Alexandre Dumas — Signora San-Felice

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


SIGNORA SAN-FELICE 


Signora San-Felice nu-i o plăzmuire, ci a trăit aievea la 
Neapole, în timpul Revoluţiei din 1799. „Execuţia 
nenorocitei signora San-Felice fu ultima ce avu loc la 
Neapole. Bonaparte, pe care căpitanul Skinner îl văzuse 
trecând pe Muiron, după prevederile regelui Ferdinand, 
înşelând vigilenţa amiralului Keith, debarca, la 8 octombrie, 
la Frejus; la 9 noiembrie următor, dădea lovitura de stat 
cunoscută sub numele de 18 Brumar «1799»; la 14 iunie, 
câştiga bătălia de la Marengo şi, iscălind pacea cu Austria şi 
cele Două-Sicilii, pretindea lui Ferdinand sfârşitul 
supliciilor, deschiderea porţilor închisorilor şi întoarcerea 
exilaţilor.” 

Al. Dumas 


CUPRINS: 

1. CORESPONDENŢĂ REGALĂ 

2. MONEDA RUSĂ 

3. ULTIMELE ORE 

4. UNDE UN OM CINSTIT PROPUNE O FAPTĂ REA, PE 
CARE OAMENI CINSTIŢI AU PROSTIA DE A N-O PRIMI 

5. MARSELIEZA NAPOLITANA 

6. UNDE SIMON BACKER CERE O FAVOARE 

7. LICHIDAREA 

8. O ULTIMĂ, ÎNŞTIINŢARE 

9. AVANPOSTURILE 

10. ZIUA DE 13 IUNIE 

11. CE SE DUCEA SĂ FACĂ BECCAIUL PE VIA DEI 
SOSPIRI DELL ABISSO 

12. NOAPTEA DE 13 SPRE 14 IUNIE 

13. ZIUA DE 14 IUNIE 

14. NOAPTEA DE 14 SPRE 15 IUNIE 


15. 


CĂDEREA SFÂNTULUI IANUAR, TRIUMFUL 


SFÂNTULUI ANTON 


„TRIMISUL 
„ULTIMA LUPTA 

„ PRÂNZUL LIBER 
„CAPITULAREA 

. ALEŞII RĂZBUNĂRII 
„FLOTA ENGLEZA 

„O NEMESIS FAVORITA 


„UNDE CARDINALUL FACE TOT CE POATE PENTRU A- 


I SALVA PE PATRIOŢI, ŞI UNDE PATRIOŢII FAC CE POT 
PENTRU A SE PIERDE 


24. 


UNDE RUFFO ÎŞI FACE DATORIA DE OM CINSTIT ŞI 


SIR WILLIAM HAMILTON MESERIA DE DIPLOMAT 


. REA CREDINŢA PUNICA 

„DOI TOVARĂŞI CINSTIŢI 

. DIN ORDINUL AMIRALULUI HORAŢIU NELSON 

. EXECUȚIA 

. RECUNOŞTIINŢA REGALA 

„ CE-L ÎMPIEDICA PE COLONELUL MEJEAN SA IASĂ 


DIN FORTUL SANT-ELMO ÎMPREUNA CU SALVATO, ÎN 
NOAPTEA DE 27 SPRE 28 IUNIE 


31. 


UNDE SE DOVEDEŞIE CA FRATELE JOSEPH 


VEGHEA ASUPRA LUI SALVATO 


„BUN VENIT MAIESTĂŢII SALE 
„APARIŢIA 

. REMUSCĂRILE LUI FRA PACIFICO 
„UN OM CARE-ŞI ŢINE CUVÂNTUL 
„GROAPA CROCODILULUI 

.EXECUŢIILE 

TRIBUNALUL DE LA MONTE-OLIVETO 
„ÎN CAPELA 

„ POARTA SANT'AGOSTINO-ALLA-ZECCA 
„CUM SE MUREA LA NEAPOLE ÎN 1799 
. GOELETA „THE RUNNER” 


43. ŞTIRILE PE CARE LE ADUCEA GOELETA „THE 
RUNNER” 

44. SOŢIA ŞI SOŢUL 

45. MICI ÎNTÂMPLĂRI ADUNATE ÎN JURUL ALTORA 
MARI 

46. NAŞTEREA UNUI PRINŢ REGAL 

47. TONINO MONTI 

48. TEMNICERUL-ŞEF 

49. PATRULA 

59. ORDINUL REGELUI 

51 MARTIRA. 

NOTĂ 


1. CORESPONDENŢĂ REGALĂ. 

Din proclamația regeluil, se vede în ce stare era curtea 
din Palermo la vestea trecerii flotei franceze în Mediterana. 

În capitolul acesta vom pune sub ochii cititorilor noştri 
scrisori ale reginei. Ele întregesc tabloul temerilor regale 
şi, totodată, vor da o idee exactă de felul cum privea 
lucrurile Carolina?. 

17 mai „Prin prezenta, vin să vorbesc cu Eminenţa Voastră 
despre ştirile bune şi rele pe care le-am primit. începând cu 
cele triste, veţi şti că flota franceză, plecată din Brest la 25 
aprilie, a trecut prin strâmtoarea Gibraltar şi a intrat în 
Mediterana la 5 iunie, înşelând vigilenţa flotei engleze, al 
cărei comandant îşi băgase în cap că Directoratul hotărâse 
să întreprindă o expediţie în Irlanda, şi, încredinţat că într- 
acolo se îndrepta flota, nu se îngrijorase. Fapt este că a 
trecut prin strâmtoare şi că, împreună cu bastimente de 
război cât şi cu altele, numără treizeci şi cinci de vase. Or, 
sporind sau fiind sigur că flota franceză nu va scăpa de 
vegherea a două flote engleze şi că, păzită de amiralul 
Bridgeport şi de amiralul Jarvis, strâmtoarea Gibraltar îi 
era închisă, lordul Nelson şi-a împărţit şi subîmpărțit 


escadra în aşa fel, încât se afla la Palermo cu o singură navă 
şi un vas de război portughez, adică doi împotriva a 
douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei. Vă daţi seama că ne-am 
alarmat şi am trimis mesageri în toate părţile pentru a 
reuni la Palermo cât mai multe bastimente cu putinţă. Aşa 
că, total sau în parte, blocada de la Neapole şi de la Malta 
se va ridica, dat fiind că Nelson trebuie să adune cât mai 
multe forţe pentru a ne scăpa de un bombardament sau de 
un atac. Dar, cum au şi trecut unsprezece zile fără să se fi 
zărit vreun vas francez, încep să sper că escadra 
republicană s-a dus la Toulon să ia trupe de debarcare şi că, 
deci, armata contelui de Saint-Vincent va avea răgazul să se 
alipească de cea a lordului Nelson, iar amândouă, reunite, 
vor putea nu numai să ţină piept francezilor, ba chiar să-i şi 
bată. 

Cât despre mine, iată ce-mi închipui: expediţia franceză 
are drept scop să ridice asediul Maltei, iar de acolo să 
alerge în Egipt să-l ia pe Bonaparte şi să-l readucă în Italia. 
Oricum ar fi, vestea ne-a tulburat cu desăvârşire. 

S-ar mai putea ca, ridicând blocada Neapolului, flota 
franceză să apuce de-a dreptul spre Constantinopol ca să 
provoace o mare diversiune ruşilor şi turcilor. 

De asemenea, se prea poate ca flota franceză să aibă 
misiunea de-a ridica blocada Neapolului, de-a lua trupele 
franceze şi, adăugându-le câteva mii dintre fanaticii noştri, 
să atace Sicilia. 

Dar cum toate aceste operaţii cer timp, vom avea şi noi 
când să-i dăm o escadră lui Nelson, care se va uni cu 
contele Saint-Vincent, şi atunci va putea să lupte împotriva 
francezilor cu puteri egale. Acum, singura frică este ca flota 
din Cadix, găsindu-se fără blocadă şi, deci, liberă de-a se 
mişca, să nu vină să sporească numărul inamicilor noştri. Şi 
tot părerea mea e ca francezii se vor strădui din răsputeri 
să ajungă la rezultatul ăsta. În sfârşit, mai sunt câteva zile şi 
vom şti de ce să ne temem sau ce să sperăm. în tot cazul, 
dacă avem norocul să învingem această escadră, totul se va 


isprăvi, francezii nemaiavând altele să ni le opună. Dar cine 
poate spune ce se va întâmpla, dacă se aruncă asupra 
noastră, înainte de reunirea lui Nelson cu contele Saint- 
Vincent? 

Acum, pentru a veni la veştile bune, vă voi spune că s-a 
aflat de la o fregată engleză, plecată în ziua de 5 din 
Livorno, că mai toată armata franceză fusese nimicită la 
Lodi, într-o bătălie din cele mai sângeroase, în urma căreia 
imperialii au intrat fără împotrivire în Milano, fiind aclamaţi 
de poporul care înjurase şi pălmuise pe guvernatorul 
francez. De asemenea, aliaţii noştri au cucerit Ferrara şi 
Bolonia, unde ruşii au trecut prin foc şi sabie pe toţi cei 
care, în timpul retragerii, insultaseră pe nevinovatul mare- 
duce şi familia lui. în dimineaţa zilei de 5, chiar în ziua 
plecării fregatei, armata imperială avea să reintre la 
Florenţa, readucându-l pe marele duce. Afară de aceasta, o 
coloană austriacă se îndrepta spre Genova şi alta spre 
Piemont, în fortărețele căruia s-au retras francezii. După 
toate aceste victorii, mai rămân aliaţilor noştri 40.000 de 
oameni, trupe proaspete, gata să lupte sub generalul 
Strasoldo, şi care, sper, vor fi de ajuns pentru a libera 
curând Italia. 

În clipa de faţă, voi face buletinul tuturor evenimentelor, 
pe care, când va fi tipărit, îl voi trimite Eminenţei Voastre, 
după cum îi trimit şi două copii ale proclamaţiei regelui 
către sicilieni ce va fi expediată în provincie, dat fiind că 
acum nu vrem să aţâţăm prea mult patimile în capitală. 

Mai e oare nevoie să vă spun că aştept cu cea mai mare 
nerăbdare ştiri despre Eminenţa Voastră? 'Iot ce face, îl 
asigur, îmi stârneşte admiraţia prin adâncimea gândirii şi 
înţelepciunea preceptelor. Totuşi, trebuie să-i mărturisesc 
că nu sunt cu totul de părerea sa, adică de-a nu mai pomeni 
nimic şi de-a uita, cu privire la şefii briganzilor noştri, mai 
ales când Eminenţa Voastră merge până la a vorbi să-i 
cumpărăm cu recompense. Şi nu-s de aceeaşi părere, nu 
din spirit de răzbunare, patima aceasta e necunoscută 


inimii mele şi, dacă vă vorbesc de parcă, dimpotrivă, aş vrea 
să mă răzbun, vorbesc fiindcă-mi inspiră cel mai mare 
dispreţ şi nu-i iau în seamă pe nelegiuiţii noştri, care nu 
merită să fie câştigaţi, nici cumpăraţi pentru cauza noastră, 
ci trebuie despărțiți de restul societăţii pe care o corup. 
Pildele de clemenţă, de iertare şi mai ales de răsplată, 
departe de a insufla unei naţiuni atât de coruptă ca a 
noastră sentimente de recunoştinţă şi de gratitudine, 
dimpotrivă, n-ar insufla decât remuşcarea de a nu fi făcut 
de o sută de ori mai mult... Aşa că spun cu durere, şi nu se 
poate şovăi, toţi oamenii aceştia trebuie să fie condamnaţi 
la moarte, şi îndeosebi Caracciolo, Maliterno, Rocca- 
Romana, Frederici, etc. 

Cât despre ceilalţi, trebuie toţi să fie deportaţi cu 
legământul de a nu se mai întoarce niciodată şi cu 
consimţământul lor scris că de cumva se reîntorc, să fie 
închişi pe tot restul vieţii la puşcărie şi să li se confişte 
bunurile. Aceia nu vor mări forţele francezilor, căci nu vor 
avea nici curajul nici energia de-a lupta împreună cu ei; nu 
vor spori pagubele noastre, tot din laşitate, şi vom scăpa 
astfel de o seminţie primejdioasă, fără moravuri, care 
niciodată n-ar reveni cu bună credinţă la noi, şi pierderea a 
câtorva mii de asemenea nemernici e un bine pentru Stat 
care se curăţă de ei, şi curățirea aceasta îndepliniţi-o, nu pe 
temeiul denunţărilor, ci pe fapte, pe servicii făcute, pe 
alianţe iscălite cu duşmanii regelui şi ai patriei; îndepliniţi- 
O, Zic, fără deosebire de rang şi de sex, fie că-i vorba de 
nobili, de mezzo ceto, de femei şi fără a ţine seamă de 
familii şi de nimic. în America toţi aceştia! în America... sau 
în Franţa, dacă cheltuiala e prea mare. 

Şi atunci, când unii vor fi morţi iar ceilalţi exilați, vom 
putea uita nemerniciile săvârşite. Dar mai întâi, dar înainte 
de toate, dar la început, cred că-i absolută nevoie de cea 
mai mare asprime; căci a te fi închinat altui suveran e nu 
numai o felonie, dar e şi încălcarea tuturor principiilor 
religiei şi uitarea tuturor îndatoririlor. Aşa că aş crede 


fatală iertarea, întrucât ei ar socoti-o ca pe o slăbiciune, iar 
poporul a cărui credinţă n-a şovâăit nici o clipă, ca pe o 
nedreptate. Deci, pentru siguranţa şi liniştea viitoare a 
Statului, trebuie, v-o repet, o bună curăţire de toţi ticăloşii 
aceştia, a căror plecare, fără a spori puterile Franţei, ne 
asigură cel puţin liniştea. Şi aceasta-i până într-atâta 
convingerea mea, încât, mai degrabă, nici măcar n-aş 
încerca să recuceresc Neapole, ci aş aştepta forţe 
însemnate ca să-l iau cu asalt, şi atunci să-i impun - nu voi 
obosi zicând şi repetând acelaşi cuvânt, fiindcă el singur 
corespunde gândului meu - şi în baza celor spuse, această 
curăţire care numai ea ne poate garanta liniştea viitoare. 
Dacă, astăzi, n-aveţi forţele necesare pentru a proceda 
astfel, mai bine nici n-aş încerca să mă întorc în capitala 
mea, decât să mă întorc lăsând în ea toată putreziciunea 
aceasta. Armatele austro-ruse se apropie de Neapole. Mi-ar 
fi plăcut mai mult să fi sosit ruşii noştri, şi cu ei să fi 
recucerit regatul. Dar, în tot cazul, părerea mea e să 
primim ajutorul de oriunde ne-ar veni. Totuşi, de oricine am 
fi ajutaţi, când Neapolul va fi reluat, nu trebuie să iertăm pe 
acei care sunt singura cauză a pierderii regatului... Să mă 
scuze Eminenţa Voastră c-am stăruit atâta asupra 
pedepsirii vinovaţilor, dar, în privinţa aceasta, am vrut să vă 
spun sentimentele şi intenţiile mele, ca să nu pretindeţi că 
nu le-aţi cunoscut. La urma urmelor, sper că Eminenţa 
Voastră ştie ce are de făcut şi că o va face. 

Să nu creadă Eminenţa Voastră că am inimă rea, nici spirit 
tiranic, nici suflet vindicativ. Sunt gata să primesc vinovaţii 
şi să-i iert; dar sunt convinsă că ar fi pierderea regatului, 
când o dreaptă asprime îl poate scăpa. 

Adio. Doresc din suflet să primesc veşti de la Eminenţa 
Voastră, iar veştile să fie bune. 

Sunt cu adevărată şi recunoscătoare stimă, prietena 
devotată pentru totdeauna, Carolina” 

Veştile pe care le aştepta Carolina de la cardinal fuseseră, 
într-adevăr, bune. Cardinalul înaintase spre Neapole, fusese 


ajuns din urmă, după cum am spus, de ruşi şi de turci şi, 
oricare ar fi fost apărarea pregătită de patrioţi, nu era nici 
o îndoială că, într-un timp mai mult sau mai puţin lung, 
Neapole nu va fi reluat. 

Aceasta dăduse atâta încredere tuturor, încât ducele de 
Calabria se hotărâse, în sfârşit, să intre în joc. Auguştii săi 
părinţi îl încredinţaseră lui Nelson, şi trebuia să-şi facă 
prima campanie sub pavilionul englez împotriva drapelului 
Republicii. 

Se va vedea, printr-o nouă scrisoare a reginei, ce 
evenimente, spre marea lui părere de rău, împiedecară pe 
tânărul prinţ să câştige toată gloria şi toată popularitatea 
care se aşteptau din această expediţie. 

A doua scrisoare a reginei nu ni se pare mai puţin ciudată 
şi mai ales mai puţin caracteristică decât prima. 

14 iunie 1799 „Scrisoarea aceasta, după cât se pare, 
Eminenţa Voastră o va primi la Neapole, adică atunci când 
va fi recucerit regatul. 

Fatalitatea, care-i totdeauna împotriva noastră, a silit ieri 
flota engleză, plecată spre Neapole, să se întoarcă la 
Palermo. leşită din port pe vremea cea mai frumoasă şi pe 
cel mai bun vânt cu putinţă, şi-a luat rămas bun de la noi pe 
la ora unsprezece dimineaţa şi, la patru după-amiaza, 
dispăruse din vederea noastră. Vântul neîncetând să fie 
prielnic, probabil că ar fi fost astăzi la Procida. Din păcate, 
între insule şi Capri, a întâlnit două vase de întărire care 
anunțau amiralului că flota franceză abia pornise din Toulon 
şi înainta spre coastele de sud ale Italiei. S-a ţinut un 
consiliu de război, unde Nelson declară că întâia lui datorie 
e de-a veghea asupra Siciliei şi, scăpând de trupele de 
debarcare şi de artilerie, să alerge întru întâmpinarea 
inamicului şi să-l combată. După această hotărâre, Nelson 
s-a întors în grabă astă-seară la Palermo să debarce trupele 
şi să iasă din nou în largul mării. 

Închipuiţi-vă ce dezamăgire pe noi! Orice-aş spune, nu v- 
aş putea face s-o înţelegeţi. Escadra era frumoasă, 


impunătoare, superbă şi toate bastimentele ei ar fi produs 
cea mai mare impresie. Fiul meu, îmbarcat în prima lui 
expediţie, era plin de entuziasm. Pe scurt, întâmplarea 
potrivnică m-a deznădâăjduit. Scrisorile primite din Procida, 
la 11 şi la 12, mă înştiinţează că bomba e gata să explodeze. 
Lipsa de merinde şi de apă trebuie să le grăbească 
predarea. Vă las grija de a conduce totul. Dar mai doresc, 
împreună cu Eminenţa Voastră, să se măcelărească şi să se 
prade cât mai puţin, dat fiind convingerea mea că 
napolitanii nu se vor apăra. Cât despre clasele răzvrătite, 
ele n-au nici un curaj, iar poporul, care singur s-a arătat 
curajos, e pentru cauza cea dreaptă. Cred dar că veţi relua 
Neapolul fără mare, ba chiar fără nici o greutate. Mă 
încurcă numai fortul Sant-Elmo cu francezii lui. în locul 
Eminenţii Voastre, aş propune comandantului, cu somaţia 
de a răspunde în douăzeci şi patru de ore: sau se va preda 
chiar în ziua aceea şi, dându-i-se un bilet de liberă trecere 
ori o escortă, se va retrage luând cu sine cinzeci sau chiar o 
sută de iacobini, dar lăsând muniții, tunuri şi ziduri, totul în 
bună stare; sau, dacă nu primeşte; nu va avea de aşteptat 
nici o milă, iar el şi garnizoana lui vor fi trecuţi prin foc şi 
sabie. Astfel, s-ar paraliza fortul Sant-Elmo. Şi, de s-ar 
încăpăţâna comandantul, chiar în aceeaşi clipă să 
pornească la asalt ruşi, turci şi câţiva de-ai noştri, cei mai 
bine aleşi! O uncie3 de aur la asalt şi alta la întoarcere. Cu 
această făgăduială, sunt sigură că în mai puţin de-o 
jumătate de oră, Sant-Elmo e al nostru. Dar atunci, să ne 
ţinem cuvântul faţă de toţi, asediatori ca şi asediați. Cât 
despre deputaţi şi cei aleşi, înţelegeţi bine că numai regele 
îi poate numi, sedilii fiind desfiinţaţi; e cel mai mic lucru pe 
care-l merită felonia lor de a-şi fi detronat regele şi a-i fi 
alungat vicarul, luându-şi răspunderea fără învoirea lui. Dar 
ceea ce, îndeosebi, mi se pare mai grabnic, e a face ordine, 
a împiedica furturile, a încredința fortul Sant-Elmo unui 
comandant cinstit, brav şi credincios, a organiza o armată, 
a pune portul în stare de apărare şi a lua îndată socoteala 


exactă a forţelor maritime, ale artileriei şi a tot ce se 
găseşte în depozite; pe scurt, a repune puţină unitate în 
roţile maşinii. Şi, dacă în prima clipă de entuziasm, poporul 
ar putea fi îndemnat să intre în Statele romane, să libereze 
Roma, s-o înapoieze păstorului ei, şi să ne dea nouă munţii 
ca frontieră, ar fi o lovitură de maestru ce-ar vindeca rana 
făcută onoarei noastre. 

Dacă oricare altul decât Eminenţa Voastră ar avea sarcina 
unei astfel de munci, aş muri de îngrijorare; dar, 
dimpotrivă, sunt foarte liniştită, cunoscând toată întinderea 
şi profunzimea spiritului vostru, ce nu se pot asemui decât 
cu zelul şi activitatea voastră. 

Am primit scrisoarea Eminenţei Voastre din Bovino, cu 
data de 4, - cea din 6, de la Ariano; mai am aici şi pe cea 
trimisă din Acton, şi am admirat înţeleptele şi adâncile 
cugetări cuprinse în ele şi, cu toate că intima mea 
convingere, întemeiată pe o lungă şi dureroasă experienţă, 
nu-i de acord cu Eminenţa Voastră, m-au făcut să gândesc 
cu pătrundere, rezultatul fiind că vă admir şi mai mult. într- 
adevăr, cu cât judec, cu atât sunt mai încredinţată că 
guvernarea Neapolului va fi peste măsură de grea şi va 
avea nevoie de toate cunoştinţele, de toată destoinicia şi de 
toată dârzenia Voastră. Deşi, precât se pare, trecutul 
prezintă poporul napolitan drept un popor supus, totuşi, 
ura, patimile personale, temerile vinovaţilor care se văd 
dezvăluiţi vor face ca guvernarea să fie cumplit de grea; 
dar geniul Eminenţei Voastre va îndrepta totul. 

Lăsaţi-mă să vă mai spun că doresc cu înfocare, după ce 
Neapolul va fi luat, să cădeţi la învoială cu Sant-Elmo şi 
comandantul francez. Dar, înţelegeţi! Nici un tratat cu 
vasalii noştri răzvrătiți. Regele, în clemenţa lui, îi va ierta 
sau le va uşura pedeapsa, dat fiind bunătatea sa; dar a trata 
cu vinovaţi răzvrătiți, care-s în agonie şi nu pot face mai 
mult rău decât şoarecele în capcană, nu, nu, niciodată! 
Dacă binele Statului o vrea, voi consimţi să-i iert; dar să 
pactizez ca nişte nelegiuiţi atât de laşi, niciodată! 


E umila mea părere pe care o supun, ca toate celelalte, 
înţelepciunii şi aprecierii Voastre. 

Dealtfel, să creadă Eminenţa Voastră că simt cu vie 
gratitudine tot ce-i datorăm şi că, dacă uneori părerile 
noastre se deosebesc în privinţa îngăduinţei, pe care o 
crede bună iar eu o cred rea, nu-i păstrez totuşi o veşnică 
recunoştinţă pentru serviciile aduse nouă; şi, pentru mine, 
reorganizarea Neapolului va fi desigur cel mai mare şi mai 
greu dintre toate serviciile sale, şi va încununa opera uriaşă 
care, înfăptuită pe trei sferturi, e pe punctul de a fi pe 
deplin gata. 

Termin, rugând pe Eminenţa Voastră ca, în clipele acestea 
critice şi hotărâtoare, să nu ne lase fără ştiri, înțelegând cu 
cită îngrijorare le aşteptăm. 

Şi o mai rog să mă creadă, cu veşnică şi profundă 
gratitudine, recunoscătoarea şi prea devotata prietenă, 
Carolina” 

La aceste două scrisori trebuie să se alăture analiza 
scrisorii regelui, pe care greşit am pus-o în prologul cărţii 
noastre, pe când locul ei ar fi fost aici. 

Prin analiza aceasta, cititorii vor vedea că amândoi 
auguştii soţi, atât de rar de aceeaşi părere în orice lucru, 
aveau cel puţin un punct asupra căruia se înțelegeau de 
minune: să-şi urmărească răzbunările până la capăt şi să nu 
graţieze sub nici un cuvânt. 

Pe de altă parte, se va vedea, ceea ce de altminteri ne 
bucură să constatăm, ca rectificare istorică, cum că 
osândirile la moarte hotărâte de cei doi soţi sunt răspunsul 
la scrisori în care cardinalul Ruffo îndeamnă la îngăduinţă. 

Şi, pentru aceasta, ne vom mulţumi să punem din nou sub 
ochii cititorilor noştri indicaţiile date de rege cardinalului în 
privinţa deosebitelor categorii de vinovaţi, cât şi 
enumerarea feluritelor cazne cu care doreşte să fie 
pedepsiţi; vom lăsa pe rege să vorbească el însuşi: „La 
moarte: 

Toţi cei care au făcut parte din guvernul provizor; 


Toţi cei care au făcut parte din comisia legislativă şi 
executivă la Neapole; 

Toţi membrii din comisia militară şi de poliţie a 
republicanilor; 

Toţi cei ce au făcut parte din municipalităţile patriotice şi 
care, în general, au primit o însărcinare de la Republica 
Parthenopcană sau de la francezi, şi mai cu scamă cei care 
au făcut parte din comisia însărcinată cu cercetarea 
pretinselor jefuiri făcute de mine şi de guvernul meu; 

Toţi ofiţerii care erau în serviciul meu şi au trecut în 
serviciul aşa-zisei Republici sau a francezilor; bineînţeles că 
voinţa mea este că cei dintre numiții ofiţeri care ar fi prinşi 
cu arma în mână împotriva soldaţilor mei sau ai aliaţilor 
mei, să fie împuşcaţi în douăzeci şi patru de ore, fără altă 
judecată şi milităreşte, ca şi toţi baronii care, cu armele în 
mână, s-ar fi împotrivit sau s-ar împotrivi întoarcerii mele; 

Toţi cei care au înfiinţat sau tipărit gazete republicane, 
proclamaţii sau alte scrieri, tinzând să aţâţe popoarele mele 
la răzvrătire şi să răspândească principiile noului guvern, şi 
mai ales un oarecare Vicenzo Cuoco; 

De asemenea vreau să fie arestată şi osândită o oarecare 
Luiza Molina San-Felice, care a descoperit şi denunţat 
contrarevoluţia regaliştilor, în fruntea cărora erau Backer, 
tatăl şi fiul; 

În sfârşit, toţi aleşii cetăţii şi deputaţii pieţei care au 
alungat din guvernarea sa pe vicarul meu general Pignatelli 
şi i-au zădărnicit toate operaţiile prin oprelişti şi măsuri 
potrivnice credinţei pe care mi-o datorau. 

După care, cei recunoscuţi drept mai puţin vinovaţi vor fi 
fără mare cheltuială deportaţi pe viaţă în afara teritoriilor 
noastre, iar bunurile lor se vor confisca. Şi. îndeosebi 
asupra acestui punct, trebuie să vă spun că am găsit plin de 
înţelepciune tot ce-mi propuneţi cu privire la deportare în 
general, dar, mai gândindu-mă, cred că-i mai bine să 
scăpăm de viperele acestea decât să le păstrăm în casă. A! 
De-aş avea vreo insulă foarte îndepărtată de teritoriile mele 


de pe continent, nu zic, v-aş adopta bucuros sistemul de a 
înlocui moartea cu deportarea. Dar vecinătatea insulelor 
unde-mi sunt amândouă regatele, ar înlesni exilaţilor să 
uneltească comploturi cu nemulţumiţii. E adevărat că, pe de 
altă parte, loviturile îndurate de francezi în Italia, şi cele pe 
care, slavă Domnului, le vor mai suferi, vor împiedica pe 
deportaţi să ne dăuneze: atunci însă, de consimţim la exil, 
va trebui să ne gândim bine la locul deportării şi la 
mijloacele de-a o executa cu deplină siguranţă. Sunt pe cale 
de-a lua o hotărâre. 

Îndată ce voi fi recucerit Neapolul, îmi rezerv dreptul ca la 
lista alăturată să fac unele adăugiri pe care evenimentele şi 
cunoştinţele însuşite, mi le vor putea sugera. După care, am 
intenţia, ca bun creştin şi părinte iubitor al popoarelor 
mele, să uit cu totul trecutul şi să acord o iertare generală 
care să poată linişti pe aceia care n-au fost rătăciţi din 
perversitate sufletească, ci de frică şi din lipsă de curaj.” 

Nu ştim dacă fraza aceasta, scrisă după o listă de 
proscripţiunii4, demnă de Silae5, de Octavian6 sau de 
Tiberiu”? e o glumă jalnică, sau, ceea ce mai este cu putinţă 
din punctul de vedere cu care unii regi consideră 
regalitatea, dacă a fost scrisă cu seriozitate. 

Şi, când ea se aştepta mai puţin, sentinţa bietei signora 
San-Felice fusese scrisă. 

2. MONEDA RUSA. 

Am spus că Luiza se silea să fie fericită. 

Vai! îi venea foarte greu. 

Iubirea ei pentru Salvato era tot atât de mare, ba chiar 
mai mare; la femeie, şi mai ales la o femeie cu caracterul 
Luizei, dăruirea de sine sporeşte iubirea, în loc s-o 
micşoreze. 

Cât despre Salvato, tot sufletul său era al Luizei. Avea 
pentru ea mai mult decât iubire, un adevărat cult. 

Dar două pete întunecate se iviseră în viaţa bietei Luiza. 

Una ce i se arăta numai, când şi când, în minte, 
îndepărtată fiind de prezenţa lui Salvato, care o făcea să-i 


uite dezmierdările: era omul pe jumătate tată, pe jumătate 
soţ, ce-i trimitea, în răstimpuri egale, scrisori totdeauna 
afectuoase, dar unde i se părea că desluşeşte urmele unei 
tristeţi vădită numai pentru dânsa, şi era mai mult ghicită 
de inimă decât analizată de mintea ei. 

Îi răspundea prin scrisori cu totul filiale. N-avea nici un 
singur cuvânt de schimbat în sentimentele pe care le 
exprima cavalerului San-Felice: erau mereu ale unei fiice 
supuse, iubitoare şi respectuoase. 

Dar cealaltă pată, pată mohorâtă, pată de doliu ce se ivise 
în viaţa bietei Luiza şi pe care nimic n-o putea alunga din 
privirea ei, era neînduplecatul gând că pricinuise arestarea 
celor doi Backer şi, dacă vor fi executaţi, ea va fi cauza 
morţii lor. 

De altminteri, încetul cu încetul viaţa celor doi tineri se 
împletise, fiind mai mult împreună. Tot timpul cât nu era 
prins cu îndatoririle lui militare, Salvato îl dădea Luizei. 

După sfatul lui Michele, signora San-Felice o iertase pe 
Giovannina pentru ciudata-i ieşire care, dealtfel, părea mai 
puţin însemnată decât ar fi fost la noi, dat fiind 
familiaritatea servitorilor italieni cu stăpânii lor. 

În toiul evenimentelor atât de grave care se îndeplineau, a 
celor şi mai grave care se pregăteau, lumea, interesându-se 
mai puţin de treburile particularilor decât de ale Statului, 
nu lua în seamă intimitatea ce se stabilea între Salvato şi 
Luiza. De altminteri, intimitatea aceasta, oricât de deplină 
ar fi fost, nu te indigna nicidecum într-o ţară care, neavând 
echivalent pentru cuvântul metresă, îl traduce prin 
prietenă. 

Presupunând deci că, prin flecăreala ei, Giovannina ar fi 
avut de gând să dăuneze stăpânei sale, zadarnic fusese 
nesăbuită, că tot nu-i făcuse răul pe care-l spera. 

Fata ajunsese posomorită şi tăcută, dar încetase de-a mai 
fi necuviincioasă. 

Doar Michele în casa unde, din când în când, venea să-şi 
răspândească nebunatica veselie, îşi păstrase nepăsătoarea 


voie bună. Văzându-se ajuns la faimosul grad de colonel la 
care n-ar fi îndrăznit niciodată să viseze în ambițiile lui cele 
mai smintite, se gândea totuşi, uneori, la un oarecare capăt 
de frânghie fâlfâind în aer şi zărit numai de el; vedenia 
aceasta însă n-avea altă înrâurire asupra moralului său 
decât de a-l face să spună, cu şi mai multă voioşie şi bătând 
zgomotos din palme: „Foarte bine! Nu mori decât odată!” 
Exclamaţie din care numai diavolul, ce ţinea celălalt capăt 
al frânghiei, putea înţelege ceva. 

Într-o dimineaţă pe când se întorcea de la Assunta la sora 
lui de lapte, adică de la Marinella la Margeilina, drum pe 
care-l făcea aproape zilnic, trecea pe dinaintea uşii 
boccaiului8, şi cu hoinăreala obişnuită meridionalilor, se 
oprea fără nici un rost, i se păru că la sosirea lui 
schimbaseră vorba, făcându-şi unele semne ce spuneau 
vădit: „Păzea, uite-l pe Michele!” 

Era prea isteţ ca să arate c-a văzut ce văzuse; dar, 
totodată, şi prea curios pentru a nu căuta să afle ce i se 
ascundea. Grăi o clipă cu beccaiul, care făcea pe 
republicanul înflăcărat şi nu putu scoate nimic de la el; dar 
ieşind de acolo, intră la măcelarul Cristoforo, duşman firesc 
al beccaiului din singura pricină că amândoi se 
îndeletniceau aproape cu aceeaşi meserie. 

Cristoforo, adevărat patriot, băgase de seamă de 
dimineaţă, o frământare destui de mare în Piaţa-Veche. 
După cât se dumerise, o iscau doi oameni care împărţiseră 
câtorva indivizi binecunoscuţi ca devotați cauzei Burbonilor, 
monede străine de aur şi de argint. Pe unul din cei doi 
oameni, Cristoforo îl recunoscuse drept un fost bucătar al 
cardinalului Ruffo, pe nume Coscia, şi ca atare era în 
legătură cu negustorii din Piaţa-Veche. 

— Bine! zise Michele, ai văzut moneda, cumetre? 

— Da; dar n-am recunoscut-o. 

— Ai putea să ne faci rost de o monedă din astea? 

— Nimic mai uşor. 


— Atunci, cunosc pe cineva care o să ne spună din ce ţară 
vine... 

Şi Michele scoase din buzunar un pumn de bani de tot 
felul pentru ca Cristoforo să poată schimba în monedă 
napolitană preţul monedelor străine după care se ducea. 

Peste zece minute, se întoarse cu o monedă de argint în 
valoare de un piastru, dar mai subţire. Reprezenta, pe de o 
parte, o femeie cu cap trufaş, cu pieptul aproape gol, 
purtând o coroniţă pe frunte; de cealaltă parte, un vultur cu 
două capete, ţinând într-o gheară globul şi-n cealaltă 
sceptrul. 

În jurul monedei, pe faţă şi pe dos erau gravate inscripţii 
cu litere necunoscute. 

Degeaba îşi stoarse creierii Michele, încercând să le 
citească. Fu nevoit să mărturisească, spre ruşinea lui, că nu 
cunoştea literele din care se alcătuiau. 

Dădu lui Cristoforo însărcinarea de a se informa. Va veni 
să-i spună ce-avea să afle. 

Măcelarul, a cărui curiozitate nu era mai puţin aţâţată, 
începu îndată să cerceteze, în timp ce Michele, prin strada 
Toledo şi puntea Chiaia, ajungea la Margellina. 

Trecând pe dinaintea palatului Angri, întrebase de 
Salvato: ieşise de un ceas. 

După cum bănuise Michele, Salvato era la casa Palmieri, 
unde ducesa Fusco, confidenta Luizei, îi pusese la dispoziţie 
odaia în care fusese adus după rănirea lui, petrecând acolo 
ore atât de dulci şi atât de crude. 

În felul ăsta, intra la ducesa Fusco, ce primea cu semeţie şi 
pe faţă pe toţi fruntaşii patrioţi ai epocii, o saluta ori n-o 
saluta, după cum era acasă ori nu, şi trecea în odaia, acum 
cabinet de lucru. 

Din locuinţa ei, Luiza venea să-l găsească prin uşa de 
trecere deschisă între cele două vile. 

Michele, neavând aceleaşi pricini de a se ascunde, sună 
fără înconjur la portiţa grădinii, pe care i-o deschise 
Giovannina. 


Vorbea puţin cu fata de când o bănuise în privinţa surorii 
lui de lapte. Se mulţumi deci să dea din cap destul de rece. 
Să nu uităm, ajunsese colonel şi, cum la Luiza era ca şila el 
acasă, intră fără să mai întrebe nimic, deschise uşile şi, 
văzând odăile goale, se îndreptă spre cea în care era 
aproape sigur c-o găseşte. 

Tânărul lazzaronedavea un fel de a bate la uşă care-i trăda 
prezenţa; cei doi tineri îl recunoscură şi dulcele glas al 
Luizei rosti: 

— Intră! 

Michele împinse uşa. Salvato şi Luiza şedeau unul lângă 
altul. Ea îşi rezema capul de umărul lui, el o ţinea de talie. 

Luiza avea ochii în lacrimi, iar Salvato, fruntea 
strălucitoare de-o mândră bucurie. 

Michele zâmbi; i se părea că vede un tânăr soţ triumfător, 
la vestea unei viitoare paternităţi. 

Dealtfel, oricare ar fi fost sentimentul care însenina 
fruntea unuia şi înlăcrima ochii celeilalte, trebuia, fără 
îndoială, să rămână o taină între cei doi amanți; căci, 
văzându-l pe Michele, Luiza îşi puse un deget pe buze. 

Salvato se plecă spre tânăr şi-i întinse mâna. 

— Ce mai veşti? întrebă el. 

— Niciuna sigură, domnule general, dar marc zarvă în aer. 

— Şi cine o face? 

— O ploaie de argint care vine nu se ştie de unde. 

— O ploaie de argint! Măcar te-ai adăpostit sub streaşină? 

— Nu. Mi-am întins pălăria, şi iată una din picăturile 
căzute. 

Şi arătă lui Salvato moneda de argint. Elo luă şi, de la 
prima vedere: 

— Ale o rublă de pe timpul Caterinci a II-a. Faptul nu-i 
spunea nimic lui Michele. 

— O rublă? întrebă el, ce-i asta? 

— Un piastru rusesc. lar Caterina a Il-a e mama lui Paul |, 
împăratul care domneşte acuma. 

— Unde anume? 


— In Rusia. 

— Na-ţi-o bună! uite că se amestecă ruşii. într-adevăr, ni 
se făgăduia de mult c-or să vină. Oare au şi sosit? 

— Aşa se pare, răspunse Salvato. Apoi, ridicându-se: 

— Asta-i grav, mult iubita mea Luiza, zise tânărul ofiţer, şi 
sunt nevoit să te părăsesc, fiindcă nu-i timp de pierdut ca să 
aflăm de unde-s rublele răspândite în popor. 

— Du-te, răspunse tânăra femeie cu blinda resemnare 
care ajunsese cea mai de seamă însuşire a firii ei, după 
jalnica afacere a celor doi Backer. 

Într-adevăr, simţea că nu mai era stăpână pe sine; că, 
aidoma cu antica Ifigenie, era o victimă în mâinile 
Destinului şi, neputând lupta împotriva lui, s-ar fi zis că 
încerca să-l înduplece prin resemnarea ei. 

Salvato îşi încheie catarama săbiei şi se întoarse spre ea 
cu zâmbetul puternic şi senin ce nu i se ştergea de pe faţă 
decât pentru a-i reda tăria marmurei, şi, cuprinzând-o cu 
braţul, sub a cărui îmbrăţişare trupul ei se mlădie ca o 
ramură de salcie rosti: 

— La revedere, iubirea mea! 

— La revedere! repetă tânăra femeie. Pe când? 

— O! Cât mai curând cu putinţă! Nu trăiesc decât lângă 
tine, mai ales după fericita veste. 

Luiza se lipi de Salvato, ascunzându-şi capul la pieptul său; 
dar Michele putu să vadă roşeaţa feţei ce i se întindea până 
la tâmple. 

Vai! vestea pe care, în mândria lui egoistă, Salvato o 
numea o veste bună, era că Luiza va fi mamă! 

3. ULIIMELE ORE. 

lată ce se întâmplase şi cum se ivise moneda rusă în Piaţa 
Veche, la Neapole. 

La 3 iunie, cardinalul sosise la Ariano, oraş care, aşezat pe 
vârful cel mai înalt al Apeninilor, a primit chiar prin poziţia 
lui numele de balconul Pouille. Pe atunci, n-avea alt drum 
decât drumul consular ce duce de la Neapole la Brindisi, 
acelaşi pe care-l urmase Horaţiu în renumita lui călătorie cu 


Mecena. înspre Neapole, urcuşul e atât de abrupt, încât 
diligentele nu pot, sau mai degrabă nu puteau să-l suie, 
decât fiind trase de boi; de cealaltă parte, ajungeai numai 
mergând pe valea lungă şi strimtă a Bovinolui care 
oarecum, slujea drept Termopile Calabriei. în adâncul 
trecătorii, se rostogoleşte Cervaro, puhoi furios până la 
nebunie, şi pe malul său se târăşte drumul dintre Ariano şi 
podul Bovino. Coasta muntelui e atât de plină de stânci, 
încât vreo sută de oameni ar ajunge ca să oprească mersul 
unei armate. Acolo primise Schipani ordinul să se oprească 
şi, dacă l-ar fi executat, în loc să se lase în voia patimii 
nesăbuite de a lua Castellucio, pesemne că acolo s-ar fi 
isprăvit triumfalul marş al cardinalului. 

Dimpotrivă, spre marea lui mirare, cardinalul ajunsese la 
Ariano fără nici o piedică. Găsi aici lagărul rus. 

Chiar a doua zi după sosirea lui, în timp ce vizita lagărul, i 
se aduseră doi inşi, care abia fuseseră arestaţi într-un 
calessino10. 

Amândoi se dădeau drept negustori de grâne, mergând la 
Pouille să-şi facă cumpărăturile. 

Cardinalul se pregătea să-i cerceteze, când, privindu-i cu 
luare-aminte şi văzând că unul din ei, în loc să fie zăpăcit 
sau speriat, zâmbea, recunoscu în presupusul negustor de 
grâne pe un fost bucătar de-al lui, pe nume Coscia. 

Fiind recunoscut, Coscia, după obiceiul napolitan, luă 
mâna cardinalului şi o sărută; cardinalul înțelegând că nu 
întâmplarea aducea pe cei doi călători în faţa lui, îi duse 
afară din lagărul rus într-o casă singuratică, unde putu să le 
vorbească în linişte: 

— Veniţi de la Neapole? întrebă el. 

— Am plecat de acolo ieri dimineaţă, răspunse Coscia. 

— Atunci, îmi puteţi da veşti proaspete? 

— Da, monseniore, cu atât mai mult cu cât noi chiar 
veneam după ştiri la Eminenţa Voastră. 

Într-adevăr, amândoi mesagerii erau trimişi de comitetul 
regalist. Burghezii ca şi patrioţii se interesau mult să afle 


sigur dacă ruşii sosiseră ori nu, colaborarea cu ei fiind o 
mare garanţie pentru izbânda expediției sanfediste, căci 
numeric vorbind avea drept sprijin pe cel mai puternic 
dintre imperii. 

În privinţa aceasta, cardinalul satisfăcu din plin pe cei doi 
trimişi. Îi îmbie să treacă prin mijlocul rândurilor moscovite, 
asigurându-i că nu era decât avangarda şi că armata venea 
din urmă. 

Amândoi călătorii, deşi mai puţin necredincioşi decât 
apostolul Toma, putură totuşi face ca el: să vadă şi să pipăie. 

Pipăiră, îndeosebi, un sac de bani ruseşti pe care 
cardinalul li-l încredința ca să-l împartă bunilor prieteni din 
Piaţa-Veche. 

S-a văzut că meşterul bucătar Coscia îşi îndeplinise 
conştiincios însărcinarea, fiindcă una din ruble ajunsese 
până la Salvato, care, de asemenea, înţelesese gravitatea 
faptului, şi plecase să-l controleze. 

Peste două ore, nu mai avea nici o îndoială: ruşii se uniseră 
cu cardinalul, şi turcii erau pe cale s-o facă şi ei. 

Încă nu trecuse ziua, că zvonul se şi răspândise în tot 
oraşul. 

Salvato, întorcându-se la palatul Angri, aflase veşti şi mai 
îngrozitoare. 

Ettore Caraffa, eroul de la Andria şi de la Trani, era blocat 
de Pronio la Pescara, şi nu putea veni în ajutorul Neapolului 
care, totuşi, îl socotea drept unul dintre cei mai viteji 
apărători ai săi. 

Bassetti, numit de Macdonald, înainte de plecarea lui din 
Neapole, general-şef al trupelor Republicii, fiind bătut de 
Fra-Diavolo şi de Mammone, abia se întorsese rănit la 
Neapole. 

Schipani, atacat şi învins pe Sorno, se oprise numai la 
Torre-del-Greco şi se închisese împreună cu vreo sută de 
oameni în micul fort Granatello. 

În sfârşit, Manthonnet, ministrul de război, însuşi 
Manthonnet ce mersese împotriva lui Ruffo şi se bizuise că 


Ettore Caraffa se va uni cu el, Manthonnet, lipsit de ajutorul 
bravului căpitan şi găsindu-se în mijlocul locuitorilor care, 
aţâţaţi de pilda lui Castellucio, se răsculau ameninţători, nu 
putuse ajunge până la Ruffo şi, fără să fi trecut de Baia, 
fusese silit să se retragă. 

Salvato, citind veştile acestea fatale, rămase o clipă pe 
gânduri; apoi se păru c-a luat o hotărâre; cobori repede în 
stradă şi sări într-un calessino ca să-l ducă la casa Palmieri. 

De astă dată, nu mai intră prevăzător prin casa ducesei 
Fusco: se duse de-a dreptul la portiţa grădinii care se 
deschisese într-un chip atât de fericit pentru el, în noaptea 
de 22 spre 23 septembrie, şi sună, Giovannina veni să 
deschidă şi, văzând tânărul, nu-şi putu stăpâni un strigăt de 
surprindere: niciodată nu intra pe acolo. 

Salvato nu se preocupă de mirarea şi nici nu se îngrijoră 
de ţipătul ei. 

— Stăpâna ta e aici? o întrebă el. 

Şi, cum nu răspundea, ca fermecată de privirea lui, se 
îndreptă spre intrare, îndepărtând-o binişor cu mâna, fără 
măcar să bage de seamă că Giovannina i-o apucase, 
strângând-o cu o patimă pe care, dealtminteri, el poate o 
puse pe seama fricii stârnită de situaţia atât de nesigură în 
firile cele mai tari, şi cu atât mai mult în Giovannina. 

Luiza era în aceeaşi odaie unde o lăsase Salvato. La 
zgomotul neaşteptat al paşilor săi, la uimirea de a-l auzi 
venind din partea opusă celei obişnuite, sări arsă spre uşă 
şi o deschise. Salvato se găsi în faţa ei. 

Tânărul îi luă amândouă mâinile şi, privind-o câteva clipe 
cu un zâmbet de nespusă blândeţe şi totodată de tristeţe: 

— Totul e pierdut! îi zise el. Peste o săptămână, cardinalul 
Ruffo şi oamenii lui vor fi sub zidurile Neapolului, şi va fi 
prea târziu pentru a lua o hotărâre. Trebuie deci s-o luăm 
chiar acum. 

Cât despre Luiza, îl privea mirată, dar fără teamă. 

— Vorbeşte, spuse ea, te ascult. 


— În împrejurările de astăzi, urmă Salvato, sunt trei 
lucruri de făcut. 

— Care anume? 

— Întâi, să plecăm călare cu o sută dintre bravii mei 
calabrezi, să înlăturăm toate piedicile pe care le vom întâlni 
în cale, şi să ajungem la Capua. Capua a păstrat o 
garnizoană franceză. Te încredinţez lealităţii 
comandantului, oricare ar fi el, şi, de capitulează, te va 
cuprinde în capitulare şi eşti scăpată, căci te afli sub 
ocrotirea tratatelor. 

— Şi tu, întrebă ea, rămâi la Capua? 

— Nu, Luiza, mă întorc aici, că aici mi-e locul; dar, îndată 
ce voi fi liberat de îndatoririle mele, vin după tine. 

— Al doilea? zise ea. 

— Ea lua barca bătrânului Basso Tomeo care, împreună cu 
cei trei fii ai lui, te va aştepta la mormântul lui Scipio şi, dat 
fiind că nu mai este blocată, a vâsli de-a lungul coastei 
Terracina până la Ostia; şi, odată acolo, a merge în susul 
Tibrului până la Roma. 

— Vii cu mine? întrebă Luiza. 

— Cu neputinţă. 

— Atunci, al treilea? 

— E să rămânem aici, apărându-ne cât mai bine şi să 
aşteptăm evenimentele. 

— Care evenimente? 

— Urmările unui oraş luat cu asalt şi răzbunările unui rege 
laş, deci fără milă. 

— Vom scăpa sau vom muri împreună? 

— Se prea poate. 

— Atunci, să rămânem. 

— E ultimul tău cuvânt, Luiza? 

— Ultimul, dragul meu. 

— Gândeşte-te până deseară, când voi fi aici. 

— Întoarce-te deseară; dar, deseară, îţi voi spune, ca şi 
acum: dacă rămâi, rămânem amândoi. 

Salvato se uită la ceas. 


— E ora trei, zise el; nu pot pierde nici o clipă. 

— Mă părăseşti? 

— Mă urc la fortul Sant-Elmo. 

— Dar şi fortul Sant-Elmo e comandat de un francez: de ce 
nu mă încredinţezi lui? 

— Fiindcă nu l-am văzut decât un moment şi mi s-a părut 
că-i un ticălos. 

— 'Ticăloşii fac uneori pentru bani, ceea ce oamenii de 
inimă săvârşesc din devotament. 

Sahato zâmbi. 

— Tocmai asta voi încerca. 

— Încearcă, dragul meu: tot ce vei face va fi bine făcut, 
numai să rămâi lângă mine. 

Salvato o sărută la plecare, iar peste puţin putea fi văzut 
cum urca muntele pe o cărare şi dispărea după mănăstirea 
San-Martino. 

Colonelul Mejean care, din înălţimea fortăreței plana ca o 
pasăre de pradă deasupra oraşului şi a împrejurimi lor lui, îl 
zări şi-l recunoscu. Auzise de faima acestei firi sincere şi 
cinstite, opusă lui. Poate că-l ura, dar nu se putea opri de a-l 
stima. 

Avu când să se întoarcă în biroul său şi, cum oamenilor de 
felul ăsta nu le place lumina zilei, lăsă în jos perdelele şi se 
aşeză cu spatele la fereastră, aşa, ca ochii lui şovâăitori, ce 
clipeau des, să nu poată fi pândiţi în penumbră. 

Aproape îndată după ce luase măsurile acestea, fu anunţat 
generalul de brigadă Salvato Palmieri. 

— Să intre, zise colonelul Mejean. 

Salvato fu introdus şi uşa se închise în urma lui. 

4. UNDE UN OM CINSTITI PROPUNE O FAPIA REA PE 
CARE OAMENI CINSTIŢI AU PROSTIA DE A N-O PRIMI. 

Convorbirea ţinu cam un ceas. 

Salvato ieşi cu ochii întunecaţi şi capul în piept. 

Apucă pe povârnişul ce duce de la San-Martino la 
Infrascata, luă un calessino pe care-l găsi la poalele colinei 
dei Studi, ca să meargă la palatul regal, unde era sediul 


Directoratului. Uniforma lui îi deschidea toate uşile. 
Pătrunse până în sala de şedinţe. 

Îi găsi pe directori adunaţi, iar Manthonnet le clădea 
raportul situaţiei. 

Era cea pe care am spus-o: 

Cardinalul la Ariano, adică putând fi la Neapole în patru 
marşuri; 

Sciarpa la Nocera, adică la două marşuri de Neapole; 

Fra-Diavolo la Sessa şi la Teano, adică la două marşuri de 
Neapole; 

În sfârşit, Republica ameninţată de napolitani, de sicilieni, 
de englezi, romani, toscani, ruşi, portughezi, dalmaţi, turci 
şi albanezi. 

Raportorul era posomorit; cei care-l ascultau şi mai 
posomoriţi. 

La intrarea lui Salvato, toţi ochii se întoarseră spre el, care 
făcându-i semn lui Manthonnet să urmeze, rămase în 
picioare, tăcut. 

Când Manthonnet isprăvi, preşedintele întrebă pe Salvato: 

— O să ne dai veşti noi, iubite generale? 

— Nu; dar am să vă fac o propunere. 

Toţi cunoşteau curajul înflăcărat şi neclintitul patriotism al 
tânărului: îl ascultară. 

— După ceea ce v-a spus bravul general Manthonnet, mai 
aveţi vreo speranţă? 

— Prea puţină. 

— Şi aceasta, pe ce se întemeiază? Spuneţi-ne. Toţi tăcură. 

— Va să zică, reluă Salvato, nu mai aveţi niciun«, şi 
încercaţi numai să vă amăgiţi pe voi înşivă. 

— Dar dumneata mai ai? 

— Da, de se face întocmai ce vă voi spune. 

— Spune! 

— Sunteţi toţi bravi şi curajoşi? Sunteţi toţi gata să muriţi 
pentru patrie? 

— Toţi, strigară membrii directoratului, ridicându-se în 
acelaşi avânt. 


— Nu mă îndoiesc, urmă el cu liniştea-i obişnuită; dar a 
muri pentru patrie, nu înseamnă a o salva şi, înainte de 
toate, patria trebuie salvată; fiindcă a salva patria, e a salva 
Republica şi a salva Republica, e a statornici pe pământul 
ăsta nenorocit inteligenţa, progresul, legalitatea, lumina, 
libertatea care, odată cu întoarcerea lui Ferdinand, ar pieri 
pentru o jumătate de secol, pentru un secol poate. 

Auditorii rămaseră tăcuţi, atât de dreaptă şi cu neputinţă 
de combătut era judecata aceasta. Salvato urmă: 

— Când Macdonald a fost rechemat în Italia de nord şi 
francezii au părăsit Neapole, v-am văzut, voioşi, felicitându- 
vă că sunteţi, în sfârşit, liberi. Amorul propriu naţional, 
patriotismul vostru pentru locul de baştină vă orbeau; aţi 
făcut atunci primul pas spre sclavie. 

O vie roşeaţă.trecu pe fruntea membrilor directoratului; 
Manthonnet murmură: 

— Mereu străinul! Salvato dădu din umeri. 

— Sunt mai napolitan decât dumneata, Manthonnet, 
răspunse el, fiindcă familia dumitale, cu obârşia în Savoia, 
locuieşte la Neapole numai de cincizeci de ani; eu, sunt din 
Terra Molisa, acolo s-au născut, acolo au murit strămoşii 
mei. Să-mi dea Dumnezeu cea mai mare fericire de-a muri 
acolo ca ei! 

— Ascultaţi-l, zise unul, înţelepciunea vorbeşte prin glasul 
acestui tânăr. 

— Nu ştiu ce numeşti străinul; dar ştiu pe cine numesc 
fraţii mei. Fraţii mei sunt oamenii, din orice ţară ar fi ei, 
care vor ca şi mine demnitatea individului prin 
independenţa naţiunii. Oamenii aceştia fie ei francezi, ruşi, 
turci ori tătari, de vreme ce intră în noaptea mea cu o făclie 
în mână şi cuvintele de progres şi libertate pe buze, 
oamenii aceştia sunt fraţii mei. Pentru mine, străini sunt 
napolitanii, compatrioţii mei care, reclamând puterea 
pentru Ferdinand, mergând sub flamura lui Ruffo, vor să ne 
impună din nou despotismul unui rege tâmpit şi al unei 
regine desfrânate. 


— Vorbeşte, Salvato! Vorbeşte! zise acelaşi glas. 

— Ei bine, vă spun: ştiţi să muriţi, dar nu ştiţi să învingeţi. 

Adunarea se înfierbântă. Manthonnet se întoarse brusc 
spre Sahato. 

— Ştiţi să muriţi, repetă Salvato; dar nu ştiţi să învingeţi, şi 
dovada este că Bassetti a fost bătut, că Schipani a fost 
bătut; că însuţi dumneata, Manthonnet, ai fost bătut. 

Manthonnet plecă fruntea. 

— Francezii, dimpotrivă, ştiu să moară şi... Erau treizeci şi 
doi la Cotrone; din treizeci şi doi, cincisprezece au murit şi 
unsprezece au fost răniţi. Erau nouă mii la Civita 
Castellane, şi aveau înaintea lor patruzeci de mii de inamici, 
care au fost învinşi. Aşa că, repet, francezii ştiu nu numai să 
moară, dar mai ştiu să şi învingă. 

Nici o voce nu răspunse. 

— Fără francezi, vom muri, vom muri glorios, vom muri cu 
fală, vom muri cum au murit Brutus şi Caius la Filipe; dar 
vom muri deznădăjduind, vom muri îndoindu-ne de 
Providenţă, vom muri spunând: „Virtute, nu eşti decât un 
cuvânt!” şi, gândul cel mai groaznic e că Republica va muri 
odată cu noi. Cu francezii, vom învinge, şi Republica va fi 
salvată! 

— Înseamnă deci, exclamă Manthonnet, că francezii sunt 
mai bravi decât noi? 

— Nu, iubite generale, nimeni nu-i mai brav decât 
dumneata, nimeni nu-i mai brav decât mine, nimeni nu-i mai 
brav decât Cirillo care mă ascultă, ba m-a şi aprobat de 
două ori; şi, când ceasul morţii va suna, vom da dovada, 
sper, că nimeni nu va muri mai frumos decât noi. Şi 
Kosciusko era brav; dar, căzând, a rostit îngrozitoarele 
cuvinte pe care trei împărțiri le-au îndreptăţit: Finis 
Poloniae! Vom spune căzând, şi dumneata cel dinţii, nu mă 
îndoiesc, vorbe istorice; repet însă, dacă nu pentru noi, cel 
puţin pentru copiii noştri care vor avea de refăcut munca 
noastră, e mai bine să nu cădem. 

— Dar, zise Cirillo, unde sunt francezii ăştia? 


— Vin de la Sant-Elmo, răspunse Salvato; m-am despărţit 
adineaori de colonelul Mejean. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta? întrebă Manthonnet. 

— Da, e un ticălos, răspunse Salvato cu liniştea-i de 
totdeauna, şi iată de ce se poate trata cu el. îmi vinde o mie 
de francezi. 

— Nu are decât cinci sute cincizeci! exclamă Manthonnet. 

— Pentru Dumnezeu, dragă Manthonnet, lasă-mă să 
termin; timpul e preţios şi, de-aş putea cumpăra timp, cum 
pot cumpăra oameni, aş face-o. îmi vinde o mie de francezi. 

— Aşa bătuţi cum suntem, încă mai putem aduna zece sau 
cinsprezece mii de oameni, zise Manthonnet, şi te bizui să 
faci cu o mie de francezi ceea ce nu poţi face cu cinsprezece 
mii de napolitani? 

— Nu mă bizui să fac cu o mie de francezi ceea ce nu pot 
face cu cinsprezece mii de napolitani; dar cu cinsprezece 
mii de napolitani şi o mie de francezi, pot face ce n-aş face 
cu treizeci de mii de napolitani. 

— Ne calomniezi, Salvato. 

— Ferească Dumnezeu! Dar pilda e aici. Crezi că, dacă 
Mack ar fi avut o mie de oameni din trupe vechi, o mie de 
soldaţi vechi, disciplinaţi, deprinşi cu victoria, o mie de 
soldaţi de-ai prinţului Eugen sau de-ai lui Suvorov, 
înfrângerea noastră ar fi fost atât de rapidă, fuga noastră 
atât de ruşinoasă? Căci eram cu gândul, dacă nu cu inima, 
alături de napolitanii ce-o ştergeau şi împotriva cărora 
luptasem; o mie de francezi, vezi, dragă Manthonnet, e un 
batalion pătrat1 1, şi un batalion pătrat e o fortăreață pe 
care nimic n-o biruie, nici artileria, nici cavaleria; o mie de 
francezi, e o barieră peste care inamicul nu trece, un zid în 
spatele căruia soldatul brav, dar neobişnuit cu focul, prost 
disciplinat, prinde încredere, se căleşte. Daţi-mi comanda a 
douăsprezece mii de napolitani şi a o mie de francezi şi, 
într-o săptămână, vi-l aduc aici pe cardinalul Kuffo, legat de 
mâini şi de picioare. 


— Şi trebuie neapărat, Salvato, ca dumneata să-i comanzi 
pe aceşti douăsprezece mii de napolitani şi o mie de 
francezi? 

— la seama, Manthonnet! lată un sentiment rău, ceva 
aidoma cu invidia ce-ţi muşcă inima. 

Şi, sub privirea blajină a tânărului, Manthonnet, umilit, îşi 
părăsi locul şi veni să-i dea mâna. 

— Iartă-l, dragă Salvato, zise el, pe un om încă prăpădit de 
ultima lui înfrângere. Dacă lucrul ăsta ţi se acordă, vrei să 
mă iei drept locotenentul dumitale? 

— Dar urmează odată, Salvato, făcu Cirillo. 

— Da, trebuie neapărat ca eu să-i comand, reluă Salvato, 
şi vă voi spune de ce: trebuie ca francezii pe care socot să 
mă sprijin, cei o mie de francezi ce-mi vor fi stâlpul de 
bronz, aceşti o mie de francezi să mă vadă luptând, fiindcă 
ei ştiu că eram, nu numai aghiotantul, ci şi prietenul 
generalului Championnet12. Dacă aş fi fost ambițios, l-aş fi 
urmat pe Macdonald în Italia de nord, adică pe terenul 
marilor bătălii, acolo unde, în trei-patru ani devii Desaix, 
Kleber, Bonaparte, Murat, şi nu aş fi cerut concediu pentru 
a comanda o ceată de calabrezi sălbatici şi a muri neştiut de 
nimeni în vreo hărţuială împotriva unor ţărani, comandaţi 
de un cardinal. 

— Şi francezii aceştia, întrebă preşedintele, cu ce preţ ţi-i 
vinde comandantul din Sant-Elmo? 

— Nu cu cât merită ei, desigur - ce-i drept, că nu lor, ci lui 
îi plătesc - cinci sute de mii de franci. 

— Şi aceşti cinci sute de mii de franci, de unde-i iei? mai 
întrebă preşedintele. 

— Aşteaptă, răspunse Salvato, mereu liniştit; că nu-mi 
trebuie cinci sute de mii de franci, ci un milion. 

— Cu atât mai mult. Repet, de unde vei lua un milion, când 
poate nu avem nici zece mii de ducați în casă? 

— Daţi-mi puteri depline asupra vieţii şi bunurilor a zece 
cetăţeni bogaţi pe care vi-i voi numi şi, mâine, milionul va fi 
aici, adus de ei înşişi. 


— Cetăţene Salvato, exclamă preşedintele, ne propui acum 
tocmai ceea ce imputăm duşmanilor noştri. 

— Salvato! murmură Cirillo. 

— Aşteptaţi, rosti tânărul. Am cerut să fiu ascultat până la 
capăt şi, în fiece clipă, mă întrerupeţi. 

— E adevărat, suntem nedrepţi! zise Cirillo, înclinându-se. 
Vorbeşte. 

— După cum ştie toată lumea, reluă Salvato, am bunuri în 
valoare de două milioane, ferme, moşii, case, în sfârşit 
proprietăţi, în provincia Molisa. Aceste două milioane le 
dăruiesc naţiunii. Când Neapolul va fi eliberat şi Ruffo fugit 
sau prins, națiunea va vinde moşiile mele şi va înapoia banii 
celor zece cetăţeni care-mi vor fi împrumutat, sau mai bine- 
zis i-au împrumutat naţiunii, ci te o sută de mii de franci. 

Un murmur de admiraţie se auzi printre directori. 
Manthonnet îi cuprinse gâtul tânărului cu braţele. 

— Ceream să servesc sub comanda ta ca locotenent, zise 
el; mă vrei ca simplu voluntar? 

— Dar, întrebă preşedintele, în timp ce-ţi vei duce cei 
cinsprezece mii de napolitani şi o mie de francezi împotriva 
lui Ruffo, cine va veghea asupra siguranţei şi a limitei 
oraşului? 

— A! exclamă Salvato, ai atins singura primejdie; trebuie 
să facem o jertfă şi să luăm o cumplită hotărâre. Patrioţii se 
vor refugia în forturi şi le vor apăra, apărându-se pe ei 
înşişi. 

— Dar oraşul! Oraşul! repetară directorii laolaltă cu 
preşedintele. 

— Ne expunem la opt sau zece zile de anarhie. 

— Zece zile de incendii, de jaf, de ucideri! repetă 
preşedintele. 

— Ne vom întoarce biruitori şi-i vom pedepsi pe răzvrătiți. 

— Pedepsirea lor va reclădi oare casele arse? Va reface 
averile nimicite? Va reda viaţă morţilor? 

— După douăzeci de ani, cine va mai băga de seamă că 
douăzeci de case au fost arse, că douăzeci de averi s-au 


prăpădit şi douăzeci de vieţi au fost curmate? Lucrul de 
căpetenie este ca Republica să triumfe căci, dacă-i 
doborâtă, căderea ei va fi urmată de mii de nedreptăţi, de 
mii de nenorociri, de mii de morţi. Directorii se priviră. 

— Treci în camera de alături, cât vom delibera. 

— Votez pentru tine, Salvato! strigă Cirillo tânărului. 

— Rămân să influenţez, dacă se poate, asupra deliberării, 
zise Manthonnet. 

— Cetăţeni directori, rosti Salvato ieşind, amintiţi-vă 
spusele lui Saint-Just13: „Când e vorba de revoluţie, cel 
care nu sapă adânc îşi sapă propria groapă”. 

Salvato se duse şi, după cum primise ordin, aşteptă în 
camera vecină. 

Peste zece minute, uşa se deschise; Manthonnet se 
apropie de tânăr, îl luă de braţ şi atrăgându-l spre stradă îi 
zise: 

— Vino. 

— Unde? întrebă Salvato. 

— Acolo unde se moare. 

Propunerea tâlharului fusese respinsă în unanimitate, mai 
puţin un vot. 

Era votul lui Cirillo. 

5. MARSELIEZA NAPOLITANA. 

În aceeaşi zi, avea loc o seară de gală la San-Carlo. 

Se cânta Horaţii şi Curiaţii, una din cele o sută de 
capodopere ale lui Cimarosa14. Niciodată nu s-ar fi zis, 
văzând sala luminată d giorno, femeile elegante şi 
împodobite ca pentru o serbare, tinerii care abia îşi 
depuseseră puşca la intrare şi aveau s-o reia la ieşire, 
niciodată nu s-ar fi zis că Haniball5e atât de aproape de 
porţile Romei. 

Intre actul al doilea şi al treilea, cortina se ridică, şi prima 
actriţă a teatrului, în costumul geniului patriei, ţinând un 
steag negru în mână, veni să vestească ştirile pe care le şi 
cunoaştem, şi nu lăsau patrioţilor altă alegere decât de a-l 
zdrobi pe cardinal, printr-o sforţare, hotărâtoare, la 


picioarele zidurilor din Neapole, sau de a muri ei înşişi, 
apărându-le. 

Ştirile, oricât de îngrozitoare erau, nu-i descurajaseră pe 
spectatorii care le ascultau. Fiecare din ele fusese primită 
cu strigătele de: „Trăiască libertatea! Moarte tiranilor!” 

În sfârşit, când aflară ultima, adică înfrângerea şi 
întoarcerea lui Manthonnet, n-a fost numai patriotism, a 
fost o nebunie; strigau din toate părţile: 

— Imnul libertăţii! Imnul libertăţii! 

Artista care citise înfiorătorul buletin salută, arătând că 
era gata să intoneze imnul naţional, când deodată 
spectatorii zăriră într-o lojă pe Eleonora Pimentel, între 
Monti, autorul versurilor şi Cimarosa, autorul muzicii. 

Atunci în toată sala răsună un singur strigăt: 

— Pimentel! Pimentel! 

Monitorul parthenopean, redactat de nobila femeie, îi 
aducea o imensă.popularitate. 

Pimentel salută; dar nu asta voiau; voiau ca ea însăşi să 
cânte imnul. 

Se împotrivi o clipă, dar, faţă de unanimitatea 
demonstraţiei, fu nevoită să se supună. 

leşi din lojă şi reapăru pe scenă, în timp ce sala întreagă 
răcnea: „ura, vivat, bravo” şi aplauda. 

I se prezentă drapelul negru. 

Dar ea, clătinând din cap, zise! 

— Acesta-i drapelul morţilor şi, slavă Domnului! cât vom 
respira, Republica şi libertatea n-au murit. Daţi-mi drapelul 
celor vii. 

I se aduse drapelul tricolor napolitan. Cu un gest pasionat, 
îl strânse la inimă. 

— Fii flamura noastră biruitoare, drapel al libertăţii! rosti 
ea, sau, fii giulgiul nostru al tuturor! 

Apoi, în toiul unui vuiet de-ai fi crezut că se dărâmă sala, 
când şeful de orchestră făcu semn cu bagheta şi răsunară 
primele note, se lăsă o tăcere neobişnuită, că părea 
încărcată de fiori şi, cu vocea-i plină şi sonoră, cu splendida- 


i voce de contralto, Eleonora Pimentel, aidoma cu muza 
patriei, începu prima strofă cu versurile: 

Popoare ce vă târâţi în genunchi, Încovoiate pe treptele 
tronului, Tiranul cade, ridicaţi-vă. 

Şi fărâmaţi-i cu piciorul coroana! 

Trebuie să cunoşti populaţia napolitană, trebuie să-i fi 
văzut admiraţia crescând până la frenezie,- entuziasmul 
care, nemaigăsind cuvinte să se exprime, se ajută cu gesturi 
furioase şi cu strigăte nelămurite, pentru a-ţi închipui 
starea de înfierbântare a sălii, când ultimul vers din 
Marselieza parthenopeană ieşise din gura cântăreţei, şi 
ultima notă din acompaniament se stinsese în orchestră. 

Cununile şi buchetele căzură pe scenă ca o grindină 
vijelioasă. 

Eleonora ridică două cununi de lauri, aşeză una pe capul 
lui Monti şi cealaltă pe al lui Cimarosa. 

Atunci, fără să se fi văzut cine o aruncase, căzu în mijlocul 
florilor presărate, o ramură de palmier. 

Patru mii de mâini aplaudară, două inii de glasuri strigară: 

— Ramura pentru Eleonora! Ramura pentru Eleonora! 

— Ramura martiriului! răspunse profetic cântăreaţa, 
ridicând-o şi apăsând-o pe pieptul ei cu amândouă mâinile 
încrucişate. 

Atunci, a fost un delir. Se repeziră pe scenă. Bărbaţii 
îngenuncheară înaintea ei şi, cum trăsura o aştepta la 
poartă, deshămară caii şi luând locul bidiviilor patrioţi 
înflăcăraţi o duseră acasă însoţiţi de orchestra care, până la 
ora unu, cântă sub fereastra ei. 

Toată noaptea, imnul lui Monti răsună pe străzile 
Neapolului. 

— Dar marele entuziasm, din teatrul San-Carlo, cât pe ce 
să-l facă să sară în aer, se răci a doua zi răspândindu-se 
prin oraş. înfocarea din ajun se datora unor condiţii de 
ambianţă, de căldură, de lumină, de zgomot, de emanaţii 
magnetice, şi avea să se stingă dacă n-ar mai fi fost 
întrunite înfriguratele împrejurări. 


Oraşul, văzând că ultimii săi apărători se întorc în 
neorânduială, răniţi, fugari, plini de colb, unii prin poarta 
Capua, alţii prin poarta del Carmine, fu copleşit de o 
tristeţe care curând ajunse o adâncă mâhnire. 

În acelaşi timp, se întocmea în jurul Neapolului o linie de 
întărituri, oare strângându-se mereu, tindea să-l înăbuşe 
într-un cerc de fier, într-o cingătoare de foc. 

Într-adevăr, în orice parte s-ar fi întors Neapolul, 
republicanii nu vedeau decât duşmani înverşunaţi, 
adversari neîndurători: 

La nord, Fra-Dravolo şi Mammone; 

La est, Pronio; 

La sud-est, Ruffo, de Cesare şi Sciarpa; 

La sud şi la vest, rămăşiţele flotei britanice, pe care se 
aşteptau s-o vadă ivindu-se din nou, mai puternică decât 
oricând, întărită cu patru nave ruseşti, cinci nave 
portugheze şi trei turceşti; în sfârşit, toate tiraniile din 
Europa parcă se ridicaseră dându-şi mâna ca să înăbuşe 
strigătul de libertate al nenorocitului oraş. 

Dar, să ne grăbim a spune că patrioţii napolitani au fost la 
înălţimea situaţiei. La 5 iunie, directoratul, cu ceremoniile 
de pe vremuri, desfăşură drapelul roşu şi declară patria în 
primejdie. îndemnă pe toţi cetăţenii să se înarmeze pentru 
apărarea obştească, ne silind pe nimeni, ordonând însă că, 
la semnalul celor trei lovituri de tun, trase din forturi la 
intervale egale, fiecare cetăţean care nu va fi trecut pe rolul 
gărzii naţionale sau în registrele unei societăţi patriotice, va 
fi obligat să se întoarcă acasă şi să închidă uşile şi ferestrele 
până când o altă lovitură de tun îi va îngădui să le 
redeschidă. Toţi cei care, după tragerea celor trei lovituri 
de tun, vor fi găsiţi pe stradă, cu puşca în mână, fără a face 
parte din.garda naţională, nici din altă societate patriotică, 
vor fi arestaţi şi împuşcaţi ca duşmani ai patriei. 

Cele patru castele ale Neapolului, del Carmine, Castello- 
Nuovo, Castello-del-Ovo şi Sant-Elmo fură aprovizionate pe 
trei luni. 


Printre cei clintii, se prezentă să primească arme şi 
cartuşe pentru a porni asupra inamicului, un avocat 
renumit, acum bătrân şi aproape orb care, odinioară mare 
cunoscător al antichităţilor napolitane, fusese călăuza 
împăratului Iosif al II-lea, în călătoria lui în Italia. 

Era însoţit de cei doi nepoți ai lui, tineri între 
nouăsprezece şi douăzeci de ani. 

S-au dat puşti şi cartuşe celor doi tineri, dar pe bătrân n- 
au vrut să-l primească, sub cuvânt că era aproape orb. 

— Voi ajunge atât de aproape de inamic, încât voi fi foarte 
nenorocit dacă nu-l văd. 

Cum la îngrijorările politice se mai adăuga şi marea 
îngrijorare socială că populaţia n-avea pâine, directoratul 
hotări să se ducă ajutoare la domiciliu; ceea ce era totodată 
o măsură de omenie şi de bună politică. 

Dominico Cirillo avu atunci ideea de a întemeia o casierie 
de ajutor şi el, cel dintâi, donă toţi banii lichizi pe care-i 
avea, mai mult de două mii de ducați. 

Cele mai nobile inimi din Neapole, Pagano, Conforti, Baffi 
şi alte douăzeci urmară pilda lui Cirillo. 

În fiecare stradă, se alese cetăţeanul cel mai popular şi 
femeia cea mai venerată; primiră numele de tată şi de 
mamă a săracilor şi misiunea de a face chetă pentru ei. 

Mergeau în casele cele mai nevoiaşe, coborau în cantinele 
cele mai păcătoase, urcau la ultimele etaje şi aduceau 
pâinea şi milostenia patriei. Muncitorii care aveau o 
meserie găseau şi ei de lucru, bolnavii ajutoare şi îngrijiri. 
Cele două doamne care se devotară cu cea mai mare 
înflăcărare acestei opere de binefacere, fură ducesele de 
Pepoli şi de Cassano. 

Dominico Cirillo venise s-o roage şi pe Luiza să se alăture 
acelora care strângeau bani; dar ea răspunse că situaţia ei 
de soţie a bibliotecarului prinţului Francesco 

O împiedica de la orice demonstraţie publică de felul care i 
se cerea. 


Nu făcuse de ajuns, nu făcuse prea mult pricinuind, fără 
voie, arestarea celor doi Backer? 

Totuşi, în numele ei şi al lui Salvato, dădu trei mii de ducați 
ducesei Fusco, care aduna şi ea bani. 

Dar mizeria era atât de mare încât, cu toată generozitatea 
cetăţenilor, casieria fu curând goală. 

Atunci Corpul legislativ propuse ca toţi funcţionarii 
Republice! oricare ar fi ei, să lase „nevoiaşilor jumătate din 
leafa lor. Cirillo, după ce dăruise toţi banii lichizi pe care-i 
avea, renunţă la jumătate din salariul său ca membra al 
Consiliului legislativ; toţi colegii îi urmară pilda. Se trimise 
fiecărui cartier din Neapole chirurgi şi medici cu 
îndatorirea de-a îngriji gratuit pe toţi cei care le-ar cere 
ajutor. 

Garda naţională avu răspunderea liniştii publice. 

Înainte de-a pleca, Macdonald împărţise arme şi drapele. 
Numise general-şef pe acelaşi Bassetti pe care l-am văzut 
întorcându-se învins şi rănit de Mammone şi Fra-Diavolo.; 
ca adjunct, pe Gennaro Ferra, fratele ducelui de Cassano; 
ca aghiotant general, pe Francesco Grimaldi. 

Comandant al pieţii fu generalul Frederici; guvernator la 
Castello-Nuovo rămase cavalerul Massa, dar la Castello-del- 
Ovo, fu numit colonelul L'Aurora. 

Se stabili un corp de gardă în fiecare cartier; se aşezară 
santinele din treizeci în treizeci de paşi. 

La 7 iunie, generalul Writz dispuse arestarea tuturor 
foştilor ofiţeri din armata regală care se aflau la Neapole şi 
nu primiseră să intre în serviciul Republicii. 

La 9 iunie, ora opt scara, se traseră cele trei lovituri de 
alarmă. îndată, conform ordinului dat, toţi cei care nu erau 
pe listele.gărzii naţionale, nici ale vreunei societăţi 
patriotice, se retraseră în casele lor, închizând uşile şi 
ferestrele. 

Dimpotrivă, garda naţională şi voluntarii se repeziră în 
strada Toledo şi în pieţele publice. 


Manthonnet, din nou ministru de război, îi trecu în revistă 
împreună cu Writz şi Bassetti, vindecat de rana lui, dealtfel 
puţin primejdioasă. Cel din urmă îi felicită pentru râvna lor, 
şi le declară că în situaţia la care se ajunsese, nu mai 
puteau lua decât două hotărâri: a învinge sau a muri. După 
care, le dădu drumul, spunându-le că cele trei lovituri de 
alarmă se trăseseră numai pentru a cunoaşte numărul 
oamenilor pe care se puteau bizui în ceasul primejdiei. 

Noaptea fu liniştită. A doua zi, în zori, se trase lovitura de 
tun ce vestea că oricine era liber să iasă în oraş, să meargă 
unde o vrea, şi să-şi vadă de propriile treburi. 

La 31 iunie, se afla sosirea cardinalului la Nola, adică se 
găsea numai la şapte-opt leghe de Neapole. 

6. UNDE SIMON BACKER CERE O FAVOARE. 

Într-una din temniţele de la Castello-Nuovo, a cărei 
fereastră cu trei rânduri de gratii dădea spre mare, doi 
bărbaţi, unul de cinzeci şi cinci la şaizeci de ani, altul de 
douăzeci şi cinci la treizeci, culcaţi gata îmbrăcaţi pe pat, 
ascultau cu o luare-aminte mai mult decât obişnuită 
melopee înceată şi monotonă a pescarilor napolitani, în 
timp ce santinela, aşezată lângă zid cu consemnul de a 
împiedica prizonierii să fugă, dar nu şi pe pescari să cânte, 
se plimba cu nepăsare pe îngusta fâşie de pământ, care nu 
lasă turnurile aragoneze să se oglindească drept în mare. 

Desigur, oricât de iubitori de muzică ar fi fost cei doi 
bărbaţi, nu armonia cântecului putea să le atragă astfel 
atenţia. Nimic mai puţin poetic şi, îndeosebi, nimic mai 
puţin armonios decât ritmul în care napolitanii îşi 
modulează nesfârşitele improvizații. 

Fără îndoială, că-i interesau mai mult cuvintele decât 
preludiul; căci, la primul cuplet, cel mai tânăr dintre cei doi 
prizonieri se ridică pe pat, prinse cu putere drugii de fier, 
se înălţă până la fereastră şi îşi adânci privirea înfocata în 
beznă, silindu-se să vadă cântăreţul la palida şi mişcătoare 
lucire a lunii. 


— l-am recunoscut glasul, zise tânărul care privea şi 
asculta: e Spronio, primul nostru băiat de bancă. 

— Ascultă ce spune, Andre, rosti cel mai bătrân cu un 
foarte pronunţat accent german, că înţelegi mai bine decât 
mine dialectul napolitan. 

— Sst, tată! făcu tânărul, uite-l că se opreşte în faţa 
ferestrei noastre; parcă şi-ar arunca năvoadele. Cu 
siguranţă c-o să ne dea vreo veste bună. 

Amândoi bărbaţii tăcură, şi aşa-zisul pescar începu să 
cânte. 

Traducerea noastră exprimă slab simplicitatea povestirii, 
dar cel puţin îi va reda înţelesul. 

După cum gândise cel mai tânăr dintre amândoi, cel pe 
care-l desemnaseră sub numele de Spronio, le aducea veşti. 

lată primul cuplet, simplu apel la atenţia celor pentru care 
se cânta melodia. 

A coborât pe pământ, Îngerul ce ne va libera; 

A sfărâmat de parc-ar fi de sticlă lancea potrivnicului. 

Şi cine-o trăi va vedea! 

— E vorba de cardinalul Ruffo, zise tânărul la urechea 
căruia ajunsese zvonul expediției, dar nu ştia ce se mai 
întâmplase cu ea. 

— Ascultă, Andre, repetă tatăl, ascultă! 

Cântecul urmă: 

Nimic nu-i poate sta în cale, După Cotrone, Altamura cade, 
Cu toată lupta ei, Învingând demonul, înaintează, Şi cine-o 
trăi va vedea 

— Auzi, tată, zise tânărul: cardinalul a luat Câtrone şi 
Altamura. 

Cântărețul îi dădea înainte: 

Să pedepsească oraşul rebel, leri, pleca de la Nocera, Şi 
astă-seară, se dă vestea că doarme la Noja frumoasa, Şi 
cine-o trăi va vedea. 

— Auzi, tată? exclamă voios tânărul, e la Nola. 

— Da, aud, aud, răspunse bătrânul; dar poate că e mai 
departe de la Nola la Neapole, decât de la Peuermo la Nola. 


Ca şi cum ar fi răspuns îngrijorării lui, vocea nu încetă: 

Să dezlănţuie atacul! 

Mâine spre Neapole va porni. 

Şi prin putere sau fără veste, Neapole în trei zile va cădea, 
Şi cine-o trăi, va vedea. 

Abia scârţâise ultimul vers în gura cântăreţului, că tânărul 
îşi dădu drumul de pe zăbrele, lăsându-se să cadă pe pat: se 
auzeau pe coridor paşi care se apropiau de uşă. 

La licăreala jalnicei lămpi ce ardea atârnată de tavan, tatăl 
şi fiul avură numai timpul să schimbe o privire. 

Nu era ora când se cobora în temniţa lor şi, se ştie, că 
orice zgomot neobişnuit e îngrijorător pentru prizonieri. 

Uşa temniţei se deschise. Amândoi văzură pe coridor vreo 
zece soldaţi înarmaţi, şi un glas poruncitor rosti vorbele: 

— Sculaţi-vă, îmbrăcaţi-vă şi urmaţi-ne. 

— Jumătate din treabă-i gata făcută, răspunse cu voioşie 
cel mai tânăr, aşa că vom avea mulţumirea de-a nu vă face 
să aşteptaţi. 

Bătrânul se ridică.tăcut. Lucru ciudat, cel care trăise mai 
mult părea că ţine mai mult la viaţă. 

— Unde ne duceţi? întrebă el cu glas uşor schimbat. 

— La tribunal, răspunse ofiţerul. 

— Hm! făcu Andre, dacă-i aşa, mă tem să nu sosească prea 
târziu. 

— Cine? întrebă ofiţerul crezând că lui i se adresase. 

— O! zise cu nepăsare tânărul, cineva pe care nu-l 
cunoaşteţi şi de care vorbeam când aţi intrat. 

Amândoi acuzaţii erau duşi în faţa tribunalului care 
succedase aceluia ce pedepsea crimele. împotriva 
suveranului; numai că acesta judeca crimele împotriva 
naţiunii. 

Era prezidat de un avocat celebru, Vicenzo Lupo şi, se 
alcătuia din patru membri şi un preşedinte; iar, pentru a nu 
mai duce inculpaţii la Vicariat, ceea ce putea să işte vreo 
răscoală. îşi ţinea şedinţele la Castello-Nuovo. 


Prizonierii urcară două etaje şi fură introduşi în sala 
tribunalului. 

Cei cinci membri ai lui, acuzatorul public şi grefierul erau 
la locurile lor, ca şi aprozii de şedinţă. 

Două scaune, sau mai bine zis, două taburete erau 
pregătite pentru acuzaţi. 

Doi avocaţi, numiţi din oficiu, şedeau jos şi aşteptau în 
două fotolii de-a dreapta şi de-a stânga taburetelor. 

Avocaţii erau cei doi mai mari jurisconsulţi din Neapole: 
Mario Pagano şi Francesco Conforti. 

Simon şi Andre Backer salutară jurisconsulţii cu cea mai 
mare curtenie. Deşi erau de păreri cu totul opuse, 
recunoşteau că, pentru a-i apăra, au fost aleşi doi prinți ai 
baroului. 

— Cetăţeni Simon şi Andre Backer, le zise preşedintele, 
aveţi o jumătate de oră pentru a vă întreţine cu avocaţii. 

Andre salută. 

— Domnilor, începu el, primiţi mulţumirile mele, nu numai 
pentru a ne fi dat, tatălui meu şi mie, mijloace de apărare, 
ci şi pentru a le fi dat pe mâini destoinice. Totuşi, felul în 
care socot să conduc dezbaterile, cred că va face de prisos 
intervenţia oricărui alt cuvânt străin; ceea ce nu va micşora 
întru nimic recunoştinţa mea faţă de domnii care au 
binevoit să se însărcineze cu cauze atât de deznădăjduite. 
Acum, fiindcă am fost aduşi din temniţă în clipa când ne 
aşteptam cel mai puţin, n-am putut, tatăl meu şi cu mine, să 
ne întocmim vreun plan de apărare. Vă voi cere dar, ca, în 
loc să ne întreţinem o jumătate de ceas cu avocaţii noştri, să 
mă pot sfătui cinci minute cu tatăl meu. In pricina atât de 
gravă ce se va desfăşura înaintea dumneavoastră, trebuie 
ca măcar să-i ştiu părerea. 

— Sfătuiţi-vă, cetăţene Backer. 

Cei doi avocaţi se îndepărtară; judecătorii se întoarseră şi 
vorbiră între ei; grefierul şi aprozii ieşiră din sală. 

Amândoi acuzaţii schimbară câteva cuvinte în şoaptă, apoi, 
chiar înainte de timpul pe care-l ceruseră, îşi îndreptară 


faţa spre tribunal. 

— Domnule preşedinte, zise Andre, suntem gata. 

Clopoţelul preşedintelui sună pentru ca fiecare să-şi reia 
locul şi să se înapoieze aprozii şi grefierul. 

Cât priveşte apărătorii se apropiară de acuzaţi. După 
câteva clipe, fiecare se regăsi la postul său. 

— Domnilor, zise Simon Backer înainte de a se aşeza din 
nou, sunt originar din Frankfurt şi, prin urmare, vorbesc 
prost şi greu italieneşte. Aşa că voi tăcea; dar fiul meu, care 
s-a născut la Neapole, îmi va pleda cauza odată cu a lui. 
Sunt identice; hotărârea judecătorească trebuie deci să fie 
aceeaşi pentru el ca şi pentru mine. Reuniţi prin crimă, 
presupunând că-i crimă să-ţi iubeşti regele, nu trebuie să 
fim despărțiți în condamnare. Vorbeşte, Andre: tot ce vei 
spune, va fi bine spus; tot ce vei face va fi bine făcut. 

Şi bătrânul se aşeză. 

La rândul său, tânărul se ridică şi, cu o nespusă simplitate 
zise: 

— Tatăl meu, se numeşte Jacques-Simon, şi eu mă numesc 
Jean-Andre Backer; el are cincizeci şi nouă de ani, şi eu, 
douăzeci şi şapte; locuim pe strada Medina nr. 32; suntem 
bancherii Maiestăţii Sale Ferdinand Crescut din copilărie să 
onorez regele şi să venerez regalitatea, n-am avut ca şi 
tatăl meu, îndată după abolirea regalității şi plecarea 
regelui, decât o singură dorinţă: să restabilim regalitatea şi 
să-l readucem pe rege. Am conspirat în scopul acesta, adică 
pentru a răsturna Republica. Ştiam prea bine că ne 
primejduim capul; dar am crezut că era de datoria noastră 
să-l primejduim. Am fost denunţaţi, arestaţi şi închişi. Astă- 
seară ne-au scos din temniţă, aducându-ne înaintea 
dumneavoastră pentru a fi interogaţi. Orice interogatoriu e 
de prisos. Am spus adevărul. 

În timp ce tânărul vorbea, de încremeniseră preşedintele, 
judecătorii, acuzatorul public, grefierul, aprozii şi avocaţii, 
bătrânul îl privea cu oarecare trufie şi adeverea din cap tot 
ce spunea. 


— Dar nenorocitule, îi zise Mario Pagano, faci ca orice 
apărare să fie cu neputinţă. 

— Deşi ar fi fost o mare cinste pentru mine să fiu apărat de 
dumneavoastră, domnule Pagano, nu vreau să fiu apărat. 
Dacă Republica are nevoie de pilde de devotament, 
regalitatea are nevoie de pilde de credinţă. Cele două 
principii, al dreptului popular şi al dreptului divin intră în 
luptă; poate că vor mai combate încă secole unul împotriva 
celuilalt; trebuie să-şi aibă fiecare eroii şi martirii lor. ' 

— Totuşi nu-i cu putinţă, cetăţene Andre Backer, să n-ai 
nimic de spus în apărarea dumitale, stărui Mario. 

— Nimic, domnule, absolut nimic. Sunt vinovat în toată 
puterea cuvântului, şi n-am altă scuză de pus în vedere 
decât numai aceasta: regele Ferdinand a fost totdeauna 
bun cu tatăl meu, iar, tatăl meu şi cu mine, îi vom fi devotați 
până la moarte. 

— Până la moarte, repetă bătrânul Simon Backer, 
încuviinţându-şi mereu fiul, cu capul şi cu mâna. 

— Atunci, cetăţene Andre, zise preşedintele, vii în faţa 
noastră, nu numai cu siguranţa de a fi condamnat, ci şi cu 
dorinţa de a te face condamnat? 

— Vin înaintea dumneavoastră, cetăţene preşedinte, ca un 
om care ştie că venind aici, face primul pas spre eşafod. 

— Va să zică, bine încredinţat că în sufletul şi-n conştiinţa 
noastră, nu putem decât să vă condamnăm? 

— De-ar fi izbutit conspirația noastră, noi vă osândisem de 
mai înainte. 

— Atunci, socoteaţi să faceţi un măcel de patrioţi? 

— Cel puţin o sută cincizeci trebuiau să piară. 

— Dar nu eraţi singuri pentru a săvârşi groaznica faptă? 

— "Toate inimile regaliste din Neapole, şi sunt mai multe 
decât credeţi, s-ar fi unit cu noi. 

— Fără îndoială că-i de prisos să vă cerem numele acestor 
servitori credincioşi ai regalității? 

— Aţi găsit trădători pentru a ne denunța; mai găsiţi şi 
pentru a-i denunța pe ceilalţi. Cât despre noi, am făcut 


jertfa vieţii noastre. 

— Am făcut-o, repetă bătrânul. 

— Atunci, rosti preşedintele, nu ne mai rămâne decât să 
pronunţăm sentinţa. 

— Să avem iertare, răspunse Mario Pagano, vă mai 
rămâne să mă ascultați. 

Andre se întoarse cu mirare spre ilustrul jurisconsult. 

— Şi cum aţi apăra un om care nu vrea să fie apărat şi 
reclamă ca pe un salariu pedeapsa ce i se cuvine? întrebă 
preşedintele. 

— Nu-l voi apăra pe vinovat, răspunse Mario Pagano, ci voi 
ataca pedeapsa. 

În aceeaşi clipă, cu o minunată elocvenţă, stabili 
deosebirea ce trebuie să existe între codul unui rege 
absolut şi legislaţia unui popor liber. Arătă că ultimele 
argumente ale tiranilor sunt tunul şi eşafodul; arătă, că cel 
mai înalt scop al popoarelor e să convingă pe deplin; îi arătă 
pe sclavii puterii în veşnică duşmănie cu stăpânii lor; îi 
arătă pe cei ai raţiunii care, din duşmani ce erau, ajungeau 
apostoli. Invocă pe rând pe Filangieri şi Beccaria16, cele 
două lumini care abia se stinseseră şi îşi închinaseră 
atotputernicia geniului lor pentru a lupta împotriva 
pedepsei cu moartea, zadarnică şi barbară după ei. Aminti 
de Robespierre, hrănit cu lectura operelor celor doi 
jurisconsulţi italieni, discipol al filosofului din Geneva17, 
cerând Adunării legislative abolirea pedepsei cu moartea. 
Apelă la inima judecătorilor pentru a-i întreba dacă, în cazul 
când propunerea lui Robespierre s-ar fi admis, Revoluţia 
Franceză ar fi fost mai puţin mare, fiind mai puţin 
sângeroasă şi dacă Robespierre n-ar fi lăsat o mai strălucită 
amintire, nimicind vechea orânduire decât aplicând 
pedeapsa cu moartea. Prezentă cele patru luni de existenţă 
ale Republicii Parthenopeene şi o arătă nepătată de sânge 
vărsat, pe când, dimpotrivă reacţiunea înainta spre ea pe o 
cale acoperită de cadavre. Făcea oare să aştepţi ultimul 
ceas al libertăţii pentru a-i pângări altarul cu o jertfă 


omenească? în sfârşit, toată inspiraţia pe care o elocvenţă 
puternică şi erudită şi-o poate găsi într-o inimă nobilă şi-n 
pildele din istoria lumii întregi, Pagano o dărui şi, 
isprăvindu-şi peroraţia printr-un avânt frăţesc, îşi deschise 
lui Andre braţele, rugându-l să-i dea sărutarea păcii. Andre 
îl strânse la inima lui. 

— Domnule, îi zise el, m-aţi fi înţeles greşit dacă aţi putut 
crede o clipă că, tatăl meu şi cu mine, am conspirat 
împotriva unor indivizi: nu, noi ara conspirat pentru un 
principiu. 

Apoi, întorcându-se către tatăl său şi oferindu-i braţul: 

— Haidem, tată, zise el, să-i lăsăm pe domni să delibereze. 

Şi, aşezându-se iar în mijlocul gărzii, ieşi din sala 
tribunalului, fără a-i lăsa timp lui Francesco Conforti să mâi 
adauge nimic la discursul confratelui său Mario Pagano. 

Deliberarea nu putea fi lungă; delictul era de netăgăduit, 
şi s-a văzut că vinovaţii nu căutau să-l ascundă. 

După cinci minute, au fost rechemaţi învinuiţii; erau 
condamnaţi la moarte. Bătrânul se îngălbeni uşor la faţă, 
când se rostiră cuvintele fatale; tânărul, dimpotrivă, zâmbi 
judecătorilor şi-i salută curtenitor. 

— Zadarnic să vă mai întrebăm, zise preşedintele, de 
vreme ce n-aţi vrut să vă apăraţi, zadarnic să vă întrebăm, 
ca judecători, dacă aveţi de adăugat ceva la apărarea 
voastră; dar, ca oameni, ca cetăţeni şi compatrioți, 
deznădăjduiţi de a fi dat o sentinţă atât de groaznică 
împotriva voastră, vă vom întreba dacă nu aveţi de exprimat 
vreo dorinţă, sau de făcut vreo recomandare? 

— Tatăl meu cred că are să vă ceară, domnilor, o favoare 
pe care socot că, fără a vă compromite, puteţi să i-o 
acordaţi. 

— Cetăţene Backer, zise preşedintele, vă ascultăm. 

— Domnule, răspunse bătrânul, banca Backer şi Ca există 
de mai bine de o sută cincizeci de ani, şi de buna şi deplina 
ei voie a trecut de la Frankfurt la Neapole. De la 3 mai 
1652, ziua când a fost fondată de străbunul meu Frederic 


Backer, n-a avut niciodată vreo discuţie cu corespondenţii 
ei, nici o întârziere la scadenţe; dar iată că de mai bine de 
două luni suntem prizonieri, iar banca merge fără prezenţa 
noastră. 

Preşedintele făcu semn că ascultă cu cea mai binevoitoare 
atenţie şi, într-adevăr, nu numai preşedintele, ci tot 
tribunalul avea ochii aţintiţi asupra bătrânului. Doar 
tânărul, care ştia pesemne ce avea de cerut tatăl său, 
privea în podea, bătându-şi distrat partea de jos a 
pantalonului cu o nuieluşă. 

Bătrânul urmă: 

— Favoarea pe care v-o cer e deci aceasta. 

— Ascultăm, zise preşedintele, grăbit s-o cunoască. 

— În cazul, reluă bătrânul, când ar fi trebuit să fim 
executaţi mâine, am cere, fiul meu şi cu mine, să nu fim 
executaţi decât poimâine, ca să avem o zi pentru a ne face 
inventarul şi a ne stabili bilanţul. Dacă noi înşine îndeplinim 
munca aceasta, sunt sigur că, fără a ţine seamă de zilele 
grele prin care am trecut, de serviciile făcute regelui şi de 
banii cheltuiţi pentru cauză, să lăsăm banca Backer cu cel 
puţin patru milioane mai mult decât afacerile ei şi, cum se 
va închide dintr-o pricină independentă de voinţa noastră, 
se va închide onorabil. Apoi, înţelegeţi bine, domnule 
preşedinte, că într-o casă ca a noastră, ce are afaceri de o 
sută de milioane pe an, sunt, deşi acordăm încredere unor 
anumiţi funcţionari, multe lucruri al căror secret îl deţin 
numai stăpânii. Aşa, de pildă există depozite poate mai mari 
decât cinci sute de mii de franci, încredințate cinstei 
noastre, iar proprietarii n-au nici măcar o chitanţă şi nici 
nu-s trecuţi în registrele băncii. în cazul când mi-aţi 
respinge cererea, vă daţi seama de riscurile la oare ne-ar fi 
expusă reputaţia. De aceea sper, domnule preşedinte, că 
veţi binevoi ca mâine să fim duşi acasă, sub pază bună, să 
ne lăsaţi toată ziua pentru a ne face lichidarea, şi să nu fim 
împuşcaţi decât poimâine. 


Bătrânul rosti vorbele acestea cu atâta simplitate şi 
măreție totodată, încât nu numai preşedintele se emoţiona, 
ci tot tribunalul fu adânc mişcat. Conforti îi luă mâna şi i-o 
strânse cu un avânt care trecea peste deosebirea de păreri, 
în timp ce Mario Pagano nu se ascundea nicidecum să-şi 
şteargă o lacrimă. 

Preşedintele n-avu nevoie decât să consulte tribunalul cu 
privirea; apoi, salutându-l pe bătrân: 

— Se va face cum doriţi, cetăţene Backer, şi ne pare rău că 
nu putem face altceva pentru dumneavoastră. 

— Nu-i nevoie! răspunse Simon, fiindcă nu vă cerem 
altceva. 

Şi, salutând tribunalul ca pe o reuniune de prieteni pe 
care i-ar părăsi, luă braţul fiului său, merse cu el să se 
aşeze în mijlocul soldaţilor, şi amândoi coborâră iar în 
temniţa lor. 

Cântecul aşa-zisului pescar încetase. Andre Backer se 
ridică în mâini până la fereastră. 

Marea era nu numai tăcută, dar şi pustie. 

7. LICHIDAREA. 

A doua zi, paznicul de la uşă intră la şapte dimineaţa în 
temniţa celor doi condamnaţi. Tânărul mai dormea, 
bătrânul însă, cu un creion în mână şi o foaie de hârtie pe 
genunchi, scria cifre. 

Escorta ce avea să-i ducă în strada Medina aştepta. 

Bătrânul îşi aruncă o privire asupra fiului său. 

— Haide, zise el, scoală-te, Andre. Totdeauna ai fost leneş, 
copilul meu; trebuie să te îndrepţi. 

— Da, răspunse Andre deschizând ochii şi dându-i bună 
dimineaţa din cap; numai, mă îndoiesc dacă Dumnezeu îmi 
va lăsa timpul s-o fac. 

— Când erai mic, reluă cu melancolie bătrânul, şi maică-ta 
te strigase de două-trei ori, deşi ea te trezise, nu te puteai 
hotări să-ţi părăseşti patul. Uneori eram nevoit să urc eu 
însumi spre a te sili să te scoli. 


— Îţi făgăduiesc, tată, răspunse tânărul ridicându-se şi 
începând să se îmbrace, că de mă trezesc poimâine, mă voi 
scula îndată. 

La rândul său, bătrânul se ridică şi, oftând: 

— Biata maică-ta! zise el, bine c-a murit! Andre se apropie 
de tatăl său şi, fără să scoată o vorbă, îl sărută cu dragoste. 

Bătrânul Simon se uită la dânsul. 

— Atât de tânăr!... murmură el. în sfârşit!... 

Peste zece minute, amândoi prizonierii erau îmbrăcaţi. 

Andre bătu la uşă; temnicerul se ivi din nou. 

— A! făcu el, sunteţi gata? Veniţi, că vă aşteaptă escorta. 

Simon şi Andre Backer păşiră în mijlocul unei duzini de 
oameni însărcinaţi să-i ducă la banca lor, din strada Medina, 
după cum am spus. 

De la poarta din Castello-Nuovo până la casa Backer, nu 
era decât un pas. Pe drum, numai câteva priviri curioase se 
opriră asupra prizonierilor care, într-o clipă, ajunseră la uşa 
băncii. 

Abia era ora opt dimineaţa; uşa mai era închisă, 
funcţionarii venind de obicei numai la ora nouă. 

Sergentul care comanda escorta sună: valetul bătrânului 
Backer veni să deschidă, scoase un strigăt şi, din cea dintâi 
pornire se aruncă în braţele stăpânului său. Era un vechi 
servitor neamţ care, de copil, îl urmase din Frankfurt. 

— A, scumpul meu senior, îi zise el, dumneavoastră 
sunteţi? şi bieţii mei ochi, care v-au plâns atâta lipsa, au 
fericirea să vă revadă? 

— Da, dragă Fritz, da. Şi toate merg bine în casă? întrebă 
Simon. 

— De ce n-ar merge toate în lipsa dumneavoastră, ca şi 
când aţi fi de faţă? Slavă Domnului, fiecare îşi cunoaşte 
datoria. La nouă dimineaţa, toţi funcţionarii sunt la postul 
lor şi fiecare îşi vede conştiincios de treabă. Din nenorocire, 
numai eu am timp de prisos, şi totuşi, zilnic, vă perii 
hainele; în toate duminicile întorc ceasornicele şi, cât pot 


mai bine, vă mângâi câinele Cezar că, de când aţi plecat, 
abia mănâncă şi numai se tânguie. 

— Să intrăm, tată, zise Andre; domnii îşi pierd răbdarea şi 
se strânge lumea. 

— Să intrăm, repetă bătrânul Backer. 

O santinelă rămase la uşă, două în anticameră, iar 
celelalte fură împrăştiate în coridor. Dealtfel, cum se 
obişnuieşte la bănci, parterul avea gratii. Aşa că amândoi 
prizonierii, întorcându-se acasă, îşi schimbaseră doar 
închisoarea. 

Andre Backer se îndreptă spre casa de bani şi, cum 
casierul nu sosise încă, o deschise cu cheia lui dublă, în timp 
ce Simon Backer se aşeza în biroul său, care nu mai fusese 
deschis de la arestarea lui. 

Se aşezară santinele la amândouă uşile. 

— Ah! făcu bătrânul Backer, oftând de mulţumire când îşi 
reluă locul în fotoliul unde şezuse timp de treizeci şi cinci de 
ani. 

Apoi adăugă: 

— Fritz, deschide oblonul de comunicare. 

Fritz îl ascultă şi apăsă pe resortul ce da din cabinet în 
casierie, aşa că tatăl şi fiul puteau, fără a-şi părăsi niciunul 
biroul, să-şi vorbească, să se înţeleagă şi chiar să se vadă. 

Abia se aşezase bătrânul Backer, că un câine mare, flocos, 
urlând de bucurie şi târându-şi lanţul sfărâmat, se repezi în 
cabinetul său şi sări pe el să-l sugrume nu alta. 

Bietul animal îşi simţise stăpânul şi, ca şi Fritz, îi spunea 
bine-ai venit. 

Cei doi Backer începură să-şi cerceteze corespondenţa. 
Toate scrisorile fără vreo semnalare fuseseră deschise de 
funcţionarul-şef; cele cu o menţiune specială sau cuvântul 
Personal erau puse la o parte. 

Scrisorile acestea nu se putuseră trimite prizonierilor, cu 
care orice comunicare era oprită, iar ei le regăseau pe 
biroul lor, întorcându-se acasă. 


Ora nouă bătea la marea pendulă de pe vremea lui 
Ludovic al XIV-lea ce împodobea cabinetul lui Simon Backer, 
când cu punctualitatea-i obişnuită, sosi casierul. 

Era, ca şi valetul, un neamţ pe nume Klagmann. 

Nu prea înţelesese rostul santinelei pe care o văzuse la 
uşă, nici a soldaţilor de pe coridoare. îi întrebase; dar, sclavi 
ai consemnului, nu-i răspunseseră. 

Totuşi, cum se dăduse ordinul de-a lăsa să intre şi să iasă 
toţi funcţionarii băncii, pătrunse fără greutate până la 
casierie. 

Mare-i fu mirarea când, la lecui şi pe scaunul său, îl găsi 
pe tânăru-i stăpân. Andre Backer, iar prin oblon îl putu 
vedea în cabinet şi-n fotoliu ca de obicei, pe bătrânul 
Backer. 

Afară de santinelele de la uşă, din anticameră şi din 
coridoare, nimic nu era schimbat. 

Andre răspunse cordial, deşi păstrând distanţa de la 
stăpân la funcţionar, demonstrațiilor voioase ale casierului 
care, prin oblon, se grăbi să-l salute pe tată ca şi pe fiu. 

— Unde-i şeful contabilităţii? întrebă Andre pe Klagmann. 

Casierul îşi scoase ceasornicul. 

— E nouă şi cinci minute, domnule Andr6; aş paria că 
domnul Sperling coteşte acum pe strada San-Bartolomeo. 
Ştiţi că totdeauna e aici între nouă şi cinci şi nouă şi şapte 
minute. 

Într-adevăr, abia isprăvise casierul, că se auzi în 
anticameră glasul contabilului-şef care se informa la rândul 
său. 

— Sperling! Sperling! strigă Andre chemându-l pe noul 
sosit; vino, prietene, n-avem timp de pierdut. 

Sperling, din ce în ce mai uimit, dar neîndrăznind să 
întrebe nimic, trecu în biroul şefului băncii. 

— Dragul meu Sperling, făcu Simon Backer zărindu-l, în 
timp ce Klagmann, aşteptând ordine, stătea în picioare la 
casierie, dragul meu Sperling, n-am nevoie să te întreb 
dacă registrele noastre sunt la curent? 


— Sunt la curent, iubite stăpâne, răspunse Sperling. 

— Atunci, ai o situaţie a bâncii? 

— Eu am întocmit-o ieri, la ora patru. 

— Şi ce constată inventarul? 

— Uii beneficiu de un milion o sută şaptezeci şi cinci de mii 
de ducați. 

— Auzi, Andre? zise tatăl către fiu. 

— Da, tată: un milion o sută şaptezeci şi cinci de mii de 
ducați. Se potriveşte cu valorile pe care le ai în casă, 
Klagmann? 

— Da, domnule Andre, amândoi am verificat ieri. 

— Şi vom verifica din nou azi-dimineaţă, dacă vrei, bunul 
meu băiat. 

— Chiar acum, domnule. 

Şi, pe când Sperling aşteptând verificarea casei, vorbea 
încet cu Simon Backer, Klagmann deschise o ladă de fier cu 
triplă broască, complicată cu litere şi cu numere, scoase un 
portofoliu des cui n du-se tot cu o cheie, şi-l depuse în faţa 
lui Andre. 

— Cât conţine portofoliul ăsta? întrebă tânărul. 

— 635.412 ducați în poliţe la Londra, Viena şi Frankfurt. 

Andre verifică şi găsi contul exact. 

— Tată, zise el, am cei 635.412 ducați în poliţe. Apoi, 
întorcându-se către Klagmann: 

— Cât în casă? întrebă el. 

— 425.604 ducați, domnule Andre. 

— Auzi, tată? făcu tânărul. 

— Da, desigur, Andre. Cât despre mine, am sub ochi 
bilanţul general al registrelor. Conturile creditoare se ridică 
la 1.455.612 ducați, iar conturile debitoare prezintă cifra 
de 1.650.000 ducați, care, împreună cu alte conturi de-ale 
diverşilor debitori cât şi de a băncilor, urcându-se la 
1.065.087 ducați, ne dau un activ de 2.715.087 ducați. Vezi 
şi tu ce se găseşte la debitul nostru. în timp cât vei verifica 
laolaltă cu Klagmann, voi verifica şi eu cu Sperling. 


În clipa aceea, uşa biroului se deschise şi Fritz, cu 
punctualitatea-i obişnuită, înainte ca pendula să fi încetat a 
bate ora unsprezece, anunţa că domnul e servit. 

— 'Ţi-e foame, Andre? întrebă bătrânul Backer. 

— Nu prea, răspunse Andr6; dar, cum tot trebuie să 
mănânci, să mâncăm. 

Se sculă şi îşi regăsi tatăl pe coridor. Amândoi se 
îndreptară spre sufragerie, urmaţi de cele două santinele. 

Toţi funcţionarii sosiseră între ora nouă şi nouă şi un sfert, 
afară de Spronio. 

Nu îndrăzniseră să intre la casierie nici în birou pentru a- 
şi prezenta respectele celor doi prizonieri; dar îi aşteptau la 
trecere, unii la uşa biroului lor, alţii la a sufrageriei. 

Cum ştiau în ce împrejurări se întorseseră la bancă, o 
adâncă tristeţe era întipărită pe chipurile lor. Doi-trei dintre 
cei mai vechi funcţionari întorceau capul, că plângeau. 

Tatăl şi fiul, după ce se opriră o clipă în mijlocul lor, intrară 
în sufragerie. 

Santinelele rămaseră la uşă, dar în interiorul încăperii. 
Aveau ordin să nu piardă din ochi condamnaţii. 

Masa era servită ca de obicei. Fritz sta în picioare în 
spatele bătrânului Simon. 

— După ce ne vom face contul, nu va trebui să-i uităm pe 
toţi vechii slujbaşi, zise Simon Backer. 

— O! fii liniştit, tată, răspunse Andre; din fericire, suntem 
destul de bogaţi pentru a nu sili recunoştinţa noastră să 
facă economii în privinţa lor. 

Prânzul fu scurt şi tăcut. La sfârşitul mesei, Andre, după 
un vechi obicei german, era deprins să bea în sănătatea 
tatălui său. 

— Fritz, zise el bătrânului servitor, coboară în pivniţă şi 
adă o sticlă de o jumătate de Tokai imperial din 1672. E cel 
mai vechi şi cel mai bun. Trebuie să beau în sănătatea 
cuiva. 

Simon se uită la fiul său. 


Fritz îi dădu ascultare fără să ceară vreo lămurire şi se 
întoarse ţinând în mână sticla de 'Tokai. 

Andre îşi umplu paharul şi pe al tatălui său; apoi ceru lui 
Fritz un al treilea pahar, îl umplu la rând şi i-l întinse, 
zicându-i: 

— Prietene, că de mai bine de treizeci de ani de când eşti 
în casă, nu mai eşti un servitor, eşti un prieten, bea cu noi 
un pahar de vin imperial în sănătatea bătrânului tău stăpân 
şi pentru ca, fără voia oamenilor şi a judecății lor, 
Dumnezeu să-i dea zile multe şi cinstite, cu preţul zilelor 
mele. 

— Ce spui, ce faci tu, fiul meu? exclamă bătrânul. 

— Datoria mea de fiu, zise Andre zâmbind. Doar 
Dumnezeu a auzit glasul lui Abraham rugându-se pentru 
Isac; poate că va auzi şi glasul lui Isac rugându-se pentru 
Abraham. 

Cu o mână ce tremura, Simon îşi duse paharul la gură şi-l 
goli oprindu-se de trei ori. 

Andre îl ridică pe al său la buze, cu o mână sigură, şi-l 
dădu de duşcă. 

Fritz încercă de mai multe ori să-l bea pe al lui, dar nu 
izbuti: se înăbuşea. 

Din ce mai rămăsese în jumătatea de sticlă, Andre umplu 
cele două pahare pe care Simon şi el le goliseră, şi le dădu 
celor doi soldaţi, îmbiindu-i: 

— Beţi şi voi, ca mine, în sănătatea fiinţei care vă este mai 
scumpă. 

Amândoi băură, rostind fiecare un nume. 

— Haide, Andre, zise bătrânul, la treabă, dragul meu! 
Apoi, lui Fritz: 

— Să te informezi de Spronio, zise el; mă tem să nu i se fi 
întâmplat vreo nenorocire. 

Amândoi prizonierii se întoarseră în biroul lor, şi munca 
reîncepu. 

— Ajunsesem la creditul nostru, nu-i aşa, tată? întrebă 
Andre. 


— Şi creditul ăsta se urca la 2.715.187 ducați, răspunse 
bătrânul. 

— Ei bine, reluă Andre, debitul nostru se compune din 
1.125.412 ducați în diverse datorii la Londra, Viena şi 
Frankfurt. 

— Bine, înscriu. 

— 275.000 ducați cavalerei San-Felice. 

Tânărul nu-i putu rosti numele fără să nu i se strângă 
dureros inima. 

Un suspin al tatălui răspunse glasului tremurător al fiului 
său. 

— E înscris, zise el. 

— 27.000 ducați Maiestăţii Sale Ferdinand, Dumnezeu să-l 
păzească! sold din împrumutul Nelson. 

— Înscris, repetă Simon. 

— 28.200 ducați fără nume.- 

— Ştiu ce este, răspunse Simon. Când prinţul de Tarsia era 
urmărit de procurorul fiscal Vanni, a depus la mine această 
sumă. A murit subit şi fără a mai avea când vorbi familiei lui 
despre depunerea făcută. Vei scrie un cuvânt fiului său, şi 
Klagmann îi va duce, chiar astăzi, aceşti 28.000 ducați. 

Urmă o scurtă tăcere, în timp ce Andre execută ordinul 
tatălui său. 

După ce isprăvi scrisoarea, o înmână lui Klagmann, 
zicându-i: 

— O vei duce prinţului de Tarsia, înştiinţându-l că se poate 
prezenta când va voi la casă; i se va plăti la vedere. 

— Mai departe? 

— E tot ce datorăm, tată. Poţi aduna. 

Simon adună şi găsi că banca Backer datora o sumă de 
1.455.612 ducați, adică 4.922.548 franci din moneda 
noastră. 

O vădită mulţumire se întipări pe chipul bătrânului. De la 
arestarea celor doi şefi ai băncii, se răspândise oare care 
panică printre creditori. Fiecare se grăbise a reclama să i 


se ramburseze ce i se datora. In mai puţin de două luni, se 
făcuse faţă la mai mult de treisprezece milioane în poliţe. 

Ceea ce ar fi ruinat oricare altă bancă, nici măcar nu 
clătinase banca Backer. 

— Dragul meu Sperling, zise Simon contabilului-şef, 
pentru acoperirea conturilor creditoare, vei pune chiar 
acum să se pregătească poliţe asupra debitorilor băncii 
pentru o sumă egală cu aceea cu care suntem debitori. 
Când vor fi gata, le vei prezenta lui Andre care le va iscăli, 
având dreptul la iscălitură. 

Contabilul-şef ieşi să execute ordinul ce-i era dat. 

— Trebuie să duc îndată prinţului de Tarsia scrisoarea 
aceasta? întrebă Klagmann. 

— Da, du-te şi întoarce-te cât mai repede cu putinţă; dar, 
în drum, caută să afli ceva despre Spronio. 

Tatăl şi fiul rămaseră singuri, tatăl în birou, fiul la casierie. 

— Cred, tată, zise Andre, că ar fi bine să trimitem o 
circulară anunțând lichidarea băncii noastre. 

— Era să ţi-o spun, copilul meu. Formuleaz-o; se vor face 
atâtea copii câte vor trebui, sau, şi mai bine, se va da la 
tipar; aşa că n-o să-ţi dai osteneala să semnezi decât odată. 

— Economie de timp. Ai dreptate, tată, nu ne mai rămâne 
prea mult. 

Şi Andre formulă următoarea circulară: „Şefii băncii Simon 
şi Andre Backer, din Neapole, au onoarea să înştiinţeze 
persoanele cu care au legături de afaceri şi, îndeosebi, pe 
acele ce ar putea avea vreo creanţa asupra lor că, în urma 
condamnării la moarte a şefilor băncii, sus-numita bancă îşi 
va începe lichidarea, de mâine 13 mai, ziua execuţiei lor. 

Termenul lichidării e fixat la o lună. 

Se va plăti cu casa deschisă”. 

Când isprăvi circulara, Andre o citi tatălui său, întrebându- 
Il dacă nu găsea nimic de tăiat sau de adăugat. 

— Trebuie adăugată semnătura, răspunse rece tatăl. După 
cum am spus, Andre Backer avea dreptul la semnătură, şi 
semnă. 


Simon Backer sună: un băiat de birou deschise uşa 
cabinetului său. 

— Treci la fiul meu, zise el, ia şi du la tipografie o circulară 
care trebuie culeasă cât mai repede cu putinţă. 

Condamnaţii rămaseră iar singuri. 

— Tată, rosti Andre, avem la activul nostru 1.259.475 
ducați. Ce socoti să faci cu ei? Fii bun să-mi dai ordine şi le 
voi executa. 

— Dragul meu, răspunse tatăl, mi se pare că, înainte de 
toate, trebuie să ne gândim la cei care ne-au servit bine în 
prosperitate şi ne-au rămas credincioşi în nenorocire. Ai 
spus că suntem destul de bogaţi ca să nu facem economii în 
recunoştinţa noastră: cum le-ai dovedi-o tu? 

— Dar, tată, dându-le mai departe leafa pe toată viaţa lor. 

— Aş vrea să fac mai mult decât atâta, Andre. Avem aici 
optsprezece persoane în serviciul nostru, funcţionari şi 
servitori; totalul lefurilor şi al simbriilor, de la cele mai mari 
la cele mai slabe, se urcă la zece mii de ducați. Zece mii de 
ducați reprezintă un capital de două sute de mii ducați: 
scăzând 200.000 ducați, ne rămâne suma de 1.059.475, 
sumă încă foarte însemnată. Părerea mea e deci, ca la 
sfârşitul lichidării noastre, care poate ţine o lună, fiecare 
din funcţionarii sau din servitorii noştri să primească nu 
venitul, ci capitalul simbriilor şi ale lefurilor; e şi părerea 
ta? 

— Tată, eşti adevărata caritate, eu nu-s decât umbra ei; 
numai că aş mai adăuga acestea: în revoluţia pe care o 
trăim, nimeni nu poate răspunde de ziua de mâine. în toiul 
unei răscoale, banca noastră poate fi jefuită, incendiată, mai 
ştiu eu ce? Avem în casă 400.000 de ducați: să plătim chiar 
astăzi celor pe care-i lăsăm în urma noastră legatul pe care 
n-aveau să-l încaseze decât după moartea noastră. Glasurile 
lor ne vor binecuvânta şi se vor ruga pentru noi; şi, în 
situaţia noastră, glasurile acestea sunt cel mai bun sprijin 
pe care ni l-am putea închipui pentru noi în. faţa Domnului. 


— Aşa să se facă. Pregăteşte pentru Klagmann un ordin de 
a plăti chiar astăzi cei 200.000 ducați celor în drept, iar 
luna pe care o mai au de lucru pentru noi cu salarii duble. 

— Ordinul e iscălit, tată. 

— Acuma, dragul meu, fiecare din noi poartă în inimă 
anumite amintiri care, deşi secrete, nu sunt mai puţin 
sacre. Amintirile acestea impun îndatoriri. Fiind mai tânăr, 
trebuie să ai mai multe decât mine care am şi văzut 
stingându-se o parte din ele. Din 1.054.475 ducați ce ne 
rămân, iau 100.000 ducați şi-ţi las ţie 200.000: fiecare din 
noi, fără să dea socoteală, va întrebuința suma cum va găsi 
de cuviinţă. 

— Mulţumesc, tată. Ne rămân 759.475 ducați. 

— Vrei să lăsăm 100.000 ducați fiecăruia din cele trei 
aşezăminte umanitare din Neapole, Copiilor găsiţi, 
Incurabililor şi Hanului săracilor? 

— Dispune, tată. Rămân 459.475 ducați. 

— Al căror moştenitor firesc e vărul nostru, Moise Backer, 
din Frankfurt. 

— Dar el e mai bogat decât noi, tată, şi s-ar ruşina să 
primească asemenea moştenire de la familia lui. 

— După părerea ta, ce să facem cu suma aceasta? 

— Tată, n-am a-ţi da vreun sfat când e vorba de filosofie şi 
de omenie. Se vor da lupte: înainte ca Neapolul să fie 
cucerit, vor fi ucişi mulţi oameni, dintr-o parte ca şi din 
cealaltă. Îi urăşti, tată, pe duşmanii noştri? 

— Nu mai urăsc pe nimeni, fiule. 

— E una din folositoarele urmări ale morţii care vine, zise 
Andre în şoaptă, ca vorbindu-şi lui însuşi. 

