Julia Navarro — Confreria Sfantului Giulgiu

Timp de 750 de ani, 
două organizaţii secrete | 
au purtat o luptă aprigă. 

Acum, adevărul iese 

la lumină... 


CONFRERIA 
SFÂNTULUI 
GIULGIU 


"JULIA | 
NAVARRO 


Supa âna> Financiară 


JULIA NAVARRO 


CONFRERIA SFÂNTULUI 
GIULGIU 


www.virtual-project.eu 


Traducere 
ADRIANA STERIOPOL 


JULIA NAVARRO 
LA HERMANDAD DE LA SABANA SANTA 
© Random House Mandadori S.A., 2004 
RAO International Publishing Company 


Pentru Fermin şi Alex... pentru că, 
uneori, visele devin realitate 


„Există alte lumi, dar ele se află în aceasta.” 
H.G. WELLS 


Mulţumiri 


Lui Fernando Escribano, care mi-a dezvăluit tunelurile din 
Torino şi care este mereu „de gardă”, atunci când prietenii lui 
au nevoie de el. 

Îi sunt recunoscătoare şi lui Gian Maria Nicastro, pentru că 
m-a călăuzit prin secretele oraşului său, Torino; a fost ochii mei 
în oraş, pe lângă faptul că mi-a pus la dispoziţie, cu generozitate 
şi promptitudine, toate informaţiile de care am avut nevoie. 

Carmen Fernandez de Blas şi David Trias au pariat pe acest 
roman. Le mulţumesc. 

Şi, de asemenea, Olgăi, amabila voce de la Random House 
Mondadori. 


Abgar!, regele din Edesa?, îl salută pe Isus, bunul Mântuitor, 
care s-a ivit la lerusalim. 

„La urechile mele au ajuns veşti despre tine şi despre 
tămăduirile pe care le înfăptuieşti fără să ai trebuinţă nici de 
leacuri, nici de ierburi. 

Şi, după cum se spune, redai orbilor vederea şi ologilor, 
mersul; îi cureţi pe leproşi şi alungi duhurile necurate şi dracii; 
redai sănătatea celor chinuiţi de îndelungate beteşuguri şi învii 
morţii. 

Auzind eu, aşadar, toate acestea despre tine, m-am gândit la 
una din două: ori că tu eşti Dumnezeu în persoană care a 
pogorât din ceruri şi înfăptuieşte aceste lucrări, ori că eşti Fiul 
lui Dumnezeu şi, de aceea, săvârşeşti aceste minuni. 

Aceasta e pricina care m-a îndemnat să îţi scriu, rugându-te, 
în acelaşi timp, să îţi dai osteneala să vii până la mine şi să îmi 
tămăduieşti boala care mă chinuie. 

Am mai auzit şi că iudeii clevetesc multe despre tine şi că au 
de gând să îţi facă rău. 

Să ştii, aşadar, că oraşul meu e mic, dar nobil şi că e de ajuns 
pentru amândoi.” 

x x * 

Regele își lăsă mâna să se odihnească, în vreme ce își ațintea 
privirea asupra unui bărbat la fel de tânăr ca el care, nemișcat și 
respectuos, aștepta în celălalt colţ al încăperii. 

— Eşti sigur, Josar? 

— Stăpâne, crede-mă... 

Bărbatul se apropie cu pas iute şi se opri aproape de masa la 
care scria Abgar. 


1 Numele mai multor regi din Edesa, care au domnit între secolul al II-lea î.H. 
şi secolul al II-lea d.H. 

? Oraş şi centru al caravanelor din nordul Mesopotamiei 

3 Din Evangheliile apocrife (n.a.) 


— Te cred, Josar, te cred; eşti prietenul cel mai credincios pe 
care îl am, şi asta încă de pe vremea când eram copii. Nu mi-ai 
înşelat niciodată aşteptările, Josar, dar îmi povesteşti atâtea 
minuni despre acel iudeu, încât mă tem că dorinţa de a mă ajuta 
ţi-a tulburat simţurile... 

— Stăpâne, trebuie să mă crezi, pentru că doar cei care cred 
în iudeu se mântuiesc. Rege al meu, eu am văzut cum Isus, doar 
atingând cu degetele ochii stinşi ai unui orb, îi reda acestuia 
vederea; am văzut cum un biet paralitic atingea poala tunicii lui 
Isus care, cu o privire foarte blândă, îl îndemna să meargă şi, 
spre uimirea tuturor, omul s-a ridicat şi picioarele l-au purtat, 
precum ale tale te poartă pe tine. Am văzut, rege al meu, cum o 
biată leproasă îl privea pe nazarinean ascunsă printre umbrele 
străzii, în vreme ce toţi o alungau, iar Isus, apropiindu-se de ea, 
îi spunea: „Eşti tămăduită”, iar femeia, nevenindu-i să creadă, 
striga: „Sunt tămăduită! Sunt tămăduită!” Pentru că, într- 
adevăr, chipul ei redevenea omenesc, iar mâinile ei, ascunse 
înainte, acum se vedeau cu totul... 

Şi am văzut cu ochii mei cea mai mare minune atunci când, 
urmându-i pe Isus şi pe ucenicii lui, am ajuns la priveghiul unei 
familii care-şi jelea mortul. Isus a intrat în casă şi i-a poruncit 
bărbatului mort să se ridice, şi Dumnezeu trebuie că era în 
glasul nazarineanului, pentru că, îţi jur, rege al meu, omul acela 
a deschis ochii, s-a ridicat şi el însuşi s-a minunat că era în 
viaţă... 

— Ai dreptate, Josar, trebuie să cred ca să mă vindec, vreau 
să cred în acel Isus din Nazareth, care într-adevăr este fiul lui 
Dumnezeu dacă poate învia morţii. Dar va voi el oare să-l 
vindece pe un rege care s-a lăsat pradă dezmăţului? 

— Abgar, Isus nu numai că vindecă trupurile, dar tămăduieşte 
şi sufletele; el chezăşuieşte că, prin căinţă şi ducând o viaţă 
demnă fără de păcat, oricine poate fi iertat de Dumnezeu. 
Păcătoşii îşi găsesc alinarea în nazarinean... 

— Să dea Domnul să fie aşa... Nici eu nu-mi pot ierta desfrâul 
cu Ania. Femeia aceasta mi-a îmbolnăvit trupul şi sufletul... 

— Cum puteai şti, stăpâne, că era bolnavă, că darul regelui 
din Tyr“ era o capcană? Cum să fi bănuit că purta sămânţa bolii 


4 Oraş în Fenicia antică, întemeiat în mileniul al III-lea î.H. pe o mică insulă, 
în apropiere de coastă 


şi că te va molipsi' Ania era cea mai frumoasă femeie pe care am 
văzut-o vreodată, orice bărbat şi-ar fi pierdut minţile numai să o 
aibă... 

— Dar eu sunt rege, Josar, şi n-ar fi trebuit să mi le fi pierdut, 
oricât de frumoasă ar fi fost dansatoarea... Acum, ea suferă 
pentru frumuseţea ei, fiindcă urmele bolii îi întunecă albeaţa 
chipului, iar eu, Josar, simt un continuu fior şi mi se înceţoşează 
privirea, şi mă tem mai cu seamă că pielea îmi va putrezi din 
cauza bolii şi... 

x x * 

Sunetul slab al unor paşi le-a atras atenția celor doi bărbați. 
Femeia, cu un trup firav, oacheşă şi cu păr negru, se apropia, 
schiţând un zâmbet. 

Josar o admira. Da, admira perfecțiunea trăsăturilor ei mici şi 
zâmbetul vesel pe care îl avea întotdeauna pe buze; admira, de 
asemenea, devotamentul ei faţă de rege şi faptul că în privirea 
ei nu a existat nici urmă de reproş atunci când a fost neglijată 
din pricina Aniei, dansatoarea din Caucaz, femeia care îl 
molipsise pe bărbatul ei de o boală cumplită. 

Abgar nu lăsa pe nimeni să-l atingă, căci se temea să nu-i 
molipsească la rândul lui pe ceilalţi. Se arăta din ce în ce mai 
puţin în lume. 

Dar nu se putuse opune voinţei de fier a reginei, care stăruia 
să îl îngrijească personal; şi nu numai atât, îl îndemna să creadă 
povestea pe care Josar i-o spusese despre minunile înfăptuite de 
nazarinean. 

Regele o privi cu tristeţe. _ 

— Tu eşti... Vorbeam cu Josar despre nazarinean. li va duce o 
scrisoare prin care îl voi invita aici, voi împărţi cu el regatul 
meu. 

— Josar ar trebui să fie escortat, pentru ca nimic să nu se 
întâmple pe drum şi să-l poată aduce cu el pe nazarinean... 

— Voi călători cu trei sau patru oameni; va fi de-ajuns. 
Romanii sunt bănuitori şi nu le-ar plăcea să vadă sosind un grup 
de soldaţi. Nici lui Isus. Eu sper, stăpână, să pot îndeplini solia 
şi să îl conving pe Isus să mă însoţească. Voi lua cu mine, de 
bună seamă, nişte cai iuți, care să poată să vă aducă veşti de 
îndată ce ajung la Ierusalim. 

— Voi încheia scrisoarea, Josar... 


— Voi pleca în zori, rege al meu. 


2 


Focul începea să cuprindă băncile credincioşilor, în vreme ce 
fumul învăluia în penumbră nava principală. Patru siluete 
îmbrăcate în negru înaintau grăbite spre o capelă laterală. În 
uşa din apropierea altarului principal, un bărbat îşi frângea 
mâinile. Ţiuitul ascuţit al sirenelor de pompieri se auzea din ce 
în ce mai aproape. În câteva secunde avea să năvălească în 
catedrală, şi asta însemna un nou eşec. 

Da, erau deja aici; aşa că alergă în mare grabă spre siluetele 
în negru, îndemnându-le să fugă spre el. Una dintre siluete 
continua să înainteze, în vreme ce, speriate, celelalte se 
retraseră din faţa focului care începea să-i înconjoare. Nu au 
mai avut timp. Focul înaintase mai repede decât socotiseră ei. 
Silueta care insista să ajungă la capela laterală fu cuprinsă de 
flăcări. Focul îl ajunse, dar bărbatul mai avu încă putere să îşi 
smulgă cagula care îi ascundea chipul. Celelalte siluete 
încercară să se apropie, dar nu reuşiră, focul cuprindea totul, iar 
uşa catedralei începea să cedeze sub loviturile pompierilor. Il 
urmară în mare grabă pe bărbatul care îi aştepta tremurând 
lângă o uşă laterală. A fugit exact în momentul în care apa din 
furtunuri năvălea în catedrală, în vreme ce silueta învăluită în 
foc ardea fără să scoată vreun sunet. 

Fugarii nu-şi dăduseră seama că o altă siluetă, care se 
ascundea în umbra unui amvon, îi urmărise atent, pas cu pas. 
Avea în mână un pistol cu amortizor cu care nu reuşise să tragă. 

Când bărbatul în negru dispăru prin uşa laterală, cobori din 
amvon şi, înainte ca pompierii să-l poată vedea, acţionă un 
resort ascuns în perete şi se făcu nevăzut. 

x x * 

Marco Valoni a tras în piept fumul de țigară care se amesteca 
în plămânii lui cu fumul provocat de incendiu. leşise să respire, 
în vreme ce pompierii terminau de stins spuza care încă mai 
fumega lângă aripa din dreapta a altarului principal. 

Piaţa era închisă cu bariere şi carabinierii îi rețineau pe 


curioşii care încercau să afle ce se întâmplase în catedrală. 

La orele acelea ale după-amiezii, Torino era un furnicar de 
oameni care doreau să afle dacă Sfântul Giulgiu suferise vreo 
stricăciune. 

Valoni le ceruse jurnaliştilor să vină să relateze cele 
întâmplate ca să liniştească lumea: Giulgiul nu suferise nicio 
stricăciune. _ 

Ceea ce nu le spusese era că cineva murise în flăcări. Incă nu 
ştia cine. 

Alt incendiu. Focul urmărea ca un blestem vechea catedrală. 
Dar el nu credea în fapte întâmplătoare, iar în catedrala din 
Torino se petrecuseră prea multe accidente: tentative de jaf 
calificat şi, după câte îşi amintea el, trei incendii. Într-unul 
dintre ele, petrecut după Marele Război, s-au găsit cadavrele 
arse a doi bărbaţi. Autopsia a stabilit că amândoi aveau în jur de 
douăzeci şi cinci de ani şi că nu focul, ci nişte gloanţe de pistol îi 
omorâseră. Şi, în încheiere, un amănunt înspăimântător: nu 
aveau limbă, aceasta fiindu-le extirpată printr-o operaţie. Dar de 
ce? Şi cine i-a împuşcat? Nu putuse afla cine erau. Un caz 
nerezolvat. 

Nici credincioşii, nici opinia publică nu ştiau că, în ultimul 
secol, locul din catedrală unde se afla Giulgiul rămăsese multă 
vreme gol. Poate de aceea se salvase de la atâtea accidente. 

Un seif al Băncii Naţionale adăpostise Giulgiul, acesta fiind 
scos de acolo doar pentru a fi înfăţişat, întotdeauna sub stricte 
măsuri de siguranţă. Dar, în ciuda acestor măsuri, în diferite 
ocazii, Giulgiul fusese în mare pericol, un pericol real. 

Încă îşi mai amintea de incendiul din 12 aprilie 1997. Cum să 
nu şi-l amintească dacă, în zorii acelei zile, bea împreună cu 
colegii lui de la Departamentul de Artă! 

Avea pe atunci cincizeci de ani şi tocmai trecuse peste o 
delicată operaţie pe cord. Două infarcte şi o operaţie riscantă au 
constituit nişte argumente suficiente ca să se lase convins de 
Giorgio Marchesi, cardiologul şi cumnatul său, că trebuia să se 
dedice unui dolce far niente sau, cel mult, să solicite un post mai 
liniştit, într-un birou, aşa cum sunt cele în care îţi petreci timpul 
citind ziarul, iar la mijlocul dimineţii poţi să bei în tihnă un 
cappuccino, în vreun bar din apropiere. 

In ciuda lacrimilor soţiei sale, optase pentru cea de a doua 


variantă. Paola insista ca el să se retragă; îl măgulea spunându-i 
că ajunsese deja la cel mai înalt nivel în Departamentul de Artă - 
era director - şi că putea să considere încheiată o strălucită 
carieră şi să se dedice bucuriilor vieţii. Dar el nu cedă. Prefera 
să meargă în fiecare zi la birou, oricare ar fi fost acela, decât să 
devină, la cincizeci de ani, un prăpădit de pensionar. Totuşi, 
renunţă la funcţia lui de director al Departamentului de Artă şi, 
în noaptea aceea, cu toate protestele Paolei şi ale lui Giorgio, s-a 
dus să ia cina şi să se îmbete cu colegii lui. Aceiaşi cu care, în 
ultimii douăzeci de ani, petrecuse câte paisprezece, 
cincisprezece ore pe zi, urmărind mafioţii care traficau opere de 
artă, descoperind falsurile şi protejând, în definitiv, imensul 
patrimoniu artistic al Italiei. 

Departamentul de Artă era un organ special care depindea, în 
acelaşi timp, de Ministerul de Interne şi de Ministerul Culturii. 

Era format din poliţişti - carabinieri -, dar şi dintr-un mare 
număr de arheologi, istorici, experţi în artă medievală, în artă 
modernă, în artă sacră... El îi dedicase cei mai buni ani din 
viaţă. 

Nu i-a fost uşor să urce pe scara succesului. Tatăl lui lucra la 
o benzinărie, mama era casnică. Au fost destul de strâmtoraţi; el 
a trebuit să obţină burse de studii, şi astfel i-a îndeplinit dorinţa 
mamei sale, care voia ca el să-şi caute un serviciu sigur, să 
lucreze pentru stat. Un prieten al tatălui său, un poliţist care se 
oprea la benzinărie să îşi facă plinul, l-a ajutat să se prezinte la 
concursul pentru corpul de carabinieri. A făcut-o, dar nu avea 
vocaţie de poliţist, aşa că după serviciu, după multe nopţi albe, a 
reuşit să îşi ia licenţa în istorie şi a cerut transferul la 
Departamentul de Artă. Imbina cele două specializări, cea de 
poliţist cu cea de istoric, şi, puţin câte puţin, după multe ore 
peste program şi cu puţin noroc, a urcat pe scara ierarhică până 
a ajuns în vârf. Cât de mult a câştigat călătorind prin ţară şi în 
străinătate! 

La Universitatea din Roma a cunoscut-o pe Paola. Ea studia 
arta medievală; a fost iubire la prima vedere şi, după câteva 
luni, s-au căsătorit. Erau împreună de douăzeci şi cinci de ani, 
aveau doi copii şi reprezentau ceea ce se numeşte un cuplu 
fericit. 

Paola ţinea cursuri la universitate şi nu i-a reproşat niciodată 


că petrecea prea puţin timp acasă. O singură dată se certaseră 
îngrozitor. Atunci când el se întorsese de la Torino în acea 
primăvară din 1997 şi îi spusese că nu se retrage, dar o ruga să 
nu-şi facă griji, fiindcă renunţase la călătorii, nu mai voia să 
umble de colo până colo, avea să fie doar director, doar un 
funcţionar. Giorgio, medicul lui, i-a spus că e nebun. Cei care l- 
au sărbătorit au fost colegii lui. Convingerea că acel incendiu 
din catedrală nu fusese întâmplător, chiar dacă el însuşi dăduse 
declaraţii contrare presei, l-a făcut să se răzgândească. 

lar acum se afla aici, investigând încă un incendiu în catedrala 
din Torino. Nu trecuseră nici doi ani de când cercetase o 
tentativă de jaf calificat. Au reuşit să îl prindă pe tâlhar din 
întâmplare. Adevărul e că nu avea nimic asupra lui, cu siguranţă 
că nu avusese timp să fure. Un preot care trecea prin apropierea 
catedralei l-a bănuit pe bărbatul care fugea speriat, urmărit de 
alarma care răsuna mai tare decât clopotele. A alergat după el 
strigând „Hoţul! Hoţul!” şi, cu ajutorul a doi trecători, doi tineri, 
după o luptă corp la corp, au reuşit să îl reţină. Dar nu au scos 
nimic de la el. Hoţul nu avea limbă, îi fusese extirpată, şi îi 
lipseau şi amprentele digitale: buricele degetelor erau nişte 
cicatrice arse; cu alte cuvinte, era un om fără patrie, fără nume, 
care acum putrezea în închisoarea din Torino şi de la care nu a 
reuşit niciodată să afle ceva. 

Nu, nu credea în coincidente, nu era o coincidenţă faptul că 
„hoţilor” de la catedrala din Torino le lipseau limba şi 
amprentele digitale. 

Focul urmărea Giulgiul. Se simţea copleşit de istoria acestuia 
şi aşa a aflat că, după ce a fost în posesia Casei de Savoia, 
pânza supravieţuise mai multor incendii. De pildă, în noaptea de 
3 spre 4 decembrie 1532, sacristia capelei în care Casa de 
Savoia ţinea ascuns Giulgiul a început să ardă şi flăcările au 
atins relicva, păstrată pe atunci într-o urnă de argint dăruită de 
Margareta de Austriaf. 

Un secol mai târziu, un alt incendiu a fost pe punctul de a 
ajunge până în locul unde se păstra Sfântul Giulgiu. Doi bărbaţi 


> Casa de Savoia a domnit în Italia între 1860 şi 1946. 
S Margareta de Austria, ducesă de Savoia (1480-1530, fiica lui Maximilian I al 
Austriei şi a Mariei de Burgundia; tutoră a lui Carol Quintul, rege al Spaniei 
şi împărat al Germaniei, guvernatoare a Ţărilor de Jos 


au fost surprinşi de flăcări şi amândoi, simțindu-se pierduţi, s-au 
aruncat în foc fără să scoată vreun sunet, deşi chinul era 
groaznic. Oare nu aveau limbă? Nu avea să afle niciodată. 

Din 1578, când Casa de Savoia a depozitat Sfântul Giulgiu în 
catedrala din Torino, incidentele s-au ţinut lanţ. Nu trecuse 
niciun secol fără o tentativă de furt sau fără un incendiu, iar în 
ultimii ani fuseseră cel mai aproape de autori, dar finalul era 
dezolant: aceştia nu aveau Limbă. 

„Oare cadavrul pe care l-au transportat la morgă are limbă?” 

O voce îl readuse la realitate. 

— Şefu', cardinalul este aici; tocmai a sosit, ştiţi că era la 
Roma... Vrea să vorbească neapărat cu dumneavoastră, pare 
foarte impresionat de cele întâmplate. 

— Nu mă miră. Are ghinion, nu au trecut nici şase ani de când 
i-a ars catedrala, doi de la tentativa de jaf calificat şi, acum, alt 
incendiu. 

— Da, regretă că s-a lăsat convins încă o dată să se facă 
restaurări, spune că e pentru ultima oară, că această catedrală a 
rezistat sute de ani şi că acum, cu atâtea reparaţii şi lucrări de 
restaurare, va avea de suferit. 

Marco intră printr-o uşă laterală pe care scria că acolo erau 
birourile. Trei sau patru preoţi mergeau de colo până colo, 
cuprinşi de o mare agitaţie; două femei în vârstă care împărțeau 
aceeaşi masă într-un mic birou păreau că muncesc de zor, în 
vreme ce câţiva dintre agenţii de sub comanda lui examinau 
pereţii, luau probe, intrau şi ieşeau. Un preot tânăr, de vreo 
treizeci de ani, se apropie de el. li strânse mâna cu putere. 

— Sunt părintele Yves. 

— Iar eu, Marco Valoni. 

— Da, ştiu. Veniţi cu mine, Eminenţa Sa vă aşteaptă. 

Preotul deschise o uşă grea care dădea în încăpere, un 
cabinet cu lambriuri din lemn nobil, cu tablouri din Renaştere, o 
Madonna, un Crist, Cina cea de taină... Pe masă, un crucifix în 
argint cizelat. Marco socoti că putea să aibă pe puţin trei sute 
de ani. Cardinalul era un bărbat afabil, tulburat în acel moment 
de cele întâmplate. 

— Luaţi loc, domnule Valoni. 

— Vă mulţumesc, Eminenţă. 

— Spuneti-mi ce s-a întâmplat, se cunoaşte deja identitatea 


celui decedat? 

— Încă nu ştim cu siguranţă, Eminenţă. Pentru moment, totul 
indică producerea unui scurtcircuit din pricina lucrărilor, lucru 
care a dus la declanşarea incendiului. 

— Iarăşi! 

— Da, Eminenţă, iarăşi... Dar, dacă îmi permiteţi, vom 
investiga în amănunţime. Vom rămâne câteva zile pe aici, vreau 
să examinez fiecare colţişor din catedrală, să nu las niciun 
spaţiu necercetat, iar eu şi oamenii mei vom continua să-i 
interogăm pe toţi cei care s-au aflat în ultimele ore şi în ultimele 
zile în catedrală. Dacă am putea colabora... 

— Sigur că da, domnule Valoni, sigur că da, am colaborat şi în 
alte ocazii, cercetaţi cât doriţi. Cele întâmplate sunt o 
nenorocire, o persoană a murit, fără a mai menţiona faptul că în 
incendiu au fost distruse opere de artă unice şi că flăcările mai 
aveau puţin şi ajungeau la Sfântul giulgiu; nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi fost distrus. 

— Eminenţă, Giulgiul... 

— Ştiu, Valoni, ştiu ce îmi veţi spune: testul cu carbon 14 a 
stabilit că aceasta nu poate fi pânza care a acoperit trupul 
Domnului Nostru Isus Hristos, dar pentru multe milioane de 
credincioşi Giulgiul este autentic, orice ar spune carbonul 14, 
iar Biserica permite cultul linţoliului; în afară de asta, există 
savanţi care încă nu-şi explică imprimarea figurii pe care o 
socotim drept cea a Domnului Nostru şi... 

— Iertaţi-mă, Eminenţă, nu voiam să pun la îndoială valoarea 
religioasă a Giulgiului. Pe mine m-a impresionat de prima dată 
când l-am văzut, şi bărbatul de pe Giulgiu continuă să mă 
impresioneze. 

— Atunci? 

— Voiam să vă întreb dacă în ultimele zile, în ultimele luni, s-a 
întâmplat ceva ciudat, oricât de neînsemnat, care să vă atragă 
atenţia. 

— Nu, adevărul e că nu s-a întâmplat nimic. După ultima 
sperietură, când cu tentativa de furt din altarul principal de 
acum doi ani, am stat liniştiţi. 

— Gândiţi-vă, Eminenţă, gândiţi-vă. 

— Dar la ce vreţi să mă gândesc? Când sunt la Torino, oficiez 
zilnic liturghia în catedrală la opt dimineaţa. Duminicile, la 


douăsprezece. Petrec o perioadă de timp la Roma, chiar azi 
eram la Vatican când am fost înştiinţat de incendiu. Vin pelerini 
din toată lumea să vadă Giulgiul. Acum două săptămâni, înainte 
de începerea lucrărilor, a fost aici un grup de savanţi francezi, 
englezi şi americani care au realizat noi verificări şi... 

— Cine erau? 

— Ah! Un grup de profesori, catolici cu toţii, care cred că, în 
pofida cercetărilor şi a verdictului categoric stabilit prin datarea 
cu carbon 14, Giulgiul este linţoliul autentic al lui Hristos. 

— Vreunul dintre ei v-a atras prin ceva atenţia? 

— Nu, adevărul e că nu. l-am primit în cabinetul meu din 
Palatul Episcopal, am stat de vorbă cam o oră, i-am invitat la o 
gustare. Mi-au expus unele dintre teoriile lor despre motivele 
pentru care nu e fiabilă Metoda cu carbon 14 şi alte câteva. 

— Vreunul dintre aceşti profesori vi s-a părut mai altfel? 

— Să vă explic, domnule Valoni, de ani buni primesc savanţi 
care studiază Giulgiul, ştiţi bine că Biserica e deschisă şi a 
facilitat investigaţiile. Aceşti profesori au fost foarte simpatici, 
doar unul dintre ei, doctorul Bolard, s-a arătat mai rezervat, mai 
puţin limbut decât colegii lui. Problema e că îl deranjează că 
facem lucrări de restaurare a catedralei. 

— De ce? 

— Ce întrebare, domnule Valoni! Pentru că profesorul Bolard 
este un savant care de ani de zile colaborează cu Biserica pentru 
conservarea Giulgiului şi se teme că, astfel, este expus unor 
riscuri inutile. Il cunosc de mulţi ani, este un om serios, un 
cercetător riguros şi un bun catolic. 

— Vă amintiţi ocaziile în care a fost aici? 

— Nenumărate, v-am spus doar că el participă la conservarea 
Giulgiului; şi, ca dovadă, atunci când vin alţi savanţi ca să-l 
studieze, obişnuim să-l chemăm şi pe el, pentru a lua măsurile 
necesare ca Giulgiul să nu fie expus nici unei deteriorări. În 
plus, avem arhivate numele tuturor savanților care ne-au vizitat, 
care au studiat Giulgiul, oameni de la NASA, acel rus, cum îl 
cheamă? Nu-mi amintesc... Mă rog, şi toţi acei doctori faimoşi, 
Barnet, Hynek, Tamburelli, Tite, Gonella, ce ştiu eu? Nu pot să-l 
uit nici pe Walter McCrone, primul savant care s-a încăpățânat 
să spună că Giulgiul nu este linţoliul Domnului Nostru Isus 
Hristos şi care a murit acum câteva luni, Dumnezeu să-l 


odihnească în pace! 

Marco se gândea la acel doctor Bolard. Nu ştia de ce, dar 
trebuia să afle mai multe despre acel profesor. 

— Spuneţi-mi datele la care dr. Bolard a fost aici. 

— Da, da, dar de ce? Dr. Bolard este un savant prestigios şi nu 
ştiu ce legătură poate avea cu ancheta dumneavoastră... 

Marco înţelese că nu îi putea vorbi cardinalului nici de 
instinct, nici de presentimente. În plus, cu siguranţă că era o 
prostie să vrei să ştii ceva despre un om doar pentru simplul 
fapt că era tăcut. Optă să îi ceară cardinalului lista tuturor 
echipelor de savanţi care studiaseră Giulgiul în ultimii ani, 
precum şi datele la care fuseseră la Torino. 

— Până unde vreţi să vă întoarceţi în timp? întrebă cardinalul. 

— Păi, dacă e posibil, ultimii douăzeci de ani. 

— Dar, domnule, spuneţi-mi ce căutaţi! 

— Nu ştiu, Eminenţă, nu ştiu. 

— Veţi înţelege că-mi datoraţi o explicaţie despre ce legătură 
există între incendiile pe care le-a suferit această catedrală, 
Giulgiul şi savanții care l-au studiat. De ani de zile vă 
încăpăţânaţi să spuneţi că accidentele pe care le suferă 
catedrala au drept ţintă Sfântul Giulgiu, iar eu, dragul meu 
Marco, nu o cred. Cine ar dori să distrugă Giulgiul? De ce? In 
ceea ce priveşte tentativele de jaf calificat, ştiţi că orice piesă 
din catedrală valorează o avere şi că există mulţi oameni josnici 
care nu au respect nici măcar pentru Casa Domnului. Deşi unii 
dintre aceşti bieţi nenorociţi care au încercat să fure mă 
îngrijorează. Mă tot rog pentru ei. 

— Cu siguranţă că dumneavoastră aveţi dreptate; dar veţi fi 
de acord cu mine că nu este normal ca în câteva dintre aceste, 
să le spunem, accidente să fie implicaţi nişte oameni fără limbă 
şi fără amprente digitale, îmi veţi pune la dispoziţie lista? E doar 
o rutină, ca să nu las lucrurile neterminate. 

— Nu, bineînţeles că nu e normal, şi Biserica este îngrijorată. 
L-am vizitat în mai multe ocazii, fireşte cu discreţie, pe acel biet 
nefericit care a încercat să ne jefuiască în urmă cu doi ani. S-a 
aşezat în faţa mea şi a rămas impasibil, ca şi cum n-ar fi înţeles 
nimic din ce-i spuneam. În sfârşit, îi voi comunica secretarului 
meu, preotul acela tânăr care v-a însoţit, să caute aceste date şi 
să vi le furnizeze cât mai curând posibil. Părintele Yves este 


foarte eficient, e alături de mine de şapte luni, de când a murit 
asistentul meu anterior, şi trebuie să recunosc că pentru mine 
acest lucru a fost o relaxare. Este inteligent, discret, evlavios, 
vorbeşte câteva limbi... 

— E francez? 

— Da, e francez, dar italiana lui, după cum veţi fi constatat de 
altfel, este perfectă; stăpâneşte la fel de bine engleza, germana, 
ebraica, araba, aramaica... 

— Şi cine vi l-a recomandat, Eminenţă? 

— Bunul meu prieten, asistentul locţiitorului secretarului de 
stat, monseniorul Aubry, un om deosebit. 

Marco se gândi că majoritatea oamenilor Bisericii pe care îi 
cunoscuse erau deosebiți, mai cu seamă cei care se învârt pe la 
Vatican. Dar rămase tăcut, scrutându-l pe cardinal, un om, din 
câte i se părea lui, cumsecade, mai ager şi mai inteligent decât 
lăsa să se întrevadă şi cu un mare talent diplomatic. 

Cardinalul ridică receptorul şi ceru să vină părintele Yves. 
Acesta apăru imediat. j 

— Intraţi, părinte, intraţi. Il cunoaşteţi pe domnul Valoni. 
Doreşte să-i punem la dispoziţie o listă a tuturor delegaţiilor 
care au vizitat Giulgiul în ultimii douăzeci de ani. Aşa că, la 
treabă, pentru că bunul meu prieten Marco are nevoie de ea 
acum. 

Părintele Yves îl privi pe Marco Valoni înainte de a-l întreba. 

— Scuzaţi-mă, domnule Valoni, dar mi-aţi putea spune ce 
anume căutaţi? 

— Părinte Yves, nici domnul Valoni nu ştie ce caută, dar 
adevărul e că doreşte să ştie cine a avut vreo legătură cu 
Giulgiul în ultimii douăzeci de ani, şi noi îi vom pune la 
dispoziţie această informaţie. 

— Bineînţeles, Eminenţă, voi încerca să îi înmânez lista cât 
mai curând posibil, deşi, cu această zarvă, nu va fi uşor să 
găsesc un moment de răgaz ca să caut în arhive; ştiţi bine că 
mai avem mult până să informatizăm totul. 

— Staţi liniştit, părinte, răspunse Valoni, pot aştepta câteva 
zile, dar, cu cât îmi daţi mai curând această informaţie, cu atât 
mai bine. 

— Eminenţă, pot întreba ce legătură are incendiul cu Giulgiul? 

— Ah! Părinte Yves, de ani de zile îl întreb acest lucru pe 


domnul Valoni, şi, de fiecare dată când ni se întâmplă o 
nenorocire, se încăpăţânează să spună că Giulgiul este ţinta. 

— Dumnezeule, Giulgiul! 

Valoni îl privi pe părintele Yves. Nu părea preot sau, cel puţin, 
nu semăna cu majoritatea preoţilor pe care îi cunoştea, şi, trăind 
la Roma, se presupunea că îi cunoştea pe mulţi dintre ei. 

Părintele Yves era înalt, chipeş, atletic; cu siguranţă că 
practica vreun sport. În plus, nu exista niciun strop de moliciune 
în el, acea moliciune care este rodul amestecului dintre castitate 
şi bucatele alese şi care face ravagii printre preoţi. Dacă 
părintele Yves nu ar purta guler înalt, ar părea un cadru de 
conducere, cum sunt cei care se îngrijesc de aspectul lor făcând 
mult sport. 

— Da, părinte, spuse cardinalul, Giulgiul. Dar, din fericire, 
Domnul Dumnezeul Nostru îl ocroteşte, pentru că nu a suferit 
niciodată vreo stricăciune. 

— Încerc doar să nu las nimic nerezolvat atunci când cercetez 
nenumăratele accidente care se petrec în catedrală. Părinte 
Yves, aceasta este cartea mea de vizită, aveţi aici numărul meu 
de mobil ca să mă sunati de îndată ce faceţi rost de lista pe care 
v-am solicitat-o, şi dacă dumneavoastră vă vine în minte ceva 
care consideraţi că ne-ar putea servi în anchetă, v-aş ruga să-mi 
comunicaţi. 

— Bineînţeles, domnule Valoni, aşa voi face. 

Telefonul mobil sună şi Marco răspunse imediat. Medicul 
legist îl informă simplu: cel care arsese în catedrală era bărbat, 
avea în jur de treizeci de ani, nu foarte înalt - 1,75 -, zvelt. Nu, 
nu avea limbă. 

— Sunteţi sigur, doctore? 

— Sunt tot atât de sigur pe cât poţi fi despre un om 
carbonizat. Cadavrul nu avea limbă şi nu ca o consecinţă a 
focului, ci pentru că îi fusese extirpată, nu mă întrebaţi când, 
pentru că e greu de ştiut, dată fiind starea cadavrului. 

— Altceva, doctore? 

— Vă voi trimite raportul complet. V-am sunat imediat ce am 
ieşit din autopsie, exact aşa cum mi-aţi cerut. 

— Voi trece să vă văd, doctore, vă deranjează? 


— Nu, absolut deloc. Voi fi aici toată ziua, veniţi când doriţi. 
x x * 


— Marco, ce-i cu tine? 

— Nimic. 

— Hai, şefu', că te cunosc: eşti prost dispus. 

— Să-ţi explic, Giuseppe, e ceva care mă supără şi nu ştiu ce 
anume. 

— Păi, eu ştiu ce e. Te impresionează, la fel ca pe noi toţi, 
faptul că ai întâlnit o altă lume. l-am cerut Minervei să verificaţi 
împreună în computerul ei dacă există vreo sectă care practică 
tăierea limbilor şi furtul calificat. Ştiu că e aiurea, dar trebuie să 
investigăm în toate direcţiile, iar Minerva este un geniu în 
navigarea pe internet. 

— În regulă; acum povesteşte-mi ce aţi aflat. 

— În primul rând, nu lipseşte nimic. N-au furat. Antonino şi 
Sofia susţin că n-au luat nimic: tablouri, candelabre, sculpturi... 
În sfârşit, toate minunăţiile din catedrală sunt la locul lor, deşi 
unele au suferit daune. Flăcările au distrus amvonul din dreapta, 
precum şi băncile pentru credincioşi, iar din sculptura 
Preacuratei din secolul al XVIII-lea a rămas doar cenuşa. 

— Toate astea să fie în raport. 

— Da, şefu', dar raportul nu este terminat. Pietro nu s-a întors 
încă de la catedrală. I-a interogat pe muncitorii care lucrează la 
noua instalaţie electrică; după cât se pare, focul a fost provocat 
de un scurtcircuit. 

— Alt scurtcircuit. _ 

— Da, şefu', altul, precum cel din '97. In plus, Pietro a vorbit 
cu reprezentanţii companiei responsabile cu lucrările şi i-a cerut 
deja Minervei să caute în computer tot ce există despre patronii 
întreprinderii şi, în treacăt, despre muncitori. Câţiva sunt 
imigranţi şi ne va fi mai greu să obţinem informaţii. In afară de 
asta, eu şi Pietro am interogat tot personalul de la reşedinţa 
episcopală. În catedrală nu era nimeni atunci când s-a produs 
incendiul. La trei după-amiaza este întotdeauna închisă; nici 
măcar muncitorii nu lucrează, e ora mesei. 

— Avem cadavrul unui singur bărbat. Avea complici? 

— Nu ştiu, dar e posibil. E greu ca un om să pregătească şi să 
execute singur un furt calificat în catedrala din Torino, doar 
dacă nu e un tâlhar care a acţionat la comandă, care a venit 
după o anumită piesă artistică, caz în care nu avea nevoie de 
nimeni. Încă nu o ştim. 


— Dar, dacă nu era singur, pe unde au dispărut complicii lui? 

Marco rămase tăcut. Indispoziţia pe care o simţea în stomac 
era un simptom al neliniştii lui. Paola îi spunea că e obsedat de 
Giulgiu, şi poate că avea dreptate: se gândea întruna la bărbaţii 
fără limbă. Era sigur că îi scapă ceva, că există undeva un fir şi 
că, dacă îl găsea şi începea să tragă de el, avea să găsească şi 
soluţia. Se hotări să meargă la închisoarea din Torino să îl vadă 
pe mut. Cardinalul îi spusese ceva care i-a atras atenţia: că, 
atunci când îl vizitase, bărbatul a rămas impasibil, ca şi cum nu 
l-ar fi înţeles. Putea fi o pistă, poate că mutul nu era italian şi nu 
înţelegea ce i se spune. Cu doi ani în urmă, el îl lăsase pe mâna 
carabinierilor, odată ce s-a dovedit că nu are limbă şi că refuză 
să reacționeze în vreun fel la întrebările lui. Da, va merge la 
închisoare, mutul era singura pistă, şi el, ca prostul, o lăsase 
deoparte. 

Pe când îşi aprindea altă ţigară, se hotări să îl sune pe John 
Barry, ataşatul cultural al Ambasadei Statelor Unite. In 
realitate, John era agent al serviciului secret, ca aproape toţi 
ataşaţii culturali ai ambasadelor. Guvernele nu aveau prea multă 
imaginaţie atunci când era vorba să găsească o acoperire pentru 
agenţii lor în străinătate. 

John era un tip cumsecade, deşi lucra pentru Departamentul 
de analiză şi evaluare de la CIA. Munca lui nu era aceea de 
agent de teren: tot ce făcea era să analizeze informaţiile 
acestora, să le interpreteze şi să le trimită la Washington. Erau 
prieteni de ani de zile. O prietenie care se cimentase încetul cu 
încetul prin munca lor, deoarece soarta multor opere de artă 
furate de către mafie era aceea de a ajunge în mâinile câtorva 
americani care, îndrăgostiţi, unii, de o anumită operă de artă, 
alţii din vanitate sau ca simplă afacere, nu aveau nicio reţinere 
să achiziţioneze o marfă furată. În anumite ocazii, furturile se 
făceau la comandă. 

John nu corespundea imaginii obişnuite a americanului şi a 
agentului CIA. Avea vreo cincizeci de ani, la fel ca el; îndrăgostit 
de Europa, cu doctoratul la Harvard în istoria artelor. Se 
căsătorise cu o englezoaică, Lisa, o femeie încântătoare, de 
profesie arheolog. Nu foarte frumoasă, într-adevăr, dar atât de 
plină de viaţă, încât te molipsea cu entuziasmul ei şi, până la 
urmă, o găseai atrăgătoare. Devenise prietena Paolei, aşa că, 


din când în când, luau cina toţi patru, şi petrecuseră împreună 
chiar şi un sfârşit de săptămână la Capri. 

Da, îl va suna pe John de îndată ce se va întoarce la Roma. 
Dar îl va suna şi pe Santiago Jimenez, reprezentantul Europol în 
Italia, un spaniol eficient şi simpatic cu care întreținea de 
asemenea bune relaţii. li va invita la masă. Poate că, se gândi el, 
îl puteau ajuta să caute, deşi încă nu ştia nici el foarte bine ce 
anume. 


Josar ajunse cu privirea până la zidurile Ierusalimului. 
Strălucirea soarelui în zori şi nisipul deşertului se contopeau cu 
pietrele, până formau o masă aurie care îl orbea. 

Insoţit de patru bărbaţi, Josar se îndreptă spre Poarta 
Damascului, pe unde, la ora aceea, începeau să intre agricultorii 
de pe pământurile din apropiere şi să plece caravanele după 
sare. 

Un pluton de soldaţi romani, pedeştri, patrula de jur 
împrejurul zidurilor. 

Dorea să îl vadă pe Isus. Omul acela iradia ceva extraordinar: 
forţă, blândeţe, dârzenie, evlavie. 

Credea în Isus, credea că el este Fiul lui Dumnezeu, nu numai 
din pricina minunilor pe care l-a văzut înfăptuindu-le, ci şi 
pentru că, atunci când Isus îşi îndrepta ochii spre tine, puteai 
simţi că acea privire depăşeşte tot ceea ce e omenesc, ştiai că 
citeşte înăuntrul tău, că nu îi scapă nici cele mai ascunse 
gânduri. 

Dar Isus nu te făcea să te simţi ruşinat de ceea ce eşti, fiindcă 
ochii lui erau încărcaţi de înţelegere, de iertare. 

Josar îl iubea pe Abgar, regele lui, pentru că întotdeauna se 
purtase cu el ca un frate. li datora poziţia şi averea lui, dar dacă 
Isus nu accepta invitaţia lui Abgar de a merge la Edesa, el, 
Josar, avea să se prezinte în faţa regelui şi să-i ceară 
încuviințarea de a se întoarce la Ierusalim şi a-l urma pe 
nazarinean. Se hotărâse să renunţe la casa, averea şi 
bunăstarea lui. Avea să îl urmeze pe Isus şi să încerce să 
trăiască după învăţăturile lui. Da, era hotărât. 

Josar se îndreptă spre casa unui bărbat, Samuel, care, pentru 
câţiva bănuţi, îi dădea un adăpost şi îi îngrijea caii. De îndată ce 
se va fi instalat, va pleca să întrebe de Isus. Va merge acasă la 
Marcu sau la Luca, ei îi vor spune unde să îl întâlnească. Va fi 
greu să îl convingă pe Isus să călătorească la Edesa, dar el, 


Josar, îl va convinge pe nazarinean că drumul va fi scurt şi că, 
de îndată ce îl va tămădui pe stăpânul său, va putea să se 
întoarcă, asta dacă nu va hotări să rămână. 

Când ieşi din casa lui Samuel îndreptându-se spre cea a lui 
Marcu, Josar cumpără câteva mere de la un biet şchiop, pe care 
îl întrebă care erau ultimele veşti din Ierusalim. 

— Ce vrei să-ţi povestesc, străine? În fiecare zi soarele apare 
la răsărit şi se duce la apus. Romanii... Tu nu eşti roman? Nu, 
nu, nu eşti îmbrăcat ca un roman, nici nu vorbeşti ca ei. Romanii 
ne-au mărit impozitele întru preamărirea împăratului, de aceea 
Pilat” se teme de o revoltă şi încearcă să se pună bine cu preoţii 
Templului. 

— Ce ştii despre Isus, nazarineanul? 

— Ah! Şi tu vrei să ştii de el. N-oi fi vreo iscoadă? 

— Nu, om bun, nu sunt o iscoadă, doar un călător care a aflat 
de minunile înfăptuite de nazarinean. 

— Dacă eşti bolnav, el ar putea să te vindece. Sunt mulţi cei 
care spun că s-au vindecat doar printr-o atingere a 
nazarineanului. 

— Tu nu crezi? 

— Străine, eu muncesc din zori şi până în seară, cultivându-mi 
livada şi vânzându-mi merele. Am o nevastă şi două fiice pe care 
le hrănesc. Încep să respect toate principiile unui bun iudeu şi 
cred în Dumnezeu. Că nazarineanul e Mesia, aşa cum se spune, 
eu nu ştiu, nu o să spun nici da, nici ba. Dar o să-ţi povestesc, 
străine, că preoţii nu-l îndrăgesc, şi nici romanii, pentru că Isus 
nu se teme de puterea lor şi le ţine piept şi unora, şi altora. Nu 
poţi să te înfrunţi şi cu romanii, şi cu preoţii şi să vrei să ieşi cu 
bine. Acest Isus o va sfârşi rău. 

— Ştii unde e? 

— Merge de colo-colo cu ucenicii lui, dar petrece mult timp şi 
în deşert. Nu ştiu, dar poţi să-l întrebi pe vânzătorul de apă de 
acolo, din colţ. E un adept al lui Isus, înainte era mut, iar acum 
vorbeşte, l-a vindecat nazarineanul. 

Josar a hoinărit prin oraş până când a dat de casa lui Marcu. 
Acolo i s-a explicat unde îl putea întâlni pe Isus, la zidul dinspre 
miazăzi, propovăduind mulţimii. 


7 Pontius Pilatus, guvernator al Iudeei între 26-36 d.H., cel care a pronunţat 
condamnarea la moarte a lui Isus Hristos. 


L-a văzut imediat. Nazarineanul, îmbrăcat într-o tunică 
simplă, le vorbea adepților săi cu o voce hotărâtă, dar foarte 
blândă. N 

Simţi ochii lui Isus ațintiți asupra lui. Îl văzuse, îi surâdea şi, 
cu un gest, îl invită să se apropie. 

Isus îl îmbrăţişă şi îi făcu semn să se aşeze alături de el. Ioan, 
cel mai tânăr dintre ucenici, se dădu deoparte, ca să îl lase să se 
aşeze lângă Învățător. 

Aşa au petrecut dimineaţa, şi când soarele era deasupra lor, 
Iuda, unul dintre ucenicii lui Isus, a împărţit pâine, smochine şi 
apă între cei de faţă. Au mâncat în tăcere şi în pace. Apoi Isus s- 
a ridicat să plece. 

— Doamne - spuse Josar în şoaptă -, aduc o scrisoare pentru 
tine de la regele meu, Abgar din Edesa. 

— Şi ce doreşte Abgar, bunul meu Josar? 

— Este bolnav, Doamne, şi te roagă să îl ajuţi, şi eu te rog, 
pentru că este un om cumsecade şi un rege bun şi drept, cum îl 
ştiu toţi supuşii. Edesa e un oraş mic, dar Abgar este hotărât să 
îl împartă cu tine. 

Isus îşi sprijini mâna pe braţul lui Josar în vreme ce mergeau. 
Şi Josar se simţea privilegiat să fie aproape de omul pe care într- 
adevăr îl credea Fiul lui Dumnezeu. 

— Voi citi scrisoarea şi îi voi răspunde regelui tău. 

x x * 

În noaptea aceea, Josar împărți cina cu Isus şi cu ucenicii lui, 
neliniştiţi de veştile despre duşmănia crescândă a preoţilor. O 
femeie, Maria Magdalena, auzise în piaţă că preoţii îi îndemnau 
pe romani să îl aresteze pe Isus, pe care îl acuzau că-i instigase 
pe oameni împotriva stăpânirii de la Roma. 

Isus asculta în tăcere şi mânca liniştit. Părea să ştie deja tot 
ce se spunea acolo, ca şi cum niciuna dintre veştile care se 
comentau nu era o noutate pentru el. Apoi le vorbi despre 
iertare, despre cum trebuiau să îi ierte pe cei care le-au făcut 
rău, să aibă milă de ei. Ucenicii îi răspundeau că e greu să îl 
ierti pe un om care îţi face rău, să rămâi senin şi să nu răspunzi 
la insulte. 

Isus îi asculta şi spunea că iertarea este o uşurare pentru 
sufletul celui insultat. 

La sfârşitul cinei, îl căută cu privirea pe Josar şi îi ceru să se 


apropie, ca să îi încredinţeze o scrisoare. 

— Josar, ai aici răspunsul meu pentru Abgar. 

— Doamne, vei veni cu mine? 

— Nu, Josar, nu voi veni cu tine, nu pot veni cu tine, trebuie să 
împlinesc voinţa Tatălui meu. Îl voi trimite pe unul dintre 
ucenicii mei. Dar regele tău mă va vedea la Edesa şi, dacă are 
credinţă, se va vindeca. 

— Pe cine vei trimite? Cum e cu putinţă ceea ce spui, 
Doamne, cum vei rămâne aici, dacă spui că Abgar te va putea 
vedea la Edesa? 

Isus zâmbi şi, pătrunzându-l cu privirea, îi spuse: 

— Nu mă urmezi şi nu mă auzi? Vei merge tu, Josar, şi regele 
tău se va vindeca şi mă va vedea în Edesa, chiar şi atunci când 
eu nu voi mai fi în această lume. 

Josar îl crezu. 

x x * 

Fierbințeala soarelui intra prin ferestruica din încăperea în 
care Josar se străduia să îi scrie lui Abgar, în vreme ce hangiul 
le făcea rost de mâncare oamenilor care îl însoţiseră. 


De la Josar către Abgar, regele Edesei. 

Stăpâne, oamenii mei îţi aduc răspunsul 
nazarineanului. Îţi cer, stăpâne, să ai credință, căci el 
spune că te vei vindeca. Ştiu că va înfăptui minunea, 
dar nu mă întreba cum şi nici când. 

ţi cer permisiunea de a rămâne la Ierusalim, 
aproape de Isus. Inima îmi spune că trebuie să rămân 
aici. Am nevoie să îl ascult, să îi ascult cuvântul şi, 
dacă îmi îngădui, să îl urmez ca un umil ucenic al lui. 
Tot ce am tu mi-ai dat, aşa că, rege al meu, dispune de 
bunurile mele, de casa mea, de sclavii mei, ca să 
împarţi totul între cei nevoiaşi. Eu voi rămâne aici şi, 
ca să îl urmez pe Isus, nu am nevoie de aproape nimic. 
Presimt, de altfel, că se va întâmpla ceva, căci preoţii 
Templului îl urăsc pe Isus pentru că îşi spune Fiul lui 
Dumnezeu şi pentru că el trăieşte după legile iudeilor, 
ceea ce ei nu fac. 

Te rog, rege al meu, fii înţelegător şi îngăduie să îmi 
împlinesc chemarea! 


Abgar citi scrisoarea lui Josar şi fu cuprins de amărăciune. 
Iudeul nu venea la Edesa, iar Josar rămânea la Ierusalim. 

Oamenii care îl însoţiseră pe Josar călătoriseră fără odihnă ca 
să îi aducă cele două scrisori. Întâi a citit-o pe cea a lui Josar, 
acum urma să o citească pe cea de la Isus, dar din inima lui 
dispăruse speranţa şi puţin îl mai interesa ce ar fi putut să îi 
scrie nazarineanul. 

Regina intră în încăpere, şi el observă că era îngrijorată. 

— Am auzit că au sosit veşti de la Josar. 

— Aşa e. ludeul nu va veni. Josar îmi cere îngăduinţa să 
rămână la lerusalim, vrea ca tot ce are să fie împărţit între 
nevoiaşi. A devenit ucenic al lui Isus. 

— Atât de extraordinar este acel om, încât Josar să lase totul 
şi să îl urmeze? Tare mult aş vrea să îl cunosc. 

— Şi tu mă vei părăsi? 

— Stăpâne, ştii că nu o voi face, dar cred că acel Isus este un 
zeu. Ce îţi spune în scrisoare? 

— Încă nu am rupt pecetea; aşteaptă, ţi-o voi citi. 


Fii prea fericit tu, Abgar, care crezi în mine, fără să 
mă fi cunoscut. 

Pentru că despre mine este scris: cei care îl vor 
vedea nu vor crede în el, pentru ca acei care nu îl vor 
vedea să poată crede şi să fie preafericiţi. 

Cât despre rugămintea ta de a veni şi de a fi alături 
de tine, este nevoie ca eu să înfăptuiesc aici toate 
lucrările pentru care am fost trimis şi ca, după ce le voi 
fi înfăptuit, să mă întorc la Acela care m-a trimis. 

Şi, când mă voi fi întors la El, îţi voi trimite pe unul 
dintre ucenicii mei ca să te vindece de boală şi să îţi 
arate ţie şi alor tăi calea spre fericire. 


— Regele meu, iudeul te va tămădui. 

— Dar cum poţi fi atât de sigură? 

— Trebuie să crezi, trebuie să credem şi să sperăm. 

— Să sperăm... Oare nu vezi cum boala mă doboară încetul cu 
încetul? În fiecare zi mă simt mai slăbit şi în curând nu mă voi 
mai putea arăta nici măcar ţie. Ştiu că supuşii mei mă vorbesc 


3 Din Evangheliile apocrife (n.a.) 


de rău, iar duşmanii mă pândesc, şi până şi lui Maanu, fiul 
nostru, i se şopteşte că în curând va fi rege. 
— Încă nu ţi-a venit sorocul, Abgar. Ştiu asta. 


4 


Vocea cântată a Minervei răzbătea din telefonul mobil cu 
interferenţe. 

— Inchide, te sun eu, suntem la birou. 

Departamentul de Artă dispunea de două birouri în cazarma 
carabinierilor, astfel ca, atunci când Marco şi echipa lui se 
deplasau la Torino, să aibă un loc unde să lucreze. 

— Povesteşte-mi, Minerva, îi spuse Sofia colegei sale, şeful nu 
este, s-a trezit devreme şi a plecat la catedrală. Mi-a spus că o 
să stea acolo aproape toată dimineaţa. 

— Are mobilul închis, pentru că îmi intră mesageria vocală. 

— E ciudat, ştii doar că de ani de zile susţine că cineva vrea să 
distrugă Giulgiul. Uneori mă gândesc că are dreptate. Dintre 
toate catedralele şi bisericile câte are Italia, în cea din Torino se 
întâmplă de toate: a fost jefuită, din câte îmi amintesc, de şase 
ori, a suferit mai multe incendii, unele mai grave decât altele, 
dar atât de multe întâmplări pot da de bănuit oricui; şi apoi e 
povestea cu muţii; recunoaşte că e înfiorător ca acel cadavru 
care s-a găsit să fie al unui bărbat fără limbă şi fără amprente 
digitale. Cu alte cuvinte, povestea dintotdeauna, un om fără 
identitate. 

— Marco mi-a cerut să verific dacă există vreo sectă care se 
îndeletniceşte cu tăierea limbilor. Mi-a spus că voi sunteţi 
istorici, dar că vă scapă ceva. N-am găsit nimic. În sfârşit, ce am 
putut afla până în acest moment este că firma care realizează 
restaurarea operează de ani buni la Torino, de peste patruzeci, 
şi nu duce lipsă de lucrări. Cel mai bun client al lor este 
Biserica. În anii din urmă, a înlocuit instalaţia electrică în 
Majoritatea mănăstirilor şi bisericilor din zonă şi a reamenajat 
Chiar şi casa cardinalului. Este o societate anonimă, dar am 
putut afla că unul dintre acţionari e o persoană importantă, cu 
afaceri şi firme din domeniul aeronauticii, al produselor 
chimice... In sfârşit, am aflat că această firmă de restaurări 


reprezintă peccata minuta” faţă de ceea ce deţine cu adevărat. 

— Cine e? 

— Umberto D'Alaqua, un personaj obişnuit în paginile ziarelor 
economice. Un rechin al finanţelor, care, să vezi şi să nu crezi, 
are un procent şi din această firmă care instalează cabluri şi 
conducte. Dar nu numai atât, a fost acţionar şi în alte societăţi, 
unele dispărute, care la un moment dat au avut o legătură cu 
catedrala din 'Torino. Îţi aminteşti că înainte de incendiul din '97 
au avut loc şi altele, mai exact în septembrie '83, cu câteva luni 
înainte să se fi semnat de către Casa de Savoia cesionarea 
Sfântului Giulgiu către Vatican. In vara aceea, a început 
curăţarea fațadei catedralei, iar turnul era acoperit de schele. 
Nimeni nu ştie cum, dar s-a declanşat un incendiu. Umberto 
D'Alaqua deţinea acţiuni şi la firma aceea de curăţare a 
monumentelor. lţi mai aminteşti că s-au spart mai multe 
conducte în Piaţa Catedralei şi pe străzile adiacente din pricina 
lucrărilor de pavare? Ei, bine, D'Alaqua are acţiuni şi la firma de 
construcţii care s-a ocupat de pavare. 

— Nu fi paranoică. Nu e nimic extraordinar în faptul că omul 
ăla are acţiuni la mai multe firme care operează la Torino. Or fi 
mulţi ca el. 

— Nu sunt paranoică. Expun doar datele. Marco vrea să ştie 
tot şi, în acest tot, mi-a apărut de mai multe ori numele lui 
Umberto D'Alaqua. Omul ăsta trebuie că se află în relaţii foarte 
bune cu cardinalul de Torino şi, bineînţeles, cu cei de la Vatican. 
Apropo, este necăsătorit. 

— Bine, trimite totul prin e-mail, Marco o să citească atunci 
când se întoarce. 

— Până când rămâneţi la Torino? 

— Nu ştiu. Marco n-a spus; vrea să vorbească personal cu 
câteva persoane care se aflau în catedrală înainte de a se 
produce incendiul. De asemenea, se încăpăţânează să vorbească 
cu mutul, cel cu furtul de acum doi ani, şi cu muncitorii, şi cu 
personalul de la reşedinţa episcopală. Presupun că o să mai 
rămânem trei sau patru zile, dar te vom suna. 

Sofia hotări să meargă la catedrală să vorbească cu Marco. 
Ştia că şeful ei preferă să fie singur; altfel, le-ar fi cerut lui 
Pietro, Giuseppe sau Antonino să-l însoţească. Dar le dăduse 


? Greşeli mărunte (în lat. în orig.); aici cu sensul de lucruri neînsemnate 


câte o sarcină fiecăruia în parte. 

Lucrau cu el de mulţi ani. Toţi patru ştiau că Marco are 
încredere în ei. 

Pietro şi Giuseppe erau doi copoi de nădejde, doi carabinieri 
incoruptibili; Antonino şi ea, doctori în arte, iar Minerva, 
navigând pe internet, formau creierul echipei lui Marco. Mai 
erau şi alţi colegi, bineînţeles, dar Marco avea deplină încredere 
în cei cinci; ba chiar, cu trecerea anilor, deveniseră prieteni. 
Sofia se gândi că petrece mai mult timp la slujbă decât acasă. 
Fireşte că, la urma urmei, acasă nu era nimeni care să o aştepte. 
Nu se căsătorise; se consola spunându-şi că nu avusese timp, 
mai întâi din pricina carierei, a doctoratului, apoi au urmat 
angajarea la Departamentul de Artă, călătoriile. Tocmai 
împlinise patruzeci de ani şi simţea că viaţa ei sentimentală era 
un dezastru, pentru că nu se amăgea: deşi se culca din când în 
când cu Pietro, acesta nu avea să se despartă niciodată de soţia 
lui şi nici ea nu era sigură că ar fi vrut ca el să o facă. 

Era mai bine aşa, împărțind o cameră în timpul călătoriilor 
sau luând cina împreună în câte o noapte după serviciu. Pietro o 
conducea acasă, beau un pahar, cinau, se duceau la culcare şi, 
pe la două sau trei dimineaţa, el se scula tiptil şi pleca. 

La birou, încercau să se ascundă, dar Antonino, Giuseppe şi 
Minerva ştiau, iar Marco le spusese odată că erau destul de 
mari ca să facă ce aveau ei chef, dar că spera ca problemele 
personale să nu pericliteze nici echipa, nici munca. 

Ea şi Pietro au fost de acord că nu trebuia ca neînțelegerile 
dintre ei să transpară sau să fie comentate cu echipa. Până 
acum, respectaseră înţelegerea, cu toate că avuseseră nişte 
supărări mărunte, stârnite din te miri ce, nimic care să nu se 
poată rezolva. Amândoi ştiau că relaţia nu putea să continue şi, 
în consecinţă, niciunul, nici celălalt nu mai sperau nimic. 

x x * 

— Şefu’... 

— Marco tresări la auzul vocii Sofiei. Era aşezat la câțiva 
metri de urna în care se păstra Giulgiul. Zâmbi când o văzu şi o 
apucă de braţ trăgând-o lângă el. 

Este impresionant, nu-i aşa? 

— Da, într-adevăr, este, şi când te gândeşti că e fals... 

— Fals? Eu n-aş spune atât de categoric că e fals. Există ceva 


misterios în Giulgiu, ceva ce savantii n-au ştiut să explice până 
la capăt. NASA a stabilit că imaginea omului este 
tridimensională. Sunt savanţi care susţin că imaginea este 
rezultatul unei radiaţii necunoscute, iar alţii spun că urmele 
sunt resturi de sânge. 

— Marco, tu ştii că proba cu carbon 14 este concludentă. 
Doctorul Tite şi laboratoarele care au lucrat la datarea 
Giulgiului nu-şi puteau permite să greşească. Pânza este din 
secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, între 1260 şi 1390, şi trei 
laboratoare diferite şi-au dat avizul. Probabilitatea de eroare 
este de cinci la sută. Biserica a acceptat sentinţa dată de testul 
cu carbon 14. 

— Dar, în continuare, nu se ştie cum s-a format imaginea de 
pe pânză. Şi îţi amintesc că în fotografiile tridimensionale s-au 
găsit câteva cuvinte: în jurul chipului este scris de trei ori 
INNECE. 

— Da, „La moarte”. 

— Şi în acelaşi loc, de sus în jos, spre interior, există mai 
multe litere: S N AZARE. 

— Care se pot citi ca NEAZARENUS. 

— Sus, sunt alte litere, IBER... 

— Şi unii cred că literele care lipsesc formează numele 
TIBERIUS”. 

— Şi leptonii? 

— Fotografiile mărite prezintă nişte cercuri pe ochi; mai ales 
în cel din dreapta s-a putut recunoaşte o monedă. 

— O practică obişnuită în acea vreme ca să se ţină închişi 
ochii morților. 

— Şi se poate citi... 

— Unind literele, sunt unii care spun că se citeşte TIBEPIOY 
CAICAROC, Tiberius Caesar, care este inscripția ce apare pe 
monedele bătute în timpul lui Pilat din Pont; erau din bronz, iar 
în mijloc purtau toiagul prezicătorilor. 

— Eşti un bun istoric, doamnă doctor, şi de aceea nu prezinţi 
nimic drept sigur. 

— Marco, pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Dacă tu nu poţi, atunci nimeni nu poate s-o facă. 

— Eşti credincios? Dar credincios cu adevărat. Noi toţi 


10 Tiberius Iulius Caesar (42 î.H.-37 d.H.), împărat roman între 14-37 d.H. 


suntem catolici, suntem italieni şi tot mai rămânem cu ceva de 
când eram mici. Dar să fii credincios este altceva, şi mie mi se 
pare că tu, Marco, eşti credincios, că eşti convins că omul de pe 
Giulgiu este Hristos şi nu-ţi pasă de ce spun rapoartele 
ştiinţifice; tu crezi. 

— Să-ţi explic, doamnă profesoară, răspunsul este complicat. 
Nu ştiu foarte bine în ce cred şi în ce nu cred; ţi-aş spune câteva 
lucruri pe care logica mă face să le resping şi, fireşte, ideile în 
care cred nu prea au legătură cu ceea ce porunceşte Biserica, 
nici cu ceea ce se cheamă credinţă. Dar această pânză are ceva 
special, ceva miraculos, dacă vrei; nu e doar o bucată de pânză. 
Eu simt că această pânză ascunde ceva mai mult. 

x x * 

Rămaseră tăcuţi, privind pânza de in cu imaginea imprimată a 
unui om care a suferit aceleaşi patimi ca Isus. Un om care, 
conform studiilor şi măsurătorilor antropometrice realizate de 
profesorul Judica-Cordiglia, cântărea vreo optzeci de kilograme, 
statura lui atingea 1,81 metri, iar caracteristicile lui nu 
corespundeau nici unui grup etnic anume. 

Catedrala era închisă pentru public. Urma să rămână aşa o 
vreme şi Giulgiul avea să fie mutat din nou în seiful Băncii 
Naţionale. Hotărârea o luase Marco, iar cardinalul a fost de 
acord. Sfântul Giulgiu era comoara cea mai de preţ a catedralei, 
una din marile relicve ale creştinătăţii, şi, date fiind 
împrejurările, avea să fie mai bine protejat în inima băncii. 

Sofia îl strânse de braţ pe Marco; voia ca el să nu se simtă 
singur şi să ştie că ea credea în el. Îl admira, simţea o venerație 
pentru Marco, pentru integritatea lui, pentru că, în spatele 
imaginii de om dur, ştia că există o fiinţă sensibilă, dispusă 
întotdeauna să asculte, umil şi căruia nu îi venea greu să 
recunoască faptul că alţii ştiau mai mult decât el; atât de sigur 
era pe sine, încât nimic nu îi ştirbea din autoritate. 

Când discutau despre autenticitatea unei opere de artă, 
Marco nu-şi spunea niciodată părerea, întotdeauna lăsa ca 
membrii echipei să şi-o spună pe a lor, şi Sofia ştia că el avea 
încredere mai cu seamă în ea. Cu câţiva ani în urmă, o numea 
afectuos „creieraşul”, din pricina studiilor ei academice: doctor 
în istoria artei, licenţiată în limbi moarte, licenţiată în filologie 
italiană, vorbea fluent italiana, franceza, spaniola şi greaca, 


celibatul îi lăsase timp să studieze şi araba: nu o stăpânea, dar o 
înţelegea şi se făcea înţeleasă. 

Marco a privit-o cu coada ochiului şi s-a simţit reconfortat de 
gestul ei. S-a gândit că e păcat că o femeie ca ea nu îşi găsise 
încă perechea, aşa cum s-ar fi cuvenit. Era frumoasă, foarte 
frumoasă, nici măcar ea nu-şi dădea seama de cât era de 
atrăgătoare. Blondă, cu ochi albaştri zveltă, simpatică şi 
inteligentă, extraordinar de inteligentă. Paola îi căuta mereu un 
partener, dar eşuase în încercarea asta; bărbaţii se simțeau 
fâstâciţi în prezenţa ei din pricina superiorității sale. El nu 
înţelegea cum o femeie ca ea putea să aibă o relaţie stabilă cu 
nebunul de Pietro dar Paola îi spunea că aşa era cel mai comod 
pentru Sofia. 

Pietro fusese ultimul care s-a alăturat echipei. Era de zece ani 
în departament. Era un bun anchetator. Meticulos, circumspect, 
nu îi scăpa niciun amănunt, oricât de neînsemnat ar fi fost. 
Lucrase la omucideri timp îndelungat şi îşi ceruse transferul, 
sătul, cum spunea el, de atâta sânge. Adevărul e că i-a produs o 
bună impresie atunci când i l-au trimis pentru interviu şi ca să îi 
găsească un loc în echipă, mai ales că se plângea mereu că avea 
nevoie de mai mulţi oameni. 

Marco s-a ridicat, urmat de Sofia. S-au îndreptat spre altarul 
principal, l-au ocolit şi au intrat în sacristie, unde, în acel 
moment, sosea un preot dintre cei care lucrau la reşedinţa 
episcopală. 

— Ah, domnule Valoni, vă căutam! Domnul cardinal doreşte să 
vă vadă. Peste aproximativ o jumătate de oră va sosi camionul 
blindat pentru mutarea Giulgiului. Ne-a sunat unul dintre 
oamenii dumneavoastră, un anume Antonino. Cardinalul spune 
că nu va avea linişte până când nu-l va şti în bancă, cu toate că 
dumneavoastră aţi umplut catedrala de carabinieri şi nu poţi 
face un pas fără să dai peste vreunul. 

— Vă mulţumesc, părinte, până atunci Sfântul Giulgiu va fi 
păzit, iar eu personal voi merge în camionul blindat până la 
bancă. 

— Eminenta Sa doreşte ca părintele Yves, ca reprezentant al 
episcopatului, să însoţească Giulgiul până la bancă şi să se 
ocupe de toate formalităţile pentru luarea lui în custodie. 

— Îmi pare bine, părinte, îmi pare bine. Unde este cardinalul? 


— În cabinetul său. Doriţi să vă însoțesc? 
— Nu e nevoie, eu şi doamna doctor cunoaştem drumul. 
x x * 

Marco şi Sofia intrară în cabinetul cardinalului. Acesta părea 
nervos, stânjenit. 

— Ah, intraţi, intraţi! Şi doamna doctor Galloni! Luaţi loc. 

— Eminenţă, spuse Marco, eu şi doamna doctor vom merge la 
bancă cu Giulgiul, ştiu că va veni şi părintele Yves... 

— Da, da, dar nu pentru asta voiam să vă văd. Să vă explic, cei 
de la Vatican sunt foarte îngrijoraţi. Monseniorul Aubry mi-a 
comunicat că papa este zguduit de acest nou incendiu şi mi-a 
cerut să-i spun tot ceea ce aflaţi pentru a-l informa pe Sfântul 
Părinte. De aceea, vă rog să-mi comunicaţi rezultatul 
investigaţiilor dumneavoastră pentru ca, la rândul meu, să-l pot 
informa pe monsenior. Bineînţeles că puteţi conta pe discreţia 
noastră, ştim cât de importantă este discreţia în aceste cazuri. 

— Eminenţă, încă nu ştim nimic, singurul lucru pe care îl 
avem este un trup fără limbă, aflat la morgă. Un bărbat de vreo 
treizeci de ani, fără identitate. Nu ştim dacă e italian sau 
suedez. 

— Mie mi se pare că individul de la închisoarea din Torino 
este italian. 

— De ce? 

— După aspect: brunet, nu foarte înalt, cu piele măslinie... 

— Eminenţă, acestui model antropologic îi corespunde 
jumătate din omenire. 

— Da, aveţi şi dumneavoastră dreptate. Bine, domnule Valoni, 
vă deranjează să mă ţineţi la curent? Vă voi da numărul de acasă 
şi cel de mobil, ca să mă puteţi găsi douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru; dacă aflaţi ceva cât de cât important, aş dori 
să cunosc mersul anchetei. 

Cardinalul scrise nişte numere de telefon pe o carte de vizită 
pe care i-o înmână lui Marco şi pe care acesta o vâri în buzunar. 
Bineînţeles că nu avea de gând să îl informeze pe cardinal 
despre mersul orbecăit al anchetei. Nici prin cap nu-i trecea să 
comunice episcopului de Torino informaţii legate de anchetă, 
pentru ca acesta, la rândul lui, să i le comunice monseniorului 
Aubry, şi acesta, locţiitorului secretarului de stat, acesta, 
secretarului de stat, iar secretarul de stat, cine ştie cui, în afară 


de papă. 
Dar nu spuse nimic, dădu din cap ca şi cum ar fi fost de acord. 
— Domnule Valoni, atunci când Giulgiul va fi la loc sigur în 
seiful băncii, informaţi-mă dumneavoastră şi părintele Yves. 
Marco ridică perplex din sprânceană. Cardinalul se purta de 
parcă ar fi lucrat pentru el. Hotări să nu răspundă la o astfel de 
impertinenţă şi se ridică, urmat de Sofia. 
— Plecăm, Eminenţă; camionul blindat este, probabil, pe 
punctul de a sosi. 


Cei trei bărbaţi se odihneau pe nişte paturi mizerabile, fiecare 
dintre ei cufundat în gânduri. Dăduseră greş şi, în zilele 
următoare, trebuiau să plece. Torino devenise un loc primejdios. 

Tovarăşul lor căzuse pradă flăcărilor şi probabil că autopsia 
va fi stabilit deja că nu avea limbă. Niciunul dintre ei nu avea. 
Încercarea de a se întoarce în catedrală ar fi fost curată 
sinucidere; omul care lucra la episcopat le povestise că locul era 
împânzit de carabinierii care îi interogau pe toţi, şi că el nu avea 
să-şi găsească odihna până când aceştia nu dispăreau. 

Aveau să plece, dar mai trebuiau încă să rămână ascunşi, cel 
puţin câteva zile, până când carabinierii mai slăbeau încercuirea 
şi jurnaliştii găseau alt subiect incendiar, poate vreo catastrofă. 

Beciul mirosea a umezeală şi de abia aveai loc să faci câţiva 
paşi. Omul de la episcopat le lăsase provizii pentru trei sau 
patru zile. Le spusese că, până când nu avea să fie sigur că 
trecuse primejdia, nu se mai întorcea. Trecuseră două zile care 
li s-au părut o veşnicie. 

x x * 

La mii de kilometri de acel beci, la New York, într-o clădire 
din sticlă şi oțel, într-o încăpere perfect izolată fonic şi 
beneficiind de cele mai avansate măsuri de siguranță pentru 
garantarea intimităţii, şapte bărbaţi sărbătoreau cu un pahar de 
vin de Burgundia eşecul celor dinainte. 

Aceşti şapte bărbaţi, cu vârste cuprinse între cincizeci şi 
şaptezeci de ani, îmbrăcaţi elegant, analizaseră în amănunţime 
toate informaţiile de care dispuneau despre incendiul de la 
Torino. Informaţiile nu le aveau din ziare şi nici de la 
televiziune; dispuneau de un raport direct de la sursă, elaborat 
cu meticulozitate de către acea siluetă îmbrăcată în negru care 
se ascunsese în amvon în timpul incendiului. 

Simţeau o uşurare, aceeaşi uşurare pe care, în ocazii 
anterioare, o simţiseră antecesorii lor, de fiecare dată când i-au 


împiedicat pe oamenii fără limbă să se apropie de Giulgiu. 

Cel mai bătrân ridică uşor mâna, iar ceilalţi erau gata să îl 
asculte. 

— Singurul lucru care mă îngrijorează este ceea ce ni se 
spune despre polițistul acela, directorul Departamentului de 
Artă. Dacă e obsedat de Giulgiu poate să găsească o pistă care 
să-l ducă până la noi. 

— Va trebui să intensificăm la maximum măsurile de 
siguranţă şi să încercăm ca oamenii noştri să se confunde cu 
peisajul. Am vorbit cu Paul, va căuta să obţină informaţii despre 
paşii pe care îi va face acel Marco Valoni, dar nu va fi uşor, 
pentru că orice mişcare greşită ne poate scoate în evidenţă. 
După părerea mea, maestre, ar trebui să stăm liniştiţi, să nu 
facem nimic, doar să observăm. 

Cel care vorbise astfel era un bărbat înalt, atletic, trecut de 
cincizeci de ani, cu păr cărunt şi chip sculptat, precum cel al 
unui împărat roman. 

Cel mai bătrân, care răspundea la titlul de maestru, 
încuviinţă. 

— Vreo sugestie? 

Au fost cu toţii de acord că cel mai bine ar fi să nu facă nimic 
şi să observe de la distanţă paşii pe care urma să îi facă Valoni. 
Au hotărât să ia legătura cu numitul Paul ca acesta să nu insiste 
prea mult să afle informaţii. 

Unul dintre cei prezenţi, un bărbat cu o constituţie robustă şi 
de înălţime medie, cu un uşor accent franțuzesc, întrebă: 

— Vor încerca din nou? 

Bătrânul răspunse fără să ezite: 

— Nu, nu o vor face imediat. Mai întâi, vor încerca să iasă din 
Italia şi apoi să ia legătura cu Addaio. Dacă au noroc şi reuşesc, 
acest lucru le va lua un timp. Addaio nu va trimite imediat alte 
trupe. 

— Ultima dată a fost acum doi ani, reaminti bărbatul cu chip 
de împărat roman. 

— lar noi vom fi în continuare acolo, aşa cum am fost 
întotdeauna. Acum vom stabili următoarea noastră întâlnire şi 
vom schimba codurile. 


Josar îl urma pe Isus oriunde acesta mergea. Apropiaţii lui 
Isus se obişnuiseră cu prezenţa lui şi uneori îl invitau să stea cu 
ei atunci când se odihneau. De la ei a aflat că Isus ştia că urma 
să moară şi, cu toate poveţele şi recomandările lor de a fugi, 
nazarineanul stăruia că trebuie să împlinească voia Tatălui său. 

Era greu de înţeles că Tatăl dorea moartea Fiului, dar Isus o 
spunea cu o asemenea seninătate, încât părea că aşa trebuia să 
fie. _ 

Când Isus îl vedea, îl copleşea cu vreun gest de prietenie. Intr- 
o zi, adresându-i-se, îi spusese: 

— Josar, eu trebuie să împlinesc ceea ce se cuvine, de aceea 
am fost trimis de Tatăl meu, iar tu, Josar, ai şi tu o misiune de 
îndeplinit. De aceea eşti aici şi vei aduce mărturie despre ceea 
ce sunt, despre ceea ce ai văzut şi mă vei avea alături atunci 
când nu voi mai fi. 

Josar nu înţelesese vorbele nazarineanului, dar nu îndrăznise 
să îl întrebe şi nici să îl contrazică. 

În ultimele zile, zvonurile erau insistente. Preoţii voiau ca 
romanii să rezolve problema lui Isus nazarineanul, în vreme ce 
Pilat, guvernatorul, încerca, la rândul său, ca iudeii să îl judece 
pe acela care era unul de al lor. Era o chestiune de timp ca unii 
sau alţii să săvârşească crima. 

Isus plecase în deşert. Se ducea foarte des. Cu această ocazie 
postise, pregătindu-se, le-a spus el, să urmeze voia Tatălui. 

Intr-o dimineaţă, pe Josar îl trezi bărbatul din casa unde îşi 
găsise adăpost. 

— L-au prins pe nazarinean. 

Sări din pat şi se frecă la ochi; apropiindu-se de un urcior din 
colţul odăii, îşi dădu cu apă pe faţă ca să se trezească. Apoi îşi 
luă mantia şi se îndreptă spre Templu. Acolo îl întâlni pe unul 
dintre apropiații lui Isus, care, în mijlocul mulţimii, asculta 
înspăimântat. 


— Ce s-a întâmplat, Iuda? 

Iuda izbucni în plâns, încercând să fugă de Josar, dar acesta îl 
ajunse din urmă şi îl prinse, apucându-l cu mâna de umăr. 

— Dar ce se întâmplă? De ce fugi de mine? 

Iuda, cu ochii scăldaţi în lacrimi, încerca să scape din braţele 
lui Josar, dar nu putea, şi în sfârşit răspunse. 

— L-au prins. Romanii l-au luat cu ei, îl vor răstigni, iar eu... 
Lacrimile îi curgeau pe obraji de parcă ar fi fost un copil. Dar 
Josar, în mod ciudat, nu se simţi mişcat şi continuă să îl ţină cu 
putere ca să nu îi scape. 

— Josar, eu l-am vândut. L-am vândut pe cel mai bun dintre 
oameni. L-am predat romanilor pentru treizeci de arginti. 

Josar îl îndepărtă cu un gest mânios şi plecă în fugă, năucit, 
neştiind prea bine încotro să se îndrepte. Din nou pe esplanada 
Templului, dădu peste un bărbat pe care îl mai văzuse cândva 
ascultând predicile lui Isus. 

— Unde este? îl întrebă cu o voce stinsă. 

— Nazarineanul? Il vor răstigni. Pilat le face astfel pe plac 
preoţilor. 

— Dar de ce este acuzat? 

— Se spune că huleşte, pentru că s-a proclamat Mesia. 

— Dar Isus nu a hulit niciodată, nu a spus niciodată că este 
Mesia, este cel mai bun dintre oameni. 

— Ai grijă, tu l-ai urmat, cineva te poate denunța. 

— Şi tu îl urmai. 

— Într-adevăr, de aceea îţi spun. Cei care l-am urmat pe 
nazarinean nu suntem în siguranţă. 

— Spune-mi măcar unde îl pot găsi, unde îl vor duce... 

— Va muri vineri înainte de apusul soarelui. 

x x * 

Chipul lui Isus era numai durere şi suferință. Pe cap îi 
înfipseseră un coif făcut din spini care îi pătrundeau în frunte. 
Sângele i se prelingea pe faţă, udându-i barba. 

Josar număra în gând loviturile de bici cu care soldaţii romani 
îl pedepseau pe Isus. O sută douăzeci. 

Târa crucea pe care urma să fie răstignit, iar greutatea ei, 
dublată de durerea flagelării, îl biruia, obligându-l să 
îngenuncheze pe bolovanii de pe drum. 

Josar făcu un pas să îl susţină, dar un soldat îl îndepărtă 


îmbrâncindu-l. Isus îl privi cu recunoştinţă. 

Îl urmă pe Isus până în vârful colinei, unde avea să fie 
răstignit împreună cu alţi condamnaţi. Simţi cum lacrimile îi 
îneacă ochii atunci când văzu că un soldat îl aşază pe cruce şi, 
apucându-l de încheietura mâinii stângi, îl ţintuieşte cu un piron 
de scândură. În continuare, făcu acelaşi lucru la mâna dreaptă, 
dar pironul nu reuşi să străbată încheietura din prima încercare, 
cum se întâmplase la cealaltă mână. Soldatul mai încercă de 
încă două ori înainte ca pironul să ajungă la buştean. 

Picioarele le pironi împreună, cu acelaşi cui, aşezând stângul 
peste dreptul. 

Timpul părea că s-a oprit în loc şi Josar se ruga la Dumnezeu 
ca Isus să moară cât mai repede. Îl vedea suferind, sufocându- 
se. 

loan, cel mai iubit dintre ucenici, plângea în tăcere pentru 
patimile învățătorului său. Nici Josar nu îşi putea stăpâni 
lacrimile. 

Un soldat îşi înfipse lancea în coasta lui Isus, şi din rană 
ţâşniră sânge şi puţină apă. 

Murise, iar Josar îi mulţumi lui Dumnezeu pentru asta. 

În vinerea aceea din aprilie, primăvara părea învăluită în nori 
încărcaţi de furtună. Când coborâră de pe cruce trupul 
nazarineanului, abia de mai rămânea timp ca să îl pregătească 
aşa cum se cuvenea. Josar ştia că legea iudeilor îi obliga, atunci 
când soarele era la asfinţit, să întrerupă orice muncă, până şi 
aceea de a înfăşura un cadavru în linţoliu. 

Mai mult, fiind Paştele, cadavrul trebuia îngropat în aceeaşi 
Zi. 

Josar, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, asista încremenit la 
pregătirea mortului, privind cum Iosif din Arimateea!! înfăşură 
trupul lui Isus într-o pânză fină şi moale de in, având o formă 
dreptunghiulară. 

Josar nu dormi în noaptea aceea şi nu îşi găsi odihna nici în 
ziua următoare, atât de mare era durerea din sufletul lui. 

A treia zi după răstignirea lui Isus, se îndreptă spre locul unde 
fusese depus trupul lui. Acolo se întâlni cu Maria, mama lui Isus, 
şi cu loan, ucenicul preferat, care, împreună cu alţii, strigau că 


1 Discipol al lui Isus Hristos, şi-a oferit propria criptă săpată în munte pentru 
înmormântarea Mântuitorului. 


trupul învățătorului dispăruse. Pe lespedea mormântului în care 
îl depuseseră rămăsese doar pânza în care Iosif din Arimateea îl 
înfăşurase şi pe care niciunul dintre cei de faţă nu îndrăznea să 
o atingă. Legea iudeilor interzice atingerea obiectelor spurcate, 
iar linţoliul unui mort este un astfel de obiect. 

Josar îl luă în mâini. El nu era iudeu, deci nu îl afectau 
prohibiţiile legii iudaice. Strânse pânza la piept şi se simţi 
cuprins de linişte. Imbrăţişând acea bucată simplă de pânză de 
in, îl simţea pe învăţător, ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat pe el. În 
momentul acela a ştiut ce are de făcut. Avea să rânduiască 
întoarcerea sa la Edesa şi să îi încredinţeze lui Abgar giulgiul lui 
Isus, iar acesta o să se vindece. Acum înţelegea ce îi spusese 
învățătorul. 

leşi din mormânt şi respiră aerul proaspăt, în vreme ce, cu 
giulgiul împăturit pe braţ, apucă drumul spre han ca să 
părăsească Ierusalimul cât mai repede cu putinţă. 

x x * 

În Edesa, căldura amiezii îi invita pe localnici să aştepte în 
casele lor căderea serii. La ora aceea, regina aşeza cârpe umede 
pe fruntea bolnavă a lui Abgar şi îl liniştea, asigurându-l că 
boala nu îi mâncase încă pielea. 

Ania, dansatoarea, era o putreziciune omenească. Trăia de o 
vreme departe de oraş, dar Abgar nu voia să o lase în voia sorții 
şi îi trimitea de-ale gurii în peştera în care se refugiase. În 
dimineaţa aceea, unul dintre oamenii lui, după ce îi lăsase 
aproape de peşteră un sac cu cereale şi un burduf cu apă 
proaspătă, a văzut-o. La întoarcere, i-a povestit regelui că 
frumosul chip de odinioară era o nedesluşită masă descarnată. 
Abgar nu a dorit să audă mai mult şi s-a refugiat în odăile lui, 
unde, cuprins de groază, aiura din pricina fierbinţelii. 

Regina îl îngrijea şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. 
Câţiva duşmani ai regelui începuseră să uneltească împotriva lui 
ca să îl înlocuiască şi tensiunea creştea din ce în ce mai mult. 
Cel mai rău era că nu mai primiseră veşti de la Josar. Acesta 
rămăsese cu nazarineanul şi, deşi Abgar se plângea că Josar îl 
părăsise, regina îl îndemna să se încreadă în el. Dar, în 
momentul acela, chiar şi ei îi slăbise încrederea. 

— Stăpână! Stăpână! Josar e aici! 

Sclava dăduse buzna în odaia în care Abgar dormita, răcorit 


de evantaiul reginei. 

— Josar! Unde este? 

Regina ieşi în fugă sub privirile uluite ale celor pe care-i 
întâlnea, oşteni şi curteni, până când dădu de Josar. 

Prietenul ei credincios, acoperit încă de praful de pe drum, 
întinse mâinile spre ea. 

— Josar, l-ai adus? Unde e nazarineanul? 

— Stăpâna mea, regele se va vindeca. 

— Dar unde este, Josar? Spune-mi unde este iudeul. 

Vocea reginei lăsa să se vadă disperarea atât de mult timp 
stăpânită. 

— Duceţi-mă la Abgar. 

Vocea lui Josar răsuna puternic şi răspicat şi toţi cei care 
priveau scena rămaseră impresionați. Regina îl călăuzi până în 
odaia în care zăcea Abgar. 

Regele întredeschise ochii şi, văzându-l pe Josar, suspină 
uşurat. 

— Te-ai întors, bunul meu prieten. 

— Da, Abgar, şi acum te vei vindeca. 

În uşa încăperii, oşteanul din garda regelui îi împiedica să 
treacă pe câţiva curteni curioşi care nu voiau să piardă scena 
întâlnirii regelui cu cel mai bun prieten al său. 

Josar îl ajută pe Abgar să se ridice în capul oaselor şi îi 
înmână pânza de în pe care regele o strânse la piept fără să ştie 
ce este. 

— Aici este Isus şi, de crezi cu adevărat, te vei vindeca. El mi- 
a spus că te vei vindeca şi mă trimite la tine cu această misiune. 

Hotărârea din vorbele lui Josar, convingerea lui îl făcură şi pe 
Abgar să fie încrezător şi strânse pânza la piept cu mai multă 
putere. 

— Da, cred, spuse Abgar. 

Şi inima lui era sinceră. Atunci se înfăptui minunea. Culoarea 
reveni pe chipul regelui şi urmele bolii se şterseră. Abgar simţi 
că puterea îi curgea din nou prin vene şi o senzaţie de pace îi 
năpădi sufletul. 

Regina plângea în tăcere, copleşită de acea minune, în vreme 
ce oştenii şi curtenii îngrămădiţi în pragul odăii nu puteau să îşi 
explice cum de se vindecase regele. 

— Abgar, Isus te-a vindecat aşa cum a promis. Aceasta este 


pânza în care a fost înfăşurat trupul lui; pentru că trebuie să ştii, 
stăpânul meu, că Pilat, cu complicitatea preoţilor iudei, a 
poruncit răstignirea lui Isus după ce l-a supus la chinuri 
groaznice. Dar nu te întrista, pentru că el s-a întors la Tatăl lui şi 
de acolo, de unde este, ne va ajuta şi îi va ajuta pe oameni în 
vecii vecilor. 

Vestea despre miracolul vindecării regelui se împrăştie 
precum praful în cele patru zări. Abgar îi ceru lui Josar să îi 
vorbească despre Isus ca să îşi însuşească învăţăturile 
nazarineanului. El, Abgar, regina şi toţi supuşii lor vor îmbrăţişa 
religia lui Isus, aşa că porunci să fie dărâmate templele şi ceru 
ca Josar să îi propovăduiască lui şi poporului său, pentru a se 
converti în discipoli ai nazarineanului. 

Josar îi propovădui lui Abgar şi locuitorilor din Edesa 
învăţăturile lui Isus şi în oraş nu mai exista altă religie decât cea 
a nazarineanului. 

— Ce vom face cu linţoliul, Josar? 

— Rege al meu, trebuie să găseşti un loc de păstrare sigur. 
Isus ţi l-a trimis ca să te vindeci şi trebuie să îl păstrăm cu grijă. 
Mulţi dintre supuşii tăi îmi cer să îi las să atingă pânza de in şi 
trebuie să îţi spun că a înfăptuit şi alte minuni. 

— Voi da poruncă să se dureze un templu, Josar. 

— Da, stăpâne. 

In fiecare zi, la ceasul când soarele se arăta la răsărit, Josar 
profita de primele raze de lumină ca să se pună pe scris. Voia să 
lase o mărturie scrisă despre minunile înfăptuite de Isus la care 
el fusese martor şi despre tot ceea ce apropiații învățătorului îi 
povestiseră din timpul cât a trăit la Ierusalim. Apoi, Josar venea 
la palat şi le vorbea lui Abgar, reginei şi multor altora despre 
toate câte ştia din învăţăturile nazarineanului. 

Vedea uimirea de pe chipuri atunci când propovăduia că nu 
trebuie să urăşti şi nici să doreşti răul vrăjmaşilor. Isus îi 
învățase să întoarcă şi celălalt obraz. 

In afară de Abgar, Josar se bizuia şi pe credinţa reginei pentru 
ca sămânţa învățăturilor lui Isus să prindă rădăcini. 

În scurtă vreme, Edesa era creştină, iar Josar trimitea scrisori 
câtorva apropiaţi ai lui Isus care, la fel ca el, duceau noua 
învăţătură prin sate şi prin oraşe. 

Când Josar termină de scris istoria nazarineanului, Abgar le 


ceru scribilor să facă mai multe copii, pentru ca oamenii să nu 
uite niciodată viaţa şi predicile acestui iudeu extraordinar care, 
după ce a murit, l-a vindecat. 


Pe când parca maşina, Marco se gândea că îşi pierdea iar 
timpul. Cu doi ani în urmă, nu reuşise să scoată nimic limpede 
de la mut. Recurseseră la un medic specialist care, după ce l-a 
examinat, a susţinut că bărbatul avea auzul bun şi că nicio cauză 
fizică nu părea a-l împiedica să audă. Cu toate astea, mutul 
rămânea atât de închis în sine, încât era greu de ştiut dacă într- 
adevăr îi auzea sau nu. Poate că acum avea să se întâmple 
acelaşi lucru, dar i se părea că trebuia să îl vadă, să afle ce 
putea fi în spatele acestui om misterios, fără amprente. 

Directorul închisorii lipsea, dar dăduse ordine precise astfel 
încât să i se înlesnească orice ar fi cerut; iar ceea ce a cerut a 
fost să fie lăsat singur cu mutul. 

— Nu e nicio problemă, îi spuse şeful paznicilor, e un om 
paşnic. Nu creează niciun fel de probleme; în plus, e puţin 
mistic, preferă să stea în capelă, decât să iasă în curte cu 
ceilalţi. Mai are puţin timp până să iasă de aici; cum nu a produs 
mari daune, i-au dat trei ani. Aşa că, încă un an, şi e liber. Dacă 
ar fi avut un avocat, ar fi cerut deja eliberarea condiţionată 
pentru bună purtare, dar nu se ocupă nimeni de el. 

— Înţelege când i se vorbeşte? 

— Ah! Ăsta e un mister. Uneori pare că da, alteori, că nu. 
Depinde. 

— Păi, nu mă lămuriţi prea mult. 

— Adevărul e că omul ăsta e deosebit, nu ştiu, nu pare un 
tâlhar. Mă rog, cel puţin nu se poartă ca tâlharii. Aici am avut, 
acum mulţi ani, un alt mut, şi era diferit, nu ştiu, se vedea că era 
un delincvent. Dar ăsta îşi petrece timpul privind drept înainte 
sau stând în capelă. 

— N-a cerut să citească ceva, vreun ziar? 

— Nu, niciodată, nu se uită nici la televizor, nu-l interesează 
nici meciurile de fotbal. Nu primeşte scrisori şi nici nu scrie 
nimănui. 


Când mutul intră în sala în care îl aştepta Marco, ochii lui nu 
vădeau surpriză, ci doar indiferenţă. Rămase în picioare, 
aproape de uşă, cu privirea în jos, aşteptând. 

Marco îi făcu semn să se aşeze, dar mutul rămase în picioare. 

— Nu ştiu dacă mă înţelegi sau nu, dar bănuiesc că da. 

Mutul ridică uşor privirea din pământ, cu un gest 
imperceptibil pentru cineva care nu era un cunoscător al 
condiţiei umane, iar Marco era unul dintre aceştia. 

— Prietenii dumitale au încercat din nou să fure din catedrală, 
De data asta au provocat un incendiu. Din fericire, Giulgiul e 
intact în continuare. 

Mutul nu îşi trăda în niciun fel emoţiile, şi chipul îi rămânea 
nemişcat fără ca asta să necesite un efort prea mare. Dar Marco 
avea impresia că nimerise orbecăind peste ceva, pentru că omul 
ăla care stătea de doi ani în închisoare era acum mai vulnerabil 
decât atunci când îl arestaseră. 

— Presupun că trebuie să fie exasperant să stai aici. N-o să-ţi 
răpesc prea mult timp, pentru că nici eu nu vreau să-mi pierd 
vremea. Mai aveai un an de executat; şi spun că mai aveai 
pentru că am redeschis dosarul dumitale în urma cercetărilor 
efectuate ca urmare a incendiului de acum câteva zile. Un oma 
murit ars - era mut, exact ca dumneata. Aşa că mai ai de stat o 
bună bucată de vreme în închisoare până când terminăm 
ancheta, până îi dăm de capăt, şi asta poate dura doi, trei, patru 
ani, nu ştiu. De asta sunt aici; dacă dumneata îmi spui cine eşti 
şi cine sunt prietenii dumitale, poate că ajungem la o înţelegere. 
Aş încerca să fac în aşa fel încât să ţi se acorde eliberarea 
condiţionată şi ai putea deveni un martor sub acoperire. Asta 
înseamnă o nouă identitate şi posibilitatea ca prietenii dumitale 
să nu te găsească niciodată. Gândeşte-te. Eu pot să amân 
rezolvarea acestui caz o zi sau zece ani, dar până când cazul va 
fi închis, dumneata o să putrezeşti în închisoare. 

Marco îi întinse o carte de vizită cu numerele lui de telefon. 

— Dacă vrei să-mi comunici ceva, arată paznicilor această 
carte de vizită. Ei mă vor chema. 

Mutul nu întinse mâna ca să ia cartea de vizită pe care i-o 
dădea, aşa că Marco hotări să o lase pe masa din mijlocul 
camerei. 

— Vezi ce faci, e viaţa dumitale, nu a mea. 


Când ieşi din sală, evită să privească în urmă. Jucase rolul de 
dur şi, din două, una: ori fusese ridicol, pentru că mutul nu 
înţelesese nimic, ori, dimpotrivă, reuşise să semene 
incertitudinea în om şi acesta poate că avea să reacționeze. 

Dar îl înțelesese? înțelegea italiana? Nu ştia. La un moment 
dat, i s-a părut că da, dar poate că se înşela. 

x x * 

Când mutul se întoarse în celulă, se prăvăli în patul mizerabil 
şi privi tavanul. Ştia că sunt camere de supraveghere care 
măturau fiecare colţ al celulei şi, de aceea, trebuia să rămână 
impasibil în continuare. 

Un an, mai avea un an până să îşi recapete libertatea, şi acum 
acest poliţist îi spunea să nici nu viseze la asta. Putea fi o 
cacealma, dar la fel de bine acesta putea spune adevărul. 

Cum în mod voit nu se uita la televizor asemenea celorlalţi 
puşcăriaşi, nu era la curent cu ştirile de afară. Addaio îi spusese 
că, dacă aveau să fie prinşi, să se izoleze, să îşi execute 
pedeapsa şi să găsească mijloacele pentru a se întoarce acasă. 

Acum, Addaio trimisese o altă echipă, făcuse o nouă 
încercare. Un incendiu, un tovarăş mort şi din nou poliţia, 
descumpănită, căutând indicii. 

În puşcărie, avusese timp să se gândească, şi concluzia era 
evidentă: aveau printre ei un trădător, nu era posibil ca, de 
fiecare dată când puneau acţiunea la cale, ceva să iasă rău, iar 
ei să sfârşească în flăcări sau în arest. 

Da, exista un trădător în rândurile lor, aşa cum a existat şi în 
trecut. Era sigur. Trebuia să se întoarcă şi să îl convingă pe 
Addaio să facă cercetări ca să îl găsească pe vinovatul pentru 
atâtea eşecuri, pentru nenorocirea lui. 

Dar trebuia să aştepte, oricât de greu i-ar fi fost. Dacă acest 
poliţist venise să îi propună o înţelegere, era pentru că nu avea 
nicio pistă; altfel, s-ar fi găsit în faţa unui tribunal. Era o 
cacealma, iar el nu putea să cadă în capcană. Puterea lui stătea 
în muţenie şi în izolarea riguroasă la care se supusese. Fusese 
antrenat pentru asta, dar a suferit enorm în aceşti doi ani 
neputând să citească o carte, să aibă ştiri de afară sau să 
comunice măcar prin semne cu ceilalţi. 

Paznicii şi gardienii se convinseseră că era un biet ţicnit 
inofensiv, care se căia că încercase să fure din catedrală şi că de 


aceea mergea la capelă să se roage. Asta îi auzea spunând 
atunci când vorbeau despre el. Ştia că le era milă de el. Acum 
trebuia să îşi joace mai departe rolul, acela prin care nu numai 
că nu vorbeşte, dar că nici nu aude, rolul de nenorocit, să spere 
ca ei să aibă încredere şi să vorbească de faţă cu el. O făceau 
întotdeauna, fiindcă pentru ei era ca o mobilă. 

Lăsase cu bună ştiinţă pe masa din vorbitor cartea de vizită 
pe care i-o dăduse polițistul. Nici n-a atins-o. Şi acum, să 
aştepte, să aştepte să treacă încă un blestemat de an. 

x x * 

— A lăsat cartea de vizită acolo unde ai lăsat-o tu, nici nu s-a 
atins de ea. 

— Şi zilele astea ați observat ceva deosebit? 

— Nimic, este la fel ca întotdeauna. Merge la capelă în orele 
libere, iar în restul timpului stă în celulă, cu ochii în tavan. 
Camerele de supraveghere îl înregistrează douăzeci şi patru de 
ore pe zi. Dacă va face ceva diferit, te voi chema. 

— Iţi mulţumesc. 

Marco închise telefonul. Presimţirea lui dăduse greş. Era 
convins că mutul avea să reacționeze, dar directorul închisorii 
susţinea că în el nu se produsese nicio schimbare. Simţea o 
anumită strângere de inimă din pricină că ancheta nu avansa 
deloc. Ş 

Minerva era pe punctul de a sosi. li ceruse să vină la Torino 
pentru că voia să ţină o şedinţă cu toată echipa lui şi, împreună, 
să vadă ce puteau clarifica. 

Mai rămâneau încă două sau trei zile. Apoi, trebuiau să se 
întoarcă la Roma; nu se putea ocupa în exclusivitate de acest 
caz, cei din departament nu ar fi înţeles şi nici cei de la 
ministere, şi cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla ar fi să 
se creadă că e obsedat. Şefii cei mari nu puteau înţelege. 
Sfântul Giulgiu era intact, nu suferise nicio stricăciune, din 
catedrală nu se furase nimic. Aveau cadavrul unuia dintre 
tâlhari; nu se putuse stabili cine era, dar nici nu părea că i-ar 
păsa cuiva prea mult. 

Sofia şi Pietro intrară în birou. Giuseppe fusese să o ia pe 
Minerva de la aeroport, iar Antonino, mereu punctual, citea de 
zor nişte hârtii. 

— Ce se întâmplă, şefu'? rosti Sofia. 


— Nimic, directorul închisorii mă asigură că mutul nu s-a 
tulburat câtuşi de puţin, ca şi cum nu m-ar fi văzut. 

— Asta este, în situaţia dată, normal, sublinie Pietro. 

— Da, presupun că da. 

În momentul acela, un hohot de râs şi sunetul tocurilor 
anunţară sosirea Minervei. Ea şi Giuseppe intrară râzând. 

Minerva, de statură potrivită, nici grasă, nici slabă, nici 
frumoasă nici urâtă, părea mereu binedispusă. Avea un mariaj 
fericit cu un inginer informatician care, la fel ca ea, era un 
adevărat geniu al computerelor. 

După saluturile de rigoare, începu şedinţa. 

— Bine, spuse Marco, haideţi să recapitulăm, şi doresc ca 
fiecare dintre voi să-şi spună părerea. Pietro... 

— Firma care se ocupă de lucrările din catedrală se numeşte 
COCSA. l-am interogat pe toţi muncitorii care lucrează la 
modernizarea instalaţiei electrice, nu ştiu nimic, şi cred că spun 
adevărul. Majoritatea sunt italieni, dar există şi câţiva imigranţi: 
doi turci şi trei albanezi. Au actele în regulă, inclusiv permisele 
de muncă. Din câte mi-au spus, sosesc la catedrală la opt şi 
jumătate dimineaţa, după încheierea primei slujbe. De îndată ce 
pleacă toţi credincioşii, porţile se închid şi nu mai sunt servicii 
religioase până la şase seara, oră la care ei pleacă. Fac o mică 
pauză de masă între unu şi jumătate şi patru. La patru fix, revin 
şi termină la şase. Deşi instalaţia electrică nu e foarte veche, o 
modernizează ca să fie mai bine iluminate unele capele din 
catedrală. Mai repară şi scorojeala de pe pereţi, pricinuită de 
umezeală. Socotesc că vor termina peste două sau trei 
săptămâni. În ziua incendiului, nu-şi amintesc să se fi întâmplat 
nimic deosebit. În zona în care s-a declanşat focul, au lucrat doi 
muncitori italieni şi unul dintre turci, Tarik. Nu înţeleg cum de s- 
a putut produce scurtcircuitul. Toţi trei susţin că au lăsat 
cablurile perfect strânse atunci când au plecat să ia prânzul într- 
un mic birt aproape de catedrală. Ei nu înţeleg nici acum cum s- 
a întâmplat. 

— Dar s-a întâmplat, sublinie Sofia. 

Pietro se uită urât la ea şi continuă: 

— Muncitorii sunt mulţumiţi de firma la care lucrează; susţin 
că sunt bine plătiţi şi sunt trataţi corect. Mi-au spus că părintele 
Yves este cel care supervizează lucrările din catedrală, că e 


foarte amabil, dar că nu-i scapă nimic şi ştie foarte clar cum 
trebuie să iasă totul. Pe cardinal îl văd când oficiază slujba de la 
opt şi de câteva ori a supervizat lucrările împreună cu părintele 
Yves. 

Marco îşi aprinse o ţigară, în ciuda privirii dezaprobatoare a 
Minervei. 

— Cu toate astea, raportul experţilor este concludent, 
continuă Pietro. S-au găsit nişte cabluri care atârnau pe altarul 
capelei Fecioarei; de acolo a pornit incendiul. O neglijenţă? 
Muncitorii susţin că au lăsat cablurile strânse, în perfectă stare, 
dar o fi adevărat sau o spun doar ca să se apere? L-am întrebat 
pe părintele Yves. M-a asigurat că muncitorii i s-au părut buni 
profesionişti, dar e convins că cineva a comis o neglijenţă. 

— Cine era în catedrală la ora aceea? întrebă Marco. 

— După cât se pare, continuă Pietro, doar portarul, un om în 
toată firea de şaizeci şi cinci de ani. La birouri se stă până la 
două, apoi personalul merge la masă şi se întoarce pe la patru şi 
jumătate. Incendiul a fost pe la trei şi nu era decât portarul. Era 
în stare de şoc. Când l-am interogat, a izbucnit în plâns, părea 
foarte speriat. Se numeşte Francesco Turgut, este italian, din 
tată turc şi mamă italiancă. El s-a născut la Torino. Tatăl lui a 
lucrat la FIAT, iar mama lui era fiica portarului catedralei şi el o 
ajuta pe maică-sa să facă curăţenie în naos. Portarii au o 
locuinţă lângă catedrală şi, când părinţii lui s-au căsătorit, din 
lipsă de mijloace financiare, s-au instalat cu socrii în această 
locuinţă. Francesco s-a născut aici, catedrala este casa lui şi 
spune că se simte vinovat că nu a putut împiedica incendiul. 

— A auzit ceva? întrebă Minerva. 

— Nu, se uita la televizor şi era puţin adormit. Se trezeşte 
foarte devreme ca să deschidă catedrala şi birourile anexe. 
Spune că a tresărit când a auzit soneria şi un bărbat care trecea 
prin piaţă i-a atras atenţia asupra fumului care ieşea din clădire. 
A dat fuga şi a descoperit incendiul, a chemat pompierii şi de 
atunci e distrus, vă spun că nu face altceva decât să plângă. 

— Pietro, crezi că incendiul a fost provocat sau e rezultatul 
unei neglijenţe? 

Intrebarea lui Marco îl surprinse pe Pietro. 

— Dacă nu am fi găsit cadavrul unui mut, ţi-aş spune că a fost 
o neglijenţă. Dar avem cadavrul unui bărbat despre care nu ştim 


nimic. Ce făcea acolo? Cum a intrat? Portarul afirmă că el 
străbate catedrala înainte dea o închide şi că înăuntru nu se afla 
nimeni. O parte a muncii lui este de fapt aceea de a se asigura 
că nimeni nu rămâne acolo. Jură că, atunci când a stins luminile, 
catedrala era goală. 

— Poate că a avut o clipă de neatenţie, este un om în vârstă, 
presupuse Sofia. 

— Sau minte, interveni Pietro. 

— Cineva a intrat după ce el a închis, afirmă Giuseppe. 

— Da, continuă Pietro. Într-adevăr, cineva a forţat poarta 
laterală care dă spre birouri; de acolo se poate ajunge în 
catedrală. Broasca era forţată. Omul ăla a ştiut pe unde să intre 
şi cum să ajungă. Ca dovadă a făcut-o fără zgomot, fără să 
atragă atenţia şi atunci când ştia că nu era nimeni în birouri. 

— Suntem siguri, afirmă Giuseppe, că tâlharul sau tâlharii 
cunosc pe cineva care lucrează sau care are o legătură cu 
catedrala. Cineva care ştia sigur că în ziua şi la ora aceea nu va 
fi picior de om. 

— De ce sunteţi atât de convinşi de asta? întrebă Minerva. 

— Pentru că în acest incendiu, continuă Giuseppe, ca şi în 
presupusul furt calificat de acum doi ani, ca şi în incendiul din 
'97, ca şi în celelalte accidente, tâlharii au ştiut întotdeauna că 
înăuntru nu era nimeni. Există o singură intrare, în afară de cea 
principală deschisă publicului, şi anume cea cu birourile, pentru 
că toate celelalte intrări ale catedralei sunt blocate. Şi 
întotdeauna a fost forţată această intrare laterală. Poarta este 
blindată, dar un blindaj nu e o problemă pentru nişte 
profesionişti. Credem că erau şi alte persoane împreună cu 
mutul nostru, dar care au reuşit să fugă. Spargerea unei 
catedrale nu este ceva care se face de unul singur. Am 
constatat, de asemenea, că toate presupusele spargeri s-au 
produs atunci când se făceau lucrări. Profită de acestea ca să 
provoace haos: un scurtcircuit, o inundație... Dar nici de data 
asta nu au furat nimic. Aşadar, continuăm să ne întrebăm ce 
căutau. 

— Giulgiul, afirmă Marco fără ezitare, dar de ce? Ca să-l 
distrugă? Ca să-l fure? Nu ştiu. Mă întreb dacă forțarea porţii nu 
o fi cumva o pistă falsă pe care vor să ne trimită, prea e cusută 
cu aţă albă... nu ştiu. Minerva, tu ce-ai aflat? 


— Pot să adaug că în firma care face lucrările, COCSA, 
Umberto D'Alaqua este acţionar. l-am spus deja Sofiei. Este o 
firmă serioasă, solvabilă, care lucrează pentru Biserică nu numai 
la Torino, ci în toată Italia. D'Alaqua e o persoană cunoscută şi 
stimată la Vatican. E un fel de consultant financiar, i-a consiliat 
în problema unor investiţii bănoase, le-a dat împrumuturi 
importante pentru nişte operaţiuni în care Vaticanul nu dorea 
să-i apară numele. E omul de încredere al Sfântului Scaun şi a 
făcut parte din nişte misiuni diplomatice delicate. Afacerile lui 
merg de la construcţii, la siderurgie, trecând prin prospectări de 
terenuri petrolifere etc. In COCSA are o participare 
substanţială. 

Şi este un bărbat interesant. Celibatar, atrăgător, deşi are 
cincizeci şi şase de ani, cumpătat. Nu face niciodată paradă nici 
de bani, nici de puterea pe care o are. N-a fost văzut niciodată la 
petrecerile din înalta societate, nici nu i se cunoaşte vreo relaţie 
cu cineva. 

— Homosexual? întrebă Sofia. 

— Nu, nici vorbă. Nu e nici măcar din Opus, nici din vreun 
ordin laic, dar e ca şi cum ar fi făcut un legământ de castitate. 
Pasiunea lui e arheologia: a finanţat nişte săpături în Israel, 
Egipt şi Turcia, el însuşi a petrecut mai multe sezoane săpând în 
Israel. 

— Nu mi se pare că, având un asemenea palmares, D'Alaqua 
s-ar putea afla printre suspecţii care ar dori să fure sau să 
distrugă Giulgiul, sublinie Sofia. 

— Nu, dar e un personaj deosebit, insistă Minerva. După cum 
tot un personaj deosebit este şi profesorul Bolard. Ştii, şefu', 
profesorul ăsta e un prestigios savant francez. Chimist şi 
microanalist, este unul dintre cei mai reputați oameni de ştiinţă 
care au studiat Giulgiul. Face acest lucru de mai bine de treizeci 
şi cinci de ani şi verifică starea în care se află. La fiecare trei sau 
patru luni, vine la Torino; el este unul dintre savanții cărora 
Biserica le-a încredinţat conservarea Giulgiului. Nu se face un 
pas fără să fie consultat. N 

— Într-adevăr, spuse Giuseppe. Înainte ca Giulgiul să fie 
transportat la bancă, părintele Yves a vorbit cu Bolard. Acesta a 
dat instrucțiuni precise despre cum trebuie să se organizeze 
transportul. În camera blindată, de ani de zile există un locaş 


care s-a amenajat conform instrucţiunilor profesorului Bolard şi 
ale altor profesori şi în care se păstrează Giulgiul. 

— Bine, aşadar Bolard, continuă Minerva, este proprietarul 
unei mari întreprinderi chimice, e celibatar, este foarte bogat, 
ca şi D'Alaqua, şi nu s-a aflat niciodată de vreo relaţie a sa care 
să fie nepotrivită. Nici el nu e homosexual. 

— D'Alaqua şi Bolard se cunosc? întrebă Marco. 

— Se pare că nu, dar încă mai cercetez. N-ar fi nimic 
extraordinar să se cunoască, pentru că şi Bolard este pasionat 
de lumea antică. 

— Ce-ai aflat despre părintele Yves? continuă Marco să o 
întrebe pe Minerva. Un băiat isteţ, preotul ăsta. E francez, 
familia lui aparţine vechii aristocrații, cu multe relaţii. Tatăl lui, 
decedat deja, era diplomat şi a fost unul dintre şefii cei mari din 
Ministerul de Externe pe vremea lui De Gaulle. Fratele lui mai 
mare este deputat în Adunarea Naţională, după ce a ocupat 
diferite funcţii în guvernele lui Chirac. Sora lui este magistrat la 
Tribunalul Suprem, iar el a făcut o carieră fulminantă în cadrul 
Bisericii.  Protectorul lui direct este monseniorul Aubry, 
consilierul locţiitorului secretarului de stat; dar şi cardinalul 
Paul Visier responsabil cu finanţele Vaticanului, îl simpatizează, 
deoarece la universitate a fost coleg cu Jean, fratele cel mare al 
părintelui Yves. Astfel că l-a promovat şi l-a făcut să se călească 
în serviciul diplomatic. Părintele Yves a ocupat posturi în 
nunţiaturile din Bruxelles, Bonn, Mexic şi Panama. Chiar la 
recomandarea monseniorului Aubry a fost numit secretar al 
cardinalului de Torino şi se zvoneşte că în curând va fi numit 
episcop auxiliar al acestei dioceze. Biografia lui nu are nimic 
deosebit, în afară de faptul că a ajuns într-o poziţie bună, cu o 
familie influentă care îl sprijină în cariera ecleziastică. Studiile 
lui academice nu sunt rele deloc. În afară de teologie, a studiat 
filozofia pură, e licenţiat în limbi moarte, ştiţi voi, latină, 
aramaică, şi, în plus, vorbeşte fluent şi alte limbi. Singurul lucru 
mai special este acela că îi plac artele marţiale. După cât se 
pare, de mic copil era cam sfrijit şi, ca să nu fie bătut, tatăl lui a 
hotărât să-l înveţe karate. I-a plăcut, şi pe lângă faptul că are 
centura neagră la karate cu nu ştiu câţi dani, a făcut şi 
taekwondo, kickboxing şi aikido. Artele marţiale sunt singura lui 
slăbiciune, dar, ţinând seama de slăbiciunile pe care le au la 


Vatican, cea a părintelui Yves este dintre cele mai nevinovate. 
Şi, deşi e atât de frumos, o spun după fotografie, nu ştie nimeni 
să fi avut escapade sentimentale nici cu fete, nici cu băieţi. 
Nimic, celibatar absolut convins. 

— Ce mai avem? întrebă Marco fără să se adreseze cuiva 
anume. 

