Julia Navarro — Sangele nevinovatilor

JULIA NAVARRO 


SÂNGELE 
NEVINOVAȚILOR 


JULIA NAVARRO 


SÂNGELE NEVINOVAŢILOR 


Traducător: Adriana Ersilia Steriopol 
Titlul original: La Sangre de los Inocentes, 2007 


Rao, 2008 


Versiune ebook: f.s.1.0, mai 2018 


Mamei mele, Martina Elia Fernândez, 
in memoriam, cu toată dragostea. Mulţumesc 


PRIMA PARTE 


1 
Languedoc!, mijlocul secolului al XIII-lea. 


Sunt o iscoadă şi îmi este frică, îmi este frică de 

Dumnezeu, pentru că în numele lui am făcut lucruri 
cumplite. 
_ Dar nu, nu îl voi învinui pe El pentru nenorocirile mele. 
In realitate, vina este a ei şi doar a ei, pentru că s-a 
comportat întotdeauna ca o fiinţă atotputernică faţă de 
toţi cei care i-am fost alături. Niciodată nu am îndrăznit să 
o contrazicem, nici măcar soţul ei, bunul meu senior. 

Voi muri, o simt în sufletul meu. Ştiu că mi-a sunat 
ceasul, chiar dacă medicul îmi dă asigurări că voi mai trăi 
încă timp îndelungat, pentru că răul care mă chinuie nu 
este mortal. Dar el doar îmi studiază culoarea irisului şi pe 
cea a limbii şi îmi ia sânge ca să scoată umorile rele din 
trup, dar nu îmi alină durerea neîncetată pe care o am în 
capul pieptului. 

Răul care mă mistuie îl port în suflet pentru că nu ştiu 
nici cine sunt, nici care este adevăratul Dumnezeu. Şi cu 
cât îi slujesc mai mult pe amândoi, cu atât mai mult 
sfârşesc prin a-i trăda. 

Scriu ca să îmi alin cugetul, numai din acest motiv, deşi 
ştiu bine că, dacă aceste pagini ar cădea în mâinile 
duşmanilor mei sau chiar ale prietenilor mei, mi-aş semna 
condamnarea la moarte. 

Este frig şi, poate pentru că am sufletul îngheţat, oricât 
m-aş învălui în mantie, nu reuşesc să îmi încălzesc oasele. 

In această dimineaţă, fray? Pèire, când mi-a adus o 
supă caldă, a încercat să mă îmbărbăteze amintindu-mi 
de sosirea Crăciunului. Spune că fray Ferrer mă va vizita 
mai târziu, dar i-am cerut să mă scuze faţă de inchizitor. 
Ochii lui fray Ferrer mă fac să ameţesc, iar glasul său 
domol mă îngrozeşte. În coşmarurile mele, mă trimite în 
Infern, şi chiar şi acolo simt frigul. 


1 Regiune din sud-vestul Franţei de azi, care îşi trage numele de la /angue 
d'oc/limba oc, dialect romanic vorbit în Evul Mediu din care a luat naştere 
limba provensală. (n. tr.) 
> Prescurtare a cuvântului spaniol fraile/călugăr, ce se foloseşte precedând 
numele acestuia. (n. tr.) 


Dar acum bat câmpii, cui îi pasă că îmi este frig? 

Fraţii întru credinţă nu sunt bănuitori văzându-mă 
scriind. Este meseria mea. Sunt grefier al Inchiziției’. 

Nici ceilalţi fraţi ai mei nu bănuiesc nimic. Ei ştiu că 
stăpâna mea mi-a cerut să scriu o cronică despre tot ce 
se întâmplă în acest colţ de lume. Vrea ca într-o zi 
oamenii să cunoască fărădelegile celor care zic că îl 
reprezintă pe Dumnezeu. 

Când îmi înalţ privirea spre cer, în ceaţă apare 
fortăreaţa Montsegur“, iar imaginea ei nedesluşită mă 
umple de nelinişte. 

Mi-o închipui pe stăpâna mea mergând de colo până 
colo şi dând ordine unora şi altora. Pentru că, deşi doña 
Maria a devenit perfectă”, îi stă în fire să poruncească. Nu 
vreau să mă gândesc în ce complicaţii ne-ar fi vârât dacă 
ar fi fost bărbat. 

Din când în când, prin pânza groasă a cortului meu se 
strecoară glasul răspicat al mareşalului nobilimii. Hugues 
des Arcis nu pare binedispus în această dimineaţă, dar, 
cine este? E frig şi zăpada acoperă valea şi munţii. Ne 
aflăm aici din luna mai a anului trecut, oamenii sunt 
istoviţi şi se tem că seniorul Pèire Rotger de Mirapoix va 
îndura asediul încă multe luni de-acum înainte. Seniorul 
de Mirapoix se bizuie pe complicitatea locuitorilor de pe 
aceste meleaguri care, sub nasul mareşalului nobilimii, 
sunt în stare să plece şi să vină în fortăreață aducând 
provizii şi veşti despre rude şi prieteni. 

leri am primit o misivă de la stăpâna mea, doña Maria 
chemându-mă să ne întâlnim la noapte. Poate că 


3 Tribunal special instituit de Papalitate pentru a lupta împotriva ereziilor 
printr-o procedură specială, denumită în latineşte  /nquisitio/anchetă. 
introdusă în tribunalele ecleziastice de papa Inocenţiu al III-lea în anul 1199, 
a fost încredinţată călugărilor dominicani în lupta împotriva catarilor sau 
albigenzilor, consideraţi eretici. (n. tr.) 

4 Comună situată în departamentul Ariege din sudul Franţei de azi, ultima 
fortificaţie a catarilor căzută în anul 1244. (n. tr.) 

5 Denumire dată conducătorilor spirituali ai catarilor. Aceştia, cunoscuţi şi ca 
albigenzi, după numele oraşului Albi din sudul Franţei de azi, sunt adepţi ai 
unei mişcări religioase apărute în secolul al XII-lea. Împotriva lor, Biserica 
Catolică, la îndemnul papei Inocenţiu al Ill-lea, a declanşat o cruciadă în anul 
1209, dar persecuțiile au durat până în 1244, când a căzut ultimul lor refugiu, 
castelul fortificat de la Montségur. (n. tr.) 


neliniştea mea se datorează faptului că va trebui să 
răspund acestei ultime porunci. 

Unul dintre ţăranii din zonă, care îl aprovizionează pe 
mareşalul nobilimii cu brânză de la caprele sale, a reuşit 
să se strecoare în cortul meu ca să îmi înmâneze 
scrisoarea de la doña Maria. Instrucţiunile ei sunt precise: 
când se va lăsa întunericul, trebuie să părăsesc tabăra şi 
să merg până la intrarea în vale. De acolo, cineva mă va 
conduce prin trecătorile secrete care ştiu că duc la 
Montségur. Dacă Hugues des Arcis ar afla de existenţa 
lor, mi-ar plăti bine această informaţie sau poate m-ar 
trimite la moarte pentru că nu i-am dezvăluit-o de mai 
multă vreme. 

După-amiaza mi se pare nesfârşită. Aud paşi, oare cine 
să fie? 


— Sunteţi bine, Julián? Fray Pèire m-a alarmat spunând că 
suferiţi de fierbinţeli. 

Călugărul se ridică dintr-o săritură şi îl îmbrăţişă pe bărbatul 
înalt şi robust care tocmai intra în cort fără să ceară 
permisiunea. Era fratele său. Pentru o clipă, se simţi mai bine, 
ca atunci când era copil şi se simţea ocrotit de figura 
impunătoare a lui Fernando, capabil să pună la pământ dintr-o 
singură lovitură pe oricine s-ar fi apropiat de el. Dar mai cu 
seamă privirea sa senină şi plină de încredere era cea care îi 
dezarma pe adversari şi îi făcea pe prietenii săi să se simtă în 
siguranţă. 

— Fernando, dumneavoastră aici? Ce bucurie! Când aţi sosit? 

— Am ajuns în tabără de abia cu o oră în urmă. 

— Aţi ajuns? 

— Da, cu alţi cinci cavaleri. Episcopul de Albi, Durand de 
Belcaire, i-a cerut ajutorul marelui maestru. Fratele nostru întru 
credinţă, Arthur Bonard, este un genist priceput, la fel ca şi 
episcopul. 

— De câteva zile au sosit întăririle pe care episcopul i le-a 
trimis seniorului nostru Hugues des Arcis. Dar nu ştiam că va 
cere ajutor şi de la Ordinul Templierilorf. Este un om cu frica lui 


6€ Cavaleri ai Ordinului militar al Templului, întemeiat la lerusalim în anul 1119 
de către francul Hugues de Payens, purtând la început denumirea de 
Cavalerii sărmani ai lui Hristos; după ce regele Baudoin al II-lea al 


Dumnezeu căruia îi place războiul, dat fiind că e în stare să 
născocească tot felul de maşinării şi dispozitive ca să-l distrugă 
pe duşman. 

— Presupun că o fi având şi alte calităţi, răspunse Fernando 
cu un zâmbet. 

— Oh, da! Îi îmbărbătează pe soldaţi aproape mai bine decât 
seniorul Des Arcis. 

— Mă rog, nu e rău pentru un episcop, glumi Fernando. 
Spuneţi-mi, voi, templierii, doriţi să-i terminaţi pe bons homes”? 
Am auzit zvonuri că nu vă place să îi persecutați pe creştini. 

Fernando zăbovi până să răspundă. Apoi oftă şi îi spuse cu 
voce joasă: 

— Nu luaţi în seamă zvonurile. 

— Acesta nu e un răspuns. Nu aveţi încredere în mine? 

— Fireşte că am! Sunteţi fratele meu! Bine, vă voi da un 
răspuns: noi, creştinii, avem adversari puternici, prea mulţi ca 
să ne pierdem energiile luptând între noi. Ce rău fac bons 
homes? Trăiesc ca nişte adevăraţi creştini, în sărăcie. 

— Dar se leapădă de Cruce! Nu îl văd în acest simbol pe 
Domnul Nostru. 

— Ei urăsc Crucea ca simbol, ca loc unde Domnul a fost 
răstignit. Dar eu nu sunt teolog, sunt un simplu soldat. 

— Dar şi călugăr. 

— Îmi fac datoria faţă de Dumnezeu, aşa cum îmi porunceşte 
Sfânta Maică Biserica, dar aceasta nu înseamnă că nu pot gândi. 
Nu îmi place să persecut creştini. 

— Nici vouă, nici celor din ordinul nostru, sublinie Juliân. 

— Şi vouă vă place să vedeţi femei şi copii arşi pe rug? 

Întrebarea lui Fernando îi provocă greață. 

— Fie ca Dumnezeu să-i ţină aproape! exclamă Julián în 
vreme ce îşi făcea cruce. 

— Biserica dă asigurări că ei se află în Infern, afirmă Fernando 
pe un ton batjocoritor. Să nu ne întristăm şi să luăm lucrurile 
aşa cum sunt. Nici vouă, nici mie nu ne place moartea celor 
nevinovaţi. Cât despre Ordinul Templierilor suntem fii supuşi ai 


lerusalimului le-a cedat o parte a vechiului Templu al lui Solomon, şi-au luat 
numele de Cavaleri Templieri. (n. tr.) 

7 Oameni buni, denumire pe care şi-o dădeau catarii, pe lângă cea de Buni 
Creştini sau Credentes, expresii aparţinând probabil dialectului occitan, 
nefiind nici în latină, nici în franceză. (n. tr.) 


Bisericii, am fost chemaţi şi iată-ne aici. Altceva este ceea ce 
facem. 

— Slavă Domnului! Aşadar, vă aflaţi aici, dar ca şi cum n-aţi fi. 

— Cam aşa ceva. 

— Aveţi grijă, Fernando; între noi se află fray Ferrer, pentru 
care chiar şi tăcerea poate fi o erezie. 

— Fray Ferrer? Trebuie să vă mărturisesc că veştile care mi- 
au parvenit despre el sunt neliniştitoare. De ce este aici? 

— Comandă ordinul nostru şi a jurat să facă dreptate 
trimiţându-i să fie arşi pe rug pe asasinii fraţilor noştri. 

— Vă referiţi la dominicanii* asasinați la Avinhonet?? _ 

— Aşa este. Au sosit în oraşul acela în căutarea ereticilor. li 
însoțeau opt grefieri care au căzut victime unui complot. 
Raimundo de Alfaro, administratorul contelui de Toulouse la 
Avinhonet, a îngăduit asasinarea lor. 

— Dar acest lucru nu este dovedit, protestă Fernando. 

— Vă îndoiţi, domnule? auziră o voce în spatele lor. 

Julián şi Fernando se întoarseră, surprinşi. Fray Ferrer tocmai 
intrase în cort şi auzise ultimele cuvinte. 

Fernando nu se tulbură, în ciuda privirii încărcate de reproş cu 
care îl examina inchizitorul. 

— Dumneavoastră sunteţi...? 

— Fray Ferrer, răspunse dominicanul, şi vă întrebam dacă vă 
îndoiţi de complicitatea lui Alfaro în asasinarea celor doi fraţi ai 
mei. 

— Nu există dovezi că ar fi aşa. 

— Dovezi? răcni fray Ferrer. Aflaţi că Alfaro i-a găzduit pe 
fraţii mei în donjonul castelului, unde nimeni nu ar fi putut să le 
acorde ajutorul, departe de orice privire. Aflaţi de asemenea că 
au fost asasinați în toiul nopţii de un detaşament de eretici ieşit 
de aici, din Montségur, acest cuib de fărădelegi pe care 
Dumnezeu îl va nimici. Biserica nu va ierta această ocară. Aceia 
care se numesc Buni Creştini sunt o adunătură de asasini. 

Julián îl privea înspăimântat, incapabil să facă vreo mişcare. 
Fernando îl cântări din priviri pe dominican şi hotărî că ar fi o 
greşeală să intre în conflict cu el. 


5 Călugări ai Ordinului Dominicanilor sau al Predicatorilor, întemeiat la 
Toulouse în anul 1215 de Sfântul Domingo de Guzman (1170-1221), 
predicator spaniol, pentru a lupta împotriva catarilor sau albigenzilor. (n. tr.) 
? Localitate în Spania, în provincia Barcelona. (n. tr.) 


— Nu cunosc amănuntele celor întâmplate. Dacă voi spuneţi 
că aşa a fost, aşa să fie. 

Fray Ferrer îşi aţinti ochii asupra lui Julián, care părea pe 
punctul de a leşina. 

— Fray Pèire a insistat să nu vin să vă văd pentru că aveţi 
nevoie să vă odihniţi, dar aş fi lipsit de milă şi de dragoste 
creştinească dacă nu mi-aş face griji pentru dumneavoastră. 
Văd că sunteţi însoţit, vă voi vizita cu altă ocazie. 

Fray Ferrer ieşi cu aceeaşi grabă cu care îi surprinsese. 

— Haideţi, nu vă speriaţi, v-am văzut albindu-vă la faţă, râse 
Fernando. Este fratele vostru întru Dumnezeu. 

— Voi... voi nu îl cunoaşteţi, şopti Juliân. 

— Nu aş vrea să fiu în locul ereticilor. Mă tem că, dacă fray 
Ferrer duce lipsă de ceva, aceasta este compasiunea. 

— Presupun că ştiţi că mama dumneavoastră se află în 
continuare la Montsegur, însoţită de cea mai tânără dintre 
surorile dumneavoastră. 

Fernando încuviinţă cu o expresie serioasă şi îngrijorată. 
Evocarea mamei sale, doña Maria, îi provocă brusc o durere în 
piept. Niciodată nu a simţit-o aproape, în ciuda faptului că o 
iubea chiar mai mult decât pe tatăl său. Energică şi 
neastâmpărată, nu s-a întrecut în prea multe mângâieri faţă de 
fiii săi, cu toate că îi iubea pe toţi şi îi ocrotea căutându-le un 
viitor. 

— Eu... mă rog... am văzut-o în câteva ocazii, mărturisi Juliân. 

— Nu mă miră, castelul nu a fost niciodată izolat. Ştiu că unii 
dintre oamenii ei urcă şi coboară prin trecători secrete pe care 
doar ei le cunosc. Nu e multă vreme de când mama mea mi-a 
trimis o scrisoare. 

— V-a scris? întrebă Juliân, speriat. Doar stăpâna putea să 
îndrăznească să facă aşa ceva! 

— Nu vă faceţi griji. Mama mea este inteligentă şi nu ne-a pus 
în primejdie. Am primit misiva printr-un paj din casa surorii mele 
Marian. Ştiţi de-acum că soţul ei, don Bertrand d'Amis, îl slujeşte 
pe contele Raimond”, astfel că Marian primeşte des veşti de la 
mama mea. Acum, că sunt aici, voi încerca să o văd, nu ştiu 
cum poate că mă veţi ajuta. 


10 Raimond al Vil-lea (1197-1249), fiul contelui Raimond al Vl-lea de 
Toulouse. (n. tr.) 


— Nici să nu încercaţi! Seniorul meu Hugues des Arcis v-ar 
omori, iar episcopul v-ar excomunica. 

— Voi şti eu să găsesc un mijloc, bunul meu Juliân. Voi încerca 
să o conving să părăsească fortăreaţa Montsegur sau măcar să-i 
permită acest lucru surorii mele Teresa, care de abia a ieşit din 
vârsta copilăriei. Mai devreme sau mai târziu, castelul va fi 
cucerit şi mă rog, o ştiţi ca şi mine: nu va exista îndurare pentru 
catari. Voi încerca să o conving, îi datorez acest lucru tatălui 
meu, tatălui nostru. 

Julián îşi plecă ruşinat capul, îl durea sufletul ştiindu-se un 
bastard al lui don Juan de Aínsa". 

— Haideţi, Julián, nu vreau să vă văd abătut! 

Luă loc şi îşi turnă o cană cu apă pe care o bău cu sete, fără 
să-i ofere şi lui Fernando. Acesta aşteptă în tăcere ca fratele său 
să-şi recapete liniştea înainte de a continua. 

— Aţi fost la don Juan? întrebă Juliân cu un firicel de glas. 

— În urmă cu câteva luni, la întoarcerea mea în ţara aceasta, 
am putut să mă abat din drum şi să trec prin Ainsa ca să îl 
vizitez pe tatăl nostru. Am stat doar două zile, dar a fost 
îndeajuns ca să ne deschidem sufletul unul faţă de celălalt. O 
iubeşte în continuare pe mama mea ca în ziua când s-au 
căsătorit şi îl frământă soarta ei. Mi-a încredinţat sarcina de a le 
salva, pe ea şi pe sora mea mai mică. l-am promis că voi face 
imposibilul ca să părăsească fortăreaţa Montségur, deşi ştim 
amândoi că mama nu va părăsi castelul, că va înfrunta moartea 
privind-o drept în faţă, pentru că nu se teme de nimic şi de 
nimeni, nici chiar de Dumnezeu. 

— Don Juan era sănătos? 

— Este foarte bolnav, guta aproape că îl împiedică să umble, 
şi suferă de spasme la inimă. Cea mai mare dintre surorile mele 
îl îngrijeşte cu devotament. Ştiţi de-acum că doña Marta a 
rămas văduvă şi s-a întors la casa bătrânească împreună cu cei 
doi fii ai ei, căutând ocrotirea tatălui nostru. 

— Doña Marta a fost întotdeauna fiica sa preferată. 

— Este cea mai mare dintre noi toţi şi o vreme părea că va fi 
singura fiică, deoarece mama mea nu rămânea însărcinată. Cu 
excepţia, bineînţeles, a celorlalţi fii pe care i-a avut tatăl nostru. 

— Da, a bastarzilor săi. Don Juan o iubea pe doña Maria, dar 
nu s-a jenat niciodată să îşi ia alte ibovnice. 


1 Familie nobilă aragoneză din Aínsa, localitate din provincia Huesca. (n.tr.) 


— Mama dumneavoastră era foarte frumoasă. 

— Da, trebuie să fi fost, nu am avut norocul să o cunosc. 

Cei doi bărbaţi au rămas tăcuţi, cufundaţi fiecare în gândurile 
lui. Aerul rece şi tusea lui fray Pèire i-a readus la realitate. 

— Scuzaţi-mă, don Fernando, voiam să văd dacă fray Julián se 
simte bine; nu ştiu dacă va avea puterea să ia cina cu noi sau 
preferă să-i aducem aici bucatele... 

— Dacă nu vă deranjează, aş dori să rămân în cort, afirmă 
Julián. Mă simt rău; poate că somnul mă va ajuta. 

— Îi voi spune medicului să vă examineze din nou, spuse fray 
Pèire. 

— Nu! Vă rog! Nu aş mai suporta altă luare de sânge. Puţină 
supă şi o bucată de pâine cu tărâţe pe care o voi înmuia în vin 
vor fi cele mai bune leacuri. Sunt foarte obosit, fray Pèire. 

— Cred că are dreptate, interveni Fernando; cel mai bun lucru 
pe care îl putem face pentru dragul meu frate este să îl lăsăm 
să se odihnească. Nu există nimic căruia un somn odihnitor să 
nu îi vină de hac. 

— Dumneavoastră, don Fernando, sunteţi aşteptat ca să luaţi 
cina împreună cu seniorul meu Hugues des Arcis şi restul 
cavalerilor. 

— Nu voi întârzia mai mult de un minut, timpul cât veţi zăbovi 
să aduceţi supa şi vinul pentru bunul meu Juliân. 

Cu un pas hotărât, fray Pèire ieşi din nou din cort, îngrijorat de 
paloarea fratelui Julián. Dumnezeu să îl ierte, dar credea că 
văzuse moartea reflectată pe chipul acestuia. 

— Îmi pare rău că v-am pricinuit o supărare, spuse Fernando 
când rămaseră din nou singuri. Nu vă faceţi griji. 

— Ba da, îmi fac griji pentru că vă apreciez şi, vă place sau 
nu, suntem fraţi vitregi. Asta nu ar trebui să vă mâhnească. 
Sunteţi fiul unui senior nobil din localitatea Ainsa. 

— Şi al unei slujnice din casa dumneavoastră. 

— Al unei tinere frumoase şi încântătoare care nu a avut 
încotro şi a trebuit să se dăruiască stăpânului său. Nu am făcut 
eu legile, nici nu sunt de acord cu ele. Dar voi ştiţi ca şi mine că 
seniorii au copii în afara căsniciei. Aţi avut noroc, pentru că 
mama mea nu i-a abandonat niciodată pe copiii nelegitimi, nici 
pe mamele lor. A căutat să le facă tuturor un rost şi s-a străduit 
în mod special în cazul dumneavoastră. Aţi crescut pe pământul 
familiei noastre, aţi învăţat să călăriţi în acelaşi timp cu mine şi 


aţi fost învăţat să citiţi şi să scrieţi, iar mama mea v-a cumpărat 
chiar şi funcţia ecleziastică... 

— Dar sunt un bastard. ` 

— Toţi suntem egali în ochii lui Dumnezeu. In ziua Judecății nu 
veţi fi întrebat nici de clipa, nici de împrejurarea naşterii 
dumneavoastră, ci de ceea ce ați făcut în această viață. 

Julián, îngrozit, fu cuprins de un acces de tuse, în vreme ce 
Fernando încerca în zadar să-l facă să bea apă. 

— Liniştiţi-vă şi beţi! Dar, ce vi se întâmplă? 

— Judecata lui Dumnezeu... voi merge în Infern, ştiu. 

Călugărul tremura şi lacrimile i se prelingeau pe obraji. 
Zbuciumul şi teama l-au prefăcut pe grefierul Inchiziției într-un 
copil. 

— Dar, Julián! Care este vina dumneavoastră ca să vă simţiţi 
astfel? 

— Mama dumneavoastră, ea este vinovată pentru suferinţa 
mea! 

— Tăceţi din gură! Cum îndrăzniţi să spuneţi o asemenea 
grozăvie! 

Lacrimile inundau chipul călugărului care, cuprins de nişte 
puternice convulsii, se prăbuşi în austerul pat de campanie pe 
care dormea. Fernando nu ştia ce să facă. II mâhnea să-l vadă în 
această stare pe Julián, pe care îl iubise şi îl ocrotise 
întotdeauna şi pe care îl prefera celorlalţi fraţi ai săi. 

— Ce noroc că a venit cu noi cavalerul Armand. Este un bun 
medic şi în Orient şi-a sporit cunoştinţele. Îi voi cere să vă 
viziteze şi să vă dea un leac pentru răul care vă chinuie. Acum 
trebuie să plec; mâine voi veni să vă văd. 

Fernando ieşi din cort descumpănit de durerea sa. Mai mult 
decât suferinţa fizică a fratelui său îl îngrijora faptul de a-l şti cu 
sufletul sfâşiat. 


2 

Julián rămase o bună bucată de vreme chircit pe patul de 
campanie. Nici măcar nu s-a clintit când fray Pèire i-a adus 
supa, pâinea şi vinul. A preferat să se prefacă adormit ca să nu 
trebuiască să facă faţă unei alte conversații despre 
dezastruoasa sa stare de sănătate. Când a încetat să mai audă 
paşii lui fray Pèire, s-a ridicat în capul oaselor ca să înmoaie 
pâinea cu tărâţe în vinul cu aromă aspră care uneori reuşea să-i 
ridice moralul. Bău supa dintr-o sorbitură şi se întinse din nou, 
aşteptând să se stingă zgomotele din tabără ca să ajungă la 
întâlnirea cu doña Maria. Țăranul care îi înmânase misiva 
doamnei îl va aştepta dincolo de tabără ca să-l conducă printre 
stâncile ascuţite până la locul în care ea obişnuia să-i dea 
întâlnire. 

Nu a ştiut cât timp trecuse când a auzit un zgomot aproape 
de cortul său. Se ridică tresărind în capul oaselor, conştient că 
adormise. Cu mare greutate reuşi să se scoale şi să-şi toarne o 
cană cu apă, pe care o bău în silă. Apoi îşi clăti faţa şi, punându- 
şi veşmintele mototolite, ieşi tiptil din cort simțind că bătăile 
inimii puteau trezi tabăra care în momentul acela era liniştită, 
luminată de focurile ce încercau să domolească frigul năprasnic 
al acelei nopţi de iarnă. 

Se furişă afară din tabără cu un pas grăbit şi merse până în 
pădure, fiind sigur că în orice clipă va apărea trimisul dofei 
Maria. 

— Aţi întârziat, îi reproşă ţăranul care îi ieşise în întâmpinare 
de parcă ar fi fost vorba de o nălucă. Era un păstor de capre 
care cunoştea bine potecile de pe munte. 

— Nu am putut veni mai devreme. 

— Aţi adormit, replică omul, prost dispus. 

— Nu, nu am adormit, doar că nu pot ieşi din tabără după 
bunul meu plac. 

— Dar alţii o fac. 

— Măi să fie, asta chiar că e o surpriză! 

— Vă surprinde faptul că printre soldaţii recrutaţi cu forţa sunt 
dintre cei care au rude acolo, sus? 

Julián tăcu. Aşadar, Fernando avea dreptate: erau persoane 
care intrau şi ieşeau din Montsegur ca din propriile lor case. 

— Unde mă aşteaptă doamna? 

— Urmaţi-mă, nu contează locul. 


Merseră aproape o oră printre acele vârfuri ascuţite alcătuite 
din blocuri calcaroase care se terminau în marea stâncă unde, 
sfidător pentru ochiul omenesc, se adăpostea castelul 
Montségur. 

Tăranul se opri lângă nişte copaci care se cățărau pe unul 
dintre vârfurile stâncoase. De abia îşi revenise din gâfâit când se 
întâlni faţă în faţă cu doña Maria. 

— Julián, fiule, cât mă bucur să te văd 

— Doamna mea... 

— Vino, aşază-te lângă mine, nu avem mult timp şi trebuie să 
profităm de el. Vreau să îmi povesteşti cum stau lucrurile acolo, 
jos. Iscoadele noastre spun că Hugues des Arcis dispune de zece 
mii de oameni. Sper ca domnul conte să nu se dea înapoi din 
faţa acestei forţe şi să îşi facă datoria faţă de această ţară. Nu e 
vorba doar de credinţă, ci şi de putere. 

— Ce spuneţi, doamnă? 

— Dacă Hugues des Arcis cucereşte castelul Montségur, s-a 
terminat cu libertatea ţării noastre. Regele doreşte aceste 
pământuri pentru că, fără ele, regatul său nu este nimic. Crezi 
că îi pasă de catari? Nu, fiule, nu te lăsa înşelat, aici nu se luptă 
pentru Dumnezeu, ci pentru putere. Ei ne doresc ţara pentru 
Coroană. 

— Dar papa vrea să stârpească erezia! 

— Papa, da, dar regelui Franţei îi e totuna. 

— Doamnă, spuneţi nişte lucruri! 

— Bine, nu te voi mai obosi cu gândurile mele, prefer să te 
ascult sau, şi mai bine, să îmi răspunzi la întrebări. 

Timp de o oră, doña Maria l-a interogat pe Julián; nu a existat 
niciun amănunt despre forţele lui Hugues des Arcis despre care 
să nu-l fi întrebat. 

— Şi tu, Julián? Continui să fii un credente”? 

— Ce ştiu eu?! Sunt descumpănit, doamnă, nu mai ştiu nici 
cine este Dumnezeu. 

— Dar cum este cu putinţă să spui aşa ceva? Să mă fi înşelat 
oare în privinţa ta? Întotdeauna te-am considerat inteligent, de 
aceea am vrut dorit să înveţi şi să devii dominican... 

— Dar singurul lucru pe care îl doriţi este să îi trădez pe fraţii 
mei! 


12 Altă denumire pe care şi-o dădeau catarii de rând. (n.tr.) 


— Ceea ce doresc este să îl slujeşti pe Dumnezeu cel 
adevărat şi nu pe diavolul pe care îl ai în chip de Dumnezeu. 

Julián se închină, înspăimântat. Doña Maria îl chinuia cu ideile 
ei eretice şi îl făcea să aibă îndoieli. Încă îşi mai amintea ziua în 
care l-a chemat ca să-i spună că l-a întâlnit pe adevăratul 
Dumnezeu şi că din acel moment şi el trebuia să-l slujească. l-a 
explicat că lumea a fost creată de o divinitate inferioară, de un 
demon care îi întemniţase pe îngerii adevăraţi şi că aceşti îngeri 
erau sufletele omeneşti care se vor elibera doar prin moarte. 
Trupul, i-a spus ea, este o închisoare, cea mai rea dintre 
temnițe. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu terra oblivionis”. 
El este creatorul spiritului, nu al realităţii materiale. Coexistă 
două creaţii, cea rea şi cea bună, cea pământească şi cea 
spirituală. Perfecții, adăugă ea, ne ajută să găsim calea pentru a 
evada din închisoarea trupului şi pentru ca sufletul nostru să se 
întâlnească în ceruri cu cealaltă parte a spiritului nostru care ne 
va face să devenim un tot. 

— L-am văzut pe don Fernando. 

— Pe fiul meu? 

— Pe fiul dumneavoastră. 

— E bine? 

— Da, cel puţin aşa pare. A sosit azi în tabără. Episcopul de 
Albi le-a cerut templierilor să îl ajute cu vreuna din maşinăriile 
lor, iar unul dintre cavaleri, de la una din comanaderiile!* din 
apropiere, este un inginer expert. Fiul dumneavoastră a venit în 
această suită. 

— Mă bucur că este aici şi nu în Orient, aceasta îmi va 
permite să îmi iau adio de la el. 

— Vrea să vă vadă. ` 

— Şi eu vreau să-l văd. Il vei aduce aici. 

— Eu? Trimiteţi pe unul din oamenii voştri... 

— Pentru Dumnezeu, Juliân, eu nu trimit oameni! 

— Dar, doamnă... 

— Trebuie să îmi dai ascultare. 

— Niciodată nu am încetat să o fac, recunoscu Juliân, mâhnit. 

— Scrii istoria pe care ţi-am cerut-o? 

— O fac riscându-mi foarte mult viaţa. 


'3 În latină, „pământul uitării”. (n.tr.) 
14 Reşedinţă a comandorului unui ordin religios cu statut militar, precum cel 
al Templierilor. (n.tr.) 


— Nu fi atât de legat de această carne creată de demon. 
Scrie, Juliân, scrie, oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă aici. 
Dacă Biserica ta, Marea Desfrânată, ar putea, ar şterge pentru 
totdeauna existenţa noastră. Doar dacă rămâne scris că am 
existat, ce am făcut şi în ce am crezut, istoria noastră nu va fi 
uitată. Adevărul trebuie să se salveze prin scrieri. Nu putem 
îngădui ca ei să ne şteargă memoria. 

— Scriu tot ce mi-aţi spus şi tot ce se întâmplă aici. Dar 
trebuie să vă avertizez, doamnă, că Montségur va cădea. Până 
şi fiul dumneavoastră este sigur că aşa se va întâmpla. 

— Şi crezi că eu nu? Nu cred că domnul conte de Toulouse va 
fi în stare să străpungă încercuirea la care a fost supus. 
Raimond vrea să rezistăm, dar ne-a lăsat să ne descurcăm prin 
propriile noastre puteri, cum ne-om pricepe mai bine. 

— Contele a jurat să îi urmărească pe eretici... 

— Contele încearcă să se salveze şi să îşi salveze 
pământurile. Noi, ereticii, cum ne numeşti tu, suntem doar nişte 
piese pe o tablă de şah, propriile lui piese. Să nu uiţi că ne-am 
născut pe aceste meleaguri. 

— Dumneavoastră sunteţi aragoneză. 

— De fapt, doar mama mea a fost aragoneză. Tatăl meu era 
din Carcassonne şi m-am simţit întotdeauna ca fiind din această 
ţară. Pe acest pământ m-am născut, aici am trăit primii ani din 
viaţă şi de aici am plecat ca să mă căsătoresc cu dragul meu 
soţ, don Juan, care sper că este bine. 

— Oh, da! Fiul dumneavoastră l-a văzut, şi chiar dacă are 
nişte necazuri în legătură cu starea sa de sănătate, după cum se 
pare, e bine îngrijit de fiica dumneavoastră cea mai mare, doña 
Marta. 

— Viaţa a fost generoasă cu amândoi. El o are pe Marta, iar 
eu o am pe Teresa. lar dintre cei doi fii ai mei, Fernando încă 
mai trăieşte. 

Doña Maria rămase tăcută şi pentru o clipă îl evocă pe fiul 
care murise cu ani în urmă, într-o confruntare cu un alt cavaler. 
l-a rămas Fernando, într-adevăr, dar acesta nu a fost niciodată 
al ei pe de-a-ntregul. Poate că vina a fost a ei, dat fiind că mulţi 
ani de-a rândul a plâns după fiul mai mare, neglijându-l pe cel 
mic. Fernando a părăsit căminul familial ca să între în Ordinul 
Templierilor şi să lupte împotriva necredincioşilor. Ea se îndoia 
de credinţa fiului ei şi înclina să creadă că intrarea acestuia în 


Ordinul Templierilor a fost un semn mai degrabă de răzvrătire 
decât de devoțiune. Dar era deja prea târziu ca să mai dea 
înapoi şi cu atât mai mult acum, când moartea îi era atât de 
aproape. È, 

— Vreau să revii peste trei zile. Iți voi da o scrisoare pentru 
soțul meu. 

— Dar nu voi putea face să-i parvină! Fray Ferrer are iscoade 
peste tot. 

— Eşti grefier al Inchiziției! Fireşte că poți! Nu trebuie să te 
laşi intimidat de acel călugăr nemernic. 

— El este cel care a excomunicat mare parte dintre cavalerii 
din ţară. Nu va şovăi să o facă şi cu mine. 

— Fă ce îţi cer, Julián! 

— Doamnă, trebuie să rămân la poalele fortăreței Montségur 
până... 

— Până când veţi reuşi să puneţi mâna pe castel şi să ne 
ucideţi pe toţi. 

— De ce nu fugiţi? Fiica dumneavoastră Marian se bucură de 
o bună poziţie la curtea lui don Raimond. Soţul ei... 

— Soţul ei e la fel de slab de înger ca şi Raimond, mai 
preocupat să îşi păstreze capul pe umeri decât de oricare altă 
treabă. 

— Dar doña Marian este credente... 

— Da, într-adevăr, măcar fiica mea nu m-a trădat. Şi acum, 
auzi-mă şi dă-mi ascultare. lţi voi da preda o scrisoare pentru 
soţul meu, nu îmi pasă când i-o vei putea înmâna, dar să te 
asiguri că o citeşte. MIi-l vei aduce, de asemenea, pe Fernando. 
Cât despre scrierile tale, când vor fi încheiate, i le vei înmâna lui 
Marian. Ea va supravieţui şi va şti să păstreze istoria noastră 
până când va veni momentul în care va putea să o scoată la 
lumină. 

— Acesta poate nu va veni niciodată, îndrăzni Juliân să spună. 

— Nu vorbi prostii! Nici chiar regele Franţei nu este veşnic. Și 
Marian are copii, iar aceştia vor avea copii la rândul lor. 
Important este ca istoria noastră să fie scrisă. Tot ce nu este 
scris nu există. Nu putem lăsa suferinţa noastră în voia amintirii 
oamenilor. Dumnezeu m-a luminat când te-am adus în casa 
noastră şi m-am străduit să te fac să înveţi să scrii şi să citeşti. 

— Doña Maria, nu îl pot aduce pe fiul dumneavoastră. 

— Pe Fernando? Şi de ce nu? 


— Va afla că sunt un trădător şi cu un singur cuvânt mă poate 
trimite să fiu ars pe rug. 

— Fernando nu va face aşa ceva. Te iubeşte, Juliân, te 
consideră fratele lui şi în plus e incapabil să ne trădeze. Va fi 
devorat de remuşcări pentru că nu va putea mărturisi ceea ce 
ştie, dar va păstra tăcerea. Nu, nu te va denunța nici pe tine şi 
nici pe mine. Sunt mama lui. 

— Dar ce trebuie să îi spun? 

— Spune-i o parte din adevăr: că ai primit un mesaj de la 
mine, că ne-am văzut şi că m-ai anunţat de sosirea lui şi că eu 
te-am implorat să mă ajuţi să îl văd. Nu, nu îi spune că am 
implorat, nu va crede. Spune-i doar că vreau să îl întâlnesc. Vă 
voi vedea aici pe amândoi peste trei nopţi. 

— Veţi trimite pe cineva după noi? 

— Cum altfel aţi putea ajunge până aici? Dacă nu aş face-o, 
aţi sfârşi pe fundul unei prăpăstii. Şi acum, du-te şi gândeşte-te 
la adevăratul Dumnezeu şi nu la momentul în care vei părăsi 
coaja acest trup. 

Julián avea de gând să protesteze, dar stăpâna lui dispăruse 
fără ca el să reuşească să vadă pe unde. Pentru o clipă se simţi 
pierdut, dispus să creadă că totul fusese un vis, iar doña Maria o 
apariţie, dar ţăranul, dregându-şi vocea, îl readuse la realitate. 

— Grăbiţi-vă. Astăzi doamna a petrecut mai mult timp decât 
era de aşteptat şi avem de mers o bună bucată de drum până 
când voi putea să vă las în tabără. 


3 

Când au ajuns în tabără, se puteau ghici zorile printre norii 
încărcaţi de ploaie. În întunericul cortului său, încă se mai 
simţea căldura spuzei din vasul cu jăratic. Obosit, se pregăti să 
doarmă înainte de a fi surprins de răsăritul soarelui. 

— De unde veniţi? 

Glasul răspicat al lui Fernando îl făcu să tresară. 

— Pentru Dumnezeu, m-aţi speriat! 

— Nu pe cât m-am speriat eu venind aici şi negăsindu-vă. V- 
am căutat prin toată tabăra fără ca nimeni să îmi poată da de 
ştire despre voi. 

— Sunteţi nebun! Ce aţi făcut? se lamentă Julián. 

— Haideţi, nu vă speriaţi şi spuneţi-mi de unde veniţi. 

— Nu vă va veni să credeţi. 

— Dragul meu frate, viaţa m-a învăţat că incredibilul face 
parte din realitate. 

— De cum aţi plecat, am primit un mesaj. 

Fernando îl privea pe Juliân plin de curiozitate şi de milă 
văzând expresia de suferinţă de pe chipul său asudat şi obosit. 

— Şi acest mesaj v-a făcut să vă părăsiţi cortul în toiul nopţii 
fiind încă atât de bolnav cum sunteţi? 

— Era de la doña Maria, admise Julián coborând glasul. 

— Mama mea... mă rog, era de aşteptat ca mai devreme sau 
mai târziu să ia legătura cu dumneavoastră. Este primul mesaj 
pe care îl primiţi de la ea? 

— Pentru Dumnezeu, Fernando, parcă nu aţi da importanţă 
celor pe care vi le spun! Mama voastră este o perfectă, o iniţiată 
devotată virtuţii, poate femeia cea mai influentă din Montségur. 

— Nu exageraţi, deşi cunoscând-o, cu siguranţă că sunt puţini 
aceia care îndrăznesc să nu îi dea ascultare. Bine, spuneţi-mi ce 
conţinea mesajul. 

— Imi cerea să părăsesc tabăra şi să mă întâlnesc cu ea. 

Fernando râse cu poftă, uimit de cutezanţa mamei sale. Puțin 
după aceea, dându-i lui Juliân o palmă afectuoasă pe spinare, se 
aşeză alături de el, dispus să-l asculte. 

— Spuneţi-mi tot adevărul. 

— Adevărul? Eu nu ştiu care este adevărul. Doamna a aflat de 
prezenţa dumneavoastră aici şi mi-a cerut să vă conduc 
dinaintea ei. 


— Încetul cu încetul, Julián. Era pentru prima dată că o 
vedeaţi? Şi cum a aflat de prezenţa mea în tabără dacă am sosit 
de abia de câteva ore? 

— Trebuie să ştiţi că Peire Rotger de Mirapoix este unul dintre 
şefii militari ai fortăreței, pe lângă faptul că se ocupă ca în 
Montsegur să nu lipsească alimentele. Seniorul De Mirapoix este 
rudă cu Raimond de Perelha. 

— Ştiu, ştiu prea bine, nu e nevoie să-mi explicaţi cu cine ne 
confruntăm. Sunt oameni curajoşi şi hotărâți. 

— Cum îndrăzniţi să vorbiţi astfel despre duşmanii noştri? 

— Dar, Julián, tresăriţi de spaimă pentru orice. De ce să nu 
recunoaştem calităţi la oamenii împotriva cărora luptăm? 

— Şi Dumnezeu, cu cine este? 

Fernando rămase căzut pe gânduri în tăcere. Apoi îşi aţinti 
privirea asupra lui Juliân şi se ridică stânjenit, umblând cu paşi 
mari prin cort. 

— De-ajuns cu pălăvrăgeala! Dumneavoastră sunteţi cel care 

trebuie să îmi răspundeţi la întrebări. 
__ Călugărul îşi plecă resemnat capul. Fernando îl cunoştea bine. 
li va veni greu să-l mintă, oricât de mult îi ceruse doña Maria să 
nu-i spună tot adevărul; chiar şi aşa, hotărî să urmeze 
instrucţiunile stăpânei sale. 

— Mama voastră a trimis un om care m-a călăuzit prin beznă. 
Am mers multă vreme, nu ştiu dacă două sau trei ore, sunt 
epuizat. Apoi doña Maria a apărut printre stânci cerându-mi să 
vă duc dinaintea ei peste trei zile. Asta este tot. 

— Asta este tot? Mi se pare puţin, fiind vorba de mama mea, 
răspunse Fernando neîncrezător. 

— Bine, mi-a spus de asemenea că vrea să îi trimită o 
scrisoare tatălui dumneavoastră pentru ca dumneavoastră să 
faceţi ca aceasta să îi parvină. 

Fernando îl observă gânditor pe Juliân întrebându-se dacă 
fratele său va mai păstra o urmă de sănătate pentru ziua 
întâlnirii cu mama sa. Chipul călugărului părea o mască 
mortuară. Ori Armand, companionul său templier, identifica răul 
care îl macină pe Julián, ori acesta, se gândi Fernando, nu va 
mai rămâne în viaţă pentru multă vreme. 

— Acum vreau să îmi daţi ascultare, îi spuse el lui Juliân. Vă 
veţi culca şi nu vă veţi mişca din pat până când nu mă voi 
întoarce în cursul dimineţii. Voi veni cu companionul meu 


Armand; v-am mai spus că e un medic foarte bun, el vă va alina 
suferinţa. Ah, şi să nu cumva să vă dea prin gând să spuneţi 
cuiva ce s-a întâmplat. Aţi fi trimis la spânzurătoare. 

Julián fu cuprins de un fior la avertismentul lui Fernando, care 
ieşi din cort cu un aer îngrijorat. 


4 

Frigul zorilor învăluia oamenii din tabăra instalată de Hugues 
des Arcis în Le Col du Tremblement:”, un loc strategic care bloca 
accesul asediaţilor la cea mai bună ieşire spre vale. 

In dimineaţa aceea, mareşalul nobilimii din Carcassonne, 
Hugues des Arcis, părea binedispus, în ciuda vremii nemiloase. 
Catolic convins de justeţea cauzei sale, se felicita pentru 
sprijinul necondiţionat al arhiepiscopului de Narbonne, Pèire 
Amiel, şi de prezenţa cavalerilor templieri, deşi nu reuşea să 
aibă încredere în aceştia din urmă. Cu toate acestea, le era 
recunoscător pentru că între ei se afla un mare genist militar. 

În cortul mareşalului nobilimii, un servitor le servea celor 
prezenţi vin îndoit cu apă. Beau ca să lupte cu frigul. 

Hugues des Arcis începu să le explice nou-veniţilor situaţia. 

— Nu sunt dispus să îmi petrec restul vieţii în faţa acestor 
stânci. Ştim că garnizoana de la Montsegur a fost întărită cu 
ţărani din regiune, pentru care acest munte nu are secrete. Mă 
bizui pe zece mii de oameni, dar nici măcar cu această forţă nu 
am putut controla drumurile care duc spre culme. Nu i-am putut 
nimici prin foamete, nici prin sete, pentru că nu a încetat să 
plouă de când s-a terminat vara. Este imposibil să se ia cu asalt 
fortăreaţa, cel puţin până acum a fost imposibil; chiar numai 
aruncarea de bolovani ne provoacă pagube considerabile. 

— Nu e cu putinţă să ajungem până la acel cuib de vulturi prin 
vreun loc care să fie la adăpost de privirile lor? întrebă Arthur, 
genistul templier. 

Hugues des Arcis îi arătă harta: 

— Ne aflăm aici: în Le Col du Tremblement, la poalele acestei 
stânci blestemate; costişa pe care o vedeţi în faţă conduce 
direct la castel. Dispunând grosul forţelor noastre în acest loc, 
tot ce am reuşit să facem a fost să împiedicăm accesul direct la 
fortăreață şi să controlăm satul din apropiere, unde au rude 
care, în ciuda prezenţei noastre, îi aprovizionează. l-am trimis 
pe oamenii mei să escaladeze piscurile acelea şi să caute o 
posibilitate de acces pe creasta muntelui, dar, chiar dacă am 
ajunge şi am reuşi să nimicim santinelele, tot nu ne-am atinge 
obiectivul: există o diferenţă de înălţime de mai mulţi metri care 
o desparte de castel. Vă mărturisesc, domnilor cavaleri, că 
oamenii mei cei mai buni s-au străduit din răsputeri ca să se 


15 În franceză, Pasul Cutremurului. (n.tr.) 


caţere pe acele stânci înşelătoare, căci nu au fost puţine ocaziile 
în care, crezând că au găsit o trecătoare ascunsă care ne-ar 
putea duce pe culme, ne-am confruntat cu defileuri care 
sfârşeau în prăpăstii. Dat fiind terenul, nu e cu putinţă nici să ne 
utilizăm maşinile de război, căci nu am reuşi să atingem nici cea 
mai joasă dintre fortificațiile lor. Bine, am luat o hotărâre care 
sper să se dovedească nimerită. Mâine va sosi un grup de 
gasconi!€ pentru care munţii nu au secrete. Cer o bună plată şi o 
vor avea dacă, aşa cum sper, vor reuşi să ne deschidă o breşă în 
zidurile de apărare ale castelului, care să ne apropie de culme. 

— Şi ce pot face gasconii din tot ce nu au fost în stare să facă 
oamenii noştri? întrebă Fernando cu o expresie jignită. 

— Mi-au fost recomandaţi şi am primit asigurări că nici 
Montsegur, nici vreun alt munte nu are secrete pentru ei. 
Picioarele lor sunt ferme acolo unde alţii se împiedică şi văd în 
întuneric de parcă ar fi zi. Trebuie să încercăm, domnilor 
cavaleri, răspunse mareşalul nobilimii. 

— Pe unde, cum şi când vor încerca gasconii voştri să se 
apropie de Montsegur? insistă Fernando. 

— Ei vor fi cei care o vor hotări, declară Hugues de Arcis pe 
un ton sentenţios. 

Toată dimineaţa, cavalerii continuară să vorbească despre 
această situaţie şi despre ceea ce prevedea şeful nobilimii dacă 
gasconii ar avea succes. Strădania lor principală era aceea de a 
reuşi să aducă aproape de castel vreuna din maşinăriile de 
război, numai aşa putând fi nimiciţi asediaţii. Atunci, veni rândul 
întrebărilor cavalerului templier Arthur Bonard. 

Ceea ce îl surprinse cel mai mult pe Fernando la acea 
reuniune a fost flacăra răzbunării ce strălucea în ochii lui fray 
Ferrer, principalul inchizitor. Nu era nici urmă de îndurare în 
privirea lui, iar cuvintele sale păreau dictate de o intensă 
patimă. Omul acela, îşi spuse el, era stăpânit de ură. 

Aproape de amiază făcură o pauză ca să înfulece prânzul 
generos pregătit de slugile arhiepiscopului de Narbonne, 
moment în care Fernando îi ceru companionului său Armand de 
la Tour să-l însoţească în vizită la Juliân. 

Călugărul dormea epuizat şi alături de el bunul fray Pèire îi 
ştergea fruntea cu o cârpă umedă, în vreme ce se ruga la 
Dumnezeu pentru sănătatea ilustrului grefier al Inchiziției. 


16 Locuitori ai Gasconiei, provincie istorică din sud-vestul Franţei. (n.tr.) 


Călugărul tresări văzându-i intrând pe cavalerii templieri. 

— Scuzaţi-ne că am dat năvală, dar aş dori ca bunul cavaler 
Armand să îl examineze pe Juliân şi să vadă dacă îi poate alina 
suferinţa. 

— Să dea Dumnezeu! Dar trebuie să ştiţi că medicul 
mareşalului nobilimii îl vizitează aproape zilnic, fără ca până în 
acest moment să fi putut opri agravarea bolii. 

Armand de la Tour îl rugă pe călugăr să-i lase singuri şi acesta 
îi dădu ascultare în silă. Nu îi plăceau templierii, îi considera 
aroganţi şi misterioşi, şi auzise nişte istorii care puneau sub 
semnul îndoielii sfinţenia acestor călugări-soldaţi. 

Medicul templier se apropie de patul în care zăcea Julián şi 
fără niciun menajament îl dezveli, făcându-l pe bolnav să 
tresară. 

Fernando îl linişti, dându-i asigurări că era pe mâini bune şi 
îndemnându-l să răspundă la toate întrebările pe care i le va 
pune medicul. 

— Unde vă doare? vru să ştie De la Tour. i 

Julián arătă de la inimă până la pântece. li mărturisi că, 
uneori, durerea era atât de ascuţită, încât nu se putea ridica, 
nici merge şi că, în anumite ocazii, simţea o furnicătură în braţe 
şi în picioare, care aproape îi înţepeneau. Suferea de 
fierbinţeală, explică el; pe deasupra, mai şi vomita. 

Armand de la Tour îl examină cu minuţiozitate pe bolnav, îi 
ceru să-i arate limba, apoi îl apăsă cu degetele sale 
îndemânatice pe stomac şi pe pântece; în continuare, îl făcu să- 
şi ridice şi să-şi întindă extremităţile. Veni apoi rândul ochilor şi 
cefei. 

Fernando asista în tăcere la îndeletnicirea tovarăşului său de 
arme şi zâmbea în sinea lui văzând teama care se oglindea pe 
chipul fratelui său. 

După ce îl examină pe Juliân, cavalerul Armand de la Tour se 
aşeză alături de el şi îi ceru să-i descrie în amănunt tot ce avea 
legătură cu durerile sale. 

— Ce vă îngrijorează, fray Julián? întrebă deodată medicul. 

Temându-se că templierul acela ar fi în stare să-i citească în 
suflet, Juliân suferi o convulsie puternică. 

— Viaţa nu e uşoară într-o tabără militară, răspunse el, 
încercând să-i abată atenţia lui De la Tour. 


— Nu e mai grea decât în oricare alt loc, iar dumneavoastră 
nu vă lipseşte nimic. Sunteţi grefier al Inchiziției aşteptând să 
examinati îndeaproape sufletele rătăcite ale ereticilor de la 
Montségur. 

Julián se închină şi căzu din nou pradă dârdâielilor. Un val de 
sudoare şi de frig îi inundă fruntea. 

— Eu cred că dumneavoastră suferiţi, fray Julián, şi dacă mi- 
aţi spune de ce, aş reuşi poate să vă ajut. 

— Sufăr eu? Mă rog... sufăr pentru aceste suflete rătăcite care 
vor merge în curând în Infern. 

— Dar dumneavoastră sunteţi un om cu experienţă, de ani de 
zile îndepliniţi funcţia de grefier. 

— E o responsabilitate atât de mare... mă tem să nu greşesc 
în judecăţile mele... 

— Sunteţi un simplu grefier, vouă nu vă revine sarcina de a 
judeca. 

— Să nu credeţi, în anumite ocazii fraţii mei îmi cer părerea; 
ei ştiu că mie nu îmi poate scăpa niciun cuvânt al acuzaților şi 
că uneori sentinţa lor depinde de felul în care eu înţeleg tot ce 
spun acuzaţii. 

— Insist asupra faptului că sunteţi un om cu experienţă. 

— Sunt, sunt, într-adevăr, nu cu mult timp în urmă am 
participat la un conclav şi, ca să evit erorile în procesele 
împotriva suspecţilor, am alcătuit un glosar ca să îmi fac mai 
bine treaba. Fray Ferrer ne-a călăuzit. 

Julián îşi drese vocea şi, aţintindu-şi ochii asupra lui Armand 
de la Tour, recită de parcă ar fi fost vorbe dintr-o litanie: 

— Sunt  „eretici” cei care stăruie în greşeală. Sunt 
„credincioşi” cei care cred în greşelile ereticilor şi le asimilează. 
Suspecţii de erezie sunt cei prezenţi la predicile ereticilor şi care 
participă, cât de puţin, la ceremoniile lor. „Simplii suspecți” au 
făcut aceste lucruri o singură dată. „Suspecţii virulenţi”, de 
multe ori. „Suspecţii cei mai virulenţi” au făcut aceste lucruri în 
mod frecvent. „Tăinuitorii” sunt cei care cunosc eretici, dar nu îi 
denunţă. „Cei care ascund” sunt cei care au consimţit să 
împiedice descoperirea ereticilor. „Receptorii” sunt cei care au 
primit eretici de două ori pe proprietăţile lor. „Apărătorii” sunt 
cei care îi apără cu bună ştiinţă pe eretici cu scopul de a 
împiedica Biserica să stârpească din rădăcini depravarea 
eretică. „Favorizanţii” sunt toţi cei de mai sus într-o măsură mai 


mare sau mai mică. „Recidiviştii” sunt cei care revin la vechile 
lor greşeli eretice după ce au renunţat în mod formal la 
acestea... 

— Bine, bine, e limpede că ştiţi care este funcţia voastră şi 
cum să îi deosebiți pe eretici. Cu acest glosar este greu să 
greşiţi, nu-i aşa? întrebă cavalerul pe un ton ironic. 

— Să nu credeţi... uneori... uneori, e dificil să ştii dacă mint 
sau sunt pur şi simplu nevinovaţi. Printre eretici sunt oameni de 
la ţară care răspund cu naivitate la întrebări, fără să îşi dea 
seama că sădesc bănuiala cu vorbele lor... dar poate că sunt 
nevinovaţi şi pur şi simplu nu ştiu să o dovedească... Dar fray 
Ferrer... 

— Dominicanul acela... Fernando nu îndrăzni să-şi termine 
fraza. 

— De unde vine? vru să ştie cavalerul De la Tour. 

— Este catalan, din Perpignan, şi a preluat întreaga conducere 
după asasinarea fraţilor noştri la Avinhonet. Este foarte atent, 
nimic nu scapă privirii sale, citeşte în inima oamenilor şi ştie 
când este minţit, explică, tulburat şi nervos, călugărul. 

— lar pe voi vă înspăimântă, adăugă Armand de la Tour. 

— Oh, este fratele meu întru Hristos! protestă Julián. El se va 
ocupa de ereticii de la Montségur. 

— Şi pe voi vă îngrijorează soarta pe care aceştia ar putea să 
o aibă? 

— Dacă mă îngrijorează? Ştiţi că pedeapsa poate fi arderea pe 
rug. Aţi văzut vreun om murind pe rug? Ereticii sfidează Biserica 
şi mulţi dintre ei refuză să ceară iertare, preferând să moară în 
flăcări. Am văzut femei şi bărbaţi, chiar şi tineri, înfruntând focul 
cântând, în vreme ce mirosul de carne arsă se răspândea în aer 
făcând insuportabilă duhoarea veşmintelor noastre şi a noastră 
înşine. Mirosul acela... mă trezesc uneori mirosind a carne arsă 
şi văd chipurile celor care, neştiind să spună cuvântul potrivit, 
au căzut pradă flăcărilor. 

— Vă apasă conştiinţa, spuse medicul pe un ton sentenţios. E 
o uşurare să ştii că încă mai există persoane cu conştiinţă. 

— Dar, ce spuneţi! protestă speriat călugărul. Vă asigur, 
conştiinţa mea nu are nimic de-a face cu durerea care îmi 
străpunge pântecele. Nu sunteţi în stare să-mi diagnosticaţi 
boala? 


— Calmaţi-vă, bunul meu călugăr; să ai conştiinţă este un dar, 
un dar dureros, fireşte, dar un dar. 

— Nu vă înţeleg! 

— Frate, nu vă agitaţi, interveni Fernando. lar voi, Armand, ce 
spuneţi? Nu reuşesc să aflu unde vreţi să ajungeţi. 

— Fratele vostru suferă mult, sunt pe deplin convins, iar 
această suferinţă este principala sa boală. Nu cred că suferă de 
ficat, nici nu cred că durerea lui se află în intestine sau în gât... 
Boala lui este în suflet şi pentru aceasta există doar un leac. 

Fernando îl asculta atent pe cavalerul Armand, meditând la 
tot ce spunea acesta, în vreme ce Julián îi observa, tremurând 
ca un copil a cărui greşeală fusese descoperită. 

— Ei, bine, care este leacul acela? întrebă Fernando. 

— Să trăiască în acord cu conştiinţa sa, să nu facă nimic de 
care ar trebui să se ruşineze, să asculte cuvântul pe care 
Dumnezeu i-l şopteşte la ureche şi să nu i se împotrivească. 
Fratele vostru suferă pentru bons homes... şi o face pentru că 
nu este sigur că ar fi nişte ticăloşi sau, în orice caz, nu e convins 
că ideile în care cred ei merită atâta suferinţă; greşesc cumva? 

Julián plângea ca un copil, zvârcolindu-se şi sughiţând sub 
privirea plină de compasiune a lui Fernando, care s-a apropiat 
să-l îmbrăţişeze, încercând să-i aducă mângâierea. 

— Atunci, nu trebuie să ia niciun medicament? insistă fratele 
său. 

— Ba da, îi voi da ceva care să îl ajute să doarmă. Nu trebuie 
să i se mai ia sânge fără rost, ceea ce îl debilitează. Eu însumi 
vă voi prepara nişte ierburi pe care le veţi lua înainte de culcare. 
Vă vor ajuta să aveţi un somn liniştit şi adânc. De altfel, nu cred 
să aveţi vreo boală. 

— Vă înşelaţi, reuşi Julián să se plângă, sunt bolnav. 

— Da, dar boala dumneavoastră este sufletească; vă veţi 
simţi uşurat doar atunci când vă veţi împăca deplin cu conştiinţa 
dumneavoastră, până atunci singurul lucru care se poate face 
pentru dumneavoastră este să fiţi ajutat să dormiţi. Voi vorbi cu 
medicul mareşalului nobilimii ca să îl sfătuiesc să nu vă mai ia 
sânge. 

Julián se cutremură la gândul că templierul îi va vorbi 
medicului mareşalului nobilimii despre suferinţa din sufletul său. 
Armand de la Tour nu putu evita un sentiment de compasiune 
văzând teama din ochii călugărului dominican. Se gândi că 


Julián nu era împodobit cu niciuna dintre virtuțile lui Domingo de 
Guzmân!”, întemeietorul ordinului, care făcuse din viaţa sa un 
model de sacrificiu şi de ascetism asemănător aceluia al aşa- 
numiţilor bons homes, pe care a dorit cu atâta zel să-i facă să 
revină în sânul Bisericii. Templierul se întrebă de ce îl va fi 
urmat Julián pe Domingo de Guzman dacă totul în el îl dădea de 
gol că poseda un caracter slab. 

— Nu vă faceţi griji, Julián, nimeni nu va şti de boala 
dumneavoastră. Nu voi minţi, dar nici nu voi intra în amănunte; 
voi cere permisiunea să vă tratez cu ierburile mele ca să văd 
dacă reuşesc să vă aduc alinarea. 

— Mulţumesc, Armand, spuse Fernando strângând cu 
recunoştinţă umărul companionului său. Şi acum, Julián, începeţi 
să îndepliniţi instrucţiunile pe care vi le-a dat Armand. Când vă 
veţi simţi mai bine, ar trebui să vă plimbaţi, să îi vizitaţi pe 
soldaţi; fără îndoială că vor fi recunoscători că un călugăr se 
îngrijeşte de sufletele lor şi, în felul acesta, veţi avea timp să 
uitaţi o clipă de al dumneavoastră. 

— Şi îi vom cere, de asemenea, lui fray Pèire un lighean cu 
apă caldă şi săpun; nu v-ar face rău să vă spălaţi, interveni 
medicul templier. 

Julián nu fu în stare să obiecteze la recomandările cavalerului 
şi ale fratelui său. Îi privi cu recunoştinţă şi, pentru prima dată 
după multă vreme, se simţi reconfortat. Prezenţa lui Fernando 
destrămase pentru moment ceţurile singurătăţii care îl însoțea 
de când intrase în Ordinul Dominicanilor. 


1 Sfântul Domingo de Guzmán (1170-1221), predicator spaniol, 
întemeietorul Ordinului Dominicanilor sau al Predicatorilor, la Toulouse, în 
anul 1215, pentru a lupta împotriva catarismului. 


5 

Fernando şi Armand de la Tour îl lăsară pe Julián cufundat în 
necazurile lui şi se îndreptară cu un pas hotărât spre colţul 
taberei unde se aflau companionii lor templieri. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji pentru Juliân, îl asigură medicul. 

— Ştiu, după ce v-am auzit sunt mai liniştit, deşi văd că bolile 
sufletului sunt la fel de devastatoare precum cele ale trupului. 

— Uneori sunt mai rele, dar, în cazul lui Juliân, prezenţa 
dumneavoastră îl va ajuta să îşi recapete puterile. Cu voi se 
simte în siguranţă. 

— Fratele meu a trăit chinuit de când a aflat că e fiul 
nelegitim al tatălui meu. 

— Nu trebuie să fie uşor să te afli în această situaţie, cu toate 
amabilităţile părinţilor voştri, de care mi-aţi vorbit; mai cu 
seamă generozitatea doñei Maria, mama voastră... 

— Cred că nu putem înţelege pe de-a-ntregul această situaţie, 
dat fiind că ne-am născut cavaleri. Vă mulţumesc că l-aţi vizitat 
pe Julián şi ştiu că mă pot bizui pe discreţia voastră. Acum, aş 
vrea să vă întreb cum vi se pare situaţia în privinţa fortăreței 
Montségur. 

— Este o chestiune de timp. 

— Ce vreți să spuneți? 

— Că nimeni nu rezistă veşnic. Şi că, oricât de greu i s-ar 
părea cuiva să ajungă pe culme, aceasta se poate face. Prețul ar 
fi vieţile omeneşti şi atât mareşalul nobilimii, Hugues des Arcis, 
cât şi regele Ludovic!* nu se vor zgârci atunci când va veni 
vremea să îl plătească. 

Se cufundară din nou fiecare în gândurile sale până când se 
întâlniră cu companionii lor, care în acel moment îşi curăţau 
armele. 

— Mă bucur că v-aţi întors, îi salută Arthur Bonard. Mareşalul 
nobilimii a poruncit să ne alăturăm statului său major. 

Arthur Bonard pe cât era de scump la vorbă şi pe cât de direct 
se adresa, pe atât era de eficient născocind dispozitive de 
război. 

— Şi voi, ce aţi răspuns? vru să ştie Fernando. 


18 Ludovic al IX-lea sau Ludovic cel Sfânt (1214-1270), rege al Franţei între 
1226-1270, fiul regelui Ludovic al VIll-lea şi al reginei Blanca de Castilia. 
(n.tr.) 


— Nu trebuie să îi supărăm nici pe mareşalul nobilimii, nici pe 
regele Ludovic, nici pe arhiepiscopul de Narbonne, răspunse 
Bonard. 

— Asta înseamnă că rămânem, spuse Fernando pe un ton 
sentenţios. 

— Asta înseamnă că vom aştepta să vedem dacă aceşti 
gasconi plini de cruzime, despre care ne-a vorbit mareşalul 
nobilimii, sunt în stare să se apropie de fortăreață. Va fi 
interesant să cunoaştem rezultatul unei asemenea strădanii, 
răspunse inginerul. 

— Şi noi ce vom face? întrebă Fernando. 

— Vom aştepta, vom observa, vom vorbi, şi nimic mai mult. 
Ştiţi de-acum că ordinului nostru nu îi place să ucidă creştini, iar 
oamenii aceia din Montsegur sunt creştini, căzuţi în greşeală, 
dar, la urma urmelor, creştini. Mă tem pentru ei, dat fiind că 
arhiepiscopul de Narbonne şi fray Ferrer sunt hotărâți să 
răzbune moartea lui Etienne de Saint-Thibery şi a lui Guilhem 
Arnold. După cum bine ştiţi, aceşti doi inchizitori au fost 
asasinați cu mai bine de un an în urmă la Avinhonet. 

— Este singura ocazie în care bons homes au participat la un 
act criminal, observă unul dintre templieri. 

— Nu au făcut-o în mod direct, îi scuză Fernando. 

— Nu fiţi naiv, îl întrerupse Armand de la Tour. Credeţi cumva 
că faptul de a nu ucide un om în mod direct cu spada sau cu 
mâinile îl absolvă pe făptaş de responsabilitatea pentru moartea 
aceluia...? Oamenii care i-au ucis pe inchizitori au plecat de aici, 
din Montsegur. Credeţi cumva că episcopii lor eretici, Bertrand 
Marti sau Raimond Agulher, nu ştiau ce urma să se întâmple la 
Avinhonet? Nu este un secret că ştirea despre asasinarea 
inchizitorilor a fost sărbătorită la Montsegur şi că au bătut chiar 
şi clopotele unei biserici. Asasinarea lui Etienne de Saint-Thibery 
şi Guilhèm Arnold a fost înfăptuită de către credentes, din 
rândul cărora făceau parte Guilhèm de Lahille, Guilhèm de 
Balaguier şi Bernat de Sent Marti... 

— Dar cum de ştiţi atât de multe din cele petrecute în 
noaptea aceea la Avinhonet? întrebă Fernando, din ce în ce mai 
surprins. 

— Ştiu, sau cred că ştiu, dar despre aceasta nu vom vorbi nici 
cu mareşalul nobilimii, nici cu episcopul de Narbonne. Dar 
vedeţi că sunt momente în care noi, toţi oamenii păcătuim prin 


acţiune, prin omisiune sau pur şi simplu pentru că ne bucurăm 
de suferinţa duşmanilor noştri. Poate că nu am fi oameni dacă 
nu am face-o. 

Se lăsă tăcerea printre cavaleri. Medicul prezentase cu 
duritate felul în care răul făcea parte din natura umană. 

— Bine, ştiţi de-acum că vom rămâne un timp, spuse Arthur 
Bonard, îndeajuns cât să nu îi ofensăm nici pe arhiepiscop, nici 
pe mareşalul nobilimii. Dacă vom putea, nu vom participa la 
nicio bătălie, dar cred că trebuie să fim liniştiţi în această 
privinţă. Oamenii din Montsegur nu o vor provoca şi va mai 
trece o vreme până când mareşalul nobilimii, Hugues des Arcis, 
va reuşi să îi facă să coboare de pe stânca aceea infernală. 

Deodată, un paj sosi în fugă până la cort cu un mesaj al 
arhiepiscopului de Narbonne. Îi invita la cină. Cavalerii 
răspunseră că vor fi punctuali; erau curioşi să cunoască 
interiorul somptuosului cort al arhiepiscopului, despre care se 
spunea că e mai bine echipat chiar decât cel al mareşalului 
nobilimii. Aceasta era problema Bisericii: că preoţii ei nu trăiau 
în umilinţa şi în sărăcia propovăduite de Hristos, cu toate că 
spaniolul Domingo de Guzmân dăduse exemplu că în sânul 
Bisericii mai erau încă persoane care nu uitau mesajul 
învățătorului. Cu toate acestea, în ciuda faptului că el şi 
călugării săi dădeau exemplu de ascetism şi nevoinţă, se arătau 
nemiloşi faţă de cei care refuzau să revină în sânul Bisericii. 


6 

Păstorul de capre s-a prezentat la cortul lui Juliân mai târziu 
decât fusese stabilit. 

Fernando se arăta neliniştit. Se temea să nu se fi întâmplat 
ceva neaşteptat, care să o fi împiedicat pe mama sa să trimită 
pe cineva după ei. 

Noaptea învăluise tabăra şi până la cortul lui Juliân ajungeau, 
din când în când, glasurile santinelelor rostind parola şi 
răspunsul şi tusea seacă ale soldaţilor care se îmbolnăviseră în 
timpul îndelungatei aşteptări, pregătind asediul fortăreței 
Montségur. 

Julián, ciudat de liniştit, a rămas în continuare aşezat pe patul 
de campanie. li pulsau cu tărie venele de la tâmple şi se gândea 
că prin acel simptom, medicul templier va fi văzut doar teamă. 

Când păstorul de capre se strecură prin deschizătura cortului 
şuierând numele lui Juliân, cei doi bărbaţi se grăbiră să-i iasă în 
întâmpinare. 

— De ce aţi întârziat? vru să ştie Fernando. 

Păstorul de capre îl privi plictisit înainte de a răspunde: 

— Văd, domnule, că sunteţi soldat, aşa că ar trebui să ştiţi că 
mareşalul nobilimii are iscoade peste tot şi că acei diavoli de 
gasconi studiază terenul de două nopţi, se află pretutindeni şi n- 
aş vrea să fiu eu acela care să le cadă în mâini. Nu vă imaginaţi 
ce ar fi în stare mareşalul nobilimii să îi facă unui trădător. 
Fireşte că eu nu sunt aşa ceva, sunt doar un om al acestor 
meleaguri, un credente care îl slujeşte pe adevăratul 
Dumnezeu. 

— Ajunge cu vorbăria, i-o reteză Fernando, conduceţi-ne acolo 
unde suntem aşteptaţi! 

Cerul părea o mantie neagră şi de abia reuşeau să vadă la 
câţiva paşi înaintea lor, în ciuda faptului că păstorul de capre îi 
călăuzea cu siguranţa aceluia care cunoaşte terenul chiar şi cu 
ochii închişi. 

Lui Fernando i s-a părut o veşnicie drumul printre stânci şi 
hăţişuri şi a fost uimit de faptul că Julián nu a scos nici un singur 
vaiet. Işi dădu seama că fratele său mai făcuse acest drum sau 
altele cu mai multe ocazii şi că probabil o văzuse des pe mama 
sa. 

Deodată, păstorul de capre se opri, făcându-le semn cu mâna 
să stea pe loc. S-au oprit cu un fior de nelinişte, temându-se să 


nu fi dat peste vreo patrulă de gasconi. Dar nu cu un gascon se 
întâlniră brusc, ci cu doña Maria, care apăru, zâmbindu-le, 
printre hăţişuri. 

— În sfârşit, era de-acum vremea! le reproşă doamna, 
înfăşurată într-o capă neagră. 

— Mamă! 

Femeia se apropie de fiul său templier şi, înainte de a-l 
îmbrăţişa, îl observă plină de aşteptări. 

— Cât de mult te-ai schimbat! Ai devenit un adevărat bărbat. 

Apoi îl îmbrăţişă strângându-l la piept cu îngrijorare, în vreme 
ce suspina stăpânindu-şi lacrimile. 

Fernando se lăsă răsfăţat de mama sa, aspirând mirosul de 
lavandă ce se desprindea din mantia care o învăluia. Era o 
perfectă, dar va fi întotdeauna o doamnă care nici măcar în 
împrejurări extreme nu ar renunţa la cochetărie, fie şi numai ca 
să-şi parfumeze capa sa aspră. 

— Luaţi loc, avem multe de vorbit şi puţin timp la dispoziţie. 
Ce mai faci, Juliân? Văd că arăţi mai bine, iar tu, Fernando, fiul 
meu, povesteşte-mi ce ai făcut în toţi aceşti ani în care nu ne- 
am văzut. Juliân mi-a spus că ai fost să îl vezi pe tatăl tău. Ce 
mai face? Mă rog pentru el şi sunt liniştită ştiind că îl îngrijeşte 
sora ta Marta; ea o va face mai bine decât mine, căci are 
blândeţea şi răbdarea care mie îmi lipsesc. 

Pe când doña Maria vorbea, Fernando o observa cu emotie. 

Părul şaten care acoperise odinioară capul mamei sale era 
acum cărunt. Pierduse din greutate, figura i se ascuţise, dar în 
ochii ei continua să strălucească aceeaşi lumină ca altădată; 
fiinţa ei degaja aceeaşi energie dintotdeauna. Continua să fie o 
femeie căreia îţi venea greu să nu îi dai ascultare. 

Doña Maria strângea mâinile fiului ei şi le mângâia cu o 
duioşie care lui îi fusese refuzată de atâtea ori. Fernando avea 
un nod în gât şi, temându-se să nu strice acest moment carei 
se părea magic, nu îndrăznea să spună nicio vorbă. 

— Doamnă, mareşalul nobilimii va trimite nişte gasconi ca să 
cucerească fortăreaţa Montségur, o anunţă Julián. Ar trebui să 
plecaţi înainte de a fi prea târziu; faceţi-o măcar pentru fiica 
dumneavoastră cea mică. Teresa nu are nicio vină că 
dumneavoastră profesaţi o credinţă care duce la rug. 

— Ştiu foarte bine că acum două zile a sosit un grup de 
gasconi. Onorabilul Hugues des Arcis ştie că gasconii lui vor 


putea să se caţere pe aceste stânci şi să ajungă până la castel. 
Bunul Pèire Rotger de Mirapoix crede că este imposibil, dar eu îl 
cunosc bine pe mareşalul nobilimii: este un soldat căpos care nu 
se va da îndărăt până când nu va distruge fortăreaţa Montsegur. 

— Atunci, dacă ştiţi, de ce vă încăpăţânaţi să muriţi? strigă 
Juliân. 

— Lasă-ne singuri! porunci doña Maria. Nu mă obosi şi 
permite-mi să vorbesc cu fiul meu şi să îmi iau adio de la el, căci 
va fi ultima dată că ne vedem în această viaţă. 

Julián, abătut, se aşeză pe o stâncă la o oarecare distanţă de 
ei. 

Doña Maria îşi aţinti ochii de culoarea mierii în ochii negri ai 
lui Fernando, încercând să citească emoţiile şi sentimentele 
fiului său. 

— Te iubesc, ţi-o spun în cazul că ai fost vreodată asaltat de 
îndoieli. Ştiu că nu am fost mama pe care ţi-o doreai, nici cea 
care mi-ar fi plăcut să fiu. Nu mă voi scuza enumerându-ţi 
motivele care nu mă conving nici pe mine. Sunt o fiinţă 
imperfectă; acest înveliş trupesc a încercat să îmi corupă 
sufletul, dar din fericire mă voi desprinde curând de el. 

— Mamă...! 

— Taci şi ascultă-mă, Fernando, nu avem timp şi sunt multe 
cele pe care trebuie să ţi le spun. lată-l aici pe fratele tău vitreg 
Julián, care este slab de înger şi sperios, şi pe care am încercat 
să îl conving să îmbrăţişeze adevărata credinţă, dar n-am reuşit 
decât să-l fac să trăiască frământându-se sufleteşte. Chiar şi 
aşa, mă încred în el, poartă sângele tău, sângele neamului 
Ainsa, şi de aceea nu ne va trăda niciodată. Acum câteva luni, 
dat fiind că ştie să scrie şi să citească, i-am cerut să nu îngăduie 
ca nepoţii noştri şi nepoţii acestora şi strănepoţii lor să uite ce s- 
a întâmplat aici. Vreau să scrie o cronică în care să povestească 
totul, răutatea Marii Desfrânate, cum nu poate ea suporta să 
existe creştini care să trăiască conform învățăturilor lui Isus, aşa 
cum facem noi, care împărţim tot ce posedăm cu cei care nu au 
nimic, care îi ajutăm pe cei aflaţi în nevoie. Ea, Marea 
Desfrânată, trăieşte îmbrăcată în veşminte incrustate cu aur şi 
argint, înconjurată de servitori şi de bogăţie, departe de săraci şi 
de bolnavi, slujindu-l pe Diavol, pentru că e una cu el. 

— Mamă, huliţi! 


— Nu hulesc, Fernando, iar tu iar tu, fiul meu, ştii prea bine. 
Tu cunoşti avariţia Bisericii pe care noi o numim Marea 
Desfrânată. Tu şi cei care sunt ca tine i-aţi văzut fărădelegile; nu 
îţi voi cere să accepţi aici şi acum, dar ştiu cum eşti, ştiu că eşti 
bun, că eşti gata să mori pentru cei slabi, să te sacrifici pentru 
nevoiaşi, să îţi dai viaţa pentru Dumnezeu, fără să aştepţi nimic 
în schimb. Ascultă: Juliân va scrie această cronică şi va relata că 
am avut în persoana dofei Blanca de Castilia!” o adversară 
fanatică şi puternică; fără ea, Franţa nu ar exista, iar Raimond 
şi-ar păstra comitatul de Toulouse. 

— Dona Blanca a fost generoasă cu conții de Toulouse şi de 
Foix; la intervenţia ei, regele nu i-a pedepsit atât de sever pe 
cât ar fi meritat, spuse, pe bună dreptate, Fernando. 

— Nu fi naiv! Doña Blanca este cel mai bun guvernant al 
Franţei. Fără ea, fiul ei nu ar fi nimic. Dacă regele Ludovic s-a 
arătat milostiv, nu a făcut-o decât pentru că a ascultat de sfatul 
mamei sale. Doña Blanca nu va tolera ca acest ţinut să 
sărăcească şi mai mult din pricina războiului pentru că foarte 
curând va aparţine pe de-a-ntregul Coroanei. Când va cădea 
Montségur, ţara noastră va fi murit. 

— Credeţi că Raimond nu va veni în ajutorul fortăreței 
Montségur? 

— Nu, nu o va face. Contele ne va lăsa de izbelişte. După cum 
bine ştii, sora ta Marian trăieşte la curtea lui Raimond, deoarece 
soţul ei, Bertrand d'Amis, ocupă un loc de vază pe lângă conte. 
Ea face să îmi parvină ştiri sigure despre ceea ce putem să ne 
aşteptăm la Montségur. La conciliul de la Béziers, toată hoarda 
Marii Desfrânate a luat hotărârea de a zdrobi fortăreaţa 
Montségur. Aici se află oamenii care au pus capăt vieţii odioşilor 
inchizitori Etienne de Saint-Thibery şi Guilhem Arnold, astfel că 
Montségur este ultimul bastion al adevăraţilor creştini. Va fi 
pace doar când castelul va fi distrus de flăcări. 

— Şi o spuneţi aşa! 

— Dacă sunt creştină nu înseamnă că sunt şi proastă şi că nu 
înţeleg regulile de pe tabla de şah a politicii. Am cunoscut-o pe 
doña Blanca şi te asigur că simt o adevărată admiraţie pentru 
ea; şi eu aş fi făcut acelaşi lucru dacă destinul m-ar fi pus în 
locul ei. 


1% Blanca de Castilia (1188-1252), regină a Franţei. Soţia regelui Ludovic al 
VIII-lea şi mamă a lui Ludovic al IX-lea, numit şi Ludovic cel Sfânt (n.tr.) 


— Cu toate acestea, după asasinarea inchizitorilor la 
Avinhonet, oamenii din ţară au pus din nou mâna pe arme..., 
observă cu timiditate Fernando, impresionat de lecţia de politică 
pe care i-o ţinea mama sa în acele ciudate împrejurări. 

— O furtună într-un pahar cu apă. Familia Saint-Gilles? este 
terminată, Raimond o ştie şi, în consecinţă, nu îl va înfrunta din 
nou pe regele Franţei. Coroana şi Biserica l-au biruit. Inaintea 
lui, Rotger Bernat de Foix a acceptat această situaţie, de aceea 
a semnat pacea cu francezii. Fără el, Raimond nu reprezintă 
nimic şi de aceea a trebuit să calce pe urmele lui. Dar Biserica 
nu iartă, astfel că Montségur va plăti pentru inchizitorii ucişi la 
Avinhonet. Dacă nu ar face-o, oamenii de aici ar fi tentaţi să îi 
spintece în continuare pe călugări; de aceea la Beziers s-a luat 
hotărârea de a distruge fortăreaţa Montségur. 

— Şi apoi? întrebă Fernando cu nelinişte. 

— Apoi, trubadurii vor proslăvi sacrificiul nostru şi cronica lui 
Juliân îi va ajuta pe nepoţii noştri să afle adevărul şi să nu uite 
că pe inteligenţa şi fanatismul unei regine s-a dezvoltat o 
monarhie care a pus capăt libertăţilor din ţara noastră. 

— Mergeţi după Teresa, eu vă voi scoate de aici, o imploră 
Fernando cu disperare. 

— Tu ştii că nu o voi face, mă crezi în stare să fug? Atât de 
puţin mă preţuieşti? 

— Teresa nu e decât o copilă, o veţi condamna la moarte pe 
sora mea? 

Doña Maria oftă impacientată. Simţea durerea lui Fernando, 
îngrijorat de moarte, incapabil să vadă adevărul, acel adevăr pe 
care ea îl îmbrăţişase cu bucurie ştiind că trupul este cel mai rău 
coşmar, mantia de care trebuie să te desprinzi ca să te prefaci 
în substanţă şi să-l întâlneşti, în sfârşit, pe Dumnezeu. 

— Fernando, fiule, în grâu există coajă şi grăunţe, iar trupul 
este doar o coajă. Teresa nu va muri, doar... 

Fernando o întrerupse furios îndepărtându-şi mâinile dintr-ale 
ei, fără să fie tulburat de durerea ce se citea în ochii mamei 
sale. Amândoi sufereau: fiul se gândea că e condamnat să nu se 
înţeleagă cu mama sa, iar mama îşi reproşa că nu e în stare să-l 
facă pe fiul său să înţeleagă adevărul. 

— Mamă, Teresa nu merită să moară pe rug; aduceţi-mi-o sau 
voi urca eu după ea, chiar de ar fi să îmi pierd astfel viaţa. 


2 Conţi de Saint-Gilles, alt titlu nobiliar al conților de Toulouse. (n.tr.) 


Doña Maria îl asculta ştiind că va duce la îndeplinire ceea ce 
tocmai îi spusese. Dar ea nu voia să-l vadă mort pe Fernando; în 
sinea ei, în ciuda convingerilor sale, dorea ca fiul ei să trăiască. 
El trebuia să îndeplinească o misiune şi era prea devreme ca să 
se întoarcă în patria cerească. 

— Îţi dau cuvântul meu că voi reuşi să fac în aşa fel încât 
Teresa să părăsească fortăreaţa Montségur. Nu o voi sili, dar i-o 
voi cere pentru că aşa doreşti tu. 

— Vă cer mai mult, mamă, vă cer să o obligaţi să părăsească 
acest munte. Nu vă voi ierta dacă nu veţi salva viaţa surorii 
mele. 

Se priviră în tăcere, incapabili să exprime cu voce tare 
durerea, dragostea şi admiraţia pe care le simțeau unul pentru 
celălalt. Doña Maria apucă din nou mâinile fiului său şi le duse la 
chipul ei, sărutându-i vârful degetelor. 

— Vreau să mor şi să mă întorc la fiinţa mea cerească, dar nu 
mă voi odihni liniştită dacă ştiu că mă urăşti, astfel că voi face 
imposibilul ca să o conving pe Teresa. lţi dau cuvântul meu, tu 
ştii cât valorează. Te rog doar să nu mă învinuieşti dacă Teresa 
nu va accepta ordinul pe care va trebui să i-l dau. 

— Vreau să o aduci chiar mâine; porunciţi-i păstorului de 
capre ca mâine pe înserat să ne conducă din nou aici. 

— Aceasta nu ţi-o pot făgădui. Vă va căuta atunci când nu va 
fi nici o primejdie, mâine, poimâine, vei afla; până când se va 
întâmpla aceasta, ai încredere în mine. 

— Am cuvântul dumneavoastră? insistă Fernando. 

— Da, ai cuvântul unei bune creştine. 

— Tatăl meu... tatăl meu mi-a cerut să îl salutaţi în numele 
său pe seniorul De Perelha; ştiţi că are, totuşi, pentru el o mare 
stimă. 

— O voi face. Este un om curajos care ştie că trebuie să 
moară, la fel ca şi soţia sa, Corba de Lantar, şi iubitele lor fiice. 

— Mi-a cerut să îi transmit rugămintea de a avea grijă de voi, 
dar nu ştiu cum o voi putea face... 

— l-o voi spune eu însămi, deşi nu este nevoie, dat fiind că 
familia Perelha mă onorează cu afecțiunea şi prietenia ei. Nu 
puţine au fost ocaziile în care mi-a acordat protecţia ei ca să mă 
pot întoarce pe pământurile tatălui tău de la Ainsa. 

— Pe pământurile dumneavoastră, doamnă, îi aminti 
Fernando. 


— Nu am nimic şi nu vreau să am nimic, aşa am hotărât cu 
multă vreme în urmă; regret doar răul pe care vi l-am pricinuit 
tatălui tău şi ţie şi nepriceperea mea, nefiind în stare să vă fac 
să îmbrăţişaţi adevărata credinţă. 

— Hristos vă va judeca, doamnă. 

— Hristos? 

— Domnul Nostru, Dumnezeu. 

— Fiule, cât de mult aş dori să îţi vorbesc despre Isus! Te 
consideri creştin şi cu toate acestea îţi mânjeşti sufletul cu 
ritualuri care nu au nimic de-a face cu învățătorul. Ziua cea mai 
fericită din viaţa mea a fost aceea în care am primit 
consolamentum-ul?!, adevăratul botez spiritual, singurul 
sacrament care permite salvarea sufletului. Când episcopul şi-a 
aşezat mâinile... 

— Tăceţi, vă rog! Nu vreau să ştiu nimic despre erezia 
voastră. 

— Ei sunt ereticii, ei sunt cei care s-au îndepărtat de 
adevărata cale. Aminteşte-ţi că Domnul a spus că „loan a 
botezat cu apă, dar voi veţi fi botezați cu Duhul Sfânt”. 

— Ajunge, mamă, nu avem timp pentru discuţii teologice! 

Doña Maria rămase tăcută strângând cu tărie mâinile fiului 
său; apoi, fără ca acesta să se aştepte, îl îmbrăţişă şi izbucni în 
plâns. 

Fernando tresări. Niciodată nu o văzuse pe mama sa vărsând 
lacrimi, chiar auzise în casa cea mare de la Aínsa că doña Maria 
nu a lăsat să-i scape nici măcar un geamăt când şi-a adus copiii 
pe lume. 

— Mamă, iertaţi-mi grosolănia, se scuză Fernando. 

— Tu să-mi scuzi lacrimile, fiul meu, dar îmi este mai greu 
decât mi-am închipuit vreodată să îmi iau adio de la tine. 
Trebuie să afli cât de mult te-am iubit, deşi ştiu că nu ai simţit 
această iubire. lartă-mă, dacă poţi... 

— Nu îmi cereţi iertare, eu eu vă iubesc, doamnă; vă admir 
credinţa şi integritatea, vă invidiez pentru că nu şovăiţi... 


21 În latină, la catari, „botezul spiritului”, ritual de iniţiere şi purificare ce îi 
obliga pe credincioşii catari să ducă o viaţă castă şi austeră, făcându-i demni 
de titlul de perfecţi. Simplii credincioşi se supuneau acestui ritual înainte de a 
muri. Pentru a-şi elibera sufletul, mulţi recurgeau după aceea la sinucidere. 
(n.tr.) 


— Viaţa nu-ţi permite să faci cale întoarsă, spuse doña Maria 
ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii fără să-i dea drumul fiului 
său. 

— Ce doriţi să fac? o întrebă Fernando. 

— Ultima mea dorinţă este să îi transmiţi tatălui tău că l-am 
iubit întotdeauna şi că regret toate necazurile pe care i le-am 
pricinuit. Nu am fost nici soţia pe care şi-o dorea, nici aceea pe 
care o merita, dar acest lucru nu îl mai putem schimba. Vreau 
doar ca într-o zi nepoţii noştri să ştie ce s-a întâmplat aici: să 
ştie că am fost buni creştini, hotărâți să trăim aşa cum a spus 
învățătorul şi că ne-am văzut implicaţi într-o luptă pentru 
putere, la care râvneau şi unii, şi alţii. Păcatul nostru a fost acela 
de a fi devenit oglinda în care Biserica nu suportă să se 
privească pentru că la noi vede umilinţă şi puritate acolo unde 
la ea există doar avariţie şi corupţie. Nu, nu îţi face griji, nu voi 
începe o discuţie teologică, dar promite-mi că vei avea grijă ca 
Julián să scrie cronica pe care i-am comandat-o. Promite-mi, de 
asemenea, că, atunci când va fi gata, i-o vei înmâna surorii tale 
Marian pentru ca ea să fie aceea care prin fiii săi să îşi ia 
răspunderea de a menţine vie amintirea celor întâmplate la 
Montsegur. Tu eşti un călugăr-soldat, Marta este prea devotată 
Bisericii, Teresa mă rog, doar Marian poate face ceea ce îi cer; 
ea este o credente, iar soţul ei, de asemenea. Ea este cea 
indicată pentru... 

— Nu vă justificaţi, mamă, aveţi dreptate. Vă dau cuvântul 
meu că voi îndeplini ultima voastră dorinţă. 

Fernando o strânse pe mama sa în braţe şi ea nu-şi putu 
reţine lacrimile. A fost recunoscătoare că umbrele nopţii i-au 
împiedicat pe Juliân şi pe păstorul de capre să o vadă atât de 
emoţionată. 

— i-o voi trimite pe Teresa de îndată ce se va putea. 

— Ştiu că o veţi face. 

Mama şi fiul se îmbrăţişară din nou încă o dată înainte ca 
doña Maria să dispară de parcă ar fi fost un vis. 

Fernando îl văzu pe Juliân care, sprijinit de o stâncă, plângea 
şi el. Păstorul de capre, la mică distanţă, părea absorbit de 
ascultarea zgomotelor nopţii. 

Cei trei bărbaţi o porniră pe drumul de întoarcere fără să 
schimbe între ei vreo vorbă. Fernando simţea povara emoţiei la 
întâlnirea cu mama sa şi şi-a jurat că nu va participa la cucerirea 


fortăreței Montségur. Nu ar fi în stare să se afle în rândurile 
celor care ar omori-o pe doña Maria, oricât de mult ar insista ea 
că trupul este doar coaja grâului, iar sufletul, grăunţele. El 
simţea că trupul acela energic era mama sa şi nu ar suporta ca 
altcineva să o facă să sufere. 

Păstorul de capre i-a îndemnat să meargă mai repede. 
Întâlnirea cu doña Maria fusese mai lungă decât era prevăzut şi 
zorile îi puteau surprinde sosind în tabără. 

Fernando şi Julián se despărţiră şi o porniră fiecare în direcţia 
cortului său. Nu rostiseră nicio vorbă în timpul drumului. Vor 
vorbi atunci când amândoi îşi vor fi stăpânit emoţiile. 


7 

Hugues des Arcis îşi freca mâinile ca să alunge frigul 
dimineţii. Şeful gasconilor îi trimisese vorbă cerând să fie primit. 

Mareşalul nobilimii din Carcassonne convocase imediat statul 
său major, precum şi pe arhiepiscopul de Narbonne şi pe 
episcopul de Albi, a cărui vocaţie bisericească era mai mică 
decât cea de soldat. Cei şase cavaleri templieri au fost şi ei 
invitaţi să participe la reuniune. 

— Ei, bine, spuneţi-ne, pe unde veţi urca? îl întrebă şeful 
nobilimii din Carcassonne pe comandantul şef al gasconilor, un 
bărbat scund cu înfăţişare vânjoasă, cu mâini mari şi ochi de 
animal de pradă. 

— Oamenii mei şi cu mine am examinat terenul, nu e uşor 
ceea ce doriţi de la noi. 

— Dacă ar fi uşor, nu v-aţi afla aici, răspunse sec mareşalul 
nobilimii. Ceea ce veţi câştiga, dacă îndepliniţi misiunea, este 
mult, astfel că nu e nevoie să pierdem timpul discutând despre 
dificultăţile acestei sarcini; ceea ce vreau să ştiu este cum şi 
când veţi acţiona. 

— Credem că este cu putinţă să cucerim punctul cel mai înalt, 
ceea ce numiţi Le Roc de la Tour. Prea Sfinţia Sa domnul 
episcop de Albi - gasconul îl arătă cu degetul arătător - are 
nevoie de acest bastion ca să îşi plaseze maşinăriile de război şi 
îl va avea. 

— Şi pe unde veţi urca? 

— Pe la răsărit. Este singurul mod de a atinge acea parte a 
stâncii ascuţite; de pe drumul dinspre apus am fi o pradă uşoară 
pentru cei din Montsegur. 

Mareşalul nobilimii ştia că acela era un perete abrupt, care se 
dovedise a fi imposibil de escaladat pentru oamenii săi cei mai 
deprinşi cu muntele, dar dacă gasconii dădeau asigurări că o 
puteau face, va trebui să aştepte să vadă rezultatul. 

— Când o veţi face? 

— La noapte, îl asigură gasconul, dar depinde de cineva. De 
aceea am cerut să vă văd. Am nevoie de o pungă doldora de 
monede pentru o persoană care ne va călăuzi printre stâncile 
ascuţite. 

— Un trădător printre eretici! exclamă entuziasmat episcopul 
de Narbonne. 


22 În franceză, Stânca Turnului. (n.tr.) 


— Voi îl numiţi trădător, răspunse alpinistul, dar este un om 
ca mine, care cunoaşte bine aceste meleaguri şi căruia îi e 
totuna cui şi cum se roagă cineva. 

Rămaseră tăcuţi, stânjeniţi de cuvintele şefului alpiniştilor. 

— Este un om care năzuieşte să trăiască bine, doar atât, îi 
asigură gasconul cu duritate şi cu o intonaţie sfidătoare. Bine, 
voi hotărâți. Cei din Montségur nu îşi vor imagina niciodată că 
ne vom apropia prin locul acela; este un bastion aflat la o 
distanţă destul de mare de castel, o sinucidere, în afară de cazul 
în care ştii cum să ajungi până acolo. Şi există un om care ştie 
cum să o facă. 

— Cine este? vru să ştie Hugues des Arcis. Aduceţi-l aici. 

— Ah, ce lucruri cereţi! Este imposibil, nu va accepta să 
vorbească cu dumneavoastră, nu are încredere, râse gasconul. 
Tratează cu mine din motive familiale, dar nu o va face cu 
francezii, nu are nicio consideraţie pentru voi. 

Hugues des Arcis îşi drese iritat glasul la auzul vorbelor 
insolente ale alpinistului. L-ar putea obliga să dezvăluie numele 
trădătorului dacă l-ar supune caznelor, dar atunci gasconii ar 
refuza să participe la orice acţiune. Luă o hotărâre, chiar fără să 
i-o comunice imediat şefului gasconilor. 

— Plecaţi, vă voi trimite vorbă să veniţi altă dată. 

Gasconul ieşi din cort sigur că mareşalul nobilimii din 
Carcassonne, omul care îl reprezenta pe regele Ludovic, nu va 
avea încotro şi va trebui să cedeze la cererile sale. Cunoştea 
bine natura nobililor ca să ştie că mai-marele acestora îi va 
trimite vorbă împreună cu o pungă mare plină cu monede. 


Fray Pèire îl privea pe Julián bând licoarea preparată de 
medicul templier. Tăcerea lui era un evident reproş, pentru că 
bunul călugăr considera că medicul mareşalului nobilimii ştia 
mult mai multe decât un templier care îşi petrecuse viaţa 
luptând împotriva sarazinilor? dincolo de mări. Chiar şi aşa, 
recunoştea faptul că Juliân era liniştit în timpul nopţii şi nu mai 
suferea de acele convulsii care îi făceau pe toţi să se teamă 
pentru viaţa lui. 


3 Nume pe care îl dădeau creştinii, în Evul Mediu, musulmanilor din Europa şi 
din Africa. (n.tr.) 


Dominicanul era în continuare taciturn, într-adevăr, dar se 
plângea mai puţin de dureri de stomac şi în obrajii săi scofâlciţi 
revenise puţină culoare. 

Julián rupse tăcerea, întrebându-l pe fray Pèire de zvonurile 
care circulau prin tabără, în privinţa cărora se fălea întotdeauna 
că e bine informat. 

— Mai nimic, în afară de faptul că gasconii vor pleca la noapte 
ca să încerce să se apropie de platforma de pe creasta dinspre 
răsărit, cea care dă în spatele castelului. După cum se pare, 
printre eretici există un trădător dispus să îi ducă pe un drum 
secret. 

— Un trădător? Nu-mi vine să cred..., şopti călugărul. 

— Sunt mai răi decât câinii şi printre ei se află şi hrăpăreţi, 
conchise fray Pèire. 

Julián nu vru să-l contrazică, dar îi venea greu să creadă că 
printre cei care trăiau ca vai de lume la Montségur aşteptându-şi 
moartea s-ar fi aflat trădători. Se gândi la doña Maria şi la 
micuța Teresa şi nu-şi putu stăpâni un fior. 

— larăşi! se lamentă fray Pèire. Îl voi chema pe medicul 
mareşalului nobilimii; aveţi din nou convulsii, ierburile acelea ale 
templierului nu sunt bune de nimic 

— Nu vă agitaţi, frate, pentru că mă simt bine, îl imploră 
Juliân, a fost doar un spasm. 

— Ar trebui să vă vadă medicul... 

— Vă spun că mă simt bine, nu vă faceţi griji. Spuneţi-mi ce 
aţi mai aflat... 

— Încă ceva... seniorul Des Arcis se arată nerăbdător, regele 
Ludovic a trimis acum două zile un emisar ca să afle care e 
situaţia. Mareşalul nobilimii speră să îi poată da veşti bune, în 
cazul în care gasconii îşi duc la îndeplinire promisiunea. 

— Şi cine este trădătorul? întrebă Julián simțind o undă de 
roşeaţă coborându-i de pe frunte pe bărbie. 

— Nimeni nu ştie, doar şeful gasconilor. Se zice că e o rudă a 
acestuia care s-a însurat cu o femeie din această zonă şi care 
cunoaşte bine coclaurii acestor munţi. În orice caz, va fi bine 
plătit. Un paj i-a înmânat gasconului o pungă foarte plină. 

Julián căscă dându-i de înţeles călugărului Pèire că e obosit; 
apoi se aşeză pe patul de campanie. 

— Doriţi să spunem rozariul? îi propuse bunul fray Pèire. 


— Vă mulţumesc, dar eu m-am rugat deja înainte de venirea 
voastră. Prefer să mă rog singur înainte de a încerca să adorm. 

— Atunci, vă las. Dacă aveţi nevoie de ceva... 

— Vă mulţumesc, frate. 

De abia ieşise fray Pèire din cort că intră Fernando, făcându-l 
pe Juliân să tresară. 

— Cum vă simţiţi? vru să ştie Fernando. 

— Mâhnit de ştirea pe care mi-a dat-o fray Pèire. Ştiaţi că e un 
trădător la Montségur? 

— La Montsegur, nu; aici, aproape de noi, un om de prin 
partea locului, după cum se pare, rudă a şefului alpiniştilor. 

Cei doi fraţi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe, fiecare 
cufundat în propriile sale gânduri. 

— Ce vom face? întrebă Julián. 

— Să facem ceva? Noi? Nu vă înţeleg, Juliân... 

— Mama voastră se află acolo, sus, iar... 

— Mama mea a ales. 

Rămaseră din nou tăcuţi, fiecare gândindu-se la doña Maria. 

— Nu mai ştiu nimic despre păstorul de capre, spuse Julián. 

— Mama se va ţine de cuvânt şi ne va înştiinţa cum şi de 
unde să o luăm pe sora mea Teresa. 

— Şi dacă nu va putea... 

— Mama mea? Nu o cunoaşteţi! Va putea, chiar dacă pentru 
aceasta ar trebui să ţină piept singură întregii armate a 
mareşalului nobilimii. 

— Într-adevăr, e în stare de aşa ceva, acceptă Juliân. 

— Am venit să vă spun că nu voi fi aici pentru multă vreme. 
De îndată ce o voi vedea pe sora mea, voi pleca, de fapt vom 
pleca cu toţii. 

— Veţi pleca cu fraţii voştri? 

— Da, l-am convins pe mareşalul nobilimii că nu îi suntem de 
folos, deoarece se bizuie pe iscusinţa episcopului de Albi în 
privinţa maşinăriilor de război. De altfel, e nevoie de noi la 
comanderia noastră. În curând, ne vom întoarce în Orient. 

— Vouă, templierilor, nu vă place să luptaţi împotriva 
ereticilor, spuse Julián pe un ton sentenţios. 

— Sunt creştini ca şi noi, Julián, ei îşi spun Buni Creştini şi 
uneori mă gândesc că au dreptate, că de fapt aşa şi sunt. Care 
este păcatul lor? Trăiesc în sărăcie dând exemplu în acest sens, 


îi ajută pe nevoiaşi, îi vindecă pe bolnavi, îi adăpostesc pe 
orfani... 

— Dar nu cred în Domnul Nostru, protestă călugărul. 

— Ba da, cred în el, doar că într-un mod diferit. Urăsc Crucea 
pentru că este simbolul suferinţei, ei spun că Isus nu aparţine 
lumii vizibile, ei cred că există un Dumnezeu bun şi un altul rău. 
Cum altfel poţi înţelege că există atâtea fărădelegi şi suferinţe? 
Cum se explică faptul că, dacă Dumnezeu a creat totul, a creat 
şi răul sau măcar îl îngăduie? Ce are de-a face Dumnezeu cu 
moartea atâtor nevinovaţi? Diavolul există şi are o putere 
imensă; noi numim Răul într-un fel, ei, în alt fel. Diferenţele nici 
nu sunt atât de mari. 

— Dar, ce spuneţi! Acum, comiteţi un sacrilegiu! 

— Bunul meu dominican! Uneori uit că aparţineţi ordinului 
însărcinat cu combaterea ereziei şi că sunteţi grefier al 
Inchiziției. Dumneavoastră veţi fi cel care îi va trimite să fie arşi 
pe rug pe toţi cei care se adăpostesc la Montsegur. 

— Tăceţi! Nu mă înnebuniţi, Fernando! Ştiţi bine cât sufăr 
pentru toate acestea! Diavolul îmi chinuie sufletul. 

— Nu Diavolul este cel care vă chinuie, ci conştiinţa voastră, 
incapabilă să distingă ce este bine de ce este rău; iar voi ştiţi ca 
şi mine că oamenii aceia nu fac niciun rău, că sunt nevinovaţi... 

— Nu sunt! S-au răzvrătit împotriva Sfintei noastre Maici, 
Biserica. 

— S-au răzvrătit împotriva corupţiei Sfintei noastre Maici, 
împotriva clericilor amorali, împotriva fastului exagerat al 
episcopilor 

— Veţi fi acuzat de erezie! 

— Cine mă va acuza? Dumneavoastră? 

— Eu? Ştiţi că nu aş face niciodată un asemenea lucru, 
sunteţi... sunteţi fratele meu vitreg. 

— Eu cred, Juliân, că nu aţi face-o pentru că sunteţi un om 
bun. 

— Vă rog să nu spuneţi nimănui ceea ce tocmai mi-aţi spus 
mie, îl imploră călugărul; aţi fi acuzat de erezie. 

— Nu voi spune. Sunt călugăr, nu discut, dau ascultare la tot 
ce spune şi porunceşte Sfânta noastră Maică, Biserica, şi lupt 
riscându-mi viaţa împotriva sarazinilor, dar uneori... uneori las 
să îmi ţâşnească gândurile şi, atunci, acolo unde înainte erau 
doar certitudini, găsesc îndoieli pe care nici măcar nu 


îndrăznesc să i le expun confesorului meu. Dar dumneavoastră, 
da, Juliân, chiar ştiind că sunteţi dominican, un păzitor al 
adevăratei credințe. Acum aş vrea să vorbesc cu 
dumneavoastră despre cronica aceea pe care o scrieţi; cum veţi 
face să îi parvină surorii mele Marian? 

— Nu ştiu. Mama dumneavoastră mi-a încredinţat o misiune 
peste măsură de grea, sper ca ea să fie cea care mă va căuta. 

— Ce vom face cu Teresa? 

— Ce vom face? Eu sunt călugăr, nu pot să o ţin la mine. lar 
eu sunt un călugăr-soldat, nici eu nu o pot duce la comanderie... 
Aţi putea să o trimiteţi lângă sora mea Marian, la curtea contelui 
Raimond? 

— Ar fi mai bine pentru ea să stea alături de tatăl şi de sora 
voastră Marta, la Ainsa... 

— Ar fi greu pentru ea să se întoarcă la Ainsa. Mai devreme 
sau mai târziu, Inchiziția îşi va întinde ghearele asupra ei. 
Ghearele voastre, Juliân... Nu, nu mă priviţi aşa. La Ainsa, toţi 
ştiu că Teresa e cu mama mea la Montségur şi că amândouă 
sunt eretice. Nu vor avea îndurare pentru biata copilă, astfel că 
singurul loc unde poate găsi ocrotire este la sora mea Marian. 
Cumnatul meu Bertrand d'Amis este cavaler principal la curtea 
contelui Raimond. Vă rog să o trimiteţi acolo. 

— Dar, cum o voi putea face? se lamenta Juliân. 

— Trebuie să existe cineva în care să vă încredeţi. 

— Nu, nu mă încred în nimeni. Mi-e de-ajuns să fac tot ce îmi 
stă în puteri ca să nu se afle că am relaţii cu ereticii. 

— Ne vom gândi la ceva, voi mai fi aici două sau trei zile. 

Fernando ieşi din cort lăsându-l pe Juliân înspăimântat la 
gândul că va trebui să se ocupe de Teresa. Templierul nu avea 
altă opţiune decât să-i încredinţeze fratelui său această 
responsabilitate: chiar dacă îl considera slab de înger, nu se 
îndoia de loialitatea acestuia faţă de casa de Ainsa căreia îi 
aparţinea, dat fiind că avea acelaşi tată ca şi el. 

Cu un pas hotărât se îndreptă spre cortul său şi începu să se 
roage la Dumnezeu să nu-i abandoneze. 

Julián, căzut în genunchi lângă patul său de campanie, îi cerea 
Atotputernicului aceeaşi favoare. 


8 

Luna nu a apărut în noaptea aceea. Tabăra se afla cufundată 
într-o ciudată linişte, sfâşiată doar de şuierul vântului îngheţat, 
care îl neliniştea pe mareşalul nobilimii, Hugues des Arcis, în 
vreme ce aştepta în cortul său veşti despre incursiunea pe care 
o iniţiaseră gasconii cu o oră mai devreme. 

Mareşalul nobilimii umbla nervos, aşteptând veşti. Se gândea 
că Dumnezeu este de partea sa şi că, pus să aleagă între viaţa 
ereticilor şi cea a fiilor săi credincioşi, nu ar avea îndoieli. El, 
însă, le avea: ştia că fortăreaţa Montsegur părea de necucerit şi 
că seniorul ei, Raimond de Perelha, şi comandantul garnizoanei, 
Pèire Rotger de Mirapoix, dovediseră curaj şi inteligenţă în 
timpul lunilor de asediu. 

La Montségur, trăiau mai mult de patru sute de persoane, 
soldaţi, perfecţi, credentes, servitori şi alte familii înrudite cu 
seniorul De Perelha. 

Pe mai multe platforme atârnate de versantul muntelui se 
vedeau case minuscule şi cabane unde oamenii locurilor dădeau 
asigurări că se află majoritatea perfecţilor rugându-se şi 
ajutându-i pe toţi cei care căpătaseră refugiu la castel. 
Mareşalul nobilimii se gândi că, dacă Dumnezeu se dovedea a fi 
de partea lui, foarte curând Montségur va înceta să mai existe, 
iar comitatul de Toulouse nu va mai fi o problemă pentru bunul 
rege Ludovic. 

În vreme ce mareşalul nobilimii aştepta, gasconii porniră 
marşul călăuziţi de un bărbat asemenea lor. Vorbeau aceeaşi 
limbă deoarece omul plecase din Gasconia, dar nu simţise 
niciodată că aparţine acestor meleaguri, pe care acum se 
grăbea să le trădeze pentru o pungă doldora de monede care îl 
vor ajuta să se întoarcă acasă, luând-o cu el pe zvăpăiata lui 
soţie şi pe cei trei copii ai lor, cu toate că aceasta îl asigurase că 
nimeni şi nimic nu o va urni de pe pământul ei. De data aceasta 
nu-şi făcea griji pentru îndărătnicia soţiei sale, era sigur că 
aceasta îşi va lăsa deoparte orgoliul de îndată ce va cădea 
Montségur, iar el va face să zornăie dinaintea ochilor ei punga 
trimisă de mareşalul nobilimii. 

Frigul îi îngheţa mâinile şi făcea dificilă ascensiunea. Alpiniştii 
păstrau o tăcere mormântală, ştiind că, dacă ar fi descoperiţi de 
oamenii care apărau bastioanele din apropierea castelului, 
moartea lor ar fi sigură. Trebuiau să evite desprinderile de pietre 


care i-ar putea trăda, în vreme ce simțeau că le trosneşte 
spinarea sub greutatea armelor. 

De-abia vedeau unde puneau piciorul şi se temeau să nu se 
prăbuşească de pe stânci. Dar plata era bună; în plus, după cum 
le promiseseră oamenii Bisericii, ajutorul dat pentru înfrângerea 
acelor eretici care se ascundeau la Montségur le va aduce o 
mare recompensă în ceruri în ziua când vor muri. 

Nu ştiau de cât timp urcau, dar aveau deja mâinile jupuite şi o 
durere ascuţită în fiecare dintre muşchii trupului. Erau siguri că 
la bastion îi aştepta confruntarea cu nişte soldaţi de temut., 

In cele din urmă, Dumnezeu a fost de partea lor, îşi spuseră 
ei, pentru că şi-au surprins duşmanii dormind şi, înainte ca 
aceştia să-şi fi dat seama, i-au azvârlit în gol şi au pus mâna pe 
bastion. Şeful gasconilor şi trădătorul se bătură pe umeri, 
mulţumindu-şi unul celuilalt. Fusese mai uşor decât s-au 
aşteptat. Nu îi mai dureau mâinile, chiar dacă îşi lăsaseră pielea 
printre stânci, nici nu mai simțeau împunsături în şale; acum îşi 
savurau victoria şi cei mai zgârciţi se gândeau că ar fi trebuit 
poate să-i ceară mareşalului nobilimii o plată şi mai mare pentru 
acea spectaculoasă fapta vitejească. 

Unii dintre oameni, călăuziţi de trădător, se întoarseră în 
tabără să dea vestea cea bună. 

Hugues des Arcis bea o cupă de vin călduţ când un soldat 
ceru permisiunea să anunţe sosirea alpiniştilor. După ce ascultă 
ce i-au spus, şopti o rugăciune în linişte, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu pentru că fusese de partea sa. 

Vestea circulă iute prin tabără: gasconii puseseră stăpânire 
pe Le Roc de la Tour, la mai puţin de o sută de metri de castel; 
de la această înălţime, aproape că puteau vedea chipurile celor 
refugiaţi la Montsegur. 

Ocupanţii, mândri de fapta lor vitejească, unii chiar mai mult 
decât uimiţi de ceea ce fuseseră în stare să realizeze, comentau 
râzând că, dacă noaptea nu ar fi ascuns pericolele escaladării, 
nu şi-ar fi pus viaţa în joc în felul acela. 

Mareşalul nobilimii îi chemă la sfat pe nobilii săi şi trimise 
răspuns la curtea regală ca să anunţe noutatea. Pentru prima 
dată de când a început asediul, nu s-a mai îndoit deloc de faptul 
că în curând, foarte curând, va cădea fortăreaţa Montsegur. 

Hugues des Arcis recunoştea că mulţi dintre oamenii săi erau 
sătui să mai stea acolo. Erau din ţară şi, deşi datorau Coroanei 


prestarea serviciului militar, aproape că nu doreau ca acel 
bastion în care se refugiau Bunii Creştini să fie luat cu forţa. 
Astfel că mulţi dintre ei aşteptau nerăbdători să treacă timpul în 
slujba regelui ca să părăsească armata aceea pe care nu o 
simțeau ca aparţinându-le. 

Mulţi aveau rude la Montségur, unii chiar comunicau cu 
acestea. Nu voiau să-l trădeze pe rege, dar nici să se trădeze pe 
ei înşişi. 

Lovitura care li se dăduse putea fi mortală. Raimond de 
Perelha şi Pèire Rotger de Mirapoix nu se înşelau: ori contele 
Raimond trimitea întăriri, ori Montsegur nu va rezista. 

În zilele următoare, asistară neputincioşi la instalarea 
maşinăriilor de război, o catapultă şi nişte baliste, cu care putea 
fi avariată barbacana castelului. 

Episcopul de Albi, Durand de Belcaire, îşi asumă sarcina de a 
supraveghea operaţiunea şi se dedică acţiunii de îmbărbătare în 
luptă a oamenilor săi. Între timp, Fernando nu făcea altceva 
decât să întârzie cât putea plecarea companionilor săi templieri, 
aşteptând să primească veşti de la mama sa, care nu au sosit 
decât după ce au trecut aproape două săptămâni. 

Dormea agitat când o mână l-a apăsat pe umăr. Sări din pat 
gata să reteze gâtul agresorului său. 

— Nu vă speriaţi, Fernando, sunt eu. 

— Julián! Ce faceţi aici? Aţi putea fi văzut... 

— Ştiu, dar nu avem timp, urmaţi-mă. 

Fernando ieşi din cort temându-se să nu se fi trezit tovarăşii 
săi de arme. 

— Ce se întâmplă? Cum de aţi riscat să veniţi aici, în plină 
noapte? 

— Păstorul de capre mi-a adus un mesaj de la doña Maria. 

— Şi Teresa...? 

— Ascultaţi, peste două nopţi, câţiva perfecţi vor părăsi 
fortăreaţa. După cum se pare, vor încerca să pună la loc sigur 
toate valorile de care dispun. Cu ei va merge şi sora 
dumneavoastră. Doña Maria vrea ca dumneavoastră şi numai 
dumneavoastră să fiţi cel care va veni să o ia şi să serviţi drept 
escortă pentru perfecţi. Dacă nu acceptaţi, sora dumneavoastră 
va rămâne la Montsegur; mama dumneavoastră susţine că nu 
are alt mijloc de a o face să plece în siguranţă. 

— Mi-a dat cuvântul ei! protestă Fernando. 


— Şi şi-l va ţine, în felul ei. 

— Este un şantaj. 

— Este felul ei de a vă obliga să îi apăraţi pe acei perfecţi şi 
tot ceea ce vor duce cu ei. 

— Nu ştiu dacă o voi putea face. 

— O veţi face, nu există alternativă. 

În noaptea aceea, Juliân a fost acela care a dovedit mai multă 
integritate decât fratele său. 

— Dar nu vă daţi seama că nu pot dispărea? Companionii mei 
mă vor întreba unde merg... nu îi pot înşela. 

— Nu, nu trebuie să ne înşelaţi. 

Fernando şi Juliân se întoarseră speriaţi spre glasul care îi 
surprinsese. Arthur Bonard îi observa cu o expresie severă. Cei 
doi fraţi se înroşiră la faţă. 

— Ei, bine, Fernando, ne veţi spune nouă, companionilor 
voştri, care este misterul? 

Din întuneric, se iviră şi ceilalţi cavaleri. Fernando putu citi în 
ochii lui Armand de la Tour, medicul, un strop de înţelegere. 

Făcu un gest şi intrară în cortul pe care îl împărțeau, urmaţi 
de Julián. După ce au luat loc, Fernando le explică situaţia: 
mama lui, spuse el, era perfectă şi el se temea că şi surioara lui 
ar putea fi, dar că nu era sigur de asta, dat fiind că avea doar 
paisprezece ani. 

Nu le ascunse că o văzuse pe mama lui şi nici că o rugase să 
o salveze pe Teresa, lăsând-o să plece. 

— Mama mi-a trimis vorbă că eu trebuie să fiu acela care să o 
ia pe sora mea. Îmi cere de asemenea să îi escortez pe câţiva 
perfecţi care vor părăsi castelul Montségur cu bunurile cele mai 
de preţ ale comunităţii. Se va întâmpla peste două nopţi, dar 
Juliân încă nu ştie unde va fi locul de întâlnire. 

— Şi dumneavoastră, frate Juliân, aveţi relaţii cu ereticii? 

Călugărul tremură la auzul întrebării templierului. Arthur 
Bonard îi inspira un profund respect, dar şi teamă. Ştia de 
faptele sale de vitejie din Ţara Sfântă, dar mai cu seamă de 
credinţa şi ascetismul acestuia, care îl făceau să refuze orice 
onor. Nu, nu ar fi în stare să-l mintă pe omul acela, nici măcar ca 
să-şi salveze viaţa. 

— Sunt alături de mareşalul nobilimii de când a asediat 
fortăreaţa Montségur pentru ca ereticii să fie judecaţi, reuşi să 
spună Juliân. 


— Ştiu;  aparţineţi Ordinului lui Domingo de Guzmán, 
responsabilitatea voastră este aceea de a găsi eretici, care sunt 
ca neghina în grâu, adăugă Bonard. 

— Doña Maria a ştiut că sunt aici şi m-a chemat. Dorea veşti 
de la ea de acasă, de la don Juan, soţul ei, şi de la copiii ei, 
Fernando şi Marta. Mi-a poruncit, de asemenea, să îndeplinesc o 
misiune. 

— V-a poruncit? întrebă Bonard. Cum e cu putinţă ca doña 
Maria să vă poată porunci ceva dumneavoastră, un dominican? 

— Nu o cunoaşteţi, ea este... nu i se poate refuza nimic, îi dau 
ascultare. Dacă am fost înzestrat cu rațiune şi tot ce sunt, ei i-o 
datorez. Îi aparţin. 

— Dar, ce spuneţi! Cavalerul Bonard părea scandalizat. 

— Nu, nu mă interpretati greşit, îi port doñei Maria un mare 
respect, numai şi pentru faptul că ea influenţează vieţile tuturor 
acelora pe care îi are în preajmă, iar eu sunt unul dintre aceştia. 

— Ştiţi că puteţi fi ars pe rug pentru că aveţi relaţii cu ereticii? 
întrebă Bonard. 

— Ştiu şi, dacă mă veţi denunta, nu va exista îndurare faţă de 
mine. Pentru Biserică, ar fi o lovitură ca unul dintre ai săi, un 
dominican, membru al Inchiziției, să aibă relaţii cu ereticii şi, pe 
deasupra, să-i mai şi ajute. Fray Ferrer ar aprinde el însuşi rugul 
meu. 

Cavalerul Armand de la Tour făcu un pas înainte şi, aţintindu- 
şi ochii asupra companionului său Bonard, spuse pe un ton 
sentenţios: 

— După cum se pare, nu vom avea încotro şi va trebui să vă 
protejăm, ca să ne protejăm pe noi înşine. Niciunul dintre noi nu 
va dori să aibă pe conştiinţă arderea dumneavoastră pe rug, nici 
pe cea a fratelui nostru Fernando. Bisericii nu îi convine ca un 
grefier al Inchiziției să aibă relaţii cu ereticii, nici Ordinului 
Templierilor, ca unul de-al lor să aibă o mamă perfectă. 

— Să îi protejăm? întrebă descumpănit Arthur Bonard. 

— Da, să îi protejăm. Nu îi vom denunța. De altfel, nu am 
vorbit deja despre durerea pe care ne-o pricinuieşte această 
luptă fratricidă între creştini? Ordinul Templierilor caută să se 
menţină departe de acest conflict, aşa au hotărât-o superiorii 
noştri, şi până acum am evitat să ne angajăm în această 
cruciadă împotriva acelora care îşi spun Buni Creştini. Nu, eu nu 
voi permite ca tovarăşul nostru de arme Fernando de Ainsa să 


fie trimis pe rug. Nu mi se pare un delict să ajuţi la salvarea 
vieţii unei copile nevinovate. Ce ştie ea despre teologie? Sunt 
călugăr, sunt soldat, dar sunt şi medic şi detest ca vieţile să fie 
sacrificate. Nu vă cred în stare, Bonard, să îl denunţaţi pe fratele 
nostru. 

Genistul îşi plecă privirea şi închise ochii căutând înlăuntrul 
său un răspuns la problemele cu care se confruntau. 

— Nu îi putem ajuta să scape pe aceşti eretici, reuşi el să 
spună. 

— Ba da, putem, insistă Armand de la Tour. 

— Aceasta înseamnă trădare, spuse Bonard. 

— Nu este trădare. Noi vom merge să salvăm o copilă şi o 
vom escorta, pe ea şi pe însoțitorii ei, până la un loc sigur. Nimic 
mai mult. 

— Mi s-a dat responsabilitatea de a conduce grupul nostru şi 
nu vom face aşa ceva, aminti Bonard privindu-l nu numai pe 
Armand, ci şi pe ceilalţi trei cavaleri care îi însoțeau. 

Unul dintre ei, un tânăr de vârsta lui Fernando, ceru 
permisiunea să vorbească. 

— Domnule, eu aş dori să îl ajut pe Fernando de Ainsa. Nu văd 
nimic rău în a o salva pe sora acestuia, nici nu cred că ar fi o 
trădare. Il poţi trăda pe rege ajutând o copilă să scape de 
arderea pe rug? Eu nu l-aş putea privi pe Fernando ştiind că am 
condamnat-o pe sora lui. 

— Cu toate acestea, nu veţi merge să o salvaţi pe mama lui 
spuse Bonard. 

Tânărul nu se intimida şi răspunse imediat: 

— Nu, nu cred că ar trebui să o facem. Doña Maria ştie ce 
face. Pe voi vă preocupă trădarea... şi eu nu cred că acest lucru 
ar fi o trădare. 

— Pe mine mă preocupă amestecul Ordinului Templierilor în 
fuga unor perfecţi de la Montsegur! Acesta este un delict! O ştiţi 
cu toţii, ca şi mine. 

— Ar fi şi mai rău să îl denunţăm pe Fernando şi ca acesta să 
cadă în mâinile Inchiziției. Ştiţi că mulţi dintre duşmanii noştri ar 
profita de această ocazie pentru a încerca să ne distrugă, reiteră 
Armand de la Tour. Avem o alternativă: să plecăm imediat. 

Cuvintele cavalerului Bonard păreau că nu admit replica. Dar 
nici Fernando, nici Juliân nu erau dispuşi să cedeze. 


— Domnule, viaţa mea se află în mâinile dumneavoastră. Nu 
vă cer să mă ajutaţi; ştiu că atunci când toate acestea se vor 
termina, voi suferi pedeapsa exemplară pe care o merit, dar, ori 
mă denunţaţi şi astfel mă opriţi, ori să ştiţi că o voi ajuta pe sora 
mea să scape şi că îi voi escorta pe acei perfecţi spre un loc 
sigur. Este ultima dorinţă a mamei înainte de a muri şi o voi 
duce la îndeplinire. 


9 

Bertrand Marti, bătrânul episcop al ereticilor, ceruse să se 
strângă tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi toate obiectele 
de valoare care puteau fi transportate. De multă vreme se 
păstra la Montségur tot ceea ce nobilii dăruiau pentru cauza 
Bunilor Creştini. Cu aurul acela erau ridicate case care să-i 
adăpostească pe orfani, erau plătiţi medici care să-i vindece pe 
bolnavi, erau ajutate văduvele... 

Bătrânul episcop dorea să-l pună la adăpost, în mâini sigure, 
ca să continue opera Bunilor Creştini. 

Doi dintre diaconii săi, Matèu şi Pèire Bonet, vor fi cei 
însărcinaţi să scape de la Montsegur şi de la rugul la care toţi se 
ştiau condamnaţi mai devreme sau mai târziu. lmpreună cu 
diaconii, va merge şi micuța Teresa de Ainsa. Mama sa, doña 
Maria, poruncise ca aceasta să fie salvată. 

Doña Maria îi povestise lui Bertrand Marti conversaţia avută 
cu fiul său şi că-şi luase angajamentul de a o salva pe Teresa. 
Doamna ştia că pentru ca episcopul să accepte să pună 
misiunea în primejdie, ea va trebui să contribuie la succesul 
acesteia, de unde şi ideea ei ca Fernando să-i ajute să scape pe 
cei doi perfecţi împreună cu fiica ei. Acest troc era singura ei 
opţiune dacă dorea să-şi ţină făgăduiala faţă de Fernando. Ştia 
că fiul ei nu va înţelege această pretenţie, dar nu avea 
alternativă. 

Raimond de Perelha şi Pèire Rotger de Mirapoix adăugaseră la 
grijile lor şi pe aceea de a-i face să iasă din fortăreață fără 
niciun pericol pe cei doi diaconi. 

De data aceasta, trădătorul era din rândurile cruciaților, dar 
era oare un trădător? În fortăreaţa Montségur se aflau sora şi 
nepoţii acelui soldat al ţării, care slujea cu armele un rege pe 
care nu-l simpatiza câtuşi de puţin. Omul a acceptat să-şi rişte 
viaţa ca să răspundă rugăminţii surorii sale şi a seniorului De 
Mirapoix. 

Un om din Camon, feuda lui Peire Rotger de Mirapoix, îi 
făgăduise o bună recompensă ca să „nu vadă” cum evadează 
diaconii. 

Au stabilit noaptea fugii atunci când el şi alţi tovarăşi de arme 
din Camon vor fi de gardă; nu era decât o trecătoare prin care 
să scape, dificilă şi tenebroasă, singura care nu era 
supravegheată foarte bine de cruciați. 


Teresa plângea în braţele mamei sale. Episcopul Bertrand 
Marti oficiase consolamentum-ul asigurându-i un loc în ceruri. 
Micuța nu voia să se despartă de mama ei, nici de cei cu care 
împărţise atâtea nenorociri în lunile de asediu. li ura din adâncul 
sufletului pe cruciați, pe care îi considera soldaţii Celui Rău, şi o 
implora pe mama sa să-i permită să părăsească această lume 
blestemată alături de ea. 

Doña Maria nu găsea cuvinte pentru deznădejdea fiicei sale. 

— l-am dat cuvântul meu lui Fernando şi el vine să ne ajute 
doar pentru că tu vei merge cu diaconii. Vrei ca tot ce posedăm 
să cadă în mâinile cruciaților? Acest aur şi acest argint ne vor 
ajuta să ne păstrăm Biserica, să salvăm mulţi fraţi. Tu însăţi i-ai 
condamna la ardere pe rug dacă nu vei accepta să te salvezi. 
Credinţa noastră are nevoie de timp ca să prindă rădăcini în alte 
inimi. Dacă după distrugerea fortăreței Montségur nu mai e 
nimeni care să poată mărturisi despre credinţa noastră, la ce va 
fi servit sacrificiul? Tu ai această misiune, Teresa, trebuie să 
trăieşti ca să nu piară credinţa Bunilor Creştini. Fratele Mateu 
are, de altfel, misiunea de a merge la curtea contelui de 
Toulouse şi de a-i explica situaţia noastră. Dacă există o şansă 
de a salva castelul Montsegur, aceasta depinde de tine, fiica 
mea. 

— Şi unde mă va duce Fernando? întrebă copila, plângând cu 
sughiţuri. 

— Vă va duce la loc sigur. Apoi tu vei merge cu Mateu la 
curtea lui Raimond, la sora ta şi la soţul ei. 


Fernando aştepta nerăbdător printre hăţişurile muntelui. 
Păstorul de capre îi călăuzise până acolo de cum se înnoptase. 
Aşteptau de ore bune, sperând să audă alt sunet decât pe cel al 
animalelor din pădure. 

Păstorul de capre era în continuare tăcut. Fernando ştia că nu 
departe de locul acela se vor afla companionii săi templieri. 
Bonard răspunsese la cererea lui Armand de la Tour, care găsise 
mijlocul de a-i ajuta fără să angajeze Ordinul Templierilor în 
această aventură. Îl vor urma îndeaproape, îi vor acoperi 
spatele, vor încerca să-l apere, dar nu vor participa în mod 
direct. La întoarcerea la comanderie, îl vor preda pe Fernando 
maestrului pentru ca acesta să hotărască pedeapsa pe care o 


merita, deşi Bonard nu se înşela: şi ei vor suporta consecinţele 
complicităţii lor, oricât de neînsemnată ar fi fost aceasta. 

Trosnetul uşor al unei crăci îl alertă pe păstorul de capre şi îl 
făcu pe Fernando să se încordeze. Istoviţi, cu mâinile sângerând 
şi oboseala oglindită pe chip, apărură doi bărbaţi urmaţi de o 
siluetă învăluită într-o mantie şi care mergea cu chiu, cu vai. 

— Ei sunt, anunţă păstorul de capre. 

Fernando se apropie cu paşi mari de oamenii pe care îi salută 
cu un gest, înlăturând mantia ce acoperea capul şi chipul surorii 
sale. 

— Teresa! 

Copila îl privi mai întâi cu ură, dar imediat se prăbuşi şi lăsă 
să-i scape un puhoi de lacrimi. 

— Faceţi-o să tacă sau vom fi găsiţi, porunci diaconul Matèu. 
Ne-am întâlnit cu nişte soldaţi. Nu a fost uşor să ajungem până 
aici. 

— Linişteşte-te, Teresa, vei avea timp destul ca să plângi, 
încercă să o calmeze Fernando, fără să ştie foarte bine cum să 
se poarte cu fetiţa pe care o vedea că devenise aproape femeie. 

Păstorul de capre făcu un semn ca să păstreze liniştea. | se 
păruse că a auzit un zgomot. Toţi erau nervoşi, în tensiune. 

— Caii sunt aproape de aici, la câţiva paşi, am acoperit 
copitele ca să nu facă zgomot. Ştiţi să călăriţi? îi întrebă 
Fernando pe diaconi. 

— Vom şti, răspunseră aceştia. 

— In acest caz, să pornim... 

Fernando deschidea drumul, protejat de companionii săi. 
Perfecţii îi indicaseră să îi însoţească într-un loc din munţii 
Sabartes. Acolo îşi vor ascunde încărcătura până când va veni 
momentul să facă uz de ea. Călăriră fără odihnă până când cei 
doi oameni îi făcură un semn lui Fernando să-i aştepte în locul 
acela din pădure. Apoi, mergând pe jos, se pierdură printre 
hăţişuri. Lui Fernando i se păru că aude glasurile altor oameni, 
dar nu se mişcă din locul unde se afla, aşa cum îi ceruseră cei 
doi perfecţi. 

Când se întoarseră, vorbeau între ei cu o anume însufleţire şi, 
din ceea ce spuneau, Fernando ghici că se întâlniseră cu cineva; 
niciunul dintre bărbaţi nu vru să-i confirme această impresie. Se 
vedea că se simțeau uşuraţi ştiindu-şi încărcătura la loc sigur. 


Merseră călare ocolind soldaţii. Fernando îi călăuzea prin 
pădure şi prin câmpurile joase, încercând să evite aşezările 
omeneşti şi, mai cu seamă, ostaşii. Rămânea de pază în timpul 
nopţii veghind somnul evadaţilor, ştiind că foarte aproape 
companionii săi stăteau la pândă să oprească pe oricine s-ar fi 
apropiat de ei. S-au aflat în primejdie de mai multe ori, dar au 
ieşit cu bine graţie iscusinţei templierului. 

Cei doi diaconi se simțeau în siguranţă sub protecţia lui 
Fernando. Cine ar fi cutezat să înfrunte un soldat din Ordinul 
Templierilor? 

Teresa era epuizată după ce a călărit fără odihnă în ultimele 
zile până când au ajuns la terenurile joase, unde în acel moment 
se afla curtea contelui Raimond. Fernando nu vru să o 
însoţească până la castel. Se despărţi de ea, obligând-o să 
promită că îi va da ascultare surorii ei mai mari şi soţului 
acesteia. 

Apoi se despărţi de perfecţi, după ce le-a încredinţat-o pe sora 
lui. 

— V-o dau în pază. Cumnatul meu Bertrand d'Amis va şti cum 
să vă răsplătească. 

— Nu avem nevoie de nicio răsplată, răspunse Pèire Bonet, 
fără să îşi ascundă iritarea provocată de vorbele templierului. 

— Nu am vrut să vă jignesc, se scuză Fernando. 

— In această viaţă nu aşteptăm nicio răsplată, insistă 
perfectul. Sora voastră a primit conso/lamentum-ul, aşa că este 
şi sora noastră. 

Fernando o îmbrăţişa pe Teresa; apoi încalecă şi dădu cu 
putere pinteni animalului. Ştia că tovarăşii săi de arme îl 
aşteaptă. Teresa va trăi, în vreme ce el va merge să-şi 
primească pedeapsa. Se întrebă dacă o merita într-adevăr. 


10 

Situaţia la Montségur se înrăutăţise şi mareşalul nobilimii 
dădea asigurări că era doar o chestiune de timp pentru ca 
seniorul De Perelha să accepte să se predea. 

Sub comanda energică a episcopului de Albi, maşinăriile de 
război nu le dădeau apărătorilor răgaz să respire. Cruciații erau 
la câţiva metri de castel şi catapultele doborâseră o bună parte 
din zidul dinspre răsărit. 

Julián scria conştiincios cronica, aşa cum îi poruncise doña 
Maria. Prin păstorul de capre, doamna îi trimisese vorbă că 
Teresa se afla la adăpost alături de sora sa la curtea contelui 
Raimond. Totuşi, se scursese ceva timp de atunci; Crăciunul 
trecuse, luna ianuarie ajunsese la sfârşit şi el încă nu primise 
veşti de la doña Maria. 

Nici despre Fernando nu mai ştia nimic. Parcă l-ar fi înghiţit 
pământul. A fost tentat de câteva ori să obţină informaţii de la 
comanderia templieră aflată la câteva zile de mers călare, dar 
nu a îndrăznit să se ducă acolo, ca să nu-i sporească dificultăţile 
lui Fernando şi, ceea ce ar fi fost şi mai rău, să-i alerteze pe 
duşmanii amândurora. Astfel că se dedicase zi şi noapte scrierii 
acelei cronici despre Montsegur şi eretici, pe care într-o zi i-o va 
încredința surorii sale vitrege, Marian. 

Îşi ascundea scrierile cu mare grijă astfel încât cei care îi 
vizitau cortul să nu fie tentaţi să le citească. Uneori, avea 
impresia că îl surprinde pe fray Ferrer observându-l cu 
neîncredere. Simţea antipatia superiorului său, îşi spunea că e 
incapabil să-şi arate bunele sentimente faţă de cineva. Până şi 
fray Pèire părea speriat în prezenţa aceluia. 

O adiere de vânt se strecură prin deschizătura uşii de la cort, 
care îl lăsă să treacă pe fray Pèire. 

— Julián, cum vă simţiţi azi? 

— Mai bine, frate, mai bine. 

— Cât de mult munciti! 

— Vreau să fiu pregătit pentru momentul în care va începe 
judecarea ereticilor. 

— Dar ce scrieţi cu atâta râvnă? 

— Pun în ordine sentinţele unor altor procese ale ereticilor şi 
dispoziţiile aprobate în concilii. Nimic important, dar mă ajută să 
îmi omor timpul în aceste zile ploioase în care doar un nebun s- 
ar aventura să iasă. 


— Aveţi dreptate. Vă mărturisesc că din pricina umezelii mă 
dor oasele. Sunt zile când membrele mă dor atât de tare, încât 
mă gândesc că nu le voi putea mişca. Medicul mareşalului 
nobilimii mi-a luat sânge, dar nu mi-a alinat durerea. 

— Medicul mareşalului nobilimii nu ştie nimic. 

— Dar, Juliân! 

— Este un măcelar a cărui unică ştiinţă constă în a lua sânge 
din vene, indiferent că e vorba de o durere de burtă sau deo 
răceală. 

Fray Pèire nu răspunse; în tăcerea lui era o acceptare tacită a 
vorbelor lui Juliân. Pentru moment conversară despre veştile 
care circulau prin tabără, chiar dacă nu era nicio noutate 
deosebită. 

La puţină vreme după ce plecase fray Pèire, intră un servitor 
care îl anunţă pe Juliân că păstorul de capre solicita permisiunea 
de a-l vizita. De umăr, îi atârna o funie cu brânzeturi. 

— Am venit să îi aduc şefului nobilimii câteva brânzeturi, 
salută el. Juliân se înfioră, căci, deşi dorea cu înfocare veşti de la 
doña Maria, în acelaşi timp îi era teamă. Continua să nu ştie ce i 
se va fi întâmplat doamnei. 

— Doña Maria vrea să vă vadă. Într-una din nopţile acestea 
voi veni să vă caut, nu ştiu când. Acum, lucrurile s-au schimbat 
şi este foarte greu să pleci şi să vii la Montsegur. Dar să fiţi 
pregătit. 

Din momentul acela, Juliân începu din nou să doarmă agitat, 
în ciuda faptului că ierburile de care îi făcuse rost medicul 
templier reuşeau să-l adoarmă. Nopțile i se umplură de 
coşmaruri în care doña Maria apărea dându-i cele mai diverse 
porunci care îi puneau viaţa într-un grav pericol. Se trezea 
înspăimântat, înecat în sudori reci care îi curgeau pe şira 
spinării. Işi pierduse din nou pofta de mâncare. Fray Pèire îl 
considera un sfânt, convins că slăbiciunea lui se datora dorinţei 
arzătoare de sacrificiu şi renunţării la tot ce era material, 
inclusiv la o mâncare bună care încă mai era cu putinţă de găsit 
în tabăra aceea. 

In noaptea în care a apărut păstorul de capre, Juliân tocmai îşi 
bea infuzia care trebuia să-l adoarmă. 

—  Grăbiţi-vă, acum, noaptea nu este foarte luminoasă; 
trebuie să profităm de asta, ca să ajungem cât mai curând. 


Julián îl urmă, temându-se să nu adoarmă pe drum, deşi, în 
realitate, cel mai tare se temea să nu cadă în mâinile cruciaților, 
cărora nu le-ar putea explica de ce escalada stâncile ascuţite 
împreună cu păstorul de capre în direcţia castelului blestemat. 

O dată în plus, pierdu noţiunea timpului; nu ştiu cât a mers pe 
jos, dar i se păru că mult mai mult decât în ocaziile anterioare. Il 
dureau picioarele. 

Când doña Maria apăru, deodată, ca o nălucă, îi veni greu să 
o recunoască. 

Chipul doamnei se ascuţise şi mai tare din pricina privaţiunilor 
şi cearcăne vinete îi marcau privirea, acum stinsă. Doña Maria 
pierduse, în afară de semeţie, vivacitatea de odinioară. Se 
vedea că este la capătul puterilor. 

O îmbrăţişă cu afecţiune, aşa cum nu o mai făcuse de multă 
vreme. 

— Vino, aşază-te, nu avem mult timp, îi spuse, invitându-l să 
se aşeze alături de ea pe marginea unei stânci. 

— Doamna mea, vă văd obosită. 

— Sunt, într-adevăr, catapultele voastre nu ne dau răgaz. 
Diavolul acela de episcop cu maşinăriile lui infernale... în sfârşit, 
nu mai e mult, dar nu despre război vreau să îţi vorbesc, ci 
despre fiul meu. 

— Despre Fernando? Doamnă, eu... iertaţi-mă, dar nu am mai 
avut veşti de la el. 

— Îmi închipuiam. Nu ai îndrăznit să faci cercetări. 

— Doamnă, este greu să ştii ce se întâmplă în spatele 
zidurilor comanderiilor templiere; cavalerii răspund doar în faţa 
papei. 

— Dar ai fi putut să te apropii ca să îl vizitezi pe Fernando. 

— Cavalerii templieri nu primesc vizite, ştiţi prea bine. Le este 
interzis, sunt călugări, doamnă. 

— Bine, atunci, dacă nu mergi tu, voi merge eu. 

— Dumneavoastră? Dar nu o puteţi face. 

— Ba pot. Ştii? Nu numai maşinăriile diavolului aceluia de 
episcop al tău mă împiedică să dorm; mă chinuie soarta pe care 
a putut-o avea Fernando, pentru că mă simt răspunzătoare dacă 
a suferit vreo nenorocire. Una este să ştii că poate muri în luptă 
împotriva sarazinilor şi altceva, foarte diferit, că îi putrezesc 
oasele într-o temniţă. Nu aş putea îndura aşa ceva. 


— Era un cavaler, Armand de la Tour, un medic, care părea că 
ţine la el... 

— Atunci, Juliân, încercaţi să luaţi legătura cu acel cavaler. Să 
vă dea veşti despre Fernando. 

— Dar, doamnă, aceasta nu e cu putinţă! 

— Atunci, va trebui să fie, spuse doña Maria pe un ton 
sentenţios. Peste două săptămâni voi trimite din nou după tine. 
Cred că vom mai rezista măcar încă două săptămâni, şopti ca 
pentru ea. 

— Doamnă, nu ştiţi ce îmi cereţi. 

— Ba da, fireşte că ştiu. Trebuie să mor cu conştiinţa 
împăcată şi nu mai e mult până când se va întâmpla acest lucru. 
Chiar tu mă vei judeca şi mă vei condamna să fiu arsă pe rug. 

Julián îşi plecă privirea, copleşit de prevestirile dofei Maria. 
Nu putu să îşi stăpânească lacrimile. 

— Haide, fiule, nu plânge, aşa stau lucrurile, tu te-ai 
încăpățânat să slujeşti Biserica aceea, care nu este altceva 
decât o Mare Desfrânată, fără să ţii seama de recomandările 
mele. 

— Dumneavoastră aţi dorit ca eu să fiu dominican! 

— Aceasta a fost înainte ca eu să-i fi întâlnit pe Bunii Creştini. 

— Doamnă, aveţi pretenţia ca noi, ceilalţi, să credem în 
acelaşi lucru ca şi voi şi să încetăm să mai credem când voi 
încetaţi să credeţi şi să vedem că e zi, când e crepuscul, şi că e 
noapte, când răsare soarele... 

— Ajunge, Juliân! Nu te mai chinui, nu îţi voi cere să îţi 
schimbi credinţa, nu mai am timp pentru aşa ceva; de altfel, în 
felul tău, şi tu eşti un eretic. 

— Dumnezeu să se îndure de mine! 

— Aceasta nu o ştiu, glumi doña Maria, fără ca Julián să 
sesizeze tonul ei ironic. 

Păstorul de capre se apropie de ei făcându-i un semn 
doamnei. 

— Timpul a trecut şi trebuie să pleci, spuse doña Maria. Voi 
trimite după tine ca să îmi dai veşti despre Fernando. 

— Aţi mai aflat ceva despre Teresa? întrebă Julián îngrijorat. 

— i-am trimis vorbă că Teresa e bine. La sfârşitul lui ianuarie 
s-a întors Mateu, unul dintre perfecţi; care au însoţit-o la curtea 
lui Raimond. Dar nu am mai avut veşti. 

— S-a întors unul dintre oamenii aceia? 


— Bineînţeles, ţi-am spus deja. Credeam că va veni cu întăriri, 
dar a adus doar doi oşteni. Pèire Rotger de Mirapoix crede că 
trebuie să încercăm din nou. 

— Să îi cereţi din nou ajutor contelui? 

— Mirapoix l-a convins pe seniorul castelului, ruda sa 
Raimond de Perelha, că este nevoie să îi facă pe oameni să îşi 
păstreze speranţa; de aceea i-a cerut iarăşi episcopului nostru, 
Bertrand Marti, să îl trimită din nou pe Mateu sau pe un alt 
diacon ca să stea de vorbă cu Raimond. Vezi, aşadar, câtă 
încredere am în tine, că îţi dezvălui cele mai intime secrete ale 
noastre şi zbuciumul provocat de situaţia în care ne aflăm. 

— Nu vă doresc răul. 

— Tu eşti bun, Julián, doar că acum te afli într-un loc greşit. Ţi- 
a lipsit discernământul ca să îţi dai seama de greşeală. Crezi că 
a deveni un bun creştin este o săritură în gol, dar, în realitate, 
eşti mai mult decât ţi-ai putea măcar imagina. 


Julián se plânse lui fray Pèire că nu i-a mai rămas niciun firicel 
din ierburile medicului templier şi că fără ele îl chinuia din nou 
durerea din capul pieptului, pe lângă faptul că nu va putea să 
închidă ochii. 

Bunul călugăr încercă să îl convingă la rândul său că nu putea 
trimite pe nimeni la comanderie, ca să ceară ierburi pentru un 
dominican ceea ce putea să pară foarte ciudat. De altfel, fray 
Ferrer nu ar autoriza aşa ceva. 

Timp de două zile, Juliân a stat în pat plângându-se de o 
durere insuportabilă în abdomen; medicul mareşalului nobilimii 
îi luă sânge, ceea ce făcu să crească paloarea pielii sale deja 
foarte albe. 

Scrâşnind din dinţi, fray Ferrer răspunse la rugăminţile lui fray 
Pèire şi consimţi să trimită un paj la castelul Ordinului 
Templierilor din Agen, comanderia templieră a lui Armand de la 
Tour şi a fratelui lui Juliân. 

Pajul a fost răsplătit cu o pungă cu monede, cu promisiunea 
de a primi încă una dacă, în afară de apreciatele ierburi, reuşea 
să aducă şi veşti despre Fernando. 

— Este fratele meu, explică Julián, salutaţi-l din partea mea 
dacă e cu putinţă şi, dacă nu, transmiteţi-i aceste salutări 
cavalerului De la Tour ca să i le comunice atunci când va avea 
ocazia. 


Pajul nu reveni înainte de o săptămână şi Juliân nu avu veştile 
atât de mult dorite. 

— Imi pare rău că am eşuat în misiunea mea, nu l-am putut 
vedea pe medicul acela, spuse el. 

Julián se făcu alb la faţă, temându-se de ceea ce era mai rău. 

— Dar nu vă faceţi griji, cavalerii mi-au dat o desagă plină cu 
ierburile acelea care vă alină atât de mult durerile. 

— Şi fratele meu? Ce ştiţi despre el? 

— Puțin. Un servitor al cavalerilor mi-a povestit că unii dintre 
ei au fost băgaţi la închisoare după ce au revenit dintr-o 
călătorie. După cât se pare, se făcuseră vinovaţi de neascultare. 
Cred că fratele dumneavoastră se află printre ei. Servitorul mi-a 
povestit că nici măcar jivinele nu pot supravieţui în temniţele 
castelului şi că oamenii îşi pierd minţile în văgăunile acelea în 
care nu pătrunde niciun fir de lumină şi că toată hrana pe care o 
primesc constă într-o jumătate de pahar de apă pe zi şi o 
jumătate de pâine cu tărâţe. 

— Cum de ştiţi că fratele meu se află printre ei? 

— A fost aici cu alţi patru cavaleri nu cu mult timp în urmă. 
Cavalerii pedepsiţi făceau parte din acel grup, astfel că nu 
trebuie să te gândeşti prea mult ca să ştii unde se află. Mi-aţi 
promis o răsplată dacă vă aduc veşti sigure, îi reaminti cu 
lăcomie pajul. 

Julián îi înmână punga. Nu ştia dacă se putea încrede în 
vorbele sale, dar nu avea alte veşti. Tremura gândindu-se la 
momentul în care îi va transmite noutăţile doñei Maria, dar, mai 
cu seamă, se temea de reacţia acesteia. 


11 

Corba de Lantar o ajuta pe doña Maria să se îmbrace. Soţia 
seniorului de Montsegur, Raimond de Perelha, nu şovăise să 
răspundă la cererea prietenei sale: doña Maria avea nevoie de 
îmbrăcăminte de damă, care îi lipsea, întrucât era perfectă şi 
veşmintele ei obişnuite erau o tunică de culoare cenuşie şi o 
mantie neagră. Dar nu se putea prezenta îmbrăcată astfel la 
castelul din Agen ca să îl înfrunte pe maestrul comanderiei unde 
era închis Fernando. 

Raimond de Perelha încercase să o facă pe doña Maria să 
renunţe la această aventură, dar toate argumentele sale s-au 
lovit de îndărătnicia doamnei. Nici încercarea lui Pèire Rotger de 
Mirapoix nu a avut mai mult noroc. 

— Poate că nu o să vă mai vedem, comentă Corba, în vreme 
ce o ajuta pe prietena ei să-şi pună acoperământul de cap. 

— Mă voi întoarce, voi avea aceeaşi soartă ca toţi cei care vă 
aflaţi aici, dar trebuie să încerc să îl salvez pe fiul meu. 

— Ştiu şi vă înţeleg, dar nu ar trebui să vă simţiţi vinovată 
pentru soarta lui Fernando. 

— Ştiţi, Corba? Cu acest fiu niciodată nu m-am purtat aşa cum 
s-ar fi cuvenit. Am ştiut întotdeauna că, dacă a intrat în Ordinul 
Templierilor, a făcut-o mai curând din răzvrătire, decât din 
vocaţie. Cred că a făcut-o ca să mă pedepsească. Nu îl pot lăsa 
în voia sorții, pe mâinile acelor călugări-soldaţi care mi se par 
atât de ciudaţi. 

— Poate că maestrul nu vă va primi. 

— Mă va primi, nu va avea de ales, va trebui să mă 
primească. 

Doña Maria refuzase să îmbrace veşmintele scumpe şi îşi 
puse o rochie de culoare albastru-închis cu o mantie de aceeaşi 
nuanţă, tivită cu blană de iepure. Îşi strânsese părul şi încercase 
să îşi coloreze obrajii. , 

Nu i-a fost uşor să iasă din castel fără să o vadă cruciații. In 
acel februarie, oamenii mareşalului nobilimii puteau observa de 
la posturile lor chipurile gălbejite ale apărătorilor. 

Pèire Rotger de Mirapoix a trebuit să apeleze din nou la 
soldaţii cruciați din regiunea sa, cărora le-a dăruit două pungi cu 
monede ca să distragă atenţia tovarăşilor lor de arme în vreme 
ce doña Maria se strecura printre umbrele nopţii. 


Doamna călări escortată de un paj până la castelul din Agen. 
Nu acceptă să se odihnească nicio clipă. Voia să-l salveze pe fiul 
său, dar şi să se întoarcă la Montsegur cât mai degrabă ca să 
împărtăşească aceeaşi soartă cu fraţii săi întru credinţă. 
Episcopul Bertrand Marti o binecuvântase încredinţând-o lui 
Dumnezeu. 

Profilându-se pe linia orizontului, castelul din Agen apărea 
impunător. Doña Maria îi spuse pajului să oprească; voia să se 
împrospăteze, să se pieptene şi să îşi aranjeze veşmintele ca să 
se prezinte în faţa maestrului templier ca o doamnă de rangul 
ei. 

Sosirea sa la castel a provocat stupoare. Se anunţă cu 
semeţie: „Sunt doña Maria, doamna de Aínsa”. 

Un servitor îi ceru să aştepte într-o încăpere unde nu era 
decât o bancă de piatră pe care să se aşeze. Dar era prea 
încordată ca să se odihnească, aşa că străbătu încăperea de mai 
multe ori, aşteptând să apară maestrul. 

Când intră servitorul, citi pe chipul acestuia că îi aduce veşti 
proaste. 

— Nu vă poate primi; îmi pare rău, doamnă. 

— Domnul Yves d'Avenaret nu vrea să mă primească? 

— Nu poate, doamnă. 

— Bine, atunci spuneţi-i că voi rămâne aici până când va 
putea. Aduceţi-mi apă şi ceva de mâncare. Nu mă grăbesc. 

Servitorul o privi speriat. Se simţea lipsit de apărare în faţa 
atitudinii energice a dofei Maria. 

— Dar nu puteţi rămâne aici! Acesta este un castel al 
Ordinului Templierilor, nu este permisă prezenţa doamnelor. 

— Ştiu, şi dorinţa mea este să plec cât mai curând, dar nu o 
voi face până când domnul D'Avenaret nu mă va primi. 

— Doamnă, nu mai insistaţi! o imploră servitorul. 

— Nu insist. Vreau pur şi simplu să îi comunicaţi maestrului că 
îl aştept aici, că nu voi pleca până când nu voi vorbi cu el despre 
ceva care, în afară de noi doi, priveşte şi Ordinul Templierilor, şi 
pe regele Ludovic, şi pe papă. 

Servitorul ieşi înspăimântat la auzul menţionării persoanelor 
marcante pe care le numise doamna. 

Zăbovi multă vreme până să se întoarcă şi o găsi pe doña 
Maria la fel cum o lăsase, străbătând încăperea cu paşi mari. 

— Maestrul vă va primi. 


Doña Maria nu răspunse şi îl urmă cu un pas grăbit prin 
încăperile îngheţate ale castelului, unde îşi încrucişă drumul cu 
al unui cavaler care o privea curios cu coada ochiului. 

Yves d'Avenaret era un bărbat înaintat în vârstă. Extrem de 
slab, ochii lui înfundaţi în orbite lăsau să se ghicească un spirit 
ascetic. 

Stătea în picioare, ţeapăn, lângă un jilt cu spătar înalt. 
Încăperea era goală, cu excepţia jilţului, a unei mese cu mai 
multe suluri de pergament şi instrumente de scris. Un cămin de 
piatră încastrat în perete încălzea încăperea. 

Templierul îşi aţinti privirea cenuşie asupra ei, fără ca doña 
Maria să-şi plece ochii. Dacă bărbatul acela credea că o poate 
intimida, se înşelase. 

— Spuneţi ce aveţi de spus, doamnă, îi ceru maestrul cu un 
glas autoritar fără să o invite să ia loc. 

— Voi fi scurtă; sunt tot atât de zgârcită cu timpul meu ca şi 
dumneavoastră cu al vostru. L-aţi întemnițat pe fiul meu 
Fernando de Ainsa. Ştiţi că nu a săvârşit niciun delict, cu 
excepţia aceluia de a fi îndeplinit ultima dorinţă a mamei sale, 
care în curând va fi condamnată să fie arsă pe rug. 

Maestrul nu-şi putu reţine uimirea auzind-o pe doña Maria 
vorbind cu o asemenea duritate despre propria ei soartă. 

— Fernando ar fi fost un nemernic dacă i-ar fi refuzat o 
favoare mamei sale în ajunul morţii ei. Fiul meu voia să salveze 
viaţa celei mai mici dintre surorile lui şi am fost de acord, dar l- 
am obligat să-i escorteze alături de ea pe doi perfecţi, doi 
diaconi ai Bisericii noastre, până la un loc sigur. Da, am făcut 
presiuni asupra lui: viaţa surorii sale în schimbul garantării 
evadării a doi oameni buni cu bunurile noastre cele mai de preţ, 
care ne vor permite să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu. 
Acesta este păcatul său. L-aţi pedepsit cu o extremă severitate, 
aţi fost nemilos cu un tânăr care nu putea să nu asculte de 
mama sa. Ştiu că îl ţineţi în temniţele acestui castel împreună 
cu alţi patru templieri care s-au trezit amestecați fără să vrea în 
aceste fapte. Ştiu că s-au opus cu vehemenţă, dar că au hotărât 
să nu îl lase singur pe Fernando, temându-se să nu îl aresteze 
cruciații, ceea ce ar fi putut provoca un mare scandal. Nu 
trebuie să ai multă imaginaţie ca să ştii că dacă l-ar fi găsit pe 
Fernando, Ordinul Templierilor ar fi fost compromis de fuga a 
doi oameni importanţi ai Bisericii Bunilor Creştini. Nimeni nu ar fi 


crezut că un templier acţionează fără consimţământul 
maestrului său. Companionii lui au acţionat cu prudenţă, 
căutând ca la situaţia creată să nu se mai adauge alte dificultăţi, 
fapt pentru care l-au urmat pe Fernando la o oarecare distanţă, 
fără să-l ajute să îşi ducă sora şi pe diaconi într-un loc sigur. 
Acum, vreau să faceţi dreptate. 

Yves d'Avenaret o privea mânios pe femeia aceea neînfricată 
ce nu admitea replică şi care îi vorbea cu atâta seninătate şi 
trufie, de parcă ar fi fost comandantul unei armate într-o bătălie. 

Se simţea furios pe el însuşi pentru că o primise, dar, în 
acelaşi timp înţelegea că doña Maria era în stare să obţină orice 
şi-ar fi propus şi se temea de ceea ce ar putea ea ajunge să facă 
dacă nu i se satisfăceau cererile. 

— Cereţi dreptate, doamnă? Ce ştiţi despre dreptate? Cum 
îndrăzniţi să vă prezentaţi aici amenințând? 

— Ameninţând? V-am ameninţat eu? Spuneţi-mi care dintre 
vorbele mele sunt amenințătoare. Nu, domnule D'Avenaret, încă 
nu v-am ameninţat. 

Templierul se agită nervos dorind să termine cât mai degrabă 
conversaţia cu femeia aceea; presimţea că putea fi un izvor de 
necazuri. 

— Fiul dumneavoastră şi-a încălcat jurămintele. Când cineva 
intră în Ordinul Templierilor se desparte de familia sa pentru 
totdeauna. Nu a respectat această cerinţă şi ne-a pus în 
primejdie; trebuie să plătească pentru această faptă. 

— Ciudate norme pentru nişte călugări care spun că îl slujesc 
pe Dumnezeu şi le cer oamenilor să îi uite pe cei pe care îi 
iubesc, pe mama care i-a adus pe lume, pe fraţi... cum vor fi în 
stare să facă ceva pentru ceilalţi dacă le întorc spatele tocmai 
acestora? Nu se poate ca oamenilor să li se şteargă amintirile, 
trecutul, chiar dacă au făcut un legământ. Fiul meu a trebuit să 
îmi dea ascultare, nu avea alternativă, a reacţionat ca un frate, 
nu ca un călugăr. 

— E ciudat să vă aud vorbind astfel pe dumneavoastră, care 
sunteţi o eretică şi care v-aţi părăsit soţul şi copiii. 

Doña Maria simţi lovitura în inimă, dar nu se lăsă intimidată şi 
hotări să lupte în continuare. 

— Nu sunteţi judecătorul meu; nici Dumnezeul vostru nu va fi, 
aşa că să nu mai pierdem timpul vorbind despre mine. Vin să vă 
spun că dacă nu îl eliberaţi pe fiul meu şi pe companionii săi, 


regele Ludovic şi papa vor afla că nişte cavaleri templieri din 
această comanderie i-au ajutat să evadeze din fortăreaţa 
Montsegur pe doi diaconi care duceau cu ei un important şi 
uriaş tezaur. Vor afla, de asemenea, că, după această acţiune, 
Domnia Voastră aţi făcut ca aceşti cavaleri să dispară pentru ca 
nimeni să nu ştie de fapta lor. Nu cumva din cauză că Ordinul 
Templierilor a devenit păzitorul tezaurului Bunilor Creştini? 

— Cum îndrăzniţi să spuneţi asemenea lucruri? Voi ştiţi că nu 
avem nimic de-a face cu asta! 

— Se va deschide un proces în care va trebui să vă 
demonstraţi nevinovăția în faţa Ordinului Templierilor, în faţa 
papei şi a regelui. Oamenii nu cred niciodată ceea ce este 
evident, astfel că nimeni nu va accepta că Fernando asculta de 
biata sa mamă perfectă ca să o salveze pe sora lui. Nu vă 
dezvălui niciun secret spunându-vă că Ordinul Templierilor are 
mulţi duşmani, unii dintre ei foarte puternici; acestora le va 
plăcea grozav povestea. Unde este tezaurul nostru? Eu aş jura 
că se află în posesia Domniei voastre. 

— Eretico! strigă maestrul. 

— Eretică? Eu credeam că dumneavoastră sunteţi eretic. 
Vreau ca fiul meu să iasă imediat din temniţa aceea în care l-aţi 
închis şi vreau, de asemenea, să îl trimiteţi în Ţara Sfântă, 
departe de aici, de voi, de mine. Acelaşi lucru îl cer şi pentru 
ceilalţi cavaleri. Veţi jura pe Biblia dumneavoastră că nu veţi 
spune niciodată ce s-a întâmplat, nici nu îi veţi persecuta. Dacă 
nu vă veţi ţine de cuvânt, îi veţi da socoteală lui Dumnezeu, 
care nu va fi mărinimos cu dumneavoastră, ca fiu al Diavolului. 

Yves d'Avenaret tremura de furie. Dacă doña Maria ar fi fost 
bărbat, ar fi străpuns-o cu spada, dar femeia aceea era cea mai 
rea dintre duşmani, dură, nemiloasă, de neîmpăcat. Dacă nu va 
accepta, Ordinul Templierilor va fi implicat într-un scandal, iar el 
însuşi ar sfârşi într-o temniţă, judecat pentru trădare, dar 
sângele i se aprindea la gândul de a se lăsa şantajat de acea 
femeie. 

Doña Maria păstră tăcerea. Se simţea extenuată; încă nu ştia 
dacă a câştigat sau nu partida, dar era atât de pornită, încât 
decisese să îl afunde pe templierul acela în noroiul istoriei dacă 
nu îl elibera pe fiul ei. Ea însăşi va merge la curtea lui Ludovic, 
va cere să îl vadă pe rege şi îi va trimite o misivă papei. Se va 
acuza că e o Bună Creştină, o eretică, vor spune ei, dar la rândul 


ei, va acuza Ordinul Templierilor că le-a furat tezaurul păstrat la 
Montségur. Nu ştia ce putea să se întâmple, în afară de a fi 
condamnată imediat să fie arsă pe rug, dar cel puţin ar semăna 
atâta confuzie, încât Ordinul Templierilor nu ar scăpa cu faţa 
curată de pe urma atacului ei. 

Yves d'Avenaret o privi cu o ură profundă pe femeia aceea 
care provocase singura înfrângere din viaţa sa. 

— Fiul dumneavoastră va fi eliberat. Aveţi cuvântul meu. 

— Mai întâi veţi jura pe Biblia Domniei Voastre, apoi veţi 
trimite să fie adus înaintea mea, le veţi asigura lui şi 
companionilor săi hrană, apă, cai şi salvconducte şi apoi voi 
pleca cu ei din acest castel pentru totdeauna. Ah, şi cum nu mă 
încred în dumneavoastră, cum aţi putea fi tentat să doriţi să îmi 
luaţi viaţa înainte de a fi mistuită de flăcări, să ştiţi că alţi Buni 
Creştini sunt hotărâți să ducă la îndeplinire ceea ce v-am 
anunţat dacă mie sau fiului meu ni s-ar întâmpla ceva. 

— Sunteţi o eretică, de aceea nu înţelegeţi ce valoare are 
cuvântul unui cavaler. 

— Sunt Maria de Aínsa, sunt căsătorită cu cel mai bun şi mai 
valoros dintre cavaleri şi vă asigur că nu vă seamănă cu nimic. 

Se cântăriră din nou din ochi, încrucişându-şi privirile. Cea a 
lui Yves d'Avenaret, încărcată de mânie; cea a Mariei de Ainsa, 
plină de hotărâre. Doamna se apropie de masă şi arătă Biblia 
care era deschisă. 

— Juraţi, domnule, juraţi. 

Yves d'Avenaret îi dădu ascultare. Jură cu furie şi cu fermitate 
tot ceea ce îi cerea femeia aceea. Jură pe Dumnezeu şi pe 
onoarea sa. Apoi ieşi din încăpere, lăsând-o pe doña Maria să 
aştepte cu nerăbdare. 

Îi luă mai bine de o oră ca să se întoarcă. Veni împreună cu 
Fernando sprijinit de un servitor, întrucât de-abia se putea ţine 
pe picioare, şi îşi acoperea ochii care îl dureau din pricina luminii 
care scălda încăperea. Oasele i se vedeau prin piele, avea părul 
încâlcit şi un miros fetid se împrăştia din îmbrăcămintea jegoasă 
care îl acoperea. 

— Mamă, aţi venit! 

Doña Maria se apropie de fiul său fără să-şi poată stăpâni 
lacrimile văzându-l într-o asemenea stare. 


— Aşa îi trataţi voi pe fraţii voştri! îi strigă mânioasă lui Yves 
d'Avenaret. Niciodată nu l-am văzut pe Diavol atât de aproape 
ca azi. 

Fernando se sprijini de perete descumpănit de această scenă 
şi temându-se că mama sa îl va înfuria pe maestru. Dar doña 
Maria îşi recăpătase stăpânirea de sine şi i se adresă 
templierului cu o voce glacială. 

— Porunciţi ca fiul meu să fie ajutat să se spele, puneţi-i la 
dispoziţie îmbrăcăminte şi hrană. Veţi face acelaşi lucru şi cu 
tovarăşii săi. Când vor fi gata, să vină aici, în această încăpere, 
pentru că de aici vom pleca. 

Când rămase singură, nu mai putu rezista oboselii care 
pusese stăpânire pe ea şi, fără să se gândească de două ori, se 
aşeză în acel jilţ înalt care aparţinea maestrului. Nu a ştiut dacă 
a adormit, nici cât timp trecuse, dar a fost readusă la realitate 
de paşii sonori ai unor bărbaţi intrând în sală. 

Fernando se mai sprijinea încă de unul dintre servitori, la fel 
ca şi ceilalţi companioni ai săi care erau ajutaţi şi ei de alţi 
servitori ai Ordinului Templierilor. 

Se vedea că se spălaseră şi se primeniseră, având haine noi şi 
părul încă umed. Doña Maria se îndoi că ar fi în stare să meargă 
călare, dar hotărî că nu putea forţa şi mai mult norocul şi cu cât 
vor părăsi mai degrabă castelul acela, cu atât vor fi mai în 
siguranţă. 

— Caii sunt pregătiţi, împreună cu patru catâri cu provizii şi 
arme. Aici sunt salvconductele şi documentele de plată ca să se 
poată îmbarca cu destinaţia Ţara Domnului Nostru. 

Doña Maria luă salvconductele şi le puse bine. Pentru o clipă 
îşi încrucişă privirea cu a maestrului şi ştiu că omul acela se va 
ţine de cuvânt, oricât de mult ar fi urât-o. 

Nu-şi mai spuseră nimic. Doña Maria făcu un gest indicându-le 
cavalerilor să pornească la drum. Aceştia nu reuşiseră să scoată 
o vorbă şi încă se mai întrebau despre cele întâmplate. 
Trecuseră de la întuneric şi tăcere la libertate, fiind curăţaţi şi 
trimişi să lupte împotriva sarazinilor, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Şi toate acestea păreau că se datorează acelei 
femei uscăţive, cu ochi pătrunzători şi expresie fermă, care 
semăna atât de mult cu Fernando. 

Părăsiră castelul călăuziţi de doi servitori care făceau parte 
din cortegiu, pe lângă cinci scutieri, care păreau la fel de uimiţi 


ca şi ei de această misiune neprevăzută. Dar nimeni nu îl 
întreabă pe maestru, nimeni nu îndrăzneşte să discute ordinele; 
pur şi simplu le execută. 

Se îndepărtaseră de castel de o bună bucată de vreme când 
doña Maria porunci să se oprească alaiul. Descălecă şi le ceru 
cavalerilor templieri să se odihnească câtă vreme vorbea ea cu 
fiul său. De data aceasta urmau într-adevăr să să se despartă 
pentru totdeauna. 

— Fernando, fiule, te rog să mă ierţi pentru suferinţa pe care 
ţi-am provocat-o. 

— Nu aveţi nicio vină, mamă, reuşi să spună tânărul, eu ştiam 
că aveam să fiu pedepsit şi am acceptat să încalc regulile; nu m- 
aţi obligat. 

— Ba te-am obligat! Şi am pe conştiinţă fiecare clipă a 
suferinţei tale şi a companionilor tăi. lartă-mă, nu voi putea muri 
în pace fără iertarea ta. 

— Mamă, nu am nimic să vă iert. Încă nu ştiu cum aţi reuşit să 
ne scoateţi din temniţa aceea... 

— Am reuşit şi e de-ajuns. 

— Maestrul e un om dur, dar drept. 

— Drept? E drept să pedepseşti un om să nu mai vadă lumina, 
să-l închizi în cuşcă precum jivinele, să îi dai doar o jumătate de 
pâine cu tărâţe ca să îl ţii în viaţă? Crezi într-adevăr că meritai 
acel infern? Nu. Nici tu, nici tovarăşii tăi nu meritaţi acel sfârşit. 
Aţi fi murit cu această ruşine, deşi eraţi nevinovaţi. Demonul 
sălăşluieşte în oamenii care sunt în stare să facă ceea ce ti-au 
făcut ei ţie. 

— Mamă, pentru Dumnezeu! Nu spuneţi aceasta! 

— Mă tem de oamenii care nu au îndoieli. 

— Nici dumneavoastră nu aveţi. 

— Ce ştii tu, fiule! Uneori, e prea târziu ca să faci cale 
întoarsă. 

— Ce veţi face, mamă? 

— Mă întorc la Montsegur. Va trebui să mor în curând. 

— Fugiţi! Nu trebuie să vă întoarceţi, tatăl meu vă va ocroti. 

— l-aş aduce nenorocirea dacă aş reveni alături de el. Nu, nu 
îi pot face aşa ceva. Nu vreau să mă întorc lângă el, fiule, nu 
vreau să o fac. 

— Cât timp va mai rezista castelul Montségur? 


— Puțin, Mateu a plecat de două ori. Prima dată, s-a întors 
aducând cu el doar doi oameni, acum suntem în aşteptarea 
revenirii lui, dar nu ne facem iluzii. Raimond nu va veni, ne lasă 
în voia sorții; ştie că, dacă îl va înfrunta din nou pe rege, nu va fi 
iertat, preferă să îşi păstreze viaţa şi câteva din pământurile 
sale. Este din ce în ce mai greu să ieşi şi să intri în Montsegur, 
dar, chiar şi aşa, Mateu ne-a trimis vorbă că există doi seniori, 
Bernat d'Alio şi Arnaut de So, dispuşi să plătească un şef de 
tâlhari aragonez pe nume Corbario, ca să vină cu câţiva dintre 
oamenii lui. Dar nu am mai avut veşti de la el. 

— Mamă, căutaţi refugiu printre Bunii Creştini care probabil 
că mai există pe aceste meleaguri, nu vă întoarceţi acolo. 

— Fiule, nu îţi face griji pentru mine. Eu mi-am trăit viaţa, 
singurul lucru pe care îl regret este faptul că nu am ştiut să îţi 
dau ceea ce meriţi. 

— Mi-aţi salvat viaţa. 

— i-o datoram. 

— Doar pentru aceasta? 

— Şi pentru că te iubesc, Fernando, te iubesc din tot sufletul, 
deşi nu am ştiut să ţi-o spun. Am fost foarte dură cu toţi cei care 
mă înconjurau, dar cel mai mult deplâng faptul că nu am ştiut să 
mă apropii de tine, fiule. Pentru această faptă voi răspunde în 
faţa lui Dumnezeu. 

Fernando îi apucă mâna într-ale lui şi apoi o îmbrăţişă. Dorea 
ca în această îmbrăţişare mama lui să simtă cât de mult o 
iubeşte. 

Cavalerii se apropiară cu un pas greoi de locul unde se aflau 
mama Şi fiul. 

— Vrem să vă mulţumim, spuse Armand de la Tour, medicul 
templier. 

— Eu vă mulţumesc vouă şi vă cer iertare pentru că am pus 
vieţile voastre în primejdie. 

— Aţi fost foarte curajoasă, doamnă, afirmă Arthur Bonard. 

— Mi-am îndeplinit datoria faţă de conştiinţa mea, vreau să 
mor în pace. Acum, plecaţi. Fiul meu vă va explica totul. 
Maestrul vostru mi-a jurat că nu vă va persecuta şi nimeni nu va 
afla ce s-a întâmplat. Păstraţi şi voi înşivă tăcerea; e mai bine 
pentru toţi să păstrăm secretul celor întâmplate. 


Cavalerii jurară că nu vor vorbi niciodată despre cele 
întâmplate şi încercară, în zadar, să o convingă să nu se 
întoarcă la Montsegur. 

— Fiecare trebuie să se confrunte cu destinul său. Toţi ni-l 
alegem pe al nostru, iar eu am ales până şi felul în care voi 
muri. Dar mergeţi în pace şi Dumnezeu să vă ocrotească, 
domnilor cavaleri. 

Mama şi fiul se îmbrăţişară încă o dată. Pe obrajii amândurora 
curgeau lacrimile, dar niciunul nu încerca să le stăpânească. 

— Te iubesc, Fernando. Trăieşte, trăieşte ca un cavaler ce 
eşti, ca ultimul senior de Ainsa. 

Apoi, fără să mai întoarcă privirea îndărăt, doña Maria se 
îndreptă în şa şi o porni în galop spre Montsegur. 


12 

O adiere blândă anunţa primăvara în acea zi de 16 martie 
1244. Julián şoptea o rugăciune clănţănind din dinţi. Praful de pe 
drum indica faptul că dintr-o clipă într-alta aveau să vadă 
apariţia cortegiului celor refugiaţi la Montségur. 

Luptele din ultimele săptămâni fuseseră aprige şi atât seniorul 
castelului, Raimond de Perelha, cât şi comandantul acestuia, 
Pèire Rotger de Mirapoix, ajunseseră la concluzia că era în zadar 
să opună rezistenţă mai mult timp. De data aceasta, contele 
Raimond îşi va respecta jurământul de vasalitate faţă de regele 
Ludovic; de altfel, nobilimea din ţară nu se simţea în stare să 
vină în ajutorul celor care luptau la Montsegur: le lipsea un 
comandant şi comitatul era secătuit. 

În prima zi a lunii martie, Pèire Rotger de Mirapoix ieşise să 
negocieze cu cruciații. Era atât de mare bucuria mareşalului 
nobilimii, Hugues des Arcis, încât, fie din bunătate, fie din 
dorinţa de a pune capăt cât mai repede asediului care dura deja 
de nouă luni, acest cavaler se arătă mărinimos. 

Asemeni celorlalţi călugări dominicani, Juliân a fost martor al 
capitulării. 

Hugues des Arcis a acordat un răgaz de cincisprezece zile 
pentru ca asediaţii să părăsească fortăreaţa, cerând ostatici, 
printre care Jordan, fiu al seniorului de Montsegur, şi Arnaut de 
Mirapoix, rudă a comandantului garnizoanei, precum şi Raimond 
Marti, fratele episcopului Bunilor Creștini. 

Şi-a amintit de asemenea să stabilească două categorii, cea a 
perfecților şi cea a tuturor acelora care, chiar dacă i-au ajutat, 
nu profesaseră credinţa Bunilor Creştini, cea propovăduită de 
Gleisa de Dio. Pentru Bunii Creştini, condamnarea era 
irevocabilă: aveau să fie arşi pe rug, dar cei care şi-ar abjura 
credinţa şi-ar putea salva viaţa. Dominicanii erau nerăbdători să 
înceapă interogatoriile minuţioase al căror grefier urma să fie 
Julián. Fray Ferrer,  neînduplecatul inchizitor, dorea cu 
înverşunare să-i ardă pe rug pe acei nefericiţi. El însuşi se va 
ocupa să strângă documentele despre tot ce se întâmplase la 
Montségur. 

Doña María, asemeni celorlalți perfecti, îi consola pe bunii 
oameni care îi ajutaseră şi care împărtăşiseră cu ei suferințele 
asediului. Mulţi dintre cei care apăraseră castelul Montsegur 


24 Probabil tot în dialect occitan, „Biserica lui Dumnezeu”. (n.tr.) 


fără să fi fost Buni Creştini hotărâră să-i ceară episcopului 
Bertrand Marti conso/lamentum-ul pentru ca în felul acesta să 
aibă parte de aceeaşi soartă ca şi perfecții. Corba, soţia lui 
Raimond de Perelha, se alătură perfecți/or, la fel ca şi fiica sa 
Esclaramonde. 

Nu au servit la nimic rugăminţile soţului ei, seniorul de 
Montségur. Doamna a simţit că va face acest sacrificiu ca ultimă 
mărturie a suferinţei trăite, ca un gest pentru generaţiile 
viitoare. 

Alţi patru cavaleri se alăturară ei, precum şi un neguţător, un 
scutier, un arbaletier, şase soldaţi... 

Bertrand Marti îi întrebă pe rând pe perfecţi dacă doreau să 
retracteze, pentru ca astfel să scape de arderea pe rug. 
Bătrânul episcop îi asigură de înţelegerea sa, dar niciunul nu a 
dorit să-şi abjure credinţa. 

Perfectii şi-au împărţit neînsemnatele lor bunuri între vecini şi 
prieteni şi au profitat de moment ca să scrie scrisori rudelor lor 
celor mai apropiate. 

Misivele dofei Maria au avut doi destinatari. Una era adresată 
soţului ei, don Juan de Ainsa; cealaltă, fiicei sale, Marian, 
doamnă la curtea lui Raimond al VIl-lea. Pentru o clipă, s-a 
gândit să îi scrie şi lui Juliân, dar s-a ferit să cadă în ispită, 
temându-se să nu îl compromită. Ştia că fiul soţului ei îşi va ţine 
cuvântul şi va scrie cronica despre căderea fortăreței 
Montségur. 

Cât fanatism, se lamenta doamna. Bunii Creştini nu făcuseră 
niciun rău, în afară de a trăi în sărăcie şi de a-şi ajuta semenii. 
Plăteau cu arderea lor pe rug faptul de a nu se fi menţinut în 
cadrul strictei ortodoxii a Bisericii de care, de fapt, nu îi 
despărțeau atât de multe. 

In depărtare, vedea stindardele şi crucile înălțate de oamenii 
mareşalului nobilimii. Doña Maria nu îşi putu stăpâni o expresie 
de dezgust la vederea acelor bârne în formă de cruce pe care le 
adorau discipolii Romei. 

Se ruga la Isus, care a propovăduit mesajul lui Dumnezeu pe 
pământ. Cu toate acestea, nu credea că a murit pe cruce ca să-i 
salveze pe oameni. Isus nu e din carne, nu poate suferi niciun 
rău pentru că este Fiul lui Dumnezeu. Percepea liturghia tot ca 
pe o aberaţie, prin care preoţii înşelau poporul făcându-i să 
creadă că prefăceau vinul în sângele lui Isus şi pâinea, în carnea 


lui. Ce oroare, să-l devorezi pe Isus! Îşi dădeau oare seama de 
ceea ce presupunea acest fapt? y 

Sfântul loan a spus-o limpede în Evanghelia sa: „Impărăţia 
Mea nu este din lumea aceasta” sau „Din lume ei nu sunt, 
precum din lume nu sunt nici eu”. 

Singurul sacrament care permitea salvarea sufletului era 
consolamentum-ul, botezul spiritual. Da, loan Botezătorul 
boteza cu apă, dar Isus îşi punea mâinile pentru ca astfel cel 
botezat să primească Duhul Sfânt, rostind singura rugăciune pe 
placul lui Dumnezeu, Tatăl Nostru. 

În zilele acelea, doña Maria se felicita văzând câţi dintre 
vecinii ei hotărâseră să primească şi ei consolamentum-ul. Ce 
absurd, îşi spunea ea, să stropeşti cu apă un copil şi să spuică e 
botezat. Botezul, aşa cum bine îi învaţă episcopul Bertrand 
Marti, este cu putinţă doar la vârsta adultă: să primeşti sau nu 
Duhul Sfânt este o opţiune individuală. 

Doamna termină de scris, încercând să-şi pună în ordine 
gândurile pe care le lăsase să rătăcească în vreme ce privea 
rugul enorm alcătuit din lemnele îngrămădite. Nu mai era mult 
până când ea însăşi avea să fie arsă pe rugul acela, 
desprinzându-se de corpul ei şi  eliberându-se, ca să-l 
întâlnească pe Dumnezeu. 

Păstorul de capre o informă că fray Ferrer aştepta cu 
nerăbdare să vină ziua cea mare ca să-i vadă arzând în foc, dar, 
înainte, el însuşi îi va interoga. Doña Maria simţea un ghimpe de 
nelinişte. Dominicanul catalan era un demon, un om crud, 
incapabil să simtă compasiune. Aprinsese ruguri prin toată ţara, 
rafinând arta interogatoriului, revăzând vechi arhive ca să 
găsească vreo greşeală care i-ar putea servi să trimită pe rug pe 
oricine ar fi scăpat din lipsă aparentă de dovezi. Juliân se temea 
de el, de fiecare dată când vorbeau despre el i se dilatau 
pupilele şi o sudoare rece începea să-i şiroiască de pe ceafă. De 
ce ar fi în stare omul acela când ei vor cobori de la Montségur? 

Îi mărturisi lui Bertrand Marti zbuciumul ei sufletesc în aceste 
ultime momente. Poate că a fost prea egoistă gândindu-se doar 
să trăiască în credinţa ei, lăsându-i pe soţul şi pe copiii săi în 
voia sorții. 

Episcopul o consolă, dar nu reuşi să şteargă această suferinţă 
din sufletul ei. Fernando o iertase, dar Juan, soţul ei? Dar fiica sa 


25 Evanghelia după loan, 18:36,17:16. (n. red.) 


Marta? Dar nepoţii ei? Vor înţelege că hotărâse să se lase 
mistuită de flăcări? 

O femeie perfectă se apropie de ea să o anunţe că venise 
ceasul să părăsească fortăreaţa. Doña Maria îl căută pe 
sergentul care îi promisese că îi va duce scrisorile. | le înmână, 
de parcă ar fi fost vorba de o comoară, iar el, mişcat, sărută 
mâna acestei doamne care le insuflase atâta curaj în 
momentele cele mai amare ale asediului. 

Raimond de Perelha dădu ordin să se înceapă coborârea; între 
timp, doña Maria îl căuta din priviri pe Pèire Rotger de Mirapoix, 
care dădea porunci soldaţilor, organizând capitularea. Ştia că 
seniorul De Perelha îi ceruse comandantului său să-şi salveze 
viaţa, să fugă; de aceea îi încredinţase o misiune. Ştia, de 
asemenea, că înainte cu două zile, episcopul Bertrand Marti 
hotărâse ca doi perfecţi să încerce să scoată restul de aur şi 
argint pe care îl mai păstrau încă la Montségur. Perfecţii Amelh 
Aicart şi Huc Petavi, călăuziţi de un locuitor de la munte, urmau 
să coboare legaţi cu frânghii pe peretele muntelui, dar, înainte 
de asta, aveau să aştepte ca alaiul să ajungă la destinaţie şi să 
cadă umbrele nopţii. Misiunea lor consta în a merge în aceeaşi 
pădure unde perfecţii care au însoţit-o pe Teresa nu cu multă 
vreme în urmă ascunseseră grosul tezaurului. 

În acele blânde zori de primăvară totul invita la viaţă, dar o 
bună parte dintre cei care alcătuiau cortegiul care pleca de la 
Montsegur ştiau că savurează ultimele ore din viaţa lor. 

Armistițiul expirase. La picioarele castelului se afla mareşalul 
nobilimii, Hugues des Arcis, însoţit de episcopul de Albi şi de 
dominicanii Ferrer şi Durând, precum şi de Julián şi Pèire. Cu mai 
multe ore în urmă se ridicase o palisadă capabilă să 
adăpostească două sute de persoane. Legăturile de lemne, 
catranul şi paiele aşteptau gata să ardă. 

Perfecţții, desculți, îmbrăcaţi în veşminte de pânză groasă, 
mergeau cu fruntea sus. Îi precedau oamenii de bine cu care 
împărtăşiseră atâtea luni de suferinţe la Montségur. 

Inchizitorii încercau să-i facă pe eretici să-şi abjure credinţa, 
dar aceştia păreau că nu îi aud. 

Fray Ferrer îi îndemna să se căiască şi să sărute crucea. 
Perfecţii întorceau capul, câte unul chiar scuipa pe simbolul 
preţios al creştinismului catolic. 


Ochii inchizitorului străluceau de bucurie odată cu fiecare gest 
de respingere a crucii. „Este cea mai bună dovadă a nelegiuirii 
ereticilor, urla el. Îşi merită soarta!” 

Doña Maria îi căută privirea lui Julián şi, zâmbindu-i, încercă 
să-i insufle forţa care îi lipsea călugărului. Fray Ferrer se apropie 
cu pas grăbit de doamnă, invitând-o să sărute crucea. Doña 
Maria respinse lemnul crucii întorcând faţa, dar inchizitorul se 
distra plasând crucea la câţiva centimetri de gura ei. Doamna 
De Ainsa nu voia să scuipe; cu toate că ştia că acea cruce nu 
era decât o bucată de lemn, că în niciun caz Isus nu se afla pe 
ea, ceva înlăuntrul său o împiedica să scuipe pe ea, aşa cum 
făceau unii dintre apropiații ei. 

Julián urmărea scena înspăimântat. Simţea o dorinţă teribilă 
să-l împingă pe fray Ferrer, să-i smulgă crucea şi să o azvârle pe 
jos ca să nu mai continue să o chinuie cu ea pe stăpâna lui. Dar 
numai gândul acesta îl îngrozea. 

Era pe punctul de a ţipa, dar ochii doñei Maria l-au îndemnat 
să-şi păstreze calmul. 

Doamna, împreună cu ceilalţi perfecţi, intră în locul închis cu 
o palisadă. Ereticii începură să se roage călăuziţi de bătrânul 
episcop Bertrand Marti, în vreme ce soldaţii îi legau de stâlpii pe 
care îi înconjuraseră cu catran şi paie. Când inchizitorul Ferrer a 
dat semnalul, au aprins rugul. 

Flăcările s-au strecurat printre picioarele condamnaților, care 
continuau să se roage fără să ceară îndurare. 

Julián privea la picioarele dofei Maria şi tivul tunicii ei, care 
începea să ardă. Nu îşi putu stăpâni un strigăt sec şi 
înspăimântat pe care, spre norocul lui, nimeni nu părea să-l fi 
auzit. 

Nu îşi putea îndepărta privirea de la doamna de Ainsa, care, 
legată de trunchiul acela, emana demnitate şi curaj până la 
capăt. Buzele ei şopteau rugăciuni, dar nu cereau îndurare, în 
vreme ce Julián îi simţea ochii aţintiţi asupra lui, dându-i ultima 
poruncă: „Scrie cronica, pentru ca posteritatea să ştie de ce am 
murit la Montségur”. 

Focul era atât de viu, încât fray Ferrer şi ceilalţi dominicani au 
trebuit să se îndepărteze pentru ca, de la distanţă, să privească 
în continuare macabrul spectacol. Mirosul de carne arsă îneca 
muntele şi căldura pe care o răspândea rugul încingea aerul şi 


pietrele. Nori negri acopereau cerul de un albastru intens care 
cu câteva minute în urmă strălucea. 

Ochii lui fray Ferrer sclipeau de entuziasm. Era momentul 
culminant al carierei sale: se bucura văzând cum ard în faţa lui 
ultimii opozanți din ţară. Ştia că mai existau încă perfecţi atât în 
sate, cât şi ascunşi prin păduri, dar el îi va căuta ca să-i prefacă 
în fum, ca pe locuitorii de la Montségur. 

— Julián! Julián! Vă simţiţi bine? 

Vocea lui fray Pèire îl readuse la realitate. Julián, întins pe jos, 
nu ştia în ce moment a leşinat. În faţa lui, fray Ferrer îl privea 
dispreţuitor. 

— Atât de firavă este credinţa voastră, încât vă pierdeţi 
cumpătul atunci când îi vedeţi arzând pe aceşti eretici? strigă 
inchizitorul. 

— De vină au fost căldura şi mirosul puternic, îl scuză fray 
Pèire, şi eu m-am simţit ameţit. 

— Atunci, reveniţi-vă în fire, pentru că trebuie să începem să 
audiem cât mai degrabă mărturiile acestor oameni. 

— Chiar azi? întrebă zbuciumat Juliân. 

— Da, răspunse inchizitorul fără şovăire. Şi să ştiţi că nu voi 
îngădui nicio slăbiciune din partea unui grefier al Inchiziției. 


13 

Vântul care adia în noaptea răcoroasă nu era în stare să 
acopere mirosul de carne arsă. 

Cruciații păreau să se fi cufundat într-o ciudată muţenie. Nu 
aveau chef să vorbească unii cu ceilalţi, de parcă încheierea 
asediului şi predarea castelului Montsegur nu ar fi fost un triumf 
răsunător, ci mai degrabă un eşec voalat. 

Unii oameni nu îşi putuseră ascunde lacrimile. Cei arestaţi, 
care aşteptau să fie interogaţi de către fray Ferrer, aveau rude 
sau prieteni îngrijoraţi de soarta lor. Unii se apropiaseră de fray 
Pèire şi de fray Julián ca să-i întrebe ce se va întâmpla cu cei 
care nu erau perfecti şi care erau arestaţi. Cei doi călugări le 
dădură asigurări că Biserica îşi va face datoria: îi va interoga pe 
toţi cei care trăiseră înăuntrul fortăreței Montségur, dar îi va 
arde pe rug numai dacă fray Ferrer va vedea la ei cea mai mică 
umbră de erezie. 

Interogatoriile au durat mai multe zile şi au fost minuţioase. 
Pèire şi Julián scriau cu mare iuţeală întrebările superiorului lor 
şi răspunsurile şovăitoare ale acuzaților. In anumite ocazii, fray 
Ferrer îşi supunea prizonierii la proba de foc: îi aşeza dinaintea 
unui crucifix îndemnându-i să-l sărute şi să spună Tatăl Nostru. 

Fray Ferrer ştia că niciunul dintre bons homes sau bonas 
donas” nu ar fi în stare să adore crucea, astfel că de îndată ce 
vedea o atitudine şovăielnică, se înverşuna până reuşea să 
smulgă o mărturisire de erezie. 

Toate declaraţiile apărătorilor castelului Montsegur erau 
transcrise cu minuţiozitate de către copiştii Inchiziției şi trimise 
la loc sigur. 