Apoi, cu glas tare: 

— Ei bine, tată, ce-ai zice să lăsăm suma ce ne rămâne, 
scăzând-o pe cea trebuitoare lichidării, văduvelor 
şi.orfanilor pe care-i va face războiul civil, din orice tabără 
ar fi? 

Bătrânul se ridică fără să răspundă, trecu din biroul său în 
al lui Andre Backer şi îşi sărută fiul plângând. 


— Şi cui vei încredința această împărţeală? 

— Ai pe cineva să-mi propui, tată? 

— Nu, copilul meu. Dar tu? 

— Am o fiinţă sfântă, tată, am pe cavalera San-Felice. 

— Cea care ne-a denunţat? 

— Tată, m-am gândit mult: nopţi întregi m-am străduit cu 
inima şi cu mintea să găsesc dezlegarea groaznicei enigme. 
Tată, sunt convins că Luiza nu-i vinovată. 

— Fie, răspunse bătrânul Simon. Dacă nu-i vinovată, 
alegerea ta e demnă de ea; dacă-i vinovată, e o iertare şi 
mă unesc cu tine ca s-o iert. 

De astă dată, fiul se aruncă în braţele tatălui său şi-l 
strânse la inimă. 

— Ei bine, zise bătrânul Simon, uite că ne-am făcut 
lichidarea. N-a fost atât de greu pe cât aş fi crezut. 

După două ore, toate dispoziţiile luate de Simon şi Andre 
Becker erau cunoscute de întreaga bancă; funcţionari şi 
servitori îşi primiseră capitalul salariilor şi al simbriilor, iar 
amândoi prizonierii se întorceau la închisoarea, din care n- 
aveau să mai iasă decât pentru a merge la caznă, însoţiţi de 
laudele şi de binecuvântările lor. 

Cât despre Spronio, se aflase în sfârşit ce devenise. 

Peste noapte fusese căutat acasă ca să fie arestat; fugise 
pe o fereastră şi. pesemne, că plecase să se alăture 
cardinalului la Nola. 

8. O ULTIMA ÎNŞTIINŢARE. 

În timpul nopţii de după întoarcerea celor doi Backeri la 
închisoare, în una din odăile palatului Angri, unde încă mai 
locuia, Salvato, stând la o masă, cu fruntea rezemată în 
mâna stânga, scria cu scrisul energic şi citeţ care era 
simbolul caracterului său, următoarea epistolă: 

Fratelui Joseph, mănăstirea Monte-Cassino 

12 iunie 1799 „Iată mult iubit, Ziua luptei hotărâtoare a 
sosit. Am obţinut de la generalul Macdonald să rămân la 
Neapole, că mi s-a părut că întâia mea datorie, ca napolitan, 
era să-mi apăr ţara. Voi face tot ce voi putea ca s-o scap; de 


nu izbutesc, voi face totul ca să mor. Şi dacă mor, două 
nume scumpe îmi vor flutura pe buze la ultima mea suflare 
şi vor servi de aripi sufletului meu ca să urce la cer: altău şi 
al Luizei. 

Deşi cunosc adânca dragoste ce mi-o porţi, tată, nu-ţi cer 
nimic pentru mine, datoria mi-e hotărâtă, ţi-am spus-o şi o 
voi îndeplini; dar, dacă mor, o, tată mult iubit! o las singură 
şi, cum e pricina nevinovată a morţii celor doi bărbaţi 
condamnaţi ieri să fie împuşcaţi, cine ştie dacă răzbunarea 
regelui n-o va urmări, cu toate că n-are nici o vină! 

Dacă suntem învingători, n-o să se teamă de răzbunarea 
aceasta, şi scrisoarea de faţă nu-i decât o dovadă mai mult a 
marei mele iubiri şi a veşnicei speranţe pe care o am în tine. 

Dacă, dimpotrivă, suntem învinşi, dacă nu sunt în stare s-o 
ajut, tu, tată, mă vei înlocui. 

Atunci, tată, îţi vei părăsi înălțimile sublime ale muntelui 
tău sfânt, şi vei cobori iar în mijlocul vieţii. Ţi-ai impus 
misiunea de a-l apăra pe om de moarte; nu te vei îndepărta 
de scopul tău scăpând îngerul al cărui nume ţi l-am spus, 
vorbindu-ţi şi de virtuțile lui. 

Cum la Neapole, banii sunt ajutorul cel mai sigur pe. care-l 
poţi avea, am strâns într-o călătorie la Molisa cinzeci de mii 
de ducați, din care am cheltuit câteva sute, dar mai toţi sunt 
îngropaţi într-o lădiţă de fier la Pausilipe, lângă ruinele 
mormântului lui Virgiliu18, la picioarele laurului său veşnic: 
îi vei găsi acolo. 

Suntem înconjurați, nu spun numai de inamici, ceea ce n- 
ar fi nimic, dar şi de trădători, şi e îngrozitor. Poporul e 
până într-atâta de orbit, de incult, de prostit de călugării şi 
de superstiţiile lui, încât socoate drept cei mai mari 
duşmani ai săi pe acei ce vor să-l elibereze, şi se închină 
oricui mai adaugă un lanţ la cele pe care le şi poartă. 

O, tată, tată, cel care ca noi se dedică mântuirii trupurilor, 
se dovedeşte vrednic în faţa lui Dumnezeu; dar, crede-mă, 
mult mai mare va fi meritul aceluia care se va deda cu totul 
educării acestor minţi, luminării acestor suflete. 


Adio, tată; Domnul ţine în mâinile lui viaţa popoarelor; tu 
ţii în mâinile tale mai mult decât viaţa mea: ţii sufletul meu. 

„Cu tot respectul pe care ţi-l port în inimă. 

Al tău Salvato” „P S. 

— Zadarnic ba chiar primejdios să-mi răspunzi, în toiul 
celor ce se petrec aici. Trimisul tău poate fi arestat şi 
răspunsul citit. Vei înmâna aducătorului trei boabe din 
mătăniile tale; vor reprezenta pentru mine, credinţa ce-mi 
lipseşte, nădejdea pe care o am în tine, caritatea ce se 
revarsă din sufletul tău.” 

Când isprăvi scrisoarea, Salvato se întoarse şi-l chemă pe 
Michele. 

Uşa se deschise şi el se ivi. 

— Ai găsit omul care ne trebuie? întrebă Salvato. 

— Regăsit, vreţi să spuneţi, fiindcă-i acelaşi care a mai 
făcut trei călătorii la Roma pentru a preda generalului 
Championnet scrisorile comitetului republican şi a-i da veşti 
despre dumneavoastră. 

— Atunci, e un patriot? 

— Care n-are decât părerea de rău, Excelenţă, zise 
trimisul ivindu-se la rândul său, că-l îndepărtați de Neapole 
în clipa primejdiei. 

— Serveşti Neapolul, crede-mă, mergând unde mergi. 

— Ordonaţi, ştiu cine sunteţi şi cât preţuiţi. 

— lată o scrisoare pe care o vei duce la Monte-Cassino; 
întrebi de fratele Joseph şi i-o dai, numai lui, pricepi? 

— Aştept răspuns? 

— Cum nu ştiu cine va fi stăpân la Neapole, când te vei 
întoarce, răspunsul va fi un semn după cum ne-am înţeles 
între noi; mie, semnul îmi va spune totul. Michele a făcut 
preţul cu tine? 

— Da, răspunse trimisul, o strângere de mână la 
întoarcerea mea. 

— Ehei, exclamă Salvato, văd că mai sunt oameni de 
treabă la Neapole. Du-te, frate, şi Dumnezeu să te 
călăuzească! 


Trimisul plecă. 

— Acuma, Michele, zise Salvato, să ne gândim la ea. 

— Vă aştept, domnule general, răspunse lazzaronele. 
Salvato îşi încheie catarama săbiei, trecu o pereche de 
pistoale în cingătoare, ordonă calabrezului său să-l aştepte 
la miezul nopţii cu doi cai de călătorie în piaţa Mole, o luă 
de-a lungul străzii Toledo, coti pe strada Chiaia, merse pe 
plaja” mării şi ajunse la Margellina. 

Pe măsură ce se apropia de casa Palmieri, i se părea că 
aude un fel de psalmodie neobişnuită, recitată pe o arie 
care nu era melodioasă. 

O persoană cânta astfel stând în picioare lângă casă, sub 
fereastra sufrageriei, şi statura-i înaltă se desprindea pe zid 
într-un relief întunecat şi neclintit. 

Michele, cel dintâi, o recunoscu pe vrăjitoarea albaneză, 
care se arătase Luizei în toate împrejurările de seamă din 
viaţa ei. 

Îl luă de braţ pe Salvato să asculte ce spunea. Ajunsese la 
ultima strofă a cântecului; dar cei doi bărbaţi mai auziră 
cuvintele acestea: 

Departe de noi zboară rândunica din nord când bate 
vântul. 

Biată porumbiţă, ia-ţi avântul, Că aripa-ţi cunoaşte drumul 
primăverii! 

— Intraţi la Luiza, zise Michele lui Salvato; mă duc s-o 
opresc pe Nanno; şi, dacă Luiza găseşte de cuviinţă să-i 
ceară sfatul, chemaţi-ne. 

Salvato avea o cheie de la portiţa grădinii; fiindcă, după 
cum am spus, încetul cu încetul, toate tainele care învăluie 
o dragoste, ce se înfiripă sfioasă, dacă nu pieriseră cu totul, 
cel puţin erau mai limpezite, deşi numai prietenii le puteau 
citi prin slaba lor transparenţă. 

Salvato lăsă portiţa împinsă de zid, urcă treptele de la 
intrare, deschise uşa sufrageriei şi o găsi pe Luiza în 
picioare la jaluzea. 


Era vădit că nu-i scăpase nici uri vers din balada cântată 
de Nanno. 

Zărindu-l pe Salvato, se apropie de el şi, cu un zâmbet 
trist, îşi lăsă capul pe umărul său. 

— Te-am văzut venind de departe cu Michele, zise ea; o 
ascultam pe femeie. 

— Şi eu, răspunse Salvato; dar nu i-am auzit decât ultima 
strofă din cântec. 

— E o repetiţie a celorlalte. Erau trei: toate vestesc o 
primejdie şi îndeamnă să fugi de ea. 

— Femeia nu te-a nemulţumit niciodată? 

— Niciodată, ba dimpotrivă. Din prima zi când am văzut-o, 
ce-i drept că mi-a prezis un lucru pe care, atunci, îl 
credeam cu neputinţă. 

— Îl crezi mai adevărat acuma? 

— Atâtea lucruri cu neputinţă de prevăzut s-au întâmplat 
de când ne cunoaştem, dragul meu, încât mi se pare că 
orice se poate acum. 

— Vrei s-o aducem sus pe vrăjitoare? Dacă n-ai avut 
niciodată a te plânge de ea, eu nu pot decât s-o laud, fiindcă 
mi-a făcut cel dinţii bandaj la rana din care puteam să mor 
şi uite că n-am murit. 

— Singură, n-aş fi îndrăznit; dar cu tine nu mă tem de 
NIMIC. 

— Şi de ce n-ai fi îndrăznit? rosti în urma celor doi tineri 
un glas la care tresăriră, recunoscându-l pe al vrăjitoarei. 
Oare n-am încercat eu totdeauna, ca un duh bun, să 
îndepărtez de tine nenorocirea? Oare, dacă mi-ai fi urmat 
sfaturile, n-ai fi la Palermo, lingă ocrotitorul tău firesc, în loc 
de-a sta aici, tremurând, sub învinuirea de-a fi denunţat doi 
bărbaţi care vor fi împuşcaţi mâine? în sfârşit, astăzi, dacă 
ai vrea să mă asculţi, cât mai e încă vreme, n-ai scăpa oare 
de destinul pe care ţi l-am prezis şi spre care te îndrepţi 
fără să-l poţi înlătura? Ţi-am spus că Dumnezeu a scris 
soarta muritorilor în palma lor, pentru ca, ajutaţi de o 
voinţă dârză, să poată lupta împotriva ei. Nu ţi-am mai 


văzut mâna din ziua când ţi-am prezis o moarte fatală şi 
năprasnică. Ei bine, priveşte-ţi-o astăzi şi spune-mi dacă 
steaua pe care ţi-am arătat-o şi-ţi tăia în două linia vieţii, 
abia vădită pe atunci, nu-i acum de două ori mai mare! 

Signora San-Felice se uită la mâna ei şi scoase un țipăt. 

— Priveşte-o tu însuţi, tinere, urmă vrăjitoarea întorcându- 
se către Salvato, şi vei vedea dacă o sulă înroşită la foc ar 
însemna-o cu o purpură mai vie decât o face Pronia 
cerească ce-ţi dă prin gura mea, cea din urmă înştiinţare. 

Salvato o luă pe Luiza în braţe, ducând-o spre lumină, îi 
deschise pumnul pe care se străduia să-l ţină închis şi, la 
rândul său, scoase un uşor strigăt de mirare: o stea mare 
cât un bob de linte, cu cinci raze bine desluşite şi 
îndepărtate, tăia în două linia vieţii. 

— Nanno, zise tânărul, recunosc că eşti prietena noastră; 
când eram încă liber, când puteam pleca din Neapole, am 
propus Luizei s-o duc la Capua, la Gaete, sau chiar la Roma. 
Astăzi e prea târziu; sunt înlănţuit de soarta Neapolului. 

— Tocmai de aceea am venit, răspunse vrăjitoarea; fiindcă 
ceea ce tu nu mai poţi face, eu mai pot încă =ă fac. 

— Nu înţeleg, rosti Salvato. 

— Totuşi e foarte simplu. lau tânăra cu mine şi o duc în 
nord, adică acolo unde nu-i primejdie. 

— Şi cum 0 iei? 

Nanno îşi deschise mantia largă, şi arătând o legătură pe 
care o ţinea în mână: 

— Am aici, urmă ea, un costum de ţărancă din Maida. Sub 
costumul albanez, nimeni n-o să recunoască pe cavalera 
San-Felice; va fi fata mea. Toată lumea o ştie pe bătrâna 
Nanno, şi nici republicanii, nici sanfediştii nu vor spune 
nimic fiicei vrăjitoarei albaneze. 

Salvato se uită la Luiza. 

— Auzi, Luiza? întrebă el. 

Michele care, până atunci, rămăsese nevăzut în umbra 
uşii, se apropie de dânsa şi, căzându-i în genunchi: 


— Te rog, Luiza, îi zise el, ascultă glasul lui Nanno. Tot ce a 
prezis s-a împlinit până astăzi, pentru tine ca şi pentru 
mine. Mie mi-a prezis că, din lazzarone, voi ajunge colonel, 
şi uite că am ajuns, oricât părea de necrezut. Rămâne acum 
şi partea rea a prezicerii şi, pare-se că de asemenea se va 
înfăptui. 'Ţie ţi-a prezis că un tânăr frumos va fi rănit sub 
ferestrele tale, şi frumosul tânăr a fost rănit; a prezis că-l 
vei iubi, şi-l iubeşti; a prezis că amantul ăsta te va pierde, şi 
te pierde, de vreme ce de dragul lui, nu vrei să fugi. Luiza, 
ascultă ce-ţi spune Nanno! Tu nu eşti bărbat, nu vei fi 
dezonorată dacă fugi. Noi trebuie să rămânem pentru a 
lupta, să luptăm deci. Dacă supravieţuim amândoi, vom veni 
la tine; dacă unul singur supravieţuieşte, unul singur va 
veni. Ştiu bine că dacă eu sunt acela, nu-l voi înlocui pe 
Salvato dar nu se arată aşa, că nici o prezicere nu-l 
condamnă de mai înainte la moarte, pe când eu, sunt 
condamnat. Când vrăjitoarea ţi-a spus adineauri să-ţi 
priveşti în palmă, biata mea Luiza, fără voie, m-am uitat 
într-a mea. Steaua-i mereu acolo şi cu mult mai desluşită 
decât era acum opt luni, adică în ziua prezicerii. Pune-ţi dar 
hainele astea, dragă surioară; ştii ce frumoasă erai în 
costumul Assuntei. 

— Vai! murmură Luiza, a fost dulce pentru mine seara 
când l-am pus, Dumnezeule, ce departe-i acum de noi 
timpul acela! 

— Timpul acela poate să se reîntoarcă pentru tine, scumpă 
surioară; trebuie numai să ai curajul de a-l părăsi pe 
Salvato. 

CI 

— O! niciodată! niciodată! murmură ea încolăcindu-şi 
braţele de gâtul lui Salvato. Să trăiesc sau să mor eu el! 

— Ştiu bine, stărui Michele; desigur, a trăi cu el sau a muri 
cu el, ar fi minunat; dar cine-ţi spune că, rămânând aici, vei 
trăi sau vei muri cu el? Dorinţa ta, nădejdea pe care ea ţi-o 
dă; dar, presupunând că rămâi, vei rămâne aici? 


— A! Nu! exclamă Salvato, o duc la Castello-Nuovo. Stiu că 
la Sant-Elmo ar fi mai bine, dar, după ce s-a petrecut între 
mine şi Mejean, nu mai am încredere în el. 

— Şi ce faci după ce ai însoţit-o la Castello-Nuovo? „- Lupt 
în fruntea calabrezilor mei. 

— Încât vezi, domnule Salvato, că nu trăieşti lângă ea, şi 
că poţi muri departe de dânsa. 

— Da, dragă Luiza zise Salvato; într-adevăr, lucrurile se 
pot întâmpla cum spune Michele. 

— Nu-i nimic dacă mori departe sau aproape de mine, 
Salvato! După moartea ta, ştii doar că voi muri şi eu. 

— Dar ai dreptul să mori, îi răspunse Salvato pe 
englezeşte, acuma când n-ai mai muri singură? 

— O! dragul meu! dragul meu! şopti Luiza, ascunzându-şi 
capul în pieptul lui. 

În clipa aceea, intră Giovannina, şi cu surâsul îngerului rău 
pe buze, rosti: 

— O scrisoare de la domnul Andre Backer pentru doamna. 

Luiza tresări, ca şi cum ar fi văzut ivindu-se însăşi fantoma 
lui Backer. 

Salvato o privi cu mirare. 

Michele se ridică, întorcându-şi ochii spre uşă. 

Casierul Klagmann intră. Cavalera San-Felice îl cunoştea 
bine; el venea, de obicei, cu dobânda banilor pe care ea-i 
depusese, sau mai bine zis cavalerul îi depusese la banca 
Backer. 

Aducea, nu o scrisoare, ci două pentru Luiza. 

Fără îndoială, amândouă trebuiau citite fiecare la rândul 
ei, fiindcă trimisul îi dădu numai una, făcându-i semn că, 
după ce o va fi isprăvit pe întâia, i-o va da şi pe a doua. 

Prima era circulara tipărită adresată creditorilor băncii 
Backer. 

Pe măsură ce Luiza citise funebra înştiinţare, vocea i se 
schimbase şi, la cuvintele: Ca urmare a condamnării la 
moarte a şefilor băncii, hârtia-i scăpase din mâna 
tremurătoare şi graiul îi pierise. 


Michele ridicase foaia şi, pe când Luiza plângea la pieptul 
lui Salvato care, cu amândouă braţele, o strângea la piept, 
lazzaronele o citise cu glas tare până la sfârşit. 

Apoi se lăsase o mare şi dureroasă tăcere. 

Glasul trimisului o curmase cel dintâi. 

— Signora, zise el, hârtia care. s-a citit e circulara 
adresată tuturor; dar, afară de aceasta, vă mai aduc şi o 
scrisoare de la domnul Andre Backer: vă este adresată 
personal şi cuprinde ultimele sale dorinţi. 

Salvato îşi desfăcu braţele ca s-o lase pe Luiza să citească 
acel fel de testament ce i se anunţase. Ea întinse mâna spre 
Klagmann şi primi scrisoarea; dar în loc s-o deschidă, o 
prezentă lui Salvato, zicându-i: 

— Citeşte! 

Prima lui mişcare fu s-o respingă încetişor; dar Luiza 
stărui: 

— Nu vezi, dragul meu, că nu-s în stare să citesc eu 
însămi? 

Salvato rupse pecetea şi, cum sta lângă căminul pe care 
ardeau luminările unui candelabru, strângând-o mereu pe 
Luiza la inima lui, citi următoarea scrisoare: „Doamnă, De- 
aş cunoaşte o fiinţă mai neprihănită decât dumneavoastră, 
i-aş încredința sfânta misiune pe care v-o las, părăsind 
viaţa. 

Toate datoriile ne sunt plătite, lichidarea s-a făcut; rămâne 
băncii noastre o sumă de aproape patru sute de mii ducați. 

Această sumă, tatăl meu şi cu mine, o destinăm pentru 
ajutorarea victimelor războiului civil în care suntem 
doborâţi, şi aceasta, fără deosebire de principiile acestor 
victime, nici de rândurile unde vor fi căzut. 

Pentru cei morţi nu putem nimic decât să ne rugăm pentru 
ei, murind noi înşine; aşa că nu pe morţi îi desemnăm sub 
numele de victime; dar putem ceva pentru adevăratele 
victime - şi, după părerea noastră, sunt copiii şi văduvele 
acelora care, în orice fel, vor fi fost loviţi în lupta ce abia la 


ora aceasta, o vedem în adevărata ei lumină şi, o spunem cu 
părere de rău, e o luptă fratricidă. 

Dar, pentru ca suma de patru sute de mii ducați să fie 
împărţită cu înţelegere, cinstit şi fără părtinire, o depunem, 
doamnă, în binecuvântatele voastre mâini; suntem siguri că 
o veţi împărţi cum e drept şi cum se cuvine. 

Această ultimă dovadă de încredere şi de respect vă arată, 
doamnă, că noi coborâm în mormânt bine încredinţaţi că n- 
aveţi nici un amestec în moartea noastră sângeroasă şi prea 
timpurie, şi că fatalitatea a făcut totul. 

Sper că scrisoarea vă va putea fi înmânată astă-seară şi 
că, murind, vom avea mângâierea de a şti că primiţi 
misiunea ce are drept scop ca harul cerului să pogoare 
asupra băncii noastre iar binecuvântarea nenorociţilor 
asupra mormântului nostru! 

Cu aceleaşi sentimente cu care am trăit, mor, doamnă, 
asigurându-vă că sunt respectuosul dumneavoastră 
admirator. 

Andre Backer.” 

Cu totul altfel decât prima, a doua scrisoare păru că-i redă 
putere Luizei. Pe măsura ce Salvato, neputând nici el să-şi 
stăpânească emoția, o citea cu glas tremurător, ea îşi ridica 
faţa luminoasă, până atunci plecată de frica anatemei, şi un 
zâmbet de triumf îi strălucea printre lacrimi. 

Se îndreptă spre masă, pe care se găsea cerneală, toc şi 
hârtie, şi scrise cuvintele: „Era să plec, era să părăsesc 
Neapolul, când v-am primit scrisoarea: pentru a îndeplini 
datoria sfântă pe care mi-o impune, rămân. 

M-aţi judecat bine, şi vă spun, cum voi spune lui 
Dumnezeu în faţa căruia vă veţi înfăţişa şi poate că nu voi 
întârzia să vă urmez, vă spun: sunt nevinovată. 

Adio! 

Prietena voastră în lumea aceasta şi în cealaltă, unde sper 
că ne vom regăsi. 

Luiza.” 


Apoi întinse răspunsul lui Salvato, care-l luă surâzând, şi, 
fără să-l citească, îl predă lui Klagmann. Trimisul ieşi, iar 
Michele după el. 

— Va să zică, rămâi? întrebă Nanno. 

— Rămân, răspunse Luiza, a cărei inimă nu Horea decât o 
pricină pentru a se hotări în favoarea lui Salvato şi, poate 
fără să-şi dea seama, se folosise cu nesaţ de cea pe care i-o 
oferea condamnatul. 

Nanno ridică mâna şi, cu glas solemn: 

— Tu, care o iubeşti pe femeia asta mai mult decât viaţa ta 
şi ca pe sufletul tău, zise ea lui Salvato, mi-eşti martor c-am 
făcut tot ce-am putut ca s-o scap; mi-eşti martor că i-am 
lămurit primejdia ce-o aşteaptă, c-am îmbiat-o să fugă, şi că, 
împotriva poruncilor date de destin celor cărora le 
destăinuieşte viitorul, am vrut s-o sprijin cu fapta. Oricât de 
crudă ar fi soarta cu voi, să n-o blestemaţi pe bătrâna 
Nanno, ba dimpotrivă, să spuneţi c-a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă pentru a vă scăpa. 

Şi, strecurându-se în umbra, cu care i se contopea haina 
întunecată, pieri fără ca niciunul din cei doi tineri să se fi 
gândit s-o oprească. 

9. AVANPOSTURILE. 

Înainte ca Salvato şi Luiza să schimbe o vorbă, Michele se 
întorcea. 

— Luiza, zise el, fii liniştită; tot ce era o taină pentru cei 
doi Backer, se va limpezi curând pentru ei, şi vor şti pe cine 
trebuie să-l blesteme că i-a denunţat. Nu mi se poate 
întâmpla nimic mai rău decât să fiu spânzurat; ei bine, cel 
puţin mai înainte, mă voi fi spovedit. 

Tinerii se uitară cu mirare la Michele. Dar el zise: 

— N-avem timp de pierdut cu lămuriri; noaptea se apropie 
şi ştiţi ce ne rămâne de făcut. 

— Da, ai dreptate, răspunse Salvato. Eşti gata, Luiza? 

— Am tocmit o trăsură pentru ora unsprezece, spuse ea: 
trebuie să fie la poartă. 

— Este, răspunse Michele, am văzut-o. 


— Bine, Michele. Ai grijă să se ducă cele câteva lucruri de 
care voi avea nevoie cât voi sta la Castello-Nuovo. Sunt într- 
un cufăr. Eu o să mai dau unele ordine Giovanninei. 

Sună, dar zadarnic, fata nu veni. 

Mai sună o dată, degeaba însă îşi aţinti privirea asupra uşii 
pe oare trebuia să intre servitoarea, că nu se deschise. 

Luiza se ridică şi se duse ea însăşi în odaia fetei, crezând 
că poate adormise. 

Luminarea ardea pe masă şi lângă ea era un plic pecetluit 
pe adresa Luizei, cu scrisul Giovanninei. 

Îl luă şi-l desfăcu. 

Scrisoarea era astfel ticluită: „Signora, Dacă aţi fi părăsit 
Neapolul, v-aş fi urmat pretutindeni unde aţi fi plecat, 
gândind că trebuia să vă servesc. 

Rămâneţi la Neapole unde, înconjurată de oameni care vă 
iubesc, nu mai aveţi nevoie de mine. 

În toiul evenimentelor care se vor întâmpla, n-aş îndrăzni 
să rămân singură în casă şi, cum nimic, nici măcar un 
devotament care nu vă trebuie, nu mă sileşte să mă închid 
într-o fortăreață unde n-aş fi liberă să mă mişc, mă întorc la 
părinţii mei. 

Dealtfel, aţi fost bună să-mi faceţi socoteala azi-dimineaţă, 
şi-n împrejurările de faţă, găsesc, desigur, că prin această 
plată mi-aţi dat drumul din serviciu. 

Vă părăsesc deci, signora, plină de recunoştinţă pentru 
toată bunătatea pe care aţi avut-o pentru mine şi 
despărţirea mă întristează până într-atâta încât îmi impun 
mâhnirea de a nu-mi lua rămas bun, de teama unei şi mai 
mari mâhniri dacă aş face-o. 

Credeţi-mă, signora, a voastră prea umilă, prea supusă şi 
prea devotată servitoare, Giovannina.” 

Luiza se înfiora citind scrisoarea. Cu toate asigurările de 
devotament şi de credinţă pe care le cuprindea, un ciudat 
simţământ de ură rece reieşea de la început şi până la 
sfârşit. Ce-i drept, nu-l vedeai cu ochii, dar îl zăreai cu 
mintea, şi-l simţeai cu inima. 


Se întoarse în sufragerie, unde rămăsese Salvato, şi-i 
întinse scrisoarea. 

EI o citi, dădu din umeri şi murmură: „Viperă!” 

Tocmai atunci, Michele se înapoie. Nu găsise trăsura la 
poartă şi întreba dacă să se ducă după alta. 

Nu puteau aştepta întoarcerea celei dintâi; ca desigur o 
luase Giovannina ca să plece. 

Michele n-avea nimic altceva de făcut decât s-alerge până 
la Pie-di-Grotta, unde era o staţie de birje, şi să mai aducă 
una. 

— Dragul meu, zise Luiza, lasă-mă să folosesc aceste 
câteva clipe de întârziere pe care ni le impune întâmplarea, 
ca să fac o ultimă vizită ducesei Fusco şi să-i propun încă o 
dată să încerce acelaşi noroc luând-o cu mine la Castello- 
Nuovo. Dacă rămâne, îi voi lăsa în pază casa ce va fi cu totul 
părăsită. 

— Du-te, copila mea dragă, răspunse Salvato, sărutând-o 
pe frunte ca, într-adevăr, un tată pe copilul său. 

Luiza pătrunse în coridor, deschise uşa de comunicare şi 
intră în salon. 

Ca totdeauna, era plin cu toţi fruntaşii republicani. 

Cu toată primejdia apropiată, cu toată nesiguranța 
evenimentelor. înfăţişarea le era liniştită. Simţeai că toţi 
oamenii aceştia progresişti care din convingere apucaseră 
pe calea primejdioasă, erau gata s-o urmeze până la capăt 
şi, ca vechii senatori ai Republicii, să aştepte moartea pe 
scaunele lor de fildeş. 

Ca de obicei, Luiza făcu mare impresie prin. frumuseţea şi 
farmecul ei şi se strângeau în juru-i. în clipa aceasta grea, 
fiecare după ce se hotărâse într-un fel, mai întreba şi pe 
ceilalţi ce aveau de gând să facă, nădăjduind poate că aşa 
era cel mai bine. 

Ducesa rămânea acasă şi aştepta evenimentele. 'Ținea gata 
pregătit un costum de femeie din popor, pe care se bizuia, 
ca la mare ananghie, să fugă. Arendaşa uneia din fermele ei 
avea s-o adăpostească. 


Luiza o rugă să-i supravegheze locuinţa, până când ea 
însăşi o va părăsi pe a sa, şi-i vesti că Salvato, neştiind dacă 
în toiul luptei va putea să aibă grija ei, îi oprise o cameră la 
Castello-Nuovo, unde era în paza guvernatorului Massa, 
prietenul său. 

Dealtfel, într-o situaţie desperată, acolo trebuiau să se 
refugieze patrioţii, că nimeni nu se încredea în găzduirea 
lui Mejean care, se ştia, ceruse cinci sute de mii de franci ca 
să ocrotească Neapolul, iar pentru cinci sute cinzeci de mii 
de franci era gata să-l nimicească. 

Ba chiar se spunea - ceea ce, dealtminteri, nu era 
adevărat - că tratase cu cardinalul Euffo. 

Luiza o căută din ochi pe Eleonora Pimentel pentru care 
nutrea o mare admiraţie; dar, cu o clipă înainte de sosirea 
sa, Eleonora părăsise salonul ca să se ducă la tipografia ci. 

Nicolino veni s-o salute, foarte mândru de frumoasa-i 
uniformă de husari care, a doua zi, avea să-i fie sfârtecată 
de săbiile inamice. 

Cirillo care, după cum am spus, făcea parte din Adunarea 
legislativă ce se declarase permanentă, se apropie s-o 
sărute. Îi dori, nu tot felul de fericiri - în situaţia de faţă, 
prea puţină fericire se putea spera - ci să scape cu viaţă şi, 
punându-i mâna pe creştet, o binecuvântă în şoaptă. 

Luiza îşi făcuse vizita. Sărută o ultimă dată pe ducesa 
Fusco; amândouă femeile aveau feţele scăldate în lacrimi. 

— A! murmură Luiza amestecându-şi lacrimile cu ale 
prietenei sale, n-o să ne mai vedem! 

Ducesa Fusco îşi ridică privirea spre cer, ca pentru a-i 
zice: „Colo sus, te regăseşti totdeauna.” 

Apoi o însoţi până la uşa de comunicare. 

Aici se despărţiră şi, după cum proorocise Luiza, pentru a 
nu se mai vedea. 

Salvato o aştepta, Michele adusese o trăsură. Cei doi 
tineri, luându-se de braţ şi fără a fi avut nevoia de a-şi 
împărtăşi gândul, se duseră să-şi ia rămas bun de la odaia 
fericită, cum o numeau; apoi închiseră uşile şi Michele luă 


cheile. Salvato şi Luiza urcară în trăsură. Michele, deşi în 
mândra-i uniformă, se sui pe capră, şi birja porni spre 
Castello-Nuovo. 

Nu era încă târziu, dar toate uşile şi ferestrele erau 
închise şi simţeai că o groază adâncă plutea peste oraş. Din 
când în când, câţiva oameni se apropiau de case, stăteau pe 
loc o clipă şi apoi fugeau înspăimântați. 

Salvato îi băgă de seamă şi, îngrijorat de ceea ce făceau, 
zise lui Michele, deschizând geamul din faţă, să încerce a 
pune mâna pe unul din aceşti alergători de noapte şi să afle 
ce urmăreau. 

Ajungând la palatul Caramanico, zăriră rai om din ăştia; 
fără ca trăsura să se mai oprească, Michele sări jos şi se 
năpusti asupra lui. 

Arunca o legătură de frânghii pe răsuflătoarea pivniţei. 

— Cine eşti? întrebă Michele. 

— Sunt facchino19la palat. 

— Şi ce faci? 

— Doar vezi bine. Locatarul de la catul întâi m-a însărcinat 
să cumpăr douăzeci şi cinci de brase20de frânghie şi să i le 
aduc astă-seară. Am întârziat bând în Piaţa-Veche şi, 
ajungând la palat, am găsit totul închis; nevoind să mai 
trezesc paznicul, am aruncat legătura pe răsuflătoarea 
pivniţei; or să le găsească mâine. 

Nevăzând nimic rău în faptul ăsta, Michele ce-l ţinea de 
guler, dădu drumul omului care, abia scăpat, o luă la goană 
şi se înfundă în strada del Pace. 

Neaşteptata fugă îl miră. 

De la palatul Caramanico la Castello-Nuovo, de-a lungul 
căii Chiaia şi a urcuşului Gigantului, văzu că se repetă 
acelaşi lucru. De două ori, Michele încercă să-i înhaţe pe 
hoinarii însărcinaţi cu vreo misiune necunoscută; dar nu 
izbuti; de parcă ci s-ar fi ferit. 

Ajunseră la Castello-Nuovo. Datorită parolei, pe care 
Salvato o cunoştea, trăsura putu să intre; trecu pe lângă 


arcul de triumf aragonez şi se opri în faţa uşii 
guvernatorului. 

Făcea o inspecţie de noapte pe metereze; se întoarse un 
sfert de oră după sosirea lui Salvato. 

Amândoi o conduseră pe Luiza la camera ce i se pregătise, 
în rând chiar cu apartamentul doamnei Massa, şi vădit i se 
rezervase cea mai frumoasă şi mai plăcută dintre încăperi. 

Bătea miezul nopţii. Era timpul să se despartă. Luiza îşi 
luă rămas bun de la fratele ei de lapte şi de la Salvato, apoi 
amândoi, cu trăsura ce-i adusese, porniră spre stăvilar. 

Acolo, găsiră în paza calabrezului caii pe care-i ceruseră, 
încălecară şi, mergând pe strada del Piliere, pe radă, pe 
Marina-Nuova şi pe Marinella, trecură peste podul 
Magdalena şi o luară în galop spre Porţiei. 

Drumul era plin de trupe republicane, eşalonate de la 
podul Magdalena, primul post exterior, până la Granatello, 
postul cel mai apropiat de inamic şi comandat, după cum 
am spus, de Schipani. 

Toată lumea veghea pe cale. Salvato se oprea la toate 
corpurile de gardă, descăleca, se înfiripa şi dădea unele 
ordine. 

Întâi poposi la fortul Vigliana. 

Micul fort se înalţă pe ţărmul mării, la dreapta drumului ce 
duce de la Neapole la Porţiei şi apără intrarea pe podul 
Magdalena. 

Salvato fu primit cu aclamații. Fortul Vigliano era păzit de 
o sută cinzeci din calabrezii lui, sub comanda unui preot pe 
nume Toscano. 

Era limpede că asupra micului fort, ce păzea apropierea 
de Neapole, se va îndrepta toată sforţarea sanfediştilor; aşa 
că apărarea fusese încredinţată unor oameni aleşi. 

Toscano arătă lui Salvato toate pregătirile-i de apărare. 
Gândea, dacă ar fi silit, să provoace o explozie şi să sară în 
aer, el şi oamenii lui. 

Dealtfel, nu-i lua pe nepregătite; toţi erau înştiinţaţi de 
mai înainte, toţi se învoiseră la jertfa supremă pentru 


patrie, şi steagul ce fâlfâia deasupra porţii purta inscripţia: 

Răzbunare! Biruinţă sau moarte! 

Salvato îmbrăţişa pe vrednicul preot, încalecă din nou în 
strigătele de „Trăiască Republica” şi porni mai departe. 

La Porţiei, republicanii îi mărturisiră gravele lor 
îngrijorări. Aveau a face cu locuitori pe care interesele lor îi 
făcuseră fără voie regalişti. Ferdinand avea la Porţiei un 
palat unde-şi petrecea toamna; aproape toată vara, ducele 
de Calabria locuia la Favorita, palatul vecin. Republicanii nu 
se puteau bizui pe nimeni, se simțeau înconjurați de 
capcane şi de trădări. Ca în zilele de cutremur» parcă se 
clătina pământul sub picioarele lor. 

Salvato ajunse la Granatello. 

Cu încrederea sau mai degrabă o» nechibzuinţa-i 
obişnuită, Schipani dormea; Salvato puse să-l trezească 
ceru ştiri despre inamic. 

Schipani îi răspunse că socotea să fie atacat a doua zi, şi 
lua puteri ca să-l primească bine. 

Salvato îl întrebă dacă n-avea unele informaţii mai precise 
de la spionii, pe care trebuia să-i fi trimis. Gene ralul 
republican mărturisi că nu trimisese niciunul şi că 
mijloacele acestea neleale de-a face război îl scârbeau. 
Salvato se informă dacă păzise drumul spre Nola, unde era 
cardinalul şi prin care, pe povârnişurile Vezuviului, s-ar 
putea furişa trupe spre Porţiei şi spre Resina, ca să-i taie 
retragerea. Generalul răspunse că tocmai cei din Resina şi 
din Porţiei trebuiau să ia măsurile acestea, cât despre el, 
dacă ar întâlni sanfedişti în calea lui, ar trece prin mijlocul 
lor. 

Destoinicul strateg, crescut la şcoala unui Championnet şi 
a unui Macdonald, dădea din umeri la felul ăsta de-a lupta 
şi de-a dispune de viaţa ostaşilor. înţelese că pentru un om 
ca Schipani, orice observaţie era de prisos, şi că trebuia să 
laşi totul în seama spiritului salvator al popoarelor. 

Să vedem ce făcea în timpul acesta cardinalul, mai migălos 
decât Schipani în privinţa mijloacelor de apărare. 


La douăsprezece noaptea, adică la ora când l-am văzut pe 
Salvato plecând de la Castello-Nuovo, cardinalul Ruffo, în 
camera principală a episcopiei din Nola, sta la o masă, 
având lângă el pe secretaru-i Sacchinelli şi pe marchizul 
Malaspina, aghiotantul său, primea ştirile şi dădea ordine. 

Curierii se perindau cu o repeziciune ce dovedea 
activitatea pe care generalul improvizat o desfăşurase 
pentru a-şi organiza corespondenţa. 

EI însuşi deschidea toate scrisorile de oriunde ar fi venit, şi 
dicta răspunsurile fie lui Sacchinelli, fie lui Malaspina. 
Răspundea rar personal, afară de scrisorile secrete, fiindcă 
din pricina unui tremur nervos, mâna-i era nedibace la 
scris. 

În clipa când intrăm în camera unde-şi aşteaptă trimişii, 
episcopul Ludovici l-a şi vestit că Panedigrano şi cei o mie 
de robi ai săi trebuie să fi sosit la Bosco, în dimineaţa de 12. 

Episcopul ţine în mână o scrisoare a marchizului de Curtis 
care-l înştiinţează că colonelul Ciudy, vrând să i se uite 
purtarea de la Capua, plecat din Palermo cu patru sute de 
grenadieri şi trei sute de soldaţi, alcătuind un fel de legiune 
străină, trebuie să fi debarcat la Sorento, ca să atace de pe 
uscat fortul Castellamare, în timp ce navele Sea-Horse şi 
Minerva îl vor bombarda de pe mare. 

După citirea scrisorii, cardinalul se ridică să cerceteze pe 
altă masă, o hartă mare, întinsă şi, în picioare, rezemându- 
se cu o mână pe masă, dictă lui Sacchinelli următoarele 
ordine: „Colonelul Ciudy va întrerupe - dacă l-a început - 
asaltul fortului Castellamare, şi se va înţelege îndată cu 
Sciarpa şi Panedigrano, pentru a ataca armata lui Schipani 
la 13 în zori. 

Ciudy şi Sciarpa vor ataca din faţă, în timp ce Panedigrano 
se va strecura pe flancuri şi va merge de-a lungul lavei 
Vezuviului, aşa, ca să urce peste drumul prin care Schipani 
va încerca să se retragă. 

Afară de aceasta, se prea poate ca, aflând sosirea 
cardinalului la Nola, generalul republican să vrea să se 


îndrepte spre Neapole, de teamă să nu i se taie retragerea, 
îl vor împinge puternic înaintea lor. 

La Favorita, generalul republican îl va găsi pe cardinalul 
Ruffo, care va fi ocolit Vezuviul. împresurat din toate părţile, 
Schipani va fi silit să se lase ucis ori să se predea.” 

Cardinalul puse să se facă trei copii de pe ordin, le iscăli 
pe toate şi, prin trei trimişi, le expedie destinatarilor. 

Abia plecaseră ordinele, când cardinalul bănuind vreuna 
din miile de împrejurări care zădărnicesc planurile cele mai 
bine întocmite, ceru să fie chemat de Cesare. 

După cinci minute, tânărul brigadier intra înarmat şi 
încălţat cu cizme; înfrigurata activitate a cardinalului îi 
cuprindea pe toţi cei din jurul său. 

— Bravo, prinţule! îi zise Ruffo care, glumind uneori, îi 
păstra titlul. Eşti gata? 

— Totdeauna, Eminenţă, răspunse tânărul. 

— Atunci, ia patru batalioane de infanterie, patru tunuri de 
campanie, zece companii de vânători calabrezi şi un 
escadron de cavalerie; mergi de-a lungul flancului de nord 
al Vezuviului, cel dinspre Madonna-del-Arco şi, dacă se 
poate, să ajungi de cu noapte la Resina. Locuitorii, 
înştiinţaţi de mine, vă aşteaptă, gata să se răzvrătească în 
folosul nostru. 

Apoi, întorcându-se spre marchiz îi zise: 

— Malaspina, dă brigadierului ordinul scris şi iscăleşte-l 
pentru mine. 

În clipa aceea, capelanul cardinalul ui intră, se apropie de 
el şi-i spuse în şoaptă: 

— Eminentă, căpitanul Scipion Lamarra soseşte de la 
Neapole şi vă aşteaptă ordinele în camera de alături. 

— A! în sfârşit! făcu cardinalul, răsuflând mai uşor decât 
până atunci. Mă temeam să” nu i se fi întâmplat vreo 
nenorocire, bietului căpitan. Spune-i că îndată îl voi primi şi 
până atunci ţine-i tovărăşie. 

Cardinalul îşi scoase un inel din deget şi sigila ordinele 
expediate în numele lui. 


Scipion Lamarra, a cărui sosire cardinalul părea c-o 
aşteaptă cu atâta nerăbdare, era acelaşi trimis al reginei 
care-i adusese steagul, fiindu-i recomandat drept bun la 
orice. 

Venea de la Neapole unde-l trimisese cardinalul. Scopul 
misiunii era de-a intra în vorbă cu unul din principalii 
complici ai conspirației Backer, pe nume Gennaro Tansano. 

Acesta făcea pe patriotul, fiind înscris printre cei dinţii în 
registrele tuturor cluburilor republicane, d ar numai pentru 
a fi la curent cu toate hotărârile lor, înştiinţându-l pe 
cardinalul Ruffo, cu care era în corespondenţă. 

O parte din armele ce trebuiau să servească la izbucnirea 
complotului Backer erau depozitate la el. 

Lazzaronii din Chiaia, din Pie-di-Grotta, din Puzzuoli şi din 
mahalalele vecine erau la cheremul său. 

Încât, după cum s-a văzut, cardinalul îi aştepta cu 
nerăbdare răspunsul. 

Intră în cabinetul unde se afla Lamarra, travestit într-o 
uniformă de gardă naţională republicană. 

— Ei? făcu cardinalul. 

— Ei bine, Eminenţă, totul merge după dorinţele noastre. 
Tansano trece mereu drept unul din cei mai bun” patrioţi 
din Neapole, şi nu-i vine în gând nimănui să-l bănuiască. 

— Dar a făcut ce am spus? 

— Da, a făcut, Eminenţă. 

— Adică a pus să se arunce frânghii în răsuflătorile 
pivniţelor de la casele patrioţilor fruntaşi. 

— Da; ar fi vrut bucuros să ştie în ce scop; dar, cum eu 
însumi nu-l cunoşteam, n-am putut să-i dau desluşiri în 
privinţa aceasta. Nu-i nimic; ordinul venind de la Eminenţa 
Voastră, a fost executat punct cu punct. 

— Eşti sigur? 

— l-am văzut pe Lazzaroni la lucru. 

— Nu ţi-a înmânat un pachet pentru mine? 

— Ba da, Eminenţă, şi iată-l învelit cu o muşama. 

— Dă-mi-l. 


Cardinalul tăie cu un cuţitaş benzile ce legau pachetul, şi 
scoase din învelitoarea lui un steag mare, unde el era 
reprezentat în genunchi rugându-se fierbinte sfântului 
Anton, care-i arăta amândouă mâinile sale pline de frânghii. 

— E tocmai ce trebuie, zise cardinalul încântat. Acum am 
nevoie de un om care să poată răspândi la Neapole zvonul 
minunii. 

O clipă, rămase pe gânduri, întrebându-se cine l-ar putea 
servi. 

Deodată, se bătu peste frunte. 

— Aduceţi-mi-l aici pe fra Pacifico, zise el. 

Îl chemară pe fra Pacifico, care intră în birou, unde 
rămase o jumătate de oră închis cu Eminenţa sa. 

După care, a fost văzut că se duce la grajd, îl scoate pe 
Giaccobino şi porneşte cu el pe drumul spre Neapole. 

Cât despre cardinal, se întoarse în salon, mai dădu câteva 
ordine şi se trânti îmbrăcat pe patul său, spunând să fie 
trezit în zori. 

Când se lumină de ziuă, fu deşteptat. Peste noapte se 
înălţase un altar în mijlocul lagărului sanfedist, aşezat afară 
de Nola. Cardinalul, înveşmântat în purpură, făcu slujba în 
cinstea sfântului Anton, cu care dorea să-l înlocuiască la 
ocrotirea oraşului pe sfântul lanuar. Acesta, făcându-şi de 
două ori minunea în folosul francezilor, fusese declarat 
iacobin şi regele îl degradase, retrăgându-i titlul de 
comandant general al trupelor napolitane. 

După degradarea sfântului lanuar, cardinalul căutase 
multă vreme cui i s-ar putea cuveni moştenirea sa. Şi, în 
sfârşit, se oprise la sfântul Anton din Padova. 

De ce nu la sfântul Anton cel Mare care, dacă i se 
cercetează viaţa, era cu mult mai vrednic de această cinste 
decât sfântul Anton din Padova? Dar, fără îndoială, 
cardinalul se temea că legenda ispitelor lui popularizate de 
Callot21, unită cu ciudatul tovarăş pe care şi-l alesese, să 
mi-i dăuneze demnităţii. 


Oricare ar fi fost pricina, sfântul Anton din Padova, mai 
modern decât omonimul său de o mie de ani, avu 
întâietatea şi, în clipa luptei, cardinalul găsi de cuviinţă să-i 
predea sfânta cauză. 

După slujbă, cardinalul, în haina-i de purpură, încalecă şi 
se aşeză în fruntea corpului principal. 

Armata sanfedistă era împărţită în trei divizii. 

Una cobora prin Capodichino să atace poarta Capuana. 

Alta făcea ocolul bazei Vezuviului pe versantul de nord. 

A treia urma acelaşi drum pe versantul de sud. 

În timpul acesta, Ciudy, Sciarpa şi Panedigrano atacau ori 
trebuiau să-l atace pe Schipani din faţă. 

La 15 iunie, pe la ora opt dimineaţa, se văzu, de pe 
înălţimea fortului Sant-Elmo, cum se ivea şi înainta armata 
sanfedistă, ridicând în juru-i un nor de praf. 

Îndată, se traseră din Castello-Nuovo trei lovituri de tun 
drept alarmă şi, numaidecât, străzile Neapolului ajunseră 
pustii ca cele din Teba, şi mute ca cele din Pompei. 

Clipa hotărâtoare sosise; clipă solemnă şi îngrozitoare 
când e vorba de viaţa unui om, şi cu mult mai solemnă şi 
mai îngrozitoare când e la mijloc viaţa sau moartea unui 
oraş. 

10. ZIUA DE 13 IUNIE. 

Fără îndoială că se dăduseră de mai înainte ordinele ca 
cele trei lovituri de tun să fie un dublu semnal. 

Fiindcă abia se stinsese bubuitul ultimei, când cei doi 
prizonieri din Castello-Nuovo, condamnaţi de două zile, 
auziră pe coridorul ce ducea la temniţa lor, paşii grăbiţi ai 
unei trupe de oameni înarmaţi. 

Fără să scoată o vorbă, se aruncară unul în braţele 
celuilalt, înțelegând că le sosise ceasul din urmă. 

Cei care deschiseră uşa îi găsiră îmbrăţişaţi, dar resemnaţi 
şi zâmbitori. 

— Sunteţi gata, cetăţeni? întrebă ofiţerul care comanda 
escorta şi avea dispoziţia să arate cea mai mare 


consideraţie condamnaților. Amândoi încuviinţară în acelaşi 
timp: Andre cu glasul, iar Simon dând din cap. 

— Atunci, urmaţi-ne, zise ofiţerul. 

Cei doi condamnaţi îşi aruncară asupra temniţei lor ultima 
privire, amestecată cu părerile de rău şi cu duioşia, celui 
dus la moarte; şi, din dorinţa omului de-a lăsa ceva în urmă, 
Andre gravă cu un cui pe zid numele său şi al tatălui, 
deasupra fiecărui pat. 

Apoi se îndreptă spre soldaţii, în mijlocul cărora se şi 
aşezase bătrânul. 

O femeie îmbrăcată în negru îi aştepta în curtea pe care 
aveau s-o străbată. Cu pas hotărât înainta spre ei; Andre 
scoase un strigăt şi tremură din tot trupul. 

— Cavalera San-Felice! exclamă el. Luiza îngenunche. 

— De ce în genunchi, signora, când n-aveţi a cere iertare 
nimănui? zise Andre. Ştim tot: adevăratul vinovat s-a 
denunţat el însuşi. Dar recunoaşteţi că, înainte chiar de-a fi 
primit scrisoarea lui Michele, eu vă socoteam nevinovată. 

Luiza plângea. 

— Frate! murmură ea. 

— Mulţumesc! răspunse Andre. Tată, binecuvântează-ţi 
fiica. 

Bătrânul se apropie de ea şi-i puse mâna pe creştet. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, cum te binecuvântez 
eu, copila mea, şi să îndepărteze de fruntea ta până şi 
umbra nenorocirii! 

Luiza îşi lăsă capul pe genunchi şi izbucni în hohote de 
plâns. 

Tânărul Backer luă o şuviţă lungă din părul ei blond ce 
flutura, o duse la buze şi o sărută eu nesaţ. 

— Cetăţeni! murmură ofiţerul. 

— Iată-ne, domnule, rosti Andre. 

La zgomotul paşilor ce se îndepărtau, Luiza înălţă capul şi, 
mereu în genunchi, cu braţele întinse, îi urmări cu privirea 
până se pierdură după colţul arcului de triumf aragonez. 


La tristeţea acestui drum funebru, se mai adăugau 
pustietatea şi tăcerea străzilor prin care treceau 
condamnaţii, şi totuşi erau cele mai locuite din Neapole. 

Cu toate acestea, din când în când, la zgomotul paşilor 
unei trupe înarmate, o uşă se crăpa,.o fereastră se 
descindea, şi zăreai furişându-se un cap sfios, mai 
totdeauna de femeie, apoi uşa sau fereastra se închidea mai 
iute chiar decât se deschisese; văzuseră doi bărbaţi 
dezarmaţi în mijlocul unei trupe înarmate şi ghiceau că 
amândoi mergeau la moarte. 

Străbătură astfel Neapolul în toată lungimea şi ajunseră în 
Piaţa-Veche, piaţa obişnuită a execuțiilor. 

— Aici e, murmură Andre Backer. Bătrânul Backer privi în 
jurul său. 

— Pesemne, şopti el. Totuşi, trecură de Piaţă. 

— Unde se duc oare? întrebă Simon pe nemţeşte. 

— După cât se pare, caută o piaţă mai potrivită decât asta, 
răspunse Andre în aceeaşi limbă; au nevoie de un zid, şi aici 
sunt numai case. 

Sosind în piaţeta bisericii del Carmine, Andre Backer 
atinse cu cotul braţul lui Simon şi-i arătă din ochi, în faţa 
casei preotului, un zid care în schimb n-avea nici o 
deschizătură. 

E zidul lângă care se înalţă astăzi un mare crucifix. 

— Da, răspunse Simon. 

Într-adevăr, ofiţerul care conducea mica trupă se îndreptă 
în partea aceea. 

Amândoi condamnaţii grăbiră pasul şi, ieşind din rânduri, 
se aşezară la zid. 

— Care din doi va muri cel dintâi? întrebă ofiţerul. 

— Eu! exclamă bătrânul. 

— Domnule, întrebă Andre, aveţi ordine precise de-a ne 
împuşca unul după altul? 

— Nu, cetăţene, răspunse ofiţerul, n-am primit nici o 
dispoziţie în privinţa aceasta. 


— Ei bine, atunci, dacă vi-e tot una, v-am cere hatârul de-a 
fi împuşcaţi împreună şi-n acelaşi timp. 

— Da, da, se ridicară cinci-şase glasuri din escortă, doar 
putem face asta pentru ei. 

— Auziţi, cetăţeni, zise ofiţerul însărcinat cu trista misiune, 
voi face tot ce mi-e cu putinţă pentru a vă uşura ultimele 
clipe. 

— Ne îndeplinesc cererea! exclamă cu voioşie bătrânul 
Backer. 

— Da, tată, rosti Andre, aruncându-şi un braţ de gâtul lui 
Simon. Să nu lăsăm să aştepte domnii care-s atât de buni cu 
noi. 

— Mai aveţi vreo ultimă dorinţă, vreo recomandare de 
dat? întrebă ofiţerul. 

— Niciuna, răspunseră condamnaţii. 

— Ei, haide, fiindcă trebuie, murmură ofiţerul; dar mii de 
draci! Urâtă meserie ne obligă să facem acuma! 

În timpul ăsta, condamnaţii, Andre ţinându-şi mereu braţul 
de gâtul tatălui său, înaintaseră să se rezeme cu spatele de 
zid. 

— E bine aşa, domnilor? întrebă tânărul Backer. Ofiţerul 
făcu semn că da. 

Apoi, întorcându-se către oamenii lui întrebă: 

— Puştile sunt încărcate? 

— Da. 

— Ei, alinierea! Isprăviţi-o repede şi căutaţi să nu sufere; e 
singurul serviciu pe care Li-l putem face. 

— Mulţumesc, domnule, zise Andre. Atunci se întâmplă 
ceva iute ca gândul. 

Se auziră pe rând comenzile de: „Ridicaţi arm'! 

— La ochi! 

— Foc!” 

Apoi răsună o detunătură. 

Totul se sfârşise! „ Republicanii din Neapole, urmând pilda 
celor din Paris, săvârşiseră una din sângeroasele fapte la 
care înfrigurarea războiului civil târaşte firile cele mai bune 


şi cauzele cele mai sfinte. Sub cuvânt de-a lua cetăţenilor 
orice nădejde de iertare, luptătorilor orice putinţă de 
mântuire, făcuseră să curgă un pârâu de sânge - cruzime 
zadarnică ce n-avea nici măcar justificarea că era necesară. 

Ce-i drept că fură singurele victime. Dar ajungeau pentru 
a însemna cu o pată de sânge mantia imaculată a 
Republicii. 

Chiar în clipa când cei doi Backer, loviți de aceleaşi 
gloanţe, cădeau îmbrăţişaţi, Bassetti se ducea să ia 
comanda trupelor din Capodichino, Manthonnet a trupelor 
din Capodimonte şi Writz a celor de la Magdalena. 

Dacă străzile erau pustii, în schimb toate zidurile 
forturilor, toate terasele caselor erau pline de spectatori 
care, cu ochiul liber sau cu luneta în mână. căutau să vadă 
ce avea să se întâmple pe imensul câmp de bătălie, ce se 
întindea de la Granatello la Capodimonte. 

Pe mare se zărea, prelungindu-se de la Torre-del- 
Annunziata la podul Magdalena, toată mica flotilă a 
amiralului Caracciolo, peste care se înălţau cele două nave 
inamice, Minerva, comandată de contele de Thurn, şi Sea- 
Horse, comandat de căpitanul Ball, pe care l-am văzut 
însoţindu-l pe Nelson la faimoasa serată, unde fiecare 
doamnă de la curte făcuse un vers, iar toate versurile 
reunite compuseseră acrostihul Carolina. 

Primele împuşcături ce se auziră, primul fum ce se văzu 
înălțându-se a fost în faţa micului fort Granatello. 

Fie că Ciudy şi Sciarpa nu primiseră ordinele cardinalului, 
fie că le executaseră cu încetineală, Panedigrano şi cei o 
mie de ocnaşi ai săi se găsiră singuri la întâlnire, dar nu se 
îndreptară cu mai puţină îndrăzneală spre Granatello. Ce-i 
drept, văzându-i că înaintează, cele două fregate, pentru a-i 
susţine, deschiseră focul împotriva fortului. 

Salvato ceru cinci sute de oameni de încredere, se năpusti 
cu baioneta asupra acestei trupe de briganzi, le rupse 
rândurile, îi risipi, le ucise vreo sută de inşi, apoi se întoarse 
la fort numai cu câţiva de-ai lui scoşi din luptă, ba chiar şi 


aceştia fuseseră atinşi de proiectilele aruncate de pe cele 
două bastimente. 

Ajungând la Somma, cardinalul fu înştiinţat de această 
înfrângere. 

Dar de Cesare fusese mai norocos. Urmase întocmai 
ordinele cardinalului; numai, aflând că la Porţiei castelul 
era prost păzit şi că populaţia ţinea cu cardinalul, atacă 
Porţiei şi puse stăpânire pe castel. Postul ăsta era mai 
însemnat decât cel de la Resina, închizând mai bine drumul. 

Trimise cardinalului vestea izbânzii sale, cerându-i noi 
ordine. 

Cardinalul îi ordonă să se întărească pe cât va putea mai 
bine, spre a tăia orice retragere lui Schipani, şi-i trimise o 
mie de oameni în ajutor. 

Tocmai de aceasta se temea Salvato. De la înălţimea 
micului fort Granatello văzuse o trupă mare făcând ocolul 
bazei Vezuviului şi înaintând spre Porţiei, auzise 
împuşcăturile şi, după o scurtă luptă, salva încetase. 

Era limpede pentru el că drumul spre Neapole se tăiase, şi 
stăruia cu tărie ca Schipani, fără să piardă o clipă să 
meargă asupra Neapolului, să înfrângă piedicile şi să se 
înapoieze cu cei o mie cinci sute sau două mii du oameni, 
ocrotiţi de fortul Vigliana, ca să apere marginile podului 
Magdalena. 

Dar, prost informat, Schipani se îndărătnicea să vadă 
sosind inamicul pe drumul de la Sorrento. 

Puternicele bubuituri de tun, ce se auzeau dinspre podul 
Magdalena, dovedeau că din partea aceea cardinalul ataca 
Neapolul. 

Dacă oraşul rezista patruzeci şi opt de ore, iar republicanii 
făceau o ultimă sforţare, se putea trage folos din poziţia pe 
care se situase cardinalul şi, în loc să fie tăiată retragerea 
lui Schipani, cardinalul s-ar fi găsit între două focuri. 

Dar trebuia ca un bărbat curajos, hotărât şi inteligent, în 
stare a birui toate piedicile, să se întoarcă la Neapole şi să 
înrâurească asupra deliberării şefilor. 


Situaţia era încurcată. Ca şi Dante, Salvato putea spune: 
„De rămân, cine va merge? De merg, cine rămâne?” 

Se hotări să plece, indicând lui Schipani să nu iasă din 
întărituri, înainte să fi primit de la Neapole un ordin pozitiv 
pentru ce avea de făcut. 

Apoi, mereu urmat de credinciosul Michele, care-i punea 
în vedere că, nefolositor la şes, putea să-i fie de mare ajutor 
pe străzile Neapolului, sări într-o barcă, se îndreptă spre 
flotila lui Caracciolo, se prezentă amiralului, fiind 
recunoscut, îi comunică planul şi-i fu aprobat, trecu razna 
prin flotila ce acoperea marea ca o pânză de foc şi ţărmul 
cu o ploaie de ghiulele şi de grenade, vâsli de-a dreptul spre 
Castello-Nuovo, şi trase la mal în micul golf cu zăgaz de 
piatră. 

Nu era o clipă de pierdut, nici dintr-o parte nici din 
cealaltă. Salvato şi Michele se îmbrăţişară. Michele alergă 
la Piaţa-Veche şi Salvato la Castello-Nuovo, unde se ţinea 
consiliul. 

Sclav al dai oriei, urcă glonţ la camera unde ştia că va găsi 
pe cei din directorat şi le expuse planul, pe care-l aprobară. 
Dar Schipani era cunoscut drept un încăpățânat. Ştiau că 
n-ar primi ordine decât de la Writz sau de la Bassetti, cei 
doi şefi ai lui. Il trimiseră din nou pe Salvato la Writz care 

lupta la podul Magdalena. 

Salvato se opri o clipă la Luiza, pe care o găsi distrusă, şi-i 
redădu viaţă aşa cum o rază de soare dă căldură. Îi făgădui 
s-o mai vadă înainte de a se întoarce la luptă şi, avântându- 
se pe alt cal, pe care-l ceruse între timp, porni în galop de-a 
lungul cheiului ce duce la podul Magdalena. 

Bătălia era în toi. Micul fluviu Sebeto despărţea luptătorii. 
Două sute de oameni, din uriaşa clădire Granili, trăgeau 
prin toate ferestrele. 

Cardinalul era acolo, uşor de recunoscut după mantia-i de 
purpură, dându-şi ordinele în mijlocul focului şi întărind în 
mintea oamenilor săi gândul că nu putea fi rănit de 
gloanţele ce-i şuierau la urechi, şi că grenadele, care 


explodau între picioarele calului său, n-aveau nici o putere 
asupra lui. 

Aşa că, mândri să piară sub ochii unui asemenea şef, fiind 
siguri, că murind, vor vedea deschizându-se în lături pentru 
ei porţile raiului, sanfediştii, mereu respinşi, reînnoiau fără 
încetare atacul cu şi mai multă înflăcărare. 

În partea patrioţilor, generalul Writz putea fi văzut tot atât 
de lesne ca şi cardinalul la sanfedişti. Călare, ca el, trecea 
printre rânduri, aţâţându-i pe republicani la apărare, după 
cum cardinalul îi înflăcăra pe ai lui la atac. 

Salvato îl zări de departe şi o luă drept spre el. Tânărul 
general părea atât de obişnuit cu şuieratul gloanţelor, încât 
nu-l lua mai mult în seamă decât vâjâitul vântului. 

Oricât de strânse ar fi fost rândurile republicanilor, se 
dădură la o parte în faţa lui: recunoşteau un ofiţer superior, 
chiar înainte de a-l fi recunoscut pe Salvato. 

Cei doi generali se întâlniră în mijlocul focului. 

Salvato expuse scopul venirii lui. Avea ordinul pregătit, îl 
întinse să-l citească Writz, care-l aprobă. Dar lipsea 
iscălitura. 

Atunci sări jos de pe cal, şi un calabrez de-al său pe care-l 
recunoscuse prin învălmăşeală dădu să-l ţină; se duse într-o 
casă vecină, ce slujea drept ambulanţă, să caute o pană 
gata muiată în cerneală. 

Apoi se întoarse la Writz şi i-o înmână. 

Writz se pregăti să iscălească ordinul pe oblâncul şelei. 

Folosind clipa de nemişcare, un căpitan sanfedist înhaţă 
puşca din mâna unui calabrez, îl ochi pe general şi trase. 

Salvato auzi un zgomot înăbuşit urmat de un suspin. Writz 
se plecă înspre el şi-i căzu în braţe, îndată răsună strigătul: 

— Generalul a murit! Generalul a murit! 

— E rănit! Numai rănit! strigă la rândul său Salvata; şi-l 
vom răzbuna! 

Apoi. încălecând pe calul lui Writz, zise: 

— Să atacăm mojicimea aceasta, şi veţi vedea cum se 
împrăştie ca praful în vânt. 


Şi fără să se mai îngrijească dacă era urmat, se repezi pe 
podul Magdalena, însoţit numai de trei-patru călăreţi. 

O salvă de vreo douăzeci de puşti îi ucise doi oameni şi 
zdrobi coapsa calului său care se prăbuşi sub el. 

Salvata căzu, dar, cu obişnuitu-i sânge rece, pe picioarele 
întinse în lături ca să nu fie prins sub animal, şi cu 
amândouă mâinile pe coburi, care din fericire erau plini cu 
pistoale. 

Sanfediştii se năpustiră asupra lui. Două focuri de pistol 
omorâră doi oameni; apoi, cu sabia pe care o ţinea între 
dinţi şi o reluă după ce-şi aruncase departe de el pistoalele 
acum nefolositoare, răni pe un al treilea. 

Atunci, se auzi ca un cutremur; pământul se clătină sub 
picioarele cailor. Era Nicolino. Aflând de primejdia în care 
se găsea Salvata, ataca cu violenţă în fruntea husarilor săi, 
pentru a-l ajuta sau a-l scăpa. 

Husarii ocupau toată lărgimea podului. După ce era să fie 
aproape înjunghiat de baionetele sanfediste, Salvata putea 
să fie strivit sub picioarele cailor patrioţilor. 

Scăpat de cei care-l înconjurau prin atacul lui Nicolino, 
dar, după cum am spus, putând să fie călcat în picioare, sări 
peste parmalâcul podului. 

Podul era despresurat, inamicul respins; impresia morală 
a morţii lui Writz era combătută de o biruinţă materială. 
Salvata trecu peste Sebeto şi se regăsi în mijlocul 
rândurilor republicane. 

Writz fusese dus la ambulanţă. Salvata alergă într-acolo. 
Dacă-i rămânea destulă putere pentru a iscăli, va iscăli; 
câtă vreme mai zvâcnea un suflu de viaţă în pieptul 
generalului şef, ordinele lui trebuiau executate. 

Writz nu murise, era numai leşinat. 

Salvata mai scrise ordinul care, odată cu pana, scăpase din 
mâna muribundă a generalului, îşi căută calul şi-l regăsi, 
apoi, îndemnând la o apărare înverşunată, porni din nou în 
goană nebună să-l ajungă pe Bassetti la Capodichino. 

În mai puţin de un sfert de oră, era acolo. 


Bassetii menținea apărarea mai uşor decât în locul unde 
se afla cardinalul. 

Salvato putu deci să-l tragă la o parte şi să-lpună să 
iscălească în duplicat ordinul către Schipani, încât dacă 
unul din cele două n-ar ajunge la destinaţie, să-i sosească 
celălalt. 

Îi comunică ceea ce abia se întâmplase pe podul 
Magdalena şi nu-l părăsi decât numai după ce-l făcu să jure 
că va apăra Capodichino până în clipa din urmă şi va lua 
parte la mişcările de trupe de a doua zi. 

Pentru a se întoarce la Castello-Nuovo, Salvato trebuia să 
străbată tot oraşul. Pe strada Floria, văzu o gloată imensă 
ce-i închidea drumul. 

Învălmăşeala o pricinuia un călugăr călare pe un măgar, şi 
purtând un mare drapel. 

Drapelul înfăţişa pe cardinalul Ruffo, în genunchi înaintea 
sfântului Anton din Padova, care ţinea în mâinile lui suluri 
de frânghii şi le arăta cardinalului. 

Călugărul, fiind şi înalt şi călare, se ridica peste toată 
mulţimea, şi-i lămurea ce reprezenta drapelul. 

Sfântul Anton se arătase în vis cardinalului Ruffo şi-i 
spusese, întinzându-i frânghii că, în noaptea de 13 spre 14 
iunie, adică în noaptea următoare, patrioţii complotaseră să 
spânzure toţi lazzaronii, lăsându-i cu viaţă numai pe copii 
pentru a-i creşte fără credinţă în Dumnezeu şi că, în scopul 
ăsta, directoratul împărţise frânghii iacobinilor. 

Din fericire, sfântul Anton, a cărui sărbătoare cădea la 14 
iunie, nu voise ca o astfel de crimă să se săvârşească de 
ziua lui şi, după cum constata drapelul pe care călugărul îl 
desfăşura fâlfâindu-l, dobândise de la Dumnezeu îngăduinţa 
să-i înştiinţeze pe credincioşii lui burbonieni de primejdia 
ce-i ameninţa. 

Călugărul îmbia pe lazzaroni să scotocească prin casele 
patrioţilor şi să-i spânzure pe toţi cei în locuinţele cărora 
vor găsi frânghii. 


De două ceasuri, călugărul, ce urca de la Piaţa-Veche spre 
palatul Borbonico, poposea la fiecare sută de paşi iar, 
printre strigătele, zbieretele şi amenințările a peste cinci 
sute de lazzaroni, repeta o astfel de proclamaţie. Salvato, 
neştiind ce însemnătate avea cuvântarea călugărului 
capucin pe care, fără îndoială, cititorii noştri l-au şi 
recunoscut drept fra Pacifico, şi care, ivindu-se din nou. 

În mahalalele Neapolului îşi regăsise vechea popularitate 
întărită de alta nouă, - Salvato, spunem noi, era să treacă 
mai departe, când zări că vine, pe strada San-Giovanni ă 
Carbonara, o ceată de ticăloşi din ăştia, purtând în vârful 
unei baionete un cap încununat cu frânghii. 

Cel care-l purta era un om de patruzeci la patruzeci şi 
cinci de ani, groaznic la vedere aşa cum era, plin de sânge, 
capul din baionetă fiind proaspăt tăiat şi picurând peste el. 
La sluţenia-i firească, la barba roşcată ca a lui luda, la părul 
ţeapăn şi lipit de tâmple de ploaia sângeroasă, trebuie să 
mai adăugăm o mare tăietură ce-i brăzda faţa de-a 
curmezişul şi-i scosese ochiul stâng. 

În urma lui veneau alţi inşi, ducând coapse şi braţe. 

Îngrozitoarele trofee de carne de om înaintau în toiul 
strigătelor de „Irăiască regele! Trăiască religia!” 

Salvato se informă ce însemna înfiorătoarea procesiune şi 
află că, în urma proclamaţiei liii fra Pacifico, găsindu-se 
frânghii în pivniţa unui măcelar, bietul om, în strigătele de 
„lată ştreangurile cu care trebuiau să ne spânzure!” fusese 
înjunghiat încetul cu încetul, apoi ciopârţit. Trunchiul, 
sfârtecat în douăzeci de bucăţi, fusese atârnat de cârligele 
prăvăliei, în timp ce capul, încununat cu frânghii, împreună 
cu braţele şi coapsele, era purtat prin oraş. 

Îl chema Cristoforo şi el făcuse rost lui Michele de-o 
monedă rusă. 

Cât despre ucigaşul său, pe care Salvato nu-l recunoscu 
după faţă, ci după nume, era acelaşi beccaio ce-l atacase, 
fiind al şaselea sub ordinele lui Pasquale de Simone, în 


noaptea de 22 spre 23 septembrie, şi căruia-i scosese ochiul 
cu o lovitură de sabie. 

După ce-l lămuri un burghez care, auzind zarva, 
îndrăznise să iasă în pragul uşii sale, Salvato nu se mai putu 
stăpâni. Cu sabia în mână, se repezi asupra cetei de 
canibali. 

Cea dintâi pornire a lazzaronilor a fost s-o ia la fugă; dar, 
văzând că erau o sută iar Salvato singur, se ruşinară şi se 
întoarseră ameninţători asupra tânărului ofiţer. Trei-patru 
lovituri bine îndreptate îndepărtară pe cei mai îndrăzneţi, şi 
Salvato s-ar mai fi descurcat şi din primejdia aceasta, dacă 
vaietele răniților, şi mai cu seamă zbieretele beccaiului, n-ar 
fi alarmat gloata ce-l însoțea pe fra Pacifico şi. în acelaşi 
timp, scotocea prin casele semnalate. 

Vreo treizeci de oameni se desprinseră să dea o mână de 
ajutor cetei beccaiului. 

Atunci, se văzu priveliştea ciudată cum un singur om se 
apăra de alţi şaizeci, din fericire, rău înarmaţi, ducându-şi 
calul în mijlocul lor, de parcă animalul avea aripi. De zece 
ori, i se deschisese o cale şi ar fi putut fugi, fie prin strada 
Orticello, fie prin grota della Marsa, sau prin vico22 dei 
Ruffi; pare-se însă că nu voia să părăsească lupta, vădit atât 
de primejdioasă pentru el, până nu-l va fi atins şi pedepsit 
pe ticălosul şef al haitei de ucigaşi. Dar, mai liber de-a se 
mişca, fiind în mijlocul mulţimii, beccaiul îi scăpa neîncetat, 
lunecându-i din mâini, cum s-ar zice, ca tiparul din mâinile 
pescarului. Deodată, Salvato îşi aminti de pistoalele din 
coburi. Trecându-şi sabia în mâna stingă, scoase un pistol 
şi-l încarcă. Din nenorocire, pentru a ochi fără greş, fu 
nevoit să ţină calul pe loc. în clipa când punea degetul pe 
trăgaci, calul i se prăbuşi pe neaşteptate sub el; un 
lazzarone care se furişase între picioarele animalului, îi 
tăiase partea dindărătul genunchiului. 

Glontele se pierdu în aer. 

De astă dată, Salvato n-avu când să se ridice, nici să-şi mai 
caute pistolul din celălalt cobur; zece lazzaroni se năpustiră 


asupra lui, zeci de cuțite îl ameninţară. 

— Viu! Viu! 

Beccaiul, văzând înverşunarea lui Salvato de a-l urmări, îl 
recunoscuse şi înţelesese că el însuşi era recunoscut. Dar 
preţuia destul curajul tânărului pentru a şti cu ce nepăsare 
ar primi moartea luptând. 

Aşa că nu-i hotări această moarte. 

— Şi de ce viu? întrebară douăzeci de glasuri. 

— Fiindcă-i francez; fiindcă-i aghiotantul generalului 
Championnet, în sfârşit, fiindcă-i cel care m-a tăiat cu sabia. 

Şi arătă îngrozitoarea cicatrice ce-i brăzda faţa. 

— Ei, şi ce vrei să faci cu el? 

— Vreau deci să mă răzbun! răcni beccaiul. Vreau să-l 
omor cu încetul! Vreau să-l tai mărunt ca pe o tocătură! 
Vreau să-l frig! Vreau să-l spânzur! 

Dar, cum îşi scuipa, putem spune, toate amenințările în 
obrazul lui Salvato, acesta, fără a găsi de cuviinţă să-i 
răspundă, printr-o sforţare supraomenească, aruncă 
departe de el pe cei cinci-şase oameni care-i stăteau pe 
braţe şi pe umeri, apoi ridicându-se cât era de înalt, îşi roti 
sabia deasupra capului şi cu o lovitură pe care ar fi invidiat- 
o Roland23i-ar fi crăpat capul până la umeri, dacă beccaiul 
nu s-ar fi ferit cu puşca în baioneta căreia era înfipt capul 
nenorocitului măcelar. 

Salvato avea puterea lui Roland, dar, din nenorocire, sabia 
lui nu era călită ca Durandal24; tăişul, dând de ţeava puştii, 
se sfărâmă ca sticla. Totuşi, cum înainte de ţeava nimerise 
mâna beccaiului, trei degete îi căzură pe jos. 

Beccaiul urlă de durere, şi mai cu seamă de mânie. 

— Noroc, zise el, că-i la mâna stingă: îmi rămâne mâna 
dreaptă ca să te spânzur! 

Salvato fu legat burduf cu frânghiile luate de la măcelar şi 
dus într-un palat, unde în fundul pivniţei se găsiseră 
frânghii, iar mobilele şi locatarii erau azvârliţi pe ferestre. 

Bătea ora patru la orologiul de la Vicaria. 


La aceeaşi oră, preotul Antonio Toscana îşi ţinea cuvântul 
dat tânărului general. 

Cum toate orele acestei zile, celebră în analele Neapolului, 
se deosebiră prin câteva fapte de devotament, de eroism 
sau de cruzime, sunt nevoit să-l părăsesc pe Salvato, oricât 
de nesigură i-ar fi situaţia, pentru a spune în ce punct 
ajunsese lupta. 

După moartea generalului Writz, adjunctul său Grimaldi 
luase comanda bătăliei. Era un bărbat de-o putere 
herculeană şi de un curaj încercat. Aruncaţi dincolo de pod 
de avântul oamenilor de la munte, cărora nimic nu li se 
poate împotrivi, sanfediştii atacară de două-trei ori corp la 
corp pe republicani. Atunci îl vedeai pe uriaşul Grimaldi că- 
şi face o măciucă dintr-o puşcă ridicată de pe jos, şi loveşte 
cu regularitatea unui treierător, doborând de fiecare dată 
un om cu groaznica-i bâtă. 

În clipa aceasta, fu văzut bătrânul aproape orb care 
ceruse o puşcă, făgăduind să se apropie până într-atâta de 
inamic, încât ar fi foarte nenorocit de nu l-ar vedea; în clipa 
aceasta, spunem.noi, fu văzut Louis Serio, târându-şi 
amândoi nepoţii mai degrabă decât era dus de ei, şi 
înaintând până la malul Sebetului, unde îl părăsiră. Dar 
acolo, nu mai era decât la douăzeci de paşi de sanfedişti. O 
jumătate de oră, fu văzut încărcând şi descărcându-şi 
puşca, liniştit şi cu sângele rece al unui bătrân soldat sau 
mai degrabă cu stoica deznădejde a unui cetăţean, care nu 
vrea să supravieţuiască libertăţii ţării lui. Până la urmă 
căzu, şi în mijlocul nenumăratelor cadavre îngrămădite la 
marginea fluviului, trupul îi rămăsese pierdut sau mai bine 
zis uitat. 

Cardinalul înţelese că niciodată nu se va putea trece peste 
pod câtă vreme dubla canonadă a fortului Vigliana şi a 
flotilei lui Caracciolo îi va ataca oamenii din flanc. 

Trebuia întâi să se cucerească fortul; apoi se va bombarda 
flotila cu tunurile fortului. 


Am spus că fortul era apărat de o sută cinzeci până la 
două sute de calabrezi, comandaţi de preotul Antonio 
Toscano. 

Cardinalul puse pe toţi calabrezii pe care-i avea sub 
ordinele colonelului Rapini, el însuşi calabrez şi le ordonă să 
ia fortul cu orice preţ. 

Alegea calabrezi pentru a-i combate pe calabrezi, ştiind că 
între compatrioți lupta va fi pe viaţă şi pe moarte: luptele 
fratricide sunt cele mai groaznice şi mai înverşunate. 

În duelurile dintre străini, uneori supraviețuiesc amândoi 
adversarii: dar n-a scăpat nici Eteocle, nici Polinice25. 

Văzând steagul tricolor ce flutura deasupra porţii şi 
citindu-i inscripţia: Răzbunare, biruinţă sau moarte! 
calabrezii, înnebuniţi de furie, se năpustiră asupra micului 
fort, cu topoare şi scări în mâini. 

Câţiva izbutiră să înceapă a sparge poarta cu topoarele; 
alţii ajunseră până la baza zidurilor, unde încercară să-şi 
sprijine scările; dar ai fi zis că, aidoma cu sfânta arcă, fortul 
Vigliana ucidea pe oricine îl atingea. 

De trei ori asediatorii reînnoiră atacul, şi de trei ori fură 
respinşi, lăsând marginile fortului pline de cadavre. 

Colonelul Rapini, rănit de două gloanţe, trimise după 
ajutor. 

Cardinalul îi expedie o suta de ruşi şi două baterii de 
tunuri. 

Bateriile fură rânduite şi. după două ore, zidul prezenta o 
spărtură prin care se putea trece. 

Atunci se trimise un sol la comandant: le oferea să scape 
cu viaţa. 

— Citeşte ce-i scris pe poarta fortului, răspunse bătrânul 
preot: Răzbunare, biruinţă sau moarte! Dacă nu putem 
învinge, vom muri şi ne vom răzbuna. 

După răspunsul acesta, ruşi şi calabrezi se repeziră la 
asalt. 

Fantezia unui împărat, toana unui nebun, a lui Paul [, 
trimitea oameni născuţi pe malurile Nevei, ale Volgăi şi ale 


Donului, să moară pe plajele Mediteranei pentru prinți al 
căror nume nu-l cunoşteau. 

De două ori fură respinşi şi acoperiră cu cadavrele lor 
drumul care ducea la spărtură. 

Mai atacară şi a treia oară, calabrezii conducând. Pe 
măsură ce-şi descărcau puştile, le aruncau; apoi, cu cuțitul 
în mână, se avântau în fort. Ruşii îi urmau, înjunghiind cu 
baionetele tot ce le ieşea în cale. 

Era o luptă mută pe viaţă şi pe moarte, o luptă corp la 
corp, în care moartea răzbea printre îmbrăţişări atât de 
strânse că s-ar fi putut crede frăţeşti. Totuşi, odată spărtura 
deschisă, numărul asediatorilor creştea mereu, în timp ce 
asediaţii cădeau unul după altul, fără să mai fie înlocuiţi. 

Din două sute câţi erau la început, abia mai rămâneau 
şaizeci, şi-i înconjurau mai mult de patru sute de duşmani. 
Nu se temeau de moarte; dar mureau deznădăjduiţi că nu 
erau răzbunaţi. 

Atunci bătrânul preot, plin de răni, se înălţă în mijlocul lor 
şi, cu un glas pe care-l auziră toţi întrebă: 

— Mai sunteţi hotărâți? 

— Da! da! da! răspunseră toate vocile. 

Chiar în cupa aceea, Antonio Toscano se strecură în 
subteranul unde se afla praful de puşcă, apropie de un 
butoiaş un pistol pe care-l păstrase drept ultimul mijloc de 
scăpare, şi trase. 

Pe dală, în toiul unei înspăimântătoare explozii, învingători 
şi învinşi, asediatori şi asediați, fură învăluiţi în cataclism. 

Neapole fu zguduit ca de un cutremur, un nor de colb 
întunecă văzduhul şi, parcă s-ar fi deschis un crater la 
poalele Vezuviului, pietre, grinzi, membre sfâşiate bucăţi 
căzură pe o uriaşă circumferință. 

Tot ce se găsea în fort fu nimicit; un singur om, mirat că 
mai trăieşte şi nu-i rănit, fu proiectat în aer, se prăbuşi în 
mare, înotă spre Neapole şi se întoarse la Castello-Nuovo, 
unde istorisi moartea tovarăşilor săi şi jertfa preotului. 

Cel din urmă dintre spartanii calabrezi se numea Fabiani. 


Vestea evenimentului se răspândi într-o clipită pe străzile 
Neapolului şi stârni un entuziasm general. 

Cât despre cardinal, văzu îndată folosul pe care-l putea 
trage de aici. 

După ce se stinse focul de la fortul Vigliana, nimic nu-l mai 
împiedica să se apropie de mare şi, la rându-i, putea să 
bombardeze cu tunurile-i de mare calibru mica escadră a 
lui Caracciolo. 

Ruşii aveau tunuri de şaisprezece. Aşezară o baterie chiar 
în mijlocul dărâmăturilor fortului, care le slujiră să ridice 
metereze şi, pe la ora cinci după-amiază, începură să bată 
flotila. 

Caracciolo, copleşit de ghiulelele ruseşti, din care una 
singură ajungea ca să-i scufunde o şalupă, fu silit să 
pornească în largul mării. 

Atunci cardinalul putu să ordone înaintarea oamenilor săi 
prin plaja ce nu mai era apărată după luarea fortului 
Vigliana, şi amândouă locurile de bătălie din ziua aceea 
râămaseră sanfediştilor care-şi aşezară tabăra pe ruinele 
fortului, împingându-şi avanposturile până dincolo de podul 
Magdalena. 

Bassetti, după cum am spus, apăra Capodichino şi, până 
atunci, păruse că luptă sincer pentru Republică, pe care 
apoi o trăda. Deodată, auzi răsunând în urma lui strigătele 
de „Irăiască religia! Trăiască regele!” scoase de fra Pacifico 
şi de lazzaronii sanfedişti care, folosindu-se de faptul că 
străzile Neapolului n-aveau apărători, le ocupaseră, în 
acelaşi timp, află de rănirea şi de moartea lui Writz. Se 
temu atunci să nu rămână într-o poziţie înaintată unde 
retragerea i se putea tăia. Cu baioneta în mână îşi deschise 
prin străzile pline de lazzaroni, o trecere până la Castello- 
Nuovo. 

Manthonnet, cu şapte-opt sute de oameni, aşteptase 
zadarnic un atac pe înălțimile Capodimonte; dar, după ce 
văzu sărind în aer fortul Vigliana şi flotila lui Caracciolo 
silită să se îndepărteze, după ce află de moartea lui Writz şi 


retragerea lui Bassetti, se retrase el însuşi prin Ramero 
spre Sant-Elmo, unde colonelul Mejean nu voi să-l 
primească. Aşa că se stabili, el şi patrioţii lui, la mănăstirea 
San-Martino, aşezată la poalele fortului Sant-Elmo, mai 
puţin întărită decât acesta prin arta fortificațiilor, dar tot 
atâta prin poziţie. 

De acolo, putea să vadă străzile Neapolului lăsate pradă 
lazzaronilor, în timp ce patrioţii se băteau la podul 
Magdalena şi pe toată plaja, de la fortul Vigliana la Porţiei. 

Înverşunaţi la culme de aşa-zisul complot al patrioţilor 
împotriva lor, în urma căruia trebuiau să fie toţi spânzurați, 
dacă sfântul Anton, mai bun paznic al vieţii lor decât era 
sfântul Ilanuar, n-ar fi venit el însuşi să dea pe faţă 
cardinalului complotul, lazzaronii aţâţaţi de fra Pacifico, se 
dedau la cruzimi ce le depăşeau pe toate câte. le 
săvârşiseră până atunci. 

În drumul pe care Salvato fu nevoit să-l străbată de la 
locul unde fusese arestat până la cel unde trebuia să-şi 
aştepte moartea făgăduită de beccaio, putu să vadă unele 
din cruzimile lazzaronilor. 

Un patriot, legat de coada unui cal, trecu, târât de 
animalul furios, lăsând pe caldarâmul străzilor o mare dâră 
de sânge şi aruncând la colţurile străzilor şi ale 
vicolilor26rămăşiţele unui cadavru, pentru care cazna se 
prelungea şi după moarte. 

Alt patriot, cu ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate, se 
încrucişa cu el poticnindu-se. Era gol, şi oamenii care-l 
urmăreau înjurându-l, îl sileau să umble înţepându-l pe la 
spate cu săbii şi baionete.27 „Afară de aceasta - zice 
Bartolomeo Nardini în Memoriile unui martor ocular pentru 
a servi istoriei revoluțiilor din Neapole, - afară de aceasta, 
cardinalul pusese să se facă o mulţime de ştreanguri, ca să 
fie aruncate prin casă, pentru ca minciuna să pară 
adevărată. Tinerii din oraş, care fuseseră nevoiţi să se 
înscrie în listele gărzii naţionale, fugeau, unii travestiţi în 
femei, alţii în lazzaroni, şi se ascundeau în casele cele mai 


sărăcăcioase, gândind că vor fi cele mai cruţate. Dar cei 
care avuseseră norocul să treacă prin mulţime fără a fi 
recunoscuţi, nu găseau gazde să-i primească. Se ştia prea 
bine că toate casele unde vor fi descoperiţi vor fi jefuite şi 
arse. Fraţii îşi închiseră uşa pentru fraţi, soțiile pentru soţi, 
părinţii pentru copii. Se găsi la Neapole, un tată atât de 
denaturat încât, pentru a-şi dovedi devotamentul faţă de 
partidul regalist îşi predă fiul chiar cu mâna lui, fără măcar 
să fie silit, făcându-şi o platformă cu sângele copilului său. 

„Nenorociţii fugari, negăsind pe nimeni care ar primi să-i 
adăpostească, erau siliţi să se ascundă în canalurile 
oraşului, unde întâlneau alţi nenorociţi, nevoiţi să se 
ascundă ca şi ei, iar foamea îi constrângea să iasă noaptea 
pentru a-şi căuta hrană. Lazzaronii îi pândeau, puneau 
mâna pe ei şi-i ucideau torturându-i; apoi tăiau capetele 
trupurilor ciuntite şi le duceau cardinalului Ruffo.” 

Aşteptaţi-vă la mai groaznic decât aceasta. 

„In timpul asediului castelelor şi al oraşului, relatează 
istoricul Cuoco - acelaşi pe care, în scrisoarea-i către Ruffo, 
regele îl condamnă definitiv la moarte - în timpul asediului 
castelelor, populaţia napolitană săvârşi barbarii de 
neînțeles, chiar faţă de femei.” 

Or, notaţi ce povesteşte Vicenzo Cuoco, care a scris Istoria 
evenimentelor din Neapole, adică unul din magistraţii cei 
mai distinşi din baroul napolitan. Cu toată stăruința lui 
Ferdinand, izbuti să scape măcelului popular şi măcelului 
juridic ce-i urmă. Exilat zece ani din patria lui, se întoarse 
cu regele Joseph, fu ministru sub Murat şi înnebuni de 
groază fiindcă, după căderea lui Murat, prinţul Leopold 
puse să i se ceară Istoria. 

Alt autor ce-şi păstrează anonimatul, intitulându-şi cartea 
Primejdiile mele, istoriseşte că, fugind travestit în femeie, 
într-o casă unde binevoiră să-l găzduiască, îl cunoscu acolo 
pe preotul Rinaldi care, neştiind să scrie, îl hărţuia să-i 
ticluiască un memoriu către Ferdinand. Solicita de la 
Maiestatea Sa hatârul de a fi numit guvernator la Gapua, 


înşirând printre drepturile-i de netăgăduit la postul acesta, 
că, în cinci-şase rânduri diferite mâncase carne de iacobin. 

S-ar scrie un volum aparte numai din povestirea feluritelor 
torturi, la care au fost supuşi patrioţii, torturi ce fac cea mai 
mare cinste imaginaţiei lazzaronilor napolitani, întrucât nu 
sunt înscrise nici pe lista inchiziţiei, nici în catalogul de 
cazne al pieilor roşii. 

Rugul acesta era alcătuit dintr-o parte din mobilele 
palatului aruncate pe ferestre. Dar, în stradă fiind 
îmbulzeală, parterul fusese mai puţin devastat decât 
celelalte încăperi, şi în sufragerie rămâneau vreo douăzeci 
de scaune şi o pendulă ce arăta mai departe ora cu 
nepăsarea lucrurilor mecanice. 

Salvato îşi aruncă o privire maşinală pe cadran: era patru 
şi un sfert. 

Oamenii care-l purtau îl puseră pe masă. Hotărât să nu 
schimbe o vorbă cu călăii săi, fie din dispreţ, fie din 
convingerea c-ar fi de prisos, se culcă pe o parte ca un om 
care doarme. 

Atunci toţi derbedeii aceştia, pricepuţi la torturi, 
dezbătură în ce fel avea să moară Salvato. 

Ars cu încetul, jupuit de viu, tăiat în bucăţi, Salvato le 
putea îndura pe toate, fără să se vaite, fără să scoată un 
strigăt. 

Era un omor şi, în ochii lor, omorul nu dezonora, nu 
umilea, nu înjosea victima. 

Beccaiul voia altceva. Dealtfel, declara că fiind desfigurat 
şi ciuntit de Salvato, Salvato îi aparţinea. Era proprietatea, 
bunul, lucrul său. Avea deci dreptul de a-l ucide cum va voi. 

Ei bine, voia ca Salvato să moară spânzurat. 

Spânzurarea e o moarte caraghioasă, în care sângele nu 
se varsă - sângele înnobilează moartea - ochii ies din 
orbite, limba se umflă şi ţâşneşte afară din gură, osânditul 
se hâţână cu mişcări ciudate. Aşa trebuia să moară Salvato, 
ca să moară de zece ori. 


El auzea toată discuţia şi era silit să-şi spună că beccaiul, 
de-ar fi fost însuşi Satana şi ca rege al afurisiţilor, i-ar fi 
putut citi în suflet şi n-ar fi ghicit mai bine ce-l frământa. 

Se înţeleseră deci, că, Salvato va muri spânzurat. 

Deasupra mesei unde sta culcat se găsea un inel, de care 
se atârnase un policandru. 

Numai că policandrul fusese spart. 

Dar nu era nevoie de el pentru ceea ce voia beccaiul; nu-i 
trebuia decât inelul. 

Luă o frânghie în mâna dreaptă şi, oricât de ciuntită-i era 
stânga, izbuti să facă un juvăţ. 

Apoi se urcă pe masă şi, de pe masă, ca pe un scăunel, pe 
trupul lui Salvato, care rămase tot atât de nesimţitor la 
apăsarea piciorului spurcat de parcă ar fi fost preschimbat 
în cadavru. 

Trecu frânghia prin inel. 

Deodată se opri; era vădit că un gând nou îi venise în 
minte. 

Lăsă laţul să atârne de inel şi aruncă pe podea celălalt 
capăt al frânghiei. 

— O! tovarăşi, exclamă el, vă cer un sfert de ceas, numai 
un sfert de ceas! în timpul ăsta, făgăduiţi-mi să mi-l păstraţi 
viu, şi vă făgăduiesc eu pentru iacobinul ăsta o moarte de 
care o să fiţi cu toţii mulţumiţi. 

Ceilalţi îl întrebară ce voia să spună şi despre care moarte 
vorbea; dar beccaiul, încăpăţânându-se să nu le răspundă, 
se repezi afară din palat şi o luă înspre via dei Sospiri-dell 
Abisso. 

11. CE SE DUCEA SĂ FACĂ BECCAIUL PE VIA DEI 
SOSPIRI - DELL ABISSO. 

Via dei Sospiri-del Abisso, adică strada Suspinelor din 
Prăpastie, dădea pe o parte pe cheiul străzii Nuova, iar pe 
cealaltă în Piaţa-Veche, unde se făceau de obicei execuțiile. 

I se zicea astfel, fiindcă intrând pe strada aceea, 
condamnaţii zăreau pentru întâia dată eşafodul, şi foarte 
arareori la vederea acestuia nu suspinau din adâncul inimii. 


Într-o casă cu uşa atât de joasă, de parcă nici o fiinţă 
omenească n-ar fi putut intra cu capul sus, şi unde, într- 
adevăr, nu pătrundeai decât coborând două trepte şi 
încovoindu-te de parcă era o văgăună, doi oameni şedeau 
de vorbă la o masă, pe care se găseau un fiasco28de vin de 
Vezuviu şi două pahare. 

Unul din ei ne este cu totul străin, celălalt e vechea 
noastră cunoştinţă Basso Tomeo, pescarul din Mergellina, 
tatăl Assuntei şi al celor trei voinici pe care i-am văzut 
trăgând năvodul în ziua uimitorului pescuit, din ultima zi a 
celor doi fraţi della Torre. 

Cititorul îşi mai aminteşte în urma căror temeri, ce-l 
urmăreau la Mergellina, se mutase la Marinella, adică la 
celălalt capăt al oraşului. 

Trăgându-şi năvoadele, sau mai bine zis năvoadele tatălui 
său, Giovanni, mezinul, zărise la fereastra casei din colţul 
străzii Nuova cu strada Suspinelor - din Prăpastie, 
fereastră la nivelul pământului din pricina celor două trepte 
pe care coborai în locuinţa care, în limbajul constructorilor 
noştri moderni, s-ar numi un subsol, 

— Giovanni, zărise o fată frumoasă şi se îndrăgostise de 
ea. 

Ce-i drept că numele ei părea menit ca ursitul să-i fie 
pescar: o chema Marina. 

Giovanni, care venea din celălalt capăt al oraşului, nu 
cunoştea ceea ce ştiau toţi, de la podul Magdalena până la 
strada del Piliere: a cui era casa cu uşa joasă şi frumoasa 
floare, ce se deschidea astfel la marginea mării. 

Se informă, şi află că fata şi casa erau ale meşterului 
Donato, călăul Neapolului. 

Deşi popoarele din Sud, şi mai ales napolitanii, n-au faţă 
de călău scârba pe care, îndeobşte, o insuflă oamenilor din 
Nord, n-am putea ascunde cititorilor că vestea nu-i plăcu lui 
Giovanni. 

Prima-i pornire fu să nu se mai gândească la frumoasa 
Marina. Cum tinerii nu schimbaseră încă decât priviri şi 


zâmbete, ruptura nu cerea mari formalităţi. Giovanni n- 
avea decât să nu mai treacă prin faţa ferestrei, sau, dacă ar 
trece, să-şi întoarcă ochii în altă parte. 

Opt zile ocoli casa; dar a noua, nu se mai putu stăpâni şi 
trecu. Numai că, trecând, întoarse capul spre mare. 

Din nenorocire, făcuse prea târziu mişcarea, şi fereastra 
unde şedea de obicei frumoasa Marina se găsise în cercul 
razei lui vizuale. 

Zărise fata, ba chiar i se păruse că un nor de tristeţe îi 
întuneca obrazul. 

Dar tristeţea care sluţeşte Chipurile urâte, are cu totul 
alte urmări asupra celor frumoase. 

Tristeţea o înfrumuseţase şi mai mult pe Marina. 

Giovanni se opri deodată. Crezu că uitase ceva acasă I-ar fi 
venit greu să spună ce anume; dar oricare ar fi fost lucrul 
acela, îl socoti atât de necesar, încât se întoarse mânat de o 
putere mai mare, iar măsurile pe care le şi luase atât de 
nepotrivit, fiind acum şi mai nesăbuite, se găsi faţă în faţă 
cu cea pe care-şi făgăduise lui însuşi să n-o mai vadă. 

De data aceasta, privirile tinerilor se încrucişară 
spunându-i, cu graiul atât de rapid şi plin de înţeles al 
ochilor, tot ce ar fi putut să-şi spună vorbele lor. 

N-avem de gând să urmărim, oricât de mare ar fi interesul 
pe care desigur i l-am da, cum s-a înfiripat dragostea 
aceasta. E de ajuns ca cititorii noştri să ştie că Marina, fiind 
tot atât de cinstită pe cât era de frumoasă iar iubirea lui 
Giovanni crescând mereu, fu nevoit, într-o bună zi, să-şi 
deschidă inima tatălui său, să-i mărturisească dragostea lui 
şi să-i spună cât putu mai înduioşător, că pentru el nu mai 
era fericire pe lume dacă nu se însoară cu frumoasa 
Marina. 

Spre uimirea lui Giovanni, bătrânul Basso Tomeo nu văzu o 
piedică de neînvins la căsătorie. Era un mare filosof 
pescarul din Mergellina, şi aceeaşi pricină pentru care nu-l 
primise pe Michele drept ginere, îl împingea acum să-l dea 
Marinei pe fiul său. 


Toată lumea ştia că Michele n-avea un ban, pe când 
meşterul Donato, îndeletnicindu-se cu o meserie 
neobişnuită, ce-i drept, dar chiar prin aceasta mănoasă, 
trebuia să aibă bani la chimir. 

Aşa că bătrânul pescar se învoi să intre în vorbă cu 
meşterul Donato. 

Se duse la el şi-l lămuri de ce venea. 

Deşi Marina, după cum am spus, era încântătoare şi cu 
toate că prejudecata socială era mai mică la meridionali 
decât la oamenii din nord, la Neapole decât la Paris, o fata 
de călău nu-i uşor de căpătuit, şi meşter Donato îşi plecă 
urechea la propunerile bătrânului Basso Tomeo. 

Totuşi, bătrânul, cu o sinceritate ce-i face cinste, 
mărturisea că, meseria de pescar ajungându-i să trăiască, 
nu-i ajungea să hrănească o familie, şi nu putea da fiului său 
nici măcar im ducat la căsătorie. 

Aşadar, trebuia ca tânăra pereche să fie înzestrată de 
meşter Donato, ceea ce-i va fi cu atât mai uşor cu cât intrau 
într-o fază de revoluţie şi, cum după datină nu-i revoluţie 
fără execuţii, meşter Donato care, la şase sute de ducați, 
adică la două mii patru sute de franci leafă fixă pe an, mai 
adăuga o primă de zece ducați, adică patruzeci de franci la 
fiecare execuţie, avea să facă în câteva luni o avere nu 
numai grabnică, dar şi colosală. 

În nădejdea acestei munci bănoase, făgădui Marinei e 
zestre de trei sute de ducați. 

Numai că, nevoind să dea suma din economiile-i gata 
făcute, ci din viitorul câştig, amânase nunta peste patru 
luni. Fir-ar al dracului, dacă revoluţia nu-i va da opt execuţii 
în patru luni, una la două săptămâni. 

Cifra aceasta chiar scăzută reprezenta trei sute douăzeci 
de ducați; ceea ce-i mai aducea un beneficiu de douăzeci de 
ducați. 

Din nenorocire pentru Donato, s-a văzut în ce mod 
filantropic se făcuse revoluţia din Neapole; aşa că, înşelat în 
socotelile lui şi cum nu spânzurase pe nimeni, meşter 


Donato se lăsa greu ca să se învoiască la căsătoria Marinei 
cu Giovanni, sau mai bine zis la vărsarea zestrei care 
trebuia să asigure traiul tinerilor. 

lată de ce şedea la aceeaşi masă cu Basso 'Tlomeo, nu vom 
ascunde mai multă vreme cititorilor noştri că omul 
necunoscut lor din faţa bătrânului pescar, care apucă sticla 
de gâtu-i subţire şi mlădios şi umple paharul tovarăşului 
său, e meşterul Donato, călăul Neapolului. 

— Dacă nu mi-e dat mie! înţelegi, cumetre Tomeo? Adică, 
de cum am văzut că se stabileşte Republica, am întrebat 
oameni învăţaţi ce-i asta Republica, şi mi-au lămurit că-i o 
situaţie politică, în care jumătate din cetăţeni taie gâtul 
celorlalţi, şi atunci mi-am zis: „Nu trei sute de ducați o să 
câştig, ci o mie cinci sute de ducați, adică o avere!” 

— Într-adevăr,” aşa puteai să gândeşti. M-au încredinţat că 
în Franţa era un cetăţean, numit Marat care, în fiecare 
număr al ziarului său, cerea trei sute de mii de capete. Ce-i 
drept, nu i le dădeau pe toate; dar în sfârşit tot i se dădeau 
câteva. 

— Ei bine, în timpul celor cinci luni cât a ţinut revoluţia 
noastră, n-a fost un singur Marat: de-alde Cirillo, Pagano, 
Charles Laubert, Manthonnet cât pofteşti, adică filantropi 
care au strigat pe terase: „Nu vă atingeţi de oameni! 
Respectaţi proprietăţile!” 

— Nu-mi mai vorbi de ei, cumetre, zise Basso Tomeo, dând 
din umeri: nici când nu s-a mai pomenit aşa ceva. De aceea, 
vezi bine unde au ajuns, domnii patrioţi: nu le-a adus noroc. 

— În aşa fel încât, auzind că se spânzură la Rocida şi la 
Ischea, am făcut o jalbă. Pretutindeni unde se spânzură, mi 
se pare că trebuie să fiu şi eu; dar ştii ce mi-au răspuns? 

— Nu. 

— Mi-au răspuns că în insule nu spânzurau în socoteala 
Republicii, ci în socoteala regelui; că regele a trimis din 
Palermo un judecător ca să judece, şi că englezii au dat un 
călău ca să spânzure. Un călău englez! Tare-aş vrea să văd 
cum se descurcă! 


— E o nedreptate, cumetre Donato. 

— În sfârşit, îmi rămânea o ultimă speranţă. în temniţele 
de la Castello-Nuovo erau doi conspiratori; aceia nu puteau 
să-mi scape: îşi mărturiseau sus şi tare crima, ba chiar se şi 
făleau. 

— Cei doi Backeri? 

— Chiar ei... Alaltăieri, au fost condamnaţi la moarte, îmi 
zic: „Bine! Tot ies douăzeci de ducați şi îmbrăcămintea. 
„Cum erau bogaţi, hainele lor vor avea preţ. Nici de fel. Ştii 
ce s-a întâmplat? 

— I-au împuşcat. Am văzut cu ochii mei. 

— Împuşcaţi! S-a mai pomenit vreodată împuşcându-se la 
Neapole? Totul ca să economisească douăzeci, de ducați de 
la un biet om! A! uite, cumetre, un guvern care nu spânzură 
ci împuşcă, nu poate să ţină. Aşa că, vezi, în clipa de faţă, 
cum lazzaronii noştri vi-i scarmănă pe patrioţii voştri! 

— Patrioţii mei, cumetre? N-au fost niciodată ai mei. Nici 
măcar nu ştiam ce-i acela un patriot. L-am întrebat pe fra 
Pacifice, şi mi-a răspuns că-i un iacobin; atunci l-am întrebat 
ce-i acela un iacobin, şi mi-a răspuns că-i un patriot, adică 
un om care a săvârşit tot felul de crime şi va fi afurisit. 

— Până una alta, ce se fac bieţii noştri copii? 

— Ce vrei, moş Iomeo? Oricum nu pot să-mi dau sângele 
pentru ei. Să mai aştepte! Doar şi eu aştept! Dacă se 
întoarce regele, poate să se mai schimbe lucrurile şi voi 
avea de spânzurat (Meşter Donato râse în silă), chiar pe 
ginerele dumitale Michele. 

— Michele nu-i ginerele meu, slavă Domnului! A vrut să 
fie, dar nu mi-a trebuit. 

— Da, când era sărac; dar de când îi bogat, n-a mai vorbit 
de căsătorie. 

— Asta-i adevărat. Hoţomanul! Aşa că în ziua când ai să-l 
spânzuri, am să trag de funie; şi dacă ne trebuie ajutorul 
celor trei feciori ai mei, au s-o tragă împreună cu mine. 

În clipa aceea, tocmai când Basso Tomeo făgăduia cu 
bunăvoință meşterului Donato ajutorul său şi al celor trei fii 


ai lui, uşa acestui fel de pivniţă, ce slujea drept locuinţă 
călăului, se deschise şi beccaiul. scuturându-şi mereu mâna 
însângerată, se ivi înaintea celor doi prieteni. 

Beccaiul era binecunoscut de meşter Donato, fiindu-i 
vecin, încât văzându-l, o chemă pe Marina, fiica lui, să 
aducă un pahar. 

Marina se arătă, frumoasă şi gingaşă. Le întrebai cum, de 
o floare atât de mândră, putuse creşte într-o asemenea 
îngrămădire de cadavre.” 

— Mulţumesc, mulţumesc, zise beccaiul. Acuma nu-i vorba 
de băut, fie chiar şi în sănătatea regelui; e vorba, meştere 
Donato, să vii ca să spânzuri un răzvrătit. 

— Să spânzur un răzvrătit? repetă meşter Donato. Asta-mi 
vine la socoteală. 

— Şi un adevărat răzvrătit, meştere, poţi să te lauzi; iar 
dacă te îndoieşti, n-ai decât să-l întrebi pe Pasquale de 
Simone. Amândoi am fost însărcinaţi cu execuţia lui, şi nu l- 
am nimerit ca nişte tâmpiţi ce suntem. 

— Aha-a! făcu meşter Donato; dar el te-a nimerit? Fiindcă 
socot că el ţi-a dat faimoasa lovitură cu sabia ce ţi-a tăiat 
obrazul. 

— Şi cel care mi-a ciopârţit mâna, răspunse beccaiul 
arătându-şi mâna ciuntită şi însângerată. 

— O! o! vecine, exclamă meşter Donato, lasă-mă să ţi-o 
pansez. Ştii că noi, ceştilalţi, suntem şi puţin chirurgi. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Nu! se împotrivi 
beccaiul. Când va fi mort. nu zic ba; dar câtă vreme-i viu, 
să-mi sângereze mâna, să-mi sângereze. Haide, meştere; 
eşti aşteptat. 

— Sunt aşteptat? E uşor de zis: dar cine osămă 
plătească? 

— Eu. 

— Spui asta fiindcă-i viu; dar când va fi spânzurat? 

— Suntem numai la doi paşi de dugheana mea; ne oprim şi 
am să-ţi număr zece ducați. 


— Hm! făcu meşter Donato, zece ducați e pentru execuțiile 
legale; dar pentru cele nelegale cer douăzeci, şi încă nu ştiu 
dacă-s destul de prevăzător. 

— Vino, şi am să-ţi dau douăzeci; numai hotărăşte-te; că, 
de nu vrei să-l spânzuri, am să-l spânzur eu, şi câştig 
douăzeci de ducați. 

Meşter Donato se gândi că, într-adevăr, nu-i lucru greu să 
spânzuri un om, că doar atâţia se spânzură singuri şi, 
temându-se să nu-i scape chilipirul: 

— Bine, zise el: nu vreau să-mi supăr un vecin. 

Şi merse să ia un sul de frânghii atârnat într-un cui din 
perete. 

— Unde te duci? întrebă beccaiul. 

— Vezi bine, mă duc să-mi iau sculele. 

— Frânghii? Avem cât lumea acolo. 

— Dar nu-s pregătite; cu cât o frânghie a fost mai mult 
întrebuințată, cu atâta lunecă mai bine, aşa că-i mult mai 
uşoară pentru osândit. 

— Glumeşti? exclamă beccaiul. Parcă eu vreau să-i fie 
moartea uşoară? O frânghie nouă, mii de draci! o frânghie 
nouă! 

— Într-adevăr, rosti meşter Donato cu zâmbetu-i înfiorător, 
dumneata plăteşti, dumneata alegi. La revedere, moş 
Tomeo! 

— La revedere, răspunse bătrânul pescar, şi noroc bun, 
cumetre! Cred c-ai scăpat de ghinion. 

Apoi, lui însuşi: 

— Legală, sau nelegală, nu-i nimic! Oricum tot e o arvună 
de douăzeci de ducați asupra zestrei. 

leşiră din strada Suspinelor-din-Prăpastie şi se duseră la 
beccai. 

Acesta merse drept la sertarul tejghelei şi luă douăzeci de 
ducați, pe care era să-i dea meşterului Donato, când 
deodată, răzgândindu-se îi zise: 

— Uite zece ducați, meştere, restul după execuţie. 


— Execuţia cui? întrebă nevasta beccaiului, ieşind din 
odaia din fund. 

— Dacă te întreabă cineva, să spui că n-ai ştiut niciodată 
ori c-ai uitat. 

Băgând de seamă, abia atunci, în ce hal era mâna 
bărbatului ei exclamă: 

— Isuse Hristoase! ce-i asta? 

— Nimic. 

— Cum, nimic? Trei degete tăiate, tu zici că-i nimic? 

— Lasă, răspunse beccaiul, de-ar fi vânt, s-ar şi fi uscat. 
Vino, meştere. 

Şi ieşi din dugheană; călăul îl urmă. 

Amândoi bărbaţii se îndreptară spre strada Lavinago, 
beccaiul călăuzindu-l şi mergând atât de repede, încât 
meşter Donato se ţinea anevoie după el. 

Când intră beccaiul, totul era în aceeaşi stare ca la 
plecarea lui. Prizonierul, mereu culcat pe masă, batjocorit şi 
lovit de lazzaroni. nu făcuse nici o mişcare şi părea cu totul 
înţepenit. 

Dealtfel, îi trebuise aproape tot atâta putere morală ca să 
îndure injuriile, pe câtă putere fizică pentru a răbda 
loviturile şi chiar rănile, cu ajutorul cărora ceilalţi 
încercaseră, în vreo douăzeci de rânduri, să-l trezească pe 
îndărătnicul somnoros. Înjurii şi lovituri, am mai spus-o, 
totul fusese zadarnic. 

Strigăte de bucurie şi aclamații de biruinţă salutară ivirea 
ucigătorului de ţapi şi a ucigătorului de oameni, şi 
răcnetele: II boia!29Îi boia! izbucniră din toate gurile. 

Oricât de tare ar fi fost Salvato, tresări la răcnetul ăsta, 
înțelegând adevărata pricină a succesului pe care-l avusese. 
In răzbunarea lui, beccaiul, nu numai că-i voia moartea, dar 
mai voia să moară de o mână mişelească. 

Totuşi se gândi că, fiind omorât de o mână exercitată, 
moartea i-ar fi mai grabnică şi mai puţin dureroasă. 

Ochiul întredeschis i se închise repede şi Salvato recăzu în 
nepăsarea din care nimeni, dealtminteri, nu băgase de 


seamă că ieşise. 

Beccaiul se apropie de dânsul şi, arătându-l meşterului 
Donato zise: 

— Uite, iată-ţi omul. 

Meşter Donato îşi roti privirea în jur să caute un loc 
potrivit unde să aşeze o spânzurătoare provizorie, dar 
beccaiul îi arătă inelul şi frânghia. 

— Ţi s-a pregătit toiul, îi spuse el. Oricum, nu te grăbi. Ai 
toi timpul. 

Meşter Donato se urcă pe masă; dar, mai respectuos decât 
beccaiul faţă de bietul biped ce se pretinde făcut după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi se cheamă om, nu 
îndrăzni, ca beccaiul, să se suie pe trupul osânditului. 

Se urcă pe un scaun să se încredinţeze că inelul e solid şi 
juvăţul bine făcut. 

Inelul era solid; dar juvăţul nu aluneca. 

Meşter Donato dădu din umeri, bâigui câteva cuvinte în 
zeflemea despre cei ce se amestecă în lucruri pe care nu le 
cunosc şi refăcu juvăţul. 

În timpul ăsta, beccaiul îşi bătea joc, pe cât putea mai tare, 
de prizonierul mereu mut şi nemişcat de parcă ar fi fost 
mort. 

Pendula bătu ora şapte. 

— Acuma numără-ţi clipele, zise lui Salvato măcelarul de 
ţapi, că ţi-ai isprăvit de numărat orele. 

Nu era încă noapte; dar pe străzile înguste, şi cu case 
înalte, din Neapole, întunericul se lasă cu mult înainte de 
apusul soarelui. 

Începea să nu se mai vadă prea bine în sufrageria unde se 
pregătea un spectacol din care nimeni nu voia să piardă nici 
cel mai mic amănunt. 

Mai multe glasuri strigară: 

— Făclii! Făclii! 

Era foarte rar ca, într-o adunare de cinci-şase lazzaroni, să 
nu fie vreunul care să nu aibă o făclie. Să se dea foc, mai 
îndemnase printre altele cardinalul Ruffo în numele 


sfântului Anton şi, într-adevăr, incendiul e una din 
întâmplările care iscă cea mai mare învălmăşeală într-un 
oraş. 

Cum în sufragerie se aflau patruzeci până la cinzeci de 
lazzareni, se găseau şi şapte-opt făclii. 

Într-o clipită, fură aprinse şi, după amurgul trist ce se lăsa, 
urmă lumina funebră şi afumată a făcliilor. 

La lumina aceasta, amestecată cu mari umbre fiindcă cei 
care le ţineau se mişcau întruna, feţele tuturor acestor 
ucigaşi şi jefuitori luară o expresie şi mai înfiorătoare. 

În răstimp, laţul era gata şi frânghia nu ma? aştepta decât 
gâtui osânditului. 

Călăul se lăsă într-un genunchi lângă el şi, fie de milă, fie 
că-şi dădea seama de condiţia lui: 

— Ştii că poţi cere un preot, îi zise el, şi nimeni n-are 
dreptul să se împotrivească. 

La vorbele acestea, în care lui Salvato i se păru că simte 
lucind întâia scânteie de simpatie ce i se arăta de când 
căzuse în mâinile lazzaronilor, îi pieri hotărârea de-a tăcea. 


— Mulţumesc, prietene, făcu el cu glas blând şi zâmbind 
călăului, sunt soldat, aşa că-s totdeauna gata să mor; sunt 
un om cinstit şi deci totdeauna gata să mă înfăţişez înaintea 
lui Dumnezeu. 

— Cât timp vrei ca să-ţi faci ultima rugăciune? Pe cuvântul 
meu, îţi va fi îngăduit, sau nu vei fi spânzurat de mine. 

— Am avut răgazul să-mi fac rugăciunea de când stau 
culcat pe masă, răspunse Salvato. Astfel, prietene, dacă eşti 
grăbit, să nu te întârzii eu. 

Megşter Donato nu era obişnuit să găsească asemenea 
curtenie la cei cu care avea a aface. Aşa că, deşi era călău, 
ba tocmai fiindcă era călăul, fu adânc mişcat. 

O clipă îşi scarpină urechea. 

— Cred, zise el, că sunt păreri greşite despre cei care 
îndeplinesc meseria noastră, şi că anumitor persoane 
gingaşe nu le place să fie atinse de noi. Vrei să-ţi dezlegi 
singur cravata şi să-ţi laşi în jos gulerul cămăşii, sau vrei să- 
ţi fac acest ultim serviciu? 

— N-am asemenea prejudecăţi, răspunse Salvato şi, nu 
numai că te socot la fel cu oricare alt om, dar îţi mai sunt şi 
recunoscător pentru ceea ce faci pentru mine şi, de mi-ar fi 
mina liberă, ţi-aş strânge mina înainte de-a muri. 

— Mii de draci! atunci ai să mi-o strângi, zise meşter 
Donato, apucându-se să dezlege frânghiile care legau 
mâinile lui Salvato; va fi o frumoasă amintire pentru toată 
viaţa mea. 

— Aha-a! Astfel îţi câştigi tu banii! exclamă beccaiul, furios 
de a vedea că Salvato avea să moară cu aceeaşi nepăsare 
de mâinile călăului ca şi de ale altui om. Dacă-i aşa, nu mai 
am nevoie de tine. 

Şi, împingându-l pe meşter Donato de pe platforma pe 
care o reprezenta masa, îi luă locul. 

— Să dezlege cravata! Să dea-n jos gulerul! La ce bun 
toate acestea? zise beccaiul. Vă întreb şi eu! Nu! 

Nu! Frumosule, n-o să facem atâtea marafeturi cu tine. N- 
ai nevoie de preot? N-ai nevoie de rugăciuni? Cu atât mai 


bine! Treaba merge mai uşor. 

Strângând juvăţul frânghiei, ridică de păr capul lui Salvato 
şi i-l trecu de gât. 

Salvato căzuse din nou în nepăsarea-i de la început. Totuşi 
cine i-ar fi putut vedea chipul scufundat în umbră, ar fi 
cunoscut, după ochiul întredeschis şi gâtul uşor întins spre 
fereastră, că un zgomot din afară îi atrăgea atenţia, zgomot 
pe care, în grija lor duşmănoasă, nu-l desluşea nimeni 
dintre cei de faţă. 

Într-adevăr, deodată doi-trei lazzaroni, rămaşi în curte, se 
repeziră în sufragerie răcnind: „Alarmă! Alarmă!”. In timp 
ce se auzea o salvă de puşti, geamurile de la fereastră 
zburau în ţăndări, iar beccaiul, blestemând îngrozitor, 
cădea peste prizonier. 

O înspăimântătoare învălmăşeală izbucni după primele 
împuşcături, care uciseseră sau răniseră cinci-şase oameni 
şi sfărâmaseră coapsa beccaiului. 

Apoi, pe o fereastră deschisă, o trupă înarmată se avântă, 
în frunte cu Michele, al cărui glas, înălțându-se peste zarvă, 
striga din răsputeri: 

— Nu-i prea târziu, domnule general? Dacă sunteţi viu, 
spuneţi-ne; dar, de sunteţi mort, jur pe madona del Carmine 
că niciunul, din cei care sunt aici, nu va scăpa cu viaţă! 

— Linişteşte-te, bunul meu Michele, răspunse Salvato cu 
vocea-i obişnuită, şi fără să se poată observa cea mai mică 
schimbare în vorba lui; sunt viu, viu de-a binelea. 

Într-adevăr, căzând peste el, beccaiul îl apărase de 
gloanţele ce rătăceau în lupta de noapte şi puteau nimeri 
prietenul ca şi pe inamic, victima ca şi pe ucigaş. 

Apoi, trebuie să spunem spre cinstea meşterului Donato, 
domnul călău, care, înşelând cu totul speranţele puse în el, 
îl trăsese pe Salvato de pe masă, încât într-o clipă tânărul 
se pomenise sub ea. în altă clipă şi cu o dibăcie care-i 
dovedea îndelungata obişnuinţă a meseriei, Donato 
isprăvise să-i dezlege frânghia de la mâini, şi în mâna 


dreaptă a fostului prizonier strecurase la întâmplare un 
cuţit. 

Salvato sărise îndărăt, se rezemase de perete şi se 
pregătea să-şi vândă scump pielea, de s-ar prelungi cumva 
lupta iar victoria n-ar părea că-i ocroteşte liberatorii. 

De acolo, cu ochi înfocaţi, mâna strânsă la piept şi trupul 
ghemuit ca un tigru, gata să se arunce asupra prăzii, 
răspunsese lui Michele şi-l liniştise. 

Dar teama nu i se îndeplini. Nici un moment biruinţa nu fu 
îndoielnică. Cei care aveau făclii le aruncară sau le stinseră 
ca să fugă mai repede şi. după cinci minute, nu mai 
rămâneau în sală decât morţii şi răniții, tânărul ofiţer, 
meşter Donato, Michele, Pagliucella, credinciosul său 
locotenent, şi cei treizeci-patruzeci de oameni pe care 
amândoi lazzaronii izbutiseră cu mare greutate să-i adune, 
când Michele aflase că Salvato e prizonierului beccaiului şi 
ghicise primejdia în care se găsea. 

Din fericire, crezându-se cu totul stăpân pe oraş, dat fiind 
strigătele de deznădejde ce răsunau din toate părţile, 
beccaiul nu se gândise să pună santinele, aşa că Michele se 
putuse apropia de casa unde i se spusese că Salvato era 
prizonier. 