— Nimic, nu mai avem nimic, spuse Giuseppe. Ne aflăm din 
nou într-un punct mort. Fără indicii şi, ceea ce e mai rău, fără 
mobil. O să cercetăm povestea cu poarta, dacă tu crezi că ar 
putea fi o pistă falsă, dar atunci, pe unde dracu' intră şi ies? Am 
cercetat catedrala de sus până jos şi te asigur că nu există 
intrări secrete. Cardinalul a râs când l-am întrebat de această 
posibilitate. Ne-a asigurat că această catedrală nu are culoare 
secrete. Are dreptate, am verificat de mai multe ori planurile 
tunelurilor care corespund cu oraşul subteran şi în această zonă 
nu apare niciunul. Apropo, localnicii din Torino scot un ban 
ducându-i pe turişti să viziteze tunelurile, explicându-le povestea 
eroului lor, Pietro Micca!?. 

— Mobilul este Giulgiul, insistă Marco pe un ton care trăda 
faptul că e prost dispus. Vin pentru Giulgiu, încă nu ştiu dacă 
vor să-l fure sau să-l distrugă, dar obiectivul lor este Sfântul 
Giulgiu, sunt sigur. Bine, vreo sugestie? 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Sofia căută privirea lui Pietro, 
dar acesta, cu capul plecat, îşi făcea de lucru aprinzându-şi 
ţigara, aşa că se hotări să vorbească, să le spună la ce se 
gândise. 

— Marco, eu i-aş da drumul mutului. 

Toate privirile se aţintiră asupra Sofiei. Au auzit bine? 

— Mutul poate fi calul nostru troian. Să-ţi explic, Marco, dacă 
tu ai dreptate şi cineva vine pentru Giulgiu, e clar că e vorba de 
o organizaţie care are sub comanda ei răufăcători muţi, cu 
amprentele digitale arse, astfel încât, dacă sunt arestaţi, precum 
cel din închisoarea din Torino, să nu poată scoate o vorbă, să se 
izoleze, să nu cadă în ispita de a vorbi. Fără amprente digitale, 
este imposibil să afli identitatea, originea acestor oameni. Şi, 
după părerea mea, Marco, amenințările tale la adresa mutului 
nu vor servi la nimic; sunt sigură că nu va cere să-ţi vorbească. 


12 Numele unui miner, erou al oraşului Torino, care a salvat cetatea în timpul 
asediului trupelor austriece, aruncând în aer unul dintre zidurile de apărare. 


Va aştepta să-şi execute condamnarea, şi mai are doar un an. 

Putem face două lucruri: fie să aşteptăm un an, fie tu, Marco, 
îi convingi pe şefi să aprobe o nouă direcţie de investigare care 
să presupună eliberarea mutului şi, de îndată ce i se va da 
drumul, noi să începem urmărirea lui. Va trebui să meargă 
undeva, să ia legătura cu cineva. 

El este calul nostru troian, firul care ne poate conduce în 
inima ghemului. Dacă te hotărăşti pentru planul ăsta, trebuie să 
punem totul la punct. Nu i se poate da drumul imediat, va trebui 
să aşteptăm, eu aş zice că pe puţin vreo două luni, şi, pe 
deasupra, să aranjăm totul perfect, astfel ca el să nu bănuiască 
de ce a fost eliberat. 

— Dumnezeule, ce proşti am fost! exclamă Marco, dând cu 
pumnul în masă. Dar cum e posibil să fi fost atât de tâmpiţi?! 
Noi, carabinierii, toată lumea. Soluţia era aici şi timp de doi ani 
ne-am lăsat prostiţi. 

Il priviră aşteptând. Sofia nu ştia dacă îi aproba planul sau pur 
şi simplu tocmai îşi dădea seama de ceva care trecuse 
neobservat pentru ceilalţi, dar următoarele cuvinte ale lui Marco 
îi risipiră îndoielile. 

— Aşa vom face, Sofia, aşa vom face. Planul tău este perfect, 
este ceea ce ar fi trebuit să facem. O să vorbesc cu miniştrii şi o 
să le expun planul. Avem nevoie ca ei să discute cu judecătorii, 
cu procurorul, cu cine o mai fi dar să-l lase liber şi, din acel 
moment, vom pune în mişcare un dispozitiv care să-l urmărească 
oriunde s-ar duce. 

— Şefu', îl întrerupse Pietro, nu te pripi, să ne gândim mai 
întâi cum să-i vindem mutului povestea eliberării. Două luni, aşa 
cum a propus Sofia, mi se pare puţin timp, având în vedere că 
tocmai ai fost la el şi i-ai spus că o să putrezească în puşcărie. 
Dacă îi dăm drumul, va şti că e o cursă şi nu va face nicio 
mişcare. 

Minerva se răsuci stânjenită pe scaun, în vreme ce Giuseppe 
părea căzut pe gânduri. Antonino stătea nemişcat. Acum era 
rândul lor să îşi spună părerea, ştiau asta. Marco le cerea 
întotdeauna membrilor echipei sale să se implice exprimându-şi 
opinia. Hotărârile le lua el, dar niciodată înainte de a-i fi ascultat 
şi pe ei. 

— Antonino, de ce nu spui nimic? îl întrebă Marco. 


— Planul Sofiei mi se pare strălucit. Cred că trebuie să-l 
punem în aplicare, dar sunt de acord cu Pietro că mutul nu 
poate fi lăsat în libertate prea devreme; aproape că înclin spre a- 
l] lăsa să împlinească anul care i-a mai rămas. 

— Şi, între timp, ce facem? Stăm cu braţele încrucişate 
aşteptând să se încerce din nou ceva împotriva Giulgiului! 
exclamă Marco. 

— Giulgiul, răspunse Antonino, e în camera blindată a băncii 
şi poate rămâne acolo în următoarele luni. Nu e prima dată când 
ar trece o lungă perioadă de timp fără să fie expus publicului. 

— Are dreptate, sublinie Minerva, şi tu o ştii. Înţeleg că acum, 
când am găsit „calul troian”, ţi-e ciudă că trebuie să aştepţi, dar, 
dacă nu o facem, putem pierde singura pistă pe care o avem, 
pentru că eu n-am nici cea mai mică îndoială că nu va face 
niciun pas greşit dacă-i dai drumul acuma. 

— Giuseppe? 

— Să-ţi explic, şefu', şi mie îmi vine să turbez, ca şi ţie, că 
acum, când am găsit soluţia de a începe cu adevărat să 
investigăm acest caz, trebuie să stăm cu braţele încrucişate. 

— Nu vreau să aştept, afirmă Marco răspicat; nu putem 
aştepta un an, cum spune Pietro. 

— Dar este cel mai înţelept, argumentă Giuseppe. 

— Eu aş face totuşi ceva mai mult. 

Toate privirile se aţintiră din nou asupra Sofiei. Marco ridică 
din sprâncene şi, cu un gest, o invită să vorbească. 

— După părerea mea, va trebui să-i interogăm din nou pe 
muncitori până vom fi convinşi că scurtcircuitul a fost într- 
adevăr un accident. Trebuie să investigăm şi COCSA, şi chiar să 
avem o întrevedere cu d'Alaqua. Poate că în spatele atâtor 
lucruri aparent normale se află ceva care ne scapă. 

— Ce bănuieli ai, Sofia? întrebă Marco. 

— În mod precis, niciuna, dar intuiţia mea îmi spune că 
trebuie să-i interogăm din nou pe muncitori. 

Pietro o privi contrariat. El fusese însărcinat cu interogarea 
lor, şi o făcuse cu atenţie. Avea un dosar cu datele tuturor, ale 
italienilor şi ale celorlalţi, iar în computerele poliţiei nu găsise 
nimic, şi nici în cele ale Interpolului. Erau curaţi. 

— N-ai încredere în ei pentru că sunt străini? 

Sofia resimti vorbele lui Pietro ca pe o lovitură sub centură. 


— Ştii doar că nu, şi mi se pare o insinuare făcută cu rea- 
credinţă. Pur şi simplu cred că trebuie să-i cercetăm din nou pe 
toţi, pe străini şi pe italieni, şi, dacă mă superi, chiar şi pe 
cardinal. 

Marco îşi dădu seama de duelul dintre cei doi, şi asta îl 
deranja. li aprecia pe amândoi, dacă nu cumva mai mult pe Sofia 
Galloni, pentru care avea o anumită admiraţie. În plus, credea 
că ea are dreptate, că poate le scapă ceva şi, de aceea, nu se 
întâmpla nimic dacă aveau să insiste din nou cu investigaţiile. 
Dar trebuia să îi dea dreptate Sofiei fără să îl rănească pe 
Pietro, pe care îl vedea supărat, fără să ştie de ce. Poate era 
gelos pe planul strălucit al Sofiei? Sau or fi avut o neînțelegere 
de cuplu şi se răfuiau aici, în faţa tuturor şi pe seama muncii 
lor? Dacă era aşa, avea să taie răul de la rădăcină. Ei ştiu că nu 
tolerează ca problemele personale să intervină la serviciu. 

— Vom verifica cu toţii ce am făcut până acum şi nu vom 
neglija nicio direcţie a anchetei. 

Pietro se foia pe scaun. 

— Ce se întâmplă, o să transformați pe toată lumea în 
suspecți? 

Pe Marco începea să îl deranjeze situaţia, iar tonul lui Pietro i 
se păru agresiv. 

— O să mergem mai departe cu ancheta. Eu mă întorc chiar 
acum la Roma. Vreau să vorbesc cu miniştrii ca să dea undă 
verde „calului troian”. O să mă gândesc cum să facem ca să nu 
aşteptăm un an pentru eliberarea mutului, fără ca el să 
bănuiască însă ceva. Avem de lucru la Roma, aşa că unii dintre 
voi veţi mai rămâne aici câteva zile, iar alţii vă veţi întoarce, 
acest lucru însemnând că acela care se întoarce nu abandonează 
cazul, ci pur şi simplu îl îmbină cu munca de la birou. Cine 
rămâne? 

— Eu, spuse Sofia. 

— Şi eu, spuseră în acelaşi timp Giuseppe şi Antonino. 

— Bine, atunci Minerva şi Pietro se întorc cu mine. Cred că e 
un zbor la ora trei, aşa că eu şi Pietro avem timp să ne luăm 
bagajele de la hotel. 

— Mie mi se pare, comentă Minerva, că eu aş putea fi mai de 
folos cu computerele mele la Roma. 


8 


Bărbatul ridică chepengul şi lumină beciul cu o lanternă. 
Acolo se aflau cei trei muţi, privindu-l nerăbdători. Cobori scara 
şubredă care conducea la acel beci secret şi simţi o uşoară 
înfiorare. Ar fi vrut să-i vadă plecaţi, dar ştia la fel de bine că 
orice hotărâre pripită putea însemna, pentru mulţi, puşcăria şi, 
ceea ce era şi mai rău, putea aduce după sine ruşinea unui nou 
eşec şi disprețul veşnic al lui Addaio, care ar fi putut să dispună 
chiar excomunicarea lui. 

— Poliţiştii de la Roma au plecat. Astăzi şi-au luat rămas-bun 
de la cardinal, iar şeful lor, un anume Marco, a stat mult de 
vorbă cu părintele Yves. Cred că puteţi deja să ieşiţi de aici, 
pentru că, din câte am auzit, carabinierii nu bănuiesc că în afara 
tovarăşului vostru mort ar mai fi fost şi altcineva. Conform 
instrucţiunilor lui Addaio, fiecare trebuie să îşi urmeze planul de 
fugă. 

Cel mai mare dintre muţi, un bărbat de vreo treizeci şi ceva 
de ani, încuviinţă din cap pe când scria o întrebare pe hârtie: 
„Eşti sigur că nu e nicio primejdie?” 

— Pe cât pot fi de sigur. Scrie-mi pe hârtie dacă aveţi nevoie 
de ceva. Mutul, care părea să fie şeful, scrise din nou pe hârtie: 
„Avem nevoie să ne facem toaleta, nu putem ieşi aşa. Adu-ne 
mai multă apă, un lighean în care să ne putem spăla cum 
trebuie; şi ce se întâmplă cu camioanele?” 

— După miezul nopţii, pe la unu, o să cobor după tine. O să te 
conduc prin tunel până la cimitirul monumental. Acolo vei ieşi tu 
singur. Un camion va aştepta în staţia Merci Vanchiglia, de 
cealaltă parte a pieţii dar atenţie, nu va sta mai mult de cinci 
minute. Asta e numărul de înmatriculare - îi dădu o hârtie cu un 
număr notat -, pe tine o să te ducă până la Genova; acolo te vei 
îmbarca marinar pe nava Steaua de Mare şi, într-o săptămână, 
vei fi acasă. 

Şeful încuviinţă din cap. Ceilalţi doi tovarăşi ai lui rămaseră în 
aşteptare. Erau mai tineri, abia dacă aveau douăzeci de ani, 


unul cu păr negru tuns în stil milităresc, lat în spate, cu braţe 
musculoase, înalt. Celălalt mai firav şi mai scund, cu păr şaten şi 
o permanentă sclipire de nerăbdare în privire. 

Bărbatul se adresă celui cu păr negru. 

— Camionul tău va trece să te ia mâine în zori. Vom străbate, 
la fel tunelul până în cimitir. Când ieşi în stradă, coteşte la 
stânga, mergi către fluviu; camionul te va aştepta. Veţi trece 
graniţa cu Elveţia, iar de acolo, în Germania. La Berlin vei fi 
aşteptat; ştii deja adresa celor care te vor duce acasă. 

Tânărul mai plăpând rămase privindu-l fix. Bărbatului îi fu 
frică, pentru că vedea mânia din ochii căprui ai tânărului mut. 

— Tu vei ieşi ultimul. Trebuie să mai stai aici încă două zile. 
Camionul te va lua tot în zori, la ora două, te duci direct acasă. 
Să aveţi baftă. O să vă aduc apă. 

Mutul cu părul tuns în stil milităresc îl prinse cu putere de 
braţ şi îi arătă că voia să pună o întrebare pe care o scrise iute 
pe hârtie. 

— Vrei să afli veşti despre Mendibj? E la puşcărie, voi ştiţi 
asta. S-a purtat ca un nebun, n-a vrut să aştepte să vină 
tovarăşii lui, a intrat în catedrală şi a ajuns până în capelă. Nu 
ştiu ce a făcut, dar a început să sune alarma. Am ordin de la 
Addaio să nu risc nimic, aşa că nu-l pot ajuta. L-au prins 
alergând prin Piazza del Castello. Urmati instrucţiunile şi nu vor 
fi probleme, nu au de ce să fie. Nimeni nu ştie de beciul ăsta, 
nici de tunel. În subsolul de la Torino se întretaie zeci de 
tuneluri, dar nu sunt toate cunoscute; ăsta nu a fost descoperit, 
ar fi o catastrofă dacă l-ar găsi. Ar însemna dispariţia noastră. 

Când bărbatul în vârstă părăsi beciul, cei trei se priviră. Şeful 
începu să scrie pe o hârtie instrucţiunile pe care trebuia să le 
urmeze fiecare dintre ei. Peste câteva ore aveau să înceapă o 
lungă călătorie şi ori reuşeau să ajungă acasă, ori erau arestaţi. 
Norocul nu îi părăsise cu totul dovadă că erau în viaţă, dar nu le 
va fi atât de lesne să fugă de la Torino Nu e uşor ca trei muţi să 
treacă neobservaţi. Fie ca Domnul să le audă rugăciunile şi să 
poată ajunge până la Addaio. 

Se îmbrăţişară dintr-un îndemn lăuntric, iar lacrimile lor se 
contopiră. 


— Josar, Josar! 

Tânărul intră în fugă în odaia în care se odihnea Josar. 
Soarele tocmai se arătase la orizont şi Josar încă mai dormita, 
obosit. 

li era greu să deschidă ochii. Atunci când o făcu, observă 
silueta deşirată a lui Izaz, nepotul lui. 

Izaz învăţa meseria de scrib. El era cel care îl învăţa, aşa că 
petreceau mult timp împreună, dar primea lecţii şi de la un 
filozof, Marcion, de la care învăţa greaca, latina, matematicile, 
retorica şi filozofia. 

— Soseşte o caravană şi un neguţător a trimis vorbă la palat 
întrebând de tine. Spune că îl însoţeşte pe Tadeu, un ucenic al 
lui Isus, şi că îţi aduc veşti de la Toma. 

Josar se ridică zâmbind şi se grăbi să îşi dea cu apă pe faţă, pe 
când îl întreba pe Izaz: 

— Eşti sigur că Tadeu a sosit la Edesa? Nu cumva te-ai 
înşelat? 

— M-a trimis regina să te caut; ea a fost cea care mi-a spus 
ceea ce trebuie, la rândul meu, să îţi spun. 

— Vai, Izaz! Nu pot crede că atâta bucurie e cu putinţă. Tadeu 
era unul dintre adepţii lui Isus. Şi Toma... Toma se bucura de 
încrederea Mântuitorului, era unul dintre ucenicii cei mai 
apropiaţi, dintre cei doisprezece aleşi. Tadeu va aduce veşti de 
la Ierusalim, de la Petru, de la Ioan... 

Josar se îmbrăcă în grabă. Voia să ajungă acolo unde se 
odihneau caravanele după lungile lor călătorii. Se gândea să îl ia 
cu el pe Izaz, pentru ca tânărul său nepot să îl cunoască pe 
Tadeu. 

leşiră din modesta casă în care locuia Josar. De la întoarcerea 
sa de la Ierusalim, acesta îşi vânduse bunurile, casa şi uneltele 
şi împărţise câştigurile cu cei mai nevoiaşi oameni din oraş. 
Găsise adăpost într-o casă, pe cât de mică, pe atât de umilă, 


unde tot ce avea, în afară de pat, era o masă, scaune şi 
pergamente, sute de suluri, pe care le citea sau pe care scria. 

Josar şi Izaz se grăbiră pe străzile din Edesa până să ajungă la 
marginea oraşului. Acolo se afla caravanseraiul, şi, la acele ore 
ale dimineţii neguţătorii îşi pregăteau mărfurile ca să meargă la 
oraş, în vreme ce o mulţime de sclavi se mişcau de colo până 
colo, hrănind şi adăpând animalele, purtând baloţi, aţâţând focul 
din vetre. 

— Josar! 

Vocea profundă a şefului gărzii regale îl făcu să se întoarcă. 
Marvuz era acolo însoţit de un grup de soldaţi. 

— Regele m-a trimis să te escortez la palat împreună cu acel 
Tadeu care a venit de la Ierusalim. 

— Îţi mulţumesc, Marvuz. Aşteaptă aici cât îl caut, şi apoi ne 
vei însoţi la palat. 

— Am întrebat, şi cortul neguţătorului care îl însoţeşte este 
acela mare, de culoare cenuşie precum furtuna. Mă duceam 
într-acolo. 

— Aşteaptă, Marvuz, aşteaptă, aş dori să îl îmbrăţişez liniştit 
pe prietenul meu. 

Soldatul le făcu un semn oamenilor săi care aşteptau, în 
vreme ce Josar se îndrepta spre cortul neguţătorului. Izaz îl 
urma la doi paşi în spate, ştiind emoția pe care revederea cu 
ucenicul lui Isus i-o pricinuia. Îi vorbise mult despre ei, despre 
loan, favoritul învățătorului, despre Petru, în care Isus se 
încredea, deşi îl trădase; despre Marcu şi Luca; despre Matei şi 
Toma, şi despre atâţia alţii ale căror nume abia de şi le mai 
amintea. 

Josar se apropie tremurând de intrarea cortului, din care 
ieşea în clipa aceea un bărbat înalt, cu trăsături plăcute, 
îmbrăcat ca neguţătorii bogaţi din Ierusalim. 

— Tu eşti Josar? 

— Eu sunt. 

— Intră, Tadeu te aşteaptă. 

Josar intră în cort, şi acolo, aşezat pe o pernă mare, era 
Tadeu, care scria un pergament. Cei doi bărbaţi îşi încrucişară 
privirile şi zâmbiră amândoi, încântați de revedere. Tadeu se 
ridică şi îl îmbrăţişă pe Josar. 

— Prietene, mă bucur să te întâlnesc, spuse Tadeu. 


— Niciodată nu mi-am închipuit că o să te revăd. Mă umpli de 
bucurie, cât de mult v-am pomenit! Gândul la voi mă face să mă 
simt mai aproape de învăţător. 

— El te iubea, Josar, şi avea încredere în tine. Ştia că inima ta 
e plină de bunătate şi că vei duce cuvântul lui oriunde vei fi, 
oriunde te vei afla. 

— Asta am făcut, Tadeu, asta am făcut, mereu cu teama că nu 
voi fi în stare să duc mai departe cum se cuvine cuvântul 
Învăţătorului. 

În momentul acela, intră neguţătorul. 

— Tadeu, te voi lăsa aici cu prietenul tău ca să puteţi vorbi. 
Slujitorii mei vă vor aduce nişte curmale, brânză şi apă 
proaspătă şi nu se vor arăta decât dacă veţi avea nevoie de ei. 
Eu trebuie să mă duc la oraş, unde mărfurile mele sunt 
aşteptate. Mă voi întoarce pe seară. 

— Josar, spuse Tadeu, acest neguţător bun la suflet se 
numeşte Iosua, şi am călătorit sub ocrotirea lui de la Ierusalim. 
E un om bun, care obişnuia să vină să îl asculte pe Isus şi se 
ascundea de teamă ca învățătorul să nu îl alunge. Dar Isus, care 
îi vedea pe toţi, i-a spus într-o zi să se apropie, şi vorbele lui au 
fost ca un balsam pentru sufletul lui losua, care tocmai 
rămăsese văduv. Este un bun prieten, care ne-a ajutat, 
caravanele lui ne-au ţinut în legătură unii cu alţii şi ne ajută să 
împrăştiem cuvântul învățătorului în cele patru zări. 

— Fii bine venit, Iosua, răspunse Josar, aici te afli printre 
prieteni; spune-mi dacă te putem ajuta cu ceva. 

— Îţi mulţumesc, bunule prieten, dar nu am nevoie de nimic şi 
îţi mulţumesc pentru bunăvoință. Ştiu că îl urmai pe învăţător şi 
că Tadeu şi Toma au o mare stimă pentru tine. Acum voi merge 
la oraş şi mă voi întoarce pe înserat. Bucuraţi-vă de reîntâlnire, 
aveţi probabil multe de vorbit. 

Iosua ieşi din cort, şi, între timp, un bărbat negru ca noaptea 
rânduia farfuriile cu fructe, curmale şi un urcior cu apă. leşi la 
fel de încetişor precum intrase. 

Izaz privea întreaga scenă în tăcere. Nu îndrăznea să îşi arate 
chipul. Unchiul său uitase de el, dar Tadeu îi zâmbi şi îi făcu 
semn să se apropie. 

— Şi acest tânăr? 

— Este nepotul meu, Izaz. Îl învăţ fosta mea meserie de scrib 


şi poate într-o zi, va ocupa vechiul meu post la palat. E un băiat 
bun, care urmează învăţăturile lui Isus. 

În momentul acela, Marvuz intră în cort. 

— Josar, iartă-mă că vă stânjenesc, dar Abgar a trimis o 
servitoare de la palat, pentru că e doritor să aibă veşti despre 
tine şi despre bărbatul acesta care a sosit de la Ierusalim. 

— Ai dreptate, Marvuz, emoția întâlnirii m-a făcut să uit că 
regele aşteaptă veşti de la noi. Va dori să te cunoască şi să îţi 
aducă cinstire, Tadeu, pentru că trebuie să ştii că Abgar a 
renunţat la practicile păgâne şi acum crede într-un singur 
Dumnezeu, Tatăl Domnului Nostru Isus Hristos. De asemenea, şi 
regina, şi toată curtea urmează credinţa lui Isus. Am construit 
un templu, umil, fără podoabe, unde ne adunăm să cerem 
milostivire de la Dumnezeu Tatăl şi vorbim despre învăţăturile 
lui Isus. Am scris cât mi-am amintit din cele auzite de la el, dar 
acum, că eşti aici, vei putea să ne vorbeşti despre învăţăturile 
lui şi să explici mai bine decât am făcut-o eu cum era Isus şi cum 
a hotărât să moară ca să ne izbăvească. 

— Vom merge să îl vedem pe rege, încuviinţă Tadeu, şi pe 
drum îmi vei povesti noutăţile. Nişte neguţători au dus la 
Ierusalim vestea că Abgar s-a vindecat de boala lui mortală după 
ce a atins linţoliul lui Isus. Vreau să îmi povesteşti această 
minune a Mântuitorului şi să îmi vorbeşti despre cum a prins 
rădăcini credinţa în acest frumos oraş. 

x x * 

Abgar era nerăbdător. Regina, la rândul ei, încerca să-l 
liniştească. Josar şi Tadeu zăboveau. Soarele încingea de-acum 
Edesa, şi ei încă nu sosiseră. Ardea de dorinţa de a-l asculta pe 
acest ucenic al lui Isus, de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre 
Mântuitor. Avea să Îi ceară să rămână pentru totdeauna, sau 
măcar un timp mai îndelungat, pentru ca toată lumea să poată 
afla din gura lui alte poveşti despre Isus, pe lângă cele pe care li 
le istorisise Josar. 

Lui, Abgar, rege al acelui oraş înfloritor, câteodată îi venea 
greu să înţeleagă unele dintre spusele învățătorului, dar le 
accepta pe toate, atât de mare era credinţa lui în acel om care, 
după ce a murit, l-a vindecat. 

Ştia că în oraş nu erau toţi de acord cu hotărârea lui de a fi 
înlocuit zeii, la care se rugau încă de la începutul vremurilor, cu 


un Dumnezeu fără chip, care l-a trimis pe Fiul său pe Pământ ca 
să fie răstignit. Un Fiu care, deşi ştia de patimile care îl 
aşteptau, propovăduise iertarea vrăjmaşilor, spunând că va fi 
mai uşor pentru un om sărman să intre în împărăţia cerurilor 
decât pentru unul bogat. 

Erau mulţi supuşi de-ai lui care continuau să îi adore în casele 
lor pe zeii străbuni şi care se duceau în peşterile din munte să 
facă libaţii dinaintea statuilor zeului-lună. 

El, Abgar, îi lăsa; ştia că nu poate impune un zeu şi că, aşa 
cum spunea Josar, timpul urma să îi convingă pe necredincioşi 
că există doar un Dumnezeu. 

Nu însemna că supuşii lui nu credeau în divinitatea lui Isus; 
considerau doar că este încă un zeu şi îl acceptau astfel, dar 
fără să renunţe la zeii venerati de părinţii lor. 

Josar îi povesti lui Tadeu cum a simţit el nevoia să ia pânza 
care acoperise trupul învățătorului, ştiind că niciunul dintre 
apropiații lui nu ar fi îndrăznit nici măcar să o atingă, fiindcă, 
după legea iudeilor, un linţoliu este un obiect spurcat. Tadeu 
încuviinţă din cap ascultând explicaţiile prietenului său. Nu le 
lipsise linţoliul; în realitate, uitaseră de această pânză de in 
până când sosiseră veştile că înfăptuise un miracol redându-i 
sănătatea regelui Abgar. Se miraseră şi se minunaseră, deşi 
erau obişnuiţi cu minunile săvârşite de Isus. 

Tadeu, la rândul lui, îi explică prietenului său motivul vizitei 
sale. 

— Toma îşi aminteşte mereu cu afecţiune de tine şi de 
stăruința ta pe lângă învăţător de a-l convinge să călătorească la 
Edesa ca să îl vindece pe regele tău şi, de asemenea, de 
promisiunea lui Isus de a trimite pe unul dintre ai săi. De aceea, 
când am aflat că giulgiul l-a vindecat pe Abgar şi că tu 
răspândeşti învăţăturile Mântuitorului, Toma mi-a cerut să vin 
aici ca să îţi fiu de ajutor. Voi sta atâta cât vei socoti potrivit şi 
te voi ajuta să propovăduieşti printre aceşti oameni buni 
cuvintele lui Isus. Dar, la un moment dat, va trebui să plec, 
pentru că oraşele sunt multe şi mulţi sunt oamenii pe care 
trebuie să îi învăţăm Adevărul. 

— Vrei să vezi giulgiul? întrebă Josar. 

Tadeu şovăi. El era iudeu, iar legea era lege, era şi legea 
Mântuitorului. Cu toate acestea, bucata aceea de pânză de in, 


adusă de Iosif din Arimateea, cu care au înfăşurat trupul lui 
Isus, părea îmbibată cu puterile pe care el le-a avut. El nu ştia 
ce să spună, nici ce să facă. Aproape că nu ştia nici ce să creadă. 

Josar era conştient de conflictul care pusese stăpânire pe 
prietenul său şi îl apucă prieteneşte de braţ. Nu îţi face griji, 
Tadeu, cunosc legea voastră şi o respect. Dar pentru locuitorii 
acestui vechi oraş, un giulgiu nu e un obiect spurcat care nu 
trebuie atins. Nu trebuie nici să îl vezi, trebuie doar să ştii că 
Abgar i-a poruncit celui mai bun meşteşugar din Edesa să 
construiască o urnă ca să păstreze linţoliul şi că acesta se află la 
loc sigur, mereu păzit de garda personală a regelui. Această 
pânză făcătoare de minuni l-a vindecat pe Abgar şi pe încă mulţi 
alţii care s-au apropiat de ea cu credinţă. Trebuie să ştii că 
sângele şi sudoarea au lăsat întipărite pe pânză chipul şi trupul 
lui Isus. Adevărat îţi spun, prietene al meu, că, privind giulgiul, 
pot să îl văd pe învățătorul nostru şi sufăr pentru patimile la 
care l-au supus romanii. 

— Intr-o bună zi îţi voi cere să îmi arăţi linţoliul, dar trebuie 
să găsesc în adâncul inimii mele momentul în care să o fac, 
fiindcă aceasta înseamnă încălcarea legii. 

XXX 

Sosiră la palat, unde Abgar îi primi cu dragoste. Regina, la 
rândul ei, nu îşi putea ascunde tulburarea pe care i-o pricinuia 
cunoaşterea unui apropiat al lui Isus. 

— Fii bine-venit ca apropiat ce i-ai fost lui Isus. Poţi să rămâi 
cât timp vei dori în oraşul nostru, unde vei fi oaspetele nostru şi 
nu vei duce lipsă de nimic. ţi cerem doar să ne vorbeşti despre 
Mântuitor, să îţi aminteşti vorbele şi faptele lui, iar eu, cu 
îngăduinţa ta, le voi cere scribilor mei să ia seama la vorbele 
tale şi să le culeagă ca să le păstreze pe pergamente şi ca, 
astfel, oamenii din oraşul meu şi din alte oraşe să poată 
cunoaşte viaţa şi învăţăturile lui. 

Toată ziua şi o parte din noapte, Tadeu, alături de Josar, i-a 
relatat regelui şi curţii lui minunile înfăptuite de Isus şi a primit 
invitaţia lui Abgar să rămână la Edesa. 

Tadeu nu acceptă decât o odăiţă, cu un pat, într-o casă 
aproape de cea a lui Josar, şi refuză, la fel ca Josar la 
întoarcerea lui de la Ierusalim, să aibă vreun sclav care să îl 
ajute. S-a înţeles cu regele ca Josar să fie scribul lui, care urma 


să strângă tot ceea ce el îşi amintea despre Isus. 


10 


La New York strălucea un soare primăvăratic, cam neobişnuit 
pentru această perioadă a anului. Bătrânul îşi întoarse privirea 
de la geamurile care filtrau lumina dimineţii, în vreme ce ridica 
receptorul telefonului care tocmai suna. Sistemul de comunicaţii 
din acel birou făcea imposibil să îi poată asculta cineva. 

— Da, spuse el cu o voce răspicată. 

— Primul mut e deja pe drum. 

— Fără probleme? 

— Folosesc în continuare aceleaşi contacte din ocaziile 
anterioare şi aceleaşi rute, fără ca poliţia să bănuiască măcar 
ceva. 

— Şi al doilea mut? 

— Va pleca la noapte. Al treilea, mâine; va fi dus direct cu un 
camion care transportă şuruburi. El este cel mai nervos. 

— Astăzi voi vorbi cu oamenii noştri din Urfa!*. Trebuie să 
ştim cum reacţionează Addaio şi ce va face. 

— O să facă o criză de nervi. 

— Să ştim ce face şi ce hotărăşte. Ceva nou despre omul lui 
Addaio de la catedrală? 

— Este foarte nervos. Dar nu trezeşte bănuieli, e considerat 
un om cumsecade, afectat de cele întâmplate. Nici cardinalul, 
nici poliţia nu îl suspectează. 

— Trebuie să-l supraveghem în continuare. 

— Aşa vom face. 

— Şi fratele nostru? 

— E cercetat. Cine e, ce gusturi are, cum a ajuns să ocupe 
postul pe care îl are. Şi pe mine m-au cercetat, şi pe alţi fraţi. 
Polițistul acela Marco Valoni, e o persoană inteligentă şi se 
bizuie pe o echipă bună. 

— Trebuie să avem grijă. 


15 Orașul (Şanli) Urfa din Turcia, aproape de graniţa cu Siria, antica cetate 
Edesa, ale cărei ruine se mai păstrează şi azi. 


— Vom avea. 

— Săptămâna viitoare, la Boston. 

— Voi fi acolo. 

x x * 

Sofia şi Pietro erau tăcuţi, stânjeniți. Marco se dusese în 
biroul şefului carabinierilor din Torino; Minerva, Giuseppe şi 
Antonino hotărâră să meargă să bea o cafea la barul din colț, cu 
intenția de a-i lăsa pe cei doi să vorbească. Toţi observaseră 
tensiunea dintre ei. 

În vreme ce Sofia îşi aranja cu calm hârtiile în geantă, Pietro, 
care părea cufundat în gânduri, stătea la fereastră privind 
strada. Păstra tăcerea pentru că nu voia să-i reproşeze Sofiei că 
nu îl informase despre operaţiunea „calul troian”. Sofia, la 
rândul ei, avea remuşcări, acum i se părea o copilărie faptul că 
nu îi povestise lui Pietro planul ei. 

— Eşti supărat? întrebă Sofia, în încercarea de a rupe acea 
tăcere jenantă. 

— Nu. Nu ai de ce să-mi spui tot ce gândeşti. 

— Hai, Pietro, te cunosc şi ştiu când te deranjează ceva. 

— Nu am chef să ne certăm. Tu ai gândit un plan, care mie mi 
se pare că ar trebui să se coacă mai mult, dar l-ai convins pe şef, 
aşa că ai marcat un punct în favoarea ta. Se va face cum spui tu 
şi, de acum încolo, vom munci toţi ca să iasă bine „calul troian”. 
Nu-ţi mai bate capul, fiindcă vom sfârşi prin a ne lua la modul 
serios la ceartă, lucru care nu va duce nicăieri, poate doar la 
enervare. 

— De acord, dar spune-mi de ce crezi că planul meu nu este 
bun, pentru că-mi aparţine sau pentru că într-adevăr îi găseşti 
puncte slabe? 

— E o greşeală să i se dea drumul mutului, va bănui şi nu ne 
va conduce nicăieri. Cât despre reluarea interogării 
muncitorilor, fă-o tu, o să-mi spuneţi voi dacă găsiţi ceva. 

Sofia tăcu. Se simţea uşurată că Pietro urma să plece. Prefera 
să rămână cu Giuseppe şi cu Antonino, fără Pietro. Dacă el ar fi 
rămas, ar fi sfârşit prin a se certa la cuțite, şi cel mai rău ar fi 
fost ca acest lucru să afecteze munca. Nu o obseda Giulgiul, ca 
pe Marco, dar încercarea de a rezolva cazul i se părea o 
provocare. 

Da, era mai bine ca Pietro să plece şi să treacă nişte zile, apoi 


totul avea să revină la normal. Se vor împăca şi o vor lua de la 
capăt. 
XXX 

— De unde începem, doamnă profesoară? 

— Să-ţi explic, Giuseppe, eu cred că trebuie să vorbim din nou 
cu muncitorii şi să vedem dacă ne spun acum ceva diferit de 
ceea ce i-au spus lui Pietro. Ar trebui, de asemenea, să ştim mai 
multe despre ei, unde locuiesc, cu cine, ce părere au vecinii, 
dacă e ceva ciudat în viaţa lor de zi cu zi... 

Dar asta o să ne ia ceva timp, interveni Antonino. 

— Da, de aceea, Marco i-a cerut şefului carabinierilor vreo doi 
oameni de aici ca să ne dea o mână de ajutor. Ei cunosc oraşul 
mai bine decât noi şi vor şti dacă ceva din ceea ce ne spun 
oamenii ăştia este ieşit din comun. Giuseppe se poate ocupa de 
asta, iar noi doi ne întoarcem la catedrală, vorbim din nou cu 
angajaţii, cu portarul, cu părintele Yves, cu fetele alea bătrâne 
de la secretariat... 

— De acord, dar dacă cineva are ceva de ascuns, insistența 
noastră îl va face să fie bănuitor şi nu va mai face nicio mişcare, 
ti-o spun eu care am mers pe urmele multor răufăcători, spuse 
Giuseppe. 

— Dacă cineva devine nervos, asta îl va da de gol. Cred, de 
asemenea, că trebuie să cerem o întrevedere cu D'Alaqua. 

— Un mare ştab, chiar prea mare. Dacă o dăm în bară şi îl 
călcăm pe bătături, la Roma ne pot tăia aripile. 

— Ştiu asta, Antonino, dar trebuie să încercăm; sunt curioasă 
să-l cunosc pe omul ăsta. 

— Ai grijă, doamnă profesoară, ca nu cumva curiozitatea ta să 
ne bage în vreun bucluc. 

— Nu fi prost. Giuseppe, am convingerea că trebuie să vorbim 
cu omul ăsta, pentru că firma lui a avut întotdeauna legătură cu 
accidentele, şi asta, cel puţin mie, mi se pare ciudat, iar ţie, care 
eşti poliţist, ar trebui să ţi se pară cu atât mai mult. 

Au hotărât să-şi împartă sarcinile. Antonino avea să vorbească 
din nou cu angajaţii catedralei, Giuseppe trebuia să se ocupe de 
muncitori, iar Sofia, să ceară o întrevedere cu D'Alaqua. 
Trebuiau să termine într-o săptămână, şi apoi să hotărască rapid 
ce e de făcut în cazul în care găseau vreo pistă. 

x x * 


Sofia îl convinsese pe Marco să tragă sforile potrivite şi să 
facă în aşa fel încât Umberto D'Alaqua să o primească. 

Marco bombănise, dar ştia că ea avea dreptate şi că era 
absolut obligatoriu să discute cu omul ăla. Aşa că directorul 
Departamentului de Artă i-a cerut această favoare direct 
ministrului culturii, care i-a spus că a înnebunit dacă îşi imagina 
că o să îl lase să îşi vâre nasul într-o firmă precum COCSA şi să 
îl cerceteze pe un bărbat ca D'Alaqua. Dar până la urmă, Marco 
îl convinsese că era necesar şi că doamna Galloni era o femeie 
rafinată, care n-ar fi făcut niciun gest greşit ce l-ar fi putut 
deranja pe acest bărbat puternic. 

Ministrul obţinu întrevederea pentru a doua zi la ora zece 
dimineaţa. Când Marco îi spuse Sofiei, aceasta râse mulţumită. 

— Şefu', eşti o comoară, ştiu cât de greu ţi-a fost. 

— Da, şi ar fi mai bine să nu faci vreo greşeală, ca ministrul să 
nu ne trimită pe amândoi să ştergem praful de pe arhivă. Te rog, 
Sofia, ai grijă, D'Alaqua nu numai că este un om de afaceri 
important în Italia, dar, după cum a spus ministrul, este o 
persoană influentă în toată lumea, interesele lui merg de aici 
până în America de Nord, Orientul Apropiat, Asia... In sfârşit, 
unui astfel de om nu poţi să-i vii cu prostii. 

— Am o presimţire. 

— Sper ca presimţirile tale să nu ne aducă vreo belea pe cap. 

— Ai încredere în mine. 

— Dacă n-aş avea, n-ai fi aici. 

x x * 

Acum, în vreme ce termina să se fardeze, se simţea nervoasă. 
Îşi dăduse toată silinţa să se aranjeze, alegând un taior bej de la 
Armani. Luase micul dejun în cameră, dar înainte de a pleca, 
trebuia să-şi ia rămas-bun de la Antonino şi Giuseppe. 

— Baftă, doamnă profesoară, eşti superbă, parcă te-ai duce la 
o întâlnire amoroasă. 

— Giuseppe, nu-ţi bate joc de mine! Sunt nervoasă. Vezi că, 
dacă fac vreo greşeală, mi-l pun pe Marco pe cap. 

— Giuseppe are dreptate, eşti foarte frumoasă, nu ştiu dacă 
nu cumva eşti prea frumoasă pentru un bărbat atât de ciudat ca 
ăsta, căruia nu i se cunosc slăbiciuni feminine. Dar inteligenţa a 
fost întotdeauna cel mai bun atu al tău, şi eu am încredere în 
tine. 


— Mulţumesc, Antonino, vă mulţumesc amândurora, uraţi-mi 
baftă. 

x x * 

O uimi secretarul lui Umberto D'Alaqua. În primul rând, 
pentru că se aştepta să fie o femeie şi nu un bărbat şi, în al 
doilea rând, pentru că domnul acela de vârstă mijlocie, elegant 
în mod discret, părea un cadru de conducere, şi nu un secretar, 
oricât de important ar fi fost şeful lui. Se prezentă ca Bruno 
Moretti şi îi oferi o cafea, până când, îi spuse el, domnul 
D'Alaqua termina cealaltă întrevedere. 

Sofia refuză cafeaua, nu voia să-şi strice machiajul. Se gândi 
că Bruno Moretti avea misiunea de a o trage de limbă, dar îşi 
dădu seama de greşeală atunci când Moretti o lăsă singură în 
acel salon uimitor, în care pereţii găzduiau un Canaletto, un 
Modigliani, un Braque şi un mic Picasso. 

Era absorbită de Modigliani şi nu-şi dădu seama că se 
deschisese uşa şi un bărbat înalt, frumos, elegant, trecut de 
cincizeci de ani, o privea cu ochi severi şi totodată curioşi. 

— Bună ziua, doamnă profesoară Galloni. 

Sofia se întoarse şi îl văzu pe Umberto D'Alaqua. Simţi că se 
înroşeşte, ca şi cum ar fi făcut ceva nepermis. 

D'Alaqua era impunător, nu numai prin statură şi eleganţă, 
dar şi prin siguranţa pe care o degaja. „Siguranţă şi forţă”, îşi 
spuse ea în gând. 

— Bună ziua, scuzaţi-mă, examinam tabloul dumneavoastră de 
Modigliani, e autentic. 

— Da, fireşte că e autentic. 

— Există atâtea falsuri... Dar acesta e evident că e autentic. 

Se simţi ca o proastă. Cum să nu fie autentic un Modigliani 
care atârna în salonul de primire al acelui bărbat puternic. 
D'Alaqua va crede că e o proastă, ceea ce şi era; comentariul ei 
fusese o neghiobie, dar nu ştia de ce o tulburase bărbatul acela, 
doar prin simpla lui prezenţă, fără să fi spus ceva. 

— Vom sta mai comod în cabinetul meu, doamnă profesoară. 

Sofia încuviinţă. Cabinetul lui D'Alaqua îi păru surprinzător. 
Mobile cu design modern, comode, şi pereţi cu tablouri de mari 
maeştri. Mai multe desene de Leonardo, o Madonna din secolul 
al XV-lea, un Hrist de El Greco, un arlechin de Picasso, un 
Miro... Pe o măsuţă, într-un colţ, departe de masa de birou, un 


crucifix sculptat în lemn de Măslin atrăgea atenţia prin 
simplitate. 

Umberto D'Alaqua îi făcu semn să ia loc pe canapea, iar el se 
aşeză într-un fotoliu lângă ea. 

Bine, doamnă profesoară, cu ce vă pot ajuta? 

— Domnule D'Alaqua, bănuim că incendiul din catedrală a fost 
provocat. Credem că niciunul dintre accidentele pe care le-a 
suferit catedrala din Torino nu a fost întâmplător. 

D'Alaqua nu schiţă niciun gest. Nimic din atitudinea lui nu 
trăda îngrijorarea, nici măcar surpriză. O privea liniştit, 
aşteptând să vorbească mai departe, ca şi cum ceea ce auzea nu 
ar fi avut nicio legătură cu el. 

— Muncitorii care lucrează pe şantierul de la catedrală se 
bucură de încrederea dumneavoastră? 

— Doamnă profesoară, COCSA este una dintre multele 
societăţi pe care le conduc. Vă daţi seama că nu-i cunosc 
personal pe toţi angajaţii mei. In aceasta, ca şi în oricare altă 
firmă, există un departament care se ocupă de personal, care 
sunt sigur că v-a pus la dispoziţie toate datele de care aveţi 
nevoie despre muncitorii care lucrează la catedrală. Dar dacă 
dumneavoastră vă sunt necesare mai multe informaţii, cu multă 
plăcere îi voi cere şefului de personal de la COCSA să se pună la 
dispoziţia dumneavoastră şi să vă acorde tot ajutorul de care 
aveţi nevoie. 

D'Alaqua luă telefonul şi ceru să vorbească imediat cu şeful 
de personal. 

— Domnule Lazotti, v-aş fi recunoscător dacă aţi primi-o acum 
pe doamna profesoară Galloni de la Departamentul de Artă. Are 
nevoie de mai multe informaţii despre muncitorii de la 
catedrală. Peste câteva minute, secretarul meu o va însoţi în 
biroul dumneavoastră. Mulţumesc. 

Sofia se simţi decepţionată. Se gândise că îl va lua prin 
surprindere pe D'Alaqua spunându-i clar că bănuiau că 
accidentele fuseseră provocate, dar singura reacţie a acestuia a 
fost să o trimită la şeful de personal. 

— Vi se pare absurd ceea ce v-am spus, domnule D'Alagua? 

— Doamnă profesoară, dumneavoastră sunteţi profesionişti şi 
vă faceţi bine munca. Eu nu am nicio părere în legătură cu 
bănuielile sau cu direcţia anchetei dumneavoastră. 


Bărbatul o privi liniştit; se vedea că încheiase conversaţia, şi 
Sofia se simţi agasată; nu voia să plece, simţea că ratase 
întrevederea cu D'Alaqua. 

— Mai pot să vă ajut cu ceva, doamnă profesoară? 

— Nu, în realitate, nu; voiam pur şi simplu să ştiţi că bănuim 
că incendiul nu a fost un accident şi că, de aceea, îi vom cerceta 
pe oamenii dumneavoastră în amănunţime. 

— Domnul Lazotti vă va acorda tot sprijinul de care aveţi 
nevoie şi vă va da toate informaţiile pe care i le veţi solicita 
despre personalul de la COCSA. 

Se dădu bătută. D'Alaqua nu avea să îi spună nimic mai mult. 
Sofia se ridică şi îi întinse mâna. 

— Vă mulţumesc pentru colaborare. 

— Incântat să vă cunosc, doamnă profesoară Galloni. 

Sofia era furioasă pe sine însăşi şi chiar uşor tulburată. 
Umberto D'Alaqua era bărbatul cel mai atrăgător pe care îl 
văzuse în viaţa ei. Chiar în acel moment, hotări să rupă relaţia 
cu Pietro; îi devenise de nesuportat ideea de a avea o legătură 
cu colegul ei de serviciu. 

Bruno Moretti, secretarul lui D'Alaqua, o însoţi până în biroul 
lui Mario Lazotti. Acesta o primi cu amabilitate. 

— Spuneţi-mi, doamnă profesoară, de ce aveţi nevoie? 

— Vreau să-mi puneţi la dispoziţie toate informaţiile despre 
muncitorii care lucrează la catedrală, inclusiv datele personale, 
dacă le aveţi. 

— Toate aceste informaţii le-am pus la dispoziţia unuia dintre 
colegii dumneavoastră de la Departamentul de Artă şi poliţiei, 
dar cu cea mai mare plăcere vă voi înmâna un nou dosar. Cât 
despre datele personale, îmi pare rău că nu vă pot ajuta prea 
mult; aceasta este o firmă mare, unde este dificil să-i cunoşti 
personal pe toţi angajaţii; poate şeful de echipă de pe şantier să 
vă dea vreo informaţie mai personală. 

O secretară intră în birou şi îi înmână lui Lazotti un dosar. 
Acesta îi mulţumi şi i-l dădu Sofiei. 

— Domnule Lazotti, aţi mai avut şi alte accidente precum cel 
de la catedrala din Torino? 

— La ce vă referiţi? 

— COCSA este o firmă care lucrează pentru Biserică. 
Dumneavoastră aţi făcut lucrări de reparaţii şi întreţinere în 


aproape toate catedralele din Italia. 

— Din Italia şi mare parte din Europa. lar accidentele pe 
şantier, din nefericire, se întâmplă chiar şi dacă se respectă cu 
rigurozitate toate normele de siguranţă. 

— Mi-aţi putea pune la dispoziţie o listă cu toate accidentele 
pe care le-aţi avut pe şantierele catedralelor? 

— Voi face tot posibilul să vă servesc, dar nu va fi uşor, pentru 
că pe şantiere au mereu loc perturbări, incidente, şi nu ştiu dacă 
le avem înregistrate. În mod normal, şeful de şantier obişnuieşte 
să facă un raport despre lucrări. În sfârşit, de la ce dată doriţi să 
încerc să vă pun la dispoziţie aceste informaţii? 

— Să zicem că pentru ultimii cincizeci de ani. 

Lazotti o privi de parcă nu-i venea să creadă, dar nu obiectă. 

— Voi face tot posibilul. Unde să vă trimit informaţiile, în 
cazul în care le găsesc? 

— Vă las cartea mea de vizită şi numărul de mobil. Sunaţi-mă 
şi, dacă sunt la Torino, voi trece să le iau. Dacă nu, mi le 
trimiteţi la biroul de la Roma. 

— lertaţi-mă, doamnă profesoară Galloni, dar ce căutaţi? 

Cu o privire rapidă, Sofia îl măsură pe Lazotti din cap până-n 
picioare şi se hotărî să spună adevărul. 

— Îi caut pe cei care provoacă incidente în catedrala din 
Torino. 

— Ce spuneţi? sări Lazotti, surprins. 

— Da, îi căutăm pe cei care provoacă incidente în catedrala 
din Torino, pentru că bănuim că acestea nu sunt întâmplătoare. 

— Îi bănuiţi pe muncitorii noştri? Dar... Dumnezeule! Cine ar 
vrea să provoace daune catedralei? 

— Asta este ceea ce dorim să aflăm, cine şi de ce. 

— Dar sunteţi siguri? Aceasta e o acuzaţie foarte directă la 
adresa muncitorilor de la COCSA... 

— Nu e o acuzaţie, este o bănuială, şi acest lucru ne face să 
cercetăm mai cu atenţie. 

— Bineînţeles, doamnă profesoară, şi să fiţi sigură că vă vom 
acorda tot sprijinul de care aveţi nevoie. 

— Nu mă îndoiesc, domnule Lazotti. 

Sofia ieşi din clădirea din oţel şi sticlă, întrebându-se dacă 
greşise prezentându-le, atât lui D'Alaqua, cât şi şefului de 
personal, bănuielile sale. 


D'Alaqua putea în acest moment fie să îl cheme la telefon pe 
ministru ca să se plângă, fie să nu facă nimic, asta pentru că nu 
dădea nicio importanţă bănuielilor pe care i le prezentase sau, 
din contră, pentru că le acorda o prea mare importanţă. 

Hotări să îl sune imediat pe Marco pentru a-i relata 
amănuntele vizitei ei la COCSA. Dacă D'Alaqua vorbea cu 
ministrul, Marco trebuia să fie pregătit. 


11 


— Eu, Maanu, prinţ de Edesa, fiu al lui Abgar, te implor pe 
tine, Sin, zeul zeilor, să mă ajuţi să îi distrug pe oamenii fără de 
lege care zăpăcesc poporul nostru şi îl îndeamnă să renunţe la 
cultul nostru, trădându-i astfel pe zeii străbunilor noştri. 

x x * 

Pe un promontoriu stâncos aflat la câteva leghe de Edesa, 
sanctuarul lui Sin apărea slab luminat de focul torțelor pe care 
Sultanept, cu ajutorul lui Maanu şi al lui Marvuz, le împărţise 
celor din peşteră. 

Relieful lui Sin sculptat în piatră părea aproape omenesc, atât 
de realist îl cioplise sculptorul. 

Maanu ardea tămâie şi ierburi aromatice care îi îmbătau 
simţurile şi îl ajutau să comunice cu zeul. Zeul-lună, Sin, cel 
puternic, pe care nu a încetat niciodată să îl adore, nici el, nici 
mulţi alţi edesieni credincioşi tradiţiilor, precum cinstitul 
Marvuz, şeful gărzii regale, care avea să devină principalul lui 
sfetnic atunci când va muri Abgar. 

Sân păru să audă rugăciunea lui Maanu, pentru că năvăli cu 
putere, ieşind dintre nori şi luminând sanctuarul. 

Sultanept, marele sacerdot al lui Sin, i-a arătat lui Maanu că 
acela era un semn de la Sin, felul în care zeul îi încredința că e 
alături de ei. 

Sultanept se ascundea împreună cu alţi cinci sacerdoţi la 
Sumurtar. Se afla ocrotit în labirintul de tuneluri şi de încăperi 
subterane de unde îi rugau pe zei, Soarele, Luna şi planetele, 
început şi sfârşit al tuturor lucrurilor. 

Maanu îi promisese lui Sultanept să îi redea puterea şi 
bogăţia pe care i le smulsese Abgar, atunci când a interzis 
religia străbunilor. 

— Prinţe al meu, ar trebui să mergem. Regele te poate chema, 
şi am părăsit palatul de multe ceasuri. 

— Nu mă va chema, Marvuz, va crede că sunt cu prietenii mei 
într-o tavernă sau destrăbălându-mă cu vreo dansatoare. Tatăl 


meu aproape că nu vrea să ştie de mine, atât de mare îi este 
dezamăgirea pe care i-o pricinuiesc pentru că nu îl ador pe Isus. 
Vinovată este regina. Ea l-a convins să îi trădeze pe zeii noştri şi 
să facă din acel nazarinean singurul lui zeu. 

Dar te asigur, Marvuz, că poporul îşi va întoarce din nou ochii 
spre Sin şi va distruge templele ridicate la porunca reginei spre 
cinstirea nazarineanului. De îndată ce Abgar se va încredința 
somnului veşnic, o vom ucide pe regină şi le vom lua viaţa lui 
Josar şi acelui Tadeu. 

Marvuz se cutremură. Nu avea niciun simţământ pentru 
regină, o socotea o femeie dură, adevărata conducătoare a 
Edesei de când Abgar se îmbolnăvise, molipsit de Ania, şi apoi 
îşi recăpătase sănătatea graţie pânzei aduse de Josar. 3 

Ea nu avea încredere în el, în Marvuz, şeful gărzii regale. li 
simţea privirea îngheţată scrutându-l, pentru că îl ştia prieten cu 
Maanu. Dar ar îndrăzni el oare să o ucidă? Pentru că era sigur 
că Maanu avea să i-o ceară. N 

Cât despre Josar şi Tadeu, nu îi va fi greu. li va străpunge cu 
spada. Era sătul de predicile lor, de cuvintele lor dojenitoare 
referitoare la dezmățul cu orice femeie dispusă să îi facă pe plac 
şi pentru că, în nopţile cu lună plină, bea fără măsură în cinstea 
lui Sin, până nu mai ştia de el. Pentru că el, Marvuz, s-a păstrat 
în credinţa zeilor părinţilor săi, a zeilor oraşului său, pentru că 
nu accepta să i se impună acest zeu virtuos despre care vorbeau 
Josar şi Tadeu. 

x x * 

Izaz scria cu dibăcie toate câte i le istorisea Tadeu. Unchiul 
său Josar îl învățase arta scrisului, şi el visa că, într-o zi, avea să 
ajungă şi el scrib regal. 

Se simţea mândru, pentru că Abgar şi regina lăudaseră 
pergamentele pe care transcrisese cu grijă tot ce povestea 
Tadeu despre Isus. 

Tadeu îl chema des să îi dicteze amintirile despre nazarinean, 
pe care le păstrau cu atâta zel. 

Tânărul ştia pe dinafară toate întâmplările trăite de Tadeu 
alături de Isus. 

Tadeu închidea ochii şi părea că se cufundă într-un vis, în 
vreme ce îi povestea, ca el să scrie, cum era Isus, ce spunea şi 
ce făcea. 


Josar scrisese propriile amintiri, i le trimisese să le copieze, şi 
una dintre aceste copii se păstra în arhivele regale. Acelaşi lucru 
urma să se facă şi cu istoriile povestite de Tadeu. Aşa hotărâse 
Abgar, care visa ca Edesa să poată lăsa fiilor ei relatarea 
adevăratei istorii a lui Isus. 

Izaz se bucura că Tadeu rămăsese în oraş. Unchiul său, Josar, 
era însoţit de cineva care, la fel ca el, îl cunoscuse pe 
nazarinean. Îl respecta pe Tadeu pentru că fusese ucenic al lui 
Isus şi îi cerea părerea despre ce trebuia să le spună locuitorilor 
din Edesa care veneau la casa lui ca să afle mai multe despre el 
şi să se roage. 

Tadeu nu găsise momentul să plece, fiindcă regina şi Abgar îi 
cereau să rămână, să îi ajute să fie buni creştini, să îl ajute pe 
Josar să răspândească învăţăturile lui Isus făcând din Edesa un 
loc în care aveau să fie bine primiţi toţi cei care credeau în 
nazarinean. 

Timpul se scursese și Tadeu rămăsese pentru totdeauna la 
Edesa. 

În fiecare zi, împreună cu Josar, mergea la primul templu care 
fusese ridicat din porunca reginei întru cinstirea lui Isus; acolo 
vorbea şi se ruga alături de femei şi bărbaţi care veneau să afle 
mângâierea pentru necazurile lor, cu speranţa ca rugile lor să 
ajungă la acel Isus care îl izbăvise pe Abgar de cea mai cumplită 
boală. Mergea şi la credincioşii care se adunau într-un templu 
nou pe care îl construise marele Marcios, arhitectul regelui. 

Tadeu îi ceruse lui Marcios ca noul templu să fie la fel de 
simplu ca primul, ceva mai mare decât o casă, cu un pridvor 
încăpător în care să poată propovădui cuvântul lui Isus. li 
explicase lui Marcios cum îi izgonise nazarineanul pe neguţătorii 
din Templul de la Ierusalim şi cum spiritul lui Isus sălăşluia doar 
acolo unde era simplitate şi pace. 


12 


Soarele răsărea peste Bosfor când Steaua de Mare brăzda 
apele din apropierea Istanbulului. Pe covertă, marinarii se 
străduiau să îndeplinească sarcinile dinaintea acostării. 

Căpitanul îl observa pe tânărul brunet care freca în tăcere 
puntea. La Genova, unul dintre marinarii lui se îmbolnăvise şi 
trebuise să rămână pe uscat, iar secundul lui i-l adusese pe 
acest mut, asigurându-l că, deşi nu putea vorbi, era un bun 
marinar. In momentul acela, obligat de nevoia de a ridica ancora 
cât mai repede cu putinţă, nu observase că mâinile presupusului 
marinar nu aveau nicio bătătură. Pielea era fină. Erau mâinile 
cuiva care nu muncise niciodată cu ele. Dar mutul a îndeplinit 
tot ce i-a ordonat să facă în timpul traversării, ochii lui nu arătau 
nicio emoție, indiferent care erau sarcinile sale. Secundul lui îi 
spuse că fusese recomandat de un bătrân muşteriu al tavernei 
din port, Şoimul Verde, şi că acela fusese motivul pentru care îl 
adusese la bord. Căpitanul ştia că secundul lui îl minţise, dar de 
ce? 

Ofiţerul îi spusese că mutul urma să debarce la Istanbul, că nu 
avea să continue să muncească pe vas şi ridicase din umeri când 
îl întrebase de ce şi cum de ştia. 

Era genovez şi străbătea marea de patruzeci de ani, acostase 
în mii de porturi şi cunoscuse tot felul de oameni, dar bărbatul 
acela tânăr avea ceva special, i se citea eşecul în privire şi 
resemnarea în atitudine, ca şi cum ar fi ştiut că ajunsese la final. 
Dar al cui final? De ce? 

Istanbulul i se părea mai frumos decât oricând. Marinarul mut 
suspină în tăcere pe când scruta portul cu privirea. Ştia că urma 
să vină cineva să îl ia, poate acelaşi bărbat care l-a ascuns când 
a sosit de la Urfa. Dorea să se întoarcă în oraşul lui, să îşi 
îmbrăţişeze tatăl, să-şi întâlnească soţia şi să audă râsul vesel al 
fiicei sale. 

Se temea de întâlnirea cu Addaio, de dezamăgirea acestuia. 


Dar, în momentele acelea, puţin îi păsa de eşec, de propriul 
eşec, se simţea viu şi din nou acasă. Era mai mult decât reuşise 
fratele lui în urmă cu doi ani. Omul de la catedrală îi povestise 
că Mendibj încă mai era la puşcărie, deşi nu mai aflase nimic 
nou despre el din acea fatidică după-amiază când a fost arestat 
ca un borfaş de rând. Ziarele scriseseră pe atunci că misteriosul 
tâlhar fusese condamnat la trei ani de închisoare; dacă era aşa, 
peste un an avea să îşi recapete libertatea. 

Cobori de pe vas fără să-şi ia rămas-bun de la nimeni. Cu o 
noapte înainte, căpitanul i-a plătit salariul convenit şi l-a 
întrebat dacă nu voia să rămână înrolat în echipajul lui. Din 
gesturile sale a înţeles că nu. 

leşi din port şi începu să meargă fără să ştie încotro să o 
apuce. Dacă omul din Istanbul nu apărea, trebuia să găsească 
modalitatea de a ajunge la Urfa prin propriile mijloace. Avea 
banii pe care-i câştigase ca marinar. 

Simţi nişte paşi grăbiţi în urma lui şi, întorcându-se, dădu 
peste omul care cu câteva luni în urmă îi dăduse adăpost. 

— Te supraveghez de ceva vreme uitându-mă în stânga şi în 
dreapta. Trebuia să mă asigur că nu te urmăreşte nimeni. La 
noapte, vei dormi la mine acasă, vor veni după tine mâine în 
zori. E mai bine să nu ieşi până atunci. 

Incuviinţă din cap. l-ar fi plăcut să se plimbe prin Istanbul, să 
se piardă pe străduţele din bazar căutând un parfum pentru 
soţie şi un cadou pentru fiica lui, dar nu avea s-o facă. Orice altă 
complicaţie ar aprinde şi mai tare mânia lui Addaio, iar el, în 
ciuda eşecului, se simţea fericit că se putea întoarce. Nu voia ca 
vreun incident să îi tulbure şi mai mult întoarcerea acasă. 

x x * 

— Am reuşit. 

Vocea lui Marco suna veselă, triumfătoare. Sofia zâmbi, în 
vreme ce îi făcea semne lui Antonino să se apropie ca să audă 
prin receptor. 

— Nu mi-a fost uşor să-i conving pe cei doi miniştri, dar până 
la urmă mi-au dat mână liberă. Il vor pune în libertate pe mut 
când o să spunem noi şi ne autorizează să desfăşurăm o 
operaţiune de urmărire până unde va voi el să meargă. 

— Bravo, şefu'! 

— Antonino, eşti acolo? 


— Suntem amândoi, răspunse Sofia, şi este cea mai bună 
veste pe care ne-o puteai da. 

— Da, adevărul e că sunt bucuros, nu prea eram în apele 
mele. Acum trebuie să hotărâm când şi cum va fi pus în 
libertate. Şi vouă, cum v-a mers? 

— Ţi-am povestit deja despre D'Alaqua... 

— Da, dar miniştrii nu mi-au spus nimic, ceea ce înseamnă că 
nu a protestat. 

— Îi cercetăm din nou pe muncitorii şi personalul de la 
catedrală, dar peste vreo două zile vom fi acolo. 

— De acord, atunci vom hotări ce demersuri avem de făcut, 
dar eu am deja un plan. 

— Ce plan? 

— Nu fi curioasă, doamnă profesoară, totul la timpul potrivit. 
Ciao! 

— Vezi cum eşti...? Bine, ciao! 


13 


Josar dormea, când degetele nervoase ale unui bărbat au lovit 
în uşa şubredă a casei. 

Încă nu răsărise soarele peste Edesa, dar soldatul care stătea 
în uşă îi transmise ordine direct de la regină. Înainte de apusul 
soarelui, trebuia să vină la palat împreună cu Tadeu. 

Se gândi că regina, care din cauza insomniei a trebuit să 
vegheze la căpătâiul lui Abgar, nu îşi dăduse seama cât era de 
devreme. Dar privirea nervoasă a soldatului îl preveni că era 
ceva în neregulă. 

Trebuia să îl înştiinţeze pe Tadeu şi, la căderea serii, să urce 
pe colina palatului. Presimţea că urma să se întâmple ceva grav. 

În genunchi, cu ochii închişi, se rugă, căutând un răspuns 
pentru neliniştea care îi îneca sufletul. 

Câteva ore mai târziu, la el acasă sosi Izaz, aproape în acelaşi 
timp cu Tadeu. Nepotul lui, un tânăr inteligent şi robust, îi 
aduse veşti despre zvonurile care circulau prin palat. Starea lui 
Abgar se înrăutăţea văzând cu ochii. Medicii şopteau că mai 
erau puţine speranţe ca el să iasă biruitor din ceea ce părea a fi 
ultimul atac al morţii împotriva vieţii lui. 

Conştient de starea lui, Abgar îi ceruse reginei să îi cheme pe 
apropiații săi lângă pat. Voia să le dea instrucţiuni pentru ce 
trebuiau să facă la trecerea lui în eternitate. De aceea fuseseră 
chemaţi de regină; spre surpriza lui, Izaz fusese şi el convocat. 

Când sosiră la palat, fură conduşi în mare grabă la odăile lui 
Abgar. În pat, părea mai palid decât în zilele dinainte. Regina, 
care îi răcorea fruntea cu o bucată de pânză umezită în apă de 
trandafiri, suspină uşurată când îi văzu intrând. 

La puţin timp după, încă doi bărbaţi intrară în încăpere, 
Marcios, arhitectul regelui, şi Senin, cel mai bogat neguţător din 
Edesa, înrudit cu regele, căruia îi era un prieten credincios. 

Regina le făcu semn să se apropie de Abgar, în vreme ce le 
cerea servitorilor să iasă, iar gărzilor le poruncea să închidă 


porţile şi să nu permită nimănui să intre. 

— Prieteni, doream să îmi iau rămas-bun de la voi şi să vă dau 
ultimele mele porunci. 

Vocea lui Abgar abia se făcea auzită. Regele era pe moarte, el 
o ştia, şi din respectul şi afecțiunea pe care i le purtau nu 
spuseseră nimic care să-i dea speranţe deşarte. De aceea, au 
păstrat tăcerea, ca să audă ce avea să le spună. 

— Iscoadele mele mi-au dat de ştire că, de îndată ce voi muri, 
fiul meu, Maanu, va dezlănţui o crudă prigoană împotriva 
creştinilor şi va voi să ia viaţa unora dintre voi. Tadeu, Josar şi 
tu, Izaz, va trebui să plecaţi din Edesa înainte ca eu să mor. 
După aceea, nu vă voi mai putea ocroti. Maanu nu va îndrăzni să 
îi ucidă pe Marcios şi pe Senin, cu toate că ştie că sunt creştini, 
pentru că ei reprezintă familiile nobile din Edesa şi ceilalţi din 
clasa lor vor jura să îi răzbune. 

Maanu va da foc templelor închinate lui Isus şi la fel va face 
cu casele unora dintre cei mai cunoscuţi supuşi ai mei, din 
pricina credinţei lor. Mulţi bărbaţi, femei şi copii vor fi ucişi 
pentru ca toţi creştinii să fie înspăimântați şi siliţi să-i adore din 
nou pe zeii străvechi. Mă tem pentru linţoliul lui Isus, mă tem că 
pânza sfântă va fi distrusă. Maanu a jurat să o ardă în piaţa 
publică dinaintea tuturor edesienilor, şi o va face chiar în ziua 
morţii mele. Voi, prieteni, trebuie să o salvaţi. 

x x * 

Cei cinci bărbați ascultau în tăcere recomandările regelui. 
Josar o privi pe regină şi, pentru prima dată, îşi dădu seama că 
plăcuta ei înfăţişare de odinioară dispăruse şi că părul pe care îl 
zărea printre cutele vălului era cărunt. Femeia îmbătrânise, deşi 
mai păstra încă strălucirea din ochi, şi gesturile ei vădeau 
aceeaşi măreție dintotdeauna. Ce avea să se întâmple cu ea? Era 
sigur că Maanu, fiul ei, o ura. 

Abgar intui îngrijorarea lui Josar. Ştia că, în taină, prietenul 
său fusese întotdeauna îndrăgostit de regină. 

— Josar, i-am cerut reginei să plece, mai are încă vreme, dar 
nu vrea să-mi dea ascultare. 

— Stăpână, spuse Josar, viaţa ta e într-o primejdie mai mare 
decât a noastră. 

— Josar, sunt regina Edesei, şi o regină nu fuge. Dacă trebuie 
să mor, o voi face aici, alături de cei care cred, la fel ca mine, în 


Isus. Nu îi voi părăsi pe cei care au avut încredere în noi, pe 
prietenii alături de care ne-am rugat. Voi rămâne lângă Abgar; 
nu aş suporta să îl las în voia sorții în acest palat. Atâta timp cât 
regele trăieşte, Maanu nu va îndrăzni să facă nimic împotriva 
mea. Acum, daţi cu toţii ascultare regelui. 

Abgar se ridică în pat în capul oaselor, strângând mâna 
reginei. În ultimele zile îi prinsese răsăritul soarelui în vreme ce 
vorbeau şi puneau la cale planul pe care acum urma să îl explice 
celor mai dragi dintre apropiații lor. 

— Ultima mea poruncă este să salvaţi linţoliul lui Isus. Asupra 
mea a înfăptuit miracolul vieţii şi astfel am putut ajunge la 
bătrâneţe. Pânza sfântă de in nu îmi aparţine, este a tuturor 
creştinilor, şi pentru ei trebuie să o salvaţi. Dar încă ceva: vă cer 
să nu iasă din Edesa, vreau ca oraşul să o păstreze în vecii 
vecilor. Isus a dorit ca ea să ajungă aici, şi aici va rămâne. 
Tadeu, Josar, trebuie să îi încredinţaţi giulgiul lui Marcios. Tu, 
Marcios, vei şti unde să îl ascunzi ca să îl salvezi de mânia lui 
Maanu. De la tine, Senin, aştept să pui la cale fuga lui Tadeu şi a 
lui Josar şi, de asemenea, pe cea a tânărului Izaz. Fiul meu nu va 
îndrăzni să atace niciuna dintre caravanele tale. Îi pun sub 
oblăduirea ta. 

— Abgar, unde doreşti să ascund pânza sfântă? întrebă 
Marcios. 

— Asta va trebui să o hotărăşti tu, bunul meu prieten. Nici 
regina, nici măcar eu nu trebuie să ştim, dar va trebui să alegi 
pe cineva căruia să îi împărtăşeşti taina şi pe care să îl pui la 
rândul lui la adăpost, cu ajutorul lui Senin. Simt că viaţa mea se 
stinge. Nu ştiu câte zile mi-au mai rămas, nădăjduiesc că 
suficiente, ca să puteţi duce la îndeplinire ceea ce vă cer. 

În ora următoare, ştiind că putea fi ultima ocazie, regele îşi 
luă cu dragoste rămas-bun de la ei toţi. 

x x * 

Răsărea soarele când Marcios sosi la zidul dinspre apus. 
Meseriaşii îl aşteptau ca să îi urmeze instrucţiunile. Ca arhitect 
al regelui, Marcios se îndeletnicea nu numai cu ridicarea 
construcţiilor care au adus glorie cetăţii ci era însărcinat şi cu 
conducerea tuturor şantierelor din oraş, cum era cel al zidurilor 
dinspre apus, unde se deschidea o nouă poartă. 

Fu mirat să îl vadă pe Marvuz vorbind cu Jeremin, meşterul 


şantierului. 

— Te salut, Marcios. 

— Ce caută aici şeful gărzii regale? A trimis cumva Abgar să 
fiu chemat 

— M-a trimis Maanu, va fi curând rege. 

— Va fi, dacă aşa vrea Dumnezeu. 

Hohotul de râs pe care îl scoase Marvuz răsună în liniştea 
zorilor de zi. 

— Va fi, Marcios, va fi, şi tu o ştii, fiindcă ieri ai fost la Abgar 
şi este limpede că moartea îl pândeşte. 

— Ce vrei? Spune iute, că am de lucru. 

— Maanu vrea să ştie ce a poruncit Abgar. Ştie că nu numai 
tu, ci şi Senin, Tadeu, Josar şi chiar Izaz, scribul, aţi stat până la 
căderea nopţii la căpătâiul regelui. Prinţul vrea să afli că, dacă îi 
vei fi credincios, nu ţi se va întâmpla nimic; altminteri, nu îţi 
garantează soarta de care ai putea avea parte. 

— Vii să mă ameninţi în numele lui Maanu? Atât de puţin 
respect are prinţul faţă de el însuşi? Sunt prea bătrân ca să îmi 
mai fie teamă de ceva. Maanu nu poate decât să îmi ia viaţa, 
care de-acum este pe sfârşite. Pleacă şi lasă-mă să îmi văd de 
treabă. 

— Imi vei spune ce v-a zis Abgar? 

Marcios se întoarse cu spatele fără să îi răspundă lui Marvuz 
şi începu să cerceteze mortarul de lut pe care îl amesteca unul 
dintre lucrători. 

— O să-ţi pară rău, Marcios, o să-ţi pară rău, exclamă Marvuz 
pe când întorcea calul şi, în galop, lua drumul palatului. 

În orele următoare, Marcios păru absorbit de muncă. 
Meşterul îl observa cu coada ochiului. Marvuz îl mituise ca să îl 
spioneze pe arhitectul regelui, şi el acceptase. Simţea că îl 
trădează pe bătrân, care a fost întotdeauna bun cu el, dar 
trecuse vremea lui Marcios, şi Marvuz îl asigurase că Maanu 
avea să îi fie recunoscător pentru serviciile lui. 

Soarele strălucea în toată splendoarea lui când Marcios îi făcu 
semn meşterului că sosise momentul să ia o pauză. Sudoarea 
curgea pe trupurile meseriaşilor şi chiar şi meşterul lor se 
simţea obosit, simțind nevoia să se aşeze ca să se odihnească. 

Doi tineri servitori din casa lui Marcios sosiră în momentul 
acela cu două coşuri, iar meşterul văzu că aduceau fructe 


proaspete şi apă, pe care arhitectul începu să le împartă cu 
meseriaşii. 

Timp de o oră se odihniră cu toţii, dar, la fel ca în atâtea alte 
ocazii, Marcios i se părea cufundat în planurile lui şi, mai mult, 
urca şi cobora pe schele ca să verifice soliditatea zidului, pe 
care urmau să îl lărgească, precum şi contururile porţii celei 
mari, care trebuia să fie monumentală. 

Meşterul închise ochii, sfârşit, de oboseală cum era, în vreme 
ce meseriaşii abia de mai aveau forţa să vorbească. 

Până când soarele nu începu să ia calea asfinţitului, Marcios 
nu porunci să se întrerupă munca. Meşterul nu avea prea multe 
de povestit despre activitatea lui Marcios, dar se hotărî totuşi să 
meargă la Taverna Trifoiului ca să îl întâlnească pe Marvuz. 

Arhitectul îi salută pe toţi şi se îndreptă spre casă, însoţit de 
servitorii lui. 

Marcios, văduv de mulţi ani şi fără copii, avea grijă de cei doi 
tineri servitori de parcă ar fi fost fiii lui. Erau creştini la fel ca el 
şi ştia că nu l-ar fi trădat niciodată. 

În ajun, înainte de a părăsi palatul lui Abgar, stabilise cu 
Tadeu şi cu Josar că, atunci când avea să ştie unde urma să 
ascundă giulgiul lui Isus, să le trimită vorbă. Au pus la cale un 
plan prin care Josar să i-l înmâneze fără să trezească bănuielile 
lui Maanu, pentru că, Abgar îi atrăsese atenţia asupra acestui 
lucru, puteau fi supravegheați de fiul regelui. Mai luară o 
hotărâre: Marcios avea să îi spună doar lui Izaz unde urma să 
ascundă pânza de in, drept care nepotul lui Josar, de îndată ce 
primea informaţia de la arhitectul regelui, trebuia să fugă din 
oraş cu ajutorul lui Senin. Tadeu hotărâse ca Izaz să plece la 
Sidon!'f, unde se constituise o mică, dar prosperă comunitate 
creştină. Conducătorul spiritual al comunităţii, Timeos, fusese 
trimis de Petru să propovăduiască. Izaz va găsi adăpost la 
Timeos, şi acesta va şti cum să procedeze cu linţoliul lui Hristos. 

Cu toate rugăminţile lui Abgar de a-şi salva viaţa, Tadeu şi 
Josar hotărâseră să rămână la Edesa şi să împărtăşească aceeaşi 
soartă cu restul creştinilor. Niciunul dintre ei nu dorea să 
abandoneze giulgiul, chiar dacă nu ştiau unde avea să îl ascundă 
Marcios. 

Tadeu şi Josar se adunaseră la templu împreună cu mulţi 


14 Oraș Antic fenician, actualmente Şayda, în Liban 


creştini din oraş. Se rugau cu toţii pentru Abgar şi îi cereau lui 
Dumnezeu să se îndure din nou de rege. 

În dimineaţa aceea, Josar înfăşurase cu grijă pânza de in şi o 
ascunsese pe fundul unui coş, după planul gândit de Marcios. 
Inainte ca soarele să devină arzător, se duse la piaţă, cu coşul în 
braţe, şi zăbovi la mai multe tarabe, vorbind cu neguţătorii. La 
ora stabilită, îl văzu pe unul dintre tinerii servitori ai lui Marcios 
cumpărând fructe de la un bătrân, se apropie de tarabă şi îl 
salută cu drag pe tânăr, care purta un coş la fel cu al lui. Le 
schimbară pe furiş între ei. Nimeni nu-şi dădu seama, şi 
iscoadele lui Maanu nu văzură nimic suspect în faptul că Josar 
saluta un creştin precum servitorul prietenului său Marcios. 

Aşa cum nici meşterul nu bănui nimic despre Marcios când 
acesta, în vârful unei schele, unde urcase cu un coş cu fructe, 
luă un măr şi muşcă din el cu gândul aiurea, mergând de colo- 
colo şi verificând soliditatea zidului pe care urma să îl îngroaşe, 
astupând găurile cu cărămizi de lut ars. „Lui Marcios i-a plăcut 
întotdeauna să aşeze cărămizile, treaba lui dacă nu se odihneşte 
nici măcar la ceasul când căldura toropea simţurile”, gândi 
meşterul. 

x x * 

Marcios se răcori cu apa rece pe care unul dintre servitorii lui 
i-o aduse în odaie. Se adăposti de căldura zilei, arhitectul regelui 
îşi schimbă tunica cu o alta curată. Simțea că zilele îi erau 
numărate. După moartea lui Abgar, Maanu avea de gând să afle 
unde era giulgiul ca să îl distrugă, supunându-i la cazne pe toţi 
aceia despre care credea că ar putea şti unde se află, iar 
Marcios era unul dintre apropiații lui Abgar pe care Maanu îi 
bănuia că puteau cunoaşte taina. De aceea, luase o hotărâre pe 
care în noaptea aceea avea să le-o comunice lui Tadeu şi lui 
Josar şi pe care urma să o ducă la îndeplinire de îndată ce ar fi 
aflat că Izaz este la adăpost. 

Insoţit de cei doi tineri servitori, se îndreptă spre templu, 
unde ştia că prietenii lui se roagă. Când sosi, ocupă un loc 
retras, departe de privirile oamenilor. Abgar le atrăsese atenţia 
asupra iscoadelor lui Maanu. 

Izaz îl zări pe bătrân ascuns în umbră. Profită de momentul în 
care Tadeu şi Josar îi cerură să îi ajute să împartă credincioşilor 
pâinea şi vinul, ca să se apropie de Marcios. Acesta îi înmâna o 


bucată de pergament îndoit cu grijă, pe care lIzaz o ţinuse 
ascunsă între cutele tunicii sale. Apoi căută cu privirea silueta 
unui bărbat înalt, puternic, care părea că aşteaptă un semn de la 
el. Izaz ieşi pe furiş din templu şi, urmat de acel uriaş, se 
îndreptă grăbit spre caravanserai. 

Caravana lui Senin era pregătită să părăsească Edesa. 
Harran, omul însărcinat de Senin să ducă această caravană până 
la Sidon, aştepta răbdător. 

Le arătă lui Izaz şi uriaşului cu numele de Obodas locul 
rezervat lor dădu ordinul de plecare. 

Până în zori, lzaz nu desfăcu pergamentul pe care i-l 
încredinţase Marcios, şi acum putu să citească cele două 
rânduri în care arhitectul îi semnala cu precizie locul unde 
ascunsese Sfântul Giulgiu. Rupse pergamentul în mici bucățele 
şi le împrăştie prin deşert. 

Obodas îl observa cu atenţie, uitându-se şi în jurul său. Avea 
poruncă de la Senin să-l apere pe tânăr cu propria viaţă. 

Doar după trei nopţi, Harran şi Obodas socotiră că erau destul 
de departe de Edesa ca să facă un scurt popas şi să trimită o 
solie acasă la Senin. Urma să mai zăbovească pe drum alte trei 
zile, dar, până atunci, Izaz avea să fie în siguranţă. 

x x * 

Abgar era în agonie. Regina trimise după Tadeu şi Josar, ca să 
îi înştiinţeze că în câteva ore, poate minute, viaţa regelui avea să 
se stingă. Nu o mai recunoştea nici măcar pe ea. 

Trecuseră zece zile de când Abgar îi strânsese chiar în 
această încăpere pe apropiații săi ca să le vorbească, până când 
întunericul nopţii devenise adânc. Acum regele era un trup 
inert, nu deschidea ochii, şi doar răsuflarea lui slabă arăta pe o 
oglindă că încă îi mai rămânea un firicel de viaţă. 

Maanu nu se mişca din palat, aşteptând cu nerăbdare moartea 
lui Abgar. Regina nu îl lăsa să intre în odaia regelui, dar era 
totuna, ştia tot ce se petrecea, pentru că o mituise pe o tânără 
sclavă căreia îi promisese că avea să îi redea libertatea dacă îi 
povestea tot ce se întâmpla în încăperea lui Abgar. 

Regina ştia că era spionată, aşa că, atunci când sosiră Josar şi 
Tadeu, îi dădu afară pe toţi servitorii şi vorbi în şoaptă cu 
apropiații săi. Zâmbi furată când află că pânza sfântă era la 
adăpost. Le făgădui să îi înştiinţeze de moartea lui Abgar. O să îi 


înştiinţeze printr-un scrib, Ticios, care devenise creştin şi care îi 
era credincios. Se despărţiră emoţionaţi, știind că nu aveau să 
se ma întâlnească în această viaţă, şi le ceru lui Tadeu și Josar 
să o binecuvânteze şi să se roage pentru ca ea să aibă putere 
atunci când trebuia să înfrunte moartea la care o condamnase 
fiul ei Maanu. 

Cu ochii plini de lacrimi, Josar nu găsea momentul potrivit să 
îşi ia rămas-bun de la regină. Nu mai era femeia frumoasă de 
odinioară, dar ochii ei strălucind cu forţă şi atitudinea ei 
regească încă făceau din ea o femeie extraordinară. Conştientă 
de devotamentul pe care i-l purta vechiul scrib, îi strânse mâna 
şi îl îmbrăţişă, cu un gest ce voia să îi dovedească lui că ştia cât 
de mult o iubise şi că ea îl iubea ca pe cel mai credincios dintre 
prieteni. 

Agonia lui Abgar se prelungi încă trei zile. Palatul era 
cufundat în adâncul nopţii şi doar regina îl veghea pe rege. 
Acesta deschise ochii şi îi zâmbi recunoscător, cu privirea 
încărcată de duioşie şi de dragoste. Apoi îşi dădu ultima suflare 
împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Regina apăsă cu putere mâna 
bărbatului ei. Apoi îi închise blând ochii şi îl sărută pe buze. Nu 
îşi îngădui decât puţine clipe ca să se roage şi să îi ceară lui 
Dumnezeu să îl primească pe Abgar. 

Se furişă tiptil prin culoarele întunecate până ajunse într-o 
odaie apropiată, unde, de câteva zile, se odihnea Ticios, scribul 
regelui. 

Dormea, dar se trezi atunci când simţi mâna reginei 
apăsându-i braţul. Niciunul din ei nu spuse nimic. Ea se 
întoarse, ascunsă în noapte, în dormitorul regelui, în vreme ce 
Ticios se strecura cu grijă afară din palat ca să ajungă la casa lui 
Josar. 

Încă nu se luminase de ziuă când Josar, cuprins de 
deznădejde, auzea de la Ticios vestea morţii lui Abgar. Trebuia 
să îi trimită vorbă lui Marcios; aşa îi ceruse arhitectul regelui, ca 
să îşi ducă planul până la capăt. Trebuia să îl anunţe neîntârziat 
şi pe Tadeu, fiindcă era sigur că viaţa amândurora ajunsese la 
sfârşit. 


14 


— Hai, Marco, spune-ne ce te îngrijorează. 

Întrebarea directă a lui Santiago Jimenez îl luă pe Marco pe 
nepregătite. 

— E aşa de evident că sunt îngrijorat? 

— Măi, omule, suntem de meserie, nu ne poţi păcăli! 

Paola zâmbi. Marco îi ceruse să îi invite la ei la cină pe John, 
ataşatul cultural al ambasadei americane, şi pe Santiago 
Jimenez, reprezentantul Europol la Roma. 

John venise cu soţia lui, Lisa. Santiago era necăsătorit, aşa că 
îi lua mereu prin surprindere venind la cină cu câte o însoţitoare 
ocazională. De data asta, venise cu sora lui, Ana, o tânără 
brunetă şi dezgheţată, jurnalistă, care se afla la Roma ca să 
transmită întâlnirea la nivel înalt a şefilor de guvern din 
Uniunea Europeană. 

— Aţi aflat deja că a avut loc un alt accident la catedrala din 
Torino, explică Marco. 

— Şi crezi că a fost intenţionat? 

— Da, John, asta cred. Istoria accidentelor de la catedrală în 
ultimele secole este impresionantă, ştiţi cu toţii prea bine, 
incendii, tentative de furt calificat, inundaţii. La fel de 
impresionante sunt toate încercările prin care a trecut Giulgiul. 
În meseria noastră ştim că nu trebuie să ne încredem în fapte 
întâmplătoare. 

— Istoria Giulgiului e interesantă, apariţiile şi dispariţiile lui 
în diferite epoci, la fel şi pericolele la care a fost expus, dar crezi 
că cineva vrea aducă stricăciuni Sfântului Giulgiu sau pur şi 
simplu să-l fure? întrebă Lisa. 

— Să-l fure? Nu, n-am crezut niciodată că ar vrea cineva să-l 
fure. Mai degrabă să-l distrugă, dat fiind că accidentele pe care 
le-a suferit i-ar fi putut fi fatale. 

— Sfântul Giulgiu se află în catedrala din Torino de când Casa 
de Savoia a hotărât să-l depună acolo, după ce pe atunci 


cardinalul de Milano, Carlo Borromeo, a făgăduit să meargă pe 
jos din oraşul lui până în Chambery, unde era Giulgiul, ca să se 
roage să înceteze ciuma care pustia oraşul. Familia de Savoia, 
mişcată de evlavia cardinalului, se hotări să mute Giulgiul la 
Torino, la jumătatea drumului, ca să-l cruţe de o călătorie atât 
de lungă. Şi acolo a rămas. E evident că, dacă s-au produs 
atâtea accidente în catedrală, şi, după cum se vede, tu nu crezi 
în fapte întâmplătoare, trebuie să te gândeşti că nu e posibil ca 
persoana care a provocat incendiul în urmă cu cincisprezece zile 
să fie aceeaşi cu cea care a făcut-o în secolul trecut. Apoi... 

— Lisa, nu fi obraznică, o certă John. Marco are dreptate, 
poate fi ceva ciudat în atâtea accidente. 

— Da, ceea ce mă întreb este ce anume? De ce? Şi nu reuşesc 
să găsesc un motiv. Poate că e un nebun care vrea să distrugă 
Giulgiul. 

— Da, dar nebunul ăla o fi provocat accidentele din ultimii 
zece, cincisprezece, douăzeci de ani, dar cele dinainte? întrebă 
Ana. Grozavă poveste! Mi-ar plăcea s-o scriu... 

— Ana! Nu eşti aici ca jurnalistă! 

— Las-o, Santiago, las-o în pace. Sunt sigur că pot conta pe 
discreţia surorii tale, deşi e jurnalistă. Vă cer să mă ajutaţi să 
mă gândesc, să ies din această încurcătură. Nu ştiu dacă eu şi 
oamenii mei nu suntem cumva prea prinşi cu această problemă 
şi, astfel, incapabili de a vedea dincolo de vârful nasului, şi ne 
încăpăţânăm să credem, mă rog, mai ales eu, că există un mobil 
în spatele accidentelor, şi poate că nu e nimic din toate astea, în 
afară de un şir de fapte întâmplătoare. Aş vrea să vă cer ceva, şi 
anume să vă uitaţi peste un raport pe care l-am pregătit cu toate 
câte s-au petrecut la catedrală şi în jurul Giulgiului în ultima 
sută de ani. Ştiu că asta înseamnă să profit de prietenia voastră 
şi că staţi prost cu timpul, dar aş dori să-l citiţi şi, de îndată ce 
veţi trage propriile concluzii, să ne întâlnim din nou. 

— Contează pe mine, am să te ajut pe cât pot. În plus, ştii că, 
dacă vrei să arunci o privire peste arhivele Europol, nu e nicio 
problemă. 

— Iţi mulţumesc, Santiago. 

Prietene, eu o să studiez raportul tău şi-ţi voi spune care e 
părerea mea. Ştii că poţi conta pe ajutorul meu, oficial şi 
neoficial, pentru orice ai avea nevoie, se oferi John. 


— Aş vrea şi eu să citesc raportul. 

— Ana, tu nu eşti polițistă şi n-ai nicio legătură cu lucrurile 
astea; aşadar, Marco nu-ţi poate da un raport oficial, care este 
confidenţial. 

— Îmi pare rău, Ana, începu Marco să se scuze. 

— Cu atât mai rău pentru voi, pentru că intuiţia îmi spune că, 
dacă e ceva, orice ar fi, trebuie să abordaţi chestiunea dintr-o 
perspectivă istorică, nu poliţienească, dar treaba voastră. 

Stabiliră să ia cina împreună peste o săptămână. Lisa se oferi 
ca amfitrioană. 

x x * 

— Ştii, frățioare, că o să mai rămân la tine câteva zile? 

— Ana, ştiu că relatarea lui Marco poate fi o poveste bună 
pentru ziarul tău, dar el este prietenul meu; în plus, ar fi foarte 
grav dacă s-ar afla că sora mea se îndeletniceşte cu publicarea 
unor cazuri cercetate de poliţie şi pe care le-a putut cunoaşte 
prin mine. Mi-ai distruge cariera, simplu ca bună ziua. 

— Bine, nu deveni melodramatic, n-o să scriu niciun rând, îţi 
promit. 

— N-o să-mi joci o festă? O să respecţi condiţia off the record? 

— Nu, n-o să-ţi joc nicio festă, fii liniştit, doar sunt sora ta. În 
plus, eu respect toate condiţiile off the record, asta face parte 
din regulile jocului în profesia mea. 

— Ce să spun! 

— E mai rău cu tine, că eşti poliţist. 

— Hai, te duc să bem ceva într-un loc care o să-ţi placă; e la 
modă, aşa că o să poţi să-ţi dai aere când te vei întoarce la 
Barcelona. 

— De acord, dar, în orice caz, aş vrea să ai încredere în mine. 
Cred că aş putea ajuta, şi îţi promit că aş face-o fără să spun 
nimănui nimic şi fără să scriu un rând. Adevărul e că istoriile 
astea îmi plac la nebunie. 

— Ana, nu pot să te las să te bagi într-o anchetă care nu-mi 
aparţine, Care e a Departamentului de Artă. Mi-ar aduce 
neplăceri, ţi-am mai spus-o. 

— Dar nu va afla nimeni. Îţi jur, te rog, ai încredere în mine. 
M-am săturat să scriu despre politică, să adulmec scandaluri în 
guverne. Am avut mult noroc în meseria mea, mi-a mers bine de 
la început, dar n-am dat încă peste o istorie nemaipomenită, şi 


asta poate fi aşa ceva. 

— Dar de-abia mi-ai zis lă am încredere în tine, că nu vei 
spune şi nu vei scrie nimic. 

— Şi nu o voi face! 

— Atunci, ce înseamnă că n-ai dat încă peste o istorie 
nemaipomenită? 

— Uite ce e, îţi propun o înţelegere. Mă laşi să cercetez pe 
cont propriu, fără să spun nimănui nimic. Îţi voi povesti doar ţie 
ce am aflat dacă reuşesc să aflu ceva. Dacă în final, găsesc o 
pistă sau ce-o fi, care v-ar putea ajuta să desluşiţi misterul 
accidentelor de la catedrală, şi Marco rezolvă cazul, atunci o să 
cer să mă lăsaţi să povestesc tot sau măcar o parte. Dar nu, 
înainte ca acest caz să fie rezolvat. 

— E imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că nu e problema mea şi nu pot şi nici nu trebuie să 
cad la învoială nici cu tine, nici cu altcineva. Cine m-a pus să te 
duc la cină acasă la Marco?! 

— Santiago, nu te supăra. Eu te iubesc şi n-aş face niciodată 
nimic care ţi-ar putea dăuna. Sunt jurnalistă, îmi place foarte 
mult ceea ce fac, dar tu eşti mai presus de orice, şi n-aş pune 
niciodată jurnalismul înaintea persoanelor. Niciodată. Şi cu atât 
mai puţin în cazul tău. 

— Vreau să am încredere în tine, Ana, vreau să am încredere 
în tine; în plus nu mi-a rămas altceva de făcut. Dar mâine pleci, 
te întorci în Spania, nu rămâi aici. 


15 


Mutul îşi lăsa privirea să rătăcească de-a lungul şoselei, 
supraaglomerată cu maşini şi camioane. Şoferul de camion care 
îl conducea la Urfa părea la fel de mut ca el, aproape că nu Îi 
adresase un cuvânt de când ieşiseră din Istanbul. 

Şoferul de camion se prezentase în casa bărbatului care îl 
ascundea. 

— Sunt din Urfa, vin să-l iau pe Zafarin. 

Paznicul lui încuviinţase şi îl scosese din camera în care 
dormea. Zafarin îl recunoscuse pe bărbatul care venise să-l 
caute. Era din satul lui şi, la fel ca el, era una dintre persoanele 
de încredere ale lui Addaio. 

Amfitrionul lui le înmâna o pungă cu portocale, curmale şi 
două sticle de apă şi îi însoţi până la locul unde şoferul parcase 
camionul. 

— Zafarin, îi spuse el, cu omul ăsta o să fii în siguranţă, el te 
va duce până la Addaio. 

— Ce instrucţiuni ţi s-au dat? îl întrebă pe şoferul camionului. 

— Doar să-l duc cât mai repede cu putinţă şi să încerc să nu 
opresc în locuri unde am putea atrage atenţia. 

— Trebuie să ajungă întreg şi nevătămat. 

— O să ajungă. Eu îndeplinesc poruncile lui Addaio. 

Zafarin se instală pe locul din dreapta şoferului. Ar fi vrut ca 
acesta să îi dea vești despre Addaio, despre familia lui, din sat, 
dar rămânea închis într-o tăcere încăpăţânată. I se adresase 
doar de vreo două ori, ca să întrebe dacă îi era foame sau dacă 
voia să meargă la toaletă. 

Se vedea că era obosit după atâtea ore de condus, aşa că 
Zafarin îi făcu arătându-i că şi el putea conduce, dar şoferul de 
camion refuză. 

— Nu mai e mult şi nu vreau să avem probleme. Addaio nu m- 
ar ierta dacă aş face vreo greşeală, iar tu, după cât se pare, ai 
făcut deja destule. 


Zafarin strânse din dinţi. Îşi riscase viaţa, şi prostul ăsta îi 
reproşa că făcuse greşeli. Ce ştia el de pericolul prin care 
trecuse împreună cu tovarăşii lui?! 

Pe şosea, numărul maşinilor creştea. Autostrada E 24 era una 
dintre şoselele cele mai tranzitate din Turcia, pentru că făcea 
legătura cu Irakul, cu terenurile petrolifere irakiene, 
supraaglomerată şi mai mut din pricina camioanelor şi a 
maşinilor militare care patrulează la frontiera turco-siriană, în 
alertă mai ales din cauza gherilelor kurde care operează în zonă. 

În mai puţin de o oră avea să fie acasă, şi ăsta era singurul 
lucru care conta în momentul acela. 

— Zafarin, Zafarin! 

Vocea stinsă a mamei sale îi sună precum o muzică divină. Era 
acolo, gârbovită şi zbârcită, cu părul acoperit de văl. Deşi mică 
de statură, domina toată familia. Pe tatăl lui, pe fraţii lui, pe el, 
bineînţeles pe soţia şi pe fiica lui. Nimeni nu îndrăznea să o 
contrazică. 

Soţia lui, Ayat, avea ochii plini de lacrimi. Ea îl implorase să 
nu plece, să nu accepte misiunea aceea. Dar cum să refuzi un 
ordin al lui Addaio? Mama şi tatăl lui ar fi suferit ruşinea de a fi 
arătaţi cu degetul de confrerie. 

Se dădu jos din camion şi, într-o clipă, o simţi pe Ayat 
îmbrăţişându-l, pe când mama lui o împingea ca să-l strângă şi 
ea în braţe, iar fiica lui, speriată, începu să plângă. 

Tatăl lui îl privea emoţionat, aşteptând ca femeile să înceteze 
să îl mai poarte de la una la alta cu dovezile lor de afecţiune. Se 
îmbrăţişară, şi atunci Zafarin, simțind puterea braţelor de ţăran 
ale tatălui său, se lăsă pradă emoţiei şi izbucni în plâns. Se 
simţea ca atunci când era mic şi tatăl lui îl strângea tare în 
braţe, mângâindu-l când venea acasă de pe stradă sau de la 
şcoală, purtând pe faţă urmele vreunei încăierări. Tatăl lui i-a 
transmis întotdeauna siguranţă, siguranţa că se putea bizui pe 
el, că, orice s-ar fi întâmplat, el avea să fie acolo ca să îl 
ocrotească. Şi acum o simţea, avea nevoie de protecţia lui, 
atunci când trebuia să fie faţă în faţă cu Addaio. Da, îi era frică 
de Addaio. 


16 


Grădina casei, cu o arhitectură neoclasică, era mai luminată 
decât de obicei. Poliţişti din district şi agenţi secreţi se luau la 
întrecere în garantarea siguranţei invitaţilor la o petrecere 
exclusivistă. Preşedintele Statelor Unite şi soţia lui se aflau 
printre invitaţi, ca şi secretarul de stat al trezoreriei şi cel al 
apărării, mai mulţi senatori şi congresmeni influenţi, atât din 
tabăra republicană, cât şi din cea democrată, în afară de 
preşedinţii principalelor consorţii şi multinaționale americane şi 
europene şi de o duzină de bancheri, alături de avocaţi ai unor 
mari firme, medici, savanţi şi câte o celebritate din lumea 
academică. 

In noaptea aceea, la Boston, nu era prea cald, cel puţin nu în 
zona rezidenţială unde se afla proprietatea familiei Stuart. 

Mary Stuart împlinea cincizeci de ani şi soţul ei, James, voise 
să o sărbătorească printr-o petrecere de aniversare la care să îi 
strângă pe toţi prietenii lor. 

In realitate, gândea Mary, cei de la petrecere erau mai 
degrabă bune cunoştinţe decât prieteni. Nu i-ar spune-o 
niciodată lui James ca să nu îl dezamăgească, dar ea ar fi 
preferat să îi facă surpriza unei călătorii prelungite în Italia, 
numai ei doi, fără obligaţii sociale. Să se piardă prin Toscana, 
unde şi-au petrecut luna de miere cu treizeci de ani în urmă. Dar 
lui James niciodată nu i-ar fi trecut prin cap aşa ceva. 

— Umberto! 

— Mary, draga mea, felicitări. 

— Ce bucuroasă sunt să te văd. 

— Bucuria mi-a făcut-o James mie, onorându-mă cu invitaţia la 
această petrecere. Uite, sper să-ţi placă. 

Bărbatul îi dădu o cutiuţă învelită în hârtie lucioasă de culoare 
albă. 

— Nu trebuia să te deranjezi... Ce este? 

Mary deschise cutia în grabă şi rămase extaziată în faţa unei 


figuri ce se ivea din hârtia gofrată care o protejase. 

— Este o figurină din secolul al II-lea înainte de Hristos. O 
doamnă la fel de încântătoare şi de frumoasă ca tine. 

— Este superbă. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc foarte mult. Mă 
simt copleşită. James... James... 

James Stuart se apropie de locul unde era soţia lui cu 
Umberto D'Alagua. Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu 
afecţiune. 

— Ce surpriză i-ai făcut de data asta lui Mary? Ce minunăţie! 
Bine, faţă de cadoul tău, al meu este neînsemnat. 

— James, nu spune asta, ştii că am fost încântată de el! Mi-a 
dăruit cerceii şi inelul ăsta. Sunt cele mai minunate perle pe 
care le-am văzut vreodată. A 

— Sunt perlele cele mai frumoase care există, te asigur. În 
regulă, du-te să pui bine această minunată doamnă, cât timp eu 
îi ofer o băutură lui Umberto. 

Zece minute mai târziu, James Stuart îl lăsase pe Umberto 
D'Alaqua alături de preşedinte şi de alţi invitaţi, în vreme ce el 
continua să meargă de la un grup la altul, ocupându-se de 
invitaţi. 

La cei şaizeci şi doi de ani ai lui, Stuart se simţea extrem de în 
formă. Avea tot ce îşi putea dori de la viaţă: o familie împlinită, 
sănătate şi succes în afaceri. Fabrici de laminate de oţel, 
laboratoare farmaceutice, fabrici de reciclarea deşeurilor şi 
nenumărate alte afaceri făceau din el unul dintre oamenii cei 
mai bogaţi şi mai influenţi din lume. 

Mogştenise de la tatăl său un mic imperiu industrial, dar el a 
fost cel care l-a dezvoltat. Din păcate, copiii lui nu aveau prea 
multă vocaţie pentru afaceri. Gina, fiica cea mică, studiase 
arheologia şi îşi cheltuia banii finanţând şi participând la 
săpături în locurile cele mai absurde de pe planetă. Gina era la 
fel ca Lisa, cumnata lui, deşi spera ca fiica lui să fie mai 
înţeleaptă. Tom studiase medicina şi nu îl interesau deloc 
laminatele de oţel. Bine măcar că Tom se căsătorise şi avea deja 
doi copii, nepoţeii lui, pe care îi adora şi din partea cărora se 
aştepta să aibă talentul şi dorinţa necesare ca să îi moştenească 
imperiul. 

Pe nimeni nu a mirat faptul că acei şapte bărbaţi stăteau de 
ceva vreme de vorbă, atenţi, într-adevăr, la tot ce se întâmpla în 


jurul lor. Schimbau tema conversaţiei când cineva se apropia de 
ei, prefăcându-se că vorbesc despre criza din Irak, despre ultima 
conferinţă la nivel înalt de la Davos sau despre oricare alt 
subiect care se presupunea că i-ar putea interesa, dat fiind cine 
erau şi cu ce se îndeletniceau. 

Cel mai bătrân, înalt şi subţire, părea să ducă greul 
conversaţiei. 

— A fost o idee bună să ne vedem aici. 

— Da, răspunse unul dintre interlocutorii săi, cu un accent 
franţuze, aşa nu atragem atenţia, nimeni nu ne va observa. 

— Marco Valoni i-a cerut ministrului culturii ca mutul din 
închisoarea din 'Torino să fie lăsat în libertate, spuse unul dintre 
bărbaţi într-o engleză impecabilă, cu toate că limba lui maternă 
era italiana, iar ministrul de interne a acceptat cererea colegului 
său. Ideea a fost a uneia dintre colaboratoarele lui, doamna 
profesoară Galloni. O femeie inteligentă care a ajuns la 
concluzia evidentă că doar mutul îi poate conduce pe o anumită 
pistă. Doamna Galloni l-a convins şi pe Valoni că trebuie să 
cerceteze COCSA până la cel mai mic detaliu. 

— Există vreun mijloc prin care doamna profesoară Galloni să 
fie îndepărtată din Departamentul de Artă? 

— Da, am putea face oricând presiuni, spunând că femeia 
aceea este o băgăreaţă. COCSA poate să protesteze sau să tragă 
nişte sfori la Vatican, şi de acolo se pot face presiuni asupra 
guvernului italian ca firma să fie lăsată în pace. Se poate acţiona 
şi prin ministrul economiei, căruia cu siguranţă nu-i va plăcea să 
fie deranjată una dintre principalele întreprinderi din ţară din 
cauza unui nefericit de incendiu lipsit de consecinţe. Dar, după 
părerea mea, ar trebui să aşteptăm înainte de a face ceva în 
legătură cu Sofia Galloni. 

Bătrânul îşi aţinti privirea asupra bărbatului care tocmai 
vorbise. Nu ştia de ce, dar era ceva în tonul vocii prietenului său 
care îi atrăsese atenţia. Cu toate astea, nici atitudinea, nici 
privirea bărbatului nu trădau vreo emoție. Totuşi... hotărî să îl ia 
prin surprindere ca să îi vadă reacţia. 

— La fel de bine am putea să o facem să dispară. Nu ne putem 
permite luxul ca o anchetatoare curioasă să se amestece mai 
mult decât ar fi cazul. Sunteţi de acord? 

Bărbatul cu accent franțuzesc fu primul care vorbi: 


— Nu, eu nu; nu mi se pare necesar. Ar fi o greşeală fatală. 
Pentru moment, nu trebuie să facem nimic; să apuce firul, e 
timp berechet să-l tăiem şi să o îndepărtăm. 

— Cred că nu trebuie să ne pripim, confirmă italianul, ar fi o 
greşeală o îndepărtăm pe doamna profesoară Galloni sau să o 
facem să dispară. Asta nu ar face decât să îl irite pe Marco 
Valoni, i-ar confirma faptul că în spatele accidentelor se ascunde 
ceva şi i-ar face pe el şi restul echipei să nu renunţe la anchetă, 
chiar dacă li s-ar ordona să o facă. Profesoara Galloni prezintă 
un risc pentru că e inteligentă, dar trebuie să riscăm. Ne 
bucurăm de un avantaj, şi anume că ştim tot ce fac și ce gândesc 
Valoni şi membrii echipei lui. 

— Nu-l bănuiesc pe informatorul nostru? 

— Este una dintre persoanele cele mai de încredere ale lui 
Valoni. 

— Bine, ce mai avem? întrebă bătrânul. 

Un bărbat cu aspect de aristocrat englez începu să îi 
informeze. 

— Zafarin a ajuns la Urfa acum două zile. Încă nu am fost 
informat de reacţia lui Addaio. Alt tovarăş al lui, Rasit, a ajuns la 
Istanbul, iar al treilea, Dermisat, va sosi azi. 

— Bine, sunt deja în siguranţă. Acum problema este a lui 
Addaio, nu a noastră. Trebuie să ne ocupăm de mutul din 
închisoarea de la Torino. 

— Ar putea da de bucluc înainte de a ieşi din închisoare. Ar fi 
cel mai sigur; dacă va ieşi, îi vor urmări pista până la Addaio, 
sugeră englezul. 

— Ar fi cel mai prudent, spuse un alt bărbat cu accent 
franțuzesc. 

— Putem s-o facem? întrebă bătrânul. 

— Da, avem oameni în închisoare. Dar va trebui să organizăm 
cu grijă totul, pentru că, dacă i se întâmplă ceva mutului, Marco 
Valoni nu va fi de acord cu raportul oficial. 

— Chiar dacă va face o criză de furie, va trebui să-l accepte. 
Fără mut, cazul se închide, măcar pentru moment, declară 
sentenţios bătrânul. 

— Şi Giulgiul? întrebă alt bărbat. 

— E în continuare la bancă. De îndată ce se termină lucrările 
de reparaţii din catedrală, va reveni în capela în care era expus. 


Cardinalul vrea să oficieze o slujbă solemnă ca să-i mulţumească 
lui Dumnezeu că a salvat încă o dată Sfântul Giulgiu. 

— Domnilor... definitivaţi vreo afacere de ultimă oră? 

Preşedintele Statelor Unite, însoţit de James Stuart, se 
apropiase de grupul celor şapte bărbaţi. Aceştia le făcură loc în 
cercul lor. De abia peste două ore putură vorbi din nou, fără să 
trezească suspiciunile invitaţilor. 

x x * 

— Mary, bărbatul ăla, cel de acolo, cine este? 

— Unul dintre cei mai buni prieteni ai noştri. Umberto 
D'Alaqua, nu-l mai ţii minte? 

— Ba da, acum, că-mi spui numele, da. E la fel de 
impresionant ca întotdeauna, cât e de frumos! 

— Este un celibatar convins. E păcat, pentru că, în afară de 
faptul că e frumos, este foarte simpatic. 

— De curând am auzit ceva despre el... Dar unde...? 

Lisa îşi aminti unde. În raportul pe care Marco i-l trimisese lui 
John despre incendiul de la catedrala din Torino se vorbea 
despre o firmă, COCSA, şi despre proprietarul acesteia, 
D'Alaqua; dar nu-i putea spune nimic despre asta surorii ei. John 
nu i-ar fi iertat-o. 

— Dacă vrei să-l saluţi, te însoțesc. Mi-a dăruit o figurină din 
secolul al II-lea dinainte de Hristos care este o minunăţie; urcă 
mai târziu în camera mea şi ţi-o arăt. 

Cele două surori se apropiară de D'Alaqua. 

— Umberto, îţi aminteşti de Lisa? 

— Mary, fireşte că mi-o amintesc pe sora ta. 

— Au trecut atâţia ani... 

— Da, au trecut mulţi ani de când tu, Mary, nu mai călătoreşti 
în Italia atât de des pe cât ar trebui. Lisa, cred că-mi amintesc 
de dumneavoastră, locuiţi la Roma, nu-i aşa? 

— Da, locuiesc la Roma, şi sunt sigură că nu aş putea locui în 
niciun alt oraş. 

— Gina stă la Roma împreună cu Lisa; se pregăteşte de 
doctorat. Pe lângă asta, Lisa a reuşit să o integreze în echipa 
care face săpături la Herculanum. 

— Aha! Acum îmi amintesc că sunteţi arheolog. 

— Da, şi Gina a moştenit de la mătuşa ei pasiunea pentru 
arheologie. 


— Nu cunosc o muncă mai minunată decât aceea de a cerceta 
trecutul. Cred că-mi amintesc că şi dumneavoastră, domnule 
D'Alaqua, sunteţi pasionat de arheologie. 

— Aşa este. Din când în când găsesc timp să evadez şi să 
lucrez la vreo săpătură. 

— Fundaţia lui Umberto finanţează săpăturile. 

James Stuart se apropie de D'Alaqua şi îl duse la alt grup, 
spre dezamăgirea Lisei, căreia i-ar fi plăcut să continue 
conversaţia cu bărbatul care apărea în raportul lui Marco 
Valoni. Când o să-i povestească, lui John nu o să îi vină să 
creadă. Chiar şi Marco avea să fie surprins. Râse în sinea ei 
gândindu-se că a fost o idee bună să accepte invitaţia lui James 
ca să îi facă o surpriză surorii sale de ziua ei de naştere. Se 
gândi că, atunci când Mary avea să vină la Roma, ar putea 
organiza o cină la care să-i invite pe D'Alaqua şi pe Marco. 
Fireşte că, la fel de bine, s-ar putea ca D'Alaqua să fie deranjat, 
iar Mary să se supere pe ea. O să vorbească cu nepoata ei; 
împreună ar putea alcătui lista de invitaţi. 


17 


Tânărul servitor plângea înspăimântat. Chipul lui Marcios era 
plin de sânge. Cel de al doilea servitor alergase acasă la Josar ca 
să îl anunţe de tragedia petrecută în casa arhitectului regelui. 

Josar şi Tadeu nu au fost prea miraţi de această istorisire. 

— Atunci am auzit un țipăt ascuţit, îngrozitor şi, când am 
intrat în odaia lui Marcios, acesta ţinea într-o mână limba, iar în 
cealaltă, pumnalul ascuţit cu care şi-o tăiase. Şi-a pierdut 
cunoştinţa şi nu ştim ce să facem. El ne anunţase că în noaptea 
aceea avea să se întâmple ceva şi ne-a cerut să nu ne speriem, 
indiferent de ce ar fi urmat să vedem. Dar, Dumnezeule, şi-a 
tăiat limba! De ce? De ce? 

Josar şi Tadeu încercară să îl liniştească pe băiat. Ştiau că era 
speriat. Porniră de îndată spre casa lui Marcios şi acolo îl găsiră 
pe prietenul lor leşinat, patul plin de sânge, iar celălalt servitor, 
înfricoşat, într-un colţ, plângea şi se ruga în gura mare. 

— Liniştiţi-vă! porunci Josar. Medicul va veni imediat şi îl va 
vindeca pe Marcios. Dar, în noaptea asta, prieteni, trebuie să fiţi 
tari. Nu vă puteţi lăsa doborâţi de frică şi de tristeţe; altminteri, 
viaţa lui Marcios va fi în primejdie. 

Tinerii servitori începură să se liniştească. La sosirea 
medicului, acesta le ceru să părăsească odaia pentru ca el să 
poată rămâne singur cu asistentul. Zăboviră mult timp până să 
iasă. 

— E bine. Doarme liniştit. Vreau ca timp de câteva zile să se 
odihnească cu ajutorul acestor picături pe care va trebui să i le 
puneţi în apa pe care o bea. Il vor alina durerea şi va dormi 
liniştit până când se cicatrizează rana. 

— Vrem să te rugăm ceva, spuse Tadeu, adresându-se 
medicului, şi noi vrem să ne tăiem limba. 

Medicul, creştin la fel ca ei, îi privi îngrijorat. 

— Domnul Nostru Isus nu ar încuviinţa aceste mutilări. 

— Trebuie să ne tăiem limba, explică Josar, pentru că e 


singurul mod în care Maanu nu ne poate sili să vorbim. Ne va 
supune la cazne ca să afle unde este giulgiul care a acoperit 
trupul lui Isus. Noi nu ştim, dar am putea spune ceva care l-ar 
pune în primejdie pe cel care ştie. Nu vrem să fugim, trebuie să 
rămânem cu fraţii noştri, pentru că trebuie să ştii că toţi 
creştinii vor pătimi de pe urma mâniei lui Maanu. 

— Te rog, ajută-ne, insistă Tadeu, nu suntem atât de curajoşi 
precum Marcios, care a fost în stare să îşi reteze limba cu o 
tăietură de pumnal. 

— Ce îmi cereţi voi e împotriva legilor lui Dumnezeu. Datoria 
mea este să ajut la vindecare, nu pot mutila nicio fiinţă 
omenească. 

— Atunci, o s-o facem noi, spuse Josar. 

Tonul hotărât al vocii lui Josar îl convinse pe medic. 