Când, la căderea nopţii, Juliân ajungea la cortul său, continua 
să scrie cu înfrigurare relatând oroarea celor trăite zi de zi, lipsa 
de îndurare a lui fray Ferrer. Julián vedea în superiorul său o 
minte bolnavă şi întortocheată, un fanatic care se desfăta cu 
durerea celorlalţi în numele lui Dumnezeu. 

Intr-o noapte, păstorul de capre intră pe neaşteptate în cortul 
lui Juliân când acesta se pregătea să stingă lumânarea ca să 
adoarmă. 

— Dar ce faceţi aici? exclamă Juliân speriat. 

— Vin să vă reamintesc făgăduiala pe care i-aţi făcut-o donei 
Maria. E gata cronica? 


2 Probabil în acelaşi dialect occitan, „Femeile bune”. (n.tr.) 


— Încă nu, mai am încă multe de povestit. 

— Poate că veţi dori să adăugaţi că doi perfecti au putut să se 
salveze, că seniorul De Mirapoix i-a ajutat şi că el însuşi a scăpat 
cu viaţă. 

— Fray Ferrer a poruncit să fie căutat prin toate cotloanele. 

— Dar nu va fi găsit. Seniorul De Perelha a dispus ca Pèire 
Rotger de Mirapoix să trăiască. Cine ştie dacă nu cumva o să fie 
în stare să organizeze rezistenţa împotriva invadatorilor? 

Julián păstră tăcerea. Ceea ce spunea păstorul de capre era 
doar un vis, un vis imposibil. Biserica şi regele Franţei 
câştigaseră partida. Cei care nu vor accepta această situaţie vor 
avea un viitor doar ca proscrişi. 

— Ce aveau atât de special acei perfecţi ca să se hotărască 
fuga lor? 

— La Montségur se păstrau aurul, argintul şi pietrele preţioase 
donate de cavalerii şi doamnele credentes, care hotărâseră să 
abandoneze totul ca să devină perfecţi. Cu acest tezaur, 
întreţineam la Gleisa de Dio, casele în care perfecţi! le 
adăposteau pe văduve şi pe orfani, îi ajutam pe fraţii noştri 
nevoiaşi şi cumpăram provizii şi chiar arme pentru apărătorii 
noştri... Episcopul nostru nu voia ca tezaurul să cadă în mâinile 
călăilor noştri. Era încredinţat că şi alţi perfecţi ar fi putut 
continua să ducă mai departe cuvântul lui Dumnezeu şi pentru 
aceasta era nevoie ca punga să fie plină. Fraţii noştri au ascuns 
acest aur la loc sigur. Când va sosi momentul, îl vor folosi cum 
se cuvine. Vă spun toate acestea pentru că aşa mi-a indicat 
doamna. 

— Ţineaţi la ea? 

Păstorul de capre îşi plecă ochii şi începu să zgârie cu vârful 
încălţării, căutându-şi cuvintele care să exprime de bună seamă 
devotamentul lui faţă de doña Maria. 

— A îngrijit-o pe nevastă-mea în timpul îndelungatei sale boli. 
Medicul a spus că pustulele pe care le avea erau molipsitoare, 
dar doña Maria nu s-a speriat: o spăla şi o curăța, apoi întindea 
peste răni un amestec de năâmol şi ierburi. Nici măcar eu nu 
îndrăzneam să mă apropii de ea, Dumnezeu să-mi ierte 
laşitatea. A fost generoasă şi cu fiică-mea şi i-a dat o zestre care 
i-a îngăduit să facă o căsătorie bună cu un valet al contelui de 
Toulouse. lar pe fiul meu l-a trimis acasă la fiica sa Marian, unde 
îl slujeşte pe soţul acesteia. 


— Întotdeauna a fost generoasă. 

— Până în ultimul moment. A împărţit tot ce avea celor mai 
sărmani dintre noi. Pe dumneavoastră... vă iubea, întotdeauna 
vorbea despre dumneavoastră ca despre „bunul său Juliân”. Mi- 
a încredinţat sarcina de a veni să vă văd şi să vă spun toate 
acestea. Mi-a cerut, de asemenea, să vă rog să fiţi cu grijă şi să 
faceţi să-i parvină cronica doñei Marian cât mai repede. 

— Nu ştiu cum să fac... se lamentă Julián. 

— Eu însumi i-o voi duce. 

— Dumneavoastră? 

— Nu voi rămâne aici multă vreme, doar cât veţi mai zăbovi 
să vă terminaţi cronica. Eu v-am mai spus că fiii mei se află sub 
protecţia doñei Marian la curtea contelui Raimond; sper să-mi 
pot câştiga existenţa în preajma lor. Aici nu scap de mirosul de 
carne arsă, carnea Bunilor Creştini. 

Au căzut de acord să se vadă din nou după trei zile, deşi Juliân 
nu i-a dat de înţeles că ar putea încheia scrierea. 

Nu i-a spus, dar se temea mai mult decât oricând de fray 
Ferrer şi, deşi ţinea cronica bine ascunsă, se temea că o va 
descoperi superiorul său care îşi luase obiceiul de a veni pe 
neaşteptate la el în cort. 

Julián simţea lipsa de încredere a lui fray Ferrer, iar acesta 
simţea teama lui Juliân. 


14 

— Fray Julián, fray Julián! strigă fray Pèire intrând cu un 
suspin în încăpere 

— Ce s-a întâmplat, frate? întrebă Juliân care în acel moment 
se pregătea să meargă la locul interogatoriului. 

— Fray Ferrer a ordonat să fie reţinut prietenul vostru, 
păstorul de capre. 

Julián a simţit din nou greaţa care apărea ori de câte ori îi era 
frică, dar a biruit-o şi, fără să ştie de unde, şi-a făcut curaj şi s-a 
apropiat cu un pas rapid spre locul unde stătea fray Ferrer. 

Păstorul de capre avea mâinile legate la spate şi fusese biciuit 
în mod corespunzător. 

— Ce s-a întâmplat? Ce rău a făcut omul ăsta? 

Fray Ferrer în privea neîncrezător. Îl considera pe Julián un laş 
incapabil să fie interesat de altcineva decât de el însuşi. 

— Îl cunoaşteţi pe acest om? întrebă cu neîncredere fray 
Ferrer. 

— Da, îl cunosc şi îl cunoaşte şi seneşalul. De fapt, îl cunoaşte 
toată lumea din această tabără pentru că, timp de nouă luni ne- 
a aprovizionat cu lapte şi cu brânză bună. 

— Atunci, i-a înşelat pe toţi, afirma fray Ferrer. 

— Ne-a înşelat? În ce fel? 

— E un credente, un eretic. 

— Imposibil, afirmă Juliân uitându-se cu milă la păstor. 

— Una dintre ţărănci l-a identificat. A spus că intra şi ieşea din 
fort ducând mesaje şi că iscodea în această tabără. 

— Şi voi aţi crezut-o? 

— De ce alte dovezi mai e nevoie ca să îl condamnăm pentru 
trădare? 

— Dovezi? Tocmai acestea sunt cele care ne lipsesc. O femeie 
îl acuză, dar ce a prezentat ea în afară de mărturia ei? 

— Aceasta e de-ajuns, insistă fray Ferrer. 

— Este o dovadă şubredă. Toată lumea poate spune orice 
despre cineva din ciudă, ca să vă mulţumească pe 
dumneavoastră sau ca să îşi salveze pielea. 

— Îl apăraţi pe omul acesta? De ce? 

Tonul tăios al glasului lui fray Ferrer îl făcu pe Juliân să 
tremure. Putea vedea în ochii acestuia sadismul. 


— Este foarte uşor să se afle dacă omul acesta este un eretic, 
spuse Julián, desprinzându-şi de la gât crucea pe care o purta 
atârnată. 

ÎI privi în ochi pe păstorul de capre implorându-l cu privirea să 
facă ceea ce urma să-i ceară. Se apropie cu un pas hotărât şi îi 
întinse crucea. 

— Sărutaţi-o, om bun, eliberaţi-l de îndoieli pe fratele meu 
întru credinţă. 

Păstorul de capre aproape că nu şovăi. Apucă crucea cu 
putere şi, privindu-l mai întâi pe Juliân şi apoi pe fray Ferrer, o 
sărută de repetate ori, apoi se închină şi căzu în genunchi cu ea 
în mână, plângând şi murmurând o rugăciune. 

— Aţi văzut. De ce altă dovadă mai aveţi nevoie? Omul acesta 
este un bun creştin, spuse el insistând pe ultimele cuvinte. 

Fray Ferrer era roşu de mânie. Dorea din toate puterile sale 
să-l lovească pe călugărul băgăreţ care până în momentul acela 
i se păruse un nenorocit. Cum de avusese curajul să-l apere pe 
păstorul de capre? 

— Lăsaţi-l să plece, este nevinovat, îl imploră Julián. Nimeni 
nu va crede în justiţia Bisericii dacă nu suntem în stare să 
despărţim grâul de neghină. 

Un grup de soldaţi se îmbulziseră în jurul lor. Priveau scena cu 
speranţe, mulţi dintre ei fiind sătui să vadă murind rude şi 
prieteni la indicaţia acelui călugăr care nu cunoştea îndurarea. 

Fray Ferrer le întoarse spatele fără să rostească o vorbă. Avea 
furia întipărită pe chip şi Juliân se întrebă ce ar fi în stare să 
facă. 

— Plecaţi, îi porunci păstorului de capre. Chiar acum, fără să 
mai pierdeţi timpul, nu luaţi nimic cu dumneavoastră. Afară! 

Omul se ridică şi cu lacrimi în ochi părăsi tabăra privind 
îndărăt, temându-se ca fray Ferrer să nu poruncească să fie 
arestat. 

Julián se simţea epuizat, dar pentru prima dată după multă 
vreme, era cu sufletul împăcat. Se gândi la Armand de la Tour, 
medicul templier a cărui unică reţetă pentru a-i vindeca 
suferinţele fusese recomandarea de a acţiona mereu în acord cu 
conştiinţa sa. 

— Într-o zi, murmură el, într-o zi, cineva va răzbuna sângele 
celor nevinovaţi. 


PARTEA A DOUA 


5mai 1938 
Carcassonne, Franţa 


„Într-o zi, cineva va răzbuna sângele celor nevinovaţi” 


Ultima frază îl mişcă profund. Îl impresionase relatarea scrisă 
pe acele suluri de pergament care supravieţuiseră ascunse 
vreme de mai mult de şapte secole într-un castel pierdut din 
sudul Franţei. 

Proprietarul castelului aştepta, nerăbdător, judecata sa de 
expert. Nu-i plăcea omul acela şi, cu atât mai puţin, avocatul 
acestuia care părea să aibă un mare ascendent asupra 
stăpânului casei - dar îşi spuse că asta n-avea nicio importanţă. 
El era acolo ca expert medievist al Universităţii din Paris, nu ca 
să întreţină relaţii sociale. 

Îşi frecă ochii şi se uită la ceas. Rămăsese toată după-amiaza 
absorbit în lectură şi crepusculul începea să se ghicească 
dincolo de ferestrele mari ce dădeau în grădina bine îngrijită. 

Cafeaua se răcise şi de-abia muşcase din sandviciurile aliniate 
cu multă artă pe o tavă de argint. 

Deşi era sigur că documentele erau autentice, se gândise să-i 
ceară contelui să-i permită să le ia cu el la universitate: dorea să 
consulte un grup de experţi în datarea manuscriselor. 

leşi din salon în căutarea contelui, dar nu apucă să facă trei 
paşi, că un servitor se apropie de el. 

— Doriţi ceva, profesore? 

— Da. L-aţi putea anunţa pe domnul conte? 

— Da, domnule; vă aşteaptă în biroul său. 

Etienne Marie de la Pallisiere, cel de-al douăzeci şi doilea 
conte d'Amis, nu se lăsă aşteptat. Insoţit de avocatul său, 
domnul Saint-Martin, sosi în grabă, dornic să audă opinia 
expertului. 

— Ei, bine, profesore? întrebă contele fără alt preambul. 

— Este o relatare extraordinară, scrisă de un om cu sufletul 
zbuciumat, înzestrat cu o mare sensibilitate. După părerea mea, 
este autentică, dar aş dori să o iau la Paris şi să mă consult cu 
alţi colegi 

— Ni s-a spus că dumneavoastră sunteţi cel mai bun, spuse 
avocatul, cu o expresie acră. 


— Cel mai bun? Vă mulţumesc, dar există alţi colegi care se 
bucură de tot atâta încredere academică sau chiar de mai multă 
decât mine. Nu-mi plac oamenii modeşti, afirmă D'Amis. 

— Vă asigur că nu sunt, dar nici încrezut nu sunt. Mi se pare, 
domnule, că în momente în care există... aş zice o anume 
inflamare în legătură cu chestiunea catarilor, nu e de prisos să 
fim scrupuloşi. De când, în secolul al XIX-lea, acel personaj 
numit Peyrat”, pasionat de istorie, a început să fabuleze în 
privinţa catarilor, există multe documente false, interpretări 
eronate şi pseudoliteratură care e luată drept autentică. Eu sunt 
istoric şi, ca atare, nu consider nimic cert până nu dovedesc în 
mod ştiinţific. 

— Aşadar, dumneavoastră, Peyrat vi se pare un impostor! 
exclamă supărat avocatul contelui. 

— Da, domnule Saint-Martin, acel pastor al Bisericii Reformate 
mi se pare un neruşinat care a făcut un rău deosebit istoriei, cel 
puţin acestei perioade din istoria Franţei. A le atribui catarilor 
elemente ezoterice este un dispreţ la adresa istoriei. Numitul 
Peyrat voia să-i vadă ca precursori ai Reformei. 

— lar dumneavoastră nu sunteţi de acord, şopti contele. 

— Aceasta este o nerozie, afirmă profesorul, la fel ca şi acea 
mişcare politică la modă care vrea să dea avânt unei Franţe cu 
identități şi limbi diferite. După părerea mea, asta ar însemna să 
se facă un pas îndărăt în istorie. Nu mi se pare că trebuie să se 
sacrifice statul modern ca să ne întoarcem în Evul Mediu. Orice 
ar spune câţiva ageamii care se joacă de-a istoricii şi care 
născocesc o istorie care le place mai mult, secolul al XIII-lea nu 
a fost câtuşi de puţin o Arcadie?. 

Contele d'Amis îl privi dispreţuitor pe profesor înainte de a 
afirma cu o voce afectată: 

— Noi aparţinem acestei mişcări politice, după cum v-am 
spus, care aspiră ca regiunea Languedoc să îşi recapete istoria, 
limba şi autonomia, smulse prin forţa armelor. 

Ferdinand Arnaud fu pe punctul de a izbucni în râs, dar se 
abţinu; se gândise deja la posibilitatea ca acei oameni ce păreau 
suspicioşi să aparţină mişcării iluminaţilor?* care au dat avânt 
acelei născociri, Ţara Catarilor. 


1 Napoleon Peyrat (1809-1881), scriitor şi istoric francez. (n.tr.) 
23 Regiune a Greciei antice, situată în partea centrală a Peloponesului. 
Tradiţia poetică a făcut din Arcadia un tărâm mirific, idilic. (n.tr.) 


— Bine, nu ne-am adunat aici ca să discutăm politică, afirmă 
avocatul, ci ca să aflăm părerea dumneavoastră ca expert, şi 
întrucât nu vă consideraţi cel mai bun... 

D'Amis făcu un gest, indicându-i lui Saint-Martin să nu 
continue. Îl irita profesorul, dar îi fusese recomandat drept cea 
mai mare autoritate în materie de Ev Mediu francez, ca omul 
care ştie cel mai mult despre catari sau albigenzi, şi nu dorea 
să-l piardă, chiar dacă totul indica faptul că relaţiile dintre ei nu 
aveau să fie uşoare. 

— Ce propuneţi, profesore? 

— Ce propun? La ce vă referii? 

— Vreau să autentific aceste pergamente; o veţi face 
dumneavoastră? 

— O voi face dacă îmi permiteţi să le duc cu mine la Paris sau 
dacă dumneavoastră mi le aduceţi acolo. V-am spus deja că eu 
cred că sunt autentice, dar am nevoie să le examinez mai 
aprofundat. Ceea ce nu înţeleg este... în sfârşit... cum de nu le- 
aţi autentificat până acum. 

— În arhiva familiei există mai multe documente şi 
pergamente, toate clasificate, dar acesta... mă rog..., istoria 
acestei cronici a lui fray Juliân este ceva mai deosebită. 

Lui Ferdinand îi străluciră ochii de curiozitate, dar contele nu 
părea dispus să mai rostească vreo vorbă despre acest subiect. 

— Bine, vi le voi aduce. Spuneţi-mi la ce oră pot să vi le 
înmânez să zicem lunea viitoare. La sfârşitul acestei săptămâni 
avem invitaţi la castel şi nu mă voi putea deplasa. 

— Voi fi la mine în birou de la opt, am ore de la nouă şi termin 
la amiază, astfel că, dacă doriţi, ne putem vedea la 
douăsprezece, sau, dacă preferaţi, după-amiază, începând de la 
ora trei. 

— La trei e foarte bine. 

— Aşadar, voi fi încântat să vă revăd. _ 

Ferdinand Arnaud se ridică hotărât să plece. Incă mai avea 
timp să prindă ultimul tren spre Paris. Părea că domnul conte îi 
ghiceşte gândul. 

— Şoferul meu vă va duce la gară, dar mai putem bea încă un 
pahar înainte de a pleca. 


2 Adepţi ai unei societăţi secrete filosofice şi politice din Bavaria, din secolul 
al XVIII-lea. (n.tr.) 


Nu îi lăsă posibilitatea să refuze. De parcă ar fi stat la pândă, 
servitorul intră cu o tavă pe care fuseseră aranjate două platouri 
cu aperitive şi o sticlă de Chablis rece. 

Contele îi oferi o cupă pe care Ferdinand o acceptă resemnat, 
dar se bucură imediat că o făcuse: acel Chablis era excelent, 
fără îndoială, cel mai bun pe care îl gustase în viaţa lui. 

— Credeţi că în ziua de azi mai există catari? întrebă deodată 
avocatul sub privirea reprobatoare a contelui. 

— Nu. Cum ar putea să existe? Lumea e plină de şarlatani 
care profită de naivitatea oamenilor. Mă supără peste măsură 
această modă a teozofiei* din cenaclurile de la Paris şi, îmi 
închipui, şi de aici. Nu e nimic ezoteric la catari, mi-i imaginez 
răsucindu-se în morminte, indignaţi de interpretările 
distorsionate ale doctrinei lor de către acele grupuri de ocultişti 
şi ezoterişti, atât de la modă... 

Contele şi avocatul său schimbară între ei o privire complice. 
Ferdinand Arnaud nu avea lacăt la gură şi părea că-i face 
plăcere să-i provoace, de parcă ar fi ştiut că ei aparţineau 
acestor grupuri pe care spunea că le dispreţuieşte atât de tare. 

— Ce părere aveţi despre Déodat Roche??? insistă avocatul. 

Profesorul lăsă să-i scape un hohot de râs pe care cei doi 
bărbaţi îl percepură ca pe o ofensă. 

— Un nătărău! lar cei care îl urmează sunt şi mai. 

— Presupun că aveţi mai mult sau mai puţin aceeaşi părere şi 
despre scriitorul Maurice Magret, afirmă avocatul. 

— Trebuie să-i recunosc un oarecare talent ca povestitor, dar 
toate teoriile lui sunt basme pentru copii. Insist, domnilor, că nu 
a existat nimic ezoteric în mişcarea catarilor sau a Bunilor 
Creştini, cum îşi spuneau ei înşişi. Nu vă pierdeţi timpul cu 
superstiții, nu vă lăsaţi înşelaţi. 

— Şi de ce credeţi că ne lăsăm înşelaţi? întrebă contele 
d'Amis. 

— Din pricina interesului dumneavoastră pentru numele 
despre care tocmai m-aţi întrebat. Déodat Roche este un notar 
care nu ştie nimic despre Evul Mediu. Obsesia lui este edificarea 
unei „Ţări Catare”. Istoria nu poate fi însă denaturată; istoria a 


3 Doctrină filozofico-religioasă de origine orientală care susţine teoria 
cunoaşterii nemijlocite a existenţei divinității. (n. red.) 

31 Magistrat francez (1877-1978), pasionat de doctrina catarilor, fondatorul 
Societăţii de Studii Catare şi editor al Caietelor de Studii Catare. (n.tr.) 


fost una singură. Cât despre Maurice Magret, v-am spus deja ce 
cred: că are talent de scriitor, dar dă frâu liber fanteziei în ceea 
ce-i priveşte pe catari, nu e de fel un specialist, îşi lasă 
imaginaţia să zboare pe măsură ce scrierile lui au mai mult 
succes şi o grămadă de adepţi. Trăim un moment dificil, criza 
care devastează Europa face ca multă lume să creadă că a 
existat o vreme, în trecut, când lucrurile mergeau mai bine. Este 
momentul în care astrologii, spiritiştii şi amăgitorii profită de 
teama oamenilor. De teama faţă de incertitudinea viitorului care 
străbate Europa. Există oameni dispuşi să creadă ceea ce e de 
necrezut pentru că li se pare mai consolator decât să înfrunte 
realitatea. 

— Aşadar, dumneavoastră credeţi că actualul context politic 
european are de-a face cu interesul manifestat de multă lume 
faţă de catari, insistă avocatul. 

— Da, în momentele de incertitudine, se răspândeşte de 
obicei un anume obscurantism. 

— În cazul meu, domnule, trebuie să vă spun că interesul este 
familial. Cum veţi fi observat, numele meu de familie este 
D'Amis. 

— Nu e complicat să se ajungă la această concluzie: din ceea 
ce este scris pe pergamente reiese că acestea au ajuns la fiica 
dofei Maria, Marian, căsătorită cu cavalerul Bertrand d'Amis, al 
cărui ilustru descendent trebuie să fiţi dumneavoastră. 

— Într-adevăr, eu sunt acela, afirmă contele cu mândrie. 

— Pot să vă întreb de ce familia dumneavoastră nu a făcut 
publice aceste documente până acum? 

— Nu le-am făcut încă publice, profesore, şi nici nu sunt sigur 
că le voi face. Dar vă voi răspunde la întrebare: aceste 
pergamente fac parte din moştenirea mea. Nu le-am ţinut în 
mâini până acum trei luni, când a murit tatăl meu. 

— Îmi închipui că dumneavoastră cunoşteaţi existenţa 
pergamentelor... 

— Da, bineînţeles. Timp de secole, familia mea le-a păstrat în 
mare secret. Simpla lor posesie punea în pericol vieţile acestor 
nevinovaţi. Bunicul meu a fost acela care a hotărât că a venit 
momentul să le scoată la lumină. Era partizanul ideii de a le lăsa 
moştenire vreunei universităţi şi gândul acesta îl avea când a 
murit. Tatăl meu nu era de aceeaşi părere şi le-a păstrat în 


aşteptarea... mă rog, el avea propriile lui planuri, dar, mai întâi, 
dorea să autentifice documentele. 

— De ce? De ce avea îndoieli asupra unor documente de 
familie? vru să ştie Ferdinand. 

— Bunicul meu nu simţea un interes prea mare pentru 
trecutul familiei şi, după cum se pare, nu i-a vorbit tatălui meu 
despre ele până cu puţin timp înainte de a muri. Acum, eu sunt 
acela care îmi asum responsabilitatea de a face cu ele ceea ce 
se cuvine. 

— Şi ce se cuvine, conte? întrebă profesorul Arnaud curios. 

Contele d'Amis nu răspunse. Privi ceasul şi, din nou, apăru 
servitorul, de parcă ar fi putut ghici prin pereţi dorinţele 
stăpânului său. 

— Este vremea să-l conduci pe profesorul Arnaud la gară. 

— Maşina vă aşteaptă la poartă, domnule, anunţă servitorul. 

— Bine, profesore, vă voi vedea lunea viitoare la ora trei în 
biroul dumneavoastră, spuse contele în chip de salut de 
despărţire. 

Avocatul îşi înclină capul cu un gest care i se păru profesorului 
că era o imitație de plecăciune. „Sunt nişte tipi excentrici”, se 
gândi Ferdinand Arnaud, dar nu spuse nimic. 


Ziarele nu puteau publica ştiri mai alarmante. Anul 1938 se 
încheia şi se dovedise a fi un coşmar pentru economia 
europeană. Şi, de parcă n-ar fi fost destul, în Germania, nebunul 
de Adolf Hitler fermeca masele cu un discurs care lui Arnaud îi 
producea fiori. 

Profesorul, asemeni atâtor altor francezi, credea că Hitler îl 
înşela pe preşedintele Daladier? când îi dădea asigurări că n- 
avea niciun fel de dorinţă expansionistă sau de război. lar 
compatrioţii săi se înşelau, la rândul lor, crezând că erau în 
siguranţă în spatele Liniei Maginot”. Se consola gândindu-se că 
timpul va aşeza lucrurile la locul lor şi că tinerii îşi vor da seama 


32? Edouard Daladier (1884-1970), om politic francez, preşedinte al Consiliului 
de Miniştri (1938-1940), semnatar al Acordurilor de la Munchen din 1938 
semnate de Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia, prin care Cehia era 
obligată să evacueze teritoriul munţilor Sudeți regiune ocupată ulterior de 
către germani. (n.tr.) 

33 Sistem de fortificaţii construit între anii 1926 şi 1936 pe frontiera franceză 
din nord-est, la iniţiativa lui Andre Maginot (1877-1932), ministru de Război 
între 1929 şi 1932. (n.tr.) 


că teama de viitor nu se poate combate prin represiune sau 
aruncând vina pe străini. 

— Arăţi rău. Presupun că ţi-e somn şi asta te face să fii prost- 
crescut. Este pentru a doua oară că treci pe lângă mine fără să 
mă saluţi. 

Ferdinand îi zâmbi femeii care îi vorbea. Tocmai intrase în 
sala profesorilor fără să-şi dea seama că Martine Dupont era 
acolo; fuma o ţigară. Martine, şi ea profesoară de istorie 
medievală, era o universitară riguroasă şi competentă, a cărei 
singură problemă era frumuseţea, chiar şi acum când trecuse de 
patruzeci de ani. Din cauza frumuseţii sale, avusese parte numai 
de neplăceri. A trebuit să studieze mai mult decât oricine ca să 
demonstreze până la saturație că avea nu doar un fizic plăcut, ci 
şi o minte pătrunzătoare. A trebuit, de asemenea, să-i pună la 
punct pe unii dintre colegii ei, lăsându-i să înţeleagă clar că nu 
este o pradă uşoară, şi făcuse din starea ei de celibatară un 
semn de identitate: nu-i păsa de nimic, în afară de cariera sa, 
căreia îi dedica întreaga sa energie. 

Martine îl aprecia în mod special pe Ferdinand pentru că 
acesta nu a manifestat niciodată nici cel mai mic interes faţă de 
ea ca femeie, ceea ce pentru ea era o uşurare. 

— lartă-mă, ai dreptate, mi-e somn. Am ajuns foarte târziu 
acasă şi vârsta îşi spune cuvântul; de când am împlinit cincizeci 
de ani, nu mai sunt acelaşi. Soţia şi fiul meu spun că am devenit 
un cârcotaş, dar ce-i mai rău e că, dacă nu dorm opt ore, nu mai 
sunt eu însumi. 

Martine zâmbi înţelegătoare. 

— Nu-ţi poţi imagina unde am fost, continuă Ferdinand. 

— Fiind vorba despre tine, cu siguranţă că n-o să ghicesc. 

— Acum o săptămână, m-a sunt un coleg de la Universitatea 
din Toulouse cerându-mi să mă deplasez la un château aproape 
de Carcassonne ca să examinez nişte documente ale unui 
prieten de-al lui. Mi-a cerut-o ca pe o favoare specială şi a 
trebuit să accept. Şi mă bucur că am fost acolo. 

— Ai găsit o comoară? 

— Da, cred că da. Un document minunat: nici mai mult, nici 
mai puţin decât o cronică scrisă de un grefier al Inchiziției care 
era iscoada catarilor. 


Martine se încruntă. Ca şi Ferdinand, detesta faptul că tot ce 
avea de-a face cu catarii căpăta acum o tentă de ezoterism şi 
irealitate. 

— Este o poveste minunată, te asigur. O doamnă catară îi 
cere fiului nelegitim al soţului ei, care este dominican, să scrie 
pentru posteritate cronica persecuției Bunilor Creştini. 

— Ce lucruri ciudate spui! protestă Martine. 

— Vei citi şi tu; povestit aşa, pare ceva fantastic, dar nu este. 
Vreau să arunci o privire pe acele pergamente şi să-mi spui 
părerea ta. 

— Unde sunt pergamentele acelea? 

— Contele mi le va aduce luni. 

— Aşadar, ai relaţii cu un conte..., râse Martine. 

— Da, proprietarul acestei comori este un conte. Şi un conte 
foarte ciudat, la fel ca avocatul său. Eu aş spune că sunt doi... 
mă rog, m-au întrebat despre Roche şi Magret. 

— Dumnezeule, ce oroare! Aştia doi sunt pur şi simplu nişte 
gunoaie. Eşti sigur că pergamentele acelea sunt autentice? 

— Sunt sigur, o să vezi şi tu. Va trebui să-i conving să mă lase 
să le public, şi nu va fi uşor. 

— De ce? 

— Dacă vei fi aici luni, te voi prezenta contelui şi o să înţelegi 
de ce. 


2 

Ferdinand Arnaud îşi petrecu sfârşitul de săptămână căutând 
în cărţi ceva care i-ar fi putut da vreun indiciu în legătură cu 
extraordinarul document al contelui d'Amis. 

Nu a găsit nimic, în afară de lucrurile pe care le ştia deja: 
procesele-verbale ale interogatoriilor bieţilor oameni de la 
Montségur se datorau zelului lui fray Ferrer. Acum, Ferdinand 
ştia ceva mai mult: că unul dintre grefieri, unul dintre copişti, 
fusese un călugăr cu sufletul zbuciumat care îşi împărțea 
fidelitatea între Dumnezeul catolic şi Dumnezeul catarilor. 

Nu-i venea greu să şi-l imagineze pe fray Julián. ŞI-I închipuia 
inteligent, întrucât fusese în stare să supravieţuiască făcând o 
echilibristică periculoasă şi crezând despre sine că avea ceva 
din cavalerul care nu a putut fi prin naştere. Dar dacă fray Juliân 
i se părea un personaj captivant, plin de contradicții şi de 
nuanţe, pe doña Maria o vedea ca pe o femeie splendidă. Dură, 
greu de suportat, mereu cutezătoare. 

Se gândi că i-ar fi plăcut să-i cunoască pe amândoi. 

Nu-i era atât de clar ce anume voia contele d'Amis să facă cu 
pergamentele, dar bănuia că putea fi amestecat într-una din 
acele societăţi secrete care încercau să reînvie o ţară catară 
care de fapt nu existase. _ 

Luni, la ora trei fix, un uşier îi anunţă vizita contelui d'Amis. li 
ceruse Martinei să stea câteva minute cu el în birou ca să i-l 
prezinte pe conte. 

Prima lui surpriză a fost să-l vadă sosind cu avocatul, domnul 
Saint-Martin. Cei doi bărbaţi o salutară cu răceală pe Martine, iar 
aceasta, stânjenită, ieşi imediat din birou. 

— Profesoara Dupont este una dintre cele mai bune 
medieviste din Franţa, spuse Ferdinand cu o voce reţinută. 

— Dacă am fi dorit să tratăm cu ea, nu am fi aici, răspunse 
acru avocatul. 

Ferdinand îi invită să ia loc şi le explică apoi demersurile pe 
care le va face pentru autentificarea pergamentelor; îi asigură 
că la rectorat li se va da o adeverinţă care să certifice că 
documentele au fost predate şi că universitatea se angajează ca 
acest subiect să fie tratat cu o absolută confidenţialitate şi ca 
pergamentele să nu sufere nicio stricăciune. 

Avocatul Saint-Martin studie hârtiile şi termenii acordului, 
înainte de a-i confirma contelui d'Amis că totul era în ordine. 


— Acum, domnule conte, aş vrea să ştiu ce doriţi să faceţi cu 
aceste pergamente. Sunt o comoară şi merită să fie cunoscute. 
Este cea mai bună relatare a celor întâmplate la Montsegur. În 
diferite arhive se găsesc mărturiile culese de Inchiziţie, dar 
relatarea unui eveniment trăit de ambele părţi are o valoare 
extraordinară. Nu vă ascund faptul că mi-ar plăcea să public o 
lucrare despre aceste pergamente. Universitatea ar acoperi 
cheltuielile pentru publicarea acesteia. Dacă acceptaţi, va trebui 
să vă cer să mă lăsaţi să consult şi alte documente de familie... 

Cei doi bărbaţi se priviră în vreme ce îl ascultau pe profesorul 
Arnaud. Apoi, ca şi cum ar fi repetat scena mai înainte, contele 
luă cuvântul. 

— Dragul meu profesor, să le luăm pe rând. Pentru mine, cel 
mai urgent este ca dumneavoastră să-mi daţi asigurări în 
legătură cu autenticitatea documentelor; apoi, vom vorbi şi 
despre ceea ce se poate face în viitor. 

Ferdinand nu insistă, îşi dădea seama că cei doi bărbaţi aveau 
un plan de la care nu se gândeau să se abată nici cu un 
milimetru. Va trebui să aştepte o ocazie mai bună. 

— De acord. Se va face cum spuneţi. Vom vorbi mai târziu. 

— Când veţi avea un răspuns? întrebă contele. 

— Sunaţi-mă peste trei sau patru zile... 

— Nu puteţi fi mai precis? vru să ştie avocatul. 

— Vă asigur că am cel mai mare interes faţă de aceste 
pergamente, dar autentificările presupun un proces peste care 
nu pot, nu vreau şi nici nu trebuie să sar. 

— Pentru Biserică va fi o lovitură fatală, spuse contele d'Amis 
pe un ton sentenţios. 

— Pentru Biserică? De ce? Aceste documente au o valoare 
istorică, dar nu schimbă faptele. 

— Dar unul dintre oamenii Bisericii i-a trădat, insistă contele. 

— Unul dintre aceştia s-a văzut amestecat într-un conflict 
teribil de omenesc, nimic mai mult; nici acest fapt nu schimbă 
istoria. Vă asigur că aceste documente nu vor afecta Biserica. 

— Sunteţi catolic? îl întrebă direct avocatul Saint-Martin. 

— Aceasta este o întrebare personală la care n-am de ce să 
răspund, domnule. Dar, în schimb, vă voi spune că sunt istoric şi 
că, dacă am reuşit să obţin respectul colegilor mei, este datorită 
muncii mele, în care nu intervin niciodată convingerile mele 
personale, oricare ar fi acestea. Eu cercetez trecutul, nu îl 


rescriu în conformitate cu ceea ce gândesc. Dar vă spun că, 
dacă dumneavoastră aveţi probleme de natură contencioasă cu 
Biserica, mai bine vă căutaţi altceva ca armă. Aceste 
pergamente se vor dovedi lipsite de interes pentru 
dumneavoastră. Au o valoare istorică, nu politică. Nu schimbă 
istoria nici măcar cu o virgulă. 

— Vom aştepta telefonul dumneavoastră, spuse contele în 
vreme ce se ridica. 

Ferdinand îi însoţi pe conte şi pe avocatul său să facă 
demersurile pentru ca documentele să rămână temporar în 
custodia lui. Îşi luă apoi la revedere de la ei în poarta 
universităţii. 

Când rămase singur, Ferdinand se gândi că tipii aceia erau 
foarte ciudaţi. Dorinţa lor de a ataca Biserica bazându-se pe 
aceste documente era de o naivitate vecină cu prostia. 

Merse să o caute pe Martine, care se afla în sala profesorilor 
şi, de îndată ce intră, Ferdinand percepu o tensiune. Martine 
discuta cu înflăcărare cu alţi doi profesori. 

— A izbucnit războiul? întrebă Ferdinand încercând să 
atenueze tensiunea ambientală. 

— Nu face pe amuzantul, nu e de glumit cu această situaţie, 
răspunse profesorul Cernay, un bărbat la vreo cincizeci de ani, 
ca şi Ferdinand. 

— Dar, ce-i cu voi? 

— Refuz să cred că nebunul ăla de Hitler o să molipsească 
Franţa cu ideile lui xenofobe, răspunse Martine. 

— lar eu îi spun să nu fie naivă, adăugă profesorul Cernay. 

— Martine se  încăpăţânează să  idealizeze valorile 
republicane. Îi este cu neputinţă să admită că națiunea care a 
făcut Revoluţia ar fi în stare să se lase condusă de cele mai 
josnice instincte, ca şi cum Revoluţia n-ar fi eliberat şi aceste 
josnice instincte, interveni profesorul Jean Thierry. 

— Distanţa este cea care înfrumuseţează lucrurile şi le 
debarasează de oroarea momentului, de mizeria de zi cu zi, 
insistă Cernay. 

— Azi, am dat afară de la curs un student, explică Martine: 
eram la un capitol din materie care de obicei le place 
studenţilor, ştii tu, secolul al XIII-lea şi situaţia din Languedoc, 
ereticii... In sfârşit, după ce am terminat cursul, i-am invitat pe 
studenţi să vorbească, să pună întrebări şi să ridice obiecţiuni şi 


un imbecil mi-a venit cu ideea că ne aflăm în pragul unei noi 
epoci în care Occitania îşi va dobândi independenţa pierdută. A 
înălţat apoi un imn „omului nou” care va apărea în această 
societate ideală, „un om pur”, de „rasă pură” şi, pornind de aici, 
a început să divagheze despre relele care afectează Europa 
actuală, desemnându-i pe evrei drept flagelul care macină 
naţiunile şi care trebuie să fie eradicat. 

— Ai făcut bine dându-l afară de la curs, afirmă Fernando. 

— Da, şi în legătură cu ceea ce discutăm, eu susţin că băiatul 
acela e doar un idiot solitar, cineva care citeşte pseudoliteratură 
ieftină despre catari. Acum un an, s-a publicat în Germania 
Curtea lui Lucifer. o călătorie a spiritelor bune din Europa, care a 
avut un anumit succes pe continent. Este de individul ăla, Otto 
Rahn**, autorul lucrării Cruciada împotriva Graalului: tragedia 
catarismului, o carte execrabilă, în care se inventează o nouă 
rasă. Catarii sunt fiinţe superioare, păgâne, un grup de ezoterici 
care păstrează Graalul:5. 

— Cunosc cărţile acelea şi ai dreptate, sunt pseudoliteratură, 
admise Ferdinand. 

— Colega noastră nu vrea să recunoască faptul că ideile 
ezoterice sunt periculoase, interveni profesorul Cernay. Nu 
numai că favorizează pseudoliteratura. Există persoane care se 
folosesc de ele cu atâta abilitate, încât le folosesc în slujba 
ideilor rasiste, iar studentul acela despre care ne-a vorbit este 
un caz exemplar, dar, din nenorocire, nu şi un caz izolat. 

— Eu am mai mulţi studenţi rasişti, menţionă profesorul 
Thierry. La cursul meu, au avut deja loc mai multe controverse 
dialectice şi câte o ciocnire aproape violentă. Intre studenţii mei 
se numără evrei care nu sunt dispuşi să fie trataţi ca o rasă 
inferioară şi, evident, se apără de atacurile, până acum verbale, 
ale unora dintre colegii lor. 

— Dumnezeule!  Câtă lipsă de minte tocmai aici, în 
universitate! se lamentă Cernay. 


3 Istoric german (1904-1938), autor al celor două lucrări menţionate în text. 
(n.tr.) 

35 Sfântul Graal, potirul de care s-a servit Isus Hristos la Cina cea de Taină şi 
în care losif din Arimateea a strâns sângele Mântuitorului scurs în timpul 
crucificării. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, numeroase romane cavalereşti 
relatează „căutarea” Sfântului Potir de către Cavalerii Mesei Rotunde a 
regelui Arthur. (n.tr.) 


— Eu propun o reuniune a consiliului profesoral ca să 
discutăm pe această temă, spuse Thierry, dar Martine crede că 
facem o problemă din atitudinea doar a patru sau cinci idioţi. 
Spune că, dacă devenim solemni, unii studenţi îi vor urma pe 
idioţi, doar ca să-i contrazică pe cei mai în vârstă. 

Ferdinand îşi aprinse o ţigară şi rămase pe gânduri. Nu avea 
un răspuns la problema pe care o discutau colegii săi. Pe deo 
parte, credea că e mai bine să se pună capăt cât mai degrabă 
acestor atitudini xenofobe care începeau să se ivească în 
universitate, dar, pe de alta poate că Martine avea dreptate şi 
că singurul lucru pe care l-ar obţine ar fi ca tinerii, din spirit de 
contradicţie, să-şi însuşească această ideologie teribil de 
periculoasă numai pentru că era la modă. Şovăi câteva clipe, 
dar după aceea mintea lui logică se impuse. 

— Martine, cred că aceşti colegi ai noştri au dreptate. Ar 
trebui să facem ceva; această universitate nu poate rămâne 
paralizată în faţa pericolului xenofobiei. Trebuie să procedăm cu 
inteligenţă, cu alte cuvinte, să tăiem de la rădăcină orice 
manifestare respingătoare, aşa cum ai făcut tu azi. 

— Din păcate, avem vreo doi colegi care manifestă o anumită 
atracţie faţă de unele dintre ideile acelea protestă Martine. 

— Adevărul e că nu sunt medievişti, râse Ferdinand, aşa că îi 
putem invita pe colegii noştri să asiste, pe gratis, la mai multe 
cursuri, explicându-le cum se trăia în Evul Mediu. 

Au discutat o bucată de vreme. Li s-au alăturat şi alţi profesori 
care au pus acelaşi diagnostic: în universitate, au început să se 
manifeste, în mod deschis, unele opinii extremiste care vorbeau 
despre edificarea unei mari Europe populate de o rasă 
superioară, aşa cum propunea Hitler în Germania. Au ajuns 
totuşi la concluzia că în Franţa, cu excepţia anumitor grupuri 
minoritare, aceste idei periculoase nu vor găsi ecou. 


Raportul grupului de experţi din universitate a fost 
concludent. Pergamentele erau autentice, datând de la mijlocul 
secolului al XIII-lea. Pentru Ferdinand n-a fost nicio surpriză, dar 
chiar şi aşa, a avut o satisfacţie. Cronica acelui fray Juliân îl 
emoţionase mai mult decât i-ar fi plăcut să admită, şi dorea cu 
înflăcărare să poată scrie un eseu academic, dar nu era sigur că 
o va putea face. Extravagantul conte şi ciudatul său avocat 


păreau ferm hotărâți să acorde acelui document o altă valoare 
decât cea istorică şi academică. 

Contele d'Amis îi ceruse să vină până la castel ca să 
hotărască viitorul pergamentelor. Ferdinand avea puţine 
speranţe că l-ar putea convinge să-i permită să lucreze cu 
cronica lui fray Juliân, dar s-a gândit că, deşi era pe un teren 
nefavorabil, merita osteneala să încerce. 

— Pot veni cu tine? îl întrebă fiul său David, un tânăr de 
şaptesprezece ani, un elev bun şi la fel de liniştit ca şi mama sa. 

— Mi-ar plăcea, dar nu ştiu cum ne va primi contele; e un tip 
tare ciudat, se scuză Ferdinand. 

— Îl vezi atât de puţin pe fiul tău, protestă Miriam, soţia 
medievistului; eu m-am obişnuit de-acum să vii şi să pleci, dar 
David îţi simte lipsa. 

Ferdinand ştia că soţia lui are dreptate, dar nu dorea să facă 
şi mai dificile relaţiile cu contele şi nu îndrăznea să se prezinte 
cu David la castel. Deodată, privind-o, simţi un ghimpe de 
nelinişte amintindu-şi conversaţia avută cu două zile mai 
devreme cu colegii săi despre politica antisemită a guvernului 
german, care părea să găsească înţelegere în anumite sectoare 
ale societăţii franceze. 

Miriam era evreică. Aşa cum el era catolic agnostic, ea era 
evreică agnostică. Niciunul dintre ei nu era practicant, nici ea nu 
mergea la sinagogă, nici el, la biserică. Nu aveau o atitudine 
agresivă la adresa religiei, dar nici religia nu făcea parte din 
viaţa lor şi a fiului lor. Când s-a născut David, părinţii lui Miriam 
au cerut din tot sufletul să fie circumcis şi astfel să pornească în 
lume ca evreu. El a acceptat; părinţii lui, agnostici ca şi el, au 
spus că le e indiferent. „Nu se poate impune o religie”, spusese 
tatăl lui. „Când va fi mare, David va hotărî în ce vrea să creadă, 
dacă va vrea să creadă în ceva.” Părinţii lui considerau în forul 
lor interior că religia, în afară de faptul că îi dezbină pe oameni, 
dă naştere la superstiții. Astfel că David era evreu în mod 
formal, sau era astfel socotit de comunitatea iudaică, întrucât, 
conform tradiției, condiţia de evreu este transmisă pe linie 
maternă. 

Bunicii din partea mamei s-au îngrijit ca David să respecte 
anumite ritualuri religioase, dar au făcut-o cu delicateţe, fără să 


se arate exigenţi. Aşa că la treisprezece ani, a sărbătorit Bar- 
Mitzva®, intrarea lui în lumea adulţilor. 

David nu părea să respingă acele vizite periodice la sinagogă, 
pentru că dorea să le facă pe plac bunicilor săi şi aceştia erau 
deosebit de încântați de acest fapt. Miriam era singura lor fiică, 
iar David, singurul lor nepot. 

Pe Miriam o nelinişteau diferite întrebări: să fii evreu ar putea 
ajunge să devină o problemă, aşa cum era deja în Germania? Il 
va vedea pe fiul ei discriminat pentru că este evreu? lar ea va 
suferi vreo discriminare pentru că aparţine unui popor a cărui 
religie îi este indiferentă? 

Ferdinand, cufundat în gândurile sale, nu o auzea; deodată 
rămase uimit auzindu-i ultimele cuvinte. 

— ...Şİ atunci David i-a tras un pumn, dar... 

— Ce spui? 

— Dar, nu m-ai auzit? Îţi spun că fiul tău a fost insultat şi i s-a 
spus „jidan împuţit”, ceea ce a suportat o vreme, ca până la 
urmă să se întoarcă şi să-i tragă un pumn... 

— Cui? întrebă el pe un ton iritat, în vreme ce-i căuta privirea 
lui David, care în momentul acela îl observa plin de speranţe. 

— Ferdinand, problema ta e că nu asculţi ce-ţi spun! De aceea 
nu afli ce-ţi povestesc! 

Îşi înclină capul în semn de încuviinţare. Era adevărat, nu 
fusese atent. Minam era enervată şi îngrijorată, mai mult decât 
fusese el în stare să perceapă. 

— la-o de la capăt, îmi pare rău. 

— Nu ţi-am spus nimic ca să nu-ţi faci griji, dar de la o vreme, 
fiul domnului Dubois, măcelarul, se leagă de David, îl face „javră 
de jidan” şi se lamentează că în Franţa nu există un Hitler. Până 
acum, David a evitat confruntarea cu el, dar ieri băiatul îl 
aştepta în poarta liceului cu prietenii lui. Au început să-l zgâlţâie 
şi ce-i mai rău este că nimeni nu i-a luat apărarea; chiar şi 
prietenii lui au dispărut, lăsându-l singur. Fiul nostru n-a putut 
suporta umilinţa şi i-a tras un pumn neruşinatului de Dubois, iar 
tatăl lui s-a prezentat aici, la prima oră, ca să vorbească cu 
tine... 

Ferdinand îi privi îngrozit pe Miriam şi pe David. Cum s-a 
putut întâmpla aşa ceva şi el să nu-şi fi dat seama? Ce se 


35 În ebraică, ceremonie care celebrează majoratul religios al unui tânăr 
evreu. (n.tr.) 


petrecea? Să aibă oare dreptate colegii lui, iar el, asemeni lui 
Martine, refuză să vadă gravitatea celor întâmplate? 

Se apropie de fiul său şi-l îmbrăţişă, încercând să-i transmită 
ocrotirea şi sprijinul său, dar David deveni încordat. Nu respinse 
îmbrăţişarea, dar nici nu se simţea în apele lui. 

— Îmi pare rău, fiule, voi sta de vorbă cu tatăl acelui individ şi 
îţi promit că nu se va mai repeta. 

— Eşti sigur? întrebă David pe un ton sfidător. Cine îţi spune 
că tatăl lui te va lua în seamă? Poate că nu ştii ce gândeşte 
despre noi acel domn Dubois. Zilele trecute am însoţit-o pe 
mama la cumpărături şi, când am ieşit din măcelărie, am auzit 
un comentariu: „Nu-mi plac jidanii ăştia nici în chip de carne 
tocată”. 

Ferdinand simţi ceva de parcă ar fi fost lovit în stomac. Miriam 
îl privea îngrijorată. El ştia că ea e curajoasă şi nu se dă bătută 
în faţa unor comentarii grosolane sau rasiste, dar fiul lui... Avea 
oare David tăria mamei sale, sau propria sa tărie? Băiatul era 
rănit în adâncul sufletului, iar el n-a aflat ce se întâmplase nici 
măcar în propria sa casă. 

— Eu voi fi acela care-i voi cere explicaţii tatălui acelui individ. 
ÎI voi denunța dacă e nevoie. 

David izbucni într-un hohot de râs amar care îi descumpăni pe 
părinţii lui. 

— Îl vei denunța? Cui? Chiar nu-ţi dai seama ce se întâmplă? 
Tu... ţie îţi place politica. 

— Aşa este, dar nu militez în niciun partid, mă împac destul 
de prost cu disciplina, încercă el să se justifice, glumind pe 
jumătate. 

— Dar citeşti ziarele, sau nici asta nu mai faci? 

Tonul lui David era inchizitorial. 

— Ferdinand, sunt îngrijorată, interveni Miriam; acum două 
zile, mama a venit plângând. A primit o scrisoare de la mătuşa 
Sara, pe care i-au adus-o nişte prieteni care au fugit din 
Germania. Le-au atacat prăvălia şi se spune că acum câteva 
săptămâni şi unchilor mei le-a fost distrusă librăria. Nişte indivizi 
îmbrăcaţi în cămăşi închise la culoare au venit noaptea, au spart 
vitrinele, au scos cărţile în stradă şi au făcut focul cu ele. Pe 
unchiul şi mătuşa mea i-au bătut. Unchiul Yitzhak are un braţ 
rupt şi de abia îşi poate mişca gâtul, mătuşa mea are corpul plin 
de vânătăi în urma loviturilor de picioare pe care le-a încasat. 


Sunt îngroziţi, nu ştiu ce să facă. Mama vrea ca ei să vină 
imediat, dar ei şovăie, toată viaţa lor e în Germania, mătuşa 
este franţuzoaică, dar unchiul Yitzhak este german, mai german 
decât oricine, şi nu înţelege ce se întâmplă. 

Descrierea făcută de soţia sa l-a făcut să-i îngheţe sufletul. 
Sara, dulcea Sara, sora tatălui lui Miriam, o femeie veselă, 
mereu dispusă să-i ajute pe ceilalţi. Era bibliotecară, la fel ca 
tatăl lui Miriam. L-a cunoscut pe Yitzhak într-o călătorie pe care 
a făcut-o în Germania. A intrat în librăria lui, au început să 
converseze şi a rămas pentru totdeauna la Berlin. S-a adaptat 
bine în noua ei patrie şi, acum, nişte oameni lipsiţi de suflet o 
băteau, dar de ce? Se înfioră de oroare numai la acest gând. 

— Trebuie să vină cât mai curând, spuse îngrijorat Ferdinand, 
îi vom ajuta cum vom putea. Spune-le că se pot bizui pe noi. 

— O ştiu deja, dar eu voi merge în Germania. 

— Tu? Eşti nebună? De ce vrei să mergi? 

— Vreau să văd ce se întâmplă, să-i ajut să ia o hotărâre. Sunt 
înspăimântați, nu sunt în stare să hotărască ce e mai bine 
pentru ei. Se tem că li se va spulbera toată viaţa. Au pierdut 
deja librăria, acum se tem că îşi vor pierde casa. Ferdinand, de o 
bună bucată de vreme unchiul şi mătuşa mea nu pot ieşi în oraş 
fără să poarte cusută pe haine steaua lui David care indică 
faptul că sunt evrei. 

— Un obicei medieval..., începu Ferdinand. 

— Da, un obicei medieval care n-a fost niciodată eliminat, 
afirmă Miriam cu tristeţe, evreii sunt cei vinovaţi, evreul este 
„celălalt”, cineva căruia i se poate reproşa că altcuiva îi merge 
rău. Şi pe deasupra, noi l-am ucis pe Hristos. L-am pironit pe 
cruce şi... 

— Taci, pentru Dumnezeu! Ce lucruri spui, tocmai tu! 

— Ştii, Ferdinand? Încep să mă simt evreică. 

Afirmația lui Miriam îl lăsă descumpănit. Dintr-odată, soţia lui 
îl privea cu o sclipire mânioasă de parcă el ar fi avut de-a face 
cu ceea ce se petrecea în Germania sau cu simpatizanţii lui 
Hitler din Franţa. 

Nu a ştiut ce să-i răspundă soţiei sale; se simţea copleşit de 
ceea ce îi povestea. Ştia foarte bine ce se întâmplă în Germania, 
l-au informat colegi care călătoriseră în ţara aceea, chiar în 
urmă cu un an organizaseră o colectă în universitate ca să ajute 
doi profesori evrei care s-au văzut siliţi să evadeze din acel 


climat de oroare şi de ură. Da, nu putea spune că ceea ce îi 
relata Miriam era ceva nou pentru el. Chiar dacă Guvernul 
Frontului Popular” insistase asupra faptului că lor, francezilor, 
nu li se putea întâmpla aşa ceva. Aşa cum tatăl lui îl anunţase 
că, în Spania, Republica avea să piardă războiul, se putea 
întâmpla ca, în Franţa, nazismul să câştige bătălia. 

Tatăl lui spunea că el este catalan din Perpignan. Aveau rude 
de cealaltă parte a frontierei, în Spania: republicani şi socialişti 
ca tatăl său, iar veştile pe care le trimiteau erau din ce în ce mai 
alarmante: unchi morţi pe front, veri dispăruţi în toiul vreunei 
bătălii... Fascismul părea să biruie pretutindeni. 

Lumea pe care o cunoştea se năruia în jurul lui, în vreme ce el 
continua să le explice tinerilor secretul înţelegerii Evului Mediu. 
Ştia că Ligile Fasciste franceze operau în clandestinitate şi că în 
ultima vreme pierduseră teama de a-şi arăta capul. Poate că 
domnul Dubois şi fiul acestuia aparţineau vreuneia dintre aceste 
ligi. 

Hotări să răspundă rugăminţii lui David şi să-l ducă la castelul 
contelui d'Amis. Nu ştia cum o va considera contele, dar îi era 
indiferent. David avea nevoie de el, avea nevoie de certitudini şi 
să se simtă ocrotit de tatăl său. Amânase conversaţia cu Miriam 
pentru când se va întoarce. Ideea soţiei sale de a merge în 
Germania era o nebunie pe care nu era dispus să o îngăduie. 


37 Perioada între mai 1936 şi aprilie 1938, în care Franţa a fost guvernată de 
o coaliţie a partidelor de stânga, formată din Partidul Comunist, Secţia 
Franceză a Internaționalei Muncitoreşti SFIO şi Partidul Radical. (n.tr.) 

383 Este vorba despre Războiul civil din Spania dintre anii 1936-1939, pierdut 
într-adevăr de republicani. (n.tr.) 


3 

În timpul călătoriei spre Carcassonne, tatăl şi fiul au comentat 
convorbirea telefonică a lui Ferdinand cu domnul Dubois. Acesta 
s-a dovedit a fi un fascist în toată regula, care l-a calificat pe 
profesor ca fiind puţin patriot întrucât îşi amestecase sângele 
său francez cu sângele impur al unei evreice. Profesorul a 
replicat cu un hohot de râs sonor, ceea ce a sporit mânia 
domnului Dubois, şi nu s-a putut abţine să-i spună măcelarului 
că îl găseşte comic. Când a închis telefonul, a simţit un neplăcut 
gust amar. Simţea un dispreţ nemărginit pentru Dubois, dar, în 
acelaşi timp, intuia faptul că măcelarul putea fi periculos. 

Când au ajuns în gară, maşina contelui îi aştepta să-i ducă la 
castel. 

D'Amis insistase să-l invite la cină şi, astfel, îi va cunoaşte pe 
nişte domni germani experţi în literatură medievală. 

Majordomul îl aştepta în poarta castelului. Nu s-a tulburat 
când Ferdinand i-a explicat că a venit însoţit de fiul său. 

— Îmi pare rău, n-am putut să-l anunţ pe conte; în orice caz, 
cred că nu vom rămâne mult timp. 

Îi conduse în salonul în care Ferdinand fusese în prima zi când 
a vizitat castelul ca să evalueze acea cronică a lui fray Juliân. 

Nu trecu multă vreme până când apăru aristocratul împreună 
cu un băiat, nu mai mare de zece ani, şi cu avocatul său, Pierre 
de Saint-Martin... 

— Profesore, am fost anunţat că vă însoţeşte fiul 
dumneavoastră, ah, văd că e un bărbat tânăr în toată puterea 
cuvântului! Fiul meu Raymond îi va arăta castelul. Fireşte că 
veţi fi invitaţii mei la noapte, presupun că v-aţi adus cele 
necesare. 

— N-aş vrea să deranjăm, a intervenit ceva neprevăzut... 

— Nu e niciun deranj. Voi trimite după bagajele 
dumneavoastră din maşină şi mai târziu vi se vor arăta 
camerele. Acum, profesore, ard de dorinţa de a vorbi despre 
rezultatul cercetării dumneavoastră. 

ÎI văzu pe David ieşind pe urmele micului Raymond, un copil 
blond cu nişte imenşi ochi verzi, la fel ca ai contelui, şi, fără să 
ştie de ce, simţi un val de nelinişte. Il uimise răceala copilului, 
părea un militar în miniatură, o caricatură a cuiva mai mare 
decât el. 

— Bine, profesore, explicaţi-vă, îl somă contele. 


Până în momentul acela, avocatul nu deschisese gura; se 
mărginise să-l salute cu o uşoară înclinare a capului. 

Aproape timp de o oră, Ferdinand vorbi în mod exhaustiv 
despre pergamente, rezultatul probelor de laborator, opinia 
colegilor săi şi, mai cu seamă, despre ocazia ca acea bijuterie 
medievală să fie cunoscută de toată lumea, insistând asupra 
posibilităţii de a elabora o lucrare completă dacă era lăsat să 
examineze şi alte documente de familie. 

— Această cronică a lui fray Julián poate să aibă legătură cu 
alte scrieri sau documente din arhiva familiei dumneavoastră. Ar 
merita osteneala să le examinez, conchise el. 

Contele asculta nerăbdător, în vreme ce avocatului său 
continua să nu i se mişte niciun muşchi de pe faţă, de parcă 
nimic din ceea ce spunea Ferdinand nu ar fi prezentat, de fapt, 
pentru el niciun interes; la un moment dat căscă. 

— Bine, odată ce ne veţi confirma că documentele sunt 
autentice, mă voi gândi la cererea dumneavoastră, profesore, 
dar nu-mi cereţi să vă dau un răspuns imediat. Pentru 
dumneavoastră, această cronică are doar o valoare istorică, 
pentru mine pentru mine şi familia mea, înseamnă ceva mai 
mult. 

Ferdinand încercase să vadă în D'Amis pe descendentul acelei 
doña Maria, energică şi plină de bun-simţ, şi al lui don Juan de 
Ainsa, care, ca un bun cavaler, a rămas în casa sa bătrânească 
fără să spună sau să ceară ceva. L-a comparat, de asemenea, 
cu acel inimos cavaler templier, Fernando, sau chiar cu fray 
Julián. Acele personaje i se păreau mult mai umane decât acest 
conte înţepat, care părea mai degrabă figurant într-un spectacol 
de operă decât un nobil adevărat. 

— Propunerea universităţii este generoasă, insistă Ferdinand. 

— Ştiu, ştiu, dar vom vorbi despre aceasta mai târziu. Acum, 
vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă ocup de ceilalţi invitaţi ai 
mei. Cina se va servi la ora şapte; odihniţi-vă până atunci. Cred 
că fiul dumneavoastră este la grajduri. Pe fiul meu îl încântă caii 
şi nu rezistă să nu-i ducă pe invitaţii noştri acolo, avem câteva 
exemplare remarcabile. 


— Te plictiseşti foarte tare? îl întrebă Ferdinand pe David, în 
vreme ce îi făcea nodul la cravată înainte de a cobori la cină. 


— Ai naibii oamenii ăştia! Sunt foarte înţepaţi, inclusiv copilul, 
Raymond, este un caraghios de care trebuie să te fereşti. Ştii 
despre ce mi-a vorbit? Despre catari, despre fărădelegile 
Bisericii Catolice... Uf, bietului copil i s-a spălat creierul. 

— Sunt cam ciudaţi, admise Ferdinand. 

— Şi dacă nu-ți plac, de ce suntem aici? 

— Există situaţii când nu poţi spune nu. Ţi-am explicat deja că 
m-a sunat un profesor de la Toulouse, care mi-a fost îndrumător, 
ca să-mi ceară favoarea să arunc o privire peste nişte 
pergamente care constituie un document unic. Adevărul este că 
mă bucur că am avut ocazia să citesc cronica lui fray Juliân; este 
o relatare emoţionantă. 

Un servitor îi conduse într-un salon care preceda sufrageria. 
Contele şi invitaţii săi, inclusiv micul Raymond, purtau 
smochinguri. 

— Noi suntem aşa cum suntem, îi şopti Ferdinand fiului său, 
lumea noastră este cea a cunoaşterii. 

— Nu-ţi face griji. M-aş simţi ridicol într-o chestie dintr-aia, 
uită-te la băiat... 

Contele îl prezentă invitaţilor săi, trei bărbaţi şi două femei, în 
afară de avocat. Ferdinand îşi spuse că acel castel nu avea o 
castelană, întrucât niciuna dintre femei nu i-a fost prezentată ca 
stăpâna casei. 

— Baronul Von Steiner, soţia sa, baroana Von Steiner, contele 
şi contesa Von Trotta şi un coleg al dumneavoastră de la 
Universitatea din Berlin, Henrich Marbung. Pe domnul Saint- 
Martin îl cunoaşteţi deja, la fel ca şi pe fiul meu, Raymond... 

În vreme ce beau o cupă de şampanie, conversaţia a fost 
lipsită de importanţă. Până la primul fel de mâncare, Ferdinand 
nu şi-a dat seama că lua cina împreună cu un grup de fascişti 
rafinaţi. 

— Toată Germania este entuziasmată de Rahn, afirmă 
profesorul de la Universitatea din Berlin, şi nu degeaba. Rahn a 
fost în stare să vadă acolo unde alţii nu văd altceva decât pietre 
sau inscripţii. 

— Vă referiţi la Otto Rahn, autorul lucrării Cruciada împotriva 
Graalului? întrebă Ferdinand. 

— Chiar la el. Un om ilustru pe care am onoarea să-l cunosc. 
Mă aflu aici cu misiunea de a găsi... 

— Graalul? întrebă Ferdinand amuzat. 


— Vă surprinde, profesore? 

— Mă surprinde faptul că un profesor al Universităţii din Berlin 
vine să caute ceva care nu există. Graalul este un mit, o 
născocire foarte nimerită din punct de vedere literar. 

— Îi negaţi existenţa? vru să ştie contele Von Trotta. 

— Fireşte. Nu neg faptul că lucrarea lui Rahn e plină de 
imaginaţie, dat fiind că autorul a fost în stare să elaboreze nişte 
teorii sugestive, dar e lipsită de valoare istorică, ceea ce nu este 
de mirare dacă ţinem seama că domnul acela nu e istoric, ci 
scriitor, astfel că şi-a lăsat imaginaţia să-i zboare într-o manieră 
strălucită. 

— Dar cum îndrăzniţi! exclamă fără să-şi ascundă mânia 
profesorul Marbung. Trebuie să ştiţi că Rahn a avut acces la cele 
mai bune izvoare, cunoaşte aceste meleaguri mai bine decât 
dumneavoastră şi toate teoriile lui sunt bazate pe fapte; niciuna 
dintre afirmaţiile lui nu este gratuită. 

— Îmi pare rău că vă contrazic, dar nu este aşa. Ştiu că 
volumele lui au mare succes la public şi că multă lume crede 
orbeşte în speculaţiile lui, dar regiunea Languedoc pe care o 
descrie nu este cea reală şi ipotezele lui nu se întemeiază pe 
nimic care să le susţină în mod ştiinţific, insistă Ferdinand. 

— Sunteţi foarte categoric în opinii, afirmă baronul Von 
Steiner. 

— Sunt categoric în momentul în care vorbesc despre ceea ce 
ştiu şi refuz ideea ca istoria să fie rescrisă, oricât de 
înfrumuseţată ar putea ea ieşi din această încercare. În ceea ce 
priveşte proiectul lui Otto Rahn de a găsi - aşa cum el însuşi 
mărturiseşte - firul conducător dintre Montségur şi Montsalvat, 
castelul lui Wolfram von Eschenbach al său, autorul lui Parsifaf*, 
este un exerciţiu pe cât de frumos, pe atât de inutil. Imi pare rău 
că nu vă pot fi pe plac cu o altă opinie. 

— Dacă am apelat la profesorul Arnaud ca să certifice 
autenticitatea cronicii lui fray Juliân, este tocmai pentru că se 
bucură de respectul societăţii academice, afirmă contele d'Amis. 


3% Perceval sau Contele de Graal, roman cavaleresc neterminat al lui Chretien 
de Troyes (1135-1183), stă la originea mitului european al Graalului. 
Wolfram von Eschenbach a reluat subiectul la începutul secolului al XIII-lea în 
poemul Parzival, care i-a inspirat lui Richard Wagner (1813-1883) poemul şi 
muzica la opera sa Parsifal (1882), dramă muzicală în trei acte. (n.tr.) 


Profesorul nu ar da niciodată verdictul nihil obstat? pentru ceva 
de care n-ar fi într-adevăr sigur. Astfel că, pentru mine, 
recunoaşterea din partea sa a pergamentelor familiei mele are o 
valoare incalculabilă. 

— Poate că ar fi cu putinţă să-l convingem pe profesor să 
colaboreze cu noi, sugeră baroana Von Steiner. 

— Să colaboreze? Nu cred că profesorul este unul dintre ai 
noştri, spuse avocatul Saint-Martin, eu cred că ar fi mai degrabă 
un obstacol... 

— Nu vă înţeleg, domnilor..., spuse Ferdinand. 

— Domnule, facem parte dintr-o dintr-o societate culturală; 
vrem să căutăm adevărul despre misterul catarilor şi, dacă este 
cu putinţă, să găsim Graalul, chiar dacă dumneavoastră nu 
credeţi în existenţa acestuia. Dar opinia dumneavoastră este 
una doctă, alţi profesori universitari susţin teze contrare şi... 

— Niciun profesor universitar serios nu crede în Graal, i-o tăie 
Ferdinand întrerupând discursul contelui Von Steiner. 

— Dumneavoastră nu credeţi decât ceea ce vedeţi, spuse 
contele pe un ton sentenţios. 

— Eu sunt profesor, armele mele sunt ştiinţa şi raţiunea. 

— Credeţi în Dumnezeu, profesore? îl întrebă contesa Von 
Trotta. 

— Este o întrebare care mi s-a mai pus acum câteva zile şi pe 
care o consider de-a dreptul impertinentă. Ceea ce cred eu sau 
încetez de a mai crede aparţine sferei mele private şi nu are 
nimic de-a face cu activitatea mea ştiinţifică. 

— Să nu-l copleşim pe profesor, interveni contele, grozavă 
manieră de a-l convinge de cauza noastră... Să ciocnim pentru 
ca acesta să fie începutul unei prietenii şi colaborări fructuoase. 
Pe toţi ne interesează adevărul, căutăm doar adevărul. 
Profesore Arnaud, v-aţi alătura echipei pe care o alcătuiesc ca 
să căutăm adevărurile doctrinei catare? 

— Scuzaţi-mă, conte, dar nu există niciun adevăr despre 
catari pe care să-l căutăm, pentru că avem deja certitudini. V- 
am mai spus că îmi repugnă acele interpretări nerealiste despre 
catari. Reprezintă un demers absurd la care nu voi participa 
niciodată. 


% În latină, „Nimic nu împiedică”. Formulă utilizată de cenzura ecleziastică 
pentru a autoriza tipărirea unei lucrări împotriva căreia nu s-a reţinut nicio 
obiecţie doctrinară. (n.tr.) 


— Vă cer să conduceţi echipa noastră Vom căuta acolo unde 
dumneavoastră ne veţi spune că trebuie să căutăm, insistă 
contele. 

— Nu e nimic de căutat. Putem găsi vreun proces-verbal 
pierdut al Inchiziției sau vreun document preţios precum cel pe 
care familia dumneavoastră l-a conservat, dar nimic mai mult. 
Graalul nu există. 

— Dumneavoastră afirmaţi că nu există potirul sfânt? întrebă 
avocatul Saint-Martin. 

— Sincer, nu există. Dumneavoastră credeţi într-adevăr că 
Isus, după ce a umplut acea cupă cu vin ca să-l bea împreună cu 
ucenicii săi, a ascuns-o între pliurile mantiei sale gândindu-se la 
posteritate? 

— Dumneavoastră nu credeţi în nimic! exclamă baroana Von 
Steiner. Este evident că Graalul nu este o cupă, este... ceva mai 
mult, ceva care poate vindeca şi care va da o putere fără 
margini aceluia care îl deţine. 

— Doamnă, eu nu confund credinţa cu superstiţia. 

— Şi tezaurul catarilor, ce credeţi că era? întrebă avocatul 
Saint-Martin. 

— Aur, argint, monede, unele obiecte de valoare... Donaţii ale 
doamnelor şi cavalerilor Bisericii Bunilor Creştini, dar nimic mai 
mult. Nu căutaţi niciun talisman, nu există. 

— Chiar şi aşa, am dori să contăm pe dumneavoastră, insistă 
contele. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt disponibil. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. David îl privi pe tatăl său cu 
admiraţie. Niciodată nu-l văzuse dând dovadă, cu atâta 
fermitate, de autoritatea sa academică. Era mişcat de curajul 
său, nelăsându-se intimidat de acea situaţie tensionată şi de 
oamenii aceia ciudaţi. 

— Ce părere aveţi despre situaţia din Germania? întrebă 
baroana Von Steiner ca să schimbe subiectul conversaţiei. 

— Mă îngrijorează foarte tare. Cred că Adolf Hitler va sfârşi 
prin a deveni un coşmar, nu numai pentru Germania, ci pentru 
întreaga Europă. 

— Nu împărtăşiţi ideologia revoluţiei noastre? vru să ştie 
baroana. 

— Revoluţia dumneavoastră? Îmi vine greu să vă văd ca pe o 
revoluţionară, doamnă. 


— Vă rog, nu fiţi naiv, protestă ea mânioasă. Hitler transformă 
Germania şi va transforma lumea. Franţa va trebui să accepte 
supremaţia ideilor sale. 

— Vă asigur, baroană, că suntem mulţi cei care vom face 
imposibilul pentru ca ideile liderului dumneavoastră să nu 
treacă graniţa. 

— Haideţi, vă rog! Să nu vorbim despre politică, interveni 
contele d'Amis, încercând să calmeze spiritele, aici vorbim 
despre istorie şi pentru aceasta doresc să contez pe profesor. Să 
vă explic, domnule Arnaud, profesorul Marbung, un foarte bun 
prieten al meu, a expus autorităţilor academice ale universităţii 
sale propunerea mea de a organiza un grup de lucru care să 
desluşească tot adevărul despre ţara catarilor şi, după cum se 
pare, ideea i-a entuziasmat. Şi eu sunt un smerit admirator al lui 
Otto Rahn, care, fireşte, mi-ar plăcea să participe la acest 
proiect... 

Micul Raymond rămăsese tăcut, observându-i fascinat pe unii 
şi pe alţii, când deodată se năpusti în conversaţie cu o întrebare 
pentru profesorul Arnaud. 

— Vă plac naziştii? 

Contele îşi aţinti ochii, în care se putea citi o mânie rece, 
asupra fiului său. David crezu că vede, în afară de nelinişte, 
teamă în ochii verzi pe care Raymond i-a plecat ruşinat. 

— Nu, copile, nu-mi plac naziştii, răspunse Ferdinand, 
privindu-l pe conte, în loc să-l privească pe copil. 

— Ce idei îţi vin, Raymond! interveni avocatul. 

Majordomul intră în sufragerie anunțând că în salon cafeaua 
era servită, ceea ce a însemnat o uşurare pentru toţi comesenii, 
care rămăseseră muţi. 

In drum spre salon, Ferdinand se apropie de conte. 

— Domnule, cred că este mai bine ca fiul meu şi cu mine să 
plecăm. Nu vreau să vă incomodez mai mult cu prezenţa mea, 
nici pe dumneavoastră, nici pe invitaţii dumneavoastră. Dacă 
şoferul dumneavoastră ne poate duce la Carcassonne, sunt 
sigur că vom găsi un hotel unde să ne petrecem noaptea... 

— Vă rog, profesore! Drept cine mă luaţi! Dumneavoastră 
sunteţi invitatul meu şi aveţi tot dreptul să vă exprimaţi opiniile. 
M-aţi jigni dacă aţi pleca. Mâine, şoferul meu vă va duce la gară, 
cum era prevăzut. In ceea ce priveşte comentariul fiului meu... 
Sper că nu-l veţi lua în serios, este un copil, aude conversații şi 


nu înţelege bine semnificaţiile lor. N-aş vrea să vă faceţi o idee 
greşită despre noi... 

Ferdinand nu îndrăzni să-i spună că se simte stânjenit de 
declaraţia baroanei Von Steiner care l-a preamărit pe Hitler; dar 
s-a temut să nu fie nepoliticos dacă ar insista să plece. 

Conversaţia s-a destins la cafea şi la coniac, dar Ferdinand 
era încordat în continuare. 

Contele îi ceru lui Ferdinand să le explice invitaţilor săi 
valoarea pergamentelor. Arnaud făcu o descriere pasionantă a 
Cronicii lui fray Julián şi vorbi despre acesta de parcă i-ar fi fost 
prieten. 

— Şi cum a conservat familia dumneavoastră aceste 
pergamente? vru să ştie baroana Von Steiner. 

— Nu ştiu; îmi imaginez că au trecut din tată în fiu, cu 
misiunea de a le păstra în secret până când va veni momentul, 
spuse contele. 

— Momentul pentru a răzbuna sângele celor nevinovaţi. 

Cuvintele avocatului Saint-Martin au provocat un moment de 
tăcere. 

David, care până în clipa aceea rămăsese tăcut, îl privi pe 
tatăl său şi, înainte ca acesta să aibă răgazul de a-i face un 
semn prin care să-i indice să fie în continuare tăcut, tânărul 
întrebă: 

— Dar, cum şi cine va răzbuna sângele celor nevinovaţi? 

— Cea mai bună răzbunare este aceea de a le restitui glasul, 
afirmă avocatul, de a le lua apărarea, de a împiedica ocupaţia 
franceză în Languedoc. 

— Dar dumneavoastră sunteţi francezi! spuse David. 

— Suntem occitani, deveniți francezi cu forţa. 

— Aici nu era Arcadia..., observă Ferdinand. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi istoria, îl sfidă Saint-Martin. 

— Şi încă atât de bine, încât ştiu că viaţa în Evul Mediu nu era 
de invidiat, nici măcar aici. [ara catarilor nu există. Este 
rezultatul imaginaţiei câtorva scriitori şi diletanţi din secolul al 
XIX-lea care au ridicat în slăvi cultura trubadurilor, având despre 
această perioadă a istoriei o viziune siropos de romantică. E 
ciudat. Bieţii catari le sunt de folos tuturor: anticlericali, 
ezoterici, naționaliști, liberali... Toţi îi reinterpretează şi cred că 
regăsesc în ei câte ceva din propriile lor convingeri. N-am văzut 


o perioadă a istoriei mai falsificată şi mai prost interpretată 
decât aceasta. 

— Dumneavoastră nu sunteţi occitan, sublinie avocatul. 

— Mă rog, poate că sunt totuşi un pic. Tatăl meu este din 
Perpignan, iar mama, din Toulouse, astfel că am de-a face 
oarecum cu acest pământ, deşi, dacă doriţi să vă spun adevărul, 
mi-e indiferent de unde sunt sau de unde sunt ceilalţi. Mă 
interesează unde mă simt bine şi cu cine sunt, mă interesează 
demnitatea umană, dreptatea şi pacea. Locul de baştină al unei 
persoane e ceva ce nu se alege. 

— Dumneavoastră negati importanţa rădăcinilor? întrebă 
contele Von Trotta. 

— N-am nevoie să mă reafirm prin ele. Important este ceea ce 
suntem în stare să devenim ca persoane, nu unde ne-am 
născut. Locul naşterii poate determina lumea emoţiilor intime, 
aromele, mirosurile, muzica, peisajul... dar nu vreau şi nici nu 
admit ca ceva din toate acestea să mă determine ca persoană. 

— Sunteţi comunist? îl întrebă profesorul Marbung. 

Ferdinand şovăi dacă să răspundă sau nu la această întrebare 
formulată pe un ton impertinent, dar se gândi că dacă n-ar da o 
replică s-ar simţi un laş care îşi ascunde ideile. 

— Sunt democrat. Nu militez în niciun partid. 

— Aha! exclamă profesorul Marbung. Într-adevăr, conte 
d'Amis, va fi dificil ca profesorul Arnaud şi cu mine să putem 
colabora. 

Contele îşi aţinti privirea verde şi rece asupra profesorului 
înainte de a-i răspunde. 

— Domnilor, eu am nevoie de competenţa sa profesională. 

Avocatul Saint-Martin avu de gând să intervină, dar păru că se 
răzgândeşte. Nu-l înţelegea pe conte, nici stăruința acestuia de 
a se bizui pe Arnaud. 

— Conte..., vru să protesteze profesorul Marbung. 

— Să nu mai discutăm, domnilor. Vreau să mă bizui pe 
amândoi pentru acest proiect. Gândiţi ce doriţi, dar puneţi-vă 
talentul şi cunoştinţele în slujba istoriei. 

— Cred, domnule, că nu m-aţi înţeles, spuse Ferdinand pe un 
ton tăios; nu am nici cea mai mică intenţie de a lucra la vreun 
proiect care are de-a face cu... cu fanteziile. De altfel, nu sunt 
disponibil. Munca mea la Universitatea din Paris îmi ocupă tot 
timpul. Dacă îmi veţi permite, mi-ar plăcea să studiez Cronica lui 


fray Julián, să o fac cunoscută, să scriu despre ea, să o public 
dar nu vreau să am nimic de-a face cu niciun alt proiect. 

— Vom mai sta de vorbă, profesore Arnaud... vom mai sta de 
vorbă..., spuse contele. 


4 


Trenul cu destinaţia Paris plecă la ora cinci după-amiază. Lui 
Ferdinand i se părea insuportabil să rămână mai mult timp la 
castel, dar contele nu părea dispus să-l lase să plece cu niciun 
minut mai devreme. 

De dimineaţă, a încercat să-l îmbrobodească propunându-i o 
ofertă care a fost cât pe-aci să-l facă pe Arnaud să şovăie. 

— Vreau să scrieţi o istorie despre catari. O istorie nouă, care 
să cerceteze, să caute, să se bizuie pe Cronica lui fray Julián şi, 
dacă dumneavoastră credeţi că totul nu este decât o plăsmuire, 
să ajutaţi la limpezirea îndoielilor asupra Graalului; dar, în orice 
caz, să încercaţi să vedeţi ca istoric ce poate fi adevărat în toate 
acestea. Voi vorbi cu cei din conducerea universităţii 
dumneavoastră ca să vă scutească pentru o perioadă. 
Bineînţeles, voi acoperi toate cheltuielile. 

Ferdinand i-a promis că se va gândi, mai ales ca să nu mai fie 
nevoit să-i suporte insistenţele. Apoi, îşi căută refugiul în odaia 
sa. Cu excepţia avocatului Saint-Martin şi a profesorului 
Marbung, nu-i văzuse pe ceilalţi invitaţi. 

Micul Raymond îi propuse lui David să viziteze din nou 
grajdurile. 

— leri ai întrebat de nazişti. De ce? 

— Nu pot vorbi despre asta, răspunse Raymond. 

— De ce? 

— Pe tine te bate tatăl tău? 

— Nu! Niciodată! Mă pedepseşte, dar să mă bată... niciodată 
nu m-a bătut. Pe tine te bate? 

Raymond rămase tăcut, în vreme ce îşi întindea mâna spre 
spinarea unei iepe de culoare castanie. 

— Trebuie să învăţ. Trebuie să învăţ să-mi asum 
responsabilităţile. Şi merit să fiu pedepsit atunci când nu o fac 
bine. 

— Depinde cum eşti pedepsit, afirmă David. 

— Există persoane, aşa ca noi, care suntem suntem altfel; 
aparţinem unei rase speciale şi... mă rog... eu... eu sunt dintre 
acele persoane, ca şi tatăl meu, ca şi Saint-Martin sau prietenii 
tatălui meu... Tu, nu ştiu... nu mi se pare, iar tatăl tău... 

— Eu sunt foarte mândru de tatăl meu, între altele pentru că 
este un democrat, afirmă David pe un ton supărat, uitând că stă 
de vorbă cu un copil de zece ani. 


— Democraţii, socialiştii şi comuniştii sunt un flagel, ca şi 
jidanii, îl asigură Raymond. 

Dacă Raymond l-ar fi lovit, David nu s-ar fi simţit mai rănit 
decât în acel moment. Tatăl său îl rugase din tot sufletul în 
noaptea dinainte să evite orice discuţie cu oamenii aceia, dar el 
simţea nevoia să ştie, să întrebe. Raymond era singurul dispus 
să-i acorde atenţie şi tocmai rostise cuvântul blestemat: jidan. 

— Eu sunt jidan, răspunse David sfidător, şi nu sunt niciun fel 
de flagel. 

Raymond rămase perplex şi, muşcându-şi buza, o luă la fugă. 
Se temea de reacţia tatălui său pentru că vorbise din nou prea 
mult şi încă îl mai dureau fesele de la loviturile primite. Cureaua 
tatălui său îi umflase pielea şi, la contactul cu pantalonii, simţea 
o usturime continuă. Era pe punctul de a intra în castel când 
dădu nas în nas cu profesorul Marbung. 

— Sunt jidani! strigă copilul. 

— Jidani? Cine? întrebă iritat profesorul. 

— David şi tatăl lui. El mi-a spus, zise arătând spre grajduri 
unde se vedea silueta lui David. 

Profesorul Marbung şi copilul intrară în castel în căutarea 
contelui d'Amis, pe care l-au găsit în biroul său stând la taclale 
cu avocatul Saint-Martin. 

— Conte! Fiul dumneavoastră tocmai mi-a dat o veste 
îngrozitoare! 

Tonul profesorului Marbung i-a îngrijorat pe cei doi bărbaţi, 
care se ridicară imediat, temându-se de o nenorocire. 

— Ce se întâmplă? Raymond, ce-i cu tine? 

— Sunt jidani, afirmă copilul, David mi-a mărturisit asta. 

Contele d'Amis strânse din pumni, încercând să-şi controleze 
surpriza neplăcută. 

— Asta schimbă lucrurile, mormăi avocatul. 

— Nu voi lucra niciodată cu un jidan! Nu voi tolera ca un jidan 
împuţit să ne cunoască planurile... Bănuiam eu ceva, prea era 
interesat să ne facă să renunţăm la căutarea Graalului! afirmă 
furios profesorul Marbung. 

— Şi totuşi... ar fi o greşeală să nu apelăm la profesorul 
Arnaud. Fostul lui profesor de la Universitatea din Toulouse nu 
mi-a spus că e jidan..., zise contele. 

— Fiul lui i-a spus lui Raymond insistă avocatul, aşa că nu 
încape nicio îndoială. 


Niciunul dintre ei nu-l văzu pe David în uşă privind cu ochi 
plini de mânie şi de dispreţ. 

— Eu sunt evreu, el nu este. 

Îl priviră tresărind, îngrijoraţi de prezenţa neaşteptată a acelui 
adolescent; de cât timp o fi acolo, ascultându-i vorbind? 

— Tinere, nu fiţi prost-crescut, nu se trage cu urechea pe la 
uşi, reuşi să spună contele. 

— Uşa este deschisă şi ca să merg în odaia mea trebuie să 
trec pe dinaintea acesteia. 

— În orice caz, un cavaler nu ascultă o conversaţie care nu-l 
priveşte. Dar dacă tot aţi făcut-o, ţineţi-ne companie, vă rog, îi 
porunci contele. 

David intră cu un pas şovăielnic. Ar fi vrut să iasă în fugă să-l 
caute pe tatăl său, dar nu îndrăznise să-l contrazică pe contele 
d'Amis. 

— Luaţi loc, tinere. 

Atât Raymond, cât şi avocatul Saint-Martin şi profesorul 
Marbung aşteptau nerăbdători următoarea reacţie a lui D'Amis. 

— Bine, dumneavoastră ştiţi că există oameni cu prejudecăţi, 
cărora nu le plac evreii, se gândesc că sunt vinovaţi de unele 
dintre lucrurile care se întâmplă. Mie prea puţin îmi pasă de 
ceea ce gândesc ceilalţi; ceea ce mă interesează pe mine este 
istoria şi vreau ca tatăl dumneavoastră să lucreze la proiectul 
meu, fiindu-mi indiferent dacă este evreu sau nu. 

David era pe punctul de a protesta şi de a-l face mincinos, dar 
de fapt nu avea de ce să-l acuze: profesorul Marbung fusese 
acela care îşi manifestase disprețul faţă de evrei, nu el. 

— Fiul dumneavoastră crede că noi, evreii, suntem un flagel. 

— Fiul meu are zece ani şi aude conversații pe care nu le 
înţelege, ceea ce îl face să... să zicem, să fie imprudent. Vă cer 
scuze în numele lui. 

Tânărul nu ştiu ce să spună. Îşi aţinti ochii asupra profesorului 
Marbung, dorind cu înflăcărare ca acesta să-i ceară scuze, 
pentru ca el să se ridice şi să-şi arate mânia. 

Dar profesorul nu părea să fie interesat de acest conflict şi 
avea privirea pierdută în rotocoalele ţigării sale de foi. 

— Mă duc să-l caut pe tatăl meu, a fost tot ce i-a trecut prin 
minte să spună. 

— Mergeţi, mergeţi, dar, vă rog, nu-l necăjiţi cu interpretări 
deplasate. 


David se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre scări, sperând 
să-l găsească pe tatăl său în dormitor. Îi va cere să plece 
imediat, chiar dacă ar fi să meargă pe jos. 

— Ah, te-ai întors deja! Ferdinand citea întins pe pat. Pe 
chipul lui se vedea plictiseala. Îmi pare rău că nu putem pleca 
mai devreme. Mă tem că va trebui să luăm şi masa de prânz 
împreună cu oamenii aceia. 

— Au spus că evreii sunt o plagă, replică David foarte iritat. 

Ferdinand se ridică îngrijorat în capul oaselor, îşi dădea 
seama că fiul său era foarte tulburat. 

— Ce?! 

— A fost Raymond... copilul ăla spune cu voce tare ceea ce 
tatăl lui şi ceilalţi nu îndrăznesc să spună, îl asigură David. A fi 
democrat şi evreu înseamnă pentru ei cel mai rău lucru care 
poate exista. Apoi, i-am auzit vorbind. Profesorul Marbung a 
spus că, dacă ai fi evreu, el n-ar putea să lucreze cu tine, că tu 
nu vrei ca ei să caute Graalul. 

— Ce nebunie mai e şi asta?! O să cobor chiar acum să 
vorbesc cu contele d'Amis. Putem pleca mai devreme, vom 
schimba biletul la gară. 

David păru să se liniştească, dar Ferdinand îşi dădea seama 
că fiul său suferă. Deodată, se simţea diferit şi, în consecinţă, 
respins. 

— Ce e rău în a fi evreu? De ce există oameni care ne urăsc? 

— Ignoranţii urăsc ceea ce nu cunosc, dar, pe deasupra, în 
istoria Europei există momente  execrabile: Inchiziția, 
pogromurile... Evreul este străinul sau persoana diferită, cineva 
pe care să-l învinuieşti de toate relele societăţii. Aceasta este 
justificarea pe care o folosesc cei puternici ca să abată atenţia 
de la responsabilităţile lor faţă de societate. De altfel, este o 
afacere grozavă să rămâi cu bunurile comunităţii evreieşti şi, 
mai ales, să nu le mai plăteşti datoriile contractate. 

— Bunicii nu sunt bogaţi, nici mătuşa Sara..., îngăimă David. 

— Nu, nu sunt; nici majoritatea evreilor arşi pe rug nu erau 
bogaţi. Cea mai perversă faptă a călăilor este aceea de a le 
inocula victimelor ideea că sunt vinovate de ceva, pentru care 
trebuie să plătească; acestea sfârşesc prin a-şi accepta 
vinovăția în mod tacit şi se întreabă ce rău au săvârşit. Nu, nu te 
întreba de ce o persecută naziştii germani pe mătuşa Sara, ce 


au făcut bunicii tăi sau ce ai făcut tu ca să fii urât. Numai să te 
întrebi acest lucru şi este monstruos. 

— Dar, totuşi, nu înţeleg de ce atâta ură. Nu ştii cu ce dispreţ 
a spus Raymond că evreii sunt un flagel, iar profesorul 
Marbung... Mă rog, profesorul mi se pare cel mai rău dintre toţi. 

Câteva ciocănituri uşoare în uşă au întrerupt conversaţia 
dintre tată şi fiu. Majordomul le transmise rugămintea contelui 
de a i se alătura în salon de îndată ce vor fi gata. 

Ferdinand oftă. Se simţea prins între dorinţa sa de a putea 
dispune de cronica lui fray Juliân şi nevoia de a pleca. Se sufoca 
în castelul acela. 

Când intrară în salon, contele îi aştepta împreună cu 
Raymond şi Saint-Martin. 

În ciuda stăpânirii de sine pe care o afişa contele, Ferdinand 
putu observa la el un tic nervos în felul în care închidea şi 
deschidea pumnul mâinii drepte. 

Chipul lui Raymond oglindea durerea şi teama, dar, în acelaşi 
timp, în felul în care îl privea pe David, se intuia că îi reproşează 
ceva. 

— Profesore, mai devreme, am vorbit cu fiul dumneavoastră 
şi i-am cerut scuze; acum, o fac faţă de dumneavoastră. Din 
nefericire, Raymond s-a comportat de o manieră oribilă făcând 
comentarii cu desăvârşire nepotrivite. Vă rog să-l scuzaţi pe el, 
ca şi pe mine, pentru că v-a jignit. Nimic mai departe de intenţia 
mea şi, dacă îmi permiteţi să fiu sincer, de interesele mele. 

—Ar trebui să vă îngrijoreze comentariile fiului 
dumneavoastră, răspunse Ferdinand cu răceală. 

— A fost pedepsit pentru ele. Vă asigur că va avea de suferit 
până să uite greşeala săvârşită. 

— Nu e vorba că a săvârşit o greşeală spunând ceva, e vorba 
despre ce Înseamnă să gândeşti în felul acela, răspunse 
Ferdinand. 

— Dumneavoastră ştiţi că toţi copiii aud lucruri pe care nu le 
înţeleg şi se fâstâcesc în momentul în care... 

— În care afirmă că a fi evreu şi democrat este cel mai rău 
dintre flageluri? 

Tonul lui David reflecta durerea şi mânia lui. 

Contele îl privi pe David şi apoi, cu un gest, îi indică fiului său 
să-şi scoată haina şi să-şi ridice cămaşa. Raymond se făcu alb la 
faţă şi apoi se înroşi, foarte ruşinat. 


Când Raymond îşi arătă spinarea, Ferdinand şi David scoaseră 
o exclamaţie de groază. Pe spatele copilului se vedeau urmele 
pe care le lăsase cureaua tatălui său. Pielea dezgolită şi 
însângerată nu lăsa loc îndoielilor: Raymond fusese biciuit cu 
înverşunare. 

— Pentru Dumnezeu! Eu..., reuşi să spună Ferdinand. 

— Sper că e îndeajuns ca să vă dau satisfacţie pentru ofensa 
adusă de fiul meu, spuse sec contele. 

— Nu era nevoie de aşa ceva! Detest pedeapsa fizică... Dar 
cum i-aţi putut face asta unui copil, propriului dumneavoastră 
fiu? 

Ferdinand nu-şi găsea cuvintele ca să-şi exprime oroarea 
resimţită la vederea urmelor maltratăm. 

David avea greţuri pentru că se considera vinovat pentru 
tortura aceea. Poate că, îşi spuse el, exagerase fraza lui 
Raymond şi, de fapt, nu aveau atâta importanţă spusele unui 
copil de zece ani. Nu ştia ce să facă, dar simţea dorinţa 
imperioasă de a-i cere iertare copilului. 

— Îmi pare rău, îngăimă el, făcând un pas spre băiat, eu... 
eu... îmi pare rău. 

— Ce-a fost a trecut. Raymond va învăţa din greşeala 
săvârşită. Acum, profesore, doresc să vă despăgubesc şi nu-mi 
trece prin minte altceva decât să vă anunţ că puteţi dispune de 
manuscrisul lui fray Julián. Accept oferta universităţii 
dumneavoastră. Elaboraţi un studiu cât mai exhaustiv, faceţi 
cunoscut eseul dumneavoastră. Arhivele familiei vor fi deschise 
pentru dumneavoastră, dar va trebui să veniţi aici să le 
consultaţi; nu vreau ca documentele noastre să se risipească pe 
oriunde. 

Ferdinand rămase perplex. Nu se aştepta ca domnul conte să 
se despartă de cronica strămoşului său şi cu atât mai puţin fără 
condiţii. Şi el a avut un sentiment de ciudă şi de ruşine. El şi cu 
David nu şi-or fi ieşit oare din minţi? Nu vor fi fost oare prea 
sensibili faţă de ceea ce-i spusese Dubois, acea gură-spartă, lui 
David, la toate acestea adăugându-se şi nenorocirea mătuşii 
Sara? 

Raymond era în continuare cu spinarea descoperită, 
expunându-şi umilinţa şi durerea, fără să îndrăznească să se 
acopere înainte ca tatăl său să-şi dea consimţământul. In cele 


din urmă, contele făcu un gest autorizându-l să-şi aranjeze 
cămaşa. 

— Nu ştiu ce să spun... totul este... îmi pare rău... îmi pare 
rău pentru cele întâmplate..., îngăimă Ferdinand, cred că n-ar 
trebui să amestecăm un lucru cu celălalt. 

— Acceptaţi, vă rog, scuzele şi oferta mea. Avocatul şi 
prietenul meu, domnul Saint-Martin, va redacta un document 
care să ateste că cronica lui fray Juliân a fost împrumutată 
Universităţii din Paris în scopul studierii acesteia şi păstrării ei în 
custodie. Săptămâna viitoare va fi gata şi eu însumi vi-l voi 
remite la Paris. Trebuie să vizitez capitala pentru afaceri la 
sfârşitul săptămânii viitoare; vă voi telefona ca să mă întâlnesc 
cu dumneavoastră şi cu rectorul universităţii. 

Ferdinand se simţea pe cât de descumpănit, pe atât de 
copleşit de toate acele evenimente. Pe deasupra, îi era ruşine 
de tot ce se întâmpla şi, de asemenea, de dorinţa lui arzătoare 
de a avea cronica lui fray Juliân, care părea că diminuează din 
gravitatea a ceea ce se întâmplase cu Raymond. 

Acceptă oferta contelui şi îi mulţumi pentru tot, evitând 
privirea lui David; avea să stea mai târziu de vorbă cu el, în tren, 
despre toate cele întâmplate. 

Prânzul se desfăşură mai liniştit decât cina din seara 
anterioară. Invitaţii contelui păreau dornici să-i facă pe plac; 
doar profesorul Marbung păstra o anume distanţă, ca şi avocatul 
Saint-Martin. Au vorbit despre tot şi nimic, despre muzică, 
literatură şi gastronomie. Baronul Von Steiner s-a dovedit a fi un 
cunoscător foarte bun al vinurilor franţuzeşti şi le-a ţinut o 
conferinţă despre acestea. 

Când contele şi-a luat la revedere de la ei în poarta castelului, 
Ferdinand era confuz, dar dispus să creadă în promisiunea 
conform căreia peste o săptămână avea să dispună de râvnita 
cronică a lui fray Juliân spre a o studia. 


N-au plecat bine Ferdinand şi David, că domnul conte şi 
invitaţii săi, foarte îngrijoraţi, s-au adunat în biroul acestuia în 
mare taină. 

— Nu înţeleg atitudinea dumneavoastră, conte, îndrăzni să-i 
reproşeze profesorul Marbung, nici stăruința dumneavoastră de 
a conta pe profesorul Arnaud. N-avem nevoie de el. 


— Vă înşelaţi, profesore. Numele profesorului Arnaud ne va 
deschide arhive şi uşi care, altfel, ne-ar fi interzise. Avem nevoie 
de prestigiul lui ca să căutăm ceea ce dorim, spuse contele. Nu 
trebuie să-l alertăm în legătură cu intenţiile noastre; cu alte 
cuvinte, trebuie să evităm greşelile pe care le-am săvârşit cu 
toţii în timpul cinei de aseară. 

— Cea mai mare autoritate mondială în ceea ce priveşte 
doctrina catarilor este Otto Rahn, afirmă profesorul Marbung. 
Mergând pe urmele lui, vom găsi Graalul. 

— Doar mergând pe urmele lui, nu, profesore. Aici suntem în 
Franţa şi francezii sunt şovini. Rahn nu-i va impresiona pe unii 
arhivari responsabili cu păstrarea documentelor preţioase, dar 
profesorul Arnaud, da. El va fi cheia noastră, călăuza noastră 
oarbă, va merge înainte, fără să ştie unde dorim să ajungem, 
dar netezindu-ne drumul. 

— Recunosc că jocul dumneavoastră a fost genial, spuse 
contele Von Trotta; în cele din urmă, a plecat jignit, dar 
recunoscător. 

— Da, şi simțindu-se îndatorat faţă de mine, faţă de mărinimia 
mea. N-ar colabora cu noi pentru bani şi, dacă ne-ar cunoaşte 
intenţiile, ar face tot ce i-ar sta în putinţă ca să ne oprească. 

— Este un ignorant, şopti profesorul Marbung. Dacă ar fi fost 
în stare să înţeleagă profunzimea lucrării Curtea lui Lucifer, ar fi 
ştiut că aceşti aceşti catari nu sunt altceva decât adepţii 
credincioşi ai unei doctrine care se pierde în negura vremii. 
Catarii n-au nimic de-a face cu Biserica, nici cu tradiţia iudeo- 
creştină. Doar Rahn a fost în stare să vadă acest lucru... 
Dumnezeul de la Roma, ptiu! Scuip pe el. 

— Cine crede în Dumnezeul papilor? O simplă escrocherie 
pentru săraci, adăugă baronul Von Steiner. 

— Catolicii visează să-şi poarte propria lor cruce ca să se ia la 
întrecere cu Hristosul lor; ei, bine, o vor avea, spuse avocatul 
Saint-Martin pe un ton sentenţios. N-au decât să moară cu ea în 
spate. 

— Domnilor, este evident că noi nu împărtăşim prostiile 
religiei, suntem nişte oameni luminaţi. Dar nu trebuie să ne 
înfăţişăm astfel în faţa oricui; aici nu este Germania şi atitudinea 
noastră ar putea deveni suspectă. Astfel că vom căuta să ne 
ascundem ideile în faţa străinilor. Pentru moment, avem nevoie 
de profesorul Arnaud şi e important că a muşcat momeala. 


Dumneavoastră, profesore Marbung, urmând indicaţiile de la 
Berlin, veţi continua să lucraţi ca până acum. Visez la ziua când 
zeiţa Raţiunii va răzbuna sângele vărsat în Languedoc. 


Ferdinand Arnaud a acceptat în silă să colaboreze la 
cercetarea comandată de conte. Acesta nu i-a cerut să se 
deplaseze la Toulouse sau la Carcassonne, nici să se caţere pe 
stâncile ascuţite de la Montségur, ci doar să-i deschidă nişte uşi 
şi să tragă sforile necesare pentru ca ei să aibă acces la anumite 
arhive şi ca autorităţile locale să nu-i împiedice să facă săpături. 

Arnaud îşi liniştea conştiinţa spunându-şi că nu era nimic rău 
în a-şi ajuta un coleg de la Universitatea din Berlin, oricât de 
puţin i-ar fi plăcut aceasta; dar simţea o nelinişte în adâncul 
sufletului care îl împiedica să se simtă împăcat cu sine însuşi. li 
repugnau prietenii aceia ai contelui, entuziasmați de Otto Rahn 
şi având idei naziste. 

În compensație, se iluziona cu publicarea cronicii lui fray 
Julián, care, chiar dacă nu conţinea revelații substanţiale în 
legătură cu asedierea castelului de la Montsegur, avea totuşi 
valoarea istorică a unei relatări a evenimentelor la persoana 
întâi şi, mai cu seamă, îi descria pe protagoniştii acelei drame. 

— Măi să fie, exişti! 

Ferdinand zâmbi văzând-o pe Martine năvălind la el în birou. 
Nu se întâlniseră de câteva zile şi îi ajunsese la urechi zvonul că 
Martine avusese din nou o confruntare cu un student din pricina 
comentariilor rasiste ale aceluia. 

— Cred că o să devii păzitoarea valorilor esenţiale ale 
Republicii, îi răspunse el în chip de salut. 

— Dar fără prea mult succes. Fasciştii ăia cresc precum 
ciupercile sau poate că erau ascunşi şi acum se lasă văzuţi... 
Dar, aici, în universitate... Ţi s-a povestit...? 

— Da, am aflat deja că ai dat afară un alt student de-al tău 
pentru că a spus că evreii sunt nişte gunoaie. 

— Mucosul ăla m-a înfruntat şi m-a ameninţat spunându-mi să 
am grijă, că cine ştie unde va fi el şi unde voi fi eu în viitor. 

— lar tu, pentru moment, l-ai dat afară de la curs, anunţându-l 
că e picat la materia ta. 

— Da, şi să vezi ce tărăboi a ieşit. Tatăl lui a venit să 
vorbească cu rectorul dacă pot sau nu să mă oblige să retractez. 
Nu o voi face. Ori băiatul ăla, ori eu, şi dacă trebuie să plec, voi 


pleca, dar nu voi ceda la atacul mucosului ăluia. Dacă 
autoritatea noastră se năruie şi ne lăsăm intimidaţi, mai bine 
închidem universitatea. 

— După câte ştiu, consiliul profesoral te sprijină, inclusiv cei 
cărora nu le eşti simpatică, glumi Ferdinand. 

— Câştigarea acestei confruntări nu-mi foloseşte la nimic, se 
plânse Martine. 

— Ştiu. 

— Şi ţie, cum îţi merge? 

— Bine, deşi... 

— Ce se întâmplă? 

— Mă îngrijorează Miriam şi David. Ţi-am povestit incidentul 
pe care l-a avut fiul meu şi povestea cu mătuşa soţiei mele... 
Miriam insistă să plece la Berlin, iar eu... sunt îngrijorat, ar putea 
fi periculos. 

— Nu cred să i se întâmple ceva, Miriam este franţuzoaică. 

— Şi unchiul ei Yitzhak este german şi cu toate astea i-au 
distrus librăria moştenită de la bunicii lui. lar tu ai dat afară de 
la curs doi studenţi în mai puţin de două luni. 

— Da, am senzaţia că lumea noastră se năruie, admise 
Martine. 

— Atunci, să nu îngăduim să se întâmple aşa ceva, doamnă 
profesoară. Să luptăm. 

— Suntem îndeajuns de curajoşi ca să o facem? Nu cumva ne 
temem să ne implicăm şi să ne pierdem privilegiile? 

— Fără îndoială că oameni suntem şi n-avem de ce să facem 
pe eroii, dar asta nu înseamnă să rămânem cu braţele 
încrucişate. Tu nu o faci, Martine. 

— Nu mi-o pot permite. 


Paris, 20 aprilie 1939 


— Miriam, te rog să te mai gândeşti, o implora Ferdinand. 

— Nu, e lucru hotărât, mă duc după ei, vreau să ştiu ce li s-a 
întâmplat, unde sunt. Doar n-o să crezi că-l voi lăsa pe tatăl meu 
să plece. lar la ambasadă spun că, dacă nu ştim nimic despre ei, 
este pentru că or fi plecat în vacanţă. Cinici! Asta sunt, nişte 
cinici. 

David asista în tăcere la ultima ceartă dintre părinţii săi; 
acestea deveniseră din ce în ce mai frecvente în ultima vreme. 
Amândoi aveau nervii întinşi la maximum. Tatăl lui constata că 
universitatea încetase de a mai fi locul unde muncea cu atâta 
plăcere. De când s-au întors de la castelul d'Amis, îl văzuse 
zbuciumat şi, când primea vreun telefon de la conte sau de la 
profesorul Marbung cerându-i să facă vreun demers, se enerva 
cu uşurinţă. Revenise la castel de vreo două ori, fără să-i 
propună să-l însoţească. Nici el n-ar fi vrut să se întoarcă acolo, 
oamenii aceia i se păreau siniştri. 

Ferdinand părea că s-a resemnat să aibă de-a face cu contele 
d'Amis numai ca să poată studia cronica lui fray Juliân. Incă nu 
terminase eseul pe care urma să-l publice sub egida universităţii 
şi, de când revenise la cursuri după vacanţa de vară, părea fără 
chef, nu mai scrisese nimic. 

lar acum se certa cu soţia lui, insistând ca ea să nu plece la 
Berlin în căutarea unchiului şi a mătuşii ei. 

— Miriam, mă tem de ce se poate întâmpla acolo, insista el. 
Întotdeauna am crezut că prin Acordul de la München Hitler a 
încercat să câştige timp, chiar dacă preşedintele nostru crede 
orbeşte în acest indezirabil. 

— O să merg, Ferdinand! spuse Miriam, închizându-şi brusc 
valiza. Ascultă-mă bine, toţi avem priorităţi în viaţă. Ne-ai spus 
că e ceva care îţi repugnă la contele d'Amis şi, după cele 
întâmplate, nu mă miră. Cu toate acestea, continui să ai relaţii 
cu el. Te-am implorat să îi înapoiezi afurisitul ăla de manuscris şi 
să nu te mai întorci niciodată acolo unde fiul nostru a fost 
insultat fiind numit jidan. Bine, eu am prioritatea mea, care nu 
este alta decât aceea de a merge să văd ce s-a întâmplat cu 
unchiul şi cu mătuşa mea. Nimeni nu mă va împiedica, 
Ferdinand, nici măcar tu. 


— Măi să fie, îmi reproşezi munca mea! Nu ştiam că te 
deranjează atât de mult! 

— Munca ta? Nu, Ferdinand, nu-ţi reproşez munca ta, îţi 
reproşez orbirea ta, faptul că te laşi folosit, manipulat. Tot ce 
mi-ai povestit până acum despre contele acela şi prietenii lui mă 
îngrijorează. Ce treabă ai tu cu un grup de oameni care caută 
Graalul? De ce îi ajuţi? 

— Eu nu-i ajut! N-am nimic de-a face cu cercetarea aceea. 

— Asta încerci să te convingi! Nici chiar tu însuţi nu te poţi 
înşela atât de mult! Ştii de ce eşti nervos, de ce aproape că nu 
vorbeşti, de ce eviţi orice discuţie despre cronica lui fray Julián? 
O să-ţi spun eu de ce: pentru că nu eşti mulţumit, pentru că ştii 
că acum colaborezi cu nişte oameni obscuri la ceva care nu-ți 
place. 

— Ţi-am explicat cum l-a biciuit contele pe fiul său pentru că 
l-a insultat pe al nostru! Ţi se pare o dovadă neînsemnată a 
atitudinii şi a convingerilor sale? 

— Contele acela mi se pare foarte inteligent. 

— Vă rog, nu vă mai certaţi! aproape că-i imploră David. 
Mama pleacă... O să fim foarte îngrijoraţi şi n-aş vrea să plece 
tristă. 

Miriam îşi îmbrăţişa fiul, emoţionată. Îl iubea mai mult decât 
propria sa viaţă. Nu doar pentru că era fiul ei; ci şi pentru 
sensibilitatea lui, pentru capacitatea lui de a se pune în pielea 
celorlalţi şi de a simţi compasiune pentru cei care suferă. 

De când s-a întors din călătoria aceea la castelul d'Amis, 
David le ceruse bunicilor lui să-i explice ce trebuia să facă 
pentru a fi un bun evreu. Acum mergea des la sinagogă şi îi 
însoțea pe bunicii lui la toate sărbătorile religioase; îşi atârnase 
chiar o mică stea a lui David de gât. li spuseseră că e „jidan” şi 
avea nevoie să ştie ce se ascunde în spatele acestui termen prin 
care se transmitea atâta ură. Deşi îşi spunea că a fi evreu nu-l 
făcea să se simtă diferit de ceilalţi prieteni ai lui, era obsedat să 
afle în ce consta diferenţa. 

Ferdinand cedase rugăminţii lui David şi se apropie de mamă 
şi fiu ca să-i îmbrăţişeze pe amândoi deodată. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău că nu sunt în stare să explic mai 
bine îngrijorarea mea, vă iubesc atât de mult! 

— Şi noi pe tine, tată. Nici eu nu vreau ca mama să plece, dar 
ştiu că trebuie să o facă şi prefer să ne vadă mulţumiţi. 


leşiră din apartament ţinându-se de mână şi vorbind despre 
fleacuri. 

Cât timp dură drumul până la Gare de Lyon, Ferdinand îşi 
ascunse frământarea, concentrându-se asupra conducerii 
maşinii, în vreme ce David nu înceta să pălăvrăgească cu mama 
lui. 

Fluieratul care anunţa plecarea trenului le-a frânt sufletul 
celor trei. David nu se putu abţine să nu-i scape o lacrimă acum, 
când o vedea plecând, iar Ferdinand îşi reproşa că se certase cu 
Miriam. 

— Ai grijă de tine! Te rog, ai grijă! spuse Ferdinand. 

— Mamă, întoarce-te curând, o imploră, la rândul său, David. 

Ea, cu tandreţe, le spuse adio trimiţându-le un sărut de la 
distanţa pe care trenul o aşternea între ei. 


Ferdinand era cufundat în lectura unor documente când 
Martine intră ca o vijelie în biroul lui. 

— Nu mai suport! 

Rămase nemişcat privind-o, fără să poată spune ceva. 
Martine îşi dădu seama de surpriza care se oglindea pe chipul 
prietenului ei. 

— lartă-mă, dar nu-i mai suport pe fasciştii ăştia. Când am 
ajuns în sala de curs, l-am găsit stând la catedră pe un băiat 
care ridica în slăvi virtuțile Franţei şi vorbea despre influenţa 
negativă a străinilor. ldiotul mi-a spus că e membru al 
Tineretului Patriot. Am insistat pe lângă rector să-i deschidă un 
dosar şi să-l elimine din universitate. Va avea loc o reuniune 
neoficială a consiliului profesoral, de aceea am venit să te caut. 
Ştiam că eşti închis aici şi că lucrezi fără să afli nimic din ceea 
ce se întâmplă. i 

Ferdinand se ridică precum un robot. In fiecare zi aveau loc 
incidente de acest fel şi Martine părea să fi devenit o loana 
d'Arc luptând împotriva fascismului. Profesoara era în mod 
special îndârjită să nu tolereze nicio manifestare contrară a ceea 
ce considera ea că reprezintă Republica. 

— Îmi pare rău că nu pot veni la această reuniune, se scuză 
el. l-am promis lui David că voi merge să-l iau de la liceu. 


Când a ajuns, fiul lui plecase deja, ceea ce i-a provocat un 
sentiment de nelinişte. Se îndreptă spre casă, rugându-se să-l 


găsească acolo. David asculta radioul în salon, fără să-şi poată 
ascunde suferinţa. 

— Mama... şopti el, mama e acolo şi nu mai ştiu nimic despre 
ea... Trebuie să suni la ambasadă... 

Se aşeză lângă fiul său şi ascultă ştirile pe care crainicul le 
relata cu o voce gravă. 

Telefonul îl făcu să tresară. David se repezi să răspundă. 

— Este bunicul Jean, spuse el, dându-i receptorul tatălui său. 

— Tată... da... ştiu, noi suntem bine. Nu, nu ştim nimic de 
Miriam. 

Ferdinand reuşea cu greu să-i răspundă tatălui său, îngrijorat 
de soarta lui Miriam. 

— Nu, spune-i mamei să stea liniştită, n-avem nevoie de 
nimic, o să vă sun eu. De acord, de acord, o să venim la voi 
astă-seară la cină. Da, la şapte, nu-ţi face griji. 

Când închise telefonul, se simţi inundat de o sudoare rece 
care îi curgea de pe ceafă pe spate. David stătea în continuare 
lângă radio, de parcă ar fi aşteptat ca dintr-un moment într-altul 
crainicul să-i dea veşti despre mama lui. 

— Ce-o să facem, tată? 

— Nu ştiu, fiule, nu ştiu. Paul Castres, un coleg de la 
universitate, are un cumnat care lucrează la Ministerul Afacerilor 
Externe. Poate prin el să reuşim să aflăm ceva. 

Prietenul său i-a promis să-l sune de îndată ce va putea vorbi 
cu cumnatul său, dar i-a cerut să aibă răbdare: „De-acum ştii, în 
acest moment chiar şi mie îmi va fi greu să vorbesc cu el”. 

Petrecură restul zilei dând telefoane şi primind, la rândul lor, 
apeluri de la rude şi prieteni, sperând de fiecare dată când suna 
telefonul să fie Paul Castres. 

— Ea a promis că ne sună, şoptea David, a promis. 

Ferdinand n-avea un răspuns pentru fiul său. De când a 
plecat, Miriam nu i-a sunat, iar telefonul unchiului Yitzhak şi al 
mătuşii Sara nu răspundea. De fapt, de zile întregi, erau 
îngrijoraţi de lipsa veştilor. Tatăl şi fiul se simțeau dezorientaţi, 
neştiind ce să facă sau la cine să apeleze ca să-i poată sfătui în 
disperarea lor. 

— Nu vreau să merg acasă la bunici până când nu te sună 
prietenul tău, îi ceru David tatălui său. 

Era aproape ora şase când, în sfârşit, a sunat profesorul Paul 
Castres. 


— Nu-ţi pot spune mare lucru, doar că ambasada noastră la 
Berlin va încerca să facă nişte demersuri. Cumnatul meu îmi 
cere adresa unchiului şi a mătuşii soţiei tale şi numărul lor de 
telefon; cineva de la ambasadă va încerca să ia legătura cu ei, 
dar înţelege că este un moment de mare confuzie şi că poziţia 
Franţei este foarte compromisă. Cumnatul meu spune că Hitler 
l-a păcălit cum nu se poate mai bine pe preşedintele Consiliului 
de Miniştri Daladier la Conferinţa de la Munchen. 

Lui Ferdinand puţin îi păsa de faptul că Hitler îl păcălise pe 
preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei. In acest moment, 
singura lui preocupare era soarta lui Miriam. 

Când au ajuns acasă la părinţii săi, i-au găsit acolo şi pe socrii 
lui. Încercă să-i îmbărbăteze şi să se încurajeze pe sine, 
comunicându-le că ambasada Franţei de la Berlin avea să se 
ocupe direct de găsirea lui Miriam. 

De-abia au gustat câte ceva, cu toate insistenţele mamei sale, 
hotărâtă să-i facă să mănânce „pentru că în momentele grele e 
nevoie să ai putere”, ca şi cum a mânca o friptură le-ar fi putut 
insufla energia de care aveau nevoie ca să o găsească pe 
Miriam. 

Dar David era cel care părea făcut knockout. Nu exista cuvânt 
care să servească pentru a-i risipi frământarea. Atât bunicii din 
partea tatălui, cât şi cei din partea mamei au făcut tot ce le-a 
stat în putinţă ca să-l scoată din muţenie, dar el a rămas în 
continuare tăcut. Nu dorea altceva decât să stea cu tatăl său şi 
să-i împărtăşească deznădejdea. 

A doua zi, David a refuzat să meargă la liceu şi cu mare 
greutate a suportat prezenţa uneia dintre cele două bunici ale 
sale, care căzuseră de acord să vină pe rând la ei acasă ca să se 
ocupe de ei. 

Făceau treburile casei, găteau şi, mai ales, încercau să-i facă 
să nu se simtă singuri, deşi amândoi ar fi preferat singurătatea. 

Paul Castres îl încuraja pe colegul său când îl întâlnea pe 
culoarele facultăţii; cumnatul lui avea să-l ajute, era sigur. Peste 
patru zile, Paul se apropie de el ca să-i spună că acesta îi va 
primi în biroul său de pe Quai d'Orsay. 

Ferdinand şi David se prezentară la ora prevăzută la poarta 
ministerului, unde îi aştepta Castres ca să-i conducă până în 
biroul cumnatului său. Străbătură culoare pe unde treceau 
funcţionari cu un aer preocupat care păreau foarte grăbiţi. 


Ajunseră în faţa unei uşi aidoma celorlalte şi Paul ciocăni în ea; 
auziră un „intraţi!” scurt şi tăios. 

Cumnatul lui Paul era un bărbat în pragul pensionării, un 
funcţionar care îşi petrecuse toată viaţa în acel edificiu, pe care 
îl cunoştea mai bine decât propria sa casă. 

— Ei, bine, domnule Arnaud, singura veste pe care pot să v-o 
dau este că nu sunt veşti. 

— Poftim? Ce vreţi să spuneţi? întrebă îngrijorat Ferdinand. 

— l-am cerut unui prieten de la ambasadă ca, atunci când va 
avea un moment liber, să meargă acasă la rudele 
dumneavoastră. De o bună bucată de vreme, acolo nu mai 
locuieşte nimeni. Librăria de la parter... Mă rog, cred că nu mai 
există... Cât despre locuinţa de la primul etaj, nu mai e ocupată 
de câtva timp, după cum au informat nişte vecini. Rudele 
dumneavoastră pur şi simplu au plecat, n-au lăsat nicio adresă; 
în ceea ce o priveşte pe soţia dumneavoastră... Mă rog, nimeni 
n-a văzut-o. Ambasada a făcut anumite cercetări discrete, 
pentru că nu suntem în cele mai bune relaţii cu autorităţile 
germane, dar mereu există nişte prieteni. Ministerul german de 
Interne n-are cunoştinţă despre niciun accident sau de vreun 
incident în care să fi fost implicată soţia dumneavoastră. 
Aproape că ar fi fost o veste bună să vă pot spune că a suferit 
un accident de circulaţie sau că e internată într-un spital şi că 
de aceea nu aveţi veşti de la ea, dar, din nefericire, nimeni n-a 
văzut-o pe soţia dumneavoastră. 

Pe Ferdinand parcă l-ar fi lovit cineva în cap, în vreme ce 
David n-a fost în stare să se stăpânească şi a izbucnit în lacrimi. 

Se simțeau pierduţi într-un coşmar în care pe Miriam o 
înghiţea pământul fără ca ei să poată face ceva ca să o salveze. 

— Ce se poate face? întrebă Paul Castres pentru ei, deoarece 
atât Ferdinand, cât şi fiul său păreau incapabili să reacționeze. 

— Nimic, nu se poate face nimic mai mult decât atât. Am 
cerut ambasadei ca, din când în când şi în măsura posibilităţilor, 
cineva să meargă la casa rudelor dumneavoastră ca să vadă 
dacă s-au întors şi ca, în sfârşit, în discuţiile cu autorităţile să 
insiste asupra oricărei veşti pe care acestea ar putea să o aibă 
despre soţia dumneavoastră. 

— Voi merge la Berlin, spuse Ferdinand pe un ton hotărât. 


— Nu cred să folosească la ceva, nu vă sfătuiesc. Mă rog... Aş 
dori să vorbesc un moment între patru ochi cu dumneavoastră. 
Paul, ai putea ieşi cu tânărul? Nu va dura mult. 

Când rămaseră singuri, funcţionarul îl privi stânjenit pe 
Ferdinand, ca şi cum nu şi-ar fi găsit cuvintele. 

— Bine... eu... să vedeţi, domnule Arnaud, aş dori să nu vă 
simţiţi jignit, dar... nu ştiu... poate că soţia dumneavoastră... 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi... 

— lertaţi-mă că vă pun o întrebare personală, dar vă 
înţelegeaţi bine? 

Ferdinand a înţeles ceea ce cumnatul prietenului său nu 
îndrăznea să-i spună. 

— Mă întrebaţi dacă nu cumva cred că soţia mea m-a părăsit? 

— Aceste lucruri se întâmplă. Dacă n-am fi în toiul unei crize 
care anunţă un război, situaţia ar fi mai puţin dramatică... poate 
că soţia dumneavoastră a plecat... cu cineva... 

— Eu însumi am condus-o la tren, răspunse Ferdinand, 
nervos. 

— Da, fireşte, dumneavoastră aţi condus-o la tren, dar asta nu 
înseamnă că în trenul acela n-ar fi fost cineva cu care ea ar fi 
hotărât să plece. 

— Nu, domnule, nu s-a întâmplat aşa ceva. Suntem o familie 
fericită, fără probleme, ne iubim, vă asigur, reuşi el să spună, 
simțindu-se invadat de un val de căldură, ca urmare a faptului 
că fusese umilit. 

— Bine, era o posibilitate... n-am vrut să v-o spun în faţa fiului 
dumneavoastră. 

— Foarte delicat din partea dumneavoastră, spuse Ferdinand, 
reprimându-şi mânia care începea să pună stăpânire pe el. 

— Nu pot să vă spun mai multe. Dacă vom avea vreo veste, 
fiţi sigur că vă vom comunica imediat. Dar vă rog să nu faceţi 
prostii. Nu încercaţi să mergeţi la Berlin, în aceste împrejurări. 

— Când vom intra în război? 

— Nu vă pot răspunde la această întrebare, dar sunt pesimist, 
foarte pesimist. În mod neoficial, vă voi spune: cred că Hitler va 
încerca să invadeze Franţa. Această opinie nu e împărtăşită de 
mulţi dintre colegii mei, nici de guvernul nostru, dar flerul îmi 
spune că asta se va întâmpla. Să vă explic: am fost la post la 
Berlin până acum un an şi nu mă surprinde nimic din ceea ce se 


întâmplă, oricât de mult ar dori guvernul nostru să ne facă să 
credem că nu se aşteaptă la aşa ceva. 

— Avem Linia Maginot. 

— N-avem nimic, domnule Arnaud, trebuie să fie cineva foarte 
naiv ca să creadă că suntem apăraţi printr-o linie imaginară. 

— Atunci. 

— În opinia mea, este o chestiune de timp ca Hitler să se 
hotărască să invadeze Franţa, dar repet că aceasta este opinia 
mea, nu cea a ministerului de pe Quai d'Orsay. Nu cred că va 
mai dura mult până să intrăm în război cu Germania. 

Cu o expresie gravă şi un gest de îngrijorare, profesorul 
Arnaud îşi luă la revedere de la diplomat cu o puternică 
strângere de mână. 


Au luat hotărârea împreună fără să se certe. Erau de acord că 
nu puteau să stea cu braţele încrucişate şi să accepte indiferenți 
dispariţia lui Miriam. 

Le-au comunicat şi celorlalţi membri ai familiei: Ferdinand va 
merge la Berlin şi va încerca să-i găsească pe soţia sa şi pe 
unchiul şi mătuşa acesteia, Yitzhak şi Sara. 

Părinţii lui Miriam au plâns recunoscători. Nu puteau accepta 
pur şi simplu dispariţia fiicei lor. David va rămâne cu ei până la 
întoarcerea tatălui său; tânărul ar fi preferat să aştepte la el 
acasă, dar Ferdinand i-a explicat că va pleca liniştit numai dacă-l 
ştie în siguranţă. 

l-a cerut profesorului Castres să vorbească cu cumnatul său 
de la Quai d'Orsay, ca să fie primit la ambasada din Berlin. 

Corecta nişte lucrări de examen în biroul său când a primit 
vizita neaşteptată a contelui d'Amis. 

— Dragul meu profesor, iertaţi-mă că m-am prezentat pe 
neaşteptate. Sunt la Paris pentru afaceri şi m-am gândit ca în 
drum să trec să vă vizitez. Vă deranjez? 

Nu îndrăzni să-i spună că efectiv îl deranja, că lucra contra 
cronometru ca să lase totul gata înainte de a călători la Berlin, 
aşa că îl invită să ia loc, lăsând să i se observe lipsa de 
entuziasm. 

— De fapt, continuă să spună contele aşezându-se pe scaun, 
voiam să vă anunţ că am primit întăriri. Un grup de studenţi 
germani, discipoli ai profesorului Marbung, ni s-au alăturat. Sunt 


foarte eficienţi şi entuziaşti, astfel că prezenţa lor ne va fi de 
mare ajutor. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră, răspunse Ferdinand pe 
un ton sec. 

— Studiem acum stelele discoidale... 

— Sunt nişte monumente funerare care n-au nimic de-a face 
cu catarii. Ştiţi, conte? Mă surprinde faptul că un om inteligent 
ca dumneavoastră urmăreşte o închipuire. Nu există niciun 
tezaur catar; aurul şi argintul acela, monedele acelea pe care le- 
aţi scos de la Montségur au servit pentru ajutorarea Bunilor 
Creştini, care trăiau în semiclandestinitate din cauza Inchiziției, 
şi pentru continuarea operelor de caritate. 

— Pe mine mă surprinde înverşunarea cu care vă opuneţi. 
Sunteţi singurul expert în doctrina catarilor care neagă existenţa 
tezaurului, singurul care neagă existenţa Graalului, singurul care 
susţine că acele ciudate desene pe care le-am găsit în peşteri în 
apropiere de Montségur sunt simple mâzgăleli şi nu un cod 
secret lăsat de catari... 

— Vă asigur că nu sunt singurul. Vă pot prezenta cel puţin o 
duzină de profesori care vă vor spune acelaşi lucru ca şi mine, 
dar ar fi inutil; dumneavoastră nu vreţi să auziţi. In orice caz, 
vreau să vă reamintesc ceea ce v-am spus şi în alte ocazii: nu 
împărtăşesc nici teoriile dumneavoastră, nici pe cele ale 
prietenilor dumneavoastră în privinţa doctrinei catarilor. Pot 
solicita cu plăcere să li se permită să cerceteze arhivele istorice, 
dar nu vreau să colaborez la nimic altceva. 

— Am găsit alte desene gravate într-o peşteră necunoscută 
până în acest moment. A fost o întâmplare şi aş dori să veniţi la 
Montségur să aruncaţi o privire. Aţi putea veni cu mine, plec 
mâine... 

— Îmi pare rău, nu pot; plec la Berlin, răspunse Ferdinand, 
sătul de insistența aristocratului. 

— La Berlin? întrebă uimit contele d'Amis. 

— Da, la Berlin. 

— Treburi academice? insistă contele. 

— Treburi personale... Ferdinand rămase şovăind câteva 
clipe, apoi se gândi că acel conte cu prieteni germani influenţi l- 
ar putea ajuta. Mă duc să o caut pe soţia mea. A dispărut. 

— Soţia dumneavoastră a dispărut? Unde? La Berlin? 


Tonul vocii contelui exprima uimirea acestuia faţă de ceea ce- 
i mărturisise Ferdinand. 

— Soţia mea este evreică. S-a dus să-i găsească pe unchiul şi 
pe mătuşa ei, care sunt şi ei evrei şi despre care n-aveam veşti 
de mai multă vreme. Am aflat că un grup de sălbatici le 
distruseseră librăria, una dintre cele mai vechi şi mai 
prestigioase din Berlin, şi că ei au fost bătuţi cu bestialitate. 
Apoi, n-am mai aflat nimic altceva. Îi sunam, dar telefonul lor nu 
răspundea. Socrii mei au luat legătura cu nişte prieteni germani, 
dar nimeni n-a putut ştiut să ne spună nimic despre situaţia lor. 
Dispăruseră, astfel că Miriam a luat hotărârea de a pleca la 
Berlin. Nu voia să stea fără să facă nimic, suferea din pricina 
sorții pe care ar fi putut-o avea unchiul şi mătuşa ei. A plecat pe 
20 aprilie şi de atunci nu mai ştim nimic despre ea. 

Contele îl asculta în tăcere privindu-l fix, de parcă ar fi vrut să 
descifreze un înţeles ascuns în vorbele lui. Ferdinand spera ca 
d'Amis să se ofere să-l ajute, dar tăcerea instalată între ei se 
prelungea prea mult. 

— Plec la Berlin, astfel că nu mă pot ocupa de desenele 
dumneavoastră şi să fiu al naibii dacă nu mi-ar fi plăcut să o fac, 
spuse Ferdinand fără să-şi ascundă supărarea şi decepţia. 

— Ce doriţi? întrebă contele d'Amis, cu o voce liniştită. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi oameni importanţi în Germania. 
M-aţi putea ajuta. 

Contele rămase din nou tăcut meditând la cererea lui 
Ferdinand. Se ridică apoi şi îi întinse mâna la despărţire. 

— Voi vedea ce pot face. La ce hotel din Berlin veţi sta? 

— De fapt, nu ştiu, voi merge acasă la unchiul şi la mătuşa lui 
Minam şi apoi nu ştiu, presupun că voi găsi un hotel. 

— Bine, daţi-mi numele acelor persoane dispărute şi sunaţi- 
mă când ajungeţi la Berlin. Vă voi spune cu cine puteţi lua 
legătura şi dacă este cu putinţă să se facă ceva. Nu mergeţi în 
cel mai bun moment, nu cred că un francez va fi bine primit. 

Ferdinand scrise în grabă numele Sarei şi al lui Yitzhak, 
precum şi adresa lor, pe lângă numele lui Miriam. Când îi 
înmână contelui nota, văzu disprețul din privirea sa. Nu-şi 
dădură mâna şi nici nu-şi mai spuseră nimic. Ferdinand rămase 
în picioare, privindu-l pe aristocrat în vreme ce acesta ieşea din 
biroul lui, fără să ştie dacă omul acela pentru care simţea o 
aversiune ascunsă nu era cumva singura şi ultima lui speranţă. 


6 

La Berlin nu era frig, dar ploua şi umezeala pătrundea prin 
haine până ajungea la oase. Taximetristul care-l conducea acasă 
la unchiul şi la mătuşa lui Miriam era un admirator înfocat al lui 
Hitler, pe care îl socotea drept omul providenţial pentru 
Germania. Ferdinand tăcea, nu voia să discute cu omul acela; 
de fapt, nu voia să discute nimic cu nimeni. Nu voia decât să o 
găsească pe Miriam. 

Când maşina s-a oprit în faţa librăriei, taximetristul îl privi cu 
suspiciune. 

— Aici probabil că au locuit nişte jidani spuse el privind casa 
cu un aer de expert. 

— Şi cum de ştiţi asta? întrebă Ferdinand enervat. 

— Priviţi cum e librăria... Cu siguranţă că a primit vizita 
tinerilor noştri neînfricaţi. Fiii noştri sunt ceea ce e mai bun în 
Germania, curajoşi, hotărâți. Ei sunt avanpostul revoluţiei 
noastre. Cu siguranţă că le-au dat o lecţie bună jidanilor care 
aveau prăvălia asta. 

Ferdinand îi plăti, stăpânindu-şi dorinţa de a-i trage un pumn. 
Nu lovise niciodată pe nimeni; nici măcar atunci când era copil 
nu-i plăcuseră încăierările, dar omul acela era în stare să-l 
provoace. Rămase liniştit aşteptând ca taxiul să se piardă în 
traficul berlinez înainte de a se îndrepta spre poartă. 

Librăria era distrusă. Nu mai era nimic înăuntru, părea un 
schelet descărnat. Nu rămăsese nicio carte şi rafturile zăceau pe 
jos făcute praf, alături de o mulţime de cioburi mici şi resturi de 
pagini rupte şi călcate în picioare. 

Se îndreptă spre capătul încăperii, spre uşa care făcea 
trecerea spre o sală mică de unde porneau nişte scări care 
legau librăria de primul etaj, unde mătuşa Sara şi soţul ei îşi 
aveau locuinţa: un apartament mic şi cochet, alcătuit din două 
încăperi, un salon, biroul unchiului Yitzhak, o bucătărie şi baia. 
Uşa era distrusă, balamalele smulse şi atât masa rotundă, cât şi 
cele patru scaune care, înainte, stăteau împrejurul ei erau acum 
rupte în bucăţi. Urcă scările, simțindu-se deznădăjduit. 

Locuinţa era în aceeaşi stare ca şi librăria: patul răsturnat, 
canapeaua tăiată cu cuțitul, farfurii şi ceşti sparte şi împrăştiate 
prin bucătărie Se gândi că doar nişte barbari ar fi în stare de un 
gest de distrugere atât de gratuit. 


Apoi văzu fotografia, cu rama spartă, alături de alte rame şi 
alte fotografii călcate în picioare. Se aplecă să o ridice. Acolo era 
el cu Miriam şi David alături de unchiul şi mătuşa lor, când au 
vizitat Berlinul cu cinci ani în urmă. Îşi lăsă privirea să 
zăbovească mai mult timp asupra fiului său. David avea atunci 
doisprezece ani şi pentru el călătoria la Berlin fusese un 
eveniment. 

— Au distrus totul. 

Se întoarse tresărind şi dădu peste o femeie tânără, care nu 
avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, 
cu părul şaten şi ochi albaştri. Nici urâtă, nici frumoasă, era o 
fată cu o figură ştearsă, uşor de uitat, care purta în braţe un 
băiat de aproape un an. 

— Cine sunteți dumneavoastră, întrebă Ferdinand în 
germană. Din fericire, nu-şi pierduse uşurinţa de a vorbi această 
limbă. 

— Dar dumneavoastră? 

— Sunt... sunt nepotul... mă rog, de fapt, soţia mea este 
nepoata Sarei, soţia lui Yitzhak Levi. 

— Mă numesc Inge Schmidt, îi ajutam pe unchiul şi pe mătuşa 
dumneavoastră. 

— Nu ştiam... Ce faceţi aici? 

— Voiam să fac puţină curăţenie pe aici. Am venit de mai 
multe ori până acum, dar nu m-am hotărât niciodată să mă apuc 
de treabă. Speram să apară la un moment dat. 

— La ce îi ajutaţi pe unchiul şi pe mătuşa mea? 

— Eram de aproape un an la ei. Făceam câte puţin din toate: 
vindeam în prăvălie, mă ocupam de corespondenţă, aranjam şi 
curăţăm rafturile... Sara avea amețeli, iar Yitzhak suferea de 
lumbago, aşa că au căutat pe cineva care să le dea o mână de 
ajutor. 

O privi surprins: cum de tânăra aceea îndrăznise să 
muncească pentru o familie de evrei? Ştia că Sara şi Yitzhak, ca 
atâţia alţii, purtau steaua lui David cusută pe îmbrăcăminte, 
fiind stigmatizaţi ca evrei, şi că nu era uşor pentru ea să fie 
văzută că are relaţii cu evreii. 

— Aveam nevoie de un serviciu unde să pot fi cu copilul meu, 
explică Inge. Sunt mamă singură, familia mea nu vrea să ştie 
nimic despre mine, tatăl fiului meu a dispărut înainte să se fi 
născut copilul. O clientă a prăvăliei unchiului şi a mătuşii 


dumneavoastră care îmi este vecină ne-a pus în legătură, iar ei 
au acceptat să vin cu Gunther. Rudele dumneavoastră erau 
nişte oameni foarte cumsecade. 

— Erau? întrebă Ferdinand alarmat. 

— Mă rog, nu ştiu, sunt, erau... Adevărul e că nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu ei 

— Spuneţi-mi ce s-a petrecut aici. 

— Eu nu eram aici, a fost într-o sâmbătă noapte. A sosit un 
grup aparţinând Cămăşilor Brune“, au spart vitrina cu pietre şi 
au distrus-o; apoi, au intrat în librărie; au început să tragă de 
etajere şi să rupă cărţile, au urcat în locuinţă. Unchiul şi mătuşa 
dumneavoastră erau speriaţi, stăteau îmbrăţişaţi, temându-se 
că aceea putea fi ultima zi din viaţa lor. După cât se pare, s-au 
mulţumit să-i ciomăgească, să-i lase pe jos plini de sânge. 

— Şi nimeni n-a făcut nimic? Niciun vecin nu le-a venit în 
ajutor? 

— Restul Europei nu vrea să afle ce se întâmplă în Germania; 
nici germanii nu vor să-şi pună problema, aşa că Hitler are mână 
liberă să facă tot ce pofteşte. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare: de ce n-a făcut nimeni 
nimic? 

— Pentru că nimeni nu i-ar ajuta pe nişte evrei. Asta ar 
însemna să se pună într-o situaţie dificilă, să fie suspectaţi că au 
relaţii cu evreii, astfel că atunci când e vorba despre evrei, 
nimeni nu aude, nici nu vede nimic. 

— Cine a dat alarma? 

— Sara mi-a povestit că după ce s-a încheiat coşmarul şi 
Cămăşile Brune au plecat, au rămas multă vreme trântiţi pe jos. 
Nu se puteau mişca, iar cablul telefonului era smuls. Eu locuiesc 
la două străzi de aici şi din întâmplare m-am întâlnit cu 
portăreasa acestei case duminică dimineaţă. Mi-a povestit 
râzând că patronii mei primiseră „o vizită” şi că am rămas fără 
slujbă, pentru că nu mai erau cărţi de vânzare. Am venit în fugă, 
cu Gunther în braţe, şi i-am găsit întinşi pe jos, tremurând şi 
suferind din pricina rănilor şi a loviturilor. Mi-au spus să-i chem 
pe nişte prieteni de-ai lor, o familie de oameni în vârstă, evrei şi 
ei; el este medic, dar a ieşit la pensie. Au venit imediat 


4 Formaţiune paramilitară reprezentând braţul înarmat al partidului nazist ai 
cărei membri se distingeau prin această îmbrăcăminte, care îi deosebea de 
militarii purtând uniformă. (n.tr.) 


împreună cu alţi prieteni. Cu toţii împreună am reuşit să punem 
oarecum lucrurile în ordine, dar n-am îndrăznit să facem nimic în 
librărie, întrucât asta ar fi putut însemna revenirea Cămăşilor 
Brune. Cred că mătuşa dumneavoastră a luat legătura cu familia 
ei din Franţa; voiau să plece, să scape de aici. 

Inge tăcu căutând un loc unde să lase copilul. Ridică un scaun 
în picioare şi îl aşeză pe el. 

— Fii cuminte, Gunther, îi spuse ea bebeluşului sărutându-l 
zgomotos pe obraz. Dacă doriţi, vă ajut să facem puţină ordine 
aici. 

— Dacă nu vă deranjează... 

Lui Ferdinand nu-i era foarte clar la ce ar putea servi 
încercarea de a reda acelui loc distrus aspectul unei locuinţe, 
dar activitatea îl ajută cel puţin să se liniştească, în vreme ce 
continua să o asculte pe Inge, care, cu o iuţeală uimitoare, ridica 
mobile, scutura saltele, mătura resturile de faianţă împrăştiate 
pe jos în bucătărie El o urma peste tot, făcând ceea ce îi spunea 
ea. 


— Şi apoi? Ce s-a întâmplat? 

— Timp de câteva zile părea că se revenise la normalitate, la 
acea stranie normalitate în care trăim. Eu veneam să-i văd în 
fiecare zi. Nu puteam face nimic în librărie, dar puteam să-i ajut 
aici, întrucât de-abia se puteau mişca din pricina loviturilor 
primite. Într-o vineri, mi-am luat la revedere de la ei. Au insistat 
să-mi iau liber sâmbăta, pentru că ei se puteau descurca 
singuri. Adevărul e că primeau vizitele unor prieteni. Am venit 
duminică să văd ce mai fac şi am găsit casa aşa cum aţi văzut-o 
şi dumneavoastră. Ei nu mai erau; am coborât să o întreb pe 
portăreasă şi mi-a spus că nu ştie nimic. Am insistat pe lângă ea 
ca să aflu dacă venise cineva după ei, dacă se hotărâseră să 
meargă acasă la vreun prieten, dar m-a asigurat că nu ştie 
nimic. Am urcat să-i întreb pe vecinii de la etajele al doilea şi al 
treilea şi răspunsul a fost mereu acelaşi: nu ştiau nimic, nu 
văzuseră nimic, nu auziseră nimic. 

— Când a fost asta? 

— La mijlocul lui martie. 

— Şi n-aţi luat legătura cu prietenii rudelor mele? 


— Agenda lor a dispărut, dar ştiam adresa medicului şi m-am 
dus să-l văd. Şi el dispăruse, iar casa lui era distrusă, la fel ca 
asta. 

— Dar trebuie să ştiţi de alţi prieteni, de alte adrese! strigă 
Ferdinand. 

— Nu vă enervaţi; adevărul este că nu ştiu unde locuiesc 
prietenii unchiului şi ai mătuşii dumneavoastră şi nici n-aş avea 
cum să aflu. V-am spus deja că am căutat o agendă, vreun 
caiet, ceva unde ar fi putut nota adrese sau numere de telefon, 
dar n-am găsit nimic; poate că dumneavoastră aveţi mai mult 
noroc. 

Ferdinand se temu deodată ca Inge să nu se supere şi să-l 
lase acolo, şi astfel să dispară singura lui legătură cu Sara şi cu 
Yitzhak, singura lui şansă ca să o găsească pe Miriam. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău că am ţipat... mă simt... mă simt 
rău... soţia mea a venit aici şi a dispărut şi ea. 

— Soţia dumneavoastră? Când? Eu n-am văzut-o... 

— A plecat din Paris pe 20 aprilie, a promis că o să ne sune de 
îndată ce avea să ajungă, dar n-a făcut-o. Ambasada a încercat 
să o caute, dar n-a avut succes, eu sunt disperat. Miriam a venit 
ca să-i ia cu ea la Paris pe Sara şi pe Yitzhak, ca să-i scoată din 
coşmarul ăsta. Aveţi dreptate, nimeni nu vrea să vadă nimic, 
nimeni nu vrea să vadă ce se întâmplă aici; ne scandalizăm 
când ni se spune că evreii poartă steaua lui David cusută pe 
îmbrăcăminte, dar nu facem nimic, ne spunem că va trece totul, 
că asta nu poate dura, că evreii germani sunt înainte de toate 
germani... 

— N-am văzut niciodată pană azi pe nimeni aici. O vom 
întreba pe portăreasă, dar v-am spus deja că va fi în zadar; este 
nazistă, poate că a fost chiar ea cea care i-a denunţat pe 
unchiul şi pe mătuşa dumneavoastră, care a alertat autorităţile 
că ei voiau să plece... nu ştiu. 

— Şi ceilalţi vecini din casă? 

— Oameni în vârstă, temători. Nimeni nu îndrăzneşte să-şi 
arate compasiunea faţă de evrei, se tem că vor fi consideraţi 
evrei, că se va crede că sângele lor nu este pur... în sfârşit, 
toate aceste nebunii. 

— Şi dumneavoastră? Nu vă temeţi...? 

— Mie nu mi se va întâmpla nimic. Tatăl meu este nazist, 
mama mea este nazistă, unchii meu sunt nazişti... Au relaţii sus- 


puse. Eu sunt oaia neagră a familiei, nu mă acceptă, dar caută 
să nu-mi facă necazuri. Tatăl meu este poliţist, unchiul meu este 
poliţist aşa că... 

— Şi tatăl fiului dumneavoastră? 

— Tatăl fiului meu era comunist şi evreu. Nu m-a părăsit, ştiu 
că nu m-a părăsit, a dispărut pur şi simplu. Familia mea e 
îngrozită de faptul că unul de-ai lor, fiul meu, are sânge 
evreiesc, aşa ca preferă să nu ştie nimic despre mine, să mă 
ţină departe, pentru ca eu la rândul meu să nu-i compromit. 

— Unde credeţi că este tatăl fiului dumneavoastră? 

— Nu ştiu. Poate că e mort, sau a trebuit să fugă... nu ştiu, am 
luat legătura cu nişte prieteni... n-au deloc încredere în mine 
tocmai din pricina tatălui şi a unchiului meu. Vedeţi, acum, sunt 
indezirabilă pentru toată lumea. 

Inge îi povestise istoria ei cu simplitate, fără să se enerveze, 
ca şi cum tot ceea ce i se întâmplase n-ar fi fost ceva 
extraordinar. Începu s-o privească cu alţi ochi, încercând să 
descopere ceva în spatele înfăţişării ei anodine de fată bună. 

— Din ce trăiţi? 

— Fac curăţenie în casele câtorva dintre vecinii mei. Îmi 
plătesc puţin, mă exploatează pentru că ştiu că n-am de ales. N- 
am cu cine să-l las pe Gunther. 

— Şi mama dumneavoastră? 

— Pentru mama sunt o decepţie: nu sunt nazistă, nu m-am 
măritat, am avut un copil, am relaţii cu comunişti şi cu evrei... 
Nu vrea să mă vadă, îi e teamă să nu se molipsească. 

— Îmi pare rău, reuşi să spună Ferdinand. 

— Am vorbit destul despre mine. Acum, să vorbim despre 
dumneavoastră. 

— V-am spus deja, soţia mea a venit să vadă ce se întâmplă 
cu unchiul şi mătuşa ei şi nu mai ştim nimic despre ea. Avem un 
fiu, David; vă puteţi imagina zbuciumul prin care trece. 

Inge intră în micuța cameră de baie cu mătura în mână ca să 
strângă cioburile de sticlă împrăştiate pe jos. 

— Ar fi trebuit să fac ordine aici, dar am puţin timp, se scuză 
ea. 

— Lăsaţi, voi face eu, deşi, în realitate... mă rog, presupun că 
ar fi bine să facem puţină ordine. 

Termină de măturat când Ferdinand se aplecă spre făraşul pe 
care văzuse un obiect printre cioburi. 


— Ce faceţi?! exclamă Inge. 

— Ăsta... ăsta e al lui Miriam, răspunse el bâlbâindu-se. Inge 
privi obiectul cules de Ferdinand de pe jos: un ruj de buze strivit 
în picioare. 

Ferdinand îl privi mângâindu-l, de parcă ar fi fost vorba 
despre însăşi Miriam. Rămăsese mut şi dezarmat. Rujul acela de 
buze îi provocase un şoc. leşi din baie urmat de Inge şi se aşeză 
pe un scaun. 

— Sunteţi sigur că e al soţiei dumneavoastră? Şi Sara îşi 
dădea cu ruj pe buze. 

— Ştiu foarte bine cum era rujul de buze al lui Miriam. 
Întotdeauna l-a utilizat pe acelaşi, de când ne-am cunoscut la 
universitate n-am văzut-o folosind altă marcă, altă culoare... 

— Atunci, soţia dumneavoastră a fost aici. Haideţi să căutăm 
şi alte indicii, propuse Inge. 

Timp de o oră au luat la rând toate resturile din apartament; 
când şi-au vârât mâna în gunoi, s-au tăiat răscolind printre 
geamurile sparte. Gunther îi observa şi din când în când îi 
atrăgea atenţia mamei sale prin plânsete. Ferdinand a fost 
tentat să-i spună să plece, să se ocupe de fiul ei, dar se temea 
să rămână singur: Inge era singura fiinţă care făcea legătura 
între el şi rudele lui Miriam şi între el şi Miriam, astfel că, în 
ciuda scâncetelor copilului, o imploră să-l ajute în continuare. Ea 
părea să-i fi citit gândul. 

— Aveţi noroc că azi e sâmbătă, spuse Inge. Altminteri, n-aş 
putea fi aici. Dar, din fericire, la sfârşit de săptămână, nimeni 
nu-mi cere să merg la curăţenie, aşa că o să rămân ca să 
aranjez pe aici şi să vedem dacă mai găsim ceva. 

După trei ore, apartamentul arăta mai bine, deşi canapeaua 
era tot desfundată. Mesei din sufragerie îi lipseau două picioare, 
saltelele erau plesnite, iar frigul se strecura prin ferestrele fără 
geamuri. 

Ferdinand păstrase rujul de buze, de parcă ar fi fost o 
comoară. 

— Vă propun să veniţi la mine acasă. Vă invit să mâncaţi ceva 
şi să beţi un ceai înainte de a merge la hotel. Unde vă cazaţi? 

— Nu ştiu, răspunse Ferdinand, nu m-am gândit. Spuneţi-mi 
unul care nu e departe de aici. 

Inge îl cântări din priviri şi păru să şovăie câteva clipe înainte 
de a vorbi. 


— Dacă doriţi, vă închiriez o cameră. Acasă, am o încăpere 
liberă, e şi baie şi... mă rog, nu e niciun lux, dar cred că puteţi 
sta comod şi am telefon. Nu vă ascund faptul că banii îmi vor 
prinde bine. 

Acceptă propunerea tinerei. Nu se simţea în stare să rămână 
singur. Avea nevoie de o prezenţă omenească alături, de cineva 
care să-i dea speranţe. 

— Inainte de a pleca, aş dori să vorbesc cu portăreasa, ceru 
Ferdinand. 

— O să coborâm să o căutăm. 

Tocmai ieşeau când au dat nas în nas cu o femeie burtoasă, 
cu părul lins spre ceafă şi prins într-un coc. Ferdinand se gândi 
că femeii aceleia îi ieşea răutatea prin fiecare por al feţei. 

— lar sunteţi aici..., îi reproşă portăreasa lui Inge. V-am mai 
spus că nu-mi place să vă văd dând târcoale; aici nu e nimic de- 
al dumneavoastră, poliţia mi-a spus să-i anunţ dacă vine cineva, 
aşa că va trebui să le spun că aveţi un interes nesănătos pentru 
această casă. 

— Dumneavoastră aţi anunţat la poliţie vizita franţuzoaicei? o 
întrebă Ferdinand, spre stupoarea femeii burtoase, care până în 
momentul acela nu-i acordase atenţie. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Ce vă interesează ce fac eu? 
îi strigă ea lui Ferdinand. 

— Sunt o rudă a familiei Levi; soţia mea a venit aici şi... 

— Alt jidan scârbos! strigă ea. 

Inge îl rugă din priviri pe Ferdinand să tacă. 

— Nu, doamnă Bruning, el nu este evreu, este rudă prin 
alianţă cu familia Levi, soţia lui este nepoata lor. El a venit aici 
să se intereseze de soarta ei, cu siguranţă că dumneavoastră 
trebuie să o fi văzut. 

Portăreasa o privi cu ură pe Inge înainte de a-i împinge pe 
amândoi pe uşă afară. 

— Aici n-a venit nimeni; din fericire, nu mai avem jidani 
împuţiţi care să spurce această casă. Plecaţi, ori chem poliţia. 

Ferdinand se feri de una din îmbrâncelile portăresei şi îi ţinu 
piept întorcându-se spre ea. 

— Soţia mea a fost aici, afirmă el. Spuneţi-mi unde a plecat, 
dacă v-a spus ceva... 

— Plecaţi! Aici n-a venit nimeni. 


— Unde sunt Yitzhak şi Sara? întrebă Ferdinand. Trebuie să 
ştiţi, dumneavoastră nu vă scapă nimic. 

— Ce ştiu eu?! Au plecat şi cu asta, basta. Măcar de nu s-ar 
mai întoarce niciodată jidanii ăia împuţiţi! 

— Ar fi trebuit să-şi ia la revedere, să spună unde pleacă..., 
insistă Ferdinand. 

— N-au făcut-o. Nu te poţi aştepta la nimic de la oamenii ăia, 
nu cred în valorile noastre, n-au educaţia noastră, au plecat şi 
duşi au fost. 

— Soţia mea v-a întrebat despre ei când a fost aici, afirmă 
Ferdinand, făcând un efort să pară amabil. 

Portăreasa îl privi dispreţuitoare, dar Ferdinand văzu în ochii 
ei mai mult decât dispreţ: pentru că o văzuse pe Miriam, 
portăreasa era deținătoarea unui secret care o făcea să se simtă 
superioară. 

— Vă rog, o rugă el, spuneţi-mi ce ştiţi, o să vă dau tot ce am. 

— Plecaţi, nu ştiu despre ce îmi vorbiţi; cât despre a-mi da 
ceva dumneavoastră nu-mi puteţi da nimic, nu vreau nimic de la 
jidani şi nici de la prietenii lor. 

În vreme ce Günther plângea speriat, Inge îl trase pe 
Ferdinand, care refuza să plece, de mâneca pardesiului ca să o 
urmeze. 

— Doamnă, singurul lucru pe care îl doresc este să-mi spuneţi 
unde sunt rudele soţiei mele şi dacă aţi văzut-o pe ea... vă rog! 

— Voi chema poliţia dacă nu încetaţi să mă deranjati. 

— Puteţi chema poliţia, dar nu mă puteţi da afară de aici; 
aceasta este casa unor rude şi dacă vreau, voi rămâne. 
Dumneavoastră nu mă puteţi expulza, vom vedea ce vor spune 
autorităţile. Voi vorbi cu ambasada. 

Femeia îl privi uimită. Bărbatul acela care vorbea germana cu 
accent franțuzesc îndrăznise să o înfrunte. Şovăi o clipă, dar 
deveni imediat stăpână pe situaţie. 

— Foarte bine, sunaţi la ambasadă sau pe cine doriţi, o să 
vedem ce o să se întâmple când o să le spun celor de la poliţie. 

— Doamnă Bruning, mi se pare că nu e nevoie de toate astea, 
interveni Inge, eu depun mărturie că omul acesta e o rudă a 
familiei Levi, aşa că dumneavoastră nu ne puteţi împiedica să 
stăm aici. 

— Plecaţi! strigă femeia, împingându-i afară din clădire şi 
trântind uşa în urma lor. 


Când s-au trezit în stradă, Ferdinand făcu un gest să se 
întoarcă, dar Inge îi ceru să renunţe. 

— Acum cheamă Cămăşile Brune, aceştia vor veni şi mă rog, 
e mai bine să nu fim aici; ne vom întoarce altă dată. 

— Sunt cetăţean francez. 

— Aici nu sunteţi nimic, nici eu, niciunul nu suntem nimic, 
doar ei au drepturi. Mai întâi, vă vor trage o bătaie, apoi vă vor 
arunca lângă o groapă de bălegar; şi nimeni nu va fi văzut nimic 
şi nici nu va şti nimic, se va spune că aţi avut probleme, că 
sunteţi un delincvent, orice le va trece prin minte, şi ambasada 
dumneavoastră nu va face nimic. Doar n-o să credeţi că Franţa 
va declara război Germaniei din pricina dumneavoastră? 

Ferdinand rămase tăcut, zgribulindu-se sub pardesiu. Se 
simţea mai neputincios decât oricând. 

— Miriam a fost în casa unchiului şi a mătuşii ei, afirmă el cu 
glasul stins. 

— E posibil, dar ei nu mai erau aici. 

— Dacă a întrebat-o pe femeia aceea... 

— Dacă a făcut-o, nu ştiu ce s-a întâmplat. 

— Dar sunt sigur că a fost în casă. E nevoie să vorbesc cu 
ceilalţi vecini; cineva trebuie să ştie ceva. 

Inge se opri deodată, se postă în faţa lui cu o figură foarte 
serioasă. 

— Vreau să vă ajut, dar într-un mod inteligent. Nu ştiţi cu cine 
aveţi de-a face. 

— Şi dumneavoastră ştiţi? 

— Eu, da. Eu trăiesc aici, eu am văzut mii de evrei recenzați 
ca evrei, prinzându-şi câte o stea galbenă pe haine ca să poată 
ieşi pe stradă; eu le-am văzut prăvăliile şi casele distruse 
precum cea a lui Yitzhak şi a Sarei şi am văzut, de asemenea, 
dispărând colegi de la universitate, comunişti ca şi tatăl fiului 
meu, şi am putut constata că oamenii din jurul meu nu văd 
nimic. Le explic, dar ei refuză să mă creadă. 

— Vă cred, Inge, şopti Ferdinand, dar acum ştiu că Miriam a 
fost aici şi trebuie să fac ceva. 

— O să faceţi. Dar n-ar servi la nimic să vă întoarceţi acum 
acasă la Sara şi la Yitzhak. Am cheia de la intrarea principală; 
vom putea reveni noaptea sau în alt moment. 


Inge i-a explicat portăresei clădirii în care locuia că Ferdinand 
era ruda unor prieteni, care se afla cu afaceri la Berlin şi că ea 
avea să-i închirieze o cameră pe durata şederii sale. 

— Şi ea e nazistă? o întrebă el urcând scara spre apartament. 

— Nu e ca doamna Bruning, dar e încântată de Hitler. Crede 
că îi va restitui Germaniei măreţia. În felul ei, e amabilă cu 
mine; ea a fost cea care a vorbit cu câţiva vecini ca să le spună 
că eram dispusă să lucrez ca menajeră. 

Intrară în apartament, situat la ultimul etaj. Era o mansardă 
cu tavanele înclinate, unde, în unele locuri, de abia se putea sta 
în picioare. 

Vestibulul, mititel, făcea trecerea spre o săliţă şi avea două 
uşi. Printr-una se intra în bucătărie, prin cealaltă, în baie. Săliţa, 
la rândul ei, avea alte două uşi care dădeau spre singurele 
dormitoare ale casei. 

— Am venit aici când a dispărut logodnicul meu; chiria nu e 
foarte mare, proprietăreasa locuieşte la primul etaj şi închiriază 
apartamentele de la mansardă. Sunt patru în total; alături, e 
locuinţa acelei vecine despre care v-am spus că obişnuia să 
cumpere cărţi de la rudele dumneavoastră. E învăţătoare, 
nemăritată, fără copii şi e o persoană cumsecade, care detestă 
ceea ce se întâmplă în Germania. Alt apartament e ocupat de un 
muzicant şi soţia lui, o familie de oameni de-acum în vârstă 
cărora le este greu să urce scările. El îşi câştigă existenţa 
cântând la pian într-un restaurant. lar în cel de-al patrulea 
apartament locuieşte Hans. Nu-i ştiu numele de familie, toţi îi 
spun Hans; studiază medicina. Sunt buni vecini, noi suntem 
săracii clădirii. La etajele de jos locuiesc oameni înstăriți. 

Ferdinand îşi desfăcu valijoara pe care o luase cu el. Un 
costum, un jerseu, pantaloni şi nişte pantofi, precum şi lenjerie 
de schimb şi două cămăşi. Odaia era mică, având o fereastră 
ovală de la care se vedea strada. Un pat, o noptieră, o masă cu 
două scaune şi un dulap ocupau încăperea fără să lase prea 
mult spaţiu liber. Dar odaia era comodă, luminoasă şi curată. Se 
simţea ciudat pentru că era acolo, dar se gândi că preferă asta 
decât să fie singur. 

Le-a telefonat socrilor săi ca să le spună ce se întâmplase 
până în momentul acela şi se bucură că David nu era acasă. Se 
temea de momentul în care va trebui să-i spună că nu ştia încă 
nimic despre mama lui. l-a explicat socrului său că va rămâne 


acasă la angajata unchiului Yitzhak şi a mătuşii Sara pentru că îl 
va ajuta să-i caute şi i-a dat numărul de telefon pentru ca David 
să-l sune când se va întoarce acasă. Le-a cerut, de asemenea, 
adresele şi numerele de telefon ale prietenilor evrei ai lui 
Yitzhak şi ai Sarei, ale cuiva care i-ar putea da un indiciu, oricât 
de mic ar fi acesta, despre ei. 


7 

Inge nu zăbovi să pregătească o gustare uşoară: omletă cu 
puţină brânză. Apoi, îi oferi un ceai. Gunther mâncă un terci 
făcut din gris la care a adăugat un ou. Copilul mâncă fără să 
facă mofturi şi apoi, obosit, adormi în braţele mamei sale. 

— Îmi pare rău că n-am nimic mai bun să vă ofer; trăiesc cu 
strictul necesar, se scuză ea. 

— Omleta a fost bună şi, de altfel, nu mi-e foame. Dar dacă 
tot trebuie să stau aici, luaţi, îi înmână câteva bancnote din 
portofel. În afară de chiria camerei, care îmi veţi spune cât este, 
aceasta e plata pentru întreţinere, mâncare, telefon în sfârşit... 
Nu vreau să fiu o povară pentru dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, spuse ea luând banii, în ceea ce priveşte 
chiria daţi-mi cât consideraţi de cuviinţă; oricât hotărâți, îmi va 
prinde bine. 

Au căzut de acord asupra unei sume pentru închirierea 
camerei pe timp de o săptămână. Ferdinand credea că în acest 
răstimp va putea să găsească vreun indiciu despre Miriam şi 
rudele sale şi, cu puţin noroc, să se întoarcă împreună cu ei în 
Franţa. Inge n-a vrut să-l contrazică. Era sigură că lucrurile nu 
vor fi atât de uşoare. 

După ce a mâncat, Ferdinand a plecat la ambasada Franţei, 
dar nu l-a găsit pe funcţionarul care era prieten cu cumnatul lui 
Paul Castres. | s-a cerut o carte de vizită cu numele său şi i s-a 
spus să revină a doua zi la ora opt. 

Când ieşi din ambasadă, opri un taxi şi spuse una din adresele 
pe care i le dăduse socrul său. 

Taximetristul îl observa prin oglinda retrovizoare; Ferdinand 
începu să se simtă stânjenit. 

— Sunteţi francez, ghici taximetristul. 

— Da, sunt francez. 

— Vorbiţi bine germana, dar accentul... 

— Aşa e, admise Ferdinand. 

— Mergeţi într-o zonă unde locuiesc mulţi ovrei, spuse 
taximetristul, atent la reacţia lui. 

Ferdinand hotărî să nu răspundă; ce-i putea spune acelui om 
care era poate nazist? 

— Aici lucrurile stau prost pentru ovrei, insistă taximetristul. 

— Da, ştiu, răspunse el în silă. 


— După cum se pare, ei poartă vina pentru toate, spuse 
taximetristul pe un ton glumeţ. 

— Nu ştiam... 

— Bine, am ajuns, asta este casa pe care o căutaţi şi maşina 
aia neagră pe care o vedeţi parcată este a poliţiei. 

Cobori din taxi şi se îndreptă cu pas iute spre clădirea pe care 
i-o arătase şoferul. Apăsă de mai multe ori pe soneria de la 
poartă până când o femeie scundă şi nervoasă deschise uşa 
privindu-l terorizată. 

— Aş dori să-l văd pe profesorul Bauer, spuse el în chip de 
salut. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă femeia. 

— Să vă explic, după cum am aflat, mătuşa şi unchiul soţiei 
mele, Sara şi Yitzhak Levi, îl cunosc pe profesor, iar socrii mei, 
de asemenea. Ei mi-au dat această adresă. Poftim cartea mea 
de vizită, sunt profesor la Universitatea din Paris. 

Femeia îl examină jenată, neştiind ce să facă, apoi hotărî să-i 
permită să intre. 

— Poftiţi înăuntru. 

ÎI însoţi până într-un salon în care îi ceru să aştepte. 

Peste puţin timp, apăru profesorul Bauer. Bărbatul, înaintat în 
vârstă, încă mai păstra o anumită prestanţă fizică: era înalt, lat 
în spate, iar ochii, de un albastru intens, străluceau de energie. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Mă numesc Ferdinand Arnaud, soţia mea Miriam este 
nepoata Sarei şi a lui Yitzhak Levi. Ei au dispărut, soţia mea a 
venit la Berlin şi... a dispărut şi ea. 

În ochii profesorului Bauer se oglindi compasiunea pe care i-o 
stârnea bărbatul acela, care venise pe neaşteptate la el acasă. 

Îl vedea disperat, făcând mari eforturi să nu-şi piardă minţile, 
aşa cum li se întâmplase atâtor altora. 

— Îi cunosc pe Sara şi pe Yitzhak şi ştiu în mod cert că au 
dispărut. Despre soţia dumneavoastră n-am veşti, îmi pare rău. 

Femeia intră cu o tavă şi un serviciu de ceai şi o aşeză cu 
atenţie pe o masă joasă, apoi ieşi fără să spună nimic. 

— Soţia mea, Lea, era bună prietenă cu Sara. De fapt, a fost 
prima prietenă pe care a avut-o Sara la Berlin. 

— Socrul meu mi-a povestit şopti Ferdinand. 


— Pe socrii dumneavoastră i-am cunoscut acum câţiva ani, 
apoi am avut ocazia să-i văd de două ori când au venit în vizită 
la Yitzhak şi Sara. 

— Ce li s-a întâmplat? întrebă Ferdinand, temându-se de toate 
răspunsurile pe care i le-ar fi putut da profesorul Bauer. 

— l-au făcut să dispară. Nu sunt primii şi nu vor fi nici ultimii. 
Într-o zi, ni se va întâmpla şi nouă. 

— Dar, cum e cu putinţă? 

— Suntem evrei. 

— Dar... 

— Nu ştim multe, domnule Arnaud. Doar că unii evrei sunt 
duşi în lagăre de muncă. Nu ştim în mod cert unde se află 
aceste lagăre. Nimeni nu s-a întors ca să spună. 

— Dar, de ce? Nu pot să înţeleg. 

— V-am spus: suntem evrei, doar evrei. Dintr-odată am 
încetat să mai fim germani. 

— Şi asta înseamnă... 

— Că suntem deposedaţi de bunurile noastre, că n-avem 
dreptul de a deţine nimic, că trăim de azi pe mâine, că suntem 
duşi în lagăre de muncă pentru a face să funcţioneze fabricile de 
armament, că nu putem merge pe stradă ca nişte cetăţeni 
normali, că ne-am pierdut slujbele... Eu mi-am pierdut catedra, 
domnule Arnaud. Am predat medicina timp de patruzeci de ani, 
dar, fiind evreu, se pare că îi pot molipsi pe tinerii germani. 
Acum trăiesc închis în casă, dar am noroc: alţi colegi au dispărut 
deja, au fost făcuţi să dispară. 

— Şi dumneavoastră cum...? 

— Cum de mai sunt încă aici? In mijlocul răului este posibil să 
găseşti şi binele. Nu toţi germanii sunt la fel; dar majoritatea 
preferă să privească în altă parte şi să nu afle; dar există şi 
oameni buni, oameni care luptă din răsputeri împotriva 
nedreptăţii, cu riscul de a nu mai avea o situaţie materială bună. 
Am prieteni care încearcă să mă protejeze, profesori ca şi mine, 
colegi, pacienţi cărora le-am salvat viaţa ca medic, care fac tot 
ce le stă în putinţă ca să trăim, ca să nu dispărem ca atâţia alţi 
evrei. Dar ştiu că nu vom fi o excepţie, că e o chestiune de timp 
până vor veni şi după noi. Într-o zi vom dispărea, la fel ca şi 
Yitzhak şi Sara. 

— Ceea ce spuneţi e o nebunie! Nu e cu putinţă! 


Profesorul Bauer îl privi jenat. Nu voia să-i dea false speranţe 
acelui om, oricât de mare i-ar fi fost deznădejdea. 

— Ştim că aşa-numitele Cămăşi Brune au distrus librăria lui 
Yitzhak şi au făcut un rug din cărţile lui. l-au bătut până le-au 
rupt mai multe oase; alt prieten al nostru, doctorul Haddas, a 
venit la ei să-i ajute, fiind înştiinţat de o tânără care lucra pentru 
ei. Dar Cămăşile Brune au revenit peste câteva zile şi Yitzhak şi 
Sara au dispărut, aşa cum a dispărut şi doctorul Haddas şi 
familia sa. Credeţi că n-am încercat să aflăm unde se află? Dar 
este ca şi cum te-ai lovi de un zid, nimeni nu ştie nimic. 

— Soţia mea a ajuns la Berlin acum câteva zile. Ştiu că a fost 
în casa unchiului şi a mătuşii ei pentru că am găsit asta, şi 
Ferdinand îi arătă rujul de buze pe care îl înfăşurase în batista 
lui. L-am găsit în baie printre obiectele distruse de pe jos. 
Portăreasa... eu cred că portăreasa ştie ceva, ne-a dat afară. 

Profesorul îi ceru lui Ferdinand să se calmeze şi să-i explice pe 
îndelete toate cele întâmplate de la sosirea lui. Îl ascultă în 
tăcere, simțind neliniştea profundă ce se desprindea din fiecare 
cuvânt. 

—  Portăresele, vecinii... mulţi sunt vârful de lance al 
Cămăşilor Brune. Se grăbesc să denunțe că în clădirile lor 
locuiesc evrei... şi dispar apoi, într-o noapte, vin sălbaticii ăia şi 
distrug tot. Poate că ea o fi văzut-o pe soţia dumneavoastră, dar 
nimic nu o obligă s-o denunțe; se simte puternică, în Germania, 
un evreu în minus nu contează. 

— Dar o pot reclama. 

— Ce veţi reclama? Veţi spune că aţi găsit un ruj de buze care 
aparţinea soţiei dumneavoastră şi că bănuiţi că portăreasa a 
văzut-o. Nimic mai mult. Nu vă faceţi iluzii, nimeni nu va face 
nimic în această privinţă. 

— Dar, cine a făcut-o să dispară? întrebă Ferdinand, ridicând 
glasul. 

— Poliţia, Cămăşile Brune, Gestapoul... regimul, domnule 
Arnaud. Mergeţi la poliţie, însoţit de cineva de la ambasada 
dumneavoastră, depuneţi o plângere, dar nimeni nu va face 
nimic, că doar nu se vor cerceta pe ei înşişi. 

— Soţia mea e franţuzoaică. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu, dar, din ceea ce mi-aţi 
povestit, nu e greu să-mi imaginez unele scene care s-au putut 
petrece. Poate că s-a certat cu portăreasa când a întrebat-o 


despre Yitzhak şi Sara; poate că nazista aia i-a denunţat şi 
prietenii ei de la poliţie sau Cămăşile Brune au venit să o 
aresteze. Suntem în război, profesore, este necesar ca 
ambasada dumneavoastră să prezinte toate reclamaţiile unei 
comisii rogatorii; dar dacă cineva a întrecut măsura cu soţia 
dumneavoastră... sau cineva a hotărât să o pedepsească pentru 
atitudinea ei, dacă i-a înfruntat... atunci putea să se fi întâmplat 
orice. 

Ferdinand îşi ascunse faţa în mâini şi începu să plângă. Nu 
suporta să audă cuvintele acelea. Omul din faţa lui nu-i lăsa nici 
cea mai mică urmă de speranţă. Refuza să admită că în 
Germania pe care el o cunoscuse, cea a raţiunii şi a inteligenţei, 
se întâmpla aşa ceva. Bineînţeles că acum de abia mai 
recunoştea această ţară. 

— Imi spuneţi să mă dau bătut şi să mă întorc în Franţa? îl 
întrebă pe medic, cu o voce stinsă. 

— Vă descriu situaţia, nimic mai mult. lertaţi-mă că am făcut- 
O. 

— Sara şi Yitzhak s-ar fi putut ascunde în casa vreunui 
prieten? 

Bauer şovăi înainte de a-i da un răspuns: 

— Profesore Arnaud, dacă ar fi ascunşi, am fi aflat-o, ne-ar fi 
înştiinţat, vă asigur. 

— Ce pot face? Ce aţi face dumneavoastră? 

— V-am spus deja: aş încerca să-i caut, dar ştiind cu cine am 
de-a face. 

In momentul acela intră Lea, soţia doctorului Bauer. Era o 
femeie scundă şi nervoasă, care îşi strângea mâinile într-un gest 
de neputinţă. 

— Profesore Arnaud, în urmă cu câteva luni, au dispărut fiul 
nostru şi soţia lui împreună cu cei doi nepoți ai noştri, cel mare 
de douăzeci şi unu de ani, cel mic, de şaptesprezece. Ne-am 
străduit să aflăm unde sunt, prietenii care ne ajută cu atâta 
generozitate au făcut tot ce le-a stat în putinţă, dar n-am reuşit 
să aflăm decât că, probabil, sunt într-un lagăr de muncă, doar 
atât; dar n-avem nici măcar certitudinea că sunt în viaţă. De 
aceea soţul meu nu vă amăgeşte şi nici nu vă spune cuvinte de 
consolare. 

Femeia începu să plângă, ştergându-şi lacrimile cu o batistă. 
Profesorul Bauer se ridică şi o îmbrăţişă. 


— Hai, draga mea, hai, nu mai plânge. 

— Îmi pare rău, murmură Ferdinand, îmi pare rău... 

— Nu vă scuzaţi, vă înţelegem durerea pentru că este şi a 
noastră, precum şi a atâtor altora din comunitatea noastră care 
într-o zi i-au văzut dispărând pe părinţii lor, pe fiii lor, pe câte un 
nepot. În fiecare zi ne parvin veşti despre aceste dispariţii. Soţia 
dumneavoastră e franţuzoaică, poate că are noroc şi reuşeşte... 
Nu vreau să fiu crud cu dumneavoastră, dar va fi greu să vă fie 
dată înapoi tocmai pentru că este franţuzoaică. Dacă a fost 
maltratată, dacă a fost trimisă în vreun lagăr, cum să se 
recunoască aceste fapte? Îmi pare rău, domnule Arnaud, îmi 
pare rău că eu sunt acela care vă spune adevărul. Soţia mea şi 
cu mine ştim cât suferiţi... 

Profesorul Bauer îi înmână o listă cu adresele celor mai 
apropiaţi prieteni ai Sarei şi ai lui Yitzhak, insistând să fie 
prudent, întrucât era posibil ca poliţia să fie deja pe urmele lui. 

— Cu siguranţă că portăreasa de la casa lui Yitzhak i-a 
înştiinţat pe prietenii ei că dumneavoastră vreţi să obţineţi 
informaţii despre soţia dumneavoastră şi rudele sale. Aveţi grijă, 
pentru dumneavoastră şi pentru noi. 

— Inge... ştiţi cumva dacă Yitzhak şi Sara aveau încredere în 
ea? S-a oferit să-mi închirieze o cameră şi am acceptat; nu ştiu 
dacă nu m-am pripit... 

— E o fată bună, îl asigură Lea, comunistă ca şi logodnicul ei, 
doar că n-au prins-o sau, cum spune ea, tatăl ei, cu toate că nu-i 
vorbeşte, o protejează ca să nu fie arestată. 

— Şi ea e comunistă? întrebă Ferdinand surprins. 

— Da, aşa mi-a povestit Sara. Ea şi logodnicul ei erau în 
aceeaşi celulă de partid şi el a dispărut într-o bună zi. Trebuia să 
împartă nişte manifeste în universitate; probabil că a fost 
arestat, pentru că nu s-a mai ştiut niciodată nimic despre el. 
Inge a avut un copil şi se pare că s-a îndepărtat puţin de vechii 
ei tovarăşi, dar nu ştiu bine. Cred că puteţi avea încredere în ea. 

— Mulţumesc... nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru ce aţi 
făcut pentru mine. 

— N-am făcut nimic, în afară de a vă face să vă pierdeţi şi mai 
mult speranţele. 

— Vă rog, salutaţi-i pe socrii dumneavoastră, îi ceru profesorul 
Bauer, au fost nişte amfitrioni încântători atunci când am vizitat 
Parisul. 


Când a ieşit, Ferdinand a luat notă de faptul că în colţul străzii 
se afla în continuare acea maşină neagră cu doi indivizi care i se 
părură siniştri. Hotărî să o ia pe jos ca să se mai liniştească. Era 
epuizat, nu numai pentru că nu se odihnise încă după călătorie, 
ci şi din pricina a ceea ce trăise în ultimele ore. 

Se opri la o prăvălie care era pe punctul de a se închide. 
Cumpără mere, cafea, ceai, făină, biscuiţi, paste făinoase, unt şi 
şuncă, cu speranţa că, procedând astfel, şederea lui va fi mai 
puţin împovărătoare pentru Inge. 

A fost nevoit să meargă pe jos mai mult decât prevăzuse ca 
să găsească un taxi şi simţi o uşurare când se sui într-unul. 
Cunoştea Berlinul, dar nu îndeajuns ca să nu se rătăcească. 

Inge tocmai termina să-l îmbăieze pe Gunther şi îi dădea de 
mâncare. Copilului îi era somn şi a adormit de îndată ce mama 
lui l-a pus în pat. 

Ferdinand îi povesti despre vizitele lui la ambasadă şi la 
familia Bauer, precum şi ceea ce îi povestiseră aceştia, cu 
excepţia faptului că o credeau o militantă comunistă. Părea 
absorbită, de parcă s-ar fi aflat în altă parte. 

— Vă pot cere o favoare? 

Ferdinand o privi surprins. Deveni încordat, el era cel care 
avea nevoie de favoruri, dar îi răspunse afirmativ. 

— Am nevoie să ies o oră, poate două... Gunther e foarte 
cuminte şi doarme neîntors toată noaptea, dar eu aş fi mai 
liniştită ştiind că dumneavoastră sunteţi cu el. Vă cer doar să 
lăsaţi uşa de la cameră întredeschisă, în cazul în care s-ar trezi 
şi ar începe să plângă. 

Îi spuse că poate conta pe el, dar glumi spunându-i că e atât 
de obosit, încât va dormi şi el tot atât de adânc, încât nu va auzi 
nimic. Ea zâmbi distrată şi, de îndată ce strânse farfuriile de pe 
masă, îşi luă la revedere. 

— N-o să mă întorc târziu, vă mulţumesc că aveţi grijă de 
copil. 

Unde s-o fi ducând? se gândi că mergea cu siguranţă să se 
întâlnească cu tovarăşii ei comunişti. 

Hotări să-l sune pe David şi să vorbească cu el acum, cât era 
singur în casă. 

Fiul său îl întrebă neliniştit unde se află mama lui, iar lui 
Ferdinand îi veni greu să-i spulbere orice speranţă. Apoi vorbi 
din nou cu socrul lui, care îi ceru să o caute în continuare pe 


Miriam şi insistă ca el să nu-şi facă griji pentru David, pe care ei 
îl îngrijeau ca pe un odor de preţ. 

Când, în sfârşit, se vâri în pat, simţi o adâncă dorinţă de a 
plânge. Unde era Miriam? O va mai revedea oare, sau o fi 
dispărut pentru totdeauna? 

l-a fost greu să adoarmă; era două noaptea când s-a uitat la 
ceas pentru ultima dată. Inge nu se întorsese, să i se fi 
întâmplat şi ei ceva? 

— Treziţi-vă, sau veţi întârzia. 

În pragul uşii, stătea Inge. În ciuda faptului că era perfect 
îmbrăcată şi pieptănată, se vedea că nu dormise. 

— E ora şase şi jumătate, o să fac cafea şi o să prăjesc pâine, 
vreţi să mâncaţi? 

Ferdinand încuviinţă şi se îndreptă spre baie unde, după ce 
făcu un duş, se bărbieri în grabă. Douăzeci de minute mai târziu, 
amândoi stăteau la masă savurând micul dejun. 

— Este un lux, spuse Inge, în mod normal nu-mi pot permite 
să cumpăr cafea, e prea scumpă pentru mine. 

După micul dejun, îl trezi pe Gunther, îi dădu lapte cu biscuiţi 
şi îl îmbrăcă repede. 

— Azi am de făcut curăţenie în trei case, aşa că n-o să vă văd 
până diseară, afară de faptul în care nu vreţi să veniţi la masa 
de prânz. La douăsprezece mă întorc acasă ca să-i dau de 
mâncare lui Gunther şi apoi muncesc în continuare... 

— Nu, nu vă faceţi griji pentru mine. Trebuie să merg la 
ambasadă şi vreau să vizitez alţi prieteni de-ai Sarei şi de-ai lui 
Yitzhak. 

Ea îşi muşcă buza. Avea de gând să-i spună ceva, dar se 
răzgândi. Plecă repede cu copilul în braţe. 


8 

La ambasadă, era aşteptat. Funcţionarul îl ascultă cu răbdare 
şi amabilitate până când Ferdinand îşi termină relatarea. 

— După cum veţi fi fost informat, am făcut demersuri ca să o 
găsim pe soţia dumneavoastră. Eu însumi am fost la domiciliul 
familiei Levi şi bineînţeles că atitudinea portăresei n-a fost una 
de colaborare. Dorea ca eu să plec şi nu mi-a dat nicio 
explicaţie; mi-a spus doar că unchiul şi mătuşa dumneavoastră 
nu mai erau acolo. Am vorbit cu câţiva prieteni pe care îi mai 
avem în poliţie şi cu Ministerul german al Afacerilor Externe. Toţi 
au promis că vor acorda cel mai mare interes acestui caz, dar 
până acum n-au reuşit să ne spună ce s-a întâmplat. 

— Dar, fac ceva? întrebă Ferdinand, fără să-şi ascundă 
deznădejdea. 

— In mod oficial, dau curs cererilor noastre, ne ascultă şi ne 
dau asigurări că vor face tot ce le stă în putinţă. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi? 

Funcţionarul îşi plecă privirea, căută o ţigară, îi oferi una şi lui 
Ferdinand şi apoi răspunse. Avusese nevoie de acele clipe ca să 
se gândească dacă îi putea da acelui bărbat disperat un răspuns 
relativ sincer. 

— Opiniile mele personale nu contează, domnule Arnaud. 
Dumneavoastră ştiţi ce se întâmplă: Germania e în război, întâi 
au fost Sudeţii“?, apoi... o să mai vedem, dar Hitler va dispune 
ca armatele sale să-şi continue înaintarea până când va supune 
toată Europa. In aceste momente, poziţia Franţei este grav 
compromisă. Hitler se crede de neînvins, nu se teme de nimic şi 
de nimeni, nu există nicio naţiune pe care să o respecte. 

— Vă rog, ştiu care este situaţia politică. 

— Ştiţi, într-adevăr? Bine, atunci nu vă va fi greu să înţelegeţi 
că în Ministerul german al Afacerilor Externe cea mai măruntă 
dintre probleme este soţia dumneavoastră. Imi pare rău că v-o 
spun în felul acesta. 

— Ministerul german al Afacerilor Externe nu-şi face griji 
pentru dispariţia unei cetăţene franceze? 


42 Masiv muntos situat în estul Europei Centrale între Cehia, Polonia şi 
Germania, formând latura de nord-est a Boemiei. Regiunea Sudeţilor, având 
o numeroasă populaţie de origine germană, a fost anexată de Hitler între anii 
1938 şi 1945. (n.tr.) 


— Nu, nu-şi face griji. Ăsta este adevărul. Se ia notă, m-au pus 
să completez mai multe formulare şi asta e. 

— Şi poliţia? întrebă Ferdinand, ca şi cum n-ar fi auzit ultimele 
cuvinte. 

— Poliţia spune că, deşi noi dăm asigurări că soţia 
dumneavoastră a luat de la Paris un tren cu destinaţia Berlin, 
asta nu înseamnă că a şi ajuns în oraş, căci ar fi putut cobori în 
orice staţie... Nimeni n-a văzut-o, n-avem niciun martor care să 
confirme că soţia dumneavoastră a ajuns la Berlin. 

Ferdinand scoase din buzunarul hainei o batistă în care 
înfăşurase rujul de buze. 

— L-am găsit pe jos în baia unchiului şi a mătuşii ei; este al lui 
Miriam. 

Omul privi obiectul fără să-l atingă. 

— Bine, voi trimite o notă la poliţie şi la Ministerul Afacerilor 
Externe comunicându-le ce s-a găsit, vă convine? 

— Da, dar faceţi ceva mai mult. Întrebaţi poliţia dacă a fost 
interogat conductorul trenului. Trebuie să-i fi cerut biletul. El 
poate spune dacă a coborât la Berlin. 

— Aveţi o fotografie a soţiei dumneavoastră? 

— Da, am adus mai multe. 

Scoase din portofel patru fotografii ale lui Miriam. 
Funcţionarul le privi curios. Imaginile erau ale unei femei 
mature, de vreo patruzeci de ani, înaltă, zveltă, cu părul scurt, 
şaten-deschis, şi ochi căprui. 

— Acum, spuneţi-mi ce aş mai putea face? întrebă profesorul 
cu disperare. 

— Să aşteptaţi, nimic mai mult. Dacă vreţi să vă întoarceţi la 
Paris, noi vom lua legătura cu dumneavoastră dacă apare vreo 
noutate. 

— Ce aţi face dacă soţia dumneavoastră ar fi dispărut în 
aceste împrejurări? 

— M-aş ruga. 

Ferdinand nu se aştepta la un răspuns care să-i tulbure atât 
de mult sufletul. 

— Ce i s-a întâmplat soţiei mele? întrebă el, de-acum lipsit de 
puteri. 

— Vă asigur că nu ştiu. Vă dau cuvântul meu că facem tot ce 
ne stă în putinţă. 


— Dar fără tragere de inimă, fără credinţa că veţi reuşi. 
Pentru dumneavoastră este o treabă de rutină. 

— Domnule Arnaud, vă asigur că vă înţeleg zbuciumul, dar 
oricât ar părea de necrezut, este greu să facem mai mult decât 
facem. Hitler a schimbat regulile, v-am mai spus, îi disprețuiește 
atât pe duşmanii săi, cât şi pe aliaţii săi, iar în Germania, legea 
este el. 

— Vreau să fie interogat conductorul, insistă Ferdinand. 

— O voi cere. 

Au stabilit să se vadă peste câteva zile. Ferdinand n-avea 
altceva de făcut, aşa că se îndreptă spre gară. Acolo, se plimbă 
de colo-colo până când se hotări să se apropie de un ghişeu şi 
să întrebe de şeful gării. 

Când reuşi să-l găsească, acesta îl ascultă nerăbdător, de 
parcă ar fi avut de-a face cu un nebun. Trenul tocmai sosise de 
la Paris şi conductorul se odihnea. Putea să-şi încerce norocul în 
altă zi, dar era foarte puţin probabil ca acesta să-şi amintească 
de o pasageră care călătorise chiar cu trenul acela. Era vorba de 
ceva special? În registrul de incidente nu era niciunul menţionat 
în ziua de 20 aprilie. 

Îl pofti să plece fără multe menajamente şi Ferdinand se simţi 
atât de singur cum nu-şi imaginase niciodată că ar putea ajunge 
să se simtă. 

Hotări să-şi continue vizitele la ceilalţi prieteni ai lui Yitzhak şi 
ai Sarei de pe lista pe care i-o pusese la dispoziţie socrul lui. 

Prăvălia familiei Landauer nu era departe, aşa că o porni pe 
jos. 

Edificiul era somptuos şi trecătorii de pe strada aceea lăsau 
impresia că sunt nişte persoane înstărite. Căuta un magazin de 
antichităţi; socrul său îi spusese că era vorba despre unul dintre 
cele mai bune din Berlin. Aşa o fi fost, dar acum era închis şi cu 
vitrinele sparte. Era evident că prăvălia familiei Landauer 
primise vizita Cămăşilor Brune. Intră în clădirea de alături şi o 
întrebă pe portăreasă de familia Landauer. 

— Au plecat, spuse femeia. Nu cred să se mai întoarcă. 

— Şi cu prăvălia, ce s-a întâmplat? 

— Erau jidani, răspunse femeia în chip de justificare. 

— După câte ştiu, erau germani. 

Ferdinand se simţea stăpânit de mânie. 

— Jidani, erau jidani, insistă ea. 


— Unde au fost duşi? 

— Duşi? Eu n-am spus că au fost duşi, doar că au plecat. Și 
dumneavoastră cine sunteţi? Alt jidan? 

O privi cu furie, tocmai avea de gândi să-i spună că nu, că el 
nu este evreu, dar făcu exact contrariul. 

— Da, şi eu sunt evreu, daţi fuga să mă denunţaţi la prietenii 
dumneavoastră. 

leşi din clădire cu paşi grăbiţi, agitat. Oare toate portăresele 
din Berlin erau la fel? Se întrebă dacă femeia aceea, dacă toţi 
cei care făcuseră din evrei ţapi ispăşitori pentru propriile lor 
nebunii mergeau la liturghie, dacă or fi creştini, dacă îşi dădeau 
seama că religia creştină fusese întemeiată de Isus, un evreu. 

N-a avut mai mult noroc nici la celelalte două adrese. Nimeni 
n-a putut să-i dea veşti despre familiile de care întreba. Au 
plecat, spuneau ei; nimic mai mult. 

Dar la ultima adresă îi deschise uşa o femeie de vreo treizeci 
de ani, cu părul plin de fire albe şi cu spaima citindu-i-se în ochi. 

— Vă rog, aş dori să vorbesc cu domnul Schneider. 

— Este tatăl meu, dar nu e acasă. Cine sunteţi 
dumneavoastră? 

Ferdinand îi explică pe scurt cine este şi de ce se află acolo; 
atunci, femeia îl invită să intre. 

— Yitzhak şi Sara sunt prietenii părinţilor mei, îi cunosc bine, 
am sărbătorit multe zile de sabat cu ei. l-am vizitat când când a 
fost povestea cu librăria; apoi, au dispărut. Tatăl meu a trecut 
de multe ori pe la ei pe acasă, cu multă precauţie, ştiţi de-acum 
că noi, evreii, nu suntem bine primiţi nicăieri. 

— Dumneavoastră cel puţin sunteţi tot aici. 

— Pentru câtă vreme? Doar aţi văzut care-i situaţia! Dintr- 
odată, într-o zi, oamenii dispar, încetează să mai existe. Se 
spune că noi, evreii, suntem duşi în lagăre de muncă. Dar pe 
bătrâni şi pe copii, de ce îi duc acolo? Am două fiice şi am reuşit 
să le scot din Germania, este singurul lucru de care sunt 
mulţumită. 

— Le-aţi scos? Unde sunt acum? 

— Familia e în Statele Unite, un frate al meu a plecat acolo în 
urmă cu câţiva ani. Eu... eu am lucrat în Ministerul Afacerilor 
Externe până m-au dat afară; acolo se auzeau multe lucruri, şi 
acolo sunt oameni cumsecade, deşi sunt la fel de speriaţi ca şi 
noi. Să vă povestesc: şeful meu era un om bun şi într-o zi m-a 


chemat să-mi spună că trebuie să mă concedieze, că eu nu sunt 
un element de încredere pentru noii stăpâni ai Germaniei şi mi-a 
dat un sfat: „Pleacă, fă-o înainte de a fi prea târziu, pleacă 
împreună cu fetele tale, eu te voi ajuta pentru că acum pot s-o 
fac”. Eu nu voiam să-i las aici pe părinţii mei; ei nu doreau să 
părăsească oraşul, îmi spuneau că suntem germani. Dar mi-am 
dat seama că dacă omul acela îmi vorbea astfel, situaţia era 
foarte gravă, aşa că am luat legătura cu fratele meu şi l-am 
întrebat dacă îşi poate lua răspunderea că va avea grijă de 
fiicele mele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc în siguranţă 
la New York. 

— Unde sunt părinţii dumneavoastră acum? 

— Au mers să se întâlnească cu nişte prieteni, sper să nu li se 
întâmple nimic. Când pleci de acasă nu ştii niciodată dacă o să 
te întorci. 

N-a mai rămas multă vreme; ştia că femeia nu putea aduce 
nicio lămurire în privinţa dispariţiei lui Yitzhak şi a Sarei şi cu 
atât mai puţin a lui Miriam. 