Odată acolo, se urcase pe rămăşiţele mobilelor sfărâmate, 
ajunsese la înălţimea ferestrelor de la parter şi-l văzuse pe 
beccai trecând frânghia de gâtul lui Salvato. 

Atunci socotise pe bună dreptate că nu era timp de 
pierdut; îl ochise pe beccai şi trăsese strigând: 

— In ajutorul generalului Salvato! 

Apoi se repezise el cel dintâi; toţi îl urmaseră, trăgând 
fiecare cu arma, pe care o avea în clipa aceea: care cu 
puşca, care cu pistolul. 

Intrând în sufragerie, cea dintâi grijă a lui Michele fu să 
ridice o făclie aruncată de un sanfedist şi care mai ardea, 
deşi în poziţie orizontală; să sară pe masă şi să scuture 
făclia ca să lumineze locuinţa în toată adâncimea ei. 


Văzuse limpede câmpul de bătălie: pe beccai horcăind la 
picioarele lui; desluşise două-trei cadavre, patru-cinci răniţi 
târându-se în sângele lor şi încercând să se reazeme de 
perete, şi pe Salvato, cu cuțitul în mâna dreaptă şi gata de 
luptă, în timp ce cu stânga ocrotea un om pe care, spre 
marea lui mirare şi încetul cu încetul, îl recunoscu drept 
meşterul Donato. 

Oricât de inteligent era Michele, îşi lămurea anevoie 
ultimul grup. Cum de Salvato, pe care cu cinci minute mai 
înainte, îl văzuse cu ştreangul de gât şi mâinile legate, se 
regăsea liber şi cu un cuţit în mână? Şi, în sfârşit, cum de 
călăul care pesemne nu venise acolo decât pentru a-l 
spânzura pe Salvato, era ocrotit de el? 

În două vorbe, Michelle află cele întâmplate; dar lămurirea 
nu i se dădu decât după ce Salvato se aruncă în braţele lui. 

Era răspunsul la întâmplarea din largo30 del Pigne, când 
Salvato scăpase viaţa lui Michele ce urma să fie împuşcat. 
De data aceasta, Michele scăpase viaţa lui Salvato ce avea 
să fie spânzurat. 

— Aha-a! exclamă Michele când află, de la însuşi meşter 
Donato, cum fusese poftit la serbare şi ce venise să facă; n-o 
să se spună, cumetre, că te-ai ostenit degeaba. Numai că, în 
loc să spânzuri un om cinstit şi un brav ofiţer, ai să spânzuri 
un ticălos ucigaş, un bandit mârşav. 

— Domnule colonel Michelle, răspunse meşter Donato, nu- 
ţi resping cererea după cum n-am respins-o nici pe a 
beccaiului. şi trebuie să spun că-l voi spânzura chiar cu mai 
puţină părere de rău pe beccai decât pe bravul ofiţer. Dar, 
înainte de toate, sunt un om cinstit şi, cum beccaiul mi-a dat 
zece ducați ca să-l spânzur pe tânăr, nu cred că-s în drept 
să păstrez cei zece ducați, de vreme ce nu-l mai spânzur pe 
tânăr, ci pe el însuşi. încât sunteţi martori, toţi câţi vă aflaţi 
aici. că, înainte de-a ridica mâna asupra lui, i-am înapoiat 
vecinului cei zece ducați. 

Şi, scoţându-i din buzunar, îi înşiră pe masa unde era 
culcat beccaiul. 


— Acum. zise el întorcându-se către Salvato, sunt gata să 
vă execut ordinele. 

Luând frânghia pe care cu o clipă mai înainte o ţinea ca s-o 
treacă de gâtul lui Salvato, se pregăti s-o treacă de gâtul 
beccaiului, aşteptând numai un semn de-al lui Salvato 
pentru a începe operaţia. 

Salvato îşi roti privirea liniştită peste toţi cei de faţă, 
prieteni ca şi duşmani. 

— Pot eu, într-adevăr, să dau ordine aici? întrebă el, şi 
dacă le dau, vor fi oare executate? 

— Acolo unde vă aflaţi, domnule general, zise Michele, 
nimeni nu poate gândi să comande şi, de comandaţi, nimeni 
n-ar avea îndrăzneala să nu se supună. 

— Ei, bine, atunci, reluă Salvato, mă vei însoţi cu oamenii 
tăi până la Castello-Nuovo, fiindcă, având de transmis lui 
Schipani ordine de cea mai mare însemnătate, trebuie să 
ajung teafăr cât se poate mai repede. în timpul asta, 
meştere Donato... 

— Iertare! murmură beccaiul care credea că aude ieşind 
din gura tânărului sentinţa de moarte, iertare, mă căiesc. 

Dar el, fără să-l asculte, urmă: 

— În răstimp, te vei îngriji să-l ducă acasă pe omul ăsta şi 
vei veghea să i se dea toată îngrijirea cerută de rina lui. Va 
afla poate astfel că sunt oameni care luptă şi omoară, şi 
oameni care asasinează şi spânzură. Dar, cum mârşavele 
fapte ale celor din urmă sunt potrivnice sfintei voințe a 
Domnului, ei nu asasinează decât pe jumătate şi nu 
spânzură de fel. 

Apoi, scoţându-şi din buzunar o hârtie: 

— "Ţine, meştere Donato, zise el, iată o poliţă de o sută de 
ducați, ca să te despăgubeşti de cei douăzeci de ducați pe 
care i-ai pierdut. 

Meşter Donato luă suta de ducați, cu o înfăţişare 
melancolică ce dădea chipului său o expresie mai mult 
caraghioasă decât înduioşată. 


— Mi-aţi făgăduit altceva decât bani, de-aţi avea mâinile 
libere, Excelenţă. 

— E adevărat, răspunse Salvato, ţi-am făgăduit să-ţi întind 
mâna şi, cum un om cinstit se ţine de cuvânt, iat-o. 

Meşter Donato o luă cu recunoştinţă şi o sărută călduros. 
Salvato i-o lăsă câteva clipe, fără ca pe faţa lui să se arate 
cea mai mică scârbă şi, când meşter Donato i-o înapoie zise: 

— Haidem, Michele, n-avem o clipă de pierdut; ne mai 
încărcăm puştile şi pornim glonţ spre Castello-Nuovo. 

Într-adevăr, Salvato şi Michele, în fruntea lazzaronilor 
eliberatori, care-l ajutaseră pe cel din urmă să scape 
prizonierul, se repeziră pe strada dei Tribunali, ajunseră 
prin Porta-Alba şi prin Mercatello, la strada Toledo, 
străbătând-o până la strada Santa-Anna-dei-Lombardi, şi 
apucară în sfârşit pe străzile Monte-Oliveto şi Medina, care- 
i duseră drept la poarta din Castello-Nuovo. 

Când Salvato fu recunoscut, află că întâmplarea lui 
ajunsese la urechile patrioţilor închişi în castel şi că 
guvernatorul Massa dăduse ordin unei patrule de o sută da 
oameni să plece în pas alergător să-l elibereze. 

Salvato se gândi ce îngrijorată trebuia să fie Luiza, dacă 
auzise vestea arestării lui; dar, totdeauna rob ai datoriei, 
însărcina pe Michele să se ducă s-o liniştească, în timp ce el 
se va sfătui cu directoratul prin ce mijloc să se predea lui 
Schipani ordinele generalului său şef. 

Aşa că urcă de-a dreptul la sala unde directorii îşi ţineau 
şedinţele. La vederea lui, un strigăt de bucurie izbucni din 
toate piepturile, îl ştiau prins şi, cum cunoşteau 
repeziciunea de-a executa a lazzaronilor în asemenea 
împrejurări, îl credeau împuşcat, înjunghiat sau spânzurat. 

Voiră să-l felicite, dar el zise: 

— Cetăţeni, n-avem o clipă de pierdut. lată ordinul lui 
Bassetti în duplicat, luaţi cunoştinţă de el şi, cât vă priveşte, 
vegheaţi să fie îndeplinit. Dacă binevoiţi, am eu grijă să caut 
trimişi ca să-l ducă. 


Salvato avea un mod clar şi hotărât de-a prezenta lucrurile 
ce nu îngăduia decât acceptarea sau refuzul. În 
împrejurarea de faţă, nu puteau decât să primească. 
Directorii primiră, păstrară o copie a ordinului, pentru 
cazul când primul ar fi interceptat, şi-l înmânară pe celălalt 
lui Salvato. 

Fără să mai întârzie, el îşi luă rămas bun, cobori îţi grabă 
şi, sigur să-l regăsească pe Michele lângă Luiza alergă la 
apartamentul spre care, nu se îndoia, îl chemau dorinţele 
cele mai înfocate. 

Într-adevăr, Luiza îl aştepta în pragul uşii. îndată ce-şi zări 
iubitul, un strigăt lung izbucni din gura tinerei femei: 
„Salvato”. în braţele celui pe care-l aştepta, dar cu ochii 
închişi, inima palpitându-i, răsturnată pe spate, de parcă 
avea să leşine, ea tot mai murmura; 

— Salvato! Salvato 1. 

Numele acesta care, pe italieneşte înseamnă scăpat, avea, 
în gura tinerei, de două ori duioşia îndoitei sale semnificaţii, 
încât merse fremătând la inima celui pe care-l chema, 
făcând să-i tresară până şi ultimele fibre. 

Salvato o luă în braţe şi o duse în odaia ei, unde, după cum 
bănuise, îl aştepta Michele. 

Apoi, când ea îşi mai veni în fire, şi inima ce-i mai zvâcnea 
în piept, dar se liniştea încetul cu încetul, îngădui creierului 
să reia firul gândurilor o clipă întrerupt Salvato o întrebă: 

— l-ai mulţumit călduros scumpului Michele. nu-i aşa? 
Fiindcă lui îi datorăm fericirea de a ne revedea. Fără el. în 
ceasul ăsta, în loc să siringi în braţe un trup viu care te 
iubeşte, îţi răspunde, trăieşte din viaţa ta şi se înfioară sub 
sărutările tale, n-ai ţine decât un cadavru rece, nemişcat, 
nesimţitor şi cu care zadarnic ai încerca să împărtăşeşti 
flacăra de preţ care, odată stinsă, nu se mai aprinde! 

— Ba nu, răspunse cu mirare Luiza; nu mi-a spus nimic din 
toate acestea, răutăciosul! Mi-a spus numai că ai căzut în 
mâinile sanfediştilor şi că, mulţumită curajului şi sângelui 
tău rece, ai scăpat teafăr. 


— Ei bine, făcu Salvato, află în sfârşit că fratele tău de 
lapte e un mare mincinos. Eu m-am lăsat prins ca un prost, 
şi era să fiu spânzurat ca un câine, când... Dar aşteaptă; 
pedeapsa lui va fi să-ţi povestească el însuşi lucrurile. 

— Domnule general, zise Michele, cred că mai grabnic e să 
trimitem depeşa adresată generalului Schipani: trebuie să 
aibă oarecare însemnătate, judecind după primejdia pe 
care aţi înfruntat-o pentru a i-o procura. Jos e o barcă gata 
să plece la primul vostru ordin. 

— Eşti sigur de cei care o conduc? 

— Pe cât poate un om să fie sigur de alţi oameni; dar 
printre marinari, travestit în marinar, va fi Pagliucella de 
care sunt sigur ca de mine însumi. Mă duc să expediez 
barca şi depeşa. în timpul ăsta, istorisiţi-i Luizei cum v-am 
scăpat viaţa; o să povestiţi lucrurile mult mai bine decât 
mine. 

Şi, împingând-o în braţele lui Salvato, închise uşa peste cei 
doi îndrăgostiţi, şi cobori scara cântând melodia Dorinţelor, 
atât de populară la Neapole, şi care începe cu cupletul: 

De ce nu-s, vai! 

copilul fără locuinţă, Ce umblă încovoiat cu sacaua! 

În faţa palatului tău aş veni întruna 

Strigând: „lată apa! Sunt sacagiul.” 

Ai spune: „Cine-i copilul care strigă? 

Din apa ce-o vinde să-mi urce o găleată.” 

Şi aş răspunde: „Crudă Mărie, Sunt lacrimi de dragoste şi 
nu apă!” 

12. NOAPTEA DE 13 SPRE 15 IUNIE. 

Noaptea de 13 spre 14 iunie se lăsă, întunecoasă, pe plaja 
acoperită cu cadavre şi pe străzile roşii de sânge. 

Planul cardinalului Ruffo izbutise: cu povestea frânghiilor 
şi a arătării sfântului Anton, ajunsese să dezlănţuie războiul 
civil în inima Neapolului. 

Focul încetase la podul Magdalena şi pe plaja de la Porţiei 
şi de la Eesina; dar se auzeau împuşcături pe străzile 
Neapolului. 


Patrioţii, văzând că se începuse măcelul prin locuinţe, se 
hotărâseră să nu aştepte acasă o moarte fără răzbunare. 

Încât fiecare se înarmase, ieşise şi se alăturase celui dintâi 
grup peste care dăduse şi, la orice colţ de stradă unde se 
întâlneau o patrulă de patrioţi şi o ceată de lazzaroni, se 
schimbau focuri de puşcă. 

Acestea, răsunând până la Castelio-Nuovo păreau tot 
atâtea remuşcări ce-i ziceau lui Salvato că este ceva mai 
bun de făcut decât să-i spui iubitei c-o îndrăgeşti, când 
oraşu-i lăsat pradă norodului fără frână, nici milă. 

Dealtfel. îl apăsa greu gândul că două ceasuri fusese 
batjocorit de treizeci de lazzaroni şi încă nu se răzbunase 
de ruşinea aceasta. 

Michele, punând să-l cheme, îi dădu pretextul să iasă. 

Venea să-l înştiinţeze că văzuse barca pornind în larg şi pe 
Pagliucella aşezându-se la cârmă. 

— Acum, întrebă Salvato, ştii unde-i tabăra lui Nicolino şi a 
husarilor săi? 

— La Immacolatella. răspunse Michele. 

— Unde ţi-s oamenii? mai întrebă Salvato. 

— Sunt jos, unde am ordonat să li se dea de băut şi de 
mâncat. Rău am făcut? 

— Nicidecum, ba dimpotrivă, şi-au câştigat din plin odihna. 
Crezi că mai sunt gata să te urmeze din nou? 

— Cred că-s gata să coboare în iad sau să urce în lună cu 
mine, numai să le spuneţi o vorbă de îmbărbătare. 

— N-ai grijă de asta. Haidem! 

Salvato şi Michele intrară în sala joasă unde lazzaronii 
beau şi mâncau. 

Văzându-şi şeful şi pe tânărul ofiţer, strigară „Trăiască 
Michele! Trăiască generalul Salvato!” 

— Copii, le zise Salvato, dacă v-aţi aduna cu toţii la un loc, 
cam câţi aţi fi? 

— Şase-şapte sute, cel puţin. 

— Unde vă sunt oamenii? 


— Hei! cine ştie! răspunseră alţi doi lazzaroni, ţuguindu-şi 
buzele. 

— Şi-i cu neputinţă să vă strângeţi laolaltă tovarăşii? 

— Cu neputinţă, nu; dar greu, da. 

— Dacă v-aş da fiecăruia câte doi carlini31 de omul pe 
care-l veţi aduce, aţi mai găsi că-i tot atât de greu? 

— Nu; ar ajuta mult. 

— Pentru început, iată doi ducați de om, ceea ce face zece 
indivizi de fiecare dintre voi. Sunteţi plătiţi de mai înainte 
pentru trei sute de oameni. 

— Minunat! Asta ştiu că-i vorbă! Să trăiţi, domnule 
general! 

Apoi, strigară într-un singur glas: 

— Comandaţi, domnule general. 

— Michele, ascultă bine ce-am să spun şi ai grijă să se 
execute întocmai. 

— Puteţi fi liniştit, domnule general, n-o să-mi scape nici 
un cuvânt. 

— Fiecare din oamenii tăi, urmă Salvato, să adune cât mai 
mulţi oameni va putea, şi să treacă în fruntea micii cete pe 
care o va fi strâns; daţi-vă întâlnire pe strada del Tendendo; 
acolo, număraţi-vă; dacă sunteţi patru sute, împărţiţi-vă în 
patru cete; dacă sunteţi şase sute, în şase; pe străzile 
Neapolului, cete de o sută de oameni pot ţine piept la orice 
şi, dacă sunt hotărâte, pot să învingă orice. Când va bate 
ora unsprezece la Castelo-Capuano, porniţi în marş 
împingând tot ce veţi întâlni spre Toledo, şi trăgând cu 
puştile pentru a semnala unde sunteţi. Găsiţi că-i prea 
greu? 

— Nu, dimpotrivă, e foarte uşor. Trebuie să plecăm? 

— Încă nu. Trei oameni de nădejde. Trei oameni se 
prezentară. 

— Tustrei sunteţi însărcinaţi cu aceeaşi misiune. 

— De ce trei oameni acolo unde nu-i nevoie decât de unul? 

— Fiindcă, din trei oameni, doi pot fi prinşi sau ucişi 


— Aşa-i, făcură lazzaronii, cărora vorba asta energică şi 
hotărâtă le sporea curajul. 

— Misiunea cu care tustrei sunteţi însărcinaţi, e de-a 
ajunge, pe unde veţi voi, pe drumul ales după placul vostru, 
până la mănăstirea San-Martino, unde s-au strâns şase- 
şapte sute de patrioţi pe care Mejean n-a vrut să-i 
primească la Sant-Elmo: le veţi spune să aştepte ora 
unsprezece. 

— Le-o vom spune. 

— La primele împuşcături pe care le vor socoti că vin din 
rândurile voastre, vor cobori fără să se împotrivească - 
lazzaronii nu-s în partea aceea - şi vor bara toate 
drumeagurile pe unde cei împinşi înainte de tovarăşii noştri 
ar vrea să se refugieze la Neapolul de Sus. Prinşi între două 
focuri, sanfediştii se vor pomeni adunaţi şi îngrămădiţi în 
strada Toledo. Ce rămâne de făcut mă priveşte. 

— De vreme ce vă priveşte, nu suntem îngrijoraţi. 

— Ai înţeles, Michele? 

— Ce Dumnezeu, desigur! 

— Aţi înţeles şi voi? 

— Foarte bine. 

— Atunci, la fapte. 

Deschiseră poarta, lăsară în jos podiştele; cei trei oameni 
însărcinaţi să urce la mănăstirea San-Martino porniră spre 
partea, de sus a străzii del Molo; ceilalţi se despărţiră în 
două grupuri care dispărură unul pe strada Medina şi altul 
pe strada del Porte. 

Cât despre Salvato, apucă singur pe drumul spre 
Immacolatella. 

După cum îi spusese Michele, Nicolino şi husarii lui îşi 
aveau tabăra între Immacolatella şi micul port unde-i astăzi 
vama. 

Erau păziţi de santinele călări, aşezate înspre strada del 
Pieliere, spre strada Nuovo şi spre strada Olivare. 

Salvato îşi spuse santinelelor numele şi pătrunse până la 
Nicolino. 


Era culcat pe lastrico32, cu capul pe şeaua calului; avea 
lingă el un ulcior şi un pahar cu apă. 

Erau patul şi cina acestui sibarit pe care, cu un an mai 
înainte, cuta unei petale de trandafir îl împiedica să 
doarmă, şi dădea de mâncare ogarului său în bliduri de 
argint. 

Salvato îl deşteptă. Nicolino întrebă, destul de rău dispus, 
ce voiau de la el. Salvato se prezentă. 

— A! dragă prietene, zise Nicolino, trebuia să fii dumneata 
ca să te iert că m-ai trezit dintr-un vis încântător. 
închipuieşte-ţi, visam că eram frumosul păstor Paris, că 
deosebisem merele şi beam nectar, mâncând ambrozie33cu 
zeiţa Venus, care semăna bucăţică ruptă cu marchiza de 
San-Clemente. Dacă ai vreo ştire de la ea, dă-mi-o. 

— Niciuna. Cu ce prilej vrei să am ştiri de la marchiză? 

— De ce nu? Doar aveai în buzunar o scrisoare de la ea, în 
ziua când ai fost asasinat. 

— Lasă gluma la o parte, dragă prietene. Trebuie să 
vorbim de lucruri serioase. 

— Sunt serios ca sfântul lanuar... Ce vrei mai mult? 

— Nimic. Poţi să-mi dai un cal şi o sabie? 

— Un cal? Servitorul meu trebuie să fie pe ţărmul mării cu 
calul meu şi altul la îndemână. Cât despre sabie, am trei- 
patru oameni destul de grav răniţi ca să te lase s-o iei pe a 
lor fără să le dăuneze. Cât priveşte pistoalele, le vei găsi în 
coburi şi chiar gata încărcate. Ştii că-ţi sunt furnizorul de 
pistoale. Foloseşte-le tot atât de voios pe acestea ca şi pe 
celelalte, şi nu voi avea nimic de spus. 

— Ei bine, dragă prietene, acum că totu-i hotărât, voi 
încăleca pe un cal de-al dumitale, mă încing cu sabia unuia 
din oamenii de aici, îţi iau jumătate din husari şi urc prin 
Foria, în timp ce vei urca prin largo del Castello şi, când 
vom fi la cele două capete ale străzii Toledo şi va bate ora 
12 noaptea, vom ataca fiecare din partea noastră şi fii 
liniştit: n-o să stăm degeaba. 


— Nu pricep prea bine; dar nu-i nimic şi, de vreme ce 
pianul e al dumitale, totul trebuie să fie bine orânduit. Trag 
sabia cu încredere; ne-am înţeles. 

Nicolino ceru să li se aducă atunci caii; Salvato luă sabia 
unui rănit, cei doi tineri încălecară şi, după cum stabilisem, 
fiecare cu o jumătate din husari, urcară spre Toledo, unul 
prin strada Foria, iar celălalt prin largo del Castello. 

Şi acum, pe când cei doi prieteni vor încerca să-i prindă pe 
lazzaronii sanfedişti, nu numai între două focuri, ci şi între 
două încercuiri, vom trece peste podul Magdalena şi vom 
intra într-o căsuţă cu aspect destul de pitoresc, situată între 
pod şi Graneli. Casa aceasta, care şi astăzi mai e arătată 
drept locuinţa cardinalului Ruffo, în timpul asediului, era 
sau mai bine-zis - cu mai există şi acum în foarte bună stare 
- este aceea unde-şi stabilise cartierul general. 

Aşezat aici, se afla numai la o bătaie de puşcă de 
avanposturile republicane; dar o parte din armata 
sanfedistă îşi avea tabăra foarte aproape de el, pe podul 
Magdalena şi pe largo del Ponte. Avanposturile lui ajungeau 
până la via della Gabella, şi se alcătuiau din calabrezi. 

Or, calabrezii erau furioşi. 

În marea luptă începută în timpul zilei, şi al cărei principal 
episod fusese explozia fortului de la Vigliana, calabrezii, ce-i 
drept, nu fuseseră învinşi, dar nici nu se socoteau 
învingători. învingătorii erau cei care muriseră eroic, iar 
învinşii, cei ce porniseră de patru ori la atac fără să poală 
lua fortul şi, ca să facă o spărtură, avuseseră nevoie de ruşi 
şi de tunurile lor. 

Aşa că, având înaintea lor, abia la o sută cinzeci de paşi 
fortul del Carmine, complotară pe furiş să pună mâna pe el, 
fără a mai cere autorizaţia şefilor. Propunerea fusese 
primită cu atâta entuziasm, încât turcii care erau în aceeaşi 
tabără cu ei, le ceruseră să facă parte din expediţie. Oferta 
fusese binevenită şi îşi împărţiseră astfel rolurile: 

Calabrezii aveau să ocupe, una după alta, toate casele ce 
despărţeau via della Gabella de strada ce mergea de-a 


lungul castelului del Carmine. Etajele de sus ale ultimei 
case dând spre castel, ei dominau zidurile fortului, aşa că-i 
vedeau apărătorii ca-n palmă. Pe măsură ce aceştia s-ar 
apropia de zid, i-ar împuşca şi, în răstimp, turcii, cu 
iataganul între dinţi, s-ar căţăra pe ziduri, unii pe umerii 
altora. 

Abia fusese întocmit planul, că asediatorii îl şi executară. 
Ziua fusese grea, şi apărătorii oraşului, crezându-i pe 
soldaţii cardinalului tot atât de obosiţi ca şi ei, nădăjduiau 
să aibă o noapte liniştită. Cei care ocupau casele cele mai 
apropiate de fort, alcătuind avanposturile republicane, fură 
surprinşi în somn şi măcelăriți iar, în mai puţin de un sfert 
de oră, vreo cinzeci de calabrezi, aleşi dintre cei mai buni 
trăgători, se aşezaseră la etajul al doilea, al treilea şi pe 
terasa casei dinainte de Fiumicello, adică abia la treizeci de 
paşi de fortul del Carmine. 

De la primele răcnete, de la primele uşi sparte, santinelele 
fortului strigaseră: „Alarmă!” şi patrioţii alergaseră în 
grabă pe platforma citadelei, crezându-se la adăpost după 
crenele; dar, deodată, izbucniră de sus împuşcături şi o 
ploaie de fier căzu peste ei. 

În timpul ăsta, turcii, din câteva salturi, ajunseseră la 
picioarele zidurilor şi începeau să urce. Asediaţii nu li se 
puteau împotrivi decât descoperindu-se, şi oricine se 
descoperea era un om mort. 

O astfel de luptă nu putea ţine mult. Patrioţii, rămaşi în 
picioare pe platforma fortăreței plină de cadavre, zăriră o 
poartă de din dos ce da în piaţa del Mercato şi, prin strada 
Conciana, ajunseră pe o parte la chei, pe cealaltă la strada 
San-Giovanni, şi se împrăştiară prin oraş. 

Cardinalul, la zgomotul groaznicelor împuşcături ale 
calabrezilor asupra apărătorilor din fort, crezuse că-i atacă 
republicanii, sunase adunarea fiind gata pentru orice 
întâmplare, şi trimisese iscoade să se informeze de unde se 
auzea toată zarva, când, ameţiţi de izbânda lor, turci şi 
calabrezi veniră să-l înştiinţeze c-au luat fortul. 


Era o veste mare. Cardinalul nu mai putea fi atacat nici 
prin Marinella, nici prin Piaţa-Veche, tunurile fortului 
stăpânind cele două treceri; şi, acum fra Pacifico abia se 
întorsese, după ce-şi plimbase toată ziua drapelul şi lăsând 
oraşul în flăcări, cardinalul, drept răsplată a bunelor sale 
servicii, îl trimise, împreună cu cei doisprezece 
capucini34ai lui, să comande artileria fortului. 

Abia dăduse ordinul când i se anunţă că a fost prinsă o 
barcă, plecată de la Castello-Nuovo, ce parcă se îndrepta 
spre Granatello. 

Cel ce arăta a fi stăpânul bărcii era aducătorul unui bilet 
pe care i-l luaseră. 

Cardinalul se întoarse în biroul său şi ceru să-i fie adus 
stăpânul bărcii capturate. 

Dar, la primul cuvânt pe care i-l adresă cardinalul, el 
răspunse printr-o parolă ce aparţinea familiei Ruffo, celor 
de casă şi servitorilor lor îndeobşte, şi era un fel de bilet de 
liberă trecere în împrejurări grele. 

— La Malaga e siempre Malaga. 

Prin parola aceasta se mai făcuse cunoscut şi fostul 
bucătar Coscia când, din tabăra ruşilor, fusese adus în faţa 
cardinalului. 

Într-adevăr, în loc să treacă nevăzut, cum i-ar fi fost uşor, 
barcagiul se apropiase de țărm, aşa ca să fie observat, şi în 
sfârşit, în loc să se îndrepte spre Granatello unde ar fi putut 
ajunge înaintea celor care-l urmăreau, înaintase în larg, 
încât fu lesne ajuns de barca vâslită de şase marinari. 

Cât despre scrisoarea pe care o aducea, nimic nu i-ar fi 
fost mai uşor, de n-ar fi servit interesele cardinalului, sau s- 
o rupă sau s-o azvârle în apă împreună cu o ghiulea de 
plumb ce ar fi dus-o în fundul mării. 

Dimpotrivă, păstrase biletul înmânându-l ofițerului 
sanfedist, la prima-i cerere. 

Ofiţerul sanfedist era tocmai Scipion Lamarra care 
adusese cardinalului flamura reginei. Cardinalul ordonă să-l 
cheme şi el adeveri tot ce spusese barcagiul, dealtfel, gata 


ocrotit de parola pe care o aflase de la însăşi sora 
cardinalului, adică de la principesa Campana. 

De altminteri, parola aceasta o transmisese tuturor 
tovarăşilor săi pe care credea că se poate bizui şi, ca şi 
dânsul, făceau pe patrioţii până în clipa când îşi scoteau 
masca. 

Dar, îl mai înştiinţa pe cardinal că, fără îndoială, neavând 
încredere în el, colonelul Michele ce-l trimisese la 
Granatello, îşi aşezase în barcă un om de-al lui care nu era 
altul decât Pagliucea, locotenentul său. In clipa când barca 
fusese oprită de urmăritorii ei, fie accident, fie şiretlic 
pentru a nu fi prins, Pagliucella căzuse ori se aruncase în 
mare şi nu se mai ivise. 

Amănuntul i se păru cardinalului de mică însemnătate, şi 
ceru scrisoarea al cărui aducător era stăpânul bărcii. 

Scipion Lamarra i-o predă. 

Cardinalul îi rupse pecetea. Cuprindea următoarele 
dispoziţii: 

Generalul Bassetti către generalul Sehipani, la Granatello. 

„Soarta Republicii impune să încercăm o lovitură 
hotărâtoare şi să distrugem într-o singură luptă mulţimea 
de briganzi îngrămădiţi pe podul Magdalena. 

În consecinţă, mâine, la semnalul ce vi se va da prin trei 
lovituri de tun trase la Castello-Nuovo, vă veţi îndrepta cu 
armata spre Neapole. Ajuns la Porţiei, veţi lua cu asalt 
poziţia şi veţi trece sub ascuţişul săbiei tot ce veţi găsi 
înaintea voastră. Atunci, patrioţii din San-Martino vor 
cobori în acelaşi timp cu cei din Castello-del Carmine, din 
Castello-Nuovo şi din Castello-del-Ovo. Pe când îi vom ataca 
din trei părţi diferite şi din faţă, veţi cădea în spatele 
inamicului şi-i veţi nimici. Toată speranţa noastră e în voi. 

Salutare şi frăţie, Bassetti.” 

— Ei bine. făcu stăpânul bărcii văzând cum cardinalul 
citea pentru a doua oară scrisoarea, cu şi mar mare atenţie 
decât întâia dată, Malaga e totdeauna Malaga, Eminenţă? 


— Da, băiete, răspunse cardinalul şi ţi-o voi dovedi. 
Întorcându-se atunci spre marchizul Malaspina îi zise: 

— Marchize, ai grijă să se dea băiatului cinzeci de ducați şi 
o masă bună. Ştirile pe care ni le aduce merită din plin aşa 
ceva. 

Malaspina îndeplini partea din ordinul cardinalului care-l 
privea, adică înmână cinzeci de ducați barcagiului; cât 
despre partea a doua, adică a mesei, o dădu în seama lui 
Carlo Cuccaro, valetul Excelenței Sale. 

Abia se întorsese Malaspina. că-l puse cardinalul să scrie 
lui de Cesare, care era la Porţiei, să nu piardă din vedere 
armata lui Sehipani. Păstrând toate dispoziţiile date în ajun. 
îi trimitea un ajutor de două-trei sute de calabrezi şi de o 
sută de ruşi, şi totodată ordona ca o mie de oameni din 
mulţime să se furişeze pe povârnişurile Vezuviului, de la 
Remiso până la Torre-de-Annunziata. 

Aveau însărcinarea să tragă cu puştile în armata lui 
Sehipani de după micile crânguri, zgurile de lavă şi 
bolovanii de stâncă. ce se găsesc din belşug pe coasta 
apuseană a Vezuviului. 

De Cesare, primind depeşa, mai ordonă şi el 
comandantului trupelor din Porţiei să se prefacă a se 
retrage dinaintea lui Schipani şi să-l atragă în oraş. Odată 
blocat în strada de trei leghe ce duce de la Favorita la 
Neapole, îi va tăia retragerea pe flancuri, în timp ce 
răzvrătiţii din Sorento, din Castellamare şi din Cava îl vor 
ataca pe la spate şi-l vor zdrobi. 

Toate măsurile acestea erau luate pentru cazul când 
depeşa ar fi fost expediată în. copie şi când, duplicatul 
ajungând la Schipani, el ar executa manevra ce i se ordona. 

Cardinalul nu era zadarnic prevăzător. Depeşa nu fusese 
expediată în copie, dar avea curând să fie şi, spre 
nenorocirea lui, Schipani trebuia s-o primească. 

13. ZIUA DE 14 IUNIE. 

Pagliucella nu căzuse în mare. Pagliucella se aruncase în 
mare. 


Văzând purtarea suspectă a barcagiului, înţelesese că 
Michele, colonelul său, s-a înşelat în privinţa omului de 
încredere şi, cum Pagliucella înota tot atât de bine ca 
faimosul Pesce Colas, al cărui portret împodobeşte piaţa 
peştilor din Neapole, se azvârlise în mare cu capul înainte, 
înotase sub apă, nu se mai ivise la suprafaţă decât ca să 
răsufle, se scufundase din nou; apoi, socotind că nu mai 
poate fi văzut, îşi urmase drumul spre stăvilar. cu liniştea 
omului care de trei-patru ori câştigase prinsoarea de-a 
înota de la Neapole la Procida. 

Ce-i drept că acum înota îmbrăcat, ceea ce-i mai anevoios. 

Făcu drumul în ceva mai multă vreme, atâta tot, dar se 
apropie nevătămat de stăvilar, ajunse pe țărm, se scutură şi 
se îndreptă spre Castello-Nuovo. 

Sosea pe la unu noaptea, tocmai în clipa când Salvato se 
întorcea cu calu-i plin de răni, el însuşi fiind atins de vreo 
cinci-şase lovituri de cuţit, din fericire, puţin primejdioase, 
dar şi cu pistoalele descărcate şi sabia strâmbată, 
nemaiputând intra în teacă; ceea ce dovedea că, de primise 
lovituri, le înapoiase cu vârf şi îndesat. 

Dar, văzându-l pe Pagliucella şiroind de apă, auzind cele 
întâmplate şi mai ales cum se petrecuseră lucrurile, nu se 
mai „gândi la el, ci numai să îndrepte răul, trimițând un al 
doilea mesager, cu un al doilea mesaj. 

Dealtfel, Salvato prevăzuse întâmplarea, fiindcă, vă 
amintiţi, ceruse să i se dea ordinul în duplicat. 

În consecinţă, urcă în sala directoratului care, după cum 
am spus, declarase că lucrează permanent. Doi membri din 
cinci dormeau, pe când trei, număr ce ajungea pentru a se 
lua hotărâri, vegheau mereu. 

Aducându-l în urma lui pe Pagliucella, Salvato, care părea 
că nu simte oboseala, intră în sală. Uniforma-i era cu 
desăvârşire ciopârţită de lovituri de cuţit şi pătată cu sânge 
în mai multe locuri. 

În două vorbe istorisi ce se întâmplase: cum, împreună cu 
Nicolino şi cu Michele, înăbuşise răscoala, pavând, într- 


adevăr, cu morţi strada Toledo. Credea deci că putea 
răspunde de liniştea Neapolului pentru tot restul nopţii. 

Michele, rănit la braţul stâng de o lovitură de cuţit, se 
dusese să fie pansat. 

Dar se puteau bizui pe ela doua zi, rana nefiind 
primejdioasă. 

Trebuia să fie prezent, dat fiind înrâurirea lui asupra 
lazzaronilor ce ţineau cu patrioţii. Aşa că directorii aflară cu 
mare mulţumire că, chiar de a doua zi, îşi va relua 
însărcinările. 

Apoi veni rândul lui Pagliucella, care stătuse modest, la 
spatele lui Salvato, cât timp vorbise. Şi el îşi povesti pe 
scurt întâmplarea. Directorii se priviră. 

Dacă Michele, el însuşi lazzarone, fusese înşelat de nişte 
marinari din Santa-Lucca, pe cine se mai puteau bizui ei, 
care n-aveau la oamenii aceştia nici o trecere prin rang, nici 
prin prietenie? 

— Ne-ar trebui, zise Salvato, un om sigur care să fie în 
stare să ajungă înotând de aici până la Granatello. 

— Aproape opt mii de leghe, spuse unul din directori. 

— E cu neputinţă, făcu altul. 

— Marea-i liniştită, cu toate că s-a lăsat noaptea, urmă 
Salvato. apropiindu-se de o fereastră; dacă nu găsiţi pe 
nimeni, voi încerca eu., 

— Iertaţi-mă, domnule general, zise Pagliucella, înaintând: 
e nevoie să fiţi aici; mă voi duce eu. 

— Cum, tu? se miră Salvato, râzând. Doar de acolo te 
întorci! 

— Cu atât mai mult; cunosc drumul. Directorii se priviră. 

— Dacă simţi că ai putea să faci ceea ce propui, rosti de 
astă dată serios Salvato, vei fi binemeritat de la patrie. 

— Pe răspunderea mea, răspunse Pagliucella. 

— Atunci, odihneşte-te un ceas, şi Dumnezeu să te 
păzească! 

— Nu-i nevoie să mă odihnesc un ceas, se împotrivi 
lazzaronele; dealtfel, un ceas de odihnă poate primejdui 


totul. Suntem în nopţile cele mai scurte din vară, adică 15 
iunie; la ora trei se luminează de zi; nici o clipă de pierdut. 
Daţi-mi a doua scrisoare, cusută într-o bucată de muşama; 
mi-o voi lega de gât ca pe o icoană a sfintei Fecioare fvoi 
bea un pahar de rachiu înainte de-a pleca şi, afară numai 
dacă sfântul Anton, ocrotitorul meu, n-a trecut la sanfedişti, 
negreşit înainte de ora patru dimineaţă, generalul Schipani 
vă va primi scrisoarea. 

— A! dacă spune, o face, adăugă Michele, care tocmai 
deschisese uşa şi-i auzise făgăduiala. 

Prezenţa tovarăşului său spori încrederea în sine a lui 
Pagliucella. Scrisoarea fu cusută într-o bucată de muşama şi 
închisă ermetic; apoi, cum era de cea mai mare 
însemnătate ca nimeni să nu vadă trimisul ieşind îl ajutară 
să coboare pe o fereastră joasă ce dădea spre mare. Odată 
pe plajă, se dezbrăcă şi, legându-şi pe cap numai cămaşa şi 
pantalonii de pânză, se scufundă în mare. 

După cum spusese Pagliucella, nu era timp de pierdut. 
Trebuia să scape de bărcile cardinalului şi să treacă fără a fi 
văzut prin mijlocul vaselor de război engleze. 

Totul izbuti aşa cum nădâăjduiseră. Numai că, obosit de 
primu-i drum, Pagliucella fu nevoit să tragă la mal, la 
Porţiei; din fericire, nu era încă ziuă, şi putu merge de-a 
lungul țărmului până la Granatello, mereu gata, ca la cea 
mai mică primejdie, să se arunce din nou în mare. 

Patrioţii avuseseră dreptate să se bizuie pe curajul lui 
Schipani; dar, ştim dinainte, că nu se mai putea încrede şi în 
altceva decât în curajul său. 

Primi cât mai bine pe trimis, porunci să i se dea de băut şi 
de mâncat, îl culcă în propriul său pat, şi nu se mai îngriji 
decât să execute ordinele directoratului. 

Pagliucella nu-i ascunse nici un amănunt al primei 
expediţii neizbutite şi a bărcii capturată de cardinal. 
Schipani putu deci să înţeleagă şi, dealtfel, Pagliucella 
stăruise mult asupra faptului, că acum cardinalul, fiind la 
curent cu planul său de a merge asupra Neapolului, i se va 


împotrivi prin toate mijloacele cu putinţă. Dar oamenii cu 
caracterul lui Schipani nu cred că sunt piedici materiale şi, 
după cum spusese: „Voi ataca Castellucio',, zise: „Voi lua cu 
asalt Porţiei”. 

La ora şase, mica lui oştire alcătuită din o mie patru la o 
mie cinci sute de oameni, fu sub arme şi gata de plecare. El 
trecu în rândurile patrioţilor; se opri în centru, urcă pe o 
movilă care-i îngăduia să se înalțe deasupra soldaţilor, şi 
acolo, cu sălbatica şi puternica elocvenţă atât de potrivită, 
cu puterea-i de Hercule şi curaju-i de leu, le aminti de fii, de 
nevestele, de prietenii lor lăsaţi pradă dispreţului şi ruşinii, 
cerând răzbunare şi aşteptând de la curajul şi 
devotamentul lor sfârşitul durerilor şi al asupririi lor. L.a 
urmă, citindu-le scrisoarea şi mai cu seamă partea unde 
Bassetti îi vestea, necunoscând ocuparea fortului del 
Carmine, împătritul atac ce trebuia să-i sprijine mişcarea, le 
arătă pe patrioţii cei mai neprihăniţi, nădejdea Republicii, 
înaintând spre ei peste cadavrele inamicilor lor. 

Abia isprăvise cuvântarea că, la intervale egale, trei 
lovituri de tun bubuiră dinspre Castello-Nuovo şi de trei ori 
se zări un fum uşor ce se ivea şi se risipea deasupra 
turnului din Sud, singurul pe care putea să-l vadă Schipani. 

Era semnalul. Fu primit cu strigătele de „Trăiască 
Republica! Libertate sau moarte!” 

Pagliucella, înarmat cu o puşcă, numai în cămaşă şi-n 
pantaloni de pânză - ceea ce. dealtfel, era îmbrăcămintea 
lui obişnuită, înainte de-a fi fost ridicat de Michele la cinstea 
gradului de locotenent - trecu în rânduri; tobele bătură 
atacul şi toţi se repeziră asupra inamicului. 

Inamicul, după cum am spus, avea ordin de a-l lăsa pe 
Schipani să pătrundă în străzile din Porţiei. Totuşi, chiar de 
n-ar fi primit acest ordin, furia cu care generalul republican 
îi atacă pe sanfedişti i-ar fi deschis trecerea, cită vreme n-ar 
fi fost decât oameni ca să i-o închidă. 

În povestirile de felul ăsta, trebuie să cauţi lămuriri la 
inamic, fiindcă el n-are interes să laude curajul adversarilor 


săi. 

lată ce zice despre groaznica lovitură Vicenzo Durante, 
aghiotantul lui Cesare, în cartea unde istoriseşte campania 
aventurierului corsican: „îndrăzneţul şef al trupei de 
deznădăjduiţi înainta ameninţător şi furios, bătând plin de 
mânie pământul cu picioarele şi aidoma cu taurul ce 
răspândeşte groaza prin mugetele lui.” 

Dar am mai spus-o, din păcate, Schipani avea la bunele 
sale însuşiri şi cusururi. în loc să trimită pe amândouă 
flancurile iscoade care ar fi alungat pe trăgătorii puşi la 
pândă de Cesare, nu luă nici o măsură, năvăli pe drumurile 
spre Torre-del-Greco şi Favorita, şi pătrunse în strada cea 
lungă din Porţiei, fără măcar să bage de seamă că toate 
uşile şi ferestrele erau închise. 

De fapt, micul şi lungul oraş Porţiei nu-i alcătuit decât 
dintr-o singură stradă. Presupunând că vii de la Favorita, 
strada coteşte atât de brusc la stânga încât, la o depărtare 
de o sută de paşi, pare să fie închisă de o biserică ce se 
înalţă drept în faţa călătorului. Ai zice atunci că n-are altă 
ieşire decât o ulicioară îngustă deschisă între biserică şi 
şirul de case, care se prelungeşte în linie dreaptă. Abia 
când ajungi la câţiva paşi de biserică, recunoşti la stânga 
adevărata trecere. 

Acolo, în acest fel de fundătură, de Cesare îl aştepta pe 
Schipani. 

Două tunuri apărau intrarea ulicioarei cu gurile îndreptate 
spre toată lungimea străzii, pe unde trebuiau să sosească 
republicanii, în timp ce o baricadă crenelată, unind biserica 
de partea stânga a străzii, întocmea, chiar fără apărători, o 
piedică aproape de netrecut. 

De Cesare şi două sute de oameni se aflau în biserică; 
artileriştii, bizuindu-se pe trei sute de oameni, apărau 
ulicioara; o sută de oameni erau ascunşi după baricadă; în 
sfârşit, aproape o mie de oameni ocupau casele pe două 
rânduri de-a lungul întregii străzi. 


Când Schipani, măturând totul din calea lui, nu mai fu 
decât la o sută de paşi de capcana aceasta, la semnalul dat 
de cele două tunuri încărcate cu mitralii35, urgia se 
dezlănţui în acelaşi timp. 

Uşa bisericii se deschise şi, pe când se vedea strana 
luminată ca pentru sfânta cuminecătură iar, în faţa 
altarului, preotul, ridica ostia, biserica, aidoma cu un crater 
care izbucneşte, vărsă foc şi moarte. 

În aceeaşi clipă, toate ferestrele se învăpăiară şi armata 
republicană, atacată din faţă, din flancuri şi din spate, se 
găsi ca într-un cuptor. 

Numai prin ulicioara, apărată de cele două tunuri, se 
putea trece. Schipani reînnoi de trei ori asaltul, cu o trupă 
decimată de fiecare dată, conducându-şi oamenii până în 
gura tunurilor, care atunci făceau explozie şi-i secera şiruri 
întregi. 

La a treia oară, trimise cinci sute de oameni din cei opt- 
nouă sute ce-i mai rămâneau, cu ordinul de-a ocoli pe 
ţărmul mării şi de-a şarja bateria din spate, pe când el o va 
ataca din faţă. 

Dar, din nenorocire, în loc să încredinţeze misiunea celor 
mai devotați şi mai bravi, Schipani, cu obişnuita-i 
nesocotinţă, însărcinase pe primii veniţi. Pentru patriotul 
acesta de elită, toţi oamenii aveau aceeaşi inimă, adică la fel 
cu a lui. Oamenii trimişi să-i atace pe sanfedişti executară 
manevra comandată; dar, în loc să-i atace, se uniră cu ei, 
strigând „Trăiască regele!” 

Schipani luă strigătele acestea drept un semnal. Atacă 
pentru a patra oară; dar acum fu primit de focuri şi mai 
puternice decât în celelalte trei daţi, fiind întărite cu ale 
celor cinci sute de oameni ai lui. Mica trupă, sfârtecată din 
toate părţile de ghiulele şi de gloanţe, se învârti ca un 
vârtej, de parcă ameţea, apoi, redusă la a zecea parte, păru 
că se risipeşte ca fumul. 

Schipani rămânea cu vreo sută de oameni împrăştiaţi; 
izbuti să-i adune, se aşeză în fruntea lor şi, pierzând 


nădejdea să mai poată trece, se întoarse ca un mistreţ care 
se năpusteşte asupra vânătorului. 

Fie din respect, fie de groază, mulţimea ce-i tăia 
retragerea se dădu în lături înaintea lui; dar trecu printr-un 
dublu foc. 

Pierdu jumătate din oameni şi, mereu urmărit, numai cu 
treizeci-patruzeci de ostaşi, ajunse la Castellamare. Avea 
două răni: una la braţ, alta la coapsă. 

Acolo, se aruncă într-o străduţă. O uşă era deschisă; intră. 
Din fericire, era a unui patriot care-l recunoscu, îl ascunse, 
îi pansa rănile şi-i dădu alte haine. 

În aceeaşi zi, Schipani nevoind să-l compromită mai multă 
vreme pe mărinimosul cetăţean,. îşi luă rămas bun şi, când 
se înnopta, porni în munţi. 

Rătăci astfel două-trei zile; dar, fiind recunoscut, fu arestat 
şi dus la Procida împreună cu alţi doi patrioţi, Spano şi 
Battistessa. 

Vă amintiţi că la Procida, judeca Speciale, care-i făcuse lui 
Troubridge impresia că-i bestia cea mai veninoasă, pe care 
a văzut-o vreodată. 

S-o isprăvim cu Schipani, cum vom fi isprăvit curând cu 
atâţia alţii şi, totodată, să facem cunoştinţă cu Speciale 
printr-una din grozăviile care zugrăvesc mai bine un om, 
decât toate descripţiile ce i s-ar putea face. 

Spano era un ofiţer ce-şi începuse serviciul sub monarhie; 
republica îl înaintase la gradul de general, însărcinat să se 
împotrivească marşului lui Cesare; fusese surprins de un 
detaşament sanfedist şi luat prizonier. 

Battistessa deținuse un post mai neînsemnat; avea trei 
copii şi trecea drept unul din cei mai cinstiţi cetăţeni din 
Neapole: cardinalul Ruffo apropiindu-se, îşi luase puşca şi 
fără zarvă, fără lăudăroşenie, se aşezase în rândurile 
patrioţilor, unde se bătuse cu sincerul curaj al omului, cu 
adevărat brav. 

Nimeni pe lume nu-i putea imputa nimic. 


Se supusese chemării patriei lui, şi atâta tot. Ce-i drept nu 
sunt clipe când faptul acesta merită moartea, şi ce moarte! 
Veţi vedea. 

Să nu vă miraţi când cel ce scrie rândurile acestea iese din 
roman pentru a reveni la istorie, se indignează şi 
izbucneşte în blesteme. Niciodată, în groaznicele închipuiri 
ale frigurilor, n-ar putea născoci ceea ce i-a trecut sub ochi 
în ziua când a pus mâna pe regeasca îngrămădire de 
cadavre din '99. 

Prin judecata lui Speciale, toţi trei prizonierii fură 
condamnaţi la moarte. 

Moartea era spânzurătoarea, moarte cumplită chiar numai 
prin ideea dezonorantă despre ştreang. 

Dar printr-o împrejurare moartea lui Battistessa fu şi mai 
cumplită decât se putuse prevedea. 

După ce rămăseseră aliniate douăzeci şi patru de ore de 
spânzurătoare, trupurile lui Battistessa, lui Spano şi lui 
Schipani fură expuse în biserica Spirito-Sancto, din Ischia. 

Dar, odată culcat pe patul funebru, trupul lui Battistessa 
scoase un oftat, şi preotul băgă de seamă, cu o uimire plină 
de groază, că marele supliciu nu-i pricinuise moartea. 

Un horcăit înăbuşit, dar continuu, dovedea că mai trăia, în 
timp ce se vedea cum pieptul i se ridică şi se lasă. 

Încetul cu încetul, se dezmetici şi îşi veni cu totul în fire. 
Părerea tuturor era că omul acesta ce fusese executat, o 
isprăvise cu moartea care, timp de douăzeci şi patru de ore 
îl ţinuse în braţe; dar nimeni, nici măcar preotul a cărui 
datorie era poate să aibă curaj, nu îndrăzni să hotărască 

nimic, fără să primească ordinele lui Speciale. 

Aşa că se trimise un mesaj la Procida. 

Închipuiţi-vă spaima unui nenorocit care iese din 
mormânt, revede ziua, cerul, natura, prinde iar gust de 
viaţă, respiră, îşi aduce aminte şi zice: „Copiii mei!” şi 
gândeşte că totul poate nu-i decât unul din visurile morţii, 
pe care Hamlet se teme să-l vadă supraviețuind vieţii. 


E Lazăr înviat, care a îmbrăţişat-o pe Marta, a mulţumit 
Magdalenei, a preaslăvit pe Isus, şi simte că pe ţeastă îi 
cade din nou lespedea mormântului. 

E ceea ce simţi, sau cel puţin trebuie să fi simţit 
nenorocitul Battistessa, văzând că trimisul se întoarce 
însoţit de călău. 

Călăul primise ordinul de a-l scoate din biserica unde, 
pentru a servi răzbunările unui rege, nu mai era drept de 
azil; apoi, pe trepte, trebuia, ca să nu-şi mai revină de data 
aceasta, să-l înjunghie cu cuțitul. 

Nu numai că judecătorul ordona cazna, dar o mai şi 
născocea: o caznă după bunul său plac, o caznă care nu se 
găsea în lege. 

Ordinul fu executat întocmai. 

Şi să nu se mai spună că mâna morţilor nu-i mai puternică 
decât a celor vii, pentru a răsturna tronurile regilor, care au 
trimis în cer asemenea martiri! 

Să ne întoarcem acum la Neapole. 

Aici dezordinea era atât de mare, încât niciunul dintre 
fugarii scăpaţi din măcelul de la castelul del Carmine nu se 
gândise să prevină directoratul că fortul căzuse în 
stăpânirea sanfediştilor. 

Comandantul din Castello-Nuovo neştiind ce se petrecuse 
peste noapte, trase deci, la ora şapte dimineaţa, după cum 
fusese hotărât, cele trei lovituri de tun ce trebuiau să 
servească drept semnal lui Schipani. 

S-a văzut nenorocita urmare a mişcării lui. 

Abia se trăseseră loviturile de tun, când comandanții 
castelelor şi ceilalţi ofiţeri superiori fură înştiinţaţi că fortul 
del Carmine era luat iar tunurile, în loc să mai fie 
îndreptate spre podul Magdalena. erau întoarse spre strada 
Nuova şi împotriva Pieţii-Vechi, adică amenințau oraşul în 
loc să-l apere. 

Totuşi, se luă hotărârea ca, în clipa când Schipani, cu mica 
lui armată, va fi văzut că iese din Porţiei, cu toată primejdia 


ce s-ar putea ivi, să se înainteze spre tabăra cardinalului 
Ruffo pentru a face o diversiune. 

Din Castello-Nuovo trebuia dat semnalul coborârii de la 
San-Martino şi al ieşirii din forturi. Aşa că ofiţerii superiori, 
printre care şi Salvato, stăteau cu luneta în mână şi cu ochii 
aţintiţi pe Porţiei. 

Se zări plecând din Granatello ca un vârtej de colb în 
mijlocul căruia străluceau arme de azvârlit proiectile. 

Era Schipani, înaintând spre Favorita şi spre Porţiei. 

Se văzu cum patrioţii se înfundau în lunga stradă pe care 
am descris-o; apoi se auzi bubuind tunul; apoi un nor de 
fum se ridică deasupra caselor. 

Timp de două ore, detunăturile artileriei urmară una după 
alta, despărțite numai de intervalul necesar pentru 
reîncărcarea tunurilor; şi fumul, tot mai des, nu încetă să se 
ridice la cer; apoi vuietul se stinse, fumul se împrăştie 
încetul cu încetul. Se văzu în locurile unde drumul era 
descoperit, o mişcare în sens invers cu cea care se desluşise 
cu trei ore mai înainte. 

Era Schipani care, cu cei treizeci-patruzeci de oameni ai 
lui, se întorcea la Castellarnare. 

Totul se sfârşise. 

Numai Michele şi Salvato se îndărătniceau să urmărească, 
vorbind încet şi arătându-şi-l unul altuia, de câte ori se ivea 
la faţa apei un punct negru care se apropia. 

Cum nu mai era decât la vreo jumătate de leghe, li se păru 
că, din când în când, vedeau ieşind din apă o mână care le 
făcea semne. 

De multă vreme, amândoi crezuseră că, în punctul negru, 
recunoşteau capul lui Pagliucella. Dat fiind semnele pe care 
le făcea, acelaşi gând le trecu prin minte: cerea ajutor. 

Coborâră în grabă, puseră mâna pe o barcă ce slujea la 
comunicarea dintre Castello-Nuovo şi Castello-del-Ovo, 
săriră în ea, apucară fiecare o vâslă şi, unindu-şi sforţările, 
trecură de far. 

Apoi priviră în jurul lor şi nu mai văzură nimic. 


Dar, după o clipă, la numai douăzeci şi cinci - treizeci de 
paşi, capul se ivi din nou. De astă dată, nu se mai îndoiră: 
era într-adevăr Pagliucella. 

Pământiu la faţă, ochii îi ieşeau din orbite, gura i se 
deschidea pentru a răcni şi a cere ajutor. 

Era vădit că înotătorul, la capătul puterilor, se îneca. 

— Vâsleşte singur, domnule general, strigă Michele; voi fi 
mai repede lângă el înotând decât vâslind. 

Apoi, lepădându-şi hainele, se azvârli în mare. 

Dintr-un singur avânt, înotă sub apă jumătate din disTanţa 
ce-i despărţea de Pagliucella, şi reapăru la vreo doisprezece 
paşi de el. 

— Curaj! îi strigă el atunci. 

Pagliucella voi să răspundă; apa mării îi umplu gura şi 
dispăru. 

Îndată Michele se afundă şi vreo zece-douăsprezece clipe 
nu se mai arătă. 

În sfârşit marea spumegă, şi capul lui despică apa; se 
strădui să iasă pe de-a-ntregul la suprafaţă; dar, simțind că 
se scufundă şi el, n-avu vreme decât să strige: 

— La noi, domnule general! Ajutor! Săriţi! 

Din două mânuiri.- Salvato fu lângă el la lungimea unei 
vâsle; dar, în clipa când întindea mâna să-l apuce de păr, 
Michele se scufundă, târât în viitoare de o putere nevăzută. 

Salvato nu putu decât să aştepte; aşteptă. 

Un nou clocot se ivi înaintea bărcii; Salvato se întinse 
aproape cu tot trupul în afară şi-l înhaţă pe Michele de 
gulerul cămăşii. 

Atrăgând barca la el cu genunchii, ţinu capul lazaronelui 
deasupra apei, până când răsuflă din nou. 

Odată cu respiraţia îşi reveni şi inima. 

Michele se agăţă de barcă, pe care crezu c-o răstoarnă. 

Salvato se îndreptă repede de cealaltă parte ca să ţină 
cumpăna. 

— Mă strânge, bolborosi Michele, mă strânge. 

— Încearcă să urci cu el în barcă, îi răspunse Salvato 


— Ajută-mă, domnule general, şi dă-mi mâna; dar ai grijă 
să treci de cealaltă parte! 

Rămânând pe banca de la babord36, Salvato îşi întinse 
mâna până la tribord37. Michele i-o apuca. 

Atunci, cu minunata-i putere, Salvato il trase la el. într- 
adevăr, Pagliucella îl ţinea de brâu şi-i împiedicase toate 
mişcările. 

— Slavă Domnului! exclamă Michele, sărind anevoie peste 
marginea bărcii, cât pe ce să dau de minciună proorocirea 
bătrânei Nanno, şi i-aş fi datorat-o prietenului meu 
Pagliucella! Dar se vede că, negreşit, cel care trebuie să fie 
spânzurat nu poate să se înece. Oricum vă mulţumesc, 
domnule general. Parcă ne jucăm de-a ne scăpa unul altuia 
viaţa. Aţi câştigat ultima partidă, aşa că vă rămân îndatorat. 
Gata! Şi acum să ne îngrijim de voinicul ăsta. 

Era vorba, după cum prea bine înţelegeţi, de Pagliucella. 
Căzuse în nesimţire şi-i curgea sângele dintr-o dublă rană: 
un glonte, fără să atace osul, îi străbătuse muşchii coapsei. 

Salvato socoti că n-avea nimic mai bun de făcut decât să 
vâslească din răsputeri spre Castello-Nuovo şi, cum 
Pagliucella dădea vădit semne că mai trăieşte, să-l 
încredinţeze unui medic. 

Trăgând la mal la picioarele zidului, găsiră un om ce-i 
aştepta: era doctorul Cirillo care, noaptea trecută, se 
refugiase la Castello-Nuovo. 

Urmărise cu ochii şi în cele mai mici amănunte drama ce 
se petrecuse şi, ca un Deus ex machina, sosea pentru 
deznodământ. 

Datorită unor pături calde, fricţiunilor cu spirt camforat şi 
introducerii de aer în plămâni, Pagliucella îşi veni curând în 
fire, şi putu să istorisească înspăimântătorul măcel din care 
scăpase ca prin minune. 

Abia îşi isprăvise povestirea ce nu mai lăsa patrioţilor din 
Neapole alt mijloc de scăpare decât să se apere la 
adăpostul forturilor până în clipa din urmă. iar doctorul 
Cirillo pansa rana din coapsă, la care răceala apei şi mai cu 


seamă primejdia prin care trecuse împiedicaseră pe rănit 
să se gândească până atunci, când li se anunţă că Bassetti, 
atacat la Capodichino de Fra-Diavolo şi de Mammone, 
fusese nevoit să se retragă, şi, urmărit cu străşnicie, se 
întorcea în dezordine în oraş. 

Se spunea că lazzaronii trecuseră de strada dei Studi şi se 
aflau la largo San-Spirito. 

Salvato înhaţă o puşcă, Michele de asemenea, ieşiră din 
Castello-Nuovo împreună cu doi-trei patrioţi, şi mai 
recrutară câţiva la largo del Castello. Michele, cu lazzaronii 
lui aşezaţi pe strada Medina, se repezi pe via dei Lombardi, 
ca să ajungă la Toledo, ceva mai înainte decât Mercatello; 
Salvato ocoli pe la San-Carlo şi la biserica San-Ferdinand să 
adune oamenii lui Bassetti care, zice-se, fugeau spre Toledo 
răcnind c-au fost trădaţi; expedie doi-trei trimişi patrioţilor 
din San-Martino ca să coboare de pe înălţimea lor şi să-i 
sprijine mişcarea; apoi se avântă şi el în strada Toledo unde, 
într-adevăr, era mare zarvă şi învălmăşeală. 

— Câtva timp, fluviul pe care-l conducea Salvato se scurse 
între două vârtejuri de fugari înnebuniţi. Dar văzând că 
frumosul tânăr, cu capul gol, părul în vânt, şi puşca în mână, 
îi îmbărbăta pe limba lor, chemându-i înapoi la luptă, 
începură să roşească de panica lor; apoi se opriră, 
îndrăznind să privească în urmă. 

Sanfediştii barau strada din josul urcuşului dei Studi, şi în 
rândul întâi se vedeau Fra-Diavolo, în portul său elegant şi 
pitoresc, şi Gaetano Mammone cu vesta şi pantalonii de 
morar, odinioară albi şi plini de făină, astăzi roşii, din care 
picura sânge. 

Văzându-i pe cei doi groaznici conducători de mase, 
spaima provinciei Campania, patrioţii şovăiră o clipă. Dar,- 
din fericire, tocmai atunci Michele venea prin via dei 
Lombardi, şi se auzea bătând atacul pe strada Infrascata. 
Fra-Diavolo şi Mammone se temură c-au înaintat prea mult 
şi, fără îndoială, rău informaţi despre poziţiile ocupate de 


cardinal, necunoscând înfrângerea lui Schipani, ordonară 
retragerea. 

Numai că, retrăgându-se, lăsară două-trei sute de oameni 
în muzeul Burbonian, unde se baricadară. 

De pe această minunată poziţie, pe care patrioţii nu se 
îngrijiseră s-o ocupe, dominau povârnişul de la Infrascata, 
salita38dei Studi, care-i o prelungire a străzii Toledo, şi 
largo del Pigne, pe unde puteau să comunice cu cardinalul. 

Dealtfel, odată ajunşi la Imbrecciata della Sanită, Fra 
Diavolo şi Gaetano Mammone se opriră, luară în stăpânire 
casele din dreapta şi din stânga străzii, şi aşezară o baterie 
de tunuri lângă via della Cala. 

Salvato şi Michele nu erau prea siguri de oamenii lor, 
obosiţi de o luptă de două zile, ca să atace o poziţie atât de 
tare ca a muzeului Burbonico. Se opriră la largo San- 
Spirito, baricadară salita dei Studi şi ulicioara ce duce la 
poarta palatului, şi puseră un post de o sută de oameni în 
strada Sfânta-Maria-din-Constantinopole. 

Salvato ordonase să se ocupe mănăstirea cu acelaşi nume, 
care, situată pe un colnic, se înalţă deasupra muzeului; dar, 
printre cei şase-şapte sute de oameni de sub comanda lui, 
nu găsi cinzeci de liber-cugetători ce ar, fi îndrăznit să 
săvârşească asemenea nelegiuire, până într-atâta unele 
prejudecăţi mai erau înrădăcinate chiar în mintea 
patrioţilor. 

Noaptea se apropia. Republicani şi sanfedisti erau tot atât 
de obosiţi şi unii şi alţii. In amândouă părţile, nu se 
cunoştea adevărata situaţie a lucrurilor şi schimbarea pe 
care, diferitele lupte de peste zi, o aduseseră în poziţiile 
asediatorilor şi ale asediaţilor. De comun acord, focul încetă 
şi, printre cadavre, pe lespezile roşii de sânge, toţi se 
culcară, cu mâna pe.arme şi, încrezători în paza 
santinelelor, se deprindeau, prin somnul trecător al vieţii, 
cu somnul veşnic al morţii. 

14. NOAPTEA DE 14 SPRE 15 IUNIE. 


Salvato nu dormea. Se părea că trupul ăsta de fier găsise 
mijlocul de-a se lipsi de odihnă, şi că nu mai avea nevoie de 
somn. 

Socotind că-i de mare însemnătate să ştie, pentru a doua 
zi, unde ajunseseră lucrurile - în timp ce fiecare se 
mulțumea, unul cu un maldăr de paie. altul cu o saltea luată 
dintr-o casă vecină, ca să aibă cea mai bună noapte cu 
putinţă - Salvato, după ce spusese în şoaptă lui Michele 
câteva cuvinte unde se amesteca şi numele Luizei, porni în 
susul străzii Toledo ca şi cum ar fi vrut să meargă la palatul 
regal, acum palat naţional şi, prin vico San-Sepolcro, începu 
să urce povârnişul repede ce duce la mănăstirea San- 
Martino. 

Un proverb napolitan zice: cea mai frumoasă panoramă 
din lume e aceea ce se vede de la fereastra stareţului din 
San-Martino, al cărui balcon pare, într-adevăr, atârnat 
deasupra oraşului şi, de unde privirea îmbrăţişează imensul 
cerc ce se întinde de ia golful de Baia la satul Maddalone. 

După răscoala din 1647, adică după scurta dictatură a lui 
Masaniello, pictorii care luaseră parte la răzvrătire şi, sub 
denumirea de Calfele morţii juraseră să-i combată şi să-i 
ucidă pe spanioli oriunde i-ar întâlni, toţi acei Salvator 
Rosa, Aniello Falcone, Mica Spadozo, rafinaţii timpului, 
pentru a scăpa de răzbunările ce-i amenințau, se refugiară 
la mănăstirea San-Martino care avea dreptul de azil. Dar, 
stând acolo, stareţul se gândi să tragă folos de pe urma lor. 
Le dădu să zugrăvească biserica şi gangul acoperit al 
mănăstirii şi, când ei întrebară ee plată vor primi pentru 
munca lor li se răspunse: 

— Casă şi masă. 

Cum găseau remuneraţia neînsemnată, stareţul porunci să 
se deschidă porţile, zicându-le: 

— Căutaţi în altă parte; poate să primiţi mai mult. 

A căuta în altă parte, însemna să cazi în mâinile spaniolilor 
şi să fii spânzurat; nu se dădură bătuţi în nenorocire şi 
acoperiră zidurile cu capodopere. 


Dar nu ca să le vadă urca Salvato povârnişurile de la San- 
Martino - Rubens, cu penelu-i ce arunca fulgere, ne-a 
arătat cum artele fug din faţa întunecatului geniu al 
războiului, - ci pentru a vedea unde cursese sângele în ziua 
care trecuse şi unde va mai fi vărsat a doua zi. 

Salvato îşi spuse numele patrioţilor care, vreo cinci-şase 
sute la număr, se refugiaseră la mănăstirea San-Martino, 
când Mejean nu-i primise, închizând din nou porţile 
castelului Sant-Elmo. 

De astă dată, nu stareţul le dicta legile lui, ci ei erau 
stăpânii mănăstirii şi ai călugărilor. Aşa că, li se supuneau 
cu slugărnicia fricii. 

Se grăbiră să-l însoţească pe Salvato în chilia stareţului ce 
nu se culcase încă; îl primi cu onorurile cuvenite ducându-l 
la faimoasa fereastră care, după spusele napolitanilor, 
deschizându-se deasupra Neapolului, se deschide de-a 
dreptul spre paradis. 

Priveliştea paradisului se schimbase oarecum într-o 
privelişte a infernului. 

De acolo, se vedea foarte bine poziţia sanfediştilor şi a 
republicanilor. 

Sanfediştii înaintau pe strada Nuova, adică pe plajă, până 
la strada Francesca, unde aveau o baterie de tunuri de 
mare calibru, înălțându-se peste portul mic şi portul 
comercial. 

Era punctul cel mai înaintat al aripii lor stingi. Acolo erau 
de Cesare, Lamarra şi Durante, locotenenţii Cardinalului. 

Cealaltă aripă, adică aripa dreaptă, comandată de Fra- 
Diavolo şi Mammone, avea, după cum am spus, avanposturi 
la muzeul Burbonian, din susul străzii Toledo. 

Tot centrul se întindea prin San-Giovanni î Carbonara, prin 
piaţa 'Tribunalelor şi prin străzile San-Pietro şi Arena, până 
la fortul del Carmine. 

Cardinalul se mai afla tot în casa lui de la podul 
Magdalena. 


Numărul sanfediştilor care atacau Neapolul era uşor de 
socotit: treizeci şi cinci până la patruzeci de mii de oameni. 
Aceşti duşmani exteriori erau cu atât mai primejdioşi cu 
cât se puteau bizui cam pe acelaşi număr de duşmani 

interiori. 

Republicanii, adunându-şi toate puterile, erau abia cinci- 
şase mii. 

Salvato, cuprinzând cu privirea imensul orizont, înţelese 
că, de 1 vreme ce ieşirea lui nu alungase inamicul afară din 
oraş, era nechibzuit să mai menţină lunga-i înaintare de pe 
strada Toledo, care îngăduia inamicului, datorită relaţiilor 
pe care le avea în interior, să-i taie retragerea spre forturi. 
Se hotări deci, chiar în clipa aceea. Chemă la el pe 
Manthonnet, îi arătă poziţiile, lămurindu-l ca strateg, de 
primejdia ce-l ameninţa, şi-l convinse să fie de aceeaşi 
părere. 

Atunci coborâră amândoi şi se anunţară la directorat. 

Directoratul era în deliberare. Ştiind că nu se putea 
aştepta nimic de la Mejean, trimisese un sol colonelului 
Giraldon, comandantul oraşului Capua. îi cerea oameni în 
ajutor, pe baza tratatului de alianţă ofensivă şi defensivă 
dintre republica franceză şi republica parthenopeană. 

Colonelul Giraldon răspunsese că-i era cu neputinţă să 
încerce o înaintare spre Neapole; dar declara că, de-ar vrea 
patrioţii să-i urmeze sfatul, să aşeze în mijlocul lor bătrânii, 
femeile şi copiii, să atace cu baioneta şi să-l ajungă din 
urmă la Capua; făgăduia, pe onoarea franceză, să-i ducă 
până în Franţa. 

Fie că sfatul ar fi fost bun, fie că temerile pentru Luiza i-ar 
fi învins patriotismul, Salvato, auzind raportul trimisului, se 
alătură părerii colonelului şi stărui ca planul, ce preda 
Neapolul dar salva patrioţii, să fie adoptat. Pentru a-şi 
susţine sfatul, prezentă situaţia celor două armate; făcu 
apel la Manthonnet care, ca şi el, se încredinţase că era cu 
neputinţă să se apere Neapolul. 


Manthonnet recunoscu că Neapolul era pierdut, dar 
declară că napolitanii trebuiau să piară odată cu Neapolul 
şi că socotea drept o onoare să se înmormânteze sub 
dărâmăturile oraşului, pe care el însuşi mărturisea că nu-l 
mai poate apăra. 

Salvato reluă cuvântul, combătu părerea lui Manthonnet, 
demonstra că tot ce era mare, nobil şi generos fusese de 
partea Republicii; că a decapita patrioţii, însemna să 
decapitezi Revoluţia. Spuse că poporul, încă prea orb şi 
prea incult pentru a-şi susţine propria cauză, adică cea a 
progresului şi a libertăţii, ar cădea, după nimicirea 
patrioţilor, sub o tiranie şi într-o beznă şi mai mari decât 
înainte, pe când dimpotrivă, patrioţii, adică principiul viu al 
libertăţii, nefiind decât strămutați afară din Neapole, şi-ar 
urma opera cu mai puţină putere de înrâurire fără îndoială, 
dar cu statornicia exilului şi autoritatea nenorocirii. Toporul 
reacţiunii răpunând capete ca ale unui Pagano, unui Cirillo, 
unui Conforti, unui Ruvo, întrebă dacă sângerosul seceriş n- 
ar secătui pământul patriei pe cincizeci de ani, poate pe un 
secol, şi dacă aveau dreptul câţiva oameni, în lăcomia lor de 
glorie şi-n ambiția de martiriu, să văduvească atât de 
curând posteritatea de cei mai mari oameni ai ei. 

Am văzut că o zadarnică trufie mai rătăcise de multe ori la 
Neapole, nu numai pe indivizi, jertfindu-se pe sine, ci 
organele constituite39, jertfind patria. Şi de data aceasta, 
părerea majorităţii fu pentru jertfă. 

— Bine, se mulţumi să spună Salvato, să murim! 

— Să murim! repetară cei de faţă într-un singur glas, cum 
ar fi făcut senatorul roman când se apropiau galii sau 
Hanibal. 

— Şi acum, reluă Salvato, să murim, dar dăunând cât mai 
mult duşmanilor noştri. Umblă zvonul că o flotă franceză, 
după ce a trecut prin strâmtoarea Gibraltar, s-a adunat la 
Toulon, de unde abia a ieşit ca să ne vină în ajutor. N-o cred; 
dar în sfârşit lucrul e cu putinţă. Să prelungim deci 


apărarea, şi de aceea, s-o mărginim la punctele care se pot 
apăra. 

— Cât despre asta, zise Manthonnet. sunt de părerea 
colegului meu Salvato şi, cum îl recunosc drept mai bun 
strateg decât noi, am încredere în el pentru această 
concentrare. 

Directorii încuviinţară din cap. 

— Atunci, rosti Salvato, voi propune să tragem o linie care, 
la sud, va începe la Immacolatella, va cuprinde portul 
comercial şi vama, va trece prin strada del Molo, îşi va avea 
avanposturile pe strada Medina, va urma prin largo del 
Castello, prin San Carlo, prin palatul naţional, urcuşul 
Gigantului, îmbrăţişând Pizzo-Falcone, şi va cobori prin 
strada Chiatomone până la Vittoria, unindu-se prin strada 
San-Caterina şi Giardimii, cu mănăstirea San-Martino. 
Această linie se va sprijini pe Castello-Nuovo, pe palatul 
naţional, pe Castello-del-Ovo şi pe fortul Sant-Elmo. Prin 
urmare, va da adăposturi celor care o vor apăra, în cazul 
când ar fi înfrânți. Oricum dacă n-avem trădători în 
rândurile noastre, putem ţine piept o săptămână, ba chiar 
mai mult. Şi cine ştie ce se va întâmpla într-o săptămână? 
La urma urmei, flota franceză poate să vină; şi datorită unei 
apărări energice - şi nu poate fi energică decât fiind 
concentrată - poate să obţinem condiţii bune. 

Planul era înţelept; fu adoptat. Se lăsă lui Salvato grija de 
a-l executa şi, după ce o linişti pe Luiza prin prezenţa lui, 
ieşi iar din Castello-Nuovo pentru a readuce trupele 
republicane în limitele pe care le arătase. 

În răstimp, un mesager al colonelului Mejean cobora prin 
via del Cacciotoli, prin străzile Monte-Mileto şi del 
Infrascata, trecea în spatele muzeului Burbonian, mergea 
în josul străzii Carbonara iar, prin poarta Capuana şi 
Arenaccia, ajungea la podul Magdalena şi se anunţa la 
cardinal drept un trimis al comandantului francez. 

Era ora trei noaptea. Cardinalul se trântise pe pat abia de 
un ceas; dar, cum era singurul şef împuternicit de rege, luii 


se raporta orice lucru important. 

Mesagerul fu introdus la cardinal. 

Îl găsi culcat pe pat, gata îmbrăcat, cu pistoale aşezate la 
îndemână, pe o masă. 

Mesagerul îi întinse o hârtie ce reprezenta pentru el ceea 
ce plenipotenţiarii numesc scrisorile lor de acreditare. 

— Atunci, întrebă cardinalul după ce citi, vii din partea 
comandantului din fortul Sant-Elmo? 

— Da, Eminenţă, zise trimisul, şi aţi observat desigur că 
domnul colonel Mejean a păstrat cea mai strictă 
neutralitate în luptele care s-au dat până astăzi sub zidurile 
Neapolului. 

— Da, domnule, răspunse cardinalul, şi trebuie să spun că, 
dat fiind duşmănia francezilor împotriva regelui Neapolului, 
această neutralitate m-a mirat. 

— Comandantul fortului Sant-Elmo ar dori, înainte de a se 
hotări pentru sau contra, să ia legătura cu Eminenţa 
Voastră. 

— Cu mine? Şi în ce scop? 

— Comandantul fortului Sant-Elmo e un om fără 
prejudecăţi care-i liber de-a se purta cum îi va conveni; îşi 
va avea în vedere interesele înainte de-a trece la fapte. 

— Aha! 

— Se spune că orice om găseşte o dată în viaţa lui prilejul 
de-a se îmbogăţi; comandantul fortului Sant-Elmo gândeşte 
că prilejul ăsta s-a ivit pentru el. 

— Şi se bizuie pe mine ca să-l ajut? 

— Gândeşte că Eminenţa Voastră are mai mare interes de- 
a fi prietenul decât duşmanul său, şi îşi oferă prietenia 
Eminenţei Voastre. 

— Prietenia lui? 

— Da. 

— Cum asta? Gratis? Fără condiţii? 

— Am spus Eminentei Voastre că acum socoate că i s-a 
prezentat prilejul de-a se îmbogăţi. Dar Eminenţa Voastră 


să se liniştească: nu-i ambițios, şi-i vor ajunge cinci sute de 
mii de franci. 

— Într-adevăr, zise cardinalul, lucrul e de o modestie 
exemplară; din nenorocire, nu cred că vistieria armatei 
sanfediste să aibă a zecea parte din această sumă. Dealtfel, 
ne putem încredința. 

Cardinalul apăsă pe un clopoțel; valetul intră. Ca şi 
cardinalul, toţi cei din jurul său dormeau iepureşte. 

— Întreabă-l pe Sacchinelli cât avem în casă. Valetul se 
înclină şi ieşi. 

După o clipă, se întoarse. 

— Zece mii două sute cincizeci de ducați, zise el. 

— Vedeţi, patruzeci şi unu de mii de franci în totul) e şi mai 
puţin decât vă spuneam. 

— Ce consecinţă trebuie să trag din răspunsul Eminenţei 
Voastre? 

— Aceasta, domnule, rosti cardinalul ridicându-se într-un 
cot şi aruncând o privire dispreţuitoare asupra trimisului, 
aceasta: fiind un om cinstit - ceea ce-i de netăgăduit, că, de 
n-aş fi, aş avea de douăzeci de ori această sumă la dispoziţia 
mea - n-aş putea trata cu un mizerabil ca domnul colonel 
Mejean. Şi chiar de-aş avea suma, i-aş răspunde ce vă 
răspund acum. Am venit să lupt împotriva francezilor şi a 
napolitanilor cu praf de puşcă, fier şi plumb, şi nu cu aur. 
Duceţi-mi răspunsul împreună cu expresia desconsideraţiei 
mele comandantului din fortul Sant-Elmo. 

Şi, arătând trimisului cu degetul uşa camerei: 

— De azi înainte, să nu mă mai treziţi decât pentru lucruri 
importante, zise el, lăsându-se iar în pat. 

Mesagerul urcă din nou la fortul Sant-Elmo, şi raportă 
colonelului Mejean răspunsul cardinalului. 

— Eh! La dracu! murmură el după ce-l ascultă, aşa ceva mi 
se întâmplă numai mie! Să întâlnesc în acelaşi timp oameni 
cinstiţi la sanfedişti şi la republicani! Hotărât lucru, n-am 
noroc! 


15. CĂDEREA SFÂNTULUI IANUAR, TRIUMFUL 
SFÂNTULUI ANTON. 

A doua zi, la revărsatul zorilor, adică la 15 iunie dimineaţa, 
sanfediştii băgară de seamă că avanposturile republicane 
erau evacuate şi făcură recunoaşteri, sfioase la început, dar 
mai îndrăzneţe încetul cu încetul, bănuind vreo cursă. 

Într-adevăr, peste noapte, Salvato ordonase să se aşeze 
patru baterii de tunuri: 

Una la colţul palatului Chiatomone, ce bătea toată strada 
cu acelaşi nume, peste care se înălța totodată şi Castello- 
del-Ovo; 

Alta, după o întăritură ridicată în grabă, între strada 
Nardonna şi biserica San-Ferdinand; 

A treia, pe strada Medina; 

Şi a patra între porto Piccolo, astăzi vama, şi 
Immacolatella. 

Încât, abia ajunseră sanfediştii în dreptul străzii 
Concezione, abia se iviră la capătul străzii Monte-Oliveto, şi 
dădură în strada Nuovo, că tunurile bubuiră laolaltă în 
aceste trei puncte, şi văzură cum se înşelaseră cu 
desăvârşire, crezând că republicanii părăsiseră lupta. 

Se retraseră deci dincolo de loviturile proiectilelor, 
adăpostindu-se pe străzile transversale, unde ghiulelele şi 
mitraliile nu puteau să-i ajungă. 

Totuşi stăpâneau trei sferturi din oraş. 

Aşa că, puteau în voie jefui, da foc, arde casele patrioţilor 
şi ucide, înjunghia, frige şi mânca pe proprietarii lor. 

Dar, lucru rar şi neaşteptat, cel împotriva căruia se 
îndreptă mai întâi mânia lazzaronilor a fost sfântul Ianuar. 

Un fel de consiliu de război se întruni în Piaţa-Veche, în 
faţa casei beccaiului, rănit, consiliu la care lua el parte, în 
scopul de a-l judeca pe sfântul Ianuar. 

La început, năvăliră în biserica lui, cu toată împotrivirea 
călugărilor care fură trântiţi pe jos şi călcaţi în picioare. 
Apoi sparseră uşa sacristiei, unde se păstra bustul acestuia 
împreună cu ale celorlalţi sfinţi care-i alcătuiau curtea. Un 


om îl înhaţă fără nici un respect în braţe, îl purtă în toiul 
strigătelor „Jos sfântul Ilanuar!” şi fu de pus pe un stâlp de 
piatră, la colţul străzii Sant'Eligio. 

Acolo, cu mare greutate au fost împiedicaţi lazzaronii să-l 
bată cu pietre. 

bar, în timp ce se duseseră să ia bustul din biserică, sosise 
un om care, prin autoritatea lui asupra norodului şi 
popularitatea sa în mahalalele prostimii din Neapole, avea 
mare putere asupra lazzaronilor. 

Omul acesta era fra Pacifico. 

Pe când era marinar, fra Pacifico văzuse vreo două-trei 
consilii de război pe bordul vasului său. Aşa că ştia cum se 
petrec lucrurile şi dădu un fel de ordine judecății. 

Se duseră la Vicaria, unde luară de la vestiar cinci 
veşminte de judecător şi două robe de avocaţi, şi procesul 
începu. 

Din cei doi avocaţi, unul era acuzatorul public, iar celălalt 
apărătorul din oficiu. 

Sfântul Ilanuar fu interogat legal. 

Îi cerură să-şi spună numele, prenumele, vârsta, titlurile, 
şi-l interogară ca să declare prin ce merite ajunsese la 
înalta poziţie pe care-o ocupa. 

Avocatul său răspunse pentru el şi, trebuie să spunem, că 
mai conştiincios decât o fac de obicei avocaţii. Preamări 
moartea lui eroică, dragostea-i părintească pentru Neapole, 
minunile lui, nu numai prefacerea sângelui în lichid, dar şi 
paraliticii aruncându-şi cârjile, oamenii căzând de la catul al 
cincilea şi ridicându-se nevătămaţi, bastimentele luptând 
împotriva furtunii şi întorcându-se în port, Vezuviul 
stingându-se numai prin prezenţa lui; în sfârşit, austriecii 
învinşi la Velletri, ca urmare a jurământului făcut de Carol 
al III-lea, în timp ce era ascuns în cuptor. 

Din nenorocire pentru sfântul lanuar, purtarea lui, până 
atunci exemplară şi limpede, devenea nedesluşită şi 
îndoielnică de îndată ce francezii intrară în oraş. Minunea 
pe care o săvârşi la ceasul vestit de mai înainte de 


Championnet, cât şi toate celelalte pe care le făcuse în 
folosul Republicii, erau acuzaţii grave de care-i venea greu 
să se dezvinovăţească. 

Răspunse că Championnet îl speriase; că un aghiotant şi 
douăzeci şi cinci de husari erau în sacristie; că, în sfârşit, îl 
ameninţaseră cu moartea dacă minunea nu se înfăptuia. 

La acestea, i se obiectă că un sfânt care mai îndurase 
martiriul nu trebuia să se sperie atât de uşor. 

Dar simţul lanuar răspunse, cu o demnitate mai presus de 
orice, că nu se temuse pentru el, căci poziţia lui de 
preafericit îl punea la adăpostul oricărei lovituri, ci pentru 
scumpii lui călugări, mai puţin pregătiţi decât dânsul să 
sufere martiriul; că spaima lor, văzând pistolul bărbatului 
trimis de generalul francez, fusese atât de mare şi ruga lor 
atât de fierbinte, încât nu li se putuse împotrivi; că, de i-ar fi 
ştiut în stare să rabde cazna, nimic nu l-ar fi putut hotări să- 
şi înfăptuiască minunea; dar că nu putea să-i silească a 
primi martiriul. 

Se înţelege de la sine că toate pricinile acestea fură cu 
succes răsturnate de acuzator care, până la urmă, închise 
gura adversarului. 

Puseră la vot şi, după o deliberare înfierbântată, sfântul 
lanuar fu condamnat, nu numai la degradare, ci să fie şi 
înecat. 

Apoi, în aceeaşi şedinţă, fu numit în locul său prin 
aclamații, sfântul Anton care, descoperind complotul 
frânghiilor, răpise sfântului lanuar popularitatea ce-i mai 
rămăsese; sfântul Anton fu numit patron al Neapolului. 

Franţa, în 1793, îl detronase pe Dumnezeu; Neapole putea 
foarte bine, în 1799, să-l detroneze pe sfântul lanuar. 

Se legă o frânghie de gâtul bustului său, şi-l târâră prin 
toate ulițele Neapolului-Vechi, apoi îl duseră în tabăra 
cardinalului, care întări judecata împotriva lui, îl declară 
decăzut din gradul de căpitan general ac regatului şi, în 
numele regelui, punând sechestru pe tezaurul şi bunurile 
sale, nu numai că-l recunoscu pe sfântul Anton drept 


urmaşul său, dar - ceea ce dovedeşte că nu era străin de 
revoluţia abia făcută, - înmână lazzaronilor un imens drapel 
ce-l înfăţişa pe sfântul Ianuar fugind dinaintea sfântului 
Anton, care-l urmărea înarmat cu un mănunchi de nuiele. 

Cât despre sfântul Ilanuar, fugarul, ţinea într-o mină o 
legătură de frânghii şi-n cealaltă un drapel tricolor 
napolitan. 

Când îi cunoşti pe lazzaroni, îţi poţi închipui bucuria 
pricinuită de un asemenea dar; cu ce strigăte fu primit şi 
cât le spori avântul de ucidere şi de jaf. 

Fra Pacifico fu numit în unanimitate stegar şi, cu drapelul 
în mână, se aşeză în fruntea procesiunii. 

În urma lui, venea întâiul drapel, unde cardinalul era 
reprezentat în genunchi în faţa sfântului Anton care-i 
destăinuia complotul frânghiilor. 

Îl purta bătrânul Basso Tomeo, însoţit de cei trei fii ai lui, 
ca de trei soldaţi de gardă.- 

Apoi venea meşter Donato, trăgându-l pe sfântul Ilanuar de 
frânghie, având în vedere că, de vreme ce fusese 
condamnat, era de drept al călăului, nici mai mult, nici mai 
puţin decât un simplu muritor. 

În sfârşit, mii de oameni înarmaţi cu toate armele ce le 
căzuseră în mână, urlând, făcând zarvă, spărgând uşile, 
aruncând mobilele pe ferestre, dând foc acestor ruguri şi 
lăsând în urma lor o dâră de sânge. 

Apoi, fie din superstiție, fie în bătaie de joc, se răspândi 
zvonul că toţi patrioţii puseseră să li se graveze arborele 
libertăţii pe o parte sau alta a trupului şi, sub cuvântul 
acesta, se înfăptuiră ticăloşii ciudate. Orice patriot peste 
care dădeau lazzaronii pe stradă sau la el acasă, era 
despuiat de haine şi fugărit cu biciul pe uliţi, până când, 
obosit de alergătură, cel care-l urmărea îi trăgea un glonte 
cu puşca sau cu pistolul în şale, ca s-o isprăvească îndată cu 
el, sau în coapsă ca să-i rupă un picior şi plăcerea să ţină 
astfel mai multă vreme. 


Ducesele de Pepoli şi de Cassano, care săvârşiseră crima 
de neiertat în ochii lazzaronilor, de-a face chetă pentru 
patrioţii săraci, fură înhăţate din palatele lor; li se tăie cu 
foarfecele rochiile, jupoanele, în sfârşit toată 
îmbrăcămintea până la brâu, şi le plimbară goale - caste 
matroane pe care nici o pângărire nu le putea înjosi! - din 
stradă în stradă, din piaţă în piaţă, din răspântie în 
răspântie; apoi le duseră la fortul Capua, aruncându-le în 
temniţele Vicariei. 

A treia femeie ce meritase, ca şi ele, titlul de mamă a 
patriei, era ducesa Fusco, prietena Luizei. Deodată, nu se 
ştie cine-i rosti numele - tradiţia vrea să fie unul dintre cei 
pe care-i ajutase. Numaidecât se hotări că vor pleca s-o ia 
de acasă şi s-o supună la aceeaşi caznă. Dar, ca s-ajungi la 
Mergellina, trebuia să străbaţi linia alcătuită de republicani 
de la piaţa Vittoria la fortul San-Elmo. Sosind însă la 
Giardini, pe care nu-i ştiau apăraţi, fură primiţi de 
asemenea împuşcături, încât se retraseră de nevoie, lăsând 
vreo doisprezece morţi sau răniţi pe câmpul de bătălie. 

Înfrângerea aceasta nu-i făcu să-şi părăsească planul i se 
mai înfăţişară la salita di San-Nicolo-de-Iolentino. Dar 
dădură de aceeaşi împotrivire pe strada San-Carlo-delle- 
Tartelle, unde mai lăsară un număr de morţi şi de răniţi. 

În sfârşit, înţeleseră că, necunoscând poziţiile luate de 
republicani, nimereau în vreo linie strategică. Aşa că se 
hotărâră să ocolească prin strada Infrascata, colnicul San- 
Martino pe care vedeau fâlfâind drapelul patrioţilor, să 
ajungă la strada San-lanuar-Antiquano şi să coboare la 
Chiaia prin salita del Vomero. 

Acolo, erau cu totul stăpâni pe teren. Câţiva se opriră să se 
închine madonei de la Pie-di-Grotta, iar cea mai mare parte 
îşi urmară drumul prin Mergellina până la casa ducesei 
Fusco. 

Sosind la fântâna Leului, conducătorul cetei propuse, 
pentru a pune cu siguranţă mâna pe ducesă, să împresoare 
casa fără zgomot. Dar un om răcni că era altă femeie mult 


mai vinovată decât ducesa Fusco: aceea, care-l adăpostise 
pe aghiotantul rănit al generalului Championnet, aceea 
care-i denunţase pe tatăl şi pe fiul Backer şi, denunţându-i, 
fusese pricina morţii lor. 

lar femeia era signora San-Felice. 

Propunerea fu primită cu un singur strigăt: „Moarte 
signorei San-Felice!” 

Şi, fără a mai lua măsurile trebuitoare ca s-o prindă pe 
ducesa Fusco, lazzaronii se repeziră spre casa Palmierii, 
sfărâmară porţile grădinii şi, prin treptele de la intrare, se 
năpustiră înăuntru. 

Casa, după cum ştim, era cu desăvârşire goală. 

Prima furie şi-o vărsară asupra geamurilor, pe care le 
sparseră, şi asupra mobilelor, aruncându-le pe ferestre; 
totuşi, curând se păru că distrugerea lucrurilor nu le mai 
ajungea. 

Strigătele „Ducesa Fusco! Ducesa Fusco! La moarte mama 
patriei!” răsunară peste puţin. Sparseră uşa coridorului 
care unea cele două case, şi se repeziră de la signora San- 
Felice la ducesă. 

Cercetând locuinţa signorei San-Felice, se vedea lesne că 
fusese cu totul părăsită de câteva zile, pe când, numai 
aruncându-ţi ochii în casa ducesei Fusco, te încredinţai că 
de acolo se plecase chiar în clipa aceea. 

Rămăşiţele unui prânz mai erau pe o masă servită într-o 
argintărie foarte frumoasă; în odaia ducesei zăceau pe jos 
rochia şi jupoanele pe care abia şi le scosese, ceea ce arăta 
că fugise travestită pentru a se ocroti. Dacă nu şi-ar fi 
pierdut vremea prădând şi pustiind casa signorei San- 
Felice, o prindeau pe ducesa Fusco, după care veneau de 
atât de departe şi fuseseră zadarnic ucişi şi vreo douăzeci 
dintre ei. 

Îi apucă o furie sălbatică. începură să tragă cu pistoalele în 
oglinzi, să dea foc draperiilor, să ciopârţească mobilele cu 
sabia - când, deodată, făcându-i să tresară în toiul ocupării, 
un glas venit din grădină le strigă semeţ în urechi: 


— Trăiască Republica! Moarte tiranilor! 

Un urlet de canibali răspunse acestui strigăt: vor avea deci 
pe cine să se răzbune pentru dezamăgirea lor. Se repeziră 
în grădină şi pe alee. 

Grădina se alcătuia dintr-un pătrat mare, sădit cu copaci 
frumoşi şi închis cu ziduri; dar, cum nu prezenta nici un 
adăpost, nesocotitul care-şi destăinuise prezenţa prin 
strigătul provocator, nu putea să le scape. 

Portiţa grădinii ce dădea în Pausilipe mai era deschisă; 
pesemne că pe acolo trecuse ducesa Fusco. 

Bănuiala lor ajunse o siguranţă când, pe pragul portiţei 
dinspre munte, lazzaronii găsiră o batistă cu inițialele 
ducesei. 

Ea nu putea fi departe şi plecară la vânătoare prin 
împrejurimi, când, pentru a doua oară, fără să poată ghici 
de unde venea, răsună cu şi mai mare obrăznicie decât 
prima dată, strigătul de „Trăiască Republica! Moarte 
tiranilor!” 

Lazzaronii se întoarseră furioşi: copacii nu erau atât de 
groşi nici atât de deşi ca să poată ascunde un om; dealtfel, 
strigătul parcă pornea de la primul etaj. 

O parte din jefuitori se înapoiară în casă şi se năpustiră pe 
scară, pe când ceilalţi rămâneau în grădină, răcnind: 

— Aruncaţi-ni-l pe fereastră! 

Era într-adevăr gândul vrednicilor sanfedişti; dar 
degeaba, căutară; uitându-se prin căminuri, în dulapuri şi 
sub paturi, că nu găsiră nici urmă de patriot. 

Deodată, deasupra capului unuia din cei rămaşi în 
grădină, răsună, pentru a treia oară, strigătul revoluţionar. 

Era vădit că cel care-l scotea se ascunsese printre crengile 
unui minunat stejar, ce-şi întindea umbra pe o treime din 
grădină. 

Toţi ochii se îndreptară spre copac şi-i scotociră frunzişul. 
In sfârşit, zăriră, cocoţat ca pe o stinghie, papagalul ducesei 
Fusco, elevul lui Velasco şi al lui Nicolino care, în tulburarea 
răspândită de năvala lazzaronilor, o ştersese în grădină şi, 


în spaima lui, nu găsea nimic mai bun de spus decât 
strigătul patriotic învăţat de la cei doi republicani. 

Rău făcu bietul papagal să-şi dezvăluie prezenţa şi opinia 
într-o împrejurare, când prima lui grijă trebuia să fie de-a le 
ascunde pe amândouă. Abia fu descoperit şi recunoscut 
drept vinovatul, că ajunse ţinta puştilor sanfediste; răsună o 
descărcătură şi, străpuns de trei gloanţe, căzu la picioarele 
copacului. 

Aceasta-i mângâie întrucâtva pe lazzaroni de păţania lor; 
nu cutreieraseră atâta chiar degeaba. Ce-i drept, o pasăre 
nu-i un om; dar nimic nu seamănă mai mult cu unii oameni 
decât o pasăre care vorbeşte. 

După execuţie, îşi amintiră de sfântul lanuar pe care 
Donato îl mai târa de capătul unei frânghii şi, cum nu erau 
decât la doi paşi de mare, se urcară într-o barcă şi ajunseră 
în larg; apoi călăul, după ce scufundase de mai multe ori 
bustul sfântului în apă, dădu drumul frânghiei, în toiul 
răcnetelor şi al huiduielilor. Iar sfântul lanuar, ne gândind 
că era clipa să facă o minune, în loc să iasă din nou la faţa 
mării, fie din neputinţă, fie din dispreţ pentru măririle 
cereşti, pieri în adâncurile hăului. 

16. TRIMISUL. 

Din înălţimea turnurilor de la Castello-Nuovo, Luiza San- 
Felice şi Salvato, tânăra femeie rezemându-se de braţul lui, 
putuseră să vadă ce se petrecea în casa Palmieri şi a 
ducesei Fusco. 

Luiza nu ştia de unde venea năvălirea aceasta şi care-i era 
scopul. Dar, vă amintiţi, că ducesa nu primise s-o urmeze la 
Castelle-Nuovo, spunând că mai bine rămâne acasă şi, de-ar 
fi ameninţată de o primejdie gravă, avea mijlocul de a fugi. 

Dat fiind forfota de la Mergellina, de netăgăduit că 
primejdia era gravă; Luiza spera însă că ducesa putuse 
fugi. 

Se sperie mult când auzi împuşcăturile izbucnind deodată; 
era departe de-a bănui că ar fi îndreptate împotriva unui 


papagal. 


În clipa aceea, un om în port țărănesc din Abruzzi atinse 
cu vârful degetelor umărul lui Salvato, care se întoarse 
scoțând un strigăt de bucurie. 

Recunoscuse solul patriot pe care-l trimisese tatălui său. 

— L-ai văzut? întrebă el cu vioiciune. 

— Da, Excelenţă, răspunse trimisul. 

— Ce i-ai spus? 

— Nimic. l-am înmânat scrisoarea voastră, 

— Dar el ce ţi-a spus? 

— Nimic. Mi-a dat aceste trei boabe scoase din mătăniile 
lui. 

— Bine. Ce pot face pentru tine? 

— Să-mi daţi cât mai des prilejul de-a servi Republica şi, 
când orice nădejde va fi pierdută, să-mi daţi şi prilejul de-a 
muri pentru ea. 

— Numele tău? 

— Numele meu e un nume puţin cunoscut şi nu v-ar zice 
nimic. Nici măcar nu-s napolitan, cu toate c-am locuit zece 
ani în Abruzzi; sunt cetăţean din oraşul încă necunoscut 
care va fi cândva capitala omenirii. 

Salvato îl privi cu mirare. 

— Cel puţin rămâi cu noi, îl îmbie el. 

— E totodată dorinţa şi datoria mea, răspunse trimisul. 

Salvato îi întinse mâna; înţelegea că unui astfel de om nui 
se putea oferi altă răsplată. 

Trimisul intră în fort; Salvato se întoarse lângă Luiza. 

— 'Te cunosc după faţă c-o să-mi dai o veste bună, mult 
iubite Salvato! zise ea. 

— Da, într-adevăr, omul ăsta mi-a adus o ştire bună. 

— Omul ăsta! 

— Uite boabele acestea de mătănii. Ei? 

— Ne arată că o inimă devotată şi o voinţă statornică 
veghează de acum înainte asupra noastră şi că, în orice 
primejdie ne-am găsi, nu,trebuie să pierdem speranţa. 

— Şi de la cine-i talismanul ce are darul de a-ţi insufla 
atâta încredere? 


— De la un om ce-mi poartă o dragoste egală cu cea pe 
care ţi-o închin eu ţie, - de la tatăl meu. 

Şi atunci Salvato care, poate vă amintiţi, mai avusese 
prilejul de-a vorbi Luizei despre maică-sa, îi povesti pentru 
întâia dată groaznica legendă a naşterii lui, aşa cum o 
istorisise celor şase conspiratori în seara când se ivise la 
palatul reginei Jeanne. 

Salvato ajungea la sfârşitul povestirii, când atenţia-i fu 
atrasă de mişcarea fregatei engleze Sea-Horse, comandată, 
după cum am mai spus, de căpitanul Ball. Fregata, ancorată 
la început în dreptul portului militar, descrisese, trecând pe 
dinaintea forturilor Castello-Nuovo şi Castello-del-Ovo, un 
cerc mare ce ajungea la Mergellina, adică tocmai la locul 
unde lazzaronii, coborâţi prin Vomero, săvârşeau în casa 
Palmieri şi a ducesei Fusco răzbunarea pe care am văzut-o. 

Privind cu luneta, i se păru că englezii descărcau patru 
tunuri de mare calibru, şi le așezau în baterie la vilă, în 
locul desemnat sub numele de Tuileries. 

După două ore, se auziră puternice bubuituri la capătul 
râului Chiaia, şi ghiulele cădeau în zidurile fortului Castello- 
del-Ovo. 

Cardinalul, aflând că lazzaronii coborâseră prin Vomero 
până la Mergellina, le trimisese în ajutor, pe acelaşi drum, 
ruşi şi albanezi, în timp ce căpitanul Ball le aducea tunuri 
care nu puteau fi urcate prin Infrascata şi. coborâte prin 
Vomero. 

Tunurile acestea aşezate în baterie, băteau fortul del Ovo. 
Datorită acestui nou post cucerit de sanfedişti, patrioţii se 
găseau împresuraţi din toate părţile, şi se înţelegea uşor că, 
apărată cum era, bateria înălţată va dăuna cât mai mult 

fortului del-Ovo. 

Aşa că, la a şasea sau a şaptea descărcătură de artilerie, 
Salvato văzu desprinzându-se o barcă din flancurile 
colosului, ce părea legat de pământ cu un fir de aţă. 

Patriotul care conducea barca, zărindu-l pe Salvato pe 
unul din turnurile de la Castello-Nuovo şi, recunoscându-l 


după uniformă drept un ofiţer superior, îi arătă o scrisoare. 

Salvato ordonă să se deschidă poarta tainică. După zece 
minute, trimisul era lângă el şi-i dădea scrisoarea. 

O citi şi, cum părea de un interes general, o duse pe Luiza 
în odaia ei, cobori în curte şi, punând să fie chemaţi 
comandantul Massa şi ofiţerii din fort, le citi următoarea 
scrisoare: „Dragul meu Salvato, Am observat că urmăreai 
cu acelaşi interes ca şi mine, deşi nu mă bucuram de un loc 
atât de bun, întâmplările care s-au desfăşurat la Mergellina. 

Nu ştiu dacă Pizzo-Falcone, care-ţi ascunde întrucâtva râul 
Chiaia, nu te împiedică să vezi tot atât de desluşit ce se 
petrece la Tuileries; în tot cazul, am să ţi-o spun. 

Englezii abia au descărcat patru tunuri, pe care un 
detaşament de artilerişti ruşi le-au aşezat în baterie, în 
paza unui batalion de albanezi. 

Îi auzi ciripitul! 

De cumva cântă astfel douăzeci şi patru de ore, va fi de 
ajuns ca un alt Josue să vină cu şase trâmbiţe spre a prăbuşi 
zidurile Castelului del-Ovo. 

Această alternativă, de care nu-mi prea pasă, nu-i privită 
cu aceeaşi filosofie de femeile şi copiii adăpostiţi în Castello- 
del-Ovo şi care, la fiecare ghiulea ce-i zguduie zidurile, 
izbucnesc în plâns şi-n văicăreli. 

lată expunerea situaţiei destul de îngrijorătoare în care ne 
găsim. 

lată acum şi propunerea pe care o iau asupra mea 3 ţi-o 
fac pentru a încerca o ieşire. 

Lazzaronii spun că, atunci când Dumnezeu se plictiseşte 
colo sus, deschide ferestrele cerului şi se uită la Neapole. 

Şi nu ştiu de ce mă bate gândul că Dumnezeu se 
plictiseşte şi, pentru a se recrea astă-seară, va deschide una 
din ferestre ca să ne privească. 

Să încercăm, a contribui, astă-seară, la distracţia lui, 
dându-i, dacă-i aşa cum mi-l închipui, spectacolul care 
trebuie să fie cel mai plăcut în ochii lui: spectacolul unei 
trupe de oameni cinstiţi scuturând o ceată de ticăloşi. 


Ce zici? 

Am cu mine două sute din husarii mei, care se vaită că le- 
au amorţit picioarele şi, cum şi-au păstrat carabinele şi au 
fiecare câte o duzină de cartuşe, ei nu doresc decât să le 
întrebuinţeze. 

Vrei să transmiţi propunerea mea lui Manthonnet şi 
patrioţilor din San-Martino? Dacă o primesc, o rachetă 
trasă de ei va arăta că la ora 12 noaptea ne vom aduna să 
cântăm liturghia în piaţa Vittoria. 

Să ne străduim a fi demnă de un cardinal! 

Prietenul sincer şi devotat, Nicolino” 

Ultimele rânduri ale scrisorii fură acoperite de aplauze. 

Guvernatorul din Castello-Nuovo voia să ia comanda 
detaşamentului pe care-l va da fortul pentru această 
expediţie de noapte. 

Dar Salvato îi puse în vedere că datoria lui şi interesul 
tuturor era să rămână la fortul pe care-l comanda, ca să-i 
ţină porţile deschise pentru răniţi şi patrioţi, dacă ar fi 
respinşi. 

Massa se supuse stăruinţelor lui Salvato, căruia atunci i se 
cuveni, netăgăduit, comanda. 

— Acum, ceru tânărul brigadier, un om energic spre a 
duce lui Manthonnet o copie de pe această scrisoare! 

— lată-mă, făcu un glas. 

Şi, răzbind prin mulţime, Salvato văzu venind spre el 
patriotul genovez care-i slujise drept trimis la tatăl său. 

— Cu neputinţă! zise Salvato. 

— Şi adică de ce, cu neputinţă? 

— Ai sosit abia de două ore, şi trebuie să fii frânt de 
oboseală. » 

— Din aceste două ore, am dormit o oră şi m-am odihnit. 

Salvato, care cunoştea curajul şi inteligenţa trimisului său, 
nu i se mai împotrivi; făcu o copie a scrisorii lui Nicolino şi i- 
o dădu, cu ordin formal de-a o preda numai lui Manthonnet 
personal. 

Trimisul luă scrisoarea şi plecă. 


Prin vico della Strada Nuovo, prin străzile Monte-di-Dio şi 
Ponte-di-Chiaia şi în sfârşit prin urcuşul del Petrigo, trimisul 
ajunse la mănăstirea San-Martino. 

Îi găsi pe patrioţi foarte îngrijoraţi. Bubuiturile pe care le 
auzeau dinspre râul Chiaia îi nelinişteau. De aceea, aflând 
că era vorba să se ia tunurile.care băteau, fură cu toţii, şi 
Manthonnet cel dintâi, de părere că o trupă de două sute 
de oameni se va uni cu cei două sute de calabrezi ai lui 
Salvato şi cu cei două sute de husari ai lui Ni colino. 

Abia se citise scrisoarea, când se auziră împuşcături la 
Giardini. Manthonnet ordonă îndată un atac pentru a veni 
în ajutorul celor împresuraţi. Dar, înainte ca oamenii să 
ajungă la salita San-Nicolo-de-Iolentino, nişte fugari urcau 
spre cartierul general, vestind că, fiind atacat de un 
batalion de albanezi venind pe neaşteptate din vico del 
Vasto, micul post din Giardini nu putuse ţine piept şi fusese 
luat cu asalt. 

Albanezii nu iertaseră pe nimeni şi, numai fugind în grabă, 
scăpaseră cei ce aduceau ştirea. 

Oamenii urcară din nou la San-Martino. 

Întâmplarea era groaznică, mai ales cu planul pe care-l 
hotărâseră pentru noaptea următoare. Comunicaţiile erau 
tăiate între San-Martino şi Castello-del-Ovo. S-ar fi putut 
trece printr-un atac brusc, dar zgomotul luptei i-ar fi 
deşteptat pe cei pe care voiau să-i surprindă. 

Manthonnet era de părere să se recucerească Giardini, cu 
orice preţ şi chiar în clipa aceea; dar patriotul genovez ce 
adusese scrisoarea lui Salvato şi pe care acesta îl 
prezentase drept un om de-o neobişnuită inteligenţă şi de 
un neasemuit curaj, înştiinţa că ia asupra lui răspunderea 
să curețe de lazzaroni, între zece şi unsprezece seara,- 
toată strada Toledo, lăsându-i astfel pe republicani să 
treacă. Manthonnet ceru să-i comunice planul său; 
genovezul consimţi, dar nu voi să-l spună decât lui. După ce 
i se destăinui, Manthonnet păru că împărtăşeşte încrederea 
pe care trimisul o avea în el însuşi. 


Aşteptară deci noaptea. 

La ultimul dangăt din Ave Măria, o rachetă, pornită din 
San-Martino, se înălţă în văzduh şi vesti lui Nicolino şi lui 
Salvato să fie gata la douăsprezece noaptea. 

La ora zece seara, trimisul - asupra căruia se aţinteau 
ochii tuturor, dat fiind că de succesul şiretlicului său atârna 
izbânda expediției de noapte care, după spusa lui Nicolino, 
trebuia să-l distreze şi să-l bucure pe Dumnezeu - la ora 
zece, trimisul ceru o pană şi hârtie, şi ticlui o scrisoare. 

Apoi îşi lepădă hainele, puse o vestă ruptă şi murdară, 
schimbă cocarda-i tricoloră cu una roşie, vâri scrisoarea 
între vergeaua şi ţeava puştii şi, făcând un mare ocol prin 
căi lăturalnice, ajunse la strada Foria; prezentându-se în 
strada Toledo prin muzeul Borbonico, de parcă ar veni de la 
podul Magdalena, îşi deschise, după nemaipomenite 
sforţări, un drum prin mulţime şi, până la urmă, sosi la 
cartierul general al celor doi şefi. 

Erau, vă mai amintiţi, Fra-Diavolo şi Mammone. 

Amândoi ocupau parterul palatului Stigliano. 

Mammone şedea la masă şi, după obiceiul său, avea lângă 
el craniul unui mort sau poate chiar al unui muribund de 
curând tăiat cu ferăstrăul, şi de care mai erau strâns lipite 
rămăşiţe de creier. 

Sta singur şi posomorit la masă; că nu-i ardea nimănui să 
împartă cu dânsul prânzurile lui de tigru. 

Fra-Diavolo cina de asemenea într-o cameră vecină. Lângă 
el şedea, îmbrăcată bărbăteşte, frumoasa Francesca pe al 
cărei logodnic îl ucisese, iar după o săptămână ea îl urmase 
în munte. 

Trimisul a fost dus la Fra-Diavolo. 

Îi prezentă arma pentru onor, şi-l pofti să ia depeşa pe 
care i-o aducea. 

Într-adevăr, depeşa era adresată lui Fra-Diavolo, şi venea 
sau mai degrabă era socotită ca venind de la cardinalul 
Ruffo. 


Se ordona vestitului şef de ceată să-l ajungă îndată Ia 
podul Magdalena cu toţi oamenii de care putea dispune. 
Era vorba, zicea Eminenţa Sa, de-o expediţie de noapte ce 
nu putea fi încredinţată decât unui bun executor ca Fra- 
Diavolo. 

Cât despre Mammone, cum trupele i se împuţinaseră cu 
mai mult de jumătate, se retrăgea astă-noapte, reluându-şi 
însă postul a doua zi dimineaţa, în spatele muzeului 
Borbonico, unde s-ar întări. 

Ordinul era iscălit de cardinalul Ruffo, şi un post-scriptum 
mai spunea să nu se piardă o clipă pentru a i se conforma. 
Fra-Diavolo se ridică să se sfătuiască şi cu Mammone. 
Trimisul îl urmă. 

După cum am spus, Mammone şedea la masă. 

Fie că-l bănuia pe trimis, fie că voi numai să facă cinste 
cardinalului, Mammone umplu cu vin craniul care-i slujea 
drept cupă şi i-l întinse, însângerat şi împodobit cu păru-i 
lung, poftindu-l să bea în sănătatea cardinalului Ruffo. 

Trimisul luând craniul din mâinile morarului din Sara; 
strigă: „Trăiască cardinalul Ruffo!” şi, fără să pară câtuşi de 
puţin dezgustat, îl dădu de duşcă. 

— Bine, făcu Mammone: întoarce-te la Eminenţa Sa, şi 
spune-i că o să ne supunem. 

Acesta se şterse la gură cu mâneca, îşi săltă puşca pe 
umăr şi ieşi. 

Mammone clătină din cap. 

— N-am încredere în trimisul ăsta, zise el. 

— Ce-i drept, încuviinţă Fra-Diavolo, că rosteşte cam 
ciudat vorbele. 

— Dacă l-am rechema, spuse Mammone. 

Amândoi alergară la poartă: trimisul tocmai era să 
cetească pe vico San-lommaso, dar mai putea fi zărit. 

— Hei! prietene! îl strigă Mammone. El se întoarse. 

— Ia vino puţin încoace, urmă morarul: o să-ţi spunem 
ceva. 


Trimisul se înapoie, prefăcându-se foarte bine că-i 
nepăsător. 

— Cu ce pot să vă servesc, Excelenţă? întrebă el, punând 
piciorul pe prima treaptă a palatului. 

— Voiam să te întreb din ce provincie eşti? 

— Sunt din Basilicate. 

— Minţi! răspunse un marinar care din întâmplare se 
găsea acolo; eşti genovez ca şi mine: te cunosc după vorbă. 
Marinarul nu isprăvise încă ultimul cuvin t, că Mammone 
îşi scotea un pistol de la brâu şi trăgea asupra nenorocitului 

patriot, care cădea mort. 

Glontele îi străbătuse inima. 

— Scoateţi-i ţeasta acestui trădător, porunci Mammone 
oamenilor săi, şi să mi-o aduceţi plină cu sângele lui. 

— Dar, răspunse unul din ei căruia, fără îndoială, că-i era 
silă de aşa treabă, Excelenţa Voastră mai are una pe masă. 
— Arunc-o pe cea veche şi adu-mi-o pe cea nouă. De azi 

înainte, jur să nu mai beau de două ori din aceeaşi ţeastă. 

Astfel muri unul din cei mai înfocaţi patrioţi din 1799. Muri 
fără să lase altceva decât amintirea lui. Cât despre numele 
său, a rămas necunoscut şi, oricâte cercetări, pentru a-l 
afla, î făcut cel ce scrie rândurile acestea, i-a fost cu 
neputinţă să-l descopere. 

17. ULTIMA LUPTĂ. 

Văzând că nu se mai înapoiază omul al cărui plan îl 
cunoştea şi-l încuviinţase, Manthonnet înţelese ce se 
întâmplase: trimisul său era prizonier sau mort. 

Prevăzuse cazul şi era gata să înlocuiască şiretlicul care 
nu izbutise cu altul. 

Ordonă oa şase toboşari să anunţe atacul în partea de sus 
a străzii Infrascata, şi să-l bată cu atâta avânt şi înflăcărare 
de parcă ar fi urmaţi de un corp de armată de douăzeci de 
mii de oameni. 

Pe lângă toate, ordinul mai spunea să nu se anunţe atacul 
napolitan, ci atacul francez. 


Era vădit că Fra-Diavolo şi Mammone vor crede că 
comandantul fortului San-Elmo se hotăra, în sfârşit, să-i 
atace, iar ei se vor repezi înaintea francezilor. 

Se petrecu ceea ce Manthonnet prevăzuse: la primele 
bătăi de tobă, Fra-Diavolo şi Mammone îşi înhăţară armele. 

Bătaia tobelor şi răsunetul acesta posomorit adevereau 
ordinul dat de cardinal. 

Fără îndoială că, în vederea acestui atac îl rechemase pe 
Fra-Diavolo lângă el, şi ordonase lui Mammone să se 
întărească în spatele muzeului Borbonico, ce se află drept 
în faţa povârnişului de la Infrascata. 

— Oho! exclamă Diavolo clătinând din „cap, cred că te-ai 
cam grăbit, Mammone, şi cardinalul ar putea într-adevăr 
să-ţi spună: „Câine, ce-ai făcut din fratele tău?” 

— Mai întâi, răspunse Mammone, un genovez nu-i şi nu va 
fi niciodată fratele meu. 

— Bine! şi dacă n-o fi minţit trimisul, ci marinarul 
genovez? 

— Ei, atunci, as avea o ţeastă mai mult. 

— Care? 

— A genovezului. Şi-n timp ce vorbeau astfel, cei doi şefi îşi 
chemau oamenii la arme şi, retrăgându-i din Toledo, 
alergau cu ei spre muzeul Borbonico. 

Manthonnet auzi toată zarva; văzu făclii ce păreau nişte 
licurici care alergau încoace şi încolo peste o mare de 
capete, şi se avântau de la piaţa mănăstirii Monte-Oliveto 
spre salita dei Studi. 

Înţelese că sosise clipa să coboare în strada Toledo. prin 
strada Taverna-Penta şi prin vico Cariaţi, Cu două sute de 
oameni, ocupă în strada Toledo locul pe care avanposturile 
lui Fra-Diavolo şi ale lui Mammone îl ocupau cu zece minute 
mai înainte. 

Îndată se îndreptară spre largo del Palazzo, locul de 
întâlnire al tuturor fiind la capătul Santei-Lucia, la 
picioarele lui Pizzo-Falcone, în faţa fortului del Ovo. 


Castello-del-Ovo era, într-adevăr, punctul central, 
presupunând că patrioţii lui Manthonnet ar cobori prin 
Giardini şi strada Ponte-di-Chiaia. 

Dar, după cum s-a văzut, cucerirea Giardinilor schimbase 
totul. 

Rezultatul a fost că trupa lui Manthonnet, nefiind 
aşteptată prin strada Toledo, fu luată, în beznă, drept o 
trupă sanfedistă, şi postul San-Ferdinand trase asupra ei. 

Câţiva oameni din trupa lui Manthonnet ripostară, şi 
patrioţii erau să se împuşte între ei, când Manthonnet se 
repezi singur înainte, strigând: 

— Trăiască Republica! 

La strigătul acesta, repetat cu entuziasm din amândouă 
părţile, patrioţii din baricade şi cei din San-Martino se 
aruncară unii în braţele altora. 

Din fericire, deşi se trăseseră vreo cinzeci de focuri, era 
numai un mort şi doi uşor răniţi. 

Vreo patruzeci de oameni din baricade cerură să facă 
parte din expediţie şi fură primiţi cu aclamații. 

Coborâră în tăcere pe strada Gigantului, merseră de-a 
lungul Santei-Lucia; la cinci sute de paşi de Castello-del- 
Ovo, patru oameni din baricade, care aveau parola, 
alcătuiră avangarda şi, ca să nu se mai repete aceeaşi 
întâmplare, mica trupă se declară la San-Ferdinand. 

Măsura nu era de prisos. Salvato îi ajunsese din urmă cu 
cei două sute de calabrezi ai lui, şi Michele cu vreo sută de 
lazzaroni. Nu mai aşteptau pe nimeni dinspre Castello- 
Nuovo, şi o trupă atât de însemnată, sosind prin Santa- 
Lucia, ar fi pricinuit oarecare îngrijorare. 

În două vorbe, totul se lămuri. 

Bătu ora douăsprezece. 'Toată lumea fusese punctuală la 
întâlnire. Se numărară: erau şapte sute, fiecare înarmat 
până-n dinţi, şi gata să-şi vândă scump pielea. Jurară deci a- 
i face pe sanfedisti să plătească cu vârf şi îndesat moartea 
patriotului ucis din greşeală. Republicanii ştiau că 


sanfediştii n-aveau parolă şi se recunoşteau după strigătele 
de „Irăiască regele!” 

Primul post de sanfedisti era la Santa-Maria-in-Portico. 

Mai ştiau că izbutise atacul albanezilor asupra Giardinilor. 

Santinelele nu fură deci mirate, mai ales după ce auziseră 
împuşcăturile dinspre strada Toledo, văzând că înaintează o 
trupă care, din când în când, striga: „Irăiască Regele!” 

O lăsară să se apropie fără bănuială, şi gata a se înfrăţi cu 
ea; dar, victime ale încrederii lor, una după alta, santinelele 
căzură înjunghiate. 

Numai ultima avu timp să tragă, răcnind: „Alarmă!” 

Comandantul bateriei, cătană bătrână, se păzea mai bine 
decât sanfediştii, soldaţi pregătiţi în grabă. Aşa că, la 
împuşcătura şi la strigătul de alarmă, fu înarmat - el şi 
oamenii lui -, şi se auzi strigătul „Stai!” 

Atunci, patrioţii înţeleseră că erau descoperiţi şi, fără să se 
mai stăpânească, tăbărâră asupra bateriei strigând 
„Irăiască Republica!” 

Postul se alcătuia din calabrezi şi din cei mai buni soldaţi 
de infanterie ai cardinalului; încât lupta fu înverşunată. Pe 
de altă parte, Nicolino, Manthonnet şi Salvato făceau 
minuni de vitejie, iar Michele le urma pilda cât putea mai 
bine. Terenul se acoperea cu morţi. Fu reluat şi scăldat în 
sânge timp de două ore. In sfârşit, republicanii, învingători, 
rămaseră stăpânii bateriei. Artileriştii fură ucişi pe tunurile 
lor, iar tunurile înfundate, spre a nu mai putea folosi. 

După expediţia aceasta, ce era ţinta principală a întreitului 
atac, cum mai rămânea un ceas din noapte, Salvato propuse 
să-l întrebuinţeze luând pe neaşteptate batalionul de 
albanezi care ocupase Giardini, şi tăiase comunicațiile 
fortului Castello-del-Ovo cu mănăstirea San-Martino. 

Propunerea fu primită cu entuziasm. 

Atunci, republicanii se despărţiră în două trupe. 

Una, sub ordinele lui Salvato şi ale lui Michele, porni pe 
via Pasquale şi pe strada Santa-lereza spre Chiaia, şi se 


opri fără să fi fost descoperită, pe strada Rocella, în dosul 
palatului del Vasto. 

Cealaltă, sub ordinele lui Nicolino şi ale lui Manthonnet, 
urcă pe strada Santa-Catarina şi, fiind descoperită pe 
strada Chiaia, deschise focul. 

Abia auziră Salvato şi Michele. primele împuşcături, că se 
şi repeziră pe toate porţile palatului şi grădinilor del Vasto, 
săriră peste zidurile Giardinilor şi căzură în spatele 
albanezilor. 

