelor lor. Doar tu poţi 
decide ce e mai bine. Duceţi-vă, micuţele mele şi proclamaţi 
gloria acestor cuvinte. Vă voi fi întotdeauna alături în această 
încercare. 


Mâinile îi tremurau. Nu numai din cauza cutezătoarelor cuvinte 
ale surorii Lucia. Mai era ceva. Scoase din buzunar mesajul de la 
Jasna, scris de aceasta în urmă cu două zile. Cuvintele pe carei 
le spusese Fecioara pe vârful muntelui în Bosnia. Al zecelea 
secret din Medjugorje. Despături foaia de hârtie şi citi mesajul. 


Nu te teme, sunt Maica Domnului şi te rog să comunici acest 
mesaj lumii întregi. Mulţi vor încerca să te împiedice. la aminte la 
ce îţi voi spune. Oamenii trebuie să se îndrepte. Trebuie să se 
căiască pentru păcatele ce le-au săvârşit şi pentru cele pe care le 
vor săvârşi. Anunţă lumii întregi că o mare nenorocire se va abate 
asupra lumii, nu acum, nu mâine, ci în cazul în care cuvintele 


321 


mele vor fi nesocotite. Am dezvăluit deja acest lucru celor 
binecuvântaţi la „La Salette” şi din nou la Fatima şi trebuie să 
repet acum că lumea a păcătuit şi a călcat în picioare darul cu 
care a fost înzestrată de Dumnezeu. Vremea vremurilor şi sfârşitul 
sfârşiturilor vor veni dacă omenirea nu o apucă pe calea cea 
bună; şi dacă toate rămân cum sunt acum sau şi mai grav, se 
înrăutăţesc, cei puternici şi măreţi vor pieri alături de cei mici şi 
slabi. 

Luaţi aminte la aceste cuvinte. De ce trebuie să-i prigonim pe 
femeia sau pe bărbatul care iubeşte altfel? Astfel de prigoniri nu-i 
sunt pe plac lui Dumnezeu. Ţineţi minte că de căsătorie trebuie să 
se bucure toţi, fără restricţie. Orice altceva este o erezie a omului 
şi nu cuvântul Domnului. Dumnezeu preţuieşte foarte tare 
femeile. Prea mult timp li s-a interzis să îl servească pe 
Dumnezeu, iar această interdicţie îl nemulţumeşte pe Dumnezeu. 
Preoţii lui lisus ar trebui să fie fericiţi şi împliniţi sufleteşte. Nu ar 
trebui să li se interzică bucuria de a iubi şi de a avea copii, iar 
Sfântul Părinte ar trebui să accepte acest lucru. Ultimele mele 
cuvinte sunt de o importanţă majoră. Ţineţi minte că eu am ales 
să fiu mama fiului lui Dumnezeu. Decizia de a da viaţă unui copil îi 
aparţine mamei, iar bărbatul n-ar trebui să influenţeze în nici un 
fel această decizie. Du-te acum, spune lumii întregi mesajul meu 
şi proclamă bunătatea divină, dar nu uita că îţi voi fi întotdeauna 
alături. 


Alunecă de pe scaun şi căzu în genunchi. Semnificațiile erau 
cât se poate de clare. Două mesaje. Unul scris de o călugăriţă 
portugheză în anul 1944 - o femeie de condiţie modestă, fără 
educaţie şi cu mijloace lingvistice limitate - traduse de un preot 
în 1960, relatarea a ceea ce a fost rostit în 1917, pe 13 iulie, 
când se spune că a apărut Fecioara la Fatima. Celălalt, scris în 
urmă cu două zile, de către o femeie care avusese sute de viziuni 
- relatarea a ceea ce s-a spus pe un vârf de munte devastat de 
furtună, când Fecioara i-a apărut pentru ultima dată. 

Era o distanţă de aproape o sută de ani între cele două 
evenimente. 

Primul mesaj fusese ţinut sub cheie la Vatican, citit doar de 
papi şi de un traducător bulgar şi nici unul dintre ei nu avea nici 
o legătură cu purtătorul celui de-al doilea mesaj. Tot aşa şi 
persoana care primise al doilea mesaj nu avusese cum să 
cunoască conţinutul primului mesaj. Şi totuşi, cele două mesaje 
erau identice din punctul de vedere al conţinutului - iar 
elementul comun era mesagerul. 


322 


Maria, Maica Domnului. 

De două mii de ani necredincioşii doriseră o dovadă că 
Dumnezeu există. O dovadă tangibilă că El este o entitate vie, 
conştientă de lume, viu din toate punctele de vedere. Nu doar o 
parabolă sau o metaforă. Ci Impăratul cerurilor care l-a creat pe 
om şi care veghează asupra Creaţiei Sale. Michener îşi aminti de 
propria viziune cu Fecioara Maria. 

„Care este menirea mea?” întrebase el. 

„Să fii un trimis al cerului pe pământ. Un îndemn la căinţă. Să 
fii mesagerul care anunţă că Dumnezeu există.” 

O luase drept o halucinație. În schimb, acum ştia că fusese cât 
se poate de reală. 

Se închină şi, pentru prima oară în viaţa lui, se rugă conştient 
că Dumnezeu îl auzea. Ceru îndurare pentru Biserică şi pentru 
oameni, în special pentru el. Dacă Clement nu se înşelase, iar 
acum nu mai avea nici un motiv să se îndoiască de el, în 1978 
Alberto Valendrea luase din Riserva partea din al treilea secret 
pe care tocmai o citise el acum. Işi imagină ce trebuia să fi 
gândit Valendrea când citise pentru prima dată acele cuvinte. 
Două mii de ani de istorie religioasă negaţi din cauza unui copil 
analfabet din Portugalia. Femeile puteau fi preoţi? Preoţii se 
puteau căsători şi puteau avea copii? Homosexualitatea nu era 
un păcat? Concepţia era la alegerea femeii? In acest caz, cu o zi 
înainte, când Valendrea citise mesajul din Medjugorje, îşi dăduse 
imediat seama ce informaţii deţinea acum Michener. Şi toate 
acestea erau cuvintele Domnului. Cuvintele Fecioarei îi veniră 
din nou în minte. „Nu-ţi uita credinţa, pentru că în final doar ea îţi 
rămâne.” 

inchise strâns ochii. Clement avea dreptate. Omul era 
nesăbuit. Cerul încercase să îndrepte umanitatea pe drumul cel 
bun, iar oamenii, în ignoranţa lor, nesocotiseră toate eforturile 
Lui. Se gândi la mesajele dispărute de la vizionarii din La Salette. 
Oare, în urmă cu un secol, un alt papă reuşise să facă exact ce 
încercase Valendrea? Acest lucru ar putea explica de ce Fecioara 
apăruse la Fatima, apoi la Medjugorje. Ca să mai facă o 
încercare. Insă Valendrea sabotase dezvăluirea prin distrugerea 
probelor. Cel puţin, Clement încercase. „Fecioara s-a întors la 
mine şi mi-a spus că mi-a sosit ceasul. Părintele Tibor o însoțea. 
Am aşteptat să mă cheme la Ea, însă mi-a spus că aşteaptă să- 
mi pun singur capăt zilelor. Părintele Tibor mi-a zis că aceasta 
era pedeapsa pentru nesupunerea mea şi că totul se va clarifica 


323 


mai târziu. Mi-am făcut griji în privinţa sufletului meu, dar mi s-a 
spus că Dumnezeu aştepta. Ignorasem prea mult dorinţele Celui 
de Sus. De data aceasta voi face ce mi se cere să fac.” Acestea 
nu erau vorbele fără sens ale unui nebun, nici o scrisoare de adio 
a unui om instabil psihic. Ştia acum de ce Valendrea nu dorea ca 
reproducerea după traducerea părintelui Tibor să fie comparată 
cu mesajul Jasnei. Consecințele ar fi fost devastatoare. „Să-l 
serveşti pe Dumnezeu nu este doar apanajul masculinităţii.” 
Biserica se opusese întotdeauna ca femeile să ajungă preotese. 
Incă de pe vremea romanilor, papii organizaseră consilii ca să 
reafirme tradiţia. lisus era bărbat şi aşa trebuiau să fie şi preoţii. 
„Preoţii lui lisus ar trebui să fie fericiţi şi împliniţi sufleteşte.” 
Celibatul era un concept creat şi susţinut de oameni. lisus era 
necăsătorit. Şi tot aşa trebuiau să fie şi preoţii. „De ce trebuie să- 
i prigonim pe femeia sau pe bărbatul care iubeşte altfel?” In 
geneză se vorbea despre o femeie şi un bărbat care se unesc 
pentru a da viaţă altei fiinţe; prin urmare, Biserica proclama că 
păcatul trupesc venea din uniunile care nu puteau genera viaţă. 
„Aşa cum Dumnezeu mi-a încredinţat fiul său, tot aşa viaţa 
nenăscuţilor este încredinţată mamelor lor. Voi trebuie să 
decideţi ce e mai bine.” Biserica respingea orice formă de 
contraceptie. Papii decretaseră în repetate rânduri că embrionul 
are suflet, că este o fiinţă umană care are dreptul să trăiască şi 
că noua viaţa trebuie protejată, chiar cu preţul vieţii mamei. 
Concepţia omului despre Cuvântul Domnului era radical 
diferită de Cuvântul Domnului. Ba, mai rău, timp de secole, 
mesaje necruțătoare fuseseră date drept Cuvântul Domnului prin 
infailibilitatea papei, lucru care era de la început fals din moment 
ce se dovedea că făcuseră exact contrariul celor cerute de cer. 
Ce îi spusese Clement? „Suntem doar oameni, Colin. Nimic mai 
mult. Nu sunt mai infailibil decât tine. Şi totuşi, ne proclamăm 
Prinţi ai Bisericii. Preoţi devotați, preocupaţi să-l mulţumim pe 
Dumnezeu, când noi de fapt nu căutăm decât să ne fie nouă 
bine.” Avea dreptate. Odihnească-se în pace, avea mare 
dreptate. Citind cuvintele scrise de cele două femei 
binecuvântate de cer, înţelese greşeala perpetuată de Biserică 
de mii de ani. Se rugă din nou, de data aceasta mulţumindu-i lui 
Dumnezeu pentru răbdarea pe care o avusese cu oamenii. Il 
rugă pe Dumnezeu să ierte omenirea, apoi îl rugă pe Clement să 
vegheze asupra lui în orele ce urmau. Era de neconceput să-i dea 
lui Ambrosi traducerea părintelui Tibor. Fecioara îi spusese că era 


324 


un semn în lumea oamenilor, un simbol al căinţei. Mesagerul 
care anunţa lumii că Dumnezeu există. Pentru a face acest lucru, 
avea nevoie de tot secretul al treilea de la Fatima. Invăţaţii 
trebuiau să studieze textul şi să elimine ambiguităţile, lăsând 
doar concluziile ce se desprindeau din el. 

Insă, dacă păstra scrierea părintelui Tibor, o punea în pericol 
pe Ecaterina. 

Aşa că se rugă din nou, de data aceasta pentru ca Dumnezeu 
să-i arate calea cea bună. 


325 


Capitolul 66. 


4.30 p.m. 


Ecaterina se lupta să-şi elibereze mâinile şi picioarele care 
erau legate cu bandă adezivă. Avea braţele prinse la spate, iar 
ea zăcea pe o saltea tare, acoperită cu o pătură aspră ce 
mirosea a vopsea. Prin singura fereastră a camerei, văzu că 
afară se întuneca. Avea gura acoperită cu o bucată de bandă, 
aşa că se strădui să-şi păstreze calmul şi să respire încet pe nas. 