Rătăci prin oraş fără o ţintă anume şi intră în mai multe 
prăvălii ca să cumpere alimente şi să i le ducă lui Inge. Când ea 
îl văzu intrând încărcat de pachete, îl dojeni. 

— N-ar fi trebuit să cumpăraţi atâtea lucruri; vă mulţumesc, 
dar nu vreau să vă simţiţi obligat, dumneavoastră plătiţi deja 
pentru cameră. 

— Nu vreau să vă jignesc, se scuză el. 

— Nu, nu mă jigniţi; dimpotrivă, eu sunt cea care nu vreau să 
vă simţiţi obligat să mă ajutaţi. Eu accept viaţa aşa cum e. In 
realitate, eu am ales ceea ce mi se întâmplă. 

Ferdinand a fost indignat să o audă vorbind astfel. Nu, ea nu 
alesese să facă parte dintr-o familie de nazişti, nici să se nască 
într-o ţară în pragul nebuniei, nici ca logodnicul său să fi 
dispărut, nici să nu poată facă altă muncă decât menajul în 
casele oamenilor. El nu alesese ce i se întâmpla acum, în niciun 
caz nu alesese acel coşmar. 

Cinară aproape în tăcere, Gunther adormise de ceva vreme. 
Inge era obosită, iar el, de asemenea; o ajută să strângă 
farfuriile şi apoi îi ceru permisiunea de a-l suna pe fiul lui. 
Conversaţia cu David era din ce în ce mai dificilă, dar nu putea 
să-l mintă, nici să-i dea false speranţe. 


— Fiule, o caut în continuare, fac tot ce pot, dar dacă ai şti 
cum e ţara asta... 

Lui David puţin îi păsa de situaţia Germaniei; singurul lucru pe 
care îl dorea era să-şi recupereze mama, nu accepta că a 
dispărut, nici că l-a părăsit fără să-i spună o vorbă. El ştia că nu 
i-ar lăsa pentru nimic în lume. 

Dormi neîntors toată noaptea şi fu surprins când Inge îl trezi a 
doua zi de dimineaţă. 

— Trebuie să plec la muncă; v-am lăsat cafea în bucătărie. 

— Cât e ceasul? 

— Opt. Cum nu mi-aţi spus că trebuie să vă treziţi devreme, 
m-am gândit că vă va prii să dormiţi ceva mai mult. 

De cum auzi închizându-se uşa, sări din pat. N-avea nimic de 
făcut. Îi vizitase deja pe prietenii lui Yitzhak şi ai Sarei pe care îi 
cunoştea socrul lui, iar funcţionarului de la ambasadă trebuia 
să-i lase timp: nu se putea prezenta în fiecare zi să ceară veşti. 
Deodată, se gândi la contele d'Amis. Îi ceruse ajutorul, iar el nu 
se pronunţase. 

Când contele veni la telefon, îl simţi prost dispus şi în timpul 
conversaţiei se arătă zgârcit la vorbă şi tăios; dar după ce 
insistă mult, acceptă să-i dea numărul de telefon al baronului 
Von Steiner ca să-l sune în numele lui. 

Baronul fu uimit la primirea telefonului, dar acceptă să-l 
primească în aceeaşi după amiază la ora trei în biroul său. 

Ferdinand se întoarse la gară. Nici de data aceasta n-a avut 
noroc, căci nu l-a găsit pe conductorul trenului care sosise de la 
Paris. Se plimbă prin Berlin fără un scop anume. Ştia că nu va 
obţine nimic, dar se hotărî să se întoarcă acasă la unchiul şi 
mătuşa lui Miriam. 

Se plimbă de câteva ori încoace şi încolo pe trotuar, 
observând cu atenţie vitrinele sparte ale librăriei, în uşa căreia 
fuseseră bătute în cuie nişte bucăţi de lemn ca să nu poată 
pătrunde intruşii. Nu o văzu pe portăreasă şi nici pe altcineva 
intrând sau ieşind din clădire. Părea o casă nelocuită, dar ştia că 
nu e aşa. Avu din nou senzaţia că îl observa cineva de la etajul 
al doilea, dar nu reuşi să-l identifice. 

Se întoarse acasă la Inge chiar în momentul în care aceasta îi 
dădea copilului să mănânce. 

— Vreţi să vă pregătesc ceva? se oferi ea. 


— Nu, nu vă faceţi griji, nu-mi este foame; o să beau un ceai 
cu nişte biscuiţi. 

— Trebuie să mâncaţi, nu vă ajută cu nimic să staţi nemâncat. 
Se gândeşte prost cu stomacul gol. 

— Aşa e, dar n-am poftă, o să cinez mai târziu. La trei, mă duc 
să văd pe cineva, pe baronul Von Steiner. 

— Von Steiner? ÎI cunoaşteţi? 

— L-am cunoscut în urmă cu mai puţin de un an, în sudul 
Franţei, la castelul contelui d'Amis. V-am spus că sunt 
medievalist şi că predau la Universitatea din Paris. 

— Este un om cu relaţii foarte sus-puse; dacă vă poate ajuta 
cineva, el este acela, ar fi trebuit să începeţi cu el. 

— Îl cunoaşte pe Hitler? 

— Îmi închipui că da; are mulţi bani şi este dintre cei care 
spuneau că providenţa ni l-a adus pe Hitler ca să salveze 
Germania. 

— Şi de unde ştiţi ce spune? 

— Pentru că citesc ziarele şi ascult radioul, ca şi 
dumneavoastră, presupun. 

Inge termină să-i dea de mâncare lui Gunther şi-l lăsă pe 
micuţ aşezat pe jos, înconjurat de jucării, în vreme ce ea se 
pregătea să plece din nou. 

— Azi n-am aşa de mult de lucru, dar ieri mi-au rămas de 
călcat nişte rufe ale proprietăresei mele, aşa că vreo două ore 
voi fi jos, la ea. Vă aştept la cină? 

— Dacă nu vă deranjează... 

— Bineînţeles că nu! Deşi nu suntem o foarte bună companie 
unul pentru celălalt pentru că amândoi avem probleme, e mai 
bine să luăm cina împreună decât singuri. 


Mai erau cinci minute până la ora trei, când apăsă pe butonul 
soneriei de la biroul lui Von Steiner, situat într-un edificiu din 
centrul oraşului. Un bărbat îi deschise uşa şi-l invită să 
poftească într-o sală de aşteptare unde fiecare detaliu scotea în 
evidenţă nu numai bunul gust, ci şi bunăstarea proprietarului: 
tablourile, covorul, fotoliile de piele, masa de mahon... 

La trei fix a fost condus în biroul baronului. 

— Domnule Arnaud, ce surpriză! 

— Ştiu, baroane, vă mulţumesc că m-aţi primit. 


— Spuneţi-mi, ce faceţi la Berlin? Are vreo legătură cu 
cercetările dumneavoastră asupra lui fray Juliân? spuse baronul, 
amuzându-se de această idee. 

— Nu, baroane, are legătură cu soţia mea. 

— Cu soţia dumneavoastră? 

Ferdinand explică din nou cele întâmplate: o făcuse deja de 
atâtea ori, încât îşi epurase discursul de detalii inutile, 
reducându-l la esenţial. _ 

Baronul îl ascultă fără să se tulbure. Işi încrucişă mâinile pe 
birou şi păru să şovăie o clipă înainte de a vorbi. 

— Ce povestiţi dumneavoastră este foarte ciudat. Sincer, îmi 
vine greu să cred că cineva poate dispărea aşa, în afară de 
cazul în care... 

— În afară de cazul în care... 

— În afară de cazul în care această dispariţie este voluntară, 
iertaţi-mi sinceritatea. 

De data aceasta, Ferdinand a fost cel care a şovăit cu 
răspunsul. Pentru a treia oară cineva sugera că Miriam 
dispăruse în mod voluntar. Mai întâi, funcţionarul de la Quai 
d'Orsay, apoi, cel de la ambasadă şi acum, baronul. Se simţea 
neputincios şi revoltat în faţa acestor insinuări. Era înjositor să 
fie nevoit să se justifice în felul acesta faţă de nişte necunoscuţi. 
Dar o făcu o dată în plus, simțind nerăbdarea baronului care 
privi ceasul pe ascuns. 

— „hu vreau să vă răpesc timpul, vă cer doar ajutorul; 
dumneavoastră puteţi determina poliţia să ia cazul în serios, să 
cerceteze, să-l interogheze pe conductorul trenului. In ceea ce 
priveşte dispariţia unchiului şi a mătuşii lui Miriam, spre surpriza 
mea, nu sunt singurii; după cum se pare, germanii evrei dispar 
de la o zi la alta şi nimeni nu ştie nimic despre ei, în afară de 
faptul că sunt conduşi în lagăre de muncă. De ce? Cum pot să 
dispară aşa? Ce se întâmplă cu afacerilor lor, cu slujbele lor? Mi 
se pare îngrozitor ce se petrece aici. 

Baronul dădu cu pumnul în masă, fără să-şi ascundă 
indignarea. 

— Cum îndrăzniţi să ne judecaţi? Evreii... aici nimeni nu 
dispare, sunt mulţi delincvenţi care merg în lagărele de muncă. 
Germania le-a dat mult evreilor şi acum este momentul ca ei să 
restituie ceva din ceea ce au primit, în aceste clipe când e 
nevoie de mână de lucru în fabrici pentru a face faţă ţelurilor 


ambiţioase stabilite de către Führer. Tinerii noştri se pregătesc 
să plece pe front, cei mai buni bărbaţi ai Germaniei sunt gata să 
moară pentru patria lor, iar dumneavoastră vă faceţi griji pentru 
că nişte... nişte evrei muncesc. Este revoltător! 

N-a ştiut dacă să tacă sau să-şi exprime convingerile. A fost 
un moment dificil în care s-a simţit sfâşiat, dar, în cele din urmă, 
a ajuns la concluzia că trădându-se pe sine însemna să-i trădeze 
pe Miriam şi pe David. 

— Baroane, nu împărtăşesc politica Fuhrer-ului 
dumneavoastră şi, cu atât mai puţin, pe aceea care se referă la 
evrei. Unchiul şi mătuşa lui Miriam sunt germani, evreii care 
trăiesc în Germania sunt germani. Fiecare om se poate ruga 
Dumnezeului său fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu 
patriotismul sau cu locul naşterii sale. Printre cele mai bune 
capete din Germania veţi găsi mulţi evrei, nu se poate scrie 
istoria ţării dumneavoastră fără ei, iar dumneavoastră ştiţi acest 
lucru. Dar n-am venit ca să ne certăm, ci ca să vă cer ajutorul. 
Mi-l puteţi da? 

Baronul Von Steiner îl privi fix şi apoi se ridică din fotoliu. 

— Daţi-i secretarei mele toate datele soţiei dumneavoastră şi 
ale rudelor ei. Vă voi suna. Şi acum, domnule Arnaud, am multe 
de făcut. Vă amintesc că ţările noastre nu sunt tocmai în cele 
mai bune relaţii. 

Şi-au luat la revedere cu o uşoară şi rece înclinare a capului. 
Secretara îl însoţi la uşă după ce notă iute informaţiile pe care i 
le-a dat profesorul. 

Ferdinand privi ceasul. Nu stătuse nici douăzeci de minute în 
biroul acela. Respiră adânc, înviorat de aerul rece şi de ploaia 
care începea să cadă cu putere. Nu-i mai rămânea decât să 
aştepte ca ambasada sau baronul să-i dea vreun indiciu. 
Aşteptarea, oricât ar fi fost de scurtă, avea să i se pară 
interminabilă. 

Când ajunse acasă, Inge pregătea cina şi asculta radioul în 
vreme ce Gunther se juca stând pe jos. Părea bucuroasă. 

— Cum v-a mers cu Von Steiner? întrebă ea. 

— Nu foarte bine, dar sper să mă ajute. 

Şi îi povesti cele întâmplate şi îi mărturisi sentimentul său de 
ruşine pentru că trebuia să-şi apere căsnicia în faţa unor 
necunoscuţi. Apoi, îi ceru permisiunea de a-l suna pe David. 
Vorbi cu fiul său, pe care îl simţi şi mai zbuciumat. Mama lui 


Miriam veni apoi la telefon ca să-i spună că David de-abia 
mânca, erau zile în care refuza să meargă la liceu şi aproape că 
nu dormea. Ceru să vorbească din nou cu fiul său ca să încerce 
să-l îmbărbăteze. 

— Trebuie să fii tare, pentru tine, pentru ea şi de asemenea 
pentru mine. Mama ta n-ar ceda, oriunde s-ar afla, aşa că nici 
noi nu o putem face. 

— Dar, unde este? Unde crezi tu că este? strigă David. 

Conversaţia cu fiul său îl deprimă şi mai mult. Se simţea inutil, 
pierdut, neştiind ce cale trebuie să apuce. Inge îl observa în 
tăcere, în vreme ce punea masa. Se duse în camera lui, avea 
nevoie să fie singur. 

O oră mai târziu, Inge bătu uşor la uşa dormitorului. 

— Gunther a adormit, vreţi să luăm cina? Ştiu că nu avem ce 
sărbători, dar am pregătit un ştrudel cu merele pe care le-aţi 
cumpărat. Sper să vă placă; nu că aş fi o bucătăreasă grozavă, 
dar îmi place să fac prăjituri. 

Cinau în tăcere când soneria îi făcu să tresară. Inge se ridică 
şi merse să deschidă uşa. O auzi vorbind cu un bărbat. Apoi ea 
intră împreună cu acesta în odaie. 

Era un tânăr înalt şi purta uniformă militară. O ţinea pe Inge 
de mână, ea părea liniştită alături de el. 

— Ferdinand, vi-l prezint pe fratele meu Gustav; tocmai a 
sosit în permisie. Este singurul din familie cu care am relaţii. Din 
când în când, îmi face surpriza de a mă vizita. 

Îşi strânseră mâinile şi tânărul se aşeză alături de ei la masă. 
Inge îi explică cine e musafirul ei şi de ce era acolo; Gustav 
asculta şi punea întrebări, interesat fiind de tot ce povestea 
Ferdinand. 

— Îmi pare rău pentru cele ce vi se întâmplă, dar nu mă miră. 
În Germania se petrec atâtea lucruri... 

Gustav îi dădu veşti surorii sale despre restul familiei. Mama 
lor se arăta pe zi ce trece mai fanatică: îl adora pe Hitler şi 
pusese fotografia lui într-o firidă, de parcă ar fi fost vorba de un 
sfânt. Tatăl lor se plângea că e nevoit să muncească mult 
deoarece străzile trebuie curățate de lepădături, „adică de 
jidani, de comunişti, de homosexuali de orice individ care nu e 
nazist”. 

Sora lor mai mică, Ingrid, mergea în continuare la şcoală şi 
părinţii lor au făcut din ea o nazistă perfectă. 


Ferdinand se interesă de opinia fratelui lui Inge despre ceea 
ce se întâmpla în ţara lor. 

— Eu voiam să fiu soldat încă de dinainte de a se fi întâmplat 
toate astea, pentru că, de când eram mic, părinţii mei îmi 
spuneau că cel mai bine este să ai o slujbă sigură la stat. Nu-mi 
plăcea să fiu poliţist, detest ceea ce face tatăl meu şi a fi soldat 
mi se părea mai demn, dar acum... ştiu că va trebui să lupt, dar 
nu pentru că am avea vreun duşman, ci pentru că Hitler a 
hotărât „să salveze” Europa; pentru nazişti, nu e nimic mai bun 
decât ca Germania să conducă Europa. Sunt soldat şi mă supun 
ordinelor. Nu pun întrebări, dar gândesc, fireşte că gândesc, şi 
cu toate că nu împărtăşesc ideile lui Inge, nu cred că ar trebui 
să mor pentru Hitler, după cum nu cred că evreii ar fi cauza 
problemelor cu care se confruntă Germania. Dar, cum vă 
spuneam, eu nu hotărăsc, doar mă supun. 

Când au terminat cina, Ferdinand se oferi să strângă farfuriile, 
pe când cei doi fraţi stăteau de vorbă. Apoi, le spuse noapte 
bună; nu voia să le impună prezenţa lui. Observa că Inge era 
avidă de veşti despre familia ei. Se trânti în pat şi începu să 
citească până să-i vină somnul. 

De dimineaţă luă micul dejun cu Inge şi se oferi să rămână cu 
Gunther, deoarece n-avea nimic de făcut. 

— Dacă doriţi, îl pot duce în parc, azi nu plouă... 

— Şi dacă sunteţi chemat? 

— Dumneavoastră faceţi curăţenie la etajul de jos, astfel că v- 
aş putea aduce imediat copilul. 

Ea acceptă încântată; îi spuse că aşa va avea mai mult spor la 
treabă şi va termina mai devreme, ceea ce îi va permite să se 
odihnească puţin. Munca era grea, o dureau spatele şi 
genunchii, stând atâtea ore aplecată ca să curețe podelele. 

— De ce nu încercaţi să vă terminaţi studiile? o întrebă el. 

— Eu studiam filologia, voiam să fiu profesoară, dar e un vis 
pe care l-am îngropat, v-am spus deja că accept viaţa aşa cum 
e. Nu voi fi profesoară, voi fi ceea ce sunt acum. Măcar pot să-l 
întreţin pe fiul meu şi să o scot la capăt. 

Ferdinand duse copilul la plimbare. Gunther era un băieţel 
liniştit şi, cu toate că era atât de mic, părea să ştie că trebuie să 
fie cuminte şi să nu o sâcâie pe mama lui atunci când munceşte; 
tocmai de aceea acesteia i se permitea să meargă cu el. 


Îl duse în parc şi îl făcu să meargă câţiva paşi agăţat de mâna 
lui. Va fi o surpriză pentru Inge să vadă aceste progrese, căci se 
plângea că băieţelul avea o anumită întârziere în a învăţa să 
meargă. 


9 

Zilele începură să aibă propria lor rutină. Dimineaţa, ieşea cu 
Gunther, care evolua foarte rapid şi, practic, mergea de-acum 
singur, iar după-amiaza, obişnuia să treacă pe la familia Bauer 
sau pe la familia Schneider, ca să afle dacă aveau vreo veste 
despre Yitzhak şi Sara. S-a dus, de asemenea, de vreo două ori 
la gară ca să încerce să-l găsească pe conductor, dar fără 
succes. 

După zece zile de la sosirea lui la Berlin, primi un telefon de la 
funcţionarul ambasadei care îl invita pentru a doua zi la ora opt. 

Ajunse la timp, nervos, temându-se că i se va spune din nou 
că nu aveau veşti despre Miriam. 

— Domnule Arnaud, am aici raportul pe care mi l-a trimis 
Ministerul german al Afacerilor Externe. 

Îi înmâna o filă al cărei conţinut era dezolant. Nu exista nicio 
dovadă că vreo cetăţeană franceză ar fi suferit vreun accident în 
Germania, nici că ar fi fost internată în vreun spital. Nici că ar fi 
existat vreun incident în care să fi fost implicată o cetăţeană 
franceză, motiv pentru care nici la comisariate, nici în centrele 
de detenţie nu se ştia despre ea. Nu exista dovada că numita 
cetăţeană ar fi sosit la Berlin. Ministerul german al Afacerilor 
Externe considera cazul închis. 

— Atât de simplu? întrebă Ferdinand, decepţionat. 

— Atât de simplu. În mod oficial, cazul nu există. 

— Nu puteţi insista? îl rugă pe funcţionar. 

— Pot să insist, dar nu se vor deranja să facă nimic. Îmi vor 
trimite din nou o înştiinţare ca aceasta. 

— Credeţi că au făcut ceva, că au căutat-o? 

— Domnule Arnaud, n-are importanţă ce cred eu. Ei spun că 
au căutat-o şi că acesta este rezultatul. Ceea ce ştiu cu 
siguranţă este că nu vor face nimic mai mult. 

— Dar poliţia? 

— Ştiţi de-acum că noi avem anumite surse, dar nu ne-au 
spus nimic. Azi-dimineaţă, înainte ca dumneavoastră să fi sosit, 
am vorbit cu persoana pe care o cunoaştem şi m-a asigurat că 
nu ştiu nimic despre soţia dumneavoastră şi că sunt convinşi că 
n-a ajuns niciodată la Berlin. 

— Şi l-au interogat pe conductor? 

— Se pare că l-au găsit şi i-au arătat fotografia soţiei 
dumneavoastră, dar nu-şi aminteşte de ea. Ambasadorul mi-a 


spus să vă transmit că vom depune în continuare toate 
eforturile necesare, dar că nu vă putem da speranţe 
promiţându-vă rezultate. Este ca şi cum ai căuta o nălucă. 

— Soţia mea este reală. A ajuns la Berlin şi a fost în casa 
unchiului şi a mătuşii sale. 

— Nu mă îndoiesc, domnule Arnaud, dar trebuie să înţelegeţi 
că nu putem face mai mult decât atât. 

— Cred că autorităţile germane nu fac nimic, spuse Ferdinand 
pe un ton sentenţios. Nu ştiu însă de ce. 

Omul rămase tăcut susţinându-i privirea. Era diplomat, dar la 
această întrebare nici el n-avea răspuns. 

Plecă învins de la ambasadă. Ştia că nu se va face nimic mai 
mult, poate din când în când vor trimite o informare concisă: 
fără veşti despre locul unde se află doamna Arnaud. 

Dacă s-ar întoarce la Paris, ar însemna să admită că o 
considera pe Miriam pierdută pentru totdeauna; nu s-ar simţi în 
stare să facă faţă propriei sale frământări, şi nici frământărilor 
fiului şi a socrilor săi. Trebuia să meargă mai departe, dar nu 
ştia în ce direcţie să o apuce. 

Se plimbă din nou fără niciun ţel prin oraşul acela pe care ÎI 
ura din ce în ce mai tare şi simţi picăturile de ploaie 
amestecându-se cu lacrimile sale. 

„Unde eşti, Miriam? Unde eşti?”, şopti el plângând. Unele 
persoane se întorceau să-l privească şi îşi închipuiau că bărbatul 
acela trecea printr-o durere pe care nu era în stare să o 
ascundă. Puțin îi păsa de ceilalţi. Se simţea sfâşiat pe dinlăuntru 
şi durerea era prea mare ca să-şi mai facă griji pentru cei care-l 
priveau curioşi. 

Ajunse ud leoarcă la Inge acasă. Se duse direct în dormitor ca 
să evite să fie văzut în starea aceea, dar ea îl urmă îngrijorată. 

— lertaţi-mă, nu vreau să vă deranjez, dar aţi primit vreo 
veste? S-a întâmplat ceva? 

O privi printre lacrimi, incapabil să vorbească, iar ea, cu 
timiditate, se apropie să-l îmbrăţişeze şi să încerce să-l 
consoleze, deşi ştia că e inutil. leşi apoi din cameră ca să-l lase 
să-şi revină. 

După câteva minute, Ferdinand veni după ea. 

— Am fost azi-dimineaţă la ambasadă. 


Inge a sperat ca el să-i povestească tot ce s-a întâmplat, 
pentru că nu voia să pătrundă şi mai adânc în sufletul rănit al 
acelui bărbat. 

— Soţia mea a devenit o nălucă, a încetat să mai existe. Nu- 
mi mai rămâne decât să aştept demersurile lui Von Steiner, în 
cazul că le-ar face. 

— Le va face, fiţi sigur, altminteri nu s-ar fi deranjat să vă 
ceară datele soţiei dumneavoastră şi ale unchiului şi mătuşii ei. 
Poate că el va avea mai mult noroc. 

— Nu ştiu, Inge. Cel mai rău e că nu-mi vine nicio idee despre 
ce aş mai putea face. Ştiu că e aici, dar unde? M-am gândit să 
dau anunţuri în ziare. 

— Mi se pare o idee bună; poate că cineva a văzut-o şi vă va 
da un indiciu. Nu pierdeţi nimic dacă încercaţi. Vă pot însoţi 
după-amiază. Azi nu mai am de lucru. 

S-au dus să dea anunţul la cele mai importante ziare şi au 
oferit o mică recompensă pentru orice informaţie despre Miriam. 
Inge era încredinţată că această iniţiativă va da rezultate, iar 
Ferdinand avea nevoie să creadă că poate aşa va fi. 

In seara aceea, au cinat din nou în tăcere. Orice cuvânt ar fi 
fost de prisos. 

A doua zi, ziarele au publicat fotografia lui Miriam şi Ferdinand 
a rămas toată ziua lângă telefon fără să iasă din casă, dar n-a 
sunat nimeni. În ziua următoare a primit un apel: secretara 
baronului îl invita în aceeaşi după-amiază... 

Pentru prima dată de când era copil, s-a rugat din tot sufletul 
ca în după-amiaza aceea să i se spună ceva despre locul în care 
se afla Miriam, orice ar fi fost, ceva care să demonstreze că nu 
devenise o nălucă. 

Baronul îl primi în picioare în biroul său, dându-i astfel de 
înţeles că întrevederea nu va dura prea mult. 

— Domnule Arnaud, date fiind prietenia care mă leagă de 
contele d'Amis şi recomandarea acestuia de a vă ajuta, am 
încercat să fac cercetări în legătură cu locul unde s-ar afla soţia 
dumneavoastră. Am văzut că aţi apelat la ziare... 

— Sunt disperat, baroane, admise Ferdinand, voi face orice, 
numai să o găsesc. 

— Bine, am deranjat câteva persoane importante şi sunt 
convins că şi-au dat toată silinţa ca să-mi ofere un răspuns 
satisfăcător, dar îmi pare rău să vă spun că dispariţia soţiei 


dumneavoastră este o enigmă. A fost interogat conductorul 
trenului, chiar şi alţi angajaţi, şi nimeni nu-şi aminteşte de ea. A 
fost căutată prin... 

Ferdinand îl întrerupse, spre uimirea baronului. 

— Spitale, comisariate, închisori... şi nimic, nicio urmă. De 
parcă doamna Arnaud n-ar fi existat sau n-ar fi luat niciodată 
trenul cu destinaţia Berlin. 

Expresia baronului  trăda  stânjeneala provocată de 
întreruperea lui Ferdinand. Omul acela îl exaspera, la fel ca 
atunci când D'Amis li l-a prezentat la el la castel. 

— Dumneavoastră nu vreţi să admiteţi adevărul, domnule 
Arnaud. 

— Şi care este acest adevăr, baroane? 

— Că soţia dumneavoastră a dispărut în mod voluntar, că v-a 
părăsit, domnule Arnaud. Nu-mi revine mie sarcina de a şti de 
ce, dar acesta este singurul lucru evident. 

— Vă înşelaţi, baroane; soţia mea a ajuns la Berlin şi a fost 
acasă la unchiul şi mătuşa ei. l-am găsit rujul de buze în baia 
casei lor, o casă devastată de Cămăşile Brune, ei au fost luaţi de 
acolo fiind evrei; îmi închipui că au fost duşi într-unul din acele 
lagăre de muncă, dar Miriam? Ce au făcut cu ea? Ea e 
franţuzoaică, nu e germană, n-are nimic de-a face cu 
dumneavoastră. 

Baronul a rămas tăcut ascultându-l, impasibil, ca şi cum nimic 
din ceea ce spunea Ferdinand nu l-ar fi putut mişca. 

— Ce faceţi cu oamenii, baroane? Sunteţi nazist? Sunteţi unul 
dintre acei oameni lipsiţi de suflet? Nu-mi imaginez că v-aţi aliat 
cu acele scursuri. 

— Vă înţeleg îngrijorarea şi descumpănirea, dar nu pot face 
nimic. Dumneavoastră nu vă împăcaţi cu adevărul, aşa că, 
domnule Arnaud... 

— Acum plec, baroane. Nu e nevoie să mă conduceţi până la 
uşă; nu sunt decât soţul unei evreice dispărute. Cui îi pasă de o 
evreică în plus sau în minus? 

De data aceasta, lacrimile erau de furie. leşi din biroul 
baronului cu mânia oglindită pe fiecare trăsătură a feţei. 

Opri un taxi ca să se întoarcă acasă. Va vorbi cu David şi cu 
socrii lui şi vor hotărî împreună ce e de făcut. 


Când sosi acasă la Inge, o găsi vorbind cu Deborah, fiica 
familiei Schneider, femeia cu părul cărunt care îşi trimisese 
fetele la New York. Femeia tristă care îl primise terorizată. 

— Scuzaţi-mă că am venit aici, dar am văzut fotografia soţiei 
dumneavoastră în anunţurile din ziare şi tatăl meu mi-a cerut să 
trec pe aici să văd cum vă simţiţi. Vrem să ştiţi că nu sunteţi 
singur în deznădejdea dumneavoastră. 

— De fiecare dată când se vorbeşte despre soţia mea simt că 
se încearcă murdărirea ei prin cuvinte. 

— Nu ştiu cum vă putem ajuta, se lamentă Deborah 
Schneider. Părinţii mei şi cu mine am dori să putem face ceva, 
orice s-ar putea, contaţi pe noi... 

— Vă mulţumesc. Dumneavoastră, ca şi familia Bauer, m-aţi 
ajutat să nu mă descurajez, sunteţi singura legătură cu unchiul 
şi cu mătuşa lui Miriam şi, ca atare, cu Miriam însăşi, în aceste 
împrejurări. Problema este că nu ştiu ce să fac... 

— Va trebui să plecaţi, afirmă Deborah, aici nu puteţi rămâne 
la nesfârşit şi dacă ea... mă rog, dacă soţia dumneavoastră 
reuşeşte să plece de unde se află, vă va căuta. 

— Dar, unde e? Spuneţi-mi dumneavoastră. 

— Nu ştiu. Poate că a avut o confruntare cu portăreasa de la 
casa unchiului şi a mătuşii ei şi aceasta a anunţat Cămâăşile 
Brune. Ori au luat-o pentru că este evreică, chiar dacă le-a spus 
că e franţuzoaică. Poate că asta s-a întâmplat şi acum nu 
îndrăznesc să o lase să plece pentru că atunci ar spune ceea ce 
ei nu vor ca nimeni să afle. 

— Dacă ar fi aşa, ar însemna să nu mai fie lăsată liberă 
niciodată, să o reţină pentru totdeauna... 

— Este singurul lucru care-mi trece prin cap că s-ar fi putut 
întâmpla... 

— Atunci, trebuie să o caut în continuare, afirmă el. Unde sunt 
duşi evreii pe care-i fac să dispară? Unde sunt acele lagăre de 
muncă? 

— Nimeni nu s-a întors ca să povestească, afirmă Deborah. 
Doar oamenii importanţi ai regimului o ştiu. 

— Îmi vine în gând să mergem din nou să o vedem pe 
portăreasă, propuse Inge, poate că dacă încercaţi să o mituiţi... 
nu va fi uşor, pentru că e o fanatică, dar cu oamenii ăştia nu se 
ştie niciodată. Putem încerca, de asemenea, să mergem la 


vreun vecin al unchiului şi al mătuşii dumneavoastră; poate vor 
îndrăzni să spună ceva. 

— O voi face, spuse Ferdinand, voi merge chiar acum. 

Deborah Schneider acceptă să aibă grijă de Gunther, dorind 
ca vizita la casa familiei Levi să dea roade. Îi era milă de 
bărbatul acela care o căuta cu atâta disperare pe soţia lui. Şi se 
rugă mulţumindu-i lui Dumnezeu că o luminase ca să-şi trimită 
fiicele în America: ea ar putea dispărea ca atâţia alţi evrei, dar 
măcar fetele ei vor trăi. 

Întunericul învăluia Berlinul, deşi nu era mai mult de şapte 
seara. Taxiul opri în poarta casei lui Yitzhak şi a Sarei. Uşa 
prăvăliei era acoperită cu scânduri bătute prost în cuie, dar care 
împiedicau pătrunderea intruşilor. Poarta era încuiată, dar Inge 
avea cheile. Hotărâse să-i viziteze mai întâi pe vecini, înainte de 
a se confrunta cu portăreasa. Urcară scările cu un pas hotărât 
până la etajul al doilea unde erau două locuinţe. Au sunat la uşa 
din dreapta, dar oricât au insistat, n-a răspuns nimeni. Ori nu 
era nimeni în locuinţa aceea, ori nu doreau vizite ale străinilor. 
Apoi, îşi încercară norocul la uşa din stânga şi aproape imediat 
apăru o femeie. 

— Ce doriţi? întrebă ea, arătându-şi neîncrederea. 

— Bună seara, doamnă; daţi-mi voie să vă explic, eu am fost 
menajera familiei Levi, cu siguranţă că s-a întâmplat să mă 
vedeţi în librărie, iar domnul acesta este nepotul, mă rog, soţia 
lui este nepoata familiei Levi. 

— Şi ce mă interesează pe mine cine sunteţi dumneavoastră? 
Ce doriţi? răspunse femeia răuvoitoare. 

— Am dori să ştim unde au fost duşi Yitzhak şi Sara. Poate că 
aţi auzit ceva... şi, de asemenea, să vă întrebăm despre 
incidentul care a avut loc aici la mijlocul lui aprilie când nepoata 
familiei Levi a ajuns acasă şi a găsit... ştiţi dumneavoastră, 
prăvălia şi locuinţa distruse. 

— Eu nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, n-am auzit nimic. 

Femeia era pe punctul de a le închide uşa în nas, dar 
Ferdinand o împiedică. 

— Doamnă, nu vă cer să dezvăluiţi niciun secret de 
nemărturisit, vrem doar să ne spuneţi unde credeţi că a fost 
dusă familia Levi şi dacă dumneavoastră aţi văzut-o pe soţia 
mea când a fost aici. 


— Nu ştiu despre ce îmi vorbiţi, lăsaţi-mă în pace, ori chem 
poliţia. 

— Poliţia? Şi pentru ce? Pentru că v-am întrebat despre nişte 
bătrâni şi nepoata lor? Aceasta este un delict în Germania? 

Ferdinand nu-şi putea stăpâni iritarea. 

Femeia închise uşa brusc fără să le dea timp să reacționeze. 
Inge îl privi şi, făcând un gest, îl invită să o urmeze la etajul al 
treilea. 

N-au avut mai mult noroc decât cu femeia de la etajul al 
doilea. După ce le-au spus că nu ştiu nimic, le-au închis uşa 
imediat, de parcă faptul de a vorbi cu ei le-ar fi putut crea vreo 
problemă. 

Aşa au urcat pe rând etaj după etaj până la ultimul, unde erau 
trei uşi. 

— Acestea trebuie să fie mansarde, ca la mine acasă. 

Au avut o surpriză când au sunat la prima uşă şi au dat nas în 
nas cu portăreasa. 

— Bună seara, doamnă Bruning, putem intra să stăm de 
vorbă cu dumneavoastră? îi ceru Inge zâmbind. 

Portăreasa, la fel de descumpănită ca şi ei, deschise uşa şi, 
înainte de a le putea spune ceva, se trezi că Inge şi Ferdinand 
erau deja înăuntru. 

În fund, un bărbat stând pe scaun asculta radioul cu un ziar în 
mâini. Nu le-a fost greu să tragă concluzia că era soţul 
portăresei. 

— V-am spus să nu vă mai întoarceţi pe aici, zise ea pe un ton 
ameninţător. 

— Doamnă Bruning, începu Ferdinand să vorbească, ştiu că 
sunteţi o femeie sensibilă şi de aceea m-am întors. 
Dumneavoastră, care aveţi familie, puteţi înţelege disperarea 
cuiva care nu-şi găseşte soţia; închipuiţi-vă că dumneavoastră vi 
s-ar întâmpla aşa ceva, că soţul dumneavoastră ar dispărea 
deodată, fără urmă... 

Femeia îl privi, gândindu-se cum să răspundă. Tonul îndurerat 
al lui Ferdinand părea să o fi mişcat, dar numai trecător, pentru 
că în clipa următoare le aruncă o privire încărcată de dispreţ. 

— Şi de ce mă întrebaţi pe mine de soţia dumneavoastră? 
strigă ea. Dacă v-a părăsit, căutaţi-o în altă parte; 
dumneavoastră trebuie să ştiţi cu ce fel de femeie sunteţi 
însurat. 


Ferdinand ridică mâna ca să-i tragă o palmă, dar Inge se 
interpuse între cei doi, temându-se de consecinţe. Soţul 
portăresei se apropie auzind strigătele soţiei sale. 

— Ursula, ce se întâmplă? 

— Întreabă de scursurile alea! 

— Care scursuri? 

— Familia Levi, asta este cea care îi ajuta în librărie, spuse 
femeia arătând cu degetul spre Inge, iar ăsta e soţul nepoatei 
lor. Şi mă întreabă pe mine de scursurile alea! Or fi cu Diavolul 
în iad, care sper că nu-i lasă să iasă! 

— Linişteşte-te, femeie, şi du-te înăuntru, că mă ocup eu. Ce 
vreţi de la noi? îi luă la rost bărbatul, la fel de burtos ca şi soţia 
lui şi fără un fir de păr în cap. 

Inge îl apucă pe Ferdinand de braţ şi încercă să-l calmeze. 
Apoi se adresă individului şi îi spuse: 

— Domnule Bruning, nu vrem să vă deranjăm, scuzaţi-ne 
dacă am venit într-un moment nepotrivit, dar permiteţi-mi să vă 
explic, dacă n-ar fi important, n-am fi îndrăznit să o facem. 

Timp de câteva minute îi vorbi ca unui copil, pentru ca 
bărbatul să răspundă la întrebările care o înfuriau atât de tare 
pe soţia lui. El îi privea cu acel gen de ură impersonală care vine 
din propria neputinţă. 

Fie din pricina tonului neutru şi liniştit al vocii lui Inge, fie 
pentru că se simţea important în faţa intruşilor, fapt este că 
bărbatul ascultă până la capăt în ciuda insultelor pe care soţia 
lui le arunca de pe sală, cerându-i să-i dea afară cu lovituri de 
picior. 

— Dacă soţia dumneavoastră a dispărut, mergeţi la poliţie; 
noi nu ştim nimic, spuse dispreţuitor, privindu-l pe Ferdinand. 
Cât despre familia Levi, erau nişte gunoaie, erau jidani, sunt 
acolo unde trebuie să fie. 

— Unde? întrebă Inge suav, cu cel mai frumos dintre zâmbete. 

— Nu ştiu, oriunde fac ceva folositor pentru această ţară pe 
care au secătuit-o cu lăcomia lor. Dacă se întorc, o să-i dăm 
afară cu lovituri de picior. 

— Dar aici este casa lor, prăvălia le aparţine, reuşi să spună 
Ferdinand. 

— Dacă nu se întorc, nu le vor mai aparţine şi vor trece în 
proprietatea bunilor germani. Am înghiţit deja destule de la 


jidani în ţara asta. Fuhrer-ul ştie ce trebuie făcut cu ei. Sunt un 
flagel. 

Ferdinand era pe punctul de a replica, dar Inge îl strânse de 
braţ cu putere; era felul ei de a-i cere să o lase pe ea să trateze 
cu familia Bruning. 

— Ştiţi unde a fost dusă nepoata lor? Ştiu că a fost aici, am 
găsit unele lucruri de-ale ei, aşa că nu e nicio îndoială şi am vrea 
să ştim... 

Inge nu putu continua fraza pentru că portăreasa se proţăpise 
în vestibul şi îi împingea cu furie. 

— Afară de aici, scârboşi prieteni ai jidanilor! Afară de aici! 

leşiră pe palier şi, prin uşa închisă, continuau să audă 
insultele portăresei şi strigătele soţului ei. 

Se simțeau epuizați şi cuprinşi de  fiorii unei furii 
neputincioase. 

Au sunat la soneria celorlalte două locuinţe, dar n-a răspuns 
nimeni. Se simțeau observați prin vizor. 

Intrară în apartamentul familiei Levi şi îl examinară din nou de 
sus până jos în căutarea vreunui alt indiciu. Nu găsiră nimic, dar 
observară că cineva fusese pe acolo în urma lor. Unele lucruri 
nu erau aşa cum le lăsaseră. Inge sugeră că, poate, la 
insistenţele ambasadei, poliţia venise să caute vreun indiciu al 
prezenţei lui Miriam. Nici acest fapt nu-i servea lui Ferdinand 
drept consolare. Acolo, în casa aceea, se pierdea urma lui 
Miriam, acolo se spulberase; iar el continua să nu ştie în mod 
exact ce se întâmplase. 


Deborah părea încântată de Gunther. Au găsit-o pe podea 
jucându-se cu micuțul. Femeia se întristă auzind relatarea celor 
întâmplate şi, înainte de a pleca, îi dădu un sfat lui Ferdinand. 

— Ştiu că este foarte dur ceea ce vă voi spune, dar întoarceţi- 
vă la Paris. Reveniţi la fiul dumneavoastră, este singurul lucru 
real care v-a mai rămas. 

— Şi să o abandonez pe Miriam? Nu, nu o pot face. 


10 

Zilele următoare au devenit un coşmar. N-avea unde să 
meargă şi n-avea nimic de făcut. A sunat la ambasadă de vreo 
două ori şi i s-a spus cu amabilitate că nu erau noutăţi, nu se 
întâmplase nimic deosebit nici cu prietenii Sarei şi ai lui Yitzhak. 

Inge nu-i spunea nimic, dar, de fapt, nici nu vorbeau prea 
mult. Muncea toată ziua şi, când se vedeau la ora cinci, era prea 
obosită. De trei sau de patru ori, îi ceruse să aibă grijă de 
Gunther câtă vreme ea ieşea seara. Într-o zi, i-a mărturisit că se 
întâlnea cu tovarăşii ei din Partidul Comunist, pentru că o 
acceptaseră din nou. 

David, la rândul său, insista ca el să rămână la Berlin şi să o 
caute pe mama lui. Din cuvintele gâfâite ale socrilor săi înţelese 
că nici ei nu se resemnau ca el să se întoarcă fără Miriam. 

Aşteptarea începu să devină insuportabilă. Era la Berlin ca să 
se simtă aproape de soţia lui, dar, poate, îşi spunea el, era mai 
degrabă un mod de a-şi linişti conştiinţa. Pentru că se simţea 
vinovat, vinovat că i-a permis să facă acea călătorie, vinovat că 
n-a fost în stare să vadă ce se întâmpla în Germania, în ciuda 
faptului că că Hitler nu făcuse niciun secret din aplicarea legilor 
rasiale ale căror prime victime au fost evreii. 

Într-o dimineaţă a primit un telefon de la contele d'Amis. 

— Domnule Arnaud, când aveţi de gând să vă întoarceţi în 
Franţa? îl întrebă contele fără alt preambul. 

Îi spuse că va mai rămâne până când o va găsi pe Miriam şi îl 
surprinse reacţia brutală a contelui. 

— Dacă nu vă întoarceţi imediat şi nu terminaţi lucrarea 
despre cronica lui fray Juliân, mă voi vedea obligat să rup 
acordul cu dumneavoastră şi cu universitatea dumneavoastră. 
Am fost răbdător cu problemele dumneavoastră personale, dar 
veţi înţelege că nu pot, că nu vreau să mai aştept. De altfel, am 
nevoie de dumneavoastră la castel ca să îndrumați grupul meu 
de lucru. Am aici vreo douăzeci de persoane care aşteaptă 
indicaţiile dumneavoastră; vă amintesc că aceasta făcea parte 
din înţelegere. Şi apropo: am vorbit cu rectorul universităţii 
dumneavoastră, vă anunţ că vă va suna. Hotărâţi-vă cât mai 
curând, domnule Arnaud, nu voi mai aştepta mult. 

De abia avu timp să protesteze. Contele nu ţinea seama de 
motivele nimănui, ci doar de propriile sale interese. Aşa cum îl 
anunţase, după câteva minute, primi un telefon de la 


universitate. Coordonatorul Departamentului de Istorie se arătă 
cordial şi prietenos. Fireşte, toţi înțelegeau drama pe care o 
trăieşte, putea să-şi ia răgazul de care ar fi avut nevoie, dar nu 
s-ar putea întoarce la Paris pentru câteva zile ca să pună la 
punct unele lucruri? Cineva trebuia să-i ţină locul la cursuri; în 
ceea ce priveşte lucrarea despre cronica lui fray Juliân, trebuiau 
luate nişte hotărâri. Universitatea se angajase în editarea 
lucrării, poate că el însuşi ar putea recomanda pe cineva care să 
se ocupe de asta. 

Pe Ferdinand, acele două convorbiri telefonice l-au readus la 
realitate. Înainte de dispariţia lui Miriam era alt om: avea o 
familie, o activitate care îl pasiona, prieteni şi colegi, publica 
studii despre Franţa medievală, ţinea conferinţe prin toată 
Europa dar şi el devenise o nălucă; nu mai era acolo unde, 
înainte, îşi avea rostul lui. Ori se întorcea, ori îşi lua adio de la 
tot ce a fost odată. 

Trebuia să ia o hotărâre care urma să fie crucială pentru 
restul vieţii sale; pentru că rămânerea lui la Berlin însemna de 
asemenea despărţirea de David şi ar trebui să se gândească din 
ce avea să trăiască; economiile de o viaţă nu vor fi suficiente 
dacă stătea în continuare fără să facă nimic. Un coleg îi 
sugerase să ceară o subvenție pentru întreruperea temporară a 
activităţii universitare 

— Eu, în locul dumneavoastră, m-aş întoarce, îl sfătui Inge în 
timpul cinei. Acum e greu să o găsiţi, poate mai târziu. Aţi putea 
veni din când în când. 

— Nu vreau să o părăsesc. 

— Dacă veniţi şi plecaţi, nu o părăsiţi, dar nu-l părăsiţi nici pe 
fiul dumneavoastră. Nu puteţi distruge tot ce aţi făcut împreună. 
Viaţa nu este „ori totul, ori nimic”, câteodată trebuie să cauţi 
soluţii intermediare ca să supravieţuieşti. 

— Dumneavoastră sunteţi ca un cameleon, îi reproşă el, chiar 
mă uimeşte faptul că acceptaţi ca şeful dumneavoastră, Stalin, 
să semneze acorduri cu Hitler şi acest fapt să nu vă facă să vă 
reconsideraţi convingerile. 

— Stalin ştie că nu este momentul pentru „ori totul, ori nimic” 
şi aşteaptă. 

— Şi între timp, comuniştii putrezesc în închisorile germane, îi 
aminti el. 


— Da, unii chiar s-au sinucis pentru că nu pot înţelege acest 
lucru, se simt trădaţi. Dar viaţa nu este aşa cum vrea cineva, ci 
aşa cum este ea. Chinezii spun că trebuie să fii ca trestia, care 
se îndoaie când o bate vântul, dar nu se rupe şi rămâne în 
picioare. 

— Şi dumneavoastră sunteţi o trestie. 

— N-am altă soluţie, nu pot şi nici nu vreau să încetez să mai 
cred în ceea ce cred. Sunt comunistă, într-adevăr, şi ştiu că 
avem dreptate, dar nu e suficient, trebuie să aşteptăm 
momentul şi, între timp, să ne lăsăm îndoiţi de vânt. 

— Şi dacă tatăl fiului dumneavoastră nu se va întoarce 
niciodată? 

— M-am împăcat deja cu ideea. 

— Acceptaţi că n-o să-l mai vedeţi? 

— Da; e mai mult decât probabil că nu se va întoarce 
niciodată. 

— Şi nu vă doare? 

— Până în străfundul sufletului, dar nu pot să fac mai mult 
decât am făcut, decât fac în fiecare zi, crescându-l pe fiul 
nostru. 

— Creştinii numesc aceasta resemnare... 

— Vă înşelaţi, acceptarea realităţii nu înseamnă resemnare, ci 
un mod de a-i face faţă. N-am puterea să schimb lucrurile. Hitler 
va merge mai departe cu politica sa rasială, va încheia în 
continuare înţelegeri cu Stalin şi îi va întemniţa pe comunişti; nu 
se va schimba nimic doar pentru că aşa doresc sau pentru că 
mă lamentez. 

— Sunteţi prea tânără ca să vă exprimaţi cu atâta duritate; 
îmi pare rău să vă aud vorbind aşa. 

— Aţi prefera să mă vedeţi plângând şi ca fiul meu să moară 
de foame? Aţi prefera să mă vedeţi acţionând ca o eroină de 
roman şi să risc să dispar? Oare e mai bine aşa? 

— Nu vă judec, Inge, pentru că doresc ca nici eu să nu fiu 
judecat. 

— Dacă în cele din urmă vă hotărâți să vă întoarceţi la Paris, 
dar să veniţi din când în când la Berlin ca să o căutaţi în 
continuare pe Miriam, aş dori să închiriaţi tot camera mea; îmi 
prind foarte bine banii şi sunteţi un oaspete care nu creează 
probleme. Poate dacă veniţi o dată sau de două ori pe lună... nu 
ştiu, gândiţi-vă... 


A hotărât să urmeze sfatul lui Inge. Cu toate că tânăra nu 
împlinise încă douăzeci şi cinci de ani, trecuse prin multe şi 
părea să emane bun-simţ prin toţi porii. Şi ea îl văzuse 
dispărând pe tatăl fiului ei şi suporta totul netulburată; dar ce 
spera? 


11 

În cele din urmă, s-au petrecut nişte evenimente. Germania şi 
Franţa erau în război, dar nu se purtau lupte. Ziarele franceze 
calificau situaţia drept „război prostesc”. Unii considerau că 
ultimatumul dat de guvernul francez lui Hitler ca să se retragă 
din Polonia a fost un gest de faţadă pentru opinia publică, dar, 
oficial, cele două ţări erau în război. Astfel că, se gândi el, nici 
nu şi-ar mai fi putut prelungi pentru multă vreme şederea la 
Berlin. 

Reîntâlnirea cu David n-a fost uşoară. Fiul său îi reproşa prin 
tăcerile lui că nu fusese în stare să o găsească pe mama sa. Il 
auzea ţipând noaptea în coşmarurile care îi chinuiau sufletul şi, 
uneori, se certau pentru că nu învăţa. Tânărul pierduse interesul 
pentru viaţă. 

Colegii lui de la universitate s-au bucurat să-l vadă şi au 
ascultat îngrijorați şi  circumspecţi relatările sale despre 
guvernarea lui Hitler. Da, dispăreau oameni, evrei, comunişti, 
ţigani, orice persoană care deranja regimul, şi nimeni nu spunea 
nimic, nimeni nu părea să-şi facă griji în această privinţă. „Merg 
în lagăre de muncă, nimic mai mult decât atât.” La început, s-a 
dus la Berlin destul de des. Stătea acasă la Inge şi timp de trei 
sau patru zile se dedica apelurilor telefonice la ambasadă, 
vizitelor la prietenii unchiului şi ai mătuşii lui Miriam, care la 
rândul lor îi prezentau alţi exilați în propria lor patrie. Apoi, se 
întorcea la Paris cu sufletul plin de durere, spunându-şi că 
îndeplinea un ritual ca să-şi liniştească propria conştiinţă, un 
ritual ineficient şi steril. Dar de când Hitler a invadat Polonia, iar 
Franţa intrase oficial în război, nu s-a mai putut întoarce. 

Când, după câteva luni, la 10 mai 1940, Franţa a căzut ca un 
fruct prea copt în mâinile dictatorului nazist, în acelaşi timp cu 
Olanda şi Belgia, a fost unul dintre puţinii francezi care n-au fost 
surprinşi. În mai puţin de patru săptămâni, trupele franceze erau 
în retragere, iar Parisul se afla fără apărare în faţa soldaţilor 
celui de al Treilea Reich”. 


% În germană, „imperiu”, denumire dată regimului naţional-socialist instaurat 
de Hitler între anii 1933-1945. În istoria Germaniei se cunosc trei astfel de 
„imperii”: Întâiul Reich, sau Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană 
(962-1806), al Doilea Reich (1871-1918), realizat de cancelarul Bismarck şi 
al cărui prim împărat a fost Wilhelm | (1871-1888), iar al Treilea Reich este 
cel menţionat în text. (n.tr.) 


Poziţiile generalului Maxime Weygand“* şi ale 
vicepreşedintelui guvernului, mareşalul Petain“, s-au impus, în 
cele din urmă, în cabinetul de criză: au preferat să negocieze 
încetarea ostilităţilor cu Germania, decât să lupte în continuare 
fără succes. 


Într-o după-amiază, când era în biroul lui de la universitate, 
Martine intră să vorbească cu el. 

— Plec. Voiam să-mi iau la revedere de la tine înainte ca 
ceilalţi să afle. 

— Pleci? Dar de ce? 

— N-ai aflat? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceea ce era de prevăzut: azi, 22 iunie, generalul 
Huntziger“$ şi mareşalul Keitel“ au semnat armistițiul la 
Compiegne. S-a terminat. 

— Ce vrei să spui cu „s-a terminat”? 

— Se spune că Petain îşi va asuma toate responsabilităţile, că 
primul-ministru Reynaud“ îi lasă mână liberă, îşi dă demisia, îţi 
poţi imagina ce se va întâmpla. 

— Şi unde vrei să mergi? 

— Nu ţi-am spus niciodată că sunt evreică? 

El o privi perplex, fără să ştie ce să spună. 

Nu, nu îi spusese; în plus, după numele de familie Dupont, nu 
s-ar fi gândit niciodată că ar fi. 

— Mama mea este evreică, tatăl meu, nu. Dar nu contează, 
eu sunt. Inţelege-mă, niciodată nu mi-am dat seama că sunt 
evreică. Mama mea este evreică nepracticantă, n-am văzut-o 


4 General francez (1867-1965), numit în mai 1940 comandantul tuturor 
teatrelor de operaţiuni militare, a fost iniţiatorul armistiţiului cu Germania. 
(n.tr.) 

5 Philippe Petain (1856-1951), om politic francez, şeful Guvernului de la 
Vichy în urma armistiţiului semnat cu Germania. (n.tr.) 

4 Charles Huntziger (1880-1941), general francez, semnatar al armistiţiilor 
cu Germania şi Italia, devenit apoi ministru de Război în Guvernul de la Vichy. 
(n.tr.) 

+7 Wilhelm Keitel (1882-1946), mareşal german, semnatar din partea 
Germaniei al armistiţiului cu Franţa, iar ulterior, la 8 mai 1945, şi al capitulării 
Germaniei. (n.tr.) 

48 Paul Reynaud (1878-1966), om politic francez, preşedinte al Consiliului de 
Miniştri în martie 1940, oponent al armistiţiului, i-a lăsat locul mareşalului 
Petain la conducerea Guvernului de la Vichy. (n.tr.) 


niciodată mergând la sinagogă, iar tatăl meu, creştin, de 
asemenea nepracticant, nu intră niciodată într-o biserică, aşa că 
am trăit destul de la marginea religiei, dar acum... 

— Tu eşti franţuzoaică, Martine, protestă el. 

— Da, dar o franţuzoaică evreică, înainte eram doar 
franţuzoaică, dar tu ştii că nici ţara noastră nu scapă de 
antisemitism, şi nici restul Europei. Nu vreau să fiu obligată să 
port steaua lui David cusută pe reverul paltonului, n-aş putea 
suporta... 

El rămase tăcut, neştiind ce să spună. Martine îl apucă de 
mână şi i-o strânse cu afecţiune. 

— Unde o să mergi? vru el să ştie. 

— În Palestina. 

— Eşti nebună! Ce o să faci acolo? 

— Încă nu ştiu, pentru moment merg într-un kibbutz. Acum 
doi ani au plecat nişte prieteni şi, mă rog, ei zic că e o întreagă 
aventură. Poate că a sosit momentul să fac nişte schimbări în 
viaţa mea; o să-ţi spun cum îmi şade plantând salate. 

— Dar de ce nu mergi în Statele Unite? Acolo ai scoate-o la 
capăt, eşti o profesoară cu prestigiu. 

— Nu e atât de uşor şi, în plus, cred că în aceste momente 
trebuie să merg acolo, vreau să ştiu ce înseamnă să fii evreică, 
ce trăiri voi avea când voi călca pe Pământul Făgăduinţei. 

— Acolo vei fi în siguranţă? 

— Păi, nu ştiu. Prietenii mei îmi povestesc că dorm cu puşca 
în mână; ştii că în '36 a fost o revoltă a arabilor împotriva 
prezenţei evreilor în Palestina. Se pare că în pofida opoziţiei 
britanicilor, lucrurile nu merg ca pe roate. După câte ştiu, 
englezii fac tot ce le stă în putinţă ca să împiedice venirea mai 
multor evrei, dar chiar şi aşa continuă să vină... 

— lartă-mă dacă sunt indiscret, dar prietenii tăi cu ce se 
îndeletniceau înainte de a pleca acolo? 

— Jean este avocat, iar Marie, specialistă în parfumuri; erau 
vecini şi prieteni, şi cred că mă sfătuiesc bine spunându-mi să 
plec cât timp încă o mai pot face. 

— Cum vei proceda? 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar mă va ajuta un preot; este 
fratele unei prietene de-a mea. 

— Îmi vei lipsi, Martine, îi mărturisi el. 


— Şi tu, mie, eşti cel mai bun prieten pe care îl am aici. Să 
vezi cum or să vină toţi să te întrebe dacă ştiai că sunt evreică. 

Hotărârea lui Martine îi aminti de Deborah Schneider şi de 
explicaţia dată de ea pentru faptul de a-şi fi trimis fiicele la New 
York. Îşi spuse că poate ar trebui să reflecteze şi el asupra 
viitorului lui David. Oricât de incredibil i se părea şi lui, pentru 
noile autorităţi, fiul lui era evreu, evreu şi atât. 

Îi veni greu să ia decizia care ştia că avea să provoace un şoc 
în familie, dar era hotărât să-şi impună voinţa. Mai întâi, vorbi cu 
fiul său, apoi îi convocă la el acasă pe părinţii şi pe socrii lui şi 
restul familiei. 

— Ştiu că vă va surprinde ceea ce vă voi spune, dar am 
hotărât să-l trimit pe David în Palestina. 

Socrii lui îl priveau uluiţi, părinţii lui nu ştiau ce să spună, 
fratele său mai mare îşi drese vocea stânjenit, iar soţia acestuia 
îşi frângea mâinile nervoasă. 

— Nu voi pleca, tată, îl întrerupse David. Nu voi merge nicăieri 
până când nu va apărea mama. 

— Ştiu că nu vrei să pleci, dar în acest caz, îmi pare rău, fiule, 
opinia ta nu contează; importantă este viaţa ta, iar azi, aici, nu 
mai eşti în siguranţă. 

Au păstrat tăcerea şi toţi s-au gândit la Miriam. 

— O prietenă de-a mea pleacă peste câteva zile. David va 
merge cu ea. Aveţi rude acolo? îi întrebă el pe socrii săi. 

— Da, bineînţeles, răspunse mama lui Miriam, am două surori 
şi mai mulţi nepoți. Viaţa nu e uşoară acolo... 

— Ştiu, dar măcar a fi evreu nu este un stigmat, ca aici. 

— Aici suntem în Franţa, îl întrerupse fratele lui mai mare. 

— Da, aici suntem în Franţa. Şi ce s-a întâmplat în culta şi 
rafinata Germanie unde un caporal a devenit exponentul unei 
întregi naţiuni? Îţi amintesc că guvernanţii noştri sunt nişte 
marionete mânuite de la Berlin. Am văzut-o cu ochii mei. Refuz 
ca fiul meu să dispară într-o zi pe o stradă din Paris sau să fie 
bătut la ieşirea de la liceu sau să poarte steaua lui David pe 
reverul hainei; Miriam n-ar fi suportat aşa ceva. Vă puteţi 
imagina ce va însemna pentru mine absenţa lui, dar voi şti 
măcar că trăieşte şi ăsta e singurul lucru care mă interesează. 

— Ferdinand are dreptate, spuse tatăl lui. Aici suntem în 
Franţa, fiule, dar ce au făcut cu republicanii spanioli refugiaţi? 


Pe mulţi i-au trimis înapoi, alţii au fost închişi în lagăre, ziarele i- 
au calificat drept „gunoaie umane”, „invadatori periculoşi”... 

Mama lui Ferdinand îl întrerupse pe soţul ei ca să-i aducă 
aminte că ziarele Le Populaire sau L'Oeuvre îi sprijineau şi că 
domnul cardinal Verdier a intervenit de multe ori în favoarea lor 
şi că, până şi unii scriitori catolici, precum Jacques Maritain“ sau 
Francois Mauriac5, îi apărau cu orice preţ. 

Dar tatăl lui Ferdinand insistă asupra faptului că lui David i-ar 
fi mai bine în afara Franţei; profesorul îi mulţumi pentru sprijin. 
Ştia că este indignat de atitudinea guvernului francez faţă de 
refugiații spanioli din rândul cărora mai salvase câte o rudă. Nici 
tatăl lui, nici el nu aveau încredere în noua Franţă: amândoi 
erau sătui de lipsa de atitudine a oamenilor care închideau ochii 
ca să nu vadă ce se întâmplă. 

David îl imploră pe tatăl său să-i permită să rămână, dar 
Ferdinand îşi menţinu cu fermitate hotărârea şi se întrebă în 
sinea lui dacă toată povestea nu era cumva o nebunie. 

— Şi tu ce vei face, tată? 

— Voi rămâne aici, aşteptând-o pe mama ta, şi voi continua 
să studiez cronica lui fray Juliân. E o poveste pe cât de tragică, 
pe atât de frumoasă. 

— Dar, dacă nu-ţi place să mergi la castel... 

— Nu, fiule, nu-mi plac oamenii ăia şi, din fericire, n-am mai 
fost pe acolo de ceva vreme, nu este absolut indispensabil 
pentru lucrarea mea. De altfel, cred că domnul conte preferă şi 
el să mă ţină la o oarecare distanţă. După povestea cu mama ta 
mi-e greu să suport pe cineva care simpatizează cu naziştii. 

— Aşa că te vei închide în trecut, spuse David, mâhnit. 

— Pe când tu vei făuri viitorul, eu mă voi refugia în trecut; nu 
e un aranjament prost, fiule. De îndată ce vei pleca, mă voi 
reîntâlni cu fray Juliân. 


4 Filosof francez (1882-1973), unul dintre principalii reprezentanţi ai 
neotomismului, sistem teologic prin care papa Leon al XIII-lea (1878-1903) a 
dorit să readucă în actualitate gândirea Sfântului Toma d'Aquino (1225- 
1274), şi care a contribuit la reînnoirea catolicismului. (n.tr.) 

50 Scriitor francez (1885-1970) ale cărui romane, fresce crude ale vieţii de 
provincie, prezintă conflictele dintre trup şi credinţă. (n.tr.) 


12 

„Suntem lipsiţi de compasiune, tocmai noi care ar 
trebui să dăm un exemplu în acest sens. Dar lui fray 
Ferrer îi luceşte mânia în ochi şi crede că doar focul poate 
purifica tot ce a fost atins de eretici. De aceea a poruncit 
să se ardă şi ultimele pietre de la Montsegur, pentru a 
purifica locul spurcat de prezenţa ereticilor. 

— Doar focul va purifica aceste pietre, striga fray 
Ferrer. 

Am pierdut de-acum şirul zilelor care au trecut de când 
am părăsit castelul Montsegur, aşa cum am pierdut 
numărul declaraţiilor ereticilor dispuşi să îşi denunte fiii, 
părinţii, fraţii şi vecinii ca să îşi salveze viaţa. Unde sunt 
martirii de la Montségur? Ce s-a ales din exemplul lor? 

Acum, că nicio oştire nu va veni să îi salveze, eroii care 
îşi spuneau Buni Creştini sunt acum doar nişte oameni 
speriaţi. 

Mărturisesc că nu mă mai impresionează ca odinioară, 
când îi respectam şi îi admiram în taină pentru fermitatea 
convingerilor lor. Acum ştiu că sunt aidoma mie, că le 
este frică, iar eu îi dispreţuiesc tot atât de mult cât mă 
dispreţuiesc pe mine însumi. 

Aş minţi dacă aş spune că s-au predat cu toţii. Nu este 
aşa, dar sunt cei mai puţin numeroşi. Nici nu vreau să îmi 
imaginez cât ar fi suferit doña Maria dacă ar fi văzut 
atâtea trădări. 

Am fost la Carcassonne, la Limoux, la Bram şi la 
Lagrasse şi peste tot se întâmplă acelaşi lucru. Când 
sosim, se înghesuie cu toţii să dea vina pe alţii, ca ei să se 
salveze în felul acesta. 

lar eu, stăpâne, sunt în continuare bolnav, fără ca 
ierburile cavalerului Armand să mă uşureze. V-am explicat 
deja în misiva mea anterioară că domnul cavaler templier, 
tovarăşul de arme al lui don Fernando, trecea drept un 
maestru eminent în arta tămăduirii şi mărturisesc că până 
acum ierburile sale au dat rezultate în cazul meu. Poate 
că mirosul de carne arsă este cel care îmi moleşeşte 
simţurile şi face să mi se strângă stomacul, sau poate fi 
mirosul fricii, frica pe care o emană acei nefericiţi când îşi 
mărturisesc păcatele înaintea mea. 


Mă rog lui Dumnezeu ca această scrisoare să ajungă în 
mâinile dumneavoastră, pentru că tremur de teamă că ar 
putea pune mâna pe ea prietenii mei. Fray Ferrer m-ar 
trimite să ard direct în Infern şi chiar bunul fray Pèire nu 
mi-ar ierta trădarea. 

V-am spus că am pierdut noţiunea timpului şi aşa este, 
dar cum simt că boala avansează, aş vrea să vă cer o 
favoare. Ştiu că nu o merit, că nu m-aţi privit niciodată ca 
pe un fiu, dar oricât de mult v-ar displăcea ideea, 
adevărul e că sunt fiul dumneavoastră şi de aceea 
îndrăznesc să vă cer să mă îngropaţi la Ainsa. Simt că nu 
voi mai trăi mult şi în curând voi cere permisiunea să vă 
vizitez. 

Vreau ca pământul care mă va acoperi să fie cel pe 
care m-am născut; vă solicit să fiu înmormântat ca un 
Ainsa, bastard, e adevărat, dar sânge din sângele 
dumneavoastră. 

lertaţi-mi delirul, dar îmi arde capul de fierbinţeală şi 
durerea îmi străpunge măruntaiele. Visez la apa îngheţată 
din izvorul nostru şi la dimineţile acelea reci când alergam 
spre şura de paie ca să fac tot ce îmi porunceaţi. 

Da, îi voi cere permisiunea lui Fray Ferrer şi să dea 
Domnul să se milostivească văzându-mă bolnav şi să îmi 
permită să vin să îmi iau adio de la dumneavoastră ca să 
pot muri în pace. 

Ştiţi, don Juan, că morţii mă vizitează la orice oră din zi 
şi că le aud rugăciunile topindu-mi-se în creier? 

Le văd degetele crispate, distruse de foc, chipurile 
îndurerate care îmi cer să le fac dreptate. Dar nu stă în 
puterea mea să fac asta, iar doña Maria o ştia foarte bine. 
De aceea insista atât de mult ca eu să scriu o cronică a 
celor petrecute la Montségur, care se află acum la loc 
sigur în casa dofiei Marian şi a soţului ei, don Bertrand 
d'Amis. 

Într-o zi, stăpâne, cineva va răzbuna sângele nevinovat 
pe care noi l-am vărsat în numele crucii, pentru că 
vărsarea a atât de mult sânge nu poate rămâne 
nepedepsită. Acolo unde azi este trădare, într-o zi va fi 
mândrie şi sete de răzbunare. Da, stăpâne, într-o zi, 
cineva va răzbuna cu furie sângele celor nevinovaţi. Până 


atunci, vă rog, stăpâne, să mă primiţi alături de 
dumneavoastră ca să mor cum se cuvine. 


Ferdinand continua să citească scrisoarea pe care o găsise în 
arhiva unei familii înrudite cu neamul Ainsa. Nu-i fusese uşor să 
urmărească traseul lui fray Julián, pentru că se încăpăţânase să-i 
caute urma prin Carcassonne şi Toulouse, dar, într-o dimineaţă, 
după ce s-a trezit, a simţit că-i este foarte dor de Miriam şi 
David şi atunci s-a gândit că, dacă el nu dorea decât să fie cu ai 
săi, fray Juliân va fi avut acelaşi sentiment. 

Durase mai mult decât fusese prevăzut pentru a-şi termina 
studiul, dar mai avea oare vreo importanţă când atâţia oameni 
muriseră din pricina războiului? Deşi castelul d'Amis era o insulă 
în mijlocul deznădejdii Europei, nici măcar contele nu putuse 
întreţine permanent acele grupuri care veneau să scormonească 
printre stâncile de la Montségur. 

Peste câteva zile, îşi va prezenta lucrarea la Universitatea din 
Paris şi se va întâlni cu domnul conte ca să-i explice ce se 
întâmplase cu unii dintre strămoşii săi. 

Fusese nevoit să facă mai multe călătorii la castel ca să 
citească teancuri de documente şi să caute în arhivele familiei, 
străduindu-se întotdeauna ca şederile lui să fie cât mai scurte şi 
evitând acele grupuri de germani care făceau parte din echipa 
de cercetări a contelui. 

Îi repugna să se întâlnească cu ei, astfel că nu se caza la 
castel; prefera să facă mai mulţi kilometri şi să doarmă la 
Carcassonne. Nici contele nu-şi ascundea antipatia pe care o 
simţea pentru el, dar nu-l împiedica să studieze cronica lui fray 
Juliân. 

Călătorise în limita posibilităților pe urmele arhivelor 
Inchiziției şi se cufundase în studierea cronicilor medievale 
căutând indicii care să-l conducă spre familia aceea care se 
considera chemată să păstreze amintirea capitulării fortăreței 
Montségur. Şi în arhivele familiei Aínsa găsise câteva comori. 

Familia nu mai exista ca atare, cu excepţia ramurii franceze a 
familiei D'Amis şi a câtorva rude îndepărtate, dar arhivele lor se 
găseau într-un muzeu local. 

Îl mai iubise oare cineva pe fray Julián în afară de fratele său 
Fernando de Ainsa? În arhiva familiei Ainsa nu găsise niciun 
document în care să se vorbească despre acel bastard. Don Juan 


murise la un an după fray Julián, domeniul rămânând în grija 
doñei Marta, fiica văduvă cu doi fii, care găsise ocrotire pe lângă 
tatăl său. 

Între documentele de familie, foarte preţioase erau scrisorile 
trimise tatălui său de către doña Marian, soţia cavalerului 
Bertrand d'Amis, omul de încredere al contelui de Toulouse. 


Dragă tată, vă înţeleg durerea, pentru că şi eu sunt 
îndurerată de pierderea mamei mele. Ştiu că nu aţi înţeles 
niciodată hotărârea ei de a părăsi casa bătrânească a 
familiei, încredinţându-şi viaţa lui Dumnezeu, ca să îi 
slujească pe Bunii Creştini şi pe toţi aceia care au dorit să 
cunoască Adevărul. Acum, că mama mea a murit, vreau 
să vă spun că, de câte ori am stat în preajma ei în ultimii 
ani, nu ascundea cât de mult o apăsa pe suflet absenţa 
dumneavoastră. Nu a iubit pe nimeni ca pe 
dumneavoastră, nici măcar pe fiii şi pe nepoţii ei. În viaţa 
mamei mele au fost două mari iubiri: Dumnezeu şi 
dumneavoastră. 

Cât despre viaţa de la curtea contelui, aceasta s-a 
schimbat mult şi vă mărturisesc că îmi este frică. Soţul 
meu este o persoană de încredere a contelui de Toulouse, 
dar Raimond este un supravieţuitor care, după cum ştiţi, 
trebuie să îi mulţumească atât pe regele Franţei cât şi pe 
papă, care, cu toate că l-au iertat, nu au încredere în el. 
La curtea lui încă mai există câţiva Buni Creştini şi 
credentes ca şi noi, dar ni s-a cerut discreţie. Acum 
câteva zile, l-a implorat cu lacrimi în ochi pe unul dintre 
prietenii săi cei mai dragi să revină în sânul Bisericii ca să 
nu se vadă obligat să îl predea el însuşi Inchiziției. Fapt 
este că pe don Raimond îl aţâţă „dulăii” papei care îi 
suspectează de erezie pe unii dintre prietenii săi. 

Eu nu am tăria mamei mele, nici soţul meu nu o are, şi 
ne-am acomodat cu noua situaţie, astfel că încercăm să 
fim discreţi şi îl însoţim pe conte la toate slujbele şi 
liturghiile la care participă, oricât de mult am plânge în 
sinea noastră când suntem siliţi să îngenunchem înaintea 
crucii. Soţul meu mă îndeamnă să nu-mi fac probleme, să 
văd în cruce doar o bucată de lemn fără nicio valoare, 
spunând că e la fel ca atunci când facem plecăciuni, 


pentru că sunt doar nişte gesturi. Dar de fiecare dată 
când îmi fac semnul crucii, simt că o trădez pe mama mea 
şi că îmi condamn sufletul, pentru că sângele celor 
nevinovaţi strigă după dreptate. 

lertaţi-mi, tată, această mărturisire, căci 
dumneavoastră sunteţi un bun catolic căruia credinţa 
mamei mele şi a mea v-a adus atâtea necazuri, dar vă 
socotesc generos şi nădăjduiesc că mă veţi ierta, aşa cum 
aţi iertat-o şi pe mama mea... 


Această scrisoare a dofei Marian era datată la câteva luni 
după înfrângerea de la Montségur. Intr-un plic de pergament, 
Ferdinand găsise două cuvinte scrise de mâna lui don Juan de 
Aínsa: „Biata fată”. 

Două cuvinte simple care poate că exprimau durerea 
resimţită de acel om, nu numai din pricina pierderii soţiei sale, ci 
şi a greutăților cărora trebuia să le facă faţă dona Marian, sau 
poate că exprimau compătimirea din partea tatălui faţă de fiica 
sa care îşi pierduse sufletul. 

Găsise în biserică dovezi ale credinţei lui don Juan: donaţii 
făcute de acesta unor mănăstiri şi biserici; şi în testament se 
arătase generos. 

În arhiva locală, se păstra o listă a bunurilor donate de familia 
Ainsa de-a lungul secolelor şi era surprinzător faptul că unele 
dintre acestea fuseseră înmânate chiar de doña Marian. 
Ferdinand găsise explicaţia acestei atitudini în corespondenţa 
fiicei cu tatăl ei. Şi ea, ca şi contele de Toulouse, Raimond al VII- 
lea, optase pentru supravieţuire. 


Mult iubite şi respectat tată, vă scriu într-un moment de 
adâncă durere. Seniorul nostru don Raimond s-a văzut 
silit să condamne la moarte prin ardere pe rug optzeci de 
Buni Creştini de la Agen, oraş situat aproape de fluviul 
Garonne, unde perfecții trăiau liniștiți, deşi mereu cu 
teama că „dulăii” papei îşi vor înfige colții în ei. 

Don Raimond nu a putut refuza să îi condamne să fie 
arşi pe rug pe aceşti oameni cumsecade, dar sufletul îi 
este întristat şi i-a plâns vreme de mai multe zile, în care 
nu a vrut să se hrănească îi nu şi-a ascuns zbuciumul. 


Bunul conte este bolnav şi disperat din pricina dovezilor 
pe care i le cer regele şi papa. Eu însămi l-am văzut cum 
regretă cu lacrimi în ochi trădarea faţă de supușii săi, dar 
ce putea face? 

leri a strâns un grup de prieteni credincioşi printre care 
era şi soţul meu, don Bertrand. Le-a mulţumit că în aceşti 
ani nu i-au creat prejudicii manifestându-şi în mod 
tranşant adevărata lor credinţă. Din fidelitate faţă de el, 
ne-am manifestat credinţa cu discreţie, trădând Adevărul 
prin gesturi, dar niciodată cu inima. 

Dar seniorul meu, contele Raimond, se teme pentru ce 
s-ar putea întâmpla în lipsa lui şi, de aceea, tată, vă rog 
să mă ocrotiţi în cazul în care ar trebui să părăsim pentru 
o vreme oraşul Toulouse; dacă nu veţi putea să mă 
primiţi, vom merge la Pavia sau la Genova; ştim că nobilii 
de acolo se arată binevoitori faţă de Bunii Creştini. 

Dacă ne daţi găzduire, nu vă vom pricinui niciun necaz, 
întrucât de-acum ştiţi că ne prefacem că suntem fii ai 
Bisericii, astfel că vom asista la slujbă alături de 
dumneavoastră şi de sora mea şi de cei doi nepoți ai mei, 
pe care ard de nerăbdare să-i cunosc... 


În scrisoarea următoare, doña Marian îl anunţa pe tatăl ei de 
moartea contelui de Toulouse şi îl înştiinţa că pornise la drum 
înspre Ainsa. 


Mult iubite tată, bunul nostru conte Raimond de 
Toulouse s-a eliberat din trupul său. Se va odihni pentru 
totdeauna la Fontevrault, alături de mama sa, doña 


Juana”!, de unchiul său Richard”? şi de bunicii săi, don 
Henri” şi doña Eleonor5?. 

Presupun că aţi aflat de îmbolnăvirea de fierbinţeli a 
contelui la Millau, dar sănătatea lui era destul de şubredă 
după atâtea suferinţe. 

Moştenitorii lui sunt doña Jeanne”, fiica sa, şi soţul ei, 
Alphonse de Poitiers5$, cărora Dumnezeu încă nu le-a 
dăruit copii. 

Soţul meu don Bertrand crede că voi fi mai în siguranţă 
alături de dumneavoastră şi, până când se va lămuri 
situaţia, v-aş fi recunoscătoare dacă aţi accepta să vin să 
vă vizitez împreună cu fiii mei. 

Nădăjduiesc să nu fiu o povară şi ca şederea mea să nu 
se prelungească, întrucât, după cum ştiţi, îl iubesc pe 
soţul meu şi mă întristează despărţirea. 


Poate că cea mai importantă era scrisoarea trimisă de doña 
Marian lui fray Juliân la puţin timp după ce a plecat din casa 
tatălui ei, unde se refugiase pentru câteva luni. 

Din tonul misivei nu era greu de dedus că doamna şi 
călugărul petrecuseră multe seri stând de vorbă. Doña Marian a 
ajuns probabil la Ainsa la sfârşitul anului 1249 sau la începutul 
lui 1250, la câteva luni, puţine la număr, după moartea contelui 
de Toulouse, astfel că a putut să îşi ia adio de la tatăl ei deja 
bolnav. 


5 Jane of England (1165-1199), fiica regelui Henric al II-lea al Angliei şi a 
Eleonorei de Aquitania, soră a regelui Angliei Richard Inimă-de-Leu şi a lui 
loan Fără-de-[ară. Regină a Siciliei, apoi contesă de Toulouse prin căsătoria 
cu contele Raimond al VI-lea. (n.tr.) 

52 Richard | Inimă de Leu (1157-1199), rege al Angliei (1189-1199) din 
dinastia Plantagenet, fiul regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania, 
fratele lui Jane of England şi deci unchiul Contelui Raimond al Vil-lea de 
Toulouse. (n.tr.) 

5 Henric al II-lea Plantagenetul (1133-1189), rege al Angliei între 1154-1189, 
tatăl celor menţionaţi la notele | şi 2 de mai sus. (n.tr.) 

5 Eleonora de Aquitania (1122-1204), regină a Franţei (1137-1152) prin 
căsătoria cu regele Ludovic al VII-lea, apoi a Angliei prin căsătoria cu Henric 
al II-lea Plantagenet, mama regelui Richard | Inimă-de-Leu, a lui loan Fără-de- 
Ţară şi a lui Jane of England. (n.tr.) 

55 Contesă de Toulouse (1249-1271), fiica contelui Raimond al VII-lea. (n.tr.) 
56 Conte de Poitiers şi de Toulouse (1220-1271), fiul regelui Franţei Ludovic al 
Vill-lea şi frate al regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, însurat cu Jeanne, 
contesă de Toulouse, fiica contelui Raimond al VII-lea. (n.tr.). 


Bunul meu călugăr, mi se pare ciudat să vă numesc 
astfel, întrucât călugării au adus numai nenorociri în viaţa 
mea şi a familiei mele, dar în aceste luni petrecute în casa 
bătrânească am înţeles de ce mama mea avea atâta 
încredere în dumneavoastră. Călugăre Juliân, sunteţi un 
bun creştin, chiar dacă trăiţi în confuzie, crezând că Isus 
este simbolizat prin acel obiect de tortură care este 
crucea. Dar această misivă nu vrea să prelungească 
discuţiile şi conversațiile pe care le-am avut, ci să vă 
mulţumească pentru bunătatea dumneavoastră. L-aţi 
îmbărbătat pe tatăl meu în ultimele sale zile şi o ajutaţi pe 
sora mea doña Marta şi pe cei doi nepoți ai mei. 

Nu cred că ne vom mai revedea; de aceea vreau să vă 
asigur din nou că ceea ce v-aţi angajat faţă de mama 
mea, doña Maria, să faceţi va da roadele aşteptate. 
Adevărul celor scrise în cronica dumneavoastră va ieşi la 
lumină într-o bună zi şi oamenii vor afla cât de mari au 
fost fărădelegile regelui şi ale papei. 

Aflaţi că fiii mei sunt de-acum depozitarii adevărului 
despre toate cele petrecute în aceşti ani, dar se feresc, 
cât pot de bine, să arate că profesează adevărata 
credinţă şi nu ne vor crea necazuri, visează la ziua când 
vor putea răzbuna sângele celor nevinovaţi. Vor fi ei sau 
fiii lor, sau fiii fiilor lor, dar, într-o zi, familia D'Amis va 
răzbuna sângele vărsat, pentru că doar atunci se vor 
putea odihni cei nevinovaţi... 


13 
Nordul Spaniei, 1946 


Ferdinand păstra, ca pe o comoară nepreţuită, copiile 
corespondenţei doñei Marian care, după cum putuse el 
reconstitui evenimentele, se întorsese la soţul ei, devenit cu 
timpul vasal leal al lui Alphonse de Poitiers, soţul doñei Jeanne, 
singura fiică a lui Raimond al VII-lea, conte de Toulouse. 

Era evident: credinţa dofei Marian şi a lui don Bertrand 
d'Amis nu îi împiedica să dorească să trăiască şi, deşi catarii 
visau să părăsească această lume şi să se desprindă de învelişul 
blestemat pe care ei îl considerau a fi trupul lor, în cazul acestor 
doi nobili, au cântărit mai mult alte interese, dat fiind că au 
murit bătrâni. 

Îi era greață. Cât fanatism! Cât sânge vărsat în numele lui 
Dumnezeu! Se gândi că Dumnezeu nu-i putea ierta pe cei care 
se foloseau de numele Său ca să tortureze şi să asasineze fiinţe 
omeneşti. Nu era cu putinţă să fie aşa, era imposibil ca pentru El 
să conteze cel mai mult cum se ruga cineva la El şi cum era EIl 
perceput! 

Şi îşi aminti de David, fiul său iubit, căruia i se răpise inocenţa 
şi care devenise un sionist radical. 

Împlinise douăzeci şi cinci de ani şi era tot în Palestina. Nu 
voia să se întoarcă în Franţa. „Sunt evreu”, spunea el, „ei m-au 
făcut să mă simt diferit şi asta sunt: diferit.” şi întreba: „Unde 
erau cei care se scandalizează acum pentru cele întâmplate în 
lagărele de exterminare? Dacă noi, evreii, am înţeles ceva, este 
că ne putem bizui doar pe noi înşine; de aceea trebuie să avem 
o patrie din care să nu putem fi daţi afară”. 

David nu se mai simţea o parte din el, din tatăl său, nici din 
trecutul lor comun, ci se unise cu mama lui dispărută şi 
construise pe această dispariţie raţiunea lui de a fi. 

Când s-a încheiat războiul, i-a cerut să-l însoţească la Berlin 
ca să încerce să caute vreo urmă a lui Miriam, dar fiul lui a 
refuzat. 

— Îi urăsc, tată, îi urăsc atât de tare, încât, dacă aş ieşi pe 
stradă şi m-aş gândi că orice persoană ar putea fi vinovată de 
moartea mamei mele, n-aş suporta. Nu pot merge, nu doresc 
decât să-i ucid pe ei şi pe prietenii lor, pe toţi cei care au 
colaborat prin tăcere. 


— Nu toţi germanii sunt nişte asasini, David, acolo există 
oameni care au suferit mult. Unchiul şi mătuşa ta erau germani. 

— Ai dreptate, tată, dar nu pot să nu simt aşa cum simt, aşa 
că e mai bine să nu te însoțesc. Permite-mi să fiu nedrept şi 
subiectiv. Sunt evreu, mi-o pot permite după ce au existat şase 
milioane de morţi. 

Îl înţelegea pe fiul său, care îşi pierduse mama şi bunicii 
pentru că au fost evrei. 

Ferdinand încă îşi mai amintea acea zi de 17 iulie 1942 când 
la Paris socrii lui au fost arestaţi împreună cu alte mii de evrei. 
Majoritatea erau femei, copii, bătrâni. Au fost duşi la velodromul 
de iarnă. El a aflat printr-un prieten al socrului său care venise 
să-l anunţe la universitate. 

— Au fost luaţi! a strigat bărbatul năvălind la el în birou. 

Imediat, a alergat acasă la ei şi nu i-a mai găsit. li mulțumea 
lui Dumnezeu că reuşise să-l scoată pe David din Franţa. 

N-a putut face nimic, oricât de mult a bătut la toate uşile 
imaginabile. Părinţii lui Miriam, împreună cu restul evreilor din 
Paris, au fost conduşi la lagărul de la Pithiviers şi apoi la cel de 
la Drancy, înainte de a fi mutaţi la Auschwitz, de unde nu aveau 
să se mai întoarcă. _ 

Toate acestea le-a aflat mult mai târziu. In zilele acelea, 
oamenii Regimului de la Vichy se comportau ca birocraţii 
germani: nu ştiau nimic, nu spuneau nimic, doar acționau. Mai 
întâi, au promulgat un statut pentru evrei; apoi, au creat o 
Comisie Generală pentru Problemele Evreieşti şi, mai târziu, i-au 
trimis dus în lagărele de exterminare. 

A amânat să-i spună lui David, pentru că ştia că fiul său n-ar 
suporta o altă pierdere şi, o vreme, când acesta îl întreba despre 
bunicii lui, evita să-i răspundă direct. 

Într-o zi, fiul lui nu l-a mai întrebat, a afirmat pur şi simplu: 
„Au fost luaţi, nu-i aşa?” Auzea hohotele de plâns ale lui David, 
dar s-a stăpânit pentru ca David să nu le audă la telefon pe ale 
sale. 

Da, David îşi putea permite să fie subiectiv după ce au existat 
şase milioane de morţi. 

Acum, fiul său muncea într-un kibbutz şi spunea că e bine, ba 
chiar că e fericit. l-a mărturisit că are un vis: să facă parte din 


Haganâ””, un grup secret de apărare pe care îl organizau câteva 
sute de evrei civili din Palestina, hotărâți să lupte pentru acea 
bucată de pământ şi să o prefacă în patria lor. Dar, pentru 
moment, trebuia să se mulţumească dând o mână de ajutor la 
apărarea propriului său kibbutz. Într-una din primele lui scrisori 
îi vorbea despre un nou prieten. 


Acum învăţ araba, mi-o predă un palestinian care 
trăieşte într-o fermă aproape de kibbutz. Prietenul meu se 
numeşte Hamza, e de vârsta mea. Eu îl învăţ franceza şi, 
uneori, ieşim împreună pe câmp. Şeful kibbutzului spune 
să n-am prea multă încredere în el, dar eu am, este un 
băiat bun care doreşte acelaşi lucru ca şi mine: să 
trăiască în pace, să aibă o bucată de pământ pe care să o 
simtă a lui. Acest pământ este mic, dar încăpem cu toţii, i- 
am spus-o şefului kibbutzului: trebuie să putem trăi 
împreună. Hamza gândeşte ca şi mine. Zilele trecute am 
plecat la vânătoare; adevărul e că n-am vânat nimic, dar 
ne-am distrat grozav. La el acasă sunt primit ca un 
prieten, m-au invitat de mai multe ori să cinez împreună 
cu ei. Hamza vine şi el în kibbutz. Înainte nu îndrăznise 
niciodată să intre, uneori mă ajută la muncile câmpului. 
Nu-mi plac, dar trebuie să le fac. Sunt atât de bucuros că 
am un prieten palestinian. lacob, şeful nostru, crede că 
într-o zi vom avea probleme, dar eu nu sunt de acord, 
deşi ştiu că unii palestinieni se tem de prezenţa noastră. 
Eu îi spun lui Hamza că avem un obiectiv ambițios: să 
facem o ţară în care să încăpem şi noi, şi ei; la urma 
urmelor, cu toţii suntem fiii lui Avraam”. 


Scrisorile lui David erau pline de entuziasm. Măcar asta îi 
îmbărbăta sufletul. Fiul lui era în continuare un băiat bun. Va 
merge să-l vadă, dar mai întâi trebuia să se întoarcă la Berlin şi, 
bineînţeles, să termine lucrarea despre fray Julián. 


57 În ebraică, „Apărare”. Organizaţie paramilitară evreiască din Palestina. 
Angajată alături de Marea Britanie în timpul celui de al Doilea Război Mondial, 
a constituit în 1948 nucleul armatei noului Stat Israel. (n.tr.) 

58 Patriarh biblic, strămoş al poporului evreu prin fiul său Isaac născut din 
căsătoria cu Sara, şi părinte al musulmanilor prin fiul său Ismail făcut cu 
sclava Agar. Revendicat şi de creştini, care se consideră descendenţii lui 
spirituali. (n.tr.) 


Amintindu-şi de contele d'Amis, de oamenii aceia 
extravaganţi care făcuseră săpături în împrejurimile localităţii 
Montségur căutând o comoară inexistentă, simţi din nou că i se 
face greață. In forul său interior îşi bătea joc de ei, era 
răzbunarea lui pentru idioţenia de care făceau paradă. 

Simţea dispreţ şi scârbă faţă de conte. Îl costase lacrimi 
amare să continue cercetarea, ştiindu-l pe contele d'Amis un 
devotat al Regimului de la Vichy. Un coleg de la Toulouse îl 
avertizase asupra prietenilor germani ai contelui: „Caută Graalul 
pentru Hitler”. Dar asta o ştia deja. Demersul i se păruse atât de 
absurd, încât nu voise să-i acorde importanţă, dar, cu trecerea 
timpului, îşi dăduse seama că, în ciuda eforturilor contelui de a 
păstra discreţia, fanatica lui obsesie pentru independenţa 
regiunii Languedoc îl trăda. Dacă domnul conte sprijinea 
Germania, o făcea cu speranţa de a-şi vedea ţinutul natal 
despărţit de Franţa şi ca acesta să-şi recapete autonomia 
pierdută în urma războaielor împotriva catarilor. 

Ştia că la Montségur se adunaseră discipolii lui Otto Rahn, 
care făceau parte din grupurile de lucru ale contelui; dar acesta 
era inteligent şi niciodată nu îl aşezase la aceeaşi masă cu ei. 
Nici el n-ar fi acceptat, dar în anumite ocazii se întâlnise cu 
câţiva dintre ei, care ajungeau epuizați după ce făceau săpături 
la Montségur. 

După dispariţia lui Miriam, viaţa îi devenise indiferentă. Îşi 
păstra speranţa că vreodată cineva îi va da un indiciu şi atunci 
va încerca să-l preseze pe conte să facă uz de influenţa sa pe 
lângă prietenii săi germani. Dar asta nu se întâmplase. Războiul 
se arătase în toată cruzimea lui, Franţa fusese împărţită în două 
şi toate istoriile personale rămăseseră uitate. Şi a lui, de bună 
seamă. 


14 

Din locul său de refugiu, Ferdinand îşi amintea în continuare 
lunile imediat următoare încheierii războiului. 

S-a dus în Germania fără David, acasă la Inge, care 
supravieţuise tuturor grozăviilor războiului. Împreună, au căutat- 
o din nou pe Miriam, mergând dintr-un loc într-altul ca să facă 
rost de listele prizonierilor din lagărele de exterminare. Pe una 
din aceste liste a găsit familia Bauer, pe alta, pe Deborah, şi i-a 
plâns cu furie şi cu regret. 

Au găsit data la care Sara şi Yitzhak au sosit la Dachau şi la 
care au fost duşi în camera de gazare. Dar nici urmă de Miriam. 

— Va trebui să aşteptăm până când se va afla adevărul, i-a 
spuse Inge, ca într-o zi să ni se spună câţi oameni au murit în 
comisariate. Presupun că pe Miriam au luat-o Cămăşile Brune şi 
cine ştie dacă n-au ucis-o în bătaie sau dacă n-a murit torturată 
de Gestapo. E nevoie de timp ca să se deschidă arhivele. 
Germanii nu se pot suporta pe ei înşişi şi ar prefera în 
continuare să nu ştie nimic din tot ceea ce au făcut şi nici din 
ceea ce au încetat să facă. 

— Şi tu, Inge, ce simţi? a întrebat-o el. 

După câteva clipe de tăcere, ea şi-a muşcat buzele şi şi-a 
încrucişat mâinile în poală înainte de a răspunde. 

— Mi-e scârbă. Scârbă de mine însămi, de ţara mea, de 
oameni. Nu va fi uşor să ne reconciliem cu noi înşine, Germania 
va fi urmărită pentru totdeauna de acest coşmar. 

— Voi eraţi coşmarul, a răspuns Ferdinand cu duritate. 

— Ai dreptate şi, de altfel, ştii că sunt dintre oamenii care nu 
doresc să se sustragă câtuşi de puţin din faţa responsabilităţi 
ce le revine faţă de cele întâmplate. Eu eram aici, aş fi putut să- 
mi pun viaţa în joc, ca atâţia alţii, şi n-am făcut-o. Singura mea 
obsesie a fost să trăiesc şi să sper că se vor termina toate astea. 

Il găsise şi pe tatăl fiului ei. Găsise şi data internării lui la 
Auschwitz şi pe cea a executării sale. Ştia că nu-l va mai 
revedea niciodată, că de oriunde s-ar afla nu se va mai întoarce 
vreodată. 

— Şi acum, Inge? 

— Sper să pot găsi o slujbă mai bună. 

l-a mărturisit, de asemenea, că în timpul războiului ajunsese 
să lucreze ca prostituată pentru trupe, ca să-i poată da de 
mâncare lui Gunther. 


— Când nu eram chemată la curăţenie, n-aveam altă soluţie 
decât să ies pe stradă. Mi s-a dat adresa unui local unde 
obişnuiau să vină ofiţerii germani când erau în permisie la 
Berlin. M-am dus acolo de mai multe ori. 

El ştia că acest fapt o marcase, dar Inge n-ar spune-o, nu şi-ar 
arăta slăbiciunea în faţa nimănui. Singura ei obsesie era să 
meargă mai departe. 

— Ce vrei să faci? o întrebă el. 

— Mi-ar plăcea să-mi termin studiile şi să fiu profesoară; 
poate că o să reuşesc. Gunther are şapte ani, nu mai are nevoie 
de mine atât de mult. Voi putea dispune de timp ca să învăţ 
noaptea şi, între timp, să continui munca despre care ţi-am 
vorbit. 

Începuse să lucreze ca telefonistă într-un hotel şi se simţea 
mulţumită, cu toate că salariul era neînsemnat. Dar se descurca. 

Inge era spartană, era obişnuită să supravieţuiască doar cu 
strictul necesar. 

— Nu te-ai gândit să pleci în altă parte? 

— Unde şi de ce? Nu, nu cred să fie o idee bună, aici... mă 
rog... aici ştiu cum pot trăi, iar în altă parte cu siguranţă că m-ar 
costa mai mult. Nu pot risca din pricina lui Gunther; el are 
dreptul la o viaţă mai bună şi această ţară, în ciuda a tot ce ți- 
am spus înainte, o va scoate la capăt; o să vezi, poate că 
Germania va deveni chiar o ţară a şanselor, aici totul trebuie 
refăcut. 

— Continui să fii comunistă? a întrebat-o el curios. 

— Nu, nu sunt nimic, sunt doar eu. 

De fapt, întotdeauna fusese astfel, dar răspunsul ei l-a 
impresionat. Inge nu împlinise încă treizeci de ani şi vorbea ca o 
bătrână lipsită de credinţă. 

— Şi tu ce eşti, Ferdinand? îl întrebase la rândul ei. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, dar noi, europenii, trebuie să le 
fim foarte recunoscători nu numai americanilor, ci şi prietenilor 
tăi ruşi. Au câştigat războiul împreună şi ne-au eliberat din 
infern. 

— Da, îi datorăm mult măicuţei Rusia, doar ţi-am spus într-o zi 
că Stalin îşi aştepta momentul. 

— Dar Pactul Molotov-Ribbentrop a fost o lovitură. 

— A fost politică. 


— Cea mai proastă politică, o pagină neagră în istoria 
comuniştilor. 

— A tuturor comuniştilor? 

— Da, a tuturor. În ţara mea, unii conducători comunişti vor 
acum să ne facă să credem că Hitler voia războiul cu Franţa şi 
că politica lui Stalin l-a frânat o vreme. 

— Şi aşa a fost. 

— Dar ce spui despre „cedarea” de către Hitler URSS-ului a 
ţărilor baltice şi a Poloniei de Răsărit? 

— Tocmai spuneai că îi datorăm mult Rusiei. 

— Dar eu mă gândesc la oameni, la soldaţi, la mame, mă 
gândesc la persoanele care s-au sacrificat. 

— Dacă Napoleon n-a reuşit să le vină de hac ruşilor, cu atât 
mai puţin ar fi reuşit Hitler, a spus ea, schiţând un zâmbet. 

Intr-o zi, îi ceru lui Inge să-l însoţească acolo unde locuiseră 
unchiul şi mătuşa lui Miriam. Voia să o vadă pe portăreasă, 
doamna Bruning. Poate că acum îi va spune adevărul. 

Inge încercă să-l facă să renunţe, ştiind că asta îl va sfâşia, 
dar acceptă să meargă cu el. 

Doamna Bruning supravieţuise războiului şi era mai grasă 
decât atunci când o văzuseră ultima dată. 

Când le deschise uşa, îi recunoscu de îndată şi se făcu albă la 
faţă. 

— Dumneavoastră...! Ce doriţi...? V-am mai spus că nu ştiu 
nimic... 

Dar observară amândoi că femeii îi lipseau aroganta şi tăria 
de care făcea paradă când svastica flutura în vânt la fereastra 
casei. 

— Doamnă Bruning, de dumneavoastră depinde ce vi se va 
întâmpla, o ameninţă Ferdinand, luându-şi un aer important. 
Acum, noi suntem cei care facem liste ale colaboratorilor cu 
naziştii, ale celor care îi denunţau pe oamenii cumsecade... 
Vorbiţi şi poate că mă hotărăsc să vă dau o şansă. 

— Vorbiţi, doamnă Bruning, n-aveţi de ales, îi aruncă Inge. 

Femeia îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. 
Răspândea mirosul fricii. Şovăia, neştiind ce să facă, apoi îi 
invită să între. 

— Soţul meu a murit, îi anunţă ea. Am rămas singură, cu o 
fiică şi doi nepoti. Soţul fiicei mele a murit în Rusia. Dacă 
dumneavoastră mă denunţaţi... nu ştiu ce se va alege de noi... 


Inge îl apucă de braţ pe Ferdinand ca să-l oprească să o 
insulte pe femeie. Acea rugăminte devenea neruşinare în gura 
unei naziste. Dar singurul mod de a afla adevărul era să nu o 
preseze mai mult decât s-ar fi cuvenit. 

— Vă ascultăm, doamnă Bruning, spuse Inge suav. 

— Ea a ajuns dimineaţa, s-a supărat foarte tare când a văzut 
librăria. Eu i-am cerut să tacă, dar m-a insultat, mi-a spus că 
suntem nişte sălbatici, că ce fel de popor este acela care scoate 
cărţile în stradă, le arde şi îi face să dispară pe doi bieţi bătrâni. 
M-a ameninţat, pe mine... a îndrăznit să mă ameninte. l-am spus 
că e o căţea de jidoavcă şi s-a întors spre mine râzând şi 
spunându-mi că într-adevăr e jidancă şi că niciodată nu s-a 
simţit mai mândră de asta, ca în momentul acela. l-am poruncit 
să plece, iar ea râdea în continuare. Mi-a zis că cine sunt eu ca 
s-o dau afară din casa unchiului şi a mătuşii ei. Am avertizat-o 
că dacă nu pleacă... Apoi, au venit ei. Fratele ginerelui meu era 
unul dintre şefii Cămăşilor Brune, iar un cumnat de-al meu lucra 
la Gestapo. Ea le-a ţinut piept, le-a spus să nu pună mâinile pe 
ea, că e cetăţeană franceză, că o să sune la ambasadă... Atunci, 
unul a lovit-o şi ea l-a muşcat de mână. Au lovit-o din nou şi au 
luat-o cu ei. 

Lacrimile scăldau chipul lui Ferdinand. O vedea pe Miriam 
înfruntându-i pe acei sălbatici; ea, atât de raţională, atât de 
încrezătoare în puterea raţiunii şi în forţa legii, se confruntase cu 
armata aceea a răului. 

Inge îl strânse de mână, încercând, în zadar, să-l consoleze. 

— Doamnă Bruning, spuneţi-mi unde era cartierul general al 
acelor Cămăşi Brune şi în ce departament din Gestapo lucra 
cumnatul ginerelui dumneavoastră, îi ceru Inge cu o voce fermă. 

Portăreasa notă totul pe o hârtie, în vreme ce plângea 
cerându-le să le fie milă de ea şi de nepoţii ei. 

— V-am ajutat... spuneţi-le să ţină seamă... v-am ajutat..., 
implora ea printre hohote de plâns. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat 
după aceea, nimeni n-a spus nimic... 

— Ştiţi cum au murit Yitzhak şi Sara Levi? îi aruncă Inge cu 
răceală. 

— Nu... nu ştiu nimic... nu ştiam că au murit... 

— Într-o cameră de gazare. Vă imaginaţi ce înseamnă să mori 
aşa? Şi ştiţi de ce au murit? continuă Inge. 

— Nu... nu, gemu portăreasa. 


— Pentru că răul există şi pentru că dumneavoastră faceţi 
parte din el. Cred că meritaţi o moarte oribilă, dar nu mie îmi 
revine sarcina de a vă pedepsi astfel. Dumneavoastră veţi 
răspunde pentru ceea ce aţi făcut, doamnă Bruning, oamenii 
care au murit din vina dumneavoastră nu vă vor permite să vă 
găsiţi odihna. Nu închideţi ochii, doamnă Bruning, pentru că ei 
se află acolo... 

Femeia plângea cuprinsă de isterie, simțindu-se înconjurată 
de fantome. 

— Acum plecăm, dar va veni cineva după dumneavoastră. 
Trebuie să fiţi judecată şi să plătiţi pentru ceea ce aţi făcut, 
spuse Inge pe un ton sentenţios, ştiind bine că femeia aceea nu 
va păţi nimic. 

Îl ducea de braţ pe Ferdinand, de parcă ar fi fost vorba de un 
copil rătăcit. Îl simţea distrus, dezarmat, măcinat de o durere 
imposibil de suportat. Momentul acela fusese cel mai rău din toţi 
anii aceia fără veşti de la Miriam. În sfârşit, era pe punctul de a 
o găsi şi nu putea suporta. Acum suferinţa prin care trecuse ea 
căpăta aspectul sordid al realităţii. Miriam înceta să mai fie o 
nălucă; redobândea substanţă umană. 

Timp de mai multe zile, însoţit de un funcţionar de la 
ambasadă, a mers dintr-un loc într-altul, întâlnindu-se cu noii 
administratori ai oraşului, când cu americanii, când cu ruşii... 
Pretutindeni erau comitete care încercau să reconstituie ceea ce 
se întâmplase în Germania svasticii, căutând locurile unde s-ar fi 
putut afla dispăruţii şi verificând listele celor asasinați în masă 
în lagărele de exterminare. N-a fost uşor să fie luat în seamă: 
cazul lui era unul izolat, unul între alte mii, dar a avut şansa ca 
un funcţionar american, John Morrow, să fie impresionat de 
povestea lui. 

Morrow era profesor de istorie la Oxford, un om care hotărâse 
să se înroleze ca să lupte împotriva naziştilor pentru că nu 
concepea o lume dominată de o mână de asasini şi psihopati. A 
mers la război din convingere morală, iar acum era numit la 
Berlin, la Cartierul General, încercând să ajute la eliminarea 
haosului şi instaurarea ordinii în oraşul acela. 

— Vă înţeleg zbuciumul, domnule Arnaud: dacă soţia mea ar fi 
dispărut, mi-aş fi pierdut minţile. Vă voi face o mărturisire: şi ea 
este evreică. Este din New York, dar bunicii ei au ajuns în 
America din Polonia, în căutarea unei vieţi mai bune. Simt o 


furie adâncă atunci când văd ce au făcut naziştii. Au scris cea 
mai urâtă pagină din istorie. 

Astfel că John Morrow l-a ajutat, deschizând uşile care 
rămăseseră închise până atunci, până când a dat peste arhivele 
unui comisariat berlinez de cartier unde, la data de 21 aprilie 
1939, Miriam fusese dusă după arestare. O notă succintă 
adeverea că arestata murise în aceeaşi zi în urma unui stop 
cardio-respirator şi că trupul ei fusese aruncat într-o groapă 
comună. 

Ferdinand a plâns ca un copil citind hârtia aceea îngălbenită 
pe care un funcţionar conştiincios o păstrase în arhiva unui 
comisariat de cartier. 

L-au lăsat să plângă singur fără să încerce să-l consoleze. 
Ştiau că nimic din ceea ce i s-ar putea spune n-ar avea niciun 
sens pentru el. 

Nu era nevoie de multă imaginaţie ca să se ştie ce s-a 
întâmplat: pe Miriam probabil că au lovit-o când au arestat-o în 
casa unchiului şi a mătuşii ei şi, de asemenea, la comisariat. A 
fost ucisă în bătaie. Atât de simplu, atât de crud. 

Timp de două zile a umblat ca un strigoi, incapabil să 
vorbească, să mănânce sau să doarmă. Inge şi John au avut 
grijă să nu-l lase singur; se temeau că îşi va pierde minţile, că 
nu va mai dori să revină în lumea celor vii, cufundat cum era în 
prelungita şi tăcuta lui conversaţie cu Miriam. 

Inge a fost cea care a luat hotărârea de a-l suna pe David, iar 
John, cel care a reuşit să-l găsească într-un kibbutz în apropiere 
de Haifa. 

Ea a intrat în camera în care el era trântit pe pat şi cu privirea 
rătăcită în tavan. Purta o barbă de câteva zile şi mirosea a 
sudoare şi a lacrimi. 

— Fiul tău e la telefon, scoală-te. 

Profesorul părea să nu o audă, dar apoi întoarse ochii spre ea, 
privind-o fără să o vadă. 

— David e la telefon, scoală-te, repetă Inge. 

S-a ridicat anevoie, de parcă trupul i-ar fi cântărit o tonă, iar 
braţele şi picioarele nu l-ar mai fi ascultat. Inge s-a apropiat şi i- 
a întins mâna ajutându-l să se scoale ca să-l ducă în salon. 

Ferdinand a apucat receptorul, dar a rămas mut. Atunci, Inge i 
l-a luat din mână şi a vorbit ea ca să-i ceară lui David: „Tatăl tău 
e la telefon, vorbeşte-i”. 


Timp de câteva secunde, Ferdinand a rămas în continuare 
închis în tăcere, apoi a izbucnit în plâns. Inge a ieşit din salon şi 
s-a dus la bucătărie, lăsându-l singur, ştiind că acea conversaţie 
dintre tată şi fiu nu trebuia să aibă martori. 

Acum, că trecuseră câteva luni de la cele întâmplate, 
Ferdinand se simţea şi mai recunoscător faţă de Inge. Îşi 
amintea de ea revenind în salon, aşezându-se dinaintea lui, 
apucându-l de mână şi spunând foarte încet: 

— Eşti zdrobit, făcut complet zob, dar trebuie să-ţi revii 
încetul cu încetul; ori îţi revii, ori mori, dar eu nu cred că trebuie 
să mori, Miriam nu ţi-ar ierta-o. Mort, nu îi eşti bun la nimic, dar 
viu, îl poţi ajuta pe fiul tău, ceea ce ea dorea cel mai mult. 

L-a însoţit la baie şi a dat drumul la duş. 

— Spală-te, ai început să miroşi. 

In ziua când părăsea Berlinul, John Morrow a venit să-l 
conducă la aeroport şi i-a înmânat un plic închis. 

— Mi-ai cerut să fac cercetări în legătură cu părinţii lui Miriam 
şi iată ce am aflat. După cum poţi presupune, au murit într-un 
lagăr de exterminare. Aici este tot parcursul pe care l-au urmat: 
de la lagărul de la Pithiviers au fost duşi la cel de la Drancy şi, 
de acolo, la Auschwitz. Imi pare rău. Germanii sunt principalii 
vinovaţi de cele întâmplate, dar n-au făcut-o singuri. Politicienii 
de la Vichy chiar nu ştiau ce însemna să-şi trimită concetăţenii 
la Auschwitz? Nu-mi vine să cred... Ştii, Ferdinand? Cred că, într- 
o zi, Europa va trebui să-şi facă un examen de conştiinţă, pentru 
că această nebunie este rodul antisemitismului, dar nu al unui 
singur nebun, ci şi al câtorva secole de persecuție a evreilor; 
este rodul faptului de a-i considera vinovaţi pentru toate, de a-i 
prezenta ca pe asasinii lui Isus Hristos. E ciudat, ei uită că şi 
Hristos a fost evreu, chiar dacă mesajul lui a fost universal... Şi 
stânga trebuie să-şi facă un examen de conştiinţă, Ferdinand, 
oricât de îngrozitor ar fi, toate astea s-au întâmplat pentru că a 
existat de secole un mediu prielnic. Tu eşti profesor la 
universitate, ca şi mine, şi avem obligaţia de a ridica glasul şi de 
a-i confrunta pe ai noştri cu propriile lor contradicții. Pentru cele 
întâmplate nu există absolvire de răspundere penală. 

In avion, a deschis plicul şi a citit acele câteva file în care, pe 
scurt, se relata tragedia părinţilor lui Miriam. Va trebui să-i 
povestească lui David nu numai cele petrecute cu mama lui, ci 
şi oroarea suferită de bunicii lui. 


După patru zile, era cu fiul lui la Paris. Au plâns împreună 
până le-au secat lacrimile; au vorbit despre Miriam, despre 
bunici, despre trecut şi viitor. 

— Îţi mulţumesc, tată, că m-ai trimis în Israel. Mi-ai salvat 
viaţa, tu ai văzut ce urma să se întâmple... şi eu care nu voiam 
să plec! Dacă aş fi rămas... 

— Nu te mai gândi la asta. Ai plecat şi trăieşti, asta este ceea 
ce contează. Trebuie să trăieşti pentru tine, pentru mama ta, 
pentru bunicii tăi. Cu siguranţă că ei, când sufereau la 
Auschwitz, se gândeau la tine şi se simțeau uşuraţi ştiindu-te în 
siguranţă. 

David se schimbase. Acum era un tânăr sigur pe sine, având 
un ideal pentru care să lupte. 

— Da, sunt sionist, tată, sionismul nu este altceva decât 
reîntoarcerea în patria noastră, este ceea ce ar fi trebuit să 
facem cu multe secole în urmă; dacă am fi făcut-o atunci, asta 
nu s-ar mai fi întâmplat. De aceea, am creat grupuri ca să ne 
apărăm. Englezii sunt împotriva noastră; nu înseamnă că 
alcătuim o armată, tată, pentru că n-avem uniforme şi abia dacă 
avem arme, dar suntem hotărâți să luptăm pentru pământul 
nostru. Noi, evreii, avem nevoie de o patrie. Altminteri, ni se va 
întâmpla la fel ca în Germania. De câte ori am fost expulzați din 
ceea ce credeam a fi fost ţările noastre, casele noastre? Câte 
pogromuri vom mai avea de îndurat? S-a terminat, nu vom mai 
permite să fim duşi la abator ca nişte vite pentru că suntem 
evrei, nu ne vom mai simţi cetăţeni de mâna a doua. Voi lupta, 
tată, trebuie să o fac. Mama ar fi vrut să o fac. Tu mi-ai povestit: 
i-a ţinut piept acelei scroafe de doamna Bruning, de aceea a fost 
lovită, de aceea a fost bătută până au omorât-o. Dacă ea ar mai 
fi în viaţă, ar gândi la fel ca mine şi te-ar încuraja să vii cu noi în 
Palestina. Sosesc în continuare imigranţi în pofida opoziţiei 
englezilor, şi se pare că s-a alcătuit un comitet anglo-american 
care studiază oribila Carte Albă pe care englezii au impus-o în 
1939  restrângând imigrația evreilor în Palestina. Porci 
nenorociţi... 

— David! 

— Tată, acum evreii pot veni în patria lor şi asta şi fac. Aş dori 
atât de mult să fii cu mine acolo... 

— Ai dreptate, David, trebuie să lupţi. Pentru mine, ar fi o 
impostură să merg acolo; pot să te vizitez, să petrec o vreme cu 


tine, dar nu mă simt în stare să particip la visul tău de a construi 
un stat evreu. Dacă mama ta ar trăi... Este visul tău, David, eu 
te sprijin din tot sufletul, orice ai face, chiar dacă nu mi-ar 
plăcea. Îţi cer doar să nu uiţi câteva din lucrurile pe care le-ai 
învăţat de la mama ta şi de la mine; să nu uiţi că nu contează 
cum este numit Dumnezeu şi nici felul în care te rogi la El. Să nu 
devii fanatic, ţi-o cer în numele mamei tale, ea n-ar fi fost 
niciodată astfel. 

Şi atunci, fiul lui l-a privit foarte serios şi a început să plângă. 

— Dumnezeu? Eu nu cred în Dumnezeu, tată, nu cred în 
Dumnezeu, pentru că i-am cerut să mi-o aducă pe mama înapoi 
şi n-a făcut-o. Dacă ar fi existat, n-ar fi îngăduit să moară şase 
milioane de nevinovaţi în camerele de gazare. Crezi că ei nu s- 
au rugat cerându-i îndurare şi milă? Unde era El? N-a vrut să 
împiedice moartea celor nevinovaţi? N-a putut? De ce a îngăduit 
ca mama mea să fie omorâtă? 

— Fiule, nu-l învinui pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut 
Hitler. 

— Dacă Dumnezeu există, a îngăduit un măcel. Voi mi-aţi dat 
o educaţie laică; aşa că să nu-mi vorbeşti acum despre 
Dumnezeu. Eu voi lupta pentru ca niciodată nimeni să nu mai 
poată ucide evrei fără să fie pedepsit. Voi lupta pentru ca evreii 
să aibă un cămin, pentru a nu mai fi persecutați. Eu n-am contat 
pentru El atunci când aveam nevoie de EI, iar El a încetat să mai 
conteze pentru mine; ce ne poate face mai rău decât atât? 

N-a avut răspunsuri pentru întrebările fiului său, după cum n- 
avea nici pentru ale sale; nici măcar nu ştia de ce îl preocupă 
Dumnezeu. Poate din pricina multelor ore de studiu şi de 
reflexie asupra catarilor sau a persecuției ereticilor, asupra 
Inchiziției şi a atâtor altor barbarii săvârşite de oameni în 
numele Lui. 

Când s-a despărţit din nou de David a simţit că e sfâşiat pe 
dinlăuntru. Fiul său se întorcea în Eretz Israel, cum numea el 
Palestina. 

Singurul lucru care îl lega de pământ, de propria lui existenţă, 
era David, astfel că trebuia să găsească modalitatea de 
comunicare pentru ca legătura să nu se rupă. 

Acum îi era dor de momentul când se va reîntâlni cu fiul său, 
peste o lună sau două, de îndată ce va preda lucrarea despre 
fray Juliân şi universitatea o va prezenta ca pe unul dintre 


studiile sale de cercetare a trecutului. Şi contele d'Amis aştepta 
cu nerăbdare rezultatul atâtor ani de muncă întreruptă de 
grozăviile războiului. 


15 

O lună mai târziu, când era pe punctul de a pleca în Israel ca 
să-l vadă pe David, directorul Departamentului de Istorie l-a 
convocat de urgenţă în biroul său. Acolo, fu surprins să 
găsească trei preoţi alături de colegul său. 

— Ferdinand, aceşti domni sunt părintele Nevers, de la 
nunţiatura din Franţa, părintele Grillo, de la Secretariatul de Stat 
al Vaticanului, şi secretarul său, Ignacio Aguirre. 

— Încântat, spuse el dându-le mâna, fără să înţeleagă motivul 
prezenţei lor. 

— Ei vă vor explica motivul vizitei lor şi cererea pe care ne-au 
făcut-o, îi spuse directorul departamentului. 

Părintele Nevers şi părintele Grillo avură un schimb rapid de 
priviri prin care hotărâră care dintre cei doi să ia primul 
cuvântul. O făcu francezul. 

— Profesore Arnaud, voi intra direct în subiect. 

— Da, dacă sunteţi atât de amabil, răspunse Ferdinand, din ce 
în ce mai mirat. 

— Ştim că aţi lucrat pentru contele d'Amis. 

— Îmi pare rău că vă contrazic, dar nu este chiar aşa, îl 
întrerupse el; presupun că directorul departamentului vă va fi 
explicat că am întreprins o cercetare asupra unei cronici scrise 
de un călugăr dominican în timpul asediului fortăreței 
Montségur. Această cronică a ajuns în mâinile mele prin contele 
d'Amis, care dorea să o autentifice. Incepând de atunci, contele 
a autorizat universitatea ca eu să studiez acest document, 
permiţându-mi să încep o lucrare academică al cărei scop era 
lărgirea cunoştinţelor pe care le avem în legătură cu ceea ce au 
însemnat persecutarea catarilor şi, mai cu seamă, configurarea 
Franţei, aşa cum o cunoaştem azi. Aceasta este ceea ce am 
făcut, între altele, în ultimii ani. Am lucrat pentru universitate, 
nu pentru un particular. Rezultatul acestei munci a fost publicat 
sub egida universităţii. 

— Dar dumneavoastră aţi fost în legătură permanentă cu 
domnul conte d'Amis, spuse la rândul său părintele Grillo într-o 
franceză excelentă. 

— Da, fireşte, a trebuit să cercetez în arhivele sale de familie, 
astfel că am fost destul de des la castelul d'Amis, vizitele mele 
frecvente fiind întrerupte de grozăviile războiului. 


— Domnii aceştia cunosc deja lucrarea dumneavoastră 
publicată de universitate, interveni directorul departamentului, 
ceea ce m-a surprins în mod plăcut. 

— Presupun că pe dumneavoastră vă deranjează faptul că se 
publică acum un studiu despre ceea ce a însemnat acea 
cruciadă împotriva catarilor, dar vă asigur că lucrarea mea este 
pur academică, n-am nicio intenţie de a aduce prejudicii Bisericii 
pentru erorile ei din trecut, afirmă Ferdinand pe un ton în care 
se întrezărea o anume supărare. 

— Domnule Arnaud, n-am venit să  dezbatem acele 
împrejurări istorice, nici motivul acţiunilor Bisericii; în aceste 
momente, ceea ce ne preocupă este prezentul, nu ceea ce un 
studiu academic ar putea deduce din ceea ce s-a întâmplat în 
secolul al XIll-lea, îi răspunse reprezentantul nunţiaturii, 
părintele Nevers. 

— Bine, atunci spuneţi-mi ce doriţi, îl somă Ferdinand. 

— În anii aceştia, în pofida războiului, grupuri de... nu ştiu 
bine cum să-i numesc, cercetători germani şi francezi, au făcut 
săpături în zona localităţii Montsegur, căutând... căutând o 
comoară şi ştim că dumneavoastră i-aţi condus, afirmă părintele 
Nevers. 

— Ah, nu! Nici vorbă de aşa ceva! Eu n-am condus nimic! 
protestă Ferdinand. 

— Există martori care susţin că aţi făcut-o. 

— Vă voi explica exact ce am făcut şi ce nu, dar, înainte de 
asta, spuneţi-mi ce se întâmplă, ce doriţi... 

Părintele Grillo îşi drese vocea. Ferdinand îl privi lung. Era un 
bărbat de vârstă mijlocie, cu părul grizonant, perfect pieptănat, 
tenul închis la culoare şi mâini fine şi lungi. Avea în el ceva 
aristocratic. 

— Domnule Arnaud, vă vom spune ce se întâmplă, spuse 
părintele Grillo. De câteva luni, ne parvin veşti despre lucrările 
pe care un grup de filonazişti le realizează în apropiere de 
Montsegur. Din 1939, caută comoara catarilor, un tezaur despre 
care unii cred că este Graalul. 

Ferdinand izbucni într-un hohot de râs care îi surprinse pe cei 
trei preoţi şi pe directorul departamentului, care îl privi supărat. 

— Vă rog! Presupun că dumneavoastră nu veţi fi crezând 
aceste poveşti fantastice! Domnule, am cărţi publicate despre 
această perioadă din istoria Franţei şi despre persecutarea 


ereticilor. Într-un anumit capitol, am scris despre comoară, 
afirmând clar că nu erau decât monede şi bijuterii care au fost 
scoase de la Montségur pentru ca supraviețuitorii să poată duce 
mai departe credinţa Bunilor Creştini. Nu e niciun mister în 
legătură cu acel tezaur, niciunul. Nu este niciun Graal, nu există 
Graalul; dumneavoastră n-ar trebui să citiţi cărţi ezoterice sau 
pe ale acelui nazist, Otto Rahn, un tip strălucit, de altfel. Sunt 
istoric, nu povestitor, astfel că nu veţi găsi nicio scriere de-a 
mea în care să-mi dau girul pentru teoria absurdă a Graalului. 

— Atunci, care a fost relaţia dumneavoastră cu acele grupuri 
de lucru? întrebă directorul Departamentului de Istorie. 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine, răspunse mânios 
Ferdinand, pentru că v-am explicat de mai multe ori. Într- 
adevăr, nişte grupuri de tineri săpau în zonă pentru contele 
d'Amis; erau îndrumați de unul sau altul dintre profesorii 
universităţilor germane care, influenţaţi de poveştile lui Rahn, 
erau siguri că vor găsi comoara catarilor. Aceste grupuri 
apăreau şi dispăreau; singurul lucru pe care mi l-a cerut contele 
într-o împrejurare a fost ca eu să examinez concluziile şi 
lucrările lor, dar întotdeauna am răspuns acelaşi lucru: că erau 
nişte concluzii false, absurde, că acolo nu era nicio comoară şi 
că Graalul nu există, deşi nu mi-au spus niciodată în mod direct 
că l-ar căuta. Era micul tribut pe care trebuia să-l plătesc ca să 
ni se permită să cercetăm arhivele sale. Da, erau filonazişti cum 
spuneţi dumneavoastră - şi îi privi pe preoţi - de fapt, nu erau 
diferiţi de atâţia alţi francezi care au colaborat cu Germania. 
Adevărul este că nu le-am acordat niciodată prea multă atenţie. 
Nu-mi plăceau; cum nu-mi place nici contele. Singurul meu 
obiectiv era cercetarea, aprofundarea conţinutului cronicii lui 
fray Juliân. Despre asta era vorba în lucrarea mea; dacă aţi citit- 
o, nu puteţi avea îndoieli în această privinţă. 

— Am fi dorit ca dumneavoastră să ne povestiţi tot ce vă 
amintiţi despre grupurile acelea, despre ceea ce căuta de fapt 
contele, insistă părintele Nevers. 

— V-am mai spus: căutau comoara catarilor. Dumneavoastră 
ştiţi că a existat un scriitor cu un stil pitoresc, Napoleon Peyrat, 
pastor al Bisericii Reformate, care a scris /storia a/bigenzilor. În 
realitate, el a rescris istoria bazându-se pe mituri, legende, 
basme pentru copii... în sfârşit, trebuie să recunoaştem că era 
un bun povestitor, cum a fost şi Otto Rahn. Povestirile lui Peyrat 


au făcut ca tot ce este provensal să fie la modă şi ca unii să 
susţină nişte extravagante idei naţionaliste în legătură cu 
regiunea Languedoc, pierdută în favoarea Franţei. Alte 
personaje, de mai mică anvergură, ezoterici şi ocultişti, au 
născocit alte poveşti despre catari şi regiunea Languedoc; alt 
scriitor, Maurice Magret, a contribuit mult la impunerea acestei 
mode. A dedicat catarilor un capitol halucinant din lucrarea sa, 
Noii magi. Înainte de război, avea foarte mulţi adepţi, printre 
care chiar pe Otto Rahn, fără a-i mai numi pe alţii. 

— Şi ce legătură are contele d'Amis cu toate acestea? întrebă 
părintele Grillo. 

— Este descendentul unei perfecte, o femeie arsă pe rug la 
Montségur. Cronica lui fray Julián a fost păstrată şi transmisă din 
tată în fiu timp de generaţii. Dacă această cronică ar fi căzut în 
mâinile Inchiziției, deţinătorii ei ar fi fost arşi pe rug, inclusiv 
Julián, cu toate că era dominican. Astfel că această cronică a 
fost întotdeauna înconjurată de un anumit mister; nu doreau să 
se afle despre ea pentru ca nimeni să nu-i poată considera 
eretici. Vă reamintesc că nu cu multă vreme în urmă, Pius al X- 
lea, care a fost, după cum ştiţi, papă între 1905 şi 1914, cânda 
reorganizat curia, a reintrodus Inchiziția pe care a denumit-o 
Congregația Sfântului Oficiu; cu alte cuvinte, Inchiziția există, 
dar neoficial. lar amintirea a ceea ce s-a întâmplat cu fortăreaţa 
Montségur şi a persecuției ereticilor s-a transmis din generaţie 
în generaţie. Din conversațiile mele cu contele, am putut 
deduce că visează la independenţa regiunii Languedoc; cred că 
simpatiile lui faţă de Germania sunt proporţionale cu disprețul 
pe care îl simte pentru Franţa pentru că aceasta ar fi anexat, 
cum spune el, pământul său, regiunea Languedoc. După cum 
vedeţi, există oameni care nu-şi asumă trecutul, pentru care 
trecerea timpului şi ceea ce s-a întâmplat de-a lungul veacurilor 
n-au importanţă. Contele visează la independenţa regiunii 
Languedoc şi, ca atare, nutreşte puţine simpatii pentru Biserica 
Catolică, dar acestea sunt speculaţiile mele. Nu pot face 
afirmaţii categorice, deoarece contele a căutat întotdeauna să 
fie discret în această privinţă în momentul în care îşi exprima 
opiniile politice sau religioase. 

— Asta e tot? întrebă părintele Grillo. 

— Asta e tot ce ştiu şi ce vă pot povesti. Distinsul meu coleg îl 
cunoaşte şi el pe conte, ca şi alte persoane din această 


universitate; de foarte puţină vreme, i-am predat oficial 
rezultatul muncii mele. Eu cred că nu e foarte mulţumit de 
lucrare, că se aştepta la ceva mai mult, dar n-a spus nimic în 
această privinţă. In ceea ce priveşte posibilitatea de a încuraja 
căutarea comorii de către acele grupuri care fac săpături în 
Languedoc, mărturisesc că nu m-a preocupat. 

— Domnule Arnaud, circulă zvonul că domnul conte d'Amis ar 
fi găsit ceva deosebit de important, afirmă părintele Nevers. 

— Şi ce este acel ceva atât de important? întrebă Ferdinand 
curios. 

— Asta este ceea ce nu ştim, ceea ce am fi vrut să aflăm, 
spuse părintele Grillo. Să vă explic: în timpul războiului circulau 
nişte zvonuri cum că însuşi Heinrich Himmler? coordona din 
umbră săpăturile de la Montsegur şi că agenţii lui erau în 
legătură cu unele dintre grupurile contelui. Chiar dacă ar părea 
o aiureală, potrivit unui alt zvon, Alfred Rosenberg“ ar fi 
survolat localitatea Montségur la 16 martie 1944, dată care 
coincide cu împlinirea a şapte sute de ani de la capitularea 
fortăreței. Şi apoi, cel mai alarmant dintre zvonuri: posibilitatea 
de a se fi găsit ceva care ar pune Biserica în pericol. 

— Ce vă preocupă pe dumneavoastră? Despre nazişti pot 
crede orice; după ce au asasinat şase milioane de oameni în 
camerele de gazare, n-o să mă mir că teoreticianul nazismului, 
favoritul lui Hitler, Rosenberg, s-ar fi putut sui într-un avion ca 
să survoleze Montségur, sau că un personaj atât de sinistru ca 
Himmler să fi fost interesat de poveşti ezoterice. Nu, nu mă 
surprinde nimic din ceea ce mi-aţi putea povesti despre oamenii 
aceia, dar cred că pe seama castelului Montségur se ţes multe 
poveşti şi poate că în timpul războiului să fi existat oameni 
interesaţi de răspândirea acestora şi a altora asemănătoare. 
Majoritatea lucrărilor care se publică despre Montségur şi 
despre comoara catarilor se bazează pe astfel de poveşti, de 
aceea nu cred să se fi găsit ceva care să poată pună Biserica în 
dificultate, numai dacă nu cumva dumneavoastră, domnilor, 
aveţi un secret de nemărturisit pe care îl ţineţi sub şapte lacăte 


5 Heinrich Himmler (1900-1945), om politic german, şef al Gestapo-ului 
(1934) şi al poliţiei Reich-ului (1938), apoi ministru de Interne al lui Hitler 
(1943). A condus represiunea împotriva adversarilor regimului nazist şi a 
organizat lagărele de concentrare. (n.tr.) 

5 Alfred Rosenberg (1893-1946), teoretician al rasismului şi om politic 
german, unul dintre conducătorii partidului naţional-socialist. (n.tr.) 


şi vă temeti să nu fie dezvăluit. Ceea ce nu reuşesc să înţeleg 
este ce legătură are acest secret cu Montsegur. 

— Domnule Arnaud, Biserica nu are secrete de nemărturisit, 
răspunse supărat părintele Nevers. 

— Mie mi-e totuna; m-ar interesa doar ca istoric şi în aceste 
momente nici măcar în această calitate, răspunse Ferdinand cu 
o indiferenţă totală. 

— Ce credeţi dumneavoastră că este Graalul? îl întrebă cu o 
voce liniştită părintele Grillo, fără să ia în seamă tensiunea 
dintre părintele Nevers şi profesorul Arnaud. 

— Nu ştiu, asta ar trebui să mi-o spuneţi dumneavoastră, zise 
Ferdinand. Nu cred că potirul din care a băut Isus la Cina cea de 
Taină s-a păstrat timp de douăzeci de secole. Oare vreunul 
dintre apostoli s-a gândit în noaptea aceea la posteritate şi a 
hotărât să păstreze cupa aceea? Şi de ce nu farfuria în care au 
mâncat? E absurd, iar dumneavoastră ştiţi acest lucru. Negoţul 
cu relicve nu m-a interesat niciodată. Înţeleg că există milioane 
de persoane care cred în mod sincer că un os sau altul este al 
vreunui sfânt sau că o bucată de lemn face parte din crucea pe 
care a fost răstignit Hristos, sau că potirul de la Cina cea de 
Taină s-a păstrat şi a ajuns până azi, dar toate astea sunt basme 
pentru copii în care sunt sigur că nici dumneavoastră nu credeţi. 
Credinţa este altceva, Dumnezeu este altceva. 

— Nu ştiam că sunteţi şi teolog, îl ironiză părintele Grillo. 

— Nici eu nu vă consider pe dumneavoastră idioţi; dacă aţi fi 
fost, n-aţi fi supravieţuit două mii de ani, afirmă Ferdinand. 

— Bine, am ajuns să ne recunoaştem reciproc anumite 
calităţi, admise părintele Grillo. Acum vine partea a doua: ne-aţi 
putea ajuta să aflăm ce au găsit la Montsegur? 

— Nu e nimic de găsit, nu e nimic de aflat. 

— Pentru Biserică, este important să ştie cu ce probleme se 
confruntă, spuse părintele Nevers. 

— Dumneavoastră nu trebuie să vă confruntaţi cu nimic; 
poate doar cu nişte baliverne a căror inconsistenţă nu vă va fi 
greu să o demonstrati. 

— Aţi putea să-l vizitaţi pe conte şi să încercaţi să aflaţi? îi 
ceru fără ocolişuri părintele Grillo. Poate că unul dintre noi ar 
putea să vă însoţească. 

— Relaţiile mele cu contele sunt... ca să zic aşa, încordate, 
tocmai pentru că m-am menţinut departe de grupurile sale de 


lucru; în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră se vede de la 
distanţă că sunteţi preoţi şi nu cred ca domnul conte să simtă 
vreo dorinţă să se spovedească, dar dacă... 

— Dar dacă...? întrebă părintele Grillo. 

— Nu ştiu; dumneavoastră, răspunse el adresându-se 
tânărului, n-aveţi înfăţişare de preot, poate că aţi putea trece 
drept unul dintre studenţii mei. 

Ignacio Aguirre tresări când simţi toate privirile aţintite asupra 
lui şi, la rândul său, îi ceru ajutor din priviri părintelui Grillo. 

— Ah, tânărul Aguirre! Este un băiat capabil, cu multe calităţi, 
care se va putea realiza la Secretariatul de Stat, dar este doar 
un asistent, un copist; n-are încă nici formaţia, nici experienţa 
necesară. De fapt, îl ţin pe lângă mine pentru că superiorul lui 
mi-a cerut ca în aceste luni de vară să rămână alături de mine 
făcând practică, dar viitorul lui nu este încă hotărât. Nu şi-a 
terminat încă studiile. 

— Dacă dumneavoastră m-aţi însoţi la castel, contele şi-ar da 
seama imediat că sunteţi ceva mai mult decât, să zicem, un 
cărturar pasionat de istoria medievală. Se observă imediat că 
sunteţi un om al Bisericii, cât despre părintele Nevers... Cred i- 
am văzut fotografia în ziare. De aceea mi-a venit ideea cu acest 
tânăr. In orice caz, pot să merg singur şi să-mi încerc norocul, 
dar insist asupra faptului că domnul conte nu este chiar atât de 
mulţumit de lucrarea mea şi nu ştiu cum mă va primi. 

Părintele Grillo şi părintele Nevers schimbară din nou între ei 
acele priviri din care păreau să se înţeleagă fără să mai aibă 
nevoie de cuvinte. 

— II vom trimite cu dumneavoastră pe tânărul Aguirre; aşa va 
căpăta experienţă. Când puteţi pleca? vru să ştie părintele 
Grillo. 

— Mâine, cel mai târziu poimâine. Peste zece zile plec în 
călătorie, merg să-l văd pe fiul meu în Palestina, şi vă asigur că 
nu-mi voi amâna călătoria pentru nimeni. 

— Nu vă cerem atât de mult, domnule Arnaud. Ştim cât aţi 
suferit dumneavoastră şi fiul dumneavoastră. V-am fi 
recunoscători dacă aţi putea afla ceva, răspunse părintele 
Nevers. 

— Cred că tânărul acesta, sugeră Ferdinand, ar trebui să 
citească studiul meu despre fray Julián şi să se pună la curent cu 
ceea ce s-a scris despre catari. Dacă sunteți de acord, poimâine 


vom pleca la castel. Îl voi suna pe conte ca să-i anunţ vizita 
noastră, sper că nu va refuza să ne primească. Ah! şi ar fi mai 


bine să vă îmbrăcaţi ca un student, altminteri cu greu veţi putea 
trece drept studentul meu. 


16 

În timpul călătoriei cu trenul, Ignacio Aguirre a insistat ca el 
să-i explice „adevărata” istorie a catarilor. 

— Ştiu că ar trebui să fiu mai bine informat, dar nu este 
punctul meu forte. 

Ferdinand se lungi în explicaţii. Dar cu puţin timp înainte de a 
ajunge în gară, scoase o scrisoare a lui David pe care o găsise în 
cutia poştală înainte de plecare. 


Acum câteva zile am luat cina acasă la Hamza. Mama 
lui a pregătit miel cu mirodenii. Este cel mai bun miel pe 
care l-am mâncat vreodată. Eu le-am dus una din acele 
azimi pe care le facem în kibbutz şi un coş cu fructe din 
livada noastră. Hamza a râs şi mi-a spus că n-ar fi trebuit 
să mă deranjez să le aduc fructe, pentru că avea el grijă 
să ni le şterpelească din când în când. Am stat de vorbă 
până târziu. Ei cred că vrem să-i dăm afară de pe 
pământul lor şi mi-au povestit că liderii lor vor ca ei să nu 
aibă încredere în noi. Tatăl lui Hamza crede că, până la 
urmă, vom fi nevoiţi să ne luptăm, dar eu le-am spus că 
putem evita acest lucru, că nu depinde decât de noi. leri, 
Hamza a venit să ia cina cu mine în kibbutz; l-am primit 
bine, la început, el se arată întotdeauna timid, apoi, când 
capătă încredere, se simte ca la el acasă. Îl miră faptul că 
împărţim totul, că mâncăm cu toţii împreună, că nimeni 
nu posedă nimic şi că nu există categorii sociale. Aici, un 
inginer valorează tot atât de mult cât un ţăran, toţi facem 
aceeaşi muncă. Îi atrage atenţia, de asemenea, faptul că 
toţi copiii locuiesc împreună într-o casă comună, îngrijiţi în 
fiecare zi de către două mame, pe când celelalte 
muncesc. l-am arătat toate cotloanele kibbutzului şi el mi- 
a mărturisit că, uneori, când nu suntem atenţi, ia câteva 
mere din arborii noştri. Am râs de povestea asta şi s-a 
mirat că nu m-am supărat, dar i-am cerut să încerce să nu 
fie văzut. Apoi, în timpul cinei, am căzut de acord că ar fi 
fost bine dacă s-ar fi putut forma un stat iudeo- 
palestinian, aşa cum a propus în 1937 Societatea 
Naţiunilor. Dar liderii arabi au respins această idee şi eu i- 
am spus că a fost o greşeală, pentru că am fi putut alcătui 
un stat asemănător celui elveţian. In sfârşit, de-acum nu 


mai e cale de întoarcere, dar nu mai vreau ca într-o bună 
zi Hamza şi cu mine să trebuiască să ne înfruntăm unul cu 
celălalt pentru că aşa au hotărât politicienii. 

Nici el, nici eu nu suntem atât de deosebiți, în ciuda 
faptului că venim din două lumi diferite. Apropo, Hamza 
spune că încep deja să fiu înţeles cât de cât când vorbesc 
în arabă. Adevărul e că el a învăţat mai bine franceza 
decât am învăţat eu limba lui. E foarte isteţ, de fapt e cel 
mai bun prieten al meu. O să-ţi facă plăcere să-l cunoşti. 
Doresc să vii, vei fi primit cu braţele deschise, ştiu că te 
va surprinde viaţa în kibbutz; este într-adevăr socialism 
pur. Ah! Era să uit: părinţii lui Hamza mi-au spus că or să 
te invite la cină... 


Scrisoarea continua să povestească şi alte întâmplări din viaţa 
de zi cu zi din acel colţ al Palestinei. 

Viaţa lui David nu era lipsită de privaţiuni şi dificultăţi, dar 
măcar era fericit, sau aşa i se părea lui Ferdinand din scrisorile 
pe care le primea atât de des. 

— Veşti bune? întrebă Ignacio Aguirre. 

— E o scrisoare de la fiul meu; da, e bine. 

— E foarte departe? 

— În Palestina. David este evreu, mama lui era evreică. 

O spuse pe un ton sfidător care-l făcu pe preot să se 
înroşească. 

— Ştim cât de mult aţi suferit, reuşi acesta să spună. 

— Aţi făcut cercetări în privinţa mea? întrebă Ferdinand 
curios. 

— Oh, nu! Nici vorbă, dar când au început să sosească veşti 
despre ceea ce se întâmpla la Montsegur şi a ieşit la iveală 
numele dumneavoastră... mă rog, îmi închipui că nunţiatura de 
la Paris se va fi întrebat cine sunteţi. 

— Înţeleg, aşa că pe lângă faptul că lucrarea mea despre fray 
Julián a fost citită, s-a vrut să se ştie de asemenea ce fel de om 
sunt, nu-i aşa? 

Preotul nu răspunse direct la întrebare. Schiţă un zâmbet ca 
să câştige timp. 

— Vă  bucuraţi de recunoaştere din partea comunităţii 
universitare. lar lucrarea dumneavoastră despre fray Juliân este 


foarte interesantă, îl prezintă pe acesta ce pe un om în carne şi 
oase. 

— Adevărul e că a fost un om în carne şi oase. Un om ca 
dumneavoastră şi ca mine, pe care l-au îmbolnăvit îndoielile. 
Voia să fie loial şi lui Dumnezeu, şi familiei sale ceea ce însemna 
să trăiască în impostură. 

— El l-a trădat doar pe Dumnezeu; a rămas credincios familiei 
sale, unei familii care nu reuşea să-l accepte. 

— Credeţi într-adevăr că l-a trădat pe Dumnezeu? 

— Da, răspunse preotul. 

— Eu nu cred că l-a trădat. A încercat pur şi simplu să împace 
două credinţe, dar nu s-a îndoit niciodată de Dumnezeu. 

— Nu ştia pe care Dumnezeu să-L slujească. 

— L-a slujit întotdeauna pe acelaşi Dumnezeu, întrucât nu 
există decât unul singur, oricum s-ar chema acesta, oricum s-ar 
ruga oamenii la El, oricum ar fi perceput. Şi n-a renegat 
niciodată crucea, dar îl scârbea ceea ce se făcea în numele ei. 
Dumneavoastră nu vi s-ar fi întâmplat acelaşi lucru? 

Ignacio Aguirre şovăi să răspundă şi îşi puse aceeaşi 
întrebare. Cum s-ar fi simţit el? Ar fi putut suporta 
comportamentul fanatic al acelora pe care îi considera fraţii săi 
întru credinţă? 

— Oamenii nu pot fi judecaţi în afara contextului în care au 
trăit, răspunse preotul. Nu trebuie să ne apropiem de istorie cu 
ochii de azi. 

— Acum înţeleg de ce, fiind atât de tânăr, lucraţi la 
Secretariatul de Stat. 

Preotul izbucni într-un hohot de râs care îl descumpăni pe 
Ferdinand. 

— Dar nu lucrez acolo! V-a explicat deja părintele Grillo: mă 
ţin acolo provizoriu, în timpul verii, pentru că superiorul meu, 
care este prieten cu părintele Grillo, i-a cerut să-mi dea de lucru 
ca să capăt experienţă. Fac de toate: arhivez, mă duc după 
cafea, trec scrisori pe curat, fac traduceri... De fapt, părintele 
Grillo m-a adus pentru că secretarul său este în concediu, cred 
că mama acestuia s-a îmbolnăvit şi lui i s-a dat o permisie ca să 
o viziteze. Aşa că m-am trezit cu acest cadou. Pentru că venirea 
în Franţa a fost un cadou. 

— Dar vorbiţi destul de bine franceza. 

— Sunt basc. 


— Şi ce-i cu asta? 

— Păi, am o mătuşă măritată cu un francez la Biarritz şi am 
petrecut cu ea şi cu verii mei câteva vacanțe. Se spune că am 
talent pentru limbile străine; îndrumătorul meu spune că dacă 
cineva este în stare să vorbească limba bască, atunci poate 
vorbi orice limbă. 

— Nu vreau să fiu indiscret, dar cum s-a hotărât să devină 
preot un tânăr ca dumneavoastră? 

— Pentru că am vocaţia de a-l sluji pe Dumnezeu. Părinţii mei 
m-au dus la seminar ca să învăţ: ştiţi că atunci când într-o 
familie nu sunt mulţi bani, un mijloc de a studia este acela de a 
merge la seminar, iar în cazul meu, mi-am găsit vocaţia. Ştiţi că 
pământul meu este cel al Sfântului Ignaţiu“! şi un preot iezuit, ca 
şi el, rudă îndepărtată a tatălui meu, m-a ajutat; graţie lui am 
putut studia în anii din urmă la Roma. 

— Sunteţi un tânăr de viitor; într-o zi poate ajungeţi să fiţi 
papă, deşi, fără sutană, nu păreţi preot, ci un tânăr normal... 

— Sunt iezuit, voi sluji acolo unde voi fi trimis, dar să ajung 
papă mi se pare dificil, nuanţă Ignacio cu umor. Dar 
dumneavoastră sunteţi credincios? 

— In realitate, sunt agnostic, dar am un profund respect 
pentru cei care cred şi pentru Dumnezeu. 

— Ìn ciuda faptului că sunteţi agnostic, vorbiţi despre 
Dumnezeu ca şi cum pentru dumneavoastră ar exista. 

— Nu, nu am certitudini, doar respect. Şi părinţii mei sunt 
agnostici şi în timpul acestor ani nu am văzut nicăieri nici urmă 
de Dumnezeu, astfel că mi se pare aproape un miracol că mai 
sunt în continuare agnostic. 

Conversaţia căpăta nuanţe prea personale. Până să ajungă la 
gară, Ferdinand hotărî să o deturneze spre catari şi fray Julián. 


si Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), călugăr spaniol, originar din 
provincia Guipuzcoa din Ţara Bascilor, adversar al Reformei, întemeietorul 
Ordinului lezuiţilor, numit şi Societatea lui Isus. (n.tr.) 


17 

Raymond îi primi în poarta castelului. Fiul contelui devenise 
un băiat înalt şi robust. Pe chipul lui ieşeau în evidenţă ochii de 
un verde intens, îi privea cu curiozitate şi în acelaşi timp 
păstrând distanţa. 

— Bine aţi venit, profesore, îl salută pe Ferdinand, şi 
dumneavoastră, domnule... 

— Aguirre, spuse Ferdinand. 

Preotul încă mai era puţin descumpănit de această situaţie. 

— Tatăl meu se va întoarce mâine, dar când l-am sunat ca să- 
i spun că doreaţi să ne vizitaţi, mi-a cerut să vă primesc şi să mă 
pun la dispoziţia dumneavoastră. Am poruncit să vi se 
pregătească odaia în care aţi fost găzduit de obicei, iar 
dumneavoastră, domnule Aguirre, una chiar alături. Sper să vă 
simţiţi comod. Masa de prânz se va servi peste două ore şi, dacă 
veţi avea nevoie de mine pentru ceva, voi fi încântat să vă ajut. 

— Ignacio este un excelent student; cred că va ajunge să ştie 
despre catari mai mult decât mine şi în aceste ultime luni m-a 
ajutat în munca mea, aşa că am crezut de cuviinţă că trebuie 
să-i arăt locul nopţilor mele de nesomn... 

— Fireşte, profesore. Veţi merge la Montségur? 

— Mi-ar face plăcere. l-am explicat lui Ignacio că, atunci când 
cineva se apropie de munte, simte ceva deosebit, îşi dă seama 
că acel pământ e impregnat de istorie. 

— Aşa este, niciunul din cei care ajung aproape de Montségur 
nu poate rămâne indiferent, răspunse Raymond. 

Văzură sosind un jeep cu doi bărbaţi: unul dintre ei, tânăr, 
celălalt, de vârsta lui Arnaud. 

— Cei doi domni care sosesc sunt şi ei invitaţi ai tatălui meu, 
au fost într-o excursie, le explică Raymond, pe când cei doi 
bărbaţi coborau din maşina de teren şi predau cheile unui 
servitor. 

— Vi-i prezint pe profesorul Arnaud şi pe asistentul său, 
domnul Aguirre. Domnii Stresemann şi Randall. 

Se salutară fără entuziasm şi, înainte de a urca în camerele 
lor, începură o conversaţie lipsită de importanţă despre vreme şi 
frumuseţea locurilor. 

Nu trecuse mult timp când majordomul bătu la uşa lui 
Ferdinand ca să-l anunţe că Raymond îi aşteaptă să-i însoţească 
unde le-ar face plăcere să meargă. 


Ferdinand şi Ignacio se întâlniră cu fiul contelui, dornic să 
între în rolul de gazdă. 

— Aşadar, şi pe dumneavoastră vă pasionează istoria 
catarilor? îl întrebă el pe Aguirre. 

— Da, profesorul Arnaud mi-a transmis entuziasmul său, 
răspunse tânărul preot, înroşindu-se la faţă pentru că a fost 
nevoit să răspundă la o întrebare atât de directă, dar, mai ales, 
pentru că a trebuit să mintă. 

— Aţi reuşit să cunoaşteţi bine istoria lui fray Juliân? 

— Mă rog... da... de fapt... este o istorie pasionantă. Câtă 
suferinţă! 

Hotărât să nu intervină, Ferdinand îi asculta pe cei doi tineri, 
în vreme ce porneau într-o plimbare în jurul castelului. Se gândi 
că poate Raymond va comite o indiscreţie, cum i s-a întâmplat, 
în acea ocazie, cu David. Se observau în comportamentul lui 
educaţia rigidă pe care o primise, precum şi convingerea sa că, 
într-o bună zi, când va deveni conte d'Amis, va trebui să fie la 
înălţimea trecutului familiei sale sau măcar a ceea ce tatăl său îi 
inculcase că aşteaptă de la el. 

— Nu admit intoleranţa Bisericii care încearcă să-şi impună 
credinţa cu forţa, pentru că e incapabilă să respecte 
convingerile aproapelui, de parcă ar fi deținătoarea adevărului 
absolut. Înainte ca Biserica să fi existat, erau alte religii, aşa că 
nu înţeleg de ce ar deţine Biserica Catolică monopolul 
adevărului, exclamă Raymond. 

— Deţine adevărul revelat de Dumnezeu, răspunse Ignacio, 
stânjenit că nu poate să se întindă cu explicaţiile, întrucât 
Ferdinand îi făcuse un semn să nu discute. 

— Adevărul revelat? Asta e un basm pentru copii... spuse 
Raymond pe un ton sentenţios, dar fără convingere. Câte 
concilii au trebuit să se ţină pentru ca să se pună de acord 
asupra conceptelor în care catolicii trebuie să creadă? Nu există 
niciun adevăr revelat, ci doar o puternică maşinărie a puterii 
pentru dominarea naivilor. 

— Dar dumneavoastră în ce credeţi? îl întrebă Ignacio. 

— Eu? În rațiune şi în dreptul locuitorilor acestui pământ să 
creadă în oricine doresc. Ştiţi de ce Biserica Bunilor Creştini a 
fost pe punctul de a înfrânge Biserica Catolică? Pur şi simplu 
pentru că perfecții ei trăiau ca nişte buni creştini, în umilinţă şi 


sărăcie. De aceea Biserica a fost nevoită să termine cu ei: nu 
putea suporta exemplul lor. În familia mea au fost perfecti. 

— Da, doña Maria, spuse Ignacio, căruia îi venea din ce în ce 
mai greu să se stăpânească să nu-i răspundă lui Raymond cum 
credea el că ar fi meritat. 

— Doña Maria, fiica ei doña Marian, don Bertrand, fiii lor... 
continuă Raymond. 

— Dar presupun că dumneavoastră nu sunteţi catar... 

— Nu, nu... v-am spus deja că eu cred doar în zeiţa raţiunii, 
dar acesta continuă să fie pământul catarilor, chiar dacă aceştia 
nu se manifestă ca atare. 

— Mai există catari? întrebă Ignacio cu uimire. 

— Bineînţeles că da! Nu se pot înăbuşi nici ideile, nici 
credinţele. Nu există familie în Occitania care să nu descindă din 
catari. 

Ferdinand îl asculta pe Raymond cu îngrijorare, întrucât în 
vorbele lui părea să se manifeste un anumit fanatism. 

Au luat masa de prânz împreună cu ceilalţi doi invitaţi ai 
contelui, care au spus că studiază doctrina catară. 

Ignacio rămase tăcut, ascultându-l pe Ferdinand respingând 
unele dintre teoriile celor doi cărturari, până când puse o 
întrebare care îi surprinse pe toţi. 

— Şi dumneavoastră credeţi că există Graalul? 

Ferdinand îl privi uimit, iar Raymond, curios, în vreme ce 
domnii Stresemann şi Randall păstrară tăcerea. 

— Vă întreb pentru că am citit mult în această privinţă. Există 
istorici care cred că tezaurul catarilor era Graalul. Profesorul 
meu nu crede aşa ceva şi ne-a spus că este un basm, dar iertaţi- 
mă, profesore Arnaud, eu unul nu împărtăşesc convingerea 
dumneavoastră, explică Ignacio. 

Nimeni nu părea să se grăbească să răspundă, inclusiv 
Ferdinand, care sesizase cu admiraţie capcana pe care încerca 
să le-o întindă tânărul preot. 

— Teoria profesorului Arnaud poate fi tot atât de verosimilă 
precum cele care menţionează că, efectiv, există o comoară 
ascunsă a catarilor şi că acea comoară ar putea fi Graalul, 
declară domnul Randall. 

— Nu trebuie să se excludă nimic a priori, menţionă domnul 
Stresemann. 


— Da, noi, istoricii, excludem fanteziile şi elucubraţiile 
scriitorilor de romane ezoterice. Domnilor, cercetarea istorică 
este o ştiinţă pe care nu o putem lăsa să se contamineze de 
virusul imaginaţiei debordante a celor care nu sunt oameni de 
ştiinţă, explică Ferdinand foarte serios. În ceea ce-l priveşte pe 
iubitul meu student... văd că n-am avut prea mult succes cu 
învăţăturile mele şi asta, cu toate că a obţinut calificativul 
„foarte bine” la materia mea şi cu timpul sper să devină 
asistentul meu. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi că poate fi Graalul? întrebă 
Ignacio, simulând o inocenţă care nu înceta să-l surprindă pe 
Ferdinand. Se presupune că este cupa din care Hristos a băut la 
Cina cea de Taină... 

— Aţi citit lucrarea lui Wolfram von Eschenbach? întrebă 
domnul Stresemann. _ 

— Da, este o lucrare foarte frumoasă. In Parsifal, Graalul este 
ceva mai mult decât un simplu potir, ceva care îi conferă o 
putere nelimitată deţinătorului acestuia. 

— Exact, încuviinţă invitatul acela care, după accent, părea 
alsacian. 

— Măcar de l-ar găsi cineva exclamă Ignacio plin de 
entuziasm. 

— Multă lume încearcă să-l găsească, dar nu se poate găsi 
ceva care nu există, spuse Ferdinand pe un ton sentenţios, care 
părea să-l dezaprobe pe studentul său. 

— Poate că l-au luat templierii, insistă preotul. 

— E greşit să credem că templierii ar fi avut relaţii strânse cu 
catarii, asta am explicat şi la curs şi, după câte ştiu, a fost una 
dintre temele examenului final. 

— Cum puteţi fi dumneavoastră atât de sigur că templierii nu 
i-au protejat pe catari? întrebă domnul Randall cu un aer 
supărat. 

— Nu o spun eu, faptele o demonstrează. Ordinul Templierilor 
avea castele şi comanderii în Languedoc şi relaţii bune cu 
seniorii acestor meleaguri, dar asta nu înseamnă că ar fi 
participat la conflictele lor. Singurul lucru cert este că templierii 
luptau împotriva musulmanilor şi în Spania şi nu considerau că 
misiunea lor ar fi fost aceea de a lupta împotriva altor creştini, 
chiar dacă aceştia ar fi fost eretici. Şi nici nu le-a cerut-o nimeni. 


— Şi nu credeţi că Sfântul Graal a putut fi adus de către 
templieri şi ascuns aici, în Languedoc? interveni Raymond. 

— Nu, pentru că Graalul nu există, aşa că foarte greu ar fi 
putut aduce ceva ce nu există. 

— Dar, profesore, există studii în care se afirmă foarte clar că 
templierii au găsit o încăpere ascunsă sub Templul lui Solomon, 
la lerusalim, intrând astfel în posesia unor secrete importante, 
care le-au conferit multă putere şi că au putut şantaja Biserica. 
Aceasta se teme că s-ar putea răspândi... 

— Astea sunt elucubraţii ezoterice care nu se întemeiază pe 
nicio dovadă. Templierii au devenit o piedică pentru politica 
regelui Filip al IV-lea“? al Franţei, care a vrut să unifice ordinele 
militare şi să le supună puterii Coroanei şi, bineînţeles, să 
rămână cu bunurile acestora. Regele era în conflict cu papa 
Bonifaciu al VIll-leaS şi a organizat o campanie împotriva lui, 
pentru că acesta se opunea ca monarhul francez să pună mâna 
pe impozitele asupra bunurilor Bisericii de care regele avea 
nevoie pentru că vistieria sa era secătuită în urma războiului 
împotriva Angliei. lar omul său de încredere, consilierul 
Guillaume de Nogaret“, a fost braţul executant al politicii 
regelui împotriva papei şi a templierilor. 

— Au fost acuzaţi că scuipau pe cruce aminti Raymond, 
schiţând un zâmbet - ca şi catarii, care o respingeau. 

— A existat un templier dat afară din ordin care a început apoi 
să-şi acuze fraţii de blasfemie, de sodomie, de practicarea unor 
ritualuri iniţiatice secrete Acest om i-a servit pe tavă lui Nogaret 
pretextul pentru ca Filip să înceapă procesul împotriva Ordinului 
Templierilor. Nogaret l-a convins pe inchizitorul Franţei, de altfel 
şi confesor al regelui, să înceapă cercetările asupra Ordinului 


s Filip al IV-lea cel Frumos, din dinastia Capeţienilor, rege al Franţei între 
1285-1314. Domnia lui a fost marcată de gravul conflict cu papa Bonifaciu al 
VIll-lea. După moartea acestuia, alegerea ca papă a lui Clement al V-lea şi 
stabilirea Sfântului Scaun la Avignon în 1305 marchează victoria deplină a 
regelui Franţei, care se va răsfrânge şi asupra destinului cavalerilor templieri. 
(n.tr.) 

55 Papă între 1294-1303. Ducând o politică de impunere a supremaţiei 
politice a Sfântului Scaun, a intrat în conflict cu regele Franţei, Filip al IV-lea 
cel Frumos. (n.tr.) 

5 Guillaume de Nogaret, jurist francez, judecător la curtea regelui Filip al IV- 
lea cel Frumos, a avut un rol capital în desfiinţarea Ordinului Templierilor. 
(n.tr.) 


Templierilor. În momentul acela, era deja papă Clement, care l- 
a admonestat pe inchizitor şi s-a opus ca regele să-şi vâre nasul 
unde nu-i fierbea oala. Dar Filip, prin Nogaret, a organizat o 
nouă campanie împotriva papei; chiar şi aşa, Clement s-a opus 
cât a putut şi trebuie să amintim că, la început, templierii au 
fost declaraţi nevinovaţi de către suveranul pontif, care a 
hotărât, după aceea, că vor fi cercetate acţiunile cavalerilor, dar 
în mod individual, pentru a nu acuza ordinul în ansamblul său, 
dat fiind că unii templieri recunoscuseră acele practici de care 
erau acuzaţi, dar alţii le-au retractat pe motiv că mărturisiseră 
sub tortură... 

— Dar scuipau sau nu pe cruce? îl întrerupse Raymond pe un 
ton tăios. 

Ferdinand observă privirea batjocoritoare a lui Raymond, în 
acord cu intenţia întrebării. Tânărul ar accepta doar un „da” sau 
un „nu”, puţin îi păsa de explicaţii sau de nuanţe. 

— După ce au fost torturați, unii templieri au mărturisit crime 
înspăimântătoare, dar, după părerea mea, ţinând seamă de 
documente, cu alte cuvinte, de fapte, Ordinul Templierilor n-a 
fost un ordin ezoteric, chiar dacă unii romancieri i-au prezentat 
ca pe nişte cavaleri  misterioşi. Desființarea Ordinului 
Templierilor a survenit în urma unui conflict între regele Franţei 
şi papă, pentru nişte motive care nu erau strict religioase. Filip, 
între alte lucruri, pretindea ca papa Clement să-l condamne pe 
predecesorul său Bonifaciu al VIll-lea pentru erezie, acţiune la 
care noul papă s-a opus, dar, cum nici Clement nu-l putea 
înfrunta făţiş pe rege, a sfârşit prin a ceda în privinţa 
templierilor. 

— Nu mi-ati răspuns la întrebare, insistă Raymond. 

— Dacă tu sau oricare dintre noi ar fi torturat, ar sfârşi prin a 
mărturisi ceea ce i s-ar cere, dar mărturiile obţinute prin tortură 
nu sunt valabile. Oricât s-ar strădui mulţi să prezinte Ordinul 
Templierilor drept un ordin misterios, lucrurile nu stau aşa. 
Templierii au avut ghinionul ca ultimul lor Mare Maestru, Jacques 
de Molay$€, să nu fie un model de inteligenţă şi niciun politician 


6 Clement al V-lea, papă între 1305-1314, a desfiinţat Ordinul Templierilor în 
urma Conciliului de la Vienne, Franţa (1311-1312). (n.tr.) 

s Jacques de Molay (1243-1314), ultimul Mare Maestru al Templierilor. Şi-a 
apărat ordinul împotriva lui Filip al IV-lea cel Frumos, care l-a trimis pe rug, 
de unde, în ultimele sale clipe de viaţă, i-a blestemat pe rege şi pe papă. 
(n.tr.) 


versat. Nu voi spune că a avut vreo responsabilitate faţă de cele 
întâmplate, dar voi spune că nu era omul care să facă faţă unei 
situaţii atât de dificile ca aceea în care se afla ordinul. 

— Aşadar, nu negaţi că ar fi scuipat pe cruce, afirmă 
Raymond satisfăcut. 

— Ba da, o neg: toate aceste poveşti extravagante despre 
faptul că ar fi găsit Graalul şi ar fi aflat nişte secrete care ar fi 
putut pune Biserica în dificultate sunt basme; vă rog, nu 
confundați romanele cu istoria! 

— Dumneavoastră le-aţi declarat război  romancierilor, 
observă Ignacio. 

— Un roman care tratează istoria poate fi foarte frumos, dar 
asta nu înseamnă că oferă o versiune reală a celor întâmplate. 

Când s-a terminat masa de prânz, Raymond s-a oferit să-i 
conducă prin Carcassonne. A doua zi, la prima oră, urmau să 
plece la Montsegur. 

Lui Ferdinand i-a atras atenţia abilitatea iezuitului de a-i 
câştiga încrederea lui Raymond; o făcea punând la îndoială 
adevărul istoric pentru a lăsa loc fabulaţiei, care era terenul pe 
care de ani de zile se mişcau atât contele, cât şi fiul său. 

Ignacio se arătă entuziasmat de Carcassonne, iar Ferdinand 
înţelese că în această privinţă era sincer. 

Seara, pretextă o puternică durere de cap şi oboseală, ca să 
nu coboare la cină. Aşa stabilise cu Ignacio, întrucât prezenţa lui 
îl stânjenea pe fiul contelui, care părea să se simtă în largul lui 
cu preotul. 

Cu toate acestea, cina a fost o deceptie, fiindcă nici Raymond, 
nici ceilalţi invitaţi n-au spus nimic important şi nici n-au dat 
vreun indiciu în legătură cu rezultatele activităţii lor de căutare 
a Graalului, iar Ignacio n-a îndrăznit să-i întrebe. 

În dimineaţa următoare, s-au sculat în zori ca să plece la 
Montségur. Acolo, Raymond, lăsându-se purtat de magia locului, 
într-un moment în care Ferdinand s-a despărţit în mod deliberat 
de ei, îi mărturisi lui Ignacio ce anume căutau. 

— Profesorul Arnaud este un sceptic. De aceea, lucrarea sa 
despre fray Julián este lipsită de pasiune, oricât de mult ar 
aprecia-o ceilalţi. În realitate, tatăl meu se aştepta la mai mult. 

— Şi la ce se aştepta? 

— La vreun indiciu despre comoară. 

— Dar cum era să ştie fray Juliân unde se afla comoara? 


— Doña Maria avea încredere în el; să nu uiţi că ea a coborât 
de la Montségur împreună cu cei doi perfecţi care duceau 
tezaurul. 

— Ai dreptate, recunoscu Ignacio. Şi voi, care săpaţi de atâta 
vreme, nu l-aţi găsit? 

Raymond hotărî să aibă încredere în tânărul acela cu care se 
înţelegea atât de bine. 

— N-am găsit nimic, ăsta-i adevărul. Nimic despre care să 
putem spune că este Graalul. Există savanţi care cred că Graalul 
este o piatră cu puteri nelimitate căzută din cer şi care este 
păstrată într-un anume loc de pe aici. Alţi cercetători cred că 
templierii au dus-o în Scoţia şi că au îngropat-o la Edinburgh. 
ŞI... mă rog, un profesor care a fost aici susţine o altă teorie: 
crede că s-ar putea ca Graalul să nu fie un obiect. 

— Şi atunci, ce este? 

— Poate fi o persoană. 

— O persoană? 

— Tu crezi că Isus era celibatar? 

— Mă rog, eu cred ceea ce am fost învăţaţi cu toţii... 

— Există documente foarte vechi care atestă că s-a căsătorit 
cu Maria Magdalena şi că au avut chiar şi copii. Poate că Graalul 
sunt descendenţii lui Isus. 

Ignacio nu ştia dacă să râdă sau să se indigneze, dar hotărî să 
nu facă nici una, nici alta ca să nu-l pună în gardă pe tânărul 
acela care îi era totuşi simpatic. 

— Şi cum au ajuns aici descendenţii lui Isus? 

— Poate odată cu Maria Magdalena sau poate sute de ani mai 
târziu. Poate că templierii vor fi găsit acele documente şi le vor 
fi păstrat cu sfinţenie. 

— Asta este ceea ce profesorul Arnaud ar numi basme 
ezoterice, pseudoliteratură ieftină. 

— În realitate, pe profesorul Arnaud nu l-a interesat niciodată 
să găsească Graalul; toată strădania lui s-a concentrat asupra 
cronicii lui fray Juliân. Când tatăl meu îi cerea să vină la castel şi 
să-l asculte pe vreun alt profesor, el se scuza; şi, dacă, din 
întâmplare, era aici, combătea întotdeauna orice teorie care nu 
se potrivea cu a lui şi nu asculta ceea ce i se spunea. Dar tatăl 
meu spunea că e mai important prestigiul lui, pentru că acesta 
poate să deschidă uşile arhivelor pentru experţii noştri, şi acesta 
era de fapt lucrul care îl interesa. 


— Până acum, n-aţi găsit nimic? întrebă din nou Ignacio. 

— Nimic; ne bazăm doar pe aceste teorii despre care ţi-am 
vorbit mai înainte şi căutăm în continuare dovezi. Ele se află 
aici, e doar o chestiune de timp ca să le descoperim. [i-ar 
plăcea să lucrezi pentru noi? întrebă Raymond entuziasmat. 

— Păi... adevărul este că ar fi foarte interesant, dar nu cred să 
pot... Să-ţi explic, trebuie să-mi termin studiile, încă nu sunt 
suficient de bine pregătit. 

— Nu fi modest! Profesorul Arnaud spune că eşti cel mai bun 
student al lui. 

— Da, dar asta nu înseamnă că ştiu tot. Dar desigur, mi-ar 
plăcea să aflu dacă veţi găsi ceva, ar fi pasionant... 

— Dacă vreodată vrei să vii fără profesorul Arnaud, sună-mă. 
Vei fi bine primit şi te vei putea alătura grupurilor noastre de 
lucru, fie şi temporar. Acum, avem oameni care caută la 
Edinburgh, pentru că nu este absurdă ipoteza că Graalul a fost 
ascuns acolo de către templieri. 

— Şi dacă îl veţi găsi, ce veţi face? 

— Ştii ce spune fray Juliân în cronica lui: cineva trebuie să 
răzbune sângele celor nevinovaţi, familia noastră nu poate lăsa 
nepedepsite crimele Bisericii Catolice. Ceea ce dorim noi este să 
o distrugem, să o facem să plătească pentru fanatismul ei şi 
pentru că a pus capăt libertăţii acestui ţinut. Este o 
responsabilitate pe care ne-am asumat-o noi, cei din familia 
D'Amis, din generaţie în generaţie, iar tatăl meu visează să fie el 
cel care va duce răzbunarea la îndeplinire. 

— Dar tu crezi că e atât de uşor să distrugi Biserica? 

— Da. Dacă punem mâna pe Graal, orice ar fi acesta, vom 
reuşi. l-o datorăm regiunii Languedoc. Mi-ar plăcea să vii din 
când în când pe aici, cred că te-ai înţelege bine cu tatăl meu şi, 
cu siguranţă, prin ceea ce ştii ai putea contribui la cercetările 
noastre. 

Ignacio îi zâmbi în vreme ce înghiţea în sec ascultând toate 
acele enormităţi fără să răspundă. Deodată, i se păru că 
Raymond e nebun şi se temea şi mai mult de cum ar fi putut fi 
tatăl acestuia, contele d'Amis, pe care avea să-l cunoască în 
seara aceea. 

Ceea ce nu ştia să evalueze era dacă acela era un grup de 
fanatici periculoşi ori paşnici. Zâmbi din nou, ştiindu-se observat 
de privirea lui Raymond. 


— Presupun că eşti un om de onoare, aşa că îţi cer să-mi 
promiţi că nu vei comenta cu profesorul Arnaud nimic din ceea 
ce am vorbit. Ştiu că îi datorezi loialitate ca student, dar eu am 
avut încredere în tine... poate că n-ar fi trebuit să am, de aceea 
voi fi liniştit numai dacă îmi dai cuvântul tău. 

Raymond îl privea foarte serios aşteptând acest angajament, 
iar Ignacio se simţi un ticălos. Va trebui să se spovedească şi să- 
| roage pe Dumnezeu să-l ierte pentru ceea ce era pe punctul să 
facă. Se simţi murdar când îi întinse mâna lui Raymond 
asigurându-l: 

— Nu-ţi face griji, voi păstra secretul. 

— Ah! Şi nici tatălui meu să nu-i spui nimic... nu mi-ar ierta 
indiscreţia. El crede că sunt prea încrezător... în sfârşit... sper să 
nu mă fi înşelat în ceea ce te priveşte. 

li întrerupse Ferdinand, care se ţinuse deoparte fumând 
câteva ţigări în timp ce mergea de colo-colo şi simula un interes 
brusc pentru ruine. 

— Cred că ar trebui să ne pregătim de plecare. Aş vrea să-l 
văd pe tatăl tău, Raymond, afirmă profesorul. 

— Da, cum doriţi. 


18 

Contele d'Amis fu rece şi distant cu Ferdinand, dar se arătă 
mai apropiat faţă de Ignacio, datorită interesului pe care fiul său 
i-l arăta tânărului. În seara aceea, au vorbit foarte puţin despre 
cronica lui fray Juliân sau despre catari. Contele nu era prea 
vorbăreţ, iar invitaţii săi păreau posomorâţi. S-au retras cu toţii 
în odăile lor la terminarea cinei. 

— Cât rău fac toţi romancierii ăştia de doi bani! exclamă 
Ferdinand după ce Ignacio îi relatase minuţios convorbirea sa cu 
Raymond. 

— lar în dumneavoastră n-au prea multă încredere, menţionă 
Ignacio. 

— Neîncrederea e reciprocă. Ce personaje! Ceea ce este de 
necrezut e faptul că oameni cu educaţie şi serioşi pot crede 
aceste născociri puse în circulaţie de nişte indivizi lipsiţi de 
scrupule. Aşadar, îi avem printre noi pe descendenţii lui Isus! 
Într-o lume în care nu există secrete, pentru că n-au existat nici 
în trecut, şi nu vor exista nici în viitor, aflăm că, de-a lungul 
secolelor, au fost păstraţi ascunşi copiii lui Isus şi ai Mariei 
Magdalena. Dar aşa ceva ar fi fost imposibil de ascuns. 

— Mă rog, asta sau Graalul este ascuns la Edinburgh. 

— Sunt în stare să facă găuri prin toate castelele în căutarea 
unui obiect magic care există doar în mintea lor. Sunt bolnavi! 

— Telul lor este distrugerea Bisericii Catolice, aşa mi-a spus 
Raymond, explică Ignacio. 

Ferdinand începu să râdă. 

— Dar cum le poate da prin minte o asemenea idioţenie! Să 
distrugă Biserica! 

— Mă rog, mie nu mi se pare deloc amuzant, protestă Ignacio. 

Ferdinand deveni serios şi îşi aţinti privirea în ochii îngrijoraţi 
ai lui Ignacio. 

— Credeţi că ei pot distruge mesajul lui Isus? Credeţi că cei 
care au credinţă şi care cred în Dumnezeu vor înceta să mai 
creadă în El pentru că va reieşi că a fost om? Isus a fost evreu, 
un rabin şi, în societatea aceea, rabinii erau căsătoriţi. Eu nu 
ştiu dacă a fost sau nu căsătorit, mi-e indiferent, dar cert este 
că nu dispunem de dovezi serioase în această privinţă. Imi vine 
greu să cred că dacă, într-adevăr, a avut soţie şi copii, acest 
fapt ar fi fost ţinut secret de către apostoli, care erau oameni 
simpli, însuraţi, cu familie şi pentru care a avea nevastă şi copii 


era un lucru normal, astfel că nu cred că oamenii aceia s-ar fi 
înţeles în taină să o ascundă pe soţia lui Isus. În ce scop? Ei nu 
inventau creştinismul, nu-şi puteau imagina ce pusese Isus în 
mişcare, ce avea să însemne mesajul Lui de-a lungul secolelor... 
În orice caz, dacă Isus ar fi fost însurat, acest fapt n-ar distruge 
Biserica, dar ar trebui să se accepte că preoţii se pot căsători. Şi 
aşa cum un conciliu a decis că nu se puteau căsători, tot astfel, 
un alt conciliu va putea hotărî contrariul. Nimic mai mult. Sincer, 
nu cred că aceasta ar fi o problemă pentru niciun creştin. 

— Şi dumneavoastră vă declaraţi agnostic! exclamă Ignacio, 
mirându-se de convingerea lui Ferdinand că Biserica nu poate fi 
distrusă. 

— Agnostic, într-adevăr, dar nu prost. Pot înţelege motivele 
Bisericii de a prefera ca preoţii să fie celibatari, dar nu mi se 
pare că edificiul s-ar putea nărui dacă Isus ar fi fost căsătorit, 
dar insist, nu există nicio dovadă istorică serioasă în acest sens, 
aşa că... subiectul e închis. 

— Ceea ce caută ei este tocmai această dovadă. 

— Nu o vor găsi, pentru că nu există. 

— Dumneavoastră vorbiţi ex cathedra! protestă Ignacio. 

— Nu, eu vorbesc din bun-simt. Sunt sigur că Roma ar avea 
un mare număr de răspunsuri dacă ar apărea o astfel de 
dovadă. Dar, nu vă faceţi griji, căci în afară de speculaţii 
pseudoliterare nu se va găsi niciuna. 

— E ciudat, dumneavoastră folosiţi raţiunea ca să susţineţi 
poziţia Bisericii. 

— Ce mai concluzie! Sunt istoric şi analizez lucrurile din 
această perspectivă. Familia d'Amis nu va putea arunca peste 
bord două mii de ani de catolicism, oricât de mult le-ar întuneca 
minţile dorinţa lor de răzbunare. Să nu vă faceţi griji, Ignacio, şi 
să aveţi ceva mai multă încredere în Biserica dumneavoastră. 
Important este că veţi putea spune superiorilor dumneavoastră: 
„Misiune îndeplinită”. Dumneavoastră sunteţi spionul perfect. 

De data aceasta a fost rândul lui Ignacio să râdă cu poftă. Nu 
se simţise câtuşi de puţin în apele lui ca în acele două zile să-l 
înşele pe Raymond; oricât de mult şi-ar fi spus că se prefăcea şi 
că aproape că minţea doar ca să apere o cauză nobilă; avea 
totuşi mustrări de conştiinţă. 

— Nu mi-a plăcut deloc ceea ce am făcut, mărturisi el. 


— N-aţi făcut nimic de care ar trebui să vă ruşinaţi. Mie nu mi- 
ar fi povestit nimic, nici contele, şi nici Raymond. A fost un 
succes faptul că aţi venit; plecaţi cu o informaţie precisă, aşa că 
Biserica dumneavoastră ştie acum cu ce probleme se va 
confrunta dacă în cele din urmă vor găsi ceva din ceea ce caută, 
ceea ce mi se pare foarte improbabil. 

— Sper ca ceea ce am aflat să fie de-ajuns... 

— Este, bineînţeles că este. Cel mai rău lucru care se poate 
întâmpla este să nu ştii cu ce te confrunţi, dar, când ştii, este 
mai uşor să-ţi organizezi apărarea. Veţi vedea că părintele Grillo 
şi părintele Nevers văd lucrurile în felul acesta. 

— Mi-e milă de Raymond. Este atât de tânăr dar mediul în 
care trăieşte l-a făcut să fie aşa. Tatăl lui i-a insuflat atâta 
fanatism, încât îl văd în stare de orice, spuse îngrijorat Ignacio. 

— Da, este o victimă a tatălui său. Când l-am cunoscut, era 
copil şi primea nişte pedepse severe: tatăl lui îl bătea când nu 
era la înălţimea a ceea ce aştepta de la el. A fost crescut în 
aceste condiţii şi, din ceea am văzut, şi-a însuşit obsesiile 
absurde ale contelui. E păcat, dar în acest caz, chiar că nu 
putem face nimic nici dumneavoastră, nici eu. Cred că relaţia 
mea cu familia D'Amis a ajuns la capăt şi simt o uşurare. 

— Pentru dumneavoastră a fost foarte importantă cronica lui 
fray Juliân, nu-i aşa? 

— Este foarte frumoasă. M-a mişcat până în adâncul sufletului 
când am citit-o şi este un document istoric important: un 
dominican, sub ordinele cumplitului fray Ferrer, care relatează la 
persoana întâi ceea ce se întâmplă pe cele două câmpuri de 
luptă. Dar este mai ales istoria unui conflict uman, expus în 
toată cruzimea lui. Mi se părea important să o fac cunoscută ca 
şi alţi istorici să aibă acces la ea pentru a lămuri această 
perioadă din istoria Franţei. 

— Şi din istoria Bisericii. 

— Într-o zi, Biserica va trebui să-şi ceară iertare pentru toate 
nebuniile pe care le-a săvârşit, declară Ferdinand. 

Ignacio nu răspunse. Nu o putea face, pentru că trebuia să 
admită că şi pe el îl tulbura faptul că s-a putut ucide în numele 
lui Dumnezeu. 


Ferdinand fu uimit să-l vadă pe tatăl său pe peron. Nu venise 
niciodată să-l aştepte la întoarcerea sa din vreo călătorie, astfel 
că, dacă se afla acolo, însemna că se întâmplase ceva grav. 

Cobori iute din tren. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el fără nicio introducere. 

— David... este la spital... a fost rănit într-o ambuscadă. E în 
stare gravă. Au anunţat azi-dimineaţă, te-au sunat acasă şi la 
universitate şi rectorul ne-a sunat pe noi... Mama ta ţi-a pregătit 
valiza, iar eu am cumpărat biletele de tren şi de vapor. Dacă n- 
ai nimic împotrivă, vreau să te însoțesc. 

Dar Ferdinand nu-l mai auzea. Chipul i s-a schimonosit de 
durere şi părea să nu poată trage aer în piept. Era palid, cu ochii 
ieşiţi din orbite, mut, incapabil să scoată vreun sunet. In 
buzunarul hainei, avea ultima scrisoare a lui David, cuvinte pline 
de bucurie, de chef de viaţă şi de speranţă. Şi deodată cuvintele 
acelea scrise cu cerneală s-au prefăcut în cuvinte scrise cu 
sânge. 

Ignacio nu ştia ce să facă, nici ce să spună, îl apucă apoi de 
braţ cu putere şi îl îndemnă să păşească. 

— Haideţi, grăbiţi-vă! 

Merseră în tăcere până când Ferdinand îşi reveni din starea 
de şoc. 

— E în viaţă? şopti el. 

— Da, e în viaţă, dar în stare foarte gravă, răspunse tatăl său. 

— Îşi va reveni, afirmă Ignacio, ne vom ruga şi îşi va reveni... 

— Dumnezeu n-a fost niciodată alături de mine când am avut 
nevoie de El, spuse Ferdinand cu glasul stins, e multă vreme de 
când ne-a părăsit atât pe mine, cât şi pe fiul meu. 

Profesorul îl privi pe tatăl său cu ochii înroşiţi. Nu voia decât 
să i se răspundă la întrebare: Ce a păţit David? Ce i s-a 
întâmplat? 


19 


Ierusalim, în urmă cu mai multe săptămâni 


— Hamza, trebuie să te hotărăşti. Tonul bărbatului nu 
admitea ezitări, iar ochii săi negri păreau să-i sfredelească cu 
privirea pe ai lui Hamza. 

— Nu ne-au făcut nimic, de ce nu putem să vorbim, să 
ajungem la un acord? răspunse Hamza cu o urmă de provocare 
în glas, deşi îi era teamă de bărbatul acela. 

— Lumea îi sprijină pe sionişti, acum câţiva ani au vrut să 
alcătuim împreună un singur stat, acum vor să împartă 
pământul nostru în două. Nu putem accepta aşa ceva! Ori ei, ori 
noi! strigă bărbatul. 

— Te rog, calmează-te fiul meu este tânăr şi nu înţelege bine 
ce se întâmplă..., interveni tatăl lui Hamza. 

— Să-ţi explic, Rashid: ori fiul tău e trădător, caz în care tu 
însuţi vei rezolva problema, ori este laş, şi atunci tot tu va trebui 
să o rezolvi, ori ni se alătură şi dovedeşte că e patriot. 

— Nu sunt nici trădător, nici laş, Mahmud, protestă Hamza, 
doar că gândesc cu mintea mea. 

— Taci! îl somă tatăl său, care era speriat pentru că ştia de ce 
era în stare Mahmud. 

Hamza îşi înclină capul conştient de faptul că Mahmud nu-i 
lăsa nicio ieşire şi că, dacă nu-i dă ascultare, l-ar putea costa 
viaţa pe el şi pe familia lui. Fratele său, Ali, în vârstă de zece 
ani, aşezat pe jos lângă fratele său mai mic, îl observa cu ochi 
speriaţi. Cele două surori ale lor erau într-o odaie învecinată 
împreună cu mama lor; aceea era o conversaţie între bărbaţi. 

— Vom lupta împreună cu fraţii noştri din Siria, din lordania, 
din Egipt, din Iran... toţi fraţii arabi ne sprijină. Nu putem lăsa ca 
evreii să ne ia pământul; îi vom azvârli în mare, spuse Mahmud 
pe un ton sentenţios. Ori faci parte din Armata Salvării, ori din 
grupul nostru, ori mori alături de ei, Hamza, tu hotărăşti. 

— Va lupta alături de voi, spuse pe un ton hotărât Rashid, 
tatăl lui Hamza, iar eu, de asemenea. Suntem palestinieni şi 
buni musulmani. Ai dreptate, ăsta e pământul nostru, trebuie să 
luptăm pentru el, evreii sunt înşelători. Mai întâi, au venit să se 
stabilească lângă noi, iar acum vor să pună mâna pe tot. li vom 
azvârli în mare. 


Hamza îl privi uimit pe tatăl său. Nu îl recunoştea în vorbele 
acelea pe care tocmai le spunea. Încă mai răsunau în urechile 
lui cuvintele de pace ale tatălui său, convingerea acestuia că 
lupta cu evreii va aduce doar nenorociri. 

— Nu noi trebuie să plătim pentru ceea ce s-a întâmplat în 
Europa. Hitler nu şi-a făcut bine treaba, spuse Mahmud râzând. 
Dacă vor posesiuni, să li se dea California, sau Pădurea Neagră, 
sau regiunea Provence, dar să nu ne fie luate nouă; vor să ne 
fure pământul ca să fie cu conştiinţa împăcată. 

— Ai dreptate, Mahmud, răspunse Rashid, ai dreptate, nu 
avem de ce să le cedăm pământurile noastre şi să devenim 
musafiri în propria noastră casă. Vom lupta; suntem hotărâți să 
murim. 

— Pentru moment, e de-ajuns fiul tău cel mare. De el avem 
nevoie, dar să nu te îndoieşti că ţi-i vom cere şi pe ceilalţi fii ai 
tăi şi propria ta viaţă dacă va fi nevoie, spuse Mahmud pe un 
ton ameninţător. Mâine voi trimite după tine, îi spuse lui Hamza 
în chip de salut la despărţire. 

Când Mahmud şi oamenii lui plecară, Rashid se aşeză la masă 
ştiindu-se învins. Soţia lui ieşi din odaie cu cele două fete, se 
apropie de el şi îi puse o mână pe umăr ca să-l îmbărbăteze. 

— Ai procedat bine, Rashid, cu inteligenţă. Nu putem face 
altceva, spuse femeia. 

— Nu putem sau nu vrem? o întrerupse Hamza mânios. 

— Trebuie să ştii când nu mai ai loc de întors. Dacă nu-ţi dai 
seama de asta, eşti pierdut. 

— Ceea ce văd eu este că războiul ăsta a fost deja hotărât 
pentru noi toţi; nu Mahmud a hotărât asta. Crezi că noi, săracii, 
contăm? Mahmud este doar unul dintre proştii cei mulţi ce sunt 
de folos doar ca să moară şi să-i facă şi pe alţii să moară. Acest 
război este organizat la Cairo sau la Damasc... Ceea ce ştiu într- 
adevăr este că noi şi cei care sunt ca noi trebuie să murim, 
răspunse Hamza. 

— Nu-ţi face iluzii, fiule, prietenii tăi evrei se vor apăra şi vor 
ucide, la fel ca noi, spuse mama lui. 

— Şi dacă eu nu vreau să lupt? întrebă Hamza, sfidând-o pe 
mama sa. 

— Ai două surori. Sunt logodite de-acum pentru când vor fi 
mai mari. Vor fi respinse. Dar, în plus, într-o zi o să ne trezim că 
livada noastră va fi distrusă. lar în altă zi, îl vor obliga pe tatăl 


tău să te ucidă pentru că, altminteri, ne vor ucide pe toţi. Nu eu 
am făcut legile, Hamza, le accept aşa cum sunt, iar tu trebuie să 
faci acelaşi lucru ca să nu aduci asupra familiei tale ruşinea, 
dezonoarea şi mizeria. Luptă, fiule, luptă. 

Femeia se apropie de fiul său şi îl mângâie pe faţă, privindu-l 
cu milă. Zarurile fuseseră aruncate. Ei îi revenea sarcina de a-l 
sacrifica pe cel mai mare dintre fiii săi şi nu se putea împotrivi. 

— Hamza, nu te mai poţi vedea cu David, îi spuse tatăl său cu 
o voce obosită. Evită-l pe băiatul acela evreu. Este mai bine şi 
pentru tine, şi pentru el. 

— Şi ce trebuie să-i spun? Bună, David, există nişte oameni 
care au hotărât că trebuie să ne ucidem. Ah! şi să nu te simţi 
jignit, asta nu e nimic personal; tu şi cu mine suntem nimeni, nu 
contăm, obligaţia noastră este să ne ucidem când ni se spune 
că trebuie să o facem şi cu asta, basta. Cine va trage primul, tu 
sau eu? 

Hamza făcea o parodie amară din ceea ce îi va spune lui 
David. 3 

Tatăl, mama şi fraţii lui îl priveau cu milă. Il vedeau suferind, 
dar, în acelaşi timp, se simțeau incapabili să-i aline durerea. De 
acum încolo, Mahmud era unul de al lor. Trecuse de la 
fărâmițarea bulgărilor de pământ la comanda oamenilor şi era 
hotărât să facă tot ce i s-ar cere: avea încredere în sine şi în 
cauza pe care o slujea. 

— Hamza, viaţa noastră depinde de tine, adăugă tatăl lui cu 
tristeţe, nu te pot obliga să lupţi, dar dacă nu o faci... 

— O voi face, tată, o voi face consimţi Hamza cu ochii scăldaţi 
în lacrimi, ieşind din casă în căutarea umbrelor nopţii. 

Merse multă vreme fără o ţintă anume. În ciuda nopţii 
întunecate, cunoştea fiecare palmă de teren şi n-avea nevoie să 
vadă. 

Se născuse pe bucata aceea de pământ. Mama lui îl adusese 
pe lume în casa aceea modestă înconjurată de pomi fructiferi şi 
pe lângă care trecea un canal de irigaţii în care se bălăcea când 
era copil. 

A fost fericit. N-avea nevoie de mai mult decât avea: familia 
sa, livada unde lucrau, plăcerea de a-l însoţi pe tatăl său să 
vândă fructele şi legumele, călare pe măgar... Se bucurau de 
asemenea de cinele din patio, când unchii lui veneau în vizită şi 


se putea juca cu verii lui, căţărându-se în copaci şi ascunzându- 
se printre arbuşti. 

Lumea lui se năruia pentru că deodată avea duşmani. Nişte 
duşmani pe care nu şi-i alesese el. 

Se gândi la David. Ce-i va spune? Nu adevărul: ne organizăm 
ca să vă azvârlim în mare. Va trebui să-l evite, să încerce să nu 
se mai întâlnească cu el, să-l ţină la distanţă... 

Îi veni poftă să râdă amintindu-şi când se văzuseră pentru 
prima oară. El îi spiona prin gard pe cei din kibbutz; de fapt, se 
uita după o fată de vârsta lui, cu părul auriu ca grâul şi nişte 
ochi frumoşi, albaştri, cu care îşi încrucişa privirile de fiecare 
dată când se întâlneau şi care îi trezea sentimente 
contradictorii. Lumea lui nu era una a femeilor, iar acestea nu l- 
au interesat prea mult, dar fata aceea părea atât de delicată, 
atât de ireală, încât nu-l speria. 

Îi zâmbea şi îl saluta cu mâna, iar lui îi bătea inima mai tare. l- 
ar fi plăcut să sară gardul şi să o ajute să culeagă portocale sau 
să curețe pământul de buruieni. Când l-a văzut pe David pentru 
prima dată, acesta pregătea pământul pentru semănat şi i se 
observa pe faţă un rictus de durere; din când în când, îşi ducea 
mâinile la şale şi se freca cu putere. Se vedea că nu lucrase 
niciodată pământul. Dar în kibbutz, toţi munceau la fel, n-avea 
importanţă de unde veneau sau cu ce se îndeletniceau înainte 
de a ajunge aici; trăiau de pe urma pământului. 

David şi-a înălţat privirea şi l-a văzut. S-a ridicat în picioare şi 
a mers spre gard. Îi zâmbea, aşa că nu a luat-o la fugă ca în alte 
ocazii când îl prindea lacob, şeful kibbutzului, un bărbat slab şi 
sever care părea să fie întotdeauna foarte prost dispus. 

Au început să vorbească în engleză, limbă în care se 
descurcau amândoi şi peste câteva minute părea că se 
cunoşteau de când lumea. David i-a mărturisit că era zdrobit de 
oboseală şi că îl durea tot corpul; Hamza s-a oferit să-l ajute şi, 
spre surpriza lui, David a acceptat. A fost prima dată când a 
intrat în kibbutz şi a avut norocul să o vadă mai de aproape pe 
fata visurilor lui: era rusoaică, se numea Tania, avea 
cincisprezece ani şi abia ştia câteva cuvinte în engleză. 

De atunci, intra şi ieşea din kibbutz ca la el acasă, la fel cum 
făcea şi David când venea la el, unde a fost întotdeauna bine 
primit. Acum, va trebui să-i spună să nu mai vină. Nici el nu va 
mai trece dincolo de gard. 


Mahmud spusese că a doua zi va trimite după el ca să 
înceapă instrucţia militară. Nu ştia să tragă cu arma, ştia doar să 
are, dar va trebui să înveţe să mânuiască o armă şi să ucidă. Să 
ucidă. Cuvântul i se părea cumplit şi ireal. Cum e când ucizi? Ce 
va simţi când va vedea un om prăbuşindu-se în faţa lui? şi dacă 
va fi el cel care va cădea mort? 