Mai întâi, merseră acasă la Tadeu şi, acolo, medicul amestecă 
în apă conţinutul unei sticluţe. De îndată ce Tadeu se cufundă în 
somn, medicul îi ceru lui Josar să iasă din odaie şi să meargă 
acasă, unde el, medicul, urma să ajungă. 

Josar aştepta nerăbdător sosirea medicului. Acesta intră în 
casă plin de pocăință. 

— Întinde-te pe pat şi bea asta, îi spuse el lui Josar, vei 
adormi. Când te vei trezi, nu vei mai avea limba. Dumnezeu să 
mă ierte. 

— El te-a şi iertat. 

x x * 

Regina îi aranjase cu grijă acoperământul. Vestea morții lui 
Abgar se răspândise de acum până în ultimul ungher al 
palatului. Aştepta ca, dintr-o clipă în alta, fiul ei Maanu să se 
înfăţişeze în camera regelui. 

Servitorii, cu ajutorul medicilor, pregătiseră trupul fără viaţă 
al lui Abgar ca să îl arate poporului. Regele le ceruse să oficieze 
rugăciuni pentru sufletul lui înainte de a-i duce trupul la 
mausoleul regal. 

Nu ştia dacă Maanu avea să îngăduie ca Abgar să fie îngropat 
după legile lui Isus, dar era hotărâtă să poarte această ultimă 
bătălie pentru bărbatul iubit. 

În timpul cât a rămas singură cu trupul fără viaţă al lui Abgar, 
căută în adâncul sufletului ei motivul urii pe care i-o purta fiul 
ei. Găsi răspunsul; de fapt, îl cunoscuse întotdeauna, dar 


niciodată, până în zorii acelei zile, nu se înfruntase cu el. 

Nu fusese o mamă bună. Nu, nu fusese. Dragostea ei pentru 
Abgar exclusivă, nu îngăduise ca nimeni şi nimic, nici măcar 
copiii ei, să o depărteze, fie chiar şi pentru o clipă, de lângă 
rege. În afară de Maanu, adusese pe lume încă patru copii. Trei 
fete şi un băiat care murise la puţin timp după naştere. Fiicele ei 
nu o interesaseră prea mult. Erau nişte copile tăcute, căsătorite 
de foarte devreme pentru a întări alianțele cu alte regate. 
Aproape că nu regretase plecarea lor, atât de puternică era 
iubirea ei faţă de rege. 

De aceea a suferit în tăcere durerea pricinuită de iubirea lui 
Abgar pentru Ania, dansatoarea care l-a molipsit de o boală 
mortală. Nu a lăsat să îi scape niciun reproş, pentru ca nimic să 
nu tulbure legătura ei cu regele. 

Nu avusese timp pentru Maanu, atât de copleşitoare era 
dragostea ei pentru Abgar, atât de apropiaţi ajunseseră să fie 
unul de celălalt. 

Acum că urma să moară, pentru că era sigură că Maanu nu 
avea s-o cruţe, regreta că-şi trădase fiul, refuzându-i dragostea 
de mamă. Cât de egoistă fusese! O va ierta oare Isus? 

Glasul răsunător şi afectat al lui Maanu ajunse înaintea lui în 
camera regelui. 

— Vreau să îl văd pe tatăl meu. 

— A murit. 

Maanu o privi sfidător. 

— Aşadar, sunt regele Edesei. 

— Eşti, şi toţi te recunoaştem drept rege. 

— Marvuz! la-o pe regină. 

— Nu, fiule, încă nu. Viaţa mea se află în mâinile tale, dar, mai 
înainte, să-l îngropăm pe Abgar ca pe un rege. Îngăduie-mi să îi 
îndeplinesc ultimele dorinţe, pe care scribul regelui ţi le va 
confirma. 

Ticios se apropie temător, având în mână un sul de 
pergament. 

— Rege al meu, Abgar mi-a dictat ultimele lui dorinţe. 

Marvuz şopti câteva cuvinte la urechea lui Maanu. Acesta îşi 
plimbă privirea prin odaie şi îşi dădu seama că şeful gărzii 
regale avea dreptate: afara servitorilor, scribi, medici, gărzi şi 
curteni priveau scena aşteptând. Nu se putea lăsa pradă urii, cel 


puţin nu în mod făţiş, altminteri avea să îi sperie pe cei care 
urmau să fie supuşii lui, şi nu numai ca nu avea să mai 
beneficieze de sprijinul lor, ba chiar urmau să uneltească 
împotriva lui. Îşi dădu seama că regina câştiga din nou. Dorea să 
o ucidă chiar acolo, cu mâinile lui, dar trebuia să aştepte şi să 
accepte ca tatăl lui să fie îngropat precum un rege ce fusese. 

— Citeşte, Ticios, porunci el. 

Scribul, cu o voce tremurândă, citi rar ultimele porunci ale lui 
Abgar. Maanu înghiţea în sec, roşu de mânie. 

Abgar hotărâse să se celebreze o slujbă religioasă creştină şi 
dorea ca întreaga curte să vină să se roage pentru sufletul lui. 
La slujbă trebuia şi fie de faţă Maanu, însoţit de regină. Timp de 
trei zile şi trei nopţi, trupul lui trebuia să rămână depus în acel 
prim templu pe care îl ridicase Josar. După trei zile, un cortegiu, 
avându-i în frunte pe Maanu şi pe regină, avea să-l ducă în 
mausoleul regal. 

Ticios îşi drese glasul şi o privi mai întâi pe regină, apoi se 
uită la Maanu. Din faldurile mânecii scoase un alt pergament. 

— Dacă îmi îngăduiţi, stăpâne, voi citi şi ceea ce Abgar 
doreşte să faceţi, odată ajuns rege. 

Un murmur de uimire se auzi în sala ticsită de lume. Maanu 
scrâşni din dinţi, convins că tatăl lui, chiar şi mort, îi pregătise o 
cursă. 


Eu, Abgar, regele Edesei, îi poruncesc fiului meu 
Maanu, devenit rege, să îi respecte pe creştini, 
îngăduindu-le să îşi continue cultul. Îl fac răspunzător, 
de asemenea, de siguranţa mamei sale, regina, a cărei 
viaţă îmi este atât de dragă. Regina va putea alege 
locul unde va voi să trăiască, va fi tratată cu respect 
pentru rangul său şi nu va trebui să îi lipsească nimic. 

Tu, fiul meu, vei fi chezaş pentru toate câte le-am 
poruncit. Dacă nu vei îndeplini aceste ultime dorinţe 
ale mele, Dumnezeu te va pedepsi şi nu îţi vei găsi 
pacea nici în viaţă, nici în moarte. 


Toate privirile se îndreptară spre noul rege. Maanu tremura 
de furie, şi Marvuz fu cel care ţinu sub control situaţia. 

— Îl vom duce pe Abgar pe ultimul drum aşa cum a cerut el. 
Acum, fiecare să se întoarcă la treburile lui. 


Cei prezenţi începură să părăsească încet camera regelui. 
Regina, palidă şi liniştită, aştepta ca fiul ei să-i hotărască soarta. 

Maanu aşteptă ca încăperea să rămână goală şi atunci i se 
adresă mamei sale: 

— Nu vei ieşi de aici până nu te voi chema. Nu vei vorbi cu 
nimeni nici dinăuntrul, nici din afara palatului. Două servitoare 
vor rămâne cu tine. Il vom îngropa pe tatăl meu aşa cum a cerut. 
Iar tu, Marvuz, ești răspunzător de împlinirea poruncilor mele. 

Maanu ieşi din încăpere cu paşi grăbiţi. Şeful gărzii regale se 
îndreptă spre regină. 

— Stăpână, va fi mai bine dacă acceptaţi porunca regelui. 

— O accept, Marvuz. 

Regina îl ţintui cu privirea atât de intens, încât bărbatul îşi 
plecă ochii ruşinat şi, luându-şi rămas-bun, plecă şi el grăbit. 

Instrucţiunile lui Maanu au fost precise: Abgar va fi îngropat 
aşa cum hotărâse şi, de îndată ce mausoleul regal se va închide, 
gărzile vor aresta principalele căpetenii creştine, pe odioşii 
Josar şi Tadeu. De asemenea, vor trebui să dărâme toate 
templele în care se adunau creştinii ca să se roage; mai mult 
decât atât, Maanu îi încredinţase lui Marvuz personal sarcina de 
a-i preda la palat pânza sacră de in. 

Reginei nu i se îngădui să iasă din odaia ei până în a treia zi 
după moartea lui Abgar. Trupul neînsufleţit al regelui rămase tot 
acest timp pe un catafalc bogat împodobit cu o dantelărie de 
sculpturi în relief, aşezat în mijlocul primului templu ridicat la 
porunca lui Abgar întru cinstirea lui Isus. 

Garda regală îl veghe pe cel care fusese regele lor, iar 
poporul din Edesa îi aduse ultimul omagiu, venind să se încline 
în faţa trupului fără viaţă al bărbatului care le chezăşuise pacea 
şi prosperitatea atâţia ani. 

x x * 

— Stăpână, sunteţi pregătită? 

Marvuz venise să o ia pe regină ca să o conducă la templu; de 
acolo, împreună cu Maanu, făcea pane din cortegiu până la 
mausoleul în care Abgar avea să-şi găsească odihna veşnică. 

Regina se împodobise cu cea mai bună tunică şi cu cel mai 
bogat văl pe care le avea, împodobite cu cele mai preţioase 
giuvaiere. Era maiestuoasă, deşi ridurile şi suferinţa lăsaseră 
urme adânci pe chipul ei. Când ajunseră la micul templu creştin, 


acesta era înţesat de lume. Întreaga curte se afla acolo, precum 
şi cei mai însemnați oameni din Edesa. Regina îi căută cu 
privirea pe Josar şi pe Tadeu, dar nu îi văzu. Se simţi neliniştită. 
Unde or fi prietenii ei? 

Maanu purta coroana lui Abgar şi era prost dispus. Ceruse ca 
Tadeu şi Josar să fie şi ei de faţă, dar gărzile nu au putut să îi 
găsească. Nici pânza sacră de in nu se găsea la locul în care 
fusese păstrată atâţia ani. 

Un tânăr discipol al lui Tadeu începu rugăciunea, oficiind 
ceremonia de adio. Când alaiul regal se pregătea să pornească 
pe drumul spre mausoleu, Marvuz se apropie de rege. 

— Stăpâne, am căutat în casele creştinilor de vază, dar nu am 
găsit pânza sacră de in. Şi nici Tadeu şi Josar nu sunt de găsit. 

Şeful gărzii regale tăcu. În momentul acela, deschizându-şi 
drum prin mulţime, Tadeu şi Josar, palizi ca moartea, se 
apropiau de locul unde se aflau aceştia. Regina îşi deschise 
braţele şi, luptând ca să îşi stăpânească lacrimile, le întinse 
mâna. Josar o privi cu duioşie, dar nu spuse nimic; la fel făcu şi 
Tadeu. 

Maanu porunci să se pornească alaiul. Era timpul ca Abgar să 
fie îngropat, după care avea să îşi încheie socotelile cu creştinii. 

Mulțimea tăcută îi însoţi până la mausoleu. Acolo, înainte ca 
meşterul constructor să astupe din nou intrarea, regina ceru să i 
se acorde câteva clipe pentru rugăciune. 

Când lespedea fu aşezată la locul ei, astupând mormântul, 
Maanu îi făcu un semn lui Marvuz, şi acesta, la rândul lui, 
gărzilor, care se repeziră să îi aresteze pe Josar şi pe Tadeu, sub 
ochii tuturor celor prezenţi. Un murmur de groază începu să se 
răspândească prin mulţime, care înţelese de îndată că Maanu nu 
avea să respecte voinţa lui Abgar, persecutându-i pe creştini. 

Cu paşi grăbiţi, sau chiar în fugă, oamenii începură să se 
împrăştie ca să ajungă la casele lor, căutând adăpost. Unii 
şopteau că în aceeaşi noapte se gândeau să părăsească Edesa 
fugind de Maanu. A 

Nu le rămânea timp nici măcar pentru asta. În aceeaşi clipă, 
garda regală distrugea casele celor mai de vază dintre creştini, 
în vreme ce alţii erau opriţi din drum şi ucişi pe loc, chiar în faţa 
mausoleului regal. 

Groaza se întipări pe chipul reginei, târâtă de Marvuz pe 


drumul spre palat. Femeia văzu cum Tadeu şi Josar erau prinşi, 
fără ca vreunul din ei să opună rezistenţă sau să scoată un 
sunet. 

Mirosul focului ajungea până la colina pe care se înălța 
palatul regal. Se auzeau strigătele şi urletele disperate ale 
oamenilor. Edesa tremura de groază, în vreme ce Maanu bea vin 
în sala tronului şi privea satisfăcu cum frica se întipărea pe 
chipurile curtenilor. 

Regina rămase în picioare, aşa îi poruncise Maanu. Foarte 
aproape Josar şi Tadeu, cu mâinile legate la spate şi cu tunicile 
sfâşiate de loviturile de bici ale gărzii regale, erau în continuare 
tăcuţi. 

— Biciuiţi-i mai tare, vreau să mă implore să nu-i mai chinui. 

Gărzile îi loveau cu înverşunare pe bătrâni, dar aceştia tăceau 
în continuare, spre uimirea curţii şi mânia regelui. 

Regina scoase un țipăt, atunci când Tadeu căzu leşinat, în 
vreme ce lacrimile aproape că ascundeau chipul lui Josar, a 
cărui spinare jupuită sângera. 

— Ajunge! Opriţi-vă! 

— Cum îndrăzneşti să dai ordine? strigă Maanu. 

— Eşti un laş, nu e demn de un rege să chinuiască doi bătrâni! 

Cu dosul palmei, Maanu o plesni pe mama sa. Aceasta se 
clătină şi căzu la pământ. Un murmur de groază izbucni la 
unison în sala tronului. 

— Veţi muri aici, în faţa tuturor, dacă nu îmi spuneţi unde aţi 
ascuns pânza de in, iar complicii voştri vor muri toţi, oricine ar fi 
ei! 

Două gărzi intrară cu Marcios, arhitectul regelui, urmaţi de 
cei doi tineri servitori ai săi, speriaţi şi ei de moarte. Maanu li se 
adresă acestora. 

— V-a spus unde este pânza de in? 

— Nu, rege al meu. 

— Biciuiţi-l până vorbeşte! 

— Îl putem biciui, dar nu va vorbi. Servitorii lui au mărturisit 
că arhitectul a făcut ceva îngrozitor: acum câteva zile şi-a tăiat 
limba. 

Regina îl privi pe Marcios, apoi ochii ei se îndreptară spre 
trupurile inerte ale lui Tadeu şi Josar. Inţelese că ei hotărâseră 
să se mutileze pentru ca tortura să nu îi biruie şi, în felul acesta, 


să păstreze taina giulgiului. 

Începu să plângă, regretând sacrificiul prietenilor săi, ştiind 
că fiul ei avea să îi facă să plătească scump această ocară. 

Maanu tremura. Mânia îi înroşise pielea. Marvuz se apropie 
de el, temându-se de furia lui. 

— Rege al meu, vom găsi pe cineva care să ştie unde au 
ascuns pânza de in, vom căuta prin toată Edesa, o vom găsi... 

Regele nu îl auzea; îndreptându-se spre mama sa, o ridică de 
jos şi, scuturând-o, îi strigă: 

— Spune-mi tu unde este, spune-mi sau îţi smulg limba! 

Regina plângea convulsiv. Câţiva nobili de la curte se 
hotărâră să intervină, ruşinaţi că din laşitate rămăseseră 
impasibili la loviturile pe care Maanu i le dădea mamei sale. 
Dacă Abgar ar mai fi trăit, ar fi poruncit să fie ucis! 

— Stăpâne, las-o! se ruga unul dintre ei. 

— Regele meu, linişteşte-te, nu-ţi mai lovi mama! cerea un 
altul. 

— Eşti rege, trebuie să arăţi îndurare! rostea un al treilea. 

Marvuz îl apucă pe rege de braţ, când acesta urma să o 
lovească din nou pe regină. 

— Stăpâne! 

Maanu lăsă să îi cadă braţul şi se sprijini de Marvuz. Se 
simţea batjocorit de mama sa şi de cei doi bătrâni şi era sleit de 
puteri. Mânia îl sleise. g 

Cu mâinile legate, Marcios privea toată scena. li cerea lui 
Dumnezeu să fie milostiv, să se îndure de ei. 

Se gândi la suferința lui Isus pe cruce, la chinurile la care l-au 
supus romanii şi cum i-a iertat el pe toți. Căută în sufletul lui 
iertarea pentru Maanu, dar nu simţea decât ură. 

Şeful gărzii regale îşi asumă răspunderea şi porunci ca regina 
să fie dusă în odăile ei. 

Marvuz îl făcu pe rege să se aşeze şi îi dădu o cupă cu vin, pe 
care acesta o bău cu nesaţ. 

— Trebuie să moară toţi, spuse el, aproape în şoaptă. 

— Da, răspunse Marvuz; vor muri. 

Făcu un semn soldaţilor, şi aceştia îi luară târându-i pe Tadeu 
şi pe Josar, care-şi pierduseră cunoştinţa din pricina suferinţei. 
Marcios plângea în tăcere. Urma el. 

Regele îşi ridică privirea şi îl fixă pe Marcios. 


— Toţi creştinii veţi muri. Casele voastre, gospodăriile 
voastre, toate câte le aveţi le voi împărţi între cei care îmi sunt 
credincioşi. Tu, Marcios, m-ai trădat de două ori. Eşti unul 
dintre cei mai de seamă nobili din Edesa şi ţi-ai vândut sufletul 
acestor creştini care ţi-au făcut atâtea farmece, încât ţi-ai smuls 
limba. Voi găsi pânza de in şi o voi distruge. Ţi-o jur. 

La un semn al lui Marvuz, un oştean îl luă pe Marcios. 

— Regele vrea să se odihnească. A fost o zi lungă, îi îndepărtă 
Marvuz pe curteni. 

Când rămaseră singuri, Maanu îl îmbrăţişa pe complicele lui 
şi izbucni în plâns. Mama sa îi răpise plăcerea răzbunării. 

— Vreau ca regina să moară. 

— Va muri, stăpâne, dar trebuie să aştepţi. Mai întâi, să 
căutăm giulgiul şi să sfârşim cu toţi creştinii, apoi va veni şi 
rândul reginei. 

În noaptea aceea, strigătele de spaimă şi trosnetul focului se 
auziră până în toate colţurile palatului. Maanu trădase ultima 
dorinţă a tatălui său. 


18 


Sofia îl sunase pe părintele Yves. Preotul o intriga. Nu ştia de 
ce, dar avea impresia că în spatele cordialităţii şi al bunăvoinţei 
lui existau nişte secrete de nepătruns. 

Se gândise că avea să îl ia prin surprindere pe părintele Yves 
invitându-l la masă, dar acesta nu păru mirat şi îi răspunse că, 
dacă Eminenţa Sa nu va avea nimic împotrivă, i-ar face plăcere 
să ia prânzul cu ea. 

Şi acum erau amândoi într-o mică trattoria!5, aproape de 
catedrală. 

— Mă bucur că Eminenţa Sa v-a permis să-mi acceptaţi 
invitaţia. Să vă explic, aş vrea să stau de vorbă cu 
dumneavoastră despre catedrală, despre cele întâmplate. 

Preotul asculta cu atenţie, dar fără un interes deosebit. 

— Părinte Yves, aş vrea să-mi spuneţi adevărul: Credeţi că 
incendiul a fost un accident? 

— Nu s-ar cădea ca tocmai eu să nu spun adevărul... spuse 
preotul, zâmbind. Bineînţeles că eu cred că a fost un accident, 
numai dacă dumneavoastră nu ştiţi ceva ce eu nu ştiu. 

Părintele Yves o privi stăruitor. Privirea lui era limpede, 
prietenoasă, dar Sofia continua să creadă că preotul era altfel 
decât voia să pară. 

— Presupun că e o deformaţie profesională, dar nu cred în 
fapte întâmplătoare, iar în catedrala din Torino au avut loc prea 
multe accidente fortuite. 

— Bănuiţi că acest accident a fost provocat? De către cine? De 
ce? 

— Asta este ceea ce investigăm, de ce şi de către cine. Nu 
uitaţi că avem un cadavru, cadavrul unui bărbat tânăr. Cine era? 
Ce făcea acolo? Apropo, autopsia a scos la iveală faptul că 
bărbatul calcinat nu avea limbă. Avem un alt mut la închisoare. 
Vă amintiţi de tentativa de furt calificat de acum câţiva ani? Nu 


15 „Birt” (în it. în orig.) 


trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că e ceva ciudat. 

— Mă descumpăniţi... Eu nu crezusem că... În sfârşit, mie mi 
se pare cj accidente se pot întâmpla, mai cu seamă în clădiri atât 
de vechi cum ste catedrala din Torino. În ceea ce priveşte 
cadavrul fără limbă şi mutul de la închisoare, nu ştiu ce să vă 
spun, nu ştiu ce legătură ar putea avea. 

— Părinte, mie mi se pare că dumneavoastră nu sunteţi un 
preot oarecare. 

— Poftim? 

— Da, cred că dumneavoastră nu sunteţi un simplu preot, CV- 
ul dumneavoastră este cel al unui om inteligent şi cu pregătire. 
De aceea am vrut să vă văd şi să vă vorbesc şi insist că aş vrea 
să fiţi sincer cu mine. 

Sofia era vădit iritată de faptul că părintele Yves încerca să se 
joace cu ea de-a şoarecele şi pisica. 

— Îmi pare rău că vă contrariez, dar eu sunt preot, şi lumea 
mea nu este ca a dumneavoastră. Într-adevăr, am avut şansa 
unei bune pregătiri, dar cunoştinţele mele nu au nicio legătură 
cu ale dumneavoastră, eu nu sunt poliţist, şi între preocupările 
şi îndatoririle mele nu se află acelea de a bănui ceva sau pe 
cineva. 

Tonul vocii părintelui Yves devenise mai răspicat. Nici el nu 
voia să îşi ascundă supărarea. 

— Îmi pare rău, poate am fost puţin cam stângace şi nu am 
ştiut să vă cer ajutorul. 

— Să-mi cereţi ajutorul? Pentru ce? 

— Ca să desluşesc misterul accidentelor, ca să dau de vreun 
fir care să ducă pe o pistă. Voi fi sinceră cu dumneavoastră: nu 
credem că incendiul a fost întâmplător. A fost provocat; ceea ce 
nu ştiu este de ce. 

— Şi cu ce credeţi că v-aş putea ajuta? Spuneţi-mi cu ce 
anume. 

Preotul era supărat în continuare. Sofia îşi dădu seama că 
făcuse o greşeală exprimându-şi atât de limpede lipsa de 
încredere faţă de el. 

— Aş vrea să aflu părerea dumneavoastră despre muncitorii 
care lucrează în catedrală. Aţi avut de-a face cu ei lunile astea, a 
fost cineva care vi s-a părut suspect, care a zis sau a făcut ceva 
care v-a atras atenţia? Aş mai vrea să-mi spuneţi cum vi se pare 


personalul care lucrează la reşedinţa episcopală, nu ştiu, 
secretarele, portarul, chiar şi cardinalul... 

— Doamnă doctor, atât eu, cât şi ceilalţi reprezentanţi ai 
episcopatul am colaborat cu carabinierii şi cu dumneavoastră, 
cei de la Departamentul de Artă. Ar fi o trădare din partea mea 
să mă apuc să alimentez niște bănuieli legate de muncitorii sau 
de persoanele care lucrează la episcopat Nu mai am nimic de 
adăugat şi, dacă dumneavoastră credeţi că nu a fost un 
accident, trebuie să cercetaţi; fireşte, ştiţi că puteţi conta pe 
colaborarea episcopatului. Sincer, nu vă înţeleg intenţiile. 
Evident, îl voi informa pe cardinal despre această conversaţie. 

Tensiunea dintre cei doi era evidentă. Sofia se gândi că 
părintele Yves părea sincer supărat. Şi ea se simţea stânjenită, 
avea senzaţia că nu a abordat ancheta în mod inteligent. 

— Nu vă cer să-i vorbiţi de rău pe muncitori sau pe colegii 
dumneavoastră... 

— Ah, nu? Una din două: ori dumneavoastră credeţi că ştiu 
ceva ce nu am spus, caz în care este limpede că mă bănuiţi pe 
mine, pentru că, dacă ştiu ceva şi nu am spus înseamnă că am 
ceva de ascuns; ori, dimpotrivă, îmi cereţi să vă dau nu ştiu ce 
fel de amănunte despre muncitorii şi colegii mei de la episcopat 
şi să vi le dau aici, neoficial, nu ştiu în ce scop. 

— Eu nu caut bârfe! Spuneţi-mi de ce aţi acceptat să luaţi 
masa cu mine. 

— Bună întrebare! 

— Atunci, răspundeţi! 

Preotul îşi aţinti ochii asupra Sofiei. Intensitatea privirii lui o 
tulbură atât de tare, încât simţi că roşeşte. 

— Mi s-a părut că sunteţi o persoană serioasă şi competentă. 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— Ba este. 

Niciunul dintre ei nu se atinsese de mâncare. Părintele Yves 
ceru nota de plată. 

— Eu vă invitasem. 

— Dacă nu vă deranjează, vă va invita episcopatul. 

— Cred că a fost o neînțelegere; dacă eu sunt de vină, vă rog 
să mă iertati. 

Părintele Yves o privi din nou. Dar de data asta privirea era 
liniştită, din nou indiferentă. 


— S-o lăsăm baltă. 

— Nu-mi plac neînțelegerile, aş dori... 

O întrerupse cu un gest al mâinii. 

— Nu contează, s-o lăsăm baltă. 

leşiră în stradă. Un soare blând lumina totul. Începură să 
meargă împreună, tăcuţi, înspre catedrală. Deodată, preotul se 
opri în loc şi o privi din nou stăruitor. Sofia îi susţinu privirea şi 
se miră peste măsură când el îi zâmbi. 

— Vă invit la o cafea. 

— Mă invitaţi la o cafea? 

— Mă rog, sau la ce doriţi dumneavoastră. Poate că am fost 
cam dur. 

— Şi de asta mă invitaţi la o cafea? 

— Of! Există persoane care se ceartă din orice, şi am impresia 
că noi doi facem parte din această categorie. 

Sofia râse. Nu ştia de ce se răzgândise părintele Yves, dar era 
bucuroasă. 

— De acord, să bem o cafea. 

El o apucă uşor de braţ ca să traverseze strada. Trecură de 
catedrală şi merseră liniştii şi tăcuţi până ajunseră la o cafenea 
veche, cu mese din lemn de acaju şi chelneri cărunţi. 

— Mi-e foame, spuse părintele Yves. 

— Nu mă miră, nu am mâncat nimic din pricină că v-aţi 
supărat. 

— Bine, să cerem o prăjitură, ce părere aveţi? 

— Eu nu mănânc dulciuri. 

— Atunci, de ce aţi avea poftă? 

— Doar de o cafea. 

Comandară chelnerului şi rămaseră unul în faţa celuilalt, 
privindu-se. 

— Pe cine bănuiţi, doamnă profesoară? 

Intrebarea o descumpăni. De fapt, el era cel care o 
descumpănea în permanenţă prin atitudinea lui. 

— Sunteţi sigur că doriţi să vorbim despre accidentul din 
catedrală? 

— Haideţi să vorbim! 

— De acord. Nu bănuim pe nimeni anume, nu avem indicii, 
ştim doar că piesele nu se potrivesc. Marco, şeful meu, crede că 
accidentele au legătură cu Sfântul Giulgiu. 


— Cu Sfântul Giulgiu? De ce? 

— Pentru că această catedrală din Torino este cea în care s-au 
produs cele mai multe accidente din Europa. Pentru că Sfântul 
Giulgiu se află în catedrala din Torino, pentru că are acest 
presentiment. 

— Dar Sfântului Giulgiu, slavă Domnului, nu i s-a întâmplat 
niciodată nimic. Sincer vorbind, nu înţeleg ce legătură există 
între accidente şi Sfântul Giulgiu. 

— Presentimentele sunt greu de explicat, dar Marco le are şi 
ni le-a transmis şi nouă, membrii echipei lui. 

— Credeţi că cineva poate dori să distrugă Sfântul Giulgiu, 
aşa cum s-a întâmplat cu Pietă lui Michelangelo? Vreun biet 
nebun care vrea şi rămână în posteritate? 

— Asta ar fi răspunsul cel mai simplu. Dar muţii? 

— Mă rog, există doar doi muţi, şi coincidenţele, doamnă 
profesoară oricât de puţin credeţi în ele, de existat, există. 

— Noi credem că mutul din închisoare... 

Sofia tăcu. Fusese cât pe-aci să-i povestească planul lor acelui 
preot frumos şi fermecător. 

— Continuati. 

— Bine, noi credem că mutul care e la închisoare ştie ceva. 

— Bănuiesc că o fi fost interogat într-un fel sau altul. 

— E mut şi nu pare să înţeleagă nimic din ce i se spune. 

— O fi fost interogat în scris. 

— Cu un rezultat nul. 

— Doamnă profesoară, dar dacă totul ar fi mult mai simplu? Şi 
dacă ar exista coincidenţe? 

Au stat de vorbă timp de o oră, dar conversaţia nu i-a fost 
Sofiei de prea mare folos. Părintele Yves nu i-a spus nimic 
relevant. Fusese o întâlnire plăcută, dar nimic mai mult. 

— Cât mai staţi la Torino? 

— Plec mâine. 

— Nu ezitaţi să mă sunaţi dacă, la un moment dat, consideraţi 
că vă pot fi de folos. 

— O să mă gândesc de două ori înainte, ca nu cumva să vă 
supăraţi din nou. 

Se despărţiră prieteneşte. Părintele Yves îi spuse că avea s-o 
sune dacă trecea prin Roma. Sofia, la rândul ei, promise să îl 
sune dacă revenea la Torino. Pură formalitate din partea 


amândurora. 
x x * 

Marco îi convocase la o şedinţă la prima oră a după-amiezii. 
Dorea să le explice planul pe care se gândea să îl pună în 
aplicare pentru eliberarea mutului. 

Sofia sosi ultima. Marco nu ştia de ce, dar i se păru 
schimbată. La fel frumoasă, dar schimbată; în ce fel, nu ştia 
încă. 

— Bine, planul e simplu. Ştiţi deja că în fiecare lună, în toate 
închisoare se reuneşte Comisia de Siguranţă, din care fac parte, 
în afară de directorul închisorii, judecătorul şi procurorul de 
supraveghere a penitenciarului, psihologi şi asistenţi sociali. 
Obişnuiesc să-i viziteze pe toţi puşcăriaşii, mai ales pe cei care 
sunt pe punctul de a-şi termina de executat condamnarea, care 
au avut o bună purtare şi care merită o reducere a pedepsei, 
cum ar fi eliberarea provizorie. Mâine eu voi fi acela care va 
merge la Torino să îi întâlnească pe toţi. Vreau să le cer să joace 
puţin teatru. 

Toţi îl ascultau în tăcere, aşa că Marco hotări să continue. 

— Voi cere ca luna viitoare, când membrii Comisiei de 
Siguranţă vor merge la închisoarea din Torino, aceştia să-l 
viziteze pe mut şi să vorbească absolut normal de faţă cu el, aşa 
cum au făcut-o întotdeauna, crezând că nu îi înţelege. Le voi 
cere asistentei sociale şi psihologului să spună ca din întâmplare 
că nu prea are rost să-l reţină pe mut în continuare, că purtarea 
lui e exemplară, că nu prezintă niciun pericol pentru societate şi 
că legea prevede că ar putea beneficia de eliberare condiţionată. 
Directorul se va opune un pic, după care vor pleca. Vreau ca 
această scenă să se repete timp de trei sau patru luni, până 
când, în final, va fi pus în libertate. 

— Vor colabora cu tine? întrebă Pietro. 

— Miniştrii au vorbit cu şefii respectivi. Nu cred că vor avea 
vreo obiecţie; la urma urmelor nu e vorba de eliberarea vreunui 
asasin sau terorist, ci a unui mic pungaş. 

— Este un plan bun, fu de părere Minerva. 

— Este, într-adevăr, confirmă Giuseppe. 

— Am mai multe veşti. Asta îţi va plăcea ţie, Sofia. M-a sunat 
Lisa, soţia lui John Barry. Lisa este sora lui Mary Stuart, care, 
dacă nu ştiţi, e căsătorită cu James Stuart, care, dacă nu ştiţi, 


este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Prieten cu 
preşedintele Statelor Unite şi cu președinții unei jumătăţi de 
mapamond - jumătatea bogată, fireşte. Pe lista prietenilor lor se 
află şi cei mai importanţi afacerişti şi bancheri de pe planetă. 
Fiica cea mică a soţilor Stuart, Gina, este arheolog, la fel ca 
Lisa, şi vine pentru o perioadă la Roma, unde va sta în casa 
mătuşii ei; pe deasupra, participă la finanţarea săpăturilor de la 
Herculanum. Bun, aşadar, Mary şi James Stuart vor sosi la Roma 
peste două săptămâni. Lisa va organiza o cină la care îi va invita 
pe mulţi dintre prietenii pe care familia Stuart îi are în Italia, 
printre ei şi Umberto D'Alaqua. Sunt invitat la acea cină şi poate 
că John şi Lisa vor avea bunăvoința de a-mi permite să te iau cu 
mine, doamnă profesoară. 

Sofia se lumină la faţă. Nu putea ascunde cât era de 
bucuroasă să îl revadă pe D'Alaqua. 

— Mi se pare că asta este ocazia în care ne vom apropia cel 
mai mult de această persoană. 

Când şedinţa se termină, Sofia se apropie de Marco. 

— Este surprinzător că sora unei femei ca Lisa este căsătorită 
cu un rechin al finanţelor. 

— Nu, nu este chiar ciudat. Mary şi Lisa sunt fiicele unui 
profesor de istorie medievală de la Universitatea din Oxford. 
Amândouă au studiat istoria: Lisa, arheologia, iar Mary, istoria 
medievală, la fel ca tatăl lor. Lisa a obţinut o bursă de doctorat 
în Italia, sora ei o vizita des, dar viaţa lui Mary a luat-o pe alte 
făgaşe. S-a angajat la Sotheby's ca expertă în artă medievală. 
Asta a făcut-o să cunoască oameni importanţi, între ei şi pe soţul 
său, James Stuart. S-au cunoscut, s-au îndrăgostit şi s-au 
căsătorit. Lisa l-a cunoscut pe John şi s-a măritat cu el; 
amândouă par fericite cu soţii lor. Mary aparţine înaltei societăţi 
internaţionale; Lisa, prin meritul propriu, şi-a făcut un nume în 
lumea academică. Sora ei o sprijină, aşa cum face acum cu fiica 
sa, Gina, contribuind cu subvenţii pentru anumite săpături. Nu 
există alte secrete. 

— Am avut noroc că tu eşti prieten cu John. 

— Da, amândoi sunt nişte oameni foarte de treabă. John este 
singurul american pe care-l cunosc şi care nu are niciun fel de 
interes să se îmbogăţească şi se opune să fie mutat în altă parte. 
Fireşte, influenţa familiei Stuart l-a ajutat să se menţină atâţia 


ani în postul pe care îl are la ambasadă. 

— Crezi că-ţi vor permite să mă iei cu tine la petrecere? 

— O să încerc. D'Alaqua te-a dat gata, nu-i aşa? 

— Foarte tare, este un bărbat de care s-ar putea îndrăgosti 
orice femeie. 

— Presupun că nu e cazul tău. 

— Uf! Nu mai presupune atâta, râse Sofia. 

— Ai grijă, doamnă profesoară! 

— Fii liniştit, Marco, sunt cu picioarele pe pământ şi aşa voi 
rămâne orice-ar fi. D'Alaqua nu mi-e la îndemână, aşa că fii 
liniştit. 

— O să-ţi pun o întrebare personală. Dacă te deranjează, 
trimite-mă la plimbare. Ce se întâmplă cu Pietro? 

— N-o să te trimit la plimbare, o să-ţi spun adevărul: punct 
final. Relaţia nu mai merge. 

— I-ai spus? 

— Astă-seară o să luăm cina împreună ca să vorbim. Dar el nu 
e prost şi ştie. Cred că e de acord. 

— Îmi pare bine. 

— Îţi pare bine? De ce? 

— Pentru că Pietro nu este bărbatul potrivit pentru tine. E un 
om cumsecade, cu o nevastă minunată, care va fi extrem de 
fericită să-şi recupereze soţul. Tu, Sofia, ar trebui să ne 
părăseşti în curând şi să o iei pe alt traseu profesional, cu alţi 
oameni, cu alte perspective. În realitate, Departamentul de Artă 
e prea mic pentru tine. 

— Nu spune asta! Pentru Dumnezeu! Ştii cât de fericită sunt 
cu munca mea? Nu vreau să plec, nu vreau să schimb nimic. 

— Tu ştii că am dreptate; altceva e să încerci o schimbare cu 
tot dinadinsul. 

Pietro îi întrerupse. Îşi luară rămas-bun de la Marco, pentru 
că, a doua zi de dimineaţă, acesta urma să plece la Torino. 

— Mergem la tine acasă? întrebă Pietro. 

— Nu, prefer să cinăm la un restaurant. 

Pietro o duse la un mic birt din Trastevere. Sofia îşi dădu 
seama că era acelaşi birt unde cinaseră împreună prima dată, la 
începutul relaţiei lor. Nu au mai venit aici de multă vreme. 
Comandară cina şi vorbiră despre lucruri lipsite de importanţă, 
amânând momentul înfruntării unul cu celălalt. 


— Pietro... 

— Fii liniştită, ştiu ce vrei să-mi spui şi sunt de acord. 

— Ştii? 

— Da, oricine ar şti. În anumite privinţe, eşti transparentă. 

— Pietro, eu ţin mult la tine, dar nu sunt îndrăgostită de tine 
şi nu vreau să am nici un fel de obligaţie. Mi-ar plăcea să fim 
prieteni şi să putem lucra împreună ca până acum, colegial şi 
fără tensiuni inutile. 

— Eu te iubesc. Doar un prost n-ar fi îndrăgostit de tine, dar 
ştiu şi că nu sunt de nasul tău... 

Sofia făcu un gest, întrerupându-l stânjenită. 

— Nu spune asta, nu vorbi prostii, te rog. 

— Sunt poliţist şi par poliţist. Tu eşti cadru universitar, o 
femeie cu clasă, nu contează dacă te îmbraci în blugi sau în taior 
Armani, întotdeauna eşti o doamnă. Am avut mult noroc să fii cu 
mine, dar am ştiut întotdeauna că într-o zi o să-mi trânteşti uşa 
în nas, şi ziua asta a venit. D'Alaqua? 

— Nici măcar nu s-a uitat la mine! Nu, Pietro, nu are legătură 
cu nimeni. Pur şi simplu, relaţia noastră nu mai merge. Tu o 
iubeşti pe soţia ta, şi eu te înţeleg. Este o persoană cumsecade 
şi, pe deasupra, frumoasă. N-o să te desparţi niciodată de ea, n- 
ai suporta să rămâi fără copiii tăi. 

— Sofia, dacă tu mi-ai fi dat un ultimatum, aş fi plecat cu tine. 

Rămaseră tăcuţi. Sofiei îi venea să plângă, dar se stăpâni. Era 
hotărâtă s-o rupă cu Pietro, să nu se lase cuprinsă de vreo 
emoție care să o facă să îşi mai amâne o vreme hotărârea, pe 
care ar fi trebuit să o fi luat cu mult timp în urmă. 

— Cred că cel mai bine pentru amândoi e să o terminăm. Vom 
rămâne prieteni? 

— Nu ştiu. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştiu. Sincer vorbind, nu ştiu cum îmi va fi să te 
văd şi să nu fiu cu tine, să vii într-o zi şi să-mi povesteşti că 
există un alt bărbat în viaţa ta. E foarte uşor să spun că voi 
rămâne prieten cu tine, dar nu vreau să te mint, nu ştiu dacă o 
să pot. Şi, dacă nu pot, o să plec înainte de a începe să te urăsc. 

Pe Sofia o impresionară vorbele lui Pietro. Câtă dreptate avea 
Marco atunci când spunea că era o greşeală să amesteci 
plăcerea cu munca. Zarurile erau aruncate şi nu mai exista cale 


de întoarcere. 

— Voi pleca eu. Vreau doar să termin ancheta asupra 
incendiului de la catedrală şi să văd ce se întâmplă cu mutul. 
Apoi îmi voi da demisia și voi pleca. 

— Nu, nu ar fi drept. Ştiu că eşti în stare să mă tratezi ca pe 
un prieten, ca pe unul oarecare. Problema sunt eu, mă cunosc. O 
să-mi cer transferul. 

— Nu. Ţie îţi place munca de la Departamentul de Artă, a fost 
un salt în cariera ta şi n-o să-i dai cu piciorul din cauza mea. 
Marco spune că ar trebui să caut alte oportunităţi profesionale 
şi, de fapt, am chef să fac şi alteva, să predau cursuri la 
universitate, să-mi găsesc de lucru la vreo săpătură sau, cine 
ştie, poate mă lansez în afaceri şi deschid o galerie de artă. Simt 
că închei un ciclu în viaţa mea. Marco şi-a dat seama, m-a 
îndemnat să caut un alt drum, şi are dreptate. Vreau doar să-ţi 
cer o favoare: fă tot ce e cu putinţă ca să mai pot continua 
câteva luni, până când terminăm ancheta asupra incendiului de 
la catedrală. Te rog să ne uităm unul pe celălalt ca aceste luni să 
treacă pe cât se poate de bine. 

— O să încerc. 

Pietro avea ochii plini de lacrimi. Sofia se miră, nu-şi 
închipuise niciodată că o iubea atât de mult. Sau poate era doar 
orgoliul lui rănit. 


19 


Izaz şi Obodas înfulecau brânza şi smochinele dăruite de 
Timeos. Erau istoviţi după lungile zile de călătorie, dar mai cu 
seamă pentru că se temuseră că oştenii lui Maanu avea să îi 
ajungă din urmă şi să îi aducă înapoi la Edesa. 

Dar erau aici, acasă la Timeos, la Sidon. Harran, conducătorul 
caravanei, îi asigurase că urma să trimită un sol la Senin ca să îl 
vestească despre călătoria care se încheiase cu bine. 

Timeos era un bătrân cu privire pătrunzătoare care îi primise 
cu drag şi îi trimise să se odihnească înainte de a-i povesti 
peripeţiile din timpul călătoriei. Bătrânul nu se mirase de 
sosirea lor. De fapt, îi aştepta de câteva luni bune, de când 
primise o scrisoare de la Tadeu, în care acesta îi împărtăşea 
îngrijorarea pentru sănătatea şubredă a lui Abgar şi îi explica 
situaţia delicată a creştinilor de îndată ce regele avea să moară, 
cu toate că acum se bucurau de sprijinul reginei. 

Bătrânul îi privea răbdător, ştiindu-i istoviţi în trup şi suflet. 
Hotărâse ca Izaz şi colosul Obodas să rămână în casa lui 
împărțind o odăiţă, singura de care dispunea în afară de a lui; 
casa era modestă, aşa cum se cuvenea pentru un adept al 
adevăratelor învățături ale lui Isus. 

Bătrânul le povesti că în Sidon se formase o comunitate mică 
de creştini. Se adunau pe înserat să se roage şi profitau de asta 
pentru a-şi comunica noutăţile; mereu era câte un călător care 
aducea veşti de la Ierusalim sau vreo rudă care trimitea scrisori 
de la Roma. 

Izaz îl asculta cu atenţie pe bătrân, şi când el şi Obodas 
terminară de mâncat, îi ceru lui Timeos să vorbească între patru 
ochi. 

Obodas strâmbă din nas. Instrucţiunile lui Senin fuseseră 
categorice: nu trebuia să îl piardă din ochi pe tânărul Izaz, 
trebuia să îi apere viaţa nepotului lui Josar cu preţul propriei 
vieţi. 

Bătrânul Timeos, văzând umbra de îndoială oglindită în ochii 


uriaşului, îl linişti. 

— Nu-ţi face griji, Obodas. Avem iscoade şi vom afla dacă 
oamenii lui Maanu sosesc la Sidon. Odihneşte-te liniştit, cât 
vorbesc eu cu Izaz. Tu însuţi ne poţi vedea de la fereastra odăii 
în care veţi dormi. 

Obodas nu îndrăzni să îl contrazică pe bătrân şi, aflat în odaie, 
se aşeză la ferestruică, nescăpându-l din ochi pe Izaz. 

Tânărul vorbea în şoaptă cu Timeos. Vorbele se pierdeau 
odată cu adierea blândă a dimineţii. Obodas putu să vadă că, pe 
măsură ce îl asculta pe Izaz, chipul bătrânului se transfigura. 
Uimire, durere, îngrijorare... acestea şi alte emoţii se iveau pe 
chipul lui Timeos. 

Când Izaz termină de vorbit, Timeos îl strânse cu afecţiune de 
braţ şi îl binecuvântă cu semnul crucii în amintirea lui Isus. Apoi 
intrară în casă. Izaz se îndreptă spre odaia unde îl aştepta 
Obodas, şi cei doi tineri urmară sfatul lui Timeos: aveau să se 
odihnească până seara, când urmau să se alăture micuţei 
comunităţi de creştini din Sidon, noua lor patrie, pentru că ştiau 
că nu se mai puteau întoarce niciodată pe pământul strămoşilor 
lor. Dacă ar face aşa ceva, Maanu ar porunci să fie ucişi. 

Timeos intră în templul alăturat casei. Acolo, în genunchi, se 
rugă la Isus şi îi ceru să îl ajute şi să îi arate ce era de făcut cu 
taina pe care Izaz i-o încredinţase şi pentru care se sacrificaseră 
Josar, Tadeu, acel Marcios şi alţi creştini. 

Acum, doar Izaz şi el ştiau unde e depus linţoliul Domnului. Pe 
Timeos îl chinuia gândul că, la un moment dat, trebuiau să 
împărtăşească, la rândul lor, taina cuiva, pentru că el era bătrân 
şi avea să moară. Izaz era tânăr, dar bătrâneţea îl ajungea şi pe 
el din urmă. S-ar putea întâmpla ca Maanu să moară înaintea lor 
şi creştinii să se poată întoarce la Edesa, dar dacă nu era aşa? 
Cui să îi mărturisească secretul legat de locul unde ascunsese 
Marcios linţoliul? Nu-l puteau duce cu ei în mormânt. 

Orele treceau fără ca Timeos să le simtă. Acolo unde era, îl 
găsiră Izaz şi Obodas, rugându-se în genunchi, la căderea serii. 
Bătrânul luase deja o hotărâre. 

Timeos se ridică încetişor. Avea genunchii umflaţi, îl dureau. 
Le zâmbi oaspeţilor săi şi le ceru să îl însoţească acasă la 
nepotul lui, de care îi despărţea doar o mică livadă. 

— Ioan! loan! strigă bătrânul. 


Din casa văruită în alb, pe care o boltă de viță-de-vie o apăra 
de soare, ieşi o femeie tânără cu o copilă în braţe. 

— Încă nu a sosit, bunicule. Nu va întârzia, ştii că vine mereu 
la ora rugăciunii. 

— Ea este Alaida, soţia nepotului meu. Şi asta e micuța lor 
fiică, Miriam. 

— Intraţi să beţi apă proaspătă cu miere, le oferi Alaida. 

— Nu, fiica mea, acum nu; fraţii noştri tocmai au venit ca să 
se roage Domnului Nostru. Voiam doar ca tu şi cu loan să îi 
cunoaşteţi pe aceşti doi tineri care vor locui cu mine de acum 
înainte. 

Se îndreptară spre templu, unde se aflau deja mai multe 
familii care stăteau prieteneşte de vorbă. Agricultori şi mici 
meşteşugari care se convertiseră la credinţa lui Isus. Timeos i-a 
prezentat pe Izaz şi pe Obodas şi le-a cerut celor doi tineri să 
istorisească fuga lor din Edesa. 

Cu o anume sfială, Izaz începu să le dea veşti de la Edesa şi să 
răspundă la întrebările fireşti pe care le puneau membrii 
comunităţii. Când termină de vorbit, Timeos le ceru tuturor să 
se roage pentru ca Isus să îi ajute pe credincioşii din Edesa. Aşa 
făcură: se rugară, cântară şi împărţiră tainul de pâine cu vin pe 
care Alaida îl adusese cu ea. 

Ioan era voinic, nici înalt, nici scund, cu părul negru, la fel de 
negru ca barba. Sosise târziu, însoţit de Harran şi de câţiva 
bărbaţi din caravană încărcaţi cu saci. Timeos i-a poftit să intre 
în casă. 

— Senin, stăpânul meu, le spuse Harran, vrea să vă înmânez 
aceste daruri care vă vor ajuta să îi hrăniţi pe Izaz, nepotul lui 
Josar, şi pe păzitorul lui, Obodas. Mi-a poruncit, de asemenea, să 
îţi predau această pungă cu aur, vă va fi de folos în caz de 
nevoie. 

Izaz privea, uimit de atâta dărnicie. Senin era mărinimos, 
chiar foarte; înainte de a pleca, îi înmânase şi lui o pungă plină 
cu aur, de ajuns cât să trăiască îndestulat tot restul vieţii. 

— Mulţumesc, Harran, bunule prieten. Mă rog să îl găseşti pe 
Senin aşa cum l-ai lăsat şi sper ca Maanu să nu îşi fi descărcat 
furia asupra lui. Spune-i stăpânului tău că toate aceste daruri, 
ca şi acelea pe care mi le-ai adus acum câteva luni din partea 
reginei, le vom hărăzi pentru a-i ajuta pe săraci, aşa cum ne-a 


învăţat Isus, şi pentru a aduce bunăstare micii noastre 
comunităţi. Cum veţi mai sta câteva zile în Sidon înainte de a vă 
întoarce la Edesa, voi avea timp să îi scriu lui Senin. 

Coşmarurile nu-i îngăduiră lui Izaz să doarmă. În visul lui 
vedea chipuri arse de flăcări şi un câmp înecat în sânge. Când se 
trezi, era leoarcă de sudoare, de sudoarea fricii. 

leşi să se răcorească la bazinul din livadă şi acolo îl găsi pe 
Timeos, curăţind un lămâi. 

Timeos îi ceru să îl însoţească într-o plimbare până pe plajă, 
profitând de răcoarea zorilor. 

— Nu se va speria Obodas când se va trezi? 

— Cu siguranţă, dar îi voi cere lui loan să fie atent ca, atunci 
când păzitorul tău se va trezi, să îi arate unde suntem. 

De îndată ce i-a dat instrucţiuni nepotului său, care se sculase 
şi începuse să muncească în livada pe care o împărțea cu 
bunicul lui, se îndreptară spre plajă. 

Mare Nostrum, cum o numeau romanii, era înfuriată în 
dimineaţa aceea. Valurile loveau cu putere pietrişul de pe plajă 
şi smulgeau nisipul de pe țărm. 

Izaz privea extaziat marea. Era pentru prima dată că vedea 
acea imensitate de apă, ce i se păru o minune. 

— Izaz, Dumnezeu a vrut să fim păstrătorii unui mare secret: 
locul unde se află linţoliul Fiului său şi care a făcut până acum 
atâtea minuni. Acolo unde l-a depus Marcios, acolo trebuie să 
rămână, nu contează cât timp, dar nu înainte ca Edesa să fie din 
nou creştină sau ca noi să fim siguri că pânza de in nu va mai fi 
în primejdie. Poate că nici tu, nici eu nu vom apuca ziua aceea, 
aşa că atunci când eu voi muri, va trebui să alegi pe cineva care 
să păstreze secretul şi care, la rândul lui, să îl transmită 
altcuiva, şi tot aşa, până când nicio umbră nu va mai întuneca 
prezenţa creştinilor în Edesa. Dacă Senin va supravieţui, el ne 
va da mereu veşti de toate câte se întâmplă în regat. In orice 
caz, trebuie să îndeplinesc o făgăduială pe care i-am făcut-o lui 
Tadeu, unchiului tău Josar şi reginei, atunci când, acum câteva 
luni, mi-au trimis nişte scrisori avertizându-mă de mânia ce s-ar 
putea abate asupra lor după moartea lui Abgar. Îmi cereau ca, 
orice s-ar întâmpla, să fac în aşa fel încât sămânţa învăţăturii lui 


15 „Marea Noastră”, numele pe care romanii îl dădeau Mării Mediterane (în 
lat. în orig.). 


Hristos să nu fie smulsă din Edesa şi îmi cereau ca, dacă va veni 
ce e mai rău, să-i trimit, după un timp, pe creştini la Edesa. 

— Dar asta ar însemna să îi trimiţi la moarte. 

— Cei care vor merge o vor face fără să arate că sunt de 
partea noastră. Se vor stabili în regat, vor munci şi vor încerca 
să îi caute pe creştinii care ar putea rămâne ca să refacă pe 
ascuns comunitatea. Nu e vorba să stârnească mânia lui Maanu, 
nici să provoace dezlănţuirea persecuțiilor, ci să facă în aşa fel 
încât să dăinuie în Edesa sămânţa învăţăturii lui Isus. El a vrut 
astfel, făcând ca Josar să îi aducă regelui Abgar linţoliul. El a 
sfinţit pământul acela prin prezenţa şi minunile lui, şi noi trebuie 
să împlinim dorinţele Domnului. 

Vom aştepta ca Harran să revină cu o caravană, şi atunci vom 
hotărî ce este de făcut şi când. Dar trebuie să ştii că linţoliul nu 
are voie să iasă niciodată din Edesa şi că trebuie să ne străduim 
ca în oraş să nu se stingă niciodată credinţa în Isus. 

x x * 

În depărtare, silueta impunătoare a lui Obodas se îndrepta 
spre ei. Uriaşul era supărat. 

— Izaz, Timeos, vă bateţi joc de mine, iar eu am jurat să îl 
apăr pe lIzaz cu propria viaţă. Dacă i se întâmplă ceva, va fi 
răspunderea mea, şi nu mi-aş putea-o ierta niciodată. 

— Obodas, trebuia să stăm de vorbă, spuse Izaz. 

— Izaz, eu nu te voi stânjeni când vei avea nevoie să vorbeşti 
fără martori cu Timeos sau cu oricine altcineva. Voi fi în 
apropiere, de unde să te pot vedea, dar să nu te pot auzi, însă nu 
îmi scăpa din priviri, nu mă împiedica să îmi respect făgăduiala. 

Izaz îşi dădu cuvântul lui că aşa avea să fie. Cu timpul, 
hotărâse să se încreadă în Obodas mai mult decât în oricare alt 
om. 


20 


Addaio era aşezat în spatele unei imense mese de lemn 
sculptat. Jilţul adânc nu îi micşora silueta impunătoare. 

Nu avea niciun fir de păr, dar ridurile care îi înconjurau ochii 
şi colţurile gurii nu lăsau nicio îndoială asupra vârstei 
bărbatului, trădată şi de mâinile noduroase, cu vene ce se 
vedeau prin transparenţa pielii. 

Încăperea avea două ferestre, dar perdelele grele nu lăsau să 
treacă nicio rază de lumină. Penumbra învăluia totul. 

De cele două laturi ale impunătoarei mese se aflau câte patru 
scaune cu spătar înalt şi, aşezaţi pe ele, opt bărbaţi îmbrăcaţi în 
negru, cu privirile plecate. 

Un omuleţ subţire, îmbrăcat modest, le deschisese uşa şi îi 
condusese până în biroul lui Addaio. 

Zafarin tremura. Doar prezenţa tatălui său îl împiedica să nu 
o ia la fugă. Mama lui îl strângea de braţ, iar soţia lui, Ayat, cu 
fetiţa, mergeau alături de el, fără să scoată o vorbă, la fel de 
speriate ca el. 

Omuleţul le introduse pe femei într-o altă cameră. 

— Aşteptaţi aici, spuse el şi, cu pas grăbit, îi însoţi pe bărbaţi 
până în pragul unei uşi de lemn cu lucrături bogate; deschise 
unul dintre canaturi şi îi lăsă să treacă pe Zafarin şi pe tatăl său. 

— Ai dat greş. 

Glasul lui Addaio răsună, lovindu-se de pereţii lambrisaţi în 
lemn, acoperiţi cu cărţi. Zafarin plecă ochii, fără să îşi ascundă 
un gest de durere, de durere în suflet. Tatăl său făcu un pas 
înainte şi, fără teamă, îşi aţinti privirea în ochii lui Addaio. 

— Ţi-am dat doi fii. Amândoi au fost curajoşi, s-au sacrificat 
renunțând la limbă. Vor fi muţi până când Domnul Dumnezeul 
Nostru îi va învia în ziua Judecăţii de Apoi. Familia noastră nu 
merită reproşurile tale. De secole, cei mai buni dintre noi ne-am 
închinat viaţa Mântuitorului nostru Isus. Suntem oameni, 
Addaio, doar oameni, de aceea dăm greş. Fiul meu crede că 
printre noi se află un trădător, cineva care ştie când mergem la 


Torino şi care cunoaşte planurile pe care le trasezi. 

Zafarin e inteligent, tu ştii asta. Chiar tu ai stăruit ca el să 
meargă la universitate, ca şi Mendibj. Greşeala e aici, Addaio, 
trebuie să-l cauţi pe trădătorul care s-a pripăşit printre noi. 
Trădarea a dăinuit în comunitatea noastră de-a lungul timpului, 
doar aşa se explică faptul că au eşuat până în acest moment 
toate încercările de a redobândi ceea ce este al nostru. 

x x * 

Addaio asculta fără să i se clintească un muşchi de pe față, cu 
privirea aprinsă de mânia pe care, cu greu, şi-o stăpânea. 

Tatăl lui Zafarin se apropie de masă şi îi înmână lui Addaio 
peste cincizeci de file scrise pe ambele părţi. 

— Ia-le, în aceste hârtii vei găsi relatarea celor întâmplate. Şi 
fiul meu îţi aduce la cunoştinţă bănuielile lui. 

Addaio nici nu se uită pe foile de hârtie pe care tatăl lui 
Zafarin le lăsase pe masă. Se ridică şi începu să se învârtă prin 
cameră în tăcere. Cu pas hotărât, se pironi dinaintea lui Zafarin, 
strângând din pumni. Părea că are de gând să-l lovească pe 
tânăr drept în faţă, dar se abţinu să ridice mâna asupra lui. 

— Ştii ce înseamnă acest eşec? Luni, luni de zile! Poate ani, 
înainte de a putea încerca din nou! Poliţia cercetează în 
amănunţime, unii dintre ai noştri ar putea fi arestaţi, şi, dacă 
vorbesc, atunci ce o să se întâmple? 

— Dar ei nu cunosc adevărul, nu ştiu după ce s-au dus... 
izbucni tatăl lui Zafarin. 

— Taci din gură! Ce ştii tu? Oamenii noştri din Italia, din 
Germania, din alte părţi ştiu ce trebuie să ştie şi, dacă vor cădea 
pe mâna poliţiei, vor fi siliţi să vorbească, aşa încât ar putea 
ajunge până la noi. Şi atunci, ce o să facem? O să ne tăiem cu 
toţii limba ca să nu-l trădăm pe Domnul Nostru? 

— Ce se va întâmpla va fi voinţa lui Dumnezeu, spuse tatăl lui 
Zafarin. 

— Nu! Nu va fi. Va fi consecinţa eşecului şi a prostiei celor 
care n-au fost în stare să-i îndeplinească voinţa. Va fi vina mea 
că n-am ştiut să-i aleg pe cei mai buni pentru a împlini porunca 
lui Isus. 

Uşa se deschise, şi omuleţul intră împreună cu doi bărbaţi 
tineri, însoţiţi şi ei de taţii lor. 

Rasit, cel de al doilea mut, şi Dermisat, cel de al treilea, se 


îmbrăţişară afectuos cu Zafarin sub privirile mânioase ale lui 
Addaio. 

Zafarin nu ştia că tovarăşii lui sosiseră la Urfa. Addaio le 
impusese tăcere rudelor şi prietenilor, pentru ca ei trei să nu se 
întâlnească până atunci. 

Taţii lui Rasit şi Dermisat vorbiră în numele fiilor lor, cerând 
înţelegere şi îndurare. 

Addaio părea că nu îi aude, preocupat parcă să mediteze la 
propria deznădejde. 

— Veţi ispăşi păcatul pe care, prin eşecul vostru, l-aţi săvârşit 
împotriva Domnului Nostru. 

— Nu-ţi ajunge că fiii noştri şi-au sacrificat limba? Ce altă 
pedeapsă vrei să le impui? îndrăzni să întrebe tatăl lui Rasit. 

— Îndrăzneşti să mă înfrunţi! strigă Addaio. 

— Nu. Doamne fereşte! Ştii că îi suntem credincioşi Domnului 
Nostru şi că îţi dăm ascultare. Îţi cer doar să ai milă, răspunse 
tatăl lui Rasit. 

— Tu eşti păstorul nostru, îndrăzni să îl întrerupă tatăl lui 
Dermisat, cuvântul tău e lege, facă-se voia ta, fiindcă tu îl 
reprezinţi pe Domnul pe pământ. 

Îngenuncheară şi începură să se roage cu capetele plecate. 
Nu le mai rămânea decât să aştepte hotărârea lui Addaio. 

Până în clipa aceea, cei opt bărbaţi care îl însoțeau pe Addaio 
nu scoseseră o vorbă. La un semn al acestuia, au ieşit din 
încăpere, urmaţi de Addaio. Intrară în altă cameră ca să 
delibereze. 

— Ei, bine? întrebă Addaio. Credeţi că există un trădător 
printre noi? 

Tăcerea de rău augur a celor opt bărbaţi îl irită peste măsură 
pe Addaio. 

— N-aveţi nimic de spus? Nimic, după cele întâmplate? 

— Addaio, eşti păstorul nostru, cel ales de Domnul Nostru; tu 
trebuie să ne luminezi, spuse unul dintre bărbaţii în negru. 

— Doar voi opt cunoşteaţi planul în întregime. Doar voi ştiţi 
care sunt oamenii noştri de legătură. Cine este trădătorul? 

Cei opt bărbaţi se foiră neliniştiţi privindu-se între ei, 
stânjeniţi, fără să ştie dacă spusele păstorului erau doar o 
provocare sau o acuzaţie în toată regula. Împreună cu Addaio, ei 
erau stâlpii confreriei, obârşiile lor se pierdeau în negura 


timpului, îi erau credincioşi lui Isus, credincioşi oraşului lor, 
credincioşi misiunii lor. 

— Dacă există un trădător, acela va muri. 

Afirmația lui Addaio îi sperie pe bărbaţi, care îl ştiau în stare 
de o asemenea pedeapsă. Păstorul lor era un om bun, care trăia 
modest şi care, în fiecare an, postea patruzeci de zile în 
amintirea lui Isus, care a postit în deşert. 

Îi ajuta pe toţi cei care veneau la el, fie ca să îi ceară de lucru 
ori bani, fie ca să intervină într-o dispută de familie. El ştia să îşi 
impună cuvântul. Era un om respectat în Urfa, unde trecea 
drept avocat şi unde era cunoscut şi recunoscut ca atare. 

Asemenea celor opt bărbaţi care îl însoțeau, Addaio trăia în 
clandestinitate din copilărie, rugându-se departe de privirile 
vecinilor şi ale prietenilor, pentru că era păstrătorul unei taine 
care le determina vieţile, aşa cum o determinase şi pe cea a 
părinţilor şi a strămoşilor lor. 

El ar fi preferat să nu fi fost desemnat păstor, dar, atunci când 
l-au ales, a acceptat onoarea şi sacrificiul şi a jurat ceea ce şi 
alţii înaintea lui juraseră, şi anume că avea să împlinească 
voinţa lui Isus. 

Unul dintre bărbaţii în negru îşi drese glasul. Addaio înţelese 
că vrea să vorbească. 

— Vorbeşte, Talat. 

— Să nu lăsăm bănuielile să aprindă un foc care să spulbere 
încrederea pe care o avem unii în alţii. Eu nu cred să fie niciun 
trădător printre noi. Ne înfruntăm cu forţe puternice şi 
inteligente, de aceea ne-au împiedicat să redobândim ceea ce 
este al nostru. Trebuie să ne punem pe lucru şi să elaborăm un 
nou plan şi, dacă dăm greş, să încercăm din nou. Domnul va fi 
cel care va hotări când vom fi demni să izbândim în misiunea 
noastră. 

Talat rămase tăcut, în aşteptare. Părul cărunt îi acoperea 
capul precum o mantie de zăpadă, ridurile de pe faţă îi dădeau 
bătrâneţii sale un aspect venerabil. 

— Arată-ţi bunăvoința faţă de cei trei aleşi, îl imploră alt 
bărbat în negru care răspundea la numele de Bakkalbasi. 

— Bunăvoinţă? Tu crezi, Bakkalbasi, că vom putea supravieţui 
arătând bunăvoință? 

Addaio îşi încrucişă furios mâinile şi scoase un oftat. 


— Uneori mă gândesc că aţi făcut rău alegându-mă, că nu 
sunt păstorul de care are nevoie Isus în această eră şi în această 
împrejurare. Postesc, mă pocăiesc şi cer tărie de la Dumnezeu 
să mă lumineze şi să-mi arate calea, dar Isus nu răspunde, nici 
nu-mi dă vreun semn... 

În glasul lui Addaio se simţea deznădejdea, dar îşi veni iute în 
fire. 

— Cât timp voi fi păstorul vostru voi acţiona şi voi hotări după 
cum îmi dictează conştiinţa, având un singur ţel: să înapoiez 
confreriei noastre ceea ce Isus i-a dat şi să le aduc tuturor 
bunăstarea, dar mai cu seamă siguranţa. Dumnezeu nu ne vrea 
morţi, ci în viaţă. Nu are nevoie de şi mai mulţi martiri. 

— Ce o să faci cu ei? întrebă Talat. 

— Pentru un timp, vor trăi retraşi în post şi rugăciune. O să-i 
urmăresc şi, când voi crede că a sosit momentul, îi voi reda 
familiilor lor. Dar trebuie să fie pedepsiţi pentru eşecul lor. Tu, 
Bakkalbasi, care eşti un mare matematician, vei avea sarcina să 
faci nişte calcule. 

— Ce calcule vrei să fac, Addaio? 

— Vreau să calculezi dacă între noi există posibilitatea unei 
trădări, să te gândeşti unde şi de ce avem o scurgere de 
informaţii. 

— Atunci, să înţeleg că iei în serios insinuările tatălui lui 
Zafarin? 

— Da, şi nu trebuie să ne împotrivim evidenţei. Îl vom găsi pe 
trădător, şi acesta va muri. 

Bărbaţii în negru simţiră un uşor fior. Ştiau că Addaio nu 
vorbea fără rost. 

Când se întoarseră în sala unde aşteptau cei trei muţi, îi 
găsiră pe aceştia şi pe taţii lor rugându-se în genunchi, cu 
privirea plecată. Addaio şi cei opt bărbaţi în negru se aşezară la 
locurile lor. 

— Ridicaţi-vă! porunci Addaio. 

Dermisat plângea în tăcere. Rasit avea în priviri o umbră de 
mânie, iar Zafarin părea să se fi liniştit. 

— Veţi ispăşi eşecul vostru prin meditaţie şi rugăciuni timp de 
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post. Veţi rămâne aici, 
la mine. Veţi munci livada atâta cât vă vor ţine puterile. Când se 
va fi încheiat penitenţa, vă voi spune ce aveţi de făcut. 


Zafarin îl privi pe tatăl său cu îngrijorare. Acesta citi în 
privirea fiului său şi vorbi pentru el. 

— Le vei îngădui să-şi ia rămas-bun de la familiile lor? 

— Nu. Ispăşirea a început. 

Addaio sună dintr-un clopoțel mic ce se afla pe masă. Câteva 
clipe mai târziu, intră omuleţul care le deschisese uşa. 

— Guner, însoţeşte-i în odăile care dau spre livadă. Fă-le rost 
de haine potrivite şi ai grijă să aibă apă şi sucuri. Asta e tot ce 
vor avea cât timp va dura şederea lor aici. Le vei explica 
programul şi obiceiurile casei. Acum, plecaţi. 

Cei trei tineri îşi îmbrăţişară taţii. Despărțirea fu scurtă, ca să 
nu îl facă pe Addaio să îşi piardă răbdarea. Când tinerii ieşiră în 
urma lui Guner, Addaio vorbi: 

— Întoarceţi-vă la casele voastre, la familiile voastre. Veţi 
avea veşti de la fiii voştri peste patruzeci de zile. 

Bărbaţii făcură o reverență, îi sărutară mâna şi îşi plecară 
capetele cu respect în faţa celor opt însoțitori ai lui Addaio, care 
continuau să fie impasibili ca nişte statui. 

Când rămaseră singuri, ieşiră din încăpere. Addaio îi conduse 
printr-un culoar învăluit în umbre până la o uşiţă încuiată, pe 
care o deschise cu o cheie. Era o capelă din care nu au mai ieşit 
până la căderea nopţii. 

Addaio nu adormi. Ce genunchii jupuiţi după atâtea ore de 
rugăciune, simţea nevoia să se mortifice. Dumnezeu ştia cât de 
mult îl iubeşte, dar această dragoste nu îl scutea de chinuri, ca 
să poată fi iertat pentru mânie. Mânia aceea pe care nu reuşise 
niciodată să şi-o scoată din suflet. Satanei îi făcea plăcere să îl 
ducă la pierzanie pe calea acestui păcat capital. 

Când Guner intră tiptil în camera lui, zorile lăsaseră de-acum 
loc dimineţii. Credinciosul servitor îi aducea o ceaşcă de cafea şi 
o cană cu apă proaspătă. Îl ajută pe Addaio să se ridice în 
picioare şi să se aşeze pe singurul scaun din dormitorul auster. 

— Mulţumesc, Guner, am nevoie de cafeaua asta ca să pot 
înfrunta ziua. Ce fac muţii? 

— Muncesc de câtva timp în livadă. Au sufletele zdrobite şi 
ochii înroşiţi de atâtea lacrimi pe care nu şi le-au putut stăpâni. 

— Tu nu eşti de acord cu pedeapsa, nu-i aşa? 

— Eu îţi dau ascultare, sunt servitorul tău. 

— Ba nu! Nu eşti! Eşti singurul meu prieten, o ştii bine, mă 


ajuţi... 

— Eu te slujesc, Addaio, şi te slujesc bine. Mama m-a dat în 
slujba ta când am împlinit zece ani. Ea socotea o onoare ca fiul 
ei să te slujească. A murit cerându-mi să am mereu grijă de tine. 

— Mama ta a fost o sfântă. 

— A fost o femeie simplă care a acceptat învăţăturile 
părinţilor ei, fără să pună întrebări. 

— Nu cumva te îndoieşti de credinţa noastră? 

— Nu, Addaio, cred în Dumnezeu şi în Domnul Nostru Isus, 
dar mă îndoiesc că e bună această nebunie pe care voi, păstorii 
confreriei noastre, o săvârşiţi de secole. Pe Dumnezeu îl 
cinsteşti cu inima. 

_ — Îndrăzneşti să pui la îndoială temelia confreriei noastre! 
Indrăzneşti să spui că sfinţii păstori care m-au precedat au căzut 
în greşeală! Crezi că e lesne să îndeplineşti poruncile 
înaintaşilor noştri? 

x x * 

Guner îşi plecă ochii. Ştia că Addaio avea nevoie de el şi că îl 
iubea ca pe un frate, căci era singura persoană care îi era cu 
adevărat apropiată. După ce l-a slujit atâţia ani, Guner ştia că 
doar în faţa lui apărea Addaio aşa cum era el, un om mânios, 
copleşit de răspunderi, care nu avea încredere în nimeni şi care 
îşi exercita cu măreție autoritatea faţă de toţi. Dar nu faţă de el, 
de Guner, care se îngrijea să îi spele rufele, să îi perie hainele, 
să îi păstreze curat dormitorul. El, care îl vedea cu urdori la ochi 
sau asudat şi murdar, după ce va fi suferit vreun acces de febră. 
El, care îi cunoştea mizeriile omeneşti şi strădaniile de a apărea 
înveşmântat în măreție în faţa sufletelor naive pe care le 
păstorea. 

Guner nu s-ar despărţi niciodată de Addaio. Făcuse legământ 
de castitate şi de ascultare, iar familia lui, părinţii lui, atâta cât 
au trăit, şi acum fraţii şi nepoţii lui, se bucurau de bunăstarea 
materială cu care îi răsplătea Addaio şi se simțeau respectaţi în 
confrerie. 

De patruzeci de ani îl slujea pe Addaio şi ajunsese să îl 
cunoască la fel de bine cum se cunoştea pe el însuşi; de aceea se 
temea de el, în pofida încrederii ce se ţesuse odată cu trecerea 
anilor. 

— Crezi că există un trădător printre noi? 


— E posibil. 

— Bănuieşti pe cineva? 

— Nu. 

— Şi dacă ai bănui, nu mi-ai spune, nu-i aşa? 

— Nu, nu ţi-aş spune decât dacă aş fi sigur că bănuielile mele 
sunt întemeiate. Nu vreau să condamn pe nimeni în 
necunoştinţă de cauză. 

Addaio îl privi stăruitor. Invidia bunătatea lui Guner, 
cumpătarea lui, şi se gândi că, de fapt, Guner ar fi un păstor mai 
bun decât el, că aceia care l-au ales au făcut o greşeală, mânaţi 
de greutatea obârşiei lui, de acel absurd şi ancestral obicei de a- 
i răsplăti pe descendenţii persoanelor importante, acordându-le 
onoruri şi venituri, în multe cazuri, nemeritate. 

Guner venea dintr-o familie umilă de ţărani ai căror strămoşi, 
la fel ca ai lui, păstraseră taina credinţei lor. 

Şi dacă ar renunţa? Şi dacă ar convoca un conciliu şi ar 
recomanda să îl aleagă pe Guner drept păstor? „Nu, gândi el, nu 
o vor face, vor crede că am înnebunit.” În realitate, chiar 
înnebunea exercitând funcţia de păstor, luptând împotriva 
naturii lui omeneşti, încercând să îşi stăpânească păcatul 
mâniei, oferind certitudini credincioşilor care aveau nevoie de 
ele şi păstrând secretele confreriei. 

Îşi amintea cu durere ziua în care tatăl lui, emoţionat, l-a 
însoţit până la această casă în care înainte trăia bătrânul păstor 
Addaio. 

De pe vremea când era copil, tatăl lui, un om de vază din Urfa, 
militant clandestin al adevăratei credinţe, îi spunea că, dacă 
avea să fie cuminte, într-o bună zi ar fi putut să îl înlocuiască pe 
Addaio. El răspundea că nu voia, că prefera să alerge prin 
grădinile pline cu zarzavaturi, să înoate în râu şi să schimbe 
priviri şi ocheade cu adolescentele care, la fel ca el, se trezeau 
la viaţă. 

Îi plăcea mai cu seamă fiica unor vecini, dulcea Rania, o fată 
cu ochi migdalaţi şi păr negru, la care visa în penumbra odăii 
lui. 

Dar tatăl său avea alte planuri pentru el, şi, astfel, de abia 
ieşit din adolescenţă, îi porunci să locuiască în casa bătrânului 
Addaio şi să îşi facă legămintele, pregătindu-se pentru misiunea 
pe care, i se spunea, Dumnezeu i-o hărăzise. Hotărâseră, în locul 


lui, că el avea să fie Addaio. 

In acei ani plini de durere, singurul lui prieten a fost Guner, 
care nu l-a trădat niciodată când fugea, ca să se apropie de casa 
Raniei încercând să o vadă de la distanţă. 

Guner era şi el prizonier al voinţei părinţilor lui, pe care îi 
cinstea dându-le ascultare. Sărmanii ţărani găsiseră pentru fiul 
lor, şi deci pentru toată familia, o soartă mai bună decât aceea 
de a munci din zori şi până în noapte. Părinţii lui Addaio 
hotărâseră pentru el onorurile pe care credeau ei că le-ar merita 
familia lui. 

Cei doi bărbaţi acceptaseră voinţa părinţilor lor, încetând 
pentru totdeauna să mai fie ei înşişi. 


21 


loan îl găsi pe Obodas săpând în livadă. Uriaşul muncea, 
îngândurat, pământul. 

— Unde e Timeos? 

— Stă de vorbă cu Izaz. Ştii că îl pregăteşte ca, într-o zi, să 
ajungă o bună călăuză pentru comunitate. 

Obodas îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei şi îl 
urmă pe loan în casă. 

— Aduc veşti. 

Timeos şi Izaz aşteptară nerăbdători ca loan să vorbească. 

— Harran a sosit cu o caravană. 

— Harran! Ce bucurie! Să mergem să-l vedem, spuse Izaz, 
ridicându-se în picioare. 

— Aşteaptă, Izaz. Caravana nu e a lui Senin, cu toate că 
Harran a călătorit cu ea. 

— Atunci? Pentru Dumnezeu, vorbeşte, loan! 

— Da, e mai bine să afli. Harran este orb. Când s-a întors la 
Edesa, Maanu a poruncit să i se scoată ochii. Stăpânul lui, 
Senin, a fost ucis, iar trupul lui a fost dat la fiarele deşertului. 

Harran a jurat că nu ştie nimic despre tine, că te-a lăsat în 
portul Tyr şi că la vremea asta ai fi în Grecia, ceea ce a stârnit 
încă şi mai tare furia lui Maanu. 

Izaz izbucni în plâns. Se simţea vinovat pentru nenorocirea lui 
Harran. Timeos îl apucă afectuos de braţ. 

— Vom merge să îl căutăm la caravanserai şi îl vom aduce 
aici, îl vom ajuta, va rămâne cu noi, dacă doreşte. 

— Am stăruit să mă însoţească, dar nu a vrut. Dorea ca voi să 
ştiţi de starea lui, înainte de a se prezenta aici. Nu vrea să te 
simţi obligat să îi suporţi povara. 

Izaz, însoţit de Obodas şi de loan, se îndreptă spre 
caravanserai. Una dintre călăuzele caravanei le arătă locul unde 
puteau să îl întâlnească pe Harran. 

— Conducătorul acestei caravane este o rudă a lui Harran. De 
aceea s-a învoit să îl aducă până aici. Harran nu mai are pe 


nimeni la Edesa: nevasta şi fiii lui au fost ucişi, stăpânul său, 
Senin, torturat şi ucis în piaţă în faţa tuturor celor care au vrut 
să asiste la spectacolul suferinţei lui. Maanu i-a pedepsit crunt 
pe toţi apropiații lui Abgar. 

— Dar Harran nu era un apropiat al lui Abgar... 

— Dar Senin, stăpânul lui, era, şi acesta nu a vrut să îi 
dezvăluie regelui unde e ascuns linţoliul lui Isus cu care a fost 
vindecat Abgar. Maanu a distrus casa lui Senin, i-a ars bunurile, 
a făcut chiar şi un rug mare pe care a sacrificat animalele şi a 
dat poruncă să fie biciuiţi sclavii; unora dintre aceştia a ordonat 
să li se taie braţele, altora, picioarele, iar pe Harran l-a lipsit de 
lumina ochilor, ochii cu care călăuzise caravanele lui Senin prin 
deşert. Harran poate fi bucuros că a scăpat cu viaţă. 

Îl găsiră pe Harran stând pe pământ, şi Izaz îl ridică, 
îmbrăţişându-l. 

— Harran, bunul meu prieten! 

— Izaz, tu eşti? 

— Da, Harran, sunt eu, am venit să te caut. Vei veni cu mine, 
te vom îngriji, nu îţi va lipsi nimic. 

Timeos îl întâmpină cu afecţiune pe Harran. Rânduise ca loan 
să îl primească acasă la el până când avea să construiască o altă 
încăpere în căsuţa pe care o împărțea cu Izaz şi cu Obodas. 

Harran se simţi uşurat aflând că îl primesc la ei şi că nu 
trebuia să rătăcească cerând de pomană. Cu un glas tremurător 
le povesti că Maanu a poruncit să se ardă casele creştinilor, fără 
să îi ierte nici măcar pe nobilii care profesaseră credinţa în Isus. 
Nu se îndurase nici de bătrâni, nici de femei, nici de copii. 
Sângele nevinovaţilor a întunecat marmura albă ca zăpada a 
străzilor din oraş, impregnat încă de mirosul morţii. 

Obodas, cu voce stinsă, întrebă de familia, de tatăl şi de mama 
lui, servitori ai lui Senin, creştini ca el. 

— Morți. Îmi pare rău, Obodas. 

Lacrimile inundară chipul uriaşului, fără ca vorbele lui Timeos 
şi ale lui Izaz să îi poată aduce mângâierea. 

În sfârşit, Izaz puse şi întrebarea de care se temea: ce se 
întâmplase cu unchiul său Josar şi cu Tadeu. 

— Josar a fost ucis în piaţă, la fel ca Senin. Maanu voia ca 
moartea nobililor să servească poporului drept învăţătură de 
minte, ca toţi să ştie că nu va avea îndurare pentru creştini, 


indiferent cine ar fi aceştia... Josar nu a lăsat să îi scape niciun 
sunet. Maanu a venit să asiste la torturarea lui, obligând-o şi pe 
regină să fie de faţă. Rugile mamei sale nu au servit la nimic. 
Regina a căzut în genunchi şi l-a implorat să îl lase în viaţă pe 
unchiul tău, în vreme ce regele râdea satisfăcut că o vedea 
suferind. Îmi pare rău, Izaz... îmi pare rău că sunt purtătorul 
unor veşti groaznice. 

Tânărul încerca să îşi stăpânească lacrimile. Toţi aveau 
motive să cadă pradă deznădejdii. Toţi fuseseră afectaţi şi îşi 
pierduseră fiinţele cele mai dragi. Izaz simţea un nod în gât, în 
vreme ce în el creştea dorinţa de răzbunare. 

Bătrânul Timeos îl privea, ştiind ce luptă se dădea în inima 
tânărului, aceeaşi care se purta şi în inima lui Obodas. 

— Răzbunarea nu e o soluţie. Ştiu că amândoi v-aţi simţi mai 
uşuraţi dacă Maanu ar fi pedepsit, dacă aţi putea să îl vedeţi 
murind, pradă unei mari suferinţe. Eu vă asigur că va fi pedepsit 
pentru că va trebui să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru 
ce a făcut. 

— Nu spui tu, Timeos, că Dumnezeu are o nesfârşită 
Milostenie? se tângui Obodas plângând. 

— Dar şi o nesfârşită Dreptate. 

— Şi regina, mai trăieşte? întrebă Izaz, temându-se de 
răspuns. 

— După moartea unchiului tău, nu a mai văzut-o nimeni. 
Câţiva servitori de la palat spun că a murit de tristeţe şi că 
Maanu a poruncit să fie azvârlită în deşert, ca trupul ei să 
servească drept hrană animalelor. Alţii povestesc că regele a 
poruncit să fie ucisă. Nimeni nu a mai văzut-o. Îmi pare rău, 
Izaz, îmi pare rău că sunt purtătorul unor asemenea veşti 
proaste. 

— Prietene, nu e vinovat mesagerul pentru ceea ce vesteşte, 
afirmă Timeos. Să ne rugăm împreună şi să îi cerem lui 
Dumnezeu să alunge mânia din inimile noastre, să ne ajute să 
suportăm durerea pricinuită de pierderea fiinţelor dragi. 


22 


Noaptea era impregnată de mirosul florilor. Roma strălucea la 
picioarele invitaţilor lui John Barry şi ai Lisei, care umpleau 
până la refuz spaţioasa terasă a aticului ce domina oraşul. 

Lisa era nervoasă. John se supărase când, la întoarcerea lui de 
la Washington, ea îi spusese că hotărâse să organizeze o 
petrecere în onoarea lui Mary şi a lui James şi că îi invitase deja 
pe Marco şi pe Paola. 

Soţul ei o acuzase de lipsă de loialitate faţă de sora ei. 

— li vei spune lui Mary de ce l-ai invitat pe Marco? Nu, 
bineînţeles că nu, pentru că nu poţi şi nici nu trebuie să-i spui. 
Marco este prietenul nostru şi sunt dispus să-l ajut în tot ce are 
nevoie, dar asta nu înseamnă că trebuie să amesteci familia şi, 
cu atât mai puţin, să te bagi în cercetările Departamentului de 
Artă. Lisa, eşti soţia mea, nu am secrete faţă de tine, dar te rog 
să nu te amesteci în munca mea, aşa cum nici eu nu mă bag într- 
a ta. Nu mi te închipuiam folosindu-te de propria soră şi, pe 
deasupra, nu pot să-mi dau seama de ce. Ce te priveşte pe tine 
incendiul de la catedrală? 

Era prima ceartă serioasă pe care o avuseseră după mulţi ani. 
John o făcuse să se simtă vinovată. De fapt, îşi dădea seama că 
acţionase cu frivolitate ca să le facă pe plac prietenilor ei. 

Mary nu avusese nimic împotriva listei invitaţilor atunci când 
i-o trimisese prin e-mail. Nici nepoata ei, Gina, nu obiectase 
atunci când văzuse numele lui Marco Valoni şi al soţiei sale, 
Paola; ştia că sunt buni prieteni cu unchiul şi cu mătuşa ei. Îi 
vizitase de câteva ori şi i se păreau agreabili şi simpatici. 
Intrebă doar cine e profesoara Galloni care urma să îi însoţească 
pe soţii Valoni. Mătugşa ei îi spuse că e o erudită care lucrează la 
Departamentul de Artă, foarte apreciată de soţii Valoni. Gina nu 
întrebă mai mult. 

Patru chelneri se plimbau printre invitaţi cu tăvi cu 
cocktailuri. Când Marco Valoni, însoţit de Paola şi de Sofia, intră 
în casă, nu îşi putu ascunde uimirea: doi miniştri, un cardinal, 


mai mulţi diplomaţi, între ei ambasadorul Statelor Unite, oameni 
de afaceri şi o jumătate de duzină de profesori universitari, 
prieteni ai Lisei, precum şi câţiva arheologi, prieteni ai Ginei, 
formau numerosul grup de invitaţi. 

— Mă simt nelalocul meu, le şopti Marco celor două femei. 

— Şi eu, răspunse Paola, dar nu mai putem da înapoi. 

Sofia începu să îl caute din priviri pe Umberto D'Alaqua. Era 
acolo, vorbind cu o femeie blondă, frumoasă şi sofisticată, care 
semăna puţin cu Lisa. Râdeau amândoi, se vedea că se simțeau 
bine împreună. 

— Bine ați venit. Paola, eşti foarte frumoasă. Iar 
dumneavoastră trebuie să fiţi doamna profesoară Galloni, 
presupun. Încântat. 

Marco simţi stânjeneala lui John. Era încordat de când îi 
invitase Lisa la petrecere. Chiar făcuse tot ce era cu putinţă ca 
ei să refuze invitaţia. Cu subtilitate, chiar amabil, încercase să îi 
facă să nu vină. Se întreba de ce. 

Lisa se apropie de ei zâmbitoare. La fel ca John, era încordată. 
„Nu cumva devin paranoic?” se gândi Marco. Adevărul e că 
zâmbetul Lisei era un rictus şi ochii întotdeauna senini ai lui 
John vădeau nelinişte. 

Gina veni şi ea să îi salute, iar mătuşa ei o rugă să îi prezinte 
celorlalţi invitaţi. 

John îşi dădu seama de efectul pe care Sofia îl producea 
asupra bărbaţilor. Toţi o priveau cu coada ochiului, chiar şi 
cardinalul. În curând, rămase prinsă de conversaţia unui grup 
format din doi ambasadori, un ministru, trei oameni de afaceri şi 
un bancher. 

Îmbrăcată în alb, cu o bluză Armani, părul blond desfăcut, 
fără alte bijuterii în afară de nişte briliante minuscule în urechi 
şi un ceas Cartier, Sofia era, fără îndoială, cea mai frumoasă 
femeie din noaptea aceea. 

Conversaţia se învârtea în jurul războiului din Irak, iar 
ministrul o întrebă amabil care era părerea ei. 

— Îmi pare rău, dar sunt împotrivă. După părerea mea, 
Saddam Hussein nu e o ameninţare pentru nimeni, cu excepţia 
propriului popor. 

Era singura care făcea opinie separată, aşa încât conversaţia 
deveni mai animată. Sofia înşiră argumente împotriva 


războiului, ţinu o lecţie magistrală de istorie şi reuşi să îi facă pe 
interlocutorii ei să o privească năuciţi. 

În vremea asta, Marco şi Paola vorbeau cu doi arheologi, 
prieteni ai Ginei, care se simțeau la fel de nelalocul lor ca ei. 

Sofia nu o pierdea din ochi pe femeia blondă care stătea de 
vorbă atât de însufleţită cu D'Alaqua; profită de faptul că John se 
apropia de acel grup ca să se scuze faţă de interlocutori şi să se 
îndrepte spre locul unde se aflau prietenii ei. 

— Vă mulţumesc că m-ati invitat, domnule Barry. 

— Suntem încântați că aţi putut să-i însoţiţi pe bunii mei 
prieteni Marco şi Paola... 

Femeia blondă se întoarse zâmbind şi le făcu cu mâna. 

— Este cumnata mea, Mary Stuart. 

— Seamănă mult cu Lisa, afirmă Marco. Nu ne-o prezinţi? 

Sofia lăsă capul în jos, ştia că Marco îşi intrase în rol. Mary 
Stuart vorbea cu D'Alaqua, aşa că era ocazia perfectă să se 
apropie de bărbatul acela. 

Lisa apăru chiar atunci. 

— Dragul meu, Marco vrea să-i cunoască pe Mary şi pe James. 

— Oh, da, bineînţeles! 

Lisa însoţi grupul spre locul unde se afla sora ei cu D'Alaqua 
şi încă trei perechi. Sofia îşi aţinti privirea asupra lui D'Alagqua, 
dar acesta nici nu clipi. O recunoscuse? 

— Mary, vreau să-i cunoşti pe doi dintre cei mai buni prieteni 
ai noştri, Marco şi Paola Valoni, şi pe doamna profesoară 
Galloni, care îi însoţeşte. 

Femeia blondă le adresă un zâmbet larg; în mod politicos, le 
făcu loc în grup şi îi prezentă. D'Alaqua îşi înclină politicos capul 
şi le zâmbi indiferent. 

— Încântată. Sunteţi arheologi la fel ca sora mea? întrebă cu 
amabilitate Mary Stuart. 

— Nu, Mary. Să-ţi explic, Marco este directorul 
Departamentului de Artă, Paola este profesoară la universitate, 
iar Sofia lucrează cu Marco. 

— Departamentul de Artă? Ce este asta? 

— Suntem un corp special care ne ocupăm cu urmărirea 
delictelor artistice. Furt de opere de artă, falsuri, contrabandă... 

— Ah, ce interesant! exclamă Mary Stuart, fără niciun interes. 
Tocmai vorbeam despre acel Hrist de El Greco care s-a licitat la 


New York... încerc să-l fac pe Umberto să mărturisească dacă l-a 
cumpărat sau nu. 

— Din nefericire, nu a fost aşa, afirmă D'Alagqua. 

Sofia, nervoasă, nu deschidea gura, deşi îl privea năucită pe 
D'Alaqua. Acesta, cu naturalete şi pe un ton distant, i se adresă. 

— Cum mai merg cercetările dumneavoastră, doamnă 
profesoară Galloni? 

Mary şi restul grupului îl priviră uimiţi. 

— Vă cunoaşteţi? întrebă Mary. 

— Da. Am primit-o pe doamna profesoară la Torino acum 
câteva săptămâni. Aţi aflat despre incendiul de la catedrală; 
Departamentul de Artă cerceta pe atunci, nu ştiu dacă mai 
continuă s-o facă, amănuntele legate de incendiu. 

— Şi tu ce legătură ai? întrebă Mary. 

— Păi, firma contractată pentru lucrările de la catedrală este 
COCSA. Doamna profesoară voia să afle dacă accidentul a fost 
întâmplător sau provocat. 

x x * 

Marco îşi muşcă buzele. Se gândi că D’Alaqua dădea dovadă 
de o extraordinară stăpânire de sine şi că îşi arăta public 
indiferența absolută față de ancheta Departamentului de Artă. 
Era un fel de a-şi demonstra nevinovăția. 

— Spuneti-mi, doamnă profesoară, accidentul ar fi putut fi 
provocat? întrebă una dintre femeile din grup, o prințesă care 
apărea în revistele sentimentale. 

Sofia îi aruncă lui D'Alaqua o privire încărcată de reproşuri. O 
făcuse să se simtă prost, ca şi cum s-ar fi strecurat la petrecere. 
Nici Paola, nici Marco nu păreau să se simtă în largul lor. 

— Atunci când se produce un accident undeva, în acest caz la 
o catedrală, unde se află nenumărate opere de artă, obligaţia 
noastră este să cercetăm toate posibilităţile. 

— Dar aţi ajuns deja la vreo concluzie? insistă prinţesa. 

Sofia îl privi pe Marco, şi acesta îşi drese glasul înainte de a 
interveni. 

— Prinţesă, munca noastră nu e aşa spectaculoasă cum ar 
putea părea. Italia este o ţară cu un patrimoniu artistic 
extraordinar, şi munca noastră presupune ocrotirea acestuia. 

— Da, dar... 

Lisa, nervoasă, o întrerupse pe prinţesă, chemându-l pe 


chelner să le mai servească de băut. John profită ca să îl apuce 
uşor de braţ pe Marco şi să îl ducă spre un alt grup, urmat de 
Paola. Dar Sofia rămase înţepenită în locul în care se afla, fără 
să înceteze să îl privească pe D'Alaqua. 

— Sofia, spuse Lisa încercând să o ia de acolo, vreau să-l 
cunoşti pe profesorul Rosso. Conduce săpăturile de la 
Herculanum. 

— Care e specialitatea dumneavoastră, doamnă profesoară? 
întrebă Mary. 

— Sunt doctor în istoria artei şi licenţiată în limbi moarte şi în 
filologie italiană. Vorbesc engleza, franceza, spaniola, greaca şi 
destul de bine araba. 

O spusese cu mândrie, dar deodată se simţi ridicolă. 
Încercase să uimească acest grup de bogătaşi cărora le era 
indiferent ce ar putea fi şi ar putea şti ea. Simţi o furie adâncă 
ştiindu-se examinată, observată precum un animal ciudat, de 
către acele femei frumoase şi acei bărbaţi puternici. 

Lisa mai făcu o încercare să o ia de acolo. 

— Vii, Sofia? 

— Lisa, permite-ne să ne bucurăm de conversaţia doamnei 
profesoare. 

Cuvintele lui D'Alaqua o surprinseră pe Sofia. Lisa făcu un 
gest resemnat, dar, încercând să spargă grupul, o luă cu ea pe 
sora ei. Deodată, Sofia şi D'Alaqua erau singuri. 

— Vă văd stânjenită, doamnă profesoară, de ce? 

— Într-adevăr, sunt, şi nu ştiu foarte bine de ce. 

— N-ar trebui să fiţi, şi cu atât mai puţin să vă simţiţi ofensată 
din pricina lui Mary, care v-a întrebat ce specialitate aveţi. Mary 
este o femeie extraordinară, inteligentă şi sensibilă, întrebarea 
ei nu era cu gânduri ascunse, credeţi-mă. 

— Presupun că e aşa cum spuneţi. 

— De fapt, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră aţi venit 
la această petrecere ca să vă întâlniți cu mine. Greşesc? 

Afirmația lui D'Alaqua o făcu să se înroşească. Se simţea din 
nou cu musca pe căciulă. 

— Nu, să vă explic, şeful meu este prieten cu John Barry, iar 
eu... 

— Iar dumneavoastră aţi plecat din biroul meu fără nimic, aşa 
că aţi hotărât, împreună cu şeful dumneavoastră, să vă întâlniți 


ca din întâmplare cu mine. Prea făţiş. 

Sofia simţea că îi arde faţa. Nu era pregătită pentru acest 
duel, pentru sinceritatea acestui bărbat care o privea într-un fel 
pe jumătate distant, pe jumătate amuzat, convins de 
superioritatea lui. 

— Nu e uşor să vă vadă cineva. 

— Nu, nu este, aşa că profitaţi şi întrebaţi-mă orice doriţi. 

— V-am spus: bănuim că accidentul de la catedrală a fost 
provocat şi numai muncitorii dumneavoastră ar fi putut să o 
facă. De ce? 

— Ştiţi că nu am un răspuns la această întrebare, dar 
dumneavoastră aveţi într-adevăr o bănuială, aşa că spuneţi-mi şi 
vom vedea dacă vă pot ajuta. 

La celălalt capăt al terasei, Marco îi observa uimit; la fel şi 
Lisa. John, care nu îşi putea ascunde nervozitatea şi neplăcerea, 
o trimise pe Lisa să îl salveze pe D'Alaqua. 

— Sofia, scuză-mă, dar Umberto are aici mulţi prieteni care 
doresc să stea de vorbă cu el, şi tu îl acaparezi. Cumnatul meu 
James te caută, Umberto... 

Sofia se simţi ridicolă. Lisa, cu nervozitatea ei, o jignise fără 
să vrea. 

— Lisa, eu sunt cel care o acaparează pe doamna profesoară 
Galloni, şi îmi vei permite să o fac în continuare, nu-i aşa? De 
mult timp n-am mai avut o conversaţie atât de interesantă. 

— Oh, da, fireşte, eu... În sfârşit, dacă ai nevoie de ceva... 

— Noaptea este superbă, cina, delicioasă, iar tu şi John, nişte 
amfitrioni excelenți. Sunt fericit că m-aţi invitat ca să fiu cu 
Mary şi cu James, îţi mulţumesc, Lisa. 

Lisa îl privi uimită şi îi lăsă singuri. Se duse până la locul unde 
era John şi îi şopti ceva la ureche. 

— Vă mulţumesc, spuse Sofia. 

— Vă rog, doamnă profesoară, nu vă subestimaţi! 

— Nu am făcut-o niciodată. 

— Eu aş spune că, în noaptea asta, da. 

— A fost o prostie să vin aici. 

— A fost prea evident. Nervozitatea amfitrionilor noştri 
trădează faptul că pregătiseră această punere în scenă. M-aş 
mira ca Mary şi John să fi ştiut. 

— Ei nu ştiu; probabil că se întreabă de ce ne-a invitat sora ei, 


pentru că nu avem ce căuta aici. Îmi pare rău, a fost o greşeală. 

— Încă nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— La întrebare? 

— Da, spuneţi-mi ce bănuiţi. 

— Bănuim că cineva vrea Sfântul Giulgiu, nu ştim dacă să-l 
fure sau să-l distrugă, dar suntem siguri că obiectivul 
incendiului era Sfântul Giulgiu, aşa cum a fost şi în trecut, în 
numeroasele accidente care au avut loc în catedrală. 

— Este o teorie interesantă. Acum, spuneţi-mi pe cine bănuiţi, 
cine credeţi că ar putea dori să fure sau să distrugă Sfântul 
Giulgiu şi, mai cu seamă, de ce. 

— Asta este ceea ce investigăm. 

— Şi nu aveţi piste care să vă ducă la nişte ipoteze corecte, 
mă înşel? 

— Nu. 

— Doamnă profesoară, credeţi că eu vreau să fur sau să 
distrug Sfântul Giulgiu? 

Vorbele lui D'Alagua aveau o urmă de batjocură care 
accentuară senzaţia de ridicol a Sofiei. 

— Eu n-am spus că vă bănuim pe dumneavoastră, dar e posibil 
ca vreun angajat al dumneavoastră să fie implicat în accidentul 
de la catedrală. 

— Şeful de personal de la COCSA, domnul Lazotti, a colaborat 
cu dumneavoastră? 

— Da, nu ne putem plânge de nimic. A fost foarte amabil şi 
eficient şi ne-a trimis un memorandum extrem de amplu cu toate 
datele pe care i le-am solicitat. 

— Permiteţi-mi să vă pun o întrebare! Ce aşteptaţi 
dumneavoastră şi şeful dumneavoastră de la întâlnirea cu mine 
din această seară? 

Sofia îşi plecă privirea şi luă o sorbitură din paharul de 
şampanie. Nu avea un răspuns, cel puţin nu unul convingător. 
Cu un om ca D'Alaqua nu se puteau folosi scuze precum aceea 
că aveau un presentiment. Simţea că fusese examinată şi picase 
examenul, pentru că întrebările puse de acest bărbat făceau ca 
răspunsurile să fie stângace şi copilăreşti. 

— Să vă întâlnim, să vorbim cu dumneavoastră, dacă ar fi fost 
posibil, şi să vedem ce se întâmplă. 

— Ce părere aveţi dacă am mânca totuşi ceva? 


Îl privi surprinsă. D'Alaqua o apucase uşor de braţ şi o 
conduse spre o masă unde era aranjat bufetul. James Stuart se 
apropie de ei însoţit de ministrul finanţelor. 

— Umberto, eu şi Orazio vorbeam despre efectul pe care-l va 
avea gripa aviară asupra burselor europene... 

Un timp destul de îndelungat, D'Alagua ţinu o disertaţie 
despre criza economică din Asia şi, spre uimirea Sofiei, o invită 
să participe la conversaţie. Sofia se trezi discutând cu ministrul 
finanţelor şi combătând unele dintre afirmaţiile lui Stuart. 
D'Alaqua o asculta cu interes. 

În acest timp, Marco Valoni nu înceta să se minuneze văzând- 
o pe Sofia integrată în acel grup de persoane importante, dar, 
mai cu seamă, pentru că era evident că reuşise să îi trezească 
interesul lui Umberto D'Alaqua. 

— Prietena dumneavoastră este încântătoare. 

Glasul vesel al lui Mary Stuart îl readuse pe Marco la 
realitate. Sau să fi fost cotul tras pe furiş de Paola? 

— Da, este, într-adevăr, răspunse Paola. Este o femeie foarte 
inteligentă. 

— Şi foarte frumoasă, spuse Mary. Nu l-am văzut niciodată pe 
Umberto atât de interesat de o femeie. Fără îndoială că e 
nemaipomenită, dacă Umberto îi acordă atâta atenţie. Se vede 
că e bucuros, destins în compania ei. 

— E necăsătorit, nu-i aşa? întrebă Paola. 

— Da, n-am înţeles niciodată de ce, pentru că are tot ce-i 
trebuie: e inteligent, frumos, cult, bogat şi, pe deasupra, este un 
om bun. Nu ştiu de ce nu-l vizitaţi mai des, John, şi tu, Lisa. 

— Mary, lumea lui Umberto nu e lumea noastră. Aşa cum nici 
lumea ta nu e a noastră, chiar dacă eşti sora mea. 

— Hai, Lisa, nu vorbi prostii. 

— Nu, nu vorbesc prostii. În viaţa mea de zi cu zi, în meseria 
mea, nu există nici miniştri, nici bancheri şi nici oameni de 
afaceri. Nu e niciun motiv să existe. Cum nu există nici în lumea 
lui John. 

— Să nu cazi în vechea greşeală de a cataloga oamenii după 
ce scrie pe cartea lor de vizită. 

— Dar nu o fac; spun doar că eu sunt arheolog, astfel că în 
cercul meu cu greu m-aş putea întâlni cu un ministru. 

— Dar cu Umberto ar trebui să te mai vezi, este pasionat de 


arheologie, a finanţat diverse săpături şi sunt sigură că aveţi 
multe lucruri în comun, insistă Mary. 

Sofia şi Umberto D'Alaqua se aşezaseră la o masă împreună 
cu alţi invitaţi. D'Alaqua se arăta extrem de atent faţă de ea, iar 
Sofia era, evident, fericită. Marco dorea să discute cu ea, să ştie 
ce se întâmplase, ce îşi spuseseră. Dar nu voia să se apropie de 
ei, intuiţia îi spunea că trebuia să se abţină. 

Era aproape de unu noaptea când Paola îi reaminti lui Marco 
Valoni că a doua zi de dimineaţă trebuia să se trezească 
devreme. La opt avea prima oră de curs şi nu voia să ajungă 
peste măsură de obosită. Marco îi ceru să fie ea cea care să se 
apropie de Sofia ca să îi spună că pleacă. 

— Sofia, plecăm, nu ştiu dacă vrei să te ducem acasă... 

— Mulţumesc, Paola, da, merg cu voi. 

Sofia spera ca D'Alaqua să se ofere să o ducă acasă, darnu a 
fost aşa. Acesta se ridică şi îi sărută mâna în semn de 
despărţire. Făcu la fel cu Paola. 

Când se îndreptau spre uşă însoţiţi de Lisa şi de John, Sofia 
privi cu coada ochiului spre terasă. Umberto D'Alagua conversa 
însufleţit cu un grup de invitaţi; se simţi decepţionată. 

Imediat ce se urcară în maşină, Marco dădu frâu liber 
curiozităţii. 

— Hai, doamnă profesoară, spune-mi ce ţi-a zis marele om. 

— Nimic. 

— Poftim? 

— Nu mi-a zis nimic, în afară de a-mi spune în faţă că a fost 
foarte clar că am venit la petrecere ca să-l întâlnim pe el. M-a 
făcut să mă simt ridicolă, cu musca pe căciulă. Şi m-a întrebat 
ironic dacă îl bănuim pe el că ar dori să fure sau să distrugă 
Sfântul Giulgiu. 

— Nimic mai mult? 

— Restul nopţii am vorbit despre gripa asiatică, despre petrol, 
artă, literatură. 

— Păi, păreaţi să vă simţiţi foarte bine unul cu celălalt, afirmă 
Paola. 

— Eu chiar mă simţeam foarte bine, dar nimic mai mult. 

— Şi el se simţea bine, insistă Paola. 

— O să vă revedeţi? întrebă Marco. 

— Nu, nu, nu cred. A fost amabil, asta e tot. 


— Touchee? 

— Dacă m-aş lăsa purtată de emoţii, ţi-aş răspunde că da, dar 
sunt destul de mărişoară, aşa că sper ca în mine să primeze în 
continuare raţiunea. 

— Adică, touchee! spuse Marco, fără să îşi ascundă zâmbetul. 

— Formati o pereche frumoasă, sugeră Paola. 

— Sunteţi minunati, dar nu vreau să mă amăgesc. Un bărbat 
ca Umberto D'Alaqua nu este interesat de o femeie ca mine. Nu 
avem nimic în comun. 

— Aveţi multe în comun. Mary ne-a povestit că este un om 
pasionat de artă, participă chiar la săpături arheologice, pe care 
le şi finanţează. Şi tu, dacă nu ştii, în afară de inteligentă şi 
cultă, mai eşti şi foarte frumoasă, nu-i aşa, Paola? 

— Păi, bineînţeles, până şi Mary Stuart a venit să ne spună că 
nu l-a văzut niciodată pe D'Alaqua atât de atent cu o femeie cum 
a fost cu tine. 

— S-o lăsăm baltă. Rezultatul e că m-a lăsat să înţeleg 
limpede că ne-am strecurat la petrecere. Să sperăm că nu va 
protesta faţă de niciun ministru pentru insistența noastră. 

x x * 

Ploua cu găleata. Cei şase bărbaţi aşezaţi pe nişte 
confortabile canapele de piele vorbeau cu însufleţire. 

Incăperea, în care se aflau o bibliotecă cu şemineu şi mai 
multe tablouri de maeştri olandezi, trăda gustul sobru al 
proprietarului. 

Uşa se deschise şi intră un bătrân înalt şi uscăţiv. Ceilalţi şase 
se ridicară şi, unul câte unul, îl îmbrăţişară afectuos. 

— Scuzaţi-mi întârzierea, dar la ora asta se circulă infernal 
prin Londra. Nu puteam să contramandez partida de bridge cu 
ducele şi cu câţiva dintre prietenii şi fraţii noştri. 

Un uşor ciocănit în uşă anunţă intrarea majordomului care 
venise să retragă serviciul de ceai şi să ofere băuturi celor şapte 
bărbaţi. Când au rămas din nou singuri, bătrânul luă cuvântul. 

— Bun, să recapitulăm. 

— Addaio i-a pedepsit pe Zafarin, Rasit şi Dermisat pentru 
eşecul lor. I-a închis în vila lui din împrejurimile oraşului Urfa. 
Penitenţa va dura patruzeci de zile, dar omul meu de legătură 
spune că Addaio nu se va mulţumi numai cu asta, ci le va pregăti 
ceva mai mult. Cât despre trimiterea unui nou comando, încă nu 


s-a hotărât, dar, mai devreme sau mai târziu, o va face. Îl 
îngrijorează Mendibj, mutul care se află în închisoarea din 
Torino. Spune că a avut un vis şi că din vina lui Mendibj o 
nenorocire se va abate asupra confreriei. 

Omul meu de legătură este îngrijorat, spune că, de când a 
avut acel vis, Addaio de abia mai mănâncă şi că e ca scos din 
minţi. Se teme pentru sănătatea acestuia şi pentru hotărârea pe 
care ar putea-o lua. 

Bărbatul care vorbise păstră tăcerea. De vârstă mijlocie, 
brunet, cu o mustață deasă, bine îmbrăcat şi cu un impecabil 
accent englezesc, ţinuta lui era asemănătoare cu cea a 
militarilor. 

Bătrânul făcu un semn altuia dintre cei prezenţi să vorbească. 

— Departamentul de Artă ştie multe, dar fără să îşi dea seama 
de asta. 

Îl priviră îngrijoraţi şi curioşi. Bătrânul îi făcu semn să 
continue. 

— Ei bănuiesc că toate câte s-au întâmplat în catedrala din 
Torino nu sunt accidente şi susţin că ar vrea cineva să fure sau 
să distrugă Sfântul Giulgiu, dar nu găsesc mobilul. Continuă să 
ancheteze COCSA, fiind convinşi că, prin intermediul acestei 
firme, pot găsi firul de care să tragă şi să descurce iţele. După 
cum v-am anunţat, operaţiunea „calul troian” este în curs de 
desfăşurare, şi mutul Mendibj va fi eliberat peste câteva luni. Un 
alt fir pentru a descurca iţele. 

— A sosit momentul să acţionăm, afirmă un bărbat în vârstă, 
cu o înfăţişare plăcută şi cu un uşor accent ce dovedea că 
engleza nu e limba lui maternă. Mendibj trebuie să dispară, 
spuse în continuare acelaşi bărbat, cât despre Departamentul de 
Artă, este momentul să facem presiuni pe lângă prietenii noştri 
ca acel Marco Valoni să fie oprit. 

— Poate că Addaio a ajuns la aceeaşi concluzie, că Mendibj 
trebuie să dispară ca să apere confreria, declară bărbatul cu 
mustață şi ţinută militărească. Poate că, înainte de a acţiona, ar 
trebui să vedem ce hotărăşte Addaio. Deşi pot părea ipocrit, 
prefer să nu avem pe conştiinţă moartea acelui mut. 

— Mendibj nu are de ce să moară, e de-ajuns să-l ajutăm să 
ajungă la Urfa, îşi spuse părerea unul dintre cei de faţă. 

— E foarte riscant, interveni un altul. Odată liber, cei din 


Departamentul de Artă se vor ţine pe urmele lui, nu sunt proşti, 
sunt oameni cu experienţă. Vor organiza un dispozitiv bine pus 
la punct şi putem să ne trezim că, pentru a-i salva viaţa, va fi 
nevoie să sacrificăm multe altele, ceea ce, în afară de faptul că 
se va răsfrânge asupra conştiinţei noastre, va fi şi periculos, dat 
fiind că vorbim despre poliţişti şi carabinieri. 

— Ah, conştiinţa! exclamă bătrânul. În prea multe împrejurări 
o dăm deoparte spunându-ne că nu avem altă soluţie. Istoria 
noastră e una în care moartea nu ne e străină. După cum nu ne 
sunt străine nici sacrificiul, nici credinţa, nici milostivirea. 
Suntem oameni, nimic mai mult, acţionăm după cum credem că 
e mai bine. Greşim, păcătuim, izbutim... Fie ca Dumnezeu să se 
milostivească de noi. 

Bătrânul păstră tăcerea. Ceilalţi bărbaţi îşi plecară privirea şi 
căzură pe gânduri. 

Timp de câteva clipe, nu vorbi niciunul. Pe chipurile lor se 
ivise o urmă de zbucium. În cele din urmă, bătrânul îşi ridică 
privirea şi, îndreptat în jilţ, vorbi din nou. 

— Bun, vă voi spune ce cred că trebuie să facem şi voi asculta 
părerile voastre. 

Era noapte când bătrânul încheie reuniunea. Ploaia continua 
să cadă, acoperind oraşul cu o mantie umedă. 

x x * 

Ana Jiménez nu încetase să se gândească la incendiul de la 
catedrala din Torino. Obişnuia să vorbească în fiecare 
săptămână cu fratele ei şi de fiecare dată îl întreba de 
investigaţiile lui Marco. Santiago se supăra şi îi reproşa 
curiozitatea, dar nu îi povestea nimic. 

— Eşti obsedată, şi această obsesie nu o să te ducă nicăieri. 
Te rog, Ana, uită de incendiul de la catedrală şi de Sfântul 
Giulgiu. 

— Dar sunt sigură că vă pot ajuta. 

— Ana, nu e cazul meu, este o anchetă a Departamentului de 
Artă. Marco este un bun prieten, care crede că patru ochi văd 
mai bine decât doi, şi de aceea ne-a cerut să aruncăm o privire 
peste hârtiile lui, dar numai ca să-i spunem ce părere avem. Asta 
a făcut John, asta am făcut şi eu, şi cu asta, basta. 

— Dar, Santiago, lasă-mă să mă uit şi eu peste hârtiile lui 
Marco, sunt jurnalistă, ştiu să văd lucruri pe care voi, poliţiştii, 


nu le vedeţi. 

— Fără îndoială că voi, jurnaliştii, sunteţi foarte deştepţi şi 
foarte capabili să faceţi munca noastră mai bine decât noi. 

— Nu fi prost şi nu te supăra. 

— Niciuna, nici cealaltă, dar să-ţi fie limpede, Ana, că n-o să te 
las să-ţi bagi nasul în ancheta lui Marco. 

— Măcar spune-mi care e părerea ta. 

— Lucrurile sunt mai simple decât par uneori. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Păi, este cel mai bun pe care ţi-l pot da. 

— Am chef să vin la Roma, mă gândesc să-mi iau câteva zile 
de concediu... Îţi convine să vin acum? 

— Nu, nu-mi convine, pentru că tu nu ai chef să vii la Roma în 
concediu, ci ca să încerci să-ţi bagi nasul unde nu-ți fierbe oala. 

— Eşti un nesuferit. 

— Şi tu la fel. 

Ana privi teancul de hârtii care erau pe masă, lângă o duzină 
de cărţi, toate despre Sfântul Giulgiu. De zile întregi citea 
despre Sfântul Giulgiu. Cărţi ezoterice, cărţi religioase, cărţi de 
istorie... Era sigură că soluţia-cheie se afla într-un anumit loc de 
pe parcursul istoric al Sfântului Giulgiu. Marco Valoni o 
spusese: accidentele s-au petrecut de când Sfântul Giulgiu se 
afla în catedrala din Torino. 

Luă o hotărâre: odată ce avea să aibă suficiente informaţii 
despre peripeţiile Sfântului Giulgiu, se gândea să ceară câteva 
zile de concediu şi să plece la Torino. Era un oraş care nu îi 
plăcuse niciodată foarte mult, nu l-ar alege ca să îşi petreacă 
vacanţa, dar simţea că Marco Valoni avea dreptate, că în spatele 
accidentelor era o poveste, o poveste pe care ea voia să o scrie. 


23 


— Eulalio, un tânăr vrea să te vadă. Vine de la Alexandria. 

Episcopul se opri din rugăciune şi se ridică anevoie, 
sprijinindu-se de braţul bărbatului care îl întrerupsese. 

— Spune-mi, Efren, de ce e atât de important tânărul care a 
sosit de la Alexandria încât să mă întrerupi din rugăciune? 