Nu ştia cum ajunsese în această cameră. Işi amintea doar că 
Ambrosi încercase să o sufoce, apoi îşi pierduse cunoştinţa. Era 
trează de aproximativ două ore şi nu auzise nimic, în afară de 
frânturi de conversații din stradă. Părea să se afle într-o 
mansardă, probabil că într-una dintre clădirile baroce ce se 
aliniau de o parte şi de alta a vechilor străzi ale oraşului 
Bamberg, lângă Catedrala Sfântul Gangolf, deoarece Ambrosi n- 
ar fi putut-o duce prea departe. Aerul rece îi usca nările şi era 
bucuroasă că nu-i scosese haina. Preţ de o clipă, în biserică, 
crezuse că viaţa ei se sfârşise. Dar se pare că Ambrosi o 
considera mai valoroasă în viaţă - cu siguranţă că în felul acesta 
avea să-i forţeze lui Michener mâna. 

Tom Kealy avusese dreptate în privinţa lui Valendrea, însă se 
înşelase în privinţa capacităţii ei de a-i ţine piept. Pasiunea 
acestor bărbaţi era mult mai mare decât cunoscuse ea vreodată. 
Valendrea îi spusese lui Kealy la tribunal că era omul diavolului. 
Dacă era aşa, însemna că şi Valendrea se bucura de aceeaşi 
companie. 

Auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se. Apoi paşii se 
apropiară. Uşa se deschise şi în cameră intră Ambrosi, scoţându- 
şi o pereche de mănuşi. 

— Eşti bine? întrebă el. 

Ecaterina îl urmări cu privirea. Ambrosi îşi aruncă haina pe un 
scaun, apoi se aşeză pe pat. 

— Imi imaginez că ai crezut că o să te omor în biserică. Viaţa e 
un dar minunat, nu-i aşa? Bineînţeles că nu poţi răspunde, dar e 
în regulă. Imi place să răspund la propriile întrebări. Părea 
încântat de el însuşi. Viaţa este într-adevăr un dar, iar eu ţi-am 
oferit acest dar. Aş fi putut să te omor şi să scap de problemele 


326 


pe care mi le faci. 

Ecaterina stătea perfect nemişcată. Privirea lui poposi asupra 
corpului ei. 

— Michener s-a înfruptat din trupul tău, nu-i aşa? Ce plăcere, 
nu mă îndoiesc de asta. Ce mi-ai spus tu în Roma? Că nu urinezi 
din picioare, aşa că nu mă interesează persoana ta? Crezi că mie 
nu-mi plac femeile? Crezi că nu ştiu ce trebuie să fac? Pentru că 
sunt preot? Sau pentru că mă consideri homosexual? 

Ecaterina se întreba dacă spectacolul acesta era pentru a o 
speria pe ea sau pentru propria lui plăcere. 

— lubitul tău a zis că nu-i pasă ce se va întâmpla cu tine, zise 
Ambrosi cu o voce amuzată. A zis că eşti spioana mea. Că eşti 
problema mea, nu a lui. Poate că are dreptate. La urma urmei, 
eu te-am recrutat. 

Ecaterina încercă să nu lase să se vadă că era furioasă. 

— Crezi că Sfinţia Sa ţi-a cerut ajutorul? Nu. Eu sunt cel care a 
aflat de tine şi de Michener. Eu am avut această idee. Petru n-ar 
şti nimic dacă nu m-ar avea pe mine. pi 

O ridică brusc şi îi smulse banda adezivă de pe gură. inainte 
ca Ecaterina să poate scoate vreun sunet, Ambrosi o trase spre 
el şi îi acoperi buzele cu ale sale. Se zbătu scârbită încercând să 
scape de limba lui, însă nu putu să se elibereze din îmbrăţişare. li 
îndoi capul pe marginea patului şi, cu o mână înfiptă în părul ei, îi 
sorbi tot aerul din plămâni. Gura îi mirosea a bere. In cele din 
urmă, Ecaterina îşi înfipse dinţii în limba lui. Ambrosi se retrase 
brusc, ea se năpusti spre el, repezindu-se la buza de jos şi 
muşcându-l până la sânge. 

— Târâtură nenorocită, strigă el trântind-o în pat. 

Ecaterina scuipă saliva lui din gură de parcă ar fi încercat să 
scoată diavolul din ea. Ambrosi se repezi spre ea şi o lovi peste 
faţă. Palma veni ca un fulger, iar Ecaterina simţi gustul sângelui 
în gură. O mai lovi o dată, iar forţa loviturii o izbi cu capul de 
peretele de la capul patului. 

Camera începu să se rotească în jurul ei. 

— Ar trebui să te omor, zise el printre dinţi. 

— Du-te dracului, izbuti ca să spună, rostogolindu-se pe spate, 
dar în continuare ameţită. A 

Ambrosi îşi şterse buza cu mâneca de la cămaşă. În colţul gurii 
ei apăru un firicel de sânge. şi şterse faţa de pătura de pe pat. 
Materialul avea pete de sânge. 

— Mai bine mă omori. Pentru că, dacă n-o faci, o să te omor 


327 


eu cu prima ocazie. 

— N-o să ai niciodată această şansă. 

Ecaterina îşi dădu seama că era în siguranţă până când 
obținea documentul. Colin făcuse bine că îl lăsase pe idiot să 
creadă că nu era importantă pentru el. 

Se apropie din nou de pat şi îşi tamponă buza. 

— Sper că iubitul tău nu va ignora ce i-am cerut. O să am 
plăcerea să vă urmăresc pe amândoi dându-vă duhul. 

— Cuvinte mari în gura unui om mărunt. 

Ambrosi se repezi la ea, o întoarse cu spatele şi o ţintui în pat 
cu piciorul. Ecaterina ştia că nu avea să o omoare. Nu încă, cel 
puţin. 

— Ce s-a întâmplat, Ambrosi, nu ştii ce trebuie să faci în 
continuare? 


Ambrosi tremura de nervi. Îl provoca, dar oricum nu mai 
conta. 

— l-am spus lui Petru, după vizita în România, să te lase în 
pace. 

— Aşadar, de aceea sunt acum bătută de câinele lui de 
companie. 


— Eşti norocoasă că doar te bat. 

— S-ar putea ca Valendrea să fie gelos. Poate că ar trebui să 
rămână între noi povestea asta. 

Ambrosi îşi intensifică strânsoarea, ca răspuns la remarca ei 
ironică. Nu suficient de tare încât să o sufoce, dar suficient ca s-o 
facă să tacă. 

— Te dai mare şi tare în faţa unei femei cu mâinile şi 
picioarele legate. Dezleagă-mă să vedem cât eşti de viteaz! 

Ambrosi se dădu jos de pe ea. 

— Nu merită efortul. Au mai rămas doar vreo două ore. Mă duc 
să iau cina înainte de a termina cu povestea asta. O dată pentru 
totdeauna, zise el privind-o fix în ochi. 


328 


Capitolul 67. 


Vatican. 
6.30 p.m. 


Valendrea se plimba prin grădini, bucurându-se de o zi 
neobişnuit de caldă pentru luna decembrie. Prima zi de sâmbătă 
a papalității sale fusese aglomerată. Oficiase mesa de dimineaţă, 
apoi se întâlnise cu un grup de pelerini care veniseră să-l felicite. 
După-amiaza debutase cu o întrevedere cu cardinalii. Mai erau în 
oraş aproximativ optzeci şi se întâlnise cu ei pentru a le 
prezenta, în linii generale, intenţiile sale. Puseseră întrebările 
obişnuite, numai că de data aceasta îi anunţase că până 
săptămâna următoare toţi rămâneau în funcţiile în care fuseseră 
numiţi de Clement al XV-lea. Singura excepţie era cardinalul- 
arhivist, care, îi anunţase el, îşi dăduse demisia din cauza unor 
probleme de sănătate. Noul arhivist avea să fie un cardinal 
belgian, care plecase deja acasă, dar se întorcea în Roma. In 
afară de asta, nu intenţiona să ia nici o decizie în weekend. 
Observase privirea multora din cameră care aşteptau de la el o 
încurajare, însă nimeni nu pusese întrebări. Şi îi plăcuse acest 
lucru. 

In faţa lui stătea cardinalul Bartolo, care îl aştepta la locul 
unde stabiliseră după adunarea cardinalilor. Prefectul din Torino 
insistase să se întâlnească în acea zi. Ştia că îi promisese lui 
Bartolo funcţia de secretar de stat şi se pare că acesta dorea să 
ştie dacă Valendrea avea să-şi respecte promisiunea. Ambrosi îi 
făcuse această promisiune, însă Paolo îl sfătuise să încerce să 
amâne acest moment cât mai mult posibil. La urma urmei, 
Bartolo nu era singurul căruia i se promisese această funcţie. 
Pentru cei care o pierdeau trebuiau inventate diverse scuze 
pentru a-i elimina din competiţie - pentru a le alina amărăciunea 
şi a-i împiedica să se răzbune. Cu siguranţă că se găseau pentru 
mulţi alte funcţii, însă era conştient că un cardinal-senior dorea 
cu ardoare poziţia de secretar de stat. 

Bartolo stătea lângă Pasetto di Borgo. Pasajul medieval trecea 
dincolo de zidul Vaticanului şi ducea la Castel Sant' Angelo, o 
fortificaţie care îi proteja odinioară pe papi de invadatori. 

— Eminenţă, salută Valendrea când ajunse lângă el. Bartolo 


329 


înclină uşor capul, cu faţa acoperită de barbă. 

— Sfinte Părinte, zise el zâmbind. lţi place cum sună, nu-i aşa 
Alberto? 

— Are într-adevăr o rezonanţă deosebită. 

— M-ai cam evitat în ultimul timp. 

— Nici pe departe, fu reacţia Valendrea la această observaţie. 

— Te cunosc mult prea bine. Nu sunt singurul căruia i s-a 
promis funcţia de secretar de stat. 

— E greu să aduni voturi. Am făcut şi noi ce am putut. 

Valendrea încerca să păstreze tonul glumeţ, însă ştia că 
Bartolo nu era naiv. 

— Am adunat eu însumi cel puţin douăsprezece voturi în 
favoarea ta. 

— Care s-au dovedit inutile. 

Faţa lui Bartolo se crispă. 

— Doar pentru că Ngovi s-a retras. Cred că aceste 
douăsprezece voturi ar fi fost definitorii dacă lupta ar fi 
continuat. 

Vocea piţigăiată a bătrânului părea să îşi ia puterea din 
cuvinte, care evoluaseră spre o rugăminte. Valendrea se hotărî 
să dea cărţile pe faţă. 

— Gustavo, eşti prea bătrân ca să fii secretar. E o funcţie 
solicitantă, care implică multe călătorii. 

Bartolo se uită la el. Va fi greu să-l mai aibă aliat. Cardinalul 
reuşise într-adevăr să-i obţină câteva voturi, confirmate de 
dispozitivele de ascultare şi îi fusese alături încă de la început. 
Insă Bartolo avea reputaţia unui pierde-vară, cu un nivel 
mediocru de educaţie şi fără experienţă diplomatică. Numirea lui 
în oricare dintre funcţii nu ar fi fost privită cu ochi buni, cu atât 
mai puţin în delicata poziţie de secretar de stat. Mai erau încă 
trei cardinali care munciseră la fel de mult, cu o reputaţie 
exemplară, care se bucurau de mai multă trecere în Sacrul 
Colegiu. Şi totuşi, Bartolo îi oferea ceva ce n-ar fi putut obţine de 
la ceilalţi trei. Supunere necondiționată. Şi acest lucru era foarte 
important. 