Continuă să meargă fără o ţintă anume până când se simţi 
epuizat. Nu ştia cât timp mersese; îi era totuna: se temea de 
sosirea dimineţii. 


— N-ar fi trebuit să ai atâta încredere în el; într-o zi, va trebui 
să ne înfruntăm, este inevitabil, spunea lacob pe un ton 
sentenţios adresându-se lui David şi grupului de tineri cu care 
stătea la taifas după cină. 

— Este prietenul meu şi nu voi lupta niciodată împotriva lui. 
Putem să stăm de vorbă şi să discutăm despre deosebirile dintre 
noi, nu e niciun motiv să ne ucidem. Problema noastră o 
reprezintă englezii, nu palestinienii, argumenta David. 

— Problema noastră o reprezintă toată lumea. Englezii au mai 
slăbit frâiele şi permit intrarea imigranţilor. Ştim că foarte 
curând va exista o nouă rezoluţie a Naţiunilor Unite propunând 
crearea a două state, dar arabii vor refuza, explica lacob cu o 
urmă de nerăbdare. 

— Eşti foarte sigur că vor spune nu, dar dacă îi veţi consulta 
pe palestinieni, poate că veţi avea o surpriză argumentă David. 

— Continui să fii francez, îi răspunse un bărbat mai în vârstă 
care fuma pipă. Aici este Orientul, aici nu funcţionează regulile 
democraţiei. Nimeni nu-i va consulta pe palestinieni; egiptenii, 
iordanienii, sirienii, saudiţii vor hotărî pentru ei. Se organizează 
de ceva vreme. Am avut deja confruntări, ne-au atacat, în alte 
kibbutzuri s-au produs pierderi din pricina atacurilor de gherilă. 
De ce crezi că patrulăm pe lângă gard în fiecare noapte? Ne vor 
ataca, li se va ordona să o facă şi o vor face. 

David avea de gând să replice, dar rămase tăcut. Toţi îl 
respectau pe Saul, tipul cu pipă, un bărbat care se născuse în 
Palestina, ca şi părinţii lui, bunicii lui şi părinţii şi bunicii 
acestora. Toată familia lui rămăsese pe pământul acela sfânt 
de-a lungul veacurilor, supraviețuind romanilor, arabilor, 
cruciaților, mongolilor, turcilor şi chiar şi protectoratului britanic. 
Saul făcea parte din Hagană, forţele defensive pe care le 


constituiseră ca să se apere de englezi şi de atacurile arabilor. 
Străbătea ţara, mergea dintr-un loc într-altul, vorbea araba la 
perfecţie şi putea fi confundat cu orice palestinian. Saul era o 
legendă, pentru că trăise într-unul dintre primele kibbutzuri, la 
Tell Hay, şi de asemenea un simbol al curajului şi al vitejiei 
pentru toţi aceia care soseau în Eretz Israel, pentru că rezistase 
şi respinsese atacurile arabilor din Nord. 

Erau puţine lucrurile care scăpau privirii lui Saul, pentru că 
avea prieteni pretutindeni şi, cum spunea lacob, surse de 
informaţie până şi în iad. 

Continuară să vorbească încă o bucată de vreme despre ce ar 
putea surveni dacă, până la urmă, Naţiunile Unite ar vota în 
favoarea creării a două state. Saul dădu asigurări că ţările arabe 
vor respinge această formulă şi că atunci conflictele cu 
palestinienii se vor intensifica. 

— Ne bizuim doar pe noi înşine, să nu uitaţi asta, le amintea 
lacob. Nimeni nu va veni să ne ajute, aşa că va trebui să ne 
apărăm fiecare casă, fiecare piatră. 

lacob emana amărăciune. Era german, din Munchen, şi sosise 
în Palestina în anul 1920 la insistenţele tatălui său, care vedea 
cum creşte inflaţia monetară şi se extindea antisemitismul în 
Germania. 

Ca şi alţi tineri, lacob îşi lăsase în urmă familia, căminul, 
prietenii, viaţa. Participase la întemeierea primei asociaţii 
muncitoreşti israelite şi apoi ajutase la crearea acelui kibbutz pe 
care acum îl conducea. 

Părinţii lui, la fel ca majoritatea familiei sale, muriseră în 
camerele de gazare. Era singurul supravieţuitor din mediul lui şi 
îşi pierduse zâmbetul pentru totdeauna. 

Saul şi lacob îi anunţară că de a doua zi aveau să dedice mai 
mult timp instrucției militare, atât bărbaţii, cât şi femeile. Nu 
mai era vorba pur şi simplu să se plimbe de-a lungul gardului cu 
puşca de vânătoare pe umăr. In plus, kibbutzul lor, la fel ca şi 
altele, urma să producă arme uşoare şi muniţie. 

— Şi cine ne va învăţa cum să le facem? întrebă cu 
ingenuitate Tania, tânăra rusoaică atât de îndrăgită de către 
Hamza. 

— Vor veni oameni din Hagană, ei vă vor învăţa. Avem nevoie 
de mai multe arme, trebuie să fim pregătiţi. Nu ne sunt de ajuns 
câte avem din partea britanicilor şi a polonezilor. Nimeni nu ne 


dă nimic, chiar dacă oamenii noştri fac imposibilul ca să le 
obţină. Suntem prost înarmaţi comparativ cu arabii şi trebuie să 
ne putem apăra. Trebuie să învăţaţi să trageţi cu pistolul, cu 
mitraliera... De asemenea, să luptaţi cu mâinile goale sau cu un 
cuţit. Începând de mâine, vom consacra câteva ore instrucției, 
precum şi fabricării de arme, îi anunţă Saul. 

— Atunci, este inevitabil..., şopti David. 

— Aşa este şi cu cât îţi dai seama mai curând, cu atât mai 
bine pentru tine şi pentru toată lumea, replică lacob. Inainte, 
erai hotărât să lupţi, spuneai că nu putem lăsa să ni se ia 
pământul, că doar dacă avem o patrie nu se va mai repeta ceea 
ce li s-a întâmplat mamei tale şi unchiului şi mătuşii ei. Nu-ţi 
aminteşti? De ce şovăi acum? 

— Bineînţeles că vreau să lupt pentru acest pământ! Ştiu că 
noi, evreii, avem nevoie de o patrie şi că nu putem continua să 
trăim în ţări de împrumut care apoi ne tratează ca pe cetăţeni 
de mâna a doua sau ne ucid. Să nu te îndoieşti în această 
privinţă, doar că doar că eu cred că e posibil să trăim în pace cu 
palestinienii, că e posibil să ajungem la acorduri cu ei, că 
drepturile noastre sunt compatibile cu ale lor. 

Pledoaria pătimaşă a lui David era bine primită de restul 
tinerilor. Saul îşi dădea seama că, în ciuda asprimii vieţii în 
kibbutz, a discursurilor care îi avertizau asupra pericolelor, ei 
aveau încredere nu numai în viitor, ci şi în semenii lor, oricare ar 
fi fost aceştia şi care erau sătui să aibă duşmani. 

— Mâine vei veni cu mine, David. Trebuie să vizitez câţiva 
prieteni palestinieni. Sunt şefi în comunităţile de care aparţin, 
familia mea şi familiile lor se cunosc dintotdeauna. Sunt 
prieteni, David, prieteni pe care îi iubesc şi împotriva cărora va 
trebui să lupt, iar ei vor trebui să lupte împotriva mea. Vei veni 
cu mine ca să-ţi explice ce se va întâmpla, oricât de mult nu ne- 
ar plăcea. 

David nu reuşea să adoarmă în noaptea aceea. Se trezi de 
vreo două ori scăldat în sudoare şi asediat de acelaşi coşmar: se 
vedea într-o încăierare, trăgând cu arma, şi apoi simţea o durere 
intensă în stomac şi se trezea zbuciumat. Se hotări să se dea jos 
din pat şi să se aşeze la masă să citească, dar nu reuşea să se 
concentreze. Încă nu terminase cartea tatălui său despre fray 
Julián. Nu ştia de ce, poate simţea o aversiune, nu atât pentru 
acel călugăr care i se părea atât de slab de înger, ci pentru 


descendentul acestuia, contele acela pe care îl detesta din tot 
sufletul. In sinea sa se gândea că toate nenorocirile lui au 
început în castelul contelui d'Amis. De altfel, obsesia tatălui său 
pentru cronica lui fray Julián îi îndepărtase unul de celălalt. Nu i- 
a spus-o niciodată, dar îi reproşa că nu voia să recunoască ce fel 
de oameni erau contele şi prietenii lui; el n-avea îndoieli că era 
vorba de nazişti sau măcar de simpatizanți ai acestora, oricât de 
mult i-ar fi spus tatăl lui că mare parte dintre francezi n-aveau 
motive să se simtă mândri de cele petrecute în timpul Regimului 
de la Vichy. Toată lumea privea în altă parte, era modul de a 
opune rezistenţă, spunea el. Dar nu era adevărat; au fost 
oameni care au opus într-adevăr rezistenţă, care i-au înfruntat 
pe nazişti, care au murit luptând. Bunicul lui patern i-a vorbit 
despre republicanii spanioli, despre acei oameni care 
organizaseră Rezistenţa, care nu s-au predat şi care au luptat 
până la sfârşit. 

Şi-a trecut mâna peste coperta cărţii fără să se hotărască să o 
deschidă. Voia să o citească înainte de venirea tatălui său, ca să 
discute cu el despre ea, dar nu trecuse de pagina zece. Ştia că 
tatăl său nu-i va face niciun reproş dacă nu o citea, dar pentru el 
ar fi o satisfacţie dacă ar face-o. Va încerca a doua zi. În 
momentul acela, se simţea prea impresionat de conversaţia cu 
Saul şi lacob. Nu voia să fie duşmanul palestinienilor, deşi ştia 
că aceştia n-aveau încredere în coloniştii evrei, pentru că aşa îi 
spuseseră Hamza şi tatăl acestuia, Rashid. „Problema, îşi 
spunea el, este că nimeni nu face nimic ca să ne aşezăm să 
stăm de vorbă unii cu alţii şi să hotărâm cum vrem să trăim şi să 
ne organizăm. De ce nu se hotărăşte nimeni să facă acest efort? 
De ce?” Dacă i-ar lăsa pe Hamza şi pe el, cu siguranţă că 
lucrurile s-ar aranja fără probleme; ar discuta în contradictoriu, 
într-adevăr, dar ar ajunge la un acord. 

Poate că Hamza şi el vor trebui să se dedice politicii pentru a-i 
face pe ai lor să le vină minţile la cap. 


20 

Încă nu răsărise soarele când nişte lovituri seci în uşă îl treziră 
pe Hamza. Se frecă la ochi şi privi ceasul deşteptător. Dincolo 
de uşa odăii pe care o împărțea cu fraţii lui se auzea zgomot. 
Mama şi surorile lui s-or fi foind deja cu treburile casei, iar tatăl 
său tocmai le-o fi dând de mâncare animalelor înainte de a ieşi 
la câmp. 

Nişte voci îi atraseră atenţia. Tatăl lui vorbea încet cu cineva; 
o clipă mai târziu deschidea uşa odăii. 

— Scoală-te, Hamza, eşti aşteptat. 7 

Se spălă în grabă şi se îmbrăcă încă şi mai iute. Işi simțea 
bătăile inimii şi se gândea că ceilalţi le auzeau şi ei. Mama lui 
pusese pe masă o cană mare cu lapte de capră şi îi făcu semn 
să o bea repede. 

Un bărbat, care stătea în picioare în pragul uşii, îl privi cu 
nerăbdare. 

— N-avem toată ziua la dispoziţie. Trebuie să plecăm înainte 
ca evreii să se trezească. E mai bine să nu te vadă. 

De abia sorbi o gură de lapte, îşi şterse buzele cu dosul 
palmei şi îi spuse bărbatului că e gata. 

leşiră din casă fără să facă zgomot. Simţea în spate privirea 
părinţilor săi aţintită asupra lui. In ziua aceea, începea o nouă 
etapă a vieţii sale şi intuia că avea să fie mult mai rea decât cea 
pe care o lăsa în urmă. 

Bărbatul îi spuse că se numeşte Mohamed şi că aveau să 
meargă pe jos până la şosea, unde îi aştepta un camion. Nu 
voise să vină cu el până acasă la Hamza ca să nu-i alerteze pe 
cei din kibbutz. După aceea vor merge să ia şi alţi băieţi, înainte 
de a ajunge la locul unde vor fi instruiți să mânuiască armele. 

Hamza îl cunoştea pe unul dintre băieţii pe care se duseseră 
să-l ia. Locuia într-o casă din apropiere şi familia acestuia era tot 
de ţărani, ca şi a lui; dar, spre deosebire de el, părea bucuros că 
i se schimbă viaţa. 

— Eu o să încerc cu ăştia, îi spuse cu voce joasă, dar dacă nu 
ajungem să şi luptăm, mă duc la alţii. Am un văr care are relaţii 
importante. 

Un alt băiat pe care l-au luat de acasă era învăţător într-un 
sat din apropiere, înalt şi zvelt, cu privirea strălucitoare, părea şi 
el fericit că fusese recrutat. Ceilalţi, până la completarea 
numărului de zece, erau ţărani ca şi el şi păreau şi ei satisfăcuţi. 


Hamza începu să se gândească dacă nu cumva el era cel care 
greşea. 

Camionul se hurducăia pe un drum neasfaltat. Mohamed i-a 
sfătuit să ocolească şoseaua şi, dacă britanicii îi vor opri, să 
spună că merg să muncească la o fermă din apropiere. De fapt, 
Mohamed îi ducea spre sud, aproape de frontiera 
transiordaniană. 

Camionul opri lângă un grup de corturi ale unor beduini. 
Mohamed le spuse să coboare, dar să nu se îndepărteze de 
vehicul. Îi dădură ascultare şi timp de câteva minute nu s-a 
întâmplat nimic. Observară că femeile beduine, cu faţa 
acoperită, păreau concentrate asupra oalelor în care pregăteau 
hrana. Nişte bătrâni erau aşezaţi dinaintea unui cort, fumând şi 
bând ceai. Mai încolo, un grup de copilandri alerga şi se juca. 
Deodată, se treziră înconjurați de o duzină de oameni ai 
deşertului înarmaţi cu puşti. Unul dintre ei, fără îndoială, şeful 
lor, îi vorbi lui Mohamed. 

— Ai ajuns cu întârziere. 

— Nu-i uşor să-i derutezi pe englezi şi pe evrei. Sunt peste tot 
şi acum se simt siguri, pentru că britanicii închid ochii la tot ce 
fac evreii. 

— Ăştia sunt toţi? întrebă şeful privind grupul de băieţi condus 
de Mohamed. 

— Ar trebui să sosească alt camion care să aducă şi mai 
mulţi; vin cu un unchi al meu, dar au plecat după noi. 

— Să începem cât mai repede. 

Spre surprinderea tuturor, bărbatul care părea şeful 
beduinilor îşi dezvălui chipul. 

— Sunt instructorul vostru, le spuse el, numele meu este 
Hussein. Sunt ofiţer în Legiunea Arabă şi vă voi învăţa să 
mânuiţi arme, să puneţi bombe şi să vă luptaţi corp la corp. Veţi 
rămâne două zile, cel mult trei, aşa că fiţi atenţi şi nu pierdeţi 
timpul şi nu mă faceţi nici pe mine să-l pierd. Urmaţi-mă. 

Îl urmară până la un loc unde erau mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi 
ca beduinii. Hussein le dădu îmbrăcăminte asemănătoare cu cea 
pe care o purtau nomazii aceia. 

— Aşa veţi trece neobservaţi, spuse el, şi dacă vine cineva, vă 
vom face să treceţi drept tineri din acest trib. 

Apoi îi duse într-un loc plin de arme aşezate pe jos. 


Nu li se oferise nici apă, nici mâncare; nu păreau dispuşi să 
piardă nicio clipă cu amabilităţi, ceva ciudat pentru oamenii 
deşertului. De abia trecuse o oră, când un alt grup de tineri 
sosiți din alte sate li se alătură. La fel ca ei, erau îmbrăcaţi ca 
beduinii. 

Timp de mai multe ore s-au familiarizat cu diferitele arme: au 
fost învăţaţi să monteze şi să demonteze pistoale, să facă o 
bombă artizanală sau să tragă cu puşca. 

Hussein se arăta de neînduplecat. Nu-i lăsa să se odihnească 
nicio secundă în timpul instrucției. Când a început să se 
întunece şi ziua se îngâna cu noaptea, un beduin se apropie 
călare pe cal, schimbă câteva cuvinte cu Hussein şi acesta ridică 
mâna făcându-le semn să se oprească. 

— Acum, veţi bea şi veţi mânca. Vă sfătuiesc ca după aceea 
să nu vă pierdeţi timpul cu altceva, mergeţi direct la culcare. 
Înainte de răsăritul soarelui voi fi din nou aici şi ziua de lucru va 
fi lungă. N-aţi învăţat îndeajuns, cu ceea ce ştiţi n-aţi putea nici 
măcar să supravieţuiţi. 

Acestea fiind zise, Hussein se urcă într-un jeep în care ÎI 
aşteptau trei bărbaţi şi dispăru înghiţit de umbrele înserării. 

— Nu ne-a chinuit prea rău, recunoscu Mohamed faţă de 
Hamza, în vreme ce se apropiau de un foc în jurul căruia un 
grup de bărbaţi mâncau miel. 

Lărgiră cercul, invitându-i să împartă cina cu ei. Bărbaţii 
vorbeau despre război. Va avea loc un război împotriva evreilor; 
fraţii din lordania, din Siria şi din Egipt, din Arabia şi din atâtea 
alte ţări promiseseră să-i ajute să-şi păstreze pământul sfânt. Nu 
vor împărţi nimic cu evreii, de ce ar trebui să o facă? 

Hamza asculta în timp ce mânca, preferând să nu vorbească. 
Nu putea discuta în contradictoriu cu atâţia oameni convinşi de 
o cauză. L-ar socoti un trădător, nu l-ar înţelege. Să vorbească 
acolo despre avantajele de a avea un stat propriu şi de a înceta 
să mai fie sub protectoratul englezilor sau, înainte, al 
otomanilor, ar fi o opinie care ar da naştere la proteste. De ce 
nu puteau exista două state sau chiar unul singur împărţit cu 
evreii? După câte ştia el, n-au avut niciodată un stat, ţara aceea 
n-a fost niciodată a lor, întotdeauna s-au aflat sub protecţia 
altora, şi acum aveau de gând să respingă această şansă pentru 
că şefii lor spuneau că nu se vor lăsa îngenuncheaţi. Cu toate 


astea, Hamza se gândea că întotdeauna fuseseră îngenuncheaţi 
şi că acum era vorba tocmai de a înceta să mai fie astfel. 

A dormit neîntors, învelit într-o pătură lângă spuza lăsată de 
foc. Era sleit de puteri şi încărcat de emoţii. Aşa cum îi 
anunţase, Hussein se prezentă la patru dimineaţa, când era încă 
noapte neagră. |lmpreună cu Mohamed, i-a trezit fără 
menajamente. 

In mai puţin de o jumătate de oră erau pregătiţi să se 
antreneze din nou. Trebuiau să monteze şi să demonteze 
armele pe întuneric, să înainteze târându-se pe pământ... Până 
când nu s-a luminat de-a binelea, Hussein nu le-a permis să bea 
apă. 

— Aveţi zece minute ca să vă odihniţi şi să beţi apă, nicio 
clipă mai mult. 

Intr-adevăr, n-au avut nicio secundă de relaxare, înfometați şi 
însetaţi, au aşteptat să se întunece ca să revină în tabăra 
beduinilor, unde, de data aceasta, Hussein se aşeză lângă ei. 

— Aţi învăţat câte ceva, explică Hussein, îndeajuns cât să 
ucideţi şi să încercaţi să evitaţi să fiţi ucişi. Dacă aveţi credinţă 
şi curaj, veţi rămâne în viaţă, dar, dacă şovăiţi, veţi muri. Să nu 
vă emoţioneze niciodată privirea unui duşman, nu contează 
dacă e soldat, femeie sau copil. El sau voi, viaţa voastră sau a 
lui, şi, dacă şovăiţi, o veţi pierde pe a voastră: de-acum vedeţi 
că regulile la care trebuie să vă supuneţi sunt foarte simple. 
Când trebuie să atacați, trageţi primii, fără să vă gândiţi. 

— Când va fi război? întrebă învățătorul. 

— Nu ştiu, dar trebuie să fim pregătiţi. Evreii vor să rămână 
cu pământul nostru, trebuie să le dovedim că nu vor putea. 
Poate că războiul va fi evitat, poate că nu; politicienii discută în 
cadrul ONU ca să le dea ceea ce evreii numesc un „cămin”. Să 
li-l dea, dar nu pe al nostru. Fraţii noştri se luptă şi ei cu armele 
politicii, trebuie să aşteptăm, dar, până când va sosi momentul, 
misiunea noastră este să le facem viaţa grea evreilor, să nu se 
simtă în siguranţă, să nu-şi poată cultiva pământul fără să 
poarte o puşcă pe umăr, să nu poată merge pe şosea fără 
teama de a fi atacați, femeile lor să se teamă să umble singure 
pe câmp, copiii lor să nu poată ieşi din împrejmuirile caselor sau 
ale kibbutzurilor lor. li vom ataca, le vom provoca pagube. 
Tactica e simplă. Ajungem într-un loc, îi luăm prin surprindere, îi 
ucidem şi plecăm. Să nu doarmă liniştiţi, acest pământ să 


devină mormântul lor dacă stăruie să rămână. Fiecare dintre voi 
va face parte dintr-un grup cu un şef; el va fi acela care va 
stabili obiectivele cu acordul nostru. Trebuie să ascultați 
ordinele. Familiile voastre ştiu că începând de acum înainte vor 
fi împrejurări când veţi pleca, dar nu le veţi putea spune unde şi 
nici ce veţi avea de făcut. Cel care nu se va supune sau ne va 
trăda va primi o pedeapsă care nu poate fi alta decât moartea, 
iar familia voastră va suferi şi ea consecinţele. 

Se auziră nişte şoapte de protest. Tinerii dădeau asigurări că 
dorinţa lor era să-i ucidă pe evrei şi să-i azvârle în mare. Dar 
Hussein nu părea impresionat de acele declaraţii de fidelitate. 
Nu se va şti despre ce fel de oameni este vorba până când nu le 
va veni vremea să ucidă, ceva ce aveau să facă foarte curând, 
întrucât cu cât ucideau mai repede, cu atât se vor simţi mai 
integrați în grup şi mai angajaţi faţă de cauză. Sângele vărsat 
era cea mai trainică legătură între combatanți. 

Mohamed îi trezi din nou în zori, îmboldindu-i să se suie 
degrabă în camion. Se întorceau acasă. 

Beduinii, nepăsători, îi observau plecând; abia avură timp să- 
şi ia la revedere de la celălalt grup de tineri împreună cu care 
făcuseră instrucţie. 

Hamza se gândi că ce era mai rău venea de acum încolo. 


21 

Saul îl aştepta pe David aşezat în maşină, cu portiera 
deschisă şi motorul în funcţiune. 

— Ai întârziat, îi spuse el fără să-şi ascundă supărarea. 

— Imi pare rău, nu credeam că vorbeaţi serios când mi-aţi 
spus că azi voi merge cu dumneavoastră. 

— Eu vorbesc întotdeauna serios, noi toţi vorbim serios. Crezi 
că ăsta e un joc? 

— Imi pare rău, vă rog să mă scuzaţi. 

Merseră în tăcere o bună bucată de vreme. David îl observa 
pe Saul; părea absorbit în gânduri. Nu îndrăznea să-i pună nicio 
întrebare, temându-se de un răspuns în doi peri. | se părea că 
bărbatul exagerase cu supărarea, deoarece întârzierea lui nu 
fusese mai mare de zece minute. 

— Deschide torpedoul, îi dădu ordin deodată Saul, şi scoate 
pistolul. E vârât într-o geantă. 

David îi dădu ascultare. Se pregătea să i-l dea când Saul îi 
făcu un semn refuzând din cap. 

— Nu e pentru mine, pe al meu îl port în haină; este pentru 
tine; şoseaua spre lerusalim nu este sigură. Acum două zile au 
fost ucişi patru dintre ai noştri. 

— Dar eu nu ştiu să trag bine! protestă David, simțind că un 
val de teamă îi străbate trupul. 

— Dacă se va trage în noi, va trebui să tragi şi tu: ori te aperi, 
ori te laşi ucis, simplu ca bună ziua. 

— V-am spus deja că nu ştiu să mânuiesc bine o armă. Până 
acum, în kibbutz, n-a trebuit să trag în nimeni. 

— Ai avut noroc, dar alţii nu l-au avut şi tu însuţi ai văzut cum, 
într-o încăierare, nişte camarazi de-ai tăi au fost răniţi. Dacă ai 
scăpat până acum, asta înseamnă că ai avut noroc. 

Saul îi arătă cum se mânuieşte arma, insistând asupra 
faptului că nu era niciun mister. 

Apoi, o bună bucată de vreme, rămaseră din nou tăcuţi, dar 
David observa că Saul era cu ochii în patru. 

— Ce ştii despre băiatul ăla palestinian care ţi-e atât de bun 
prieten? îl întrebă deodată. 

— Despre Hamza? Este prietenul meu, mă învaţă araba, iar eu 
pe el, franceza; ne înţelegem în engleză, pe care, bineînţeles, o 
vorbeşte mai bine decât mine. 


— Da, aici a trebuit cu toţii să o învăţăm ca să ne înţelegem 
cu britanicii. Dar, ce altceva mai ştii? 

— Mă rog, dumneavoastră probabil că ştiţi mai multe decât 
mine, v-am văzut odată vorbind cu Rashid, tatăl lui. 

— Îi cunoaştem de multă vreme, livada lor e lipită de gardul 
nostru, am făcut comerţ cu ei, iar porţile kibbutzului nostru au 
fost deschise întotdeauna pentru ei. Rashid e un tip cumsecade, 
presupun că şi băiatul lui este la fel, dar aş vrea să ştiu despre 
ce vorbiţi şi ce gândeşte el despre ceea ce se întâmplă. 

— Gândim la fel. Credem că dacă am fi lăsaţi să ne înţelegem 
direct, evreii şi palestinienii am putea ajunge la un acord, dar 
există oameni porniţi să ne învrăjbească. Hamza împărtăşeşte şi 
el ideea mea că ar trebui să creăm un stat comun, o 
confederație, dar, dacă nu e cu putinţă, cel mai bine ar fi să 
existe două state. Orice, numai să nu luptăm. 

— Dar va lupta. Şefii lor se vor ocupa de asta. Mahmud l-a 
vizitat deja. 

— Mahmud? Cine este? 

— Unul dintre şefii gherilei. Conduce un grup din zona noastră 
care a lansat deja mai multe atacuri asupra unui kibbutz şi a 
pregătit o ambuscadă pe şosea. Mahmud recrutează acum 
oameni din rândurile băieţilor din ferme şi din sate şi a fost 
acasă la Rashid. Pentru moment, se va mulţumi să-l ia pe 
Hamza. 

— Dar asta nu e cu putinţă! Hamza nu va lupta! E împotriva 
războiului, nu crede că problemele se rezolvă prin împuşcături. 
El îşi iubeşte pământul, vrea ca ţara lui să prospere, are 
demnitate, şi crede că se poate lupta fără să se ucidă. 

— Toate astea sunt doar vorbe şi bune intenţii. Dar trebuie să 
se ţină cont de realitate, iar Hamza ştie acest lucru; nu va avea 
încotro şi va trebui să facă tot ce i se va cere. 

— Şi ce i se va cere? 

— Să ucidă, să pună umărul la azvârlirea noastră în mare. 
Asta este ceea ce spun unii lideri arabi. Ştii, Amin Husseini“, 
marele muftiu al lerusalimului, a fost aliatul naziştilor, 
întotdeauna a fost bine primit de Hitler şi, din nefericire, 
influenţa lui a fost şi continuă să fie hotărâtoare pe aceste 
meleaguri. 

— Nu ştiam... 


6&7 Om politic palestinian, întemeietorul Partidului Arab-Palestinian. (n.tr.) 


— Atunci, a venit vremea să-ţi pierzi inocenţa. 

David avea de gând să protesteze, dar Saul nu l-a lăsat. 

— Ţine-te bine! 

Trase deodată tare de volan şi trecu de cealaltă parte a 
şoselei, aproape fără să-i lase timp tânărului să se ţină de ceva. 
Câteva secunde, maşina derapă şi fu pe punctul de a se 
răsturna. O maşină care trecuse ca un bolid făcu aceeaşi 
manevră ca şi ei şi vira ca să treacă de cealaltă parte a şoselei. 

— Ţine-te bine încă o dată! 

Saul făcu din nou aceeaşi manevră, revenind la sensul de 
mers dinainte. Maşina care îi urmărea încă nu reuşise să se 
stabilizeze când vru să revină pe celălalt sens; de data aceasta 
derapă şi ieşi de pe şosea. 

— Dar ce s-a întâmplat? strigă David tremurând de frică. 

Mergeau de ceva vreme în urma noastră şi singurul mod de a 
afla dacă era o întâmplare sau ne urmăreau a fost acesta. 

— Aţi fi putut să ne omorâţi! 

— Da, eu aş fi putut să mor şi am fi sărit în aer, sau ei ar fi 
putut să tragă şi să ne termine. Nu erau multe opţiuni. Trebuie 
să iei hotărârea cea mai puţin proastă, deşi uneori toate sunt la 
fel de proaste. 

— Sunteţi nebun! îi strigă David. 

— Linişteşte-te! Nu vreau băieţi isterici. Nu erai tu cel care 
spunea că noi, evreii, nu mai putem îngădui să fim ucişi? Că 
avem nevoie de un cămin, de o patrie, de un pământ al nostru? 
Cum crezi că îl vom obţine? strigă Saul. Crezi cumva că ni-l vor 
dărui? Nu, nu o va face nimeni, acum sunt oripilaţi de cele 
întâmplate, de asasinarea a şase milioane de evrei, dar vor uita 
şi, după o vreme, dacă până atunci n-am devenit puternici, ne 
vor ucide din nou. N-ai învăţat nimic în tot acest răstimp? 

David se simţea pe cât de furios, pe atât de umilit. Viaţa nu 
fusese uşoară pentru el de când a ajuns în Israel. Invăţase ce 
înseamnă singurătatea, îşi zdrelise mâinile muncind pe câmp, 
spăla farfurii, schimba scutece, repara gardul, dădea de 
mâncare animalelor... Lăsase în urmă o viaţă confortabilă în 
care se simţea iubit de ai săi; ştia că tatăl lui avusese dreptate 
să-l trimită aici pentru că, în felul acesta, îi salvase viaţa, dar în 
acelaşi timp, el plătise un preţ cumplit, numai de el ştiut, ca să 
şi-o păstreze. Da, el credea că trebuie să lupte ca să păstreze 
această bucată de pământ, dar lupta o văzuse întotdeauna ca 


pe ceva abstract. Deodată, i se spunea că trebuie să înveţe să 
ucidă şi îşi reproşa faptul că îşi făcea scrupule, pentru că de fapt 
nu cu multă vreme în urmă visa să facă parte din Hagană. 

Prietenia lui cu Hamza a fost cea care îl schimbase. Cu cât se 
adânceau mai mult în conversații şi cu cât îşi deschideau mai 
mult inimile unul faţă de celălalt, cu atât mai mult năzuinţa lor 
de a lupta era înlocuită de dorinţa de a dialoga, de a găsi prin 
intermediul cuvintelor o soluţie pentru acele probleme care 
păreau de nerezolvat. El şi Hamza, să fie oare nişte proşti? 

Saul greşea dacă credea că el nu învățase nimic de când a 
sosit în Israel. Invăţase că face parte dintr-o societate pe care, 
până nu de mult, o simţea ca fiindu-i străină, învățase că acela 
era un pământ de pe care într-o zi au plecat strămoşii lui şi că 
singura posibilitate de a supravieţui era întoarcerea acolo; 
învățase că pe Pământul Făgăduinţei nu plouă cu mană şi că 
fiecare fruct pe care li-l dădea acest pământ îi costase ore de 
muncă şi sudoare. Învăţase ce este singurătatea. 

Dar nu-i spuse nimic din toate astea lui Saul; ştia că nimic din 
toate astea nu-l va impresiona, poate că nici n-ar fi reuşit să-l 
înţeleagă. Îl admira pe Saul, dar nu era ca el. 

— Va trebui să luptăm cu toţii. De-acum, nu mai e vorba să ne 
confruntăm cu britanicii, acum e vorba din nou de supravieţuire. 
Ori luptăm ca să rămânem, ca să avem o bucată din pământul 
acesta, ca să avem un stat, ori ne aşteaptă din nou diaspora şi 
asta până când vor hotărî să ne ucidă din nou. Îmi pare rău. 

Saul rostise aceste ultime cuvinte cu un glas obosit. Continua 
să conducă în tăcere şi David fu cel care reluă conversaţia. 

— Cum de ştiţi de vizita, acelui... Mahmud... acasă la Rashid 
şi la Hamza? 

— Pentru că este obligaţia mea să ştiu. Eu răspund de 
securitatea kibbutzului. 

— Atunci, înseamnă că spionaţi familia lui Rashid... 

— Atunci, înseamnă că viaţa ta şi a tuturor celor din kibbutz 
poate depinde de ceea ce ştiu sau nu ştiu eu. Până acum, n-am 
avut prea multe probleme, ţi-am spus deja că Rashid e un om 
cumsecade, dar va trebui să se supună, el o ştie şi o ştiu şi eu. 

— Niciodată n-aţi avut încredere în mine în ceea ce priveşte 
apărarea kibbutzului. 

— Nu-i adevărat. Tu ai patrulat ca şi ceilalţi şi ai făcut de 
pază; dacă am fi fost atacati, ar fi trebuit să ne aperi. 


— De ce nu mi-aţi cerut să mă alătur organizaţiei Haganâ? 

— Toate la timpul lor. 

— Dar unii dintre prietenii mei au fost deja aleşi. 

— Trebuie să înveţi să accepţi ceea ce se hotărăşte: dacă 
până acum nu ţi-am cerut să te alături organizaţiei Hagană este 
pentru că noi credem că nu eşti încă pregătit. 

— De ce? Credeţi că nu pot fi un bun soldat? 

— Asta se învaţă; de fapt, toţi veţi învăţa să trageţi cu arma, 
să folosiţi explozivi, să utilizaţi armele de care vom putea 
dispune şi care nu sunt numeroase. Dar ca să faci parte din 
Hagană este nevoie de... mă rog, vei învăţa încetul cu încetul. 

— Credeţi că sunt slab, că n-am curaj? 

— Nu, nu cred asta. Eşti un supravieţuitor şi, ca să fii aşa, e 
nevoie de curaj. 

— Atât de rău stăm cu armele, încât trebuie să le fabricăm? 
întrebă David, vrând sa schimbe vorba. 

— Ştii de-acum că avem unele arme britanice şi poloneze, dar 
până acum nimeni nu voia să ne vândă nici măcar un pistol. De 
aceea, după război, am început să punem pe picioare mici 
fabrici clandestine şi am produs muniţie şi arme mici. Dar vom 
avea nevoie de mult mai multe. De aceea, kibbutzul nostru va 
dispune de un atelier în care va trebui să muncim cu toţii. 

Saul opri maşina brusc şi îl invită să coboare. În depărtare, se 
zărea lerusalimul strălucind sub razele blânde ale soarelui de la 
amiază. Văzut de acolo, părea cufundat în linişte. Rămaseră 
câteva minute în tăcere până când behăitul unei capre îi 
readuse la realitate. 

— Hai, nu vreau să ajungem prea târziu. 

— Incă nu mi-aţi spus unde mergem. 

— Vei vedea. 

Conduse maşina până aproape de oraş, abătându-se pe un 
drum de pământ care îi duse până la o împrejmuire în spatele 
căreia se ridica o casă de piatră aurie, cu două etaje, 
înconjurată de arbori fructiferi şi de palmieri. 

Saul se opri în faţa gardului şi aşteptă. Doi palestinieni cu 
kafia pe cap şi purtând puşti pe umăr apărură deodată, dar Saul 
nu păru să-şi facă griji. Bărbaţii îl priviră şi unul dintre ei îi 
zâmbi. Apoi, deschiseră poarta, lăsându-i să treacă. 

Erau şi alţi bărbaţi înarmaţi care stăteau de pază în grădina 
întinsă; în spatele casei se deschidea o imensă grădină 


semănând cu o livadă. Un grup de copii alerga râzând şi 
strigând. Unul dintre ei se apropie de maşină fluturându-şi 
mâna; probabil că nu avea mai mult de doisprezece sau 
treisprezece ani. 

— Saul, ce bine că aţi venit! 

— Bună, Ibrahim! Fac prinsoare că nu ştii ce ţi-am adus? 

— Ţi-ai amintit de ziua mea de naştere? 

— Bineînţeles! la, du-te să deschizi pachetul şi după aceea să- 
mi spui dacă-ţi place. 

Saul vorbea în arabă, iar David constată că lecţiile primite de 
la Hamza îi permiteau să înţeleagă ceea ce spuneau. Fu uimit 
văzând familiaritatea copilului palestinian faţă de Saul şi faptul 
că în casa aceea erau atât de bine primiţi. 

O femeie tânără, de nu mai mult de treizeci sau treizeci şi 
cinci de ani, apăru în pragul casei. Era îmbrăcată după moda 
occidentală, cu o bluză şi o jachetă strânsă pe corp şi o fustă 
care îi ajungea aproape până la glezne; părul era foarte negru, 
la fel ca şi ochii. 

— Saul, ce bucurie! Intră, vii la timp pentru o cafea, ştiu că o 
preferi ceaiului. 

El îi apucă amândouă mâinile şi i le strânse în semn de salut 
şi de afecţiune şi apoi îl prezentă pe David. 

— ŢI-l prezint pe David Arnaud. E francez şi e de ceva vreme 
la noi. 

— Trăieşte în kibbutz? 

— Da, mama lui a fost ucisă în Germania. 

— Îmi pare rău, murmură femeia, întinzându-i mâna şi 
salutându-l cu simpatie. Îţi vine greu să crezi ce au făcut... 

David nu ştia ce să spună. Schiţă un zâmbet şi rămase tăcut. 

— Poftiţi. Abdul e cu nişte prieteni, dar va vrea să te vadă 
imediat, i-am trimis deja vorbă că ai venit. 

Trecură în vestibul şi pe David îl surprinseră sobrietatea şi 
eleganța casei. Femeia dispăru pe o uşă, făcându-le semn să 
aştepte. Un minut mai târziu se deschise altă uşă şi un bărbat 
înalt, brunet, îmbrăcat şi el după moda occidentală, cu costum şi 
cravată, deschise braţele ca să-l cuprindă pe Saul. 

— Saul! Intră, dragă prietene, nu te aşteptam. Sunt cu câţiva 
prieteni, dar asta e o şansă ca să putem vorbi cu tine despre tot 
ce se întâmplă. 


Saul îl prezentă lui Abdul şi David îşi dădu seama că se află în 
faţa unui om deosebit, cu maniere elegante. Acesta i se adresă 
în engleză cu accentul claselor înalte ale societăţii, înainte ca 
Saul să-i spună că poate să vorbească şi să înţeleagă araba. 
Emana putere. 

Trecură într-un salon larg în care o masă mare ocupa tot 
mijlocul încăperii. In jurul ei, mai multe canapele joase umpleau 
odaia. Zece bărbaţi, unii bând cafea, alţii, ceai, stăteau de vorbă 
cu însufleţire. li primiră cu cordialitate şi le făcură imediat loc 
printre ei. După câteva minute de conversaţie neimportantă 
consacrată formalităţilor, Saul se adresă lui Abdul şi tuturor 
bărbaţilor prezenţi. 

— Suntem aproape de a obţine ca Naţiunile Unite să propună 
crearea a două state. Noi vom accepta; este o şansă pentru toţi, 
dar veştile care ne parvin nu sunt bune: din ce în ce mai multe 
kibbutzuri sunt atacate, şoseaua spre lerusalim a devenit o 
capcană şi unii dintre ai noştri au fost mitraliaţi Ce-mi puteţi 
spune, dragi prieteni? 

Bărbaţii îl ascultaseră îngrijoraţi în tăcere şi înainte ca Abdul 
să vorbească, o făcu un bărbat în vârstă, purtând pe cap kafia. 

— Suntem divizați. Mulţi dintre ai noştri nu vă vor aici. Mai 
întâi, au venit câţiva, iar apoi, din ce în ce mai mulţi. Ai noştri se 
tem că veţi pune mâna pe tot, că noi vom fi cei care vom plăti 
pentru ceea ce au făcut germanii. 

— Şi tu ce crezi? îl întrebă Saul. 

— Pe acest pământ n-a fost niciodată pace, dar este al nostru; 
noi eram aici, şi acum, ce se va întâmpla? Cred că am putea trăi 
în pace, dar există forţe importante care cred contrariul, preferă 
să vă vadă alungaţi de aici, nu vor un stat evreu pe pământul 
nostru. Ce putem face noi? 

— Să spuneţi că putem trăi împreună şi în pace. 

— Şi putem? întrebă bătrânul. 

— Noi vrem să fie aşa; avem nevoie doar de un cămin. 

— Răpindu-ni-l pe al nostru? 

— Nu eram liberi nici înainte ca evreii să înceapă să sosească. 
Familia ta a fost întotdeauna aici, a mea, de asemenea, 
suportându-i pe britanici, pe turci, pe mongoli şi, mai înainte, pe 
arabi şi pe romani Dar credem că împreună putem trăi în pace. 

— Conducătorii noştri religioşi nu văd aşa lucrurile, răspunse 
bătrânul. 


— Principalul vostru conducător este un nazist şi voi o ştiţi 
prea bine; Amin Husseini a fost prietenul lui Hitler şi v-a 
înveninat pe mulţi dintre voi, inoculându-vă ura faţă de noi. Dar 
a venit vremea să li se spună nu nebunilor. 

— Nu e atât de uşor, Saul, interveni Abdul. Crezi că n-am 
încercat? Mulţi dintre noi călătorim de săptămâni bune, 
mergând dintr-un loc într-altul, stând de vorbă cu oamenii. Dar 
suntem divizați şi cei care credem că este cu putinţă să trăim 
împreună ne temem să nu fim catalogaţi drept trădători. 
Trebuie să dăruim pământul nostru evreilor? Şi de ce trebuie să 
o facem? Asta este ceea ce suntem întrebaţi. Acum suntem 
invadaţi, marginalizaţi, ei rămân cu totul... asta este ce se 
spune. 

— Tu ştii, Abdul, că pământul pe care-l avem ori a fost al 
nostru, ori l-am cumpărat. N-am furat nimic nimănui, nu vrem să 
rămânem cu totul. Avem nevoie doar de o bucată de pământ ca 
să avem un cămin, un stat. Este momentul să aveţi şi voi un stat 
şi să încetaţi de a mai depinde de alţii, este momentul ca şi noi, 
şi voi să luăm în mână frâiele propriilor noastre popoare şi să 
facem ceva împreună. 

— Nu va fi cu putinţă, interveni din nou bătrânul. 

— Nu va fi dacă nu vrem să fie, afirmă Saul. 

David îi asculta în tăcere. Nu înţelegea tot ce spuneau pentru 
că vorbeau repede, dar înţelegea îndeajuns ca să-şi dea seama 
că Saul şi oamenii aceia erau prieteni, se cunoşteau şi se 
respectau, că, dacă ar depinde de ei, n-ar exista confruntări. 

— Şi de ce nu un stat palestinian în care să puteţi trăi voi, 
evreii? propuse un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat după 
moda occidentală, ca şi Abdul. 

— Nu, Hattem, răspunse Saul, nu vom trăi în niciun stat care 
să nu fie al nostru. Dacă tu vei guverna, ştiu că nimeni nu mă va 
persecuta, dar dacă va guverna altul? Noi, evreii, avem nevoie 
de o patrie şi nu poate fi decât aceea care a fost dintotdeauna. 
De aici au plecat mulţi dintre ai mei, dar acum se întorc, iar alţii 
au rămas. Noi spunem că putem trăi împreună, că trebuie să 
puneţi capăt atacurilor asupra kibbutzurilor, n-avem de ce să ne 
confruntăm. Mai avem încă timp să evităm războiul. 

— Eşti sigur că Naţiunile Unite vă vor permite să întemeiaţi un 
stat? întrebă Hattem. 


— Da, este foarte probabil. Statele Unite, Marea Britanie şi 
Franţa sprijină crearea Statului Israel. Are vreun sens să vă 
opuneţi? Acest fapt ne va duce la război şi toţi vom pierde, şi 
voi, şi noi, doar că va trebui să ne ucideţi pe toţi, nu veţi putea 
lăsa niciun evreu în viaţă, pentru că vom lupta cu toţii. De data 
asta, nu ne vom lăsa ucişi. Nu, asta nu se va mai întâmpla 
niciodată. 

Au discutat vreme îndelungată fără să se pună de acord. Un 
servitor intra din când în când cu apă proaspătă, ceai, cafea şi 
fructe. 

David se foia în fotoliu, obosit de nemişcare şi de discuţia 
aceea, care vedea că nu duce nicăieri. 

Invitaţii lui Abdul n-au plecat decât peste două sau trei ore; 
atunci au rămas ei singuri cu amfitrionul lor. 

— Îmi pare rău, Saul, am pierdut, mărturisi Abdul ridicând 
mâinile într-un gest de neputinţă. 

— Atunci... 

— Atunci, vom fi în tabere diferite, vom lupta şi ne vom ucide, 
iar moartea ta şi a mea nu vor servi la nimic. 

— Vei lupta? 

— Trebuie să fiu acolo unde vor fi ai mei. Chiar dacă greşesc. 
Şi tu ai face acelaşi lucru. 

— Da, Abdul, şi eu aş face acelaşi lucru. Mă voi ruga să nu ne 
întâlnim în nicio bătălie. 

— Şi eu mă voi ruga pentru că nu mi-aş ierta să trebuiască să 
te ucid, frate drag. 

Cei doi bărbaţi păreau emoţionaţi. David îşi dădea seama că 
între ei afecțiunea era pe cât de profundă, pe atât de sinceră şi 
se întrebă ce anume îi unea. El, care îl judecase cu duritate pe 
Saul crezându-l incapabil să înţeleagă prietenia lui cu Hamza, 
descoperea că acesta e foarte puternic legat de bărbatul acela 
numit Abdul. 

— Rămâneţi să dormiţi în noaptea asta la mine, îi invită el. 

— Nu putem, trebuie să-i vizitez pe unii prieteni, răspunse 
Saul. 

— Nu vom mai avea multe ocazii, se lamentă Abdul. 

— Le vom căuta. Crezi că cineva poate distruge prietenia 
noastră? Nu, Abdul, chiar dacă ar trebui să ne ucidem şi tot am 
rămâne prieteni, eu te voi purta mereu în inima mea. |ţi datorez 
viaţa, îi aminti Saul râzând. 


— Dacă ai fost întotdeauna imprudent! răspunse Abdul cu un 
alt hohot de râs. 

— Când eram mici am căzut într-un canal de irigaţii, îi explică 
Saul lui David care îi privea uluit, nu ştiam încă să înot, nici el nu 
ştia, dar s-a aruncat după mine şi m-a scos. Nu ştiu cum a 
reuşit, pentru că eu m-am agăţat cu putere de gâtul lui şi Abdul 
dădea din mâini şi din picioare în apă, încercând să ne ţină la 
suprafaţă pe amândoi. A reuşit să se prindă de ieşindul unei 
pietre şi să tragă de mine până când am reuşit să ieşim. Cred că 
n-am mai băut atâta apă toată viaţa. 

— Nici eu, prietene, nici eu... 

Abdul şi Saul au povestit o vreme alte întâmplări amuzante de 
când erau mici. David îi vedea râzând în vreme ce îşi depanau 
amintirile, dar râsetele lor erau încărcate de nostalgie. 

Apunea soarele când şi-au luat la revedere în pragul casei de 
la Abdul şi de la soţia acestuia. Emoţia pe care o simțeau 
amândoi era evidentă, ca şi tristeţea soţiei lui Abdul. 

Se urcau în maşină când Abdul îi strigă: 

— Saul, aceasta va fi întotdeauna casa ta! Aici vei fi în 
siguranţă, orice s-ar întâmpla! 

Saul se dădu jos din maşină şi se îndreptă spre casă; cei doi 
bărbaţi se îmbrăţişară din nou cu multă afecţiune, spre uimirea 
lui David când îi văzu pe cei doi bărbaţi, doi luptători, atât de 
emoţionaţi pentru că vor trebui să se înfrunte şi să lupte. 

— Eu locuiam în casa aceea, îi spuse Saul, arătându-i o 
construcţie de piatră foarte asemănătoare cu cea a lui Abdul, 
situată la câţiva metri de locul unde se aflau. 

— Şi nu mai locuieşte nimeni acolo. 

— Părinţii mei au murit, iar eu am început să lucrez cu 
grupurile de evrei care soseau la Eretz Israel. Şi cu toate că nu 
stau niciodată într-un loc fix, cea mai mare parte a timpului mi-o 
petrec în kibbutz. 

Ajunseră în faţa unui grilaj mai jos decât cel de la casa lui 
Abdul, dar, spre deosebire de aceasta, nu ieşi din ea niciun 
bărbat înarmat. Saul conduse maşina până în poarta casei, din 
care, în acel moment, ieşea un bătrân îmbrăcat în stilul 
tradiţional al palestinienilor, cu kafia acoperindu-i capul. 

— Saul! 

Bătrânul îl îmbrăţişă pe Saul şi intrară amândoi în casă, fără 
să-i acorde atenţie lui David, care îi urma curios. 


O femeie palestiniană cu o rochie lungă şi cu părul acoperit cu 
hijab*e îl dădu la o parte pe soţul ei ca să-l poată îmbrăţişa pe 
Saul. 

— De cât timp n-ai mai venit! Ce ţi s-a întâmplat? îi reproşă 
femeia. 

— Muncă, multă muncă, se scuză Saul, dar mă gândesc 
mereu la voi. 

— Poţi fi liniştit, îţi păzim casa, de parc-ar fi a noastră, afirmă 
bătrânul. 

— Ştiu. 

Femeia fugi să aducă apă, ceai, fructe şi dulciuri, pe care le 
aşezase cu multă artă pe o tavă. 

David observă că locuinţa avea o structură asemănătoare cu 
a lui Abdul, inclusiv salonul cu canapele de jur-împrejurul unei 
mese care ocupa mijlocul încăperii. 

Se aşezară şi Saul ascultă istorisirile bărbatului despre ultima 
recoltă, noutăţile din vecini şi durerea lui din oase din pricina 
vârstei. 

— Va fi război, Marwan. 

— Ştiu, Saul, ştiu, dar vom rămâne aici şi aşa îţi vei salva 
casa. 

— Nu vreau să-ţi cer atât de mult. 

— Nu-mi ceri, noi am hotărât aşa. Soţia mea e de acord, iar fiii 
mei unii, da, iar alţii, nu. Dar nu ne vom mişca de aici, e şi casa 
noastră. Aici m-am născut eu şi aici s-au născut copiii mei. 
Bunicul şi tatăl meu au trăit aici, i-au ajutat pe ai tăi să 
muncească pământul. 

— Ştiu, Marwan, întotdeauna am fost prieteni, dar acum... 

— Acum, va fi război, dar noi nu vom lupta. Noi vom rămâne 
să avem grijă de casa ta şi când se va termina totul, vei veni şi 
tu. Toate războaiele se termină, Saul, toate. 

Saul şi Marwan au vorbit despre ce era de făcut în casă şi în 
grădină şi, spre surpriza lui David, Saul îi înmână o importantă 
sumă de bani lui Marwan. 

— Dar n-avem nevoie! Am tot primit ajutorul pe care ni-l 
trimiţi, o să-ţi arăt socotelile. 

— N-am nevoie să le văd. Banii ăştia sunt pentru cazul în care 
s-ar întâmpla ceva; e mai bine să ai o rezervă, nu ştiu când o să 
mă pot întoarce. 


68 vălul pe care îl poartă pe cap femeile musulmane. (n.tr.) 


— Dare mult...! 

— Sper să fie îndeajuns. 

Femeia insistă să rămână la cină şi să doarmă acolo. Saul 
şovăi, apoi se lăsă convins, dar le spuse că până atunci mai 
aveau alte treburi de rezolvat. 

— Şi acum unde mergem? vru să ştie David. 

— La un kibbutz din apropiere. Trebuie să mă întâlnesc cu 
câţiva ofiţeri din Haganâ. Mă aşteaptă la ora şapte. 

— Şi eu ce voi face? 

— Nu-ţi va prinde rău să asculţi. 

— Bine, şi palestinienii ăia care au grijă de casa ta... Se vede 
că ţin la tine... 

— li cunosc de când eram copil, le-aş încredința viaţa mea. 

— Atunci, de ce îmi reproşezi că sunt prieten cu Hamza? 

— Nu-ţi reproşez nimic, ţi-am atras pur şi simplu atenţia în 
legătură cu ceea ce se va întâmpla. Şi eu sunt prieten cu Abdul. 
Am crescut împreună, am avut aceiaşi învăţători, ne-am 
îndrăgostit amândoi de aceeaşi fată, o verişoară de-a lui; dar 
ştim amândoi că va trebui să luptăm unul împotriva celuilalt. L- 
ai auzit chiar pe el spunând-o. 

— Toate astea mi se par o nebunie. Pe de o parte, avem 
prieteni palestinieni şi, pe de alta, ei ne atacă, noi ne apărăm, îi 
ucidem, ne ucid... 

— Da, uneori şi mie îmi vine greu să înţeleg. Dar e foarte 
simplu: aceasta a fost patria noastră, au venit romanii, au 
cucerit-o şi, începând de atunci, invaziile n-au mai contenit. 
Mulţi evrei au plecat şi, de-a lungul veacurilor, au trăit în alte 
locuri, integrându-se în societatea respectivă, dar ducând 
întotdeauna dorul acestui pământ. Nu o să-ţi ţin o lecţie de 
istorie, vorbindu-ţi de pogromuri sau de Inchiziţie, până să 
ajungem la Holocaust. Acum e vorba să ne recuperăm patria şi 
să nu mai existe pe lume vreun evreu fără cămin. 

— Eu mă simţeam francez, doar francez, până când a dispărut 
mama mea. Nu îmi dădusem seama ce înseamnă să fii evreu. 
De fapt, nu mă simţeam evreu. 

— Ei bine, acum ştii ce înseamnă. 

— Suntem chiar atât de diferiţi? 

Saul se gândi la răspuns câteva secunde. În realitate, el nu se 
simţea diferit de Abdul, nici de Marwan, nici de atâţia alţi 
prieteni împreună cu care crescuse. 


— Diferenţa rezidă în faptul că majoritatea evreilor care 
sosesc aici vin din Occident şi felul vostru de a vedea lucrurile şi 
de a organiza societatea este occidental. În asta constă 
diferenţa, prăpastia. Eu m-am născut aici, la fel ca toată familia 
mea, astfel că modul meu de a gândi este mai degrabă oriental 
decât occidental, de aceea înţeleg spaimele şi temerile lor, de 
aceea ştiu că este inevitabil ceea ce se va întâmpla. 

— Dar ai încercat să-l convingi pe Abdul. 

— Abdul este un şeic respectat de mulţi alţi şeici, pe el îl 
ascultă toţi. El şi cu mine nu ne înşelăm, ştim ce este bine şi ce 
este rău în noi înşine, în ceea ce apărăm şi în ceea ce iubim. Ai 
lui au spus nu, iar el va fi de partea lor, chiar dacă ştie că 
greşesc. Bătrânul rege Abdullah“ al Cisiordaniei era şi el 
partizanul înţelegerii cu noi şi ai văzut cum a fost ucis. Viaţa şi 
moartea n-au aceeaşi valoare în Orient. Asta nu înţelege 
Occidentul. Şi nici tu. 

Ajunseră la un kibbutz situat la marginea deşertului ludeei. 
Era fortificat şi se vedeau bărbaţi înarmaţi străbătând tot 
perimetrul. 

Saul îl lăsă cu alţi tineri în vreme ce el asista la reuniunea 
ofiţerilor din Hagană. l-au arătat kibbutzul, mult mai mare decât 
al lui, şi l-au întrebat cum o scoteau la capăt când erau atacați. 
Mulţi dintre tinerii care trăiau acolo făceau parte din Hagană şi 
erau îngrijoraţi de ceea ce ştiau că se apropie. 

După o oră, Saul a venit să-l caute ca să se întoarcă la 
lerusalim. 

— E o prostie să ne întoarcem, dar o s-o facem, Marwan şi 
nevasta lui s-ar supăra. Pe deasupra, cine ştie când o să mai pot 
dormi din nou acasă! 

In noaptea aceea, David nu putu să închidă ochii; se întreba 
de ce îl luase Saul cu el. Dar era sigur că a făcut-o dintr-un 
anumit motiv: nu făcea nimic din întâmplare. 


© Emir între anii 1921-1946, apoi rege al Transiordaniei, din dinastia 
haşemită, între 1946-1951, a anexat în anul 1950 o parte a Palestinei arabe. 
A murit asasinat. (n.tr.) 


22 

Mahmud observa cum pregăteau armele. Organizau trei 
grupuri alcătuite fiecare din cincisprezece oameni. Niciunul nu 
ştia care va fi obiectivul lor, singurul lucru pe care spusese a 
fost acela că trebuiau să fie gata înainte de răsăritul soarelui. 

Hamza se gândea la David. Aproape că nu se văzuseră în 
ultimele zile. El îl evitase, dar şi David pe el. Se salutaseră prin 
gard, făcându-şi semne că se vor vedea mai târziu, dar niciunul 
dintre ei nu-l căută pe celălalt. Oare David bănuia ceva? se 
întreba Hamza, ca imediat să alunge acest gând: ce putea şti? 
Nimeni nu putea să-i fi spus că acum făcea parte dintr-un grup 
de gherilă. 

Fusese şocat să nu-l vadă pe David vreme de vreo două zile. 

„Poate că încetăm să mai fim prieteni pentru că nu mai avem 
încredere unul în celălalt. Eu am un secret şi poate că nici el nu 
mai are încredere în mine, sau are şi el un alt secret”, se gândi 
el. 

— Bine, aşa îmi place, arma curată, bine pregătită, îi spuse 
Mahmud, întrerupându-i gândurile; la noapte o să dovedeşti 
câte parale faci şi ce ai învăţat. 

Hamza nu răspunse şi rămase stând pe vine, trăgând în piept 
fumul ţigării. Acum fuma întruna, oricât de mult s-ar fi plâns 
mama lui. Tatăl lui era mai tăcut decât de obicei, iar firea îi 
devenise mai posomorâtă. 

Hamza se întreba de ce Mahmud nu le spusese dinainte care 
era obiectivul lor; credea că era mai mult pentru a-şi arăta 
autoritatea decât datorită neîncrederii. 

Abia la patru dimineaţa Mahmud începu să dea ordine. 

— Grupul lui Ehsan va distruge satul; cel al lui Ali va ataca 
depozitul, iar al tău, Hamza, va ataca kibbutzul care se 
mărgineşte cu grădina casei tale. Cunoşti bine locul şi ai fost 
acolo de mai multe ori. O să intraţi fără să fiţi văzuţi şi o să 
plasați încărcăturile de dinamită. Apoi veţi intra în camere şi veţi 
trage înainte ca ei să aibă timp să se trezească; atunci când o să 
ieşiţi, detonaţi dinamita. Eu o să vă însoțesc. Am ales grupul 
vostru ca să lupt în noaptea asta. 

— In Kibbutzul ăla trăiesc douăzeci de copii, spuse Hamza 
înspăimântat, vor muri... 


— Da, poate că vor muri toţi sau doar unii, dar asta pe noi nu 
ne interesează. Sunt evrei, răspunse Mahmud râzând printre 
dinţi. Dacă n-ai curaj, nu veni, adăugă el ameninţător. 

Mahmud îl ţintea drept în tâmplă. Hamza ştia că n-ar şovăi să 
tragă. Observa că Mahmud dorea să găsească o scuză ca să-l 
ucidă şi regretă dragostea sa pentru viaţă. 

Ascultă instrucţiunile lui Mahmud stăpânindu-şi greata care 
încerca să-şi deschidă drum prin stomac. Simţea râsul sec al lui 
Mahmud delectându-se cu zbuciumul său. Aceea era o probă la 
care îl supunea ca să ştie dacă poate avea încredere în el. Dacă 
era în stare să-i ucidă pe cei pe care-i cunoştea, era în stare să 
ucidă pe oricine. Era o ecuaţie simplă şi cumplită. 

Conduse grupul târându-se printre arbuşti ca să se apropie de 
gard. Cunoştea bine locurile pe unde patrulau oamenii din 
kibbutz. Tăiară gardul şi pătrunseră în incintă aproape fără să 
îndrăznească să respire. Auzi vocile celor care patrulau şi crezu 
că-l recunoaşte pe David. 

Se rugă la Allah ca prietenul său să nu fie de pază în noaptea 
aceea. Dacă nu era, îşi putea salva viaţa; în caz contrar, nu ştia 
ce se poate întâmpla. 

Le indică oamenilor cum să acţioneze. Le arătase deja unde 
să plaseze încărcăturile explozibile: în atelier, în siloz, la 
bucătării, care la ora aceea vor fi pustii, în spaţiul în care ţineau 
tractoarele, în ocolul animalelor, în puț, ca să-i lase fără apă, în 
instalaţia de telefon... Camarazii lui se mişcau repede şi cu grijă 
printre umbrele nopţii, în vreme ce el şi ceilalţi oameni aşteptau 
momentul ca să-i ucidă pe cei care patrulau, să năvălească în 
camere şi să-i mitralieze pe toţi cei care dormeau. Ştia unde 
este camera lui David şi nu va intra acolo. Nu va permite 
nimănui să intre. 

Nu zăboviră mult cu distribuirea încărcăturilor explozibile şi 
când se adunară din nou în grup, făcu un semn. Se desfăşurară 
în evantai şi începură să deschidă uşile cu o lovitură de picior 
mitraliindu-i pe cei care în momentul acela dormeau liniştiţi. 
Într-un minut, ţipetele sfâşiară liniştea nopţii; pocnetul altor 
arme automate începu să le răspundă. Copiii plângeau, până 
când plânsul lor era întrerupt de un glonţ. 

leşit din minţi, Hamza trăgea fără să se gândească, alergând 
dintr-un loc într-altul urmat de Mahmud, care părea să se 
complacă în haos şi în moarte. 


Îi văzu pe unii din camarazii săi căzând sub gloanţele 
oamenilor din kibbutz; fu surprins să o vadă pe Tania trăgând în 
timp ce striga. Atunci îşi aminti că printre evrei nu se făcea 
distincţie între femei şi bărbaţi în privinţa instrucției militare şi 
că acestea ştiau să mânuiască armele. Apoi, o văzu căzând, cu 
faţa smulsă de mitralieră. g 

Deodată, s-a întâmplat ceea ce se temea mai mult. II văzu pe 
David cu un pistol în mână trăgând de la mică distanță. Fu 
surprins de lipsa de expresie de pe chipul prietenului său, de 
fermitatea cu care acționa. Întâlnirea a fost inevitabilă. Mahmud 
îl îndemna să înainteze spre zona din kibbutz pe care o apăra 
David, până când, deodată, se întâlniră faţă în faţă. David îl privi 
cu mâhnire, dar fără să fie surprins, de parcă ar fi aşteptat 
această clipă. Hamza avea de gând să-i spună să se ferească şi 
cobori pistolul. Nu se gândea să-şi ucidă prietenul, deşi exista 
riscul ca Mahmud să-l ucidă apoi pe el. Dar David n-a şovăit ca 
el. Inainta spre locul unde trăgea. Hamza simţi o durere ascuţită 
în pântece şi îl auzi pe Mahmud strigând fără să înţeleagă ce-i 
spunea. Apoi îşi duse mâna la stomac şi îşi dădu seama că 
pierde sânge, îl privi din nou pe David şi putu observa zbuciumul 
oglindit pe chipul prietenului său. Îi zâmbi în vreme ce arunca 
arma şi se prăbuşea. 

Mahmud sări peste cadavru trăgând o rafală de automat 
împotriva acelui bărbat care tocmai îl omorâse pe Hamza. Puțin 
îi păsa de moartea camaradului sau, dar simţi o mare satisfacţie 
când îl văzu pe tânăr căzând lângă trupul lui Hamza. 
Prostănacul ăla şovăise, coborâse arma, chiar îi zâmbise 
asasinului său. Merita să moară ca un câine pentru laşitatea lui. 

Dădu ordinul de retragere şi, pe când ieşeau din kibbutz, se 
auziră exploziile dinamitei. Se simţea satisfăcut, operaţiunea 
fusese un succes: kibbutzul acela dispăruse de pe faţa 
pământului. 


Era o minune că mai era încă în viaţă. Gloanţele lui Mahmud i- 
au ciuruit un plămân, i-au făcut zob clavicula, i-au perforat 
stomacul şi i-au zdrobit un picior. 

Timp de mai multe zile rătăci pe tărâmul morţilor. Doctorii 
care îl îngrijeau au fost surprinşi de rezistenţa inimii lui şi de 
faptul că nu renunţa să lupte pentru viaţă. 


Atacul kibbutzului fusese un măcel. Doar cinci copii şi-au 
salvat viaţa; dintre cei o sută de adulţi au supravieţuit treizeci, 
printre care şi el. 

Încă nu putea vorbi: o mască de oxigen îl ajuta să respire şi se 
simţea prea lipsit de puteri pentru a putea să deschidă ochii. 
Odată când i-a deschis i s-a părut că o vede pe Martine, poate şi 
pe Saul, dar nu era sigur. 

Îi auzea pe medici spunând că nu l-au salvat încă din ghearele 
morţii, că încă nu ştiau dacă avea să trăiască. li era totuna. 
Prefera să doarmă, să se cufunde în somnul provocat de 
medicamentele care i se administrau ca să-i potolească durerile. 
Când îşi recăpăta câtuşi de puţin cunoştinţa, îl vedea pe Hamza 
zâmbindu-i, venind spre el cu pistolul coborât. Da, văzuse 
limpede cum prietenul său n-a avut nicio intenţie să tragă în el, 
dar el, în schimb, nu şovăise o clipă. L-a văzut căzând şi 
zâmbindu-i de parcă ar fi fost vorba de un joc, ca şi cum ar fi 
vrut să-i spună ceva. 

Privirea lui Hamza întipărită pe retina lui îl chinuia. Avea să-şi 
aducă aminte toată viaţa de chipul zâmbitor al lui Hamza şi de 
mâna lui coborând pistolul. În clipa aceea, Hamza îşi dovedise 
curajul, iar el, laşitatea. Clipa aceea îl va urmări ca un coşmar, 
iar el nu va accepta să devină un fugar. Mai bine să moară. De 
ce nu se preda inima lui? De ce se încăpăţâna să bată? Dacă ar 
avea putere, şi-ar smulge toate acele tuburi care îl ţineau 
prizonier în pat, care intrau şi ieşeau din trupul lui legându-l de 
nişte aparate care i se păreau monstruoase. 

Atâtea eforturi ca să i se salveze viaţa, de ce? Dacă şi-o va 
recăpăta, şi-o va lua el însuşi. Asta era ceea ce dorea să le 
spună, dar nu-l auzeau, poate pentru că nu-i ieşeau cuvintele de 
pe buze. 

— David, fiule, mă auzi? 

| se păru că aude vocea tatălui său şi încercă să deschidă 
ochii, dar îşi simţea pleoapele grele. Era cu neputinţă. Era un alt 
vis, un alt coşmar. 

— Doctore, credeţi că mă aude? 

— Nu ştiu, nu vă pot spune; este un miracol că încă mai 
trăieşte, dar nu ştiu ce evoluţie va avea, nu ştiu nici dacă se va 
putea mişca sau nu... N-a murit pentru că îi rezistă inima, o 
inimă tânără şi puternică ce n-a încetat să bată. E în continuare 
în comă, nu ştiu cât timp va mai rămâne aşa... 


Vocea tatălui său şoptindu-i cuvinte de îmbărbătare îi 
pătrundea în cotloanele minţii prin somnul acela din care părea 
că nu se poate trezi. 

| se părea că aude şi vocea bunicului său încurajându-l să-şi 
deschidă ochii şi să lupte. 

— Nu te lăsa, David, suntem aici, trăieşte, trebuie să trăieşti. 

Uneori îi auzea cu mai multă claritate; alteori, sunetul se 
pierdea în negura minţii sale. 

— Fiul meu suferă, ştiu asta, i se păru că-l aude pe tatăl său. 

— Nu, nu suferă, este sedat, nu vă faceţi griji, nu gândeşte şi 
nici nu simte, răspundea medicul. 

— Vă înşelaţi, văd suferinţa în expresia de pe chipul lui. David 
suferă, suferă o durere profundă şi insuportabilă... faceţi ceva... 
nu-l lăsaţi să sufere. 

— Vă asigur că nu suferă, este complet sedat, este imposibil 
să simtă ceva. 

— Fiul meu simte, doctore, fiul meu simte... eu ştiu asta, eu 
simt că simte. 


Hamza îi zâmbea şi îl trăgea de mână. Nu era supărat pe el. A 
vrut să-i vorbească, dar nu-i ieşeau cuvintele de pe buze. Avea 
nevoie să-i ceară iertare pentru că l-a ucis, dar prietenul lui nu 
voia să-l asculte, doar îl trăgea de mână, luându-l cu el spre 
eternitate. 

Ferdinand observă că mâna fiului său rămăsese îngheţată. O 
strânse cu putere şi apoi strigă după infirmieră. 

Intrară alţi doi medici şi mai multe infirmiere, în vreme ce el 
se lăsa în seama lui Dumnezeu, cerându-i ca de data aceasta să 
nu-l părăsească. 

Nu-şi amintea să se mai fi rugat din copilărie, şi atunci când o 
căuta pe Miriam. Atunci, Dumnezeu nu se îndurase de el; acum 
nu putea să-l părăsească din nou. 

Se deschise uşa salonului în care fiul său zăcea monitorizat de 
două luni. Infirmierele ieşeau cu un aer crispat, ca şi când 
acestea tocmai ar fi suferit o înfrângere dureroasă, lăsându-i de- 
acum pe medici să se apropie de el. 

Înainte de a i se spune orice, Ferdinand ştia ce avea să audă. 

Ţipă. Un țipăt sfâşietor, încărcat de o durere insuportabilă, îl 
susţinură ca să-l împiedice să se dea cu capul de perete, îl siliră 
să se aşeze, în vreme ce o infirmieră îi descoperea braţul ca să-i 


injecteze un calmant, de parcă ar fi putut exista ceva care să-i 
aline durerea din suflet. 

L-au îngropat în kibbutz, aproape de grilajul care îi despărţea 
de grădina lui Rashid. Ferdinand îl văzu pe bărbatul acela 
privindu-l din spatele copacilor şi recunoscu în ochii lui aceeaşi 
durere pe care o simţea şi el. Fiul lui îl omorâse pe fiul arabului 
şi un alt bărbat îl omorâse pe al acestuia. 

N-aveau ce să-şi spună, nici măcar n-ar fi fost în stare să se 
consoleze unul pe celălalt. 

Când ultima lopată de pământ acoperi mormântul, Ferdinand 
a ştiut că l-a pierdut definitiv. Viaţa lui era de-acum lipsită de 
sens. Tatăl său îl susţinea, acoperindu-i spatele cu braţul, şi de 
cealaltă parte, Inge îl ţinea de mână. Venise acolo împreună cu 
John Morrow. Ca întotdeauna, Inge era prezentă în momentele 
cele mai tragice ale vieţii lui. 

În spatele ei, Martine plângea în tăcere. 

Miriam n-avea mormânt. Dispăruse într-o groapă comună la 
Berlin. Fiul său rămânea în acel colţ de lume, într-o patrie pe 
care şi-o dorise, într-un loc unde proclamase că doar luptând s- 
ar putea evita ceea ce i se întâmplase mamei sale. 

Un bărbat cu o pipă goală în mână se apropie de el. 

— Nu există cuvinte ca să-l consolezi pe un bărbat care şi-a 
pierdut fiul, dar vreau să ştiţi că asasinul lui e mort. 

Apoi se întoarse cu spatele şi plecă. Ferdinand, nemişcat şi 
neştiind ce să facă sau să spună, o auzi pe Martine şoptindu-i o 
explicaţie. 

— Se numeşte Saul şi este ofiţer în Haganâ. Azi-noapte, a 
răzbunat moartea lui David: l-a căutat pe bărbat şi l-a împuşcat, 
i-a aflat numele. Era vorba de Mahmud, un conducător al 
gherilei. Saul l-a ucis şi şi-a riscat viaţa ca să o facă. S-a dus 
singur, l-a surprins la el acasă luând cina cu câţiva dintre 
oamenii lui şi le-a luat viaţa tuturor. 

— La ce îmi foloseşte moartea lui? întrebă Ferdinand. 

— Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, asta este legea în 
Orient. Dacă unul de-ai noştri este ucis, trebuie să se ştie că nu 
se vor putea ascunde, pentru că îi vom găsi şi îi vom ucide. 
Suntem singuri, Ferdinand, foarte singuri; înconjurați de 
duşmani din toate părţile, nu ne putem permite luxul slăbiciunii. 
Pentru Saul, n-a fost doar un răspuns pe care trebuia să-l dea; el 
ţinea la fiul tău, ştia ce reprezenta Hamza pentru David şi s-a 


temut întotdeauna de momentul în care vor trebui să se 
înfrunte. 

— David a fost cel care l-a ucis pe Hamza. 

— Da, a tras în el, a fost învăţat să se apere. Nu-ţi poţi 
imagina infernul din noaptea aceea, cincisprezece copii au murit 
asasinați 

— Ştiu, Martine, ştiu. Nu judec pe nimeni, ştiu doar că fiul 
meu e mort şi că alt tânăr este şi el mort, că nici părinții lui, nici 
eu nu vom avea consolare. Ei au şi alți copii, mie nu-mi rămâne 
nimic, decât să aştept momentul propriei mele morţi. 

— Eşti un mare istoric... 

— Sunt un om rătăcit în propria sa istorie. 


23 

Ignacio se ruga în capelă când se apropie de el un preot ca 
să-i spună că e sunat de la Vatican. 

Se ridică, nervos, întrebându-se cine îl putea suna de la Roma 
într-o sâmbătă. 

Glasul părintelui Grillo îl făcu să tresară. Îşi încheiase în urmă 
cu două luni activitatea temporară la Secretariatul de Stat şi 
revenise la studiile lui de la universitate. Perioada aceea 
petrecută între zidurile Vaticanului îl afectase, dar, de fapt, ceea 
ce îl marcase cel mai mult fusese ciudata lui călătorie în Franţa. 

— Ţi-am promis că îţi voi da veşti despre profesorul Arnaud. 
Tocmai am primit o telegramă de la Ierusalim. Fiul lui a murit, a 
fost îngropat acum câteva zile şi profesorul se întoarce în 
Franţa. 

— Dumnezeule, bietul om! exclamă Ignacio. 

— Da, profesorul Arnaud este un om căruia Dumnezeu i-a 
trimis nişte încercări cumplite... probabil că e distrus. 

— Nu-l avea decât pe fiul lui, murmură Ignacio, m-am gândit 
că Dumnezeu se va arăta milostiv cu el, salvându-i viaţa. 

— N-a putut ieşi din coma profundă în care era; dacă a 
rezistat atâta timp, a fost pentru că inima lui era tânără, dar 
medicii n-au crezut niciodată că ar putea trăi. 

— M-am rugat atât de mult pentru el..., spuse cu tristeţe 
tânărul preot. 

— Toţi ne-am rugat. 

— Credeţi că mi-aţi putea da adresa şi numărul de telefon al 
profesorului Arnaud? 

— i le voi da când vei veni. Ai putea veni acum la birou? 

— Acum? 

— Da, am vorbit cu superiorul tău şi n-are nimic împotrivă să 
vii, doar dacă tu nu poţi dintr-un motiv oarecare. 

— Nu, n-am nimic deosebit de făcut, voi veni. 

— Te aştept. 

Apelul părintelui Grillo îl descumpăni. Ce puteau dori de la el 
într-o sâmbătă după-amiază cei de la Secretariatul de Stat? 

Se revăzuseră de vreo două ori, în ocaziile în care părintele 
Grillo vizitase casa iezuiţilor, întâlniri afectuoase şi scurte, având 
foarte puţin timp la dispoziţie ca să evoce întâmplările trăite în 
Franţa. 


Şi-l amintea pe profesorul Arnaud alergând pe peron urmat de 
tatăl său până când s-au pierdut în mulţime. Pe el îl duseseră la 
nunţiatură unde îl aşteptau părintele Grillo, părintele Nevers, 
nunțiul, şi doi bărbaţi care îi fuseseră prezentaţi ca fiind agenţi 
ai serviciilor franceze de securitate, nerăbdători să ştie ce 
aflaseră la castelul d'Amis. 

— E un grup ciudat. Ar putea fi calificaţi drept fanatici sau 
nebuni; adevărul este că încep să mă neliniştească. Ei cred că 
vor găsi Graalul şi fac speculaţii în legătură cu ceea ce ar putea 
fi acesta. 

L-au ascultat foarte serioşi, îngrijoraţi, fără să-l întrerupă şi să- 
i pună întrebări până când a terminat de descris tot ce văzuse şi 
auzise la castel. 

— Raymond, fiul contelui, este un biet băiat speriat de tatăl 
lui. lar contele mi s-a părut tenebros. Cât despre invitaţii lui... 
domnul Randall este american, cu înfăţişare de militar, vorbea 
puţin şi asculta mult, iar domnul Stresemann spunea că este un 
cercetător al istoriei catarilor şi fără îndoială este german. 

Unul dintre oamenii din serviciile secrete franceze afirmase 
foarte clar că domnul conte d'Amis e un om inteligent, căruia, 
înainte de război, i se atribuiau legături cu regimul lui Hitler, dar 
care nu putuseră fi niciodată dovedite. Castelul lui a rămas 
întotdeauna ferit de priviri indiscrete şi grupurile acelea de tineri 
a căror activitate de căutare a vestigiilor arheologice o patrona 
păreau tot atât de nevinovate ca o dimineaţă limpede de 
primăvară. Chiar şi aşa, persistau bănuielile că în spatele 
căutărilor arheologice era ceva mai mult. 

— Aşadar, v-am povestit deja ce se întâmplă: ei caută Graalul. 
Cred că este un obiect magic care va conferi puteri 
extraordinare celui care îl posedă, sau că ar putea fi 
descendenţii lui Isus şi ai Mariei Magdalena. Profesorul Arnaud 
râde de aceste teorii şi spune că sunt pseudoliteratură ieftină. 
Le spune că nu e cu putinţă să găsească Graalul, pentru că nu 
există. 

Pentru francezi, problema nu era atât faptul că domnul conte 
d'Amis căuta Graalul, ci că întreținea relaţii cu o anumită 
societate secretă a unor vechi nazişti; unii fugiseră din 
Germania, răspândindu-se de-a lungul şi de-a latul lumii şi nu se 
putea exclude bănuiala că d'Amis ar fi acordat refugiu vreunuia 
dintre ei. 


— Ceea ce ne putem permite cel mai puţin este scandalul de 
a avea nazişti refugiaţi în Franţa, comentă îngrijorat unul dintre 
membrii serviciului de securitate. 

Pentru Biserică, în schimb, problema se învârtea în jurul 
speculațiilor despre Graal. Părintele Grillo fusese de acord cu 
raţionamentul profesorului Arnaud: „Este mai bine să ştim cu ce 
probleme ne confruntăm, pentru că aşa vom putea pregăti 
răspunsul”. 

Îl felicitaseră pentru cercetările sale. Părintele Grillo chiar a 
insinuat că în viitor ar putea să devină un bun diplomat şi să 
ajungă să lucreze la Secretariatul de Stat în mod permanent. 

Şi acum, după câteva luni, îl suna la telefon părintele Grillo ca 
să-i anunţe moartea fiului profesorului Arnaud şi să-l invite la 
Vatican. 

Se duse să-i spună părintelui superior că pleacă pentru că 
fusese chemat de părintele Grillo. 

— Da, am vorbit cu el. Cred că asta e şansa ta. 

— Şansa mea? 

— Nu îţi plăcea diplomaţia? Eşti pe punctul de a-ţi termina 
studiile şi părintele Grillo spune că ai fost un bun secretar. Îţi va 
spune el, se pare că secretarul său are o boală de inimă şi 
medicul i-a recomandat o viaţă liniştită, ceea ce e de 
neimaginat la Secretariatul de Stat. Cred că îţi va oferi postul 
lui. 

Ignacio nu-şi ascunse satisfacția. Să lucreze la Vatican fusese 
pentru el o experienţă extraordinară şi dorea să se întoarcă 
acolo. 


Părintele Grillo, din biroul său, vorbea la telefon în japoneză şi 
îi făcu un semn lui Ignacio să aştepte să termine convorbirea. 

— Mă bucur că ai putut veni. 

— Şi eu mă bucur că m-aţi chemat. 

— Cu toate că nu ştii de ce? 

Ignacio îşi plecă privirea, încercând să ascundă roşeaţa pe 
care o simţea pe frunte. 

— Ţi-a spus deja superiorul tău? zise râzând părintele Grillo. 

— Da, mi-a pomenit ceva... 

— Dacă nu ai alte planuri, aş vrea să-ţi propun să lucrezi cu 
mine. Astă-vară ai făcut-o bine şi cunoşti deja puţin rosturile 
acestei case, vorbeşti la perfecţie engleza, franceza, spaniola, 


italiana şi cred că stăpâneşti şi araba destul de bine, ceea ce ne 
va fi foarte necesar. 

— Şi limba bască. 

— Ce spui? 

— Vorbesc şi basca. 

— Bine, în principiu nu cred că îţi va fi foarte necesar aici să 
vorbeşti în limba bască, dar nu se ştie niciodată. Vei putea să-ţi 
termini studiile în timp ce lucrezi aici? 

— Cred că o voi putea face. Voi dormi ceva mai puţin 
noaptea. 

— Să nu te îndoieşti de aceasta, dar nu numai pentru că va 
trebui să studiezi, ci şi pentru că aici nu există orar. 

— Când doriţi să încep? 

— Chiar acum. 

Ignacio nu crâcni. Părintele superior avea dreptate: aceea era 
şansa lui şi nu putea să nu profite de ea. 

— Am o mulţime de scrisori la care trebuie să răspund şi o 
problemă de rezolvat într-o dioceză din Franţa. In plus, trebuie 
pregătită vizita pe care preşedintele Statelor Unite i-o va face 
papei. lar secretarul de stat avea nevoie de documente ieri şi nu 
le-a primit nici azi... 

Niciunul dintre ei n-a luat masa de prânz, dar au băut mai 
multe cafele foarte tari. Şi-au petrecut muncind restul dimineţii 
şi o bună parte din după-amiază. Dar nu erau singurii din 
Secretariatul de Stat care lucrau, chiar şi cardinalul a trecut pe 
la birou să rezolve nişte treburi urgente, deşi era sâmbătă. 
Părintele Grillo avea dreptate: la Vatican nimeni nu se odihnea 
niciodată. 

Era aproape ora nouă seara când părintele Grillo a anunţat că 
s-a încheiat ziua de lucru. 

— Dat fiind că nu ţi-am permis să iei masa de prânz, te invit la 
cină; e cel mai neînsemnat lucru pe care-l pot face. 

L-a dus la o trattoria din Trastevere, puţin frecventată de 
turişti. 

— Ţi-ai petrecut toată ziua dorind să mă întrebi de profesorul 
Arnaud, îl încurajă părintele Grillo. 

— Da, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat. Profesorul m-a 
impresionat. Se considera agnostic, dar vorbea despre 
Dumnezeu ca şi cum ar fi fost o prezenţă permanentă în viaţa 
lui. Cu siguranţă că moartea fiului său a fost cumplită pentru el. 


V-am mai spus că vreau să-i scriu; simt că trebuie să o fac şi nu 
cred că v-ar deranja ceea ce i-aş putea spune. 

— Nu numai că nu m-ar deranja, dar în curând vei pleca la 
Paris. 

— La Paris? Am examene... 

— Vom căuta să nu coincidă cu voiajul tău. Vreau să te întorci 
la castelul d'Amis şi să faci un raport de evaluare a situaţiei. Dar 
nu vei pleca decât peste cel puţin două luni. 

— Vreţi să ştiţi dacă au găsit ceva? 

— Vrem să ştim ce fac, asta e tot. Activitatea acestui grup 
nelinişteşte. Prietenii noştri francezi ne cer să colaborăm cu ei 
şi, cum interesul este comun, vom căuta să vedem ce putem 
face. 

— Nu ştiu dacă mă vor primi... 

— Ai spus că fiul contelui, Raymond, te-a invitat să mergi 
când doreşti. 

— Da, dar astea sunt nişte lucruri care se spun la un moment 
dat; cred că nu i-am fost atât de simpatic şi contelui. 

— În orice caz, vom încerca, dar nu acum. Îţi voi spune eu 
când. 

Era nervos. Când l-a sunat pe profesorul Arnaud, acesta se 
arătase foarte rezervat la telefon. A acceptat să-l primească fără 
niciun entuziasm. lar acum se temea să îl întâlnească. 

Nu se ridică să-l salute; i-a făcut doar semn să ia loc. În 
câteva luni, Ferdinand Arnaud devenise un bătrân. Părul alb, 
ochii stinşi, privirea crispată, mâinile cu pielea plină de pete... Îi 
venea greu să-l recunoască în omul acela pe bărbatul care îl 
însoţise cu luni în urmă la castelul d'Amis, plin de vitalitate şi de 
speranţă în viitor, care număra zilele până la călătoria sa în 
Israel ca să-şi vadă fiul. 

— Profesore, vă mulţumesc că m-aţi primit. 

Nu-i răspunse. Rămase tăcut, apatic, indiferent. 

Ignacio înghiţi în sec, nu ştia cum să abordeze acel subiect. Îşi 
dădea seama că nu-l putea interesa nimic din orice i-ar spune; 
nu-i putea oferi nici măcar o consolare, nimeni nu putea repara 
pierderea pe care o suferise. 

— Regret moartea fiului dumneavoastră. 

Ferdinand stătea în continuare nemişcat, mut, aşteptând ca 
preotul să termine de vorbit şi să plece lăsându-l în pace. 


— Nu vreau să vă deranjez, doar... în sfârşit, simţeam nevoia 
să vă spun cât de mult regret şi că în aceste luni m-am rugat 
pentru dumneavoastră şi pentru fiul dumneavoastră. 

Expresia lui Ferdinand continua să fie aceeaşi, spre 
disperarea lui Ignacio care, distrus, se hotărî să plece. 

— Plec, nu voiam să vă deranjez. Îmi pare rău că v-am 
inoportunat cu prezenţa mea. 

Nu se ridicase bine de pe scaun că Ferdinand îi făcu semn cu 
mâna să se aşeze din nou. 

— N-am nimic de spus, nici dumneavoastră, nici nimănui. Nu 
suport să mi se prezinte condoleanţe, nici să mi se vorbească 
despre David. De fapt, singurul lucru pe care-l aştept este 
momentul morţii. Dacă aş avea curaj, n-aş mai fi aici. 

Mărturisirea lui Ferdinand îl făcu knockout. Nu-şi găsea în 
continuare cuvintele ca să comunice cu el, ca să exprime faptul 
că îi simţea durerea ca pe a sa, că ar face orice i-ar sta în 
putinţă ca să-l ajute. 

— Mă bucur că vă lipseşte curajul acela şi că vă aflaţi în 
continuare aici, reuşi el să-i spună, moartea dumneavoastră n-ar 
rezolva nimic. 

— Asta o ştiu deja, dar m-ar ajuta ca să nu mai sufăr. 
Dumneavoastră nu ştiţi cât de insuportabilă poate deveni 
durerea din suflet. 

Nu, nu o ştia, aşa că nu se gândea să-l mintă spunându-i că 
ştia. Nu ştia ce înseamnă să pierzi femeia iubită, să o cauţi cu 
disperare, ca să afli după ani de zile că a fost asasinată. Nu ştia 
ce înseamnă să pierzi un fiu şi că fiul acela ar fi luat şi el viaţa 
altora ca el. De fapt, viaţa lui se desfăşurase fără nimic relevant 
şi, deci, fără suferinţă. Aşa că nu-i putea spune că ştie cât 
suferă, pentru că nu putea să intuiască nici pe departe. Şi, 
totuşi, era preot şi presupunea că misiunea sa era şi aceea de a- 
i consola pe cei care suferă. Dar ar fi fost o impostură să o facă 
în momentul acela. 

— Am acceptat să vă văd pentru că mi-a dat dispoziţie 
rectorul. Nu voi mai rămâne aici multă vreme, plec, dar până 
atunci trebuie să las impresia că sunt un om normal. 

— Unde veţi merge? 

— La mine acasă, să aştept momentul înmormântării mele. 

— Dumneavoastră nu sunteţi vinovat de nimic. 


— Nu, bineînţeles că nu. Să nu credeţi că mă pedepsesc 
pentru că m-aş simţi vinovat de ceva; pur şi simplu n-am chef să 
trăiesc. Aici am devenit un om nesuferit. Nu-i suport pe studenţii 
mei, iar ei nu mă mai suportă pe mine. Mi-e indiferent dacă 
învaţă sau nu, dacă înţeleg sau nu ce le spun. Nu-i văd, zăresc 
dinaintea mea nişte forme ciudate care se mişcă şi vorbesc fără 
sens. E mai bine să plec şi asta voi face când voi termina cursul. 

— Credeţi că soţia şi fiul dumneavoastră ar fi încântați? 

— Într-o zi, v-am spus că sunt agnostic; dar acum, pentru 
mine lucrurile sunt mai clare: nu există nimic, nu există 
Dumnezeu. Astfel că nici soţia mea, nici fiul meu nu există decât 
în mintea mea şi a celor care i-au cunoscut. Ei nu gândesc, nu 
simt, nu există; în consecinţă, nu pot fi nici încântați, nici 
dezamăgiţi de ceea ce fac eu. Vă rog, scutiţi-mă de falsele 
consolări preoțești. 

— Nu era în intenţia mea să vă supăr, înţeleg că 
dumneavoastră nu credeţi în nimic, dar pentru mine soţia şi fiul 
dumneavoastră există. Permiteţi-mi ca şi eu să-mi apăr 
certitudinile. 

— După cum veţi înţelege, n-am chef să discut despre 
credinţe; mi-e indiferent în ce credeţi dumneavoastră. Spuneți- 
mi ce doriţi, de ce aţi cerut să mă vedeţi. 

— Simţeam nevoia să o fac, să vă spun cât de rău îmi pare 
pentru ceea ce vi s-a întâmplat. Ştiu că vă va veni greu să 
credeţi că unui necunoscut îi poate păsa de ceea ce vi s-a 
întâmplat, dar fapt este că mie îmi pasă, şi nu pentru că sunt 
preot, îmi pasă ca fiinţă omenească. Poate că dumneavoastră 
sunteţi prima persoană pe care am văzut-o suferind cu adevărat 
şi suferinţa dumneavoastră m-a afectat atât de mult, încât nu 
pot să nu mă simt implicat în această suferinţă. 

— Asta este tot ce doreaţi să-mi spuneţi? Rectorul mi-a spus 
că vreţi să vă întoarceţi la castel. 

— Aşa este, dar vă asigur că acest fapt n-are nimic de-a face 
cu dorinţa mea de a vă vedea. 

— De ce vreţi să vă întoarceţi acolo? 

— Pentru că serviciile de securitate deţin rapoarte 
îngrijorătoare despre activităţile contelui şi pentru că Biserica 
vrea să ştie dacă oamenii contelui au mai avansat cât de cât în 
căutările lor. 

— Nu vă voi însoţi. 


— Nu v-am cerut-o. 

— Mai bine. 

— Cronica lui fray Julián nu mai înseamnă nimic pentru 
dumneavoastră? 

— A fost o lucrare, nimic mai mult. 

— Intotdeauna am crezut că a fost ceva deosebit pentru 
dumneavoastră. 

— A fost, dar asta aparţine trecutului. În prezent, nu mă 
interesează. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama că sunt mort. 


24 

De data aceasta, călătoria cu trenul i s-a părut obositoare. 
Privea înaintea lui şi vedea locul gol. În mai puţin de un an, viaţa 
lui suferise multe schimbări. Işi terminase studiile cu note bune, 
lucra la Secretariatul de Stat, în vreo două împrejurări se aflase 
aproape de Sfântul Părinte... Familia lui se simţea mândră de el 
şi se fălea în faţa vecinilor. Cu fiecare zi care trecea, simţea că 
nu a greşit luând hotărârea de a se fi făcut preot. Nimic nu-l 
putea satisface mai mult decât să-l slujească pe Dumnezeu 
acolo unde Biserica Lui ar fi putut avea nevoie de el. 

Spera să fie la înălţimea misiunii încredințate. Nu-i va fi uşor; 
nu se simţea în apele lui minţind. Se temea, de altfel, că în orice 
moment îşi vor da seama de impostură. Când i-a telefonat lui 
Raymond, acesta părea că se bucură, dar apoi, când l-a anunţat 
că avea să vină la Carcassonne şi că ar dori să-l viziteze, a ezitat 
să-l invite. l-a cerut să aştepte câteva minute, câtă vreme îl 
consulta pe tatăl său dacă îl puteau primi. A simţit o uşurare 
când Raymond i-a spus că este invitat la masa de prânz. Astfel 
că şederea lui la castel va fi scurtă, întrucât invitaţia includea 
doar prânzul. 

| se păru că Raymond e mai înalt decât data trecută. Cu 
siguranţă că mai crescuse. Îl primi în poarta castelului cu 
cordialitate, dar privindu-l cu atenţie, ca şi cum nu s-ar fi simţit 
bine în prezenţa lui. 

— Mă bucur să vă revăd, îi spuse el strângându-i mâna, 
telefonul dumneavoastră a fost o surpriză. 

— Sper să nu vă fi deranjat. Trebuia să vin la Carcassonne să 
caut nişte documente în arhivă şi m-am gândit să trec să vă 
salut, aţi fost foarte amabili cu mine când am venit cu profesorul 
Arnaud. 

— Ah, profesorul Arnaud! Se spune că a înnebunit. 

Ignacio se simţi deranjat de comentariu şi nu fu în stare să se 
stăpânească. 

— inseamnă că aţi fost greşit informat; profesorul se simte 
minunat. 

— Ni s-a spus că moartea fiului său l-a răvăşit 

— Mă rog, e normal în astfel de cazuri, imaginaţi-vă cum ar 
reacţiona tatăl dumneavoastră dacă vi s-ar întâmpla ceva... Dar 
munca îl ajută să depăşească acest moment greu şi încetul cu 
încetul îşi revine. 


Raymond n-a mai făcut alt comentariu, dar îşi aţinti privirea 
asupra lui Ignacio şi acesta înţelese că nu l-a crezut. 

O porniră la plimbare prin grădinile castelului fără o ţintă 
precisă, neştiind cum să înlăture sentimentul stânjeneală pe 
care îl încercau amândoi. 

— Cum merge căutarea? întrebă direct Ignacio. 

— Căutarea? La ce căutare vă referiţi? 

— La Graal. Când am fost aici, mi-aţi povestit că eraţi pe 
punctul de a-l găsi. 

— V-aş ruga să nu faceţi nicio menţiune despre aceasta de 
faţă cu tatăl meu şi nici de faţă cu invitaţii lui. Am fost indiscret, 
am vorbit prea mult, ceva de neiertat pentru mine. 

— Vă rog, nu vă faceţi griji! Fireşte că nu voi spune nimic de 
faţă cu tatăl dumneavoastră. Dacă v-am întrebat este pentru că, 
în calitatea mea de viitor istoric, această misiune mi se pare 
extraordinară. 

— Aşa este, într-adevăr, dar, din nefericire, încă n-am reuşit. 
Căutarea cere timp şi multă răbdare, dar tatăl meu este sigur că 
vom izbândi. 

— În ziua aceea, chiar cu riscul de a fi prost-crescut, vă voi 
cere să-mi permiteţi să văd ce aţi găsit. 

Raymond râse flatat. Se simţea puternic în faţa acestui tânăr 
istoric care părea că-l imploră să-i permită să ia şi el parte la un 
succes nemeritat. 

— Nu vă pot promite, nu depinde de mine, dar vă asigur că 
voi încerca. 

— În ce fază vă aflaţi? 

— Căutăm documente, avem oameni care fac cercetări în 
Scoţia, continuăm săpăturile... nimic nou, dar îl vom găsi, să nu 
vă îndoiţi, Graalul va fi al nostru. 

Prânzul se desfăşură aproape în tăcere. Ca şi data trecută, 
contele se arătă tăios şi distant, cu riscul de a nu fi considerat 
un bun amfitrion. 

Invitaţii contelui erau un grup eterogen alcătuit din băieţi 
tineri de vârsta lui Raymond şi din bărbaţi de vârsta contelui. 
Niciunul n-a pomenit de motivele care i-au adus acolo. 

După masa de prânz, dispărură cu toţii invocând diverse 
motive. Raymond îl invită pe Ignacio la o cafea înainte ca 
maşina să-l ducă la Carcassonne. 


— Ştiţi? Pare din ce în ce mai evident că Graalul este sângele 
lui Isus. Dacă se va confirma acest lucru, adio, Biserică! Sunt 
jalnici aceşti preoţi îngenuncheaţi în faţa crucii, în faţa unui 
obiect de tortură. Sunt bolnavi. Cel mai rău este că îi urmează 
un mare număr de proşti. 

— Este o teorie interesantă, reuşi să spună Ignacio, dar greu 
de dovedit. 

— Dacă s-ar răspândi, i-ar aduce prejudicii Bisericii. Poate că 
într-o zi voi scrie ceva în această privinţă; am vedea reacţia. 

— Să scrieţi? Ce anume? 

— O carte despre secretele de la Montségur, o culegere de 
legende... poate chiar un roman. 

— Dar nimic din toate acestea n-ar constitui o demonstraţie a 
ceea ce doriţi să dovediţi. 

— Ştiţi bine că dacă se repetă ceva de milioane de ori... 

— Asta e o frază a lui Goebbels”. 

— Dar asta nu o face să fie neadevărată. 

— E vorba doar de a-i face rău Bisericii? 

— E vorba de multe lucruri, dar şi de asta. Trebuie să 
plătească pentru ceea ce au făcut. Au vărsat mult sânge 
nevinovat; amintiţi-vă de cronica lui fray Julián. 


Se întoarse la Roma nemulţumit. Eşuase în încercarea de a se 
apropia de profesorul Arnaud şi nici informaţia pe care o 
obținuse la castel nu era extraordinară. 

Părintele Grillo nu era de aceeaşi părere. Credea că Raymond 
îi spusese mai mult decât ar fi vrut. 

— Vor începe să răspândească speculaţii în legătură cu Isus şi 
Maria Magdalena şi mulţi oameni vor fi înclinați să le creadă. 
Raymond însuşi ţi-a spus-o: obiectivul este acela de a-i aduce 
prejudicii Bisericii, îi vor găsi pe cei care să scrie una sau mai 
multe cărţi, pot umple librăriile cu romane, cu false eseuri... Vor 
încerca să polemizeze cu noi. Trebuie să fim pregătiţi pentru 
momentul în care se va întâmpla acest lucru şi să chibzuim 
asupra răspunsului. 


70 Joseph Paul Goebbels (1897-1945), om politic german, ministru al 
Propagandei şi al Informaţiilor între anii 1933-1945, a fost desemnat de Hitler 
ca succesor al său. S-a sinucis împreună cu întreaga sa familie în buncărul lui 
Hitler de la Berlin în ultimele zile ale celui de al Doilea Război Mondial. (n.tr.) 


— Cel mai bun răspuns este să nu răspundem, propuse 
Ignacio. 

— Să nu spunem nimic? 

— Aşa mă gândesc. Biserica nu trebuie să răspundă la 
născociri şi nici la teorii neobişnuite, nu poate răspunde decât la 
fapte. 

— Îi voi transmite părerea ta secretarului de stat. 

— Nu vă bateţi joc de mine. 

— Nu-mi bat joc; când voi discuta cu el despre această 
chestiune, îi voi spune care este opinia ta. Poate ca sfatul tău să 
fie cel potrivit. 

Părintele Grillo nu mai menţionă chestiunea decât peste o 
lună. Când intră în biroul lui, Ignacio înţelese după expresia 
chipului său că aducea veşti proaste. 

— În primul rând, vreau să-ţi spun că secretarul de stat a 
hotărât să te ocupi de chestiunea franceză. De acum înainte, vei 
culege informaţii despre lucrările contelui şi ale prietenilor săi, 
vei citi cu atenţie tot ce se publică despre Graal; vei dispune de 
mijloacele de care vei avea nevoie. Cine şi-ar fi închipuit că un 
călugăr dominican aparţinând Inchiziției ne va da atât de mult 
de muncă şi atâtea bătăi de cap. Fray Juliân a devenit un 
coşmar. 

— Mă rog, bietul călugăr nu e vinovat de ceea ce fac 
descendenţii familiei sale. 

— Cronica aceea... în sfârşit, nu o voi judeca. Este evident că 
bietul de el suferea. 

— Presupun că, într-o zi, Biserica va trebui să-şi revizuiască 
unele acţiuni din trecut. 

— Aceasta, Ignacio, nu este nici treaba ta, nici a mea; ne 
ajunge că trebuie să fim cu ochii în patru la ceea ce ar putea 
face familia lui fray Juliân. Nu neglija importanţa cronicii lui, 
pentru că este cauza tuturor problemelor. Şi... mă rog... trebuie 
să-ţi dau o veste proastă; ştiu că te va afecta. 

Ignacio îşi înghiţi saliva şi schiţă o rugăciune ca nu cumva să 
fie vorba de familia lui. 

— Profesorul Arnaud a murit de un infarct. A avut un sfârşit 
trist. După cum se pare, nu mai fusese văzut de două zile şi cei 
de la universitate au fost îngrijoraţi; au luat legătura cu familia... 
în sfârşit, l-au găsit mort. 

— Nu, n-a murit, era deja mort. 


— Ignacio...! 
Ignacio ieşi din birou cu Cronica lui fray Juliân în mână. Ştia că 
acea carte îl legase pentru totdeauna de Ferdinand Arnaud. 


Două zile mai târziu, Ignacio era la nunţiatura din Paris 
împreună cu părintele Nevers şi doi poliţişti care veniseră să-l 
audieze. 

Îi explicară că nu era nimic extraordinar în decesul 
profesorului Arnaud şi că autopsia confirmase infarctul 
miocardic. 

Părintele Nevers era nervos. Nu-i plăcea această situaţie. De 
ce avusese profesorul Arnaud nefericita idee de a-i lăsa 
moştenire lui Ignacio Aguirre toate documentele sale referitoare 
la fray Juliân, pe care se baza cercetarea sa istorică? Întrebarea 
aceasta şi-o punea şi poliţia. De aceea poliţiştii solicitaseră 
nunţiaturii să li se permită să stea de vorbă cu preotul spaniol. 

Ferdinand Arnaud decedase din cauza unui infarct, dar cu o zi 
înainte de a muri îşi pusese lucrurile în perfectă ordine şi lăsase 
o ladă de mărime considerabilă cu o adresă şi un nume înscris 
pe ea: „Ignacio Aguirre. Secretariatul de Stat. Cetatea 
Vaticanului”. 

Bineînţeles că poliţiştii au deschis lada şi au găsit nenumărate 
hârtii şi carneţele care pentru ei n-aveau niciun sens. În ele, 
Ferdinand scrisese cu litere apăsate cartea despre fray Julián, 
dar şi impresiile sale despre conte şi prietenii săi. In afara 
hârtiilor, era şi o scrisoare închisă şi sigilată, tot pentru Ignacio. 

Pe masa din birou găsiseră şi o altă scrisoare adresată unei 
femei din Berlin, pe nume Inge Schmidt, cu care universitatea 
luase legătura. Poliţiştii s-au arătat interesaţi să stea de vorbă 
cu doamna Schmidt. 

Scrisoarea către doamna Schmidt nu părea să conţină nimic 
relevant, cu excepţia faptului că i se indica adresa şi numărul de 
telefon ale unui notar din Paris cu care trebuia să ia legătura 
imediat. Îi mulțumea pentru că îl ajutase să nu se prăbuşească 
în momentele cele mai dificile ale vieţii lui şi o îndemna să-şi 
caute fericirea. 

— Pe această doamnă a făcut-o moştenitoarea bunurilor sale 
materiale: apartamentul din rue Foucault unde locuia, maşina şi 
toate economiile sale. O adevărată pleaşcă... le povestea unul 
dintre poliţişti. 


Cât despre scrisoarea către preot, poliţiştii nu-şi dădeau 
seama dacă ar putea reprezenta vreun indiciu; de aceea 
insistaseră să-l vadă, întrucât, spuneau ei, nu îndrăzniseră să o 
deschidă, lucru de care Ignacio se îndoia, deşi plicul părea să 
aibă sigiliul de ceară intact. 

— Vă asigur că nu ştiam că profesorul Arnaud avea să 
hotărască să-mi lase tocmai mie hârtiile sale cele mai valoroase, 
spuse Ignacio. 

— Eraţi foarte buni prieteni? întrebă unul dintre poliţişti. 

— De abia se cunoşteau! afirmă părintele Nevers, deşi 
întrebarea nu-i fusese adresată lui. 

— Era o persoană foarte specială pentru mine, mai mult decât 
un prieten. Cât despre motivul pentru care a ales să-mi lase mie 
hârtiile lui, nu-l cunosc; poate că avea încredere în mine, poate 
că ştia... 

— Ce ştia? întrebă polițistul. 

— Că voi avea nevoie în viitor de aceste hârtii, că aici pot fi 
nişte indicii despre ceea ce s-ar putea întâmpla. 

— Dar la ce vă referiţi? Ce se poate întâmpla în legătură cu 
această cronică medievală? interveni celălalt poliţist, sătul de 
acea conversaţie care i se părea inutilă. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, nu pot să vă spun ce nu ştiu. Doar 
că mă simt foarte onorat că profesorul Arnaud mi-a lăsat 
moştenire hârtiile sale. 

— A pregătit această ladă cu o zi înainte de a muri... Cu toate 
acestea, în urma autopsiei s-a constatat că a murit din cauze 
naturale, un infarct. De aceea nu înţelegem de ce a lăsat aceste 
două scrisori de rămas-bun. 

— Era deja mort, afirmă Ignacio, spre stupoarea poliţiştilor şi 
a părintelui Nevers. 

— Ce spuneţi? întrebă unul dintre poliţişti. 

— Că era mort, încetase să mai trăiască, deşi continua să 
respire. A murit în ziua în care l-a îngropat pe fiul său David. 

— Dar, Ignacio! Cum poţi spune aşa ceva? protestă părintele 
Nevers. 

— Asta-i adevărul, poţi să fii mort în viaţă. Eu nu ştiam acest 
lucru, l-am aflat mai târziu, ultima dată când l-am văzut pe 
profesorul Arnaud. Nu aştepta decât să i se oprească inima; era 
o chestiune de zile. 

— Ce lucruri teribile spui! 


Ignacio nu dorea să rămână multă vreme la Paris, dar avea 
curiozitatea de a o cunoaşte pe acea frau Schmidt, despre care 
nu-l auzise niciodată vorbind pe profesorul Arnaud. De aceea, îi 
întrebă pe poliţişti dacă mai era încă la Paris. 

— Da, trebuie să-şi aranjeze actele moştenirii. E cazată la 
hotelul Sena, pe malul stâng. E un hotel mic şi modest, aproape 
de bulevardul Saint-Michel. 

Părintele Nevers îşi încruntă fruntea văzând că Ignacio avea 
intenţia de a o cunoaşte pe acea femeie. 

— Dar de ce vrei să o cunoşti? Ce importanţă are cine este? 
Nu ne priveşte viaţa profesorului Arnaud. 

— Aveţi dreptate, părinte, dar simt nevoia să o cunosc; poate 
că ea ştie de ce a hotărât profesorul Arnaud să-mi lase 
moştenire documentele lui. 

— Ai scrisoarea profesorului Arnaud; cu siguranţă că îţi 
explică în ea motivul hotărârii sale. 

Dar Ignacio nu se lăsă convins de părintele Nevers. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine. Mă voi întoarce la Roma pe 
cont propriu. 

— Dar nici măcar nu ştii dacă doamna aceea se află în hotel! 

Ignacio nu replică; se dădu jos din maşină şi, zâmbind, îşi luă 
la revedere de la el. 

— Vă voi suna, părinte, nu voi pleca fără să-mi iau rămas-bun 
de la dumneavoastră. 

Recepţionerul de la hotel îl privi curios. Nu era ceva obişnuit 
să vezi un preot în locul acela. Şi se miră şi mai tare când a 
întrebat de doamna Schmidt. 

— Aveţi noroc, pentru că a ieşit azi-dimineaţă devreme şi 
tocmai s-a întors, cu mai puţin de cinci minute în urmă. Luaţi loc 
pe scaunul acela, o voi anunţa. 

Lui Inge nu-i luă nici două minute ca să coboare la recepţie şi 
se îndreptă spre Ignacio cu neliniştea oglindită pe faţă. Ce putea 
dori de la ea un preot? 

— Bună ziua, ce doriţi? 

Pe el îl miră cum arăta ea. Se gândi că avea vreo treizeci de 
ani, dar ridurile din jurul ochilor şi rictusul feţei erau urmele 
clare lăsate de suferinţa prin care trecuse. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, doamnă Schmidt, mă numesc 
Ignacio Aguirre. 


Numele lui nu-i spunea ei nimic. Nu auzise niciodată vorbindu- 
se despre el. 

Îi explică cine este, iar ea îl ascultă fără să rostească o vorbă 
sau să-şi arate curiozitatea. 

— Îl cunoşteaţi de multă vreme pe profesorul Arnaud? 
îndrăzni Ignacio să o întrebe pe femeia aceea cu o expresie de 
nepătruns. 

— Da, ne cunoşteam de ceva vreme. 

Ignacio se impacientă; ea nu părea dispusă să-i dea nicio 
explicaţie. 

— Îmi pare rău că vă inoportunez, dar... în sfârşit, aş dori să 
ştiu ceva mai mult despre profesorul Arnaud; m-am pomenit cu 
o moştenire neaşteptată şi nu ştiu de ce. Am vrut să vă cunosc 
pentru că am aflat că dumneavoastră sunteţi persoana căreia 
profesorul i-a lăsat tot ce avea. Vă rog, am putea merge undeva 
să bem o cafea şi să stăm de vorbă? 

Inge şovăi câteva clipe; apoi îşi aţinti privirea directă şi 
sinceră în ochii lui Ignacio. 

— Dacă doriţi, putem merge să bem o cafea şi să stăm de 
vorbă, dar nu cred că v-aş putea risipi nedumeririle. Nu mi-a 
vorbit niciodată despre dumneavoastră, n-avea de ce să o facă. 

leşiră din hotel şi merseră pe jos până la o cafenea cu o 
terasă acoperită cu geamuri. În mod instinctiv, Ignacio căută un 
colţ îndepărtat unde să nu fie deranjati. 

Inge ceru o cafea, iar el un ceai şi aşteptară până când 
ospătarul le-a adus. Apoi începură să vorbească. 

— Nu ştiu de ce profesorul Arnaud a hotărât să vă lase 
documentele sale; îmi pare rău, nu deţin acest răspuns, singurul 
de care aveţi nevoie. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe profesorul Arnaud? vru să 
ştie Ignacio. 

— La înmormântarea fiului său, în Palestina. Ne-am luat 
rămas-bun la aeroport; el se întorcea la Paris, iar eu, la Berlin. 
Era distrus. Pentru el, viaţa se încheiase în clipa în care David a 
fost înmormântat. 

— Eram cu el când a primit vestea că fiul său a fost rănit 
mortal. L-am însoţit la castelul d'Amis; am stat acolo numai 
două zile şi, la întoarcere, tatăl domnului Arnaud îl aştepta în 
gară ca să-i spună ce se întâmplase. 


— Presupun că a fost un moment cumplit pentru el. Şi când |- 
aţi revăzut? 

— Cu ceva vreme în urmă. Am fost la Paris ca să vorbesc cu 
el, eu trebuia să mă întorc la castel. 

— Şi doreaţi ca el să vă însoţească, nu-i aşa? 

— Mi-ar fi făcut plăcere, într-adevăr, dar m-am dus să-l văd 
mai ales pentru că simţeam nevoia să-i spun că regret moartea 
fiului său. Îi trimisesem o scrisoare de condoleanţe, dar nu 
primisem niciun răspuns. 

—De ce era atât de important profesorul pentru 
dumneavoastră? 

Ignacio îşi pusese această întrebare în repetate ocazii şi încă 
nu găsise răspunsul. 

— Nu ştiu; poate din pricina conversaţiei pe care am avut-o în 
tren în legătură cu Dumnezeu, cu Biserica... M-a impresionat. M- 
am gândit că, deşi se declara agnostic, dovedea o credinţă 
demnă de invidiat în Dumnezeu şi în Biserică. M-a surprins şi aş 
fi dorit să continuăm conversaţia aceea. 

— A suferit mult. 

— Da, ştiu povestea cu soţia lui. Aţi cunoscut-o? 

Atunci, Inge i-a explicat cum s-au cunoscut şi cum s-a stabilit 
între ei o anumită legătură sufletească în anii aceia în care o 
căuta pe Miriam. Cum au descoperit împreună ceea ce s-a 
întâmplat cu unchiul şi mătuşa lui Miriam, cum, mai târziu, 
doamna Bruning, portăreasa clădirii în care locuiau Sara şi 
Yitzhak, le mărturisise că ea fusese cea care a denunţat-o pe 
Miriam şi cum Miriam a fost luată de acolo. 

— lertaţi-mă că vă pun o întrebare foarte personală, dar 
dumneavoastră cu ce vă ocupați în anii aceia? 

— Eram o tânără comunistă, logodită cu un comunist cu care 
am avut un copil. Părinţii mei nazişti m-au renegat. Sara şi 
Yitzhak m-au ajutat, mi-au dat de lucru, m-au tratat ca pe o 
fiinţă omenească. Dar dacă vreţi să ştiţi ce relaţie am avut cu 
naziştii, răspunsul este că sunt o supraviețuitoare, n-am plasat 
bombe în drumul lor, nici n-am ucis vreunul; n-am făcut nimic, 
doar am supravieţuit. 

— Nu, nu vă întrebam aceste lucruri, iertaţi-mă, nu vreau să 
vă zgândăresc rănile. 

— Nu le zgândăriţi, n-am ce să-mi reproşez. 


Ignacio nu îndrăznea să o întrebe dacă pe ea şi pe Ferdinand 
i-a legat şi altceva decât nenorocirea, dar Inge îşi dădu seama 
ce anume dorea preotul să ştie. 

— Şi dacă vă întrebaţi dacă în anii aceia a fost ceva între noi, 
răspunsul este nu. Nu m-a privit niciodată ca pe o femeie, nici 
eu nu l-am privit ca pe un bărbat. Chiar dacă vă vine greu să 
credeţi, prietenia dintre un bărbat şi o femeie este cu putinţă. 

— Nu, nu-mi vine greu să cred. 

— În situaţia aceea disperată în care ne aflam, niciunul dintre 
noi n-avea nevoie de amor, nu de acel gen de amor. Cred că am 
ajuns să fim mai uniţi decât dacă ne-am fi vârât amândoi în 
acelaşi pat. 

El se înroşi la faţă, cu toate că în felul de a vorbi al lui Inge nu 
exista nici cel mai mic semn de provocare. 

— Şi acum că ştiţi ceva mai multe despre mine, de ce credeţi 
că mi-a lăsat hârtiile lui? 

— Nu ştiu, de fapt nu ştiu nimic despre dumneavoastră. Pe 
profesorul Arnaud îl fascina cronica lui fray Juliân, era foarte 
importantă pentru el, dar, în acelaşi timp, simţea o anume 
repulsie faţă de conte. Acesta nu l-a ajutat prea mult. De fapt, 
contele d'Amis n-a făcut-o pentru că nu-i putea spune că 
prietenii lui făceau parte din grupul de asasini care i-au luat 
viaţa soţiei sale. Aşa că domnul conte şi prietenii săi s-au 
dovedit a fi indiferenți faţă de disperarea profesorului, iar acesta 
nu le-a iertat-o niciodată. Nu-i plăceau ideile lor şi nici obsesia 
lor pentru Graal, nici credinţa lor că ar fi fost posibilă 
independenţa Occitaniei. Cred că domnul conte spera că naziştii 
îl vor ajuta să obţină ca Occitania să se desprindă de Franţa. 
Poate că toate astea îl nelinişteau pe profesor mai mult decât 
lăsa să se vadă şi poate că a hotărât să aibă încredere în 
dumneavoastră ca să-i ţineţi piept contelui la momentul potrivit. 
Dar repet: nu ştiu de ce v-a lăsat hârtiile acelea, nu mi-a vorbit 
despre dumneavoastră. 

— După ce s-a întors din Israel, n-aţi mai vorbit cu el? 

— Ba da, l-am sunat de vreo două ori. Şi i-am scris mai multe 
scrisori la care mi-a răspuns. Dar vă asigur că n-a spus nimic 
despre dumneavoastră, îmi pare rău. Nici n-avea de ce să-mi 
spună; faptul că eram prieteni nu înseamnă ca eu să ştiu totul 
despre el. 

— Vorbiţi despre profesor la prezent, ca şi cum ar fi în viaţă. 


— Pentru mine, este şi va fi întotdeauna în viaţă. 

— Şi acum, ce veţi face? 

— Ceea ce am dorit întotdeauna să fac şi el mi-a cerut să fac: 
îmi voi termina studiile, apoi voi preda, voi fi profesoară. 
Ferdinand a fost foarte generos cu mine; mi-a lăsat toate 
economiile lui şi casa. O voi vinde, el mi-a cerut-o în scrisoare. 
Voi studia din nou şi îmi voi creşte fiul fără să fiu împovărată. El 
îmi cere să fiu fericită, sau măcar să încerc. De fapt, el mi-a 
dăruit fericirea; reluarea studiilor este ceea ce-mi doream mai 
mult, era visul meu ascuns. 

— Ce aţi studiat? 

— Filologia germană. 

— Veţi avea noroc. 

Inge ridică din umeri. Nu credea în noroc, ea era doar o 
supraviețuitoare. 

Ignacio îşi spuse că n-are nimic în comun cu femeia aceea, 
doar cu câţiva ani mai în vârstă decât el şi care, totuşi, suferise 
ceea ce el probabil că nu va suferi niciodată. Simţea că 
destinele lor se uniseră pentru că aşa dorise profesorul Arnaud. 

— Vă voi da adresa mea de la Roma în cazul în care într-o zi 
veniţi pe acolo; de asemenea, aş dori să ştiu unde să vă găsesc 
dacă voi veni la Berlin. Profesorul Arnaud ne-a făcut moştenitorii 
săi... 

— Şi credeţi că acest fapt vă leagă de mine? întrebă ea cuo 
nuanţă ironică în glas. 

— Da, cred că acest fapt mă leagă de dumneavoastră. Nu ştiu 
de ce, dar aşa cred, mai bine zis, aşa simt. Poate că odată veţi 
avea nevoie de ajutor; dacă aşa va fi, amintiţi-vă de mine. Voi 
face tot ce îmi va sta în puteri să vă ajut. 

— Eu nu cred în Dumnezeu, răspunse ea. 

— Nu v-am întrebat în ce credeţi. De ce spuneţi asta? 

Inge se ridică şi îi întinse mâna ca să-şi ia rămas-bun. 

— Vă văd tulburat de moartea lui Ferdinand şi n-ar trebui să 
fiţi. A murit fiindcă pentru el nu mai avea sens să trăiască. Acum 
şi-a găsit pacea. 

O văzu ieşind din cafenea cu un pas ferm şi se gândi că 
femeia aceea nu va avea niciodată nevoie nici de el, nici de 
nimeni. Ea însăşi i-o spusese: era o supraviețuitoare. Şi 
supravieţuise deja la ceea ce a fost mai rău. li telefonă 
părintelui Nevers să-şi ia rămas-bun. 


— Rămâi la cină. 

— Nu, prefer să mă întorc la Roma. Am mult de lucru, 
părintele Grillo nu poate rămâne fără secretar; cu puţin noroc, 
voi prinde ultimul zbor. 

De fapt, avea nevoie să fie singur ca să citească liniştit 
scrisoarea profesorului Arnaud. 

A avut răgazul şi a putut s-o citească în avion. Rupse cu o 
anume emotie plicul alb care conţinea mai multe file acoperite 
cu un scris mic şi înghesuit, dar citet. 

Profesorul Arnaud îi spunea că toate acele hârtii având 
legătură cu lucrarea lui despre cronica lui fray Juliân nu mai 
aveau niciun sens pentru el, dar... 


„.„„poate că într-o zi, dumneavoastră veti găsi în ele ceva 
care să vă ajute să faceți față faptelor pe care contele, cu 
ideile sale năstruşnice, le-ar putea săvârşi, cu toate că 
ştiţi de-acum că, după părerea mea, nu va găsi niciodată 
nimic, pentru că nu e nimic de găsit. Putin îmi pasă de 
treburile celor vii, întrucât nu mă mai simt ca făcând parte 
din această lume, dar dumneavoastră sunteți tânăr şi vă 
păstraţi intactă încrederea în omenire, astfel că puteți 
face ceva pentru ea: luptaţi ca să împiedicaţi vărsarea de 
sânge nevinovat. 

De-a lungul istoriei s-a vărsat mult sânge pentru că unii 
oameni se cred zei şi, fără să le pese, seamănă moartea 
în lume, fiindcă, pentru ei, ceilalți oameni sunt doar carne 
cu o formă, dar fără glas, fără suflet. Nu îi văd, nu îi aud, 
nu le pasă dacă mor, numai să servească intereselor lor. 
S-a vărsat, de asemenea, mult sânge în numele lui 
Dumnezeu, ce contradicţie! Ce va fi gândind Dumnezeu 
despre aceşti oameni care au folosit şi folosesc numele 
Său ca să ucidă? Nu credeţi că Biserica ar trebui să 
reflecteze la toate aceste lucruri? Şi să facă, într-adevăr, 
ceva; de ce nu începeți chiar dumneavoastră? 

Fray Julián cerea sus şi tare ca, într-o zi, cineva să 
răzbune sângele celor nevinovați, dar cred că este mai 
bine ca acesta să nu se mai verse deloc. Răzbunarea nu 
le foloseşte la nimic morților... 


Ignacio nu-şi putu stăpâni lacrimile. Scrisoarea aceea era 
ceva mai mult decât un testament: era o cerere ca el să facă 
ceva, să-şi dedice viaţa pentru a împiedica uciderea celor 
nevinovaţi. Profesorul Arnaud i-a cerut lui Inge să fie fericită, iar 
lui, să dea un sens vocației sale de preot, un sens diferit de cel 
pe care el însuşi şi-l imaginase. Ar putea şi ar şti oare să o facă? 


A ajuns la Roma în toiul nopţii. Era sleit de puteri, dar se 
simţea incapabil să doarmă. Deschise lada în care profesorul 
Arnaud îşi aşezase cu grijă hârtiile şi începu să călătorească în 
vremea în care trăise fray Juliân. Era convins că Dumnezeu 
făcuse ca destinul său să se împletească cu al acelui călugăr 
dominican care cerea sus şi tare răzbunare în numele celor 
nevinovaţi. 


PARTEA A TREIA 


1 
Sâmbătă, la Atena, în zilele noastre 


Bărbatul privea neatent de la balconul camerei sale cum 
soarele blând al dimineţii se oglindea în marmoră, făcând-o să 
pară şi mai albă şi strălucitoare. Deşi nu era încă ora opt, în 
piaţa Sintagma, traficul era la apogeu. Limuzine negre aşteptau 
în poarta hotelului Marea Britanie ca să-i transporte pe unii 
dintre bancherii, politicienii şi întreprinzătorii care erau cazaţi în 
vechiul şi somptuosul hotel, toţi aceştia fiind participanţi la 
Reuniunea la Nivel Înalt pentru Dezvoltare care se ţinea la 
Atena. 

Pentru o clipă, bărbatul se gândi că el, la fel ca unii dintre 
oamenii aceia care trăgeau sforile la nivel mondial, prefera 
hotelul Marea Britanie altora mai moderne şi mai sofisticate din 
Atena. Şi nu doar pentru că hotelul era situat în inima oraşului, 
în faţa Parlamentului, ci şi pentru că Marea Britanie continua să 
păstreze farmecul vechilor hoteluri europene. 

Se uită distrat la ceas, ştiind că dispune de timp înainte de a 
ajunge la întâlnirea stabilită cu unii participanţi într-un discret 
palat situat într-o zonă rezidenţială din împrejurimile oraşului. 
De fapt, în acel palat urmau să se ia hotărârile care aveau să 
aibă consecinţe asupra cetăţenilor din întreaga lume în 
următoarele luni şi în următorii ani. Dar aceasta era ceva ce nu 
ştiau sutele de jurnalişti care veniseră să informeze despre 
Reuniunea la nivel înalt pentru dezvoltare şi, cu atât mai puţin, 
cetăţenii naivi. 

Îşi căută telefonul mobil pe care îl lăsase pe măsuţă şi formă 
numărul unui alt mobil; nu trecu nicio secundă până când i-a 
răspuns cineva la apel. 

— Bună ziua, conte, îi spuse bărbatului care îl auzea la sute 
de kilometri distanţă, voiam să mă asigur că treburile merg în 
continuare foarte bine. 

Conversaţia a fost scurtă, de numai două minute, şi când 
închise telefonul zâmbi satisfăcut. Totul mergea foarte bine. 
Timp de o clipă, lăsă să-i zboare imaginaţia şi îl văzu pe contele 
d'Amis aşezat în fotoliul de lemn tapisat cu catifea verde, în 
spatele mesei masive de stejar din biroul său, îmbrăcat 
impecabil şi cu părul pieptănat în aşa fel încât să nu i se mişte 
nici un singur fir de la locul lui. 


A avut noroc să-l găsească pe acel conte d'Amis. O perlă 
pierdută în oceanul vieţii, o perlă care se integra perfect în 
planul său. 

In munca lui nu-şi putea permite nicio greşeală; se baza pe 
faptul că oamenii puternici aveau încredere în el, ştiindu-l 
capabil să obţină ceea ce doreau ei. In definitiv, nu doreau decât 
ca alţii să-şi murdărească mâinile ca ei să-şi atingă obiectivele. 
lar lui nu-i păsa că mâinile sale vor fi mânjite; de multă vreme 
devenise insensibil la orice miros neplăcut. Era prea bine plătit 
ca să mai aibă scrupule. 

Nişte ciocănituri discrete în uşă i-au întrerupt firul gândurilor. 
O cameristă îl întrebă, prevenitoare, unde putea lăsa tava cu 
micul dejun şi ziarele din ziua aceea. Aruncă o privire pe prima 
pagină a ziarului Herald Tribune, în vreme ce se aşeza 
pregătindu-se să mănânce. 

Pe prima pagină îşi împărțeau titlurile Reuniunea la Nivel Înalt 
pentru Dezvoltare şi un recent atentat islamist într-un 
cinematograf din Frankfurt soldat cu cincizeci de morţi şi 
aproape o sută de răniţi. Işi turnă o ceaşcă de cafea şi se 
concentră asupra lecturii. 

Zâmbi constatând naivitatea jurnaliştilor care  calificau 
reuniunea drept „istorică”. De fapt, reuniunea era paravanul 
perfect pentru ca anumiţi oameni puternici să se poată întâlni în 
văzul întregii lumi fără să atragă atenţia. O duzină de bancheri, 
şase sau şapte conducători de companii multinaționale, câţiva 
politicieni retraşi, dar influenţi, făceau parte dintr-un club select 
care n-avea nume, nici scop social, nici sediu, nici număr de 
telefon. Erau oameni cu putere, care puteau influenţa economia 
mondială prin investiţii şi retrageri de investiţii, al căror unic 
obiectiv era profitul şi pentru care ţările şi cetăţenii acestora 
erau doar nişte desene pe o hartă mare pe care credeau că o 
pot împărţi după bunul lor plac. 

Aceşti oameni erau respectaţi şi  respectabili, figuri 
importante, inaccesibile pentru muritorii de rând. Erau oameni 
în afara oricăror suspiciuni, care nu-şi mânjeau mâinile. 

Odată citite ziarele, aprinse televizorul şi căută o reţea care 
transmitea în direct închiderea reuniunii la nivel înalt. Când 
crainicul anunţă ultimul discurs, se ridică, stinse aparatul, îşi 
aranjă cravata în faţa oglinzii şi, înainte de a ieşi din cameră, 


sună la recepţie pentru ca portarul să aibă pregătită maşina în 
faţa ieşirii din hotel. 

După câteva minute, bărbatul pătrunse în traficul haotic din 
Atena, care nu-l împiedică să ajungă la timp la întâlnire. 

Ascuns în spatele unor arbori centenari, palatul nu se vedea 
din stradă, de care îl separa un grilaj înalt. 

Se vedea că proprietarii săi mimau conservarea stilului 
neoclasic atât de caracteristic primei jumătăţi a secolului al XIX- 
lea. 

Nimeni nu-l întrebă unde merge, nici pe cine doreşte să vadă. 
Mai întâi, se deschise poarta ca să i se permită să intre cu 
maşina pe domeniu. După ce parcă, un majordom tăcut, care de 
abia i-a dat bună ziua, îl însoţi până într-un salon şi îi ceru să 
aştepte acolo. Pe fereastră, putu vedea că începeau să sosească 
limuzinele negre care se opreau la poarta palatului, din care 
coborau acei oameni ale căror interese influenţau politica 
mondială. 

— Bună ziua. 

Se ridică să-l salute pe bărbatul care tocmai intrase în salon: 
înalt, cu părul grizonant, de o vârstă nedefinită, elegant, cu 
inconfundabilul accent al clasei superioare britanice şi cu 
înfăţişarea celui obişnuit să comande. 

Proprietarul acelui palat nu pierdu vremea cu divagaţii, ci 
intră direct în subiect. 

— Bine, informaţi-mă. 

— Înainte de a veni, am vorbit cu contele d'Amis; totul 
decurge conform planului. 

— Sunteţi sigur că nu faceţi o greşeală având încredere în 
contele acela? 

— Sunt sigur. Este personajul perfect ca să ne ducem planul 
la îndeplinire. Este un om dezechilibrat, obsedat... da, este omul 
potrivit. Până acum, face tot ce îi cer, fără să comită erori. 

— Când este prevăzută finalizarea planului? 

— Mai lipsesc încă unele amănunte, poate că peste o lună 
totul va fi gata. 

— Să nu întârziaţi. 

— Pentru ca planul să reuşească, e nevoie de pregătire, de 
timp şi de bani. 

— Ştiu, dar timpul este un material sensibil şi rar, de care nu 
dispunem în acest moment. Aţi urmărit reuniunea la nivel înalt? 


— Da. 

— Câte cuvinte inutile s-au spus acolo! Dar, în sfârşit! Ceea ce 
doreşte opinia publică este să-i spunem că lumea va merge mai 
bine şi că e posibil să trăim fericiţi toţi împreună, ca şi cum ar fi 
suficient să baţi din palme ca toate fiinţele omeneşti să se 
prefacă în îngeri. 

— Ziarele spun că această reuniune a fost un succes. 

— Da, asta spun şi ştiţi ce s-a hotărât? Nimic, absolut nimic. 
Comunicatul bazat pe consens este un lung compendiu al 
bunelor intenţii. Ţările dezvoltate vor aproba planurile de 
dezvoltare în ţările mai puţin dezvoltate. Se vor deschide căi de 
dialog între ţări cu culturi diferite, respectând specificul fiecăreia 
şi deosebirile dintre ele, et caetera, et caetera. Cu alte cuvinte, 
nimic... În sfârşit, acum am o lungă întrevedere cu domnii care 
mă aşteaptă, care va fi, fără îndoială, foarte productivă. Trebuie 
să le comunic ceva? 

— Nu, v-am spus deja că totul decurge conform planului. 
Dumneavoastră ştiţi că niciodată nu mă laud cu victoria înainte 
de vreme, dar cred că planul va reuşi, va fi dus la bun sfârşit şi 
va avea succesul pe care îl doriţi cu toţii. 

— Până acum n-aţi dat greş... 

— Nu, n-am făcut-o, domnule, şi sper să pot continua să vă 
îndeplinesc sarcinile, ca în toţi aceşti ani. 

— Sursele energetice nu pot sta în mâinile acelor ignoranţi... 
e de necrezut că unii nu-şi dau seama de pericol. Nu există 
decât un singur mod de a isprăvi cu ei, de a face ca lumea să-şi 
dea seama că este necesară confruntarea... 

— Să sperăm că planul va servi pentru asta. 

— Va servi, bineînţeles că va servi. Politicienii pot spune ce 
vor ei, dar opinia publică, sensibilizată în prealabil, este cea care 
îi forţează să meargă într-o direcţie sau alta. Noi vom sensibiliza 
opinia publică. De cât timp n-aţi mai vizitat Londra? 

— Am fost acum patru zile, domnule. 

— Aha! Am uitat că dumneavoastră sunteţi prezent 
pretutindeni. Atunci, veţi fi văzut că la Londra sunt de toate, mai 
puţin londonezi. Există cartiere care par o prelungire a 
Pakistanului... Musulmanii se arată din ce în ce mai hotărâți, iar 
Guvernul, din ce în ce mai slab, preocupat de respectarea 
drepturilor  omului..., de parcă oamenii aceia i-ar fi 


recunoscători! Vor să ne distrugă! Să termine cu civilizaţia 
noastră! 

— Da, asta este evident. 

— Este evident pentru oricine nu e prost. Apropo, aţi găsit 
greu acest loc? 

— Nu, n-a fost greu să ajung aici. 

— Acest palat aparţine familiei soţiei mele; ea n-a vrut 
niciodată să-l vândă, dintr-un motiv sentimental, şi trebuie să 
recunosc că ne e de folos într-o astfel de ocazie. Voi sta la Atena 
vreo două zile după care mă voi întoarce la Londra; dacă e vreo 
noutate, sunaţi-mă. 

— O voi face. 

— Ştiţi? Trebuie să vă spun că suntem mulţumiţi de munca 
dumneavoastră... dumneavoastră reuşiţi să faceţi ceea ce 
pentru alţii pare imposibil... 


2 
În aceeaşi sâmbătă, la castelul d'Amis, în sudul Franţei 


— Domnule, a sosit presa. 

Raymond de la Pallisiere, cel de al douăzeci şi treilea conte 
d'Amis, se ridică din fotoliu, unde verifica nişte hârtii, ca să ia 
din mâinile majordomului ziarele care îi soseau în mod regulat în 
fiecare dimineaţă. 

Rămas singur, se instală din nou în fotoliu, lângă o fereastră 
mare şi aproape de şemineul care încălzea încăperea. 

Pe măsuţa joasă pe care o avea în faţă aşeză cele zece ziare 
pe care le citea în fiecare zi: cinci franţuzeşti, patru germane, şi 
Herald Tribune. 

Moştenise acest obicei de la tatăl său, care, în fiecare 
dimineaţă, după ce primea ziarele de la Carcassonne, se 
închidea cu ele în birou, de parcă ar fi fost vorba de o slujbă. 

De fapt, nu numai în această privinţă îl imita pe tatăl său; 
aproape toată rutina sa zilnică era o copie a ceea ce fusese 
viaţa înaintaşului său. 

De când a murit tatăl lui, aproape că nu făcuse schimbări la 
castel; numai cele strict necesare pentru a se garanta în 
continuare confortul său şi al invitaţilor săi. 

Personalul de serviciu s-a schimbat treptat, de-a lungul anilor. 

Se gândi la actualul său majordom, un bărbat de vârstă 
mijlocie, educat şi meticulos, care îi anticipa întotdeauna 
dorinţele. Avusese noroc cu el, pentru că pe cel dinainte a 
trebuit să-l concedieze pentru incompetenţă. 

In realitate, lumea se schimbase atât de mult, încât a dispune 
de un majordom era aproape o excentricitate pe care şi-o 
permiteau doar nişte bătrâni ca el, cu toate că prietenii şi 
cunoscuţii săi spuneau că nu arată vârsta pe care o are. 
Rămăsese drept, cu privirea verde strălucitoare şi părul blond 
care, încărunţind, îi conferea o înfăţişare impunătoare. 

Intotdeauna citea mai întâi Herald Tribune, aşa cum o făcea şi 
tatăl lui odinioară. 

Din nou, ştirea despre atentatul de la Frankfurt ocupa prima 
pagină. Poliţia nu arestase niciun suspect, deşi atentatul fusese 
revendicat de un grup islamist care ţinea în şah ţările Uniunii 
Europene şi care îşi spunea Cercul. 


Liderii Cercului ameninţaseră că nu le vor permite europenilor 
să trăiască în pace şi, de fapt, acum îşi duceau ameninţarea la 
îndeplinire. Atentate precum cel de la cinematograful din 
Frankfurt se succedau la un anumit interval şi rareori poliţia 
reuşea să facă nişte arestări importante. 

Oamenii din Cerc aveau un obiectiv foarte clar: să-i 
nimicească pe „cruciaţi” şi să recucerească pământurile care, în 
opinia lor, aparţineau musulmanilor: al-Andalus”!, incluzând 
Portugalia şi o parte din Franţa, Balcanii et caetera. ŞI, 
bineînţeles, să-i şteargă de pe faţa pământului pe evreii din 
Israel. Acesta era programul lor, căruia i se dedicau cu zel şi cu 
fanatism şi nimic nu părea să-i poată opri. 

Potrivit ziarului Herald Tribune, nu se găsiseră „resturi 
importante” în apartamentul în care membrii comandoului 
islamist s-au sinucis ca să nu cadă în mâinile poliţiei şi Raymond 
se întrebă la ce se refereau când vorbeau despre „resturi 
importante”, pentru că era evident că, totuşi, ceva găsiseră. 

Ziarele germane ofereau informaţii esenţiale şi precise despre 
atentat, despre şocul produs în societatea germană, despre 
victimele de la cinematograf, despre victimele exploziei care 
aruncase în aer clădirea în care se sinuciseseră membrii 
comandoului, despre pagubele provocate. 

Raymond se simţi neliniştit fără să ştie de ce; se ridică să-şi 
toarne un pahar de calvados'?, deşi era dimineaţă; nu era încă 
ora unsprezece, dar calvadosul devenise cel mai bun tovarâş al 
său şi, atât în momentele fericite, cât şi în cele de încordare, îi 
era absolut necesar. 

Îşi turnă un pahar generos şi apoi hotărî să sune pe cineva la 
telefon. Nu o făcu de la aparatul care se afla pe masa de scris 
din birou, ci căută într-unul din sertarele mesei şi scoase un 
mobil; formă un număr şi aşteptă până când auzi la celălalt 
capăt al firului vocea unui bărbat. 

— Bună ziua, voiam să vă întreb despre cele întâmplate la 
Frankfurt... 

Răspunsul bărbatului păru să-l liniştească. Apoi, fără să mai 
spună vreun cuvânt, închise telefonul şi îl puse din nou cu grijă 
în sertar. Se uită apoi la ceas; mai rămâneau doar câteva 


71 Denumire a teritoriului din Peninsula Iberică cucerit, începând cu anul 711, 
de către musulmani. 
72 Rachiu de cidru. 


minute până când aveau să sosească membrii consiliului de 
administraţie a fundaţiei Memoria Catară, pe care îl prezida de 
la moartea tatălui său. 

Mulţi dintre membrii fundaţiei erau fiii fondatorilor Asociaţiei 
pentru Memoria Catarilor, înfiinţată de tatăl său ca să dea un 
aer de respectabilitate căutării Graalului şi a comorii catarilor. 

Raymond se gândi la efortul şi la banii pe care tatăl său şi 
prietenii acestuia îi investiseră în această căutare eşuată, dar 
credea că, până la urmă, toate aceste eforturi nu fuseseră 
inutile. Regiunea Languedoc renăscuse; peste tot erau afişe 
anunţându-i pe turişti că au sosit în Ţara Catarilor, sau logotipul 
desenat ca marcă turistică în formă de disc, sau nenumăratele 
cafenele-restaurant şi magazinele de suveniruri unde cuvântul 
„catar” era o constantă. Unii dintre bărbaţii care făceau parte 
din Consiliul pentru Memoria Catară erau negustori bogaţi al 
căror angajament faţă de trecut era la fel de puternic ca şi al 
său. Erau moştenitorii unei ţări care le fusese smulsă prin forţa 
armelor şi pe care acum o guvernau în felul lor prin intermediul 
legilor moderne ale comerţului. 

Din Consiliu, în afară de occitani, făceau parte în continuare 
fiii cavalerilor germani prieteni ai tatălui său, învinşi în cel de al 
Doilea Război Mondial, deşi unii reuşiseră să supravieţuiască 
tocmai graţie generozităţii şi străduinţei familiei D'Amis. Unii îşi 
schimbaseră numele de familie şi naționalitatea, alţii reuşiseră 
să treacă neobservaţi în propria lor ţară. Dar, pe toţi îi unea 
aceeaşi credinţă, ca şi pe părinţii lor odinioară, aceea de a se 
considera oameni superiori şi, deci, diferiţi. 

Căutau în continuare, pentru că ştiau cu toţii că tezaurul 
catarilor exista şi nu renunţau la strădania de a-l găsi. Fundaţia 
lui era mai mult decât o spunea denumirea, aşa cum, la vremea 
sa, asociaţia creată de tatăl său fusese şi ea mai mult decât 
atât. Era un Ordin, ordinul unor cavaleri angajaţi în căutarea 
secretului catarilor. 

Toţi erau bucuroşi văzând că în fiecare an soseau tineri din 
toată lumea seduşi de ecoul vechii erezii. 

Ţara Catarilor supravieţuise celor care au distrus-o şi vechea 
lor credinţă continua să rămână înrădăcinată în inima 
oamenilor. 

Majordomul ciocăni uşor în uşă înainte de a intra. 

— Domnule, musafirii dumneavoastră au sosit deja. 


În ziua aceea, era un consiliu important, un consiliu la care nu 
participau toţi membrii fundaţiei, ci doar cei din Ordinul 
Catarilor, confreria întemeiată de tatăl său. Un Ordin secret, 
alcătuit din cinci bărbaţi cu care împărtăşea un vis: un vis de 
răzbunare. 

Raymond se îndreptă spre salon unde îl aşteptau membrii 
confreriei. Salutul a constat dintr-o uşoară înclinare a capului, 
apoi i-a invitat să ia loc. 

— Domnilor, am veşti bune: totul decurge conform planului 
nostru. Încă nu pot indica o dată concretă, dar în mai puţin de o 
lună răzbunarea noastră va fi dusă până la capăt. 


Bilbao 


În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, foarte departe de acolo, Ignacio 
Aguirre se plimba fără o ţintă anume gândindu-se la conversaţia 
pe care tocmai o avusese cu Ovidio Sagardia, discipolul său 
preferat. 

Vântul sufla cu putere, aducând cu sine mirosul îndepărtat al 
mării. Bătrânul preot îşi spuse că nu mai avea răbdarea de 
odinioară, când consacra oricât de multe ore ar fi fost necesare 
pentru problemele tinerilor preoţi. 

Acum, retras la Bilbao, oraşul său natal, Vaticanul, care fusese 
toată lumea lui, i se părea îndepărtat. Din când în când, 
telefonul îl făcea să tresară la apelul vreunui cardinal sau 
episcop care avea nevoie de informaţii despre vreun eveniment 
din trecut la care el luase parte. 

Făcuse un drum lung de când, aproape din întâmplare, 
ajunsese ca preot voluntar în Secretariatul de Stat şi, de acolo, 
la etajul al treilea, unde se urmărea minut cu minut tot ce se 
petrecea în lume. Aici erau analizate informaţiile. După ce le 
selecta, le rezuma şi apoi trimitea rapoarte către sferele înalte 
de putere ale Bisericii, cu alte cuvinte, la cabinetele cardinalilor 
şi la cel al Papei însuşi. 

De fapt, cariera lui, dacă o putea numi aşa, o datora acelei 
călătorii pe care a făcut-o în Franţa cu mulţi ani în urmă ca 
secretar al părintelui Grillo, omul care l-a ajutat să devină 
încetul cu încetul ceea ce ajunsese să fie. 

Îşi amintea limpede tot ce trăise în zilele acelea, călătoria la 
castelul contelui d'Amis; scurta, dar profunda relaţie cu 


profesorul Ferdinand Arnaud, îngrijorarea sa, reflectare a 
preocupării superiorilor săi pentru ceea ce părea a fi renaşterea 
catarilor; Cronica lui fray Julián şi acele hârtii pe care i le lăsase 
moştenire profesorul, convins că într-o zi i-ar putea fi de ajutor. 

In călătoria aceea, începuse să se cimenteze ceea ce avea să 
fie viaţa sa ecleziastică. 

A trăit cu intensitate, simțindu-se un privilegiat pentru şansa 
de a-l fi slujit pe Dumnezeu acolo unde superiorii săi credeau că 
e mai multă nevoie de el; de aceea era iritat de Ovidio Sagardia, 
un călugăr iezuit ca şi el, pe care îl ajutase să se instaleze în 
întortocheata lume de la Vatican pentru că avea încredere în el, 
în credinţa lui, în inteligenţa sa speculativă, în capacitatea sa de 
muncă, în calităţile sale diplomatice, în vocaţia sa sacerdotală şi 
deodată... da, deodată, Ovidio s-a prăbuşit şi a hotărât să 
renunţe la tot pentru că voia să devină paroh într-un loc 
oarecare. 

Se certaseră de mai multe ori la telefon, dar în cele din urmă 
zbuciumul lui Ovidio era atât de mare, încât acceptase să-l ajute 
să facă o schimbare în carieră. Inţelegerea la care ajunseseră 
consta în a-l primi pentru un sezon în casa lui de la Bilbao 
pentru ca, atunci când preotul se va fi reîntâlnit cu sine însuşi, 
să decidă unde va putea sluji mai bine Biserica, pentru că 
despre asta era vorba: să-l slujească pe Dumnezeu şi pe ceilalţi. 

Da, îşi dedicase viaţa aceste slujiri. De fapt, cariera lui 
sacerdotală fusese determinată de profesorul Arnaud atunci 
când i-a încredinţat misiunea de a ajuta la evitarea vărsării de 
sânge nevinovat. Viaţa lui Arnaud fusese marcată la rândul ei de 
acea Cronică a lui fray Julin, care devenise pentru acesta o 
obsesie. Dar călugărul dominican striga în gura mare să fie 
răzbunat sângele celor nevinovaţi, în vreme ce profesorul 
Arnaud l-a pus în faţa unei provocări diferite: să împiedice 
vărsarea de sânge. 

Cu puţin timp înainte de a vorbi cu Ovidio, vorbise cu 
secretarul de stat, care îi spusese că, în pofida hotărârii 
preotului de a-şi părăsi în curând locul de muncă, îl convocase la 
o reuniune pentru a discuta în legătură cu atentatul de la 
Frankfurt. La Vatican, erau îngrijoraţi de acest atentat, 
revendicat de Cerc, reţeaua de fanatici islamişti care prin 
acţiunile lor reuşeau să ţină în şah toate serviciile de informaţii 
din Occident. „Cum să împiedice vărsarea în continuare de 


sânge nevinovat?” îl întrebase cardinalul pe Ignacio Aguirre, 
fără ca acesta să ştie să-i dea un răspuns. 


Cetatea Vaticanului 


Ovidio Sagardia nu era atent la ceea ce spunea omul acela. 
De fapt, se plângea de soarta lui, întrebându-se: „Sunt un spion? 
Cum s-ar mai putea numi ceea ce fac? Chiar ştiind acest lucru, 
mă irită faptul că sunt tratat ca atare. Mă întreb cum de-am 
ajuns până aici, în ce moment a luat-o viaţa mea pe un drum 
greşit?” 

— Aveţi vreo opinie? 

— lertaţi-mă, eminenţă, mă gândeam la ceea ce tocmai 
relatau aceşti domni, răspunse preotul în mod mecanic. 

Glasul răspicat al cardinalului îl readusese la realitate. Era 
cald în încăpere, sau poate că era deprimarea cea care îi dădea 
această impresie. Era copleşit de privirile cardinalului şi ale celor 
doi bărbaţi care-l însoțeau. Şi ei erau spioni, doar că el îl slujea 
pe Atotputernicul, iar ei, guvernele lor. 

— Bine, părinte, vă rog să aveţi bunătatea să ne spuneţi ce 
credeţi, îl îndemnă cardinalul. 

— AŞ avea nevoie să-mi daţi mai multe informaţii. De fapt, 
ceea ce ne-aţi relatat poate să însemne ceva sau poate să nu 
însemne nimic. Singurul lucru de care păreţi siguri este faptul că 
Cercul a comis atentatul. 

— N-avem mai multe informaţii, spuse pe un ton istovit 
bărbatul cu păr argintiu. Măcar de-am fi avut! De aceea v-am 
cerut ajutorul. Şi într-adevăr, Cercul a revendicat masacrul de la 
cinematograful din Frankfurt. 

Cardinalul nu răspunse, iar el hotărî să tacă la rândul său. Ştia 
ce gândea superiorul său: că nu le erau datori acelor oameni. 
Ştia că e stânjenit de prezenţa celor doi bărbaţi pe care a trebuit 
să-i primească în absenţa directorului departamentului de 
Analiză a Politicii Externe, episcopul Pelizzoli. Ministrul de 
Interne insistase la Secretariatul de Stat şi cardinalul fusese de 
acord să-i primească. 

— Este o şaradă, afirmă bărbatul tânăr, de parcă ar fi vorbit în 
sinea lui. 

Îi observă câteva clipe, încercând să evalueze ce fel de 
oameni şi de spioni erau. Cel mai în vârstă, cel cu părul argintiu, 
răspundea la numele de Lorenzo Panetta. Se arăta sigur pe sine, 
deloc impresionat de fastul acelui birou al cărui tavan fusese 


pictat de Rafael. Era un înalt responsabil cu siguranţa Statului, 
un fost spion care urcase treaptă cu treaptă până când a 
devenit politician. 

Cel mai tânăr, ce vârstă o fi având? Nu mai mult de treizeci şi 
cinci de ani, avea o înfăţişare de militar, dar părea nu numai 
impresionat de locul acela, ci şi copleşit de problema care îi 
adusese până în acel birou de la Vatican. li fusese prezentat ca 
Matthew Lucas, era american şi lucra ca ofiţer de legătură al 
unei agenţii de spionaj din ţara sa cu organismul care coordona 
lupta împotriva terorismului în Uniunea Europeană. 

Hotări să iasă din letargia care îl cuprinsese şi să devină din 
nou cel care sperau să fie. Işi ridică umerii şi îşi aţinti privirea pe 
hârtiile care îi fuseseră înmânate, citindu-le, de această dată, cu 
multă atenţie. 

— Când spuneţi că au fost găsite aceste hârtii? întrebă el fără 
să se adreseze în mod special nici unuia dintre cei doi bărbaţi. 

— Fac parte din resturile găsite în apartamentul în care s-au 
sinucis oamenii Cercului, răspunse cel cu părul argintiu; de fapt, 
nu sunt nişte hârtii, ci fragmente din care laboratorul a putut 
reconstitui câteva fraze. Asta s-a întâmplat acum patru zile. 

— Şi de ce v-au alarmat atât de mult? 

Cei doi se priviră înainte ca bărbatul mai în vârstă să 
răspundă. 

— Nu mai e nimic de adăugat la cele relatate. Brigada 
antiteroristă din Interpol îl urmărea de luni de zile pe Milan 
Karakoz. În afară de traficul de arme, face şi trafic de informaţii. 
Este unul dintre traficanţii care aprovizionează cu arme Cercul. 
Are de asemenea legături cu asasini plătiţi. O „bijuterie”! 

— Şi nu credeţi că „bijuteria” dumneavoastră are probabil 
suficientă experienţă ca să nu comită erori şi să evite ca numele 
său să apară într-un text ajuns în posesia unor terorişti? 

— Cu siguranţă că acest Karakoz nu ştie că numele său a 
apărut pe o bucată de hârtie printre resturile unui apartament 
din Frankfurt, afirmă bărbatul cu păr argintiu. 

— După cum puteţi vedea în raport, interveni Matthew Lucas, 
un grup de terorişti islamici urmau să fie arestaţi de poliţia 
germană; credem că sunt aceiaşi care în urmă cu două zile au 
aruncat în aer un cinematograf din centrul oraşului Frankfurt, 
unde au murit peste treizeci de persoane, printre care cinci 
copii. Şi ştiţi bine cum reacţionează aceşti oameni: preferă să 


moară decât să fie arestaţi. S-au aruncat în aer când poliţia le-a 
ordonat să iasă din apartamentul în care se refugiau. Inainte de 
asta au ars un mare număr de documente, din care au rămas 
bucățele minuscule care au fost examinate în laborator. S-au 
putut salva câteva cuvinte de pe acele hârtii: „Karakoz”, cu care 
bănuim că aveau legături, cu siguranţă că le livra arme. Alte 
cuvinte au fost „Mormânt”, „Crucea de la Roma”, „Vineri”, 
„Saint-Pons”, despre care nu ştim dacă e numele unui loc, al 
unei persoane, sau şi una şi alta, „Lothar” şi nişte fragmente 
dintr-o carte, care nu ştim la ce se referă: „Cerul nostru nu este 
deschis pentru făpturi...” şi „sângele”. Restul e ars. Nu mai sunt 
alte litere, nu ştim cum continuă. 


— Aţi uitat cuvântul „Sfântul”..., adăugă Lorenzo Panetta. ÎI 
puteţi citi în raport, mai era un rest de hârtie pe care fusese 
scris „va curge sângele din inima Sfântului...” şi din nou 


cuvântul „cruce”. 

— Da, toate astea le-aţi explicat deja şi se găsesc aici în 
raport, dar nu înţeleg ce are a face Vaticanul cu toate acestea. 
Îmi pare rău. 

Cardinalul îl privi indispus. De îndată ce vor pleca cei doi 
bărbaţi, cu siguranţă că îl va mustra, şi pe bună dreptate, în 
realitate, nu simţea nici cel mai mic interes pentru ceea ce 
relatau şi singurul lucru pe care îl dorea era să ceară ca această 
sarcină să-i fie încredinţată altcuiva, să nu se conteze pe el. 

— Părinte Ovidio, aceşti domni nu s-ar afla aici dacă n-ar 
crede că toate acestea sunt importante. După părerea mea, 
sunt importante. Obligaţia noastră este să colaborăm cu 
prietenii noştri la rezolvarea acestei probleme. Şi asta vom face. 

Intervenţia cardinalului nu lăsa loc îndoielilor şi preotul îşi 
înclină capul, ştiindu-se învins. 

— Ar trebui să lucrăm în echipă, sugeră Matthew Lucas. 

— Aşa va fi, domnule Lucas, spuse cardinalul, Vaticanul va 
colabora cu Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene. Părintele Sagardia va lua legătura cu dumneavoastră 
de îndată ce va putea examina toate informaţiile pe care ni le- 
aţi oferit. Vă asigur că vom trata cu toată seriozitatea această 
chestiune. 

Cei doi bărbaţi se priviră, conştienţi că Eminenţa Sa considera 
încheiată audiența. Uşa biroului se deschise şi intră un preot. 

— Secretarul meu vă va însoţi. 


Saluturile de despărţire au fost scurte şi cei doi bărbaţi 
părăsiră biroul, îngrijoraţi de starea de apatie în care căzuse 
părintele Ovidio. Când uşa se închise, izbucni furtuna. 

— Ei bine, ce se întâmplă? întrebă cardinalul, fără să-şi 
ascundă nemulţumirea. 

— lertaţi-mă, eminenţă, dar cred că nimic din ceea ce ne-au 
relatat nu poate fi motiv de alarmare. 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră credeţi că Panetta, cel mai 
mare expert în lupta antiteroristă pe care îl avem în Italia, care 
colaborează cu agenţii în cadrul Centrului de coordonare 
antiteroristă al Uniunii Europene, şi în cadrul NATO, a venit aici 
ca să ne sperie, de parcă am fi nişte copii de şcoală. lar domnul 
Lucas, un specialist în mişcările teroriste islamice, care aparţine 
de Agenţia americană antiteroristă şi de siguranţă, este un 
alarmist. Vă rog, Ovidio! Ce se întâmplă cu dumneavoastră? 

Ovidio Sagardia a fost tentat să-şi lase din nou capul în jos şi 
să nu răspundă la întrebarea directă a cardinalului. Dar ştia că 
acesta nu se va mulţumi doar cu atât şi că va insista până când 
îi va spune adevărul. 

— Eminenta Voastră ştiţi foarte bine ce se întâmplă cu mine: 
vreau să las toate acestea, am nevoie să mă regăsesc pe mine 
însumi, dar, mai cu seamă, să îl regăsesc pe Dumnezeu. 

Cei doi bărbaţi păstrară tăcerea uitându-se unul în ochii 
celuilalt. 

— Dumneavoastră ştiţi că voi pleca peste câteva zile, că am 
reuşit să fiu numit la conducerea unei parohii. Este ceea ce îmi 
doresc, să fiu paroh într-un cartier, să ajut oamenii, să mă simt 
util, să trăiesc conform Evangheliei... 

Tăcu la un gest al cardinalului. Se simţea pierdut, pentru că 
ştia că nimic din ce ar fi spus n-ar fi zdruncinat hotărârea de 
neclintit a acelui principe al Bisericii. 

— Îmi pare rău, Ovidio, parohia dumneavoastră va trebui să 
aştepte măcar până când se întoarce monseniorul Pelizzoli. 
Înainte de a vă fi chemat, m-am consultat cu el şi crede că 
sunteţi persoana potrivită ca să vă ocupați de această treabă. El 
are încredere în dumneavoastră mai mult decât aveţi 
dumneavoastră încredere în dumneavoastră înşivă. Sunteţi 
preot, iezuit, un soldat al lui Dumnezeu şi aveţi o datorie faţă de 
Biserică. Obligaţia unui preot este să slujească acolo unde 
Biserica ne cere să o slujim; nu e vorba despre ceea ce dorim, ci 


despre ceea ce datorăm şi cui îi datorăm. Dumneavoastră aveţi 
un talent extraordinar de a analiza, de a cerceta, de a trece 
neobservat. Sunt daruri de la Dumnezeu. Până acum, le-aţi pus 
în slujba Bisericii; nu renunţaţi, Ovidio, nu o faceţi acum. 

— Vreau să fiu doar preot. 

— Sunteţi ceea ce sunteţi, un preot în prima linie a bătăliei. 
Un iezuit care ştiţi că nu puteţi face ceea ce vreţi, ci ceea ce 
trebuie făcut, iar acum vreţi să fugiţi. 

— Dumneavoastră ştiţi că nu fug! strigă preotul. 

— Treceţi printr-o criză! O ştiu! răspunse cardinalul strigând la 
rândul său. Credeţi că sunteţi singurul preot care trece printr-o 
criză şi care se întreabă ce face cu viaţa lui? 

— Eu nu pun sub semnul întrebării sacerdoţiul meu, ci ceea ce 
fac, ceea ce am făcut până în acest moment. Nu cred că am 
trăit după cum ne-a poruncit Domnul Nostru Isus Hristos. 

Cardinalul a înţeles că a pierdut şi că dacă în clipa aceea 
încearcă să-l înduplece, îl va pierde pe preot pentru totdeauna. 

— Bine, cine ar putea să se ocupe de această problemă? 

— Poate Domenico. În plus, este un expert în islam şi, dacă 
toate astea au vreo legătură cu un grup de islamişti, el este cel 
mai potrivit. 

— Îi voi spune Sfântului Părinte că plecaţi; va dori să vă vadă, 
ştiţi bine cât de mult vă apreciază. 

— Mulţumesc. 

— Nu, nu-mi mulţumiţi, nu mi-aţi lăsat altă opţiune. 


— De ce credeţi că preotul s-a arătat atât de recalcitrant? Ne- 
a tratat de parcă am fi fost nişte nebuni care ne-am prezentat la 
Vatican să spunem o poveste despre OZN-uri. 

— Da, a fost foarte dezagreabil, răspunse Lorenzo Panetta, 
dar presupun că va trebui să facă ceea ce i se ordonă. 

— Vaticanul este impresionant, spuse Matthew Lucas. Nu mi- 
am imaginat niciodată că voi putea să-l văd pe dinăuntru, adică 
să pot vedea mai mult decât bazilica sau muzeele. Şi cardinalul 
m-a impresionat. 

— Este un personaj important în nomenclatura Curiei; deşi nu 
se ocupă direct de serviciile de informaţii ale Vaticanului, se 
poate spune că toate informaţiile ajung până în biroul său. 

— Serviciile de informaţii ale Vaticanului? 


— Comandante, la ce şcoală v-aţi format? Nu ştiţi că Vaticanul 
dispune de unul dintre cele mai bune servicii de informaţii din 
lume? Nimic nu scapă urechilor lor, dar ţin cu dinţii de 
informaţiile pe care le obţin. Dacă ne vor ajuta, ne va fi mai 
Uşor. 

— Dumneavoastră aţi insistat să ne ajute, de ce? Doar pentru 
că pe o bucată de hârtie scrie „Sfânt” şi pe alta „Dumnezeul de 
la Roma”? 

— Acesta ar fi un motiv suficient, dar, de altfel... să vă explic, 
am impresia că avem de-a face cu mult mai mult decât suntem 
în stare să ne dăm seama şi că avem nevoie de aceşti preoţi ca 
să ne ajute. 

— Atunci, dumneavoastră sunteţi singurul care crede asta. La 
Bruxelles nu toţi sunt de acord ca Vaticanul sa fie implicat în 
această poveste. 

— Ştiţi? Există o diferenţă enormă între politicienii şi analiştii 
care n-au ieşit niciodată din biroul lor şi cei ca şi mine, care au 
învăţat pe stradă. 

— Aţi învăţat? 

— M-am format pe stradă, urmărind delincvenţi. Vă asigur că 
ştiu când am de-a face cu un caz cu implicaţii foarte mari. 

— Dar dumneavoastră, iertaţi-mă... sunteţi de ani de zile într- 
o funcţie înaltă. 

— Da, dar priviţi mâinile mele şi priviţi-le pe ale 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Ale dumneavoastră sunt de funcţionar, ale mele... în 
sfârşit, nu mai contează. Am o presimţire, dar în orice caz nu 
avem nimic de pierdut dacă ne vor ajuta creierele de la Vatican. 

— Am mai multă încredere în ajutorul pe care ni-l pot oferi 
experţii adevăraţi. Veţi ajunge la timp la reuniune? 

— Mâine după-amiază voi fi la Bruxelles ca să particip la 
afurisita aceea de reuniune. Sper ca poliţia germană să ne 
trimită nişte informaţii în plus şi ca prietenii dumneavoastră de 
la CIA să nu fie zgârciţi şi să ne informeze dacă au ceva despre 
proştii ăia în arhivele lor. 

— Despre cine? 

— Despre sinucigaşi, Matthew, despre sinucigaşi. 

— Eu n-aş spune că erau nişte proşti, dovadă că au reuşit să 
arunce în aer un cinematograf din centrul oraşului Frankfurt, cu 


bombe furnizate de către inevitabilul Karakoz; în ultimul timp 
apare în toate afacerile murdare. 

— Teroriştii plătesc bine şi în numerar, de aceea dăm mereu 
peste Karakoz. Pe ăsta îl interesează doar banii. Este o fiinţă 
respingătoare. 

Lorenzo Panetta îşi parcă maşina la terminalul A din 
aeroportul Fiumicino. Matthew Lucas se dădu jos din maşină 
ţinând în mână o mică geantă. Cei doi bărbaţi se despărţiră cu 
un „pe mâine”. 

A doua zi, aveau să se vadă la „reuniunea de criză” convocată 
de directorul Centrului de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene. Lorenzo Panetta era directorul adjunct al acelui 
organism şi unul dintre cei mai străluciți analişti ai săi. 


4 

Mohamed Amir se simţea ameţit. Nu numai că îi era frică, ci şi 
foame, şi sete. Nu ştia dacă poliţia germană era pe urmele lui 
sau dacă îl considerau mort împreună cu ceilalţi fraţi care se 
jertfiseră cu numele lui Allah pe buze. Creştinii ar spune că se 
salvase printr-o minune. De fapt, chiar aşa fusese. Temându-se 
că poliţia va veni să ia cu asalt casa, vărul său Yussuf îi ceruse 
să meargă la baie şi să ardă toate hârtiile. Asta făcea când a 
auzit vocea unui poliţist care îi soma să iasă cu mâinile sus. L-a 
auzit pe Yussuf dându-i ordin să plece. A deschis fereastra de la 
baie, a sărit pe cornişă şi de acolo, alunecând pe un burlan gros, 
a reuşit să ajungă pe cornişa etajului interior. Ştia că într-unul 
dintre apartamente locuia un cuplu care la ora aceea era la 
serviciu, dar polițistul dăduse ordin ca edificiul să fie evacuat şi 
probabil că nu va găsi pe nimeni în niciunul dintre apartamente. 
A avut noroc: a împins fereastra şi aceasta s-a deschis. Nu i-a 
fost greu să se strecoare în apartament, temându-se totuşi că 
poliţia s-ar fi putut afla înăuntru. Dar nu era nimeni, astfel că a 
căutat un loc unde să se ascundă. A auzit apoi explozia; ţipetele 
şi fumul au inundat clădirea. Yussuf şi ceilalţi fraţi preferaseră să 
se jertfească, decât să cadă în mâinile poliţiei. Erau nişte martiri 
de care Cercul va fi mândru. 

Pentru moment, se simţi confuz şi speriat, temându-se că în 
orice clipă poliţia îl va aresta, dar, ca printr-o minune, nu s-a 
întâmplat nimic. Ştia că la mijlocul după-amiezii aveau să 
sosească proprietarii apartamentului, în cazul în care poliţia nu 
i-ar fi anunţat pe toţi locatarii despre explozie. Dacă în 
momentul acela poliţia nu va fi plecat, el s-ar afla în pericol, dar 
până atunci mai erau câteva ore bune, astfel că trebuia să 
aştepte în linişte. 

Ascunzătoarea aleasă îi amintea de jocurile din copilărie. Se 
băgase sub pat; zgomotele şi strigătele de afară ajungeau până 
acolo. 

Cum i-au găsit? Cine i-a trădat? În cine se putea încrede dacă 
reuşea să iasă din apartament? 

Spera ca toate hârtiile să fi ars, ca astfel să fi fost şterse toate 
indiciile care duceau la alţi fraţi şi mai ales la cei care, Allah să-i 
ocrotească! luptau pentru cauza lor sfântă. 

Vărul său Yussuf era şeful celulei şi la ora aceea o fi stând 
lângă Allah, desfătându-se în Paradis. Zâmbi imaginându-şi-l pe 


Yussuf înconjurat de frumoase hurii. Murise ca un martir şi 
părinţii lui vor fi mândri de el. Se va duce să-i viziteze de îndată 
ce va fi cu putinţă, dacă va scăpa cu viaţă din acel apartament. 

Orele i se păreau interminabile, dar nu îndrăznea să se mişte 
de sub pat. Auzea de acolo zgomotul sirenelor, strigătele, 
ordinele. 

Era ora şase când auzi zgomotul uşii. leşi târându-se de sub 
pat. Auzi vocea doamnei Heinke, părând să vorbească la 
telefonul mobil. Îi povestea cuiva ce se întâmplase; spunea că 
din fericire fuseseră luate deja rămăşiţele trupurilor teroriştilor 
din apartamentul de deasupra, şi că în momentul acela calmul 
părea să fi revenit în clădire. Se plângea că nimeni nu o 
anunţase dinainte despre cele întâmplate, că ar fi putut rămâne 
fără casă, şi povestea cu lux de amănunte că, la ora aceea, 
locatarii se întorceau la casele lor şi că pe stradă erau două 
maşini ale poliţiei care făceau de pază. Soţul ei - îi explica ea 
interlocutorului său - era plecat într-o călătorie şi nu va sosi 
până în seara zilei următoare, astfel că era liniştită ştiind că 
poliţia păzeşte locul. 

Mohamed Amir îşi spuse că avea noroc. Nu-i va fi greu să o 
reducă la tăcere pe femeia aceea, o doamnă de vârstă mijlocie, 
zveltă şi sperioasă. Trebuia doar să găsească momentul potrivit 
pentru ca aceasta să nu aibă timp să dea alarma. 

Doamna Heinke îşi văzu de treabă în salon şi apoi în 
bucătărie; nu se îndreptă decât mult mai târziu spre cameră, 
unde, când intră, o mână puternică îi astupă gura. Apoi, se 
prăbuşi fără cunoştinţă la pământ ca urmare unui pumn care a 
izbit-o în tâmplă. Când îşi reveni în simţiri, avea ochii acoperiţi 
cu o eşarfă şi un căluş în gură care o împiedica să scoată cel 
mai mic sunet. 

Soţul ei o găsi douăzeci şi patru de ore mai târziu într-o stare 
apropiată de nebunie; poliţia n-a fost în stare să o facă să-l 
descrie pe agresorul său. 

De fapt, domnul Heinke trecuse la intrare pe lângă Mohamed 
Amir, dar nu-i acordase atenţie tânărului, astfel că nici el n-a 
putut să ofere vreun indiciu poliţiei, care a ajuns la concluzia că 
unul dintre membrii comandoului reuşise să scape şi, după ce s- 
a ascuns în casa familiei Heinke, ieşise liniştit în stradă. 

Apartamentul sinucigaşilor era situat într-un cartier popular, 
Sachsenhausen, pe malul sudic al râului Main. Un loc pitoresc, 


cu străzi pietruite şi un mare număr de prăvălii în care se vinde 
cidru. 

Fugind de la locul exploziei, Mohamed Amir o pornise pe jos 
spre Cartierul roşu, în centrul oraşului Frankfurt, aproape de 
staţia de cale ferată, o zonă pe care cetăţenii onorabili încercau 
să o evite, unde era uşor să te aprovizionezi cu cele mai tari 
droguri. 

Mohamed se oprise în faţa unui magazin cu aparate 
electrocasnice, nu pentru că l-ar fi interesat ce era expus în 
vitrină, ci ca să vadă în geam dacă cineva îl urmărea. Era sleit 
de puteri. Trebuia să ia o hotărâre, cunoscând riscul la care se 
expunea nu numai pe el, ci şi ceilalţi fraţi. N-avea multe 
alternative: trebuia să plece din Frankfurt şi avea nevoie de 
ajutor, astfel că va încerca să urmeze întocmai recomandările lui 
Yussuf şi să se asigure că nimeni nu-l urmărea înainte de a se 
apropia de casa cumnatului vărului său. Când constată că 
nimeni nu părea să-l ia în seamă, traversă strada, intră cu pas 
grăbit în clădire şi urcă scările din trei în trei până la etajul al 
doilea. 

Şovăi câteva clipe; nu ştia care era uşa la care trebuia să 
sune şi în cele din urmă apăsă pe soneria de la cea din mijloc. 

Zăboviră să-i deschidă, dar Mohamed avea impresia că cineva 
îl examina prin vizor. N-a ştiut de unde răsărise, dar a simţit 
deodată la spate lama rece a unui briceag. 

— Ce vrei? 

Bărbatul îi vorbea în arabă, motiv pentru care, în ciuda 
spaimei care îl chinuia, se simţi mai liniştit. 

— Îl caut pe Hassan, spuse el cu glas încet, neîndrăznind să 
facă nicio mişcare, aţintindu-şi ochii la uşa care rămânea 
închisă. 

— Cine eşti? 

— Mohamed, vărul lui Yussuf. Îl cunosc pe Hassan, el îţi poate 
spune cine sunt. 

— De ce ai venit? 

— Am nevoie de ajutor. 

— De ce? 

— Asta i-o voi spune lui. 

Deodată, uşa se deschise şi bărbatul din spatele lui îl împinse 
înăuntru. Timp de câteva secunde îşi pierdu simţul orientării 
pentru că în jurul lui totul era în întuneric; simţi apoi că două 


mâini îl înşfăcau şi îl împingeau din nou cu atâta forţă, încât 
căzu pe jos. 

— Ridică-te! 

Simţi o uşurare când recunoscu glasul lui Hassan şi se ridică 
anevoie în picioare. Cineva aprinse lumina şi se trezi în mijlocul 
unei camere mari unde, în afară de Hassan, îl observau şase 
bărbaţi. Unul dintre ei avea un briceag enorm în mână şi 
presupuse că era cel care-l interogase în faţa uşii. 

Mohamed aşteptă ca Hassan să-i vorbească. Simţea un 
respect deosebit pentru omul acela, cel mai înţelept din câţi 
cunoscuse vreodată. Lui îi datora faptul că putuse studia într-o 
şcoală coranică din Pakistan. Acolo îşi găsise sensul vieţii, 
renunțând pentru totdeauna la pretenţia lui de a deveni un 
occidental. Am de zile visase să se poată contopi cu Granada, 
oraşul lui, dar nu reuşise acest lucru. Era altfel decât proştii ăia 
de colegi ai lui de clasă. Era diferit, pentru că îl trădau 
trăsăturile. „Maurul” îl numeau cu dispreţ unii spanioli, alţii îl 
tratau cu deferenţă, dar nu era altceva decât politeţea cu care 
te porţi cu cineva străin. 

Se gândea că cei care erau nelalocul lor erau tocmai cei care 
îşi băteau joc de el. 

Invăţase la şcoala publică şi apoi fusese bursier; mai întâi, la 
institut şi mai târziu, la universitate. Cu o bursă Erasmus 
aterizase în Germania, la Frankfurt, unde locuiau unchiul şi 
mătuşa lui şi vărul său Yussuf cel care îl prezentase lui Hassan, 
imamul care îi lumina, dându-le speranţă. Yussuf se însurase cu 
sora mai mică a lui Hassan, o femeie mai mare decât vărul său 
cu câţiva ani şi care îi dăruise doi copii. Soţia lui Yussuf nu era 
prea nurlie, dar vărului său îi era totuna; pentru el era o onoare 
să se înrudească cu imamul comunităţii sale închise. 

Hassan a fost cel care l-a învăţat să nu se mai dispreţuiască 
pe sine şi să transfere disprețul asupra necredincioşilor. Tot el a 
fost care l-a ajutat să înţeleagă Coranul şi care l-a îndepărtat de 
o viaţă fără sens, în care femeile şi alcoolul erau o constantă. 

Femeile... acele tovarăşe de studiu pentru care sexul însemna 
mai puţin decât suflarea nasului. 

Când şi-a terminat studiile de turism, a călătorit cu Yussuf în 
Pakistan şi acolo a promis că va face parte din armata tăcută, 
care de data asta va duce la sfârşitul creştinilor şi a civilizaţiei 
lor decadente. Atât de decadentă, încât nu-şi dădeau seama 


cum profitau ei de resorturile democraţiilor lor corupte ca să se 
infiltreze în aşteptarea zilei când le vor smulge tuturor inimile. 

— Ai făcut o imprudenţă venind aici. Poliţia germană de 
caută, Interpolul de caută; de fapt, te caută toate blestematele 
de agenţii de securitate din Europa. 

— Yussuf mi-a spus să vin dacă sunt în dificultate. 

— Yussuf, a şoptit imamul. Acum e cu Allah bucurându-se de 
Paradis, cum de nu eşti cu el? 

— Am reuşit să scap. Am sărit pe fereastră şi m-am vârât în 
apartamentul de jos. Nimeni nu m-a căutat acolo. 

— De ce eşti în viaţă? insistă imamul. 

— Yussuf mi-a poruncit să ard hârtiile şi asta făceam când 
politia a asediat clădirea. În momentul acela, vărul meu şi fraţii 
martiri au declanşat explozibilii care erau legaţi de corp şi... au 
zburat. 

— Şi tu de ce n-ai făcut-o? 

— Eu n-am avut timp să-mi pun încărcătura explozivă, 
ardeam hârtiile şi... am acţionat instinctiv, am fugit. 

— Ai fugit, afirmă Hassan cu asprime, şi ce vrei? 

— Să mă ajuţi să scap. 

— Unde vrei să mergi? 

— Unde crezi că trebuie să merg? întrebă Mohamed cu 
umilinţă, plecând capul. 

— Ar trebui să fii în Paradis, acela era locul tău, aici eşti o 
problemă. 

Mohamed Amir nu îndrăzni să-şi ridice ochii din pământ şi 
aşteptă judecata imamului. 

Hassan se plimba dintr-un loc într-altul al camerei, în vreme 
ce restul bărbaţilor aşteptau, ca şi Mohamed, în tăcere, sentinţa 
acestuia. 

— Dat fiind că trăieşti, îţi vei asuma responsabilitatea faţă de 
soţia lui Yussuf; are doi copii şi are nevoie de un bărbat care să 
aibă grijă de ei. Apoi veţi pleca... în al-Andalus. Acolo vă veţi 
putea ascunde. Tatăl tău mai locuieşte acolo? 

— Da... părinţii mei sunt la Granada şi fraţii mei, de 
asemenea... 

— Bine, te vei întoarce la ai tăi împreună cu soţia şi copiii tăi. 

Ştia că nu-i putea replica imamului, în pofida valului de scârbă 
care îl invada. Să o ia de nevastă pe soţia vărului său i se părea 
mai curând o pedeapsă divină, decât o obligaţie faţă de Yussuf. 


Fâtima, sora lui Hassan şi nevasta lui Yussuf, era prea grasă 
pentru gustul lui Mohamed şi împlinise patruzeci de ani, în 
vreme ce el avea treizeci. Se simţi dărâmat, dar alungă imediat 
gândul acela despre soţia unui martir. Pentru el va fio onoare să 
o facă soţia lui, aşa cum îi poruncea imamul. În plus, asta 
însemna să se înrudească cu Hassan şi acest fapt era într- 
adevăr un privilegiu. 

— Acum, ce trebuie să fac? întrebă el tulburat. 

— Vei merge acasă la un frate. Acolo, vei fi în siguranţă până 
când îţi vom pregăti documentele şi mijloacele de a pleca de 
aici ca să te întorci în Spania. Dar mai întâi, te vei însura cu 
Fâtima. Şi acum, povesteşte-ne în amănunt toate cele 
întâmplate. Acţiunea voastră a însemnat o lovitură dură pentru 
germani. Sunt speriaţi, la fel ca americanii şi englezii. Ştiu că nu 
pot dormi liniştiţi, că suntem pretutindeni. Dar nu ne văd, pentru 
că ei nu ne pot vedea, sistemul lor îi împiedică să ne vadă. 


5 

Părintele Domenico îl observa pe Ovidio Sagardia cu coada 
ochiului pe când acesta stătea de vorbă cu monseniorul 
Pelizzoli. 

Episcopul încerca să-l convingă pe preot să amâne râvnita sa 
întoarcere în Spania, la o parohie din Bilbao, ca asistent al altui 
preot iezuit care era pe punctul de a se pensiona. 

— Ce crezi că înseamnă „va curge sângele din inima 
Sfântului..."? îl întrebă indispus episcopul pe părintele Ovidio. 

— Nu ştiu, nu m-am gândit. Imi pare rău, nu-mi stă capul la 
asta, mărturisi Sagardia. 

— Dar ai nişte obligaţii aici! afirmă pe un ton sever 
monseniorul Pelizzoli. Hai, Ovidio, te porţi ca un copil! Unde este 
preotul din tine? Amână-ţi călătoria! Suntem îngrijoraţi! Sfântul 
Părinte este neliniştit pentru toate acestea, crede... crede că e 
ceva, ceva întunecat care pluteşte în aer, o ameninţare. Ştii că 
Biserica trăieşte momente de nelinişte, că avem prea mulţi 
duşmani; trebuie să fim uniţi şi, mai ales, ca cele mai bune 
capete ale noastre să nu plece, să ne ajute să gândim, să facem 
faţă problemelor. 

— Nu e niciun lucru pe care eu să-l pot face şi pe care să nu-l 
poată face Domenico şi restul echipei, insistă cu încăpățânare 
Ovidio Sagardia. 

— Ovidio, nu-mi place că trebuie să-ţi spun acest lucru, dar... 
Am vorbit cu superiorii tăi, cu prepozitul Companiei lui Isus, le- 
am explicat că avem nevoie de tine şi... 

— Doamne Sfinte! Dar ce este asta? Sunt doar un preot, nu 
sunt nimic altceva decât un preot! 

— Eşti un om inteligent, unul dintre cele mai bune capete pe 
care le avem. Un analist extraordinar, un om care în alte ocazii a 
dovedit că ştie să găsească un ac în carul cu fân, iar noi avem 
de căutat într-un car imens cu fân, nu ştim de unde să începem, 
nu găsim rezolvarea acestei probleme, nici noi, nici experţii în 
lupta antiteroristă ai Interpolului, nici cei ai Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene. Bâjbâim cu toţii. Îţi 
cer doar să te gândeşti, să analizezi această informaţie. 

Era pe punctul să spună nu, dar îl întrerupse o ciocănitură 
seacă în uşă ca preludiu al apariţiei secretarului episcopului. 


Secretarul se apropie de monseniorul Pelizzoli fără să le 
acorde atenţie celor doi preoţi. leşiră amândoi din încăpere fără 
să se deranjeze să le dea explicaţii interlocutorilor săi. 

— Nu te înţeleg, Ovidio, îi spuse părintele Domenico, pari un 
copil înfuriat, atitudinea ta nu corespunde cu ceea ce ai fost. 

— Şi ce am fost, Domenico? Spune-mi tu ce am fost. Ţin 
slujba doar pentru mine, n-am avut ocazia să fiu un păstor, un 
adevărat păstor care să-şi ajute semenii. Ţi se pare chiar atât de 
ciudat că vreau să fac un popas pe drum şi să slujesc cauza 
căreia m-am consacrat? 

— Ai slujit bine biserica, ai fost în stare să ne luminezi când 
eram în întuneric şi te-ai îngrijit de Sanctitatea Sa... 

Ovidio îl întrerupse cu un gest obosit. 

— Spui că m-am îngrijit de papă? Nu-mi voi ierta niciodată că 
am fost pe punctul de a-mi pierde viaţa tocmai pentru că nu mi- 
am făcut bine treaba. Eram înfumurat pentru că fusesem numit 
să coordonez serviciul de securitate a Sfântului Părinte şi am 
păcătuit prin îngâmfare. N-am putut evita ca Ali Agca să 
atenteze la viaţa lui. Am coşmaruri în care îl văd pe papă căzând 
mort în faţa mea. 

— Sfântul Părinte nu ţi-a reproşat niciodată nimic, 
întotdeauna ţi-a arătat că te preţuieşte prin afecțiunea pe care 
ţi-o poartă şi la Vatican toată lumea are în continuare încredere 
în tine. 

— Aşa este, afirmă episcopul Pelizzoli, care intrase din nou în 
încăpere fără ca niciunul dintre cei doi preoţi să-şi dea seama de 
prezenţa lui. Ovidio, eşti aşteptat la secretariatul Sanctităţii 
Sale. Acum! 

Când preotul părăsi încăperea, monseniorul Pelizzoli oftă. Îl 
aprecia sincer pe iezuitul acela pe care îl cunoscuse cu ani în 
urmă. Părintele Aguirre l-a recomandat ca să lucreze în discretul 
departament pe care presa de senzaţie îl califica drept 
„Serviciul Secret al Vaticanului”. În realitate, el şi colaboratorii 
săi se dedicau strângerii şi analizării informaţiilor din toate 
părţile lumii ca să ajute Secretariatul de Stat şi, în consecinţă, 
pe Sfântul Părinte, să ia hotărâri pământeşti şi să înţeleagă 
cauza multelor evenimente care se petreceau în fiecare zi în 
afara zidurilor Vaticanului. 

Nu făceau nimic extraordinar în acel departament de analiză, 
dar uneori Ovidio însuşi glumea şi spunea că aparţineau 


„Serviciului Secret al lui Dumnezeu”. Lui i-ar fi plăcut să fie la fel 
de convins ca şi părintele Aguirre că departamentul acela era 
realmente util, pentru că, în unele ocazii şi fără să iasă la iveală 
în faţa opiniei publice, făcuseră o muncă de mediere în conflicte 
care păreau de nerezolvat. 

Era vorba, după cum spunea bătrânul iezuit, „să încerce să 
împiedice vărsarea de sânge nevinovat”. 

Episcopului Pelizzoli îi atrăsese întotdeauna atenţia asupra 
importanţei pe care o avea pentru părintele Aguirre acea 
cronică a unui anume fray Julián, pe care el o citise la îndemnul 
maestrului său, dar recunoştea că niciodată nu îi produsese 
emoția care se părea că i-o producea acestuia. 

„Această cronică mi-a schimbat viaţa”, obişnuia să-i spună 
părintele Aguirre. El nu reuşea să-l înţeleagă, oricât de mult îl 
respecta pe bătrânul iezuit care-şi dedicase viaţa medierii în 
conflicte care păreau să fie imposibil de soluţionat. 

Episcopul îşi luă la revedere de la părintele Domenico şi 
rămase singur, adâncit în gânduri, citind încă o dată acele fraze 
incoerente care fuseseră salvate din foc. Se gândi că nimic nu e 
întâmplător şi că dacă nişte bucățele de hârtie nu fuseseră 
mistuite de flăcări a fost pentru că aşa dorise Providența. Dar de 
ce? Serviciile secrete italiene şi mai ales Interpolul şi recent 
înfiinţatul Centru de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene, dedicat aproape în exclusivitate terorismului islamic, 
credeau că Vaticanul putea să facă puţină lumină în această 
problemă, datorită unor cuvinte şi fraze salvate din foc. Dar 
unde era firul conducător? Incercau de două zile să dezlege 
misterul şi nu vedeau nicio lumină; ştia că avea nevoie de 
inteligenţa speculativă a lui Ovidio, de imaginaţia debordantă a 
acelui iezuit, capabil de nişte raționamente insolite care, apoi, 
se dovedeau, în general, a fi juste. Nu-i mai rămânea decât să 
aştepte ca preotul să se întoarcă din apartamentele private ale 
Sfântului Părinte şi nu i-a trecut prin minte un remediu mai bun 
decât să se roage lui Dumnezeu cerându-i să domolească 
încăpăţânarea iezuitului basc. 


— Nu-i atât de dificil. 
Toate privirile se aţintiră asupra femeii care tocmai rostise 
acea frază categorică. 


— Nu-i atât de dificil? întrebă pe jumătate iritat, pe jumătate 
curios Lorenzo Panetta, directorul adjunct al Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene. 

— Mă rog, nu vreau să spun că va fi uşor, dar nu mi se pare 
cu neputinţă. Măcar avem un indiciu. Lăsaţi-mi câteva secunde 
ca să văd dacă am dreptate 

Matthew Lucas îşi ascunse un zâmbet. De o săptămână, o 
duzină din cei mai buni analişti europeni şi americani ai 
mişcărilor teroriste islamice îşi storceau creierii şi deodată 
Mireille Béziers, o nou-venită, „piloasa”, nepoata unui general 
francez numit la cartierul general al NATO de la Bruxelles, îi 
asigura că enigma acelor cuvinte şi fraze răzlețe salvate dintre 
hârtiile arse de teroriştii sinucigaşi nu era atât de dificil de 
descifrat. 

Nici măcar la Vatican părintele Domenico nu ajunsese la vreo 
concluzie, aşa că fata aceea nu o să le dea o lecţie tocmai lor. 

Mireille Beziers lucra de trei ani în Centru, fiind rotită pe la 
diferite secţii, iar de două zile fusese repartizată la 
departamentul de Analiză. După cum se părea, fata făcuse 
presiuni asupra alor săi ca să fie lăsată să între în sancta 
sanctorum” a Centrului şi reuşise. 

Avea vreo treizeci de ani şi un bun dosar academic. Licenţiată 
în Istorie, vorbea araba la perfecţie, motiv pentru care 
importantul său unchi reuşise să pună o vorbă bună pentru ea 
ca să fie admisă în Centru. 

Tatăl ei a fost diplomat şi fata trăise primii ei ani de viaţă în 
Siria; a trecut apoi în Liban, Israel, Yemen, Tunisia până când a 
revenit în Franţa ca să-şi facă studiile universitare. Unchiul ei 
spunea despre ea nu numai că vorbea araba la perfecţie, dar 
chiar „gândea” de parcă ar fi fost arăboaică, atât de bine îi 
cunoştea pe arabi. 

Şeful departamentului, Hans Wein, şi directorul adjunct, 
Lorenzo Panetta, o acceptaseră în silă. N-aveau nevoie de mai 
mulţi analişti, comentau ei, şi cu atât mai puţin de o tânără de 
treizeci de ani fără experienţă. Opoziția lor a fost zadarnică; în 
cele din urmă, fusese transferată de la ultimul ei post, arhiva, la 
Departamentul de analiză şi iat-o acum aici. 


73 În latină, Sfânta Sfintelor, partea cea mai sacră a Templului de la lerusalim. 
(n.tr.) 


— Ei bine? insistă Lorenzo Panetta. Aţi găsit în sfârşit piatra 
filosofală? 

Toţi au schimbat între ei zâmbete complice la ironia 
directorului adjunct, dar Mireille nu păru să se simtă vizată. 
Privea cu seriozitate transcrierea cuvintelor salvate din foc la 
Frankfurt: Karakoz, Mormânt, Crucea de la Roma, Vineri, Saint- 
Pons... 

— Saint-Pons poate fi... Saint-Pons-de-Thomieres? se aventură 
tânăra. 

— De ce? vru să ştie Lorenzo Panetta. 

— Ei bine, pentru că dacă intri pe internet şi cauţi sintagma, 
aproape tot ce găseşti se referă la Saint-Pons-de-Thomieres. 
Poate că e o prostie, dar există nume care singure nu spun 
nimic, dar legate între ele... Mă rog, nu ştiu, poate pentru că 
sunt din Montpellier... 

— Ştiţi, domnişoară Beziers? E greu să vă înţeleagă cineva. 

Vocea îngheţată a lui Hans Wein făcu să amuţească şoaptele 
personalului departamentului. 

Wein era un şef cumsecade, dar riguros şi metodic, care n-a 
fost văzut niciodată râzând. Nu era un om care să demonstreze 
că ar avea prejudecăţi, dovadă că reuşise să integreze în 
departament un grup heterodox de colaboratori din mai multe 
ţări ale Uniunii Europene şi cu specialităţi diferite; printre ei se 
aflau avocaţi, informaticieni, istorici, sociologi, antropologi, 
matematicieni et caetera. El îi căuta pe cei mai buni pentru 
departamentul de Analiză şi, ce-i drept, excludea intuiţia şi 
presimţirile; pretindea de la cei care lucrau cu el să gândească 
şi să acţioneze logic. 