Aceştia se împotriviră eroic, o împotrivire de oameni de la 
munte; dar aveau a face cu deznădăjduiţi care-şi jucau viaţa 
într-o ultimă luptă. 

Toţi, de la cel dintâi până la cel din urmă, fură măcelăriți; 
niciunul nu scăpă. 

Apoi, lăsară claie peste grămadă albanezi şi republicani, 
într-un noroi plin de sânge şi, cu totul îmbătaţi de biruinţă, 
învingătorii îşi întoarseră ochii spre strada Toledo. 

Mammone şi Fra-Diavolo, după ce-şi dădură seama că s-au 
înşelat şi că tobele de la Infrascata, anunțând un atac 
închipuit, nu slujeau decât să-l ascundă pe cel adevărat, se 
înapoiaseră să-şi reia postul din strada Toledo. Ascultau cu 
oarecare nelinişte vuietul luptei de la Giardini iar, după o 
jumătate de oră de la încetarea ei îşi mai slăbiseră 
supravegherea; când, deodată, printr-o reţea de ulicioare 
ce coboară de la vico d'Afflito la vico della Carita, o avalanşă 
de oameni se năpusti, respingând santinelele şi 
avanposturile peste mulţime, împuşcând sau înjunghiind tot 
ce se împotrivea trecerii ei şi, semănând moartea şi pustiind 
totul răzbi de-a curmezişul uriaşei căi, lăsând, pe o lărgime 
de trei sute de metri, lespezile acoperite cu cadavre, şi se 
scurse prin străzile din faţa celor prin care se ivise. 

Toată trupa patrioţilor se adună la largo del Castello şi pe 
strada Medina. Cei trei şefi se îmbrăţişară, căci în situaţiile 
grave, nu eşti sigur, când te desparţi, dacă o să te mai vezi 
vreodată. 


— Pe legea mea! exclamă Nicolino înapoindu-se la 
Castello-del-Ovo cu cei două sute de oameni ai lui, reduşi cu 
o cincime, nu ştiu dacă Dumnezeu şi-a deschis fereastra; 
dar, de n-a făcut-o, a greşit. Ar fi văzut un spectacol frumos 
al unor oameni care mai bine mor liberi decât să trăiască în 
tiranie. 

Salvato era în faţa fortului Castello-Nuovo. Comandantul 
Massa rămăsese de veghe, ascultând cu mare îngrijorare 
împuşcăturile care la început se îndepărtaseră; apropiindu- 
se apoi încetul cu încetul. Când se lumina de ziuă, văzându-i 
pe republicani că vin prin largo del Castello şi strada 
Medina, deschise porţile gata să-i primească pe toţi dacă 
erau învinşi. 

Erau învingători şi fiecare, chiar Manthonnet, acum că se 
restabiliseră comunicațiile, putea să se întoarcă la punctul 
de unde plecase. 

Poarta fortului, care se deschisese larg, se reînchise deci 
după Salvato şi calabrezii lui, după Michele şi lazzaronii săi 
împuţinaţi cu un sfert. 

Nicolino se şi îndrepta spre Castello-del-Ovo; Manthonnet 
îl urmă pentru a urca din nou pe munte şi a se înapoia la 
San-Martino. 

Republicanii pierduseră cam două sute de oameni; dar 
uciseseră mai mult de şapte sute de sanfedişti; ei erau 
foarte miraţi că sufereau o înfrângere atât de 
înspăimântătoare, tocmai când se credeau învingători şi nu 
mai aveau a se teme de nimic. 

18. PRÂNZUL LIBER. 

Seara aceasta, care lămurea cardinalului ce pot face 
oameni împinşi la disperare, îl înspăimântă. Toată noaptea 
auzise ecoul împușşcăturilor, dar fără să ştie despre ce era 
vorba; în zori află cu groază măcelul. 

Îndată încalecă, şi voi să-şi dea el însuşi seama de ceea ce 
se întâmplase. Aşa că, însoţit de Cesare, de Malaspina, de 
Lamarra şi de două sute din cei mai buni călăreţi ai lui, 
ajunse, pe poarta San-lanuar, la strada Foria, străbătu, prin 


mijlocul sanfediştilor, largo delle Pigne şi sosi în strada 
Toledo pe strada dei Studi. 

La largo San-Spirito, fu primit de Fra-Diavolo şi de 
Mammone, şi văzu numaidecât, după faţa posomorită a 
celor doi şefi, că raportul pierderilor suferite de sanfedişti 
nu era exagerat. 

Nu avuseseră când să ridice morţii şi să spele sângele. 
Ajungând la largo della Carita, calul său nu voi să mai 
înainteze; n-ar fi putut face un pas fără să calce pe un 
cadavru. 

Cardinalul se opri, descăleca, intră în mănăstirea Monte- 
Oliveto şi-i trimise pe Lamarra şi pe de Cesare în cercetare, 
ordonându-le să nu-i ascundă nimic, spre a nu fi dizgraţiaţi. 

Deocamdată, chemă la el pe Fra-Diavolo şi pe Mammone 
şi-i întrebă despre evenimentele din timpul nopţii. Nu ştiau 
decât ceea ce se petrecuse pe strada 'Ioledo. 

Slaba legătură dintre diferitele corpuri sanfediste nu 
îngăduia comunicărilor să fie ca într-o armată obişnuită. 

Cei doi şefi istorisiră că, în ziuă, pe la ora trei, fuseseră 
atacați de o trupă de diavoli care le căzuse în spinare, fără 
să poată şti de unde venea, şi în clipa când se aşteptau mai 
puţin. Oamenii, surprinşi fără veste, nu se împotriviseră de 
fel, şi cardinalul văzuse isprava năvălirii lor. 

Dealtminteri, republicanii pieriseră ca o vedenie; numai că 
vedenia lăsase drept dovadă că era aievea, o sută cinzeci de 
duşmani culcaţi pe câmpul de luptă. 

Cardinalul se încruntă. 

Apoi, de Cesare şi Lamarra sosiră la rândul lor. Aduceau 
ştiri dezastruoase. 

Lamarra anunţă că batalionul albanez, una din puterile 
coaliţiei sanfediste, era măcelărit, de la primul până la 
ultimul om. 

De Cesare aflase că, din postul şi bateria de la Chiaia, nu 
rămâneau decât nouă oameni. Cele patru tunuri procurate 
de Sea-Horse erau înfundate, şi deci nu se mai puteau 
întrebuința, iar artileriştii ruşi fuseseră ucişi pe tunurile lor. 


Dar, în aceeaşi noapte, adică în noaptea ce abia trecuse, 
cardinalul primise, printr-un trimis ce debarcase la Salerno, 
scrisoarea reginei, cu data de 14, în care-i spunea că flota 
lui Nelson, după ce părăsise Palermo ca să-l ducă la Ischia 
pe moştenitorul coroanei, se înapoiase spre a-l readuce pe 
uscat, în urma ştirii primită de Nelson, că flota franceză 
ieşise din Toulon. 

Nu prea era cu putinţă ca flota să vină la Neapole; totuşi, 
s-ar fi putut să sosească, şi atunci acţiunea lui Ruffo era 
năruită. 

În sfârşit, un lucru putea să se mai întâmple şi a doua 
oară, aşa cum se întâmplase prima dată. După Cotrone, 
jaful fusese atât de mare, încât trei sferturi din sanfedişti, 
socotindu-se îmbogăţiţi, dezertaseră cu tot calabalăâcul şi cu 
prada. 

Or, jumătate din Neapole era jefuită de lazzaroni, iar 
armata sanfedistă putea să nu fie mulţumită cu cealaltă 
jumătate, dat fiind gravitatea primejdiilor la care fiecare om 
se expunea rămânând. 

Cardinalul nu se amăgea. Armata lui era mai mult o haită 
de lupi, de corbi şi de vulturi venind la împărţeală, decât o 
trupă de soldaţi luptând pentru triumful unei idei sau al 
unui principiu. 

Aşa că, înainte de toate, trebuia oprit jaful lazzaronilor, 
pentru ca, oricum, să mai rămână ceva şi pentru cei care 
făcuseră o sută de leghe cu speranţa să prade ei înşişi. 

Încât, hotărându-se cu repeziciunea de execuţie ce era o 
parte izbitoare a marii lui destoinicii, ceru să i se aducă o 
pană, cerneală şi hârtie, şi formulă o proclamaţie în care 
ordona cu asprime să se înceteze jaful şi măcelul, făgăduind 
că nu vor avea nimic de suferit cei care-şi vor preda armele, 
intenţia Maiestăţii Sale fiind sa le acorde amnistie deplină. 

Se va recunoaşte că-i greu de „Împăcat făgăduiala aceasta 
cu ordinele stricte ale regelui şi reginei cu privire la 
răzvrătiți, dacă intenţia pozitivă a cardinalului n-ar.fi fost să 


scape, în baza puterii lui de alter ego, cât mai mulţi patrioţi 
cu putinţă. 

Dealtfel, tot ce urmă dovedi că, într-adevăr, acesta-i era 
gândul. 

Pe lângă toate, mai adăuga cum că în aceeaşi clipă va 
înceta orice ostilitate împotriva oricărui castel şi a oricărei 
fortărețe dacă vor înălța drapelul alb, în semn că primesc 
amnistia propusă, şi garanta, pe onoarea lui, viaţa ofiţerilor 
care se vor prezenta să parlamenteze. 

Proclamaţia fu tipărită şi afişată, în aceeaşi zi, la toate 
colţurile de stradă, la toate răspântiile, în toate pieţele 
oraşului; şi, cum se putea ca patrioţii din San-Martino, care 
nu coborau în oraş. să nu afle noile dispoziţii ale 
cardinalului, îl trimise pe Scipion Lamarra, precedat de un 
steag alb şi însoţit de un trâmbiţaş, pentru a-i înştiinţa de 
întreruperea ostilităţilor. 

Patrioţii din San-Martino, încă înflăcăraţi de izbânda lor 
din noaptea trecută şi de rezultatul obţinut - căci nu se 
îndoiau că victoriei lor îi datorau demersul paşnic al 
cardinalului - răspunseră că erau hotărâți să moară cu 
armele în mână şi că nu vor să audă nimic înainte ca Ruffo 
şi sanfediştii să fi evacuat oraşul. 

Dar, şi de data aceasta, Salvato care unea înţelepciunea 
diplomatului cu înfocatul curaj al ostaşului, nu fu de 
părerea lui Manthonnet, împuternicit de tovarăşii lui să 
răspundă că nu primesc. Se prezentă la corpul legislativ, cu 
propunerile cardinalului Ruffo în mână, şi nu-i fu greu, după 
ce-i expuse adevărata situaţie, să-l hotărască a purta 
convorbiri cu cardinalul Ruffo, convorbiri care de-ar duce la 
un tratat, ar fi singurul mijloc de a salva viaţa patrioţilor 
compromişi. Apoi, cum castelele depindeau de corpul 
legislativ, acesta înştiinţa pe Massa, comandantul din 
Castello-Nuovo, şi pe L'Aurora, comandantul fortului del- 
Ovo că, de nu tratau direct cu cardinalul, corpul legislativ 
va trata în numele lor. 


Nu se putea da acelaşi ordin lui Manthonnet care, nefiind 
închis într-un fort, ci ocupând mănăstirea San-Martino, era 
independent. 

În acelaşi timp, corpul legislativ îndemna pe Massa să ia 
legătura cu comandantul fortului Sant-Elmo, nu pentru a 
primi aceleaşi condiţii ce ar fi propuse comandanților de 
forturi napolitane - în calitatea sa de ofiţer francez putea 
trata aparte şi cum credea de cuviinţă - ci pentru a 
încuviinţa capitularea celorlalte fortărețe şi a iscăli tratatul, 
iscălitura lui părând, pe bună dreptate, o garanţie în plus 
pentru executarea tratatelor, fiindcă el era numai un simplu 
inamic, pe când ceilalţi erau răzvrătiți. 

S-a răspuns deci cardinalului să nu se hotărască după 
refuzul patrioţilor din San-Martino, şi că se primea amnistia 
propusă de el. 

Îl rugau să arate ziua şi ora când şefii celor două părţi s-ar 
întruni pentru a pune bazele capitulării. 

Dar, tot în aceeaşi zi de 19 iunie, se întâmplă un lucru la 
care trebuiau să se aştepte. 

Calabrezii, lazzaronii; ţăranii, ocnaşii şi toţi jefuitorii 
sângeroşi care, pentru a prăda şi a ucide după pofta lor, 
urmau pe alde Sciarpa, Mammone, Fra-Diavolo, 
Panedigrano şi alţi bandiți de acelaşi fel; în sfârşit, toţi 
oamenii aceia văzând proclamația cardinalului, care punea 
capăt măcelurilor şi incendiilor, se hotărâră să nu se supună 
ordinului şi să nu-şi înceteze omorurile şi pustiirile. 

Cardinalul se înfiora simțind că arma, cu care până atunci 
învinsese, îi scăpa din mâini. 

Ordonă să nu se mai deschidă porţile închisorilor pentru 
prizonierii care s-ar aduce. 

Întări corpurile ruse, turce şi elveţiene ce se găseau în 
oraş, singurele, într-adevăr, pe care s-ar fi putut bizui. 

Atunci, poporul, sau mai bine zis haitele de asasini şi de 
briganzi care pustiau, dădeau foc şi umpleau de sânge 
oraşul, văzând că închisorile rămâneau închise în faţa 
prizonierilor pe care-i aduceau, îi împuşcară şi-i spânzurară 


fără judecată. Cei mai puţin cruzi îi duseră pe-ai lor la 
comandantul regelui, la Ischia; dar acolo, patrioţii îl găsiră 
pe Speciale, care se mulțumea să-i condamne la moarte, 
fără măcar a-i interoga, dacă - pentru a o isprăvi mai 
repede cu ei - nu ordona să fie aruncaţi în mare, fără 
judecată. 

Din înălțimile de la San-Martino, de la Castello-del-Ovo şi 
de la Castello-Nuovo, patrioţii vedeau cu groază şi cu furie 
tot ce se petrecea în oraş, în port şi pe mare. 

Revoltaţi de acest spectacol, fără îndoială că erau să pună 
iar mina pe arme, când colonelul Mejean, mânios că nu 
putuse trata nici cu directoratul nici cu cardinalul Ruffo, îi 
înştiinţa pe republicani că avea la castelul Sant-Elmo cinci- 
şase ostatici pe care li-i va preda dacă măcelurile nu 
încetează. 

Printre ei era un văr de-al cavalerului Micheroux, 
locotenent al regelui, şi un al treilea frate de-al cardinalului. 

Situaţia se aduse la cunoştinţa Eminenţei Sale. 

Dacă măcelurile nu încetau, câţi patrioţi vor fi măcelăriți, 
tot atâţia ostatici vor fi aruncaţi de sus de pe zidurile 
castelului Sant-Elmo. 

Raporturile se înveninau şi duceau fireşte cele două părţi 
la un război de nimicire. Nu rămânea nici o îndoială că 
oameni bravi dar deznădăjduiţi nu şi-ar înfăptui 
amenințările prin represalii. 

Cardinalul înţelese că nu era o clipă de pierdut. Convocă 
şefii corpurilor de sub comanda lui, şi-i imploră să-şi 
menţină soldaţii în cea mai aspră disciplină, făgăduindu-le 
glorioase răsplăţi dacă izbutesc. 

Se ordonară atunci patrule alcătuite numai din subofiţeri, 
care cutreierau străzile în toate direcţiile şi, după multe 
ameninţări, făgăduieli şi bani azvârliţi, incendiile se stinseră 
şi sângele încetă să mai curgă. Abia după două zile Neapole 
răsuflă. 

La 21 iunie, după atâtea sforţări, folosind armistițiul şi 
liniştea care îi urma, patrioţii de la San-Martino şi din cele 


două castele, dându-şi seama că au pierdut cauza, hotărâră 
să se întrunească la prânzul liber. 

Lipsea numai Cezar pentru a primi vorbele solemne: 
Morituri te salutant!40 

A fost o tristă serbare această ultimă ceremonie, unde 
fiecare părea că-şi celebrează propriile-i funeralii, ceva 
aidoma cu cel din urmă ospăț al senatorilor din Capua, la 
sfârşitul căruia, printre florile ofilite şi în sunetul lirelor 
muribunde, trecu din mână în mână cupa cu otravă din care 
optzeci de comeseni băură moartea. 

Aleseră piaţa Palatului-Naţional, astăzi Piaţa Plebiscitului. 
Pe atunci era mult mai îngustă decât astăzi. 

De-a lungul mesei, înfipseră stâlpi şi pe fiecare fâlfâia în 
vânt un steguleţ alb unde, cu.litere negre, erau scrise 
cuvintele: 

Viaţă liberă sau moarte! 

Deasupra steguleţului şi la mijlocul fiecărui stâlp, era un 
mănunchi de trei flamuri ale căror capete mângâiau frunţile 
comesenilor. 

Una era tricoloră: simbolul sângelui vărsat şi care mai 
trebuia încă vărsat. 

Alta era neagră: simbolul doliului ce va cerni patria când 
tirania, o clipă alungată, se va întoarce să domnească peste 
ea. 

În mijlocul pieţii, la picioarele arborelui libertăţii, se înălța 
altarul patriei. 

La început, se făcu slujba morţilor în cinstea martirilor 
căzuţi pentru libertate. Episcopul della Torre, membru al 
corpului legislativ, le rosti cuvântarea funebră. 

Apoi se aşezară la masă. 

Prânzul fu sobru, trist, aproape mut. 

Numai de trei ori, fu întrerupt de o dublă închinare: 
„Pentru libertate şi pentru moarte!” cele două mari zeițe 
invocate de popoarele asuprite. 

Din avanposturile lor, sanfediştii puteau privi ospăţul din 
urmă; dar nu-i înțelegeau sublima tristeţe. 


Numai cardinalul socotea de ce sforţări deznădăjduite 
sunt în stare oamenii care se pregătesc de moarte ou 
această linişte solemnă; şi era fie de teamă, fie din 
admiraţie, şi mai întărit în hotărârea de-a trata cu ei. 

19. CAPITULAREA. 

La 19 iunie, după cum am spus, bazele capitulării fuseseră 
formulate pe hârtie. 

Discuţiile avuseseră loc în ziua de 20, în toiul răscoalei 
care însângera oraşul şi uneori se credea că nu e posibil ca 
negocierile să ajungă la bun sfârşit. 

La 21, la amiază, răscoala era potolită şi prânzul liber, 
avusese loc la ora patru după-amiază. 

În sfârşit, la 22 iunie dimineaţa, colonelul Mejean cobori 
din fortul Sant-Elmo, escortat de cavaleria regalistă şi veni 
să se întreţină cu directoratul. 

Salvato vedea cu mare bucurie toate pregătirile de pace. 
Casa Luizei jefuită, zvonul îndeobşte răspândit că ea-i 
denunţase pe Backeri, pricinuindu-le astfel moartea, îl 
îngrijorau mult pentru siguranţa tinerei femei. Nepăsător 
de orice teamă pentru sine, tremura, şi era mai sfios decât 
un copil, când era vorba de Luiza. 

Apoi altă speranţă i se mai înfiripa în inimă. Dragostea lui 
pentru Luiza crescuse mereu, iar când legătura lor 
ajunsese atât de cunoscută, nu se putea ca Luiza să mai 
stea la Neapole şi să aştepte întoarcerea soţului ei. Dar, 
poate că s-ar folosi de alegerea dată patrioţilor de a rămâne 
la Neapole sau de a fugi, pentru a părăsi nu numai oraşul, 
ci chiar şi Italia. Atunci, Luiza ar fi într-adevăr a lui, a lui 
pentru totdeauna; nimic nu mai putea să-l despartă de ea. 

Cunoscând capitularea ce se discutase, sub ordinele lui, îi 
lămurise înadins de mai multe ori articolul 5, care spunea 
că toate persoanele cuprinse în capitulare puteau alege 
între a rămâne la Neapole său a se îmbarca spre Toulon. 

De fiecare dată, ea suspinase, îşi strânsese iubitul la piept, 
dar nu răspunsese nimic. 


Fiindcă Luiza, cu toată înfocata ei iubire pentru Salvato, 
nu hotărâse încă nimic şi amâna, închizând ochii pentru a 
nu vedea viitorul, în faţa neţărmuritei dureri pe care, când 
va sosi clipa, o va pricinui ori soţului, ori iubitului ei. 

Desigur, de-ar fi fost liberă, pentru ea ca şi pentru Salvato, 
ar fi fost cea mai mare fericire să-l urmeze la capătul lumii 
pe alesul inimii ei. Atunci, fără nici o părere de rău şi-ar fi 
părăsit prietenii, Neapole şi chiar căsuţa unde-şi petrecuse 
copilăria, atât de liniştită şi atât de neprihănită. Dar alături 
de această nespusă fericire, se ridica în umbră o remuşcare 
pe care n-o putea alunga. 

Plecând, lăsa pradă durerii şi singurătăţii bătrâneţea 
aceluia care-i ţinuse loc de tată. 

Vai! Captivanta pasiune numită dragoste, acest suflet al 
universului care-l face pe om să îndeplinească cele mai 
frumoase fapte dar şi cele mai mari crime, şi se 
dezvinovăţeşte cu atâta măiestrie câtă vreme greşeala nu-i 
săvârşită, nu poate opune remuşcării decât lacrimi şi 
suspine. 

La stăruitoarele rugăminţi ale lui Salvata, Luiza nu voia să 
răspundă: „Da” şi nu îndrăznea să zică: „Nu”. 

Păstra în adâncul inimii nedesluşita speranţă a 
nenorociţilor, care nu se mai bizuie decât pe o minune a 
providenţei, ca să-i scoată din situaţia fără scăpare, în care 
au intrat printr-o eroare sau printr-o vină. 

Totuşi, timpul trecea şi, după cum am spus, în dimineaţa 
de 22 iunie, colonelul Mejean cobora din castelul Sant-Elmo 
pentru a veni, escortat de cavaleria regalistă, să discute cu 
directoratul. 

Scopul vizitei lui era să se propună drept intermediar între 
patrioţi şi cardinal, directoratul nesperând să obţină 
condiţiile pe care le cerea. 

Vă amintiţi răspunsul lui Manthonnet: „Nu vom trata decât 
atunci când ultimul sanfedist va fi părăsit oraşul”. 

Vrând să ştie dacă forturile erau în măsură de-a susţine 
semeţele vorbe ale lui Manthonnet, corpul legislativ, cu 


reşedinţa în palatul naţional, îl chemă pe comandantul din 
Castello-Nuovo. 

Oronzo Massa, al cărui nume l-am mai rostit de câteva ori, 
fără a ne opri altfel asupra persoanei lui, are dreptul într-o 
carte ca aceasta pe care din datorie ne-am impus s-o 
scriem, la ceva mai mult decât o simplă inscripţie pe 
pomelnicul de martiri ai patriei. 

Se născuse într-o familie nobilă. Ofiţer de artilerie încă din 
tinereţe, îşi dăduse demisia când, cu patru ani în urmă, 
guvernul păşise pe calea sângeroasă şi despotică deschisă 
prin execuţia lui Emmanuele de Deo, a lui Viteigliano şi a lui 
Galiani. După proclamarea republicii, ceruse a servi ca 
simplu soldat. 

Republica îl făcuse general. 

Era un bărbat cutezător, însufleţit de înalte sentimente, 
elocvent. 

Cirillo i se adresă, în numele adunării legislative. 

— Oronzo Massa, începu el, te-am chemat ca să ne spui ce 
speranţă ne mai rămâne pentru apărarea castelului şi 
salvarea oraşului. Răspunde-ne sincer, fără a exagera nimic, 
nici în bine nici în rău. 

— Îmi cereţi să vă răspund cu toată sinceritatea, rosti 
Oronzo Massa: am s-o fac. Oraşul e pierdut; nici o sforţare, 
chiar dacă fiecare om ar fi un Curtius, nu-l poate scăpa. Cât 
despre Castello-Nuovo, îl mai stăpânim încă, dar numai din 
pricină că n-avem împotriva noastră decât soldaţi fără 
experienţă, cete neîncercate, comandate de un preot. 
Marea, bazinul neînchis al portului şi portul sunt în puterea 
inamicului. Palatul n-are nici o apărare împotriva artileriei. 
Curtina41le dărâmată şi, dacă în loc de asediat, aş fi 
asediator, în două ore aş lua fortul. 

— Ai primi deci pacea? 

— Da, numai s-o putem face - lucru de care mă îndoiesc - 
în condiţii cu putinţă de primit pentru onoarea noastră de 
soldaţi şi de cetăţeni. 


— Şi de ce te îndoieşti că am putea încheia pacea în 
condiţii onorabile? Nu le cunoşti pe cele propuse de 
directorat? 

— Le cunosc, şi tocmai de aceea mă îndoiesc de le va 
accepta cardinalul. Inamicul, îngâmfat de marşul triumfal 
care l-a adus până sub zidurile noastre, împins de laşitatea 
lui Ferdinand şi de ura Carolinei, nu va voi să acorde viaţa 
şi libertatea şefilor Republicii. Va trebui deci, după părerea 
mea, ca cel puţin douăzeci de cetăţeni să se jertfească 
pentru salvarea tuturor. Aceasta fiindu-mi convingerea, cer 
să fiu înscris, sau mai degrabă să mă înscriu cel dintâi pe 
listă. 

Şi atunci, în toiul unui freamăt de admiraţie, înaintând 
spre biroul prezidenţial, scrise sus pe o foaie de hârtie, cu 
mână hotărâtă: 

Oronzo Massa. 

— Pentru moarte. 

Aplauzele izbucniră şi, într-un singur glas, legislatorii 
strigară: 

— Toţi! Toţi! Toţi! 

L'Aurora, comandantul din Castello-del-Ovo, era de 
aceeaşi părere cu colegul său Massa, că nu se mai poate 
ţine piept. 

Rămânea Manthonnet ce trebuia convins să fie şi el de 
părerea celorlalţi şefi; orbit de minunatu-i curaj, era 
totdeauna ultimul care se supunea sfaturilor prevăzătoare. 

Se hotări că generalul Massa va urca la San-Massino să 
discute cu patrioţii stabiliţi la picioarele fortului Sant Elmo 
şi, dacă se va înţelege cu ei, va înştiinţa pe colonelul Mejean 
că prezenţa lui e necesară la directorat. 

Se dădu comandantului din fortul del-Ovo un bilet de 
liberă trecere de-al cardinalului. 

Comandantul Massa îl încredința pe Manthonnet că cea 
mai bună hotărâre era să se trateze condiţiile propuse de 
directorat, şi chiar altele mai grele; apoi, după cum se 


înţeleseseră, înştiinţa pe colonelul Mejean că era aşteptat 
pentru a duce cardinalului aceste condiţii. 

lată de ce, la 22 iunie, comandantul castelului Sant-Elmo 
îşi părăsea fortăreaţa şi cobora spre oraş. 

Se duse de-a dreptul la casa unde locuia cardinalul, la 
podul Magdalena, dar fără să ascundă directoratului că n- 
avea mari speranţe ca asemenea condiţii să fie primite. 

Fu introdus îndată la Eminenţa Sa, căreia-i prezentă 
articolele capitulării, gata iscălite de generalul Massa şi de 
comandantul L'Aurora. 

Cardinalul îl aştepta şi lângă el se aflau cavalerul 
Micheroux, comandantul englez Foote, comandantul 
trupelor ruse, Baillie şi comandantul trupelor otomane, 
Ahmet. 

Luă capitularea, o citi, trecu într-o cameră de alături, 
împreună cu cavalerul Micherousx şi şefii lagărelor englez, 
rus şi turc, pentru a delibera cu ei. 

După zece minute, se întoarse, luă pana şi, fără discuţie, 
îşi puse numele sub al comandantului L'Aurora. 

Apoi trecu pana comandantului Foote care, la rândul său, 
o trecu comandantului Baillie, iar acesta, comandantului 
Ahmet. 

Singura pretenţie a cardinalului a fost ca tratatul, deşi 
iscălit la 22, să poarte data de 18. 

Această pretenţie, primită fără şovăială de colonelul 
Mejean, a fost o taină pentru toţi, dar nu mai este şi pentru 
noi, datorită cunoaşterii amănunțite a epocii, şi a 
corespondenţei regelui şi a reginei pe care, în 1860, am 
avut fericirea să o avem la dispoziţie. 

Cardinalul voia ca data să fie anterioară scrisorii pe care o 
primise de la regină şi-l oprea să trateze, sub nici un 
cuvânt, cu răzvrătiţii. 

Va avea scuza să spună că scrisoarea sosise când 
capitularea era gata semnată. 

Şi acum, e de cea mai mare însemnătate că, vorbind în 
clipa de faţă despre o chestiune pur istorică, să punem sub 


ochii cititorilor noştri, chiar textul celor zece articole ce n-a 
fost niciodată publicat decât incomplet sau denaturat. 

E vorba de un proces îngrozitor, în care cardinalul Ruffo, 
condamnat în primă instanţă de istorie, sau mai degrabă de 
un istoric, judecător părtinitor sau rău informat, face apel la 
posteritate împotriva lui Ferdinand, împotriva Carolinei, 
împotriva lui Nelson. 

lată capitularea: „Art. 1. 

— Forturile Castello-Nuovo şi Castello-del-Ovo vor fi 
predate comandantului trupelor Maiestăţii Sale regele 
celor Două-Sicilii, şi ale aliaţilor săi, regele Angliei, 
împăratul tuturor ruşiilor şi sultanul Porții Otomane, 
împreună cu toate muniţiile de război şi de merinde, 
artilerie şi efecte de tot felul aflate în magazii, şi care vor fi 
recunoscute prin inventarul comisarilor respectivi, după 
iscălirea prezentei capitulări. 

Art. 2. 

— Trupele alcătuind garnizoana îşi vor păstra forturile 
până când bastimentele, de care se va vorbi mai jos,- 
destinate a transporta persoanele ce vor voi să meargă la 
Toulon, vor fi gata să întindă pânzele. 

Art. 3 - Garnizoanele vor ieşi cu onorurile militare, adică 
cu arme şi bagaje, în bătaia tobelor, cu fitilul tunurilor 
aprinse, drapelele fâlfâind, fiecare cu câte două tunuri; 
armele se vor depune pe ţărmul mării. 

Art. 4 - Persoanele şi proprietăţile mobiliare ale tuturor 
indivizilor alcătuind cele două garnizoane vor fi respectate 
şi garantate. 

Art. 5 - Toţi sus numiții indivizi vor putea alege, fie a se 
îmbarca pe bastimentele parlamentare ce se vor pregăti 
pentru a-i duce la Toulon, fie să rămână la Neapole, fără a fi 
prejudiciaţi în drepturi, nici ei nici familiile lor. 

Art. 6 - Condiţiile hotărâte în prezenta capitulare sunt 
aceleaşi pentru toate persoanele de ambele sexe, închise în 
forturi. 


Art. 7 - Se vor bucura de beneficiul acestor condiţii, toţi 
prizonierii făcuţi din trupele oficiale de către trupele 
Maiestăţii Sale regele celor Două-Sicilii sau de ale aliaţilor 
săi, în diferitele lupte ce au avut loc înainte de blocarea 
forturilor. 

Art. 8 - Sfinţiile lor Micheroux, arhiepiscopul de Salerno, şi 
Dillon, cât şi episcopul din Avellino vor rămâne ca ostatici în 
mâinile comandantului din fortul Sant-Elmo, până la sosirea 
la 'Toulon a patrioţilor expatriaţi. 

Art. 9 - Afară de sus numitele persoane, toţi ostaticii şi 
prizonierii de stat închişi în forturi vor fi puşi în libertate 
îndată după semnarea prezentei capitulări. 

Art. 10 - Articolele prezentei capitulări nu vor putea fi 
executate decât după ce vor fi fost în totul aprobate de 
comandantul fortului Sant-Elmo. 

Făcut la Castello-Nuovo, 13 iunie 1799 

Au iscălit: 

Massa, comandantul fortului Castello-Nuovo; L'Aurora, 
comandantul fortului Castello-del-Ovo; cardinalul Ruffo, 
vicar general al regatului Neapole; Antonio, cavalerul 
Micheroux, ministru plenipotenţiar al Maiestăţii Sale regele 
celor Două-Sicilii pe Ungă trupele ruse; E. I. Foote, 
comandantul navelor Maiestăţii Sale Britanice; Baillie, 
comandantul trupelor Maiestăţii Sale împăratul Rusiei 
Ahmet, comandantul trupelor otomane.” 

Sub semnăturile diferiților şefi luând parte la capitulare, 
se citeau următoarele rânduri: „În baza deliberării 
consiliului de război, în fortul Sant-Elmo, la 3 messidor, şi a 
scrisorii generalului Massa, comandantul din Castello- 
Nuovo, scrisoare cu data din messidor, comandantul 
fortului Sant-Elmo aprobă sus-numita capitulare: 

Din fortul Sant-Elmo, 3 messidor anul VII al Republicii 
franceze (21 iunie 1799). 

Mejean” 

În aceeaşi zi când capitularea fu într-adevăr semnată, 
adică la 22 iunie, cardinalul, încântat de-a fi ajuns la un 


rezultat atât de fericit, relată cu de-amănuntul regelui toate 
operaţiile îndeplinite, şi-l însărcina pe căpitanul Foote, imul 
din semnatarii capitulării să predea scrisoarea Maiestăţii 
Sale personal. 

Căpitanul Foote plecă îndată la Palermo, pe Sea-Horse. De 
câteva zile, urmase la comanda acestui vas, căpitanului Ball, 
rechemat de Nelson pe lângă el. 

A doua zi, cardinalul dădu toate ordinele necesare pentru 
ca bastimentele, ce trebuiau să transporte la Toulon 
garnizoana patriotă, să fie gata cât mai repede cu putinţă. 

În aceeaşi zi, cardinalul scrise lui Ettore Caraffa pentru a-l 
invita să predea lui Pronio forturile din Civitella şi din 
Pescara, în aceleaşi condiţii ca şi Castello-Nuovo şi Castello- 
del-Ovo. 

Şi, cum se temea ca nu cumva contele de Ruvo să se 
îndoiască de cuvântul său ori să vadă vreo cursă în 
scrisoarea lui, puse să se întrebe dacă într-unui din cele 
două forturi nu se afla vreun prieten de-al lui Ettore 
Caraffa, în care acesta să aibă deplină încredere pentru a-i 
duce scrisoarea şi a da contelui o idee exactă asupra 
situaţiei. 

Nicolino Caracciolo se prezentă, primi scrisoarea din 
mâinile cardinalului şi plecă. 

Tot în aceeaşi zi, un edict iscălit de vicarul general fu 
tipărit, publicat şi afişat. 

Edictul declara că războiul s-a isprăvit, că în regat nu mai 
sunt nici partide nici facţiuni, nici prieteni nici duşmani, nici 
republicani nici sanfedişti, ci numai un popor de fraţi şi de 
cetăţeni la fel de supuşi suveranului pe care regele voia să-l 
unească în aceeaşi dragoste. 

Siguranţa morţii fusese atât de mare la patrioţi, încât 
chiar cei care, neîncrezându-se cu totul în făgăduiala lui 
Ruffo, hotărâră să se exileze, privind exilul ca pe un bine, 
faţă de soarta ce credeau că-i aşteaptă. 

20. ALEŞII RĂZBUNĂRII. 


În toiul corului de bucurie şi de tristeţe ce se înălța din 
mulţimea de exilați, după cum ţineau mai mult la viaţă sau 
la patrie, doi tineri şedeau îmbrăţişaţi, tăcuţi şi mâhniţi, 
într-una din camerele de la Castello-Nuovo. 

Erau Salvato şi Luiza. 

Luiza nu luase încă nici o hotărâre, şi a doua zi, 24 iunie, 
trebuia să aleagă între soţul şi amantul ei, între a rămâne la 
Neapole sau a pleca în Franţa. 

Plângea, dar toată seara n-avusese putere să scoată o 
vorbă. 

Salvato stătuse multă vreme în genunchi, mut şi el, 
înaintea ei; apoi o cuprinsese în sfârşit în braţe şi o ţinea 
strâns la inimă. 

Bătu miezul nopţii. 

Luiza îşi ridică ochii scăldaţi în lacrimi şi strălucitori de 
friguri, şi numără una după alta cele douăsprezece vibrații 
ale timbrului42, pe urmă, lăsându-şi mâna pe gâtul 
tânărului zise: 

— O! Nu, nu voi putea niciodată! 

— Ce nu vei putea niciodată, mult iubita mea Luiza? 

— Să te părăsesc, Salvato al meu. Niciodată! Niciodată! 
Facă Dumnezeu ce-o vrea din mine, dar ori vom trăi ori vom 
muri împreună! 

Şi izbucni în plâns. 

— Ascultă, răspunse Salvato, nu suntem siliţi să ne oprim 
în Franţa; unde vei voi să mergi, voi merge şi eu. 

— Dar gradul tău? Dar viitorul tău? 

— Sacrificiu pentru sacrificiu, Luiza mea mult iubită. Iţi 
repet că de vrei să fugi la capătul pământului de amintirile 
pe care le laşi aici, voi merge la capătul pământului cu tine. 
Cunoscându-te cum te cunosc, înger neprihănit, prezenţa şi 
iubirea mea veşnice nu vor fi prea mult pentru a te face să 
uiţi. 

— Dar nu voi pleca astfel, ca o ingrată, ca o fugară, ca o 
adulteră; îi voi scrie, îi voi spune tot. Frumoasa, marea, 
sublima lui inimă mă va ierta cândva, mă va dezlega de 


păcatul meu, şi numai din ziua aceea, mă voi ierta eu 
însămi. 

Salvato se desprinse din îmbrăţişarea Luizei, se apropie de 
o masă, pregăti hârtie, o pană şi cerneală, apoi, întorcându- 
se la ea şi sărutând-o pe frunte: 

— 'Te las singură, sfântă vinovată, zise el, spovedeşte-te lui 
Dumnezeu şi lui. Aceea peste care Isus şi-a întins mantia nu 
era mai demnă de iertare decât tine. 

— Mă părăseşti! exclamă tânăra aproape speriată că 
rămâne singură. 

— Trebuie ca vorba ta să curgă, în toată puritatea, din 
sufletu-ţi cast; prezenţa mea i-ar tulbura cristalul limpede. 
Peste o jumătate de ceas, mă voi întoarce şi n-o să ne mai 
despărţim. 

Sărutând-o pe frunte, ieşi. 

La rândul ei, Luiza se ridică apropiindu-se de masă. 

Toate mişcările ei aveau încetineala pe care o ia trupul în 
clipele hotărâtoare; ochii ficşi căutau parcă să recunoască, 
prin depărtare şi prin beznă, locul unde va cădea lovitura, 
şi la ce adâncime se va înfige paloşul durerii. 

Un zâmbet trist îi flutură pe buze şi murmură, dând din 
cap: 

— O! Bietul meu drag! Ce mult vei suferi! 

Pe urmă, mai încet şi cu glas aproape de neînțeles i 

— Dar nu mai mult, adăugă ea, decât am suferit eu însămi. 

Îşi lăsă fruntea pe mâna stingă, luă pana, şi scrise: „Mult 
iubitul meu tată! îndurătorul meu prieten! 

De ce. m-ai părăsit când voiam să te urmez! De ce nu te-ai 
întors când ţi-am strigat de pe țărm, văzându-te că dispari 
în furtună: 

Nu ştii că-l iubesc? 

Mai era timp; plecam cu tine, eram scăpată! M-ai părăsit, 
sunt pierdută! E o fatalitate. 

Nu vreau să mă dezvinovăţesc, nu vreau să-ţi repet 
vorbele pe care, cu mâna întinsă spre crucifix, le-ai rostit la 
patul de moarte al prinţului de Caramanico, în timp ce 


stăruia şi stăruiam şi eu să-ţi devin soţie. Nu, n-am nici o 
scuză; dar îţi cunosc inima. îndurarea va fi totdeauna mai 
mare decât vina. 

Compromisă politiceşte de aceeaşi fatalitate ce mă 
urmăreşte, părăsesc Neapolul şi, împărtăşind soarta 
nenorociţilor ce se exilează şi printre care, o, blândul meu 
judecător! sunt cea mai nenorocită, plec în Franţa. 

Ultimele clipe ale exilului meu sunt ale tale, după cum 
ultimele ore din viaţa mea vor fi ale tale. Părăsind patria, la 
tine mă gândesc; părăsind viaţa, la tine mă voi gândi. 

Lămureşte taina aceasta de neînțeles; inima mea a greşit, 
sufletul mi-a rămas neprihănit; cea mai bună parte din mine 
ai luat-o şi ai păstrat-o. 

Ascultă-mă, prietene! Ascultă-mă, tată! 

Fug de tine mai mult de ruşinea de a te revedea, decât din 
iubire pentru omul pe care-l urmez. Pentru el, mi-aş da 
viaţa pe lumea aceasta; dar, pentru tine, mântuirea mea pe 
cealaltă. Vei şti totdeauna unde voi fi. Dacă ai avea cândva 
nevoie de devotamentul meu, cheamă-mă, şi mă voi înapoia 
să cad în genunchi în faţa ta. 

Acum, lasă-mă să te rog pentru o fiinţă nevinovată, care nu 
numai că încă nu ştie că-şi va datora viaţa unui păcat, dar 
nici măcar nu ştie că trăieşte. Poate să se găsească singură 
pe lume. Tatăl ei e soldat: poate fi ucis; mama-i este 
deznădăjduită: poate muri. Făgăduieşte-mi că, atât cât vei 
trăi, copilul meu nu va fi orfan. 

Nu iau cu mine nici un ducat din banii depuşi la Backeri. 
Mai e nevoie să-ţi spun că sunt cu totul nevinovată de 
moartea lor, şi că mai bine aş fi îndurat tortura decât să 
scot o vorbă ce i-ar fi compromis! Din banii aceştia, vei face 
copilului pe care ţi-l las, dacă va fi să mor, partea pe care-o 
vei voi. 

După ce ţi-am spus acestea, poţi crede, tată slăvit, că ţi-am 
spus totul; nicidecum. Mi-e sufletul plin, gândurile mă 
copleşesc. De când îţi scriu, te revăd, mi se perindă în inimă 
cei optsprezece ani când ai fost bun cu mine, îţi întind 


braţele ca lui Dumnezeu pe care-l slăveşti, îl jigneşti şi spre 
care ai vrea să te avânţi. O I De ce nu eşti aici, în loc de a fi 
la două sute de leghe de mine! Simt că spre tine m-aş 
îndrepta şi că, sprijinită de inima ta, nimic nu m-ar putea 
smulge. 

Dar ce face Dumnezeu e bine făcut. Acum, în ochii tuturor 
sunt, nu numai o soţie nerecunoscătoare, ci şi o cetăţeană 
răzvrătită, şi am a da socoteală, totodată, şi de fericirea-ţi 
pierdută şi de lealitatea ta compromisă. Plecarea mea te 
scapă, fuga mea te dezvinovăţeşte şi poţi spune: «Nu-i de 
mirare că, fiind femeie adulteră, este şi cetăţeană ne leală». 

Adio, prietene, adio, tată! Când vei voi să-ţi închipui 
suferinţa mea, gândeşte-te la ce-ai suferit tu însuţi. N-ai 
decât durerea; eu am remuşcarea. 

Adio, dacă mă uiţi şi nu-ţi sunt de folos! 

Dar, dacă ai vreodată nevoie de mine, la revedere! 

Copila ta vinovată, care însă nu va înceta niciodată să 
creadă în îndurarea ta, Luiza” 

Când isprăvea ultimele cuvinte, Salvato se înapoie. Ea-l 
auzi, se întoarse şi-i întinse scrisoarea; dar, văzând hârtia 
plină de lacrimi şi înțelegând ce ar suferi în timp ce ar citi-o, 
o respinse. 

Luiza pricepu delicateţea iubitului ei. 

— Mulţumesc, dragul meu. 

Îndoi scrisoarea, o pecetlui şi puse adresa. 

— Acum, zise ea, cum facem ca scrisoarea să ajungă la 
cavalerul San-Felice? înţelegi bine, nu-i aşa, că trebuie s-o 
primească el, şi nu altul. 

— E foarte simplu, răspunse Salvato, comandantul Massa 
are un bilet de liberă trecere. Am să i-l cer, şi voi duce eu 
însumi scrisoarea la cardinal, cu rugămintea s-o trimită la 
Palermo, spunându-i cât e de însemnat să-i parvină 
negreşit. 

Luiza avea mare nevoie de prezenţa lui Salvato. Cită 
vreme era acolo, glasul său alunga fantomele care o 


năpădeau de cum pleca. Dar, după cum spusese, scrisoarea 
trebuia să ajungă la cavaler. 

Salvato încalecă. Afară de biletul său, Massa îi mai dădu un 
om pentru a purta înaintea lui drapelul alb; aşa că, sosi fără 
neplăceri în tabăra cardinalului. 

Acesta încă nu se culcase. Abia îşi rosti numele Salvato, că 
ordonă să fie introdus la el. 

Cardinalul îl cunoştea după nume. Ştia ce minuni de vitejie 
făcuse în timpul asediului. Brav el însuşi, preţuia oamenii 
bravi. 

Salvato îi expuse pricina vizitei lui, şi adăugind că voise să 
vină în persoană, nu numai pentru a veghea ia siguranţa 
scrisorii, ci şi pentru a vedea omul excepţional care 
îndeplinise restauraţia. Cu tot răul pe care, după părerea 
lui, îl făcea această restauraţie, Salvato nu se putea 
împiedica de-a nu recunoaşte cardinalului că fusese 
cumpătat în victorie, şi că condiţiile pe care le acordase 
erau ale unui învingător mărinimos. 

Primind felicitările lui Salvato, cu o mândrie satisfăcută, pe 
cât se părea, cardinalul îşi aruncă ochii pe scrisoare şi citi 
adresa cavalerului San-Felice. 

Tresări fără voie. 

— Scrisoarea, întrebă el, n-ar fi cumva de la soţia 
cavalerului? 

— Chiar de la ea, Eminenţa Voastră. Cardinalul se plimbă 
un minut îngrijorat. Apoi, deodată, oprindu-se înaintea lui 
Salvato: 

— Această doamnă, îi zise el privindu-l ţintă, te 
interesează? 

Salvato nu-şi putu stăpâni o expresie de mirare. 

— O! făcu cardinalul, nu-ţi pun o întrebare de curiozitate 
şi vei vedea îndată: dealtfel, sunt preot, şi o taină ce mi se 
încredinţează devine în clipa aceea gq spovedanie sacră. 

— Da, Eminenţa Voastră, mă interesează şi încă foarte 
mult. 


— Ei bine, atunci, domnule Salvato, drept dovadă a 
admiraţiei ce o am pentru curajul dumitale, lasă-mă să-ţi 
spun încet, foarte încet, că persoana de care te interesezi e 
cumplit de compromisă şi, de s-ar găsi în oraş, şi n-ar fi 
cuprinsă în capitularea forturilor, ar trebui dusă îndată fie 
la Castello-del-Ovo, fie la Castello-Nuovo, căutând mijlocul 
de a-i antedata intrarea cu cinci-şase zile. 

— Dar, în caz contrar, Eminenţa Voastră, ar trebui ea să se 
mai teamă? 

— Nu, sper că iscălitura mea ar ocroti-o. Numai că, într-un 
caz sau altul, luaţi toate măsurile ca să fie îmbarcată printre 
primele. O persoană foarte puternică o urmăreşte şi-i vrea 
moartea. 

Salvato se îngălbeni îngrozitor. 

— Signora San-Felice, zise el cu glas înăbuşit, n-a părăsit 
Castello-Nuovo de la începutul asediului. Se poate deci 
bucura de beneficiul capitulării iscălită de generalul Massa 
împreună cu Eminenţa Voastră. Vă mulţumesc totuşi, 
domnule cardinal, pentru sfatul pe care mi l-aţi dat şi-l ţin 
bine în seamă. 

Salvato salută şi se pregăti să se retragă; dar cardinalul îi 
puse mâna pe braţ. 

— Încă un cuvânt, zise el. 

— Ascult, Eminenţă, făcu tânărul. 

Orice spusese cardinalul, era vădit că şovăia să vorbească 
şi că-n el se dădea o luptă. 

În sfârşit, cea dintâi pornire birui şi începu: 

— Aveţi în rândurile voastre un om ce nu-i prietenul meu, 
dar pe care-l stimez pentru curajul şi marea lui destoinicie. 
Pe omul ăsta, aş vrea să-l scap. 

— Omul e condamnat? întrebă Salvato. 

— Ca şi signora San-Felice, răspunse cardinalul. Salvato 
simţi că o sudoare rece-i îmbrobonează fruntea. 

— Şi de aceeaşi persoană? mai întrebă Salvato. 

— De aceeaşi persoană, repetă cardinalul. 


— Şi Eminenţa Voastră spune că persoana aceasta e foarte 
puternică? 

— Am spus foarte puternică? Atunci m-am înşelat: trebuia 
să spun atotputernică. 

— Aştept ca Eminenţa Voastră să-mi numească pe cine îl 
onorează cu stima şi-l ia sub ocrotirea sa. 

— Francesco Caracciolo. 

— Şi ce să-i spun? 

— Spune-i ce vrei; dar dumitale îţi spun că viaţa lui nu-i în 
siguranţă, sau mai degrabă nu va fi în siguranţă decât 
atunci când va sta pe amândouă picioarele afară din regat. 

— Mulţumesc pentru el Eminenţei Voastre, zise Salvato; se 
va face după cum doriţi. 

— Nu se încredinţează asemenea taine decât unui om ca 
dumneata, domnule Salvato, şi nu-i recomanzi tăcerea, atât 
eşti de sigur că-i înţelege însemnătatea. 

Salvato se înclină. 

— Eminenţa Voastră, întrebă el, mai are să-mi dea alte 
indicaţii? 

— Una singură. 

— Care anume? 

— Să te cruţi, generale. Cei mai bravi dintre oamenii mei 
rare te-au văzut luptând te-au învinuit de prea mare 
cutezanţă. Scrisoarea dumitale va fi înmânată cavalerului 
San-Felice, domnule Salvato, ţi-o făgăduiesc solemn. 

Salvato înţelese că întrevederea se terminase. Salută şi, 
mereu precedat de omul său purtând un drapel alb, reluă 
visător drumul spre Castello-Nuovo. 

Dar, înainte de-a se înapoia, se opri la stăvilar, urcă într-o 
barcă şi ordonă să-l ducă în portul militar, unde Caracciolo 
se refugiase cu flotila lui. 

Marinarii se împrăştiaseră; numai câţiva din oamenii care 
nu părăsesc puntea vasului lor decât în ultima clipă, mai 
rămăseseră pe bord. 

Ajunse la şalupa canonieră43pe care o comandase 
Caracciolo în lupta din ziua de 13. 


Numai trei oameni se găseau pe bord. 

Unul din ei era subofiţerul, marinar bătrân care făcuse 
toate campaniile cu amiralul. 

Salvato ceru să-l cheme şi-l întrebă. 

Chiar în dimineaţa aceea, amiralul, văzând cum cardinalul 
nu tratase direct cu el, şi că nu era cuprins în capitularea 
forturilor, trăsese la țărm, travestit în ţăran, spunându-i să 
nu se îngrijoreze de soarta lui, şi că, până ce va putea 
părăsi regatul, avea un adăpost sigur la unul din servitorii 
lui, de devotamentul căruia nu se îndoia. 

Salvato se întoarse la Castello-Nuovo, se sui în camera 
Luizei şi o regăsi în faţa mesei, cu capul pe mână, în aceeaşi 
atitudine în care o lăsase. 

21. FLOTA ENGLEZA. 

Vă mai amintiţi că, în dimineaţa de 14 iunie, exilaţii 
napolitani, adică cei care credeau că erau mai în siguranţă 
expatriindu-se, decât rămânând la Neapole, trebuiau să se 
îmbarce pe vasele pregătite să întindă pânzele spre Toulon. 

Într-adevăr, toată noaptea din 23 spre 24 iunie, se 
strânsese o mică flotă de tartane44, de feluci45şi de 
balancele46, care fuseseră aprovizionate cu merinde. Dar 
vântul bătea de la apus, împiedicând vasele să poată ieşi în 
largul mării. 

Din zori, turnurile de la Castello-Nuovo erau pline de 
fugari ce aşteptau ca un vânt prielnic să dea semnalul de 
îmbarcare. Părinţii şi prietenii stăteau pe cheiuri, făcându-şi 
semne cu batistele. 

În mijlocul tuturor braţelor în mişcare, a tuturor batistelor 
fluturate, se putea deosebi un grup neclintit, ce nu făcea 
semne nimănui, deşi unul din cei care-l alcătuiau căuta 
vădit să recunoască pe cineva în mulţimea oprită la 
marginea mării. 

Cei trei inşi din grup erau Salvato, Luiza şi Michele. 

Salvato şi Luiza stăteau în picioare rezemându-se unul de 
altul; erau singuri pe lume, totul unul pentru altul, şi se 


vedea bine că n-aveau nimic de-a face cu mulţimea ce 
umplea cheiurile. 

Michele, dimpotrivă, căuta două persoane: pe maică-sa şi 
pe Assunta. După câtva timp, recunoscu pe bătrâna lui 
mamă; dar, fie că tatăl şi fraţii ei o împiedicaseră să vină la 
această ultimă întâlnire, fie că mâhnirea-i era atât de 
adâncă încât se temea ca, văzându-l pe Michele să n-o mai 
poată îndura, Assunta nu se arătă, deşi privirea iscoditoare 
a tânărului se întindea de la primele case din strada del 
Piliero până la Immacolatella. 

Deodată, atenţia lui, ca şi a celorlalţi spectatori, fu abătută 
de la ţinta aceasta, oricât de atrăgătoare ar fi fost, pentru a 
se îndrepta spre largul mării. 

Într-adevăr, dincolo de Capri, la marginea orizontului, se 
vedeau ivindu-se numeroase pânze de corăbii. Minate de 
vântul din spate, pânzele creşteau şi înaintau repede. 

Primul gând al tuturor bieţilor fugari a fost că era flota 
franco-spaniolă ce le venea în ajutor, şi începea să le pară 
rău de graba cu care se iscăliseră tratatele. 

Totuşi, nici un glas nu îndrăzni să propună anularea lor 
sau, dacă unora le veni în minte gândul ăsta - gândurile 
rele se prezintă şi-n minţile cele mai luminate - şi-l 
înăbuşiră în ei, fără să-l mai comunice vecinilor. 

Dar unul din cei care, cu luneta în mână, de sus de pe 
terasa casei lui, vedea înaintând navele cu cea mai mare 
îngrijorare, era, fără îndoială, cardinalul. 

Într-adevăr, chiar dimineaţă, i se aduseseră pe uscat două 
scrisori: una de la rege, alta de la regină, din care vom da 
fragmente. Citindu-le, se va vedea în ce încurcătură trebuie 
să-l fi pus pe cardinal. 

Palermo, 20 iunie 1799 „Eminentissime, Răspundeţi-mi 
asupra altui punct, ce-mi stă cu adevărat pe inimă, dar pe 
care, vă mărturisesc sincer, îl cred cu neputinţă. Aici se 
spune că aţi tratat cu castelele şi că, după acest tratat, se 
va îngădui tuturor răzvrătiţilor să iasă nevătămaţi din ele, 
chiar lui Caracciolo, chiar lui Manthonnet, şi să se retragă 


în Franţa. Din zvonul ăsta, nu cred nimic, după cum puteţi 
prea bine înţelege. De vreme ce Dumnezeu ne scapă, ar fi o 
nesocotinţă din partea noastră să lăsăm în viaţă aceste 
vipere turbate, şi mai cu seamă pe Caracciolo, care 
cunoaşte toate colţurile cele mai ascunse ale coastelor 
noastre. A! De m-aş putea întoarce la Neapole cu cei 
douăsprezece mii de ruşi ce-mi fuseseră făgăduiţi, dar pe 
care brigandul de Thugut, duşmanul nostru declarat, i-a 
împiedicat să vină în Italia! Atunci aş face ce aş vrea. Dar 
gloria de-a isprăvi totul vă este rezervată dumneavoastră şi 
bravilor noştri ţărani, şi aceasta, fără alt ajutor decăt al lui 
Dumnezeu şi a nemărginitei sale îndurări. 

Ferdinand B.” 

lată acum scrisoarea reginei. Ca şi în fragmentul pe care 
abia l-am citat, traducerea nu va schimba o iotă. 

Se va recunoaşte mereu aceeaşi fire prefăcută şi 
stăruitoare. 

„Nu scriu în fiecare zi Eminenţei Voastre, după cum totuşi 
e dorinţa fierbinte a inimii mele, respectându-i obositoarele 
şi multiplele îndatoriri, şi simțind cea mai vie recunoştinţă, 
v-o declar solemn, pentru făgăduielile de clemenţă şi 
îndemnurile la supunere de care înverşunaţii de patrioţi n- 
au voit să ţină seamă - ceea ce mă întristează adânc, dat 
fiind nenorocirile ce vor urma din îndârjirea aceasta - dar 
care trebuie să vă dovedească, din ce în ce mai mult, că nu-i 
nici o nădejde de pocăință cu asemenea oameni. 

Odată cu sosirea acestei scrisori, va sosi probabil şi 
Nelson, cu escadra lui. El va ordona republicanilor să se 
predea fără condiţii. Se spune că va scăpa Caracciolo. M-ar 
mâhni mult; un asemenea pirat putând fi cumplit de 
primejdios pentru sacra Sa Maiestate. De aceea, aş vrea ca 
trădătorul ăsta să nu mai poată fi în stare de-a face rău. 

Simt cât trebuie să vi se întristeze inima de toate 
grozăviile pe care Eminenţa Voastră le relatează Majestății 
Sale, în scrisoarea-i de la 17 a lunii; cât despre mine, mi se 
pare că noi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă şi am arătat 


cam prea multă clemenţă unor astfel de răzvrătiți şi că, 
tratând cu ei, numai ne-am înjosi fără nici un folos. Se poate 
trata, vă repet, cu Sant-Elmo, care-i în mâna francezilor; 
dar, dacă cele două forturi nu se predau în dată la ordinul 
lui Nelson, şi aceasta fără nici o condiţie, vor fi luate cu 
asalt şi tratate după cum merită. 

Una din primele şi cele mai necesare operaţiuni de 
îndeplinit este de a-l închide din nou pe cardinalul-arhi- 
episcop în mănăstirea Monte-Virgine sau într-alta, numai să 
fie afară din eparhia lui. înţelegeţi că nu mai poate fi 
păstorul unei turme pe care a căutat s-o rătăcească prin 
pastorale răzvrâătite, nici a se mai sluji de tainele bisericeşti 
de care s-a folosit atât de abuziv. într-un cuvânt, e cu 
neputinţă ca acel care a vorbit atât de nedemn şi a abuzat 
de împuternicirea lui, să mai rămână arhiepiscop în serviciu 
la Neapole. 

Mai sunt - Eminenţa Voastră nu va uita - mulţi alţi episcopi 
în acelaşi caz cu arhiepiscopul acesta. Mai sunt La Torre, 
Natale, de Vico-Equense; mai este Rossini, fără a ţine 
seamă de al său Te Demn, ci din pricina pastoralei sale 
tipărite la Tarante; şi mulţi alţi răzvrătiți recunoscuţi nu pot 
rămâne la cârmuirea bisericilor lor, ca şi alţi trei episcopi 
care au denunţat un biet preot ce nu săvârşise altă crimă, 
decât de-a fi strigat: „Trăiască regele! Sunt călugări 
nemernici şi preoţi ticăloşi care au indignat până şi pe 
francezi, şi stărui pentru pedepsirea lor, fiindcă religia, 
influențând asupra opiniei publice, ce încredere ar mai 
putea avea popoarele în preoţi aşa-zişi păstori ai 
popoarelor, văzându-i răzvrătiți împotriva regelui! Şi 
judecaţi ce primejdie ar fi pentru aceleaşi popoare de a-i 
vedea că, deşi trădători, răzvrătiți şi renegaţi, îşi exercită 
mai departe Sacra împuternicire. 

Nu vă vorbesc de ceea ce priveşte Neapolul, fiindcă nu-i 
încă al nostru. Toţi cei care se întorc de acolo ne istorisesc 
grozăvii. Ceea ce m-a mâhnit cu adevărat; dar ce să-i faci? 
Trăiesc în mare îngrijorare, aşteptând în fiece clipă vestea 


că Neapole e reluat şi ordinea restabilită. Atunci, vă voi 
vorbi de gândurile mele, supunându-le totdeauna 
capacităţii luminilor şi cunoştinţelor Eminenţei Voastre - 
cunoştinţe, aptitudini şi lumini pe care în fiece zi le admir 
tot mai mult şi i-au dat putinţa de necrezut să-şi înceapă 
glorioasa misiune şi să recucerească, fără bani şi fără 
armată, un regat pierdut. Acum rămâne Eminenţei Voastre 
gloria şi mai mare de a-l reorganiza pe bazele unei linişti 
adevărate şi trainice; şi cu aceste sentimente de dreptate şi 
de recunoştinţă pe care le datorez credinciosului meu 
popor, las inimii devotate a Eminenţei Voastre să se 
gândească la ceea ce s-a întâmplat în ultimele şase luni şi să 
hotărască ce are de făcut, bizuindu-mă pe toată 
pătrunderea sa. 

Soții Hamilton însoțesc pe lord Nelson în călătoria lui. 

Am văzut ieri pe sora şi pe fratele Eminenţei Voastre, Pepe 
Antonio, care sunt bine sănătoşi. 

Eminenţa Voastră să fie bine încredinţată că recunoştinţa 
mea e atât de mare, încât se întinde şi asupra tuturor ce-i 
sunt apropiaţi şi că, afară de aceasta, rămân cu inima plină 
de gratitudine, adevărata-i şi veşnica prietenă, Caroline.” 

20 iunie 1799 

După cele două scrisori, urmate de sosirea flotei engleze, 
cardinalul gândea că, în privinţa tratatelor, va avea de furcă 
acum cu Nelson; în timp ce, dimpotrivă, văzând că noul 
bastiment comandat de învingătorul de la Abukir înalţă 
pavilionul Marii-Britanii, patrioţii, care se în credeau mai 
mult în cuvântul amiralului englez decât în al lui Ruffo, se 
bucurau să aibă a face cu o mare putere, în locul unei haite 
de bandiți. 

Dealtfel, în clipa când Nelson ridica pavilionul roşu, 
vestindu-l cu o lovitură de tun, din mijlocul fumului 
răspândit la flancurile vasului, se văzu cum se desprinde 
yola comandantului. 

Yola, în care se aflau doi ofiţeri, un subofițer şi zece 
vâslaşi, porni de-a dreptul spre portul din Magdalena şi, de 


atunci, cardinalul nu se mai îndoi că pe el îl căutau ofiţerii. 

Într-adevăr, traseră la țărm la Marinella. 

Văzând că se informau pe lângă lazzaronii ce şedeau pe 
chei şi, presupunând că voiau să-i cunoască locuinţa, 
trimise înaintea lor pe secretarul său Sacchinelli, cu 
invitaţia de a-i aduce la el. 

După o clipă, erau anunţaţi cardinalului căpitanii Ball şi 
Troubridge, iar cei doi ofiţeri intrau în cabinetul Eminenţei 
Sale, ţepeni ca englezii, ceea ce nu micşora întru nimic 
înaltul grad de prelat pe care Ruffo îl deţinea în demnitatea 
catolică, Ball şi Troubridge fiind protestanți. Bătea ora 
patru. 

Troubridge, ca mai vechi în grad, înainta spre cardinal, 
care el însuşi făcuse un pas înaintea celor doi ofiţeri, şi-i 
înmână un plic mare împodobit cu o largă pecete roşie cu 
armele Angliei4”. 

Pe bordul bastimentului Foudroyant, ora 3 după-amiază, în 
golful Neapole. 

„Eminenţă, Milord Nelson mă roagă să informez pe 
Eminenţa Voastră că a primit de la căpitanul Foote, 
comandantul fregatei Sea-Horse, o copie a capitulării pe 
care Eminenţa Voastră a găsit de cuviinţă s-o semneze 
împreună cu comandanții de la Sant-Elmo, de la Castello- 
Nuovo şi de la Castello-del-Ovo; că dezaprobă cu totul 
aceste capitulări, şi că-i hotărât să nu rămână neutru dat 
fiind forţele impunătoare pe care are onoarea de a le 
comanda. In consecinţă, a trimis la Eminenţa Voastră pe 
căpitanii Troubridge şi Ball, care comandă vasele Culloden 
şi Alexandre ale Maiestăţii Sale Britanice. Cei doi căpitani 
sunt foarte bine informaţi de sentimentele milordului 
Nelson şi vor avea onoarea să le aducă la cunoştinţa 
Eminenţei Voastre. Milord speră că Eminenţa Voastră va fi 
de aceeaşi părere cu el şi că mâine, în zori, va putea lucra 
de acord cu Eminenţa Voastră. 

Scopul lor nu poate fi decât acelaşi: să-l doboare pe 
inamicul comun şi să-i supună pe răzvrătiți clemenţei 


Maiestăţii Sale Siciliene. 

Am onoarea de a fi, Al Eminenţei Voastre, Prea umilul şi 
prea supusul servitor, W. Hamilon. 

Trimis extraordinar al Maiestăţii Sale Britanice pe lângă 
Maiestatea Sa Siciliana”. 

La orice opoziţie s-ar fi aşteptat Ruffo, nu se gândise 
niciodată că ar trebui să fie formulată într-un mod atât de 
pozitiv şi de insolent. 

Mai citi odată scrisoarea, redactată în franceză, adică în 
limba diplomatică; afară de aceasta, era iscălită, nu numai 
cu numele, dar şi cu toate titlurile lui sir William, încât era 
„vădit că vorbea totodată în numele milordului Nelson, cât 
şi în numele Angliei. 

În clipa când, după cum am spus, cardinalul isprăvea de 
recitit scrisoarea, căpitanul Troubridge, înclinându-şi uşor 
capul, întrebă: 

— Eminenţa Voastră a citit? 

— Am citit, da, domnule, răspunse cardinalul, dar drept vă 
spun că n-am înţeles. 

— Eminenţa Voastră a trebuit să vadă în scrisoarea lui sir 
William că, fiind cu totul la curent cu intenţiile milordului 
Nelson, putem, căpitanul şi cu mine, să răspundem la toate 
întrebările pe care va binevoi să ni le pună. 

— Nu voi pune decât una singură, domnule. Troubridge se 
înclină uşor. 

— Sunt eu, urmă cardinalul, demis din puterea mea de 
vicar general, şi milord Nelson e învestit cu ea? 

— Nu ştim dacă Eminenţa Voastră a fost destituită din 
puterile-i de vicar general şi clacă milord Nelson e învestit 
cu ele; dar ştim că milord Nelson a primit ordine de la 
Maiestăţile Lor Sicilene, c-a avut onoarea să aducă la 
cunoştinţa Eminenţei Voastre intenţiile sale şi că, în caz de 
dificultăţi, are sub comanda sa douăsprezece vase de război 
pentru a le sprijini. 

— N-aveţi a-mi spune nimic altceva, domnule, din partea 
milordului Nelson? 


— Ba da. Avem de cerut Eminenţei Voastre un răspuns 
pozitiv la această întrebare: în cazul reluării ostilităţilor 
împotriva răzvrătiţilor, milord Nelson s-ar putea bizui pe 
cooperarea Eminenţei Voastre? 

— Mai întâi, domnilor, nu mai sunt răzvrătiți, deoarece 
răzvrătiţii s-au predat în mâinile mele; şi, de vreme ce nu 
mai sunt răzvrătiți, e de prisos să se pornească împotriva 
lor. 

— Milord Nelson prevăzuse această subtilitate. Din partea 
sa, voi pune deci întrebarea astfel: în cazul când milord 
Nelson ar merge împotriva celor cu care Eminenta Voastră 
a tratat, Eminenţa Voastră ar face cauză comună cu el? 

— Răspunsul, domnule, va fi tot atât de limpede ca şi 
întrebarea. Nu numai că nici eu nici oamenii mei nu vom 
merge împotriva acelora cu care eu am tratat, ba chiar mă 
voi opune cu toată puterea mea ca această capitulare 
iscălită de mine să fie încălcată. 

Ofițerii englezi schimbară o privire: era vădit ca se 
aşteptau la răspunsul acesta şi că mai cu seamă după el 
veniseră. 

Cardinalul simţi că-l trec fiori de mânie prin tot trupul. 

Dar se gândi că lucrurile vor lua o întorsătură atât de 
gravă, încât nu trebuia să se mai îndoiască, şi că o explicaţie 
cu lordul Nelson era absolut necesară. 

— Milord Nelson, adăugă el, a prevăzut cazul că aş dori să 
am o convorbire cu el şi, atunci sunteţi autorizaţi, domnilor, 
să mă conduceţi la bordul bastimentului său? 

— Milord Nelson, domnule cardinal, nu ne-a spus nimic în 
privinţa aceasta; dar avem toate motivele să gândim că o 
vizită a Eminenţei Voastre i-ar face totdeauna onoare şi 
plăcere. 

— Domnilor, zise cardinalul, nu mă aşteptam la mai puţin 
de la curtoazia dumneavoastră. Când veţi voi să plecăm, 
sunt gata. 

Şi arătă celor doi ofiţeri ieşirea casei lui. 


— Noi, răspunse Troubridge, suntem gata să urmăm pe 
Eminenţa Voastră. Dacă-i gata, sa ne arate ea însăşi 
drumul. 

Cardinalul cobori cu pas grăbit scara ce ducea în curte şi, 
mergând de-a dreptul spre țărm, făcu semn bărcii să se 
apropie. 

Barca îi dădu ascultare; îndată ce ajunse lângă el, 
cardinalul sări cu sprinteneala unui tânăr şi se aşeză la 
locul său de onoare între amândoi ofiţerii. 

La ordinul „Porniţi!” cele zece vâsle se lăsară pe mare, şi 
barca trecu pe coama valurilor cu iuţeala unei păsări. 

22. O NEMESIS48 FAVORITĂ. 

Cardinalul purta veşmântu-i de purpură. Nelson, care sta 
în picioare pe puntea bastimentului Foudroyant, cu luneta 
la singurul său ochi, îl recunoscu şi ordonă să fie salutat cu 
o sută de lovituri de tun. 

Ajungând la scara de onoare, cardinalul îl văzu pe Nelson 
ce-l aştepta pe prima treaptă. 

Amândoi se salutară, dar nu putură schimba un singur 
cuvânt. 

Nelson nu vorbea nici italiana, nici franceza; cardinalul 
înţelegea engleza, dar n-o vorbea. 

Nelson îi indică drumul spre cabina lui. 

Găsi acolo pe sir William şi pe Emma Lyonna. 

Atunci îşi aminti fraza din scrisoarea reginei: „Soții 
Hamilton îl însoțesc pe Nelson în călătoria lui”. 

lată ce se întâmplase: 

Căpitanul Foote, care fusese trimis de cardinal să ducă la 
Palermo capitularea, întâlnise, în dreptul insulelor Lipari, 
flota engleză şi, recunoscând bastimentul lui Nelson, după 
pavilionul de amiral, se îndreptă direct spre el. 

Cât priveşte pe Nelson, recunoscuse vasul Sea-Horse şi 
ordonase oprirea bastimentului său. 

Căpitanul Foote cobori în luntre şi se duse pe bordul 
vasului Foudroyant. 


Vasul Van-Guard era atât de ciuntit, încât se găsi că nu mai 
putea naviga multă vreme, mai ales în caz de luptă, şi am 
mai spus că Nelson îşi strămutase pavilionul pe bordul 
noului bastiment. 

Foote, care nu se aştepta să-l întâlnească pe amiral, nu 
luase o copie a capitulării; dar, cum o iscălise, o citise şi 
chiar o discutase cu cea mai mare atenţie, putu nu numai să 
anunţe lui Nelson capitularea, ci să-i şi spună termenii în 
care era concepută. 

De la primele vorbe, căpitanul Foote văzu cum amiralul se 
întuneca la faţă. într-adevăr, la stăruinţele reginei şi 
abătându-se pentru ea de la ordinele amiralului Keith de a 
merge înaintea escadrei franceze şi de-a o combate, venea 
cu toate pânzele întinse la Neapole să aducă lui Ruffo din 
partea Maiestăţilor Siciliene, ordinul ca, sub nici un cuvânt, 
să nu trateze cu republicanii; şi iată că la o treime din drum 
afla că sosea prea târziu şi că, de două zile, se iscălise 
capitularea. 

Cazul nu era prevăzut şi Nelson trebuia să aştepte noi 
instrucţiuni. In consecinţă, ordonă căpitanului Foote să-şi 
urmeze cât mai repede drumul, în timp ce elva sta pe loc, 
aşteptându-l douăzeci şi patru de ore. 

Căpitanul Foote urcă din nou pe vasul său şi, după cinci 
minute, Sea-Horse-ul spinteca valurile cu iuţeala animalului 
al cărui nume îl purta. 

În aceeaşi seară, arunca ancora în rada din Palermo. 

Regina locuia la vila ei Favorita, situată cam la o leghe de 
oraşul, care şi-a dat singur epitetul de fericit. 

Căpitanul sări într-o trăsură care avea să-l ducă la 
Favorita. 

Cerul părea un covor de azur, brodat tot numai cu stele; 
luna revărsa cascade de lumină argintie pe încântătoarea 
vale ce duce la Castellamare. 

Căpitanul îşi dădu numele, spuse că sosea de la Neapole, 
aducând ştiri importante. 


Regina era la plimbare cu lady Hamilton: amândouă 
prietenele se duseseră pe plajă să respire dubla răcoare a 
nopţii şi a mării. 

Numai regele era la vilă. 

Foote, care cunoştea puterea Carolinei asupra soţului ei, 
şovăia dacă să pornească în căutarea reginei, când i se 
spuse că regele, aflându-i sosirea, îl înştiinţa că-l aşteaptă. 

Nu mai putea şovăi: invitaţia regelui era un ordin. 
Căpitanul se duse la rege. 

— A! dumneata eşti, căpitane! zise regele recunoscându-l; 
se spune că aduci ştiri de la Neapole; măcar sunt bune? 

— Foarte bune, sire, după părerea mea cel puţin, fiindcă 
vin să vă anunţ că războiul s-a isprăvit, că Neapole e reluat 
şi că, peste două zile, nu va mai fi nici un republican în 
capitala voastră, iar, peste o săptămână, nici un francez în 
regatul vostru. 

— Haide, haide, cum de spui aşa ceva? răspunse 
Ferdinand. Nici un francez în regat, asta-mi place - cu cât 
vom fi mai departe de animalele acelea turbate, cu atât va fi 
mai bine; - dar nici un patriot la Neapole! Oare unde vor fi 
ei? In fundul mării? 

— Nu tocmai; dar vor naviga în grabă spre Toulon. 

— Drace î Uite că mie nu-mi prea pasă; numai să fiu 
descotorosit de ei; nici nu doresc mai mult, nici altceva! dar 
te previn, căpitane, că regina nu va fi mulţumită. Şi cum se 
face că vor naviga spre Toulon, în loc de a fi rânduiţi pe 
categorii, în temniţele din Neapole? 

— Deoarece cardinalul a fost nevoit să trateze capitularea 
cu ei. 

— Cardinalul a tratat cu ei, după scrisorile pe care I le-am 
trimis noi? Şi în ce condiţii a tratat? 

— Sire, iată un plic ce conţine o copie a tratatului, 
garantată de cardinal ca fiind conformă. 

— Căpitane, predă-l dumneata însuţi reginei; nu-mi iau 
însărcinarea. La dracu! Prima persoană peste care va da, 


după ce-ţi va fi citit depeşa, va trece prin clipe foarte 
neplăcute! 

— Cardinalul ne-a arătat că are depline puteri ca vicar 
general al Maiestăţii Voastre şi, după ce le-am văzut, am 
iscălit tratatul împreună şi în acelaşi timp cu el. 

— Va să zică, ai iscălit împreună cu el? 

— Da, sire: eu în numele Marii-Britanii; domnul Baillie în 
numele Rusiei, şi Ahmet-bey în numele Porții. 

— Şi n-aţi exclus pe nimeni din capitulare? 

— Pe nimeni. 

— Drace! Drace! Nici chiar pe Caracciolo? Nici chiar pe 
signora San-Felice? 

— Pe nimeni. 

— Dragă căpitane, pun să înhame caii la trăsură şi plec la 
Ficuzza; descurcă-te cum vei putea. O amnistie generală, 
după asemenea răzvrătire! Asta nu s-a mai pomenit 
niciodată. Dar ce vor spune lazzaronii mei dacă, pentru a-i 
înveseli, nu li se spânzura cel puţin o duzină de republicani? 
Vor spune că nu-s recunoscător. 

— Şi cine va împiedica să fie spânzurați? întrebă glasul 
poruncitor al Carolinei care, aflând că un ofiţer englez, care 
aducea ştiri importante, sosise la rege, se îndreptase spre 
apartamentul soţului ei, intrase fără a fi văzută şi auzise 
părerea de rău exprimată de Ferdinand. 

— Domnii aliaţii noştri, doamnă, care.au tratat cu 
răzvrătiţii şi, după cât se pare, le-au garantat că vor scăpa 
cu viaţă. 

— Şi cine a îndrăznit să facă aşa ceva? întrebă regina cu 
atâta furie, de se auzea cum îi scrâşneau dinţii. 

— Cardinalul, doamnă, răspunse căpitanul Foote cu voce 
liniştită şi sigură, şi noi împreună cu el. 

— Cardinalul! exclamă regina aruncând o privire piezişă 
soţului ei ca pentru a-i spune: „Vezi! lată ce a făcut omul 
tău! 

— Şi Eminenţa Sa, urmă căpitanul, roagă pe Maiestatea 
Voastră să ia cunoştinţă de capitulare. 


În acelaşi timp, prezentă reginei plicul. 

— Bine, domnule, zise ea; vă mulţumim pentru osteneala 
pe care v-aţi dat-o. 

Şi-i întoarse spatele. 

— lertaţi-mă, doamnă, rosti căpitanul Foote cu aceeaşi 
linişte; dar n-am îndeplinit decât jumătate din misiunea 
mea. 

— Isprăviţi cât mai repede şi cu cealaltă jumătate, 
domnule, răspunse regina; înţelegeţi că sunt grăbită să 
citesc actul ăsta ciudat. 

— Voi isprăvi, doamnă, cât mai laconic voi putea. L-am 
întâlnit pe amiralul Nelson în dreptul insulelor Lipari; i-am 
spus cuprinsul capitulării; mi-a poruncit să iau ordinele 
Maiestăţii Voastre şi să i le duc imediat. 

La primele cuvinte, regina se întorsese şi, privindu-l pe 
căpitanul englez, îi sorbea cu nesaţ şi palpi tind fiecare 
vorbă. 

— L-aţi întâlnit pe amiral? exclamă ea; aşteaptă ordinele 
mele? Atunci, totul nu-i pierdut. Vino cu mine, sire! 

Dar zadarnic îl căuta din ochi pe rege: regele dispăruse. 

— Bine! zise ea, n-am nevoie de nimeni pentru ce-mi 
rămâne de făcut! 

Apoi, adresându-se căpitanului: 

— Peste un ceas, căpitane, vei avea răspunsul nostru. Şi 
ieşi. 

Aproape îndată, se auzi zbârnâind cu furie soneria reginei. 

Marchiza de San-Clemente, care era de serviciu pe lângă 
Carolina, veni în grabă. 

— Îţi dau o veste bună, dragă marchiză, zise regina i 
prietenul dumitale Nicolino nu va fi spânzurat. 

Era întâia oară când regina, vorbind marchizei, făcea 
aluzie la amorurile doamnei sale de onoare. 

Ea primi lovitura drept în piept şi o clipă i se tăie 
răsuflarea; dar nu era femeie care să nu răspundă la 
asemenea ieşire jignitoare. 


— Sunt fericită întâi pentru mine, dar apoi şi pentru 
Maiestatea Voastră. Un Caracciolo ucis sau spânzurat lasă 
totdeauna o groaznică pată pe o domnie. 

— Nu când pălmuiesc reginele, că atunci coboară în 
rândul grosolanilor49; nu când conspiră împotriva regilor, 
căci coboară în rândul trădătorilor. 

— Presupun, răspunse marchiza de San-Clemente, că 
Maiestatea Voastră nu mi-a făcut onoarea de-a mă chema 
ca să înceapă cu mine o discuţie istorică? 

— Nu, zise regina, am pus să te cheme ca să-ţi spun că de 
vrei să duci personal felicitările noastre amantului dumitale, 
nimic nu te reţine aici... 

Marchiza de San-Clemente salută în semn de consimţire. 

— Şi apoi, urmă regina, pentru a preveni pe lady Hamilton 
c-o aştept chiar acum. 

Marchiza ieşi. Regina o auzi poruncind valetului s-o 
înştiinţeze pe Emma Lyonna. 

Se duse repede la uşă şi, deschizând-o mânioasă: 

— De ce, marchiză, transmiţi altuia ordinul, când dumitale 
ţi l-am dat? strigă ea cu glasul ascuţit care-i prevestea 
culmea supărării. 

— Fiindcă, nemaifiind în serviciul Maiestăţii Voastre, n-am 
de primit ordine de la nimeni, nici chiar de la regină. 

Şi dispăru pe coridoare. 

— Insolenta! exclamă Caroline. O! Dacă nu mă răzbun, voi 
muri de furie. 

Emma Lyonna veni repede, şi o găsi pe regină zvârcolindu- 
se pe o canapea, muşcând pernele cu dinţii. 

— A! Dumnezeule!... Ce are Maiestatea Voastră? Ce s-a 
întâmplat? 

La glasul ei, regina se ridică şi sări ca o panteră pe 
frumoasa englezoaică. 

— Ce s-a întâmplat, Emma? S-a întâmplat că, de nu-mi vii 
în ajutor, regalitatea e dezonorată pentru totdeauna şi că 
nu-mi rămâne decât să mă întorc la Viena şi să trăiesc ca o 
simplă arhiducesă de Austria! 


— Doamne! Şi eu alergam foarte veselă spre Maiestatea 
Voastră! Mi s-a spus că totul s-a isprăvit, că Neapole e 
reluat, şi mă pregăteam să scriu la Londra să ni se trimită 
cele mai noi şi mai elegante rochii de bal, pentru serbările 
care prevedeam că vor avea loc la întoarcerea voastră! 

— Serbări! Dacă dăm serbări pentru întoarcerea noastră 
la Neapole, se vor putea numi serbările ruşinii! Serbări! 
Parcă de serbări ne arde acum! O, mizerabilul cardinal! 

— Cum, doamnă, exclamă Emma, împotriva cardinalului se 
înfurie atâta Maiestatea Voastră? 

— O! Când vei afla ce-a făcut prefăcutul ăsta de popă! 

— Nu poate face nimic care să vă dea dreptul de-a vă 
ucide singură, ca acum, preţioasa voastră frumuseţe. Ce-i 
roşeaţa asta pe frumoasele voastre braţe? Ce-s lacrimile 
care vă ard ochii frumoşi? Ce-s muşcăturile care vă 
însângerează buzele? O! regină răutăcioasă, care-i graţiază 
pe toţi, în afară de ea însăşi! 

Sânul reginei se ridică, de parcă mânia i se unea cu un 
sentiment mai blând, dar nu mai puţin puternic. 

Îşi aruncă braţul de gâtul Emmei şi o trase spre ea. 

— O! da, numai tu mă iubeşti! zise ea înapoindu-i 
dezmierdările cu un fel de furie. 

— Şi vă iubesc pentru toţi, răspunse Emma pe jumătate 
înăbuşită de îmbrăţişările reginei, credeţi-mă, regala mea 
prietenă! 

— Ei bine, dacă mă iubeşti cu adevărat, rosti regina, a 
sosit clipa să mi-o dovedeşti. 

— Scumpa Voastră Maiestate să-şi dea ordinele, şi mă voi 
supune; e tot ce pot să-i spun. 

— Ştii ce se întâmplă, nu-i aşa? 

— Ştiu că un ofiţer englez a venit să vă aducă, din partea 
cardinalului, o capitulare. 

— Uite! făcu regina arătând bucăţi de hârtie împrăştiate şi 
mototolite pe covor; iată, capitularea lui! O! Să trateze cu 
mizerabilii aceia! Să garanteze că vor scăpa cu viaţă! Să le 
dea bastimente pentru a-i duce la Toulon! Ca şi cum exilul 


ar fi destulă pedeapsă pentru crima pe care au săvârşit-o! 
Şi asta, asta, urmă regina, înfuriindu-se din nou, când îi 
scrisesem să nu graţieze pe nimeni! 

— Nici chiar pe frumosul Rocca-Romana? întrebă Emma, 
zâmbind. 

— Rocca-Romana, răspunse regina, şi-a ispăşit greşeala, 
întorcându-se la noi. Dar nu-i vorba de asta, urmă ea, 
strângând-o pe Emma la piept. Ascultă! îmi rămâne o 
speranţă şi, ţi-am spus, toată speranţa e numai la tine. 

— Atunci, frumoasa mea regină, zise Emma, îndepărtând 
părul Carolinei şi sărutând-o pe frunte, dacă totul depinde 
de mine, nimic nu-i pierdut. 

— De tine... şi de Nelson, zise regina. 

Un zâmbet al Emmei Lyonna răspunse Carolinei mai 
grăitor decât ar fi putut cuvintele oricât de hotărâte ar fi 
fost. 

— Nelson, urmă regina, n-a iscălit tratatul; trebuie să 
refuze a-l ratifica. 

— Dar credeam că, în lipsa lui, căpitanul Foote a iscălit în 
numele său? 

— Eh! tocmai aici îi va fi puterea. Va spune că nu l-a 
împuternicit pe căpitanul Foote, care n-avea dreptul să facă 
ce-a făcut. 

— Şi atunci? întrebă Emma. 

— Atunci trebuie să obţii de la Nelson - şi pentru tine va fi 
uşor, fermecătoareo! - trebuie să obţii de la Nelson să facă 
din capitularea aceasta, ce-am făcut şi eu - s-o rupă. 

— Voi încerca, zise lady Hamilton cu surâsu-i de sirenă. 
Dar unde-i Nelson? 

— S-a oprit în dreptul insulelor Lipari; îl aşteaptă pe Foote 
cu ordinele mele. Ei bine! Ordinele acestea, tu i le vei duce. 
Crezi că va fi fericit să te revadă? Crezi Că-i va da prin gând 
să le discute, când vor cădea unul câte unul din gura ta? 

— Şi ordinele Maiestăţii Voastre sunt?... 

— Nici un tratat, nici o grațiere. înţelegi? Un Caracciolo, 
de pildă, care ne-a insultat, care m-a trădat! Omul ăsta 


pleacă, nevătămat, să ia un serviciu, în Franţa poate, ca să 
se înapoieze împotriva noastră şi să-i debarce pe francezi în 
vreun colţ al regatului nostru pe care-l va şti fără apărare! 
Oare nu vrei şi tu ca şi mine să moară omul ăsta? Spune! 

— Eu vreau tot ce vrea regina mea. 

— Ei bine, regina ta care-ţi cunoaşte inima bună, vrea să-i 
juri că nu te vei lăsa înduioşată de nici o rugăminte, de nici 
o implorare. Jură-mi dar că, de-ai vedea la picioarele tale, 
mamele, surorile şi fetele condamnaților, vei răspunde ce-aş 
răspunde eu însămi: „Nu! Nu! Nu!” 

— Jur, scumpa mea regină, să fiu tot atât de neînduplecată 
ca şi Maiestatea Voastră. 

— Bine, e tot ce-mi trebuie. O! dragă lady a inimei mele! 
Ţie îţi voi datora cel mai frumos diamant din coroana mea, 
demnitatea; fiindcă, îţi jur la rândul meu, dacă ruşinosul 
tratat s-ar menţine, nu m-aş mai întoarce niciodată în 
capitala mea! 

— Şi acum, zise Emma râzând, totu-i pus la cale, afară de 
un lucru de nimic. Nu mă stânjeneşte sir William; oricum, 
nu pot cutreiera astfel mările singură şi să ajung la Nelson 
fără el. 

— Iau asupra mea, răspunse regina. Îi voi da o scrisoare 
pentru Nelson. 

— Şi mie ce-o să-mi daţi? 

— Întâi sărutarea aceasta, şi apoi tot ce vei voi. 

— Bine, zise Emma ridicându-se. La întoarcerea mea, ne 
vom socoti noi. 

Apoi, făcând o reverență ceremonioasă reginei rosti: 

— Când Maiestatea Voastră va ordona, umila-i servitoare 
va fi gata. 

— Nu-i nici un minut de pierdut. Am făgăduit idiotului de 
englez că, peste un ceas, va avea răspunsul meu. 

— Voi revedea-o pe regină? 

— Nu te voi părăsi decât în clipa când vei urca în barcă. 

După cum prevăzuse, regina n-avu nici o greutate în a-l 
hotări pe sir William să se însărcineze cu refuzul ei. Şi un 


ceas după ce-l părăsise pe căpitanul Foote, îl invita să-l 
primească pe bordul Sea-Horse pe sir William, emisarul 
ordinelor ei scrise. 

Dar adevăratele ordine erau cele primite de Emma între 
două sărutări şi pe care trebuia să le transmită, în acelaşi 
fel, lui Nelson. 

După cum îi făgăduise, regina n-o părăsi pe lady Hamilton 
decât pe cheiul din Palermo şi, cât putu s-o mai zărească în 
beznă, îi făcu semn întruna, fluturându-şi batista. 

lată cum sir William Hamilton şi Emma Lyonna erau pe 
bordul bastimentului Foudroyant. 

S-a văzut prin scrisoarea primită de cardinal, că frumoasa 
ambasadoare izbutise cu desăvârşire în misiunea ei. 

Cardinalul, intrând în cabina amiralului englez, îşi 
aruncase o scurtă privire asupra celor două persoane de 
faţă. 

Sir William şedea într-un fotoliu, înaintea unei mese pe 
care se găseau cerneală, pene de scris, hârtie, şi, pe hârtia 
aceasta, bucăţile din capitularea ruptă de regină. 

Emma Lyonna stătea culcată pe o canapea şi, cum erau în 
lunile calde din an, îşi făcea vânt cu un evantai din pene de 
păun. 

Nelson intrat în urma cardinalului, îi arătă un fotoliu şi se 
aşeză înaintea lui pe afetul de tun, podoabă războinică a 
cabinei sale. 

Văzându-l pe cardinal, sir William se ridicase; dar Emma 
Lyonna se mulţumise să dea uşor din cap. 

Pe punte, primirea făcută de echipaj cardinalului Ruffo, în 
ciuda celor o sută de salve de tun, cu care i se salutase 
venirea, nu fusese întru nimic mai politicoasă; şi, de-ar fi 
înţeles cardinalul tot atât de bine limba vorbită de marinari 
pe cât o înţelegea pe cea scrisă de Pope50şi de Milton51, cu 
siguranţă că s-ar fi plâns amiralului pentru insultele aduse 
veşmântului şi semnificației lui; printre altele era una din 
cele mai puţin grave, pe care Nelson se făcuse că n-o aude: 
„In mare, homarul papistaş” 


Ruffo făcu celor doi soţi un salut pe jumătate militar, pe 
jumătate ecleziastic şi, adresându-se ambasadorului Angliei 
zise: 

— Sir William, sunt fericit să vă întâlnesc aici, nu numai 
fiindcă, cel puţin sper, veţi servi de interpret între milord 
Nelson şi mine, dar şi fiindcă scrisoarea pe care mi-aţi făcut 
onoarea să mi-o trimiteţi, vă angajează personal în 
chestiune şi angajează guvernul pe care-l reprezentaţi. 

Sir William se înclină. 

— Eminenţa Voastră, începu el, să binevoiască a spune 
milordului Nelson ce are de răspuns la această scrisoare, şi 
voi avea onoarea de a-i traduce cât pot mai fidel. 

— Am de răspuns că, dacă milord ar fi sosit mai devreme 
în golful Neapole şi ar fi fost mai bine informat asupra 
evenimentelor ce s-au petrecut aici, în loc să dezaprobe 
tratatele, le-ar fi iscălit ca mine şi cu mine. 

Sir William transmise răspunsul lui Nelson, care clătină 
din cap cu un zâmbet de negare. 

Semnul ăsta n-avea nevoie să fie tradus. Ruffo îşi muşcă 
buzele. 

— Cred neclintit, urmă cardinalul, că milord Nelson ori nu 
ştie nimic ori a fost rău sfătuit. într-un caz şi într-altul, eu 
trebuie să-i lămuresc situaţia. 

— Lămuriţi-ne, domnule cardinal. În tot cazul, lucrul nu va 
fi greu. Lămurirea, cu vorba sau cu pilda, e una din 
îndatoririle voastre. 

— Mă voi sili, zise cardinalul cu surâsu-i fin, deşi, din 
păcate, vorbesc cu eretici, ceea ce-mi ia, veţi recunoaşte, 
mai mult decât jumătate din şansa de-a reuşi. 

Era rândul lui sir William să-şi muşte buzele. 

— Vorbiţi, zise el. Vă ascultăm. 

Atunci, cardinalul începu în franceză - dealtfel singura 
limbă ce se vorbise până atunci - expunerea evenimentelor 
din 13 şi 14 iunie. Istorisi groaznica luptă împotriva lui 
Schipani, apărarea preotului Ioscano şi a calabrezilor săi, 
care mai degrabă săriseră în aer decât să se predea. Dădu 


cu o rară exactitate buletinul fiecărei zile, cu începere din 
ziua de 14 până la ucigătoarea ieşire din noaptea de 18 
spre 19, în care republicanii înfundaseră bateriile de timuri 
din oraş, înjunghiaseră, de la primul până la ultimul om, un 
batalion întreg de albanezi; acoperiseră cu morţi strada 
Toledo şi pierduseră numai vreo doisprezece oameni. în 
sfârşit, ajunse la nevoia în care se găsise de a propune 
încetarea ostilităţilor şi de-a iscăli un armistițiu, fiind bine 
încredinţat că o a doua înfrângere i-ar descuraja pe 
sanfedişti care, trebuia s-o mărturisească, erau mai mult 
oameni de jaf decât soldaţi, păstrându-şi rândurile dacă 
înving sau sunt învinşi. Mai adăugă cum că, aflând de la 
însuşi regele că o flotă franco-spaniolă cutreiera 
Mediterana, se temuse să nu se îndrepte spre portul 
Neapole, ceea ce compromitea totul. Se grăbise mai cu 
seamă ca măsură de prevedere, vrând să fie stăpân pe 
forturi pentru a menţine portul în stare de apărare. În 
sfârşit, isprăvi spunând că această capitulare, încheiată de 
bună voie şi cu bună credinţă din amândouă părţile, trebuia 
îndeplinită cu sfinţenie şi că a lucra în alt mod ar însemna 
să încâlci dreptul oamenilor. 

Sir William tălmăci lui Nelson lunga pledoarie în favoarea 
credinţei datorată tratatelor; dar, când ajunse la teama, pe 
care o avusese cardinalul, de-a vedea sosind flota franceză 
în rada Neapolului, Nelson întrerupse traducătorul şi, cu 
glasul trufiei jignite zise: 

— Domnul cardinal oare nu ştia că eram acolo, şi se temea 
că voi lăsa să treacă flota franceză spre a lua Neapolul? 

Sir William se pregăti să traducă răspunsul amiralului 
englez; dar cardinalul fusese atât de atent la vorbele pe 
care a cesta le rostise, încât înainte ca ambasadorul să fi 
avut când deschide gura zise: 

— Înălţimea Voastră, doar a mai lăsat odată să treacă flota 
franceză care a luat Malta; acelaşi accident putea să i se 
întâmple şi a doua oară. 


Nelson îşi muşcă buzele; Emma Lyonna rămase mută şi 
nemişcată ca o statuie de marmură; îi lunecase evantaiul de 
pene şi, rezemată într-un cot, părea o copie a Hermafroditei 
Farnese. Cardinalul îşi aruncă o privire asupra ei, şi i se 
păru că, sub masca aceasta nepăsătoare, vede faţa 
întărâtată a reginei. 

— Aştept să-mi răspundă milord, stărui rece cardinalul; o 
întrebare nu-i un răspuns. 

— Răspunsul vi-l voi da eu pentru înălţimea sa, i-o întoarse 
sir William: Suveranii nu tratează cu răzvrătiţii. 

— Se prea poate, reluă Ruffo, ca suveranii să nu trateze cu 
răzvrătiţii; dar odată ce răzvrătiţii au tratat cu suveranii lor, 
datoria acestora este de a respecta tratatele. 

— Principiul acesta, răspunse amiralul englez, e poate al 
domnului cardinal Ruffo; dar, negregşit, că nu-i al reginei 
Carolina şi, dacă domnul cardinal se îndoieşte, deşi i-o 
afirm, puteţi să-i arătaţi bucăţile tratatului rupt de regină, 
bucăţi pe care lady Hamilton le-a ridicat cu mâna ei de pe 
parchetul din camera de culcare a Maiestăţii Sale, şi le-a 
adus pe bordul bastimentului Foudroyant. Nu ştiu ce 
instrucţiuni a primit Eminenţa Voastră ca vicar general; cât 
despre mine (şi arătă cu degetul tratatul rupt) iată acelea 
pe care le-am primit ca amiral comandant al flotei. 

Lady Hamilton făcu din cap un semn abia vădit de 
încuviinţare şi, mai mult ca oricând, cardinalul păru convins 
că. în convorbirea aceasta o reprezenta pe regala ei 
prietenă. 

Cum văzu că Nelson dădea dreptate lui Hamilton, înţelese 
că-n împrejurarea de faţă era vorba să lupte nu numai cu 
Hamilton, care nu era decât ecoul soţiei lui, dar şi cu 
această gură împietrită ce aducea moartea din partea 
reginei şi, ca moartea era mută, se ridică şi, înaintând spre 
masa unde şedea Hamilton, despături ' una din bucăţile 
tratatului mototolit de mâinile înfrigurate ale Carolinei şi 
recunoscu cu atât mai bine că era o parte din tratat, cu cât 
era porţiunea cu pecetea şi iscălitura lui. 


— Ce aveţi de răspuns la aceasta, domnule cardinal? 
întrebă ambasadorul Angliei cu un zâmbet batjocoritor. 

— Voi răspunde, domnule, zise cardinalul, că, de-aş fi rege, 
mai degrabă mi-aş rupe cu mâinile mele mantia regală 
decât un tratat iscălit în numele meu de omul care abia mi-a 
recucerit regatul. 

Şi lăsă cu dispreţ să cadă pe masă bucata de hârtie pe 
care o ţinea în mină. 

— Dar în sfârşit, reluă cu nerăbdare ambasadorul, socotiți, 
sper, tratatul rupt, nu numai din punct de vedere material, 
ci şi moral. 

— Imoral, vreţi să spuneţi! 

Nelson, văzând că discuţia se prelungea şi neputând 
judeca înţelesul cuvintelor decât după fizionomia 
interlocutorilor, se ridică la rândul său şi, adresându-se lui 
sir William zise: 

— Zadarnic să mai discutăm. Dacă trebuie să luptăm cu 
sofisme şi subtilităţi, cu siguranţă că amiralul va fi biruit de 
cardinal. Mulţumeşte-te deci, dragă Hamilton, să întrebi pe 
Eminenţa Sa dacă, da sau nu, se îndărătniceşte să menţină 
tratatele. 

Sir William repetă lui Ruffo întrebarea lui Nelson, tradusă 
în franceză. Ruffo aproape o înţelesese, dar întrebarea era 
atât de importantă, încât nu voia să răspundă decât numai 
după ce o va fi înţeles cu totul. 

Şi, cum sir William accentua cu grijă ultima frază: 

— Deoarece reprezentanţii puterilor aliate au intervenit în 
tratatul pe care înălţimea Voastră vrea să-l desfacă, zise el 
înclinându-se, nu pol răspunde decât în ceea ce mă priveşte 
pe mine, şi răspunsul l-am şi dat domnilor Troubridge şi 
Ball. 

— Iar răspunsul este?... întrebă sir William. 

— Mi-am angajat iscălitura şi, odată cu iscălitura, şi 
onoarea mea. Pe cât îmi va sta în putinţă, nu voi lăsa să mi 
se păteze niciuna nici alta. Cât despre onorabilii căpitani 
care au iscălit tratatul în acelaşi timp cu mine, le voi 


transmite intenţiile milordului Nelson, şi vor şti ce au de 
făcut. Totuşi, cum în asemenea chestiuni, un cuvânt rău 
relatat poate schimba înţelesul unei fraze întregi, aş fi 
îndatorat milordului Nelson să-mi dea prin scris 
ultimatumul său. 

Cererea lui Ruffo fu transmisă amiralului. 

— În ce limbă doreşte Eminenţa Voastră să fie scris acest 
ultimatum? întrebă Nelson. 

— In engleză, răspunse cardinalul. Citesc engleza, şi 
căpitanul Baillie e irlandez. Dealtfel, ţin să am un act atât 
de important scris în întregime de mâna amiralului. 

Nelson făcu un semn cu capul, arătând că nu vede nici o 
piedică pentru a îndeplini dorinţa cardinalului şi. cu scrisul 
răsturnat propriu oamenilor care scriu cu mâna stingă, 
aşternu următoarele rânduri, pe care ne pare rău că n-am 
pus să fie autografiate pe când eram la Neapole şi aveam 
originalul sub ochi: „Marele amiral lord Nelson a sosit la 24 
iunie cu flota britanică în golful Neapole. unde a găsit că un 
tratat fusese încheiat cu răzvrătiţii, tratat care, după 
părerea lui, nu se poate executa decât după ce va fi fost 
ratificat de Maiestăţile Lor Siciliene. 

H. Nelson.” 

Ambasadorul luă declaraţia din mâinile amiralului englez 
şi se pregăti s-o citească lui Ruffo, care însă îi făcu semn că 
era de prisos; o luă, la rândul său, din mâinile 
ambasadorului, o citi şi, după ce isprăvi zise: 

— Milord, îmi rămâne acum să vă cer o ultimă favoare: să 
fiu condus pe uscat. 

— Eminenţa Voastră să binevoiască a urca pe punte, 
răspunse amiralul, şi aceeaşi oameni care au adus-o, vor 
avea onoarea s-o ducă înapoi. 

Şi, totodată, amiralul arăta lui Ruffo scara cu mâna. 

Cardinalul urcă cele câteva trepte dinaintea lui şi se găsi 
pe punte. 

Nelson se opri pe prima treaptă a scării de onoare până 
când cardinalul fu în barca. Atunci se salutară rece. Barca 


se desprinse de bastiment şi se îndepărtă. Dar tunurile 
care. după ceremonialul obişnuit, ar fi trebuit să salute 
plecarea cu acelaşi număr de lovituri ca şi sosirea, 
rămaseră tăcute. 

Câtva timp. amiralul îl urmări cu ochii pe cardinal; dar 
curând o mână micuță se sprijini de umărul lui, pe când o 
voce îi murmura la ureche: 

— Dragul meu Horaţiu! 

— A! dumneata eşti, milady! zise Nelson tresărind. 

— Da... Omul după care am trimis e aici. 

— Care om? întrebă Nelson. 

— Căpitanul Scipion Lamarra. 

— Şi unde-i? 

— L-au dus la sir William. 

— Aduce ştiri despre Caracciolo? întrebă cu interes 
Nelson. 

— Nu ştiu nimic, dar se prea poate. A crezut numai că-i 
prudent să se ascundă pentru a nu fi recunoscut de 
cardinal, fiind unul din ofiţerii lui de ordonanţă. 

— Haidem la el. Şi fiindcă veni vorba, ai fost mulţumită de 
mine, milady? 

— Ai fost admirabil, şi te ador. 

Cu această asigurare, Nelson se îndreptă foarte vesel spre 
apartamentul lui sir William. 

23. UNDE CARDINALUL FACE TOT CE POATE PENTRU A- 
I SALVA PE PATRIOŢI, ŞI UNDE PATRIOŢII FAC CE POT 
PENTRU A SE PIERDE. 

Cum vom afla în curând ce s-a petrecut între amiralul 
Nelson şi căpitanul Scipion Lamarra, să-l urmărim pe 
cardinal care se întoarce pe uscat cu intenţia foarte 
hotărâtă, după cum a spus lui Nelson, să menţină tratatul 
împotriva tuturor. 

Aşa că, îndată ce ajunse în casa lui de la podul Magdalena, 
îi chemă la el pe ministrul Micheroux, pe comandantul 
Baillie şi pe căpitanul Ahmet. Le istorisi cum căpitanul 
Foote îl întâlnise în cale pe amiral, şi cum luase din Palermo, 


pe bordul bastimentului Foudroyant, pe sir William şi pe 
Emma Lyonna, care adusese drept orice răspuns al reginei, 
tratatul rupt de mâna ei. După care le istorisi întrevederea 
lui cu Nelson, sir William şi lady Hamilton, şi-i întrebă dacă 
vor avea ruşinosul curaj de a consimţi la violarea unui 
tratat, în care interveniseră ca miniştri plenipotenţiari ai 
suveranilor lor. 

Cei trei reprezentanţi - al regelui Siciliei, Micheroux, - al 
lui Paul I, I. Baillie, - al sultanului Selim, Ahmet, - arătară 
tustrei aceeaşi indignare faţă de această propunere. 

Atunci, chiar în timpul şedinţei, cardinalul îl chemă pe 
secretarul său Sacchinelli şi, în numele lui şi al celor trei 
semnatari ai capitulării, formulă următorul protest. 

(Mai e nevoie să spunem că actul acesta - ca şi toate 
celelalte publicate în cartea de faţă - face parte din 
corespondenţele secrete pe care le-am găsit în sertarele 
rezervate regelui Ferdinand al II-lea?) 

Ilată-l, fără altă schimbare decât traducerea în limba 
franceză: „Iratatul capitulării forturilor din Neapole e util, 
necesar şi onorabil pentru armele regelui celor Două-Sicilii 
şi puternicilor săi aliaţi, regele Marii Britanii, împăratul 
tuturor Ruşiilor şi sultanul Sublimei Porţi Otomane, dat fiind 
că, fără altă vărsare de sânge, prin acest tratat, s-a isprăvit 
cu războiul civil şi ucigător, care se dezlănţuise între supuşii 
Maiestăţii Sale, şi că tratatul are drept rezultat expulzarea 
inamicului comun. 

Afară de aceasta, tratatul fiind solemn încheiat între 
comandanții forturilor şi reprezentanţii surnumitelor 
puteri, a-l călca sau chiar numai a nu-l îndeplini, ar însemna 
să se săvârşească un. groaznic atentat împotriva încrederii 
publice. Rugind stăruitor pe lord Nelson să-l recunoască, 
reprezentanţii numitelor puteri declară a fi irevocabil 
hotărâți să-l execute punct cu punct, şi fac responsabil de 
violarea sa, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pe oricine 
se va opune executării lui.” 

Ruffo iscăli, şi ceilalţi trei iscăliră după el. 


Pe lângă aceasta, Micheroux, care cu drept cuvânt se 
temea de represalii împotriva ostaticilor, dat fiind că printre 
ei avea o rudă, pe mareşalul Micheroux; pe lângă aceasta, 
spunem noi, Micheroux ţinu să ducă el însuşi protestul pe 
bordul bastimentului Foudroyant. Dar totul fu zadarnic. 
Nelson nu voi să facă nici o afirmaţie, nici verbal, nici prin 
scris, în numele lui Ferdinand. Şi, într-adevăr, el însuşi nu 
cunoştea intenţiile definitive ale regelui, fiindcă, pentru a 
scăpa de primele izbucniri de mânie ale reginei, Ferdinand, 
după cum s-a văzut, ordonase să se înhame caii la trăsură şi 
se refugiase la Ficuzza. 


Dar, pentru Ruffo, lucrul era limpede; şi scrisorile primite 
de la rege şi de la regină îi arătaseră drumul pe care 
aceştia socoteau să-l urmeze; şi, de-ar fi avut cea mai slabă 
îndoială în privinţa aceasta, muta dar neînduplecata Emma 
Lyonna, sfinx împuternicit să păstreze taina reginei, ar fi 
împrăştiat-o. 

Dimineaţa zilei de 25 iunie trecu într-un neîncetat du-te- 
vino de la Foudroyant la cartierul general şi de la cartierul 
general la Foudroyant. Trouhridge şi Ball, din partea lui 
Nelson, şi Micherouzx, din partea cardinalului, fură inutilii 
ambasadori ai acestei lungi conferinţe; spunem inutili 
fiindcă Nelson şi Hamilton, inspirați amândoi de acelaşi 
spirit, se arătară din ce în ce mai îndârjiţi pentru ruptura 
tratatului şi reluarea ostilităţilor, pe când cardinalul se 
îndărătnicea tot mai mult să se respecte capitularea. 

Atunci cardinalul, nevoind să fie luat şi el drept un violator 
al tratatului, se hotări să scrie cu propria lui mână un bilet 
generalului Massa, comandantul fortului Castello-Nuovo. 

Era conceput în termenii următori: „Deşi reprezentanţii 
puterilor aliate socot drept sacru şi inviolabil tratatul iscălit 
între noi pentru predarea forturilor, contraamiralul Nelson, 
comandantul flotei engleze, nu vrea totuşi să-i recunoască; 
şi, cum e îngăduit patrioţilor din forturi de-a se prevala de 
articolul 5 - cum au procedat patrioţii din San-Martino, 
care mai toţi au plecat pe uscat - de-a alege acest mijloc de 
scăpare, le fac această propunere şi le dau acest sfat, 
adăugind că englezii care stăpânesc golful n-au nici un post 
şi nici un fel de trupe, care să poată împiedica garnizoanele 
din forturi să se retragă pe uscat. 

F. Cardinal Ruffo” 

Cardinalul spera astfel să-i scape pe republicani. Dar, din 
nenorocire, aceştia, în orbirea lor, îl socoteau pe Ruffo 
drept cel mai aprig duşman al lor. Crezură deci că 
propunerea lui ascundea vreo cursă; şi, după o deliberare 
în care Salvato stărui zadarnic să se primească propunerea 
lui Ruffo, s-a hotărât cu o covârşitoare majoritate, s-o refuze 


şi, în humele tuturor patrioţilor, Massa răspunse prin 
scrisoarea următoare: 

Libertate Egalitate. 

Generalul Massa, comandantul artileriei şi al fortului 
Castello-Nuovo 

26 iunie 1799 „Am dat scrisorii dumneavoastră 
interpretarea pe care o merita. Neclintiţi în datoria noastră, 
vom păzi cu sfinţenie articolele tratatului încheiat, convinşi 
fiind că acelaşi legământ îi obligă pe toţi contractanţii care 
au intervenit solemn la formularea şi iscălirea acestui 
tratat. Dealtfel, orice s-ar întâmpla, nu vom fi nici surprinşi 
nici intimidaţi şi, de vom fi constrânşi prin violenţă, vom şti 
să reluăm atitudinea ostilă pe care de bunăvoie am părăsit- 
o. Pe de altă parte, capitularea noastră fiind dictată de 
comandantul fortului Sant-Elmo, cerem o escortă pentru a-l 
însoţi pe solul nostru, care va discuta propunerea 
dumneavoastră cu comandantul francez, convorbire după 
care va vom da un răspuns mai precis. 

Massa” 

Cardinalul, deznădăjduit că-şi vede intenţiile atât de rău 
interpretate, trimise îndată escorta cerută, însărcinând pe 
de Cesare, şeful ei, să-i asigure pe patrioţi, pe onoarea lui, 
că mergeau la pieire ne urmând sfatul pe care li-l dădea. 

Salvato fu ales pentru a seduce să discute cu Mejean ce-i 
mai bine de făcut în grava împrejurare. 

Pentru a treia oară, Salvato şi Mejean se găseau faţă-n 
faţă. 

Numai că Salvato nu-l mai văzuse din ziua când Mejean 
deschisese sincer cu el vorba de a-şi vinde napolitanilor 
protecţia cu cinci sute de mii de franci, propunere, vă mai 
amintiţi, atât de mărinimos sprijinită de Salvato, dar pe 
care, dintr-un fals sentiment al onoarei, directoratul o 
respinsese. 

Mejean, în toate convorbirile ce avuseseră loc în vederea 
iscălirii tratatului, se arătă că uitase ruşinosul refuz pe 
care-l primise. Discutase îndelung şi cu îndărătnicie fiecare 


articol, şi patrioţii recunoşteau că, datorită râăbdătoarei lui 
stăruinţe, avuseseră norocul să obţină condiţii, pe care cei 
mai optimişti dintre ei erau departe de a le spera. 

Ajutorul dat cu atâta bunăvoință, cel puţin nimic nu trezea 
vreo bănuială, redase colonelului Mejean încrederea 
patrioţilor. 

Dealtminteri, interesul lor cerea să nu se certe cu el. 
Luându-le partea, putea să-i scape; luptând împotriva lor, 
să-i nimicească. 

Mejean, aflând că-i fusese trimis Salvato, îi scoase pe toţi 
afară; nu voia ca vreunul să-i audă cumva aluziile pe care 
tânărul le-ar putea face la condiţiile, pe care le hotărâse 
pentru protecţia lui. 

Îl salută pe tânăr cu o binevoitoare politeţe şi-l întrebă 
cărui fericit prilej îi datora plăcerea vizitei sale. 

Salvato îi răspunse înmânându-i biletul cardinalului, şi-l 
rugă, în numele patrioţilor, să le dea un sfat, aceştia 
făgăduind să i se conformeze. 

Colonelul citi şi reciti cu cea mai mare atenţie biletul 
cardinalului; apoi, luând o pană, scrise sub iscălitura lui un 
fragment din versul latin atât de semnificativ şi atât de 
cunoscut: 

Timeo Danaos et dona ferentes. 

Ceea ce înseamnă: „Mă tem de greci, chiar când fac 
daruri”. 

Salvato citi cele cinci cuvinte scrise de colonelul Mejean. 

— Colonele, îi zise el, sunt de-o părere cu totul opusă 
părerii dumitale; şi mi-e cu atât mai îngăduit cu cât, numai 
eu şi Dominico Cirillo, ţi-am susţinut propunerea de a-ţi lua, 
în serviciul nostru, cei cinci sute de oameni şi de a-i plăti 
câte o mie de franci de fiecare om. 

— Cinci sute de franci, generale; fiindcă mă angajam să 
aduc cinci sute de alţi francezi de la Capua. Vezi bine că nu 
v-ar fi fost de prisos. 

— Era într-adevăr şi părerea mea, încât am oferit cinci 
sute de mii de franci din propria-mi avere. 


— Ohoo! eşti dar milionar, iubite generale? 

— Da; dar, din păcate, averea mea e în moşii. Deocamdată, 
trebuie să împrumut de voie de nevoie pe această garanţie, 
dar să aştept sfârşitul războiului pentru a-i înapoia. 

— De ce? făcu în zeflemea Mejean. Oare Roma n-a scos în 
vânzare şi n-a vândut cu o treime mai mult decât valoarea 
ei câmpia pe care-şi aşezase, tabăra Hanibal? 

— Uiţi că suntem napolitani din vremea lui Ferdinand, şi 
nu romani de pe vremea lui Fabius. 

— Aşa că ai rămas stăpân pe fermele, pe pădurile, pe viile 
şi pe turmele dumitale? 

— Vai! Da! 

— O jortunatos nimium, sua şi bona norint, 
agricolas.52urmă colonelul în zeflemea. 

— Totuşi, domnule colonel, mai am încă destui bani lichizi, 
pentru a te întreba ce sumă ai vrea de fiecare persoană 
care, neîncrezându-se în Nelson, ţi-ar cere ospitalitate 
garantată pe onoarea dumitale? 

— Douăzeci de mii de franci; e prea mult, generale? 

— Atunci patruzeci de mii de franci pentru două persoane? 

— Eşti liber să te tocmeşti de găseşti că-i prea scump. 

— Nu: cele două persoane pentru care negociez această 
afacere cu dumneata... căci e o afacere? 

— Un fel de contract sinalagmatic53cum spunem noi 
contabilii; fiindcă trebuie să-ţi spun că sunt un foarte bun 
contabil, generale. 

— Mi-am dat seama, colonele, zise râzând Salvato. 

— Este deci, după cum aveam onoarea să-ţi spun, un fel de 
contract sinalagmatic. în care cel ce se execută il obligă pe 
celălalt să-l respecte, dar în caz de n“ executare, contractul 
se desface. 

— Bineînţeles. 

— Atunci, nu găseşti că-i prea scump? 

— Nu, dat fiind că cele două persoane de care-ţi vorbesc 
pot să-şi răscumpere viaţa cu preţul ăsta. 


— Ei bine, iubite generale, când cele două persoane ale 
dumitale vor vrea să vină, vor fi binevenite. 

— Şi, odată aici, nu-ţi vor cere decât douăzeci şi patru de 
ore pentru a achita suma. 

— Le voi da patruzeci şi opt. Vezi că sunt om de înţeles? 

— S-a făcut, colonele. 

— La revedere, generale. 

Salvato, mereu urmat de escorta lui, cobori iar spre 
Castello-Nuovo. Arătă acel Timeo Danaos al lui Mejean lui 
Massa şi consiliului, care se întrunise pentru a hotări 
asupra importantei chestiuni. Cum părerea lui Mejean era 
aceeaşi cu a majorităţii, nu mai fu nici o discuţie; dar 
Salvato ceru să-l însoţească pe de Cesare şi să raporteze el 
însuşi cardinalului răspunsul lui Massa, pentru a judeca 
situaţia cu proprii lui ochi. 

Lucrul i se admise pe loc, şi cei doi tineri care, de s-ar fi 
întâlnit pe câmpul de bătălie cu cincisprezece zile în urmă, 
s-ar fi luptat până la ultima suflare, porniră alături de-a 
lungul cheiului potrivindu-şi unul după altul pasul calului. 

24. UNDE RUFFO ÎŞI FACE DATORIA DE OM CINSTIT, ŞI 
SIR WILLIAM HAMILTON MESERIA DE DIPLOMAT. 

În mai puţin de douăzeci de minute, tinerii fură la usa 
căsuţei unde locuia cardinalul, lingă podul Magdalena. 

De Cesare îl introduse pe Salvato, care ajunse astfel fără 
nici o greutate la Ruffo. 

Cardinalul îl recunoscu. Zărindu-l, se ridică şi făcu un pas 
spre el. 

— Fericit să te revăd, generale. 

— Şi eu de asemenea, răspunse Salvato, dar deznădăjduit 
că aduc Eminenţei Voastre, un refuz absolut. 

Şi-i înmână propria-i scrisoare cu apostila54lui Mejean. 

Ruffo o citi şi dădu din umeri. 

— Ticălosul! făcu el. 

— Eminenţa Voastră îl cunoaşte deci? întrebă Salvato, 

— Mi-a oferit să-mi predea fortul Sant-Elmo cu cinci sute 
de mii de franci, şi am refuzat. 


— Cinci sute de mii de franci! repetă râzând Salvato, pare- 
se că-i cifra lui. 

— A! Ai avut de-a face cu el? 

— Da! Pentru aceeaşi sumă mi-a oferit să lupte împotriva 
Voastră. 

— Si?... 

— Şi noi am refuzat, 

— Să nu mai vorbim de pungaşii ăştia - nu merită ca 
oameni cinstiţi să se ocupe de ei - şi să ne întoarcem la 
prietenii dumitale, pe care aş vrea să-i pot convinge că sunt 
şi ai mei. 

— Cu mare părere de rău mărturisesc, răspunse zâmbind 
Salvato, că va fi lucru greu. 

— Poate nu atâta pe cât crezi, dacă vrei să fii interpretul 
meu pe lângă ei, cu atât mai mult cu cât mă voi purta faţă 
de dumneata ca şi la prima noastră întrevedere. Voi face 
chiar mai mult. Atunci am afirmat numai; astăzi, îţi voi da 
dovezi. 

— V-am crezut pe cuvânt, domnule cardinal. 

— Nu-i nimic? Dovezile nu strică dacă-i în joc capul şi 
onoarea. Şezi lângă mine, generale, şi cumpăneşte 
însemnătatea celor pe care le voi face. Pentru a-mi ţine 
cuvântul, trădez, nu spun interesele - cred dimpotrivă că 
tocmai le servesc - ci ordinele regelui meu. 

Salvato se înclină şi, urmând invitaţia lui Ruffo, se aşeză 
lângă el. 

Cardinalul scoase o cheie din buzunar şi, punându-şi mâna 
pe braţul lui Salvato zise: 

— Dovezile pe care le vei vedea, nu eu ţi le-am arătat; ţi-au 
fost aduse la cunoştinţă n-are a face cum; vei născoci o 
poveste oarecare şi, de nu găseşti niciuna, vei recurge la 
trestiile legendarului rege Midas. 

Şi, deschizându-şi sertarul şi prezentând lui Salvato 
scrisoarea lui sir William Hamilton: 

— Citeşte-o întii pe aceasta; e scrisă toată de mâna 
ambasadorului Angliei. 


— O! făcu Salvato după ce-o citi. Recunosc, într-adevăr, 
aici reaua credinţă punică. „Să numărăm întâi tunurile, şi, 
dacă suntem cei mai puternici, nu mai sunt tratate.', Ei, şi 
pe urmă? 

— Pe urmă? Nevoind să discut o chestiune atât de 
importantă cu nişte simpli căpitani de vase, m-am dus 
personal pe bordul bastimentului Foudroyant, unde am avut 
o discuţie de-o oră cu sir William şi lord Nelson. Rezultatul 
discuţiei în care am respins orice tranzacţie - ceea ce cred 
că-i datoria mea - a fost acest act, după cum vezi, scris pe 
de-a-ntregul de mâna lui lord Nelson. 

Şi dădu lui Salvato actul care începe cu aceste cuvinte: 
„Marele amiral Nelson a sosit la 24 iunie”, şi se termină cu 
„Iratat care, după părerea sa, nu poate avea loc fără 
ratificarea Maiestăţilor Lor Siciliene.' 

— Eminenţa Voastră are dreptate, zise Salvato înapoind 
cardinalului hârtia, şi iată, într-adevăr, dovezi de-o mare 
importanţă istorică. 

— Acum, ce aveam de făcut şi ce-ai fi făcut în locul meu? 
Ceea ce am făcut, fiindcă oamenii cinstiţi n-au două moduri 
de-a proceda. Ai fi scris comandanților din forturi, nu-i aşa? 
adică inamicilor tăi, pentru a-i înştiinţa de ceea ce se 
întâmplă. lată scrisoarea mea! Este ea limpede? Cuprinde 
mai mult sau mai puţin decât ceea ce, în locul meu, ai fi 
scris dumneata însuţi? Este ce trebuie să fie; adică un sfat 
bun dat. de un inamic leal. 

— Trebuie să spun, domnule cardinal, fiindcă binevoiţi a 
mă lua drept judecător că, până aici, purtarea Voastră e tot 
atât de demnă pe cât este cea a milordului Nelson... 

— De neînțeles, întrerupse Ruffo. 

— Nu chiar de neînțeles, era să spun, reluă Salvato 
surâzând. 