— Gustavo, dacă te numesc secretar de stat, îţi voi pune nişte 
condiţii, zise Valendrea, testând apele pentru a vedea cât de 
mult poate obţine. 

— Ascult. 

— Intenţionez să conduc eu însumi politica externă. Eu voi lua 
toate deciziile, nu tu. Va trebui să faci exact ce îţi spun eu. 


330 


— Tu eşti papa. 

Răspunsul veni neîntârziat, semnalând dorinţa de supunere. 

— Nu voi tolera disensiuni şi acţiuni disidente. 

— Alberto, sunt preot de aproape cincizeci de ani şi am făcut 
întotdeauna ce mi-a spus papa. Am ajuns chiar să îngenunchez şi 
să sărut inelul lui Jakob Volkner, un om pe care îl dispreţuiam. Nu 
văd cum de îmi pui la îndoială loialitatea. 

— Nu pun la îndoială nimic, vreau doar să-ţi spun care sunt 
regulile jocului, zise Valendrea cu trăsăturile feţei înmuiate de un 
zâmbet. 

Înaintă puţin pe potecă, urmat de Bartolo. Arătă spre pasajul 
din faţa lui şi zise: 

— Au existat papi care au fugit de la Vatican prin acest pasaj. 
Ascunzându-se ca nişte copii care se tem de întuneric. Imi vine 
să vărs numai când mă gândesc la astfel de oameni. 

— Vaticanul nu mai e invadat. 

— Nu de trupe, dar invadat tot e. Duşmanii din zilele noastre 
s-au metamorfozat acum în reporteri şi scriitori. Aduc cu ei 
camere de filmat şi carnete, încercând să distrugă fundaţia 
Bisericii, sprijiniți de liberali şi de disidenţi. Uneori, Gustavo, chiar 
papa este aliatul lor, aşa cum a fost Clement. 

— A fost o binecuvântare că a murit. 

li plăcea ceea ce auzea şi ştia că bătrânul era sincer. 

— Intenţionez să redau papalității aura ei de glorie. Papa are 
în faţa lui o armată de un milion de credincioşi de câte ori apare 
în public. Guvernele ar trebui să se teamă de acest potenţial. 
Intenţionez să devin papa care a călătorit cel mai mult din istoria 
Vaticanului. 

— Şi vei avea nevoie de ajutorul constant al secretarului de 
stat pentru a realiza acest lucru. 

Continuară să meargă. 

— Mi-ai citit gândurile, Gustavo. 

Valendrea se uită din nou la pasajul de cărămidă şi îşi imagină 
cum fugise ultimul papă de la Vatican, când mercenarii germani 
năvăliseră în Roma. Ştia data exactă a evenimentului: 6 mai 
1527. Muriseră 147 de gărzi elveţiene pentru pontiful lor. Papa 
abia reuşise să scape prin pasajul de cărămidă ce se înălța în 
faţa lui, aruncându-şi hainele albe pentru a nu fi recunoscut. 

— Nu voi fugi niciodată de la Vatican, spuse el cu hotărâre în 
glas, nu numai către Bartolo, ci şi zidurilor din faţa lui. 

Se simţi brusc copleşit de măreţia momentului, încât se hotărî 


331 


să nu ţină cont de sfatul lui Ambrosi. 

— Bine, Gustavo. Luni o să fac anunţul. Vei fi secretarul meu 
de stat. Să mă serveşti cu credinţă! 

Faţa bătrânului se destinse într-un zâmbet. 

— Vei avea din partea mea supunere necondiționată. 

Această afirmaţie îi confirmă lui Valendrea faptul că îl avea în 
faţă pe cel mai loial aliat. Ambrosi sunase în urmă cu două ore şi 
îi spusese că reproducerea traducerii părintelui Tibor avea să fie 
în posesia sa la ora 19.00. Până în acel moment, se părea că 
nimeni nu o citise şi era încântat să audă aşa ceva. Se uită la 
ceas. Era 18.50. 

— Trebuie să ajungi undeva, Sfinte Părinte? 

— Nu, Eminenţă. Mă gândeam doar la o altă chestiune care 
este rezolvată chiar în acest moment. 


332 


Capitolul 68. 


Bamberg. 
6.50p.m. 


Michener înaintă pe o potecă abruptă ce ducea spre Catedrala 
Sfinţilor Petru şi Gheorghe şi ajunse într-o piaţă lunguiaţă, în 
pantă. Dedesubt, dinspre oraşul propriu-zis, se  înălţau 
acoperişurile de ţiglă şi turnurile de piatră, inundate de lumină. 
Cerul întunecat continua să cearnă fuioare de fulgi de zăpadă, 
însă vremea nu intimida mulţimea de oameni care se îndreptau 
deja spre biserica cu cele patru clopotniţe învăluite într-o lumină 
albă-albastră. 

In pieţele şi bisericile din Bamberg se sărbătorea naşterea lui 
Hristos de mai bine de patru sute de ani prin expunerea scenelor 
nativităţii. Aflase de la Irma Rahn că circuitul începea din 
catedrală şi apoi, după binecuvântarea episcopului, toată lumea 
se plimba prin oraş pentru a vedea expoziţia din acel an. Mulţi 
veniseră din toată Bavaria pentru a lua parte la eveniment, iar 
Irma îl avertizase că străzile aveau să fie aglomerate şi 
zgomotoase. 

Se uită la ceas. Nu era încă ora şapte. Privi în jur şi studie 
familiile care se îndreptau spre intrarea în biserică; mulţi copii 
sporovăiau fără încetare despre zăpadă, Crăciun şi Moş Nicolae. 
In partea dreaptă, un grup de oameni erau adunaţi în jurul unei 
femei care era îmbrăcată cu o haină groasă de lână. Era urcată 
pe un zid înalt şi vorbea despre catedrală şi despre oraşul 
Bamberg. Era un fel de ghid. Se întreba ce ar zice lumea dacă ar 
şti ce informaţii deţinea. Că Dumnezeu nu era invenţia omului. Ci 
că, aşa cum susţin şi teologii şi clericii, s-a aflat aici de la 
început, ne-a privit uneori mulţumit, alteori frustrat, din când în 
când mânios. Cele mai bune sfaturi par a fi cele din vechime. 
Serveşte-l pe Dumnezeu bine şi cu credinţă. 

Incă se temea de pedeapsa pe care o putea primi pentru 
propriile păcate. Poate că sarcina ce i se încredinţase făcea parte 
din penitenţă. Dar se simţea uşurat că dragostea lui pentru 
Ecaterina nu fusese niciodată considerată un păcat, nu în faţa lui 
Dumnezeu. Câţi preoţi părăsiseră Biserica pentru acelaşi păcat? 
Câţi oameni buni muriseră cu mustrări de conştiinţă pentru un 


333 


păcat pe care de fapt nu îl înfăptuiseră? 

Era pe punctul de a trece de grupul de turişti, când ceva din 
ce spuse femeia îi atrase atenţia: 

— ... oraşul celor şapte coline. 

Rămase încremenit. 

— Aşa era numit în vechime oraşul Bamberg. Denumirea se 
referă la cele şapte movile ce înconjoară râul. E greu să le 
distingi acum, însă există şapte dealuri distincte, care au fost de- 
a lungul secolelor proprietatea unui prinţ sau episcop al Bisericii. 
In timpul domniei lui Henric al II-lea, când Bambergul era capitala 
Sfântului Imperiu Roman, analogia a apropiat acest centru politic 
de centrul religios Roma, care este, la rândul ei, cunoscută sub 
denumirea de oraşul celor şapte coline. 

„In ultima parte a prigonirii Bisericii Romano-Catolice, va 
domni Petru Romanul, care va supune turma la multe suferinţe, 
după care în oraşul celor şapte coline va veni un judecător 
necruţător care îi va judeca pe toţi oamenii.” Aceasta era 
profeția care se spune că fusese făcută de Malachy în secolul al 
XI-lea. Michener crezuse că oraşul celor şapte coline era Roma. 
Nu ştia că Bambergul avea aceeaşi denumire. 

Inchise ochii şi se rugă. Oare mai era ceva? De o importanţă 
vitală pentru ce avea să se întâmple? Se uită în sus la intrarea ca 
o pâlnie a catedralei. Timpanul puternic luminat îl înfăţişa pe 
lisus în ziua Judecăţii de Apoi. Maria şi loan, îngenuncheaţi la 
picioarele lui, se rugau pentru sufletele care se ridicau din sicrie, 
cele binecuvântate luând-o spre cer, cele damnate fiind trase 
spre iad de diavolii care rânjeau încântați. Oare două mii de ani 
de aroganță creştină depindeau de noaptea aceasta - şi de un 
loc unde cu aproape o mie de ani în urmă un sfânt preot irlandez 
prezisese ce urma să se aleagă? 

Trase o gură de aer rece în piept, îşi adună toate forţele şi îşi 
croi drum printre oamenii din biserică. In interior, pereţii de 
piatră erau scăldaţi într-o lumină caldă. Admiră detaliile boitei, 
pilonii solizi, sanctuarul şi ferestrele înalte. Intr-un capăt era 
scena corului. În celălalt, altarul. Dincolo de altar era mormântul 
lui Clement al II-lea, singurul papă înmormântat în Germania şi 
cel după care îşi luase Jakob Volkner numele. 

Se opri la o fântână de marmură şi îşi înmuie degetele în apa 
sfântă. Işi făcu semnul crucii şi se rugă pentru ceea ce avea de 
făcut. O orgă cânta o melodie liniştită. 

Se uită în jurul lui la mulţimea ce umplea şirurile de bănci. 


334 


Preoţii în robe pregăteau sanctuarul. La stânga lui, în apropierea 
unei balustrade de piatră, stătea Ecaterina. Ambrosi era lângă 
ea, îmbrăcat în aceeaşi haină neagră şi cu acelaşi fular. De 
ambele părţi erau două scări identice, pe care se aflau o mulţime 
de oameni. Intre cele două scări se afla mormântul imperial. 
Clement îi vorbise despre el - un Riemenschneider, bogat 
ornamentat, înfăţişându-i pe Henric al Il-lea şi pe regina sa, în 
care trupurile lor se odihneau de o jumătate de mileniu. 

Văzu că Ambrosi avea arma lipită de Ecaterina, însă nu credea 
că acesta ar fi riscat ceva în acest loc. Michener se întrebă dacă 
mai avea cumva şi întăriri în mulţime. Rămase nemişcat în timp 
ce oamenii treceau pe lângă el. 

Ambrosi îi făcu semn să urce spre ei. 

Michener nu se mişcă. 

Ambrosi îi făcu din nou semn. 

Michener dădu din cap că nu intenţiona să facă asta. Ambrosi 
se încruntă. Scoase plicul din buzunar şi i-l arătă. Expresia de pe 
chipul secretarului papei lăsă să se înţeleagă faptul că acesta îşi 
dăduse seama că era plicul care zăcuse nevinovat pe masa de la 
restaurant. 

Dădu din nou din cap. 

Apoi îşi aminti că Ecaterina îi spusese că Ambrosi îi citise pe 
buze când ea îi vorbise urât în Piaţa Sfântul Petru. 

— Du-te dracului, Ambrosi, murmură el. 

Văzu că preotul înţelesese. 

Puse plicul în buzunar şi se grăbi spre ieşire, sperând că nu 
avea să regrete. 