— Bine, vreau să spun că sunt multe probabilităţi ca Saint- 
Pons să fie această localitate din Sud-Estul Franţei, un loc 
minunat, bineînţeles. Cu Lothar e mai complicat. Există un 
personaj în Don Quijote... un anume Lotario care-i face curte 
unei tinere, Camila. Avem şi alţi Lothar', regi ai Sfântului 
Imperiu Romano-Germanic, undeva pe la anii 800. Acei Lothar s- 
au confruntat cu alţi regi din epocă, îşi disputau moştenirea 
carolingiană 


74 Lothar | (795-855), fiul lui Ludovic I cel Pios din dinastia carolingiană. 
Împărat între anii 840-855, a vrut să păstreze pentru el Imperiul în 
integralitatea sa, dar a fost obligat de fraţii săi să se supună partajului de la 
Verdun din anul 843. (nitr.) 


— Impresionant! o întrerupse Matthew Lucas ironic. 

Dar Mireille nu sesiză ironia şi continuă să vorbească 
entuziasmată. 

— Un alt Lothar important a fost Lotario di Segni, cunoscut ca 
Papa Inocenţiu al III-lea”. Şi mă rog, există o operă a lui Haendel 
care se numeşte chiar aşa, Lotario, despre care muzicologii 
spun că este o piesă ceva mai ciudată printre multele compoziţii 
ale acestui muzician genial. 

Se lăsă o tăcere grea. Hans Wein îşi aţinti privirea albastră de 
oţel în ochii lui Mireille până o făcu să se înroşească. Lorenzo 
Panetta îşi drese nervos glasul şi majoritatea membrilor echipei 
păreau să fie absorbiți de propriile lor computere, fără să-şi 
ridice privirea. Toţi, mai puţin Matthew Lucas, care se ridică în 
picioare şi aplaudă. 

— Bravo! Foarte imaginativă! Dar ştii că investigăm un grup 
islamist? Oamenii care s-au sinucis la Frankfurt au făcut-o 
strigând „Allah este mare!”. 

— Ştiu, se apără ea, dar, chiar şi aşa, aceste nume... 

— Mireille, de obicei, aceste lucruri sunt mai complicate. 

Laura White, femeia care tocmai vorbise, era asistenta lui 
Hans Wein. Directorul Centrului nu făcea o mişcare fără ea şi, 
deşi nu prea se dădea în vânt să aducă elogii, obişnuia să se 
felicite pentru că se putea bizui pe ea în echipa lui. 

— Singurul lucru pe care l-aţi făcut a fost să căutaţi pe 
internet, afirmă pe un ton supărat Matthew Lucas, şi ne citiţi ce 
aţi găsit în reţea, de parcă aţi fi făcut o descoperire. Cu ce 
credeţi că ne ocupam înainte de venirea dumneavoastră? 

— Mă rog... era un mod de a începe, se apără Mireille. 

Hans Wein se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre biroul 
său. | se citea enervarea pe faţă, ca preambul al furtunii ce avea 
să se stârnească în departament. 

Lorenzo Panetta şi Laura White îl urmară până în birou. 
Lorenzo se gândea că repartizarea lui Mireille pentru cazul de la 
Frankfurt fusese o greşeală; ar fi trebuit să i se dea o altă 
însărcinare. Cel mai rău era că greşeala fusese a lui, pentru că 
el a fost cel care i-a spus să se alăture grupului care se ocupa 
de sinucigaşii de la Frankfurt. 


75 Giovanni Lotario di Segni (1160-1216), devenit papa Inocenţiu al Ill-lea 
între anii 1198-1216, a avut iniţiativa celei de a IV-a Cruciade şi a expediției 
împotriva catarilor. 


Odată intrat în birou, Hans Wein îşi dădu în voie drumul la 
gură. 

— Fata aia e o proastă! Vreau să plece! Acum! Chiar acum! 
Sună la departamentul de personal şi să o ducă unde vor. Dacă 
e nevoie, o să vorbesc cu comisarul de Interne al Uniunii, cu 
preşedintele Comisiei Europene, cu cine o fi nevoie! Pentru 
Dumnezeu! Să i se dea o slujbă, dar nu în departamentul „meu”. 

— Da, trebuie să facem ceva, fata e prea crudă ca să lucreze 
aici, deşi e de ceva timp în instituţie şi cel puţin e de încredere, 
spuse Lorenzo Panetta. 

— Şi nevastă-mea e de încredere, dar nu lucrează aici! strigă 
Hans Wein. 

— Hai, linişteşte-te! Ţipând, nu rezolvăm nimic. O să vorbesc 
la personal, dar mai întâi ar trebui să-i sugerăm ei să-şi ceară 
transferul. Doar nu o să provocăm o criză din pricina acestei 
fete. Ştii cum sunt politicienii: îşi datorează favoruri unii altora şi 
cel care a plasat-o în Centru a făcut-o pentru că îi datorează o 
favoare cuiva de la NATO, de la Comisia Europeană sau naiba 
ştie cui, aşa că nu o putem disponibiliza cu una, cu două. Pe de 
altă parte, cu toate că i se spune „piloasa”, majoritatea celor 
care lucrează în această instituţie a intrat aici cu pile, iar fata 
are un dosar bun, n-a muncit prost acolo unde a fost. 

— Nu face pe avocatul diavolului, îi aruncă şeful său. 

— Nu cred că ar trebui să ne facem mai multe griji decât e 
nevoie, interveni Laura, e evident că lui Mireille îi lipseşte 
experienţa, dar nu e proastă, poate cam naivă. Dar, dacă nu vă 
place, cel mai bine ar fi să-i solicităm transferul. 

În ciuda afişelor cu FUMATUL INTERZIS care se găseau prin tot 
edificiul, Hans Wein aprinse o ţigară. Ori fuma, ori avea să o dea 
afară pe Béziers. 

Lorenzo profită de moment ca să aprindă la rândul său o 
ţigară. Se plânse că trebuia să fumeze pe ascuns în clădirea 
aceea, la fel cum făceau jumătate dintre cei care lucrau acolo. 
Fumatul devenise aproape un delict; totul pentru păstrarea 
sănătăţii, dar el era de părere că moda corectitudinii politice 
devenea treptat dictatura corectitudinii politice. 

Diatribele împotriva lui Mireille, ca şi ţigările fumate 
clandestin în biroul şefului, erau o supapă de defulare; amândoi 
ştiau că le va fi dificil să scape de fata aceea. 


Laura deschise o fereastră pentru ca fumul să se piardă în 
ceața dimineţii. Şi ea fuma, dar mai puţin decât şeful ei. 

— Află discret ce posturi libere sunt în instituţie unde să o 
putem încadra pe domnişoara Beziers, îi ceru Hans Wein. 

— O voi face, răspunse ea pe când ieşea din birou. 

— Laura valorează mult, spuse Lorenzo Panetta. 

— Da, e o şansă să putem conta pe ea. In plus, nu e 
ambițioasă şi îi place munca, răspunse Hans Wein. 

— De ce spui că nu e ambițioasă? 

— Pentru că o licenţiată în Ştiinţe Politice care vorbeşte patru 
limbi ar putea opta pentru un alt post decât acela de asistentă a 
mea şi, dacă l-ar solicita, m-aş vedea moralmente obligat să o 
sprijin. 

— Da, ai dreptate, e o şansă să putem dispune de Laura. 


6 

Pilotul anunţă că peste zece minute vor ateriza pe aeroportul 
Sondica. Ovidio puse cu grijă în servietă hârtiile care îi 
absorbiseră atenţia în timpul zborului la Bilbao. 

Secretarul Papei îi ceruse să ajute la dezlegarea misterului 
care părea să se ascundă în frazele acelea care fuseseră salvate 
din incendiul de la Frankfurt. N-avea importanţă unde s-ar fi 
aflat; ca să gândească, n-avea nevoie să fie la Vatican. | se 
cerea doar să gândească, să-şi dedice o parte din timp desluşirii 
textelor de pe acele resturi de hârtie arsă. Nimic nu-l împiedica 
să facă acest lucru de la noul său post din acea parohie situată 
într-un cartier nou care se dezvolta alături de Marele Bilbao. 
Acolo, îl aştepta părintele Aguirre, de fapt persoana cea mai 
importantă din viaţa lui, omul care îi descoperise vocaţia 
sacerdotală şi care-l ajutase să fie cineva în viaţă, să facă o 
carieră la Vatican. 

Închise ochii ca să încerce să-şi amintească mai bine 
trăsăturile acelui preot de-acum bătrân şi care, într-o zi, la fel ca 
el acum, a părăsit Vaticanul ca să revină pe meleagurile natale 
şi să predice printre ai săi. 

El se făcuse iezuit din pricina părintelui Aguirre, plecase la 
Roma ca să fie aproape de cel pe care-l considera tatăl său 
spiritual şi se lăsase pe mâinile acestuia, permițându-i să-i 
dirijeze viaţa sacerdotală, orientând-o mai întâi spre diplomaţia 
Vaticanului, apoi spre cel de al treilea etaj al Vaticanului unde 
erau instalate birourile despre care presa obişnuia să fabuleze. 
În realitate, se îndeletniceau cu analiza a tot ce se întâmpla în 
lume şi coordonau, de asemenea, securitatea papei şi a Bisericii. 

Părintele Aguirre împlinise deja optzeci şi patru de ani, dar 
părea cu câţiva ani mai tânăr, înalt, zvelt, semeţ, în ciuda 
reumatismului care îi provoca o durere permanentă de spate, cu 
privirea albastră şi părul alb ca neaua, bătrânul iezuit îşi aştepta 
discipolul cu nerăbdare. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară cu emoție. Maestrul şi elevul se 
reîntâlneau pe pământul lor, după atâţia ani, şi aveau multe să- 
şi povestească. 

Întotdeauna se temuse că Ovidio avea să ia hotărârea aceea, 
dar nu credea că atât de curând; alegerea momentului era ceea 
ce îl intriga şi îl îngrijora în egală măsură pe acel bătrân iezuit 
deprins să cunoască sufletele chinuite. 


— Să mergem, te voi duce acasă. Dorim să te simţi comod, ți- 
am pregătit o cameră care sper să fie pe gustul tău, cu toate că 
trăim modest. Mikel e dornic să te cunoască. Este un bun preot, 
dar e unul dintre puţinii iezuiţi care n-a simţit chemarea de a 
merge pe alte meleaguri; crede că aici sunt multe de făcut. A 
lucrat la întreprinderea navală până când s-a închis şantierul şi 
acum dă lecţii de religie la şcoală. Are artroză, ca şi mine. 

— Mă voi simţi foarte bine, sunt sigur. Şi vreau să vă 
mulţumesc că m-aţi primit, că m-aţi ajutat să mi se permită să 
vin. Ştiu că n-a fost uşor. 

— Sfântul Părinte te apreciază şi el este înainte de orice un 
păstor care doreşte ce e mai bine pentru ai săi; să nu crezi că 
mi-a fost greu să-i fac să înţeleagă că trebuiau să te lase să vii, 
cu toate că ştii de-acum că nu sunt de acord cu hotărârea ta, 
cred că greşeşti; dar te-ai angajat să termini o treabă şi trebuie 
să o duci până la capăt. 

— O voi face. E o chestiune foarte ciudată şi ceea ce sugeraţi 
este... mă rog, adevărul e că n-am citit hârtiile până când nu m- 
am urcat în avionul care mă aducea aici. Nici măcar în ziua când 
mi-au fost înmânate, nici în conversațiile cu superiorii mei nu 
mi-am dat realmente seama de ciudăţenia acestor hârtii. Sper 
că mă veţi putea ajuta... 

— Nu trebuie să le văd. Este un secret al Vaticanului, iar tu te- 
ai angajat să păstrezi tăcerea. 

— Să fim serioşi! Dumneavoastră aţi făcut acelaşi angajament 
ca şi mine. Sunteţi de la biroul... 

— Eram... dar există locuri de unde nu se pleacă niciodată. 

Străbătură oraşul Bilbao ca să ajungă în cartierul Begoña, 
unde blocurile noi de locuinţe se îngrămădeau unele într-altele. 
Ovidio se gândi că aceste cartiere muncitoreşti nu mai erau 
acele locuri triste ale copilăriei sale şi se bucură pentru aceasta. 

El se născuse lângă estuar, într-o casă unde toţi erau la fel de 
săraci ca şi familia lui. In amintirile sale predomina cenuşiul, 
cenuşiul fațadei casei, cenuşiul plumburiu al cerului de la Bilbao, 
cenuşiul şorţului mamei sale, al fustelor surorilor sale, al fierului 
din fabrică. Lumea copilăriei sale era lipsită de culoare sau 
poate că toate culorile pe care el şi le putea aminti păleau în 
faţa exploziei cromatice care era întreaga Italie şi, mai mult 
decât orice, Vaticanul, unde marii maeştri pictaseră fiecare 
ungher, câştigându-şi nemurirea. 


Îşi dădu seama că totul i se părea mic, chiar şi munţii care se 
iveau printre blocurile de ciment. Mic, şi chiar insipid, se gândi 
el, şi regretă în aceeaşi clipă. Şi nu pentru că acela era oraşul în 
care se născuse, ci pentru că dacă începea să creadă că ceea ce 
îl înconjura n-avea niciun mister, i-ar trăda pe cei care aveau 
încredere în el şi s-ar trăda pe sine însuşi. 

Avea nevoie să redobândească umilinţa pierdută vreme de 
atâţia ani cât călătorise prin aproape toată lumea ca să vegheze 
la securitatea Sfântului Părinte şi care îl adusese în preajma 
puternicilor zilei, ca să discute cu cei care hotărau politica, 
economia, în definitiv, mersul lumii. 

Luase prânzul şi cina în prea multe palate, în prea multe 
saloane rezervate din restaurante de lux. Dormise în paturi moi 
şi avusese întotdeauna la dispoziţie o maşină care să-l aştepte şi 
un asistent, oriunde s-ar fi aflat. 

Da, slujise Biserica, dar acum avea nevoie să-i slujească pe 
cei mai nevoiaşi fii ai Bisericii, pe cei care îşi pierduseră credinţa 
sau care o păstrau foarte anevoie. 

El îi mulțumea lui Dumnezeu că n-a încetat să creadă, că 
inima lui nu-şi găsise adăpost nicio îndoială. 

Blocul în care se găsea locuinţa lui avea patru nivele şi 
arhitectura lui funcţională indica faptul că acolo locuiau oameni 
modeşti. 

Părintele Mikel îi aştepta la intrarea în imobil, neliniştit de 
sosirea noului chiriaş. Un roman care, credea el, nu va suporta 
să stea mult timp printre ei, departe de măreţia Vaticanului. 

Mikel Ezquerra era în pragul pensionării, împlinise şaizeci şi 
cinci de ani şi era paroh al acelui cartier şi în plus preda întru-un 
colegiu din apropiere. Pentru el fusese o experienţă, uneori 
dură, aceea de a fi nevoit să împartă casa cu părintele Aguirre. 

Acum îşi spunea că nu va şti să se descurce fără el, dar la 
început nu avusese încredere în „romanul” acela care ocupase 
funcţii importante în Curie şi despre care se spunea că a fost 
iscoada Vaticanului. 

Dar părintele Aguirre se încăpăţânase să locuiască într-o casă 
de cartier împreună cu alţi iezuiţi; nu avuseseră încotro şi 
trebuise să-l accepte. El, cu reticenţă, părintele Santiago, cu 
satisfacţie. Dar părintele Santiago era şi el un om deosebit. In 
timpul zilei, muncea într-o fabrică de ciment, nopţile compunea 
muzică şi îi citea pe clasici în original. Pentru părintele Santiago, 


A 


N 


greaca veche, aramaica'€, araba sau latina nu aveau secrete. 
Prin natura sa, era pe cât de vesel, pe atât de bun la suflet şi, cu 
toate că nu era basc, ci andaluz, se adaptase bine pe 
meleagurile Sfântului Ignaţiu. 

Casa era modestă, dar spațioasă. Un apartament cu patru 
camere, o sufragerie, o baie mică şi o terasă. Camerele erau 
minuscule, de abia având spaţiu pentru un pat, o masă şi un 
scaun şi dulapul încastrat în perete. Dar totul era curat, cu miros 
de flori de levănţică şi de lavandă. 

— A venit Itziar să dea o mână de ajutor, explică părintele 
Mikel, ştii bine cât e de amabilă. S-a prezentat spunând că vrea 
să facă puţină curăţenie pentru ca noul preot să nu se sperie şi 
să plece. 

— Itziar se ocupă de organizaţia Caritas” în parohie; e o 
femeie foarte bună şi foarte disponibilă şi o bucătăreasă 
extraordinară, adăugă părintele Aguirre. 

Părintele Santiago nu sosise încă, dar, după cum explică 
părintele Mikel, nu se întorcea niciodată înainte de ora şapte, 
pentru că mânca la fabrică. 

Ovidio îşi desfăcu bagajul, conştient de lipsa de spaţiu. Se 
întrebă unde avea să-şi pună cărţile când vor sosi de la Roma. 
Îşi dădu seama cât de inutilă îi va fi aici îmbrăcămintea pe care 
o aducea în cele două valize. Costume şi haine preoțești, mai 
multe perechi de pantofi, cămăși... Nimic din ceea ce avea nu-i 
va servi în cartierul acela în care bărbaţii munceau în fabricile 
din apropiere, iar majoritatea femeilor avea grijă de familie şi de 
casă, cu excepţia, bineînţeles, a tinerelor. 

Se va adapta oare la viaţa de aici? O dorise cu fervoare, fără 
să le dea ascultare celor care îi cereau să mai reflecteze. 
Ajunsese să  idealizeze schimbarea care acum devenise 
realitate. „Smerenie, îşi spunea el, trebuie să fiu smerit.” 

Au luat masa de prânz în trei, vorbind despre toate şi despre 
nimic. Părintele Mikel îl întrebă despre viaţa de la Vatican, 
deoarece după cum spunea el părintelui Aguirre nu-i plăcea să 
povestească nimic despre anii îndelungaţi petrecuţi la Roma. 

Cum era papa? Care erau cardinalii cu cea mai multă putere? 
Cunoşteau problema bascilor? 


76 Limbă semitică vorbită în Antichitate în tot Orientul Apropiat. (n.tr.) 
77 Organizaţie non-guvernamentală internaţională de binefacere, coordonată 
de Biserica Catolică. (n.tr.) 


Ovidio a răspuns cu diplomaţie la nenumăratele întrebări ale 
părintelui Mikel sub privirea amuzată a părintelui Aguirre, până 
aproape de ora trei, când părintele îşi luă la revedere de la cei 
doi prieteni ai săi ca să meargă la ore la colegiu. 

— Îmi pare rău că vă las, dar am ore până la cinci şi jumătate; 
apoi, merg direct la biserică să oficiez o slujbă funerară la şase. 
Dacă nu eşti obosit, treci după aceea pe la biserică; nu e 
departe de aici şi aşa vei începe să cunoşti oamenii. La şapte e 
o reuniune a organizaţiei Caritas, iar la opt, slujba. 

— Voi veni, îl asigură Ovidio, sunt dornic să-i cunosc. 

— Atunci, mâine, vei putea ţine slujba de la şapte şi în felul 
acesta Ignacio nu va trebui să se mai scoale cu noaptea în cap. 

— Îmi place să mă scol cu noaptea în cap, protestă părintele 
Aguirre. 

— Înţeleg, dar ar trebui să te îngrijeşti puţin mai mult. Poate 
că pe tine o să te asculte mai mult, spuse el adresându-i-se lui 
Ovidio, medicul i-a spus să se îngrijească şi să se odihnească, 
dar face numai ce pofteşte. Ah! Şi te vei obişnui, dar nu e zi în 
care să nu recitească ceva din cronica acelui călugăr eretic. 

— Fray Juliân, răspunse Ovidio cu un zâmbet. 

— Da, fray Juliân, toţi au citit cartea şi adevărul e că este 
interesantă, dar Ignacio e obsedat de ea. 

Când rămaseră singuri, părintele Aguirre scoase o sticlă de 
tescovină şi turnă doar un deget într-un pahar, iar în celălalt, 
puţin mai mult. 

— Vom sărbători reîntoarcerea ta acasă, dar te va costa. Nu, 
nu va fi uşor; şi mie mi-a fost greu, a existat chiar un moment 
când am fost pe punctul de a mă întoarce la Roma pentru că mă 
sufocam; în plus, trufia mă încerca zilnic când citeam ziarele sau 
mă uitam la televizor, ştiind că în spatele ştirilor e întotdeauna 
mai mult decât se vede, decât se spune şi mi se părea de 
necrezut că mă aflam în afara jocului. Au trecut ani până când 
am scăpat de trufie şi am reuşit să mă simt împăcat cu mine 
însumi. 

Mărturisirea părintelui Aguirre îl uimi. Bătrânul iezuit era încă 
în stare să-i citească în suflet şi intuia confuzia împotriva căreia 
lupta în clipa aceea. 

— Voi suporta şocul, răspunse el zâmbind; la urma urmelor, 
eu am ales asta. 

— Dar de ce? De ce acum? 


— Din lehamite şi pentru că eu cred că am pierdut calea. Am 
ales să fiu preot ca să-i slujesc pe ceilalţi, şi simt că n-am făcut- 
o până acum; dacă mesajul lui Hristos are un sens, acela este să 
trăieşti ca El, ajutându-i pe cei care au cu adevărat nevoie de 
ajutor. Ce am făcut eu? 

— Aşadar, îmi reproşezi că te-am dus la etajul al treilea... 

— Nu! Să nu credeţi aşa ceva! Vă mulţumesc pentru toate 
ocaziile pe care mi le-aţi oferit, pentru faptul că m-aţi ajutat, să 
nu mă credeţi nerecunoscător. Mi-ar părea rău să interpretaţi 
greşit... 

— Nu o fac. Te înţeleg, Ovidio, nici nu-ţi închipui cât de mult 
te înţeleg, dar vreau să ştiu motivul. 

— Atentatul împotriva Papei m-a făcut să sufăr foarte mult; n- 
am încetat să mă simt vinovat. 

— Papa nu te-a învinuit niciodată pentru cele întâmplate. 

— Papa era îngăduitor cu greşelile tuturor. Niciodată nu mi-a 
făcut nici cel mai mic reproş şi cum îmi simţea frământarea, nu 
puţine au fost ocaziile când a încercat să mă consoleze, dar 
chiar şi aşa... A fost ca şi cum mi-aş fi dat seama că eram 
cufundat în lumea pământeană, nimic din ceea ce făceam nu 
avea vreo legătură cu dimensiunea spirituală a oamenilor. De 
abia aveam timp să reflectez, să mă gândesc la Dumnezeu, 
aparţineam serviciului Său de informaţii, dar nu aveam timp nici 
măcar un minut pentru a mă simţi în comuniune cu El, pentru a 
mă ruga cu adevărat şi nu într-un mod mecanic, cum ajunsesem 
să o fac. Şi dumneavoastră aveţi dreptate, acest lucru va fi dur 
pentru mine, dar îi va prinde bine sufletului meu. 

— Ne vom ruga ca aşa să fie. 

Mai târziu se îndreptară spre biserică pentru a-i întâlni pe 
părintele Santiago şi pe părintele Mikel. Primul era la o reuniune 
cu mai mulţi tineri membri ai organizaţiei Caritas, în timp ce al 
doilea tocmai încheia slujba funerară. Părintele Mikel îl prezentă 
mai multor enoriaşi, iar părintele Santiago îi strânse mâna cu 
putere şi îl bătu pe umăr în chip de salut de bun-venit, pentru ca 
apoi să-l invite să participe la întâlnirea cu tinerii şi să-l pună la 
curent cu activităţile pe care le desfăşura cu ei. 

— Vă simţiţi bine aici? vru să ştie o fată. 

— Da, dar e multă vreme de când am plecat de aici, răspunse 
Ovidio. 


— Ce părere aveţi despre ceea ce se întâmplă aici? întrebă un 
tânăr înalt cu un aer nervos. 

— Dar ce se întâmplă aici, după părerea ta? 

— Nu ne lasă să fim liberi, răspunse băiatul pe un ton strident. 

— Gata! îl întrerupse părintele Santiago. Ne aflăm aici ca să 
vedem cum îi putem ajuta pe cei mai nevoiaşi din cartier şi în 
ceea ce priveşte faptul că nu ne lasă să fim liberi... 

— Dumneavoastră, ca andaluz, nu ne înţelegeţi, cu toate că 
sunteţi un preot simpatic, îl întrerupse o altă fată. 

— Tu crezi că fiind andaluz sunt incapabil să înţeleg ce se 
întâmplă aici? Pentru moment, se întâmplă ca în cartierul nostru 
să fie un grup de imigranţi români care o duc groaznic, care 
trăiesc ca vai de lume în barăci mizerabile şi au copii 
neşcolarizaţi şi pentru asta suntem azi aici, ca să vedem cum 
să-i ajutăm. 

— Hai, lăsaţi-ne să vorbim cu preotul cel nou! ceru alt tânăr. 

— Preotul cel nou este de acord cu părintele Santiago, 
răspunse Ovidio, şi lasă-mă să-ţi spun că eu nu cred că noi, 
oamenii, suntem diferiţi pentru că ne-am născut într-un loc sau 
într-altul şi, cu atât mai puţin, că n-am putea înţelege 
problemele dintr-un anumit loc pentru că nu ne-am născut 
acolo. Într-adevăr, sunt basc, dar nu asta e important pentru 
mine; pe mine mă interesează fiinţele omeneşti, nu certificatul 
lor de naştere şi, cu atât mai puţin, acord importanţă 
certificatului meu de naştere. 

Tinerii îl priveau în tăcere, gândindu-se dacă le plăcea sau nu 
acel preot care spunea că puţin îi pasă că este basc. 

— Şi, mă rog, a reuşit cineva să stea de vorbă cu şeful acelui 
clan de imigranţi ţigani din România, aşa cum v-am dat sarcină? 

— Da, eu am fost la el ieri. Un tip mai mult decât ciudat. Mi-a 
spus că vor sta aici atât timp cât o să le convină, că odraslele lor 
nu vor merge la nicio şcoală, că nu sunt catolici şi că tot ceea ce 
vor este să muncească, explică unul dintre tineri. 

— Şi eu am fost acolo, să stau de vorbă cu femeile. Spun că 
nu îi vor lăsa pe copiii lor la şcoală, că ele îi învaţă ceea ce 
trebuie să ştie, dar că primesc de la noi tot ce le putem da. Mi- 
au cerut haine şi jucării, adăugă una dintre fete. 

— Consilierul e supărat pe primar, pentru că, spune el, trebuie 
să se facă ceva cât mai repede, înainte ca acele barăci 
mizerabile să devină o aşezare stabilă, spuse una dintre fete. 


— lar noi, ce credeţi că putem şi trebuie să facem? întrebă 
părintele Santiago. 

Pornind de aici, s-a iscat o discuţie în care fiecare a dat idei şi 
a făcut propuneri, care au prins contur încetul cu încetul până la 
concretizarea unui plan simplu. 

Ovidio asculta în tăcere în vreme ce îi observa pe tinerii aceia 
şi pe părintele Santiago, faţă de care a simţit imediat simpatie. 

Când s-a încheiat reuniunea, cei patru preoţi s-au îndreptat 
spre casă, discutând despre problemele zilei şi prezentându-l pe 
Ovidio câtorva vecini cu care s-au întâlnit pe drum. 

După cină, părintele Santiago propuse să spună rozariul spre 
uimirea lui Ovidio. Deodată, îşi dădu seama că nu mai spusese 
rozariul de mulţi ani de zile şi îşi reproşă faptul că, în vreme ce 
repeta Ave Maria, imaginaţia i-o lua razna. Categoric, avea 
nevoie să se reîntâlnească cu sacerdoţiul. 

La ora unsprezece, părintele Mikel spuse că e timpul să 
meargă la culcare. Ovidio se simţea obosit şi tulburat după 
atâtea emoţii trăite. 


7 

Mohamed o privi pe Fâtima neştiind ce să-i spună şi apoi pe 
cei doi copii care aşteptau curioşi să rupă tăcerea care se 
instalase între ei. Aceea era familia lui, îi spusese Hassan, 
silindu-l să aibă grijă de ei ca de propriii săi fii şi să o cinstească 
pe Fâtima. 

Fâtima, cu ochii plecaţi, se gândea la soarta care o va aştepta 
alături de bărbatul acela mai tânăr, în a cărui privire citea 
repulsie. Ea ştia că e lipsită de farmec, că nicio părticică din 
trupul ei nu îi va fi pe plac acelui bărbat cu care i se ceruse să 
se căsătorească. Se întrebă dacă o va maltrata sau dacă, 
dimpotrivă, va face precum primul ei soţ, care se mărginea să 
se culce cu ea când se lăsa ispitit de alcool. Asta se întâmplase 
de câteva ori, dar în restul timpului nici nu o atingea, fapt 
pentru care îi era recunoscătoare, pentru că nu găsea nicio 
satisfacţie în acele întâlniri intime, dar se simţea mulţumită că a 
putut zămisli doi copii pe care îi iubea la nebunie. 

Copiii, având cinci şi, respectiv, şase ani, erau speriaţi de 
bărbatul acela pe care unchiul Hassan le-a poruncit să-l trateze 
ca pe propriul lor tată. 

Nu înțelegeau de ce tatăl lor s-a dus în Paradis abandonându- 
i, lăsându-i acolo în seama acelui tată străin, de care le era 
teamă. 

— Mâine vom pleca la Granada, acasă la părinţii mei. Acolo 
vom fi în siguranţă. 

Nici Fâtima, nici copiii ei n-au răspuns. Ştiau că aparţin acelui 
bărbat, pe care vor trebui să-l urmeze pretutindeni. Cu toate 
acestea, femeia simţi un ghimpe de nelinişte pentru ceea ce i-ar 
putea rezerva soarta. Aici, în Frankfurt, era cineva, sora lui 
Hassan, pe care toţi îl respectau, dar în Granada va ajunge să 
depindă de soacra ei, ca şi copiii ei, şi acesta era lucrul de care 
se temea cel mai mult: soarta pe care ar putea să o aibă micuţii. 
Mohamed nu ştia, dar ea cu greu i-ar putea dărui alţi copii, 
deoarece începuse să aibă simptome de menopauză. Se va 
mulţumi soţul ei cu copiii vărului său? 

— Acum, odihniţi-vă, călătoria nu va fi uşoară. 

Mohamed Amir ieşi din încăpere şi oftă. Fâtima nu era pe 
placul lui, aşa că va amâna cât se va putea de mult momentul în 
care se va culca cu ea. Femeia să doarmă cu copiii ei; o să vadă 


el dacă va găsi destul curaj ca să doarmă cu ea când vor ajunge 
la Granada. 

Hassan îi asigurase că poliţia nu ştia cine era membrul 
comandoului care fugise. Poliţia căuta un bărbat fără chip, fără 
identitate, astfel că avea o şansă de a ieşi din Germania şi a 
ajunge în Spania. Va călători cu propriul său paşaport, însoţit de 
Fâtima şi de copiii acesteia. La Granada trebuia să se integreze 
într-o celulă de membri „în adormire” şi ducea instrucţiuni 
pentru aceştia. 

Pe Mohamed nu înceta să-l doară stomacul, nu numai din 
pricina neliniştii pe care i-o provoca viitorul, ci şi a unei fraze 
enigmatice pe care o strecurase printre recomandări Hassan, pe 
care îl admira atât de mult: „Fă ordine la tine acasă, ca să nu 
trebuiască să o facem noi”. 

La ce se referea? Despre Fâtima nu putea fi vorba, tocmai se 
căsătoriseră şi până ieri fusese sub ocrotirea lui Hassan. Copiii 
erau prea mici ca să aibă vreo legătură cu acel avertisment care 
sunase mai mult a ameninţare. lar părinţii lui erau buni 
musulmani. La ce se referea Hassan? 

N-a dormit bine în noaptea aceea, asaltat de coşmarul care îl 
urmărea din ziua când fugise din acel apartament din Frankfurt 
unde se jertfiseră vărul lui şi prietenii lor. Visase că şi el sărise în 
aer, că era mort, dar după moarte nu-l aşteptau frumoasele 
hurii, ci doar întunericul, un imens spaţiu negru prin care se 
învârtea până ameţea, de parcă ar fi fost o minge. 

Când se trezi, o găsi pe Fâtima închizând o geantă în care 
pregătise alimente pentru călătorie. Valizele erau închise, 
aşezate la uşa de la intrare şi micul dejun servit pe masă. Copiii 
erau aşezaţi, în linişte, temându-se să nu-l supere pe bărbatul 
acela pe care trebuiau să-l numească tată. 

— Vom pleca peste o jumătate de oră, îi spuse el ca să zică 
ceva. 

Femeia încuviinţă cu privirea şi aranja în geantă un pachet 
plin cu chifle. Il auzise pe fratele său Hassan spunându-i noului 
ei soţ să nu plece înainte de ora opt, să încerce să pornească la 
drum când oamenii vor fi pe străzi şi ei vor putea trece 
neobservaţi pe sub ochii poliţiei. 

Vor călători cu maşina până în Spania. Un Volkswagen Golf, 
de care dispuneau atât de mulţi muncitori germani şi imigranţi. 
O maşină discretă care nu va atrage atenţia. 


Când Mohamed ieşi de la toaletă, Fâtima îşi aranja baticul 
care îi alunecase din păr în timpul pregătirilor. Era îmbrăcată 
într-o djellaba”* sub care purta nişte pantaloni şi o bluză groasă 
de lână, precum şi nişte cizme căptuşite. Copiii erau şi ei 
înfofoliţi în nişte hanorace bleumarin şi purtau şi ei cizme 
rezistente la ploaie. 

Mohamed îi privi, spunându-şi sa că aceea era familia lui şi că 
îi jurase lui Hassan că îi va ocroti. Oftă, îngrijorat de această 
responsabilitate. 

— Să mergem. 

Deschise uşa şi, fără să privească în urmă, cobori scara urmat 
de Fâtima şi de copiii acesteia. A simţit că în momentul acela 
începea restul vieţii lui. 


Mireille căută cu privirea un loc unde să se aşeze. Cei de la 
birou nu o invitaseră să li se alăture ca să ia împreună masa de 
prânz în barul de zi al Centrului. Ştia că o numeau „piloasa”, de 
parcă vreunul dintre ei ar fi ajuns acolo numai meritelor sale, 
fără recomandarea cuiva. Nu-i arătau niciun fel de apreciere, 
bineînţeles că nici ea nu le purta nicio simpatie. 

Nu îi vor înlesni situaţia; şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, s-a 
repezit să vorbească în dimineaţa aceea. Işi alesese prost 
momentul. În orice caz, ştia că pe lângă epitetul „piloasă”, acum 
vor adăuga că e nebună sau excentrică. 

Văzu un loc liber la colţul unei mese şi se aşeză, fără să fie 
atentă pe cine avea în preajmă. Nu-i era foame, era deprimată; 
se întreba dacă nu cumva fusese ridicolă şi asta o umilea faţă 
de sine însăşi, precum şi faţă de colegii ei, şi se gândea cum să- 
şi ia revanşa faţă de ei. 

— Pot să iau loc? 

Lorenzo Panetta era în picioare cu o ceaşcă de cafea în mână. 
Îi zâmbea, ceea ce o surprinse. 

— Da, vă rog, luaţi loc. 

— Vă căutam. 

— Ca să mă concediaţi? 

— Să fim serioşi, Mireille! 


78 Tunică lungă până la glezne, cu glugă şi mâneci destul de lungi, purtată 
atât de bărbaţi, cât şi de femei, în Africa de Nord. Este confecţionată din 
lână, bumbac sau in. (n.tr.) 


— Am făcut o gafă, ştiu, îmi pare rău. Înţeleg că vreţi să 
scăpaţi de mine. Presupun că aţi venit să-mi sugeraţi să-mi cer 
transferul. 

— Ştiţi, cred că aveţi o problemă: că nu gândiţi ce spuneţi, îi 
daţi drumul aşa cum vă trece prin cap şi asta e o eroare, o 
gravă eroare, mai ales dacă aveţi de gând să vă dedicați 
activităţii în serviciile secrete. 

— Aveţi dreptate, e defectul meu principal; sunt incapabilă să- 
mi ţin gura şi asta mi-a creat o mulţime de neplăceri. Dar, mă 
înşel? N-aţi venit să-mi cereţi să plec? 

Lorenzo Panetta îşi aţinti privirea asupra lui Mireille, încercând 
să pătrundă dincolo de ceea ce vedea. Tânăra îi susţinu privirea, 
iar el, pentru prima dată, îşi dădu seama că tânăra era mai 
atrăgătoare decât părea la prima vedere. 

Mireille se ascundea într-o îmbrăcăminte searbădă ca să 
treacă neobservată, dar avea nişte ochi negri strălucitori, la fel 
de negri ca şi culoarea părului. Era subţirică, chiar prea subţirică 
pentru gustul lui Panetta, dar avea stil, stilul inconfundabil al 
femeilor care aparţin unei clase sociale care n-a trebuit să-şi 
facă niciodată griji pentru cât costă o franzelă sau un biftec. 

— Vreau doar să vorbesc cu dumneavoastră despre povestea 
de azi-dimineaţă, unde doreaţi să ajungeţi? 

— Doar nu credeţi că sunt nebună? 

— De fapt, cred că aţi putea fi, dar, mai ştiţi? Sunt un poliţist 
bătrân care nu exclud niciodată o pistă, oricât de absurdă ar 
părea aceasta. 

Îl privi uimită. Nu prevăzuse aşa ceva. Cum era cu putinţă ca 
directorul adjunct al Centrului să se deranjeze să stea de vorbă 
cu ea după cele petrecute la birou? Oftă adânc, înainte de a-l 
întreba: 

— Şi când aţi hotărât să-mi daţi o şansă? 

— Nu ştiu dacă vă voi da o şansă. Vreau doar să-mi spuneţi 
dacă aţi ajuns la vreo concluzie după ce aţi navigat pe internet. 

— Ce spune şeful? 

— Hans Wein? Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

— Nu-i sunt simpatică. De fapt, sunt antipatică pentru întregul 
departament. 

— Vă lamentaţi? 

— Lăsaţi-mă să o fac, mă simt îngrozitor. 


— Haideţi, Mireille, vreau să ştiu dacă aţi ajuns la vreo 
concluzie. 

— Incă nu, dar... mă rog, nu mi se pare cu neputinţă să le 
găsesc vreun sens acelor cuvinte disparate. 

— Vorbiţi-mi aşa încât să pot urmări firul argumentaţiei 
dumneavoastră. 

— Dacă vi se pare că ceea ce spun nu e chiar atât de aiurea, îl 
veţi convinge pe Hans Wein să-mi mai dea o şansă? 

— Va trebui să i-o cereţi dumneavoastră personal. În 
departament, există nişte reguli nescrise cărora ne supunem cu 
toţii. Nu joci după cum te taie capul şi, mai cu seamă, înainte de 
a emite sentinţe categorice, trebuie să te gândeşti de două ori. 

— Dar asta vă reduce din posibilităţi! Activitatea în serviciile 
secrete, cum o numiţi dumneavoastră, ar trebui să lase cale 
liberă speculațiilor, formulării de combinaţii multiple, oricât de 
nebuneşti ar fi, la gândirea împreună... 

— Regulile, Mireille; trebuie să te supui regulilor. 

— Dumneavoastră v-aţi supus întotdeauna regulilor? 

— Cum credeţi că am ajuns până aici? Am fost poliţist mulţi 
ani, am lucrat pe stradă, dar chiar şi pe stradă sunt nişte reguli. 
Trebuie să ştii să te strecori printre ele, ăsta e secretul ca să le 
supravieţuieşti birocraţilor. Este cel mai bun sfat pe care vi-l pot 
da. 

Mireille zâmbi recunoscătoare şi începu să-i explice motivul 
extravagantelor sale deducţii. 

— Să vă explic, sunt din Montpellier, aşa că m-am gândit că 
Saint-Pons ar putea fi acelaşi Saint-Pons-de-Thomieres din 
regiunea mea; de aceea am căutat pe internet, ca să aflu dacă 
mai există şi alte sate sau localităţi cu acest nume. Şi trebuie să 
vă spun că nu mai există. 

Lorenzo Panetta ridică din sprâncene şi fu pe punctul de a se 
ridica de la masă, gândindu-se că acea conversaţie avea să fie 
pierdere de timp; era ceva în femeia aceea care realmente îl 
descumpănea. Nu era deloc proastă, de asta era pe deplin sigur. 

— Continuati. 

— Bine, aşadar poate că e vreo legătură între Saint-Pons-de- 
Thomieres şi Lothar. 

— Ah, da? 

— Văzând împreună aceste două nume, Lothar şi Saint- 
Ponce... 


— Împreună? Dacă-mi amintesc bine, aceste nume n-au 
apărut împreună, ci printre resturi de hârtii arse, şi nici măcar 
nu erau scrise pe aceeaşi foaie. . 

Mireille îi susținu privirea şi simţi un fior. lşi dădea seama că 
foarte amabilul Lorenzo Panetta era un om extrem de 
perspicace, un om cu care nu te puteai juca. 

— Saint-Pons este în Sudul Franţei, insistă ea. 

— Care Saint-Pons? 

— Saint-Pons-de-Thomieres. 

Gestul cu mâna al lui Lorenzo o întrerupse. Mireille îl privi, 
rămânând în aşteptare. 

— Bine, spuneti-mi, ce legătură pot avea acele cuvinte cu un 
grup de terorişti islamici care hotărăsc să se arunce în aer în 
centrul oraşului Frankfurt când poliţia urma să-i aresteze? 

— Mă rog, în realitate, niciuna. Eu m-am limitat pur şi simplu 
la a spune că acele cuvinte aveau un sens. 

— Dacă ar fi apărut împreună pe aceeaşi hârtie, poate, dar 
nici chiar aşa. Dumneavoastră, cum sunteţi din Montpellier, 
spuse el ironic, aţi găsit un sens pentru Saint-Pons. 

— Aveţi dreptate, am fost cam stupidă, îmi pare rău. M-am 
lăsat purtată de entuziasm, îmi pare rău, sincer. 

De ce se preda atât de repede? Spera ca ea să se apere. Dar, 
deodată, părea să accepte că tot ce a spus era o prostie 
solemnă. Il descumpănea comportamentul tinerei. Era ceva în 
ea ce nu reuşea să desluşească. 

— Nu vă reproşaţi nimic, e bine că încercaţi să căutaţi 
răspunsuri chiar şi în ceea ce s-ar putea dovedi a fi în aparenţă 
absurd; înseamnă că nu sunteţi dintre persoanele care se 
predau. 

— Este chiar atât de groaznic că am intrat în Centru printr-o 
recomandare? 

Întrebarea directă a lui Mireille îl luă prin surprindere. Reieşea 
evident faptul că se simţea realmente prost din pricina 
antipatiei manifestate de colegii ei. 

— Nu, nu este groaznic, dar ştiţi că întotdeauna deranjează 
faptul ca unora să li se deschidă uşa, când alţii au trebuit să 
urce multe trepte până să ajungă undeva. Pentru 
dumneavoastră formalităţile au fost simplificate. 


— Da, dar am un bun dosar academic, vorbesc perfect araba, 
cunosc ţările arabe pentru că am trăit în ele. Nimeni nu mi-a 
făcut cadou titlurile universitare. 

— Va trebui să vă câştigaţi respectul lor pentru ca să fiţi 
socotită una de-a lor şi pentru asta... în sfârşit, cel mai bun lucru 
pe care îl puteţi face este să fiţi discretă, să nu atrageţi atenţia, 
să vă arătaţi umilă şi cu dorinţa de a învăţa de la veterani. 

— Le pot duce şi cafeaua, răspunse Mireille, fără să-şi poată 
stăpâni tonul mânios al vocii. 

— Da, puteţi să faceţi şi asta şi chiar şi aşa nu e sigur că veţi 
reuşi. Puteţi doar să încercaţi. 

— Nu ştiu dacă merită osteneala. 

— Asta numai dumneavoastră o puteţi hotărî. Bine, mă bucur 
că am stat de vorbă şi, dacă nu mă înşel, e vremea ca amândoi 
să ne întoarcem la serviciu. 

leşiră din barul de zi unul lângă altul, dar în tăcere, fiecare 
adâncit în propriile sale gânduri prin care, în momentul acela, 
examinau amănunţit conversaţia pe care tocmai o avuseseră. 
Amândoi căutau fisuri, contradicții, ceva deosebit în cele auzite 
din partea celuilalt. 

Când intrară împreună în sala de analize, îi priviră toţi uimiţi, 
dar niciunul nu spuse nimic. 

— Şi acum, la treabă. Cred că vă veţi simţi mai bine în grupul 
doamnei Villasante. Este o activitate mai speculativă. 

Mireille rămase tăcută, neştiind ce să spună. Andrea 
Villasante nu era o persoană comodă, avea o fire nesuferită şi 
era exigentă cu membrii echipei sale. Bineînţeles, era preferata 
şefului. Hans Wein considera că Andrea Villasante era 
chintesenţa persoanei adecvate muncii în departament, nu 
numai datorită capacităţii sale profesionale şi pentru că era o 
reputată psihologă, ci şi datorită felului ei de a fi. Andrea de abia 
zâmbea, petrecea ore întregi absorbită în muncă, nu lăsa loc 
pentru familiarităţi, nici pentru glume. Ce festă i-a jucat Lorenzo 
Panetta. 

Andrea ocupa un colţ din enorma sală, împreună cu alte cinci 
persoane care lucrau direct sub îndrumarea ei. Cu paşi hotărâți 
se îndreptă spre locul unde erau Lorenzo şi Mireille. 

— Doreai să vorbeşti cu mine? îl întrebă ea pe Lorenzo pe un 
ton sec. 


— Mireille Béziers va lucra direct cu tine. Îţi va fi de ajutor: 
vorbeşte araba şi a trăit mulţi ani în ţările arabe, astfel că ea 
cunoaşte bine lumea aceea şi poate ajuta la lămurirea motivului 
unui asemenea fanatism. 

— De acord. Luaţi loc acolo, lângă fereastră, e o masă liberă, 
îi arătă lui Mireille aproape fără să o privească. 

Neîndrăznind să crâcnească, Mireille o urmă pe Andrea cu o 
expresie dezolată. Spanioloaica n-ar umbla cu menajamente şi 
ar da-o afară în stradă la cea mai mică greşeală. De altfel, se 
bizuia pe toate binecuvântările şefului, Hans Wein. 

Simţi un ghimpe de invidie faţă de Andrea. Ajunsese acolo 
prin merite proprii, nimeni nu-i făcuse niciun cadou. Era cea mai 
bună expertă din Europa şi, cu siguranţă, din lume, în psihologia 
teroriştilor. Studiase şi analizase deţinuţi din Brigăzile Roşii”, din 
IRA, ETA, talibani, tutsi şi hutu8, sârbi, croaţi şi bosniaci, 
participanţi la masacre şi la purificări etnice în fosta Iugoslavie, 
petrecând luni, chiar ani, vizitându-i în închisori, câştigând 
încrederea unora. Suferise chiar şi câte o agresiune. Dar Andrea 
Villasante nu se dăduse niciodată îndărăt de la strădania sa de a 
încerca să examineze amănunţit minţile asasinilor, de a dori să 
înţeleagă de ce o fiinţă omenească este în stare să devină o 
fiară pentru semenii săi. 

Când Andrea şi-a terminat studiile de psihologie, a dat 
concurs ca să lucreze ca funcţionară la un penitenciar din 
Spania şi acolo a început să aibă de-a face cu terorişti ETA. 

Nu s-a măritat, nici n-avea copii şi la cei cincizeci de ani ai săi 
părea să nu aibă alt obiectiv decât acela de a-şi consacra toate 
puterile şi energiile pentru realizarea aceleaşi dorinţe arzătoare: 
să descifreze mintea teroriştilor, indiferent în numele cui ar fi 
ucis. 

Mireille o urmă pe Andrea până la masa pe care o va ocupa 
începând din momentul acela. Se gândi că şefa ei nu e urâtă, 
dar nici îndeajuns de frapantă ca să deranjeze alte femei, să le 
distragă atenţia bărbaţilor şi să stârnească antipatia unora şi a 
altora. De statură mijlocie, cu un păr şaten scurt, ochii căprui, n- 


79 Organizaţie teroristă comunistă foarte activă în Italia în anii 70, 


responsabilă de mai multe atentate sângeroase, răpiri, sechestrări şi 
asasinate ale unor oameni politici. Cazul cel mai celebru este cel al lui Aldo 
Moro (1916-1978), lider al Creştin-Democraţiei italiene. (n.tr.) 

5% Două populaţii etnice din Ruanda, Burundi şi Nordul Republicii Congo, 
aflate într-un sângeros conflict armat, escaladat până la genocid. (n.tr.) 


avea un kilogram în plus, dar nici nu-i lipsea vreunul, şi se 
îmbrăca întotdeauna cu nişte deux-pieces-uri impecabile de 
culoare închisă. 

— Luaţi loc, o să vă explic cum lucrăm în această secţie. După 
aceea, pentru orice întrebare pe care aţi avea-o, adresaţi-vă 
Dianei Parker. 

Mireille se aşeză ascultătoare, hotărâtă să nu iasă din 
scenariu. Dacă ar face-o, ar fi dată afară din joc şi acesta era 
ultimul lucru pe care îl dorea. 

Pe când Andrea îi explica în ce avea să constea munca ei, nu- 
şi putu îndepărta privirea de la Matthew Lucas. Americanul avea 
oglindită pe chip o expresie de antipatie, de antipatie faţă de ea, 
şi se întrebă de ce, dar constată imediat că sentimentul era 
reciproc. Nici ei nu-i plăcea Matthew. Simţea o profundă 
neîncredere faţă de funcţionarii aroganţi de la agenţiile 
americane de informaţii, CIA sau oricare alta. Se comportau ca 
şi cum asupra lor ar fi căzut responsabilitatea de a salva lumea, 
iar europenii ar fi fost toţi nişte naivi stângişti condiţionaţi de 
opinia publică din ţările lor care punea întotdeauna libertatea 
înaintea siguranţei. 

Oftă resemnată. Îi fusese greu să ajungă până acolo şi nu 
putea să strice totul din motive personale. 

— Hai, că nu e chiar atât de groaznic să lucrezi în echipa 
noastră. _ 

Diana tocmai o readucea la realitate. li zâmbi. Erau cam de 
aceeaşi vârstă şi părea simpatică; cel puţin se arătase 
întotdeauna amabilă faţă de ea. Ştia că e licenţiată în 
Antropologie şi că vorbeşte şi ea araba. Mireille îşi spuse că 
poate va ajunge să fie prietenă cu englezoaica aceea cu păr 
blond, lung şi ochi albaştri, chiar dacă era mâna dreaptă a 
Andreei Villasante. 


8 


Călătoria a fost lungă şi obositoare. De la Frankfurt, au ajuns 
până la Strasbourg, apoi au traversat Franţa şi au trecut Pirineii 
pe la Perpignan şi, pe şoseaua de coastă, până la Granada. In 
total, le-a luat patru zile care i s-au părut nesfârşite, fiind 
îngrijorat să nu fie oprit la un control de rutină pe orice şosea şi 
arestat. 

Dar necredincioşii nu păreau să aibă suspiciuni faţă de o 
familie; copiii mici i-au fost de mare ajutor ca să risipească 
neîncrederea din privirile lor. 

Deşi îi era frică, se simţea fericit din momentul în care intrase 
în provincia Granada, copleşită de parfumul florilor de portocali, 
lămâi şi levănţică. Erau aromele copilăriei sale. Incă mai păstra 
în memorie fiecare colţ al oraşului, pentru că era al lui, mai mult 
al lui decât al acelor necredincioşi care îndrăzneau să-l 
dezonoreze prin prezenţa lor. Într-o zi, îi vor expulza pe toţi 
necredincioşii şi pământul sfânt al strămoşilor săi va reveni 
stăpânilor lui legitimi. De fapt, recucerirea începuse cu 
precauţie, dar fără cale de întoarcere. Erau din ce în ce mai 
mulţi granadini care îşi îndreptau ochii spre adevărata credinţă 
şi îl aclamau pe Allah ca fiind singurul lor Dumnezeu. 
Comunitatea musulmană se extindea pretutindeni sub ochii 
spaniolilor care, mânaţi de dorinţa lor arzătoare de toleranţă şi 
pentru ca nimeni să nu-i poată acuza că persecută alte rase sau 
religii, se lăsau cuceriţi fără să opună rezistenţă. 

Simţi că i se accelerează pulsul când ajunseră la poalele 
cartierului  Albaicin. În cartierul copilăriei sale exista o 
importantă comunitate musulmană, iar aspectul lui nu era diferit 
de al oraşelor de pe cealaltă parte a Strâmtorii Gibraltar. 

Se bucură văzându-le pe femei cu baticul acoperindu-le părul 
şi multe dintre ele îmbrăcate în stil tradiţional, cu galabiyat! 
acoperindu-le de la gât până la glezne. 

Florilor de portocali li se alătura mirosul de piele din prăvăliile 
meşteşugarilor căţărate pe străduţele înguste şi abrupte. Case 
albe cu acoperişuri de olane cafenii, înconjurate de portocali şi 
chiparoşi. 


5 Denumirea rochiei pe care o poartă femeile musulmane în Nordul Africii. 
(n.tr.) 


În Piaţa Lungă, Arcul Greutăţilor aminteşte de vechea 
splendoare nazarită*?, ca şi bazinul de la vechea moschee din 
piaţa Sân Salvador. 

Când ajunse la casa tatălui său, se simţi în siguranţă. Nimic 
rău nu i se putea întâmpla în locul acela, unde fusese atât de 
fericit, în ciuda dificultăţilor pe care le-a avut tatăl său ca să-l 
scoată la liman. Dar reuşise cu ajutorul mamei sale. El, muncind 
în construcţii, ea, menajeră cu ora în casele burgheze din oraş. 
Atunci, cartierul Albaicin era un loc pe care necredincioşii îl 
părăsiseră şi unde trăiau doar cei care nu puteau locui în altă 
parte. 

În ultimii ani, comunitatea musulmană începuse să crească şi 
să recupereze, în acelaşi ritm, acea parte a oraşului care în 
urmă cu secole strălucea în propria sa lumină. 

Lăsase maşina la câţiva metri de casa tatălui său. Le ceru 
Fâtimei şi copiilor acesteia să-l aştepte până când va verifica 
dacă familia lui era acasă. 

Ciocăni la uşă, mai întâi cu blândeţe, apoi cu putere, şi auzi 
imediat vocea cântată a mamei sale. 

— Vineee! Vineeee! 

Când femeia deschise uşa, lăsă să-i scape un țipăt în care se 
amestecau deopotrivă neliniştea şi bucuria. 

— Fiule! Mohamed! Allah mi-a auzit rugăciunile! Fiule, eşti 
aici! îl strânse cu putere la piept şi Mohamed îşi lipi obrazul de 
gâtul mamei sale şi simţi mirosul suavei colonii de lămâie cu 
care se parfuma femeia. 

— Mamă, fii liniştită, sunt bine! Şi tatăl meu? 

— Credeam... credeam că ai suferit o nenorocire... Tatăl tău 
tocmai a plecat, acum munceşte noaptea, ca paznic pe un 
şantier. De-acum e prea bătrân ca să mai urce pe schele. Dar, 
intră, fiule, intră. Ce bucurie! 

— Şi sora mea? 

Mama lui îi dădu drumul şi lăsă să-i cadă braţele de-a lungul 
trupului, de parcă ar fi părăsit-o deodată puterile. 

— Sora ta e bine, nu va întârzia să sosească. 

Mohamed îşi aminti că Hassan îl avertizase în legătură cu sora 
lui, dar de ce? Hotări să o întrebe mai târziu pe mama lui, acum 
trebuia să i-o prezinte pe Fâtima şi pe copii. 


82 Referitor la dinastia musulmană care a domnit la Granada între secolele al 
XIII-lea şi al XV-lea, întemeiată de Yussuf ben Nazar. (n.tr.) 


— Mamă, m-am însurat, am nevastă şi copii. 

— Dar când te-ai însurat? N-o să-i placă tatălui tău că ai făcut- 
o fără permisiunea lui! 

— Soţia mea este sora mai mică a lui Hassan. Fâtima era 
măritată cu Yussuf, care a murit ca un martir. Hassan mi-a făcut 
onoarea de a mă accepta în familia lui dându-mi-o pe sora sa. 
Are doi copii care acum sunt ai mei şi care vor fi nepoţii tăi. Te 
vei ocupa de Fâtima şi de ei... 

Mama lui îl privi în ochi şi îşi dădu seama cât de mult se 
schimbase fiul ei. 

Diferenţa, a ştiut-o imediat, era că îşi pierduse inocenta. 

___Nu mai era tânărul idealist, încrezător într-un viitor mai bun. 
In ochii lui se oglindea neliniştea şi teama, dar şi hotărârea. 

— Soţia ta va fi fiica mea, iar copiii ei vor fi nepoţii mei şi sper 
ca în curând să ai proprii tăi copii; ca să-mi înveseleşti 
bătrâneţea. Unde sunt? 

— Mă aşteaptă în maşină, am lăsat-o în piaţetă, îi aduc acum. 

Fâtima se întreba cum o va primi soacra ei. Era încredinţată 
de faptul că, fiind sora lui Hassan, aceasta îi va fi de folos ca să 
fie tratată cu respect şi deferenţă, aşa cum o făceau membrii 
comunităţii din Frankfurt, dar nu era pe deplin sigură. 

Soacra ei o îmbrăţişă, îi sărută afectuos pe copii şi îi invită pe 
toţi să între. 

— Oţi fi obosiţi de pe drum şi cu siguranţă că vă e foame. O s- 
o aşteptăm pe Laila să sosească şi o să cinăm împreună. Intre 
timp, o să vă arăt unde vă puteţi instala. Mohamed şi cu tine 
puteţi ocupa vechea lui cameră, iar alături, e o alta mai mică pe 
care o folosim ca debara, dar care va servi pentru copii. 

— Câtă vreme îi instalezi, o să merg să-l văd pe tata, spune- 
mi unde e şantierul ăla. 

— Nu, e mai bine să aştepţi până mâine. Tatălui tău nu-i place 
să-l deranjăm în timpul lucrului, numai dacă nu e ceva extrem 
de urgent. 

Mohamed nu protestă. Ştia că mama lui are dreptate. Tatăl lui 
se putea supăra dacă se prezenta pe neaşteptate la el la slujbă. 
Era un om discret şi conştiincios, care încerca să treacă 
neobservat. 

Descărcă bagajele şi îi instrui încă o dată pe copii să fie 
cuminţi. 


— Tatăl meu, le spuse el, este un om drept, dar nu şovăie să 
pună mâna pe curea dacă e nevoie. Nu-i plac ţipetele, nici să se 
alerge prin casă. Să nu murdăriţi nimic şi să nu scoateţi o vorbă 
dacă nu sunteţi întrebaţi. 

Micuţii încuviinţară speriaţi. Simţeau nervozitatea mamei lor 
în faţa acelei femei în vârstă care era mama lui Mohamed, noul 
lor tată. Şi Granada li se părea un oraş ciudat, diferit de 
Frankfurt, unde se născuseră. 

După o oră, fiind deja noapte, se deschise poarta din stradă şi 
se auziră nişte paşi repezi pe dalele de argilă arsă. 

Laila intră în camera de zi şi scoase un strigăt vesel, în vreme 
ce îl îmbrăţişă pe fratele ei... 

— Tu, aici! Ce bucurie! Azi e o zi mare! De ce n-ai anunţat că 
soseşti? 

Mohamed asculta zâmbind pălăvrăgeala surorii sale şi simţi 
un val de tandreţe faţă de ea. O iubea foarte mult pe Laila; sora 
lui avea doar cu trei ani mai mult decât el; fusese confidenta lui 
când erau mici şi îi acoperise năzbâtiile, pentru ca tatăl lor să 
nu-l bată cu cureaua. Mică de statură, rebelă şi curajoasă, 
mereu dispusă să-i ajute pe cei mai slabi decât ea, inclusiv toţi 
câinii şi toate pisicile abandonate pe care le întâlnea prin 
cartierul Albaicin şi care sfârşeau prin a găsi un loc de pripas în 
patioul din spatele casei, spre disperarea mamei şi supărarea 
tatălui lor. 

Laila era mărunţică, la fel ca şi mama ei, cu ochi mari, căprui, 
cu părul negru şi pielea foarte albă. Nu era o frumuseţe, dar 
avea atâta forţă şi hotărâre în privire, încât era greu să nu te dai 
bătut în faţa ei când dorea ceva. 

Mohamed a fost surprins să o vadă cu părul descoperit, 
îmbrăcată într-o fustă şi un jerseu ca orice fată occidentală, dar 
nu spuse nimic: era prea bucuros ca să înceapă o ceartă cu sora 
lui, la urma urmelor erau în casă, unde nu o putea vedea 
nimeni. 

Mama lui a servit cina în camera de zi şi au vorbit banalităţi o 
bună bucată de vreme; Mohamed voia să afle despre serviciul 
tatălui sau, despre vechii prieteni, despre schimbările din 
Granada, despre situaţia politică din Spania. 

Savura unul dintre dulciurile pregătite de mama sa când o 
întrebă pe sora lui despre studiile acesteia. 

— Am terminat Dreptul, sunt avocată. 


— Bine, nu mă miră, întotdeauna ţi-a plăcut să aperi pe toată 
lumea, răspunse Mohamed. 

— Inclusiv pe tine, replică Laila. 

— Da e adevărat, întotdeauna ai fost o soră bună, recunoscu 
Mohamed cu afecţiune. Lucrezi? 

— Da, la universitate, la catedra de Drept Internaţional. Sunt 
asistenta. Nu sunt bine plătită, dar suficient cât să fiu 
independentă. Colaborez de asemenea cu un cabinet de 
avocatură pe care l-au deschis nişte prieteni din facultate când 
şi-au terminat studiile. 

— Aşa că eşti avocată cu adevărat! exclamă Mohamed cu 
mândrie. 

— Da, sunt avocată, afirmă Laila zâmbindu-i fratelui ei. 

— Am văzut că nu porţi hijab. 

— Nu-l port, dar m-am gândit ca în anumite împrejurări să mi- 
| pun, pentru ca unele femei să fie mai liniştite; de fapt, nu ele, 
ci familiile lor. Poate că aşa nu vor mai fi atât de neîncrezătoare 
şi voi putea să le predau în continuare. 

— Să le predai? Ce anume? 

Nervozitatea mamei sale îl alarmă tot atât de mult cât faptul 
de a intuit în privirea surorii sale o strălucire sfidătoare. 

— Le învăţ Coranul. Ne rugăm, vorbim despre adevărata 
semnificaţie a Coranului. Am deschis o mică şcoală coranică 
pentru femei. Mă rog, de fapt pentru toată lumea, dar pentru 
moment, am reuşit să le fac să vină doar pe câteva femei. Voi, 
bărbaţii musulmani, sunteţi prea machistast ca să acceptaţi ca 
o femeie să conducă rugăciunea şi să predea învăţătura 
Sfântului Coran. 

Mohamed se ridică în picioare roşu de mânie şi izbi cu pumnul 
în masă, făcând să se răstoarne cana cu apă. 

— Dar tu nu poţi face aşa ceva! Este o profanare! 

Laila îl privea fără să i se mişte un muşchi de pe faţă, fără să 
ia în seamă reacţia violentă a fratelui ei. 

— Ah, da? Şi cine spune asta? Unde e scris că nu pot să 
predau şi să conduc rugăciunile? Spune-mi în ce loc din Coran 
se interzice să o fac. 

O privi dezolat. Studiase aprofundat Cartea Sfântă atunci 
când, graţie lui Hassan, a putut merge în Pakistan să se 
pregătească asemeni unui bun credincios ca să devină un soldat 


83 Şovini. (n.tr.) 


al lui Allah. Sora lui săvârşea o blasfemie asumându-şi un rol 
care le era interzis femeilor. 

— Eşti femeie. 

— Ştiu. Sunt femeie şi sunt mândră de asta, nu e niciun păcat 
să fii femeie. Sunt femeie şi Allah m-a făcut la fel de inteligentă, 
sau poate şi mai inteligentă, decât mulţi bărbaţi. Sunt 
credincioasă şi studiez Coranul de ani de zile. Ştiu că pot să 
predau învăţătura Coranului şi să conduc rugăciunile altor 
credincioşi. Ştiu că nu e niciun rău să fii femeie, că nu sunt mai 
presus decât tine, dar nici mai prejos. 

— Eşti nebună! strigă Mohamed sub privirile temătoare ale 
mamei şi ale soţiei sale. 

— Asta spune şi tata, răspunse Laila fără să ridice glasul, dar 
eu cred că voi sunteţi cei care vă înşelaţi. Ori islamul se 
adaptează la secolul al XXI-lea, ori vom fi eşuat. 

— Eşuat? Cine va fi eşuat? 

— Noi, credincioşii. Nu putem continua să privim în trecut; 
lumea se schimbă în fiecare clipă şi nu e posibil să faci cale 
întoarsă. Alte religii, chiar şi scrâşnind din dinţi, au fost nevoite 
să accepte acest lucru. Important este spiritul, nu litera. Cred că 
există un Dumnezeu, viaţa n-ar avea sens fără Dumnezeu, iar 
noi, fiinţele omeneşti, de la începutul vremurilor, l-am intuit pe 
Dumnezeu şi l-am interpretat în felul nostru, chiar l-am 
manipulat în funcţie de interesele pământeşti. Important nu e 
doar ca Mahomed să dea asigurări că i-a apărut arhanghelul 
Djibril**, important este că a ştiut să-i unească pe arabi şi să ne 
canalizeze spiritualitatea, învăţându-ne că există un singur 
Dumnezeu, îndepărtându-ne de idolii împrumutaţi de la alte 
neamuri. El l-a interpretat pe Dumnezeu în felul lui, aşa cum 
creştinii îl interpretează pe Dumnezeul lor în felul lor, sau evreii 
o fac în felul lor. ÎI interpretăm pe Dumnezeu în funcţie de 
cultura noastră, în funcţie de mediul în care ne-am născut, în 
care ne-am dezvoltat, dar Dumnezeu este acelaşi şi, bineînţeles 
că este o monstruozitate să ucizi în numele lui Dumnezeu. 

Ultimele cuvinte ale Lailei au fost pentru Mohamed ca o 
lovitură de pumnal. Sora lui îl condamna. Cum îndrăznea? Tatăl 
lor obişnuia să spună că fătuca aceea avea să le facă necazuri şi 
avea dreptate. Laila a devenit un monstru care săvârşea 
blasfemii. 


5 Numele arhanghelului Gavril în limba arabă. (n.tr.) 


— Ajunge, Laila! Mama lor întrerupse cearta dintre cei doi 
fraţi. Du-te în camera ta şi odihneşte-te, o să vorbeşti altă dată 
cu fratele tău despre despre toate astea. 

— Dar cum e cu putinţă să fi îngăduit ca sora mea să devină o 
stricată? strigă Mohamed. 

— Cum îndrăzneşti să mă insulţi? Nu vezi mai departe de 
lungul nasului! Eşti un biet om, incapabil să gândeşti cu mintea 
ta. Ce te sperie atât de mult? Te sperie adevărul? 

— Adevărul! Care adevăr? Adevărul tău? Calci în picioare 
învăţăturile sfinte ale Profetului nostru! Cum îndrăzneşti?! 

— Până şi în Iran există o şcoală de femei la Qom şi o conduce 
o femeie, o muchtahida::. 

— Tăceţi din gură amândoi! interveni din nou mama lor. Ce o 
să gândească Fâtima? O să creadă că suntem nebuni cu toţii... 

— Singurul lucru pe care îl va gândi este că sora mea 
săvârşeşte blasfemii şi că părinţii mei îi permit, spuse Mohamed. 

Fâtima îşi lăsă capul în jos, speriată, neîndrăznind să 
intervină. Era scandalizată de atitudinea Lailei, dar, în acelaşi 
timp, o admira. | se părea curajoasă şi nu numai atât: Allah să o 
ierte! dar îi plăcuse ceea ce spusese; dacă ar putea merge să o 
audă la şcoala coranică... dar nu, nu va merge acolo. Mohamed 
nu i-ar permite niciodată. 

— La Frankfurt am fost avertizat, acum înţeleg de ce. 

— La Frankfurt? 

Vocea tremurată a mamei sale îl făcu pe Mohamed să-şi dea 
seama că îşi exprimase gândul cu voce tare. Da, la Frankfurt, 
Hassan îl avertizase în legătură cu sora lui, cerându-i stăruitor 
să intervină, să rezolve problema în familie, sau va trebui să 
intervină comunitatea. 

— Măi să fie, nu ştiam că sunt atât de renumită! îl ironiză 
Laila. 

— O să vorbesc cu tatăl nostru despre toate astea. Dar vreau 
să ştii că nu mai poţi continua în felul ăsta. Nu numai că îţi aduci 
prejudicii ţie însăţi, dar îi vei aduce prejudicii şi familiei noastre. 

— N-ai niciun drept asupra mea şi nicio putere. Sunt o fiinţă 
liberă, liberă, Mohamed, înţelege odată. g 

— Liberă! Ce Înseamnă că eşti liberă? li datorezi supunere 
tatălui nostru şi mie, care sunt fratele tău! Onoarea ta este 
onoarea noastră. 


55 Altă denumire a mujahedinilor. (n.tr.) 


— Onoarea mea, cum spui tu, este a mea şi, deci, 
netransferabilă. Copiii nu plătesc pentru erorile părinţilor şi nici 
părinţii, pentru ale copiilor. În Drept, fiecare individ este singurul 
responsabil pentru faptele sale. Cât despre supunere... îmi pare 
rău că te dezamăgesc, dar n-am de ce să mă supun ţie şi 
nimănui. Îl respect pe tatăl nostru, respect modul lui de viaţă, 
cultura lui, tradiţiile lui, dar asta nu implică obligaţia de a mi le 
asuma în totalitatea lor. Îi iubesc pe părinţii noştri, cum te 
iubesc şi pe tine, dar sunt majoră şi caut să trăiesc în acord cu 
conştiinţa mea. 

— Allah să ne ocrotească de atâta nebunie! Cum de ni s-a 
întâmplat aşa ceva? Ce nenorocire pentru familie! 

Laila se ridică în picioare şi îl privi cu milă pe fratele său. Avea 
de gând să-l mângâie pe păr, dar se stăpâni. Ştia că el avea să-i 
respingă gestul de tandreţe. 

— Ştii, Mohamed? Eu sunt cea care deplâng faptul că te-ai 
schimbat atât de mult. Mă gândeam că ai putea fi diferit, că vei 
fi învăţat ceva, nu numai în timpul copilăriei tale aici, ci şi la 
Frankfurt, deşi am fost alarmată când ni s-a spus că ai plecat în 
Pakistan ca să studiezi la o şcoală coranică. M-am rugat să nu te 
pierzi şi să nu te pierd; naiva de mine, mi-am păstrat speranţa 
că nu ţi se va fi spălat creierul. Pot să văd ce au făcut din tine şi 
crede-mă că mă simt profund nefericită în momentul ăsta. 

— Laila, las-o baltă, du-te să te odihneşti, insistă mama sa. 

— Nu, nu o să merg încă la culcare. Este vineri şi am aranjat 
cu nişte prietene să ieşim în oraş. Nu o să mă întorc târziu. 

Mohamed o privi pe sora şi apoi pe mama sa, neştiind ce să 
spună. Era istovit din pricina discuţiei. Se simţea sfâşiat pe 
dinlăuntru. Roşeaţa îi acoperea faţa şi gâtul. Ceasul lui arăta 
unsprezece noaptea şi sora lui se pregătea să iasă, sau asta 
crezuse el că a înţeles. Era oare cu putinţă ca aşa să fie şi ca 
mama lui să nu fi avut nicio obiecţie? 

Ea parcă îi citi gândul şi ridică mâna într-un gest care părea 
să-i ceară să se liniştească. 

— Sora ta iese când vrea. Niciodată nu se întoarce prea 
târziu, e o fată cu scaun la cap şi prudentă. 

— Sora mea iese singură noaptea? Asta caracterizează o 
femeie decentă? Şi tu îi permiţi? Şi tatăl meu? Ce spune tatăl 
meu? Cum e cu putinţă ca tatăl meu să accepte această 
situaţie? Ar trebui s-o omoare. 


— Taci! Cum spui aşa ceva? E sora ta! 

— Este o femeie stricată! 

— Taci! Cum e posibil să nu înţelegi? Unde crezi că trăim? Aici 
e Spania, ai uitat? lar tu vii de la Frankfurt. Acolo femeile sunt 
altfel decât cele de aici? Aici nu e satul nostru din Maroc, o ştii 
bine; aici femeile au drepturi, chiar şi acolo încep să le aibă. 
Sora ta are dreptate în unele lucruri pe care le spune. Lumea s-a 
schimbat... 

— Mamă! Şi tu ai înnebunit? 

Mohamed lovi din nou cu pumnul în masă şi copiii izbucniră în 
plâns. Rămăseseră tăcuţi, temându-se să nu se facă observati, 
dar încordarea lor deveni insuportabilă şi nu putură să se 
stăpânească. Fátima încercă să-i liniştească, îngrozită de reacţia 
pe care ar putea să o aibă soţul ei. Dar Mohamed se mărgini să-i 
poruncească să-i ducă pe copii la culcare. Fâtima se ridică iute 
şi cu un copil de fiecare mână ieşi degrabă din camera de zi, 
temându-se ca soţul ei să nu se răzgândească şi să-şi poată 
descărca furia pe spinarea ei. N-ar fi primul bărbat care s-ar 
elibera de frustrare chinuindu-şi nevasta sau copiii. 

În camera de zi, rămaseră faţă în faţă Mohamed şi mama sa. 
Femeia susţinea privirea mânioasă a fiului ei, ştiind că acesta n- 
ar îndrăzni să fie nerespectuos cu ea. 

— Lasă-mă singur. 

— O să te las după ce strâng vesela. Ar trebui să te odihneşti 
şi să-ţi limpezeşti ideile. Sunt o femeie neştiutoare, dar îmi dau 
seama că te-ai schimbat, nu ştiu dacă în Pakistan sau la 
Frankfurt, nu ştiu nici cine te-a făcut să te schimbi, nici de ce. 
Dar pot citi în ochii tăi nenorocirea. 

— Taci, mamă, şi lasă-mă! 

Femeia nu insistă. leşi din camera de zi şi se întoarse după un 
minut cu o tavă mare pe care începu să aşeze meticulos 
farfuriile şi tacâmurile. Mohamed parcă nici nu era acolo, 
cufundat cum era în gândurile sale, dar mama lui putea citi pe 
chipul fiului său descumpănirea şi suferinţa. Intui deodată că 
sosirea lui Mohamed va atrage asupra lor o mare nenorocire şi 
nu se putu stăpâni să nu se înfioare. 


9 

Laila cobora cu paşi grăbiţi străduţele din cartierul Albaicin. 
Avea întâlnire într-un pub situat în centrul Granadei. O aşteptau 
două dintre colegele ei de birou. Pubul Generalife era de obicei 
punctul de întâlnire a unei bune părţi din tineretul oraşului. Laila 
ştia că acolo avea să se întâlnească cu mulţi prieteni şi 
cunoscuţi, mai ales la sfârşit de săptămână. 

Când intră, prietena ei Paula îi făcu semne ca să-i arate unde 
erau aşezate. 

— Ai întârziat, o dojeni Paula. 

— Da, pentru că fratele meu tocmai a sosit. Nu l-am văzut de 
multă vreme. Ştii că trăieşte în Germania. 

— Nu l-am mai văzut de un veac, e tot aşa frumos? întrebă 
prietena ei Carmen. 

— Da, ca întotdeauna, răspunse Laila fără chef. 

— Era foarte frumos şi, cândva, avea succes la femei, insistă 
Carmen. 

— Era. Acum s-a însurat şi are doi copii. 

— S-a însurat! Când? vru să ştie Paula. 

— Nu de multă vreme. 

— Şi copiii? întrebă curioasă Carmen. 

— Sunt din prima căsătorie a nevesti-sii. 

— S-a fript! exclamă Carmen. 

— De ce? 

Laila dorea să încheie conversaţia, dar nu voia să pară 
nepoliticoasă cu cele mai bune prietene ale ei. 

— Păi, pentru că fratele tău e mai tânăr decât noi cu doi sau 
trei ani, aşa că probabil că merge pe treizeci şi să se însoare cu 
una cu doi copii, chiar că s-a fript. Şi-a terminat studiile? 

— Da, ştii că a făcut Turismul şi că a plecat în Germania ca să 
înveţe bine limba. Acolo avem familie... până una-alta, aţi luat 
deja cina? 

— Da, răspunse Paula, am luat nişte gustări. Să nu uit, m-a 
sunat Alberto ca să-mi spună că o să treacă pe aici cu Javier; 
trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. 

Laila ceru o apă tonică şi luă distrată o ţigară din pachetul pe 
care Paula îl avea pe masă. 

— lar fumezi? o întrebă aceasta. 

— Nu, adevărul e că sunt un pic nervoasă; de altfel, nu m-am 
lăsat de tot de fumat şi din când în când aprind câte o ţigară. 


Carmen începu să le povestească amănuntele unei întâlniri pe 
care o avusese chiar în aceeaşi după-amiază cu un nou client 
care era în proces de divorţ. Spre uşurarea Lailei, cele trei 
prietene se angrenară într-o lungă conversaţie; prefera să uite 
pentru o vreme confruntarea cu fratele ei. 

Carmen şi Paula nu numai că erau cele mai bune prietene ale 
ei, dar o integraseră în cabinetul de avocatură pe care îl 
deschiseseră amândouă împreună cu Javier. 

Le cunoscuse în facultate. Ele veneau de la un colegiu de 
călugăriţe, în vreme ce Laila învățase la o şcoală publică. Acolo, 
la început, fusese privită ca o lighioană ciudată. Dar Laila le-a 
demonstrat nu numai că era inteligentă şi capabilă să obţină 
cele mai bune note din clasă, dar şi că era o bună colegă, 
întotdeauna dispusă să-i ajute pe ceilalţi. 

Nu fusese uşor să ajungă să fie tratată ca una de-a lor. Mai cu 
seamă pentru că tatăl ei se opunea ca ea să facă gimnastică la 
fel ca celelalte fete, o obliga chiar să poarte hijab când mergea 
la şcoală. Până în ziua când Laila s-a răzvrătit. N-a spus nimic ca 
să nu-l jignească pe tatăl ei, dar de îndată ce se îndepărta câţiva 
metri de casă îşi scotea baticul şi a convins-o pe mama ei să-i 
cumpere un trening la fel cu acela pe care îl purtau celelalte 
colege ale ei de clasă. Mama ei l-a cumpărat şi s-au jurat să 
păstreze secretul, ca tatăl ei să nu se simtă ruşinat. 

Dar Lailei nu-i plăcea câtuşi de puţin faptul că îl înşela pe tatăl 
ei şi se temea de reacţia pe care ar fi putut să o aibă acesta 
dacă ar fi aflat că mama ei o ajutase, nu pentru că ar fi 
maltratat-o, faptă de care îl ştia incapabil, ci pentru adânca 
durere pe care i-ar provoca-o minciuna. Astfel că, atunci când a 
împlinit optsprezece ani, fiind pe punctul de a intra la Facultatea 
de Drept, s-a aşezat să stea de vorbă cu tatăl ei ca să-i explice 
că n-avea de gând să-şi pună hijab-ul, că se simţea spanioloaică 
şi că va opta pentru această naţionalitate de îndată ce-i va fi cu 
putinţă. 

Tatăl ei a ţipat, văitându-se de nenorocirea de a avea o astfel 
de fiică, apoi a ameninţat-o că o va trimite în Maroc şi că o va 
mărita cu un om cumsecade care îi va scoate din cap acele idei 
absurde. Fratele ei asistase la discuţie pe jumătate speriat, pe 
jumătate tulburat; gândea la fel ca tatăl său, dar o adora pe 
sora lui şi îi venea foarte greu să se gândească la faptul că urma 
să fie trimisă în Maroc. 


De fapt, pe vremea aceea, Mohamed era într-o mare dilemă 
între ce era bine şi ce era rău. Fusese la aceeaşi şcoală ca şi 
Laila; ieşea cu persoane de vârsta lui şi nu i-ar fi trecut prin 
minte să se poarte cu fetele altfel decât cu prietenii săi, între 
alte motive şi pentru că ele nu s-ar fi lăsat. Dar, în plus, 
directoarea colegiului nu permitea niciun fel de manifestare 
machistă. Doña Piedad era feministă şi ar fi retezat din rădăcini 
orice intenţie de discriminare. De fapt, doña Piedad a fost aceea 
care a convins-o pe mama ei să-i permită Lailei să-şi dea 
bacalaureatul şi tot ea a ajutat-o să obţină o bursă ca să poată 
merge la universitate. 

Mohamed avea un profund respect pentru directoarea 
colegiului, care prin simpla ei prezenţă era în stare să-i facă să 
tacă pe toţi copiii din clasă şi asta fără să fi rostit vreodată un 
cuvânt mai tare decât celălalt; femeia aceea emana autoritate. 

În cele din urmă, Laila ieşise învingătoare. Acum, nu se mai 
ascundea de tatăl ei când ieşea din casă cu capul descoperit. 
Tatăl ei a acceptat vrând-nevrând noua situaţie. Laila căuta să 
se îmbrace fără să atragă atenţia şi fustele ei îi ascundeau 
întotdeauna genunchii. Nu purta tricouri mulate ca alte fete de 
vârsta ei, nici decolteuri, dar, cu excepţia acestor detalii, se 
îmbrăca la fel ca celelalte. Ştia că a câştigat o bătălie 
importantă cu tatăl ei, dar nu voia ca acesta să se simtă total 
învins şi, cu atât mai puţin, ca ruşinea să-l facă să-şi plece ochii 
la vederea ei. 

Când Alberto şi Javier intrară în pub, Paula le făcu semn cu 
mâna ca să le atragă atenţia. 

Alberto avea un magazin chiar în colţul străzii unde aveau 
cabinetul de avocatură. Javier era asociatul lor, specialist în 
Drept comercial, în vreme ce ele se ocupau cu Dreptul familiei. 

Javier era vărul lui Carmen şi coleg de facultate. 

— Aţi luat cina? întrebă Javier. 

— Da, am luat nişte gustări. Voi? răspunse Carmen. 

— Alberto şi cu mine suntem flămânzi, dar, dacă voi aţi 
mâncat, comandăm ceva aici şi apoi plecăm în altă parte. Ce-i 
cu tine, Laila? 

Întrebarea lui Javier o făcu să tresară. Era absorbită, 
gândindu-se la discuţia cu fratele ei, şi de abia le acorda atenţie 
prietenilor săi. 


— E ciudată, spuse Paula. Ar trebui să fie bucuroasă pentru că 
fratele ei tocmai s-a întors din Germania. Hai, fato, înviorează- 
te! 

— Dar n-am nimic, sunt doar puţin obosită. 

— Adevărul e că te speteşti predându-le învățături religioase 
acelor femei, protestă Paula. 

— Hai, lăsaţi-o în pace, interveni Carmen, are dreptul să aibă 
o zi mai proastă. Sau vouă nu vi se întâmplă niciodată? 

— Cum îţi merge la şcoala ta? vru să ştie Alberto. 

— Bine, vin din ce în ce mai multe femei, suntem deja 
cincisprezece. Nu e rău deloc. Sper să crească numărul, dar 
când am început, m-aş fi mulţumit cu mult mai puţine. 

— Azi l-am văzut din nou pe individul ăla încruntat, spuse 
Carmen, cel care le insultă când urcă în cabinetul de avocatură. 
Nu ţi-am spus, dar l-am ameninţat că sun la poliţie şi a plecat. 
Un cretin nenorocit! 

Laila îşi muşcă buza. Paula şi Carmen nu numai că se bizuiau 
pe ea ca avocată; îi cedaseră o sală, pe care ea a transformat-o 
în şcoală coranică; acolo se întâlnea cu femeile musulmane ca 
să vorbească despre Coran; se rugau şi studiau şi, în plus, Laila 
le ajuta cât putea pentru că le cunoştea greutăţile familiale. 
Unele erau foarte tinere şi trăiau un conflict dur cu părinţii lor, 
apărând parcele de libertate. Nu voiau să poarte batic, voiau să 
iasă în oraş cu fete şi băieţi precum ceilalţi tineri de vârsta lor, 
învăţaseră la şcoală că toate fiinţele omeneşti sunt egale, iar 
Constituţia spaniolă garanta că nimeni nu poate fi discriminat 
din motive de sex sau de religie. 

Trăiseră schizofrenia de a fi într-un fel la şcoală şi în alt fel în 
mediul familial şi căutau disperate echilibrul dintre cele două 
lumi opuse. 

În ultima lună, s-au trezit cu neplăcuta surpriză că un tânăr 
musulman făcea de pază în stradă, în faţa intrării în cabinetul de 
avocatură, şi le insulta, spunându-le să plece la casele lor. 

Javier şi Alberto îl mustraseră pentru atitudinea lui, iar el i-a 
avertizat că vor plăti scump faptul că le primesc pe femeile 
acelea, dar până în acel moment lucrurile n-au mers mai 
departe de atât. 

— Va trebui să chemăm poliţia, spuse Javier, pentru că 
individul ăla poate fi nebun. 


— Da, trebuie să fie, dacă urmăreşte un grup de fete care se 
strâng într-un cabinet de avocatură ca să se roage, adăugă 
Alberto. 

— E un fanatic. Ceea ce nu ştiu este până unde e dispus să 
ajungă. 

O priviră pe Laila miraţi pentru că exprimase ceea ce gândeau 
cu toţii, dar nu îndrăzneau să o spună ca să nu o jignească. 

— Bine, aşadar cel mai bine ar fi să facem o reclamaţie, 
insistă Javier, şi vom vedea după aceea cine este şi ce se 
întâmplă. 

— Eu ştiu cine este, afirmă Laila. 

— Ştii cine este? Şi de ce nu ne-ai spus? vru să ştie Carmen. 

— Nu ştiu cum îl cheamă, dar l-am văzut prin cartierul 
Albaicin. Umblă cu un grup de băieţi care... în sfârşit, sunt toţi 
nişte fanatici. 

— Păi atunci, ar trebui să avem grijă, spuse Paula îngrijorată, 
ca nu cumva într-una din zilele astea să ne tragă o sperietură. 

— Cel mai bine ar fi să caut alt loc unde să mă întâlnesc cu 
elevele mele. În felul acesta vor înceta să vă mai deranjeze. 

— Ce prostie! interveni Javier. 

— Nu e nicio prostie. Aţi fost foarte generoşi faţă de mine, dar 
nu vreau să aveţi probleme din cauza mea. Asta n-are nimic de- 
a face cu voi, astfel că voi căuta o locuinţă ieftină ca să-mi 
deschid şcoala coranică. 

— Nici vorbă de aşa ceva! spuse Paula. Nu te vom lăsa 
singură; dacă e un fanatic, să fie arestat, tu nu faci nimic rău. 
Vrea să vă intimideze. 

— Cred că ar trebui să te consulţi cu cineva despre ceea ce se 
întâmplă şi să vezi dacă ţicnitul ăla e periculos sau face doar pe 
grozavul, argumentă Alberto. 

— Tatăl meu îl cunoaşte pe prefect. Ar putea să-l întrebe ce 
se face în astfel de cazuri, afirmă Paula. 

— Bine, hai să nu ne mai gândim la cretinul ăla şi să bem 
ceva pe aici, pe undeva, că doar de asta am muncit din greu 
toată săptămâna. 

Hotărâră să lase deoparte această problemă, aşa cum 
propunea Javier. Cu toate că era îngrijorată, Laila hotărî să-i 
însoţească pe prietenii ei ca să uite de cearta cu fratele său. 


10 

Darwish deschise poarta casei cu un gest obosit. Lucra toată 
noaptea ca paznic pe un şantier, ceea ce, la vârsta lui era mai 
bine decât să fie urcat pe schele, dar, chiar şi aşa, era sleit de 
puteri. 

Se duse la bucătărie sigur că o va găsi pe soţia lui pregătind 
micul dejun. Laila o fi dormind pentru că era sâmbătă şi nu 
lucra; şi el avea în faţă două zile de odihnă. 

Când intră în bucătărie, soţia lui era căzută pe gânduri 
pregătind cafeaua şi nu-şi dădu seama de prezenţa lui. 

— Bună, nevastă! 

Femeia se întoarse, nervoasă, şi Darwish citi teama în privirea 
ei. 

— Ce se întâmplă? întrebă el alarmat. 

— Nimic, nimic, a venit Mohamed. Acum doarme cu nevasta şi 
copiii, dar, dacă vrei, îl anunţ... 

— Fiul meu? Dar... când? 

— A sosit aseară şi... o să-ţi povestească el, s-a însurat cu 
sora lui Hassan, nevasta lui Yussuf... 

— Dar, ce spui, femeie? Explică-mi bine, că nu te înţeleg. 

— Yussuf a murit... după cât se pare; mă rog, fiul nostru o să- 
ţi povestească. Fapt e că s-a însurat cu nevasta aceluia şi acum 
avem doi nepoți. 

Darwish fu mirat de nervozitatea soţiei sale şi de lipsa ei de 
bucurie la sosirea fiului lor. Vorbea despre el ca şi cum ar fi fost 
vorba de un străin. 

— Ce se întâmplă, femeie? 

— Nimic, ce să se întâmple? 

— Sunt obosit, mi-e somn, vin acasă, mă anunţi că a sosit fiul 
nostru şi mi-o spui de parcă ar fi o nenorocire, de ce? Atât de 
mult îţi displace că s-a însurat? Într-adevăr, ar fi trebuit să-mi 
ceară permisiunea, dar dacă s-a însurat cu sora lui Hassan, 
pentru noi este o onoare şi Mohamed o să ne explice de cea 
făcut-o fără să ne anunţe. 

— Da, bineînţeles. Ţi-e foame? 

— Puțin, dar prefer să mă odihnesc. O să beau un pahar cu 
lapte cu ceva dulce şi o să mă duc să dorm puţin, dar să mă 
trezeşti de îndată ce se scoală fiul meu. Şi Laila? 

— Doarme. 

— Bine, dar l-a văzut pe fratele ei? 


— Aseară. 

— Nu mai ai nimic să-mi spui? 

Darwish începea să se enerveze din pricina atitudinii nevestei 
sale. Nu înţelegea de ce era atât de speriată, nici nervozitatea 
pe care o trădau mişcările şi privirea ei rătăcită. Era o femeie 
bună la suflet şi fusese o mamă excelentă, care şi-a dat toată 
silinţa la îngrijirea celor doi copii ai lor. Şi ea muncise din greu în 
afara căminului, făcând curăţenie în locuinţele familiilor 
burgheze din oraş, ceea ce contribuise, fără îndoială, la bugetul 
familiei şi la faptul că cei doi copii au putut face studii 
superioare. 

Se aşeză pe scaun şi oftă. O să aştepte să vorbească cu 
Mohamed şi să o cunoască pe soţia acestuia. Era prea obosit ca 
să mai ia în seamă şi starea de spirit a nevestei lui. 

Nu se trezi până la ora două după-amiază. li era greu să 
deschidă ochii din pricina oboselii, dar soţia lui insista să se 
scoale, amintindu-i că Mohamed era acasă. 

— Lasă-mă câteva minute să mă spăl. Unde este fiul meu? 

— Sunt în camera de zi şi e deja ora mesei. 

— De ce nu m-ai anunţat până acum?; 

— Mohamed mi-a cerut să te las să te odihneşti... 

— Şi Laila? 

— A plecat azi-dimineață; trebuie să sosească. 

— Bine, o să mâncăm împreună. Sper că ţi-ai dat toată silinţa; 
de doi ani nu l-am mai văzut pe fiul nostru. 

— Am pregătit cuşcuş cu miel, ştiu că vă place la toţi. 

Când Darwish a intrat în camera de zi, de abia a avut timp să- 
| privească pe fiul său pentru că acesta l-a îmbrăţişat imediat. 

Fâtima îi observa stând în picioare într-un colţ, împreună cu 
copiii ei. 

Darwish îi ură bun venit în familie şi îi salută pe copii, 
încercând să se obişnuiască cu gândul că sunt nepoţii lui şi că 
aşa trebuie să-i trateze începând din clipa aceea. Intrebă de 
Laila şi soţia lui, nervoasă, îi spuse că nu se întorsese încă. 

— O s-o aşteptăm, n-o să întârzie. Sâmbăta, mâncăm 
întotdeauna împreună; este una din puţinele zile când sora ta nu 
lucrează. 

— Ar trebui să vorbim despre sora mea, spuse Mohamed pe 
un ton sentenţios, sub privirea îngrijorată a mamei sale. 

— Despre Laila? De ce? întrebă Darwish, intuind răspunsul. 


— Nu poartă hijab şi, după cum ea însăşi mi-a povestit, a 
deschis o şcoală unde predă învăţătura Coranului. Sunt ruşinat. 

— Ruşinat? Sora ta nu face nimic de care ar trebui să te 
ruşinezi, răspunse Darwish. Este impulsivă, dar e o bună 
credincioasă şi nu s-a abătut niciodată de la cărarea Coranului... 
Dar o să vorbim despre Laila mai târziu; acum, fiule, povesteşte- 
mi despre tine şi despre soţie şi copii şi dă-mi veşti de la 
Frankfurt. Trebuie să ştii, Fâtima, că îl considerăm pe fratele tău 
Hassan călăuza noastră spirituală şi că este o onoare că tu ai 
unit cele două familii. 

Mohamed îi porunci soţiei sale să meargă cu copiii la 
bucătărie să o ajute pe mama lui, ca să rămână singur cu tatăl 
său. Când cei doi bărbaţi se aşezară faţă în faţă, fără martori, 
Mohamed îi relată tatălui său cu lux de amănunte tot ce se 
întâmplase la Frankfurt. 

Darwish simţea fiecare cuvânt al fiului său ca pe un pumnal în 
stomac. Una era să împărtăşeşti ideile Cercului, să-i protejezi pe 
membrii acestuia, să visezi că într-o zi islamul va fi religia 
tuturor şi creştinii nu vor avea altă soluţie decât să se 
convertească - de fapt, la Granada, erau din ce în ce mai mulţi 
spanioli care renunţau la religia lor ca să se convertească la 
islam - dar cu totul altceva era să-l audă pe fiul său 
recunoscând în faţa lui că devenise un mujahedin dispus să 
ucidă şi să moară şi, ceea ce era cel mai surprinzător, că 
participase la atentatul din cinematograful de la Frankfurt, unde 
muriseră treizeci de persoane şi că, de asemenea, se aflase în 
acel apartament din Frankfurt unde grupul de mujahedini fusese 
nevoit să se sacrifice pentru ca poliţia să nu-i aresteze. Ştia că 
Yussuf murise, dar nu-şi imaginase prezenţa acolo a propriului 
său fiu. Doar Mohamed se salvase ca să poată distruge nişte 
hârtii despre care spunea că le-a făcut bucățele şi că apoi le-a 
ars. 

Darwish îl privea pe fiul său cu neîncredere, ştiind că acesta 
aştepta aprobarea din partea lui, dar se simţea sfâşiat. Fiul său 
participase la măcelul de la cinematograf şi el văzuse la 
televizor imaginile trupurilor sfârtecate, inclusiv ale unor copii. 
Işi spuse că în Irak mureau copii în fiecare zi şi că în Palestina nu 
era săptămână în care armata israeliană să nu împuşte vreun 
nevinovat. Işi spuse că erau în război şi că în război se ucide şi 
se moare şi că singurul lucru pe care cineva nu-l poate simţi 


este mila, pentru că aceasta te face slab de înger. Dar în ciuda 
acestei cugetări, simţea o împunsătură de greață în capul 
stomacului. În vreme ce îl privea pe Mohamed, devenit un alt 
om. Poate că fiul său era aşa cum el ar fi vrut să fie; altminteri, 
nu i-ar fi permis să meargă, mai întâi la Frankfurt, sub protecţia 
lui Hassan şi mai târziu în Pakistan; el îşi dăduse seama că dacă 
Mohamed începea acea călătorie nu va mai fi niciodată el însuşi, 
dar acum se întâlnea cu această realitate care îi lăsa un gust 
amar. 

— De ce aţi ales un cinematograf? Acolo erau femei şi copii, 
îndrăzni el să spună cu timiditate. 

— Acolo erau duşmani şi de aceea au murit. Sau crezi că 
femeile acelea nu se bucură atunci când ne văd pe noi căzând în 
lrak sau în Palestina? Fiii lor sunt viitorii luptători; dacă vor 
creşte mari, vor pleca să lupte împotriva noastră. Tată, sper că 
nu începi să renunţi la convingerile tale... 

— Fiule! 

— Să nu vezi femei şi copii, să vezi ceea ce sunt: duşmani, 
duşmani în ariergardă pe care trebuie să-i nimicim. Nu e greu să 
ucizi atunci când ştii de ce ucizi. 

— Şi tu de ce o faci? 

Laila era de câteva minute în prag şi auzise mare parte din 
explicaţiile fratelui său fără ca nici acesta, nici tatăl lor să-şi fi 
dat seama de prezenţa ei. Relatarea lui Mohamed îi smulsese 
lacrimi din străfundul fiinţei sale. Nu-l putea recunoaşte pe 
fratele ei în asasinul pe care-l vedea în camera de zi a casei lor 
stând de vorbă cu tatăl lor. 

— Laila! strigă tatăl ei, tresărind. leşi de aici! Asta e o 
conversaţie între bărbaţi. 

— Între bărbaţi? Ce a povestit Mohamed este oribil! Cum ai 
putut face aşa ceva? Cum ai putut? strigă Laila cu ochii înecaţi 
în lacrimi. 

— leşi de aici! îi porunci furios fratele ei. leşi înainte de a te 
lua la bătaie, nenorocito! Şi acoperă-ţi capul, dacă nu vrei să ţi-l 
acopăr eu. 

— Îndrăzneşte! Îndrăzneşte! strigă Laila. 

Mama lor şi Fátima intrară în camera de zi speriate de ţipete. 
Laila se refugie plângând în braţele mamei sale. 


— E un asasin! El i-a ucis pe acei bieţi oameni din 
cinematograful de la Frankfurt... Oh, Milostivule! Cum ai 
îngăduit aşa ceva? 

Fâtima îşi lăsă capul în jos, pe jumătate ruşinată, pe jumătate 
înspăimântată. Ea ştia că Mohamed participase la măcelul de la 
Frankfurt, ca şi Yussuf, primul ei soţ, dar acest fapt, până în 
momentul acela, îi prefăcuse în eroi în ochii ei, pentru că 
viziunea ei asupra realităţii era aceeaşi cu a fratelui său Hassan 
şi a comunităţii, dar lacrimile Lailei au emoţionat-o şi au făcut-o 
să aibă îndoieli. 

Laila ieşi din camera de zi şi se închise plângând în odaia ei, 
în vreme ce mama sa insista să-i deschidă uşa. Darwish şi 
Mohamed nu se clintiseră din camera de zi, în vreme ce Fâtima 
se refugiase din nou în bucătărie cu cei doi micuţi ai ei, speriată 
de ceea ce s-ar putea întâmpla. 

Cei doi bărbaţi au mâncat singuri şi au stat de vorbă până 
seara târziu, când Darwish se îndreptă spre odaia Lailei şi îi 
porunci să iasă imediat. Când Laila deschise uşa, de abia i se 
vedeau ochii, umflaţi de plâns. 

— Spală-te pe faţă şi vino în camera de zi, trebuie să vorbim, 
îi porunci tatăl ei. 

O porni alene spre baie, unde îşi dădu pe faţă cu apă rece, 
încercând să-şi înece noi lacrimi ce-i alunecau pe obraji. Când în 
sfârşit se prezentă în camera de zi unde o aşteptau tatăl şi 
fratele ei, se simţea epuizată şi împuţinată. 

— Mă vei asculta şi te vei supune, pentru că altminteri poţi 
atrage nenorocirea asupra acestei familii, îi spuse tatăl ei, dar 
Laila nici măcar nu răspunse, plecându-şi capul. Suntem în 
război, Laila, chiar dacă tu nu vrei să vezi lucrurile astfel. A sosit 
momentul să ne apărăm şi să plătim pentru toate afronturile şi 
umilinţele la care ne-au supus creştinii în ultimele secole. Ne-au 
dat la o parte încetul cu încetul, ne-au spoliat şi ne-au disprețuit, 
încercând chiar să ne nimicească şi mulţi dintre conducătorii 
noştri s-au lăsat corupți de Occident. Dar Allah vrea ca această 
situaţie să se termine şi de aceea i-a inspirat pe unii dintre 
oamenii sfinţi să fie în fruntea unei noi comunităţi de credincioşi, 
unde cei cu inima curată vor trebui să se sacrifice pentru ca 
drapelul islamului să fluture din nou de-a lungul şi de-a latul 
lumii. 


— Ucigând oameni nevinovaţi? îndrăzni ea să întrebe cu 
glasul stins. 

— Chiar nu înţelegi? exclamă furios tatăl ei. 

— Nu, nu înţeleg. Nu înţeleg fanatismul. Nu înţeleg de ce nu 
putem trăi împreună musulmani şi creştini. Nu înţeleg de ce noi, 
fiinţele omeneşti, ne străduim să facem din deosebire o 
prăpastie de netrecut. Nu înţeleg, pentru că nu cred că Allah 
este diferit de Dumnezeul creştin sau de Dumnezeul evreilor... 

Laila nu putu să vorbească mai departe pentru că fratele ei se 
ridică cu o iuţeală extraordinară şi îi trase o palmă peste obraz 
care o făcu să se clatine. 

— Eşti o blasfematoare! strigă Mohamed, ridicând pumnul 
care se izbi de chipul surorii lui. 

Tatăl lor se interpuse între cei doi ca să-l împiedice pe 
Mohamed să o lovească din nou pe Laila. Se simţea neputincios 
în faţa acestei situaţii. 

Soţia lui năvăli din nou în camera de zi, zbierând la rândul ei 
când a văzut-o pe fiica sa cu buza spartă, cu un ochi învineţit şi 
curgându-i sânge în urma loviturii încasate. 

— Allah să se îndure de noi! Ce am făcut? ţipă mama, 
speriată, îmbrăţişând-o pe Laila. 

— Voi purtaţi vina pentru toate astea! strigă Mohamed, 
adresându-li-se părinţilor lui. N-ar fi trebuit niciodată să-i 
îngăduiţi să ajungă atât de departe. Tu, mamă, l-ai înşelat pe 
tatăl meu, ascunzându-i greşelile Lailei, tu eşti răspunzătoare! 

Femeia îşi plecă speriată capul. Nu-l recunoştea pe fiul ei în 
tânărul acela plin de mânie care ţipa la ea ameninţător, dar nu 
îndrăzni să-i răspundă, nici măcar nu încercă să se apere, ştiind 
că, dacă rostea un singur cuvânt, ar putea spori şi mai mult furia 
lui Mohamed. Nu ştia nici cum ar reacţiona soţul ei. Până în ziua 
aceea, fusese un om cumsecade care nu o lovise niciodată nici 
pe ea, nici pe Laila, dar acum vedea în ochii soţului ei o 
strălucire deosebită pe care nu ştia cum să o interpreteze. 
Imbrăţişând-o pe Laila şi stăpânindu-şi lacrimile, îşi spuse că 
singurul lucru pe care putea să încerce să-l facă era să o 
protejeze pe fiica sa cu propriul ei trup dacă Mohamed va mai 
încerca să-şi lovească sora. 

Secundele i se păreau o veşnicie până când, în cele din urmă, 
soţul ei vorbi. 


— la-o cu tine şi să nu iasă din odaie până când nu spun eu. 
Laila trebuie să se supună, Mohamed are dreptate. 

Cu mare greutate reuşi să o ridice în picioare pe fiica ei şi să o 
scoată din camera de zi. Fâtima aştepta în pragul bucătăriei 
îndreptându-se cu paşi repezi ca să o ajute să o ducă pe Laila în 
odaia ei. O culcară amândouă în pat şi îşi spuseră din priviri ce 
trebuiau să facă. 

Fâtima rămase lângă tânără, în vreme ce mama acesteia 
ieşea din încăpere ca să caute trusa medicală pentru a-i îngriji 
rănile. 

Laila de-abia putea vorbi. O durea capul şi ochiul, avea 
vederea tulbure şi buzele umflate de la pumnul primit. 

Cu gesturi îndemânatice, mama ei îi curăţă rănile, în vreme ce 
Fâtima îi susţinea capul. Mama ei îi dădu un analgezic, 
întrebând-o încet pe Fátima: 

— Crezi că ar trebui să o vadă un medic? 

— Nu, nu... O să se facă bine, dacă ar veni un medic, ar 
putea... să ne denunțe şi asta ar fi cumplit pentru toţi. Nu-ţi face 
griji, Laila se va face bine. 

Femeia o privi şi încuviinţă. Fátima îl proteja pe Mohamed; de 
fapt, pe ei toţi, dar chiar ştiind că nora ei are dreptate, simţi un 
ghimpe de remuşcare pentru că nu îndrăznise să facă ceea ce 
credea că ar fi trebuit să facă, şi anume ca fiica ei să fie văzută 
de un medic. 

— Ar trebui să-i dau ceva ca să doarmă, propuse Fâtima. 
Mâine se va simţi mai bine. 

— Nu ştiu... poate că ar trebui să aşteptăm... Ocupă-te de 
bărbaţi şi de copiii tăi, eu o să rămân cu Laila. 

Fátima ieşi din încăpere, încercând să nu facă zgomot pentru 
ca nici soţul, nici socrul ei să nu fie atenţi la ea. li era frică, frică 
de Mohamed, frică de ceea ce se întâmpla în casa aceea. 

Copiii erau în bucătărie, jucându-se în linişte. Mama lor îi 
avertizase că nu trebuiau să deranjeze şi, cu atât mai puţin, să-l 
supere pe noul lor tată, de care micuţilor le era teamă în mod 
instinctiv. Aşa că, aşezaţi pe jos, se jucau cu nişte maşinuţe de 
plastic fără să facă zgomot. 

Mohamed şi tatăl lui stăteau în continuare de vorbă în camera 
de zi şi deşi închiseseră uşa, din când în când, auzea vocea 
stridentă a soţului ei. Îi mângâie pe cap pe micuţi şi le şopti că 
trebuie să fie cuminţi şi să se culce curând ca să nu-i supere pe 


oamenii mari. Copiii nu îndrăzniră să protesteze şi ea putu 
vedea în ochii lor cât de speriaţi şi de trişti se simțeau. Dar 
Fâtima nu se lăsă mişcată mai mult de o secundă de chipul 
întristat al copiilor ei. Aşa stăteau lucrurile şi nu se putea face 
nimic. Laila îi era simpatică, dar încăpăţânarea ei fusese pe 
punctul de a provoca o nenorocire. Femeile trebuiau să se 
supună bărbaţilor şi să accepte ca ei să gândească şi să 
hotărască pentru ele. Nu ştia ce avea de gând Laila, dar, în orice 
caz, îşi spunea ea, cumnata ei greşea. 

Mohamed şi tatăl lui discutau despre cele întâmplate. 

— Asta este casa mea şi eu sunt cel care hotărăşte ce e de 
făcut. Dacă sora ta merită o pedeapsă, este responsabilitatea 
mea să o pedepsesc, aşa că... 

— Dar, tată! îl întrerupse Mohamed. Nu eşti în stare să o pui 
la punct. E o ruşine că umblă fără văl şi uită-te la ea cum se 
îmbracă nu se deosebeşte de creştine. Mă surprinde faptul că n- 
are niciun strop de modestie şi că îndrăzneşte să ne înfrunte. 
Trebuia să se pună capăt acestei situaţii. Nu trebuie să se mai 
întoarcă la cabinetul acela de avocatură unde lucrează şi trebuie 
să fie obligată să nu mai scandalizeze Cercul, întâlnindu-se cu 
bune musulmane cărora le umple capul cu fanteziile ei. Laila 
predând învăţătura Coranului! Ce nebunie! Trebuie să fie 
împiedicată să o mai facă, dacă nu vrem ca fraţii noştri să ne 
judece pentru impietate. Hassan m-a avertizat că ori suntem în 
stare să punem capăt acestei situaţii, ori o va face comunitatea. 
Ce fel de bărbaţi suntem dacă nu reuşim să le facem pe femeile 
din casa noastră să ni se supună? 

— Mâine o să vorbesc cu ea, dar tu las-o în pace, spuse tatăl 
lui pe un ton hotărât. 

— Dar dacă nu vei reuşi să o faci să-i vină mintea la cap, 
atunci o s-o fac eu. 

Sună telefonul şi Mohamed ridică receptorul cu un gest 
hotărât. 

— Cine este? întrebă el. 

Ascultă o clipă, înroşindu-se din nou de mânie. 

— Nu, Laila nu este acasă şi să nu o mai sunati. 
Dumneavoastră nu aveţi permisiunea să întrebaţi de sora mea. 

Tatăl său îl privi, sperând că-i va spune cine este, dar 
Mohamed lovi cu pumnul în masă şi începu din nou să ţipe. 


— Un bărbat întreabă de Laila! Neruşinatul ăla îndrăzneşte să 
sune acasă la noi, dar cum de aţi acceptat aşa ceva? 

— Mohamed, aici e Spania; fiule, închipuie-ţi, nu e uşor să-i 
interzici totul. Laila trebuie să muncească, să aibă relaţii cu 
oamenii. Ai trăit aici şi în Germania, ştii că femeile şi bărbaţii 
muncesc împreună şi ştii că în Maroc se întâmplă la fel la oraş, 
dar important este cum se comportă ele şi te asigur că sora ta 
n-a făcut niciodată nimic de care să trebuiască să ne ruşinăm, e 
o fată bună şi o bună credincioasă... 

— Dar, cum o aperi? Nu-ţi dai seama ce înseamnă tot ce face 
Laila? Ce sens are lupta noastră dacă femeile noastre se 
comportă ca nişte târfe ordinare? 

— Fiule, ca să câştigăm acest război trebuie să fim prudenti şi 
să nu atragem atenţia. Nu o putem închide pe Laila, trebuie să 
muncească mai departe... 

— De acum înainte se va comporta diferit şi nu va ieşi fără 
văl; nu i-o voi permite. 

Tată şi fiu se priviră epuizați. Stăteau de vorbă de multe ore şi 
confruntarea cu Laila lăsase urme asupra amândurora. Era 
vremea ca fiecare să rămână singur cu sine însuşi şi să 
mediteze. E 

— De ce nu o duci pe soţia ta să cunoască Granada? Incă nu e 
prea târziu şi mama ta poate să vă lase cina pregătită şi să se 
ocupe de copii. 

— Da, îmi va face bine să ies puţin. 

Mohamed ieşi din camera de zi în căutarea Fâtimei, dar ar fi 
preferat să iasă la plimbare fără ea. Nu că l-ar fi deranjat 
femeia, întrucât căuta să treacă neobservată, dar chiar şi aşa o 
simţea ca pe o povară. Îşi spuse că nu împărțţiseră încă patul şi 
că nu putea amâna acest moment mai mult timp de-acum 
încolo, dat fiind că atât familia lui, cât şi a Fâtimei sperau să 
aibă copii. Simţi un ghimpe de repulsie în capul pieptului, pentru 
că nevasta lui nu-i era pe plac din punct de vedere fizic şi nu 
ştia cum avea să fie în stare să o posede. Gândul îl înfurie şi mai 
tare şi avu chef să intre în bucătărie să o ia la bătaie, dar se 
stăpâni pentru că, la urma urmelor, era sora lui Hassan şi acesta 
s-ar putea simţi ofensat dacă sora lui ar fi lovită. 

— Nevastă, plecăm, spuse el, somând-o să-l urmeze. 

Fâtima nu îndrăzni să crâcnească şi, schimbând o privire cu 
copiii ei, le făcu semn să nu întrebe nimic, în vreme ce ea îşi 


netezea galabiya şi îl urma pe soţul ei spre poartă. Spera ca 
soacra ei să se ocupe de micuţi şi, cu toate că ar fi vrut să i-o 
ceară, ştia că nu trebuie, pentru că Mohamed n-ar tolera nicio 
întârziere, aşa că ieşi din casă fără zgomot, mergând cu un pas 
în urma soţului ei şi neîndrăznind să-i spună nimic. 

La ora aceea, Granada mirosea a flori de portocal şi Mohamed 
începu să se simtă mai liniştit pe măsură ce recunoştea 
ungherele copilăriei sale învăluite în aroma inconfundabilă a 
acelor flori minuscule care se făcea simțită doar noaptea ca să 
îmbete simţurile. 

Coborâră străzile abrupte ale cartierului Albaicin până 
ajunseră pe malul râului, unde la ora aceea grupuri de tineri se 
întâlneau în barurile din zonă. 

Mohamed oftă amintindu-şi de anii trăiţi în Granada, când el 
însuşi venea la aceste baruri cu prietenii lui. Se gândi să-i 
povestească Fâtimei, dar o simţea ca pe o străină şi nu putea să 
o facă părtaşă la amintirile şi emoţiile lui, astfel că se pierdu din 
nou în gânduri, desfătându-se să privească fiecare colţişor 
regăsit. 

Deodată, îşi aminti că în apropiere era un pub unde obişnuia 
să se întâlnească cu prietenii lui şi se îndreptă într-acolo, 
regretând compania Fâtimei. Acel pub nu era locul unde să-ți 
duci nevasta. La Palatul Roşu obişnuiau să se strângă 
„cămilele”, traficanţii de narcotice din zonă înainte de a ieşi pe 
străzi să distribuie drogurile. El fusese unul dintre aceştia înainte 
de a pleca în Germania. La şaisprezece ani a început să vândă 
haşiş cu amănuntul şi se felicita pentru banii obţinuţi din 
această activitate. 

A devenit „cămilă” pentru că Ali, cel mai bun prieten al lui, i-a 
propus afacerea: el va aduce haşişul din Maroc, iar Mohamed şi 
prietenii lui îl vor vinde încasând un comision bun. A acceptat 
înţelegerea fără să se gândească şi a devenit, pe lângă 
distribuitor, şi consumator. Când aspira fumul negru de haşiş 
simţea că i se ascuţeau simţurile şi că lumea era a lui. Cel mai 
bun lucru dintre toate era faptul că, devenind distribuitor de 
droguri, i se deschiseseră uşi care, altminteri, i-ar fi fost 
interzise: uşile tuturor acelor domnişori care locuiau în zonele 
rezidenţiale ale oraşului şi care veneau la el implorându-l să le 
vândă „rahat”. La ocazii, îl invitau chiar şi la unele dintre 


petrecerile lor. Se desfătase de minune cu fetele acelea atât de 
frumoase care îi acceptau mângâierile în schimbul haşişului. 

Hotări să între la Palatul Roşu să vadă dacă îl găseşte pe 
vreunul dintre vechii lui colegi şi să cumpere o porţie de haşiş. 
Era lucrul de care avea nevoie ca să se poată culca cu Fâtima şi 
îşi spuse că nu va afla nimeni. Ştia că, dacă ar ajunge la urechile 
lui Hassan că începuse din nou să fumeze, l-ar da afară din Cerc. 

Hassan îl avertizase înainte de a-l trimite în Pakistan şi a-l 
accepta între oamenii săi: nici vorbă de droguri, nici gând să se 
comporte ca acei creştini corupti în stare să-şi ucidă mama 
pentru o doză. 

Dar Hassan era departe, iar el trebuia să-i facă Fâtimei 
onorurile patului şi doar după o porţie bună de haşiş va fi în 
stare să facă faţă. 

— Rămâi aici o clipă, merg să văd dacă e vreun prieten. 

— Aici, singură? îndrăzni Fâtima să spună. 

— Femeie, n-o să ţi se întâmple nimic! Durează doar o clipă. 

Impinse uşa şi zâmbi văzând că nimic nu se schimbase în 
Palatul Roşu; chiar şi Paco era tot în spatele tejghelei. 

— la te uită cine-i aici! exclamă Paco văzându-l. Unde ai fost? 
Ai dispărut de ani de zile; ai zis nu ştiu ce de o bursă şi până azi, 
nimic. 

— Bună, Paco, cum merge treaba? 

— Ca de obicei, fără schimbări. Mă rog, unii dintre colegii tăi 
au fost băgaţi la zdup pentru că au făcut pe deştepţii. 

— E atâta vreme de când nu mai ştiu nimic de ei... ce ştii 
despre Ali şi despre Pedro? 

— Ali a dispărut ca tine, iar Pedro e la puşcărie la Cordoba. L- 
au prins cu un transport de pastile care ar fi putut aproviziona 
jumătate din Spania. 

— Şi despre Ali nu ştii nimic? 

— Ce se zvoneşte. Unii zic că s-a întors în Maroc, alţii, că l-a 
prins poliţia şi că e în vreo închisoare ispăşindu-şi condamnarea, 
alţii, că a devenit un fanatic şi că trage cu arma în Irak, cine 
poate şti? Era cam ţicnit. Şi tu, cu ce te lauzi? 

— Cu nimic deosebit, mi-am terminat studiile în Germania şi 
m-am întors să-mi văd părinţii. Ah, şi m-am însurat! 

— Aoleu! Dar, cum ţi-a venit în minte să te însori? 

— Nu mi se pare atât de neobişnuit apropo, ştii de cineva care 
să aibă marfă bună? 


— Cu alte cuvinte, căsătoria nu te-a scos din „rahat”. Uite, ăla 
de la masa din fund, care e maur ca şi tine, are de toate. 

Mohamed ezită să se adreseze bărbatului pe care i-l 
semnalase Paco. Se temea că ar putea fi recunoscut şi că ar 
ajunge la urechile lui Hassan, dar hotărî să rişte; ori fuma haşiş, 
ori nu se va putea culca cu Fâtima. 

Zăbovi două minute ca să cumpere un baton de haşiş şi ieşi 
din local, dându-i asigurări lui Paco că va reveni curând, deşi în 
realitate n-avea intenţia să o facă. 

— Să mergem să mâncăm ceva înainte de a ne întoarce 
acasă. 

Fâtima îl privi surprinsă. Nu se aştepta ca soţul ei să o invite 
să mănânce în oraş, era conştientă de faptul că simţea repulsie 
faţă de ea. 

Merseră pe jos unul lângă altul fără să scoată o vorbă până 
când ajunseră la un mic bar de unde se vedea Alhambra. 
Mohamed o conduse la o masă din fund, iar el se îndreptă spre 
tejghea. Două minute mai târziu, un ospătar se apropia cu o 
tavă pe care ducea două sticle de Coca-Cola, o farfurie cu 
brânză şi două porţii de omletă cu cartofi. 

Mâncară fără să se privească unul pe celălalt, dar, în cele din 
urmă, Mohamed o luă prin surprindere, întrebând-o de Laila. 

— Ce părere ai despre sora mea? 

Fâtima simţi că îi ardea faţa în timp ce căuta cuvintele cu care 
să-i răspundă soţului ei. 

— E o fată bună şi acum, că tu eşti aici, cu siguranţă că se va 
comporta mai bine, spuse ea temându-se să nu-l supere pe 
soţul ei. 

— Părinţii mei au fost prea îngăduitori cu ea, n-au ştiut să o 
îndrume pe calea cea bună şi acum... mi-e ruşine din pricina ei. 

— Nu... n-ar trebui... ea... e o fată bună. 

— E o proastă! Noroc că suntem aici şi că o s-o pot îndrepta. 

Nu spuse mai mult. Cu un gest ceru nota şi, de îndată cea 
plătit, se ridică urmat de Fâtima. Merseră din nou în tăcere până 
în cartierul Albaicin. 

Găsiră casa în întuneric. Auziră nişte şoapte din odaia 
părinţilor lui şi se îndreptară spre camera lor, unde copiii 
dormeau liniştiţi pe o saltea aşezată pe jos. 


5 Celebru palat al regilor mauri din Granada, a cărui construcţie a început în 
secolul al XIII-lea. (n.tr.) 


— Du-i în camera de alături; n-ar trebui să fie aici. 

Fâtima tresări auzind ordinul soţului ei, ştiind ce anume avea 
să urmeze. Nu spuse nimic: îi trezi pe micuţi şi trase de saltea 
până o duse în cealaltă odaie, acolo îi mângâie pe păr şi îi 
îndemnă să adoarmă din nou. Apoi, oftând, se întoarse în 
dormitor, unde îl găsi pe Mohamed fumând haşiş. Nu spuse 
nimic, se aşeză pe pat şi aşteptă poruncile soţului ei, rugându- 
se în tăcere ca să nu fie prea greu de suportat ceea ce avea să 
urmeze. 


11 

Ovidio recitea concentrat hârtiile pe care i le dăduse 
episcopul Pelizzoli. Scrisese pe foi diferite fiecare dintre 
cuvintele salvate de la incendiu şi le avea aşezate pe masă, de 
parcă ar fi fost un puzzle 

— Dar chiar că eşti dus pe gânduri, îi spuse părintele Mikel, 
privindu-l cu coada ochiului, în vreme ce îşi aprindea o ţigara. 

— Adevărul este că m-am împotmolit, mărturisi Ovidio, şi nu 
ştiu de unde să o apuc. 

— Ar trebui să le spui celor de la Roma să te scutească de 
aceasta treabă, pentru că, altminteri, nu o să te poţi concentra 
asupra parohiei. lartă-mă că ţi-o spun, dar te văd mai preocupat 
de hârtiile alea decât de enoriaşii noştri. E foarte greu să împaci 
treaba aceea pe care ţi-au încredinţat-o la Roma cu problemele 
de aici. 

— Aveţi dreptate, dar n-am altă soluţie decât să duc la bun 
sfârşit ceea ce mi s-a cerut, se scuză Ovidio. 

— lar tu, Ignacio, ai putea să încetezi de a mai citi cronica 
aceea a lui fray Juliân, pe care cu siguranţă că o ştii deja pe 
dinafară, şi să-i plângi de milă acestui tânăr. 

Părintelui Aguirre, aşezat într-un fotoliu lângă balcon şi 
parând absorbit în lectura acelei relatări, nu-i scăpase, de fapt 
nicio vorba din conversaţie. Lăsă cartea şi se ridică, apropiindu- 
se de Ovidio. 

— Ştii Mikel? Ovidio n-are altă soluţie decât să studieze aceste 
hârtii pentru că aşa a hotărât Sfântul Părinte, spuse părintele 
Aguirre cu o sfârşeală în glas. 

— Insuşi papa! exclamă părintele Mikel. Mă rog, dacă i-a 
cerut-o papa... dar trebuie ca alţii să-i poată face treaba lui 
Ovidio, pentru că, dacă o să o ţină tot aşa, nu se va mai putea 
concentra asupra treburilor de aici, continuă să bombăne 
părintele Mikel. 

— Şi cine suntem noi ca să judecăm hotărârile papei? Slujim 
Biserica acolo unde ni se cere să o slujim, şi fără să crâcnim, 
răspunse părintele Aguirre. 

— De acord, n-am nimic de zis. Doar că mi-e milă să-l văd 
toată ziua pe tânărul ăsta preocupat de hârtiile acelea. Ar trebui 
să-i dai o mână de ajutor pentru că tu te pricepi la astfel de 
lucruri. 

— Ce fel de lucruri? întrebă părintele Aguirre. 


— Cum ce fel de lucruri? Adică, la secrete! Zilele trecute l-am 
auzit pe Ovidio spunându-ţi ceva despre măcelul de la Frankfurt, 
care nu înţeleg ce legătură are cu Biserica. lar tu... mă rog... se 
vorbeşte mult şi se spune că, de când ai venit, te-ai străduit ca, 
aici, oamenii să înceteze să se mai ucidă unii pe alţii. 

— Şi ai fi zis că nu-ţi dai seama de nimic! exclamă râzând 
părintele Aguirre. Dar, după cate ştiu, ne străduim cu toţii, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles, omule! răspunse râzând părintele Mikel. Şi 
dacă pot să vă dau o mână de ajutor, cu dragă inimă. 

— Nu, nu poţi, răspunse, iute, Ignacio Aguirre. 

— Ştiţi, părinte? Uneori, mă gândesc că nu se justifică atâta 
secretomanie. Ce e rău ca Mikel şi Santiago să ştie la ce lucrez? 
Eu am încredere în ei, cum... 

— Cum n-ai avut încredere în nimeni în ultimii treizeci de ani 
termină fraza părintele Aguirre. 

— Da, într-adevăr. 

— Dar trebuie să respecţi regulile; este singurul mod de a 
evita problemele. Şi în munca noastră regula de aur este 
discreţia. 

— Aşa e, dar... 

— Ovidio, eu mi-aş lăsa viaţa pe mâna lui Mikel sau a lui 
Santiago dar există nişte chestiuni pe care nu li le-aş încredința; 
nu pentru că n-aş avea încredere, ci pentru că e mai bine pentru 
ei. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră are un rost la Roma, dar 
aici... îmi pare rău, părinte, aici nu văd ce sens ar avea. 

— Tu vei şti cum trebuie să acţionezi. Eu îţi amintesc doar 
regulile la care suntem supuşi. 

— Nu, nu-mi povesti nimic, interveni părintele Mikel; dacă 
Ignacio spune că nu trebuie să o faci, atunci nu o face, dar 
măcar el să te ajute, pentru că şi ela umblat cu secrete. Mă duc 
să-l caut pe Santiago, care e cu copiii din cor, aşa că profitaţi de 
acest timp. 

Mikel Ezquerra se duse în odaia lui să-şi pună pardesiul şi 
tzapela*” şi apoi îşi luă la revedere de la colegii săi cu un laconic 
pa! 

— Ce om! spuse râzând părintele Aguirre. Ce mai caracter! 

— E bun ca pâinea caldă, răspunse Ovidio. 


87 În limba bască, „bascul”. (n.tr.) 


— Aşa e, într-adevăr. Ti-am spus că i-aş încredința viaţa mea. 

— Dar nu i-aţi arăta aceste hârtii, nu-i aşa? 

— E ciudat că pui în discuţie unul dintre fundamentele 
îndeletnicirii noastre. 

— Fapt e că aici lucrurile par diferite. Roma e foarte departe, 
ca şi intrigile de la Vatican. Cred că totul e mai simplu decât 
vedem când ne aflăm cufundaţi în vâltoarea de acolo. Ştiţi? Eu 
nu numai că mi-aş încredința viaţa părintelui Mikel şi părintelui 
Santiago, dar le-aş încredința şi aceste hârtii. 

— Nu trebuie să o faci, Ovidio, spre binele tău şi spre binele 
lor. Şi faptul că nu o vei face n-are nicio legătură cu încrederea. 

— Dar dumneavoastră chiar că aţi putea să-mi daţi o mână de 
ajutor... 

— Nu, n-ar trebui să o fac, dar o voi face. Te-ai împotmolit şi 
nu ştiu de ce. 

— Poate că depărtarea mă împiedică să gândesc ca înainte. 
Aici totul este diferit. 

— Bine, povesteşte-mi şi o să văd dacă te pot ajuta sau nu. 

Ovidio puse în ordine hârtiile pe masă şi începu să-i relateze 
întâlnirea sa cu Lorenzo Panetta şi Matthew Lucas; apoi îi 
explică minuţios tot ce ştia despre cazul măcelului de la 
Frankfurt. Părintele Aguirre îl asculta fără să i se mişte un 
muşchi şi, din când în când, închidea ochii ca şi cum ar fi avut 
nevoie să facă abstracţie de tot ca să înţeleagă ce îi povestea 
Ovidio. Când acesta îşi termină expunerea, aranjă din nou pe 
masă hârtiile pe care avea scris câte un cuvânt găsit în acele 
resturi de file salvate din apartamentul de la Frankfurt în care 
teroriştii se aruncaseră în aer. 

Pe Ovidio îl surprinse expresia de amărăciune şi durere care 
părea să se fi întipărit pe chipul bătrânului preot. 

— Ce părere aveţi despre cele relatate? 

Părintele Aguirre îl privi stăruitor şi, scoțând un oftat de 
regret, îi răspunse: 

— Voi încerca să-ţi dau o mână de ajutor, deşi n-ar trebui să o 
fac. 

— Dar de ce? vru să ştie Ovidio, care privea îngrijorat chipul 
posomorât al bătrânului iezuit. 

— Dacă aş fi avut un fiu, mi-ar fi plăcut să fie ca tine. Poate că 
de aceea mă port ca atare cu tine, în mod inconştient, răspunse 
părintele Aguirre. 


— vă mulţumesc, dumneavoastră sunteţi pentru mine mai 
mult decât un tată, reuşi să spună emoţionat Ovidio. 

— Sunt întrebări la care nu-ţi voi răspunde, pentru că nu pot, 
pentru că nu trebuie şi pentru că nu vreau. Dar voi încerca să te 
ajut. 

— Mulţumesc. 

— Bine, să începem. Spune-mi la ce concluzii ai ajuns. 

— Asta e problema, că n-am ajuns la niciuna. Bâjbâi în 
întuneric. Aceste cuvinte par să nu aibă nicio legătură între ele: 
„Karakoz”, „Mormânt”, „Crucea de la Roma”, „Vineri”, „Saint- 
Pons”, „Lothar”, „cruce”... Frazele, scoase din context, sunt 
absurde: „cerul nostru nu este deschis pentru făpturi”, „sânge”, 
„va curge sângele din inima Sfântului”... Nu reuşesc să 
desluşesc semnificaţia lor, dar simt în ele un ton ameninţător, 
nu ştiu de ce. 

Părintele Aguirre se concentra în lectura schemelor trasate de 
Ovidio, în vreme ce acesta continua să vorbească mai mult cu 
sine însuşi decât cu preotul. 

— Nu-mi imaginez ce fel de hârtii sau de documente erau cele 
care conţineau aceste cuvinte, dar sunt singur că n-au nicio 
legătură cu Coranul. Şi nici nu sunt dintr-o carte, pentru că, 
dacă priviţi fotocopiile, veţi vedea că unele sunt cuvinte scrise 
de mână şi nu de aceeaşi mână. În unele, coincide grafia, în 
altele, este evident faptul că au fost scrise de persoane diferite. 
M-am gândit să cer un examen grafologic; nu că ne-ar dezvălui 
ceva epocal, dar măcar ar arăta ceva despre autori. Singurul 
cuvânt clar este „Karakoz”, care se referă la un traficant de 
arme. 

— De unde e? vru să ştie părintele Aguirre. 

— E sârb bosniac. Un personaj obscur care a luptat în 
războaiele din fosta Iugoslavie şi care acum se îndeletniceşte cu 
traficul de arme. În rapoartele serviciilor de informaţii se 
menţionează că numitul Karakoz poate face rost de orice armă i 
s-ar cere, fiind doar o chestiune de preţ. După părerea 
Interpolului, în ultimii ani, a fost unul dintre furnizorii grupurilor 
islamiste şi, fără îndoială, el a fost cel care a vândut explozibilii 
pentru măcelul de la cinematograful din Frankfurt. 

— Aşa că singura pistă solidă pe care o ai este Karakoz. A fost 
interogat? 


— După cât se pare, nu vor să-i atragă atenţia; preferă să-l 
ţină sub control ca să vadă dacă face vreo mişcare care să 
conducă la o pistă solidă. Dar nu e uşor să se facă acest lucru: 
se mişcă precum un ţipar şi apare şi dispare fără să lase vreo 
urmă. 

— Karakoz este unul dintre capetele ghemului. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Imaginează-ţi că acest caz este un ghem. Într-un capăt îl 
avem pe Karakoz şi, dacă tragem de el, vom ajunge la celălalt 
capăt. Aşa că, ori aştepţi ca Interpolul şi Centrul de coordonare 
antiteroristă al Uniunii Europene să-ţi povestească ce află 
treptat despre personaj, ori încerci să afli tu prin mijloacele tale, 
ceea ce fără îndoială e mai dificil. 

— Se presupune că singurul lucru pe care îl am de făcut este 
să mă gândesc ce înseamnă aceste cuvinte. 

— Un nou atentat, este evident; ceea ce nu ştim este unde, 
cum şi când. 

Ovidio Sagardia privi uimit la părintele Aguirre. Afirmația 
acestuia a fost ca o bombă. Bătrânul iezuit îl observa fără să-şi 
poată ascunde un zâmbet. 

— Dar, fiule, este evident! Dacă n-ai fi fost atât de orbit de 
propriile tale probleme ai fi văzut acest lucru, aşa cum au 
înţeles Panetta şi Lucas. Nu poţi fi atât de prost! Nu e nevoie să 
lucrezi în nicio centrală a serviciilor de informaţii ca să ştii că 
există un plan bine stabilit de una sau mai multe persoane, 
hotărâte să provoace o ciocnire între Occident şi islam. Cel mai 
rău este faptul că fanatismul islamist găseşte aliaţi în anumite 
sectoare cărora nu le prinde deloc rău, pentru interesele lor, să 
avem un nou „război rece”, atâta doar că acesta este diferit şi 
se caută ca religia să fie declanşatorul. Ştii? Nu pot să cred că 
eşti atât de naiv; chiar mai mult de atât, mă dezamăgeşti. 

Ovidio înghiţi în sec, ruşinat. Muncise jumătate din viaţa lui 
pentru Departamentul de analiză a politicii externe şi deodată 
se comporta ca un novice; mai rău decât atât, ca un incapabil. 
Părintele Aguirre avea dreptate. 

— Imi pare rău. E adevărat că am fost foarte preocupat de 
mine însumi. De luni de zile nu mă gândesc la altceva, decât la 
mine... 

— Şi asta te-a prefăcut în prostănac? îi reproşă supărat 
părintele Aguirre. 


— Nu; sper că nu. 

— Sunt sigur că din 11 septembrie, chiar dinainte, episcopul 
Pelizzoli v-a pus pe toţi la treabă în legătură cu cele ce se 
întâmplă şi se mişcă în lumea islamică. N-a întărit legaţiile 
Vaticanului cu unii dintre analiştii noştri? N-a stabilit că 
problema islamică este astăzi o prioritate? Nu e nevoie să-mi 
răspunzi, îl cunosc bine pe Luigi Pelizzoli şi este orice vrei, 
numai un incapabil nu, este una dintre minţile cele mai 
strălucite ale Bisericii. De aceea, presupun că s-a dedicat 
acestui conflict. lar tu, realmente, nu stai bine deloc. Eşti iezuit, 
înţeleg criza prin care ai trecut, înţeleg că aveai nevoie să 
părăseşti Vaticanul, dar nu admit să nu raţionezi şi ca problema 
ta să devină singura ta preocupare. Bine, acum eşti aici; spune- 
mi ce vrea în mod exact Pelizzoli să faci. 

— Să mă gândesc, să găsesc un fir conducător printre aceste 
fraze. Presupun că trebuie să încerc să aflu dacă în spatele lor 
există o ameninţare, deşi nici episcopul, nici acei doi agenţi 
secreţi nu mi-au spus nicio clipă nimic în această privinţă. 

— Nu e nevoie să ţi se spună ceea ce este evident. După 
părerea mea, ceea ce ţi s-a cerut nu poţi face singur de aici. Ai 
nevoie de mijloace, de ajutor, de o bună bază de date, să ştii ce 
anume descoperă Interpolul, Centrul european de coordonare 
antiteroristă, CIA... în sfârşit, nu poţi face nimic fiind închis în 
această locuinţă de la periferia proletară a oraşului Bilbao. 

— Asta este condiţia pe care am pus-o şi pe care au acceptat- 
O. 

— Atunci, e mai bine să fii cinstit cu tine însuţi şi cu Biserica. 
Eu îţi spun că aici nu poţi face singur treaba asta. Va trebui să 
mergi la Bruxelles, să te întâlneşti cu cei din centrul acela de 
coordonare, să-i vezi pe cei de la 
Interpol, să fii în legătură cu departamentul nostru de la Vatican 
şi, dacă mă asculţi, va trebui să afli câte ceva pe cont propriu 
despre nemernicul acela de Karakoz, oriunde s-ar ascunde. 
Informaţia se află în stradă. 

— Rostul nostru este acela de a analiza informaţiile, se apără 
Ovidio. 

— Bineînţeles, dar nimeni nu ni le face cadou, trebuie să le 
căutăm. Departamentul nostru de analiză a politicii externe 
dispune de date mai bune decât multe guverne. Ştii de ce? 
Pentru că noi suntem pretutindeni, pe toate străzile, în toate 


colţurile planetei. Dar asta o ştii deja, aşa că nu mă obosi, 
comportându-te de parcă n-ai ştii cum merg aceste treburi. 

— Mă surprinde că vorbiţi în felul acesta, spuse Ovidio. 

— Mă rog, o fac ca să te stârnesc; de-acum ştiu că tocmai din 
acest motiv ai vrut să părăseşti Vaticanul. Îi voi cere iertare lui 
Dumnezeu pentru că ţi-am făcut rău cu bună ştiinţă. 

— Chiar atât de uşor? 

— Îţi cer şi ţie iertare. 

— Sunteţi nemaipomenit! 

— Nu sunt omul minunat care crezi tu că aş fi. Sunt doar un 
om, un bătrân preot iezuit. Nu mă idealiza, acceptă-mă aşa cum 
sunt. 

Rămaseră tăcuţi, privindu-se în ochi. Pe Ovidio îl surprindea 
duritatea din raţionamentul părintelui Aguirre, dar acesta nu se 
înşela. Ştia că bătrânul preot are dreptate. 

— Presupun că voi putea împăca ambele interese, cel al 
Bisericii şi al meu, afirmă el cu o nuanţă de cinism. 

— Vei vedea dacă poţi. 

— Nu mă voi întoarce la Vatican. Rămân, voi lucra de aici, 
chiar dacă ar trebui să merg dintr-un loc într-altul. Îmi place 
ceea ce fac acum, de fapt nu ştiam cum este să ai de-a face cu 
oameni normali, nici ce probleme reale au oamenii. Aici găsesc 
acum adevăratul sens al sacerdoţiului. 

— Nimeni nu ştie mai bine decât tine ce anume poţi face. Dar, 
dacă vei continua cu acest caz, te sfătuiesc să-l iei în serios şi 
nu ca pe o problemă oarecare, pentru că de tine depinde 
salvarea unor vieţi. Spune-mi, ce îţi sugerează unele dintre 
aceste cuvinte? 

— Lothar... există mai mulţi Lothar importanţi în istorie, dar, 
în principiu, Lothar al nostru ar trebui să fie contemporan. Cât 
despre Saint-Pons, apare ca un mic sat în sudul Franţei; asta ar 
putea presupune că acolo există o celulă islamistă sau că e locul 
ales pentru un atentat. Presupun că cei din Centrul de 
coordonare antiteroristă de la Bruxelles or fi investigând. 

— Nu e rău... 

— Vă mulţumesc pentru încurajare, dar, de fapt, nu ştiu nimic. 
Mă gândesc că aceste cuvinte trebuie să însemne ceva, dar n-au 
sens venind din partea unor terorişti islamişti. 


— Nu exclude nicio pistă, oricât de extravagantă ţi s-ar părea. 
În orice caz, sunt liniştit să văd că n-ai pierdut chiar atât de mult 
timpul cum mă făceai să cred. 

— Apoi e fraza: „va curge sângele din inima Sfântului...”. O 
frază misterioasă care nu-mi spune nimic şi pe care mi-e greu să 
o pun în legătură cu grupul de fanatici de la Frankfurt. 

— N-ai altă soluţie decât să tragi de capătul ghemului şi 
singura pistă solidă este Karakoz. Insist să stai de vorbă cu acei 
doi domni care au venit să vă vadă la Vatican şi să-ţi spună tot 
ce au aflat despre acest personaj până în momentul de faţă. Mi 
se pare că nu există multe alte opţiuni. Inainte, ai spus că se 
mişcă precum un tipar, dar trebuie să aibă undeva un domiciliu. 

— Conform acestui dossier, Karakoz petrece perioade 
îndelungate la Belgrad, dar şi în Muntenegru, a fost văzut chiar 
şi în unele foste republici ale URSS, este unul dintre furnizorii 
gherilei cecene; a aterizat cu mai multe ocazii pe aeroportul din 
Beirut, în Yemen, la Damasc, dar şi la Paris, la Londra, la 
Amsterdam... Raportul spune că e un tip discret, care nu se 
comportă ca un gangster. Nu obişnuieşte să frecventeze 
cluburile de noapte, nici nu i se cunosc legături cu alte femei. 
Bea vodcă şi fumează ţigări de foi. Asta este tot ce se pare că se 
ştie despre el. Chestiunea este să aflăm dacă grupul de la 
Frankfurt a stabilit o legătură directă cu Karakoz, sau dacă 
grupul în cauză avea alţi şefi deasupra lor care s-au ocupat să 
cumpere armele şi explozibilii de la Karakoz. 

— Presupun că în această privinţă au probabil deja o idee cei 
de la Centrul de coordonare antiteroristă. Astfel că... 

— Că n-am altă soluţie decât să plec la Bruxelles, răspunse 
Ovidio, izbucnind într-un hohot de râs. 

— Tu hotărăşti... 

— Nu voi avea altă soluţie dacă vreau să nu rămâneţi cu 
impresia că sunt un prost. 

— Într-adevăr, răspunse, râzând, părintele Aguirre. 

— Mi s-a jucat o festă. 

— Da, ţi-au jucat-o. Dar, dacă Luigi Pelizzoli a insistat să te 
vâre în acest caz, este pentru că el crede că poţi fi de ajutor mai 
mult decât alţii, astfel că ai obligaţia să o faci. 

— De câte ori vi s-a cerut ajutorul de când aţi părăsit 
Vaticanul? 


88 În franceză, „dosar” (n.tr.) 


— Viaţa mea nu e ca a ta, circumstanţele mele n-au nicio 
legătură cu ale tale, aşa că nu-ți pierde timpul făcând 
comparații. Dar să-ţi fie limpede un lucru: eu am slujit Biserica 
acolo unde a avut nevoie de mine, unde superiorii mei au 
considerat că trebuia să o fac şi o voi face în continuare. 

— Dar aţi fost lăsat să veniţi aici... 

Părintele Aguirre nu răspunse şi se cufundă din nou în hârtiile 
împrăştiate pe masă. 

— Adevărul e că acest caz este o adevărată provocare pentru 
serviciile de informaţii; fără îndoială, este „cazul” vieţii tale, în 
care vei da măsura a ceea ce eşti. 

— la te uită! Nu-mi uşuraţi treaba. 

— Nu sunt eu cel care nu ţi-o uşurează. E un caz afurisit, te 
asigur. 

Se priviră şi Ovidio avu impresia că e ceva nedesluşit în 
cuvintele părintelui Aguirre; dar nu îndrăzni să mai insiste. 

— ÎI voi suna pe monseniorul Pelizzoli şi îi voi cere 
permisiunea să merg la Bruxelles. Presupun că vreo două zile 
îmi vor fi de-ajuns. 

— Nu presupune nimic: ai o treabă de făcut; fă-o, dar fără să 
te condiţionezi pe tine însuţi nici de timp, nici de altceva. Dar, 
ştii ceva? Această conversaţie mă oboseşte. De fapt, rezistenţa 
ta este cea care mă oboseşte. Poate că ar trebui să-l suni pe 
episcop şi să-i spui că renunţi definitiv; poate că acesta ar fi 
lucrul cel mai cinstit. 

Părintele Aguirre se ridică şi ieşi din încăpere, lăsându-l pe 
Ovidio perplex şi indispus. Sperase ca bătrânul preot să fie de 
partea lui, să-i înţeleagă dezinteresul de a începe să se 
gândească la atentatul de la Frankfurt care i se părea atât de 
departe de noua lui viaţă din Spania. Dar, în schimb, maestrul 
său îl îndemna să se dedice sută la sută acestui afurisit de caz şi 
vedea conturându-se în el profunda decepţie pe care i-o provoca 
atitudinea lui. 

Ovidio îşi spuse că şi el era surprins de propria lui 
încăpățânare, aproape copilărească, dar se scuză, gândindu-se 
că avea dreptul de a fi un simplu preot şi de a nu vedea mai 
departe de problemele enoriaşilor săi. Simţi din nou sfâşierea 
lăuntrică, aceeaşi care îl chinuise în ultimele luni. 

Auzi zgomotul uşii închizându-se. Părintele Aguirre plecase, 
lăsându-l singur ca să ia o hotărâre. 


Apucă telefonul şi formă numărul direct al monseniorului 
Pelizzoli, care răspunse de îndată. Timp de o jumătate de oră îi 
explică fostului său superior neînsemnatele progrese pe care le 
făcuse şi îl întrebă apoi dacă socotea nimerit să se deplaseze la 
Bruxelles şi poate chiar şi la Belgrad. S-ar putea ca la nunţiatură 
cineva să ştie ceva relevant despre Karakoz. El ştia din 
experienţă cât de multe informaţii despre problemele cele mai 
diverse pot ajunge să aibă nunţiaturile. 

— Le-am cerut deja în mod discret fraţilor noştri de la Belgrad 
să ne spună dacă ştiu ceva interesant despre Karakoz. De fapt, 
ceea ce ne-au relatat nu e mult mai mult decât se ştie la 
Bruxelles, dar, dacă socoteşti că e nimerit să mergi acolo, fă-o. 
Voi suna ca să fii primit şi să ţi se înlesnească accesul la cele de 
care ai putea avea nevoie. În ceea ce priveşte călătoria ta la 
Bruxelles, nu există, de asemenea, niciun inconvenient. Tu eşti 
cel care te ocupi de acest caz. 

— Mă rog... nu chiar, protestă Ovidio. 

— Avem încredere că vei fi în stare să găseşti un indiciu care 
să ne lumineze. Suntem îngrijoraţi de ceea ce ar putea însemna 
aceste cuvinte, aceste fraze enigmatice. 

— Nu m-am răzgândit în privinţa a ceea ce cred că trebuie să 
fac. 

— Nici nu ţi-am cerut aşa ceva, răspunse cu duritate 
episcopul. 

— Voi face tot ce pot. 

— Avem toată încrederea. 

— La oficiul nostru s-a ajuns la vreo concluzie? 

— La niciuna solidă, dar s-ar cuveni să faci schimb de păreri 
cu fraţii care lucrează la acest caz; e mai bine ca toţi să tragem 
în aceeaşi direcţie. Ai putea veni la Vatican înainte de a merge 
la Bruxelles şi la Belgrad. 

Ovidio a fost pe punctul de a refuza, dar nu s-a simţit în stare. 
De altfel, ştia că episcopul are dreptate. Ori se ocupa de caz, ori 
îl lăsa baltă, dar nu putea continua să se eschiveze de la 
această responsabilitate. 

— Aşa voi face. 

— Cum îţi merge la Bilbao? 

— Mă simt foarte bine. Aici pot ajunge să fiu împăcat cu mine 
însumi. 

— Mă bucur că e aşa, şi părintele Aguirre? 


— Tocmai a ieşit. E foarte bine, la fel de energic şi de bun la 
suflet ca întotdeauna. 

— Îmi închipui. Te ajută? 

— Opune rezistenţă, mărturisi Ovidio. 

— Tipic pentru el; va dori să faci faţă propriei tale 
responsabilităţi; totuşi, ascultă-l. Are multă experienţă şi ştie să 
vadă dincolo de ceea ce suntem în stare să vedem noi, ceilalţi. 
Cu siguranţă că are deja o idee destul de precisă în ceea ce 
priveşte acest caz. 

— Dacă e aşa, nu mi-a spus-o. 

— Şi nici nu ţi-o va spune, decât dacă va crede că e strict 
necesar. 

— Nu înţeleg... 

— Fiule, cum o să-l înţelegi pe părintele Aguirre? Pe lângă 
faptul că este maestrul meu este şi prietenul meu şi n-am reuşit 
niciodată să-l înţeleg, nici... nici măcar să-l cunosc cu adevărat, 
mărturisi episcopul spre uimirea lui Ovidio. Bine, pune-te în 
mişcare şi vino să mă vezi când ajungi la Vatican. Voi vorbi cu 
superiorii tăi, cu înaltul prelat al Ordinului tău ca să ţi se permită 
să faci un popas în drumul pe care ai început să-l străbaţi ca 
preot la Bilbao. 

Ovidio se concentră din nou asupra hârtiilor pe care le avea 
dinaintea lui, gândindu-se cât era de absurd să îmbine între ele 
nişte cuvinte aparent fără nicio legătură între ele şi să mai 
ajungă şi la o concluzie logică. Cât despre fraze, trebuia să le 
găsească şi lor contextele, iar sarcina nu era deloc uşoară. 

Se făcuse noapte când s-au întors cei trei colegi de 
apartament. Părintele Mikel Ezquerra se certa cu părintele 
Santiago, în vreme ce părintele Aguirre îi soma să înceteze 
discuţia. 

— Dar Santiago nu înţelege nimic! protesta părintele Mikel. 

— Ba tu eşti cel care vede realitatea printr-o lentilă care 
deformează totul, se apără părintele Santiago. 

— Nu reuşeşti să pricepi problema! 

— Ba o pricep foarte bine! Dar nu sunt de acord cu 
diagnosticul, nici soluţia propuse de tine. 

Intrară bombănind în camera de zi. Părintele Aguirre le cerea 
să înceteze să se mai certe. 

— Dar ce vi se întâmplă? vru să ştie Ovidio. 


— Ăsta crede că ce se întâmplă aici este din vina noastră, 
răspunse părintele Mikel. 

— Ce se întâmplă, unde? 

— Păi, în Ţara Bascilor. Tu eşti de aici şi, mă rog, ştii cum stau 
lucrurile, dar Santiago le vede cu ochi de granadin şi... 

Părintele Santiago, blajin din fire, sări în sus şi i se adresă 
mânios părintelui Mikel. 

— Adică numai bascii pot să vorbească şi să-i înţeleagă pe 
basci, chinezii pe chinezi, francezii pe francezi! Ce mai prostie! 
Faci rău fiind ambiguu faţă de tinerii aceia, le sădeşti rătăcirea 
în suflete. 

— Asta chiar că e prea mult! Nu sunt ambiguu şi o ştii foarte 
bine, doar că prefer să-i ascult şi să-i conving, nu să-i condamn 
din capul locului. 

— Răul trebuie condamnat din capul locului, nu există nuanţe 
posibile, replică părintele Santiago. 

— Putem lua cina? 

Intrebarea părintelui Aguirre îi făcu să lase cearta deoparte. 
Ovidio îşi retrase hârtiile, în vreme ce părintele Mikel punea 
masa, iar părintele Santiago, urmat de părintele Aguirre, intra în 
bucătărie ca să încălzească mâncarea pe care le-o lăsase 
pregătită harnica Itziar. 

Toţi se concentrară în savurarea supei de peşte şi a sardelelor 
pane preparate de Itziar. 

Când terminară cina, părintele Aguirre îi invită să spună 
rozariul ca să mediteze, să-şi elibereze spiritul de tensiunile zilei 
şi ca să încerce să se apropie de Dumnezeu, după cum le-a spus 
el. 

Odată încheiată rugăciunea, părintele Aguirre le propuse să 
bea un păhărel de lichior de porumbe înainte de a merge la 
culcare. 

— Nici vorbă! Ce, e sărbătoare? întrebă ironic părintele Mikel. 

— Nu, dar poate că o să ne cadă bine la toţi să gustăm 
lichiorul, stând puţin la taclale înainte de a merge la culcare, 
răspunse părintele Aguirre. 

— Mie mi se pare o idee grozavă, sublinie părintele Santiago. 

— N-am mai băut lichior de porumbe de ani de zile, mărturisi 
Ovidio. 


— Chiar că ai pierdut nişte lucruri umblând prin lume, spuse 
părintele Mikel, în vreme ce se pregătea să toarne patru 
minuscule păhărele de lichior. 

Cei patru preoţi dădură pe gât lichiorul de porumbă, fiecare 
adâncit în gândurile sale, până când părintele Mikel îi readuse la 
realitate. 

— Mâine trebuie să ne întâlnim cu tinerii aceia; au nevoie de 
răspunsuri. 

— Răspunsul este clar: nu există justificare ca să se comporte 
ca nişte sălbatici şi să-i intimideze pe colegii lor. Nu-i putem 
scuza, spuse părintele Santiago pe un ton supărat. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. De acelaşi lucru ca mai înainte? 
vru să ştie Ovidio. 

Părintele Santiago i-o luă înainte colegului său Mikel ca să-i 
răspundă lui Ovidio. 

— Da. O să-ţi explic în două cuvinte. Astăzi a venit să ne vadă 
o fată de la institut, speriată pentru că un grup de flăcăi de 
vârsta celor care îşi dau bacalaureatul îl tot ameninţă pe fratele 
ei pentru că nu se alătură la kale borroka*. Il fac laş, spaniol, 
câine et caetera. leri, le-au aruncat un cocteil molotov pe terasa 
casei. Din fericire, în momentul acela, nu era nimeni acolo. Dar 
azi, l-au înconjurat în patio şi l-au bătut. Nimeni n-a mişcat un 
deget, nimeni n-a văzut nimic. Doar sora lui a încercat să-l ajute 
şi bestiile alea i-au învineţit un ochi. Ea se teme că lucrurile vor 
merge şi mai departe; se teme pentru viaţa fratelui ei şi a venit 
să ne ceară ajutor, pentru că îi cunoaştem pe sălbaticii ăia, şi ea 
crede că putem avea o anumită influenţă asupra lor dacă le 
vorbim. Eu cred că, în afară de a le vorbi, trebuie să le spunem 
că, dacă se vor mai atinge de un fir de păr al acelui băiat, dacă 
vor mai arunca un cocteil molotov în casa lor, îi vom duce de 
urechi la Ertzaintza”. De aceea m-am certat cu Mikel. El nu e de 
acord cu ultima parte. 

Părintele Aguirre îl observa pe Ovidio curios să afle ceea ce 
gândeşte. Preotul, absorbit cum era în chestiunile sale 
personale, nu reuşea să pătrundă în problemele reale ale 
comunităţii pe care dorea să o slujească. 

Pe chipul lui Ovidio se oglindea confuzia şi indispoziţia după 
ce auzise ceea ce spusese părintele Santiago. 


% În limba bască, „încăierări de stradă”. (n.tr.) 
% În limba bască, „poliţie” (n.tr.) 


— Nu se poate rămâne neutru în faţa violenţei, reuşi el să 
spună. 

— Dar nu-i putem denunța! Dacă o vom face, nu vor mai avea 
încredere în noi! protestă părintele Mikel. 

— Şi dacă ne facem că nu vedem ceea ce se întâmplă, nici 
fata aceea, nici fratele ei şi mulţi alţii ca ei nu vor mai avea 
încredere în noi, afirmă ritos părintele Santiago. 

— Lucrurile nu sunt atât de simple, cel puţin aici. Acest popor 
a suferit mult, spuse părintele Mikel. 

— Şi suferinţa le dă dreptul să provoace şi mai multă 
suferinţă? întrebă Ovidio. 

— Să fim serioşi! Tu ai plecat de la Bilbao de multă vreme, dar 
nu se poate să fi uitat ce am pătimit aici! insistă părintele Mikel. 
Nu spun să nu facem nimic, bineînţeles că putem face ceva, dar 
nu ce spune Santiago. 

— Tinerii ăştia trebuie să înveţe să deosebească binele de 
rău. Nu putem fi complicii lor la rău, nu le putem spune că, 
dorind independenţa Ţării Bascilor, sunt îndreptăţiţi să facă 
orice, numai ca să o obţină. 

— Mie mi se par nişte laşi, spuse părintele Aguirre pe un ton 
sentenţios. Trebuie să fii foarte laş ca, fiind într-un grup de cinci, 
să iei la bătaie un coleg şi să-i tragi un pumn surorii acestuia. Ei 
sunt laşi, dar şi toţi cei care se fac că nu văd ceea ce se 
întâmplă. Nu putem rămâne impasibili în faţa răului. 

Părintele Mikel nu-şi putu ascunde o expresie de dezolare, dar 
tot nu se dădea bătut. 

— Sigur că trebuie să acţionăm. Mâine voi merge să-l văd pe 
directorul institutului. De asemenea, vreau să vorbesc cu 
profesorii şi să merg în clasa acelor tineri; trebuie să vorbim cu 
ei şi să le atragem atenţia că fapta lor nu poate rămâne 
nepedepsită. Dar, dacă pierdem încrederea lor, va fi şi mai rău. 
N-au prea multe repere despre ce e bine şi ce e rău. Unul dintre 
ei are tatăl la puşcărie, celălalt, un frate; trebuie să te pui în 
pielea lor, insistă părintele Mikel. 

— De ce e tatăl lui la puşcărie? întrebă Ovidio. 

— Pentru un atentat. Făcea parte dintr-un comandou care a 
atacat o patrulă a Gărzii civile; au murit trei dintre ei. 

— Adică stă la puşcărie pentru omor, spuse Ovidio pe un ton 
sentenţios, fără urmă de compasiune în glas. 


— A omorât pentru că el crede că această ţară nu e liberă, 
pentru că el crede că este singura modalitate de a se 
recunoaşte faptul că Euskadi? are nişte drepturi. Nu-l scuz, se 
grăbi să nuanţeze părintele Mikel, îţi explic doar cum se percep 
lucrurile aici. 

— Şi ca să câştige această libertate pun capăt vieţii altora, 
începu să spună Ovidio. 

— A altora care reprezintă opresiunea, se grăbi să răspundă 
părintele Mikel. 

— Unde punem limita? întrebă Ovidio cu asprime. 

— Limita? Nu te înţeleg, răspunse părintele Mikel cu un glas 
alterat. 

— Da, spune-mi, în ce circumstanţe putem justifica omorul, 
tortura, bătaia celui care nu gândeşte ca noi? Să zicem că aici 
au motive, dar în Irlanda? Nu-i putem uita nici pe ceceni, nici pe 
palestinieni, până şi Bin Laden are motive ca să declare jihadul*? 
şi... 

— Nu trişa, Ovidio! spuse supărat părintele Mikel. 

— Trişez? Nu, tu eşti cel care trişezi faţă de tine însuti. Sunt la 
fel de basc ca şi tine şi când eram copil îi auzeam pe oamenii 
mari vorbind de o nouă patrie care va fi o Arcadie. Dar Arcadia 
nu există, nu existam decât noi, oamenii, şi suntem egali, nu 
contează unde ne-am născut, sau unde trăim. Oameni suntem, 
cu toate defectele şi calităţile pe care le purtăm cu toţii în noi, 
fiinţele omeneşti. Când îţi pierzi mama durerea este aceeaşi, fie 
că te-ai născut aici, fie în China; când cineva te umileşte, 
durerea umilinţei ţi se înfige în suflet fie că eşti basc, fie scoţian. 
Dacă nu câştigi destul cât să-ţi întreţii familia, disperarea este 
aceeaşi aici sau la Sevastopol. 

— Ai fost atât de mult timp plecat, încât... 

— Am fost atât de mult timp plecat, încât am învăţat că 
pământul nu e nimic fără oameni, că ceea ce contează sunt 
fiinţele omeneşti. 

Părintele Aguirre şi părintele Santiago ascultau în tăcere 
duelul verbal dintre Ovidio şi Mikel. Amândoi îşi apărau poziţiile 
cu înflăcărare 


* Denumirea Ţării Bascilor în limba bască. (n.tr.) 
% În arabă, „Războiul Sfânt”, în care fiecare musulman trebuie să se angajeze 
pentru a apăra sau, eventual, pentru a extinde dominaţia islamului. (n.tr.) 


— Eu sunt împotriva violenţei, Ovidio, te asigur, spun doar că 
datoria noastră este să ştim unde ne exercităm ministerul, să 
înţelegem sentimentele oamenilor. Altminteri, nu putem face 
nimic pentru ei. 

— Atunci, înţelege durerea acestui copil bătut şi a surorii sale 
maltratate? Ce fel de patrie nouă se poate construi pe cadavrele 
celor care nu gândesc ca ei? Ştii? Mi-ar plăcea să te însoțesc la 
institut să-i vad pe acei tineri. 

— Atunci, vino; poate că aşa vei vedea lucrurile în alt fel. 

— Voi încerca, dar nu cred să pot, mâine plec. 

— Unde? vru să ştie părintele Mikel. 

— Bine, ştii că trebuie să termin o lucrare pe care o aveam 
de făcut înainte de a veni aici şi s-a dovedit a fi mai complicată 
decât credeam. Trebuie să merg la Roma şi la Bruxelles, 
presupun că nu voi lipsi mai mult de o săptămână. Imi pare rău, 
pentru că ce doresc eu mai mult este rutina acestei noi vieţi, dar 
am un angajament şi responsabilitatea de a termina ceea ce fac 
acum. 

Nu l-au întrebat mai mult. Au vorbit în continuare generalităţi 
până când părintele Aguirre le-a propus să meargă la culcare. 


12 

Lorenzo Panetta îl primi pe Ovidio Sagardia la aeroport. La 
Bruxelles, ploua torențial şi vântul făcea şi mai dezagreabilă 
dimineaţa. 

Ovidio telefonase de la Roma, propunând o întrevedere 
pentru schimb de impresii. Polițistul veteran acceptă imediat, 
nerăbdător să-l audă pe acest preot care, conform tuturor 
rapoartelor, era „starul” serviciului de informaţii al Vaticanului, 
deşi, după cum se părea, hotărâse să se retragă. 

Centrul de coordonare antiteroristă era situat într-un edificiu 
din apropierea sediului NATO şi în el lucrau mai multe sute de 
persoane. 

Colaborau cu el în mod permanent ofiţeri de informaţii ai 
agenţiilor europene şi ale altor ţări. Matthew Lucas era unul 
dintre aceştia. 

Ovidio a fost surprins de marea cantitate de mijloace de care 
dispunea Centrul, care îi fusese arătat cu mândrie de către şeful 
acestuia, Hans Wein, şi de Lorenzo Panetta însuşi. 

Când, în cele din urmă, se adunară în biroul lui Hans Wein, 
Matthew Lucas şi Andrea Villasante li se alăturară. 

— Spuneţi-mi, aţi ajuns la vreo concluzie în legătură cu 
această problemă? îl întrebă Hans Wein fără înconjur. 

— Nu; sincer, nu. Am examinat cuvintele găsite pe resturile 
de hârtie, am făcut cu ele diferite combinaţii şi am cerut un 
examen grafologic, dar presupun că şi dumneavoastră veţi fi 
făcut acelaşi lucru. Este evident că unele dintre aceste cuvinte 
au fost scrise de mâini diferite. N-am găsit o legătură posibilă 
între niciunul dintre ele şi continui să mă întreb în legătură cu 
toate şi cu fiecare în parte dintre cuvintele şi frazele găsite. Nici 
împreună, nici separat nu par să aibă vreun sens. 

— Nici noi n-am avansat prea mult, explică Hans Wein, ne-am 
împotmolit şi noi. Singura speranţă este ca numitul Karakoz să 
ne conducă la vreunul dintre şefii comandoului, dar va fi greu. 
Oamenii ăştia acţionează în mod izolat, nu se cunosc unii pe 
alţii, au autonomie ca să hotărască unde şi când să dea lovitura. 

— Dar există un cap care gândeşte, afirmă Lorenzo Panetta, 
de asta sunt sigur. 

— Eu nu sunt atât de sigură, observă Andrea. Siguranţa 
dumneavoastră se întemeiază tocmai pe faptul că nu aparţin de 
o organizaţie bine articulată. 


— Îmi pare rău, Andrea, în această privinţă nu sunt de acord 
cu tine. Cred că există pe undeva unul sau mai multe capete. Nu 
spun că n-ar exista celule care să poată acţiona în mod 
independent, dar marile atentate au o motivaţie specifică, nu 
sunt rodul hazardului. 

— Mă rog, măcar într-o privinţă trebuie să fim în dezacord, 
răspunse ea zâmbind. 

— După părerea mea, teroriştii din Frankfurt n-aveau intenţia 
de a deveni martiri. Aveau alte planuri, probabil viitoare 
atentate. Chestiunea este că, dacă Andrea are dreptate şi 
aceste grupuri sunt independente unele faţă de altele, planurile 
lor, oricare ar fi fost acestea, s-au dus odată cu ei pe lumea 
cealaltă. Dacă, dimpotrivă, Lorenzo are dreptate, atunci un alt 
grup poate să-l fi recuperat pe martor şi să încerce să ducă mai 
departe aceste planuri, din care avem doar acele cuvinte 
rămase pe resturile de hârtii arse, despre care nu ştim ce vor să 
însemne. 

Ascultau atenţi disertaţia lui Hans Wein, conştienţi de 
dificultatea pe care o ridica. 

— Mâine plec la Belgrad, îi informă Ovidio. Deşi 
dumneavoastră aveţi informaţii precise despre Karakoz, pe care 
sper că mi le puteţi arăta, voi încerca să obţin ceva mai mult pe 
teren. 

Matthew Lucas îl observă cu coada ochiului, plin de aşteptări. 
Ce putea obţine un preot pe care să nu-l fi putut racola deja 
serviciile de informaţii din ţările occidentale, pe lângă sateliți şi 
antenele de ascultări telefonice? Ovidio îşi dădu seama de 
privirea neîncrezătoare a americanului. 

— Ştiţi, domnule Lucas? Cu siguranţă că aveţi dreptate să 
gândiţi ceea ce gândiţi acum, dar există întotdeauna un 
amănunt rătăcit pe care noi, preoţii, îl putem aduce şi poate că 
acest amănunt este important. Sau nu; se va vedea. 

— Vă rog să nu credeţi că sunt reticent! se scuză Matthew 
Lucas, îngrijorat că se dovedise a fi atât de transparent pentru 
acel iezuit. 

— Bine, şi acum aş vrea să aflu ce îmi puteţi spune despre 
acest caz. 

Lorenzo Panetta schimbă o privire rapidă cu Hans Wein şi 
acesta, cu un gest aproape imperceptibil, îi arătă că el va fi 
acela care va face rezumatul situaţiei. 


— Continuăm să-l ţinem pe Karakoz sub supraveghere zi şi 
noapte; în mod curios, nu s-a mişcat din Belgrad de trei 
săptămâni. Dacă n-am şti cine este, aproape că am putea crede 
că e un negustor şi un anodin tată de familie. Este extrem de 
grijuliu în conversațiile sale telefonice, se referă la tranzacţii 
comerciale fără să specifice marfa şi fără să dea niciun amănunt 
relevant. După atentatul de la Frankfurt, a devenit şi mai 
precaut decât înainte, ca şi cum ar bănui că este supravegheat. 
In orice caz, nu-l vom pierde din ochi, pentru că, la un moment 
dat, va trebui să facă o mişcare. Nu se poate ocupa de afacerea 
lui criminală stând pe scaun în birourile sale de la Belgrad sau 
de la Podgorica. Omul ăsta se plimbă fără probleme prin toate 
republicile fostei lugoslavii. Karakoz este cea mai bună scrisoare 
de recomandare de care avem nevoie ca să ajungem la vreun 
şef al Cercului. Cât despre cuvinte, nici noi n-am reuşit să le 
găsim sensul. Este imposibil de ştiut în ce context se aflau, dacă 
erau într-o scrisoare, într-un raport, într-un pliant turistic, astfel 
că putem să greşim şi să lucrăm în direcţia contrară dacă vom fi 
obsedaţi de aceste cuvinte, dar nici nu renunţăm să le analizăm 
în continuare. 

— Aveţi informaţii că s-ar pregăti vreun alt atentat? întrebă 
Ovidio de-a dreptul. 

— Cercul a declarat război Occidentului, astfel că, în orice 
moment şi oriunde, putem fi luaţi prin surprindere; dar ca să 
răspund la întrebarea dumneavoastră, n-avem nicio informaţie 
precisă. Este ca şi cum după Frankfurt ar fi hotărât să aştepte să 
slăbim măsurile de securitate. Atât Interpolul, cât şi noi, precum 
şi alte agenţii îşi cercetează sursele obişnuite, dar, pentru 
moment, n-avem nimic care să ne atragă atenţia. Cei răi s-or fi 
ascuns în bârlogurile lor, punând la cale următoarea lovitură. 

— Presupun că veţi trimite pe cineva la Saint-Ponce... 

— Da; de câteva zile acolo sunt nişte oameni care observă, 
stând de vorbă cu unii şi cu alţii, dar Saint-Pons-de-Thomieres 
este un sat liniştit unde nici măcar numărul imigranţilor nu este 
important; e greu de ştiut unde să cauţi. 

— inseamnă că mergeţi pe bâjbâite, spuse Ovidio pe un ton 
sentenţios. 

— Din nenorocire, da. De aceea nu v-am descurajat în 
legătură cu voiajul dumneavoastră în fosta lugoslavie; este puţin 


probabil să vi se relateze ceva ce noi să nu fi aflat, dar nu se ştie 
niciodată. 

— Cred că voi da o raită şi pe la Saint-Pons. 

— Dumneavoastră veţi hotărî, important este să ştim ce 
anume faceţi. 


Noaptea pusese stăpânire peste Bruxelles. Femeia mergea cu 
un pas vioi, fără să privească în urmă. Era obosită de ziua de 
muncă intensă şi nerăbdătoare să ajungă acasă ca să se poată 
odihni. Când intră în clădirea în care se afla micul ei 
apartament, portarul îi înmână un plic care fusese adus pentru 
ea în după-amiaza aceea. Aruncă o privire rapidă să vadă 
numele expeditorului, îi mulţumi portarului şi se grăbi să ia 
ascensorul. 

Ajunsă în apartament, fără măcar să-şi scoată pardesiul, 
deschise plicul, care conţinea o cartelă de telefon mobil ieftină. 
O montă în telefonul ei. Apoi, merse la bucătărie ca să bea un 
pahar cu apă, se uită la ceas, îşi puse un trening şi nişte adidaşi, 
se uită din nou la ceas şi hotări să aştepte câteva minute. 
Portarul urma să plece curând şi ea prefera să iasă fără ca el să 
o vadă. N-avea nicio importanţă dacă o vedea, dar se simţea 
mai în siguranţă astfel. 

Aşezată pe canapea, nemişcată, închise ochii şi îşi lăsă 
imaginaţia să-i rătăcească pe un traseu neprevăzut care se 
termina întotdeauna în acelaşi fel: ea cu el, pe plaja aceea, sau 
în cafeneaua aceea, sau în apartamentul de pe Costa del Sol%, 
ea şi el râzând, ea şi el stând de vorbă până la ore târzii din 
noapte despre un viitor mai bun, ea şi el visând, ea şi el iubindu- 
se cu disperare. 

Când a trecut un răstimp dictat de prudenţă, ieşi din nou în 
stradă. Merse cu paşi lenți, ca şi cum s-ar fi plimbat. Apoi, se 
îndepărtă de casă ba alergând, ba mergând cu pas vioi şi, când 
depăşi câteva străzi, scoase mobilul din buzunarul pantalonului 
şi formă un număr. Câteva secunde se temu că nimeni nu-i va 
răspunde la apel, apoi auzi limpede vocea lui. Nu slăbi pasul, ci 
continuă să meargă în timp ce vorbea. 

— Nu e nicio noutate, nu se ştie nimic, niciun indiciu, doar 
explozivul vândut de prietenul tău. De aceea este supravegheat 


% În spaniolă, „Coasta Soarelui”, porţiune a litoralului mediteranean, între 
Estepona şi Malaga. (n.tr.) 


zi şi noapte, ei cred că, dacă îl urmăresc pe el, vor ajunge la 
capătul firului. 

De la celălalt telefon, i se puse o întrebare la care ea a 
răspuns. 

Conversaţia n-a durat mai mult de două minute, timp suficient 
cât să-i dea toate informaţiile de care avea nevoie. Apoi vâri din 
nou mobilul în buzunar şi se întoarse acasă. Acolo scoase 
cartela din telefon şi o rupse în două bucăţi pe care le aruncă în 
vasul de toaletă. Se temea că într-o zi se va înfunda, dar era mai 
sigur decât să arunce cartela într-o ladă de gunoi. Bruxelles era 
un oraş plin de spioni. Spioni din toate ţările, de la toate 
agenţiile, neavând încredere unii într-alţii, supraveghindu-i pe 
prieteni şi pe duşmani. 

Îi era somn; a doua zi, ceasul deşteptător va suna la şase şi 
jumătate dimineaţa, aşa că hotărî să facă un duş înainte de a se 
vâri în pat. 

Era pe punctul de a se culca atunci când soneria telefonului o 
făcu să tresară. Îl apucă îngrijorată, vorbi două minute şi, când îl 
închise, oftă epuizată. În noaptea aceea avea să doarmă mai 
puţin decât prevăzuse. După zece minute ieşi din nou din 
apartament. 


Matthew Lucas intră în restaurant cu Ovidio Sagardia. Hans 
Wein îi încredinţase sarcina de a-l invita pe preot la cină, iar 
acesta acceptase cu mare plăcere. 

Wein se considera ateu, dar simţea o ciudată fascinaţie 
pentru Biserica catolică, pentru maşinăria ei care fusese în stare 
să supravieţuiască două mii de ani. In plus, vizita sa la Vatican îl 
impresionase, iar Sagardia nu era un preot ca toţi ceilalţi: era un 
analist din serviciul de informaţii în slujba Bisericii, chiar dacă 
acel departament din Vatican era denumit în mod eufemistic 
Departamentul de analiză a politicii externe. 

Chelnerul le arătă o masă goală în fundul restaurantului. Spre 
surprinderea amândurora, la masa de alături se întâlniră cu 
Mireille Beziers. 

— Măi să fie, asta chiar că e o coincidenţă! spuse tânăra. 

— Bună seara, răspunse Matthew Lucas pe un ton sec. 

Ovidio Sagardia o salută cu o înclinare a capului. Nu-i fusese 
prezentată această tânără, dar o văzuse prin Centru. 


Mireille nu făcu gestul de a le prezenta bărbatul cu care lua 
cina, şi nici ei nu îl salutară. Şi Matthew Lucas, şi Mireille erau 
vizibil stânjeniţi, dar ar fi fost o impoliteţe să ceară să li se dea o 
altă masă. 

În vreme ce examinau lista de bucate, atât Matthew Lucas cât 
şi preotul îi observau cu coada ochiului pe Mireille şi pe 
însoţitorul acesteia, un bărbat brunet, chipeş, cu trăsături 
inconfundabile: era maghrebian, putea fi la fel de bine din Maroc 
sau din Algeria. Nu era greu de observat că bărbatul avea o 
anumită poziţie socială: se vedea după înfăţişarea lui, mai cu 
seamă după mâinile fine şi îngrijite, după îmbrăcămintea pe 
care o purta, chiar şi după maniere., 

Mireille şi bărbatul vorbeau în arabă şi se observa că se 
simteau în largul lor unul cu celălalt. 

Ovidio Sagardia şi Matthew Lucas au discutat generalităţi; 
preotul îşi dăduse seama de antipatia americanului faţă de fata 
aceea şi se întreba care să fie motivul. 

Însoţitorul lui Mireille ceru nota de plată şi înmână un card de 
credit American Express Gold. Odată semnată chitanţa, lăsă un 
bacşiş gras pe masă. Ea îi salută pe preot şi pe Matthew Lucas 
cu un gest al mâinii; însoţitorul ei nici măcar nu-i privi. 

— Scuzaţi-mă dacă sunt indiscret, dar cine este tânăra aceea? 
Mi s-a părut că am văzut-o în Centru, îl întrebă Ovidio pe 
Matthew Lucas. 

— Se numeşte Mireille Béziers. Unchiul ei este un militar 
important din NATO şi a plasat-o pe nepoata lui în Centru. 

— Văd că nu vă e foarte simpatică. 

— Nu-mi plac oamenii cu pile. 

— Poate că are o anumită calitate, răspunse râzând Ovidio 
Sagardia. 

— Eu nu-i găsesc niciuna. Ceea ce nu ştiu este cine poate fi 
bărbatul acela. 

— Nici asta n-aveţi de ce să o ştiţi. 

— Este maghrebian. 

— Da. 

— Departamentul nostru se îndeletniceşte cu investigarea 
terorismului islamic. 

— Şi ce legătură are asta cu omul acela? 

— Păi e ciudat să vezi pe cineva din Centru cu un 
maghrebian. 


— Dumneavoastră nu cunoaşteţi niciunul? 

Matthew îşi dădu seama că preotul îi interpreta greşit vorbele 
şi se înfurie în sinea lui că a dat naştere acestei confuzii. 

— Ba da, mai mulţi. 

— Atunci? Nu aveţi încredere în toţi cei care nu sunt 
occidentali? 

— Tatăl meu este evreu din New Jersey, iar mama mea 
aparţine Bisericii Episcopaliene”. Vă asigur că n-am prejudecăţi 
rasiale, nici religioase. 

— Una dintre problemele fiinţelor omeneşti, ale tuturor, fără 
excepţie, este neîncrederea faţă de cei care sunt diferiţi de noi. 
Nu-i înţelegem şi ne simţim stânjeniţi, temători. 

— Vă asigur că nu e cazul meu, dar în această profesie devii 
puţin paranoic şi sfârşeşti prin a nu avea încredere în nimeni. 
Purtăm o bătălie împotriva unui duşman invizibil. 

— Ştiu, dar modalitatea de a o câştiga nu este aceea de a-i 
trata ca delincvenţi pe toţi cei care nu sunt ca noi. 

Matthew se înroşi, simțind în acelaşi timp o iritare faţă de 
preotul care îl trata ca pe un copil. 

— Şi cum aţi trăit contradicţia de a avea un tată evreu şi o 
mamă episcopaliană? îl întrebă deodată Ovidio. 

— In realitate, n-am trăit nicio contradicţie. Tatăl meu nu 
mergea niciodată la sinagogă, nici mama mea la biserică. Am 
trăit fără religie. Când am împlinit şaisprezece ani, părinţii mei 
ne-au trimis pe sora mea şi pe mine la lerusalim în casa unor 
unchi; acolo am înţeles ce înseamnă să fii evreu douăzeci şi 
patru de ore pe zi. Am rămas în Israel mai mult decât 
prevăzuseră părinţii mei, până la vârsta de optsprezece ani, şi 
m-am îndrăgostit nebuneşte de o beduină israeliană. 

— O beduină israeliană? 

— Da, ştiţi bine că în Israel există palestinieni şi arabi cu 
cetăţenie israeliană. Părinţii Sairei sunt beduini, dar din când în 
când se instalau aproape de lerusalim şi munceau la ferma 
unchilor mei, mă rog, fermă e mult spus: trei mii de metri pătraţi 
de teren pe care îl cultivau. 

— Nu trebuie să-mi povestiţi nimic, Matthew, nu vă judec. 

— Cred că m-am exprimat greşit când m-am referit la 
bărbatul care o însoțea pe domnişoara Béziers şi vreau să vă 


% Biserică de confesiune anglicană stabilită în alte ţări decât Anglia, în 
special în Statele Unite ale Americii. (n.tr.) 


spun că nu sunt antiarab, nici antimusulman, nici antinimic. Dar 
lăsaţi-mă să vă spun povestea Sairei. A fost marea mea iubire 
timp de doi ani, de la şaisprezece la optsprezece ani; eram 
hotărât să mă însor cu ea, ceea ce nu era deloc pe gustul tatălui 
ei şi îl îngrijora şi pe unchiul meu. A trebuit să mă întorc la New 
Jersey ca să merg la universitate, dar Saira şi cu mine ne-am 
jurat unul altuia că vom aştepta cât va fi nevoie şi că până la 
urmă vom avea câştig de cauză şi ne vom căsători. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Vă puteţi imagina. Am intrat la Harvard, apoi în armată şi, 
când m-am întors la Ierusalim, Saira avea o căsnicie fericită şi 
doi copii minunaţi. Sfârşitul poveştii. 

— Poveste cu care vreţi să-mi demonstraţi că n-aveţi 
prejudecăţi. Vă spun din nou că nu era nevoie. Dar lăsaţi-mă să 
vă spun că aveţi prejudecăţi, le aveţi în privinţa acelei fete, 
Mireille. Nu vă place, vă enervează şi gândiţi rău despre ea până 
acolo încât îi căutaţi nod în papură pentru că aţi văzut-o luând 
cina cu un bărbat cu înfăţişare de maghrebian. 

Matthew Lucas îşi plecă ochii stânjenit. Preotul tocmai îi 
trăsese o muştruluială, dar şi-o câştigase pe bună dreptate. Se 
simţi ca un prost pentru că se justificase faţă de preot 
povestindu-i despre Saira. 

Ovidio îşi dădu seama de starea de spirit a lui Matthew şi 
hotări să-l scoată din încurcătură, aşa că schimbă subiectul 
conversaţiei întrebându-l ce părere are despre atentatul de la 
Frankfurt. 

Au stat de vorbă o bună bucată de vreme până când privirile 
iritate ale chelnerului îi făcură să se ridice în picioare şi să 
considere cina încheiată. 

A doua zi, preotul trebuia să zboare la Belgrad, dar în forul 
său interior călătoria i se părea inutilă şi hotărî să-şi schimbe 
planurile; se va întoarce la Roma, la Vatican, şi odată ajuns 
acolo se va gândi dacă merită sau nu osteneala să meargă la 
Belgrad, pentru că, dacă mergea, nu o putea face sub adevărata 
lui identitate. 


13 

Milan Karakoz ieşi din biroul său înconjurat de duzina de 
bodyguarzi cărora le încredința zilnic propria sa viaţă. Luptase 
cot la cot cu bărbaţii aceia, ucigând mai mulţi oameni decât îşi 
putea aminti. Şi-ar da viaţa pentru el, aşa cum şi el şi-ar da-o 
pentru ei; erau uniţi prin sângele pe care îl vărsaseră împreună. 

— Acasă, îi porunci el şoferului care porni imediat motorul 
luxosului Mercedes blindat. 

Karakoz aprinse o ţigară şi rămase tăcut. Lângă el, Dusan, 
locotenentul său, citea un mesaj pe care cineva tocmai i-l 
trimisese pe telefonul mobil. 

— Ar trebui să ne mişcăm, spuse el, închizând capacul 
mobilului. 

— Ştii că acum nu trebuie să o facem, altfel s-ar năpusti 
asupra noastră ca hienele. Suntem supravegheați la orice oră; îţi 
citesc chiar şi mesajele în acelaşi timp cu tine. 

— Presupun că le va fi greu să descifreze: „Bunicuţa ta vrea 
să te vadă, îi e dor de tine”. 

— Nu e foarte original. 

— Nu, dar nici nu e uşor să o găsească pe bunicuţa mea. 
Poate că ar trebui sa merg eu... 

— Nu! Tu eşti la fel de cunoscut ca şi mine; e de notorietate 
că ce ştiu eu ştii şi tu, ar fi o prostie să te duci undeva. Dar va 
trebui să trimitem pe cineva care să nu trezească bănuieli. 

— La cine te-ai gândit? 

— La Borislav. 

— Măi să fie, asta chiar că e o surpriză! 

— N-ar trebui să fie pentru tine. 

— Nu e pregătit. 

— Pentru ce vreau eu, este. E vorba să se ducă la Londra, să 
meargă la locul prevăzut, să culeagă informația şi să se 
întoarcă. 

— Cu ce pretext? 

— Cu cel mai simplu: să o viziteze pe sora lui care trăieşte 
acolo în exil. 

— Te încrezi prea mult în Borislav. 

— Nimeni nu-l asociază cu mine. 

— Nu ştim asta. 

— Ba da, asta chiar că o ştim. Ocupă-te să organizezi totul. 
Dă-i instrucțiuni foarte simple, nu-l speria. 


— Nu-i va fi uşor să găsească un motiv ca să obţină o învoire 
de la spital. 

— Motivul este foarte simplu: sora lui vrea să-l vadă, nu s-au 
văzut de pe vremea blestematului de război, aşa că l-a invitat la 
Londra şi el nu poate şi nici nu vrea să refuze invitaţia. Ştii? N- 
am vrut niciodată ca acest tânăr să se apropie de noi; preferam 
să-l ţin în rezervă ca să-l folosesc într-un moment ca acesta. 
Nimeni nu-l va bănui. 

— De acord. Când vrei să plece? 

— De îndată ce organizezi totul, dar lasă-i timp ca să anunţe 
la spital. Nimeni n-ar înţelege dacă ar lăsa totul baltă. 
Pregăteşte invitaţia din partea surorii lui ca să o poată arăta. 

— El doreşte cu înflăcărare să lucreze cu tine. 

— Asta e o bună ocazie pentru început. Avem nevoie de 
informaţii directe. 

Maşina se opri în faţa unei clădiri care în mod evident fusese 
restaurată. Doi oameni străjuiau intrarea şi la fiecare capăt al 
străzii se vedeau de asemenea bodyguarzi atenţi la sosirea 
şefului lor. 

Karakoz se dădu jos din maşină, urmat de Dusan. Casa lui 
ocupa toată clădirea de trei etaje. La parter, în afară de un 
birou, de un salon de primire şi de zona de servicii, fuseseră 
amenajate două încăperi pentru bodyguarzi. La cele două 
niveluri superioare locuia familia Karakoz: mama lui, o bătrână 
care trecuse deja de optzeci de ani; o mătuşă văduvă, tot de 
vârsta mamei sale, precum şi soţia şi cei patru copii ai lor. 

Nevasta lui Karakoz îi ieşi în întâmpinare puţin cam tulburată. 

— Milan, vreau să vorbesc cu tine, mi s-a întâmplat ceva 
foarte ciudat la piaţă. 

Karakoz şi Dusan intrară în alertă şi o urmară amândoi pe 
femeie pe scări în sus până la bucătărie, unde în momentul 
acela mama şi mătuşa lui Karakoz găteau. 

— Să-ţi explic, azi-dimineaţă am fost la piaţă; fii liniştit, ca 
întotdeauna, m-a însoţit Branko. Era lume multă, aşa cum e de 
obicei joia; când eram deja pe punctul de a pleca, o femeie s-a 
ciocnit de mine, nu mă întreba cum era pentru că aproape că n- 
am avut timp să o văd, în fine, s-a scuzat şi a mers mai departe, 
dar, când am ajuns acasă şi am deschis coşul de cumpărături, 
am găsit acest plic. Probabil că femeia a fost cea care mi l-a 
băgat în coş. Nu l-am deschis. 


Dusan întinse mâna şi examină cu grijă plicul înainte de a i-l 
da lui Karakoz. 

Plicul era de mărime normală şi înăuntru se ghiceau mai 
multe file. 

Karakoz îl deschise şi zâmbi. 

— Nu-i nimic, nu-ţi face griji, este un prieten care a găsit un 
mijloc destul de ingenios de a lua legătura cu mine. 

Soţia lui îi întoarse zâmbetul şi începu să trăncănească despre 
cât de scumpă era viaţa şi câte eforturi făcea ea ca să facă 
economii. Milan Karakoz o ascultă câteva minute şi apoi ieşi din 
bucătărie, după ce le sărută pe mama şi pe mătuşa lui şi le 
lăudă bucatele. 

Odată ajuns în biroul de la parter, începu să citească atent 
misiva. Dusan aştepta ca şeful său să termine, observând de la 
fereastră strada păzită de bodyguarzi. 

Când Karakoz termină de citit, îi întinse scrisoarea lui Dusan 
pentru ca acesta să o citească la rândul lui. 

— Nu se ştie nimic, afirmă Dusan. 

— Nu, nu se ştie nimic, aşa că pentru moment prietenii noştri 
pot sta liniştiţi şi noi, de asemenea. E incredibilă povestea 
despre cuvintele pe care le-au salvat printre resturile de hârtii 
arse şi, chiar dacă cu greu vor putea trage o concluzie, trebuie 
să fim cu băgare de seamă. 

— Presupun că prietenii noştri vor schimba unele planuri, 
cugetă Dusan. 

— Asta deja nu mai este treaba noastră, dar trebuie să 
recunoaştem că de data asta ne-au suflat informaţiile de sub 
nas. Bine, o să vedem cu ce îi vom putea lua prin surprindere. 

— Nu mai e nevoie să-l trimiţi pe Borislav la Londra. 

— Nu, nu mai e nevoie, putem lăsa această călătorie pentru 
altă dată; dar trebuie să ne mişcăm, nu putem sta în continuare 
cu braţele încrucişate. 

— Suntem supravegheați. În scrisoare ni se aminteşte că cei 
din Centrul antiterorist de la Bruxelles ţin sub control toate 
comunicațiile noastre şi că sunt o mulţime de sateliți care se 
învârt deasupra capetelor noastre, aşa că să fim prudenţi. 

— Dusan, lasă-mă să fiu eu cel care hotărăşte ce se poate 
face şi ce nu. lată ceea ce vom face: mergem în Cecenia. Avem 
o afacere de care trebuie să ne ocupăm. Pregăteşte totul. 


Karakoz îi întoarse spatele locotenentului său şi se porni să 
caute distrat nişte hârtii într-un fişet. Dusan ieşi din încăpere 
fără să mai spună vreun cuvânt. Ştia că nu se discută cu şeful 
său. 

Rămas singur, Karakoz se aşeză la masa de scris şi deschise 
computerul. N-avea încredere în aparat şi nu păstra niciodată 
informaţii importante în fişierele computerului, dar nici nu se 
putea lipsi de tehnologia secolului al XXI-lea. A lucrat puţin, dar 
nu se concentra, pe deasupra îl preocupa faptul că cineva se 
putuse apropia de soţia lui cu atâta uşurinţă, chiar dacă 
persoana care o făcuse lucra în mod evident pentru Cerc; dar, 
chiar şi aşa, trebuia să sporească măsurile de siguranţă în jurul 
familiei sale. 

Karakoz îşi spuse că trebuia să înceapă să fie mai prudent; 
simpatia lui personală pentru Cerc îi putea aduce probleme, iar 
el era om de afaceri. Chiar şi aşa, dorea cu înflăcărare ca Cercul 
să le provoace creştinilor cât mai multe pagube cu putinţă; o 
meritau pentru că făceau pe atotputernicii, dar, în plus, asta 
însemna afaceri, vânzări de material, de la explozivi la arme de 
toate calibrele. 

Pentru moment, nu trebuia să mai întârzie călătoria în 
Cecenia, deşi, dacă se gândea bine, putea să lase această 
treabă pe seama lui Dusan şi să se concentreze asupra comenzii 
pe care o primise din partea Cercului prin scrisoarea pe care 
soţia lui o primise la piaţă. În momentul acela, nu dispunea în 
totalitate de armele care i se cereau, dar nici nu era vreo 
problemă să facă rost de ele. În republicile foste sovietice se 
putea cumpăra orice, chiar şi o ogivă nucleară. 

Neliniştit, începu să se plimbe prin birou dintr-o parte într- 
alta, oprindu-se din când în când lângă fereastra mare ca să 
privească strada. 

Rănile oraşului începeau să se cicatrizeze: comunitatea 
internaţională se străduia să şteargă urmele războiului, iar 
populaţia zâmbea şi trăia din nou liniştită. 

Se gândi din nou la Sarajevo. Înainte de război, trăise acolo o 
lungă perioadă de timp, dar acum devenise capitala Bosniei. 
Revenise în oraş sub o falsă identitate ca să vândă arme. 

Nu era surprinzător să vezi multe femei cu văl, inclusiv fete 
tinere, cu toate că locuitorii din Sarajevo ştiau că fuseseră 
salvaţi nu de către brigăzile fraţilor musulmani care veniseră să 


lupte, ci pentru că Occidentul, Uniunea Europeană şi Statele 
Unite împiedicaseră ducerea până la capăt a purificării etnice 
organizate de sârbi şi de croaţi. Dacă Occidentul n-ar fi 
intervenit, s-ar fi isprăvit cu acei musulmani. Dar lui îi era 
totuna; acum, mulţi dintre ei erau cei mai buni clienţi ai lui. Aşa 
că faptul de a nu fi fost anihilaţi fusese providenţial. 