Efren, un bărbat matur, cu o înfăţişare nobilă şi o atitudine 
liniştită, aştepta întrebarea. Eulalio ştia că nu l-ar fi întrerupt 
dacă nu ar fi fost ceva important. 

— E un tânăr ciudat. L-a trimis fratele meu. 

— L-a trimis Abib? Şi ce veşti aduce? 

— Nu ştiu, a spus că nu vorbeşte decât cu tine. Este sleit de 
puteri, spune că a călătorit săptămâni bune ca să ajungă până 
aici. 

Eulalio şi Efren ieşiră din bisericuţă şi se îndreptară spre casa 
de alături. 

— Cine eşti? îl întrebă Eulalio pe tânărul negricios căruia i se 
citea sfârşeala în privirea pierdută şi pe buzele uscate. 

— ÎI caut pe Eulalio, episcopul de Edesa. 

— Eu sunt Eulalio, tu cine eşti? 

— Lăudat fie Domnul! Eulalio, ce am să-ţi destăinui este ceva 
extraordinar. Am putea vorbi între patru ochi? 

Efren îl privi pe Eulalio, iar acesta încuviinţă din cap. Avea să 
rămână între patru ochi cu tânărul din Alexandria. 

— Încă nu mi-ai spus cum te numeşti. 

— Ioan, mă numesc loan. 

— Aşază-te şi odihneşte-te câtă vreme îmi spui ceea ce 
socoteşti a fi extraordinar. 

— Chiar este. Îţi va fi greu să crezi, dar mă bizui pe ajutorul 
lui Dumnezeu ca să îţi dovedesc toate câte ţi le voi spune. 

— Te ascult. 

— Este o poveste lungă. Ţi-am spus că mă numesc loan, aşa se 
numea tatăl meu, şi tatăl tatălui meu, şi bunicii lui, şi stră- 
străbunicii lui. Pot să mă întorc în timp la obârşia mea până în 


anul 57 al erei noastre, când în Sidon trăia Timeos, conducătorul 
primei comunităţi creştine. Timeos a fost prieten cu Tadeu şi cu 
Josar, ucenici ai Domnului Nostru Isus, care au trăit aici, la 
Edesa. Nepotul lui Timeos se numea loan. 

Eulalio îl asculta cu atenţie pe tânărul loan, oricât de încâlcită 
i se părea relatarea acestuia. 

— Vei fi ştiind că în acest oraş a existat o comunitate creştină 
ocrotită de regele Abgar. Maanu, fiul lui Abgar, i-a persecutat pe 
creştini, le-a confiscat bunurile şi mulţi au avut de suferit 
martiriul din pricină că şi-au păstrat credinţa în Isus. 

— Cunosc istoria oraşului, spuse Eulalio, nerăbdător. 

— Atunci ştii că Abgar, bolnav de lepră, a fost tămăduit de 
Isus. Josar a adus la Edesa linţoliul în care fusese înfăşurat 
trupul Domnului Nostru. Când pânza sfântă de in a atins trupul 
bolnav al lui Abgar, s-a întâmplat o minune, şi regele s-a 
vindecat. Pe linţoliu se află un lucru extraordinar: imaginea 
Domnului Nostru cu urmele martiriului. Cât timp a trăit Abgar, 
linţoliul a fost venerat, căci pe el se afla chipul lui Hristos. 

— Spune-mi, tinere, de ce te-a trimis Abib? 

— lartă-mă, Eulalio, ştiu că abuzez de răbdarea ta, dar 
ascultă-mă până la capăt. Când Abgar a presimţit că va muri, le- 
a încredinţat prietenilor lui, Tadeu, Josar şi Marcios, arhitectul 
regelui, sarcina de a ascunde giulgiul într-un loc unde să nu-l 
poată găsi nimeni. Marcios a fost însărcinat cu păstrarea lui, nici 
măcar cei doi ucenici ai lui Isus, Tadeu şi Josar, nu au ştiut unde 
l-a ascuns. Marcios şi-a tăiat limba pentru ca, oricât de mult ar fi 
fost torturat, să nu poată spune unde l-a ascuns. A suferit 
chinuri cumplite, la fel ca toţi creştinii mai de vază din Edesa. 
Doar un singur om a cunoscut locul unde Marcios a ascuns 
Giulgiul cu imaginea lui Isus. 

Ochii lui Eulalio străluceau plini de uimire. Simţi un fior. 
Tânărul nu îi părea a fi nebun, şi totuşi istoria pe care i-o 
povestea era fantastică. 

— Marcios i-a spus lui Izaz, nepotul lui Josar, unde ascunsese 
linţoliul. Izaz a fugit înainte ca Maanu să îl poată ucide şi a ajuns 
până la Sidon, unde trăiau Timeos şi nepotul său loan, strămoşii 
mei. 

— A fugit cu linţoliul? 

— A fugit cu secretul locului în care se află. Timeos şi Izaz au 


jurat să îndeplinească dorinţa lui Abgar şi a ucenicilor lui Isus: 
giulgiul nu avea să părăsească niciodată Edesa, aparţinea 
acestui oraş, dar trebuia să rămână ascuns până când urmau să 
fie siguri că nu mai exista nicio primejdie. Au stabilit că dacă, 
înainte ca ei să moară, creştinii ar fi continuat să fie persecutați 
la Edesa, să încredinţeze secretul altcuiva, iar acesta, la rândul 
lui, să poată dezvălui taina numai dacă avea să fie sigur că 
linţoliul era în siguranţă, şi tot aşa până când creştinii puteau să 
trăiască în pace. l-au încredinţat locul ascunzătorii lui loan, 
nepotul lui Timeos, şi astfel, din generaţie în generaţie, câte un 
bărbat din familia mea a fost păstrătorul secretului pânzei de in 
în care a fost înfăşurat trupul lui Isus. 

— Doamne Sfinte! Eşti sigur de ceea ce spui? Nu e o 
născocire? Dacă ar fi aşa, ai merita să fii pedepsit, nu se ia 
numele Domnului în deşert. Spune-mi, unde este? Il ai tu? 

loan părea că nu îl aude pe Eulalio, sfârşit de oboseală cum 
era, şi îşi continuă relatarea. 

— Cu câteva zile în urmă, tatăl meu a murit. Pe patul de 
moarte, mi-a încredinţat secretul Sfântului Giulgiu. El a fost cel 
care mi-a vorbit despre Tadeu şi Josar şi despre acel Izaz, care, 
înainte de a muri, a desenat planul Edesei pentru ca strămoşul 
meu loan să ştie unde să caute. Eu am planul care arată locul 
unde acel Marcios a ascuns linţoliul Domnului Nostru. 

Tânărul rămase tăcut. Ochii înfriguraţi trădau efortul la care 
îşi supusese trupul şi spiritul de când aflase taina. 

— Spune-mi, de ce familia ta nu a dorit până acum să 
dezvăluie ascunzătoarea? 

— Tatăl meu mi-a spus că au păstrat atât de mult timp 
secretul din pricină că se temeau ca pânza de in să nu cadă în 
mâini nepotrivite şi să fie distrusă. Niciunul dintre strămoşii mei 
nu a îndrăznit să dezvăluie ceea ce ştia, lăsând această 
răspundere asupra urmaşului său. 

Ochii lui loan străluceau umezi. Durerea pentru moartea 
tatălui său îi sfâşia inima, în afară de neliniştea pe care o 
simţea, ştiindu-se păstrătorul unui secret care va zgudui 
creştinătatea. 

— Ai planul? întrebă Eulalio. 

— Da. 

— Dă-mi-l, îi ceru bătrânul episcop. 


— Nu, nu pot să ţi-l dau. Trebuie să merg cu tine la locul unde 
este ascuns şi nu trebuie să încredinţăm nimănui secretul. 

— Dar, fiule, de ce te temi? 

— Giulgiul este făcător de minuni şi mulţi creştini au murit 
pentru a-l avea. Trebuie să fim siguri că nu va fi în primejdie, şi 
mă tem că am ajuns la Edesa într-un moment prost; caravana 
mea s-a întâlnit cu nişte călători care ne-au povestit că oraşul ar 
putea fi din nou asediat. Vreme de generaţii, bărbaţii din familia 
mea au fost paznicii tăcuţi ai linţoliului lui Hristos, nu voi fi eu 
acela care să facă greşeala de a pune în primejdie pânza de in. 

Episcopul încuviinţă. Vedea durerea şi osteneala de pe chipul 
lui loan. Tânărul avea nevoie să se odihnească, iar el trebuia să 
se gândească şi să se roage. Îi va cere lui Dumnezeu să-i 
lumineze calea. 

— Dacă e adevărat ceea ce spui şi dacă giulgiul Domnului 
Nostru se află undeva în oraş, nu voi fi eu acela care să îl pună 
în primejdie. Te vei odihni la mine acasă şi, când îţi vei reveni 
din oboseala călătoriei, vom sta de vorbă şi vom hotări împreună 
cum e mai bine. 

— Nu vei încredința nimănui secretul Giulgiului? 

— Nu, nu o voi face. 

Tonul răspicat din glasul lui Eulalio îl convinse pe loan. Se 
ruga la Dumnezeu să nu fi greşit. Când tatăl lui muribund l-a 
istorisit povestea, i-a atras atenţia că soarta pânzei de în cu 
chipul lui Isus se afla în mâinile lui şi l-a pus să jure că nu avea 
să dezvăluie secretul, decât dacă era sigur că sosise momentul 
ca aceasta să fie recăpătată de către creştini. 

Dar el, loan, simţise dorinţa imperioasă de a porni la drum şi 
de a ajunge la Edesa. La Alexandria aflase de existenţa lui 
Eulalio şi de bunătatea lui şi a crezut că a venit momentul să 
înapoieze creştinilor ceea ce familia lui păstrase atâta vreme. 

Poate că s-a pripit totuşi. Recuperarea pânzei de in era un act 
de curaj, acum, când Edesa se afla în prag de război. Se simţea 
pierdut şi se temea să nu fi greşit. 

loan era medic, la fel ca tatăl lui. Acasă la ei veneau oamenii 
cei mai de seamă din Alexandria, încrezători în cunoştinţele lor. 
Studiase cu cei mai buni maeştri, şi tatăl său îl învățase tot ce 
ştia. 

Trecuse fericit prin viaţă până la moartea tatălui său, pe care 


îl iubea şi îl respecta mai presus de orice; îl iubea chiar mai mult 
decât pe soţia lui, Miriam, zveltă şi blândă, cu un chip frumos şi 
cu ochi negri, adânci. 

Eulalio îl însoţi pe tânăr într-o odăiţă unde se aflau un pat şi o 
masă simplă de lemn. 

— Îţi voi trimite apă, să te răcoreşti după oboseala călătoriei, 
şi ceva de mâncare. Odihneşte-te cât doreşti. 

Bătrânul, îngândurat, se îndreptă din nou spre biserică, şi 
acolo, în genunchi, dinaintea crucii, îşi ascunse faţa în mâini, 
cerându-i lui Dumnezeu să îi arate ce trebuia să facă în cazul în 
care tot ceea ce îi povestise tânărul călător ar fi fost adevărat. 

Intr-un colţ, ascuns în penumbră, Efren îl privea îngrijorat pe 
episcop. Niciodată nu îl văzuse pe Eulalio atât de tulburat şi 
împovărat de griji. Hotări să meargă până la caravanserai şi să 
găsească vreo caravană care să ajungă până la Alexandria ca să 
îi trimită o scrisoare fratelui său Abib, cerându-i să îl informeze 
despre ciudatul tânăr care îi pricinuise lui Eulalio atâta 
supărare. 

Luna lumina slab în noapte, când episcopul se îndreptă spre 
casă. Era ostenit, sperase să audă glasul lui Dumnezeu, dar nu 
găsise decât tăcere. Nici judecata, nici inima nu îi dădeau nici 
cel mai mic îndemn. Îl găsi pe Efren aşteptând în pragul uşii. 

— Ar trebui să te odihneşti, e târziu. 

— Eram îngrijorat pentru tine. Te pot ajuta cu ceva? 

— Aş dori să trimiţi pe cineva la Alexandria pentru ca Abib să 
ne vorbească despre Ioan. 

— I-am scris deja o scrisoare fratelui meu, dar va fi greu să 
fac să îi ajungă. La caravanserai mi s-a spus că a plecat o 
caravană spre Egipt acum două zile şi că va mai dura până când 
se va aşterne alta la drum. 

— Neguţătorii sunt îngrijoraţi, cred că războiul cu perşii e 
inevitabil, aşa că în ultimele zile a crescut numărul caravanelor 
care au plecat din oraş. Eulalio, îngăduie-mi să te întreb ce ţi-a 
povestit tânărul de ţi-a pricinuit atâta îngrijorare. 

— Încă nu pot să îţi spun. Măcar de aş putea să o fac, pentru 
că aş simţi o uşurare în inimă. Grijile împărtăşite devin mai 
uşoare, dar i-am promis lui loan să păstrez secretul. 

Preotul îşi plecă privirea, simţi o urmă de durere. Eulalio 
avusese întotdeauna încredere în el, împărţiseră necazurile şi 


primejdiile care, în diferite împrejurări, pândiseră comunitatea. 

Episcopul, conştient de starea sufletească a lui Efren, se simţi 
ispitit să îi destăinuie toate câte i le spusese Ioan, dar reuşi să 
păstreze tăcerea. 

Cei doi oameni se despărţiră mâhniţi. 

x x * 

— De ce sunteţi duşmanii perşilor? 

— Nu suntem, ei sunt cei care, lacomi, doresc să pună 
stăpânire pe oraşul nostru. 

Ioan stătea de vorbă cu tânărul cam de aceeaşi vârstă cu el şi 
care era în slujba lui Eulalio. 

Kalman se pregătea să devină preot. Era nepotul unui vechi 
prieten al lui Eulalio, iar episcopul îl luase sub ocrotirea lui. 

Pentru loan, Kalman devenise cel mai bun izvor de informaţii. 
Îi explica amănuntele politicii edesiene, greutăţile prin care 
trecea oraşul, intrigile de la palat. 

Tatăl lui Kalman era majordom regal, iar bunicul său fusese 
arhivar regal; el nutrea speranţa de a merge pe urmele 
bunicului său, dar apropierea de Eulalio l-a impresionat, şi acum 
visa să fie preot şi, cine ştie, poate într-o zi, chiar episcop. 

Efren intră tiptil în odaia unde stăteau de vorbă loan şi 
Kalman, care nu îi observaseră prezenţa. Ascultă câteva clipe 
conversaţia lor însufleţită, şi apoi, tuşind uşor, le atrase atenţia. 

— Ah, Efren! Mă căutai? Vorbeam cu loan. 

— Nu, nu te căutam pe tine, deşi, acum că o spui, artrebui să 
repetăm scripturile. 

— Ai dreptate, iartă-mi delăsarea. 

Efren zâmbi înţelegător şi i se adresă lui loan. 

— Eulalio vrea să îţi vorbească. Este în odaia în care lucrează, 
te aşteaptă acolo. 

Ioan îi mulţumi şi ieşi să îl caute pe episcop. Efren era un om 
bun, un preot, dar loan îşi dădea seama că îl privea cu 
neîncredere, că nu se simţea în largul său în prezenţa lui. Bătu 
uşor la uşa odăii unde lucra Eulalio şi aşteptă răspunsul. 

— Intră, fiule, intră, am veşti proaste. 

Vocea episcopului vădea îngrijorare. Ioan aştepta ca acesta să 
vorbească din nou. 

— Mă tem că în curând am putea fi asediați de perşi. Dacă aşa 
va fi, nu vei putea pleca din oraş şi viaţa ţi-ar fi în primejdie, ca 


şi a noastră, a tuturor. Eşti deja de o lună la Edesa şi ştiu că încă 
nu crezi că a sosit momentul să îmi mărturiseşti unde se află 
linţoliul Domnului Nostru. Dar îmi e teamă pentru tine, loan, şi 
îmi e teamă pentru acea pânză de in pe care a rămas oglindit 
adevăratul chip al lui Isus. Dacă e adevărat tot ce mi-ai povestit, 
salvează Giulgiul şi pleacă degrabă din Edesa. Nu putem risca 
să fie distrus oraşul şi chipul lui Isus să se piardă pentru 
totdeauna. 

Eulalio observă cum nesiguranța se ivea pe chipul lui Ioan. 
Ştia că tânărul nu era pregătit să i se dea un ultimatum, dar se 
vedea obligat să o facă. De când venise loan, nu îşi găsise 
liniştea în somn şi se temea pentru acea pânză sfântă despre 
care îi vorbise. Câteodată se îndoia de existenţa ei, alteori ochii 
limpezi ai tânărului îl făceau să creadă în el fără şovăire. 

— Nu! Nu pot să plec! Nu pot să iau Giulgiul în care a fost 
înfăşurat trupul Domnului Nostru! 

— Linişteşte-te, loan, am hotărât ce e mai bine. Soţia ta e la 
Alexandria, aici nu mai poţi rămâne, nu ştim ce se va întâmpla 
cu regatul nostru. Eşti păstrătorul unui secret important şi 
trebuie să rămâi în continuare. Nu îţi voi cere să îmi spui unde 
se află Giulgiul, spune-mi doar cum te pot ajuta să îl recuperezi 
ca să îl poţi salva. 

— Eulalio, trebuie să rămân, ştiu că trebuie să rămân, nu pot 
să plec acum, şi cu atât mai puţin să expun pânza de in la 
primejdiile unei călătorii. Tatăl meu m-a pus să jur că voi 
îndeplini dorinţa lui Abgar, a apostolului Tadeu şi a lui Josar. Nu 
pot lua cu mine linţoliul din Edesa, am jurat. 

— Ioan, trebuie să îmi dai ascultare, îl dojeni Eulalio. 

— Nu pot, nu trebuie să o fac. Voi rămâne şi mă voi supune 
voinţei lui Dumnezeu. 

— Spune-mi, care e voinţa lui Dumnezeu? 

Ioan simţi glasul obosit şi grav al lui Eulalio ca pe o bubuitură 
în inimă. Işi aţinti privirea asupra episcopului şi înţelese dintr- 
odată îndoiala pe care i-o pricinuise acestuia sosirea lui, istoria 
fantastică a linţoliului cu care Iosif din Arimateea înfăşurase 
trupul neînsufleţit al lui Isus şi cum sângele desenase silueta şi 
chipul lui, de parcă ar fi fost vorba de o copie. 

Eulalio fusese generos şi răbdător cu el, dar acum îl îndemna 
să plece. Hotărârea arhiepiscopului îl silea să înfrunte adevărul. 


Ştia că tatăl său nu îl minţise, dar dacă acesta fusese înşelat? 
Şi dacă, de-a lungul acestor prime patru secole, de când s-a 
născut Domnul Nostru, cineva a pus stăpânire pe pânza sfântă 
de in? Şi dacă totul nu era decât o legendă? 

Bătrânul episcop văzu cum emoţiile puneau stăpânire pe 
chipul lui Ioan şi îi fu milă pentru zbuciumul tânărului. 

— Edesa a supravieţuit asediilor, războaielor, foametei, 
incendiilor, inundaţiilor... Va supravieţui şi perşilor, dar tu, fiul 
meu, trebuie să acţionezi după poruncile raţiunii şi, spre binele 
tău şi al secretului pe care familia ta l-a păstrat atâtea zeci de 
ani, trebuie să îţi salvezi viaţa. Pregăteşte-te de plecare, Ioan, 
peste trei zile vei părăsi oraşul. Un grup de neguţători a 
organizat o caravană; este ultima ocazie să te salvezi. 

— Şi dacă îţi spun unde este Giulgiul? 

— Te voi ajuta să îl salvezi. 

Ioan ieşi din încăpere descumpănit, cu ochii înecaţi în lacrimi. 
leşi în stradă, unde răcoarea zorilor de zi încă nu fusese 
doborâtă de soarele arzător de iunie, şi, rătăcind la întâmplare, 
îşi dădu seama pentru prima dată că locuitorii Edesei se 
pregăteau pentru asediul care pândea. 

Oamenii munceau neobosiţi întărind zidurile, iar soldaţii 
umblau de colo-colo, copleşiţi de sarcini şi plini de tristeţe. 
Prăvăliile abia de mai scoteau mărfurile la vedere, şi toţi cei cu 
care loan se întâlnea aveau privirile îngrijorate din pricina 
atacului despre care se ştia că este iminent. 

Se gândi cât fusese de egoist neluând în seamă tot ce se 
întâmpla în jurul lui şi, pentru prima dată de când sosise, i se 
făcu dor de Miriam, tânăra lui soţie, căreia nu îi trimisese vorbă 
ca să o înştiinţeze că el era bine. Eulalio avea dreptate: sau 
pleca neîntârziat din Edesa, sau urma să aibă aceeaşi soartă ca 
toţi locuitorii oraşului. Un fior îi străbătu spinarea, pentru că 
simţi că această soartă putea fi moartea. 

Nu ştia câte ore hoinărise prin oraş, dar, când se întoarse 
acasă la Eulalio, simţi că setea îl chinuia şi că maţele îi chiorăiau 
de foame. Il găsi pe Eulalio împreună cu Efren şi Kalman, 
vorbind cu doi nobili, suspicioşi, trimişi de la palat. 

— Intră, loan; Hannan şi Maruta ne aduc veşti proaste, spuse 
el. Vom suferi un asediu, Edesa nu se va preda perşilor. Astăzi 
au sosit la porţile oraşului două care de luptă. Înăuntrul lor se 


aflau căpeteniile unui grup de soldaţi care ieşiseră să verifice 
forţele lui Cosroes!”. Suntem în război. 

Cei doi nobili, Hannan şi Maruta, îl priviră fără prea mult 
interes pe tânărul alexandrin şi, după ce îi cerură episcopului 
îngăduinţa, continuară să îl informeze despre amănuntele 
situaţiei. , 

Ioan îi asculta copleșit. Îşi dădea seama că, şi dacă ar vrea, i- 
ar fi greu să părăsească oraşul. Situaţia era şi mai gravă decât 
crezuse Eulalio: nicio caravană nu avea să mai iasă de acum 
înainte din Edesa. Nimeni nu voia să rişte, din convingerea că şi- 
ar pierde viaţa, de cum ar porni la drum. 

Ioan trăi zilele următoare ca într-un coşmar. De pe zidurile 
Edesei soldaţii perşi se vedeau limpede în jurul focurilor de 
tabără. Câteodată, atacurile se succedau toată ziua. 

Bărbaţii îşi adăposteau familiile în spatele zidurilor caselor, în 
vreme ce soldaţii răspundeau atacurilor neîncetate. Încă nu 
duceau lipsă de alimente, nici de apă, pentru că regele 
rechiziţionase grâu şi animale, pentru ca nimic să nu le 
lipsească soldaţilor săi. 

— Dormi, loan? 

— Nu, Kalman, de zile întregi nu pot dormi. Şuieratul 
săgeţilor şi loviturile în ziduri mi-au năpădit minţile şi nu sunt în 
stare să închid un ochi. 

— Oraşul este pe punctul de a fi zdrobit. Nu mai putem rezista 
mult timp. 

— Ştiu, Kalman, ştiu. Nu mai fac faţă oblojind rănile soldaţilor 
şi îngrijind femei şi copii care îmi mor în braţe, cuprinşi de 
convulsii sau bolnavi de ciumă. Am mâinile bătătorite de câte 
gropi am săpat pentru cadavre. Ştiu că soldaţii lui Cosroes nu 
vor cruța viaţa nimănui. Ce face Eulalio? Nu m-am putut ocupa 
de el... îmi pare rău... 

— El preferă să îi ajute pe cei care au mai multă nevoie decât 
el. E foarte slăbit de postul prelungit, şi durerea îi chinuie 
oasele. Are pântecul umflat, dar nu se plânge. 

loan suspină. De zile întregi, aproape că nu dormea, tot 
alergând dintr-un loc într-altul de-a lungul zidurilor. Ocupându- 
se de rănile mortale ale soldaţilor, pe care nu le mai putea 


17 Cosroes I, rege al Persiei (între 531-579), cuceritor al Antiohiei (540) şi al 
Yemenului (570). S-a bucurat de reputaţia de rege drept, prudent şi tolerant. 


obloji, pentru că nu i-au mai rămas plante cu care să îşi fiarbă 
poţiunile. 

Câteva femei deznădăjduite veneau la uşa lui rugându-l să le 
salveze fiii, iar el lăsa să îi scape lacrimi de neputinţă, pentru că 
nu putea face nimic pentru acei copii cărora li se stingea viaţa 
din pricina foametei şi a mizeriei pe care războiul le aduce cu 
sine. 

Cât de mult i se schimbase viaţa de când plecase, de aproape 
doi ani deja, din Alexandria. Când se cufunda între somn şi 
trezie, visa mirosul proaspăt al mării, mâinile gingaşe ale lui 
Miriam, mâncarea caldă pe care i-o pregătea bătrâna lui doică, 
casa înconjurată de portocali. În primele luni de asediu, îşi 
blestema soarta şi îşi făcea reproşuri că venise la Edesa pe 
urmele unui vis, dar acum nu o mai făcea. Nu mai avea putere. 

— Mă voi duce să îl văd pe Eulalio. 

— Îi va face bine. 

Însoţit de Kalman, se îndreptă spre odaia unde episcopul 
zăcea, rugându-se. 

— Eulalio... 

— Fii bine-venit, Ioan. Aşază-te lângă mine. 

Medicul se simţi impresionat de înfăţişarea bătrânului. Se 
împuţinase la trup şi oasele i se zăreau sub un strat subţire de 
piele a cărei culoare prevestea moartea. 

Ioan fu mişcat la vederea bătrânului muribund. El, care sosise 
la Edesa mândru să arate creştinătăţii chipul Domnului, nu 
îndrăznise să îşi îndeplinească misiunea. Nici măcar nu se mai 
gândise la pânza sfântă de in în timpul lunilor de asediu; acum, 
văzând că moartea îi dădea târcoale lui Eulalio, ştiu că în curând 
avea să îl ajungă şi pe el. 

— Kalman, lasă-mă singur cu Eulalio. 

Episcopul îi făcu un semn preotului să accepte porunca lui 
Ioan. Kalman ieşi îngrijorat, ştiind că niciunul din cei doi nu se 
simţea bine. La loan era vizibilă durerea care îi zdrobise 
sufletul, în vreme ce la Eulalio, carnea era cea care se destrăma 
văzând cu ochii. 

Ioan îl privi stăruitor pe episcop şi, apucându-l de mână, se 
aşeză alături de el. 

— Iartă-mă, Eulalio, de la sosirea mea tot ce am făcut a fost 
prost, şi cel mai rău dintre păcatele mele a fost acela că nu m- 


am încrezut în tine. Am păcătuit prin trufie, nedestăinuindu-ţi 
locul secret unde se află Giulgiul. Îţi voi spune, şi tu vei hotărî ce 
trebuie să facem. Să mă ierte Dumnezeu dacă ce exprim acum e 
o îndoială, dar, dacă pe pânza de in se află într-adevăr imaginea 
Fiului său, atunci El ne va salva, aşa cum l-a salvat şi pe Abgar 
de la moarte sigură. 

Eulalio ascultă uluit revelaţia lui loan. Aşadar, timp de mai 
bine de trei sute de ani, linţoliul lui Isus a fost dat uitării, aşezat 
sub cărămizile unei firide săpate în ziduri, deasupra porţii 
dinspre apus a oraşului, singurul loc care rezistase loviturilor de 
berbec ale armatei persane. 

Bătrânul se ridică cu mare greutate în capul oaselor şi, 
plângând, îl îmbrăţişă pe tânărul alexandrin. 

— Lăudat fie Domnul! Simt în inimă o imensă bucurie. Trebuie 
să te duci la ziduri şi să recuperezi Giulgiul. Efren şi Kalman te 
vor ajuta, dar trebuie să mergi cât mai degrabă, simt că Isus 
încă se mai poate milostivi de noi făcând o minune. 

— Nu, nu mă pot prezenta în faţa soldaţilor care îşi riscă 
vieţile apărând poarta dinspre apus şi spunându-le că voi căuta 
o firidă ascunsă în ziduri. Vor crede că sunt nebun sau că 
ascund o comoară... Nu, nu pot merge acolo. 

— Vei merge, loan. 

Deodată, glasul lui Eulalio îşi recăpătă tăria. Atât de mult, 
încât loan îşi înclină capul, ştiind că, de această dată, îi va da 
ascultare. 

— Ingăduie-mi, Eulalio, să le spun că tu mă trimiti. 

— Dar, eu sunt cel care te trimite. Inainte de a intra cu 
Kalman să mă vezi, în vis am auzit glasul maicii lui Isus 
spunându-mi că Edesa va fi salvată. Aşa va fi, dacă vrea 
Dumnezeu. 

Strigătele oştenilor amestecate cu plânsetele puţinilor copii 
rămaşi încă în viaţă se auzeau până în odaie. Eulalio trimise 
după Kalman şi Efren. 

— Am avut un vis. Îl veţi însoţi pe loan până la poarta dinspre 
apus şi... 

— Dar, Eulalio, exclamă Efren, soldaţii nu ne vor lăsa să 
trecem... 

— Veţi merge şi veţi da ascultare poruncilor lui loan. Edesa 
poate fi salvată. 


x x * 


Căpitanul, înfuriat, le porunci celor doi preoți să se retragă 
din locul acela. 

— Poarta e pe cale să cedeze şi voi vreţi să ne punem pe 
căutat o firidă ascunsă... Sunteţi nebuni! Nu-mi pasă că v-a 
trimis episcopul! Plecaţi de aici! 

Ioan înaintă şi, cu o voce răspicată, îi spuse căpitanului că 
urma să sape în ziduri, deasupra porţii dinspre apus, cu sau fără 
ajutorul acestuia. 

Săgeţile cădeau în jurul lor, dar cei trei bărbaţi săpau fără 
odihnă sub privirile năucite ale oştenilor, care, irosindu-şi 
ultimele puteri, apărau această parte a zidurilor. 

— Aici e ceva! strigă Kalman. 

Câteva clipe mai târziu, loan ţinea în mâini un coş înnegrit de 
vreme şi de nisip. Îl deschise şi mângâie o pânză împăturită cu 
grijă. 

Fără să îi mai aştepte pe Efren şi pe Kalman, începu să alerge 
spre casa lui Eulalio. 

Tatăl său îi spusese adevărul: familia lui era cea care păstrase 
pânza cu care Iosif din Arimateea îl înfăşurase pe Isus. 

Episcopul tremură de emoție văzându-l intrând pe loan atât 
de agitat. Acesta scoase pânza şi o întinse în faţa bătrânului, 
care, ridicându-se din pat, căzu în genunchi, uluit la vederea 
chipului unui bărbat, perfect conturat pe pânza de in. 


24 


— Pesemne că e foarte pasionant ce citeşti, pentru că nici nu 
ţi-ai dat seama că am intrat. 

— Oh! Iartă-mă, Marco, răspunse Sofia, ai dreptate; nu mi-am 
dat seama, dar nici tu n-ai făcut zgomot. 

— Ce citeşti? 

— Istoria Sfântului Giulgiu. 

— Dar o ştii pe dinafară. De fapt, toţi italienii o ştim. 

— Da, dar poate că mai e ceva care să ne dea un indiciu. 

— Ceva care să aibă legătură cu istoria Sfântului Giulgiu? 

— E doar o speculație, ca să nu lăsăm lucrurile neterminate. 

Marco o privi uimit. Ori îmbătrânea el şi nu mai vedea mai 
departe de lungul nasului, ori Sofia avea dreptate şi poate că 
trebuiau să cerceteze vreo întâmplare din trecut care avea 
legătură cu Sfântul Giulgiu. 

— Şi ai găsit ceva? 

— Nu, mă mărginesc doar la citit, sperând ca, la un moment 
dat, să mi se aprindă un beculeţ, afirmă Sofia, ducându-şi mâna 
la frunte. 

— Unde ai ajuns? 

— De abia am început, aşa că sunt în secolul al VI-lea, când un 
episcop din Edesa numit Eulalio a avut un vis în care o femeie i- 
a revelat locul unde se afla Giulgiul. Ştii bine că în tot acest timp 
Giulgiul a fost pierdut, nimeni n-a ştiut unde se află, de fapt, nui 
se cunoştea existenţa, dar Euagriost:... 

— Despre care Euagrios vorbiţi? întrebă Minerva, care tocmai 
intra. 

— Să-ţi explic, după cum povesteşte Euagrios în Istoria 
bisericească, în anul 544, Edesa a câştigat bătălia cu trupele lui 
Cosroes I care asediaseră oraşul, şi asta, graţie Mandylion'*-ului 


18 Euagrios, zis şi Scolasticul (536-sfârşitul secolului al VI-lea), avocat în 
Antiohia, a fost numit chestor de către împăratul bizantin Tiberiu al II-lea. 

19 Sau Sfânta Faţă este acelaşi Sfânt Giulgiu împăturit în aşa fel încât să 
rămână la vedere doar chipul, (n. ed.) 


pe care l-au purtat în procesiune pe meterezele zidurilor şi... 

— Dar cine este Evagrios şi ce este Mandylion-ul? insistă 
Minerva. 

— Dacă ai asculta ce spun, se plânse Sofia, ai înţelege. 

— Scuză-mă, ai dreptate. Voi discutaţi, şi eu m-am băgat în 
vorbă, răspunse Minerva, făcând o strâmbătură. 

Marco o privi amuzat pe Minerva. Observa nerăbdarea şi 
proasta ei dispoziţie. 

— Sofia, interveni Marco, recapitulează istoria Sfântului 
Giulgiu şi vorbeam despre apariţia acestuia la Edesa în anul 
544, când oraşul a fost asediat de perşi. Edesienii erau 
deznădăjduiţi, pe punctul de a pieri sub asediu. Oricât de multe 
săgeți cu foc trăgeau ei împotriva maşinăriilor de război 
persane, acestea nu se aprindeau. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Minerva. 

— Aşadar, după cum povesteşte Evagrios, continuă Sofia, lui 
Eulalio, episcopul din Edesa, i-a apărut în vis o femeie care i-a 
revelat locul unde era ascuns Sfântul Giulgiu. L-au căutat şi l-au 
găsit la poarta dinspre apus, într-o firidă săpată în zid. 
Descoperirea le-a redat credinţa şi au purtat Giulgiul în 
procesiune pe metereze, de unde au tras în continuare cu săgeți 
incendiare în maşinăriile persane, care acum s-au aprins, iar 
perşii au sfârşit prin a o lua la fugă. 

— E o poveste frumoasă, dar e adevărată? întrebă Minerva. 

— Noi, istoricii, dăm drept adevărate fapte care sunt legende 
şi credem că legendele despre evenimente sunt istorie. Cele mai 
bune exemple sunt Troia, Micene, Knossos... oraşe despre care, 
vreme de secole, s-a crezut că aparţin lumii miturilor, dar cărora 
Schliemann”, Evans?! şi alţi arheologi s-au încăpățânat să le 
dovedească existenţa, şi au reuşit, răspunse Sofia. 

— Cu siguranţă că episcopul acela ştia că Giulgiul se afla 
acolo, pentru că, oricât de creduli am fi, ceea ce nu vom crede e 
povestea cu visul, nu-i aşa? 

— Asta este ceea ce a ajuns la noi, îi răspunse Marco 
Minervei, şi probabil că ai dreptate. Eulalio trebuie că ştia unde 


2 Heinrich Schliemann (1822-1890), arheolog german, descoperitorul 
cetăților legendare Troia şi Micene. 

21 Sir Arthur John Evans (1851-1941), arheolog britanic, descoperitorul cetăţii 
Knossos din Creta. 


se afla Sfântul Giulgiu, sau poate că el a poruncit să fie aşezat 
acolo, ca să apară la momentul potrivit şi să spună că s-a 
înfăptuit o minune. Poftim de află adevărul despre ce s-a 
întâmplat acum mai bine de o mie cinci sute de ani! În ceea ce 
priveşte întrebarea ta despre ce este Mandylion-ul, e un cuvânt 
grecesc care desemnează veşmintele ecleziastice. 

Pietro, Giuseppe şi Antonino sosiră împreună. Vorbeau cu 
însufleţire despre fotbal. 

Marco îşi chemase echipa ca să îi anunţe că peste două luni 
mutul de la Torino avea să fie pus în libertate şi, de aceea, 
trebuiau să înceapă pregătirea dispozitivului de care aveau 
nevoie ca să îl urmărească. 

Pietro o privi pe Sofia cu coada ochiului. Cei doi se evitau şi, 
deşi încercau să păstreze o relaţie profesională şi prietenească, 
adevărul e că nu se simțeau în largul lor unul faţă de celălalt; 
era o stânjeneală pe care uneori o transmiteau şi celorlalţi din 
echipă. 

Şi Marco, şi ceilalţi evitau să îi lase singuri sau să îşi împartă 
lucrul. Era evident că Pietro continua să fie îndrăgostit de Sofia 
şi că aceasta începea să simtă o aversiune faţă de el. 

— Bine, explică Marco, peste câteva zile, Comisia de 
Siguranţă se va întruni din nou în închisoarea din Torino. Când 
vor ajunge la celula mutului, îi vor întreba pe director, pe 
asistenta socială şi pe psihologul închisorii care e părerea lor 
despre el. Toţi trei vor fi de acord că mutul este un găinar 
inofensiv şi că nu prezintă niciun pericol pentru societate. 

— Prea uşor, interveni Pietro. 

— Nu, nu va fi deloc uşor, pentru că asistenta socială va 
propune să fie dus într-un centru special, într-un centru de boli 
nervoase, unde medicii să determine capacitatea mutului de a 
trăi fără să depindă de ceilalţi. O să vedem dacă devine nervos 
la posibilitatea de a fi internat într-un spital de boli nervoase sau 
dacă rămâne în continuare impasibil. Pasul următor va fi 
tăcerea. Gardienii nu vor vorbi despre o eventuală eliberare a 
mutului de faţă cu el, cel puţin nu în primele zile, şi îi vor 
observa reacţiile. După o lună, Comisia va reveni la închisoare 
şi, două săptămâni mai târziu, mutul va fi pus în libertate. Sofia, 
vreau să mergi la Torino cu Giuseppe şi să începeţi să organizaţi 
dispozitivul. Spuneţi-mi de ce credeţi că veţi avea nevoie. 


Când terminară şedinţa, fiecare se întoarse la munca lui. 
Marco le reaminti că în aceeaşi seară erau invitaţi cu toţii să ia 
cina la el acasă: era ziua lui de naştere. 

x x * 

— Aşa că Îi dați drumul mutului. Cam riscant. 

— Da, dar este singura pistă pe care o avem. Ori mutul ne 
duce până la capătul firului, ori vom continua la nesfârşit cu 
acest caz care va rămâne deschis pentru restul zilelor noastre. 

Marco şi Santiago Jiménez discutau cu înflăcărare, în vreme 
ce beau un pahar de campari pe care Paola tocmai li-l pusese în 
mână. 

Paola organizase minuțios petrecerea de aniversare a lui 
Marco şi îi invitase pe prietenii lor cei mai apropiaţi. Cum nu 
avea o masă suficient de mare la care să se poată aşeza cu toții, 
pregătise un bufet şi, cu ajutorul fiicelor ei, se ocupa de 
umplerea paharelor şi a farfuriilor şi de primirea celor douăzeci 
de invitaţi. 

— Sofia şi Giuseppe vor trebui să se ocupe de dispozitivul de 
la Torino. Vor pleca acolo săptămâna viitoare. 

— Şi sora mea Ana călătoreşte la Torino. E obsedată de 
Sfântul Giulgiu din seara aceea, când ne-ai invitat la cină. Mi-a 
trimis un memorandum în care susţine că trebuie să căutaţi în 
trecut cheia întâmplărilor petrecute în jurul Sfântului Giulgiu. În 
sfârşit, îţi spun de Ana, pentru că, deşi nu va publica un rând 
despre toate cele aflate în seara aceea, aici, la tine acasă, a 
hotărât să facă cercetări pe cont propriu şi, pentru că i-am spus 
că nu am de gând să o invit la mine acasă la Roma, a decis să 
plece la Torino. E fată bună, inteligentă, tenace şi băgăreaţă, ca 
toţi jurnaliştii. Dar are şi instinct. Presupun că investigația ei nu 
vă va aduce necazuri, dar, dacă afli că există o jurnalistă care-şi 
bagă nasul unde nu-i fierbe oala şi îţi face probleme, să-mi spui. 
Imi pare rău, astea sunt inconvenientele de a avea de-a face cu 
presa, fie ea şi în familie 

— O să-mi dai memorandumul? 

— Cel al Anei? 

— Da. E ciudat, dar, zilele trecute, Sofia s-a apucat să revadă 
istoria Sfântului Giulgiu şi mi-a spus că poate găsim vreo pistă în 
trecut. 

— Măi, să fie! Bine, o să ţi-l trimit, dar este un memorandum 


foarte speculativ, nu e nimic care ţi-ar putea fi de folos. 

— O să i-l dau Sofiei, deşi e un act de curaj să vâri un jurnalist 
în orice fel de anchetă. Până la urmă, fac tot felul de 
presupuneri şi, pentru un reportaj, sunt în stare... 

— Nu, nu, serios, Marco, dar aş vrea să-ţi mai spun şi altceva. 
Ana este o persoană onestă, care mă iubeşte şi n-ar face 
niciodată ceva care mi-ar putea dăuna. Ştie că, în calitatea mea 
de reprezentant Europol al Spaniei la Roma, nu pot avea 
probleme cu autorităţile de aici şi, cu atât mai puţin, pentru că o 
rudă de-a mea cunoaşte cazuri oficiale despre care n-ar trebui 
să ştie nimeni. Aşa că nu va face ceva care să mă prejudicieze. 

— Dar tu mi-ai spus că e cam băgăreaţă şi că pleacă la Torino 
ca să facă cercetări. 

— Da, dar nu va publica un rând din toată povestea şi, dacă va 
găsi ceva, îmi va spune. li este foarte limpede ce risc îşi asumă 
dacă publică o anchetă în curs de desfăşurare a 
Departamentului de Artă. 

— Te va informa dacă află ceva? 

— Da, ea voia să-ţi propună o înţelegere, adică să-ţi prezinte 
tot ce este sigură că va reuşi să afle, iar tu, în schimb, să-i spui 
tot ce ştii. Fireşte, i-am spus să nici nu viseze la o astfel de 
înţelegere nici cu tine, nici cu nimeni care are vreo legătură cu 
mine, dar o cunosc şi, în cazul în care află ceva, va trebui să 
verifice, mă va suna şi mă va pune să-ţi comunic. 

— Aşadar, ne-am procopsit cu un voluntar... Bine, nu-ţi face 
griji. O să le spun lui Giuseppe şi Sofiei să fie cu ochii în patru 
când merg la Torino. 

— La ce trebuie să fim cu ochii în patru? 

— Ah! Sofia, Santiago îmi vorbeşte despre sora lui, Ana, nu 
ştiu dacă ai ajuns să o cunoşti. 

— Cred că da, acum vreo doi ani; nu era cu tine la petrecerea 
aia când s-a pensionat Turcio? 

— Da, e adevărat. Ana era la Roma şi m-a însoţit. Vine des să 
mă vadă, eu sunt mai mare şi singurul ei frate. Tatăl nostru a 
murit când ea era mică, şi asta ne-a apropiat foarte mult. 

— Mi-o amintesc pentru că am stat puţin de vorbă despre 
relaţiile dintre presă şi poliţie, ea spunea că uneori are loc un 
mariaj din interes între cele două părţi, dar care se termină 
întotdeauna printr-un divorţ. Mi s-a părut foarte simpatică şi 


inteligentă. 

— Îmi pare bine că ţi-e simpatică, pentru că o să dai peste ea 
la 'Torino făcând cercetări asupra Sfântului Giulgiu, îi explică 
Marco. 

Sofia îl privi cu uimire, şi Santiago se grăbi să îi explice de ce 
se interesase Ana de Sfântul Giulgiu şi cum a devenit acesta o 
obsesie pentru ea. 

— Ştii ce tocmai îmi povestea Santiago? Că Ana crede că 
soluţia întâmplărilor petrecute în jurul Sfântului Giulgiu se află 
în trecut... 

— Da, şi eu m-am gândit la asta, ţi-am mai spus... 

— l-am spus lui Santiago. O să ne dea un memorandum pe 
care i l-a trimis sora lui. O să aruncăm o privire peste el; poate 
că jurnalista este cu un pas înaintea noastră. 

— Şi de ce nu vorbim cu ea? întrebă Sofia. 

— Pentru moment, lăsăm lucrurile aşa cum sunt, răspunse 
Marco, gânditor. 

— Nu este pentru prima dată, şi tu o ştii, când poliţia ajunge 
la un acord cu un jurnalist în timpul unei anchete. 

— Ştiu, dar aş vrea ca această poveste să rămână, cel puţin 
pentru moment, o chestiune a departamentului nostru. Dacă 
Ana află ceva ce ne-ar putea fi de folos, o să vedem atunci. 

Lisa şi John Barry intrară în salon însoţiţi de Paola. Marco şi 
John se îmbrăţişară afectuos. 

— Mă bucur că ai putut veni. 

— Tocmai am sosit de la Washington. Ştii cum sunt şefii, iar 
cei din Departamentul de Stat nu fac excepţie. Am petrecut o 
săptămână de şedinţe absurde, care, presupun eu, le sunt 
multora de folos ca să-şi justifice salariile. 

— Să ştiţi că i s-a propus transferul la Londra, spuse Lisa. 

— Vă ispiteşte schimbarea? întrebă Paola. 

— Nu, le-am spus că nu, prefer să rămân la Roma. 
Departamentul de Stat consideră că transferul la Londra e o 
avansare; de fapt, chiar este, dar prefer să rămân în continuare 
la Roma, voi mă vedeţi ca pe un yankeu, dar eu mă simt roman. 


25 


Guner termină de periat costumul negru al lui Addaio şi îl 
atârnă în dulapul cel mare din dressing; revenit în dormitor, 
aranjă hârtiile pe care Addaio le lăsase răvăşite pe birou şi puse 
la loc câteva cărţi pe un raft. 

Addaio lucrase până târziu. Mirosul dulceag de tutun turcesc 
se impregnase în camera sobră; Guner deschise larg fereastra şi 
zăbovi câteva clipe privind grădina. Nu auzi paşii silenţioşi ai lui 
Addaio, nici nu văzu că acesta îl observa îngrijorat. 

— La ce te gândeşti, Guner? 

Se întoarse, încercând să nu lase să se vadă nici urmă de 
emotie. 

— La nimic special, e o zi frumoasă şi vremea parcă te 
îndeamnă la o plimbare. 

— O să poţi să o faci de îndată ce voi pleca. Ai putea chiar 
profita petrecând câteva zile cu familia. 

— Pleci? 

— Da. Mă duc în Germania şi în Italia, vreau să-i vizitez pe 
oamenii noştri, trebuie să aflu de ce am dat greş şi unde se 
cuibăreşte trădarea. 

— Vei fi în pericol, n-ar trebui să mergi. 

— Nu pot să-i fac pe toţi să vină aici, asta chiar că ar fi 
periculos. 

— Cheamă-i la Istanbul. Oraşul e plin de turişti tot timpul 
anului, acolo ar trece neobservaţi. 

— N-ar putea veni toţi. E mai uşor să mă deplasez eu, decât 
să-i fac pe ei să vină. E lucru hotărât. Mâine plec. 

— Ce scuză vei găsi? 

— Că sunt obosit şi că-mi iau o mică vacanţă. Mă duc în 
Germania şi în Italia, unde am prieteni buni. 

— Cât timp vei fi plecat? 

— O săptămână, zece zile, nu mai mult, aşa că profită şi 
odihneşte-te. O să-ţi facă bine să nu mai fii cu ochii pe mine 
câteva zile. În ultimul timp, te simt încordat, supărat pe mine. 


De ce? 

— O să-ţi spun adevărul: mi-e milă de băieţii ăia pe care îi 
sacrifici. Lumea s-a schimbat şi tu te încăpăţânezi ca totul să 
rămână la fel. Nu poţi continua să trimiţi la moarte nişte tineri 
cu limba smulsă, de frică să nu vorbească şi... 

— Dacă ar vorbi, ne-ar distruge. Am supravieţuit douăzeci de 
secole graţie sacrificiului şi tăcerii predecesorilor noştri. Da, cer 
mari sacrificii, şi eu mi-am sacrificat viaţa, o viaţă care nu mi-a 
aparţinut niciodată, aşa cum nici a ta nu-ţi aparţine. Este o 
onoare să mori pentru cauza noastră, cum este şi aceea de a-ți 
sacrifica limba. Nu eu le-o smulg, ei îşi oferă sacrificiul, pentru 
că ştiu că este absolut obligatoriu. In acest fel, ne protejează pe 
toţi şi se protejează şi pe ei înşişi. 

— De ce nu ieşim la lumină? 

— Eşti nebun! Crezi într-adevăr că am supravieţui dacă am 
spune cine suntem? Dar ce-i cu tine, ce dracu' ţi-a intrat în cap? 

— Uneori mă gândesc că în tine se află demonul. Ai devenit 
dur şi crud. Nu ţi-e milă de nimeni şi de nimic. Cred că duritatea 
ta este o răzbunare pentru faptul că eşti cine nu voiai să fii. 

Rămaseră tăcuţi, privindu-se stăruitor unul pe celălalt. Guner 
se gândi că spusese mai mult decât a vrut să spună, şi Addaio se 
surprinse acceptând, încă o dată, fără să crâcnească, reproşurile 
lui Guner. Vieţile lor erau întreţesute iremediabil şi niciunul din 
ei nu era fericit. 

Ar fi Guner în stare să-l trădeze? înlătură acest gând. Nu, nu 
ar face-o. Avea încredere în Guner, de fapt, îi încredința propria 
viaţă. 

— Pregăteşte-mi bagajele pentru mâine. 

Guner nu răspunse, se întoarse şi se apucă să închidă 
ferestrele; îşi simţea falca înţepenită de atâta încordare. Respiră 
adânc atunci când auzi scârţâitul uşor al uşii pe care o închidea 
Addaio. 

Bărbatul observă că pe jos, lângă patul lui Addaio, era o 
hârtie. Se aplecă să o ridice. Era o scrisoare în limba turcă, şi nu 
se putu împiedica să nu o citească. 

Câteodată, Addaio îl lăsa să citească scrisori şi documente şi îl 
întreba care era părerea lui. Ştia că nu era bine ce face, dar 
simţea nevoia imperioasă de a afla conţinutul scrisorii pe care o 
găsise pe jos. 


Scrisoarea nu era semnată. Cel care scria îi comunica lui 
Addaio că acea Comisie de Siguranţă din închisoarea din Torino 
studia eliberarea lui Mendibj şi cerea instrucţiuni despre ce să 
facă atunci când acesta urma să iasă. 

Se întrebă de ce nu ascunsese Addaio o scrisoare atât de 
importantă ca aceasta, voia oare ca el să o găsească? Se gândea, 
oare, că el era trădătorul? 

Cu scrisoarea în mână, Guner se îndreptă spre biroul lui 
Addaio. Ciocăni uşor în uşă şi aşteptă ca păstorul să îi permită 
să intre. 

— Addaio, scrisoarea asta era pe jos lângă patul tău. 

Păstorul o privi impasibil şi întinse mâna să ia scrisoarea. 

— Am citit-o; presupun că ai lăsat-o dinadins ca eu să o 
găsesc, să o citesc; mi-ai întins o cursă ca să afli dacă eu sunt 
trădătorul. Nu, nu sunt eu. Mi-am spus de o mie de ori că 
trebuie să plec, m-am gândit de o mie de ori să spun tuturor cine 
suntem şi ce facem. Dar n-am făcut-o, nu o voi face în amintirea 
mamei mele, pentru ca familia mea să poată trăi mai departe cu 
capul sus şi ca nepoţii mei să se bucure de o viaţă mai bună 
decât cea pe care am avut-o eu. Nu o fac decât pentru ei şi 
pentru că nu ştiu ce s-ar alege de mine. Sunt om, un biet om, 
prea în vârstă ca să încep o viaţă nouă. Sunt un laş, la fel ca 
tine, amândoi ne-am acceptat această soartă. 

Addaio îl privea tăcut, încercând să identifice pe chipul lui 
Guner vreo expresie, vreo emoție, urma a ceva ce i-ar arăta că 
încă putea conta pe afecțiunea lui. 

— Acum ştiu de ce pleci mâine. Eşti îngrijorat, te temi de cei 
s-ar putea întâmpla lui Mendibj. I-ai spus tatălui său? 

— Pentru că eşti atât de sigur că nu mă vei trăda, îţi voi spune 
că mă îngrijorează faptul că Mendibj va fi pus în libertate. Dacă 
ai citit scrisoarea, ştii că omul nostru de legătură din închisoare 
l-a văzut o dată pe şeful Departamentului de Artă vizitându-l pe 
Mendibj şi mai spune că bănuieşte că directorul închisorii pune 
ceva la cale. Nu putem risca. 

— Ce vei face? 

— Tot ceea ce este necesar pentru supraviețuirea confreriei 
noastre. 

— Chiar dacă asta înseamnă moartea lui Mendibj? 

— Cine a ajuns la această concluzie, tu sau eu? 


— Te cunosc foarte bine şi ştiu de ce eşti în stare. 

— Eşti singurul prieten pe care l-am avut, nu ţi-am ascuns 
nimic niciodată, cunoşti toate secretele confreriei noastre, dar 
îmi dau seama că nu simţi nici urmă de afecţiune pentru mine, 
că n-ai simţit niciodată. 

— Te înşeli, Addaio, te înşeli. Ai fost întotdeauna bun cu mine, 
din prima zi în care am sosit în casa ta, pe când aveam zece ani. 
Ştiai cât sufăr din pricina despărțirii de părinţi şi ai făcut tot ce 
ţi-a stat în putinţă ca să-i vizitez cât mai des. Nu voi uita 
niciodată cum mă însoţeai la mine acasă şi mă lăsai să-mi petrec 
după-amiaza, în vreme ce tu te plimbai multă vreme pe câmp ca 
să nu ne stânjeneşti cu prezenţa. Nu pot să-ţi reproşez 
comportamentul faţă de mine, îţi reproşez comportamentul faţă 
de restul lumii, faţă de confreria noastră, din pricina imensei 
suferinţe pe care o provoci. Dacă vrei să ştii dacă mai am o 
urmă de afecţiune pentru tine, răspunsul este... da, dar îţi 
mărturisesc că uneori simt o profundă aversiune pentru tine 
pentru că eşti înlănţuit în destinul tău. Dar nu te voi trăda, dacă 
asta te îngrijorează. 

— Da, mă îngrijorează faptul că între noi există un trădător, 
iar eu nu pot fi sigur de nimic. 

— Îngăduie-mi să-ţi spun că scrisoarea uitată a fost prea 
cusută cu aţă albă. 

— Poate că voiam să o găseşti ca să te avertizez, în cazul în 
care tu ai fi trădătorul. Eşti singurul meu prieten, singura 
persoană pe care n-aş vrea să o pierd. 

— Vei fi în pericol, dacă mergi în Italia. 

— Toţi vom fi, dacă nu fac nimic. 

— Avem oameni la Torino care vor face tot ce porunceşti. 
Dacă poliţia pune ceva la cale, n-ar trebui să te expui. 

— De ce crezi că poliţia pune ceva la cale? 

— Ți se sugerează în scrisoare; îmi întinzi o altă cursă? 

— Mai întâi, voi merge la Berlin, apoi la Milano şi la Torino. 
Ştii că apreciez familia lui Mendibj, dar nu voi îngădui ca el să 
devină o problemă. 

— Îl poţi scoate din Torino de îndată ce va fi pus în libertate. 

— Şi dacă e o cursă? Şi dacă îl lasă liber ca să-l urmărească? 
Este ceea ce aş face eu, dacă aş fi în locul lor. Nu pot îngădui să 
fie pusă în primejdie confreria, o ştii bine. Am răspunderea 


multor familii, chiar şi a familiei tale. Vrei să ne zdrobească, să 
ne ia ceea ce ne aparţine? Vrei să trădăm memoria pe care ne- 
au lăsat-o drept moştenire străbunii noştri? Suntem ceea ce 
trebuie să fim, nu ceea ce am fi dorit să fim. 

— Vei fi în primejdie dacă mergi la Torino. E un act de curaj. 

— Nu sunt curajos, ştii bine, dar în această scrisoare ni se 
sugerează că e posibil să se pună la cale o cursă şi trebuie să 
acţionez ca să împiedic să cădem în ea. 

— Zilele lui Mendibj sunt numărate. 

— Toţi ne naştem cu zilele numărate. Acum, lasă-mă să lucrez 
şi anunţă-mă de îndată ce soseşte Talat. 

Guner ieşi din birou şi se îndreptă spre capelă. Acolo, în 
genunchi, lăsă ca lacrimile să-i inunde chipul şi căută în crucea 
aşezată în altar răspunsul la suferinţa lui. 


26 


— Începi să devii paranoic. 

— Uite ce e, Giuseppe, sunt sigur că muţii intră şi ies prin alt 
loc decât poarta, iar subsolul de la Torino este ca o brânză de 
Gruyere. E plin de tuneluri, o ştii bine. 

Sofia îi asculta în tăcere pe cei doi bărbaţi, dar se gândea că 
Marco avea dreptate. Muţii apăreau şi dispăreau fără să lase 
urme. Muţii sau complicii lor, pentru că erau convinşi că aceste 
operaţiuni din jurul Sfântului Giulgiu erau lucrătura unei 
organizaţii care selecţiona muţi ca să execute furturile, în cazul 
în care ceea ce urmăreau ei era să fure Sfântul Giulgiu din 
catedrală, aşa cum susţinea Marco. 

Şeful ei hotărâse în ultimul moment să îi însoţească la Torino. 
Ministrul culturii îi făcuse rost de un permis de la ministerul 
apărării ca să exploreze tunelurile, pe cele închise pentru 
marele public. În planurile oraşului subteran Torino de care 
dispunea armata nu exista niciun tunel care să dea în catedrală. 
Dar instinctul lui Marco îi spunea că acestea erau greşite; 
aşadar, cu ajutorul unui maior de la Ingineri şi a patru genişti ai 
aceluiaşi regiment, numit Pietro Micca, urma să străbată 
tunelurile rămase închise. Semnase un document prin care îşi 
asuma răspunderea pentru riscurile pe care avea să şi le asume, 
iar ministrul îi atrăsese atenţia să nu pună în pericol vieţile 
maiorului şi ale soldaţilor care urmau să-l însoţească. 

— Am studiat planurile, nu există niciun tunel care să ajungă 
până la catedrală, o ştii bine. 

— Giuseppe, interveni Sofia, nu cunoaştem tot ce există în 
subsolul de la Torino. Dacă am face săpături, Dumnezeu ştie ce 
am putea găsi. Unele galerii care străbat oraşul nu au fost 
explorate, altele par să nu ducă nicăieri. În realitate, poate că 
unul dintre aceste tuneluri ajunge până la catedrală. Ar fi logic 
să fie aşa. Gândeşte-te că oraşul a suferit multe asedii, iar 
catedrala adăposteşte podoabe unice, pe care locuitorii din 
Torino ar fi vrut să le salveze în cazul în care ar fi fost asediați 


sau cuceriţi de duşman. Nu este absurd să te gândeşti că vreo 
galerie dintre cele care par să nu ducă nicăieri, în realitate, 
ajunge la catedrală sau în apropierea ei. 

Giuseppe rămase tăcut. Îi respecta pe Marco şi pe Sofia 
pentru cunoştinţele lor, pentru că erau istorici şi uneori vedeau 
lucruri pe care alţii nu le observau. In plus, Marco era obsedat 
de acest caz. Sau îl rezolva, sau avea să sfârşească prin a-şi 
azvârli pe fereastră toată cariera, pentru că de luni de zile nu se 
ocupa decât de acest ultim incendiu de la catedrală. 

Stăteau la hotelul Alexandra, aproape de centrul istoric al 
oraşului Torino, şi a doua zi urmau să înceapă să lucreze. Marco 
trebuia să străbată galeriile oraşului, Sofia ceruse o întrevedere 
cu Eminenţa Sa cardinalul, iar Giuseppe trebuia să se vadă cu 
carabinierii ca să pună la punct efectivele de care aveau nevoie 
pentru urmărirea mutului. Dar, în noaptea aceea, Marco îi 
invitase la o cină cu peşte la Al Ghibellin Fuggiasco, un primitor 
restaurant clasic. 

Continuau să vorbească înflăcăraţi, când, în mod surprinzător, 
părintele Yves îşi făcu apariţia. 

Preotul se apropie prietenos de masa lor şi îi strânse călduros 
de mână, pe rând, ca şi cum s-ar bucura că îi vede. 

— Nu ştiam că şi dumneavoastră veniţi la Torino, domnule 
Valoni. Cardinalul m-a informat că ne va vizita doamna 
profesoară Galloni, cred că mâine aveţi întrevederea cu 
Eminenta Sa. 

— Da, aşa este, răspunse Sofia. 

— Cum merge ancheta? Lucrările la catedrală s-au terminat, 
iar Sfântul Giulgiu este din nou expus pentru credincioşi. Am 
întărit măsurile de siguranţă şi COCSA a instalat un foarte 
modern sistem antiincendiu. Nu cred să mai suferim vreun 
necaz. 

— Să dea Domnul să aveţi dreptate, părinte, spuse Marco. 

— Bine, vă las să vă bucuraţi de cină. 

Îl urmăriră cu privirea până la masa la care îl aştepta o tânără 
brunetă. Marco începu să râdă. 

— Ştiţi cu cine e părintele nostru Yves? 

— Cu o brunetă destul de arătoasă, sunt daţi naibii preoţii 
ăştia! spuse Giuseppe, surprins. 

— Este Ana Jiménez, sora lui Santiago. 


— Ai dreptate, Marco, este sora lui Santiago. 

— Acum, eu voi fi acela care merge la masa părintelui Yves ca 
să o salut. 

— De ce nu îi invităm la un pahar? 

— Pentru că asta ar însemna că ne-au trezit interesul şi nu ne 
convine, nu-i aşa? 

Marco traversă restaurantul şi se apropie de masa părintelui 
Yves. Ana Jimenez îi adresă un surâs larg şi îi ceru din tot 
sufletul să îi acorde câteva minute, când ar avea timp. Sosise la 
Torino cu patru zile în urmă. 

Marco nu se angajă la nimic, îi răspunse că, dacă îi mai 
rămânea ceva timp, pentru că nu stătea prea mult la Torino, i-ar 
fi făcut plăcere să o invite la o cafea. Când o întrebă unde ar 
putea să o sune, Ana Jimenez răspunse că la hotelul Alexandra. 

— Ce coincidenţă, şi noi stăm la Alexandra. 

— Mi l-a recomandat fratele meu, şi e un hotel destul de bun 
pentru câteva zile. 

— Bine, acestea fiind spuse, cu siguranţă că vom găsi timp să 
ne şi vedem. 

Se despărţi de ei şi se întoarse la Sofia şi la Giuseppe. 

— Doamna noastră stă la hotelul Alexandra. 

— Ce coincidenţă! 

— Nu, nu e o coincidenţă, Santiago i-a recomandat hotelul, 
era de aşteptat. În sfârşit, dacă va fi prea aproape, vom încerca 
să o evităm. 

— Eu nu ştiu dacă doresc să evit o bruneţică precum ea, 
exclamă râzând Giuseppe. 

— Păi, o s-o faci, din două motive: primul, pentru că este 
jurnalistă şi se încăpăţânează să descopere ce se află în spatele 
accidentelor din jurul Sfântului Giulgiu şi, al doilea, pentru că e 
sora lui Santiago şi nu vreau încurcături, de acord? 

— De acord, era o glumă. 

— Ana Jiménez este o femeie încăpăţânată şi inteligentă, nu 
poate fi luată în glumă. 

— Memorandumul pe care i l-a trimis fratelui ei este plin de 
speculaţii interesante. N-aş avea nimic împotrivă să stau de 
vorbă cu ea. 

— Nu spun că nu, Sofia, dar trebuie să fim cu mare băgare de 
seamă cu ea. 


— Ce face cu părintele Yves? se întrebă Sofia cu voce tare. 

— E o fată isteaţă şi a reuşit ca mâna dreaptă a cardinalului 
să o invite la cină, răspunse Marco. 

— Mă intrigă părintele Yves. 

— De ce, Sofia? 

— Nu ştiu, dar este prea corect, prea frumos, prea amabil şi 
îşi joacă întotdeauna rolul de preot. Nu cochetează. Mă uit la el 
când vorbeşte cu ea, este atent, dar nici pomeneală să 
cocheteze, cu toate că, aşa cum spune Giuseppe, Ana e o fată 
frumoasă. 

— Dacă ar avea intenţia să aibă vreo legătură cu ea, nu ar 
aduce-o în acest restaurant, unde probabil că îl poate cunoaşte 
multă lume, sublime Marco, nimeni n-ar face aşa ceva. 

x x * 

Bătrânul închise telefonul şi îşi lăsă privirea câteva clipe să 
rătăcească prin ferestrele mari. Câmpia englezească strălucea, 
verde ca smaraldul, sub lumina blândă a soarelui. 

Cei şapte bărbaţi aşteptau cu răbdare ca bătrânul să 
vorbească. 

— Va ieşi peste o lună. Comisia de Siguranţă va studia oficial, 
săptămâna viitoare, propunerea de punere în libertate. 

— De aceea a călătorit Addaio în Germania şi, din câte ne-a 
spus omul nostru, va trece graniţa în Italia. Mendibj a devenit 
cea mai mare problemă a lui, un pericol pentru confrerie. 

— Il va ucide? întrebă călăreţul cu accent franțuzesc. 

— Nu poate îngădui ca Mendibj să fie urmărit. Addaio şi-a dat 
seama de şmecherie şi vine să o împiedice, răspunse călăreţul 
cu aspect milităresc. 

— Unde îl vor ucide? insistă francezul. 

— Bineînţeles că în puşcărie, afirmă cavalerul italian. Ar fi cel 
mai sigur. S-ar organiza o mică încăierare, poate ceva mai mult. 
Fără să vrea, Mendibj, în libertate, îi poate da de gol pe oamenii 
lui Addaio. 

— Ce propuneţi? întrebă bătrânul. 

— Dacă Addaio rezolvă problema, va fi cel mai bine pentru 
toţi. 

— S-a prevăzut protecţie pentru Mendibj în cazul în care ar 
reuşi să iasă cu viaţă din închisoare? întrebă din nou bătrânul. 

— Da, afirmă călăreţul italian, fraţii noştri vor încerca să 


împiedice poliţia să o ia pe urmele lui. 

— Nu e de-ajuns ca fraţii noştri să încerce, trebuie să 
reuşească. 

Glasul ca de tunet al bătrânului răsună categoric. 

— Şi aşa vor face, răspunse italianul. Sper să aflu în orele 
următoare toate detaliile din planul carabinierilor pentru 
operaţiunea denumită „calul troian”. 

— Bine, am ajuns la punctul culminant, şi deznodământul nu 
poate fi altul decât acela de a-l salva pe Mendibj de carabinieri, 
altminteri... Ș 

Bătrânul nu îşi încheie fraza. Încuviinţară cu toţii, ştiau că, în 
ceea ce îl priveşte pe Mendibj, interesele lor coincideau cu cele 
ale lui Addaio, nu puteau permite ca acesta să devină un cal 
troian. 

O uşoară ciocănitură în uşă, înainte de a intra un majordom în 
livrea, servi drept încheiere pentru reuniunea începută în zorii 
zilei. 

— Domnule, invitaţii au început să se trezească pentru partida 
de vânătoare. 

— Bine. 

Bărbaţii, în costume de călărie, ieşiră încet din birou ca să 
intre într-o sufragerie călduroasă, unde îi aştepta micul dejun. 
Câteva minute mai târziu, o bătrână aristocrată, acompaniată de 
soţul ei, intră în sufragerie. 

— Ia, uite, credeam că noi ne-am trezit cel mai devreme, şi, ce 
să vezi, Charles, prietenii noştri ne-au luat-o înainte. 

— Cu siguranţă că au profitat ca să discute despre afaceri. 

Călărețul francez îi asigura că nu doreau nimic altceva decât 
să înceapă partida de vânătoare. În sufragerie, continuau să 
sosească şi alţi invitaţi. Până la un total de treizeci. Vorbeau 
înflăcăraţi, iar unii comentau indignaţi pretenţia Camerei 
Comunelor de a interzice vânătoarea de vulpi. 

Bătrânul îi privi resemnat. Ura vânătoarea, ca toţi ceilalţi 
şapte bărbaţi cu care stătuse de vorbă puţin mai devreme. Dar 
nu se puteau eschiva de la această distracţie atât de 
englezească. Membrii familiei regale adorau vânătoarea şi îi 
ceruseră, ca şi în alte ocazii, să organizeze o partidă de 


vânătoare pe splendidul său domeniu. Aşa că erau acolo. 
x x * 


Sofia şi cardinalul petrecuseră o bună parte din dimineaţă 
împreună. Nu îl văzuse pe părintele Yves, fusese condusă în 
cabinetul cardinalului de către un alt preot. N 

Acesta era mulţumit de lucrările încheiate. Il lăudă pe 
Umberto D'Alaqua, care se îngrijise personal ca lucrările să se 
termine într-un timp mai scurt decât cel prevăzut, mărind 
echipa de muncitori fără costuri suplimentare. 

Sub supravegherea doctorului Bolard, Sfântul Giulgiu 
revenise în capela Guarini”?, în sipetul lui de argint. Cardinalul 
se plânse cu subtilitate de faptul că nu primise niciun telefon, 
nici de la Marco, nici de la ea, ca să fie informat de cursul 
investigaţiilor. Sofia se scuză şi încercă să îl împace, povestindu- 
i ce era mai important. 

— Aşadar, credeţi că există o organizaţie sau o persoană 
particulară care îşi doreşte Sfântul Giulgiu şi care organizează 
incendiile ca să creeze dezordine şi să îl poată fura. Of! Mi se 
pare foarte complicat. Şi de ce credeţi dumneavoastră că îşi 
doreşte cineva Sfântul Giulgiu? 

— Nu ştiu. Poate fi un colecţionar, un excentric sau o 
organizaţie mafiotă care ar cere apoi o răscumpărare foarte 
mare ca să îl restituie. 

— Dumnezeule! 

— Suntem siguri, Eminenţă, că toate accidentele pe care le-a 
suferit catedrala au legătură cu Sfântul Giulgiu. 

— Şi spuneţi că şeful dumneavoastră caută o galerie 
subterană care să ducă până la catedrală? Dar asta e absurd. 
Dumneavoastră i-aţi cerut părintelui Yves să verifice arhivele 
noastre, cred că v-a trimis o documentaţie amănunţită despre 
istoricul catedralei, şi nicăieri nu se spune că ar exista vreun 
pasaj. 

— Dar asta nu înseamnă că nu există. 

— Dar nici că există. Să nu credeţi toate poveştile fantastice 
care se scriu despre catedrale. 

— Eminenţă, sunt istoric. 

— Ştiu, ştiu, doamnă profesoară; admir şi respect munca pe 
care o desfăşuraţi la Departamentul de Artă, nu era în intenţia 


22 Guarino Guarini (1624-1683), cleric, arhitect, filozof şi matematician 


italian. Stabilit la Torino în 1666, a realizat mai multe edificii, printre care şi 
Capela Sfântului Giulgiu din catedrala oraşului. 


mea să vă jignesc, credeţi-mă. 

— Ştiu, Eminenţă, dar credeţi-mă şi dumneavoastră că istoria 
nu este scrisă pe de-a-ntregul, că nu cunoaştem tot ce s-a 
întâmplat în trecut şi cu atât mai puţin intenţiile oamenilor care 
au trăit odată. 

x x * 

Când se întoarse la hotel, o întâlni în vestibul pe Ana Jiménez. 
Sofia îşi dădu seama că o aştepta. 

— Doamnă profesoară... 

— Ce mai faceţi? 

— Bine. Vă amintiţi de mine? 

— Da, sunteţi sora lui Santiago Jiménez, un bun prieten al 
nostru, al tuturor. 

— Ştiţi ce fac la Torino? 

— Cercetaţi incendiile de la catedrală. 

— Ştiu că şeful dumneavoastră nu e deloc încântat. 

— E firesc, nici dumneavoastră n-aţi fi încântată ca poliţia să 
se amestece în munca dumneavoastră. 

— Nu, nu mi-ar plăcea şi aş încerca să-i las cu buzele umflate. 
Ştiu că vi se va părea o naivitate ceea ce o să vă spun, dar pot să 
vă ajut şi puteţi avea încredere în mine. Fratele meu contează 
foarte mult pentru mine şi n-aş face nimic care ar putea să-l 
compromită. E adevărat că mi-ar plăcea să scriu un reportaj, dar 
nu o voi face, mă angajez să nu scriu un rând până când nu veţi 
închide cazul, până când nu se va lămuri totul. 

— Trebuie să înţelegeţi că Departamentul de Artă nu vă poate 
integra în echipa de cercetare doar pentru că aşa vreţi 
dumneavoastră. 

— Dar putem să lucrăm în paralel, eu să vă povestesc ce aflu, 
iar dumneavoastră să jucaţi cinstit cu mine. 

— Ana, asta e o anchetă oficială. 

— Ştiu, ştiu. 

Pe Sofia o surprinse îngrijorarea ce se citea pe chipul tinerei. 

— De ce este atât de important pentru dumneavoastră? 

— N-aş şti să vă explic. De fapt, nu m-a interesat niciodată 
Sfântul Giulgiu, nici n-am dat atenţie incendiilor şi furturilor de 
la catedrală. În casa şefului dumneavoastră, Marco Valoni, mi-a 
venit ideea. Fratele meu m-a dus la cină acasă la el, crezând că 
va fi o masă între prieteni, dar domnul Valoni a vrut să ştie ce 


părere au Santiago şi un alt prieten, cred că se numeşte John 
Barry, despre incendiu. Au stat de vorbă toată noaptea, au făcut 
speculaţii şi m-am trezit prinsă de această poveste. 

— Ce aţi aflat? 

— Bem o cafea? 

— De acord. 

Ana Jimenez suspină uşurată, în vreme ce Sofia regreta că 
acceptase să stea de vorbă cu jurnalista. li era simpatică, credea 
că se poate încrede în ea, dar Marco avea dreptate, de ce 
trebuiau să aibă încredere? Pentru ce? 

— Bine, povestiţi-mi, o îndemnă Sofia. 

— Am citit mai multe versiuni ale istoriei Sfântului Giulgiu, mi 
se pare fascinant. 

— Da, într-adevăr. 

— După părerea mea, cineva îşi doreşte Sfântul Giulgiu. 
Incendiile sunt o diversiune care să deruteze poliţia. Scopul este 
acela de a obţine Sfântul Giulgiu. 

Sofia se miră că tânăra ajunsese la aceeaşi concluzie ca ei şi 
continuă să o asculte cu interes. 

— Dar ar trebui să căutăm în trecut. Cineva vrea să îl 
recupereze, insistă Ana. 

— Cineva din trecut? 

— Cineva care are legătură cu trecutul Sfântului Giulgiu. 

— Şi de ce aţi ajuns la această concluzie? 

— Nu ştiu, e o presimţire. Am o mie de teorii, una mai 
năstruşnică decât alta, dar... 

— Da, am citit memorandumul dumneavoastră. 

— Şi ce părere aveţi? 

— Că aveţi multă imaginaţie, talent, fără îndoială, şi, poate, 
chiar şi dreptate. 

— Mi se pare că părintele Yves ştie mai mult decât spune, în 
legătură cu Sfântul Giulgiu. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Faptul că e atât de perfect, atât de corect, atât de 
nevinovat, atât de transparent, încât toate astea mă fac să cred 
că ascunde ceva. Şi e frumos, foarte frumos, nu vi se pare? 

— Da, într-adevăr, este un bărbat foarte atrăgător. Cum l-aţi 
cunoscut? 

— Am sunat la episcopat, am explicat că sunt jurnalistă şi că 


aş vrea să scriu o istorie a Sfântului Giulgiu. E o doamnă, de- 
acum în vârstă, jurnalistă, care răspunde de presă. Timp de 
două ore mi-a povestit tot ce spun pliantele turistice despre 
Sfântul Giulgiu, ca să nu mai spun că mi-a ţinut şi o lecţie de 
istorie despre Casa de Savoia. 

Am plecat plictisită. Buna doamnă nu era persoana potrivită 
care să mă ajute să găsesc vreo pistă. Am sunat din nou şi am 
cerut să vorbesc cu Eminenţa Sa, cardinalul; m-au întrebat cine 
sunt şi ce doresc. Am explicat că sunt jurnalistă şi că fac 
cercetări asupra incendiilor şi accidentelor care avuseseră loc în 
catedrală. Am fost din nou trimisă la amabila jurnalistă, care, de 
data asta, m-a primit contrariată. Am insistat să obţină o 
întrevedere cu Eminenţa Sa. Până la urmă, am jucat totul pe o 
carte, i-am spus că simţeam că mi se ascunde ceva şi că aveam 
să fac publice bănuielile şi anumite cercetări pe care le-am 
făcut. 

Alaltăieri, m-a sunat părintele Yves. Mi-a spus că este 
secretarul cardinalului, că acesta nu mă poate primi, dar că l-a 
însărcinat pe el să fie la dispoziţia mea. Ne-am văzut, am stat de 
vorbă îndelung. Părea sincer când mi-a relatat cele întâmplate în 
ultimul incendiu, m-a condus să vizitez catedrala şi apoi am 
servit o cafea. Ne-am înţeles să mai stăm de vorbă. Când am 
sunat ieri ca să stabilim întâlnirea, mi-a spus că urma să fie 
ocupat toată ziua şi m-a întrebat dacă aş avea ceva împotrivă să 
mă invite la cină. Asta e tot. 

— Este un preot foarte special, spuse Sofia, ca şi cum ar fi 
gândit cu voce tare. 

— Îmi închipui că se umple catedrala când ţine el slujba, 
răspunse Ana. 

— Vă place? 

— Dacă n-ar fi preot, m-aş combina cu el. 

Pe Sofia o surprinse cât de dezinhibată era Ana Jiménez. Ea 
nu ar fi făcut niciodată o asemenea mărturisire faţă de o 
necunoscută. Dar fetele tinere aşa sunt. Ana nu avea mai mult 
de douăzeci şi cinci de ani, aparţinea unei generaţii obişnuite să 
obţină ceea ce vrea, fără ipocrizii şi menajamente, deşi faptul că 
părintele Yves era preot părea să o reţină, cel puţin pentru 
moment. 

— Ştiţi, şi pe mine mă intrigă părintele Yves, dar l-am verificat 


şi nu există nimic ciudat la el, ceva care să ne indice altceva 
decât ceea ce se vede. Uneori, există astfel de oameni, curaţi şi 
transparenţi. Bine, ce vă gândiţi să faceţi? 

— Dacă mi-aţi da un indiciu, am putea face schimb de 
informaţii... 

— Nu, nu pot şi nici nu trebuie. 

— N-ar afla nimeni. 

— Să vă fie clar, eu nu fac nimic pe la spatele nimănui şi, cu 
atât mai puţin, al persoanelor în care am încredere şi cu care 
lucrez. Dumneavoastră îmi sunteţi simpatică, dar eu am munca 
mea, iar dumneavoastră, pe a dumneavoastră. Dacă Marco va 
hotărî la un moment dat că trebuie să colaborăm, voi fi 
încântată, şi, dacă nu, voi fi la fel de încântată. 

— Dacă vrea cineva să fure sau să distrugă Sfântul Giulgiu, 
publicul are dreptul să o afle. 

— Nu mă îndoiesc. Numai că dumneavoastră sunteţi cea care 
spune că cineva vrea să fure sau să distrugă Sfântul Giulgiu. Noi 
cercetăm cauzele incendiilor; când vom încheia ancheta, o vom 
comunica superiorilor noştri, şi aceştia, opiniei publice, dacă 
prezintă interes. 

— Nu v-am cerut să-l trădaţi pe şeful dumneavoastră. N 

— Am înţeles ce mi-aţi cerut, şi răspunsul meu este nu. Imi 
pare rău. 

Ana îşi muşcă buzele supărată şi se ridică de la masă fără să 
îşi fi terminat cappuccinoul. 

— Bine, ce putem face? În orice caz, dacă descopăr ceva, vă 
deranjează dacă vă sun? 

— Nu, nu mă deranjează. 

Tânăra zâmbi şi ieşi grăbită din cafeneaua hotelului. Sofia se 
întrebă unde s-o fi ducând atât de hotărâtă. Telefonul mobil sună 
şi, când auzi vocea părintelui Yves, îi veni să râdă. 

— Acum câteva minute vorbeam despre dumneavoastră. 

— Cu cine? 

— Cu Ana Jimenez. 

— Ah, jurnalista! Este o persoană încântătoare şi foarte 
inteligentă. Cercetează incendiile de la catedrală. Ştiu deja că 
şeful dumneavoastră, Marco, este prieten cu fratele «i, 
reprezentantul Europol al Spaniei în Italia. 

— Aşa este. Santiago Jimenez este prieten cu Marco şi cu noi 


toţi. E o persoană cumsecade şi un adevărat profesionist. 

— Da, da, aşa se pare. Să vă explic, vă sun din partea 
cardinalului. Vrea să vă invite pe dumneavoastră şi pe domnul 
Valoni la o recepţie. 

— La o recepţie? 

— Cardinalul primeşte o comisie de savanţi catolici care vin 
din când în când la Torino ca să examineze Sfântul Giulgiu; se 
îngrijesc ca acesta să fie în stare bună. Doctorul Bolard este 
preşedintele acestei comisii. De fiecare dată când vin, cardinalul 
organizează o recepţie; nu invită prea multă lume, maximum 
treizeci sau patruzeci de persoane, şi doreşte să veniţi şi 
dumneavoastră. Domnul Valoni i-a spus odată că ar fi interesat 
să-i cunoască pe aceşti savanţi, şi acum s-a ivit ocazia. 

— Şi eu sunt invitată? 

— Bineînţeles, doamnă profesoară, aşa mi-a spus Eminenţa 
Sa. 

— Bine, spuneti-mi unde şi la ce oră. 

— Poimâine, la reşedinţa Eminenţei Sale, la ora şapte seara. 
În afară de membrii comitetului, vor mai veni câţiva oameni de 
afaceri care se implică şi ei în sprijinirea catedralei, primarul, 
reprezentanţi ai guvernului şi poate că va veni şi monseniorul 
Aubry, asistentul locţiitorului secretarului de stat, şi Eminenţa 
Sa, cardinalul Visier. 

— De acord, vă mulţumesc pentru invitaţie. 

— Vă aşteptăm. 

x x * 

Marco era prost dispus. Petrecuse o bună parte din zi în 
galeriile subterane din Torino. Anumite tronsoane datau din 
secolul al XVI-lea, altele, din al XVIII-lea; chiar şi Mussolini 
dăduse ordin să se profite de existența tunelurilor şi să fie 
lărgite pe anumite tronsoane. Străbaterea galeriilor subterane e 
o întreprindere anevoioasă. În subsol, exista un alt oraş Torino, 
sau, mai bine zis, mai multe oraşe. Vechiul teritoriu al 
torinezilor a fost colonizat de Roma, asediat de Hanibal, invadat 
de lombarzi, până a ajuns să facă parte din Casa de Savoia. Era 
un oraş în care istoria şi legenda se intersectau la fiecare pas. 

Săpăturile arheologice demonstrau că anumite galerii erau 
anterioare secolului al XVI-lea, şi anume, din primele secole ale 
erei noastre. 


Maiorul Colombaria s-a arătat răbdător şi amabil, dar şi de 
neclintit atunci când Marco insista să o apuce printr-o galerie în 
stare proastă sau când îi propunea să doboare un zid ca să vadă 
dacă în spatele lui nu era vreun tunel care să ducă undeva. 

— Mi s-a dat ordin să vă călăuzesc prin galerii, şi nu voi 
expune în mod inutil nici viaţa dumneavoastră, nici pe a noastră, 
vârându-ne prin nişte tuneluri care nu au reazeme şi s-ar putea 
dărâma. Şi nu sunt autorizat să fac găuri în ziduri. Imi pare rău. 

Dar cel căruia îi părea rău era Marco; la sfârşitul după- 
amiezii, avea senzaţia că a călătorit în zadar prin subsolul 
oraşului Torino. 

— Hai, nu te necăji, maiorul Colombaria are dreptate, el şi-a 
făcut doar datoria, ar fi fost o nebunie să fi început să daţi cu 
ciocanul. 

Giuseppe încerca, fără sorţi de izbândă, să îşi liniştească 
şeful. Nici Sofia nu a avut mai mult noroc. 

— Marco, ceea ce vrei tu nu e posibil decât dacă Ministerul 
Culturii, în acord cu Consiliul de Artă din Torino, ţi-ar pune la 
dispoziţie o echipă de arheologi şi de tehnicieni ca să sape mai 
multe tuneluri. Dar aşa, nu poţi pretinde să te lase de bunăvoie 
să sapi pe unde crezi tu că ar fi potrivit. Nu e logic. 

— Dacă nu încercăm să mergem prin galeriile închise, nu vom 
şti dacă există sau nu ceea ce caut. 

— Păi atunci vorbeşte cu ministrul şi... 

— Ministrul, într-una din zile, o să mă trimită la dracu’. S-a 
cam săturat de cazul Sfântului Giulgiu. 

Sofia şi Giuseppe se priviră îngrijoraţi de mărturisirea lui 
Marco, dar nu spuseră nimic. 

— Bine, să-ţi dau ultimele noutăţi. Cardinalul ne invită 
poimâine la o recepţie. 

— La o recepţie? Pe noi? 

— Da. M-a sunat părintele Yves. Comitetul ştiinţific care se 
îngrijeşte să menţină Sfântul Giulgiu în stare bună se află la 
Torino, şi cardinalul obişnuieşte să dea o recepţie în cinstea lor, 
la care invită oamenii de vază ai oraşului. Se pare că ţi-ai 
manifestat odată interesul de a-i cunoaşte pe aceşti savanţi şi de 
aceea ne-a invitat. 

— N-am chef de petreceri, aş prefera să discut cu ei altfel, nu 
ştiu, în catedrală, în vreme ce examinează Sfântul Giulgiu... Dar, 


în sfârşit, o să mergem. O să-mi trimit costumul la călcat. Şi tu, 
Giuseppe, ce noutăţi ai? 

— Şeful de aici nu are oameni pentru dispozitivul de care 
avem nevoie. Va trebui să cerem întăriri de la Roma. Am vorbit 
deja la Europol, aşa cum mi-ai spus, în cazul în care mutul ar 
încerca să fugă. Vor putea colabora cu noi pe teren trei oameni. 
Aşa că va trebui să vorbeşti la Roma să ne trimită întăriri. 

— N-aş vrea să ne trimită poliţişti de la Roma. Prefer să 
folosim echipa noastră. Ce oameni ar putea veni? 

— Departamentul aproape că nu mai face faţă. Nu stă nimeni 
cu braţele încrucişate, afirmă Giuseppe, deşi se poate ca unul 
dintre ei să-şi lase treaba şi să vină aici când este momentul. 

— Da, prefer. Mă simt mai în largul meu cu oamenii noştri. O 
să ne mulţumim cu sprijinul pe care carabinierii ni-l pot da aici. 
Deşi asta va însemna ca toţi să facem pe poliţiştii. 

— Credeam că asta şi suntem, spuse Giuseppe sarcastic. 

— Mă rog, noi doi suntem, Sofia nu e, nici Antonino, nici 
Minerva. 

— Doar n-ai de gând să-i pui să-l urmărească pe mut... 

— Vom face de toate, e clar? 

— Foarte clar, şefu', foarte clar. Bine, dacă n-ai nimic 
împotrivă, mă duc să iau cina cu un prieten de la carabinieri, un 
tip grozav, dispus să colaboreze cu noi, şi pe care l-am invitat la 
cină. Vine peste o jumătate de oră. Mi-ar plăcea să beţi cu noi 
un pahar înainte de a pleca. 

— Din partea mea, de acord, spuse Sofia. 

— E în regulă, răspunse Marco, fac un duş şi cobor. Tu ce-o să 
faci, doamnă profesoară? 

— Nimic, dacă vrei, luăm cina împreună, undeva pe aici. 

— Te invit, poate îmi trece proasta dispoziţie. 

— Nu, eu te invit. 

— În ordine. 

x x * 

Sofia îşi cumpărase un taior de mătase. Nu îşi luase cu ea 
nimic potrivit ca să meargă la o recepţie, aşa că se plimbă pe 
strada Roma şi prin împrejurimi în căutarea unui magazin 
Armani şi, în afară de taior, cumpără şi o cravată pentru Marco. 

li plăcea Armani pentru simplitate, pentru acea naturaleţe pe 
care o aveau rochiile lui. 


— Vei fi cea mai frumoasă, o asigură Giuseppe. 

— Bineînţeles, adăugă Marco. 

— O să-mi deschid un fanclub cu voi doi, spuse Sofia râzând. 

Părintele Yves îi întâmpină în uşă. Nu purta haine preoțești, 
nici măcar gulerul înalt, ci un costum de un albastru aproape 
negru şi o cravată Armani, exact la fel cu aceea pe care Sofia i-o 
dăruise lui Marco. 

— Doamnă profesoară, domnule Valoni... Poftiti înăuntru, 
Eminenţa Sa se va bucura să vă vadă. 

Marco privi cu coada ochiului cravata părintelui Yves şi schiţă 
un zâmbet. 

— Aveţi bun-gust la cravate, domnule Valoni. 

— De fapt, bun-gust are doamna profesoară, care mi-a dăruit- 
0. 

— Ştiam eu! exclamă râzând părintele Yves. 

Se apropiară de cardinal, şi acesta îi prezentă monseniorului 
Aubry, un francez înalt şi uscăţiv, elegant şi cu o atitudine 
binevoitoare. Avea în jur de cincizeci de ani şi arăta exact cum 
te aşteptai să arate: un expert diplomatic. Se interesă de îndată 
de mersul anchetei legate de Sfântul Giulgiu. 

Stăteau de câteva minute de vorbă, când au observat că toate 
privirile se îndreptau spre uşă. 

Eminenţa Sa cardinalul Visiers şi Umberto D'Alagqua tocmai 
sosiseră. Cardinalul de Torino şi monseniorul Aubry s-au scuzat 
faţă de Sofia şi de Marco şi s-au dus să îi salute. 

Sofia simţi că i se accelerează pulsul. Nu îşi închipuia că avea 
să îl revadă pe D'Alaqua, şi cu atât mai puţin aici. Oare o să o 
ignore cu politeţea lui rece? 

— Doamnă profesoară, te-ai înroşit. 

— Eu? Mă rog, am avut o surpriză. 

— Existau multe şanse să vină şi D'Alaqua. 

— Nu mă gândisem. 

— Este unul dintre binefăcătorii Bisericii, un om de încredere. 
O parte din banii Vaticanului trec discret prin mâinile lui. Şi îţi 
amintesc că, aşa cum se spune în raportul Minervei, el este cel 
care plăteşte acest comitet ştiinţific. 

— Da, ai dreptate, dar nu mă gândeam că îl vom întâlni. 

— Fii liniştită, eşti foarte frumoasă, dacă lui D'Alagua îi plac 
femeile, e imposibil să nu-ţi cadă la picioare. 


— Ştii doar că nu i se cunoaşte nicio parteneră de-a lungul 
întregii vieţi. E ciudat. 

— Mă rog, aştepta să te cunoască pe tine. 

Au abandonat subiectul, pentru că părintele Yves se apropia 
de ei, însoţit de primar şi de doi domni în vârstă. 

— Vreau să vi-i prezint pe doamna profesoară Galloni şi pe 
domnul Valoni, directorul Departamentului de Artă. Domnul 
primar, domnii profesori Bolard şi Castiglia... 

Au început o discuţie înflăcărată despre Sfântul Giulgiu, la 
care Sofia abia de participa. 

Tresări atunci când Umberto D'Alagua apăru în faţa ei, însoţit 
de cardinalul Visier. 

După saluturile de rigoare, D'Alagqua o apucă de braţ şi o 
trase deoparte, spre mirarea tuturor. 

— Cum mai merg investigaţiile dumneavoastră? 

— Nu pot să spun că am avansat prea mult. E o chestiune de 
timp. 

— Nu mă aşteptam să vă găsesc azi, aici. 

— Ne-a invitat cardinalul; ştia că dorim să-i cunoaştem pe 
membrii comitetului ştiinţific şi sper să ne putem întâlni cu ei 
înainte de a pleca. 

— Aşadar, aţi venit la Torino ca să asistați la această 
recepţie... 

— Nu, nu în mod special. 

— În orice caz, mă bucur să vă văd. Cât timp veţi rămâne? 

— Păi, câteva zile, patru, cinci, poate mai mult. 

— Sofia! 

Vocea piţigăiată a unui bărbat întrerupse clipa de intimitate 
cu D'Alaqua. Sofia schiţă un zâmbet, constatând că individul 
care o strigase era un fost profesor de la universitate. Profesorul 
ei de artă medievală, un ilustru şef de catedră cu numeroase 
cărţi publicate, o stea a universului academic european. 

— Cea mai bună studentă a mea! Ce bucurie să te văd! Ce mai 
faci? 

— Domnule profesor Bonomi! Mă bucur să vă revăd. 

— Umberto, nu ştiam că o cunoşti pe Sofia. Deşi nu mă miră, 
este una dintre cele mai bune specialiste în artă pe care o avem 
în Italia. Ce păcat că nu a vrut să se dedice lumii academice. I- 
am oferit să-mi fie asistentă, dar rugăminţile mele au fost 


zadarnice. 

— Pentru Dumnezeu, domnule profesor! 

— Da, da, n-am avut niciodată un student atât de inteligent şi 
de capabil ca tine, Sofia. 

— Da, interveni D'Alagua, ştiu că doamna profesoară Galloni 
este foarte competentă. 

— Competentă şi strălucită, Umberto, şi cu o minte 
speculativă. lartă-mi indiscreţia, dar ce faci aici, Sofia? 

Sofia se simţi stânjenită. Nu avea chef să îi dea explicaţii 
fostului ei profesor, deşi ştia că nu avea încotro. 

— Lucrez pentru Departamentul de Artă şi sunt în trecere 
prin Torino. 

— Aha! Departamentul de Artă. Nu-mi imaginam că ai putea fi 
anchetatoare. 

— Munca mea este mai degrabă ştiinţifică, nu mă ocup de 
ancheta propriu-zisă. 

— Veniţi să vă prezint unor colegi, vă va face plăcere să-i 
cunoaşteţi, spuse D'Alaqua. 

O apucă de braţ, împiedicându-l pe profesorul Bonomi să o ia 
cu el. 

— Scuză-mă, Guido, dar tocmai voiam să o prezint pe Sofia 
Eminenţei Sale. 

— Dacă e aşa... Umberto, vei veni mâine la concertul lui 
Pavarotti şi la cina pe care o dau în onoarea cardinalului Visier? 

— Da, fireşte. 

— De ce nu o aduci şi pe Sofia? Mi-ar face plăcere să vii, 
draga mea copilă, dacă nu ai alt angajament. 

— Mă rog, eu... 

— Voi fi încântat să o însoțesc pe doamna profesoară, dacă 
într-adevăr nu are alt angajament. Acum, te rog să ne scuzi, ne 
aşteaptă cardinalul... Ne vedem mai târziu. 

D'Alaqua, împreună cu Sofia, se apropie de grupul în care se 
afla cardinalul Visier. Acesta o privi curios, ca şi cum ar fi 
evaluat-o; se arătă amabil, dar rece ca un sloi de gheaţă. Părea 
să aibă o relaţie strânsă cu D'Alaqua, cei doi se tratau cu 
familiaritate, ca şi cum i-ar lega un fir nevăzut. 

Vorbiră timp îndelungat despre artă, apoi despre politică şi, în 
sfârşit, veni şi rândul Sfântului Giulgiu. 

Marco observă cât de firesc se integrase Sofia în acel grup 


select. Până şi scorţosul de cardinal zâmbea la comentariile ei şi 
îşi arăta interesul pentru opiniile Sofiei. 

Se gândi că Sofia, în afară de faptul că era inteligentă, era şi 
foarte frumoasă şi că nimeni nu putea rămâne insensibil faţă de 
frumuseţe, nici chiar acel cardinal sofisticat. 

Era trecut de ora nouă, invitaţii începură să îşi ia la revedere. 
D'Alaqua era însoţit de Aubry şi de cei doi cardinali, precum şi 
de profesorul Bolard şi alţi doi savanţi. 

Inainte de a pleca, o căută pe Sofia, care în momentul acela 
era cu Marco şi cu bătrânul profesor Guido Bonomi. 

— Noapte bună, doamnă profesoară, Guido, domnule Valoni... 

— Unde iei cina, Umberto? întrebă Guido Bonomi. 

— Acasă la Eminenţa Sa, cardinalul de Torino. 

— Bine, aştept să ne vedem mâine, însoţit, fireşte, de doamna 
profesoară. 

Sofia simţi cum se înroşeşte. 

— Bineînţeles. Voi lua legătura cu dumneavoastră, doamnă 
profesoară Galloni. Pe mâine. 

Sofia şi Marco îşi luară la revedere de la cardinal şi de la 
părintele Yves. 

— V-aţi simţit bine? întrebă cardinalul. 

— Da, vă mulţumim, Eminenţă, răspunse Marco. 

— Aţi stabilit vreo întrevedere cu comitetul nostru ştiinţific? 
întrebă părintele Yves. 

— Da, mâine ne va primi profesorul Bolard, răspunse Marco. 

— Yves, de ce nu-i inviţi la cină pe domnul Valoni şi pe 
doamna profesoară? 

— Cu multă plăcere. Dacă mă aşteptaţi o clipă, voi face o 
rezervare la Vecchia Lanterna. Vă convine? 

— Nu vă deranjati, părinte... 

— Nu mă deranjează absolut deloc, domnule Valoni, numai 
dacă nu doriţi să luaţi cina cu mine din pricina cravatei... 

x x * 

Era trecut de douăsprezece noaptea, când Yves i-a lăsat în uşa 
hotelului. Seara fusese agreabilă. Au râs, au vorbit câte puţin 
despre toate şi s-au bucurat de o cină splendidă, aşa cum era de 
aşteptat, Vecchia Lanterna fiind unul dintre cele mai sofisticate 
şi mai scumpe restaurante din Torino. 

— Mă istoveşte viaţa socială! exclamă Marco în drum spre 


bar, ca să stea de vorbă cu Sofia despre evenimentele serii. 

— Dar ne-am simţit foarte bine. 

— Tu eşti o prinţesă şi erai în mediul tău; eu sunt poliţist şi 
aveam de lucru. 

— Marco, tu eşti ceva mai mult decât un poliţist. Îţi amintesc 
că eşti licenţiat în istorie şi că ne-ai învăţat pe toţi mai multă 
artă decât am învăţat în universitate. 

— Nu exagera. Apropo, bătrânul Bonomi te adoră. 

— A fost un mare profesor, în afară de faptul că e o prima 
donna? a mediului artistic; a fost întotdeauna amabil cu mine. 

— Eu cred că era îndrăgostit în taină de tine. 

— Ce-ţi trece prin minte! Trebuie să ştii că eu am fost o 
studentă sârguincioasă şi luam zece la aproape toate materiile. 
În sfârşit, am fost o tocilară. 

— Bine, ce poţi să-mi spui despre D'Alaqua? 

— Of! Nu ştiu ce să-ţi spun. Părintele Yves îi seamănă puţin: 
amândoi sunt inteligenţi, corecţi, amabili, frumoşi şi inaccesibili. 

— Nu mi se pare că D'Alaqua ar fi inaccesibil pentru tine; în 
plus, nu e preot. 

— Nu, nu e, dar e ceva în el care îl face să pară ca şi cum n-ar 
fi din lumea asta, ca şi cum ar pluti deasupra noastră, a 
tuturor... Nu ştiu, e o senzaţie foarte ciudată, nu pot să ţi-o 
explic. 

— Părea încântat de tine. 

— Dar nu mai mult decât de toţi ceilalţi. Mi-ar plăcea să te 
contrazic, să spun că bărbatul ăsta e interesat de mine, dar nu e 
adevărat, Marco, nu o să mă amăgesc. Sunt măricică şi ştiu 
când un bărbat mă place. 

— Ce ţi-a spus? 

— În puţinul răgaz cât am fost singuri, m-a întrebat de 
anchetă. Am evitat să-i spun ce facem aici, în afară de faptul că 
voiai să cunoşti comitetul ştiinţific al Sfântului Giulgiu. 

— Cum ţi s-a părut Bolard? 

— E ciudat, dar şi el este acelaşi gen de bărbat ca D'Alaqua şi 
părintele Yves. Acum ştim că se cunosc, mă rog, de fapt era de 
aşteptat să fie aşa. 

— Ştii ceva? Şi mie mi se par nişte oameni deosebiți, nu ştiu 
foarte bine de ce şi în ce fel, dar sunt. E ceva impunător în ei, 


23 „Primadonă”, aici, cu sensul de „celebritate” (în it. în orig.) 


poate aspectul lor fizic, eleganța, siguranţa de sine pe care o 
emană. Sunt obişnuiţi să comande şi să li se dea ascultare. 
Limbutul nostru profesor Bonomi mi-a spus că pe Bolard îl 
interesează doar ştiinţa şi că de aceea a rămas credincios 
celibatului. 

— Mă surprinde devoţiunea pe care o arată Sfântului Giulgiu, 
el ştiind prea bine că acesta a fost datat, prin metoda carbonului 
14, în Evul Mediu. 

— Da, şi pe mine. Vom vedea ce va reieşi din întrevederea pe 
care o am mâine cu el. Vreau să vii şi tu. Ah! Explică-mi 
povestea cu cina de acasă de la Bonomi. 

— A stăruit pe lângă D'Alaqua să mă ducă la operă şi apoi 
acasă la el, la o cină pe care o oferă în onoarea cardinalului 
Visier. D'Alaqua n-a avut încotro şi a spus că mă va însoţi. Dar 
nu ştiu dacă trebuie să merg. 

— Ba da, sigur că trebuie să mergi şi să tragi cu urechea. Eşti 
în misiune de serviciu; toţi aceşti bărbaţi atât de respectabili şi 
de puternici ascund secrete şi poate că vreunul dintre ei ştie 
ceva în legătură cu cele întâmplate la catedrală. 

— Marco, te rog! Este absurd să te gândeşti că aceşti oameni 
au vreo legătură cu incendiile, cu muţii... 

— Nu, nu e absurd. Acum îţi vorbesc în calitate de poliţist. Nu 
am încredere în oamenii ăştia; ca să ajungă aici, probabil că au 
făcut multe porcării şi au călcat peste multe cadavre. Iți 
amintesc, pe deasupra, că, de fiecare dată când lichidăm vreo 
organizaţie de hoţi de opere de artă, descoperim că destinatarul 
jafului este un milionar excentric, care visează să aibă în galeria 
lui particulară obiecte din patrimoniul vreunei ţări, doar pentru 
că se află într-un anume muzeu. 

Tu eşti o prinţesă bună, din basme, dar ei sunt rechinii care 
distrug tot ce le iese în cale. Să nu uiţi asta mâine, când mergi la 
operă şi la cină la Bonomi. Manierele lor desăvârşite, 
conversațiile lor culte, luxul cu care se înconjoară sunt o 
imagine, nimic mai mult decât o faţadă. Am mai puţină 
încredere în ei decât în hoţii de buzunare din Trastevere, ascultă 
ce-ţi spun. 

— Va trebui să-mi cumpăr altă rochie... 

— Când ne întoarcem, voi propune să ţi se dea o gratificaţie 
pentru toate cheltuielile pe care ţi le prilejuieşte această 


anchetă. Dar, prinţesă, încearcă să nu mergi la Armani, sau vei 
sfârşi prin a-ţi cheltui toată leafa pe luna asta. 
— O să încerc, dar nu-ţi promit. 


27 


Mireasa, emoţionată, primea felicitări de la nenumăratele ei 
rude. Salonul era plin de lume până la refuz; era momentul 
perfect, se gândi Addaio. 

Nunta nepoatei lui Bakkalbasi îi înlesnise întâlnirea la Berlin 
cu majoritatea membrilor confreriei. 

Călătorise împreună cu Bakkalbasi, unul dintre cei opt 
episcopi secreţi ai confreriei, oficial, un prosper negustor din 
Urfa. 

Împreună cu cei şapte conducători ai confreriei din Germania 
şi cu cei şapte din Italia, se îndreptă spre un colţ discret al 
salonului, unde îşi aprinseră nişte trabucuri lungi. Unul dintre 
nepoţii lui Bakkalbasi rămase în preajma lor, astfel ca nimeni să 
nu se apropie de ei să îi deranjeze. 

Ascultă cu răbdare rapoartele bărbaţilor şi amănunte legate 
de viaţa confreriei pe acele meleaguri barbare. 

— Luna viitoare, Mendibj va fi liber. Directorul închisorii a 
vorbit de mai multe ori la telefon cu directorul Departamentului 
de Artă. Zilele trecute, o asistentă socială i se plângea 
directorului; i-a spus că i se părea nedemn să joace teatru în 
faţa unui puşcăriaş; a mai spus şi că ea recomandase de multă 
vreme ca Mendibj să meargă la un centru special, că era 
convinsă că nu îi înţelegea şi că i se părea o faptă reprobabilă 
montarea unei scene prin care să recomande eliberarea lui, ca 
să-l testeze. Era foarte categorică atunci când spunea că nu voia 
să mai facă niciodată aşa ceva. 

— Cine e omul tău de legătură în închisoare? îl întrebă Addaio 
pe bărbatul care tocmai vorbise. 

— Cumnata mea. Este menajeră. Face curăţenie de ani de zile 
în birourile administrative şi în anumite zone din închisoare. 
Spune că s-au obişnuit cu prezenţa ei şi că nu o bagă nimeni în 
seamă, iar atunci când directorul soseşte de dimineaţă şi ea face 
curăţenie, acesta îi face semn să continue, deşi e angajat într-o 
conversaţie telefonică sau vorbeşte cu vreun funcţionar. Au 


încredere în ea. Pe deasupra, este de-acum în vârstă, aşa că 
nimeni nu bănuieşte o femeie căruntă care umblă cu găleata şi 
cu cârpa de şters pe jos. 

— Am putea afla data exactă când va fi pus în libertate? 

— Da, sigur că putem, răspunse bărbatul. 

— În ce fel? insistă Addaio. 

— Păi, ordinele de eliberare îi sosesc directorului prin fax şi, 
când vine de dimineaţă, le strânge. Cumnata mea ajunge 
înaintea lui, şi ea ştie deja că trebuie să se uite la faxurile sosite, 
ca să vadă dacă e şi ordinul de eliberare provizorie a lui 
Mendibj, şi să mă sune imediat. l-am cumpărat un telefon mobil 
special ca să poată face acest lucru. 

— Pe cine mai avem în puşcărie? 

— Doi fraţi condamnaţi pentru asasinat. Unul din ei a lucrat 
ca şofer al unei persoane importante din guvernul regional de la 
Torino, celălalt avea un aprozar. Într-o noapte, într-o discotecă, 
s-au încăierat cu nişte tipi care se legaseră de logodnicele lor. Ei 
au fost mai iuți, şi unul dintre tipi a murit dintr-o lovitură de 
cuţit. Sunt oameni cumsecade şi loiali. 

— Dumnezeu să-i ierte! Aparţin confreriei noastre? 

— Nu, nu, dar o rudă de-a lor, da. A vorbit cu ei şi i-a întrebat 
dacă ar putea... mă rog, dacă ar putea să... 

Bărbatul se simţi stânjenit de privirea stăruitoare a lui Addaio. 

— Ce-au spus? 

— Depinde de sumă. Dacă le dăm familiilor lor un milion de 
euro, o vor face. 

— Cum vor primi semnalul? 

— Îi va vizita o rudă şi le va spune dacă le-am dat banii şi 
când vor trebui să... în sfârşit... ce-ai poruncit tu. 

— Mâine vei avea banii. Dar să ne pregătim şi pentru cazul în 
care Mendibj iese până la urmă viu din închisoare. 

Un bărbat tânăr, cu o mustață deasă, cu maniere elegante, luă 
cuvântul. 

— Păstorule, dacă se va întâmpla aşa, va încerca să ia 
legătura cu noi pe filiera obişnuită. 

— Explică-mi. 

— La nouă dimineaţa, va ajunge în parcul Carrara şi se va 
plimba pe latura parcului ce dă în bulevardul Appio Claudio. În 
fiecare zi, la ora aceea, vărul meu, Arslan, trece pe acolo cu 


fiicele lui în drum spre şcoală. De ani de zile, membrii confreriei 
aflaţi la ananghie merg în locul acela dacă sunt siguri că nu-i 
urmăreşte nimeni şi, când îl văd trecând pe Arslan, aruncă o 
hârtie pe jos, explicând unde se pot întâlni peste câteva ore. 
Când echipele pe care le trimiţi sosesc la Torino, le dăm aceleaşi 
instrucţiuni. 

Arslan ia legătura cu mine, îmi spune unde este locul de 
întâlnire şi punem în funcţiune un dispozitiv prin care aflăm 
dacă oamenii noştri sunt urmăriţi sau nu; dacă aşa e, nu ne 
apropiem de el, dar încercăm să-l urmărim şi, dacă putem, să 
luăm legătura cu el. 

Dacă legătura nu e posibilă, fratele nostru ştie că se întâmplă 
ceva şi încearcă să stabilească o altă întâlnire. De data asta, 
trebuie să meargă la un aprozar de pe strada Accademia 
Albertina şi să cumpere mere; când plăteşte, va înmâna o hârtie 
cu locul următoarei întâlniri. Vânzătorul de fructe este membru 
al confreriei noastre şi va lua legătura cu noi. 

Cea de a treia întâlnire... 

— Sper că nu va fi nevoie şi de o a treia. Dacă iese viu din 
închisoare, nu trebuie să supravieţuiască după prima întâlnire. E 
clar? Trecem printr-o mare primejdie. Pe Mendibj îl vor urmări 
carabinierii, oameni cu experienţă. Trebuie să găsim o echipă în 
stare să facă ce e de făcut şi să dispară fără să lase urme. Nu va 
fi uşor, dar nu putem să-i dăm ocazia să ia legătura cu niciunul 
dintre noi, aţi înţeles? 

Bărbaţii încuviinţară, îngrijoraţi. Unul dintre ei, cel mai 
bătrân, luă cuvântul. 

— Sunt unchiul tatălui lui Mendibj. 

— Îmi pare rău. 

— Ştiu că faci asta ca să ne salvezi, dar nu e nicio posibilitate 
să-l scoatem din Torino? 

— Cum? Vor organiza un dispozitiv ca să-l urmărească 
oriunde s-ar duce, îi vor fotografia şi înregistra pe toţi cei care 
se vor apropia de el şi apoi îi vor cerceta. Putem cădea precum 
piesele unui joc de domino. Simt aceeaşi durere ca tine, dar nu 
pot îngădui să ajungă până la noi. Am rezistat timp de două mii 
de ani, mulţi dintre strămoşii noştri şi-au dat viaţa, limba, 
avutul, familia. Nu putem să-i trădăm pe ei, şi nici pe noi. Îmi 
pare rău. 


— Înţeleg. Îmi vei permite mie să o fac, dacă iese viu din 
închisoare? 

— Ţie? Eşti un bătrân onorabil al confreriei noastre, cum ai 
putea s-o faci, fiind unchiul lui? 

— Sunt singur. Soţia şi cele două fiice ale mele au murit acum 
trei ani într-un accident de maşină. Nu am pe nimeni aici. Mă 
gândeam să mă întorc la Urfa să-mi trăiesc ultimele zile alături 
de cei care mi-au rămas din familie. Voi împlini optzeci de ani, 
am trăit tot ceea ce Dumnezeu a vrut să trăiesc, şi El mă va ierta 
dacă voi fi eu acela care să îi ia viaţa lui Mendibj, şi apoi mi-o voi 
lua pe a mea. E cel mai înţelept lucru. 

— Îţi vei lua viaţa? 

— Da, păstorule, o voi face. Când Mendibj va veni în parcul 
Carrara, voi fi acolo să-l aştept. Mă voi apropia de el, nu va 
bănui nimic, îi sunt rudă, îl voi îmbrăţişa, şi în această 
îmbrăţişare pumnalul meu îi va curma viaţa. Apoi îmi voi înfige 
acelaşi cuţit în inimă. 

Rămaseră în tăcere, impresionați. N 

— Nu ştiu dacă e o idee bună, răspunse Addaio. Îţi vor face 
autopsia, vor descoperi cine eşti. i 

— Nu, nu vor putea să descopere nimic. Îmi veţi smulge toţi 
dinţii şi îmi veţi arde amprentele digitale. Pentru poliţie, voi fi 
un om fără identitate. 

— Vei fi în stare să o faci? 

— Am obosit să mai trăiesc. Lasă-mă ca ăsta să fie ultimul 
meu serviciu, cel mai dureros, pentru supraviețuirea confreriei. 
Mă va ierta, oare, Dumnezeu? 

— Dumnezeu ştie de ce facem asta. 

— Atunci, dacă Mendibj iese din închisoare, trimite-mi vorbă 
şi pregăteşte-mă să mor. 

— O vom face, dar, dacă ne trădezi, va suferi tot restul 
familiei tale din Urfa. 

— Nu-mi jigni demnitatea şi numele cu ameninţări. Nu uita 
cine sunt, cine au fost strămoşii mei. 

Addaio încuviinţă plecându-şi capul, apoi întrebă de Turgut. 

li răspunse un alt bărbat, mic de statură, vânjos, cu înfăţişare 
de hamal, deşi profesia lui era aceea de supraveghetor la 
Muzeul Egiptean. 

— Francesco Turgut este speriat. Cei de la Departamentul de 


Artă l-au interogat de mai multe ori, şi el crede că un anume 
părinte Yves, secretarul cardinalului, îl priveşte cu suspiciune. 

— Ce ştim despre preotul ăsta? 

— Este francez, are relaţii la Vatican şi, pe scurt, va fi 
hirotonit episcop adjunct de Torino. 

— Ar putea fi unul dintre Ei? 

— Da, ar putea fi. Are toate caracteristicile. Nu e un preot 
obişnuit. Aparține unei familii de aristocrați, vorbeşte mai multe 
limbi, are o excelentă pregătire academică, este sportiv... şi 
celibatar, un desăvârşit celibatar. Şi ştii că Ei nu încalcă 
niciodată regula. Este un protejat al cardinalului Visier şi al 
monseniorului Aubry. 

— Despre care suntem siguri că aparţin de Ei. 

— Da, fără îndoială. Au fost inteligenţi că s-au infiltrat la 
Vatican şi că au reuşit să se plaseze în cele mai înalte posturi ale 
curiei. Nu m-ar mira ca, într-o zi, unul dintre ei să sfârşească 
prin a fi ales papă. Asta chiar că ar fi o farsă a destinului. 

— Turgut are un nepot la Urfa, Ismet, un băiat bun, o să-i 
spun să meargă să locuiască cu unchiul lui. 

— Cardinalul este bun la suflet; presupun că-i va permite lui 
Francesco să-l primească pe nepotul lui. 

— Ismet este dezgheţat, tatăl lui mi-a cerut să am grijă de el. 
Îi voi încredința misiunea de a trăi alături de Turgut şi de a se 
pregăti încet-încet să-i ia locul, atunci când va veni momentul. 
Pentru asta trebuia să se însoare cu o italiancă şi, în felul ăsta, 
va putea să rămână portar, înlocuindu-l pe unchiul său. În plus, 
îl va supraveghea pe acel părinte Yves şi va descoperi dacă e 
unul dintre Ei. 