Ecaterina văzu că Michener şoptise ceva înainte de a pleca. 
Nu opusese rezistenţă în drum spre catedrală, deoarece Ambrosi 
îi spusese că nu era singur şi că, dacă ei doi nu aveau să apară, 
Michener urma să fie ucis. Se îndoia că mai erau şi alţii, însă 
considerase că era cel mai bine pentru ea să meargă în catedrală 
şi să încerce să scape acolo. Aşa că, în momentul în care 
Ambrosi înţelese că Michener îl trădase, Ecaterina ignoră ţeava 
armei din spatele ei şi îl călca pe Ambrosi pe picior. Apoi îl 
împinse pe preot şi îi smulse arma din mână, azvârlind-o pe 
podeaua acoperită cu gresie. 

Ecaterina se năpusti să ia arma chiar când o femeie de lângă 
ea începu să ţipe. Se folosi de momentul de confuzie pentru a lua 
pistolul şi se repezi pe scară în jos; aruncă o privire în spate şi 


335 


văzu că Ambrosi se ridicase. Treptele erau aglomerate şi îşi făcu 
cu greu loc, hotărându-se în cele din urmă să îşi dea drumul pe 
balustradă în jos spre cripta imperială. Ateriză pe chipul de piatră 
al unei femei întinse lângă un bărbat înveşmântat într-o robă. 
Încă avea arma în mână. Oamenii începură să se agite. Panica 
puse stăpânire pe biserică. Işi făcu loc printr-un grup de oameni 
de la intrarea în catedrală şi ieşi în noaptea rece. Puse arma în 
buzunar şi se uită după Michener, zărindu-l pe strada care ducea 
în centrul oraşului. Agitaţia din spatele ei indica faptul că 
Ambrosi încerca să iasă din catedrală. 
Aşa că o luă la fugă. 


Lui Michener i se păru că o vede pe Ecaterina în capătul 
străzii. Dar nu se putu opri. Trebuia să continue să meargă. Dacă 
era Ecaterina, avea să vină după el, iar Ambrosi ar fi urmărit-o, 
aşa că îşi continuă galopul pe îngusta potecă pietruită, trecând 
pe lângă doi oameni. 

Ajuns la capăt, se îndreptă grăbit spre podul primăriei. 
Traversă râul prin pasajul ce se intersecta cu clădirea de lemn şi 
ajunse în Maxplatz. Piaţa era plină de oameni. 

incetini şi aruncă o privire în spate. Ecaterina era la cincizeci 
de metri în spate, înaintând spre el. 


Ecaterina voia să-l strige pe Michener şi să-i spună să o 
aştepte, însă acesta mergea grăbit, îndreptându-se spre târgul 
de Crăciun. Arma era încă în buzunarul ei, iar din spate Ambrosi 
se apropia cu repeziciune. Se tot uitase după vreun echipaj de 
poliţie, dar toate forţele de ordine păreau să aibă liber. Nu se 
zărea nimeni îmbrăcat în uniformă. Trebuia să aibă încredere că 
Michener ştia ce făcea. Il sfidase pe Ambrosi sperând că nu îi va 
face Ecaterinei nici un rău în public. Orice ar fi conţinut 
traducerea părintelui Tibor, era prea important pentru a ajunge 
pe mâna lui Ambrosi sau a lui Valendrea. Insă nu se putea abţine 
să nu se întrebe dacă merita să rişte totul în acest joc cu miză 
mare. În faţă, Michener se pierdu în mulţime, uitându-se la 
gheretele pline cu ornamente de Crăciun. Târgul în aer liber era 
puternic luminat. In aer plutea un miros de bere şi cârnaţi fripţi. 
Când ajunse în mulţime, Ecaterina încetini, la rândul ei, ritmul. 


Michener merse grăbit printre petrecăreţi, dar nu atât de 
repede încât să atragă atenţia asupra lui. Târgul se întindea pe o 


336 


suprafaţă de o sută de metri în josul străzii pavate cu piatră 
cubică. Clădiri cu faţade lucrate în lemn marcau perimetrul 
târgului, acolo unde se înghesuiau laolaltă cu oameni şi tarabe. 

Ajunse în dreptul ultimelor tarabe, unde mulţimea se rarefia. 
Îşi reluă pasul alert, iar tălpile de cauciuc începură să lovească 
ritmic piatra cubică de pe stradă, în vreme ce el ieşea din piaţa 
zgomotoasă şi se îndrepta spre canal, traversând un pod de 
piatră şi intrând în partea liniştită a oraşului. 

In spatele lui, se auzeau alţi paşi. In faţă, sus pe deal, se zărea 
Catedrala Sfântul Gangolf. Petrecerea se desfăşura în Maxplatz şi 
dincolo de râu, în jurul catedralei, aşa că îşi dorea să nu 
întâlnească pe nimeni în următoarele câteva minute. 

Spera doar că nu-şi forţa norocul. 


Ecaterina îl văzu pe Michener intrând în Catedrala Sfântul 
Gangolf. Ce făcea acolo? Era o prostie. Ambrosi era în continuare 
în spatele ei. Cu toate acestea, Colin se îndreptase intenţionat 
direct spre biserică. Cu siguranţă ştia că venea după el şi că era 
urmărită de atacatorul ei. 

Se uită la clădirile din jur. Nu erau decât câteva lumini aprinse, 
iar strada era pustie. Alergă spre uşile bisericii, le deschise şi se 
năpusti înăuntru. Respira sacadat. 

— Colin! j 

Nu primi nici un răspuns. Il strigă din nou. Nici acum nu 
răspunse. Merse spre altar, trecând pe lângă băncile goale care 
tăiau întunericul în fâşii întunecate. Nava era luminată doar de 
câteva becuri. Biserica nu părea să fie inclusă în sărbătoarea 
acelui an. 

— Colin! 

| se citea disperarea în glas. Unde era? De ce nu răspundea? 
leşise oare pe altă uşă? Era singură în biserică? Uşile din spatele 
ei se deschiseră. Se ascunse între rândurile de bănci şi se târî pe 
podea, încercând să alunece pe pietrele aspre până în celălalt 
capăt. Se opri la auzul unor paşi. 


Michener văzu un bărbat intrând în biserică. O rază de lumină 
îi descoperi faţa lui Paolo Ambrosi. În urmă cu câteva minute, 
intrase Ecaterina şi îl strigase pe nume, dar el intenţionat nu 
răspunsese. Acum ea era ghemuită pe podea, între şirurile de 
bănci. 

— Te mişti bine, Ambrosi, îi strigă el. 


337 


Vocea lui se izbi de ziduri şi fu amplificată de ecou, făcând 
imposibil de depistat locul de unde venea. Il văzu pe Ambrosi 
luând-o în partea dreaptă, spre confesionale, uitându-se în jur şi 
încercând să îşi dea seama de unde venise vocea. Spera ca 
Ecaterina să nu-şi trădeze prezenţa. 

— De ce îmi îngreunezi treaba, Michener? zise Ambrosi. Ştii 
bine ce vreau. 

— Mi-ai spus mai devreme că totul se va schimba dacă citesc 
mesajul. Ai avut şi tu o dată dreptate. 

— Nu poţi niciodată să faci ce ţi se spune! 

— Dar părintele Tibor? El era supus? 

Ambrosi se apropia de altar. Preotul se mişca încet, încercând 
în continuare să distingă în întuneric silueta lui Michener. 

— N-am vorbit niciodată cu Tibor, zise Ambrosi. 

— Da, sigur. 

Michener se uită în jos din amvon, aflat la o înălţime de 
aproximativ doi metri deasupra lui Ambrosi. 

— leşi din ascunzătoare, Michener! Hai să rezolvăm 
chestiunea asta! Intr-o fracțiune de secundă, chiar când Ambrosi 
se întoarse cu spatele la el, Michener sări din amvon. Se 
prăbuşiră pe podea şi se rostogoliră. Ambrosi îl împinse şi sări în 
picioare. Şi Michener se ridică. O mişcare în partea dreaptă îi 
atrase atenţia. O văzu pe Ecaterina alergând spre el cu o armă în 
mână. Ambrosi trecu peste două şiruri de bănci şi o lovi cu 
picioarele în piept, aruncând-o la pământ. Michener auzi o 
izbitură când capul Ecaterinei se lovi de podea. Ambrosi dispăru 
sub un şir de bănci şi reapăru cu arma în mână, ridicând-o pe 
Ecaterina de un braţ şi punându-i ţeava armei la ceafă. 

— Gata, Michener. S-a terminat. 

Michener nu se clinti. 

— Dă-mi traducerea lui Tibor! 

Michener făcu câţiva paşi şi scoase plicul din buzunar. 

— Asta vrei? 

— Aruncă-l pe podea şi pleacă. Ambrosi armă pistolul. Nu mă 
forţa, Michener! Am curajul să fac ceea ce trebuie făcut pentru 
că Dumnezeu mi-a dat puterea. 

— Poate că te testează să vadă cât de departe poţi ajunge. 

— Taci din gură! N-am nevoie de o prelegere teologică. 

— S-ar putea ca în acest moment să fiu cea mai potrivită 
persoană de pe pământ pentru a ţine predici. 

— E din cauza celor citite? întrebă Ambrosi, aşa cum un elev 


338 


îşi întreabă profesorul. Ele îţi dau curajul? 

Michener simţi ceva ciudat în vocea lui Ambrosi. 

— Ce s-a întâmplat, Ambrosi? Valendrea nu ţi-a spus totul? Ce 
păcat! A omis partea cea mai interesantă. 

Ambrosi strânse cu şi mai multă putere braţul Ecaterinei. 

— Aruncă odată plicul ăla pe podea şi retrage-te! 

Expresia disperată de pe faţa lui Ambrosi indica faptul că era 
pregătit să-şi ducă la îndeplinire amenințările. Aşa că Michener 
aruncă plicul pe podea. 

Ambrosi îi dădu drumul Ecaterinei şi o aruncă spre Michener. 
Acesta o prinse şi văzu că era ameţită de la lovitura la cap de 
mai devreme. 

— Eşti bine? o întrebă el. 

Avea privirea înceţoşată, însă dădu din cap că era OK. Ambrosi 
examină conţinutul plicului. 

— De unde ştii că este ceea ce doreşte Valendrea? îl întrebă 
Michener. 

— Nu ştiu. Dar am primit instrucţiuni precise. Să iau ce pot 
obţine şi să elimin martorii. 

— Şi dacă am făcut o copie? 

— E un risc pe care ni-l asumăm, răspunse Ambrosi ridicând 
din umeri. Dar, din fericire pentru noi, nu vei mai fi printre noi 
pentru a depune mărturie, continuă el, îndreptând arma către ei. 
Asta e partea care îmi place cel mai mult. 

Din întuneric se desprinse o siluetă care se apropie de 
Ambrosi. Nu se auzi nici un zgomot de paşi. Bărbatul era 
îmbrăcat în pantaloni negri şi o jachetă largă de culoare închisă. 
Intr-o mână se distinse ţeava unei arme care se îndrepta spre 
tâmpla lui Ambrosi. 

— Te asigur, părinte, zise cardinalul Ngovi, că şi mie o să-mi 
placă partea aceasta. 

— Ce cauţi aici? întrebă Ambrosi surprins. 

— Am venit să stăm de vorbă. Aşa că lasă arma jos şi 
răspunde-mi la întrebări. Apoi eşti liber să pleci. 

— Vrei să-l distrugi pe Valendrea, nu-i aşa? 