Chiar şi aşa, Karakoz se gândi că sârbii nu le datorau nimic 
creştinilor; cel puţin el nu se simţea îndatorat faţă de ei: 
lăsaseră sârbii să fie zdrobiţi, nu le păsa că aceştia mureau, tot 
interesul lor se concentra pe evitarea uciderii bosniacilor. Dar 
asta ţinea deja de trecut, îşi spuse el, acum era om de afaceri şi 
afacerea lui era moartea celorlalţi, îi era totuna cine murea şi de 
ce. Şi avea un client foarte special, care nu discuta niciodată 
preţul, fie al armelor, fie al asasinilor plătiţi. Dar această ultimă 
comandă se dovedea a fi mai complicată decât şi-a putut 
închipui. 

Se aşeză din nou la masa de scris. Simţea o anume jenă în 
stomac care se datora acelei scrisori pe care i-o predase soţia 
lui. Cercul îl anunţa că numele său apăruse printre hârtiile 
găsite la Frankfurt. Idioţii ăia nu-şi făcuseră bine treaba. Cum a 
fost cu putinţă să nu se fi asigurat să nu rămână nicio rămăşiţă 
din documentele arse? 

Interpolul era pe urmele lui de ani de zile, iar de câteva luni, 
şi Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii Europene 
pusese ochii pe el. Da, trebuia să aibă grijă, dar nu putea 
rămâne inactiv; în plus, oamenii lui şi-ar pierde respectul pentru 
el dacă ar vedea că îi este frică. 


Monseniorul Pelizzoli n-a fost surprins de faptul că Ovidio s-a 
întors la Vatican. De cum l-a sunat de la aeroportul Fiumicino 
cerând permisiunea de a rămâne câteva zile la Roma şi de a 
lucra în vechiul său birou, episcopul înţelesese că iezuitul 
hotărâse să facă faţă provocării de a desluşi cazul; dar, cu 
siguranţă, se gândi el, o fi ceva mai mult, căci Ovidio trecea 
printr-o criză care nu ştia cum se va termina. 

Când preotul intră în biroul său, îl primi ca şi cum s-ar fi 
despărţit cu o zi înainte. Ovidio îi explică amănuntele călătoriei 
sale la Bruxelles şi hotărârea sa de a nu călători la Belgrad. 


— N-are rost să mă prezint la Belgrad să întreb de Karakoz. 
Dacă merg, trebuie să o fac în mod clandestin. Altminteri, 
singurul lucru pe care îl voi face va fi să pierd timpul. 

— În mod clandestin? Explică-te, îi ceru uimit episcopul. 

— Da, poate că aş obţine nişte informaţii despre Karakoz dacă 
rămân o vreme la Belgrad şi reuşesc să trec neobservat; dar 
chiar şi aşa, nu sunt deloc sigur că ceea ce aş putea obţine 
merită osteneala. Interpolul şi Centrul au mijloace adecvate ca 
să fie pe urmele personajului; de fapt, ştiu când se mişcă şi 
unde merge, astfel că am renunţat la ideea de a merge la 
Belgrad. 

Pe episcop nu-l surprinse raţionamentul lui Ovidio Sagardia; la 
urma urmelor, era iezuit, iar iezuiţii fuseseră avanpostul Bisericii 
în locurile cele mai îndepărtate; mai mult decât atât, mulţi 
trăiseră în clandestinitate în strădania lor de a răspândi şi de a 
apăra Evanghelia. Se gândi la iezuitul Miguel Agustin care în anii 
douăzeci ai secolului trecut trăise în Mexicul anticlerical sub 
diferite înfăţişări: cerşetor, măturător, şofer... Alt iezuit, Edmond 
Campion, predicase clandestin în Anglia Reformei, pe la anul 
1581. 

— Şi ce propui? întrebă episcopul, întrerupându-i firul 
gândurilor. 

— Cred că ar trebui să rămân câteva zile; la Bilbao, nu dispun 
de suficiente mijloace ca să caut mobilurile acestui caz. 

— Tu hotărăşti, Ovidio, fă ce crezi necesar. L-ai anunţat pe 
părintele Aguirre? 

— Nu, încă nu l-am anunţat; am venit direct de la aeroport. 
Bine, dar să nu uiţi să o faci. Unde o să stai? 

— Încă nu ştiu. 

— Poţi rămâne aici... 

— Mă voi gândi mai târziu. Acum aş vrea să caut în arhivele 
noastre şi la centrul nostru de documentare... nu mi se pare că 
acele cuvinte salvate din foc corespund modului islamiştilor de a 
gândi, dar presupun că părintele Domenico ştie acest lucru mai 
bine decât mine. 

— La ce anume te gândeşti? 

— Că e ceva ciudat în toate astea, ceva ce până în acest 
moment nu reuşim să vedem, deşi se află sub nasul nostru. 

— Spune-mi ce crezi că este. 


— Nu ştiu! Dar frazele acelea... am recitit Coranul, am căutat 
unele texte ale gânditorilor arabi, şi acesta nu e stilul lor, felul 
lor de a se exprima. 

— Dar la Centrul antiterorist n-au nici cea mai mică îndoială 
că atentatul de la Frankfurt este opera Cercului. Domnul Panetta 
şi domnul Lucas au spus-o foarte clar şi, de altfel, Cercul a 
revendicat atentatul. O face întotdeauna. 

— Nici eu n-am îndoieli că a fost Cercul, dar... nu ştiu, intuiesc 
că e mai mult decât atât, mult mai mult. De aceea vă cer 
permisiunea să rămân o vreme, sper că nu mult, pentru că n-o 
să vă vină să credeţi, dar mi-e dor de viaţa pe care am început-o 
la Bilbao. lar colegii mei sunt extraordinari. 

— Fă ce crezi că e mai bine ca să duci la bun sfârşit sarcina 
pe care ţi-am încredinţat-o, fiul meu. Nu-ţi fixa termene, să nu te 
preseze timpul. 

— Sper să nu trebuiască să rămân prea multe zile. 

— Bine, îl voi chema pe Domenico. 

— Vă mulţumesc. 

— Continui să ai reticenţe în privinţa lui Domenico? 

— Absolut deloc, ştiţi că îl apreciez, dar avem modalităţi de 
lucru diferite. 

— Da, le aveţi. Un iezuit şi un dominican, dar amândoi la fel 
de eficienţi în slujba Bisericii. 

Pe Ovidio Sagardia îl costase timp şi răbdare ca să ajungă să 
se înţeleagă cu Domenico Gabrielli, un om pe cât de precaut şi 
de suspicios, pe atât de meticulos şi de obsedat de muncă. 
După părerea sa, lui Domenico îi lipsea imaginaţia; iar 
Domenico se gândea că lui Ovidio tocmai asta era ceea ce Îi 
prisosea: imaginaţia. 

— Monseniore, pot să-mi ocup vechiul meu birou? 

— Mă tem că nu. Am reamenajat secţia, dar voi spune să ţi se 
caute un loc adecvat ca să lucrezi cât timp vei fi aici. 

— vă mulţumesc, răspunse Ovidio pe un ton sec şi oarecum 
sâcâit. 

În realitate, îl deranja faptul că biroul său încetase să mai fie 
al lui. 

— Nu fi contrariat din pricina biroului. 

— Nu, absolut deloc. 

— Hai, să fim serioşi, pe mine nu mă poţi înşela! Ai plecat, iar 
noi trebuie să mergem mai departe. 


— Înţeleg, monseniore, înţeleg. 

— M-aş bucura să fie aşa. Şi acum, la treabă! 

Episcopul dădu dispoziţie să fie chemat Domenico. Ştia că 
trebuie să-l sprijine pe iezuit în faţa dominicanului, mai ales 
pentru că acesta nu-l înţelegea pe Ovidio şi, cu atât mai puţin, îi 
putea intui criza. Pentru Domenico, nu se cădea ca un preot să 
aibă ezitări, căci pentru el nu era nimic mai presus decât slujirea 
Bisericii; din acest motiv, se simţea un privilegiat şi îi mulțumea 
în fiecare zi lui Dumnezeu pentru că îi pusese în inimă dorinţa 
de a se face preot. Se simţea privilegiat şi pentru că îşi 
îndeplinea funcţia la Vatican, la acel al treilea etaj unde se 
analiza tot ce se petrecea în lume şi efectele pe care le-ar fi 
putut avea aceste evenimente asupra Bisericii. 

Timp de o oră, episcopul a moderat întâlnirea dintre Ovidio şi 
Domenico; le ceru apoi să-şi unească eforturile pentru că era 
important ceea ce era în joc. 

Când rămaseră singuri, Ovidio observă în privirea lui 
Domenico faptul că acesta nu reuşea să înţeleagă de ce se 
întorsese. De fapt, nici el nu ştia; în ultimul timp, se lăsa prea 
tare mânat de impulsuri, cu toate că influenţa părintelui Aguirre 
fusese hotărâtoare. Maestrul său îl aşezase în faţa unei realităţi 
pe care el încerca să o ocolească şi în această realitate se afla 
rezolvarea problemei în suspensie care avea legătură cu un 
atentat al teroriştilor islamici la Frankfurt. 


14 

Tânărul mergea cu paşi grăbiţi pe una din străzile în pantă 
care duc în inima cartierului Albaicin. Înalt, musculos, cu părul 
creţ şi ochi negri ca tăciunele, încerca să treacă neobservat, 
temându-se să nu-l recunoască cineva. De aceea alesese 
noaptea ca să se apropie de casa familiei Amir. Spera ca 
Mohamed să fie acolo şi era liniştit să ştie că la ora aceea 
Darwish, capul familiei, muncea pe şantier. li era teamă de 
Darwish pentru că îşi amintea că, în trecut, le reproşa 
comportamentul atât lui, cât şi propriului său fiu. De fapt, 
Darwish a făcut tot ce a putut ca să rupă prietenia lui cu 
Mohamed; de aceea îl trimisese pe fiul său la Frankfurt. 

Ali aflase de întoarcerea lui Mohamed de la un prieten care 
mergea în continuare pe la Palatul Roşu şi care îl auzise pe Paco 
povestind că revenise „micul maur german”. Fireşte că fusese 
surprins când Omar i-a trimis vorbă că dorea să-l vadă de 
urgenţă. Nu era uşor să-l vadă pe Omar; era o mare onoare, 
pentru că era cel mai mare reprezentant al Cercului în Spania şi 
nu vorbea niciodată cu simplii mujahedini ca el. 

Îi datora lui Omar schimbarea destinului său, la fel ca atâţia 
alţii pe care acesta îi salvase de la mizeria morală în care trăiau. 
El dăduse un sens vieţii lor, aducându-le aminte de existenţa lui 
Allah Atotputernicul şi de cuvintele lui Mahomed, Profetul. 

Lumea se putea schimba, dar musulmanii trebuiau să se 
unească toţi ca unul, într-o singură comunitate, ca să se 
confrunte cu duşmanul creştin, slab şi descumpănit. 

Astfel că Ali încetase să mai fie o „cămilă” ocazională, ca să 
devină un luptător dispus să ucidă şi să moară. 

La început, Omar îi încredinţase vreo două misiuni fără 
importanţă, constând în a face pe curierul pentru diferitele 
celule ale grupului. Apoi, într-o zi, îl întrebase până unde ar fi 
dispus să meargă; răspunsul lui l-a satisfăcut, pentru că l-a 
trimis în Maroc să colaboreze cu alţi fraţi la aruncarea în aer a 
unui hotel din Tânger frecventat de străini. Operaţiunea a fost 
un succes; au murit cincisprezece turişti: opt spanioli, doi 
americani, trei britanici şi un cuplu de francezi căsătoriţi de 
curând. 

Poliţia nu reuşise să dea de ei şi nu era de mirare, dat fiind că 
Omar gândise totul până în cel mai mic amănunt. Acum, Omar îi 


cerea să iasă la lumină şi să se reîntâlnească cu vechiul său 
tovarăş, Mohamed Amir. 

Când ajunse în poarta casei, privi la dreapta şi la stânga ca să 
vadă dacă îl observă cineva. Apăsă apoi cu putere pe sonerie, 
auzi nişte paşi şi se deschise poarta. 

Mohamed îl privi pe tânărul al cărui chip îşi pierdea conturul 
în penumbră, dar nu zăbovi mai mult de o secundă până să-l 
recunoască pe vechiul său prieten. 

— Ali! 

Cei doi tineri se aruncară unul în braţele celuilalt copleșiți de 
emoție. Împărtăşiseră atâtea lucruri împreună de când familiile 
lor emigraseră din Maroc căutând de lucru în Spania! Au mers 
împreună la şcoală şi tot împreună au visat ce vor face când vor 
fi mari. Au fumat prima lor ţigară de foi pe ascuns în toaletele 
şcolii şi tot împreună au început să vândă haşiş cu amănuntul şi 
să fumeze departe de privirea părinţilor. Casa lui Ali, situată cu 
două străzi mai sus, era pustie de aproape trei ani de când 
părinţii lui se întorseseră în satul lor natal după ani de muncă şi 
de făcut economii. Tatăl lui deschisese acolo o frizerie unde 
muncea fericit, ajutat de fraţii mai mici ai lui Ali. Surorile lui 
primiseră oferte avantajoase de căsătorie şi, cu toate că erau 
nişte copile, cea mai mare având şaptesprezece ani, iar cea 
mică cincisprezece, îşi întemeiaseră deja propriile lor familii. 

— Intră, intră... Am întrebat de tine, dar n-au ştiut să-mi 
spună pe unde umbli... Cum ai aflat că sunt aici? 

— Prin Paco; mă rog, printr-un prieten care merge în 
continuare pe acolo. Mi s-a spus că te-ai însurat... nu-mi vine să 
cred! 

— Da, m-am însurat cu sora lui Hassan al-jari. A fost prima 
soţie a vărului meu Yussuf. 

— Ştiu că a murit ca un erou. 

— Aşa este. Pentru mine a fost o mare onoare că Hassan mi-a 
încredinţat-o pe sora lui. Acum, am doi copii. Dar intră, îi voi 
spune mamei mele şi Fâtimei să ne pregătească ceva de 
mâncare; trebuie să vorbim. 

— Da, Mohamed, pentru asta am venit. 

Se instalară în camera de zi şi vorbiră despre copilărie, în 
vreme ce femeile le serveau cina. Când au terminat de mâncat 
şi au rămas singuri, Ali începu să-i spună lui Mohamed motivul 
vizitei sale. 


— Omar mi-a povestit despre atentatul de la Frankfurt. Te 
felicit şi mă bucur că eşti în viaţă. 

— Nu mi-ar fi păsat dacă muream, îl asigură Mohamed, 
făcând pe grozavul. 

— Ştiu, nici mie nu-mi pasă dacă mor. 

— Dar... Omar... Îl cunoşti? Ştii cine este? 

— Da, sunt membru al Cercului. Omar m-a salvat. Cum a fost? 

— Am stat la închisoare. M-au prins într-o operaţiune antidrog. 
Acolo erau şi alţi deţinuţi musulmani. Unul dintre ei ne vorbea 
despre sensul vieţii şi al morţii, despre cum nu trebuia să ne 
irosim timpul când se purta o bătălie, care putea fi hotărâtoare, 
între musulmani şi creştini. Acum putem într-adevăr să 
învingem. 

— De ce era acolo omul acela? 

— Era acuzat că a ascuns la el acasă un membru al 
organizaţiei noastre şi că numele său apărea în agenda altor 
mujahedini arestaţi în alte părţi ale lumii. Nişte câini turbaţi! Dar 
îi mulţumesc lui Allah că l-am cunoscut. El mi-a deschis ochii 
către lumină şi acum, ca şi tine, ştiu care este sensul vieţii. 

Ali îi povesti amănunţit că omul acela îi dăduse o adresă din 
Granada unde, când a ieşit de la închisoare, a fost primit şi 
ajutat să devină un luptător al lui Allah. Nu l-a scutit nici de 
amănuntele atentatului de la Tánger şi cei doi simţiră din nou că 
se restabilesc, mai solide decât oricând, vechile lor legături de 
prietenie. Viaţa îi făcuse să devină acelaşi fel de oameni. 

— L-aş putea cunoaşte pe Omar? Hassan mi-a spus că nu 
trebuie să încerc să intru în legătură cu el, decât dacă el mă 
cheamă. M-a anunţat că asta s-ar putea întâmpla în orice 
moment, pentru că trebuia terminată o operaţiune care fusese 
zădărnicită prin moartea lui Yussuf şi a fraţilor de la Frankfurt. 

— El vrea să te vadă. Hassan i-a trimis vorbă că vii şi ce 
anume se aşteaptă din partea ta. Nu-i spune că ţi-am zis, dar 
cred că Omar are o misiune pentru tine şi e posibil ca şi eu să 
particip, dar nu ştiu despre ce e vorba. 

— O misiune? E 

Tonul vocii lui Mohamed avea o urmă de alarmă. Incă nu-şi 
revenise din stresul atentatului de la Frankfurt. 

— Da, aşa cred. Dar Omar va fi cel care ţi-o va spune. Trebuie 
să mergi să-l vezi. 

— Când? 


— Peste două zile o să vin să te caut. Va trebui să fii pregătit. 

— Dar la ce oră? Unde o să mergem? 

— Încă nu ştiu. Omar se mişcă de colo-colo. 

— Presupun că are o acoperire. 

— Bineînţeles! Este proprietarul mai multor agenţii de voiaj. 
Călătoreşte, nu numai prin toată provincia, ci prin toată 
Andaluzia. Omar e în legătură permanentă cu Hassan şi este 
călăuza noastră, toţi îi dăm ascultare. 

— Ştiu; am auzit vorbindu-se despre el în Germania, dar nu 
mi-am imaginat niciodată că o să ajung să-l cunosc. 

— Păi, o să-l cunoşti... îmi vine mai greu să ţi-o spun, dar 
Omar este îngrijorat de sora ta Laila. 

Mohamed deveni încordat, venele de la tâmpla dreaptă 
începură să-i zvâcnească, provocându-i o durere bruscă de cap. 

— Ce îl poate îngrijora pe un om ca Omar la o femeie 
neînsemnată ca Laila? 

— Sora ta nu ţine seamă de reguli, nu se comportă... iartă-mă 
că ţi-o spun, prietene, dar nu se comportă ca o bună 
musulmană. Le strică pe femeile din comunitatea noastră, se 
întruneşte cu ele şi le vorbeşte despre Coran, conduce 
rugăciunile... Ştii că acest lucru este interzis. Pe deasupra, pare 
creştină, se îmbracă la fel ca femeile creştine, merge în nişte 
locuri unde o bună musulmană nu s-ar duce niciodată. 

— Sora mea e foarte tânără şi e plină de bunăvoință. 

— Sora ta provoacă scandal, trebuie să renunţe la ceea ce 
face, trebuie să renunţe. Mohamed, ştiu cât de mult o iubeşti pe 
Laila, dar te avertizez, dacă nu reuşeşti să o faci să-şi 
abandoneze activităţile, Omar va trebui să ia o hotărâre care va 
fi tristă pentru toţi. Vorbeşte cu tatăl tău, el este şeful casei tale, 
el va şti cum să acţioneze, deşi mulţi dintre oamenii noştri îl 
consideră răspunzător pentru răul comportament al Lailei. 

— Problema o vom rezolva în familie, replică Mohamed. 

— Ar fi mai bine să fie aşa, pentru că, altminteri, nu cred ca 
Laila să aibă prea multe posibilităţi să continue ceea ce face. 

Vorbiră încă o vreme despre vechile timpuri, despre copilăria 
şi adolescenţa lor pe străzile singuratice din Albaicin. Păstrau 
intactă afecțiunea unuia pentru celălalt, dar nu mai erau liberi 
să se ajute aşa cum o făcuseră cu vreme în urmă. 

Îşi luau la revedere în poartă când o văzură sosind pe Laila. 

— Ali! Ce surpriză! 


— Bună, Laila. 

— E multă vreme de când nu te-am mai văzut în această 
casă; credeam că ai plecat din Granada. 

— Aşa a fost. 

— Mă bucur să te văd, pleci deja? 

— Da, am venit doar să-i fac o vizită lui Mohamed. 

Îşi luă la revedere de la ea în fugă şi se pierdu cu paşi repezi 
în umbra cartierului Albaicin. 

Laila intră în casă urmată de fratele ei. Nu-şi mai vorbeau din 
ziua în care o lovise. De fapt, prezenţa lui Mohamed alungase 
liniştea din casă. Tatăl ei părea să-l venereze pe fiul său, iar în 
ochii mamei lor se citea teama. Cât despre Fâtima, se mişca 
prin casă ca o umbră, iar fiii ei păreau terorizaţi. Nu se 
comportau ca toţi copiii: nu alergau, nu strigau, nu cântau. 

— Să mergem în sufragerie, trebuie să vorbesc cu tine. 

Mâinile fratelui ei o împinseră de la spate spre odaie; simţi un 
val de furie, dar reuşi să se stăpânească, pentru că dacă ar 
protesta, ar fi şi mai rău. 

— Am fost răbdător cu tine, ţi-am dat şansa să te îndrepţi, dar 
persişti în atitudinea ta şi asta înseamnă că trebuie să iau 
măsuri care nu-ţi vor plăcea. 

— Mă ameninţi, Mohamed? întrebă Laila în şoaptă. 

— Te  avertizez, dându-ţi o ultimă şansă. Nu provoca 
nenorocirea ta şi a familiei noastre. 

În tonul vocii lui Mohamed, în afară de iritare, era şi o urmă de 
zbucium pe care Laila îl percepu cu uimire. 

— Ţi-am spus-o în ziua aceea şi ţi-o repet şi azi: sunt 
cetăţeană spaniolă, majoră şi n-ai nicio putere asupra mea. Nu- 
mi poţi face nimic, Mohamed. Respectă-mă, aşa cum şi eu te 
respect pe tine. Nu fac nimic de care ar trebui să mă ruşinez şi 
care ar putea face de ruşine familia noastră. 

— Insişti să te întâlneşti cu femeile acelea, să conduci 
rugăciunile, să interpretezi Coranul. Trebuie să încetezi cu toate 
astea. 

— Nu fac nimic rău, o să-ţi demonstrez. Aş vrea ca mâine să 
mă însoţeşti acasă la o persoană foarte deosebită, un bărbat 
sfânt care-ţi va putea spune că sunt o bună musulmană. După 
ce îl vei asculta, poate că nu o să mai gândeşti în continuare la 
fel. Ştii, Mohamed? Nu o să mă las covârşită de fanatism, nici 
măcar de al tău. Te rog, însoţeşte-mă mâine. 


Mohamed îşi aţinti privirea în ochii surorii sale ezitând dacă să 
o lovească încă o dată sau nu. Se simţea neputincios fată de 
încăpăţânarea Lailei, care era sigur că avea să le aducă o mare 
nenorocire. Cu toate acestea, deveni curios să afle unde voia să- 
| ducă sora lui. 

Nu-i răspunse şi, ca să nu o plesnească, ieşi din cameră. Laila, 
care văzuse oglindită violenţa în privirea fratelui său, oftă 
uşurată. Plecă în odaia ei, ştiind că în seara aceea scăpase ca 
prin urechile acului de o altă bătaie. 


15 

Prin perdeluţele de la fereastră, Carmen şi Paula îl observau 
pe tânărul care supraveghea de pe trotuarul din faţă poarta 
clădirii unde îşi aveau cabinetul de avocatură. Laila era cu un 
grup de femei, de fiecare dată mai numeros, care veneau să 
cunoască, entuziasmate, interpretarea dată de ea Coranului. 

Intuiau că omul acela avea să le facă necazuri şi, chiar dacă 
nu îndrăzneau să o spună cu voce tare, se temeau că i s-ar 
putea întâmpla ceva Lailei. 

— Ăla nu este Mohamed? întrebă Paula, arătând spre celălalt 
capăt al străzii unde tocmai apăruse fratele Lailei. 

— Seamănă, dar nu ştiu. E atâta vreme de când nu l-am 
văzut, răspunse Carmen. 

Prietenele se priviră fără să rostească un cuvânt când văzură 
că tânărul care părea să fie fratele Lailei şi omul de pe trotuarul 
din faţă se priveau ca şi cum s-ar fi recunoscut, dar fără să 
scoată o vorbă. Apoi, Mohamed intră pe poartă şi nu trecură nici 
două minute când auziră soneria de la uşă. 

— Probabil că el este, exclamă Carmen, mă duc să deschid. 

Mohamed se arătă circumspect faţă de cele două prietene ale 
surorii sale. Răspundea monosilabic la flecăreala celor două 
avocate, care îi cerură să aştepte în biroul uneia dintre ele până 
o anunțau pe Laila. 

El le privi stingherit şi se simţea stânjenit cp se lăsase dus de 
impulsul de a veni la biroul unde lucra sora lui, să-i spună că 
este dispus să o însoţească pentru a-l întâlni pe presupusul om 
sfânt. 

Au trecut câteva minute până când a auzit mai multe voci de 
femei vorbind în arabă. Ar fi vrut să asculte mai atent, dar Paula 
şi Carmen continuau să-i pună întrebări, lăudând-o pe Laila. 

— Este o excelentă avocată, comentă Paula, majoritatea 
femeilor care vin la cabinet vor ca ea să se ocupe de procesele 
lor şi, cum Laila a câştigat mai multe, clientele o recomandă 
unele altora. 

— Azi, tribunalul tocmai ne-a notificat un alt proces câştigat 
de Laila, spuse Carmen. O poveste cumplită, de violenţă 
casnică. Soţul o bătea pe soţia lui în faţa copiilor, aceştia au 
suferit nespus de mult văzând-o pe mama lor plângând 
disperată din pricina loviturilor. El nega totul, dar sora ta e ca o 


furnicuţă, a reuşit să demonstreze că în casa aceea era un 
infern. 

În cele din urmă, uşa biroului lui Carmen se deschise şi apăru 
sora lui. Laila îl privi uimită, neştiind ce să facă, nici ce să spună. 
Mohamed se ridică din fotoliul pe care şedea şi încercă să 
zâmbească, mai mult din obligaţie, decât pentru că ar fi vrut să 
o facă. 

— Am venit să te caut; ieri mi-ai vorbit despre o persoană pe 
care aş dori să o cunosc, nu ştiu dacă ai timp acum. 

— Da... sigur că da... tocmai am terminat reuniunea cu 
femeile şi n-am nicio întâlnire prevăzută. Aveam de gând să mai 
lucrez puţin înainte de a veni acasă, dar pot continua mâine. 

— Atunci, să mergem, răspunse Mohamed cu o anume 
bruscheţe. 

Îşi luară la revedere de la Carmen şi de la Paula şi ieşiră în 
tăcere, stânjeniţi unul faţă de celălalt. Mohamed îl căută din 
priviri pe tânărul maghrebian, dar nu mai era acolo. Nu a ştiut 
de ce, dar s-a simţit uşurat. 

— Cine este acel om sfânt? vru să ştie Mohamed. 

— De fapt, îl cunoşti, dar probabil că nu-ţi aminteşti de el. 

— Cine este? insistă Mohamed. 

— Jalil al-Basari. 

— Nu-l cunosc. 

— Este din Fez, dar trăieşte de mai mulți ani la Granada. Când 
eram mici, tatăl nostru îl invita câteodată la noi acasă. Venea 
uneori să o vadă pe fiica lui, care e măritată cu un spaniol. Când 
a rămas văduv, a părăsit oraşul Fez şi a venit să trăiască în casa 
fiicei sale. 

— Şi tu crezi că eu cunosc astfel de oameni! 

— Sunt oameni cumsecade. Jalil este învăţător, predă într-o 
şcoală coranică. Este un a/im respectat în Maroc şi aici, de 
asemenea. Vorbeşte despre pace, despre înţelegere între 
oameni, predică respectul între toate fiinţele umane şi apără 
drepturile pe care le avem noi, femeile. 

— Nu cred că merită osteneala să mă duci să-l cunosc pe acel 
Jalil. Dacă asta este ceea ce gândeşte, nu e unul dintre ai noştri. 

— Nu-l cunoşti, nu-l judeca încă. Ai încredere în mine, o să 
vezi cum, doar auzindu-l, îţi vei simţi inima reconfortată şi vei 
crede şi mai mult în Milostivul. 

— Unde locuieşte omul acela? 


— Aproape de aici, în centru. 

— Şi de ce nu locuieşte în cartierul Albaicin? 

— Ţi-am spus deja că locuieşte în casa fiicei sale. Ea predă 
ore la şcoala publică unde sunt mulţi copii din ţara noastră; îi 
învaţă să vorbească spaniola şi îi învaţă obiceiurile de aici, 
încearcă să întindă punți între cele două lumi. Este o femeie 
foarte amabilă şi e întotdeauna bine dispusă. 

— Şi soţul ei cu ce se ocupă? 

— Are o prăvălie în care vinde cafea, ceai şi mirodenii; e un 
om bun la suflet şi respectuos cu soţia lui. Au trei copii mici, o să 
vezi. 

Mohamed o urmă pe Laila până ajunseră la o clădire unde 
putu zări prăvălia ginerelui lui Jalil, un local spaţios plin de 
lumină unde, pe mai multe şiruri de rafturi, se vedeau diferite 
tipuri de cafea, ceai, marmelade, miere şi mirodenii. 

Laila intră în prăvălie şi îl salută veselă pe Carlos, ginerele lui 
Jalil. Bărbatul îi strânse mâna lui Mohamed şi le ceru să treacă în 
spatele prăvăliei, unde în momentul acela era soţia lui, Salima, 
pregătindu-i un ceai tatălui ei, bunul Jalil. 

Salima o îmbrăţişă afectuos pe Laila, în vreme ce îl observa 
curioasă pe Mohamed. 

— V-am vorbit deja de fratele meu; am dorit să-l cunoaşteţi. 

Privirea lui Jalil era pierdută în gol, dar mişca din cap înspre 
Laila. Pe Mohamed îl impresionă înfăţişarea elegantă a 
bătrânului, care era îmbrăcat cu o impecabilă djellaba albă din 
lână fină, la fel de albă ca şi părul său. Îi observă şi mâinile cu 
degete lungi şi zâmbetul plin de beatitudine. 

— Aşadar, tu eşti Mohamed, afirmă Jalil. Laila ne-a vorbit mult 
despre tine. 

Mohamed rămase tăcut, fascinat de bătrânul acela cu 
înfăţişare elegantă, în ciuda faptului că era modest îmbrăcat. 

— Este o onoare să vă cunosc, reuşi el să spună. 

Bătrânul zâmbi. Putea simţi tulburarea tânărului în momentul 
acela. 

— Vino, aşază-te lângă mine. Veţi bea o ceaşcă de ceai cu noi. 
Salima, fata mea, îi poţi servi cu ceai pe prietenii noştri? 

— Da, tată, pregătesc acum ceştile. Nu vreţi să gustaţi din 
dulciurile făcute de mine? 

— Cu ce te ocupi, Mohamed? îl întrebă Jalil, ştiind că tânărul 
nu se aştepta la o întrebare atât de directă. 


— Acum sunt în vacanţă, dar am studiat Turismul şi am lucrat 
în Germania. 

— Ai de gând să rămâi mai multă vreme? 

— Depinde... poate că va trebui să plec, dar de fapt nu ştiu. 

— Am înţeles, spuse bătrânul, concentrându-se să bea ceaiul. 

Laila observă stânjeneala fratelui său, dar hotărî să nu facă 
nimic ca să-i uşureze situaţia. Ştia că nu se simte în largul lui în 
faţa lui Jalil şi că a fost surprins să o vadă pe Salima îmbrăcată 
ca o occidentală, cu pantaloni şi fără un batic care să-i acopere 
părul. 

— Mâine o să vină la tine o femeie din partea mea, îi spuse 
Salima Lailei, este mama a două fete de la şcoală; am reuşit să 
o conving că nu mai poate continua să îndure în tăcere ca soţul 
ei să o maltrateze. 

Salima îl privi cu coada ochiului pe Mohamed care se foia 
stânjenit pe scaun. Dar hotărî să continue discuţia. 

— E o fată tânără, n-are nici treizeci de ani. Nu e zi în care să 
nu apară cu vreo lovitură pe faţă, dar ieri, în afară de un ochi 
învineţit, avea şi un braţ rupt. Copilele sunt terorizate pentru că 
sunt martorele violenţei tatălui lor faţă de mamă. Mă tem că 
într-o zi lucrurile vor merge şi mai departe. Vezi dacă o poţi 
ajuta. 

— Ştii bine că totul depinde de ea, dacă vrea să facă plângere 
pentru rele tratamente. Ca urmare, îi putem face rost de un 
domiciliu provizoriu ca să stea împreună cu alte femei 
maltratate, până se aranjează situaţia ei legală. Eu nu pot face 
nimic pentru ea dacă ea nu vrea. 

— Ştiu, ştiu... dar ascult-o. Nu e uşor pentru nicio femeie să 
facă pasul ăsta, să-ţi denunţi soţul este întotdeauna cumplit. Mi- 
e atât de milă de ele să le văd suferind şi să ştiu că le aşteaptă 
infernul până la moarte... 

— O să fac tot ce pot. 

Jalil şi Mohamed ascultau în tăcere conversaţia femeilor. Pe 
Mohamed îl enerva faptul că bătrânul nu intervenea ca să le 
mustre pe Salima şi pe Laila pentru ceea ce îşi propuneau să 
facă. 

— Tu ce părere ai despre soţul care îşi maltratează soţia? îl 
întrebă pe neaşteptate Jalil pe Mohamed. 

— Cred că nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile 
unei familii şi, cu atât mai puţin, să o sfătuiască pe o soţie să-şi 


denunțe soţul. Coranul spune cum trebuie să fie pedepsită soţia 
când comite o greşeală. Fireşte că pedeapsa trebuie să fie 
proporţională cu greşeala comisă. Nu mi-ar plăcea ca sora mea 
să intervină într-o problemă particulară a unei bune familii 
musulmane. 

— De unde ai scos-o că perechea despre care vorbesc este 
musulmană? replică Salima. Pentru informarea ta, amândoi sunt 
spanioli, de aici, din Granada, şi sunt creştini. 

— Chiar şi aşa, nu cred că cineva trebuie să se amestece în 
treburile lor. Dacă o bate, ştie el de ce o face. 

— Şi ţie ţi se pare drept? vru să ştie Jalil. 

— Bineînţeles că da! O să punem cumva în discuţie Cartea 
Sfântă? 

— Te-am întrebat dacă consideri dreaptă maltratarea altei 
fiinţe umane, indiferent din ce cauză, insistă bătrânul. 

— Este scris în Coran... 

— Te rog, Mohamed, lasă în pace Coranul! Noi, oamenii, n-am 
încetat să facem grozăvii în numele Coranului şi al Bibliei! 
Căutăm scuze în textele sacre ca să justificăm ceea cenue 
justificabil. 

Tonul vocii lui Jalil al-Basari era plin de energie, dar şi de 
căldură, părea chiar că schiţează un zâmbet şugubăţ care îl irită 
peste măsură pe Mohamed. 

— Sora mea mi-a spus că sunteţi un om sfânt, un alim 
respectat şi dau peste un bătrân care pune sub semnul 
întrebării Sfântul Coran. 

— Crezi că am pus sub semnul întrebării Sfântul Coran? 
Spune-mi de ce crezi asta? 

— N-am venit acasă la dumneavoastră ca să ne certăm. Vă 
mulţumesc pentru ospitalitate, dar acum trebuie să plecăm, 
afirmă Mohamed, privind-o pe sora lui. 

— De ce anume fugi, Mohamed? întrebă din nou bătrânul Jalil. 

— Fug? Eu nu fug de nimic! 

În tonul vocii lui Mohamed erau note de isterie şi de frică. 

— Atunci, termină-ţi ceaiul şi nu te grăbi să scapi de o 
conversaţie cu un bătrân. 

Mohamed lăsă capul în jos, resemnat. Omul acela îl 
descumpănea; se gândi că sub înfăţişarea sa venerabilă se 
ascundea un lup viclean, hotărât să-şi înfigă colții în el de îndată 
ce n-ar fi cu băgare de seamă. 


— Să lăsăm Coranul şi să vorbim despre bine şi despre rău. 
Eu nu cred că vreo fiinţă umană are dreptul să umilească, să 
tortureze, să facă orice fel de rău, oricare ar fi acesta, altei fiinţe 
umane. Din nefericire, sunt prea multe ocaziile în care noi, 
oamenii, ne comportăm ca nişte adevărate fiare cu ceilalţi 
oameni şi totul pentru că aceştia nu gândesc ca noi, pentru că 
nu împărtăşesc acelaşi crez şi se roagă într-un mod diferit sau 
nu se roagă deloc, pentru că doresc să trăiască într-un mod 
diferit de cel în care credem noi că trebuie să trăiască... In 
sfârşit, sunt multe lucrurile care ne enervează şi ne despart de 
ceilalţi şi, cu toate acestea, niciunul dintre ele nu este cu 
adevărat un motiv care să justifice faptul că facem rău. Să 
zicem că tu ucizi pentru că ai pretenţia de a pedepsi o ofensă a 
duşmanilor tăi, sau îţi maltratezi soţia pentru că nu a fost 
vrednică, sau minţi ca să nu te simţi umilit în faţa comunităţii. 
Oricare dintre aceste fapte sunt rele în esenţa lor. Important 
este să dominăm răul pe care-l purtăm înlăuntru, să luptăm 
împotriva lui de-a lungul vieţii, încercând să facem în aşa fel 
încât să nu ne conducă demonii, ci noi să fim aceia care să-i 
supunem. Nu, Mohamed, nu se justifică faptul ca un bărbat să-şi 
maltrateze soţia, nici fiul, nici câinele, nicio floare. Crezi că Allah 
se bucură odată cu tine dacă o snopeşti în bătaie pe soţia ta? Va 
simţi mai degrabă compasiune pentru suferinţa ei şi nimic 
pentru mânia ta. 

Jalil al-Basari rămase tăcut în vreme ce dădea peste cap 
ceaşca de ceai. Salima îi observa cu coada ochiului pe Mohamed 
şi pe Laila şi putu citi în ochii prietenei sale disperarea care 
pusese stăpânire pe ea. 

— Trebuie să sosească nişte prieteni pentru rugăciunea de 
seară. Puteţi rămâne? întrebă Salima ca să rupă tăcerea ce se 
instalase între ei. 

— Am nişte treburi de făcut, se scuză Mohamed. 

— Atunci, eu o să mai rămân puţin, afirmă Laila. 

— Nu! Tu vii cu mine. 

— Nu, mai rămân puţin aici, îmi place să-l ascult pe Jalil, 
mereu învăţ câte ceva. 

— Nu-ţi face griji. Dacă se face târziu, soţul meu şi cu mine o 
vom conduce pe Laila acasă. 

— Sora mea trebuie să vină cu mine acum. 

— Nu, rămân. 


Lui Mohamed îi ardea din nou faţa. Simţea că mânia îl macină 
pe dinlăuntru, dar nu voia să se manifeste dinaintea acelor 
străini. 

— Trebuie să-mi dai ascultare, Laila, e mai bine să ne 
întoarcem împreună, dacă întârzii va trebui să te aşteptăm cu 
cina. 

Scuza i se păru ridicolă chiar şi lui, dar nu-i trecuse altceva 
prin minte ca să încerce să o facă pe sora lui să-l însoţească. 
Ceea ce era într-adevăr hotărât era că Laila avea să cunoască 
rigorile curelei pentru că îl pusese în această situaţie. Când vor 
ajunge acasă o va biciui şi conştiinţa lui, îşi spuse el, nu va avea 
de suferit pentru lacrimile şi durerea surorii sale. 

— Mi-ar plăcea să rămâneţi amândoi, interveni Jalil; cred că te 
vei putea simţi la largul tău stând de vorbă şi rugându-te cu noi. 
Nu-ţi va face rău. 

— Bine... 

Mohamed nu găsea noi scuze. 

— E hotărât, rămâneţi; prietenii noştri probabil că nu vor 
întârzia să sosească. 

Nu trecură mai mult de câteva minute până când Carlos, soţul 
Salimei, intră în încăperea din spatele prăvăliei ca să-i anunţe că 
au sosit credincioşii. 

Cu grijă şi delicateţe, Salima şi Laila îl ajutară pe Jalil să se 
ridice în picioare şi pe o scară interioară urcară la etajul care le 
servea drept locuinţă. 

Mohamed fu surprins să constate că sora lui îi cunoştea pe 
toţi cei care alcătuiau acel grup de credincioşi şi fu scandalizat 
de naturaleţea cu care se tratau între ei bărbaţii şi femeile, după 
judecata lui, fără rezerve, fără pudoare. Avea chef să le 
reproşeze unora dintre femei faptul că nu purtau părul acoperit 
cu văl şi că, după îmbrăcăminte, păreau să fie creştine, şi nu 
musulmane, dar hotărî să tacă, pentru că se simţea rătăcit în 
acel grup. 

Se aşezară pe pernele dispuse pe podea în jurul lui Jalil, care 
ocupa un scaun jos. La dreapta lui Jalil, femeile, la stânga lui, 
bărbaţii. 

— Ce părere aveţi dacă azi vom reflecta asupra violenţei? 
întrebă Jalil. 

Murmurul de încuviinţare îl făcu să zâmbească pe bătrân. 


— Înainte de a sosi voi, vorbeam despre dreptul soţului de a o 
pedepsi fizic pe soţie. Prietenul nostru Mohamed crede că nouă, 
bărbaţilor, ne-a fost dat acest drept în Sfântul Coran. 

Un bărbat care avea probabil mai mult sau mai puţin vârsta 
lui Jalil ridică mâna. 

— Fără îndoială, prietenul nostru Mohamed cunoaşte bine 
Coranul. De exemplu în Sura” 4, aleya% 34, se spune: „Bărbaţii 
sunt protectorii femeilor, pentru că Allah i-a hărăzit pe unii cu 
calităţi deosebite faţă de alţii şi pentru că ei cheltuiesc din 
avuţiile lor pentru întreţinerea lor, iar femeile cinstite arată 
supunere şi păzesc cinstea lor, chiar şi în taină, ceea ce 
protejează Allah. Dacă vă temeţi de infidelitatea lor, atunci, 
sfătuiţi-le şi lăsaţi-le singure în culcuşul lor şi bateţi-le! Dacă ele 
vă dau ascultare, atunci, nu căutaţi pricină împotriva lor! Căci 
Allah este Falnic şi Măreţ!” 

Mohamed îl privi cu recunoştinţă pe bărbatul acela care 
tocmai recitase din memorie acel verset din Coran care nu lăsa 
loc de îndoială asupra autorităţii bărbatului de a-şi pedepsi 
soţia. Simţi o uşurare constatând că în acel grup ciudat nu se 
comportau toţi ca nişte necredincioşi. 

— Credincioşii creştini şi credincioşii evrei se îndepărtează de 
multă vreme de la litera Bibliei; o consideră drept Carte Sfântă 
inspirată de Dumnezeu, dar ei spun că atunci când Dumnezeu a 
inspirat Cartea, a făcut-o ţinând seamă de cum era lumea pe 
vremea aceea. Astfel că ei rămân cu spiritul Cărţii, nu cu litera 
ei şi nu pentru că n-ar fi buni credincioşi, ci pentru că ei cred că 
Dumnezeu a vrut ca lumea să se schimbe de la o zi la alta, de la 
un an la altul, de la un secol la altul. Lucrul cel mai important 
este credinţa în Dumnezeu, nu dacă profetul Ilie s-a înălţat la 
cer într-un car de foc. 

Această intervenţie a lui Carlos, soţul Salimei, îl lăsă năucit pe 
Mohamed. Era un necredincios. 

— Vreţi să spuneţi că nu trebuie să urmăm învăţăturile 
Sfântului Coran? întrebă Mohamed. 

— Vreau să spun că spiritul Sfântului Coran este cel care 
trebuie să ne călăuzească. Putem citi în Sura 49, aleya 16: „Tu 
spune-le: Oare voi vreţi să-L învăţaţi pe Allah despre credinţa 
voastră, în timp ce Allah ştie ce anume se află în ceruri şi pe 


% Capitol din Coran. 
% Verset din Coran. 


pământ? Într-adevăr, Allah este Atotştiutor!”. Şi spune mai 
departe: „Într-adevăr, Allah cunoaşte tainele din ceruri şi de pe 
pământ şi Allah vede faptele voastre!” 

Toţi cei prezenţi îl ascultau pe bărbat cu atenţie. Nimeni n-a 
replicat, conştienţi că seara aceea avea un nou protagonist: pe 
Mohamed. 

Jalil nu-i putea vedea, dar părea să ştie unde se află fiecare şi, 
adresându-i-se lui Mohamed, îi spuse: 

— Allah este milostiv. În Sura 53, aleya 32, se spune: „Cât 
priveşte pe cei care se feresc de păcate mari şi de fapte de 
ruşine în afară de cele întâmplătoare - Domnul Tău este darnic 
în privinţa iertării lor. El vă cunoaşte pe voi de când v-a creat din 
pământ şi de când v-a plămădit în pântecele mamelor voastre. 
Deci, să nu credeţi în puritatea sufletelor voastre! Căci, El ştie 
cine anume se poartă cu evlavie!” 

— Mă simt reconfortat când ascult Sfântul Coran, spuse un 
tânăr plin de entuziasm. Chiar ştiind că Allah vede tot şi ştie tot, 
mă gândesc la milostivirea lui şi de aceea îi aştept iertarea 
pentru toate greşelile pe care le-aş putea săvârşi. 

— Da, dar nu e vorba doar să faci ceea ce nu se cuvine, 
sublinie Jalil, şi apoi să aştepţi milostivirea lui Allah; El aşteaptă 
mai mult din partea noastră. 

Tânărul îşi lăsă capul în jos ruşinat că se lăsase dus de 
entuziasm, deşi era convins că mila lui Dumnezeu va atinge tot 
ce va face în viaţă. 

Mohamed îşi drese vocea înainte de a se hotărî să vorbească. 
Bătrânii aceia cunoşteau Sfântul Coran mai bine decât el, dar în 
timpul petrecut în Pakistan, la şcoala coranică la care îl 
trimisese Hassan, dedicase textului sfânt multe ore de studiu, 
atât de multe, încât ştia că Jalil şi prietenul său scoteau acele 
citate din context, interpretându-le, după părerea lui, într-o 
manieră prea puţin ortodoxă. Hotări să rişte şi să facă paradă de 
cunoştinţele sale din Coran. 

— „Am pregătit un rug aprins pentru necredincioşii care nu au 
crezut în Allah şi în Profetul său”, recită el închizându-şi ochii pe 
jumătate. „Împărăţia cerurilor şi a Pământului aparţine lui Allah; 
el iartă pe cine voieşte şi aplică pedeapsa divină cui doreşte. El 
este îngăduitor şi Milostiv.” 

— Tocmai ai amintit tu însuţi: este îngăduitor şi milostiv, îi 
răspunse Jalil, în Sura 4, aleya 40, se spune: „Allah nu face 


nedreptate nici cât atârnă un atom, iar binefacerea o măreşte şi 
dă, din partea Sa, o răsplată mare”. Aşa este Allah, aşa ni se 
spune în Sfântul Coran că este. Atotputernicul ne poate pedepsi 
când vrea, cum vrea, pe noi şi pe necredincioşi, toate fiinţele de 
pe Pământ, dar Coranul nu încetează să ne amintească 
îngăduinţa şi mila lui Allah faţă de noi, bieţii păcătoşi. Mă bucur 
că tu cunoşti bine Coranul, Mohamed; acum, e important să-l 
interpretezi bine şi să ştii să simţi îngăduinţa şi mila lui Allah 
faţă de oameni. 

— Cu alte cuvinte, în cele din urmă, reduceţi Sfântul Coran la 
îngăduinţa şi mila lui Allah? întrebă sfidător Mohamed. 

Jalil rămase tăcut doar o secundă, apoi, înainte de a 
răspunde, îşi aţinti asupra lui privirea goală. 

— Să fim îngăduitori şi milostivi cu semenii noştri este o 
sarcină titanică pentru noi, bieţii muritori. De câte ori nu ne 
enervăm şi nu le maltratăm cu vorba şi cu fapta pe fiinţele 
noastre iubite! O facem pentru că nu suntem în stare să fim 
îngăduitori faţă de greşelile lor şi cu atât mai puţin milostivi. 
Priveşte în inima ta şi întreabă-te de câte ori ai fost milostiv cu 
ceilalţi. Cu siguranţă că răspunsul nu-ţi va plăcea. Nici mie nu- 
mi place, când îmi pun această întrebare. 

— „Cel care săvârşeşte o faptă rea sau îşi chinuieşte propriul 
său suflet, dar apoi se roagă lui Allah pentru iertare, acela va 
găsi pe Allah lertător şi Milostiv!”, recită cu voce tare un alt 
bătrân. 

Noaptea  învăluise oraşul când Jalil declară încheiată 
reuniunea. Mohamed fu surprins să vadă că era aproape ora 
zece. Mama lui şi Fâtima or fi îngrijorate. Le spusese că merge 
să o caute pe Laila şi de atunci au trecut aproape cinci ore. 

Sora lui îşi luă la revedere cu afecţiune de la acel grup 
eterogen. Mohamed îşi dădu seama că toţi o apreciază. 

leşiră din casă în tăcere şi tot în tăcere merseră pe jos până în 
Albaicin. 

Mohamed avea nişte sentimente contradictorii. Pe de o parte, 
se simţise bine printre oamenii aceia, pe de alta, se gândea că 
era un grup de naivi, dispuşi să vadă iertarea în fiecare rând din 
Coran. Nesocoteau tot ceea ce nu era în concordanţă cu 
dorinţele lor de îngăduinţă şi milostivire. 

Când au ajuns acasă, le-au găsit pe mama lor şi pe Fâtima în 
camera de zi aşteptându-i cu o expresie de îngrijorare pe chip. 


Mama lui se îndreptă cu paşi iuți spre Laila şi oftă uşurată 
constatând că fiica ei nu fusese supusă nici unei violenţe; apoi îi 
zâmbi fiului său şi îi invită să poftească la masă. 

Laila se scuză spunând că e obosită şi că a doua zi trebuia să 
se trezească dis-de-dimineaţă pentru că avea prima oră de curs 
la opt. Mohamed nu-i acordă nicio atenţie surorii sale şi se 
îndreptă spre odaia în care Fâtima întinsese masa de seară. 

Mâncă în tăcere, singur, în vreme ce soţia lui îl servea cu 
capul plecat. 

O privi cu coada ochiului şi gândi că nu-i găseşte în 
continuare niciun farmec, cu toate că se culcase cu ea de vreo 
două ori cu singurul scop ca ea să nu se poată plânge rudelor ei 
că soţul său o neglijase. Hassan nu i-ar ierta o asemenea 
ofensă. 

Formele Fâtimei erau ascunse de djellaba, dar el ştia că trupul 
soţiei sale nu era atrăgător şi că părul, acoperit cu hi/ab-ul, era 
de o banală culoare castaniu-închis şi aspru la pipăit. 

Ar trebui să se culce din nou cu Fâtima şi pentru asta păstra 
într-un sertar o tabacheră plină cu haşiş. Doar cu capul plin de 
aburii drogului se simţea în stare să o facă. Spera ca Fâtima să 
rămână însărcinată şi, cu această scuză, să se îndepărteze de 
ea pentru o vreme, dar până în acel moment nu ghicea la ea 
niciun simptom care l-ar fi putut înştiinţa că a conceput un fiu. 

Tocmai termina de mâncat o rodie când mama lui intră în 
camera de zi şi se aşeză în faţa lui. 

— Azi după-amiază a venit Ali şi a întrebat de tine. 

— Şi ce a zis? 

— Că va reveni mâine. Fiule, nu-mi place prietenul tău. 

— Păi, după câte ştiu, eşti prietenă cu mama lui sau cel puţin 
eraţi prietene când mergeam la şcoală. 

— Din nefericire, mama lui nu mai este aici. Dar nu-mi pasă 
de familia lui; îmi pasă de tine şi nu vreau să intri în bucluc. 
Dacă umbli cu Ali, o să sfârşeşti rău. 

— De ce? 

— E înhăitat cu oameni periculoşi, nu sunt ca noi. 

— Şi cum suntem noi? 

— Tu te-ai schimbat. Nu ştiu ce ţi-au făcut la Frankfurt şi în 
Pakistan, dar nu mai eşti acelaşi. 

— Sunt bărbat, mamă. 


— Da, un bărbat pe care mă tem că alţii îl manevrează de 
parcă ar fi un copilaş. 

— Mă manevrează? Tonul vocii lui Mohamed se ridicase şi în 
privire i se oglindea o mânie reţinută. Sunt bărbat, mamă. Un 
bărbat cu familie şi cu dorinţa de a face din această lume un loc 
mai bun, unde noi, musulmanii, să nu mai fim cetăţeni de mâna 
a doua, unde să fim trataţi cu respect. Trebuie să-i pedepsim pe 
necredincioşi şi asta vom face. Allah ne va răsplăti pentru 
această faptă. 

— Şi cine a spus că trebuie să pedepsim pe cineva? De ce nu 
suntem în stare să trăim unii cu alţii în pace? Pământul este al 
tuturor, este loc pentru toţi. Să-l lăsăm pe fiecare să se roage la 
Dumnezeul său aşa cum a fost învăţat de copil. 

— Mamă, cum poţi vorbi aşa! 

— Pentru că sunt bătrână şi am văzut prea multă suferinţă în 
jurul meu. 

— Nimeni nu-ţi va face rău, ai încredere în mine. 

— Nu mă tem pentru mine, ci pentru tine. Stai departe de Ali. 

— De ce-ţi faci griji din pricina lui Ali? 

— Umblă cu cei mai răi dintre ai noştri, cu oameni care 
propovăduiesc ura. Este manipulat ca o marionetă şi acelaşi 
lucru vor dori să-l facă şi cu tine. Îţi vor spune că eşti mujahedin, 
că trebuie să îndeplineşti o misiune sfântă, dar va fi o minciună, 
nu vor dori decât să mori pentru ei. 

— Orice mamă s-ar simţi mândră ca fiul ei să devină martir. 

— Eu, Mohamed, mă mulţumesc să fii în viaţă. Nu vreau mai 
mult. 

— Nu vorbeşti ca o bună musulmană! Chiar nu-ţi dai seama 
ce se petrece în lume? 

— Ba da, îmi dau seama că există oameni înverşunaţi să 
distrugă alţi oameni, dar ei nu se plasează în prima linie a 
bătăliei, ci vă trimit acolo pe voi, pe fiii noştri. Vă ademenesc cu 
vorbe care vă umplu inima, dar îţi jur că nu ştiu de ce muriti. 

Mohamed se ridică brusc şi ieşi furios din încăpere. Nu voia să 
se certe cu mama lui. Ce ştia ea?! Era o femeie ignorantă care 
cu greu învățase să scrie şi să citească. Nimic din ce ar spune n- 
avea valoare, pentru că ea nu înţelegea ce se petrece în jurul ei. 
Era o femeie cumsecade, nimic mai mult. 


16 

De dimineaţă, când Laila ieşea din casă, fu surprinsă să-l 
întâlnească pe Ali care, în momentul acela, se pregătea să sune 
la uşă. 

— Bună dimineaţa. 

— E acasă fratele tău? 

— Da, dar nu ştiu dacă s-a trezit; aşteaptă să o chem pe 
mama. 

Laila intră din nou cu pas grăbit, căutând-o pe mama ei în 
bucătărie. 

— Ali e la poartă. Vine să-l caute pe Mohamed. 

— La ora asta? 

— Da, anunţă-l. 

— Nu-mi place... 

— Nici mie, mamă, dar nu putem face nimic. Fratele meu este 
bărbat şi el este cel care trebuie să-şi decidă soarta. 

— Nu, încă nu e bărbat, e un copil. 

Femeia o privi pe fiica sa cu îngrijorare şi ieşi apoi din 
bucătărie ca să-l anunţe pe fiul ei. Neliniştea îi strângea ca într- 
un cleşte capul pieptului. 

Ali îl aştepta pe Mohamed în camera de zi. Era nervos din 
pricina întârzierii prietenului său. Instrucţiunile lui Omar erau 
precise şi nu admiteau amânare. Când în sfârşit apăru 
Mohamed, îi ceru să-l urmeze fără alte explicaţii. 

— M-ai făcut să aştept, îi reproşă el. 

— Dormeam, dar m-am grăbit, am stat doar un minut la duş şi 
nici măcar nu mi-am băut cafeaua. 

Coborâră cu paşi iuți pe străduţele înguste din Albaicin; cu 
toate insistenţele lui Mohamed pentru ca Ali să-i spună unde 
mergeau, acesta păstra tăcerea. 

Ajunşi în centrul Granadei, Ali îl conduse pe malul râului, în 
vreme ce privea întruna îndărăt. 

— La ce te uiţi? îl întrebă Mohamed, enervat. 

Nu primi răspuns pentru că în momentul acela o maşină de 
teren se opri lângă ei şi Ali îl împinse pe prietenul său înăuntru. 
La volan era un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul negru şi 
mustață retezată, care nici măcar nu-i salută. Nici Ali nu spuse 
nimic, astfel că Mohamed hotări să facă acelaşi lucru. 

Lăsară oraşul în urmă, îndreptându-se spre autostrada care 
face legătura dintre Granada şi coastă. Omul conducea cu 


îndemânare şi viteză. Nu trecuseră două ore când au ajuns în 
dreptul unei porţi de fier, care se deschise făcând loc unui drum 
la capătul căruia se vedea o imensă vilă cu o arhitectură 
modernă. 

Doi bărbaţi se apropiară de maşină, aşteptând ca vizitatorii să 
coboare. Unul dintre ei îl îmbrăţişă pe Ali cu afecţiune; apoi îi 
conduse înăuntrul casei. 

Salonul era mare, cu o masă joasă la mijloc, în jurul căreia 
erau dispuse trei canapele şi mai multe scaune. 

— Aşteptaţi aici, le spuse bărbatul. 

Ali şi Mohamed rămaseră în picioare, fără să îndrăznească să 
ia loc. 

— Asta este casa lui Omar? întrebă Mohamed cu o voce abia 
auzită. 

— Aşa este, e casa mea. 

Mohamed tresări. Nu-l văzuse intrând pe bărbatul care tocmai 
îi răspundea şi nici măcar nu ştia cum de îl putuse auzi. 

— Fii binevenit, Mohamed, Allah fie cu tine. 

— Mulţumesc, răspunse el buimăcit. 

— Ai întârziat, Ali, spuse Omar pe un ton de reproş. 

Ali nu încercă să se justifice, ci îşi plecă ochii ruşinat. 

— Înţeleg că n-aţi putut ajunge mai devreme. Luaţi loc, n-am 
mult timp la dispoziţie. 

Cei doi tineri îi dădură ascultare acelui bărbat de vârstă 
nedefinită: putea să aibă la fel de bine patruzeci sau cincizeci de 
ani. Înalt, cu o ţinută seniorială, părul negru înspicat cu fire albe 
şi ochii mai negri decât noaptea. 

Se vedea că era obişnuit să comande fără ca nimeni să 
îndrăznească să-l contrazică. 

O femeie de acum bătrână, îmbrăcată cu djellaba şi cu părul 
acoperit de hijab, intră în salon cu o tavă pe care erau trei ceşti 
de cafea şi o farfurie cu dulciuri. 

Omar aşteptă ca bătrâna să iasă şi apoi continuă să 
vorbească. 

— Vreau să faceţi parte dintr-un grup care să ducă la bun 
sfârşit o misiune care va da lovitura definitivă necredincioşilor. 
După aceea, ne vor cere îndurare şi puterea lumii va fi pentru 
totdeauna în mâinile noastre, ale credincioşilor. Vărul tău Yussuf 
urma să se ocupe de această misiune. Ţi-a vorbit despre ea? 


— Nu, afirmă Mohamed, Yussuf era discret; dar eu ştiam că 
pune ceva la cale. Îşi petrecea ziua studiind hârtii, câteodată era 
sunat la telefon şi evita ca noi să auzim conversaţia. Pleca în 
călătorie fără să zică unde dar nu ne-a spus niciodată nimic, nici 
mie, nici celorlalţi din comandou. 

— Yussuf se bucura de toată încrederea mea şi a lui Hassan. 
Acum voi veţi fi aceia care veţi duce misiunea la capăt. Nu va fi 
uşor şi, în cazul în care veţi fi arestaţi, va trebui să vă sacrificați 
viaţa ca să nu vorbiţi; oamenii care vor participa alături de voi 
şi-au luat deja acest angajament. 

Ali şi Mohamed îi jurară lui Omar că erau dispuşi să-şi dea 
viaţa şi că pentru ei nu era bucurie mai mare decât să se 
întâlnească cu Allah în Paradis. 

— Dacă veţi cădea în mâinile necredincioşilor, e mai bine să 
vă luaţi viaţa cu propriile voastre mâini, pentru că, dacă veţi ieşi 
nevătămaţi, vă vom lua-o noi şi nu va fi nicio onoare pentru voi, 
nici pentru familiile voastre. Va trebui să purtaţi permanent 
asupra voastră o pastilă. 

— O pastilă? întrebă surprins Mohamed. 

— Da, o pastilă. Ultima soluţie, dacă nu puteţi muri în luptă, 
ca nişte războinici. 

— La Frankfurt aveam centuri încărcate cu explozibili ca să ne 
aruncăm în aer în cazul în care poliţia ar fi încercat să ne 
aresteze. Asta este ceea ce au făcut Yussuf şi tovarăşii noştri, 
ceea ce şi eu ar fi trebuit să fac dacă vărul meu nu mi-ar fi 
poruncit să distrug hârtiile. 

— Nu te mai scuza pentru că n-ai murit la Frankfurt. Allah 
hotărâse că trebuia să trăieşti. Poate că vei muri în această 
misiune sau poate că nu. Centurile cu explozibili sunt o 
posibilitate pe care o avem mereu la îndemână, dar această 
misiune este deosebită. Vor fi momente când veţi acţiona pe 
faţă, momente periculoase în care nu veţi putea merge cu 
centurile cu explozibili. Ştiu că moartea provocată de înghiţirea 
unei pastile vi se poate părea mai puţin eroică, dar nu putem 
risca. 

Mohamed şi Ali încuviinţară fără să-şi ascundă dezamăgirea. 
Cei curajoşi, se gândeau ei, nu mor înghițind o pastilă, dar nu-l 
puteau contrazice pe Omar, care ştia mai multe decât ei. 

— Acum vă voi da amănunte despre această misiune. 
Ascultaţi. 


Timp de două ore care nu se mai sfârşeau, le explică ce se 
aştepta de la ei. Mohamed şi Ali îl urmăreau extaziaţi. 

— Îi vom lovi unde îi doare mai mult: în trei dintre sanctuarele 
lor cele mai venerate. Este vorba de distrugerea celei mai sacre 
dintre relicvele creştinilor: crucea pe care zic ei că a fost 
răstignit Isus Hristos. Există sute de bucăţi din această cruce. 
Noi vom distruge sanctuarul unde se găseşte bucata cea mai 
mare din lemn, la Santo Toribio, în Cantabria. Santo Toribio este 
unul din locurile în care creştinii celebrează Anul Sfânt”. Doar 
lerusalimul, Roma şi Santiago de Compostela împart acest 
privilegiu. Şi noi avem şansa ca în acest an Anul Sfânt să fie 
celebrat acolo, în Cantabria, unde vor fi mii de pelerini din toată 
lumea adorând bucata aceea de lemn. Vom distruge şi relicva 
care se află în bazilica Sfintei Cruci de la Ierusalim din Roma şi 
vom distruge Sfântul Mormânt de la lerusalim. Nu vor putea 
trece cu vederea acest afront; ziarele, radiourile, televiziunile, 
când vor da ştirea, vor trezi conştiinţa adormită a creştinilor; nici 
chiar cei care-şi spun laici, agnostici sau atei nu vor putea trece 
cu vederea afrontul. Tragedia lor va fi că nu vor şti ce să facă şi 
nu vor face nimic. Se vor ridica imediat glasuri chemând la 
calm, la înţelegerea dintre musulmani şi creştini, vor spune că e 
opera unor nebuni şi a unor fanatici, dar important e că îşi vor 
lăsa capul în jos şi nu se vor mai confrunta cu noi pentru că le e 
frică de noi, foarte frică. 

Ochii lui Omar străluceau de emoție. Savura cu anticipație 
momentul în care relicvele vor sări în aer, făcute bucăţi. Bău 
puţină apă înainte de a continua. 

— Cu secole în urmă, ne-au decimat purtând crucea drept 
stindard; acum, noi vom distruge o parte din această cruce. 
După aceea, Europa va fia noastră; va fi doar o chestiune de 
timp. 

Nu, nu puteau da greş. Dacă totul ieşea bine, Occidentul va fi 
rănit de moarte şi va cădea ca un fruct putred. 


%7 Privilegiu acordat de papalitate mai întâi catedralei din Compostela pentru 
a atrage pelerinii la mormântul Apostolului lacov (în spaniolă Santiago) în anii 
în care ziua de 25 iulie, când se comemorează martiriul său, cade într-o 
duminică. Papa acordă indulgență deplină şi iertarea tuturor păcatelor celor 
care vin în pelerinaj în decursul Anului Sfânt. Mai târziu, acest privilegiu a fost 
extins şi asupra lăcaşurilor care adăpostesc porţiuni din Sfânta Cruce. (n.tr.) 


Mohamed zâmbea în sinea lui, mândru de a-i fi urmat mult 
admiratului său văr Yussuf la conducerea comandoului care 
trebuia să realizeze această misiune. 

— Tu vei îndruma acţiunea, dar Salim al-Bashir va fi cel care 
va coordona amănuntele, care va organiza grupul, 
infrastructura, căile de salvare... Lui va trebui să-i ceri 
mijloacele de care vei avea nevoie. Toţi veţi fi ca unul, el va fi 
capul, iar voi, membrele. Ne bucurăm de un avantaj: vom avea 
cunoştinţă despre unele lucruri pe care creştinii le-ar putea 
descoperi despre noi. 

— Cum? întrebă Ali, curios. 

— Asta, prietene, nu ţi-o pot spune şi nici tu nu trebuie să mă 
întrebi. 

— Dar nu va fi periculos ca acelaşi comandou să se ocupe de 
cele trei atentate? 

— Asta e o chestiune care îl priveşte pe Salim al-Bashir. 

— Când îl vom cunoaşte? vru să ştie Mohamed. 

— Curând. Va veni în Spania, dar acum pregăteşte unele 
amănunte ale misiunii. El va lua legătura cu voi; trebuie să fiţi 
pregătiţi să plecaţi imediat. În ceea ce priveşte familiile voastre, 
să ştiţi că sunt familiile noastre şi că le vom ocroti dacă vi se 
întâmplă ceva. Apropo, Mohamed, ştiu că ai probleme cu sora 
ta... 

Mohamed îşi lăsă capul în jos speriat. Uitase de Laila, 
entuziasmat cum era de a-şi asuma o bună parte din 
responsabilitatea acestei misiuni. Acum însă trebuia să facă faţă 
acestei probleme. 

— Sora mea e foarte tânără. E plină de bune intenţii; dar nu 
vă faceţi griji, voi rezolva problema. 

— Ştiu că pentru tine a însemnat o mare neplăcere să 
constaţi că sora ta a luat-o razna, dar trebuie să înţelegi că nu 
putem face excepţii. Ori se comportă corect, ori, în caz contrar, 
vom adopta o hotărâre care va servi drept exemplu şi altor 
femei. 

— Ea este spaniolă, bâigui Mohamed. 

— Şi eu, răspunse sec Omar, dar pentru noi nu există altă 
lege decât Sfântul Coran. Nu-ţi voi cere să o pedepseşti dacă nu 
te simţi în stare să o faci, dar dacă nu o faci tu... atunci, poate 
că mă înşel în privinţa ta şi că nu eşti omul potrivit pentru cea 
mai importantă misiune pe care Cercul o va duce la bun sfârşit. 


Pentru această misiune am nevoie de oameni care să fie loiali 
numai faţă de noi. 

— Nu e nevoie să intervii, o să mă ocup eu, îl asigură 
Mohamed. 

— Aşa să fie. Acum, începeţi să lucraţi. O să vi-l prezint pe 
Hakim, care va face şi el parte din comandou. Are experienţă, 
ca şi Salim, în acest gen de acţiuni. Hakim a luptat în Bosnia şi a 
fost câteva luni în Irak. Înainte, a participat la aruncarea în aer a 
unui autobuz la Paris şi a făcut parte şi din comandoul care a 
pus bomba la consulatul danez de la Viena. Este expert în 
explozibili, a fost bine instruit în Afganistan. E un tip grozav, 
rece, cu nervi de oţel. Singura lui problemă este că nu vorbeşte 
deloc bine englezeşte. În această treabă, eşti avantajat faţă de 
toţi ceilalţi, Mohamed; ştiu că vorbeşti limba germană aproape 
la perfecţie şi că stăpâneşti engleza. Ali vorbeşte doar araba şi 
spaniola, dar va fi îndeajuns. 

— Şi Salim? 

— Salim este extraordinar. E profesor la o prestigioasă 
universitate din Regatul Unit, este cetăţean britanic. De fapt, s-a 
născut la Londra, dar este sirian de origine. E un om în afara 
oricărei suspiciuni. Articolele sale din presă cheamă la 
moderație şi apără ideea conform căreia este posibilă 
înţelegerea dintre comunităţi. Toată lumea este încântată de el: 
colegii lui de la universitate, ziarele, guvernele europene. Este 
un om impecabil, fără alt trecut decât studiul. 

— Atunci, n-a participat niciodată la vreo acţiune? întrebă 
Mohamed. 

— Dimpotrivă! Toate cele la care a participat au avut succes, 
pentru că le-a pregătit minuţios. V-am spus deja că Salim este 
creierul, să ţineţi seama de asta. Voi sunteţi obişnuiţi să 
acţionaţi, iar el, să gândească. 

— Nu suntem prea puţini, dată fiind anvergura misiunii? 
îndrăzni Ali să spună timid. 

— Nu veţi fi singuri. Vor fi mai mulţi membri ai Cercului gata 
să vă ajute de câte ori veţi avea nevoie, dar să nu uitaţi: pentru 
ca această operaţiune să iasă bine, condiţia este tăcerea, nu 
trebuie să existe nicio scurgere de informaţii. De aceea e mai 
bine să nu fie prea multă lume amestecată. În principiu, e mai 
mult decât suficient câţi sunteţi. Salim al-Bashir a studiat toate 


amănuntele, el este cel care a hotărât. El este cel care are 
oamenii de legătură ce ne sunt atât de utili. 

— Eu îl cunosc pe Hakim, afirmă Ali. 

— Ştiu, v-a ajutat în acţiunea de la Tânger. 

— Este un om amabil. 

— Este eficient, răspunse Omar, şi asta este ceea ce 
contează. 

— Ştiu că este un fiu bun, care are grijă mereu de tatăl şi de 
fraţii lui, şi că soţia lui a murit în timpul naşterii primului lor copil 
şi că el nu s-a mai recăsătorit, insistă Ali, în ciuda frunţii 
încruntate a lui Omar. 

— Viaţa lui particulară nu ne priveşte. Hakim se bucură de 
sprijinul şi de încrederea mea. Ştiu că este omul indicat pentru 
această misiune şi acesta e singurul lucru care contează. Ah, 
era să uit! Mohamed, ţi-am vorbit de sora ta şi nu l-am 
menţionat pe Jalil. Ştiu că ea te-a dus să-l cunoşti, că ai 
participat la o reuniune a lor. Stai departe de Jalil, nu e de-ai 
noştri; este un bătrân naiv care crede că lumea poate fi condusă 
cu vorba bună şi cu rugăciuni. 

Mohamed se simţea despuiat în faţa lui Omar. Cum era cu 
putinţă ca acesta să ştie de vizita lui în casa lui Jalil? Deodată, îşi 
aminti de tânărul acela care stătea în faţa edificiului în care era 
biroul Lailei. Probabil că era o iscoadă a lui Omar şi simţi un 
brusc atac de panică. Nimic nu-i scăpa omului pe care-l avea 
acum în faţă şi îşi dădu seama că Laila era cu adevărat în 
primejdie. 

— Acel Jalil este un om bun. Nu cred să facă rău cuiva, 
răspunse el cu teamă. 

— Este un om nesuferit. Se încăpăţânează să predice pacea, 
uitând că duşmanul nostru este puternic şi că trebuie să-l 
nimicim, că doar atunci vom putea să vorbim despre pace şi să 
fim mărinimoşi. 

— Nu cred ca jalil să prezinte vreun pericol, îndrăzni să replice 
Mohamed. 

— Nu este periculos, pentru că nu-i vom permite să fie, aşa că 
nu-l mai frecventa. Nu acasă la el trebuie să mergi să te rogi. La 
Granada, vei găsi moschei ca să o faci şi imami dispuşi să-ţi 
călăuzească spiritul şi să te ajute să urmezi drumul ales. 

Omar îl privi stăruitor şi Mohamed a înţeles că nu-i dădea un 
sfat, ci o poruncă. 


Deodată, o copilă năvăli în salon, urmată de bătrâna care le 
servise cafeaua. 

— Tată! Tată! E adevărat că o să mă laşi să merg în excursie 
cu şcoala? Mama spune că nu, dar eu vreau să merg, te rog!, de 
data asta. 

— Rania! Ce fel de maniere sunt astea? 

În ciuda supărării din vocea lui Omar, Mohamed putu vedea 
că acelui om de neînduplecat i se îmblânzise privirea. Era sigur 
că fetiţa îndrăznise să-l întrerupă pe tatăl său pentru că ştia că 
nu o va pedepsi pentru asta. Copila n-avea mai mult de zece ani 
şi avea părul acoperit cu hijab. Era îmbrăcată în uniforma de 
şcoală, iar fusta gri îi ajungea aproape până la glezne. 

— Îmi pare rău, tată, îmi pare rău. 

Rania îşi lăsă capul în jos ca şi cum s-ar fi căit că l-a deranjat 
pe tatăl ei, dar ridică imediat bărbia şi, zâmbind, îl întrebă: 

— O să mă laşi? Este o excursie prin capitală, vom merge la 
Alhambra. 

— Dar tu cunoşti deja Alhambra, răspunse Omar. 

Aşa e, dar n-am fost niciodată cu prietenele mele şi o să ne 
distrăm bine. 

— O să mai vorbim. Acum, du-te la mama ta. 

Copila nu insistă şi ieşi urmată de bătrână, care avea să o 
mustre pentru comportamentul ei. 

— E fiica mea cea mică, scuzaţi-o. 

Nici Ali, nici Mohamed nu îndrăzniră să spună ceva. Asistaseră 
în tăcere la scenă şi se întrebau dacă până la urmă Omar avea 
să-i permită Raniei să meargă în excursie. 

— Trăind aici, partea proastă este că trebuie să luptăm 
încontinuu împotriva influenţei obiceiurilor creştine, care le 
înnebunesc pe femeile şi pe fiicele noastre. Intr-o zi, ei vor 
ajunge să trăiască în conformitate cu normele noastre, dar până 
în momentul acela... în fine, să continuăm. Despre ce vorbeam? 
Ah, da, despre Jalil. 

— Nu-ţi face griji, îl voi evita pe bătrân, încuviinţă Mohamed. 

— Aşa trebuie să faci. Bine, vă sunt clare lucrurile? Dacă este 
aşa, e momentul să-l vedeţi pe Hakim. 

— E aici? întrebă Ali. 

— Nu, nu e aici, dar veţi fi conduşi acolo unde se află. Trăieşte 
într-un sat de pe munte, un sat care e al nostru, am cumpărat 


pe rând toate casele şi deja n-au mai rămas creştini. Hakim vă 
aşteaptă cu masa de prânz. 

Omar se ridică şi îşi luă la revedere de la cei doi bărbaţi. 
Mohamed nu ştia de ce, dar îl simţi deodată preocupat. Poate că 
fata care a dat buzna îl supărase mai mult decât lăsase să se 
vadă. 

Se îmbrăţişară şi se sărutară în poarta casei unde automobilul 
de teren îi aştepta ca să-i ducă până acasă la Hakim. 

Mergeau deja de o oră. Mohamed îşi spuse că, atunci când vor 
sosi, va fi trecut deja ora mesei. li era foame, dar nu-i spuse 
nimic lui Ali, pentru că prietenul său, căzut pe gânduri, tăcea 
privind peisajul. Nici şoferul nu spunea nimic, aşa că înţelese că 
ceea ce se aştepta de la el era să-şi ţină gura. 

Maşina părăsi şoseaua principală şi o luă pe un drum 
neasfaltat. În depărtare se zărea un munte, iar la poalele lui 
erau răspândite mai multe case zugrăvite cu var. Au mai mers 
încă aproape o jumătate de oră până să ajungă şi, când erau 
deja acolo, Mohamed fu surprins să dea deodată peste o mică 
livadă. 

Satul era mic, n-avea mai mult de cincizeci de case şi era 
înconjurat de grădini din care răzbătea o mireasmă intensă de 
fructe şi de flori de portocal. 

În mijlocul satului, la umbra mai multor smochini, era un bazin 
de o mărime considerabilă. Nu se vedea suflet de om, ceea ce 
nu era de mirare, dat fiind că era trecut de ora trei după- 
amiază. 

Şoferul opri maşina în faţa unei case situate în afara satului. 
Pe când aşteptau să li se deschidă, Mohamed observă că, în 
partea din spate a casei era o grădină. 

Un bărbat de statură mijlocie şi cu ţinută atletică le deschise 
poarta. Barba îi acoperea mare parte din figura pe care ieşeau 
în evidenţă un nas coroiat şi nişte ochi căprui. 

— Bine aţi venit, poftiţi, vă aşteptam. 

Interiorul era în penumbră; bărbatul, care se mişca vioi, îi 
conduse până la o încăpere care dădea într-o galerie din care se 
ajungea în grădină. În faţa galeriei, o mică fântână împrăştia 
mai multe şuvoaie de apă producând o senzaţie de răcoare. 

— Luaţi loc, ni se va aduce ceva de mâncare. 

Mohamed şi Ali îi dădură ascultare şi se instalară pe canapea, 
în vreme ce Hakim se aşeză alături pe un fotoliu. 


Intră un tânăr îmbrăcat cu o djellaba lungă. Purta barbă ca 
Hakim şi lui Mohamed i se păru că-i găseşte o anume 
asemănare cu acesta. 

— Fratele meu Ahmed, spuse Hakim în chip de prezentare. 

Ahmed ducea o tavă cu o cană cu apă. O puse pe masă şi ieşi 
fără să spună nimic. 

— Este fratele meu mai mic. A studiat la Universitatea din 
Granada şi cred că o cunoaşte pe sora ta. 

Mohamed se foi stânjenit pe canapea; nu-i plăcea să i se 
amintească de Laila, astfel că nu-i răspunse lui Hakim şi îşi 
concentră atenţia asupra paharului cu apă pe care se pregătea 
să-l bea. 

— Ahmed a găsit calea cea dreaptă, la fel ca şi alţi tineri. 
Înainte, nu voia să-şi plece urechea la argumentele noastre, era 
sigur că creştinii îl considerau un egal al lor. li apăra cu 
vehemenţă pe prietenii săi granadini, îi plăcea să meargă la 
universitate, ambianța aceea de libertate, până când a înţeles 
că nu va fi niciodată unul de-al lor, ci doar un „maur” mai mult, 
aşa cum suntem numiţi noi cu dispreţ. 

O femeie, îmbrăcată şi ea în djellaba şi purtând hijab, intră în 
cameră, urmată de Ahmed. Duceau împreună două tăvi cu mai 
multe farfurii cu salată, brânză, humus“, curmale şi portocale. 
Nu rostiră nicio vorbă: pe cât de repede intraseră, pe atât de 
repede ieşiră din încăpere. 

— Este sora mea mai mare, văduvă ca şi mine, astfel că se 
ocupă de casa mea. Are doi copii mici care locuiesc şi ei aici. 

Ali şi Mohamed ascultau în tăcere explicaţiile lui Hakim despre 
situaţia sa familială. 

Hakim îi îndemnă să mănânce şi, cât timp au stat la masă, au 
discutat subiecte neimportante. Până când sora lui Hakim nu le- 
a servit cafeaua, acesta nu a început să vorbească despre 
operaţiune. 

— Omar v-a explicat în amănunt în ce constă misiunea? 

— Da, răspunseră la unison Mohamed şi Ali. 

— Şi sunteţi pregătiţi? E mai bine să vă gândiţi serios, pentru 
că nu va fi uşor. E posibil ca vreunul dintre noi să-şi piardă viaţa 
în această acţiune... 

— Dacă mor, sper să fiu în Paradis cu Allah, spuse Ali pe un 
ton categoric. 


% Fel de mâncare tipic marocan. (n.tr.) 


— Ce contează dacă mori? Importantă este misiunea, adăugă 
Mohamed plin de entuziasm. 

— Este o onoare să mori, dar morţi, nu vom servi la nimic; 
important este să îndeplinim misiunea. Aşa că încercaţi să trăiţi 
până în ultima zi; după aceea, nu mai contează. Aşadar, vreau 
să vă pregătiţi temeinic, aşa că veţi veni aici în fiecare zi. Vreau 
să fiţi în formă bună şi, în plus, trebuie să învăţaţi să mânuiţi cu 
uşurinţă explozibili, vă asigur că nu e lesne. Planul este acesta: 
la opt fix, veţi ajunge la mine acasă pentru antrenament; vom 
pune la punct treptat toate amănuntele, vom studia temeinic 
locurile, Santo Toribio, bazilica Sfintei Cruci de la lerusalim din 
Roma, biserica Sfântului Mormânt. Aceste ultime două atentate, 
în principiu, vor fi duse la bun sfârşit de alţi fraţi, dar trebuie să 
fim pregătiţi în caz că ne revine nouă această onoare. Am fost 
combătuţi cu crucea, este simbolul lor; aşadar, noi vom distruge 
acest simbol pentru totdeauna. Să aşteptăm ca Salim al-Bashir 
să ne comunice faptul că a sosit momentul. 

— Oamenii din sat nu se vor mira de prezenţa noastră? vru să 
ştie Ali. 

— Satul este al nostru şi toţi cei care trăim aici facem parte 
din Cerc. Prezenţa femeilor şi a copiilor dă satului aspectul de 
normalitate. Autorităţile nu ne deranjează: plătim impozitele şi 
aici nu sunt încăierări şi nici scandaluri. Muncim şi ne rugăm în 
moschee, suntem cetățeni exemplari. Intr-o anumită 
împrejurare, televiziunea a făcut nişte reportaje despre această 
oază, care e dată drept exemplu pentru împământenirea 
musulmanilor în Spania. Tu, Mohamed, spune familiei tale că ai 
găsit de lucru aici. Avem o cooperativă care comercializează 
produse din livezile noastre; spune-le că ne vei da o mână de 
ajutor în contabilitate. Tu, Ali, nu trebuie să dai explicaţii 
nimănui, părinţii tăi sunt în Maroc, iar fratele tău este unul de-al 
nostru. 

— Eu am încredere în familia mea, interveni Mohamed. 

— Tatăl tău este un om cumsecade, iar mama ta, o femeie 
exemplară, dar nu fac parte din Cerc, replică Hakim. 

— Tatăl meu ştie despre povestea de la Frankfurt. 

— Ştie deja prea mult. Nu-i poţi spune nimic despre această 
misiune. Soţia ta este sora lui Hassan şi ştie că nu trebuie să te 
întrebe nimic şi nu o va face. Cât despre sora ta... ţi s-o fi spus 
că n-avem încredere în ea. 


— Laila nu face nimic rău, îi luă apărarea Mohamed. 

— Nu este o bună musulmană. Crede că poate interpreta 
Coranul după cum îi convine şi se sprijină pe bătrânul Jalil ca să 
se justifice. Nu, Mohamed, n-avem încredere în Laila. In orice 
caz, în Cerc, nimeni nu ştie nimic despre ceea ce fac ceilalţi şi 
suntem obligaţi să păstrăm tăcerea. 

Mohamed nu vru să-l contrazică pe Hakim; se gândi că îi 
lipseau argumentele ca să o facă. 

Penumbra înserării cuprinsese cerul când Mohamed şi Ali 
lăsară în urmă satul lui Hakim. Drumul de întoarcere l-au făcut 
tot în tăcere, niciunul dintre cei doi neîndrăznind să comenteze 
nimic în faţa şoferului care îi transporta în automobilul de teren 
înapoi la Granada. 


17 

Salim al-Bashir savura vinul care strălucea precum rubinul 
prin delicata cupă de cristal. 

— Excelent, spuse el privindu-l pe bărbatul care, aşezat în 
faţa lui, îl observa amuzat. 

— Ştiu, e un Château-Petrus din '82, o recoltă excelentă. 

— Da. Ştiu că aşa este. 

Un chelner luă farfuriile de pe masă şi le anunţă deserturile, 
specialitatea casei. Salim să lăsă ispitit de o mousse? de 
ciocolată, în vreme ce însoţitorul său ceru cafea şi un pahar de 
calvados. 

— Şi acum să vorbim despre afaceri. 

Salim al-Bashir îşi aţinti privirea asupra bărbatului. Îi era 
simpatic, de fapt se gândea că, în ciuda deosebirilor aparente, 
amândoi aveau multe lucruri în comun. 

Interlocutorul său era mai bătrân decât el; de vârstă 
nedefinită, putea să aibă la fel de bine şaizeci sau şaptezeci de 
ani. Inalt, cu o constituţie solidă, cu părul alb şi o privire verde şi 
tăioasă în care se putea citi, pe lângă hotărâre, şi duritate, îşi 
spuse că Raymond de la Pallisi&res este evident un aristocrat. 

— Nu vă faceţi griji, lucrurile merg bine. Astăzi mi s-a 
comunicat că echipa este deja alcătuită. Oameni cu experienţă. 

— Ca la Frankfurt? 

Salim îl privi stăruitor înainte de a răspunde. 

— Sunt oameni pregătiţi şi, mai cu seamă, credincioşi 
cauzei... 

— Cărei cauze? întrebă râzând bărbatul mai în vârstă. 

— Cum, cărei cauze? Ei se supun ordinelor şi cred că vor 
schimba lumea, la fel ca dumneavoastră şi ca mine. 

— Dumneavoastră credeţi că veţi schimba lumea? 

— De fapt, o schimbăm deja. Priviţi-i pe liderii dumneavoastră 
umblând ca nebuni după noi, preocupaţi să nu ne jignească, 
crezând că suntem nişte copii care putem fi satisfăcuţi dându-ni- 
se dreptate. Sunt nişte proşti, cât se poate de proşti, îi 
dispreţuiesc. Occidentul este condamnat din pricina prostiei lor. 

— Occidentul este condamnat pentru că a pierdut 
perspectiva, pentru că vrea să-şi smulgă rădăcinile, pentru că 
nu are valori, pentru că predominantă este lozinca „scapă cine 


% În franceză, „spumă”. 


poate”... Odată cu căderea Zidului, a început sfârşitul 
Occidentului. 

— Ştiţi? Nu vă înţeleg. Câteodată, parcă aţi deplânge faptul 
că... Mă rog, în esenţă, suntem de acord. În plus, 
dumneavoastră vreţi să-i umiliţi pe oamenii voştri, ca şi noi, nu-i 
aşa? 

— Da, vreau să-i umilesc... vreau să fac un rău specific, să 
răspund talionic: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, nimic 
mai mult. 

— Vi se pare puţin? 

— Mi se pare îndeajuns. Dar să vorbim despre afaceri: nimeni 
nu se îndoieşte de dumneavoastră? 

— Dar de dumneavoastră? 

— De ce ar trebui să se îndoiască? Sunt un membru 
respectabil al comunităţii mele, un om în afara oricărei 
suspiciuni. 

— Şi eu, de asemenea, şi în plus sunt musulman, drept pentru 
care au mai multă grijă; se tem să nu mă jignească şi să-i acuz 
de rasism sau de ceva mai rău. 

— Şi studenţii dumneavoastră? 

— Studenţii mei mă iubesc; încearcă să fie corecţi din punct 
de vedere politic. Imi veţi spune într-o zi cum m-aţi găsit? 

— Imi veţi repeta aceeaşi întrebare de fiecare dată când ne 
vom vedea? 

— De securitatea mea depind mulţi dintre fraţii mei şi, dacă 
aţi fost în stare să daţi de mine, alte persoane, care nu sunt la 
fel de amabile ca dumneavoastră, ar putea de asemenea să mă 
găsească. 

— Sunteţi o persoană publică, un profesor care mergeţi dintr- 
un loc într-altul vorbind despre Cruciade din punctul de vedere 
al arabilor. Nu e greu să fiţi găsit. 

— Profesorul nu e greu de găsit, dar de mine, cel care sunt în 
realitate, este greu de dat. 

— Secretul dumneavoastră este în siguranţă. 

— Poate că aşa e, altminteri... 

— De ce aveţi nevoie? 

— Am adus o listă detaliată cu toate cele necesare. Şi bani, 
vom avea nevoie de o sumă importantă. Un milion de euro. 

— Sunteţi nebun, Salim! V-am avansat deja alte sume. 


— Nu, nu sunt nebun, conte; ceea ce vrem dumneavoastră şi 
cu mine este dificil şi riscant. Organizarea, ducerea acţiunii la 
bun sfârşit va costa, dar în plus trebuie să ţin seamă de 
posibilitatea ca vreunul din oamenii mei să fie ucis şi familia lui 
să aibă nevoie de ajutor. 

— Această treabă ne interesează pe amândoi şi ştiţi deja ce 
părere au asociaţii mei... 

— Noi ne punem vieţile în joc şi vă asigur că acestea costă 
peste un milion de euro. 

— Vom suporta cheltuielile pe din două, Salim, aşa trebuie să 
fie. Asociaţii mei nu sunt proşti, nu vă încredeţi în propria 
dumneavoastră propagandă, Salim, nu comiteţi greşeala de a 
ne subestima. 

Salim al-Bashir susţinu privirea verde şi îngheţată a contelui 
d'Amis şi înţelese că acesta nu va da îndărăt niciun pas, aşa că 
acceptă. 

— În regulă, aşa va fi. 

— Când veţi avea tot planul pus la punct, vreau să mă sunaţi. 
Trebuie să ne coordonăm şi, înainte de a face ceva, vreau să 
cunosc toate detaliile şi să fiu sigur că totul poate ieşi bine. 

— Va trebui să învăţaţi să aveţi încredere. Eu am încredere în 
dumneavoastră pentru că ştiu cum sunteţi, spuse Salim 
aşteptând să vadă reacţia bărbatului. 

— Sunteţi sigur? Aveţi noroc, pentru că eu nu reuşesc să ştiu 
cine sunt. Bine, acum, să punem capăt acestei minunate 
întâlniri. Mâine trebuie să mă scol dis-de-dimineaţă. Rămâneţi la 
Paris? 

— Da, trebuie să văd o persoană care este absolut necesară 
pentru operaţiune; voi rămâne pentru sfârşitul de săptămână. 
Luni trebuie să fiu la Londra, am primul curs la ora nouă, iar 
după-amiază ţin o conferinţă la sediul unui ONG care militează 
pentru înţelegerea dintre Orient şi Occident. 

— Atunci, să ne odihnim. Vreţi să vă duc într-un anumit loc? 

— Nu, prefer să merg pe jos; nu e frig şi îmi place să mă plimb 
prin Paris. 

Salim ceru nota de plată şi le maitre!% i-o înmâna imediat, dar 
n-a plătit el, ci însoţitorul său, fapt pentru care Salim se bucură. 
Facturile la restaurantul Apicius erau întotdeauna piperate, dar 


1% În franceză, maître d'hotel, „chelnerul-şef”. 


merita să plătească oricât pentru acel cap de vițel cu sos picant, 
din care ieşea în evidenţă aroma de capere şi arpagic. 

Cei doi bărbaţi se despărţiră în uşa restaurantului cu o 
strângere puternică de mâini. O maşină neagră îl aştepta pe 
însoţitorul lui Salim, care se pierdu de îndată în noaptea din 
Paris. 

Salim o luă pe bulevardul de Villiers. Avea o cameră rezervată 
la hotelul Lutece, în bulevardul Raspail, pe malul stâng al Senei. 
Cu siguranţă că ea o fi ajuns. 

In vreme ce se plimba, nu-şi putea lua gândul de la bărbatul 
cu care împărţise cina: contele d'Amis era un nobil în vârstă, 
distant şi sever. Prezentările le făcuse un alt profesor, când el 
participa la Paris la un congres despre Evul Mediu. Colegul său i- 
a cerut să-l însoţească la cină; lua masa cu un aristocrat 
interesat de istoria medievală. A acceptat; n-a putut refuza să ia 
cina la restaurantul La Tour d'Argent. 

S-au făcut înţeleşi unul de către celălalt, până când, în cele 
din urmă, după alte multe întâlniri, contele hotărâse să i se 
destăinuie pentru ca planul care acum era în curs de 
desfăşurare să fie dus la bun sfârşit. Cum de aflase D'Amis că 
acel profesor respectabil era unul dintre conducătorii Cercului 
din Europa, era ceva ce contele nu voise niciodată să-i 
dezvăluie. Cert este că el era în continuare îngrijorat, conştient 
de faptul că exista o breşă în securitatea sa şi a organizaţiei, 
oricât îl asigura Raymond d'Amis că secretul său era în 
siguranţă, că lui puţin îi păsa dacă erau aruncate în aer toate 
capitalele ţărilor din Europa, pentru că îi ura pe conducătorii 
acestora pentru slăbiciunea şi lipsa lor de curaj. Rataseră ocazia 
de a stăpâni lumea; acum erau răspunzători pentru decadenţa 
acesteia: n-au decât să facă faţă problemei; lui nu-i păsa, 
spunea el, era bătrân şi era mai aproape de moarte decât de 
viaţă. 

Salim credea că ajunsese să-l cunoască bine, dar uneori era 
ceva care-i scăpa. Nu reuşea să înţeleagă acea privire de om 
chinuit pe care o avea uneori prietenul său francez. 

Poate că avea o legătură cu acea fiică rebelă pe care nu o 
cunoştea. Viitoarea contesă d'Amis trăia în Statele Unite, 
nevrând să ştie de tatăl ei. 


Barul hotelului Lutece era plin de lume şi, cu toate că avea 
poftă să bea ceva, se îndreptă spre recepţie ca să ceară cheia 
de la cameră. 

— Aveţi un mesaj, domnule al-Bashir. 

Recepţionerul îi înmână un plic închis pe care Salim nici 
măcar nu-l privi, îi mulţumi şi merse spre ascensor. Urcă în 
camera lui şi acolo rupse plicul. Inăuntru nu era decât un număr: 
„507”. Oftă. leşi din nou din cameră şi se opri la a doua uşă 
după a sa, bătând uşor în ea. Uşa se întredeschise şi silueta ei 
învăluită într-un halat de mătase gri, îi ridică moralul. 

— Intră, am avut noroc. Am întrebat dacă mi se poate da o 
cameră la acest etaj, spunând că ultima oară am locuit într-una 
minunată, şi cel de la recepţie a fost foarte amabil. 

— Nu trebuie să te faci observată, protestă Salim. 

— Crezi că mă fac observată dacă spun că mi-ar plăcea să mi 
se dea o cameră la etajul al cincilea? 

— Ştii de-acum că trebuie să fii cât mai puţin vizibilă, ca 
nimeni să nu te observe şi este o greşeală să ceri o cameră la 
un anumit etaj. 

— Ce importanţă are? Aşa suntem mai aproape. 

Femeia se lipi de trupul lui Salim, dar acesta o dădu deoparte 
cu blândeţe. 

— Nu-mi oferi ceva de băut? îi ceru el. 

— Ba da, sigur că da, ce preferi, şampanie sau whisky? 

— Suntem în Franţa, aşa că să închinăm cu şampanie. 
Doamna mea, aveam chef să vă văd, îi spuse el pe un ton 
şugubăţ. 

— Nu mă mir, răspunse ea continuând pe acelaşi ton. 

Salim o privi stăruitor, ezitând dacă să o întrebe sau nu 
despre noutăţile pe care le-ar putea avea de la Centrul de 
coordonare antiteroristă, dar îşi dădu seama că, dacă o făcea, i- 
ar provoca nelinişte. Va aştepta până a doua zi. 


18 

Raymond d'Amis se găsea în apartamentul său situat în Île- 
de-la Cite. Se învârtea prin birou gândindu-se la cina sa cu 
Salim. Recunoştea că era inteligent şi minuţios, dar se temea că 
excesul de încredere în sine însuşi ar putea face ca operaţiunea 
să eşueze. 

Majordomul intră în birou ca să-l întrebe dacă avea nevoie de 
el sau se putea retrage. 

— Culcaţi-vă; voi mai rămâne puţin să citesc. 

— Da, domnule conte, noapte bună. 

Când rămase singur, Raymond dădu peste cap paharul de 
calvados şi găsi în agendă un număr de telefon. Căută într-un 
sertar un plic în care păstra mai multe cartele de mobil şi vâri 
una în propriul său aparat. Oftă. Nu-i plăcea omul cu care urma 
să vorbească, ştia că interesele acestuia erau diferite de ale 
sale, dar şi că răzbunarea ar fi fost imposibilă fără el. II căutase, 
îi propusese un plan ca să-şi poată duce răzbunarea până la 
capăt, îi dăduse numele lui Salim şi-i explicase cum poate să-l 
întâlnească. De fapt, individul acela îl manipula de luni de zile, 
trăgând nişte sfori invizibile ca să ducă la îndeplinire un plan din 
care el voia doar răzbunarea. 

— Bună seara, Mijlocitorule. 

Bărbatul care îi răspunse rosti doar o frază. 

Îndată ce închise telefonul, îşi puse haina şi se îndreptă 
aproape în vârful picioarelor spre uşă: nu voia să-l trezească pe 
majordom. leşi în stradă şi o porni pe malul Senei. Nu-i plăcea 
să se plimbe noaptea, dar aşa îi indicase interlocutorul său. 

O maşină se opri lângă el. Se deschise portiera şi o voce îl 
invită să intre. 

— Bună seara, conte. 

— Bună seara. 

— A fost satisfăcătoare cina dumneavoastră cu Salim al- 
Bashir? Da, ca întotdeauna. 

În vreme ce maşina dădea raite prin Paris, contele îi relată 
acelui bărbat, pe care îl numea Mijlocitorul, amănuntele 
conversaţiei sale cu Salim. Răspunse la toate întrebările 
acestuia şi ascultă toate ordinele pe care i le dădu. 

— Acum vom pune în aplicare cea de a doua parte a planului. 
Peste câteva zile, va lua legătura cu dumneavoastră o sârboaică 
numită Ylena. Are motive personale să-i urască pe musulmani. 


— Cum va lua legătura cu mine? 

— Veţi lua o cameră într-un hotel, dumneavoastră hotărâți 
dacă aici, în Paris, la Toulouse, pe Coasta de Azur sau unde vă 
convine. Ea se va caza în acelaşi hotel şi va veni în camera 
dumneavoastră. Nimeni nu vă va vedea împreună, veţi putea 
sta de vorbă departe de privirile şi urechile indiscrete. Ylena va 
fi şefa celuilalt comandou. Dumneavoastră aveţi instrucţiunile 
pentru ea; trebuie doar să i le daţi şi să o ajutaţi să le înţeleagă. 
Karakoz este cel care ne-a înlesnit legătura. N-a fost uşor să 
găsim un grup care să facă tot ce dorim. Ştiţi deja că eu cred ca 
numai banii nu sunt de-ajuns pentru ca lucrurile să iasă bine; 
trebuie să ai un motiv aşa cum aveţi dumneavoastră, ca Salim 
sau ca Ylena. Bineînţeles că Salim nu trebuie să cunoască 
existenţa Ylenei, nici ea pe cea a lui Salim. Amândoi sunt doar 
nişte piese ale unui puzzle. 

— La fel ca şi mine, murmură Raymond d'Amis. 

— Toţi facem parte din puzzle. Dumneavoastră aveţi un motiv 
diferit de al Ylenei şi al lui Salim. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu mijlocesc afacerile. Nu e greu de înţeles. Reprezint un 
club foarte select de persoane care se gândesc la viitor şi care, 
pentru a edifica acest viitor prosper, trebuie să mişte unele 
piese, să provoace o confruntare, să înlăture câţiva duşmani 
este pentru binele omenirii, dar pentru a obţine binele, uneori 
trebuie să faci puţin rău. Dar din ceea ce se va întâmpla, vom 
câştiga cu toţii, chiar dacă la început va fi haos şi confuzie; noul 
răsare doar din cenuşă. 

— lar dumneavoastră faceţi cu putinţă ca dorinţele domnilor 
din acel club select să fie duse la îndeplinire. 

— Negociez în numele lor. Caut persoane ca dumneavoastră, 
oameni care au un motiv să facă anumite lucruri şi îi ajut să le 
facă. Dumneavoastră visaţi să distrugeţi Crucea; bine, o veţi 
distruge. Salim vrea să lovească Occidentul acolo unde crede el 
că îl va durea mai mult; şi el îşi va vedea dorinţa îndeplinită. Din 
motive diferite, doriţi acelaşi lucru. Misiunea mea era să vă 
întâlnesc şi să vă fac să lucraţi împreună. Este simplu: lucrurile 
sunt mai uşoare dacă oamenii au un motiv, mai ales atunci când 
e vorba să ucidă. Nu-mi plac asasinii profesionişti: ucid fără 
motiv, doar pentru bani, aşa că nu sunt dispuşi să se sacrifice. 
Dar dumneavoastră aţi fi în stare să muriţi pentru ceea ce doriţi: 


să vedeţi distrusă Crucea, iar Salim, de asemenea; asta este 
ceea ce vă face să fiţi nişte oameni speciali. 

— Asta este ceea ce ne face să fim mai manevrabili pentru 
dumneavoastră. 

— Spuneţi-i cum doriţi. Important este planul, iar planul este 
perfect. Crucea detestată de dumneavoastră, care se păstrează 
în Spania, la Roma şi la lerusalim vor fi făcute praf, nu se va 
putea găsi nici măcar o aşchie. Imediat după ce se va întâmpla 
asta, va intra în acţiune Ylena la Istanbul, făcând să sară în aer 
pavilionul de la Topkapi!* unde se păstrează relicvele Profetului. 
Spada lui Mahomed, părul din barba lui, mantia, totul va sări în 
aer. Ah! Ilmaginaţi-vă ce se va întâmpla. Musulmanii din toată 
lumea vor cere răzbunare şi chiar în Istanbul vor începe 
atacurile faţă de comunitatea creştină... Da, vom realiza 
confruntarea dintre creştini şi musulmani. Mai întâi, vom 
distruge mai multe relicve creştine, apoi pe cele ale Profetului... 
Nimeni nu va putea pune stavilă urii dintre cele două 
comunităţi, oricât de mult s-ar strădui politicienii occidentali. Vor 
chema la calm, dar nimeni nu-i va lua în seamă. Vă amintiţi 
acele caricaturi ale lui Mahomed pe care le-a publicat ziarul 
danez Jyllands-Posten? Au fost manifestații şi morţi din pricina 
acelui afront; aşa că imaginaţi-vă ce se va întâmpla când 
milioane de musulmani vor afla că „au fost aruncate în aer” cele 
mai preţuite relicve ale Profetului lor. 

— Da, dar să nu credeţi că reacţia Occidentului va fi aceeaşi. 
Creştinii nu se vor revolta, doar se vor lamenta. În Europa, deja 
nimeni nu mai crede în nimic, uneori mă gândesc că cea mai 
bună răzbunare este faptul că aceşti contemporani ai mei 
reneagă Crucea fără ca să le-o ceară cineva. 

— Nu fiţi naiv, nu vor putea trece cu vederea atentatele din 
Spania, din Italia şi din Israel, săvârşite, pe deasupra, de fanatici 
islamişti. 

— Să sperăm că planul lui Salim al-Bashir n-are lacune. 

— Planul lui nu va avea lacune, prietene, vom face în aşa fel 
încât să se ştie cine a stat în spatele atentatelor: Cercul se va 
face simţit peste tot. 

— Ylena va fi arestată? 

— Asta depinde de îndemânarea ei. Cel mai probabil este că 
nu va supravieţui. Şi dacă va fi prinsă, trebuie să se sinucidă. 


101 Reşedinţă a sultanilor până în secolul al XIX-lea, astăzi muzeu. (n.tr.) 


— Şi dacă nu o face? 

— Ea ştie ce i se va întâmpla dacă va fi prinsă în viaţă. Va 
prefera să moară, decât să-şi petreacă restul zilelor într-o 
închisoare turcă, pentru că a distrus nici mai mult nici mai puţin 
decât relicvele lui Mahomed. 

— Ne poate denunta. 

— Pe cine? 

— Pe mine. 

— Imposibil, nimeni nu vă va fi văzut vreodată cu ea, şi oricât 
s-ar cerceta, tot ce s-ar putea afla ar fi că aţi fost, împreună cu 
alte sute de persoane, oaspeţi în acelaşi hotel. De aceea vă 
sfătuiesc să căutaţi unul mare, unde să intre şi să iasă multă 
lume. Poate că ar fi mai bine să o vedeţi aici, la Paris, sau pe 
Coasta de Azur. 

— Karakoz o cunoaşte pe Ylena? 

— Dumneavoastră nu-i puteţi vorbi despre Karakoz. Dar o 
cunoaşte şi ştie că nu vrea decât răzbunare. A reuşit să intre în 
legătură cu ea prin nişte prieteni comuni. Mai întâi, a verificat 
dacă mai trăieşte şi dacă se află în acelaşi sat; mai târziu, prin 
nişte legături, a făcut în aşa fel încât să verifice până unde ar fi 
în stare să meargă. Karakoz a organizat totul de la distanţă. 
Fata aşteaptă de câteva luni acest moment. O vor însoţi doi 
dintre fraţii ei şi un văr. 

— Cum e cu putinţă ca acest Karakoz să aibă legături cu 
oameni ai Cercului, el fiind sârb? 

— Karakoz este sârb bosniac şi are legături peste tot, spuse 
Mijlocitorul, se mişcă prin fosta lugoslavie ca la el acasă şi prin 
ţările arabe, de asemenea. Nimeni nu-i pune întrebări, pentru că 
plăteşte bine, de aceea are buni informatori; în plus, produsele 
pe care le vinde sunt de cea mai bună calitate, garantate. Pe 
piaţa armelor, cel mai bun este Karakoz, de asta recurg toţi la 
magazinul lui universal. 

— Karakoz cunoaşte existența noastră a tuturor şi 
dumneavoastră aveţi încredere în el... 

— Prietene, Karakoz este om de afaceri şi ştie că discreţia şi 
tăcerea sunt baza prosperității sale. El vinde arme la toată 
lumea, nu-l interesează cine va fi ucis. 

— Voi cumpăra direct de la Karakoz armele pentru Ylena? 

— Da. Dumneavoastră aveţi deja numărul de telefon al omului 
lui Karakoz din Paris; i se spune lugoslavul. Dar să nu uitaţi că 


Salim nu trebuie să ştie de existenţa Ylenei, nici Ylena de cea a 
lui Salim. E mai bine ca fiecare comandou să acţioneze în mod 
separat şi ca nimeni să nu poată face legătura între ele. Dacă 
Salim ar şti ce ne propunem, ar încerca să ne împiedice; 
dumneavoastră ştiţi că e un fanatic. Pentru el, relicvele lui 
Mahomed sunt sacre. 

— Da, e un fanatic căruia îi place vinul bun. 

— Toţi avem contradicții... Cât despre Ylena, încă nu ştie care 
este obiectivul; dumneavoastră i-l veţi descrie amănunţit, îi veţi 
da bani, îi veţi spune de unde să ridice armele. De îndată ce îi 
veţi plăti lugoslavului, el vă va înmâna documentele false pentru 
Ylena şi pentru comandou şi va face în aşa fel încât să i se 
livreze armele chiar la Istanbul. În următoarele zile vă voi 
prezenta planul detailat pentru Ylena, hotelul în care trebuie să 
se cazeze la Istanbul, cum să ajungă până acolo, cum să 
pătrundă la Topkapi... în sfârşit, toate amănuntele. 

— Mă veţi suna dumneavoastră? 

— Da, peste vreo două zile. 

— Catarii erau împotriva violenţei, îi răspunse contele pe un 
ton supărat, dar uneori este singura alternativă. 

— Mi-e indiferent în ce credeţi dumneavoastră, la cine se 
roagă Salim sau pe mâna cui se lasă Ylena. Dumneavoastră toţi 
veţi ucide în numele lui Dumnezeu. Mă rog, atitudinea 
dumneavoastră este foarte prozaică, dar nu ne interesează nici 
pe mine, nici pe cei pe care-i reprezint. Obiectivul nostru este 
altul: trebuie să agităm lumea, trebuie să redefinim frontierele, 
trebuie să punem în funcţiune fabrici. 

— Dumneavoastră dirijaţi orchestra. 

— Aşa este. Vă voi lăsa aici, sunteţi aproape de casă. 

Raymond se dădu jos din maşină, scârbit. Niciodată nu-i 
plăcuse omul acela, exista în el o anumită vulgaritate, în ciuda 
costumelor sale cu o croială impecabilă. Tonul vocii îi trăda 
originea, dar, cu toate acestea, avea nevoie de el. Pe când 
mergea pe jos spre casă, se gândi cum se introdusese în viaţa 
lui. 

Se prezentase la castel fără un anunţ prealabil. A spus că îi 
cunoaşte pe vechii prieteni ai tatălui său, patrioţi germani care 
au trebuit să se ascundă după război. 

Nu l-a luat pe departe şi i-a arătat o ediţie de lux a acelei 
cronici a lui fray Juliân. 


— Dumneavoastră veţi răzbuna sângele celor nevinovaţi; tatăl 
dumneavoastră a murit fără să o poată face. 

Contele l-a ascultat extaziat, în vreme ce îi expunea planul. 
Un plan simplu, pentru care era nevoie doar de bani şi să crezi 
în cauza aceea, iar el avea ambele calităţi. De la această 
conversaţie, trecuse aproape un an; de atunci, bărbatul 
începuse să organizeze tot dispozitivul, cu precizie şi răbdare, 
făcând în aşa fel încât toţi cei care urmau să participe să se 
întâlnească, iar punctul de întâlnire era el, Raymond, conte 
d'Amis, a cărui viaţă fusese dedicată de la naştere cauzei sacre 
a catarilor. El nu avea curajul de a fi ca perfecții, dar era măcar 
un credente, aşa cum fuseseră mulţi dintre strămoşii săi. 

Era ultimul din stirpea lui, deşi avea o fiică, Catherine. Dar 
fusese crescută de soţia lui, iar el nu o cunoştea, astfel că doar 
cu greu l-ar putea înţelege. 

Nici soţia lui nu l-a înţeles. Nancy era americancă. Atunci când 
s-au cunoscut, ea locuia cu părinţii ei pe Riviera franceză. 

Tatăl lui Nancy era poet şi pictor, iar mama ei ţinea o galerie 
de pictură. Ea era fiică unică şi mai mult decât răzgâiată, 
neavând niciun ţel în viaţă. 

Raymond n-ar fi trebuit niciodată să se însoare cu ea, dar s-a 
îndrăgostit. Tatăl lui i-a atras atenţia că făcea o greşeală, că fata 
aceea nu era ca ei. A avut dreptate. Dar a aşteptat ca tatăl lui 
să moară ca să se însoare. Poate că era prea în vârstă pentru 
căsnicie, era pe punctul de a împlini patruzeci de ani şi a comis 
prima sa mare greşeală. 

L-a părăsit la aproape un an după căsătorie, când el i s-a 
destăinuit şi i-a explicat misiunea sacră căreia i se dedicase. 
Nancy s-a înfuriat şi i-a cerut să-i scoată din viaţa lor pe toţi 
prietenii lui, pe acei tineri care, ca şi el, luptau pentru o cauză, 
erau patrioţi ai unei lumi diferite de a ei, alcătuite din oameni 
superiori. 

Era însărcinată când a plecat de la castel, spunându-i că e 
nebun şi că din cauza copilului pe care îl purta în pântece n- 
avea să-l denunte, dar l-a ameninţat că va povesti tot dacă se 
apropia de ea sau dacă îşi cerea copilul ce urma să se nască. 

El s-a ţinut de cuvânt şi ea, de asemenea: nu s-au mai 
revăzut; a aflat că avusese o fată, Catherine, şi în fiecare lună 
trimitea prin avocatul său o sumă de bani pentru întreţinere. 
Ştia că mamă şi fiică trăiau în cartierul Village din New York, 


unde Nancy deschisese o mică galerie de artă. Ea nu-i 
permisese să o cunoască pe fiica lui şi când el a implorat-o prin 
avocat, Nancy i-a telefonat ameninţându-l. 

Ultima ştire pe care a avut-o despre ea a fost că era foarte 
bolnavă. 


19 

Ovidio era de câteva zile la Roma şi avea senzaţia că nu 
plecase niciodată din oraş. Nu mai ocupa acelaşi loc în birou şi 
toţi ştiau că lucrează provizoriu; cu toate acestea, el se 
cufundase din nou în muncă, de parcă nu plecase niciodată. 

— E ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu fân. 

Ovidio îşi ridică privirea de pe computer la sosirea lui 
Domenico, persoană cu care împărțea povara și 
responsabilitatea investigaţiei. 

— Da, ştiu, nici eu nu reuşesc să dau un sens nici unuia dintre 
aceste cuvinte, pot însemna atâtea lucruri... Ai vorbit cu 
Bruxelles-ul? 

— Acum o clipă m-a sunat Lorenzo Panetta, se pare că s-a 
mişcat Karakoz; îmi trimite raportul prin e-mail, presupun că-l 
vom avea dintr-un moment într-altul! 

— Atâta timp cât nu există un mandat de arestare... De fapt, 
este urmărit de ani de zile şi n-a fost arestat niciodată; se 
preferă să se ştie cu cine are relaţii, cui vinde, cine îi furnizează 
armele. Dar Karakoz este extrem de grijuliu şi, după cum 
relatează Panetta, conversațiile lui telefonice sunt lipsite de 
substanţă, la fel ca şi cele ale locotenentului său, un anume 
Dusan. După cât se pare, acţionează prin curieri, dă ordine şi 
primeşte comenzi prin intermediul acoliţilor răspândiţi în toată 
lumea: ei îi transmit ceea ce se doreşte a se cumpăra de la el, 
iar el le furnizează. În majoritatea ocaziilor, nu-i vede pe 
adevărații cumpărători. Lui îi este totuna. Şi dacă cineva vrea 
să-l vadă, el spune unde, dar locul său preferat este Belgradul. 
Acolo se simte în siguranţă şi protejat, este oraşul lui, apare şi 
dispare din el cum pofteşte şi, după cum se vede, e dificil să i se 
urmărească traseul. 

— Karakoz continuă să fie singurul indiciu solid pe care-l 
avem, capătul ghemului... 

— Da, chestiunea este dacă greşim sau ne pripim atunci când 
vom trage de acest capăt. Să nu uit, Lorenzo Panetta mi-a spus 
că soseşte astă-seară la Roma; vine să petreacă sfârşitul de 
săptămână şi ar vrea să ne vadă. Mi-am permis să-l invit la cină 
la mine acasă. Bineînţeles, contez pe tine pentru cină, cred că 
ne vom simţi mai bine şi vom vorbi mai liniştiţi, îţi convine? 

Ovidio acceptă imediat, surprins de atitudinea lui Domenico, 
care i se părea schimbat; acum se arăta mai puţin şovăitor şi 


lipsit de încredere faţă de el. Ceea ce nu ştia era de ce şi îşi 
spuse că poate fusese şi vina lui că nu se înţelesese cu 
dominicanul. 


Lorenzo Panetta se văzuse obligat să accepte invitaţia 
preotului. In calitatea sa de director adjunct al Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene era responsabil cu 
relaţiile profesionale cu Vaticanul. 

Era obosit, îşi promitea un sfârşit de săptămână departe de 
încordarea din Centru, dar va trebui să-şi prelungească ziua de 
lucru cu câteva ore, pentru că cina aceea asta era lucru peste 
program. 

Era curios să afle cum o fi casa acelui preot, situată în incinta 
Cetăţii Vaticanului. Şi-o imagina sobră, cu mobile greoaie, şi 
plină de tablouri cu fecioare şi cu sfinţi. 

li deschise uşa însuşi Domenico şi prima surpriză a fost să-l 
vadă îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cu carouri. 

— Dacă mi-aţi fi spus că această cină e atât de neprotocolară, 
vă asigur că aş fi venit fără cravată, dar de fapt vin direct de la 
aeroport. 

Domenico Gabrielli râse satisfăcut pentru că îl luase prin 
surprindere pe acel poliţist având faima de a fi unul dintre cei 
mai buni anchetatori europeni. 

— Poftiţi. Ovidio n-a sosit încă, dar nu va întârzia. 

— Ovidio? 

— Părintele Sagardia, dar nu e nevoie să folosim aceste 
formule de adresare, nu credeţi? Imi puteţi spune Domenico, 
cred că ne vom simţi mai bine dacă vom renunţa la formalism. 

Cea de a doua surpriză a fost decorarea casei. De fapt, 
aproape că nu erau mobile, iar pereţii erau goi. Salonul, 
funcţional şi modern. Părea că ar fi cumpărat fotoliul, masa şi 
scaunele dintr-un magazin cu decoraţiuni minimaliste. 

Cea de a treia surpriză au fost florile: erau mai multe vaze 
minuscule şi transparente cu câte o margaretă, una singură; nu 
încăpeau mai multe. 

Ovidio nu întârzie să sosească şi nici el nu-şi putu ascunde 
surpriza pe care i-o producea casa lui Domenico. 

Acesta se dovedi a fi un excelent bucătar. Pastele erau 
delicioase, iar escalopurile cu lămâie au fost foarte lăudate de 
către invitaţi. 


— Îmi pare rău că n-am avut timp să pregătesc un desert bun, 
se scuză cu falsă modestie Domenico, în vreme ce punea pe 
masă un platou cu rondele de ananas. 

— Dar ştiţi să faceţi şi deserturi? întrebă Lorenzo Panetta. 

— Nu este ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine, dar, dacă am 
timp, sunt în stare să fac nişte tarte bună cu piersici. 

Până când nu s-a servit cafeaua şi un pahar de grappa!%?, cei 
trei bărbaţi n-au intrat în subiect. 

— Dumneavoastră aţi citit mesajul electronic pe care vi l-am 
trimis azi-dimineaţă şi nu e mult de adăugat. Am interceptat o 
convorbire a unui delincvent cunoscut sub numele de 
lugoslavul, un tip făcând parte din drojdia societăţii pariziene. 
Este sârb ca şi Karakoz, dar a ajuns la Paris cu ani de zile înainte 
de începutul războiului, a făcut pe bodyguardul şi pe bătăuşul în 
cluburile pentru celibatari şi, într-o bună zi, a făcut saltul la 
marile afaceri ale lui Karakoz. Are chiar un birou care se ocupă 
de import şi export. 

— Şi, mai precis, ce au vorbit Karakoz şi omul acela? vru să 
ştie Domenico. 

— Aveţi totul în raport. lugoslavul l-a sunat pe Karakoz ca să-i 
spună că „bătrânul” a intrat în legătură cu el, că dorea o altă 
comandă, dar care să fie predată în Serbia şi pe care o va plăti 
în numerar. lugoslavul însuşi se va duce să încaseze banii. 
Karakoz i-a dat sarcina de a o supraveghea pe fata care avea 
să-l viziteze pe bătrân. Asta e tot. Astfel că avem oameni care îl 
urmăresc pe lugoslav zi şi noapte, la fel ca şi pe Karakoz. 

— Noi n-am avansat mult. De fapt n-am avansat deloc, 
recunoscu Ovidio. 

— După cum ştiţi, bănuim că grupul de comandou sinucigaş 
de la Frankfurt avea şi o altă misiune şi poate că tocmai 
pregăteau un alt atentat, problema este când, unde... este 
exasperant, acele cuvinte salvate de pe hârtiile arse n-au niciun 
fel de semnificaţie. Unele cuvinte provin din pagini de carte şi, 
dacă ar fi aşa, de ce ar arde o carte? Dar ceea ce mă 
îngrijorează realmente este faptul în sfârşit bănuiesc că numitul 
Karakoz a devenit atât de precaut pentru că ştie că suntem pe 
urmele lui. 

— Ce spuneţi? întrebă Domenico, uluit. 


102 În italiană, „rachiu”. 


— Întotdeauna a fost prudent, pentru că ştie că e un personaj 
cunoscut ca un cal breaz de toate agenţiile de securitate, astfel 
că face tot ce poate ca să nu atragă atenţia; iar după atentatul 
de la Frankfurt a devenit foarte suspicios şi conversațiile lui sunt 
şi mai anodine decât erau înainte. E clar că şi-a sporit măsurile 
de siguranţă. 

Ovidio şi Domenico rămaseră tăcuţi, cântărind vorbele lui 
Panetta. De fapt, nu le spusese ceea ce gândea şi nici de ce 
anume se temea realmente: că ar fi existat undeva o scurgere 
de informaţii şi că numitul Karakoz fusese pus în gardă că era 
urmărit îndeaproape. 

Panetta stătuse în cumpănă dacă să le spună sau nu şi optase 
pentru a se abţine; nu comentase acest lucru nici măcar cu 
Hans Wein, dar se gândea să o facă lunea următoare, la birou. 
Wein lipsea de câteva zile din Bruxelles şi n-a vrut să-i spună 
ceea ce bănuia la telefon, şi nici prin poşta electronică. 

— Şi de ce credeţi că acest Karakoz se gândeşte că e urmărit 
cu mai multă atenţie decât înainte? întrebă Ovidio, suspicios. 

— N-am spus că numitul Karakoz nu ştie nimic, am spus că a 
devenit mai suspicios după atentatul de la Frankfurt. Armele şi 
explozibilii pe care le-a utilizat comandoul el le-a vândut. 

— Continuaţi să credeţi că Biserica vă poate ajuta? vru să ştie 
Ovidio. 

— Să vă explic, nu e normal să se găsească hârtii în care să 
se vorbească despre sfinţi, despre crucea de la Roma... Aşa că 
este evident că, dacă va fi un atentat, nu trebuie exclusă ideea 
că Biserica ar putea fi obiectivul. 

— Dar aceasta nu este în logica fanaticilor islamişti. Nu sunt 
proşti şi ţările arabe nu sunt interesate ca fanatismul islamic să 
lovească într-o instituţie ca Biserica. Vă spun sincer, nu cred ca 
Biserica să fie obiectivul. 

— Aveţi dreptate, nu este în logica acelor oameni, nu le 
convine, dar, chiar şi aşa, nu excludeşi această posibilitate, 
răspunse Panetta. 

— Am discutat această chestiune la biroul de la Vatican şi, 
sincer, am exclus-o. Din partea lor, ar fi o eroare strategică de o 
asemenea magnitudine, încât nici cei mai fanatici n-ar fi în stare 
să o comită. În plus, domnule Panetta, vă amintesc că acele 
cuvinte sunt răzlețe, doar nişte cuvinte care au fost găsite 
printre resturile de hârtie arsă, nu ştim la ce se referă. Este 


foarte riscant să ne hazardăm în ideea că Biserica poate fi 
obiectul unui atentat islamist, insistă Domenico. 

— Lucrez de mulţi ani în acest domeniu şi vă asigur că, oricât 
de mult ne-am strădui să urmăm logica teroriştilor, este greu să 
o facem; ei au propria lor logică. Uneori, spunem nu, nu vor face 
una sau alta pentru că le-ar dăuna în faţa opiniei publice, dar o 
fac. Credeţi-mă, teroriştii vor fi mereu în stare să ne ia prin 
surprindere. S-a gândit cineva că ar fi capabili să arunce în aer 
Turnurile Gemene? Sau să pună bombe în două trenuri din 
Madrid când Spania a înclinat întotdeauna în favoarea cauzei 
arabe şi a fost ţara unde au ieşit în stradă cei mai mulţi 
manifestanți împotriva războiului din Irak? Când ei comit 
atentate, căutăm să înţelegem motivul, elaborăm teorii în 
această privinţă. Dar ei ne-o iau întotdeauna înainte, iar noi 
căutăm după aceea logica faptelor săvârşite de ei. 

— Chiar şi aşa, eu aş exclude această posibilitate, insistă 
Domenico. 

— Oare n-au existat atentate împotriva sinagogilor? le 
reaminti Panetta. 

— Ba da, au existat, şopti Ovidio. 

— Bine, atunci, din prudenţă, nu vom exclude nimic. Acum ne 
vom concentra asupra lugoslavului, vom vedea ce va produce 
această pistă, cine este „bătrânul” acela despre care vorbeşte, 
dacă există într-adevăr vreun „bătrân”, dar trebuie să aşteptăm 
să facă vreo mişcare. Vă voi ţine la curent. 

Lorenzo Panetta îşi luă la revedere de la cei doi preoţi după ce 
i-a mulţumit dominicanului pentru masă. Nu se gândise 
niciodată că va fi invitat la o cină în incinta Vaticanului şi, cu 
atât mai puţin, să se întâlnească cu doi preoţi despre care la o 
primă vedere, după aspectul lor, nimeni n-ar fi spus că erau aşa 
ceva. 

— Mai bea o grappa înainte de a pleca, îl invită Domenico pe 
Ovidio, în vreme ce îi umplea paharul minuscul cu lichid 
transparent. 

— Crezi într-adevăr că nebunii ăia din Cerc nu sunt în stare să 
atenteze împotriva Bisericii? 

— N-ar obţine niciun beneficiu. Noi condamnăm invadarea 
Irakului şi îi cerem în mod constant Israelului să respecte 
drepturile poporului palestinian, papa întreţine un dialog deschis 
cu imami şi doctori... în legea musulmană ce sens are să-şi 


piardă bunăvoința Bisericii? Nu vor face nimic împotriva noastră. 
Nu din motive morale, ci pur şi simplu pentru că nu le convine. 

Domenico vorbea cu o asemenea siguranţă şi fermitate, încât 
Ovidio nu se simţi în stare să-l combată. Seara decursese mult 
mai bine decât se aşteptase şi n-avea chef să o strice cu una 
dintre acele discuţii în care se angrenau amândoi şi care îi lăsa 
epuizați şi indispuşi. 

La miezul nopţii, îşi luă la revedere de la dominican; era 
obosit şi avea nevoie să se gândească, să se regăsească pe sine 
însuşi. 


20 

Pentru Salim al-Bashir sfârşitul de săptămână la Paris s-a 
dovedit a fi rodnic. Întâlnirea lui cu femeia aceea nu numai că 
fusese agreabilă pe plan personal, dar îl şi liniştise: Centrul de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene nu ştia nimic, nici 
despre el, nici despre Cerc. Umblau pe bâjbâite, dar erau pe 
urmele lui Karakoz, convinşi că prin acesta vor ajunge la celălalt 
capăt a ghemului. Dar Cercul îl anunţase deja pe Karakoz şi 
acesta ştia să se îngrijească de interesele sale, astfel că îşi va fi 
luat măsurile necesare ca să se protejeze. 

Cercul avea încredere în Karakoz pentru că era abil şi 
inteligent şi, mai ales, pentru că n-avea altă credinţă decât 
banul. Nu a greşit niciodată faţă de ei; bineînţeles că şi ei l-au 
plătit fără să se tocmească, pentru că nici Karakoz nu admitea 
tocmeala. 

Din tot ceea ce îi povestise, singurul lucru care îl îngrijora a 
fost o frază pe care a scăpat-o într-o doară: „Ştii, îi spusese ea 
zilele trecute, l-am găsit pe Panetta verificând toate dosarele 
personalului din departament, nu ştiu ce căuta. Poate că n-are 
încredere în cineva.” 

Nu a vrut să o alarmeze, dat fiind că ea nu dăduse importanţă 
faptului, dar lui i s-a părut într-adevăr neliniştitor. Dacă era greu 
pentru Centrul de coordonare antiteroristă să dea de Cerc, n-ar 
fi imposibil să sfârşească prin a bănui vreo scurgere de 
informaţii şi atunci ar ajunge la ea. Asta presupunea un risc pe 
care nu şi-l putea permite, aşa că sosise momentul să se 
debaraseze de femeie. 

Încă mai examina cele trei atentate care urmau să fie 
înfăptuite. Deplasarea unor oameni care aveau să fie căutaţi de 
poliţia din aproape toată lumea putea fi foarte complicată, dar le 
era din ce în ce mai uşor să se mişte prin Europa: milioane de 
fraţi trăiau acum printre proştii aceia de occidentali plini de 
bunăvoință care credeau în naivele lui îndemnuri la pace şi la 
alianţa dintre civilizaţii. 

În orice caz, trebuiau să acţioneze cât mai curând, deoarece 
aveau avantajul că Centrul de coordonare antiteroristă nu ştia 
nimic. 

Femeia îi promisese să-l sune dacă se întâmpla ceva nou. Ştia 
că o va face, de fapt ar face orice i-ar cere. Deodată, îi trecu o 
idee prin minte şi zâmbi; găsise soluţia pentru această 


problemă: o putea folosi ca bombă umană împotriva unuia 
dintre obiective. Era o manieră frumoasă de a-şi încheia relaţia 
şi de a rezolva problema. N-ar fi prima femeie occidentală 
dispusă să moară în numele islamului. Tocmai găsise soluţia 
pentru două probleme, ceea ce îi dădea o mare satisfacţie. 

În curând, se va întâlni la Granada cu comandoul. Omar 
aranjase ca în oraş să aibă loc un seminar despre cele trei religii 
monoteiste şi era invitat să participe. Prezenţa lui la manifestări 
de genul acesta era obişnuită, astfel că n-ar mira pe nimeni 
călătoria sa la Granada. În momentul acela, va fi luat deja o 
hotărâre fermă. 

După cum îi spusese Omar, Mohamed, Ali şi Hakim erau deja 
în Nordul Spaniei, la Santo Toribio, amestecați printre sutele de 
pelerini care în zilele acelea vizitau sanctuarul ca să 
dobândească indulgenţa papală din Anul Sfânt. 

În ceea ce priveşte atentatul de la Roma, da, îi făcea plăcere 
să o prefacă pe amanta sa într-o bombă umană. Şi-o imagina cu 
părul acoperit cu hijab strigând că se jertfeşte în numele lui 
Allah. Râse în sinea lui satisfăcut de acea idee macabră; la urma 
urmelor, îi era greţos de devotată. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. O secundă mai târziu, 
râse din nou, de data aceasta fără rezerve: Departamentul de 
ştiinţe politice al Universităţii Harvard îl invita să ţină o 
conferinţă despre o posibilă alianţă între occidentali şi 
musulmani. Acceptă încântat. Retribuţia va fi excelentă şi, în 
plus, îi va spori prestigiul academic. Îl vor asculta nici mai mult 
nici mai puţin decât viitorii conducători ai lumii, care se formau 
la Harvard... Le va spune ce doreau să audă, nu erau în stare să 
înţeleagă altceva. Americanilor şi europenilor din elitele 
intelectuale le repugna să creadă că diferendele nu se puteau 
rezolva vorbind, cedând; nu voiau să aibă probleme şi erau 
dispuşi la orice sacrificiu, numai să le evite. Erau ca nişte copii. 


Raymond mângâia Cronica lui fray Julin de parcă ar fi avut 
nevoie ca aceasta să-i dea puteri pentru ceea ce se pregătea să 
facă. O lasă apoi pe masă şi ieşi din suite'% uitându-se instinctiv 
la ceas: era doua după-amiază. Spera ca în momentul acela să 
nu fie multă lume pe culoar: se temea că o cameristă sau 


103 În franceză, „apartament” într-un hotel de lux. 


oricare alt oaspete l-ar putea vedea îndreptându-se spre altă 
cameră. 

Alesese hotelul Crillon pentru întâlnirea sa cu Ylena. Ca să-şi 
justifice şederea în hotel având un apartament în Paris, 
comandase zugrăvirea şi redecorarea băilor. Mijlocitorul insista 
mereu pe lângă el că nu trebuie să lase lucruri făcute pe 
jumătate. Nu-i fusese uşor să aleagă hotelul dar până la urmă 
hotări că n-avea să-şi sacrifice propria comoditate pentru o 
întâlnire pe furiş. În aceeaşi dimineaţă, Mijlocitorul îi telefonase 
ca să-i spună un simplu număr, cel de la camera Ylenei. 

II surprinse înfăţişarea femeii. Prea înaltă, prea blondă, cu 
ochi prea albaştri, prea frapantă pentru o misiune în care era 
nevoie să fie aproape invizibilă, ca nimeni să nu o observe. 

Avea probabil între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci de ani 
şi pe chipul ei se citea mânia. 

— Aveţi deja instrucţiunile pentru mine? îl întrebă ea de 
îndată ce se salutară. 

— O parte, îmi permiteţi să intru şi să iau loc? 

O simţea încordată, stânjenită, dorind să termine cat mai 
curând. 

— E mai bine să vă relaxaţi; aici nu ne poate vedea şi auzi 
nimeni şi ceea ce avem de discutat nu se poate face în grabă. 

li arătă un scaun şi se aşeză în faţa lui. li despărţea o masă 
rotundă. 

— Peste câteva zile vă voi înmâna patru bilete de avion, 
pentru dumneavoastră şi tovarăşii dumneavoastră, dar înainte 
de asta am nevoie de fotografii ca să vi se facă paşapoartele. 

— Le-am adus. S-a produs o schimbare: vor veni fratele, 
verişoara şi vărul meu. 

— Şi de ce această schimbare? întrebă Raymond alarmat. 

— Pentru că verişoara mea a suferit la fel ca şi mine, 
răspunse ea privindu-l cu mânie. 

— Şi celălalt frate al dumneavoastră? 

— Rămâne să aibă grijă de mama mea. Am rămas doar trei 
din şapte fraţi. Au fost ucişi în război, ca şi tatăl meu. Cineva 
trebuie să supravieţuiască, aşa am hotărât. 

— Şi verişoara dumneavoastră, câţi ani are? 

— Este mai mare decât mine. 

— V-am întrebat câţi ani are. 


— Patruzeci. Şi-a pierdut soţul şi fiica cea mică. Ylena oftă cu 
nerăbdare. Încă nu mi-aţi explicat misiunea. 

— Ce vi s-a spus? 

— Că în sfârşit mă voi putea răzbuna pe brigada musulmană. 
Nimănui nu i-a păsat ce ne-au făcut nouă, sârbilor, nimănui. 

— Răzbunarea dumneavoastră nu se va îndrepta exact 
împotriva acelor oameni. 

— Ştiu, dar vreau ca musulmani ca ei să plângă aşa cum am 
plâns eu. 

— Nu e simplu, dar vom izbândi. Este vorba de a le da 
musulmanilor o lovitură din care nu-şi vor mai putea reveni: 
distrugerea relicvelor lui Mahomed. 

— Relicve? Musulmanii au relicve? întrebă Ylena, nevenindu-i 
să creadă. 

— Da. În palatul sultanilor de la Istanbul, numit Topkapi, un 
sultan a poruncit să se construiască un pavilion, cunoscut sub 
numele de Pavilionul Mantiei Sacre; acolo se păstrează capa lui 
Mahomed, sigiliul, spada, câteva fire de păr din barba sa. Se 
păstrează, de asemenea, un stindard din lână neagră. Aşa cum 
creştinii luptau împotriva musulmanilor purtând crucea pe care 
a murit Isus, tot aşa, în momente de dificultate, turcii scoteau 
stindardul Profetului în procesiune pe străzile Istanbulului. 

— Şi cum le vom distruge? întrebă Ylena. 

— Cu o bombă, fireşte. Fratele şi verii dumneavoastră vor 
trebui să meargă la Istanbul ca turişti, cât despre 
dumneavoastră... e greu să treceţi neobservată; e mai bine să 
mergeţi când va sosi momentul atentatului, dar căutaţi să vă 
îmbrăcaţi discret şi să nu faceţi nimic care să atragă atenţia. Să 
nu mergeţi toţi patru împreună la Topkapi, e mai bine să o faceţi 
separat, dar dumneavoastră să nu mergeţi singură, aţi atrage 
atenţia. 

— Ce paşaport voi avea? 

— Bosniac. Veţi trece drept bosniaci din Sarajevo, e mai bine. 

— Sunt sârboaică bosniacă şi cunosc bine oraşul Sarajevo. 

— Secretul e să se modifice unele lucruri, dar nu toate. Dacă 
aţi vrea să treceţi drept englezoaică sau suedeză, cu siguranţă 
că n-aţi avea probleme din pricina înfăţişării dumneavoastră, 
dar, de îndată ce aţi vorbi, s-ar observa că nu sunteţi nici 
una,nici alta. Sunteţi bosniacă şi sunteţi în vacanţă, simplu ca 
bună ziua. 


— Şi bomba? 

— Bomba o veţi duce într-un scaun cu rotile. Veţi trece drept 
invalidă. Va fi singurul mod de a înşela măsurile de securitate, 
dar trebuie să ştiţi că veţi scăpa cu viaţă doar cu mare greutate. 

— Unde vom plasa ceilalţi explozibili? 

— Tot în scaun. Mi s-a spus că prietenii dumneavoastră vor şti 
să o facă şi că fraţii şi vărul dumneavoastră au luptat în război. 

— Aşa este. 

— Bine, atunci vor ascunde explozivul în scaun, pe şezut, într- 
un braţ, unde le va veni mai uşor. Vor trebui să-l plaseze la 
Istanbul. Ar fi absurd să riscaţi să treceţi graniţa cu un scaun 
încărcat cu explozibile. 

— Şi armele le vom primi tot la Istanbul? 

— Da, la fel ca şi explozivul. Ori fratele, ori verişoara 
dumneavoastră, e totuna, va împinge scaunul. Sunteţi o turistă 
invalidă, o victimă a războiului, a bombardamentelor. Nu puteţi 
umbla, aşa că mergeţi într-un scaun de invalid. Dar insist că 
trebuie să vă ascunderi înfăţişarea. E greu să nu fiţi remarcată şi 
trebuie să treceţi drept o bosniacă oarecare. V-aţi putea vopsi 
părul într-o nuanţă mai închisă la culoare sau să-l acoperiţi cu 
un hijab... 

— Am adus deja fotografiile pentru paşapoarte, spuse Ylena. 

— Este vorba de siguranţa dumneavoastră; şi credeţi-mă dacă 
vă spun că o fată ca dumneavoastră atrage atenţia mult mai 
mult decât vă puteţi imagina. 

— De acord, o voi face, îmi voi schimba culoarea părului. 

— Imbrăcămintea pe care o veţi purta va fi anostă, nimic 
frapant. Să aveţi picioarele acoperite cu un pled, amintiţi-vă că 
asta vă va face să treceţi drept invalidă. Dacă mă gândesc bine, 
este mai potrivit să existe încă o femeie în comandou, este mai 
credibil ca o musulmană să nu călătorească însoţită numai de 
bărbaţi. Chiar şi aşa... cum nu era prevăzut, trebuie să consult 
pe cineva. 

— Pe cine 

— Asta nu vă priveşte. Să nu credeţi că o operaţiune de acest 
calibru se improvizează sau poate fi organizată de o singură 
persoană. 

— Nu, asta o ştiu deja. 

— V-am spus că mi se pare mai bine să fie încă o femeie. 
Daţi-mi fotografiile. 


Ylena îi înmâna un plic în care păstra fotografiile pentru 
paşapoarte. 

Raymond observă pe îndelete chipurile rudelor Ylenei, verii şi 
fratele ei. Verişoara ei avea o figură plăcută, dar nu se compara 
cu frumuseţea Ylenei; nu le va atrage atenţia bărbaţilor. 

— — Când îmi veţi da paşapoartele şi banii? 

Mai întâi, voi cere avizul în privinţa schimbărilor; apoi, ne vom 
revedea. Dar am nevoie să-mi daţi o nouă fotografie de-a 
dumneavoastră. Aţi putea să vă vopsiți părul chiar azi, să vă 
faceţi o fotografie şi să mi-o daţi astă-seară sau cel mai târziu 
mâine de dimineaţă? 

— Da. O voi face eu însămi. Voi cumpăra vopsea şi în două 
ore îmi voi schimba culoarea părului. 

— Aţi putea merge la un coafor... 

— Dumneavoastră singur aţi insistat să nu atrag atenţia. 

— Aveţi dreptate, dar dacă vă puteţi cumpăra o pălărie, ceva 
care să vă ascundă părul, atunci când veţi cere nota de plată şi 
veţi părăsi hotelul... 

— Suntem în Paris. Pe cine poate mira faptul că o femeie îşi 
schimbă culoarea părului? 

— E ciudat ca o persoană cu o culoare de păr ca a 
dumneavoastră să şi-l vopsească. Orice femeie ar face tot ce i- 
ar sta în putinţă, numai să aibă această culoare. Dar, în sfârşit, 
nu mi se pare că trebuie să ne mai pierdem timpul cu părul 
dumneavoastră. Acţionaţi în consecinţă, vă voi da bani ca să 
faceţi aceste mici cumpărături. 

Ylena acceptă cele două sute de euro pe care i i-a dat 
Raymond. Deschise apoi uşa camerei ca să verifice că nu era 
nimeni pe culoar şi îi făcu semn să iasă. 

El nu se simţi în siguranţă până când nu reveni în apartament 
şi îşi turnă un calvados. Avea mai multe ore la dispoziţie înainte 
de a se întâlni din nou cu Ylena, aşa că se va duce să vadă 
mersul lucrărilor din apartamentul său, dar mai întâi îl sună pe 
Mijlocitor ca să-i comunice schimbările din plan. 


21 

Hans Wein îl asculta îngrijorat pe Lorenzo Panetta. Dacă 
bănuielile lui Panetta se confirmau, ar însemna o lovitură dură 
pentru prestigiul Centrului şi ar pune sub semnul îndoielii 
eficienţa acestuia în comparaţie cu alte agenţii de informaţii. 

— După părerea mea, argumenta Panetta, ar trebui să fie 
cercetaţi din nou toţi membrii Centrului, inclusiv noi. Nu poate 
rămâne nicio îndoială. Prefer să mi se spună că m-am înşelat şi 
că văd năluci acolo unde nu sunt decât pereţi. 

— Dar bănuieşti pe cineva? îl întrebă direct şeful său. 

— Nu, sincer nu. Am cerut rapoartele de securitate despre toţi 
membrii departamentului şi n-am fost în stare să găsesc nici 
urmă de bănuială în curriculum-ul nimănui dintre cei care 
lucrează aici. Dar asta nu înseamnă nimic, doar că eu pot să mă 
fi înşelat. Măcar de-ar fi aşa! 

— Ai verificat şi dosarul lui Mireille Béziers? 

— Bineînţeles că da, şi n-am găsit nimic extraordinar. Să nu 
ne lăsăm duşi de prejudecăţi; ştiu că Matthew a fost surprins să 
o vadă cinând cu un tânăr cu înfăţişare de maghrebian, dar asta 
nu înseamnă nimic, Mireille a trăit în mai multe ţări arabe; în 
plus, nu putem să ne lăsăm conduşi de paranoia şi să vedem un 
terorist în spatele fiecărui musulman. Dacă fata ar fi avut ceva 
de ascuns, nu s-ar fi dus să ia cina în restaurantul cel mai 
frecventat din Bruxelles. 

— Ştii că ce se ascunde cel mai bine este ceea ce se află la 
vedere, îi replică Wein. 

— Ştiu, dar, sincer, nu cred ca Mireille să lucreze pentru Cerc. 
Tu însuţi ai spus că trebuie să trecem din nou cu toţii prin filtrele 
de securitate, protestă Hans Wein. 

— Bineînţeles, şi Mireille nu va face excepţie. 

— Ţi-e simpatică fata. 

— Cred că este inteligentă şi hotărâtă. Are doar o problemă: 
că e prea entuziastă. 

— În meseria noastră, excesul de entuziasm poate fi o 
catastrofă. În orice caz, am cerut deja la Personal să i se 
găsească un loc liber în altă parte; peste o vreme dictată de 
prudenţă îi voi semna transferul. 

— De ce peste o vreme dictată de prudenţă şi nu imediat? 

— Pentru că nu vreau să am probleme cu unchiul ei, care ar 
suna la jumătate din Comisia Europeană ca să protesteze pentru 


felul în care este tratată iubita lui nepoată. Presupun că peste o 
săptămână sau două va fi transferată. 

Lorenzo râse. Hans Wein era un tip transparent, căruia îi 
venea greu să-şi ascundă sentimentele, chiar dacă se arăta 
întotdeauna moderat în manifestări. 

— După părerea mea, ar trebui să ceri imediat un control de 
securitate. li voi spune Laurei să facă demersurile necesare. Nu, 
nici măcar Laura nu trebuie să ştie. 

— Te rog, Lorenzo! Am tot atâta încredere în Laura câtă am şi 
în tine! 

— Atunci, să n-ai încredere în nimeni, nici măcar în mine, 
până când Securitatea nu-ţi va spune că o poţi face. Şi eu am 
încredere în Laura, dar controalele de securitate trebuie să fie 
făcute fără ca nimeni să ştie că este cercetat, aşa că va trebui 
să nu i-o spui nici măcar ei. 

— De acord, vom face cum spui tu. 

Lorenzo Panetta dădea să intre în biroul său când Matthew 
Lucas năvăli în încăpere precipitându-se; îi făcu un semn să se 
apropie. 

— Ce se întâmplă, Matthew? 

— Şeful este? 

— Da, fireşte. 

— Am interceptat o convorbire între lugoslav şi un număr de 
telefon mobil; era Dusan, locotenentul lui Karakoz. Am putut 
obţine numărul; bineînţeles, este vorba de una dintre acele 
cartele care se poate cumpăra din orice magazin, deşi urmărim 
pista. 

— Mergem să-l vedem pe Wein! răspunse Panetta. Este prima 
veste bună pe care o avem după atentatul de la Frankfurt. 

Matthew le relată cu puţine cuvinte directorului şi directorului 
adjunct al Centrului tot ce se referea la convorbirea aceea. 

lugoslavul primise apelul de la un bărbat. Vocea, explică 
Matthew părea să aparţină unui om în vârstă; conversaţia a fost 
scurtă: „Ea a venit, am fotografiile, am nevoie de o parte din 
comandă la destinaţie. Vă voi trimite lista şi fotografiile. Au fost 
unele schimbări. Totul trebuie să fie pregătit în două 
săptămâni.” 

lugoslavul a protestat cu privire la timp, spunând că va face 
tot posibilul, dar fără a garanta nimic. Convorbirea a avut loc pe 
raza Parisului, dar n-au putut determina zona. 


În ceea ce priveşte conversaţia cu Dusan, iugoslavul se 
plângea de timpul scurt pe care îl avea pentru misiune şi 
dificultăţile cu „scaunul nenorocit”. 

— Ce a vrut să spună cu „scaunul nenorocit”? a întrebat Hans 
Wein cu vocea ridicată. 

— Orice ar fi, continuă Matthew, asta înseamnă că Karakoz 
are o altă comandă de onorat prin omul său din Paris. Ceea ce 
nu ştim este pentru cine, nici pentru ce. Laboratorul confirmă că 
vocea bărbatului aparţine unui francez de vârstă înaintată; este 
o voce cultivată, nu a vreunei gorile din drojdia societăţii. 

Laura White, asistenta lui Hans Wein, bătu încet la uşă înainte 
de a intra. 

— Şefu', vă sună comisarul de la Interne, puteţi vorbi? 

— Da, fă-mi legătura. 

Asistenta lui Wein îi privi curioasă pentru că vedea reflectată 
încordarea pe chipurile celor trei bărbaţi, dar nu întrebă nimic. 
Hans Wein nu suporta curiozitatea şi lipsa de discreţie. 

Matthew şi Lorenzo părăsiră încăperea pentru a-i permite lui 
Wein să vorbească în linişte. 

— Poate am dat de ceva sau poate nu e nimic, spuse 
Matthew. 

Lorenzo Panetta îi făcu un semn ca să nu facă niciun 
comentariu, ceea ce nu-i scăpă privirii perspicace a Laurei. 

Când intrară din nou în biroul lui Wein, Lorenzo, se simţi 
obligat să-i explice lui Matthew motivul gestului său. 

— Poate fi doar presimţirea unui fost poliţist, dar după 
atentatul de la Frankfurt, Karakoz a devenit foarte prudent, mult 
mai prudent decât era în mod obişnuit, ca şi cum ar şti că 
suntem pe urmele lui. 

— Bine, răspunse americanul, e normal să fie bănuitor. Este 
vârât în toate rahaturile şi ştie că există o grămadă de servicii 
de securitate care doresc să-l înhaţe, nu-i aşa? 

— Ba da, dar... în sfârşit, o s-o spun de-a dreptul: e posibil să 
avem o scurgere de informaţii, explică Panetta. 

— Ce? Asta nu e cu putinţă! protestă Matthew. Toţi suntem 
supuşi la verificări periodice de securitate. 

— Da, şi am cerut să fim supuşi încă unui control; singurul 
lucru pe care-l avem de făcut este să fim mai prudenţi. Până 
când Securitatea nu-şi va termina treaba, toate noutăţile acestui 
caz nu vor ieşi din această încăpere, replică tăios Hans Wein. 


— Aveam de gând să-i cer doamnei doctor Villasante să 
asculte înregistrarea ca să-şi spună părerea în legătură cu vocea 
acelui bărbat necunoscut, spuse Matthew. 

— Atunci, va trebui să mai aşteptăm ca să i-o dăm. E totuna 
dacă Andrea va asculta această înregistrare acum sau peste trei 
zile. În orice caz, nu putem face nimic. Trebuie să aşteptăm în 
continuare ca lugoslavul, Karakoz şi oricare dintre prietenii 
acestuia să facă o nouă mişcare şi pentru asta cel mai bine este 
ca noi să nu întreprindem nimic. Vom fi în alertă, şi nimic mai 
mult, iar pe dumneavoastră, Matthew, vă rog să fiţi discret. N-aş 
vrea ca acest Centru să devină ţinta batjocorii celorlalte agenţii. 

— Nu vă faceţi griji, ştiu să păstrez secretele, replică Matthew 
ironic, dar permiteţi-mi să vă spun că nu vă împărtăşesc 
presimţirea. Nu-mi imaginez pe nimeni din Centru lăsând să se 
scurgă informaţii, în afară de... 

— Vă gândiţi la Mireille? sări Lorenzo. Nu fiţi nedrept cu ea! 

— Nu sunt, dar poate că fără să fi avut intenţia a făcut vreun 
comentariu în prezenţa unuia dintre prietenii ei arabi, care la 
rândul lor pot avea alţi prieteni. În sfârşit... Mireille Béziers mi se 
pare singurul punct slab din acest serviciu. 

— Nu vreau să devin apărătorul ei, n-am de ce, protestă 
Lorenzo Panetta. Dar mă revoltă prejudecățile şi nedreptăţile. In 
orice caz, va fi cercetată şi, pentru liniştea dumneavoastră, 
aflaţi că e prevăzut transferul ei peste o perioadă scurtă de 
timp... 

— Asta chiar că mi se pare o veste bună. Fata asta nu se 
potriveşte aici. 

— Da, nu e foarte populară între oamenii serviciului. E ciudat, 
nu reuşesc să înţeleg de ce irită pe toată lumea, spuse Panetta 
mai mult pentru sine decât pentru interlocutorii săi. 

— Şi cu toate astea, aveţi încredere în ea, răspunse Matthew 
Lucas. 

— Da, văd că are chef de muncă, este inteligentă şi 
imaginativă şi, dacă ar fi lăsată, ar putea fi eficientă. 

— Una din presimţirile dumneavoastră? îl ironiza Matthew. 

— Da, o presimţire de bătrân dulău maidanez. 


În scurtul timp liber de care dispuneau la amiază, merseră la 
barul de zi al Centrului. 


Andrea o invită pe Mireille să ia loc alături de unele dintre 
femeile din departament. Nu era doar Laura White, asistenta 
şefului, ci şi Diana Parker, mâna ei dreaptă. 

Mireille acceptă resemnată. Andrea Villasante era o femeie 
rece, nu o văzuse niciodată zâmbind, dar recunoştea că încerca 
să o integreze în echipă, oricât de greu i-ar fi venit să-şi ascundă 
puţina simpatie pe care o simţea faţă de ea. 

— Ceva se mişcă, observă Laura White. 

— Ce? întrebă sec Andrea. 

— Nu ştiu, dar i-am văzut pe şefu' şi pe Panetta îngrijoraţi şi 
mai prudenţi decât de obicei, se hazardă Laura. Nu ştiu ce au de 
gând, dar vor ca nimeni să nu afle. 

— Poate că sunt presupunerile tale, aici sfârşim cu toţii prin a 
deveni paranoici, prin a studia gesturile celui pe care-l avem în 
faţă, spuse Diana. 

— Nu mi se pare că ar fi un subiect de conversaţie potrivit 
faptului că şeful este îngrijorat de ceva sau că ar ascunde ceva, 
le-o reteză scurt Andrea. Aici, fiecare trebuie să ne facem 
datoria. 

Laura se înroşi, conştientă că făcuse o gafă, tocmai ea care 
făcuse din tăcere şi din discreţie cea mai mare calitate a ei. 

— Nu mă judeca greşit, Andrea, era doar un comentariu 
banal, se apără Laura. 

— Nimic din ceea ce se spune aici nu este banal şi, cu atât 
mai puţin, ceva care se referă la directorul şi la directorul 
adjunct al acestui organism. Nu-mi plac speculaţiile şi nici 
comentariile. 

Tăcură cu toatele, conştiente de proasta dispoziţie a Andreei. 
Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era ca aceasta să-i 
povestească lui Hans Wein despre indiscreţia Laurei şi singurul 
mod de a nu o stârni pe Andreea era să nu protesteze şi nici să 
nu spună nimic. 

Matthew Lucas se apropie de ele cu o ceaşcă de cafea în 
mână. 

— Pot să iau loc? întrebă el şi, înainte de a auzi răspunsul, se 
şi aşezase. 

Mireille nu putu evita o expresie de neplăcere. Americanul 
făcea tot posibilul ca să fie dată afară din departament şi 
criticile lui găsiseră terenul fertil în cugetul lui Hans Wein. Aşa 
că ea considera că în atribuţiile ei de serviciu nu intra să-şi 


petreacă jumătatea de oră de pauză cu omul acela, drept pentru 
care se ridică în picioare ca să plece. De altfel, avea ceva de 
făcut. 

— Mă duc afară să fumez o ţigară, spuse ea în loc de salut. 

O văzură ieşind ca şi cum s-ar fi grăbit. Nici Matthew nu-şi 
ascunsese stânjeneala pe care i-o provoca apropierea de 
Mireille. 

— Este o bună colegă, afirmă Diana Parker, aţintindu-şi 
privirea albastră asupra lui Matthew. Chiar dacă ţie nu-ţi place. 

— Mie n-are de ce să-mi placă; singurul lucru care ni se cere 
acelora dintre noi care ne ocupăm cu această treabă este 
eficienţa, nimic mai mult, răspunse Matthew. 

— Nu-mi place să se vorbească nici de bine, nici de rău 
despre persoanele din departament, le-o tăie din nou, sec, 
Andrea, ridicându-se şi părăsind grupul care încă nu-şi 
terminase cafeaua. 

— Ce o fi cu ea azi?! se întrebă Laura. 

— E iritată de câteva zile, admise Diana, de când a venit din 
week-end... dar e o persoană extraordinară. 

Nimeni nu răspunse. Dădură cafeaua peste cap şi se 
întoarseră la birou. 

Panetta îl aştepta nerăbdător pe Matthew. 

— Unde aţi fost? întrebă directorul adjunct al Centrului. 

— Să beau o cafea... s-a întâmplat ceva? întrebă Matthew 
surprins. 

— Poftiţi în biroul meu. 

Femeile îi observau cu coada ochiului pe Panetta şi pe 
Matthew. Era evident că se întâmpla ceva despre care şefii nu 
voiau să afle restul departamentului. 

Matthew aşteptă ca Lorenzo Panetta să-i spună ce se 
întâmpla. ltalianul îşi aprinse o ţigară, în ciuda privirii 
reprobatoare a lui Matthew. 

— Nu mă priviţi de parcă aş fi un delincvent, îi reproşă 
Panetta, în vreme ce deschidea fereastra ca să aerisească 
biroul, mi se pare culmea să nu poţi fuma o ţigară. 

— Ştiţi că vă face rău, dar nu numai dumneavoastră, ci şi 
nouă, ca fumători pasivi. E vorba despre drepturi, al 
dumneavoastră şi al celorlalţi. 

Panetta îl privi pe Matthew supărat, apoi stinse ţigara pe care 
tocmai o aprinsese şi oftă resemnat. 


— Oamenii noştri i-au urmărit pe doi dintre oamenii 
lugoslavului. Ştiţi unde au fost acei doi îngeraşi? Ei bine, nici mai 
mult, nici mai puţin decât la hotelul Crillon, unul dintre hotelurile 
cele mai luxoase din Paris şi probabil din lume. 

— Ce făceau acolo? 

— Aparent, nimic. Au stat jos aproape de recepţie, au băut 
vreo două pahare la bar, s-au plimbat discret prin hol şi sunt tot 
acolo, sau cel puţin erau acolo acum două ore. 

— Şi de ce au fost urmăriţi acei doi bărbaţi? 

— Pentru că ştim că sunt oamenii de cea mai mare încredere 
ai lugoslavului. E ciudat... Aş vrea să ştiu ce fac la Crillon... 

— Ori protejează, ori urmăresc pe cineva care locuieşte acolo, 
deduse Matthew... 

— Da, probabil că e vorba de unul dintre aceste lucruri. Sau 
că lugoslavul va veni la Crillon ca să se întâlnească cu cineva; şi 
atunci, ei verifică terenul, să fie degajat. 

— Nu şi-au dat seama că sunt urmăriţi? 

— Nu, pentru moment, nu; lucrăm cu echipe bune, avem 
peste treizeci de persoane cu ochii pe lugoslav. 

— Presupun că doi bătăuşi atrag destul de mult atenţia într-un 
hotel ca acela, spuse Matthew, îngrijorat. 

— Mă rog, nu merg descheiaţi la cămaşă, nici arătându-şi 
bicepşii. Caută să treacă neobservaţi. 

— Şi acum... 

— Acum, aşteptăm. Putem fi în faţa unei piste. Convorbirile 
interceptate, acei doi bărbaţi la Crillon... vom vedea dacă ne 
apropiem sau nu de Karakoz. 

— Şi de Cerc, acesta este principalul nostru obiectiv. 

— Ca să ajungem la Cerc, trebuie să tragem de capul 
ghemului dinspre Karakoz. Poate că este singura breşă în 
securitatea acelor fanatici. 


22 

Era aproape nouă când Raymond bătu din nou la uşa de la 
camera Ylenei. De data aceasta, se întâlnise cu o cameristă la 
ieşirea din apartamentul său, dar femeia nu-i acordă atenţie. El 
intră în ascensor şi apăsă pe butonul pentru etajul al treilea, 
unde se afla camera Ylenei. O pereche aştepta liftul, aşa că nu 
îndrăzni să iasă şi merse mai departe, până în holul de la parter. 
Odată ajuns acolo, merse la bar şi ceru un calvados. Nu-i plăcea 
să bea singur în public, dar nu voia să-l vadă nimeni la etajul al 
treilea. 

Ylena îl va aştepta. După ce dădu paharul pe gât, ieşi din 
hotel fără o ţintă anume, ignorând insistența portarului de a-i 
chema şoferul. Umblă aproape o oră înainte de a se întoarce. 

Acum, avu noroc şi urcă singur în lift; apăsă din nou pe 
butonul corespunzător etajului unde era apartamentul său, dar 
după ce urcă un etaj, apăsă pe butonul pentru etajul al treilea, 
temându-se că se va întâlni din nou cu vreun oaspete şi că 
acesta îl va împiedica să ajungă la camera Ylenei. Îşi spuse că 
norocul era de partea sa pentru că nu se întâlni cu nimeni pe 
culoar. Ea deschise uşa imediat. 

— Vă aşteptam, îi reproşă ea nerăbdătoare. 

— N-am putut veni mai devreme, răspunse el în vreme ce 
examina transformarea femeii. 

Părul Ylenei era acum blond-închis şi nu-i mai cădea pe spate, 
pentru că şi-l tăiase până în dreptul urechilor. Tunsoarea nu 
putea fi mai nereușită; se vedea cât de colo că fusese opera ei. 
Dar rezultatul era cel care conta şi acum Ylena devenise mai 
puţin frapantă, mai vulgară, în ciuda acelor imenşi ochi albaştri 
care exprimau în continuare o mânie stăpânită cu greu. 

— Aveţi aici fotografiile. E vreo problemă din pricina 
schimbărilor? 

— Nu, nu este.  Acceptăm să meargă verişoara 
dumneavoastră în locul fratelui dumneavoastră. 

— Când îmi veţi da paşapoartele şi banii? 

— Peste câteva zile, cel mult trei sau patru. 

— Şi armele şi explozibilii? 

— V-am mai spus înainte. Pe astea le veţi primi la Istanbul. 

— Ce trebuie să fac până când îmi veţi da paşapoartele? 

— Ar trebui să vă întoarceţi printre ai dumneavoastră. Vă vom 
chema când va fi totul gata. 


— Şi nu atrag atenţia dacă voi călători atât de mult? 

— Este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, pentru că, 
dacă rămâneţi aici fără să aveţi nimic de făcut, veţi atrage de 
asemenea atenţia. In orice caz, astea sunt instrucţiunile şi 
trebuie să le îndepliniţi fără a crâcni. In această operaţiune este 
de vitală importanţă să nu aveţi idei proprii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că totul a fost studiat până în cel mai mic amănunt şi că nu 
trebuie să introducem nicio schimbare şi nicio noutate, decât 
numai dacă ar fi strict necesar. Se va lua legătura cu 
dumneavoastră, vi se va înlesni călătoria şi vi se va fixa locul de 
întâlnire; până atunci, începeţi să studiaţi împreună cu rudele 
dumneavoastră planul operaţiunii. 

Raymond îi înmână un plic mare de culoare maro. Un plic 
obişnuit, care nu atrăgea atenţia. 

— Inăuntru este un plan al Istanbulului, o carte cu principalele 
monumente şi locuri de interes turistic, precum şi un pliant cu 
orarele de vizitare a palatului Topkapi, a Sfintei Sofia, a 
moscheilor... Am inclus şi modul de a ajunge dintr-un loc într- 
altul al oraşului în autobuz. După cum veţi vedea, totul e foarte 
simplu, dar trebuie să studiaţi temeinic. In carte, veţi găsi o 
istorie amănunţită a palatului Topkapi şi ce se poate vizita, 
fireşte că se dau informaţii precise despre pavilionul în care se 
găsesc relicvele Profetului. Şi sunt două fotografii cu modul în 
care sunt dispuse vitrinele. Desigur că fratele şi vărul 
dumneavoastră vor trebui să înceapă să se gândească în ce loc 
din scaun vor plasa explozivul. Şi încă ceva: sunteţi în 
continuare dispusă să vă sacrificați viaţa? 

Ylena îl privi fără urmă de surpriză, ca şi cum ar fi răspuns 
până acum la această întrebare de o mie de ori. 

— Credeam că v-am mai spus-o înainte. Să nu vă îndoiţi, 
răspunsul este da. Acelaşi pe care i l-am dat şi bărbatului care 
m-a pus în legătură cu dumneavoastră. 

Apoi, spre surprinderea lui Raymond, se aşeză şi îl invită cu 
un gest să facă acelaşi lucru. Şi aşa, faţă în faţă, Ylena îi explică 
de ce nu-i păsa dacă moare. 

— Eu aveam doisprezece am când în satul meu a sosit un 
detaşament de musulmani. Am fost printre primele violate: 
eram în casa unei mătuşi, în afara satului şi, când i-am văzut, 
am luat-o la goană să anunţ că veneau musulmanii. Dar ei m-au 


prins înainte de a ajunge în sat; unul dintre camioane s-a oprit 
brusc lângă mine şi s-au dat jos mai mulţi bărbaţi. Cel care 
comanda m-a privit de sus în jos şi eu am tremurat de frică, 
pentru că privirea aceea m-a dezbrăcat. M-a împins pe 
marginea drumului şi m-a trântit la pământ; apoi s-a descheiat 
la şliţ şi s-a aruncat deasupra mea. La început, am rămas 
liniştită, fără să reacţionez. Eram înspăimântată, dar am simţit o 
durere ascuţită între picioare şi atunci m-am apărat, am început 
să dau din picioare, să ţip, i-am zgâriat faţa. El a început să mă 
lovească, nu ştiu câte palme şi câţi pumni mi-a tras, a fost un 
moment în care mi-era greu să văd, pentru că îmi curgea 
sângele pe toată faţa. M-a violat cu cruzime şi apoi mi-a tras un 
picior în pântece. Dar, după el, m-au violat ceilalţi bărbaţi din 
camion, cred că au fost douăzeci sau douăzeci şi cinci, nu ştiu. 
Mi-am pierdut cunoştinţa de mai multe ori; atunci îmi aruncau 
apă pe faţă ca să mă trezesc şi să ştiu ce îmi făceau. Mă dureau 
măruntaiele, de parcă m-ar fi ars pe dinăuntru. 

Raymond o asculta îngrozit. Vocea Ylenei era vlăguită; părea 
că povesteşte ceva banal. Ceea ce îl surprindea cel mai mult era 
rigiditatea de pe chipul ei, care nu-şi schimba expresia. 

— M-au găsit a doua zi. Nu puteam nici să vorbesc, nici să 
merg, nici să plâng. Eram inconştientă, în comă, mai mult 
moartă decât vie. Sângele se făcuse crustă în jurul meu. M-au 
dus la spital şi acolo au reuşit să mă readucă la viaţă. Au trebuit 
să mă opereze şi să-mi scoată tot. Bestiile alea... mi-au distrus 
uterul, ovarele... şi, în plus, m-au mutilat. Da, după tot ce mi-au 
făcut, m-au mutilat, pentru cazul în care într-o zi aş fi reuşit să 
mă refac şi mi-ar mai fi rămas dorinţa de a avea un bărbat în 
preajmă. Ştiţi? Cel mai rău a fost faptul că nu i-a păsat nimănui. 
Masacrul pe care l-au săvârşit în satul meu, violurile... toate 
astea nu s-au spus la ştiri, noi eram sârbi bosniaci şi în războiul 
acela ne revenise rolul celor răi. Când oamenii noştri distrugeau 
vreun sat şi le violau pe femeile lor, totul devenea ştire 
internaţională, dar, dacă sârboaicele erau violate, nu-i păsa 
nimănui, toată lumea era de partea bosniacilor. Ei şi-au 
organizat bine propaganda şi au beneficiat de ajutorul acelor 
brigăzi musulmane de voluntari din toate ţările islamice. Ei 
păreau să fie singurele victime. Noi eram creştini, dar creştinilor 
din restul lumii nu părea să le pese de ceea ce ne făceau 
musulmanii, îi apărau tot pe ei, protestau împotriva a ceea celi 


se întâmpla lor. Nici măcar puternica Biserică de la Roma n-a 
făcut nimic eficient... V-am mai spus că aproape toată familia 
mea a fost ucisă de acei mercenari, iar eu... eu sunt doar un 
rest de femeie fără viitor, care n-am nimic de oferit, pentru că 
nu-mi pot oferi nici măcar mie însămi ceva. Nu-mi pasă dacă voi 
muri. De fapt, m-au ucis în ziua aceea, aşa că mi-e totuna dacă 
voi sări în aer la Istanbul în acelaşi timp cu toate acele relicve. 
Măcar le înapoiez prin asta ceva din răul pe care ni l-au făcut. 
Nu mă mai întrebaţi dacă sunt gata să mor, nu mai insistaţi. Să 
ştiţi că eu sunt deja moartă. 

Raymond se ridică de pe scaun fără să-şi arate vreo emoție. 
De fapt, nu-i era deloc milă de femeia aceea. Era doar un 
instrument în plus în răzbunarea lui, pentru el, creştinii ori 
musulmanii erau totuna; erau o parte din preţul pe care trebuia 
să-l plătească, cel pe care îl stabilise Mijlocitorul: Crucea în 
schimbul relicvelor lui Mahomed şi apoi marea confruntare. Din 
aceasta va câştiga Mijlocitorul. lar el, Raymond, voia doar să 
vadă Roma umilită şi în felul acesta să-i răzbune pe acei 
nevinovaţi care au udat Occitania cu sângele lor. 

— Nu ieşiţi din hotel până mâine. Luaţi un taxi ca să mergeţi 
la gară. lar noi vom lua legătura cu dumneavoastră. 

Când ajunse la el în apartament, îşi turnă un pahar de 
calvados şi apoi căută telefonul mobil în care introduse o cartelă 
nouă. 

— Bună seara. 

Mijlocitorul îi răspunse de la celălalt capăt al liniei. Era 
mulţumit de mersul planului. Raymond de la Pallisigre, cel de al 
douăzeci şi treilea conte d'Amis, tocmai primise ordinul să nu se 
mişte din Paris până când el nu-l va suna. 


Unul dintre poliţiştii francezi detaşaţi la Centrul de coordonare 
antiteroristă  sesiză privirea pe care cei doi oameni ai 
lugoslavului i-o adresară femeii care în momentul acela plătea 
nota hotelului. 

Era ora unsprezece dimineaţa şi holul hotelului era plin de 
lume, oaspeţi care voiau să-şi achite contravaloarea facturii şi 
alţii noi care soseau. 

Polițistul se prefăcea de aproape o oră că citeşte ziarul şi îşi 
bea cafeaua, exact acelaşi lucru pe care părea să-l facă unul din 
oamenii lugoslavului, pe când celălalt era aproape de uşa de la 


intrare, într-un loc de unde putea vedea pe oricine intra sau 
ieşea din hotel. 

Privirea omului lugoslavului poposi câteva clipe asupra Ylenei, 
dar îşi întoarse imediat ochii şi se concentră din nou asupra 
ziarului. Polițistul o observă pe femeie şi se gândi că e 
atrăgătoare, dar, în afara ochilor albaştri care ieşeau în evidenţă 
pe faţa ovală, nu văzu la ea nimic deosebit. Femeia părea 
nelalocul ei în hotelul acela. Nu purta bijuterii, nici nu era 
îmbrăcată cu prea mult gust: nişte pantaloni negri, un jerseu de 
mătase neagră, un şal care nu părea să fie de marcă înfăşurat la 
gât; de umăr, îi atârna o geantă neagră şi care nu etala niciuna 
dintre acele mărci prohibitive pentru muritorii de rând ca el. 

Se gândi că fata petrecuse poate noaptea cu cineva, dar 
respinse imediat ideea văzând-o plătind nota în numerar. Nici 
asta nu era normal: cine plăteşte în numerar în ziua de azi şi, 
mai cu seamă, într-un hotel precum Crillon? Poate că se înşela şi 
era o simplă turistă dar, pentru orice eventualitate, şuieră în 
transmiţătorul pe care-l avea ascuns şi al cărui microfon părea 
să fie o nevinovată insignă de pe reverul hainei. 

— Poate că nu e nimic, dar va ieşi o femeie de aproximativ un 
metru optzeci înălţime, părul blond-închis şi ochi albaştri, e 
îmbrăcată în negru şi subiectul a privit-o. Nu ştiu, dar nu pare o 
clientă obişnuită a hotelului. 

— E frumoasă? îi răspunse ironic unul din colegii lui care 
aşteptau afară. Poate că individul are fler şi i-a plăcut femeia, 
continuă el. 

— E posibil, fiţi atenţi la reacţia celuilalt subiect. 

Ylena ieşi din hotel purtând, în afară de geantă, o valiză mică 
de culoare neagră. Un comisionar o însoţi la uşă stăruind să i-o 
ducă. Portarul se oferi să-i oprească un taxi, ceea ce ea acceptă 
imediat. Două minute mai târziu, se pierdea în traficul din Paris. 

Omul lugoslavului care supraveghea uşa nu se mişcă, nici nu 
o privi pe Ylena. Colegul său din interiorul hotelului tocmai îl 
suna pe mobil. 

— Nu te uita, aici e cineva din partea concurenţei. Tocmai mi- 
am dat seama. 

Un minut mai târziu polițistul care rămăsese în hotel auzi 
vocea colegului său. 

— Alarmă falsă. Am văzut-o ieşind pe fată; nu era rea, dar 
tipul nici n-a privit-o şi nici n-a urmărit-o. 


— De ce nu trimiteţi pe unul de-ai noştri să o urmărească? 

— Auzi, spune-mi tu de ce! Eu îţi spun că nici nu s-a uitat la 
ea şi te asigur că am cercetat zona; pe aici nu mai sunt oameni 
de-ai lugoslavului. Nu ne face să ne pierdem timpul şi nu-l 
pierde nici tu. Caută să nu-ţi scape subiectul, pentru că asta 
chiar că ar fi o problemă. 

Polițistul încuviinţă fără tragere de inimă. Ceva îi spunea că 
omul lugoslavului o privise într-un fel special pe femeia aceea şi 
că acest interes n-avea nimic de-a face cu înfăţişarea tinerei. 
Dar hotărî să se supună. Dacă subiectul îşi lua tălpăşiţa, cel care 
va avea probleme va fi el. 


23 

— Aici a trăit Beato de Liebana!%* în secolul al VIll-lea. 
Dumneavoastră, fără îndoială, îi cunoaşteţi cu toţii Comentariile 
la Apocalipsa Sfântului loan. Beato a fost un călugăr foarte ieşit 
din comun care a îndrăznit chiar să polemizeze cu arhiepiscopul 
de Toledo şi al întregii Spanii care apăra doctrina adopţionistă!%5. 
Dar importante sunt textele pe care le-a scris, care încă de pe 
atunci s-au bucurat de o mare răspândire şi au fost ilustrate cu 
minunate miniaturi. Beato a scris, de asemenea, un imn în care, 
pentru prima dată, se susţinea faptul că Santiago cel Mare:% 
propovăduise în Spania; acest imn a fost într-adevăr 
premonitoriu, pentru că, aproape imediat după aceea, la 
Compostela, a fost găsit mormântul Apostolului şi... 

— Atunci, de ce se numeşte această mănăstire a Sfântului 
Toribio, în loc să fie închinată lui Beato? întrebă o femeie 
întrerupând explicaţiile ghidei, care o privi agasată la rândul ei, 
pentru că nu era prima dată că o întrerupea. 

— Tocmai aveam de gând să vă explic acum. Această 
mănăstire a fost întemeiată în epoca vizigotă. Pe atunci, se 
numea a Sfântului Martin de Tours!%. Tradiţia ne-a lăsat 
moştenire două legende: una se referă la episcopul de Palencia, 
Toribio, care în secolul al Vl-lea cutreiera aceste meleaguri 
încercând să-i convertească pe păgâni; cealaltă se referă la 
faptul că Sfântul Toribio de Astorga, renumit pentru că a 
combătut erezia priscilianistă!%, a fost şi pe el aici, şi tot el a 
fost cel care în secolul al V-lea peregrinase prin Ţara Sfântă şi a 
adus numeroase relicve; este posibil ca printre ele să se 
găsească cea mai mare bucată din Adevărata Cruce. In secolul 
al XI-lea, călugării din abație urmau regula sfântului Benedict şi 
printre comorile mănăstirii se aflau şi moaştele sfântului Toribio 


ŞI... 


104 Călugăr spaniol, originar din Asturias. (n.tr.) 

1% Erezie apărută în Spania în secolul al VIll-lea, conform căreia Hristos-omul 
ar fi doar fiul adoptiv al lui Dumnezeu Tatăl în urma botezului. (n.tr.) 

1% Santiago este numele consacrat în spaniolă pentru Apostolul lacov, fiul lui 
Zevedeu şi frate al Sfântului loan Evanghelistul. Este considerat patronul 
spiritual al Spaniei. (n.tr.) 

107 Episcop între anii 371 şi 397 al oraşului Tours, vechea capitală a regiunii 
Touraine din Franţa. (n.tr.) 

1% Referitoare la priscilianism, doctrină eretică aparţinând spaniolului 
Prisciliano, decapitat în anul 385. (n.tr.) 


— Şi putem vedea bucata din Crucea lui Hristos? o întrerupse 
femeia din nou pe ghidă spre disperarea acesteia. 

— Da, fireşte. Dumneavoastră veţi dobândi indulgenţa papală 
tocmai pentru că aici se află cea mai mare bucată din Cruce. 
Există dovezi că din cele mai vechi timpuri veneau la mănăstire 
oameni de pretutindeni ca să se închine la Cruce şi să se roage 
la sfântul Toribio, care are faimă de sfânt făcător de multe 
minuni. Când vom intra în mănăstire, îi veţi putea admira 
mormântul sub o efigie policromă din mijlocul bisericii. Papa 
luliu al Il-lea!% a fost cel care a dat în anul 1512 bula prin care 
se instituia indulgenţa de o săptămână pentru cei care veneau 
la mănăstire în anii în care sărbătoarea Sfântului Toribio cădea 
într-o duminică. Mănăstirea se află de asemenea pe ruta aşa- 
numitului Drum Francez, care-i duce pe pelerini până la 
Compostela. Ah! Şi o curiozitate: ştim că cel puţin din secolul al 
XVI-lea veneau multe familii cu persoane bolnave, bolnavi 
mintali, pentru că tradiţia dădea asigurări că Lignum Crucis’ 
era în stare să-i vindece pe posedaţii de diavol şi... 

— Dar, atunci, indulgenţa papală se poate dobândi doar 
pentru o săptămână? o întrebă pe ghidă alt pelerin. 

— Nu, nu, asta voiam să vă explic. Papa Paul al Vl-lea!!! a 
extins indulgenţa săptămânală la toate zilele din an care 
pornesc de la sărbătoarea Sfântului Toribio într-o duminică pe 
tot anul următor. Astfel că episcopul deschide Poarta lertării şi, 
începând din acel moment, toţi pelerinii care ajung în decursul 
anului aflat sub ocrotirea Sfântului din Liebana se vor putea 
bucura de indulgență deplină pentru iertarea păcatelor lor. Este 
ceea ce veţi obţine şi dumneavoastră de îndată ce, odată ajunşi, 
vă veţi spovedi, veţi asculta liturghia şi vă veţi împărtăşi. 
lerusalimul, Roma, Compostela şi Caravaca, în provincia Murcia, 
au şi ele acest privilegiu. 

— Atunci, mănăstirea, din ce secol este? vru să ştie un alt 
pelerin. 

— Actuala biserică a început să fie construită la mijlocul 
secolului al XIII-lea şi este în stil gotic mănăstiresc cu influenţă 


109 Pe numele său adevărat Giuliano Della Rovere (1443-1513), papă între 
anii 1503-1513. (n.tr.) 

110 în latină, „Lemnul Crucii”. (n.tr.) 

11 Giovanni Battista Montini (1897-1978), papă între 1963-1978. (n.tr.) 


cisterciană!!?. Dar încă se mai păstrează vestigii ale vechii 
construcţii romanice. În secolul al XVII-lea, s-au făcut lucrări de 
extindere la mănăstire şi de atunci datează minunata galerie pe 
care o veţi putea admira. Şi veţi fi interesaţi să aflaţi că acea 
capelă în care se păstrează Lignum Crucis este în stil baroc şi că 
a fost ridicată cu aportul „indienilor”, adică emigranții din 
Cantabria care s-au îmbogăţit în America de Sud. Veţi vedea, 
este spectaculoasă, atât prin frumuseţe, cât şi prin sobrietate. 
Fragmentul din Cruce este păstrat într-o carcasă de argint aurită 
realizată de orfevrieri în anul 1778. 

Mohamed şi Ali ascultau atent explicaţiile ghidei. Autobuzul 
turistic lăsase în urmă satul Potes şi urca pe coasta care ducea 
la mănăstire. 

— Acum veţi vedea muntele Viorna, pe al cărui versant se află 
mănăstirea Santo Toribio. Apropo, am uitat să vă spun că aceste 
văi au reprezentat un refugiu sigur pentru creştinii care fugeau 
de ocupaţia arabă. 

Călătoriseră cu trenul de la Granada la Madrid şi de acolo la 
Santander. Se înscriseseră în excursia la Santo Toribio printr-o 
agenţie de voiaj, ca nişte turişti oarecare. Căutând să treacă 
neobservaţi, se îmbrăcaseră fără stridenţe. Purtau blugi, cămăşi 
curate şi călcate, adidaşi şi aveau părul îngrijit. Fireşte că mulţi 
pelerini îi priviseră cu neîncredere şi curiozitate. „Sunt mauri”; 
auzeau ei că se şopteşte în spatele lor „oare pe ăştia de ce Îi 
interesează Santo Toribio?”. Ei căutau să fie amabili cu toţi 
membrii grupului de excursionişti, ajutându-le pe doamnele mai 
în vârstă să urce şi să coboare din autobuz, oferindu-se să le 
cumpere apă când se opreau să facă un popas. O femeie nu-şi 
putu învinge curiozitatea şi îi întrebă de ce merg la Santo 
Toribio. 

— Vreţi să dobândiţi indulgenţa papală? îi întrebă ea cu 
suspiciune. 

— Nu, doamnă, dar călătorim prin Cantabria şi nu putem să 
nu ne oprim ca să cunoaştem sanctuarul. Să ştiţi că pentru 
musulmani, Isus este un mare profet. Evreii au fost cei care l-au 


112 Ordin religios derivat din cel al Benedictinilor, întemeiat în 1098 de Robert 
de Molesmes, abatele mănăstirii din Câteaux (Cister, în spaniolă, de unde şi 
numele Ordinului), în apropiere de Dijon. Se caracterizează prin revenirea 
strictă la regulile Sfântului Benedict, printr-o mare austeritate şi practicarea 
de către călugări a îndeletnicirilor manuale. (n.tr.) 


răstignit, aminti Ali, şi răspunsul păru să o satisfacă pe femeie 
care, din momentul acela, le zâmbea afectuoasă. 

— Ne place atât de mult Cantabria, încât vom reveni cu 
familiile noastre, sublinie Mohamed. 

Priveliştea locului unde se ridica mănăstirea Santo Toribio le 
păru spectaculoasă. Pe versantul muntelui, acoperit de copaci şi 
de verdele naturii, stâncile străluceau sub soarele blând al 
amiezii. 

Când coborâră din autobuz, ghida le arătă Poarta lertării. 

Pe ei i-a mirat absenţa paznicilor, a poliţiştilor şi a oricărui 
corp de securitate care să protejeze mănăstirea. Se plimbară în 
jurul mănăstirii Santo Toribio, urcară pe stânci ca să o 
contemple şi apoi coborâră din nou. Nimeni nu părea să-i bage 
în seamă. Intrară şi ieşiră din biserică de mai multe ori, 
observară cu grijă capela Lignum Crucis, unde pelerinii se 
înghesuiau, rugându-se cu voce tare. 

Începu slujba şi toţi cei care erau acolo urmăreau cu 
devoțiune cuvintele preotului, convinşi că păcatele lor vor fi 
şterse dintr-o trăsătură de condei odată trecută Poarta lertării şi 
după ce s-au spovedit şi împărtăşit. 

Nimeni nu împiedica apropierea de capela Lignum Crucis, 
protejată de un grilaj; dimpotrivă, oricine se putea prosterna pe 
treptele care conduceau la mica incintă unde era expusă 
relicva... Oricine ar fi putut arunca în aer capela aceea dacă nu 
ezita să se jertfească, aşa cum erau dispuşi să facă atât Ali, cât 
şi Mohamed. Pe ei îi aştepta Allah în Paradis şi Paradisul lor era 
mai dătător de satisfacţii decât Raiul creştinilor. 

Au numărat în gând paşii făcuţi de la Poarta lertării până la 
capelă, au studiat celelalte căi de acces şi au făcut rost de mai 
multe cărţi despre locul acela, din mica prăvălie a mănăstirii. 
Acum ştiau deja că misiunea aceea nu numai că era realizabilă, 
ci şi că nu ridica nici cea mai mică problemă. În acel loc 
îndepărtat din Cantabria, pe acele meleaguri, la umbra 
masivului Picos de Europat”, nimeni nu părea să suspecteze pe 
nimeni; nici călugării, nici autorităţile locale nu se aşteptau ca 
cineva să fie în stare să distrugă acel loc şi cu atât mai puţin să 
distrugă în mii de bucățele Lignum Crucis. 


"3 În spaniolă, „Piscurile Europei”, masiv muntos în Nordul Spaniei, între 
provinciile Oviedo, Santander şi Leon. 


Salim era un geniu pentru că alesese Santo Toribio. Cum era 
cu putinţă ca aceşti creştini să fie atât de proşti încât să lase 
fără protecţie mănăstirea unde spuneau ei că se păstrează cea 
mai mare bucată din Crucea pe care fusese răstignit profetul 
Isa!!*? Să termini cu Lignum Crucis era o sarcină pentru copii; 
oricine ar fi putut să o facă. Nici măcar nu se cerea curaj: doar o 
bună încărcătură de dinamită şi mănăstirea aceea ar zbura până 
în înaltul cerului. 

Mohamed trase concluzia că singurii vinovaţi pentru 
distrugerea Crucii lor aveau să fie creştinii, pentru că n-au 
protejat-o cum s-ar fi cuvenit. 

Când slujba s-a terminat, au făcut acelaşi lucru ca şi ceilalţi 
pelerini: fotografii ale mănăstirii, ale capelei Lignum Crucis, ale 
mormântului sfântului Toribio, ale priveliştii... zeci de fotografii 
care le vor servi ca să-şi fixeze mai bine obiectivul. Erau 
nerăbdători să se întoarcă şi să-i povestească lui Omar, dar mai 
ales să-l cunoască pe Salim, care peste câteva zile va fi la 
Granada şi promisese că se întâlni cu ei. Îl vor linişti: Lignum 
Crucis va înceta să mai existe. 

„Ce ar fi în stare să facă pelerinii aceia împreună cu care îşi 
petrecuseră ziua?” se gândiră Ali şi Mohamed. Au râs pentru că 
ştiau că toţi creştinii se vor lamenta când se va întâmpla acest 
lucru, dar că nu vor face niciodată nimic. 

Occidentul nu voia să aibă probleme şi modul de a nu le avea 
era să privească în altă parte; acesta era marele avantaj al 
Cercului. 


114 Numele în arabă al lui Isus Hristos. 


24 

Raymond dormea când l-a trezit telefonul mobil. Vocea 
precipitată a avocatului său de la New York îl făcu să tresară. La 
început, nu înţelegea ce-i spune, apoi rămase tăcut, neştiind ce 
să răspundă, în vreme ce omul său de încredere îi repetă 
vestea. 

— Soţia dumneavoastră a murit ieri. Mi s-a comunicat că era 
internată de ceva vreme într-un spital din Cleveland, luptând cu 
un cancer de pancreas. Îmi pare rău că v-am trezit ca să vă dau 
această veste. Am aflat acum câteva clipe; eram într-o călătorie 
şi avocatul soţiei dumneavoastră nu m-a putut găsi mai 
devreme. Având în vedere cele întâmplate, am hotărât să nu 
mai aştept până mâine... Vreţi să-mi daţi vreo instrucţiune? 

Nu ştia ce să-i spună. Se uita la ceas; era ora două şi, de 
altfel, ce instrucţiuni îi putea da? Nu se putea prezenta la 
Cleveland. În ce calitate? Era tatăl unei fiice pe care nu o 
cunoştea, care nu dorise niciodată să ştie nimic despre el. Dacă 
se ducea, risca să fie dat afară... nu... de fapt, nu ştia ce să 
spună. 

— Conte, mă auziţi? Aţi înţeles ce v-am spus? 

— Da, da... v-am auzit; de fapt, n-am nicio instrucţiune să vă 
dau... poate să vorbiţi cu fiica mea şi să-i spuneţi că sunt la 
dispoziţia ei pentru orice ar avea nevoie... da, asta ar fi cel mai 
bine, sunaţi-o şi vorbiţi cu ea. Nu mă veţi deranja dacă mă veţi 
suna încă o dată în cazul că ar apărea ceva nou. 

Se ridică din pat şi îşi puse halatul de mătase pe care îl lăsase 
pe un scaun din apropiere. Se duse apoi în salon, deschise 
mobila-bar şi scoase sticla de calvados. In ciuda orei, avea 
nevoie de un pahar ca să facă faţă gândului că este văduvul 
unei femei pe care nu o mai văzuse de aproape treizeci de ani. 
Cu toate acestea, vestea căzuse ca o bombă, cu siguranţă 
pentru că Nancy făcea parte din visurile lui cele mai ascunse şi 
din momentul cel mai plenar al vieţii sale, când s-a simţit 
îndrăgostit pentru prima şi ultima dată. 

Pentru o clipă, simţi impulsul de a o suna pe Catherine, dar, 
dacă fiica sa avea doar pe jumătate firea mamei ei, îi va închide 
telefonul şi va refuza să vorbească cu el. Era deja o femeie în 
toată firea, care cu ani în urmă îi spusese foarte clar avocatului 
său că nu avea nici cea mai mică dorinţă de a-şi cunoaşte tatăl 
şi nici de a întreţine vreo relaţie cu el; iar cu ocazia majoratului, 


Catherine hotărâse că, fiind adultă din punct de vedere legal, nu 
avea de ce să depindă de nimeni şi, cu atât mai puţin, de tatăl 
ei, drept pentru care îi solicitase să întrerupă trimiterile lunare 
de bani. 

Avocatul nu a reuşit să o convingă de contrariu. De atunci, 
Catherine a refuzat să întreţină orice legătură cu el. Nici Nancy, 
la rândul ei, nu a mai vorbit cu avocatul. Mamă şi fiică au tăiat 
slaba legătură care le unea cu el. 

Bău dintr-o înghiţitură paharul de calvados şi îşi turnă altul. 
Nu ştia ce să facă. Poate că ar trebui să meargă la New York şi 
să aştepte ca fiica sa să se întoarcă de la Cleveland. Poate că în 
aceste circumstanţe, Catherine îi va accepta compania. 

Nu reveni în pat, ci aşteptă telefonul avocatului său; acesta 
sună peste o oră. 

— Conte, am reuşit să vorbesc cu avocatul fiicei 
dumneavoastră; îmi pare rău, mi-a spus că ea nu vrea să ştie 
nimic de dumneavoastră. Mi-a recomandat să vă spun că e mai 
bine să nu încercaţi să mai luaţi legătura cu ea. Îmi pare rău că 
vă dau aceste veşti proaste. 

— Nu vă faceţi griji, de fapt... nu-mi spuneţi nimic nou, dar 
când va fi înmormântată Nancy? 

— Mâine, la prima oră, îi vor incinera trupul la Cleveland. 
Acolo a locuit în ultimii trei ani tratându-şi boala. Avocatul fiicei 
dumneavoastră nu mi-a dat multe detalii, dar cred că am înţeles 
că ea se va întoarce în curând la New York, unde, după cum 
ştiţi, au ţinut deschisă galeria de artă. 

Da, o ştia bine. Ani de zile comandase cumpărarea de tablouri 
de la galerie, ca un mijloc de a se asigura că Nancy şi fiica lor 
aveau suficiente venituri ca să trăiască; multe din operele 
acelea le-a dăruit treptat, iar altele încă se mai păstrau 
ambalate în pivnițele castelului. Nu-i plăcea arta modernă. 
Raymond oftă simțindu-se învins, dar, chiar şi aşa, era ceva în el 
care se revolta. Pentru prima dată în viaţa lui nu suporta situaţia 
de a nu putea face nimic. 