— Şi eu, iubite generale - zise Ruffo cu deplina încredere 
ce era o parte din farmecul acestei firi puternice - eu am 
spus de neînțeles fiindcă, într-adevăr, de neînțeles pentru 
dumneata care nu-l cunoşti pe amiral, e totuşi lesne de 


înţeles pentru mine. Ascultă-mă ca un filosof, adică un om 
căruia-i place înţelepciunea; căci înţelepciunea nu-i nimic 
altceva decât adevărul, şi adevărul ţi-l voi spune despre 
Nelson. Fie ca, pentru onoarea lui, judecata mea să fie şi a 
posterităţii 1 

— Ascult, Eminenţa Voastră, zise Salvato, şi n-am nevoie să 
spun cu ce mare interes. 

Cardinalul urmă: 

— Nelson nu-i, iubite generale, un om de curte ca mine, 
nici un om cu educaţie ca dumneata. Afară de marină, nu 
cunoaşte nimic pe lume; numai că are geniul mării. Nu! 
Nelson e un ţăran, un buldog din vechea Anglie, un marinar 
grosolan, fiul unui simplu pastor de ţară care, totdeauna 
izolat de lume pe bastimentul său, n-a intrat niciodată sau 
mai degrabă nu intrase niciodată, înainte de Abukir, într-un 
palat, nu salutase niciodată un rege, nu-şi plecase un 
genunchi în pământ înaintea unei regine. A sosit la 
Neapole, el, navigatorul ţărilor dinspre polul Sud, obişnuit 
să lupte cu urşii albi pentru peşterile lor de gheaţă; a fost 
ameţit de strălucirea soarelui, orbit de focul diamantelor. 
E], soţul unei burgheze, unei oarecare mistress Nisbeth, a 
văzut că regina-i dă mâna şi o ambasadoare buzele - şi nu o 
regină şi o ambasadoare, mă înşel; nu două femei, două 
sirene! - atunci, a devenit pur şi simplu sclavul uneia şi 
servitorul celeilalte. Toate noţiunile despre bine şi despre 
rău s-au încurcat în bietu-i creier; interesele popoarelor au 
dispărut în lata drepturilor fictive sau reale ale suveranilor. 
S-a făcut apostolul despotismului, adeptul fanatic al 
regalității. Să-l fi văzut ieri, în timpul convorbirii unde 
regalitatea era reprezentată prin ceea ce Ecleziastul 
numeşte Străina, prin acea Venus As tarte, prin acea 
desfrânată favorită! N-o slăbea din ochi sau mai bine zis din 
singurul său ochi; ura şi răzbunarea vorbeau prin gura 
mută a ambasadoarei morţii. Mi-era milă, ţi-o jur, de acest 
nou Adamastor, punându-şi de bună voie capul sub papucul 
unei femei. Dealtfel, toţi oamenii mari - şi, orice ar fi, 


Nelson e un om mare - toţi oamenii mari au slăbiciuni din 
astea, de la Hercule la Samson şi de la Samson la Marc- 
Antoniu. Am spus. 

— Dar, răspunse Salvato, oricare ar fi simţământul care-l 
conduce pe Nelson, nu-i mai puţin un adversar de moarte al 
nostru. Ce socoate să facă Eminenţa Voastră pentru a 
zădărnici această putere brutală ce nu înţelege de vorbă? 

— Ce socot să fac, iubite generale? O să vezi. Cardinalul 
luă o foaie de hârtie, trăgând-o înaintea lui, o pană, muind-o 
în cerneală, şi scrise. 

„Dacă milord Nelson nu vrea să recunoască tratatul iscălit 
de cardinalul Ruftfo cu comandanții forturilor din Neapole, 
tratat în care a intervenit, în numele regelui Marei Britanii 
un ofiţer englez, toată răspunderea rupturii va cădea 
asupra lui. în consecinţă, pentru a împiedica pe cât va putea 
ruptura acestui tratat, cardinalul Fabrizzio Ruffo previne pe 
milord Nelson, că va repune inamicul în starea în care se 
găsea înainte de iscălirea tratatului; ceea ce înseamnă că îşi 
va retrage trupele de pe poziţiile ocupate după capitulare şi 
se va întări într-o tabără împreună cu toată armata lui, 
lăsându-i pe englezi să combată şi să învingă inamicul cu 
propriile lor forţe.” 

Şi iscăli. 

Apoi dădu hârtia lui Salvato, îmbiindu-l s-o citească. 
Urmărea cu ochii pe faţa tânărului impresia produsă de 
lectură. 

Apoi, când o isprăvi: 

— Ei? întrebă el. 

— Cardinalul de Richelieu55n-ar fi procedat atât de bine; 
Bayard56- n-ar fi procedat mai bine, răspunse Salvato. 

Şi înapoie hârtia cardinalului, înclinându-se înaintea lui. 

Cardinalul sună; valetul său intră 

— Cheamă-l pe Micheroux, zise el. 

După cinci minute, Micheroux se prezentă. 

— Uite, iubite cavaler, începu el. Nelson mi-a dat 
ultimatumul său: iată-l şi pe al meu. Du-te pentru a zecea 


oară pe Foudroyant; dar îţi pot făgădui că această călătorie 
va fi ultima. 

Micherousx luă depeşa deschisă, o citi cu autorizaţia lui 
Ruffo, salută şi ieşi. 

— Ia vino cu mine, generale, pe terasa casei, zise Ruffo; de 
acolo-i o vedere minunată. 

Salvato îl urmă; căci se gândea că nu fără vreo pricină îl 
poftea cardinalul să contemple o vedere, pe care trebuia s-o 
cunoască foarte bine. 

Odată ajuns pe terasa casei, desluşi într-adevăr, la dreapta 
lui, cheiul Marinella, strada Nuova, strada del Pilieri şi 
zăgazul; la stânga. Porţiei, Torre-del-Greco, Castellamare, 
capul Campana şi Capri; în faţa lui, limba de pământ de la 
Procida şi de la Ischia şi, în intervalul dintre insulele 
acestea, Capri şi ţărmul pe care era clădită casa locuită de 
cardinal, toată flota engleză, cu pavilioanele fâlfâind în vânt 
şi artileriştii plimbându-se cu fitilurile aprinse în urma 
tunurilor. 

În mijlocul bastimentelor engleze, ca un monarh în 
mijlocul supuşilor săi, se înălța Foudroyant, gigant cu 
nouăzeci de tunuri, ce le depăşea pe celelalte cu întreaga 
înălţime a catargelor lui de papagal, pe unul din ele 
răsfirându-se pavilionul amiral. 

În faţa măreţei şi solemnei privelişti, amănuntele nu 
scăpau ochiului exercitat al lui Salvato. Aşa că văzu o barcă, 
desprinzându-se de pe plajă şi înaintând repede, cârmuită 
de patru vâslaşi puternici. 

Barca, ce-l ducea pe cavalerul Micheroux, se îndrepta 
glonţ spre Foudroyant, la care ajunse în mai puţin de 
douăzeci de minute. Dealtfel, dintre toate bastimentele, 
Foudroyant era cel mai aproape de Castello-Nuovo. 
Presupunând că ostilitățile ar reîncepe, putea deschide 
îndată focul, fiind numai la trei sferturi de bătaia tunului. 

Salvato văzu barca învârtindu-se în jurul prorei pentru a 
se opri lingă uriaş la scara de tribord. 

Atunci cardinalul se întoarse către Salvato: 


— Dacă vederea ţi-a fost pe plac, generale, zise el, 
raportează tovarăşilor dumitale, ce ai văzut, şi caută să-i 
faci a-mi urma sfatul. Ca să izbuteşti, sper că vei avea 
elocvenţa convingerii. 

Salvato salută pe cardinal, şi-i strânse cu deosebit respect 
mâna pe care i-o întindea. Dar, deodată, în clipa când să 
plece zise: 

— A! lertaţi-mă, uitam să raportez Eminenţei Voastre de o 
importantă însărcinare pe care mi-a încredinţat o. 

— Care anume? 

— Amiralul Caracciolo... 

— A! E adevărat! întrerupse Ruffo cu o vioiciune 
dovedindu-i interesul pentru ce avea să-i zică Salvato. 
Vorbeşte! Te ascult. 

— Amiralul Caracciolo, reluă Salvato, nu era nici pe flotilă, 
nici în vreun fort; de dimineaţă, dispăruse travestit în 
marinar, spunând că avea un adăpost sigur la unul din 
servitorii lui. 

— Fie să i se adeverească vorbele! reluă cardinalul; ca de 
cumva cade în mâinile duşmanilor săi, moartea-i este 
hotărâtă de mai înainte; ceea ce înseamnă, iubite generale, 
că de ai vreun mijloc de comunicare cu el... 

— N-am niciunul. 

— Atunci, Dumnezeu să-l aibă în pază! 

De astă dată, Salvato îşi luă rămas bun de la cardinal şi, 
mereu escortat de Cesare, apucă iar pe drumul spre 
Castello-Nuovo unde, cum se înţelege de la sine, camarazii 
îl aşteptau cu nerăbdare. 

Ultimatumul lui Ruffo îl punea pe Nelson într-o nespus de 
mare încurcătură. Amiralul nu dispunea decât de puţine 
trupe de debarcare. Dacă se retrăgea cardinalul, după cum 
ameninţase, Nelson decădea fără putere şi cu atât mai 
ridicol cu cât vorbise cu mai multă autoritate. Luând 
cunoştinţă de depeşa cardinalului, se mulţumi deci să 
răspundă că va aviza, şi dădu drumul cavalerului Micheroux 
fără a-i spune nimic pozitiv. 


Nelson, mai repetăm, afară de geniul său într-adevăr 
minunat de-a comanda o flotă în luptă, era din toate 
celelalte puncte de vedere un om mediocru. Răspunsul: „Voi 
aviza”, însemna de fapt: „Voi consulta pe Pitia mea Emana, 
şi pe oracolul meu Hamilton”. 

Încât, abia pusese Micheroux piciorul în barca ce-l 
readucea pe uscat, Nelson trimitea să-i roage pe sir William 
şi pe lady Hamilton să treacă pe la el. 

Peste cinci minute, trium-feminavirat-ul era reunit în 
cabina amiralului. 

O ultimă speranţă rămânea lui Nelson: cum depeşa era în 
franceză şi că, pentru a o pricepe, Micherousx fusese nevoit 
să i-o citească în engleză, traducătorul ori nu dăduse 
cuvintelor adevăratul lor înţeles, ori făcuse vreo greşeală 
importantă. 

Înmână dar lui sir William depeşa cardinalului, rugându-l 
s-o citească şi să i-o traducă din nou. 

Micherouzx, contrar obiceiului traducătorilor, fusese de-o 
exactitate desăvârşită. Rezultă că situaţia se arată soţilor 
Hamilton tot atât de gravă ca şi amiralului. 

Amândoi bărbaţii se întoarseră deodată şi cu aceeaşi 
mişcare înspre lady Hamilton, depozitara voinţei 
hotărâtoare a reginei; după ce Nelson îşi dăduse 
ultimatumul şi cardinalul pe al său, trebuia să se ştie care 
era ultimul cuvânt al reginei. 

Emma Lyonna înţelese întrebarea, oricât de mută. ar fi 
fost. 

— Să se anuleze tratatul încheiat, rosti ea, şi, după ce va fi 
anulat, răzvrătiţii să fie constrânşi cu sila, dacă nu se supun 
de bună voie. 

— Sunt gata să dau ascultare, zise Nelson, dar, rămas 
numai cu propriile mele mijloace, nu pot răspunde decât de 
devotamentul meu, fără a fi în măsură să afirm că 
devotamentul acesta ne va duce la scopul pe care şi-l 
propune regina. 

— Milord! Milord! făcu Emma cu ton de imputare. 


— Găsiţi mijlocul, răspunse amiralul, şi mă însărcinez să-l 
execut. 

Sir William se gândi câteva clipe. Faţa lui întunecată se 
lumină încetul cu încetul: găsise mijlocul. 

Lăsăm posterităţii datoria de a-i judeca pe amiral, pe 
ministru şi pe favorită, care nu se temură, fie pentru 
răzbunările lor personale, fie pentru a satisface urile 
regale, să întrebuinţeze vicleşugul pe care-l vom istorisi. 

După ee sir William îşi expuse planul, pe care Emma îl” 
susţinu, iar Nelson şi-l însuşi, iată cuvânt cu cuvânt 
scrisoarea trimisă de sir William cardinalului. 

Nu ne temem să facem vreo greşeală de transcriere, 
scrisoarea fiind în franceză. 

Iat-o, scrisă pesemne în noaptea de după vizita lui 
Micheroux, poartă data de a doua zi: 

Pe bordul Foudroyant, în golful Neapole. 

„Eminenţă, Milord Nelson mă roagă să asigur pe 
Eminenţa Voastră că este hotărât să nu facă nimic ce ar 
putea rupe armistițiul pe care Eminenţa Voastră l-a acordat 
forturilor din Neapole. 

Am onoarea etc. 

W. Hamilton.” 

Ca totdeauna, scrisoarea fu dusă cardinalului de domnii 
căpitani Troubridge şi Ball, ambasadorii obişnuiţi ai lui 
Nelson. 

Cardinalul o citi, şi-n clipa dintâi, păru încântat că repurta 
victoria; dar, temându-se de vreun înţeles ascuns, de vreo 
omisiune voită, în sfârşit de vreo cursă, întrebă pe cei doi 
ofiţeri dacă n-aveau a-i face vreo comunicare personală. 

— Suntem autorizaţi, răspunse Troubridge, să confirmăm, 
în numele amiralului, cele scrise de ambasador. 

— Îmi veţi da o lămurire scrisă despre ceea ce înseamnă 
textul scrisorii şi despre limpezimea ei care, de n-ar fi vorba 
decât de propria-mi scăpare, ar părea de ajuns, veţi adăuga 
câteva cuvinte care să mă liniştească în privinţa scăpării 
patrioţilor? 


— In numele milordului Nelson, afirmăm Eminenţei 
Voastre că nu se va opune în nici un fel la îmbarcarea 
răzvrătiţilor. 

— Aţi avea, zise cardinalul care, după părerea lui, nu 
putea lua prea multe măsuri, aţi avea vreo împotrivire să-mi 
reînnoiţi prin scris asigurarea pe care mi-aţi dat-o acum 
prin viu grai? 

Fără nici o greutate, Ball luă pana şi scrise pe o bucată de 
hârtie următoarele rânduri: 

Căpitanii Troubridge şi Ball sunt autorizaţi de milord 
Nelson să declare Eminenţei Sale că milord nu se va opune 
la îmbarcarea răzvrătiţilor şi a oamenilor care alcătuiesc 
garnizoana din Caslello-Nuovo şi din Castello-del-Ovo. 

Nimic nu era mai limpede, sau cel puţin nu părea mai 
limpede decât această notă. Şi cum cardinalul nu cerea 
nimic mai mult, îi rugă pe domni să iscălească sub ultimul 
rând. 

Dar Troubridge refuză, spunând că nu-i în puterea lui. 

Ruffo îi puse sub ochi scrisoarea trimisă la 24 iunie, adică 
în ziua dinaintea ajunului, de sir William, şi într-o frază 
părea, dimpotrivă, că dă celor doi ambasadori depline 
puteri, Troubridge însă răspunse: 

— Într-adevăr, avem puterea de a trata afacerile militare, 
dar nu şi afacerile diplomatice. Acum, ce nevoie mai este să 
iscălim, deoarece nota e scrisă de mina noastră? 

Ruffo nu stărui mai mult; credea că-şi luase toate măsurile. 

În consecinţă, încrezător în scrisoarea ambasadorului, 
care spunea că milord era hotărât să nu facă nimic ce-ar 
putea rupe armistițiul, încrezător în nota căpitanilor 
Troubridge şi Ball, care declarau Eminenţei Sale că milord 
nu se va opune la îmbarcarea răzvrătiţilor, dar voind totuşi, 
cu toată dubla asigurare, să scape de orice răspundere, 
însărcina pe Micheroux să-i însoţească pe cei doi căpitani la 
forturi, şi să aducă la cunoştinţa comandanților scrisoarea 
abia primită şi nota pe care o pretinsese şi, dacă le ajung 


aceste două asigurări, să se înţeleagă îndată cu ei pentru 
executarea articolelor din capitulare. 

După două ore, Micheroux se întoarse şi spuse 
cardinalului că, slavă Domnului, totul se isprăvise 
prieteneşte şi de comun acord. 

25. REA CREDINŢA PUNICA. 

Cardinalul fu atât de fericit de soluţia aceasta, la care era 
departe de-a se aştepta, încât, în dimineaţa de 27 iunie, 
oficie un Te Deum la biserica del Carmine, cu o pompă 
demnă de măreţia evenimentelor. 

Înainte de a se duce la biserică, trimisese o scrisoare iui 
lord Nelson şi lui sir William Hamilton, prezentându-le cele 
mai sincere mulţumiri de-a fi binevoit să redea liniştea 
oraşului, şi mai cu seamă conştiinţei sale, ratifici tratatul. 

Hamilton, tot în franceză, răspunse următoarea scrisoare: 

Pe bordul Foudroyant. 27 iunie 1799 „Eminenţă, Cu cea 
mai mare plăcere am primit biletul pe care mi-aţi făcut 
onoarea să mi-l scrieţi. Am lucrat cu toţii deopotrivă în 
slujba regelui şi a cauzei drepte; numai că. după caracter, 
sunt diferite feluri de a-şi dovedi devotamentul. Slavă 
Domnului, totul merge bine, şi pot afirma Eminenţei Voastre 
că milord Nelson e foarte mulţumit de hotărârea pe care a 
luat-o de a nu întrerupe operaţiile Eminenţei Voastre ci, 
dimpotrivă, de a vă ajuta cu toată puterea lui pentru a 
termina lupta pe care Eminenţa Voastră a dus-o până acum 
atât de bine, în toiul împrejurărilor critice în care s-a găsit. 

Milord şi cu mine vom fi prea fericiţi dacă am putut 
contribui câtuşi de puţin să servim Maiestăţile Lor Siciliene 
şi să redăm Eminenţei Voastre liniştea, o clipă tulburată. 

Milord mă roagă să mulţumesc Eminenţei Voastre pentru 
bilet, şi să-i spun că, la timpul potrivit, va lua toate măsurile 
necesare. 

Am onoarea de a fi, etc. 

W. Hamilton” 

Acum, s-a văzut, în cele câteva scrisori ale lui Ferdinand şi 
ale Carolinei către cardinalul Ruffo, cu ce asigurări de 


neclintită stimă şi veşnică recunoştinţă se isprăveau, 
precedând numele celor doi monarhi care-i datorau regatul 
lor. 

Cititorii noştri doresc să ştie în ce mod se exprimau aceste 
asigurări de recunoştinţă? 

Atunci, să binevoiască a-şi da osteneala de a citi 
următoarea scrisoare, cu data aceleiaşi zile, trimisă de sir 
William Hamilton căpitanului general Acton: 

Pe bordul Foudroyant, golful Neapole, 

29 iunie, 1799 „Iubite seniore, Excelenţa Voastră va fi 
văzut în ultima mea scrisoare că lord Nelson şi cardinalul 
sunt departe de a se înţelege. Dar, după o matură gândire, 
lord Nelson m-a autorizat să scriu Eminenţei Sale, ieri 
dimineaţa, că nu va mai face nimic pentru a rupe armistițiul 
pe care Eminenţa Sa crezuse de cuviinţă să-l încheie cu 
răzvrătiţii închişi la Castello-nuovo şi la Castello-del-Ovo, şi 
că înălţimea Sa era gata să dea tot sprijinul de care era în 
stare flota pusă sub comanda lui, şi pe care Eminenţa Sa l- 
ar crede necesar pentru buna servire a Maiestăţii Sale 
Siciliene. Aceasta produce cea mai bună impresie cu 
putinţă. Neapole era într-un hal fără de hal, de teamă ca 
lord Nelson să nu rupă armistițiul, pe când astăzi totu-i 
liniştit. Cardinalul s-a înţeles cu căpitanii Troubridge şi Ball 
că răzvrătiţii din Castello-Nuovo şi Castello-del-Ovo vor fi 
îmbarcaţi seara, în timp ce cinci sute de marinari vor fi 
coborâţi pe uscat pentru a ocupa cele două forturi, 
deasupra cărora, slavă Domnului! fâlfâie în sfârşit steagul 
Maiestăţii Sale Siciliene, pe când steagurile Republicii 
(Scurtă le-a fost viaţa!) sunt într-o cabină de pe Foudroyant, 
unde, sper, steagul francez care mai fâlfâie încă peste Sant- 
Elmo nu va întârzia să li se adauge... 

Am toată speranţa că venirea lordului Nelson în golful 
Neapole va fi de mare folos pentru interesele şi gloria 
Maiestăţilor Lor Siciliene. Dar, într-adevăr, era timpul să 
intervin între cardinal şi lord Nelson; de nu, totul se 
înrăutăţea, chiar din prima zi. Ieri, cardinalul ăsta de 


treabă mi-a scris pentru a-mi mulţumi, ca şi lui lady 
Hamilton. Arborele nelegiuirii ce se înălța în faţa palatului 
regal a fost tăiat, şi scufia roşie smulsă de pe capul 
uriaşului. 

Acum, o veste bună! Caracciolo şi vreo doisprezece alţi 
răzvrătiți ca el vor fi curând în mâinile lordului Nelson. 
Dacă nu mă înşel, vor fi trimişi de-a dreptul la Procida, unde 
vor fi judecaţi şi, pe măsura judecății lor, retrimişi aici spre 
a fi executaţi. Caracciolo va fi probabil spânzurat de pânza 
triunghiulară a catargului din faţă a Minervei, unde va 
rămâne expus din zori până la apusul soarelui. Un 
asemenea exemplu e necesar pentru viitoarea guvernare a 
Maiestăţii Sale Siciliene, în regatul căreia iacobinismul a 
făcut atât de mari progrese. 

W. Hamilton. 

Ora opt seara. 

— Răzvrătiţii sunt în vasele lor, şi nu se pot mişca fără un 
paşaport de la lord Nelson.” 

Într-adevăr, după cum spunea Excelenţa Sa ambasadorul 
Marei Britanii, în scrisoarea pe care noi abia am citit-o, 
republicanii, în baza tratatului, şi liniştiţi de făgăduiala lui 
Nelson de a nu se opune îmbarcării patrioţilor, nu făcuseră 
nici o greutate pentru a preda forturile celor cinci sute de 
marinari englezi care se prezentară pentru a le ocupa, şi 
pentru a cobori în felucele, tartanele şi balancelele ce 
trebuiau să-i ducă la Toulon. 

Englezii luară deci în stăpânire mai întâi Castello-Nuovo, 
bazinul neînchis al portului şi palatul regal. 

Apoi predarea fortului Castello-del-Ovo se făcu cu aceleaşi 
formalităţi. 

Se formulă un proces-verbal de predarea forturilor, iscălit 
de comandanții lor din partea patrioţilor, şi de brigadierul 
Mimichini pentru regele Ferdinand. 

Numai două persoane se folosiră de alegerea la care le 
dădea dreptul capitularea de-a se adăposti pe uscat, ori de 
a se îmbarca, şi cerură adăpost la fortul Sant-Elmo. 


Cele două persoane erau Salvato şi Luiza San-Felice. 

Vom reveni mai târziu, pentru a nu-i mai părăsi, la eroii 
cărţii noastre. Dar acest capitol, am arătat-o chiar prin titlul 
său, e pe de-a întregul destinat unei mari lămuriri istorice. 

Cum vom pune pe memoria unuia din cei mai mari căpitani 
ai Angliei, o pată care după secole nu se poate şterge, vrem 
ca, trecând pe rând sub ochii cititorilor noştri dovezile 
acestei mari infamii, să arătăm până la capăt că nu suntem 
nici rătăciţi de ignoranță, nici orbiţi de ură. 

Suntem, pur şi simplu, făclia care luminează un punct al 
istoriei rămas întunecat până la noi. 

Se întâmpla cardinalului ceea ce se întâmplă oricărui om 
curajos, care începe o luptă socotită cu neputinţă de sfioşi şi 
de mediocri. 

Lăsase în jurul regelui o cabală care, ne îndurând nici o 
oboseală, ne expunându-se niciunei primejdii, trebuiau 
fireşte să-l atace pe cel ce îndeplinise opera pe care ei o 
găsiseră cu neputinţă. 

Cardinalul, lucru aproape de necrezut, dacă nu s-ar şti 
până unde poate merge vipera curților numită calomnie, 
cardinalul era învinuit că, cucerind regatul Neapolului, nu 
lucra pentru rege, ci pentru el însuşi. 

Se spunea chiar că, cu ajutorul armatei pe care o adunase 
şi-i era cu totul devotată, voia să-i proclame rege al 
Neapolului pe fratele său don Francesco Ruffo! 

Nelson, înainte de-a pleca clin Palermo, primise 
instrucţiuni în privinţa aceasta şi, la prima dovadă ce ar 
adeveri bănuielile lui Ferdinand şi ale reginei, amiralul 
trebuia să-l atragă pe cardinal pe bordul Foadroyant şi să-l 
reţină ca prizonier. 

Se va vedea cât de puţin a lipsit ca actul acesta de 
„recunoştinţă”, să nu se îndeplinească şi, cât despre noi, ne 
mărturisim părerea de rău că n-a avut loc, spre a rămâne 
drept pildă celor care se devotează regilor. 

Următoarele scrisori le copiem după originale. 

Pe bordul Foudroyant, golful Neapole, 


27 iunie 1799 „lubite Seniore, Deşi prietenul nostru 
comun, sir William, vă scrie amănunţit despre toate 
evenimentele ce ni se întâmpla, nu mă pot stăpâni de a lua 
pana pentru a vă spune desluşit că nu aprob niciunul din 
lucrurile ce s-au făcut sau sunt pe cale de-a se face. Pe 
scurt, trebuie să vă spun că, de-ar fi cardinalul chiar un 
înger, vocea întregului popor se ridică împotriva purtării lui. 
Aici suntem înconjurați de mici şi meschine cabale şi de 
plângeri prosteşti57/pe care, după părerea mea, prezenţa 
regelui, a reginei şi a ministerului napolitan poate singură 
să le înăbuşe şi să le potolească: aşa încât să se numească 
un guvern care să folosească un sistem cu totul opus celui 
practicat acum. Ce-i drept că, de mi-aş fi urmat pornirea, 
starea capitalei ar fi şi mai rea decât este, încât, despre 
partea cardinalului, ar fi fost mai rău dacă ar fi făcut ceva. 
lată de ce sper şi implor ca Maiestăţile Lor să vină, 
răspunzând cu capul meu de siguranţa lor. Voi fi poate silit 
să mă îndepărtez de portul acesta, pe Foudroyant: dar, de 
sunt nevoit să-l părăsesc, mă tem ca urmările plecării mele 
să nu fie fatale. 

Sea-Horse e de asemenea un adăpost sigur pentru 
Maiestăţile Lor; vor fi acolo în siguranţă, atât cât poţi fi pe 
un vas. 

Sunt, pentru totdeauna, al dumneavoastră Nelson”. 

Către sir John Acton 

(Ca şi cea dinţii, a doua scrisoare e din aceeaşi zi şi 
adresată lui Acton. Ingratitudinea celor doi iluştri îndatoraţi 
e aici şi mai vădită şi, după părerea, noastră, nu lasă, de 
astă dată, nimic de dorit.) 

29 iunie, dimineaţa „Scumpul meu domn, Nu vă pot spune 
cât sunt de fericit văzând că sosesc regele, regina şi 
Excelenţa Voastră. Vă trimit copia une. proclamaţii pentru a 
cărei publicare îl însărcinam pe cardinal, ceea ce Eminenţa 
Sa a refuzat fără înconjur, spunând că-i de prisos să i se mai 
trimită ceva, dat fiind, că nu va tipări nimic. Căpitanul 
Troubridge va debarca deseară pe uscat cu o mie trei sute 


de oameni din trupe engleze, şi voi face tot ce voi putea 
pentru a rămâne de acord cu cardinalul până la sosirea 
Maiestăţilor Lor. Ultima hotărâre a cardinalului opreşte de- 
a închide pe oricine ar fi fără ordinul său: asta înseamnă a 
voi limpede să salvezi răzvrătiţii. Pe scurt, ieri am deliberat 
pentru a şti dacă însuşi cardinalul nu va fi arestat. Fratele 
său e grav compromis; dar e zadarnic să plictisesc mai mult 
pe Excelenţa Voastră. Voi lua măsuri ca să fac cum va fi mai 
bine, şi voi răspunde cu capul de siguranţa Maiestăţilor Lor. 
Fie ca Dumnezeu să pună capăt, repede şi cu noroc, tuturor 
acestor evenimente, şi binevoiască Excelenţa Voastră să mă 
creadă, etc. 

Horaţiu Nelson”. 

Excelenței Sale sir John Acton 

În vremea aceasta, cardinalul, care-şi trimisese fratele pe 
bordul Foudroyant, se miră mult primind de la el un bilet ce 
îl înştiinţa că amiralul îl trimite la Palermo să ducă reginei 
vestea că Neapole era predat după voinţa ei. 

Scrisoarea care dădea această veste se isprăvea cu fraza: 
„Trimit totodată Maiestăţii Voastre, un mesager şi un 
ostatic.” 

După cum se vede, răsplata devotamentului nu întârziase. 

Acum, ce căuta fratele cardinalului pe bordul Foudroyant? 

Venea să înapoieze, împreună cu refuzul de-a o tipări şi 
afişa, această notă a lui Nelson, din care, în situaţia de faţă 
şi după făgăduielile date, cardinalul nu înţelesese nimic. 

lată nota sau mai degrabă această notificare: 

Pe bordul Foudroyant, 29 iunie 1799, dimineaţa. 

Notificare „Horaţiu Nelson, amiral al flotei britanice, în 
rada Neapole, înştiinţează pe toţi cei care au servit, ca 
ofiţeri în armată, sau ca funcţionari în slujbele civile, infama 
aşa-zisă republică napolitană, că, de se găsesc în oraşul 
Neapole, trebuie, în termen de douăzeci şi patru de ore, 
fără întârziere, să se prezinte comandanților de la Castello- 
nuovo şi Castello-del-Ovo, încrezându-se cu totul în 
clemenţa Maiestăţii Sale Siciliene; iar, de sunt afară din 


oraş la distanţa de cinci mile, trebuie de asemenea să se 
prezinte sus-numiţilor comandanţi; numai acestora li se 
acordă termenul de patruzeci şi opt de ore; de nu, vor fi 
consideraţi drept răzvrătiți şi inamici ai sus-numitei 
Maiestăţi Siciliene. 

Horaţiu Nelson”. 

Dar, oricât de mirat fu cardinalul de biletul fratelui său, 
care-l înştiinţa că milord Nelson îl trimite la Palermo fără 
să-l întrebe dacă-i şi bunul său plac să meargă, fu şi mai 
mirat primind această scrisoare de la patrioţi. 

Către Eminentissimul cardinal Ruffo, vicar general al 
regatului Neapole „Toată partea garnizoanei care, conform 
tratatului, a fost îmbarcată pentru a porni spre Toulon, se 
găseşte în clipa de faţă în cea mai mare nedumerire. în 
buna ei credinţă, aştepta executarea tratatului, deşi poate 
că, în graba ei de-a ieşi din fort, toate clauzele capitulării n- 
au fost strict respectate. Acum, iată două zile de când 
timpul e prielnic pentru a întinde pânzele şi a pleca, dar 
încă nu s-a făcut aprovizionarea pentru călătorie. Afară de 
aceasta, ieri pe la şapte seara, am văzut cu adâncă durere, 
că au fost ridicaţi din tartane generalii Manthonnet, Massa 
şi Bassetti, - preşedinţii comisiei executive, Ercole şi 
d'Agnese, - ai comisiei legislative, Dominico Cirillo, - şi mai 
mulţi alţii dintre tovarăşii noştri, printre care Emmanuele 
Borgo şi Piati. Toţi au fost duşi pe bastimentul amiralului 
Nelson şi opriţi toată noaptea; în sfârşit, acolo se mai 
găsesc şi acum, adică la ora şapte dimineaţa. 

Garnizoana aşteaptă de la lealitatea voastră lămurirea 
acestui fapt şi îndeplinirea leală a tratatului Albanese. 

Din rada Neapole, 

29 iunie 1799, ora şase dimineaţa” 

După un sfert de oră. căpitanul Baillie şi cavalerul 
Micheroux erau la cardinal; acesta îl trimitea pe Micheroux 
la Nelson, invitându-l să-i lămurească purtarea sa, din care 
mărturisea că nu înţelege nimic, şi implorându-l, dacă 


intenţia lui era aceea pe care se temea s-o bănuiască, să nu- 
şi păteze astfel, nu numai numele său. ci şi drapelul englez. 

Nelson se mulţumi să râdă de reclamaţia cavalerului 
Micheroux, zicând: 

— De ce se plânge cardinalul? Am făgăduit să nu mă opun 
la îmbarcarea garnizoanei: mi-am ţinut cuvântul, deoarece 
garnizoana e îmbarcată. Acum că este, sunt dezlegat de 
cuvântul dat şi pot să fac ce vreau. 

Şi, cum cavalerul Micheroux îi punea în vedere că 
echivocul pe care-l invoca e nedemn de el. îi sări ţandăra şi 
adăugă: 

— Dealtfel, mă port aşa cum îmi dictează conştiinţa, şi am 
depline puteri de la rege. 

— Aveţi aceleaşi puteri de la Dumnezeu? întrebă 
Micheroux. Mă îndoiesc. 

— Asta nu te priveşte, răspunse Nelson; eu dispun, şi sunt 
gata să dau socoteală de faptele mele regelui şi lui 
Dumnezeu. Puteţi pleca. 

Şi-l trimise înapoi pe mesager la cardinal, fără a se mai 
osteni să-i dea alt răspuns şi să-şi ascundă reaua credinţă 
sub vreun pretext oarecare. 

Ce-i drept, pana cade din mâinile oricărui om cinstit, 
constrâns de adevăr să scrie asemenea lucruri. 

Primind răspunsul prin cavalerul Micheroux, cardinalul 
Ruffo ridică o privire grăitoare spre cer, luă o pană, scrise 
câteva rânduri, le iscăli şi le expedie la Palermo printr-un 
curier special. 

Îşi trimitea demisia, regelui Ferdinand şi reginei Caroline. 

26. DOI TOVARĂŞI CINSTIŢI. 

Să reluăm pana căzută din degetele noastre. N-am ajuns 
Ia sfârşitul povestirii, şi ne rămâne de istorisit lucrul cel mai 
râu. 

Vă mai amintiţi că, pe când Nelson îl însoțea pe cardinal, 
după vizita pe Foudroyant, şi schimba cu el un salut rece, 
urmare a divergenţei ce se iscase între părerile lor cu 
privire la tratat, Emma Lyonna, punându-şi mina pe umărul 


lui Nelson, venise să-i spună că Scipion Lamarra, acelaşi 
care adusese cardinalului steagul brodat de regină şi de 
fiicele ei, era pe bord şi-l aştepta la sir William Hamilton. 

După cum prevăzuse Nelson, Scipion Lamarra sosea să se 
întreţină cu el despre mijlocul de a-l prinde pe Caracciolo, 
care-şi părăsise flotila chiar în ziua ivirii în radă a flotei 
Marei Britanii. 

N-aţi uitat că regina recomandase prin viu grai Emmei 
Lyonna, şi prin scris cardinalului, să nu-l ierte cumva pe 
amiralul Caracciolo, sortit de ea morții. 

În aceeaşi termeni, scrisese şi lui Scipion Lamarra, unul 
din agenţii ei cei mai devotați şi mai activi, să se înţeleagă 
cu Nelson în ce chip să pună mâna pe amiralul Caracciolo, 
dacă el ar fi fugit când Nelson intra în port. 

Iar Caracciolo fugise, după cum s-a văzut din răspunsul 
subofiţerului, de pe şalupa canonieră comandată de amiral 
în lupta din 13, când Salvato, prevenit de Ruffo de 
primejdia ce-l ameninţa pe amiral, era în căutarea lui şi se 
dusese după ştiri în portul militar. 

Dintr-o pricină cu totul opusă, spionul Lamarra făcuse 
aceleaşi demersuri ca Salvato şi ajunsese la acelaşi rezultat, 
adică aflase că amiralul părăsise Neapolul şi se refugiase la 
unul din servitorii lui. 

Venea să-i aducă vestea lui Nelson şi să-l întrebe dacă voia 
ca el să înceapă a-l căuta pe fugar. 

Nelson, nu numai că-l îndemnă, dar îl mai şi înştiinţa că o 
primă de 4000 de ducați era făgăduită aceluia care-l va 
preda pe amiral. 

De atunci, Scipion jură că el va încasa prima, sau măcar 
cea mai mare parte din ea. 

Prezentându-se drept prieten, află de la marinari tot ce 
ştiau ei înşişi despre Caracciolo, şi anume că amiralul se 
adăpostise la unul din servitorii lui de devotamentul căruia 
credea că-i sigur. 

După cât se părea, servitorul nu locuia în oraş; amiralul 
era un om prea iscusit pentru a rămâne atât de aproape de 


gheara leului. 

Aşa că Scipion nici măcar nu-şi dădu osteneala să 
cerceteze la cele două case pe care amiralul le avea la 
Neapole, una la Santa-Lucia aproape învecinată cu biserica 
- şi acolo locuia - alta, pe strada Toledo. 

Nu, pesemne că amiralul se retrăsese la vreuna din 
fermele lui, ca să aibă înaintea sa câmpul liber, de-ar fi 
nevoit să fugă de primejdie. 

Una din ferme era la Calvezzano, adică la poalele munţilor. 

Ca om priceput ce era, Scipion socoti că acolo trebuie să 
se fi refugiat Caracciolo. Acolo, după cum am spus, avea, 
într-adevăr, nu numai câmpia, ci şi muntele, adăpostul 
firesc al proscrisului. 

Scipion ceru să i se dea un bilet de liberă trecere de la 
Nelson, se îmbrăcă în haine ţărăneşti şi porni cu gândul de 
a se înfăţişa la ferma din Calvezzano drept un patriot care, 
fugind de proscripţie, istovit de foame, frânt de oboseală, 
mai degrabă îşi primejduia viaţa decât să încerce a merge 
mai departe. 

Intră deci cu îndrăzneală la fermă şi, prefăcându-se că-i 
încrezător ca orice deznădăjduit, ceru fermierului o bucată 
de pâine şi puţine paie într-o şură. 

Aşa-zisul fugar îşi jucă atât de bine rolul, încât fermierul n- 
avu nici o bănuială; ba, dimpotrivă, sub cuvânt de a se 
asigura că nimeni nu-l văzuse intrând, îl ascunse într-un fel 
de cuptor, spunând că pentru siguranţa amândurora, se 
ducea să dea o raită în jurul fermei. 

Într-adevăr, după zece minute, se întoarse cu faţa mai 
liniştită, îl scoase din ascunzătoare, şi, aşezându-l la masa 
din bucătărie, îi dădu o bucată de pâine, un sfert de brânză 
şi un fiasco de vin. 

Scipion Lamarra se aruncă asupra pâinii ca un om lihnit 
de foame, mâncând şi bând cu atâta lăcomie, încât 
fermierul, ca o gazdă compătimitoare, se crezu nevoit să-l 
îndemne a”fi cumpătat, zicându-i că nici pâinea nici vinul 
nu-i vor lipsi; că putea deci bea şi mânca pe îndelete. 


— Cum Lamarra începea să-i urmeze sfatul, mai intră şi alt 
ţăran, care purta acelaşi costum ca fermierul, dar părea 
ceva mai în vârstă decât el. 

Scipion vru să se ridice şi să iasă. 

— Nu te teme, zise fermierul: e frate-meu. într-adevăr, 
noul venit, după ce-l salută ca un om care-i la el acasă, luă 
un scăunel şi se aşeză într-un colţ al căminului. 

Presupusul patriot băgă de seamă că fratele fermierului 
alegea partea unde era mai întuneric. 

Scipion Lamarra, care-l văzuse pe amiralul Caracciolo la 
Palermo, n-avu decât să-şi arunce o privire asupra aşa- 
zisului frate al fermierului ca să-l recunoască. 

Era Francesco Caracciolo. 

Atunci, Scipion înţelese toată mişcarea. Fermierul nu 
îndrăznise să-l primească fără îngăduirea stăpânului său; 
sub cuvânt de-a vedea,dacă străinul nu-i urmărit, ieşise 
pentru a-i cere voie lui Caracciolo; şi Caracciolo, curios să 
afle ştiri de la Neapole, intrase în sală şi se aşezase lângă 
vatră, temându-se cu atât mai puţin de oaspetele său cu cât, 
după cum i se raportase, era un proscris. 

Aşa că, după câteva clipe îl întrebă pe Scipion di o 
nepăsare prefăcută: 

— Vii de la Neapole? 

— Vai! Da, răspunse acesta. 

— Oare ce se mai întâmplă? 

Scipion nu voia să-l sperie prea mult pe Caracciolo, de 
teamă ca, după plecarea lui, să nu-şi caute alt adăpost.  - i 
îmbarcă pe patrioţi spre Toulon, zise el. 

— Şi de ce nu te-ai îmbarcat împreună cu ei spre Toulon? 
— Fiindcă nu cunosc pe nimeni în Franţa; în schimb, am 
un frate la Corfu. O să încerc deci să ajung la Manfredon ia 

şi să mă îmbarce acolo. 

Vorba se opri aici. Fugarul părea atât de obosit, că ţi-era 
milă să-l faci să vegheze mai multă vreme; Caracciolo zise 
fermierului să-l ducă la camera lui, Scipion îşi luă rămas 
bun de la el încredinţându-l de recunoştinţa lui şi, odată 


ajuns, îşi rugă gazda să-l trezească înainte de-a se lumina 
de ziuă, ca să-şi poată urma drumul spre Manfredonia. 

— Îmi va fi cu atât mai uşor, răspunse celălalt, cu cât şi eu 
trebuie să mă scol cu noaptea-n cap ca să merg la Neapole. 

Scipion nu întrebă nimic, nu se încumetă să facă vreo 
observaţie; ştia tot ce voia să ştie, şi întâmplarea, care 
uneori e părtaşă la mari crime, îl slujea peste aşteptări. 

A doua zi, la ora două, fermierul intră în cameră. într-o 
clipă, fu în picioare, îmbrăcat şi gata de plecare. Fermierul 
îi dădu un pachet pregătit de mai înainte: era o pâine, o 
bucată de şuncă şi o sticlă de vin. 

— Frate-meu m-a însărcinat să te întreb dacă n-ai nevoie, 
de bani, adăugă fermierul. 

Scipion se ruşina. îşi scoase punga, în care erau câteva 
monede de aur, şi i-o arătă; apoi ceru să-i spună un drum 
mai scurt, îşi luă rămas bun de la el, însărcinându-l să-i 
mulţumească fratelui său, şi plecă. 

— Dar abia făcu o sută de paşi, că-şi schimbă direcţia, ocoli 
ferma, şi într-un loc unde calea se strimta între două 
colnice, se opri să-l aştepte pe fermier care trebuia să 
treacă pe acolo, ducându-se la Neapole. 

Într-adevăr, după o jumătate de ceas, desluşi prin bezna 
ce începea să se împrăştie, un om mergând pe drumul de la 
Calvezzano la Neapole, pe care-l recunoscu aproape îndată. 
Era fermierul. 

Merse de-a dreptul spre el; celălalt îl recunoscu la rândul 
său şi se opri mirat. 

Era vădit că nu se aştepta la asemenea întâlnire. 

— Dumneata eşti? întrebă el. 

— După cum vezi, răspunse Scipion. 

— Ce faci aici, în loc să fii pe drumul spre Manfredonia? 

— Te aştept. 

— Şi pentru ce? 

— Ca să-ţi spun că, prin ordonanța lordului Nelson, se 
pedepseşte cu moartea oricine ascunde un răzvrătit. 


— Şi întrucât acest lucru poate să mă privească? întrebă 
fermierul. 

— Întrucât îl ascunzi pe amiralul Caracciolo. 

Fermierul încercă să tăgăduiască. 

— Zadarnic, zise Scipion, l-am recunoscut: e omul pe care 
vrei să-l dai drept fratele dumitale... 

— Asta-i tot ce ai să-mi spui? mai întrebă fermierul cu un 
zâmbet a cărui expresie nu putea înşela. 

Era zâmbetul unui trădător. 

— Bine, făcu Scipion, văd că o să ne înţelegem. 

— Cât ţi s-a făgăduit, urmă fermierul, dacă-l predai pe 
amiralul Caracciolo? 

— Patru mii de ducați, răspunse Scipion. 

— Sunt două mii pentru mine? 

— Ai gura cam largă, nene! 

— Şi totuşi n-o deschid decât pe jumătate. 

— O să te mulţumeşti cu două mii de ducați? 

— Da, de nu se mai cercetează prea mult citi bani poate să 
aibă amiralul la mine. 

— Şi dacă nu mă învoiesc cu ceea ce vrei? Fermierul sări 
îndărăt şi, totodată, îşi scoase un pistol din fiecare buzunar. 

— Dacă nu te învoieşti cu ceea ce vreau, zise el, îl 
înştiinţeze pe amiral şi, înainte să fii la Neapole, noi vom fi 
destul de departe ca să nu ne poţi ajunge niciodată. 

— Bate palma, camarade! Nu pot şi mai cu seamă pu 
vreau să fac nimic fără dumneata. 

— Va să zică, ne-am înţeles? 

— Cât mă priveşte, da; dar, de vrei să te încrezi în mine, te 
voi duce la cineva cu care-ţi vei putea discuta interesele, şi 
te aSigur că va fi darnic cu dumneata! 

— Şi cum îl cheamă? 

— Milord Nelson. 

— Oho-o! L-am auzit spunând pe amiralul Caracciolo că 
milord Nelson e cel mai mare duşman al său. 

— Nu se înşela. lată de ce pot să te asigur că milord nu se 
va, tocmi cu dumneata. 


— Atunci, vii din partea amiralului Nelson? 

— Vin de mai sus. 

— Haide, haide, făcu fermierul, după cum ai spus, o să ne 
înţelegem de minune. Vino! 

Şi cei doi tovarăşi cinstiţi îşi văzură de drum spre Neapole. 

27. DIN ORDINUL AMIRALULUI HORAŢIU NELSON. 

După întrevederea pe care fermierul şi Scipion Lamarra o 
avuseseră cu milord Nelson, sir William Hamilton scrisese 
lui sir John Acton: „Caracciolo şi doisprezece dintre 
nemernicii răzvrătiți vor fi curând în mâinile milordului 
Nelson.” 

Cei doisprezece nemernici răzvrătiți am văzut din 
scrisoarea lui d'Albanese către cardinal, fuseseră expediaţi 
pe bordul Foudroyant. 

Erau Manthonnet, Massa, Bassetti, Dominico Cirillo, 
Ercole, d'Agnese, Borgo, Piati, Mărio Pagano, Conforti, 
Bassi şi Velasco. 

Cât despre Caracciolo, urma să fie predat în dimineaţa de 
29 iunie. 

Într-adevăr, peste noapte, şase marinari, travestiţi în 
ţărani înarmaţi până-n dinţi, trăseseră la mal la Granatello, 
coborâseră pe uscat şi, călăuziţi de Scipion Lamarra, 
apucaseră pe drumul spre Calvezzano, unde ajunseseră pe 
la trei dimineaţa. 

Fermierul sta de veghe, în timp ce Caracciolo, căruia-i 
adusese din Neapole ştirile cele mai liniştitoare, se culcase 
şi dormea orbit de încrederea pe care oamenii cinstiţi o au, 
din păcate, aproape totdeauna, în ticăloşi. 

Caracciolo îşi avea sabia sub perna de căpătâi şi două 
pistoale pe măsuţa de noapte; dar, cunoscând prin fermier 
măsurile acestea de prevedere, marinarii, repezindu-se în 
odaie, puseseră de la început mâna pe arme. 

Atunci, văzând că era prins şi că orice împotrivire era de 
prisos, ridicase capul întinzându-şi el însuşi mâinile spre 
frânghiile, cu care se pregăteau să-l lege. 


Voise într-adevăr să fugă de moarte, atâta vremii cât 
moartea nu era acolo; dar, simţind-o pe urmele lui, se 
întorcea şi o înfrunta. 

Un fel.de căruţă de nuiele înhămată cu doi cai aştepta la 
poartă. Acolo îl duseră pe Caracciolo. Soldaţii se aşezară în 
jurul lui; Scipion luă hăţurile. 

Trădătorul se ţinu deoparte şi nu se arătă. 

Discutase preţul trădării lui, luase o parte şi trebuia să. 
primească restul după ce stăpânul său va fi predat. 

La ora şapte dimineaţa ajunseră la Granatello; prizonierul 
fu trecut din căruţă în barcă; cei şase ţărani redeveniră iar 
marinari, îşi apucară vâslele şi porniră spre Foudroyant. 

De la ora zece dimineaţa, Nelson era pe puntea 
bastimentului, cu luneta în mână, şi ochiul întors spre 
Granatello, adică între 'Torre-del-Greco şi Castellamare. 

Văzu o barcă desprinzându-se de țărm; dar, la şapte-opt 
mile depărtare, nu puteai s-o recunoşti. Totuşi, cum era 
singura care brăzda faţa netedă şi liniştită a mării, nu-şi 
întoarse ochiul de la ea. 

După o clipă, frumoasa făptură pe care o avea la bord, 
zâmbind de parcă era o zi de sărbătoare, îşi arătă capul 
deasupra scării de pe puntea cea mai înaltă şi veni să se 
reazeme de braţul său. 

În ciuda plăcutului ei obicei de ă lenevi, care adesea o 
făcea să-şi înceapă ziua când mai mult de jumătatea ei 
trecuse, se sculase atunci devreme, în aşteptarea marilor 
evenimente ce trebuiau să se îndeplinească. 

— Ei? întrebă ea pe Nelson. 

Nelson îi arătă în tăcere cu degetul barca ce se apropia, 
neîndrăznind încă s-o asigure că ar fi barca aşteptată, dar 
socotind, după linia dreaptă pe care o urma de când 
părăsise ţărmul înaintând spre Foudroyant, că ea trebuia sa 
fie. 

— Unde-i sir William? întrebă Nelson. 

— Pe mine mă întrebi? râse Emma. 

Nelson râse la rândul său; apoi, întorcându-se: 


— Parkinson, zise el tânărului ofiţer ce se găsea mai în 
preajma lui, şi căruia dealtfel, fie din simpatie, fie pentru 
siguranţa că-i ascultat cu mai multă agerime, îi dădea mai 
bucuros ordinele - Parkinson, ia încearcă să-l descoperi pe 
sir William, şi spune-i că am toate motivele să cred că se 
vede barca pe care o aşteptăm. 

Tânărul salută şi plecă în căutarea ambasadorului. 

În timpul celor câteva minute cât tânărul locotenent îl găsi 
şi-l aduse pe sir William, barca se tot apropia, şi îndoielile 
lui Nelson începeau să se risipească. Vâslaşii, după cum am 
spus, travestiţi în ţărani, vâsleau într-un ici prea ritmic 
pentru a fi ţărani şi, dealtminteri, în picioare la proră, sta 
făcând semne de biruinţă un om pe care, până la urmă, 
Nelson îl recunoscu drept Scipion Lamarra. 

Parkinson îl găsise pe sir William Hamilton pe când seria 
căpitanului general Acton, şi îşi întrerupsese scrisoarea, 
abia începută, pentru a se alătura în grabă lui Nelson şi 
Emmei Lyonna pe punte. 

Scrisoarea întreruptă era pe biroul său, şi vom da o nouă 
dovadă de conştiinciozitatea cu care ne-am făcut 
cercetările, punând sub ochii cititorilor noştri începutul 
scrisorii, a cărei urmare le-o vom da mai târziu. 

Iată începutul: 

Pe bordul Foudroyant, 29 iunie 1799 „Domnule, Am primit 
de la Excelenţa Voastră trei scrisori, două cu data de 25, şi 
alta cu data de 26, şi sunt încântat să văd că tot ce lord 
Nelson şi cu mine am făcut, a obţinut aprobarea 
Maiestăţilor Lor Siciliene. Cardinalul se îndărătniceşte să se 
despartă de noi şi nu vrea să se amestece în predarea 
fortului Sant-Elmo. A trimis pe ducele de Salandra pentru a- 
| înlocui şi a se înţelege cu lord Nelson asupra mijloacelor 
de atac. Căpitanul Troubridge va comanda milițiile engleze 
şi soldaţii ruşi; veţi sosi cu câteva tunuri bune, şi atunci 
ducele de Salandra va. fi comandantul şef. Troubridge nu s- 
a împotrivit acestei dispoziţii. 


Într-un cuvânt, îmi place să cred că această însemnată 
chestiune se va termina repede şi că steagul regelui va 
fâlfâi peste câteva zile pe Sant-Elmo, după cum şi fâlfâie pe 
celelalte forturi...” 

Aici ajunsese sir William când tânărul ofiţer venise să-l 
întrerupă. 

Se suise pe punte, după cum am spus, şi se alăturase 
grupului alcătuit de Nelson şi de Emma Lyonna. 

După câteva clipe, nu mai era nici o îndoială: Nelson il 
recunoscuse pe Scipion Lamara, şi semnele acestuia îl 
înştiinţaseră că amiralul Caracciolo era prizonier şi că i-l 
aduceau. 

Ce se petrecu în inima amiralului englez când află vestea 
atât de dorită? Nici istoricul, nici romancierul n-au privirea 
destul de pătrunzătoare pentru a vedea dincolo de vălul de 
nepăsare ce se lăsă pe faţa lui. 

Curând, cele trei persoane interesate de această captură, 
privind în adâncul bărcii, putură să-l vadă pe amiral culcat 
şi legat burduf. Trupul său, aşezat de-a curmezişul, slujise 
pesemne,drept proptea celor doi vâslaşi din mijloc. 

Fără îndoială, nu găsiră de cuviinţă să-şi dea osteneala de 
a face ocolul bastimentului ca să acosteze la scara de 
onoare, sau poate că se şi ruşinară să împingă batjocura 
până într-atâta. Dar oricum ar fi fost, cangea celor doi dinţii 
marinari se prinse de scara de la babord, şi Scipion 
Lamarra se repezi să vestească primul, prin viu grai, lui 
Nelson izbânda urmăririi. 

Între timp, marinarii dezlegară picioarele amiralului ca să 
poată urca pe bord; dar mâinile i le lăsară legate la spate 
atât de strâns, încât atunci când lanţurile căzură, rămaseră 
pe încheieturi urme însângerate a numeroaselor verigi. 

Caracciolo trecu pe dinaintea grupului duşman, a cărui 
bucurie îi insulta nenorocirea, şi fu dus într-o cabină dintre 
două punți, lăsându-se uşa deschisă şi păzită cu două 
santinele. 


Abia îşi făcuse Caracciolo scurta apariţie, că sir William, 
dornic să anunţe primul vestea bună regelui şi re ginei, se 
grăbi spre cabina lui, reluă pana şi urmă: „Chiar acum noi l- 
am văzut pe Caracciolo, palid, cu o barbă lungă, pe 
jumătate mort, cu ochii plecaţi şi mâinile legate. A trecut pe 
bordul vasului Foudroyant, unde se şi găsesc, nu numai cei 
pe care vi i-am numit, ci şi fiul lui Cassano58, don Julio, 
preotul Pacifico şi alţi nemernici trădători. Presupun că cei 
mai vinovaţi vor fi executaţi repede, într-adevăr, e ceva 
groaznic; dar eu, care le cunosc ingratitudinea şi crimele, 
sunt mai puţin impresionat de pedeapsă decât numeroasele 
persoane ce au asistat la acest spectacol. Dealtfel, cred că-i 
foarte bine pentru noi că avem pe bordul Foudroyant pe cei 
mai vinovaţi, în clipa când se va ataca Sant-Elmo, dat fiind 
că vom putea tăia un cap de fiecare ghiulea pe care 
francezii o vor trage asupra oraşului Neapole. 

Adio prea scumpul meu domn, etc. 

W. Hamilton. 

P S. 

— Veniţi, dacă-i cu putinţă pentru a cumpăni toate 
lucrurile. Sper că vom fi terminat, înainte de sosirea 
voastră, câteva chestiuni care ar putea mâhni pe 
Majestăţile Voastre. Procesul lui Caracciolo va fi judecat de 
ofiţerii Maiestăţilor Voastre Siciliene. Dacă-i condamnat, 
cum e probabil, sentinţa va fi executată imediat. Pare chiar 
pe jumătate mort de abătut ce este. Cere să fie judecat de 
ofiţeri englezi. 

Bastimentul care vă va aduce scrisoarea plecând chiar 
acum la Palermo, nu vă pot spune nimic mai mult.” 

De astă dată, sir William Hamilton putea, fără teamă de a 
se înşela, să anunţe că procesul nu va ţine vreme 
îndelungată. 

lată ordinele lui Nelson; nu va fi învinovăţit că l-a făcut pe 
acuzat să aştepte: 

Către căpitanul conte de Thurn, comandantul fregatei 
„Minerva” a Majestății Sale. 


Din ordinul amiralului Horaţiu Nelson: „întrucât 
Francesco Caracciolo, comodor59al Maiestăţii Sale 
Siciliene, a fost făcut prizonier şi este acuzat de răzvrătire 
împotriva legitimului său suveran, pentru a fi tras asupra 
steagului regal înălţat pe fregata Minerva, ce se găsea sub 
ordinele dumneavoastră. 

Sunteţi somat şi, în baza prezentei, vi se ordonă a întruni 
cinci din cei mai vechi ofiţeri pe care-i aveţi sub comandă, 
oprindu-vă preşedenţia, şi a cerceta pentru a şti dacă 
delictul de care este acuzat numitul Caracciolo poate fi 
dovedit; iar, dacă dovada delictului reiese din instrucţie, 
trebuie să recurgeţi la mine pentru a şti ce pedeapsă va 
suferi. 

„ Pe bordul Foudroyant, golful Neapole, 29 iunie, 1799. 

Horaţiu Nelson” 

Vedeţi astfel, din puţinele cuvinte pe care le-am subliniat, 
că nu consiliul de război făcea procesul, că nu judecătorii 
care recunoscuseră culpabilitatea trebuiau să aplice 
pedeapsa după conştiinţa lor; nu, ci Nelson care nu asista 
nici la instrucţie, nici la interogator şi, poate că, în timpul 
acela, spunea vorbe de dragoste Emmei Lyonna; Nelson, 
care nici măcar nu luase cunoştinţă de proces, se însărcina 
să pronunţe sentinţa şi să hotărască pedeapsa! 

Învinuirea e atât de gravă, încât odată mai mult, după cum 
ni s-a întâmplat adesea în cursul acestei povestiri, 
romancierul de teamă să nu fie învinuit de prea multă 
imaginaţie, trece pana istoricului şi-i zice: „E rândul tău, 
frate; fantezia n-are dreptul să născocească, numai istoria 
are dreptul să spună ceea ce vei spune.” 

Afirmăm, deci, că nu-i nici un cuvânt din ceea ce s-a citit 
de la începutul acestui capitol, afirmăm deci că nu-i nici un 
cuvânt din ceea ce se va citi până la sfârşitul capitolului, 
care să nu fie adevărul adevărat; nu-i vina noastră dacă, în 
goliciunea lui, adevărul nu-i mai puţin groaznic. 

Nelson, fără să-i pese de judecata posterităţii şi chiar de-a 
contemporanilor, hotărâse că procesul lui Caracciolo va 


avea loc pe propriul său bastiment, dat fiind, după cum 
spun domnii Clarke şi Marc Arthur în Viaţa lui Nelson, că 
amiralul se temea că, de se va judeca procesul pe bordul 
unui vas napolitan, să nu se revolte echipajul, adăugind atât 
era de iubit Caracciolo de marinari! 

Aşa că, procesul începu îndată după publicarea hotărârii 
lui Nelson, acestuia nepăsându-i în servilismul său faţă de 
regina Caroline şi de regele Ferdinand, poate chiar şi din 
orgoliul său personal, atât de adânc jignit de Caracciolo, 
acestuia nepăsându-i, spunem noi, să calce în picioare toate 
legile internaţionale; fiindcă n-avea dreptul de-a judeca pe 
egalul său în rang, pe superiorul său ca poziţie socială care, 
dacă era vinovat, nu era vinovat decât faţă de regele celor 
Două-Sicilii, şi nu faţă de regele Angliei. 

Şi acum, ca să nu fim învinuiți de simpatie pentru 
Caracciolo şi de nedreptate în privinţa lui Nelson, vom 
scoate pur şi simplu din cartea panegiriştilor amiralului 
englez procesul-verbal al judecății. în simplicitatea lui, acest 
proces-verbal ne pare cu mult mai emoţionant decât 
romanul născocit de Cuoco sau ticluit de Coletta. 

Ofițerii napolitani ce alcătuiau consiliul de război, sub 
preşedinţia contelui de Thurn, se întruniră îndată în 
careul60ofiţerilor. 

La ordinul contelui de Thurn, doi marinari englezi se 
duseră în camera unde era închis Caracciolo, îi dezlegară 
frânghiile care-l legau şi-l însoţiră în faţa consiliului de 
război. 

Sala unde se întrunise rămase deschisă, după obicei, şi toţi 
putură să intre. 

Caracciolo, recunoscând în judecătorii lui, afară de contele 
de Thurn, pe toţi ofiţerii care serviseră sub comanda lui, 
zâmbi şi clătină din cap. 

Era clar că niciunul din oamenii aceştia nu va îndrăzni să-l 
achite. 

În spusele lui sir William era şi adevăr. Deşi, abia în vârstă 
de patruzeci şi nouă de ani, datorită bărbii sale neîngrijite 


şi părului în neorânduială, Caracciolo părea de şaptezeci. 

Totuşi, ajungând înaintea judecătorilor săi, se îndreptă din 
şale cât era de înalt şi îşi regăsi siguranţa, tăria, privirea 
unui om deprins să comande, iar faţa-i, tulburată de mânie, 
luă o expresie mândră, de linişte. 

Interogatoriul începu. Caracciolo răspunse fără dispreţ, şi 
iată rezumatul vorbelor sale: „N-am servit Republica, ci 
oraşul Neapole; n-am combătut regalitatea, şi omorul, jaful 
şi incendiul. De multă vreme, serveam ca simplu soldat, 
când am fost oarecum constrâns să iau comanda marinei 
republicane, comandament pe care mi-era cu neputinţă să-l 
refuz.” 

Dacă Nelson ar fi asistat la interogatoriu, ar fi putut întări 
afirmaţia lui Caracciolo, căci nu trecuseră trei luni de când 
Troubridge îi scrisese, vă mai amintiţi: „Aflu că acum 
Caracciolo are onoarea de a schimba garda ca simplu 
soldat. Ieri a fost văzut stând de santinelă la palat. Refuzase 
să intre în armată; dar se pare că iacobinii silesc pe toată 
lumea.” 

Atunci îl întrebară de ce, fiindcă fusese silit să servească, 
nu folosise numeroasele prilejuri pe care le avusese de a 
fugi. 

Răspunse că a fugi era tot a fugi; că poate fusese oprit de 
un greşit punct de onoare, dar că, în sfârşit, fusese oprit. 
Dacă era o crimă, o mărturisea. 

Interogatoriul încetă aici. Voiau de la Caracciolo o simplă 
mărturisire: mărturisirea aceasta o făcuse şi, deşi făcută cu 
multă linişte şi demnitate, deşi modul cum răspunsese 
Caracciolo îi atrăsese, spune procesul-verbal, simpatia 
ofiţerilor englezi vorbind italiana care asistaseră la şedinţă, 
procesul fu încheiat: crima era dovedită. 

Caracciolo fu însoţit din nou în camera lui şi păzit iarăşi de 
două sentinele. 

Cât despre proces-verbal, contele de Thurn îl duse lui 
Nelson care-l citi cu nesaţ; o expresie de bucurie sălbatică îi 
trecu pe faţă. Luă o pană şi scrise: 


Către comodorul conte de Thurn. 

„Din ordinul amiralului Horaţiu Nelson: 

Având în vedere că consiliul de război, alcătuit din ofiţeri 
în serviciul Maiestăţii Sale. Siciliene; s-a întrunit spre a-l 
judeca pe Francesco Caracciolo pentru crima de rebeliune 
împotriva suveranului său; 

Având în vedere că numitul consiliu de război a constatat 
pe deplin dovada acestei crime şi, în consecinţă, cu această 
convingere, a dat împotriva numitului Caracciolo o hotărâre 
a cărei urmare este pedeapsa cu moartea; 

Prin prezenta, sunteţi somat şi vi se ordonă să dispuneţi 
executarea numitei sentinţe de moarte împotriva numitului 
Caracciolo, prin spânzurătoare de varga pânzei 
triunghiulare a catargului de dinainte a fregatei Minerva, 
aparţinând Maiestăţii Sale Siciliene, fregată care se găseşte 
sub ordinele voastre. Numita sentinţă trebuie executată 
astăzi, la ora cinci după-amiază; iar după ce condamnatul 
va fi rămas spânzurat, de la ora cinci până la apusul 
soarelui, frânghia va fi tăiată şi cadavrul aruncat în mare. 

Pe bordul Foudroyant, Neapole, 29 iunie 1799 

Horaţiu Nelson. 

Două persoane erau în cabina lui Nelson, în clipa când 
dădu această sentinţă. Credincioasă jurământului făcut 
reginei, Emma rămase nepăsătoare şi nu scoase o vorbă în 
favoarea condamnatului. Sir William Hamilton, deşi prea 
puţin duios în privinţa acestuia, după ce citi sentinţa pe 
care abia o scrisese Nelson, nu se putu stăpâni să nu-i 
spună: 

— Mila vrea să se acorde douăzeci şi patru de ore 
condamnaților pentru a se pregăti de moarte. 

— N-am nici o milă pentru trădători, răspunse Nelson. 

— Atunci, dacă nu mila, cel puţin religia... 

Dar, fără să răspundă lui sir William, Nelson îi luă sentinţa 
din mâini şi. întinzând-o contelui de Thurn zise: 

— Dispuneţi executarea, 

28. EXECUȚIA. 


Am spus şi mai repetăm, în această funebră povestire - ce 
aruncă o pată atât de întunecată pe memoria unuia din cei 
mai mari oameni de război care au existat - n-am vrut să 
recurgem şi la imaginaţie, deşi e cu putinţă ca, prin 
măiestria artei să fi avut speranţa de-a produce asupra 
cititorilor noştri o impresie mai adâncă decât prin simpla 
lectură a dovezilor oficiale. Dar însemna să ne luăm g, prea 
gravă răspundere şi, fiindcă apelăm din oficiu la posteritate 
pentru judecata lui Nelson, fiindcă îl judecăm pe judecător, 
vrem ca, spre deosebire de prima judecată, rod al mâniei şi 
al urii, apelul acesta să aibă toată liniştea şi toată 
solemnitatea unei cauze leale şi sigure de succes. 

Vom renunţa deci la aceste mijloace ce ne-au dat atât de 
adesea puternicul lor ajutor, şi ne vom mulţumi cu relatarea 
engleză care, fireşte, trebuie să fie binevoitoare lui Nelson 
şi potrivnică lui Caracciolo. 

Copiem. 

În timpul orelor solemne ce trecură între judecată şi 
executarea sentinţei, Caracciolo ceru să-l cheme de două 
ori pe locotenentul Parkinson, şi de două ori îl rugă să 
intervină pentru el pe lingă Nelson. 

Întâia dată pentru a obţine revizuirea judecății lui. 

A doua, ca să i se facă favoarea de-a îi împuşcat în loc de-a 
fi spânzurat. 

Într-adevăr, Caracciolo se aştepta desigur la moarte, dar 
la moartea prin secure sau prin împuşcare. 

Titlul său de prinţ îi dădea dreptul la moartea nobilimii; 
titlul său de amiral îi dădea dreptul la moartea soldatului. 

Amândouă i se refuzau pentru a face loc morţii ucigaşilor 
şi a hoţilor, unei morţi dezonorante. 

Numai că Nelson îşi depăşea puterile condamnând la 
moarte pe egalul său în rang, pe superiorul său ca poziţie 
socială, dar mai şi alegea o moarte care, în ochii lui 
Caracciolo, trebuia să mărească de două ori grozăvia 
supliciului. 


' Aşa că, pentru a salva de la o moarte dezonorantă, 
Caracciolo nu şovăi să coboare până la rugăminte. 

— Sunt bătrân, domnule, zise el locotenentului Parkinson; 
nu las în urma mea familie pentru a-mi plânge moartea, şi 
nu se va bănui că la vârsta mea, şi izolat cum sunt, mi-e 
greu să părăsesc viaţa; dar ruşinea de-a muri ca un pirat 
mi-e nesuferită. şi, mărturisesc, îmi frânge inima. 

Tot timpul cât lipsi tânărul locotenent, Caracciolo păru 
foarte zbuciumat şi foarte îngrijorat. 

Tânărul ofiţer se întoarse; era vădit că aducea un refuz. 

— Ei? întrebă cu înfocare Caracciolo. 

— Iată, cuvânt cu cuvânt, răspunsul milordului Nelson, 
zise tânărul: „Caracciolo a fost judecat fără părtinire de 
ofiţerii naţiunii sale: eu, care sunt străin, nu pot interveni 
pentru a-l graţia.” 

Caracciolo, zâmbi cu amărăciune. 

— Aşa că, zise el, milord Nelson a avut dreptul de-a 
interveni ca să fiu condamnat” la spânzurătoare, şi n-are 
dreptul de-a interveni ca să fiu împuşcat, în loc de-a fi 
spânzurat! 

Apoi întorcându-se către trimis, rosti: 

— Tânărul meu prieten, poate că n-ai stăruit pe lingă 
milord cum ar fi trebuit. 

Parkinson avea ochii în lacrimi. 

— Am stăruit atâta, principe, răspunse el, încât milord 
Nelson mi-a spus s plec, cu un gest de ameninţare, şi 
adăugind: „Locotenente, dacă am a-ţi da un sfat, e să-ţi vezi 
de treabă”- Dar nu-i nimic, urmă el, dacă Excelenţa Voastră 
mai are vreo altă misiune, chiar de m-ar face să cad în 
dizgrație, o voi îndeplini din toată inima. 

Caracciolo surise văzându-i lacrimile şi, întinzându-i mâna 
îi zise: 

— M-am adresat dumitale, fiindcă eşti cel mai tânăr Ofiţer 
şi, la vârsta aceasta, e rar să fii rău la inimă. Ei bine, 
sfătuieşte-mă: crezi că îndreptându-mă către lady 
Hamilton,' ar obţine ceva pentru mine de la lord Nelson? 


— Are mare influenţă asupra milordului, răspunse tânărul, 
să încercăm. 

— Atunci, du-te s-o implori. Poate că, în timpuri mai 
fericite, voi fi fost nedrept faţă de ea, să uite şi comandând 
focul ce se va trage asupra mea, o voi binecuvânta. 

Parkinson ieşi, urcă pe puntea cea mai înaltă şi, văzând că 
nu-i acolo, încercă să pătrundă la ea ' dar, fără a ţine seamă 
de rugăminţile lui, uşa rămase închisă. 

La răspunsul acesta, Caracciolo înţelese că trebuia să 
piardă orice speranţă şi, nevoind să se umilească şi mai 
mult, strânse mâna tânărului ofiţer şi se hotări să nu mai 
scoată o vorbă. 

La ora unu, doi marinari intrară la el, în timp ce contele de 
Thurn îl înştiinţa că părăsesc bastimentul Foudrayant, 
trecând pe bordul fregatei Minerva. 

Caracciolo îşi întinse mâinile: 

— Nu în faţă, ci la spate se leagă mâinile, zise contele de 
Thurn. 

Caracciolo şi le trecu îndărăt. 

Lăsară să atârne o bucată lungă de frânghie şi un marinar 
englez îi ţinu capătul. Fără îndoială se temeau, că de i-ar fi 
lăsat mâinile libere, să nu se repeadă în mare şi să scape de 
supliciu prin sinucidere. Datorită frânghiei şi măsurii luate 
de a-i încredința capătul în mâinile unui marinar, teama 
aceasta era înlăturată. 

Aşadar, legat burduf ca şi cel din urmă criminal, 
Caracciolo, un amiral, un prinţ, unul din oamenii cei mai de 
seamă ai Neapolului, părăsi vasul Foudroyant, străbătând 
toată puntea între două şiruri de marinari. 

Dar, când batjocura e împinsă atât de departe, ea se 
întoarce asupra celuia care o face, şi nu asupra celui care o 
îndură. 

Două bărci, înarmate ca de război, însoțeau la babord şi la 
tribord barca ce-l ducea pe Caracciolo. 

Acostară la Minerva. Revăzând de aproape frumosul 
bastiment, unde domnise şi fusese ascultat cu atâta 


supunere în timpul călătoriei de la Neapole la Palermo, 
Caracciolo oftă şi două lacrimi îi luciră în colţul ochilor. 

Urcă pe scara de babord, adică pe scara inferiorilor. 

Ofițerii şi soldaţii erau înşiraţi pe punte. 

Clopotul bătea ora unu şi jumătate. 

Capelanul aştepta. 

Caracciolo fu întrebat dacă doreşte să întrebuinţeze 
timpul ce-i mai rămâne într-o sfântă convorbire cu preotul. 

— Tot don Severo e capelanul Minervei? întrebă el. 

— Da, Excelenţă, i se răspunse. 

— Atunci, duceţi-mă la el. 

Omul ăsta de treabă ridicase în grabă un mic altar. 

— M-am gândit, zise el lui Caracciolo, că în ceasul din 
urmă aţi avea poate dorinţa de a vă împărtăşi. 

— Nu cred că păcatele-mi sunt atât de mari ca să nu poată 
v fi iertate decât prin cuminecătură; de-ar fi însă şi mai 
mari, felul ruşinos în care mă voi sfârşi, mi-ar părea de 
ajuns pentru ispăşirea lor. 

— Nu vreţi să primiţi trupul sfânt al Domnului Nostru Isus 
Cristos? întrebă preotul. 

— Nu, ferească Dumnezeu! răspunse Caracciolo 
îngenunchind. 

Preotul rosti cuvintele sacre care consfinţesc ostia61, şi 
Caracciolo primi cuvios împărtăşania. 

— Aveai dreptate, părinte, zise el; mă simt mai puternic şi 
mai cu seamă mai împăcat decât înainte. 

Clopotul sună pe rând ora două, ora trei, ora patru, ora 
cinci. 

Uşa se deschise. 

Caracciolo îmbrăţişa preotul şi, fără să scoată o vorbă, 
urmă pichetul ce venea să-l ia. 

Ajungând pe punte, văzu un marinar care plângea. 

— De ce plângi? îl întrebă el. 

Fără să-i răspundă, dar hohotind de plâns, îi arătă 
frânghia pe care o avea în mâini. 


— Cum nimeni nu ştie că o să mor, zise Caracciolo, nimeni 
nu mă plânge afară de tine,” vechi tovarăş de arme. 
îmbrăţişează-mă deci pentru familia mea şi prietenii mei. 

Apoi, întorcându-se înspre Foudroyant, zări pe 
dunetă62un grup de trei persoane care priveau. Una din 
ele ţinea o lunetă. 

— la daţi-vă mai la o parte, prieteni, zise Caracciolo 
marinarilor care erau înşiruiţi; îl împiedicaţi pe milord 
Nelson să vadă. , 

Marinarii se îndepărtară. 

Frânghia fusese aruncată peste varga de vântreală a 
mizenei63; atârna deasupra capului lui Caracciolo. 

Contele de Thurn făcu un semn. Ştreangul fu trecut de 
gâtul amiralului, şi doisprezece oameni, trăgând de cablu, 
ridicară trupul la vreo zece picioare înălţime. 

În acelaşi timp, se auzi o detunătură, şi fumul ei urcă în 
toate aparatele de manevrare ale bastimentului. 

Ordinele milordului Nelson fuseseră executate. 

Dar, deşi amiralului englez nu-i scăpase nici cel mai mic 
amănunt al supliciului, îndată după ce se trase detunătura, 
contele de Thurn se întoarse în cabina lui şi scrise: „Se 
aduce la cunoştinţa Excelenței Sale amiralul lord Nelson că 
sentinţa împotriva lui Francesco Caracciolo a fost executată 
în modul cum fusese ordonată. 

Pe bordul fregatei Maiestăţii Sale Siciliene Minerva, 29 
iunie 17/99. 

Conte de Thurn” 

O barcă porni îndată să ducă lui Nelson înştiinţarea. 

Nelson n-avea nevoie de ea pentru a şti că murise 
Caracciolo. După cum am spus, nu-i scăpase niciun 
amănunt din execuţie şi, dealtfel, întorcându-şi privirile 
spre Minerva, putea să vadă cadavrul legănându-se sub 
vergă şi plutind în spaţiu. 

Încât, înainte chiar ca şalupa să fi ajuns la bastiment, el şi 
scrisese lui Acton următoarele rânduri: „Domnule, n-am 
timp să trimit Excelenței Voastre procesul făcut 


mizerabilului Caracciolo; pot numai să vă spun că a fost 
judecat azi-dimineaţă şi că s-a supus dreptei sentinţe 
pronunţate împotriva lui. 

Trimit Excelenței Voastre aprobarea mea aşa cum am dat- 
O: 

Aprob sentinţa de moarte pronunţată împotriva lui 
Francesco Caracciolo, care sentinţă va fi executată astăzi, 
pe bordul fregatei Minerva, la ora cinci. 

Am onoarea, etc. 

Horaţiu Nelson” 

În aceeaşi zi, şi prin acelaşi curier, sir William Hamilton 
trimitea următoarea scrisoare, care dovedeşte cu ce 
înverşunare urmase Nelson instrucţiunile regelui şi ale 
reginei, cu privire la amiralul napolitan: 

Pe bordul Foudroyant, 29 iunie 1799. 

„Scumpul meu domn, Abia am timp să adaug la scrisoarea 
milordului Nelson, că Francesco Caracciolo a fost 
condamnat de majoritatea curţii marţiale, iar milord Nelson 
a ordonat că executarea sentinţei va avea loc astăzi, la ora 
cinci după-amiază, la varga de vântrele a Minervei, şi că 
trupul va fi apoi aruncat în mare. Thurn a pus în vedere că, 
de obicei, în asemenea împrejurări, se acordă 
condamnatului douăzeci şi patru de ore ca să se îngrijească 
de mântuirea sufletului său; dar ordinele milordului Nelson 
au fost menținute, deşi am sprijinit părerea lui Thurn. 

Ceilalţi vinovaţi au rămas la dispoziţia Maiestăţii Sale 
Siciliene pe bordul tartanelor, împresurate de întreaga 
noastră flotă. 

Tot ce face lord Nelson îi este dictat de conştiinţa şi de 
onoarea lui, şi cred că, mai târziii, dispoziţiile sale vor fi 
recunoscute drept cele mai înțelepte ce s-ar fi putut lua. 
Dar, deocamdată, pentru numele lui Dumnezeu faceţi ca 
regele să vină pe bordul Foudroyant şi să-şi înalțe 
stindardul regal. 

Mâine, vom ataca Sant-Elmo; zarurile au fost aruncate. 
Dumnezeu va ocroti cauza cea dreaptă! Să nu ne 


dezminţim puterea şi să stăruim până la capăt. 

W. Hamilton”. 

Se vede că, deşi convins că hotărârile lui Nelson sunt cele 
mai bune care se puteau lua. sir William Hamilton şi cei al 
căror interpret este, cheamă regele, cu un fel de frenezie 
pe Foudroyant. Sunt nerăbdători ca prezenţa regală să 
consfinţească cumplita dramă ce abia se desfăşurase acolo. 

Această sentinţă şi executarea ei sunt astfel consemnate în 
cartea de bord a lui Nelson, de unde le copiem cuvânt cu 
cuvânt. Se va vedea că nu ocupă mult loc: „Sâmbătă, 29 
iunie, timpul fiind liniştit dar noros, a sosit vasul Maiestăţii 
Sale Rainha şi bricul Balloone. O curte marţială a fost 
întrunită, a judecat, condamnat şi spânzurat pe Francesco 
Caracciolo pe bordul fregatei napolitane Minerva” 

Şi, prin aceste trei rânduri, regele Ferdinand fu liniştit, 
regina Caroline mulţumită, Emma Lyonna blestemată, şi 
Nelson dezonorat! 

29. RECUNOŞTINŢA REGALĂ. 

Execuţia lui Caracciolo răspândi la Neapole o adâncă şi 
dureroasă nedumerire. Din orice partid ar fi făcut parte, 
fiecare recunoştea în amiral un om cu vază atât prin 
naştere cât şi prin marea-i destoinicie; viaţa-i fusese 
ireproşabilă şi lipsită de toate petele morale, de care-i atât 
de rar scutită viaţa unui om de curte. Ce-i drept, Caracciolo 
nu fusese curtean decât în clipele lui libere, şi atunci, după 
cum s-a văzut, încercase să apere regalitatea cu tot atâta 
sinceritate şi curaj cu care apărase apoi patria. 

Execuţia fu, mai ales pentru prizonierii sub ochii cărora 
avusese loc, un spectacol îngrozitor. îşi văzură propria lor 
sentinţă şi, când la apusul soarelui, aşa cum hotăra 
judecata, funia fu tăiată şi cadavrul, asupra căruia se 
aţinteau toţi ochii, nemaifiind susţinut de nimic, se scufundă 
în mare, târât repede de ghiulelele ce i se legaseră de 
picioare, un strigăt înfiorător, ieşit din gura prizonierilor, 
izbucni din toate navele şi, alergând” pe faţa valurilor, ca 


plângerea duhului mării, răsună chiar pe însăşi flancurile 
bastimentului Foudroyant. 

Cardinalul nu ştia nimic din tot ce abia se întâmplase în 
ziua aceea cumplită, nu numai procesul, dar nici chiar 
arestarea lui Caracciolo. 

Nelson, s-a văzut, avusese mare grijă ca prizonierul să-i fie 
adus prin Granatello, oprind formal să-l treacă prin lagărul 
lui Ruffo; căci, negregşit, cardinalul n-ar fi îngăduit ca un 
ofiţer englez cu care, dealtfel, era de câteva zile în deplin 
dezacord asupra unui punct de onoare atât de important 
cum sunt tratatele, să pună mâna pe un prinţ napolitan, 
chiar de i-ar fi fost duşman; şi cu atât mai mult pe 
Caracciolo, cu care încheiase un fel de alianţă dacă nu 
ofensivă, cel puţin defensivă. 

Într-adevăr, vă amintiţi că, despărţindu-se pe plaja Cotona, 
cardinalul şi prinţul îşi făgăduiseră să se salveze unul pe 
altul şi, la epoca aceea când nu se putea. întrezări nimic din 
viitor, decât dacă aveai darul profeţiei, puteai tot atât de 
bine gândi că prinţul îl va salva pe Ruffo, sau că Ruffo îl va 
salva pe prinţ. 

Totuşi, la detunăturile trase pe bordul Foudroyant, şi la 
vederea unui cadavru atârnat de catargul din faţă, se 
vestise în grabă cardinalului că, fără îndoială, avusese loc o 
execuţie pe bordul fregatei Minerva. Atunci atras de o 
simplă curiozitate, cardinalul urcă pe terasa casei lui. într- 
adevăr, văzu cu ochiul liber, un cadavru ce se legăna în aer 
şi trimise după o lunetă. Dar, de când cardinalul îl părăsise 
pe Caracciolo, acesta lăsase să-i crească părul şi barba, aşa 
că, mai cu seamă la atâta depărtare, părea de 
nerecunoscut. Ba mai mult, Caracciolo, spânzurat în hainele 
cu care fusese arestat, era îmbrăcat ţărăneşte. Cardinalul 
gândi deci că-i cadavrul vreunui spion ce se lăsase prins; şi, 
fără să se mai preocupe de întâmplare, era gata să coboare 
din nou în biroul său, când zări o barcă desprinzându-se din 
flancurile Minervei şi înaintând de-a dreptul spre el. 

Faptul îl opri pe locul său. 


Pe măsură ce barca se apropia, era convins că ofiţerul pe 
care-l aducea avea treabă cu el. Purta uniforma marinei 
napolitane şi, deşi i-ar fi fost greu să pună un nume pe 
chipul lui, nu-i era însă cu totul necunoscut. 

Ajuns la câţiva paşi de plajă, ofiţerul recunoscându-i de 
mult pe cardinal, îl salută respectuos şi-i arătă plicul pe 
care-l aducea. 

Cardinalul cobori şi se găsi, în acelaşi timp cu.trimisul, la 
uşa biroului său. 

Trimisul se înclină şi, prezentându-i hârtia zise: 

— Eminenţei Voastre, din partea Excelenței Sale contele 
de Thurn, căpitanul fregatei Minerva. 

— Aşteptaţi răspuns, domnule? întrebă cardinalul. 

— Nu, Eminenţa Voastră, făcu ofiţerul. Şi înclinându-se se 
retrase. 

Cardinalul rămase destul de mirat, cu hârtia în mână. 
Vederea-i slabă îl silea să intre în birou ca s-o citească. Ar fi 
putut să-l recheme pe ofiţer şi să-l întrebe; dar acesta-i 
răspunsese cu vădita dorinţă de a se retrage: „Nu aştept 
răspuns.!, îl lăsă deci să-şi vadă de drum, se întoarse în 
birou, luă ochelarii în ajutorul ochilor săi slăbiţi, deschise 
scrisoarea şi citi. 

Raport Eminenţei Sale cardinalul Ruffo despre arestarea, 
judecata, condamnarea şi moartea lui Francesco 
Caracciolo. 

Cardinalul nu-şi putu stăpâni un strigăt în care era mai 
multă uimire decât durere. Credea că nu citise bine. 

Mai citi o dată; îi veni atunci gândul că ceea ce văzuse 
legănându-se, în vârful vergii de vântrele, la capătul unei 
funii, era chiar cadavrul amiralului Caracciolo. 

— O! murmură el, lăsându-şi braţele să-i cadă fără vlagă 
de-a lungul trupului; unde am ajuns, dacă englezii vin să 
spânzure prinții napolitani până în portul Neapole? 

Apoi, după o clipă, aşezându-se la birou şi reluând 
scrisoarea sub ochi, citi: „Eminenţă, Trebuie să aduc la 
cunoştinţa Eminenţei Voastre că azi-dimineaţă am primit de 


la amiralul Nelson ordinul de a mă prezenta imediat pe 
bordul bastimentului său, însoţit de cinci ofiţeri de pe 
bordul meu. Am îndeplinit numaidecât ordinul şi, ajungând 
pe Foudroyant, am primit invitaţia prin scris de a întruni 
chiar pe vas un consiliu de război pentru a-l judeca pe 
cavalerul don Francesco Caracciolo, acuzat de răzvrătire 
împotriva Maiestăţii Sale, augustul nostru suveran, şi de a 
da sentinţa asupra pedepsei cuvenită pentru delictul său. 
M-am conformat imediat invitaţiei, şi un consiliu de război a 
fost întrunit în careul ofiţerilor din numitul vas. în acelaşi 
timp, am pus să-l aducă pe vinovat. Mai întâi am dispus să 
fie recunoscut de toţi ofiţerii ca fiind într-adevăr amiralul; 
apoi i s-au citit acuzările strânse împotriva lui şi l-am 
întrebat dacă are ceva de spus pentru apărarea lui. A 
răspuns că da; şi, dându-i-se toată libertatea de a se apăra, 
apărările lui s-au mărginit la denegarea de a fi servit de 
bunăvoie nemernica Republică şi la afirmaţia că n-a făcut-o 
decât constrâns şi silit sub.ameninţarea certă de-a fi 
împuşcat. I-am mai adresat pe urmă şi alte întrebări, şi în 
răspunsurile lui n-a putut tăgădui că a luptat în folosul aşa- 
zisei Republici împotriva armatelor Maiestăţii Sale. A mai 
mărturisit a fi condus atacul şalupelor canoniere cu care s-a 
opus intrării trupelor Maiestăţii Sale la Neapole; dar a 
declarat că nu ştia că trupele erau comandate de cardinal, 
ci că le socotea drept simple hoarde de răzvrătiți. Afară de 
aceasta, a mai mărturisit a fi dat prin scris ordine tinzând a 
se opune înaintării armatei regale. în sfârşit, interogat 
pentru ce, devreme ce servea împotriva voinţei lui, nu 
încercase ă se refugieze la Procida, ceea ce era, în acelaşi 
timp, un mijloc de a se ralia cu guvernul legitim şi de a 
scăpa de guvernul uzurpator, a răspuns că nu luase această 
hotărâre de teama de a fi rău primit. 

Lămurit asupra acestor diferite puncte, consiliul de război, 
cu majoritatea voturilor, a condamnat pe Francesco 
Caracciolo, nu numai la pedeapsa cu moarte, ci şi la o 
moarte ruşinoasă. 


Numita sentinţă a fost prezentată milordului Nelson, care 
a aprobat condamnarea şi a ordonat ca la ora cinci, din 
aceeaşi zi, sentinţa să fie executată, spânzurându-l pe 
condamnat de varga de vântrele a mizenei şi lăsându-l 
spânzurat până la apusul soarelui, oră la care frânghia va fi 
tăiată şi trupul aruncat în mare. 

„Azi dimineaţă, la douăsprezece, am primit acest ordin; la 
ora unu şi jumătate, condamnatul era transportat pe bordul 
Minervei şi dus la capelă, iar la ora cinci seara, sentinţa era 
executată, conform ordinului dat. 

Pentru a-mi îndeplini datoria, mă grăbesc să vă fac această 
comunicare şi, cu adâncul respect pe care vi-l port, am 
onoarea de a fi, Al Eminenţei Voastre, Prea supus servitor, 
Conte de Thurn” 

Ruffo, doborât, reciti de două ori ultima frază. Această 
comunicare era îndeplinirea unei datorii sau numai o 
insultă. 

În tot cazul, era o sfidare. 

Cardinalul găsi că-i o insultă. 

Într-adevăr, numai el, Ruffo, ca vicar general, numai el, ca 
alter ego al regelui, avea dreptul de viaţă şi de moarte în 
regatul celor Două-Sicilii. Cum se făcea deci că acest intrus, 
acest străin, acest englez, în portul Neapole, sub ochii lui, 
pentru a-l sfida fără îndoială - după ce rupsese capitularea, 
după ce, cu ajutorul unui echivoc nedemn de un ostaş leal, 
pusese să fie aduşi sub focul navelor tartanele în care se 
aflau prizonierii - condamna la moarte, şi la o moarte 
dezonorantă, pe un prinţ napolitan mai mare decât el prin 
naştere, egalul său prin înalta-i funcţie? 

Cine dăduse asemenea puteri acestui judecător 
improvizat? 

În tot cazul, dacă puterile acestea fuseseră date altuia, ale 
lui erau anulate. 

Ce-i drept că spânzurătorile erau înălțate la Ischia; dar el, 
Ruffo, n-avea nimic de-a face cu insulele. Insulele nu 
fuseseră, ca Neapole, recucerite de el, ci de englezi. Nu era 


nici un tratat cu insulele. în sfârşit, călăul din Procida, 
Speciale, era un judecător sicilian, trimis de rege şi, deci, 
condamna legal în numele regelui. 

Dar Nelson, supus al Maiestăţii Sale Britanice George al 
III-lea. cum putea el condamna în numele Maiestăţii Sale 
Siciliene Ferdinand 1? 

Ruffo îşi lăsă capul în mâini. O clipă,.tot ce am spus până 
acum se frământă şi clocoti în creierul său; în sfârşit, se 
hotărî. Luă o pană, şi scrise regelui următoarele: 

Maiestăţii Sale regele celor Două-Sicilii. 

„Sire, Opera de restauraţie a Maiestăţii Voastre e 
îndeplinita, slavă Domnului. 

Dar această restauraţie s-a îndeplinit după multe suferinţe 
şi mari osteneli. 

Pricina care mă făcuse să iau crucea într-o mână şi spada 
în cealaltă nu mai există. 

Pot deci - voi spune mai mult - trebuie deci să reintru în 
umbra din care n-am ieşit decât cu convingerea de a servi 
voia lui Dumnezeu şi cu speranţa de a fi folositor regelui 
meu. 

Dealtfel, slăbirea facultăţilor mele fizice şi morale mă 
sileşte s-o fac, chiar de conştiinţa mea nu mi-ar impune-o ca 
pe o datorie. 

Am deci onoarea de a implora pe Maiestatea Voastră să 
binevoiască a-mi primi demisia. 

Am onoarea de a fi cu profund respect, etc. 

F. cardinal Ruffo 

Abia plecase scrisoarea la Palermo printr-un trimis sigur şi 
autorizat de a rechiziţiona, la nevoie, întâia barcă întâlnită 
pentru a trece în Sicilia, că se aduse la cunoştinţa 
cardinalului publicarea notei lui Nelson, în care amiralul 
englez acorda douăzeci şi patru de ore republicanilor din 
oraş, şi patruzeci şi opt celor din împrejurimile capitalei, 
pentru a se supune regelui Ferdinand. 

La prima privire aruncată asupra textului, recunoscu nota 
pe care nu-i îngăduise lui Nelson s-o trimită la tipar. Ca tot 


ce ieşea din pana amiralului englez, nota aceasta se 
caracteriza prin violenţă şi brutalitate. 

Citind-o şi văzând puterea pe care şi-o atribuia Nelson, 
cardinalul, fu cu atât mai fericit de a-şi fi trimis demisia. 

Dar la 3 iulie, scrisoarea aceasta a reginei îl înştiinţa că i 
se respinge demisia: „Ani primit şi citit cu cel mai mare 
interes şi cea mai profundă atenţie preaînţeleapta scrisoare 
a Eminenţei Voastre, cu data de 29 iunie. 

Tot ce aş putea spune Eminenţei Voastre despre 
sentimentele de gratitudine de care inima mea va fi veşnic 
plină faţă de ea, ar rămâne cu mult mai prejos decât 
adevărul. Apreciez apoi ce-mi scrie Eminenţa Voastră cu 
privire la demisia sa şi la dorinţa-i de odihnă. Mai mult ca 
oricine, ştiu cât e de dorită liniştea şi cât de preţios devine 
calmul, după ce ai trăit în toiul frământărilor şi a 
ingratitudinii pe care o aduce cu sine binele făcut. 

Eminenţa Voastră.o încearcă numai de câteva luni, să ştie 
deci cât mai obosită trebuie să fiu eu, care o încerc de 
douăzeci şi doi de ani! Nu, orice-ar spune Eminenţa Voastră 
nu pot să-i admit istovirea căci, oricare i-ar fi dezgustul, 
admirabilele acţiuni îndeplinite şi seria de misive scrise mie 
cu atâta fineţe şi talent dovedesc, dimpotrivă, toată puterea 
facultăţilor sale. Aşa că, în loc să primesc fatala demisie 
dată de Eminenţa Voastră într-o clipă de oboseală, 
dimpotrivă, eu trebuie să vă stimulez zelul, inteligenţa şi 
inima pentru a termina şi a consolida opera atât de glorios 
începută şi a o continua, restabilind ordinea la Neapole pe o 
bază atât de sigură şi de solidă, încât, din groaznica 
nenorocire ce ne-a lovit să se ivească un bine şi o 
îmbunătăţire pentru viitor, şi sper aceasta datorită marii 
destoinicii active a Eminenţei Voastre. 

Regele pleacă mâine seară cu puţinele trupe pe care le-a 
putut aduna. Prin viu grai, se vor lămuri multe lucruri greu 
de înţeles prin scris. Cât despre mine, sunt cumplit de 
mâhnită că nu-l pot însoţi. Mi s-ar fi bucurat inima să-i văd 
intrarea la Neapole. Aclamaţiile părţii din poporul său care 


i-a rămas credincioasă ar fi un balsam nespus pentru inima 
mea şi ar alina cumplita rană de care nu mă voi vindeca 
niciodată. Dar mii de gânduri m-au oprit şi rămân aici, 
plângând şi rugându-mă ca Dumnezeu să-l lumineze şi să-l 
întărească pe rege în această mare acţiune. Mulţi din cei 
ce-l însoțesc vă vor transmite din parte-mi expresia 
adevăratei şi profundei mele recunoştinţi, ca şi sincera mea 
admiraţie pentru toată miraculoasa acţiune pe care aţi 
îndeplinit-o. 

Totuşi, sunt prea sinceră ca să nu spun Eminenţei Voastre 
că acea capitulare cu răzvrătiţii mi-a displăcut cu 
desăvârşire, mai cu seamă după ceea ce vă scrisesem şi 
după ceea ce vă spusesem. Aşa că am tăcut în privinţa 
aceasta, sinceritatea mea nepermiţându-mi să vă felicit. 
Dar, astăzi, totul s-a isprăvit cât mai bine şi, după cum am 
mai spus Eminenţei Voastre, totul se va lămuri prin viu grai 
şi sper că va fi dus la bun sfârşit, căci totul a fost făcut 
pentru cel mai mare bine şi cea mai mare glorie a Statului. 

Voi îndrăzni acum. când Eminenţa Voastră are ceva mai 
puţin de lucru, s-o rog să mă întreţină cu regularitate 
despre toate chestiunile importante ce se vor ivi, şi poate să 
se biruie pe sinceritatea cu care-i voi spune părerea mea. 

Un singur lucru mă mâhneşte: că nu vă pot asigura prin 
viu grai de adevărata, profunda şi veşnica recunoştinţă şi 
stimă cu care sunt a Eminenţei Voastre, Sincera prietenă, 
Caroline.” 

După ceea ce am dovedit cititorilor noştri, prin toate 
amănuntele precedente, prin scrisorile auguştilor soţi ce s- 
au mai citit, prin a reginei abia” citită, se vede uşor cum 
cardinalul Ruffo, cu care un simţământ de lealitate ne 
sileşte să fim drepţi, a fost, în groaznica reacțiune din 1799, 
ţapul ispăşitor al regalității. Romancierul a şi îndreptat 
câteva din erorile istoricilor; erori interesate din partea 
scriitorilor regalişti, care au vrut să-l facă răspunzător în 
ochii posterităţii de masacrele săvârşite la imboldul unui 
rege fără inimă şi a unei regine răzbunătoare; erori 


nevinovate din partea scriitorilor patrioţi care, neavând 
documentele pe care numai căderea unui tron putea să le 
pună în mâinile unui scriitor nepărtinitor, n-au îndrăznit să 
arunce o atât de cumplită învinuire pe două capete 
încoronate, şi le-au căutat nu numai un complice, ci şi un 
instigator. 

Acum, să ne reluăm povestirea. Nu numai că n-am ajuns la 
sfârşit, ba chiar abia suntem la începutul ruşinii şi al 
vărsării de sânge. 

30. CE-L ÎMPIEDICA PE COLONELUL MEJEAN SĂ IASĂ 
DIN FORTUL SANT-ELMO ÎMPREUNĂ CU SALVATO, IN 
NOAPTEA DE 27 SPRE 28 IUNIE. 

Vă amintiţi că, neîncrezători, nu în cuvântul lui Ruffo, ei în 
consimţământul lui Nelson, Salvato şi Luiza îşi căutaseră 
adăpost la castelul Sant-Elmo, şi n-aţi uitat că adăpostul le 
fusese dat de contabilul Mejean, în schimbul sumei de 
douăzeci de mii de franci de persoană. 

Salvato, vă mai amintiţi, într-o scurtă călătorie la Molisia, 
adunase suma de două sute de mii de franci. 

Din suma aceasta, vreo cincizeci de mii de franci îi 
întrebuinţase pentru organizarea voluntarilor săi calabrezi, 
pentru cheltuielile cerute de nevoile celor mai săraci, 
pentru ajutorul dat răniților şi răsplata servitorilor care-i 
serviseră în timpul şederii lor la Castello-Nuovo. 

O sută douăzeci şi cinci de mii de franci, după cum 
scrisese Salvato tatălui său, fuseseră îngropaţi într-o casetă, 
la picioarele laurului lui Virgiliu, lângă grota din Puzzuoli. 

În clipa când se despărţi de Michele, care urmase soarta 
tovarăşilor săi şi se îmbarcase pe bordul tartanelor, Salvato 
îl convinse pe tânărul lazzarone să primească suma de trei 
mii de franci ca să nu rămână fără un ban, în ţară străină. 

Îi rămâneau deci, când se refugie la Sant-Elmo cam 
douăzeci şi două până la douăzeci şi trei de mii de franci. 

Cerând, cu preţul de patruzeci de mii de franci, 
ospitalitatea asupra căreia se înţelesese cu comandantul 
fortului Sant-Elmo, înainte de toate, înmână colonelului 


Mejean jumătate din suma hotărâtă, adică douăzeci de mii 
de franci, făgăduindu-i restul chiar în aceeaşi noapte. 

Colonelul Mejean numără banii cu cea mai mare grijă si, 
cum socoteala era exactă, dădu lui Salvato şi Luizei cele 
două camere mai bune din castel, după ce-şi închise cei 
douăzeci de mii de franci în sertarul biroului său. 

Seara, Salvato înştiinţa pe colonelul Mejean că va fi nevoit 
să facă un drum peste noapte. îl ruga deci, să-i dea parola, 
ca să se poată întoarce la castel, când va fi îndeplinit scopul 
drumului. 

Mejean răspunse că Salvato, ca militar, trebuia să 
cunoască, mai bine decât oricare altul, asprimea 
regulamentelor militare; că-i era cu neputinţă să 
încredinţeze nimănui o parolă care, auzită de o ureche 
necinstită, putea primejdui siguranţa fortului; dar, ghicind 
de ce Salvato cerea să părăsească momentan fortul, adăugă 
că îl putea însoţi unul din ofiţerii săi sau el însuşi, dacă-i 
plăcea mai mult tovărăşia lui. 

Salvato declară că tovărăşia colonelului Mejean îi este cum 
nu se poate mai plăcută şi, de-i liber, drumul l-ar tace chiar 
în noaptea aceea. 

Era cu neputinţă; locotenent-colonelul căruia trebuia:ă i se 
încredinţeze paza fortului neîntorcându-se decât a treia zi. 

Dealtfel, colonelul adăugă foarte curtenitor că. de era 
neliniştit pentru plata celor douăzeci de mii de franci, putea 
să aştepte câteva zile, având un zălog viu în mână şi 
jumătatea preţului stabilit fiind dată de mai înainte. 

Salvato obiectă că datoriile strică prietenia, şi cu cât mai 
devreme va da colonelului restul de douăzeci de mii de 
franci, cu atât mai bine va fi pentru amândoi. 

Adevărul era că Mejean îşi rezervase noaptea următoare 
pentru o negociere personală. 

Voia să încerce o a doua propunere la cardinalul Ruffo, aşa 
că pusese să i se ceară un bilet de liberă trecere pentru 
unul din ofiţerii lui, însărcinat cu noile tratative pentru 
predarea fortului. 


Ofiţerul acesta, era chiar el. 

Nu vom fi învinuiți de a ne cruța compatrioţii. în toată 
lupta pentru cucerirea Neapolului, s-au găsit, de la 
comisarul Fepoult până la colonelul Mejean, câţiva 
nemernici, de care-s totdeauna pline birourile din urma 
armatelor; şi, după cum i-am preamărit pe cei ce aveau 
drept la glorie, trebuie să aruncăm ruşinea în obrazul 
acelora care n-au dreptul decât la ruşine. 

Datoria cardinalului Ruffo era de-a primi toate propunerile 
ce aveau scopul de a cruța vărsarea de sânge. Trimise dar, 
la ora hotărâtă, adică la zece seara, pe marchizul 
Malaspino, aducătorul biletului de liberă trecere, şi-i dădu o 
escortă de zece oameni pentru a se face respectat. 

Colonelul Mejean se îmbrăcă civil, îşi dădu lui însuşi 
depline puteri de-a trata şi, în calitate de secretar al 
comandantului din fort, urmă pe marchizul Malaspino şi pe 
cei zece oameni ai lui. 

La ora unsprezece, după ce coborâse prin Infrascata, pe 
strada Floria şi pe drumul Arenaccia, până la podul 
Magdalena, aşa zisul secretar ajungea la casa cardinalului 
şi era introdus la Eminenţa Sa. 

Întrevederea avea loc - siliţi cum suntem de-a ne întoarce 
îndărăt din pricina diferitelor subîmpărţiri ale 
numeroaselor episoade din povestirea noastră - în noaptea 
de 27 spre 28 iunie, înainte ca Ruffo să fi cunoscut reaua 
credinţă a lui Nelson, ci când, dimpotrivă, primind în timpul 
zilei, de la căpitanii Troubridge şi Ball, asigurarea că 
amiralul nu se opune la îmbarcare, mai credea încă în 
exacta respectare a tratatelor. 

Dar, am spus-o, colonelul Mejean mai făcuse o primă 
încercare pe lângă cardinal, încercare ce fusese respinsă cu 
răspunsul scurt: „Port război cu fier şi nu cu aur!” 

Cardinalul Ruffo, gata prevenit împotriva lui Mejean, îl 
primi destul de rece pe secretarul acestuia, sau mai bine 
zis, fără să bănuiască nimic pe însuşi Mejean. 


— Ei bine, domnule, începu el, eşti împuternicit să-mi faci 
prin viu grai propuneri, nu voi spune mai juste, ci mai 
militare decât acelea ce mi se făcuseră prin scris, şi la care 
cunoşti fără îndoială răspunsul meu? 

Mejean îşi muşcă buzele. 

— Propunerile mele, adică ale colonelului Mejean, pe care 
am onoarea de a-l reprezenta pe lângă Eminenţa Voastră, 
zise el, au două feţe: una specifică, şi cu care omenia îmi 
ordonă să încep; alta militară, la care colonelul nu va 
recurge decât în ultima instanţă, dar va recurge dacă 
Eminenţa Voastră îl sileşte. 

— Ascult, domnule. 

— Colegii mei, sau mai degrabă colegii colonelului Mejean, 
comandantul Massa şi comandantul Aurora, au tratat şi au 
pus şi obţinut condiţiile pe care nişte răzvrătiți puteau să le 
pună şi trebuie să fie prea mulţumiţi de a le fi obţinut. Dar 
nu-i tot astfel cu colonelul Mejean: el nu-i un răzvrătit, ci un 
inamic, şi un inamic puternic deoarece reprezintă Franţa. 
Dacă tratează, are deci dreptul la o mai bună capitulare 
decât a domnilor L'Aurora şi Massa. 

— E foarte adevărat, răspunse cardinalul, şi iată, cea pe 
care-o ofer: francezii vor ieşi din fortul Sant-Elmo în bătaia 
tobelor, cu fitilurile tunurilor aprinse, cu toate onorurile 
războiului şi se vor reuni cu compatrioţii lor, rămaşi în 
garnizoană la Capua şi la Gaete, fără nici un angajament 
care să le înlănţuie liberul-arbitru. 

— Nu văd aici o prea mare îmbunătăţire a tratatului dintre 
Eminenţa Voastră şi comandanții Massa şi L'Aurora; şi ei 
ieşeau în bătaia tobelor, cu fitilurile aprinse şi aveau dreptul 
să rămână la Neapole sau să se retragă în Franţa. 

— Da; dar pe plajă, înainte de a se îmbarca, îşi depuneau 
armele. 

— Simplă formalitate, Eminenţa Voastră o va recunoaşte. 
Ce-ar fi făcut cu armele lor nişte burghezi răzvrătiți 
plecând în exil sau rămânând la ei acasă? 


— Atunci, domnule, cel puţin aşa mi se pare, obiectă 
cardinalul, chestiunea mândriei militare o dai cu totul la o 
parte? 

— E chestiunea cu care sunt conduşi fanaticii şi proştii. 
Oamenii inteligenţi - şi Eminenţa Voastră nu va lua în nume 
de rău dacă-l aşez în această ultimă categorie - oamenii 
inteligenţi văd dincolo de fumul ce se numeşte vanitate. 

— Şi ce vezi, domnule, sau mai degrabă ce vede 
comandantul Mejean dincolo de fumul ce se numeşte 
vanitate? 

— Vede o afacere, şi chiar o afacere bună, pentru 
Eminenţa Voastră şi pentru el. 

— O afacere bună? Nu mă pricep la afaceri, domnule, te 
previn. Nu-i nimic, fii mai lămurit: 

— Ce-i drept, iată două forturi predate din trei; dar al 
treilea, atât prin poziţia cât şi prin oamenii care-l apără, e 
aproape cu neputinţă de luat, sau va fi nevoie de un lung 
asediu. Unde vă sunt inginerii, unde vă sunt tunurile de 
mare calibru, unde vă este armata pentru a împresura o 
citadelă ca aceea pe care o comandă colonelul Mejean? Nu 
veţi izbuti, tocmai ajungând la ţel şi ne izbutind, Eminenţa 
Voastră va pierde tot meritul unei campanii minunate, în 
timp ce, cu câteva păcătoase sute de mii de livre64pe care, 
presupunând că nu le aveţi, le puteţi ridica la Neapole în 
două ore, încununaţi edificiul restaurării şi puteţi spune 
regelui: „Sire, generalul Mack, cu o armată de şaizeci de 
mii de soldaţi, cu o sută de tunuri, cu o vistierie de douăzeci 
de milioane, a pierdut Statele romane, Neapolul, Calabria, 
în sfârşit regatul; eu, cu câţiva ţărani, am recucerit tot ce 
pierduse generalul Mack. „într-adevăr, m-a costat cinci sute 
de mii de franci sau un milion ca să ocup fortul Sant-Elmo; 
dar ce-i un milion faţă de pagubele pe care le putea face? 
Căci, în sfârşit, sire, ştiţi mai bine decât oricine, veţi putea 
adăuga, că fortul Sant-Elmo a fost construit, nu pentru a 
apăra Neapolul, ci pentru a-l ameninţa şi, drept dovadă, 
este o lege dată de augustul vostru tată care opreşte să se 


ridice case mai sus de-o anumită înălţime, întrucât ar putea 
astfel stingheri jocul ghiulelelor şi al obuzelor. Or, Neapole 
bombardat, nu era o pierdere de cinci sute de mii de franci 
sau de un milion, ci era o pierdere cu neputinţă de 
calculat.” Şi, faţă de explicarea purtării voastre, regele, 
credeţi-mă, e un om cu prea mult bun simţ pentru a nu vă 
da dreptate. 

— Atunci, în caz de asediu, reluă cardinalul, colonelul 
Mejean socoate să bombardeze Neapolul? 

— Dar, bineînţeles. 

— Va fi o infamie zadarnică. 

— Ilertaţi-mă, Eminenţă, va fi un caz de legitimă apărare: 
suntem atacați, ripostăm. 

— Da, dar ripostaţi în partea de unde sunteţi atacați şi, 
cum veţi fi atacați din partea opusă oraşului, nu veţi putea 
riposta în partea oraşului. 

— Bine! Cine poate şti unde cad ghiulelele şi bombele? 

— Cad în partea unde le îndrepţi, domnule, dimpotrivă 
lucrul e prea bine cunoscut. 

— Ei bine, în cazul acesta, se vor îndrepta înspre oraş. 

— lartă-mă, domnule; dar dacă ai purta uniforma militară, 
în loc de haine civile, ai şti că una din primele legi ale 
războiului opreşte pe asediați să tragă asupra caselor 
situate într-un punct de unde nu porneşte atacul. Or, 
bateriile ce vor fi îndreptate împotrivă fortului Sant-Elmo 
fiind aşezate în partea opusă oraşului, focul castelului Sant- 
Elmo, sub pedeapsa de-a călca toate convențiile care 
cârmuiesc popoarele civilizate, nu va putea arunca fie 
numai o singură ghiulea, un singur obuz sau o singură 
bombă în partea opusă bateriilor care-l vor ataca. Nu vă 
îndărătniciţi deci într-o eroare pe care cu siguranţă că n-ar 
săvârşi-o colonelul Mejean, de-aş avea onoarea să discut cu 
el, în loc de-a discuta cu dumneata. 

— Şi dacă, totuşi, ar săvârşi eroarea aceasta şi, în loc s-o 
recunoască, ar stărui în ea, ce-ar zice Eminenţa Voastră? 


— Aş spune, domnule, că îndepărtându-se de legile 
recunoscute de toate popoarele civilizate, legi pe care 
Franţa, ce se pretinde a fi în fruntea civilizaţiei, trebuie să 
le cunoască mai bine decât oricare altă ţară, colonelul 
trebuie să se aştepte a fi tratat el însuşi ca un barbar. Şi, 
cum nu există fortăreață care să nu poată fi cucerită şi că, 
prin urmare, fortul Sant-Elmo va fi luat într-o zi sau alta, în 
ziua aceea, el şi garnizoana lui vor fi spânzurați de 
crenelurile citadelei. 

— Drace! dar ştiu că nu vă sfiiţi, monseniore! exclamă aşa- 
zisul secretar cu o veselie prefăcută. 

— Şi nu numai atât! rosti cardinalul şi se ridică, 
sprijinindu-se cu mâinile pe masă şi privindu-l ţintă pe 
ambasador. 

— Cum, nu numai atât? 1 s-ar mai întâmpla deci încă ceva, 
după ce va fi fost spânzurat? 

— Nu, dar înainte de-a fi, domnule. 

— Şi ce i s-ar întâmpla, monseniore? 

— I s-ar întâmpla ca acum cardinalul Ruffo, socotind ca 
nedemn de caracterul şi de rangul său să mai discute 
interesele regilor şi viaţa oamenilor, cu un ticălos de felul 
său, l-ar pofti să iasă din casa lui şi, de nu s-ar supune pe 
loc, ar pune să fie aruncat pe fereastră. 

Plenipotenţiarul tresări. 

— Dar, urmă Ruffo, îmblânzindu-şi glasul până la curtenie 
şi faţa până la zâmbet, cum nu eşti comandantul fortului 
Sant-Elmo, ci numai trimisul său, mă voi mulţumi să te rog, 
domnule, să-i raportezi cuvânt cu cuvânt convorbirea pe 
care am avut-o împreună, asigurându-l foarte hotărât că-i 
cu totul de prisos să mai încerce în viitor vreo nouă 
negociere cu mine. 

Apoi, cardinalul se înclină şi, cu un gest pe jumătate 
politicos, pe jumătate poruncitor, „arătă uşa colonelului, 
care ieşi, mai furios încă de a vedea că nu-i izbutise 
afacerea, decât umilit de jignirea ce i se adusese. 

31. UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ FRATELE JOSEPH. 


VEGHEA ASUPRA LUI SALVATO. 

În dimineaţa zilei de 27, Salvato şi Luiza părăsiseră 
Castello-Nuovo ducându-se la fortul Sant-Elmo; în aceeaşi 
zi, forturile trebuiau predate englezilor, şi patrioţii 
îmbarcaţi. 

Din înălţimea meterezurilor, Salvato şi Luiza putuseră 
vedea pe englezi luând în stăpânire forturile şi pe patrioţi 
coborând în tartane. 

Deşi se părea că totul se îndeplineşte cinstit şi după 
condiţiile tratatului, Salvato rămase cu îndoielile lui cu 
privire la deplina-i executare. 

Ce-i drept că, toată ziua şi toată seara din 27, vântul 
bătuse de la vest şi se împotrivise ca tartanele să întindă 
pânzele pentru a porni. 

Dar, în timpul nopţii de 27 spre 28, vântul se schimbase 
spre nord-nord-vest şi, prin urmare, ajunsese cu totul 
prielnic plecării; totuşi tartanele nu se mişcau. 

Salvato, împreună cu Luiza sprijinită de braţul său, le 
privea îngrijorat din înălţimea meterezelor, când îi ajunse 
colonelul Mejean înştiinţându-l că, împotriva aşteptării lui, 
locotenent-colonelul se întorsese la fort cu douăzeci şi patru 
de ore mai devreme decât credea, încât nimic nu-l mai 
împiedica să-l însoţească în drumul pe care socotea să-l facă 
în noaptea următoare. 

Lucrul fu deci hotărât. 

Ziua trecu în presupuneri. Vântul nu înceta să fie prielnic, 
şi Salvato nu-şi dădea seama că se face vreo pregătire de 
plecare. Convingerea lui era că se pregătea o catastrofă. 

Din punctul înalt unde se găsea, domina întregul golf şi, cu 
ajutorul unei lunete, vedea tot ce se petrecea în tartane şi 
chiar pe navele de război. 

Pe la ora cinci, o barcă, în care se aflau un ofiţer şi câţiva 
marinari, se desprinse din flancurile bastimentului 
Foudroyant şi înainta spre una din tartane. 

Atunci, se făcu o mare mişcare pe bordul tartanei de care 
se apropiase barca; douăsprezece persoane fură scoase din 


tartană şi coborâră în barcă; apoi barca îşi schimbă direcţia 
şi porni din nou spre Foudroyant, pe puntea căruia urcară 
cei doisprezece patrioţi şi curând se înfundară în flancurile 
vasului pentru a nu se mai ivi. 

Faptul, a cărui lămurire Salvato o căuta zadarnic, îl puse 
pe gânduri. 

Se înnopta. Luiza se îngrijora de drumul ce avea să-l facă 
împreună cu Mejean. Salvato îi lămuri pricina, înştiinţând-o 
de târgul încheiat cu colonelul şi în schimbul căruia 
cumpărase scăparea lor laolaltă. 

Ea îi strânse mina, zicându-i: 

— Nu uita că, la nevoie, am o adevărată avere la bieţii 
Backeri. 

— Dar, de averea aceasta, care nu-i toată a ta, răspunse 
zâmbind Salvato, parcă ne înţelesesem să nu ne atingem 
decât la cea mai mare ananghie? 

Luiza făcu un semn afirmativ. 

Un ceas înainte de-a ieşi din fort, adică pe la ora 
unsprezece, Salvato şi Mejean discutară dacă vor porni la 
mormântul lui Virgiliu, aflat cam la un sfert de leghe de 
Sant-Elmo, cu o mică escortă, ca şi cum ar merge în patrulă 
sau dacă se vor duce singuri şi travestiţi. 

Aleseră travestirea. 

Făcură rost de straie ţărăneşti. Se înţeleseră că la vreo 
întâlnire neaşteptată, Salvato va lua cuvântul. Vorbea în aşa 
fel dialectul napolitan, încât era cu neputinţă să-i recunoşti 
drept cine era. 

Unul luă o cazma, celălalt o sapă şi. la douăsprezece 
noaptea, amândoi ieşiră din fort. Păreau doi muncitori, 
întorcându-se de la lucru şi mergând acasă. 

Noaptea, fără a fi întunecată, era noroasă. Luna se 
ascundea, din când în când, după o perdea de nori, 
străbătând anevoie prin desimea ei. 

leşiră pe o portiţă tainică din faţa satului Antiguano, dar 
apucară aproape îndată pe o cărăruie ce cotea la stingă 
spre Pietra-Catella; apoi intrară de-a dreptul în Vomero, o 


luară pe o ulicioară ce-i scoase afară din sat, lăsară la stingă 
Carone-del-Cielo şi, prin cărăruia ce duce la povârnişul 
Pausilippe, ajunseră la monumentul funerar desemnat 
călătorului sub numele de mormântul lui Virgiliu. 

— De prisos, iubite colonele, zise Salvato, să te mai 
înştiinţez ce căutăm aici. 

— Hei! Vreo comoară îngropată după cât presupun 7 

— Ai ghicit. Numai că suma nu face să fie numită comoară. 
Totuşi, fii liniştit, adăugă el zâmbind, e destul de mare ca să 
mă achit faţă de dumneata. 

Salvato înainta spre laur şi începu să scormonească 
pământul cu cazmaua. 

Mejean îl urmărea cu ochi lacomi. 

După cinci minute, fierul cazmalei răsună pe un corp tare. 

— Ahaa! făcu Mejean care urmărea operaţia cu o luare 
aminte aidoma cu îngrijorarea. 

— N-ai auzit povestindu-se, colonele, zise surâzând 
Salvato, că cei doi mani65sunt paznicii fireşti ai comorilor? 

— Ba da, răspunse Mejean; numai că nu cred tot ce mi se 
povesteşte... Dar sst! N-auzi zgomot? 

Amândoi ascultară. 

— E o căruţă ce trece prin peştera de la Puzzuoli, rosti 
Salvato după câteva clipe. 

Apoi, îngenunchind, dădu la o parte pământul cu mâinile. 

— Ciudat! zise el, mi se pare că pământul ăsta a mai fost 
răscolit de curând. 

— Aida de! exclamă Mejean, nu fă glume proaste, dragul 
meu oaspete. 

— Nu-i o glumă, răspunse Salvato trăgând cufăraşul din 
pământ. Caseta e goală. 

Şi simţi că se înfioară fără voie. Il cunoştea prea bine pe 
Mejean ca să ştie că nu-l va scuti şi, dealtfel, nici nu voia să-i 
ceară bunăvoința. 

— E ciudat, urmă Mejean, că au luat banii, şi au lăsat 
caseta. Ia scutur-o; poate că vom auzi sunând ceva. 


— Zadarnic! Simt bine, după greutate, că-i goală. 
Dealtminteri, să intrăm în columbar şi s-o deschidem. 

— Ai cheia? 

— Se deschide cu o încuietoare secretă. 

Intrară în columbar. Mejean scoase din buzunar o mică 
lanternă cu care vedeai fără a fi văzut, bătu amnarul şi o 
aprinse. 

Salvato apăsă pe arcul casetei: se deschise. 

Într-adevăr, era goală; dar în locul aurului, conţinea un 
bilet. 

Salvato şi Mejean exclamară în acelaşi timp: 

— Un bilet! 

— Înţeleg, spuse Salvato. 

— Bine! Aurul e regăsit? întrebă cu aprindere colonelul. 

— Nu, dar nu-i pierdut, răspunse tânărul. 

Şi, despăturind biletul, la licăreala lanternei, citi: 
„Urmânduc-ţi instrucţiunile, am venit în noaptea de 27 spre 
28 să iau aurul ce era în casetă, pe care o pun în acelaşi 
loc,.impreună cu prezentul bilet. 

Fratele Joseph” 

— In noaptea de 27 spre 28! strigă Mejean. 

— Da, aşa că, de-am fi venit noaptea trecută, şi nu acum, 
am fi sosit la timp. 

— Nu vei spune cumva că-i vina mea? întrebă repede 
Mejean. 

— Nu, că, la urma urmelor, răul nu-i atât de mare pe cât 
crezi, şi poate chiar că nu-i nici un rău. 

— Îl cunoşti pe fratele ăsta Joseph? 

— Da. 

— Eşti sigur de el? 

— Ceva mai mult decât de mine însumi. 

— Şi ştii unde să-l găseşti? 

— Nici măcar nu-l voi căuta. 

— Atunci, cum facem? 

— Dar păstrăm convenţia în aceeaşi termeni. 

— Şi cei douăzeci de mii de franci? 


— Îi vom lua din altă parte decât unde am crezut că-i - 
găsim: atâta tot. 

— Când? 

— Mâine. 

— Eşti sigur? 

— Sper. K 

— Şi dacă te-ai înşela? 

— Atunci, ţi-aş spune ca partizanii Profetului: „Dumnezeu 
e mare. 

Mejean îşi trecu mâna pe fruntea-i năduşită. 

— Salvato văzu marea îngrijorare a colonelului, el a cărui 
seninătate abia fusese tulburată o clipă. 