— Altfel de ce crezi că eşti încă viu? 

Michener îşi tinu respiraţia în timp ce Ambrosi cântărea 
situaţia în care se afla. Când îl sunase pe Ngovi puţin mai 
devreme, contase pe instinctul de supravieţuire al lui Ambrosi. 
Presupunea că, deşi Ambrosi era un servitor foarte loial, dacă ar 
fi fost pus în situaţia de a alege între propria viaţă şi papă, atunci 


339 


n-ar fi stat prea mult pe gânduri. 

— S-a terminat, Ambrosi, zise Michener arătând spre plic. L- 
am citit. L-a citit şi cardinalul Ngovi. Ştiu prea mulţi acum. Nu 
mai poţi câştiga de data aceasta. 

— Şi ce-mi iese la afacerea asta? întrebă Ambrosi pe un ton 
care le dădu de înţeles că era dispus să negocieze. 

— Lasă arma jos şi o să vezi. : 

Urmă încă un moment de tăcere deplină. in cele din urmă, 
Ambrosi lăsă mâna în jos. Ngovi îi luă arma, apoi se ridică cu 
pistolul lui încă îndreptat spre preot. 

— Tu ai fost momeala? îl întrebă Ambrosi pe Michener. Asta 
era ideea, să mă faci să vin după tine? 

— Eşti pe aproape. 

— Avem să-ţi punem nişte întrebări, zise Ngovi apropiindu-se 
de el. Dacă vei coopera, nu vom amesteca poliţia şi vei scăpa 
nepedepsit. Condiţia este să dispari. E un târg avantajos, în 
condiţiile date. 

— Ce condiţii? 

— Uciderea părintelui Tibor. 

— E o cacealma, ştii foarte bine, râse Ambrosi. E vorba doar 
de discreditarea lui Petru al II-lea. 

— Nu, răspunse Michener ridicându-se în picioare. E vorba ca 
tu să-l elimini pe Valendrea. Ceea ce nu e mare lucru. Şi el ar 
face acelaşi lucru dacă rolurile s-ar inversa. 

Michener nu avea nici o îndoială că bărbatul din faţa lui era 
implicat în uciderea părintelui Tibor, mai mult ca sigur, chiar 
autorul asasinatului. Insă Ambrosi era suficient de deştept pentru 
a-şi da seama că se schimbaseră datele problemei. 

— Bine, zise Ambrosi. Intreabă-mă! 

Cardinalul băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase un 
reportofon. 


Michener o ajută pe Ecaterina să intre în Königshof. Irma Rahn 
îi întâmpină în prag. 

— A mers bine? îl întrebă bătrâna pe Michener. Ultimele două 
ore au fost un coşmar. 

— Totul a mers bine. 

— Slavă Domnului! Am fost groaznic de îngrijorată. Ecaterina 
era încă ameţită, dar se simţea mai bine. 

— O duc sus, zise Michener. 

O ajută să urce până la etajul al doilea. Imediat ce ajunseră în 


340 


cameră, aceasta îl întrebă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta Ngovi la biserică? 

— L-am sunat în după-amiaza aceasta şi i-am spus ce am 
aflat. A luat imediat avionul spre Munchen şi a ajuns aici chiar 
când mă îndreptam spre catedrală. Sarcina mea era să-l 
ademenesc pe Ambrosi în Catedrala Sfântul Gangolf. Ne trebuia 
un loc departe de festivități. Irma îmi spusese că anul acesta 
catedrala nu era inclusă în circuit. L-am rugat pe Ngovi să 
vorbească cu preotul din parohie. Nu ştie nimic, doar că oficialii 
Vaticanului aveau nevoie de acea biserică pentru o perioadă de 
timp. 

Michener ştia la ce se gândea Ecaterina, aşa că îi spuse: 

— Ascultă, Ecaterina, Ambrosi nu ar fi rănit pe nimeni înainte 
de a pune mâna pe traducerea lui Tibor. Nu putea fi sigur de 
nimic până când nu avea documentul. A trebuit să jucăm puţin 
teatru. 

— Deci eu am fost momeala? 

— Amândoi am fost. Numai înfruntându-l îl puteam convinge 
să-l toarne pe Valendrea. 

— Ngovi e un tip care joacă dur. 

— A crescut pe străzile din Nairobi. Ştie să-şi poarte de grijă. 
Petrecuseră ultima jumătate de oră cu Ambrosi, înregistrând 
materialul de care aveau nevoie a doua zi. Ecaterina ascultase şi 
acum ştia totul, în afara ultimei părţi din secretul de la Fatima. 
Michener scoase plicul din buzunar. 

— Aceasta este scrisoarea pe care i-a trimis-o părintele Tibor 
lui Clement. E copia pe care i-am dat-o lui Ambrosi. Originalul se 
află la Ngovi. 

Ecaterina citi scrisoarea, apoi zise: 

— Seamănă cu ce a scris Jasna. Aveai de gând să-i dai lui 
Ambrosi mesajul din Medjugorje? 

Michener dădu din cap că nu. 

— Acestea nu sunt cuvintele Jasnei. Acestea sunt cuvintele 
Fecioarei care a apărut în Fatima, scrise de sora Lucia în 1944 şi 
traduse de părintele Tibor în 1960. 

— Nu se poate! lţi dai seama ce ar însemna dacă acele două 
mesaje ar avea acelaşi conţinut? 

— Mi-am dat seama de asta în această după-amiază. 

Vocea lui Michener era joasă şi calmă, aşteptându-se ca ea să 
înţeleagă complexitatea situaţiei. Vorbiseră de multe ori despre 
lipsa ei de credinţă. Dar el nu o judecase niciodată, deoarece 


341 


avea el însuşi îndoieli. 

„După aceea, în oraşul celor şapte coline, un judecător 
necruţător îi va judeca pe toţi oamenii.” Poate că Ecaterina era 
prima care trebuia să se judece pe ea însăşi. 

— Se pare că Dumnezeu a revenit printre noi, zise el. 

— E de necrezut. Şi totuşi, ce altceva ar putea fi? Cum se 
poate ca aceste mesaje să fie la fel? A 

— E imposibil, ţinând cont de ceea ce ştim noi doi. Insă vor 
exista destui necredincioşi care vor afirma că am falsificat 
traducerea părintelui Tibor ca s-o facem să semene cu mesajul 
Jasnei. Vor spune că totul e o escrocherie. Originalele au 
dispărut, iar cei care le-au scris nu mai sunt printre noi. Suntem 
singurii care ştim adevărul. 

— Deci până la urmă totul se reduce la credinţă. Noi doi ştim 
ce s-a întâmplat. Insă toţi ceilalţi vor trebui să ne creadă pe 
cuvânt, zise ea dând din cap cu îngrijorare. Se pare că este menit 
ca Dumnezeu să rămână învăluit în mister. 

Şi el se gândise la asta. Fecioara îi spusese în Bosnia că avea 
să fie „un trimis al cerului pe pământ. Un îndemn la căinţă. 
Mesagerul care anunţă că Dumnezeu există”. Dar îi mai spusese 
ceva la fel de important: „Nu-ţi pierde credinţa, pentru că doar 
ea îţi va rămâne la final”. 

— Am totuşi o mângâiere, zise el. Ani de zile m-am 
desconsiderat pentru că am fost slab şi mi-am încălcat 
jurămintele faţă de Biserică. Te-am iubit, însă am crezut că tot ce 
am simţit, ce am făcut a fost un păcat. Acum ştiu că nu a fost. Nu 
în ochii lui Dumnezeu. 

li răsuna în minte îndemnul lui loan al XXIII-lea, la cel de-al Il- 
lea Consiliu al Vaticanului. li ruga pe tradiţionalişti şi pe 
progresişti să conlucreze „pentru ca cetatea pământească să 
semene cu cetatea cerească, unde domneşte adevărul”. Abia 
acum înţelegea pe deplin ce dorise să spună papa. j 

— Clement a făcut şi el ce a putut, zise Ecaterina. Imi pare 
atât de rău de felul aspru în care l-am judecat! 

— Cred că înțelege. 

— Acum ce urmează? îl întrebă ea aruncându-i un zâmbet. 

— Ne ducem la Roma. Eu şi Ngovi avem o întâlnire mâine. 

— Apoi? 

Michener ştia ce voia să întrebe Ecaterina. 

— Ne întoarcem în România. Acei copii încă ne mai aşteaptă. 

— Am crezut că poate te-ai răzgândit. 


342 


— Cred că i-o datorăm Celui de Sus, zise el arătând spre cer. 
Nu crezi? 


343 


Capitolul 69. 


Vatican. 
Sâmbătă, 2 decembrie. 
11.00 a. m. 


Michener şi Ngovi mergeau prin logie spre biblioteca papală. 
Prin ferestrele înalte aflate de o parte şi de alta a condorului larg 
se strecurau razele vesele de soare. Erau îmbrăcaţi în haine 
preoțești, Ngovi în roşu, iar Michener în negru. 

Sunaseră la biroul papei puţin mai devreme, iar asistentul lui 
Ambrosi fusese trimis să vorbească direct cu Valendrea. Ngovi 
dorea să fie primit în audienţă. Nu fusese comunicat motivul 
pentru care se solicita audiența, însă Michener se baza pe faptul 
că Valendrea avea să înţeleagă însemnătatea vizitei când auzea 
că el şi Ngovi trebuiau să vorbească degrabă cu el, iar Ambrosi 
nu era de găsit. Această tactică păru că funcţionează. Insuşi 
papa le acordă permisiunea de a intra în palatul papal, alocându- 
le o audienţă de un sfert de oră. 

— Vă este suficient acest timp pentru subiectul pe care doriţi 
să-l discutaţi? întrebă asistentul lui Ambrosi. 

— Cred că da, răspunse Ngovi. 

Valendrea îi lăsase să aştepte aproape o jumătate de oră. 
Acum se apropiară de bibliotecă şi intrară, închizând uşa în urma 
lor. Valendrea stătea în faţa geamurilor armate, iar silueta lui 
rotundă, îmbrăcată în alb, era scăldată în lumină. 

— Trebuie să recunosc că mi-aţi stârnit curiozitatea când mi- 
aţi solicitat audiența. Voi doi aţi fi ultimii oameni pe care i-aş 
aştepta într-o dimineaţă de duminică. Am crezut că tu, Maurice, 
ai plecat deja în Africa. lar pe tine, Michener, te credeam în 
Germania. 

— E pe jumătate adevărat, zise Ngovi. Am fost amândoi în 
Germania. 

Pe faţa lui Valendrea se citi surpriza. Michener decise să 
treacă direct la subiect. 

— Nu vei mai avea veşti de la Ambrosi. 

— Ce vrei să spui? 

Ngovi scoase din buzunarul sutanei reportofonul şi îi dădu 
drumul. Vocea lui Ambrosi umplu biblioteca, explicând cum l-a 


344 


ucis pe părintele Tibor, cum a instalat microfoane, cum a adunat 
informaţii cu care i-a şantajat pe cardinali pentru a obţine voturi 
în conclav. Valendrea ascultă impasibil cum îi erau dezvăluite 
păcatele. Ngovi opri apoi reportofonul. 

— Ai înţeles acum? 

— Avem tot secretul al treilea de la Fatima şi al zecelea secret 
din Medjugorje, zise Michener. 

— Am crezut că al zecelea secret e la mine. 

— Ţi-am dat o copie. Acum ştiu de ce ai avut o asemenea 
reacţie când ai citit mesajul Jasnei. 