— Este, n-am nicio îndoială. 

— Ismet ne-o va confirma. Tunelul nostru continuă să fie 
inexpugnabil? 

— Da, este. Acum două zile, directorul Departamentului de 
Artă a vizitat galeriile subterane însoţit de nişte soldaţi. Când a 
ieşit, figura lui dezamăgită vorbea de la sine. Nu, n-au 
descoperit tunelul. 

Bărbaţii continuară să vorbească şi să bea rak/?* până noaptea 
târziu, când tinerii căsătoriţi se despărţiră de familiile lor. 
Addaio, abstinent, nu se atinsese de băutură. Însoţit de 


24 Băutură alcoolică specifică Turciei, un fel de rachiu de anason 


Bakkalbasi şi de alţi trei bărbaţi, părăsi localul şi se îndreptă 
spre o casă sigură care îi aparţinea unuia dintre membrii 
confreriei. 

A doua zi îşi programase să călătorească la Torino. Asta era 
ceea ce le spusese, dar poate că se întorcea la Urfa. Toţi ştiau ce 
au de făcut, le dăduse instrucţiuni precise. Mendibj trebuia să 
moară ca să salveze confreria. 

Petrecu restul nopţii rugându-se, căutându-l pe Dumnezeu în 
rugăciuni repetate, dar ştia că Dumnezeu nu îl asculta, nu îl 
simţise niciodată aproape de el, nici nu îi dăduse vreun semn, 
iar el, sărmanul de el, îşi sacrificase viaţa şi pe cea a atâtor 
altora în Numele Său. Şi dacă Dumnezeu nu există? Şi dacă totul 
nu e decât o minciună? Uneori se lăsase ispitit de diavol şi 
ajunsese să creadă că acea confrerie a lor se hrănea cu un mit, 
cu o legendă, că nimic din ceea ce li se povestise, copii fiind, nu 
era adevărat. 

Dar nu exista cale de întoarcere. Viaţa lui fusese hotărâtă 
dinainte şi singurul lui ţel era acela de a recupera linţoliul lui 
Isus. Ştia că Ei erau din nou dispuşi să îi împiedice, o făceau de 
secole, de când furaseră pânza sfântă de in; dar într-o zi tot 
aveau să o recupereze, cu ajutorul său, al lui Addaio. 


28 


Sofia nu îşi putu ascunde surpriza atunci când intră în loja lui 
D'Alaqua. Acesta trimisese o maşină să o ia de la hotel ca să o 
ducă la operă, şi acolo, la intrare, o aştepta asistentul 
administratorului teatrului ca să o conducă la loja lui Umberto 
D'Alaqua. 

In lojă, se aflau cardinalul Visier, doctorul Bolard, alţi trei 
bărbaţi pe care i-a recunoscut imediat, un membru al familiei 
Agnelli” cu soţia, doi bancheri şi primarul Torriani, împreună cu 
soţia sa. 

D'Alaqua se ridică, îi făcu o primire călduroasă şi îi strânse 
mâna. Cardinalul Visier o salută cu un zâmbet uşor. 

D'Alaqua o aşeză pe Sofia lângă primar, soţia acestuia şi 
profesorul Bolard. El stătea lângă cardinal. 

Simţi că bărbaţii o privesc cu coada ochiului, toţi, mai puţin 
cardinalul, Bolard şi D'Alaqua, şi ea ştia că era deosebit de 
atrăgătoare în seara aceea, pentru că se străduise să se 
aranjeze. 

După-amiază, fusese la coafor şi, din nou, la Armani, de data 
asta ca să îşi cumpere un deux-pieces elegant, format din 
jachetă şi pantaloni de culoare roşie, o culoare rar folosită de 
designer. Era frapantă, spectaculoasă, cel puţin aşa o 
asiguraseră Marco şi Giuseppe. 

Jacheta avea un decolteu generos, şi primarul nu se putea 
abţine să nu se uite într-acolo. 

Marco se arătă surprins că D'Alaqua nu a venit personal să o 
ia şi că i-a trimis o maşină. Sofia a înţeles foarte bine gestul lui 
D'Alaqua: nu avea niciun interes personal pentru ea, avea să fie 
o invitată oarecare. 

Acest bărbat punea nişte bariere de netrecut între ei doi şi, 
deşi o făcea cu subtilitate, nu lăsa loc de îndoială. 

La pauză, au ieşit în salonul privat al lui D'Alaqua, unde au 


25 Familie celebră în Italia, proprietară a fabricii de automobile FIAT din 
Torino 


fost serviţi cu şampanie şi cu tartine, pe care Sofia nu a vrut să 
le guste, ca să nu i se ducă rujul. 

— Vă place opera, doamnă profesoară? o întrebă cardinalul 
Visier privind-o scrutător. 

— Da, Eminenţă. Pavarotti a fost minunat în seara asta. 

— Într-adevăr, deşi La Boheme? nu e cea mai bună operă pe 
care o cântă. 

Guido Bonomi intră în salon şi îi salută călduros pe invitaţii lui 
D'Alaqua. 

— Ce frumoasă eşti! Mereu mă uimeşte frumuseţea ta, chiar 
dacă te văd zi de zi. Mi se întâmpla când erai studenta mea la 
universitate şi mi se întâmplă şi acum. Am o listă de prieteni 
nerăbdători să te cunoască şi câteva neveste geloase, pentru că 
binoclurile soţilor lor au fost îndreptate mai mult spre tine, 
decât asupra lui Pavarotti. Eşti una dintre acele femei care le 
irită pe celelalte. 

Sofiei îi năvăli sângele în obraji. Linguşelile lui Bonomi îi 
părură nelalocul lor. O trata cu frivolitate, şi asta o deranja. Îl 
privi furioasă, încruntându-se, şi Bonomi înţelese mesajul din 
ochii verzi ai Sofiei. 

— Bine, vă aştept la cină. Eminenţă, doamnă profesoară, 
domnule primar... 

D'Alaqua observase stânjeneala Sofiei şi se apropie de ea. 

— Aşa e Guido, întotdeauna a fost aşa. Un om extraordinar, un 
eminent medievist, dar cu o personalitate, ca să spun aşa, prea 
exuberantă. Nu vă supăraţi. 

— Nu sunt supărată pe el, ci pe mine. Mă întreb ce caut eu de 
fapt, locul meu nu e aici. Dacă nu vă deranjează, când se va 
termina spectacolul, mă voi întoarce la hotel. 

— Nu, să nu plecaţi. Rămâneţi şi iertaţi-l pe bătrânul 
dumneavoastră profesor care nu reuşeşte să îşi manifeste în alt 
fel admiraţia. 

— Îmi pare rău, dar prefer să plec. În realitate, nu are rost să 
merg la o cină acasă la Bonomi; am fost studenta lui, nimic mai 
mult. După cum n-ar fi trebuit nici să mă las târâtă de invitaţia 
lui Bonomi de a veni la operă, de a ocupa un loc în loja 
dumneavoastră, printre invitaţii dumneavoastră, prieteni ai 
dumneavoastră, la urma urmelor, impunându-vă prezenţa mea. 


26 Boema, operă de Giacomo Puccini (1858-1924) (în fr. în orig.) 


Nu am ce căuta aici şi regret neplăcerile pe care vi le-am putut 
pricinui. 

— Nu mi-aţi pricinuit nicio neplăcere, vă asigur. 

Soneria anunţa începutul părţii a doua, şi amândoi intrară în 
lojă. _ 

Sofia îşi dădu seama că D'Alagua o privea pe furiş. li venea să 
plece în mare grabă, dar nu voia s-o facă, nu voia să devină 
ridicolă şi nici să se comporte ca o copiliţă. Avea să suporte 
până la sfârşit, să-şi ia la revedere şi să nu-i mai iasă niciodată 
în cale lui D'Alaqua. Acest bărbat n-avea nimic de-a face cu 
Sfântul Giulgiu, şi, oricât de puţină încredere ar avea Marco în 
aceşti oameni puternici, nu credea că ei s-ar afla în spatele 
incendiilor sau al tentativei de furt calificat din catedrală; era 
ridicol, şi avea să i-o spună clar şefului ei. 

Când se termină spectacolul, sala se ridică în picioare, 
aplaudându-l pe Pavarotti. Sofia profită şi îşi luă la revedere de 
la primar, de la soţia acestuia, de la cuplul Agnelli şi de la 
bancheri. La urmă, se apropie de cardinalul Visier. 

— Noapte bună, Eminenţă. 

— Plecaţi? 

— Da. 

Visier, surprins, îl căută din priviri pe D'Alaqua. Acesta 
discuta însufleţit cu Bolard despre registrul vocal al sopranei şi 
despre perfecțiunea cu care Pavarotti interpretase ariile. 

— Doamnă profesoară, mi-ar face plăcere să ne acompaniaţi 
la cină, îi propuse cardinalul. 

— Eminenţă, dumneavoastră puteţi înţelege mai bine decât 
oricine proasta mea dispoziţie. Prefer să plec. Nu vreau să 
pricinuiesc nicio neplăcere. 

— Bine, dacă nu pot să vă conving... Sper să vă revăd. 
Aprecierile dumneavoastră asupra metodelor arheologice 
moderne mi s-au părut o noutate. Eu am studiat arheologia 
înainte de a mă consacra pe deplin Bisericii. 

D'Alaqua îi întrerupse. 

— Ne aşteaptă maşinile... 

— Doamna profesoară nu ne însoţeşte, afirmă Visier. 

— Îmi pare rău, mi-ar face plăcere să veniţi cu noi, dar, dacă 
preferaţi să plecaţi, veţi fi dusă la hotel de aceeaşi maşină care 
v-a adus. 


— Mulţumesc, dar prefer să fac o plimbare, hotelul nu e foarte 
departe de aici. 

— Scuzaţi-mă, doamnă profesoară, o întrerupse cardinalul, 
dar mi se pare un act de curaj să mergeţi singură. Torino este 
un oraş complicat, aş fi mult mai liniştit dacă aţi accepta să fiţi 
condusă. 

Sofia se hotărî să accepte, ca să nu fie considerată 
încăpăţânată sau arţăgoasă dacă ar insista în continuare să 
plece singură. 

— De acord, vă mulţumesc. 

— Nu îmi mulţumiţi, sunteţi o persoană deosebită, cu multe 
calităţi, nu vă lăsaţi intimidată. Dar îmi închipui că frumuseţea a 
fost mai degrabă un inconvenient decât un avantaj, tocmai 
pentru că nu aţi folosit-o în favoarea dumneavoastră. 

Cuvintele cardinalului au fost o adevărată alinare pentru 
Sofia. D'Alaqua o conduse până la maşină. 

— Doamnă profesoară, mă bucur că aţi venit. 

— Vă mulţumesc. 

— Mai rămâneţi câteva zile la Torino? 

— Da, e posibil ca în următoarele cincisprezece zile să rămân 
la Torino. 

— Vă voi suna şi, dacă aveţi timp, mi-ar face plăcere să luăm 
masa împreună. 

Sofia nu ştiu ce să răspundă şi îngăimă un uşor „da”, în vreme 
ce D'Alagqua închidea portiera maşinii şi îi dădea instrucţiuni 
şoferului să o ducă la hotel. 

Ceea ce nu ştia Sofia era că Guido Bonomi urma să fie aspru 
criticat de către cardinalul Visier. 

— Domnule profesor Bonomi, aţi fost lipsit de respect faţă de 
doamna profesoară Galloni şi faţă de noi toţi, cei care eram cu 
ea. Contribuţia dumneavoastră faţă de Biserică este de 
netăgăduit şi vă suntem cu toţii recunoscători pentru tot ce 
faceţi ca principal expert în arta medievală religioasă, dar asta 
nu vă dă dreptul să vă comportaţi ca un bădăran. 

D'Alaqua asistă înmărmurit la muştruluiala din partea 
cardinalului. 

— Paul, nu mi-am imaginat că doamna profesoară te-a 
impresionat atât de mult. 

— Atitudinea lui Bonomi mi s-a părut revoltătoare, s-a 


comportat ca un bătrân mitocan şi a jignit-o fără motiv pe 
doamna profesoară. Uneori mă întreb cum de talentul artistic al 
lui Bonomi nu se reflectă şi în alte reguli de viaţă. Galloni mi se 
pare o persoană integră, inteligentă, cultă, o femeie de care m- 
aş îndrăgosti dacă n-aş fi cardinal, dacă n-aş fi... dacă n-aş fi 
ceea ce suntem cu toţii. 

— Sinceritatea ta mă surprinde. 

— Hai, Umberto, ştii la fel de bine ca mine că a alege să fii 
celibatar este o decizie grea, tot atât de grea, pe cât de 
necesară. Eu am respectat-o, Dumnezeu mi-e martor că am 
respectat această regulă, dar asta nu înseamnă că, dacă văd o 
femeie inteligentă şi frumoasă, nu ştiu să o apreciez. Aş fi un 
ipocrit dacă aş susţine contrariul. Avem ochi, vedem şi, la fel 
cum ne uimeşte o statuie a lui Bernini, cum ne emoţionează 
marmura lui Fidias sau ne înfioară duritatea pietrei unui 
mormânt etrusc, tot aşa ştim să recunoaştem valoarea unei 
persoane. Să nu aducem o ofensă inteligenţei noastre 
prefăcându-ne că nu vedem frumuseţea şi valoarea doamnei 
profesoare Galloni. Presupun că vei face ceva pentru a-i da 
satisfacţie. 

— Da, o voi suna să o invit la masă. Nu pot face mai mult. 

— Ştiu. Nu putem face mai mult. 

x x * 

— Sofia... 

Ana Jiménez intra în hotel când Sofia cobora din maşină. 

— Ia te uită! Ce frumoasă sunteți! Veniţi de la o petrecere? 

— A fost un coşmar... Şi dumneavoastră, cum vă merge? 

— Mai mult sau mai puţin bine, povestea asta mi se pare mai 
dificilă decât am crezut, dar nu mă dau bătută. 

— Foarte bine. 

— Ați luat cina? 

— Nu, dar o să-l sun pe Marco în cameră; dacă n-a cinat, o să- 
i spun să coboare la restaurantul hotelului. 

— V-ar deranja dacă m-aş alătura dumneavoastră? 

— Pe mine, nu, dar pe şeful meu, nu ştiu. Aşteptaţi un minut şi 
o să vă spun. 

Sofia reveni de la recepţie cu un mesaj în mână. 

— S-a dus cu Giuseppe să ia cina acasă la comandantul 
carabinierilor din Torino. 


— Atunci, vă invit să luăm cina noi două. 

— Nu, eu vă invit. 

În aşteptarea cinei au comandat o sticlă de Barolo, uitându-se 
una la cealaltă pe furiş. 

— Sofia, există un episod confuz în istoria Sfântului Giulgiu. 

— Doar unul? Eu aş spune că toate sunt confuze. Apariţia lui 
la Edesa, dispariţia lui la Constantinopol... 

— Am citit că la Edesa exista o comunitate creştină foarte 
bine înrădăcinată şi cu o influenţă atât de mare, încât emirul 
Edesei a trebuit să înfrunte trupele Bizanțului, pentru că nu voia 
să predea Giulgiul. 

— Da, aşa e. În anul 944, bizantinii au dobândit Mandylion-ul 
luptând împotriva musulmanilor, pe vremea aceea, stăpânitori în 
Edesa. Împăratul Bizanțului, Roman Lecapenos?”, dorea să aibă 
Mandylion-ul, aşa îl numeau grecii, pentru că era convins că, 
graţie acestuia, putea să se bucure de ocrotirea lui Dumnezeu, 
care avea să îl facă nevăzut şi să-l protejeze. A trimis o armată 
sub comanda celui mai bun general al său şi i-a propus emirului 
Edesei un pact: dacă îi preda Giulgiul, armata urma să se 
retragă fără să producă daune, să plătească pentru Mandylion 
şi, mai mult, să pună în libertate două sute de prizonieri 
musulmani. 

Dar comunitatea creştină din Edesa a refuzat să-i predea 
emirului Manaylion-ul, şi acesta, deşi musulman, temându-se ca 
acea pânză de in să nu fie fermecată, a hotărât să lupte. Au 
câştigat bizantinii, iar Manaylion-ul a fost dus în Bizanţ în ziua 
de 16 august a anului 944. Ritul bizantin sărbătoreşte această zi 
printr-o liturghie. În arhivele Vaticanului se află textul unei 
omilii a arhidiaconului Gregorios la primirea pânzei. 

Împăratul a poruncit să fie păstrată în biserica Preacuratei 
Sfinte Maria, unde, în fiecare vineri, era venerată de credincioşi. 
A dispărut de acolo, până când a apărut în Franţa în secolul al 
XIV-lea. 

— Au luat-o templierii? Unii autori susţin că ei au fost cei care 
au pus mâna pe Sfântul Giulgiu. 

— E greu de ştiut. Pe seama templierilor s-au spus multe, sunt 
înfăţişaţi ca nişte supraoameni în stare de orice. Poate că au pus 
mâna pe Mandylion, sau poate că nu. Cruciații au semănat 


27 Roman Lecapenos I (? —944), împărat bizantin (920-944) 


moarte şi dezordine pe oriunde au trecut. Poate că Baudoin de 
Courtenay, care a ajuns împărat al Constantinopolului, l-a 
amanetat şi, din acel moment, s-a pierdut. 

— A putut să amaneteze Sfântul Giulgiu? 

— E una dintre multele teorii. Nu avea bani să-şi întreţină 
imperiul, a mers cu cerşitul pe lângă regii şi seniorii din Europa 
şi a ajuns să le vândă acestora multe relicve aduse de cruciați 
din Ţara Sfântă, printre alţii, şi unchiului său, Sfântul Ludovic al 
Franţei. Poate că templierii, bancherii acelor vremuri, care s-au 
îndeletnicit şi cu recuperarea relicvelor sacre, i-au plătit lui 
Baudoin pentru Sfântul Giulgiu. Dar nu există niciun document 
care să dovedească acest lucru. 

— Atunci, eu cred că l-au luat templierii. 

— De ce? 

— Nu ştiu, dar chiar dumneavoastră aţi menţionat această 
posibilitate. L-au dus în Franţa, pentru că acolo a reapărut. 

Cele două femei continuară să vorbească destul de mult timp, 
Ana, dând frâu liber închipuirilor despre templieri, Sofia, 
înşiruind date. 

Marco şi Giuseppe le-au întâlnit în drum spre lift. 

— Dar ce faci aici? întrebă Giuseppe. 

— Am luat cina cu Ana şi ne-am simţit foarte bine. 

Marco nu făcu nicio aluzie, o salută respectuos pe Ana şi le 
ceru Sofiei şi lui Giuseppe să îi ţină companie la un ultim pahar 
în barul hotelului. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bonomi a călcat în străchini. Ca să-mi spună că sunt 
frumoasă, aproape că m-a insultat, m-am simţit foarte stânjenită 
şi, când s-a terminat opera, am plecat. Uite ce e, Marco, nu 
vreau să mai merg acolo unde n-am ce căuta, nu ştiu ce dracu’ 
făceam de fapt, m-am simţit foarte umilită. 

— Şi D'Alaqua? 

— S-a comportat ca un domn şi, în mod surprinzător, la fel şi 
cardinalul Visier. Să-i lăsăm în plata Domnului. 

— Vom vedea. Nici nu mă gândesc să renunţ la vreo direcţie 
de desfăşurare a anchetei, oricât de aberantă ar părea. De data 
asta, nu o s-o fac. 


Sofia ştia că nu va renunţa. 
x x * 


Aşezată pe o margine a patului, restul fiind plin cu hârtii, note 
şi cărţi, Ana Jiménez medita la conversaţia avută cu Sofia. 

Cum o fi fost Roman Lecapenos, împăratul care le-a furat 
edesienilor Sfântul Giulgiu? Şi-l imagina crud, superstiţios, avid 
de putere. 

Într-adevăr, istoria Sfântului Giulgiu nu fusese un drum 
presărat cu trandafiri: războaie, incendii, furturi... şi toate astea, 
pentru a-l avea, pentru acea credinţă înrădăcinată în sufletul 
oamenilor că există obiecte făcătoare de minuni. 

Ea nu era catolică, cel puţin nu era cu adevărat; era botezată, 
ca aproape toată lumea, în Spania, dar nu îşi amintea să mai fi 
fost la o slujbă religioasă de când făcuse prima comuniune. 

Dădu la o parte hârtiile, îi era somn şi, ca întotdeauna înainte 
de a adormi, luă o carte de Kavafis şi căută, distrată, unul dintre 
poemele ei favorite: 


Voci ideale şi-ndrăgite 
ale celor care-au murit sau ale celor 
care pierduţi sunt pentru noi, ca nişte morţi. 


Uneori, în vis ne vorbesc; 
uneori, mintea le-aude în gând. 


Şi cu sunetul lor, o clipă, ne readuc 
ecouri din poezia primă-a vieţii noastre - 
o muzică îndepărtată, stingându-se în noapte.2 


Adormi gândindu-se la bătălia purtată de oastea bizantină 
împotriva emirului din Edesa. Auzea glasurile oştenilor, 
trosnetul lemnului ars; mamele cu copii de mână, căutând 
înspăimântați un refugiu ca să îşi salveze viaţa. Văzu un bătrân 
venerabil, înconjurat de alţi bătrâni şi de oameni bănuitori, 
implorând în genunchi o minune care nu s-a mai săvârşit. 

Apoi, bătrânul se apropia de o urnă, scotea o bucată de pânză 
împăturită cu grijă şi i-o înmâna unui soldat musulman foarte 
puternic, care de-abia îşi mai putea stăpâni emoția răpindu-le 
acelor oameni preţioasa lor relicvă. 

Luptaseră cu îndârjire pentru Manaylion-ul creştinilor, pentru 


25 Poemul Voci, în traducerea Elenei Lazăr, reprodus din volumul Poeme - 
Ediţie bilingvă, apărut la Editura Omonia din Bucureşti în anul 2003 


că Isus a fost un mare profet, Allah să-l odihnească în pace! 

Generalul oştilor bizantine primi Mandylion-ul din mâinile 
unui nobil din Edesa şi, victorios, plecă valvârtej spre 
Constantinopol. 

Fumul înnegrea zidurile caselor şi oştenii bizantini, ocupați cu 
jafurile, încărcau prada de război în care trase de catări. 

Bătrânul episcop de Edesa se simţea părăsit de Dumnezeu. 
Mai târziu, în biserica de piatră ce rămăsese în picioare, lângă o 
cruce, înconjurat de preoţi şi de cei mai credincioşi creştini, au 
jurat să redobândească Manaylion-ul, de-ar fi chiar să îşi dea şi 
viaţa pentru el. 

Ei, descendenţi ai lui Ticios, scribul, ai uriaşului Obodas, ai lui 
Izaz, nepotul lui Josar, ai lui Ioan, alexandrinul, şi ai atâtor altor 
creştini care şi-au sacrificat viaţa pentru Mandylion, ei aveau să 
îl redobândească, şi, dacă nu reuşeau, descendenţii lor nu mai 
puteau avea odihnă până când nu îndeplineau misiunea. Au jurat 
în faţa lui Dumnezeu, în faţa impunătoarei cruci de lemn de 
dinaintea altarului, în faţa imaginii maicii lui Isus, în faţa 
Sfintelor Scripturi. 

x x * 

Ana se trezi țipând. Se simțea cuprinsă de nelinişte, atât de 
aievea fusese acel coşmar. 

Se duse să îşi ia apă din frigider şi deschise fereastra camerei, 
lăsând să intre aerul proaspăt al zorilor. 

Poemul lui Kavafis parcă devenise realitate şi glasurile 
morţilor o asaltaseră în somn. Simţi că tot ce văzuse şi auzise în 
vis se întâmplase în realitate. Era sigură că aşa fusese. 

După duş, se simţi mai bine, nu îi era foame, aşa că rămase o 
vreme în cameră, căutând în cărţile pe care le cumpărase 
informaţii despre Baudoin de Courtenay, regele-cerşetor. Nu 
erau multe, aşa că a intrat pe internet, deşi nu avea încredere 
prea mare în informaţiile din reţea. Apoi căută date despre 
templieri şi, spre surpriza ei, găsi o pagină, chipurile, a acestui 
ordin, dar templierii nu mai existau, aşa că îl sună pe şeful 
departamentului de Informatică de la ziar. li explică ce dorea. 

O jumătate de oră mai târziu, acesta îi telefonă. Adresa 
paginii web a templierilor era la Londra, corect înregistrată, 
perfect legală. 


29 


Addaio intră la el în casă, încercând să nu facă zgomot. Era 
obosit după călătorie. Preferase să ajungă direct la Urfa, fără să 
mai rămână să doarmă la Istanbul. 

Guner avea să fie surprins de dimineaţă. Nu-l anunţase că se 
întoarce, nici pe el şi nici restul confreriei. 

Bakkalbasi rămăsese la Berlin, de acolo urma să călătorească 
la Zurich, ca să facă rost de banii necesari cu care să îi 
plătească pe cei doi oameni din închisoare, dispuşi să îl ucidă pe 
Mendibj. 

Îi părea rău că Mendibj trebuia să moară; era un băiat bun, 
amabil, isteţ, dar puteau să-l urmărească şi să dea peste 
confrerie. 

Reugşiseră să supravieţuiască perşilor, cruciaților, bizantinilor, 
turcilor. De veacuri în şir, au trăit în clandestinitate, îndeplinind 
misiunea încredinţată. 

Dumnezeu ar trebui să îi ajute, pentru că ei sunt adevărații 
creştini, dar nu o făcea, îi punea la cumplite încercări, şi acum 
Mendibj trebuia să moară. 

Urcă încet scările şi intră în camera lui. Patul era făcut. Guner 
îl făcea întotdeauna, chiar şi atunci când era plecat în călătorie, 
ca acum. Prietenul lui l-a slujit întotdeauna cu credinţă, 
încercând să îi facă viaţa comodă, ghicindu-i dorinţele înainte de 
a şi le exprima. 

Era singura persoană care îi vorbea deschis, care îndrăznea 
să îl critice, câteodată chiar credea că simte o anume sfidare în 
vorbele lui. Dar nu, Guner nu l-ar înşela, fusese o prostie să se 
gândească la aşa ceva. Dacă nu s-ar încrede în el, n-ar putea 
suporta povara pe care o purta de când abia devenise bărbat. 

Auzi un ciocănit uşor în uşă şi se grăbi să deschidă. 

— Te-am trezit, Guner? 

— Nu dorm de nopţi întregi. Va muri Mendibj? 

— Te-ai sculat ca să mă întrebi de Mendibj? 

— Există ceva mai important decât viaţa unui om, păstorule? 


— Ţi-ai pus în gând să mă chinui? 

— Nu, Doamne fereşte, fac doar apel la conştiinţa ta ca să pui 
capăt o dată pentru totdeauna acestei nebunii. 

— Pleacă, Guner, am nevoie de odihnă. 

Guner se întoarse cu spatele şi ieşi din cameră, în vreme ce 
Addaio strângea din pumni şi îşi înăbuşea mânia care începea să 
pună stăpânire pe el. 


30 


— Aţi petrecut o noapte proastă? o întrebă Giuseppe pe Ana, 
care muşca distrată dintr-un croasant. 

— Ah, dumneavoastră eraţi! Bună dimineaţa. Da, într-adevăr, 
am petrecut o noapte proastă. Şi doamna profesoară Galloni? 

— Va cobori în curând din cameră. L-aţi văzut pe şeful meu? 

— Nu, nu l-am văzut. Tocmai am sosit. 

Mesele din cafeneaua hotelului erau toate ocupate, aşa că 
Giuseppe nu se gândi de două ori şi luă loc la masa Anei. 

— Vă deranjează dacă o să cer aici o cafea? 

— Absolut deloc. Cum merg cercetările? 

— Munca asta merge încet. Şi dumneavoastră, ce mai faceţi? 

— Mă cufund în istorie. Am citit câteva cărţi, am căutat 
documentaţie pe internet, dar voi fi sinceră; aseară, am învăţat 
mai mult ascultând-o pe Sofia decât din tot ce am citit zilele 
trecute. 

— Da, Sofia explică lucrurile în aşa fel încât le vezi. Şi mie mi 
s-a întâmplat. Spuneti-mi, aveţi vreo teorie anume? 

— Niciuna solidă, şi azi am capul greu; am avut coşmaruri. 

— Mă rog, asta e pentru că nu aveţi conştiinţa curată. 

— Ce spuneţi? 

— Aşa îmi spunea mama când eram mic şi mă trezeam ţipând. 
Mă întreba: „Giuseppe, ce ai făcut azi şi nu ar fi trebuit să faci?” 
Mama mea spunea că aceste coşmaruri sunt un avertisment al 
conştiinţei. 

— Păi, nu-mi amintesc să fi făcut ieri ceva pentru care să mă 
mustre azi conştiinţa. Dumneavoastră sunteţi doar poliţist sau şi 
istoric? 

— Doar poliţist, şi mi-e destul. Dar am norocul să lucrez la 
Departamentul de Artă, am învăţat mult în anii ăştia alături de 
Marco. 

— Văd că toţi vă adoraţi şeful. 

— Da, fratele dumneavoastră probabil că v-a vorbit deja 
despre el. 


— Santiago îl apreciază foarte mult, m-a dus într-o seară la 
cină acasă la Marco şi l-am mai văzut de două sau de trei ori. 

Sofia intră în cafenea şi îi văzu de îndată. 

— Ce-i cu tine, Ana? 

— O să încep să-mi fac griji. E atât de evident că am petrecut 
o noapte proastă? 

— Parcă ai dus o bătălie. 

— De fapt, m-am aflat în mijlocul unei bătălii, am văzut copii 
ciopârţiţi, pe mamele lor violate, am simţit chiar şi mirosul de 
fum negru al incendiilor. A fost groaznic. 

— Se vede. 

— Sofia, ştiu că poate o să ţi se pară că sunt pisăloagă, dar, 
dacă ai azi un moment liber şi nu te deranjează, mi-ar face 
plăcere să mai stau de vorbă cu tine. 

— Bine, nu ştiu când anume, dar, în principiu, ne putem 
vedea. 

Marco se apropie de masă, citind o notă. 

— Bună dimineaţa tuturor. Sofia, am aici un mesaj de la 
părintele Charny. Bolard ne aşteaptă peste zece minute în 
catedrală. 

— Cine e părintele Charny? întrebă Ana. 

— Părintele Yves de Charny, răspunse Sofia. 

— Nu fi curioasă, Ana, replică Marco. 

— Trebuie să fiu. 

— Bine, dacă aţi luat micul dejun, fiecare la treaba lui. 
Giuseppe, tu... 

— Da, plec într-acolo; apoi te sun. 

— Hai, Sofia, dacă ne grăbim, vom fi punctuali la întâlnirea cu 
Bolard. Ana, să ai o zi bună. 

— Voi încerca. 

x x * 

În drum spre catedrală, Marco o întrebă pe Sofia despre Ana 
Jiménez. 

— Ce ştie? 

— Habar n-am, pune întrebări, dar nu spune nimic. Pare 
neajutorată, dar intuiesc că are mai multe resurse decât lasă să 
se înțeleagă şi e inteligentă. Ea întreabă, întreabă, dar nu se 
angajează cu nimic. S-ar zice că nu ştie nimic, dar eu n-aş fi 
sigură. 


— E foarte tânără. 

— Dar isteaţă. 

— Cu atât mai bine pentru ea. Am vorbit la Europol, o să ne 
dea o mână de ajutor. Vor începe prin a închide graniţele, 
aeroportul, vămile, staţiile de cale ferată... Când o să terminăm 
cu Bolard, vom merge la sediul central al carabinierilor; vreau 
să vezi dispozitivul pe care l-a pus la punct Giuseppe, nu vom 
putea conta pe mulţi oameni, dar sper să fie de-ajuns. De 
asemenea, cred că n-o să ne fie prea greu să urmărim un mut. 

— Cum crezi că va comunica, atunci când va ieşi? 

— Nu ştiu, dar, dacă aparţine unei organizaţii, o fi având vreo 
adresă de contact, trebuie să meargă undeva anume. „Calul 
troian” ne va călăuzi, nu-ţi face griji. Tu vei rămâne să 
coordonezi operaţiunea de la sediul carabinierilor. 

— Eu? Nu, nu vreau, prefer să merg cu voi. 

— Nu ştiu peste ce o să dăm, şi tu nu eşti polițistă, nu te văd 
alergând prin Torino pe urmele mutului. 

— Nu mă cunoşti, pot participa la urmărire. 

— Cineva trebuie să rămână în centrală, iar tu eşti persoana 
potrivită. Vom comunica prin radiotransmiţătoare; vei fi 
informată. John Barry i-a convins pe colegii lui de la CIA să ne 
dea neoficial o mână de ajutor, împrumutându-ne nişte camere 
miniaturale, ca să-l vedem pe mut oriunde s-ar duce. Vei primi 
semnalul la sediu, va fi ca şi cum ai fi în stradă. Giuseppe a 
stabilit cu directorul închisorii să ne lase să aruncăm o privire la 
pantofii mutului. 

— O să-i puneţi un microfon? 

— Da. Asta încercăm. Problema e că nu are pantofi, ci adidaşi, 
şi acolo e mai greu de introdus, dar băieţii de la CIA o să ne dea 
o mână de ajutor ca să rezolvăm această problemă. În Statele 
Unite sunt mai obişnuiţi cu încălţămintea sport decât în Europa, 
aici folosim mai mult pantofii. 

— Ia te uită, nu mi-ar fi trecut prin cap... Avem deja 
autorizaţia judiciară pentru operaţiune? 

— Sper ca mâine, cel mai târziu, să am problema rezolvată. 

Sosiră la catedrală. Părintele Yves îi aştepta ca să îi 
însoţească în încăperea în care Bolard şi comitetul ştiinţific 
examinau Sfântul Giulgiu. li lăsă cu aceştia. Se scuză spunând 
că are mult de lucru. 


31 


— Sire, tocmai a sosit un sol din partea unchiului Maiestăţii 
Voastre. 

Baudoin sări din pat şi, frecându-se la ochi, îi porunci 
şambelanului să îl introducă pe mesager. 

— Trebuie să vă îmbrăcaţi, Sire, sunteţi împărat, iar solul este 
un nobil de la curtea regelui Franţei. 

— Pascal, dacă nu mi-ai aminti, chiar şi eu aş uita că sunt 
împărat. Ajutaţi-mă, aşadar. Mai am vreo mantie de hermină pe 
care să nu o fi pus zălog sau să nu o fi vândut? 

Pascal de Molesmes, un nobil francez, vasal al regelui Franţei 
şi trimis de acesta lângă nefericitul său nepot, nu răspunse la 
întrebare. 

Într-adevăr, împăratul era lipsit de mijloace. Nu de mult, 
poruncise să se despoaie plumbul de pe acoperişurile palatului 
ca să îl dea zălog venețienilor, care făceau mari afaceri pe 
seama lipsurilor economice ale lui Baudoin. 

Când împăratul se aşeză în sala tronului, nobilii şuşoteau 
nerăbdători în aşteptarea veştilor din partea regelui Franţei. 

Robert de Dijon îngenunche şi se înclină înaintea împăratului. 
Acesta îi făcu semn să se ridice. 

— Aşadar, ce veşti aduci de la unchiul meu? 

— Maiestatea Sa regele se luptă cu îndârjire în Ţara Sfântă ca 
să elibereze Mormântul Domnului Nostru. Vă aduc vestea bună 
a cuceririi cetăţii Damietta”. Regele înaintează şi va cuceri 
ţinuturile Nilului în drum spre Ierusalim. Acum nu vă poate 
ajuta, aşa cum ar dori-o; costul expediției depăşeşte cu mult 
încasările anuale ale Coroanei. Vă recomandă să aveţi răbdare şi 
credinţă în Dumnezeu. Vă va chema în curând să îi staţi alături, 
ca nepot credincios şi foarte iubitor ce îi sunteţi, şi atunci vă va 
ajuta să îndepărtați necazurile pe care le înduraţi acum. 


2? Oraş din Egipt, cucerit în anul 1249, în timpul celei de a şaptea cruciade, 
de către regele Franţei Ludovic al IX-lea. Apoi, acesta fiind capturat de 
musulmani, l-a restituit, ca răscumpărare pentru eliberarea sa. 


Baudoin îşi schimonosi chipul şi fu cât pe-aci să lase să îi 
curgă lacrimile, dar privirea dură a lui Pascal de Molesmes îi 
aminti cine este. 

— V-am adus şi o scrisoare de la Maiestatea Sa. 

Cavalerul scoase un document pecetluit şi îl înmână 
împăratului. Acesta îl apucă parcă fără vlagă şi, fără să îl 
privească, i-l predă lui Pascal de Molesmes. 

Îi întinse mâna lui Robert de Dijon, iar nobilul îi sărută în chip 
simbolic inelul. 

— Îmi veţi da răspuns la scrisoarea regelui? 

— Te întorci din nou în Tara Sfântă? 

— Înainte trebuie să călătoresc la curtea reginei doña Blanca 
de Castilia%, îi duc o scrisoare de la fiul ei, bunul meu rege 
Ludovic. Unul dintre cavalerii care mă însoțesc tânjeşte să se 
întoarcă să lupte alături de rege; el îi va duce mesajul pe care 
Maiestatea Voastră va binevoi să îl transmită regelui. 

Boudoin încuviinţă din cap şi se ridică. leşi din sala tronului 
fără să privească îndărăt, mâhnit de vestea că unchiul său, 
regele Franţei, nu îl putea ajuta. 

— Ce voi face acum, Pascal? 

— Ceea ce aţi făcut şi în alte împrejurări, Sire. 

— Să călătoresc din nou pe la curţile rudelor mele, care nu 
sunt în stare să înţeleagă cât este de important pentru 
creştinătate să păstreze Constantinopolul? Nu pe mine mă ajută, 
Constantinopolul este ultimul bastion împotriva musulmanilor, e 
pământ creştin, dar venețienii sunt zgârciţi şi, pe ascuns faţă de 
mine, au căzut la învoială cu otomanii; pe genovezi nu îi 
interesează decât câştigurile din negoţ, iar verii mei din Flandra 
se plâng că nu dispun de suficiente mijloace ca să mă ajute. E o 
minciună! Trebuie să îngenunchez din nou în faţa principilor, 
implorându-i să mă ajute să întreţin imperiul? Crezi că 
Dumnezeu mă va ierta că am lăsat zălog coroana de spini a 
Fiului său răstignit? 

Nu am cu ce să îi plătesc nici pe oşteni, nici pe slujitorii de la 
palat, nici pe nobilii mei. Nu am nimic, nimic. Am devenit rege la 
douăzeci şi unu de ani, atunci visam să redau toată splendoarea 
regatului, să încerc să recapăt ţinuturile pierdute, şi ce am 


3 Blanca de Castilia (1188-1252), regină a Franţei. Soţia regelui Ludovic al 
VIII-lea şi mamă a lui Ludovic al IX-lea, numit şi Sfântul Ludovic. 


făcut? Nimic. De când cruciații au împărţit imperiul şi au prădat 
Constantinopolul, eu am întreţinut regatul cu chiu cu vai, şi nici 
bunul papă Inocenţiu nu e sensibil la rugăminţile mele. 

— Liniştiţi-vă, Sire. Unchiul Domniei Voastre nu vă va părăsi. 

— Dar nu ai auzit mesajul? 

— Ba da, vă spune că vă va trimite vorbă după ce îi va învinge 
pe sarazini. 

Aşezat într-un somptuos jilt de pe care poruncise de mult să 
fie smulse foiţele de aur care îl acopereau, împăratul îşi mângâia 
barba şi îşi mişca piciorul stâng cu un gest necontrolat, ce trăda 
neliniştea. 

— Sire, trebuie să citiţi scrisoarea regelui Franţei. 

Pascal de Molesmes îi întinse un document pecetluit cu ceară 
de care Baudoin uitase de-acum, zbuciumat cum era din pricina 
situaţiei sale nesigure. 

— Ah! Da, îmi scrie unchiul meu, presupun că îmi va 
recomanda să fiu un bun creştin şi să nu pierd speranţa în 
Domnul Dumnezeul Nostru. 

Rupând sigiliul, împăratul îşi aţinti privirea asupra scrisorii şi 
uimirea i se aşternu pe chip. 

— Dumnezeule! Unchiul meu nu ştie ce îmi cere. 

— Regele vă cere ceva, Sire? 

— Ludovic mă asigură că, în pofida dificultăţilor prin care 
trece, dat fiind costul cruciadei, este dispus să îmi avanseze o 
cantitate de aur, dacă îi înmânez Mandylion-ul. Visează cu tărie 
să i-l arate mamei sale, preacuvioasa doña Blanca. Ludovic îmi 
cere să îi vând relicva sau să i-o închiriez pentru câţiva ani. 
Spune că a cunoscut un om care l-a asigurat că Mandylion-ul 
este făcător de minuni, că l-a vindecat de lepră pe un rege din 
Edesa şi că acela care îl posedă nu va mai avea de suferit. Spune 
că, în cazul în care voi răspunde rugăminţii lui, urmează să 
discut amănuntele cu contele de Dijon. 

— Şi ce veţi face? 

— Mai întrebi? Ştii că Manaylion-ul nu îmi aparţine, că, şi 
dacă aş vrea, nu aş putea să i-l înmânez unchiului meu, bunul 
rege al Franţei. 

— Aţi putea să încercaţi să îl convingeţi pe episcop să vi-l 
predea. 

— Cu neputinţă! Mi-ar lua luni de zile să încerc să îl conving, 


şi tot nu aş reuşi. Nu mai pot aştepta, spune-mi ce altceva mai 
pot lăsa zălog, nu cumva ne-a mai rămas vreo relicvă importantă 
care ar putea fi la înălţimea vărului meu? 

— Ba da. 

— Da? Care anume? 

— Dacă îl convingeţi pe episcop să vă predea Mandylion-ul... 

— Nu o va face niciodată. 

— l-aţi cerut cumva? 

— Îl păstrează cu încăpățânare. Relicva a supravieţuit ca prin 
minune jafului cruciaților. I-a înmânat-o predecesorul lui şi a 
jurat că o va apăra cu propria viaţă. 

— Dar sunteţi împăratul. 

— Iar el e episcopul. 

— Dar este doar un supus, dacă nu vă dă ascultare, 
ameninţaţi-l că îi veţi tăia urechile şi nasul. 

— Ce oribil! 

— Veţi pierde imperiul. Această pânză este sfântă, cine o 
posedă nu mai are a se teme de nimic. Faceţi o încercare. 

— Bine, vorbiţi cu episcopul. Spuneţi-i că veniţi în numele 
meu. 

— O voi face, dar nu va fi de-ajuns să îi vorbesc eu, trebuie ca 
Maiestatea Voastră să i-o ceară. 

Împăratul îşi frângea mâinile cu o expresie de pocăință, se 
temea să se înfrunte cu episcopul. Ce îi va spune ca să îl 
convingă să îi predea Mandylion-ul? 

Luă o sorbitură de vin de culoarea rodiilor şi, printr-un gest, îi 
arătă lui Pascal de Molesmes că dorea să rămână singur. Avea 
nevoie să se gândească. 

x x * 

Cavalerul se plimba pe plajă, atent la valurile ce se loveau de 
pietrişul de pe țărm. Calul, lăsat liber, îl aştepta răbdător, ca un 
prieten credincios ce îi fusese în atâtea bătălii. 

Lumina asfinţitului inunda Bosforul, şi Bartolomé dos Capelos 
simţi în frumuseţea momentului răsuflarea lui Dumnezeu. 

Calul îşi ciuli urechile, iar el se întoarse, zărind o siluetă 
călare în norul de praf de pe drum. 

Îşi duse mâna la spadă, într-un gest mai degrabă instinctiv 
decât defensiv, şi aşteptă să vadă dacă bărbatul care sosea era 
cel pe care îl aştepta. 


Nou-venitul descălecă şi, cu un pas grăbit, merse spre țărm, 
unde aştepta, impasibil, portughezul. 

— Ai întârziat, afirmă Bartolome. 

— Am fost de serviciu pe lângă împărat până când a luat cina. 
Nu m-am putut furişa până atunci din palat. 

— Bine, ce ai să îmi spui şi de ce aici? 

Bărbatul solid, mic de statură, cu piele măslinie şi ochi de 
şobolan, îl cântări din priviri pe cavalerul templier. Trebuia să 
umble cu grijă faţă de el. 

— Stăpâne, ştiu că împăratul îi va cere episcopului să îi 
predea Manaylion-ul. 

Lui Bartolome dos Capelos nu i se clinti un muşchi de pe faţă, 
ca şi cum nu i-ar fi păsat absolut deloc de informaţia pe care 
tocmai o primise. 

— Şi tu cum de ştii? 

— L-am auzit pe împărat vorbind cu domnul De Molesmes. 

— Ce vrea să facă împăratul cu Mandylion-ul? 

— Este ultima relicvă de preţ care i-a mai rămas, o va pune 
zălog. Ştiţi că regatul este în faliment. Îl va vinde unchiului său, 
regele Franţei. 

— la astea şi pleacă. 

Templierul îi înmână câteva monede bărbatului, care, sărind 
pe cal, plecă felicitându-se că a avut noroc. Cavalerul îi plătise 
bine informaţia. 

Iscodea la palat după templieri de ani de zile; ştia că acei 
cavaleri cu o cruce roşiatică aveau mai multe iscoade, dar nu 
ştia cine sunt. 

Templierii erau singurii din tot imperiul secătuit care 
dispuneau de bani peşin, şi erau mulţi cei care le ofereau 
serviciile, chiar şi printre nobili. 

Portughezul nici măcar nu clipise la auzul veştii că împăratul 
se gândea să închirieze Manaylion-ul. „S-ar putea ca templierii, 
se gândi bărbatul, să fi ştiut deja de la vreo altă iscoadă. Mă rog, 
se gândi el, nu e treaba mea, cu monedele astea sunt bine 
răsplătit.” 

Bartolome dos Capelos merse călare până la casa pe care 
Ordinul Templierilor o avea la Constantinopol. O clădire 
fortificată, aproape de mare, unde locuiau peste cincizeci de 
cavaleri, împreună cu servitorii şi cu grăjdarii lor. 


Dos Capelos se duse în sala capitulară“!, unde la acea oră se 
rugau fraţii săi. Andre de Saint-Remy, superiorul lui, îi făcu 
semn să se alăture rugăciunii. Nu trecuse nici măcar o oră de la 
sosirea lui, că Saint-Remy trimise vorbă să îl cheme în camera în 
care lucra. 

— la loc, frate. Povesteşte-mi ce ţi-a spus paharnicul 
împăratului. 

— Confirmă informaţia comandantului gărzii regale: împăratul 
vrea să pună zălog Mandylion-ul. 

— Linţoliul lui Hristos... 

— A zălogit deja coroana de spini. 

— Sunt atâtea relicve false... Dar Mandylion-ul nu este. Pe 
această pânză de in se află sângele lui Hristos, adevăratul lui 
chip. Aştept permisiunea din partea marelui nostru maestru, 
Guillaume de Sonnac, ca să îl cumpăr. De săptămâni întregi i-am 
trimis vorbă, explicându-i că acum Manaylion-ul este ultima 
relicvă adevărată care a mai rămas la Constantinopol şi cea mai 
de preţ. Trebuie să o dobândim ca să o păzim. 

— Şi dacă răspunsul lui Guillaume de Sonnac nu va sosi la 
timp? 

— Atunci, voi lua eu hotărârea, şi sper ca Marele Maestru să 
îşi dea girul. 

— Şi episcopul? 

— Nu vrea să i-l predea împăratului. Ştim că Pascal de 
Molesmes a fost la el şi l-a implorat să i-l înmâneze. A refuzat. 
Împăratul va merge personal să îi solicite predarea. 

— Când? 

— Peste şapte zile. Vom cere o întrevedere cu episcopul şi voi 
merge la împărat. Mâine vă voi da ordinele, mergeţi să vă 
odihniţi. 

x x * 

Încă nu se crăpase de ziuă când cavalerii îşi încheiau primele 
rugăciuni. 

Andre de Saint-Remy aşternea absorbit pe hârtie o scrisoare, 
cerându-i audienţă împăratului. 

Imperiul Latin de Răsărit“? era în agonie. Baudoin era 
împăratul Constantinopolului şi al ținuturilor învecinate, iar 


31 Sala în care se ţin capitulii, adunări ale canonicilor, călugărilor, clericilor 
catolici. 


templierii mențineau cu greu un echilibru cu Baudoin, care le 
cerea atât de des ajutor bănesc. 

Saint-Remy nu terminase de pus deoparte uneltele de scris, 
când în cameră intră grăbit fratele Guy de Beaujeu. 

— Domnul meu, un musulman vrea să vă vadă. Vine însoţit de 
încă trei... 

Superiorul templierilor din Constantinopol nici n-a clipit. 
Termină de pus la păstrare documentele scrise. 

— Il cunoaştem? 

— Nu ştiu, are faţa acoperită, şi cavalerii care fac de gardă la 
intrare au preferat să nu îl oblige să şi-o dezvelească. Le-a 
predat această săgeată, făcută dintr-o ramură de copac şi având 
aceste crestături; spune că o veţi recunoaşte. 

Guy de Beaujeu îi întinse lui Saint-Remy săgeata şi observă 
cum îngrijorarea se aşternea pe chipul superiorului său, în 
vreme ce privea, în palmă, o ramură tăiată grosolan în chip de 
săgeată cu cinci crestături. 

— Pofteşte-l să intre. 

Câteva clipe mai târziu, un bărbat înalt şi voinic, îmbrăcat în 
straie simple, dar care îi scoteau în evidenţă noblețea, intră în 
sala unde îl aştepta Saint-Remy. 

Acesta le făcu semn celor doi cavaleri templieri care îl 
însoțeau pe musulman să se retragă, ceea ce au şi făcut de 
îndată. 

x x * 

Când rămaseră singuri, cei doi bărbați se priviră în ochi, 
izbucnind într-un hohot de râs sonor. 

— Dar, Robert, de ce te-ai deghizat? 

— M-ai fi recunoscut dacă nu ti s-ar fi arătat săgeata? 

— Bineînţeles, crezi că nu aş fi în stare să îmi recunosc 
propriul frate? 

— Ăsta ar fi fost un semn rău, pentru că ar însemna că 
deghizarea mea nu e bună şi că aspectul meu nu e cel al unui 
sarazin. 

— Fraţii nu te-au recunoscut. 

— Poate că nu. În orice caz, sunt călare de săptămâni întregi 


2 Altă denumire a Imperiului Bizantin, întemeiat în anul 395 de către 
Constantin, cu capitala la Constantinopol şi care a durat până în anul 1453, 
când a fost cucerit de turci. 


şi am putut ajunge până aici străbătând ţinuturile duşmanilor 
noştri fără ca nimeni să ne bănuiască. Mă bucur că îţi aminteşti 
cum, atunci când eram copii, ne plăcea să ne tăiem singuri 
săgețile din ramuri smulse din copaci; eu le făceam întotdeauna 
cinci crestături, tu, trei. 

— Ai avut vreun necaz? 

— Niciunul pe care să nu îl pot rezolva cu ajutorul tânărului 
frate François de Charney. 

— Cu câţi oameni călătoriţi? 

— Cu doi scutieri musulmani. Aşa e mai uşor să treci 
neobservat. 

— Spune-mi, ce veşti îmi aduci de la Marele Maestru? 

— Guillaume de Sonnac a murit. 

— Cum? Ce s-a întâmplat? 

— Ordinul Templierilor a luptat alături de regele Franţei şi 
ajutorul pe care i l-am dat a fost rodnic, după cum ştii, prin 
victoria de la Damietta. Şi cum regele, cu minţile întunecate din 
pricina victoriei atât de dulci, ardea de dorinţa de a ataca Al- 
Mansura”, Guillaume de Sonnac i-a cerut să fie mai cu 
prudenţă. Dar regele este încăpățânat, făcuse legământ să 
redobândească Țara Sfântă şi ardea de nerăbdare să intre în 
Ierusalim. 

— Presimt că aduci veşti proaste. 

— Aşa este. Regele a vrut să cucerească Al-Mansura; strategia 
lui era să îi împresoare pe sarazini şi să îi atace de la spate. Dar 
Robert d'Artois, fratele lui Ludovic, a făcut greşeala de a nimici 
o mică tabără. In felul acesta, a atras atenţia trupelor ayubide**. 
Bătălia a fost cruntă. 

x x * 

Robert de Saint-Remy se frecă la ochi cu dosul palmei, de 
parcă ar fi putut şterge astfel amintirea morţilor care îi chinuiau 
memoria. Revăzu pământul de culoare stacojie, îmbibat cu 
sângele sarazinilor şi cu sângele cruciaților, şi pe tovarăşii lui 
luptând cu îndârjire, neîncetat, cu spadele, ca nişte prelungiri 
ale braţelor, înfigându-se în măruntaiele sarazinilor, încă mai 


33 Oraş în Egipt, locul în care a fost luat prizonier regele Franţei, Ludovic al 
IX-lea, în timpul celei de a şaptea cruciade. 

3 Referitor la Ayubizi, dinastie musulmană, întemeiată în anul 1171 de 
Saladin, care a domnit în Egipt, Siria, Yemen şi Mesopotamia. 


simţea oboseala din oase şi oroarea din suflet. 

— Au murit mulţi dintre fraţii noştri. Marele Maestru a fost 
rănit, dar l-am putut salva. 

Andre de Saint-Remy rămase tăcut văzând reflectată pe chipul 
fratelui său mai mic explozia de emoţii, de amintiri ale suferinţei 
şi ale morţii. 

— Împreună cu cavalerii Yves de Payens şi Beltrân de Aragon, 
l-am luat pe Guillaume de Sonnac de pe câmpul de luptă, rănit 
de moarte de o ticăloasă de săgeată, şi ne-am îndepărtat cât am 
putut mai mult. Dar strădania a fost zadarnică; a murit în 
retragere, cuprins de fierbinţeală. 

— Şi regele? 

— Am câştigat bătălia. Pierderile au fost mari, mii de oameni 
zăceau la pământ, morţi sau răniţi; dar Ludovic spunea că 
Dumnezeu este cu el şi că avea să învingă. In acest fel, îi 
însufleţea pe oşteni, şi a avut dreptate, am învins, dar niciodată 
o victorie nu a fost atât de şubredă. Trupele creştine au pornit la 
drum spre Damietta, dar regele s-a îmbolnăvit de dizenterie, 
oştenii erau flămânzi, sleiţi de puteri. Nu ştiu cum s-a întâmplat, 
ştiu doar că oştirea a capitulat şi că Ludovic a căzut prizonier. 

x x * 

O tăcere grea puse stăpânire pe încăpere, iar cei doi frati, 
cufundaţi în gânduri, au rămas aproape nemişcaţi pe locurile pe 
care stăteau. Au trecut minute întregi fără ca vreunul să scoată 
un cuvânt. 

Pe fereastră, intra zvonul glasurilor cavalerilor templieri 
ocupați să se antreneze pe esplanada fortăreței; se auzeau şi 
scârţâitul carelor şi bătaia repetată a ciocanului fierarului. 

Într-un târziu, Andre de Saint-Remy rupse tăcerea. 

— Spuneţi-mi, cine a fost ales Mare Maestru? 

— Marele nostru Maestru este Renaud de Vichiers, preceptor 
al Franţei, mareşal al ordinului. Il cunoaşteţi. 

— Aşa este. Renaud de Vichiers este un om cumpătat şi 
cucernic. 

— A dat ordin să se negocieze cu sarazinii pentru obţinerea 
eliberării lui Ludovic. Nobilii de la curte au trimis şi ei 
ambasadori, insistând să se pună un preţ pe libertatea regelui. 
Când am venit încoace, negocierile nu înaintau, dar Marele 
Maestru e încredinţat că va reuşi să îl elibereze pe rege. 


— Care va fi preţul? 

— Ludovic suferă cumplit, deşi este bine tratat şi îngrijit de 
medicii sarazini. Aceştia cer ca trupele cruciaților să înapoieze 
Damietta. 

— Nobilii lui Ludovic sunt dispuşi să îşi retragă trupele de la 
Damietta? 

— Vor face cum va spune regele, doar el poate să capituleze. 
Renaud de Vichiers i-a trimis vorbă regelui să accepte. Iscoadele 
noastre dau asigurări că acesta va fi preţul, şi nu altul. 

— Ce ordine îmi aduci de la Marele Maestru? 

— Îţi aduc un document pecetluit şi alte mesaje pe care 
trebuie să ţi le comunic prin viu grai. 

— Atunci, spune-mi. 

— Trebuie să dobândim Mandylion-ul. Marele Maestru este 
sigur că acesta reprezintă singura relicvă căreia i s-a dovedit 
autenticitatea. Când o vei avea, trebuie să o duc la fortăreaţa 
noastră din Saint-Jean-d'Acres. Nimeni nu trebuie să ştie că se 
află în mâinile noastre. Trebuie să îl cumperi, să faci tot ce crezi 
de cuviinţă, fără să se afle că este pentru Ordinul Templierilor. 
Pentru Mandylion, regii creştini ar fi în stare să ucidă. Papa l-ar 
vrea pentru el. I-am dăruit multe dintre relicvele pe care le-am 
cumpărat de-a lungul anilor de la Baudoin, multe altele se află în 
stăpânirea regelui Ludovic al Franţei, dăruite sau vândute de 
nepotul său. 

Ştim că Ludovic doreşte Manaylion-ul. După victoria de la 
Damietta, a trimis o solie cu un mesaj pentru împărat, şi, mai 
mult decât atât, aceasta a dus şi în Franţa documente cu 
ordinele lui. 

— Da, ştiu, acum câteva zile a sosit contele de Dijon şi i-a 
înmânat împăratului o scrisoare. Ludovic îi cere nepotului său 
Mandylion-ul în schimbul ajutorului pe care i-l va da. 

Robert de Saint-Remy îi predă fratelui său mai multe suluri cu 
documente pecetluite, pe care acesta le puse pe masă. 

— Spune-mi, Andre, ştii ceva de părinţii noştri? 

Buzele lui Andre de Saint-Remy se crispară; acesta cobori 
ochii şi, fără să lase să îi scape suspinul ce i se ridica din piept, 
îi răspunse fratelui său. 


35 Astăzi Akko, în Israel, port la marea Mediterană, veche fortăreață a 
cruciaților aparţinând Regatului Ierusalimului între 1104 şi 1291. 


— Mama noastră a murit. La fel şi sora noastră Casilda. 
Moartea a luat-o la naşterea celui de al cincilea copil. Tatăl 
nostru, deşi bătrân, încă mai trăia iarna trecută. şi petrece 
viaţa aşezat în salonul cel mare; abia de se mai poate mişca din 
pricină că are picioarele umflate de gută. Fratele nostru mai 
mare, Hubert, conduce gospodăria, domeniul este prosper şi 
Dumnezeu i-a dăruit patru copii sănătoşi. E atât de mult timp de 
când am plecat din Saint-Remy... 

— Dar eu încă îmi mai amintesc aleea cu plopi pe care se 
ajungea la castel, şi culoarea pâinii coapte, şi pe mama noastră 
cântând. 

— Robert, am ales să fim templieri, aşa că nu putem şi nici nu 
trebuie să nutrim astfel de sentimente. 

— Ah, frate! întotdeauna ai fost prea aspru cu tine însuţi. 

— Şi tu, spune-mi, cum de ai un scutier sarazin? 

— Am învăţat să îi cunosc şi să îi respect. Intre ei există 
oameni înţelepţi, precum şi spirit cavaleresc şi onoare. Sunt 
nişte duşmani formidabili, pe care îi respect. Trebuie să îţi 
mărturisesc că mi-am făcut prieteni din rândurile lor. E natural, 
căci împărţim acelaşi teritoriu şi când, în mod subtil, avem de-a 
face cu ei. Marele Maestru a vrut ca toţi să le învăţăm limba şi 
ca unii dintre noi să le înveţe obiceiurile, ca să ne putem infiltra 
în teritoriile şi în oraşele lor, ca să iscodim, să observăm sau să 
îndeplinim misiuni întru preamărirea Ordinului Templierilor şi a 
creştinătăţii. Pielea mea măslinie s-a închis şi mai mult la 
culoare de la soarele Orientului, iar părul meu negru mă ajută 
să îmi ascund înfăţişarea. Cât despre limba lor, trebuie să îţi 
mărturisesc că nu mi-a fost prea greu să o înţeleg şi să o scriu. 
Am avut un dascăl bun, scutierul care mă însoţeşte. Aminteşte- 
ti, frate, că am intrat de foarte tânăr în Ordinul Templierilor, şi 
Guillaume de Sonnac a fost cel care a poruncit ca toţi tinerii să 
înveţe de la sarazini, aşa încât, într-o bună zi, să fim confundați 
cu ei. 

Dar mă întrebi de Ali, scutierul meu. Nu este singurul 
musulman care are legături cu Ordinul Templierilor. Satul lui a 
fost nimicit de cruciați. El, împreună cu alţi doi copii, au reuşit 
să supravieţuiască. Guillaume de Sonnac i-a găsit rătăcind la 
câteva zile de mers călare de Acre. Acolo, cel mai mic era sleit 
de puteri, aiura din cauza fierbinţelii. Marele Maestru i-a adus în 


fortăreaţa noastră, acolo s-au înzdrăvenit şi acolo au rămas. 

— Şi v-au fost credincioşi? 

— Guillaume de Sonnac le îngăduia să se roage la Allah şi îi 
folosea ca intermediari. Nu ne-au trădat niciodată. 

— Şi Renaud de Vichiers? 

— Nu ştiu, dar nu a avut nimic împotrivă să călătorim doar în 
compania lui Ali şi a lui Said. 

— Bine, odihneşte-te şi trimite-mi-l pe François de Charney, 
fratele cu care ai călătorit. 

— Aşa voi face. 

Când André de Saint-Remy rămase singur,  desfăcu 
documentele pe care i le predase fratele său şi începu să 
citească ordinele scrise ale lui Renaud de Vichiers, Marele 
Maestru al Ordinului Templierilor. 

x x * 

Încăperea tapetată cu brocart de culoarea purpurei părea o 
mică sală a tronului. Scaunele moi, masa sculptată într-un lemn 
nobil, crucifixul din aur curat şi alte obiecte din argint cu 
lucrătură în relief vădeau opulenţa în care trăia stăpânul ei. 

Pe o altă măsuţă, mai multe carafe din cristal şlefuit păstrau 
vinuri cu mirodenii şi, pe o enormă tavă, se afla o farfurioară cu 
dulciuri colorate de la atelierul unei mănăstiri din apropiere. 

Episcopul îl asculta pe Pascal de Molesmes cu o expresie 
impasibilă. De o oră, nobilul francez se zbătea în argumente, 
încercând să îl convingă să îi predea împăratului Mandylion-ul. 
Şi el îl aprecia pe Baudoin; ştia că sufletul lui era plin de 
bunătate, deşi, ca monarh, domnia lui fusese un lung şir de 
neputinţe. 

Pascal de Molesmes îşi întrerupse pledoaria, atunci când îşi 
dădu seama că episcopul încetase să îl mai asculte, fiind pierdut 
în propriile gânduri. Tăcerea îl făcu pe episcop să tresară. 

— V-am ascultat şi vă înţeleg raţionamentul, dar regele 
Franţei nu poate salva soarta Constantinopolului, după cum 
posedă sau nu Mandylion-ul. 

— Preacuviosul rege i-a promis împăratului să îl ajute; dacă 
nu va fi cu putinţă să îl cumpere, vrea măcar să aibă Mandylion- 
ul pentru o vreme. Ludovic doreşte din tot sufletul ca buna lui 
mamă creştină, doña Blanca de Castilia, să poată privi 
adevăratul chip al Domnului Nostru Isus. Biserica nu ar pierde 


proprietatea asupra Mandylion-ului şi ar putea avea de câştigat, 
în afară de faptul că ar contribui la salvarea Constantinopolului 
din sărăcia în care se află. Credeţi-mă, interesele voastre şi cele 
ale împăratului coincid. 

— Nu, nu coincid. Împăratul este cel care are nevoie de aur ca 
să salveze ce a mai rămas din imperiu. 

— Constantinopolul lâncezeşte, imperiul este mai degrabă o 
aparenţă, decât o realitate; într-o zi, creştinii vor deplânge 
pierderea acestuia. 

— Domnule de Molesmes, vă ştiu prea inteligent ca să 
încercaţi să mă convingeţi că doar Manaylion-ul poate salva 
Constantinopolul. Cât a oferit regele Ludovic pentru închirierea 
lui şi cât, ca să îl cumpere? Ar fi nevoie de mari cantităţi de aur 
pentru salvarea acestui regat, iar regele Franţei este bogat, dar 
nu îşi va ruina regatul, oricât de mult şi-ar aprecia nepotul sau 
oricât de tare şi-ar dori să aibă Manaylion-ul. 

— Dacă ar fi vorba de o cantitate însemnată, ar consimţi 
Domnia Voastră la vânzarea sau la închirierea lui? 

— Nu. Spuneţi-i împăratului că nu i-l voi preda. Papa 
Inocenţiu m-ar excomunica. De multă vreme vrea să aibă 
Mandylion-ul şi l-am amânat mereu, dând vina pe primejdiile 
călătoriei, numai ca Giulgiul să rămână aici. Aş avea nevoie de 
permisiunea papei, şi voi ştiţi că aş cere un preţ, şi chiar dacă 
bunul rege Ludovic l-ar putea plăti, preţul acesta i-ar reveni 
Bisericii, şi nu împăratului, nepotul regelui. 

Pascal de Molesmes se hotări să îşi joace ultima carte. 

— Vă reamintesc, Ilustrisime, că Mandylion-ul nu vă aparţine. 
Trupele împăratului Roman Lecapenos au fost cele care l-au 
adus la Constantinopol, iar imperiul nu a renunţat niciodată la 
proprietatea asupra lui. Biserica este o simplă păstrătoare al 
Mandylion-ului. Baudoin vă cere să i-l daţi de bunăvoie, iar el va 
şti să fie mărinimos cu voi şi cu Biserica. 

Vorbele lui De Molesmes îl tulburară pe episcop în adâncul 
sufletului. 

— Mă ameninţaţi, domnule De Molesmes? împăratul ameninţă 
Biserica? 

— După cum bine ştiţi, Baudoin este un fiu foarte iubitor al 
Bisericii, pe care ar apăra-o cu propria viaţă, dacă ar fi nevoie. 
Mandylion-ul este proprietatea imperiului, şi împăratul îl 


reclamă. Îndepliniţi datoria pe care o aveţi. 

— Datoria mea este aceea de a apăra imaginea lui Hristos şi 
de a o păstra pentru creştinătate. 

— Nu v-aţi opus atunci când coroana de spini care se păstra în 
mănăstirea lui Hristos Pantocrator a fost vândută regelui 
Franţei. 

— Ştiu că sunteţi inteligent, domnule De Molesmes. Credeţi 
într-adevăr că aceea era coroana de spini a lui Isus? 

— Sunteţi de altă părere? g 

Furia se citea în privirea albastră a episcopului. Incordarea 
dintre cei doi bărbaţi ajunsese la culme, şi amândoi o ştiau. 

— Domnule De Molesmes, argumentele pe care mi le-aţi oferit 
nu m-au convins, spuneţi-i asta împăratului. 

Pascal de Molesmes înclină din cap. Duelul se terminase 
pentru moment, dar amândoi ştiau că nu exista încă nici 
învingător, nici învins. 

Nobilul ieşi din încăpere cu gâtlejul uscat, fără să se fi atins 
de cupa cu vin de Rhodos pe care i-o oferise episcopul. Şi îi 
părea rău, pentru că era unul dintre vinurile lui preferate. 

În poarta palatului în care locuia episcopul îl aşteptau 
slujitorii, alături de calul său, un armăsar negru ca noaptea, 
care îi era cel mai credincios tovarăş în periculosul 
Constantinopol. 

Să îl sfătuiască oare pe Baudoin să se înfăţişeze la palatul 
episcopului cu soldaţii săi şi să îl oblige să îi predea Mandylion- 
ul? Nu avea altceva de făcut. Inocenţiu nu ar fi îndrăznit să îl 
excomunice pe Baudoin, şi cu atât mai puţin atunci când avea să 
afle că Manaylion-ul îi era destinat preacuviosului rege. Se 
gândi să i-l închirieze lui Ludovic şi să ceară un preţ foarte 
ridicat, astfel ca imperiul să poată recupera parte din seva lui 
risipită. 

Vântul de după-amiază era blând, şi Pascal de Molesmes 
hotări să se plimbe călare pe malul Bosforului, înainte de a se 
întoarce la palatul imperial. Din când în când, îi plăcea să 
evadeze dintre zidurile apăsătoare ale palatului în care intrigile, 
trădarea şi moartea stăteau la pândă în toate ungherele şi unde 
era greu să ştii cine îţi este prieten şi cine îţi doreşte răul, dată 
fiind rafinata artă a prefăcătoriei cu care se făleau domnii şi 
doamnele de la curte. Avea încredere doar în Baudoin, pentru 


care, odată cu trecerea anilor, ajunsese să aibă o sinceră 
afecţiune, tot aşa cum odinioară avusese pentru bunul rege 
Ludovic. 

Trecuseră de-acum multe ierni de când regele Franţei îl 
trimisese la curtea lui Baudoin să apere aurul pe care i-l datora 
nepotului său, ca plată pentru nişte valoroase relicve pe care 
acesta i le vânduse, în afară de comitatul de Namur. Ludovic îi 
încredinţase sarcina de a rămâne la curte şi de a-l informa în 
legătură cu tot ce se întâmpla la Constantinopol. Într-o scrisoare 
pe care chiar De Molesmes i-o înmânase împăratului, regele 
Ludovic al Franţei îi recomanda nepotului său să aibă încredere 
în bunul Pascal de Molesmes, un om loial şi bun creştin, care - 
aşa cum se spunea în scrisoare - avea să vegheze doar la binele 
împăratului. 

Baudoin şi De Molesmes s-au simpatizat încă de la prima lor 
întâlnire, şi acum, după cincisprezece ani, devenit sfetnicul şi 
prietenul împăratului, el se afla tot acolo. Pentru că De 
Molesmes aprecia strădaniile lui Baudoin de a menţine 
demnitatea imperiului, de a păstra Constantinopolul, rezistând 
la presiunile bulgarilor, pe de o parte, şi la ameninţarea 
continuă a sarazinilor, pe de altă parte. 

Dacă nu ar fi fost să le datoreze credinţă regelui Ludovic şi lui 
Baudoin, de mult ar fi cerut să intre în Ordinul Templierilor ca 
să lupte în Ţara Sfântă. Dar soarta l-a aşezat în inima curţii de la 
Constantinopol, unde trebuia să ocolească tot atâtea primejdii 
ca şi pe câmpul de luptă. 

Soarele începea să se ascundă, când îşi dădu seama că 
ajunsese aproape de casa templierilor. Îl respecta pe André de 
Saint-Remy, superiorul domeniului. Un om solemn şi dintr-o 
bucată, care alesese crucea şi spada ca regulă de viaţă. Amândoi 
erau francezi şi nobili şi amândoi îşi găsiseră destinul la 
Constantinopol. 

De Molesmes îşi dorea să stea de vorbă cu compatriotul său, 
dar umbrele nopţii începeau să îşi facă simțită prezenţa şi 
cavalerii vor fi fiind în rugăciune, aşa că vizita lui ar putea fi 
nepotrivită. Ar fi mai bine să aştepte până mâine ca să îi trimită 
vorbă lui Saint-Remy şi să stabilească o întâlnire, gândi el în 
sinea lui. 


36 Azi, provincie în sudul Belgiei, locuită de valoni 


x x * 


Baudoin al II-lea lovi cu pumnul în zid. Din fericire, o tapiserie 
atenuă lovitura în nodurile degetelor. 

Pascal de Molesmes îi relatase în amănunţime conversaţia cu 
episcopului refuzul acestuia de a preda Mandylion-ul. 

Împăratul ştia că posibilitatea ca episcopul să răspundă de 
bunăvoie la solicitarea lui era redusă, dar îl rugase din tot 
sufletul pe Domnul Dumnezeul Nostru să facă această minune 
ca să salveze imperiul. 

Francezul, deranjat de explozia de mânie a împăratului, îl 
privi fără să îşi ascundă expresia plină de reproşuri. 

— Nu mă privi aşa! Sunt cel mai nefericit dintre oameni! 

— Sire, liniştiţi-vă, episcopul nu va avea altceva de făcut decât 
să vă predea Mandylion-ul. 

— Cum? Vrei să mă duc să i-l smulg cu forţa? Asta ar fi 
scandalos. Supuşii mei nu m-ar ierta dacă le-aş lua cu forţa 
Giulgiul, căruia îi atribuie un caracter miraculos, iar papa 
Inocenţiu mă va excomunica, şi tu îmi ceri să mă liniştesc, de 
parcă ar mai exista vreo soluţie, când ştii bine că nu există. 

— Ca să îşi salveze regatele, regii trebuie să ia hotărâri 
neplăcute. De aceea sunteţi într-o astfel de situaţie. Nu vă mai 
tânguiţi şi acţionaţi. 

Împăratul se aşeză în jilţul său, fără să îşi ascundă oboseala 
care i se vedea pe chip. A fost mai mult fiere decât miere ceea 
ce gustase ca rege şi, acum, ultima încercare pe care i-o hărăzea 
domnia era înfruntarea cu Biserica. 

— Gândeşte-te la altă soluţie. 

— Vedeţi cumva altă ieşire? 

— Eşti sfetnicul meu, gândeşte-te! Gândeşte-te! 

— Sire, Mandylion-ul vă aparţine, cereţi ce vi se cuvine, 
pentru binele regatului. Asta este sfatul meu. 

— Poţi să te retragi. 

De  Molesmes ieşi din salon şi se îndreptă spre sala 
cancelariei. Acolo, spre uimirea lui, se întâlni cu Bartolome dos 
Capelos. 

Îl întâmpină cu bucurie pe templier, interesându-se de 
superiorul lui şi de alţi fraţi pe care îi cunoştea. După câteva 
minute de discuţie politicoasă, îl întrebă ce îl adusese la palat. 

— Superiorul meu, Andre de Saint-Remy, solicită o 


întrevedere cu împăratul. 

Tonul grav al templierului portughez îl alarmă pe De 
Molesmes. 

— Ce se întâmplă, bunul meu prieten? Vreo veste proastă? 

Portughezul avea ordine precise să nu spună nimic mai mult 
şi deci să nu dea nicio informaţie despre situaţia delicată a 
regelui Ludovic al Franţei, în mod evident necunoscută la palat, 
dat fiind că, atunci când contele de Dijon plecase de la Damietta, 
oraşul era încă în mâinile francilor şi oştirea se apropia de 
victorie. 

Bartolome dos Capelos răspunse la întrebare printr-o eschivă. 

— E multă vreme de când Andre de Saint-Remy nu a mai fost 
primit de împărat şi, în aceste luni, au avut loc multe 
evenimente. Întrevederea va fi în interesul amândurora. 

De Molesmes înţelese că portughezul nu îi va spune nimic mai 
mult, dar intui importanţa întrevederii solicitate. 

— lau notă de cererea Domniei Voastre. De îndată ce 
împăratul va stabili ziua şi ora, eu însumi voi veni pe domeniul 
vostru să vi le comunic şi să pot, astfel, să profit de un moment 
de conversaţie cu superiorul ordinului. 

— V-aş ruga să faceţi demersuri ca audiența să aibă loc cât 
mai curând cu putinţă. 

— Aşa voi face, ştiţi că sunt prieten al Ordinului Templierilor. 
Fie ca Dumnezeu să vă însoţească. 

— Fie ca El să vă ocrotească. 

Pascal de Molesmes rămase pe gânduri. Chipul bănuitor al 
portughezului deconspira faptul că Ordinul Templierilor aflase o 
informaţie de o importanţă vitală pe care voia să o transmită 
doar împăratului, cerând cine ştie ce în schimb. 

Templierii erau singurii care, în acea lume agitată în care le-a 
fost dat să trăiască, dispuneau de bani şi de informaţii. Iar cele 
două avuţii, banii şi informaţiile, le confereau o forţă 
extraordinară, mai mare decât a oricărui rege, chiar şi decât a 
papei însuşi. 

Baudoin vânduse Ordinului Templierilor câteva relicve şi 
primise pentru ele cantităţi însemnate de bani. Relaţia dintre 
Baudoin şi Saint-Remy era una de respect reciproc. Superiorul 
domeniului templier împărtăşea mâhnirea lui Baudoin din 
pricina situaţiei imperiului, din ce în ce mai restrâns. Nu o dată, 


Ordinul Templierilor îi împrumutase bani, pe care nu putuse să 
îi restituie, dar pentru care, în semn de recunoaştere, depusese 
ca zălog relicve - care sfârşiseră prin a deveni proprietate a 
templierilor -, precum şi alte obiecte de valoare care nu aveau 
să mai revină vreodată la palatul imperial, dacă împăratul nu îşi 
achita datoria, posibilitate destul de redusă. 

Alungă aceste gânduri şi începu să pregătească vizita lui 
Baudoin la episcop. Trebuia să meargă însoţit de soldaţi în 
armură şi bine echipați. În număr suficient, astfel încât să poată 
împresura palatul episcopului şi biserica Preacuratei Sfinte 
Maria, unde se afla Mandylion-ul. 

Nimeni nu trebuia să ştie ce îşi puseseră în gând, ca să nu 
alarmeze poporul şi nici pe episcop, care îl considera pe 
Baudoin un bun creştin, incapabil să se opună voinţei ecleziale. 

Ştia că împăratul se gândea la această posibilitate şi că în 
disperarea lui avea să înţeleagă că singura ieşire era să predea 
Mandylion-ul regelui Ludovic. 

Trimise să fie chemat contele de Dijon ca să studieze 
împreună cu el amănuntele predării Sfântului Giulgiu. Regele 
Franţei îi va fi dat acestuia instrucţiuni precise în legătură cu ce 
trebuia să facă atunci când nepotul său urma să îi înmâneze 
Sfântul Giulgiu şi cum trebuia să procedeze cu plata. 

Robert de Dijon avea pe atunci vreo treizeci de ani. De statură 
potrivită, robust, cu nas acvilin, ochi albaştri, nobilul francez 
trezise interesul doamnelor de la curtea lui Baudoin. 

Servitorului pe care Pascal de Molesmes îl trimisese să îl 
caute i-a fost greu să îl găsească. A trebuit să îi mituiască pe alţi 
slujitori de palat până când au dat de el în camerele doamnei 
Maria, vara împăratului şi văduvă de curând. 

Când contele de Dijon se înfăţişă la cancelarie, încă mai 
păstra parfumul de mosc pe care îl lăsa în urma ei ilustra 
doamnă. 

— Spune-mi, De Molesmes, de ce atâta grabă? 

— Conte, am nevoie să cunosc instrucţiunile pe care vi le-a 
dat bunul rege Ludovic, ca să încercăm să îi facem pe plac. 

— Ştii că regele doreşte ca împăratul să îi cedeze Mandylion- 
ul. 

— Iertaţi-mă că vorbesc fără înconjur: ce preţ este dispus să 
plătească regele Ludovic pentru Sfântul Giulgiu? 


— Împăratul răspunde cererii unchiului său? 

— Conte, îngăduiţi-mi să pun eu întrebările. 

— Înainte de a-ţi răspunde, trebuie să ştiu dacă Baudoin a luat 
de-acum o hotărâre. 

Din doi paşi, De Molesmes se postă dinaintea nobilului 
francez şi îşi aţinti ochii asupra lui, cântărindu-l din priviri. 
Francezul nu se intimidă şi susţinu privirea sfetnicului lui 
Baudoin. 

— Împăratul se gândeşte la oferta unchiului său. Dar trebuie 
să ştie cât este dispus să îi ofere regele Franţei pentru 
Mandylion, unde va fi dus şi cine va garanta pentru siguranţa 
relicvei. Fără să cunoască aceste amănunte şi încă altele, 
împăratului îi va fi greu să ia o hotărâre. 

— Ordinele mele sunt acelea de a aştepta răspunsul 
împăratului şi, dacă Baudoin acceptă să îi predea lui Ludovic 
Giulgiul, eu însumi îl voi duce în Franţa şi îl voi depune în 
mâinile mamei sale, doña Blanca de Castilia, care îl va păstra 
până când regele se va întoarce de la cruciadă. Dacă împăratul 
va dori să vândă Mandylion-ul, Ludovic îi va înmâna nepotului 
său doi saci cu aur de greutatea a doi bărbaţi şi îi va restitui 
comitatul de Namur, precum şi alte câteva ţinuturi în Franţa, de 
la care ar putea dispune de o frumoasă rentă anuală. Dacă, 
dimpotrivă, împăratul ar dori doar să îi închirieze pentru un 
timp Giulgiul, regele îi va înmâna tot cei doi saci cu aur, pe care, 
la momentul stabilit, Boudoin va trebui să îi restituie, ca să 
redobândească Mandylion-ul; în caz contrar, dacă se depăşeşte 
data stabilită de ambele părţi şi nu s-a restituit aurul, atunci 
relicva va trece în patrimoniul regelui Franţei. 

— Ludovic câştigă întotdeauna, afirmă contrariat De 
Molesmes. 

— Este o înțelegere dreaptă. 

— Nu, nu este. Domnia Voastră ştiţi, la fel ca mine, că 
Mandylion-ul este singura relicvă autentică de care dispune 
creştinătatea. 

— Oferta regelui este mărinimoasă. Cei doi saci de aur îi vor 
servi lui Baudoin să facă faţă nenumăratelor sale datorii. 

— Nu este de-ajuns. 

— O ştii la fel de bine ca mine că doi saci de aur, fiecare de 
greutatea unui bărbat, ar rezolva multe dintre problemele 


imperiului. Oferta e mai mult decât generoasă dacă împăratul 
predă Mandylion-ul pentru totdeauna, dat fiind că va dispune de 
o rentă până la sfârşitul zilelor sale, pe când, dacă închiriază 
relicva... În sfârşit, nu ştiu dacă îi va fi cu putinţă să îi restituie 
unchiului său cei doi saci cu aur. 

— Ba da, ştiţi foarte bine. Ştiţi, ca şi mine, că doar cu mare 
greutate ar putea recupera Mandylion-ul. Bine, spuneţi-mi, aţi 
adus cei doi saci de aur? 

— Aduc un document semnat de Ludovic prin care se 
angajează să plătească. Dispun, de asemenea, de o cantitate de 
aur ca avans. 

— Ce asigurări ne puteţi da că relicva va ajunge în Franţa? 

— După cum bine ştiţi, călătoresc cu o numeroasă escortă şi 
sunt dispus să accept câţi oameni credeţi că ar fi necesari să ne 
însoţească până la un port sigur. Viaţa şi onoarea mea sunt puse 
zălog pentru ca Manaylion-ul să ajungă în Franţa. Dacă 
împăratul acceptă, îi vom trimite solie regelui. 

— De cât aur dispuneţi? 

— O greutate de douăzeci de livre. 

— Voi trimite să fiţi chemat dacă împăratul a luat o hotărâre. 

— Voi aştepta; mărturisesc că nu mă deranjează să mă 
odihnesc câteva zile la Constantinopol. 

Cei doi bărbaţi se despărţiră înclinând uşor din cap. 

x x * 

François de Charney exersa tirul cu arcul împreună de ceilalţi 
cavaleri templieri. André de Saint-Remy îl observa de la 
fereastra sălii capitulare. După înfăţişare, tânărul De Charney, 
precum şi fratele său Robert i s-au părut a fi musulmani. 
Amândoi stăruiseră asupra necesității de a se deghiza astfel, ca 
să poată străbate teritoriile inamice fără prea multe necazuri. 
Aveau încredere în scutierii lor sarazini, pe care îi tratau cu 
respect. 

După atâţia ani în Orient, Ordinul Templierilor începuse să se 
schimbe. Ajunseseră să aprecieze valorile duşmanilor lor, nu s- 
au mulţumit doar să lupte împotriva lor, ci se străduiseră să îi 
cunoască, de aici recunoaşterea reciprocă a meritelor între 
Cavalerii Templieri şi sarazini. 

Guillaume de Sonnac era un cavaler prudent şi ştiuse să 
descopere în Robert şi în François calităţi ceva mai deosebite, 


care i-au făcut să devină iscoade, căci asta erau. 

Amândoi vorbeau fluent araba şi, când stăteau la taifas cu 
scutierii lor, se comportau la fel ca aceştia. Cu pielea arsă de 
soare şi veşminte de nobili sarazini, cu greu ţi-ai fi dat seama că 
erau cavaleri creştini. 

li vorbiseră despre nenumăratele lor peripeții din Ţara Sfântă, 
vraja deşertului unde învăţaseră să trăiască, lecturile din 
filozofii greci ai Antichității recuperaţi prin grija înţelepţilor 
sarazini şi arta medicinei învățată de la aceştia. 

Tinerii nu îşi puteau ascunde admiraţia pentru duşmanii cu 
care luptau, ceea ce l-ar fi îngrijorat pe Andre de Saint-Remy 
dacă nu ar fi văzut cu ochii lui devotamentul amândurora şi 
angajamentul lor de onoare faţă de Ordinul Templierilor. 

Aveau să rămână la Constantinopol până când superiorul 
acestui domeniu le preda Mandylion-ul, ca să îl ducă până la 
Acre. Andre de Saint-Remy şi-a exprimat îngrijorarea de a-i lăsa 
să călătorească singuri cu o relicvă atât de prețioasă, dar 
aceştia îl asigurară că doar aşa Giulgiul avea să ajungă cu bine 
şi nevătămat la destinaţie, la fortăreaţa templieră de la Saint- 
Jean-d'Acre, unde se păstrau mare parte dintre comorile 
Ordinului Templierilor. Fireşte că, înainte, Saint-Remy trebuia 
să obţină linţoliul lui Hristos şi, pentru asta, în afară de viclenie, 
era nevoie de răbdare şi de diplomaţie, toate acestea fiind 
calităţi de care se bucura superiorul domeniului din 
Constantinopol. 

x x * 

Baudoin îşi pusese cele mai alese straie. De Molesmes îl 
sfătuise să nu atragă nimănui atenția asupra vizitei pe care 
urma să i-o facă episcopului. 

Pascal de Molesmes alesese personal grupul de oşteni care 
trebuiau să îl însoțească, precum şi pe cei care urmau să 
încercuiască biserica Preacuratei Sfinte Maria. 

Planul era simplu. La căderea nopţii, împăratul urma să se 
prezinte la palatul episcopului. Avea să îi ceară politicos să îi 
predea Mandylion-ul; dacă episcopul nu accepta de bunăvoie, 
atunci oştenii trebuiau să intre în biserica Preacuratei Sfinte 
Maria şi să ia Giulgiul, chiar şi cu forţa. 

De Molesmes îl convinsese pe Baudoin să nu cedeze în faţa 
episcopului şi să îl amenințe, dacă era nevoie, şi de aceea aveau 


să fie însoţiţi de uriaşul Vlad, un bărbat de pe meleagurile de la 
miazănoapte pe care nu prea îl ducea capul şi care făcea fără să 
crâcnească orice îi poruncea Baudoin. 

Întunericul se lăsase peste oraş şi doar lumânările aprinse 
lăsau să se vadă că palatele şi casele erau locuite. : 

Lovituri seci răsunară în poarta palatului episcopal. In 
momentul acela, episcopul citea o scrisoare secretă a papei 
Inocenţiu, în timp ce savura o cupă de vin de Cipru. Un servitor 
veni să deschidă poarta mare a palatului şi trase o sperietură 
zdravănă când se trezi faţă în faţă cu împăratul. 

Omul scoase un strigăt şi garda episcopului sosi în mare 
grabă la poartă. Domnul De Molesmes le porunci să cadă în 
genunchi în faţa împăratului. 

Intrară în palat cu pas hotărât. Pe Baudoin îl cuprinse panica, 
dar dârzenia sfetnicului său îl împiedică să o ia la goană, să dea 
îndărăt. 

Episcopul deschise uşa camerei sale, alarmat de zgomotul 
care se auzea de pe scară şi nu putu scoate niciun cuvânt atunci 
când se văzu faţă în faţă cu Baudoin, Pascal de Molesmes şi un 
grup de oşteni care îi însoțeau. 

— Ce se întâmplă? Ce faceţi aici? se miră episcopul. 

— Aşa îl primiţi pe împărat? îl întrerupse francezul. 

— Liniştiţi-vă, Ilustrisime, îi spuse Baudoin. Am venit să vă 
vizitez, îmi pare rău că nu v-am putut anunţa cu destul timp 
înainte, dar treburile statului nu mi-au permis. 

Zâmbetul lui Baudoin nu reuşi să îl liniştească pe episcop, 
care, țintuit în mijlocul încăperii, nu reuşea să înţeleagă ce are 
de făcut. 

— Ne îngăduiţi să luăm loc? întrebă împăratul. 

— Poftiţi, poftiţi, această vizită neaşteptată m-a luat prin 
surprindere, îmi voi chema servitorii ca să vă servească aşa cum 
se cuvine. Voi porunci să se aprindă mai multe lumânări şi... 

— Nu, îl întrerupse De Molesmes. Nu e nevoie. Împăratul vă 
onorează cu prezenţa, ascultaţi-l. 

Episcopul, încă în picioare, şovăia dacă să urmeze 
recomandările francezului, în vreme ce slugile se iveau sfios în 
uşă, alarmate de zgomot şi aşteptând poruncile Ilustrisimului. 

Pascal de Molesmes se apropie de uşă şi le făcu semn să se 
întoarcă la locurile lor, fiind vorba despre o vizită prietenească a 


împăratului la episcopul de Constantinopol şi, dată fiind ora, nu 
era nevoie de prezenţa lor, pentru că se puteau îngriji şi singuri 
ca să deguste o cupă de vin. 

Împăratul luă loc într-un jilt comod şi lăsă să îi scape un 
suspin. Pascal de Molesmes îl convinsese că nu avea altceva de 
făcut decât să îşi însuşească Manaylion-ul ca să salveze 
Constantinopolul. 

Dezmeticit de-acum din uimirea şi sperietura de mai înainte, 
episcopul i se adresă împăratului pe un ton arogant: 

— Ce chestiune e atât de importantă încât să tulburaţi pacea 
acestei case la o oră atât de înaintată? Oare sufletul este cel 
care are nevoie de povaţă sau vă îngrijorează vreo problemă de 
la curte? 

— Bunul meu păstor, am venit ca fiu al Bisericii să vă fac 
părtaş la problemele regatului. Preasfinţia Voastră vă îngrijiţi de 
suflete, dar cei care au suflet au şi trup, iar eu despre 
problemele lumeşti doresc să vă vorbesc, pentru că, dacă 
regatul suferă, suferă şi oamenii. 

Baudoin suspină căutând din priviri aprobarea lui Pascal de 
Molesmes; acesta, cu un gest de abia perceptibil, îi făcu semn să 
continue. 

— Cunoaşteţi lipsurile Constantinopolului la fel de bine ca 
mine. Nu e nevoie să fii la curent cu secretele curţii ca să ştii că 
abia de mai sunt monede în vistierie şi că hăituiala vecinilor 
noştri ne slăbeşte pe zi ce trece tot mai mult. De luni de zile, 
oştenii nu şi-au mai primit solda întreagă şi nici slujitorii 
palatului, nici ambasadorii mei nu şi-au primit stipendiile. Mă 
doare sufletul că nu mai pot contribui cu danii pentru Biserică, 
al cărei fiu mult iubitor ştiţi că sunt. 

Ajuns la acest punct, Baudoin tăcu, temându-se că episcopul 
ar putea reacţiona cu iritare în orice clipă. Dar acesta îl asculta 
încordat, cugetând la răspunsul pe care urma să i-l dea 
împăratului. 

— Deşi nu mă aflu la spovedanie, continuă Baudoin, vă 
împărtăşesc frământările mele: trebuie să salvez regatul, şi 
singura soluţie este să îi vând Mandylion-ul unchiului meu, 
regele Franţei, Dumnezeu să îl aibă în pază. Ludovic este dispus 
să ne dea aur îndeajuns ca să plătesc datoriile care ne sufocă. 
Dacă îi predau Mandylion-ul, voi salva Constantinopolul. De 


aceea, Ilustrisime, vă cer, ca împărat ce sunt, să îmi predati 
Sfântul Giulgiu. Se va afla pe mâini creştine, ca ale noastre. 

Episcopul îl privi stăruitor şi îşi drese glasul înainte de a 
vorbi. 

— Sire, veniţi ca împărat să îmi cereţi o relicvă sfântă a 
Bisericii. Spuneţi că aşa veţi salva Constantinopolul, dar pentru 
cât timp? Şi nu vă pot preda ceea ce nu îmi aparţine; Mandylion- 
ul este al Bisericii, în consecinţă, al creştinătăţii. Ar fi un 
sacrilegiu să vi-l dau ca să îl vindeţi. Credincioşii din 
Constantinopol, atât de plini de devoțiune cum sunt ei faţă de 
imaginea făcătoare de minuni a lui Hristos, nu ar îngădui aşa 
ceva. Nu confundați treburile lumeşti cu cele ale lui Dumnezeu, 
interesele voastre cu cele ale creştinătăţii. Inţelegeţi că nu vă 
pot preda Sfântul Giulgiu, la care cu atâta cucernicie se roagă 
vinerea toţi creştinii. Credincioşii nu vor îngădui niciodată să 
vindeţi relicva, să o trimiteţi în Franţa, oricât de bine ar putea 
să fie păzită de către bunul rege Ludovic. 

— Nu doresc să vă contrazic, Ilustrisime, şi nu vă rog să îmi 
predaţi Mandylion-ul, ci vă poruncesc. 

Baudoin se simţi satisfăcut că pronunţase atât de categoric 
această ultimă frază şi căută din nou aprobarea în ochii lui De 
Molesmes. 

— Vă datorez respect ca împărat, iar voi îmi datoraţi ascultare 
ca păstor, răspunse episcopul. 

— Ilustrisime, nu voi îngădui secătuirea a ceea ce mai rămâne 
din imperiu doar pentru că doriţi să păstraţi preţioasa relicvă. 
Creştin fiind, îmi pare rău că trebuie să mă despart de 
Mandylion, dar, acum, datoria mea este să acţionez ca împărat. 
Vă cer să îmi predaţi relicva... de bunăvoie. 

Alarmat, episcopul se sculă de pe scaun şi, ridicând glasul, 
strigă: 

— Îndrăzniţi să mă ameninţaţi? Să ştiţi că, dacă veţi cuteza să 
vă ridicaţi împotriva Bisericii, Inocenţiu vă va excomunica! 

— Îl va excomunica şi pe regele Franţei pentru că va cumpăra 
Mandylion-ul? replică împăratul. 

— Nu vă voi preda Sfântul Giulgiu. Aparține Bisericii şi doar 
papa poate dispune de cea mai sfântă dintre relicve... 

— Nu, nu aparţine Bisericii, o ştiţi bine. Împăratul Roman 
Lecapenos a fost cel care a salvat-o din regatul Edesei şi a adus- 


o la Constantinopol. Aparține imperiului, aparţine împăratului. 
Biserica a fost doar o credincioasă păstrătoare; acum imperiul 
va fi cel care îşi va asuma custodia acesteia. 

— Apelaţi la hotărârea papei, îi vom scrie, vă veţi expune 
argumentele, iar eu mă voi supune hotărârii sale. 

Baudoin şovăi. Ştia că episcopul încerca să câştige timp, dar 
cum să refuze o propunere care părea dreaptă? 

Pascal de Molesmes se postă în faţa episcopului şi îl privi 
încrâncenat: 

— Cred, Ilustrisime, că nu l-aţi înţeles pe împărat. 

— Domnule de Molesmes, vă rog să nu interveniţi! urlă 
episcopul. 

— Nu îmi permiteţi să vorbesc? Cu ce autoritate? Sunt supus, 
ca şi Domnia Voastră, al împăratului Baudoin, şi datoria mea 
este să apăr interesele imperiului. Înapoiaţi Mandylion-ul, care 
nu vă aparţine, şi să încheiem disputa în bună pace. 

— Cum îndrăzniţi să îmi vorbiţi astfel?! Sire, faceţi-l să tacă! 

— Liniştiţi-vă amândoi, interveni Baudoin, hotărât, după 
şovăiala dinainte. Ilustrisime, domnul De Molesmes a zis bine, 
am venit să vă cerem să îmi restituiţi ceea ce îmi aparţine, nu 
mai întârziaţi predarea nicio clipă sau voi trimite să se confişte 
Mandylion-ul cu forţa. 

Cu paşi grăbiţi, episcopul ajunse la uşa încăperii şi ceru în 
gura mare ajutorul gărzilor. Auzind strigătele, plutonul veni în 
fugă. 

Prinzând curaj graţie prezenţei oştenilor, episcopul încercă să 
îşi ia rămas-bun de la vizitatorii săi inoportuni. 

— Dacă îndrăzniţi să atingeţi măcar un fir al Sfântului Giulgiu, 
îi voi scrie papei şi îi voi recomanda excomunicarea voastră. 
Plecaţi! tună el. 

Uimit de acea reacţie neaşteptată, Baudoin nu se mişcă din 
loc, dar Pascal de Molesmes, cuprins de furie, se apropie de uşa 
în faţa căreia stătea episcopul. 

— Soldaţi! strigă el. 

În doar câteva clipe, oştenii imperiali urcară scara şi intrară 
în încăpere, spre stupoarea gărzilor prelatului. 

— İl sfidaţi pe împărat? Dacă este aşa, voi porunci să fiţi 
arestat pentru trădare, şi ştiţi acum că pedeapsa este moartea, 
exclamă De Molesmes. 


Un fior străbătu trupul episcopului care privea disperat la 
oştenii săi, aşteptând să intervină. Dar aceştia nu se clintiră. 

Pascal de Molesmes se adresă buimăcitului Baudoin. 

— Sire, vă rog să daţi ordin ca Ilustrisimul să mă însoţească la 
Biserica Preacuratei şi să îmi predea Mandylion-ul pe care vi-l 
voi aduce la palat. 

Baudoin se ridică şi, cu demnitate imperială, se îndreptă spre 
episcop. 

— Domnul De Molesmes mă reprezintă. Îl veţi însoţi şi îi veţi 
preda  Manaylion-ul. Dacă nu  îndepliniţi porunca mea, 
credinciosul meu servitor Vlad vă va conduce personal la 
temniţele palatului, de unde nu veţi mai ieşi niciodată. Eu aş 
prefera să vă văd duminica viitoare oficiind slujba... 

Nu mai spuse nimic. În clipa următoare, fără să îl privească 
pe episcop şi cu un pas hotărât, părăsi încăperea înconjurat de 
oştenii săi, fiind sigur că s-a comportat ca un adevărat împărat. 

x x * 

Vlad, uriaşul, se postă dinaintea episcopului, hotărât să 
îndeplinească porunca împăratului. Ilustrisimul înţelese că nu 
servea la nimic să opună rezistență şi, recăpătându-şi parte din 
orgoliul călcat în picioare, îl înfruntă pe cancelar. 

— Vă voi preda Mandylion-ul şi îl voi informa pe papă. 

Înconjuraţi de oşteni şi sub privirea atentă a lui Vlad, se 
îndreptară spre biserica Preacuratei Sfinte Maria. Acolo, într-o 
urnă de argint, se afla relicva sfântă. 

Episcopul deschise urna cu o cheie pe care o purta atârnată 
de gât şi, fără să îşi poată stăpâni lacrimile, scoase Giulgiul şi i-l 
înmână lui De Molesmes. 

— Comiteţi un sacrilegiu pentru care vă va pedepsi 
Dumnezeu! 

— Spuneti-mi, ce pedeapsă veţi primi voi pentru atâtea relicve 
vândute fără permisiunea papei şi în beneficiul personal? 

— Cum îndrăzniţi să mă acuzaţi de o asemenea aberaţie? 

— Sunteţi episcopul Constantinopolului, ar trebui să ştiţi că 
nimic din ce se întâmplă nu rămâne ascuns de ochii palatului. 

Cancelarul luă cu grijă Giulgiul din mâinile episcopului, care 
căzu în genunchi, plângând deznădăjduit. 

— Vă recomand, Ilustrisime, să vă calmaţi şi să vă folosiţi 
inteligenţa, care este mare. Evitaţi un conflict între imperiu şi 


Roma, care nu ar fi spre binele nimănui. Nu vă înfruntaţi doar 
cu Baudoin, vă înfruntaţi şi cu regele Franţei. Gândiţi-vă bine 
înainte de a acţiona. 

x x * 

Împăratul îl aştepta pe De Molesmes, plimbându-se nervos 
dintr-un capăt în celălalt al camerei. Se simțea descumpănit, 
fără să ştie dacă să se lase cuprins de remuşcări din pricină că l- 
a înfruntat pe episcop sau să se simtă satisfăcut că şi-a impus 
autoritatea imperială. 

Vinul roşu de Cipru îi făceau aşteptarea mai dulce. Le urase 
noapte bună soţiei şi servitorilor şi dăduse gărzii sale ordine 
stricte să nu i se permită decât cancelarului să treacă pragul 
camerei sale. 

Asta făcea când, deodată, auzind paşi grăbiţi în faţa uşii, o 
deschise, sperând să dea peste De Molesmes. 

Era el, într-adevăr. Escortat de Vlad şi cu Mandylion-ul 
împăturit, cancelarul, cu o expresie de satisfacţie, intră în 
camera împăratului. 

— A trebuit să foloseşti forţa? întrebă, temător, Baudoin. 

— Nu, Sire. Nu a fost nevoie. Ilustrisimului i-a venit mintea la 
cap şi mi-a predat relicva de bunăvoie. 

— De bunăvoie? Nu te cred. Îi va scrie papei, poate că 
Inocenţiu mă va excomunica. 

— Nu o va îngădui unchiul vostru, regele Franţei. Credeţi că 
Inocenţiu îl va înfrunta pe Ludovic? Nu va îndrăzni să îşi dispute 
Mandylion-ul cu regele. Nu uitaţi că Sfântul Giulgiu este pentru 
el şi nici că încă vă aparţine, nu a aparţinut niciodată Bisericii. 
Puteţi să vă liniştiţi conştiinţa. 

De Molesmes îi înmână Giulgiul lui Baudoin, şi acesta, cu o 
anume teamă, îl aşeză într-o ladă frumos împodobită, de lângă 
patul lui. Apoi, adresându-i-se lui Vlad, îi porunci să nu se mişte 
de lângă sipet şi să îl apere chiar cu preţul vieţii, dacă ar fi 
nevoie. 

x x * 

Curtea întreagă se prezentă la biserica Sfânta Sofia. Nu exista 
niciun nobil care să nu ştie de disputa dintre împărat şi episcop, 
şi chiar şi oamenii de rând ajunseseră să ştie despre înfruntarea 
dintre cei doi. 

Vineri, credincioşii veniră la biserica Preacuratei Sfinte Maria 


să se roage dinaintea Mandylion-ului şi găsiră urna goală. 

Indignarea se răspândi printre credincioşi, dar, cum erau cu 
moralul la pământ din pricina situaţiei precare a imperiului, 
nimeni nu îndrăzni să îl înfrunte pe împărat. Pe deasupra, toţi 
ţineau la ochii şi la urechile lor şi, oricât de mult ar fi deplâns 
absenţa Sfântului Giulgiu, se gândeau că ar plânge şi mai mult 
în absenţa unor organe de simţ atât de vitale. 

În Constantinopol, rămăşagurile făceau parte din însăşi istoria 
oraşului. Pentru locuitorii lui, orice era prilej de joc. Chiar şi 
înfruntarea dintre împărat şi episcop. Aflându-se de această 
dispută pentru Mandylion, rămăşagurile atinseseră cote 
exorbitante. Unii prevesteau că episcopul avea să vină să 
oficieze sfânta liturghie, alţii, că nu şi că, din pricina acestui 
afront adus împăratului, se poate declanşa un război între 
papalitate şi Baudoin. 

În aşteptare, ambasadorul venețian îşi mângâia barba, iar cel 
al Genovei nu îşi lua ochii de la poarta bisericii. Amândurora le- 
ar conveni, în interesul republicilor lor, ca papa să îl excomunice 
pe împărat, dar va îndrăzni oare Inocenţiu să îl jignească pe 
regele Franţei? 

Baudoin intră în bazilică, cu tot fastul specific unui împărat. 
Îmbrăcat în purpură, acompaniat de soţia sa, de nobilii cei mai 
credincioşi şi alături de cancelarul său, Pascal de Molesmes, 
împăratul se aşeză pe tronul împodobit cu foiţe de aur şi de 
argint, care ocupa locul de cinste în bazilică. Apoi îşi plimbă 
privirea printre supuşi, fără ca vreunul dintre ei să îi poată citi 
pe chip semne de îngrijorare. 

Secundele păreau ore, dar, numai peste câteva clipe, apăru 
Ilustrisimul episcop de Constantinopol. Inveşmântat ca un pontif 
şi cu paşi solemni, se îndreptă spre altar. Un murmur străbătu 
bazilica, în vreme ce împăratul rămase impasibil, aşezat pe 
tronul său. 

De Molesmes hotărâse ca episcopul să fie aşteptat câteva 
minute, dar dacă acesta nu se înfăţişa, urma să oficieze un 
preot, care fusese răsplătit cu mărinimie. Slujba se desfăşură 
fără incidente şi predica episcopului a fost un apel la înţelegerea 
între oameni şi la iertare. Împăratul a primit sfânta împărtăşanie 
din mâinile episcopului, la fel împărăteasa şi fiii săi, şi chiar şi 
cancelarul se apropie să primească sfânta cuminecătură. Curtea 


înţelese mesajul: Biserica nu avea să se înfrunte cu regele 
Franţei. Odată terminată ceremonia, împăratul oferi o agapă cu 
mâncare din belşug şi vin adus din ducatul Atenei. Era un vin 
tare, greu, cu o puternică aromă de pin. Baudoin era într-o 
dispoziţie excelentă. 

Contele de Dijon se apropie de cancelar. 

— Ei, bine, domnule De Molesmes, e posibil ca împăratul să fi 
luat de-acum o hotărâre? 

— Dragul meu conte, într-adevăr, împăratul vă va da în 
curând răspunsul. 

— Spuneţi-mi, la ce trebuie să mă aştept? 

— Mai trebuie încă să discutăm câteva amănunte care îl 
îngrijorează pe împărat. 

— Ce amănunte? 

— Nu vă impacientaţi. Bucuraţi-vă de petrecere, veniţi mâine 
să ne vedem pe la ora zece. 

— Aţi putea aranja să mă primească împăratul? 

— Înainte ca împăratul să vă primească, noi doi trebuie să 
stăm de vorbă; sunt sigur că vom ajunge la un acord satisfăcător 
pentru regele vostru şi pentru al meu. 

— Vă amintesc că sunteţi francez ca şi mine şi că îi sunteţi 
supus lui Ludovic. 

— Ah, bunul meu rege Ludovic! Când m-a trimis la 
Constantinopol, mi-a poruncit din tot sufletul să îl slujesc pe 
nepotul său ca pe el însuşi. 

Un asemenea răspuns îl făcu pe contele de Dijon să înţeleagă 
că De Molesmes îi era credincios mai întâi lui Baudoin. 

— La zece, mă voi înfăţişa Domniei Voastre. 

— Vă voi aştepta. 

Cu o înclinare a capului, contele de Dijon se îndepărtă de 
cancelar, căutând-o din priviri pe Maria, vara lui Baudoin, cea 
care se străduia atât de mult să îi facă plăcută şederea la 
Constantinopol. 

x x * 

André de Saint-Remy ieşi din capelă, urmat de un pâlc de 
cavaleri. Trecură în trapeză, unde mâncară doar pâine şi băură 
vin. 

Superiorul domeniului era un om sobru care se păstrase 
neatins de falsa strălucire a decadentului Constantinopol, 


împiedicând ca prin crăpăturile fortăreței să se strecoare orice 
formă de lascivitate sau de comoditate. Încă nu se întrezărea 
prima lumină a zorilor. Înainte de a se îndrepta spre treburile 
lor, cavalerii luau ca mic dejun un colţ de pâine înmuiat în vin. 
După o gustare atât de frugală, fraţii templieri Bartolome dos 
Capelos, Guy de Beaujeu şi Roger Parker se îndreptară spre sala 
de lucru a lui Saint-Remy. 

Deşi sosise doar cu două minute înaintea lor, superiorul îi 
aştepta nerăbdător. 

— Cancelarul nu mi-a trimis încă vorbă că voi fi primit de 
împărat. Presupun că l-au absorbit ultimele evenimente. 
Mandylion-ul este păstrat de Baudoin într-o ladă mare de lângă 
patul lui şi, chiar azi, De Molesmes va începe să negocieze cu 
contele de Dijon preţul predării. Curtea nu ştie nimic de soarta 
regelui Franţei, deşi ar trebui să presupunem că nu va întârzia 
să sosească vreun emisar cu veşti proaste de la Damietta. Nu 
trebuie să mai aşteptăm să ne cheme cancelarul; vom merge 
acum la palat şi vom solicita audienţă la împărat ca să îi 
comunicăm că prea augustul său unchi este prizonier al 
sarazinilor. Mă veţi însoţi şi nu veţi vorbi cu nimeni despre ceea 
ce îi voi comunica împăratului. 

Cei trei cavaleri încuviinţară şi, urmându-l pe superiorul lor 
cu pas grăbit, ajunseră pe esplanada fortăreței, unde rândaşii 
aveau pregătiţi caii. Trei servitori călare şi trei catâri încărcaţi 
cu desagi grei se alăturară alaiului templierilor. 

Soarele era la asfinţit când au ajuns la palatul episcopului. 
Slugile de la palat fură uimite să îl vadă pe superiorul 
domeniului din Constantinopol în persoană, înțelegând că urma 
să se întâmple ceva deosebit dacă un cavaler atât de important 
venea la palat la ceasul acela. 

Cancelarul citea, când un servitor intră grăbit în sală ca să îl 
anunţe de sosirea lui Saint-Remy şi a cavalerilor săi şi de 
pretenţia acestora de a fi primiţi de îndată de către împărat. 

Neliniştea se oglindi pe chipul lui Pascal de Molesmes. Andre 
de Saint-Remy, pe care îl admira foarte mult, nu s-ar prezenta la 
curte fără să fi stabilit o întrevedere cu împăratul, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ceva foarte grav. 

Cu pas grăbit, îi ieşi în întâmpinare. 

— Bunul meu prieten, nu vă aşteptam... 


— Trebuie să îl văd urgent pe împărat, răspunse cu asprime 
Saint-Remy. 

— Spuneti-mi, ce se întâmplă? 

Templierul cântări răspunsul. 

— Aduc veşti interesante pentru împărat. Trebuie să îl vedem 
între patru ochi. 

De Molesmes înţelese că nu putea scoate nimic mai mult de la 
neînduplecatul templier. Ar putea încerca să îl descoasă, 
asigurându-l că Baudoin ar putea să îl primească de îndată, 
numai dacă el, cancelarul său, ar aprecia urgenţa mesajului. Dar 
îşi dădu seama că această tactică nu ar funcţiona cu Saint-Remy 
şi că, dacă s-ar prelungi aşteptarea, acesta ar pleca fără să 
spună cu cuvânt. 

— Aşteptaţi aici. Îl voi informa pe împărat că aveţi nevoie 
urgentă să îl vedeţi. 

Cei patru templieri rămaseră în picioare, tăcuţi, în cameră. Se 
ştiau spionaţi de ochi nevăzuţi, în stare să citească pe buze chiar 
dacă abia ar fi pronunţat cuvintele. Erau în aşteptare, când sosi 
contele de Dijon la întâlnirea cu cancelarul. 

— Domnilor cavaleri... 

Se salutară cu o înclinare a capului. Templierii aproape că nu 
îi dădură atenţie contelui de Dijon, surprins să vadă o delegaţie 
atât de importantă a Ordinului Templierilor. 

De abia trecuse o jumătate de oră, când cancelarul intră 
grăbit în sala alăturată cancelariei, unde îl aşteptau cu toţii. 

Făcu o grimasă când îl văzu pe contele de Dijon, cu toată 
importanţa pe care o acorda întâlnirii cu reprezentantul regelui 
Franţei. 

— Împăratul vă va primi acum în sala privată. Conte de Dijon, 
va trebui să mă aşteptaţi, pentru că şi eu, la rândul meu, trebuie 
să aştept, în cazul în care împăratul ar avea nevoie de mine. 

Baudoin îi aştepta în salonul alăturat sălii, tronului. In ochii 
lui se citea îngrijorarea pricinuită de o vizită atât de 
neaşteptată. Intuia că templierii îi aduc veşti proaste. 

— Spuneti-mi, domnilor cavaleri, ce este atât de urgent încât 
nu puteţi aştepta să vă primesc în audienţă aşa cum se cuvine? 

Andre de Saint-Remy intră direct în subiect. 

— Sire, trebuie să aflaţi că unchiul Domniei Voastre, regele 
Ludovic al Franţei, este prizonier la Al-Mansura. In aceste 


momente, se negociază condiţiile eliberării sale. Situaţia este 
gravă. Am crezut că ar fi potrivit să o cunoaşteţi. 

Chipul împăratului deveni palid, de parcă sângele i s-ar fi 
scurs din trup. Timp de câteva clipe, nu reuşi să scoată o vorbă. 
Simţea că inima îi bate să îi sară din piept şi că buza de jos îi 
tremură ca atunci când era mic şi trebuia să facă un efort ca să 
nu plângă, pentru ca tatăl lui să nu îl pedepsească din pricină că 
lăsa să se întrevadă un semn de slăbiciune. 

Templierul îşi dădu seama de vâltoarea de emoţii care îl 
copleşeau pe împărat şi continuă să vorbească pentru a-i da 
răgaz să îşi vină în fire. 

— Ştiu cât de profundă este afecțiunea pe care o aveţi pentru 
rege. Vă asigur că facem tot ce ne stă în putinţă pentru 
obţinerea eliberării regelui. 

Baudoin abia de reuşi să bolborosească nişte cuvinte, atât de 
descumpănit se simţea. 

— Când aţi aflat? Cine v-a spus? 

Saint-Remy nu răspunse la întrebările lui Baudoin, ci 
continuă: 

— Sire, ştiu bine care sunt problemele stringente ale 
imperiului şi am venit să vă ofer ajutorul nostru. 

— Ajutor? Spuneţi-mi... 

— Eraţi gata să vindeţi Manaylion-ul regelui Ludovic. Regele 
vi l-a trimis pe contele de Dijon ca să negocieze contractul de 
închiriere sau de vânzare. Ştiu că Sfântul Giulgiu se află deja în 
mâinile voastre şi că, odată încheiat acordul, contele îl va 
transporta în Franţa ca să i-l dea spre păstrare mamei regelui, 
doña Blanca. Bancherii genovezi vă încolţesc, iar ambasadorul 
Veneţiei a scris Senioriei“ Republicii că, peste puţin timp, vor 
putea cumpăra la un preţ de nimic ce a mai rămas din imperiu. 
Dacă nu lichidaţi o parte din datoriile faţă de venețieni şi de 
genovezi, veţi deveni împărat peste nimic. Imperiul vostru 
începe să fie o ficţiune. 

Vorbele dure ale lui Saint-Remy îi zdrobeau sufletul lui 
Baudoin, care, deznădăjduit, îşi frângea mâinile, ascunse sub 
mânecile largi ale tunicii sale purpurii. Nu se simţise niciodată 
atât de singur ca în acele momente. Îl căută în zadar cu privirea 


37 Una dintre instituţiile puterii executive ale Republicii Venețiene în secolele 
al XIII-lea şi al XIV-lea 


pe cancelarul său, dar templierii îi atrăseseră atenţia că 
preferau să îl vadă pe împărat între patru ochi. 