— Şi acum, zise el, trebuie să punem caseta la locul ei şi să 
ne întoarcem la fort. 

— Cu mâinile goale? făcu jalnic Mejean. 

— Nu mă întorc cu mâinile goale, fiindcă mă întorc cu 
biletul ăsta. 

— Ce sumă era în casetă? întrebă colonelul. 

— O sută douăzeci şi cinci de mii de franci, răspunse 
Salvato, punând caseta la loc şi trăgând deasupra-i 
pământul cu picioarele. 

— Aşa că, după părerea dumitale, biletul ăsta preţuieşte o 
sută douăzeci şi cinci de mii de franci? 

— Preţuieşte cât preţuieşte pentru un fiu siguranţa că-l 
iubeşte tatăl său... Dar, cum spuneam, iubite colonele, să ne 
întoarcem la castel şi mâine, la ora zece, vino la mine. 

— Pentru ce? 

— Pentru a primi de la Luiza o poliţă de douăzeci de mii de 
franci la vedere, la cea mai mare bancă din Neapole. 

— Crezi că este acum la Neapole o bancă ce va plăti la 
vedere o poliţă de douăzeci de mii de franci? 

— Sunt sigur. 

— Ei bine, eu mă îndoiesc. Bancherii nu-s atât de proşti să 
plătească în timp de revoluţie. 

— Vei vedea că aceştia vor fi atât de proşti să achite chiar 
în timp de revoluţie, din două pricini: întâia, fiindcă erau 


oameni cinstiţi... 

— Şi a doua? , 

— Fiindcă au murit. 

— Aha! Atunci e la Backeri? 

— Tocmai la ei. 

— În cazul ăsta, e altceva. 

— Ai încredere? 

— Da. 

— Foarte bine! 

Mejean îşi stinse lanterna. Găsise un bancher care, în timp 
de revoluţie, plătea la vedere o poliţă. Era mai mult decât 
căuta Diogene la Atena. 

Salvato calcă cu picioarele pământul ce acoperea 
cufăraşul. De s-ar mai întoarce tatăl său, lipsa biletului 
trebuia să-i spună că venise. 

Amândoi o luară pe acelaşi drum pe care-l mai urmaseră şi 
se înapoiară la castelul Sant-Elmo la primele licăriri ale 
zorilor. Se ştie că, în luna iunie, nopţile sunt cele mai scurte 
din tot anul. 

Luiza aştepta în picioare şi îmbrăcată întoarcerea lui 
Salvato. îngrijorarea nu-i îngăduise să se culce. 

E] îi istorisi tot ce se întâmplase. 

Luiza luă o hârtie şi scrise băncii Backer o poliţă de 
douăzeci de mii de franci, în debitul ei şi la vedere. Apoi 
întinzând lui Salvato hârtia zise: 

— Uite, dragul meu, du-o colonelului; bietul om va dormi 
mai liniştit cu poliţa asta sub pernă. Ştiu bine adăugă ea 
râzând că, în lipsa celor douăzeci de mii de franci, îi rămâne 
capul nostru; dar mă îndoiesc dacă, amândouă la un loc, 
odată tăiate, le-ar preţui douăzeci de mii de franci. 

Speranţa Luizei fu înşelată, după cum fusese şi a lui 
Salvato. Judecătorul Speciale sosise în ajun din Procida, 
unde ordonase să fie spânzurate treizeci şi şapte de 
persoane şi, în numele regelui, pusese sechestru pe banca 
Backer. 

Din ajun, plăţile încetaseră. 


32. BUN VENIT MAIESTĂŢII SALE. 

La 25 iunie, înainte să fi aflat chiar din gura lui Ruffo că 
acesta se despărţea de coaliţie, Nelson trimisese colonelului 
Mejean următoarea somaţie: „Domnule, Eminenţa Sa 
cardinalul Ruffo şi comandantul şef al armatei ruse v-au 
somat ieri să vă predaţi: vă previn că, dacă termenul ce vi s- 
a acordat e depăşit cu două ore, veţi suferi consecinţele, şi 
că nu voi mai acorda nimic din ceea ce vi s-a oferit. 

Nelson.” 

În zilele ce urmară, adică de la 26 la 29 iunie, Nelson fu 
ocupat cu arestarea patrioţilor, să cumpere trădarea 
fermierului şi să-l spânzure pe Caracciolo; dar, odată 
isprăvită această faptă ruşinoasă, putu să se îngrijească de 
arestarea patrioţilor ce nu erau încă în mâinile lui şi de 
asediul castelului Sant-Elmo. 

În consecinţă, ordonă lui Troubridge să debarce pe uscat 
cu o mie trei sute de englezi, în timp ce căpitanul Baillie i se 
alătura cu cinci sute de ruşi. 

În primele şase zile, Troubridge fu ajutat de prietenul său 
căpitanul Ball; dar acesta, fiind trimis la Malta, fu înlocuit 
cu căpitanul Benjamin Halowel, tocmai cel care-i dăruise lui 
Nelson un sicriu cioplit din catargul cel mare de pe vasul 
francez Ll'Orient. 

Orice-ar fi zis istoricii italieni, odată încolţit, Mejean care, 
prin negocierile lui, compromisese onoarea naţională, voi să 
salveze onoarea franceză. 

Se apără vitejeşte, şi raportul către lordul Keith, al lui 
Nelson care se pricepea la vitejie, raport ce începe cu 
cuvintele: „In timpul unei lupte înverşunate de o 
săptămână, în care artileria noastră a înaintat la o sută 
optzeci de iarzi66de şanţuri...” e o strălucită mărturie. 

Toată săptămâna aceea, cardinalul rămăsese cu braţele 
încrucişate sub cortul său. 

În noaptea de 8 spre 9 iulie, se semnalară doua 
bastimente ce păreau a fi unul englez, iar celălalt napolitan, 


şi care, trecând pe la vest de flota engleză, navigau spre 
Procida. 

Într-adevăr, în dimineaţa de 9 iulie, se văzură în portul 
acelei insule două vase, dintre care unul, Sea-Horse, înălța 
pavilionul englez, iar celălalt, Sirena, nu numai pavilionul 
napolitan, ci şi stindardul regal. 

La 9 iulie, dimineaţa, cardinalul primea de la rege această 
scrisoare, fără mare însemnătate pentru povestirea 
noastră, dar care cel puţin va dovedi că n-am lăsat să ne 
scape nici un document fără a-l fi citit şi întrebuințat: 

Procida, 9 iulie 1799. 

„Eminentissime, Vă expediez o mulţime de exemplare a 
unei scrisori pe care am adresat-o popoarelor mele. 
Aduceţi-o îndată la cunoştinţa lor şi daţi-mi seamă de 
executarea ordinelor mele trimise prin Simonetti, cu care 
am vorbit îndelung azi-dimineaţă. Veţi înţelege hotărârea 
mea cu privire la funcţionarii din barou. 

Dumnezeu să vă păzească după cum doresc. 

Al vostru afectuos, Ferdinand B.” 

Regele era aşteptat din zi în zi. La 2 iulie, primise 
scrisorile lui Nelson şi Hamilton care-l înştiinţau de moartea 
lui Caracciolo şi-l zoreau să vină. 

În aceeaşi zi, scria cardinalului, a cărui demisie nu-i 
ajunsese încă: 

Palermo, 2 iulie 1799 „Eminentissime, Scrisorile pe care le 
primesc astăzi, şi mai cu seamă rea din seara de 20, m-au 
mângâiat într-adevăr, arătându-mi că lucrurile iau o 
întorsătură bună, cea pe care o doream şi mi-o hotărâsem 
de mai înainte, pentru a împăca treburile pământeşti cu 
ajutorul divin şi a vă da putinţa de a mă servi mai bine. 

Mâine, la invitaţia amiralului Nelson şi a voastră, şi mai 
ales pentru a-mi ţine cuvântul, voi porni cu un convoi de 
trupe spre Procida, unde vă voi revedea, vă voi comunica 
ordinele mele şi voi lua toate dispoziţiile necesare pentru 
binele, liniştea şi fericirea tuturor supuşilor care mi-au 
rămas credincioşi. 


Vă înştiinţez dinainte, încredinţându-vă că veţi regăsi în 
mine pe al vostru mereu afectuos, Ferdinand B.” 

Într-adevăr, a doua zi, 3 iulie, regele se îmbarca, nu pe 
Sea-Horse, cum îl invitase Nelson, ci pe fregata Sirena. Se 
temea ca, dând la întoarcere acelaşi semn de întâietate 
englezilor ca la plecare - se temea, spunem noi, să nu pună 
vârf nemulțumirii marinei napolitane, încă de pe atunci 
mare după condamnarea şi moartea lui Caracciolo. 

Am spus că abia sosit, regele scrisese cardinalului; dar se 
poate vedea că, deşi scrisoarea se isprăveşte cu o 
încredințare de prietenie, sau mai degrabă chiar prin 
încredințarea aceasta, că este o răceală vădită între cele 
două ilustre personaje. 

Ferdinand adusese cu el pe Acton şi pe Castelcicala. 
Regina voise să rămână la Palermo; ştia cât era de 
nepopulară la Neapole şi se temea ca prezenţa ei să nu 
dăuneze triumfului regelui. 

Toată ziua de 9 iulie, regele rămase la Procida, ascultând 
raportul lui Speciale şi, cu tot dezgustul său pentru lucru, 
întocmi el însuşi lista membrilor din noua junta de Stat pe 
care trebuia s-o instituie, şi cea a vinovaţilor ce urmau să fie 
judecaţi acolo. 

Nu se poate tăgădui că - în împrejurarea de faţă, regele 
Ferdinand a binevoit să-şi dea osteneală - dubla listă, pe 
care am avut-o în mâini şi am retrimis-o de la arhivele din 
Neapole la cele din Torino, fiind scrisă toată de mâna 
Maiestăţii Sale. 

Să punem întâi sub ochii cititorilor noştri lista călăilor, 
fiecăruia după cum i se cuvine! 

Apoi o vom pune şi pe a victimelor. 

Junta de Stat numită de rege era astfel alcătuită: 

Preşedinte: Felice Ramani; 

Procuror fiscal: Guidobaldi; 

Judecători: consilierii Antonio della Rocca, don Angelo di 
Fiore, don Gaetano Sambuti, don Vicenzo Speciale. 

Judecători de vicariat: don Salvatore di Giovanni. 


Procurorul acuzaților: don Alessandro Nara. 

Apărătorii acuzaților: consilierii Vanvitelli şi Mules. 

Cei doi din urmă, după cum se înţelege de la sine, nu erau 
decât o ficţiune de legalitate. 

Această junta de Stat avu însărcinarea să judece, adică să 
condamne în mod extraordinar şi fără apel, La moarte pe: 

Toţi cei care luaseră din mâinile guvernatorului Riccardo 
Brandi, castelul Sant-Elmo, - cu Nicolino Caracciolo în 
frunte, bineînţeles. 

— Din fericire, Nicolino Caracciolo, care primise de la 
Salvato misiunea de a-l scăpa pe amiralul Caracciolo, sosind 
la fermă chiar în ziua arestării lui, şi aflând trădarea 
fermierului, nu pierduse o clipă, străbătuse câmpia şi venise 
să se pună sub protecţia comandantului francez din Capua, 
colonelul Giraldon.) 

Toţi cei care ajutaseră pe francezi să intre în Neapole; 

Toţi cei care luptaseră împotriva lazzaronilor; 

Toţi cei care, după armistițiu, păstraseră relaţii cu 
francezii; 

Toţi magistraţii Republicii; 

Toţi reprezentanţi guvernului; 

Toţi reprezentanţii poporului; 

Toţi miniştrii; 

Toţi generalii; 

Toţi judecătorii din înalta comisie militară; Toţi judecătorii 
tribunalului revoluţionar; 'Toţi cei care luptaseră împotriva 
armatelor regelui; "Toţi cei care dăduseră jos statuia lui 
Carol al III-lea; Toţi cei care, în locul acelei statui, slăviseră 
arborele libertăţii. 

Toţi cei care, în Piaţa Palatului, cooperaseră sau chiar 
numai fuseseră de faţă la nimicirea emblemelor regalității şi 
ale steagurilor burboniene sau engleze; 

În sfârşit, toţi cei care, prin scrierile sau discursurile lor, 
întrebuinţaseră termeni jignitori la adresa persoanei 
regelui, a reginei ori a membrilor familiei regale. 


Erau aproape patruzeci de mii de cetăţeni ameninţaţi cu 
moartea printr-una şi aceeaşi ordonanţă. 

Dispoziţii mai blânde, care nu atrăgeau decât 
condamnarea la exil, amenințau aproape şaizeci de mii de 
persoane. 

Era mai mult decât un sfert din populaţia Neapolului. 

Îndeletnicirea aceasta pe care regele o socotea mai 
urgentă decât toate, îi luă întreaga zi de 9 iulie. 

În dimineaţa de 10 iulie, fregata Sirena părăsi portul 
Procida şi naviga spre Foudroyant. 

Abia puse regele piciorul pe punte, că Foudroyant, la 
şuierătura subofiţerului, se pavoază ca de sărbătoare, şi se 
auziră primele bubuituri ale unei salve de treizeci şi una de 
detunături. 

Se şi răspândise zvonul că regele era la Procida; canonada 
pornită din flancurile bastimentului Foudroyant înştiinţa 
poporul că se afla pe bordul vasului amiral. 

Îndată, o imensă mulţime alergă pe plaja din Chiaia, din 
Santa-Lucia şi din Marinella. Sumedenie de bărci, 
împodobite cu drapele de toate culorile, ieşiră din port, sau 
mai degrabă se desprinseră de la țărm şi vâsliră spre 
escadra engleză pentru a-l saluta pe rege şi a-i ura bun 
venit. Atunci, şi pe când regele era pe punte, privind cu o 
lunetă castelul Sant-Elmo, împotriva căruia, în onoarea lui, 
fără îndoială, tunurile engleze băteau cu turbare, o ghiulea 
engleză tăie din întâmplare băţul drapelului francez înălţat 
pe fort, ca şi cum asediatorii ar fi calculat clipa pentru a da 
regelui acest spectacol, pe care el îl socoti drept semn bun. 

Într-adevăr, în loc să reapară steagul tricolor, se arătă 
steagul alb, adică drapelul parlamentar. 

Ivirea neaşteptată a simbolului păcii, care părea pregătită 
pentru sosirea regelui, făcu o impresie magică asupra 
tuturor celor de faţă, care izbucniră în urale şi-n aplauze, în 
timp ce tunurile din Castello-del-Ovo, din Castello-Nuovo şi 
din Castello-del-Carmine răspundeau cu voioşie salvelor 
pornite din flancurile vasului amiral englez. 


Şi, fiindcă veni vorba de căderea acestui steag, să ni se 
îngăduie a împrumuta câteva rânduri de la Dominico 
Sacchinelli, istoricul cardinalului: sunt destul de ciudate 
pentru a-şi găsi loc aici, dealtfel fără să ne întrerupă întru 
nimic povestirea. 

„Să dedicăm, zise el, un paragraf neobişnuitelor fapte ale 
întâmplării, de pe vremea acestei revoluţii. 

La 23 ianuarie, o ghiulea aruncată de iacobinii clin Sant- 
Elmo, tăie braţul steagului regal ce fâlfâia peste Castello- 
Nuovo, şi căderea lui pricinui intrarea trupelor franceze la 
Neapole. 

La 22 martie, un obuz doboară steagul republican de pe 
castelul Cotrone, şi această întâmplare, socotită drept o 
minune, dezlănţuie răzvrătirea garnizoanei împotriva 
patrioţilor şi înlesneşte regaliştilor ocuparea castelului. 

În sfârşit, la 10 iulie, căderea steagului francez, desfăşurat 
deasupra castelului Sant-Elmo, aduce capitularea fortului. 
Şi, adaugă istoricul, cine ar vrea să confrunte datele, ar 

vedea că toate întâmplările acestea, ca şi cele mai 
însemnate din timpul acţiunii cardinalului Ruffo, avură loc 
vinerea.” 

Să ne întoarcem ochii de la castelul Sant-Elmo, unde vom 
avea încă de multe ori prilejul de a-i îndrepta, pentru a 
urmări cu privirea o barcă ce se desprinde de la țărm ceva 
mai sus de podul Magdalena, şi înaintează, fără pavilion, 
tăcută şi neîmpodobită, în mijlocul tuturor bărcilor 
zgomotoase şi pavoazate. 

Îl duce pe cardinalul Ruffo care, în schimbul omagiului pe 
care-l va face regelui dându-i regatul său recucerit, vine să- 
i ceară, drept singură mulţumire, să menţină tratatele pe 
care le-a iscălit în numele său, şi să nu-şi păteze ruşinos 
onoarea regală călcându-şi cuvântul. 

lată încă un prilej când romancierul e silit să dea 
istoricului pana, şi iată fapte unde imaginaţia n-are dreptul 
să adauge o vorbă textului neînduplecat ăl cercetătorului. 


Şi binevoiască cititorul a-şi aminti că rândurile, pe care i le 
vom pune sub ochi, sunt scoase dintr-o carte publicată de 
Dominico Sacchinelli în 1836. adică în” plină domnie a lui 
Ferdinand al II-lea, marele sugrumător al presei, şi apărută 
cu încuviințarea cenzurii. 

lată propriile cuvinte ale onorabilului istoric. 

„în timp ce se trata cu comandantul francez predarea 
fortului Sant-Elmo, cardinalul se duse pe bordul 
bastimentului Foudroyant, pentru a-l informa prin viu grai 
pe regele Ferdinand despre ceea ce se întâmplase cu 
englezii, privitor la capitularea forturilor Castello-Nuovo şi 
Castello-del-Ovo, şi la scandalul pe care-l stârnea călcarea 
acestor tratate. La început, Maiestatea Sa se arătă dispus 
să ţină seamă şi să se conformeze capitulării; totuşi nu voi 
să hotărască nimic, fără să-i fi auzit pe Nelson şi pe 
Hamilton. 

Amândoi fură chemaţi să-şi dea părerea. 

Hamilton susţinu doctrina diplomatică, cum că suveranii 
nu tratează cu răzvrătiţii, şi declară că tratatul trebuia să 
fie nul şi neavenit. 

Nelson nu căută pretexte. îşi manifestă ura adâncă faţă de 
orice revoluţionar de tip francez, spunând că răul trebuie 
stârpit din rădăcină pentru a împiedica noi nenorociri, 
deoarece republicanii fiind înverşunaţi în păcat şi fără 
putinţă de a se căi, ar săvârşi, îndată ce s-ar mai ivi prilejul, 
samavolnicii şi mai cumplite şi mai funeste şi că, în sfârşit, 
pilda nepedepsirii lor i-ar încuraja pe toţi cei cu gânduri 
rele. 

Şi după cum Nelson zădărnicise mustrările cardinalului 
Ruffo pe când se purtau tratative, tot aşa izbuti prin 
intrigile lui să împiedice aceleaşi intenţii ale regelui şi 
dorinţa de clemenţă pe care o clipă şi-o arătase.” 

Cu toate stăruinţele pe care cardinalul Ruffo le împinse 
până la ruga smerită, regele hotări deci - după ce-i 
ascultase pe Nelson şi pe Hamilton, aceste spirite rele ale 
onoarei lui - că tratatele de capitulare ale forturilor 


Castello-del-Ovo şi Castello-Nuovo vor fi socotite drept nule 
şi neavenite. 

Abia se luă această hotărâre, că Ruffo, acoperindu-şi fata 
cu pulpana veşmântului său de purpură, cobori în barca ce-l 
adusese şi se întoarse în casa unde se iscăliseră tratatele, 
menind monarhia pe care o restabilise răzbunării, poate 
târzie, dar sigure a dreptăţii divine. 

În aceeaşi zi, prizonierii deţinuţi pe bordul Fortroyant şi al 
felucelor care trebuiau să-i ducă în Franţa, fură debarcaţi şi 
duşi în lanţuri, doi câte doi, în temniţele din Castello-del- 
Ovo, din Castello-Nuovo, din Castello-del-Carmine şi din 
Vicaria. Şi, cum nu ajungeau închisorile - înseşi scrisorile 
regelui mărturisesc opt mii de captivi - cei care nu încăpură 
în cele patru castele fură duşi la Granili, preschimbaţi în 
temnițe suplimentare. 

Văzând aceasta, lazzaronii gândiră că, odată cu regele 
Nasone, se întorseseră zilele de serbări sângeroase, aşa că 
iar începură să jefuiască, să ardă şi să ucidă cu mai mult 
avânt ca oricând. 

După cum ne-am obişnuit, de la începutul acestei cărţi, să 
nu afirmăm nimic din grozăviile săvârşite în epoca aceea, 
de oricât de sus ori de jos ar fi venit, fără a ne sprijini 
spusele pe documente autentice, vom cita următoarele 
rânduri din autorul volumului Memorii pentru a servi la 
istoria revoluțiilor din Neapole. 

„Zilele de 9 şi 10 iulie fură semnalate prin crimele şi 
ticăloşiile de tot felul ce se săvârşiră şi al căror tablou pana 
mea refuză a-l înfăţişa. Aprinzând un foc mare în faţa 
palatului regal, lazzaronii aruncară în flăcări şapte 
nenorociţi arestaţi cu câteva zile în urmă. Nemernicul 
protopop Rinaldi se fălea că a luat parte la acest 
dezgustător ospăț”. 

Afară de protopopul Rinaldi, alt om se mai distingea la 
această orgie de antropofagi: după cum Satana prezidează 
sabatul,67el prezida groaznica nimicire a tuturor legilor 
umanităţii. 


Omul acesta era Gaetano Mammone. 

Rinaldi mânca cărnurile pe jumătate fripte; Mammone bea 
sângele din răni. Hâdul vampir a lisat o asemenea impresie 
de groază în mintea napolitanilor, încât până şi astăzi, când 
a murit de mai bine de patruzeci şi cinci de ani, nici un 
locuitor din Sora, adică din provincia în care se născuse, n-a 
îndrăznit să răspundă la întrebările mele şi să-mi dea 
lămuriri despre el. „Bea sângele aşa cum beţivul bea vin!” 
iată ce i-am auzit spunând pe zece moşnegi care-l 
cunoscuseră, şi de fapt e singurul răspuns ce mi s-a dat de 
către douăzeci de persoane diferite. 

Dar un bărbat pe care lumea s-ar fi aşteptat să-l vadă 
luând parte cu patimă nebună la reacțiune, şi care, spre 
marea mirare a tuturor, părea, dimpotrivă, că-i priveşte cu 
groază îndeplinirea, era fra Pacifice. 

De la uciderea amiralului Francesco Caracciolo, pentru 
care avea un cult, fra Pacifico simţise că-l părăsesc toate 
convingerile. Cum de spânzurau, drept trădător şi drept 
iacobin, pe un om, pe care-l văzuse servindu-şi regele, cu 
atâta credinţă şi luptând cu atâta curaj? 

Apoi, alt fapt îi mai tulbura mintea, mărginită dar cinstită: 
cum, după ce făcuse atâtea - şi fra Pacifico ştia mai bine 
decât oricine ce făcuse - cum, după ce făcuse atâta, 
cardinalul era nu numai fără putere, ci aproape dizgraţiat? 
Şi cum de Nelson, un englez - pe care, ca bun creştin, îl ura 
aproape tot atâta ca pe eretic, după cum, ca bun regalist, îi 
ura pe iacobini - cum de Nelson avea acum toată puterea, 
tăia şi spânzura? 

Trebuie să mărturisim că cele două fapte puteau stârni 
îndoiala chiar într-o minte mai tare decât a lui fra Pacifico. 

Aşa că, după cum am spus, bietul călugăr era văzut ca 
simplu spectator la isprăvile lui Rinaldi, lui Mammbne şi ale 
lazzaronilor care le urmau pilda. Când cruzimea hoardelor 
de canibali ajungea prea mare, întorcea capul şi se 
îndepărta, fără a-l mai lovi cu băţul, ca de obicei, pe 
sărmanul Giacobino; şi, dacă hoinărea pe jos astfel pe 


străzi, urmărit de un gând tainic, faimoasa tulpină de laur, 
odinioară măciucă, ajunsese un toiag de pelerin, pe care, ca 
şi cum ar fi fost obosit de-o călătorie lungă, îşi rezema, în 
popasuri dese şi gânditoare, amândouă mâinile şi faţa. 

Câteva persoane, care cu îngrijorare observaseră 
schimbarea aceasta, susțineau chiar că-l zăriseră pe fra 
Pacifico intrând în biserici, îngenunchind şi rugându-se. 

Un capucin rugându-se! Cei cărora li se spunea nu voiau 
să creadă. 

33. APARIŢIA. 

În timp ce se înjunghia pe străzile Neapolului, era mare 
serbare în port. 

Mai întâi. după cum arătase steagul alb înălţat deasupra 
fortului Sant-Elmo, în locul steagului tricolor, castelul Sant- 
Elmo cerea să capituleze, şi chiar atunci începură tratative 
între colonelul Mejean şi căpitanul Troubridge. Principalele 
puncte erau hotărâte; aşa că regele care ţinea, dacă nu să 
aibă, cel puţin să pară că păstrează oarecare consideraţie 
faţă de cardinal, putea să-i scrie, pe la ora trei după-amiază, 
următorul bilet: 

Pe bordul Foudroyant, 10 iulie 1799 „Eminentissime, prin 
prezenta vă previn că, poate, deseară, Sant-Elmo va fi al 
nostru. Cred, deci, că fac ceva care să vă fie plăcut, 
trimiţându-l pe fratele vostru Ciccio la Palermo cu această 
fericită veste. Totodată, îl voi răsplăti după cum merită 
pentru bunele lui servicii cât şi ale voastre. Îngrijiţi-vă dar 
să fie gata de plecare înainte de Ave Măria. Vă doresc multă 
sănătate, şi credeţi-mă mereu al vostru acelaşi afectuos, 
Ferdinand B.” 

Francesco Ruffo nu rămăsese vreme îndelungată la 
Neapole - sosit în dimineaţa de 9 iulie, pleca la 10 iulie, 
seara - dar regele care, în urma raporturilor lui Nelson şi 
Hamilton, n-avea încredere în cardinal, voia mai bine să-l 
ştie pe don Ciccio, cum îi zicea, la Palermo decât lingă 
fratele său. 


Don Ciccio, care nu conspira şi n-avusese niciodată câtuşi 
de puţin gândul acesta, fu gata la ora arătată, şi plecă la 
Palermo fără nici o împotrivire. 

Pornind la ora şapte seara, lăsase vasul amiral pregătit 
pentru o mare serbare. Regele ascultase raportul 
judecătorului său de încredere Speciale, şi,- dintre 
persoanele care veniseră să-l vadă şi să-l felicite pe bord, 
făcuse o alegere, împărţindu-şi invitaţiile pentru seară. 

Era bal şi supeu pe bordul bastimentului Foudroyant. 

Cât ai bate din palme, şi cum se întâmplă la pregătirea de 
atac, despărţiturile dintre cele două punți fură scoase, 
fiecare tun ajunse un morman de flori sau un bufet cu 
răcoritoare şi, la ora nouă seara, vasul iluminat de la marele 
vergi de vântrele la cele mai mici pânze, era gata să-şi 
primească invitaţii. 

Atunci, se zări la licăreala făcliilor, şi ca o iluminaţie 
mişcătoare, cum se desprindeau de la țărm sute de bărci, 
unele aducându-i pe aleşii care aveau să urce pe bord, 
altele pe linguşitorii ce veneau, cu muzicanți, să cânte 
serenade; în sfârşit, altele cu simpli curioşi voind să vadă şi 
mai cu seamă să fie văzuţi. 

Bărcile erau peste măsură de pline cu femei elegante, 
împodobite cu diamante şi cu flori şi de bărbaţi împestriţaţi 
cu cordoane şi înstelaţi cu decoraţii. Toţi aceştia se 
ascunseseră sub Republică, şi păreau că ies din pământ la 
soarele regalității. 

Totuşi, palid şi trist soare care, în ziua aceea de 10 iulie, 
răsărise şi apusese printr-un abur de sânge! 

Balul începu; avea loc pe punte. 

Trebuie să fi fost un spectacol magic fortăreaţa 
mişcătoare, iluminată de la bază până-n vârf, care-şi 
desfăşura în vânt miile de pavilioane, iar toate frânghiile îi 
piereau sub ramuri de laur. 

La 10 iulie 1799, Nelson întorcea regalității serbarea pe 
care regalitatea i-o dăduse la 22 septembrie 1798. 


Ca şi cealaltă, aceasta, trebuia să-şi aibă apariţia, dar mai 
înspăimântătoare, mai fatală, mai funebră încă, decât 
prima! 

În jurul bastimentului, unde teama, mai mult decât 
dragostea, reunise o curte căreia nu-i lipseau decât cele 
câteva persoane ce urmaseră regalitatea la Palermo, curte 
unde frumoasa curtezană era regină, se îmbulzeau, după 
cum am spus, mai mult de o sută de bărci încărcate cu 
muzicanți care, executând aceleaşi melodii ca şi orchestra 
vasului, aşterneau, cum s-ar zice, peste golful luminat de o 
lună minunată, un văl de armonie. 

În noaptea aceea, Neapole era într-adevăr Partenopa68 
antică, fiica molaticei Eubea, iar golful său era al sirenelor. 

În cele mai voluptoase serbări date de Cleopatra lui 
Antoniu pe lacul Mareotis, cerul nu avusese o boltă cu atâta 
puzderie de stele, marea o mai limpede oglindă, văzduhul o 
briză mai înmiresmată. 

Ce-i drept că, din când în când, câte un strigăt de durere, 
al celor înjunghiaţi trecea prin aer, în toiul freamătului de 
harfe, de viori şi de ghitare, aidoma cu un vaiet al duhului 
apelor; dar Alexandria, în zilele-i de sărbătoare, nu avusese 
şi ea gemetele sclavilor asupra cărora se încercau 
otrăvurile? 

La ora douăsprezece, o rachetă care explodă în adâncul 
azur al cerului napolitan, împrăştiindu-şi scânteile de aur, 
dădu semnalul supeului. Balul încetă, fără ca muzica sa se 
oprească, şi dansatorii, ajunşi comeseni, coborâră în spaţiul 
dintre două punți, a cărui intrare fusese până atunci oprită 
de santinele. 

Dacă am mai vorbi şi astăzi limbajul la modă pe vremea 
aceea, am spune că Bachus, Comus69, Flora70şi 
Pomona7 1îşi aduseseră, pe bordul Foudroyant, odoarele 
cele mai de preţ. Vinurile din Franţa, din Ungaria, din 
Portugalia, de Madera, din Cap, din Comanderia scânteiau 
în sticle de cel mai pur cristal din Anglia, şi ar fi putut da nu 
numai gama tuturor culorilor, ci şi a tuturor pietrelor 


scumpe, de la limpezimea diamantului până la roşul 
rubinului. Căpriori şi mistreți fripţi întregi, păuni rotindu-şi 
coada de smaralde şi de safire, fazani auriţi ridicându-şi 
afară din blid capul de purpură şi de aur, peşti cu spadă 
amenințând comesenii cu tăişul lor, languste uriaşe 
descinzând în linie dreaptă din cele pe care Apicius punea 
să le aducă din Stromboli, fructe de tot felul, flori din toate 
anotimpurile, încărcau o masă ce se întindea de la prora la 
pupa uriaşului bastiment, a cărui lungime devenea cu 
neputinţă de măsurat, însutită cum era de imense oglinzi 
înălțate la capetele lui. La babord şi la tribord, adică la 
dreapta şi la stânga bastimentului, toate sabordurile72 
erau deschise, iar la pupă, de-o parte şi de alta a oglinzii, 
două uşi mari dădeau într-o elegantă galerie ce servea de 
balcon amiralului. 

Intre fiecare sabord scânteiau - podoabe pitoreşti şi 
războinice totodată - trofee de flinte, de săbii, de pistoale, 
de suliţi şi de securi de atac, ale căror lame, atât de 
adeseori înroşite de sânge francez, oglindeau şi 
răsfrângeau orbitor strălucirea a mii de lumânări, şi păreau 
aştri de oţel. 

Oricât ar fi fost de obişnuit Ferdinand cu luxoasele mese 
din palatul regal, de la Favorita şi de la Caserte, nu putu, 
punând piciorul pe podeaua acestei noi săli de mese, să-şi 
stăpânească un strigăt de admiraţie. 

Palatele Armidei73, popularizate prin poezia lui Tasso74, 
nu ofereau nimic mai feeric şi mai minunat. 

Regele luă loc la masă, şi o desemnă pe Emma Lyonna să 
se aşeze în dreapta lui, la stânga pe Nelson, iar în faţă-i pe 
sir William. Ceilalţi luară loc, după dreptul pe care eticheta 
li-l dădea de a fi mai aproape sau mai departe de rege. 

Când toată lumea se aşeză, ochii lui Ferdinand rătăciră 
vag asupra celor două şiruri de comeseni. Poate gândea că 
cel care avea primele drepturi la serbarea aceasta, era nu 
numai absent, ci exilat, şi rostea încet numele cardinalului 
Ruffo. 


Dar Ferdinand nu era omul care să păstreze multă vreme 
în minte un gând bun, mai cu seamă dacă-i aducea şi o 
învinuire de ingratitudine. 

Dădu din cap, zâmbind cu şiretenie ca de obicei şi, aşa 
cum spusese, înapoindu-se la Caserte, după fuga lui din 
Roma: „Ne simţim mai bine aici decât pe drumul spre 
Albano!” îşi frecă mâinile şi zise, făcând aluzie la furtuna ce- 
| apucase când fugea în Sicilia. 

— Ne simţim mai bine aici decât pe drumul spre Palermo! 

O roşeaţă trecu pe fruntea palidă şi bolnăvicioasă a lui 
Nelson. Se gândea la Caracciolo, la triumful amiralului 
napolitan în timpul acelei călătorii, la insulta pe care i-o 
făcuse venind, travestit în pilot, pe bordul său, şi cârmuind 
vasul Van-Guard prin mijlocul stâncilor ce acopăr intrarea 
portului Palermo, stânci printre care, cunoscând mai puţin 
țărmurile acelea anevoioase, nu îndrăznise să se expună. 

Singurul ochi al lui Nelson aruncă o flacără, apoi un surâs 
îi strânse buzele - pesemne surâsul răzbunării mulţumite. 

Pilotul plecase pe oceanul unde nu mai. era nici un port! 

La sfârşitul supeului, muzica intona God save the King, şi 
Nelson, cu neînduplecatul orgoliu englez ce nu ţine seamă 
de nici o convenienţă, se ridică şi, fără să se gândească, sau 
mai bine zis fără să-i pese că la masa lui avea alt suveran, 
închină în sănătatea regelui George. 

Uralele furtunoase ale ofiţerilor englezi de la masa lui 
Nelson şi ale marinarilor aşezaţi pe vergele de vântrele 
răspunseră acestui toast; tunurile de la bateria a doua 
bubuiră. 

Regele Ferdinand care, sub o înfăţişare populară, 
ascundea o mare cunoaştere şi mai ales un mare respect 
pentru etichetă, îşi muşcă buzele până la sânge. 

După cinci minute, sir William Hamilton, la rândul său, bău 
în sănătatea regelui Ferdinand. Aceleaşi urale izbucniră, şi 
tunurile îi dădură aceleaşi onoruri. 

Regele Ferdinand găsi totuşi că se schimbase ordinea 
toasturilor şi că lui i se cuvenea onoarea primei închinări. 


Şi cum, din bărcile ce înconjurau bastimentul şi se 
îmbulzeau mai ales în partea dindărăt, se auziseră aclamații 
puternice, regele socoti că trebuie să-şi împartă mulţumirile 
între comesenii prezenţi şi cei mai puţin norocoşi, dar nu 
mai puţin devotați, din jurul bastimentului Foudroyant. 

Făcu deci un semn uşor din cap pentru a-i mulţumi lui sir 
William, îşi goli paharul pe jumătate plin, apoi ieşi pe 
galerie să-i salute pe cei care, de frică, din devotament sau 
din josnicie, veniseră să-i dea această dovadă de simpatie. 

La vederea regelui, uralele, aplauzele şi aclamaţiile 
izbucniră; strigătele de „Trăiască regele!M parcă ieşeau din 
adâncul hăului spre a urca la cer. 

Regele saluta şi îşi ducea mâna la gură; dar, deodată, mina 
i se opri, privirea i se aţinti, ochii i se dilatară îngrozitor, 
părul i se ridică măciucă şi un strigăt răguşit de mirare şi 
de groază, în acelaşi timp îi zgârie gâtul şi-i ieşi din piept. 

Tot atunci o mare zarvă se iscă în bărcile, care se 
îndepărtară la dreapta şi la stânga, lăsând un mare spaţiu 
gol. 

În mijlocul spaţiului, se înălța, înfiorător la vedere, ieşind 
din apă până la brâu, cadavrul unui om, în care, cu toate 
algele ce-i acopereau părul turtit pe tâmple, cu toată barba- 
i zbârlită, cu toată faţa-i vânătă, se putea recunoaşte chipul 
amiralului Caracciolo. 

Toate strigătele de „Trăiască regele!” parcă-l trăseseră din 
fundul mării, unde dormea de treisprezece zile, ca să vină 
să-şi amestece strigătul de răzbunare cu strigătele de 
linguşire şi de laşitate. 

Regele îl recunoscuse din prima ochire; toată lumea îl 
recunoscuse. lată de ce Ferdinand rămăsese cu braţul în 
sus, cu căutătură aţintită, ochii rătăciţi, horcăind un răcnet 
de groază; iată de ce bărcile se dăduseră la o parte cu o 
mişcare unanimă şi grăbită. 

O clipă Ferdinand voi să se îndoiască dacă apariţia era 
aievea, zadarnic însă: cadavrul, urmând unduirea mării, se 


V 


înclina şi se ridica de parcă l-ar fi salutat pe cel care-l 
privea mut şi nemişcat de spaimă. 

Dar, încetul cu.încetul, nervii încordaţi ai regelui se 
destinseră, mâna-i tremură, scăpând paharul ce se sparse 
pe galerie, şi se înapoie palid, îngrozit, gâfâind, 
ascunzându-şi capul în mâini şi strigând? 

— Ce vrea? Ce-mi cere? 

La glasul regelui, la teroarea vădită ce i se citea pe faţă, 
toţi comesenii se ridicară speriaţi şi, bănuind că văzuse din 
galerie vreo privelişte ce-l înspăimântase, alergară într- 
acolo. 

În aceeaşi clipă, cuvintele acestea, ieşite din toate gurile 
ca un fior electric, trecură prin toate inimile. 

— Amiralul Caracciolo! 

Atunci, regele, prăbuşindu-se într-un fotoliu, repetă: 

— Ce vrea? Ce-mi cere? 

— Să-l iertaţi pentru trădarea lui, sire, răspunse sir 
William, curtezan până şi-n faţa acestui rege pierit de 
spaimă şi a cadavrului ameninţător. 

— Nu! exclamă regele, nu! Vrea altceva! Cere altceva! 

— Un mormânt creştinesc, sire, murmură la urechea lui 
Ferdinand capelanul de pe Foudroyant. 

— O să-l aibă! răspunse regele, o să-l aibă! 

Apoi, poticnindu-se pe scări, izbindu-se de pereţii vasului, 
se repezi în cabina lui, închizând uşa după el. 

— Harry, ia o barcă şi pescuieşte hoitul ăsta, zise Nelson, 
cu acelaşi glas cu care ar fi spus: „Desfăşuraţi marea pânză 
pătrată”, sau „Strângeţi pânza mizenei”.! 

34. REMUŞCĂRILE LUI FRA PACIFICO. 

Serbarea lui Nelson se isprăvise, ca visul lui Athalie, 
printr-o lovitură de trăsnet. 

La început, Emma Lyonna voise să se ţină tare înaintea 
înfiorătoarei apariţii; dar, la mişcarea valurilor dinspre sud- 
vest, împingând vădit cadavrul spre bastiment, ea se 
trăsese îndărăt şi căzuse pe jumătate leşinată într-un 
fotoliu. 


Atunci Nelson, neclintit în curajul său, după cum era de 
neînduplecat în ură, dădu lui Harry ordinul pe care l-am 
auzit. 

Harry îl executase numaidecât i o barcă a vasului lunecase 
pe macarale, şase oameni şi un subofițer coborâseră în ea, 
şi căpitanul Harry îi urmase. 

Ca un stol de păsări în mijlocul cărora se lasă un uliu, toate 
bărcile, am mai spus-o, se îndepărtaseră de cadavru; fără 
muzică, şi cu făclii stinse, lunecau pe faţa mării iar la fiecare 
lovitură de vâslă, ţâşnea un mănunchi de scântei. 

Bărcile pe care cadavrul le despărţea de țărm făceau un 
mare ocol pentru a se feri de el, mânuindu-şi cu atât mai 
grăbit vâslele cu cât aveau de străbătut un cerc mai larg. 

Pe bastiment, toţi comesenii, sculaţi de la masă, se 
dăduseră îndărăt şi se îmbulzeau în partea opusă apariţiei, 
fiecare chemându-şi luntraşii. Numai ofiţerii englezi şedeau 
în galerie şi, prin glume mai mult sau mai puţin grosolane, 
îşi băteau joc de cadavrul, spre care înaintau vâslind din 
răsputeri căpitanul Harry şi oamenii lui. 

Ajuns lângă el şi, văzând că aceştia şovăiau să-l atingă, 
Harry îl apucă de păr şi încercă să-l ridice deasupra apei; 
dar s-ar fi zis. de greu ce era trupul, că era ţinut în mare de 
o putere nevăzută, şi părul rămase în mâna căpitanului. 

Trase o înjurătură ce-i trăda dezgustul, îşi spălă mâna în 
mare şi ordonă ca doi din oamenii lui să înhaţe cadavrul de 
funia rămasă la gâtul lui şi să-l târască în barcă. 

Dar numai capul desprins de trup, a cărui greutate n-o 
putea susţine, se supuse sforţării lor şi veni să se 
rostogolească în barcă. 

Harry bătu din picior. 

— Eh! diavole! murmură el, degeaba te împotriveşti, că tot 
o să vii întreg, chiar de-ar trebui să-ţi smulg mădular cu 
mădular! 

Regele se închina în cabina lui, ţinându-l pe capelan de 
guler şi scuturându-l cu un tremur nervos; Nelson dădea să 
respire săruri frumoasei Emma Lyonna; sir William încerca 


să lămurească apariţia cu ajutorul ştiinţei; ofiţerii îşi băteau 
joc din ce în ce mai mult; „bărcile continuau acel du-te vino. 

Marinarii, executând ordinul căpitanului Harry, trecuseră 
frânghia ce strângea gâtul lui Caracciolo, sub braţele sale, 
şi-l trăgeau la ei; dar, deşi trupurile îşi pierd în apă aproape 
o treime din greutatea lor, sforţările celor patru oameni 
laolaltă izbutiră anevoie să treacă trunchiul peste marginea 
bărcii. 

Ofițerii englezi bătură din palme râzând în hohote şi 
strigând: 

— Ura, Harry! 

Barca se întoarse la bastiment şi fu legată sub bompres75. 

Ofițerii, curioşi să cunoască cauza acestui fenomen, se 
îndreptară” de la capătul dindărăt al punţii spre cel din 
faţă, în timp ce comesenii părăseau pe furiş vasul pe scările 
de tribord şi de babord, grăbiţi cum erau să fugă de-o 
privelişte care, pentru cei mai mulţi dintre ei, avea ceva 
diabolic sau cel puţin supranatural. 

Sir William spusese adevărat că trupurile înecaţilor, după 
oarecare timp, se umpleau cu aer şi cu apă, şi reveneau în 
mod firesc la suprafaţa mării; dar lucru de mirare, 
neobişnuit şi miraculos, era că trupul amiralului executase 
această ascensiune, ce-l înspăimântase atât de puternic pe 
rege, deşi i se legaseră ghiulele de picioare. 

Căpitanul Harry, din raportul căruia luăm aceste 
amănunte, cântări amândouă ghiulelele; afirmă că aveau 
două sute cinzeci de livre7/6. 

Capelanul Minervei tocmai cel care-l pregătise pe 
Caracciolo pentru moarte, fu adus şi consultat ce era de 
făcut cu cadavrul. 

— Regele a fost înştiinţat? întrebă el. 

— Regele e unul din primii care au văzut apariţia, i se 
răspunse. 

— Şi ce-a spus? 

— În groaza lui, a îngăduit să aibă cadavrul un mormânt 
creştinesc. 


— Atunci, zise capelanul, să se facă ce-a ordonat regele. 

— Fă ce trebuie, i se răspunse. 

Şi nu se mai ocupară de Caracciolo, toată grija 
înmormântării fiind lăsată pe seama capelanului. 

Dar curând îi veni un ajutor la care nu se aştepta. 

Trupul amiralului, îmbrăcat tot cu hainele-i de ţăran, mai 
puţin vesta ce i se scosese pentru execuţie, rămăsese în 
fundul bărcii care-l primise. Capelanul se aşezase în partea 
dindărăt a bărcii şi, la licăreala unui felinar, citea 
rugăciunile morţilor pe care, în frumoasa noapte de iulie, 
le-ar fi putut citi numai la lumina lunii. 

Spre revărsatul zorilor, văzu venind la el o barcă cârmuită 
de doi vâslaşi şi aducând un singur călugăr. Era înalt şi sta 
în picioare în partea dinainte, tot atât de sigur, pe locul cel 
mai îngust, de parcă ar fi fost şi el marinar. 

Cum ofiţerul de serviciu recunoscu uşor că noii sosiți 
aveau treabă cu barca mortuară şi nu cu bastimentul, iar 
Nelson ordonase, dacă nu să se facă cele cuvenite, cel puţin 
să nu le împiedice, nimeni nu se nelinişti de luntrea în care, 
dealtfel, nu erau decât un călugăr şi doi vâslaşi. 

Într-adevăr, cei doi vâslaşi îndreptau luntrea chiar spre 
barcă, la marginea căreia o aşezară. 

Călugărul schimbă câteva cuvinte cu capelanul, sări în 
barcă şi privi o clipă cadavrul în tăcere, pe când lacrimi 
grele îi picurau din ochi. 

Între timp, capelanul trecu pe luntrea ce-l adusese pe 
călugăr, şi urcă pe Foudroyanit. 

Venea să întrebe care-s ultimele ordine ale lui Nelson. 

Ultimele ordine erau să facă ce-or vrea din cadavru, 
regele îngăduind să aibă un mormânt creştinesc. 

Capelanul raportă călugărului, care luă atunci cadavrul în 
braţele-i vânjoase şi-l duse din barcă în luntre. 

Capelanul îl urmă. 

Apoi, la comanda călugărului, cei doi vâslaşi, care 
plecaseră de la cheiul del Piliere, apucară de-a dreptul spre 
Santa-Lucia, parohia lui Caracciolo. 


Deşi cartierul Santa-Lucia era mai cu seamă regalist, 
Caracciolo făcuse acolo atâta bine, încât era foarte iubit; 
dealtfel, din Santa-Lucia îşi recrutează marina napolitană 
cei mai buni marinari, şi toţi cei care serviseră sub amiral 
păstraseră o vie amintire despre cele trei însuşiri ale unui 
om ce comandă altor oameni: curajul, bunătatea şi 
dreptatea. 

Iar Caracciolo întrunea, în cel mai înalt grad, aceste trei 
însuşiri. 

Aşa că, la primele cuvinte pe care le schimbă călugărul cu 
cei câţiva pescari întâlniți, şi abia se răspândi zvonul că 
trupul amiralului venea să-şi găsească un mormânt în 
mijlocul vechilor săi prieteni, că tot cartierul se puse în 
mişcare, iar călugărul n-avu decât să aleagă casa unde 
trupul va aştepta clipa înmormântării. 

O alese pe cea care era mai apropiată de barcă. 

Douăzeci de braţe se întinseră să transporte cadavrul; dar, 
după cum mai făcuse, călugărul îl luă în braţe, străbătu 
cheiul cu preţioasa-i povară, o culcă pe un pat, şi se 
întoarse să ia capul pentru a-l aduce, la rândul său, ca şi 
trupul. 

Ceru un cearşaf să-l înfăşoare şi, după cinci minute, 
douăzeci de femei se înapoiau, fiecare strigând: 

— A fost un martir! Luaţi-l pe al meu! O să ne aducă noroc 
casei. 

Călugărul alese pe cel mai frumos, mai nou şi mai de preţ 
şi, pe când capelanul citea mai departe rugăciunile, iar 
femeile, în genunchi, făceau cer în jurul patului unde, era 
depus amiralul, şi bărbaţii, în picioare în urma lor, se 
îngrămădeau la uşă până în stradă, călugărul dezbrăcă 
cuvios trupul, uni capul cu trunchiul şi-l înfăşură într-un 
dublu linţoliu. 

În casa vecină a unui tâmplar, răsunau loviturile 
ciocanului: se băteau în grabă cuiele sicriului. 

La ora nouă, fu adus. Călugărul depuse în el trupul; apoi 
toate femeile din cartier veniră, fie cu o ramură din laurul 


ce creşte în toate grădinile, fie cu una din florile ce atârnă 
la toate ferestrele, încât corpul fu acoperit pe de-a-ntregul. 

Atunci, clopotele de la bisericuţa Santa-Lucia dăngăniră 
jalnic şi soborul se ivi în uşă. 

Sicriul fu închis; şase marinari îl luară pe umeri; călugărul 
merse după cosciug; toţi locuitorii din Santa-Lucia îl 
urmară. 

O lespede era scoasă din strană, la stânga altarului; 
cântările de înmormântare începură. 

Depăşind măsura în toate, poporul napolitan care poate 
bătuse din palme văzând că-l spânzură pe Caracciolo, 
izbucnea în lacrimi şi-n hohote de plâns la cântările 
preoţilor ce se rugau lângă sicriul său. 

Bărbaţii se băteau cu pumnii în piept, femeile îşi zgâriau 
faţa cu unghiile. 

S-ar fi zis că o nenorocire publică, o mare năpastă 
universală lovea regatul. 

Dar acestea se întâmplau numai de la urcuşul Gigantului 
până la Castello-del-Ovo; o sută de paşi mai departe, 
patrioţii erau înjunghiaţi şi arşi. 

Corpul lui Caracciolo fu depus în cavoul pregătit în grabă 
pentru el, dar nu era al familiei lui; piatra fu înţepenită 
peste corpul său şi nici o inscripţie nu arătă că acolo 
odihnea victima lui Nelson şi apărătorul libertăţii 
napolitane. 

Cei din Santa-Lucia, bărbaţi şi femei, se rugară până-n 
amurg pe mormânt, şi călugărul împreună cu ei. 

Când se însera, el se ridică, îşi luă băţul de laur pe care-l 
lăsase după uşa casei unde Caracciolo fusese înfăşurat în 
giulgiu, sui iar urcuşul Gigantului, merse pe strada Toledo 
în mijlocul dovezilor de venerație ale întregului popor de 
jos, intră la mănăstirea Sant-Estreim, ieşi peste un sfert de 
ceas, împingând înaintea lui un măgar, cu care apucă pe 
drumul spre podul Magdalena. 

Ajungând la avanposturile armatei cardinalului, fu primit 
cu şi mai multe mărturii de simpatie şi, mai cu seamă, mai 


zgomotoase decât cele din oraş iar, precedat de vâlva 
stârnită la vederea lui, ajunse la căsuţa cardinalului, ce-şi 
deschise porţile înaintea lui ca înaintea unei vechi 
cunoştinţe. 

Îşi legă măgarul de un inel al porţii şi urcă scara ce ducea 
la catul întâi. Cardinalul sta la răcoarea serii pe terasa lui 
ce dădea pe mare. 

La zgomotul paşilor călugărului, se întoarse i 

— A! dumneata eşti, fra Pacifico, zise el. Călugărul oftă. 

— Chiar eu, Eminenţă, răspunse el. 

— Aha! Mă bucur să te mai văd. Ai fost un bun şi vrednic 
slujitor al regelui tot timpul campaniei. Vii să-mi ceri ceva? 
Dacă ce-mi ceri e în puterea mea, s-a făcut. Dar îţi spun de 
mai înainte, adăugă el cu un zâmbet amar, că n-am mare 
putere. 

Călugărul clătină din cap. 

— Sper că ceea ce vin să vă cer, zise el, nu depăşeşte 
puterea voastră, monseniore. 

— Atunci, vorbeşte. 

— Vin să vă cer două lucruri, monseniore: liberarea mea, 
campania fiind isprăvită, şi să-mi spuneţi ce drum trebuie să 
iau pentru a merge la Ierusalim. 

Cardinalul îl privi cu mirare. 

— Liberarea dumitale? repetă el. Mi se pare că ţi-ai luat-o 
fără să mi-o mai ceri. 

— Monseniore, ce-i drept, mă înapoiasem la mănăstirea 
mea, dar rămâneam la ordinele Eminenţei Voastre. 

Cardinalul făcu un semn de încuviinţare. 

— Cât despre drumul la Ierusalim, zise el, nimic mal uşor 
decât să ţi-l arăt. Dar, mai înainte, dragă fra Pacifico, pot să 
te întreb, fără a-ţi cere destăinuiri, ce vrei să faci în [ara 
Sfântă? 

— Un pelerinaj la mormântul lui Isus, monseniore. 

— Te trimite acolo mănăstirea, sau e un canon la care 
singur te osândeşti? 


— E un canon, o pedeapsă la care singur mă osândesc. 
Cardinalul rămase o clipă pe gânduri. 

— Ai săvârşit vreun mare păcat? întrebă el. 

— Mă tem că da! răspunse călugărul. 

— Ştii, urmă cardinalul, că am fost învestit cu mari puteri 
de biserică? 

Călugărul clătină din cap. 

— Monseniore, zise el, cred că pedeapsa la care singur te 
osândeşti, e mai plăcută Domnului decât pedeapsa ce ţi se 
dă. 

— Şi cum socoti să faci călătoria aceasta? 

— Pe jos şi cerând de pomană. 

— E o călătorie lungă şi obositoare. 

— Sunt voinic. 

— E primejdioasă! 

— Cu atât mai bine! Nu mi-ar părea rău ca, pe drum să 
mai lovesc şi altceva decât pe bietul Giacobino. 

— Vei fi nevoit, ca să nu ţină prea multă vreme călătoria, 
să ceri din când în când unor căpitani de vase să te ia cu ei. 

— Voi vorbi cu creştini şi, când le voi spune că mă duc să-l 
slăvesc pe Cristos, se vor învoi. 

— Afară numai dacă, totuşi, nu ţi-ar plăcea mai mult să te 
recomand vreunui vas englez, care pleacă la Beirut sau la 
Saint-Jean-d'Acre? 

— Nu vreau nimic de la englezi, sunt eretici! răspunse fra 
Pacifico cu o vădită expresie de ură. 

— Numai de atâta-i învinuieşti? întrebă Ruffo aţintindu-şi 
ochii pătrunzători asupra călugărului. 

— Şi apoi, adăugă fra Pacifico, întinzându-şi pumnul spre 
flota britanică, şi apoi mi-au spânzurat amiralul! 

— Şi asta-i crima pentru care te duci să ceri iertare pentru 
ei la mormântul lui Cristos? 

— Pentru mine!... nu pentru ei. 

— Pentru tine? se miră Ruffo. 

— N-am luat şi eu parte? întrebă călugărul. 

— Cum asta? 


— Slujind o cauză nedreaptă. Cardinalul zâmbi. 

— Crezi, dar, că-i nedreaptă cauza regelui? 

— Cred că o cauză ce mi-a osândit la moarte amiralul - 
care era dreptatea, cinstea şi buna-credinţă întruchipate - 
nu poate fi o cauză dreaptă. 

Un nor trecu pe fruntea cardinalului. 

— Apoi, urmă călugărul cu glas posomorit, cerul a făcut o 
minune. 

— Care? întrebă cardinalul, înştiinţat de ciudata apariţie 
ce tulburase serbarea dată în ajun pe bordul bastimentului 
Foudroyant. 

— Cadavrul martirului a ieşit din fundul mării, unde zăcea 
de treisprezece zile, pentru a veni să-i mustre pe rege şi pe 
amiralul Nelson de moartea lui; şi, desigur, Dumnezeu n-ar 
fi îngăduit aşa ceva dacă moartea i-ar fi fost dreaptă. 

Cardinalul îşi lăsă capul în piept. Apoi, după o clipă de 
tăcere: 

— Înţeleg, zise el. Şi vrei să-ţi ispăşeşti partea pe care, 
fără voie, ai luat-o la moartea aceasta? 

— Aşa-i, monseniore, şi iată de ce vă rog să mă învăţaţi 
care-i drumul ce duce de-a dreptul în Ţara Sfântă? 

— Drumul cel mai drept ar fi să te îmbarci la Tarente şi să 
debarci la Beirut; dar, fiindcă nu vrei să datorezi nimic 
englezilor... 

— Nimic, monseniore. 

— Ei bine, iată-ţi calea de urmat... O vrei în scris? 

— Nu ştiu carte; dar am memorie bună, n-aveţi grijă. 

— Ei bine, vei pleca de aici prin Avellino, Benevent şi 
Manfredonia; la Manfredonia, te vei îmbarca spre Scutari 
sau Delvino; vei străbate Pireul şi vei merge la Salonic; 
acolo, vei găsi un bastiment ce te va duce fie la Smirna, fie 
la Cipru, fie la Beirut. Odată ajuns la Beirut, în trei zile eşti 
la Ierusalim. Tragi la mănăstirea Franciscanilor; te închini 
la sfântul mormânt şi,- rugându-l pe Dumnezeu să-ţi ierte 
păcatul, îl rogi, în acelaşi timp, să-l ierte şi pe al meu. 


— Oare şi Eminenţa Voastră a săvârşit un păcat? întrebă 
fra Pacifico, privindu-l cu mirare pe cardinal. 

— Da, şi chiar un mare păcat pe care Dumnezeu, ce citeşte 
în adâncul inimilor, mi-l va ierta poate, dar urmaşii noştri nu 
mi-l vor ierta nicidecum. 

— Care păcat? 

— Am readus pe tronul din care Pronia cerească îl 
alungase, un rege sperjur, tâmpit şi crud. Du-te, frate, du- 
te! Şi roagă-te pentru noi amândoi! 

După cinci minute, fra Pacifico, călare pe măgarul său, 
apuca pe drumul spre Nola, cel dintâi popas al lui pe calea 
spre lerusalim. 

35. UN OM CARE-ŞI ŢINE CUVÂNTUL. 

Vă amintiţi că, tocmai în ziua sosirii regelui în golful 
Neapole, o ghiulea engleză doborâse steagul tricolor ce 
fâlfâia deasupra fortului Sant-Elmo, şi că steagul tricolor 
fusese înlocuit cu drapelul parlamentar. 

Or, drapelul acesta dăduse atâta speranţă regelui, încât - 
vă mai amintiţi desigur - scrisese la Palermo că nădâăjduia 
să se semneze a doua zi capitularea. 

Regele se înşela; dar n-a fost vina colonelului Mejean, 
trebuie să i-o recunoaştem, dacă nu s-a predat a doua zisa 
fost vina regelui. 

Se înspăimântase atâta când, la 10 iulie seara, îi apăruse 
cadavrul lui Caracciolo, încât şezu în pat toată ziua 
următoare, scuturat de friguri şi nevoind să urce pe punte. 
Zadarnic i se spunea că, după cum îngăduise, cadavrul 
fusese înmormântat la ora zece dimineaţa, în biserica din 
Santa-Lucia; clătina din cap, de parcă ar fi zis: „Cu un 
vlăjgan ca ăsta, nu mă încred în nimic.” 

Peste noapte, se schimbă locul de ancorare şi bastimentul 
se opri între Castello-del-Ovo şi Castello-Nuovo. 

Înştiinţat de această schimbare, regele se învoi să iasă din 
cabina lui; dar, înainte de-a urca pe punte, întrebă cu 
îngrijorare dacă nu se vede plutind ceva pe faţa mării. 


Nimic nu plutea, şi nici o cută nu încreţea suprafaţa de 
azur. 

Regele răsuflă. 

Ducele della Salandra, locotenent general al armatelor 
Maiestăţii Sale Siciliene, îl aştepta pentru a-i supune 
condiţiile în care colonelul Mejean se oferea să predea 
fortul. 

lată condiţiile: „Art. I - Garnizoana franceză din fortul 
Sant-Elmo se va preda prizonieră de război Maiestăţii Sale 
Siciliene şi aliaţilor săi, şi nu va servi, împotriva puterilor, 
acum în război, cu republica franceză, până ce nu va fi 
schimbată conform regulei. 

Art. II - Grenadierii englezi vor lua în stăpânire poarta 
fortului chiar în ziua capitulării. 

Art. III - Garnizoana franceză va ieşi din fort, a doua zi 
după capitulare, cu arme şi bagaje; dincolo de poarta 
fortului, va aştepta, pentru a fi înlocuită de un detaşament 
portughez, englez, rus şi napolitan care, după ieşirea 
garnizoanei, va lua îndată fortul în stăpânire. Acolo, va 
depune armele. 

Art. IV - Ofițerii îşi vor păstra spada. 

Art. V - Garnizoana va fi îmbarcată pe escadra engleză, 
până vor fi gata bastimentele, care trebuie s-o transporte în 
Franţa. 

Art. VI - Când grenadierii englezi vor lua în stăpânire 
poarta, toţi supuşii Maiestăţii Sale Siciliene vor fi predaţi 
aliaţilor. 

Art. VII - O gardă de soldaţi francezi va fi postată în jurul 
drapelului francez pentru a împiedica să fie distrus. Această 
gardă va rămâne până când un ofiţer englez şi o gardă 
engleză vor veni s-o schimbe; numai atunci, pavilionul 
Maiestăţii Sale va putea fâlfâi deasupra fortului. 

Art. VIII - Toate proprietăţile particulare vor fi lăsate 
fiecărui proprietar. Fiecare proprietate de Stat va fi 
predată împreună cu fortul, de asemenea şi efectele 
provenite din jaf. 


Art. IX - Bolnavii, care nu pot fi transportaţi, vor rămâne la 
Neapole cu chirurgi francezi; vor fi ţinuţi pe cheltuiala 
guvernului francez şi vor fi retrimişi în Franţa îndată după 
însănătoşirea lor.” 

Capitularea, formulată şi datată din ajun, era gata 
semnată: Mejean, şi nu mai aştepta decât aprobarea regelui 
pentru a fi iscălită şi de ducele della Salandra, de căpitanul 
Troubridge şi de căpitanul Baillie. 

Regele îşi dădu autorizaţia, şi fu iscălită în aceeaşi zi. 

Semnătura cardinalului Ruffo lipseşte din această 
capitulare; ceea ce dovedeşte că se despărţise cu totul de 
aliaţi. 

Capitularea, deşi datată 11 iulie, nu fusese iscălită decât la 
12, după cum am spus. Aşa că abia la 13 iulie, aliaţii se 
prezentară la poarta castelului Sant-Elmo, pentru a lua în 
stăpânire fortăreaţa. 

Cu un ceas înainte, Mejean trimise să-l roage pe Salvato să 
vină în biroul său. 

Salvato răspunse la invitaţie. 

Cei doi bărbaţi schimbară un salut politicos, dar rece. 
Colonelul arătă un scaun lui Salvato care se aşeză, iar el 
rămase în picioare, sprijinindu-se de speteaza scaunului 
său. 

— Domnule general, zise el lui Salvato, îţi mai aminteşti ce 
s-a petrecut, în sala aceasta, ultima oară când am avut 
onoarea de a vă primi? 

— Da, desigur, colonele: am încheiat un tratat. 

— Mai ţii minte în ce termeni a fost încheiată afacerea? 

— Ne-am înţeles că, în schimbul a douăzeci de mii de 
franci de persoană, ne vei depune pe signora San-Felice şi 
pe mine, pe pământul Franţei. 

— Condiţiile au fost îndeplinite? 

— Numai pentru o singură persoană. 

— Eşti în măsură să le îndeplineşti şi pentru cealaltă? 

— Nu. 

— Ce facem? 


— Dar, mi se pare că-i foarte simplu: chiar de-ai vrea să-mi 
faci un serviciu, eu nu l-aş primi de la dumneata. 

— Atunci sunt în largul meu. Trebuia să primesc patruzeci 
de mii de franci pentru a salva două persoane; am primit 
douăzeci de mii, voi salva numai una. Pe care din două 
trebuie s-o salvez? 

— Pe cea mai slabă care n-ar putea să se salveze ea însăşi. 

— Ai deci putinţa de a te salva, dumneata? „- Am. 

— Care anume? 

— N-ai văzut hârtia care înlocuia banii din casetă şi mă 
înştiinţa că cineva veghează asupra mea? 

— Îmi vei face neplăcerea de a te preda? Al şaselea articol 
din capitulare spune că toţi supuşii Maiestăţii Sale Siciliene 
vor fi predaţi aliaţilor. 

— Linişteşte-te! Mă voi preda eu însumi. 

— Ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun, făcu Mejean 
înclinându-şi capul; ceea ce însemna: „Poţi să te întorci la 
dumneata”. 

— Dar eu nu ţi-am spus tot, făcu la rândul său Salvato, fără 
să se poată observa nici cea mai mică schimbare în glasul 
său. 

— Vorbeşte. 

— Am dreptul să te întreb ce mijloc vei întrebuința pentru 
asigurarea salvării signorei San-Felice? Fiindcă, înţelegi că 
mă jertfesc numai ca să fie salvată. 

— E foarte just, şi asupra acestui punct ai dreptul să 
pretinzi cele mai mici amănunte. 

— Ascult. 

— Al nouălea articol al capitulării spune că bolnavii care 
nu vor fi în stare de-a fi transportaţi vor rămâne la Neapole. 
Una din vivandierele noastre e în cazul acesta. Va rămâne la 
Neapole; signora San-Felice îi va lua locul şi costumul, şi-ţi 
răspund că nu i se va clinti nici un fir de păr din cap. 

— E tot ce voiam să ştiu, domnule, zise Salvato ridicându- 
se. Mai am numai să te rog a trimite, cât mai repede, 
signorei costumul cu care trebuie să se îmbrace. 


— Îl va avea peste cinci minute. 

Cei doi bărbaţi se salutară. Salvato ieşi. 

Luiza aştepta cu mare îngrijorare; ştia că Salvato nu 
putuse plăti decât jumătate din sumă, şi cunoştea zgârcenia 
colonelului Mejean. 

Salvato intră în odaie, cu zâmbetul pe buze. 

— Ei? întrebă ea cu vioiciune. 

— Ei bine, totul e în regulă. 

— Te crede pe cuvânt? 

— Nu, i-am dat o obligaţie?/7. Tu ieşi din castelul Sant- 
Elmo travestită în vivandieră şi ocrotită de uniforma 
franceză. 

— Dar tu? 

— Eu mai am de îndeplinit o mică formalitate, care mă va 
despărţi de tine un minut. 

— Ce formalitate? întrebă ea neliniştită. 

— Să dovedesc că, deşi născut la Molisa, sunt în serviciul 
Franţei. Nimic mai uşor, înţelegi; toate actele mele sunt la 
palatul Angri. 

— Deci mă părăseşti? 

— Numai pentru câteva ceasuri. 

— Câteva ceasuri? Ai spus un minut. 

— Un minut, câteva ceasuri. Drace! Cât de precis trebuie 
să mai fii cu tine. 

Luiza îşi aruncă braţele de gâtul lui şi-l sărută cu duioşie. 

— Eşti bărbat, eşti puternic, eşti un stejar, zise ea. Eu sunt 
o trestie. Dacă te îndepărtezi de mine, mă îndoaie orice 
vânt. Ce vrei? Iubirea ta e devotament, a mea nu-i decât 
egoism. 

Salvato 6 strânse la piept şi, fără voie, tresări atât de 
puternic, încât ea îl privi mirată. 

Tocmai atunci, uşa se deschise: se aducea costumul de 
vivandieră făgăduit Luizei. 

Salvato folosi întâmplarea pentru a-i „abate gândurile. îi 
arătă râzând diferitele piese ale costumului pe care trebuia 
să-l pună, şi Luiza începu să se îmbrace. 


Se vedea după seninătatea frunţii ei, că-şi uitase băânuielile 
trecătoare. Era fermecătoare în fusta scurtă cu reveruri 
roşii şi cu pălăria împodobită cu cocarda tricoloră. 

Salvato nu se mai sătura s-o privească şi să-i spună! „le 
iubesc? Te iubesc! Te iubesc!” 

Ea zâmbea şi zâmbetu-i era mai grăitor decât toate 
cuvintele la un loc. 

Ora trecu ca o clipă. Toba băâtu, vestind că grenadierii 
englezi luau în stăpânire poarta fortului. 

Salvato tresări fără voie; faţa-i păli uşor. 

Îşi aruncă o privire asupra curţii unde garnizoana era sub 
arme. 

— E timpul să coborâm, zise el, şi să ne luăm locul în 
rânduri. 

Amândoi coborâră; dar în prag, Salvato se oprise şi, 
pentru ultima dată, oftând şi cuprinzând camera dintr-o 
privire, o strânsese pe Luiza la pieptul lui. 

Şi acolo, fuseseră fericiţi. 

Prin cuvintele: Supuşii Maiestăţii Sale Siciliene vor fi 
predaţi aliaţilor, se înțelegeau ostaticii care fuseseră 
încredinţaţi lui Mejean. Aceştia, cinci la număr, erau în 
curte şi alcătuiau un grup aparte. 

Mejean făcu semn lui Salvato să se alăture lor, iar Luizei să 
treacă în urma rândurilor. 

O aşeză cât mai aproape de el pentru ca, la nevoit, s-o 
poată ocroti îndată. 

— Nimic de zis: colonelul Mejean îşi îndeplinea 
angajamentul cu cea mai desăvârşită grijă. 

Tobele bătură; răsună comanda: „Marş!” 

Rândurile se deschiseră, ostaticii îşi luară locurile. 

Tobele intrară pe poarta fortului, întreaga armată rusă, 
engleză şi napolitană aştepta afară. 

În fruntea armatei, cei trei ofiţeri superiori, ducele della 
Salandra, căpitanul Troubridge şi căpitanul Baillie alcătuiau 
un grup. 


Pentru a face onoare garnizoanei, îşi ţineau într-o mână 
pălăria şi în cealaltă sabia trasă. 

Ajungând la locul hotărât, colonelul Meje,an strigă: „Halt!” 

Soldaţii se opriră, ostaticii ieşiră din rânduri. 

Apoi, după cum se spunea în capitulare, soldaţii îşi 
depuseră armele; ofiţerii îşi păstrară spada pe care o 
vârâră din nou în teacă. 

Atunci, colonelul Mejean înainta spre grupul ofiţerilor 
aliaţi şi zise: 

— Domnilor, în virtutea articolului 6 din capitulare, am 
onoarea de a vă remite ostaticii care erau închişi în fort. 

— Recunoaştem că i-am primit, răspunse ducele della 
Salandra. 

Apoi, aruncându-şi ochii asupra grupului ce venea spre ei: 

— Dar, zise el, nu socoteam decât cinci şi sunt şase. 

— Al şaselea nu-i un ostatic, rosti Salvato; al şaselea e un 
inamic. 

Şi, cum privirile celor trei ofiţeri erau aţintite asupra lui, în 
timp ce colonelul Mejean, la rândul său, îşi vârâse spada în 
teacă şi se îndrepta să-şi reia locul în fruntea garnizoanei: 

— Eu sunt, urmă tânărul cu glas tare şi mândru, eu sunt 
Salvato Palmieri, supus napolitan, dar general în serviciul 
Franţei. 

Luiza, care urmărise toată scena cu ochii unei 
îndrăgostite, scoase un strigăt. 

— Se pierde, zise Mejean. De ce a vorbit? Era atât de 
simplu să nu spună nimic! 

— Dar, dacă se pierde, exclamă Luiza, trebuie, vreau să 
pier împreună cu el! Salvato! Salvato al meu! aşteaptă-mă! 
Şi, repezindu-se afară din rânduri, dându-l la o parte pe 
colonelul Mejean care-i închidea drumul, se aruncă în 

braţele tânărului, strigând: 

— Iar eu sunt Luiza San-Felice! Totul împreună cu el! Viaţa 
sau moartea! 

— Domnilor, o auziţi, zise Salvato. Nu vă mai cerem decât 
favoarea ca, pentru puţinele zile pe care le vom mai trăi, să 


nu ne despărțiți. 

Ducele della Salandra se întoarse spre ceilalţi doi, ca 
pentru a-i întreba. 

Aceştia priveau tinerii cu oarecare compătimire. 

— Ştiţi, rosti ducele, că sunt instrucţiuni, cu totul speciale 
ale regelui, care ordonă condamnarea la moarte a signorei 
San-Felice. 

— Dar ele nu opresc să fie condamnată la moarte 
împreună cu iubitul ei, puse în vedere Troubridge. 

— Nu. 

— Ei bine, să facem pentru ei ceea ce depinde de noi: să le 
îndeplinim această ultimă dorinţă. 

Ducele della Salandra făcu un semn: patru soldaţi 
napolitani ieşiră din rânduri. 

— Duceţi aceşti doi prizonieri la Castello-Nuovo, ordonă el: 
răspundeţi de ei cu capul. 

— E îngăduit signorei să-şi scoată costumul de travestire şi 
să-şi reia hainele? întrebă Salvato. 

— Şi unde-i sunt hainele? se informă ducele. 

— În camera ei din castelul Sant-Elmo. 

— Juri că nu-i un pretext pentru a încerca să fugiţi? 

— Vă jur că, signora şi cu mine, vom veni într-un sfert de 
oră să ne predăm în mâinile dumneavoastră. 

— Mergeţi! Ne încredem în cuvântul vostru. 

Cei doi bărbaţi se salutară, iar Salvato şi Luiza se 
înapoiară în fort. 

Deschizând din nou uşa camerei, pe care credea c-o 
părăsise pentru libertate, dragoste şi fericire, şi unde se 
reîntorcea prizonieră şi condamnată, Luiza se prăbuşi într- 
un fotoliu şi izbucni în plâns. 

Salvato îngenunche înaintea ei. 

— Luiza, îi zise el, Dumnezeu mi-e martor că am făcut totul 
pe lume pentru a te scăpa. Niciodată n-ai vrut să mă 
părăseşti; ai spus: „Să trăim ori să murim împreună!” Am 
trăit, am fost fericiţi împreună; în câteva luni, am avut mai 
multă bucurie decât jumătatea fiinţelor omeneşti în toată 


viaţa lor. Astăzi, când a sunat ceasul încercării, îţi va lipsi 
curajul? Biată copilă! Te-ai bizuit prea mult pe puterile tale? 
Suflet scump, nu te-ai judecat prea aspru? 

Luiza îşi ridică fruntea ascunsă la pieptul lui Salvato, îşi 
scutură părul lung ce-i cădea pe faţă, şi-l privi printre 
lacrimi. 

— lartă-mi, Salvato, o clipă de slăbiciune, răspunse ea; 
vezi că nu mă tem de moarte, fiindcă eu am căutat-o când 
am văzut că m-ai amăgit şi că vrei să mori fără mine, iubitul 
meu. Ai văzut că n-am şovăit şi că n-a întârziat cuvântul ce 
trebuia să ne unească. 

— Scumpă Luiza! 

— Dar revăzând camera aceasta, gândindu-mă la orele 
dulci pe care le-am petrecut aici, gândindu-mă că porţile 
unei închisori se vor deschide pentru noi, gândindu-mă că 
poate, fiind îndepărtați unul de altul, vom merge la moarte 
despărțiți. O! Da, mi s-a frânt inima. Dar, la glasul tău, 
priveşte! Lacrimile-mi seacă, zâmbetul îmi flutură pe buze. 
Câtă vreme va mai zvâcni viaţa în noi, ne vom iubi şi, câtă 
vreme ne vom iubi, vom fi fericiţi. Să vină moartea Dacă 
moartea e veşnicia, moartea va fi pentru noi iubirea 
veşnică. 

— A! O recunosc pe Luiza mea, exclamă Salvato. Apoi, 
ridicându-se şi luând-o cu braţul de mijloc, pe când gura-i 
atingea uşor buzele îi zise: 

— In picioare, în picioare, romano! în picioare, Aria! Le-am 
făgăduit să ne întoarcem peste un sfert de oră. Să nu-i 
facem s-aştepte nici o clipă. 

Luiza îşi recăpătase curajul. îşi scoase repede costumul de 
vivandieră şi se îmbrăcă iar cu hainele-i obişnuite; apoi, cu 
maiestatea unei regine, cu pasul pe care Virgiliu îl dă 
mamei lui Enea78şi trădează zeițele, cobori scara, străbătu 
curtea şi, sprijinindu-se de braţul lui Salvato, ieşi din 
fortăreață şi merse de-a dreptul spre cei trei şefi ai armatei 
aliate. 


— Domnilor, le zise ea, cu desăvârşită graţie şi cu glasul 
cel mai melodios, primiţi, totodată, mulţumirile unei femei şi 
binecuvântările unei muribunde - că, v-am mai spus-o, sunt 
condamnată de mai înainte - pentru îngăduinţa de a nu fi 
despărțiți! Şi, dacă puteţi face să fim închişi împreună, să 
mergem la supliciu împreună, să urcăm pe acelaşi eşafod, 
binecuvântarea aceasta o voi mai rosti sub securea călăului. 

Salvato îşi desprinse sabia şi o întinse lui Baillie şi lui 
Troubridge, care se traseră înapoi - apoi ducelui della 
Salandra. 

— O iau, domnule, fiindcă sunt silit s-o iau, zise acesta; dar 
Dumnezeu mi-e martor că aş vrea mai bine să ţi-o las. Voi 
spune mai mult, domnule: sunt soldat şi nu jandarm, şi cum 
n-am nici un ordin în privinţa dumitale... 

Se uită la cei doi ofiţeri, care făcură semn ducelui că-l lasă 
să hotărască. 

— Redându-mi libertatea, rosti Salvato, care înţelese ce 
însemnau vorbele întrerupte şi semnul care încheia gândul 
ducelui della Salandra, redându-mi libertatea, o redaţi şi pe 
a signorei? 

— Cu neputinţă, domnule! răspunse ducele; signora e 
nominal desemnată de rege; signora trebuie să fie judecată. 
Din tot sufletul doresc să nu fie condamnată. 

Salvato salută. 

— Ce a făcut pentru mine, fac şi eu pentru ea; amândouă 
destinele noastre sunt nedespărţite în viaţă ca şi-n moarte. 

Şi Salvato depuse o sărutare pe fruntea aceleia cu care 
acum se logodise pentru veşnicie. , 

— Signora, zise ducele della Salandra, am cerut să se 
aducă o trăsură, nu veţi avea neplăcerea de a străbate 
străzile Neapolului între patru soldaţi. 

Luiza făcu un semn de mulţumire. 

Cu patru soldaţi înaintea lor, amândoi coborâră drumul 
spre Petraio până la vico Santa-Maria-Apparente. Acolo îi 
aştepta o trăsură în mijlocul unei mari mulţimi de curioşi 
adunaţi. 


În primul rând al mulţimii, era un călugăr din ordinul 
Saint-Benoit. 

În clipa când Salvato trecu ce dinaintea lui, călugărul îşi 
ridică gluga. Salvato tresări. 

— Ce ai? întrebă Luiza. 

— Tatăl meu! îi murmură el la ureche; nimic nu-i pierdut! 

36. GROAPA CROCODILULUI. 

Dacă la Castello-Nuovo, cereţi să vedeţi închisoarea 
numită Groapa crocodilului, portarul vă va arăta întâi 
scheletul uriaşei reptile care i-a dat numele; iar tradiţia 
susţine că a fost prinsă în groapa aceea; apoi vă va pune să 
treceţi pe sub poarta deasupra căreia i se întinde scheletul, 
pe urma vă va însoţi la o uşă îngustă ce dă pe o scară cu 
douăzeci şi două de trepte şi duce la oa treia poartă de 
stejar masiv, căptuşită cu fier ce, în sfârşit, se deschide într- 
o văgăună adâncă şi întunecoasă. 

În mijlocul acestui mormânt, lucrare nelegiuită, săpată de 
mâna oamenilor, pentru a îngropa cadavrele vii ale 
semenilor lor, te izbeşti de un bloc de granit, de care n-ai 
altă posibilitate să te prinzi decât drugul de fier care-l 
străbate. Mormanul acesta de granit închide gura unui puţ 
comunicând cu marea. în zilele de vijelie, valurile 
zbuciumate îşi aruncă săltând spuma prin crăpăturile 
pietrei rău îmbinată cu pardoseala; atunci apa sărată se 
revarsă în văgăună şi urmăreşte prizonierul până în 
colţurile cele mai îndepărtata ale închisorii. 

Prin această gură a prăpastiei, spune lugubra legendă, se 
ivea odinioară, ieşind din largul sân al mării, 
dezgustătoarea reptilă care a dat numele ei gropii. 

Mai totdeauna, găsea în temniţă o pradă omenească şi, 
după ce-o sfâşia, se cufunda din nou în viitoare. 

Acolo, mai spune vorba din popor, aruncară spaniolii 
nevasta şi pe cei patru copii ai lui Massaniello, acel rege al 
lazzaronilor care încercă să elibereze Neapolul, iar puterea 
îl ameţi, nici mai mult nici mai puţin decât pe un Caligula 
sau pe un Neron. 


În temniţa aceasta, ordonă comandantul din Castello- 
Nuovo să fie duşi Salvato şi Luiza. 

La licăreala unei lămpi atârnate de tavan, cei doi 
îndrăgostiţi văzură mai mulţi prizonieri care, la intrarea lor, 
îşi întrerupseră conversaţia şi-i priviră îngrijoraţi. Dar, mai 
obişnuiţi cu semiintunericul temniţei, ochii prizonierilor 
recunoscură pe noii veniţi, şi îi primi cu un strigăt de 
bucurie şi de compătimire totodată. Un bărbat se aruncă la 
picioarele Luizei, o femeie o luă de gât; trei prizonieri 
înconjurară pe Salvato apucându-l de mâini; curând toţi 
alcătuiră un singur grup, şi în glasurile lor nedesluşite ar fi 
fost greu să deosebeşti dacă era mai multă mulţumire decât 
durere. 

Bărbatul care se aruncase la picioarele Luizei era Mi 
chele; femeia care o luase de gât era Eleonor Pimentel; cei 
trei prizonieri care-l înconjuraseră pe Salvato erau 
Dominico Cirillo, Manthonnet şi Velasco. 

— Ah! biată, scumpă surioară! exclamă cel dintâi Michele; 
cine ne-ar fi spus că vrăjitoarea Nanno prezicea atât de 
drept şi ghicea atât de adevărat? 

Luiza nu-şi putu stăpâni un fior şi, cu un zâmbet 
melancolic, îşi trecu mâna pe gâtu-i atât de plăpând şi de 
delicat, şi clătină din cap, ca pentru a spune că el nu va da 
prea mare osteneală călăului. 

Vai! se înşela chiar şi-n această ultimă speranţă. 

Frământarea pricinuită printre prizonieri de sosirea lui 
Salvato şi a Luizei încă nu se potolise, când uşa se deschise 
din nou şi în pragul întunecat se ivi un bărbat înalt, în 
uniforma de general republican, pe care o purta şi 
Manthonnet. 

— Drace! făcu el intrând, sunt ispitit să spun ca lugurta79; 
„Băile de aburi din Roma nu-s calde.” 

— Hector Caraffa! exclamară două-trei glasuri. 

— Dominico Cirillo! Velasco i Manthonnet! Salvato! în tot 
cazul, aici e o societate mai bună decât în temniţa 
Mamertina. Doamnelor, servitorul vostru! Cum să nu! 


Signora Pimentel! Signora San-Felice! Dar totu-i întrunit 
aici: ştiinţa, curajul, poezia, iubirea, muzica. N-o s-avem 
timp să ne plictisim. 

— Nu cred c-or să ni-l lase, zise Cirillo cu glasu-i blând şi 
trist. 

— Dar de unde vii oare, scumpul meu Hector? întrebă 
Manthonnet. Te credeam departe de noi, în siguranţă după 
zidurile din Pescara. 

— Într-adevăr, acolo eram, răspunse Hector. Dar aţi 
capitulat. Cardinalul Ruffo mi-a trimis o copie a capitulării 
voastre şi mi-a scris să fac la fel ca voi; tot atunci, abatele 
Pronio îmi scria să mă predau în aceleaşi condiţii, 
făgăduindu-mi nu numai să scap cu viaţă, dar şi autorizaţia 
de-a pleca în Franţa. Nu m-am socotit dezonorat să fac ce 
aţi făcut şi voi; am iscălit şi am predat oraşul, după cum aţi 
predat forturile. A doua zi, abatele a venit la mine, plouat şi 
neştiind cum să-mi dea ştirea. Ce-i drept nu era bună. 
Regele îi scrisese că, deoarece tratase cu mine fără 
împuternicire, trebuia să mă predea lui, legat burduf, că de 
nu, răspundea cu capul său de al meu. Pronio ţinea la capul 
său, deşi nu era frumos; a pus să mă lege de mâini şi de 
picioare, şi m-a trimis la Neapole într-o căruţă cum trimiţi 
un vițel la târg. Abia la Castelio-Nuovo, şi după ce poarta s- 
a închis în urma mea, mi-au dezlegat frânghiile şi m-au adus 
aici. lată toată povestea mea. La rândul vostru, să mi le 
spuneţi pe ale voastre. 

Fiecare şi-o istorisi pe a lui, începând cu Salvato şi Luiza. 
O cunoaştem. Le ştim de asemenea şi pe ale lui Cirillo, 
Velasco, Manthonnet şi Pimentel, în baza tratatelor 
coborâseră în feluce şi Nelson îi oprise prizonieri. 

— Fiindcă veni vorba, zise Ettore Caraffa, după ce fiecare 
îşi isprăvi povestirea, o să vă dau o veste bună: Nicolino e 
salvat. 

O voioasă exclamaţie ieşi din toate gurile, şi cerură 
amănunte. 


Vă amintiţi că, înştiinţat de cardinalul Ruffo, Salvato 
însărcinase la rându-i pe Nicolino să-l înştiinţeze pe amiral 
că viaţa-i era ameninţată, Nicolino sosise la ferma unde-i 
era ascuns unchiul, un ceas după ce fusese arestat. Aflase 
de trădarea fermierului, nu întrebase nimic mai mult şi se 
dusese să-l ajungă din urmă pe Ettore Caraffa. 

Ettore Caraffa îl primise la Pescara, unde luase parte la 
apărarea oraşului în ultimele zile; dar, când fusese vorba să 
se predea abatelui Pronio, Nicolino nu avusese încredere, 
se îmbrăcase cu straie ţărăneşti şi plecase în munte. Era 
singurul ce nu căzuse în mâinile reacţiunii. 

Prizonierii se bucuraseră mult de vestea bună; apoi, după 
cum am spus, în tristeţea lor, aveau marea mulţumire de a fi 
întruniţi. După cât se părea, vor fi judecaţi şi executaţi 
împreună. Girondinii80avuseseră aceeaşi fericire, şi se ştie 
că o folosiseră. 

Se aduse masa pentru toţi şi saltele pentru noii veniţi. In 
timp ce mânca, Cirillo îşi puse la curent cei trei noi tovarăşi 
cu datinile şi obiceiurile temniţei, în care locuiau deja de 
treisprezece zile şi treisprezece nopţi. 

Închisorile erau ticsite: regele, am văzut-o în una din 
scrisorile lui, mărturisea opt mii de prizonieri. 

Fiecare din cercurile acestea ale infernului, pentru care ar 
fi fost nevoie de un Dante spre a fi bine descris, îşi avea 
demonii speciali însărcinaţi să chinuiască osândiţii. 

Trebuiau să facă lanţurile mai grele, să aţâţe setea, să 
prelungească postul, să ia lumina, să spurce alimentele şi, 
făcând din viaţă o caznă crâncenă, să-i împiedice totuşi pe 
prizonieri să moară. 

Într-adevăr, trebuiau să-şi închipuie că, supuşi unor 
asemenea chinuri înaintea caznelor dezonorante, 
prizonierii ar chema în ajutor sinuciderea ca pe un înger 
mântuitor. 

Sub cuvânt de percheziţie, se intra de trei-patru ori pe 
noapte în temnițe, şi erau deşteptaţi cei care puteau dormi. 
Totul era oprit; nu numai cuţitele şi furculiţele, ci şi 


paharele, căci cu un ciob de sticlă puteai să-ţi deschizi 
vinele; cearşafurile şi prosoapele, fiindcă tăindu-le făşii şi 
împletindu-le, puteau sluji drept frânghii sau chiar de scări. 

Istoria a păstrat numele a trei dintre torţionarii aceştia. 

Unul era elveţian, pe nume Duece, care se dezvinovăţea 
de cruzimea lui spunând că avea o familie numeroasă de 
hrănit. 

Altul era un colonel din Gambs, un neamţ care fusese sub 
ordinele lui Mack şi fugise ca şi el. 

În sfârşit, al treilea, vechea noastră cunoştinţă, Scipion 
Lamarra, stegarul reginei, pe care-l recomandase atât de 
călduros cardinalului, şi făcuse cinste regalei sale 
ocrotitoare arestând, prin trădare, pe Caracciolo şi 
ducându-l pe bardul bastimentului Foudroyant. 

Dar prizonierii se înţeleseseră între ei să nu facă plăcerea 
călăilor de a le privi suferinţele. Dacă veneau în timpul zilei, 
vorbeau mai departe, schimbându-şi doar locul; atâta tot, 
după ordinul vizitatorilor; în timp ce Wasco, muzician 
plăcut, căruia i se îngăduise să-şi ia ghitara, le însoțea 
percheziţiile cu melodiile cele mai vesele şi cu cântecele lui 
cele mai voioase. Dacă era noapte, fiecare se ridica fără 
vaiete nici murmure, şi totul se isprăvea repede, deoarece 
fiecare, neavând decât o saltea, se arunca pe ea gata 
îmbrăcat. 

În timpul acesta cât mai grabnic cu putinţă, mănăstirea 
Monte-Oliveto era prefăcută în tribunal. Mănăstirea fusese 
întemeiată în 1411, de Cuzella d'Origlia, favoritul regelui 
Ladislas; Torquato 'Tasso îşi găsise aici adăpost şi făcuse un 
popas între nebunie şi închisoare; prizonierii trebuiau să 
facă un popas între închisoare şi moarte. 

Popasul era scurt, şi moartea nu se lăsa aşteptată. Junta 
de Stat lucra după codul sicilian, adică în virtutea vechei 
proceduri a baronilor sicilieni răzvrătiți. Pentru a o aplica, 
se lua o lege din codul lui Roger, uitându-se că acesta, 
ţinând mai puţin la prerogativele lui decât regele 
Ferdinand, nu declarase că un rege nu tratează cu 


răzvrătiţii, ba, dimpotrivă, după ce semnase un tratat cu 
locuitorii din Bari şi din Trani, care se revoltaseră contra 
lui, îl respectase întocmai. 

Această procedură, ce semăna cu a camerei obscure, era 
groaznică, întrucât nu prezenta nici o siguranţă pentru 
învinuiți. Denunţurile şi spionajul se admiteau drept dovezi, 
iar denunţătorii şi spionii drept martori. Dacă judecătorul 
găsea util, tortura venea în ajutorul răzbunării, pentru care 
mai era încă un sprijin, acuzatori şi apărători fiind toţi 
oamenii juntei, adică oamenii regelui. Nici unii nici alţii nu 
erau oamenii acuzaților. Afară de aceasta, acuzatorii, 
înţeleşi în taină şi fără confruntare cu martorii acuzării, 
acuzaţii nu aveau drept cumpănă martorii apărării care, 
nefiind chemaţi nici public nici în taină, lăsau inculpatul sub 
întreaga povară a acuzării şi la cheremul judecătorilor săi. 
Sentința, lăsată atunci în seama conştiinţei acelora care 
aveau însărcinarea de-a se pronunţa, rămânea la bunul plac 
al urii regale, fără apel, fără amânare, fără recurs. 
Spânzurătoarea era ridicată la poarta tribunalului; sentinţa 
pronunţată noaptea, publicată a doua zi, se executa în ziua 
următoare. Douăzeci şi patru de ore în capelă, apoi 
eşafodul. 

Pentru cei pe care Maiestatea Sa îi graţia, rămânea 
groapa de la Favignana, adică un mormânt. 

Înainte de-a ajunge în Sicilia, călătorul ce merge din orient 
în occident, vede avântându-se din sinul mării. între, 
Marsala şi Trapani, o stâncă deasupra căreia se înalţă o 
fortăreață, adică Agnsa romanilor, insulă fatală, închisoare 
încă de pe vremea împăraţilor pagini. O scară, săpată în 
piatră, duce de la vârful ei la o văgăună la nivelul mării. O 
lumină jalnică pătrunde în ea, fără ca niciodată lumina 
aceasta să fie încălzită de o rază de soare. In sfârşit, din 
boita ei cade o apă rece, ploaie veşnică ce roade granitul 
cel mai tare şi omoară omul cel mai voinic. 

Groapa, mormântul acesta, era clemenţa regelui 
Neapolului! 


Să ne întoarcem la povestirea noastră. 

Am văzut - în seara când beccaiul, ţinându-l prizonier pe 
Salvato, şi vrând să-l spânzure, se duse după călău până în 
cocioaba lui - am văzut că meşter Donato tocmai socotea 
câştigul pe care i-l vor aduce numeroasele execuţii ce nu 
puteau să-i scape. 

Pe aceste câştiguri se întemeia zestrea de trei sute de 
ducați, pe care o făgăduia fetei lui, în ziua când se va mărita 
cu Giovanni, fiul cel mai mare al bătrânului Basso 'Tomeco. 

Încet meşter Donato îşi arătase o bucurie ce nu se putea 
asemui decât cu a bătrânului Basso 'Tomeo, când văzuse că 
în urma rupturii tratatelor, închisorile gemeau de învinuiți, 
şi aflase chiar din gura regelui că răzvrătiţii nu vor fi 
graţiaţi. 

Erau opt mii de prizonieri, aşa că pe puţin, vor fi măcar 
patru mii de execuţii. 

Patru mii de execuţii, cu zece ducați primă de execuţie, 
făceau patruzeci de mii de ducați; iar patruzeci de mii de 
ducați, erau două sute de mii de franci. 

Încât meşter Donato şi cumătrul său pescarul Basso 
Tomeo şedeau, în primele zile de iulie, la aceeaşi masă unde 
i-am mai văzut, bând un fiasco de vin din Capri, ceva 
neobişnuit, pe care crezuseră că şi-l pot îngădui, dat fiind 
împrejurarea, şi socotind pe degete ce puteau aduce chiar 
cât mai puţine execuţii. 

Acel „cât mai puţine”, spre marea lor mulţumire, nu putea 
fi mai prejos de treizeci-patruzeci de mii de ducați. 

Ţinând seama de cifra aceasta, şi dacă o atingea, meşter 
Donato făgăduia să mărească zestrea până la şase sute de 
ducați. 

Ajunsese la cedarea aceasta, şi poate că, mulţumită bunei 
dispoziţii pe care i-o dădea perspectiva de spânzurători şi 
de eşafod ce se întindea cât vedea cu ochii, ca aleea 
Sfincşilor din 'leba, avea să mai facă vreo concesiune, când 
uşa se deschise şi un uşier de la Vicaria, pierdut în 
penumbră, întrebă: 


— Meşter Donato? 

— Apropie-te la ordin! răspunse el, neştiind cu cine avea 
de-a face, şi pornit pe veselie cum era, de socotelile făcute 
şi de vinul băut. 

— Ba chiar dumneata apropie-te la ordin! răspunse uşierul 
cu glas poruncitor, că nu eu am de primit un ordin, ci 
dumneata ai de primit un ordin de la mine. 

— Bree! exclamă moş Basso 'Tomeo, obişnuit să zărească în 
beznă, mi se pare că văd lucind un lanţ de argint pe o haină 
neagră. 

— Uşierul de la Vicaria, repetă glasul, din partea 
procurorului. Te priveşte dacă-l faci s-aştepte. 

— Du-te repede, du-te repede, cumetre! îl îmbie Basso 
Tomeo. Pare-se că treaba se îngroaşă. 

Şi prinse a cânta tarantela ce începe cu poeticul vers: 

Polichinelle81 are trei porci... 

— lată-mă! strigă meşter Donato, ridicându-se cu vioiciune 
de la masă şi alergând spre uşă. Bine ai spus, Excelenţă, 
monsenior Guidobaldi nu trebuie s-aştepte. 

Fără să-şi mai ia pălăria, meşter Donato îl urmă pe uşier. 

Drumul e scurt de la strada Suspinelor-din-Prăpastie la 
Vicaria. 

Vicaria e fostul castel Capuano. în timpul revoluţiei 
napolitane, jucă rolul pe care-l avusese Conciergeria82în 
revoluţia franceză: servi osândiţilor drept popas între 
judecată şi moarte. 

Aici, pacienţii, pentru a întrebuința expresia consacrată la 
Neapole, erau aşezaţi în capelă. 

Capela, care nu-i decât sucursala închisorii, nu mai fusese 
utilizată de la execuțiile lui Emmanuele de Deo, Galiani şi 
Vitagliano. 

Procurorul fiscal Guidobaldi o vizită, o cercetă şi dispuse 
să fie reparată. 

Trebuia să se asigure că broaştele, zăvoarele şi inelele 
înţepenite în podea erau tari şi puteau ţine la orice 
încercare. 


Aflându-se acolo, se gândise să facă două trebi deodată şi 
să trimită după călău. 

În timpul şederii noastre la Neapole, am vizitat cu un 
respect oarecum cuvios capela aceasta, unde totul, afară de 
tabloul scos din marele altar, e în aceeaşi stare ca pe atunci. 

Se înalţă în centrul închisorii. Ajungi la ea trecând prin 
trei-patru porţi zăbrelite. 

Urci două trepte înainte de a intra în adevărata capelă, 
adică în camera unde este altarul, luminată de o singură 
fereastră joasă, chiar la nivelul podelei, şi cu două rânduri 
de gratii. 

Din camera aceasta, coborând patru-cinci trepte, dai într- 
alta. 

Acolo îşi petreceau condamnaţii ultimele douăzeci şi patru 
de ore din viaţă. 

Verigi groase de fier înţepenite în pardoseală arată locul 
unde condamnaţii, culcaţi pe saltele, îşi vegheau agonia. 
Lanţul lor se lega de inelele acestea. 

Pe o faţă a zidului era pe atunci, şi mai este şi astăzi, o 
mare frescă înfăţişându-l pe Isus pe cruce şi pe Măria 
îngenuncheată la picioarele lui. 

În spatele camerei, şi comunicând cu ea, se află o săliţă cu 
intrare separată. 


În săliţă şi prin intrarea ei, se introduceau penitenţii albi 
care se însărcinau să însoţească, să îmbărbăteze şi să 
susţină condamnaţii în clipa morţii. 

În această confrerie, ai cărei membri se numesc bianchi, 
sunt preoţi şi laici. Preoţii ascultă spovedania, dau iertarea 
păcatelor şi sfânta împărtăşanie, adică ultima grijanie, mai 
puţin mastul. 

Maslul fiind menit bolnavilor, iar condamnaţii nefiind 
bolnavi, ci sortiţi să piară prin accident, nu pot primi maslul 
care-i taina bisericească a agoniei. 

După ce au intrat în săliţa, unde-şi pun veşmântul lung şi 
alb ce le-a dat numele de bianchi, penitenţii nu mai 
părăsesc condamnatul, decât atunci când trupul său e 
depus în groapă. 

Stau lângă el tot intervalul care desparte închisoarea de 
eşafod. Acolo, îşi lasă mâna pe umărul său pentru a-i da 
răgaz pacientului să le spună ce are pe inimă, iar călăul nu 
poate să-l atingă decât după ce-şi ridică mina şi rostesc: 

— Omul e al tău. 

Spre acest ultim popas aşezat pe drumul morţii, uşierul de 
la Vicaria îl însoțea pe meşter Donato, care intră, se sui pe 
scara din stânga ce ducea la închisoare, merse de-a lungul 
unui coridor întreg mărginit cu temnițe, trecu prin două 
porţi zăbrelite, urcă altă scară, mai trecu printr-o a treia 
poartă şi se găsi la uşa capelei. 

Intră. Prima încăpere, adică a capelei, era pustie, înainta 
într-a doua şi-l văzu pe procurorul fiscal care punea să se 
întărească uşa bianchilor, cu două broaşte şi trei zăvoare. 

Rămase în picioare în josul scării, şi aşteptă respectuos ca 
procurorul fiscal să-şi dea seama de prezenţa lui şi să-i 
vorbească. 

După câteva clipe, acesta se întoarse şi-l descoperi pe cel 
după care trimisese. 

— A! dumneata eşti, meştere Donato, îi zise el 

— Gata să vă execut ordinele, Excelenţă, răspunse călăul. 

— Ştii că vom avea destule execuţii? 


— Ştiu, făcu meşter Donato cu o strâmbătură pe care voia 
s-o treacă drept un zâmbet. 

— De aceea am dorit ca înainte de-a începe, să ne 
înţelegem bine asupra lefii dumitale. 

— A! E foarte simplu, Excelenţă, răspunse meşter Donato 
cu o înfăţişare nepăsătoare. Am şase sute de ducați leafă 
fixă şi zece ducați primă de execuţie. 

— E foarte simplu! Drace! Dar nu te sfieşti de loc, meştere. 
Eu nu găsesc asta de loc aşa de simplu. 

— De ce? întrebă meşter Donato, începând să se 
îngrijoreze. 

— Fiindcă, presupunând că vor fi patru mii de execuţii a 
zece ducați una, asta face pur şi simplu patruzeci de mii de 
ducați, fără a mai socoti lefurile fixe, adică aproape de două 
ori cât câştigă tot tribunalul, de la grefier şi până la 
preşedinte. 

— E adevărat, recunoscu meşter Donato; clar eu singur 
fac treaba pe care o fac ei toţi împreună, şi treaba mea e 
mai crudă: ei condamnă, eu execut. 

Procurorul fiscal, care tocmai se asigura că un inel era 
bine înţepenit în podea, se îndreptă din şale, îşi ridică 
ochelarii pe frunte şi-l privi. 

— Ah! Ah! exclamă el, asta-i părerea dumitale, meştere 
Donato. Totuşi este o deosebire între dumneata şi 
judecători: judecătorii sunt inamovibili, iar dumneata poţi fi 
destituit. 

— Eu? Şi de ce aş fi destituit? N-am voit vreodată să-mi fac 
datoria? 

— Eşti învinuit de-a fi slab pentru cauza cea dreaptă. 

— A! Nemaipomenit! Eu care am stat cu braţele 
încrucişate în tot timpul aşa-zisei republici. 

— Fiindcă a fost atât de proastă să nu ţi le descrucişeze. în 
tot cazul, să ştii un lucru: sunt douăzeci şi patru de 
denunţuri împotriva dumitale, şi mai mult de o mie două 
sute de cereri pentru a te înlocui. 


— Ah! Sfântă madonă del Carmine, ce-mi spuneţi, 
Excelenţă! 

— Şi fără spor, fără prime şi cu leafă fixă. 

— Dar, Excelenţă, gândiţi-vă la munca pe care o voi avea. 

— O să cumpănească timpul cât ai stat degeaba. 

— Dar Excelenţa Voastră vrea oare ruina unui biet tată de 
familie? 

— Ruina ta! De ce gândeşti că-ţi vreau ruina? Mă aleg eu 
cu vreun folos? Dealtminteri, mi se pare că un om nu-i 
ruinat cu opt sute de ducați leafă. 

— Mai întâi, reluă repede meşter Donato, n-am decât şase 
sute. 

— Mărinimia Juntei adaugă, dat fiind împrejurările, două 
sute de ducați la leafa ta. 

— A! domnule procuror fiscal, ştiţi bine că nu-i drept. 

— Nu ştiu dacă-i drept, zise Guidobaldi, pe care discuţia 
începea să-l obosească; dar ştiu că trebuie să te hotărăşti. 

— Dar gândiţi-vă, Excelenţă... 

— Nu primeşti? 

— Ba nu! Ba nu! exclamă meşter Donato; pun numai în 
vedere Excelenței Voastre că am o fată de măritat, că copiii 
noştri sunt greu de căpătuit, şi că mă bizuisem pe 
întoarcerea mult i; bitului nostru rege ca s o înzestreze pe 
biata mea Marina. 

— E frumoasă fiică-ta?... 

— E cea mai frumoasă fată din Neapole. 

— Ei bine, junta va face un sacrificiu: va da o mie de ducați 
de fiecare execuţie pentru zestrea fiicei tale. Numai că va 
veni să-l încaseze chiar ea. 

— Unde? 

— La mine acasă. 

— Va fi o mare cinste, Excelenţă; dar oricum! 

— Oricum ce? 

— Sunt un om ruinat, asta-i tot. 

Şi, oftând de-ar fi mişcat pe oricare altul decât un 
procuror fiscal, meşter Donato ieşi de la Vicaria şi se 


întoarse la locuinţa lui, unde-l aşteptau Basso Tomeo şi 
Marina, cel dintâi cu nerăbdare, a doua cu nelinişte. 

Vestea, proastă pentru meşter Donato, era bună pentru 
Marina şi pentru Basso Tomeo, aşa că, aidoma celor mai 
multe veşti din lume, în virtutea legii filosofice a 
compensaţiei, aduse durere unora şi bucurie altora. 

Dar, pentru a cruța mândria conjugală a lui Giovanni, nui 
se spuse articolul din tratatul încheiat între tatăl ei şi 
procurorul fiscal, articol prin care Marina era nevoită să se 
ducă ea însăşi să încaseze prima83. 

37. EXECUŢIILE. 

Regele părăsi Neapolul sau mai bine zis limba de pământ 
ce înaintează în mare la Pausilippe - căci, după cum am 
spus, nu îndrăznise să coboare la Neapole nici măcar o dată 
în cele douăzeci şi opt de zile cât rămăsese în golf - regele, 
spunem noi, părăsi Pausilippe la 6 august, pe la amiază. 

Cum se poate vedea din următoarea scrisoare, adresată 
cardinalului, călătoria fu bună, şi nici un cadavru, ca al lui 
Caracciolo, nu mai veni să se ridice înaintea bastimentului 
său. 

lată scrisoarea regelui: 

Palermo, 6 august 1799 „Eminentissime, nu vreau să 
întârzii o clipă să vă aduc la cunoştinţă că am ajuns cu bine 
la Palermo, după cea mai plăcută călătorie din lume, dat 
fiind că, marţi dimineaţa, la ora unsprezece, eram la 
Pausilippe, şi că astăzi la ora două, am ancorat în portul 
Palermo, cu o briză încântătoare şi o mare ca un lac. Mi-am 
revăzut toată familia în deplină sănătate, şi am fost primit 
cum vă puteţi închipui. Cât vă priveşte, daţi-mi veşti bune 
despre treburile noastre. îngrijiţi-vă bine, şi credeţi-mă 
mereu al vostru acelaşi afectuos, Ferdinand B.” 

Dar regele nu voise să plece fără a fi văzut manevrând 
junta şi oficiind călăul. La 6 august, adică în ziua când 
plecă, execuțiile începuseră de mult, şi chiar şapte victime 
fuseseră jertfite pe altarul răzbunării. 


Să însemnăm spre amintire numele celor dintâi şapte 
martiri, şi să spunem unde au fost executaţi. 

La poarta Capuana: 

6 iulie - Dominico Perla. 

7 iulie - Antonio Tramaglia. 

8 iulie - Giuseppe Lotella. 

13 iulie - Michelangelo Ciccone. 

14 iulie - Nicola Carlomagno. In Piaţa-Veche: 

20 iulie - Andrea Vitagliano. In Castello-del-Carmine: 3 
august - Gaetano Rossi. 

N-am găsit nici o urmă de a lui Dominico Perla decât în 
lista executaţilor. Zadarnic am cercetat cine era şi crima pe 
care o săvârşise. Numele său, ultimă ingratitudine a soartei, 
nu-i înscris nici măcar în cartea Martirii libertăţii italiene de 
Otto Vanucci. 

Despre al doilea, adică despre Tramaglia, am găsit simpla 
menţiune: „Antonio Tramaglia, ofiţer.” 

Al treilea, Giuseppe Lotella, era un biet birtaş stabilit lingă 
teatrul Florentinilor. 

Al patrulea, Michelangelo Ciccone, e o veche cunoştinţă de 
a noastră. într-adevăr, vă amintiţi de preotul patriot după 
care trimisese Domenico Cirillo pentru a primi spovedania 
zbirului. Ajunsese renumit, cum credem c-am spus-o, prin 
propovăduirea-i liberală în aer liber. Pusese să se ridice 
tribune lângă toţi arborii libertăţii şi, cu un crucifix în mână, 
vorbind în numele primului martir al libertăţii acestuia, al 
cărei martir avea să fie la rândul său, istorisea mulţimii 
întunecatele grozăvii ale despotismului şi măreţele biruinţe 
ale libertăţii - sprijinindu-şi mai cu seamă predicile pe 
faptul că Hristos şi apostolii au propovăduit totdeauna 
libertatea şi egalitatea. 

Al cincilea, Nicola Carlomagno, fusese comisar al 
Republicii. Urcat pe eşafod, şi pe când se pregătea frânghia 
ce trebuia să-l gâtuie, îşi aruncă o ultimă privire asupra 
mulţimii ce-l înconjura şi, văzând că se înghesuia voioasă 
exclamă cu glas tare: 


— Popor tâmpit! 'Te bucuri astăzi de moartea mea; dar va 
veni ziua când o vei plânge cu lacrimi amare; căci sângele 
meu se va revărsa peste capetele voastre ale tuturor şi, 
dacă aveţi fericirea de-a fi morţi, peste capetele copiilor 
voştri! 

Andrea Vitagliano, al şaselea, era un tânăr frumos şi 
încântător de douăzeci şi opt de ani, pe care nu trebuie să-l 
luăm drept celălalt martir al libertăţii ce murise cu patru 
ani în urmă, pe acelaşi eşafod ca Emmanuele de Deo şi 
Galiani. 

leşind din închisoare pentru a se duce la supliciu, spuse 
temnicerului, dându-i puţinii bani pe care-i avea asupra lui: 

— Să ai grijă de tovarăşii mei. Sunt oameni şi, cum şi tu 
eşti om, poate că într-o zi vei fi tot atât de nenorocit ca ei. 

Şi merse zâmbind la supliciu, urcă zâmbind pe eşafod şi 
muri zâmbind. 

Al şaptelea. Gaetano Rossi, era ofiţer; dar, cum fu executat 
în fortul del Carmine, nu s-a putut afla nici un amănunt 
despre moartea lui. 

Într-o singură bibliotecă, s-ar putea găsi amănunte ciudate 
despre morţile necunoscute: în arhivele confreriei 
bianchilor care, după cum am spus, însoțesc condamnaţii la 
eşafod; dar confreria, cu totul devotată dinastiei răsturnate, 
n-a vrut să ne dea nici o lămurire. 

După primele capete căzute sau primele trupuri atârnate 
de spânzurătoare, Neapole rămase unsprezece zile fără 
execuţii. Poate că se aşteptau ştiri din Franţa. 

Situaţia noastră nu era cu totul deznădăjduită în Italia. 
Championnet, am mai spus-o, în urma revoluţiei de la 20 
prerial84fusese repus în fruntea armatei din Alpi şi 
obținuse un strălucit succes. Or, numele lui Championnet 
era o sperietoare pentru Neapole, pentru că-l văzuseră 
sosind atât de repede de la Civita-Castellane la Capua. încât 
se credea că-i va trebui abia de două ori atâta timp ca să 
vină de la Torino la Neapole. 


Câteva glasuri începeau să rostească numele lui 
Bonaparte. 

Însămi regina, într-una din scrisorile ei pe care credem că 
am citat-o, spunea, în legătură cu flota franceză ce 
ameninţa Sicilia că, fără îndoială, flota avea drept ţintă să-l 
aducă pe Bonaparte din Egipt. Regina văzuse bine. Nu 
numai Directoratul se gândea la întoarcerea lui Bonaparte, 
ci şi fratele său Joseph îi scria pentru a-i spune situaţia 
armatelor noastre în Italia şi a-i grăbi întoarcerea în Franţa. 

Scrisoarea fusese adusă lui Bonaparte personal, la asediul 
Saint-Jean-d'Acre, de un grec numit Barbaki, căruia i se 
făgăduise treizeci de mii de franci dacă va înmâna 
scrisoarea în acest fel. lar Bonaparte primea scrisoarea, 
care cea dintâi îi dădea gândul de a se întoarce în Franţa, în 
luna mai 1799, adică tocmai când avea loc marşul 
reacţionar al cardinalului. 

Toate împrejurările acestea, la care se adăuga lipsa 
regelui ce redăduse oarecare putere cardinalului, sileau 
moartea să facă un popas. Mai cu seamă, îl întrista pe 
cardinal să lase a fi executaţi oameni a căror viaţă o 
garantase prin capitularea lui şi, printre ei, puternicul între 
puternici, vajnicul căpitan Hector Caraffa, pe care l-am 
văzut cu o scară pe umăr, cu sabia între dinţi şi steagul 
independenţei în mână. urcându-se pe zidurile cetăţii ce 
era o feudă a familiei lui; în sfârşit, pe care printr-o 
scrisoare a lui, îl îndemnase el însuşi să se predea. 

Dar, în răgazul dintre călăi şi condamnaţi, regele trimise 
cardinalului următoarea scrisoare, pe care o reproducem în 
toată naivitatea ei. 

Palermo, 10 august 1799 „Eminentissime, v-am primit 
scrisoarea ce m-a bucurat mult prin tot ce-mi spune despre 
liniştea şi tihna de care se bucură Neapole. Aprob că n-aţi 
îngăduit lui Fra-Diavolo să intre la Gaete, după cum dorea; 
dar, deşi admit ca voi, că nu-i decât un şef de briganzi, 
recunosc, totuşi, că-i suntem foarte îndatoraţi. Trebuie deci 
să continuăm a ne servi de el şi s-avem grijă de a nu-l 


scârbi. Dar, totodată, trebuie convins că-i nevoie să-şi 
impună lui cel dintâi, şi apoi oamenilor săi, frâna disciplinei, 
dacă vrea să-şi câştige noi merite în ochii mei. 

Să trecem la altceva. 

Când Pronio luă Pescara, trimise un aghiotant să mă 
înştiinţeze că-l are în mână, şi bine păzit, pe celebrul conte 
de Ruvo, căruia îi făgăduise să scape cu viaţă, ceea ce nu 
era în puterea lui. îndată i l-am expediat pe acelaşi 
aghiotant cu ordinul de a-l trimite pe numitul Ruvo la 
Neapole, răspunzând de el cu viaţa. Aduceţi-mi la 
cunoştinţă dacă Pronio mi-a executat ordinele. 

Vă doresc multă sănătate şi credeţi-mă mereu al vostru cu 
aceeaşi afecţiune, Ferdinand B.” 

Nu-i oare lucru ciudat ce merită publicitate scrisoarea 
aceasta a unui rege care, într-un paragraf, recomandă să 
fie răsplătit un brigand, iar într-altul să se pedepsească un 
mare cetăţean! 

Dar şi mai ciudat e acest post-scriptum: „Înapoindu-mă 
acasă, primesc multe scrisori de ia Neapole prin două 
bastimente ce sosesc de acolo. Din scrisorile acestea aflu că 
a fost zarvă în Piaţa-Veche, fiindcă n-au mai avut loc execuţii 
şi, asupra acestui punct, nu primesc nici o ştire nici de la 
voi, nici de la guvern, deşi e de datoria voastră să mi le daţi. 

Junta de Stat nu trebuie să şovăiască în operaţiile ei, nici 
să facă rapoarte vagi şi generale. Când rapoartele sunt 
gata, trebuie să se ordone verificarea lor în douăzeci şi 
patru de ore, să se lovească mai ales şefii şi, fără multe 
forme, să fie spânzurați. Mi se făgăduiseră justiţii pe luni; 
sper că nu s-au amânat pe altă zi. Dacă lăsaţi se presimtă că 
vă temeţi, sunteţi fripţi.” 

Siete friti: expresia e scrisă negru pe alb, şi e cu neputinţă 
să fie altfel tradusă. 

Cum vi se pare „Sunteţi fripţi 
aşa? Dar e expresiv. 

După asemenea recomandare, nu se mai putea întârzia 
Scrisorile primite la 10 august seara, fură transmise îndată 


LIA 


E prea puţin regal, nu-i 


juntei de Stat. 

Cum Hector Caraffa era îndeosebi numit în scrisoarea 
regală, s-a hotărât să se înceapă cu el şi cu seria lui, adică 
cu tovarăşii săi de captivitate. 

În consecinţă, a doua zi, 11 august, la vizita de la amiază, 
prezidată de elveţianul Duece, se ordonă ca saltelele să se 
facă sul şi să fie îngrămădite într-un colţ. 

— Aha! zise Hector Caraffa lui Manthonnet, pare-se că-i pe 
deseară. 

Salvato o luă pe Luiza de mijloc, sărutând-o pe frunte Fără 
să răspundă, ea îşi lăsă capul pe umărul iubitului ei. 

— Biata femeie! murmură Eleonor, moartea îi va fi crudă. 
lubeşte! 

Luiza-i întinse mâna. 

— În sfârşit, rosti Cirillo, vom afla deci marea taină, 
discutată de la Socrate şi până la noi, dacă omul are un 
suflet. 

— De ce nu? zise Velasco. Doar ghitara mea are suflet. 

Şi scoase din instrumentul său câteva acorduri 
melancolice. 

— Da, are suflet de cânţi la ea, răspunse Manthonnet: 
mâna ta e viaţa ei; ia-ţi mâna de pe ea, instrumentul va fi 
mort şi sufletu-i a zburat. 

— Nenorocitule! care nu crezi în suflet, se împotrivi 
Eleonor Pimentel, ridicându-şi ochii mari spanioli. Eu cred. 
— A! Eşti poetă, răspunse Cirillo, pe când eu sunt medic. 

— Salvato o atrase pe Luiza într-un colţ al temniţei, se 
aşeză pe o piatră şi o luă pe genunchi. 

— Ascultă, iubita mea, începu el; pentru prima dară vom 
vorbi grav şi serios de primejdia în care ne aflăm. Deseară, 
vom fi duşi la tribunal; la noapte vom fi condamnaţi; mâine, 
vom sta toată ziua în capelă; poimâine, vom fi executaţi. 

Salvato simţi tot trupul Luizei înfiorându-se în braţele lui. 

— Vom muri împreună, rosti ea oftând. 

— Biată, scumpă, fiinţă î lubirea ta vorbeşte; dar, în tine, 
natura se revoltă la gândul morţii. 


— Dragul meu, în loc să mă încurajezi, îmi slăbeşti 
puterea? 

— Da, fiindcă vreau să obţin de la tine un lucru: să nu 
mori. 

— Vrei să obţii de la mine să nu mor? Depinde dar de mine 
ca să trăiesc sau să mor? 

— N-ai decât să spui un cuvânt pentru a scăpa de la 
moarte, deocamdată, cel puţin. 

— Şi tu, ai trăi? 

— Ştii că, arătându-ţi omul cu veşmântul de călugăr, ţi-am 
spus: „Iatăl meu! Iotul nu-i pierdut.” 

— Da. Şi speri c-o să te poată scăpa? 

— Un tată face minuni pentru a-şi scăpa copilul; şi tatăl 
meu e o minte ageră, o inimă curajoasă, o fire hotărâtă. 
Tatăl meu îşi va primejdui viaţa, nu o dată, ci de zece ori, 
pentru a o salva pe a mea. 

— Dacă te salvează, mă va salva împreună cu tine. j - Şi 
dacă ne despart? 

Luiza scoase un strigăt. 

— Crezi oare că vor fi atât de neomenoşi să ne despartă? 
întrebă ea. 

— Trebuie să prevedem totul, răspunse Salvato, chiar 
cazul când tatăl meu n-ar putea scăpa decât pe unul din 
Noi. 

— Atunci, pe tine să te scape. Salvato zâmbi, dând uşor din 
umeri. 

— Ştii bine că, în cazul acesta, zise el, n-aş primi ajutorul 
său; dar... 

— Dar ce? Sfârşeşte-ţi vorba. 

— Dar dacă, în ce te priveşte, rămânând totuşi prizonieră, 
n-ai mai fi în primejdie de moarte, s-ar putea paria sută la 
sută că tatăl meu şi cu mine te-am scăpa la rândul tău. 

— Dragul meu, îmi storc creierii să pricep unde vrei s- 
ajungi. Spune-mi îndată ce ai să-mi spui, că înnebunesc. 

— Linişteşte-te, reazemă-te pe inima mea, şi ascultă-mă. 

Luiza îşi ridică ochii mari şi întrebători asupra iubitului ei. 


— Ascult, rosti ea. 

— Eşti însărcinată, Luiza... Luiza tresări a doua oară. 

— O I Bietul meu copil! murmură ea, ce-a făcut el ca să 
moară împreună cu mine? 

— Ei bine, în loc să moară, trebuie să trăiască şi, trăind, 
să-şi scape mama. 

— Ce-i de făcut? Nu te înţeleg, Salvato. 

— Femeia însărcinată e sacră pentru moarte, şi legea n-o 
poate lovi pe mamă decât atunci când nu mai loveşte 
copilul. 

— Ce spui? 

— Adevărul. Aşteaptă judecata şi dacă - aşa cum trebuie 
să ne aşteptăm, dat fiind ce mi-a spus cardinalul Ruffo - că 
eşti condamnată de mai înainte, în clipa când judecătorul va 
pronunţa sentinţa, declari că eşti însărcinată, şi această 
simplă declaraţie îţi dă o amânare de şapte luni. 

Luiza se uită cu tristeţe la Salvato. 

— Dragul meu, zise ea, tu, omul neclintit în onoare, îmi dai 
sfatul să mă dezonorez în public? 

— Iţi dau sfatul să trăieşti; nu-mi pasă prin ce mijloc, 
numai să trăieşti! înţelegi? 

Luiza urmă cu acelaşi glas, ca şi cum n-ar fi auzit: 

— Toată lumea ştie că soţul meu lipseşte de mai bine de 
şase luni, şi eu aş spune sus şi tare, când voi fi pe nedrept 
condamnată pentru o crimă, pe care n-am săvârşit-o: „Sunt 
o femeie necredincioasă, o soţie adulteră.” O! Aş muri de 
ruşine, dragul meu. într-adevăr, vezi că-i mai bine să mor pe 
eşafod. 

— Dar el? 

— Care el? 

— EI, copilul nostru! Ai tu dreptul să-l osândeşti la moarte? 