Valendrea dădea semne de nervozitate. Era prima oară când 
acest om încăpățânat nu-şi putea controla emoţiile. 

— Trebuia să scapi de acele cuvinte, îi zise Michener 
apropiindu-se de el. 

— Chiar şi Clement al vostru a încercat să facă asta, se apără 
Valendrea. 

Michener clătină din cap. 

— Ştia ce intenţionai să faci şi a luat traducerea lui Tibor din 
Riserva ca o măsură de precauţie. A făcut mai multe decât toţi. 
Şi-a dat viaţa. E mai bun decât oricare dintre noi. A crezut în 
Dumnezeu... fără să ceară vreo dovadă, zise el simțind că îi 
creştea tensiunea. Ştiai că oraşul Bamberg este numit „oraşul 
celor şapte coline”? lţi aduci aminte de profeţiile lui Malachy? 
„După aceea, va veni în oraşul celor şapte coline un judecător 
necruţător care îi va judeca pe toţi oamenii.” Pentru tine, 
judecătorul necruţător este adevărul, continuă el arătând spre 
casetă. 

— Caseta asta nu conţine decât vorbele fără sens ale unui om 
încolţit, zise Valendrea. Nu dovedeşte nimic. 

Michener nu fu deloc impresionat. 

— Ambrosi ne-a spus despre călătoria ta în România şi ne-a 
dat detalii mai mult decât suficiente pentru a pune pe picioare 
un cap de acuzare şi a obţine o condamnare, mai ales într-o ţară 
din blocul excomunist, unde probele nu trebuie să fie atât de 
riguroase. 

— Joci la cacealma! 

Ngovi mai scoase o minicasetă din buzunar. 

— l-am arătat mesajul de la Fatima şi cel din Medjugorje. Nu 
am vrut să îi explicăm semnificaţia lor. Dar chiar şi un om fără 
principii morale ca Ambrosi a realizat măreţia din faţa lui. După 
aceea, totul a venit de la sine. M-a implorat să-i ascult 


345 


confesiunea. Dar nu am făcut-o decât după ce am înregistrat 
totul. 

— E un martor bun, zise Michener. Vezi tu, chiar există o 
autoritate mai presus de tine. 

Valendrea străbătu camera, îndreptându-se spre bibliotecă, 
având aerul unui animal închis în cuşcă. 

— Papii îl ignoră pe Dumnezeu de mult. Mesajul de la „La 
Salette” lipseşte din arhive de un secol. Presupun că Fecioara le- 
a spus vizionarilor de acolo acelaşi lucru. 

— Acei bărbaţi pot fi iertaţi, zise Ngovi. Au considerat că 
mesajele erau creaţia vizionarilor, nu cuvintele Fecioarei. 
Aceasta a fost concluzia la care au ajuns pe cale logică. Lor le-a 
lipsit dovada pe care o aveai tu. Insă tu ştiai că acele cuvinte 
sunt divine şi tot ai ordonat uciderea lui Michener şi a 
domnişoarei Leu. 

Ochii lui Valendrea scânteiară de furie. 

— Nenorocit făţarnic! Ce voiai să fac? Să ruinez Biserica? Nu-ţi 
dai seama care sunt consecinţele acestei dezvăluiri? Două mii de 
ani de dogme vor fi considerate o greşeală. 

— Nu se cuvine ca noi să manipulăm soarta Bisericii, zise 
Ngovi. Voința lui Dumnezeu îi aparţine şi se pare ca resursele 
sale de răbdare s-au epuizat. 

Valendrea clătină din cap. 

— E obligaţia noastră să ocrotim Biserica. Ce catolic de pe 
pământul ăsta ar mai crede în Roma dacă ar şti că am minţit 
până acum? Şi nu vorbim despre chestiuni minore. Celibat? 
Preotese? Avort? Homosexualitate? Chiar şi esenţa infailibilităţii 
papale. 

Ngovi nu păru impresionat de pledoaria lui Valendrea. 

— Eu sunt mai îngrijorat de felul în care o să-i explic lui 
Dumnezeu de ce i-am ignorat poruncile. 

Michener se întoarse spre Valendrea şi spuse: 

— Când te-ai întors în Riserva în 1978, nu exista al zecelea 
secret din Medjugorje. Cu toate acestea, ai luat ultima parte din 
mesaj. De unde ai ştiut că vorbele surorii Lucia erau autentice? 

— Am văzut groaza în ochii lui Paul când le-a citit. In acea 
vineri noaptea, în Riserva, când Clement mi-a spus despre 
traducerea lui Tibor şi apoi mi-a arătat mesajul original, a fost ca 
şi cum se întorsese diavolul. 

— Într-un fel, chiar asta s-a întâmplat, zise Michener. 

Valendrea se uită lung la el. 


346 


— Dacă există Dumnezeu, atunci cu siguranţă că există şi 
diavol. 

— Deci care din ei e vinovat de moartea părintelui Tibor? 
întrebă Valendrea sfidător. A fost Dumnezeu, pentru a ieşi 
adevărul la iveală? Sau a fost diavolul, pentru a ieşi adevărul la 
iveală? Amândoi ar fi urmărit acelaşi lucru, nu? 

— De aceea l-ai ucis pe părintele Tibor? Pentru a împiedica 
acest lucru? întrebă Michener. 

— Orice mişcare religioasă îşi are martirii ei, răspunse 
Valendrea fără urmă de remuşcare în glas. 

— Asta aşa e, zise Ngovi apropiindu-se. Şi intenţionăm să mai 
avem unul. 

— Deja ştiu ce vreţi să faceţi. Vreţi să mă daţi pe mâna 
justiţiei, nu? 

— Departe de noi gândul acesta! răspunse Ngovi. 

Michener îi dădu lui Valendrea o sticluţă micuță de culoarea 
caramelului. 

— Ne aşteptăm să-ţi pui şi tu numele pe lista martirilor. 

Valendrea ridică surprins din sprâncene. 

— Este acelaşi somnifer pe care l-a luat şi Clement. Mai mult 
decât suficient pentru a te ucide. Dacă de dimineaţă va fi 
descoperit trupul tău neînsufleţit, atunci vei avea parte de 
funeralii papale şi vei fi înmormântat în Catedrala Sfântul Petru 
cu tot fastul cuvenit. Domnia ta va fi scurtă, dar vei fi asemenea 
lui loan Paul |. Pe de altă parte, dacă mâine eşti încă viu, faptele 
tale vor fi aduse la cunoştinţă Sacrului Colegiu. Vei fi amintit ca 
primul papă din istorie care a fost judecat. 

Valendrea refuză să ia sticluţa. 

— Imi cereţi să mă sinucid? 

Michener îi răspunse fără să clipească: 

— Poţi muri în plină glorie sau ca un criminal căzut în 
dizgrație. Eu unul, în ceea ce te priveşte, prefer a doua variantă, 
aşa că sper că nu vei avea curajul să faci ce a făcut Clement. 

— Pot să lupt cu voi. 

— Vei pierde. Din informaţiile pe care le deţinem, sunt sigur că 
mulţi din Sacrul Colegiu abia aşteaptă să te vadă la pământ. 
Dovezile sunt de necontestat. Conspiratorul tău va fi principalul 
acuzator. N-ai cum să câştigi. 

Valendrea refuză în continuare să ia sticluta. Aşa că Michener 
vărsă conţinutul ei pe birou, apoi se uită la el. 

— Alegerea îţi aparţine. Dacă iubeşti Biserica aşa cum afirmi, 


347 


atunci sacrifică-ţi viaţa pentru ca ea să trăiască. N-ai ezitat să-l 
sacrifici pe părintele Tibor. Să vedem dacă eşti la fel de generos 
când vine vorba de tine. Judecătorul necruţător a deliberat, eşti 
condamnat la moarte. 

— Imi ceri ceva de neconceput, zise Valendrea. 

— Iţi cer doar să scuteşti această instituţie de ruşinea de a te 
îndepărta de la tron cu forţa. 

— Sunt papă. Nimeni nu mă poate da deoparte. 

— În afară de Dumnezeu. Şi, într-un anumit fel, chiar el o face. 

— Tu vei fi următorul papă, nu-i aşa? îi zise Valendrea lui 
Ngovi. 

— Aproape sigur. 

— Ai fi putut câştiga alegerile acestui conclav, nu-i aşa? 

— AŞ fi avut şanse. 

— Atunci de ce te-ai retras? 

— Pentru că aşa mi-a spus Clement. 

Valendrea fu uluit. 

— Când? 

— Cu o săptămână înainte de a muri. Mi-a spus că noi doi vom 
ajunge în runda finală. Dar a spus că tu trebuie să câştigi. 

— Şi de ce l-ai ascultat? 

— Pentru că era papă, îi răspunse Ngovi privindu-l grav. 

Valendrea dădu din cap cu neîncredere. 

— Şi a avut dreptate. 

— Ai de gând să faci tot ce cere Fecioara? 

— Voi renunţa la toate dogmele care sunt în contradicţie cu 
mesajele ei. 

— Vei stârni o revoluţie. 

— Cei care nu sunt de acord sunt liberi să plece şi să-şi 
formeze propria religie, zise Ngovi ridicând din umeri. După cum 
doreşte fiecare. Nu mă voi opune. Această Biserică, în schimb, va 
face exact cum voi decide eu. 

— Crezi că va fi chiar aşa de uşor? întrebă Valendrea 
neîncrezător. Cardinalii nu vor accepta niciodată aşa ceva. 

— Acesta nu este un sistem democratic, zise Michener. 

— Deci nimeni nu va şti conţinutul mesajelor? 

— Nu este necesar, răspunse Ngovi scuturând din cap. 
Scepticii vor spune că traducerea lui Tibor a fost falsificată ca să 
semene cu mesajul din Medjugorje. Măreţia mesajului nu va face 
decât să înfierbânte spiritele. Sora Lucia şi părintele Tibor sunt 
morţi. Nimic nu se poate susţine cu dovezi. Nu e necesar ca 


348 


lumea să ştie ce s-a întâmplat. Noi trei ştim şi asta contează. Va 
fi doar actu/ meu. Eu voi primi şi laudele şi criticile. 

— Următorul papă va schimba iarăşi totul, bombăni Valendrea. 

— Ai atât de puţină credinţă! zise Ngovi scuturând din cap cu 
îngrijorare. Vom asculta cu interes ştirile de dimineaţă, zise 
africanul întorcându-se şi îndreptându-se spre uşă. In funcţie de 
conţinutul lor, ne vom vedea sau nu mâine-dimineaţă. 

Michener ezită un moment, apoi îl urmă pe Ngovi. 

— Chiar şi diavolului o să-i fie greu să se ocupe de tine. Apoi 
ieşi pe uşă, fără să mai aştepte vreun răspuns. 


349 


Capitolul 70. 


11.30 p.m. 


Valendrea se uită la pastilele de pe birou. De zeci de ani 
visase să ajungă papă şi îşi dedicase întreaga viaţă de adult 
pentru a-şi atinge acest obiectiv. Acum devenise papă. Ar fi putut 
domni douăzeci de ani, poate şi mai mult, devenind speranţa 
reînvierii trecutului glorios al papalității. Nu mai departe de ieri 
petrecuse o oră întreagă stabilind toate detaliile ceremoniei de 
încoronare, ce fusese planificată peste două săptămâni. Vizitase 
toate muzeele Vaticanului pentru a analiza podoabele pe care 
predecesorii săi le trimiseseră la expoziţii şi ordonase să fie 
pregătite pentru acel eveniment. Voia ca momentul când liderul 
spiritual al unui miliard de oameni lua frâiele puterii să fie privit 
de toţi catolicii cu mândrie. 