— Ce îmi sugerati, domnilor cavaleri? întrebă Baudoin. 

— Ordinul  Templierilor este hotărât să vă cumpere 
Mandylion-ul. Chiar astăzi aţi dispune de suficient aur pentru a 
face faţă celor mai presante datorii. Genova şi Veneţia v-ar lăsa 
în pace... cu condiţia să nu vă mai îndatoraţi din nou. Cerinţa 
noastră este tăcerea. Va trebui să juraţi pe onoarea voastră că 
nimănui, dar nimănui, nici măcar bunului vostru cancelar, nu îi 
veţi spune că aţi vândut Manaylion-ul Ordinului Templierilor. 
Nimeni nu trebuie să ştie vreodată. 

— De ce îmi cereţi să tac? 

— Ştiţi că preferăm să acţionăm cu discreţie. Dacă nimeni nu 
va şti unde se află Manaylion-ul, nu vor exista neînţelegeri şi 
nici confruntări între creştini. Tăcerea este o condiţie a preţului. 
Avem încredere în Maiestatea Voastră, în cuvântul Domniei 
Voastre de om de onoare şi de împărat, dar, în documentul de 
vânzare, se va menţiona că veţi fi dator vândut Ordinului 
Templierilor dacă veţi dezvălui termenii acordului. Vă vom 
pretinde şi plata neîntârziată a datoriilor pe care le aveţi faţă de 
Ordinul 'Templierilor. 

Împăratul abia de mai respira din pricina durerii intense pe 
care o simţea în capul pieptului. 

— Cum pot să fiu sigur că Ludovic este prizonier? 

— Ştiţi bine că suntem oameni de onoare, la noi minciuna nu 
are ce căuta. 

— Când aş dispune de aur? 

— Chiar acum. 

Saint-Remy ştia că pentru Baudoin ispita era prea mare. 
Numai să spună da, şi ar scăpa de o bună parte din necazurile 
imediate, chiar mâine i-ar putea chema pe venețian şi pe 
genovez să încheie socotelile cu ei. 

— Nimeni de la curte nu va crede că banii au căzut din cer. 

— Spuneţi-le adevărul, spuneţi că vi i-a dat Ordinul 
Templierilor, dar nu spuneţi de ce. Să se creadă că este un 
împrumut. 

— Şi dacă nu accept? 

— E dreptul vostru, Sire. 

Rămaseră tăcuţi. Baudoin încerca să se gândească dacă a luat 


o hotărâre potrivită. În schimb, Saint-Remy, liniştit, ştia că 
împăratul avea să îi accepte propunerea, atât de bine cunoştea 
el sufletul omenesc. Împăratul îşi aţinti privirea asupra 
templierului şi, cu o voce de abia auzită, murmură: 

— Accept. 

Bartolomé dos Capelos îi înmână superiorului său un 
document, şi acesta, la rândul său, i-l întinse împăratului. 

— Este documentul acordului. Citiţi-l, aici se află termenii 
despre care v-am vorbit. Semnaţi-l şi servitorii noştri vor 
depozita aurul, pe care l-am adus cu noi, acolo unde spuneţi. 

— Atât de siguri eraţi că voi accepta? se tângui Baudoin. 

Saint-Remy păstră tăcerea, fără să înceteze să îl privească 
stăruitor pe împărat. Acesta luă o pană de gâscă, îşi puse 
semnătura şi o întări cu sigiliul imperial. 

— Aşteptaţi aici, vă voi preda Mandylion-ul. 

Împăratul ieşi pe o uşă ascunsă în spatele unei tapiserii. 
Reveni câteva minute mai târziu şi le înmână o pânză de in 
împăturită cu grijă. 

Templierii o  întinseră suficient cât să verifice că era 
Mandylion-ul autentic. Apoi o împăturiră la loc. 

La un semn al lui Saint-Remy, Roger Parker, cavalerul de 
origine scoțiană, şi portughezul Dos Capelos ieşiră din salonul 
imperial şi, cu pas iute, se îndreptară spre intrarea în palat, 
unde îi aşteptau servitorii lor. 

Pascal de Molesmes, care aştepta în anticameră, îi observa pe 
templieri venind şi plecând şi pe servitorii lor încărcaţi cu saci 
grei. Ştia că ar fi în zadar să întrebe ce aveau în ei şi nu înceta 
să i se pară curios că nu fusese chemat de către împărat. Se 
gândi să intre în salon, dar putea provoca furia lui Baudoin şi, de 
aceea, era mai prudent să aştepte. 

Două ore mai târziu, cu sacii cu aur puşi la păstrare într-un 
compartiment secret ascuns în peretele acoperit de tapiserie, 
Baudoin se despărţi de templieri. 

Avea să păstreze tăcerea nu numai pentru că îşi dăduse 
cuvântul de împărat, ci şi pentru că se temea de Andre de Saint- 
Remy. Superiorul domeniului templier era un om cucernic, 
devotat cauzei Domnului, dar în privirea lui puteai vedea ce fel 
de om este, un om care nu şovăia nicio clipă atunci când îşi 
apărea crezurile sau angajamentele. 


Când Pascal de Molesmes intră în camera regelui, îl găsi pe 
Baudoin îngândurat, dar liniştit, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră 
de pe inimă. 

Împăratul îl informă de ghinionul de care a avut parte unchiul 
său, regele Franţei, şi cum, date fiind împrejurările, acceptase 
un nou împrumut din partea templierilor. Avea să facă faţă 
datoriei către Veneţia şi Genova, aşteptând ca bunul rege 
Ludovic să îşi recapete libertatea. 

Cancelarul îl ascultă îngrijorat, intuind că Baudoin îi ascunde 
ceva, dar nu spuse nimic. 

— Atunci, ce veţi face cu Mandylion-ul? 

— Nimic. Il voi păstra într-un loc secret şi voi aştepta 
eliberarea lui Ludovic. Atunci voi hotărî ce e de făcut, poate că a 
fost un semn de la Domnul Nostru să evităm să păcătuim 
vânzând imaginea sa sfântă. Chemaţi-i pe ambasadori şi 
comunicaţi-le că le vom înmâna aurul pe care îl datorăm 
oraşelor lor. Şi anunţaţi-l pe contele de Dijon, îi voi comunica 
soarta de care a avut parte regele Franţei. 

x x * 

Andre de Saint-Remy întinse cu grijă Giulgiul şi văzu apărând 
pe toată lungimea trupul lui Isus. Cavalerii căzură în genunchi şi 
se rugară, călăuziţi de superiorul lor. N 

Nu văzuseră niciodată Giulgiul în întregime. În urna în care 
era depus Mandylion-ul în biserica Preacuratei Sfinte Maria se 
putea vedea doar chipul lui Isus, ca şi cum ar fi fost vorba 
despre un portret pictat. Dar acum, silueta lui Hristos, cu 
semnele patimilor pe care le suferise, se afla acolo, dinaintea 
lor. Se rugară multă vreme, iar pe înserat, Saint-Remy se ridică 
şi, împăturind cu grijă lințoliul, se îndreptă cu el spre camera sa. 
Câteva minute mai târziu, trimitea vorbă să fie chemaţi fratele 
său Robert şi tânărul cavaler François de Charney. 

— Pregătiţi-vă de drum cât mai curând. 

— Dacă ne autorizaţi, am putea pleca peste câteva ore, când 
ne vor învălui umbrele nopţii, sugeră Robert. 

— Nu va fi primejdios? întrebă superiorul. 

— Nu, e mai bine să plecăm de pe domeniu când nu ne vede 
nimeni şi ochii iscoadelor sunt biruiţi de somn. Nu vom spune 
nimănui că plecăm, interveni De Charney. 

— Voi pregăti Mandylion-ul, ca să nu sufere stricăciuni pe 


timpul călătoriei. Veniţi să îl luaţi înainte de a pleca, nu 
contează ora. li veţi duce marelui maestru Renaud de Vichiers şi 
o scrisoare a mea şi alte documente. Să nu vă abateţi sub niciun 
motiv din drumul spre Acre. Vă sugerez să vă însoţească şi 
câţiva fraţi, poate Guy de Beaujeu, Bartolome dos Capelos... 

— Frate, îl întrerupse Robert, rugămintea noastră este să ne 
lăsaţi să mergem singuri. Este mai sigur. Noi ne putem pierde în 
peisaj şi contăm pe ajutorul scutierilor noştri. Dacă mergem 
singuri, nu vom trezi bănuieli, dar dacă plecăm însoţiţi de un 
grup de fraţi, atunci iscoadele vor şti că ducem ceva cu noi. 

— Veţi purta cea mai de preţ dintre comorile creştinătăţii... 

— ... de care vom răspunde cu vieţile noastre, adăugă De 
Charney. 

— Să fie precum spuneţi. Acum, lăsaţi-mă, trebuie să 
pregătesc scrisoarea. Şi rugaţi-vă, rugaţi-vă, cerându-i lui 
Dumnezeu să vă călăuzească soarta. Doar el poate garanta 
succesul misiunii. 

x x * 

Noaptea devenise întunecată. Nicio stea nu lumina bolta 
cerească. Robert de Saint-Remy şi François de Charney ieşiră pe 
furiş din camerele lor şi porniră spre cea a lui André de Saint- 
Remy. Noaptea era învăluită în tăcere şi, în interiorul fortăreței, 
cavalerii dormeau. Pe metereze, câţiva cavaleri templieri cu 
oştenii din subordinea lor făceau de gardă. 

Robert de Saint-Remy împinse uşor uşa chiliei fratelui şi 
superiorului său. Îl găsi rugându-se în genunchi dinaintea crucii 
aşezate într-un colţ al încăperii. 

Simţind prezenţa celor doi cavaleri, se ridică şi, fără să 
rostească un cuvânt, îi înmână lui Robert o desagă de mărime 
mijlocie. 

— Înăuntru, într-un sipet de lemn, se află Mandylion-ul. Aici 
aveţi documentele pe care le veţi preda Marelui Maestru şi aur 
pentru drum. Dumnezeu fie cu voi. 

Cei doi fraţi se îmbrăţişară afectuos. Nu ştiau dacă aveau să 
se mai vadă vreodată. 

Tânărul De Charney şi Robert de Saint-Remy purtau 
îmbrăcămintea lor sarazină şi, ascunzându-se în negura nopţii, 
merseră la grajduri, unde îi aşteptau scutierii lor care încercau 
să înlăture agitația cailor. Spuseră parola oştenilor care păzeau 


intrarea şi părăsiră domeniul ca să ia drumul cetăţii Saint-Jean- 
d'Acre. 


32 


Mendibj se plimba prin curtea interioară a închisorii, 
bucurându-se de razele soarelui ce luminau dimineaţa, fără să 
fie, însă, prea cald. 

Auzise îndeajuns ca să ştie că trebuie să fie cu ochii în patru. 
Nervozitatea doamnei psiholog şi a asistentei sociale îl făcea să 
se gândească că se punea ceva la cale şi că el era ţinta tuturor 
uneltirilor. 

Trecuse controlul medical obligatoriu, fusese examinat încă o 
dată de psiholog şi chiar şi directorul asistase la una dintre 
acele obositoare şedinţe în care doamna doctor se străduia să îl 
facă să reacționeze la nişte stimuli prosteşti pe care i-i punea ca 
momeală. În sfârşit, Comisia de Siguranţă din închisoare 
semnase avizul de punere în libertate şi nu mai lipsea decât 
ratificarea judecătorului; cel mult şapte zile, şi apoi avea să fie 
liber. 

Ştia ce avea de făcut. Trebuia să hoinărească prin oraş până 
când se convingea că nu era urmărit de nimeni, apoi să ajungă 
până la parcul Carrara, să meargă acolo câteva zile la rând, să îl 
observe de departe pe Arslan şi să nu îi lase să cadă hârtia care- 
i dovedea prezenţa, până când avea să fie sigur că nu se 
pregătea nicio cursă. 

Se temea pentru viaţa lui. Polițistul ăla care îl vizitase nu 
părea un fanfaron; îl ameninţase că ar face orice pentru ca el să 
îşi petreacă restul vieţii în puşcărie, şi deodată, s-au ivit tot felul 
de înlesniri ca să îşi recapete libertatea. „Poliţia, gândi el, pune 
ceva la cale. Ei cred, poate, că, dacă ies în stradă, îi voi conduce 
până la oamenii mei de legătură. Asta e, asta e ceea ce 
urmăresc, iar eu nu sunt decât momeala. Trebuie să am grijă.” 

Mutul se plimba dintr-o parte într-alta, fără să îşi dea seama 
că era observat pe furiş de doi tineri. Inalţi, cu o constituţie 
robustă şi chipuri abrutizate de experienţa închisorii, cei doi 
fraţi Bajerai comentau în şoaptă amănuntele asasinatului pe 
care se pregăteau să îl comită. 


În acest timp, în biroul directorului închisorii, Marco Valoni 
vorbea cu acesta şi cu şeful gardienilor. 

— E puţin probabil să se întâmple ceva, dar nu putem lăsa 
lucrurile neterminate. De aceea, trebuie să garantăm siguranţa 
mutului câte zile îi mai rămân aici, insistă Marco pe lângă 
interlocutorii săi. 

— Dar, domnule, mutul nu interesează pe nimeni, e ca şi cum 
n-ar exista, nu vorbeşte, nu are prieteni, nu comunică cu nimeni 
dinăuntru. Nimeni nu i-ar face vreun rău, răspunse şeful 
gardienilor. 

— Nu putem risca, înţelegeţi. Nu ştim cu cine avem de-a face. 
Poate că e inofensiv, poate că nu. Am făcut puţin zgomot, dar 
suficient cât să fi ajuns la unele urechi ştirea că mutul va ieşi din 
puşcărie. Cineva trebuie să-mi garanteze siguranţa lui aici, 
înăuntru. 

— Dar, Marco, interveni directorul, în această închisoare n-au 
avut loc reglări de conturi, nici asasinate între puşcăriaşi, nici 
nimic asemănător, de aceea nu pot să-ţi împărtăşesc 
îngrijorarea. 

— Dar eu sunt îngrijorat. Aşa că, domnule Genari, ca şef al 
gardienilor, sunt sigur că ştiţi cine sunt căpeteniile în 
închisoare. Vreau să vorbesc cu ei. 

Genari făcu un gest de neputinţă. Nu era chip să îl convingă 
pe acest poliţist să nu îşi bage nasul în treburile închisorii. 
Pretindea, nici mai mult nici mai puţin, ca el, Genari, să îi spună 
cine dădea ordine aici înăuntru, ca şi cum ar putea să o facă fără 
să îşi frângă gâtul. 

Marco intui reţinerile lui Genari, aşa că încercă să îşi prezinte 
cererea în alt fel. 

— Haideţi să vedem, domnule Genari, aici înăuntru trebuie să 
fie cineva căruia ceilalţi puşcăriaşi să-i poarte respect. Aduceţi- 
mi-l aici. 

Directorul închisorii se mişcă stânjenit în fotoliu, în vreme ce 
Genari se instala într-o tăcere încăpăţânată. În cele din urmă, 
directorul interveni în favoarea lui Marco. 

— Domnule Genari, cunoaşteţi această închisoare ca nimeni 
altul, trebuie să fie cineva cu aceste caracteristici despre care 
vorbeşte domnul Valoni. Aduceţi-l. 

Genari se ridică. Ştia că nu putea întinde prea mult coarda 


fără să trezească bănuielile superiorului său şi ale acestui 
poliţist băgăreţ de la Roma. Puşcăria lui funcţiona de minune, 
existau nişte reguli nescrise pe care le respectau cu toţii, şi 
acum Valoni voia să ştie cine trage sforile. 

Trimise un subaltern după  Frasquello, căpetenia 
puşcăriaşilor. La ora asta o fi vorbind la telefonul mobil, dându- 
le instrucțiuni fiilor săi cum să dirijeze afacerea de contrabandă 
cu droguri care îl adusese în puşcărie din vina unui mare 
turnător. 

Frasquello intră încruntat în micul birou al şefului gardienilor. 

— Ce doriţi? De ce mă deranjaţi? 

— Pentru că e un poliţist care insistă să stea de vorbă cu 
dumneata. 

— Eu nu stau de vorbă cu poliţiştii. 

— Păi, cu ăsta va trebui să stai de vorbă, pentru că, dacă nu, o 
să întoarcă puşcăria cu susul în jos. 

— N-am nimic de câştigat stând de vorbă cu polițistul ăla. 
Dacă are o problemă, rezolvaţi-o; pe mine, lăsaţi-mă în pace. 

— Nu, n-o să te las în pace! strigă Genari. Dumneata vii cu 
mine să-l cunoşti pe polițistul ăla şi o să stai de vorbă cu el. Cu 
cât îşi termină mai repede treaba, cu atât o să plece mai curând 
şi o să ne lase în pace. 

— Ce vrea? De ce vrea să discute cu mine? Eu nu cunosc 
niciun poliţist şi nici nu vreau să cunosc. Lasă-mă în pace. 

Căpetenia puşcăriaşilor dădu să iasă din birou, dar, înainte de 
a putea deschide uşa, Genari se repezi la el, apucându-l de braţ, 
şi îl imobiliză răsucindu-i mâna la spate. 

— Daţi-mi drumul! Aţi înnebunit? Sunteţi un om mort! 

În momentul acela, se deschise uşa biroului. Marco Valoni îi 
privi stăruitor pe cei doi bărbaţi, observând mânia care îi 
cuprinsese pe amândoi. 

— Daţi-i drumul! îi ordonă lui Genari. 

Gardianul-şef îl lăsă pe Frasquello, care rămase nemişcat, 
cântărindu-l parcă pe nou-venit. 

— Am preferat să vin eu, decât să apăreţi dumneavoastră în 
biroul directorului. A primit un telefon, aşa că i-am spus, ca să 
nu-l deranjez, că vin eu în biroul dumneavoastră. Se pare că am 
ajuns la timp, pentru că l-aţi găsit pe omul nostru. Ia loc, îi 
ordonă lui Frasquello. 


Căpetenia puşcăriaşilor nu se mişcă. Genari, nervos, îl privi cu 
ură. 

— Ia loc! repetă Valoni cu o expresie supărată. 

— Nu ştiu cine sunteţi, dar ştiu ce drepturi am şi nu sunt 
obligat să stau de vorbă cu un poliţist. O să-l sun pe avocatul 
meu. 

— N-o să suni pe nimeni, o să mă asculţi şi o să faci ce-ţi spun 
eu, pentru că, de nu, o să fii mutat din închisoare într-un loc 
unde n-o să-l mai ai pe bunul dumitale prieten Genari care să 
închidă ochii. 

— Dumneavoastră nu puteţi să mă ameninţaţi. 

— Nici n-am făcut-o. 

— Destul! Ce doriţi? 

— Acum, că ţi-a venit mintea la cap, o să-ţi spun clar: vreau ca 
unei persoane care e aici în închisoare să nu i se întâmple nimic. 

— Spuneţi-i lui Genari, el e şeful. Eu sunt puşcăriaş. 

— Ţi-o spun dumitale, pentru că dumneata vei avea grijă ca 
acest om să nu păţească nimic. 

— Ah, da? Şi cum o să fac asta? 

— Nu ştiu, nu mă interesează. 

— Să presupunem că accept, ce câştig? 

— Câteva facilităţi, aici, înăuntru. 

— Ha, ha, ha... De asta are grijă prietenul meu Genari. Cu 
cine credeţi că aveţi de-a face? 

— Bine, voi examina dosarul dumitale şi o să văd dacă poate fi 
cazul unei reduceri de pedeapsă pentru colaborare cu Justiţia. 

— Nu e destul să-mi verificaţi dosarul, trebuie să-mi daţi 
asigurări. 

— Nu. Nu-ţi dau nicio asigurare. O să vorbesc cu directorul 
închisorii şi o să recomand Comisiei de Siguranţă să evalueze 
comportamentul dumitale, starea psihologică, posibilităţile de a 
te reintegra în societate. Dar nu voi face nimic mai mult. 

— Nu cad la învoială. 

— Dacă nu cazi la învoială, o să înceteze unele dintre acele 
privilegii cu care te-a obişnuit Genari. O să ţi se controleze 
celula de sus şi până jos, iar regulamentul se va aplica şi în 
cazul tău în mod strict. Genari va fi mutat la altă închisoare. 

— Spuneţi-mi cine e omul. 

— O să faci ce ţi-am cerut? 


— Spuneţi-mi despre cine e vorba. 

— Despre un mut, un tânăr care... 

Râsul lui Frasquello îl întrerupse pe Marco. 

— Vreţi să-l protejez pe acel biet nenorocit? Nimeni nu-l bagă 
în seamă, nu deranjează pe nimeni. Ştiţi de ce? Pentru că e un 
nimeni, e un biet nenorocit. 

— Vreau să nu păţească nimic în următoarele şapte zile. 

— Cine ar putea să-i facă lui ceva? 

— Nu ştiu. Dar dumneata îl vei păzi. 

— Ce interes aveţi cu mutul? 

— Nu e treaba dumitale. Fă ce ţi-am cerut şi vei continua să te 
bucuri de vacanţa asta pe buzunarul statului. 

— De acord. O să fac pe dădaca mutului. 

Marco ieşi din birou cu o uşoară senzaţie de uşurare. 
Căpetenia puşcăriaşilor era un bărbat inteligent. O să facă exact 
ce îi ceruse. 

Acum venea partea a doua: să pună mâna pe adidaşii cu care 
era încălţat mutul, singura pereche pe care o avea, şi să 
introducă transmiţătorul. Directorul îi promisese că la noapte, 
când mutul revenea în celulă, avea să trimită un gardian să îi ia 
adidaşii; încă nu ştia ce scuză să folosească, dar l-a asigurat că o 
va face. 

John îl trimisese la Torino pe Larry Smith, un expert care, i-a 
spus el, putea să introducă un microfon într-o unghie. Mă rog, o 
să vadă dacă e atât de bun pe cât i s-a spus. 


33 


Ducele de Valant ceruse audienţă la cancelar. La ora 
prevăzută, sosi împreună cu un tânăr negustor îmbrăcat în 
veşminte bogate. 

— Spuneti-mi, duce, întrebă cancelarul, care e chestiunea atât 
de urgentă pe care vreţi să o discutaţi cu împăratul? 

— Domnule cancelar, vă rog să îl ascultați pe acest domn care 
îmi face onoarea să-mi fie prieten. Este un respectat negustor 
din Edesa. 

Pascal de Molesmes, cu o expresie plictisită, dar politicos faţă 
de duce, îl ascultă pe tânărul negustor. Acesta îi expuse fără 
ocolişuri motivul călătoriei sale. 

— Am aflat de dificultăţile pecuniare ale imperiului şi vin să îi 
fac o ofertă împăratului. 

— Doriţi să îi faceţi o ofertă împăratului? exclamă cancelarul, 
pe jumătate enervat, pe jumătate amuzat. Şi care este această 
ofertă? 

— Reprezint un grup de nobili negustori din Edesa. După cum 
ştiţi, cu multă vreme în urmă, un împărat al Bizanțului i-a smuls 
oraşului meu, prin forţa armelor, relicva cea mai de preţ: 
Mandylion-ul. Noi suntem oameni paşnici, trăim cinstit, dar am 
dori să îi restituim comunităţii ceea ce i-a aparţinut şi i-a fost 
luat cu forţa. Nu vin să vă implor să ni-l înapoiaţi acum, când 
aparţine împăratului, căci toată lumea ştie că l-a obligat pe 
episcop să i-l predea, iar regele Franţei jură că nepotul său nui 
l-a vândut. Dacă Manaylion-ul se află în mâinile lui Baudoin, 
vrem să îl cumpărăm. Preţul nu contează, îl vom plăti. 

— Despre ce comunitate vorbiţi? Căci Edesa este în mâinile 
musulmanilor, nu-i aşa? 

— Suntem creştini şi n-am fost niciodată deranjaţi de actualii 
stăpânitori ai Edesei. Plătim biruri mari şi ne desfăşurăm 
activitatea în pace. Nu ne putem plânge de nimic. Dar 
Mandylion-ul ne aparţine şi trebuie să revină în oraşul nostru. 

Pascal de Molesmes îl ascultă cu interes pe tânărul obraznic 


care îndrăznea să negocieze, fără ocolişuri, cumpărarea 
Mandylion-ului. 

— Şi cât sunteţi dispuşi să plătiţi? 

— Zece saci cu aur de greutatea unui om. 

Cancelarului nu i se clinti niciun muşchi pe faţă, deşi fusese 
impresionat de cantitate. Imperiul avea din nou datorii, şi 
Baudoin căuta disperat împrumuturi, cu toate că unchiul său, 
bunul rege Ludovic, nu îl părăsise. 

— Îi voi transmite împăratului oferta Domniei Voastre şi vă voi 
trimite vorbă atunci când voi avea un răspuns. 

Baudoin îl ascultă posomorât pe cancelarul său. Jurase să nu 
dezvăluie niciodată că a vândut templierilor Mandylion-ul. Ştia 
că răspundea cu viaţa. 

— Trebuie să îi spuneţi acelui negustor că refuz oferta. 

— Dar, Sire, mai chibzuiţi! 

— Nu, nu pot. Nu îmi mai cere să vând Manaylion-ul. 
Niciodată! 

Pascal de Molesmes ieşi cu capul plecat din sala tronului. 
Stânjeneala lui Baudoin când îi vorbea despre Mandylion îi 
dădea de bănuit. De două luni de zile şi mai bine, Sfântul Giulgiu 
se afla în mâinile împăratului, dar nu îl arătase nimănui, nici 
măcar lui, cancelarului. 

Umbla vorba că acel aur generos predat de către superiorul 
templierilor din Constantinopol, Andre de Saint-Remy, era plata 
pentru posesia Mandylion-ului. Dar Baudoin negase întotdeauna 
aceste zvonuri; jura că sfântul linţoliu se afla la loc sigur. 

Când regele Ludovic fu eliberat şi se întoarse în Franţa, îl 
trimise din nou pe contele de Dijon cu o ofertă şi mai generoasă 
în schimbul Mandylion-ului, dar, spre uimirea curţii de la 
Constantinopol, împăratul se arătă de neclintit şi spuse tuturor 
că nu avea să-i vândă unchiului său relicva. Acum, refuza din 
nou o ofertă substanţială, astfel că în mintea lui Pascal de 
Molesmes începeau să încolţească bănuielile: Baudoin nu mai 
avea Mandylion-ul, îl vânduse templierilor. 

În după-amiaza aceea, trimise să fie chemaţi ducele de Valant 
şi tânărul său protejat, ca să le comunice refuzul împăratului. De 
Molesmes fu uimit când negustorul din Edesa îl asigură că era 
dispus să dubleze oferta. Dar cancelarul nu vru să îi dea 
speranţe deşarte. 


— Atunci, e adevărat ce se spune la curte? întrebă ducele de 
Valant. 

— Şi ce se spune la curte, bunul meu prieten? 

— Că împăratul nu mai are Mandylion-ul, că l-a dat zălog 
templierilor în schimbul aurului pe care aceştia i l-au oferit ca să 
plătească Veneţia şi Genova. Numai aşa se poate explica de ce 
respinge oferta atât de generoasă a negustorilor din Edesa. 

— Eu nu iau în seamă nici zvonurile, nici insinuările de la 
curte. Sfatul meu e să nu credeţi tot ce se spune. V-am transmis 
cuvântul împăratului şi nu mai e nimic de spus. 

Pascal de Molesmes se despărţi de invitaţii săi, având aceleaşi 
bănuieli ca ei: Manaylion-ul era în mâinile templierilor. 

x x * 

Fortăreața Ordinului Templierilor se ridica pe o stâncă lângă 
mare. Culoarea aurie a pietrelor se confunda cu nisipul 
deşertului din apropiere. Fortăreața se înălța mândră, dominând 
un teren vast, unul dintre ultimele bastioane creştine din Țara 
Sfântă. 

Robert de Saint-Remy se frecă la ochi, de parcă vederea 
fortăreței templiere ar fi fost un miraj. Socoti că peste câteva 
clipe avea să fie înconjurat de cavalerii care îi observau de vreo 
două ceasuri. Atât el, cât şi François de Charney păreau sarazini 
adevăraţi. Chiar şi caii, pursânge arabi, îi ajutau să îşi ascundă 
identitatea. 

Acolo, scutierul său se dovedise încă o dată o călăuză 
experimentată şi un prieten credincios. li datora viaţa, i-o 
salvase atunci când au fost atacați de o patrulă de ayubizi. A 
luptat cu îndârjire alături de el şi a împiedicat o lance care se 
îndrepta spre inima lui să ajungă la ţintă, aşezându-se de-a 
curmezişul ca trupul său să primească fierul ucigaş. Niciunul 
dintre ayubizi nu a supravieţuit atacului, dar Ali a agonizat zile 
întregi, fără ca el, Robert de Saint-Remy, să se îndepărteze de la 
căpătâiul său. 

Şi-a revenit din morţi graţie leacurilor lui Said, scutierul lui 
De Charney, un tânăr care învățase remediile de la medicii 
templierilor şi de la nişte musulmani cu care avusese de-a face 
în incursiunile lor. Said a fost acela care a smuls lancea din 
coastele lui Ali, i-a curăţat minuţios rana, acoperind-o cu o 
cataplasmă făcută din nişte ierburi pe care le purta mereu la el 


şi i-a dat o băutură rău mirositoare care l-a cufundat într-un 
somn liniştitor. 

Când cavalerul De Charney îl întreba pe Said dacă Ali avea să 
mai trăiască, răspundea invariabil, spre disperarea celor doi 
templieri: 

„Numai Allah ştie”. După şapte zile, Ali reveni la viaţă, 
trezindu-se din somnul în care se cufundase şi care semăna atât 
de mult cu moartea. Durerea îi sfâşia pieptul şi să respire i se 
părea un chin, dar, de data asta, Said spuse că va trăi, şi tuturor 
le-a venit inima la loc. 

Au mai trecut încă şapte zile până ce Ali să se poată ridica şi 
încă şapte până să poată călări un bidiviu docil de care îl 
legaseră cu chingi pentru ca, în caz că şi-ar pierde cunoştinţa, 
să nu dea cu oasele de pământ. Ali s-a însănătoşit, şi acum era 
acolo, alături de ei, gata să intre în fortăreață, când i-a învăluit 
un nor de praf, iscat de copitele unor cai. Cavalerii templieri îşi 
făcură simțită prezenţa, şi comandantul patrulei i-a somat să se 
oprească. 

După ce au spus cine erau, au fost escortaţi până în fortăreață 
şi conduşi imediat înaintea Marelui Maestru. 

Renaud de  Vichiers, Marele Maestru al Ordinului 
Templierilor, îi primi cu afecţiune. În pofida oboselii, timp de un 
ceas, îi istorisiră lui De Vichiers amănunte din timpul călătoriei 
şi îi înmânară scrisoarea şi documentele pe care li le dăduse 
Andre de Saint-Remy, precum şi desaga în care era ascuns 
Mandylion-ul. 

Marele Maestru i-a trimis să se odihnească şi dădu ordine ca 
Ali să fie scutit de orice îndatorire până când nu avea să se 
înzdrăvenească pe deplin. 

Apoi, rămas singur, cu mâini tremurătoare, Renaud de 
Vichiers scoase din desagă sipetul în care se păstrase 
Mandylion-ul. Se simţea copleşit de emoție, căci urma să afle 
chipul Domnului Nostru Isus Hristos. 

Întinse pânza de in şi se rugă în genunchi, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu pentru că îi îngăduise să privească adevărata lui faţă. 

A doua zi după sosirea lui Robert de Saint-Remy şi a lui 
François de Charney, tocmai se însera atunci când Marele 
Maestru îi chemă pe cavalerii ordinului în sala capitulară. Acolo, 
pe o masă lungă, era expus Mandylion-ul. Unul după altul 


trecură prin faţa linţoliului lui Hristos, şi unii dintre acei 
năvalnici cavaleri cu greu au putut să îşi stăpânească lacrimile. 
După rugăciuni, Renaud de Vichiers le explică tuturor 
cavalerilor ordinului că sfântul linţoliu al lui Hristos urma să 
rămână într-o urnă, ascuns de ochii indiscreţi. Era giuvaierul cel 
mai de preţ al Ordinului Templierilor şi aveau să îl apere cu 
propria viaţă. Apoi i-a pus să jure să nu spună nimănui unde se 
afla Mandylion-ul. Posesia lui devenea unul dintre marile secrete 
ale Ordinului Cavalerilor Templieri. 


34 


Marco îi invitase la masă. Minerva, Pietro şi Antonino sosiseră 
cu primul zbor de dimineaţă. 

Pietro se purtă atât de rece, de distant şi aproape antipatic cu 
Sofia, încât aceasta se simţi stânjenită. Dar ştia că nu are de 
ales: atât timp cât era în Departamentul de Artă, trebuia să 
lucreze cu Pietro; însă toată această situaţie îi întărea hotărârea 
de a pleca de îndată ce avea să încheie cazul Sfântului Giulgiu. 

Tocmai terminau masa, când sună mobilul Sofiei. 

— Da...? 

Când recunoscu vocea care îi vorbea de la celălalt capăt al 
firului, se înroşi; prin faptul că s-a ridicat de la masă şi a ieşit 
din restaurant a atras atenţia colegilor ei fără să vrea. Când 
reveni, nimeni nu o întrebă nimic, dar se vedea cât colo că 
Pietro era încordat. 

— Marco, era D'Alaqua, m-a invitat să iau masa, mâine, cu 
profesorul Bolard şi cu restul comitetului ştiinţific al Sfântului 
Giulgiu; e un fel de prânz de rămas-bun. 

— Ai acceptat, nu-i aşa? întrebă Marco. 

— Nu, răspunse ea, puţin descumpănită. 

— Atunci ai făcut rău, ţi-am spus că vreau să te ţii ca scaiul de 
ei. 

— Dacă mi-amintesc bine, mâine facem o repetiţie generală cu 
tot dispozitivul pe care l-ai mobilizat şi se presupune că eu 
coordonez partea operativă. 

— Ai dreptate, dar era o bună ocazie să te vezi din nou cu 
acest comitet, mai ales cu Bolard. 

— Oricum, voi lua masa cu D'Alaqua poimâine. 

O priviră uimiţi. Nici chiar Marco nu putu să îşi stăpânească 
zâmbetul. 

— Ah! Şi care-i treaba? 

— Pur şi simplu a reînnoit invitaţia pentru a doua zi, doar că 
nu vor mai fi şi membrii comitetului ştiinţific. 

Minerva observă că Pietro bătea nervos cu degetele în masă. 


Şi Antonino se simţea stânjenit de conversaţia dintre Sofia şi 
Marco, din pricina încordării lui Pietro. Aşa că, fără să se mai 
prefacă, i-au spus lui Marco să ceară nota de plată şi au 
schimbat subiectul spre amănuntele operaţiunii de a doua zi. 

x x * 

În geacă şi blugi, nemachiată şi cu părul strâns în coadă de 
cal, Sofia începu să regrete că se îmbrăcase aşa pentru prânzul 
cu D'Alaqua. 

Nu era urâtă, pentru că nu era de felul ei, iar geaca şi blugii 
fuseseră cumpărate de la Versace, dar voia să îi demonstreze lui 
D'Alaqua că lucra şi că întâlnirea cu el făcea parte din munca ei, 
atât şi nimic mai mult. 

Maşina ieşi din Torino şi, după câţiva kilometri, o luă pe un 
drum îngust ce ducea în faţa unui impunător palazzo în stil 
renascentist, ascuns într-o pădure. 

Grilajul se deschise fără ca şoferul lui D'Alagqua să fi apăsat pe 
vreo telecomandă şi fără să se fi apropiat cineva să vadă cine 
era. Presupuse că existau camere de supraveghere ascunse prin 
toate ungherele. 

La intrare, o aştepta Umberto D'Alaqua, îmbrăcat într-un 
costum elegant gri-închis, din mătase groasă. 

Sofia nu îşi putu ascunde uimirea când intră în palazzo. Era 
un adevărat muzeu, un muzeu transformat în locuinţă. 

— V-am cerut să veniţi la mine acasă pentru că ştiam că v-ar 
face plăcere să vedeţi unele dintre tablourile mele. 

Timp de peste o oră, se plimbară prin diferite încăperi 
împodobite cu impresionante opere de artă, aşezate într-o 
manieră foarte inteligentă. 

Discutară cu însufleţire despre artă, despre politică, despre 
literatură. Pentru Sofia, timpul trecu atât de repede, încât 
rămase surprinsă când D'Alaqua se scuză spunându-i că trebuie 
să plece la aeroport, pentru că la şapte avea prevăzut un zbor la 
Paris. 

— Iertaţi-mă, v-am reţinut. 

— Deloc. E ora şase şi, dacă n-ar trebui să fiu în noaptea asta 
la Paris, v-aş invita cu multă plăcere să rămâneţi la cină. Mă 
întorc peste zece zile. Dacă rămâneţi la Torino, sper să vă revăd. 

— Nu ştiu. E posibil ca până atunci să fi terminat sau să fim 
pe punctul de a termina. 


— Ce să terminaţi? 

— Ancheta asupra incendiului de la catedrală. 

— Ah! Şi cum merge? 

— Bine. În faza finală. 

— Nu puteţi fi mai explicită? 

— Păi... 

— Nu vă faceţi griji, înţeleg. Când veţi termina ancheta şi se 
va lămuri totul, îmi veţi povesti. 

Sofia se simţi uşurată de reacţia lui D'Alaqua. Marco îi 
interzisese să îi povestească ceva şi, cu toate că ea nu 
împărtăşea suspiciunile lui asupra lui D'Alaqua, nici prin gând 
nu-i trecea să nu îi dea ascultare. 

Două maşini îi aşteptau la intrare. Una trebuia să o ducă pe 
Sofia la hotelul Alexandra, iar cealaltă era pentru D'Alaqua, ca 
să ajungă la aeroport, unde îl aştepta avionul lui particular. Se 
despărţiră cu o strângere de mână. 

XXX 

— De ce vor să-l ucidă? 

— Nu ştiu. De două zile fac planuri. Încearcă să mituiască un 
gardian ca să lase deschisă uşa de la celula mutului. Planul este 
să intre mâine noapte şi să-i taie gâtul, apoi să se întoarcă în 
celula lor. Nimeni n-o să-şi dea seama, muţii nu strigă. 

— Gardianul o să accepte? 

— Poate că da. Se spune că au mulţi bani, cred că o să-i ofere 
cincizeci de mii de euro. 

— Cine mai ştie de asta? 

— Încă doi tovarăşi, au încredere în noi, suntem turci la fel ca 
ei. 

— Du-te! 

— O să mă plăteşti pentru informaţia asta? 

— O să te plătesc. 

Frasquello, căpetenia puşcăriaşilor, rămase pe gânduri. De ce 
voiau fraţii Bajerai să îl ucidă pe mut? Fără îndoială, un asasinat 
la comandă, dar a cui? 

Îi chemă pe locotenenţii săi, doi bărbaţi care executau o 
pedeapsă de închisoare pe viaţă pentru asasinat. Vorbi cu ei o 
jumătate de oră. Apoi în ceru unui gardian să îl cheme pe 
Genari. 

Şeful gardienilor intră în celula lui Frasquello după miezul 


nopţii. Acesta se uita la televizor şi nici nu se clinti când îl văzu 
intrând. 

— Nu face zgomot şi ia loc. Spune-i prietenului tău, polițistul, 
că a avut dreptate. Vor să-l omoare pe mut. 

— Cine? 

— Fraţii Bajerai. 

— De ce? întrebă surprins Genari. 

— Ce ştiu eu? Şi nici nu mă interesează. Eu mă ocup de partea 
mea, iar el să se ocupe dea lui. 

— O să poţi să-i împiedici? 

— Pleacă! 

Genari ieşi din celulă şi, cu paşi grăbiţi, se duse în biroul său 
şi îl sună pe Marco Valoni pe mobil. 

Marco citea. Era obosit. Făcuseră încă o repetiţie cu 
dispozitivul pe care avea să îl desfăşoare, de îndată ce mutul 
ieşea din puşcărie. Pe lângă asta, se dusese din nou în subterane 
şi, timp de două ore, se învârtise dintr-o parte într-alta, lovind 
pereţii, sperând să audă sunetul caracteristic unui zid gol. 
Maiorul Colombaria, prefăcându-se că are răbdare, l-a însoţit pe 
Marco în noul său periplu şi a încercat să îl convingă că, acolo 
jos, nu era nimic mai mult decât ceea ce se vedea. 

— Domnule Valoni, sunt Genari. 

Marco se uită la ceas - era trecut de miezul nopţii. 

— Aţi avut dreptate, vor să-l asasineze pe mut. 

— Spuneţi-mi tot. 

— Frasquello a descoperit că doi fraţi, doi turci, numiţi 
Bajerai, vor să-i facă de petrecanie mutului. După cât se pare, se 
laudă că au primit bani ca s-o facă. O vor face mâine. Ar trebui 
să-l scoateţi pe mut cât mai curând din închisoarea asta. 

— Nu, e imposibil. Ar bănui că se întâmplă ceva şi ar da peste 
cap toată operaţiunea. Frasquello îşi va face treaba? 

— O face deja, el mi-a amintit că dumneavoastră sunteţi cel 
care trebuie să o duceţi la bun sfârşit pe a dumneavoastră. 

— O voi face. Sunteţi în închisoare? 

— Da. 

— Bine, îl voi trezi din somn pe director; peste o oră, voi fi 
acolo, vreau toate informaţiile pe care le aveţi despre fraţii ăia 
doi. 

— Sunt turci, băieţi buni, au ucis un om într-o încăierare, dar 


nu sunt asasini, nu sunt profesionişti. 
— O să-mi povestiţi într-o oră. 
x x * 

Marco îl trezi din somn pe directorul închisorii şi îi ceru să se 
întâlnească rapid cu el în biroul din puşcărie. Apoi o sună pe 
Minerva. 

— Dormeai? 

— Citeam. Ce se întâmplă? 

— Îmbracă-te, peste un sfert de oră te aştept în hol. Vreau să 
mergi la centrala carabinierilor, să intri în baza lor de date şi să 
cauţi informaţii despre nişte răufăcători. Eu o să merg la 
închisoare şi, de acolo, o să te sun să-ţi dau toate informaţiile de 
care se dispune. 

— Dar spune-mi ce se întâmplă. 

— Intuiţia încă îmi mai funcţionează şi am aflat că există doi 
indivizi care vor să-l ucidă pe mut. 

— Dumnezeule! 

— Peste cincisprezece minute, jos. Să nu întârzii! 

Când Marco a ajuns la penitenciar, directorul îl aştepta în 
biroul său. Bietul om căsca, fără să îşi poată ascunde oboseala. 

— Vreau un raport complet despre fraţii Bajerai. 

— Fraţii Bajerai? Dar ce-au făcut? Aveţi încredere în ce spune 
Frasquello ăla? Uite ce e, Genari, când se va termina totul, va 
trebui să-mi explici ce relaţie ai cu Frasquello. 

Directorul căută raportul referitor la cei doi fraţi şi i-l înmână 
lui Marco; acesta nu mai zăbovi, se aşeză pe canapea şi se 
adânci în lectură. Când termină, o sună pe Minerva. 

— Am adormit. 

— Atunci trezeşte-te şi începe să cauţi toate informaţiile 
despre cei doi turci, care, deşi s-au născut aici, sunt fii de 
imigranţi. Vreau să ştiu totul despre ei şi despre familiile lor. 
Întreabă la Interpol, vorbeşte cu poliţia turcă, în sfârşit, peste 
trei ore vreau un raport complet. 

— Peste trei ore? Nici să nu-ţi treacă prin minte. Lasă-mă 
până mâine. 

— Până la şapte. 

— De acord, cinci ore, tot e ceva. 

x x * 


Sala de mese a hotelului unde se servea micul dejun se 


deschidea la şapte fix. Minerva, cu ochii roşii de nesomn şi după 
atâtea ore de stat în faţa computerului, intră în sală, fiind sigură 
că avea să îl întâlnească acolo pe Marco. 

Şeful ei citea ziarul şi bea o cafea. Nici el nu arăta foarte bine, 
i se vedeau pe chip urmele unei nopţi albe. 

Minerva puse două dosare pe masă şi se lăsă să cadă pe 
scaun. 

— Of, sunt sfârşită de oboseală! 

— Îmi închipui. Ai găsit ceva interesant? 

— Depinde ce ţi s-ar putea părea interesant. 

— Hai, spune-mi. 

— Fraţii Bajerai sunt fii de imigranţi turci. Părinţii lor au 
emigrat mai întâi în Germania şi, de acolo, s-au mutat la Torino. 
Au găsit de lucru la Frankfurt, dar mama lor nu s-a adaptat 
felului de a fi al nemților, aşa că, având aici nişte rude, au 
hotărât să-şi încerce norocul. Fiii lor sunt italieni, torinezi. Tatăl 
lor a lucrat la FIAT, iar mama, ca menajeră. Ei au mers la şcoală 
şi n-au fost nici mai buni, nici mai răi decât alţii. Cel mare era 
mai scandalagiu, dar şi cel mai isteţ. Foaia lui matricolă arată 
asta. Când au terminat ciclul secundar, cel mare a intrat să 
lucreze la FIAT, ca şi tatăl său, cel mic s-a angajat ca şofer al 
unui grangur din guvernul regional, un anume Regio, care l-a 
primit pentru că mama băiatului lucrase ca menajeră acasă la el. 
Cel mare a rezistat puţin timp la FIAT, nu i se potrivea să fie 
muncitor, aşa că a închiriat o tarabă în piaţă şi s-a îndeletnicit 
cu vânzarea legumelor şi a zarzavaturilor. Le mergea bine, n-au 
avut niciodată vreun necaz cu poliţia şi nici cu Fiscul. Nimic. 
Tatăl e pensionar, mama, la fel, trăiesc din pensia de la stat şi 
din ce au strâns toată viaţa. Nu posedă bunuri, în afară de casa 
pe care au cumpărat-o acum cincisprezece ani cu multe eforturi. 
În urmă cu vreo doi ani, într-o sâmbătă noapte, fraţii Bajerai 
erau într-o discotecă cu logodnicele lor. Nişte beţivi s-au legat 
de ele, se pare că unul i-a pus mâna pe fund logodnicei fratelui 
mai mare. În raportul poliţiei scrie că fraţii au scos cuţitele şi s- 
au încăierat cu beţivii. Pe unul l-au ucis, iar pe celălalt l-au rănit 
atât de grav, încât nu-şi mai poate folosi un braţ. Au fost 
condamnaţi la douăzeci de ani, cu alte cuvinte, pe viaţă. 
Logodnicele lor i-au părăsit. S-au măritat. 

— Ce ştii despre familia lor din Turcia? 


— Oameni sărmani. Sunt din Urfa, aproape de graniţa cu 
Irakul. Prin Interpol, poliţia turcă ne-a trimis un e-mail cu ceea 
ce au despre familia Bajerai, foarte puţin şi deloc interesant. 
Tatăl are la Urfa un frate mai tânăr, care e pe punctul de a se 
pensiona; munceşte pe terenurile petrolifere. Ah! Mai au o soră, 
măritată cu un învăţător cu care a avut opt copii. Sunt oameni 
de treabă, nu au intrat niciodată în vreun bucluc, turcii s-au 
mirat că întrebăm de ei. Cu alte cuvinte, i-am jucat un renghi 
acestei sărmane familii, pentru că ştii bine ce le poate pielea 
acolo, la poliţie. 

— Altceva? 

— Da, aici la Torino, trăieşte un văr al mamei, un anume 
Amin, după cât se pare, un cetăţean exemplar. E contabil, 
lucrează de mulţi ani pentru o firmă de publicitate. E însurat cu 
o italiancă, angajată la un magazin de modă. Au două fete, cea 
mare învaţă la universitate, cea mică tocmai termină şcoala 
secundară şi merg cu toţii duminicile la slujbă. 

— La slujbă? 

— Da, la slujbă, presupun că n-o să te mire că oamenii merg la 
slujbă, aici suntem în Italia. 

— Da, dar acest văr nu e musulman? 

— Păi, nu ştiu, presupun că da, dar s-a cununat cu o italiancă 
la biserică, adică s-o fi convertit, deşi în fişa lui nu scrie nimic de 
vreo convertire. 

— Cercetează. Vezi, de asemenea, dacă fraţii Bajerai mergeau 
la moschee. 

— La care moschee? 

— Ai dreptate, aici suntem în Italia. În orice caz, cineva 
trebuie să ştie dacă erau buni musulmani. Ai putut intra în 
conturile lor curente? 

— Da, şi nu au nimic extraordinar. Vărul ăsta câştigă 
acceptabil, la fel şi nevastă-sa. Salariul le ajunge să trăiască 
bine, deşi plătesc rate pentru apartament. Nu le-a intrat nicio 
sumă mare în cont. Sunt o familie foarte unită şi îi vizitează des 
pe cei doi fraţi închişi, le duc mâncare, dulciuri, tutun, cărţi, 
haine, în sfârşit, încearcă să le facă viaţa mai uşoară în puşcărie. 

— Da, ştiu deja. Am aici o copie a registrului de vizite. 
Numitul Amin i-a vizitat luna asta de două ori, când normal este 
să-i viziteze doar o dată pe lună. 


— Mă rog, nu e nimic suspect că a mai venit într-o zi. 

— Trebuie să analizăm tot, până la cel mai mic detaliu. 

— De acord, de acord; dar, Marco, nu trebuie să pierdem 
nimic din vedere. 

— Ştii ce mi-a atras atenţia? Faptul că merge la slujbă şi că s- 
a cununat la biserică. Musulmanii nu renunţă la religia lor aşa, 
cu una, cu două. 

— O să-i cercetezi şi pe italienii care nu calcă pe la biserică? 
Ascultă, am o prietenă care s-a convertit la iudaism pentru că s- 
a îndrăgostit de un israelit, într-o vară, când a fost într-un 
kibbutz. Mama băiatului era o evreică ortodoxă care n-ar fi 
consimţit ca fiul ei să se însoare cu o „păgână”, aşa că prietena 
mea s-a convertit şi merge sâmbetele la sinagogă. Nu crede în 
nimic, dar se duce. 

— În regulă, asta e povestea prietenei tale, dar aici avem de-a 
face cu doi turci care vor să ucidă un mut. 

— Da, dar ei sunt cei care vor să-l ucidă, nu vărul lor, şi doar 
n-o să-l transformi în suspect doar pentru că merge la biserică. 

Pietro intră în salon şi îi văzu de îndată. Un minut mai târziu, 
Antonino şi Giuseppe se alăturară pentru micul dejun. Sofia sosi 
ultima. 

Minerva îi puse la curent cu ce făcuseră în ultimele ore şi, la 
cererea lui Marco, fiecare citi o copie a dosarului elaborat de 
colega lor. 

— Ei, bine? întrebă Marco, atunci când toţi terminară de citit. 

— Nu sunt asasini, deci, dacă li s-a încredinţat treaba asta, 
este pentru că au o anumită relaţie cu mutul sau cineva care-l 
cunoaşte pe mut are multă încredere în ei, argumentă Pietro. 

— În puşcărie sunt oameni care l-ar fi tăiat în bucăţi fără 
menajamente, dar cel care a dat comanda sau nu ştie cum să 
ajungă la aceşti oameni, deci nu aparţine lumii interlope, sau, 
cum spune Pietro, din motive pe care nu le cunoaştem, are 
încredere în aceşti doi fraţi care, după cum reiese din dosar, nu 
prezintă niciun interes. N-au avut niciodată vreo legătură cu 
lumea interlopă, nu au furat motocicleta vecinului şi, într- 
adevăr, au ucis pe cineva, dar într-o încăierare de betivi. 

— De acord, Giuseppe, dar spune-ne ceva ce nu ştim, insistă 
Marco. 


38 Gospodărie agrară colectivă în Israel 


— Păi, eu cred că atât Giuseppe, cât şi Pietro spun mult, 
interveni Antonino. Există undeva o verigă pe care trebuie s-o 
găsim, cineva îl vrea mort pe mut, pentru că ştie că acesta ne 
poate conduce până la el. Asta înseamnă că e o scurgere, că 
cineva cunoaşte operaţiunea „calul troian”; altminteri, de multă 
vreme i-ar fi făcut de petrecanie mutului, dar ei vor să-l ucidă 
exact acum. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe. Prin raţionamentul său, 
Antonino părea să fi pus degetul pe rană. 

— Dar cine cunoaşte operaţiunea? întrebă Sofia. 

— Destul de multă lume, răspunse Marco. lar Antonino are 
dreptate, vor să-l ucidă acum, ca să-l împiedice să ne conducă 
până la ei. Aşadar, cunosc dinainte fiecare pas al nostru. 
Minerva, Antonino, vreau să căutaţi mai multe informaţii despre 
familia Bajerai, ei sunt veriga. Trebuie că sunt în legătură cu 
cineva care îl vrea mort pe omul nostru. Verificaţi totul din nou, 
căutaţi şi cercetaţi cel mai neînsemnat amănunt. Eu mă întorc la 
închisoare. 

— De ce nu vorbim cu părinţii şi cu vărul fraţilor Bajerai? 
întrebă Pietro. 

— Pentru că, dacă o facem, trezim suspiciuni. Nu, nu putem 
să ne facem simțită prezenţa atât de mult. Nici nu-l putem 
scoate pe mut din închisoare, pentru că sigur ar bănui ceva şi nu 
ne-ar mai conduce până la organizaţia lui. Trebuie să-l ţinem în 
viaţă, departe de fraţii Bajerai, răspunse Marco. 

— Şi cine răspunde pentru asta? întrebă Sofia. 

— Un cap al mafiei drogurilor, un anume Frasquello. M-am 
angajat faţă de el că în Comisia de Siguranţă i se va revizui 
cazul. Bine, la treabă! 

x x * 

Se întâlniră cu Ana Jiménez în hol. Aceasta trăgea o valiză 
spre uşa hotelului. 

— Trebuie că puneţi ceva foarte important la cale, sunteţi cu 
toţii... glumi jurnalista. 

— Plecaţi? se interesă Sofia. 

— Da, plec la Londra, apoi în Franţa. 

— În interes de serviciu? insistă Sofia. 

— În interes de serviciu. Adică, o să vă sun, doamnă 
profesoară, poate o să am nevoie de sfatul dumneavoastră. 


Portarul o anunţă că taxiul aştepta la intrare, aşa că se 
despărţi de ei cu un zâmbet. 

— Fata asta mă irită, mărturisi Marco. 

— Da, nu ţi-a fost niciodată simpatică, afirmă Sofia. 

— Nu, nu, te înşeli, îmi e simpatică, dar nu-mi place că-şi bagă 
nasul în munca noastră. De ce se duce la Londra? Şi a spus că 
apoi va merge în Franţa. Nu ştiu dacă ştie ceva ce nouă ne 
scapă sau dacă încearcă să demonstreze una dintre teoriile ei 
năstruşnice. 

— E foarte inteligentă, răspunse Sofia, şi poate că teoriile ei 
nici nu sunt atât de năstruşnice. Schliemann era considerat un 
ţicnit şi a găsit Troia. _ 

— Doar tu mai lipseai să faci pe avocata apărării. În sfârşit, m- 
a deranjat să ştiu că pleacă la Londra, pentru că nu ştiu ce 
dracu' poate face acolo, dar este clar că are legătură cu Sfântul 
Giulgiu. O să-l sun pe Santiago. 

x x * 

Gardianul acceptase banii. O cantitate substanțială, doar ca să 
lase deschisă uşa celor două celule, cea a mutului şi cea a 
fraţilor Bajerai. Nu era nimic rău în asta - tot ce avea de făcut 
era să uite să tragă zăvorul. 

În închisoare se aşternuse tăcerea. Trecuseră două ore de 
când puşcăriaşii fuseseră închişi în celulele lor. Coridoarele erau 
slab luminate, iar gardienii de serviciu moţăiau. 

Fraţii Bajerai au împins uşor uşa celulei, constatând că era 
deschisă. Individul îşi ţinuse cuvântul. Lipiţi de perete, dar 
aproape târându-se la nivelul solului, s-au îndreptat spre celălalt 
capăt al culoarului, unde ştiau că se afla celula mutului. Dacă 
totul mergea bine, în mai puţin de zece minute puteau să se 
întoarcă în celulă şi nimeni nu avea să îşi dea seama de nimic. 

Parcurseseră jumătate din coridor, când fratele cel mic, care 
era în urmă, simţi cum cineva încerca să-l strângă de gât. Nu 
apucă să scoată niciun sunet, căci o lovitură grea în cap îl făcu 
să îşi piardă cunoştinţa. Fratele cel mare se întoarse prea târziu, 
căci primi un pumn în nas şi începu să sângereze; nici el nu 
apucă să strige, nişte mâini de fier îl strângeau de gât şi nu îl 
lăsau să respire, până când leşină. 

Cei doi fraţi se treziră pe jos, în celulă, în vreme ce gardianul, 
năucit, dădea alarma. În drum spre infirmerie se bucurară că 


erau în viaţă, dar cineva îi trădase. Fuseseră aşteptaţi. 

Medicul a fost de părere că trebuiau să rămână sub 
observaţie. Primiseră nişte lovituri brutale în cap, iar feţele lor 
erau pline de sânge, şi ochii abia se mai vedeau de umflaţi ce 
erau. Se văitau de durere şi, la indicaţia medicului, infirmiera le 
administră un calmant care îi făcu să adoarmă din nou. 

Când Marco sosi în biroul directorului, acesta, îngrijorat, îi 
relată evenimentele din timpul nopţii. Trebuia să raporteze 
autorităţilor judiciare şi carabinierilor. 

Marco îl linişti şi ceru să îl vadă pe Frasquello, căpetenia 
puşcăriaşilor. 

— Eu mi-am făcut datoria, i-o trânti acesta, de îndată ce intră 
în biroul directorului. 

— Da, şi eu mă voi ţine de cuvânt. Ce s-a întâmplat? 

— Nu puneţi întrebări, treaba a ieşit aşa cum aţi dorit. Mutul 
trăieşte, la fel şi turcii, ce mai doriţi? Nimeni n-a avut nimic de 
suferit. Mă rog, a trebuit să-i scot din circulaţie pe cei doi fraţi, 
dar n-au păţit nimic grav. 

— Vreau să stai de veghe în continuare. Ar putea încerca din 
nou. 

— Cine, ăia doi? N-aş crede. 

— Ei sau alţii, nu ştiu. Fii atent. 

— Când o să vorbiţi la Comisia de Siguranţă? 

— De îndată ce se va termina toată povestea. 

— Şi când va fi asta? 

— Sper că în trei sau patru zile, nu mai mult. 

— De acord. Să vă ţineţi de cuvânt, domnule poliţist, că 
altminteri o să vă coste. 

— Nu fi prost, nu mă ameninţa. 

— Să vă ţineţi de cuvânt. 

Frasquello ieşi din birou, trântind uşa, sub privirea stupefiată 
a directorului. 

— Dar, Marco, crezi că în Comisia de Siguranţă se va da curs 
recomandării tale în legătură cu Frasquello? 

— A colaborat; trebuie să se ţină seama de asta, e singurul 
lucru pe care-l voi cere. Spune-mi, când vom putea avea adidaşii 
mutului? Omul meu nu poate rămâne prea mult la Torino, 
trebuie să punem microfonul. 

— Nu mi-a venit în minte nicio scuză, eu... 


— Atunci, dă ordin să i se ia, ca să fie spălaţi; spune-i că, dat 
fiind că va fi eliberat, se obişnuieşte ca puşcăriaşii care-şi 
recapătă libertatea să iasă cât mai îngrijiţi cu putinţă. Dacă nu 
înţelege, n-are nicio importanţă; dacă înţelege, este cea mai 
plauzibilă explicaţie care-mi vine în minte. Alta n-am. Aşa că la 
noapte, când va fi închis în celulă, să-mi aduceţi aici adidaşii; 
spălaţi-i, trebuie să-i înapoiaţi curaţi, apoi vom umbla la ei. 


35 


Addaio lucra în biroul lui, când auzi telefonul mobil sunând. 
Răspunse de îndată. Ascultându-l pe interlocutor, se crispă la 
faţă. Închise, roşu de mânie. 

— Guner! Guner! strigă pe culoar, ceva neobişnuit pentru el. 

Servitorul său apăru în grabă. 

— Ce se întâmplă, păstorule? 

— Caută-l imediat pe Bakkalbasi. Nu contează unde e, trebuie 
să-l văd. Peste o jumătate de oră vreau ca toţi păstorii să fie aici. 
Ocupă-te de asta. 

— O voi face, dar spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— O catastrofă. Acum, du-te şi fă ce ţi-am cerut. 

Când rămase singur, se luă cu mâinile de cap. li zvâcneau 
tâmplele. De zile întregi avea nişte dureri aproape insuportabile. 
Dormea prost şi nu avea poftă de mâncare. Simţea că nu mai are 
chef de viaţă. Simţea că a fi păstor era o capcană mortală. 

Veştile nu puteau fi mai proaste de atât. Fraţii Bajerai 
fuseseră descoperiţi. Cineva din închisoare le cunoştea planurile 
şi le zădărnicise. Poate că fraţii Bajerai erau nişte guri-sparte 
sau pur şi simplu cineva îl ocrotea pe mut. Puteau fi Ei, din nou 
Ei, sau polițistul ăla care îşi băga nasul peste tot. După cât se 
pare, în ultimele zile nu ieşea din biroul directorului. Punea ceva 
la cale, dar ce? I se spusese că Marco Valoni s-a întâlnit de 
câteva ori cu un cap al mafiei drogurilor, un anume Frasquello. 
Da, da, piesele se potrivesc, cu siguranţă că acest Valoni l-a 
însărcinat pe mafiot să aibă grijă de Mendibj, băiatul era singura 
pistă prin care să se ajungă până la ei, trebuia să îl protejeze. 
Asta era, da, într-adevăr, asta era. Da, da, era chiar ceea ce îi 
sugerase interlocutorul său. Sau îi spusese altceva? Simţea cum 
îi zvâcneşte capul. Căută o cheie şi deschise un sertar, scoase 
nişte pilule, luă două, apoi se aşeză cu ochii închişi, aşteptând să 
îi treacă durerea; cu puţin noroc, când vor sosi păstorii, îi va fi 


trecut deja. 
XXX 


Guner bătu uşor la uşa biroului. Păstorii îl aşteptau pe Addaio 
în salonul mare. Când intră în încăpere, îl găsi pe Addaio cu 
capul pe masă şi cu ochii închişi. Se apropie cu teamă şi oftă 
uşurat: trăia. Îl scutură blând, până când îl deşteptă. 

— Ai adormit. 

— Da... Mă durea capul. 

— Trebuie să mergi din nou la medic, durerile astea te 
omoară, ar trebui să-ţi faci o tomografie. 

— Stai liniştit, sunt sănătos. 

— Nu, nu eşti. Păstorii te aşteaptă, aranjează-te puţin înainte 
de a cobori. N 

— O voi face. Între timp, oferă-le o ceaşcă de ceai. 

— Le-am oferit deja. 

Câteva minute mai târziu, se reuniseră toţi membrii 
Consiliului Confreriei. Cei şapte păstori, înveşmântaţi în feloane 
negre, aşezaţi în jurul unei mese grele de mahon, păreau cu toţii 
sobri. 

Addaio îi informă despre cele întâmplate în închisoarea din 
Torino, şi îngrijorarea se citi pe chipurile celor şapte bărbaţi. 

— Vreau ca tu, dragul meu Bakkalbasi, să mergi la Torino. 
Mendibj va ieşi peste două sau trei zile şi va încerca să ia 
legătura cu noi. Trebuie să împiedicăm acest lucru, oamenii 
noştri nu mai pot săvârşi alte greşeli. De aceea, este important 
ca tu să fii acolo, ca să coordonezi operaţiunea şi să păstrezi 
legătura permanentă cu mine. Am presentimentul că ne aflăm în 
pragul dezastrului. 

— Am veşti de la Turgut. 

Toţi ochii se întoarseră spre păstorul care vorbea, un bărbat 
bătrân, cu nişte ochi vioi, albaştri. 

— Este bolnav, teribil de deprimat. Suferă de un complex de 
persecuție. Este sigur că e supravegheat, că la episcopat nu mai 
au încredere în el şi că poliţiştii din Roma se află încă la Torino 
doar ca să-l aresteze. Ar trebui să-l scoatem de acolo. 

— Nu, acum nu putem, ar fi o nebunie, răspunse Bakkalbasi. 

— Ismet e pregătit? întrebă Addaio. l-am poruncit să-şi 
aranjeze treburile, ca să meargă la unchiul său. Ar fi cel mai 
bine aşa. 

— Părinţii lui au acceptat, dar tânărul se arată şovăitor, are 
aici o logodnică, explică Talat. 


— O logodnică! Şi pentru că are o logodnică pune în pericol 
toată confreria? Chemaţi-i pe părinţii lui, va pleca chiar azi spre 
Torino, va merge cu fratele nostru Bakkalbasi. Părinţii lui Ismet 
să-l sune pe Turgut şi să-l anunţe că îl trimit pe fiul lor ca să 
aibă grijă de el cât timp îşi va căuta un viitor în Italia. Faceţi-o 
chiar acum. 

Tonul categoric al lui Addaio nu lăsa loc de replică. O oră mai 
târziu, toţi bărbaţii părăsiră reşedinţa având de îndeplinit ordine 
precise. 


36 


Ana Jimenez sună la uşă. Minunata casă victoriană, situată în 
cel mai elegant cartier din Londra, părea reşedinţa unui lord 
bogat. Un majordom în vârstă deschise uşa. 

— Bună ziua. Ce doriţi? 

— Aş dori să vorbesc cu directorul acestei instituţii. 

— Aveţi stabilită o întrevedere? 

— Da. Sunt jurnalistă, mă numesc Ana Jiménez şi întrevederea 
mi-a fost stabilită de un coleg de la Times, Jerry Donalds. 

— Poftiţi înăuntru şi aşteptaţi un moment, vă rog. 

Vestibulul casei era spaţios, covoare persane moi acopereau 
pardoseala de lemn, iar pe pereţi puteai admira tablouri cu 
scene religioase. 

Aşteptând revenirea majordomului, Ana îşi omori timpul 
uitându-se tablourile şi nu îşi dădu seama că un domn bătrân o 
observa din pragul uşii. 

— Bună ziua, doamnă Jimenez. 

— Ah! Bună ziua, iertaţi-mă, nu mi-am dat seama că... 

— Poftiţi în cabinetul meu. Aşadar, sunteţi prietenă cu Jerry 
Donalds. 

Ana preferă să zâmbească şi să nu răspundă la întrebare, 
pentru că, de fapt, nu îl cunoştea absolut deloc pe numitul 
Donalds, care, după cât se pare, era în stare să deschidă orice 
uşă din Londra. 

Acel Jerry Donalds era prieten cu un diplomat, prieten al Anei, 
care avusese un post la Londra şi acum era la Bruxelles, într-o 
funcţie oficială la Uniunea Europeană. l-a fost greu să îl 
convingă să o ajute, dar până la urmă a reuşit. Acesta a pus-o în 
legătură cu Jerry Donalds, care a ascultat-o cu amabilitate şi, 
după ce i-a cerut să îi lase câteva ore, a sunat-o la Torino 
anunţând-o că ilustrul profesor Anthony McGilles o aştepta. 

Profesorul se aşeză într-un fotoliu de piele şi o invită să ia loc 
pe canapea. De abia se instalaseră, că un bătrân majordom intră 
cu o tavă cu serviciul de ceai. 


Timp de câteva minute, Ana răspunse întrebărilor lui 
McGilles, care se interesa de munca ei ca jurnalistă şi de 
situaţia politică din Spania. În sfârşit, profesorul se hotărî să 
treacă direct la subiect. 

— Aşadar, vă interesează templierii. 

— Da, pentru mine a fost o surpriză să aflu că încă mai există 
şi că au o adresă pe internet, aici. 

— Aici este un centru de studii, nimic mai mult. Acum, 
spuneţi-mi, ce anume doriţi să ştiţi? 

— Păi, dacă templierii există în ziua de azi, aş vrea să ştiu ce 
fac, cu ce se ocupă... şi, dacă e posibil, aş dori să vă pun 
întrebări despre câteva evenimente istorice ai căror protagonişti 
au fost. 

— Să vă explic, domnişoară, templierii, aşa cum vi-i imaginati 
dumneavoastră, aşa cum au fost, nu mai există. 

— Atunci, informaţia pe care am găsit-o pe internet este falsă? 

— Nu, dovadă că vă aflaţi aici, vorbind cu mine. Vreau doar să 
vă atrag atenţia să nu vă lăsaţi imaginaţia să zboare, gândindu- 
vă la cavaleri cu spada în mână. Suntem în secolul al XXI-lea. 

— Da, asta o ştiu deja. 

— Aşadar, suntem o organizaţie care se ocupă cu studiul. În 
prezent, misiunea noastră este una intelectuală şi socială. 

— Dar, dumneavoastră sunteţi adevărații moştenitori ai 
Ordinului 'Templierilor? 

— Atunci când papa Clement al V-lea a desfiinţat ordinul, 
templierii au ajuns să facă parte din alte ordine. În Aragon, au 
trecut la Ordinul de Montesa*; în Portugalia, regele Diniz a 
înfiinţat un ordin nou, Ordinul Do Cristo; în Germania, au trecut 
la Ordinul Teutonilor, iar în Scoţia, ordinul nu s-a dizolvat 
niciodată. Continuitatea ordinului în Scoţia a dus spiritul 
templier până în zilele noastre. Din secolul al XV-lea, au făcut 
parte din Garda Scoţiană a Franţei, al cărei scop era să-l 
protejeze pe rege, şi au susţinut dinastia iacobită în Scoţia. Din 
1705, ordinul nu se mai ascunde. În anul acela, s-au adoptat 
noile statute, şi Ludovic Filip de Orleans a fost ales Mare 
Maestru. Au existat templieri care au participat la Revoluţia 
Franceză, în războaiele napoleoniene, la luptele pentru 


3 Ordin cavaleresc militar, creat în 1317 de către regele Jaime al II-lea al 
Aragonului, substituit Ordinului Templierilor 


independenţa Greciei, au făcut, de asemenea, parte din 
Rezistenţa Franceză în cel de al Doilea Război Mondial... 

— Dar cum? Prin ce organizaţie? Cum se numesc? 

— De-a lungul timpului, templierii au dus o viaţă retrasă, 
dedicată meditaţiei şi studiului, participând în mod individual la 
aceste evenimente, dar întotdeauna având cunoştinţă de fraţii 
lor. Există diferite organizaţii, cluburi, dacă doriţi să le numiţi 
astfel, în care se reunesc grupuri de cavaleri. Aceste cluburi 
sunt legale, funcţionează în diferite ţări, în conformitate cu 
legislaţia naţională a fiecăreia. Dumneavoastră trebuie să vă 
schimbaţi optica în legătură cu Ordinul Templierilor; insist că în 
secolul al XXI-lea nu veţi găsi o organizaţie precum cea din 
secolele al XII-lea sau al XIII-lea, pur şi simplu aceasta nu există. 

Instituţia noastră are drept scop studierea istoriei ordinului şi 
a faptelor individuale şi colective ale templierilor, de la 
începuturi până în zilele noastre. Studiem arhive, reexaminăm în 
calitate de istorici anumite evenimente neclare, căutăm 
documente vechi. Văd dezamăgirea oglindindu-se pe chipul 
dumneavoastră... 

— Nu, doar că... 

— Vă aşteptaţi ca eu să fiu un cavaler în armură? Îmi pare rău 
că vă dezamăgesc. Sunt doar un profesor în retragere la 
Universitatea din Cambridge şi, în afară de faptul că sunt 
credincios, împărtăşesc aceleaşi principii ca toţi ceilalţi cavaleri: 
dragostea faţă de adevăr şi faţă de dreptate. 

Ana intuia că în spatele cuvintelor lui Anthony McGilles se 
ascundea mult mai mult, că nu putea fi totul atât de limpede, 
atât de simplu. Aşa că se hotări să îşi încerce în continuare 
norocul. 

— Dat fiind că sunteţi atât de amabil şi cu toate că ştiu că 
abuzez de răbdarea dumneavoastră, m-aţi putea ajuta să înţeleg 
un eveniment în care cred că au fost implicaţi templierii? 

— Cu multă plăcere. Dacă nu voi şti să vă răspund, vom 
recurge la arhiva noastră informatizată. Spuneţi-mi, la ce 
eveniment vă referiţi? 

— Aş dori să aflu dacă templierii au luat Sfântul Giulgiu de la 
Constantinopol pe vremea lui Baudoin al II-lea, pentru că atunci 
a dispărut, până la ultima lui apariţie în Franţa. 

— Ah, Sfântul Giulgiu! Câte polemici şi legende... Părerea 


mea ca istoric este că Ordinul Templierilor nu a avut nimic de-a 
face cu dispariţia lui. 

— Aş putea verifica în arhivele dumneavoastră? 

— Fireşte, vă va ajuta profesorul McFadden. 

— Profesorul McFadden? 

— Vă las pe mâini bune, eu trebuie să particip la o reuniune. 
Vă asigur că profesorul va colabora cu dumneavoastră pentru 
tot ce aţi avea nevoie, dat fiind că veniţi recomandată de iubitul 
nostru prieten, Jerry Donalds. 

Profesorul McGilles sună încetişor dintr-un clopoțel de argint. 
Majordomul intră imediat. 

— Richard, condu-o pe doamna Jiménez în bibliotecă. 
Profesorul McFadden se va întâlni acolo cu ea. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule profesor McGilles. 

— Sper să vă putem fi de folos. Bună ziua. 


37 


Guillaume de Beaujeu, Mare Maestru al Ordinului 
Templierilor, ascunse cu grijă documentul într-un sertar secret 
al mesei de lucru. Pe chipul său uscăţiv se ivi îngrijorarea. 
Scrisoarea trimisă de fraţii din Franţa îi atrăgea atenția că la 
curtea lui Filip“ nu mai aveau atât de mulţi prieteni ca pe 
vremea bunului rege Ludovic, Dumnezeu să Îl odihnească în 
pace, pentru că nu a existat un rege mai cinstit şi mai curajos în 
toată creştinătatea. 

Filip al IV-lea le datora aur, mult aur şi, cu cât le datora mai 
mult, cu atât creştea mai mult aversiunea lui față de ei. La 
Roma, anumite ordine religioase nu îşi ascundeau nici ele 
invidia față de puterea Ordinului Templierilor. 

Dar în acea primăvară a anului 1291, Guillaume de Beaujeu 
avea o altă problemă, mai urgentă decât intrigile de la curtea 
Franței şi de la Roma. François de Charney şi Said se 
întorseseră cu veşti proaste din incursiunea lor în tabăra 
mamelucilort!. 

Au trăit în tabăra lor timp de o lună de zile, i-au ascultat pe 
oşteni şi au împărţit cu ei pâinea, apa şi rugăciunile către Allah 
cel Milostiv. S-au dat drept neguţători egipteni, doritori să 
vândă provizii pentru oştire. 

Mamelucii stăpânesc în Egipt şi în Siria şi au ocupat 
Nazarethul, oraş unde a crescut Domnul Nostru Isus, iar 
flamura lor flutură în portul Jaffa, la câteva leghe de Saint-Jean- 
d'Acre. 

Cavalerul De Charney seamănă mai mult a musulman decât a 
creştin şi se confundă cu ei, de parcă s-ar fi născut pe acest 
pământ, şi nu în îndepărtata Franţă. De Charney a fost 


+9 Filip al IV-lea cel Frumos (1268-1314), din dinastia Capeţienilor, rege al 
Franţei între 1285-1314 

4 Dinastie care a domnit în Egipt şi în Siria între 1250 şi 1517, ai cărei 
sultani erau aleşi din rândurile soldaţilor sclavi, numiţi mameluci. Aici este 
vorba chiar despre aceşti soldaţi, învingători la Saint-Jean-d'Acre. 


categoric: peste puţine zile, cel mult cincisprezece, aveau să 
atace Saint-Jean-d'Acre. Aşa vorbesc oştenii, aşa l-au asigurat 
ofiţerii cu care s-a împrietenit în tabără. Comandanții 
mamelucilor îl asigurau că, în curând, dacă puneau mâna pe 
toate comorile păstrate în fortăreaţa de la Acre, aveau să fie 
bogaţi, şi se jurau că aceasta urma să cadă, ca atâtea alte 
enclave care căzuseră în mâinile lor. 

Vântul blând de martie prevestea mare căldură pentru 
următoarele luni, în acea Ţară Sfântă unde cursese atâta sânge 
creştin. De două zile, un grup ales de templieri umplea lăzi cu 
aurul şi comorile pe care Ordinul Templierilor le păstra în 
fortăreață. Marele Maestru le poruncise să se îmbarce imediat 
ce aveau să fie pregătiţi, să se îndrepte spre Cipru şi, de acolo, 
spre Franţa. Niciunul nu voia să plece şi îi ceruseră lui 
Guillaume de Beaujeu să li se permită să rămână, ca să lupte. 
Dar Marele Maestru se arătase de neclintit: supraviețuirea 
ordinului depindea în bună măsură de ei, dat fiind că aveau 
misiunea de a salva comorile templierilor. 

Cel mai îndurerat dintre cavaleri era François de Charney. 
Aproape că-l podidi plânsul atunci când De Beaujeu îl anunţă că 
trebuia să îndeplinească o misiune departe de Acre. Francezul îl 
rugă pe superiorul său să îi permită să lupte pentru Cruce, dar 
acesta nici măcar nu îl auzea. Hotărârea fusese luată. 

Marele Maestru cobori scările până ajunse în beciurile reci 
ale fortăreței, şi acolo, într-o sală păzită de cavaleri, controlă 
cuferele ce trebuiau să plece în Franţa. 

— Vom distribui cuferele în trei galere. Să fiţi pregătiţi în 
orice moment pentru îmbarcare. Comoara, împărţită în trei 
corăbii, are mai multe şanse să ajungă la destinaţie decât dacă 
am pune-o într-una singură. Ştie fiecare cu ce corabie va pleca... 

— Doar eu trebuie să mai aflu, îi spuse François de Charney. 

— Tu, cavalere, mă vei însoţi în sala capitulară, unde trebuie 
să vorbim şi să vă dau instrucţiuni. 

Guillaume de Beaujeu îşi aţinti privirea asupra lui De 
Charney. Acesta, un bărbat trecut de şaizeci de ani, dar încă 
robust, cu chipul smead ars de soare, era unul dintre cei mai 
bătrâni templieri. Supravieţuise multor primejdii şi, ca spion, nu 
avea asemuire, ca şi prietenul său decedat, Robert de Saint- 
Remy, mort în apărarea cetăţii Tripoli, unde o săgeată sarazină 


i-a străpuns inima. 

Marele Maestru citi în privirea lui De Charney neliniştea 
pricinuită de faptul că avea să se îndepărteze de acel pământ 
care devenise al său, de acea viaţă în care, de cele mai multe 
ori, dormea sub cerul liber la lumina stelelor, călărea cu 
caravanele în căutare de noutăţi şi se pierdea în taberele 
sarazine de unde se întorcea întotdeauna. 

Pentru François de Charney era o tragedie să se întoarcă în 
Franţa. 

— Să ştii, De Charney, că doar ţie îţi pot încredința această 
misiune. Cu ani în urmă, când erai un băieţandru de curând 
intrat în ordin, împreună cu cavalerul De Saint-Remy, ai adus de 
la Constantinopol singura relicvă autentică a lui Isus, pânza de 
in care i-a servit drept linţoliu şi pe care au rămas întipărite 
chipul şi trupul lui. Graţie acestui Sfânt Giulgiu, cunoaştem 
chipul lui Isus şi ne rugăm la El. E ceva vreme de când ai ajuns 
la vârsta bătrâneţii, dar, fii liniştit, ştiu că eşti puternic şi viteaz, 
de aceea îţi voi încredința misiunea de a salva linţoliul Domnului 
Nostru Isus Hristos. Dintre toate comorile pe care le avem, 
aceasta este cea mai de preţ, pentru că păstrează chipul şi 
sângele Domnului. Tu îl vei salva. Dar, mai înainte, vreau să te 
întorci în tabăra mamelucilor. Trebuie să aflăm dacă pot 
împiedica navele să ajungă la destinaţie, dacă ne aşteaptă vreo 
ambuscadă pe mare. Odată îndeplinită misiunea, vei merge în 
Cipru cu oamenii pe care îi socoteşti potriviţi. Poţi alege ruta, fie 
în corabie, fie călare. Mă încred în buna ta judecată ca să duci în 
Franţa Sfântul Giulgiu. Nimeni nu trebuie să ştie ce duceţi, tu 
însuţi vei hotărî felul în care veţi transporta relicva. Şi acum, 
pregătiţi-vă pentru misiunea voastră. 

x x * 

Cavalerul De Charney, însoțit de credinciosul său scutier, 
bătrânul Said, se strecură din nou în rândurile mamelucilor. 
Încordarea de dinaintea bătăliilor se vedea pe chipurile 
soldaților care, în jurul focurilor, se gândeau la familiile lor, 
tânjind după imaginea tulbure a copiilor care or fi devenit de- 
acum bărbaţi în toată firea. 

Timp de trei zile, templierul ascultă comentariile soldatilor, 
ale ofiţerilor şi ale nenumăraţilor servitori de care dispuneau 
comandanții sarazini. Alarmat, hotărî să se întoarcă în 


fortăreață, când Said l-a asigurat că un vechi cunoscut i-a 
povestit că atacul avea să se producă peste două zile. 

În noaptea aceea, s-au furişat afară din tabără. Tocmai intrau 
în fortăreaţa Acre, când primele raze ale soarelui poleiau piatra 
impunătoarei fortărețe templiere. 

Guillaume de Beaujeu le dădu ordin cavalerilor templieri să se 
pregătească pentru a rezista atacului. Isteria puse stăpânire pe 
mulţi creştini, care nu găseau niciun mijloc de transport ca să 
părăsească fortăreaţa, a cărei soartă era mai mult decât 
nesigură. 

De Charney îi ajută pe tovarăşii săi să pregătească apărarea, 
exerciţiu repetat de mii de ori, şi să strunească încăierările 
dintre unii creştini, în stare să îşi ucidă aproapele, doar ca să 
scape. Nu mai rămăseseră corăbii cu care să plece şi 
deznădejdea pusese stăpânire pe oameni. 

Se însera din nou, când Marele Maestru trimise vorbă după 
el. 

— Cavalere, trebuie să pleci. Am făcut o greşeală trimiţându- 
te în tabăra sarazină, acum nu mai e nicio corabie în care să poţi 
călători. 

François de Charney îşi stăpâni emoţiile şi respiră adânc 
înainte de a vorbi. 

— Ştiu şi trebuie să vă cer o favoare. Aş dori să călătoresc 
doar în compania lui Said. 

— Va fi mai primejdios. 

— Dar nimeni nu ne va bănui pe noi, doi mameluci. 

— Fă cum crezi de cuviinţă. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară afectuos. Era pentru ultima 
dată că se vedeau în această viaţă; soarta amândurora era 
pecetluită. Amândoi ştiau că Marele Maestru avea să moară 
acolo, apărând fortăreaţa de la Saint-Jean-d'Acre. 

XXX 

De Charney căută o pânză de in de aceeaşi mărime cu a 
Sfântului Giulgiu. Nu voia să sufere de pe urma peripeţiilor 
călătoriei şi, de data aceasta, nu credea că ar fi potrivit să îl 
păstreze în cufăr. li va fi greu să ajungă la Constantinopol, de 
unde se gândea să se îmbarce spre Franţa, şi cu cât avea mai 
puţine bagaje, cu atât mai bine. 

La fel ca Said, era obişnuit să doarmă sub cerul liber, 


hrănindu-se cu ce vânau pe drum, fie în pădure, fie în deşert. 
Aveau nevoie doar de două animale bune de călărit. 

Gândindu-se că pleacă şi că tovarăşii săi erau sortiţi pieirii, 
simţi urme de remuşcare. Ştia că părăsea aceste meleaguri 
pentru totdeauna, că nu avea să se mai întoarcă vreodată şi că 
în dulcea Franţă avea să îşi amintească de aerul uscat al 
deşertului şi de veselia taberelor sarazine unde îşi făcuse atât de 
mulţi prieteni, pentru că, la urma urmelor, oamenii sunt oameni, 
nu avea importanţă la ce Dumnezeu se roagă. lar el văzuse 
onoare, dreptate, durere, bucurie, înţelepciune şi mizerie în 
rândurile duşmanilor, ca şi printre ai săi. Nu erau diferiţi, doar 
că luptau în tabere diferite. 

Se gândi să îi ceară lui Said să îl însoţească o bucată de drum, 
după care să continue singur. Nu îi putea pretinde unui prieten 
să îşi părăsească pământul, nu, nu s-ar acomoda să trăiască în 
Franţa, oricât de mult îi povestise el despre minunile din ţinutul 
său, Lirey, aproape de Troyes. Acolo, pe pajiştile verzi din jurul 
casei părinteşti, a învăţat să călărească şi să mânuiască spadele 
mici, pe care tatăl său le comanda fierarului, pentru ca fiii săi să 
devină cavaleri. 

Said îmbătrânise şi el, acum era prea târziu să înveţe să 
trăiască o altfel de viaţă. 

Termină de împăturit cu grijă linţoliul, laolaltă cu pânza de in 
cea nouă, şi îl ascunse într-o desagă pe care o purta mereu la el. 
Se duse să îl caute pe Said şi îi explică ordinele primite. Îl 
întrebă dacă voia să îl însoţească o parte din drum înainte de a 
se despărţi pentru totdeauna. Bărbatul încuviinţă. Ştia că la 
întoarcere nu avea să mai găsească niciun creştin la Acre. 
Hotări să revină la ai săi, să prăpădească ce îi mai rămânea din 
bătrâneţe. 

x x * 

Ploua cu foc. Săgeţile incendiare zburau pe deasupra 
zidurilor, pustiind tot ce întâlneau în cale. În ziua de 6 aprilie a 
anului Domnului 1291, mamelucii începuseră asediul fortăreței 
Saint-Jean-d'Acre. Trecuseră de-acum mai multe zile de când 
martirizau fortăreața pe care cavalerii o apărau cu înverşunare. 

Guillaume de Beaujeu îi trimisese să se spovedească şi să 
primească sfânta împărtăşanie chiar în ziua când a început 
asediul. Puţini dintre ei aveau să supravieţuiască, aşa că le-a 


cerut să fie cu sufletele împăcate în faţa lui Dumnezeu. 

Ştia că François de Charney mergea călare, luându-şi rămas- 
bun de la acele meleaguri care deveniseră căminul lui. Avea 
încredere că putea salva linţoliul lui Hristos, ducându-l în 
Franţa. Inima îi dictase hotărârea de a-l trimite pe De Charney 
cu pânza sfântă. Cel care, tânăr fiind, cu patruzeci de ani în 
urmă, o adusese de la Constantinopol, o păzea din nou în drum 
spre Occident. Insh Allah 2 

Câţi cavaleri au mai rămas? De abia vreo cincizeci apărau 
zidurile care nu voiau să se predea, în vreme ce bieţii oameni 
fugeau, strigând deznădăjduiţi. În acele momente, când viaţa 
era singurul lucru care se mai putea salva, condiţia umană lăsa 
să iasă la iveală întreaga sa nimicnicie. 

Scenele de panică se succedau. O corabie naufragiase la mică 
distanţă de coastă, iar oamenii înghesuiți în ea încercau să se 
salveze de la moarte, fără a-şi lăsa însă lucrurile de izbelişte. 

La Acre, marea fortăreață templieră, în cetatea aceea 
înconjurată de ziduri, lupta era corp la corp. Templierii nu cedau 
nicio palmă de pământ, îl apărau cu propria viaţă, şi duşmanul 
nu înainta prea mult. 

Guillaume de Beaujeu, cu spada în cumpănă, se lupta de ore 
în şir; nu ştia câţi oameni omorâse şi nici câţi muriseră în jurul 
lui. Le-a cerut cavalerilor săi să încerce să plece înainte ca Acre 
să cadă. Cerere zadarnică, pentru că toţi se luptau, ştiind că în 
curând aveau să răspundă de faptele lor în faţa lui Dumnezeu. 

Marele Maestru se lupta cu fioroşii sarazini, încercând să 
evite cu scutul loviturile spadei pentru două mâini. Dar, vai! Ce 
făcuse? Deodată, simţi o durere ascuţită în piept, nu mai văzu 
nimic, se făcu întuneric. Insh Allah! 

Jean de Perigord reuşi să târască trupul lui Guillaume de 
Beaujeu şi să îl adăpostească lângă zid. Vestea se răspândi: 
Marele Maestru a murit. Acre este gata să piară, dar Dumnezeu 
a hotărât să nu se întâmple în noaptea aceea. 

Mamelucii se întorc la tabăra lor, de unde vine miros de miel 
condimentat şi sunetul cântecelor ce anunţă victoria. Cavalerii 
se adună istoviţi în sala capitulară. Trebuie să aleagă un Mare 
Maestru, acolo, acum, nu mai pot aştepta. Sunt obosiţi, sleiţi de 
puteri, nu le mai pasă cine va deveni comandantul lor, când 


1” 


42 „Facă-se voia lui Allah!” (în arabă în orig.) 


mâine vor muri, poate poimâine; ce mai contează? Dar se roagă 
şi meditează şi îi cer lui Dumnezeu să îi lumineze. Thibaut 
Gaudin este succesorul curajosului Guillaume de Beaujeu. 

La 28 mai 1291, era cald şi mirosea a putreziciune. Inainte de 
răsăritul soarelui, Thibaut Gaudin a poruncit să se asculte sfânta 
liturghie. Spadele se ciocnesc fără odihnă şi săgețile îşi caută 
orbeşte victimele, înainte de apusul soarelui, peste Acre va 
flutura flamura duşmanilor. Insh'Allah! Fortăreaţa seamănă cu 
un cimitir. Aproape că nu a mai rămas niciun cavaler în viaţă. 


38 


Se trezi ţipând, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul bătăliei. Dar 
era acolo, în inima Londrei, într-o cameră din hotelul 
Dorchester. Ana Jiménez simţi sudoarea ce îi aluneca pe spate. 
Tâmplele îi zvâcneau, era cuprinsă de o criză de aritmie. 

Tulburată, se ridică din pat şi se duse la baie. Părul i se lipise 
de faţă şi cămaşa de noapte era udă leoarcă. Şi-o scoase şi se 
vâri sub duş. Era pentru a doua oară că avea coşmarul unei 
bătălii. Dacă ar crede în transmigraţia sufletelor, ar jura că 
fusese acolo, în fortăreaţa de la Saint-Jean-d'Acre, văzându-i 
murind pe ultimii templieri. Putea descrie chipul şi ţinuta lui 
Guillaume de Beaujeu şi culoarea ochilor lui Thibaut Gaudin. 
Fusese acolo, simţea asta. li cunoştea pe oamenii aceia, putea să 
jure. 

După duşul reconfortant, îşi puse un tricou şi se întoarse în 
pat. Nu avea altă cămaşă de noapte. Patul era umed din cauza 
transpiraţiei, aşa că hotărî să deschidă calculatorul şi să 
navigheze puţin pe internet. 

Explicaţiile profesorului McFadden, împreună cu 
documentaţia despre istoria templierilor pe care i-o pusese la 
dispoziţie, o preocupau. Acel McFadden o copleşise cu 
amănunte despre căderea fortăreței de la Saint-Jean-d'Acre, 
după părerea lui, una dintre cele mai amare zile din istoria 
ordinului. 

Poate de aceea visase căderea cetăţii Acre, la fel cum i se 
întâmplase când Sofia Galloni îi relatase asedierea Edesei de 
către trupele bizantine. 

Mâine avea să îl revadă pe profesorul McFadden şi să încerce 
să obţină ceva mai mult decât aceste tulburătoare poveşti ale 
templierilor care o impresionau într-atât încât avea coşmaruri. 


39 


Mirosul mării îl înveselea. Nu voia să privească în urmă. Nu 
putuse să îşi stăpânească plânsul, atunci când s-a îmbarcat pe 
corabie, ştiind că urma să părăsească Ciprul, de fapt, Orientul. 
Fraţii se adânciră în treburile lor ca să nu îl vadă plângând. 
Imbătrânea, pentru că plângea fără să îi fie ruşine. Plânsese şi 
când se despărţise de Said. In atâţia ani, era pentru prima dată 
că se îmbrăţişaseră cu afecţiune, şi au plâns amândoi îndureraţi, 
pentru că ştiau că despărţirea era definitivă. 

Pentru Said, sosise momentul să se întâlnească din nou cu ai 
săi, dar pentru el, François de Charney, era clipa revenirii într-o 
patrie despre care nu mai ştia aproape nimic, pe care nu o mai 
simţea de mult ca fiind a sa. Patria lui era Ordinul Templierilor, 
iar casa lui, Orientul; în Franţa, se întorcea doar cu trupul, căci 
sufletul rămăsese la picioarele zidurilor din Saint-Jean-d'Acre. 

Traversarea a fost liniştită, deşi Mediterana este o mare 
înşelătoare, cum bine ştia Ulise. Dar au străbătut apele, fără să 
se teamă de ceva. Ordinele lui Guillaume de Beaujeu au fost 
categorice: trebuia să depună Sfântul Giulgiu în fortăreaţa din 
Marsilia a Ordinului Templierilor şi să aştepte acolo noi ordine, 
dar l-a pus să jure că nu se va despărţi niciodată de relicvă, pe 
care o va apăra cu propria viaţă. 

Cu toată durerea ce i se cuibărise în inimă, compania câtorva 
cavaleri templieri care, la fel ca el, se întorceau în Franţa i-a 
făcut călătoria mai suportabilă. Portul Marsilia i se păru 
impresionant, cu zeci de corăbii şi o mulţime de oameni 
umblând de colo-colo, strigând şi vorbind fără încetare. 

Când părăsiră corabia, nişte cavaleri îi aşteptau ca să îi 
conducă la casa Ordinului Templierilor. Nimeni nu ştia nimic 
despre relicva care era în păstrarea lui De Charney. Beaujeu îi 
dăduse o scrisoare pentru Maestrul de Marsilia şi pentru 
superiorul domeniului. „Ei vor hotări cum e mai bine”, îi spusese 
el. 

Superiorul domeniului, un nobil cu o înfăţişare sobră, dar 


despre care De Charney avea să-şi dea seama curând că era un 
om bun la suflet, îi ascultă povestea, fără să scoată un cuvânt. 
Apoi îi ceru să îi predea relicva. 

De ani de zile, templierii cunoşteau adevăratul chip al lui 
Hristos, pentru că Renaud de Vichiers comandase să se copieze 
imaginea de pe Sfântul Giulgiu şi nu exista casă sau domeniu 
templier care să nu aibă un tablou reproducând chipul Domnului 
Nostru. Cu toate acestea, Vichiers recomandase discreţie, şi 
această imagine, păstrată în capelele tainice unde mergeau să 
se roage, nu s-a aflat niciodată sub privirea curioşilor. 

Aşa s-a păstrat secretul cum că Ordinul Templierilor poseda 
singura relicvă autentică a lui Isus. 

François de Charney îşi deschise desaga şi scoase pânza de in 
cu care învelise linţoliul. O desfăşură şi... Cei doi bărbaţi căzură 
în genunchi şi se rugară, atât de măreaţă era minunea ce se 
săvârşise. 

Jacques de Vezelay, superiorul domeniului, şi François de 
Charney aduseră mulţumiri lui Dumnezeu pentru minunea pe 
care ochii lor o contemplau. 


40 


Gardianul intră în celulă, începu să controleze dulapul şi 
scoase puţinele haine pe care le găsi. Mendibj îl privea în 
tăcere. 

— Se pare că eşti pe punctul de a-ţi lua tălpăşiţa, şi se 
obişnuieşte ca toţi cei care au stat aici să iasă cu un aspect 
îngrijit. Serviciu de spălătorie ultrarapidă. Nu ştiu dacă mă 
înţelegi sau nu, dar nu contează, iau cu mine toate astea. Ah! Şi 
împuţiţii ăia de adidaşi trebuie spălaţi, că miros ca naiba după 
ce i-ai purtat încontinuu doi ani. 

Se apropie de pat şi luă adidaşii. Mendibj ceru să se ridice în 
picioare, ca şi cum ar fi fost îngrijorat, dar gardianul îi puse un 
deget în piept în semn de avertisment. 

— Stai binişor. Eu îndeplinesc ordinele, şi astea merg la 
spălătorie. Mâine ţi le dăm înapoi. 

Când rămase singur, închise ochii. Nu voia ca toate camerele 
de supraveghere să îl surprindă atât de agitat. I se părea foarte 
ciudat că îi luau hainele ca să le spele, mai ales adidaşii... Oare 
de ce o făceau? 

x x * 

Marco se despărţi de directorul închisorii. Stătuse acolo 
aproape toată ziua. li interogase pe cei doi frați, cu toate 
protestele medicului. A fost în zadar. Nu au vrut să îi spună 
încotro se îndreptau atunci când fuseseră loviți şi nici pe cine 
bănuiau că îi bumbăcise. Deşi Marco ştia că erau oamenii lui 
Frasquello, voia să afle dacă aceştia fuseseră recunoscuţi. 

Păstrară o tăcere de mormânt şi se plânseră de dureri de cap 
din cauza întrebărilor cu care îi tortura polițistul. Nu mergeau 
nicăieri, au văzut că uşa celulei era deschisă, au ieşit şi cineva i- 
a atacat. Niciun cuvânt mai mult, niciunul mai puţin. Asta era 
versiunea lor şi nimeni şi nimic nu putea să îi facă să şi-o 
schimbe. 

Directorul îi sugeră lui Marco să le spună că ştie că voiau să îl 
ucidă pe mut, dar Marco refuză. Nu voia să îi alerteze pe cei de 


afară, oricine ar fi fost cei care îi angajaseră pe fraţii Bajerai. 
Într-o închisoare, sunt sute de ochi care stăteau la pândă. Cine 
ştie care era veriga de legătură cu exteriorul? 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, Marco, pe mâine. 

Femeia ieşi din birou, fără să privească în urmă. Intrase în 
baia personală a directorului să îi schimbe prosoapele. Făcea 
parte din peisajul închisorii, mergea peste tot, fără să îi dea 
cineva atenţie. 

Când Marco ajunse la hotel, Antonino, Pietro şi Giuseppe îl 
aşteptau în bar. Sofia plecase la culcare şi Minerva promisese să 
coboare de îndată ce ea vorbea acasă. 

— Bine, mai sunt trei zile şi mutul va fi în stradă. Ce maie 
nou? 

— Nimic special, răspunse Antonino, doar că, după cât se 
pare, la Torino sunt mulţi imigranţi din Urfa. 

Marco se încruntă. 

— Fii mai explicit. 

— Eu şi Minerva am muncit din greu. Voiai să ştii tot despre 
familia Bajerai, aşa că ne-am pus pe căutat, pe introdus date în 
computer şi am găsit, de pildă, că bătrânul Turgut, portarul de 
la catedrală, este din Urfa, mă rog, nu el, tatăl lui. Povestea lui e 
similară cu cea a familiei Bajerai. Tatăl lui a venit să caute de 
lucru, a găsit ceva la FIAT, s-a însurat cu o italiancă, şi Turgut s- 
a născut aici. N-au nicio legătură de rudenie cu familia Bajerai, 
cu excepţia originii. Vă amintiţi de Tarik? 

— Cine e Tarik? întrebă Marco. 

— Unul dintre muncitorii care lucrau la catedrală atunci când 
s-a produs incendiul. Este tot din Urfa, răspunse Giuseppe. 

— După cat se vede, cei din această localitate au făcut o 
pasiune pentru Torino, adăugă Marco. 

Minerva intră în bar. Era obosită, şi se vedea. Marco avu 
remuşcări; o încărcase cu prea mult de lucru în ultimele două 
zile, dar, fără îndoială, ea era specialista în utilizarea 
calculatorului, iar Antonino avea o minte analitică şi gândea 
totul la rece. Era sigur că cei doi făcuseră o treabă bună. 

— Bine, Marco, exclamă Minerva, acum chiar că nu mai poţi 
să afirmi că nu ne merităm leafa. 

— Da, tocmai îmi spuneau cât de mulţi oameni din Urfa se află 


la Torino. Ce aţi mai descoperit? 

— Că nu sunt musulmani practicanți, poate că nici măcar nu 
sunt musulmani. Toţi se duc la slujbă, explică Minerva. 

— De fapt, nu trebuie să uităm că Kemal Atatiirk“ a 
transformat Turcia într-o ţară laică, aşa că nu e chiar atât de 
ciudat că nu sunt musulmani practicanți. Ciudat este că merg la 
slujbă şi că sunt atât de evlavioşi; asta înseamnă că sunt 
creştini, sublinie Antonino. 

— Există creştini la Urfa? întrebă Marco. 

— După câte ştim noi, nu şi nici după câte ştiu autorităţile 
turce, răspunse Minerva. 

Antonino îşi drese glasul, aşa cum făcea întotdeauna când 
urma să intervină pe vreo temă istorică. 

— Dar, în Antichitate, Edesa a fost oraş creştin. Bizantinii l-au 
asediat în anul 944 ca să îşi însuşească Sfântul Giulgiu, aflat în 
mâinile unei mici comunităţi creştine, în ciuda faptului că 
musulmanii erau pe atunci stăpânitorii Edesei. 

— Treziţi-o pe Sofia, spuse Marco. 

— De ce? întrebă Pietro. 

— Pentru că vom avea o şedinţă de brainstorming. Nu de 
mult, Sofia mi-a spus că, poate, cheia se află în trecut. Ana 
Jimenez credea acelaşi lucru. 

— Dar, te rog, nu-ţi pierde minţile. 

Vorbele lui Pietro îl iritară pe Marco. 

— Ce te face să crezi că-mi pierd minţile? 

— Văd cum te apucă. Se pare că Sofia şi Ana şi-au lăsat 
imaginaţia să zboare şi cred că incendiile de la catedrală îşi află 
explicaţia în trecut. Să mă scuzi, dar, după părerea mea, femeile 
se dau în vânt după mistere, după explicaţii iraționale, după 
ezoterism, după... 

— Dar tu cine te crezi? strigă Minerva supărată. Eşti un adept 
al superiorității bărbaţilor şi un imbecil! 

— Liniştiţi-vă, le ceru Marco. Ar fi ridicol să ne luăm acum la 
harţă. Spune ce ai de spus, Pietro. 

— Antonino afirmă că Urfa este antica Edesa. Bine, şi ce-i cu 
asta? Câte oraşe nu s-au ridicat deasupra altora? Aici, în Italia, 


+3 General şi om politic turc (1881-1938), a condus războiul de eliberare 
naţională (1919-1922) în urma căruia i se recunosc Turciei frontierele. Primul 
preşedinte al Republicii Turcia, fondatorul statului modera turc. 


sub fiecare piatră e o istorie şi nu înnebunim căutând în trecut 
de fiecare dată când avem un asasinat sau un incendiu. Ştiu că 
acest caz e deosebit pentru tine, Marco, şi, dacă-mi permiţi, o 
să-ţi spun că eşti obsedat şi că ai exagerat acordându-i o 
importanţă ieşită din comun. Am aflat că există mai multe 
persoane de origine turcă provenind dintr-un oraş numit Urfa. Şi 
ce-i cu asta? Câţi italieni din acelaşi sat nu s-au dus, în anii grei, 
la Frankfurt, să muncească în fabrici? Presupun că, de fiecare 
dată când avea loc un delict comis de un italian, nu lulius Cezar 
şi legiunile lui erau cei care stârneau bănuiala poliţiei germane. 
Ce încerc eu să vă spun este să nu ne lăsăm influenţaţi de 
aiureli. Există multă literatură proastă cu poveşti ezoterice 
despre Sfântul Giulgiu; să nu ne lăsăm molipsiţi de ea. 

Marco începu să cântărească vorbele aprinse ale lui Pietro. 
Era o logică în ceea ce spunea, chiar multă, atât de multă încât 
se gândi că poate are dreptate. Dar el era copoi bătrân, care a 
adulmecat toată viaţa, şi instinctul îi spunea că nu trebuie să 
abandoneze această pistă, oricât de stupidă ar fi. 

— Te-am ascultat; poate că ai dreptate, dar, cum n-avem 
nimic de pierdut, nu vom lăsa lucrurile neterminate. Te rog, 
Minerva, cheam-o pe Sofia; sper să fie încă trează. Ce mai ştim 
despre Urfa? 

Antonino îi dădu un raport complet despre Urfa sau Edesa. 
Prevăzuse că şeful lui avea să i-l ceară. 

— Toată lumea ştie că Giulgiul s-a aflat la Edesa, sublinie 
Pietro. Chiar şi eu ştiam, v-am auzit povestind istoria Sfântului 
Giulgiu până la saturație. 

— Da, e adevărat, dar aici noutatea este că avem câţiva 
cetăţeni care vin de la Urfa şi care, într-un anume fel, au 
legătură cu Sfântul Giulgiu, insistă Marco. 

— Ah, da? Explică-mi în ce fel, îi ceru Pietro. 

— Eşti un poliţist prea bun ca să trebuiască să-ţi explic, dar, 
dacă doreşti... Turgut este din Urfa, este portarul catedralei, se 
afla acolo în ziua incendiului şi tot acolo a fost şi în timpul 
celorlalte accidente care s-au succedat în catedrală. În mod 
ciudat, n-a văzut niciodată nimic. Avem un mut despre care ştim 
că a încercat să fure din catedrală. Ciudat este faptul că nu este 
singurul mut pe care l-am întâlnit până acum; acum câteva luni, 
alt mut a murit carbonizat şi, din istoria Sfântului Giulgiu, ştim 


că au fost şi alte incendii, şi alţi muţi. Apoi, a reieşit că doi fraţi 
de origine turcă, în mod ciudat, din Urfa au vrut să-l ucidă pe 
mutul nostru. De ce? Vreau ca tu şi Giuseppe să mergeţi mâine 
să staţi de vorbă cu portarul. Spuneţi-i că ancheta e deschisă în 
continuare şi că vreţi să vorbiţi cu el, în cazul în care îşi aduce 
aminte de vreun amănunt. 

— O să devină nervos. Aproape că plângea când l-am 
interogat prima dată, îşi aminti Giuseppe. 

— Tocmai de aceea mi se pare că e veriga cea mai slabă. Ah! 
Vom cere o autorizaţie pentru a intercepta toate telefoanele 
acestor simpatici prieteni din Urfa. 

Minerva reveni, urmată de Sofia. Cele două femei se uitară 
urât la Pietro şi se aşezară. Când s-a închis barul, aproape de 
trei dimineaţa, Marco şi echipa lui încă mai vorbeau. Sofia era 
de acord cu el că trebuie să meargă pe acel fir neaşteptat care îi 
ducea la Urfa. Antonino şi Minerva, la fel. Giuseppe se arăta 
sceptic, dar nu se îndoia de raţionamentul colegilor săi, pe când 
Pietro reuşea, cu mare greutate, să îşi ascundă proasta 
dispoziţie. 

Se duseră la culcare, convinşi că se aflau aproape de final. 

x x * 

Bătrânul se trezi. Târâitul telefonului mobil îl smulsese dintr- 
un somn adânc. De abia trecuseră două ore de când se culcase. 
Ducele era foarte bine dispus şi nu îi lăsase să plece până după 
miezul nopţii. Cina a fost minunată şi conversaţia, plăcută, aşa 
cum li se cuvenea unor domni de vârsta şi cu poziţia lor, atunci 
când se întâlneau în lipsa doamnelor. 

Când văzu pe ecran numărul de la care era sunat din New 
York, nu răspunse la apel. Ştia ce avea de făcut, aşa că se sculă 
şi, punându-şi un halat de caşmir moale, se îndreptă spre 
cabinetul său. Odată ajuns acolo, închise uşa cu cheia şi, aşezat 
în spatele biroului, apăsă un buton ascuns. Peste câteva minute, 
vorbea la telefon printr-un sistem sofisticat ce îl punea la 
adăpost de urechile indiscrete. 

Informaţia primită îl tulbura peste măsură: Departamentul de 
Artă se apropia de confrerie, de Addaio, deşi încă nu aflaseră de 
existenţa păstorului. 

Addaio eşuase în planul său de a-l elimina pe Mendibj, şi 
acesta devenise un autentic „cal troian”. 


Dar nu era numai asta. Acum, echipa lui Valoni dăduse frâu 
liber imaginaţiei, şi doctorul Galloni clădea nişte teze care se 
apropiau de adevăr, deşi nici măcar ea nu îl putea încă bănui. 
Cât despre jurnalista spanioloaică, aceasta avea o minte 
speculativă şi o imaginaţie romanescă, nişte arme periculoase în 
acest caz. Periculoase pentru ei. 

Când ieşi din cabinet, se crăpa de ziuă. Se întoarse în cameră 
şi începu să se pregătească. Îl aştepta o zi lungă. Peste patru ore 
avea să asiste la o întrunire crucială la Paris. Trebuiau să fie 
prezenţi cu toţii, dar îl îngrijora faptul că trebuia să se prefacă şi 
se temea că ar putea atrage atenţia unor ochi deprinşi să 
observe. 


41 


Ziua se îngâna cu noaptea când Jacques de Molay, Mare 
Maestru al Ordinului Templierilor, citea la lumina lumânărilor 
raportul trimis de la Vienne, prin care cavalerul Pierre Bérard îl 
informa despre amănuntele conciliului. 

Ridurile brăzdau chipul nobil al Marelui Maestru. Lungile 
nopţi de veghe lăsaseră urme în ochii lui înroşiţi şi obosiţi. 

Ordinul templierilor trecea prin vremuri grele. 

În faţa cetăţii Villeneuve-du-Temple, imensă incintă fortificată, 
se înălța maiestuos palatul regal, de unde regele Filip al Franţei 
îşi pregătea marea lovitură împotriva Ordinului Cavalerilor 
Templieri. 

Vistieria regatului era împuţinată, iar Filip era unul dintre 
principalii datornici ai Templierilor, despre care se spunea că îi 
împrumutaseră atât de mult aur, încât regele ar trebui să 
trăiască zece vieţi ca să îl restituie. 

Dar Filip al IV-lea nu avea intenţia să îşi plătească datoriile. 
Planurile lui erau cu totul altele: voia să fie moştenitorul 
bunurilor ordinului, chiar dacă ar trebui să împartă comoara cu 
Biserica. 

Îi ispitise pe Cavalerii Ospitalieri“, promiţându-le domenii şi 
reşedinţe, dacă îl ajutau în mizerabila lui campanie împotriva 
templierilor. Şi în jurul papei Clement erau clerici influenţi pe 
care îi plătea, ca să uneltească alături de papă împotriva 
Ordinului 'Templierilor. 

De când a cumpărat mărturia mincinoasă a lui Esquieu de 
Floryan, Filip îi împresurase pe templieri şi, cu fiecare zi care 
trecea, vedea mai aproape clipa în care avea să dea lovitura de 
graţie. 


4 Ordin religios militar creat în jurul anului 1070, pus în slujba pelerinilor la 
Sfântul Mormânt şi a celorlalţi cavaleri, răniţi sau bolnavi, participanţi la 
cruciade. Denumirea ordinului provine de la spitalul închinat Sfântului Ioan 
Botezătorul pe care negustorii italieni l-au întemeiat la Ierusalim pentru a 
primi pelerinii creştini bolnavi. 


Regele se simţea impresionat de Jacques de Molay, pe care îl 
admira în taină pentru curajul şi fermitatea lui, pentru că avea 
noblețea şi virtuțile care lui îi lipseau, iar nobilul Maestru îl 
răscolea cu privirea sa intensă. Nu va avea linişte, până nu îl va 
vedea arzând pe rug. 

În seara aceea, ca în atâtea altele, Jacques de Molay s-a rugat 
în capelă pentru cavalerii ucişi din ordinul lui Filip. 

Trecuse destul de mult timp de când regele se întâlnise cu 
Clement la Poitiers şi de când avea în custodie bunurile 
templierilor. Acum, Marele Maestru aşteaptă nerăbdător decizia 
conciliului de la Vienne. Filip a venit personal să facă presiuni 
asupra lui Clement şi a tribunalului ecleziastic. Nu se 
mulţumeşte doar să administreze ceea ce nu îi aparţine; vrea 
totul pentru sine, iar Conciliul de la Vienne reprezintă o ocazie 
bine-venită pentru a da lovitura mortală Ordinului Templierilor. 

Odată terminată lectura raportului, Jacques de Molay se frecă 
la ochi şi căută un pergament. Timp destul de îndelungat mâna 
îi alergă neobosită pe hârtie. De îndată ce termină, se pregăti să 
îi cheme pe doi dintre cei mai credincioşi cavaleri templieri, 
Beltrân de Santillana şi Geoffroy de Charney. 

Beltrân de Santillana, născut în casa strămoşească din munţii 
Cantabriei, era înalt şi vânjos, îi plăceau tăcerea şi meditaţia. 
Intrase în ordin când de-abia împlinise optsprezece ani şi, 
înainte de a se fi călugărit, luptase deja în Ţara Sfântă. Acolo s- 
au cunoscut şi acolo i-a salvat viaţa lui De Molay, acoperindu-l 
cu trupul lui, când spada unui sarazin urma să îi străpungă 
gâtul. De la acea faptă de vitejie păstra Santillana pe piept, 
aproape de inimă, o lungă cicatrice. 

Geoffroy de Charney, Maestru de Normandia al ordinului, era 
un vajnic templier a cărui familie dăduse ordinului şi alţi 
cavaleri, precum unchiul său François de Charney, Dumnezeu 
să-l aibă în pază, căci se stinsese din viaţă cu ani în urmă din 
pricina melancoliei, după ce vizitase vechiul domeniu al familiei. 

Jacques de Molay avea încredere în Geoffroy de Charney ca în 
sine însuşi. Au luptat împreună în Egipt şi în faţa fortăreței de la 
Tortosa şi, cunoscând curajul şi evlavia lui Beltrân de Santillana, 
hotărâse ca ei să ducă la bun sfârşit cea mai delicată dintre 
misiuni. 

Cavalerul templier Pierre Berard îl informase în scrisoarea sa 


că papa Clement era gata să răspundă pretențiilor lui Filip. 
Zilele ordinului erau numărate; la Vienne avea să se ia decizia 
desființării ordinului. Era o chestiune de zile, de aceea trebuia 
să se pregătească de îndată să salveze ceea ce încă mai 
aparţinea Ordinului Templierilor. 

Geoffroy de Charney şi Beltrán de Santillana intrară în 
cabinetul Marelui Maestru. Tăcerea nopţii era întreruptă doar 
de vreun zgomot îndepărtat, venit din zbuciumatul Paris. 

Jacques de Molay, în picioare, neclintit şi senin, îi invită să ia 
loc. Conversaţia urma să fie lungă, pentru că aveau multe 
lucruri de discutat. 

— Beltrán, trebuie să plecaţi urgent în Portugalia. Fratele 
nostru, Pierre Berard, mă informează că nu vor mai trece multe 
zile până când papa ne va condamna. E încă prea devreme să 
ştim de ce soartă va avea parte ordinul în alte ţări, dar, în 
Franţa, soarta lui e pecetluită. Mă gândisem să vă trimit în 
Scoţia, dat fiind că regele Robert Bruce“ este excomunicat şi 
dispoziţiile papei nu îl ating. Dar mă încred în bunul rege Diniz 
al Portugaliei, de la care am primit garanţii că va ocroti ordinul. 
Regele Filip ne-a despuiat de multe. Dar nu aurul şi nici 
pământurile mă îngrijorează, ci marea noastră comoară, 
adevărata comoară a Ordinului Templierilor: linţoliul lui Hristos. 
Sunt ani mulţi de când regii creştini bănuiesc că acesta se află 
în posesia noastră şi râvnesc să îl redobândească, pentru că ei 
cred că are o putere miraculoasă care îl face indestructibil pe 
cel care îl posedă. Cu toate acestea, cred că rugăminţile 
sfântului rege Ludovic de a-i permite să se închine dinaintea 
adevăratei imagini a lui Hristos au fost sincere. 