— Dumnezeu mi-e martor, dragul meu, că de-am fi trăit, şi 
dacă, ieşind din sinul meu sfâşiat, i-aş fi auzit cel dintâi 
scâncet, i-aş fi simţit răsuflarea şi i-aş fi sărutat buzele, 
Dumnezeu mi-e martor, că aş fi purtat cu mândrie ruşinea 
maternității mele; dar, tu mort mâine, eu moartă peste 


şapte luni —, că tot trebuie să mor! - bietul copil va fi nu 
numai orfan, ci şi înfierat de pata veşnică a naşterii lui. Un 
temnicer fără milă îl va azvârli în colţul unei străzi; va muri 
de foame, va muri de frig, va fi strivit sub picioarele cailor. 
Nu, Salvato, să dispară odată cu noi; şi, dacă sufletul e 
nemuritor, cum crede Eleonor şi cum sper şi eu, ne vom 
înfăţişa înaintea lui Dumnezeu împovăraţi de păcatele 
noastre, dar aducând cu noi îngerul prin care ne vor fi 
iertate. 

— Luiza! Luiza! exclamă Salvato, gândeşte-te! Cugetă 
bine! 

— Şi el! EI, acolo, el atât de bun, el atât de nobil, de mare, 
când, ştiind c-am avut curajul să-l înşel, va afla că n-am avut 
curajul să mor; când toată lumea în jurul său va cunoaşte cu 
ce preţ mi-am răscumpărat viaţa, sub cp povară de ruşine 
şi-ar pleca fruntea! O! Numai la gândul ăsta, urmă Luiza 
ridicându-se, dragul meu, mă simt tare ca o spartană şi, de- 
ar fi aici eşafodul, i-aş urca treptele zâmbind! 

Salvato se lăsă la genunchii ei şi-i sărută mâna cu pasiune. 

— Am făcut ce trebuia să fac, îi zise el. îţi mulţumesc, 
Luiza, că ai hotărât ce trebuie! 

38. TRIBUNALUL DE LA MONTE-OLIVETO. 

Hector Caraffa nu se înşelase. La ora nouă seara, se auziră 
paşii greoi ai unei trupe înarmate, pe scara ce ducea la 
temniţa prizonierilor; uşa se deschise şi, în penumbră, se 
văzură lucind puştile soldaţilor. 

Temnicerii intrară; aduceau lanţuri pe care le aruncară pe 
pardoseala de piatră şi, căzând, răsunară lugubru. Sângele 
nobilului conte de Ruvo se revoltă. 

— Lanţuri! Lanţuri! exclamă el; nu-s pentru noi, socot? 

— Asta-i bună! Şi oare pentru cine vreţi să fie? întrebă în 
zeflemea unul din temniceri. 

Hector făcu un gest de ameninţare, căută în jurul lui ceva 
din care şi-ar fi putut face o armă şi, negăsind nimic, cântări 
din ochi stânca ce acoperea deschizătura puţului i, ca 
Ajax85, fu cât pe ce s-o ridice. 


Cirillo îl opri. 

— Prietene, îi zise el, semnul cel mai vrednic de cinste, 
după cel lăsat de sabia inamicului pe braţul unui erou, e 
semnul pe care lanţurile tiranului le lasă pe braţul unui 
patriot. lată braţul meu; unde vă sunt lanţurile? 

Şi nobilul bătrân îşi întinse amândouă braţele. 

Când se deschisese uşa, Velasco, după obiceiul său, cânta 
o voioasă melodie napolitană, acompaniindu-se la chitară. 
Temnicerii intraseră, aruncându-şi lanţurile pe lespezi, şi 
Velasco nu se oprise. 

Hector Caraffa se uită pe rând la Dominico Cirillo şi la 
netulburatul cântăreţ. 

— Mă ruşinez, zise el. Cred, într-adevăr, că aici sunt doi 
bărbaţi mai curajoşi decât mine. 

Şi, la rândul său, îşi întinse braţele. Urmă Manthonnet. 

Apoi se apropie Salvato. în timp ce-i puneau lanţurile, 
Eleonor Pimentel şi Michele, care n-o pierduseră din ochi 
pe Luiza câtă vreme vorbise, la o parte, cu iubitul ei, 
susțineau tânăra femeie, gata să cadă. 

După ce Salvato fu încătuşat, Michele oftă, mai mult de 
mâhnirea de a-şi părăsi sora decât de ruşinea pe care o 
suferea, şi înainta spre temnicer. 

Velasco cânta înainte, fără să se poată cunoaşte cea mai 
mică schimbare în glasul său. 

Un temnicer se apropie de el; îi făcu semn să-l lase a-şi 
cânta cupletul şi, când isprăvi, sfărâmă chitara şi îşi întinse 
braţele. 

Nu găsiră cu cale să pună în lanţuri femeile. 

O parte din soldaţi urcară din nou scara îngustă, spre a 
lăsa între ei şi tovarăşii lor un loc pe care-l luară prizonierii, 
că se puteau sui numai câte doi deodată; apoi îi urmă restul 
detaşamentului şi ajunseră în curte. 

Acolo, soldaţii se aşezară pe două rânduri, încercuind între 
ei prizonierii. 

Alţi soldaţi, încheind coloana şi purtând făclii, luminau 
marşul funebru. 


Străbătură astfel, în toiul insultelor lazzaronilor, toată 
strada Medina; trecură prin faţa băncii celor doi Backeri, 
unde injuriile se înteţiră, signora San-Felice fiind 
recunoscută; apoi apucară pe strada Monte-Oliveto, la 
capătul căreia, pe largo cu acelaşi nume, se deschidea 
poarta mânăstirii preschimbate în tribunal. 

Judecătorii, mai bine-zis călăii, îşi ţineau şedinţele la catul 
al doilea, Sala cea mare a refectorului fusese transformată 
în secţie de judecată. 

Tapetată cu negru, n-avea altă podoabă decât trofee de 
steaguri cu armoariile Burbonilor din Neapole şi din 
Spania, şi un imens Crist aşezat deasupra capului 
preşedintelui, simbolul durerii, nu al justiţiei, şi care părea 
a fi acolo pentru a dovedi că dreptatea omenească fusese 
totdeauna rătăcită, fie din ură, fie din ticăâloşie, fie de frică. 

Prizonierii fură trecuţi printr-un coridor întunecos de-a 
lungul pretoriului; puteau auzi urletele mulţimii care-i 
aştepta. 

— Popor mârşav! murmură Hector Caraffa; mai jertfeşte- 
te pentru el! 

— Nu numai pentru el ne jertfim, răspunse Cirillo, ci 
pentru întreaga omenire. Sângele martirilor e un grozav 
dizolvant al tronurilor. 

Se deschise uşa ce ducea la estrada pregătită inculpaţilor. 
Un val de lumină, o adiere de căldură, răcnete furtunoase 
ajunseră până la ei. 

Hector Caraffa, care mergea în frunte, se opri înăbuşindu- 
se. 

— Intră ca la Andria, îi zise Cirillo. 

Şi bravul căpitan se ivi cel dintâi pe estradă. Fiecare 
tovarăş al lui fu primit, ca şi el, cu strigăte şi huiduieli. 

La vederea femeilor, strigătele şi huiduielile se înteţiră. 

Salvato, simțind că Luiza se îndoaie ca o trestie, îşi trecu 
braţul după mijlocul ei şi o susţinu. 

Apoi, dintr-o singură privire, cuprinse toată sala. 


În primul rând al spectatorilor, rezemat de balustradă, era 
un călugăr benedictin. 

În clipa când ochii lui Salvato se aţintiră asupra lui, îşi 
ridică gluga. 

— Tatăl meu! murmură încet Salvato la urechea Luizei. 

Şi Luiza se ridică sub o rază de speranţă, ca un crin 
frumos sub o rază de soare. 

Ochii celorlalţi inculpaţi, care n-aveau pe cine căuta în 
sală, se îndreptară spre tribunal. 

EI se alcătuia din şapte judecători, printre care şi 
preşedintele, şi era aşezat în semicerc, pare-se în amintirea 
areopagului8Gatenian. 

Apărătorii şi procurorul acuzaților, ultimă bătaie de joc a 
unei aşa-zise justiţii, erau rezemaţi de estrada acuzaților, cu 
care nici măcar nu fuseseră puşi în legătură. 

Un singur consilier lipsea: don Vicenzo Speciale, 
judecătorul regelui. 

Se ştia atât de bine că vorbea în numele Maiestăţii Sale 
Siciliene încât, deşi simplu consilier cu numele, era 
adevăratul preşedinte al tribunalului. 

Ce-i drept că mai era cineva care se întrecea în râvnă cu 
el: bărbatul care scăzuse leafa călăului, procurorul fiscal 
Guidobaldi. 

Acuzaţii se aşezară. 

Deşi ferestrele sălii tribunalului, situată la catul al doilea, 
erau deschise, abia se putea respira din pricina numeroşilor 
spectatori şi a multelor lumini. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Hector Carat fa, 
se cunoaşte că suntem în anticamera infernului; te înăbuşi 
aici! 

Guidobaldi se întoarse repede spre el. 

— Şi mai tare ai să te înăbugşi, îi zise el, când frânghia o să 
te strângă de gât! 

— O! domnule, răspunse Hector Caraffa, se vede bine că 
n-aveţi onoarea de-a mă cunoaşte. Un om cu numele meu 


nu-i spânzurat; i se taie gâtul şi atunci, în loc să nu respire 
destul, respiră prea mult. 

În clipa aceea, un freamăt, ce semăna cu groaza, trecu 
prin sală: tocmai se deschisese uşa de la cabinetul 
deliberărilor şi Speciale intră. 

Era un bărbat cam de cincizeci şi cinci - şaizeci de ani, cu 
trăsături îngroşate, cu părul lins şi căzându-i de-a lungul 
tâmplelor, cu ochi negri, mici, pătrunzători, duşmănoşi, 
aţintindu-se cu o stăruinţă ce ajungea dureroasă, pentru cel 
asupra căruia se opreau; un nas coroiat se lăsa peste nişte 
buze subţiri şi o bărbie ce înainta aproape cât lungimea 
nasului. 

Capul se ţinea drept, cu toată cocoaşa vădită care, pe la 
spate, ridica lunga robă neagră a consilierului. Ar fi fost 
caraghios, dacă nu s-ar fi făcut înfricoşător. 

— Totdeauna am băgat de seamă, zise încet Cirillo lui 
Hector Caraffa, dar totuşi destul de tare ca să fie auzit, că 
oamenii sluţi sunt răi, iar pociţii şi mai râi. Şi iată, urmă ei, 
arătându-l cu degetul pe Speciale, iată ce mai vine în 
sprijinul observaţiei mele. 

Speciale îi auzi vorbele, întoarse capul ca pe un pivot şi 
căută din ochi pe cel care le rostise. 

— Întoarce-te mai mult, domnule judecător, îi zise Michele, 
cocoaşa te împiedică să vezi. 

Şi pufni de râs, încântat de a-şi fi spus şi el cuvântul în 
conversaţie. 

Râsul acesta avu în sală un ecou omeric. 

Dacă n-ar fi încetat, şedinţa promitea să fie veselă pentru 
spectatori. 

Speciale se învineţi; dar aproape îndată, roşeaţa i se urcă 
în obraz, de parcă avea să-l lovească apoplexia. 

Dintr-un singur pas, trecu peste distanţa ce-l despărţea de 
fotoliul său, în care se prăbuşi scrâşnind furios din dinţi. 

— Haide, zise el, să procedăm repede. Conte de Ruvo, 
numele, prenumele, calitatea, vârsta şi profesiunea? 


— Numele mele? răspunse cel căruia i se pusese 
întrebarea. Ettore Caraffa, conte de Ruvo, din prinții de 
Andria. Vârsta? Treizeci şi doi de ani. Profesiunea? Patriot. 

— Ce ai făcut în timpul aşa-zisei Republici? 

— Poţi să iei lucrurile de mai înainte şi să mă întrebi ce am 
făcut sub monarhie? 

— De prisos. 

— Nu-i şi părerea mea, şi-o să-ţi spun: am conspirat. Am 
fost închis la castelul Sant-Elmo de mârşavul Vanni care nu 
bănuia, tăindu-şi gâtlejul, că se putea găsi altul şi mai rău 
decât el; am fugit; l-am ajuns pe bravul şi ilustrul 
Championnet; l-am ajutat împreună cu prietenul meu 
Salvato, aici de faţă, să-l bată pe generalul Mack la Civita- 
Castellana. 

— Aşadar, îl întrerupse Speciale, ai servit împotriva ţării 
dumitale? 

— Împotriva ţării mele, nu; împotriva regelui Ferdinand, 
da. [ara mea e Neapole, şi dovada că Neapole n-a fost de 
părere că servisem împotriva ţării mele, este că m-a rugat 
s-o mai servesc cu grad de general. 

— Ceea ce-ai primit? 

— Cu dragă inimă. 

— Domnilor, zise Speciale, sper că nici măcar nu ne vom 
osteni să mai deliberăm asupra pedepsei ce trebuie dată 
acestui trădător, acestui renegat. 

Ruvo se ridică sau mai degrabă sări ars în picioare. 

— A! mizerabile, zise el scuturându-şi lanţurile şi 
aplecându-se către Speciale, lanţurile acestea îţi dau 
curajul să mă insulţi! De-aş fi liber, mi-ai vorbi altfel. 

— La moarte! rosti Speciale; şi cum, în calitatea ta de 
prinţ, ai dreptul să ţi se taie capul, vei avea dreptul acesta, 
dar cu ghilotina. 

— Amin! rosti Hector aşezându-se din nou, cu cea mai 
mare nepăsare, şi întorcând spatele tribunalului. 

— E rândul tău, Cirillo! zise Speciale. Numele, vârsta, 
calitatea ta? 


— Dominico Cirillo, răspunse cu glas liniştit interogatul. 
Am şaizeci de ani. Sub monarhie, am fost medic; sub 
Republică, reprezentant al poporului. 

— Şi înaintea mea, astăzi, ce eşti? 

— Înaintea ta, laşule, sunt un erou. 

— La moarte! urlă Speciale. 

— La moarte!... repetă ca un ecou funebru tribunalul. 

— Să trecem mai departe. Tu, cel de colo! Tu, care porţi 
uniforma de general din aşa-zisa Republică! 

— Eu? răspunseră în acelaşi timp Manthonnet şi Salvato. 

— Nu, e rândul tău, care ai fost ministru de război. 
Repede, numele tale!... 

Manthonnet îl întrerupse. 

— Gabriel Manthonnet, patruzeci şi doi de ani. 

— Ce ai făcut sub Republică? 

— Lucruri mari, dar încă nu destul de mari, fiindcă până la 
urmă am capitulat. 

— Ce ai de spus în apărarea ta? 

— Am capitulat. 

— Nu-i destul. 

— Îmi pare rău, dar n-am alt răspuns de dat acelora, care 
calcă în picioare legea sfântă a tratatelor, La moarte! 

— La moarte! repetă tribunalul. 

— Şi tu, Michele Nebunul! urmă Speciale. Ce ai făcut sub 
Republică? 

— M-am cuminţit, răspunse Michele. x 

— Ai ceva de spus în apărarea ta? 

— Ar fi zadarnic. 

— De ce? 

— Fiindcă vrăjitoarea Nanno mi-a prezis că voi fi colonel, 
şi apoi spânzurat. Am fost colonel; îmi rămâne să fiu 
spânzurat. 'Iot ce aş putea spune n-ar împiedica nimic. Aşa 
că nu vă sfiiţi să vă cântaţi refrenul: „La moarte!” 

— La moarte! repetă Speciale. Acum, dumneata, urmă el, 
arătând-o cu degetul pe Pimentel. 


Ea se ridică, frumoasă, liniştită şi gravă ca o matroană 
antică. 

— Eu? zise ea. Mă numesc Leonora Fonseca Pimentel; am 
treizeci şi doi de ani. 

— Ce ai de spus în apărarea dumitale? 

— Nimic; dar am multe de spus pentru acuzarea mea, 
fiindcă astăzi eroii sunt acuzaţi şi laşii răsplătiți. 

— Atunci spune, fiindcă-ţi place să te acuzi singură. 

— Eu cea dintâi am strigat napolitanilor: „Sunteţi liberi 
am publicat un ziar în care am dezvăluit sper jururi Ie, 
mişeliile şi crimele tiranilor; am cântat la teatrul San-Carlo 
Imnul libertăţii de Monti, am... 

— Destul! o întrerupse Speciale; îţi vei urma panegiricul 
mergând la spânzurătoare. 

Eleonor se aşeză din nou, liniştită, aşa cum se ridicase. 

— E rândul tău, omul cu chitara! zise Speciale adresându- 
se lui Velasco; fiindcă mi s-a spus că-ţi petreceai vremea 
cântând la chitară, în temniţă, 

— E o crimă de lezmajestate? 

— Nu; şi de n-ai fi făcut decât asta, deşi e plăcerea unui 
trântor, n-ai fi aici. Dar fiindcă eşti, fă-mi plăcerea de a ne 
spune numele, prenumele, vârsta şi calitatea ta. 

— Şi dacă nu-mi place să-ţi răspund? 

— Asta n-o să mă împiedice de a te trimite la moarte. 

— Bine! zise Velasco, mă duc eu bucuros fără să mă trimiţi 
tu. 

Şi dintr-o singură săritură, o săritură de jaguar, se aruncă 
peste estradă şi căzu în mijlocul pretoriului. Atunci, fără să 
fi fost timp să-l oprească, fără să i se fi bănuit măcar gândul, 
se repezi spre fereastră zornăindu-şi lanţurile şi strigând: 

— Loc! Loc! 

Toţi se dădură la o parte înaintea lui. Velasco sări pe 
prichiciul ferestrei, dar nu rămase decât o clipă. Sala 
întreagă scoase un răcnet de groază: se aruncase în gol. 
Apoi, se auzi căderea unui trup greoi ce se zdrobea pe 
caldarâm. 


LLA 


După cum spusese, Velasco se dusese la moarte, fără să-l fi 
trimis Speciale: îşi sfărâmase ţeasta. 

Se lăsă o clipă de tăcere apăsătoare, în sala atât de 
zgomotoasă. Judecători, acuzaţi, spectatori, toţi tremurau. 
Luiza se ghemui în braţele iubitului ei. 

— Trebuie să ridicăm şedinţa? întreba preşedintele. 

— De ce? zise Speciale. L-aţi fi condamnat la moarte; s-a 
omorât el însuşi; dreptatea s-a făcut. Răspunde, domnule 
francez, urmă el adresându-se lui Salvato, şi spune-ne cum 
de te înfăţişezi înaintea noastră. 

— Mă înfăţişez înaintea voastră, rosti Salvato, fiindcă nu 
sunt francez, ci napolitan. Mă numesc Salvato Palmieri; am 
douăzeci şi şase de ani; slăvesc libertatea, urăsc tirania. Pe 
mine a vrut regina să mă asasineze prin zbirul ei Pasquale 
de Simone; eu am avut îndrăzneala, apărându-mă împotriva 
celor şase asasini, să ucid doi şi să rănesc doi. Am meritat 
moartea: condamnaţi-mă. 

— Haide, făcu Speciale, nu trebuie să refuzăm acestui 
demn patriot ceea ce cere: moartea! 

— Moartea! repetă tribunalul. 

Luiza se aştepta la condamnare, şi totuşi ofta adânc, parcă 
gemea. 

Călugărul benedictin îşi ridică gluga şi schimbă o privire 
grăbită cu Salvato. 

— Ei! acum, zise Speciale, e rândul signorei, şi isprăvim. 
Haide, deşi o cunoaştem tot atât de bine ca şi dumneata, 
povesteşte-ne mica-ţi istorioară. Nume, prenume, vârsta şi 
calitatea, apoi, vom trece la Backeri. 

— Ridică-te, Luiza, îi şopti Salvato. Luiza se ridică. 

Văzând-o atât de tânără, atât de frumoasă şi atât de 
modestă, spectatorilor le scăpă un murmur de admiraţie şi 
de milă. 

— Aprod! zise Speciale, fă linişte. 

— Linişte! strigă aprodul. 

— Vorbeşte, o îndemnă Salvato. 


— Mă numesc Luiza Molina San-Felice, rosti tânăra femeie 
cu glas blând şi tremurător; am douăzeci şi trei de ani; sunt 
nevinovată de crima de care sunt acuzată, dar nu doresc 
decât să mor. 

— Atunci, zise Speciale, neliniştit de dovezile de simpatie, 
care se arătau acuzatei din toate părţile; atunci, susţii că nu 
dumneata i-ai denunţat pe bancherii Backer? 

— Şi o susţine cu atât mai multă dreptate, zise Michele, cu 
cât eu sunt acela care i-a denunţat; eu am fost la generalul 
Championnet; eu am dat sfatul să fie interogată Giovannina. 
Biata surioară n-are nici un amestec în toate acestea! Aşa 
că, într-adevăr, puteţi să-i daţi drumul în linişte şi să-i cereţi 
să se roage pentru voi, ca o sfântă ce este. 

— Taci, Michele, taci!... murmură Luiza. 

— Ba dimpotrivă, vorbeşte, vorbeşte, Michele! îl îmbie 
Salvato. 

— Şi cu atât mai mult pot să vorbesc, urmă lazzaronele, cu 
cât în clipa aceea când sunt condamnat, nu mă pot alege cu 
nimic. 'Tot voi fi spânzurat, aşa că măcar să spun adevărul. 
Minciunile şi nu funia îi gâtuie pe oamenii cinstiţi. Ei bine, 
spuneam deci că Madona de la picioarele Grotei, vecina ei, 
nu-i mai neprihănită decât dânsa. Se înapoia de la Poestum 
anume ca să-i înştiinţeze de mai înainte pe bieţii Backeri, 
când i-a întâlnit în mâinile soldaţilor care-i duceau la 
Castello-Nuovo; şi, înainte de-a muri, Backer fiul i-a scris 
pentru a-i spune că ştie sigur că nu ea, ci eu eram pricina 
morţii lui. Dă scrisoarea, surioară, dă-o! Domnii o vor citi şi 
sunt prea drepţi ca să te condamne dacă eşti nevinovată. 

— N-o am, murmură signora San-Felice; nu ştiu ce am 
făcut cu ca. 

— O am eu, zise repede Salvato; caută în buzunarul ăsta, 
Luiza, şi dă-o. 

— Aşa vrei, Salvato! murmură ea. Apoi, şi mai încet: 

— Şi dacă m-ar graţia! 

— De-ar da Dumnezeu! 

— Dar tu? 


— Tatăl meu e aici. 

Luiza luă scrisoarea din buzunarul lui Salvato şi o întinse 
judecătorului. 

— Domnilor, zise Speciale, chiar dacă scrisoarea ar fi a lui 
Backer, sper că nu-i veţi da decât crezarea pe care o 
merită. Ştiţi că Backer fiul era amantul acestei femei. 

— Amantul? exclamă Salvato. O! ticălosule! Să n-atingi 
această fiinţă neprihănită nici măcar cu vorbele tale. 

— Îndrăgostit de mine, vreţi să spuneţi, domnule? 

— Şi îndrăgostit până la nebunie; numai un nebun poate 
încredința unei femei taina unei conspirații. 

— Citiţi scrisoarea, zise Salvato ridicându-se, şi citiţi-o cu 
glas tare. 

— Da, cu glas tare! cu glas tare! strigă auditoriul. Speciale 
fu deci silit să dea ascultare vocii publice, şi citi scrisoarea 
pe care o cunoaştem, unde Andre Backer, drept dovadă a 
încrederii lui în Luiza, şi a convingerii că n-avea nici un 
amestec în denunţarea complotului regalist, dădea tinerei 
femei misiunea de a împărţi victimelor războiului civil suma 
de patru sute de mii de ducați. 

Judecătorii se priviră: nu se putea condamna pentru un 
fapt cu totul dezminţit, în care victima achita, iar vinovatul 
se denunța singur. 

Totuşi ordinul regelui era pozitiv: trebuia să se condamne, 
şi să se condamne la moarte. 

Dar Speciale nu era omul să se încurce pentru atât de 
puţin. 

— Bine, zise el, tribunalul renunţă la acest cap de acuzare. 

Un murmur binevoitor îi primi cuvintele. 

— Dar, urmă Speciale, mai eşti acuzată şi de altă crimă, nu 
mai puţin gravă. 

— Care? întrebară în acelaşi timp Luiza şi Salvato. 

— Eşti acuzată de a fi adăpostit un bărbat care venea la 
Neapole pentru a conspira împotriva guvernului; de a-l fi 
ţinut şase săptămâni în casa dumitale, şi de a-l fi lăsat să se 
ducă pentru a lupta împotriva trupelor regelui legitim. 


Drept răspuns, Luiza plecă fruntea şi se uită cu dragoste 
la Salvato. 

— Asta-i bună! exclamă Michele. Putea oare să-l lase să 
moară la uşa ei, fără ajutor? Oare cea dinţii lege din 
Evanghelie nu-i să-ţi ajuţi aproapele? 

— Trădătorii, întrerupse Speciale, nu-s aproapele nimănui. 

Apoi, cum era grăbit s-o termine cu afacerea aceasta care, 
mai mult decât ar fi vrut, stârnea interesul public, zise: 

— Va să zică, mărturiseşti că ai primit, ai ascuns şi îngrijit 
un conspirator care n-a ieşit din casa dumitale decât pentru 
a-i ajunge pe francezi şi pe iacobini? 

— Mărturisesc, răspunse Luiza. 

— Ajunge. E trădare, crima e capitală. La moarte! 

— La moarte! repetă înăbuşit tribunalul. 

Un lung şi dureros murmur se înălţă din auditoriu. Luiza 
San-Felice, liniştită şi cu mâna pe inimă, se întoarse către 
spectatori să le mulţumească; dar, deodată, se opri 
nemişcată şi cu ochii aţintiţi. 

— Ce ai? o întrebă Salvato. 

— Acolo, acolo, vezi? rosti ea fără să facă vreun gest şi 
plecându-se înainte. El! el! el! 

La rândul său, Salvato se plecă spre partea pe care i-o 
arăta Luiza şi văzu un bărbat între cincizeci şi cinci - şaizeci 
de ani, îmbrăcat cu eleganţă în negru şi purtând crucea de 
Malta brodată pe haină. înainta încet spre tribunal, prin 
mulţimea ce se dădea în lături în faţa lui. 

Deschise balustrada ce despărţea publicul de junta, păşi 
până în mijlocul pretoriului şi se adresă judecătorilor care-l 
priveau cu mirare: 

— Aţi condamnat femeia la moarte, dar vin să vă spun că 
sentinţa nu poate fi executată. 

— Şi de ce? întrebă Speciale. 

— Fiindcă e însărcinată, răspunse el. 

— Şi cum de-o ştiţi? 

— Sunt soţul ei, cavalerul San-Felice. 


Un strigăt de bucurie izbucni în auditoriu, un strigăt de 
admiraţie pe estrada inculpaţilor. Speciale se îngălbeni, 
simțind că-i scapă prada. Judecătorii, îngrijoraţi, se priviră. 

— Luciano! Luciano! murmură Luiza, întinzându-şi mâinile 
spre cavaler, în timp ce lacrimi mari de înduioşare îi 
curgeau din ochi. 

Cavalerul înainta spre estradă; soldaţii se îndepărtară do 
la sine. 

Luă mâna soţiei sale şi o sărută cu dragoste. 

— A! într-adevăr aveai dreptate, Luiza, şopti Salvato; omul 
ăsta-i un înger, şi mă ruşinez că sunt atât de puţin faţă de 
el. 

— Duceţi condamnaţii la Vicaria, ordonă Speciale, 
adăugind, şi trimiteţi-o înapoi pe femeie la Castello-Nuovo. 

Uşa prin care trecuseră preveniţii se deschise pentru a 
lăsa să iasă condamnaţii; dar, înainte de-a părăsi estrada, 
Salvato mai avu timp să schimbe o ultimă privire cu tatăl 
său. 

39. IN CAPELA. 

După ordinul dat de Speciale, condamnaţii fură duşi la 
Vicaria, şi Luiza înapoi la Castello-Nuovo. 

Totuşi, cei doi îndrăgostiţi, găsind la soldaţi mai multă milă 
decât la judecători, avură răgazul să-şi ia rămas bun şi să-şi 
dea o ultimă sărutare. 

Plin de încredere în tatăl său, Salvato îşi asigură prietena 
că avea mare speranţă, şi că speranţa aceasta n-o va pierde 
nici chiar la picioarele eşafodului. 

Luiza nu-i răspundea decât cu lacrimi. 

În sfârşit, la uşă fură nevoiţi să se despartă. 

Condamnaţii apucară pe străzile Trinită-Maggiore, Trinită 
şi pe vico Stato; după care, calea Tribunalelor îi duse drept 
la Vicaria. 

Luiza, dimpotrivă, cobori din nou pe străzile Monte-Oliveto 
şi Medina şi se înapoie la Castello-Nuovo, unde în urma unei 
recomandări a prinţului Francesco, adusă de un om 
necunoscut, fu închisă într-o cameră aparte. 


Nu vom încerca să redăm starea în care o lăsară. Cititorii 
noştri şi-o vor închipui singuri. 

Cât despre condamnaţi, se îndreptau, după cum am spus, 
spre Vicaria, şi până la poartă îi însoţiră cei care fuseseră 
de faţă la judecată. 

Afară însă de cavalerul San-Felice şi de călugăr care se 
apropiaseră unul ele altul, alergând împreună la primul colţ 
al străzii della Guercia. 

Poarta Vicariei era mereu deschisă; primea de la tribunal 
condamnaţii, îi ţinea douăsprezece, patrusprezece sau 
cincisprezece ore, apoi îi arunca eşafodului. 

Curtea era plină de soldaţi. Seara se aşterneau pentru ei 
saltele sub arcade, şi se culcau, învelindu-se cu mantalele. 
Dealtfel, erau zilele cele mai calde ale anului. 

Condamnaţii ajunseră pe la două noaptea, şi fură duşi de-a 
dreptul în capelă. 

Desigur, erau aşteptaţi: camera unde se afla altarul era 
luminată cu luminări de ceară; cealaltă, cu o lampă 
atârnată de tavan. 

Pe jos se găseau şase saltele. 

O ceată de temniceri îi întâmpinară aici. 

Soldaţii se opriră în prag, gata să tragă dacă, în clipa când 
se vor scoate lanţurile condamnaților, s-ar isca vreo 
răzvrătire printre ei. 

Nu aveau să se teamă de aşa ceva. Ajuns în starea aceasta, 
fiecare dintre ei se simţea nu numai sub privirea curioasă a 
contemporanilor, ci şi sub privirea nepărtinitoare a 
posterităţii, şi niciunul nu era până într-atâta duşmanul 
renumelui său, pentru a întuneca prin vreo nesocotită 
mânie seninătatea morţii lui. 

Cu aceeaşi linişte de parcă ar fi fost vorba de alţii decât de 
ei, lăsară să li se desprindă lanţurile ce le legau mâinile şi 
să li se pună la picioare cele care-i înţepeneau de podea. 

Inelul era destul de aproape de pat şi lanţul destul de lung 
pentru ca osânditul să se poată culca. 


Când se ridica, nu putea să se îndepărteze de pat cu mai 
mult de un pas. 

În zece minute, dubla operaţie fu gata; temnicerii se 
retraseră cei dintâi, şi apoi soldaţii. 

Pe urmă uşa, cu trei zăvoare şi doi drugi, se închise după 
ei. 

— Prieteni, zise Cirillo, îndată ce ultimul scârţâit al uşilor 
se stinse, Lăsaţi-mă, ca medic, să vă dau un sfat! 

— Nu, zău! răspunse râzând contele de Ruvo, va fi 
binevenit, că mă simt foarte bolnav; atât de bolnav, încât nu 
voi ajunge ora patru după-amiază. 

— De aceea, scumpul meu conte, obiectă Cirillo, am spus 
un sfat şi nu o reţetă. 

— O! Atunci, îmi retrag observaţia; presupune că n-am 
spus nimic. 

— Pariez, făcu la rândul său Salvato, că ghicesc sfatul pe 
care erai să ni-l dai, scumpul meu Hipocrat: voiai să ne 
sfătuieşti să dormim, nu-i aşa? 

— "Tocmai: somnul e puterea şi, cu toate că suntem 
bărbaţi, când va suna ceasul, vom avea nevoie de putere, de 
toată puterea noastră. 

— Cum, dragul meu Cirillo, zise Manthonnet, dumneata 
care eşti un om prevăzător, cum de, bănuind ceasul ăsta, nu 
te-ai asigurat din vreme cu vreun praf sau un lichid 
oarecare, ce ne-ar scuti de a dansa la capătul unei frânghii, 
în faţa nătărăilor de lazzaroni, dansul caraghios cu care 
suntem ameninţaţi! 

— M-am gândit, dar, egoist cum sunt, şi fără să-mi închipui 
că trebuia să murim împreună, nu m-am gândit decât la 
mine. Inelul ăsta, ca şi al lui Hanibal, conţine moartea celui 
care-l poartă. 

— A! exclamă Caraffa, înţeleg acum de ce ne sfătuieşti să 
dormim: ai fi adormit cu noi, dar nu te-ai mai fi deşteptat. 

— Te înşeli, Hector. Sunt cu desăvârşire hotărât să mor ca 
voi şi cu voi şi, dacă-i cineva care să fi dormit prost şi în 


clipa de-a porni în marea călătorie, ar simţi vreo slăbiciune, 
inelul e al său. 

— Drace! făcu Michele, e ispititor. 

— Îl vrei, biet copil din popor, care n-ai ca noi, pentru a te 
ajuta să mori, sprijinul ştiinţei şi al filosofiei? întrebă Cirillo. 

— Mulţumesc, mulţumesc, domnule doctor! răspunse 
Michele; ar fi otravă pierdută. 

— De ce? 

— Fiindcă bătrâna Nanno mi-a prezis că voi fi spânzurat, şi 
nimic nu poate împiedica să fiu spânzurat. Aşa că fă-ţi darul 
cuiva, care să fie liber de-a muri în felul său. 

— Primesc, doctore, zise Eleonor Pimentel; sper să nu mă 
servesc de el; dar sunt femeie şi, în clipa din urmă pot avea 
o slăbiciune. Dacă nenorocirea aceasta mi se întâmplă, mă 
vei ierta, nu-i aşa? 

— lată-l; dar, pe răspunderea mea, zise Cirillo, n-ai 
dreptate să te îndoieşti de dumneata însăşi. 

— Nu-i nimic! făcu Eleonor, întinzându-şi mâna. Totuşi, dă- 
l. 

Salteaua doctorului era prea departe de-a Eleonorei 
Pimentel pentru ca Cirillo să-i dea inelul în mână; dar îl 
trecu prizonierului cel mai apropiat de dânsul, care-l trecu 
vecinului său, iar acesta îl înmână Eleonorei. 

— Se spune, făcu ea, că, aducându-se Cleopatrei şarpele 
veninos culcat într-o coş cu smochine, ea mângâie reptila, 
rostind: „Fii binevenită, mică lighioană hâdă! mie îmi pari 
frumoasă, fiindcă eşti libertatea”. Şi tu eşti libertatea, o, 
inel preţios, şi te sărut ca o soră. 

Salvato, după cum am văzut, nu luase parte la conversaţie. 
Şedea pe locul său, cu coatele pe genunchi şi capul în 
mâini. 

Hector Caraffa îl privea cu îngrijorare. De pe salteaua lui 
putea s-ajungă până la el. 

— Dormi sau visezi? îl întrebă. 

Salvato îşi luă mâinile de pe faţa-i foarte liniştită, dar tristă 
fiindcă numai tristeţea era proprie chipului său. 


— Nu, zise el, mă gândesc. 

— La ce? 

— La un caz de conştiinţă. 

— A! exclamă râzând Manthonnet, ce nenorocire că nu-i 
aici cardinalul Ruffo! 

— Nu m-aş adresa lui, căci acest caz de conştiinţă voi 
singuri îl puteţi dezlega. 

— A! nu zău! se miră Hector Caraffa, nu bănuiam că m-au 
închis aici ca să fac parte dintr-un sinod. 

— Cirillo, dascălul nostru în filosofie, în ştiinţă şi în onoare 
mai cu seamă, a spus adineaori: „Am otravă, dar; numai 
pentru mine; aşa că n-o voi întrebuința”. 

— O vrei? întrebă repede Eleonor. Nu mi-ar părea rău să 
ţi-o înapoiez, că-mi arde mâinile. 

— Nu, mulţumesc; îmi rămâne să vă pun o simplă 
întrebare. Nu vrei, scumpul meu Cirillo, să mori singur de-o 
moarte blândă şi liniştită pe când tovarășii tăi vor muri de-o 
moarte crudă şi dezonorantă? 

— E adevărat. Condamnat în acelaşi timp cu ei, mi s-a 
părut că trebuie să mor cu ei şi ca ei. 

— Acum, dacă, în loc de putinţa de a muri, ai avea 
siguranţa de a trâi? 

— N-aş primi viaţa din aceleaşi pricini care m-au făcut să 
resping moartea. 

— Gândiţi toţi ca Cirillo? 

— Toţi, răspunseră într-un singur glas cei patru bărbaţi. 

Eleonor Pimentel asculta tot mai pasionată. 

— Dar, urmă Salvato, dacă mântuirea ta ar putea aduce pe 
a altuia, a unei fiinţe slabe şi nevinovate, care pentru a 
scăpa de la moarte nu se bizuie decât pe tine, nu speră 
decât în tine, şi ar muri fără tine? 

— O! Atunci, exclamă cu înfocare Eleonor Pimentel, ar fi 
de datoria noastră să primim. 

— Vorbeşti ca femeie, Eleonor. 

— lar noi vorbim ca bărbaţi, reluă Cirilio, şi ca şi ea, îţi 
spunem: „Salvato, ar fi de datoria noastră să primim!” 


— Asta ţi-e părerea, Ruvo? întrebă tânărul. 

— Da. 

— Asta ţi-e părerea, Manthonnet? 

— Da. 

— Asta ţi-e părerea, Michele? 

— O! da, de o sută de ori da! 

— Şi, plecându-se înspre Salvato: 

— In gumele Madonei, domnule Salvato, salvează-te şi 
salveaz-o! A! De-aş putea fi sigur că nu va muri, aş merge la 
spânzurătoare jucând, şi aş striga: „Trăiască Madona!” cu 
ştreangul de gât. 

— Bine, zise Salvato, ştiu ce voiam să ştiu; mulţumesc. Şi 
se lăsă iar tăcere. 

Numai lampa, în care se sfârşise uleiul, pârâi o clipă, 
scânteie scurt de câteva ori, şi se stinse încet. 

Curând o licăreală cenugşie, vestind ziua ce avea să fie 
ultima zi a condamnaților, se ivi cu tristeţe printre zăbrele. 
— lată simbolul morţii: lampa se stinge, se lasă noaptea, 

apoi se ivesc zorile. 

— Eşti sigur că se ivesc zorile? întrebă Cirillo. 

La ora opt dimineaţa, parte din condamnaţii ce dormeau 
fură treziţi de zgomotul pe care-l făcu, deschizându-se, uşa 
primei încăperi, adică cea unde era altarul. 

„Temnicerii intrară în camera condamnaților, t şi şeful lor 
rosti cu glas tare: 

— Slujba morţilor! 

— La ce bun slujba? zise Manthonnet. Cred ei oare că nu 
vom şti să murim cum trebuie şi fără asta? 

— Călăii noştri vor să-l pună pe Dumnezeu de partea lor, 
răspunse Ettore Caraffa. 

— Nu văd,nicăieri că slujba a fost instituită de Evanghelie, 
făcu la rândul său Cirillo, şi Evanghelia e singura mea 
credinţă. 

— Bine, zise acelaşi glas poruncitor; nu-i dezlegaţi decât 
pe cei care vor să vină la slujba bisericească. 

— Dezlegaţi-mă, zise Salvato. 


Eleonor Pimentel şi Michele cerură acelaşi lucru. Tustrei 
fură dezlegaţi. 

Trecură în camera de alături. Preotul era la altar; soldaţii 
păzeau uşa, şi se vedeau lucind pe coridor baionetele, 
arătând că detaşamentul era numeros şi că, prin urmare, se 
luaseră măsuri. 

Salvato pusese să-l dezlege numai pentru a nu lăsa să-l 
scape un prilej de-a fi în legătură cu tatăl său ori cu agenţii 
lui care ar încerca să-l elibereze. 

Eleonor ceruse să asculte slujba fiindcă, femeie şi poetă, 
firea ei o îndemna să ia parte la taina divină. 

Michele, fiind, napolitan şi lazzarone, era încredinţat că, 
fără slujbă, nu-i moarte bună. 

Salvato râmase în picioare, lângă uşa de comunicare 
dintre cele două camere; dar zadarnic întrebă din ochi pe 
cei de faţă şi îşi adânci privirea pe coridor, că nu văzu nimic 
care să-i dea de bănuit că aveau grijă de salvai rea lui. 

Eleonor luă un scaun şi se plecă, rezemându-se de 
spetează. 

Michele îngenunche chiar pe treptele altarului. 

El reprezenta credinţa deplină; Eleonor, speranţa j 
Salvato, îndoiala. 

Salvato ascultă slujba cu gândul aiurea; Eleonor cu 
reculegere; Michele în extaz. 

Nu fusese decât patru luni patriot şi colonel, iar toată viaţa 
lui fusese lazzarone. 

Când se isprăvi slujba, preotul întrebă i 

— Cine vrea să se împărtăşească? 

— Eu! exclamă Michele. 

Eleonor se înclină fără să răspundă; Salvato dădu din cap 
a tăgadă. 

Michele se apropie de preot, se spovedi în şoaptă şi se 
împărtăşi. 

Apoi tustrei fură retrimişi în camera a doua, unde li se 
aduse prânzul, ca şi celorlalţi tovarăşi ai lor. 


— La ce oră? întrebă Cirillo pe temnicerii care veneau cu 
mâncarea. 

Unul din ei se apropie de dânsul. 

— Cred că la ora patru, domnule Cirillo, îi zise el. 

— A! făcu doctorul, mă recunoşti? 

— Anul trecut, aţi vindecat-o pe nevastă-mea de-o 
pneumonie. 

— Şi-i sănătoasă de atunci? 

— Da, Excelenţă. Apoi, în şoaptă: 

— V-aş dori, adăugă el oftând, tot atâtea zile pe cât se pare 
că va mai trăi ea. 

— Dragul meu, îi răspunse Cirillo, zilele omului sunt 
numărate; numai că Dumnezeu e mai puţin aspru decât 
Maiestatea Sa regele Ferdinand; uneori, Dumnezeu mai 
graţiază; regele Ferdinand, niciodată! Spui că-i la ora 
patru? 

— Cred, rosti temnicerul; dar, cum sunteţi mulţi, poate se 
va începe cu un ceas mai devreme, ca să fie timp. 

Cirillo îşi scoase ceasornicul. 

— Zece şi jumătate, zise el. 

Apoi, cum era să-l pună iar în buzunar: 

— Ehei! exclamă el, uitam să-l întorc. Nu-i nici un motiv să 
se oprească, fiindcă eu mă voi opri. 

Şi îşi întoarse liniştit ceasornicul. 

— Sunt câţiva dintre condamnaţi care doresc să primească 
ajutorul religiei? întrebă preotul, ivindu-se în pragul uşii. 

— Nu, răspunseră într-un glas Cirillo, Ettore Caraffa şi 
Manthonnet. 

— Cum vreţi, răspunse preotul; e o treabă între Dumnezeu 
Şi voi. 

— Cred, părinte, răspunse Cirillo, c-ar fi mai drept a spune 
între Dumnezeu şi regele Ferdinand. 

40. POARTA SANT'AGOSTINO-DELLA-ZECCA. 

Pe la trei şi jumătate, condamnaţii auziră că se deschide 
uşa exterioară de la încăperea bianchilor, de care erau 
despărțiți printr-un perete solid şi printr-o uşă plină cu 


benzi de fier, cu lacăte şi cu zăvoare; apoi, un zgomot de 
paşi şi şoapta mai multor glasuri. 

Cirillo îşi scoase ceasornicul. 

— Trei şi jumătate, zise el; bunul meu temnicer nu s-a 
înşelat. 

— Michele! îl strigă Salvato pe lazzaronele care, de când 
se împărtăşise, stă adâncit în rugăciune. 

Michele tresări şi, la un semn al lui Salvato, se apropie de 
el atâta cât îi îngăduia lungimea lanţului său. 

— Excelenţă? întrebă el. 

— Caută să nu te îndepărtezi de mine şi, dacă se întâmplă 
ceva neaşteptat, foloseşte prilejul. 

Michele clătină din cap. 

— O! Excelenţă, murmură el, Nanno a zis c-o să fiu 
spânzurat, trebuie să fiu spânzurat; nu se poate să se 
întâmple altfel. 

— Aida, de! Mai ştii? zise Salvato. Se auzi deschizându-se 
uşa opusă aceleia care dădea în cămăruţa bianchilor, adică 
cea î capelei, şi un om se ivi în pragul camerei 
condamnaților, pe când zgomotul paturilor de puşcă pe 
care soldaţii le aşezau pe jos ajungea până la ei. 

Nu se puteau înşela, după înfăţişare omul era călăul. 

Numără osândiţi. 

— Abia şase ducați primă! murmură el oftând. Şi când mă 
gândesc că, numai din lovitura asta, trebuia să câştig 
şaizeci de ducați... în sfârşit, să nu ne mai gândim! 

Procurorul fiscal Guidobaldi intră, precedat de un grefier, 
ţinând sentinţa juntei. 

— Dezlegaţi condamnaţii, zise procurorul fiscal. Temnicerii 
executară ordinul. 

— În genunchi pentru a vă auzi sentinţa! zise Guidobaldi. 

— Cu voia dumitale, domnule procuror fiscal, răspunse 
Hector Caraffa, ne place mai mult s-o auzim în picioare. 

La glasul batjocoritor cu care vorbele erau rostite, 
judecătorul scrâşni din dinţi. 


— În genunchi, în picioare sau stând jos, n-are a face în ce 
fel o veţi auzi, trebuie numai s-o auziţi şi sentinţa să se 
execute! Grefier, citeşte! 

Sentința îi condamna pe Dominico Cirillo, Gabriel 
Manthonnet, Salvato Palmieri, Michele il Pazza şi pe 
Eleonor Pimentel să fie spânzurați, iar pe Hector Caraffa să 
i se taie capul. 

— Foarte bine! făcu Hector, nu-i nimic de cârtit împotriva 
judecății. 

— Atunci, zise în batjocură Guidobaldi, se poate executa? 

— Când veţi voi. Cât despre mine sunt gata, şi presupun că 
prietenii mei sunt gata, ca şi mine. 

— Da, răspunseră condamnaţii într-un singur glas. 

— Totuşi ţie, Dominico Cirillo, trebuie să-ţi spun un lucru, 
făcu Guidobaldi cu o sforţare ce dovedea cât îl costa să i-l 
spună. 

— Ce anume? întrebă Cirillo. 

— Cere regelui graţierea ta şi poate, fiindcă ai fost medicul 
său, ţi-o va acorda. în tot cazul, după ce vei fi făcut cererea, 
am ordin de amânare. 

Toate privirile se aţintiră asupra lui Cirillo. 

Dar el, cu glasu-i blând, cu faţa liniştită şi gura 
zâmbitoare, răspunse: 

— Zadarnic vor să-mi necinstească numele printr-o 
josnicie. Nu primesc să păşesc pe ruşinoasa cale de salvare 
ce mi se oferă. Am fost condamnat cu prieteni care-mi sunt 
scumpi; vreau să mor cu ei. Îmi aştept liniştea de la moarte, 
şi nu voi face nimic pentru a fugi de ea şi a rămâne un ceas 
mai mult într-o lume unde domnesc adulterul, sperjurul şi 
perversitatea. 

Eleonor apucă mâna lui Cirillo şi, după ce i-o sărută, 
sparse pe podea inelul cu opium pe care îl primise de la el. 

— Ce-i asta? întrebă Guidobaldi, văzând lichidul ce se 
răspândea pe lespezi. 

— O otravă care, în zece minute, m-ar fi scăpat de 
urmărirea ta, ticălosule! răspunse ea. 


— Şi de ce nu-ţi mai trebuie otrava aceasta? 

— Fiindcă mi se pare că ar fi o laşitate să-l părăsesc pe 
Cirillo, de vreme ce el nu vrea să ne părăsească pe noi. 

— Bine, fata mea! exclamă Cirillo. Nu voi spune: „Eşti 
demnă de mine!” voi spune: „Eşti demnă de tine însăţi 

Eleonor surise şi, cu ochii la cer, mina întindă şi zâmbetul 
pe buze rosti: 

Forsan haec olim meminisse juvabit!87 

— Haide, făcu Guidobaldi cu nerăbdare, s-a isprăvit, şi 
nimeni nu mai are nimic de cerut? 

— Mai întâi, nimeni n-a cerut nimic, răspunse contele de 
Ruvo. 

— Şi nimeni nu va cere nimic, adăugă Manthonnet, decât 
numai să curmăm, cât mai repede, comedia aceasta de 
prefăcută clemenţă. 

— 'Temnicer, deschide uşa să intre bianchii, ordonă 
procurorul fiscal. 

Uşa cabinetului se deschise şi se iviră bianchii în lungile 
lor veşminte albe. 

Erau doisprezece, doi de fiecare condamnat. 

Uşa cabinetului se închise în urma lor. 

Un penitent se apropie de Salvato şi, luându-i mâna, îi făcu 
semnul masonic. 

Salvato îi întoarse acelaşi semn, fără ca faţa să-i trădeze 
cea mai mică emoție. 

— Sunteţi gata? întrebă penitentul. 

— Da, răspunse Salvato. 

Răspunsul cu dublu înţeles, nimeni nu-l băgă de seamă. 

Cât despre Salvato, nu recunoştea glasul; dar semnul 
masonic îl înştiinţa că avea a face cu un prieten. Schimbă o 
privire cu Michele. 

— Nu uita ce ţi-am spus, Michele, făcu Salvato. 

— Da, Excelenţă, răspunse lazzaronele. 

— Care din voi se cheamă Michele? întrebă un penitent. 

— Eu, zise cu vioiciune Michele, crezând că avea să afle 
vreo veste bună. 


LLA 


Penitentul se apropie de el. 

— Ai mamă? îl întrebă. 

— Da, răspunse Michele oftând, şi-i cea mai mare durere a 
mea, sărmana femeie! Dar cum de ştiţi? 

— O biată bătrână m-a oprit în clipa când intram la Vi 
caria. 

— Excelenţă, mi-a zis ea, am să vă rog ceva. 

— Ce anume? am întrebat-o. 

— Aş vrea să ştiu dacă faceţi parte din penitenţii care 
însoțesc condamnaţii la eşafod. 

— Da. 

— Ei bine, pe unul din ei îl cheamă Michele Marino, dar e 
mai cunoscut sub numele de Michele il Pazzo. 

— Nu-i cel, am întrebat-o, care a fost colonel sub aşa-zisa 
Republică? 

— Da, bietul copil, răspunse ea, chiar ele! 

— Ei, şi apoi? 

— Ei, atunci, ca un bun creştin ce sunteţi, să-l înştiinţaţi 
că, ieşind de la Vicaria, să-şi întoarne capul la stânga; am să 
fiu pe piatra Faliţilor, ca să-l văd pentru cea din urmă dată 
şi să-l binecuvântez”. 

— Mulţumesc, Excelenţă, zise Michele. Biata femeie m-a 
iubit din toată inima. Multe necazuri i-am mai făcut toată 
viaţa mea; dar, acesta de astăzi e cel din urmă! Apoi, 
ştergându-şi o lacrimă: 

— Vreţi să-mi faceţi cinstea să mă însoţiţi? întrebă el pe 
penitent. 

— Bucuros, răspunse acesta. 

— Haide, Michele, zise Salvato, să nu ne lăsăm aşteptaţi. 

— Ilată-mă, domnule Salvato, iată-mă! Şi Michele se aşeză 
în urma lui. 

Condamnaţii ieşiră din sala în care fuseseră ţinuţi în 
capelă, trecură prin încăperea unde se săvârşise slujba 
bisericească, şi intrară pe coridor, cu călăul în frunte. 

Mergeam în ordinea după care, fără îndoială, trebuiau să 
fie executaţi: 


Mai întâi Cirillo, apoi Manthonnet, apoi Michele, apoi 
Eleonor Pimentel şi la urmă Ettore Caraffa. 

Fiecare condamnat păşea între doi bianchi. 

La uşa închisorii ce dădea în curte, se înşira un dublu rând 
de soldaţi, de la această primă uşă până la a doua, dinspre 
piaţa Vicaria. 

Piaţa era ticsită de norod. 

La vederea condamnaților, un vuiet îngrozitor se înălţă din 
mulţime: 

— La moarte, iacobinii! La moarte! 

Era vădit că, fără dublul şir de soldaţi care-i ocroteau, n-ar 
fi făcut cinci paşi pe stradă fără să fie sfârtecaţi. 

Cuţite străluceau în toate mâinile, ameninţări în toţi ochii. 

— Reazemă-te de umărul meu, zise lui Salvato penitentul 
care mergea în dreapta lui, şi i se făcuse cunoscut drept 
mason. 

— Crezi bare că am nevoie să fiu susţinut? întrebă 
zâmbind Salvato. 

— Nu, dar am să-ţi dau instrucţiuni. 

Făcuseră vreo cincisprezece paşi afară din Vicaria, şi se 
găseau în faţa columnei ce se înalţă deasupra pietrei zisă a 
Faliţilor, fiindcă aşezându-se cu şezutul gol pe ea, faliţii din 
Evul Mediu se declarau în faliment. 

— Staţi! strigă penitentul din stânga lui Michele. 

În asemenea marşuri funebre, penitenţii se bucură de-o 
autoritate, pe care nimeni nu se gândeşte să le-o 
tăgăduiască. 

Meşter Donato se opri cel dintâi şi, în urma lui, se opriră 
penitenţii, soldaţii şi condamnaţii. 

— Tinere, zise lui Michele penitentul care strigase: „Staţi!” 
l-aţi rămas bun de la maică-ta! 

— Femeie, adăugă el întorcându-se către bătrână, dă fiului 
tău cea din urmă binecuvântare! 

Bătrâna cobori de pe piatra pe care se suise, şi Michele se 
aruncă în braţele ei. 

Câteva clipe, niciunul nici altul, nu putură scoate-o vorbă. 


Penitentul din dreapta lui Salvato folosi prilejul pentru a-i 
spune: 

— Pe vico Sant'Agostino-alla-Zecca, pe când vom ajunge în 
faţa bisericii, va fi zarvă mare. Urcă pe treptele bisericii, şi 
reazemă-te de uşă, bătând în ea cu călcâiul, 

— Penitentul din stânga mea e de-ai noştri? 

— Nu. Fă-te că ai grijă de Michele. 

Salvato se întoarse spre grupul pe care-l alcătuiau Michele 
şi maică-sa. 

Michele ridicase capul şi se uita în jurul său. 

— Şi ea, întrebă el, ea nu-i cu tine? 

— Care, ea? 

— Assunta. 

— Fraţii şi tatăl ei au închis-o la mănăstirea Annunciata, 
unde plânge deznădăjduită, şi au jurat că de-ai? 

putea să te smulgă din mâinile soldaţilor, călăul n-ar mai 
avea plăcerea să te spânzure, fiindcă ei te-ar face bucăţi. 
Giovanni chiar a mai zis: „Or să mă coste un ducat, dar nu-i 
NIMIC! 

— Mamă, să-i spui că eram supărat pe ea că m-a părăsit, 
dar acum, când ştiu că nu-i de vină, o iert. 

— Haide, rosti penitentul, trebuie să vă despărțiți. Michele 
îngenunche înaintea maică-si, care-i puse amândouă 
mâinile pe creştet şi-l binecuvânta în minte, că biata 
bătrână, înăbuşindu-se de plâns, nu mai putea vorbi. 

Penitentul o luă de subsuori şi o aşeză pe piatră, unde 
rămase ca o grămadă neînsufleţită, cu capul pe genunchi. 

— Să mergem, zise Michele. Şi, singur, îşi reluă rândul. 

Bietul băiat nu era nici un liber-cugetător ca Ruvo, nici 
filosof ca Cirillo, nici o inimă de bronz ca Manthonnet, nici 
un poet ca Pimentel: era un copil din popor, lesne tulburat 
de toate simţămintele şi neştiind nici să le înfrâneze, nici să 
le ascundă. 

Umbla cu pas sigur, capul drept, dar cu obrajii umezi de 
lacrimi. 


Merseră câteva clipe de-a lungul străzii Tribunalului; apoi 
cotiră la stânga pe vico Lite; trecură de cealaltă parte a 
străzii Forcella şi dădură în vico Sant' Agostino-alla-Zecca. 

La intrarea străzii sta un om lângă o căruţă înjugată cu doi 
bivoli. 

I se păru lui Salvato că penitentul din dreapta lui făcuse 
un semn căruţaşului. 

— Fii gata. 

— La ce? 

— La ce ţi-am spus. 

Salvato se întoarse şi văzu că omul cu bivolii venea în 
urma cortegiului cu căruţa. 

Ceva mai înainte de estrada del Pendino, strada era 
închisă de un car cu osia stricată. 

Omul îşi deshăma caii, ca să descarce carul. 

Cinci-şase soldaţi înaintară strigând: „Loc! Loc!” şi 
încercând, într-adevăr, să libereze strada. 

Erau în faţa bisericii Sanţ'Agostino-alla-Zecca. 

Deodată, se auziră mugete îngrozitoare şi, ca înnebuniţi, 
bivolii, cu ochii însângeraţi, limba scoasă, suflând foc pe 
nări, târând după ei căruţa cu un zgomot aidoma tu netului, 
se năpustiră asupra cortegiului, călcând în picioare, strivind 
de pereţii caselor norodul, ce umplea strada, şi ariergarda 
soldaţilor, care zadarnic voiau să-i oprească cu baionetele. 

Salvato înţelese că era clipa. Îndepărtă cu cotul pe al 
doilea penitent din stingă lui, răsturnă soldatul din dreptul 
său şi răcnind: „Păzea bivolii lui parcă ar fi căutat numai să 
fugă de primejdie, sări pe treptele bisericii, şi se rezemă de 
uşă, lovind-o cu călcâiul. 

Uşa se deschise, aşa cum, într-o feerie bine pusă la punct 
se deschide o trapă engleză şi, înainte să fi avut timpul să se 
vadă pe unde dispăruse Salvato, se reînchise după el. 

Michele voise să-l urmeze; dar un braţ de fier îl oprise. Era 
al bătrânului pescar Basso 'lomeo, tatăl Assuntei. 

41. CUM SE MUREA LA NEAPOLE ÎN 1799 


Patru bărbaţi înarmaţi până-n dinţi îl aşteptau pe Salvato 
în biserică. 

Unul din ei îi deschise braţele, Salvato se aruncă la pieptul 
lui, strigând: 

— Tată! 

— Şi acum, zise acesta, să nu pierdem o clipă! Vino 1 Vino! 

— Dar, făcu Salvato, împotrivindu-se, nu-i putem scăpa şi 
pe tovarăşii mei? 

— Nici gând, răspunse Joseph Palmieri, să ne gândim 
numai la Luiza. 

— A! da, exclamă Salvato, Luiza. S-o scăpăm pe Luiza. 
Dealtfel, de ar fi vrut să mai stăruie, i-ar fi fost cu neputinţă; 
la zgomotul paturilor de puşcă în uşa bisericii, Joseph 
Palmieri, cu puterea unui uriaş, îşi trăgea după el fiul spre 
ieşirea ce dădea în strada Chiarettieri-al-Pendino. 

Acolo, patru cai gata înşeuaţi, fiecare cu câte o carabină la 
obline şi păziţi de doi ţărani din Abruzzi. îşi aşteptau 
călăreţi. 

— Iată calul meu, zise Joseph Palmieri, sărind în şa; iată-l 
pe al tău, adăugă el, arătând al doilea cal fiului său. 

Salvato era şi el călare înainte ca tatăl Uii să fi isprăvit 
fraza. 

— Urmează-mă! îi strigă Joseph. 

Şi se repezi cel dintâi prin largo del Elmo, prin vico 
Grande şi prin strada Egiziaca a Forcella. 

Salvato îl urmă; ceilalţi doi oameni galopară la spatele lui. 

După cinci minute, ieşeau din Neapole pe poarta Nola, 
apucau pe şoseaua San-Corme, se aruncau la stânga pe o 
cărare de-a curmezişul mlaştinilor, ajungeau mai sus de 
Capodichino la drumul spre Casoria, lăsau Sant'Antonio la 
stânga lor, Acerra la dreapta şi, datorită minunaţilor cai, o 
luau înaintea celor doi oameni ce le slujeau drept însoțitori, 
şi se afundau în valea-Furcilor-Caudine. 

Acum, pentru cei dintre cititorii noştri care vor să li se 
spună tot, îi vom lămuri în două cuvinte. 


Joseph Palmieri, într-o scurtă călătorie la Moaisa, găsise 
doisprezece oameni devotați pe care-i adusese cu el la 
Neapole. 

Unul din vechii lui prieteni, agregat la corporaţia 
bianchilor, sub cuvânt de a-l însoţi ca penitent pe Salvato, 
se însărcina să înştiinţeze condamnatul despre ceea ce se 
pregătea pentru scăparea lui. 

Un ţăran de-al lui Joseph Palmieri închisese strada cu un 
car. 

Altul aştepta trecerea cortegiului cu o căruţă înjugată cu 
doi bivoli, pe aproape toată lungimea străzii. 

După ce trecu cortegiul, ţăranul aruncase în urechea 
fiecărui bivol o bucată de iască aprinsă, aşa că-i apucase 
furia şi se repeziseră mugind pe stradă, răsturnând tot ce le 
ieşea înainte. 

Astfel izbucnise zarva de care se folosise Salvato, şi care 
încă nu se potolise la dispariţia lui. 

Am spus că Michele încercase să-l urmeze, dar îl oprise 
bătrânul pescar Basso 'Tomeo, care jurase să-l smulgă din 
mâinile călăului. 

Într-adevăr, se dezlănţuise o luptă nu numai între 
lazzaronii ce voiau să-l sfârtece pe Michele, dat fiind că le 
dezonorase preacinstita breaslă, purtând uniforma 
franceză, ci şi între ei şi Michele care, la urma urmelor, voia 
mai bine să fie spânzurat decât făcut bucăţi. 

Soldaţii din escortă veniseră în ajutorul lui Michele şi 
izbutiseră să-l tragă din mâinile foştilor săi camarazi, dar 
într-un hal fără de hal. 

Lazzaronii sunt iuți de mână şi avuseseră când să-i 
trântească două-trei lovituri de cuţit. 

Drept urmare bietul om, nemaiputând umbla, soldaţii 
luară căruţa, ce împiedica trecerea, ca să-l ducă la capătul 
drumului. 

Cât despre Salvato, se băgase de seamă fuga lui, fiindcă-i 
fusese grăbită de loviturile soldaţilor cu patul puştii în uşa 
bisericii; era însă prea trainică pentru a fi spartă: trebuia să 


se facă ocolul bisericii şi chiar al străzii, prin strada del 
Pendino. îl făcură, dar ţinu un sfert de ceas şi, când 
ajunseră la ieşirea bisericii, Salvato era afară din Neapole 
şi, deci în afară de primejdie. 

Niciunul din ceilalţi condamnaţi nu încercase, câtuşi de 
puţin, să fugă. 

După ce Salvato dispăru iar Michele fu culcat în căruţă, 
cortegiul funebru îşi reluă marşul spre locul execuţiei, adică 
spre Piaţa-Veche. 

Dar, pentru a da mai mare mulţumire poporului, se făcu 
un mare ocol prin strada Francesca, aşa ca să se ajungă pe 
chei. 

Lazzaronii o recunoscuseră pe Eleonor Pimentel şi, jucând 
de amândouă părţile cortegiului, pe care-l însoțeau cu 
huiduieli şi gesturi neruşinate, cântau: 

La signora Dianora, Che cantava neoppa lo iriato, No 
alballa muzzo a lo mercato. Viva, viva lo papa santo Che a 
inarmato i cannoncini, Per distruggere i giacobini! Viva la 
forca e maestro Donato! Sant' Antonio sia lodato! 

Ceea ce înseamnă: 

La signora Dianora, Care cânta la teatru, Acum joacă în 
mijlocul Pieţii. 

Trăiască, trăiască sfântul papă, Care a trimis mici tunuri 
să nimicească iacobinii! 

Trăiască spânzurătoarea şi meşter Donato! 

Şi lăudat fie sfântul Anton! 

În toiul acestor strigăte, huiduieli, caraghioslâcuri şi 
injurii, condamnaţii ieşiră pe chei, o luară de-a lungul străzii 
Nuova şi ajunseră pe strada Suspinelor-din-Prăpastie, de 
unde zăriră instrumentele supliciului, ridicate în mijlocul 
Pieţii-Vechi. 

Erau şase spânzurători şi un eşafod. 

Una din spânzurători se ridica deasupra celorlalte, la o 
înălţime de zece picioare. 

Un gând neruşinat o pregătise pentru Eleonor Pimentel. 


După cum se vede, regele Neapolului nu ştia ce să mai 
facă pentru bunii lui lazzaroni. 

La colţul din vico della Conciaria, un om groaznic de 
schilodit, cu o mare tăietură ce-i despica faţa în două, 
scoţându-i un ochi, cu o mână cu degetele retezate, şi un 
picior de lemn cu care-şi înlocuise piciorul sfărâmat, aştepta 
cortegiul, înaintea căruia slăbiciunea sa nu-i îngăduise să 
iasă. 

Era beccaiul. 

Aflase de judecata şi de condamnarea lui Salvato şi, aşa 
nevindecat cum era, făcuse o sforţare, ca să aibă plăcerea, 
de-a vedea cum îl spânzură. 

— Unde-i iacobinul? Unde-i ticălosul? Unde-i banditul? 
exclamă el, încercând să treacă prin rândul soldaţilor. 

Michele îi recunoscu glasul şi, aproape muribund, se ridică 
în căruţă şi schimonosindu-se a râs îi zise: 

— Dacă ai venit, beccaiule, să vezi cum îl spânzură pe 
generalul Salvato, te-ai ostenit degeaba. A scăpat! 

— Scăpat? răcni beccaiul. Scăpat? Cu neputinţă 1 

— Mai bine întreabă-i pe domnii ăştia şi priveşte ce mutră 
lungă fac. Dar tot mai ai un noroc: Ia-o la fugă după el. Ai 
picioare zdravene şi-o să-l ajungi. 

Beccaiul scoase un urlet de furie; încă o dată, răzbunarea-i 
scăpa. 

— Loc! strigară soldaţii, respingându-l cu patul puştii. 

Şi cortegiul trecu. 

Ajunseră la picioarele spânzurătorilor. Aici, un grefier 
aştepta condamnaţii pentru a le citi sentinţa. 

Şi fu citită printre râsete, huiduieli, injurii şi cântece. 

Când se isprăvi, călăul înainta spre grupul condamnaților. 

Nu se hotărâse ordinea în care trebuiau să fie executaţi. 

Văzând că vine călăul spre ei, Cirillo şi Manthonnet făcură 
un pas înainte. 

— Pe care din doi trebuie să-l spânzur întâi? întrebă 
meşter Donato. 


Manthonnet se plecă, ridică două paie de mărimi felurite şi 
dădu lui Cirillo să aleagă. Cirillo îl trase pe cel mai lung. 

— Am câştigat, zise Manthonnet. ' Şi se predă meşterului 
Donato. Cu ştreangul de gât, strigă: 

— O, norod, care astăzi ne insulţi, într-o zi vei răzbuna pe 
cei care au murit pentru patrie! 

Meşter Donato îl împinse de pe scară şi trupul i se legănă 
în gol. 

Era rândul lui Cirillo. 

Odată urcat pe scară, încercă să spună câteva cuvinte, dar 
călăul nu-i dădu răgaz şi, în aclamaţiile lazzaronilor, trupul 
său se legănă lângă al lui Manthonnet. 

Eleonor Pimentel înainta. 

— Nu-i încă rândul tău, îi zise brutal călăul. 

Ea se dădu cu un pas îndărăt şi văzu că-l aduceau pe 
Michele. 

Dar la picioarele spânzurătorii, el zise i 

— Lăsaţi-mă, prieteni, să încerc a urca singur scara, că de 
nu, or să creadă că frica îmi ia puterea şi nu rănile. 

Şi, fără să fie susţinut, sui treptele scării, până când 
meşter Donato îi spuse: 

— Destul! 

Atunci, se opri şi, cum i se trecuse de mai înainte ştreangul 
de gât, călăul nu avu decât să-l împingă cu genunchiul ca s- 
o isprăvească şi cu el. 

În clipa când fu aruncat în gol, murmură numele 
„Nanno!...” Restul frazei, de cumva era o frază, fu gâtuit de 
juvăţ. 

Fiecare execuţie era salutată cu urale furtunoase şi 
răcnete pline de ură. 

Dar execuţia aşteptată, cu cea mai mare nerăbdare, era 
desigur a Eleonorei Pimentel. 

În sfârşit îi venise rândul, că meşter Donato trebuia s-o 
termine cu spânzurările înainte de-a trece la ghilotină. 

Grefierul şopti câteva cuvinte meşterului Donato, care se 
apropie de Eleonor. 


Eroina îşi recăpătase liniştea, o clipă tulburată de vederea 
spânzurătorii mai înalte decât celelalte, vedere ce nu-i 
doborâse curajul, dar îi alarmase pudoarea. 

— Doamnă, îi zise călăul cu alt glas decât cel cu care-i 
vorbise cu cinci minute, mai înainte, sunt însărcinat să vă 
spun că, de cereţi viaţa, vi se va acorda o amânare, când 
jalba vă va fi trimisă regelui Ferdinand şi poate, ca-n 
clemenţa lui, va binevoi s-o aprobe. 

— Cereţi viaţa! Cereţi viaţa! repetară în jurul ei penitenţii 
care o însoţiseră pe dânsa şi pe tovarăşii ei. 

Eleonor zâmbi la această dovadă de simpatie. 

— Şi, dacă cer altceva decât viaţa, mi se va acorda? 

— Poate, răspunse meşter Donato. 

— Atunci, zise ea, daţi-mi un pantalon. 

— Bravo! strigă Hector Caraffa, o spartană n-ar fi vorbit 
mai bine! 

Călăul se uită la grefier; se nădăjduise o laşitate; 
căpătaseră un sublim răspuns al eroinei. Slujbaşul făcu un 
semn. 

Meşter Donato îşi lăsă mâna mârşavă pe umărul ei gol şi o 
trase spre spânzurătoarea cea mai ridicată. 

Ajungând la picioarele ei, Eleonor îi măsură din ochi 
înălţimea. 

Apoi, întorcându-se spre cercul spectatorilor ce înconjurau 
din toate părţile instrumentul supliciului, zise: 

— In numele pudoarei, nu-i vreo mamă printre voi care să- 
mi dea un mijloc de-a scăpa de această ticăloşie? 

O femeie îi aruncă acul de argint cu care-şi ţinea părul. 

Eleonor scoase un strigăt de bucurie şi, în dreptul 
genunchilor, prinzându-şi cu acul de argint partea din faţă 
de cea din spate a rochiei, îşi întocmi pantalonii pe care 
zadarnic îi ceruse. 

Apoi sui cu pas hotărât treptele scării, spunând primele 
patru versuri din Marselieza napolitană, pe care o cântase 
la teatrul San-Carlo, în ziua când se aflase că Altamura a 
căzut. 


Înainte să fi rostit al patrulea vers, sufletul acesta eroic se 
înălţase la cer. 

Spânzurătorile erau pline, afară de una: cea menită lui 
Salvato. Nu mai rămânea nimeni de spânzurat, dar 
rămânea cineva de ghilotinat. 

Era contele de Ruvo. 

— În sfârşit, zise el, văzând că meşter Donato şi ajutoarele 
lui o isprăviseră cu ultimul cadavru, sper că-i rândul meu, 
hei? 

— O! fii liniştit, răspunse meşter Donato, nu te las eu s- 
aştepţi. 

— Aha i pare-se că, de cer o favoare, n-o să mi se acorde? 

— Mai ştii? Oricum, cere. 

— Ei bine, doresc să fiu ghilotinat de-a-ndoaselea, ca să 
văd cum cade fierul care-mi va tăia gâtul. 

Megşter Donato se uită la slujbaş, care-i făcu semn că nu 
găseşte nici o piedică pentru împlinirea acestei dorinţi. 

— Se va face, după cum vrei, răspunse călăul. 

Atunci, Hector Caraffa urcă sprinten treptele eşafodului şi, 
ajungând pe platformă, se întinse cu spatele pe scândură şi 
faţa la cer. 

Fu legat astfel, apoi împins sub cuțitul ghilotinei. —Şi, cum 
călăul, poate mirat de neînfrântu-i curaj, întârzia o clipă să- 
şi îndeplinească îngrozitoarea datorie! 

— Taglia aunque, per Dio! (aie odată, pentru Dumnezeu!) 
îi strigă condamnatul. 

La ordinul acesta, fatalul cuţit căzu şi capul lui Hector 
Caraffa se rostogoli pe eşafod. 

Să ne întoarcem ochii, de la hidosul câmp de măcel numit 
Neapole, şi să-i îndreptăm în altă parte a regatului. 

42. GOELETA „THE RUNNER” 

Trecuseră trei luni de la evenimentele pe care le-am 
istorisit. Multe lucruri erau schimbate la Neapole, părăsit 
de flota engleză, şi de unde plecase cardinalul Ruffo, după 
ce-şi trimisese la vatră armata şi îşi predase prerogativele 


pentru a se duce, ca simplu cardinal, la conclavul din 
veneţia, să dea un succesor lui Pius al VI-lea. 

Una din principalele schimbări fusese numirea principelui 
de Cassero-Statella ca vicerege al Neapolului, şi a 
marchizului Malaspina ca subsecretar particular. 

Restaurarea regelui Ferdinand fiind de acum înainte 
asigurată, răsplăţile se împărţiră. 

Nu se putea face mai mult pentru Nelson decât se făcuse: 
avea spada Filip al V-lea, era duce de Bronte, şi de la 
ducatul său primea şaptezeci şi cinci de mii de livre venit pe 
an. 

Cardinalul Ruffo avu o rentă viageră de cincisprezece mii 
de ducați (şaizeci şi cinci de mii de franci), de încasat din 
venitul de la San-Georgia la Malara, feuda principelui della 
Ricia, trecută guvernului, din lipsă de moştenitori. 

Ducele de Baranello, fratele mai mare al cardinalului, avu 
abația Santa-Sophia de. Benevent, una din cele mai bogate 
ale regatului. 

Francesco Rufto, numit de fratele său inspector al 
războiului - acelaşi pe care l-am văzut trimis de Nelson la 
curtea din Palermo, pe jumătate ca mesager, pe jumătate ca 
ostatic - primi o pensie viageră de trei mii de ducați. 

Generalul Micheroux fu înaintat mareşal şi i se dădu un 
post de încredere în diplomaţie. 

De Cesare, falsul duce de Calabria, primi trei mii de ducați 
venit pe an şi fu înaintat general. 

Fra-Diavolo fu făcut colonel şi numit duce de Cassano. 

În sfârşit,- Pronio, Mammone şi Sciarpa, fură numiţi 
colonei şi baroni, cu moşii, pensii şi decoraţi cu ordinul San- 
Georgio Constantinianul. 

Afară de aceasta, pentru a răsplăti noile servicii, se înfiinţa 
ordinul San-Ferdinand şi al Meritului, cu inscripţia: Fidel et 
Merito. 

Nelson fu primul său demnitar: în calitatea lui de eretic, 
nu i se putea da ordinul San-lanuar, cel mai înalt al Statului. 


În sfârşit, după ce-i recompensă pe toţi, Ferdinand se 
gândi că era just să se răsplătească pe el însuşi. 

Puse să-l aducă de la Roma pe Canova şi-i comandă - 
lucrul e într-adevăr atât de ciudat, încât şovăim a-l spune, 
de frică să nu fim crezuţi - propria lui statuie în chip de 
Minervă! 

Timp de şaizeci de ani, s-a putut vedea caraghioasa şi 
colosala capodoperă, într-o firidă de deasupra primelor 
trepte ale marii scări din muzeul Burbonian, unde ar mai fi 
şi azi, dacă, la epoca numirii mele ca director onorific de 
arte-frumoase, n-aş fi dispus s-o scoată din locul acela, nu 
fiindcă era o reproducere ridicolă a lui Ferdinand, ci fiindcă 
era o pată pe geniul celui mai mare sculptor al Italiei, şi o 
dovadă de gradul de înjosire la care poate cobori dalta unui 
artist care, de s-ar fi respectat pe el însuşi, n-ar fi consimţit 
să-şi pângărească talentul, executând asemenea caricatură. 

Apoi, în sfârşit, cum monarhia napolitană era într-o zodie 
fericită, frumoasa şi melancolica arhiducesă, care abia 
născuse fetiţa ce avea să fie într-o zi ducesa de Berry, era 
din nou însărcinată prin luna februarie sau martie 1800 şi, 
cu toate evenimentele istorisite ce i-ar fi putut înrâuri 
sarcina, dimpotrivă, şi-o purtase cum nu se poate mai bine 
până în luna a noua; aşa că nu se aştepta decât naşterea, 
mai cu seamă de era un prinţ, pentru a se da la Palermo un 
şir de serbări demne de dubla împrejurare ce le-ar pricinui. 

Altă femeie aştepta şi ea, nu într-un palat, nu printre 
mătăsuri şi-n catifele, ci pe paiele unei temnițe o naştere 
aducătoare de moarte, căreia nu trebuia să-i 
supravieţuiască. 

Această femeie era nenorocita Luiza Molina San-Felice pe 
care soţul ei, după cum l-am auzit, o declarase însărcinată, 
fusese dusă la Palermo, din ordinul regelui Ferdinand, 
Înverşunat în răzbunarea lui, şi supusă unui consult de 
medici, recunoscându-i-se sarcina. 

Dar regele, atât de neîndurător, crezuse totuşi că-i o 
conspirație a milei; îl chemase pe propriul său chirurg, 


Antonio Villari, şi, ameninţându-l cu pedepsele cele mai 
aspre, îi ordonase să-i spună adevărul despre starea 
prizonierei. 

Ca şi ceilalţi, Antonio Villari constată sarcina şi i-o confirmă 
regelui pe sufletul şi conştiinţa lui. 

Atunci regele se informă amănunţit cam de când începuse 
sarcina, ca să ştie la ce dată mama va putea fi dată pe mâna 
călăului. 

Din fericire, era judecată şi condamnată şi, chiar în ziua 
când copilul, care o ocrotea va fi smuls din pântecul ei, va 
putea fi executată fără alt termen, fără nici o întârziere. 

Ferdinand îşi pusese propriul său medic, pe Antonio Villari, 
în serviciul prizonierei, şi trebuia să fie nu numai cel dinţii, 
dar şi singurul înştiinţat de naştere, pentru ca nimeni să nu- 
i stingherească planurile de răzbunare. 

Cele două naşteri, a prinţesei care avea să des un 
moştenitor tronului, şi a condamnatei ce dădea o victimă 
călăului, trebuiau să se urmeze una după alta la o distanţă 
de câteva săptămâni; numai că sorocul prinţesei era mai de 
vreme decât al condamnatei. 

Pe această împrejurare se bizuia cavalerul San-Felice 
pentru ultima lui speranţă. 

Într-adevăr, după ce-şi îndeplini misiunea de implorare la 
Neapole, după ce, prin declaraţia lui la tribunal şi din 
respect pentru prizonieră, salvase cinstea femeii, se 
reîntorsese la Palermo să-şi reia locul obişnuit la ducele de 
Calabria, care locuia la palatul senatului. 

Chiar în ziua sosirii lui, cum şovăia să se înfăţişeze înaintea 
prinţului, acesta pusese să-l cheme şi, întinzându-i mâna pe 
care cavalerul i-o sărutase, îi zise: 

— Scumpul meu San-Felice, mi-ai cerut învoirea să mergi 
la Neapole şi ţi-am acordat-o, fără să te întreb ce treabă 
aveai acolo. Acum, s-au răspândit multe zvonuri diferite, 
adevărate sau false, despre pricina călătoriei dumitale; 
aştept, nu ca prinţ, ci ca prieten, să mă pui la curent cu ce- 
ai făcut acolo. Ştii câtă consideraţie îţi port şi, în ziua când 


voi fi putut să-ţi fac un mare bine, fără a mă socoti achitat 
de ceea ce-ţi datoresc, voi fi cel mai fericit om din lume. 

Cavalerul voise să se lase într-un genunchi, dar prinţul 
împiedicase, îmbrăţişându-l şi strângându-l la piept. 

Atunci, cavalerul îi povestise tot: prietenia lui cu prinţul 
Caramanico, făgăduiala pe care i-o dăduse pe patul de 
moarte, căsătoria lui cu Luiza; în sfârşit, îi spusese tot, afară 
de mărturisirea ei; aşa că în ochii prinţului, paternitatea 
cavalerului nu putea fi pusă la îndoială. Apoi isprăvi, 
asigurându-l de nevinovăția politică a Luizei şi cerând 
prinţului graţierea ei. 

Acesta se gândi o clipă. Cunoştea firea crudă şi 
răzbunătoare a tatălui său; ştia ce jurământ făcuse, şi ce 
greu îi va fi să-l convingă a reveni asupra lui. 

Dar, deodată, un gând luminos îi trecu prin minte. 

— Aşteaptă-mă aici, îi zise el; trebuie cel puţin s-o consult 
pe prinţesă într-o chestiune atât de însemnată; afară de 
aceasta, ea dă sfaturi bune. 

Şi intră în camera de culcare a soţiei lui. 

După cinci minute, uşa se redeschise şi prinţul, trecându-şi 
capul prin crăpătură, îl chemă pe cavaler. 

În clipa când uşa camerei de culcare a prinţesei se 
închidea în urma lui San-Felice, o mică goeletă 1 care după 
înălţimea şi mlădierea catargelor putea fi recunoscută 
drept construcţie americană, trecea de muntele Pellegrino, 
înainta de-a lungul marelui zăgaz de la castelul Mole ce se 
isprăvea cu bateria, se înfunda în radă şi, navigând cu 
aceeaşi uşurinţă ca în zilele noastre un vapor, printre vasele 
de război engleze şi bastimentele de comerţ din toate ţările 
ce umpleau portul Palermo, se ducea să ancoreze la o sută 
de metri de castelul Castellamare, preschimbat de mult 
înlemnită de Stat. 

Dacă semnul, după care am spus că se putea recunoaşte 
naționalitatea micului bastiment, n-ar fi fost de ajuns pentru 
ochi mai puţin deprinşi, drapelul, cu stelele Americii ce 
fâlfâia în vârful marelui său catarg, i-ar fi asigurat că fusese 


construit pe continentul descoperit de Cristofor Columb şi 
că, aşa plăpând cum era, străbătuse cu îndrăzneală şi cu 
bine Atlanticul, ca un vas cu trei punți sau o fregată mare. 

Numele său scris, cu litere de aur în partea dindărăt, The 
Runner, adică Alergătorul, arăta că primise numele ce i se 
cuvenea, şi nu după capriciul proprietarului său. 

Abia se aruncase şi se înţepenise ancora de fundul apei, că 
se văzu cum barca sanitară se apropie de Runner cu 
formalităţile şi măsurile obişnuite şi se schimbară 
întrebările şi răspunsurile ce se folosesc în asemenea 
prilejuri. 

— Hei! voi din goeletă, strigară, de unde veniţi? 

— De la Malta. 

— De-a dreptul? 

— Nu, ne-am apropiat de Marsala. 

— Arătaţi-vă patenta88! 

Căpitanul ce răspundea pe italieneşte la toate întrebările, 
dar cu puternic accent american, întinse hârtia cerută, care 
i se luă din mâini cu o pensetă şi, după ce fu citită, i se 
înapoie în acelaşi fel. 

— Bine, zise slujbaşul; puteţi cobori în barcă şi să veniţi cu 
noi la punctul de Sănătate. 

Căpitanul cobori în barcă: patru vâslaşi îl urmară şi, 
escortat de barca sanitară, străbătu toată rada ca să 
ajungă, la cealaltă parte a portului, la bastionul numit la 
Salute. 

43. ŞTIRILE PE CARE LE ADUCEA GOELETA „THE 
RUNNER” 

Chiar în ziua când l-am văzut pe cavalerul San-Felice 
intrând în camera de culcare a ducesei de Calabria, şi pe 
căpitanul goeletei The Runner mergând la Salute, toată 
familia regală a celor Două-Sicilii era reunită în aceeaşi sală 
a palatului, unde l-am văzut pe Ferdinand jucând 
reversis89cu preşedintele Cardillo, pe Emma Lyonna ţinând 
piept, cu mâna plină de aur, bancherului faraonului90, şi pe 
regină, retrasă într-un colţ, cu tinerele prințese, şi brodând 


steagul pe care credinciosul şi priceputul Lamarra trebuia 
să-l ducă cardinalului Ruffo. 

Nimic nu era schimbat: regele mai juca reversis; 
preşedintele Cardillo îşi mai smulgea nasturii; Emma 
Lyonna mai acoperea cu aur masa, vorbind în şoaptă cu 
Nelson, rezemat de fotoliul ei, iar regina şi tinerele prințese 
nu mai brodau un steag de luptă, cu cruce pentru cardinal, 
ci o flamură de mulţumiri pentru sfânta Rozalia, blândă 
fecioară al cărei nume încercau să-l pângărească, făcând-o 
ocrotitoarea acestui tron, pe cale de a se întări prin sânge. 

Numai că, din ziua în care ne-am introdus cititorii în 
aceeaşi sală, lucrurile se schimbaseră. Din exilat şi învins 
cum era, Ferdinand se reîntorsese, datorită lui Ruffo, 
cuceritor şi învingător. Aşa că, nimic n-ar fi tulburat liniştea 
augustei feţe, pe care Canova, după cum am spus, se 
străduia s-o scoată în chip de Minervă, nu din creierul lui 
Jupiter, ci dintr-un minunat bloc de marmură de Carrara, 
dacă vreo câteva numere din Monitorul republican, sosite 
din Franţa, nu şi-ar fi aruncat umbra asupra erei noi, în 
care intra regalitatea siciliana. 

Ruşii fuseseră bătuţi la Zurich de Massena91 şi englezii la 
Almaker de Brune92. Englezii fuseseră siliţi să se re- 
îmbarce şi Suvorov93, lăsând zece mii de ruşi pe câmpul de 
bătălie, nu scăpase decât trecând peste o prăpastie, în 
fundul căreia curgea râul Reuss, pe doi brazi legaţi cu 
centiroanele ofiţerilor săi, şi împingându-şi podul în abis 
după ce trecuse peste el. 

Ferdinand, cu tot necazul pe care i-l pricinuiseră ştirile 
acestea, îşi îngăduise câteva clipe de plăcere luându-i în 
zeflemea pe Nelson pentru reîmbarcarea englezilor, şi pe 
Baillie pentru fuga lui Suvorov, Nimic de zis unui om care, 
în aceeaşi împrejurare, îşi bătuse joc atât de crud şi de 
voios totodată, de el însuşi. 

Aşa că Nelson se mulţumise să-şi muşte buzele, iar Baillie, 
care era irlandez, dar de origină franceză, nu se prea 
necăjise de înfrângerea suferită de trupele ţarului Paul 1. 


E adevărat că toate acestea nu schimbau nimic în situaţia 
care-l interesa de-a dreptul pe Ferdinand, adică în situaţia 
Italiei. Austria, datorită victoriilor sale de la Kokach în 
Germania, de la Magnano în Italia, de la Trebbia şi de la 
Novi, Austria, era la poalele Alpilor, iar Varul, vechea 
noastră frontieră, era ameninţat. 

Mai e adevărat că Roma şi teritoriul roman erau 
recucerite de Burckard şi de Pronio, cei doi locotenenţi ai 
Maiestăţii Sale Siciliene şi că, în baza tratatului iscălit de 
generalul Burckard, comandantul trupelor napolitane, 
comodorul Troubridge, comandantul „trupelor britanice şt 
generalul Garnier, comandantul trupelor franceze, 
Ferdinand trebuia ca, retrăgându-se în condiţii onorabile, 
să fi părăsit Statele romane la 4 octombrie. 

În toate acestea, cum spunea regele Ferdinand, era de 
băut şi de mâncat, adică afacerea e şi bună şi rea. Apoi, cu 
nepăsarea-i napolitană, arunca în aer, chiar de i-ar fi căzut 
peste nas, faimosul proverb pe care napolitanii îl 
întrebuinţează mai adesea referitor la moral decât la fizic: 

— Bine! Tot ce nu gâtuie, îngraşă. 

Maiestatea Sa, prea puţin îngrijorată de evenimentele 
care se petreceau în Elveţia şi în Olanda, şi foarte liniştită în 
privinţa celor ce se îndepliniseră, se îndeplineau şi aveau să 
se mai îndeplinească în Italia, îşi făcea deci partida de 
reversis, zeflemisind, totodată, pe Cardillo, adversarul său, 
ca şi pe Nelson şi pe Baillie, aliaţii lui, când prinţul regal 
intră în salon, salută pe rege şi pe regină şi, căutându-l din 
ochi pe prinţul de Castelcicala, rămas la Palermo lingă rege, 
şi numit ministrul afacerilor externe, datorită 
devotamentului său, merse de-a dreptul spre el şi începu cu 
vioiciune şi încet o conversaţie cu excelența sa. 

După cinci minute, prinţul de Castelcicala trecu de-a 
lungul salonului şi, la rândul său, merse drept spre regină, 
şi-i spuse în şoaptă câteva cuvinte, care o făcură să-şi ridice 
repede capul. 


— Înştiinţaţi-l pe Nelson, zise ea, şi veniţi la mine cu 
prinţul de Calabria în cabinetul de alături. 

Şi, ridicându-se, intră, cu adevărat, într-un cabinet de 
lângă salonul cel mare. 

Peste câteva clipe, prinţul de Castelcicala introducea 
prinţul, iar Nelson intra după ei, şi închidea uşa în urma lui. 

— Vino dar aici, Francesco, zise regina, şi istoriseşte-ne de 
unde ai aflat frumoasa poveste, pe care mi-a spus-o 
Castelcicala. 

— Doamnă, începu prinţul înclinându-se cu respectul 
amestecat cu „frică ce-l avusese totdeauna faţă de maică-sa, 
de care nu se simţea iubit, doamnă, unul din oamenii mei, 
un om pe care mă pot bizui, găsindu-se din întâmplare 
astăzi, pe la două după-amiază, la poliţie, a auzit că un 
căpitan al unui mic vas american, ce-a intrat astăzi în port, 
pe când ieşea din Malta, fiind împins de o vijelie înspre 
capul Bon, a întâlnit două bastimente de război franceze, 
iar pe unul din ele e îndreptăţit să creadă că se afla 
generalul Bonaparte. 

Nelson, văzând atenţia cu care toţi ascultau povestirea 
prinţului Francesco, ceru ministrului de externe să i-o 
traducă pe englezeşte, şi se mulţumi să dea din umeri. 

— Şi, faţă de-o asemenea ştire, oricât de vagă ar fi fost, n- 
ai căutat să-l vezi pe căpitan, să te informezi tu însuţi 
despre ce-i adevărat în zvonul ăsta? Nu, zău, Francesco, 
eşti de-o nepăsare de neiertat! 

Prinţul se înclină. 

— Doamnă, răspunse el, n-aveam căderea eu, care nu-s 
nimic în guvern, să încerc a pătrunde taine de atâta 
însemnătate; dar am trimis chiar persoana ce auzise 
zvonurile acestea pe bordul goeletei americane, 
ordonându-i să se informeze din izvor sigur şi, dacă acest 
căpitan i s-ar părea demn de oarecare încredere, să-l aducă 
la palat. 

— Ei? întrebă cu nerăbdare regina. 

— Ei bine, doamnă, căpitanul aşteaptă în salonul roşu. 


— Castelcicala, zise regina, du-te şi adu-l aici prin 
coridoare, ca să nu treacă prin salon. 

Se lăsă o adâncă tăcere între cele trei persoane care 
aşteptau; apoi, după un minut, uşa lăturalnică se 
redeschise, şi intră un bărbat cam la cincizeci-cincizeci şi 
cinci de ani, purtând o uniformă ciudată. 

— Căpitanul Skinner, zise prinţul de Castelcicala 
introducându-l pe american. 

Era, după cum am spus, un bărbat trecut de mijlocul vieţii, 
de statură ceva mai înaltă decât cea mijlocie, foarte bine 
legat, cu faţa gravă dar simpatică, cu păr abia că sunt, dat 
pe spate de parcă vântul furtunii, suflându-i în obraz, i l-ar 
fi aruncat astfel. Nu purta barbă; dar favoriţi stufoşi i se 
înfundau în cravata-i de pânză fină şi de-o albeaţă fără 
cusur. 

Se plecă respectuos înaintea reginei şi a ducelui de 
Calabria, şi-l salută pe Nelson ca pe un personaj obişnuit: 
ceea ce arăta că nu-l cunoştea sau nu voia să-l cunoască. 

— Domnule, îi zise regina, am fost asigurată că sunteţi 
purtătorul unor ştiri importante; aceasta vă lămureşte de 
ce am dorit să vă daţi osteneala de-a veni la palat. Avem cu 
toţii cel mai mare interes să cunoaştem veştile acestea. Şi, 
ca să ştiţi înaintea cui veţi vorbi, eu sunt regina Maria- 
Carolina; iată-l pe fiul meu, domnul duce de Calabria; iată-l 
pe ministrul nostru al afacerilor externe, domnul prinţ de 
Castelcicala; în sfârşit, iată-l pe prietenul, susținătorul, 
salvatorul meu, milord Nelson, duce de Bronte, baron de 
Nil. 

Căpitanul Skinner părea să caute din ochi o a cincea 
persoană, când deodată, uşa cabinetului ce dădea în salon 
se deschise, şi regele apăru. 

Era vădit că pe această a cincea persoană o căuta din ochi 
căpitanul Skinner. 

— Madonna î exclamă regele adresându-se Carolinei, ştii 
ce veşti se răspândesc la Palermo, scumpa mea stăpână? 


— Încă nu ştiu, domnule, răspunse regina; dar o voi şti, 
căci uite-l pe domnul, care le-a adus şi o să mi le dea. 

— Aha! făcu regele. 

— Aştept ca Maiestăţile Lor să binevoiască a-mi face 
onoarea de a mă întreba, zise căpitanul Skinner, şi sunt la 
ordinele Lor. 

— Se spune, domnule, întrebă regina, că ne puteţi da ştiri 
despre generalul Bonaparte? 

Un zâmbet flutură pe buzele americanului. 

— Da, doamnă, şi sigure, fiindcă acum trei zile l-am întâlnit 
pe mare. 

— Pe mare? repetă regina. 

— Ce spune domnul? întrebă Nelson. 

Prinţul de Castelcicala traduse în engleză răspunsul 
căpitanului american. 

— Unde? întrebă Nelson. 

— Intre Sicilia şi Capul Bon, răspunse într-o desăvârşită 
engleză căpitanul Skinner, având Pantelleria1 la babord. 

— Atunci, mai întrebă Nelson, spre al 37-lea grad 
latitudine nord? 

— Spre al 37-lea grad latitudine nord şi prin al 9-lea grad 
şi 20 de minute longitudine est. 

Prinţul de Castelcicala traduse pe rând regelui tot ce se 
spunea. Pentru regină şi ducele de Calabria, traducerea era 
de prisos: vorbeau amândoi englezeşte. 

— Cu neputinţă, zise Nelson. Sir Sidney Smith blochează 
portul Alexandria, şi n-ar fi lăsat să treacă două bastimente 
franceze îndreptându-se spre Franţa. 

— Asta-i bună, se împotrivi regele, care nu scăpa niciodată 
prilejul să-l împungă pe Nelson, doar aţi lăsat să treacă 
toată flota franceză ce mergea la Alexandria! 

— Ca s-o distrugem mai bine la Abukir, răspunse Nelson. 

— Ei, acum, zise regele, alergaţi deci după cele două 
bastimente pe care le-a văzut căpitanul Skinner, şi 
distrugeţi-le. 


— Căpitanul ar vrea să ne spună, întrebă ducele de 
Calabria, făcând un dublu semn respectuos tatălui şi mamei 
lui, ca pentru a se scuza, că îndrăzneşte să ia cuvântul în 
faţa lor, prin ce împrejurări se găsea în apele acelea, şi de 
ce crede că pe unul din cele două bastimente franceze pe 
care le-a întâlnit, se îmbarcase generalul Bonaparte? 

— Bucuros, Alteţă, răspunse căpitanul înclinându-se. 
Plecasem din Malta ca să trec prin strâmtoarea Messina, 
când m-a apucat o vijelie dinspre nord-est, la o leghe mai 
spre sud de capul Passaro. Am lăsat să mă poarte, adăpostit 
de Sicilia, până la insula Maritimo, şi de acelaşi vânt, m-am 
lăsat dus înspre capul Bon, gonind în largul mării. 

— Şi acolo? întrebă ducele. 

— Acolo, m-am găsit faţă în faţă cu două bastimente pe 
care le-am recunoscut drept franceze şi m-au recunoscut 
drept american. Dealtfel, o lovitură de tun le asigurase 
pavilionul şi mă invitase să-l desfăşor pe al meu. Un 
bastiment mi-a făcut semn să mă apropii şi, când am fost la 
o depărtare de unde se putea auzi glasul, un bărbat în 
uniformă de general mi-a strigat: 

— Hei! cei din goeletă! Aţi văzut bastimente engleze? 

— Niciunul, domnule general, am răspuns. 

— Ce face flota amiralului Nelson? 

— O parte blochează Malta, cealaltă e în portul Palermo. 

— Unde mergeţi? 

— La Palermo. 

— Ei bine, dacă-l vedeţi acolo pe amiral, spuneţi-i că mă 
duc să-mi iau în Italia revanşa pentru Abukir”. 

Şi bastimentul şi-a urmat calea. 

— Ştiţi cum îl cheamă pe generalul care v-a interogat? mi- 
a zis ajutorul meu, care stătuse lângă mine în timpul 
interogatoriului. Ei bine, e generalul Bonaparte! 

Se traduse lui Nelson toată povestirea căpitanului 
american, în timp ce regele şi ducele de Calabria se priveau 
îngrijoraţi. 


— Şi. întrebă Nelson, nu ştiţi numele celor două 
bastimente? 

— M-am apropiat atâta de ele. răspunse căpitanul, c-am 
putut să le citesc: unul e Muiron şi celălalt Carrere. 

— Ce înseamnă numele acestea? întrebă regina în 
germană pe ducele de Calabria. Nu înţeleg semnificaţia. 

— Sunt două nume de bărbat, doamnă, răspunse căpitanul 
Skinner pe nemţeşte, şi vorbea limba aceasta tot atât de 
corect ca şi pe celelalte două în care se mai exprimase. 

— Diavolii ăştia de americani! zise pe franţuzeşte regina, 
vorbesc toate limbile. 

— Ne este necesar, doamnă, răspunse într-o bună 
franceză căpitanul Skinner. Un popor de negustori e dator 
să cunoască toate limbile în care se poate întreba cât costă 
un balot de bumbac. 

— Ei, milord Nelson, exclamă regele, ce spui despre ştirea 
asta? 

— Spun că-i gravă, sire, dar că nu face să ne îngrijorăm 
peste măsură. Lord Keith navighează de-a curmezişul între 
Corsica şi Sardinia şi, doar ştiţi, că marea şi vântul ţin cu 
Anglia. 

— Vă mulţumesc, domnule, pentru lămuririle pe care aţi 
binevoit să mi le daţi, zise regina. Socotiţi să staţi mai multă 
vreme la Palermo? 

— Sunt un om ce călătoreşte de plăcere, doamnă, 
răspunse căpitanul, şi dacă Maiestatea Voastră n-are nimic 
împotrivă, sper să întind pânzele săptămâna viitoare. 

— Unde aţi putea fi găsit, căpitane, dacă ar fi nevoie de noi 
lămuriri? 

— Pe bordul meu. Am ancorat în faţa fortului Castel- 
lamare şi, afară numai de dispoziţii contrarii, voi rămâne 
unde sunt, fiindcă locul îmi place. 

— Francesco, zise regina fiului ei, vei avea grijă să nu fie 
deranjat căpitanul din locul pe care şi l-a ales. Trebuie să 
ştim unde să-l regăsim îndată, dacă din întâmplare mai e 
nevoie de el. 


Prinţul se înclină. 

— Ei, milord Nelson, întrebă regele, după părerea 
dumitale, ce-i de făcut acuma? 

— Sire, să vă reluaţi partida de reversis, ca şi cum nimic 
neobişnuit nu s-ar fi întâmplat. Presupunând că generalul 
Bonaparte debarcă în Franţa, nu-i decât un om mai mult. 

— Dacă n-aţi fi fost la Abukir, milord, rosti Skinner, nu era 
decât un om mai puţin; dar se prea poate ca mulţumită 
omului ăsta mai puţin, flota franceză să fi fost salvată. 

Şi, cu aceste cuvinte ce însemnau totodată o măgulire şi o 
ameninţare, căpitanul american cuprinse dintr-un salut 
augustele personaje care-l chemaseră, şi se retrase. 

Apoi, după cum îl sfătuise Nelson, regele se duse să-şi reia 
locul la masa unde-l aştepta cu nerăbdare preşedintele 
Cardillo, şi cu răbdare, aşa cum se cuvine unor oameni de 
curte bine dresați, ducele d'Ascoli şi marchizul Circillo. 

Aceştia erau prea obişnuiţi cu eticheta curților pentru a-şi 
îngădui să-i pună întrebări regelui; dar preşedintele 
Cardillo ţinea seamă mai puţin de regulile cuviinţei decât 
cei doi domni. 

— Ei, Sire, făcea să ne întrerupem partida, zise el, şi să vă 
aşteptăm un sfert de oră? 

— A! Pe legea mea! Nu, răspunse regele, cel puţin, după 
cum pretinde amiralul Nelson. Bonaparte a părăsit Egiptul, 
a trecut, fără să fie văzut, prin flota lui Sydney Smith. Acum 
patru zile, era în dreptul capului Bon. Va trece prin flota lui 
milord Keith, cum a trecut prin flota lui Sidney Smith şi, 
peste trei săptămâni, va fi la Paris. E rândul dumitale, 
preşedinte, să amesteci şi să baţi cărţile până ce Bonaparte 
o să-i bată pe austrieci! 

Şi, cu acest cuvânt de spirit, de care păru încântat, regele 
îşi reluă partida, ca şi cum, într-adevăr, ceea ce aflase nu 
făcea s-o întrerupă. 

44. SOŢIA ŞI SOŢUL. 

Vă amintiţi cum prinţul de Calabria aflase ştirile, pe care le 
adusese mamei sale. 


Un om al lui, aflându-se la poliţie, auzise cum se repetau 
directorului de la Salute câteva vorbe aruncate în vânt de 
căpitanul Skinner. 

Le spusese căpitanul înadins ori din întâmplare? Numai el 
singur ar fi putut s-o lămurească. 

Omul ăsta al lui, al ducelui de Calabria, nu era altul decât 
cavalerul San-Felice care, cu o recomandare a prinţului, 
cerea prefectului de poliţie o autorizaţie de-a pătrunde 
până la nenorocita prizonieră. 

Obţinuse autorizaţia, dar făgăduind să păstreze cea mai 
desăvârşită taină, prizoniera fiind semnalată severităţii 
prefectului de însuşi regele. 

Aşa că, pe întuneric, între zece şi unsprezece, cavalerul 
urma să fie introdus în temniţa nevestei lui. 

Înapoindu-se la palatul senatului, unde locuia prinţul 
regal, după cum am spus, cavalerul istorisi Alteţei Sale ce 
se repetase la poliţie din spusele unui ofiţer american 
despre întâlnirea lui pe mare cu generalul Bonaparte. 

Prinţul vedea departe, şi-n aceeaşi clipă ghicise urmările 
unei asemenea întoarceri. încât ştirea i se păru din cele mai 
însemnate şi, pentru a cerceta cât era de adevărată, îl 
rugase pe cavalerul San-Felice să fie condus chiar atunci pe 
bordul bastimentului american. 

Oricând San-Felice ar fi dat ascultare prinţului cu 
repeziciunea devotamentului; dar tocmai în ziua aceea, 
prinţul îl copleşise cu bunătatea lui, şi-i părea rău că, 
pentru a-i face un serviciu, n-avea de executat decât un 
ordin atât de simplu. 

De-ar fi fost cazul, cavalerul era însărcinat să-l aducă 
prinţului pe căpitanul american. 

Plecase deci numaidecât în port şi punându-şi cu îngrijire 
în portofel permisul de intrare în temniţă, luase una din 
bărcile care fac curse în radă şi, cu blândeţea-i obişnuită, 
rugase pe luntraşi să-l ducă la goeleta americană. 

Oricât de obişnuit şi de frecvent este faptul, sosirea unei 
nave într-un port e totdeauna un eveniment. Aşa că de cum 


le spusese ţinta cursei lui, luntraşii, îndeplinindu-i dorinţa, 
se îndreptară spre micul bastiment, ale cărui catarge, 
grațios aplecate îndărăt, nu se potriveau prin înălţimea lor, 
cu micimea cherestelii sale. 

O pază destul de aspră se făcea pe bordul goeletei, fiindcă 
marinarul de serviciu abia zări barca şi socoti că vine spre 
micul bastiment, că fu înştiinţat căpitanul, înapoiat numai 
de-o oră de la Salute: urcă repede pe punte, urmat de 
locotenentul său, un tânăr de douăzeci şi şase-douăzeci şi 
opt de ani. Dar îndată ce-şi aruncară o privire grăbită 
asupra bărcii, schimbară câteva vorbe cu glas uimit şi 
îngrijorat, iar tânărul dispăru pe scara ce ducea la salon. 

Căpitanul aşteptă singur. 

Cavalerul San-Felice, deşi nu erau decât două trepte 
pentru a se sui pe punte, crezu că trebuie să-i ceară pe 
englezeşte căpitanului voie de a intra pe bordul său. Dar 
acesta-i răspunse printr-un strigăt de surpriză, îl atrase la 
el şi-l duse foarte mirat pe o, mică platformă de dindărăt, 
împrejmuită cu o balustradă de aramă şi alcătuind puntea 
cea mai înaltă. 

Cavalerul nu ştia ce să gândească de asemenea primire 
care, dealtfel, n-avea nimic duşmănos, şi se uită la american 
cu ochi întrebători. 

Atunci, acesta, zise într-o excelentă italiană î 

— Mulţumesc că nu mă recunoşti, cavalere, e dovada că 
mi-e bună travestirea, deşi ochii unui prieten sunt adesea 
mai puţin ageri decât ai duşmanului. 

Cavalerul nu înceta să-l privească, încercând zadarnic să- 
şi amintească unde mai văzuse chipul ăsta leal şi puternic. 

— Îţi voi intra în viaţă, domnule, începu aşa-zisul american, 
printr-o tristă dar nobilă amintire. Eram la tribunalul din 
Monte-Oliveto în ziua când ai venit să salvezi viaţa soţiei 
dumitale. Te-am urmărit şi te-am oprit Ba ieşirea din 
tribunal. Purtam atunci o haină de călugăr benedictin. 

San-Felice se trase un pas îndărăt şi se îngălbeni uşor. 

— Atunci, murmură el, eşti tatăl? 


— Da. Ţii minte ce mi-ai spus când ţi-am mărturisit-o? 

— 'Ţi-am spus: „Să facem tot ce vom putea ca s-o salvăm.” 

— Şi astăzi? 

— O! astăzi, din toată inima, îţi repet acelaşi lucru. 

— Ei bine, eu, zise presupusul american, de aceea sunt 
aici. 

— Şi eu, răspunse cavalerul, sper să reuşesc la noapte. 

— Vrei să mă ţii la curent cu încercările dumitale? 

— Ţi-o făgăduiesc. 

— Acuma, ce te aduce la mine, de vreme ce nu m-ai 
recunoscut? 

— Ordinul prinţului regal. S-a răspândit zvonul că vii cu 
ştiri foarte grave, şi prinţul m-a trimis cu gândul să te 
conduc la rege. îţi displace să fii prezentat Maiestăţii Sale? 

— Nu-mi displace nimic ce vă poate sluji planurile şi 
doresc şi eu să abat privirile poliţiei de la adevăratul scop 
care mă ţine aici. Dealtfel, mă îndoiesc că l-ar recunoaşte, 
în uniformă şi-n această situaţie, pe fratele Joseph, 
chirurgul mânăstirii Monte-Cassino. Şi chiar de l-ar 
recunoaşte, ar fi departe de a bănui ce caută la Palermo. 

— Atunci, ascultă-mă. 

— Ascult. 

— În timp ce vei merge la palat cu prinţul regal şi te va 
primi regele, eu, cu permisul meu de la poliţie, voi pătrunde 
până la prizonieră. O voi înştiinţa despre planul ce l-am 
hotărât astăzi cu ducele şi ducesa de Calabria. Dacă planul 
ne izbuteşte, şi deseară îţi voi dezvălui planul, nu mai ai 
nimic de făcut: nenorocita e salvată şi exilul îi înlocuieşte 
pedeapsa cu moartea. lar pentru ea, exilul e fericirea. 
Dumnezeu să-i dea, deci exilul! Dacă planul nostru nu 
reuşeşte, vă declar că ea nu va mai avea speranţă decât în 
dumneata. In clipa aceea, îmi vei spune ce doreşti de la 
mine. Conlucrare activă sau simple rugăminţi; ai dreptul de 
a pretinde tot. Mi-am şi sacrificat fericirea pentru fericirea 
sa; sunt gata să-mi sacrific şi viaţa pentru a o salva pe a ei. 

— O! da, ştim. Eşti îngerul devotamentului. 


— Fac ceea ce trebuie, şi chiar în oraşul acesta mi-am luat 
angajamentul pe, care-l îndeplinesc astăzi. Acum, vei ieşi 
din palat, cam la aceeaşi oră când eu voi ieşi din închisoare; 
cel ce isprăveşte întâi îl va aştepta pe celălalt în piaţa celor 
Patru-Cantoane. 

— Ne-am înţeles. 

— Atunci, vino! 

— Un ordin de dat, şi sunt al dumitale. 

Înţelegeţi simţământul delicat ce-l îndepărtase pe Salvat o, 
în clipa când cavalerul urcase; dar tatăl său, închipuindu-şi 
ce chin trebuia să-l frământe, voia, ca plecând de pe 
goeletă, să-i spună ceea ce nu ştia decât prea puţin, adică în 
ce stare se găseau lucrurile. 

Oricum, toate mergeau cât mai bine: Luiza era prizonieră, 
dar trăia, şi cavalerul San-Felice, ducele şi ducesa de 
Calabria conspirau pentru ea. 

Era cu neputinţă ca, având asemenea ocrotitori, să nu 
poată fi salvată. 

Dealtfel, de nu se izbutea, va fi acolo el, ca să încerce 
împreună cu tatăl său vreo lovitură deznădăjduită, ca aceea 
care-l scăpase pe el însuşi. 

Joseph Palmieri urcă din nou; cavalerul îl aştepta în barca 
ce-l adusese. Aşa-zisul căpitan dădu, într-adevăr, cu glas 
tare câteva ordine în limba americană, şi luă loc lângă 
cavaler. 

Am văzut cum se petrecuseră lucrurile la palat, şi ce ştiri 
aducea proprietarul goeletei. Ne rămâne să vedem acum 
ceea ce în răstimp se întâmplase la închisoare, şi ce plan se 
hotărâse între cavaler şi cei doi puternici protectori ai săi, 
ducele şi ducesa de Calabria. 

La ora zece fix, cavalerul bătea la poarta fortăreței, 
Cuvântul fortăreață arată că temniţa, în care era închisă 
nenorocita Luiza, era mai mult decât o închisoare obişnuită: 
era un donjon de Stat. 

Cavalerul fu deci condus la guvernator. 


Îndeobşte, militarii sunt lipsiţi de micile patimi care, în 
închisorile civile, se pun în slujba urilor puterii. Colonelul ce 
îndeplinea sarcina de guvernator îl primi şi-l salută 
politicos, luă cunoştinţă de autorizaţia lui de comunicare cu 
prizoniera, puse să-l cheme pe temnicerul-şef şi-i ordonă să- 
| ducă la camera persoanei pe care-i era îngăduit s-o 
viziteze. 

Apoi, băgând de seamă că permisul fusese eliberat la 
cererea prinţului şi recunoscându-l pe San-Felice drept un 
intim al palatului: 

— Rog pe Excelenţa Voastră, zise el, luându-şi rămas bun 
de la cavaler, să depună respectele şi omagiile mele la 
picioarele Alteţei Sale regale. 

Cavalerul, mişcat de a întâlni curtenie acolo unde se temea 
să nu se lovească de vreo brutalitate, făgădui nu numai să-i 
îndeplinească însărcinarea, ci să şi spună Alteţei Sale 
regale cu ce consideraţie i-a primit recomandarea. 

Cât priveşte temnicerul-şef, văzând curtenia cu care 
guvernatorul vorbea cavalerului, socoti că era o persoană 
însemnată şi se grăbi a-l duce cu tot felul de plecăciuni la 
camera Luizei, de la catul al doilea dintr-unul din turnuri. 

Pe măsură ce suia, cavalerul simţea că se înăbuşă. După 
cum am spus, n-o mai văzuse pe Luiza de la şedinţa 
tribunalului, şi nu fără o adâncă emoție avea să se găsească 
în faţa ei. Aşa că, ajungând la uşa camerei, şi când 
temnicerul voia să vâre cheia în broască, îşi puse mâna pe 
umărul lui, murmurând: 

— Mă rog, prietene, o clipă! 

Temnicerul se opri. Cavalerul se rezemă de perete, simțind 
că i se tăiau picioarele. 

Dar simţurile prizonierilor capătă, în tăcere, în singurătate 
şi-n beznă, o ascuţime cu totul deosebită. Luiza auzise paşi 
pe scară, şi îşi dăduse seama că se opreau la uşa ei. 

Nu era ora când obişnuiau să intre în temniţă. îngrijorată, 
se sculase din patul pe care se aruncase îmbrăcată; ciulind 
urechea, cu braţele întinse, se apropiase de uşă cu 


nădejdea de a desluşi vreun zgomot ce i-ar îngădui să 
ghicească de ce veneau s-o viziteze la începutul nopţii. 

Ştia că, până la ora când va naşte, viaţa-i era apărată de 
îngerul ocrotitor pe care-l purta în sân; dar număra zilele 
cu groază; avea să împlinească a şaptea lună. 

Pe când cavalerul, rezemat de peretele exterior şi cu mâna 
pe piept, încerca să-şi potolească bătăile inimii, ea, de 
cealaltă parte a uşii, asculta gâfâind şi plină de, spaimă. 

Cavalerul înţelese că nu putea să rămână veşnic astfel, îşi 
încorda puterile şi, cu glas destul de hotărât zise 
temnicerului: 

— Deschide acuma, prietene. 

Abia rostise vorbele acestea, şi i se păru că aude un strigăt 
slab de cealaltă parte a uşii; de era cumva un strigăt, fu 
îndată acoperit de scârţâitul cheii în broască. 

Uşa se deschise; cavalerul se opri în prag. 

La doi paşi în camera, cu totul scăldată într-o rază de lună 
ce pătrundea prin fereastra zăbrelită dar fără geamuri, 
Luiza era îngenuncheata, albă, cu părul despletit şi mâinile 
întinse pe genunchi, aidoma cu Magdalena de Canova. 

— Recunoscuse prin uşă glasul soţului ei, şi-l aştepta în 
atitudinea femeii adultere aşteptându-l pe Isus. 

La rândul său, cavalerul scoase un strigăt, o ridică pe 
braţe şi, pe jumătate leşinată, o duse pe pat. 

Temnicerul închise uşa, spunând: 

— Când Excelenţa Voastră va auzi că sună ora 
unsprezece... 

— Bine, răspunse San-Felice, nedându-i timp să-şi 
isprăvească fraza. 

Camera rămase fără altă lumină decât raza lunii care, 
urmând mişcarea nocturnei planete, se apropia încet de cei 
doi soţi. Ar fi trebuit să spunem de tată şi de fiică, într- 
adevăr, nimic nu era mai părintesc decât sărutul lui Luciano 
pe fruntea palidă a Luizei; nimic nu era mai firesc decât 
îmbrăţişarea cu care mâinile tremurătoare ale (Luizei îl 
strângeau pe Luciano. 


Niciunul, nici altul nu spuneau o vorbă. Se auzeau numai 
hohote de plâns înăbuşite. 

Cavalerul înţelegea că ruşinea nu era singura pricină a 
plânsului ei. Nu-l mai văzuse pe Salvato, auzise 
pronunţarea condamnării lui, şi nu ştia ce devenise. 

Nu îndrăznea să pună o întrebare şi, printr-un simţământ 
de aleasă delicateţe, nici cavalerul nu îndrăznea să 
răspundă gândului ei. 

În clipa aceea, marea tulburare a mamei se vădi printr-o 
mişcare atât de violentă a pruncului, încât Luiza scoase un 
țipăt. 

Cavalerul simţise mişcarea, şi un fior îi trecuse prin tot 
trupul: dar, cu glasu-i blând, zise: 

— Linişteşte-te, fiinţă nevinovată; tatăl tău trăieşte, e liber 
şi în afară de orice primejdie. 

— O 1 Luciano! Luciano! exclamă Luiza, lăsându-se la 
picioarele lui San-Felice. 

— Dar, urmă repede cavalerul, am venit pentru altceva; 
am venit să vorbesc cu tine, cu tine copilul meu scump. 

— Despre mine? 

— Da, vrem să te salvăm, fata mea mult iubită. Luiza 
clătină din cap, în semn că n-o crede cu putinţă. 

— Ştiu, rosti San-Felice răspunzând gândului ei, regele te- 
a condamnat; dar avem un mijloc de a-ţi obţine graţierea. 

— Graţierea mea! Un mijloc! repetă Luiza; cunoşti un 
mijloc de a-mi obţine graţierea? 

Şi clătină din cap a doua oară. 

— Da, reluă San-Felice, şi mijlocul ăsta ţi-l voi spune. 
Prinţesa e însărcinată. 

— Fericită mamă! exclamă Luiza. Nu aşteaptă cu groază 
ziua când îşi va săruta copilul! 

Şi se lăsă pe spate, plângând şi frângându-şi braţele. 

— Aşteaptă, aşteaptă, zise cavalerul, şi roagă-te să nască. 
Ziua aceea va fi ziua libertăţii tale. 

— Te ascult, răspunse ea, ridicându-şi capul şi lăsându-l pe 
pieptul bărbatului ei. 


— Ştii, urmă San-Felice, că atunci când prinţesa regală a 
Neapolului naşte un băiat, are dreptul la trei graţieri, care 
nu i se refuză niciodată? 

— Da, ştiu asta. 

— Ei bine, în ziua când prinţesa regală va naşte, în loc de 
trei graţieri, nu va cere decât una, şi această grațiere va fi a 
ta., 

— Dar, zise Luiza, dacă naşte o fată? 

— O fată! O fată! exclamă San-Felice, în mintea căruia nu 
se prezentase această alternativă. E cu neputinţă! 
Dumnezeu n-o va îngădui! 

— Doar Dumnezeu a îngăduit să fiu pe nedrept 
condamnată, spuse Luiza cu un zâmbet dureros. 

— E o încercare! rosti cavalerul, şi suntem pe un pământ 
de încercări. 

— Aşa că ţi-e singura speranţă? întrebă Luiza. 

— Vai! Da! răspunse San-Felice; dar nu-i nimic! Uite 
(scoase o hârtie din buzunar), iată o suplică formulată de 
ducele de Calabria şi scrisă de soţia lui, iscăleşte-o, şi să 
avem încredere în Dumnezeu. 

— Dar n-am nici pana, nici cerneală. 

— Am eu, o linişti cavalerul. 

Şi, scoțând o călimară din buzunar, muie în ea o pană; 
apoi, susţinând-o pe Luiza, o duse lângă fereastră pentru 
ca, luminată de raza lunii, să poată iscăli. 

Ea semnă. 

— Gata! zise el, ridicându-şi capul, îţi las pana şi un caiet; 
vei găsi desigur mijlocul de-a le ascunde undeva; pot să-ţi 
fie de folos. 

— O! Da, da, dă-mi-le, dragul meu! răspunse ea. O! Ce bun 
eşti şi cum te gândeşti la toate! Dar ce ai, şi la ce te uiţi? 

Într-adevăr, privirile cavalerului se aţintiseră prin dublele 
zăbrele ale ferestrei, asupra părţii din port ce se putea zări 
prin deschizătură. 

La treizeci-patruzeci de metri de poalele turnului, se 
legăna goeleta căpitanului Skinner. 


— Minune cerească! murmură cavalerul. Haide î încep să 
cred că el e menit să te scape. 

Un om se plimba în lung şi-n lat pe punte şi, din când în 
când, arunca o căutătură nesăţioasă asupra fortului, de 
parcă ar fi vrut să pătrundă prin ziduri. 

În clipa aceea, cheia scârţâi în broască abătea ora 
unsprezece. 

Cavalerul luă capul Luizei în amândouă mâinile şi, 
îndreptându-şi privirea spre puntea micului bastiment 
şopti: 

— Vezi omul acela? 

— Da, îl văd. Ei bine? 

— Ei bine, Luiza, omul acela-i el. 

— Care el? întrebă tânăra femeie, tremurând toată. 

— Cel care te va scăpa, dacă nu te scap eu. Dar (îi ţinea 
capul şi-i sărută cu pasiune fruntea şi ochii), te voi scăpa! Te 
voi scăpa! Te voi scăpa! 

Şi se avântă afară din temniţă, a cărei uşă se închise fără 
ca Luiza să fi băgat de seamă. 

Tot sufletul îi trecuse în ochii ce-l sorbeau cu privirea pe 
omul care se plimba pe puntea goeletei. 

l 

45. MICI ÎNTÂMPLĂRI ADUNATE IN JURUL ALTORA 
MARI. 

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut ziua, şi nu noaptea, 
cavalerul s-ar fi repezit pe scări, fără să-i pese de 
temnicerul şef, şi exclamând mereu: „O voi scăpa!” Dar în 
coridor era beznă deplină, neavând nici măcar raza lunii ce 
lumina temniţa Luizei. 

Fu deci nevoit să aştepte paznicul cu lanterna lui. 

Acesta-l însoţi cu aceleaşi temeneli cu care-l copleşise la 
sosire. Aşa că, ajungând în curte, cavalerul puse mâna în 
buzunar şi scoţându-şi cele câteva monede de aur, le dădu 
temnicerului. 

El le luă şi le cântări în mână cu o înfăţişare melancolică, 
clătinând din cap. 


— Prietene, zise San-Felice, e tare puţin, ştiu; dar îmi voi 
aminti de tine, fii liniştit, numai dacă vei fi cât mai 
binevoitor cu biata femeie, care ţi-e prizonieră. 

— Departe de a mă plânge de ce-mi dă Excelenţa Voastră! 
răspunse el. Dar, dacă Excelenţa Voastră ar vrea, ar putea, 
cu un singur cuvânt, să facă pentru mine mai mult decât voi 
putea vreodată să fac eu pentru prizonieră. 

— Şi ce pot face pentru tine? întrebă San-Felice. 