Ceasul arăta ora trei şi jumătate. A doua zi, trebuia să se 
întâlnească cu lugoslavul ca să termine de stabilit comanda 
pentru atentatul de la Istanbul. Întâlnirea va fi la fel precum cea 
cu Ylena: bărbatul va rezerva o cameră la hotelul Crillon şi 
acolo, departe de ochii indiscreţi, în afară de concretizarea 
valorii economice a operaţiunii şi a formei de plată, vor vorbi 


despre plan. lugoslavul îi comunicase deja că şeful său, Karakoz, 
prefera să fie plătit în numerar, sau prin transfer bancar în 
Elveţia sau în Luxemburg, unde avea adrese fiscale pe numele 
unor avocaţi pe care îi plătea cu generozitate. 

În cele din urmă, luă o hotărâre despre care ştia că e greşită: 
va anula întâlnirea cu lugoslavul şi va merge la New York. 
Mijlocitorul va trebui să înţeleagă că nimeni nu rămâne văduv în 
fiecare zi şi că poate aceea era ocazia de a se apropia de 
Catherine, oricât de mult s-ar fi opus aceasta. 

Căută mobilul şi formă numărul de acasă al lugoslavului. 

Vocea bărbatului părea că vine de dincolo de mormânt, 
împleticită, cu mânia celui care fusese trezit dintr-un somn 
adânc. 

— Mâine nu ne vom putea vedea, afirmă Raymond fără alt 
preambul. 

— Dar cine naiba sunteţi? Ce spuneţi? strigă lugoslavul. 

— Trebuia să ne vedem mâine la Crillon, dar nu va fi cu 
putinţă. Trebuie să călătoresc la New York, vă voi suna când mă 
voi întoarce. 

— Ce spuneţi? E imposibil! Trebuie să ne vedem mâine dacă 
vreţi ca operaţiunea să meargă mai departe. Ce joc e ăsta? 
Auziţi, nu e momentul să vă daţi jos din barcă. 

lugoslavul era mai supărat pentru că fusese trezit din somn, 
decât pentru schimbarea planurilor. 

— Trebuie să plec într-o călătorie, v-am mai spus, soţia mea a 
murit, se scuză Raymond pe un ton jalnic. 

— Şefului meu nu-i va plăcea. 

— Nu-mi pasă ce-i place şefului dumneavoastră. Şi el are 
nevastă, aşa că îmi va înţelege situaţia. 

— Când vă veţi întoarce? 

— Nu ştiu, cel mult peste trei sau patru zile; lucraţi la ce era 
prevăzut. De fapt, cu mine trebuie să vă înţelegeţi doar asupra 
detaliilor. 

— Cu dumneavoastră trebuie să ne înţelegem asupra plăţii, 
nuanţă lugoslavul, iar acesta nu e un detaliu neînsemnat. 

— Puteţi aştepta câteva zile; de fapt, marfa va mai avea 
nevoie de timp ca să fie folosită, aşa că nu se va produce nicio 
întârziere. 

— Noi încasăm în avans. 

— Veţi încasa până la ultimul dolar, vă asigur. 


— Să n-aveţi nici cea mai mică îndoială că aşa va fi. Dacă nu, 
luaţi-vă rămas-bun de la castel şi de la tot ce apreciaţi. 

— Nu mă ameninţaţi! 

— Ah, am uitat că vorbesc cu un conte adevărat! Să vă ia 
dracu' şi să ştiţi că o să opresc operaţiunea până când vă veţi 
îndeplini partea dumneavoastră! Noi nu lucrăm gratis şi nici nu 
acordăm credit nimănui! Vă voi suna la întoarcere. 

Raymond întrerupse convorbirea; se simţea epuizat după 
discuţia cu omul acela. Formă apoi un alt număr, cel de la 
castelul d'Amis. 

Majordomul, care avea aparatul chiar pe noptiera de lângă 
pat, nu întârzie să răspundă. 

— Castelul d'Amis. 

— Bună seara sau bună dimineaţa, Edward. 

— Bună seara, domnule. Ce se întâmplă? întrebă el alarmat. 

— Nimic, nimic, Edward, nu-ţi face griji, doar că trebuie să 
plec într-o călătorie pentru ceva neprevăzut. Plec la New York cu 
primul avion în care găsesc loc liber. Voi lipsi câteva zile, nu ştiu 
câte, patru, cinci, cel mult o săptămână. Ocupă-te de tot. 

— Bineînţeles, domnule conte. Unde vă găsesc în cazul în 
care ar trebui să comunic cu dumneavoastră? vru să ştie 
eficientul majordom. 

— Mă voi instala la hotelul Plaza, ca întotdeauna, dar mă poţi 
găsi sunând pe mobil; ar fi cel mai bine, dar voi suna eu, nu-ţi 
face griji. E de aşteptat ca, în aceste zile cât nu voi fi în ţară, să 
nu se întâmple nimic. Până peste două săptămâni, nu vom avea 
oaspeţi la castel, aşa că în principiu nu trebuie să-ţi faci griji 
pentru nimic. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră ca întotdeauna, domnule 
conte. 

— Bine, te voi suna, Edward. 

— Să vă odihniţi, domnule. 

— Mulţumesc, noapte bună. 

Când închise telefonul îşi spuse că măcar în privinţa lui 
Edward putea fi liniştit. Majordomul n-avea nevoie de ajutor ca 
să conducă viaţa la castel în absenţa lui. Işi turnă din nou un 
pahar de calvados şi luă telefonul, care era lângă mobila-bar, ca 
să ceară la recepţia hotelului să i se rezerve un bilet clasa întâi 
pentru primul avion cu destinaţia New York. 


Hotări apoi să-l sune pe Mijlocitor şi căută din nou mobilul; 
exact în momentul acela îşi dădu seama că folosise telefonul 
mai mult timp decât cel permis dacă voia ca apelurile să nu fie 
urmărite. Vorbise peste măsură de mult cu lugoslavul şi apoi 
sunase la castel. Simţi o sudoare rece străbătându-i spinarea. 
Ce făcuse? Era improbabil ca să-l urmărească cineva sau să-l 
bănuiască, dar Mijlocitorul se arătase întotdeauna mai rigid în 
privinţa adoptării măsurilor extreme de securitate, iar el tocmai 
omisese unele dintre cele mai elementare. 

Şocul veştii morţii lui Nancy adăugat paharelor de calvados îi 
buimăcise mintea mai mult decât era dispus să recunoască. 

Încercă să se liniştească spunându-şi că din conversaţia cu 
lugoslavul nu se putea desprinde nimic care ar ridica suspiciuni; 
cât despre cea cu majordomul, nu avea nicio importanţă. Nu, nu 
voia să se comporte ca un paranoic; încălcase una dintre 
măsurile de siguranţă, dar nu atât de grav încât să-i pună în 
pericol planul de răzbunare. Singurul lucru pe care ar fi trebuit 
să-l facă era să schimbe cartela la telefonul mobil, cum făcea 
după fiecare apel către Mijlocitor, şi să nu-i fi telefonat în 
noaptea aceea, ci a doua zi de pe aeroport ca să-l anunţe că 
pleacă la New York. 

Zece minute mai târziu îl sună recepţionerul de la Crillon ca 
să-i confirme că avea bilet de avion pentru a doua zi la ora 
douăsprezece. 

Se simţi cuprins de euforie pentru simplul fapt de a şti că era 
deja pornit la drum şi ceru să fie trezit la opt. Mai avea încă timp 
să tragă un pui de somn şi să încerce să împrăştie efectele 
alcoolului. 


Lorenzo Panetta intră fără să bată la uşă în biroul lui Hans 
Wein. 

Directorul Centrului de coordonare antiteroristă nu a putut 
evita să-l privească cu un anume reproş pentru întrerupere. 

— Am pus mâna pe el! 

— Ştiu, tocmai am vorbit cu Parisul şi îmi trimit chiar acum un 
e-mail. 

— Şi eu am vorbit cu ei, am deja transcrierea conversaţiei 
acelui conte cu lugoslavul şi e de necrezut. Au vorbit îndeajuns 
cât să se poată localiza apelul. 


— Ceea ce nu ştiu este unde ne vor conduce toate astea, 
spuse Wein. Karakoz are mulţi clienţi şi ne-am trezit că printre 
aceştia, în afara Cercului, este şi un conte francez, ceea ce ne 
pune pe o pistă care nu este cea pe care o căutam. 

— Dar trebuie să o urmărim, replică Panetta. 

— Noi căutăm legătura dintre Karakoz şi Cerc pentru ca, 
plecând de acolo, să putem face ceva împotriva acestui grup de 
fanatici. Nu urmărim niciun conte, chiar dacă are relaţii cu un 
om al lui Karakoz. Trebuie să-mi consult superiorii înainte de a 
trage mai departe de acest fir. 

— Pentru Dumnezeu, Wein, este primul lucru pe care-l avem 
după mult timp! 

— N-avem nimic! Doar o conversaţie între un aristocrat şi un 
traficant de arme, dar, după câte ştiu eu, niciunul dintre cei doi 
nu aparţine Cercului şi nu suntem autorizaţi să-l cercetăm pe 
acest cetăţean francez. 

— Ştii că în cursul oricărei anchete dai peste alţi delincvenţi şi 
alte delicte, uneori în legătură cu ceea ce se caută, alteori, nu, 
dar e vorba tot de delincvenţi. 

— Interceptările sunt autorizate ca să ajungem la Cerc prin 
Karakoz. Ştiu că îndeplinirea strictă a regulilor produce uneori 
întârzieri; dar nu vom face nimic din ceea ce nu suntem 
autorizaţi. 

— Nu propun contrariul, Wein, cred pur şi simplu că nu 
trebuie să excludem o nouă pistă, oricât de mult ar părea că ne 
îndepărtează de Cerc. Cere toate aprobările necesare, dar 
obţine să putem trage şi de acest fir. Dacă nu conduce nicăieri, 
îl abandonăm, şi să se ocupe poliţia din Paris, dar măcar să 
încercăm. 

Matthew Lucas îşi vâri capul pe uşa biroului lui Wein, cerând 
permisiunea să între. 

— Intră, Matthew, îmi închipui că ai fost deja informat, îi spuse 
directorul Centrului. 

— Da, e minunat şi de necrezut! 

— Trebuie să fim prudenti, replică Wein. 

— Da, bineînţeles, dar este o pistă importantă, insistă 
Matthew. 

— Care nu ştim dacă ne conduce acolo unde vrem să 
ajungem, sau ne poate distrage atenţia ducându-ne în altă 
parte, care nu intră în sfera noastră de acţiune. Suntem un 


centru de coordonare împotriva terorismului, nu poliţie, şi tare 
mă tem că acea convorbire a contelui cu lugoslavul n-are nicio 
legătură cu ceea ce căutam noi. 

Matthew Lucas rămase tăcut căutând cu privirea sprijinul lui 
Lorenzo Panetta, care părea distrat. 

— Bine, dar în orice caz vom urmări această pistă, reiteră 
americanul. 

— O vom face dacă ni se va da permisiunea. Trebuie să-i 
informez pe superiorii mei. După ce o voi face, o să vă spun ce 
putem şi ce nu putem face. 

— Când ieşiră din biroul lui Wein, Lorenzo îi făcu un semn lui 
Matthew să-l însoţească în biroul lui. 

— Ce spun şefii dumneavoastră? îl întrebă Lorenzo. 

— Imi închipui că nu vor cere permisiunea ca să meargă mai 
departe cu interceptările. După câte ştiu, francezii sunt cât se 
poate de dispuşi să continue. Sunt primii surprinşi de a fi dat 
peste un respectabil aristocrat vorbind cu un delincvent de cea 
mai joasa speţă. 

— Mă veţi ţine la curent? îi ceru Lorenzo. 

— Bineînţeles, dar sper ca Wein să obţină permisiunea şefilor 
săi. Ar fi absurd să nu urmărim această pistă şi să nu vedem 
unde conduce. Apropo, mi se va trimite un dosar despre acest 
conte. 

— Şi eu l-am cerut, presupun că îl am deja în computer. 

— Atunci, oamenii lugoslavului care supravegheau hotelul 
Crillon o făceau din pricina acestui conte, spuse Matthew. 

— Aşa se pare. Cu toate acestea, toate informaţiile indică 
faptul că Cercul pregăteşte un nou atentat şi ştim că armele le 
cumpără de la Karakoz. Ori au schimbat prăvălia, ori... 

— Nu ştiu, nici eu nu-mi explic ce face un aristocrat francez 
stând de vorba cu un traficant de arme. De altfel, acest conte l-a 
sunat pe lugoslav la numărul său privat şi din conversaţie se 
deduce că pun la cale ceva nemaipomenit. Cred că trebuie să-l 
supraveghem, să nu-l pierdem din vedere. 

— Bine, în acest moment zboară la New York şi acolo vă 
asigur că francezii nu-l vor pierde din ochi nicio clipă. Cât despre 
telefoanele de la castel, francezii le vor controla şi noi, de 
asemenea. Apropo, aveţi deja raportul de securitate despre 
oamenii din acest departament? 


— Nu, încă nu. Suntem cercetaţi din nou şi se verifică toate 
datele; vor mai trece vreo două zile până ni se va spune ceva. 

— Crezi că doamna doctor Villasante ar putea asculta 
înregistrarea convorbim dintre lugoslav şi conte? 

— Da, ar fi interesant să cunoaştem opinia Andreei, dar 
trebuie să aşteptăm ca Hans Wein să-şi consulte şefii; până 
atunci, putem doar să aşteptăm. 

— Bine, în cazul meu voi căuta să fac ceva mai mult. Voi cere 
laboratorului nostru să studieze această înregistrare şi voi 
compara vocea contelui cu o altă înregistrare pe care o avem cu 
lugoslavul. Vă amintiţi ca a vorbit cu un bărbat cu voce de 
persoană în vârstă care se referea la un scaun? Poate că e 
acelaşi... 

— Fir-ar să fie! Mie ar fi trebuit să-mi treacă prin cap! 


25 

Salim al-Bashir zâmbea satisfăcut de aplauzele publicului care 
asista la conferinţa sa. Cucerise toată asistenţa spunându-i ce 
voia să audă: că era posibilă convieţuirea paşnică între 
musulmani, creştini şi evrei; că islamul era o religie paşnică şi că 
nu trebuiau să fie confundați cei care profesau această religie 
cu cei care puneau bombe sau deturnau avioane; că era 
intolerabil ca ziarele occidentale să-i califice pe autorii acestor 
acte drept „terorişti islamici”: „Oare atunci când un creştin 
asasinează pe cineva, jurnaliştii îl califică drept asasin creştin? 
Nu, nu o fac, îl califică drept simplu asasin, dar în Occident 
există prejudecăţi faţă de islam. Da, aşa este, oricât de greu le- 
ar veni multora să recunoască, şi de aceea ne jignesc atunci 
când, pentru a explica faptul că cineva a săvârşit un act de 
violenţă, se adaugă religia subiectului întotdeauna când acesta 
profesează credinţa islamului. Eu le cer jurnaliştilor să mediteze 
în această privinţă”. 

Pledase, de asemenea, pentru respectul „faţă de cultura şi 
normele noastre, pe care nu încercăm să le impunem nimănui. 
Atunci, de ce vă temeţi că soțiile şi fiicele noastre aleg să poarte 
hijab-ul? Pe cine jignim că nu mâncăm carne de porc şi că 
cerem ca în şcoli copiii noştri să fie respectaţi şi să nu fie 
obligaţi să mănânce ceea ce este împotriva religiei noastre? 
Convieţuirea este posibilă începând de la respect, respectul 
pentru deosebire, pentru că dacă nu se respectă deosebirea, 
copiii noştri vor sfârşi prin a se simţi de nicăieri şi vor creşte 
dezorientaţi, mânioşi şi umiliţi pentru că vor trebui să ascundă 
ceea ce sunt. Instituţiile Statului trebuie să ajute comunitatea 
musulmană să trăiască în pace, conform obiceiurilor şi culturii 
sale, înlesnindu-ne posibilitatea de a ne educa fiii ca buni 
musulmani. Împreună putem combate violenţa, doar că există 
un secret: respectul şi toleranța, pentru că, din nefericire, 
Occidentul se consideră tolerant şi aşa este faţă de sine însuşi, 
dar nu faţă de ceilalţi. Fiecare să se roage la Dumnezeu aşa cum 
vrea să se roage şi să nu fie persecutat din acest motiv, aşa 
cum suntem noi, musulmanii”. 

li căută privirea lui Omar, şeful Cercului din Spania, care 
trecea drept om de afaceri, operator turistic şi unul dintre şefii 
cei mai respectaţi ai comunităţii musulmane din peninsulă. 
Schimbară o privire încărcată de ironie: acolo se aflau membri 


marcanţi ai politicii şi culturii spaniole, aplaudându-l pe el, şeful 
operaţiunilor teroriste ale Cercului, pe care îl considerau un 
respectabil profesor. Era foarte uşor să tratezi cu occidentalii: 
trebuia doar să le spui să nu-şi facă griji pentru nimic, că viaţa 
lor nu avea de ce să se schimbe, că puteau rămâne în 
continuare cufundaţi în cultura lor hedonistă fără să se preocupe 
de ceea ce se întâmpla în jurul lor, atenţi doar la ei înşişi. 

Occidentalii nu voiau să aibă probleme; de aceea erau dispuşi 
să-l creadă pe cel care le-ar spune că nu le vor avea. Şi asta era 
ceea ce el le explica acum: să-i lase pe musulmani să facă orice, 
că dacă o făceau, nu se va întâmpla nimic... în vreme ce ei 
continuau să se extindă ca o pată de ulei până când vor acoperi 
totul, până când catedralele din întreaga Europă vor deveni 
moschei. La urma urmelor, era o destinaţie mai demnă decât 
aceea pe care necredincioşii o dădeau unora dintre bisericile lor, 
pe care le transformau în restaurante, până şi în discoteci, cum 
se întâmplă deja în Anglia... Meritau să piardă totul pentru că nu 
se respectau pe ei înşişi, pentru că nu credeau în nimic. 

Dumnezeu, spuneau toţi guru din cultura occidentală, e un 
lucru din trecut, al fanaticilor, al oamenilor care nu şi-au potrivit 
ceasul la ora Istoriei şi care invitau la viaţă şi la distracţie, la 
consum şi la nimic altceva. De aceea îi vor învinge. Era uşor să 
distrugi o societate care nu crede în nimic. 

Când cobori de pe estrada de unde îşi ţinuse conferinţa, Salim 
al-Bashir se văzu înconjurat şi salută o parte din publicul 
numeros care îl aplaudase cu câteva minute în urmă. Apoi se 
îndreptă spre o sală alăturată unde îl aştepta un mare grup de 
jurnalişti care au repetat aceleaşi întrebări pe care i le puneau 
mereu alţi jurnalişti de-a lungul şi de-a latul lumii. Toţi voiau să 
ştie ce crede el despre Cerc. L-au întrebat, de asemenea, despre 
ultimul atentat săvârşit de acest grup la Frankfurt şi despre 
comunicatele acestei organizații  revendicând al-Andalus. 
Intrebările despre situația din Orientul Apropiat, despre drama 
poporului palestinian, despre consecințele războiului Statelor 
Unite împotriva Irakului au încheiat evenimentul. 

Nu putu părăsi decât după o oră salonul oficial însoțit de 
Omar şi de alți frați din Cerc, care treceau drept nişte paşnici 
oameni de afaceri. 


Aşezat lângă Omar, care conducea o maşină de teren, cei doi 
bărbaţi rămaseră aproape tăcuţi până când ieşiră din Granada, 
siguri deja că nu sunt observati. 

— Ai avut mare succes, îl felicită Omar. 

— Mulţumesc; ţi-am mai spus că secretul este să le spui ceea 
ce vor să audă. 

— Presa te va ridica în slăvi. l-am auzit pe unii jurnalişti 
făcând comentarii pozitive despre conferinţa ta. 

— Da, presupun că le vor face cu toţii; până acum, le-au făcut 
întotdeauna. 

— Vom merge la mine acasă, acolo vom lua cina cu câţiva 
dintre oamenii noştri. li vei cunoaşte pe Mohamed şi pe Ali, care 
aşteaptă instrucţiuni de la tine. 

— Da, planul este simplu. Are mai mult efect dacă atentatele 
vor avea loc în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră. 

— Tu eşti şeful operaţiunilor, dar cred că pe creştini i-ar speria 
mai tare dacă atentatele ar fi în zile consecutive; când încă nu 
şi-au revenit după unul, să fie loviți de un altul. 

— Ştii, Omar? Dacă s-a renunţat la această idee a fost pentru 
că, odată ce se produce un atentat, toate serviciile antiteroriste 
intră în stare de alertă. Şi dacă până cu o zi înainte sunt relaxaţi 
făcându-şi treaba ca pe o rutină, din momentul în care se 
produce un atentat, sporesc măsurile de securitate în 
aeroporturi, pe căile ferate şi în toate locuirile susceptibile de a 
fi atacate. Umplu străzile cu poliţişti şi cu soldaţi, îi strâng cu 
uşa pe informatori; în plus, oricine are înfăţişare de arab devine 
suspect şi vreunul dintre ai noştri poate fi arestat într-un control 
de rutină, astfel că e mai bine să loveşti în trei locuri în acelaşi 
timp. 

Fără să-şi ia ochii de pe şosea, Omar încuviinţă explicaţiile 
şefului de operaţiuni ale Cercului. 

— Incă ceva, cine era fata aceea din primele rânduri şi care 
atunci când a venit rândul întrebărilor mi-a pus mai multe? Era 
maghrebiană şi nu purta hijab-ul care să-i acopere părul. 

— Se numeşte Laila Amir; este sora lui Mohamed, ţi-am vorbit 
despre ea. Femeia asta ne creează o grămadă de probleme. 

— M-a pus în încurcătură când m-a întrebat dacă nu cred că 
Profetul a greşit atunci când a afirmat că femeile trebuie să fie 
subordonate bărbatului, iar adulterinele să fie biciuite şi 
lapidate... 


— Ai ştiut să o faci să tacă spunându-i că e o conferinţă în 
care se vorbeşte despre politică, nu despre teologie, dar că ai 
putea vorbi cu mare plăcere despre aceste teme cu altă ocazie. 

— Da, dar ar fi putut să-mi strice conferinţa. Din fericire, 
publicul era de partea mea şi au văzut în ea o provocatoare. 
Trebuie să faci ceva cu femeia asta şi cât mai repede. 

— l-am dat un ultimatum lui Mohamed. 

— Dacă n-a fost în stare să rezolve problema cu sora lui, cum 
vom putea avea încredere în el? 

— Hassan mi l-a recomandat. Este sigur că e omul potrivit şi 
că, atunci când se va ivi ocazia, va accepta să-şi dea viaţa 
pentru succesul misiunii. 

— Nu mă interesează dacă moare sau nu, ceea ce mă 
interesează este dacă e în stare să ucidă. 

— Este, pentru asta nu-ţi face griji, dar trebuie să înţelegi că 
nu e uşor să-ţi ucizi sora. 

— Astea sunt regulile noastre. Nu va fi prima femeie care 
moare pentru că a provocat dezonoarea familiei sale. 

— Ar fi o greşeală să o facă acum. Laila este foarte cunoscută 
în Granada, a devenit un simbol pentru ceea ce poate fi o 
musulmană integrată şi emancipată. Dacă ar fi găsită moartă, ar 
avea loc o anchetă care acum nu ne convine. Ti-am mai spus că 
e avocată, lucrează într-un cabinet cu alţi avocaţi; vor cere o 
anchetă. 

— Rezolvă problema de îndată ce poţi. 

Casa lui Omar era supravegheată în mod discret de către 
oameni ai Cercului care treceau drept servitori, ţărani, grădinari, 
până şi portari. Şeful organizaţiei din Spania ştia că nu-şi poate 
permite nici cea mai mică greşeală, pentru că securitatea 
oaspetelui său era primordială. 

Salim salută familia lui Omar înainte de a se aşeza la masă ca 
să prezideze acea cină la care participau doar bărbaţi. 

Unii asistaseră la conferinţă şi îi aduseră lui Salim mari laude; 
alţii îl priveau recunoscători că aveau ocazia să-l aibă atât de 
aproape. Salim al-Bashir era un mit pentru toţi luptătorii din 
Cerc. 

Salim nu le vorbi despre operaţiunea care era în curs de 
desfăşurare, oricât de mult ar fi dorit toţi să afle când îi va lovi 
din nou Cercul pe creştini. El le reamintea că dacă Cercul 


devenise o fortăreață aproape inexpugnabilă era pentru că 
nimeni nu ştia mai mult decât strictul necesar. 

Mohamed Amir şi Ali, la fel ca şi Hakim, îl ascultau în tăcere şi 
se simțeau importanţi ştiindu-se aleşi pentru următoarea 
misiune. La sfârşitul cinei, în vreme ce oamenii îşi luau rămas- 
bun de la Salim, Omar le făcu un semn celor trei să rămână. 

In biroul acestuia, cu ferestrele închise şi doi oameni păzind 
uşa, Salim al-Bashir le explică amănuntele atentatelor. 

— Mohamed, te vei ocupa de mănăstirea din Santo Toribio, 
aici, în Spania. Am citit raportul pe care l-ai făcut; mă bucur să 
aflu că Ali şi cu tine aţi inspectat temeinic terenul, dar recunosc 
că mă îngrijorează excesul vostru de încredere. 

— Am spus adevărul. Nu există nicio măsură de securitate, cel 
puţin nu era când am vizitat noi mănăstirea. Lucrul de care vom 
avea nevoie va fi o puternică încărcătură explozivă ca să 
aruncăm în aer grilajul care protejează capela şi capela însăşi în 
care se păstrează acea bucată din Cruce. Când am fost noi, 
Crucea putea fi văzută prin grilaj, dar ni s-a spus că se 
celebrează slujbe solemne când este expusă, pentru ca toţi 
pelerinii să o poată vedea. Dar trebuie să ţinem seamă de 
problema pe care o reprezintă grilajul, astfel că explozivul 
trebuie să fie în stare să-l distrugă. 

— Veţi avea explozivul, dar din ceea ce aţi descris în raport va 
fi greu să lăsaţi încărcătura şi să puteţi scăpa. 

Mohamed şi Ali rămaseră tăcuţi, temându-se de ce ar putea 
să le spună Salim în continuare. 

— Dacă lăsaţi o geantă abandonată printre pelerini chiar în 
faţa capelei, chiar dacă ar fi sute dintre ei înghesuiți ca să vadă 
acea bucată de lemn, tot ar putea cineva să-şi dea seama; chiar 
dacă, să zicem, vor adopta vreun anume tip de măsură de 
securitate şi nu vor lăsa să se intre în mănăstire cu rucsacuri... 
Nu, nu putem risca, am putea suferi un eşec. 

— Putem încerca, bâigui Ali. 

Salim văzuse schiţându-se o strâmbătură de nelinişte pe 
chipul lui Mohamed; nervozitatea lui Ali era evidentă. 

— Ştii de ce au succes operaţiunile noastre? Îţi voi spune eu: 
pentru că noi nu riscăm; nu încercăm nişte lucruri, noi le facem. 
Nu contează sacrificiul pe care va trebui să-l facem. Mă 
mândresc că ştiu să aleg oamenii pentru misiunile noastre, 
călăuzit de sfatul unor bărbaţi înţelepţi ca Hassan sau ca Omar. 


Să se fi înşelat oare când au spus despre voi că sunteţi 
adevăraţi mujahedini? 

Cei doi tineri, ruşinaţi, lăsară capul în jos. Dacă nu îndeplineau 
poruncile lui Salim vor fi consideraţi nişte laşi, poate chiar 
trădători, şi vor pierde încrederea şefilor lor, ceea ce le-ar putea 
atrage moartea. In orice caz, se ştiau deja condamnaţi. 

— Dacă nu sunteţi oamenii care credem că sunteţi, e mai bine 
să plecaţi acum. Vă asigur că Cercul are oameni viteji care 
doresc să vă ia locul. 

Salim rămase tăcut, în vreme ce Omar îi privea mânios pe cei 
doi tineri; părea pe punctul de a-i lovi. Cel care a vorbit a fost 
Hakim, de-acum luptător veteran al Cercului, omul care se 
oţelise în atentate în Maroc şi care acum era şeful satului Caños 
Blancos!t:. 

— O vom face, nu te teme, pregătim atentatul de săptămâni 
întregi. Vom şti să ducem la bun sfârşit ceea ce se aşteaptă din 
partea noastră. 

— Nu, Hakim, pe tine te vreau altundeva. V-am spus deja că 
atentatele vor fi toate în aceeaşi zi şi, dacă e posibil, la aceeaşi 
oră. Mohamed şi Ali se vor ocupa de Santo Toribio, alte 
persoane, despre care nu trebuie să ştiţi cine sunt, vor fi 
răspunzătoare de atacarea bazilicii Sfintei Cruci de la Ierusalim 
din Roma, iar tu, Hakim, va trebui să distrugi relicvele care se 
păstrează în biserica Sfântului Mormânt de la lerusalim. Este 
partea cea mai dificilă a operaţiunii, unde riscăm cel mai mult. 
Acolo nu putem face greşeli. Vreau să călătoreşti la Ierusalim 
cât mai degrabă; am adus dosarul cu toată documentaţia 
despre Sfântul Mormânt. Acolo te aşteaptă fraţii din Cerc care te 
vor ajuta să distrugi locul acela. Le-am putea cere fedayinilor!1$ 
palestinieni să ne ajute şi să facă ei această treabă în numele 
nostru, dar noi trebuie să o facem, trebuie să poarte amprenta 
noastră, doar a noastră. Acolo vei avea arme, explozibili şi 
ajutorul de care vei avea nevoie, dar va trebui să o faci tu. Este 
partea cea mai riscantă a misiunii. Evreii nu sunt atât de 
încrezători ca spaniolii şi italienii, aşa că au iscoade peste tot. 
Evreii nu-şi pot permite să fie acuzaţi de comunitatea 
internaţională că nu sunt în stare să apere relicvele creştine. 


15 În spaniolă, Olanele Albe. 
16 În arabă, „cei care se sacrifică”. Opozanţi palestinieni care întreprind 
acţiuni de gherilă. 


Aceasta ar reactiva polemica în legătură cu transformarea 
lerusalimului în oraş internaţional, idee pe care o refuză din 
toate puterile. Dacă distrugem relicvele care sunt în custodia lor 
în biserica Sfântului Mormânt, vom reuşi ca unii dintre prietenii 
noştri jurnalişti occidentali să prezinte fapta ca pe o nouă 
asasinare a lui Isus, de care vor fi vinovaţi evreii, care au permis 
ca Sfântul Mormânt să fie aruncat în aer. Europenii sunt atât de 
antisemiţi, încât vor fi încântați să-i poată critica o dată mai 
mult. Şi nu pentru că le-ar păsa, fiindcă nu mai cred în nimic, ci 
pur şi simplu, ca să-i poată acuza pe sionişti. Nu mai e nevoie 
să-ţi spun ce aştept de la tine, Hakim. 

— Nu trebuie să-mi ceri nimic, voi face ceea ce am de făcut. 

Fermitatea lui Hakim îi făcu pe Mohamed şi pe Ali să se simtă 
şi mai ruşinaţi. Ajunseseră să-l cunoască bine pe Hakim datorită 
vremii îndelungate pe care o petreceau în Caños Blancos. li erau 
devotați pentru integritatea şi curajul lui şi îl considerau un şef 
drept, a cărui autoritate nimeni nu o discuta în sat. 

— Fratele tău te poate înlocui ca şef în Caños Blancos. 

— Este o onoare pe care i-o încredinţezi familiei mele ca să 
rămână în continuare în fruntea satului. 

Salim al-Bashir îşi aţinti privirea asupra lui Mohamed şi a lui 
Ali, aşteptând ca acei doi tineri să spună ceva. Mohamed a fost 
cel care a vorbit primul. 

— Nu va rămâne nimic din Santo Toribio, îl asigură Mohamed, 
poţi avea încredere în noi. 

— O putem face, adăugă Ali, încercând să imprime fermitate 
vocii sale. 

— Bine, vă voi face rost de exploziv. Nu vreau ca Omar să-l 
cumpere de la furnizorii obişnuiţi; vi-l voi trimite peste câteva 
zile. Omar, agenţia ta are prevăzută organizarea vreunei 
călătorii pentru ca pelerinii andaluzi să dobândească indulgenţa 
papală la Santo Toribio? 

— Aştept doar să-mi spui data. Am nevoie de timp ca să fac 
publicitatea şi anunţurile în parohii oferind călătorii la Santo 
Toribio pentru dobândirea indulgenţei. Am două autocare 
rezervate pentru asta. 

— Mohamed şi Ali vor merge într-unul din aceste autocare. Ca 
nişte simpli pelerini, la fel cum au făcut când au fost să 
examineze terenul. E mai sigur ca explozivul să meargă cu ei 
într-un autocar plin cu pelerini, care va trece neobservat. lar în 


ceea ce priveşte explozibili, cel mai bine este să le aducem cu 
unul dintre autocarele tale de pe linia Parisului. 

— Ştii că am unul singur care merge la Paris o dată pe 
săptămână. 

— N-avem nevoie de mai mult. 

— Am putea profita de călătoria unui grup de pensionari care 
vor petrece acolo opt zile; şoferul va fi unul dintre oamenii 
noştri; la întoarcere, va aduce încărcătura explozivă. 

— Bine, acum vom încheia aceste amănunte. Important este 
ca Mohamed şi Ali să ştie ce au de făcut, ce aşteptăm din partea 
lor. Hakim, tu ştii cum trebuie să se ajusteze încărcăturile de 
explozibili pe corp; arată-le înainte de a pleca. 

— Când va trebui să fiu la Ierusalim? Aş vrea să-mi aranjez 
afacerile înainte de misiune. 

— Vei avea timp, dar nu trebuie să-ţi ia peste zece sau 
cincisprezece zile, cel mult. 

— Va fi de ajuns. 

Salim îi făcu un semn lui Omar pe care acesta îl interpretă ca 
trebuind să îi concedieze pe cei trei tineri, astfel că se ridică în 
picioare spunându-le că reuniunea se încheiase şi că în curând 
aveau să primească instrucţiunile pentru a porni misiunea. 

Hakim, Mohamed şi Ali ieşiră din încăpere în tăcere, fiecare 
adâncit în propriile sale gânduri. 

— O vor face? îl întrebă Salim pe Omar de cum rămaseră 
singuri. 

— Da, nu-ţi face griji. 

— N-am îndoieli în privinţa lui Hakim, dar Mohamed şi Ali... nu 
ştiu, parcă n-ar avea destulă credinţă. 

— Nu e uşor să te hotărăşti să mori. Sunt tineri şi se gândeau 
că au toată viaţa înainte. Voi suna la Frankfurt şi voi vorbi cu 
Hassan; la urma urmelor, Mohamed este acum cumnatul lui, nu 
va fi de prisos să-i reamintească obligaţiile faţă de noi. 

— Fă-o şi acum spune-mi, când vor călători bătrânii aceia la 
Paris? 

— Peste patru zile. 

— Atunci, prietene, voi avea totul pregătit pentru ca la 
întoarcere să aducă explozivul. Trebuie să recunosc că agenţia 
ta de voiaj este un excelent paravan. Putem transporta orice 
avem poftă aproape prin toată lumea fără ca poliţia să 


bănuiască nimic. Cine să suspecteze un autocar cu bătrâni care 
merg să petreacă o săptămână la Paris? 

— N-ai spus cine va face treaba la Roma, întrebă Omar, 
curios. 

Salim râse în vreme ce se ridica în picioare. 

— Chiar şi pentru tine va fi o surpriză. Dar îţi va plăcea, o să 
vezi cum îţi va plăcea surpriza. Şi acum, prietene, aş dori să mă 
odihnesc. Am mult de lucru, mâine trebuie să fiu la Roma. 

Omar îl însoţi pe Salim până în odaia pe care i-o pregătiseră 
ca să se odihnească. Ferestrele erau întredeschise şi parfumul 
de flori de portocal părea să impregneze totul. 

— Ce noroc ai să trăieşti la Granada! îi spuse Salim înainte de 
a închide uşa. 

A doua zi, la douăsprezece de dimineaţă, Salim îl sună de la 
aeroportul din Granada pe unul dintre locotenenţii săi ca să-i 
dea dispoziţia de a lua legătura cu Karakoz. Trebuia să aibă 
pregătit materialul peste o săptămână, nicio zi mai târziu. Apoi 
aşteptă nerăbdător plecarea avionului său cu destinaţia Roma şi 
escală la Madrid. Ea îl va aştepta la hotel. A fost foarte 
bucuroasă când a sunat-o ca să-i propună să petreacă sfârşitul 
de săptămână la Roma. Se uită la ceas şi se gândi că încă mai 
avea timp să-i telefoneze contelui; la urma urmelor, el plătea o 
parte din operaţiune. Mobilul contelui nu răspundea şi hotărî să-l 
sune la castel. Ştia că nu e o imprudenţă: relaţiile cu el erau 
publice şi pe amândoi îi unea pasiunea pentru istorie. Raymond 
fusese să asculte unele din conferințele sale şi nu şi-au ascuns 
niciodată întâlnirile în cele mai bune restaurante pariziene. 

— Castelul d'Amis. 

Zâmbi auzind vocea piţigăiată a majordomului. 

— Bună ziua, Edward, sunt profesorul al-Bashir, contele se 
află la castel? Aş vrea să vorbesc cu el. 

— Imi pare rău, domnule profesor, contele este într-o 
călătorie, se va întoarce peste câteva zile. 

Salim rămase tăcut câteva secunde. Raymond nu-i spusese 
că avea de gând să călătorească şi asta îl îngrijoră. 

— A plecat într-o călătorie? Fir-ar să fie, voiam să vorbesc 
urgent cu el şi nu răspunde la mobil! 

— Poate că domnul conte îl are închis din cauza diferenţei de 
fus orar. 

— Aha! Şi pot întreba unde se află? 


Acum, Edward a fost cel care rămase tăcut neştiind dacă 
trebuia să dea această informaţie, dar se hotărî să-i spună, 
fiindcă profesorul era un prieten foarte apreciat al contelui. 

— Este la New York; domnului conte i s-a întâmplat o 
nenorocire: soţia sa a murit. 

— Cât de rău îmi pare, ştiţi când se va întoarce? 

— Nu, domnule, deşi a a spus că nu va fi plecat prea mult. 
Este posibil ca până a ajuns contele, contesa să fie deja 
îngropată. Era foarte grăbit. 

— Sigur, înţeleg. Oricum, voi mai insista la telefon, dar dacă 
sună, spuneţi-i că trebuie să vorbesc urgent cu el şi, bineînţeles, 
transmiteţi-i condoleanţele mele. 

— Desigur, aşa voi face. 

Salim închise telefonul, supărat. Spera că moartea contesei, 
despre care Raymond nu vorbise niciodată, nu va întârzia 
planurile care erau deja în desfăşurare. Cu siguranţă contele nu 
era un sentimental care trebuia să-şi elibereze durerea prin 
întreruperea activităților sale, deoarece în caz contrar 
operaţiunea ar fi compromisă şi asta nu era dispus să permită 
să se întâmple. Credea că asocierea lui cu contele d'Amis era 
ciudată. De fapt, el se întreba cum a putut să-l găsească, dar, în 
orice caz, aveau un inamic comun: Crucea. Raymond îl căutase 
ca să facă ceea ce el nu se simţea capabil să facă: să 
pedepsească catolicii. Şi o va face, sigur că o va face, deşi din 
motive diferite. În plus, contele plătea pentru întreaga 
operaţiune, chiar dacă el credea de fapt că era responsabil doar 
de o parte. El a plătit deja sume importante pentru a face 
lucrurile să pornească, iar Salim a fost amuzat să gândindu-se la 
contele d'Amis care urma să finanţeze o operaţiune a Cercului. 

Vocea metalică din aeroport i-a anunţat zborul. Salim îşi 
spuse că se va bucura de un weekend splendid cu acea femeie 
care era atât de loială faţă de el. 


26 

Vinerea, la amiază, sute de angajaţi ai Centrului de 
coordonare antiteroristă din Bruxelles părăseau în grabă 
clădirea, nerăbdători să înceapă sfârşitul de săptămână. 

Andrea Villasante intră în biroul lui Hans Wein. 

— Aveţi nevoie de mine în acest sfârşit de săptămână? îl 
întrebă ea. 

— Nu, Andrea. Odihniţi-vă, eu o să mai rămân puţin să lucrez, 
dar sper să mă pot odihni şi eu. 

— Dacă nu vă deranjează, aş dori să plec puţin mai devreme. 

— Mergeţi, de altfel e aproape ora de plecare. 

— Adevărul e că... 

— Nu-mi daţi explicații! o  întrerupse Hans Wein. 
Dumneavoastră munciţi fără să vă pese de orar, aşa că nu 
trebuie să vă scuzaţi dacă plecaţi cu o jumătate de oră mai 
devreme. Profitaţi de sfârşitul de săptămână, o să ne vedem 
luni. 

De îndată ce a ieşit din biroul lui Wein, Andrea se îndreptă 
spre locul unde şedea Laura White. 

— Sâmbăta asta nu voi putea veni la partida de squash; îmi 
pare rău, va trebui să-ţi găseşti altă parteneră. 

— Nu-ţi face griji, Andrea; chiar acum aveam de gând să-ţi 
spun că nu pot juca şi că va trebui să o lăsăm pentru săptămâna 
viitoare. 

— Ce ocupate sunteţi amândouă! spuse ironică Diana Parker, 
adjuncta Andreei. 

— Mă rog, nu aşa de ocupată ca tine, care n-ai timp niciodată 
să vii să joci squash cu noi, răspunse Laura. 

— Nu sunt ocupată, doar că mie nu-mi place să vin la clubul 
vostru, parcă aş fi la serviciu. Prefer să rămân acasă, unde vă 
place să vă invit la cină. În vreme ce voi faceţi mişcare, eu mă 
îndeletnicesc cu gătitul; fiecare se relaxează cum i se pare mai 
bine. 

Mireille le asculta fără să spună o vorbă. Se întreba dacă şi ea 
va deveni o fată bătrână singuratică, fără alt orizont decât 
munca şi având vreo relaţie sporadică cu alt funcţionar ca şi ea. 
Numai gândul ăsta o deprima. Nu, nu voia să ajungă ca Laura 
White sau Andrea Villasante, nici ca Diana Parker, toate trei 
devotate trup şi suflet muncii, nemaiavând timp pentru viaţa 
personală. Sau cel puţin asta era ceea ce credea despre ele, 


pentru că nu aveau alt subiect de conversaţie decât munca; 
chiar şi Diana, mult mai prietenoasă decât Andrea şi decât 
Laura, părea şi ea obsedată de profesie. 

A sperat ca nimeni să nu-i ceară să rămână să lucreze tocmai 
în acest sfârşit de săptămână, cu toate că era greu să o facă 
cineva pentru că, de fapt, aproape că nu mai apelau la ea. 

Când Lorenzo Panetta se pregătea să intre în biroul lui Wein, 
văzu că Laura îşi punea ochelarii în poşetă şi îşi elibera masa de 
lucru. 

— Pleci? 

— Încă nu, dar sper să mă odihnesc în acest sfârşit de 
săptămână. 

— Fă-o, ai o mină obosită. 

Panetta intră în biroul lui Wein, care tocmai închidea telefonul. 

— Am fost sunat de la Paris, spuse Wein. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lorenzo cu nerăbdare. 

— Ai avut dreptate, a fost un succes faptul că am păstrat 
controlul telefonic al castelului d'Amis, dar şi eu am procedat 
bine când le-am cerut permisiunea superiorilor noştri; altminteri, 
am fi putut intra într-un conflict. 

— Da, presupun că da, dar spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— Nu-ţi imaginezi cu cine este prieten contele. 

— Nu, dar dacă numitul conte are relaţii cu lugoslavul, poate 
fi prieten cu oricine. 

— Chiar acum mi se va transmite raportul şi transcrierea 
convorbirii. Îţi spune ceva numele de Salim al-Bashir? 

— Nu, nu-mi spune nimic, cred... Ar trebui să-mi spună? 

— Nici eu nu ştiam cine este, dar tocmai mi s-a spus. Este un 
reputat profesor de istorie care trăieşte în Anglia. Are publicate 
mai multe cărţi despre Cruciade şi, după cât se pare, se bucură 
de un mare prestigiu internaţional. Este consultat chiar şi de 
conducători politici ca să trateze chestiunea înţelegerii dintre 
musulmani şi occidentali. 

— Înţeleg, şi este prieten cu contele? 

— Da, după cât se pare. 

Cei doi bărbaţi se priviră aşteptând parcă să vadă cine va fi 
primul care va exprima un gând incorect din punct de vedere 
politic. Panetta se hotări să fie el acela, dat fiind că îl cunoştea 
bine pe Hans Wein şi teama acestuia de a fi interpretat în mod 
greşit. 


— Aşadar, avem un conte francez care are relaţii cu un 
traficant de arme şi, în acelaşi timp, este prieten cu un profesor 
al cărui nume de familie este Bashir. Interesant, nu-i aşa? Mai cu 
seamă pentru că sunt doi oameni „curaţi”, în afara oricărei 
suspiciuni. 

— Ai ceva nou în legătură cu contele? vru să ştie, la rândul 
său, Hans Wein. 

— Da, acum două ore mi s-a trimis biografia lui completă. 
Straşnic personaj! Demn moştenitor al tatălui său. Uite, ai aici 
hârtiile, totul e foarte ciudat. Prezidează o fundaţie care se 
numeşte Memoria Catară, iar tatăl său a fost filonazist. După cât 
se pare, a căutat Graalul cu ajutorul anumitor personaje din 
Germania lui Hitler şi, în timpul ocupaţiei, castelul său a fost 
vizitat de un anume lider nazist. Pentru căutarea Graalului a 
avut la dispoziţie profesori germani şi grupuri de tineri nazişti. 
Chiar şi Biserica a ajuns să fie îngrijorată. Aici se află totul, îi 
spuse el şefului său arătându-i hârtiile, e interesant să le citeşti. 

— Oamenii de la Paris îşi fac bine treaba, afirmă Hans Wein. 

— Şi americanii, de asemenea. Matthew Lucas tocmai mi-a 
remis un raport despre tot ce a făcut contele de la sosirea sa la 
New York; în plus, laboratoarele lor au confirmat că în 
înregistrarea aceea contele era cel care a vorbit cu lugoslavul 
despre acel misterios scaun. 

— Cred că îţi voi cere ca în acest sfârşit de săptămână să 
rămânem să lucrăm, începu să spună Wein. 

— Da, şi eu cred că trebuie să rămânem. Cui îi mai spunem să 
rămână? 

— Nimănui. 

— Dar, de ce? Te rog, Lorenzo, nu există nicio scurgere de 
informaţii! Securitatea a confirmat că tot personalul este curat. 

— Ştiu, şi mă bucur, dar... Două secretare sunt suficiente; 
cred că ne vom putea descurca fără să le cerem oamenilor să 
rămână. 

— Nu sunt de acord... ai putea măcar să-i ceri Laurei. Andrea 
mi-a spus că azi vrea să plece mai devreme, dar i-am putea 
spune Dianei să ne ajute. 

— Te rog, Hans! Nu e nevoie ca tot departamentul să fie de 
serviciu. Cred că o putem scoate la capăt şi singuri. 

— Bine, vom face cum spui, dar e ultima dată când nu 
dispunem de oamenii din departament. 


— Hans, sunt sigur că scurgerile de informaţii pleacă de la 
nucleul nostru. Nici măcar nu spun că este din rea intenţie, dar 
instinctul meu... 

— instinctul tău! Lorenzo, să lucrăm cu fapte, nu cu presimţiri. 
Bine, lasă-mi hârtiile şi cheamă-l pe Matthew dacă poate veni 
după prânz. 

Laura White bătu la uşă înainte de a intra. O însoțea Andrea 
Villasante. 

— Ce se întâmplă? întrebă direct spanioloaica. Vă văd 
mergând de colo-colo. E vreo ştire nouă? 

— Nu! spuseră cei doi bărbaţi la unison. 

— Nu e nicio noutate, se grăbi să spună Panetta. 

— Andrea, profită de sfârşitul de săptămână, adăugă Hans 
Wein. 

— De acord, am venit să vă spun că plec. Ne vedem luni. 

O văzură ieşind, întrebându-se curioşi unde-şi va petrece 
sfârşitul de săptămână. Andrea era o femeie extrem de discretă, 
căreia nu i se cunoşteau aventuri amoroase la Bruxelles şi care 
îşi dedica muncii tot timpul. Lorenzo se gândi că, de fapt, femeia 
aceea sobră şi eficientă e o enigmă. 

Laura White îi observa pe Hans Wein şi pe Lorenzo Panetta, 
încercând să afle ce gândesc cei doi bărbaţi. 

— N-aveţi de ce să mi-o spuneţi, dar intuiesc că se întâmplă 
ceva. 

— Hai, Laura, nu fi suspicioasă! răspunse Panetta. Revizuim 
nişte hârtii, treburi de rutină. 

— Atunci, n-aveţi nevoie nici de mine... 

— Ai un plan minunat pentru sfârşitul de săptămână? o 
întrebă Lorenzo, zâmbind. 

— Chiar aşa, în acest sfârşit de săptămână am de gând să fiu 
fericită. 

— Atunci, dă-i drumul! Nu-ţi face griji. 

Laura spera ca Hans Wein să considere încheiată ziua ei de 
lucru. 

— Duceţi-vă liniştită şi odihniţi-vă, îi recomandă superiorul ei. 

Nu ieşise bine Laura pe uşa biroului, când Diana Parker, 
asistenta Andreei Villasante, se ivi în cadrul uşii. 

— Voi pleca puţin mai devreme, vă deranjează? 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse Hans Wein; de fapt, mai 
sunt doar zece minute până când începe weekendul. 


— N-aveţi nevoie de mine, nu-i aşa? 

— Nu, nu vă faceţi griji; nu e niciun motiv ca să rămâneţi să 
lucraţi mai mult decât e nevoie, afirmă Wein. 

— Şi Mireille pleacă... în sfârşit, fata nu îndrăzneşte să intre 
aici, dar m-am oferit să v-o spun în numele ei. Nu cred că doriţi 
să rămână, spuse Diana cu un zâmbet ironic. 

— Bineînţeles că domnişoara Béziers poate pleca deja, 
răspunse Wein. 

— De acord, plecăm, petrecere frumoasă la sfârşit de 
săptămână. 

Când Diana Parker ieşi, Laura îi privi din nou cu neîncredere, 
intuind că cei doi bărbaţi puneau ceva la cale. 

— Aveţi numărul meu de mobil... dar vă avertizez: voi admite 
apeluri doar dacă izbucneşte al treilea război mondial. 

Hans Wein rămase tăcut, gânditor, când Laura ieşi din birou. 
Şi Lorenzo părea cufundat în gânduri. 

— E ciudat, după cum se pare, toate femeile din departament 
au planuri pasionante pentru sfârşitul de săptămână. In cazul 
Dianei, nu mă miră, nici în al Laurei, dar Andrea, şopti Lorenzo 
mai mult pentru sine decât aşteptând ca Hans Wein să-i 
răspundă. 

— Mă rog, nu e treaba noastră ce fac şi nici nu e atât de 
ciudat ca doamna Villasante să aibă ceva de făcut la sfârşit de 
săptămână. Poate că pleacă la Madrid să-şi vadă familia. 

— E posibil; dar... în sfârşit, mă duc la mine în birou. 

— Ah! Aşteaptă, nu pleca, îmi intră acum în computer 
transcrierea convorbirii acelui Bashir cu majordomul de la castel 

Cei doi bărbaţi studiară vreme îndelungată dosarele 
referitoare la ultimele evenimente şi amândoi păstrară o tăcere 
prudentă în legătură cu impresiile lor cele mai intime. Au tras de 
firul lui Karakoz şi au dat peste personaje nebănuite. 

Hans Wein ajunse la concluzia că Lorenzo trebuia să ia 
imediat legătura cu Vaticanul. La urma urmelor, în trecut 
Biserica fusese îngrijorată de activităţile ezoterice ale unui conte 
d'Amis; poate că ştiau ceva care ar putea să-i ajute sau, în orice 
caz, să le completeze informaţiile pe care le aveau despre acea 
familie aristocratică. 

Lorenzo Panetta se duse în biroul său ca de acolo să sune la 
departamentul de Analiză al Vaticanului, deşi era trecut de ora 


trei şi nu credea să poată găsi pe cineva la ora aceea. A avut o 
mare surpriză când îi răspunse părintele Ovidio. 

Îi explică pe scurt ultima informaţie obţinută, promiţându-i să- 
i trimită un e-mail urgent cu informaţii mai precise. Părintele 
Ovidio îl asigură că va vorbi imediat cu episcopul Pelizzoli şi că 
vor lua legătura cu el dacă găseau într-adevăr ceva în arhivele 
lor referitor la contele d'Amis. 

— Trebuie să aveţi ceva pentru că, după spusele 
anchetatorilor francezi, în arhivele lor figurează faptul că 
Vaticanul le-a solicitat informaţii şi o colaborare discretă. 

— De îndată ce voi vorbi cu episcopul, vă voi suna, dar 
spuneţi-mi: ce legătură are asta cu atentatul de la Frankfurt? 

— Nu ştiu; de fapt, poate că niciuna, dar este singurul lucru 
pe care-l avem. Am tras încetul cu încetul de capătul firului lui 
Karakoz şi asta este peste ce am dat... 

— Un conte care prezidează o fundaţie despre catari, şopti 
Ovidio. 

— Mă rog, de fapt catarii au devenit o reclamă turistică pentru 
regiune, nici asta nu e atât de ciudat. 

— Vă voi suna de îndată ce pot vorbi cu episcopul. 

Ovidio rămase pe gânduri fără să ştie foarte bine ce să facă. 
Trebuia să-l sune pe monseniorul Pelizzoli, dar, la ora aceea, 
episcopul lua masa la ambasada Spaniei, iar el ezita dacă să-l 
deranjeze sau să aştepte să se încheie prânzul. 

Până să ia o hotărâre, îl sună pe mobil pe Domenico, care 
plecase cu o jumătate de oră mai devreme să ia masa. 

— Eşti foarte departe? îl întrebă pe dominican. 

— Încă n-am ieşit din Vatican, de ce? 

— Am veşti de la prietenii noştri de la Bruxelles, şi sunt foarte 
ciudate. 

— În mai puţin de cinci minute ajung acolo. 


Monseniorul Pelizzoli citea cu atenţie raportul pe care Ovidio i- 
| pusese în mapă. Tocmai se întorsese de la prânzul cu 
ambasadorul spaniol la Sfântul Scaun şi îi găsise pe Ovidio şi pe 
Domenico îngrijoraţi şi încordaţi din pricina raportului trimis de 
Centrul de coordonare antiteroristă. 

— Fă-mi legătura cu părintele Aguirre, îi cedru el secretarului 
său. 


Două minute mai târziu, auzi la celălalt capăt al firului vocea 
energică a lui Ignacio Aguirre. Nu pierdu timpul cu formalităţile. 

— Ignacio, trebuie să vii imediat. Cercetând atentatul de la 
Frankfurt, Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene a dat peste Raymond de la Pallisiere, conte d'Amis. 

Se lăsă o tăcere la capătul firului. Monseniorul Pelizzoli ştia că 
vestea i-a atras atenţia bătrânului său maestru. Dintr-odată, 
Ignacio Aguirre se întâlnea cu un trecut despre care ştia că n- 
avea să fie niciodată pe deplin îngropat. 

— Nu, nu înseamnă că acest conte are vreo legătură cu 
atentatul, dar se urmărea pista unui traficant de arme care avea 
telefonul interceptat şi... în sfârşit, e complicat să-ţi explic şi, 
mai ales, la telefon. lţi pot cere să vii cât mai curând? Da, Ovidio 
se ocupă în continuare de acest caz... Îţi mulţumesc, secretarul 
meu va avea grijă să găseşti un bilet electronic la aeroport. Îţi 
voi trimite o maşină la Fiumicino. Vom lua cina împreună astă- 
seară, dar mă tem că va fi la birou. 

După ce îi dădu instrucţiuni secretarului său, îi ceru să-i 
cheme pe părintele Ovidio şi pe părintele Domenico. Cei doi 
preoţi intrară în birou cu o expresie îngrijorată. Episcopul nu 
umblă cu ocolişuri. 

— Părintele Ignacio Aguirre va sosi la Roma chiar astă-seară şi 
va coordona rezolvarea acestui caz; amândoi veţi lucra la 
ordinele sale. 

Stupoarea se oglindi pe chipul celor doi preoţi. Ovidio a fost 
cel care a îndrăznit să întrebe de ce. 

— Pentru că părintele Aguirre îl cunoaşte pe contele d'Amis 
de foarte mulţi ani. Biserica a fost îngrijorată la un moment dat 
de activităţile tatălui actualului conte. Căuta Graalul şi comoara 
catarilor. In sfârşit, era o perioadă dificilă, după cel de al Doilea 
Război Mondial. Se pare că însuşi Himmler a fost implicat în 
povestea aceea. Nu există un expert în catari mai mare decât 
părintele Aguirre, dar, mai cu seamă, nu există nimeni care să 
ştie mai multe decât el despre această familie, pe care, de 
altfel, a cunoscut-o bine. Chiar acum îl voi suna pe Lorenzo 
Panetta la Bruxelles; cred că îi putem ajuta, dar nu ştiu foarte 
bine în ce fel. 


Când Lorenzo Panetta intră în biroul lui Hans Wein, acesta îşi 
dădu seama că se întâmpla ceva important. 


— Hans, n-o să-ţi vină să crezi, dar la Vatican au informaţii şi, 
încă multe, despre contele d'Amis. Există un bătrân iezuit care 
chiar îl cunoaşte şi care a fost cu mai multe ocazii la castelul 
acestuia. Episcopul Pelizzoli mi-a spus că acel conte este un 
fanatic şi că de îndată ce va ajunge acest iezuit, un anume 
părinte Aguirre, ne vor suna. S-au oferit chiar să ni-l trimită pe 
acest preot la Bruxelles dacă vom considera că e oportun. 

— Când poţi vorbi cu acest iezuit? 

— După cât se pare, trăieşte în Spania, la Bilbao, dar a pornit 
deja la drum spre Roma; cred că diseară vom putea vorbi cu el. 

— Dacă ceea ce îţi relatează este important, fă-l să vină. 

— Da, bineînţeles. Doamne, Dumnezeule, cum se complică 
totul! 

— Linişteşte-te, Lorenzo, poate că n-avem nimic. Rapoartele 
despre acel Salim al-Bashir îl descriu ca pe o chintesenţă a 
cetăţeanului cumsecade; în plus, are cetăţenie britanică. 

— De ceva vreme citesc unele din declaraţiile şi conferințele 
acestui profesor şi ştii ce-mi atrage cel mai mult atenţia? Că n-a 
condamnat niciodată un atentat. Deplânge faptul că nu există 
punți de înţelegere între musulmani şi occidentali şi că 
Occidentul nu are sensibilitate faţă de musulmani; cere să se 
stabilească aceste punți ca să se evite şi mai multe nenorociri, 
şi nu mai ştiu câte alte fraze găunoase, dar nici o singură vorbă 
de compătimire pentru victimele atentatelor comise de Cerc. 
Doar explicaţii de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Nu-mi 
place acest Salim al-Bashir. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place deloc. 

— Ar fi mai bine să nu o spui cu voce tare, pentru că trece 
drept omul-cheie în relaţiile europenilor cu musulmanii şi este 
considerat un moderat. 

— Am cerut la Roma să fie urmărit în mod discret câtă vreme 
e acolo; apoi vom cere şi la Londra... 

— Renunţă la această cerere! Nu-l putem urmări, n-a făcut 
nimic, nu e suspectat de nimic. Una este contele d'Amis, care 
are relaţii cu lugoslavul, şi altceva un profesor specialist în 
Cruciade care îl sună pe un conte care prezidează o fundaţie 
despre catari. 

— Dar... 

— Lorenzo, pentru Dumnezeu, nu-i putem cerceta pe toţi 
cetăţenii care au relaţii cu contele! Sau cel puţin nu o putem 
face dacă nu suntem siguri că e ceva mai mult la mijloc. 


— E ceva mai mult decât se pare. 

— E posibil, nu spun că nu e aşa, dar nu vreau să fim acuzaţi 
că avem prejudecăţi. Trebuie mai întâi să vorbesc cu ofiţerul 
britanic de legătură şi să fie ei cei care vor decide. 

— Ce mai aştepţi ca să o faci? întrebă Lorenzo, stăpânindu-şi 
cu greu supărarea. 

— Să fie găsit. Este vineri după-amiază şi a plecat în 
weekend. 

— Splendid! Răii îşi fac de cap şi nici nu ştiu că la sfârşit de 
săptămână încetăm să mai fim cu ochii pe ei. 

leşi din birou furios şi aproape că se ciocni cu Matthew Lucas 
care sosea în momentul acela. 

— Lorenzo, aduc mai multe veşti despre conte şi fiica sa. Ea 
are o fire cam dură. Am fotografii ale amândurora, separat, 
fireşte, pentru că ea a refuzat să-l vadă; am şi o copie a 
transcrierilor convorbirilor lui în Statele Unite. 

Se întoarseră în biroul lui Wein. Lorenzo nu-şi putea stăpâni 
un anume sentiment de ciudă faţă de şeful său pentru că, după 
părerea lui, acesta era excesiv de scrupulos faţă de norme. Nici 
el n-ar fi încălcat vreodată legea ca să-i urmărească pe 
delincvenţi, dar riscase luând anumite decizii, ceea ce Wein 
refuza să facă. Ca să acţioneze, avea nevoie de aprobări scrise 
şi ştampilate; altminteri, prefera să rămână cu braţele 
încrucişate, ceea ce uneori însemna să se piardă un timp 
preţios. 

Matthew le făcu un rezumat al raportului pe care li l-a 
înmânat. 

— Contele d'Amis n-a reuşit să o vadă pe fiica lui. E o femeie 
de vreo treizeci de ani care a trăit în umbra mamei sale, 
proprietara unei galerii de artă foarte cunoscute la New York. 

— Asta o ştim deja, spuneţi-ne ce a făcut la New York, îl 
întrerupse Panetta nerăbdător. 

— A stat cea mai mare parte a timpului la hotel, unde s-a 
întâlnit de trei ori cu avocatul său, un om care conduce unul 
dintre cabinetele cele mai prestigioase şi mai scumpe din oraş. 
Dar, cu toate acestea, n-a reuşit să o convingă să vină să-l vadă 
pe tatăl ei. Numita Catherine s-a dovedit a fi de neînduplecat. In 
raport, veţi găsi transcrierea unei convorbiri dintre Catherine şi 
propriul ei avocat spunând că tatăl ei este un „porc de nazist” şi 
că numai gândul la el îi provoacă greață. 


— Cu cine a mai vorbit contele? întrebă Hans Wein. 

— Cu nimeni, doar cu avocatul său; a sunat de două ori la 
castel, dar asta o ştiţi deja pentru că aveţi transcrierile. 

— Da, conversații normale, de rutină, ca să afle cine l-a căutat 
la telefon, nimic mai mult, răspunse Wein. 

— In aceste momente, contele îşi face bagajele, are rezervat 
un zbor în cursul dimineţii pentru Paris. Se întoarce înfrânt. În 
raport, e numărul zborului. 

— Bine. Vom anunţa centrul de la Paris ca să-l urmărească de 
cum ajunge la aeroport, vom vedea dacă se întâlneşte până la 
urmă cu lugoslavul, îi asigură Hans Wein cu un anumit 
entuziasm. 

— Presupun că aţi solicitat la centrul din Roma să fie pe 
urmele acelui Salim al-Bashir, vru să ştie Matthew. 

— Tocmai am revocat această solicitare, răspunse Panetta 
fără să-şi ascundă resentimentul, şeful nu autorizează această 
urmărire. 

— Dar, de ce? întrebă Matthew. 

— Pentru că Salim al-Bashir este un cetăţean britanic 
ireproşabil pe care nu-l putem pune sub supraveghere pentru 
simplul fapt de a-l fi sunat pe contele d'Amis. Vă amintesc că în 
ultimele două zile contele a fost sunat de mai multe persoane: 
un notar din Carcassonne, directorul unui ziar local, bancherul 
său de la Paris, un ilustru om de afaceri occitan, în sfârşit, 
oameni obişnuiţi. Nu putem deveni paranoici considerându-i 
suspecți pe toţi cei care au relaţii cu contele. Salim al-Bashir 
este specialist în Cruciade şi contele prezidează o fundaţie care 
se numeşte Memoria Catară. Ştim în plus că asistă la conferinţe 
şi congrese despre Cruciade, mai ales la cele referitoare la 
catari; imaginează-ţi că trebuie să începem să-i cercetăm pe toţi 
profesorii şi experţii care au avut sau care au relaţii cu el pe 
această temă... 

— Dar n-ar fi de prisos să-l cercetăm pe acel Bashir, protestă 
Matthew. 

— Îmi pare rău, Matthew, cred că ai prejudecăţi. Dacă ar fi 
american, mi-ai cere să-l cercetez? răspunse Hans Wein. 

Matthew Lucas se simţi jignit de cuvintele directorului 
Centrului de coordonare antiteroristă. 

— Sper că nu greşiţi, Wein; dacă se întâmplă ceva, 
dumneavoastră veţi purta răspunderea. Dacă dumneavoastră 


credeţi că prejudecățile îmi umbresc munca, puteţi cere agenţiei 
mele să mă elibereze din funcţia de ofiţer de legătură cu acest 
Centru. 

— Haideţi, să nu exagerăm! le-o tăie Lorenzo Panetta. Trebuie 
să ştiţi că nu sunteţi singurul care face aceste aprecieri! Şi eu 
cred că trebuie să-l urmărim pe Salim al-Bashir; mi se pare o 
greşeală că nu o facem. 

Hans Wein îi privi pe amândoi. ÎI îngrijora atitudinea lui 
Panetta şi a lui Matthew, dar era sigur că el acţionează corect, în 
conformitate cu normele. 

— Nu doream să te jignesc, Matthew... mă rog, cel mai bine ar 
fi să-l găsim o dată pentru totdeauna pe ofiţerul de legătură al 
MI 6!” şi britanicii să fie cei care să decidă. La urma urmelor, 
Salim al-Bashir este supus al Majestății Sale. Dar, mai întâi, voi 
vorbi cu superiorii noştri. Nu vreau surprize şi nici reproşuri dacă 
ceva iese prost. Al-Bashir este, după cum se pare, un personaj 
influent şi ar ieşi cu scandal dacă s-ar şti că l-am supravegheat. 
Dar până când nu voi avea toate aprobările nu vom face nimic, 
iar cu ofiţerul de legătură al MI 6 vreau să vorbesc eu, aşa că 
aşteptaţi să vă dau ordinul. 

Matthew Lucas şi Lorenzo Panetta ieşiră foarte indispuşi din 
biroul directorului Centrului. Cei doi oameni simțeau că se 
pierde un timp preţios şi că Salim al-Bashir putea fi o pistă care 
să-i conducă într-un loc pe care niciunul dintre cei doi nu 
îndrăznea să şi-l imagineze. 

— Ştiţi ce cred că ar trebui să facem? întrebă Matthew. 

— Aveţi grijă cu ideile care nu sunt corecte din punct de 
vedere politic, răspunse italianul. 

— Ar trebui să avem pe cineva la castel. Nu ştiu, poate că am 
reuşi să-l mituim pe majordom sau pe vreunul dintre servitori. 

— După câte ştiu, oamenii de la Paris încearcă acum să obţină 
informaţii direct de la sursă, dar cu siguranţă că contele îşi 
plăteşte foarte bine personalul: nimeni nu vrea să vorbească, 
nici locuitorii din zonă nu se arată prea dornici să colaboreze. 
Pentru ei, contele este un fel de zeu; familia D'Amis i-a protejat 
întotdeauna pe localnici şi aceştia nu înţeleg raţiunea pentru 
care şi-ar încălca loialitatea faţă de conte. 


117 Departamentul 6 din Military Intelligence, Serviciul secret de contraspionaj 
al armatei britanice, având responsabilităţi în străinătate, spre deosebire de 
MI 5, care acţionează pe teritoriul naţional. 


— Chiar şi aşa, ar trebui să încercăm, insistă Matthew. 

— Bine, lasă-mă să mă gândesc cum să facem. 

— Aţi cerut într-adevăr la Roma să nu fie urmărit acel Bashir? 
— Într-adevăr, am cerut-o. 

— Mare păcat... 

— Chiar aşa... 


27 

Salim al-Bashir era în braţele amantei sale. 

Femeia sosise la Roma cu o oră înaintea lui şi se instalase în 
hotelul pe care el i-l indicase, Bernini Bristol, un edificiu situat în 
centrul oraşului, care, fără îndoială, cunoscuse vremuri mai 
bune. 

La fel ca şi în alte ocazii, rezervaseră camere separate. Salim 
se arăta foarte strict cu măsurile de securitate: niciodată nu 
intrau sau nu ieşeau împreună din hotelurile la care stăteau, şi 
luau întotdeauna prânzul sau cina în restaurante mici şi puţin 
frecventate în care cineva cu greu i-ar fi putut recunoaşte. 

— O să-mi spui de ce această grabă ca să vin la Roma? îl 
întrebă ea mângâindu-l pe frunte. 

— Aveam chef să te văd. 

Zâmbi satisfăcută de răspuns. Îl iubea pe Salim mai mult 
decât pe oricine pe lume, viaţa ei căpătase un sens de când 
erau împreună; înainte de a-l cunoaşte, era o fată bătrână care 
se simţea din ce în ce mai nelalocul ei lucrând în Centru, unde 
toate eforturile erau îndreptate spre combaterea terorismului 
islamic. Oricât de mult ar fi încercat să o ascundă, oamenii din 
Centru n-aveau încredere în musulmani. Pentru ei, toţi erau 
nişte potenţiali terorişti. Puțin le păsa de ceea ce se întâmpla în 
Palestina, de mizeria din Pakistan sau de cât de mult umileau 
occidentalii ţările islamice încercând să le facă să înţeleagă că le 
sunt superiori. De fapt, meritau să fie pedepsiţi. Da, Occidentul 
merita o pedeapsă, Salim avea dreptate. 

El îi propuse să iasă la plimbare şi să mănânce ceva, iar ea 
acceptă recunoscătoare, doar ca să fie alături de el. 

leşi prima din hotel şi o luă pe jos înspre la piazza de Spagna, 
aşa cum îi indicase Salim; zece minute mai târziu, ajunse şi el şi 
se îndreptară spre L'Antica Enoteca!!! din via de la Croce!!?. Aici, 
comandară două pahare de vin alb şi o farfurie cu brânzeturi şi 
cârnaţi; era prea târziu să mănânce de prânz şi prea devreme 
pentru cină. 

— Cum merg treburile pe la Centru? o întrebă el, mângâind-o 
pe mână. 


118 În italiană, Anticul Depozit de Vinuri Vechi. (n.tr.) 
119 |n italiană, Calea Crucii. (n.tr.) 


— Ca întotdeauna, nu sunt multe noutăţi. Sunt în continuare 
obsedaţi de Karakoz, ei cred că, mergând pe acest fir, vor 
ajunge la Cerc. 

— Şi au aflat ceva nou? 

— Nu, de fapt, nu. Ti-am spus deja că au interceptat 
telefoanele şi că au dat peste numerele unora dintre oamenii 
Cercului, dar fără rezultat. 

— Şi despre atentatul de la Frankfurt, ce spun? 

— Continuă să fie obsedaţi să găsească un sens cuvintelor de 
pe bucăţile de hârtie, dar a fost în zadar. Ti-am povestit deja la 
Paris că au cerut ajutorul Vaticanului, dar şi preoţii sunt 
descumpăniţi. 

— Nu li s-a părut curios că pleci din ţară la sfârşit de 
săptămână? 

— Cred că în acest weekend toată lumea va fi în străinătate. 
Noi, funcţionarii, fugim din Bruxelles la sfârşit de săptămână. 

— Mai bine aşa. Nu vreau să ai necazuri. 

— Nu mi-ar păsa, răspunse ea privindu-l cu pasiune. 

— Dar mie, da; am nevoie de tine. 

— E prima dată când îmi spui aşa ceva. 

— Incă n-ai aflat că te iubesc, îi zâmbi el. 

— Da, presupun că da... 

— Hai să ne plimbăm, e o după-amiază splendidă şi vreau să 
te duc într-un loc foarte special. 

Merseră pe jos vreme îndelungată, fără măcar să-i spună 
unde se duceau. O strângea de mână şi i-o săruta de fiecare 
dată când îl întreba. 

Deodată, el se opri în faţa porţii unei biserici. 

— Vino, să intrăm, o invită el, trăgând-o înăuntru. 

— Intr-o biserică? Eşti nebun! Ce să facem aici? 

— Ştii cum se numeşte această bazilică? continuă Salim să 
vorbească fără să ia în seamă uimirea care se desena pe chipul 
femeii. 

— Este o bazilică? 


— Da, bazilica Sfintei Cruci de la lerusalim. A fost construită la 
porunca împăratului Constantin? pentru ca mama sa, sfânta 
Elena, să păstreze relicvele pe care le adusese de la lerusalim. 

— Păi, nu pare chiar atât de veche... 

— A fost restaurată de-a lungul secolelor: în Evul Mediu şi 
ulterior, în secolul al XVIII-lea. Şi o să vezi că, între coloanele 
antice, sunt intercalate unele în stil baroc. 

— Cum de ştii atât de multe despre această bazilică? întrebă 
ea mirată. 

Salim zâmbi şi, apucând-o de mână, o trase înăuntru. 

Femeia îi şopti că, într-adevăr, era impresionantă, în vreme ce 
el i-o arăta de parcă ar fi fost a lui. 

— Unde sunt relicvele? vru ea să ştie. 

— Vom merge acum să le vedem; sunt într-o capelă care a 
fost construită în 1930. Se ajunge pe scara aceea, la stânga 
corului. 

Coborâră treptele în tăcere şi Salim îi arătă comorile păstrate 
acolo. 

— Sunt trei fragmente din Adevărata Cruce, iar aici sunt doi 
spini din coroana lui Hristos, iar aceea e o bucată de burete; ah! 
şi traversa crucii... 

Ea râse încetişor, strângându-l de mână ca să-l scoată din 
gândurile în care se adâncise. 

— Eşti incredibil! Doar nu-ţi închipui că toate aceste lucruri 
sunt autentice? Cum să fie spinii din coroană?! 

— Taci şi priveşte. Acolo se află unul dintre arginţii pe care i-a 
primit luda pentru a-l fi trădat pe Isus, şi acela este degetul 
Sfântului Toma care a atins rana profetului Isaia. Sub paviment 
au pus pământ de pe Golgota. 

— Ce absurd! Asta e un basm pentru copii proşti. Nimeni cu o 
judecată sănătoasă nu poate crede că vreunul dintre aceste 
lucruri este autentic. N-o să-ţi povestesc eu ţie ce a însemnat 
negoţul cu relicve de-a lungul secolelor. Şi ca să vedem asta am 
făcut plimbarea? Nu te înţeleg! Doar nu crezi că mă interesează 
relicvele, ştii bine că sunt atee. 


120 Constantin cel Mare (280-337), împărat roman. Prin Edictul de Toleranţă 
de la Milano din anul 313, a autorizat libera practică a creştinismului. A fost 
întemeietorul oraşului Constantinopol, devenit în anul 330 capitala Imperiului 
Roman de Răsărit, transformat într-o monarhie de drept divin, centralizată, 
bazată pe o societate ierarhizată. (n.tr.) 


— Nu spune asta! o somă Salim, punându-i un deget pe buze, 
ca şi cum în felul acesta ar fi putut evita vorbele ei. 

— Mă rog, adevărul e că nu sunt atee, se scuză ea, dar am 
abandonat religia de ani de zile. 

Urcară din nou la parter. Ea nu îndrăzni să rupă tăcerea pe 
care Salim o aşternuse între ei. Când ieşiră din bazilică începea 
să se lasă întunericul. 

Femeia, văzând chipul crispat al lui Salim, începu să fie 
îngrijorată. Îi răspundea la întrebări în monosilabic şi o lăsase de 
mână. 

O porniră pe jos spre centrul oraşului şi ea începu să simtă 
panica. Nu ştia ce se întâmplă, care este cauza indispoziţiei lui 
Salim, dar admitea într-adevăr că vizitarea acelei bazilici îi 
despărţise fără să ştie de ce. 

Când ajunseră aproape de hotel, Salim îi ceru să intre el 
primul. 

— Urc imediat la tine în cameră, spuse ea. 

— Nu; dacă nu te deranjează, aş vrea să rămân singur. Ne 
vedem mâine. 

— Dar de ce? strigă ea. Ce se întâmplă? Ce am făcut? Spune- 
mi! 

— Hai, linişteşte-te şi, mai ales, nu ţipa, nu atrage atenţia. 
Simt nevoia să fiu singur, asta e tot. 

— Şi pentru asta mi-ai cerut să vin la Roma? Spune-mi ce-i cu 
tine, te rog! 

— Trebuie să mă respecţi, nu-mi poţi impune prezenţa ta. 
Vreau să fiu singur, ţi-am mai spus că vom vorbi mâine. 

Ea îl apucă de braţ, dar el se desprinse cu o mişcare bruscă, 
îndreptându-se spre hotel şi lăsând-o în stradă cu ochii plini de 
lacrimi. 

Salim urcă în cameră, fiind sigur că ea n-o să accepte şi că 
mai devreme sau mai târziu o să bată la uşă şi o să-l roage săo 
lase să intre. O cunoştea ca pe buzunarul său şi ştia că depinde 
de el, că ar face orice i-ar cere, dar ca să-i pretindă să se 
sinucidă avea nevoie de tact şi de o pregătire prealabilă. 

Două ore mai târziu, auzi nişte ciocănituri timide în uşă; se 
duse să deschidă, ştiind că era ea. 

Avea ochii roşii, iar chipul ei oglindea o adâncă tulburare. 
Părea pierdută şi fragilă, pustiită. 


El nu spuse nimic, dar ţinu uşa deschisă, privind-o cu 
indiferenţă. 

— Lasă-mă să intru, te rog, îl imploră ea. 

— De ce nu accepţi că nu vreau să stau cu tine, şopti el. 

Ea începu să plângă acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

— Vrei să ne vadă toată lumea? Asta e dorinţa ta? o întrebă el 
supărat. 

— Te rog, lasă-mă să intru! Am nevoie să înţeleg... 

Salim îi întoarse spatele lăsând-o în prag, dar fără să închidă 
uşa. Ca un câine bătut, femeia intră, închise uşa cu grijă şi îl 
urmă în cameră. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce am făcut de te- 
am supărat atât de mult! 

Salim se aşeză pe marginea patului şi o privi cu răceală, ceea 
ce făcu să-i îngheţe şi mai tare sufletul. 

— Te rog, Salim...! 

Femeia căzuse în genunchi dinaintea lui, încercând să-i 
îmbrăţişeze picioarele, dar el o respinse. 

Ea începu să plângă cu sughiţuri, iar el nu se mişcă privindu-i 
deznădejdea, ştiind că era distrusă şi, cu fiecare clipă care 
trecea, mai împuţinată, mai lipsită de voinţă. 

Nu păru să se lase înduioşat de ea decât după ce o umili şi îşi 
arătă disprețul timp de două ore. 

— Vrei să ştii ce se întâmplă? Bine, îţi voi spune. 

Femeia îl privi recunoscătoare, îl iubea nespus de mult, ştia că 
n-ar putea trăi fără el. 

— Tu nu crezi în nimic, eşti ca toate femeile care se culcă cu 
oricine, căutând plăcerea. 

— Nu, nu! Ştii că te iubesc, gemu ea. 

— Nu, nu mă iubeşti, eşti o necredincioasă, nu crezi în nimic, 
nu respecţi nimic. Azi mi-am dat seama că nu-ţi găseşti loc în 
viaţa mea. Dacă nu respecţi credinţele poporului tău, cum le vei 
respecta pe ale mele şi cum mă vei respecta pe mine? Islamul 
este cel mai important, cel mai sfânt din viaţa mea. În sfârşit, a 
sosit momentul să încheiem această relaţie. 

— Nu! 

Ţipătul femeii a fost sfâşietor. Încercă din nou să-l 
îmbrăţişeze, dar el se desprinse, lăsând-o întinsă pe jos, 
scâncind ca un animal rănit. 


— Voi face tot ce-mi ceri, dar, te rog, nu mă lăsa! Voi face tot 
ce doreşti! Voi crede în ceea ce crezi şi tu! Cere-mi orice doreşti, 
dar nu mă lăsa! 

El zâmbi în sinea lui. O dispreţuia, o dispreţuia pe femeia 
aceea trântită la picioarele lui, implorându-l să facă orice ar fi 
dorit cu ea. Era o târfă, o stricată oarecare, cum erau toate 
occidentalele pe care le-a cunoscut, indiferent dacă erau 
căsătorite sau celibatare. 

— Vreau o femeie pe care să o respect, iar eu să fiu respectat 
pentru ceea ce este ea. Vreau alături de mine o bună 
musulmană, o soţie leală şi fidelă care să-mi dea ascultare, care 
să fie dispusă la cele mai mari sacrificii pentru mine. Vreau o 
femeie care nu este ca tine şi cum tu nu vei putea fi niciodată. 

— Voi fi cum vrei tu! Îți jur că îţi voi da ascultare, voi face tot 
ce îmi ceri, tot ce îmi ceri...! Nu pot suporta gândul să te pierd, 
nu pot! gemea şi plângea neconsolată. 

— Peste câteva zile mă vei fi uitat şi vei fi în patul altcuiva. 

— Nu! Nu! Pe tine te iubesc! Eşti singurul bărbat pe care l-am 
iubit! Te rog... te rog...! 

O lăsă să plângă şi să-l implore încă o bucată de vreme până 
când glasul femeii începu să se stingă şi ochii deveniră două linii 
roşii pe chipul umflat. 

— Ridică-te. 

Dar ea nu răspunse şi nici nu se mişcă de pe jos unde 
rămăsese aşezată, îmbrăţişându-şi genunchii cu braţele, ca şi 
cum ar fi dorit să se apere de o nenorocire. 

— Ascultă-mă! îi porunci el cu o voce aspră. 

Încercă să se ridice în picioare, dar aproape că nu mai avea 
putere. Era epuizată şi se simţea mai mult moartă decât vie. 

— Nu cred în tine, dar... El o privi cu coada ochiului ca să vadă 
efectul ultimelor cuvinte şi putu să observe o sclipire în ochii ei. 
Dacă vrei să fii cu mine, va trebui să te schimbi şi să fii dispusă 
să sacrifici totul. Totul înseamnă totul. 

— O voi face, bâigui ea. 

— Eşti sigură că vei fi în stare să te schimbi? 

— Voi face orice, numai să fiu cu tine. 

— Vreau să te converteşti la adevărata credinţă, să fii o bună 
musulmană. 

Nici măcar nu se miră auzind cererea, o acceptă imediat cu 
supunere, aşa cum el ştia că ea avea să o facă. 


— Voi fi o bună musulmană, mă voi converti. Nu te iubesc 
decât pe tine. 

— Dacă eşti hotărâtă... atunci... bine, poate că... 

— Te rog, Salim, nu mă lăsa, ştii că voi face tot ce doreşti! 

— Doresc alături de mine o bună musulmană, o femeie 
curajoasă care să-mi împărtăşească lupta şi credinţa. Doresc o 
femeie care să creadă ca şi mine că Occidentul trebuie să 
capituleze cu orice preţ în faţa islamului. Doresc o femeie care 
să mă ajute să reuşesc acest lucru. 

— Te voi ajuta, cred ce crezi şi tu. 

Simţi din nou un val de dispreţ faţă de ea. Cum a fost posibil 
să fi reuşit să-i înfrângă atât de uşor voinţa? Femeia aceea era o 
marionetă de care începea să-i fie scârbă. 

— Dacă spui adevărul, vom fi împreună; în caz contrar... 

— Spun adevărul, o ştii bine, afirmă ea cu o voce care de abia 
putea fi auzită. 

O ajută să se ridice în picioare şi o însoţi până la baie. 

— Spală-te pe faţă. Voi suna la room-service ca să aducă un 
ceai de tei; ai nevoie de aşa ceva. 

Când ieşi din baie, camerista adusese deja ceaiul, pe care îl 
bău sub privirea atentă a lui Salim. 

Se simţea ca o zdreanţă, ruşinată că îşi arătase cu atâta 
disperare dependenţa faţă de el. 

Putea citi în ochii lui Salim cât de mult o dispreţuia şi se gândi 
că încă nu ştia de ce viaţa ei suferise acea întorsătură 
neaşteptată. 

Salim fusese întotdeauna atent şi se purta ca un cavaler, o 
răsfăţase, făcând-o să se simtă de parcă ar fi fost o prinţesă 
medievală... şi deodată... deodată părea un altul, un bărbat care 
o speria, dar îşi spuse că, în ciuda tuturor acestor lucruri, va 
face orice numai să rămână în continuare cu el, chiar dacă ar 
trebui să-şi pună hijab-ul şi să renunţe la viaţa ei profesională şi 
să se rupă de lume pentru restul vieţii ca să se dedice lui; orice, 
numai să nu-l piardă. 

— Ţi-e foame? o întrebă Salim. 

— Nu, nu mi-e foame. 

— Mie, da. Voi ieşi să mănânc ceva; du-te în camera ta, te voi 
suna la întoarcere. 


Ar fi vrut să protesteze, dar ochii lui Salim străluceau 
ameninţători, aşa că îşi lăsă capul în jos şi termină de băut 
ceaiul. 

Ajunsă la ea în odaie, se trânti pe pat începând să aştepte ca 
el să o sune. Camerista îi pusese cămaşa de noapte lângă 
pernă; ea se gândi câte iluzii îşi făcuse când cumpărase acel 
obiect de mătase de la magazinul Perla ca să-i pară atrăgătoare 
lui Salim. Acum cămaşa aceea de noapte devenise un obiect de 
îmbrăcăminte inutil, nu-l va mai putea purta în faţa lui; de fapt, 
trebuia să înveţe ce dorea de la ea. 

Aşteptă nerăbdătoare cu privirea fixă pe ceas în vreme ce 
secundele i se păreau nesfârşite. Salim nu o sună decât trei ore 
mai târziu, când ea aproape că nici nu mai spera să o facă. 

Îi porunci să urce în camera lui; ea se ridică din pat şi se 
îndreptă spre baie, îngrozindu-se de imaginea pe care i-o 
restituia oglinda. 

Avea chipul roşu şi umflat. În numai o după-amiază părea să fi 
îmbătrânit. Nu, oglinda nu-i arăta o femeie atrăgătoare şi 
veselă, cum credea ea că fusese, ci o femeie învinsă. Cu gesturi 
rapide, îşi puse pe faţă un strat subţire de machiaj şi îşi acoperi 
uşor genele cu rimel. Nu îndrăzni să-şi vopsească buzele cum 
făcea întotdeauna, pentru că nu ştia cum va reacţiona Salim, 
noul Salim. Apoi îşi puse o bluză curată şi se pregăti să se 
întâlnească cu bărbatul pe care-l iubea mai mult decât propria 
sa viaţă. 

Salim deschise uşa, invitând-o să intre cu o strâmbătură, care 
voia să pară un zâmbet, la care ea răspunse recunoscătoare. 

— Ai reflectat? o întrebă Salim. 

Nu a ştiut ce să răspundă. Se temea că orice ar spune îl va 
supăra din nou, aşa că de abia şopti un „da”. 

— Mă bucur că este aşa. Sper să înţelegi că femeia care este 
cu mine nu poate fi o stricată ordinară. Ceea ce aştept din 
partea ta este să ştii să te comporţi ca o femeie decentă, ca şi 
cum ai fi o bună musulmană. 

— O voi face, voi face tot ce îmi ceri. Nu te voi dezamăgi. 

— Asta aştept... altminteri... 

Ea tremură, văzând mânia ivindu-se pe chipul lui. 

— Ştii că voi face orice doreşti, îi repetă ea. 

— În acest caz, a sosit momentul să-ţi asumi lupta mea ca 
fiind şi a ta, să înţelegi de ce fac ceea ce fac, să-mi împărtăşeşti 


suferinţele şi visurile, să te sacrifici aşa cum o fac eu. Eşti 
dispusă? 

— Da. 

— Chiar dacă te-ar putea costa viaţa? 

Simţi un fior la întrebarea lui Salim, înțelegând că nu este una 
retorică. Nu i-a fost greu să răspundă, pentru că îşi spuse că n- 
ar fi în stare să trăiască fără el. 

— Viaţa mea este a ta, Salim, ar trebui să o ştii deja. Până 
acum, am făcut tot ce mi-ai cerut: i-am trădat pe şefii mei, i-am 
înşelat pe prietenii mei şi sunt dispusă să fac mult mai mult, tot 
ce îmi ceri. 

— Culcă-te şi odihneşte-te, îi porunci Salim în vreme ce 
începea să-şi scoată hainele ca să se bage în pat. 


28 

Când intră în biroul episcopului Pelizzoli, lui Ignacio Aguirre 
nu-i scăpă privirea încărcată de reproşuri a lui Ovidio. 

Ignacio ținea în mână, în afara unei serviete doldora, vechea 
sa ediție a cărții Cronica lui fray Julián. 

— Ştii, Ignacio, îi spuse episcopul Pelizzoli. Am senzaţia că 
acum eşti pe cale să închei un ciclu. 

— Da, aşa se pare. Profesorul Arnaud a crezut că, într-o bună 
zi, va trebui să mă înfrunt cu familia D'Amis. 

— Profesorul Arnaud? întrebă curios părintele Domenico, 
acela care, la fel ca şi Ovidio Sagardia, nu reuşea să înţeleagă 
despre ce vorbeau episcopul şi bătrânul iezuit. 

— Profesorul Arnaud a fost un istoric, specialist în perioada 
aceea din istoria Franţei în care s-a extins erezia catară. Tatăl 
actualului conte d'Amis i-a cerut profesorului Arnaud să-i 
autentifice cronica lui fray Juliân. Profesorul a lucrat la editarea 
acesteia şi a avut o relaţie profesională cu acel conte în virtutea 
căreia a putut observa că unele personaje filonaziste germane 
călătoreau dus-întors, înaintea şi în timpul războiului. Contele n- 
a avut niciodată încredere în el şi nici el în conte, dar chiar şi 
aşa, profesorul a văzut şi a auzit multe lucruri la castel. 

— Nu pot să cred că acea cronică a lui fray Julián are vreo 
legătură cu atentatul de la Frankfurt! exclamă Ovidio. 

— Cu siguranţă că nu, dar că trăgând de firul lui Karakoz s-a 
ajuns la contele d'Amis, care este un personaj cel puţin ciudat, 
afirmă episcopul. 

— Şi profesorul acela Arnaud, unde este? vru să ştie părintele 
Domenico. 

— E mort. A murit de durere. 

— De durere? 

Curiozitatea lui Domenico sporea din ce în ce mai mult. 

— A suferit mai mult decât putea suporta. Şi-a pierdut soţia, 
asasinată în Germania nazistă. Era evreică. La scurt timp după 
sfârşitul războiului, singurul lor fiu, David, a murit în Israel într-o 
confruntare cu un grup de arabi. În aceeaşi zi, profesorul a murit 
şi el. 

— În aceeaşi zi cu fiul său! exclamă îndurerat Ovidio. 

— Fizic, i-a supravieţuit o vreme, dar, în ziua în care şi-a 
îngropat fiul, a murit şi el. 


Cei doi preoţi îşi dădură seama că moartea profesorului 
aceluia îl marcase pentru totdeauna pe Ignacio Aguirre şi, acum, 
prin Raymond d'Amis, trecutul îşi făcea din nou simțită prezenţa 
în viaţa iezuitului. 

Părintele Aguirre se aşeză în faţa episcopului Pelizzoli şi 
începu să citească documentaţia pe care acesta i-o pregătise. 
Episcopul şi cei doi preoţi păstrau tăcerea, aşteptând ca el să 
spună ceva. 

După aproape o oră, când termină de citit, îşi înălţă capul şi 
vorbi adresându-i-se episcopului. 

— Luigi, s-ar putea ca eu să fiu mai de folos la Bruxelles. 

— Aşa crezi? 

— Da, ar trebui să fiu alături de restul echipei care 
investighează. 

— Îl vom suna pe directorul Centrului de coordonare 
antiteroristă. E mai bine să vorbeşti cu el şi să hotărăşti după 
aceea. Din partea mea, nu există niciun inconvenient ca să faci 
ceea ce crezi că e necesar. Secretarul de stat mi-a dat ordine 
categorice ca să colaborăm cât putem. 

Un minut mai târziu, Ignacio Aguirre vorbea cu Hans Wein. 
Bătrânul iezuit ascultă ultimele noutăţi şi se oferi să plece 
imediat la Bruxelles. Putea zbura cu primul avion de a doua zi. 
Wein acceptă oferta. 

Părintele Aguirre îşi aţinti privirea obosită şi adâncă asupra 
episcopului Pelizzoli. 

— Ei bine, întrebă episcopul, care este prima ta concluzie? 

— Luigi, nu exclude posibilitatea ca D'Amis să fie în stare să 
între în cârdăşie cu vreun grup criminal ca să aducă prejudicii 
Bisericii. 

— E posibil ca acele cuvinte de pe hărtiile arse la Frankfurt să 
aibă o semnificaţie mai clară, acum când ştim că la mijloc se 
află contele. 

—— Ce vrei să spui? întrebă episcopul, speriat. 

După părerea mea, comandoul de la Frankfurt ar fi putut 
pregăti un alt atentat. După cum mi-aţi spus voi, cuvintele 
acelea provin de pe hârtii diferite dar, pentru mine, fiind D'Amis 
la mijloc, acum au o altă semnificaţie. 

— Dar nu există niciun indiciu că acel conte ar avea vreo 
legătură cu atentatul de la Frankfurt! De fapt, ceea ce se ştie 
este că are relaţii cu Karakoz, afirmă episcopul, îngrijorat. 


— Şi ce poate dori un aristocrat francez de la un traficant de 
arme? Ceea ce spuneţi voi despre acest Karakoz este nu numai 
că vinde arme, dar şi că închiriază mercenari pentru orice fel de 
treburi. Ştim de asemenea că numitul Karakoz vinde arme 
Cercului, cu alte cuvinte există o conexiune, oricât de slabă ar 
părea, între D'Amis şi teroriştii Cercului. 

Episcopul îl privi uimit pe Ignacio Aguirre. Cu toate că 
bătrânul iezuit fusese maestrul său şi tot ce ştia învățase de la 
acesta, continuau să-l uimească vioiciunea sa mentală, 
capacitatea sa nelimitată de a pune în legătură elemente 
aparent contradictorii, pentru a căuta coerenţă în interiorul 
haosului. Nu îndrăznea să creadă că Aguirre ar fi putut avea 
dreptate, dar ar fi pentru prima dată când s-ar înşela în 
soluţionarea unui caz. 

— In ceea ce priveşte acele cuvinte care au fost salvate din 
foc... Ştiu, sunt cuvinte răzlețe, dar, de exemplu, numele 
„Lotario” poate avea acum un sens. 

— De ce? întrebă Ovidio. 

— Pentru contele d'Amis are sens. Lotario dei Conti!?! a fost 
ales papă cu numele de Inocenţiu al III-lea şi el a fost acela care 
a iniţiat cruciada împotriva albigenzilor. 

— Dar nu există nicio dovadă că acest cuvânt s-ar referi la 
papa Inocenţiu al Ill-lea, protestă Domenico. 

— Nu, nu există, dar „sângele”... nu credeţi că ar putea fi 
sângele celor nevinovaţi? Fray Juliân scria în cronica că într-o zi 
cineva va răzbuna sângele celor nevinovaţi. 

— Fray Juliân. Pentru Dumnezeu, părinte, sunteţi obsedat de 
cronica aia! a exclamat Ovidio supărat. Doar nu credeţi că are 
legătură cu atentatul de la Frankfurt? 

— Nu ştiu, dar de ce să eliminăm ideea aşa rapid? Îl cunosc 
pe Raymond de la Pallisiere. A fost educat în ură. 

— „Va curge sânge din inima Sfântului...”, murmură părintele 
Domenico. 

— Asta poate însemna un atentat în altă parte. Apoi avem 
cuvântul „cruce”... dacă urau ceva catarii, aceasta era crucea, a 
continuat părintele Aguirre. 

— Nu mai există catari, părinte, afirmă Domenico. 

— Sigur că nu mai există catari, dar asta ştim noi. Raymond 
de la Pallisigre crede că este gardianul acelei erezii şi că lui îi 


121 Inocențiu al III-lea, papă între anii 1198-1216. (n.tr.) 


revine sarcina de a răzbuna sângele care a fost vărsat. Nu ştiu 
dacă aţi călătorit în Occitania, dar dacă aţi fi făcut-o, aţi fi văzut 
că aceşti catari au devenit o reclamă turistică. Au existat 
comunităţi hippi care trăiau în acea zonă şi credeau că modul 
lor de viaţă era similar cu cel al catarilor. Au existat şi grupuri 
esoterice care voiau să măsoare vibraţiile cosmice în castelele 
din regiune. Au existat chiar secte în care adepţii lor au fost 
invitaţi să se sinucidă pentru a ajunge la perfecţiune şi la 
Dumnezeu. S-au scri cărţi care susțineau ideea că moştenirea 
catară nu este altceva decât cea a descendenților lui Isus, fără a 
menţiona că n-au încetat săpăturile în Montsegur pentru 
căutarea comorii... Şi în acea parte a Franţei, puteţi auzi mulţi 
oameni vorbind despre un trecut glorios al trubadurilor şi 
doamnelor distruşi de rege şi Biserică. Chiar şi cei mai umili se 
cred descendenţi ai unui cavaler sau unui trubadur. Catarii nu 
există, dar sunt cei care insistă să-şi spună descendenţii, 
discipolii... Raymond de la Pallisiere este un descendent al unei 
familii în care erau perfecţi. Tatăl său a căutat comoara 
catarilor, ajutat de nazişti, convinşi că această comoară era un 
anumit obiect care i-ar conferi putere absolută celui care l-ar 
avea. Profesorul Arnaud râdea de ei şi n-a vrut niciodată să 
acorde o prea mare atenţie acelor comentarii pe care le auzea 
la castel, dar a avut inspiraţia de a scrie tot ce auzea pe nişte foi 
răzlețe. Contele l-a educat pe Raymond astfel încât acesta să 
aibă un singur scop în viaţă: recuperarea comorii catare, şi, 
poate, răzbunarea sângelui celor nevinovaţi. Raymond a trăit 
într-un mediu opresiv, în care totul s-a învârtit în jurul acestei 
nebunii. Când l-am cunoscut, era un tânăr care îşi dorea cu 
ardoare să fie cineva, să se afirme în ochii părintelui său. 
Conform notelor profesorului Arnaud, credea că tatăl său 
înființase o societate secretă ca să protejeze moştenirea catară 
şi să caute tezaurul acestora. După cum părea, era o asociaţie 
culturală în care, la început, profesorul Arnaud a fost invitat să 
activeze, dar când contele şi-a dat seama că interesul acestuia 
pentru catari era doar academic, a încercat să facă în aşa fel 
încât el să nu afle mai mult decât sar fi cuvenit despre 
activităţile lor. 

— Dumneavoastră vorbiţi de sângele celor nevinovaţi, spuse 
părintele Domenico. 


— Da, s-a vărsat mult sânge. Să nu crezi că judec Biserica, 
este alcătuită din oameni, iar istoria ei trebuie înţeleasă în 
contextul fiecărei epoci. Asta nu justifică erorile, doar le explică. 
Crezi că cineva trebuie să moară pentru că are convingerea că 
există un Dumnezeu al binelui şi un Dumnezeu al răului? Catarii 
credeau că lumea era creaţia Dumnezeului celui rău... 

— lertaţi-mă, părinte, dar obsesia dumneavoastră pentru 
cronica lui fray Julián vă face să amestecați elemente 
eterogene. Nu ştiu de ce contele d'Amis are relaţii cu oamenii lui 
Karakoz, dar de aici până la a sugera că ar putea organiza un 
atentat împreună cu Cercul... vă rog să nu o luaţi ca pe o lipsă 
de respect, dar după părerea mea, asta e o aberaţie. 

Ovidio Sagardia înghiţi în sec după ce îşi spuse opinia sa în 
mod răspicat. Nu se simţea în largul său confruntându-se cu 
omul pe care îl admira cel mai mult şi căruia îi datora întreaga 
sa carieră ecleziastică, dar pentru prima dată îl vedea pe 
părintele Aguirre ca pe un bătrân incapabil să analizeze cu 
rigoare şi detaşare ceea ce se întâmpla. 

Simplul fapt de a se fi lovit de Raymond d'Amis îl făcuse să 
argumenteze posibilitatea unui atentat organizat pe jumătate de 
conte şi pe jumătate de Cerc. La Bruxelles va fi luat drept un 
bătrân excentric sau ceva şi mai rău. 

— Înţeleg că nu-mi împărtăşeşti bănuielile şi bine faci 
vorbindu-mi sincer, dar tare mă tem, Ovidio, că, oricât de 
aberant ţi s-ar putea părea ceea ce am spus, am dreptate, îl 
cunosc pe Raymond de la Pallisiere şi ştiu de ce e în stare. 

— Îl cunoaşteţi? Dumneavoastră aţi spus că l-aţi văzut de 
vreo două ori şi asta, cu cât timp în urmă? Cu şaizeci de ani? 
răspunse Ovidio, sfidător. 

— Nu-ţi imaginezi în ce mediu a crescut, nici cum era tatăl 
lui... de altfel, am hârtiile profesorului Arnaud; sunt note răzlețe, 
impresiile sale despre ceea ce auzea şi vedea ceva la castel... 
nu, nu greşesc. 

Pentru prima dată, discipolul se simţea superior maestrului 
său, astfel că Ovidio îi replică din nou părintelui Aguirre. 

— Cercul nu s-ar încrede niciodată în cineva care n-ar fi 
musulman. Dacă e greu să ajungi la ei este tocmai pentru că n- 
au încredere în nimeni. De altfel, de ce ar avea nevoie de acest 
conte? Până acum au comis atentatele ei singuri şi din nefericire 
au avut succes, aşa că de ce să se alieze cu un străin? 


— Nu am răspunsuri la toate întrebările, doar o teorie, care 
cred că este corectă, oricât de aberantă ţi s-ar părea. 

— Chiar aşa de simplu? Centrul de coordonare antiteroristă al 
Uniunii Europene îşi stoarce creierii de săptămâni întregi 
căutând o pistă solidă şi, deodată, dumneavoastră... mă rog, 
veniţi dumneavoastră şi consideraţi că acest caz e rezolvat, că 
domnul conte d'Amis este complicele Cercului. 

Vorbele lui Ovidio erau pline de indignare. 

— Da, într-adevăr, şi ştii de ce s-au aliat? Ei bine, ca să 
atenteze împotriva Bisericii, afirmă părintele Aguirre susţinând 
privirea sfidătoare a lui Ovidio. 

— Dar este o absurditate! exclamă părintele Domenico. 

— Bine, să nu mai pierdem timpul cu discuţiile, interveni 
episcopul. Rolul nostru este acela de a ajuta Centrul de 
coordonare antiteroristă de la Bruxelles cu informaţiile de care 
dispunem. Şi pe mine mă surprinde ipoteza părintelui Aguirre; 
nu pot să cred că Cercul este interesat să atace Biserica, dar... 

Bătrânul iezuit îi privi, fără să lase impresia că ar fi contrariat. 

— Luigi, mi-ai cerut să vin şi iată-mă aici; îmi pare rău că nu-ți 
plac concluziile mele. 

— Nu este asta, nu este asta. Nu e vorba despre ce mi-ar 
plăcea mie, ci despre ceea ce poate fi real... sincer, Ignacio, nu 
sunt în stare să-ţi urmăresc raţionamentul ca să ajung la 
concluzia la care ai ajuns tu. Eu nu văd lucrurile atât de clar, 
admise episcopul. 

— Bine, n-aveţi de ce să mă luaţi în seamă, poate că mă înşel; 
în orice caz, lasă-mă să-mi expun concluziile la Bruxelles. Cu 
siguranţă că vor gândi ca voi, că sunt un bătrân rupt de 
realitate, obsedat de trecut. Măcar de-aţi avea dreptate! De la 
Bruxelles mă voi întoarce direct la Bilbao. 

— E deja târziu; e mai bine să mergem să ne odihnim. Nu ştiu 
ce ne aşteaptă mâine. Şi acum, aş dori să merg cu părintele 
Aguirre să luăm cina, dat fiind că mâine pleacă în călătorie . 


29 

Lorenzo Panetta ţinea în mână o ceaşcă de cafea din care bea 
cu sorbituri mici, în vreme ce recapitula ultimele evenimente. 

— Să sperăm că iezuitul acela care-l cunoaşte pe contele 
d'Amis o să ne relateze ceva într-adevăr substanţial. 

Hans Wein se freca la ochi, ascultându-l pe Lorenzo Panetta 
şi, la fel ca Matthew Lucas, făcea eforturi ca să nu caşte. Nu se 
odihniseră de douăzeci şi patru de ore, urmărind cu înfrigurare 
informaţiile care soseau întruna la Centru. 

— Şi părintele Ovidio? vru să ştie Matthew. 

— Nu va veni părintele Ovidio, ci un alt spaniol, un iezuit care, 
după cum se pare, a condus vreme de mulţi ani Departamentul 
de analiză al Vaticanului. 

— Şi îl cunoaşte pe contele d'Amis... şopti Matthew Lucas. 

— Da, aşa se pare, să vedem ce o să ne relateze când va sosi. 
Vine direct la Centru. Nunţiatura a trimis o maşină să-l ia de la 
aeroport. Apropo, în ultimul e-mail trimis de la Paris ni se spune 
că domnul conte este la hotelul Crillon de când a aterizat şi că, 
până în acest moment, n-a vorbit cu nimeni, explică Lorenzo. 

Câteva ciocănituri seci în uşă îi alertară pe cei trei bărbaţi. 

Hans Wein îşi aranja cravata în mod instinctiv, în vreme ce 
Panetta şi Matthew Lucas îşi aţinteau privirea asupra uşii, dar 
fără să li se mişte un muşchi. 

O secundă după ce Hans Wein a spus „poftiţi!”, intră ţeapăn 
şi cu pas ferm un bătrân cu înfăţişare distinsă. 

— Sunt părintele Aguirre, se prezentă el într-o engleză 
corectă. 

— Poftiţi, poftiţi. Vă aşteptam, spuse Wein, ridicându-se ca să- 
i strângă mâna preotului şi să-l invite să ia loc. 

— Lorenzo Panetta, directorul adjunct al Centrului, şi Matthew 
Lucas, ofiţerul nostru de legătură cu Agenţia antiteroristă a 
Statelor Unite, îi prezentă Wein pe cei doi bărbaţi. 

Îşi strânseră mâinile şi pe Matthew îl surprinse fermitatea 
preotului. 

— O cafea? propuse Lorenzo Panetta. 

— Dacă e posibil, vă mulţumesc, răspunse Ignacio Aguirre. 

— Sigur că da; chiar dacă e duminică, Centrul tot mai 
funcţionează, chiar şi numai pe jumătate. 


Lorenzo ieşi din birou şi îi ceru unei secretare să facă tot ce-i 
stă în putinţă ca să-i aducă preotului o cafea care să poată fi 
băută. 

Ignacio Aguirre nu pierdu timpul cu divagaţii şi, la fel cum 
făcuse la întâlnirea cu episcopul Luigi Pelizzoli, îşi expuse şi aici 
teoria fără ocolişuri. 

— Domnilor, cred că este posibilă o alianţă între contele 
d'Amis şi Cerc pentru a ataca Biserica. Cred că Biserica va fi 
obiectul următorului atentat al Cercului. 

Cei trei specialişti în antiterorism îl priviră cu stupoare. 

Afirmația preotului îi şocase. 

— Pe ce vă bazaţi ca să faceţi această afirmaţie? întrebă 
directorul Centrului. 

— Îl cunosc pe Raymond d'Amis şi ştiu că a fost educat astfel 
încât să urască Biserica. Se consideră apărătorul esenței 
doctrinei catare. 

— Nu voi discuta cu dumneavoastră posibilitatea ca domnul 
conte d'Amis, din orice fel de motive, să dorească să atace 
Biserica, dar veţi fi de acord cu mine că nu este probabil ca 
Cercul să aibă aceleaşi motive ca ale contelui, spuse Matthew 
Lucas. 

— Asta este ceea ce trebuie să aflăm: dacă Cercul are vreo 
relaţie cu contele, sau dacă pur şi simplu şi Cercul şi contele 
cumpără arme şi informaţii de la aceeaşi persoană, de la 
Karakoz. La Roma mi s-a spus că a fost interceptată o 
convorbire a contelui cu un profesor britanic, sirian de origine, 
nu-i aşa? 

— Ba da şi, după câte ce ştim, Salim al-Bashir este în afara 
oricărei bănuieli. Este un profesor cu un prestigiu recunoscut şi 
care trece drept un islamist moderat, cu relaţii importante. 
Tocmai am primit un raport de la britanici şi ei n-au găsit niciun 
motiv ca să-l suspecteze pe Bashir; mai mult decât atât, 
guvernul Graţioasei Sale Majestăţi obişnuieşte să-l consulte 
când se iveşte orice conflict cu comunitatea musulmană, spuse 
Hans Wein, privindu-i cu coada ochiului pe Lorenzo şi pe 
Matthew. 

— Totuşi, eu n-aş exclude nimic a priori, răspunse părintele 
Aguirre. 

— lertaţi-mă, dar raportul colegilor noştri britanici nu lasă loc 
îndoielilor, afirmă sâcâit Hans Wein. 


— Dumneavoastră aveţi mai multă experienţă, dar, dacă eu 
aş fi acela care ar trebui să caute căpetenia sau căpeteniile 
Cercului, n-aş face-o la periferiile oraşelor; acolo veţi găsi doar 
carne de tun. 

Lorenzo Panetta şi Matthew Lucas îl observau surprinşi şi cu o 
anumită admiraţie pe bătrânul iezuit în confruntarea sa plină de 
tact cu directorul Centrului de coordonare antiteroristă. 

— Pentru dumneavoastră nu este suficient raportul serviciului 
de informaţii britanic? întrebă Lorenzo. 

— Vă rog, nu mă interpretaţi greşit, sugerez doar că n-ar 
trebui să excludeţi atât de repede pista Salim al-Bashir. 

— Profesorul Bashir nu constituie nicio pistă. 

Tonul lui Wein trăda supărarea. 

— Bine, nu sunt eu acela care să spună cum trebuie să vă 
orientaţi munca. Vă voi explica tot ce ştiu despre Raymond de la 
Pallisigre. 

Cei trei bărbaţi au ascultat în tăcere şi fără să întrerupă 
relatarea părintelui Aguirre, care nu a uitat niciun amănunt legat 
de ciudata sa relaţie cu familia D'Amis. Când a terminat, a 
deschis o veche mapă de piele neagră şi a scos nişte cărţi pe 
care i le-a înmânat fiecăruia dintre ei. 

— Aceasta este Cronica lut fray Julián; dacă dispuneţi de ceva 
timp ca să o citiţi, poate că îl veţi înţelege mai bine pe conte. În 
afară de faptul că este o lucrare frumoasă, care merită în orice 
caz să fie citită, este o adevărată lecţie despre ororile pe care le 
provoacă fanatismul, oricare ar fi simbolul acestuia. 

— În acest caz, fanatismul catolic, şopti Matthew Lucas. 

— Într-adevăr, domnule Lucas, ca preot, nu mă simt mândru 
de această pagină din istoria noastră. Întotdeauna m-am gândit 
că dacă există ceva pe care Atotputernicul nu le-o va ierta 
oamenilor este faptul că ucid în numele său. O credinţă nu se 
poate impune prin forţă şi prin vărsare de sânge. La credinţă 
trebuie să se ajungă prin rațiune. 

— Credeţi că e cu putinţă ca raţiunea să se împace cu 
credinţa? întrebă Lorenzo Panetta, fără să-şi ascundă 
curiozitatea şi scepticismul. 

— Vă asigur că aceasta este calea, cea mai bună cale de a 
ajunge la Dumnezeu. 


— Bine, să nu discutăm despre teologie, îl întrerupse Hans 
Wein. Ceea ce ne-aţi relatat este o informaţie complementară, 
dar valoroasă, ca să ştim cu ce probleme ne confruntăm. 

Vreme de încă o oră, preotul le explică celor trei bărbaţi tot ce 
ştia despre Raymond de la Pallisiere şi tatăl acestuia, 
precedentul conte d'Amis. Le vorbi despre notele profesorului 
Arnaud, pe care ajunsese să le ştie aproape pe dinafară, şi 
despre tot ce se arhivase treptat la Vatican în legătură cu 
neocatarismul, care părea că începe să reînvie în actuala 
Occitanie. 

Hans Wein, la fel ca şi Lorenzo Panetta şi Matthew Lucas, l-au 
ascultat fără să-l întrerupă, încercând să desluşească vreo pistă 
reală în cuvintele preotului, dar oricât de pasionantă li s-ar fi 
părut relatarea, nu reuşeau să găsească motivul pentru care 
Cercul s-ar fi aliat cu aristocratul pentru a comite un atentat. 

lezuitul putea vedea scepticismul reflectându-se pe chipul 
celor trei bărbaţi, dar, cu toate acestea, nu renunţa. Obligaţia lui 
era să le spună ceea ce gândeşte; după aceea, ei vor hotărî 
dacă erau doar ideile unui bătrân nebun, sau dacă aveau vreun 
sâmbure de adevăr. 

— Permiteţi-mi să vă întreb: aveţi vreun informator la castel? 

— Cei care muncesc la castel îi sunt pe deplin loiali contelui şi 
întâmpinăm multe dificultăţi ca să obţinem informaţii din 
interior, îi răspunse Lorenzo Panetta. 

— E de importanţă vitală să reuşiţi să aflaţi ce se întâmplă în 
castelul d'Amis. 

— Am încercat, dar până acum cu un succes neînsemnat, 
admise Panetta. 

— Vă mulţumim mult pentru informaţiile pe care ni le-aţi dat, 
spuse Hans Wein. Veţi rămâne la Bruxelles? 

— Doar dacă dumneavoastră credeţi că vă pot fi de folos. 

Hans Wein n-a ştiut ce să răspundă. De fapt, ceea ce auzise i 
se părea prea fantastic. Dar el era un înalt funcţionar, un om 
politic, cum îi plăcea lui Panetta să-i reproşeze, şi, în consecinţă, 
nu uita că preotul acela, care reprezenta Vaticanul, încercase 
să-i convingă că următorul atentat al Cercului va fi împotriva 
Bisericii. Aşa că nu-l putea concedia aşa, dintr-odată. 

— Am dori să ne bizuim pe colaborarea dumneavoastră. 
Trebuie să analizăm tot ce ne-aţi spus şi să le împărtăşim 
ipoteza dumneavoastră colegilor noştri francezi care sunt pe 


teren, urmărindu-i pe contele d'Amis şi pe omul lui Karakoz. ŞI 
dacă îmi permiteţi, aş vrea să vă invit la masă şi să vorbim în 
continuare despre ceea ce ne-aţi relatat. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 


Luni dimineaţa, la ora şapte fix, obosit şi cu cearcăne, Hans 
Wein ţinea prima şedinţă din săptămâna aceea cu Lorenzo 
Panetta. 

După prânzul cu părintele Aguirre se reîntorsese la birou, 
unde a rămas până noaptea târziu în aşteptarea evenimentelor. 
In cele din urmă, atât el, cât şi Panetta şi Matthew Lucas, au 
hotărât să se ducă să se odihnească, ştiind că săptămâna care 
avea să înceapă promitea să fie complicată. Şi acum erau aici, 
citind primele mesaje electronice trimise de reprezentanţii 
Centrului de la Paris. 

Restul echipei nu începu să vină decât de la opt. Prima a fost 
Laura White, asistenta lui Wein. 

Lui Lorenzo i-a atras atenţia încordarea care i se citea pe faţă. 
Şi ea avea cearcăne şi era mai palidă decât de obicei, pentru că 
nu se machiase. Femeia nu arăta bine. Lorenzo se gândi că 
poate era bolnavă. 

— Cum a fost sfârşitul de săptămână? o întrebă el curios, în 
ciuda privirii reprobatoare a lui Hans Wein, care considera un 
amestec neîngăduit în viaţa privată a colaboratorilor săi să li se 
pună acestora întrebări despre treburi particulare. 

— Bine, mulţumesc. Aveţi nevoie de mine? 

— Nu, mulţumesc, Laura, rezolvăm chestiuni de rutină, 
răspunse Wein. 

Laura ieşi fără să spună nimic. 

— E ciudată, comentă Lorenzo. 

— Nu ştiu de ce spui asta, eu văd că e ca de obicei, i-o tăie 
Wein. 

Raportul francezilor menţiona faptul că domnul conte 
călătorise la castelul d'Amis, fără ca pentru moment să fi luat 
legătura cu lugoslavul. 

Nu se deranjase să dea curs vreunuia dintre numeroasele 
apeluri primite în timpul scurtei sale absente, inclusiv aceluia al 
profesorului Salim al-Bashir. Încercase doar să vorbească cu 
fiica sa. O sunase la apartamentul ei de la New York, dar nu i-a 
răspuns nimeni. Apoi, i-a telefonat avocatului, care i-a explicat 


pe un ton obosit că domnişoara De la Pallisi&re nu va vorbi cu el, 
aşa cum i-o mai repetase în ultimele trei zile. De altfel, clienta 
sa plecase într-o călătorie şi el nu ştia când se va întoarce. 

— Fiica se arată intransigentă, spuse Lorenzo pe un ton 
sentenţios, nu va vorbi cu tatăl ei. 

Primiseră şi un raport despre ultimele mişcări ale lui Karakoz 
şi, după cum se părea, traficantul se evaporase într-una din 
vechile foste republici sovietice, unde se dusese ca să se 
aprovizioneze cu arme. 

Până la zece, Matthew Lucas încă nu sosise. 

— Bună ziua, să-mi spuneţi şi mie ce se întâmplă cu femeile 
din Centru, spuse el în chip de salut. 

Hans Wein îl privi agasat: detesta acest gen de comentarii. 
Dar Lorenzo îi zâmbi curios 

— Laura de abia m-a salutat, m-am întâlnit pe drum cu 
Andrea Villasante şi e cătrănită rău de tot; până şi Diana Parker, 
asistenta Andreei, a evitat să-mi dea bună-ziua şi pare supărată. 
Nu mai zic nimic de Mireille Béziers, pentru că această 
domnişoară nici măcar nu salută, dar nici ea nu arată bine. 
Cearcănele îi ajung... în sfârşit, după cum se vede, doamnele n- 
au avut un weekend reuşit. 

— Aveţi vreo noutate? îl întrebă Hans Wein, supărat de 
spusele americanului. 

— Niciuna. 

— Nici noi, spuse Panetta, presupun că va trebui să aşteptăm. 

— Cred că ar trebui să insistâm să ne infiltrăm la castel. 
Trebuie doar să-l găsim pe acela care ar pretinde un preţ pentru 
informaţii, afirmă Matthew. 

— Sunt de părerea dumneavoastră; preotul ne-a făcut chiar 
ieri aceeaşi sugestie, dar oamenii de la Paris insistă că nu e 
chip, a fost răspunsul lui Lorenzo. 

— Şi dacă am introduce pe cineva? insistă Matthew. 

— Vă rog, să fim chibzuiţi! îl întrerupse Hans Wein. 

În momentul acela, Laura White intră în birou. 

— Tocmai a sosit de la Personal. Şi îi întinse lui Hans Wein o 
hârtie. 

— Perfect! Se pare că măcar o dată oamenii ăştia îşi fac bine 
treaba. O transferă pe domnişoara Beziers! 

Hans Wein nu-şi ascundea satisfacția pe care i-o producea 
vestea. 


— Vrei să-i spun să vină să te vadă? întrebă Laura. 

— Nu, nu, prefer să fie Lorenzo cel care să-i explice că a fost 
mutată la Departamentul de relaţii instituţionale. Acolo se va 
simţi mai bine; la urma urmelor, e fiica unui diplomat. 

Lorenzo Panetta îl privi indispus pe şeful său. Nu credea că el 
ar trebui să fie acela care să o disponibilizeze pe Mireille, dar 
aşa era Hans Wein. 

Mireille stătea pe scaun vorbind la telefon când Lorenzo se 
apropie de masa ei. Observă că Matthew Lucas a avut dreptate. 
Fata arăta rău şi părul ei negru întotdeauna lucios părea 
spălăcit, lipsit de viaţă. Fu curios să vadă dacă într-adevăr 
observaţiile lui Matthew în legătură cu Andrea Villasante şi cu 
Diana Parker corespundeau şi ele cu realitatea şi fu surprins să 
vadă chipul Andreei. Nu numai că părea contrariată, dar 
gesturile ei denotau oboseala; părea absentă. Nici Diana Parker 
nu avea o înfăţişare mai bună şi se întrebă ce or fi făcut la 
sfârşit de săptămână ca să apară toate în starea aceea. 

— Mireille, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Mergem să 
bem o cafea? 

Mireille încuviinţă, ridicându-se fără să protesteze, şi îl urmă 
ca şi cum n-ar fi simţit niciun interes pentru ce i-ar fi putut 
spune. 

In barul de zi nu era multă lume la acea oră a dimineţii, dar 
chiar şi aşa Lorenzo alese un colţ unde să poată vorbi în linişte 
cu Mireille. 

Comandară două cafele şi Lorenzo îşi dădu seama că Mireille 
era distrată, cu gândul departe. 

— Vă preocupă ceva? 

— Nu, de ce? 

— Nu ştiu, aşa mi s-a părut. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine şi spuneţi-mi cărui fapt 
datorez onoarea ca directorul adjunct al Centrului să mă invite 
la o cafea. 

Lui Lorenzo nu-i scăpă amărăciunea din vorbele tinerei şi se 
întrebă ce putea să i se fi întâmplat. Hotărî să nu umble cu 
ocolişuri. 

— Mireille, aţi fost transferată la Departamentul de relaţii 
instituţionale. 

— Ah, da? Bine, atunci toată lumea e mulţumită, nu-i aşa? 


Îi atrase atenţia faptul că Mireille nu părea surprinsă, dar mai 
ales că accepta fără o vorbă să fie trimisă la un departament în 
care o femeie ca ea cu greu ar primi o misiune pe măsura 
capacităţii sale. 

— Să fii funcţionar are avantaje şi inconveniente şi se 
întâmplă deseori să fii transferat. 

— Vă rog, nu vă deranjaţi să-mi daţi explicaţii absurde! Hans 
Wein nu mă suportă şi s-a lipsit de mine, punct. Mulţumesc 
pentru cafea. 

Mireille se ridică în picioare, dar Lorenzo, fără să ştie foarte 
bine de ce, îi ceru să nu plece. 

— Aveţi să-mi spuneţi ceva în plus? 

— Ştiţi? Nu vă recunosc... 

— De fapt, nu mă cunoaşteţi. 

— Aveţi dreptate, nu vă cunosc, dar, cu toate acestea, 
credeam că nu sunteţi dintre cele care îşi plâng singure de milă. 
Vă credeam mai fermă. 

— Ce aţi sperat? Să vă mulţumesc că m-aţi disponibilizat? Ştiu 
că sunt o bună analistă, că sunt în stare să muncesc bine şi nu 
numai într-un birou, dar nimeni nu s-a preocupat să constate 
acest lucru. De ce ar fi trebuit să o faceţi? Dumneavoastră 
alcătuiaţi un grup compact, bine închegat, iar pe mine m-aţi 
primit ca pe o intrusă. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Ea ezită câteva clipe, dar apoi se instală privindu-l stăruitor în 
aşteptarea celor ce avea de gând să-i spună. Lorenzo Panetta 
ezita şi el, dar ezitările lui n-aveau nimic de-a face cu ceea ce şi- 
ar fi putut imagina Mireille. 

Au stat de vorbă mai bine de o oră. La început, Lorenzo a fost 
cel care vorbea, iar ea asculta, apoi a fost ea cea care a vorbit. 
Când s-au întors în birou, Panetta nu putea ascunde faptul că 
era îngrijorat, iar Mireille era mai încordată decât înainte de a fi 
vorbit cu el. 

— Trebuie să iei masa cu preotul, îl anunţă Hans Wein fără să- 
| întrebe de Mireille, ia-l şi pe Matthew cu tine. Şi povestiţi-i tot 
ce e nou, chiar dacă în realitate nu e nimic nou. 

Lorenzo încuviinţă distrat şi îl căută pe Matthew Lucas, care 
era cufundat într-o conversaţie cu Andrea Villasante. 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Sigur că da, imediat. Ce se întâmplă? 


Lorenzo nu-i răspunse. 


30 

Raymond de la Pallisi&re se refugiase în tăcere şi în apatie, iar 
credinciosul său majordom Edward devenise apărătorul stării lui 
de spirit, nepermiţând nimănui să-l deranjeze. 

Contele se întorsese de două zile şi îşi petrecea timpul stând 
în bibliotecă şi cufundat în propriile sale gânduri. Asociaţii şi 
prietenii săi de la fundaţia Memoria Catară încercaseră fără 
succes să-l vadă, dar el nu răspunsese nici altor apeluri. Dar 
când auzi soneria mobilului pe care îl ţinea în buzunarul hainei, 
contele nu avu încotro şi trebui să se adune şi să răspundă. 

— Da... 

— Am tot materialul pregătit. Presupun că locul de predare 
este cel stabilit şi că de data asta nu vor mai fi amânări. 

Vocea lugoslavului a fost ca o zguduitură care îl obliga să 
revină la realitate. 

— Da, totul trebuie să fie aşa cum a fost prevăzut. 

— Atunci, să-i dăm drumul; ştiţi de-acum că, pentru a se 
efectua predarea, trebuie să trimiteţi partea stabilită. 

— Ne-am înţeles că asta va fi după ce văd materialul. 

— Materialul este de cea mai bună calitate, iar riscul de a-l 
preda la destinaţie este foarte mare, astfel că preferăm să 
încasăm în avans. 

— Aţi primit deja o sumă în cont. 

— Acum vrem întreaga sumă. 

— Nu, nu veţi primi întreaga sumă până când materialul nu va 
fi la destinaţie. Vă voi trimite o parte, dar nu tot. 

— Şi documentele? 

— Peste trei sau patru zile voi fi la Paris. Vă voi suna. 

— Bine, dar e deja timpul să încheiem această afacere; noi 
ne-am îndeplinit partea noastră. 

— Asta o vom vedea la predare. 

Se gândi să o sune pe Ylena, dar hotărî că o va face a doua zi 
când va sosi la Paris. Ylena probabil că aştepta telefonul lui. 
Trebuia să ia legătura şi cu Mijlocitorul, dar nu de pe mobilul de 
la care vorbea cu lugoslavul; va trebui să pună altă cartelă şi să 
schimbe locul. Nu putea comite greşeli. Ştia că Mijlocitorul n-ar 
şovăi să-l ucidă. Hotări să-l sune de la hotelul Crillon, ca şi pe 
Ylena. 

Încă mai avea mobilul în mână când majordomul intră în 
bibliotecă având o expresie îngrijorată. 


— lertaţi-mă că vă deranjez, domnule, dar avocatul 
dumneavoastră de la New York este la telefon. l-am spus că 
aveţi o reuniune, în cazul în care nu doriţi să vorbiţi cu el. 

Lui Raymond îi tremurau mâinile şi simţi o sudoare rece pe 
spinare. Dacă avocatul său îl suna, nu puteau fi decât veşti 
proaste. Dar ce era mai rău trecuse deja: niciodată nu va uita 
umilinţa la care l-a supus fiica sa atunci când a refuzat să-l 
vadă, trimiţându-i mesajul că i se făcea greață când se gândea 
că tatăl ei era nazist şi că nu va vorbi niciodată cu el. 

Îi făcu semn lui Edward să-l lase singur şi îşi drese vocea în 
vreme ce se îndrepta spre biroul său ca să vorbească fără 
martori. 

Zăbovi câteva secunde până să ridice telefonul, temându-se 
de ceea ce ar putea auzi. 

— Bună seara, domnule Smith. 

— Bună ziua, scuzaţi, bună seara, domnule conte. Am veşti de 
la fiica dumneavoastră. 

Simţi alt fior. Tot ce se referea la Catherine îl făcea să-şi simtă 
nervii întinşi ca nişte coarde de vioară. 

— Tocmai mi-a telefonat avocatul fiicei dumneavoastră ca să- 
mi comunice din partea ei că peste câteva zile va călători în 
Franţa. 

Raymond era în continuare tăcut, copleşit de tot ce îi spunea 
avocatul său. 

— Mă auziti? întrebă avocatul. 

— Sigur că da. 

— Bine, după cât se pare, fiica dumneavoastră doreşte să 
colinde locurile în care a trăit mama ei; o călătorie sentimentală. 
A hotărât să includă în itinerariul ei şi castelul... Vrea să ştie 
dacă poate veni, dar avocatul ei mi-a dat clar de înţeles că 
aceasta nu înseamnă o reconciliere, va fi doar o vizită. 

— Fiica mea poate veni când doreşte, castelul este casa ei, 
într-o zi va fi al ei. Va dori oare să mă vadă? 

— Avocatul ei mi-a spus că da, că e dispusă să vă vadă, dara 
precizat că nu s-a schimbat nimic în privinţa opiniei pe care o 
are despre dumneavoastră. 

— Când va ajunge în Franţa? 

— După cât se pare, poimâine aterizează la Paris, nu ştiu dacă 
va merge direct la castel sau îşi va începe periplul sentimental 
din alt loc, asta nu a spus-o. 


— Comunicaţi-i avocatului ei că fiica mea poate vizita castelul 
când doreşte. 

— Bine, aşa voi face... sper ca totul să meargă bine... 

— Bună seara, mister Smith. 

Avocatul închise telefonul şi îl privi nervos pe bărbatul din faţa 
lui care îl observa şi care nu pierduse nici un singur cuvânt din 
cele rostite. 

Raymond nu ştia ce să simtă. Căuta înlăuntrul său bucuria, 
dar nu o găsea. Îi era teamă de Catherine, îi era teamă de 
întâlnirea cu fiica sa, cu toate că, aici, la castel, el se simţea în 
siguranţă. 

Dorea cu înflăcărare să o vadă, pentru că fiica sa Catherine 
era doar un vis. Nu ştia cum arată, nici ce culoare de ochi sau 
de păr are. O fi semănând cu soţia lui, sau cu el? Il îngrijora 
faptul că sosea în momentul acela, exact când operaţiunea 
intrase în faza finală. El trebuia să meargă la Paris şi să se 
întâlnească din nou cu Ylena. Trebuia să-l sune, de asemenea, 
pe Mijlocitor, misteriosul domn care trăgea de sforile vieţii sale 
şi de ale atâtor altora, ca şi cum ar fi fost nişte marionete. Dar şi 
el se folosea de Mijlocitor, graţie acestuia va putea înfăptui 
răzbunarea pe care tatăl său nu o dusese la capăt. Da, va fi el, 
cel de al douăzeci şi treilea conte d'Amis, cel care va răzbuna 
sângele celor nevinovaţi vărsând alt sânge, pe cel al călăilor 
acestora, chiar dacă aceasta se va întâmpla după multe secole. 
Biserica nu şi-a cerut iertare pentru blestemata de cruciadă 
împotriva catarilor. 

Căută numărul de telefon al lui Bashir. Trebuiau să se vadă, 
să hotărască data la care vor face să curgă sângele creştinătăţii. 

Salim al-Bashir se afla în acele momente la Londra, luând cina 
cu un grup de intelectuali care disertau despre alianţa dintre 
civilizaţii. Convorbirea a fost scurtă şi aparent lipsită de 
importanţă. Au stabilit să se vadă la Paris la sfârşit de 
săptămână, vor lua masa împreună la restaurantul L'Ambroisie, 
în la place des Vosges, unde foie-gras-ul!? de rață îndopată cu 
piper cenuşiu devenise unul din felurile de mâncare preferate 
ale lui Salim. 


Hans Wein citea raportul cu ultimele convorbiri ale contelui 
d'Amis şi, cu toate că nu se arăta atât de însufleţit cum păreau 


122 În franceză, „pate de ficat”. 


să fie Lorenzo Panetta şi Matthew Lucas, recunoştea faptul că 
acest caz părea să se complice. 

Părintele Aguirre era tot la Bruxelles şi susţinea în continuare 
teoria sa conform căreia contele d'Amis şi Cercul se uniseră ca 
să lovească în Biserică. Wein credea că observă cum ceea ce 
spunea iezuitul câştigase teren în mintea adjunctului său, 
Panetta, şi a lui Matthew Lucas, ofiţerul de legătură cu 
americanii. Cu toate acestea, lui nu-i venea să creadă că 
această alianţă e posibilă, Cercul neavând nevoie de niciun 
conte francez ca să pună o bombă; din nefericire, o demonstra 
mult prea des. 

— Vei cere acum să se intercepteze convorbirile acelui Salim 
al-Bashir? insistă Lorenzo. 

— Prietenii noştri britanici ştiu despre ce e vorba şi ar 
considera urmărirea acelui om drept un adevărat scandal. Este 
prieten cu trei miniştri din guvern şi a fost primit chiar şi de 
persoane din anturajul regal ca să i se cunoască opinia despre 
situaţia şi solicitările musulmanilor din Regatul Unit. Britanicii nu 
vor să audă vorbindu-se despre hăituirea lui Salim al-Bashir. 

— Ei bine, se înşală. Cum pot refuza acest lucru? Se plânse 
Lorenzo Panetta. Chiar nu acordă nicio importanţă prieteniei 
sale cu contele? 

— Ei spun că Bashir n-are de ce să ştie că domnul conte are 
relaţii cu lugoslavul şi întreabă dacă avem de gând să 
interceptăm telefoanele tuturor persoanelor pe care le cunoaşte 
contele. Nu, nu o putem face fără încuviințarea britanicilor. 

— Care, în mod ciudat, au devenit foarte scrupuloşi cu 
formalităţile. 

— Nu vor să aibă probleme cu musulmanii; au şi aşa destule. 

Laura White anunţă sosirea părintelui Aguirre. Pe Lorenzo îl 
mira schimbarea petrecută cu Laura în ultimele zile. Părea 
nervoasă. Bineînţeles că nici Andrea Villasante nu era în 
momentele ei cele mai bune. Spanioloaica se certa cu toată 
lumea şi îşi pierduse stăpânirea de sine pe care i-o admirau cu 
toţii. Se întrebă ce li s-o fi putut întâmpla acestor două femei. li 
atrăgea atenţia şi faptul că se produsese o anumită răcire a 
relaţiilor dintre ele. Înainte, le vedea mergând împreună să 
joace squash sau să viziteze vreo expoziţie; acum căutau să se 
evite şi cu atât mai puţin să-şi dea întâlnire. 


Salutul părintelui Aguirre îl readuse la realitate. Preotul 
credea că a găsit o pistă într-una din frazele rămase pe hârtiile 
de la Frankfurt. 

Hans Wein nu-şi punea prea multe speranţe în descoperirile 
preotului, mai ales pentru că se temea de speculaţiile pe care 
acesta le făcea în privinţa cazului. 

Ignacio Aguirre îşi dădea seama de reticenţele directorului 
Centrului de coordonare antiteroristă al Uniunii Europene, dar 
nu le luă în seamă. Era prea frământat de ceea ce se putea 
întâmpla ca să-şi mai facă griji că ar fi putut fi luat drept un 
bătrân nebun. 

— Cred că o frază aparţine unui text al lui Otto Rahn, afirmă 
preotul. 

— Care? întrebă curios Lorenzo Panetta. 

— „Cerul nostru nu este deschis pentru făpturi”; ceea ce 
urmează este: „ale unei rase inferioare, nici bastarzilor, nici 
sclavilor. Este deschis numai arienilor. Numele lor înseamnă că 
sunt seniori nobili”. 

Atât Wein, cât şi Panetta îl priveau uimiţi. Dar Ignacio Aguirre 
continuă să vorbească fără să se oprească. 

— De fapt, această frază este continuarea unui paragraf 
anterior: „Nu avem nevoie de Dumnezeul de la Roma, îl avem 
deja pe al nostru”. 

— Aceste fraze sunt ale lui Otto Rahn? 

— Aşa gândea acest personaj, răspunse părintele Aguirre; am 
putut găsi aceste texte graţie notelor profesorului Arnaud. 

— Şi ce sens are ca texte din Otto Rahn să se afle în mâinile 
comandoului islamist care a comis atentatul de la Frankfurt? 
întrebă indispus Hans Wein. 

— Nu ştiu. Poate că, fiind în legătură cu contele d'Amis, 
acesta le furniza pseudoliteratură despre catari, sau poate că 
vreun membru al comandoului să fi avut un anume interes 
pentru această erezie, tocmai pentru că în spatele ei se afla 
contele. 

— E o absurditate! exclamă supărat Wein. Dumneavoastră 
încercaţi să ne convingeţi că în spatele Cercului se află contele 
d'Amis! 

— Nu, eu n-am această pretenţie. Cercul este alcătuit din 
islamişti fanatici care au declarat război Occidentului; ceea ce 
spun eu este că poate exista o confluență de interese între 


conte şi Cerc, în acest caz, pentru a lovi în Biserică. Altă frază 
este la fel de semnificativă: „Imperfecţiunea nu poate 
proveni...”. Ceea ce urmează este: „din perfecţiune”; este una 
din frazele lui Rahn din cartea sa Cruciada împotriva Graalului, 
analizată de profesorul Arnaud, pentru că explică esenţa gândirii 
catarilor. Inţeleg dificultatea dumneavoastră de a-mi accepta 
opinia, dar nu o excludeţi. Mă tem că am dreptate. Există o 
relaţie clară şi evidentă între Raymond de la Pallisiere şi Cerc şi 
poate că acest profesor Salim al-Bashir să nu fie atât de 
nevinovat cum pretindeţi dumneavoastră cu toţii. 

— Scuzaţi-mă, părinte, dar uneori cred că pentru 
dumneavoastră cronica lui fray Juliân şi relaţia cu defunctul 
profesor Arnaud au devenit o obsesie. Vă asigur că noi toţi am 
citit această cronică; fără îndoială, este emoţionantă, dar îmi 
vine greu să cred că ceea ce spune un călugăr cu peste şapte 
secole în urmă poate dezlănţui azi un atac terorist împotriva 
Bisericii. 

— Vă înţeleg reticenţele, domnule Wein, dar obligaţia mea 
este aceea de a vă spune ce gândesc, ce cred că se va 
întâmpla. Pentru mine, este evident faptul că va avea loc un 
atac împotriva Bisericii. Din nenorocire, nu găsesc sensul 
celorlalte cuvinte: „crucea de la Roma”, „va curge sângele din 
inima Sfântului...”, din nou „cruce”... Dar să n-aveţi nici cea mai 
mică îndoială că e vorba de locul unde se va săvârşi atentatul. 
In ceea ce priveşte Cronica lui fray Julián, trebuie să recunosc că 
mi-a marcat viaţa mult mai mult decât am putut bănui prima 
dată când am avut cartea în mâini, dar vă asigur că, în 
numeroşii mei ani de slujire a Bisericii, nu m-am înşelat 
niciodată şi nici nu i-am înşelat pe alţii, numai ca să-mi pun în 
valoare ipotezele. 

— Bine, să continuăm investigația; nu vom da uitării 
recomandările dumneavoastră, îl asigură în silă Hans Wein. 

— Cred că prezenţa mea vă incomodează, îi replică Ignacio 
Aguirre, şi vă înţeleg: dumneavoastră vă aşteptaţi ca lucrurile să 
fie aşa cum credeţi că trebuie să fie pentru că încercaţi să 
gândiţi cu logica teroriştilor, dar vă asigur că aceştia vă vor 
surprinde întotdeauna. Aparent, nu are sens ca printre hârtiile 
arse ale unui comandou islamist să iasă la iveală fraze din Otto 
Rahn. Cât despre catari, înţeleg că vă e greu să credeţi că un 
aristocrat francez ar vrea să se răzbune pe Biserică la şapte 


secole după căderea fortăreței Montségur, dar aşa este. Actualul 
conte d'Amis a fost educat în spiritul răzbunării; pentru el, 
catarii nu aparţin de trecut, ci fac parte din prezentul lui; eu 
sunt convins de acest lucru. 

— Lipseşte o verigă, spuse Lorenzo Panetta. 

— Da, în mod aparent, admise iezuitul, şi aici nu putem decât 
să facem speculaţii. Dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine că 
există interese mai presus de guverne şi de instituţii. Cine ştie 
dacă nu cumva aceasta este veriga. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

— Ba înţelegeţi, dar nu vă place. Ne putem întreba de ce s-a 
hotărât înlăturarea şahului!? şi instaurarea unui regim religios în 
lran, sau de ce Bin Laden a fost omul Occidentului, de ce se 
întâmplă anumite lucruri în lume care, din nefericire, nu sunt 
rodul întâmplării, ci al calculelor interesate ale anumitor oameni. 
Vreau să spun că, oricât de absurd vi s-ar putea părea faptul că 
domnul conte d'Amis şi Cercul se vor uni ca să lovească în 
Biserică, să fiţi siguri că o vor face. Plec la Roma; vreau să 
expun în faţa superiorilor mei concluziile la care am ajuns. 
Biserica trebuie să fie pregătită pentru ceea ce va veni peste 
noi; acum problema e să aflăm unde vom fi loviți şi, domnilor, 
sarcina dumneavoastră ar trebui să fie aceea de a afla acest 
lucru. 

Conversaţia cu părintele Aguirre îl lăsă pe Hans Wein într-o 
proastă dispoziţie, iar pe Lorenzo Panetta, căzut pe gânduri. 
Acesta din urmă nu îndrăznea să spună în faţa şefului său că, 
după părerea lui, preotul avea dreptate. Dar în cazul acela, 
Panetta era convins deja că-i va fi greu să colaboreze cu Wein. li 
purta afecţiune şi respect, dar şeful lui era prea scrupulos ca 
funcţionar ca să-şi permită măcar să se gândească la ceva care 
nu era în manualul de instrucţiuni. lar el se temea că prezicerea 
părintelui Aguirre va deveni realitate şi că un grup de fanatici va 
atenta împotriva Bisericii. Dar unde, când, cum? Era încredinţat 
că va obţine informaţii din interiorul castelului, chiar dacă până 
în momentul acela dăduseră greş toate încercările de a 
determina pe cineva din preajma contelui să-l trădeze. Dar el 


123 Mohammad Reza Aryamehr Pahlavi (1919-1980), şahinşah al Iranului între 
anii 1941 şi 1979, când este instaurată republica islamică condusă de 
ayatollahul Khomeyni (1900-1989). (n.tr.) 


era dispus să joace o carte despre care nu-i spusese nimic lui 
Hans Wein. 

Trebuia să vorbească cu Matthew Lucas. Avea încredere în 
american, îl ştia suficient de nonconformist ca să-şi rişte cariera 
dacă ar fi nevoie. 

Matthew va avea întotdeauna probleme pentru că era 
incapabil să fie corect din punct de vedere politic. 


Hakim se plimba prin lerusalim cu o oarecare teamă. Said, 
omul lui de legătură din partea Cercului la lerusalim, îl însoțea 
peste tot; era negustor în oraşul vechi, având o prăvălie de 
suvenire aproape de Poarta Damascului, şi care îl asigura că 
auzise vorbindu-se de Caños Blancos, micul sat ce părea atârnat 
pe versantul munţilor Alpujarra din regiunea granadină şi al 
cărui şef fusese el până când a fost desemnat pentru această 
misiune. 

Omar, şeful din Spania al comandourilor Cercului, avea 
încredere în el, ca şi Salim al-Bashir, şi îi ceruse să-şi sacrifice 
viaţa, ştiind că nu le va înşela aşteptările. Fratele său va prelua 
conducerea satului Caños Blancos; era pregătit să fie şef şi 
apărător al acelui refugiu sigur al Cercului din Spania. 

ÎI îngrijorau Mohamed şi Ali. Ajunsese să-i cunoască bine câtă 
vreme stătuseră împreună ca să-şi pregătească partea lor din 
misiune. Cei doi tineri erau plini de bunăvoință, dar le lipsea 
credinţa, credinţa adevărată în necesitatea sacrificiului. Putuse 
vedea zbuciumul din ochii lor atunci când le amintea că vor 
trebui să moară pentru ca misiunea să fie un succes. 

Mohamed Amir îl asigura că dorea cu înflăcărare să devină un 
martir ca vărul său Yussuf, dar în realitate dorea să trăiască. 

Yussuf a fost o figură importantă a Cercului, un om care a 
studiat la universitate, un intelectual neliniştit şi curios, care 
citea tot timpul. Salim spunea că moartea lui Yussuf a fost 
pentru el ca şi cum şi-ar fi pierdut mâna dreaptă. Dar Yussuf s-a 
încăpățânat să participe la atentatul de la Frankfurt pentru că 
era oraşul lui şi credea că nu era nimeni mai potrivit decât el ca 
să asigure succesul misiunii. 

Caños Blancos i se părea lui Hakim locul de pe Pământ cel 
mai asemănător Paradisului. lubea Granada, pământul acela 


despre care ştia că într-o zi va aparţine din nou de ummat” 
musulmană. 

Să ajungă la lerusalim se dovedise a fi mult mai simplu decât 
prevăzuse. A sosit acolo ca turist aflat într-un grup de 
excursionişti granadini care aleseseră agenţia de voiaj a lui 
Omar ca să le organizeze pelerinajul în Ţara Sfântă. Încercase să 
se piardă printre ei, să fie un turist oarecare şi reuşise. Un cuplu 
de vârstă înaintată părea să-l fi simpatizat şi, la aeroport, 
singurul lucru pe care l-au putut observa ochii atenţi ai 
poliţiştilor israelieni a fost apartenenţa lui la acel grup de turişti. 

Faptul că avea un paşaport spaniol îi fusese de mare ajutor, 
chiar dacă înfăţişarea lui nu lăsa loc îndoielilor; deşi funcţionarii 
israelieni de la imigrări îl interogaseră despre motivele vizitei 
sale, credea că i-a descumpănit când le-a spus că este primarul 
unui sat granadin şi că voiaja cu un grup de prieteni şi 
cunoscuţi. 

Said îl asigură că nu trebuiau să slăbească vigilenţa, dat fiind 
că puteau fi urmăriţi. Fireşte că el, la rândul său, organizase o 
contrasupraveghere ca să detecteze dacă oamenii securităţii 
israeliene fuseseră mai suspicioşi decât era normal faţă de acel 
turist şi, până în momentul acela, nu sesizaseră să fi fost 
supravegheat. Chiar şi aşa, de trei zile, vizita oraşul ca simplu 
turist împreună cu restul pelerinilor. 

Ştia că nu putea da greş. Salim al-Bashir îi încredinţase partea 
cea mai dificilă a planului. Era acolo în capitala sfântă, pângărită 
de prezenţa evreilor, şi a lui va fi onoarea de a distruge relicvele 
păstrate în biserica Sfântului Mormânt. 

Vizitase biserica, încercând să pară un turist oarecare. Fireşte, 
călugării ortodocşi care păzeau lăcaşul nu păreau să fi fost 
suspicioşi faţă de prezenţa lui; poate că îl luaseră drept un arab 
creştin. Se plimbase şi pe la Bethlehem, incluzând în itinerariul 
său bazilica Naşterii Domnului şi îi ceruse lui Said să-i arate 
mormintele patriarhilor. 

Said îl întrebase de câte persoane va avea nevoie ca să-şi 
ducă planul la bun sfârşit şi se mirase de răspunsul său: de 
nimeni, prefera să o facă singur. Va purta o centură încărcată cu 
explozibili pe care o va detona chiar în momentul în care se va 


124 Termen coranic în limba arabă care denumeşte comunitatea bazată pe 
principii religioase în care toţi musulmanii devin „fraţi” între ei, indiferent de 
statutul lor social. (n.tr.) 


apropia de locul unde se păstra bucata aceea de lemn despre 
care se spune că face parte din crucea pe care a murit Isus. 

Nu era nevoie să moară nimeni altcineva decât el, de ce să 
sacrifice şi alte vieţi? În plus, până în momentul acela, Cercul 
era invizibil pentru Mossad!” şi pentru organizaţia Shin Bet”® şi 
aşa trebuia să rămână în continuare. Organizațiile palestiniene 
erau uneori infiltrate de duşmanul detestat, dar Cercul 
rămăsese opac pentru privirea evreilor. A 

Hakim se gândea la apropierea Lumii de Apoi. Işi spunea că în 
curând avea să fie în Paradis şi simțea o oarecare teamă faţă de 
trecerea de la viaţă la moarte. Era sigur de existenţa lui Allah, 
pentru El avea să-şi sacrifice viaţa, pentru El se lupta de atâţia 
ani de zile, ascunzându-se, distrugându-i pe duşmani, nu ezita 
să-şi rişte viaţa, dar, cu toate acestea, se trezea noaptea cu un 
gust acru în gură şi cu o durere în stomac. Una era să participi la 
o misiune ştiind că poţi muri şi altceva, foarte diferit, să 
stabileşti o dată pentru ultima zi din viaţa ta. Va fi un martir şi 
Cercul îi va cinsti familia; asta era ceea ce îi dădea puteri ca să 
continue. 

Înainte de a pleca cu avionul la lerusalim, Omar, şeful 
Cercului din Spania, îi încredinţase o altă misiune: să stea de 
vorbă cu tatăl lui Mohamed Amir şi să-i poruncească să rezolve 
problema fiicei sale. Laila îl jignise pe Salim al-Bashir arătându- 
se impertinentă la conferinţa pe care Salim o ţinuse la Granada. 
Laila nu mai avea nicio limită în lipsa ei de modestie şi câţiva 
fraţi musulmani veniseră la Omar să i se plângă de influenţa 
acesteia asupra soțiilor, fiicelor şi surorilor lor. Stricata aia 
trebuia făcută să tacă şi aceasta era obligaţia familiei ei. Nu i-o 
vor cere lui Mohamed, dat fiind că el avea, împreună cu Ali, o 
altă misiune, aceea de a arunca în aer mănăstirea de la Santo 
Toribio; de altfel, Omar se îndoia că Mohamed ar avea destulă 
tărie ca să pună capăt vieţii propriei sale surori. 

Astfel că Hakim vorbise cu tatăl Lailei şi al lui Mohamed fără 
să se lase mişcat de protestele bărbatului. Trebuia să spele 
onoarea familiei, era o ruşine pentru comunitate ca fiica sa să se 
comporte de parcă n-ar fi fost musulmană; nu era decât o 
singură soluţie: Laila trebuia să moară, îl somase pe tatăl ei să- 
şi îndeplinească datoria şi să o ucidă pe fiica lui fără să-i spună 


125 Serviciul israelian de informaţii. (n.tr.) 
126 Serviciul de Securitate Generală al Israelului. (n.tr.) 


nimic fiului său. Nu trebuia să-l distragă pe Mohamed de la 
misiunea lui; la urma urmelor, el era capul familiei, dar se 
spunea că soţia lui îl domină şi că aceasta o proteja cu zel pe 
fiica. 

Said îl întrerupse dându-i un cot uşor. 

— E posibil să fim urmăriţi. L-am văzut de trei ori pe acelaşi 
bărbat aproape de noi. 

— Pe cine? 

— Să ne oprim să bem un ceai şi o să-ţi pot arăta care este 
individul. 

Aşa făcură şi, în vreme ce îşi beau ceaiul aburind cu aromă de 
mirodenii, Said îi făcu un semn, arătându-i-l pe bărbatul pe care- 
| bănuia. Părea un turist inofensiv; nu avea mai mult de treizeci 
de ani şi purta un rucsac în spate, un cercel în ureche, nişte 
blugi rupti în genunchi şi pantofi sport. Oamenii lui Said le vor 
spune mai târziu ceva mai mult despre tânărul acela, dar ei 
hotărâră să-şi întrerupă plimbarea şi să se îndrepte spre hotelul 
Sheraton, unde Hakim era cazat cu restul pelerinilor granadini. 

Hakim îşi spuse că e obosit şi că văzuse deja tot ce avea 
nevoie. Acum, nu mai rămânea decât ca Salim al-Bashir să 
fixeze data pentru misiune. Nu ştia dacă va mai trebui să se 
întoarcă la Granada sau o va duce imediat la bun sfârşit. In ceea 
ce priveşte explozibilii, nu erau probleme: oamenii din Cerc 
aveau un întreg arsenal; dacă prisosea ceva în Orientul 
Apropiat, acestea erau armele ucigătoare. 


31 

Recepţionerul de la Crillon se arătă încântat să-l revadă pe 
contele d'Amis, căruia îi oferi imediat apartamentul pe care îl 
ocupase data trecută. 

Contele îi dădu un bacşiş generos şi, urmat de băiatul care îi 
căra bagajele, se îndreptă spre ascensor. 

Odată instalat, cobori din nou în hol ca să iasă din hotel şi să 
se piardă în forfota oraşului. Merse pe jos înspre muzeul Luvru 
fără o ţintă anume; va intra într-o cafenea şi de acolo îl va suna 
pe Mijlocitor. Nu trebuia să ţină linia ocupată mai mult de trei 
minute, acesta era răstimpul-limită ca să nu poată fi localizată 
convorbirea. De altfel, în bagaje avea mai multe cartele pentru 
mobilul său pe care le utiliza o singură dată pentru fiecare apel. 

Intră într-o cafenea şi ceru un ceai, căutând din priviri 
telefonul care se afla în spatele localului. 

Se temea că Mijlocitorul îi va reproşa neaşteptata lui absenţă, 
dar era dispus să se certe cu el ca să-şi păstreze o oarecare 
autonomie faţă de acesta. Răspunse la telefon la primul semnal 
al soneriei. 

— V-aţi întors deja? Bine, ştiu că veţi lua masa cu bunul 
nostru prieten. A sosit momentul, nu trebuie să întârziaţi mai 
mult. Avem nevoie cât de curând de un revulsiv. 

Raymond simţi o uşurare pentru faptul că nu primise niciun 
reproş. 

— Şi fata? 

— Va lua legătura cu dumneavoastră mâine. Pentru 
momentul acela, va trebui să aveţi deja în mână documentaţia. 
Stabiliţi de-acum data cu Salim. Este important să se acţioneze 
coordonat. 

— lugoslavul cere mai mulţi bani. 

— Ah! Sunt nişte nesătui. 

— Atunci, ce trebuie să fac? 

— Banii nu sunt o problemă, dar nici nu trebuie irosiţi. Dacă 
operaţiunea va fi un succes, patronii mei nu mă vor întreba cât 
am cheltuit; în caz contrar, va trebui să răspund de fiecare 
bănuţ, dar faceţi ce credeţi că trebuie să faceţi; nu putem 
arunca operaţiunea în ultimul moment pe apa sâmbetei din 
pricina lăcomiei lui Karakoz. 

— Vă voi vedea? 

— Cât de curând. Acum faceţi ce e de făcut. 


Va trebui să aştepte ca Ylena să ia legătura cu el; îşi închipuia 
că tânăra se va caza din nou la hotel ca data trecută şi îl 
surprindea liniştea Mijlocitorului care nu părea să fi fost 
îngrijorat de absenţa lui. Era sigur că avea informaţii precise 
despre toate mişcările lui şi asta îi provoca o anumită stare de 
nelinişte. 

Hotări să o pornească spre la place Vend6me şi să-şi arunce 
ochii asupra magazinelor din zonă; putea intra în hotelul Ritz şi 
să-l sune de la bar pe lugoslav, dar se gândi că era poate mai 
bine să aştepte ca acesta să ia legătura cu el. lugoslavul ştia 
cum să-l găsească. Vreunul din oamenii lui o fi stând la pândă în 
hotelul Crillon ca să-l informeze despre sosirea lui. Avea nevoie 
de documentele pentru Ylena şi pentru comandoul acesteia, 
printre ele carduri de credit falsificate, în ciuda faptului că 
ordinele Mijlocitorului erau categorice: să caute să nu lase 
indicii, iar un card de credit, oricât de fals ar fi fost, era un 
indiciu. Va trebui, de asemenea, să meargă la bancă pentru a 
scoate o sumă pe care să i-o înmâneze fetei. 

De când ieşise din hotel, şase bărbaţi şi două femei îl 
urmăreau pe contele d'Amis, fără ca el să-şi dea seama. Toţi 
aceştia lucrau pentru Centrul de coordonare antiteroristă şi 
colaborau cu la Sâretâ!7. 

Ordinul era să-l urmărească zi şi noapte, căutând să nu-i 
atragă atenţia. Esenţial era să afle cu cine se întâlnea, cu cine 
vorbea şi, mai ales, ce afacere avea cu lugoslavul, omul lui 
Karakoz în Franţa. 

Lorenzo Panetta îi ceruse lui Hans Wein să-i permită să se 
deplaseze la Paris ca să coordoneze operaţiunea pe teren; 
vrând-nevrând, şeful său a fost de acord, dar i-a amintit că e un 
înalt funcţionar, nu un poliţist. 

Oricât de mult insistase Wein să-l facă să uite de profesor, 
Panetta credea că întâlnirea contelui cu Bashir le-ar putea 
dezvălui vreo pistă. Şi de aceea, dincolo de recomandările 
şefului său, Lorenzo avea propriul său plan de acţiune. Era sigur 
că se aflau mai aproape de Cerc decât fuseseră vreodată, iar 
Matthew Lucas gândea la fel ca el. Americanul călătorise şi el la 
Paris; îi va fi de mare ajutor, într-adevăr, reuşise să plaseze doi 
membri ai echipei sale la una din mesele de la restaurantul 


127 La Sûreté Nationale, în franceză Siguranţa Naţională, direcţie generală din 
Ministerul de Interne, responsabilă de Poliţia Naţională. 


L'Ambroisie, după ce s-a asigurat că vor fi aproape de cea 
rezervată de contele d'Amis. 

Ca de obicei, nu era nicio masă liberă la restaurantul La Tour 
d'Argent, dar a insistat, spunând cine este, şi a obţinut una. Cu 
câteva minute înainte de a se îndrepta spre L'Ambroisie, primise 
un telefon de la Salim propunându-i să schimbe restaurantul. 

Cu o jumătate de oră mai devreme, amanta lui Bashir i-a spus 
la telefon că Lorenzo Panetta se deplasase la Paris şi că, atât 
directorul Hans Wein cât şi Panetta însuşi păstrau o riguroasă 
tăcere în legătură cu desfăşurarea investigaţiilor asupra 
atentatului de la Frankfurt, părând să nu se mai încreadă în 
nimeni. Putuse totuşi să-l audă pe Panetta spunând că omul 
„său” era la Paris. Il asigură că va face tot ce-i stă în putinţă ca 
să afle mai mult şi că, bineînţeles, era sigură că nu se ştia nimic 
despre el şi că ei erau în continuare derutaţi, negăsind niciun 
indiciu despre Cerc, îndârjiţi cum erau să tragă de firul lui 
Karakoz, dar Salim hotărî că era mai bine să-şi schimbe locurile 
de întâlnire, inclusiv cea cu contele. 

Când Raymond intră în restaurant, Salim al-Bashir îl aştepta la 
o masă situată într-un colţ. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi hotărâră să comande 
prânzul înainte de a sta de vorbă. 

— Cărui fapt i se datorează schimbarea restaurantului? Am 
crezut că  L'Ambroisie este una dintre preferințele 
dumneavoastră. 

— E mai bine să fim precauţi, răspunse Salim. 

— Vă temeţi că cineva ne suspectează? 

— Sunt convins că nu există niciun serviciu de informaţii din 
lume care să ştie ce punem la cale. Dar, din când în când, este 
mai bine să facem astfel de schimbări, pentru orice 
eventualitate. 

— Dragul meu prieten, aş vrea să ştiu dacă oamenii 
dumneavoastră sunt pregătiţi, întrebă Raymond, luând drept 
bună explicaţia lui Salim. 

— Sunt pregătiţi. Peste zece zile vom fi în plină Săptămână 
Mare. Nu comemorează creştinii moartea lui Hristos în Vinerea 
Mare? 

— Ba da. 

— In ziua aceea vom distruge resturile crucii, ale acelei cruci 
pe care dumneavoastră o urâţi atât de mult. 


Raymond îl privi pe bărbat cu admiraţie. Nu-şi dăduse seama 
că erau în preajma Săptămânii Mari pentru că trăise întotdeauna 
în afara oricărui eveniment religios şi viaţa lui nu fusese 
niciodată marcată de sărbătorile creştine. La castel, nu se 
sărbătorise niciodată Crăciunul şi, cu atât mai puţin, nu fuseseră 
în aşteptarea Săptămânii Patimilor. 

— Foarte potrivit. Dar spuneţi-mi, am o curiozitate: ce vor zice 
şefii dumneavoastră despre aceste atentate? Nu cu multă 
vreme în urmă un grup de învăţaţi musulmani s-a întâlnit cu 
papa şi au vorbit despre necesitatea de a aprofunda dialogul 
dintre religiile monoteiste. 

— Aşa este, dar noi suntem în război, într-un război împotriva 
necredincioşilor care nu vor să se convertească la adevărata 
credinţă. Necredincioşii trebuie să ştie că nu au altă alternativă 
decât ori să se convertească, ori să moară. Creştinii au asasinat 
mii de musulmani în numele crucii. 

— Asta a fost în timpul Cruciadelor, spuse râzând Raymond. 

— Nu, au continuat să ne ucidă, invadându-ne, dispreţuindu- 
ne. Cruciadele, dragă prietene, nu s-au încheiat; doar că acum 
creştinii nu mai vin călare, ci cu avioane încărcate cu bombe 
care ne distrug satele. Unii dintre învățații noştri vorbesc despre 
pace; sunt oameni buni, dar naivi; dar, printre noi, avem şi 
trădători care s-au occidentalizat, care au uitat adevărata 
credinţă, precum şi cine sunt ei. Aceştia vor muri şi ei. 

Salim al-Bashir dădu peste cap paharul cu vin de Burgundia, 
în vreme ce Raymond îl privea gândindu-se că profesorul acela 
era imaginea perfectă a imigrantului asimilat. Nimeni nu ar 
spune că bărbatul acela, cu un costum impecabil, cumpărat în 
eleganta şi exclusivista stradă londoneză Savile Row, nu este o 
copie perfectă a celui mai distins gentleman britanic. Dacă 
revoluţia islamistă va triumfa într-o bună zi, Salim al-Bashir s-ar 
adapta cu greu la austeritatea pe care o predică. Va renunţa 
oare să bea la masă vin de Burgundia? 

— Şi acum, prietene, trebuie să vorbim despre bani, spuse 
Bashir pe un ton îndurerat. 

— Cred că aţi primit deja în totalitate suma convenită. 

— Nu, v-am spus deja la ultima noastră întâlnire că nu e 
suficient. Oamenii mei vor muri, lasă în urmă o familie şi familia 
este foarte importantă pentru noi. Mamele, soțiile, copiii şi fraţii 
martirilor noştri trebuie să fie sprijiniți astfel încât la durerea 


pricinuită de pierderea suferită să nu li se adauge lipsurile 
materiale. 

— Veţi primi ce mi-aţi cerut dacă totul iese bine. 

— Nu; dumneavoastră îmi veţi da înainte ca operaţiunea să 
fie dusă la bun sfârşit. 

— Operaţiunea este a amândurora, aşa am convenit. 

— Noi n-avem nevoie de dumneavoastră, dumneavoastră 
sunteţi cel care aveţi nevoie de noi. 

Raymond nu răspunse. Bashir avea dreptate. El singur n-ar fi 
putut niciodată să-şi ducă răzbunarea la bun sfârşit. Mijlocitorul 
fusese acela care se gândise cum să profite de amândoi, de 
Bashir şi de el. Cercul primise o bună injecție de fonduri, iar o 
parte cu siguranţă că rămăsese în vreunul din conturile 
ultrasecrete ale lui Bashir sau ale unor oameni ca el. Se gândi la 
el însuşi, la felul în care savurase deja în visurile sale dulceaţa 
răzbunării. Da, îi va da bani; la urma urmelor, grosul operaţiunii 
le revenea acelor oameni misterioşi pe care îi reprezenta 
Mijlocitorul. 

Cercul acţiona unde şi când dorea el, Bashir avea dreptate, el 
era acela care avea nevoie de Cerc, el şi Mijlocitorul, care dorea 
cu înflăcărare să vadă în titlurile din ziare că Cercul atentase 
împotriva Bisericii şi, ca răspuns, un grup ultracatolic distrusese 
relicvele lui Mohamed care se aflau la Topkapi, palatul sultanilor 
otomani. 

Mijlocitorul a spus foarte clar: bărbaţii pe care îi reprezenta 
aveau nevoie de o ciocnire violentă între musulmani şi 
occidentali şi nimic nu era mai violent decât distrugerea 
relicvelor preţioase ale celor două religii: rămăşiţele crucii unde 
a fost ucis Isus şi mantia, sigiliu, săbiile, dintele şi firele de păr 
din barba Profetului. 

— Va obţine ceea ce a cerut, a recunoscut Raymond. 

Salim al-Bashir a zâmbit. Nicio clipă nu s-a îndoit că 
aristocratul ar plăti suma pe care o ceruse. A fost în mâinile lui. 

— Conte, în zece zile, răzbunarea dumneavoastră va fi 
împlinită. 

— Asta sper. 

— Noi nu comitem greşeli, de aceea suntem dispuşi să murim. 


Lorenzo Panetta şi echipa Centrului de coordonare 
antiteroristă au fost surprinşi de schimbarea restaurantului. Cel 


mai bun lucru pe care l-au putut face a fost ca doi dintre 
oamenii săi să obţină o masă la prânz la La Tour d'Argent, dar 
departe de contele d'Amis şi de Bashir şi fără a avea timp să 
pună microfoane pentru a asculta conversaţia dintre cei doi 
bărbaţi. Tot ce au putu face a fost să observe cum au mâncat 
contele şi Salim al-Bashir într-o atmosferă prietenoasă, în timp 
ce vorbeau cu voci slabe, pentru că discuţiile de la mesele din 
jurul lor, zgomotul chelnerilor venind şi plecând şi faptul că nu 
erau destul de aproape, îi împiedicase să le asculte. Deci n-au 
putu să-i spună nimic altceva lui Lorenzo Panetta, care îi aştepta 
cu nerăbdare la sediul Centrului din Paris. 


Raymond se întoarse la hotel imediat ce prânzul se 
terminase. Nu şi-a dat seama că a fost urmărit, şi nici că în holul 
hotelului a fost supravegheat de doi bărbaţi iugoslavi. Nu au 
trecut cinci minute de când a intrat în apartamentul său când a 
auzit bătăi la uşă. A deschis imediat şi a văzut un bărbat înalt cu 
părul blond întunecat şi cu ochi de oţel, îmbrăcat într-un costum 
bun; în ciuda acestui lucru, ceva în aspectul său i-a spus că 
acest om nu era un gentleman. 

Omul a intrat înainte ca Raymond să-l invite. 

— Vă aduc comanda. 

Deschise o servietă-diplomat din care scoase un plic gros pe 
care îl puse pe masă. Raymond deschise plicul; în el erau 
paşapoartele falsificate pentru Ylena şi rudele sale, precum şi 
carduri de credit şi alte documente de identitate. 

— Sunt autentice, îl asigură bărbatul. 

Nu-i răspunse, ci se asigură că era tot ce ceruse. 

— Scaunul este gata. 

— Unde este? 

— La Istanbul, bineînţeles. Vor trebui să-l ia de la această 
adresă, împreună cu o cameră video şi cu restul materialului. 

— Unde aţi plasat explozibilii? întrebă Raymond, fără să-şi 
ascundă curiozitatea pe care o resimțea. 

— Asta, prietene, li se va spune la Istanbul oamenilor 
dumneavoastră; eu sunt doar un curier. 

Bărbatul scoase un hohot de râs care lăsă să se vadă un şir 
de dinţi îngălbeniţi. 

Raymond îl privi cu dispreţ. Omul acela era doar un bătăuş, 
unul oarecare dintre cei care lucrau pentru lugoslav şi pentru 


Karakoz. După accent, se vedea că e din sudul Franţei. Un 
mercenar, un om devotat afacerilor cu moartea. 

— Poate că va trebui să vorbesc cu şeful dumneavoastră. 

— De-acum ştiţi cum să-l întâlniți, dar să nu vă vină ideea să-l 
sunaţi acasă, telefonul acela nu e sigur, să nu faceţi greşeli. În 
privinţa banilor... 

— Îi veţi primi pe canalele obişnuite. 

— A crescut preţul, ştiţi asta; comanda dumneavoastră s-a 
dovedit a fi mai complicată decât ne aşteptam. 

— Mai întâi vom verifica restul mărfii, apoi vom vorbi despre 
această modificare a preţului; acum, dacă-mi permiteţi, aştept o 
altă vizită. 

— Fata? Nu e la Paris. 

— Dumneavoastră cum de ştiţi asta? 

— Ne ocupăm de securitatea dumneavoastră la Paris şi avem 
grijă să nu faceţi nicio greşeală. Până mâine, nu va lua legătura 
cu dumneavoastră. E frumoasă, deşi părul închis la culoare nu-i 
şade bine. 

— Trebuie să dau un telefon, bună ziua. 

Când rămase singur, oftă uşurat. Îi repugna să trebuiască să 
trateze cu bătăuşi. Căută sticla de calvados şi îşi turnă un pahar 
generos. Zece zile, îşi spuse el, peste zece zile va fi săvârşită 
răzbunarea; aşa îl asigurase Bashir. 


După prânz, Salim al-Bashir hotărâse să-şi ia un răgaz 
plimbându-se prin Paris, îi plăcea oraşul acela mai mult decât 
oricare altul şi se gândea cum avea să se schimbe atunci când, 
într-o zi, va fi pe deplin musulman. 

Plimbarea îl ajuta să-şi pună ordine în idei şi în momentul 
acela avea nevoie să se gândească la ultimele amănunte ale 
celor trei atentate. Avea încredere mai cu seamă în Hakim. Ştia 
că acesta se va sacrifica fără să clipească. Un atentat în centrul 
vechi al oraşului Ierusalim la biserica Sfântului Mormânt, va 
zgudui întreaga lume. 

Cercul reuşise să fie de nepătruns şi, în Israel, asta era o 
adevărată faptă de vitejie. Cheia era independenţa în momentul 
acţiunii, fiecare comandou era autonom. Ştia că se puteau bizui 
pe ajutorul altor organizaţii care operau în teritoriile ocupate, 
dar în Cerc preferau să se încreadă în propriile lor forţe. Hakim 
se va jertfi sub ochii sutelor de turişti, provocând moartea 


multora dintre ei şi distrugând locul unde creştinii păstrau 
resturile Crucii. 

Nu-l neliniştea nici aruncarea în aer a bazilicii Sfintei Cruci de 
la lerusalim din Roma. Se gândi la femeia cu care întreţinuse o 
relaţie intimă în ultimii ani, pentru că îi servise drept ochi şi 
urechi în Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene. Era sigur că, mai devreme sau mai târziu, va fi 
descoperită, deoarece ea însăşi îi spusese că în ultimele 
săptămâni ancheta asupra atentatului de la Frankfurt devenise 
un subiect secret pentru toţi membrii Centrului. Hans Wein, 
directorul, şi Lorenzo Panetta, adjunctul acestuia, dispuneau în 
continuare de personal, dar fără să le împărtăşească informaţiile 
pe care le aveau. Era sigură că nu avansaseră, dar muţenia lui 
Wein era semn că bănuiau că au o cârtiţă printre ei. 

Incă nu se hotărâse dacă să-i ceară direct să se jertfească sau 
să o păcălească, deşi această ultimă soluţie ar fi dificilă, pentru 
că cel mai sigur pentru garantarea succesului operaţiunii era ca 
ea să poarte centura încărcată cu explozibili. Trebuia să se 
gândească ce-i va spune, dar nu se îndoia că femeia ar face 
orice pentru el. Poate, îşi spuse el, ca să nu o sperie, cel mai 
bine ar fi să-i încredinţeze o geantă încărcată cu explozibili şi să- 
i ceară să o plaseze în capela în care se păstrează relicvele. 
Fireşte, înainte ca ea să poată depune geanta şi să iasă, el va 
acţiona detonatorul şi ar face-o să sară în aer împreună cu cele 
trei bucăţi din Adevărata Cruce, bara transversală, spinii din 
coroană şi relicvele păstrate acolo. 

Cât despre Mohamed Amir şi prietenul său Ali, Omar îl asigura 
că erau gata şi că puteau avea încredere în ei. Vor muri dacă 
trebuiau să moară. 

Bashir se gândi că era absolut obligatoriu să moară toţi. Era 
mijlocul de a nu lăsa urme. 

Fără îndoială, locul cel mai uşor de atacat era mănăstirea 
aceea de la Santo Toribio, ascunsă în munţii din Cantabria. Era 
lipsită de orice protecţie, ca şi cum călugării care aveau în 
custodie Lignum Crucis ar fi crezut că nimeni şi nimic nu ar fi în 
stare să le atace lăcaşul. 

Savura cu anticipație şocul pe care îl vor produce în lume cele 
trei atentate. După explozii, Occidentul nu va avea altă soluţie 
decât să accepte că a pierdut războiul, iar conducătorii săi, chiar 
şi cei mai naivi, nu vor mai putea continua să refuze să vadă 


realitatea. Şi ţările-surori vor trebui să accepte că nu va mai 
exista cale de întoarcere, iar liderii cei mai moderați, începând 
din momentul acela, nu vor mai putea face aranjamente cu 
prietenii lor din Occident, cu care unii aveau afaceri dubioase, 
iar alţii vorbeau despre alianţa dintre civilizaţii. Va izbucni al 
treilea război mondial, iar ei îl vor câştiga. 

Aleşii lui Allah. 


32 

Ignacio Aguirre aştepta să fie primit de Lorenzo Panetta. 
Sosise la Paris în urmă cu o oră. 

La Roma, stătuse exact cât să se vadă între patru ochi cu 
episcopul Pelizzoli, responsabil al departamentului de Analiză al 
Vaticanului. 

Conversaţia a fost îndelungată. Ceea ce a spus bătrânul iezuit 
i-a sporit şi mai mult îngrijorarea lui Pelizzoli şi a autorităţilor de 
la Vatican în legătură cu posibilitatea producerii unui atentat 
împotriva Bisericii. 

Nici părintele Ovidio Sagardia, nici părintele Domenico 
Gabrielli n-au fost invitaţi să participe la deliberările părintelui 
Aguirre cu episcopul şi cu alţi responsabili ai Curiei papale. 

Cu toate acestea, Ovidio a căutat ocazia să rămână câteva 
minute singur cu omul care fusese pentru el mai mult decât un 
părinte. 

Înainte de a pleca spre Paris, stătuse de vorbă cu părintele 
Aguirre. 

— Părinte, dacă aveţi un minut..., a spus Ovidio cu umilinţă. 

Preotul a consimţit, dar fără entuziasm. Ceea ce i s-ar fi putut 
întâmpla lui Ovidio care, deşi îi venea greu să o accepte, îl 
decepţionase, era cea mai neînsemnată dintre preocupările lui 
în momentul acela. 

— Spune-mi, a răspuns el pe un ton sec. 

— Vreau să vă cer iertare. Ştiu că v-am decepţionat, că am 
greşit atunci când nu trebuia şi nici nu aveam voie să greşesc. 
Dumneavoastră aţi sperat ca eu să fiu la înălţimea unor 
împrejurări ca aceasta, pentru asta m-aţi făcut să mă pregătesc 
de-a lungul acestor ani şi mi-aţi înlesnit toate ocaziile. Ştiu că 
am păcătuit prin ingratitudine şi că am pus problemele mele 
personale înaintea datoriei mele faţă de Biserică. Imi pare rău, 
vă rog să mă iertaţi. 

Părintele Aguirre s-a simţit reconfortat de atitudinea lui Ovidio 
şi l-a emoţionat amărăciunea acestuia. 

Depusese atâtea strădanii ca să facă din tânărul acela un om 
folositor Bisericii, încât poate că omisese faptul că Ovidio era 
doar o fiinţă umană, ca şi el. 

— N-ai de ce să-mi ceri iertare. Mă bucur că ai reanalizat 
lucrurile. Acum, trebuie să plec, vom vorbi altă dată. 

— Nu voi fi liniştit dacă nu ştiu că m-aţi iertat... 


— Ovidio, n-am ce să-ţi iert, important este că ţi-ai dat seama 
de faptul că trebuie să slujeşti acolo unde Biserica are nevoie de 
tine. Rămâi în pace, fiul meu, şi ajută cât poţi în aceste 
momente dificile. 

— Părinte, a fost într-adevăr cronica lui fray Juliân cea care a 
dezlănţuit toate acestea? 

— Pentru Dumnezeu, ce lucruri spui! Nu, să nu aruncăm vina 
asupra acelui biet călugăr. 

— Dar el dorea răzbunare... în cronica lui cere ca cineva să 
răzbune sângele celor nevinovaţi... 

— Să nu ne pierdem şi noi minţile. Fray Julián a suferit pentru 
că i se revolta conştiinţa faţă de impunerea credinţei în 
Dumnezeu prin vărsare de sânge. Te rog, Ovidio, pune-te în 
pielea acelui bun călugăr, dar mai ales nu uita că este o poveste 
din secolul al XIII-lea. Pe fray Julián îl durea sufletul şi simţea că 
vărsarea de sânge nu putea rămâne nepedepsită. Văd că ai 
început să iei în serios cronica lui fray Juliân... 

— lertaţi-mă, părinte, întotdeauna m-am gândit că... în sfârşit, 
interesul dumneavoastră pentru cronica aceea mi s-a părut o 
excentricitate, o obsesie. Niciodată n-am bănuit că avea să 
devină într-o bună zi o pistă pentru o treabă atât de cumplită ca 
aceasta. 

— Vom vorbi despre toate astea la întoarcerea mea. Acum, 
trebuie să plec. 

— Plecaţi din Roma? 

— Mă duc la Paris. 

— La Paris? 

— Da, monseniorul Pelizzoli vă va informa despre ceea ce va 
crede el că trebuie să ştiţi despre felul cum stau lucrurile. 

lezuitul se gândea la Ovidio în vreme ce îl urma pe 
funcţionarul care-l conducea în biroul în care Panetta îşi 
instalase cartierul general la Paris. Nu fu surprins să-l găsească 
acolo pe Matthew Lucas, care părea să se înţeleagă bine cu 
Panetta. 

— Mă bucur că sunteţi aici, părinte, îi spuse Lorenzo Panetta 
în chip de salut. Hans Wein m-a anunţat de sosirea 
dumneavoastră. 

— După cum puteţi presupune, suntem foarte îngrijoraţi; nu 
ştiu dacă vă pot fi de vreun folos... în orice caz, am obţinut 


permisiunea de a fi cu dumneavoastră şi de a urmări 
îndeaproape operaţiunea. 

— Sfaturile şi experienţa dumneavoastră ne vor fi foarte utile, 
îl asigură Panetta. Şi acum, părinte, aş vrea să vorbesc cu 
dumneavoastră, nu ştiu dacă sub secretul confesiunii, pentru că 
ceea ce vă voi spune nu trebuie să o ştie nimeni... 


Lui Raymond nu-i era foame şi nici nu avea chef să iasă. 
Hotări să rămână să se odihnească în apartamentul său de la 
Crillon. De câtăva vreme, încerca să citească, dar era incapabil 
să se concentreze şi hotărî să aprindă televizorul. 

Telefonul îl făcu să tresară. Fu uimit să-l audă pe şeful 
recepţiei hotelului spunându-i: 

— Domnule conte, iertaţi-mă că vă deranjez, dar o doamnă 
care spune că este fiica dumneavoastră doreşte să vă 
vorbească. 

Rămase mut, neştiind ce să spună. Zăbovi câteva clipe până 
să reacționeze. Nu putea fi adevărat că fiica sa Catherine era 
acolo şi cu atât mai puţin că dorea să vorbească cu el. 

— Nu v-am înţeles, reuşi el să spună. 

— Fiica dumneavoastră este aici şi cere să vă anunţăm. Doriţi 
să urce în apartament, sau preferaţi să vă aştepte aici? 

Nu ştia ce să răspundă, îi era cu neputinţă să accepte că fiica 
sa Catherine era în momentul acela atât de aproape de el şi 
simţi că-i tremură picioarele. 

— Domnule conte..., insistă recepţionerul pentru un răspuns. 

— Întrebaţi-o pe fiica mea dacă preferă să urce aici, sau să 
mă aştepte în hol. 

O secundă mai târziu recepţionerul îl anunţa că un comisionar 
o conducea pe fiica sa la el. 

Lui Raymond îi era frică. Simţea că o sudoare rece îi străbătea 
spinarea. Îi era teamă de Catherine, despre care ştia doar cât de 
mult îl urăşte. Visase să o cunoască, să o îmbrăţişeze, dar ştia 
că era un vis care nu se va împlini niciodată, pentru că fiica sa 
refuzase întotdeauna să se întâlnească cu el şi făcuse public, 
prin avocatul ei, disprețul faţă de el, ultima dată cu mai puţin de 
o săptămână în urmă. Acum, în două zile, părea să se fi 
răzgândit, mai întâi venind în Franţa, deşi era o călătorie 
sentimentală în căutarea urmelor din trecutul mamei sale, şi 


apoi cerând să vină la castel, iar acum prezentându-se pe 
neaşteptate la Crillon. 

Câteva ciocănituri în uşă îi anunţară sosirea Catherinei. Se 
apropie cu paşi şovăitori să deschidă şi rămase nemişcat când o 
văzu în faţa lui pe femeia aceea cu chip ascuţit, păr şaten cu 
reflexe de mahon şi nişte imenşi ochi negri. Comisionarul îi 
observă curios, aşteptând bacşiş din partea contelui. 

Catherine intră fără să rostească o vorbă; părea sigură pe ea, 
iar în privire nu i se citea nici urmă de emotie. 

— Aşadar, tu eşti tatăl meu, îi spuse ea, privindu-l stăruitor în 
ochi. 

— Da, murmură Raymond. 

— Eşti diferit de cum mi te-am închipuit. 

El nu răspunse. Avea gura şi gâtlejul uscate şi se simţea într-o 
stare de inferioritate faţă de femeia aceea care îşi plimba 
privirea prin salon. Nici ea nu era cum şi-o imaginase; nu 
semăna cu Nancy decât prin siguranţa de sine pe care o emana. 

— Cum ţi-ai închipuit că sunt? vru el să ştie. 

— Presupun că... nu ştiu... cu înfăţişare de monstru, dar 
mama spunea că erai foarte chipeş, presupun că de aceea s-a 
îndrăgostit şi s-a măritat cu tine. 

— Aşadar, un monstru..., murmură el pe un ton jalnic. 

— Pentru mine, asta eşti, răspunse Catherine fără să şovăie. 

— Ce doreşti? o întrebă el cu o voce stinsă. 

— Vreau să vizitez locurile unde au trăit mama şi bunicii mei. 
Vreau să ştiu cum a fost viaţa lor aici. Aş vrea, de asemenea..., 
Catherine îşi muşcă buza înainte de a continua să vorbească, de 
parcă ar fi cumpănit ceea ce avea să spună; în sfârşit, aş vrea 
să ştiu cum de s-a putut îndrăgosti de tine. 

— Ai fost foarte legată de mama ta, spuse Raymond. 

— Era totul pentru mine. Când te-a părăsit, s-a devotat întru 
totul mie, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să nu-mi lipsească 
tatăl. Nu mi-a înşelat niciodată aşteptările, îi datorez tot ceea ce 
sunt. 

— Mi-ar fi plăcut să te cunosc înainte, şopti Raymond, dar 
mama ta nu mi-a permis şi, după aceea, nici tu n-ai vrut să ştii 
nimic despre mine. 

— Nu, n-am vrut. Pentru ce? Reprezinţi tot ceea ce mama şi 
cu mine detestăm. 


— Şi acum, de ce ai venit să mă vezi? Nu era nevoie, puteai 
să mergi la castel fără ca eu să fiu acolo. 

Catherine rămase tăcută câteva secunde retrăgându-şi 
privirea. Raymond o privea fascinat. | se părea de necrezut că 
femeia aceea era fiica lui. Şi totuşi era: se afla acolo 
dispreţuindu-l, aşa cum o făcuse dintotdeauna. 

— Nu ştiu; nu ştiu de ce am venit, nu ştiu de ce sunt aici, 
mărturisi ea susţinându-i privirea. 

— Ţi-e foame? o întrebă el pe neaşteptate. 

— Foame? Nu... nu ştiu... 

— Unde stai la Paris? 

— La hotel Meurice. 

— Vrei să mergem să luăm cina? 

— Să luăm cina? 

— Da, putem merge să luăm cina şi vom continua să stăm de 
vorbă. 

Raymond o văzu ezitând; nici el nu ştia de ce i-a propus să 
meargă să ia cina. Era deja ora opt şi jumătate şi, de altfel, lui 
nu-i era foame; dar avea nevoie să iasă, să respire aer proaspăt, 
să se afle pe un teren neutru. 

— De acord, spuse ea, dar n-am chef să mă schimb. 

El o privi cu atenţie, dându-şi seama că tânăra era îmbrăcată 
neprotocolar: blugi, un pulovăr de caşmir, cizme şi o scurtă pe 
care o lăsase la intrare. Îmbrăcată în felul acela nu puteau 
merge în prea multe locuri, cel puţin nu în cele pe care le 
cunoştea el. 

— E pentru prima dată că vii la Paris? o întrebă el pe fiica sa. 

— Nu, am fost de mai multe ori. O călătorie de studii şi apoi 
călătorii în interes de serviciu. 

— Bine, atunci ai o idee despre locurile care ţi-ar putea face 
plăcere. 

— Putem merge la La  Coupole. Este în bulevardul 
Montparnasse... 

— De acord, vom merge acolo; este un loc care le place mult 
americanilor. 

— Şi ţie, nu? 

— N-am fost niciodată. 

Catherine îl privi de parcă i s-ar fi părut imposibil ca un 
francez să nu fi luat acolo masa de prânz sau cina măcar o dată 
în viaţă. 


N-au vorbit mult în timpul cinei, deşi ea l-a întrebat curioasă 
de castel, iar el s-a interesat de studiile ei în artă şi la despre ce 
se gândea să facă în viitor. Catherine se arătă evazivă în 
răspunsuri. 

— Nu ştiu ce voi face cu viaţa mea. Mă simt foarte singură; 
pierderea mamei mele a fost lucrul cel mai cumplit care mi s-a 
întâmplat. Am nevoie de timp ca să-mi revin. 

Raymond începea să creadă că, dacă acţiona cu prudenţă, ar 
putea reuşi să stabilească o relaţie cu fiica sa. O simţea 
pierdută, fragilă, epuizată de boala îndelungată a mamei sale, 
distrusă de moartea ei. 

— Vorbeşte-mi despre mama ta, îi ceru el. 

Dar Catherine s-a pus în gardă şi ochii ei negri au strălucit 
mânioşi. 

— N-am ce să-ţi povestesc despre mama, tocmai ţie. 

— Eu o iubeam, am iubit-o întotdeauna, răspunse Raymond. 

— Dacă ai fi iubit-o, ai fi renunţat la nebuniile tale. 

— Nebuniile mele? Care sunt nebuniile mele? 

— Eşti un nazist, un nebun care visează la o rasă superioară 
Şi, ceea ce este şi mai rău, te crezi moştenitorul catarilor. 

— Sunt mogştenitorul unei vechi familii în care unii dintre 
membrii săi au murit pe rug din pricina intereselor unui rege şi a 
fanatismului unui papă. Dacă ştii ceva istorie, n-ar trebui să-mi 
spui că aş fi nebun. 

— Ştiu tot, mama mi-a povestit toate aceste istorii absurde. 

— Absurde? Istoria familiei noastre (da, Catherine, e şi familia 
ta) nu e o istorie absurdă. Familia noastră a luptat ca să 
păstreze independenţa patriei sale şi să nu facă parte din 
Coroana Franţei. A avut loc o înţelegere secretă între rege şi 
papă, amândurora le convenea să termine cu regiunea 
Languedoc şi... 

— Te rog, nu-mi vorbi de regi şi de papi! Suntem în secolul al 
XXI-lea! În ce secol trăieşti tu? Dar, mai ales, cum poţi fi nazist? 
Cum poţi să crezi că există oameni superiori altora? 

— Există oameni superiori altora, e un fapt evident. 

— Toţi suntem egali! spuse Catherine ridicând glasul. 

— Nu, nu suntem egali. Eu nu sunt egal cu chelnerul care ne 
serveşte cina. Eu sunt contele d'Amis, iar el cunoaşte cel mult 
numele bunicilor săi. Nici tu nu eşti egală cu chelnerul. Oricât de 
americancă te-ai simţi, într-o zi vei fi contesă d'Amis şi, fie că îţi 


va plăcea, fie că nu, vei moşteni ceva mai mult decât bani şi 
pământuri, vei moşteni o istorie. Dar chiar şi dacă n-ai fi 
viitoarea contesă d'Amis, tot nu eşti asemeni chelnerului. Ai 
studiat într-o universitate bună, ai fost răsfăţată de mică, nu ţi-a 
lipsit nimic. 

— Şi eu am fost chelneriţă. Vreme de doi ani am muncit în 
barul de zi al universităţii. Am servit multe răcoritoare şi hotdog. 
Îmi amintesc de aceşti doi ani ca de cei mai distractivi din viaţa 
mea. Ce e rău în a fi chelner? In America, nu contează ce anume 
munceşte cineva; să fi fost chelner, vânzător de ziare, măturător 
sau orice altceva este un motiv de mânarie. Chiar te crezi 
superior? 

Tânăra începu să râdă. Pe Raymond îl durea râsul Catherinei 
şi simţi un resentiment faţă de defuncta sa soţie pentru a fi 
făcut din fiica lui o femeie vulgară, în stare să se simtă egală cu 
tânărul acela, cu accent de cartier mărginaş al Parisului, care le 
servea cina. 

— Ce ţi-a povestit mama ta despre mine? vru să ştie 
Raymond. 

— Adevărul, mama nu minţea niciodată. Mi-a explicat că tatăl 
tău era un nebun care a făcut din tine un alt nebun. 

— Nu sunt nebun, Catherine, vreau doar ce e mai bine pentru 
patria mea, pentru semenii mei. Sunt moştenitorul unei tradiţii 
şi am responsabilităţi faţă de prezent şi faţă de viitor, tocmai 
pentru că sunt moştenitorul unui trecut. Poate că vei înţelege 
când vei fi contesă d'Amis. 

— N-am nici cea mai mică intenţie de a deveni contesă, îl 
asigură Catherine. 

— Nu are importanţă ce vrei tu, vei fi contesă când voi muri 
eu. E un lucru pe care nu îl poţi schimba. Ştii? Mă chinuie de ani 
de zile gândul de a şti că familia noastră se va stinge poate 
odată cu tine; că atâtea secole de responsabilităţi asumate se 
vor spulbera pentru că eşti aşa cum eşti. 

— Şi cum sunt? Tu nu mă cunoşti, replică ea mânioasă. 

— Nu a fost greu să-mi imaginez cum te educa mama ta. Ani 
de zile am implorat-o să te lase să vii la castel ca să cunoşti 
ceea ce va fi moştenirea ta, dar ea a refuzat. Şi apoi, când ai 
devenit majoră, atitudinea ta de respingere a tot ce venea din 
partea mea. 