Intotdeauna am păstrat secretul şi aşa trebuie să rămână. 
Filip nutreşte gândul să intre pe domeniul nostru şi să 
răscolească toate ungherele. Le-a mărturisit sfetnicilor lui că, 
dacă găseşte Sfântul Giulgiu, îi va creşte de două ori puterea şi 
îşi va extinde supremaţia de rege creştin pe toate meleagurile. Îl 
orbeşte ambiția, şi de-acum ştim câtă răutate sălăşluieşte în 
sufletul lui. 

Trebuie să ne salvăm comoara, aşa cum a făcut odată bunul 
tău unchi De Charney. Veţi călători la domeniul nostru de la 


4 Robert I Bruce (1274-1329), rege al Scoției între 1306 şi 1329 


Castro Marim, traversând fluviul Guadiana“$, şi îi veţi preda 
linţoliul superiorului acestuia, fratele nostru Jose Sa Beiro. Veţi 
duce o scrisoare în care poruncesc cum trebuie să se procedeze 
pentru ocrotirea lui. 

Doar noi, eu, Sa Beiro şi De Charney, vom şti unde se află 
Sfântul Giulgiu şi doar Sa Beiro, în momentul morţii sale, va 
proceda la transmiterea secretului către succesorul său. Veţi 
rămâne în Portugalia să păziţi relicva. Dacă va fi nevoie, vă voi 
trimite noi instrucţiuni. În timpul călătoriei voastre prin Spania 
veţi trece prin multe domenii ale ordinului aflate sub comanda 
mai multor maeştri; tuturor superiorilor şi stareţilor, le veţi 
înmâna un document în care le dau instrucţiuni cum să 
procedeze, dacă nenorocirea se va abate asupra Ordinului 
Templierilor. 

— Când trebuie să plec? 

— De îndată ce veţi fi pregătit. 

x x * 

Geoffroy de Charney nu putu să îşi ascundă dezamăgirea, 
atunci când îl întrebă pe Marele Maestru: 

— Spuneţi-mi, care este misiunea mea? 

— Vei merge la Lirey şi vei păstra acolo pânza de in în care 
unchiul tău a înfăşurat sfânta relicvă. Cred că e mai potrivit să 
rămână în Franţa, dar într-un loc sigur. În aceşti ani, mi-am tot 
pus întrebări în legătură cu minunea săvârşită pe această pânză, 
pentru că despre o minune este vorba. Unchiul tău plângea de 
emoție atunci când evoca momentul în care a despăturit pânza 
de in ca să predea linţoliul Maestrului din Marsilia. Amândouă 
pânzele sunt sfinte, chiar dacă numai în prima a fost înfăşurat 
trupul Domnului. 

Mă bizui pe noblețea familiei De Charney, familia ta, şi ştiu că 
fratele tău şi bătrânul tău tată vor ocroti şi vor păstra această 
pânză până când Ordinul 'Templierilor le-o va cere înapoi. 

François de Charney a străbătut de două ori deşertul pe 
meleaguri păgâne ca Sfântul Giulgiu să ajungă la Ordinul 
Templierilor. Din nou, Ordinul Templierilor solicită serviciul 
unei familii preacuvioase şi atât de curajoase. 


46 Fluviu ce izvorăşte din munţii Alcaraz din centrul Spaniei şi se varsă în 
oceanul Atlantic, în sudul Portugaliei, formând în cursul său inferior graniţa 
dintre cele două ţări. 


Cei trei bărbaţi păstrară câteva clipe de tăcere, trecând peste 
emoția momentului. În aceeaşi noapte, pe drumuri diferite, cei 
doi templieri aveau să pornească la drum cu relicvele de preţ. 
Căci Jacques de Molay avea dreptate: Dumnezeu săvârşise o 
minune cu pânza de in pregătită de François de Charney. O 
pânză de in moale, cu aceeaşi țesătură şi culoare ca aceea 
pregătită de Iosif din Arimateea ca să înfăşoare trupul lui Isus. 

x x * 

Mergeau călări de multe zile, când, în sfârşit, zăriră Bidasoa”. 
Beltrán de Santillana, însoţit de patru cavaleri şi de scutierii lor, 
dădea pinteni cailor. Erau nerăbdători să intre cât mai curând în 
Spania, departe de ameninţarea regelui Filip. 

Ştiind că puteau fi urmăriţi de ucigaşi plătiţi de rege, aproape 
că nu s-au odihnit. Filip avea iscoade peste tot, şi nu ar fi fost de 
mirare să fi venit cineva să le şoptească acestor spioni că un 
grup de oameni părăsiseră fortăreaţa de la Villeneuve-du- 
Temple. 

Jacques de Molay le ceruse să nu poarte nici mantia, nici 
cămaşa de zale a templierilor, ca să treacă neobservaţi. Cel 
puţin până când aveau să fie destul de departe de Paris. 

Nu îşi schimbaseră îmbrăcămintea şi nici nu se gândeau să o 
facă până nu străbăteau câteva leghe după trecerea frontierei. 
Abia atunci aveau să se îmbrace ca nişte templieri, căci nu 
exista mândrie mai mare decât aceea de a aparţine Ordinului 
Templierilor şi de a îndeplini misiunea sfântă a salvării celei mai 
de preţ comori a lor. 

Beltrân de Santillana se bucura recunoscând peisajul patriei 
sale pierdute şi îi făcea plăcere să vorbească spaniola cu 
plugarii şi cu fraţii care îi primeau pe domeniile din toate 
ţinuturile prin care treceau. 

După treizeci de zile de călărit, sosiră în apropierea oraşului 
Jerez din Extremadura“, numit „al cavalerilor”, fiind sediul unui 
domeniu templier. Beltrán de Santillana îi anunţă pe însoțitorii 
săi că aveau să se odihnească câteva zile, înainte de a porni în 
ultima etapă a călătoriei. 


+ Fluviu lung de şaizeci şi cinci de kilometri, ce izvorăşte din Pirineii 
Occidentali şi se varsă în marea Cantabrică. Doisprezece kilometri din traseul 
lui formează graniţa dintre Franţa şi Spania. 

48 Regiune din vestul Spaniei, la graniţa cu Portugalia. 


Acum, că era în Castilia, îi era dor de trecutul lui, de 
vremurile când încă nu ştia ce îi hărăzea viitorul şi visa doar să 
fie un luptător care să elibereze Sfântul Mormânt, restituindu-l 
creştinătăţii. 

Tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să intre în Ordinul 
Templierilor ca să devină un războinic al lui Dumnezeu. 

Primii ani au fost grei, pentru că, dacă îi plăcea să mânuiască 
spada şi arcul, natura lui exuberantă nu era făcută pentru 
castitate. Au fost ani duri de penitenţă şi de sacrificiu, până 
când a reuşit să îşi strunească trupul, cumpănindu-l cu sufletul, 
şi să devină demn de a sluji ca frate templier. 

Împlinise de-acum cincizeci de ani şi bătrâneţea îl pândea, dar 
simţea că această călătorie în care străbătuse de la miazănoapte 
la miazăzi pământurile Castiliei îl întinerise. 

În depărtare, profilându-se la orizont, se înălța, impunător, 
castelul cavalerilor. O vale mănoasă asigura hrana pentru tot 
domeniul, iar apa limpede a pârâiaşelor le astâmpăra setea. N 

Nişte plugari îi văzură sosind şi îi salutară cu mâna. li 
considerau pe templieri oameni de bine. Un scutier le arătă 
drumul spre intrarea în castel. 

Beltrán de Santillana îi explică superiorului domeniului 
situaţia din Franţa şi îi înmână un document pecetluit din partea 
lui Jacques de Molay. 

În zilele acelea, cavalerul De Santillana se bucură să stea de 
vorbă cu un alt templier născut în munţii Cantabriei. Îşi amintiră 
numele unor prieteni comuni, slujitori la palatul unde se 
născuseră, chiar şi numele vacilor care păşteau mândre şi 
nepăsătoare la zarva copiilor, căci îşi petrecuseră copilăria în 
sate foarte apropiate unul de celălalt. 

Când se despărţiră, sufletul le era înviorat. Beltrán de 
Santillana nu a povestit nimic despre misiunea ce îi fusese 
încredinţată. Nici superiorul, nici fraţii templieri nu l-au întrebat 
nimic, pentru că nu ştiau nimic. 

x x * 

Străbătură şi ultimul sat, cu case văruite, mângâiate de soare, 
aflat înaintea fluviului care despărţea Spania de Portugalia. Il 
plătiră cu dărnicie pe căpitanul bacului care transporta zi de zi 
oameni de pe un mal pe celălalt. 

Templierii nu au discutat preţul. Căpitanul îi duse pe celălalt 


mal al fluviului Guadiana, arătându-le pe unde să o ia ca să 
ajungă călare la Castro Marim, a cărei solidă fortăreață se vedea 
de pe malul spaniol. 

x x * 

José Sa Beiro, maestrul din Castro Marim, era un erudit, un 
om învăţat care studiase medicina, astronomia, matematicile şi 
îi citise pe clasicii greci, căci stăpânea araba, limba celor care 
au citit, au tradus şi au conservat înțelepciunea lui Aristotel, 
Tales din Milet, Arhimede şi a atâtor altora. 

Luptase în Ţara Sfântă, cunoscuse uscăciunea peisajului ei 
arid şi încă mai tânjea după nopţile luminate de puzderia de 
stele, care, acolo, în Orient, păreau că pot fi apucate cu mâna. 

De pe zidurile domeniului templier se zărea, în depărtare, 
marea. Dar fortăreaţa era la adăpost de incursiunile oricărui 
inamic, adăpostită într-un meandru al fluviului Guadiana, iar de 
pe meterezele ei privirea se putea pierde până la orizont. 

Superiorul îi primi cu afecţiune şi îi trimise să se odihnească 
şi să se curețe de praful de pe drum. Nu a vrut să stea de vorbă 
cu ei până ce nu şi-au potolit foamea şi setea şi nu i-a ştiut 
instalaţi în austerele încăperi care li se pregătiseră. 

Beltrân de Santillana se prezentă în cabinetul lui Sa Beiro, 
unde o fereastră mare lăsa să intre răcoarea fluviului. 

Când cavalerul De Santillana îşi termină relatarea, superiorul 
îi ceru să îi arate relicva. Spaniolul desfăcu linţoliul şi amândoi 
se minunară văzând conturul clar al chipului lui Hristos. Acolo 
erau urmele patimilor, ale suferinţei îndurate. 

Jose Sa Beiro mângâie uşor pânza, printr-un gest conştient 
privilegiat. Acolo se afla adevărata imagine a lui Isus, bine 
cunoscută templierilor de când Marele Maestru Vichiers a trimis 
tuturor caselor aparţinând Ordinului Templierilor tablouri, 
asigurându-i pe fraţii săi că acel chip este al lui Isus. 

Maestrul citi mai departe scrisoarea de la Jacques de Molay 
şi, adresându-i-se lui Beltrán de Santillana, îi spuse: 

— Cavalere, vom apăra relicva cu preţul vieţii noastre. Marele 
Maestru îmi recomandă ca, pentru moment, să nu spunem 
nimănui că se află pe domeniul nostru. Trebuie să aşteptăm ca 
să aflăm ce se întâmplă în Franţa şi ce urmări va avea asupra 
ordinului Conciliul de la Vienne. Jacques de Molay îmi 
porunceşte să trimit de îndată la Paris un cavaler, ca iscoadă; 


trebuie să meargă deghizat, nu trebuie să încerce să întâlnească 
vreun templier, doar să vadă şi să tragă cu urechea şi, când va 
şti ce s-a ales de ordin, va trebui să se întoarcă de îndată. În 
acord cu sfaturile sale, vom hotărî dacă linţoliul va rămâne la 
Castro Marim sau va trebui dus în alt loc sigur. Aşa vom face. Îl 
voi căuta pe cavalerul care poate îndeplini misiunea încredinţată 
de Marele Maestru. 
x x * 

Lăsase în urmă oraşul Troyes. Nu mai aveau decât puțin până 
să ajungă la senioria de Lirey. 

Geoffroy de Charney călătorise doar în compania scutierului 
său şi se simţise supravegheat pe drum de iscoadele lui Filip. 

Ducea pânza de in ascunsă în desagă, la fel cum făcuse şi 
unchiul său, Frangois de Charney. 

Pe lumina din ce în ce mai slabă, plugarii îşi strângeau 
uneltele. Templierul se simţea emoţionat revăzând meleagurile 
de vis ale copilăriei sale şi ardea de dorinţa de a-şi îmbrăţişa 
fratele mai mare. 

Şi întâlnirea cu ai săi a fost emoţionantă. Fratele său, Paul, îl 
primi cu afecţiune şi respect, asigurându-l că aceea era şi casa 
lui. Tatăl său, aflat acum mai aproape de moarte decât de viaţă, 
admira Ordinul Templierilor şi colaborase cu templierii ori de 
câte ori aceştia i-o ceruseră. 

Familia se simţea mândră că doi dintre ai lor, François şi 

Geoffroy, se călugăriseră şi juraseră credinţă ordinului. 
_ Timp de câteva zile, Geoffroy îşi regăsi liniştea printre ai săi. 
Işi petrecu timpul cu nepotul său, care îi purta numele şi care, 
într-o zi, avea să fie moştenitorul casei strămoşeşti. Era un copil 
curajos şi isteţ, care îşi urma unchiul peste tot, cerându-i să îl 
înveţe să se lupte. 

— Când voi fi mare, voi fi templier, îi spunea el. 

lar lui Geoffroy i se punea un nod în gât ştiind că Ordinului 
Templierilor i se închideau porţile viitorului. 

În ziua plecării, micuțul Geoffroy se despărţi de unchiul său cu 
lacrimi în ochi. li ceruse să îl ia cu el ca să lupte în Ţara Sfântă. 
Nu a fost chip să îl potolească. Micuţul nevinovat nu ştia că 
unchiul său urma să dea cea mai grea bătălie împotriva unui 
duşman care nu cunoştea noblețea luptei şi nici nu se putea făli 
cu onoarea. Duşmanul lui nu era vreun sarazin, ci regele Filip al 


Franţei. 
x x * 

Marele Maestru se ruga în odaia sa, când un servitor îi anunţă 
întoarcerea cavalerului De Charney. leşi de îndată în 
întâmpinarea lui. 

Jacques de Molay îşi informă prietenul despre ultimele 
noutăţi. Regele îi acuză pe templieri de păgânism şi sodomie, 
urma să fie arestat peste câteva zile şi trebuia să se pregătească 
pentru ce era mai rău: avea să îndure cazne şi insulte înainte de 
a-şi găsi moartea. 

Erau acuzaţi că îl adorau pe diavol şi că se prosternau în faţa 
unui idol numit Bafumet“?. 

Exista încă un chip la care se rugau templierii de-a lungul şi 
de-a latul lumii, în fiecare casă şi pe fiecare domeniu, secret 
care se aflase în urma vreunei indiscreţii; poate că pe undeva 
vreun servitor necredincios fusese mituit ca să dezvăluie 
secretele din interiorul Ordinului 'Templierilor şi povestise cum 
toţi cavalerii se rugau într-o capelă în care nu putea să intre 
nimeni şi că acolo, pe perete, se afla un tablou cu un chip; alt 
idol, spun duşmanii cavalerilor. 

Fortăreaţa de la Villeneuve-du-Temple nu mai era o incintă 
sfântă şi inexpugnabilă. Oştenii regelui confiscaseră tot ce au 
găsit, şi Filip era furios că nu se găsise nici urmă din imensa 
comoară a Ordinului Templierilor. Nu ştia că, de luni de zile, 
Jacques de Molay împărţise aurul între diferite domenii şi că cea 
mai mare parte a comorii se afla în Scoţia, unde dăduse ordin să 
fie mutate şi documentele secrete ale Ordinului Templierilor. La 
Villeneuve aproape că nu mai rămăsese nimic, ceea ce stârnea şi 
mai mult mânia regelui. 

Un trimis al lui Filip se prezentă în fortăreață şi ceru să îl 
vadă pe Marele Maestru. Jacques de Molay îl primeşte liniştit şi 
sigur pe sine. 

— Vin în numele regelui. 

— Bănuiam, de aceea m-am văzut obligat să vă primesc. 

Marele Maestru rămase în picioare şi nu îl invită să ia loc pe 


+ Bafumet sau Baphomet, reprezentare ezoterică a Vieţii (Bios), a Luminii 
(Phos) şi a IÎnţelepciunii (Metis), sau simbolul gnostic: A BOPHibus TEMplum 
(„Templul îşi trage puterea din şerpi”). Presupusa adorare a acestui simbol a 
fost unul dintre capetele de acuzare în procesele templierilor. 


contele de Champagne, care, supărat, îl privea furibund. 
Demnitatea Marelui Maestru îl intimida şi îl făcea să se simtă 
stânjenit. 

— Maiestatea Sa doreşte să vă propună o înţelegere: vă oferă 
viaţa în schimbul Sfântului Giulgiu în care a fost înfăşurat Isus. 
Regele este sigur că relicva se află în posesia Ordinului 
Templierilor. Aşa credea şi sfântul rege Ludovic. În arhiva 
regală există documente, rapoarte ale ambasadorului nostru la 
Constantinopol, mărturii ale împăratului Baudoin faţă de unchiul 
său, regele Franţei, şi înscrisuri cu rapoartele iscoadelor noastre 
la curtea împăratului. Ştim că linţoliul lui Hristos se află în 
posesia Ordinului Templierilor. Voi îl ascundeţi. 

Jacques de Molay ascultă peroraţia contelui de Champagne 
fără să i se clintească un muşchi de pe faţă. Îi mulţumi în gând 
lui Dumnezeu că luase măsuri de prevedere pentru salvarea 
relicvei care, la această oră, se gândi el, se afla de-acum în 
siguranţă la Castro Marim, sub ocrotirea bunului Jose Sa Beiro. 
Când contele termină de vorbit, Marele Maestru răspunse cu 
răceală. 

— Domnule conte, vă asigur că nu am relicva despre care îmi 
vorbiţi, dar să vă fie foarte limpede că, şi dacă aş avea-o, nu aş 
da-o niciodată în schimbul vieţii mele. Regele să nu creadă că 
toţi oamenii sunt la fel ca el. 

Contele de Champagne se înroşi la auzul acestei grozave 
impertinenţe. 

— Domnule De Molay, regele vă arată mărinimie cruţându-vă 
viaţa, pentru că posedaţi ceva care aparţine Coroanei, aparţine 
Franţei şi întregii creştinătăţi. 

— Aparține? Explicaţi-mi de ce îi aparţine regelui Filip. 

Contele de Champagne îşi stăpânea cu greu mânia. 

— Ştiţi la fel de bine ca mine că regele Ludovic i-a trimis 
importante cantităţi de aur nepotului său, împăratul Baudoin, şi 
că acesta i-a vândut şi alte relicve. De asemenea, ştiţi că domnul 
conte de Dijon a fost la curtea lui Baudoin ca să negocieze 
vânzarea a ceea ce ei numeau Mandylion şi că împăratul a fost 
de acord. 

— Afacerile dintre regi nu mă interesează. Viaţa mea îi 
aparţine lui Dumnezeu, regele mi-o poate lua, dar este a lui 
Dumnezeu. Mergeţi şi spuneţi-i lui Filip că nu am relicva, dar că, 


dacă aş avea-o, tot nu i-aş da-o niciodată în schimbul vieţii mele. 
În mine nu încape dezonoarea. 
x x * 

Câteva ceasuri mai târziu, Jacques de Molay, Geoffroy de 
Charney şi ceilalți templieri care mai rămăseseră încă la 
Villeneuve-du-Temple au fost arestaţi şi aruncaţi în beciurile 
palatului. 

Regele Filip al Franţei, cunoscut ca Filip cel Frumos, le-a 
poruncit călăilor să îi tortureze fără milă pe cavalerii templieri, 
mai cu seamă pe Marele Maestru, de la care trebuiau să scoată 
o mărturisire: unde ascundea relicva sfântă cu chipul lui Hristos. 

Strigătele celor supuşi la cazne se izbeau de zidurile groase 
ale beciurilor. Câte zile au trecut de când au fost închişi? 
Templierii pierduseră socoteala, unii ajungeau să mărturisească 
crime pe care nu le săvârşiseră, în speranţa că nemilosul călău 
avea să se oprească şi să nu le mai întindă membrele, să le mai 
ardă picioarele cu fierul înroşit, să le jupoaie trupul pe care apoi 
îl stropeau cu oţet. Dar mărturisirile nu le serveau la nimic, 
pentru că nemiloşii lor călăi continuau să îi chinuie fără 
îndurare. 

Câteva zile în şir, un bărbat cu faţa acoperită venea în temniţă 
şi, dintr-un ungher, privea suferinţa cavalerilor care odinioară 
se avântau în luptă, apărând Crucea cu trup şi suflet. Regele 
Filip, bolnav de avariţie şi răutate, era cel care se desfăta cu 
această imagine a durerii. Le făcu semn călăilor să continue, să 
nu înceteze supliciul. 

Într-o seară, omul cu faţa acoperită cere să fie adus dinaintea 
lui Jacques de Molay. Marele Maestru abia de mai putea să 
vadă, dar îşi dădu seama cine se ascundea sub mască. Rămase 
neclintit şi, când regele insistă să îi mărturisească unde păstra 
sfânta relicvă a lui Isus, pe buze îi apăru un zâmbet. 

Filip înţelese că era în zadar să prelungească supliciul. Omul 
acela avea să moară fără să mărturisească. Nu îi mai rămânea 
decât să facă publică o pedeapsă exemplară, pentru ca toată 
lumea să afle că Ordinul 'Templierilor fusese proscris pentru 
veşnicie. 

În ziua de 18 martie a anului Domnului 1314, Marele Maestru 
al Ordinului Templierilor şi cavalerii care au supravieţuit 
nesfârşitelor  cazne  pătimite din porunca regelui sunt 


condamnaţi la moarte. 

Pe 19 martie, Parisul era în sărbătoare, pentru că regele 
ordonase ridicarea unui rug, unde avea să ardă trufaşul Jacques 
de Molay. Nobili şi plebei erau nerăbdători să asiste la 
spectacol, chiar şi monarhul îşi anunţase prezenţa. 

Cum se iviră zorii, piaţa se umplu de curioşi care se îmbulzeau 
să obţină un loc bun, de unde să privească suferinţa de pe urmă 
a cavalerilor, cândva atât de mândri. Poporul se desfăta 
întotdeauna cu spectacolul umilirii celor puternici, şi Ordinul 
Templierilor fusese foarte puternic, deşi ei făcuseră mai mult 
bine decât rău. 

Jacques de Molay şi Geoffroy de Charney se aflau în acelaşi 
car. Ştiau că, în scurt timp, durerea avea să înceteze pentru 
totdeauna. 

Curtenii erau înveşmântaţi cu cele mai bogate straie, regele 
glumea cu doamnele; el, Filip, a învins Ordinul Templierilor. 
Fapta lui se înscria astfel în istoria infamiilor. 

x x * 

Focul începea să pârjolească trupurile zdrobite ale 
templierilor. Jacques de Molay îl privi stăruitor pe rege, iar 
poporul din Paris, ca şi Filip, l-a auzit pe Marele Maestru 
proclamându-şi nevinovăția şi chemându-i la Judecata lui 
Dumnezeu pe regele Franţei şi pe papa Clement. i 

Un fior străbătu spinarea lui Filip, numit cel Frumos. Incepu 
să tremure de frică, dar îşi aminti imediat că regele era el şi că 
nu i se putea întâmpla nimic, pentru că avea încuviințarea papei 
şi a celor mai înalte autorități ecleziastice. 

Nu, Dumnezeu nu putea fi de partea templierilor, aceşti 
eretici care adorau un idol numit Bafumet, care păcătuiseră prin 
sodomie şi despre care se ştia că aveau înțelegeri cu sarazinii. 
El, Filip, îndeplinea poruncile Bisericii şi asista la slujbe în toate 
zilele de sărbătoare. 

Da, el, Filip, regele Franţei, îşi făcea datoria faţă de Biserică, 
dar îşi făcea oare datoria şi faţă de legile lui Dumnezeu? 

x x * 

— Ai terminat? 

— Vai, cum m-aţi speriat! Citeam despre execuţia lui Jacques 
de Molay. Ţi se ridică părul în cap. Voiam să vă întreb ce este 
Judecata lui Dumnezeu. 


Profesorul McFadden o privi plictisit. Ana Jimenez adulmeca 
de două zile prin arhive şi îi punea întrebări care, uneori, nu 
aveau nicio noimă. 

Era isteaţă, dar cam ignorantă, şi a trebuit să îi dea câteva 
lecţii elementare de istorie. Tânăra ştia puţin despre cruciade şi 
despre lumea agitată din secolele al XII-lea, al XIII-lea sau al 
XIV-lea. Dar el nu se înşela, ignoranţa academică a jurnalistei 
era invers proporţională cu intuiţia ei. Căuta şi tot căuta şi ştia 
unde să găsească. O frază, un cuvânt, o întâmplare păreau că îi 
servesc toate drept piste în cercetarea ei anarhică. 

Avusese multă grijă, încercând să îi abată atenţia de la acele 
întâmplări despre care ştia că ar putea deveni un material 
periculos în mâinile jurnalistei. 

Îşi aranjă ochelarii şi se pregăti să îi explice ce era Judecata 
lui Dumnezeu. Ana Jiménez îl privea uluită, în vreme ce îl 
asculta, şi nu putu să nu se simtă cutremurată, atunci când 
profesorul recită pe un ton dramatic cuvintele lui Jacques de 
Molay. 

— Papa Clement a murit după patruzeci de zile, iar Filip cel 
Frumos, peste opt luni. Morţile lor au fost cumplite, aşa cum v- 
am povestit. Dumnezeu a făcut dreptate. 

— Mă bucur pentru Jacques de Molay. 

— Ce spuneţi? 

— Că îmi place Marele Maestru. Cred că a fost un om bun şi 
drept, iar Filip cel Frumos, un ticălos. De aceea mă bucur că, în 
acest caz, Dumnezeu s-a hotărât să facă dreptate; păcat că nu 
face întotdeauna. Dar totuşi, nu s-au aflat templierii în spatele 
acestor morţi cam ciudate? 

— Nu, nu au fostei. 

— Există destulă documentaţie care demonstrează 
împrejurările morţii regelui şi a papei, şi vă asigur că nu veţi 
găsi nicio sursă care să sugereze, nici măcar ca o speculatie, 
posibilitatea ca templierii să se fi răzbunat. Pe deasupra, 
aceasta nu face parte din felul de a fi şi de a proceda al 
templierilor. Cu tot ce aţi citit, ar trebui să o ştiţi. 

— Mă rog, eu aş fi făcut-o. 

— Ce anume? 

— Păi, aş fi organizat un grup de cavaleri care să le dea 
lovitura mortală papei şi lui Filip cel Frumos. 


— Este evident că nu a fost aşa; acesta n-ar fi fost niciodată 
comportamentul cavalerilor templieri. 

— Spuneti-mi, ce e acea comoară pe care o căuta regele? 
După cum scrie în arhivele dumneavoastră, fuseseră lăsaţi deja, 
practic, fără nimic. Totuşi, Filip insista ca Jacques de Molay să-i 
predea comoara. La ce comoară se referea? Trebuie că era ceva 
concret, ceva de mare valoare, nu-i aşa? 

— Filip cel Frumos credea că la Villeneuve-du-Temple se 
păstrau mai multe comori decât cele pe care le putuse confisca. 
Era obsedat de ele, credea că Jacques de Molay îl înşela şi că 
ascundea mai mult aur. 

— Nu, nu, eu nu cred că aurul era ceea ce îl interesa. 

— Ah, nu? Ce interesant! Dar ce anume credeţi că îl interesa? 

— Vă spun că era ceva concret, un obiect de foarte mare 
valoare pentru Ordinul Templierilor şi pentru regele Franţei, cu 
siguranţă pentru creştinătate. 

— Bine, atunci spuneţi-mi ce anume, pentru că vă asigur că 
este pentru prima dată că aud o asemenea... o asemenea... 

— Dacă n-aţi fi atât de bine-crescut, aţi spune „o asemenea 
gogomănie”. Mă rog, poate că aveţi dreptate, dumneavoastră 
sunteţi profesor, iar eu sunt jurnalistă, dumneavoastră ţineţi 
seama de fapte, iar eu fac speculaţii. 

— Istoria, domnişoară, nu se face cu speculaţii, ci cu fapte 
sigure, verificate din mai multe surse. 

— Conform arhivelor dumneavoastră, în lunile dinainte ca 
regele să-l fi arestat, Marele Maestru a trimis curieri la mai 
multe domenii. Mulţi cavaleri au plecat şi nu s-au mai întors. 
Mai păstraţi copia acelor scrisori ale lui Jacques de Molay? 

— Despre unele avem dovada, nişte copii pe care le-am putut 
stabili ca fiind autentice. Altele s-au pierdut pentru totdeauna. 

— Le-aş putea vedea pe cele pe care le aveţi? 

— Voi încerca să vă fac pe plac. 

— Aş vrea să le văd; mâine-noapte plec. 

— Ah, plecaţi! 

— Da, şi se pare că vă bucuraţi. 

— Vă rog, domnişoară! 

— Da, ştiu că v-am sâcâit şi v-am reţinut de la treabă. 

— Voi încerca să am documentele pentru mâine. Vă întoarceţi 
în Spania? 


— Nu, plec la Paris. 
— De acord, veniţi mâine la prima oră. 


42 


Ana Jimenez părăsi reşedinţa. Ar fi vrut să vorbească din nou 
cu Anthony McGilles, dar parcă îl înghiţise pământul. 

Era obosită. Petrecuse toată ziua citind despre ultimele luni 
ale Ordinului 'Templierilor. Amănuntele seci, datele, relatările 
anonime aproape că o năuciseră. 

Dar ea avea o imaginaţie debordantă, fratele ei i-o reproşa 
mereu, aşa că, de fiecare dată când citise „Marele Maestru 
Jacques de Molay a trimis o scrisoare la domeniul din Mainz prin 
cavalerul De Larney, care a plecat în dimineaţa zilei de 15 iulie, 
însoţit de doi scutieri”, încercase să îşi imagineze chipul acelui 
De Larney, dacă mergea călare pe un cal negru sau alb, dacă 
era cald sau dacă scutierii erau prost dispuşi. Dar ştia că 
imaginaţia ei nu era în stare să ţină loc acelor bărbaţi reali şi, 
mai ales, nu reuşea să ştie ce putuse spune Jacques de Molay în 
scrisorile lui către maeştrii templieri. 

Exista o listă amănunţită a tuturor cavalerilor care 
călătoriseră ducând scrisori, şi despre unii se spunea că se 
întorseseră, cum a fost cazul lui Geoffroy de Charney, Maestru 
de Normandia. Celorlalţi li se pierduse urma pentru totdeauna, 
cel puţin în referinţele din aceste arhive. 

A doua zi pleca la Paris. Stabilise o întrevedere cu o 
profesoară de istorie de la Sorbona. A trebuit să apeleze încă o 
dată la relaţiile sale ca să afle care este cea mai mare autoritate 
academică în studiul secolului al XIV-lea. După cât se pare, era 
profesoara Elianne Marchais, o venerabilă sexagenară, şefă de 
catedră, autoare a mai multor cărţi, dintr-acelea pe care le 
citeau doar erudiţii, precum doamna Marchais însăşi. 

S-a dus direct la hotel; o costa mai mult decât ar fi trebuit să 
cheltuiască, dar şi-a făcut damblaua să doarmă la Dorchester ca 
o regină. În plus, credea că era mai în siguranţă într-un hotel 
bun, pentru că avea impresia că o supraveghea cineva. Îşi 
spusese că e o prostie, pentru că n-avea cine să o urmărească. 
Se gândi că erau cei de la Departamentul de Artă, care voiau să 


afle ce ştia, şi gândul ăsta a mai liniştit-o; în orice caz, se simţea 
mai în siguranţă într-un hotel de lux. 

Ceru să i se aducă un sandvici şi o salată. Voia să se bage în 
pat cât mai repede. 

Nu-i păsa de ce credeau cei de la Departamentul de Artă, dar 
era sigură că templierii au fost cei care au cumpărat Sfântul 
Giulgiu de la sărmanul Baudoin. Ceea ce nu se potrivea era că, 
apoi, Giulgiul a apărut într-un sat din Franţa, în Lirey. Cum de a 
ajuns acolo? 

Mergea la Paris tocmai pentru că voia ca profesoara Marchais 
să îi explice ceea ce bunul profesor McFadden părea să evite. 
De ce, de fiecare dată când ea îl întreba dacă templierii au 
obţinut Sfântul Giulgiu, profesorul se enerva şi îi atrăgea atenţia 
să se concentreze doar asupra faptelor. Nu exista niciun 
document, nicio sursă care să confirme această teorie 
năstruşnică şi insista că templierilor li se pun în cârcă tot felul 
de mistere, ceea ce pe el, ca istoric, îl indigna. 

Aşa că profesorul McFadden şi acea instituţie, având, după 
cât se pare, misiunea de a studia Ordinul Templierilor, negau 
posibilitatea ca templierii să fi deţinut vreodată Giulgiul. Mai 
mult decât atât, profesorul o asigura că îi era indiferentă o 
asemenea relicvă, care, aşa cum demonstraseră savanții, 
aparţinea secolului al XIII-lea sau al XIV-lea, şi nu secolului I; 
spunea că înţelege superstiţia oamenilor de rând, dar că pe el 
acest lucru nu îl interesa şi nici nu voia să aibă de-a face cu ea. 
Fapte, nu voia să vorbească decât despre fapte. 

Se hotărî să o sune pe Sofia; îi plăcea să vorbească cu ea şi 
poate îi dădea vreun indiciu, ceva despre care să discute cu 
doctorul Marchais. Dar Sofia nu răspundea la telefon, aşa că îşi 
omori timpul răsfoind agenda. Şi deodată îşi dădu seama: era 
acolo. Cum de îi scăpase din vedere? Poate era o nebunie, dar 
dacă avea dreptate? Şi dacă tot ce se întâmpla avea legătură cu 
oameni din trecut? 

Avu un somn agitat. Era deja ceva obişnuit să fie asaltată de 
coşmaruri. Era ca şi cum o forţă ciudată o târa spre scene 
sângeroase din trecut, făcând-o să asiste la oroarea durerii. [i 
văzu pe Jacques de Molay şi pe Geoffroy de Charney, împreună 
cu ceilalţi templieri, arzând pe rug. Ea era acolo, în primul rând, 
uitându-se cum ard, şi simţea privirea implacabilă a Marelui 


Maestru somând-o să plece. 

„Pleacă, nu mai căuta, căci, de nu, asupra ta va cădea 
Judecata lui Dumnezeu.” Se trezi din nou lac de sudoare, 
înspăimântată. Marele Maestru nu voia ca ea să îşi continue 
ancheta. Avea să moară dacă mai continua, era sigură de asta. 

Nu mai putu închide ochii tot restul nopţii. Ştia că fusese 
acolo în acea zi de 19 martie 1314, în parvis“-ul bisericii Notre- 
Dame, în faţa rugului pe care ardea Jacques de Molay, şi că el i- 
a cerut să nu meargă mai departe, să nu mai caute Giulgiul. 

Soarta îi era scrisă, îşi spunea, şi nu va renunţa, oricât de 
mult s-ar teme de Jacques de Molay; chiar dacă a înţeles că el 
nu voia ca ea să afle adevărul, tot nu va mai putea să dea 
îndărăt. 

x x * 

Păstorul Bakkalbasi călătorise cu Ismet, nepotul lui Francesco 
Turgut, portarul catedralei. De la Istanbul, luaseră un avion 
direct la Torino. Alţi oameni din confrerie aveau să ajungă pe căi 
diferite, din Germania, din alte locuri ale Italiei şi chiar de la 
Urfa. 

Bakkalbasi ştia că va veni şi Addaio. Nimeni nu trebuia să ştie 
unde se află, unde se ascunde, dar avea să îi supravegheze, 
controlându-le toate mişcările, dirijând operaţiunea prin telefon. 
Fiecare dintre ei avea un mobil. Ordinele lui Addaio erau să nu 
le folosească prea mult şi să încerce să ia legătura de la 
telefoanele publice. 

x x * 

Mendibj trebuia să moară, iar Turgut, să se liniştească, 
altminteri, venea şi rândul lui; nu aveau de ales. 

Poliţia dăduse târcoale pe la casele lor din Urfa, semn că 
Departamentul de Artă ştia mai mult decât le-ar fi plăcut lor să 
admită. 

Aflase asta pentru că are un văr care lucrează la Poliţia din 
Urfa: un bun membru al confreriei, care îi informase despre 
interesul subit al Interpolului pentru turcii care au emigrat din 
Urfa în Italia. Nu li s-a spus ce căutau, dar li s-au cerut rapoarte 
complete despre mai multe familii, toate din confrerie. 

Se aprinseseră toate alarmele, şi Addaio îşi desemnase 
succesorul, în cazul în care i s-ar întâmpla ceva. In cadrul 


5 „Pridvor” (în fr. în orig.) 


confreriei exista o altă comunitate secretă, care trăia şi mai 
cufundată în clandestinitate. Dacă ei cădeau, lucru aproape 
sigur de altfel, membrii acesteia aveau să fie cei care îşi asumau 
lupta pe mai departe. Bakkalbasi îşi simţea sufletul îndurerat. 

Îl însoţi pe Ismet acasă la Turgut. Când îl văzu, scăpă un țipăt. 

— Linişteşte-te, omule! De ce ţipi? Vrei să alertezi tot 
episcopatul? 

Au intrat în locuinţă şi, acum, ceva mai liniştit, Turgut le 
povesti ultimele noutăţi. Ştia că era supravegheat, o ştiuse din 
ziua incendiului. Iar părintele Yves îl privea într-un fel anume... 
Da, era amabil cu el, dar ceva în ochii lui îi spunea că trebuie să 
aibă grijă. În caz contrar, putea să moară, da, da, aşa simţea el. 

Băură cu toţii o cafea, şi păstorul îi porunci lui Ismet să nu se 
despartă de unchiul său. Acesta trebuia să îl prezinte la 
episcopat şi să anunţe că nepotul lui urma să locuiască la el. De 
asemenea, îl instrui pe Turgut să îi arate lui Ismet 
ascunzătoarea prin care se ajungea în subterane; s-ar putea ca 
unii dintre oamenii sosiți de la Urfa să trebuiască să se ascundă 
acolo, aşa că era nevoie să îi aprovizioneze cu hrană şi cu apă. 

Apoi, păstorul plecă; trebuia să se întâlnească în diverse 
locuri cu alţi membri ai confreriei. 


43 


— Ce facem? întrebă Pietro. Poate că ar trebui să-l urmărim. 

— Nu ştim cine este, răspunse Giuseppe. 

— E turc, se vede. 

— Dacă vrei, îl urmăresc. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun; bine, hai să-l căutăm pe portar şi să-l 
întrebăm, cât se poate de natural, cine este persoana care a ieşit 
de la el din casă. 

Ismet deschise uşa, crezând că păstorul Bakkalbasi uitase 
ceva. Încruntă din sprâncene când îi văzu pe cei doi bărbaţi cu 
înfăţişare de poliţişti. „Poliţiştii, îşi spuse el, se vede întotdeauna 
că sunt poliţişti.” 

— Bună ziua, vrem să vorbim cu Francesco Turgut. 

Tânărul părea că nu prea îi înţelege şi îl chemă pe unchiul său 
în turceşte. Acesta veni la uşă, fără să îşi poată stăpâni tremurul 
buzelor. 

— Să vă explic: continuăm ancheta în legătură cu incendiul de 
la catedrală; am dori să încercaţi să vă amintiţi vreun amănunt, 
ceva ce v-a atras atenţia. 

Turgut abia de auzea întrebarea lui Giuseppe, atât de mult se 
străduia să nu izbucnească în plâns. 

Ismet se apropie de unchiul său şi, cuprinzându-l cu braţul pe 
după umeri în dorinţa de a-l ocroti, răspunse în locul lui într-o 
italiană amestecată cu engleza. 

— Unchiul meu este bătrân şi a suferit mult de la incendiu. Se 
teme că, din pricina vârstei lui, vor considera că nu mai e atât 
de priceput ca înainte şi îl vor da afară, tocmai pentru că nu a 
fost foarte atent. Nu l-aţi putea lăsa în pace? V-a spus tot ce îşi 
amintea. 

— Şi dumneavoastră cine sunteţi? întrebă Pietro. 

— Mă numesc Ismet Turgut, sunt nepotul lui. Am sosit azi, 
sper să pot rămâne la Torino şi să-mi găsesc de lucru. 

— De unde veniţi? 

— De la Urfa. 


— Şi acolo nu e de lucru? interveni Giuseppe. 

— Pe terenurile petrolifere, dar ce vreau eu este să învăţ aici 
o meserie bună, să strâng bani şi să mă întorc la Urfa să-mi 
deschid o afacere. Sunt logodit. 

„Tânărul pare un om de treabă, gândi Pietro, chiar un pic 
naiv. Poate că şi este.” 

— Bine, dar ne-ar plăcea ca unchiul dumneavoastră să ne 
spună dacă are legături şi cu alţi imigranţi din Urfa, întrebă 
Giuseppe. 

Francesco Turgut simţi un fior. Acum era într-adevăr sigur că 
poliţia ştia tot. Ismet răspunse la iuţeală, părând să controleze 
din nou situaţia. 

— Păi, fireşte, şi eu sper să mă pot întâlni aici cu alţi oameni 
din oraşul nostru. Unchiul meu este doar pe jumătate italian, dar 
noi, turcii, nu ne pierdem niciodată rădăcinile, nu-i aşa, 
unchiule? 

Pietro insistă. Tânărul nu părea să îl lase pe Francesco Turgut 
să vorbească. 

— Domnule Turgut, cunoaşteţi familia Bajerai? 

— Bajerai! exclamă Ismet, ca şi cum l-ar fi apucat veselia. Cu 
unul dintre Bajerai am fost la şcoală, cred că aici au nişte veri de 
gradul al doilea, sau aşa ceva... 

— Aş vrea să răspundă unchiul dumneavoastră, insistă Pietro. 

Francesco Turgut înghiţi în sec şi se pregăti să spună ceea ce 
repetase de atâtea ori. 

— Da, sigur că îi cunosc, este o familie onorabilă care a trecut 
printr-o mare nenorocire, fiii lor... mă rog, fiii lor au făcut o 
greşeală şi acum plătesc pentru ea, dar vă asigur că părinţii 
sunt oameni cumsecade, puteţi întreba pe oricine despre ei, vă 
vor da referinţe bune. 

— Aţi vizitat în ultimul timp familia Bajerai? 

— Nu, în ultima vreme nu mă simt bine şi nu prea ies. 

— Scuzaţi-mă, întrerupse Ismet cu o expresie nevinovată, ce 
au făcut fraţii Bajerai? 

— De ce credeţi că au făcut ceva? întrebă Giuseppe. 

— Pentru că, dacă dumneavoastră, care sunteţi poliţişti, vă 
prezentaţi aici şi întrebaţi de fraţii Bajerai înseamnă că au făcut 
ceva; altminteri, n-aţi întreba. 

Tânărul le zâmbi mulţumit celor doi bărbaţi, care îl priveau 


fără să ştie dacă e un cinic sau într-adevăr un naiv, cum părea. 

— Bine, să revenim la ziua incendiului, insistă Giuseppe. 

— V-am spus deja tot ce mi-am adus aminte. Dacă mi-aş fi 
amintit ceva mai mult, aş fi luat legătura cu dumneavoastră, 
afirmă bătrânul cu o voce plângăcioasă. 

— Tocmai am sosit, explică Ismet, încă n-am avut timp nici 
măcar să-l întreb pe unchiul meu unde voi dormi. N-aţi putea 
veni altă dată? 

Pietro îi făcu semn lui Giuseppe. Îşi luară la revedere şi ieşiră 
în stradă. 

— Cum ţi se pare nepotul? îl întrebă Pietro pe colegul său. 

— Nu ştiu, dar pare băiat bun. 

— Poate că l-au trimis ca să-l ţină sub control pe unchiul lui. 

— Da’ de unde! Hai să nu exagerăm, sunt de acord cu tine că 
Sofia şi Marco fac din cazul ăsta un scenariu de film, deşi, când 
Marco pune ochii pe ceva... Dar Sfântul Giulgiu a ajuns să fie o 
obsesie pentru el. 

— Dar ieri m-ai lăsat singur când i-o spuneam. 

— Ce rost are să ne certăm? Să facem ce ni se ordonă. Dacă 
au dreptate, minunat, avem un caz; dacă n-au dreptate, e acelaşi 
lucru, cel puţin am încercat să dăm un răspuns la aceste 
blestemate de incendii. Nu pierdem nimic dacă facem cercetări, 
dar hai să nu ne omorâm cu firea, cu calm. 

— Mă uimeşte cât eşti de flegmatic, parcă ai fi englez, nu 
italian. 

— Tu faci tărăboi din orice, iar în ultimul timp îţi vine să te 
cerţi întruna. 

— Am impresia că echipa s-a destrămat, că lucrurile nu mai 
sunt ca înainte. 

— Păi, fireşte că echipa s-a destrămat, dar se va reface. Tu şi 
Sofia purtaţi vina pentru atmosfera neplăcută; când sunteţi 
împreună, sunteţi încordaţi şi puşi pe ceartă şi parcă vă 
distrează să vă contraziceţi unul pe celălalt. Când ea spune „a”, 
tu spui „b”, şi vă priviţi de parcă în orice clipă sunteţi gata să 
săriţi la beregata celuilalt. Uite ce e, Marco are dreptate când 
spune că nu e bine să amesteci plăcerea cu munca. O să fiu 
sincer cu tine: din vina voastră, acum ne simţim cu toţii 
stânjeniţi. 

— Nu ţi-am cerut să fii chiar atât de sincer. 


— Gata, dar aveam chef să ţi-o spun, aşa că am spus ce-am 
avut de spus. 

— De acord, vina este a mea şi a Sofiei. Ce vrei să facem? 

— Nimic. Presupun că o să vă treacă, oricum ea pleacă. Când 
se încheie cazul, o s-o ia din loc, treaba asta nu e atât de 
importantă pentru ea. Fata asta e prea valoroasă ca să se ocupe 
de urmărirea hoţilor. 

— Este o femeie extraordinară. 

— Ciudat e că s-a încurcat cu tine. 

— Nu mai spune! Mulţumesc! 

— Chiar aşa! Trebuie să accepţi ceea ce eşti: şi tu, şi eu 
suntem poliţişti. Nu suntem de nivelul ei, nici nu avem 
pregătirea ei. Nu suntem ca ea, nu suntem nici ca Marco; şeful a 
studiat, şi asta se vede. Bineînţeles că eu sunt mulţumit de ceea 
ce sunt şi de a fi ajuns unde am ajuns. Am avut norocul să 
lucrăm la Departamentul de Artă, şi asta ne transformă în nişte 
persoane însemnate. 

— Sinceritatea ta mă enervează. 

— Omule, atunci îmi ţin gura, dar credeam că putem vorbi aşa 
între noi, cu sinceritate. 

— Bine, de acord, dar acum lasă-mă în pace. O să mergem la 
sediul central şi o să cerem Interpolului ca turcii să ne trimită 
informaţii despre acest nou nepot al lui Turgut. Dar înainte, am 
putea merge să vorbim cu părintele Yves. 

— De ce? El nu e din Urfa. 

— Foarte amuzant! Dar e preot... 

— Acuma ţi-a căşunat pe preot? 

— Nu fi prost. Hai să-l vedem! 

x x * 

Părintele Yves îi primi de îndată. Pregătea un discurs pe care 
cardinalul trebuia să îl ţină a doua zi la închiderea unei reuniuni 
cu superioarele mănăstirilor. „O chestiune de rutină”, le spuse 
el. 

Îi întrebă despre anchetă, dar mai mult din politeţe decât din 
interes, şi îi asigură că, având noi sisteme de siguranţă 
împotriva incendiilor, cu greu s-ar mai putea petrece noi 
incidente. 

— Au stat de vorbă un sfert de oră, dar, cum nu mai aveau 
nimic nou să îşi spună, s-au despărţit. 


44 


Cavalerul templier dădu pinteni calului. Zărea Guadiana şi 
meterezele fortăreței Castro Marim. Venise fără să se oprească 
de la Paris, unde asistase, neputincios, la sacrificiul Marelui 
Maestru. 

li răsuna în urechi vocea profundă a lui Jacques de Molay 
chemându-i pe Filip cel Frumos şi pe papa Clement în faţa 
Judecăţii lui Dumnezeu. Nu avea nici cea mai mică îndoială că 
Domnul avea să facă dreptate şi să nu lase nepedepsită crima 
săvârşită de regele Franţei cu sprijinul papei. 

Lui Jacques de Molay i-au luat viaţa, dar nu şi demnitatea, 
pentru că niciodată nu a existat un om mai demn şi mai curajos 
în ultimele clipe ale existenţei sale. 

S-a învoit cu barcagiul pentru costul traversării fluviului şi, 
odată ajuns pe malul portughez, se îndreptă în grabă spre 
domeniul care îi fusese casă în ultimii trei ani, după ce luptase 
în Egipt şi apărase Ciprul. 

Maestrul Jose Sa Beiro îl primi de îndată pe Joao de Tomar şi 
îl invită să ia loc, oferindu-i apă proaspătă care să îi aline 
uscăciunea gurii din pricina drumului. Superiorul domeniului se 
aşeză în faţa lui şi se pregăti să asculte ştirile aduse de cavalerul 
pe care îl trimisese ca iscoadă la Paris. 

Timp de două ore, Joao de Tomar îi relată în amănunt 
povestea ultimelor zile ale Ordinului Templierilor, insistând cu 
amărăciune asupra tristei zile de 19 martie, când Jacques de 
Molay şi ultimii templieri arseseră pe rug sub privirea 
neîndurătoare a poporului şi a curţii din Paris. Mişcat de această 
relatare, maestrul trebui să afişeze toată demnitatea rangului 
său ca să nu lase să i se vadă emoția. 

Filip cel Frumos luase hotărârea de a-i condamna la moarte 
pe cavalerii templieri şi, în acele zile, de-a lungul şi de-a latul 
Europei, se punea în aplicare decizia de desființare a ordinului, 
semnată de către papă. Cavalerii urmau să fie judecaţi în 
regatele creştine. În unele regate, puteau fi absolviţi, în altele, 


aveau să se aducă la îndeplinire dispoziţiile papei de a-i integra 
în alte ordine religioase. 

Jose Sa Beiro cunoştea bunele intenţii ale regelui Diniz, dar 
oare va fi în stare regele Portugaliei să se opună dictatelor 
papei? Trebuiau să facă acest lucru, şi de aceea, urma să trimită 
un cavaler să trateze în numele său cu regele şi acesta să îi 
lămurească asupra deciziei sale. 

— Ştiu că eşti obosit, dar trebuie să-ţi cer să accepţi o nouă 
misiune. Vei merge la Lisabona şi îi vei duce regelui o scrisoare. 
Îi vei povesti ceea ce ai văzut, fără să omiţi niciun amănunt. Şi 
vei aştepta răspuns. Voi pregăti o scrisoare pentru rege; între 
timp, poţi să te odihneşti. Dacă e posibil, vei pleca mâine. 

x x * 

Joao de Tomar de abia de avu timp să se refacă după oboseala 
călătoriei. Încă nu se crăpase de ziuă, când fu chemat să se 
prezinte dinaintea maestrului. 

— Ia scrisoarea, mergi la Lisabona şi Dumnezeu să te aibă în 
pază! 

x x * 

Lisabona îşi etala splendoarea sub primele raze de soare. Era 
de mai multe zile pe drum; fusese nevoit să facă o lungă oprire, 
pentru că armăsarul său se rănise la un picior. 

Nu a vrut să îl lase într-una din poşte, a preferat să îi pună un 
plasture şi să aştepte două zile să se refacă. Armăsarul era 
prietenul lui cel mai credincios, cel care îi salvase viaţa în mai 
multe bătălii. Pentru nimic în lume nu l-ar fi dat în schimbul unei 
alte mârţoage şi, chiar cu riscul de a fi mustrat de către maestru 
că a întârziat în misiune, Joao de Tomar aşteptă ca armăsarul lui 
să poată merge, şi, chiar şi aşa, nu l-a împovărat cu greutatea 
sa, ci a călărit alt cal pe care i l-au dat la staţia de poştă în 
schimbul unei monede de aur. 

Cu regele Diniz, Portugalia devenise o naţiune prosperă. El 
fusese cel care pusese bazele universităţii şi el încerca să aplice 
o reformă a agriculturii, astfel că, pentru prima dată, aveau 
excedente de grâu şi de ulei de măsline şi vin bun pentru export. 

Regele nu zăbovi mai mult de două zile ca să îl primească pe 
Joao de Tomar, şi templierul portughez povesti din nou cele 
trăite la Paris, după ce i-a înmânat monarhului scrisoarea lui 
Jose Sa Beiro. 


Avea de gând să răspundă, îl asigură regele, căci avea deja 
cunoştinţă despre dispoziţia papei de desființare a ordinului. 

Joao de Tomar ştia de bunele relaţii ale regelui Diniz cu clerul, 
cu care semnase, cu câţiva ani în urmă, o înţelegere. Va îndrăzni 
oare să îl înfrunte pe papă? 

Templierul aşteptă trei zile până să fie chemat din nou de 
rege. Acesta luase o hotărâre pe cât de înţeleaptă, pe atât de 
dreaptă: nu avea să îl înfrunte pe papă, dar nici să îi persecute 
pe templieri. Regele Diniz al Portugaliei poruncise să se 
înfiinţeze un ordin nou, Ordinul lui Hristos, din care urmau să 
facă parte toţi templierii, păstrându-şi propriile reguli, doar că 
noul ordin era sub controlul regelui, şi nu al papei. 

Acest rege prudent garanta astfel că bogăţiile templierilor 
rămâneau în Portugalia, că nu aveau să treacă în stăpânirea nici 
a Bisericii, nici a altor ordine. Pentru planurile sale, planuri ale 
regatului, se bizuia pe recunoştinţa templierilor şi pe ajutorul 
acestora şi, mai cu seamă, pe aurul lor. 

Hotărârea regelui era fermă, şi astfel va fi ea comunicată 
superiorilor tuturor domeniilor. De acum înainte, Ordinul 
Templierilor din Portugalia se afla sub jurisdicție regală. 

Când maestrul Jose Sa Beiro a aflat de hotărârea regelui, a 
înţeles că, deşi templierii nu vor fi persecutați şi nici nu vor mai 
fi arşi pe rug ca în Franţa, din acel moment, bunurile lor erau la 
dispoziţia regelui. Trebuia, aşadar, să ia o hotărâre, pentru că 
era posibil ca de la Lisabona să li se ceară un inventar al 
posesiunilor de pe fiecare domeniu. 

Castro Marim, aşadar, nu mai era un loc sigur de păstrare a 
adevăratei comori a Ordinului Templierilor şi trebuia să se 
pregătească să o trimită acolo unde nu o puteau atinge nici 
mâinile regilor, nici ale papei. 

Beltrân de Santillana împăturise cu grijă Sfântul Giulgiu şi îl 
ascunsese într-o desagă de care nu avea să se despartă pentru 
nimic în lume. 

Aşteptă să crească mareea pentru ca nava care îl ducea în 
Scoţia să poată ridica ancora. Din toate ţările creştinătăţii, 
aceasta era singura unde nu sosise şi nu avea să sosească 
niciodată vreo ştire despre hotărârea de desființare a Ordinului 
Templierilor. 

Regele Robert Bruce era excomunicat şi nici el nu se ocupa cu 


treburile Bisericii, nici Biserica nu se ocupa cu cele ale ţării. 

Cavalerii templieri nu aveau, aşadar, de ce să se teamă de 
Robert Bruce, iar Scoţia devenea, în acest fel, singura redută în 
care Ordinul Templierilor îşi păstra puterea deplină. 

Jose Sa Beiro ştia că doar în Scoţia comoara Ordinului 
Templierilor avea să fie pentru totdeauna în siguranţă, şi, 
îndeplinind indicaţiile ultimului Mare Maestru, ale lui Jacques 
de Molay, cel ucis, se pregăti să îl trimită pe cavalerul Beltrân 
de Santillana, împreună cu Joao de Tomar, Wilfred de Payens şi 
alţi cavaleri, ca să păzească sfânta relicvă până la casa 
templierilor din Arbroath. 

Maestrul din Scoţia trebuia să fie cel care să hotărască locul 
unde avea să fie ascuns Sfântul Giulgiu. Lui îi revenea 
responsabilitatea ca relicva să nu treacă niciodată pe alte mâini 
care să nu fie ale unui templier. 

Maestrul de la Castro Marim îi înmână lui Beltrân de 
Santillana o scrisoare pentru maestrul din Scoţia, în afară de 
scrisoarea originală pe care i-o trimisese Jacques de Molay, în 
care expunea motivele pentru care trebuiau să păstreze secretul 
asupra posesiunii linţoliului lui Hristos. 

Bacul depăşea cotul fluviului Guadiana în drumul său de 
vărsare în mare, unde aştepta corabia ce trebuia să transporte 
comoara Ordinului Templierilor până în Scoţia. Cavalerii nu 
priviră în urmă. Nu doreau ca emotia să îi copleşească în clipa în 
care părăseau pentru totdeauna Portugalia. 

x x * 

Corabia cavalerilor a fost cât pe-aci să se scufunde, atât de 
puternică fusese furtuna care le-a ieşit în cale în călătoria lor 
spre coastele Scoției. Vântul şi ploaia zguduiseră corabia, de 
parcă ar fi fost vorba de o coajă de nucă, dar aceasta rezistase. 

Ţărmurile abrupte ale coastei scoțiene anunțau sfârşitul 
călătoriei. Fraţii templieri din Scoţia aflaseră de teroarea pe 
care papa şi regele Franţei o dezlănţuiseră împotriva 
templierilor, dar ei se ştiau în siguranţă, graţie bunelor lor 
relaţii cu regele Robert Bruce, alături de care luptau şi pe care îl 
apărau de duşmani. 

Maestrul îi chemă în sala capitulară. Acolo, dinaintea ochilor 
miraţi ai cavalerilor, desfăcu pânza sfântă. Semăna cu tabloul lui 
Hristos pe care îl adorau în taină în capela privată, căci toţi 


maeştrii ştiau că acolo se afla adevărata imagine a lui Hristos, 
căreia i se făcuseră copii, pentru ca templierii să îl aibă cu ei pe 
Domnul. 

Răsărea soarele deasupra mării când cavalerii ieşiră din sala 
în care, în ultimele ceasuri, avuseseră privilegiul de a se ruga 
dinaintea adevăratului chip al lui Isus. 

Beltrân de Santillana rămase singur cu maestrul templierilor 
din Scoţia. Cei doi bărbaţi vorbiră puţin, apoi, împăturind cu 
grijă pânza sfântă, se pregătiră să ascundă cea mai de preţ 
comoară a Ordinului Templierilor. O comoară de care, cu 
trecerea veacurilor şi după cele hotărâte de ultimul Mare 
Maestru, doar câţiva puţini aleşi se vor putea bucura. Jacques 
de Molay se putea odihni în pace. 


45 


Elianne Marchais era  mărunţică, elegantă şi chiar 
atrăgătoare. O primi pe Ana Jimenez cu un amestec de 
resemnare şi curiozitate. 

Nu îi plăceau jurnaliştii, rezumau atât de mult ce li se 
povestea, încât, până la urmă, răstălmăceau totul. De aceea nu 
acorda interviuri şi, când era întrebată care e părerea ei despre 
ceva, răspunsul era invariabil: „Citiţi-mi cărţile, acolo se află tot 
ce gândesc, şi nu îmi cereţi să vă spun în trei cuvinte ceva 
pentru care am avut nevoie de trei sute de pagini ca să explic”. 

Dar tinerica aceea era un caz aparte, venea cu recomandări. 
Ambasadorul Spaniei pe lângă UNESCO îi telefonase, cerându-i 
această favoare. Fără a-i mai pune la socoteală pe alţi doi rectori 
ai unor prestigioase universităţi spaniole şi pe cei trei colegi de 
la Sorbona. Sau fata era foarte importantă, sau era o 
încăpăţânată dispusă la orice, numai să îşi atingă scopul, care, 
în acest caz, se reducea la a-i acorda câteva minute din timpul 
ei, pentru că nu avea de gând mai mult. 

Ana Jiménez se gândi că faţă de o femeie ca Elianne Marchais 
nu era loc pentru subterfugii, aşa că se hotări să îi spună 
adevărul şi, din două, una: ori o dădea pe uşă afară, ori avea să 
fie de acord să o ajute. 

Nu îi luă mai mult de douăzeci de minute ca să îi explice că 
doreşte să scrie o istorie a Sfântului Giulgiu şi că are nevoie de 
părerea ei de expertă, ca să despartă adevărul de tot ce ţine de 
născociri în povestea relicvei. 

— Şi de ce vă interesează Sfântul Giulgiu? Sunteţi catolică? 

— Nu... mă rog, presupun că da, într-un anume fel, sunt 
botezată, dar nu sunt practicantă. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce vă interesează Sfântul 
Giulgiu? 

— Pentru că este un obiect controversat şi care, pe deasupra, 
se pare că atrage o anume violenţă, incendii, furturi în 
catedrală... 


x x k 


Profesoara Marchais ridică din sprânceană şi, cu un vădit 
dispreț, se pregăti să pună capăt conversatiei. 

— Domnişoară Jiménez, mă tem că nu vă voi putea ajuta. 
Specialitatea mea nu sunt întâmplările ezoterice, aşa că va 
trebui să căutaţi o persoană mai potrivită cu care să discutaţi 
această teză atât de interesantă, cum că Sfântul Giulgiu atrage 
calamităţi. 

Elianne Marchais se ridică în picioare. Nu avea niciun rost să 
stea de vorbă cu o jurnalistă tâmpită. Drept cine o luase ca să 
îndrăznească să o întrebe asemenea bazaconii? 

Ana nu se mişcă din loc. O privi stăruitor pe profesoară şi îşi 
mai încercă o dată norocul, având grijă să nu o scrântească din 
nou. 

— Cred că m-am exprimat prost, doamnă profesoară 
Marchais. Nu mă interesează ezoterismul, dacă v-am lăsat 
această impresie, îmi pare rău. Ceea ce încerc eu este să scriu o 
istorie documentată, distanţată precis de orice interpretare 
magică, ezoterică, sau oricum s-ar numi ea. Caut fapte, fapte, 
doar fapte, nu speculaţii. De aceea am venit la dumneavoastră, 
ca să pot fi în stare să separ adevărul de interpretările anumitor 
autori mai mult sau mai puţin recunoscuţi. Dumneavoastră 
cunoaşteţi ce s-a întâmplat în Franţa în secolele al XIII-lea şi al 
XIV-lea, de parcă ar fi în ziua de azi, iar eu am nevoie exact de 
aceste cunoştinţe. 

Profesoara Marchais, încă în picioare, şovăi dacă să o 
expedieze pe tânără sau să îi răspundă la solicitare. Explicaţia 
pe care tocmai i-o dăduse era măcar serioasă. 

— Nu dispun de mult timp, aşa că spuneţi-mi exact ce doriţi să 
aflaţi. 

Ana suspină uşurată. Ştia că nu putea să mai facă vreo 
greşeală ca să nu fie dată pe uşă afară. 

— Aş vrea să-mi explicaţi exact tot ce se referă la apariţia 
Sfântului Giulgiu în Franţa. 

Cu o figură apatică, profesoara îi povesti Anei cu tot felul de 
amănunte „apariţia” Giulgiului la Lirey. 

— Cele mai documentate cronici din epocă dau asigurări că în 
1349, Geoffroy de Charny, senior al domeniului Lirey, a făcut 
cunoscut faptul că poseda un linţoliu cu trupul lui Isus imprimat 


pe el şi pentru care familia sa avea mare credinţă. Acest nobil a 
trimis scrisori, cerându-le papei şi regelui Franţei autorizaţia de 
a construi o biserică în care să expună linţoliul pentru a fi 
venerat de credincioşi. Nici papa, nici regele nu au răspuns la 
solicitarea seniorului din Lirey, motiv pentru care biserica nu s-a 
putut construi, dar linţoliul a început să fie obiect de cult cu 
complicitatea canonicilor din Lirey, care au văzut o bună ocazie 
pentru a-şi creşte influenţa şi importanţa. 

— Dar de unde a scos linţoliul? 

— In scrisoarea pe care De Charny a scris-o regelui Franţei şi 
care se păstrează în arhivele regale, acesta spunea că păstrase 
în taină linţoliul, ca să nu provoace dispute între creştini; 
apăruseră deja şi alte linţolii în locuri extrem de îndepărtate 
unele de altele, precum Aix-la-Chapelle, Jaen, Toulouse, Mainz şi 
Roma. Începând din 1350, chiar la Roma, în bazilica de la 
Vatican, era expus un linţoliu despre care, fireşte, se spunea că 
e autentic. Geoffroy de Charny a jurat regelui şi papei, pe 
onoarea familiei sale, că linţoliul pe care îl poseda el era cel 
autentic, dar ceea ce nu a mărturisit niciodată nici regelui, nici 
papei era modul în care ajunsese în mâinile lui. Moştenire de 
familie? Il cumpărase? Nu a spus, şi deci nu ştim. 

A trebuit să aştepte ani de zile ca să primească autorizaţia 
pentru construirea bisericii, dar nu avea să mai vadă expus 
Giulgiul, pentru că a murit la Poitiers ca să îl salveze pe regele 
Franţei, pe care l-a acoperit cu propriul trup în timpul bătăliei. 
Văduva lui a dăruit linţoliul bisericii din Lirey, ceea ce a 
contribuit la îmbogățirea canonicilor locului, provocând în 
acelaşi timp invidia prelaţilor din alte sate şi oraşe, fapt ce a dus 
la un adevărat conflict. 

Episcopul de Troyes a poruncit să cerceteze peste tot; a fost 
în stare chiar să prezinte un important martor ca să discrediteze 
autenticitatea linţoliului. Un pictor a susţinut că realizase 
imaginea la porunca seniorului din Lirey, astfel că episcopul a 
reuşit să interzică expunerea linţoliului. 

Va fi un alt Geoffroy, Geoffroy al II-lea de Charny, cel care, 
după ani, mai exact în 1389, reuşeşte ca papa Clement al VII-lea 
să îl autorizeze să expună linţoliul. Din nou a intervenit 
episcopul de Troyes, îngrijorat de revărsarea pelerinilor care se 
închinau la Giulgiu. Pentru câteva luni, a reuşit ca linţoliul să 


revină în sipet şi să nu mai fie expus, timp în care Geoffroy de 
Charny a ajuns la un acord cu papa: putea expune linţoliul cu 
condiţia ca prelaţii din Lirey să le explice credincioşilor că era 
numai o reprezentare a linţoliului lui Hristos. 

Cu o voce monotonă, profesoara Marchais continuă să depene 
istoria, explicând că fiica lui Geoffroy al II-lea, Marguerite de 
Charny, a hotărât să păstreze linţoliul în castelul celui de al 
doilea soţ al ei, contele de la Roche. 

— De ce? întrebă Ana. 

— Pentru că în 1415, în timpul Războiului de 100 de Ani, se 
petreceau mai multe tâlhării ca oricând. Astfel că a socotit că 
relicva era mai în siguranţă în castelul soţului ei, situat în Saint- 
Hippolyte-sur-le-Doubs. A fost o femeie deosebită, pentru că, 
atunci când a rămas văduvă a doua oară, şi-a mărit puţinele 
venituri pe care i le lăsase soţul ei cerând pomană celor care 
doreau să vadă de aproape şi să se roage dinaintea linţoliului lui 
Hristos. Tocmai aceste lipsuri economice au făcut-o să vândă 
relicva Casei de Savoia. Data cesiunii a fost 22 martie 1453. 
Canonicii din Lirey au protestat, spunând că ei erau proprietarii 
pânzei, pentru că văduva acelui Geoffroy I de Charny le-o cedase 
lor. Dar Marguerite nu s-a sinchisit şi a profitat de pe urma 
castelului din Varambom şi a veniturilor de la domeniul din 
Miribel, cedate de Casa de Savoia. Există un contract în acest 
sens, semnat de Ludovic I, duce de Savoia. De atunci, istoria 
Giulgiului e cunoscută de toată lumea. 

— Aş vrea să vă întreb dacă e posibil ca linţoliul să fi ajuns în 
Franţa prin intermediul templierilor. 

— Ah, templierii! Câte legende şi cât de nedrept au fost trataţi 
din ignoranță! Această pseudoliteratură care vorbeşte despre 
templieri e un gunoi, doar gunoi! Şi ştiţi de ce? Pentru că multe 
organizaţii masonice se proclamă moştenitoare ale Ordinului 
Templierilor. Unele dintre aceste organizaţii s-au aflat, ca s-o 
spunem simplu, „de partea cea bună”, de pildă în timpul 
Revoluţiei Franceze, dar altele... 

— Dar Ordinul Templierilor a supravieţuit? 

— Bineînţeles, există organizaţii care, v-am mai spus, susţin 
că ele sunt moştenitoarele acestuia. Amintiţi-vă că, în Scoţia, 
Ordinul Templierilor nu a fost niciodată desfiinţat. Dar, pentru 
mine, Ordinul Templierilor a murit la 19 martie 1314 pe rugul 


pe care Filip cel Frumos a poruncit să fie ars Marele Maestru 
Jacques de Molay, alături de alţi cavaleri. 

— Am fost la Londra, am găsit un centru de studii asupra 
templierilor. 

— V-am spus deja că există cluburi şi organizaţii care se 
consideră moştenitoare ale Ordinului 'Templierilor. Nu mă 
interesează în niciun fel. 

— De ce? 

— Domnişoară Jiménez, sunt istoric. 

— Da, ştiu, dar... 

— Nu există niciun dar. Altceva? 

— Da, aş vrea să ştiu dacă familia De Charny a ajuns până în 
zilele noastre, dacă există încă descendenți... 

— Marile familii se succed lor înseşi, ar trebui să consultaţi un 
expert în materie, un expert în genealogie. 

— lertaţi-mă că insist, dar de unde credeţi că a putut scoate 
linţoliul acest Geoffroy de Charny? 

— Nu ştiu. V-am explicat deja că el nu a spus-o niciodată, nici 
văduva lui, nici descendenţii lui care au posedat linţoliul până 
când acesta a trecut la Casa de Savoia. Putea fi o relicvă 
cumpărată sau dăruită, cine poate şti? In veacurile acelea, 
Europa era plină de relicve pe care le aduseseră cruciații. 
Majoritatea, false, de aici existenţa atâtor „sfinte Graal-uri”, 
linţolii, oseminte de sfinţi... 

— Există vreun mijloc pentru a şti dacă familia lui Geoffroy de 
Charny a avut vreo legătură cu cruciadele? 

— Vă repet că ar trebui să vorbiţi cu un genealogist. 
Bineînţeles că... 

Profesoara Marchais rămase pe gânduri, lovind în masă cu 
vârful pixului. Ana păstră o tăcere plină de aşteptări. 

— S-ar putea ca Geoffroy de Charny să aibă o legătură cu 
Geoffroy de Charney, Maestrul de Normandia al Ordinului 
Templierilor, care a murit pe rug împreună cu Jacques de Molay 
şi a luptat, de asemenea, în [ara Sfântă. Este o chestiune de 
grafie şi... 

— Da, da, asta este! Sigur că sunt din aceeaşi familie! 

— Domnişoară, nu vă lăsaţi înşelată de propriile aşteptări. Am 
spus că s-ar putea ca acele două nume de familie să provină de 
la acelaşi trunchi, astfel că Geoffroy de Charny, care poseda 


linţoliul... 

— Îl avea pentru că, în urmă cu ani de zile, celălalt Geoffroy l- 
a adus din Țara Sfântă şi l-a păstrat în casa strămoşească. Nu 
este o presupunere absurdă. 

— Ba da, este, pentru că Maestrul de Normandia era templier; 
dacă ar fi posedat relicva, aceasta ar aparţine Ordinului 
Templierilor, nu ar fi ascuns-o niciodată în casa strămoşească. 
Despre acest Geoffroy avem o documentaţie abundentă, pentru 
că i-a rămas credincios lui De Molay şi Ordinului Templierilor... 
Să nu lăsăm imaginaţia să prindă aripi. 

— Dar poate că a existat un motiv pentru care nu a predat 
linţoliul Ordinului Templierilor. 

— Mă îndoiesc. În ceea ce îl priveşte pe Geoffroy de Charney, 
nu e loc de speculaţii. Îmi pare rău că v-am derutat; după 
părerea mea, nu este o problemă de grafie, pur şi simplu cei doi 
Geoffroy aparţin unor familii diferite. 

— Voi merge la Lirey. 

— Mi se pare o idee foarte bună. Altceva? 

— Mii de mulţumiri, dumneavoastră nu ştiţi, dar eu sunt 
convinsă că mi-aţi dezvăluit o parte a enigmei. 

Elianne Marchais se despărţi de Ana Jimenez gândindu-se că i 
se confirma încă o dată părerea despre jurnalişti: superficiali, 
destul de inculţi şi înclinați spre cele mai stupide elucubraţii. Nu 
e de mirare că în ziare se spun atâtea tâmpenii. 

x x * 

Ana sosi la Troyes a doua zi după întrevederea cu profesoara 
Marchais. Închiriase o maşină ca să se deplaseze până la Lirey şi 
fu uimită să constate că acesta era un cătun în care nu trăiau 
mai mult de cincizeci de persoane. 

Se plimbă printre ruinele bătrânei case senioriale, mângâind 
pietrele vechi, căutând ca atingerea lor să îi inducă vreun 
indiciu, vreo presimţire. În ultimul timp, acţiona lăsându-se pe 
seama intuiţiei, fără să plănuiască nimic dinainte. 

Se apropie de o bătrână care se plimba cu un câine pe 
marginea drumului ce ducea la ceea ce fusese fortăreaţa 
nobilului Geoffroy. 

— Bună ziua. 

Bătrâna o privi din cap până-n picioare, curioasă. 

— Bună ziua. 


— E un loc foarte frumos. 

— Este, într-adevăr, dar tinerii nu cred acelaşi lucru şi preferă 
oraşul. 

— Mă rog, la oraş sunt mai multe posibilităţi să-şi găsească de 
lucru. 

— De lucru e acolo unde vrei să găseşti de lucru; aici, în Lirey, 
pământurile sunt mănoase. De unde sunteţi dumneavoastră? 

— Din Spania. 

— Aha! Mi se părea mie, după accent, dar vorbiţi destul de 
bine franceza. 

— Vă mulţumesc. 

— Şi ce faceţi pe aici? V-aţi rătăcit? 

— Nu, nicidecum. Am venit să văd locul ăsta. Sunt jurnalistă şi 
scriu o istorie a Sfântului Giulgiu şi, cum a apărut aici, în Lirey... 

— Uf! De atunci au trecut multe sute de ani! Acum se spune 
că nu e autentic, că a fost pictat aici. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi? 

— Mie mi-e indiferent, sunt atee, mă rog, de fapt sunt 
agnostică şi nu m-au interesat niciodată poveştile cu sfinţi şi nici 
cu relicve. 

— Aşa, deci... Şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru, dar mi s-a 
comandat un reportaj, şi munca e muncă. 

— Dar aici nu veţi găsi nimic, ruinele fortăreței sunt cele pe 
care le vedeţi. 

— Nu există arhive sau documente despre familia De Charny? 

— S-ar putea să fie la Troyes, deşi descendenţii acestei familii 
trăiesc la Paris. 

— Trăiesc? 

— Mă rog, există mai multe ramuri ale familiei, ştiţi doar că 
nobilii erau prolifici. 

— Cum aş putea să dau de ei? 

— Nu ştiu, eu n-am legături cu ei, deşi uneori a mai venit câte 
unul din familie. Acum trei sau patru ani a venit fratele cel mic 
dintr-una din ramurile familiei De Charny. Un băiat grozav! Am 
ieşit cu toţii să-l vedem. 

— Dar cum aş putea să dau de ei? 

— Întrebaţi la casa aceea din fundul văii. Acolo locuieşte 
domnul Didier, el se ocupă de pământurile familiei De Charny. 

Ana nu se mai întreţinu cu bătrâna şi grăbi pasul spre casa pe 


care i-o arătase. Nu îi venea să creadă ce noroc a avut. Era pe 
punctul de a-i găsi pe descendenţii lui Geoffroy de Charny. 

Domnul Didier să tot fi avut vreo şaizeci de ani. Înalt şi vânjos, 
cu părul cărunt şi o figură neprietenoasă, o privea pe Ana cu 
neîncredere. 

— Domnule Didier, sunt jurnalistă, scriu o istorie a Sfântului 
Giulgiu şi am venit să cunosc Lirey, dat fiind că aici a apărut. 
Ştiu că aceste pământuri sunt ale familiei De Charny şi mi s-a 
spus că dumneavoastră lucraţi pentru ei. 

Didier se uită urât la ea. Aţipise stând în fotoliul lui favorit. 
Nevastă-sa se afla în spatele casei, în bucătărie, şi nu auzise 
soneria de la poartă, aşa că deschisese el şi se trezise cu o 
băgăreaţă. 

— Ce doriţi dumneavoastră? 

— Păi, aş vrea să-mi vorbiţi despre satul ăsta, despre familia 
De Charny... 

— Şi, mă rog, de ce? 

— Păi, v-am spus că sunt jurnalistă şi că scriu o istorie. 

— Şi ce-mi pasă mie ce faceţi dumneavoastră? Credeţi că o să 
vă vorbesc despre familia De Charny pentru că sunteţi 
jurnalistă? 

— Bine, nu mi se pare că v-am cerut ceva rău. Ştiu că oamenii 
din acest sat se simt foarte mândri că Sfântul Giulgiu a apărut 
aici şi... 

— Nu ne pasă nici cât o ceapă degerată, nimănui nu-i pasă. 
Dacă vreţi să ştiţi ceva despre familie, căutaţi-i la Paris, dar nu 
veniţi aici să cereţi informaţii, nu suntem bârfitori. 

— Domnule Didier, aţi interpretat greşit, nu caut bârfe, scriu 
doar o poveste în care acest sat şi familia De Charny sunt o 
parte importantă. Ei aveau Sfântul Giulgiu, a fost expus aici, şi, 
mă rog, presupun că asta vă face să fiţi mândri. 

— Unii chiar suntem. 

Ana şi domnul Didier îşi întoarseră privirile spre o femeie care 
tocmai intra pe culoar. Înaltă şi voinică, probabil că era ceva mai 
tânără decât domnul Didier, dar, spre deosebire de acesta, pe 
chipul ei nu se citea iritarea, ci cordialitatea. 

— Mă tem că l-aţi trezit pe soţul meu, şi asta îi afectează buna 
dispoziţie. Poftiţi, doriţi un ceai, o cafea? 

Ana nu se gândi de două ori şi intră în casă. 


— Vă mulţumesc, dacă nu e niciun deranj, aş dori o cafea. 

— Bine, o aduc în câteva minute. Luaţi loc. 

Soții Didier se cântăriră din priviri unul pe celălalt. Era clar 
că aveau caractere opuse şi probabil că se dondăneau des. Ana 
se hotărî să spună banalităţi până când se va întoarce doamna 
Didier. Când aceasta reveni, îi povesti cărui fapt i se datorează 
vizita. 

— Cei din familia De Charny sunt stăpâni peste aceste 
pământuri din vremuri imemoriale; ar trebui să vă duceţi la 
biserică, acolo veţi găsi informaţii despre ei şi, bineînţeles, în 
arhivele istorice de la Troyes. 

Un timp destul de îndelungat doamna Didier vorbi despre 
viaţa în Lirey, plângându-se de plecarea tinerilor. Cei doi fii ai 
lor locuiesc la Troyes, unul e medic, iar celălalt lucrează la o 
bancă. Buna femeie îi dădu informaţii precise despre toată 
familia ei, şi Ana o ascultă cu răbdare. A preferat să suporte 
acea conversaţie banală înainte de a trece direct la subiect, ceea 
ce a şi făcut până la urmă. 

— Şi ce fel de oameni sunt cei din familia De Charny? Probabil 
că e emoţionant pentru ei să vină la Lirey. 

— Sunt multe ramuri; descendenţii uneia dintre ele, cei pe 
care îi cunoaştem noi, nu vin des, dar ne îngrijim de pământurile 
şi de interesele lor. Sunt cam înţepaţi, ca toţi aristocrații. Acum 
câţiva ani a venit o rudă îndepărtată, ce băiat frumos! Şi 
simpatic, foarte simpatic. A venit însoţit de superiorul bisericii. 
Acesta a avut mai mult de-a face cu ei. Noi avem de-a face cu 
administratorul, care stă la Troyes. O să vă dau adresa ca să-l 
contactaţi, e foarte amabil domnul Capell. 

Două ore mai târziu, Ana ieşea din casa familiei Didier cu ceva 
mai multe informaţii decât avusese când sosise. Era târziu, 
pentru că în Franţa la şapte se ia deja cina, aşa că hotărî să se 
întoarcă la Troyes şi să aştepte până a doua zi ca să adulmece 
prin arhive şi să meargă la biserica din Lirey să stea de vorbă cu 
superiorul, în cazul în care acesta ar binevoi să o primească. 

x x * 

Responsabilul arhivei municipale din Troyes era un tânăr cu 
piercing în nas şi câte trei cercei în fiecare ureche, care i-a 
mărturisit că se plictisea de moarte la serviciu, dar, la urma 
urmelor, avusese noroc să-şi găsească de lucru, dat fiind că e 


bibliotecar. 

Ana îi povesti ce caută, şi Jean, aşa se numea, se oferi să o 
ajute la cercetări. 

— Aşadar, credeţi că Maestrul de Normandia al Ordinului 
Templierilor era un strămoş al lui Geoffroy de Charny al nostru. 
Dar numele de familie nu sunt aceleaşi. 

— Aşa e, dar poate fi vorba de o variaţie în grafia numelui, n- 
ar fi pentru prima dată că unui nume îi cade sau i se adaugă o 
literă. 

— Fireşte, fireşte. Bine, asta nu va fi uşor, aşa că, dacă îmi 
daţi o mână de ajutor, poate găsim ceva. 

Mai întâi au căutat în arhivele informatizate, apoi au început 
căutarea în vechile înscrisuri, încă neinformatizate. Ana era 
uluită de inteligenţa lui Jean. În afară de diploma de bibliotecar, 
era licenţiat în filologie franceză, aşa că franceza veche nu avea 
secrete pentru el. 

— Am găsit o listă a tuturor celor botezați în biserica din 
Lirey. Este un document din secolul al XIX-lea prin care un 
studios de prin partea locului a hotărât să salveze memoria 
satului şi şi-a petrecut timpul copiind arhivele ecleziastice. Să 
vedem dacă găsim ceva. 

x x * 

Lucrau de patru zile şi aproape că reuşiseră să facă un arbore 
genealogic al familiei Charny, dar amândoi ştiau că acesta era 
incomplet, pentru că, deşi aveau ca dovadă copia câtorva acte 
de naştere, nu ştiau nimic despre întâmplările din viața acestor 
personaje, care, de multe ori, s-au căsătorit ca să strângă 
alianțele cu alţi nobili şi a căror urmă, a lor şi a fiilor lor, era 
aproape imposibil de găsit. 

— Cred că ar trebui să cauţi un istoric, cineva care se pricepe 
la genealogii. 

— Da, mi s-a mai spus. Dar cine? Cunoşti pe cineva? 

— Am un prieten care este de aici, din Troyes. Ne-am dat 
bacalaureatul împreună, apoi el a plecat la Paris şi şi-a dat 
doctoratul în istorie la Sorbona, a fost chiar şi asistent la o 
catedră. Dar s-a îndrăgostit de o jurnalistă scoțiană şi, în mai 
puţin de trei ani, a absolvit jurnalismul. Locuiesc la Paris, au o 
revistă: Enigme. Personal, am îndoieli asupra acestui gen de 
publicaţii; tratează teme istorice, enigme nerezolvate. Lucrează 


cu genealogişti, istorici, oameni de ştiinţă. El ne poate da 
numele vreunui genealogist. Nu ne-am mai văzut de ani de zile, 
aproape de când s-a însurat cu scoţiana. Ea a avut un accident şi 
n-au mai venit pe aici. Dar este un bun prieten al meu şi te va 
primi. Înainte de asta, trebuie să mergi la biserică, superiorul 
are şi el alte arhive sau ar putea şti despre familia asta ceva 
interesant. 
x x * 

Superiorul bisericii se dovedi a fi un septuagenar amabil care 
o primi imediat după ce îl sunase. 

— Familia Charny a fost întotdeauna legată de acest loc, şi-au 
păstrat proprietatea asupra pământurilor, dar nu mai locuiesc 
aici de sute de ani. 

— Dumneavoastră îi cunoaşteţi pe actualii De Charny? 

— Mă rog, pe câţiva. Sunt mai multe ramuri De Charny, aşa 
că vă puteţi imagina că există duzine întregi de De Charny. Una 
dintre familii, cei care sunt cel mai legaţi de Lirey, sunt oameni 
importanţi, trăiesc la Paris. 

— Vin des? 

— Nu, adevărul e că nu vin mai deloc. De ani de zile n-au mai 
dat pe aici. 

— O doamnă din Lirey, doamna Didier, mi-a spus că acum trei 
sau patru ani a venit un tânăr foarte simpatic din familie. 

— Ah, preotul! 

— Preotul? 

— Da. Vă miră că cineva poate fi preot? spuse superiorul, 
râzând. 

— Nu, nu, absolut deloc. Doar că la Lirey mi s-a spus că acum 
câţiva ani a venit un băiat foarte frumos, dar nu mi s-a spus că 
era preot. 

— Nu or fi ştiut, nu aveau cum să ştie. Când a venit, nu purta 
nici măcar guler înalt, era îmbrăcat ca oricare alt tânăr de 
vârsta lui. Nu părea preot, dar este, şi cred că face o carieră 
frumoasă. Să fim serioşi, doar nu era să rămână preot de ţară. 
Dar nu este un De Charny, deşi se pare că strămoşii lui au avut o 
anume legătură cu pământurile astea, nu mi-a explicat prea 
mult. Am fost sunat de la Paris ca să-l primesc şi să-l ajut în tot 
ce mi-ar fi cerut. 

Telefonul mobil al Anei le întrerupse conversaţia. Răspunse şi 


îl auzi pe Jean cu o voce agitată. 

— Ana, cred că am găsit! 

— Ce anume? 

— Spune-i părintelui Salvaing să te lase să vezi actele de 
botez din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, poate că ai dreptate şi 
unii De Charny au fost înainte De Charney. 

— Cum ai aflat? 

— Revăzând copiile, nu ştiu, însă, dacă e o greşeală sau, 
dimpotrivă, am nimerit drept la ţintă. Închid şi vin într-acolo. 
Aşteaptă-mă, nu întârzii mai mult de o jumătate de oră. 

Anei i-a fost greu să îl convingă pe părintele Salvaing să o lase 
să vadă actele de botez arhivate în biserică şi păstrate în 
bibliotecă precum nişte adevărate bijuterii. 

Bătrânul preot îl chemă pe fratele arhivar, care sări în sus de 
indignare când află de pretenţia jurnalistei. 

— Aş înţelege, dacă aţi fi o erudită, un istoric, dar nu sunteţi 
decât o jurnalistă care caută Dumnezeu ştie ce, spuse arhivarul, 
prost dispus. 

— Încerc să scriu o istorie a Sfântului Giulgiu cât mai 
completă cu putinţă. 

— Şi de ce contează pentru dumneavoastră grafiile numelui 
de De Charny? insistă arhivarul bisericii. 

— Pentru că vreau să ştiu dacă Maestrul de Normandia al 
Ordinului Templierilor, Geoffroy de Charney, care a murit ars pe 
rug împreună cu Jacques de Molay, a fost proprietarul Giulgiului 
şi, din acest motiv, l-a ascuns aici, în casa strămoşească, astfel 
că Geoffroy de Charny a apărut drept proprietarul lui după 
patruzeci de ani. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să dovediţi că Giulgiul a aparţinut 
templierilor, mai mult afirmă, decât întrebă părintele Salvaing. 

— Şi dacă nu e aşa, o va inventa, insistă arhivarul. 

_ — Nu, eu nu inventez nimic; dacă nu e aşa, atunci nu e aşa. 
Incerc doar să explic de ce a apărut Giulgiul aici, şi mi se pare 
verosimil să-l fi adus cineva din [ara Sfântă, un cruciat sau un 
cavaler templier. Cine, dacă nu ei? Dacă Geoffroy de Charny 
susţinea că era autentic, trebuie să fi avut motivele lui. 

— Nu a demonstrat-o niciodată, afirmă bătrânul superior. 

— Poate că nu putea să o facă. 

— Aiurea, prostii! interveni arhivarul. 


— Permiteţi-mi să vă întreb, dumneavoastră credeţi că Sfântul 
Giulgiu este autentic? A 

Cei doi preoţi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe. Işi 
închinaseră viaţa lui Dumnezeu pentru că aveau credinţă. Doar 
credinţa poate face ca un bărbat să renunţe să aibă o familie, să 
se bucure de dragoste. Iar credinţa lor, a lor şi a atâtor altora ca 
ei, îi părăsea uneori, îi cufunda în deznădejde, pentru că, 
inteligenţi cum erau, nu puteau înceta să nu audă chemarea 
raţiunii. 

Primul care a vorbit a fost arhivarul. 

— Biserica permite de veacuri ca linţoliul să fie obiect de cult. 

— Dar eu v-am întrebat care e părerea dumneavoastră şi a 
părintelui Salvaing; doctrina Bisericii ştiu care este. 

— Draga mea copilă, spuse Salvaing, Giulgiul este o relicvă 
preţuită de milioane de credincioşi. Autenticitatea lui a fost pusă 
la îndoială de savanţi şi, cu toate astea, trebuie să recunosc că 
am fost emoţionat când l-am văzut în catedrala din Torino. În 
pânză, e ceva supranatural, oricare ar fi verdictul dat de 
carbonul 14. 

Când sosi Jean, încă mai încerca să îi convingă pe cei doi 
preoţi să o lase să vadă arhivele bisericii. 

Superiorul şi arhivarul îl priviră pe Jean cu o anume iritare, 
dar acestuia nu îi luă mai mult de zece minute ca să îi convingă 
să i se permită să arunce o privire peste înscrisurile din 
bibliotecă. Pe deasupra, îi ceru arhivarului să îi ajute. 

Zăboviră mai mult de două ore, dar până la urmă găsiră ceea 
ce căutau: în afară de De Charny din Lirey, mai exista şi De 
Charney, fiind vorba de un anumit grad de rudenie. 

Revenind la Troyes, Ana îl invită pe Jean la cină. 

— Am reuşit. 

— Mă rog, s-a dovedit că ai avut dreptate, cei doi Geoffroy 
erau înrudiţi. 

— De fapt, n-am fost eu cea care a descoperit. Un comentariu 
al profesoarei Elianne Marchais a fost cel care mi-a dat indiciul 
că aşa ceva ar fi posibil. Şi este. Acum sunt aproape sigură că 
Geoffroy de Charney a fost proprietarul Giulgiului. Cu siguranţă 
el a fost cel care a comandat pictura sau l-a cumpărat drept bun 
în Ţara Sfântă. 

— Dacă ar fi fost autentic, s-ar fi aflat în mâinile Ordinului 


Templierilor; aminteşte-ţi, Ana, că templierii făceau legământ de 
sărăcie şi nu posedau nimic. Aşadar, e ciudat ca un templier să 
aibă Giulgiul. Poate că aceşti doi Geoffroy erau rude, dar îi 
punem în cârcă primului posesia Giulgiului, fără niciun temei, 
fără dovezi. 

— Doar aceea că a fost în Țara Sfântă, insistă Ana. 

— Da, ca aproape toţi templierii. 

— Da, dar acesta se numea Geoffroy de Charney. 

— Ana, teoria ta e interesantă, dar e trasă de păr, şi tu ştii 
asta. De aceea nu cred eu ce spun ziarele, pentru că voi, 
jurnaliştii, uneori daţi ca sigur ceea ce este doar probabil. 

— Altul care are o părere proastă despre jurnalişti! 

— Părere proastă, nu, o anume neîncredere, da. 

— Nu minţim, ştii asta? 

— Nu spun că minţiţi, admit chiar că în ceea ce scrieţi există o 
bază reală, dar asta nu înseamnă că e adevărat. Ceea ce vreau 
să spun este să încerci să fii mai riguroasă când scrii despre 
asta. Altminteri, lumea o va lua drept o fantezie, ca oricare altă 
poveste ezoterică despre linţoliu, şi ştii că sunt multe. 

x x * 

Se hotărî să aibă încredere în Jean. Se cunoscuseră de o 
săptămână şi, cu toate astea, avea impresia că îl cunoştea 
dintotdeauna. Jean era sensibil, inteligent şi cumpătat. In 
spatele înfăţişării lui neîngrijite se afla un om deosebit. 

li povesti aproape tot ce ştia, dar fără să menţioneze 
Departamentul de Artă şi nici pe fratele ei, Santiago, aşteptând 
să audă ce părere avea. 

— Pentru o carte ezoterică, nu e rău. Dar adevărul e, Ana, că 
îmi vorbeşti doar de intuiţii şi presimţiri. Ceea ce spui, dacă e 
bine scris, poate deveni o poveste interesantă pentru o revistă 
ilustrată, dar nimic din ceea ce mi-ai povestit nu e susţinut de 
vreo dovadă, nimic. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar, dacă eu 
aş găsi într-un ziar o poveste precum cea pe care o istoriseşti tu, 
n-aş crede-o, m-aş gândi că e o elucubraţie a unuia dintre acei 
pseudoautori care scriu despre OZN-uri şi văd mistere la orice 
pas. 

Ana nu îşi putu ascunde dezamăgirea, deşi în forul ei interior 
admitea că Jean are dreptate, că teoriile ei nu au nicio bază care 
să le susţină în mod serios. 


— N-o să mă dau bătută, ştii, Jean? Dacă nu găsesc dovezi 
solide, n-o să public niciun rând, asta e învoiala pe care tocmai o 
fac cu mine însămi. In felul ăsta n-o să vă decepţionez pe voi, cei 
care m-aţi ajutat. Dar voi continua să cercetez. Acum mai 
trebuie să aflu dacă un De Charny pe care îl cunosc are vreo 
legătură cu această familie De Charny. 

— Cine e acel De Charny pe care îl cunoşti? 

— Un bărbat foarte frumos şi interesant, puţin cam misterios. 
Voi merge la Paris; acolo îmi va fi mai uşor să iau legătura cu 
familia lui, dacă o fi familia lui. 

— Mi-ar face plăcere să te însoțesc. 

— Atunci, fă-o. 

— Nu pot, ar trebui să cer concediu, şi nu mi l-ar da de pe o zi 
pe alta. Ce altceva te mai gândeşti să faci? 

— Înainte de a pleca, o să trec pe la biroul domnului Capell, 
administratorul familiei De Charny; de asemenea, aş dori să mi-l 
prezinţi pe prietenul tău care are revista aia, Enigme, sau cum 
spuneai. După Paris, o să merg la Torino, dar asta va depinde de 
ce aflu la Paris. O să te sun şi o să-ţi povestesc. Ştii, eşti singura 
persoană cu care am putut vorbi sincer pe această temă, şi cum 
ai mult bun-simţ, cu siguranţă că vei ştii să pui stavilă fanteziilor 
mele. 

x x * 

Domnul Capell se dovedi a fi un om serios şi deloc vorbăreţ şi 
care, fiind bine-crescut, o lăsă să înţeleagă limpede că nu avea 
de gând să îi dea nicio informaţie despre clienţii săi. Doar atât; îi 
confirmă că în Franţa existau zeci de descendenţi ai familiei De 
Charny şi că aceşti clienţi ai lui erau una dintre familii. 

Ana ieşi decepţionată din biroul lui Capell. 

Când sosi la Paris, se duse direct la redacţia revistei Enigme, 
situată la primul etaj al unei clădiri din secolul al XIX-lea. Paul 
Bisol era opusul lui Jean. 

Intr-un costum impecabil, părea mai degrabă un cadru de 
conducere într-o companie multinațională decât un jurnalist. 
Jean îi telefonase, cerându-i să o ajute. 

Paul Bisol ascultă cu răbdare relatarea Anei. Nu o întrerupse 
nici măcar o dată, ceea ce o uimi. 

— Ştiţi în ce vă băgaţi? 

— La ce vă referiţi? 


— Domnişoară Jiménez... 

— Vă rog, spuneţi-mi Ana. 

— Bine, Ana, să ştiţi că templierii există. Dar nu sunt doar 
acei eleganti istorici despre care spuneţi că i-aţi cunoscut la 
Londra sau alţi domni amabili din cluburi mai mult sau mai puţin 
secrete care se dau drept moştenitori ai spiritului Ordinului 
Templierilor. Jacques de Molay, înainte de a muri, a aranjat ca 
ordinul să continue să existe, mulţi cavaleri însă au dispărut fără 
urmă, au trecut în clandestinitate. Dar ei toţi s-au aflat în 
legătură cu noua casă-mamă, cu Ordinul Templierilor din Scoţia, 
care este locul unde Jacques de Molay hotărâse că avea să fie 
reşedinţa legitimă a ordinului. Templierii au învăţat să trăiască 
în clandestinitate, s-au infiltrat la curţile europene, chiar şi în 
curia papei, şi aşa au continuat până în ziua de azi. Nu au 
dispărut. 

Ana avu un sentiment neplăcut. I se părea că Paul vorbeşte ca 
un iluminat, în loc să vorbească precum un istoric. Până atunci, 
găsise persoane care îi respingeau teoriile năstruşnice, care 
insistau să nu se lase dusă de fantezie, şi, deodată, găsea pe 
cineva care era de acord cu ea, iar asta nu îi plăcea deloc. 

Bisol ridică receptorul telefonului şi vorbi cu secretara. Un 
minut mai târziu, o invită să îl urmeze. O conduse într-un alt 
birou situat aproape de al său. Ciocăni în uşă şi aşteptă ca o 
voce feminină să îl invite să intre. 

O femeie tânără, de vreo treizeci de ani, cu păr şaten şi nişte 
imenşi ochi verzi, stătea în spatele unui birou, scriind la 
calculator. Când îi văzu intrând, le zâmbi, dar nu se mişcă. 

— Luaţi loc. Aşadar, sunteţi prietenă cu Jean? 

— Mă rog, ne-am cunoscut de curând, dar adevărul e că ne- 
am împăcat bine şi m-a ajutat mult. 

— Aşa e Jean, afirmă Paul; are un suflet de muşchetar, dar el 
nu ştie asta. Bine, Ana, vreau să-i povesteşti lui Elisabeth tot ce 
mi-ai spus mie. 

Pe Ana începuse să o irite situaţia. Paul Bisol era o persoană 
amabilă, dar era ceva în el care până la urmă îi displăcea; şi 
Elisabeth îi producea un anume sentiment de repulsie, fără să 
ştie de ce. Simţea o dorinţă nestăpânită să o ia la sănătoasa, dar 
se abţinu şi începu să relateze încă o dată bănuielile ei în 
legătură cu peripeţiile Sfântului Giulgiu. 


Elisabeth o ascultă în tăcere, nici ea nu o întrerupse cu 
întrebări. Când Ana termină, Paul şi Elisabeth se priviră. Ana 
era conştientă că îşi vorbeau din priviri, hotărând ce să facă. În 
sfârşit, Elisabeth rupse tăcerea ce se instalase între ei. 

— Bine, Ana, cred că ai dreptate. Nu ne-am gândit niciodată la 
teoria ta, la faptul că Geoffroy de Charney ar avea vreo legătură 
cu Geoffroy de Charny, dar, într-adevăr, poate fi o chestiune de 
grafie, şi, dacă eşti sigură că în arhivele de la Lirey ai dat peste 
membri ai ambelor familii... În sfârşit, e clar că aceşti doi 
Geoffroy aveau o anumită relaţie. Aşadar, linţoliul aparţinea în 
realitate templierilor. De ce s-a aflat în mâinile lui Geoffroy de 
Charney? La prima vedere, mă gândesc că poate Marele 
Maestru i-a poruncit să-l pună la adăpost, având în vedere că 
Filip cel Frumos căuta să-şi însuşească toate comorile Ordinului 
Templierilor. Da, cu siguranţă că aşa a fost. Jacques de Molay i-a 
ordonat lui Geoffroy de Charney să ascundă linţoliul pe 
pământurile sale şi, ani de zile mai târziu, acesta a apărut în 
mâinile unei rude, celălalt Geoffroy. Da, aşa a fost. 

Ana vru să o contrazică, de fapt contrazicându-se pe sine. 

— Mă rog, nu există nicio dovadă care să susţină ceea ce 
spun, este doar o speculație. 

— Dar asta s-a întâmplat, afirmă Elisabeth fără şovăire. S-a 
vorbit întotdeauna despre o comoară misterioasă a Ordinului 
Templierilor; poate că linţoliul era comoara, la urma urmelor ei 
îl credeau autentic. 

— Dar nu este, răspunse Ana, ei ştiau că nu era autentic. 
Sfântul Giulgiu este din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, aşa 
că... 

— Da, ai dreptate, templierilor li s-o fi prezentat drept bun în 
Ţara Sfântă. Până la urmă, pe vremea aceea, era greu de 
apreciat dacă o relicvă era adevărată sau falsă. Ceea ce este clar 
e faptul că ei Îl considerau adevărat atunci când l-au trimis spre 
păstrare. Teoriile tale sunt corecte, Ana, sunt sigură. Dar 
trebuie să ai grijă, de templieri nu te apropii fără să fii pedepsit. 
Avem un genealogist foarte bun, te va ajuta. Cât despre acest 
Charny pe care îl cunoşti, lasă-mă o oră şi îţi voi spune ceva 
despre el. 

leşiră din biroul lui Elisabeth. Ana se despărţi de Paul Bisol, 
asigurându-l că la prima oră a după-amiezii avea să treacă din 


nou pe la redacţie ca să îl întâlnească pe genealogist şi să ia 
informaţiile pe care Elisabeth i le-ar putea da despre Charny, 
despre Yves de Charny, secretarul cardinalului de Torino. 

x x * 

Hoinări prin Paris fără ţintă. Avea nevoie să se gândească şi îi 
plăcea să meargă pe jos atunci când făcea asta. La amiază, se 
aşeză în spatele vitrinei unui bistrou şi luă masa, citind ziarele 
spaniole pe care le cumpărase. De zile întregi nu mai ştia nimic 
din ce se întâmpla în Spania. Nici măcar nu sunase la ziar şi nu 
vorbise nici cu Santiago. Simţea că ancheta se apropia de 
sfârşit. Era convinsă că templierii aveau o anume legătură cu 
linţoliul, că ei fuseseră cei care îl aduseseră de la 
Constantinopol. Îşi aminti noaptea petrecută la hotelul 
Dorchester, când, verificându-şi agenda, s-a gândit că ar putea fi 
ceva mai mult decât o coincidenţă faptul că frumosul preot 
francez, secretarul cardinalului de Torino, se numeşte Charny. 
Până acum nu obținuse nicio pistă sigură; doar că se părea că 
părintele Yves vizitase cu ani în urmă Lirey, pentru că, şi de asta 
era într-adevăr sigură, despre el era vorba; nu există mulţi 
preoţi frumoşi. 

Se prea poate ca părintele Yves să aibă vreo legătură cu 
templierii, dar cu cei din trecut sau cu cei de acum? Şi dacă ar fi 
aşa, ce ar însemna asta? 

„Nimic, îşi spuse ea, n-ar însemna nimic.” Şi-l imagina pe 
foarte frumosul preot povestindu-i, cu un zâmbet inocent, că, 
într-adevăr, strămoşii lui fuseseră la cruciade şi că, într-adevăr, 
familia lui era din regiunea Troyes. Şi ce dacă? Ce dovedea 
asta? Nimic, nu dovedea nimic. Dar instinctul îi spunea că ăsta 
era un fir care ducea undeva. Un fir care ducea de la Geoffroy 
de Charney la Geoffroy de Charny şi care parcurgea mii de 
hăţişuri şi se termina la părintele Yves. 

Dar părintele Yves n-avea nimic de-a face cu incendiile de la 
catedrală, de asta era sigură. Atunci, unde era cheia? 

De-abia mâncă în fugă ceva. Îl sună pe Jean şi se simţi mai 
bine când îl auzi la celălalt capăt al firului, repetându-i că, deşi 
cam ciudat, Paul Bisol e o persoană cumsecade şi că putea avea 
încredere în el. 

La trei, se îndreptă din nou spre redacţia revistei Enigme. 
Când sosi, Paul o aştepta în biroul lui Elisabeth. 


— Bun, avem câteva noutăţi, spuse Elisabeth. Preotul tău 
aparţine unei familii bine situate, fratele lui mai mare a fost 
deputat, acum este membru în Consiliul de Stat, iar soţia lui 
este judecător la Curtea Supremă. Provin din mica nobilime, dar 
de la Revoluţia Franceză, cei din familia Charny trăiesc la fel ca 
nişte burghezi autentici. Acest preot se bucură de protectoratul 
unor persoane importante la Vatican, nici mai mult nici mai 
puţin decât cardinalul Visiers, care este prieten cu fratele lui 
mai mare. Dar ştirea bombă este că Edouard, genealogistul 
nostru, care lucrează de trei ore la arborele lor genealogic, 
crede că, într-adevăr, acest Yves de Charny este descendentul 
acelor De Charney care au participat la cruciade şi, ceea ce este 
şi mai important, al lui Geoffroy de Charney, Maestru de 
Normandia al Ordinului Templierilor, care a murit pe rug alături 
de Jacques de Molay. 

— Sunteţi siguri? întrebă Ana, nevenindu-i să creadă. 

— Da, răspunse Elisabeth fără şovăire. 

Paul Bisol văzu îndoiala oglindindu-se în privirea jurnalistei şi 
se hotărî să intervină. 

— Ana, Edouard este profesor, un istoric de toată încrederea. 
Ştiu că lui Jean nu prea îi place revista noastră, dar te asigur că 
noi n-am publicat niciodată ceva pe care să nu-l fi putut dovedi. 
Revista noastră face cercetări asupra enigmelor istoriei şi 
încercăm să le dăm un răspuns. Acest răspuns le aparţine 
întotdeauna istoricilor, ajutaţi, în anumite situaţii, de o echipă 
de cercetare formată din jurnalişti. Niciodată nu a trebuit să 
corectăm o informaţie. Nici nu afirmăm ceva ce nu ştim cu 
siguranţă. Dacă are cineva o ipoteză, o spunem, asta este doar o 
ipoteză, dar nu o dăm drept sigură. Tu susţii că unele incendii 
din catedrala din Torino au legătură cu trecutul. Nu ştiu, nu ne- 
am gândit niciodată şi, în consecinţă, nu am studiat acest lucru. 
Tu crezi că templierii au fost proprietarii Sfântului Giulgiu, şi 
aici poţi avea dreptate, aşa cum se pare că ai atunci când spui 
că acel preot Yves provine dintr-o foarte veche familie de 
aristocrați şi templieri. Te întrebi dacă templierii au vreo 
legătură cu accidentele de la catedrală. Nu-ţi pot răspunde la 
această întrebare, nu ştiu, dar cred că nu. Sincer, nu cred că 
templierii ar fi interesaţi să aducă stricăciuni Sfântului Giulgiu, 
dar te asigur că, dacă l-ar fi vrut pentru ei, până acum l-ar fi 


avut. Sunt o organizaţie puternică, puternică mai mult decât îţi 
închipui, şi în stare de orice. 

Paul o privi pe Elisabeth. Ana rămase mută când văzu 
înaintând spre ea fotoliul în care stătea Elisabeth. Nu îşi dăduse 
seama, părea un fotoliu de birou, şi de fapt aşa şi era, dar 
modificat ca să servească drept vehicul cuiva care nu poate 
merge. 

Elisabeth opri fotoliul în faţa Anei şi dădu la o parte pledul 
care îi ascundea picioarele, ceva ce Ana nu ştia, pentru că până 
în acel moment o văzuse doar în spatele mesei de birou. 

— Sunt scoțiană, nu ştiu dacă ţi-a spus Jean. Tatăl meu este 
lordul McKenny. Tatăl meu îl cunoştea pe lordul McCall. N-ai 
auzit niciodată vorbindu-se despre acesta. Este unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din lume, dar nu apare niciodată în ziare şi 
nici în jurnalele informative de televiziune. Lumea lui nu este ca 
a noastră, lumea lui este una unde nu au loc decât cei puternici. 
Are un castel impresionant, o veche fortăreață a templierilor 
situată aproape de Small Isles. Dar nu invită pe nimeni acolo. 
Noi, scoţienii, ne dăm în vânt după legende, astfel că despre 
lordul McCall se povestesc o sumedenie. Unii dintre sătenii care 
locuiesc aproape de castel îl numesc Templierul şi susţin că, din 
când în când, alţi bărbaţi vin cu elicopterul să-l viziteze, printre 
ei, câţiva membri ai familiei regale britanice. 

Odată, i-am povestit lui Paul despre McCall şi ne-a venit ideea 
să facem un reportaj despre domeniile şi fortărețele templierilor 
răspândite prin toată Europa. Un fel de inventar: să aflăm care 
se mai păstrează în picioare, dacă sunt în proprietatea cuiva, 
care au rămas doar ruine odată cu trecerea timpului. Ne-am 
gândit că ar fi o idee bună ca lordul McCall să ne lase să-i 
vizităm castelul. Ne-am pus pe treabă şi, în principiu, n-am avut 
multe probleme. Există sute de fortărețe ale templierilor, 
majoritatea în stare de ruină. l-am cerut tatălui meu să 
vorbească el cu McCall ca să mă lase să-i vizitez castelul şi să-l 
fotografiez. A fost în zadar. Lordul McCall, foarte amabil, a 
invocat tot felul de scuze. Eu nu m-am mulţumit cu ele, aşa că 
m-am hotărât să încerc pe cont propriu, prezentându-mă la 
castel. L-am sunat la telefon, dar nici măcar nu mi-a răspuns, un 
secretar amabil m-a informat că lordul McCall lipseşte, că e în 
Statele Unite şi de aceea nu mă poate primi şi, bineînţeles, că el 


nu avea permisiunea de a mă lăsa să fotografiez fortăreaţa. Am 
insistat să-mi permită să vin până la castel, dar secretarul nu se 
lăsa nici în ruptul capului: sub nicio formă, fără permisiunea 
lordului McCall, nu intra nimeni pe acest vechi domeniu. 

Nu m-am dat bătută şi am hotărât să mă prezint la poarta 
castelului, eram sigură că, odată ajunsă acolo, nu ar fi avut 
încotro şi m-ar fi lăsat să arunc o privire. 

Înainte de a mă îndrepta spre fortăreață, am vorbit cu sătenii. 
Toţi au pentru el un respect reverenţios şi m-au asigurat că este 
un om bun la suflet, care se îngrijeşte să nu le lipsească nimic. 
Se poate spune nu numai că îl respectă, ci îl adoră; nimeni n-ar 
mişca un deget împotriva lui. Unul dintre ţărani mi-a spus că fiul 
lui trăieşte graţie lui McCall, care îi plătise o foarte costisitoare 
operaţie de inimă la Houston, în Statele Unite. 

Când am ajuns la grilajul care limita accesul pe pământurile 
castelului, nu am avut cum să intru. Am început să dau ocol 
zidului, încercând să găsesc un loc peste care să sar. Am văzut 
în spatele zidului, în mijlocul pădurii, o capelă de piatră 
acoperită cu iederă. Ca să înţelegi ce s-a întâmplat, trebuie să 
ştii că marea mea pasiune era escalada, că de când aveam zece 
ani am început să fac escaladări şi că am la activ cucerirea mai 
multor vârfuri importante. Aşa că nu mi se părea ceva deosebit 
de greu să escaladez acel zid, chiar dacă n-aveam mijloacele 
necesare. 

Nu mă întreba cum am făcut, dar am reuşit să mă urc pe zid şi 
să sar pe domeniu. Este ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am 
auzit un zgomot şi apoi o durere intensă în picioare, am căzut. 
Plângeam, zvârcolindu-mă de durere. Un bărbat mă ochea cu o 
armă de vânătoare. A vorbit la un walkie-talkie, a apărut o 
maşină de teren, m-au urcat şi m-au dus la spital. Am rămas 
paralizată. N-au tras să mă omoare, dar cu destulă precizie ca să 
mă lase aşa cum mă vezi acum. 

Fireşte că toată lumea a dezvinovăţit gărzile lordului McCall. 
Eu eram o intrusă care sărise peste zidul ce înconjoară 
fortăreaţa. 

— Îmi pare rău. 

— Da, am rămas paralizată pentru restul vieţii, şi totul s-a 
întâmplat dintr-o prostie. Dar, să-ţi explic, sunt convinsă că 
lordul McCall, cel bun la suflet, este mai mult decât pare. l-am 


cerut tatălui meu să-mi dea o listă amănunţită cu toţi oamenii 
despre care ştia că aveau relaţii cu McCall. Nu voia s-o facă, dar 
până la urmă l-am convins. Tatăl meu a suferit mult pentru 
accidentul meu. Nu i-a convenit niciodată că sunt jurnalistă şi, 
cu atât mai puţin, că mă ocup cu treburi dintr-astea. Lordul 
McCall este un personaj deosebit. Celibatar, iubitor de artă 
religioasă, putred de bogat. La fiecare o sută de zile, vin la 
castel nişte domni care sosesc cu maşina sau cu elicopterul şi 
rămân două sau trei zile. Nimeni nu ştie cine sunt, intuiesc doar 
că sunt tot atât de importanţi ca însuşi McCall. Am mers pe 
urmele nenumăratelor lui afaceri până unde am putut, adică nu 
prea mult. Dar firmele lui au interese cu alte firme şi ţi-aş spune 
că nu există eveniment economic în lume care să nu aibă 
legătură cu el şi cu prietenii lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Că există un grup de oameni care trag sforile, că puterea 
lor economică este aproape mai mare decât puterea guvernelor, 
astfel că au influenţă asupra acestora. 

— Şi ce legătură are asta cu templierii? 

— De cinci ani de zile studiez întruna tot ce s-a scris despre 
templieri. Am mult timp la dispoziţie, nu mă pot mişca din 
scaunul ăsta. Am ajuns la câteva concluzii: în afara tuturor 
organizaţiilor care se dau drept moştenitoare ale Ordinului 
Templierilor, există o alta, secretă, formată din oameni discreţi, 
toţi importanţi, strecuraţi în inima celei mai selecte părţi a 
societăţii. Nu ştiu nici câţi sunt, nici cine sunt, sau cel puţin nu 
sunt sigură că toţi cei pe care îi bănuiesc sunt implicaţi. Dar 
cred că adevărații templieri, moştenitorii lui Jacques de Molay, 
sunt aici şi că McCall este unul dintre ei. Am cercetat totul 
despre castelul lui şi e ciudat: de-a lungul secolelor a trecut prin 
mâini diferite, întotdeauna ale unor domni solitari, bogaţi şi cu 
relaţii, şi toţi cu o obsesie: aceea de a împiedica prezenţa 
străinilor. Cred că există o armată a templierilor, o armată 
tăcută, bine structurată, ai cărei membri ocupă poziţii 
însemnate în toate ţările. 