— Am un fiu, Excelenţă, şi de un an de zile, cer fără a 
putea izbuti, să fie primit ca temnicer în fortăreață De-ar fi 
aici, l-aş însărcina îndeosebi cu serviciul signorei despre 
care-i vorba, eu neputând să-i port grija, fiind numai 
supraveghetor general. 

— Asta-i şi dorinţa mea, zise San-Felice, gândindu-se 
îndată la folosul pe care-l putea trage de la protectorul ăsta 
de rând. Şi de cine depinde numirea lui? 

— Numirea lui depinde de şeful poliţiei. 

— Te-ai mai adresat lui? 

— Da; dar înţelegeţi, Excelenţă, ar trebui să pot... (şi făcu 
gestul unui om care numără bani), şi nu-s bogat. 

— Bine. Să faci o cerere şi să mi-o adresezi. 

— Excelenţă, răspunse temnicerul-şef scoţându-şi o hârtie 
din buzunar, pe când eraţi în camera prizonierei, mi-am 
ticluit cererea, socotind că veţi binevoi să vă însărcinaţi cu 
ea. 

— Într-adevăr, prietene, iau cererea asupră-mi şi de va fi 
în puterea mea, vei obţine ce doreşti. Dacă mai ai nevoie de 
mine, vino la Alteţa Sa regală ducele de Calabria şi întreabă 
de cavalerul San-Felice. 

Apoi, punând petiția în buzunar, îşi luă rămas bun de la 
ocrotitorul său, ieşi din fortăreață şi se îndreptă spre piaţa 
celor Patru-Cantoane, unde, vă amintiţi, avea întâlnire cu 
aşa-zisul căpitan american. 

Acesta îl aştepta şi, zărindu-l, merse drept spre el. 

Amândoi se opriră, întrebându-se. 


Joseph Palmieri îşi istorisi vizita la rege, se bucură de felul 
cum fusese primit şi mai ales de siguranţa, pe care o avea 
acum, de-a putea rămâne la locul unde ancorase, adică în 
vecinătatea fortului. 

Cât despre cavaler, îl înştiinţa de planul său şi, ca să-şi dea 
bine seama, îi dădu să citească cererea de grațiere 
formulată de ducele de Calabria. 

Joseph Palmieri se apropie de candela unei madone şi citi; 
din neatenţie, cavalerul se înşelase dându-i cererea 
temnicerului-şef, în locul cererii de grațiere a ducelui. 

Dar Joseph Palmieri nu era omul căruia să-i scape o 
împrejurare ce i-ar fi putut folosi, fără să pună mâna pe ea. 
începu prin a lua adresa viitorului temnicer: 'Tonino Monti, 
via della Salute nr. 7; şi, înapoind cavalerului cererea îi zise: 

— Mi-ai dat altă hârtie. 

Cavalerul scotoci prin buzunar şi găsi, într-adevăr, suplica 
pe care credea c-o dăduse. 

Joseph Palmieri o citi cu şi mai mare luare aminte decât pe 
cea dinţii 

— Da, fără îndoială, zise el,.e o şansă dacă Ferdinand are 
inimă; dar mă îndoiesc să aibă. 

Şi înapoie cavalerului cererea de grațiere. 

— Cam pe când, întrebă el, socoti să nască prinţesa? 

— Dar ea aşteaptă dintr-o zi, într-alta. 

— Să aşteptăm ca şi dânsa, zise Palmieri. Iar, dacă regele 
refuză, sau dacă naşte 6 fată?... 

— Atunci, vei primi aceeaşi suplică ruptă bucăţi, ceea ce va 
însemna că poţi activa la rândul dumitale, dat fiind că, din 
partea noastră, nu va mai fi speranţă; sau de nu, singura 
vorbă: Salvată 1 îţi va spune tot ce ai nevoie să ştii. Numai, 
îmi dai cuvântul că nu vei încerca nimic până atunci? 

— Ţi-l dau; dar îmi vei îngădui să mă informez topografic 
de camera pe care-o ocupă prizoniera în fortăreață? 

Cavalerul luă mâna interlocutorului său, strângând-o cu 
înfrigurată energie. 


— Tinereţea e puternică în faţa Domnului, zise el. 
Fereastra prizonierei dă de-a dreptul spre goeleta Runner. 

Şi se îndepărtă repede, ascunzându-şi faţa în manta. 

Cavalerul nu se înşelase şi, încă o dată, simpaticele efluvii 
ale tinereţii izbucniseră ca nişte curenţi magnetici. Abia 
părăsise cavalerul camera Luizei, după ce-i arătase pe 
bărbatul care, la o jumătate de ancablură94de la picioarele 
fortăreței, se plimba gânditor pe puntea goeletei, că Salvato 
- fiindcă era, într-adevăr, Salvato - parcă îşi auzi numele 
trecând prin aer, dus de briza nopţii. 

Ridică fruntea, nu văzu nimic şi crezu că s-a înşelat. 

Dar acelaşi sunet îi trecu a doua oară pe la ureche. 

Atunci ochii i se aţintiră asupra deschizăturii întunecate ce 
se desprindea pe zidul cenuşiu şi, printre zăbrele, i se păru 
că vede o mână ce flutura o batistă. 

Strigătul, corespunzător aceluia, ce ieşea din inima 
prizonierei, se avântă şi din inima lui, iar undele văzduhului 
fremătară din nou, vibrând de două silabe: „Luiza!” 

Batista se desprinse din mână, pluti o clipă în aer şi căzu la 
picioarele zidului. 

Salvato avu prevederea să mai aştepte câteva clipe, să 
privească în juru-i dacă nimeni nu văzuse ce se întâm plase 
şi, după ce se încredința că totul rămăsese numai între el şi 
prizonieră, fără a înştiinţa nici un om din echipaj, scoase o 
barcă pe mare şi, ca un pescar ce-şi întinde undiţele, se 
apropie de plajă. 

Un teren de vreo zece metri despărţea cheiul de zidul 
închisorii şi, din fericire, nici o santinelă nu era acolo. 

Salvato îşi legă de țărm barca şi, dintr-o singură săritură, 
se găsi la picioarele turnului, ridică batista şi se întoarse la 
barcă. 

Abia îşi reluase locul, când auzi pasul măsurat al unei 
patrule; dar nu se îndepărtă de chei, ceea ce ar fi putut da 
de bănuit; vâri batista în sân şi rămase în luntre, făcând cu 
undiţa mişcarea, de sus în jos, a unui om care pescuieşte. 


Patrula se ivi lângă turn; sergentul care o comanda ieşi din 
rânduri şi se apropie de barcă. 

— Ce faci aici? întrebă el pe Salvato, îmbrăcat ca simplu 
marinar. 

Acesta îl puse să mai repete odată întrebarea, ca şi cum n- 
ar fi înţeles; apoi: 

— Vezi bine, răspunse Salvato cu un puternic accent 
englezesc, pescuiesc. 

Cu toate că sicilienii nu-i puteau suferi, englezii datorau 
prezenţei lui Nelson oarecare consideraţie ce nu se acorda 
indivizilor din alte naţiuni. 

— E oprit să se lege bărcile de chei, se împotrivi şeful 
patrulei şi este loc destul în port pentru pescuit. Aşa că, 
şterge-o în larg, amice! 

Salvato mârâi morocănos, îşi trase din fundul mării undiţa, 
de care avu norocul să găsească prins un peştişor, şi vâsli 
spre goeletă. 

— Bine! făcu sergentul ajungându-şi patrula, o să mai 
mănânce şi altceva decât carne sărată. 

Şi, încântat de gluma lui, pieri un timp sub o boltă, 
cercetându-i adânc;mea întunecoasă, se arătă din nou şi îşi 
urmă rondul de noapte de-a lungul zidurilor exterioare ale 
fortăreței. 

Cât despre Salvato, se şi coborâse în goeletă, sărutând 
batista însemnată cuun L,un SşiunE. 

Unul din cele patru colţuri era legat; îl luă repede în mână 
şi simţi o hârtie. 

Pe hârtie erau scrise cuvintele: „le-am recunoscut, te văd, 
te iubesc 1 Asta mi-e prima clipă de bucurie de când te-am 
părăsit. 

Dumnezeule, iartă-mă dacă, fiindcă sper în el, sper în tine! 

Ata Luiza.” 

Salvato se urcă iar pe punte; ochii i se îndreptară spre 
deschizătură. 

Mâna cea albă se mai desluşea pe drugii întunecaţi. 


Flutură batista, o sărută, şi numele-i trecu iarăşi la ureche 
odată cu briza nopţii. 

Dar, cum pe o noapte atât de senină, ar fi fost nesocotit să 
mai urmeze un asemenea schimb de semne, Salvato se 
aşeză jos şi rămase nemişcat, în timp ce prin dublele 
zăbrele, ochii lui, deprinşi cu întunericul, mai puteau zări 
apariţia albă, spre care nu-l mai călăuzea mâna 
neprevăzătoare. 

După câteva minute, se auzi un zgomot de vâsle ce loveau 
marea şi, prin labirintul de bastimente care umpleau portul, 
se văzu înaintând o barca ce se opri la mica scară a 
goeletei. 

Era Joseph Palmieri care se înapoia pe bord. 

— Veste bună! exclamă pe englezeşte Salvato, aruncându- 
se în braţele tatălui său. Ea-i acolo, acolo, la fereastra 
aceea! lată-i batista şi o scrisoare de-a ei! 

Joseph Palmieri zâmbi cu un zâmbet inefabil şi murmură: 

— O, sărmane cavaler! Câtă dreptate aveai zicând: 
„Tinereţea e puternică în faţa lui Dumnezeu! 

46. NAŞTEREA UNUI PRINŢ REGAL. 

Câteva zile după întâmplările pe care le-am istorisit, 
regele vâna la picior prepeliţe, urmat de credinciosul său 
Jupiter, în grădinile de la Bagaria şi pe coasta de 
miazănoapte a colnicelor, ce se înalţă la oarecare depărtare 
de plajă. 

Avea cu sine pe doi din cei mai statornici tovarăşi de 
asemenea plăceri, foarte buni trăgători ca şi el, sir William 
Hamilton şi preşedintele Cardillo. 

Vânătoarea era splendidă, la întoarcerea prepeliţelor. 

După cum ştie orice vânător, prepeliţele au două migrații 
pe an. În prima, din lunile aprilie şi mai, pleacă de la sud 
spre nord; în epoca aceea sunt slabe şi fade. Într-a doua, ce 
are loc în lunile septembrie şi octombrie, dimpotrivă, sunt 
grase şi foarte gustoase, mai ales în Sicilia, întâiul lor popas 
în drumul spre Africa. 


Regele Ferdinand petrecea deci, nu vom spune ca un rege, 
ştim doar prea bine că, deşi era rege, nu petrecuse 
totdeauna, ci ca un vânător, când vânatul e îmbelşugat. 

Trăsese cincizeci de focuri, împuşcase cincizeci de păsări 
şi propunea să parieze c-o să ajungă astfel suta, fără a 
scăpa vreuna. 

Deodată, se zări un călăreț ce venea în goana mare; şi, 
călăuzit de împuşcături, la o depărtare cam de cinci sute de 
paşi de vânători, îşi opri calul, se înălţă în şa să vadă care 
din cei trei e regele şi, recunoscându-l, merse drept spre el. 

Călărețul era un sol pe care ducele de Calabria îl trimitea 
regelui, tatăl său, pentru a-l înştiinţa că ducesa era 
cuprinsă de primele dureri, şi a-l ruga, după legile etichetei, 
să asiste la naştere. 

— Bine! răspunse regele, spui primele dureri? 

— Da, sire. 

— In cazul ăsta, mai pot rămâne un ceas-două. Antonio 
Villari e acolo? v 

— Da, sire, şi alţi doi medici împreună cu el. 

— Atunci, vezi bine: nu pot face nimic. Jupiter, domol! Mai 
împuşc vreo câteva prepeliţe. întoarce-te la Palermo, şi 
spune prinţului că te urmez. 

Şi se apropie de Jupiter care, după îndemnul stăpânului, 
ţinea vânatul nemişcat, de parcă ar fi fost prefăcut în piatră. 

Prepeliţa o zbughi, regele o împuşcă. 

— Cincizeci şi una, Cardillo! zise el. 

— Ce Dumnezeu! exclamă preşedintele, rău dispus că nu 
ajunsese decât la treizeci, cu un câine ca al vostru, nu-i 
greu. Eu nici nu ştiu de ce Maiestatea Voastră îşi mai dă 
osteneala să ardă praf de puşcă şi să semene plumb. în 
locul Vostru aş lua vânatul cu mâna. 

În răstimp, servitorul din spatele regelui îi trecea altă 
puşcă încărcată. 

— Ei, zise regele trimisului, încă n-ai plecat? 

— Aşteptam să ştiu dacă regele n-are a-mi da alte ordine. 


— Să-i spui fiului meu c-am ajuns la cincizeci şi una de 
prepeliţe, iar Cardillo numai la treizeci. 

Trimisul plecă din nou în galop, şi vânătoarea urmă mai 
departe. 

Într-un ceas, regele mai împuşcă douăzeci şi cinci de 
prepeliţe. 

Îşi schimba puşca descărcată cu una încărcată, când văzu 
că acelaşi sol se întoarce în goană nebună. 

— Ei, îi strigă el, vii să-mi spui că ducesa a născut? 

— Nu, Sire; dimpotrivă, vin să spun Maiestăţii Voastre că 
suferă mult. 

— Şi ce vrea de la mine? 

— Maiestatea Voastră ştie că în asemenea împrejurare 
prezenţa îi este impusă de ceremonial. Se poate întâmpla o 
nenorocire. 

— Ei, întrebă preşedintele, ce este? 

— Pare-se că nu merge de la sine, răspunse Ferdinand. 

— Aşa că vom părăsi vânătoarea în mijlocul zilei. Dealtfel, 
Maiestatea Voastră s-o părăsească de vrea, eu rămân; nu 
mă înapoiez decât numai când voi avea suta de bucăţi. 

— A! exclamă Ferdinand, o idee! Întoarce-te repede la 
Palermo şi ordonă să sune toate clopotele. 

— Şi pot spune Alteţei Sale regale?... 

— Poţi să-i spui că sosesc odată cu tine. Ai văzut unde-s 
caii noştri? 

— Sunt la poarta Bagaria, sire. 

— Ei bine, spune-le când treci să se apropie. Trimisul plecă 
iar în galop. 

După un sfert de oră, toate clopotele din Palermo erau în 
mişcare. 

— A! exclamă regele, iată ce-i trebuie să-i facă bine. Şi îşi 
văzu de vânătoare. 

Ajunsese la a nouăzecea prepeliţă, fără să fi scăpat 
niciuna. 

— Vrei să pariezi, Cardillo, că fac suta fără nici un greş? 

— Nu vă mai osteniţi. 


— De ce? 

— Fiindcă se întoarce trimisul. 

— Drace! izbucni Ferdinand. Domol, Jupiter! Deocamdată, 
tot îmi voi împuşca a nouăzeci şi una. 

Prepeliţa o zbughi, regele o împuşcă. 

Când se întoarse, trimisul era lângă el. 

— Ei, întrebă Ferdinand, clopotele au uşurat-o? 

— Nu, sire; medicii se tem. 

— Medicii se tem! repetă Ferdinand, scărpinându-şi 
urechea. Atunci, e grav? 

— Foarte grav, sire. 

— In cazul ăsta, să se expună sfânta cuminecătură. 

— Sire. voi pune în vedere Maiestăţii Voastre că medicii 
spun că prezenţa Voastră e urgentă. 

— Urgentă! Urgentă! repetă Ferdinand cu nerăbdare; 
doar nu voi face mai mult decât Dumnezeu! 

— Sire, calul Maiestăţii Voastre e aici. 

— Îl văd, ce naiba! Du-te, du-te, băiete; şi, dacă sfânta 
cuminecătură nu-i face nimic, voi veni eu însumi. 

Şi adăugă încet: 

— După ce-mi voi fi împuşcat suta de prepeliţe, 
bineînţeles. 

Peste un sfert de ceas, regele îşi ucisese suta de prepeliţe. 
Sir William îl urmase de aproape, ucigând optzeci şi şapte. 
Preşedintele Cardillo rămăsese în urma lui Sir William cu 
zece prepeliţe şi a regelui cu douăzeci şi trei; aşa că era 
furios. 

Clopotele sunau mereu din răsputeri, dovedind că nu era 
nimic nou. 

— Alla malora!'95rosti regele oftând, pare-se că se 
încăpăţânează să n-o isprăvească înainte să fiu acolo. 
Haidem dar. Pe bună dreptate se spune: „Ce vrea femeia, 
vrea şi Dumnezeu.” 

Şi, încălecând: 

— Sunteţi liberi să ajungeţi până la suta voastră de 
prepeliţe, zise el celorlalţi doi vânători. Eu mă întorc la 


Palermo. 

— În cazul acesta, răspunse sir William, urmez pe 
Maiestatea Voastră; însărcinarea mea mă obligă să nu vă 
părăsesc în asemenea clipă. 

— Bine, duceţi-vă, zise Cardillo; eu rămân. 

Regele şi sir William îşi porniră caii în galop. In momentul 
când intrau în oraş, dangătul clopotelor, încetă. 

— Ahaa! exclamă regele, pare-se că s-a isprăvit. Acum să 
aflăm dacă-i băiat sau fată. 

Trecură înaintea unei biserici: toate luminările erau 
aprinse, sfânta cuminecătură expusă pe altar, biserica plină 
de lume care se ruga. 

Se auzi zgomotul plesnitorilor şi se văzură rachetele ce 
brăzdau văzduhul. 

— Bine! zise regele, ăsta-i semn bun. 

Atunci zări în depărtare că vine acelaşi sol; îşi ţinea pălăria 
în sus şi striga: „Trăiască regele!” Toată mulţimea alerga în 
urma sau se repezea înaintea lui. Era o minune că nu călca 
pe nimeni. 

De cum îl văzu de departe pe rege strigă: 

— Un prinţ, sire! Un prinţ! 

— Ei bine, zise regele lui sir William, de-aş fi fost acolo, n- 
aş fi adăugat nimic. 

Aclamaţiile poporului vestiră sosirea lui Ferdinand la palat. 

Cu toţii se bucurau, şi regele era aşteptat cu cea mai mare 
nerăbdare. 

Ducele şi ducesa de Calabria puseseră mult suflet în 
apărarea signorei San-Felice, nu pentru ea, pe care abia o 
văzuseră şi n-o cunoşteau, ci pentru soţul ei. 

Bietul cavaler, mai mult mort decât viu, mai frământat 
decât dacă i s-ar fi hotărât propria-i soartă, îngenunchease 
într-o încăpere de lângă camera de culcare, şi se ruga. 

Doar îl cunoştea pe rege, şi ştia că trebuia să se teamă 
mult şi să spere puţin. 

Tânăra mamă sta în pat şi n-avea nici o îndoială: cine ar 
putea refuza ceva frumosului copil pe care-l adusese pe 


lume cu atâtea dureri? Ar fi o nelegiuire! 

Nu va fi el rege cândva? Nu era semn bun să intre în viaţă 
pe poarta îndurării şi gângurind cuvântul Graţiere î. 

Bunicul său nefiind încă acolo în clipa naşterii lui, fusese 
timp să-l dichisească şi să-i pună o minunată rochie de 
dantele. 

Avea părul blond al prinților austrieci, ochi albaştri miraţi, 
care priveau fără să vadă, pieliţa fragedă ca un trandafir şi 
albă ca satinul. 

Mama îl ţinea culcat lingă ea, şi nu se mai sătura 
sărutându-l. Îi strecurase în faldurile rochiei ce acoperea 
scutecele regale, suplica nenorocitei San-Felice. 

Se auziră pe stradă, apropiindu-se de palatul senatului, 
strigătele „Trăiască regele!” 

Prinţul păli: i se păru lui, atât de fricos înaintea tatălui său, 
că avea să săvârşească o crimă de lezmajestate. 

Prinţesa fu mai curajoasă decât el. 

— O, Francesco, zise ea, oricum n-o putem părăsi pe biata 
femeie! 

San-Felice auzi cuvintele acestea şi întredeschise uşa 
iatacului, prin care-şi trecu capul palid şi înspăimântat. 

— O, prinţul meu! rosti el cu glas de imputare. 

— Am făgăduit, îmi voi ţine făgăduiala, răspunse 
Francesco. Aud paşii regelui; nu te arăta, că pierzi totul. 

San-Felice închise din nou uşa cabinetului, în clipa când 
regele o deschidea pe a camerei de culcare. 

— Ei! Ei! zise el intrând, totul s-a isprăvit deci, şi aşa cum 
trebuie, slavă Domnului! Ie felicit, Francesco. 

— Dar pe mine, sire? întrebă tânăra mamă. 

— O voi face, după ce voi fi văzut copilul. 

— Sire, ştiţi că am dreptul la trei favoruri, zise prinţesa, 
fiindcă am dat un moştenitor tronului? 

— Şi vi se vor acorda, de-i un băiat frumos. 

— O! sire, e un înger! 

Şi, ridicând copilul de lingă ea, îl înfăţişă regelui. 


— A! Pe legea mea, exclamă regele, luându-i-l din mâini şi 
întorcându-se către fiul său. 

Urmă o clipă de tăcere; toate respiraţiile se opriseră, toate 
inimile încetaseră de a mai bate. Aşteptau ca regele să vadă 
jalba. 

— Oho-o! Dar ce are sub braţ? 

— Sire, răspunse Marie-Clementine, în loc de cele trei 
favoruri ce se acordă de obicei prinţesei regale caro dă un 
moştenitor coroanei, nu cer decât una singură. 

Şi, rostind cuvintele acestea, glasu-i tremura atâta, încât 
regele o privea cu mirare. 

— Drace! Scumpa mea fiică, zise regele, pare-se că-i 
foarte greu ceea ce doreşti? 

Culcând copilul pe îndoitura braţului său stâng, luă cu 
mâna dreaptă hârtia şi o despături încet uitându-se la 
prinţul Krancesco, ce se îngălbeni şi la prinţesa Mane 
Ciemontine care se lăsă iar să cadă pe pernă. 

Regele începu să citească; dar, de la primele cuvinte, îşi 
încruntă sprâncenele şi expresia feţei lui deveni 
înfiorătoare. 

— O! zise el, chiar înainte de-a fi întors pagina, dacă asta 
aveţi să-mi cereţi, domnule, fiul meu, şi doamnă, nora mea, 
v-aţi ostenit zadarnic. Femeia e condamnată, femeia va 
muri. 

— Sire! îngână prinţul. 

— Însuşi Dumnezeu de-ar voi s-o scape, aş lupta împotriva 
lui Dumnezeu! 

— Sire, în numele acestui copil! 

— Uite! exclamă regele, reia-ţi copilul! Iată-l, ţi-l înapoiez. 

Şi, aruncându-l brutal pe pat, ieşi strigând: 

— Niciodată! Niciodată! 

Prinţesa Marie-Clementine gemu, luându-şi în braţe 
copilul care plângea. 

— Oh! biet nevinovat! rosti ea, o să-ţi aducă nenorocire... 

Prinţul se prâăbuşi pe un scaun, fără să poată scoate o 
vorbă. 


Cavalerul împinse uşa cabinetului şi, mai palid decât un 
mort, veni să ridice jalba ce căzuse pe jos. 

— O, prietene! zise prinţul întinzându-i mâna, vezi bine că 
nu-i din vina noastră. 

Dar el, ca şi cum nu l-ar vedea nici auzi, ieşi rupând jalba 
şi spunând: 

— Omul ăsta-i cu adevărat un monstru! 

47. TONINO MONTI. 

Chiar în clipa când regele se repezea, furios, din camera 
prinţesei regale, iar San-Felice îl urma rupând jalba, 
căpitanul Skinner discuta în cabina lui preţul angajării cu 
un băiat înalt şi frumos de douăzeci şi cinci de ani, care-i 
propusese să facă parte din echipajul goeletei. 

Când zicem îi propusese, lucrul ar putea fi exprimat într- 
un fel mai exact. In ajun, unul din cei mai buni marinari ai 
săi ce avea pe bord gradul de subofițer şi se născuse la 
Palermo, fiind însărcinat de căpitanul Skinner să recruteze 
câţiva oameni pentru a-şi întări echipajul, văzuse la poarta 
casei cu nr. 7 din strada della Salute, un tânăr frumos cu 
scufie de pescar şi pantalonul suflecat deasupra 
genunchiului, dezvăluind o pulpă puternică şi subţire 
totodată. 

Se oprise un pic înaintea lui, uitându-se la el cu o luare- 
aminte,şi o stăruinţă care-i atrăsese, în dialect sicilian, 
întrebarea: 

— Ce ai cu mine? 

— Nimic, răspunsese „subofiţerul în acelaşi dialect. 'Te 
privesc şi-mi spun că-i o ruşine. 

— Ce-i o ruşine? 

— Ca un vlăjgan înalt şi zdravăn ca tine, ce ar fi un 
marinar atât de frumos, să fie sortit s-ajungă un temnicer 
atât de răutăcios. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă tânărul. 

— Ce-ţi pasă, de vreme ce-o ştiu! Tânărul dădu din umeri. 

— Ce vrei! zise el, din pescărit n-ai ce mânca, ca temnicer 
câştigi doi carlini pe zi. 


— Ei, asta-i! Doi carlini pe zi! făcu subofiţerul, pocnindu-şi 
degetele. Halal plată pentru aşa păcătoasă meserie! Eu 
sunt pe bordul unui bastiment, unde puştii marinari au doi 
carlini, ucenicii de marină patru şi mateloţii opt. 

— Tu câştigi opt carlini pe zi? întrebă tânărul pescar 

— Eu? Câştig doisprezece. Sunt subofițer. 

— Drace! exclamă pescarul, oare ce negustorie se-nvârte 
căpitanul tău ca să plătească oamenilor săi preţul ăsta? 

— Nici un fel de negustorie. Se plimbă. 

— E deci bogat? 

— E milionar. 

— Bună meserie, chiar şi mai bună decât cea de matele t 
cu opt carlini pe zi. 

— Care, oricum, face mai mult decât cea de temnicer cu 
doi carlini. 

— Nu zic ba; dar taică-meu şi-a băgat în cap gândul ăsta. 
Ţine morţiş ca, după el, să-i iau locul de temnicer-şef. 

— Şi cât câştigă? 

— Şase carlini pe zi. Subofiţerul se porni pe râs. 

— Ce-i drept, uite un viitor bogat! Şi eşti hotărât? 

— Vai! N-am nici o chemare. Dar, adăugă el cu nepăsarea 
oamenilor din Sud, trebuie totuşi să faci ceva. 

— Nu-i prea vesel, să te scoli noaptea, să faci rondul prin 
coridoare, să intri prin temnițe, să vezi nenorociţi de 
prizonieri care plâng î 

— Aida de! Te deprinzi. Parcă nu-s pretutindeni oameni 
oare plâng! 

— A! Văd ce este, zise subofiţerul: eşti îndrăgostit şi nu 
vrei să părăseşti Palermo. 

— Îndrăgostit, eu! Am avut două ţiitoare în viaţa mea: una 
m-a lăsat pentru un ofiţer englez, cealaltă pentru un 
călugăr de la Santa-Rosalia. 

— Atunci, eşti liber ca pasărea? 

— Liber ca pasărea. Şi, de-mi propui un post bun, cum 
încă nu-s numit temnicer, şi-mi aştept numirea de trei ani, 
fă-ţi propunerea. 


— Un post bun?... N-am altul decât cel de matelot pe 
bordul bastimentului meu. 

— Şi care-i bastimentul tău? 

— Runner-ul. 

— Ahaa! Eşti din echipajul american? 

— Hei, şi ai ceva împotriva americanilor? 

— Sunt eretici. 

— Asta-i catolic, ca tine şi ca mine. 

— Şi-ţi iei angajamentul să fiu primit pe bord? 

— Voi vorbi cu căpitanul. 

— Şi o să am opt carlini pe zi ca ceilalţi? v - Da. 

— Îţi plăteşti singur hrana, sau eşti angajat şi cu 
mâncarea? 

— Cu mâncare. 

— Şi-i bună? 

— Dimineaţa, ai cafeaua şi păhărelul de rom; la prânz, 
ciorba, o bucată de carne de vacă sau de berbec friptă, 
peşte, dacă s-a prins, şi seara, macaroane. 

— Aş vrea să văd şi eu. 

— La voia ta. E ora unsprezece şi jumătate, mâncăm la 
douăsprezece; te poftesc la masă cu noi. 

— Dar căpitanul? 

— Căpitanul? Parcă o să te ia în seamă? 

— A! nu zău, exclamă tânărul, primesc; eram gata să 
prânzesc cu o bucată de baccala96. 

— Pfui! făcu subofiţerul; este un câine pe bord şi nu vrea s- 
o mănânce. 

— Madonna î se miră tânărul, atunci sunt mulţi creştini 
care n-ar dori decât să fie câini pe bordul bastimentului tău. 

Şi, luându-l de braţ pe subofițer, apucă pe chei până la 
Marina. 

Acolo, era o barcă legată lângă debarcader şi păzită de un 
singur matelot. Dar subofiţerul fluieră, şi alţi trei mateloţi 
alergară în grabă şi săriră în barca, unde el şi tânărul 
pescar coborâră la rândul lor. 


— La Runner! Şi repede! le comandă într-o engleză 
stâlcită subofiţerul, luând loc la cârmă. 

Mateloţii se încordară pe vâsle, şi barca uşoară lunecă pe 
apă. 

După zece minute, trăgea la scara, de babord a Runne- 
rului. 

Subofiţerul spusese adevărat: nici căpitanul nici ajutorul 
său nu păreau să ia în seamă sosirea unui străin pe bord. Se 
aşezară la masă şi, cum pescuitul fusese îmbelşugat iar un 
matelot, provensal din naştere, făcuse o buiabesă97, 
prânzul fu şi mai ales decât îi spusese subofiţerul. 

Trebuie să mărturisim că cele trei feluri ce urmară, 
stropite cu o jumătate de sticlă de vin de Calabria, parcă 
făcură o impresie plăcută asupra musafirului. 

La desert, căpitanul se ivi pe punte, însoţit de ajutorul său 
şi, plimbându-se, se îndreptă spre partea din faţă a micului 
bastiment. 

Când se apropie, mateloţii se ridicară şi, cum căpitanul le 
făcea semn cu mina să stea jos: 

— lertaţi-mă, domnule căpitan, zise subofiţerul, dar am să 
vă fac o rugăminte. 

— Şi ce vrei? întrebă râzând căpitanul Skinner. Haide, 
vorbeşte, bunul meu Giovanni. 

— Nu eu, domnule căpitan, ci unul din compatrioţii mei pe 
care l-am adus de pe străzile din Palermo, şi l-am poftit la 
masă cu noi. 

— Aha! Şi unde ţi-e compatriotul? 

— lată-l, domnule căpitan. 

— Ce vrea? 

— Un mare hatâr, domnule căpitan. 

— Care anume? 

— Să bea în sănătatea voastră. 

— S-a făcut, zise căpitanul, şi tot eu voi fi cu câştigul. 

— Ura, trăiască căpitanul! strigară mateloţii într-un singur 
glas. 

Skinner salută, dând din cap. 


— Şi cum îl cheamă pe compatriotul tău? întrebă el. 

— Zău că habar n-am, zise Giovanni. 

— Mă cheamă servitorul vostru, Excelenţă, răspunse 
tânărul, şi aş dori mult să-mi răspundeţi că vă numiţi 
stăpânul meu. 

— Ha-ha! Eşti deştept, băiete! 

— Credeţi, Excelenţă? 

— Sunt sigur. 

— Mi-o spunea mama, când eram mic, şi, totuşi, de atunci 
nimeni nu şi-a mai dat seama de aşa ceva. 

— Dar, în sfârşit, mai ai şi alt nume afară de acela de 
servitorul meu? 

— Mai am alte două, Excelenţă. 

— Care? 

— 'Tonino Monti. 

— la stai, ia stai, zise căpitanul, ca şi cum ar căuta să-şi 
aducă aminte, mi se pare că te cunosc. 

Tânărul dădu cu îndoială din cap. 

— M-ar mira mult, răspunse el. 

— Îmi amintesc... Da, aşa-i. Nu eşti tu fiul temnicerului-şef 
din fortul Castellamare? 

— Pe legea mea, aşa-i. Ei bine, trebuie să fiţi vrăjitor de-aţi 
ghicit... 

— Nu-s vrăjitor, dar sunt prietenul cuiva care cere pentru 
tine postul de temnicer, sunt prietenul cavalerului San- 
Felice. 

— Şi n-o să-l dobândească, fireşte. 

— Asta-i bună! Şi de ce nu l-ar dobândi? Cavalerul e, nu 
numai bibliotecarul, ci şi prietenul ducelui de Calabria. 

— Da; dar e soţul prizonierei atât de călduros 
recomandată de Maiestatea Sa, şi care nu mai trăieşte 
decât prin milă. De-ar fi avut cavalerul pe cineva cu trecere, 
ar fi căutat înainte de toate s-o scape de la moarte pe 
nevastă-sa. 

— Tocmai fiindcă i s-a respins, sau pesemne i se va 
respinge o mare favoare, vor fi încântați să-i îndeplinească 


una mică. 

— Să nu v-audă Dumnezeu! 

— Şi adică de ce? 

— Fiindcă mi-ar plăcea mai bine să vă servesc pe 
dumneavoastră decât pe regele Ferdinand. 

— Nu vreau totuşi, ţi-o spun răspicat, se împotrivi râzând 
căpitanul Skinner, să-i fac concurenţă. 

— O! nu-i veţi face concurenţă, domnule căpitan, că-mi 
dau demisia înainte de-a fi numit. 

— A! domnule căpitan, zise Giovanni, primiţi-l. Tonino e 
băiat bun. Pescar din copilărie, o să fie un minunat marinar. 
Răspund eu de dânsul. Vom fi cu toţii mulţumiţi să-l vedem 
trecut pe lista echipajului. 

— Da, da, strigară toţi mateloţii. 

— Domnule căpitan, rosti 'Ionino cu mâna pe piept, pe 
legea mea de sicilian, dacă Excelenţa Voastră îmi primeşte 
cererea, veţi fi mulţumit de mine. 

— Ascultă, prietene, răspunse căpitanul, asta-i şi dorinţa 
mea, că-mi pari băiat bun. Dar nu vreau să se spună că sunt 
un ademenitor de soldaţi, şi să fiu învinuit de a te fi angajat 
când erai beat. Să petreci cu tovarăşii tăi cât vrei; dar 
întoarce-te deseară acasă. Gândeşte-te peste noapte şi 
mâine toată ziua, iar mâine seară, dacă ai tot aceleaşi 
gânduri, vino să ne învoim. 

— Trăiască căpitanul! strigă Ionino. 

— Trăiască căpitanul! repetă tot echipajul. 

— lată patru piaştri, zise Skinner; duceţi-vă pe uscat, 
mâncaţi-i, beţi-i, asta nu mă priveşte; dar deseară să fie 
toată lumea aici, şi să nu se mai cunoască urma vinului 
băut. Mergeţi. 

— Dar goeleta, domnule căpitan? întrebă Giovanni. 

— Lasă doi oameni pe bord. 

— Am înţeles, domnule căpitan! Care mai de care or zice 
nu. 

— Să tragi la sorţi, şi cele două victime vor primi câte un 
piastru drept mângâiere. 


Se trase la sorţi, şi cei doi mateloţi care au rămas pe bord 
îşi primiră fiecare piastrul său. 

Seara, la ora nouă, se întorseseră cu toţii şi, după 
îndemnul căpitanului, erau veseli, dar numai atât. 

Skinner îşi trecu în revistă echipajul, cum obişnuia în 
fiecare seară, şi făcu numai lui Giovanni un semn să-l 
urmeze în cabinetul său. 

După zece minute, afară de mateloţii din primul cart, toată 
lumea era culcată pe bord. 

Giovanni se strecură în cabina căpitanului, care aştepta 
împreună cu ajutorul său. Amândoi păreau nerăbdători. 

— Ei? îl întrebă Skinner. 

— Ei bine, domnule căpitan, e al nostru. 

— Eşti sigur? 

— Ca şi cum l-aş şi vedea trecut în registru. 

— Şi crezi că mâine?... 

— Mâine, la ora şase seara, aşa cum mă cheamă Giovanni 
Capriolo, băiatul va iscăli. 

— Dea Domnul! murmură ajutorul; treaba o să fie pe 
jumătate făcută. 

Într-adevăr, a doua zi, aşa cum făgăduise Giovanni, şi am 
spus-o noi în primele rânduri din acest capitol, după ce se 
dezbătuse de formă leafa, la cererea lui hotărâtă 
consemnată în angajament, Tonino Monti, liber şi major, se 
angaja pe trei ani ca matelot pe bordul Runner-ului, şi 
primea de mai înainte leafa pe trei luni, supunându-se 
rigorilor legii, dacă şi-ar călca cuvântul. 

48. TEMNICERUL.-ŞEEFE. 

În clipa când noul înrolat îşi pusese semnătura pe 
angajament - cu oarecare greutate, dar totuşi citeţ - un 
matelot intră în cabină, ţinând în mână un plic cu hârtii pe 
care-l adusese un trimis al cavalerului San-Felice, cu 
recomandarea precisă de a nu-l preda decât numai 
căpitanului Skinner personal. 

De la amiază, se răspândise zvonul în Palermo că ducesa 
de Calabria era cuprinsă de durerile naşterii. Proprietarii 


goeletei erau prea interesaţi de eveniment pentru a nu fi 
printre cei dintâi înştiinţaţi; dangătul clopotelor, apoi 
expunerea sfintei cuminecături le aduseseră la cunoştinţă 
temerile curţii; în sfârşit, plesnitorile, rachetele şi 
iluminaţiile le vestiseră fericitul deznodământ, căruia-i 
purtau atâta interes, fiind oarecum în legătură cu viaţa 
prizonierei. 

Căpitanul Skinner înţelese deci numaidecât că plicul 
conţinea, oricare-ar fi fost, hotărârea regelui. 

Făcu un semn lui Salvato, care-şi aruncă o privire pe 
angajament, spuse lui 'Tonino că totul e în regulă şi, luând 
hârtia, şi-o puse în buzunar. 

Tonino, încântat de-a face în sfârşit parte legal din 
echipajul vasului Runner, se urcă iar pe punte. 

Rămaşi singuri, Salvato şi tatăl său se grăbiră să desfacă 
sigiliul: plicul conţinea suplica Luizei ruptă în vreo opt-zece 
bucăţi. 

Se ştie că, chiar numai acest răspuns era semnificativ; 
spunea limpede: „Regele a fost neînduplecat.” 

Dar la aceste bucăţi rupte erau alăturate alte două foi 
întregi. 

Cea dintâi, pe care Salvato o despături, era cu scrisul 
cavalerului. 

Cuprindea următoarele: „Eram să vă trimit hârtiile rupte 
fără altă lămurire - fiindcă, după cum ne înţelesesem, 
însemnau că prinţesa nu izbutise şi că, din partea noastră, 
nu mai era nădejde - când am primit de la directorul poliţiei 
numirea, solicitată de mine, a lui Tonino Monti în postul de 
temnicer adjunct. Este în numirea aceasta vreun mijloc de 
scăpare? Nu ştiu nimic şi nici măcar nu încerc să-l caut, 
până într-atâta mi-am pierdut minţile; dar voi, voi sunteţi 
oameni pricepuţi şi cu imaginaţie, aveţi mijloace de fugă ce- 
mi lipsesc, executanţi pe care nu-i am şi n-aş şti unde să-i 
găsesc. Căutaţi, gândiţi-vă, născociţi, aruncaţi-vă, dacă 
trebuie, în isprăvi nebune, de neîndeplinit; dar salvaţi-o! 

Eu nu pot decât s-o plâng. 


Alături e brevetul lui Ionino Monti.” 

Ştirea era îngrozitoare; dar nici Salvato nici tatăl său nu 
se bizuiseră niciodată pe clemenţa regală. Cât îi privea, 
dezamăgirea era departe de-a face aceeaşi impresie ca 
asupra cavalerului San-Felice. 

Cei doi bărbaţi se priviră cu tristeţe, dar nu cu 
deznădejde. Ba mai mult: li se părea că numirea lui Tonino 
Monti era o compensație pentru înfrângerea pe care o 
anunţa suplica ruptă. 

După cum s-a văzut, şi ei bănuiau această întâmplare şi, 
punând mâna la noroc pe Tonino, îşi luaseră măsuri în 
consecinţă. 

Planurile lor erau încă foarte nedesluşite, sau mai degrabă 
n-aveau încă planuri. Şedeau. acolo, cu ochii la pândă, 
urechea ciulită şi braţul întins, gata să prindă prilejul, de s- 
ar ivi. Li se păruse că văd oarecare licărire în angajarea lui 
Tonino; licărirea creştea odată cu numirea lui. Ei bine, la 
lucirea acestui amurg, vor căuta să înfăptuiască visul ăsta, 
până atunci fugitiv şi cu neputinţă de atins. 

Era ora şapte seara. La opt, păreau să fi luat o hotărâre, 
fiindcă se dădu de ştire întregului echipaj că trebuie să 
ridice ancora a doua zi după-amiază. 

Tonino fu învoit, chiar în seara aceea sau a doua zi, să-şi ia 
rămas bun de la tatăl său. Dar declară că atâta ce se teme 
de mânia lui, încât, nu numai că nu se va duce, ci se va 
ascunde în fundul calei de l-ar vedea venind spre bastiment. 

Pare-se că Salvato şi tatăl său nu puteau dori nimic mai 
bun decât spaima lui Tonino, că schimbară un semn de 
satisfacţie. 

Acum, vom istorisi întâmplările aşa cum s-au petrecut, fără 
a încerca să le dăm altă lămurire decât cea a faptelor. 

A doua zi, pe la cinci seara, pe o vreme noroasă şi 
întunecată, goeleta Runner îşi începu pregătirile pentru a 
ridica ancora. 

În timpul lucrului, fie din neîndemânarea echipajului, fie 
din pricina vreunui defect al lanţului, o verigă se rupse şi 


ancora rămase la fund. 

Acest accident se întâmplă uneori şi, când ancora n-a 
rămas la o prea mare adâncime, câţiva marinari se 
scufundă în apa unde a căzut scripetele. 

Cu tot accidentul ancorei, pregătirile de plecare nu 
încetară; numai, s-au înţeles că, ancora nefiind decât la trei 
brase adâncime, o luntre va rămâne cu opt oameni şi 
subofiţerul Giovanni pentru a o pescui, iar goeleta va 
aştepta navigând încoace şi încolo la intrarea în port. 

Pentru a fi văzută pe o noapte fără lună, trebuia să înalțe 
trei focuri de diferite culori. 

Pe la opt seara, fu desprinsă dintre feluritele vase ce 
staţionau în port, şi începu să dea raite pe locul hotărât, pe 
când cei opt mateloţi de care fusese nevoie pentru manevra 
de întinderea pânzelor şi de ieşire se întorceau cu luntrea 
să pescuiască ancora. 

La aceeaşi oră, temnicerul-şef al fortului Castellamare, 
Ricciardo Monti, ieşea din închisoare, înştiinţându-l pe 
guvernator că primise o scrisoare de la fiul său care-l 
vestea că era numit ajutor de temnicer, după marea lui 
dorinţă, şi că se va întoarce împreună cu el între nouă şi 
zece, având de îndeplinit câteva formalităţi la poliţie. 

Fără îndoială, scrisoarea-i fusese scrisă de 'Tohino, sfătuit 
de vreun camarad, ca să abată atenţia tatălui de la plecarea 
goeletei, unde putea să afle că i s-a angajat fiul. 

Întâlnirea se dăduse lui Ricciardo Monti într-una din micile 
taverne din piaţa Marina. Fără nici o bănuială, intră 
întrebând de Tonino Monti. | se arătă un coridor ducând la 
o sală, unde, i se spuse, că fiu-său bea cu trei-patru 
camarazi. 

Abia păşi în sală, căutând zadarnic din ochi pe cel care-i 
dăduse întâlnire, că şi fu înhăţat de patru bărbaţi, legat 
burduf, cu căluşul în gură şi culcat pe un pat, cu asigurarea 
că va fi liber a doua zi dimineaţă şi nu i se va face nici un 
rău, dacă nu încearcă să fugă. 


Singura violenţă asupra lui a fost că i s-a luat de la brâu cu 
forţa şi mai ales cu ameninţări, legătura de chei cu care 
intra în camerele prizonierilor. 

Legătura trecu prin uşa crăpată, cuiva care aştepta acolo. 

După o jumătate de ceas, un tânăr de vârsta şi de statura 
lui Tonino bătea la poarta fortului şi cerea să vorbească cu 
guvernatorul, din partea tatălui său. 

Guvernatorul ordonă să fie introdus la el. 

Atunci tânărul îi spuse că Ricciardo Monti, în clipa când 
trecea de cealaltă parte a străzii Toledo, în mare sărbătoare 
din pricină că născuse prinţesa, fusese rănit de un 
mortarello care explodase, şi transportat la spitalul dei 
Pellegrini. 

Rănitul pusese îndată să-l cheme, îi predase legătura cu 
chei şi-i poruncise să se ducă numaidecât la Excelenţa Sa 
guvernatorul, pe care-l înştiinţase, să-şi dovedească 
numirea prezentându-i certificatul şi să-l înlocuiască până 
la vindecarea lui, ce nu putea întârzia. 

Guvernatorul citi certificatul noului ajutor de temnicer; 
era în deplină regulă. Accidentul lui Ricciardo Monti nu era 
ceva neobişnuit, fiindcă se întâmplau cu sutele la fiecare 
serbare. într-adevăr, după cum am spus-o, fusese înştiinţat 
că temnicerul-şef ieşea pentru a-l aduce pe fiul său. Nu avu 
deci nici o bănuială, însărcina pe presupusul Tonino să 
păstreze deocamdată cheile tatălui său, să fie instruit 
pentru serviciul său şi să intre în funcţie. 

Noul temnicer puse iar cu grijă certificatul în buzunar, îşi 
legă de brâu cheile pe care le depusese pe masa 
guvernatorului şi ieşi. 

Inspectorul, înştiinţat de dorinţele guvernatorului, îl purtă 
din coridor în coridor, arătându-i camerele locuite. 

Erau nouă. 

Trecând pe lângă cea a signorei San-Felice, se opri o clipă 
pentru a-i lămuri însemnătatea prizonierei: trebuia să intre 
în cameră şi să se încredinţeze de prezenţa ei de trei ori 


ziua şi de două ori noaptea: întâia dată la ora nouă seara, şi 
a doua la trei noaptea. 

Dealtfel, chiar în ziua aceea se dăduseră noi ordine de a 
întări şi mai mult supravegherea, înăuntru şi-n afară. 

Isprăvind rondul, inspectorul îi arătă camera de gardă. 
Temnicerul însărcinat să vegheze asupra acestei părţi din 
fortăreață trebuia să stea acolo toată noaptea. Avea patru 
ore pentru a dormi ziua. 

Dacă se plictisea ori se temea să nu adoarmă în camera de 
gardă, putea să se plimbe prin coridoare. 

Era ora unsprezece şi jumătate, când inspectorul şi noul 
temnicer se despărţiră, inspectorul îndemnându-l să fie 
exact şi vigilent, temnicerul făgăduind, că-n această 
privinţă, va face şi mai mult decât se aştepta de la el. 

Într-adevăr, cine l-ar fi văzut în picioare la uşa camerei de 
gardă, ce dădea pe primul coridor şi se deschidea în josul 
scării nr. 1, cu ochii deschişi, urechea ciulită, nu l-ar fi putut 
învinui că-şi calcă cuvântul. 

Rămase acolo în picioare şi nemişcat până ce orice zgomot 
se stinse în fort. 

Bătu miezul nopţii. 

49. PATRULA. 

A douăsprezecea lovitură abia încetase de-a răsuna, că 
noul temnicer, care până atunci putea fi luat drept statuia 
aşteptării, se însufleţi şi, ca pus în mişcare de-o hotărâre 
neaşteptată, urcă scara fără grabă, dar şi fără încetineală. 
Şi, într-adevăr, dacă pasul i se auzea, dacă trecerea-i era 
observată, dacă i s-ar fi pus vreo întrebare, avea să 
răspundă: „în lipsa tatălui meu, mi s-a încredinţat 
supravegherea închisorii: supraveghez”. 

Totul însă dormea în citadelă; nimeni nu-l văzu, nimeni nu-l 
auzi, nimeni nu-l întrebă. 

Ajungând la catul al doilea, merse de-a lungul coridorului, 
se întoarse înapoi, dar cu şi mai mare băgare de seamă, 
înăbuşindu-şi paşii, ciulind urechea şi ţinându-şi răsuflarea. 

Deodată, se opri în faţa uşii signorei San-Felice. 


Luase de mai înainte în mână cheia uşii. 

O vâri în broască cu atâta prevedere şi o învârti atât de 
încet, încât abia se auzi scârţâitul fierului pe fier: uşa se 
deschise. 

De astă dată, noaptea era întunecoasă, vântul şuiera prin 
zăbrelele ferestrei, a cărei deschizătură nici măcar nu se 
zărea în beznă. 

Tânărul făcu un pas în cameră, ţinându-şi răsuflarea. 

Apoi, cum în zadar căuta cu ochii prizoniera, murmură: 

— Luiza! 

Un suflu îi aduse la ureche numele Salvato apoi chiar în 
aceeaşi clipă, două braţe îl înlănţuiră. 

Un suflu înflăcărat, un murmur de bucurie se încrucişară. 
Era prima dată, după ziua condamnării la tribunal şi, deci, a 
despărțirii lor, când cei doi îndrăgostiţi se regăseau unul în 
braţele celuilalt. 

Fără îndoială, prin semne schimbate peste zi între ei, 
Salvato o vestise pe Luiza de vizita aceasta, temându-se ca 
de surprindere să nu scoată vreun strigăt de spaimă. Aşa 
că; după cum s-a văzut, plină de speranţă, dar şi de frică, 
aşteptase ca el să-i rostească numele, înainte de a-i 
răspunde. 

Salvato îşi veni în fire cel dintâi. 

— Haide, iubită Luiza, zise el, acum, să nu pierdem timp: 
am ajuns la clipa supremă când soarta noastră comună se 
va hotărî. Ţi-am spus: „Fii liniştită şi răbdătoare; vom muri 
amândoi sau vom trăi împreună.” Te-ai bizuit pe mine, iată- 
mă. 

— O! da, şi Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun! Acum, ce 
pot face? Cum pot să te ajut? 

— Ascultă, răspunse Salvato, am de îndeplinit o treabă 
care va ţine mai mult de un ceas, trebuie să pilesc zăbrelele 
ferestrei. E ora douăsprezece şi câteva minute: mai avem 
patru ore de noapte înaintea noastră. Să nu grăbim 
lucrurile, dar să izbutim astă-noapte; mâine, totul se va 
descoperi. 


— Te întreb pentru a doua oară, ce voi face în ceasul ăsta? 

— Las uşa crăpată, aşa cum este: pe jumătate în temniţă, 
pe jumătate afară, asculţi dacă vreun zgomot nu ne 
ameninţă cu o primejdie. La cea mai mică bănuială, mă 
chemi, eu ies, închid uşa după tine. Când e închisă, îmi fac 
rondul de noapte, şi nu trezesc nici o neîncredere, fiindcă 
mă găsesc în exerciţiul îndatoririlor mele. Mă întorc după 
un sfert de oră şi-mi isprăvesc opera începută. Acuma, curaj 
şi sânge rece! 

— Fii liniştit, dragul meu, voi fi demnă de tine, răspunse 
Luiza strângându-i mâna cu o putere aproape bărbătească. 

Atunci Salvato scoase din buzunar două pile subţiri cu 
oţelul tăios, una putând să se rupă în timpul operaţiei, iar 
când, la îndemnul său, Luiza se postă în aşa fel încât să 
audă orice zgomot s-ar face pe coridoare şi pe scări, el 
începu să pilească zăbrelele cu mâna-i hotărâtă şi sigură, 
pe care nici o primejdie n-o putea face să tremure. 

Pila era atât de subţire, încât abia se auzea scârţâitul 
muşcăturii pe fier. Dealtfel, să fi fost chiar mai puternic, s-ar 
fi pierdut în şuierăturile vântului şi în primele bubuituri, 
vestind o furtună apropiată. 

— Vreme bună! murmură Salvato, mulţumind încet 
tunetului că ţine cu ei. 

Şi îşi văzu de treabă. 

Nimic nu veni să-l abată de la îndeletnicirea lui. 

După cum prevăzuse, peste un ceas, patru vergele fură 
pilite, şi fereastra avea o deschizătură destul de mare ca să 
poată trece două persoane. 

Atunci, îşi ridică din nou surtucul şi desprinse o frânghie 
înfăşurată în jurul brâului. Frânghia tare, deşi fin împletită, 
era destul de lungă pentru ca să atingă pământul. 

La un capăt avea un inel gata pregătit să fie trecut în 
partea verticală a vergelei pilite şi rămasă înţepenită în zid. 

Salvato făcu, clin loc în loc, noduri la frânghie ca să-şi 
sprijine mâinile şi genunchii. 


Apoi ieşi din cameră şi străbătu coridorul până-n locul 
unde ajungea la scară. 

Acolo, aplecat pe parmalâcul greoi de fier, cercetând 
bezna cu ochii şi pândind cu urechea, se opri o clipă 
nemişcat şi fără să răsufle. 

— Nimic!... murmură el cu o înfăţişare de bucurie şi 
triumf. 

Întorcându-se repede înapoi, intră din nou în cameră, 
scoase cheia din uşă, o încuie pe dinăuntru, împiedică 
broasca vârându-i trei-patru cuie, înţepeni inelul în 
vergeaua de fier, legă una de alta mâinile Luizei, de teamă 
să nu se desfacă prin greutate, o luă în braţe, strângând-o 
la piept şi îndemnând-o să fie curajoasă, apoi o îmbie să-şi 
treacă amândouă braţele de gâtul lui. 

Abia atunci înţelese Luiza cum socotea să evadeze Salvato, 
şi-i sări inima din loc la gândul că va fi atârnată în gol, şi că 
trebuia să coboare de la o înălţime de treizeci de picioare 
ţinându-se de gâtul iubitului ei, când el însuşi n-ar avea alt 
sprijin decât frânghia. 

Totuşi, spaima-i fu mută. Căzu în genunchi, ridicându-şi 
spre cer mâinile legate cu batista, şopti o scurtă rugăciune 
şi se sculă, zicând: 

— Sunt gata. 

În clipa aceea, un fulger brăzda norii greşi, lăsaţi în jos şi, 
în lucirea lui, Salvato putu să vadă broboane mari şiroind 
pe faţa palidă a Luizei. 

— Dacă te sperie coborârea, zise el, care cu drept cuvânt 
se bizuiau pe muşchii lui de fier, te asigur că ajungem cu 
bine pe pământ. 

— Dragul meu, răspunse ea, îţi repet ca sunt gata. Am 
încredere în tine şi cred în Dumnezeu. 

— Atunci, să nu pierdem un minut. 

Salvato scoase frânghia pe fereastră, se asigură că-i tare, 
îşi întinse Luizei capul ca să-i cuprindă gâtul cu lanţul 
braţelor, se urcă pe scăunelul pregătit, trecu împreună cu 
ea prin deschizătură şi, fără să se îngrijoreze de tremurul 


nervos ce scutura tot trupul bietei femei, înhaţă cu 
genunchii frânghia pe care o şi ţinea în mâini, şi se avântă 
în gol. 

Luiza îşi stăpâni un strigăt când se simţi atârnată şi 
legănată deasupra lespezilor, a căror înălţime o măsurase 
de atâtea ori cu spaimă, şi închise ochii. 

— Nu te teme de nimic, murmură el; am putere pentru de 
trei ori lungimea frânghiei. 

Într-adevăr, ea simţea cum coborau încet şi măsurat, 
dovedind totodată puterea şi sângele rece al vânjosului 
gimnast care încerca s-o liniştească. Dar la jumătatea 
lungimii frânghiei, Salvato se opri deodată. 

Luiza deschise ochii. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Sst! Taci! şopti Salvato. 

Şi se păru că ascultă cu mare luare-aminte. După o clipă: 

— N-auzi nimic? întrebă el cu un glas pe care numai ea-l 
putea auzi. 

— Parcă-s paşii mai multor bărbaţi, răspunse Luiza cu voce 
slabă, ca ultimul suspin al brizei care se stinge. 

— E vreo patrulă, zise Salvato. N-am avea timp să 
coborâm înainte să fi trecut... S-o lăsăm să treacă şi vom 
cobori pe urmă. 

— Doamne! Doamne! Nu mai am putere! murmură Luiza. 

— Nu-i nimic, de vreme ce am eu! răspunse el. 

În timpul scurtului dialog, paşii se apropiaseră şi Salvato, 
care numai el ţinea ochii deschişi, vedea, la licărirea unui 
felinar ţinut de un soldat, că se iveşte o patrulă de nouă 
oameni, făcând ocolul zidului. Dar nu-i păsa; întunericul era 
atât de mare încât, nu putea fi văzut la înălţimea la care era 
atârnat - doar dacă ar fulgera - şi, după cum spusese, se 
simţea destul de puternic pentru a aştepta ca patrula să 
treacă, şi să dispară. 

Într-adevăr, patrula trecu pe sub picioarele celor doi 
fugari; dar, spre marea mirare a lui Salvato ce o urmărea 
nesăţios cu privirea, se opri la baza turnului, schimbă 


câteva cuvinte cu un soldat de santinelă, pe care încă nu-i 
zărise, lăsă alt soldat în locul lui, şi se înfundă sub boltă 
unde se mai vedea o licărire a felinarului, dovadă că n-o 
străbătuse. 

Oricât de călit ar fi fost sufletul lui Salvato, un fior îl 
cutremură. Ghicise tot. Cererea ducelui de Calabria şi a 
prinţesei Maria-Clementina înteţise ura împotriva signorei 
San-Felice; se dăduseră noi ordine de supraveghere, şi 
urmarea lor era santinela aşezată lângă turn. 

Luiza, rezemată de pieptul lui Salvato, îi simţi înfiorarea. 

— Ce este? întrebă ea deschizându-şi cu groază ochii mari. 

— Nimic, răspunse el; Dumnezeu o să ne ajute! Şi, cu 
adevărat, fugarii aveau mare nevoie de ocrotirea lui 
Dumnezeu: o santinelă se plimba lângă turn, iar Salvato 
avea putere de ajuns pentru a cobori, dar nu şi pentru a 
urca din nou. 

Dealtfel, a cobori, era moartea cu putinţă; a sui din nou, 
era moartea sigură. 

Salvato nu şovăi. Folosi clipa când, în plimbarea-i ordonată 
şi mărginită santinela se îndepărtă întorcând spatele, 
pentru a isprăvi de coborât. Dar, tocmai când atingea 
pământul, soldatul se întoarse. Văzu la zece paşi de elo 
grămadă fără formă frământându-se în umbră. 

— Cine-i? răcni el. 

Salvato nu răspunse şi, ţinând-o în braţe pe Luiza pe 
jumătate leşinată de spaimă, o luă la goană spre mare, unde 
negreşit îl aştepta barca. 

— Cine-i? repetă santinela, pregătindu-se să ochească. 

Salvato, mereu mut, îşi mai grăbi goana. Zărea barca, îşi 
vedea prietenii, auzea glasul tatălui său care-i striga lui: 
„Curaj!” iar mateloţilor: „Acostaţi 1” 

— Cine-i? răcni a treia oară soldatul, cu puşca la umăr. 

Şi, cum întrebarea rămânea fără răspuns, călăuzit de un 
fulger, care atunci lumină cerul, glontele porni. 

Luiza simţi că Salvato slăbeşte şi cade într-un genunchi, 
scoțând un strigăt în care se putea desluşi mai multă furie 


decât durere. 

Apoi, cu glas înăbuşit, pe când soldatul care trăsese 
răcnea: „Lia arme!” încerca să strige pentru ultima dată: 
„Salvaţi-o!” 

Luiza, aproape leşinată, nebună de durere, neputând face 
o mişcare, cu manile legate şi braţele trecute de gâtul lui 
Salvato, văzu atunci, ca-n vis, cum se năpustesc una asupra 
alteia două cete de oameni sau mai degrabă de demoni 
furioşi, luptând, lovindu-se, urlând, călcând-o în picioare cu 
răcnete de moarte. 

Apoi, după cinci minute, lupta, cum s-ar zice, se rupea în 
două: ea rămânea muribundă în mâinile soldaţilor care o 
târau spre citadelă, în timp ce mateloţii îl luau în barcă pe 
Salvato mort (glontele santinelei îi străpunsese inima) şi pe 
tatăl său leşinat, dintr-o lovitură cu patul pugştii în cap. 

Intrând în temniţă, Luiza, deşi însărcinată numa! în şapte 
luni, frântă de cumplitele emoţii prin care trecuse, fu 
cuprinsă de durerile naşterii şi, pe la cinci dimineaţa, născu 
un copil mort. 

Bunăvoinţa sau mai degrabă căinţa Providenţei o cruța de 
ultima durere de-a se despărţi de copilul ei! 

50. ORDINUL REGELUI. 

O săptămână după întâmplările pe care le-am istorisit, 
viceregele Neapolului, prinţul de Cassero-Statella, fiind la 
teatrul dei Fiorentini cu vechea noastră cunoştinţă 
marchizul Malaspina, văzu că i se deschide uşa lojei, prin 
care zări, în picioare în culoar, un uşier al palatului, urmat 
de un ofiţer de marină. 

Acesta ţinea un plic sigilat cu o mare ştampilă roşie. 

— Domnul principe vicerege! zise uşierul. Ofiţerul de 
marină se înclină şi întinse prinţului depeşa. 

— Din partea cui? întrebă prinţul. 

— Din partea Maiestăţii Sale regelui celor Două-Sicilii, 
răspunse ofiţerul şi, depeşa fiind importantă, voi îndrăzni să 
cer Excelenței Voastre o dovadă de primire. 

— Atunci vii de la Palermo? întrebă prinţul. 


— Am plecat alaltăieri pe Sirena, monseniore. 

— Maiestăţile Lor o duc bine cu sănătatea? 

— Foarte bine, principe. 

— Dă o dovadă de primire în numele meu, Malaspina. 
Marchizul scoase un portofel din buzunar şi începu s-o 
scrie. 

— Excelenţa Voastră, zise ofiţerul, să binevoiască a arăta 
locul şi ora când depegşa a fost înmânată prinţului. 

— Ei asta-i! făcu Malaspina, depeşa-i deci foarte 
importantă? 

— De cea mai mare importanţă, Excelenţă. Marchizul 
dădu dovada în condiţiile cerute de ofiţer şi se întoarse în 
lojă a cărui uşă se închise în urma lui. Prinţul isprăvea de 
citit depeşa. 

— Uite, Malaspina, îi zise el, te priveşte. Şi-i trecu hârtia. 

Marchizul Malaspina o luă şi citi ordinul, scurt şi totodată 
îngrozitor: „V-o expediez pe San-Felice. După douăsprezece 
ore de la sosirea ei la Neapole, să fie executată. E spovedită 
şi, deci, pregătită sufleteşte. 

Ferdinand B.” 

Malaspina se uită cu ochi miraţi la prinţul Cassero- 
Statella. 

— Ei? întrebă el. 

— Ei bine, scumpul meu, acţionează, te priveşte. 

Şi prinţul ascultă mai departe Il matrimonio segreto, 
capodopera bietului Cimarosa, care abia murise la Veneţia 
de frică să nu fie spânzurat la Neapole. 

Malaspina rămase mut. Nu crezuse niciodată că printre 
numeroasele lui îndatoriri ca secretar al viceregelui, era şi 
aceea de-a pregăti execuțiile condamnaților la moarte. 

Dar, după cum am spus, marchizul era un curtezan 
zeflemist şi totodată ascultător; încât prinţul de Cassero n- 
avu decât să se întoarcă a doua oară spre el, zicându-i: „Ai 
auzit!” ca să se încline şi să iasă mut, dar gata să se supună. 

Cobori, luă o birjă ce aştepta la uşa teatrului, ca să-l ducă 
la Vicaria. 


Signora San-Felice sosise abia de-un ceas, frântă, 
muribundă, doborâtă. Fusese dusă în camera de lângă 
capelă, unde i-am văzut pe Cirillo, Caraffa, Pimentel, 
Manthonnet şi Michele pe când îi treceau năduşelile 
agoniei. 

Depegşa era însoţită numai de această dispoziţie: 
„Excelenţa Sa prinţul de Cassero-Statella e însărcinat cu 
execuţia acestei femei, execuţie de care răspunde cu 
propriul său cap.” 

Marchizul Malaspina înţelese, după cum îi spusese 
viceregele, că era în căderea lui să acţioneze. 

Putea şovăi înainte de-a lua o hotărâre; dar, după ce o 
luase, o îndeplinea aşa cum trebuie. 

Urcă iar în trăsură, spunând birjarului: 

— Pe strada Suspinelor-din-Prăpastie! 

Vă mai amintiţi cine locuia acolo: meşter Donato, călăul 
Neapolului. 

Ajungând la uşă, marchizul Malaspina simţi oarecare 
scârbă să intre în casa aceea blestemată. 

— Cheamă-l pe meşter Donato, zise el birjarului, şi adu-l 
aici să-i vorbesc. 

Birjarul cobori, deschise uşa şi strigă: 

— Meşter Donato! vino încoace. 

Atunci se auzi un glas de femeie care răspundea: 

— Tatăl meu nu-i la Neapole. 

— Cum, tatăl ei nu-i la Neapole? Nu cumva e în concediu, 
tatăl ei? 

— Nu, Excelenţa Voastră, răspunse acelaşi glas ce se 
apropiase; e la Salerno pentru treburi de meseria lui. 

— Cum, de meseria lui? întrebă Malaspina. Lămureşte-mă, 
frumoasă copilă. 

Într-adevăr, văzuse că se iveşte în uşă o femeie tânără. 
urmată pas cu pas de un bărbat care părea să-i fie iubit sau 
soţ. 

— O! Excelenţă, lămurirea va fi tare uşoară, răspunse 
tânăra, care nu era alta decât Marina. Confratele lui din 


Salerno a murit ieri, şi erau patru execuţii de făcut; două 
mâine şi două poimâine. A plecat azi la amiază, şi se 
întoarce poimâine seara. 

— Şi n-a lăsat pe nimeni să-l înlocuiască? se interesă 
marchizul. 

— Păi, nu. Nu s-a dat nici un ordin şi, pe cât se pare, 
închisorile sunt aproape goale. Şi-a luat ajutoarele cu el, că 
nu se încrede în oamenii cu care n-a mai lucrat. 

— Şi băiatul ăsta, n-ar putea, la nevoie, să-l înlocuiască? 
întrebă marchizul, arătându-l pe Giovanni. 

Giovanni - aţi ghicit că el era, şi că i se împlinise via 
dorinţă de-a ajunge soţul Marinei - Giovanni clătină din cap. 

— Eu nu-s călău, răspunse el, sunt pescar. 

— Ce să facem? exclamă Malaspina. Daţi-mi măcar un sfat, 
dacă nu vreţi să-mi daţi o mână de ajutor. 

— Păi, vedeţi! Sunteţi în mahalaua măcelarilor - îndeobşte, 
măcelarii sunt regalişti - poate că, aflând că-i numai un 
iacobin de spânzurat, se va găsi cineva care să se învoiască 
a face acest lucru. 

Malaspina înţelese că era singura hotărâre de luat şi, 
neputând pătrunde cu trăsura prin încurcătura de ulicioare 
care se întind între chei şi Piaţa-Veche, porni în căutarea 
unui călău amator. 

Vorbi cu trei oameni cumsecade, care nu primiră, cu toate 
că le propuse până la şaptezeci de piaştri şi le arătă ordinul 
- de execuţie în douăsprezece ore, iscălit de mâna regelui. 

leşea deznădăjduit de la ultimul, murmurând: „Iotuşi nu 
pot s-o ucid eu însumi!” când acesta, fulgerat de un gând 
luminos, îl rechemă: 

— Excelenţă, zise măcelarul, cred că am ce.vă trebuie. 

— A! murmură Malaspina, foarte bine! 

— Am un vecin... Nu-i măcelar, e tăietor de ţapi; dar nu 
ţineţi numaidecât la un măcelar, nu-i aşa? 

— Ţin să găsesc un om care, după cum spuneai adineauri, 
să mă scoată din încurcătură. 


— Ei atunci, vorbiţi cu beccaiul. Bietul om a fost tare 
prigonit de republicani! Şi nu va dori decât să se răzbune. 

— Şi unde locuieşte beccaiul? întrebă marchizul. 

— Vino încoace, Peppino, zise măcelarul, întorcându-se 
către un băieţel, culcat într-un colţ din dugheană pe un 
maldăr de piei pe jumătate uscate; vino încoace, şi du pe 
Excelenţa Sa la beccai. 

Băieţelul se sculă, se întinse şi, bombănind că fusese trezit 
din primul somn, se pregăti să-i dea ascultare. 

— Haide, băietele, făcu Malaspina pentru a-l îmbărbăta, 
dacă izbutim ai un piastru de la mine. 

— Dar, de nu, răspunse copilul cu logica egoismului, eu 
oricum am fost deşteptat. 

— Ai dreptate, rosti Malaspina: iată piastrul pentru cazul 
că n-am izbuti, iar dacă izbutim, vei mai primi încă unul. 

— Minunat! Halal vorbă.! Daţi-vă osteneala să mă urmaţi, 
Excelenţă! 

— E departe? întrebă Malaspina. 

— Uite acolo, Excelenţă; trecem strada, şi atâta tot. 
Copilul merse înainte şi marchizul îl urmă. 

Călăuza spusese adevărat, n-aveau decât să treacă de 
cealaltă parte a străzii. Dar, dugheana beccaiului era 
închisă; totuşi, prin obloanele prost îmbinate, se zărea 
lumină. 

— Hei, beccaiule! strigă copilul, bătând cu pumnul în uşă. 

— Ce este? întrebă un glas aspru. 

— Un domn vestito di panno98vrea să-ţi vorbească. Şi, 
cum lămurirea aceasta, oricât de precisă ar fi fost, nu părea 
să grăbească hotărârea beccaiului: 

— Deschide, prietene, zise Malaspina; vin din partea 
viceregelui, şi sunt secretarul său. 

Cuvintele acestea parcă ar fi fost bagheta unei zâne: uşa 
se deschise ca prin farmec şi, la licărirea unei lămpi ce 
fumega, cât pe ce să se stingă, luminând mormane de oase 
şi de piei însângerate, marchizul zări un om diform, 
schilodit şi hâd. 


Era beccaiul cu un ochi scos, mâna-i ciuntită şi piciorul de 
lemn. 

Stând în picioare la uşa dughenii lui, părea duhul 
distrugerii. 

Malaspina, deşi bărbat curajos în unele privinţe, nu-şi putu 
stăpâni o tresărire de dezgust. Beccaiul băgă de seamă. 

— A! Ce-i drept, zise el scrâşnind din dinţi, ceea ce era 
felul său de-a râde, nu-s frumos, Excelenţă. Dar socot că n- 
aţi venit aici să căutaţi o statuie din muzeul Burbonian. 

— Nu, vin să găsesc un credincios servitor al regelui, un 
om care să nu-i iubească pe iacobini şi să fi jurat a se 
răzbuna pe ei. Am fost îndreptat la dumneata şi mi s-a spus 
că eşti omul acela. 

— Şi nu v-au înşelat. Binevoiţi dar să intraţi, Excelenţă. 

Cu toată scârba de-a pune piciorul în dugheană, marchizul 
intră. 

Puştiul care-l îndrumase, interesat să afle rezultatul 
tocmelii, voia să se furişeze după el; dar beccaiul îşi ridică 
asupra copilului braţul ciung. 

— In lături, băiete! zise el; tu n-ai treabă cu noi. 

Şi închise uşa în nasul puştiului, care rămase afară. 
Beccaiul şi marchizul Malaspina şezură cam vreo zece 
minute închişi împreună; apoi marchizul ieşi. 

Beccaiul îl însoţi până la uşă cu multe plecăciuni. 

La zece paşi pe stradă, Malaspina îşi întâlni călăuza. 

— Ah! Ah! exclamă el, iată-te, puştiule? 

— Desigur, iată-mă, răspunse puştiul; aşteptam. 

— Şi ce aşteptai? 

— Aşteptam să ştiu dacă aţi izbutit. 

— Da. Şi atunci?... 

— Excelenţa Voastră îşi aminteşte că-mi datorează al 
doilea piastru. 

Marchizul se scotoci prin buzunar. 

— "Ţine, zise el, iată-l. 

Şi-i dădu o monedă de argint. 


— Mulţumesc, Excelenţă, zise puştiul punându-l în aceeaşi 
mână ca pe cel dintâi, şi săltându-i pe amândoi ca pe nişte 
castaniete. Dumnezeu să vă dea viaţă lungă. 

Marchizul urcă iar în trăsură, poruncind birjarului să 
meargă la Fiorentini. 

În răstimp, Peppino se suia pe o bornă şi, la licărirea 
lămpii unei madone, cerceta moneda pe care o primise. 

— O! exclamă el, mi-a dat un ducat în loc de un piastru! 
îmi fură doi carlini. Ce ticăloşi mai sunt boierii ăştia mari! 

Pe când Peppino îl lăuda astfel, marchizul Malaspina se 
îndrepta spre Fiorentini. 

În faţa teatrului, sau mai degrabă în piaţeta care-l 
precede, văzu trăsura viceregelui; ceea ce arăta că prinţul 
mai era la spectacol. 

Sări jos din carrocello99plăti birjarul, urcă repede şi 
porunci să i se deschidă loja prinţului. 

La zgomotul pe care-l făcu uşa, prinţul se întoarse. 

— Aha! Malaspina, zise el, dumneata eşti? 

— Da, principe, răspunse marchizul cu brutalitatea-i 
obişnuită. 

— Ei? 

— 'Totu-i în regulă şi, mâine la ora zece dimineaţa, ordinele 
Maiestăţii Sale vor fi executate. 

— Mulţumesc, răspunse prinţul. Aşează-te aici. Ai pierdut 
duetul din actul al doilea; dar, din fericire, ajungi la timp 
pentru Pira che spunti laurora!100 

51. MARTIRA. 

Am vrea să trecem sub tăcere ultimele amănunte ce ne 
rămân de povestit şi, ajungând la capătul dureroasei căi, să 
scrim numai: Aici zace Luiza Molina San-Felice, martiră; 
dar neînduplecata istorie ce ne-a călăuzit în toată lunga 
povestire vrea să mergem până la sfârşit, chiar de ne-ar 
lipsi puterea şi de-ar trebui, ca divinul stăpân, să cădem de 
trei ori pe drum, sub greutatea poverii. 

Cel puţin, jurăm aici, că nu de plăcere dezvăluim grozâăvii. 
Nu născocim nimic; povestim evenimentul aşa cum l-ar 


povesti un simplu spectator al tragediei. Vai! Şi de data 
aceasta, realitatea va depăşi tot ce imaginaţia ar putea 
plăsmui. 

Dumnezeul judecății de apoi! Dumnezeule răzbunător! 
Dumnezeul, lui Michelangelo! Dă-ne puterea să mergem 
până la capăt! 

Cum am arătat în capitolul precedent, prizoniera din fortul 
Castellamare, abia sculată după durerile naşterii, fusese 
transportată de la Palermo la Neapole, pe coverta Sirena şi, 
sosind, fusese dusă la închisoarea Vicaria şi lăsată în 
camera vecină cu capela. 

Acolo, neputând sta nici în picioare nici jos, se prăbuşise 
cu desăvârşire pe o saltea, atât de slăbită, aproape moartă, 
putem spune, încât socotiră zadarnic s-o mai pună în 
lanţuri. Temnicerii nu se temuseră s-o vadă fugind mai mult 
decât se teme vânătorul de-a vedea zburând porumbiţa, 
căreia glontele lui i-a sfărâmat amândouă aripile. 

Într-adevăr, cele două legături ce ar fi putut s-o facă să 
ţină la viaţă erau rupte. Simţise cum Salvato se frângea, 
cădea şi murea pentru dânsa şi, ca o înştiinţare că n-avea 
dreptul să supravieţuiască aceluia care-o iubise atâta, 
văzuse cum copilul ce-o ocrotea se grăbise să iasă din sânul 
ei, înainte de sorocul hotărât de natură. 

A scoate la rându-i şi sufletul, din bietul trup zdrobit, era 
foarte uşor. 

Fie de milă, fie pentru a urma groaznicul ceremonial al 
morţii, temnicerii o întrebară dacă avea nevoie de ceva. 

N-avu puterea să răspundă şi se mulţumi să clatine din 
cap că nu. 

Ordinul dat de Ferdinand că era pregătită sufleteşte, şi 
putea muri fără spovedanie, fusese transmis guvernatorului 
Vicariei, aşa că preotul nu fusese convocat decât la ora când 
trebuia să părăsească închisoarea, adică la opt dimineaţa. 

Execuţia nu avea loc decât la ora zece; dar biata femeie, 
murind sub acuzarea de-a fi pricinuit cazna celor doi 


Backeri, trebuia să-şi recunoască vina în public, la uşa 
băncii lor şi în piaţa unde fuseseră împuşcaţi. 

Apoi, hotărârea aceasta mai prezenta şi un foarte mare 
folos. Vă amintiţi scrisoarea lui Ferdinand în care spunea 
cardinalului Ruf fo că nu se miră de zarva din Piaţa-Veche, 
dat fiind că, de-o săptămână, n-a mai fost spânzurat nimeni 
la Neapole. lar, de mai bine de o lună, nu fusese nici o 
execuţie. Se ştia că închisorile erau aproape golite de către 
călăi. Nu se mai putea bizui prea mult pe felul ăsta de 
spectacol pentru a menţine poporul în supunere. 

Supliciul signorei San-Felice era deci binevenit, şi trebuia 
să fie cât mai răsunător şi mai dureros cu putinţă, ca să 
răsplătească răbdarea fiarelor sălbatice din Piaţa-Veche pe 
care, de şase luni, Ferdinand le hrănea cu carne de om şi le 
potolea setea cu sânge. 

Ce-i drept că întâmplarea, îndepărtându-l pe meşter 
Donato, adică pe călăul oficial, şi înlocuindu-l cu un călău 
amator, pregătea, în privinţa aceasta, plăcute surprize mult 
iubitului popor al Maiestăţii Sale Siciliene. 

Nu vom încerca să descriem ce a fost pentru biata femeie 
noaptea aceasta de groază. Singură, iubitul ei mort, copilul 
ei mort; aruncată, cu trupul numai vânătăi pe dinafară şi 
ciuntit pe dinăuntru, pe salteaua funebră, în anticamera 
eşafodului, care văzuse trecând atâţia martiri, ea rămase în 
cumplita slăbiciune a istovirii morale şi fizice; din care nu 
ieşea decât pentru a număra orele, şi fiecare vibraţie a lor îi 
străpungea inima ca o lovitură de pumnal; apoi, când se 
stingea ultimul fior al bronzului şi socotise timpul ce-l mai 
avea de trăit, îşi lăsa capul în piept şi cădea iar în 
somnoroasa-i agonie. 

În sfârşit, ora patru, ora cinci, ora şase bătură şi se ivi 
ziua: cea din urmă! 

Era întunecată şi ploioasă, în armonie, cel puţin, cu 
lugubra ceremonie pe care avea s-o lumineze: o sinistră zi 
de noiembrie, una din zilele care vestesc moartea anului. 


Vântul şuiera prin coridoare; o ploaie mare biciuia 
ferestrele. 

Luiza, simțind că se apropie ceasul, se ridică anevoie în 
genunchi, îşi rezemă capul de perete şi, astfel sprijinită, 
putând să stea pe jumătate în picioare, începu să se roage. 

Dar nu-şi mai amintea nici o rugăciune, sau mai degrabă 
nu cunoştea niciuna pentru starea în care se găsea, 
neprevăzând-o niciodată şi, simplu ecou al unei inimi 
distruse, buzele-i repetau: „Doamne! Doamne! Doamne 

La ora şapte, se deschise uşa exterioară a bianchilor. Se 
înfiora fără să ştie ce însemna zgomotul pe care-l auzea; 
dar orice zgomot era pentru ea o lovitură a morţii la uşa 
vieţii! 

La ora şapte şi jumătate, auzi un pas greoi şi intermitent 
răsunând în capelă; apoi uşa închisorii se deschise şi în 
prag văzu că se iveşte ceva fantastic şi hâd, o fiinţă cum 
numai zvârcolirile coşmarului le zămislesc. 

Era beccaiul, cu picioru-i de lemn, mâna stingă schilodită, 
faţa spintecată şi un ochi scos. 

Îşi trecuse la brâu un satir lat, lingă cuțitul de înjunghiat 
berbecii. 

Râdea. 

— Ah! exclamă el, iată-te, frumoaso! Nu ştiam ce noroc 
am. Ştiam desigur că eşti denunţătoarea bieţilor Backer; 
dar nu ştiam că erai ţiitoarea ticălosului de Salvato!... Va să 
zică a murit! adăugă el scrâşnind din dinţi, şi n-o să am 
bucuria de-a vă omori pe amândoi împreună!... De fapt, 
reluă el, aş fi fost prea încurcat să ştiu cu care din doi să 
încep! 

Apoi, coborând cele trei-patru trepte care duceau din 
capelă în temniţă, şi văzând minunatul păr al Luizei 
despletit pe umeri: 

— A! făcu el, iată un păr ce va trebui tăiat. Păcat, înainta 
spre prizonieră. 

— Haide, zise el, scoală-te, e timpul. 


V 


Şi, cu un gest brutal, întinse mâna ca s-o apuce de 
subsuoară. 

Dar, înainte ca picioru-i de lemn să-i fi îngăduit a străbate 
camera, uşa bianchelor se deschisese, şi un penitent 
îmbrăcat în lungul veşmânt alb, numai cu ochii strălucindu-i 
prin deschizăturile glugii, se aşezase între călău şi victimă 
şi, întinzându-şi mâna pentru a-l împiedica pe beccai să facă 
un pas mai mult zise: 

— N-ai să te atingi de femeie decât pe eşafod. 

La glasul acesta, signora San-Felice scoase un strigăt şi, 
regăsindu-şi puterile pe care ea însăşi le credea pierdute, 
se ridică dreaptă în picioare, rezemându-se de zid, ca şi 
cum glasul, oricât de blând era, ar fi îngrozit-o mai mult 
decât vocea amenințătoare sau batjocoritoare a beccaiului. 

— Trebuie să fie în cămaşă şi desculţă ca să-şi 
mărturisească vina, faţă de lume, răspunse beccaiul; 
trebuie să-i fie părul tăiat ca să-i tai capul. Cine. o să-i. taie 
părul? Cine o să-i scoată rochia? 

— Eu, răspunse penitentul cu acelaşi glas, totodată blând 
şi hotărât. 

— O! da, dumneata, exclamă Luiza eh un glas ce nu se 
poate reda în cuvinte, şi împreunându-şi mâinile. 

— Ai auzit, zise penitentul, pleacă şi aşteaptă-ne în capelă. 
N-ai ce căuta aici. 

— Am tot dreptul asupra acestei femei! exclamă beccaiul. 

— Ai dreptul asupra vieţii ei, dar nu şi asupra ei; ai primit 
de la oameni ordinul s-o ucizi; am primit de la Dumnezeu 
ordinul de-a o ajuta să moară; să ne executăm fiecare 
ordinul primit. 

— Hainele ei mi se cuvin, banii ei mi se cuvin, tot ce-ialei 
mi se cuvine mie. Numai părul ei face patru ducați! 

— Uite o sută de piaştri, zise penitentul, aruncând o pungă 
plină cu aur în capelă, pentru a-l sili pe beccai să se ducă 
după ea. Taci şi pleacă. 

În mârşavul suflet al omului se dădu o clipă lupta între 
zgârcenie şi ură; zgârcenia birui. Trecu în camera de 


alături, înjurând şi blestemând. 

Penitentul îl urmă, trase uşa fără s-o închidă, dar destul ca 
să ascundă prizoniera privirilor curioase. 

Am spus ce putere aveau bianchii şi cum ocrotirea lor se 
întindea asupra ultimelor clipe ale condamnaților, care nu 
erau predaţi călăului decât numai când ei îşi ridicau mina 
de pe umărul osânditului, spunând executorului: Bărbatul 
sau femeia e ata. 

Penitentul cobori încet treptele şi, scoțând un foarfece de 
sub veşmântul său, se apropie de Luiza arătându-i-l. 

— Dumneata sau eu? întrebă el. 

— Dumneata! O! Dumneata! exclamă Luiza. 

Şi se întoarse spre el, aşa ca să-şi poată îndeplini cea din 
urmă şi funebră datorie ce se cheamă toaleta 
condamnatului. 

Penitentul îşi înăbuşi un oftat, ridică ochii spre cer şi, prin 
deschizătura măştii lui de pânză, s-ar fi putut vedea cum îi 
curgeau lacrimi grele din ochi. 

Apoi, cu mâna stingă, strânse cât putu mai uşor bogatul 
păr al prizonierei într-un singur mănunchi şi, cu mâna 
dreaptă, vârând binişor foarfecele între mâna-i stingă şi 
gât, luând seama ca fierul să nu-l atingă, tăie încet această 
podoabă a vieţii, ce devenea o piedică în ceasul morţii. 

— Cui vrei să se predea părul? întrebă penitentul după ce- 
| tăie. 

— Vă implor a-l păstra! răspunse Luiza. Penitentul îl duse 
la gură, când ea nu putea să-l vadă, şi-l sărută. 

— Şi acum, zise Luiza, trecându-şi cu un fior mina pe ceafa 
despuiată, ce-mi rămâne de făcut? 

— Judecata te condamnă să-ţi ceri iertare în faţa mulţimii, 
în cămaşă şi cu picioarele goale. 

— O, tigrii! murmură Luiza, în care se revolta pudoarea. 
Penitentul, fără a scoate o vorbă, se întoarse în vestiarul 
bianchilor, la uşa căruia se plimba o santinelă, desprinse un 
veşmânt de penitent, îi tăie gluga cu foarfecele şi, 

prezentându-l Luizei: 


— Vai, exclamă el, iată tot ce pot face. Condamnata scoase 
un strigăt de bucurie. înţelesese că veşmântul închis până 
la gât şi acoperindu-i picioarele, nu era o cămaşă, ci un 
giulgiu care-i ascundea goliciunea tuturor privirilor, şi 
întindea de mai înainte peste ea linţoliul sacru al morţii. 

— Eu ies, zise penitentul, să mă chemi când vei fi gata. 
După zece minute, se auzi vocea Luizei spunând: 

— Padre! 

Penitentul se înapoie. 

Luiza îşi pusese hainele pe un scăunel. Era îmbrăcată cu 
cămaşa, sau mai degrabă cu veşmântul; avea picioarele 
goale. 

Vârful unuia ieşea de sub poala pânzei; ochii penitentului 
se îndreptară spre piciorul atât de delicat cu care trebuia 
să meargă, pe caldarâmul Neapolului, până la eşafod. 

— Dumnezeu vrea, zise el. să nu lipsească nimic pătimirii 
tale... Curaj, martiră! eşti pe calea cerului. 

Şi, prezentându-şi umărul, de care prizoniera se rezemă, 
sui cu ea treptele scăriţei; apoi, împingând uşa capelei zise: 

— lată-ne. 

— Aţi zăbovit multă vreme! răspunse beccaiul. E adevărat 
că îi frumoasă condamnata... 

— Taci, ticălosule! îl opri penitentul; ai dreptul să ucizi, dar 
nu să insulţi. 

Coborâră scara, trecură prin cele trei porţi zăbrelite şi 
ajunseră în curte. 

Doisprezece preoţi aşteptau împreună cu copiii din cor ce 
purtau prapurile şi crucile. 

Douăzeci şi patru de bianchi erau gata să însoţească 
osândita, iar călugării din mai multe ordine, adăpostiţi sub 
arcade, trebuiau să întregească cortegiul. 

Ploua cu găleata., Luiza privi în jurul ei; părea să caute 
ceva. 

— Ce doreşti? o întrebă penitentul. 

— Aş vrea un crucifix, ceru ea. 


Penitentul scoase din veşmântul său un mic crucifix de 
argint, atârnat de-o panglică de catifea neagră, pe care i-l 
legă de gât. 

— O, Mântuitorule! rosti ea, niciodată nu voi suferi ce ai 
suferit; dar sunt femeie. Dă-mi putere! 

Sărută crucifixul şi, ca întărită de această sărutare zise: 

— Haidem! 

Cortegiul se puse în mişcare. Preoţii mergeau în frunte, 
cântând rugăciunile morţilor. 

Apoi, groaznic în bucuria lui, râzând sălbatic, rotindu-şi în 
mâna dreaptă satirul ca un om ce taie un cap, sprijinindu-se 
cu stânga într-un băţ pentru a-şi ajuta mersul ţopăit, după 
preoţi, venea beccaiul. 

Pe urmă venea Luiza, cu braţul drept rezemat de umărul 
penitentului şi apăsându-şi cu mâna stingă crucifixul pe 
buze. 

În spatele lor, mergeau cei douăzeci şi patru de bianchi. 

În sfârşit, după bianchi, veneau călugării din toate 
ordinele şi de toate felurile. 

Cortegiul ajunse în piaţa Vicar ia; mulţimea era imensă. 

Strigăte de bucurie, amestecate cu injurii şi blesteme, 
întâmpinară cortegiul. Dar victima era atât de tânără, atât 
de resemnată, atât de frumoasă; atâtea felurite zvonuri, 
dintre care unele nu lipsite de interes şi de simpatie, se 
răspândiseră pe socoteala ei, încât, după câteva clipe, 
injuriile şi amenințările se potoliră încetul cu încetul şi 
făcură loc tăcerii. 

Dureroasa cale era hotărâtă de mai înainte. Prin strada 
dei Tribunali, dădură în strada Toledo, ticsită de lume, şi 
merseră de-a lungul ei. Casele păreau zidite din capete. 

La capătul străzii Toledo, preoţii cotiră la stânga, trecură 
pe la San-Carlo, ocoliră largo Castello şi apucară pe via 
Medina unde vă amintiţi că se afla banca Backer. 

Poarta cea mare fusese preschimbată într-un fel de altar, 
cu baza încărcată cu flori de hârtie şi cu luminări pe care 
vântul le stinsese. 


Cortegiul se opri aici şi făcu în jurul Luizei un mare 
semicerc, ea fiindu-i centrul. 

Ploaia îi muiase veşmântul, lipindu-i-l de mădulare; 
îngenunche tremurând toată. 

— Roagă-te! îi zise cu asprime un preot. 

— Prea fericiţilor martiri, fraţii mei, rosti Luiza, rugaţi-vă 
pentru o martiră ca şi voi? 

Poposiră cam zece minute; apoi porniră din nou. 

De data aceasta, funebra procesiune se întoarse înapoi, 
apucă pe strada del Molo şi strada Nuova, intră iar în 
vechiul Neapole prin piaţa Târgului, şi se opri în faţa 
marelui zid, unde Backerii fuseseră împuşcaţi. 

Caldarâmul prost al cheiurilor însângerase picioarele 
martirei, vântul mării o îngheţase. Gemea înăbuşit la fiece 
pas, dar gemetele-i erau acoperite de cântările bisericeşti. 
N-avea putere iar penitentul îşi trecuse braţul de mijlocul ei 
şi o susţinea. 

Aceeaşi scenă ca la poarta băncii se repetă în faţa zidului. 

Signora San-Felice îngenunche sau mai degrabă căzu în 
genunchi şi îşi rosti, dar cu glas aproape stins, aceeaşi 
rugăciune. 

Era vădit că, pe jumătate istovită de lehuzia-i recentă şi” 
de călătoria pe o mare vijelioasă, aceste ultime oboseli, 
ultime dureri o dădeau gata şi, de-ar fi trebuit să mai 
meargă încă o parte din drumul pe care-l făcuse, ar fi murit 
înainte de-a ajunge pe eşafod. 

Dar ajunsese! 

De la picioarele zidului, ultimul ei popas, auzea tunând ca 
o furtună cei douăzeci-treizeci de mii de lazzaroni, bărbaţi 
şi femei, ce umpleau toată Piaţa-Veche, fără a mai număra 
pe cei care, aidoma cu puhoaiele vărsându-se într-un lac, 
veneau cu grămada prin miile de ulicioare, prin încurcata 
reţea de stradele ce dau în piaţa aceasta, forul norodului 
napolitan. Niciodată Luiza n-ar fi putut trece prin mijlocul 
mulţimii înghesuite, dacă curiozitatea n-ar fi săvârşit 
minunea de a-i deschide rândurile. 


Mergea cu ochii închişi, rezemată de cel ce-o îmbărbăta, 
susţinută de el, când, deodată, simţi că braţul care-i 
cuprindea trupul tremură. Deschise ochii fără voie... Zări 
eşafodul! 

Se ridica în faţa bisericuţii Santa-Croce, drept pe locul 
unde fusese decapitat Conradin. 

Se alcătuia numai dintr-o platformă cu trei metri mai 
înaltă decât nivelul pieţei, şi cu un butuc deasupra. 

Era descoperit şi fără parmalâc, pentru ca nici un 
amănunt al dramei ce avea să se desfăşoare să nu scape 
spectatorilor. 

Se putea urca pe o scară construită. 

Scara, un lux, era acolo nu pentru ajutarea osânditei, ci a 
beccaiului care, cu picioru-i de lemn nu s-ar fi putut suipe o 
scară portativă. 

Bătea ora zece la biserica Santa-Croce, preoţii, penitenţii 
şi călugării se rânduiau în jurul eşafodului, condamnata 
ajungea la scară. 

— Curaj! îi zise penitentul; peste zece minute, în locul 
braţului meu şubred, te va susţine puternicul braţ al lui 
Dumnezeu. E mai puţin de la eşafod la cer, decât de la 
caldarâmul pieţei la eşafod. 


Luiza îşi adună toate puterile şi urcă scara. Beccaiul i-o 
luase înainte pe platformă, unde apariţia lui, hâdă şi 
caraghioasă totodată, stârnise vuietul mulţimii. 

Cât vedeai cu ochii, nu desluşeai decât capete în mişcare, 
guri deschise, priviri lacome şi aprinse. 

Dintr-o singură parte se zărea cheiul plin de lume, şi 
dincolo de chei, marea. 

— Haide, zise beccaiul împleticindu-se pe picioru-i de lemn 
şi rotindu-şi satirul, suntem gata, în sfârşit? 

— Când va veni clipa, eu ţi-o voi spune, răspunse 
penitentul. 

Apoi, osânditei, cu nesfârşită blândeţe: 

— Nu doreşti nimic? întrebă el. 

— Să mă ierţi! Să mă ierţi 1 exclamă Luiza îngenunchind 
înaintea lui. 

Penitentul îşi întinse mâna pe capul ei plecat. 

— Fiţi cu toţii martori, rosti el cu glas tare, că în numele 
meu, în numele oamenilor şi al lui Dumnezeu, o iert pe 
femeia aceasta. 

Acelaşi glas aspru care, în faţa băncii Backer poruncise 
signorei San-Felice să se roage, strigă de la picioarele 
eşafodului: 

— Eşti preot ca să dai iertarea păcatelor? 

— Nu, răspunse penitentul, dar, deşi nu-s preot, dreptul 
meu nu-i mai puţin sacru: sunt soţul ei! 

Şi, ridicând condamnata, dându-şi pe spate gluga, îi 
deschise amândouă braţele şi fiecare putu recunoaşte, cu 
toată dureroasa-i expresie, blinda faţă a cavalerului San- 
Felice. 

Luiza căzu plângând pe pieptul soţului ei. 

Oricât de împietriţi ar fi fost spectatorii, prea puţini ochi 
rămaseră uscați în faţa acestei scene. Câteva glasuri, ce-i 
drept, rare, strigară: 

— Graţiere! 

Era protestul omeniei. Luiza înţelese ea însăşi că sunase 
ceasul. Se smulse din braţele bărbatului ei şi, clătinându-se, 


făcu un pas spre călău, zicând: 

— Dumnezeule i mă las în voia ta. 

Apoi căzu în genunchi şi, punându-şi singură capul pe 
butuc întrebă: 

— Stau bine aşa, domnule? 

— Da, răspunse cu asprime beccaiul. 

— Nu mă faceţi să sufăr, vă rog. 

În mijlocul unei tăceri de moarte, beccaiul ridică satirul... 

Dar atunci, se întâmplă ceva îngrozitor. 

Fie că mâna-i era nesigură, fie că arma n-avea greutatea 
trebuitoare, prima lovitură, căzând, făcu o largă tăietură pe 
gâtul osânditei. 

Luiza scoase un strigăt, se ridică însângerată frângându-şi 
braţele în aer. 

Călăul o apucă de părul ce-i mai rămăsese, o încovoie pe 
butuc şi lovi a doua, a treia oară, în toiul blestemelor 
mulţimii. 

Sângele ţâşni în valuri. 

Luiza se prăbuşi. 

Murise. 

De la întâia lovitură cu satirul, cavalerul San-Felice 
leşinase. 

Era mai mult decât se putea răbda; norodul din Piaţa- 
Veche, oricât de obişnuit ar fi fost cu asemenea spectacole, 
se năpusti spre eşafodul pe care-l dărâmă, şi asupra 
beccaiului, făcându-l bucăţi într-o clipită. 

Apoi, din eşafod înălţară un rug pe care arseră călăul, în 
timp ce câteva suflete cucernice se rugau în jurul trupului 
victimei, depusă la picioarele marelui altar din biserica del 
Carmine. 

Cavalerul fusese târât la oficiul bianchilor. 

Execuţia nenorocitei signora San-Felice fu ultima ce avu 
loc la Neapole. Bonaparte, pe care căpitanul Skinner îl 
văzuse trecând pe Muiron, după prevederile regelui 
Ferdinand, înşelând vigilenţa amiralului Keith, debarca, la 8 
octombrie, la Frejus; la 9 noiembrie următor, dădea lovitura 


de Stat cunoscută sub numele de 18 Brumar; la 14 iunie, 
câştiga bătălia de la Marengo şi, iscălind pacea cu Austria şi 
cele Două-Sicilii, pretindea lui Ferdinand sfârşitul 
supliciilor, deschiderea porţilor închisorilor şi întoarcerea 
exilaţilor. 

Aproape un an, sângele cursese în toate pieţele publice 
din regat, şi se socoteşte la mai mult de patru mii victimele 
reacţiunii burbone. 

Dar junta de Stat, care credea că sentinţele ei sunt fără 
apel, se înşela. In lipsa justiţiei oamenilor, victimele au făcut 
apel la justiţia divină, şi Dumnezeu i-a casat judecăţile. 

Casa Burbonilor din Neapole a încetat să mai domnească 
şi, după cuvântul Domnului, crimele părinţilor au căzut 
asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie. 

Căpitanul Skinner, sau mai degrabă fratele Joseph - după 
ce dădu ultimele onoruri lui Salvato - se întoarse la 
mânăstirea Monte-Cassino, şi bieţii bolnavi de prin 
împrejurimi, care zadarnic întrebaseră de el trei-patru luni, 
văzură iar lucind, din amurg şi până-n zori, o licărire la 
fereastra cea mai de sus a mânăstirii. 

Era lampa călugărului sceptic, sau mai bine a tatălui 
deznădăjduit, care nu contenea să-l caute pe Dumnezeu şi 
nu-l găsea. 

Astăzi 25 februarie 1865, la zece seara, am isprăvit 
povestirea aceasta, începută la 24 iulie 1863, ziua mea de 
naştere. 

Timp de aproape optsprezece luni, am înălţat anevoie şi 
conştiincios acest monument spre gloria patriotismului 
napolitan şi spre ruşinea tiraniei burbone. 

Nepărtinitor ca justiţia, să fie trainic cum e bronzul! 

NOTĂ. 

În cursul publicării romanului istoric pe care l-aţi citit, fiica 
nenorocitei Luiza San-Felice a adresat scrisoarea de mai jos 
directorului ziarului l'Indipendente, fundat de d. Alex. 
Dumas la Neapole, şi unde a apărut o traducere italiană a 
Signor ei San-Felice. Reproducem scrisoarea, precum şi 


răspunsul pe care i l-a dat d. Dumas, fiind pe deplin convinşi 
că aceste neobişnuite documente vor fi citite cu viu interes. 

Editorii. 

D-lui Director al ziarului l'Independente, la Neapole. 

„Domnule Director, Ca fiică a Luizei Molina San-Felice, 
aleasă drept subiect al unui roman pe care d. Dumas îl 
publică în l'Indipendente, simt ca am dubla datorie de a 
revendica adevărata paternitate a mamei mele, şi de a 
rectifica alte inexactităţi într-un roman ce vrea să fie istoric 
fiindcă istoria n-a falsificat niciodată vârsta şi 
circumstanţele esenţiale ale personajelor descrise. Şi, dacă- 
mi îndeplinesc cam târziu datoria, e din pricină că duc o 
viaţă retrasă şi, desigur, fără a mă ocupa cu lectura ziarelor. 

Aflaţi deci, şi pot să v-o dovedesc cu acte, că Luiza era fiica 
domnului Pierre Molina şi a doamnei Camille Salinero, 
căsătoriţi. S-a născut la 28 februarie 1764, într-o casă 
vecină cu biserica parohiei Santa-Anna di Palazzo, unde a 
fost botezată. D. Andre delii Monti San-Felice, soţul Luizei 
Molina, s-a născut la 31 martie 1763, în arondismentul 
parohiei San-Liberio, unde a fost botezat. Aşa că între el şi 
soţia lui n-a existat marea deosebire de vârstă pe care o 
afirmă istoricul romancier, şi căsătoria s-a celebrat la 9 
septembrie 1781, în parohia San-Marco di Palazzo. 

În sfârşit, zestrea Luizei Molina n-a fost de cincizeci d? mii 
de ducați; dar părinţii ei i-au constituit una de şase mii de 
ducați, după cum rezultă din actul încheiat de maestrul 
Donato Cervelli. 

Lămuririle acestea i-ar fi fost date domnului Dumas, numai 
cu scopul de-a o cruța pe Luiza Molina de o prezentare 
injurioasă - fiindcă, în baza libertăţii presei, nu pot opri 
publicarea romanului - dacă le-ar fi cerut, fără a se mulţumi 
să afirme, împotriva adevărului, în Istoria Burbonilor din 
Neapole, pag. 120 şi 121, că a venit la mine şi că mi-am 
renegat mama, refuzându-i orice desluşire. 

Binevoiţi deci, a publica prezenta, şi a rectifica în ediţia pe 
care o scoateţi a romanului, o filiaţie puţin onorabilă pentru 


familia mea, o vârstă contrazisă de actele de naştere şi o 
zestre cu totul închipuită. 

Lealitatea cu care procedaţi mă asigură că veţi binevoi să 
faceţi toate aceste îndreptări, pentru care vă mulţumesc de 
mai înainte. 

A dv. devotată, Maria-Emmanuela delli Monti San-Felice. 

Neapole, 25 august 1864”. 

lată răspunsul d-lui Alex. Dumas la această scrisoare: 
„Doamnă, Dacă în romanul Signora San-Felice, în baza 
privilegiilor romancierului, m-am îndepărtat de adevărul 
material pentru a mă avânta în domeniul idealului, 
dimpotrivă, în a mea Istorie a Burbonilor din Neapole, am 
urmat pe cât mi-a fost cu putinţă calea sacră a adevărului, 
de la care nu trebuie, sub nici un cuvânt, să se îndepărteze 
istoricul. 

Zic pe cât mi-a fost cu putinţă, doamnă, fiindcă Neapole e 
oraşul unde-i cel mai uşor să te rătăceşti ţinându-te de 
istorie. şi încercând să mergi pe urmele ei. lată de ce mă 
hotărâsem să mă adresez de-a dreptul dv. care. ca fiică a 
nenorocitei victime a lui Ferdinand, îmi păreaţi cea mai 
interesată ca, pentru prima oară, să se facă lumină asupra 
acestei întunecate şi sângeroase întâmplări. Atunci am 
încercat să ajung până la dv., doamnă; mi-a fost cu 
neputinţă. Am însărcinat pe un prieten, compatriotul dv., M. 
F., să mă înlocuiască; avu onoarea să vă spună în ce scop 
dorea să va vadă şi care era lămurirea pe care ţinea să i-o 
daţi; m-a asigurat însă că i-aţi răspuns atât de puţin 
respectuos pentru memoria mamei dv., încât, cu toată 
asigurarea lui, nu pot crede că acesta v-ar fi fost răspunsul. 
M-am hotărât deci să văd câteva persoane contemporane 
cu martira şi, la desluşirile cuprinse în Coletta, în Cuoco şi 
în ceilalţi istorici, să adaug cele care mi-ar putea fi date prin 
viu grai. 

Cu acest prilej, am văzut pe un bătrân doctor de optzeci şi 
doi de ani - i-am uitat numele - care-l îngrijea pe tânărul 
prinţ delle Grazie, însurat de atunci, pe o mătuşă a doamnei 


prințese Măria şi, în sfârşit, pe ducele de Rocca-Romana, pe 
Nicolino Caracciolo ce locuia la Pausilippe. 

Mulțumită lor, după refuzul dv., doamnă, am putut obţine 
pentru Istoria Burbonilor din Neapole câteva lămuriri pe 
care le cred exacte şi, cel puţin, împotriva lor n-aţi 
protestat. 

Dar vă repet, doamnă, că tărâmul deschis romancierului e 
mai larg decât drumul trasat istoricului. într-o publicaţie de 
fantezie şi de imaginaţie, scriind despre jalnica perioadă în 
toiul căreia a căzut mama dvs., am vrut, cum s-ar spune, şi 
dintr-un sentiment de pură delicateţe, să idealizez cele 
două personaje principale ale cărţii, cei doi eroi ai povestirii 
mele. Am vrut ca Luiza Molina să fie recunoscută, dar aşa 
cum se recunoşteau, în antichitate, zeițele ce apăreau 
muritorilor, adică printr-un nor. Norul acesta trebuia să 
răpească apariţiei tot ce-ar fi putut avea material. Trebuia 
să izoleze personajul de legăturile-i de familie, încât rudele 
cele mai apropiate să-l recunoască, dar aşa cum recunoşti o 
umbră ce iese din mormânt şi, înfăţişându-se iar vederii, 
rămâne impalpabilă. 

lată de ce, doamnă, i-am creat filiaţia cu totul închipuită a 
prinţului Caramanico, şi aceasta fiindcă, vrând să fac din 
Luiza Molina o fiinţă aparte ce ar întruni toate perfecţiunile, 
voiam să îndrept asupra ei una din poeticele raze ce 
înconjoară amintirea unui om care, lucru rar, amestecându- 
se în istoria lui Ferdinand şi-n amorurile Carolinei, a păstrat 
aureola vaporoasă a pasiunii, a lealităţii şi a nenorocirii. 

În privinţa aceasta, doamnă, dacă-i o greşeală, 
mărturisesc aici c-am săvârşit-o cu bună ştiinţă şi, stăruind 
în eroarea mea, voi adăuga că, dacă romanul meu ar trebui 
scris în loc de-a fi gata, reclamaţia dv., aşa dreaptă cum 
este, nu m-ar face să schimb nimic din acea parte a 
povestirii mele. 

Cât despre al doilea personaj pe care l-am adus pe. scenă, 
botezându-l cu numele de Salvato Palmieri, de prisos să mai 
spun că ştiu foarte bine că n-a existat niciodată sau, de-a 


existat, nu s-a găsit în împrejurările unde l-a aşezat pana 
mea. 

Dar veţi avea curajul, doamnă, să mă învinuiți că n-am 
făcut să retrăiască personajul prea puţin simpatie al lui 
Ferdinand Ferry, voluntar al morţii în 1799 şi ministrul Ivi 
Ferdinand al II-lea în 1848? Din nenorocire, Ferdinand 
Ferry nu era un erou de roman, şi poate că necumpătata 
iubire a cavalerei San-Felice pentru el, făcând-o să-i 
trădeze taina încredinţată ci de nenorocitul Backer, ar fi 
fost destul de neverosimilă pentru a dăuna interesului 
aproape original pe care voiam să-l păstrez acestei iubiri; 
căci mi se pare mie că, scriind dureroasa şi simpatica 
povestire, trebuia să fac din eroină, nu numai o martiră, ci 
şi o sfântă. Dintr-un oarecare punct de vedere, iubirea-i o 
religie: îşi are şi ea sfinţii, doamnă, şi, din sfinţii aceştia, nu 
vă voi cita decât doi, care nu-s cei mai puţin elocvenţi şi mai 
puţin slăviţi din calendar. Cei doi sfinţi sunt sfânta Tereza şi 
sfântul Augustin, şi vedeţi c-o uit pe sfânta cea mai populară 
din toate, cea căreia, drept răsplată a iubirii pentru cara i s- 
au iertat multe, Isus, înviat din morţi, a binevoit să i se 
arate: vedeţi c-o uit pe Magdalena. 

Să trecem la cavalerul San-Felice. In toiul tuturor 
sângeroaselor execuţii din 1799, rămâne tot atât de 
nebăgat în seamă ca şi faimosul Vatia, al cărui turn se înalţă 
li marginea lacului Fusaro, iar Seneca101îi spunea: O Vatia, 
solus scis vivere!102Palida lui fantomă nu-i însufleţită nici 
de ură nici de răzbunare. Singura răsfrângere pe care o 
primeşte de la amorul adulter al soţiei sale şi al lui Ferry 
nu-i nici măcar o răsfrângere sângeroasă şi, în cazul ăsta, 
după cum ştiţi, când nu eşti don Guttiere al lui 
Calder6n103, eşti George Dandin al lui Moliere. Cred că am 
făcut mai mult decât asta din eroul închipuit pe care l-am 
creat. L-am făcut, nu un soţ crud sau ridicol, l-am făcut un 
tată devotat. 

Dacă în cartea mea e mai bătrân decât era, e în acelaşi 
timp mai bogat în virtuţi şi, ca şi mama dv., doamnă, nu va 


avea a se plânge posterităţii c-am alunecat de la pana 
istoricului la a poetului şi a romancierului. 

Şi, în viitor, doamnă, în viitorul care-i adevăratul şi 
probabil singurul Eliseu unde retrăiesc fiinţe ca Didona, 
Virgiliu, Francesca, Dante, Hermiona şi Tasso, când vreun 
călător va întreba: „Oare cine-i Signora San-Felice?” în loc 
să se adreseze, ca mine, cuiva din familia ei, care ar 
răspunde cum mi s-a răspuns mie; Nu-mi vorbiţi de femeia 
aceasta, mi-e ruşine de ea! va deschide cartea mea şi, din 
fericire pentru renumele familiei, istoria va fi uitată şi 
romanul va fi devenit istorie. 

Binevoiţi a primi, doamnă, omagiul sentimentelor mele 
cele mai distinse. 

Alex. Dumas. 

Saint-Cratien, 15 septembrie 1864” 


SFÂRŞIT 


1 Proclamaţia dată de Ferdinand al IV-lea la Roma în ziua 
de 7 decembrie 1788 chema Neapolul împotriva trupelor 
franceze, menţionînd că cine nu-l va urma pe rege „va fi 
considerat trădător de patrie şi pedepsit ca rebel şi inamic 
al Bisericii şi Statului”. 

La 23 ianuarie 1799 la Neapole a fost instaurată Republica 
Parthenopeană, care avea să fie sîngeros reprimată de 
către Ferdinand, înainte de debarcarea lui Napoleon 
Bonaparte. De fapt, înfruntarea dintre forţele republicane 
şi monarhiste constituie subiectul acestui roman al lui Al. 
Dumas. 

2 Soţia lui Ferdinand de Burbon (1751-1825), regele celor 
Două Sicilii, - fiica Mariei-Iereza, împărăteasa Austriei şi 
sora reginei Franţei, Maria-Antoaneta. 

3 Veche unitate de măsură pentru greutăţi de circa 35 gr. 


4 Listă afişată pe care erau înscrise numele persoanelor 
condamnate la moarte. 

5 Sila, general şi om politic roman (138-78 î.e.n.), consul, 
apoi dictator absolut. 

6 Octavian, numele lui August, împărat roman, (63 î.e.n.- 
14 d.e.n.). 

7 Tiberiu, împărat roman (14-37 d.e.n.) care exercită o 
dictatură sîngeroasă. 

8 Beccaio, măcelar, cel care tăia berbecii (în limba it., în 
original). 

9 Cuvînt napolitan, care desemnează oamenii din clasa cea 
mai de jos, zdrenţăroşii. 

10 Calessino - trăsură (în limba italiană, în original). 

11 Termen militar, trupă ţinînd piept, din patru laturi, unui 
atac. 

12 Champoinnet (Jean-Antoine-Etienne) general francez 
(1762- 1800). 

13 Saint-Just Louis de (1767-1794) om politic francez. 
lacobin, apropiat al lui Robespierre, membru al Comitetului 
Salvării Publice în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa 
(1789-1794). 

14 Cimarosa (Domenico) compozitor italian (1749-1801), 
autor de opere (Căsătoria secretă), de piese instrumentale 
etc. 

15 Hanibal, general şi om de stat, cartaginez (247-183 
î.e.n.); a dezlănţuit al doilea război punic, i-a bătut pe 
romani, dar nu a putut cuceri Roma. 

16 Beccaria (Cezare Boncsena, marchiz de), economist şi 
criminalist italian (1738-1794). A scris Despre delicte şi 
pedepse elabo-rînd principii care au reînnoit şi îmblinzit 
dreptul penal. 

17 Jean-Jacques Rousseau. 

18 Virgiliu, poet latin (70-19 î.e.n.). Prieten cu Ortavian, 
Mecena şi Horaţiu. Opere: Bucolicele, Georgicelp şi Eneida. 

19 Facchino - hamal (în limba italiană, în original). 

20 Măsură de 1.62m. 


21 Callot, gravor şi pictor francez (1592-1635). A lucrat în 
Italia şi în Lorena. 

22 Vico - străduţă întortocheată, uneori tîrg, cartier (în 
limba italiană în original). 

23 Roland (?-778) conte franc al mărcii Bretagne în timpul 
domniei lui Carol cel Mare. Comandantul ariergărzii france 
care a fost atacată şi distrusă de basci în 778 la Roncevaux, 
episod cunoscut din poemul epic Chanson de Roland. 

24 Durandal - nume pe care autorii cîntecelor populare L- 
au dat săbiei lui Roland. 

25 Polinice, fiul lui Edip şi al locastei, fratele lui Eteocle. S- 
a înţeles cu acesta să împartă tronul Tebei, domnind fiecare 
cîte un an. Deoarece Eteocle nu a respectat convenţia, 
Polinice a pornit în expediţie contra Tebei (Cei şapte 
împotriva Tebei). Cei doi fraţi s-au ucis unul pe altul pe 
cîmpul de luptă. 

26 Vicolo - străduţă, uliţă, fundătură (în limba italiană, în 
original). 

27 Cum s-ar putea crede că istorisim de plăcere grozâvii, 
vom cita diferitele texte din care am spicuit amănuntele 
acestea. 

28 Sticlă burduboasă îmbrăcată în paie. 

29 Il boia - călăul (în limba italiană, în original). 

30 Largo - spaţiu descins din faţa unei clădiri, piaţă, 
stradă (în limba italiană, în original). 

31 Carlin, veche monedă italiană. 

32 Lastrico - oaldarim, pavaj (în limba italiană, în original). 

33 Hrana zeilor. 

34 Capucin - călugăr catolic din ordinul franciscan. 

35 Fiare vechi. 

36 Partea stinga a unei nave privind spre proră. 

37 Partea dreaptă a navei, privind spre proră. 

38 Salita - urcuş, colnic. 

39 Organele administraţiei şi tribunalele. 

40 Cei care vor muri, te salută. 

41 Zid care uneşte flancurile a două bastioane. 


42 Disc metalic bombat şi sonor, peste care loveşte un 
ciocănel. 

43 Vaporaş înarmat cu tunuri. 

44 Luntre lunguiaţă cu un catarg mare şi o pînză. 

45 Corăbioară lungă, cu pînze şi lopeţi. 

46 Luntre napolitană cu un singur catarg. 

47 Cum tot ce va urma e o gravă acuzaţie împotriva 
memoriei lui Nelson, de prisos să mai spunem eă toate 
scrisorile, pînă şi cele mai neînsemnate bileţele citate, sînt 
documente. La nevoie, am putea da chiar scrisorile, 
olografe, ele fiind la dispoziţia noastră, (n. a.) 

48 Zeiţă greacă a Răzbunării şi a Justiţiei care împarte, 
deopotrivă, binele şi răul. 

49 Caracciolo Sergiaru, favoritul reginei Jeanne, avu 
nesocotinţa, într-o ceartă cu augusta sa iubită, să-i dea o 
palmă. O lovitură de secure, care-i taie capul în două, 
răzbună insulta adusă regalității. 

50 Pope (Alexander) scriitor englez (1688-1744), autor de 
poeme didactice, eroico-comice şi satirice, exercită o mare 
influenţă asupra literaturii engleze. 

51 Milton (John) poet englez (1603-1674). Autorul marilor 
poeme Paradisul pierdut şi Paradisul recucerit. 

52 „Preafericiţi oamenii de la ţară, de şi-ar cunoaşte 
norocul!” Vers din Virgiliu (Georgice, II 458-459), de unde 
se citează adesea numai prima parte, cu privire la cei ce se 
bucură de o fericire pe care nu ştiu s-o preţuiască. 

53 Cu îndatoriri reciproce pentru părţile interesate. 

54 Observaţie pusă pe un act oficial. 

55 Cardinalul de Richelieu (1585-1642), om de stat 
francez sub Ludovic al XIII-lea. A fondat Academia 
Franceză. 

56 Bayard - căpitan francez (1476-1524). Pentru bravura 
lui i s-a dat porecla de: „Chevalier sans peur et sans 
reproche”. 

57 Nelson numeşte mici şi meschine cabale, stăruința 
cardinalului de-a se respecta tratatul, şi plîngeri prosteşti, 


reclamaţiile patrioţilor! Aceasta dovedeşte ce preţ. punea 
Nelson pe cui'întul regilor şi cît pe'viaţa oamenilor, (n.a.) 

58 Un cuvînt despre tînărul acesta care nu joacă pici un 
rol în povestirea noastră, dar ne va arăta în treacăt, în ce 
măsură se înjosiseră unele suflete la acea epocă. I se tăie 
capul, deşi avea numai şaisprezece ani. Opt zile după 
execuţie, tatăl său dădea o masă mare judecătorilor lui. 
(n.a.) 

59 In marina engleză şi americană, ofiţer cu grad superior 
căpitanului de vas şi inferior contraamiralului. 

60 Cameră pe o navă, servind de salon şi de sală de mese 
a ofiţerilor. 

61 Pîine nedospită care serveşte la cuminecătură în cultul 
catolic şi luteran. 

62 Punte deasupra cabinei căpitanului. 

63 Catargul de dinainte al vasului. 

64 O livră este aproximativ egală cu un franc. 

65 In mitologia romană, sufletele celor morţi, considerate 
drept divinităţi. 

66 Măsură engleză egală cu 0,914 metri. 

67 Adunare de noapte a vrăjitorilor. 

68 Oraş din Italia antică, aflat pe locul unde se înaltă 
astăzi Neapole. 

69 Comus, zeul ospeţelor şi al petrecerilor. 

70 Flora, zeiţă italică a florilor şi a grădinilor, iubită de 
Zefir şi mama Primăverii. 

71 Pomona, divinitate romană a fructelor şi a grădinilor. 

72 Sabord, deschizătură în pereţii laterali ai unui vas, 
pentru aerisire, încărcarea şi descărcarea mărfurilor. 

73 Armida, una din eroinele din Ierusalim eliberat de 
Tasso. In grădinile ei fermecate, îl opri pe Renaud, departe 
de armata cruciaților. 

74 Torguato Tasso (1544-1595), poet italian născut la 
Sorento. 

75 Catargul înclinat de la prora unui vas. 

76 Unitate de măsură cam de o jumătate de kilogram. 


77 Titlu de rentă emisă de stat sau de o societate 
comercială pe acţiuni. 

78 Afrodita. 

79 Iugurta (160-104 î.e.n.) regele Numidiei. A luptat 
împotriva romanilor; învins de Marius a fost adus la Roma şi 
a pierit în închisoare. 

80 Girondinii, grup politic în timpul revoluţiei franceze; 21 
dintre ei au fost decapitaţi în 1793. 

81 Personaj din commedia dell-arte, dezvoltată mai ales în 
sec. XVI-XVIII. 

82 Conciergeria, parte medievală din Palatul Justiţiei la 
Paris, închisoare în timpul revoluţiei franceze din 1783- 
1791. 

83 Cum, în privinţa scăderii onorariilor călăului, am putea 
li invinuiţi de fantezie, vom cita chiar textul istoricului 
Cuoco: „Lia prima operazione di Guidobaldi, fu quella di 
transigere col carnefice. Al numero immenso di coloro 
chi'egli voleva impiccati, gli parve che fosse esorbitante la 
mercede di dieci ducati perciascuna operazione, che per 
stabilimento il carnefice esigeva del fisco, Credette poter 
procurare un gran risparmio sostituendo a quella mercede 
una pensione mensuale. Egli credeva che almeno per dieci 
mesi dovefsie il carnefice essere ogni giorno occupato.” 

84 Luna a noua, începînd din septembrie, a anului 
republican 1793, adică 20 mai - 18 iunie. 

85 Numele unui erou grec din războiul Troiei, care a 
inspirat lui Sofocle tragedia Ajax furios (450 î.e.n.). 

86 Tribunal suprem care supraveghea exercitarea 
magistraturilor şi judeca crimele grave. 

87 Poate că acest lucru îţi va ajuta să-ţi aminteşti cîndva. 

88 Certificat de sănătate eliberat unei corăbii la plecare. 

89 Reversis - joc de cărţi. 

90 Faraonul sau stosul, alt joc de cărţi. 

91 Massena (Andre), mareşal francez (1758-1817). 
Napoleon il poreclise „Copilul drag al victoriei”. 


92 Brune (Guillaume), mareşal francez (1763-1815). 
Asasinat la Avignon, în timpul Teroarei albe. 

93 Suvorov, general rus (1728-1800). 

94 Ancablură, termen de marină, unitate de lungime egală 
cu 200 m. 

95 La dracu! 

96 Baccală - specie de morun. 

97 Buiabesă - ciorbă de peşte. 

98 „îmbrăcat în postav” - semnul aristocrației în faţa 
căreia se ploconeau napolitanii din ultimul secol, (n.a.) 

99 Carrocello - trăsurică (în limba italiană, în original). 

100 Rugul pe care zorile îl aprind (în limba italiană, în 
original). 

101 Seneca, zis Seneca-filozoful (4 î.e.n.-65). Preceptorul 
lui Neron. Filozof moral, inspirat de doctrina stoică. 

102 O Vatia, numai tu ştii să trăieşti! 

103 Calderân de la Barca, scriitor spaniol (1600-1681). 
Autor de comedii cu teme istorice sau religioase.