Işi pregătise deja predica. Mesajul lui ar fi fost întoarcerea la 
tradiţie. O respingere a inovației - un refugiu în trecutul sacru. 
Biserica putea şi trebuia să fie o armă a schimbării. Gata cu 
învinuirile neputincioase ce erau constant ignorate de liderii 
lumii! In schimb, fervoarea religioasă ar fi fost folosită pentru a 
trasa o nouă linie în politica externă. Una care izvora de la el, 
Vicarul lui lisus. Papa. 

Numără calm capsulele de pe birou. Douăzeci şi opt. Dacă le 
înghiţea, lumea avea să-şi amintească de el ca papa care a 
domnit patru zile. Ca un lider slab, chemat de Dumnezeu la el 
mult prea devreme. Trebuia explicată cumva moartea 
prematură. loan Paul al II-lea fusese un cardinal fără importanţă. 
Acum era venerat doar pentru că murise la treizeci de zile de la 
conclav. Mai erau câţiva care domniseră mai mult sau mai puţin 
decât loan Paul al II-lea, însă nici unul nu fusese pus în situaţia în 
care se afla el acum. 

Se gândi la trădarea lui Ambrosi. Nu ar fi crezut că Paolo era 
atât de neloial. Lucrau împreună de ani de zile. Poate că Ngovi şi 
Michener îl subestimaseră pe vechiul lui prieten. Poate că 
Ambrosi era moştenirea lui, bărbatul care avea să se asigure că 
lumea nu-l va uita pe Petru al II-lea. Spera că avea dreptate 
crezând că Ngovi va regreta într-o bună zi că l-a lăsat pe Ambrosi 
să plece teafăr şi nevătămat. 


350 


Îşi întoarse din nou privirea spre pastile. Cel puţin, n-avea să 
fie dureros. lar Ngovi sigur va aranja să nu i se facă autopsie. 
Africanul era în continuare camerling. Şi-l imagina pe nenorocit 
aplecat asupra lui, lovindu-i fruntea cu ciocanul de argint şi 
întrebându-l de trei ori dacă era mort. 

Era sigur că, dacă rămânea în viaţă, Ngovi avea să aducă 
multe schimbări. Deşi nu mai fusese nici un papă detronat, din 
moment ce era acuzat de crimă, nu i s-ar mai fi permis să-şi 
păstreze funcţia. 

Lucru care îl îngrijora cel mai tare. 

Dacă făcea întocmai ce-i ceruseră Ngovi şi Michener însemna 
că trebuia în scurt timp să dea socoteală pentru faptele sale. Ce 
avea să spună? 

Faptul că o incomensurabilă forţă malefică abătea spiritul 
omului era o altă dovadă că Dumnezeu exista. Viaţa părea o 
continuă pendulare între cele două extreme. Ce explicaţie va da 
pentru păcatele sale? Va avea oare parte de iertare sau doar de 
pedeapsă? Incă mai credea, în ciuda celor aflate, că doar bărbaţii 
ar trebui să fie preoţi. Biserica lui Dumnezeu fusese întemeiată 
de un bărbat şi de două mii de ani fusese vărsat sânge bărbătesc 
pentru a o ocroti. Intervenţia femeii în ceva ce era categoric 
masculin părea un sacrilegiu. Soţiile şi copiii nu făceau decât să 
distragă atenţia de la lucrurile importante. Şi să omori un copil 
nenăscut părea de neimaginat. Datoria femeii era să nască 
prunci, indiferent cum fuseseră concepuţi, doriţi sau nedoriți. 
Cum de ajunsese Dumnezeu la concluzii atât de greşite? 

Amesteca pilulele de pe birou. 

Biserica avea să se schimbe radical. Nimic nu mai rămânea ca 
înainte. Ngovi avea să se asigure personal că extremismul 
triumfa. Acest gând îi întorcea stomacul pe dos. 

Ştia ce-l aştepta. Urma să se facă un bilanţ, iar el n-avea să 
nege nimic. Va sta în faţa lui Dumnezeu şi-i va spune că a făcut 
doar ce a considerat că era bine. Dacă va fi trimis în iad, atunci 
va avea parte de o companie foarte austeră. Nu era primul papă 
care nesocotea voinţa divină. Intinse mâna şi aranjă capsulele în 
grupuri de câte şapte. Luă în palmă primul set de pastile şi le 
cântări. 

Într-adevăr, în ultimele momente ale existenţei aveai o 
anumită perspectivă asupra vieţii. 

Moştenirea sa în cetatea umană era reală. Era Petru al II-lea, 
papa Bisericii Romano-Catolice şi nimeni nu putea să-i ia acest 


351 


lucru. Până şi Ngovi şi Michener trebuiau să îi venereze memoria. 
lar acest lucru îi oferea consolare. Dar şi curaj. Aruncă pilulele în 
gură şi se întinse după paharul cu apă. Mai luă încă şapte şi le 
înghiţi şi pe acestea. Cât mai avea încă curaj, adună restul de 
pastile şi, cu apa ce mai rămăsese în pahar le înghiţi şi pe 
acestea. 

„Sper că nu vei avea curajul să faci ce a făcut Clement.” 

„Du-te dracului, Michener.” 

Străbătu camera spre scaunul auriu de rugăciune din faţa 
portretului lui lisus. Ingenunche, se închină şi îi ceru iertare lui 
Dumnezeu. Stătu zece minute în genunchi, până când îl cuprinse 
ameţeala. Faptul că fusese chemat de Dumnezeu în timp ce se 
ruga avea să fie un plus la moştenirea lui. Ameţeala era plăcută 
şi, pentru un timp, se luptă să nu cedeze. Se simţea oarecum 
uşurat că numele lui nu avea să fie asociat cu o Biserică nouă, 
care venea total în contradicţie cu concepţiile sale. Poate că era 
mai bine să se odihnească în Bazilica Sfântul Petru şi să fie 
amintit ca ultimul reprezentant al bisericii tradiţionale. Işi 
imagină cum locuitorii Romei vor invada a două zi piaţa, 
înnebuniţi de durerea pricinuită de moartea iubitului lor 
Santissimo Padre. Milioane de oameni vor urmări funeraliile sale, 
iar presa internaţională va vorbi despre el cu respect. In cele din 
urmă, vor apărea cărţi despre viaţa lui. Spera ca tradiţionaliştii 
să folosească imaginea lui ca un catalizator împotriva lui Ngovi. 
Şi mai era şi Ambrosi. Dragul, scumpul său Paolo. Era încă teafăr 
şi nevătămat, gata de acţiune. Acest gând îl consola nespus. 
Simţi că oboseala îi cuprinde muşchii şi că nu se mai poate 
împotrivi, aşa că, într-un final, cedă în faţa inevitabilului şi se 
prăbuşi pe podea. Rămase un timp cu ochii în tavan, apoi lăsă 
pastilele să-şi facă efectul. Imaginea îi apărea şi îi dispărea din 
faţa ochilor. Nu mai avu forţa să lupte. Se lăsă cuprins de 
inconştienţă, sperând că Dumnezeu era într-adevăr plin de milă 
şi de înţelegere. 


352 


Capitolul 71. 


Duminică, 3 decembrie. 
1.00 p.m. 


Michener şi Ecaterina se alăturară mulţimii care se afla 
adunată în Piaţa Sfântul Petru. In jurul lor, bărbaţii şi femeile 
plângeau din tot sufletul. Mulţi dintre ei aveau în mână rozarii. 
Clopotele din bazilică băteau solemn. Anunţul că Sfântul Părinte 
murise în timpul nopţii fusese făcut în urmă cu două ore, printr-o 
declaraţie scurtă, în stilul Vaticanului. Cardinalul camerling, 
Maurice Ngovi, fusese chemat împreună cu doctorul papei şi 
confirmaseră că Alberto Valendrea murise în urma unui atac de 
cord. Avusese loc ceremonia cu ciocanul de argint, iar scaunul 
papal al Vaticanului fusese declarat vacant. Cardinalii erau din 
nou chemaţi la Roma. 

Michener nu îi spusese Ecaterinei ce se întâmplase cu o zi 
înainte. Era mai bine aşa. Intr-un anumit sens, putea spune că 
era un criminal, deşi nu se simţea deloc cu conştiinţa pătată. In 
schimb, se simţea răzbunat. Mai ales pentru părintele Tibor. Un 
rău fusese îndreptat prin altul, într-un sens pervers al 
echilibrului, care era justificat doar de cele întâmplate în ultimele 
săptămâni. 

In cincisprezece zile se va organiza un nou conclav şi un nou 
papă va fi ales. Al 269-lea de la Petru şi primul peste lista lui 
Malachy. Judecătorul neînduplecat deliberase. Păcătoşii fuseseră 
pedepsiţi. Acum totul depindea de Maurice Ngovi pentru a se 
asigura că se va face voia Domnului. Era aproape sigur că el 
urma să fie noul papă. Cu o zi înainte, când plecaseră de la palat, 
Ngovi îl rugase să rămână în Roma şi să participe la 
transformările viitoare. Insă Michener refuzase. Voia să plece în 
România cu Ecaterina. Voia să-şi împartă viaţa cu ea, iar Ngovi îl 
înţelesese, îi urase toate cele bune şi îi spusese că uşile 
Vaticanului aveau să fie întotdeauna deschise pentru el. 

Oamenii continuau să se adune, umplând piaţa dintre 
colonadele lui Bernini. Nu ştia de ce se afla acolo, însă simţise 
nevoia să vină, iar acum simţea o pace interioară pe care n-o 
mai trăise de mult. 

— Aceşti oameni habar n-au cine a fost Valendrea, şopti 


353 


Ecaterina. 

— Pentru ei, a fost papa. Un italian. Şi nu i-am putea niciodată 
convinge de contrariu. Amintirea lui se va păstra aşa cum este în 
momentul de faţă. 

— N-ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat ieri, nu-i aşa? 

Seara trecută o surprinsese studiindu-l cu atenţie. Işi dădea 
seama că se întâmplase ceva important la Vatican. Dar el nu îi 
spusese nimic, iar ea nu insistase să afle. 

Inainte de a-i putea da vreun răspuns, o femeie în vârstă de 
lângă una dintre fântâni leşină de durere. Câţiva oameni îi săriră 
în ajutor, în timp ce ea se lamenta că Dumnezeu chemase la el 
un papă atât de bun. Michener văzu cum doi bărbaţi o luară pe 
femeia care suspina şi o duseră la umbră. 

Echipele de ştiri împânzeau piaţa, intervievând oamenii din 
mulţime. În curând, presa din lumea întreagă avea să revină în 
piaţă pentru a face speculaţii în legătură cu ce avea să se 
întâmple în Capela Sixtină. 

— Presupun că Tom Kealy o să se întoarcă, zise Michener. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. Omul care deţine 
răspunsurile la toate întrebările. 

Ecaterina îi aruncă un zâmbet plin de înţeles. 

Se apropiară de bazilică şi se opriră împreună cu ceilalţi 
îndoliaţi în dreptul baricadelor. Biserica era închisă, pentru că 
interiorul era pregătit pentru o nouă înmormântare. Balconul era 
acoperit cu o draperie neagră. Michener se uită în partea 
dreaptă. Obloanele de la apartamentul papal erau trase. In 
spatele lor fusese găsit în urmă cu câteva ore trupul neînsufleţit 
al lui Alberto Valendrea. Conform informaţiilor din presă, se ruga 
când îi cedase inima, iar corpul său fusese găsit pe podea, sub 
icoana lui lisus. Zâmbi în faţa ultimului act de sfidare al lui 
Valendrea. 