— Parcă te-ai referi la o organizaţie masonică. 

— Bine, ştii doar că unele organizaţii masonice se dau drept 
moştenitoare ale Ordinului Templierilor. Dar cea la care mă 
refer eu este cea autentică, despre care nu se ştie nimic. Sunt în 


scaunul ăsta cu rotile de cinci ani de zile. Cu lista pe care mi-a 
dat-o tatăl meu şi cu ajutorul unui excelent jurnalist de 
investigaţii, am reuşit să fac o organigramă a ceea ce cred eu că 
este adevărata organizaţie a Ordinului Templierilor. Dar îţi voi 
spune că nu a fost deloc uşor. Michael, jurnalistul despre care îţi 
vorbesc, a murit; acum trei ani, a suferit un accident fatal de 
maşină. Bănuiesc că ei l-au omorât. Dacă se apropie cineva prea 
tare, îşi riscă viaţa. O ştiu, am urmărit îndeaproape ce li s-a 
întâmplat mai multor curioşi, aşa ca noi. 

— Ai o viziune conspirativă asupra realităţii. 

— Ana, cred că există două lumi, cea pe care o vedem şi în 
care trăieşte imensa majoritate a oamenilor şi o alta, subterană, 
despre care nu ştim nimic, locul de unde diferitele organizaţii 
economice, masonice sau ce-or fi ele trag sforile. Iar în această 
lume subterană se află noul Ordin al 'Templierilor. 

— Chiar dacă ai avea dreptate, asta nu mă lămureşte ce 
relaţie au, în ziua de azi, templierii cu Sfântul Giulgiu. 

— Nici eu nu ştiu. Imi pare rău. Ţi-am povestit toate astea 
pentru că s-ar putea ca părintele Yves... 

— Spune. 

— Poate e unul dintre ei. 

— Un templier din acea organizaţie secretă care crezi tu că 
există? 

— Crezi că îţi povestesc o istorie tâmpită, dar sunt jurnalistă 
ca tine, Ana, şi deosebesc perfect ficţiunea de realitate. [i-am 
spus ce cred. Acum, acţionează tu în consecinţă. Dacă Giulgiul a 
aparţinut templierilor şi părintele Yves provine din familia lui 
Geoffroy de Charney... 

— Dar Giulgiul nu este linţoliul lui Hristos. Metoda carbon 14 
nu a lăsat loc pentru îndoieli. Nu ştiu de ce familia De Charny l-a 
ţinut ascuns şi nici de ce a apărut; de fapt, nu ştiu nimic. 

x x * 

Se simțea deprimată. Ascultând teoria lui Elisabeth, îşi dădea 
seama că efectul pe care scoţiana îl provoca înăuntrul ei era 
probabil acelaşi care ea îl provoca în ceilalți, de fiecare dată 
când îşi expunea teoriile despre Sfântul Giulgiu. 

In momentul acela simţi că nu se plăcea, că îşi pierduse capul 
vârându-se într-o poveste absurdă, încercând să demonstreze că 
era mai isteaţă decât cei din Departamentul de Artă. „Gata, 


gândi ea, o să plec imediat la Barcelona. O să-l sun pe Santiago. 
O să se bucure grozav când îi voi spune că am hotărât să uit de 
Sfântul Giulgiu.” 

Elisabeth şi Paul o lăsară cu gândurile ei. Îi observau 
descumpănirea, îi vedeau neîncrederea oglindită pe chip. În 
realitate, erau foarte puţine persoanele cărora le vorbiseră 
despre noul Ordin al Templierilor şi care aveau cunoştinţă de 
cercetările ei, pentru că se temeau pentru viaţa lor şi a tuturor 
acelora care îi ajutau. 

— Elisabeth, o să i-l dai? 

— Ce să-mi dai? întrebă Ana. 

— Ia dosarul ăsta; este un rezumat al muncii mele din ultimii 
cinci ani. A mea şi a lui Michael. Aici se află numele şi biografiile 
celor pe care îi credem ca fiind noii maeştri ai Ordinului 
Templierilor. După părerea mea, lordul McCall este Marele 
Maestru. Da, citeşte-l. Vreau să-ţi cer o favoare. Avem încredere 
în tine pentru că ne gândim că eşti pe punctul de a face o 
descoperire importantă, nu ştim foarte bine ce anume, nici în ce 
direcţie, dar cu siguranţă că are legătură cu Ei. Dacă aceste 
hârtii cad pe mâini greşite, vom muri, poţi fi sigură de asta. De 
aceea îţi cer să nu ai încredere în nimeni, absolut în nimeni. Ei 
au urechi peste tot, în magistratură, în poliţie, în parlamente, la 
burse... peste tot. Ei ştiu deja că ai fost la noi, ceea ce nu ştiu 
este ce ţi-am povestit. Am investit mult în siguranţă şi avem 
aparate de detectare a microfoanelor. Chiar şi aşa, e posibil să 
avem microfoane; Ei sunt puternici. 

— Iertaţi-mă, dar n-aţi devenit oare cam paranoici? 

— Crede ce doreşti, Ana. Tu ai început să cercetezi existenţa 
templierilor pentru că ai crezut că le-ai detectat prezenţa. Vei 
face ce îţi cerem? 

— Nu-ţi face griji, n-o să vorbesc cu nimeni despre acest 
dosar. Vrei să ţi-l restitui când termin de citit? 

— Distruge-l. E doar un rezumat, dar te asigur că îţi va fi de 
folos, mai cu seamă dacă te hotărăşti să mergi mai departe. 

— Ce te face să crezi că aş da îndărăt? 

Elisabeth suspină înainte de a-i răspunde. 

— Eşti mult mai transparentă decât îţi imaginezi. 


46 


Biserica mirosea a tămâie. Slujba se terminase nu de mult. 
Addaio se îndrepta cu paşi grăbiţi spre cel mai îndepărtat 
confesional de la altar, situat într-un ungher ascuns, care îl 
punea la adăpost de privirile curioase. 

Purta perucă şi guler înalt. În mâini ţinea o carte de 
rugăciuni. Îl chemase pe bărbat la ora şapte. Mai era încă o 
jumătate de oră, dar preferase să ajungă la timp. De fapt, de 
două ore dădea târcoale prin împrejurimi, încercând să afle dacă 
e urmărit. 

Aşezat în confesional, se gândi la Guner. Îl simţea nervos, 
stânjenit faţă de el şi faţă de sine. De fapt, ştia că se săturase, ca 
şi el, de altfel. 

Nimeni nu ştia de prezenţa sa la Milano, nici măcar Guner. 
Păstorul  Bakkalbasi avea ordine precise să organizeze 
operaţiunea care trebuia să curme viaţa lui Mendibj, dar el, la 
rândul lui, urma să pună la cale o alta, despre care nimeni 
dintre ai săi nu avea cunoştinţă. Omul pe care îl aştepta era un 
asasin, un profesionist care lucra de unul singur şi care nu 
dădea greş niciodată; cel puţin până acum nu dăduse greş. 

Aflase de el prin intermediul unui bărbat din Urfa, un membru 
al confreriei care, cu ani în urmă, a venit la el să îi ceară 
iertarea păcatelor. Omul emigrase în Germania şi, de acolo, în 
Statele Unite, unde nu avusese noroc, i-a spus el, şi o apucase 
pe căi greşite, devenind un prosper traficant de droguri care 
aproviziona cu heroină străzile din Europa. Păcătuise, dar nu 
trădase niciodată confreria. Întoarcerea lui la Urfa a fost 
motivată de o boală necruțătoare. Urma să moară, diagnosticul 
fusese clar, avea o tumoare care îl măcina pe dinăuntru şi 
operaţiile erau inutile. De aceea, se hotărâse să se întoarcă 
acasă, la locul copilăriei lui, şi să îi ceară păstorului iertare şi pe 
deasupra să facă o importantă donaţie confreriei, ca să ajute la 
garantarea subzistenţei acesteia. Bogaţii cred întotdeauna că îşi 
pot cumpăra salvarea pentru viaţa de apoi. 


S-a oferit să contribuie la sfânta misiune a confreriei, dar 
Addaio i-a refuzat ajutorul. Niciodată un om păcătos, chiar dacă 
era membru al confreriei, nu putea participa la acea sfântă 
misiune, dar obligaţia lui de păstor era aceea de a-i aduce 
mângâiere în ultimele lui zile de viaţă. 

In timpul uneia dintre acele conversații care îi serveau drept 
spovedanie, bărbatul îi dăduse o hârtie cu numărul unei căsuțe 
poştale din Rotterdam, spunându-i că, dacă avea vreodată 
nevoie de cineva care să îi facă o treabă dificilă, imposibilă, să 
scrie la acea căsuţă poştală. Şi exact asta făcuse. A trimis o foaie 
albă de hârtie cu numărul unui telefon mobil pe care îl 
cumpărase de cum ajunsese la Frankfurt. Două zile mai târziu, l- 
a sunat un necunoscut. El se gândise deja unde să se vadă, aşa 
că îi comunică locul. Şi acum era acolo, în confesional, 
aşteptând sosirea asasinului. 

— Ave Maria Preacurată. 

Vocea bărbatului îl făcu să tresară. Nu îşi dăduse seama că 
îngenunchease cineva în confesional. 

— Cea care a zămislit fără de păcat. 

— Ar trebui să fiţi mai cu grijă, nu eraţi atent. 

— Vreau să ucideţi un om. 

— Cu asta mă îndeletnicesc. Aţi adus un dosar despre el? 

— Nu, nu există dosare, nici fotografii. Va trebui să-l găsiţi 
singur. 

— Asta va face să crească preţul acţiunii. 

Timp de cincisprezece minute, Addaio îi explică asasinului ce 
aştepta de la el. Apoi, acesta se ridică şi dispăru în penumbra 
bisericii. 

Addaio ieşi din confesional şi se îndreptă spre una din băncile 
din faţa altarului. Acolo, acoperindu-şi faţa cu mâinile, izbucni în 
plâns. 

x x * 

Bakkalbasi se aşeză pe marginea canapelei. Casa din Berlin 
era sigură. Confreria nu o folosise niciodată. Ahmed îi spusese 
că îi aparţinea unei prietene a fiului său, care era în vacanţă în 
Caraibe şi care îi lăsase acestuia cheia ca să meargă, din când în 
când, să îi dea de mâncare şi de băut pisicii. 

Pisica de angora îl primise mieunând. Nu îi plăceau pisicile, îi 
produceau alergie, aşa că începu de îndată să tuşească şi să 


simtă mâncărimi pe tot corpul. Dar se abţinu. Oamenii erau pe 
punctul de a sosi. 

Pe oamenii aceia îi cunoştea din copilărie. Trei dintre ei erau 
din Urfa, din confrerie, şi munceau în Germania. Ceilalţi doi 
sosiseră de la Urfa pe alte căi. Toţi erau membri credincioşi ai 
confreriei, dispuşi să îşi dea viaţa dacă ar fi fost nevoie, aşa cum 
şi-o dăduseră în trecut fraţii lor şi alte rude. 

Îi durea misiunea la care trebuiau să participe - moartea 


unuia dintre ai lor -, dar păstorul Bakkalbasi susţinea că, 
altminteri, confreria avea să fie descoperită. Nu exista altă 
soluţie. 


Păstorul Bakkalbasi le explică faptul că unchiul tatălui lui 
Mendibj se angajase să îi dea mutului lovitura mortală de 
pumnal. Îi acordau această şansă, dar ei trebuiau să se asigure 
că avea să fie aşa. Trebuia să se organizeze un dispozitiv care să 
îl urmărească pe Mendibj din momentul în care şi-a redobândit 
libertatea şi să verifice dacă nu cumva cineva care voia să 
ajungă la confrerie îl urmărea. 

Se bizuiau pe ajutorul a doi membri ai confreriei din Torino, 
dar nu trebuiau să rişte şi nici să se expună arestării; misiunea 
lor era să nu îl piardă din ochi pe tânăr, nimic mai mult. Doar 
dacă vreunul dintre ei ar avea ocazia să îl ucidă, trebuia să o 
facă fără şovăire, deşi această onoare, insistă Bakkalbasi, îi era 
rezervată rudei sale. 

Fiecare trebuia să ajungă la Torino prin mijloace proprii, de 
preferat cu maşina. Lipsa frontierelor, graţie Uniunii Europene, 
le permitea să treacă dintr-o ţară într-alta, fără să lase urme. 
Apoi trebuiau să se îndrepte spre Cimitirul Monumental din 
Torino şi să caute mormântul 117. O cheiţă ascunsă într-un 
suport de ghivece, lângă poarta de intrare în cavou, le permitea 
să intre. 

Odată intraţi, trebuiau să acţioneze mecanismul ascuns care 
scotea la iveală nişte scări secrete, situate sub unul dintre 
sarcofage, scări ce făceau legătura cu subterana care îi va duce 
până la catedrală, chiar până la locuinţa lui Turgut. Subterana 
avea să le fie casă cât timp urmau să stea la Torino. Nu aveau 
voie să se înregistreze la niciun hotel, trebuiau să rămână 
invizibili. Cimitirul era puţin frecventat, deşi unii turişti curioşi 
veneau să vadă mormintele baroce. Un paznic al cimitirului era 


membru al confreriei. Un bătrân, fiu al unui tată emigrat din 
Urfa şi din mamă italiancă, bun creştin, ca ei, şi cel mai 
important aliat al lor. 

Bătrânul Turgut pregătise sala din subterană cu ajutorul lui 
Ismet. Acolo nu avea să îi găsească nimeni, pentru că nimeni nu 
ştia de existenţa acelui tunel, care începea dintr-un mormânt din 
cimitir şi ajungea chiar până la catedrală. Acest labirint secret 
nu figura în niciun plan. Acolo trebuiau să depună cadavrul lui 
Mendibj. Mutul putea să se odihnească în pace la Torino pentru 
restul veşniciei. 


47 


— Vă e clar tuturor? întrebă el. 

— Da, Marco, repetară aproape la unison Minerva, Sofia şi 
Giuseppe. Antonino şi Pietro încuviinţară din cap. 

Era şapte dimineaţa şi urmele somnului se citeau pe chipurile 
tuturor. La nouă, mutul avea să fie liber. 

Marco pregătise minuțios dispozitivul de urmărire a lui 
Mendibj. Se vor bizui pe ajutorul unui grup de carabinieri şi pe 
Interpol, dar şeful Departamentului de Artă conta mai ales pe ai 
săi, pe nucleul echipei sale. 

Aşteptau să li se aducă micul dejun. Cafeneaua hotelului 
tocmai se deschidea, şi ei au fost primii care au intrat. 

Sofia, nu ştia de ce, era nervoasă şi avea impresia că nici 
Minerva nu era foarte calmă. Chiar şi lui Antonino i se observa 
încordarea, după cum strângea din buze. Totuşi, Marco, Pietro 
şi Giuseppe erau liniştiţi. După asta se vedea că toţi trei sunt 
poliţişti şi că, pentru ei, o operaţiune de urmărire nu era nimic 
mai mult decât o simplă rutină. 

— Marco, am căutat un răspuns la întrebarea de ce atâtea 
persoane din Urfa par să aibă legătură, într-un fel sau altul, cu 
Sfântul Giulgiu. Azi-noapte am revăzut Evangheliile apocrife şi 
alte câteva cărţi, pe care le-am cumpărat zilele trecute, despre 
istoria Edesei. Poate că e o prostie, dar... 

— Te ascult, Sofia; mă rog, te ascultăm cu toţii. Povesteşte-ne 
la ce concluzie ai ajuns, spuse şeful grupului. 

— Nu ştiu dacă Antonino va fi de acord cu mine, dar, dacă 
ţinem seama de faptul că Urfa este Edesa şi că, pentru primii 
creştini din Edesa, linţoliul a fost foarte important, până într- 
atât încât l-a vindecat pe regele Abgar de lepră, că l-au păstrat 
ca pe o relicvă de-a lungul secolelor până când împăratul Roman 
Lecapenos li l-a furat, e posibil să fi hotărât că trebuie să-l 
recupereze. A 

Sofia rămase tăcută. Incerca să dea prin cuvinte o formă 
exactă intuiţiei sale. 


— Ce vrei să spui? o întrebă Marco. 

— Că există legături cauzale, tu ai dreptate: e prea mare 
coincidenţa ca atâţia oameni din Urfa să aibă o legătură cu 
Sfântul Giulgiu. Mai mult decât atât, cred că mutul nostru poate 
fi din acel oraş şi că a venit după Sfântul Giulgiu, ca şi ceilalţi 
muţi. Nu ştiu, poate că incendiile au fost doar o diversiune ca să 
încerce să fure linţoliul şi să-l ia cu ei. 

— Ce prostie! exclamă Pietro. Sofia, nu ne veni cu explicaţii 
iraționale, cu basme aşa de dimineaţă. 

— Ascultă, Pietro, eu sunt destul de mărişoară pentru basme! 
Este o speculație cam riscantă, ştiu asta, nici măcar nu spun că 
tot ce am gândit se apropie de realitate, dar nu întrece măsura 
descalificând tot ceea ce nu coincide cu ce gândeşti tu. 

— Liniştiţi-vă, copii! îi somă Marco. Ce spui tu, Sofia, nu 
înseamnă că e aiurea, ar putea fi aşa cum spui, dar pare 
scenariul unui film cu mistere, nu ştiu, asta ar însemna... 

— Asta ar însemna, interveni Minerva, că există creştini la 
Urfa; de aceea toţi cei pe care îi găsim la Torino merg la 
biserică, se cunună şi se comportă ca nişte catolici respectabili. 

— A fi creştin nu e acelaşi lucru cu a fi catolic, interveni 
Antonino. 

— Ştiu asta, răspunse Minerva, dar, dacă tot eşti aici, cel mai 
bun lucru este să te pierzi în peisaj şi e acelaşi lucru dacă te rogi 
la Hristos în catedrala de la Torino sau în altă parte. 

— Îmi pare rău, Sofia, interveni Marco, tot nu înţeleg. 

— Ai dreptate, era doar o idee năstruşnică. lartă-mă, Marco, 
se scuză Sofia. 

— Nu, nu te scuza. Trebuie să ne gândim la toate 
posibilităţile, nu trebuie să ne neglijăm intuiţia şi nici vreo altă 
teorie, oricât de bizară ni s-ar părea. Eu nu înţeleg ce vrei să 
spui, dar aş vrea ca şi ceilalţi să-şi exprime părerea. 

Cu excepţia Minervei, restul echipei fu de acord cu Marco, 
aşa că Sofia nu mai insistă. 

— Eu cred, spuse Pietro, că ne confruntăm cu o organizaţie 
criminală, cu o bandă de tâlhari, o bandă cu legături la Urfa, e 
posibil, dar fără niciun înţeles istoric. 

x x * 

Departe de acel loc, la New York, era noapte şi ploua. Mary 

Stuart se apropie de Umberto D’Alaqua. 


— Oh, sunt istovită! Dar preşedintele se simte atât de bine, 
încât ar fi o impoliteţe să plecăm acum. Cum ţi se pare Larry? 

— Un om inteligent şi un excelent amfitrion. 

— James e de aceeaşi părere, dar eu nu mă prea omor după 
familia Winston. Cina asta... nu ştiu, mi se pare cam pompoasă. 

— Mary, tu eşti englezoaică, dar acum ştii cum sunt 
americanii de succes. Larry Winston are o minte strălucită, este 
regele mărilor, compania lui de navigaţie e cea mai importantă 
din lume. 

— E adevărat, ştiu asta. Dar pe mine nu reuşeşte să mă 
convingă. În plus, în casa asta nu există nici măcar o carte, ai 
observat? Mă impresionează neplăcut casele în care nu sunt 
cărţi, îi zugrăvesc bine pe proprietari. 

— Mă rog, măcar nu e un ipocrit care să aibă o bibliotecă cu 
cărţi perfect legate, dar pe care nu le va citi niciodată. 

Un cuplu se apropie de ei şi se alătură conversaţiei. Atmosfera 
animată te făcea să prevezi că recepţia avea să mai dureze 
câteva ore bune. 

Era trecut de miezul nopţii când şapte bărbaţi au reuşit să se 
întâlnească în acelaşi loc, fiecare ţinând în mână câte o cupă de 
şampanie. Fumau nişte excelente havane şi păreau că îşi petrec 
timpul discutând despre afaceri. Cel mai bătrân îi informă pe 
ceilalţi bărbaţi. 

— Mendibj va ieşi foarte curând din închisoare. Totul este 
aranjat. 

— Această situaţie mă îngrijorează. Păstorul Bakkalbasi are în 
total şapte oameni la dispoziţie, Addaio a angajat un asasin 
profesionist, iar Marco Valoni va face o adevărată desfăşurare 
de oameni şi mijloace. Nu vom fi foarte expuşi? Nu ar fi mai bine 
ca ei să rezolve totul? întrebă domnul francez. 

— Avem un avantaj, şi anume că noi ştim totul despre 
dispozitivul lui Valoni şi al lui Bakkalbasi, astfel că putem urmări 
operaţiunile lor fără să fim văzuţi. În ceea ce îl priveşte pe 
asasinul angajat de Addaio, nu e nicio problemă. Şi el e sub 
control, răspunse bătrânul. 

— Şi eu sunt de părere că e prea multă lume pe scenă, adăugă 
un domn cu accent nedefinit. 

— Mendibj este o problemă şi pentru Addaio, şi pentru noi, 
pentru că Marco Valoni a devenit obsedat de acest caz, insistă 


bătrânul, dar mă îngrijorează mult mai mult jurnalista, sora 
reprezentantului Europol la Roma, şi profesoara Galloni. 
Concluziile trase de amândouă le apropie periculos de mult de 
noi. Ana Jiménez a fost la lady Elisabeth McKenny, şi aceasta i-a 
înmânat un raport, un raport în rezumat. O ştiţi deja. Imi pare 
rău că va trebui să iau o hotărâre, dar atât lady Elisabeth, cât şi 
jurnalista şi profesoara Galloni au devenit o problemă. Toate trei 
sunt tinere inteligente şi curajoase şi, de aceea, reprezintă o 
problemă periculoasă. 

O tăcere grea se aşternu între cei şapte bărbaţi care se 
scrutau pe furiş unii pe ceilalţi. 

— Ce vrei să faci? 

Întrebarea directă, cu o anume nuanţă de provocare, fusese 
pusă de un bărbat cu un uşor accent italienesc. 

— Ceea ce este de făcut. Imi pare rău. 

— Nu ar trebui să ne pripim. 

— Nu am făcut-o şi, de aceea, au ajuns cu speculaţiile lor mai 
departe decât ar fi fost de dorit. A sosit momentul să punem 
capăt. Vreau sfatul vostru, pe lângă consimţământul vostru. 

— Am putea aştepta încă puţin? întrebă unul dintre bărbaţi, 
cel cu aspect milităresc. 

— Nu, nu putem, altfel punem totul în primejdie. Ar fi o 
nebunie să riscăm în continuare. Îmi pare rău, sincer îmi pare 
rău. Hotărârea îmi repugnă, ca şi vouă, tuturor, dar nu găsesc 
altă soluţie. Dacă dumneavoastră credeţi că există, spuneti-mi 
care e aceasta. 

Toţi tăcură. Ştiau, în adâncul sufletului, că bărbatul are 
dreptate. Au fost pe urmele celor trei femei, ştiau totul despre 
ele. De ani de zile cunoşteau fiecare cuvânt scris de lady 
Elisabeth. Îi aveau sub control computerul şi îi interceptau 
telefoanele de la Enigme, instalaseră microfoane în redacţia 
revistei şi la ea acasă, chiar şi în scaunul cu rotile. 

Cheltuiala enormă pe care o făcuse Paul Bisol în mijloace de 
siguranţă nu servise la nimic. Ştiau totul despre ei. Aşa cum, de 
luni de zile, ştiau totul despre Sofia Galloni şi Ana Jimenez. De la 
parfumul pe care îl foloseau până la ce citeau nopţile, cu cine 
vorbeau, relaţiile lor sentimentale... tot, absolut tot. Ştiau ce fac 
în fiecare clipă, chiar şi câte ore dormeau. 

La fel cunoşteau de câteva luni fiecare amănunt despre 


membrii Departamentului de Artă, le interceptau toate 
telefoanele, fixe şi mobile; fiecare dintre ei era supus unei 
urmăriri continue. 

— Ei, bine? întrebă bătrânul. 

— Refuz să... 

— Înţeleg, i-o tăie bătrânul bărbatului cu accent italienesc, 
înţeleg. Nu spune nimic. Nu participa la luarea deciziei. 

— Crezi că asta îmi va linişti conştiinţa? 

— Nu, ştiu că nu. Dar te poate ajuta. Cred că ai nevoie de 
ajutor, de ajutor spiritual, să-ţi găseşti echilibrul. Toţi am trecut 
prin astfel de momente în viaţa noastră. Nu a fost ușor, dar nu 
am ales ceea ce e uşor, am ales ceea ce e aproape imposibil. În 
împrejurări ca aceasta, se cumpăneşte dacă suntem sau nu la 
înălţimea misiunii noastre. 

— După o viaţă întreagă consacrată... Crezi că mai e încă 
nevoie să demonstrez că sunt la înălţimea misiunii noastre? 
întrebă bărbatul cu accent italienesc. 

— Nu, nu cred că mai trebuie să demonstrezi nimic, răspunse 
bătrânul. Văd că suferi. Trebuie să-ţi găseşti alinarea, ai nevoie 
să vorbeşti despre sentimentele tale. Dar nu aici şi nici cu noi. 
Înţeleg că te simţi zbuciumat, dar te rog, ai încredere în 
judecata noastră şi lasă-ne să ne facem treaba. 

— Nu, nu sunt de acord. 

— Pot să te suspend temporar, până când te vei simţi mai 
bine. 

— Poţi să o faci. Şi ce ai de gând? 

_ Ceilalţi bărbaţi începură să dea semne de stânjeneală. 
Incordarea era din ce în ce mai mare şi, fără voia lor, puteau 
deveni obiectul privirilor curioase ale celorlalţi invitaţi. Bărbatul 
cu aspect milităros îi întrerupse. 

— Suntem priviţi. Ce fel de comportament e ăsta? Am 
înnebunit cu toţii? Să lăsăm discuţia asta pentru altă dată. 

— Nu e timp, răspunse bătrânul. Vă cer consimţământul. 

— Fie, răspunseră toţi bărbaţii, cu excepţia unuia dintre ei, 
care, strângând din buze, se întoarse cu spatele. 

x x * 

Sofia şi Minerva se aflau în centrala carabinierilor din Torino. 
Mai erau două minute până la ora nouă și Marco tocmai le 
anunţa că acum se deschide grilajul de la închisoare. Îl vedeau 


pe mut ieşind. Mergea încet, privind drept în faţă. Grilajul se 
închise în urma lui, dar el nu se întoarse să privească îndărăt. 
Merse două sute de metri până la staţia de autobuz şi aşteptă. 

x x * 

— Calmul lui e surprinzător, le spunea Marco prin microfonul 
ascuns în reverul vestonului. Nimic, nici măcar nu pare bucuros 
că şi-a recăpătat libertatea. 

Mendibj îşi spuse în gând că era observat. El nu îi vedea, dar 
ştia că sunt acolo, supraveghindu-l. Trebuia să îi deruteze, dar 
cum? Trebuia să îndeplinească planul pe care îl stabilise în 
închisoare: să ajungă în centru, să hoinărească, să doarmă pe o 
bancă într-un parc. Nu avea mulţi bani; ar putea să plătească o 
pensiune maxim trei sau patru zile şi să îşi cumpere de mâncare 
nişte sandviciuri. De asemenea, avea să scape de îmbrăcăminte 
şi de adidaşi; deşi îi controlase fără să găsească nimic, instinctul 
îi spunea că nu era normal să fie despuiat de haine, ca să i se 
restituie apoi curate şi călcate. 

Cunoştea oraşul Torino. Addaio îi trimisese cu un an înainte 
de a fi încercat să fure Sfântul Giulgiu, tocmai ca să se 
familiarizeze cu oraşul. Îi urmaseră instrucţiunile: să meargă 
întruna, să străbată oraşul mergând de sus şi până jos. Era cea 
mai bună manieră de a-l cunoaşte şi, în plus, de a învăţa liniile 
de autobuz. 

Se apropia de centrul oraşului Torino. Sosise momentul 
adevărului, acela de a scăpa de cei care, cu siguranţă, îl 
urmăreau. 

— Mi se pare că avem companie. Două păsărele. 

Glasul lui Marco se auzi prin transmiţător în biroul care 
servea drept cartier general al operaţiunii. 

— Cine sunt? întrebă Minerva prin microfonul conectat la 
transmiţătorul lui Marco. 

— N-am idee, dar par turci. 

— Turci sau italieni, îl auziră vorbind pe Giuseppe, sunt ca 
noi, păr negru şi piele măslinie. 

— Câţi sunt? se interesă Sofia. 

— Pentru moment, doi, spuse Marco, dar pot fi mai mulţi. 
Sunt tineri. Mutul nu pare să-şi dea seama de nimic. Hoinăreşte 
fără un ţel precis, se uită la vitrine şi e la fel de îngândurat ca 
întotdeauna. 


Îl auziră pe Marco dând instrucţiuni carabinierilor să nu 
piardă din ochi cele două „păsărele”. 

Nici Marco Valoni, nici restul poliţiştilor nu remarcară un 
bătrân şchiopătând care vindea bilete de loterie. Nici înalt, nici 
scund, nici gras, nici slab, îmbrăcat banal, bătrânul făcea parte 
din peisajul cartierului La Crocetta. 

Dar bătrânul îi văzuse pe ei. Asasinul angajat de Addaio avea 
ochi de vultur şi, până în momentul acela, reperase zece 
poliţişti, în afara celor patru oameni ai păstorului Bakkalbasi. 

Era nervos; bărbatul care îl angajase nu îi spusese că avea să 
fie implicată şi poliţia şi nici că alţi ucigaşi plătiţi ca el ar umbla 
după mut. Trebuia să aibă grijă şi, bineînţeles, să ceară un 
onorariu mai mare. Trecea printr-o primejdie neaşteptată. În 
afară de asta, o asemenea companie îl împiedica să îşi facă 
treaba aşa cum avea de gând. 

Un alt bărbat îi trezi bănuieli, dar apoi acestea se risipiră. Nu, 
ăsta nu era de la poliţie, nici nu părea turc, sigur nu avea nicio 
legătură cu povestea asta, deşi felul în care se mişca... Dispăru 
deodată, iar asasinul se linişti. Într-adevăr, omul era un individ 
oarecare. 

Mendibj rătăci prin oraş toată ziua. Se răzgândise să mai 
doarmă pe o bancă; ar fi o greşeală să o facă. Dacă voia cineva 
să îl omoare, îi făcea treaba mai uşoară. Aşa că se îndreptă către 
adăpostul Surorilor Carităţii pe care îl văzuse de dimineaţă în 
hoinăreala lui prin Torino. Acolo intrau vagabonzi şi oameni 
sărmani căutând ceva de mâncare şi un loc unde să se 
odihnească. Acolo avea să fie mai în siguranţă. 

Marco era sleit de puteri. Îl lăsase pe Pietro la comanda 
operaţiunii, odată ce verificaseră că mutul mâncase la călugăriţe 
supa săracului şi îşi luase salteluţa pe care să îşi petreacă 
noaptea şi pe care o pusese aproape de locul din care o 
călugăriţă supraveghea sala, ca să împiedice încăierările. 

Era sigur că în noaptea aceea mutul nu avea să se mişte din 
loc, aşa că se hotări să meargă la hotel să se odihnească puţin şi 
ordonă ca oamenii lui să facă acelaşi lucru, cu excepţia lui Pietro 
şi a unei noi echipe de carabinieri, formată din încă trei oameni. 
Destui ca să îl urmărească pe mut, dacă acesta se hotăra să iasă 
în stradă. 

Sofia şi Minerva îl supuneau unui adevărat interogatoriu în 


restaurantul hotelului. Voiau să afle tot, şi asta după ce 
urmăriseră clipă de clipă incidentele de peste zi. Amândouă îi 
cerură să le permită să participe la supraveghere în stradă, dar 
el refuză categoric. A 

— Am nevoie de voi să coordonaţi operaţiunea. In plus, 
amândouă sunteţi prea vizibile. 

x x * 

Ana Jiménez aştepta în aeroportul din Paris un zbor de noapte 
la Roma. De acolo, urma să meargă la Torino. Era nervoasă. 
Începuse să răsfoiască dosarul de la Elisabeth şi se simţise 
şocată de ceea ce citea. Dacă ar fi adevărat măcar un sfert din 
ceea ce spunea, şi tot ar fi îngrozitor. Dar, dacă hotărâse să se 
întoarcă la Torino, era pentru că unul dintre numele care 
apăreau în dosar era un nume pe care ea îl întâlnise în alt dosar, 
cel pe care Marco Valoni i-l înmânase fratelui ei Santiago şi, 
dacă tot ce spunea Elisabeth era adevărat, atunci acel om era 
unul dintre maeştrii noului Ordin al Templierilor şi avea 
legătură directă cu Sfântul Giulgiu. 

Luase două hotărâri: să discute cu Sofia şi să se prezinte la 
sediul episcopal ca să încerce să îl ia prin surprindere pe 
părintele Yves. Prima nu îi reuşise, petrecuse o bună parte a 
dimineţii şi toată seara încercând să ia legătura cu Sofia, dar la 
hotelul Alexandra i-au comunicat că plecase foarte devreme. li 
lăsă mai multe mesaje, dar nu primi niciun răspuns. Era 
imposibil să dea de ea. Cât despre părintele Yves, avea să 
meargă să îl vadă a doua zi. 

Elisabeth avea dreptate; se apropia de ceva, dar încă nu ştia 
de ce anume. 

x x * 

Oamenii lui Bakkalbasi reuşiră să scape de supravegherea 
carabinierilor. Unul dintre ei rămase să stea de pândă la 
intrarea în adăpostul Surorilor Carităţii, ceilalţi se împrăştiară. 
Când ajunseră la cimitir se înnopta şi paznicul îi aştepta nervos. 

— Grăbiţi-vă, trebuie să plec. O să vă dau o cheie de la grilaj, 
dacă într-o noapte ajungeţi prea târziu şi eu nu mai sunt. 

li însoţi până la cavoul a cărui intrare era apărată de un înger 
cu o spadă în mână. Cei patru bărbaţi intrară luminând drumul 
cu o lanternă şi dispărură în adâncurile pământului. 

Ismet îi aştepta în sala subterană. Le adusese apă ca să se 


spele şi ceva de mâncare pentru cină. Erau înfometați şi sleiţi de 
puteri şi nu voiau altceva decât să doarmă. 

— Unde e Mehmet? 

— A rămas aproape de locul unde se află Mendibj, în caz că îi 
vine ideea să plece din nou la noapte. Addaio are dreptate, ei 
vor ca Mendibj să-i ducă până la noi. Au organizat un dispozitiv 
impresionant de supraveghere, spuse unul dintre bărbaţi, care 
era poliţist la Urfa, împreună cu încă unul dintre tovarășii săi. 

— Aţi fost descoperiţi? întrebă Ismet îngrijorat. 

— Nu, nu cred, răspunse alt bărbat, dar nu e exclus, ei sunt 
mulţi. 

— Trebuie să avem grijă şi, dacă credeţi că sunteţi urmăriţi, 
nu trebuie să veniţi aici, insistă Ismet. 

— Ştim, ştim, nu-ți face griji, pentru că nu ne-au urmărit până 
aici. 

x x * 

La şase dimineața, Marco se afla deja aproape de adăpostul 
Surorilor Carităţii. Ordonase să fie întărită echipa de carabinieri 
şi să se urmărească „păsărelele”, acei doi bărbaţi pe care îi 
depistase că îl urmăreau pe mut. 

— İncercați să nu fiţi văzuţi, pentru că vă vreau în viaţă şi 
dând din coadă. Dacă îl urmăresc pe mut, este pentru că fac 
parte dintr-o organizaţie, adică sunt din organizaţia pe care o 
căutăm, aşa că trebuie să încercăm să-i arestăm, dar mai trebuie 
să tragem puţin de capătul firului. 

Oamenii lui au fost de acord. Pietro insistase să lucreze în 
continuare, cu toate că stătuse toată noaptea de veghe. 

— Te asigur că rezist. Când n-o să mai pot, îţi spun şi o şterg 
să trag un pui de somn. 

Sofia auzise vocea neliniştită a Anei din mesajele pe care i le 
lăsase pe mobil. La hotel i se spusese că o sunase de cinci ori. 
Avu o împunsătură de remuşcare că nu îi telefona, dar nu era 
momentul să îşi piardă timpul cu elucubraţiile jurnalistei. Se 
gândea să o sune când cazul avea să fie închis; până atunci îşi 
concentra toate energiile pentru îndeplinirea ordinelor lui 
Marco. Tocmai pleca spre centrala carabinierilor, când 
comisionarul hotelului se apropie în fugă de ea. 

— Doamnă profesoară Galloni, doamnă profesoară! 

— Da, ce se întâmplă? 


— Sunteţi chemată la telefon, este un apel urgent. 

— Acum nu pot, spune la centrală să preia mesajul şi... 

— Centralista mi-a comunicat că domnul D'Alaqua a spus că 
este extrem de urgent. 

— D'Alaqua? 

— Da, acest domn este cel care vă sună. 

Se întoarse cu spatele, spre uimirea Minervei, şi se îndreptă 
spre unul dintre telefoanele de la recepţie. 

— Sunt profesoara Galloni, cred că am un apel telefonic. 

— Ah, doamnă profesoară, ce bine! Domnul D'Alaqua a 
insistat mult să vă găsim. Un moment. 

Glasul lui D'Alaqua avea un ton diferit, ca de încordare 
reţinută, care o surprinse pe Sofia. 

— Sofia... 

— Da, eu sunt. Ce mai faceţi? 

— Aş vrea să vă văd. 

— Aş fi încântată, dar... 

— Niciun dar, maşina mea va veni să vă ia peste zece minute. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să merg la lucru. Azi îmi este 
imposibil. S-a întâmplat ceva? 

— Da, vreau să vă fac o propunere. Ştiţi că marea mea 
pasiune este arheologia, aşadar, plec în Siria. Acolo am 
concesiunea unui zăcământ şi s-au găsit nişte piese pe care aş 
dori să le evaluaţi. Şi pe drum aş vrea să vorbesc cu 
dumneavoastră, vreau să vă fac o propunere de lucru. 

— Vă mulţumesc, dar în acest moment nu pot pleca, îmi pare 
Tău. 

— Sofia, există ocazii care apar doar o dată în viaţă. 

— Ştiu, dar sunt responsabilităţi pe care nu le poţi abandona. 
Şi în acest moment nu pot lăsa baltă ceea ce fac, dacă puteţi 
aştepta două sau trei zile, poate că... 

— Nu, nu cred să pot aştepta trei zile. 

— E atât de urgent să plecaţi în Siria chiar azi? 

— Da. 

— Îmi pare rău, aş putea pleca peste două zile... 

— Nu, nu cred. Vă rog să acceptaţi să veniţi cu mine acum. 

Sofia ezită. Propunerea lui Umberto D'Alagua o descumpănea 
la fel de tare ca tonul categoric al vocii lui. 

— Ce se întâmplă? Spuneţi-mi... 


— Tocmai vă spuneam. 

— Îmi pare rău, îmi pare cu adevărat rău că nu pot merge cu 
dumneavoastră în acest moment. Trebuie să plec, sunt aşteptată 
şi nu pot să-i las să mă aştepte. 

— Vă doresc noroc. 

— Da, sper, vă mulţumesc. 

De ce îi dorea noroc? Era tulburată, nu înţelegea apelul lui 
Umberto D'Alagua. Tonul resemnat, când îi dorise noroc. Noroc 
la ce? Nu cumva ştia de operaţiunea „calul troian”? 

Când se va termina povestea cu mutul, îl va suna. Voia să 
înţeleagă motivul acestui apel, fiind sigură că, în spatele ofertei 
cu Siria, se afla ceva mai mult, şi acest ceva mai mult nu era, cu 
siguranţă, o aventură amoroasă. 

x x * 

— Ce voia D’Alaqua? o întrebă Minerva în drum spre centrală. 

— Să plec cu el în Siria. 

— În Siria? De ce în Siria? 

— Pentru că a obținut concesiunea unor săpături arheologice. 

— Adică nu-ți propunea o escapadă amoroasă. 

— Cred că Îmi propunea o escapadă, dar nu amoroasă. L-am 
simțit îngrijorat. 

x x * 

Când sosiră la centrală, Marco sunase deja de două ori. Era 
prost dispus. Transmiţătorul pe care îl plasaseră asupra mutului 
nu funcţiona, începuse să ţiuie, dar zgomotul nu ducea în 
direcţia în care mergea mutul, astfel că fie acesta descoperise 
aparatul, fie aparatul se stricase. În curând, şi-au dat seama că 
mutul îşi schimbase adidaşii. Cei pe care îi purta acum erau mai 
vechi şi mai uzaţi. Işi pusese, de asemenea, nişte blugi şi o 
geacă slinoasă. Prin acest schimb, cineva făcuse o bună afacere. 

Mutul ieşise şi se îndrepta spre parcul Carrara. Îl văzură 
plimbându-se prin parc. Cei care până în acel moment stătuseră 
ascunşi erau două „păsărele” din ziua anterioară. 

Mutul avea o bucată de pâine din care arunca firimituri 
păsărilor. Se încrucişă cu un bărbat care ducea două fetiţe de 
mână. Lui Marco i se păru că bărbatul şi-a aţintit câteva clipe 
ochii asupra mutului şi că apoi a grăbit pasul. 

Asasinul a ajuns la aceeaşi concluzie ca Marco. Probabil că ăla 
era un om de legătură al mutului. Îl urmărea, fără să îl poată 


împuşca. Nu era chip să o facă, era protejat de peste o duzină de 
carabinieri. Să-l împuşte ar fi însemnat curată sinucidere. Avea 
să îl mai urmărească două zile şi, dacă lucrurile continuau la fel, 
se gândea să rupă înţelegerea, nu era dispus să îşi pună viaţa în 
pericol. Cea mai mare calitate a lui, ca asasin de profesie, era 
prudenta, niciodată nu făcea un pas greşit. 

Nici Marco, nici oamenii lui, nici „păsărelele”, nici măcar 
asasinul, de data asta, nu îşi dădură seama că, la rândul lor, 
erau supravegheați de alţi oameni. 

Arslan îl sună pe vărul lui. Da, îl văzuse pe Mendibj, se 
încrucişase cu el în parcul Carrara. Părea că arată bine. Dar nu 
aruncase nicio hârtie, nici nu făcuse vreun semn, nimic; părea 
că voia doar să se ştie că e liber. 

x x * 

Ana Jiménez îi ceru taximetristului să o ducă la catedrala din 
Torino. Intră pe uşa care dădea în birourile sediului episcopal şi 
întrebă de părintele Yves. 

— Nu este, răspunse secretara. L-a însoțit pe cardinal într-o 
vizită pastorală; dar, de altfel, dumneavoastră nu aveţi o 
întâlnire cu el, greşesc? 

— Nu, nu greşiţi, dar ştiu că părintele Yves va fi încântat să 
mă vadă, îi aruncă Ana, ştiind că e impertinentă. 

Însă o enerva la culme înfumurarea secretarei. 

Nu avea noroc. O sunase din nou pe Sofia şi nici pe ea nu o 
găsise. Hotări să rămână în apropierea catedralei, aşteptând ca 
Yves de Charny să se întoarcă. 

x x * 

Bakkalbasi primi raportul unuia dintre oamenii săi. Mendibj 
rătăcea în continuare prin oraş, părea imposibil de ucis. 
Carabinierii se aflau peste tot; dacă îl urmăreau în continuare, 
aveau să fie descoperiţi. 

Păstorul nu ştia ce ordine să dea. Operaţiunea putea eşua, iar 
Mendibj putea să provoace căderea confreriei. Trebuiau să 
grăbească intrarea în scenă a unchiului tatălui lui Mendibj. În 
urmă cu câteva zile i-au smuls toţi dinţii, limba şi i-au distrus 
amprentele digitale. Un medic îl anesteziase pe bătrân, ca să nu 
sufere. Sacrificiul lui era precum cel pe care îl făcuse Marcios, 
arhitectul lui Abgar. 

Mendibj se simţea supravegheat. I se păruse că vede o figură 


cunoscută, un om din Urfa. O fi aici ca să îl ajute sau ca să îl 
ucidă? Îl cunoştea pe Addaio şi ştia că acesta nu avea să permită 
ca, din vina lui, confreria să fie descoperită. După lăsarea serii, 
trebuia să se întoarcă la adăpost şi, dacă era posibil, să se 
furişeze până în cimitir. Avea să sară gardul şi să caute 
mormântul. Şi-l amintea foarte bine, ca şi locul unde era 
ascunsă cheia. Trebuia să meargă prin subterană până la casa 
lui Turgut şi să îi ceară să îl salveze. Dacă reuşea să ajungă până 
acolo fără să fie descoperit, Addaio i-ar putea aranja să fugă. Nu 
îl deranja să aştepte două sau trei luni sub pământ, până când 
carabinierii se opreau din căutare. Nu voia decât să iasă viu din 
situaţia asta. 

Se îndreptă spre Porta Palazzo, piaţa în aer liber, ca să îşi 
cumpere ceva de mâncare şi să încerce să se piardă printre 
tarabe. Celor care îl urmăreau le-ar fi fost mai greu să se 
ascundă în piaţă şi, dacă reuşea să le vadă chipurile, avea să îi 
fie mai uşor să îi evite, atunci când ar fi încercat să scape. 

x x * 

Au venit să îl ia de acasă. Bakkalbasi îi înmână briceagul. 
Bătrânul îl apucă fără să şovăie. Urma să îl ucidă pe fiul 
nepotului său şi prefera să o facă el, decât să îl profaneze alţii. 
Telefonul mobil al păstorului îi informă că aveau un mesaj: se 
îndreaptă spre Piazza della Repubblica, spre Porta Palazzo, spre 
piaţă. 

Bakkalbasi îi porunci şoferului să se îndrepte spre Porta 
Palazzo şi să se oprească aproape de locul unde îi spuneau că se 
afla Mendibj. Îl îmbrăţişă pe bătrân şi îşi luă adio de la el. Se 
ruga să îşi poată îndeplini misiunea. 

Mendibj îl văzu pe unchiul tatălui său. Se îndrepta spre el ca 
un robot. Privirea lui neliniştită îl alarmă. Nu era privirea unui 
bătrân onorabil, ci aceea a unui om disperat. De ce? 

Privirile lor se încrucişară. Mendibj nu ştiu ce să facă, dacă să 
fugă sau să se apropie distrat, ca să vadă dacă bătrânul îi 
înmâna vreo hârtie sau îi şoptea vreun mesaj. Se hotări să aibă 
încredere în ruda sa. Cu siguranţă că neliniştea din ochii lui 
oglindea teama pe care o resimțea, nimic mai mult. Teama de 
Addaio, teama de carabinieri. 

Trupurile lor se atinseră şi Mendibj simţi o durere profundă în 
coaste. Se lovise, gândi el, apoi îl văzu pe bătrân căzând la 


picioarele lui, cu un cuţit înfipt în spinare. Oamenii începură să 
fugă şi să strige în jurul lui, ceea ce făcu şi el, luând-o la fugă, 
cuprins de panică. Cineva îl asasinase pe unchiul tatălui său, dar 
cine? 

Asasinul alerga printre oameni făcând pe speriatul, ca toţi 
ceilalţi. Dăduse greş. În loc să îl ucidă pe mut, îl omorâse pe 
bătrân. lar acesta, la rândul lui, avea un alt cuţit în mână. Era 
sătul, nu voia să mai încerce. Bărbatul cu care încheiase 
contractul nu îi spusese tot adevărul, şi fără adevăr nu putea 
lucra, pentru că nu ştia cu ce avea de-a face. Pentru el, 
contractul era anulat. Nu avea de gând să restituie avansul, 
pentru că acest caz îi pricinuise deja destule probleme. 

Marco ajunse la locul unde zăcea bătrânul muribund. Oamenii 
lui sosiră în urma sa. Mendibj îi putu vedea de departe, la fel şi 
„păsărelele”. Carabinierii rămăseseră descoperiţi, acum îi era 
mai uşor să îi evite. 

— E mort? întrebă Pietro. 

Marco încerca în zadar să găsească pulsul bătrânului. Omul 
deschise ochii, îl privi de parcă ar fi vrut să îi spună ceva şi îşi 
dădu sufletul. 

Sofia şi Minerva  urmăriseră cele întâmplate prin 
radiotransmiţător şi auziseră paşii grăbiţi ai lui Marco, ordinele 
pe care le dădea oamenilor, întrebarea lui Pietro. 

— Marco, Marco! Ce s-a întâmplat? întreba Minerva nervoasă. 
Pentru Dumnezeu, spune-ne ceva! 

— Cineva a încercat să-l ucidă pe mut, nu ştim cine, nu l-am 
văzut, dar l-a ucis pe un bătrân care, în momentul acela, i-a ieşit 
în cale. Nu are acte, nu ştiu cine este. Vine ambulanta. 
Dumnezeule, ce nenorocire! 

— Linişteşte-te. Vrei să venim acolo? întrebă Sofia. 

— Nu, nu e nevoie, vom veni noi la centrală. Dar mutul? Unde 
dracu' s-a băgat mutul? strigă Marco. 

— L-am pierdut, se auzi o voce prin walkie-talkie, l-am 
pierdut, repetă vocea. S-a furişat în timpul debandadei. 

— Dar ce mama mă-sii! Cum de v-a putut scăpa? 

— Linişteşte-te, Marco, linişteşte-te, spunea Giuseppe. 

Minerva şi Sofia urmăreau neliniştite scena, despre care ştiau 
doar că se desfăşura în Porta Palazzo. După atâtea luni de 
pregătire a „calului troian”, calul o luase la galop. 


— Căutaţi-l! Căutaţi-l cu toţii! 

Mendibj respira cu dificultate. Primise o lovitură de pumnal în 
coaste. La început, simţise că îi arde carnea, dar acum durerea 
îi devenea insuportabilă. Cel mai rău era că lăsa după el o dâră 
de sânge. Se opri şi căută penumbra unei porţi, ca să îşi revină. 
Credea că reuşise să îi deruteze pe urmăritori, dar nu era sigur. 
Singura lui şansă era să ajungă la cimitir, însă acesta era 
departe şi trebuia să aştepte până se însera, dar unde să se 
ascundă? Unde? 

x x * 

Ana văzu un grup de oameni care alergau spre terasa 
cafenelei Porta Palatina, unde se aşezase. Strigau, spunând că 
un asasin umblă în libertate. Observă un tânăr care alerga şi el, 
părea rănit, dar intră pe o poartă şi dispăru. Se îndreptă spre 
locul de unde veneau oamenii, încercând să afle ce se întâmpla. 
Dar, în afară de faptul că exista un asasin, nimeni nu era în stare 
să spună ceva coerent. 

Bakkalbasi îl văzuse pe Mendibj alergând, în vreme ce 
bătrânul cădea mort. Cine îl omorâse? Carabinierii nu fuseseră. 
Să fi fost oare Ei? Dar de ce să îl omoare pe bătrân? Il sună pe 
Addaio, ca să îi povestească cele întâmplate. Păstorul îl ascultă 
şi îi dădu un ordin. Bakkalbasi încuviinţă. 

Ana văzu doi tineri care semănau cu cel care tocmai intrase 
pe poartă, îndreptându-se spre acelaşi loc. Se gândi că totul era 
foarte ciudat şi, fără să mai stea pe gânduri, îl urmă. Cei doi 
bărbaţi din Urfa crezură că femeia care se îndrepta spre ei 
putea fi unul din carabinieri, aşa că se retraseră. Aveau să îl 
observe de departe pe Mendibj şi pe această femeie. Dacă era 
nevoie, o ucideau şi pe ea. 

Mutul găsi o uşă care dădea într-o mică debara unde era 
ghena. Se aşeză pe jos în spatele lăzii de gunoi, încercând să nu 
leşine. Pierdea mult sânge şi trebuia să îşi panseze rana. Îşi 
scoase geaca de pe el şi îi smulse cum putu căptuşeala, ca să 
improvizeze un bandaj cu care să îşi acopere rana, apăsând cu 
putere şi încercând să oprească hemoragia. Era sleit de puteri, 
nu ştia cât timp putea să mai rămână ascuns în locul ăla, poate 
până la noapte, când cineva avea să scoată lada. Simţi că îşi 
pierde cunoştinţa şi leşină. 

x x * 


Yves de Charny se afla de puţin timp în biroul său. Un rictus 
de îngrijorare i se desenase pe chip. 

Secretara lui intră în birou. 

— Părinte, au venit cei doi preoţi, prieteni cu dumneavoastră, 
aceiaşi dintotdeauna, părintele Joseph şi părintele David. Le-am 
spus că de abia aţi sosit şi nu ştiu dacă îi veţi putea primi. 

— Da, da, să poftească. Eminenţa Sa nu mai are nevoie de 
mine acum, pleacă la Roma, şi aici ne-am terminat treburile pe 
ziua de azi. Dacă doriţi, luaţi-vă după-amiaza liberă. 

— Aţi aflat că a avut loc un asasinat aici, alături, în Porta 
Palazzo? 

— Da, am auzit la radio. Dumnezeule, câtă violenţă! 

— Şi să o mai şi spună, părinte. Bine, dacă nu vă deranjează 
că plec, îmi pică de minune, aşa pot să merg la coafor; mâine iau 
cina acasă la fiica mea. 

— Mergeţi, mergeţi liniştită. 

Părintele Joseph şi părintele David intrară în biroul părintelui 
Yves. Cei trei bărbaţi se priviră, aşteptând să audă zgomotul uşii 
care să îi anunţe că secretara plecase. 

— Ai aflat ce s-a întâmplat? îl întrebă părintele David. 

— Da. El unde este? 

— S-a refugiat sub o poartă aici, prin apropiere. Nu-ţi face 
griji, ai noştri sunt de veghe, dar n-ar fi înţelept să intre acuma 
după el. Jurnalista este peste drum. 

— De ce? 

— Din întâmplare, bea un suc la o terasă, îşi omora timpul 
aşteptându-te. 

— Dacă vine, va trebui să acţionăm, răspunse părintele 
Joseph. 

— Aici nu mi se pare înţelept. 

— Nu e nimeni, insistă părintele Joseph. 

— Nu, dar nu se ştie niciodată. Şi doamna profesoară? 

— Oricând, de îndată ce pleacă de la centrala carabinierilor. 
Totul e deja gata, îl informă părintele David. 

— Uneori... 

— Uneori ai îndoieli, la fel ca noi, dar suntem soldaţi şi 
îndeplinim ordine, spuse Joseph. 

— Dar nu cred că acest lucru e necesar. 

— Nu avem altă soluţie decât să îndeplinim ordinul. 


— Da, dar asta înseamnă că nu putem să gândim pe cont 
propriu şi nici să ne manifestăm dezacordul, chiar dacă apoi 
dăm ascultare. Am fost învăţaţi să gândim pentru noi înşine. 

x x * 

Norocul a fost de partea lui Marco. Giuseppe tocmai îl 
anunţase prin transmiţător că văzuse una dintre „păsărele” 
aproape de catedrală. A alergat cât l-au ţinut picioarele în 
direcţia indicată de colegul său. Când a ajuns în piaţă, şi-a 
potrivit pasul după al celorlalţi pietoni care, grupuri-grupuri, 
încă mai comentau incidentele de acum o oră. 

— Unde sunt? întrebă el, apropiindu-se de Giuseppe. 

— Acolo, s-au aşezat la terasă, sunt aceiaşi doi de ieri. 

— Atenţie, către toate unitatea, nu vreau să fiţi văzuţi. Pietro, 
vino încoace, ceilalţi, înconjurați piaţa, dar la distanţă. Aceste 
„păsărele” sunt foarte isteţe şi ne-au demonstrat că ştiu să 
zboare. 

O jumătate de oră mai târziu, „păsărelele” îşi luaseră zborul. 
Şi-au dat seama că poliţia era din nou pe urmele lor. Pe ei îi 
văzuseră, pe tovarăşii lor, nu. Astfel că unul din ei s-a ridicat 
primul şi a traversat distrat piaţa, urcându-se într-un autobuz 
care trecea pe acolo în momentul acela. Celălalt s-a îndreptat în 
direcţia opusă şi a început să alerge. Nu aveau cum să îl 
urmărească fără ca el să îşi dea seama. 

— Dar cum de i-am pierdut din nou? îi strigă Marco unui 
interlocutor nevăzut. 

— Nu ţipa, îl somă Giuseppe prin transmiţător din celălalt 
capăt al pieţei. Toată lumea se uită la tine şi o să creadă că eşti 
nebun, de vorbeşti singur. 

— Nu tip! strigă din nou Marco. Dar toată treaba asta e un 
mare rahat; părem nişte amatori. Ne-a scăpat mutul şi ne-au 
scăpat „păsărelele”, verii lui. Când o să-i avem din nou sub ochi, 
îi arestăm, nu ne putem permite să-i pierdem iarăşi; ei fac parte 
din organizaţia pe care o căutăm şi, după cât am văzut, vorbesc, 
nu sunt muţi, aşa că pun pariu, o să ciripească tot ce ştiu. 

Doi dintre bărbaţii din Urfa se aflau acolo în continuare, 
aşteptându-l pe Mendibj să iasă. Ştiau că în piaţă sunt 
carabinieri, dar trebuiau să rişte. Tovarăşii lor plecaseră, dându- 
şi seama că fuseseră reperaţi, iar ceilalţi trei oameni de sprijin îi 
urmau de aproape. Ei îşi făcuseră deja o idee precisă despre câţi 


poliţişti se aflau în acel moment în piaţă. Ceea ce nu ştiau, cum 
nu ştiau nici Marco şi oamenii lui, era faptul că ei, cu toţii, 
continuau să fie supravegheați, la rândul lor, de nişte bărbaţi 
mai bine pregătiţi, atât de bine, încât erau aproape invizibili, 
chiar şi pentru ochii experţi ai carabinierilor. 

x x * 

Se însera, şi Ana Jiménez se hotărî să se întoarcă să îşi 
încerce norocul cu părintele Yves. Sună la uşa biroului, dar nu 
răspunse nimeni. Împinse uşa şi intră. Înăuntru nu se afla 
nimeni, şi portarul încă nu închisese cu cheia. Se îndreptă spre 
biroul părintelui Yves, şi, exact când să ajungă, auzi nişte 
glasuri. 

Nu recunoscu vocea bărbatului care vorbea, dar ceea ce 
spunea o făcu să tacă din gură şi să nu atragă atenţia asupra 
prezenţei sale. 

— Aşadar, vin prin subterană. I-au derutat. Şi ceilalţi? Bine, să 
mergem într-acolo. E clar că el va încerca să se refugieze aici, 
este locul cel mai sigur. 

Părintele Joseph închise telefonul mobil. 

— Bine, carabinierii nu ştiu încotro s-o apuce. Le-au pierdut 
urma celor doi oameni ai lui Addaio, iar Mendibj e în continuare 
ascuns sub poartă. Încă e prea multă lume. Presupun că va ieşi 
dintr-un moment într-altul; ascunzătoarea pe care a găsit-o nu 
poate fi foarte sigură. 

— Unde e Marco Valoni? întrebă părintele David. 

— Mi se spune că e furios, pentru că operaţiunea îi scapă 
printre degete, răspunse părintele Joseph. 

— E mai aproape de adevăr decât crede el, interveni părintele 
Yves. 

— Nu, nu e, afirmă tăios preotul pe care îl numeau David. Nu 
ştie nimic, a avut doar o idee bună: să-l folosească pe Mendibj 
drept momeală, pentru că presupune că aparţine unei 
organizaţii. Dar nu ştie nimic despre confrerie, şi, cu atât mai 
puţin, despre noi. 

— Nu te amăgi, insistă părintele Yves. Se apropie de confrerie 
periculos de mult. Pentru moment, şi-au dat seama că sunt prea 
mulţi oameni din Urfa care au legături cu Sfântul Giulgiu. 
Profesoara Galloni a nimerit drept la ţintă; ieri comenta cu 
echipa de la Departamentul de Artă că ajunsese la concluzia că 


trecutul oraşului Urfa avea legătură cu întâmplările din 
catedrală. N-au luat-o în seamă, cu excepţia informaticienei, dar 
Valoni este inteligent şi, în orice clipă, va vedea totul la fel de 
limpede ca doamna profesoară. Păcat că o femeie ca ea trebuie 
să... 

— Bine, îl întrerupse părintele Joseph. Au nevoie de noi în 
subterană. Să sperăm că Turgut şi nepotul lui sunt deja 
înăuntru. Ai noştri sunt în cimitir. 

— Ai noştri sunt peste tot, ca întotdeauna, insistă părintele 
Yves. 

Cei trei bărbaţi se îndreptară spre uşă. Ana se ascunse în 
spatele unui dulap. li era frică. Acum ştia că părintele Yves nu 
era un preot obişnuit, dar era templier, sau aparţine altei 
organizaţii? Şi bărbaţii care îl însoțeau? Vocile lor păreau ale 
unor bărbaţi tineri. 

şi tinu respiraţia când îi văzu ieşind. Pesemne că nu îşi 
dăduseră seama de prezenţa ei, pentru că traversaseră 
anticamera cu paşi grăbiţi. Aşteptă, ţinându-şi mai departe 
respiraţia, şi apoi, lipindu-se de pereţi, cum văzuse în atâtea 
filme că se face, o luă pe urmele lor. 

Printr-o  uşiţă, se  îndreptară spre locuinţa portarului 
catedralei. Părintele Yves ciocăni în uşă fără să primească 
răspuns; câteva clipe mai târziu, unul dintre tinerii care îl 
însoțeau scoase un şperaclu şi deschise uşa. 

Ana privea scena cu oroare şi uimire. Din nou lipită de perete, 
se îndreptă spre intrarea care ducea în locuinţa portarului. Nu 
auzi niciun sunet, aşa că se hotări să intre. Se rugă să nu fie 
surprinsă asupra faptului şi începu să caute justificări în cazul în 
care ar fi făcut-o. 


48 


Mendibj auzi un zgomot şi tresări. Îşi revenise de ceva vreme. 
Rana îl durea şi sângele se uscase, formând o crustă pe cămaşa 
murdară. Nu ştia dacă se putea ţine pe picioare, dar trebuia să 
încerce. 

Se gândi la ciudata moarte a unchiului tatălui său. Să fi fost 
oare Addaio cel care poruncise ca unchiul lui să fie ucis pentru 
că se pregătea să îl ajute? 

Nu avea încredere în nimeni, şi cu atât mai puţin în vreunul 
dintre oamenii lui Addaio. Păstorul era un om sfânt, dar 
inflexibil, în stare de orice pentru a salva confreria, iar el, 
Mendibj, fără să îşi propună aşa ceva, putea să îi dea de gol. 
Voia să evite asta, încercase să o evite de când îşi redobândise 
libertatea, dar Addaio o fi ştiind lucruri pe care el le ignora, 
astfel că nu excludea ideea că încerca să îl ucidă. 

Uşa de la ghenă se deschise. O femeie de vârstă mijlocie, care 
purta o pungă de gunoi în mână, îl văzu şi scoase un țipăt. 
Mendibj, cu un efort supraomenesc, se ridică în picioare şi îi 
astupă gura. 

Nu putea spune nimic, nu avea limbă, aşa că, ori femeia se 
liniştea, ori era nevoit să o lovească până îşi pierdea cunoştinţa. 
Nu lovise niciodată o femeie, ferească Dumnezeu! Dar acum era 
vorba de viaţa lui. 

Pentru prima dată de când i se smulsese limba, simţi o 
nesfârşită amărăciune că nu putea vorbi. O împinse pe femeie 
de perete. Observă că aceasta tremura şi se temu să nu tipe din 
nou, dacă îşi lua mâna cu care îi astupa gura. Se hotărî să o 
lovească în ceafă ca să-şi piardă cunoştinţa. 

Femeia, întinsă pe jos, respira greu. li deschise geanta şi găsi 
ce căuta, un pix şi o agendă, din care smulse o foaie de hârtie. 
Scrise degrabă. 

Când femeia începu să îşi vină în fire, Mendibj îi astupă gura 
şi îi dădu hârtia. 

„Urmaţi-mă, faceţi ce vă spun şi nu vi se va întâmpla nimic, 


dar, dacă încercaţi să fugiţi sau să ţipaţi, nu veţi mai apuca să 
povestiţi. Aveţi maşină?” _ 

Femeia citi ciudatul mesaj şi încuviinţă din cap. Încetişor, 
Mendibj îşi retrase mâna de pe gură, dar o strânse tare, ca să nu 
o ia la fugă. 

x x * 

— Marco, mă auzi? 

— Spune-mi, Sofia. 

— Unde eşti? 

— Aproape de catedrală. 

— Bine, am veşti de la medicul legist. Bătrânul care a fost ucis 
nu are limbă, nici amprente digitale. Medicul socoteşte că limba 
i-a fost extirpată acum vreo două săptămâni, iar amprentele i-au 
fost distruse cam la aceeaşi dată. Nu poartă nimic ce l-ar putea 
identifica, nimic. Ah! Nu are nici dinţi, nici măsele, gura lui este 
ca o peşteră goală, nimic. 

— Fir-ar să fie! 

— Medicul legist n-a terminat încă autopsia, dar a ieşit ca să 
ne anunţe că avem alt mut. 

— Fir-ar să fie! 

— Bine, Marco, mai spune-mi şi altceva decât fir-ar să fie! 

— Îmi pare rău, Sofia, îmi pare rău. Ştiu că mutul, mutul 
nostru, e pe aici. Cineva vrea să-l ucidă, să-l ia de aici sau să-l 
apere, nu ştiu. Cele două „păsărele” pe care le-am găsit şi-au 
luat zborul, dar cu siguranţă că mai sunt şi altele; partea 
proastă e că noi ne-am dat de gol în piaţă când a fost ucis 
bătrânul. Dacă mai sunt „păsărele”, ele ştiu cine suntem, iar noi 
nu ştim cine sunt ele. Şi mutul nostru nu apare. 

— Lasă-ne să venim acolo, pe Minerva şi pe mine nu ne 
cunosc, am putea să vă luăm locul. 

— Nu, nu, ar fi periculos. Nu mi-aş ierta-o dacă vi s-ar 
întâmpla ceva. Rămâneţi acolo. 

O voce întrerupse conversaţia. Era Pietro. 

— Atenţie, Marco! Mutul e în colţul pieţei. E însoţit de o 
femeie. S-au îmbrăţişat. Il arestăm? 

— De ce? Pentru ce? Ar fi absurd să-l arestăm. Ce vrei să faci 
cu el? Nu-l pierdeţi din ochi, vin într-acolo. Dacă noi l-am văzut, 
l-au văzut şi cei din organizaţia lui. Dar nu vreau nicio greşeală, 
dacă ne scapă iarăşi, vă castrez. 


Femeia îl conduse pe Mendibj până la maşina ei, o mică 
utilitară, şi, de cum deschise portiera, simţi că bărbatul o 
împinge, aşezându-se el la volan. 

Mendibj abia de putea respira, dar reuşi să pornească maşina 
şi să intre în haosul traficului de la acea oră a după-amiezii. 

Oamenii lui Marco îl urmăreau de aproape. La fel şi oamenii 
confreriei. Şi pe ei toţi, la rândul lor, îi urmărea o armată 
silenţioasă pe care niciunul dintre cele două grupuri nu fusese 
în stare să o repereze. 

Mutul începu să străbată oraşul. Trebuia să scape de femeie, 
dar ştia că, de îndată ce o făcea, aceasta avea să îi anunţe pe 
carabinieri. Chiar şi aşa, trebuia să rişte, nu putea să o ducă cu 
el până la cimitir. Bineînţeles că, dacă lăsa maşina aproape de 
cimitir, carabinierii puteau să îi ia urma. Dar nu era în stare să 
meargă pe jos. Se simţea extrem de slăbit, pierduse mult sânge. 
Îşi dorea ca paznicul cimitirului să fie în ghereta lui; se gândea 
să îi predea maşina ca să o facă dispărută. Bunul om era un 
frate, un membru al confreriei, şi sigur l-ar ajuta. Da, l-ar ajuta, 
numai dacă nu cumva Addaio poruncise să fie ucis. 

Luă o hotărâre: avea să se îndrepte spre cimitir. Când 
ajunseră destul de aproape, dar nu îndeajuns ca femeia să ştie 
unde se gândea să se refugieze, opri maşina. 

Luă geanta femeii, care îl privea din nou înspăimântată. 
Scoase pixul şi o bucată de hârtie şi scrise. 

„Vă voi elibera. Dacă anunţaţi poliţia, veţi plăti. Chiar dacă 
acum sunteţi acoperită, într-o zi nu veţi mai fi, şi atunci, voi 
apărea. Plecaţi şi nu spuneţi nimănui nimic din cele întâmplate. 
Nu uitaţi că, dacă o veţi face, mă voi întoarce după 
dumneavoastră.” 

Femeia citi nota şi privirea i se umplu de groază. 

— Vă jur că n-o să spun nimic, dar, vă rog, lăsaţi-mă să plec, 
imploră ea. 

Mendibj luă hârtia, o rupse în bucățele şi le aruncă pe 
fereastră. Cobori apoi din maşină şi îşi îndreptă, cu greu, 
spatele. Se temea să nu leşine din nou, înainte de a avea timp să 
ajungă la cimitir. Se apropie de un zid şi începu să meargă, în 
vreme ce auzea îndepărtându-se zgomotul maşinii. 

Merse destul de mult, aşezându-se atunci când durerea 
devenea insuportabilă şi rugându-se la Dumnezeu să îi dea 


putere. Voia să trăiască, nu voia să îşi dea viaţa nici pentru 
confrerie, nici pentru nimeni. Îşi sacrificase deja limba şi doi ani 
din viaţă, închis în puşcărie. 

x x * 

Marco îi observă mersul clătinat. Se vedea că era rănit şi 
mergea cu greutate. Le-a ordonat oamenilor săi să nu îl piardă 
din vedere, dar să rămână la distanţă. Văzuseră încă două 
„păsărele” urmărindu-l pe mut, o făceau cu discreţie, de la 
distanţă, celelalte îşi luaseră zborul. 

— Fiţi atenţi, trebuie să-i arestăm pe toţi. În cazul în care 
„păsărelele” s-ar hotări să nu mai continue urmărirea mutului, 
ştiţi de-acum ce-aveţi de făcut: ne vom despărţi, unii pe urmele 
„păsărelelor”, alţii pe urmele mutului. 

x x * 

Oamenii lui Bakkalbasi vorbeau în şoaptă în timp ce îl 
urmăreau de la o distanță prudentă pe Mendibj. 

— Merge în direcția cimitirului. Sunt sigur că vrea să ajungă 
la subterană. De cum ieşim din văzul lumii, îl împuşc, spuse unul 
dintre ei. 

— Calmează-te, am impresia că suntem urmăriţi. Carabinierii 
nu sunt proşti. Poate că e mai bine să-l lăsăm pe Mendibj să 
intre în mormânt, şi noi, după el. Dacă ne încurcăm cu focuri de 
armă, o să ne aresteze pe toţi, răspunse altul. 

Crepusculul începea să se contureze la orizont. Mendibj grăbi 
pasul, voia să intre în cimitir înainte ca paznicul să închidă 
grilajul, ceea ce l-ar obliga să sară peste zid, şi nu se simţea în 
stare să o facă. Grăbi pasul cât putu, dar trebui să se oprească. 
Sângera din nou. Apăsă pe rană batista pe care i-o luase femeii. 
Cel puţin era curată. 

Silueta paznicului se întrezărea lângă chiparoşii de la intrarea 
în cimitir. Părea în expectativă, ca şi cum ar aştepta ceva sau pe 
cineva. 

Simţea îngrijorarea bărbatului, chiar teama lui. Când acesta îl 
văzu, începu să închidă grilajul, dar Mendibj, făcând un efort 
suprem, ajunse la poartă şi reuşi să se strecoare printre 
canaturile grilajului. Dându-l la o parte pe paznic şi privindu-l 
furios, se îndreptă spre mormântul 117. 

x x * 


Vocea lui Marco ajunse până la toți carabinierii care 


participau la operaţiune. 

— A intrat în cimitir, paznicul părea că nu voia să-l lase să 
intre, dar mutul l-a împins. Vă vreau acolo, înăuntru. Şi 
„păsărelele”? 

O voce se auzi pe undele transmiţătorului. 

— Tocmai intră în câmpul tău vizual. Merg tot în direcţia 
cimitirului. 

Spre surpriza lui Marco şi a oamenilor săi, „păsărelele” aveau 
o cheie de la grilaj, astfel că deschiseră şi intrară, având grijă să 
o închidă la loc. 

— Ia te uită, ăştia au cheia! se auzi vorbind un carabinier. 

— Noi ce facem? întrebă Pietro. 

— O să încercăm să spargem broasca şi, dacă nu putem, vom 
sări peste grilaj, se auzi vorbind Marco. 

Când ajunseră la grilaj, unul dintre carabinieri încercă să 
forţeze broasca cu un şperaclu. Sub privirea nerăbdătoare a 
şefului Departamentului de Artă, zăbovi câteva minute până 
reuşi. 

— Giuseppe, caută-l pe paznic. Nu l-am văzut ieşind, trebuie 
să fie pe aici, ori s-a ascuns bine, ori... Nu ştiu, caută-l. 

— De acord, şefu', şi pe urmă ce fac? 

— Mai întâi, îmi spui ce zice, şi apoi hotărâm. Să te însoţească 
un carabinier, în caz că ai nevoie de protecţie. 

— În regulă. 

— Tu, Pietro, vino cu mine. Unde s-au ascuns? îi întrebă 
Marco pe carabinieri prin transmiţător. 

— Cred că „păsărelele” se îndreaptă către un cavou care are 
la intrare un înger de marmură, spuse o voce. 

— Bine, spune-ne pe unde e şi venim acolo. 

x x * 

Ana Jiménez intrase în casa lui Turgut fără să întâlnească pe 
nimeni. Părintele Yves şi prietenii lui păreau să fi dispărut. Se 
linişti, încercând să audă vreun zgomot, dar o tăcere absolută 
stăpânea peste acea modestă locuinţă. 

Începu să caute fără să vadă nimic care să îi atragă atenţia. 
Împinse cu teamă uşa camerei. Nici acolo nu era nimeni, deşi se 
miră că patul părea mişcat din loc. Se apropie încetişor şi îl 
deplasă cu totul. Nu găsi nimic special, aşa că reveni în camera 
de zi; apoi căută prin bucătărie şi intră chiar şi în baie. Nimic. 


Nu era nimeni, dar Ana ştia că trebuie să fie acolo, pentru că nu 
ieşiseră pe unde au intrat. _ 

Controlă din nou toată casa. În bucătărie era o uşă care dădea 
într-un dulap incastrat. Lovi peretele, dar i se păru solid; apoi 
privi pardoseala de lemn, se aşeză în genunchi şi începu să 
caute un spaţiu gol, pentru că de-acum era convinsă că, pe 
undeva, trebuia să existe o uşă secretă care să conducă spre altă 
încăpere. 

Pardoseala suna a gol, aşa că în bucătărie găsi ceva cu care să 
o ridice. Cu un cuţit şi un ciocan, reuşi să ridice scândurile şi, 
după ce le smulse una câte una, dădu peste o scară care se 
adâncea spre măruntaiele pământului. Era întuneric şi nu se 
auzea niciun zgomot. 

Pe acolo trebuie să fi ieşit din casă, aşa că se hotărî să caute o 
lanternă şi chibrituri. Îi luă ceva până găsi o mică lanternă care 
nu părea să lumineze prea mult, dar era tot ce avea. A mai luat 
şi o cutie mare cu chibrituri de bucătărie. Căută cu privirea alte 
lucruri de care ar fi putut avea nevoie în subterana aceea, luă 
două cârpe curate de bucătărie, o lumânare şi, încredinţându-se 
Sfintei Gema, patroana lucrurilor imposibile, cu ajutorul căreia 
era sigură că reuşise să termine facultatea, începu să coboare 
scara îngustă care avea să o ducă Dumnezeu ştie unde. 

x x * 

Mendibj înainta pe pipăite prin subterană. Îşi amintea fiecare 
palmă de teren umed şi vâscos. Paznicul încercase să îl 
împiedice să ajungă până la mormânt, dar renunţase să îl reţină 
atunci când îl văzu apucând o lopată, hotărât să-l lovească. 
Bătrânul o luă la fugă, iar el putu astfel să ajungă la cavou. 
Cheia era acolo, ascunsă sub un ghiveci cu plante. O băgă în 
broască, intră şi găsi, în spatele sarcofagului, resortul care lăsa 
să se vadă o scară ce intra în subterană şi mergea până la 
catedrală. 

Respira greu. Lipsa aerului şi mirosul din subterană îl 
ameţeau, dar ştia că singura lui şansă de supravieţuire era să 
ajungă până acasă la Turgut, aşa că, biruindu-şi durerea şi 
slăbiciunea, îşi continuă drumul. 

Flacăra timidă a brichetei nu era suficientă ca să lumineze 
acel culoar, dar era singurul lucru de care dispunea. Cea mai 
mare teamă a lui era să rămână pe întuneric şi să piardă direcţia 


de orientare. 

Oamenii lui Bakkalbasi intraseră în cimitir câteva minute mai 
târziu. Cu paşi uşori, se îndreptară spre cavoul cu înger. Şi ei 
dispuneau de o cheie ca să intre. Peste câteva clipe, se găseau 
în măruntaiele cimitirului, urmărindu-l pe Mendibj. 

x x * 

— Au intrat acolo, afirmă un carabinier. 

Marco observă îngerul în mărime naturală, cu spada ridicată, 
împiedicându-le parcă trecerea. 

— Ce facem? întrebă Pietro. 

— Bineînţeles că intrăm şi îi căutăm. 

A trebuit să recurgă din nou la un carabinier specializat în 
forțarea broaştelor. Acesta avu mai mult de furcă, pentru că 
dădu peste un sofisticat sistem de închidere. Pe când el manevra 
broasca, Marco şi oamenii lui aşteptau fumând, fără să îşi dea 
seama că erau priviţi. Bărbaţii invizibili îi supravegheau din 
ungherele cele mai nebănuite. 

x x * 

Turgut şi Ismet se plimbau nervoşi prin sala ascunsă în 
subterană. Trei dintre oamenii veniți de la Urfa împărtăşeau cu 
ei momentele de aşteptare. Reuşiseră să se ascundă de 
carabinieri şi, de ore întregi, aşteptau în acea încăpere secretă. 
Ceilalţi oameni ai lui Bakkalbasi trebuiau să sosească dintr-un 
moment într-altul. Păstorul îi anunţase că era posibil să vină şi 
Mendibj şi că trebuiau să îl liniştească şi să aştepte sosirea 
celorlalţi fraţi. Apoi ştiau ce aveau de făcut. 

Auziră nişte paşi grăbiţi, şi Turgut simţi un fior. Nepotul său îl 
bătu pe umăr, încercând să îl încurajeze. 

— Fii liniştit, nu se întâmplă nimic, am primit nişte ordine, 
ştim ce avem de făcut. 

— Presimt că o să se întâmple o nenorocire. 

— Nu cobi! Totul va fi conform planului. 

— Nu, ştiu că o să se întâmple ceva. 

— Taci din gură, te rog! 

Nici Turgut, nici Ismet nu auziseră paşii tăcuţi ai celor trei 
preoţi care, ascunşi în umbră, îi observau de o vreme. Părintele 
Yves, părintele David şi părintele Joseph păreau mai degrabă 
membrii unui grup de comando decât trei preoţi ai Bisericii. 

Mendibj intră în fugă în sală. Avu timp doar să îl vadă pe 


Turgut, apoi privirea i se înceţoşă şi leşină. Ismet îngenunche 
lângă el ca să îi ia pulsul. 

— Dumnezeule! Pierde sânge, are o rană aproape de plămân, 
nu cred că e atins, pentru că altminteri ar fi deja mort. Aduceţi- 
mi apă şi ceva cu care să-i curăţ rana. 

Bătrânul Turgut se apropie cu ochii scoşi din orbite ca să îi 
dea nepotului său o sticlă cu apă şi un prosop. Ismet smulse 
cămaşa murdară de pe trupul lui Mendibj şi curăţă cu grijă rana. 

— Nu aveaţi aici, jos, o trusă medicală? 

Turgut, cu vocea sugrumată, încuviinţă din cap. Aduse trusa 
medicală şi i-o înmâna nepotului său. 

Ismet curăţă din nou rana cu apă oxigenată şi apoi îi dădu cu 
o bucată de vată cu dezinfectant. Era tot ce putea face pentru 
Mendibj. 

Oamenii lui Bakkalbasi îl lăsară să îl curețe, deşi se gândeau 
că nu mai merita osteneala, dat fiind că Mendibj oricum trebuia 
să moară. Aşa voia Addaio. 

— Nu mai are rost să-l îngrijeşti. 

Din umbră apăru încă unul dintre oamenii lui Bakkalbasi, unul 
dintre poliţiştii din Urfa pe care el îl cunoştea bine, pentru că 
era membru al confreriei. Puțin mai târziu, îl urmară alţi doi 
bărbaţi. Timp de câteva minute, au stat de vorbă povestindu-şi 
peripeţiile urmăririi. Conversaţia îi împiedică să audă că se 
apropia cineva prin galeria subterană. 

Marco, însoţit de Pietro şi de o duzină de carabinieri năvăliră 
în încăpere cu pistoalele aţintite asupra lor. 

— Linişte! Nu vă mişcaţi! Sunteţi toţi arestaţi! strigă Marco. 

Nu avu timp să mai spună ceva; un glonţ tras din umbră 
aproape că îl atinse. Alte gloanţe îi nimeriră pe doi dintre 
oamenii lui. Oamenii lui Bakkalbasi au profitat de confuzie şi au 
început şi ei să tragă. 

Marco şi ai săi s-au adăpostit cum au putut, la fel ca oamenii 
lui Bakkalbasi, conştienţi că primele împuşcături fuseseră trase 
de alţii. 

Marco începu să se târască, încercând să îşi schimbe poziţia şi 
să îi surprindă pe oamenii lui Bakkalbasi. Nu putu să o facă, se 
trăseseră focuri dintr-un loc ascuns pe care nu reuşea să îl vadă 
şi, aproape în acelaşi timp, auzi strigătul unei femei. 

— Ai grijă, Marco. Sunt aici, sus. Ai grijă! 


Ana se descoperise. Stătea fără să se mişte de ceva vreme, 
ascunzându-se de cei trei preoţi, pe care îi găsise după ce 
străbătuse galeria ce ducea până în acea sală subterană. 
Părintele Yves se întoarse cu o privire uimită: 

— Ana! 

Tânăra încercă să fugă, dar părintele Joseph, mai iute, o 
prinse cu putere. Ultimul lucru pe care îl văzu a fost o mână 
care se repezea spre faţa ei. Preotul o lovi aşa de tare, că îşi 
pierdu cunoştinţa. 

— Dar ce faci? întrebă Yves de Charny. . 

Nu primi răspuns. Nici nu era posibil. Impuşcăturile veneau 
de peste tot, astfel că ei, la rândul lor, au trebuit să le răspundă 
cu focuri de armă carabinierilor şi oamenilor din Urfa. 

Nu a trecut mult timp până când alţi bărbaţi au năvălit în 
scenă; erau oamenii invizibili care, trăgând în toţi, îl uciseră 
într-o clipă pe Turgut, pe nepotul său, Ismet, şi pe doi dintre 
oamenii lui Bakkalbasi. 

Rezonanţa împuşcăturilor făcea ca din tavanul subteranei să 
înceapă să cadă pietre şi nisip. Dar oamenii trăgeau în 
continuare, unii într-alţii. 

Ana îşi veni în fire. O durea capul îngrozitor. Se ridică cu greu 
şi în faţa îi văzu pe cei trei preoţi care trăgeau cu pistolul. Nu 
ştia nimic despre oamenii invizibili care apăruseră de curând. Se 
hotări să îl ajute pe Marco, aşa că se ridică şi, luând o piatră, se 
îndreptă spre locul unde erau preoţii. li trase una cu putere 
părintelui David. Nu avu timp să mai facă şi altceva; părintele 
Joseph se pregăti să tragă în ea, dar nu avu timp, căci din 
tavanul subteranei începu să plouă cu pietre, şi una dintre ele 
atinse braţul părintelui Joseph. 

Yves de Charny era şi el rănit şi o privea furios, cu o mânie 
nestăpânită. Ana începu să alerge, fugind de preot şi de pietrele 
care continuau să cadă cu putere. Vacarmul creat de 
împuşcături şi de pietre o împiedică să găsească direcţia din 
care venise. Era pierdută, ştia că părintele Yves o urmărea 
strigând, dar nu reuşea să îl audă. 

Zgomotul asurzitor al subteranei prăbuşindu-se îi provocă o 
criză de panică. În afară de Yves de Charny, îl mai auzea şi pe 
Marco strigând-o pe nume. Se împiedică şi căzu. În întunericul 
adânc, simţi o mână care o strângea. 


— Ana? 

— Dumnezeule! 

Nu ştia unde se află. Întunericul învăluia totul. O durea capul 
şi era înspăimântată. Ştia că mâna care o apucase era a lui Yves 
de Charny; încercă să se zbată, iar el nu opuse rezistenţă. Nu 
mai auzea glasul lui Marco, nici împuşcăturile. Ce se întâmpla? 
Unde era? Strigă cu putere fără să îşi stăpânească un hohot de 
plâns. 

— Suntem pierduţi, Ana, nu vom mai ieşi de aici. 

Vocea întretăiată a lui Yves de Charny îi arăta că e rănit. 

— Urmărindu-vă, am pierdut lanterna, spuse preotul, aşa că 
vom muri în întuneric. 

— Tăceţi din gură! Tăceţi din gură! 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, dumneavoastră nu meritaţi să 
muriţi, nu aveaţi de ce să muriţi. 

— Dumneavoastră m-aţi omorât! Ne omorâţi pe toţi! 

Preotul tăcu. Ana căută în geantă lumânarea şi chibriturile. Se 
bucură când le găsi, lângă telefonul mobil. Aprinse lumânarea şi 
văzu chipul angelic al părintelui Yves schimonosindu-se de 
durere. Era rănit de moarte. 

Ana se ridică şi străbătu spaţiul în care erau prinşi. Nu era 
foarte mare şi nu avea nicio spărtură. Se gândi că nu avea să 
mai iasă vie de acolo. 

Se aşeză lângă preot şi, dându-şi seama că îşi accepta soarta, 
se hotări să îşi joace ultima carte ca jurnalistă. Părintele Yves nu 
o văzu scoțând din geantă telefonul mobil. Ultimul apel pe care 
îl făcuse fără să primească răspuns fusese la numărul Sofiei. 
Numai de i-ar răspunde acum. Să dea Domnul ca puternicul 
transmiţător al telefonului ei să fie în stare să ducă glasurile 
dincolo de zidurile ucigaşe ale subteranei. Trebuia doar să apese 
un buton pentru ca numărul de telefon al Sofiei să se formeze 
din nou, automat. 

Cu o cârpă de bucătărie pe care o luase din casa lui Turgut 
apăsă rana părintelui Yves, care o privi cu ochi sticloşi. 

— Îmi pare rău, îi şopti acesta. 

— Da, mi-aţi mai spus. Acum explicaţi-mi de ce, de ce această 
nebunie? 

— Ce vreţi să vă explic? Ce mai contează, dacă tot vom muri? 

— Vreau să ştiu de ce voi muri. Dumneavoastră sunteţi 


templier, ca şi prietenii aceia ai dumneavoastră. 

— Da, suntem templieri. 

— Şi cine erau ceilalţi oameni, aceia cu înfăţişare de turci, cei 
care erau cu portarul catedralei? 

— Oamenii lui Addaio. 

— Cine e Addaio? 

— Păstorul, păstorul Confreriei Sfântului Giulgiu. Ei vor să 
recupereze... 

— Sfântul Giulgiu? 

— Da. 

— Vor să-l fure? 

— Le aparţine, Isus li l-a trimis. 

Ana se gândi că bărbatul delirează, apropie lumânarea de 
chipul lui şi întrezări un zâmbet pe chipul preotului. 

— Nu, nu sunt nebun. Să vă explic, în secolul I a fost un rege 
la Edesa, Abgar; avea lepră şi s-a vindecat graţie linţoliului lui 
Isus. Asta spune legenda. Asta este ceea ce cred descendenţii 
acelei prime comunităţi creştine care s-a format la Edesa. Ei 
cred că cineva a adus linţoliul la Edesa şi că, atunci când Abgar 
s-a înfăşurat în el, s-a vindecat. 

— Dar cine l-a adus? 

— Tradiţia spune că unul dintre ucenicii lui Isus. 

— Dar Sfântul Giulgiu a trecut prin multe încercări, a părăsit 
acum multe veacuri Edesa... 

— Da, dar de când creştinilor din acel oraş trupele 
împăratului Bizanțului... 

— Roman Lecapenos... 

— Da, Roman Lecapenos. El le-a furat Sfântul Giulgiu. Iar 
creştinii au jurat că nu vor avea odihnă până când nu-l vor 
redobândi. Comunitatea creştină din Edesa este una dintre cele 
mai vechi din lume şi nu a renunţat nici măcar o zi să 
recupereze relicva, iar noi, să îi împiedicăm să o facă. Nu le mai 
aparţine. 

— Muţii fac parte din această confrerie? 

— Da, sunt soldaţii lui Addaio, nişte tineri care consideră o 
onoare faptul de a-şi sacrifica limba ca să redobândească 
Sfântul Giulgiu. Şi-o taie ca să nu vorbească, în cazul în care i-ar 
aresta poliţia. 

— Este o sălbăticie! 


— Se spune că acelaşi lucru a făcut Marcios, un arhitect al lui 
Abgar. Noi încercăm să-i împiedicăm să pună mâna pe Sfântul 
Giulgiu şi să fie arestaţi, căci prin ei, se poate ajunge la noi. 
Marco Valoni are dreptate, incendiile pe care le-a suferit 
catedrala sunt provocate, le-a provocat confreria, încercând să 
profite de haos ca să ia Sfântul Giulgiu, dar noi am fost 
întotdeauna în preajmă, de-a lungul secolelor, întotdeauna au 
fost templieri care să împiedice furturile. 

Yves de Charny lăsă să îi scape un icnet de durere. Era ameţit 
şi de abia vedea chipul Anei în umbră. Aceasta ţinea telefonul 
mobil aproape de el. Nu ştia dacă Sofia răspunsese la apel, dacă 
i-o fi auzit. Nu ştia nimic, dar voia să încerce, nu voia ca 
adevărul să moară odată cu ea. 

— Ce legătură au templierii cu Giulgiul şi cu acea confrerie 
despre care îmi vorbiţi? 

— L-am cumpărat de la împăratul Baudoin, este al nostru. 

— Dar este fals! Ştiţi că s-a stabilit în mod clar prin metoda 
carbonului 14 că pânza datează din secolul al XIII-lea sau al XIV- 
lea. 

— Savanţii au dreptate, pânza este de la sfârşitul secolului al 
XIII-lea, dar, după cum ştiţi, ei nu reuşesc să înţeleagă de ce 
anumite polenuri lipite de pânză sunt identice cu cele care se 
găsesc în straturi sedimentate acum două mii de ani în zona 
lacului Genezaret5!. Şi sângele este autentic şi corespunde 
sângelui venos şi arterial. Ah! lar pânza de in, pânza de in este 
din Orient! Şi s-au găsit urme de albumină din ser acolo unde 
rănile de pe trupul lui Isus s-au imprimat pe pânză. 

— Şi cum explicati acest lucru? 

— Dumneavoastră ştiţi asta sau aţi fost pe punctul de a afla. 
Aţi fost în Franţa, aţi fost la Lirey. 

— De unde ştiţi? 

— Noi ştim tot, absolut tot. Nu există nimic pe care l-aţi făcut 
sau l-aţi spus şi pe care noi să nu-l ştim. Intuiţia nu v-a înşelat, 
într-adevăr sunt descendent al lui Geoffroy de Charney, ultimul 
Maestru de Normandia al Ordinului Templierilor. Familia mea 
este una care i-a dat Ordinului Templierilor mulţi dintre fiii săi. 

Ana era fascinată de relatare. Ştia că Yves de Charny îi făcea 
o dezvăluire senzaţională pe care aveau s-o ducă cu ei în 


51 O altă denumire a lacului Tiberiada din Galilea, în Palestina 


mormânt. Nu putea publica povestea niciodată, dar în acel 
moment dramatic avu un sentiment de trufie, ştiind că reuşise 
să o descâlcească. 

— Continuati. 

— Nu, nu voi continua. 

— De Charny, vă veţi înfățişa dinaintea lui Dumnezeu, faceţi-o 
cu conştiinţa curată, mărturisiţi-vă păcatele, mărturisiți motivele 
acestei nebunii în care aţi trăit şi care a costat atâtea vieţi. 

— Să mă spovedesc? Cui? 

— Mie. Măcar veţi avea conştiinţa curată şi veţi da un sens 
morţii mele. Dacă credeţi în Dumnezeu, el vă va auzi. 

— Dumnezeu nu are nevoie să audă ca să ştie ce e în sufletul 
oamenilor. Dumneavoastră credeţi în el? 

— Nu ştiu. Măcar de-ar exista! 

Părintele Yves tăcu. Apoi, schimonosindu-şi chipul, îşi şterse 
broboanele de sudoare de pe frunte şi apucă mâna Anei, în 
vreme ce aceasta ţinea strâns, în umbră, telefonul mobil. 

— François de Charney a fost un cavaler templier care şi-a 
petrecut tinereţea în Orient. Nu o să vă povestesc nenumăratele 
aventuri ale acestui strămoş al meu, vă voi spune doar că 
Marele Maestru al Ordinului Templierilor, cu puţine zile înainte 
de căderea cetăţii Saint-Jean-d'Acre, i-a încredinţat misiunea de 
a salva linţoliul, păstrat în fortăreață împreună cu celelalte 
comori templiere. 

Strămoşul meu a învelit linţoliul într-o bucată asemănătoare 
de pânză de in şi s-a întors în Franţa, aşa cum i se ordonase. 
Surpriza lui şi a Maestrului din Marsilia a fost nemaipomenită, 
atunci când, desfăşurând pânza de in, au văzut că silueta lui 
Hristos se întipărise şi pe pânza în care acesta fusese învelită. 
Poate că există o explicaţie, ca să spun aşa, de „domeniul 
chimiei”, sau putem crede că s-a întâmplat o minune; adevărul e 
că din acel moment au existat două Sfinte Giulgiuri cu 
adevăratul chip al lui Hristos. 

— Doamne Dumnezeule! Asta explică... 

— Asta explică faptul că savanții au dreptate atunci când, 
bazându-se pe proba cu carbon 14, afirmă că pânza linţoliului 
datează din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, şi asta le dă 
dreptate şi celor care cred că pe Sfântul Giulgiu se află 
imaginea lui Hristos. Savanţii nu îşi explică însă apariţia acelor 


polenuri sau urmele de sânge. Sfântul Giulgiu este sacru, 
conţine urme ale patimilor lui Isus şi chipul lui; aşa a fost 
Hristos, Ana, aşa a fost Hristos. Aceasta este minunea cu care 
Dumnezeu a onorat Casa de Charney, deşi mai târziu o altă 
ramură a familiei, numită Charny, a pus mâna pe relicva 
noastră. Ştiţi deja toată povestea: au vândut-o Casei de Savoia. 
Cunoaşteţi de-acum secretul Sfântului Giulgiu, doar câţiva aleşi 
în lume ştiu adevărul. Aceasta este explicaţia inexplicabilului, a 
miracolului, Ana, pentru că este un miracol. 

— Dar aţi spus că au existat două Sfinte Giulgiuri, cel 
autentic, cel pe care templierii l-au cumpărat de la regele 
Baudoin, şi celălalt, mă rog, acesta, cel care se află în catedrală 
şi care este ca un negativ fotografic al celui autentic. Unde îl 
ţineţi? Spuneţi-mi. 

— Unde ţinem ce? 

— Pe cel autentic, pentru că acela din catedrală este o copie. 

— Nu, nu este o copie, şi acela e autentic. 

— Dar unde este celălalt? strigă Ana. 

— Nici eu nu ştiu. Jacques de Molay a poruncit să fie ascuns. 
Este un secret pe care doar câţiva oameni îl cunosc. Doar 
Marele Maestru şi cei şapte maeştri ştiu unde se află. 

— Poate fi în castelul McCall din Scoţia? 

— Nu ştiu. Vă jur. 

— Dar ştiţi bine că McCall este Marele Maestru şi că Umberto 
D'Alaqua, Paul  Bolard, Armando de Quiroz, Geoffrey 
Mountbatten, cardinalul Visiers... 

— Tăceţi, vă rog! Rănile mă dor foarte tare, simt că voi muri 
în curând. 

— Ei sunt maeştrii Ordinului Templierilor. De aceea rămân 
celibatari, departe de frivolităţile care îi caracterizează pe toţi 
cu atâţia bani şi putere ca ei. Se ţin departe de reflectoare, de 
orice fel de publicitate. Elisabeth avea dreptate. 

— Lady MckKenny este o femeie foarte inteligentă, la fel ca 
dumneavoastră, ca profesoara Galloni. 

— Voi sunteţi o sectă! 

— Nu, nu, liniştiţi-vă. Lăsaţi-mă să spun ceva în apărarea 
noastră. Ordinul Templierilor a supravieţuit pentru că acuzaţiile 
care ni se aduceau erau false. Regele Filip al Franţei şi papa 
Clement ştiau asta, voiau doar comoara noastră. Regele, în afară 


de aur, urmărea să intre în posesia Sfântului Giulgiu; credea că, 
dacă reuşeşte să pună mâna pe el, avea să devină suveranul cel 
mai puternic din Europa. Vă jur că, de-a lungul secolelor, noi, 
templierii, am fost de partea bună, cel puţin templierii autentici. 
Ştiu că există secte, organizaţii masonice care se dau drept 
moştenitoare ale Ordinului  Templierilor. Nu ele sunt 
moştenitoarele, noi suntem; organizaţia noastră este 
clandestină, întemeiată de însuşi Jacques de Molay pentru ca 
ordinul să dăinuie. Am participat la diferite evenimente istorice 
fundamentale: Revoluția Franceză, războaiele napoleoniene, 
luptele pentru independența Greciei, am participat de asemenea 
la Rezistența Franceză în timpul celui de al Doilea Război 
Mondial. Am contribuit la avântul proceselor democratice în 
toată lumea şi nu ne-am implicat niciodată în ceva de care ar 
trebui să ne ruşinăm. 

— Ordinul Templierilor trăieşte în umbră, iar democraţia nu 
trăieşte în umbră; conducătorii dumneavoastră sunt peste 
măsură de bogaţi, iar bogaţii nu sunt niciodată pedepsiţi. 

— Sunt bogaţi, dar bogăţia lor este o avere care nu le 
aparţine, este a Ordinului Templierilor. Ei doar o gestionează, 
deşi e adevărat că inteligenţa lor i-a ajutat să devină oameni 
bogaţi, dar, când vor muri, tot ce posedă va reveni Ordinului 
Templierilor. 

— Unei fundaţii care... 

— Da, această fundaţie este inima finanţelor Ordinului 
Templierilor, prin care suntem prezenţi peste tot. Da, suntem 
peste tot, de aceea suntem cu un pas înainte, de aceea am ştiut 
întotdeauna ce se făcea şi ce se spunea în Departamentul de 
Artă. Suntem peste tot, repetă părintele Yves cu un firicel de 
glas. 

— Chiar şi la Vatican. 

— Dumnezeu să mă ierte. 

Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit Yves de Charny. 
Ana ţipă îngrozită când îşi dădu seama că a murit, cu ochii 
pierduţi în lumea de dincolo. Îi închise cu mâna şi începu să 
suspine, întrebându-se cât avea să mai dureze până să moară şi 
ea. Poate zile, dar cel mai rău o speria nu moartea, ci faptul că 
urma să fie îngropată de vie. Îşi apropie telefonul de buze. 

— Sofia? Sofia, ajută-mă! 


Telefonul rămase mut în continuare. Nu era nimeni la celălalt 
capăt al firului. 

Sofia Galloni striga disperată. 

— Ana, Ana, te vom scoate de acolo! 

Legătura se întrerupsese de câteva clipe. Probabil că se 
terminase bateria telefonului Anei. Sofia auzise prin walkie- 
talkie schimbul de focuri din subterană şi strigătele lui Marco şi 
ale carabinierilor ce se temeau să nu rămână îngropaţi. Nu 
şovăise nicio clipă şi ieşi în stradă ca din puşcă. Nu ajunsese 
încă la poartă, când sunetul telefonului o alertă; credea că era 
Marco. Îngheţă la auzul vocilor Anei Jiménez şi a părintelui 
Yves. Cu telefonul lipit de ureche, ca să încerce să nu piardă o 
vorbă, căută să se liniştească, nebăgându-i în seamă pe oamenii 
care alergau pe lângă ea ca să-i scoată pe cei prinşi sub 
dărâmături. 

Minerva o găsi pe Sofia plângând deznădăjduită, cu mobilul în 
mână. O scutură, ca să-şi revină din criza de isterie. 

— Sofia, te rog! Ce se întâmplă? Linişteşte-te! 

Cu mare greutate, Sofia îi povesti Minervei tot ce auzise. 
Informaticiana o privea uluită. 

— Hai la cimitir, aici nu putem face nimic. 

Cele două femei s-au îndreptat spre stradă. Nu era nicio 
maşină, aşa că au luat un taxi. Sofia nu se putea opri din plâns. 
Se simţea vinovată pentru că nu a putut să o ajute pe Ana 
Jimenez. 

Maşina se opri la un semafor. Când porni din nou, 
taximetristul ţipă. Un camion se izbi violent de maşina în care se 
aflau. Zgomotul infernal rupse din nou tăcerea nopţii. 


49 


Addaio plângea în tăcere. Se închisese în cabinetul lui şi nu îi 
permitea nici măcar lui Guner să intre. Era acolo de mai bine de 
zece ore, cu privirea pierdută, lăsându-se pustiit de un val de 
sentimente contradictorii. 

Dăduse greş şi muriseră mulţi oameni din pricina îndărătniciei 
sale. Ziarele nu scriau nimic despre cele întâmplate. Se 
menţiona doar că se produsese o prăbuşire în subteranele din 
Torino şi muriseră mai mulţi muncitori, printre care câţiva turci. 

Mendibj, Turgut, Itzar şi alţi fraţi rămăseseră îngropaţi pentru 
totdeauna sub dărâmături, trupurile lor nu mai puteau fi 
recuperate. Suportase duritatea privirii mamei lui Mendibj şi a 
lui Itzar. Nu îl iertau, nu aveau să îl ierte niciodată, după cum 
nici mamele tinerilor cărora le ceruse să îşi sacrifice limba pe 
altarul unui vis imposibil nu îl puteau ierta. 

Dumnezeu nu era de partea lui. Confreria trebuia să se 
resemneze cu pierderea linţoliului lui Hristos. Pentru că aşa era 
voinţa lui. Nu putea crede că toate aceste eşecuri erau doar 
încercări la care îi supunea Dumnezeu, ca să fie sigur de tăria 
lor. 

Îşi termină de scris testamentul. Lăsa instrucţiuni precise în 
legătură cu cine trebuia să fie succesorul său: un om bun, cu 
inima curată, lipsit de ambiţie şi, mai cu seamă, cineva care să 
iubească viaţa, aşa cum el nu o iubise niciodată. Următorul 
păstor avea să fie Guner. Închise plicul şi îl sigilă. Scrisoarea era 
adresată celor şapte păstori ai Confreriei; ei erau cei care 
trebuiau să îi îndeplinească ultima dorinţă. Guner nu putea 
refuza: păstorul alegea păstorul, aşa fusese de-a lungul 
secolelor, aşa trebuia să fie şi de-acum încolo. 

Scoase nişte pastile pe care le păstra în sertar şi luă tot 
flaconul. Apoi se aşeză în jilţ şi se lăsă pradă somnului. Il aştepta 
veşnicia. 


50 


Trecuseră aproape şapte luni de când suferise accidentul. 

Şchiopăta. Fusese operată de patru ori şi rămăsese cu un picior 
mai scurt decât celălalt. Chipul ei nu mai avea pielea albă şi 
luminoasă de odinioară. Era brăzdat de riduri şi de cicatrice. 
Părăsise spitalul de patru zile, nu simţea rănile de pe trup, dar 
durerea care îi strângea pieptul era mai puternică decât cea pe 
care o suferise în ultimele lunile. 
__ Sofia Galloni ieşea din cabinetul ministrului de interne. 
Inainte de a merge acolo, fusese la cimitir să pună flori pe 
mormântul Minervei şi pe cel al lui Pietro. Marco şi ea 
avuseseră mai mult noroc: supravieţuiseră. Doar că Marco nu-şi 
mai putea relua niciodată munca, era invalid, într-un scaun cu 
rotile şi suferea de o criză de anxietate. Se blestema la gândul 
că trăieşte, când atâţia oameni ai săi muriseră sub dărâmăturile 
subteranei, ale acelei subterane despre care intuise că există şi 
că ajunge la catedrală, dar nu fuseseră în stare să o găsească. 

Ministrul de interne o primise împreună cu colegul său de la 
cultură, cei doi responsabili ai Departamentului de Artă. 
Amândoi îi ceruseră să devină directoarea departamentului, 
lucru pe care ea îl refuză politicos. Ştia că îi alarmase pe cei doi 
oameni politici şi că viaţa i-ar putea fi din nou pusă în pericol, 
dar nu îi păsa. 

Le trimisese un raport asupra cazului Sfântului Giulgiu, în 
care făcea o relatare minuțioasă a tot ceea ce ştia, inclusiv 
conversaţia dintre Ana Jimenez şi părintele Yves. Cazul era 
rezolvat, doar că nu putea fi adus la cunoştinţa opiniei publice. 
Era secret de stat, iar Ana zăcea moartă în tunelul de la Torino 
alături de ultimul templier din familia De Charny. 

Miniştrii i-au spus cu amabilitate că povestea era de necrezut, 
că nu existau martori, nimic, niciun document care să 
demonstreze ceea ce scrisese ea în raport. Fireşte că o credeau, 
dar, nu cumva se înşelase? Nu puteau să acuze nişte persoane 
precum McCall, Umberto D'Alagqua, profesorul Bolard... Oameni 


care erau stâlpi ai finanţelor internaţionale şi ale căror 
patrimonii erau absolut indispensabile pentru dezvoltarea 
propriilor naţiuni. Nu se puteau prezenta la Vatican spunându-i 
papei: cardinalul Visier este templier. Nu puteau să îi acuze de 
nimic, pentru că nu au făcut nimic, chiar dacă ar fi adevărat tot 
ce le povestise Sofia. Aceşti oameni nu unelteau împotriva 
statului, împotriva nici unui stat, nu doreau să submineze 
ordinea democratică, nu aveau legături cu mafia, nu făcuseră 
nimic reprobabil. Cât despre faptul că ar fi templieri... Mă rog, 
ăsta nu e un delict, chiar de-ar fi adevărat. N 

Au încercat să o convingă să Îl înlocuiască pe Marco Valoni. In 
caz contrar, postul avea să-i fie oferit lui Antonino sau lui 
Giuseppe. Ea ce părere avea? 

Dar ea nu avea nicio părere, ştia că unul din cei doi era 
trădătorul, ori polițistul, ori istoricul, unul din ei îi informase pe 
templieri despre tot ce se întâmpla în Departamentul de Artă. 
Părintele Yves o spusese: ştiau tot, pentru că aveau informatori 
peste tot. 

Nu avea nici cea mai vagă idee ce urma să facă în continuare, 
dar ştia că trebuia să îl înfrunte pe bărbatul de care era totuşi 
îndrăgostită. Nu voia să se mai amăgească. Umberto D'Alagqua 
era mai mult decât o obsesie. 

O durea piciorul când apăsă pe acceleraţie. Nu mai condusese 
maşina de luni de zile, de la accident. Ştia că nimic nu fusese 
întâmplător, că au încercat să o ucidă. Cu siguranţă că D'Alaqua 
încerca să o salveze atunci când i-a cerut să îl însoţească în 
Siria. Templierii nu omorau pe nimeni, spusese părintele Yves, 
adăugând că o făceau numai atunci când era necesar. 

Ajunse la grilajul care străjuia reşedinţa şi aşteptă. Câteva 
clipe mai târziu, poarta se deschise. Conduse maşina până la 
intrare şi cobori din ea. 

Umberto D'Alaqua o aştepta în pragul casei. 

— Sofia. 

— Îmi pare rău că nu mi-am anunţat vizita, dar... 

— Poftiţi, vă rog. 

O conduse până în cabinetul lui. Se aşeză în spatele biroului, 
marcând distanţa sau, poate, apărându-se de femeia aceea care 
şchiopăta şi a cărei privire verde se înăsprise pe un chip brăzdat 
de cicatrice. Chiar şi aşa, tot frumoasă era, doar că acum avea o 


frumuseţe tragică. 

— Presupun că ştiţi că am trimis guvernului un raport despre 
cazul Sfântului Giulgiu. Un dosar în care denunţ existenţa unei 
organizaţii secrete, formată din oameni puternici care cred că 
sunt mai presus de lege, de guverne, de societate, şi cer să fie 
scoşi la lumină şi cercetaţi. Dar ştiţi deja că nu se va întâmpla 
nimic, că nu vă va cerceta nimeni, că veţi putea trage mai 
departe, din umbră, sforile puterii. 

D'Alaqua nu răspunse, deşi păru că încuviinţează cu o uşoară 
înclinare a capului. 

— Ştiu că sunteţi maestru al Ordinului Templierilor, că aţi 
făcut legăminte de castitate. Dar de sărăcie? Nu, e mai mult 
decât evident că de sărăcie nu. Cât despre porunci, ştiu că le 
îndepliniţi pe cele care vă convin, iar pe cele care nu... E ciudat, 
întotdeauna m-a impresionat faptul că anumiţi oameni ai 
Bisericii, şi dumneavoastră, într-un fel, cred că pot minţi, fura, 
ucide, dar că toate astea sunt păcate uşoare, în comparaţie cu 
păcat mortal al desfrâului. Dacă o spun aşa, vă rănesc 
sensibilitatea? 

— Imi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat şi pentru moartea 
prietenei dumneavoastră Minerva, şi pentru şeful 
dumneavoastră, domnul Valoni, şi pentru... Pietro... 

— Dar moartea Anei Jiménez, îngropată de vie? O regretati şi 
pe aceasta? Măcar dacă aceşti morţi v-ar invada conştiinţa şi nu 
v-ar îngădui nicio clipă de odihnă. Ştiu că nu mă pot măsura cu 
dumneavoastră sau cu organizaţia dumneavoastră. Tocmai mi s- 
a spus asta, şi au vrut chiar să mă cumpere, oferindu-mi 
conducerea Departamentului de Artă. Cât de puţin cunosc ei 
oamenii! 

— Ce doriţi să fac? Spuneţi-mi... 

— Ce puteţi face? Nimic; nu puteţi face nimic, pentru că nu-i 
puteţi învia din morţi. Dar poate ştiţi dacă încă mă mai aflu pe 
lista celor pasibili de execuţie, dacă mă mai paşte vreun 
accident de maşină sau dacă va cădea ascensorul de la mine de 
acasă. Aş vrea să ştiu, ca nu cumva să mai fie cineva cu mine, 
cum s-a-ntâmplat cu Minerva. 

— Nu veţi mai păţi nimic, vă dau cuvântul meu. 

— Şi dumneavoastră, ce veţi face? Veţi merge mai departe, ca 
şi cum tot ce s-a întâmplat nu a fost decât un simplu accident, 


ceva inevitabil? 

— Dacă vreţi să ştiţi, mă retrag. Tocmai transfer conducerea 
societăţilor mele pe alte mâini, aranjând lucrurile în aşa fel încât 
firmele să funcţioneze în continuare fără mine. 

Sofia simţi un fior, îl iubea şi totodată îl ura pe acest bărbat. 

— Asta înseamnă că părăsiţi Ordinul Templierilor? Imposibil, 
pentru că sunteţi maestru, unul dintre cei şapte oameni care 
conduc Ordinul Templierilor, ştiţi prea multe şi oamenii ca 
dumneavoastră nu dezertează. 

— Nu dezertez. Nu am de ce şi nici de unde. Pur şi simplu v- 
am răspuns la întrebare. Am hotărât să mă retrag, să mă dedic 
studiului, să ajut societatea din alte funcţii, diferite de cele de 
acum. 

— Şi celibatul dumneavoastră? 

D'Alaqua păstră din nou tăcerea. O simţea rănită până în 
adâncul sufletului, iar el nu putea să îi ofere nimic, nu ştia şi nici 
nu era în stare să depăşească acest moment, care aducea cu 
sine o schimbare ireversibilă în viaţa sa. 

— Sofia, şi eu port destule răni. Nu le vedeţi, dar sunt aici şi 
dor. Vă jur că îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, pentru 
cât aţi suferit, pentru pierderea prietenilor dumneavoastră, 
pentru nenorocirea care s-a abătut asupra tuturor. Dacă îmi 
stătea în putere să evit toate acestea, aş fi făcut-o, dar eu nu 
sunt stăpân pe împrejurări, iar noi, oamenii, avem liber-arbitru. 
Noi am luat hotărârea de a participa în drama pe care am trăit- 
o; toţi, chiar şi Ana. 

— Nu, nu este adevărat, ea nu a hotărât să moară, nu voia să 
moară, nici Minerva, nici Pietro, nici carabinierii, nici oamenii 
confreriei, nici măcar oamenii dumneavoastră, prietenii aceia ai 
părintelui Yves, şi nici ceilalţi cărora nu li s-a spus nimic, dar 
care au murit şi ei în schimbul de focuri, chiar dacă alţii au 
scăpat. Cine erau soldaţii dumneavoastră? Armata secretă a 
Ordinului Templierilor? Ştiu bine că nu îmi veţi răspunde, nu 
puteţi, mai bine spus nu vreţi să răspundeţi. Dumneavoastră veţi 
fi templier cât timp veţi trăi, deşi spuneţi că vă retrageţi. 

— Şi dumneavoastră ce veţi face? 

— Chiar vă interesează? 

— Da, ştiţi că mă interesează, că vreau să ştiu ce veţi face, 
unde veţi fi, unde vă pot întâlni. 


— Ştiu că m-ati vizitat la spital şi că aţi petrecut câteva nopţi 
la căpătâiul meu... 

— Răspundeţi-mi. Ce veţi face? 

— Lisa, sora lui Mary Stuart, m-a introdus în mediul 
universitar. Voi ţine cursuri din septembrie. 

— Mă bucur. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că vă va merge bine. 

S-au privit îndelung, fără să rostească un cuvânt. Nu mai era 
nimic de spus. Sofia se ridică. Umberto D'Alagqua o conduse 
până la ieşire. S-au despărţit cu o strângere de mâini. Sofia 
observă că D'Alaqua îi reţinea mâna într-ale lui. Cobori treptele 
fără să privească în urmă, simțind privirea lui D'Alaqua, ştiind 
că nimeni nu avea puterea de a schimba trecutul, că acesta era 
ireversibil şi că prezentul este reflectarea a ceea ce am fost, 
nimic mai mult, iar viitorul există doar dacă nu faci niciun pas 
înapoi.