Cineva îl prinse de mână. Se întoarse. Bărbatul din faţa lui 
purta barbă şi avea nasul coroiat şi părul des şi roşcat. 

— Spune-mi, părinte, ce trebuie să facem? De ce l-a luat 
Domnul pe Sfântul Părinte? Ce înseamnă asta? 

Michener presupuse că sutana sa neagră era motivul pentru 
care bărbatul îi pusese această întrebare, aşa că răspunsul îi 
veni rapid în minte: 

— De ce trebuie să existe întotdeauna o explicaţie? Nu poţi 
accepta că aceasta a fost dorinţa Domnului şi să nu mai pui 
întrebări? 


354 


— Petru urma să fie un papă foarte bun. În sfârşit, aveam un 
italian pe tronul papal! Ne făcuserăm atâtea speranţe! 

— Mulţi oameni din această Biserică ar putea fi papi buni. Şi 
nu trebuie să fie neapărat italieni, zise Michener, remarcând 
privirea pe care i-o aruncă interlocutorul său. Contează doar 
devotamentul faţă de Dumnezeu. 

Ştia că, dintre miile de oameni din jurul lui, doar el şi Ecaterina 
înțelegeau cu adevărat. Dumnezeu era viu. Acolo sus. Şi asculta. 

Işi plimbă privirea de la bărbatul din faţa lui spre maiestuoasa 
faţadă a bisericii. In ciuda măreției, nu era decât o clădire din 
piatră şi mortar. Trecerea timpului şi intemperiile aveau s-o 
macine până la urmă. Insă ceea ce simboliza, ceea ce însemna 
avea să dăinuie de-a pururi. „Tu eşti Petru şi pe această stâncă 
îmi voi înălța biserica. lar porţile raiului nu | se vor împotrivi. |ţi 
voi da ţie cheia de la porţile raiului: tot ceea ce legi pe pământ 
va rămâne legat şi în cer; tot ceea ce ai pierdut pe pământ va fi 
pierdut şi în cer.” 

Michener se întoarse din nou spre bărbatul care continua să 
vorbească: 

— S-a terminat, părinte. Papa e mort. S-a terminat totul 
înainte de a începe. 

N-avea de gând să accepte asta şi n-avea de gând nici să-l 
lase pe acest bărbat pradă deznădejdii. 

— Te înşeli. Nu s-a terminat, îi zise el bărbatului aruncându-i o 
privire plină de speranţă. De fapt, este doar începutul. 


355 


NOTA AUTORULUI. 


Pentru a mă documenta pentru acest roman, am călătorit prin 
ltalia şi Germania. Insă această carte s-a născut din timpuria 
mea educaţie catolică şi din fascinația pe care am avut-o faţă de 
Fatima. In ultimii două mii de ani, Fecioara Maria a apărut cu o 
surprinzător de mare regularitate. In timpurile moderne, viziunile 
de la „La Salette”, Lourdes, Fatima şi Medjugorje sunt cele mai 
importante, deşi există nenumărate alte experienţe trăite de 
vizionari mai puţin cunoscuţi. La fel ca în cazul primelor două 
romane ale mele, am vrut ca informaţia pe care o includ în 
poveste să fie deopotrivă educativă şi incitantă. Mai mult chiar 
decât primele două romane, această carte conţine o mai mare 
bogăţie de informaţii reale. 

Scena de la Fatima descrisă în prolog se bazează pe relatarea 
martorilor oculari şi, cel mai important, pe relatarea surorii Lucia, 
care şi-a publicat versiunea asupra celor întâmplate în prima 
partea a secolului XX. Cuvintele Fecioarei şi ale vizionarei de la 
Fatima care sunt citate în carte sunt luate ad litteram din 
relatarea Luciei. Cele trei secrete citate în capitolul 7 sunt luate 
din textul original, aşa cum este adevărat şi faptul că Biserica i-a 
interzis surorii Lucia să vorbească în public despre cele 
întâmplate la Fatima. Din păcate, sora Lucia a murit la scurt timp 
după ce cartea a fost publicată, în februarie 2005, la vârsta de 
nouăzeci şi şapte de ani. 

Viziunile de la „La Salette” din anul 1846, la care se face 
referire în capitolele 19 şi 42, sunt redate cu minuţiozitate, ca şi 
istoria celor doi vizionari, comentariile lor usturătoare făcute în 
public, precum şi observaţiile aspre ale lui Pius al IX-lea. Acea 
apariţie a Fecioarei a fost privită în mod deosebit cu suspiciune şi 
cu neîncredere. Secretele făceau parte din mesajul original şi, 
într-adevăr, nu mai există nici o înregistrare în arhivă, ceea ce 
învăluie şi mai mult în ceaţă cele întâmplate în acel sătuc din 
Alpii Francezi. 

Medjugorje este un caz similar, deşi se diferenţiază de toate 
celelalte apariţii ale Fecioarei Maria. Nu e vorba despre un 
eveniment singular sau despre o succesiune de apariţii pe o 
perioadă de câteva luni, ci despre mii de apariţii pe o perioadă 
de mai bine de douăzeci de ani. Biserica nu a recunoscut oficial 


356 


ceea ce s-a întâmplat, deşi acest sat bosniac a devenit un foarte 
cunoscut loc de pelerinaj. Aşa cum se afirmă şi în capitolul 38, 
sunt zece secrete asociate apariţiilor din Medjugorje. N-am putut 
rezista tentaţiei de a introduce în intriga cărţii acest scenariu, iar 
ce se întâmplă în capitolul 65, când al zecelea secret din 
Medjugorje este asociat cu al treilea secret de la Fatima, era 
modalitatea perfectă de a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Cu 
toate acestea, aşa cum remarca şi Michener în capitolul 69, chiar 
şi în prezenţa acestei dovezi, totul este o chestiune de credinţă. 

Profeţiile Sfântului Malachy, aşa cum sunt prezentate în 
capitolul 56, sunt adevărate. Acurateţea etichetelor atribuite 
fiecărui papă este stranie. Ultima lui profeție referitoare la al 
112-lea papă, unul care se va numi Petru al II-lea, împreună cu 
enunţul că „în oraşul celor şapte coline va veni un judecător 
necruţător care îi va judeca pe toţi oamenii” sunt de asemenea 
exacte. În acest moment, loan Paul al II-lea este cel de-al 110- 
lea papă din lista lui Malachy. Mai urmează încă doi papi pentru a 
vedea dacă profeția lui Malachy se îndeplineşte. La fel ca Roma, 
oraşul Bamberg din Germania era odinioară numit „oraşul celor 
şapte coline”. Am aflat acest lucru când am vizitat oraşul şi am 
considerat că acest fascinant loc trebuie introdus în roman. 

Din păcate, centrele maternale din Irlanda descrise în capitolul 
15 au existat; la fel şi suferinţa pe care au produs-o. Mii de copii 
au fost smulşi din braţele mamelor lor şi daţi spre adopţie. Nu se 
ştie nimic sau aproape nimic despre familiile lor adevărate şi 
mulţi dintre aceşti copii, acum adulţi, s-au luptat, asemenea lui 
Colin Michener, cu incertitudinea legată de identitatea lor. Din 
fericire, aceste centre s-au desfiinţat. 

La fel de tristă este şi situaţia în care se află orfanii din 
România, despre care se vorbeşte în capitolul 14. Tragedia care 
s-a abătut asupra acestor copii este încă o realitate. Boala, 
sărăcia şi disperarea - ca să nu mai punem la socoteală şi 
exploatarea la care sunt supuşi de pedofilii din întreaga lume - 
continuă să facă ravagii în rândurile acestor suflete nevinovate. 

Toate ritualurile şi ceremoniile religioase sunt întru totul 
exacte, în afară de ceremonia cu ciocanul de argint cu care se 
loveşte fruntea papei decedat, descrisă în capitolele 30 şi 71. 
Acest ritual nu se mai practică, însă m-a fascinat dramatismul lui 
şi nu l-am putut ignora. 

Scindarea Bisericii în grupuri de liberali şi conservatori, italieni 


5 Afirmația este valabilă pentru anul apariţiei cărţii, 2005. (n.tr.). 


357 


şi neitalieni, europeni şi restul lumii este, de asemenea, un fapt 
real. Biserica se luptă în momentul de faţă cu divergenţele din 
interiorul ei, iar conflictul mi s-a părut un fundal natural pentru 
disputele dintre Clement al XV-lea şi Alberto Valendrea. 

Versetele biblice din capitolul 57 sunt, desigur, citate cu 
precizie şi devin interesante în contextul intrigii romanului. De 
asemenea, cuvintele lui loan al XXIII-lea din capitolele 7 şi 68, 
când, în 1962, s-a adresat celui de-al II-lea Consiliu al Vaticanului 
sunt redate întocmai. Speranţa sa că se va face o reformă 
„pentru ca astfel cetatea pământească să semene cu împărăţia 
cerească în care domneşte adevărul” este fascinantă, ţinând 
cont că el este primul papă care a citit al treilea secret de la 
Fatima. 

Al treilea secret a fost publicat în luna mai a anului 2000. Aşa 
cum discutau cardinalii Ngovi şi Valendrea în capitolul 17, 
referirile la o posibilă asasinare a papei ar putea explica reticenţa 
Bisericii de a face public mesajul. Dar, în linii generale, enigmele 
şi parabolele din al treilea mesaj sunt mai degrabă criptice decât 
amenințătoare, ceea ce i-a făcut pe mulţi să creadă că nu este 
complet şi că ar mai exista o parte care nu a fost făcută publică. 

Biserica Catolică este unică printre celelalte instituţii create de 
om. Nu numai că a supravieţuit timp de mai bine de două milenii, 
dar continuă să crească şi să prospere. Cu toate acestea, mulţi 
se întreabă care va fi soarta ei în secolul XXI. Unii, asemenea lui 
Clement al XV-lea, vor o schimbare fundamentală a Bisericii. 
Alţii, ca Alberto Valendrea, vor o reîntoarcere la rădăcinile ei 
tradiţionale. Dar probabil că Leon al XIII-lea a surprins esenţa 
prin declaraţia sa din anul 1881. 

„Biserica nu are nevoie decât de adevăr.” 


Sfârşit. 


358 


Viziuni ale Fecioarei Maria, documente secrete şi jocuri politice 
în cele mai înalte niveluri ale Bisericii Catolice - sunt doar 
câteva elemente pe care Steve Berry le combină într-un nou 
thriller bine documentat. 

In 1917, Fecioara Maria s-a arătat în faţa a trei copii la Fatima, 
în Portugalia,  împărtăşindu-i trei secrete micuţei Lucia. 
Două dintre ele au fost dezvăluite imediat, al treilea i-a fost spus 
de-abia în 1960 papei loan al XXIII-lea şi făcut public de papa 
loan Paul alll-lea în 2000... sau nu? Căci monseniorul Colin 
Michener, secretarul lui Clement al XV-lea şi succesorul din 
roman al lui loan Paul alll-lea, are motive să se îndoiască de 
acurateţea versiunii publice a secretului. Inainte de inexplicabila 
lui sinucidere, Clement îl trimite pe Michener în România, în 
căutarea părintelui Tibor, cel care a tradus Al treilea secret 
pentru papa loan al XXIII-lea şi care s-ar putea să deţină cheia 
întregului mister. 


359