— N-am nevoie de nimic de la tine. Mama mea avea de-ajuns 
şi îi prisosea ca să ne întreţinem amândouă. Cât timp am fost 
mică a acceptat banii pe care-i trimiteai, pentru că ea credea că 
n-avea dreptul să mă priveze de nimic, dar de fapt n-aveam 
nevoie de banii tăi. 

Raymond oftă. Tânăra aceea care era fiica lui se dovedea a fi 
obositoare. Atât de directă, de dezinhibată, de sigură de sine, 
atât de diferită de cum o visase. 

O conduse la hotelul Meurice fără să îndrăznească să o 
întrebe când se vor revedea. 

— Şi apropo, cum de ştiai că sunt la Crillon? 

— Avocatul meu a luat legătura cu avocatul tău şi, după cât 
se pare, acesta l-a informat că eşti la Paris. 

Se despărţiră fără măcar să-şi dea mâna. Raymond simţea o 
puternică apăsare în piept, se temea că aceasta este prima şi 
ultima dată că o vedea pe fiica sa. 


33 

Omar, şeful comandourilor Cercului din Spania, le dăduse 
întâlnire lui Mohamed Amir şi lui Ali în satul Caños Blancos, în 
casa lui Hakim. 

In drum spre Caños Blancos, cei doi tineri glumeau nervoși, 
conştienţi de faptul că Omar avea să le comunice data şi 
ultimele amănunte ale atentatului. Ştiau amândoi că se bucurau 
de ultimele zile din viaţa lor. 

Mohamed se temea şi de faptul că Omar avea să-i vorbească 
din nou despre Laila. Sora lui părea să fi devenit un coşmar 
pentru comunitatea musulmană şi îl făceau pe el răspunzător 
pentru că nu era în stare să o facă să stea la locul ei. 

„Dar care era locul ei?” se întreba Mohamed. Era dificil pentru 
o femeie să nu se molipsească de modul de viaţă al altor femei 
ca şi ea. Tatăl lor era moale, iar mama lor o proteja, lăsând-o să 
facă după capul ei, ţinându-le piept soţului ei şi lui însuşi. 

Pe Mohamed îl chinuia gândul că într-o zi, fără să vrea, o 
lovise pe mama lui. S-a întâmplat într-o seară când a auzit-o pe 
sora lui spunând că merge să ia cina acasă la un prieten, tânărul 
avocat cu care împărțea cabinetul de avocatură împreună cu 
prietenele sale. 

| s-a părut scandalos ca sora lui să se ducă să ia cina singură 
cu un bărbat în casa acestuia; nu-i venea greu să-şi imagineze 
ce s-ar putea întâmpla după cină. A observat că era îmbrăcată 
cu nişte blugi negri şi o bluză de mătase şi că era machiată. A 
somat-o să nu plece, iar ea a refuzat; atunci când era pe punctul 
de a o lua la bătaie, mama lor s-a aşezat între ei doi şi a primit 
lovitura destinată surorii sale. 

Mama lui l-a făcut „nebun” şi s-a plâns că are un fiu ca el. Din 
ziua aceea, de abia îi mai adresa câte un cuvânt; obişnuia sa o 
audă repetându-i tatălui său că fiul acela le va aduce 
nenorocirea. Tatăl lui o mustra fără multă convingere şi îi cerea 
să încerce să o convingă pe Laila să nu provoace furia fratelui 
său. Dar mama lui îi răspundea că Laila e bună şi prudentă şi că 
va fi bucuria bătrâneţii lor, în vreme ce Mohamed le provoca 
doar suferinţă. 

Tatăl lui încerca să păstreze un echilibru dificil între ceea ce îi 
cerea el, fapt care ar fi adus-o pe Laila pe calea cea bună, şi 
dorinţele tinerei de a fi şi de a acţiona în continuare ca până la 
venirea fratelui ei. 


Mohamed ştia că până în momentul acela Laila nu îngăduise 
ca vreun tânăr să întreacă măsura faţă de ea, dar susţinea 
ideea egalităţii dintre bărbaţi şi femei şi se revolta faţă de 
posibilitatea de a fi supusă oricărui bărbat. El îi ceruse tatălui 
său să o trimită în Maroc ca să o mărite, de bunăvoie sau 
împotriva voinţei ei, dar acesta recunoscuse că nu avea puterea 
să o facă. Laila era cetăţeană spaniolă prin decizie proprie şi nici 
chiar el, care era tatăl ei, nu o putea obliga să ia un soţ 
împotriva voinţei sale. 

Când ajunseră la Caños Blancos, Ali începu să râdă. 

— Ce proşti sunt! Caută Cercul peste tot şi n-au aflat că satul 
ăsta îi aparţine; până şi pietrele sunt ale Cercului. 

— Mai bine aşa, răspunse Mohamed; acesta e un loc bun de 
refugiu. 

— Cel mai amuzant este atunci când vin jurnaliştii ăia de la 
televiziune ca să arate cum se trăieşte într-un sat musulman 
granadin în plin secol al XXI-lea şi îi întreabă pe oameni ce 
părere au despre Cerc. Ce greţoşi sunt! Cât de frică le este de 
noi! Nu ştiu ce să facă, numai să nu ne supere şi să-i lăsăm în 
pace. 

— Da, asta este aici, dar fraţii noştri sunt ucişi în Irak, în 
Palestina, în Afganistan, răspunse Mohamed. 

Fratele lui Hakim le deschise poarta casei şi îi conduse 
imediat în încăperea în care îi aştepta Omar, care-i îmbrăţişă în 
semn de bun-venit. 

— Aşadar, Salim al-Bashir mi-a transmis ultimele instrucţiuni. 
Atentatul va fi în Vinerea Mare, ziua în care Isus a fost răstignit. 
O idee genială. 

— Este, într-adevăr, afirmă Ali entuziasmat. 

— Vom distruge resturile Crucii exact la aniversarea 
crucificării. Va fi un eveniment mondial, spuse Omar în 
continuare; presupun că sunteţi pregătiţi. 

— Suntem, răspunseră Mohamed şi Ali la unison. 

Omar le înmână fiecăruia câte o geantă şi îi îmbrăţişă din nou. 

— Fraţii noştri din Cerc apreciază sacrificiul vostru. Numele 
voastre vor dăinui peste timp. În fiecare geantă e o jumătate de 
milion de euro. 

Mohamed şi Ali îl priviră uimiţi. De ce le dădea atâţia bani 
dacă aveau să moară în mod inevitabil? 


— Banii nu pot compensa pierderea unei vieţi, dar pot fi de 
ajutor familiilor voastre, căci vor înceta să se mai bizuie pe 
sprijinul vostru. Vi-i dau în numerar pentru că e mai bine. Dacă 
tatăl tău, Mohamed, ar primi un transfer de jumătate de milion 
de euro, autorităţile ar bănui imediat şi acelaşi lucru s-a 
întâmpla şi cu familia ta, Ali. 

— Dar... nu este nevoie... tatăl meu se descurcă bine, 
răspunse Mohamed. 

— Tatăl tău îşi va pierde cei doi copii şi are nevoie să-i fie 
asigurată bătrâneţea. În plus, uiţi de soţia ta? Ai o nevastă şi doi 
copii. Ce se va întâmpla cu ei în lipsa ta? Cât despre familia ta, 
Ali, ei trăiesc ca vai de lume şi banii ăştia îi vor ajuta să-şi 
deschidă propria afacere în Maroc. 

Lui Mohamed nu i-a scăpat afirmaţia lui Omar că tatăl său 
avea să-şi piardă cei doi copii. 

— Îţi mulţumesc, afirmă Ali, familia mea vă va fi veşnic 
recunoscătoare. 

— Nu-mi mulţumiţi, Cercul nu-şi abandonează niciodată 
oamenii. Şi acum vom recapitula planul: cum veţi merge la 
Santo Toribio şi unde veţi ascunde explozivul. 

Planul lui Omar era simplu; de fapt, îl discutaseră deja cu alte 
ocazii. Vor merge în excursie cu alţi pelerini. Norocul îi însoțea, 
pentru ca un grup de catiheţi, toţi tineri, de vârsta lui Mohamed 
şi a lui Ali mergeau să dobândească indulgenţa papală la Santo 
Toribio. Fireşte, autocarele erau ale companiei lui Omar, iar 
şoferul unuia dintre vehicule era un frate din Cerc. Centurile cu 
explozibili vor merge în nişte genţi gata pregătite. Vor pleca joi 
dis-de-dimineaţă şi vor dormi într-un hotel din Potes împreună 
cu restul pelerinilor. Dimineaţa, în Vinerea Mare vor urca la 
douăsprezece, oră prevăzută pentru slujba religioasă; Mohamed 
şi Ali vor trece neobservaţi în grupul de tineri. Atunci vor arunca 
în aer mănăstirea cu toate persoanele care vor fi înăuntru şi, ce 
era cel mai important, nu va rămâne nici urmă din capela unde, 
într-o casetă de argint aurit călugării păstrau cu sfinţenie bucata 
cea mai mare din Lignum Crucis pe care o conserva 
creştinătatea. 

Omar zâmbea satisfăcut. În privirea lui nu era nicio îndoială 
că atentatul avea să fie dus la bun sfârşit. 


— Ştiţi de-acum că pe Salim al-Bashir îl preocupă în mod 
special misiunea voastră. Eu am încredere în voi, succesul 
vostru va fi deplin. 

— Şi Hakim? întrebă Mohamed. 

— E în continuare la lerusalim, afirmă Omar. Şi el a primit 
instrucţiuni. Fratele lui îl va înlocui ca şef al satului Caños 
Blancos. Se simte onorat să ocupe locul unui erou ca Hakim. 
Dacă astăzi sunt aici, este pentru că am venit să-i înmânez 
acelaşi ajutor ca şi vouă. 

Fratele lui Hakim intră în mica încăpere urmat de un tânăr pe 
care îl văzuseră în casă şi cu alte ocazii. Tânărul aşeză pe masă 
o tavă cu pahare aburinde de ceai aromatic şi dulciuri făcute cu 
miere şi migdale. 

Omar dădu iama în ele, în vreme ce Mohamed şi Ali îşi 
ascundeau cu greu nervozitatea. 

Mohamed voia să găsească ocazia de a rămâne singur cu 
Omar ca să-l întrebe de Laila, dar cum se părea că întâmplarea 
n-avea să fie în favoarea lui, decise să-i ceară lui Omar să-i 
acorde câteva minute între patru ochi. 

Fratele lui Hakim îl invită pe Ali să facă o plimbare ca să le 
permită lui Omar şi lui Mohamed să stea de vorbă. 

— Ce doreşti? îl întrebă Omar indispus. 

— Ai zis mai înainte că părinţii mei îşi vor pierde amândoi 
copiii... 

— Aşa este. 

— Laila... 

— Laila trebuie să moară; tatăl tău ar fi trebuit să rezolve 
această problemă, dar n-a făcut-o. Nu putem îngădui ca sora ta 
să-şi continue activitățile. Exemplul ei le aduce prejudicii 
femeilor noastre, mai cu seamă celor mai tinere. Ţi-am cerut să 
soluţionezi problema. 

— Da, dar după aceea mi-ai spus să nu fac nimic. 

— E adevărat, tu nu trebuie să te pui în pericol. Eşti menit 
unei misiuni care va aduce islamului o glorie şi mai mare, zâmbi 
Omar binevoitor. 

— Cine... cine o va face? îndrăzni Mohamed să întrebe. 

— Onoarea familiilor trebuie să fie spălată în sânul propriei 
familii. O va face unul dintre verii tăi; va sosi peste două zile din 
Maroc. 


Pe Mohamed îl zdruncină vestea. Tatăl său îl anunţase că 
fratele său mai mare i-l trimitea pe unul dintre fiii săi ca să-l 
ajute să-şi găsească de lucru la Granada. Bineînţeles că va fi 
găzduit la ei acasă. Ceea ce nu ştia tatăl lui era că tânărul acela 
venea să o ucidă pe fiica sa. 

Mohamed se simţea neputincios pe măsură ce îl cuprindea 
furia. Furie faţă de Laila pe care o iubea, dar care, din pricina 
încăpăţânării ei, era condamnată la moarte. 

— E mai bine aşa, spuse Omar în continuare, şi nu-ţi face griji, 
ne vom ocupa de vărul tău. Ştim să fim generoşi, deşi acesta nu 
este un caz pe care ar trebui să-l rezolvăm noi. Acum, nu te mai 
gândi la asta. Eşti un bun credincios, în curând vei fi în Paradis 
alături de Allah. Doar nu vei regreta povestea cu sora ta? 

l-ar fi plăcut să aibă curajul să-i spună că da, că regretă că 
Laila va trebui să moară, că o iubeşte, că este sora lui, dar 
Mohamed îşi lăsă privirea în pământ şi nu răspunse la întrebare. 

— Când se va întâmpla? vru să ştie, fără ca lui Omar să-i 
scape tonul încordat al vocii sale. 

— Asta o va hotărî vărul tău. El va trebui să aleagă cel mai 
bun moment. 

— Nu vreau să sufere, ceru Mohamed. 

— Presupun că vărul tău va şti cum să o facă fără să provoace 
mai multă suferinţă decât ar fi necesar, răspunse Omar cu 
indiferenţă. 

Nici Mohamed, nici Ali n-au vorbit mult pe traseul de 
întoarcere la Granada. Ali se gândea la ce să facă în ultimele 
sale zile de viaţă, iar Mohamed nu-şi putea scoate din cap 
sentinţa de condamnare la moarte a Lailei. 


34 

Raymond se trezi devreme. De fapt, de abia reuşise să 
doarmă gândindu-se la Catherine. Se temea că, odată 
satisfăcută curiozitatea acesteia, ea nu va mai dori să-l revadă 
şi, acum, că o cunoscuse, el nu se simţea în stare să renunţe la 
a o avea în preajmă. 

Conştient de faptul că e bătrân şi că singurătatea îl însoţise 
din copilărie, dorea cu înflăcărare să-şi împartă ultimii ani din 
viaţă cu cineva care să-i umple zilele de bucurie. Nu ştia dacă 
fiica sa Catherine ar fi în stare să-i aducă fericirea, dar măcar 
era fiica lui şi simplul fapt de a o avea la castel ar fi o 
binecuvântare pentru el. 

Se gândi să o sune la hotelul Meurice şi să o invite la masă, 
dar nu îndrăzni, temându-se de reacţia Catherinei. De altfel, 
trebuia să aştepte vizita Ylenei, care putea sosi în orice clipă. 

Il sună la telefon pe credinciosul său majordom, care îl 
informă despre treburile zilnice de la castel, şi îi ceru să-i 
pregătească apartamentul principal şi să pună flori prin tot 
castelul. Dacă ea va veni la d'Amis, voia să simtă castelul ca pe 
căminul ei, să se îndrăgostească de locul acela în care au trăit 
generaţii întregi de D'Amis. 

Nu încheiase convorbirea cu majordomul când auzi soneria. 

Deschise crezând că poate fi Ylena şi rămase fără să ştie ce 
să facă atunci când se trezi cu Catherine. 

— Ai luat micul-dejun? îl întrebă ea în chip de salut. 

— Da, foarte devreme, răspunse Raymond, neştiind ce 
atitudine să adopte faţă de fiica aceea hotărâtă să-l surprindă. 

— Bine, dar putem bea încă o cafea. lţi convine? Mă inviţi să 
intru, sau te deranjez? întrebă ea, stând încă în pragul uşii. 

— Intră, adevărul e că nu te aşteptam, mărturisi Raymond. 

— Nici eu nu speram să te văd azi şi poate că nici în restul 
vieţii mele, dar iată-mă aici. 

O invită să ia loc în vreme ce comanda cafea la telefon. 

— Ce ai de făcut azi? întrebă Catherine. 

— Azi? Trebuie să văd o persoană. De îndată ce o voi vedea, 
s-ar putea să mă întorc la castel. Sunt puţin obosit; sunt de- 
acum în vârstă şi nu mi-am revenit încă după călătoria în Statele 
Unite. 

— Ar fi trebuit să te fi scutit de ea. l-am spus avocatului meu 
să-i spună avocatului tău că să nu-ţi treacă prin minte să vii. 


— Ştiu, dar am crezut că era de datoria mea să fiu alături de 
tine într-un moment ca acela. 

— Cum ai putut să crezi că aş fi dorit să fii alături de mine 
când o înmormântam pe mama? Trebuia să fii nebun ca să fi 
gândit aşa ceva! Tu eşti ultima persoană pe care mama ar fi 
dorit-o să asiste la înmormântarea ei. 

— Bine, eu am făcut ceea ce am crezut că e corect. Nici 
pentru mine nu a fost uşor să vin şi să încerc să te văd. Au fost 
nişte zile istovitoare şi de mare suferinţă, îi mărturisi el. 

— Suferinţă? E de necrezut că vorbeşti de suferinţă! Eu eram 
cea care suferea, care suferă pentru pierderea mamei mele, dar 
tu... Dacă ai fi iubit-o, ai fi renunţat la nebuniile tale, ai fi rupt cu 
nebunul de tatăl tău, ai fi încercat să ai viaţa ta proprie alături 
de ea, dar ai sacrificat-o, aşa cum m-ai sacrificat şi pe mine. 

Tonul rece şi crud al Catherinei îl făcu pe Raymond să 
amuţească. Se temea să mai spună ceva care ar contraria-o şi 
care ar face-o să se ridice şi să plece, lăsându-l singur. 

— Poate că n-a fost o idee bună să vin, spuse ea ridicându-se 
şi îndreptându-se spre uşă, confirmând astfel temerile tatălui 
său. 

— Nu, te rog, nu pleca! 

Raymond se ridicase, postându-se în faţa ei cu vocea şi 
expresia feţei rugătoare. 

— De fapt, sunt descumpănită, admise ea. Nu ştiu dacă fac 
bine, poate că a fost o idee proastă să te cunosc. 

— Catherine, eu... în sfârşit, cred că ar trebui să ne acordăm o 
şansă, că tu ar trebui să-mi acorzi o şansă. Nu ştiu... să vorbim, 
să ne cunoaştem şi dacă după aceea continui să crezi că sunt 
un monstru, în sfârşit... n-ai nimic de pierdut. 

— Nu ştiu dacă nu cumva o trădez pe mama, răspunse ea cu 
voce joasă. 

— Să o trădezi? De ce? 

— Ei nu i-ar plăcea să mă vadă cu tine, asta ştiu sigur. 

— Te rog, Catherine, judecă-mă după ce mă vei cunoaşte! Dar 
fă-o tu, după judecata ta proprie. Permite-mi să te dezamăgesc 
în mod direct. 

— Da, presupun că aşa va fi. 

Nişte  ciocănituri seci în uşă întrerupseră conversaţia. 
Raymond se temu să nu fie Ylena. 

Merse să deschidă uşa şi, într-adevăr, se pomeni cu ea. 


— Bună ziua, spuse ea intrând fără să aştepte să o invite, dar 
se opri pe loc când văzu o femeie aşezată pe canapea cu o 
ceaşcă de cafea în mână, privind-o curioasă. Se întoarse spre 
Raymond şi îl interogă din ochi în legătură cu prezenţa acelei 
necunoscute. 

— Dacă nu te deranjează, ne putem vedea peste puţin timp; 
acum am de lucru, îi ceru Raymond fiicei sale. 

— Bine, o să ne vedem, răspunse Catherine indispusă. 

— Trec să te iau de la hotel peste o oră? 

— Nu. 

Raymond se temu că ea va pleca şi nu se va mai întoarce, 
astfel că hotări să rişte, fapt pe care ştia că Mijlocitorul nu i-l va 
ierta dacă va ajunge să afle. 

— De ce nu aştepţi aici câtă vreme vorbesc cu această 
doamnă în birou? 

— Bine, acceptă Catherine în silă. 

Raymond îi făcu un semn Ylenei să-l însoţească în micul birou 
situat lângă salon şi se felicită pentru faptul că acel apartament 
de la Crillon dispunea de atâta spaţiu. 

Când închise uşa şi se simţi la adăpost de privirea iscoditoare 
a fiice sale a trebuit să facă faţă frunţii încruntate a Ylenei. 

— Cine este? întrebă femeia. 

— E fiica mea, nu vă faceţi griji. 

— Nimeni nu trebuia să mă vadă cu dumneavoastră. 

— Eu nu ştiam când veţi veni şi ea s-a prezentat pe 
neaşteptate. Nu credeţi că e mai bine să ne purtăm firesc? 

Ylena îl privi îngrijorată. Acea întâmplare neprevăzută o făcea 
să se simtă prost. Nu-i plăcuse fiica lui Raymond; se simţise 
cercetată de ea de sus şi până jos. 

Raymond îi înmână o mapă cu documentele de călătorie şi 
banii pe care ea îi verifică minuţios. 

— Ni s-au promis bani pentru familiile noastre. 

— Aici aveţi o parte; restul îl veţi primi peste două zile, e totul 
aranjat. Veţi găsi scaunul, armele şi explozibilii la adresa scrisă 
pe plic. Acolo vi se va da tot materialul pregătit, însoțitorii 
dumneavoastră sunt gata? 

— Suntem gata cu toţii. 

— Bine, atunci nu mai avem nimic de vorbit. Să aveţi noroc. 

— Noroc? Ştiţi că voi muri. 


— Ştiu, dar veţi muri împlinind o răzbunare; va fi o moarte 
dulce. 

Ylena nu răspunse. Un zgomot uşor o alertă şi privi spre uşa 
care despărţea biroul de salonul unde rămăsese Catherine. 
Raymond îi observă gestul şi încercă să o liniştească. 

— Nu vă faceţi griji, nu ne aude nimeni. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, sunt sigur. 

Când reveniră în salon, Catherine vorbea la telefonul mobil; 
părea adâncită într-o conversaţie cu o prietenă. Raymond simţi 
o uşurare că era aşa, iar Ylena de-abia o privi. 

— Cine era fata asta? întrebă Catherine de îndată ce Ylena 
ieşise. 

— Nu ştiam că eşti curioasă, replică el, ocolind răspunsul. 

— Nici nu sunt, doar că... în sfârşit, nu ştiu multe despre tine 
şi am fost surprinsă să văd o fată atât de specială la aceste ore 
ale dimineţii. 

— Specială? Ce are special? 

— Înfăţişarea ei; e foarte frumoasă, chiar dacă n-are mult gust 
în alegerea hainelor. 

— Ca să-ţi satisfac curiozitatea, îţi voi spune că lucrează la 
cabinetul avocatului meu şi că mi-a adus nişte documente pe 
care trebuia să le semnez. Mulțumită? 

— Mă rog, de fapt mi-e totuna, îmi pare rău că te-am întrebat, 
se scuză ea. 

— Mă voi întoarce la castel, vrei să vii cu mine? 

— La castel? Acum? 

— Da, după semnarea acelor documente, nu-mi mai rămâne 
nimic de făcut la Paris, aşa că mă întorc acasă. Tu voiai să 
cunoşti castelul, nu-i aşa? 

— Da, dar... mă rog... nu ştiu dacă vreau să merg acum. 

— Vei fi binevenită oricând vrei. 

— Atunci, pleci? 

— Da, numai dacă nu cumva vrei să rămân ca să fiu cu tine. 

— Nu, n-am nevoie de tine pentru nimic. 

— Atunci, mă întorc la castel, am obligaţii pentru care trebuie 
să răspund. 

Catherine se ridică şi îşi luă pardesiul, iar Raymond o privi cu 
amărăciune şi cu teamă. li venea greu să o înţeleagă. 


De când ieşise de la Crillon, doi oameni ai lugoslavului o 
urmăreau pe Ylena fără ca aceasta să-şi dea seama. Aveau 
ordin să nu o piardă din vedere şi, mai cu seamă, să verifice 
dacă o urmărea cineva. Unul dintre bărbaţi părea stânjenit, nu 
înceta să privească din când în când în urmă. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă colegul său. 

— Nu ştiu, dar cred că suntem urmăriţi. Era o femeie foarte 
ciudată în holul hotelului... 

— Ce prostii spui! Am fost atent la toţi cei care intrau şi 
ieşeau şi n-am văzut pe nimeni suspect. 

— Poate că ai dreptate. 

— Munca asta reuşeşte să ne facă să devenim paranoici. 

— Mai bine să nu ne înşelăm, altminteri şeful o să ne toace 
mărunt. 


Zece agenţi ai Centrului antiterorist erau pe urmele celor doi 
oameni ai lugoslavului şi ale acelei femei înalte şi zvelte care 
traversau cu paşi grăbiţi la place de la Concorde, trecând pe 
celălalt mal al Senei, unde se află Adunarea Naţională. Erau în 
legătură permanentă cu Lorenzo Panetta, care îi somase să nu o 
piardă din ochi nici pe femeie, nici pe cei doi bătăuşi. O altă 
echipă de la centru se pusese în mişcare ca să-i susţină pe 
agenţii care erau deja în stradă. Panetta şi Matthew Lucas erau 
dispuşi să cerceteze ce ascundea contele d'Amis; de altfel, erau 
din ce în ce mai convinşi că părintele Aguirre avea dreptate şi că 
aşa cum spunea iezuitul acela contele avea de gând să încerce 
să-şi înfăptuiască răzbunarea împotriva Bisericii, dar amândoi se 
temeau că poate urmărindu-l pe conte ar fi putut pierde pista 
Cercului. Poate că Hans Wein avea dreptate: cei răi obişnuiesc 
să se întâlnească la aceleaşi magazine universale de arme, 
astfel că numitul Karakoz ar putea servi foarte bine Cercul şi pe 
conte, deopotrivă, dar Panetta hotărâse să se lase călăuzit de 
instinctul său, iar Matthew Lucas îl seconda. Spera să nu comită 
tocmai acum prima greşeală din cariera sa. 

— Ştim ceva de la sursa dumneavoastră? îl întrebă preotul pe 
Panetta. 

— Ne relatează lucruri vagi, fără importanţă, dar sper că la un 
moment dat ne va fi de folos, răspunse Panetta. 


— Persoana aceea trece printr-un mare pericol; dacă domnul 
conte descoperă că este spionat, poate face orice, spuse iezuitul 
cu îngrijorare. 

— Nu vă faceţi griji; când cineva se vâră în aşa ceva, ştie ce 
riscă, interveni Matthew Lucas. 

— Chiar şi aşa mă nelinişteşte să ştiu că cineva este în 
bârlogul lupului, insistă preotul. 

— Este un risc pe care trebuie să mi-l asum, afirmă Panetta. 
Este de importanţă vitală să ştim ce demersuri face contele şi 
asta o putem afla doar dacă ne relatează cineva dinăuntru. 

— Şi dacă află şeful dumneavoastră, ce va face? vru să ştie 
preotul. 

— Şeful meu ştie aproape tot; ştie că obţinem informaţii din 
anturajul contelui, dar nu i-am precizat cum şi nici de la cine. 
Când se va termina totul, îi voi spune chiar eu, îi voi explica tot 
ce am făcut, dar pentru moment este mai bine ca nimeni să nu 
ştie mai mult decât e nevoie să ştie. Dumneavoastră sunteţi 
preot şi puteţi păstra un secret, iar Matthew, cred că, în aceste 
împrejurări, înţelege de ce am făcut-o. 

Părintele Aguirre îşi aprinse o ţigară Gauloise, căci se apucase 
din nou de fumat. Îşi reproşa slăbiciunea şi se consola 
spunându-şi că, atunci când se va încheia coşmarul pe care-l 
trăia şi se va putea întoarce în izolarea sa de la Bilbao, nu va 
mai aprinde niciodată o ţigară. 

Şi Lorenzo Panetta fuma şi amândoi se simțeau ruşinaţi sub 
privirile reprobatoare ale tânărului Matthew Lucas. În dimineaţa 
aceea fumase o jumătate de pachet de Gauloises şi îşi simţea 
gâtul uscat şi aspru. 

Aşezaţi în faţa unui panou cu monitoare pe care urmăreau 
traseul acelei fete ciudate pe străzile din Paris, bătrânul preot 
profita de momentele de tăcere ca să se roage. 

— Ştiţi, părinte? E greu de crezut ca în plin secol al XXI-lea un 
om să vrea să atenteze împotriva Bisericii pentru ceva care s-a 
petrecut în secolul al XIII-lea, chiar dacă acel fray Julián a lăsat 
ca sarcină răzbunarea sângelui catarilor. 

Ignacio Aguirre cumpăni vorbele lui Matthew Lucas înainte de 
a-i răspunde. De fapt, se gândea la acelaşi lucru de ani de zile şi 
mai cu seamă de când episcopul Pelizzoli i-a trimis vorbă 
chemându-l la Roma. Şi cu cât încerca mai mult să dea răspuns 


la această întrebare, cu atât mai mult îşi dădea seama de 
interpretările greşite pe care le stârnea cronica lui fray Juliân. 

— Fray Juliân nu voia să curgă mai mult sânge şi, în niciun 
caz, nu cerea răzbunare pentru cruciada împotriva catarilor. 
Nimic mai departe de adevăratul său gând. 

— Părinte, cred că am citit deja de cel puţin şase ori cronica 
aceea, iar fraza finală este clară ca lumina zilei: „Intr-o zi, cineva 
va răzbuna sângele celor nevinovaţi”. 

— Este ceea ce îl speria pe fray Juliân: că după atâta sânge 
vărsat, cineva va crede că singurul răspuns trebuie să fie 
răzbunarea. Fray Juliân era un om cu probleme de conştiinţă, un 
cleric care nu era de acord cu ceea ce făcea Biserica, dar care 
se simţea incapabil să o trădeze. 

— De fapt, a trădat-o, observă Matthew. 

— Nu, nu a trădat-o. A încercat să împace toate loialităţile şi 
eu cred că a şi reuşit. El nu s-a îndepărtat de Biserică, nu a 
devenit catar, chiar dacă a încercat să-i salveze pe acei oameni 
care aveau o altă viziune, diferită de cea a creştinismului, să nu 
piară. l-a fost loial dofei Maria, recunoscător pentru tot ce 
făcuse pentru el şi pentru că a vrut să fie la înălţimea a ceea ce 
credea că era obligaţia lui faţă de casa de Ainsa, oricât de mult 
îl durea în adâncul fiinţei sale faptul că era bastard. Apărând-o 
pe doña Maria, a împlinit un angajament de loialitate faţă de 
tatăl său, chiar dacă nimeni nu i-a cerut să o facă. Pe fray Juliân 
l-a îmbolnăvit conştiinţa: trăirea contradicţiei de a fi loial unor 
cauze atât de diferite. Era un om de bine, un om care detesta 
violenţa şi, de asemenea, un om a cărui rațiune s-a lovit de 
fanatismul nemilos al lui fray Ferrer. Nu se poate separa ultima 
frază a Cronicii de restul vieţii sale; de altfel, după părerea mea, 
asta este şi interpretarea dată de profesorul Arnaud, care, în 
definitiv, a fost cel care ne-a lăsat moştenire studiul despre fray 
Julián; lucrul de care se temea acesta era că, într-o zi, cineva să 
vrea să răzbune atât de multe morţi şi, de aceea, să verse şi 
mai mult sânge. 

— Faceţi o interpretare foarte binevoitoare şi interesată a 
cronicii acelui călugăr. 

— Nu, Matthew, nu este aşa. Dacă în afară de cronică aţi citi 
toate adnotările profesorului Arnaud care o însoțesc, veţi vedea 
că am dreptate. Şi vă asigur că Ferdinand Arnaud nu era un om 
religios, nici măcar credincios. 


— Aţi ajuns să-l cunoaşteţi foarte bine, îl asigură Lorenzo 
Panetta intervenind în conversaţie. 

— Ne-am văzut de două ori, dar au fost două împrejurări 
foarte speciale şi, oricât de dificil ar părea, uneori cunoşti mai 
bine un om cu care ai avut de-a face o oră decât pe cineva pe 
care-l vezi în fiecare zi. 


După ce hoinări, Ylena cobori la metrou şi luă un tren care 
oprea aproape de Gare de Lyon. Agenţii care o urmăreau o 
văzură apropiindu-se de ghişeu, cumpărând un bilet şi plătind în 
numerar. Unul dintre ei, după ce i-a arătat legitimaţia de poliţist 
funcţionarului de la căile ferate, reuşi să afle că femeia 
cumpărase un bilet pentru Orient Express. 

— Merge la Istanbul, îi spuse un casier care după aceea s-a 
gândit toată ziua dacă făcuse bine dezvăluindu-i tipului care îi 
arătase o legitimaţie de poliţist destinaţia acelei femei cu 
privirea rătăcită. 

Agenţii îl informară nervoşi pe Panetta şi acesta dădu ordin ca 
măcar doi dintre ei să urce în tren şi să nu o piardă din vedere. 
Vor cumpăra bilet de la controlor; să inventeze orice ar fi poftit 
ca să-şi justifice prezenţa în tren, dar se asigură că ei au înţeles 
că nu admitea scuze dacă le scăpa acea tânără misterioasă. 

— Merge la Istanbul, le explică lui Matthew şi părintelui 
Aguirre, care ascultau în tăcere ordinele lui Panetta. 

— Voi suna chiar acum la mine la agenţie; avem oameni 
acolo, îi asigură Matthew. 

— Fă-o, eu îl voi suna pe Hans Wein. Cred că trebuie să 
deplasăm acolo o echipă, chiar dacă avem şi noi oameni, dar 
toţi ochii nu vor fi de-ajuns. 

Vorbea cu Hans Wein ca să-i comunice ultimele noutăţi, când 
un agent detaşat la Crillon îl sună ca să-l anunţe că domnul 
conte părăsea hotelul. Panetta nu ezită nicio clipă ca să-i ordone 
să-l urmărească. 

— Presupun că nu se va întâlni cu fata, dar trebuie să fie 
urmărit oriunde ar merge. 

Părintele Aguirre aprinse o ţigară şi aspiră fumul ucigător care 
îi ardea gâtul. Lorenzo Panetta îl imită. Matthew Lucas ieşi din 
încăpere, bodogănind cu voce joasă. 


Femeia tresări când auzi vocea amantului său, deşi pe 
numărul acela de mobil o putea suna doar el. Dar Salim nu o 
căutase niciodată în orele de serviciu şi asta o alarmă. 

— Eşti ocupată? 

— Da, şopti ea, înroşindu-se la faţă. 

— Trebuie să ne vedem. 

— Când? 

— Acum. 

— Acum? Unde eşti? Nu ştiu dacă voi putea... 

— Cât mai e până ieşi în pauza, de masă? 

— Cincisprezece minute, dar de obicei mănânc în barul de zi 
al Centrului; nu dispunem de mult timp, doar o jumătate de oră, 
nu ne putem vedea mai târziu la mine acasă? 

— La tine acasă, nu, poate fi supravegheată. 

— Atunci... 

— Ce aveai de gând să faci astă-seară? 

— Să merg acasă. 

— Fă ce ai făcut în alte ocazii: pregăteşte-te ca să ieşi să 
alergi, faci în continuare jogging, nu-i aşa? 

— Da. 

— Du-te în grădinile din la place du Petit Sablon, lângă casa 
ta; deşi sunt mici, poţi să alergi. Ne vedem acolo. 

Simţi o uşurare când auzi sunetul care indica faptul că el 
întrerupsese comunicarea. Privi în jurul său ca să vadă dacă o 
observa cineva, dar nimeni nu părea să o facă. Angajaţii 
Centrului se prefăceau că nu-i interesează viaţa celorlalţi şi că 
nu se amestecau în treburile lor, dar ea ştia din proprie 
experienţă că toţi cunoşteau la perfecţie viaţa colegilor. lar ea 
era o persoană în mod special cunoscută şi acum, mai mult 
decât oricând, avea nevoie să devină cât mai puţin vizibilă. 

De-abia mâncă, dar nimeni nu a comentat lipsa ei de poftă de 
mâncare. Căută să nu pară nerăbdătoare să plece, dar, de cum 
sosi ora, îşi luă poşeta şi părăsi biroul. 

Îşi impuse să conducă încet până acasă. Odată ajunsă acolo, 
se schimbă cu calm, căutând un trening care să o avantajeze. 
Nu că ar fi avut multe speranţe să-l impresioneze, dar măcar va 
încerca. Aşa că îşi refăcu machiajul, îşi puse un trening care i se 
părea ei că îi vine bine şi ieşi ca în atâtea alte seri să alerge prin 
împrejurimile casei, situate în cartierul acela elegant şi discret 
numit Sablon, foarte aproape de la place Royale şi de Muzeul de 


Artă Veche. În clădirea aceea, locuiau doi înalţi funcţionari NATO 
şi, după cum bine ştia, era supravegheată. De fapt, Bruxelles-ul 
era un oraş supravegheat zi şi noapte şi în care serviciile de 
spionaj şi străine nu se pierdeau din ochi. 

Trecu prin faţa statuilor conților de Egmont??? şi de Hornes!?%9, 
victime cu secole în urmă ale Coroanei spaniole, şi alergă în 
jurul grilajului parcului, un grilaj din fier forjat decorat cu stâlpi 
în stil gotic. 

Parcul acela era mic, dar cu foarte multă vegetaţie, şi la ora 
aceea era puţină lume. 

Îşi lăsă privirea să rătăcească după el şi nu întârzie să-l vadă 
plimbându-se distrat cu aerul cuiva care nu se grăbeşte şi care 
se relaxează plimbându-se. Încercă să se comporte firesc 
îndreptându-se spre el. 

— Rişti foarte mult venind aici, îi spuse ea. 

— Da, presupun că da, dar aveam nevoie să te văd. 

— Se întâmplă ceva? întrebă ea alarmată. 

— Vreau să ne căsătorim. 

Ea simţi că sângele îi năvăleşte în cap. Cererea în căsătorie a 
lui Salim o descumpănea. Cum de putea dori să se însoare cu ea 
după cele întâmplate la Roma? Acolo o dispreţuise atât de mult, 
încât o făcuse să se simtă mai puţin decât nimic şi acum, 
deodată, îi cerea să se mărite cu el. 

— Dar, de ce? îndrăzni ea să-l întrebe. 

— Nu ştii de ce? Pentru că te iubesc. Îmi pare rău pentru ce s- 
a întâmplat. Vreau să te schimbi, să fii ca mine, dar doresc să o 
faci pentru că mă iubeşti tot atât de mult cât te iubesc şi eu pe 
tine. 

În tonul îngheţat al lui Salim nu era nici strop de romantism, 
dar ea crezu că el face un mare efort ca să se arate pocăit. 

— Eu te iubesc, Salim, şi bineînţeles că doresc să mă mărit cu 
tine. 

— Atunci, o vom face cât mai curând. 


128 Lamoral conte d'Egmont (1522-1568), Consilier de Stat în Flandra, a murit 
decapitat în urma participării sale la revolta din Ţările de Jos împotriva lui 
Filip al II-lea. A inspirat tragedia lui Goethe cu acelaşi nume. (n.tr.) 

129 Philippe de Montmorency conte de Hornes sau Hoorne (1518 sau 1524- 
1568) Guvernator al provinciei Gueldre din Ţările de Jos sub Carol al V-lea, a 
murit decapitat împreună cu contele d'Egmont din ordinul ducelui de Alba, 
pentru a fi participat la aceeaşi revoltă împotriva Coroanei spaniole. (n.tr.) 


— Eşti nebun, ştii că nu putem! Vei avea tot Centrul pe cap 
cercetându-te, iar eu nu-ţi voi mai fi de niciun ajutor. 

— Pentru moment, sunt în continuare un cetăţean în afara 
oricărei suspiciuni. Vreau să ne căsătorim, am totul pregătit. O 
vom face la Roma peste o săptămână. 

— La Roma...? spuse ea cu o voce îndurerată. 

La Roma trăise cea mai proastă zi din viaţa ei, crezuse că l-a 
pierdut, se simţise umilită, dispreţuită. 

— Da, la Roma, vreau să te despăgubesc pentru cele 
întâmplate. Nu te îmbrăţişez pentru că nu ştiu dacă cineva nu 
ne poate vedea, dar trebuie să fii sigură de dragostea mea. 

A oftat uşurată. Nu mai reuşise să doarmă de când s-a întors 
de la Roma din acel week-end fatidic, iar acum el ăi ceruse să 
devină soţia lui, ceva la care nici nu îndrăznise să viseze. 

— Te iubesc, Salim, te iubesc mai mult decât îmi iubesc viaţa 
şi n-am crezut niciodată că aş putea deveni soţia ta. Voi înceta 
să fiu aşa cum sunt, mă voi converti într-o bună musulmană, te 
voi urma unde vei merge. Nu suport să fiu fără tine. 

— Atunci, m-ai iertat, spuse el privind-o intens. 

— Poţi face din mine ce doreşti, Salim. 

— Bine, organizează totul ca să fii într-o săptămâna la Roma. 
Cere câteva zile de concediu pentru luna noastră de miere. 

— Trebuie să anunţ că mă mărit? 

— Nu, o vei face la întoarcere. Vom decide împreună ce să 
facem în continuare. Acum ar trebui să ne gândim doar la nuntă. 

— Salim, nu vreau să merg la acelaşi hotel, a implorat ea. 

— Nu o vom face. ţi place Excelsiorul? 

— Orice, mai puţin... 

— Taci, nu-mi mai aminti. Te voi compensa, îţi promit că te 
voi compensa. Şi acum du-te, fugi, gândeşte-te la noi. Imi pare 
rău că nu mai putem sta. 

A alergat fără rost, după ce a traversat rue de la Régence la 
Place du Gran Sablon, unde în acel moment se aprindea faţada 
Nâtre Dame du Sablon, o biserică gotico-flamandă care era una 
dintre mândriile oraşului. 

Când s-a întors în apartamentul ei, era epuizată; se întreba de 
ce nu era fericită: voia să se căsătorească cu Salim, ştia că 
destinul ei era legat de omul acela, dar cererea de căsătorie o 
întrista, fără să pună la îndoială, nici măcar un moment, ideea 
de a se căsători cu el. De fapt, nu-şi mai aparţinea, descoperise 


în acea noapte în Roma, când o făcuse să se simtă mai puţin 
importantă decât o cerşetoare; de atunci nu reuşise să-şi 
recapete stima de sine; de aceea nu se putea simţi fericită chiar 
dacă ştia că o iubeşte. 


35 

Mama lui gătise un cuşcuş cu miel ajutată de tăcuta Fâtima. 

Tatăl lui îi ceruse Lailei ca în sâmbăta aceea să nu iasă din 
casă şi să-i ureze bun-venit vărului ei, împreună cu restul 
familiei. Mohamed se temuse că sora lui va refuza, dar se părea 
că acceptase de bunăvoie să ia parte la acea cină în familie. 

Mustafa a sosit pe la mijlocul după-amiezii având drept singur 
bagaj o valiză mică, în ciuda faptului că spunea că vrea să-şi 
încerce norocul în Spania. 

— Aici lucrurile nu sunt uşoare, îl asigura Mohamed, pe zi ce 
trece sunt mai severi în privinţa actelor; în plus, sunt nişte 
rasişti, îi preferă pe sud-americani pentru că sunt creştini ca şi 
ei. 

Tatăl lui Mohamed îl asigură pe Mustafa că vor face tot 
posibilul ca să-l ajute şi că putea rămâne să locuiască împreună 
cu ei cât timp va fi nevoie. 

— Eşti fiul fratelui meu, sânge din sângele meu, şi asta este 
casa ta. Nu trăim în lux, dar avem oarece confort. 

Mustafa i-a ţinut de vorbă povestindu-le ultimele evenimente 
care avuseseră loc în familie: nunţi, decese, naşteri, activităţi... 
amesteca totul, în vreme ce înfuleca din cuşcuşul servit de soţia 
unchiului său. 

— Şi tu, Laila, mănânci întotdeauna cu bărbaţii? o întrebă pe 
neaşteptate pe vara sa. 

— Te simţi cumva ofensat că m-am aşezat să mănânc la masa 
mea proprie? 

— Nu, dar mă rog, văd că mama ta ne serveşte, aşa cum fac 
bunele musulmane, şi că o ajută cumnata ta, dar niciuna dintre 
ele nu s-a aşezat cu noi la masă. 

Mohamed se foi stânjenit pe scaun, în vreme ce tatăl său 
simţi privirea soţiei sale aţintită cu mânie asupra nepotului lui. 

— Aici este Spania, Mustafa, răspunse Laila, iar eu sunt 
spanioloaică. Am naționalitatea de ani de zile. Aici nu există 
deosebiri între femei şi bărbaţi, toţi avem aceleaşi drepturi şi 
îndatoriri. Nu mă deranjează să servesc cina; o fac cu mare 
plăcere, dar nu împărtăşesc părerea că mama mea n-ar putea 
să se aşeze cu noi la masă şi nici Fâtima. Ce e rău în a mânca 
împreună? Nu cumva crezi că pe Allah îl interesează ce facem 
noi. 


— Tradiţia este lege şi trebuie să ne respectăm propriile 
noastre legi. Chiar dacă ţi-ai schimbat cetăţenia, eşti tot Laila, 
fiica părinţilor tăi, marocană şi musulmană, sau te-ai lepădat 
cumva şi de credinţa noastră? 

— Sunt credincioasă şi pe zi ce trece simt că Allah îmi dă mai 
multă forţă ca să trăiesc şi să fac ceea ce fac. 

— Şi crezi tu că trebuie să rupi cu tradiţia? 

— Trebuie să intrăm în secolul al XXI-lea, Mustafa. Ceasul 
trebuie lăsat să meargă în continuare. Au făcut-o creştinii, au 
făcut-o evreii, nici noi nu putem să-l lăsăm să rămână mai 
departe în urmă. Spune-mi, Mustafa, dacă ai avea cancer, ai 
merge la spital? Ai permite să fii operat şi să ţi se facă un 
tratament din secolul în care trăim, sau ai prefera să ţi se pună 
o cataplasmă şi să ţi se dea o fiertură de ierburi ca să te 
vindeci? 

— Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse Mustafa, indispus. 

— Vreau să spun că, dacă ai avea o boală gravă, te-ai trata cu 
remedii din acest secol, nu te-ai încăpăţâna să mori, pentru că 
în trecut se trata cu luări de sânge şi cu cataplasme. Trebuie să 
ne adaptăm obiceiurile la lumea actuală şi asta n-are nimic de-a 
face cu credinţa, nici cu mila. Eu sunt credincioasă, Mustafa, 
dar, dacă mă îmbolnăvesc, merg la medic, dacă vreau să merg 
într-o călătorie, o fac în avion, cu trenul, cu autobuzul, cu 
vaporul, cum ai făcut-o şi tu; nu mă sui pe măgăruş ca să merg 
dintr-un loc într-altul. Dacă vreau să aflu ce se întâmplă în 
Maroc, deschid televizorul, nu aştept ca o rudă să ne scrie 
spunându-ne ce se întâmplă acolo. Ca să ştiu de familie, 
folosesc telefonul, la fel ca şi tine. Şi nu lăsăm alimentele pe 
seama răcorii din timpul nopţii, ci le păstrăm în frigider. Lumea 
s-a schimbat, Mustafa, ceasul nu s-a oprit, iar noi trebuie să ne 
adaptăm obiceiurile şi normele la lumea în care trăim; trebuie 
să citim textele vechi cu alţi ochi, fără a pierde esenţialul, iar 
esenţialul este că Allah există şi că nu trebuie să uităm că este 
Cel Milostiv. 

Au ascultat-o în tăcere. Mama ei, schiţând un zâmbet plin de 
mândrie; Fâtima, cu admiraţie; tatăl ei, cu afecţiune; Mohamed, 
cu uimire; până şi Mustafa, chiar dacă a reacţionat cu mare 
întârziere, părea impresionat de Laila. 

— Te joci cu vorbele. Cine eşti tu ca să interpretezi Legea? 
Eşti oare mai înţeleaptă decât imamii şi înţelepţii noştri, care şi- 


au dedicat toată viaţa studierii Coranului? Cauţi scuze ca să-ţi 
justifici comportamentul, nimic mai mult. 

— Comportamentul meu? Ce ştii tu de comportamentul meu? 
La ce te referi? 

— Am fost uimit să te văd fără hijab... şi că stai, aici, la masă 
cu bărbaţii; cât despre lucrurile pe care le spui... caută să nu te 
audă nimeni, pentru că ai provoca scandal în comunitatea 
noastră. 

— Se scandalizează cei care doresc să se scandalizeze, iar 
răul se cuibăreşte în ei, nu în vorbele mele. Eu spun doar că nu 
este incompatibilă credinţa cu democraţia, cu libertatea şi cu 
respectul pentru crezurile celorlalţi. E o frază a lui Martin Luther 
King!* care m-a emoţionat întotdeauna şi care spune aşa: „Am 
fost în stare să zburăm ca păsările, să înotăm ca peştii, dar nu 
suntem în stare să trăim pur şi simplu ca fraţii”. Ei bine, eu cred 
că este posibil să trăim astfel, depinde de noi să nu fim atât de 
trufaşi încât să credem că pe fiecare dintre noi ne susţine 
întreaga rațiune, aşa încât să vrem să ne impunem celorlalți, 
încât să-i condamnăm şi să-i combatem pe cei care se roagă, 
simt sau gândesc altfel decât noi. Să-l lăsăm pe fiecare să se 
roage la Dumnezeul său, să ne înzestrăm cu norme şi cu legi pe 
care să le îndeplinim cu toţii şi care să facă posibilă convieţuirea 
paşnică şi plină de respect şi care să recunoască drepturile 
sacre pe care le avem ca persoane. 

— Ajunge! strigă Mohamed, mai mişcat decât ar fi vrut să lase 
să se vadă. 

Vorbele surorii lui îi ajungeau în adâncul fiinţei sale şi simţea o 
furie nemărginită faţă de ea, pentru că a fost în stare să-l facă 
să i se clatine credinţa. 

Vreme de o secundă, Mohamed se lăsase cucerit de 
raţionamentul Lailei; îşi spunea că jertfa lui nu va servi la nimic, 
că lumea nu va fi mai bună dacă vor distruge resturile crucii pe 
care murise Isus. 

Laila îi zdruncinase conştiinţa, dar de-acum nu mai putea face 
cale întoarsă. 

— Linişteşte-te, Mohamed, îi ceru tatăl său, şi tu, Laila, taci 
odată şi nu ne face de râs în faţa fiului fratelui meu. Mustafa 


130 Pastor american de culoare (1929-1968), a luptat pentru integrarea 
negrilor în societate, organizând mari manifestații pacifiste. Premiul Nobel 
pentru Pace în 1964. A murit asasinat. (n.tr.) 


vorbeşte în acord cu tradiţia pe care toţi trebuie să o respectăm. 
Şi, acum, ar trebui să ne retragem, Mustafa o fi obosit după 
călătorie, iar mama voastră şi Fâtima trebuie să poată să stea 
jos să se odihnească şi să îmbuce şi ele ceva. 

Mustafa încuviinţă şi mulţumi, în vreme ce Mohamed îl 
conducea în cămăruţa în care până în momentul acela îi 
instalaseră pe copiii Fâtimei. Câtă vreme Mustafa va fi cu ei, 
copiii vor împărţi odaia cu Fâtima şi cu Mohamed, ceea ce 
însemna o uşurare, pentru că în felul acesta va avea o altă 
scuză ca să nu se atingă de ea. Nu rămăsese însărcinată în 
ciuda tuturor încercărilor şi el simţea pe zi ce trece o repulsie şi 
mai mare faţă de trupul fleşcăit al soţiei sale, care, cu o privire 
indiferentă, îl lăsa să facă ce poftea, fără să scoată niciun sunet. 
Ea era la fel de departe ca el atunci când o poseda. 

— Nevastă, când termini treaba, vino să te culci, se vede că 
eşti obosită. 

Fără să scoată o vorbă, femeia încuviinţă la porunca soţului 
ei, care ieşea din camera de zi înspre dormitor. Când rămaseră 
singure, le făcu semn Lailei şi Fâtimei să o urmeze în bucătărie. 

— Laila, trebuie să ai grijă. Nu mi-a plăcut ce a zis vărul tău 
Mustafa. 

— Mamă, nu trebuie să-ţi faci griji, nu-mi poate face nimic. 

— Ba poate, şopti Fâtima. 

Laila şi mama ei o priviră aşteptând să continue. Fâtima îşi 
muşcă buza fără să se decidă să vorbească. Ajunsese să o 
aprecieze pe soacra ei, care n-a ridicat niciodată mâna asupra ei 
şi se arăta amabilă şi afectuoasă cu fiii ei. Cât despre Laila... o 
admira, i-ar fi plăcut să aibă curajul să fie ca ea. Până când a 
cunoscut-o, credea că obligaţia ei era să se subordoneze 
bărbaţilor, dar acum... nu; totuşi, n-ar îndrăzni să se 
răzvrătească împotriva lui Mohamed, nici împotriva 
venerabilului imam Assan al-Jari, căruia avea onoarea de a-i fi 
fiică; dar faptul că nu era în stare să se răzvrătească nu 
însemna, după părerea ei, că Laila n-are dreptate în tot ce 
spune. 

— Ce vrei să spui, Fátima? o întrebă Laila mai degrabă 
curioasă, decât îngrijorată. 

— Sunt obiceiurile noastre... ştii tu... se poate spăla onoarea 
familiei... putem fi ucise dacă pătăm onoarea familiei... iar vărul 
tău, nu ştiu... iartă-mă, dar nu-mi place. 


Laila scoase un hohot de râs şi se apropie de Fâtima ca săo 
îmbrăţişeze. Îi era milă de cumnata ei, de femeia aceea lipsită 
de graţie care se ascundea sub djellaba închise la culoare şi cu 
hijab-ul acoperindu-i părul. 

— Fátima, suntem în Spania, aici nu se întâmplă astfel de 
lucruri; nimeni nu o să mă omoare şi, de altfel, eu n-am pătat 
onoarea familiei. 

Dar mama ei se făcuse albă la faţă, cântărind vorbele nurorii 
sale. Pe ea o surprinsese graba fratelui soţului ei ca fiul său 
Mustafa să fie primit la ei în casă şi o neliniştise să vadă cum îi 
căutase acesta pricină Lailei. 

— Dar onoarea familiei o rezolvă de obicei rudele directe, 
tatăl, soţul, fratele, spuse femeia, privind-o pe Fâtima. 

— Dar sunt situaţii în care, dacă este nevoie, se caută un alt 
membru al familiei. Pot exista părinţi care nu se simt în stare să- 
şi ucidă propria fiică şi... cred că totuşi Mohamed o iubeşte pe 
Laila. Uneori, m-am temut că el... dar nu... nu cred că ar fi în 
stare să o ucidă. 

Soacra ei scoase un sunet jalnic, în vreme ce Laila o privea cu 
uimire. Fâtima vorbea despre viaţa ei ca şi cum nu i-ar fi 
aparţinut, ca şi cum să trăiască sau să moară ar fi depins de 
voinţa familiei sale. 

— Fâtima, eu lupt de ani de zile împotriva a tot ce spui tu. Nu 
putem accepta ca o adulterină să fie lapidată, sau ca unui hoţ să 
i se taie mâna dreaptă, sau ca o femeie să fie asasinată pentru 
a se spăla nu ştiu ce fel de ciudat concept al onoarei, sau ca o 
copilă să fie măritată cu un necunoscut. 

— Ai grijă, Laila, nu te lăsa în această nădejde! îi ceru Fâtima 
cu o voce rugătoare. Şi ai grijă cu Mustafa, evită-l. Nu te vom 
lăsa singură, nici măcar noaptea n-ar trebui să rămâi singură. 
Zăvorăşte bine uşa şi nu te încrede în vărul tău. 

Fâtima se sperie când soacra ei se apropie de ea şi o apucă 
de mâini, strângându-i-le cu putere, în vreme ce o silea să o 
privească în faţă. 

— Ce ştii, Fâtima? Spune-ne! îi porunci ea. 

— Nu ştiu nimic, vă asigur! Dacă aş şti ceva, să nu vă îndoiţi 
că v-aş spune, nu vreau ca... nu vreau ca Laila să păţească 
nimic, dar mi-e frică. 

Cele trei femei rămaseră tăcute, înspăimântate, iar Lailei, 
pentru prima dată, îi era şi ei frică. 


Mohamed îl ajuta pe vărul său să-şi aranjeze puţina 
îmbrăcăminte pe care o avea în valiză. 

— Mama ta nu trebuia să-i permită surorii tale să devină 
creştină, îi reproşă Mustafa lui Mohamed. 

— Laila e aşa cum e şi nu e vina mamei mele. Aici e foarte 
diferit de satul în care trăieşti tu, aici este obligatoriu ca fetele 
să meargă la şcoală şi, din nefericire, li se vâră fel de fel de idei 
în cap. Părinţii mei ne-au educat aşa cum trebuie. 

— Tu eşti un bun musulman, cineva de care ne simţim 
mândri; dar sora ta... provoacă dezonoarea familiei noastre. 

— Sora mea n-a făcut nimic reprobabil, o apără Mohamed. 

— Să fim serioşi, ştii bine că aşa e! Ceea ce a spus în seara 
asta este o blasfemie. Presupun că ţii la ea, dar n-ar trebui să-ţi 
pese de ce se va întâmpla; cu cât o vom rezolva mai repede, cu 
atât mai bine. Tu ar fi trebuit să o faci, dar mi s-a spus că eşti un 
om important, că nu trebuie să ai probleme cu legea. Pentru 
asta există familia. Tatăl tău este moale, întotdeauna a fost aşa, 
mi-a spus-o tatăl meu. E păcat, pentru că este fratele cel mare, 
dar de fapt la tatăl meu apelează familia ca să-şi ceară 
dreptatea. 

— Tatăl meu nu este moale, protestă Mohamed simțindu-se 
umilit. 

— Sora ta ar trebui să fie deja moartă. Tu nu o poţi face, dar 
el? 

— Tu ai ucide-o pe propria ta fiică? Presupun că nu poţi 
răspunde la această întrebare; eşti încă tânăr şi n-ai copii. 

— Am trei surori cărora n-aş şovăi să le iau gâtul dacă s-ar 
comporta ca Laila. Dar asta nu se va întâmpla niciodată pentru 
că mama mea le-a educat bine şi acum sunt deja măritate. 

— Am crezut că surorile tale sunt mai mici decât tine. 

— Şi aşa este. Cea mai mare are optsprezece ani, urmează 
una de şaisprezece, iar cea mică are paisprezece am. Tatăl meu 
le-a aranjat logodna când erau încă nişte copile şi ele şi-au 
acceptat soarta, aşa cum se cuvine. De ce n-aţi măritat-o pe 
Laila? Mama mea spune că, dacă aţi fi trimis-o la noi, s-ar fi 
întors măritată. Mama mea nu o înţelege pe ata. 

— Bine. Te las să te odihneşti. 


Mohamed nu voia să continue discuţia cu vărul său. Şi el 
detesta tot ce făcea Laila, dar nu suporta reproşurile lui Mustafa 
împotriva surorii şi a părinţilor săi. 

— Nu-mi rămâne mult timp, poate o săptămână, îi atrase 
atenţia vărul său. 

— Nu te pripi, pentru că poate..., Mohamed rămase tăcut, în 
vreme ce Mustafa aştepta să-şi termine fraza. 

— Voi face ceea ce am venit să fac, răspunse Mustafa. 

Mohamed ieşi din încăpere fără să-i răspundă. 


36 

Raymond de la Pallisire prezida reuniunea săptămânală a 
fundaţiei Memoria Catară răspunzând la întrebările îngrijorate 
ale celor mai apropiaţi oameni ai săi. Toţi aceştia împărtăşeau 
cu el ura faţă de Biserică şi încredinţaseră bunei sale judecăţi 
ducerea la bun sfârşit a unui plan care să-i dea Romei o lovitură, 
dar niciunul nu ştia, nici nu dorea să ştie, în ce va consta 
lovitura, deşi erau nerăbdători să afle când se va întâmpla. 

Toţi rămaseră în tăcere când Edward, credinciosul majordom 
al contelui, intră cu pas grăbit în bibliotecă, unde se ţinea 
reuniunea. 

Edward se apropie de contele d'Amis şi îi şopti ceva la ureche, 
tulburându-l pe aristocrat, pentru că toţi cei prezenţi îl văzură 
albindu-se la faţă. 

— Domnilor, vă rog să mă scuzaţi câteva minute, revin 
imediat. 

Raymond părăsi biblioteca urmat de Edward. Majordomul încă 
nu-şi revenise din uimire după ce un servitor îl anunţase că 
tocmai a sosit o domnişoară care aştepta în vestibul şi care 
spunea că este fiica domnului conte. 

Edward se duse imediat şi dădu peste o femeie tânără cu o 
privire impertinentă, cu două valize Vuitton, şi care insista ca 
tatăl ei să fie anunţat. 

Contele sosise cu o zi înainte; nu îi spusese lui Edward că 
aştepta vizita cuiva şi, cu atât mai puţin, a unei fiice care, după 
câte ştia el, trăia în America şi cu care nu avea relaţii. 

Catherine aştepta în picioare şi părea prost dispusă. Raymond 
se apropie de ea, întrebând-o din priviri. 

— M-am hotărât să vin, spuse ea în chip de orice explicaţie 
pentru vizita ei inopinată. 

— Eşti bine-venită la castel. 

— Mulţumesc. 

— Edward, conduceţi-o pe fiica mea Catherine în camera 
verde; trimiteţi o cameristă să o ajute cu bagajele şi cu orice ar 
avea nevoie. 

— Nu voi rămâne mult timp... 

— Rămâi cât doreşti; acum, dacă îmi dai voie, am o reuniune 
cu nişte membri ai comitetului fundaţiei mele. Castelul e la 
dispoziţia ta. Sper să nu zăbovesc prea mult. 

— Nu vreau să deranjez. 


— Nu deranjezi; şi acum, scuză-mă. 

Raymond a făcut cale întoarsă, simțindu-se în acelaşi timp şi 
descumpănit, şi bucuros de sosirea fiice sale. Va trebui să se 
obişnuiască cu firea imprevizibilă a Catherinei, în această 
privinţă semănând într-adevăr cu defuncta lui soţie. 

Catherine îl urmă pe Edward pe scări până la primul etaj, 
unde discretul majordom deschise o uşă care dădea într-o 
încăpere tapetată cu mătase de culoare verde-pal. 

— Chiar acum vă voi trimite o cameristă să vă ajute la 
despachetat bagajele. 

— Nu e nevoie; sunt în stare să-mi despachetez propria valiză. 

— Chiar şi aşa o voi trimite în caz că aţi avea nevoie de 
ceva... 

— N-am nevoie de nimic. Mulţumesc. 

Când Edward ieşi din încăpere, Catherine oftă uşurată, privind 
de jur-împrejur. 

Patul cu baldachin i se păru imens şi îi plăcu secreterul lipit de 
perete şi cele două fotolii mici tapiţate într-un verde mai închis 
decât pereţii. Văzu două uşi şi, curioasă, le deschise; una dădea 
spre o cameră de baie, iar cealaltă, spre un dressing. 

Nu zăbovi mai mult de zece minute ca să-şi desfacă valizele. 
Era nerăbdătoare să dea o raită prin castel. 

Când ieşi din încăpere, îl găsi pe Edward la câţiva paşi de uşă. 

— Domnişoara doreşte ceva? 

— Da, vreau să cunosc castelul, mi-l puteţi arăta? 

Majordomul zâmbi satisfăcut de cerere şi se pregăti să devină 
ghidul acelei tinere care, într-o zi, avea să fie stăpâna locului. 


— Bine, domnilor, nu-mi rămâne decât să vă anunţ că peste 
câteva zile vom răzbuna suferinţa ce le-a fost provocată în 
trecut familiilor noastre. Va fi în Vinerea Mare; nici eu nu vă pot 
spune mai mult, nici dumneavoastră nu vă convine să ştiţi mai 
mult. 

Un domn în vârstă şi având un pronunţat accent occitan ceru 
cuvântul. 

— Doresc să vă felicit în numele nostru, al tuturor, pentru 
activitatea pe care o desfăşuraţi. Familia D'Amis a fost flacăra 
vie care a împiedicat să se şteargă amintirea tuturor celor 
întâmplate pe pământul strămoşesc şi ne-a ajutat să nu-i uităm 


pe martirii noştri. Dumneavoastră, la fel ca tatăl 
dumneavoastră, aţi dovedit o generozitate fără margini. 

In continuare, a vorbit un bărbat de vârstă mijlocie: 

— Inţeleg că nu trebuie să ni se dea informaţii precise, dar n- 
ar fi cu putinţă să cunoaştem amploarea celor ce se vor 
întâmpla? 

Raymond îi privi câteva clipe înainte de a răspunde. Nu, nu 
avea să le spună niciun cuvânt mai mult. Mijlocitorul îl călăuzise 
până în momentul acela, insistând asupra necesităţii de a păstra 
discreţia. Nimeni nu trebuia să ştie mai mult decât avea nevoie 
să ştie, îi repeta el. Nici măcar oamenii şi corporaţiile pe care le 
reprezenta Mijlocitorul nu ştiau ce se va întâmpla şi, cu atât mai 
puţin, când. Voiau rezultate, asta era ceea ce le garanta 
Mijlocitorul, după cum şi el le garanta oamenilor acelora care 
simțeau ca şi el că sosise ziua răzbunării. 

— Pentru propria dumneavoastră securitate, precum şi a mea, 
pentru succesul operaţiunii, este mai bine să nu ştiţi nimic. Doar 
să fiţi atenţi în Vinerea Mare, ziua în care creştinii comemorează 
crucificarea nu trebuie să vă spun mai mult, domnilor. 

In momentul acela, uşa se deschise şi toţi cei prezenţi îşi 
îndreptară privirea spre silueta unei femei care se profila printre 
umbrele din cadrul uşii, în vreme ce auzeau glasul lui Edward 
care protesta. 

— Domnişoară, v-am spus că acum nu se poate intra în 
bibliotecă! 

Dar Catherine se instala în mijlocul marii încăperi zâmbindu-le 
celor prezenţi, fără să-l privească pe tatăl ei. 

— lertaţi-mă! Îmi pare rău că v-am întrerupt... 

Raymond o privi pe fiica sa şi ea putu vedea în ochii lui verzi o 
sclipire de mânie. 

— Domnilor, v-o prezint pe fiica mea. Catherine, aceşti domni 
sunt membrii comitetului fundaţiei Memoria Catară. 

Toţi cei prezenţi se ridicară imediat ca să o salute pe fiica 
contelui d'Amis. Toţi ştiau de existenţa ei, unii chiar o 
cunoscuseră pe Nancy, fosta soţie a lui Raymond de la Pallisiere. 

Catherine îi salută zâmbitoare şi le repetă scuzele pentru a-i fi 
întrerupt în felul acela. 

— Tocmai am sosit şi vă mărturisesc entuziasmul meu pentru 
acest loc. N-am putut rezista tentaţiei de a intra când Edward 
mi-a spus că aici este biblioteca în care se află câteva portrete 


ale strămoşilor noştri toate acestea sunt atât de noi pentru 
mine... 

Au găsit-o încântătoare şi l-au felicitat pe Raymond pentru 
prezenţa fiicei sale la castel, i-au spus chiar că era şi vremea ca 
locul acela să fie privilegiat de o prezenţă feminină. 

Nu a fost nevoie să anunţe încheierea reuniunii, de fapt era 
deja încheiată, şi Raymond îi ceru lui Edward să le servească 
invitaţilor un aperitiv. Dată fiind ora, şapte şi jumătate, 
majoritatea optă pentru un vin de Xeres. 

Catherine s-a întreţinut cu toţi oaspeţii, interesându-se de 
obiceiurile din regiune, minunându-se de tot ce îi povesteau, 
arătându-se avidă să înveţe. Mânia lui Raymond se risipi, lăsând 
loc mândriei de a o avea drept fiică. 

O jumătate de oră mai târziu, domnii aceia şi-au luat la 
revedere, urându-i Catherinei o şedere fericită la castel şi 
invitând-o să-i viziteze în compania tatălui ei. 

Un bărbat bătrân, mult mai în vârstă decât contele, se apropie 
de acesta şi îl îmbrăţişa, apoi îi sărută mâna Catherinei. 

— Azi e o zi fericită nu numai datorită veştilor bune pe care ni 
le-a dat tatăl dumneavoastră, ci şi pentru că v-am cunoscut. 
Dragul meu prieten, vom vorbi în Vinerea Mare. 

Raymond a fost tentat să o mustre pe Catherine că a întrerupt 
reuniunea, dar hotări să nu o facă; se simţea prea mândru de 
faptul că bărbaţii aceia o cunoscuseră pe cea care avea să-i fie 
moştenitoare. 

— Vorbeşti foarte bine franceza, spuse contele, unde ai 
învăţat? 

— Mama mea a insistat să o învăţ, răspunse Catherine. Am 
avut o profesoară canadiană, madame Picard. Era foarte bună. 

— Judecând după accentul tău, cu siguranţă că aşa trebuie să 
fi fost. 


Hakim bea încetişor ceaiul parfumat pe care i-l oferise Said, 
şeful Cercului de la Ierusalim. Cei doi bărbaţi puneau la punct 
amănuntele atentatului. 

— Ai viză pentru o lună. Pelerinii cu care ai venit vizitează 
muntele Sinai, afirmă Said. 

— Nu crezi că evreii îşi vor da seama? Controlează tot. 

— Nu mai sunt infailibili. Nu ştiu să lupte în umbră. Uite ce s-a 
întâmplat în Liban, au fost incapabili să învingă Hezbollah. Sunt 


pregătiţi să lupte împotriva armatelor, să arunce bomba 
atomică, dar nu să lupte în umbră. 

— Mossad-ul... 

— Este un mit! Dovadă suntem noi: nu se ştie nimic despre 
Cerc. Hai, linişteşte-te! 

— Nu trebuie să contăm pe asta. 

— Şi nici nu contăm. Avem oameni care ne urmăresc peste 
tot ca să afle dacă suntem supravegheați de Mossad sau de 
Shin Bet şi n-au detectat pe nimeni. Eşti protejat douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru, prietene. 

— Nu mă preocupă viaţa mea, ci succesul operaţiunii. 

— Vei trăi până în ziua aceea şi lumea întreagă se va minuna 
de fapta ta de vitejie. Fraţii noştri te vor binecuvânta. 

— Nu pe mine trebuie să mă binecuvânteze, ci pe oamenii 
care ştiu să ne călăuzească. 

— Şi acum, prietene, să recapitulăm planul. E o şansă că 
fratele nostru Omar are o agenţie de voiaj. Ordinele lui sunt 
clare: în dimineaţa de vineri te vei alătura grupului de pelerini 
cu care ai sosit, ca să mergeţi la slujbă la biserica Sfântului 
Mormânt. Nimeni nu te va băga în seamă; în ziua aceea, vor fi 
sute de pelerini din toată lumea, iar ghizii au bine organizată 
vizita grupurilor. Îţi vei pune centura cu explozibili. 

— Dar controalele? 

— Crezi că un grup de pelerini îi va interesa pe soldaţii 
israelieni? Nici n-or să se uite la voi. Trebuie doar să ajungi până 
la locul unde se păstrează relicva şi acolo... de acolo vei merge 
în Paradis. Mânuirea centurii e simplă, trebuie doar să tragi de 
un inel. 

— Dar relicva este foarte bine protejată, crezi că explozia o va 
distruge? 

— Nu va rămâne nimic; ce păcat că nu vei putea vedea. Ah! 
Omar mi-a cerut să-ţi spun că în aceste ultime zile trebuie să te 
alături vreuneia dintre excursiile grupului cu care ai venit. Când 
se vor întoarce din excursia în Sinai, vor trece în lordania ca să 
meargă la Petra; trebuie să mergi cu ei. 

— O să merg. Dar înainte, vreau să mă întorc la biserica 
Sfântului Mormânt, vreau să fac din nou traseul pe care va 
trebuie să-l străbat. 

— Nu, nu vei merge. Nu e nimerit să o faci, cineva te-ar putea 
remarca. Am fost deja cu trei ocazii, cunoşti traseul pe dinafară. 


— Trebuie să mai merg o dată... 

— Nu, Hakim, nu trebuie să forţăm norocul. 

— Ştii? Mi-e dor de satul meu. 

— Satul tău? 

— Caños Blancos... nicăieri n-am fost mai fericit decât acolo. 
De pe şosea, crezi că toate casele sunt agăţate de stânci. 
Primăvara miroase a flori de portocali şi a fructe şi cerul este de 
un albastru-intens şi toată ziua auzim clipocitul apei când cade 
în havuzuri. Cred că seamănă cel mai bine cu Paradisul. 


Catherine se încăpăţânase să conducă maşina, iar el fusese 
de acord de voie, de nevoie; se simţea însă mai în siguranţă cu 
şoferul pe care îl avea de mulţi ani. 

Raymond era uimit de schimbarea care părea să se petreacă 
cu Catherine. Nu însemna că fiica lui s-ar fi arătat afectuoasă 
faţă de el, dar măcar nu mai era atât de neprietenoasă şi de 
crispată ca la început şi erau chiar şi momente când o vedea 
relaxată şi zâmbitoare. 

El îi arătase fiecare ungher din castel şi vizitaseră 
împrejurimile, dar marea vizită era cea din dimineaţa aceea, 
când se îndreptau spre Montségur. 

Fiica lui nu înceta să pună întrebări despre fundaţia Memoria 
Catară; părea să aibă un brusc interes pentru trecut, mărturisi 
chiar că a fost entuziasmată de Cronica lui fray Juliăn, în ciuda 
faptului că se arătase reticentă să o citească atunci când ela 
insistat că era nevoie să o facă pentru a înţelege istoria familiei. 

Dar în momentul acela, Raymond se gândea la Mijlocitor. Il 
sunase de vreo două ori fără să primească răspuns şi asta îl 
neliniştea. Îi telefonase şi lugoslavului ca să se asigure că Ylena 
a primit materialul aşa cum i se dăduseră asigurări, dar nici cu 
acest apel nu a avut noroc: telefonul lugoslavului nu răspundea. 

— Nu mă asculţi, eşti distrat. 

— lartă-mă, ce spuneai? 

— Te întrebam de profesorul acela care a scris istoria lui fray 
Juliân. 

— Profesorul Arnaud? Aşadar, tatăl meu l-a angajat pentru că 
era unul dintre cei mai buni medievişti din Franţa. Din 
nenorocire, relaţia cu profesorul nu a fost uşoară. Era însurat cu 
o evreică şi această doamnă a dispărut într-o bună zi şi asta l-a 
înnebunit. 


— A dispărut? De ce? 

— Nu ştiu, cred că a plecat într-o călătorie şi nu s-a mai întors. 
El nu a acceptat că l-a părăsit. A devenit un om dificil. Tatăl meu 
dorea ca el să lucreze împreună cu o echipă de cercetători şi 
cărturari nu numai francezi, dar el nu făcea decât să ridice 
obiecţiuni. Singurul lucru care îl interesa era cronica lui fray 
Juliân. 

— Şi ce altceva ar fi trebuit să-l intereseze? 

— Catherine, ţi-am explicat deja: catarii păzeau un secret, un 
secret care încă nu a fost dezvăluit: Graalul. 

— Te rog, astea sunt basme pentru copii! răspunse ea iritată. 

— Asta e ceea ce crezi tu, dar undeva există un obiect cu o 
forţă extraordinară şi acela care îl posedă va deveni omul cel 
mai puternic din lume. 

Catherine râse, dar el nu se supără. Ştia că era inutil să o 
convingă pe fiica sa că acel obiect există. Ea respingea şi 
existenţa comorii catarilor. 

— Tu însuţi ai spus că profesorul Arnaud era un mare 
medievist, iar în notele sale la cronica lui fray Juliân exclude 
existenţa comorii ascunse. Profesorul Arnaud afirmă foarte clar 
că această comoară nu era altceva decât banii şi giuvaierele pe 
care credentes le donau Bisericii şi pe care le-au cheltuit treptat 
pentru nevoile lor. 

— Există texte în care se afirmă contrariul. Profesorul Arnaud 
era un om de mare prestigiu, dar nu e singurul care a studiat 
istoria catarilor. 

— Dar tatăl tău pe el l-a căutat. 

— Bunicul tău avea nevoie de cineva a cărui autoritate să fie 
respectată de toţi şi care să autentifice teancul de documente 
numite Cronica lui fray Julián. 

Era frig şi Raymond se înfioră când se dădură jos din maşină. 
Catherine părea entuziasmată de vizită şi fu surprinsă să 
găsească la poalele acelei stânci un grup de turişti care ascultau 
atenţi explicaţiile unui ghid. 

— Montsegur înseamnă „Muntele Sigur” şi de fapt a opus 
rezistenţă mai mult decât se aşteptau regele Franţei şi papa, 
spunea ghidul. 

— Vii? îl întrebă Catherine pe tatăl ei care mergea încet şi nu 
părea prea entuziasmat de ideea de a urca în vârful acelui loc 
pe care îl cunoştea ca pe buzunarul său. 


— Te voi însoţi o bucată din traseu. 

Lui Raymond îi plăcea să o vadă pe Catherine mergând de 
colo-colo, înfiorându-se în Tabăra celor Arşi, făcându-şi o 
fotografie lângă stela comemorativă ridicată în amintirea acelor 
nefericiţi. 

Cădea o ploaie fină când peste două ore Catherine îşi încheia 
vizita. 

— L-am auzit pe ghid spunând că acesta nu este adevăratul 
castel al catarilor, că în secolul al XIV-lea s-a construit o noua 
fortăreață. 

— Au rămas vestigii ale vechiului castel: temelia, o parte din 
zidurile cioplite chiar în stânca muntelui. 

— N-am încetat să mă gândesc la strămoaşa ta, la doña 
María. 

— Strămoaşa noastră, Catherine. 

— Înţelege că simt toate astea foarte departe de mine, de 
lumea mea. Această doña María era un adevărat caracter. 

— Cred că tu ai moştenit-o, răspunse Raymond zâmbind. 

— De ce spui asta? Nici măcar nu sunt credincioasă şi, cu atât 
mai puţin, o fanatică, precum strămoaşa ta. 

— Mie mi se pare că ai o fire la fel de aprigă ca şi doña Maria. 
Bietul fray Juliân trăia terorizat şi toată familia se învârtea în 
jurul bătrânei doamne. 

— Da... chiar şi templierul... bietul om, s-a făcut templier ca 
să-i facă în ciudă mamei sale. 

— Fernando... un cavaler viteaz. Cât despre pornirea de a 
face contrariul a ceea ce aşteaptă de la noi cei mai în vârstă, 
asta e ceva vechi de când lumea; tu însăţi te amuzi 
contrazicându-mă. 

— Pe tine, dar părerile noastre nu coincid niciodată, dar cu 
mama era altfel. Era de ajuns să ne privim ca să ştim ce 
gândim. 

Raymond păru să tresară când a auzit soneria telefonului 
mobil. Pe Catherine o mira faptul că tatăl ei purta întotdeauna la 
îndemână trei aparate şi nu reuşise să-l facă să-i spună de ce. 

— Da... 

La celălalt capăt al firului, Raymond auzi glasul lugoslavului. 
Catherine se îndepărtă doi paşi ca să-l lase să vorbească 
nestingherit, dar nu îndeajuns ca să nu audă conversaţia. 


— Atunci, ea va ajunge la Istanbul fără vreo schimbare de 
program. Vreau să mă sunaţi de îndată ce ea şi restul echipei 
vor fi ajuns... Bineînţeles că va primi suma convenită, dar vreau 
să ştiu că a ajuns fără probleme. Oamenii dumneavoastră 
trebuie să garanteze securitatea fetei până în Vinerea Mare şi să 
evite orice incident... Fireşte că mă voi asigura că fata este 
bine... V-am spus că veţi primi restul banilor în zilele următoare 
şi să nu mă ameninţaţi cu şeful dumneavoastră, că nu vă tolerez 
aşa ceva... Mărginiţi-vă să faceţi ce v-am spus, pe 
dumneavoastră nu vă priveşte să ştiţi mai mult decât ştiţi, 
trebuie doar să o protejaţi până în Vinerea Mare; când, în ziua 
aceea, ea va ieşi din hotel cu restul echipei, lăsaţi-o, treaba 
dumneavoastră se va fi încheiat. Ceea ce mă preocupă este ca 
Ylena să facă rost de tot materialul... 

Cu toate că Raymond d'Amis cobori glasul, erau momente în 
care părea iritat şi de aceea Catherine auzea doar frânturi din 
conversaţie; îşi aprinsese o ţigară şi părea căzută pe gânduri 
când contele întrerupse convorbirea. 

— lartă-mă, afacerile mă urmăresc până şi pe acest munte 
sacru. 

— E vreo problemă? vru ea să ştie. 

— Niciuna, nimic special, doar că oamenii nu muncesc în mod 
eficient şi trebuie să repeţi lucrurile ca să ia aminte. Ne 
întoarcem la castel? 

— Da, şi vreau să-ţi mulţumesc că m-ai adus; a meritat 
osteneala. 

Pe drumul de întoarcere la castelul d'Amis, Catherine 
conducea cu privirea aţintită pe şosea şi părea distrată. Nici 
tatăl ei nu prea avea chef de vorbă. Soneria telefonului mobil îl 
făcu din nou pe conte să se schimbe la faţă; se simţea stânjenit 
să vorbească în faţa ei. 

— Salim, prietene, mă bucur să vă aud... Sunteţi deja la 
Roma? Mă bucur că este aşa; şi cum merge operaţiunea? 
Înţeleg, înţeleg, văd că aveţi o dispoziţie excelentă... şi ceilalţi 
prieteni ai dumneavoastră? Bine, sper ca totul să iasă cum am 
prevăzut şi să nu fie nicio greşeală... Imi imaginez că 
dumneavoastră veţi controla cele trei echipe... Mă rog, nu pot 
vorbi prea mult, sunt pe şosea... Cea de a doua plată o veţi 
primi înainte de Vinerea Mare... Da, ştiu că mai sunt doar patru 
zile, dar nu vă faceţi griji, familiile acelea nu vor fi abandonate... 


Aştept să mă sunaţi vinerea viitoare şi, dacă totul iese bine, ne 
vom întâlni la Paris ca să sărbătorim. 

— Văd că afacerile tale nu-ţi lasă niciun moment liber, spuse 
Catherine când tatăl ei închise telefonul. 

— Aşa este; slavă Domnului că inventarea mobilului permite 
să nu fii nevoit să stai toată ziua în birou. 

— Sigur n-ai probleme? 

— De ce mă întrebi? 

— Nu ştiu, poate din cauza tonului vocii tale, n-am putut evita 
să aud conversaţia..., afirmă ea. 

— Nu, n-am probleme, dar operaţiunile financiare mă 
preocupă întotdeauna până când ajung la bun sfârşit, mai cu 
seamă atunci când nu depind de mine. 

— Pot să te ajut? 

Oferta Catherinei îl surprinse. O observă pe fiica sa, care nu-şi 
îndepărta ochii de pe şosea şi simţi o dorinţă enormă de a i se 
mărturisi, dar renunţă. Catherine era ca Nancy, iar soţia lui îl 
părăsise când a aflat ce avea de gând familia D'Amis: a fost mai 
ales oripilată să ştie că ei căutau Graalul şi credeau că aparţin 
unei rase superioare. Era sigur că şi Catherine ar reacţiona la fel 
ca Nancy, iar el n-ar suporta să-şi piardă fiica acum, când de- 
abia o cunoscuse. 

— N-am nevoie de ajutor, nu-ţi face griji. Dacă aş avea 
nevoie, n-aş şovăi să ţi-l cer, dar nu ştiu dacă te pricepi prea 
mult la operaţiuni financiare. 

— Încearcă să-mi acorzi încredere, răspunse ea pe un ton 
sfidător. 

— Să-ţi acord încredere? Afacerile n-au nicio legătură cu 
încrederea. 

— Ei bine, eu cred că au. Dar n-are importanţă; la urma 
urmelor, sunt o străină şi nu pot pretinde să-mi povesteşti ce 
faci, din ce trăieşti, cu ce te ocupi. 

— Sunt contele d'Amis, administrez patrimoniul moştenit de 
la strămoşii mei: pământuri, valori financiare, investiţii... Caut să 
nu risc prea mult, dar uneori este inevitabil şi, când se întâmplă 
aşa ceva, sunt neliniştit. 

— Şi aşa eşti acum. 

— Da, acum sunt neliniştit; ţi-am mai spus că îmi fac griji când 
lucrurile nu depind direct de ceea ce fac eu, pentru că 
responsabilitatea este a altora. 


— Şi acel Salim? 

— Este un bun prieten cu care fac nişte afaceri, nişte afaceri 
delicate, dificile, care nici măcar nu depind direct de el; amândoi 
trebuie să ne încredem în ceea ce fac alţii. 

— De unde este Salim? Pare arab, nu-i aşa? 

— Este cetăţean englez, dar sirian de origine. Un adevărat 
gentleman; îl vei cunoaşte şi vei fi încântată de el. 

— Va veni la castel? 

— Nu ştiu. De ce mă întrebi? 

— Pentru că eu nu voi sta multă vreme. 

— Când vei pleca? întrebă Raymond, simțind o puternică 
apăsare în piept şi temându-se de răspuns. 

— Nu ştiu, dar nici nu vreau să devin un musafir greu de 
suportat. 

— Catherine, castelul este casa ta, într-o zi va fi al tău; nu eşti 
musafir, ţi-am mai spus-o. 

— Ştii? Sunt momente când nici eu nu ştiu ce să cred despre 
mine însămi. Să te cunosc, să fiu la castel, să vizitez locurile 
unde a trăit mama... sunt derutată. 

— Nu mă judeca în pripă. Dă-mi timp şi acordă-ţi şi ţie ca să 
afli dacă merită osteneala de a mă cunoaşte. 

Castelul era cufundat în tăcerea nopţii când, epuizați, s-au 
întors din călătorie; doar Edward, majordomul, îl aştepta 
nerăbdător pe conte în cazul în care ar fi avut nevoie de ceva, 
dar nici Raymond, nici Catherine nu doreau altceva decât să se 
retragă în odăile lor şi să se odihnească. 


37 

De zile întregi nu mai dormeau în pat. Lorenzo Panetta, 
Matthew Lucas şi părintele Aguirre nu se mişcau de la 
reprezentanța din Paris a Centrului de coordonare antiteroristă. 

În momentul acela, Panetta îl informa pe Hans Wein despre 
ultimul raport trimis de la Sarajevo de colegii lui Matthew Lucas 
din Agenţia antiteroristă a Statelor Unite. 

— Tocmai ţi l-am trimis prin e-mail, dar voiam să ştii că acest 
caz se complică. Fata se numeşte Ylena Milojevic şi este 
sârboaică bosniacă. În timpul războiului, a fost violată şi cei care 
au făcut-o aproape că erau să o omoare. A fost o patrulă a 
Brigăzilor Musulmane. Fata n-a avut prea mult noroc: în război 
şi-a pierdut tatăl şi un frate. Şi acum vine lucrul cel mai 
surprinzător: oamenii lui Karakoz o urmăresc peste tot, dar ea 
pare să nu ştie. Acum două zile, s-a prezentat la o adresă din 
Istanbul împreună cu un frate şi doi veri, de acolo au ieşit cu 
nişte bagaje pe care le-au încărcat într-o camionetă. Dar acum 
vine partea cea mai tare: tocmai a fost văzută într-un scaun cu 
rotile şi îmbrăcată într-un fel special, cu h/jab-ul acoperindu-i 
părul. S-au întâlnit cu vărul ei care, după cum se pare, îi aştepta 
acolo. Americanii ne sunt de mare ajutor, dar ar trebui să 
vorbeşti cu turcii. Este evident că femeia aceea are de gând să 
facă ceva în oraş. O sârboaică să se îmbrace precum o 
credincioasă musulmană... 

Hans Wein îl asculta cu îngrijorare pe Lorenzo Panetta. Cazul 
acela se complica enorm şi mai rău era că părea să nu aibă 
sens. Urmărind pista Karakoz, nimeriseră peste acel aristocrat 
francez care avea legături cu lugoslavul, omul lui Karakoz la 
Paris, şi, plecând de aici, dăduseră peste acea femeie 
misterioasă. Bineînţeles că şi mai misterioasă era ultima 
convorbire dintre contele d'Amis şi ilustrul profesor Salim al- 
Bashir. Oricât de mult refuza să creadă că Bashir ar putea fi 
ceva mai mult decât părea, se temea că adjunctul său, Panetta, 
avea dreptate, căci ultima convorbire dintre contele d'Amis şi 
profesor a fost ciudată. La ce fel de „operaţiune” se referea şi 
de ce trebuia să-i trimită bani? Şi ce familii n-aveau să fie lăsate 
de izbelişte? 

Panetta insista ca Salim al-Bashir să fie urmărit zi şi noapte, 
dar el tot nu îndrăznea să ia această măsură, deşi era din ce în 
ce mai înclinat să stea de vorbă cu britanicii. 


— De acord, voi vorbi cu turcii, presupun că nu vor avea nicio 
problemă să colaboreze. Ah! Toţi îţi trimit gânduri bune şi 
începe să-mi fie din ce în ce mai greu să-i ţin pe oamenii noştri 
afară din joc. Laura White se simte jignită pentru ceea ce spune 
că e o lipsă de încredere, iar Andrea Villasante s-a proţăpit ieri 
în birou ca să-mi spună că, dacă n-am încredere în ea, o să-şi 
prezinte demisia şi o să ceară transferul la alt departament. 
Consideră o ofensă faptul că am scos-o din cazul de la Frankfurt. 
Nu crezi că exagerăm cu discreţia? Securitatea n-a găsit nicio 
scurgere de informaţii, a cercetat din nou tot personalul. Și 
apropo, aici este o oază de linişte de când a plecat Mireille 
Beziers: fata aia ne enerva pe toţi. Din fericire, nu m-am mai 
întâlnit cu ea nici măcar în lift. 

— De ce nu uiţi de Mireille, Hans? răspunse Panetta, indispus. 

— Da, ai dreptate, am scăpat de ea, dar zilele trecute mi s-a 
spus că unchiul ei, generalul, este supărat pe departamentul 
nostru pentru că am disponibilizat-o. Mă rog, sper să-i treacă 
supărarea. Faptul că este general NATO nu este un motiv 
suficient ca noi să fim nevoiţi să o suportăm pe nepoata lui. 

— Ştii, Hans? Cred că în fond nu eşti mulţumit că ai 
disponibilizat-o pe Mireille. Ai fost nedrept şi tu ştii asta. 

— Ce grozav apărător are în persoana ta! 

— Eu am crezut întotdeauna că Mireille Béziers ne-ar putea fi 
de folos, că este o persoană valoroasă. Dacă doreşti, hai să 
vorbim despre ce se întâmplă. 

Lorenzo Panetta îi ceru insistent şefului său să considere în 
continuare acest caz ca fiind strict secret, amintindu-i că, de 
când erau la curent numai ei doi, ancheta avansase. 

— Nu o să mă cert cu tine în privinţa lui Mireille Béziers, dar 
cred că n-ai fost drept faţă de ea, ţi-am mai spus asta. Hans, 
ştiu că îţi vine greu să nu-i povesteşti Laurei ceea ce facem; 
este asistenta ta şi lucrează cu tine de ani de zile; şi eu am cea 
mai bună părere despre ea, dar crede-mă că e mai bine aşa. la 
în seamă ce-ţi spun, este singurul lucru pe care ţi-l cer, iar în 
ceea ce o priveşte pe Andrea, mă rog, îmi închipui că e furioasă, 
dar trebuie să rezişti la presiuni. Eu voi fi cel care îmi voi asuma 
răspunderea pentru că le-am ţinut deoparte. Când se va încheia 
această poveste, voi cere iertare întregului departament şi 
poate că va fi momentul să spun adio. 

— Ce tot spui? întrebă Hans Wein, îngrijorat. 


— O să mai vorbim, dar m-am săturat să trăiesc la Bruxelles; 
am chef să mă întorc la Roma; nu ştiu dacă ţi-am spus, dar fiul 
meu cel mare mă va face bunic. 

— Te felicit, dar vreau să ştii că voi face imposibilul ca să 
rămâi. Ah! şi felicită-i pe oamenii noştri de la Paris; fac o treabă 
excelentă. Apropo, aici toată lumea pleacă în vacanţă în 
Săptămâna Mare. Andrea a hotărât să-şi ia toată săptămâna, 
presupun ca să ne fie clar faptul că e supărată, şi i-a spus Dianei 
Parker că, dat fiind că ea nu va fi aici şi că am exclus-o de la 
investigarea acestui caz, n-are rost să rămână de gardă. Laura 
pleacă şi ea mâine. Avantajele faptului că Centrul se află la 
Bruxelles şi că Belgia este o ţară catolică. 

Părintele Aguirre desena pe o hârtie pătrate mari cu numele 
celor care apăreau în anchetă: Karakoz, lugoslavul, Raymond 
d'Amis, Salim al-Bashir, Ylena Milojevic. 

Bătrânului iezuit îi era foarte clar faptul că toți aveau legătură 
cu acelaşi obiectiv: atentatul împotriva Bisericii, chiar dacă 
Ylena părea o piesă care nu se potrivea. 

— Ce o fi vrând să facă la Istanbul? se întrebă Matthew Lucas 
cu voce tare. 

— Nu ştiu, nimic bun, răspunse iezuitul. Femeia aceea 
probabil că îi urăşte pe musulmani pentru ceea ce i s-a 
întâmplat şi cu toate astea s-a îmbrăcat ca o credincioasă 
musulmană. Şi vara ei şi-a pus hijab-ul iar fratele şi vărul ei şi-au 
lăsat barbă şi şi-au cumpărat îmbrăcăminte din bazarurile 
bosniace. 

— Asta, părinte, nu se potriveşte cu teoria dumneavoastră, 
spuse Matthew Lucas la rândul său. 

— N-am găsit veriga, dar există pe undeva. Nu ştiu ce va face 
Ylena Milojevic la Istanbul, dar sunt sigur că va aduce prejudicii 
Bisericii, insistă părintele Aguirre. 

— Bine, vom aştepta. Nu o vom pierde din vedere, îi asigură 
Panetta. 

— Ştim că ceea ce trebuie să se întâmple va fi în Vinerea 
Mare; „vineri” este un cuvânt pe care l-am găsit în hârtiile de la 
Frankfurt şi reprezintă o zi specială pentru catolici. Ziua în care 
a fost răstignit Isus... Contele i-a amintit lugoslavului că Ylena va 
acţiona în Vinerea Mare, iar mai târziu a vorbit cu Salim al- 
Bashir tot despre Vinerea Mare şi despre trei operaţiuni 
prevăzute pentru ziua aceea... este evident că se pregăteşte o 


lovitură împotriva Bisericii. Această dată n-a fost aleasă 
întâmplător, mai ales că este amestecat Raymond de la 
Pallisisre. El urăşte crucea şi tot ce înseamnă aceasta... In 
hârtiile de la Frankfurt apăreau cuvântul „cruce” şi fraza „va 
curge sângele în inima Sfântului...”, „sânge”. 

— Asta este ceea ce nu înţeleg! se plânse Matthew Lucas, de 
ce în hârtiile unui comandou islamist se vorbeşte de cruce, de 
sfinţi şi de crucea de la Roma... şi mă aduce la disperare faptul 
că nu văd legătura cu fata aia care este la Istanbul. 

— Veriga este Karakoz, afirmă Lorenzo Panetta. 

— În afară de Karakoz şi de contele d'Amis, există o altă 
verigă, pe care trebuie să o găsim, explică părintele Aguirre. 
Intrebarea este dacă acele operaţiuni despre care vorbea 
contele cu Salim al-Bashir au vreo legătură cu fata aceea, sau 
sunt independente. Mă rog la Dumnezeu să putem evita o 
nenorocire. Am vorbit la prima oră cu episcopul Pelizzoli, ca să 
vorbească cu domnul Wein. Inţeleg ca domnul Wein să nu 
dorească să fie acuzat că are prejudecăţi, dar trebuie să dea 
ordinul de urmărire a lui Salim al-Bashir. 

— Va fi dificil să-l convingeţi pe Hans Wein că Salim al-Bashir 
aparţine Cercului, afirmă Matthew Lucas. 

— Pot să greşesc, dar... da, cred că aparţine Cercului. Cred, 
de asemenea, că Raymond de la Pallisigre a intrat în cârdăşie cu 
această organizaţie ca să se răzbune împotriva Bisericii, chiar 
dacă dumneavoastră sunteţi convins că grupul n-are nevoie de 
conte, dar veţi admite faptul că, dacă acesta plăteşte 
operaţiunile, Cercul nu va refuza aceşti bani. Dumneavoastră 
înşivă afirmaţi că acele comandouri acţionează independent 
unele de altele şi că multe se autofinanţează. Pentru mine este 
clar că unul sau mai multe grupuri islamiste vor comite un 
atentat împotriva Bisericii şi că probabil finanţarea acestui 
atentat cade în sarcina contelui d'Amis. 

— Mă întreb cum de a reuşit acest conte să intre în legătură 
cu ei, şopti Lorenzo Panetta. 

— Acesta este un alt punct slab al teoriei dumneavoastră, îi 
spuse Matthew Lucas părintelui Aguirre, însuşindu-şi afirmaţia 
lui Panetta. 

— Sunt liniştit să ştiu că veţi preveni autorităţile turce, pentru 
că este evident faptul că va avea loc un atentat la Istanbul şi că 
ziua aleasă este Vinerea Mare. N-am nicio îndoială că va exista 


şi un al doilea atentat la Roma, care va fi imposibil de evitat 
dacă superiorii mei de la Vatican nu reuşesc să-l convingă pe 
domnul Wein să-l urmărească pe profesorul al-Bashir. Cât 
despre ceilalţi... îi cer lui Dumnezeu să ne lumineze! 

— Nu ştiu dacă Dumnezeu ne va lumina, dar sper ca sursa pe 
care am reuşit să o infiltrăm la castel să fie în stare să facă 
lumină, afirmă Panetta. 

— Dacă domnul conte ar ajunge să bănuiască faptul că o 
persoană din anturajul său îl spionează... nu ştiu, domnule 
Panetta, dar uneori mă tem de ce s-ar putea întâmpla. 

— N-a fost uşor să putem dispune de o persoană dinăuntru, 
dar trebuie să recunosc că până acum nu ne-a spus nimic ce să 
nu fi ştiut ca urmare a interceptării telefoanelor contelui. 

— Dar această persoană este în mare primejdie, repetă 
preotul. 

— Şi-a asumat acest risc şi va primi o recompensă pentru 
asta, explică Matthew Lucas. 

— Haideţi, Matthew, nu fiţi atât de dur! Dumneavoastră ştiţi 
că este periculos să fie în gura lupului şi că asta poate însemna 
să-şi rişte viaţa. Cât despre ce va primi ca recompensă... 
Important este să păstrăm în continuare secretul sursei noastre 
pentru propria sa siguranţă, replică Lorenzo Panetta. 


Istanbul 

Hotelul ales pentru şedere era Etap Istanbul Oteli pe strada 
Mesturiyet Caddesi Tepebasi. Acolo, rezervase vărul Ylenei două 
camere; una o împărțeau cei doi bărbaţi, cealaltă, cele două 
femei. Toţi patru erau încordaţi şi nerăbdători, precum şi 
convinşi că nimeni şi nimic nu-i va împiedica să-şi pună în 
aplicare planul de răzbunare. Nu-şi dăduseră seama că doi 
bărbaţi îi urmăreau îndeaproape, iar aceştia, la rândul lor, erau 
urmăriţi de un cuplu. Hans Wein vorbise cu şeful spionajului 
turc, înştiinţându-l de prezenţa acelui grup suspect care părea 
să aibă legătură cu Karakoz. Strânşi într-una din camere, cei 
patru repetau ceea ce urmau să facă. 

— Vom urca la Topkapi ca să te familiarizezi treptat cu locul 
acela, spuse vărul Ylenei. 

— Nu ştiu dacă e o idee bună să ne asumăm acest risc. E mai 
bine să mergem vineri, aşa cum este prevăzut. Nu-ţi face griji, 


am memorat până la ultimul amănunt. Cele două zile cât am 
fost acolo îmi sunt de ajuns ca să ştiu cum trebuie să facem. 

— Are dreptate, interveni vara sa, riscăm dacă urcăm cu 
scaunul, iar dacă mergem fără el şi vreun paznic o recunoaşte 
pe Ylena când vom reveni, va fi greu de explicat că a devenit 
paralitică în numai două zile. 

— Ylena, eşti sigură? 

Vocea fratelui ei exprima tristeţe. 

— Bineînţeles că sunt sigură! Nu-mi pasă dacă voi muri, ştiu 
că le vom da o lovitură nemaipomenită, le vom distruge 
relicvele sacre. Da, merită să mori pentru asta. 

— Uneori, mă tem că totul este o cursă... nu înţeleg ce are de 
gând omul acela cu care te-ai întâlnit la Paris. Noi avem un 
motiv să facem ceea ce vom face, dar el? 

— Şi el are motivele lui, dar pe mine nu mă interesează. Ni s-a 
spus că ne poate ajuta şi aşa a fost. Cât timp am petrecut 
visând să le întoarcem răul pe care ni l-au făcut? Este ocazia 
noastră. Omul acela ne-a dat banii, ne-a făcut rost de armele şi 
de materialul de care avem nevoie; pe mine nu mă interesează 
de ce vrea să distrugem relicvele lui Mahomed, ceea ce mă 
interesează este de ce vrem noi să le distrugem. 

Colonelul Halman, şeful contraspionajului turc, simţi că îi 
tremură picioarele. Aşadar, acel grup de tineri avea de gând să 
distrugă relicvele Profetului păstrate la Topkapi, palatul 
sultanilor. 

Instalase microfoane în cele două camere pe care le ocupau 
tinerii. Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii Europene îi 
informase despre prezenţa la Istanbul a unui grup care putea 
avea intenţia de a săvârşi un act terorist, iar informaţiile s-au 
dovedit a fi adevărate şi precise. Mai întâi, a fost alertat în 
legătură cu sosirea unuia dintre tineri, apoi a celor două femei şi 
a celuilalt băiat. 

El se instalase împreună cu mai mulţi dintre oamenii săi în 
hotel, în camerele care se aflau lângă cele ale comandoului. 

— Mă duc la cartierul general, îi spuse unuia dintre oamenii 
săi, şeful trebuie să afle ce pregătesc nebunii ăştia. Va trebui să 
vorbească la Bruxelles. 

— Ar trebui să-i arestăm deja, îi răspunse unul dintre agenţi. 

— Nu, ordinul este să nu facem nimic ca să vedem dacă nu 
cumva iau legătura cu alţi terorişti. 


O oră mai târziu, Hans Wein primea transcrierea conversaţiei 
susţinute de Ylena Milojevic, fratele şi verii ei. Directorul 
Centrului de coordonare antiteroristă nu-şi putu stăpâni un fior 
şi îi telefonă imediat lui Lorenzo Panetta. 

— Îţi trimit pe linia de siguranţă transcrierea conversaţiilor 
numitei Ylena. Poate că ar trebui să mergi la Istanbul. N-o să-ţi 
vină să crezi, dar vor să arunce în aer relicvele lui Mahomed. 

— Ce spui? îl întrebă uimit Panetta. 

— După cum se pare, în vechiul palat al sultanilor există un 
pavilion în care se păstrează relicvele lui Mahomed, de la fire de 
păr din barba lui, până la spade, o epistolă scrisă pe piele şi, cel 
mai important, se pare că şi mantia lui. Fata vrea să le facă zob, 
deşi o va costa viaţa. 

— Dumnezeule Sfinte! Asta ar  dezlănţui o reacţie 
necontrolată din partea islamiştilor fanatici. Nici nu vreau să mă 
gândesc la ceea ce ar fi în stare să facă! 

— Îți poţi închipui. Am avut noroc şi... mă rog, recunosc că 
datorită ţie şi insistenţei tale de a-l urmări pe acel bătrân conte 
francez. Acum ştim în ce este amestecat Karakoz. 

— Nu, nu ştim, ştim doar o parte, dar n-avem idee despre ce 
se va întâmpla la Roma. Îţi amintesc că domnul conte a vorbit 
cu Salim al-Bashir referindu-se la trei operaţiuni... Te rog, Hans, 
vorbeşte cu britanicii şi cere-le şi italienilor să-l urmărească pe 
Bashir. 

Hans Wein rămase tăcut câteva clipe care i se părură o 
veşnicie lui Lorenzo Panetta. 

— Voi vorbi şi să decidă ei. Nu pot risca să ordon spionarea 
unui profesor reputat care dă consultaţii guvernului britanic. Imi 
pare rău, dar nu o putem face fără permisiunea britanicilor. 

— Atunci, nu mai pierde timpul! Sunt sigur că acest Bashir nu 
este ceea ce pare! 

— Da, asta e teoria părintelui Aguirre. Presupun că va fi acolo, 
cu tine, dar nu te lăsa influenţat de el, păstrează-ţi mintea 
limpede. Vaticanul nu încetează să mă preseze să-i informez la 
fiecare oră. lezuitul acela i-a convins că va avea loc un mare 
atentat împotriva Bisericii şi, ce să vezi, singurul lucru pe care-l 
avem este un atentat împotriva islamului. 

— Ştii, Hans? Părintele Aguirre are dreptate. El ne-a spus că 
Ylena merge la Istanbul ca să comită un atentat şi aşa este. 
Cred că nu poţi să-ţi asumi responsabilitatea de a rămâne cu 


braţele încrucişate, pentru că dacă Salim al-Bashir face ceva la 
Roma... în sfârşit, responsabilitatea va fi a ta. 

— Vrei să spui că nu eşti de acord cu felul în care conduc 
operaţiunea? 

— Vreau să spun că măcar o dată să încetezi de a mai acţiona 
ca un om politic care se teme să nu comită o eroare şi să-şi facă 
praf cariera. 

— Voi vorbi cu britanicii, iar tu ia legătura cu responsabilul 
turc al acestei operaţiuni, un anume colonel Halman, răspunse 
Hans Wein, vădit indispus. 

Lorenzo Panetta închise telefonul şi aprinse o ţigară înainte de 
a le explica lui Matthew Lucas şi părintelui Aguirre ceea ce 
povestise Hans Wein. 

— Aţi avut dreptate, părinte: fata este la Istanbul ca să comită 
un atentat; după cât se pare, vrea să distrugă relicvele lui 
Mahomed care se păstrează în palat. 

— La Topkapi, îl asigură iezuitul cu o expresie îngrijorată, şi 
dacă reuşeşte lumea va sări în aer. Islamiştii radicali vor 
răspunde atacând biserici, vor face să curgă sânge nevinovat. 
Dumnezeule, cine a plănuit asta are de gând să provoace o 
confruntare între creştini şi musulmani! 

— Ar putea izbucni un război, afirmă Matthew Lucas; dacă se 
aprinde acest chibrit, rugul va fi imposibil de stins. 

— Să-l ia naiba pe conte! 

Expresia lui Panetta era încărcată de mânie. 

— Este răzbunarea lui împotriva Bisericii: să provoace un 
război, murmură părintele Aguirre. 

— Hans vrea ca eu să merg la Istanbul, dar cred că e mai bine 
să rămân aici... 

— lar eu cred că agenţia mea n-are de ce să urmeze ordinele 
lui Hans Wein şi, deci, îl voi suna pe superiorul meu ca să-i 
recomand ca oamenii noştri de la Roma să nu-l piardă din ochi 
pe Salim al-Bashir. 

— Matthew, asta nu o pot face fără noi; nu mi se pare 
momentul potrivit pentru a provoca un război între serviciile de 
informaţii. Vă amintesc că asta este o anchetă a Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene şi că ne comportăm 
loial cu agenţia dumneavoastră, dându-vă toate informaţiile; de 
altfel, vă mulţumesc pentru ajutorul suplimentar pe care mi-l 


daţi, dar vă cer din tot sufletul să nu faceţi nicio mişcare fără 
Hans Wein. 

— Dar şi dumneavoastră faceţi aşa, răspunse Matthew Lucas, 
sfidător. 

— Da, este adevărat, şi îmi risc cariera, doar atât. Dar dacă 
oamenii dumneavoastră se implică în operaţiune pe cont 
propriu, se va instala neîncrederea în relaţiile dintre serviciile 
secrete europene şi cele americane şi aceste lucruri sunt greu 
de depăşit. 

— Cu toate acestea, tânărul Matthew are dreptate, interveni 
părintele Aguirre; şeful dumneavoastră, domnul Wein, se 
menţine într-o atitudine foarte îndărătnică. 

— Hans Wein este un excelent profesionist care nu doreşte să 
comită erori, nici să încalce vreo regulă şi aşa şi trebuie să se 
acţioneze, îi luă apărarea Lorenzo Panetta. 

După un minut, sună colonelul Halman de la contraspionajul 
turc. 

Halman îl asigură că ţinea comandoul sub control şi că îi 
putea aresta în orice clipă. Panetta îi ceru să nu o facă, să mai 
aştepte până în ultima zi, până în ultimul moment. 

— Dacă îi arestaţi acum, îi veţi alerta pe cei care îi 
manipulează. Şi tare ne temem că mai sunt şi alte atentate în 
curs de desfăşurare. Aşa că să nu-i arestaţi, lăsaţi-i să se simtă 
în siguranţă. Ce se aude cu oamenii lui Karakoz? 

Turcul îi povesti că se instalaseră la hotel şi că păreau îngerii 
păzitori ai celor patru tineri; până în momentul acela nu păreau 
să-şi fi dat seama că erau supravegheați la rândul lor. 

— Aveţi grijă, sunt profesionişti, nu vă luaţi după aparente; și- 
ar putea da seama că sunt supravegheați. 

Dar colonelul Halman îl asigură că agenţii care erau la 
ordinele lui ştiau foarte bine cu cine aveau de-a face şi vru să 
ştie dacă va trebui să-i aresteze şi pe oamenii lui Karakoz. 

— Da, arestaţi-i, dar nu înainte de a vă spune eu. 


38 

Raymond de la Pallisisre observa satisfăcut acel grup de 
turişti mai mare decât cu alte ocazii, datorită apropierii 
Săptămânii Patimilor. 

De ani de zile, deschidea porţile castelului o zi pe săptămână. 
Şcoli, asociaţii ale persoanelor de vârsta a treia, turişti în trecere 
prin regiune obişnuiau să viziteze în grupuri organizate, însoţite 
de un ghid, unul dintre cele mai vechi şi mai bine conservate 
castele din Occitania. În plus, această practică îi permitea să i se 
reducă impozitele, castelul fiind considerat monument naţional. 

Catherine, lângă el, observa privirea satisfăcută a tatălui ei 
văzând expresiile de uimire ale vizitatorilor. 

— Te simţi foarte mândru de castel, nu-i aşa? 

— Mă simt mândru de a fi cine sunt, de a reprezenta una 
dintre cele mai ilustre familii din Franţa. Da, mă simt mândru de 
ceea ce am fost noi şi sper să mă simt mândru şi de ceea ce 
vom face. Tu, Catherine, eşti moştenitoare a tot ce este aici şi 
sper ca într-o zi să ajungi să iubeşti acest castel şi acest pământ 
tot atât de mult ca mine. 

Ea, mişcată de patima cu care contele rostise acele cuvinte, îl 
strânse de braţ cu afecţiune; dar el nu părea să-şi fi dat seama 
de gest şi ea îl simţi deodată încordat. Părea să fi văzut o 
fantomă. Catherine se uită în direcţia în care l-a văzut privind pe 
tatăl ei, dar nu observă nimic special la acel grup de turişti. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea intrigată. 

Inainte ca el să fi putut răspunde, văzu că spre ei se îndrepta 
un bărbat de vârstă mijlocie, cu un zâmbet ironic schiţat pe 
buze. 

— Contele d'Amis? întrebă omul. 

— Da..., fu răspunsul şovăitor al lui Raymond de la Pallisiere. 

— Incântat să vă cunosc, deşi de fapt ne cunoaştem: am fost 
prezentaţi unul altuia acum câteva luni la o conferinţă despre 
Cruciade, vă amintiţi? Sunt un prieten al profesorului Beauvoir... 

După expresia de pe chipul tatălui ei, Catherine se gândi că 
acesta nu ştia cine este acel profesor pe nume Beauvoir. 

— Ah, da! Încântat, când v-am văzut... în sfârşit... m-am 
gândit eu că vă cunosc... Vă place castelul? 

— Este fastuos. 

— Fiind prieten al profesorului Beauvoir, veţi accepta să beţi 
un ceai cu mine? Aş vrea să-mi spuneţi ce mai face profesorul. 


— Vă mulţumesc, accept cu plăcere. 

— Însoţiţi-mă, vă rog, spuse contele, pornind spre bibliotecă. 

Catherine se simţi dată la o parte. Tatăl ei făcuse abstracţie 
de prezenţa ei, iar omul acela părea să-l fi iritat, deşi nu lăsa să 
se vadă acest lucru. 

— ÎI voi chema pe Edward să ne aducă ceaiul, spuse ea. 

Tatăl ei se opri brusc, în vreme ce bărbatul o privea curios. 

— Nu e nevoie, îl voi chema eu... v-o prezint pe fiica mea 
Catherine. Stă pentru un timp, împreună cu mine, la castel. 

Pe ea o surprinse faptul că-i dădea această explicaţie unei 
persoane aparent necunoscute care o privea de sus în jos, 
scrutând-o. g 

— Fiica dumneavoastră? Incântat, domnişoară... 

— E o plăcere, domnule... 

— Brown. 

— Mă bucur că vă place castelul, domnule Brown. 

— Catherine, dacă nu te deranjează, aş dori să stau puţin de 
vorbă cu domnul Brown despre... despre prietenul nostru, 
profesorul Beauvoir. Nu te deranjează, nu-i aşa? Ne vedem la 
masa de prânz. 

Catherine încuviinţă şi dispăru în grupul de turişti care 
ascultau explicaţiile ghidului despre o tapiserie din secolul al 
XVII-lea prezentând o scenă de vânătoare. 

Raymond şi domnul Brown mergeau în continuare spre 
bibliotecă, dar credinciosul Edward, care părea să aibă instinctul 
special de a şti când avea nevoie contele de el, apăru brusc. 

— Ah Edward, ce bine că aţi venit! Aţi putea să ne serviţi 
puţin ceai în bibliotecă? Sau preferaţi cafea, domnule Brown? 

— Cafea, vă rog, cafea americană; dumneavoastră beţi o 
cafea foarte tare. 

— Prea bine, domnule, răspunse Edward, dispărând cu 
aceeaşi iuţeală cu care venise. 

Ajunşi în bibliotecă şi odată închisă uşa, cei doi bărbaţi se 
priviră. În ochii lui Raymond se oglindea îngrijorarea, într-ai 
domnului Brown, ironia. 

— Văd că v-am tras o bună sperietură, îmi pare rău, dar 
voiam să vorbesc cu dumneavoastră şi în aceste ultime zile 
presimt că telefoanele nu sunt sigure. 

— V-am sunat şi eu, Mijlocitorule. 


— Ştiu, ştiu, dar, vedeţi dumneavoastră, oamenii pe care-i 
reprezint au interese foarte diverse şi asta mă obligă să merg 
dintr-un loc într-altul. Şi altceva, aveţi o fiică foarte frumoasă; nu 
ştiam că e aici credeam că trăieşte în Statele Unite. 

— Mama ei a murit şi ea a venit să viziteze Franţa. 

— Rapoartele pe care le am eu despre dumneavoastră 
spuneau că soţia şi fiica dumneavoastră n-au relaţii cu 
dumneavoastră... 

— Aşa era, dar acum vă spun că soţia mea a murit şi 
Catherine a venit în Franţa ca să cunoască locurile unde mama 
ei şi-a trăit tinereţea; nu înseamnă că s-au aranjat lucrurile între 
noi, dar măcar ne vorbim. 

— Emoţionant. 

— Ce se întâmplă, Mijlocitorule? 

— Nu-mi mai spuneţi aşa, aici puteţi să-mi spuneţi domnul 
Brown. 

— Dar nici acesta nu e numele dumneavoastră. 

— Mie-mi place. Haideţi, să discutăm despre treburile noastre. 
Mai sunt două zile până în Vinerea Mare, este totul pus la punct? 

— Este. Comandourile vor face cele prevăzute. Cât despre 
Istanbul, fata a ajuns deja acolo. Oamenii lugoslavului o 
supraveghează zi şi noapte. N-am nici cea mai mică îndoială că 
va sări în aer împreună cu relicvele acelea. 

Nişte ciocănituri uşoare în uşă au fost de-ajuns pentru ca cei 
doi bărbaţi să rămână tăcuţi. O servitoare aducea o tavă pe care 
o puse pe o măsuţă joasă şi ieşi după ce se asigură că domnul 
conte nu mai avea nevoie de ea. 

Raymond nu spuse nimic, dar a fost uimit că nu îi servea 
Edward, pe unde o fi umblând majordomul? 

— La Centrul de coordonare antiteroristă al Uniunii Europene 
e multă activitate, îl asigură omul care spunea că se numeşte 
Brown, dar, după câte ştiu, Hans Wein, directorul acestuia, a 
declarat cazul Frankfurt strict secret şi nici măcar colaboratorii 
lui cei mai apropiaţi nu cunosc ultimele amănunte ale 
investigaţiei. Asta mă nelinişteşte. 

— De ce? Este imposibil să se facă legătura dintre povestea 
de la Frankfurt şi noi. 

— Da, e greu să se facă, dar să nu subestimaţi niciodată 
inteligenţa celorlalți, întotdeauna putem uita o fereastră 
deschisă. 


— Nu există ferestre deschise. Nu cred că o să vă enervaţi 
acum. 

— Eu nu mă enervez, dumneavoastră ar trebui să o faceţi în 
cazul în care ar ieşi ceva prost. 

— Nu va ieşi nimic prost. Nu va rămâne nicio aşchie din 
resturile Crucii care se păstrează la Santo Toribio; cât despre 
Sfântul Mormânt n-am, de asemenea, nicio îndoială. Avantajul 
de a dispune de comandouri de islamişti fanatici este acela că 
sunt dispuşi să moară, astfel că succesul operaţiunilor este 
asigurat. 

— Şi Roma? 

— Bazilica Sfintei Cruci de la lerusalim din Roma va sări în aer 
şi va fi făcută praf. Creştinii vor suferi pentru pierderea 
relicvelor lor, detestatele resturi ale Crucii..., oftă contele. De 
fapt vor pierde mai mult decât acele bucăţi de lemn: în bazilica 
din Roma se mai păstrează şi doi spini din coroana lui Hristos, 
un piron, o parte din panoul cu inscripţia „INRI”:5:, degetul 
sfântului Toma care a atins rănile lui Hristos... Superstiţii, nimic 
altceva decât superstiții. 

— Atentatele vor fi la aceeaşi oră? 

— Nu, fiecare comandou va hotărî momentul cel mai potrivit. 
Important este succesul operaţiunii. De altfel, va avea un efect 
mai mare dacă întâi sare în aer mănăstirea de la Santo Toribio 
sau Sfântul Mormânt şi apoi bazilica din Roma. Vineri va fi zi de 
doliu pentru Creştinătate. 

— Şi pentru islam. 

— Da, şi pentru ei. Dumneavoastră veţi obţine ceea doriţi: ca 
musulmanii şi creştinii să se încaiere într-un război, iar eu voi 
savura răzbunarea văzând distruse acele resturi ale Crucii care 
înseamnă atât de mult pentru Vatican, cruce care a făcut atâta 
rău în trecut. Câte asasinate n-au fost săvârşite înălţând crucea! 

— Bine, sper să aveţi dreptate. Persoanele pe care le 
reprezint nu tolerează greşelile. 

— Vă repet că nu va exista nicio greşeală. Vă voi suna vineri. 

— Nu, conte, să nu mă mai sunaţi. Aceasta este ultima dată 
când ne vedem şi când vorbim. Afacerea noastră s-a încheiat 
sau e pe punctul de a se încheia. Dumneavoastră veţi realiza 


131 inițialele cuvintelor latine lesus Nazarenus Rex ludaeorum/ Isus 
Nazarineanul Regele ludeilor (n.tr.) 


ceea ce v-aţi propus, micul dumneavoastră plan de a vă 
răzbuna pentru ceva care s-a întâmplat cu opt secole în urmă. 

— lar dumneavoastră să provocaţi o confruntare între cele 
două religii. 

— Ah, religia! Nici pe mine, nici pe cei pe care-i reprezint nu 
ne interesează religiile; este vorba despre afaceri, nimic mai 
mult. Dacă oamenii sunt atât de proşti încât să se ucidă în 
numele lui Allah sau al lui Dumnezeu, pentru noi e totuna; 
pentru noi este pretextul de care avem nevoie pentru ca 
guvernele să meargă în direcţia care ne convine nouă. Nimic 
mai mult. 

— Atunci, nu vă voi mai vedea? 

— Nu. Dacă sunt aici, este pentru că doream să mă asigur că 
totul merge bine, că nu există chestiuni neprevăzute de ultimă 
oră. 

— Nu există, fiţi liniştit. 

— Bine, atunci plec. 

— Doriţi să rămâneţi la masă? 

— N-ar fi prudent, fiica dumneavoastră ar putea bănui ceva. 

— Să bănuiască? Ce ar putea bănui? 

— Cred că e mai perspicace decât credeţi dumneavoastră. 

— Ah, da? Şi cum v-aţi dat seama? 

— După sclipirea din ochii ei. 

Raymond de la Pallisiere nu răspunse. Pe când se ridica să-şi 
ia rămas-bun de la Mijlocitor, se gândi că va fi o uşurare să nu 
mai fie nevoit să aibă de-a face cu el. Omul acela avea un aer 
de vulgaritate care i-a displăcut întotdeauna. 

leşiră din bibliotecă şi se îndreptară spre curtea interioară a 
castelului. Un zgomot sec le atrase atenţia. Uşa bibliotecii se 
închisese dintr-odată, ca şi cum cineva ar fi ieşit de acolo în 
grabă. Mijlocitorul îl privi pe Raymond şi acesta îi susţinu 
privirea. 

— Presupun că vântul o fi trântit uşa. 

— Vântul? După cum am văzut, toate ferestrele erau închise. 

— Nu fiţi paranoic, nu era nimeni; biblioteca are doar o uşă. 

— Dumneavoastră vă cunoaşteţi casa. Sper... sper ca totul să 
iasă bine, altminteri nu pe mine mă veţi revedea, dar vă asigur 
că cei pe care-i reprezint au legături cu persoane pe care 
dumneavoastră aţi prefera să nu le cunoaşteţi. 

— Nu mă ameninţaţi! Sunteţi la mine acasă, cum îndrăzniţi? 


— Nu este o ameninţare, conte, este un avertisment. 


Raymond părea distrat în timpul mesei, iar Catherine nu 
părea nici ea să aibă prea mult chef de vorbă. Până la sfârşitul 
mesei îl anunţă că avea să plece. 

— Când te-ai decis? vru el să ştie. 

— Ţi-am mai spus că n-aveam de gând să rămân multă 
vreme. 

— Unde vei merge? 

— Vreau să văd Coasta de Azur şi apoi poate că voi merge în 
Italia. 

— Nu pleca, te rog, mai rămâi puțin, o imploră contele. 

Catherine părea mişcată de zbuciumul sufletesc al tatălui său, 
provocat de teama de a o pierde. 

— Ştii că intenția mea n-a fost niciodată aceea de a rămâne. 
Am viaţa mea la New York şi nu pot abandona galeria; mama a 
muncit din greu pentru ca afacerea ei să devină importantă. 

— Îmi dai voie să te însoțesc? Să mă însoţeşti? La New York? 

— Acolo unde mergi. Sunt bătrân, n-am pe nimeni în afară de 
tine şi peste câteva zile ceea ce a dat un sens vieţii mele va 
înceta să i-l mai dea. 

— Şi ce anume a dat sens vieţii tale? 

— Răzbunarea sângelui nevinovat. 

Catherine se înfioră, îşi amintea acele vorbe din Cronica lui 
fray Juliân. Îl privi pe Raymond şi îi fu milă de el. Fusese educat 
în spirit vindicativ, conform acelor cuvinte care îndemnau la 
răzbunare. Şi, cu toate acestea, ea nu credea ca fray Julián să fi 
cerut răzbunare; dimpotrivă, se temea că cineva ar putea dori 
să răzbune sângele vărsat, vărsând, la rândul său, şi mai mult 
sânge. 

— Eşti nebun. 

— Nu, nu sunt, tu ştii că nu sunt. 

— Nu pot rămâne. 

— Rămâi măcar câteva zile, două, trei, aşteaptă să se încheie 
Săptămâna Patimilor. 

— De ce? 

— Este singurul lucru pe care ţi-l cer. 

— De acord, consimţi ea în vreme ce o străbătu un fior de 
nelinişte. 


Edward asculta conversaţia dintre tată şi fiică pe când cerea 
să fie retrase tăvile de pe masă. Majordomul părea la fel de 
posomorât ca şi contele. Catherine îşi încrucişă privirea cu a lui 
şi în ochii amândurora apăru o sclipire sfidătoare. 


39 

Figura lui Panetta oglindea o încordare la fel de mare ca şi cea 
care se desena pe chipul părintelui Aguirre şi al comisarului 
Moretti. Cu două zile în urmă, miercuri noaptea, sursa lui 
Panetta de la castelul d'Amis îi telefonase, anunţându-l că în 
Vinerea Mare se vor comite trei atentate: unul în nordul Spaniei, 
în Cantabria, la mănăstirea Santo Toribio; altul, la biserica 
Sfântului Mormânt din lerusalim, iar al treilea, la Roma. Sursa lui 
l-a informat că i-a fost imposibil să afle locul exact în care 
teroriştii urmau să atace în capitala italiană. Riscase foarte mult 
spionând conversaţia dintre conte şi un vizitator misterios care 
părea să aibă un mare ascendent asupra acestuia. După accent, 
părea englez, răspundea la numele de domnul Brown şi vorbea 
de „cei pe care-i reprezenta” ca despre nişte persoane care 
aveau să obţină venituri importante din confruntarea dintre 
islamiştii radicali şi Occident. 

Panetta i-a cerut interlocutorului său să găsească orice 
pretext şi să plece de la castel, dar acesta i-a răspuns că nu 
poate, că, dacă ar pleca, domnul conte ar bănui ceva. Apoi a 
închis telefonul fără ca Panetta să ştie de ce, lăsându-l pe 
acesta într-o stare de agitaţie pe care îi era greu să o 
stăpânească. 

Din noaptea aceea de miercuri, Hans Wein, directorul 
Centrului european de coordonare antiteroristă, folosise toate 
mijloacele pe care le avea la dispoziţie pentru ca, împreună cu 
poliţiile din Spania, Italia şi Israel, să caute prin toate cotloanele 
comandourile Cercului. Aveau doar două zile ca să încerce să-i 
aresteze. 

Tot în noaptea aceea, Panetta a hotărât să se deplaseze la 
Roma, locul cel mai vulnerabil al operaţiunii, dat fiind că nu 
ştiau unde îşi propuneau teroriştii să lovească. Părintele Aguirre 
a călătorit cu el. 

Înainte de a merge la aeroport, Panetta vorbise personal cu 
Arturo García, reprezentantul la Madrid al Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene, un spaniol cu 
foarte multă experienţă în lupta împotriva ETA. Panetta i-a 
vorbit despre Salim al-Bashir şi spaniolul l-a asigurat că va căuta 
orice urmă a personajului. Incă nu plecase spre aeroport când a 
primit un telefon de la polițistul spaniol. 


— Profesorul dumneavoastră a fost de curând în Spania, la 
Granada, la o conferinţă despre alianţa civilizaţiilor. După cât se 
pare, Bashir venise invitat de un om de afaceri granadin de 
origine marocană, un anume Omar. Are mai multe agenţii de 
voiaj şi un parc de autocare. Trece drept un moderat şi este un 
om bine văzut de autorităţile din ţara mea. 

— Este din Cerc! Sunt sigur! răspunse Panetta. 

— Poate că aveţi dreptate, poate că nu; în orice caz, am cerut 
autorizaţie judecătorească ca să-i ascultăm telefoanele şi să-l 
urmărim pas cu pas. N-avem mult timp, dar sper că urmărindu-l 
vom obţine un rezultat. Forţele de securitate sunt deja în stare 
de alertă, studiind un plan de apărare a mănăstirii Santo Toribio. 
Întâmplarea face să fie An Sfânt şi vin zilnic pelerini la mănăstire 
din toate colţurile Spaniei şi ale Europei. 

— Aţi spus că Omar are agenţii de voiaj? 

— Da, are şi aştept să mi se spună dacă a trimis vreun grup 
de turişti la Santo Toribio. De îndată ce aflu ceva, vă sun din 
nou. 

— Plec la Roma, sunaţi-mă la reprezentanța Centrului de 
coordonare antiteroristă. 

— La ora asta? 

— Colegii noştri francezi au pus un avion la dispoziţia 
Centrului. 

— Asta da cooperare. Bine, vă voi ţine la curent. 

Hans Wein îşi luase sarcina de a vorbi cu israelienii, iar 
Matthew Lucas călătorise într-un avion particular până la 
lerusalim ca să le explice toate amănuntele anchetei. 

Dar în acea zbuciumată noapte de miercuri, Hans Wein îi 
repetase încă o dată lui Panetta că britanicii refuzau în 
continuare ca Salim al-Bashir să fie supravegheat oriunde s-ar 
afla. 

— Au insistat că Bashir este un om de neatins şi că, dacă îl 
deranjăm şi acest lucru ajunge în presă, va izbucni un scandal 
mare cât toate zilele, explică Wein. 

— Dar nu-ţi dai seama că este creierul întregii operaţiuni?! 
Salim al-Bashir este la Roma, el este cel care a organizat toate 
atentatele, chiar dacă vor fi fost finanţate de contele d'Amis, şi 
ştim că va avea loc un atentat şi la Roma, te rog, acţionează! 

Dar Wein se arătase de neclintit: fără permisiunea britanicilor 
nu o va face. 


— Israelienii s-au pus deja pe treabă, dar orbecăie. 

— Nu ştim mai mult decât ţi-am spus: atentatul va avea loc la 
Sfântul Mormânt. 

— Da, le-am spus asta. Matthew Lucas le va da toate 
informaţiile de care dispunem de îndată ce va sosi la Ierusalim, 
dar le-am trimis deja un memorandum. Sunt uluiţi de povestea 
contelui şi a catarilor 

— Măcar ei ştiu care este locul ales. Sper să poată evita ca 
sălbaticii din Cerc să pună la cale un masacru. 

— Vor înconjura biserica Sfântului Mormânt, dar mi-au spus că 
nu o vor închide, vor să-i prindă pe terorişti. Au informaţii la fel 
de puţine ca şi noi despre Cerc. Comandourile sunt ca nălucile... 
în sfârşit... sper să fie în stare să evite o catastrofă. Am vorbit şi 
cu ministrul spaniol de Interne. 

— Eu tocmai am stat de vorbă cu reprezentantul nostru. 

— Ministrul e surprins de faptul că Cercul a hotărât să atace 
Spania, nu înţelege acest lucru, deoarece guvernul său este 
marele promotor al alianţei dintre civilizaţii. 

— Sper că va fi luat în serios cu alianţă sau fără aceasta, 
replică Panetta, dar ţi-am mai spus că tocmai am vorbit cu omul 
nostru de la Madrid şi mi-a confirmat că forţele de securitate 
sunt în stare de alertă maximă şi că se vor desfăşura prin toată 
zona unde se află mănăstirea de la Santo Toribio. 

— După câte ştiu, acolo se păstrează bucata cea mai mare 
din Adevărata Cruce, răspunse Hans Wein. 

— Da, dar este un loc foarte ascuns. 

— Presupun că se gândesc că aşa le va fi mai uşor. 

— Problema este că vineri vor fi mii de pelerini, atât la 
lerusalim, cât şi la Santo Toribio... Sper ca aceşti nebuni să 
poată fi opriţi. 

— Ştii, Lorenzo? Îmi tot frământ mintea cine ar putea fi acel 
misterios domn Brown despre care ţi-a vorbit sursa ta, declară 
Hans Wein cu îngrijorare. 

— Şi eu mă gândesc tot timpul la asta. Cine să fie cei pe care- 
i reprezintă? De ce încearcă să provoace o ciocnire frontală între 
islam şi Occident? răspunse Panetta. 

— Afaceri? 

— Asta este teoria părintelui Aguirre. Obişnuieşte să spună că 
pe lume sunt mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Nu 
ştiu, sunt la fel de derutat ca şi tine. 


La stăruința părintelui Aguirre, diplomaţia de la Vatican se 
pusese în legătură cu guvernul de la Londra, dar Foreign Office 
le-a spus doar vorbe bune. Experții în antiterorism vor fi cei care 
vor evalua situaţia şi care vor acţiona în consecinţă dacă vor 
socoti că e necesar. 

Matthew Lucas, înainte de a călători la lerusalim, le ceruse şi 
el superiorilor săi să vorbească cu britanicii, dar aceştia n-au 
fost sensibili la argumentele invocate. 

De fapt, guvernul Graţioasei Sale Majestăţi se temea că se vor 
înteţi criticile din pricina ultimelor decizii politice în privinţa 
imigranţilor musulmani. În urma atentatelor de la Londra din 7 
iulie 2005, neîncrederea faţă de musulmani creştea, dar, în 
acelaşi timp, ziarele şi intelectualii criticau şi învinuiau guvernul 
pentru izbucnirile sale de xenofobie. Nu era dimineaţă în care 
prim-ministrul să nu citească la micul dejun vreun articol sau 
chiar vreun editorial criticându-l din acest motiv. De aceea, 
constituise un „comitet de înţelepţi” care îl sfătuiau direct în 
legătură cu problemele imigranţilor islamici, iar preşedintele 
acestui comitet era tocmai Salim al-Bashir, care fusese primit 
chiar de către regină, care îl invitase cu gentileţe la ceai. 

Salim al-Bashir era un om ale cărui opinii erau transmise de 
reţelele de televiziune şi ale cărui reflecţii apăreau în ziarul 
Times. Influenţa lui nu se limita doar la Regatul Unit, ci se 
întindea pe jumătate din Europa, astfel că Foreign Office nu era 
dispus să facă o gafă doar pentru că Centrul antiterorist de la 
Bruxelles susţinea că profesorul avea relaţii cu un conte ale 
cărui activităţi erau investigate. 

Alegerile băteau la uşă şi ultimul lucru de care avea nevoie 
prim-ministrul era un scandal şi o acuzaţie de rasism; de aceea, 
Centrul antiterorist de la Bruxelles nu-şi putea permite luxul de 
a greşi în privinţa lui Salim al-Bashir. 

În plus, serviciile secrete britanice se îndoiau de eficienţa 
Centrului, o invenţie a oamenilor politici care începuse să 
funcţioneze cu nici doi ani în urmă şi care până atunci, după 
părerea lor, oferea mai degrabă bunăvoință, decât rezultate. 


40 


Roma, Vinerea Mare, în zori 


Lorenzo Panetta pierduse numărătoarea ţigărilor pe care le 
fumase. 

— Poate că vom reuşi să oprim atentatele de la Ierusalim şi 
de la Santo Toribio, dar n-avem idee unde vor avea loc la Roma 
şi singura pistă este Bashir, spuse el fără să aştepte vreun 
răspuns. 

Părintele Aguirre părea mai bătrân; ochii i se micşoraseră de 
oboseală, iar Panetta îşi dădea seama că, uneori, mâinile 
preotului tremurau, fapt imperceptibil pentru oricine dar nu şi 
pentru un copoi ca el. 

îngrijorarea părintelui Aguirre era doar un palid reflex al celei 
care se înregistra în sferele înalte de la Vatican. Sfântul Scaun 
nu se îndoia de concluziile iezuitului: Biserica urma să fie lovită 
din pricina cârdăşiei dintre un bătrân care dorea să răzbune 
moartea strămoşilor săi catari şi un grup islamist dispus să 
provoace groaza şi haosul în inima creştinătăţii. 

Se  întăriseră toate mijloacele de securitate din jurul 
Vaticanului, dar oricât de mult se încercase ca Sfântul Părinte să 
fie convins să-şi anuleze participarea la slujbele liturgice din 
Vinerea Mare, acesta refuzase: va trece şi el prin acelaşi pericol 
ca şi ceilalţi credincioşi. 

Ovidio Sagardia, împreună cu Domenico Gabrielli şi episcopul 
Pelizzoli, încercau să coordoneze securitatea din jurul papei. 
Dacă i s-ar întâmpla ceva... deşi nu voiau nici măcar să se 
gândească la una ca asta. Ovidio îşi spunea că nu şi-ar ierta-o 
niciodată, îşi reproşa orbirea şi îi cerea lui Dumnezeu să-i 
lumineze. Unde, când, în ce moment va lovi Cercul? Nici măcar 
bătrânul său maestru, părintele Aguirre, nu părea în stare să 
găsească firul de care să tragă ca să evite catastrofa. 

— Nu te mai chinui, Sfântul Părinte va fi bine protejat, îl 
asigură părintele Domenico, întrerupându-i gândurile. 

— Mă întreb de ce am fost atât de încăpățânat. Părintele 
Aguirre avea dreptate, dar mie mi se părea cu neputinţă ca 
cineva să poată organiza un atentat în numele a ceva ce s-a 
petrecut în secolul al XIII-lea. Acel conte este un demon. 


— În fond, este un biet om. Ca şi oamenii aceia din Cerc pe 
care şefii lor îi conving să se jertfească, răspunse Domenico. 
Câtă lipsă de rațiune! 

— Să mergem, episcopul ne aşteaptă în biroul său. 


Ierusalim, Vinerea Mare, ora 7:00 dimineața 


Hakim nu dormise toată noaptea. Voia să rămână foarte treaz 
în ceasurile care vor fi ultimele din viaţa sa. 

Respinsese toate ofertele pe care i le-a făcut Said, şeful 
Cercului din Israel. Refuza să-şi petreacă ultima noapte cu o 
prostituată care i-ar lăsa o senzaţie de scârbă şi de pustiu, nici 
nu se lăsă convins să i se servească o cină specială; singurul 
lucru pe care îl dorea din tot sufletul era să rămână singur şi, în 
pofida protestelor lui Said, reuşi acest lucru. 

Işi petrecu noaptea aşezat pe scaun şi privind pe fereastră, 
desfătându-se cu schimbarea culorii cerului odată cu trecerea 
orelor: de la cenuşiu la negru, apoi din nou un cenuşiu stropit cu 
albul şi roşul răsăritului de soare, până când albastrul puse din 
nou stăpânire pe firmament. 

Se gândise la defuncta sa soţie, singura femeie pe care o 
iubise. Işi amintea când o văzuse prima oară, când el avea 
doisprezece ani, iar ea doar şapte. Părinţii săi fuseseră de acord 
cu căsătoria lui cu fetiţa aceea care îi scosese limba şi care îi 
spusese că e foarte urât. 

Nu s-au mai văzut până când a împlinit şaisprezece ani. Era în 
ziua logodnei lor. A rămas mut când a văzut-o; i s-a părut cea 
mai frumoasă dintre femei. La început, ea şi-a acceptat 
resemnată soarta, dar, după aceea, l-a iubit cu aceeaşi pasiune 
ca şi el. 

Anii trăiţi alături de ea au fost cei mai fericiţi din viaţa lui, iar 
cei doi fii pe care i-au avut erau mândria lui. Îi părea rău că nu 
şi-a luat adio de la băieţi, dar era mai bine aşa. De când murise 
soţia lui şi el s-a dedicat trup şi suflet Cercului, micuţii locuiau cu 
părinţii lui la Tânger. Nu le lipsea nimic, erau nişte copii fericiţi. 
Se vor simţi mândri de el când li se va spune că tatăl lor murise 
cu numele lui Allah pe buze şi întru gloria islamului. 

In timpul nopţii, se gândise, de asemenea, la Paradisul 
făgăduit celor care mureau luptând împotriva necredincioşilor şi 
dorea să-l poată împărţi cu soţia lui. „Da, îşi spuse el, ea va fi 


acolo şi ea era cea care va fi cu el, n-avea nevoie pentru nimic 
în lume de un alai de hurii.” 

Said intră în cameră de îndată ce clopotele uneia dintre 
numeroasele biserici din lerusalim începură să bată de ora opt. 
Ducea o tavă cu cafea şi o farfurie cu dulciuri, precum şi un 
rucsac agăţat de umăr. 

— Măi să fie, te-ai trezit deja! La ce oră te-ai sculat? întrebă 
el, văzând că Hakim era îmbrăcat şi pieptănat. 

— N-am dormit, nu mi-a fost somn. 

— Înţeleg. 

Şeful Cercului a putut vedea pe chipul lui Hakim urmele nopţii 
albe, dar a fost surprins să-l vadă liniştit, ca şi cum în ziua aceea 
n-ar fi avut întâlnire cu moartea. 

— Mi-ai adus centura? întrebă Hakim. 

— Da, este în rucsac. Scoate-o cu grijă. 

Hakim deschise rucsacul şi scoase o centură încărcată cu 
explozibili. În rucsac era şi un detonator pe care trebuia să-l 
potrivească pentru a face încărcătura să explodeze într-un 
moment precis. Privi centura înainte de a o lăsa cu grijă pe pat. 

— la mai întâi micul-dejun, aşa te vei relaxa. 

— Da, mi-e foame. 

— Un bărbat nu trebuie să moară cu stomacul gol, râse Said. 

— Cel puţin eu nu voi muri aşa. La ce oră vom pleca? 

— Ghidul a fixat întâlnirea cu grupul tău la unsprezece; veţi 
merge pe jos până la Sfântul Mormânt ca să asistați la slujba de 
la ora douăsprezece. Adu-ţi aminte ce am plănuit: trebuie să te 
amesteci printre pelerini. De fapt, pari spaniol, presupun că 
vremea atât de îndelungată pe care ai petrecut-o printre ei a 
îndepărtat deosebirile exterioare. Caută să stai de vorbă cu alţi 
pelerini, alătură-te celor două băbuţe vorbăreţe, du-te cu ele. 
Şi... mă rog... tu vei şti să alegi momentul în care trebuie să 
apeşi pe detonator, dar, dacă te trezeşti într-o încurcătură, nu 
ezita, nu contează că n-ai ajuns la locul unde se află relicvele. 

— Dar obiectivul este..., Hakim nu putu termina fraza pentru 
că îl întrerupse Said. 

— Nu contează obiectivul; lumea va fi la fel de şocată şi dacă 
biserica sare în aer, şi dacă reuşim să comitem un atentat în 
inima lerusalimului. Toate pietrele din oraş sunt sfinte, aşa că nu 
contează ce anume se distruge. Să nu pui operaţiunea în pericol 
doar pentru că nu poţi ajunge până la locul stabilit, înţelegi? 


— Nu-ţi face griji, creştinii vor plânge. 

— Da, trebuie să plângă pentru că i-au ajutat pe câinii de 
jidani să ne smulgă pământul nostru. A sosit momentul să le 
plătim toată umilinţa îndurată. 

— Azi va fi o zi mare, răspunse Hakim. 


Roma, Vinerea Mare, ora 8:00 dimineaţa 


La Roma, soarele a răsărit sub un cer noros. Salim al-Bashir 
părea să fie într-o dispoziţie excelentă. Mâna îi alunecă într-o 
mângâiere pe trupul amantei sale, care părea să doarmă 
trântită cu faţa în jos. Dar nu dormea. Femeia nu închisese ochii 
toată noaptea, temându-se de ziua ce avea să vină. 

Când a ajuns la Roma, nu-şi putea imagina ce-i va cere Salim. 
Au fost multe ocaziile în care ea îl asigurase că viaţa fără el n-ar 
avea sens pentru ea şi că ar face orice i-ar cere. De fapt, de ani 
de zile îşi trăda ţara, pe şefii ei, pe prietenii ei. Munca ei la 
Centrul antiterorist de la Bruxelles a avut doar un ţel: să-l 
servească pe Salim. Avusese mare noroc că n-a fost 
descoperită. Acum, el îi cerea un act de vitejie. 

— Nu ţi se va întâmpla nimic, te asigur, dar trebuie să mă 
ajuţi. 

Planul, îi explică Salim, era simplu. Era vorba să plaseze un 
rucsac încărcat cu explozibili în bazilica Sfintei Cruci de la 
lerusalim unde se păstrau câteva relicve ale lui Hristos. Mai ales, 
a insistat amantul ei, trebuie distruse cele trei bucăţi din 
Adevărata Cruce. Când ea l-a întrebat de ce dorea să distrugă 
acele relicve, el i-a explicat că o vor face pentru ca toţi creştinii 
să înţeleagă că nu puteau continua să pângărească Ţara Sfântă 
ajutându-i pe evrei să devină stăpânii acesteia. 

— Sunt doar nişte obiecte, nimic mai mult. Crezi într-adevăr 
că cei doi spini sau bucata de burete sunt autentice? Că dinarul 
de argint care se păstrează este unul dintre cei pe care i-a 
primit luda ca să-l trădeze pe Isus? Să fim serioşi, nu fi naivă! 
Bisericile europene sunt pline de false relicve. Cât despre cele 
trei bucăţi din Adevărata Cruce, sunt şi ele false. Dacă s-ar pune 
la un loc toate bucăţile care sunt răspândite în lume, te asigur 
că ar exista nu una, ci mai multe cruci. 

Ea fusese educată în spiritul creştinismului şi, cu toate că 
trecuseră mulţi ani de când nu mai fusese la biserică şi de când 


religia nu mai ocupa niciun loc în viaţa ei şi se considera atee, în 
momentul acela simţea povara educaţiei primite, în plus, îi era 
frică. Salim o înspăimânta şi începea să se îndoiască de 
sentimentele lui. 

— Hai, leneşo, scoală-te, azi e ziua cea mare. E foarte 
devreme, este ora opt, dar îţi propun să luăm un mic-dejun 
copios înainte de a pleca. 

Ea se întoarse încet, frecându-se la ochi de parcă s-ar fi trezit 
şi îl privi, încercând să zâmbească. El o îmbrăţişă cu forţa şi o 
sărută, spunându-i cât de mult o iubeşte, dar pentru ea 
cuvintele lui sunau găunos. Nu îndrăznea să se desprindă din 
îmbrăţişare, temându-se de reacţia lui. Rămase liniştită până 
când el o îndemnă să se ridice din pat. 

— Voi cere să ni se aducă micul-dejun în cameră. . 

Simţi o uşurare la desprinderea din îmbrăţişare. In timp ce 
făcea duş, se gândea cum să evite să facă ceea ce îi ceruse. 
Dacă refuza, nu-l va mai revedea şi nu era pregătită pentru 
asta; şi dacă o făcea, s-ar fi trădat pe ea însăşi, iar aceasta ar fi 
ultima trădare care îi mai rămânea de săvârşit. 

Salim părea să aibă o dispoziţie excelentă. O mângâia, o 
săruta şi o strângea de mână, privind-o cu un aer complice. 

— Aşteaptă-mă, nu voi întârzia mult. Şi aranjează-te, azi 
vreau să fii deosebit de frumoasă. 

— Cum vrei tu. 

Salim ieşi din cameră, închizând uşa încet. Ştia că un frate din 
Cerc îl aştepta într-o cafenea din apropierea hotelului. Acolo îi 
va înmâna o geantă în care se va afla o poşetă de damă 
încărcată cu material exploziv. Dar el va fi cel care va detona 
explozibilii; n-avea încredere că ea ar avea curajul să o facă. Elo 
va însoţi până la bazilică, apoi se va retrage la o anumită 
distanţă şi cinci minute mai târziu va apăsa pe butonul care o va 
face pe amanta lui să sară în aer împreună cu acele relicve. 
Lumea întreagă va fi uluită. 

Intră în cafenea şi îl zări în fundul sălii pe şeful comandourilor 
Cercului de la Roma. Bishara, de origine iordaniană, trecea 
drept un important om de afaceri, însurat cu o napolitană. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară cu afecţiune. 

— Nu mă aşteptam să vii tu, spuse Salim. 


Prietene, astăzi este o zi mare şi ceea ce vei face este prea 
important ca să fie încredinţat altcuiva. Ea este dispusă să 
moară? 

— Nu ştie, crede că trebuie doar să lase geanta în capela 
relicvelor şi apoi să iasă. E mai bine aşa, nu cred să aibă atâta 
tărie încât să-şi sacrifice viaţa. 

— Este o necredincioasă. g 

— Aşa e, dar până acum ne-a fost de folos. In orice caz, 
trebuie să moară; cred că în Centrul antiterorist de la Bruxelles 
se bănuieşte că au o scurgere de informaţii. Este o chestiune de 
timp ca să afle că este ea. 

— Pentru tine va fi o mare pierdere? 

— Nu, prietene, va fi o eliberare. Este o femeie sufocantă, 
incapabilă să mă înţeleagă. Tot ce a făcut a fost pentru mine, nu 
pentru că şi-ar fi dat seama de importanţa pe care o are lupta 
noastră. S-ar putea să mă însor în curând, poate că voi merge la 
Frankfurt şi îi voi cere iubitului nostru imam Hassan să mi-o dea 
de nevastă pe sora sa Fâtima. Ar fi o mare onoare pentru mine 
să fac parte din familia lui. 

— Am crezut că Fâtima, după martiriul lui Yussuf, soţul ei, s-a 
recăsătorit. 

— Da, Hassan i-a încredinţat-o lui Mohamed Amir, vărul lui 
Yussuf. Dar Mohamed va muri chiar azi. 

Bishara se încruntă şi apoi schiţă un zâmbet larg, arătând un 
şir de dinţi foarte albi. 

— Aşadar, va fi unul dintre martirii noştrit eşti un om mare, 
Salim, luându-ţi responsabilitatea pentru văduva sa. 

— Şi acum, dragă prietene, spune-mi dacă totul este pregătit 
aşa cum ţi-am cerut. 

— Da, s-a montat dispozitivul urmând instrucţiunile tale, nu 
vei avea nicio problemă. De unde îl vei acţiona? 

— Am închiriat o maşină... 

— Bună idee. Te vei întoarce la hotel? 

— Nu, voi merge direct la aeroport, mă întorc la Londra. 

— Da, va fi cel mai bine. 

Se despărţiră cu afecţiune, siguri că peste câteva ore 
buletinele informative ale tuturor televiziunilor din lume îşi vor 
deschide ediţiile anunțând nu numai atentatul de la Roma, dar şi 
pe cele de la lerusalim şi Santo Toribio. Lumea întreagă va 


tremura de frică în faţa Cercului, iar guvernele occidentale nu 
vor avea altă soluţie decât să li se supună lor. 

Salim hotărî să se întoarcă pe jos la hotel; avea nevoie să fie 
singur ca să reflecteze la cele ce aveau să se întâmple. 


41 


Granada, Vinerea Mare, în zori 


Coşmarurile puseseră stăpânire pe somnul Lailei. Se trezi 
deodată lac de sudoare rece. Se uită la ceas: încă nu răsărise 
soarele; îi era imposibil să mai poată adormi. Se sculă din pat şi 
îşi căută hainele în dulap. Va face un duş, va pregăti micul dejun 
pentru toată familia şi apoi va merge să facă jogging; asta o va 
relaxa. 

Se gândi la Mohamed. Fratele ei plecase de două zile fără să 
spună unde, dar se despărţise cu mult calm de părinţii săi, chiar 
şi cu ea fusese amabil. 

„Ai grijă de tine”, îi recomandase el, în vreme ce o îmbrăţişa, 
de parcă n-aveau să se mai revadă niciodată. 

Cumnata ei Fâtima a asigurat-o că nu ştie unde mergea soţul 
ei, Mohamed nu-i spunea niciodată nici ce făcea, nici încotro se 
îndrepta. Fâtima i-a mărturisit că şi pe ea a mirat-o despărţirea. 

— Nu vreau să te sperii, dar... îmi aminteşte de ceea ce a 
făcut primul meu soţ, Yussuf, când a plecat să... de-acum ştii, 
făcea parte dintr-un comandou... 

Laila nu înceta să se gândească la cuvintele Fâtimei. L-or fi 
atras oare din nou radicalii ca să participe la vreun atentat? Nu 
îndrăznea să-i împărtăşească mamei sale îngrijorarea, dar 
credea că fratele ei este în primejdie. 

Când Ali a venit să-l ia pe Mohamed, acesta a vrut să 
vorbească între patru ochi cu vărul său Mustafa. Cei doi bărbaţi 
s-au închis în odaia lui Mustafa, iar când au ieşit, chipul vărului 
său era roşu de mânie, iar cel al lui Mohamed, de nelinişte. 

Ea îl detesta din tot sufletul pe vărul ei Mustafa; de când 
venise la ei în casă dovedea cât de mult o dispreţuia. O făcea pe 
mama ei să se ruşineze, mustrând-o că i-a permis fiicei sale să 
se comporte ca o spanioloaică stricată. Uneori, chiar şi tatăl ei 
părea indispus de discursurile interminabile ale lui Mustafa 
despre cum trebuie să se comporte o bună musulmană. 

„Bine că pleacă”, se gândi Laila, în vreme ce pregătea 
cafeaua. Mustafa îi anunţase că avea de gând să plece chiar în 
vinerea aceea, dat fiind că nu găsise o slujbă care să-i convină. 
Toţi se simțeau uşuraţi de plecarea lui, dar au evitat să se 
manifeste. 


Potes, Cantabria, ora 6:00 dimineața 


Mohamed se trezi prost dispus. Sforăiturile lui Ali îl împiedicau 
să doarmă liniştit. De două nopţi, n-a închis ochii şi lipsa 
somnului îl făcea să fie nervos. 

Se sculă şi privi pe fereastră, cerul părea să se lumineze. 

— Scoală-te, Ali, e ora şase. La nouă trebuie să fim la micul 
dejun. 

Ali se răsuci în pat, neluându-l în seamă. Dar Mohamed îi 
trase perna şi Ali deschise ochii bombănind. 

— Eşti nebun! De ce vrei să te scoli dacă este încă noapte? 
Mai devreme de ora douăsprezece, nu trebuie să ajungem la 
Santo Toribio. Ştii foarte bine, aşa că lasă-mă să mă odihnesc 
puţin. 

— Nu ne putem separa de grup. 

— Ghidul a spus că vom pleca de la hotel, că e timp liber până 
la unsprezece şi jumătate, dar că vom pleca de aici. Unde vrei 
să mergem acum? Eu n-am chef să fac turism. 

— Peste câteva ore vom fi morţi, spuse Mohamed pe un ton 
sentenţios. 

— Ştiu, de asta prefer să dorm şi să nu mă gândesc. Am 
vorbit deja aseară până târziu. Ne-am angajat şi nu e cale de 
întoarcere. 

— N-am chef să mor. 

— Nici eu, dar dacă nu ne aruncăm în aer, ne vor arunca ei pe 
noi. Crezi că Cercul ne-ar permite să trăim dacă îi trădăm? De 
altfel, printre noi nu există nici trădători, nici laşi. Ne-am oferit 
voluntari pentru acest atentat. 

— Eu nu m-am oferit voluntar, tu ai fost cel care m-ai 
prezentat lui Omar. 

— Supravieţuitorul de la Frankfurt! Halal erou! Îţi amintesc că 
ai fost trimis de la Frankfurt ca să te pui la ordinele lui Omar, 
pentru că ar fi trebuit să fii mort. 

— Hassan mi-a încredinţat-o pe sora lui ca să o iau de 
nevastă... 

— Hassan şi-a luat-o de pe cap pe Fátima, acum ea va 
depinde de familia ta, dar nu-i va lipsi nimic, Cercul este 
generos cu martirii, o ştii bine. 

— Nu-mi pasă de Fâtima nici cât negru sub unghie! Ce vreau 
eu este să trăiesc! 


— Taci din gură! Vrei să ne audă toată lumea? Eşti nebun! 

Mohamed se aşeză pe marginea patului cu pumnii strânşi, 
încercând să se stăpânească. 

— ie nu-ţi pasă că vei muri? 

— Ştiu pentru ce mor. 

— Te-am întrebat dacă nu-ţi pasă! 

— Nu, nu-mi pasă. Voi merge în Paradis, familia mea îmi va 
cinsti memoria; cu preţul vieţii mele, a lor va fi mai bună. 
Părinţii mei trăiesc ca vai de lume; acum vor putea avea o 
bătrâneţe liniştită. Eu le-am făcut numai probleme, se vor simţi 
mândri când vor afla că am fost în stare să devin martir. Ei vor fi 
importanţi, iar vecinii lor îi vor cinsti. Moartea mea aduce doar 
avantaje, Mohamed, la fel ca şi ata. 

— Părinţii mei n-au nevoie de bani, nici nu caută recunoştinţă 
din partea celorlalţi. Nu cred că pe mama mea ar face-o fericită 
ca eu să devin martir. 

— Mama ta... în sfârşit... ea s-a hispanizat mult. 

— Nu spune nimic despre mama mea, ori te ucid! 

— N-am spus nimic rău despre mama ta! Te rog, Mohamed, 
controlează-te sau vei reuşi să faci să fim descoperiţi! 

— Cum poţi fi atât de liniştit ştiind că vei muri? 

— Dar de ce ţi-e atât de frică de moarte? Eu sunt credincios, 
am luptat ca să fiu un bun credincios şi ştiu că dincolo mă 
aşteaptă Allah. 

— Nu te-ai gândit niciodată că dincolo s-ar putea să nu fie 
nimic? 

— Ce vrei să spui? 

— Că nimeni nu s-a întors de dincolo ca să ne spună ce este 
după moarte. 

— Asta e o blasfemie! Taci, nu vreau să te aud! Du-te şi lasă- 
mă în pace, am nevoie să mă odihnesc. 

Mohamed intră sub duş. Când ieşi din baie, se enervă să-l 
audă pe Ali sforăind în continuare. Işi puse nişte blugi şi un 
jerseu de lână şi ieşi din cameră. Se va duce să se plimbe prin 
Potes. 

Satul acela înconjurat de munţi i se părea un loc încântător. 
Cu o noapte înainte cumpărase o sticlă de rachiu ca să o bea cu 
Ali în cameră, dar acesta a refuzat să guste din alcool. Ali 
ajunsese să respecte conştiincios regulile islamului; în el nu mai 
era nici urmă din delincventul care fusese odată. 


Nu era nimeni pe stradă, dar îi ajunse mirosul de pâine coaptă 
de curând care ieşea dintr-o brutărie care nu deschisese încă. 
Se gândi la Laila. Sora lui o fi dormind. Ştia că Mustafa o va 
asasina chiar în ziua aceea. A fost tentat să sune la el acasă şi 
să-i spună tatălui său ce avea de gând să facă vărul său şi apoi 
să fugă. Dar încotro s-o apuce? Ali avea dreptate: Cercul îl va 
găsi şi răul nu va fi că îl vor ucide; cel mai rău va fi că îl vor 
tortura până îşi va da ultima suflare. 

Ştia că nu mai avea cale de întoarcere. 

Când reveni la hotel, fu mirat să vadă doi angajaţi ai Gărzii 
civile stând de vorbă cu responsabilul de la recepţie. Căută să 
nu-i privească şi urcă pe scară spre primul etaj, unde era 
camera lor. 

— Ali, trezeşte-te, Garda civilă e jos. 

Prietenul său se ridică sărind din pat, de data asta treaz de-a 
binelea. 

— Te-au întrebat ceva? Ce făceau? 

— Nu ştiu, stăteau de vorbă cu tipul de la recepţie. 

Ali privi pe fereastră, dar nu văzu nimic suspect. 

— Doar ştii că în fiecare sat există Gardă civilă; nu s-a 
întâmplat nimic. Dar mă îmbrac pentru orice eventualitate. Cine 
mai era în holul hotelului? 

— Nimeni, e încă foarte devreme. 

— Hai să ne liniştim. Nimeni nu ştie de ce suntem aici şi, de 
altfel, noi n-avem centurile cu explozibili, sunt în autocar, şoferul 
are sarcina să le ţină în custodie până i le cerem. lar în Cerc nu 
există trădători, aşa că nimeni nu ne-a denunţat. Aici nu se 
întâmplă nimic, să ne liniştim. 

— Dacă spui tu... 

— Da, o spun eu. O să aşteptăm. 


Granada. 

— Laila, mă poţi ajuta? 

Laila tresări. Nu-l auzise pe Mustafa intrând în bucătărie. Vărul 
ei îi zâmbea cu falsă amabilitate. 

— Ce doreşti? 

— M-ai putea ajuta să-mi împătureşti cămăşile? 

— Mama ta nu te-a învăţat să o faci? Ar fi trebuit. 


Lui Mustafa îi îngheţă zâmbetul şi strânse pumnii, dar nu se 
clinti. Laila observă că făcea un efort ca să evite o ceartă şi fu 
uimită. 

— Te-am rugat doar să mă ajuţi, nu cred că asta te jigneşte, 
răspunse el. 

Hotări să-l ajute. Cu cât valiza lui va fi făcută mai repede, cu 
atât va pleca mai curând şi va înceta să o mai sufoce cu 
prezenţa lui. 

— E foarte devreme, la ce oră pleacă autocarul tău spre 
Algeciras? 

— La nouă, dar mie-mi place să ajung oriunde mai devreme. 

leşiră din bucătărie înspre odăiţa pe care o ocupa Mustafa, 
situată alături de camera în care dormea Fâtima cu copiii ei. 

Hainele lui Mustafa erau pe pat şi valiza deschisă. Laila se 
apropie de pat şi luă o cămaşă pe care începu să o 
împăturească. Se întoarse când auzi închizându-se uşa de la 
odaie şi vru să ţipe, dar nu mai avu timp. Mustafa îi astupă gura 
cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi înfigea în gât un cuţit 
imens. Simţi o durere ascuţită, o durere insuportabilă în locul pe 
unde i se scurgea viaţa, apoi întunericul morţii puse stăpânire 
pe ea. 

Fâtima se trezi auzind un zgomot în încăperea de alături. 
Rămase liniştită, încercând să prindă vreun alt sunet, dar nu 
auzi nimic, decât paşii lui Mustafa. Ce o fi făcând tânărul la ora 
aceea atât de matinală? Îşi privi copiii şi se linişti văzându-i 
dormind fără griji. Apoi se ridică din pat, îşi puse un halat şi, cu 
grijă, încercând să nu facă zgomot, ieşi pe culoar. Uşa de la 
odaia lui Mustafa era închisă, nu şi cea de la camera Lailei. Se 
îndreptă cu teamă spre dormitorul cumnatei ei. Nu era nimeni. 
Merse apoi la bucătărie, unde găsi cafea pregătită de curând şi 
o ceaşcă pe jumătate goală. 

O căută pe Laila prin toată casa, încercând să nu facă zgomot 
şi să-i trezească pe socrii ei, dar Mustafa îi ieşi în întâmpinare. 

— Ce faci? o întrebă cu voce joasă, dar pe un ton mânios. 

— O caut pe Laila. 

— A ieşit, cred că s-a dus să alerge. 

Fâtima se linişti. Era ceva normal ca Laila să se scoale cu 
noaptea în cap şi să plece să facă jogging, dar poate că era cam 
prea devreme. 

— Ai nevoie de ceva? îl întrebă pe Mustafa. 


— Nu, n-am nevoie de nimic, dar mă doare capul, cred că o să 
mă întorc în pat. 

— La ce oră pleacă autocarul tău? 

— La nouă, dar cred că o să iau altul care pleacă mai târziu. 
De altfel, sunt mai multe feriboturi şi dacă nu mă îmbarc pe 
unul, o să plec cu altul. Acum mă duc să mai dorm, nu mă simt 
bine. 

— Pot să-ţi dau o aspirină sau să-ţi fac un ceai, se oferi 
Fâtima. 

— Nu, nu vreau nimic şi, dacă nu ţi-e greu, caută ca nimeni să 
nu mă deranjeze până când nu mă trezesc. 

— De acord. 

Se întoarse neliniştită în camera ei. Era ceva în atitudinea lui 
Mustafa care o făcea neîncrezătoare şi îşi aminti de cuvintele cu 
care Mohamed se despărţise de sora lui. 

Se aşeză pe marginea patului, neştiind ce să facă, apoi se 
îmbrăcă la iuţeală şi merse în bucătărie să o aştepte pe Laila. 
Nu va fi liniştită până când nu o va vedea întorcându-se acasă. 


Madrid, Vinerea Mare, în zori 


Antonio Garcia, şeful reprezentanţei din Madrid a Centrului de 
coordonare antiteroristă al Uniunii Europene, îi telefona lui 
Lorenzo Panetta. 

— E posibil să fi găsit ceva. Am vorbit deja cu israelienii şi cu 
americanii. Să vă explic despre ce este vorba, acum câteva zile, 
din Granada, a plecat un grup de pelerini cu destinaţia lordania 
şi Ţara Sfântă. Excursia a fost comandată de o parohie 
granadină agenţiei lui Omar, omul care a organizat conferinţa lui 
Salim al-Bashir la Granada. Încă n-am făcut rost de lista 
completă a pelerinilor, dar sper să o am chiar în dimineaţa de 
astăzi. În orice caz, israelienii au deja datele şi presupun că vor 
găsi imediat acest grup. Omar a mai trimis şi două autocare cu 
pelerini la Santo Toribio. După câte ştim, pelerinii sunt cazaţi la 
Potes, un sat la doi kilometri de Santo Toribio, şi au prevăzut să 
urce la mănăstire pentru slujbă. Avem oameni peste tot, 
supraveghind. Am vorbit cu călugării şi au pus Lignum Crucis la 
loc sigur. De fapt, cei doi călugări escortaţi de Garda Civilă 
tocmai au ieşit din mănăstire cu relicvele cele mai importante. 
Dubiul pe care îl avem este dacă să împiedicăm accesul la Santo 


Toribio şi să evităm astfel sosirea teroriştilor, sau să permitem 
ca pelerinii să sosească în continuare pentru a dobândi 
indulgenţa papală şi să ne rugăm să fim în stare să-i găsim pe 
nelegiuiţii aceia. 

— Şi ce veţi face? întrebă Panetta. 

— Asta este o decizie politică; este greu de asumat faptul că 
oamenii aceia ar putea reuşi să provoace un măcel. Dacă nu 
suntem în stare să-i arestăm înainte, vă închipuiţi ce s-ar 
întâmpla dacă opinia publică ar afla că am permis ca pelerinii să 
servească drept cobai? 

— Dar asta înseamnă că teroriştii pot scăpa. 

— Da, este o hotărâre greu de luat. Vă voi suna de acolo. 

— Dumneavoastră mergeţi la Santo Toribio? 

— De fapt sunt deja pe drum: un elicopter al Gărzii Civile este 
gata de decolare. Peste o oră voi fi pe teren. 

Când termină de vorbit cu polițistul spaniol, Panetta îi 
telefonă lui Matthew Lucas. 

— Ştiu, Lorenzo, avem toate informaţiile, numitul Omar oferă 
acoperire teroriştilor din Cerc prin agenţia sa de voiaj. Spaniolii 
au făcut o treabă bună, păcat că este puţin cam târziu. 

— Haideţi, Matthew, nu fiţi nedrept! Oamenii ăia sunt greu de 
găsit, o ştiţi bine. De cât timp încercăm noi să-i găsim? 

— Aveţi dreptate. Presupun că sunt aşa de disperat pentru că 
suntem contra cronometru, o ştiu foarte bine. Israelienii au 
hotărât că vor permite ca pelerinii să ajungă până la Sfântul 
Mormânt. Vă puteţi imagina cum este lerusalimul în Săptămâna 
Mare, cu oameni din toată lumea care vin să se roage. După 
câte ştiu, au vorbit deja cu autorităţile ecleziastice care se 
ocupă de Sfântul Mormânt şi a fost o mică încurcătură, pentru 
că aici sunt responsabili atât ortodocşii, cât şi catolicii. Fapt este 
că e imposibil să se scoată relicvele, lăcaşul în sine este o 
relicvă. Ideea este ca pelerinii să fie împiedicaţi să intre, fiind 
informaţi că biserica este plină. Ei nu vor fi uimiţi, pentru că 
obişnuiesc să stea la cozi până şi şase ore ca să intre, aşa că s- 
au instalat puncte de control şi bariere pe motiv că trebuie 
făcută ordine la intrare; presupun că va fi o coadă imensă. Între 
timp, soldaţii şi serviciile secrete vor căuta printre pelerini. 
Măcar de-ar fi teroriştii în grupul de excursionişti ai lui Omar! 

— Se ştie deja în ce hotel stau? 


— Poliţia se ocupă de asta, nu cred că vor întârzia mult ca să 
afle. 

— Să aibă noroc! 

— Şi dumneavoastră? 

— Nimic, nu ştiu de unde să o pornim. Poate fi în bazilica 
Sfântul Petru sau în oricare altă biserică din Roma. Orbecăim. 

— N-aţi mai fost sunat de la castel? Sursa dumneavoastră nu 
ştie nimic? 

— Nu, n-am mai fost sunat şi mă tem pentru ce ar putea păți 
sursa noastră dacă domnul conte ar descoperi că îl spionează. 

— Îmi pare rău, cu adevărat. 

— Vă cred, Matthew, vă cred. Sunaţi-mă dacă e vreo noutate. 

— O voi face. Am vorbit şi cu Hans Wein; e plin de nervi. 

— Aşa suntem cu toţii. 

— Nu înţeleg de ce s-a încăpățânat toată lumea să nu se facă 
nimic în privinţa lui Salim al-Bashir. 

— Nici eu, dar mulţumită spaniolilor am obţinut o pistă 
importantă, prietenul acela al lui Bashir, numitul Omar, poate fi 
unul dintre şefii Cercului. 

— Vă voi suna, transmite-i părintelui Aguirre gândurile mele 
bune, presupun că e disperat. 

— Ca noi toţi. Singurii care au noroc sunt turcii. Ţin 
comandoul sub control, ştiu unde, cum şi când au de gând să 
acţioneze. Trebuie doar să-i aresteze. 


42 
Istanbul, Vinerea Mare, ora 8:00 dimineața 


Ylena termină să-şi pună hijab-ul pe cap. Şi verişoara ei îl 
purta; fratele şi vărul ei erau gata. 

Ceruseră micul dejun în cameră. De fapt, aproape că nu 
ieşiseră din hotel; căutau să nu atragă prea mult atenţia. 

— Eşti pregătită? o întrebă fratele ei. 

— Sunt. 

— Dacă tu vrei... 

— Taci, îi porunci ea. Singurul lucru pe care-l vreau este 
răzbunarea. Te asigur că în momentul în care voi apăsa pe 
butonul detonatorului voi fi fericită. Voi sunteţi pregătiţi? 

— Suntem. 

— Tu încearcă să trăieşti, e de ajuns dacă mor eu. N-aş vrea 
să-ţi termini zilele într-o închisoare din Turcia. 

— Ştii că nu ne vor prinde vii. 

— Este singurul lucru care mă preocupă. Porcii ăştia sunt în 
stare de orice. 

Conversaţia Ylenei cu fratele ei era ascultată de colonelul 
Halman. Pentru o clipă, avu chef să năvălească din camera de 
alături în cea pe care o ocupau teroriştii şi să-i întrebe cine era 
mai porc, el care n-a ucis niciodată cu sânge rece pe nimeni, 
sau ei care aveau de gând să provoace un măcel. Pentru că n- 
avea nici cea mai mică îndoială că, dacă şi-ar putea atinge țelul, 
ar muri mulţi nevinovaţi. Erau sute de turişti din toată lumea 
care vizitau zilnic Topkapi, asta fără să mai socotească şcolile 
care îşi aduceau elevii să viziteze vechiul palat al sultanilor. 

Militarul turc hotărî să-l sune la telefon pe Panetta ca să-l 
anunţe că urma să procedeze la arestarea comandoului. N-avea 
rost să-i lase să meargă mai departe, dat fiind că n-au luat 
legătura cu nimeni, nici cu ei nu luase nimeni legătura. Cei doi 
oameni ai lugoslavului care păreau să o supravegheze pe fată 
nu se întâlniseră nici ei cu vreo persoană. 

Lorenzo Panetta ascultă explicaţiile colonelului şi îi ceru să nu- 
i aresteze. 

— Lăsaţi-i să ajungă până la Topkapi; poate că acolo îi 
aşteaptă vreun om de legătură. Nu cred că riscaţi prea mult. 

— Ei bine, eu cred că într-adevăr riscăm. În aceste două zile 
n-au menţionat unde ţin ascunşi explozibilii şi poate că, dacă 


devin nervoşi sau intuiesc ceva, hotărăsc să se arunce în aer, nu 
contează unde. N-ar trebui să ne asumăm acest risc. 

— Haideţi, colonele, este evident că explozibilii trebuie să fie 
în scaun, fata aia e perfect sănătoasă şi, dacă până acum nu şi- 
au dat seama că îi ţineţi sub control, n-au de ce să fie bănuitori. 
Vă rog să le permiteţi să ajungă până la Topkapi să ajungă chiar 
până la pavilionul unde se păstrează relicvele Profetului, poate 
că dacă au vreun om de legătură, acesta îi aşteaptă acolo. 

— Sunteţi nebun! Cum credeţi că voi permite să ajungă la 
pavilionul relicvelor noastre? Pentru nimic în lume nu voi 
accepta ca porcii ăia să se poată apropia de obiectele care i-au 
aparţinut Profetului. 

— Este vorba să calculaţi bine timpul; ştiu că nu este uşor, dar 
nici imposibil. 

— Nu, nu o voi face. Îi voi lăsa să meargă la Topkapi, dar, 
înainte de a se putea îndrepta spre pavilionul în care păstrăm 
relicvele lui Mahomed, îi voi aresta şi rugaţi-vă să nu se 
întâmple nimic. Facem tot ce ne cereţi, dar nu cu preţul de a 
permite un măcel. 

— Pentru Dumnezeu, nu vă cer să permiteţi un măcel, doar să 
verificaţi dacă au complici! 

— Eu voi hotărî momentul arestării, insistă colonelul Halman. 

— Normal, dumneavoastră veţi fi pe teren. 

Când Panetta închise telefonul, împinse scrumiera, prost 
dispus. 

— Ce susceptibil este Halman ăsta! 

— Acceptă o mare responsabilitate, răspunse comisarul 
Moretti, reprezentantul din Roma al Centrului antiterorist, care 
asistase la convorbirea dintre Panetta şi Halman. 

— Toţi ne asumăm o mare responsabilitate. Dar trebuie să 
profităm de toate conjuncturile; trebuie să aflăm dacă fata ia 
legătura cu cineva. 

— Dacă n-a făcut-o până acum, este improbabil să o facă în 
ultimul moment. N-aş vrea să fiu în pielea lui Halman: dacă nu o 
arestează la timp, se va produce o catastrofă. 

— Aveţi dreptate. De altfel, noi trebuie să evităm ca aici să se 
petreacă o altă catastrofă şi nu ştiu nici de unde să începem. 


leşiră din cameră şi se îndreptară spre ascensor unde o 
pereche aştepta să coboare în hol. Ylena nu le acordă prea mare 


atenţie. Verişoara ei împingea scaunul, iar fratele şi vărul ei le 
flancau. 

Vărul ei se duse să caute maşina monovolum pe care o 
închiriaseră şi, ajutaţi de portarul hotelului, o instalară pe Ylena 
în automobil. 

Le-a luat mai mult de o jumătate de oră să ajungă, pentru că 
traficul din Istanbul era deosebit de aglomerat în dimineaţa 
aceea în care turişti de pretutindeni veniseră să viziteze oraşul. 

Ajunseră până în vârful colinei, explicându-le gărzilor care 
încercau să controleze traficul că duceau o invalidă. 

Căutară un loc în care să parcheze în apropierea autocarelor 
din care coborau turiştii. 

— Eşti nervoasă? o întrebă pe Ylena verişoara ei. 

— Nu, nu sunt nervoasă. Sunt fericită. 

Şi-au aşteptat rândul la coadă, iar fratele ei cumpără biletele 
de intrare la Topkapi. 

— Din fericire, nu pare să fie multă lume, spuse tânărul. Nu e 
nimic spectaculos, spuse Ylena. 

— Nu, locul e frumos pentru că se vede marea, dar ca palat, 
nu ştiu, de fapt sunt doar pavilioane. 

— De unde au stăpânit o bună parte din lume, sublinie fratele 
ei. 

Un grup de turişti italieni ascultau explicaţiile ghidului, 
aşteptându-şi rândul să intre în palat. 

— V-am spus deja că Topkapi a fost construit de sultanul 
Mehmet, dar fiecare sultan adăuga noi pavilioane. Topkapi a 
suferit patru incendii, iar din epoca lui Mehmet a rămas clădirea 
Tezaurului numită Raht Hazinezi, Pavilionul Faianţelor, Cinili 
K6sky şi zidurile interioare şi exterioare. Palatul are trei zone, 
palatul interior, palatul exterior şi haremul. Prima curte 
interioară, acolo unde staţionează autocarele, a fost garnizoana 
ienicerilor. 

Paznicii care controlau accesurile la Topkapi nu le-au acordat 
o atenţie specială; le-au permis chiar să pătrundă în incintă fără 
să treacă prin detectorul de metale. Nişte funcţionari se certau 
cu ghizii grupurilor. Ghizii se plângeau că li s-a impus un traseu, 
în loc să fie lăsaţi să-şi organizeze vizita în interiorul incintei aşa 
cum făcuseră întotdeauna. 

— Sunt foarte încrezători, afirmă vărul Ylenei odată ce 
trecuseră de primul control. 


— N-au de ce să fie neîncrezători faţă de nimeni; suntem doar 
nişte turişti, răspunse fratele Ylenei. 

Nu au întâlnit niciun obstacol nici ca să treacă de a doua 
poartă, Bab U Selam, sau a Saluturilor, care a fost construită de 
Soliman Magnificul. 

— Mergem direct la pavilionul relicvelor, îi porunci Ylena 
verişoarei sale, care continua să împingă scaunul. 

— Nu, nu fi nerăbdătoare, mai întâi să ne plimbăm ca şi cum 
am fi într-adevăr nişte turişti, sugeră verişoara ei. Uite, putem 
începe cu haremul. 

Ylena încuviinţă în silă. Simţea nevoia imperioasă de a-şi 
îndeplini scopul: să provoace o rană islamului şi nu vedea 
motivul pentru care trebuia să întârzie momentul răzbunării. 

Intrară în harem şi, ca şi restul vizitatorilor, observară curioşi 
acele despărţituri care fuseseră locuinţele soțiilor sultanilor şi 
ale copiilor lor. 

Grupul de turişti italieni pe care îi întâlniseră la intrare ieşeau 
din harem glumind despre odalisce, în vreme ce fotografiau 
locul acela cu aparatele lor digitale. Alt grup de turişti, de data 
aceasta turci, în majoritate bărbaţi, intră în harem. Pe Ylena o 
deranjau privirile compătimitoare pe care i le aruncau. 

„Dacă aţi şti ce voi face, v-ar fi teamă de mine, în loc să mă 
compătimiţi”, se gândea ea. 

— De ce nu ieşim? întrebă ea nerăbdătoare. 

Vara ei împinse scaunul spre ieşire, în vreme ce fratele ei îi 
cerea să nu se impacienteze. 

— Nu te enerva. 

— Nu mă enervez, vreau doar să termin odată cu toată 
povestea asta. 

— Se pare că eşti grăbită să mori, îi reproşă vărul ei. 

— Da, ai dreptate, sunt grăbită să mor. 

Traversară Bab U Saadet, Poarta Fericirii, prin care odinioară 
putea trece doar sultanul şi, apoi, se aflară lângă Arz Odasi, Sala 
de audienţe a marelui vizir. 

— Aici veneau oameni din toată lumea să solicite favoruri de 
la marele vizir, iar acesta le studia şi apoi hotăra dacă să le 
transmită sau nu sultanului, spuse fratele Ylenei. 

— Ce importanţă are ce făceau? 

Tonul iritat al Ylenei îi îngrijoră. 


— Hai, nu te supăra! Chiar tu ne-ai repetat că trebuie să fim 
precauţi şi să facem bine lucrurile. Şi apoi, nu numai tu vei muri, 
e foarte probabil că vom muri şi noi. Lasă-ne să ne bucurăm de 
aceste ultime minute, spuse fratele ei. 

— Lăudându-i pe sultani! 

— Respirând, Ylena, doar respirând, răspunse vărul ei. 

Grupul de turişti turci cu ghidul lor în frunte ajunse unde erau 
ei. Ghidul explica fiecare colţişor din locul acela. 

— Şi acum, la dreapta, veţi vedea alt pavilion, este Tezaurul şi 
vechea reşedinţă a lui Mehmet Cuceritorul; aici se păstrează 
unele dintre darurile primite de sultan. lar la stânga acestei curţi 
interioare... da, chiar acolo, spuse arătând spre altă poartă, sunt 
sălile unde se păstrează sfintele relicve. Începând din 1517, au 
început să sosească obiecte care au aparţinut profetului 
Mahomed şi care până în momentul acela se aflau la Mecca şi la 
Cairo. Puteţi vedea de la spade până la fire de păr din barba lui 
Mahomed, unul din dinţii săi, stindardul, Mantia Sfântă... Aceste 
relicve au fost ţinute întotdeauna departe de ochii locuitorilor 
din oraş, dar stindardul făcea excepţie, pentru că într-o anumită 
ocazie a fost scos în procesiune pe străzile oraşului. În pavilionul 
în care sunt păstrate relicvele există lectori care citesc cu voce 
tare din Coran zi şi noapte. Urmaţi-mă, acum avem norocul de a 
le putea contempla. Pentru musulmani, aceste relicve sunt la fel 
de importante cum sunt pentru catolici Sfântul Giulgiu de la 
Torino sau rămăşiţele din Sfânta Cruce care se găsesc în 
catedrale, biserici şi bazilici din jumătate din Europa. 

Ylena o privi pe verişoara ei şi aceasta înţelese că nu trebuiau 
să mai zăbovească, aşa că, deşi simţea un nod în stomac, 
împinse scaunul spre intrarea în Pavilionul relicvelor. 

Deodată, fără să ştie de unde au ieşit, cei patru tineri s-au 
pomenit înconjurați de un grup de poliţişti şi soldaţi înarmaţi. 
Ylena privi de jur-împrejur şi îşi dădu seama că nu erau turişti 
turci, ci poliţişti în civil, şi că pe esplanadă nu rămăsese nimeni, 
cu excepţia lor. 

Colonelul Halman începu să-şi facă drum printre oamenii săi, 
profitând de descumpănirea celor patru tineri. 

— Predaţi-vă! le ordonă militarul vorbind în engleză. Aventura 
voastră s-a încheiat, mâinile sus! 


Fratele şi vărul citiră în ochii Ylenei mânia şi hotărârea. Apoi 
Ylena schiţă un zâmbet şoptind „adio”. După o secundă se 
produse explozia. 

Prin fumul gros se puteau auzi ţipete şi gemete. Sirenele 
ambulanţelor izbucniră în incintă. 

Când fumul se împrăştie, ceea ce se putea vedea pe 
esplanadă era dantesc. Bucăţi de trupuri sfârtecate, ale tinerilor 
atentatori, dar şi ale agenţilor care se găseau mai aproape de 
ei. 

Confuzia pusese stăpânire pe locul acela. Printre ţipete, se 
putea auzi glasul ferm al colonelului Halman încercând să 
stăpânească situaţia, deşi era rănit. 

— N-au ajuns la relicve, dar s-a năruit o parte din zidul de la 
intrarea în pavilion! striga polițistul. 

In incintă, au început să sosească mai multe camioane ale 
armatei cu soldaţi care au luat poziţie în interiorul palatului 
Topkapi, ajutând în acelaşi timp la evacuarea turiştilor care 
fuseseră duşi de către ghizii lor spre o a patra curte interioară, 
după ce primiseră instrucţiuni precise să nu se oprească nici în 
prima, nici în a doua curte interioară. 

Toţi au auzit explozia fără să ştie de unde provine, dar 
deodată au văzut sosind grupuri de soldaţi care îi obligau să 
părăsească locul. În câteva minute, i-au evacuat pe vizitatori, 
tulburaţi de derută. 

Când la Topkapi au rămas doar soldaţii, poliţia şi serviciile 
medicale care se deplasaseră la faţa locului, colonelul Halman îi 
sună la telefon pe şefii săi ca să-i informeze despre rezultatul 
operaţiunii şi apoi pe Lorenzo Panetta. 

— Au murit cei patru terorişti şi zece din oamenii mei. În plus, 
am alţi douăzeci de răniţi, unii dintre ei în stare gravă. 

— Imi pare rău, cum s-a întâmplat? întrebă Panetta. 

— Miza a fost foarte mare, ne-am asumat un risc enorm. Nu 
voiam să le permitem turiştilor să intre azi la Topkapi, dar ne- 
am gândit că teroriştii ar fi bănuit ceva dacă n-ar fi găsit o 
atmosferă de normalitate. Astfel că am permis să intre cu 
ţârâita câteva grupuri, deviindu-le spre alte zone ale palatului 
suficient de îndepărtate ca să nu se afle în pericol. N-a fost uşor, 
ghizii au lansat tot felul de insulte grave pentru că nu înțelegeau 
de ce nu li se permite să organizeze vizita la Topkapi aşa cum o 
făcuseră întotdeauna. Credeţi-mă dacă vă spun că m-am rugat 


ca niciun turist să nu se rătăcească de grupul său. Teroriştii au 
fost tot timpul înconjurați, fără să ştie, de un grup de poliţişti şi 
de soldaţi îmbrăcaţi civil, ca simpli turişti. Nimeni n-a luat 
legătura cu teroriştii; am făcut ce mi-aţi cerut în ciuda riscurilor, 
am aşteptat până în ultimul moment ca să văd dacă cineva lua 
legătura cu teroriştii, dacă aveau vreun complice; şi am încercat 
să-i arestăm exact în momentul când urmau să intre în 
Pavilionul Sfintelor Relicve. Fata a activat probabil încărcătura 
de explozibili şi vă puteţi imagina restul. Vor fi greu de 
identificat cadavrele. 

— Şi relicvele Profetului? întrebă îngrijorat Lorenzo Panetta. 

Intacte, n-au suferit nicio stricăciune. Allah fie lăudat pentru 
că le-a ocrotit. 

— Şi pentru că a împiedicat o şi mai mare vărsare de sânge; 
vă imaginati, colonele, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reuşit să 
distrugă acele relicve? 

— Da, ar fi avut loc o baie de sânge. 

— Îmi pare rău pentru oamenii dumneavoastră. 

— Imaginaţi-vă ce înseamnă să vorbesc cu familiile lor... 

— Aţi putea păstra sub tăcere câteva ore informaţia despre 
cele întâmplate? 

— Dumneavoastră îmi cereţi imposibilul! Aici erau oameni, 
prea mulţi oameni ca să se păstreze un secret. Turişti, ghizi, 
funcţionari, soldaţi, poliţişti... Nu, nu putem păstra informaţia 
sub tăcere multă vreme. 

— Ce veţi spune? 

— Ce sugeraţi să spunem? 

— Permiteţi-mi să vorbesc cu directorul Centrului de 
coordonare antiteroristă de la Bruxelles şi vă sun imediat. 

— Şefii mei au vorbit deja cu şeful dumneavoastră. 

— Daţi-mi cinci minute. 

Lorenzo îşi aprinse o ţigară şi trase fumul cât mai adânc în 
piept. Apoi îi relată pe scurt părintelui Aguirre şi comisarului 
Moretti tot ce îi explicase colonelul Halman. 

— Au avut mare curaj! Şi-au pus viaţa în joc! Acest colonel 
Halman trebuie să fie un om ieşit din comun, exclamă comisarul 
Moretti. 

— Da, a riscat mult şi organizarea unei astfel de operaţiuni 
este foarte dificilă. Dacă ar fi murit un singur turist, atât 


guvernul turc cât şi noi ne-am fi văzut în mari dificultăţi. Am fi 
fost acuzaţi că punem în pericol vieţi nevinovate. 

— Este ceea ce am făcut, afirmă Moretti. 

— Este ceea ce facem de multe ori, crezând că astfel vom 
salva multe alte vieţi, dar nu mă simt mândru de acest fapt. 

Hans Wein era şocat şi uşurat în acelaşi timp. 

— Măcar povestea de la Istanbul n-a ieşit rău, îi spuse Wein 
lui Panetta. 

— Au murit zece oameni, în afară de cei patru teroriști, şi sunt 
de asemenea numeroşi răniţi, dar nu, n-a ieşit rău faţă de ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Dacă nebunii ăia ar fi distrus relicvele lui Mohamed, ar fi 
fost şi mai mulţi morţi. Îţi imaginezi reacţia islamiştilor fanatici? 

— Să le fim recunoscători turcilor pentru sacrificiul lor, spuse 
Panetta. 

— Aţi avansat cât de cât? 

— Nu, continuăm orbeşte şi peste o oră Sfântul Părinte va 
conduce slujba liturgică din Vinerea Mare. Nu există nici un 
singur cotlon din Vatican care să nu fie protejat. 

— Dar nu ştim dacă vor ataca Vaticanul, răspunse Hans Wein. 

— Nu, nu ştim, dar trebuie să-l protejăm pe papă. Ce se 
întâmplă cu israelienii? 

— Am vorbit cu ei acum un minut şi de asemenea cu Matthew 
Lucas. Au localizat grupul de turişti care a sosit în Israel prin 
agenţia de voiaj a lui Omar. Israelienii le vor permite şi ei să se 
apropie de Sfântul Mormânt. Totul este o nebunie..., se lamentă 
Wein. 

— Nu m-am rugat niciodată în viaţa mea atât de mult, 
mărturisi Panetta. Turcii m-au consultat în legătură cu 
comunicatul oficial asupra faptelor. 

— După părerea mea, este mai bine să se spună adevărul, 
afirmă Wein. 

— Da, întotdeauna e mai bine să se spună adevărul, dar nu e 
nevoie să se spună chiar acum. Altminteri, le-am atrage atenţia 
celorlalte comandouri care-şi propun să înfăptuiască atentatele. 

— De acord. Ce vrei să le spun turcilor? 

— Că a fost o explozie, nu se ştie dacă intenţionată, şi că au 
murit mai multe persoane. 

— Nu e convingător. Nu e foarte surprinzător faptul că au 
murit doar soldaţi şi poliţişti? 


— Dacă spunem că îi urmăreau, atunci vor şti că avem mai 
multe informaţii. 

— Eu continui să nu găsesc nicio conexiune între acea Ylena şi 
Cerc, se plânse Wein. 

— Dar există; poate că nici ei nu ştiau că există, dar există, 
insistă Panetta. 

— Bine, atunci, ce propui? _ 

— Să se spună cât mai puţin posibil. Intotdeauna se poate 
recurge la binevenita frază „suntem în plină anchetă, în aceste 
momente se iau în calcul toate ipotezele, vă vom informa”. 

— În regulă, informaţii de mică importanţă câtă vreme e 
posibil. 

— Măcar timp de câteva ore. Ştim că atentatele vor fi azi, să 
încercăm să câştigăm ziua. 

— De acord. 

Lorenzo Panetta ştia că Hans Wein va vorbi cu guvernul turc, 
iar el, la rândul său, îi telefona colonelului Halman. 

— Colonele, spuneţi cât mai puţin posibil: că se fac 
investigaţii, că în următoarele ore veţi avea mai multe informaţii 
etc., etc., etc. 

— Da, cunosc placa. 

— Există şi alte comandouri pregătite să acţioneze, pe două 
dintre ele se pare că le avem localizate, al treilea... al treilea 
ştim că va acţiona la Roma, dar nu ştim unde, nici când. Am 
nevoie de timp, nu îi putem alerta. 

— Voi face tot ce pot. 

— Mulţumesc. 


43 


Ierusalim, Vinerea Mare 


Hakim s-a alăturat grupului de pelerini granadini cu care 
sosise în Israel. Parcurgeau de zece minute Via Crucis pe vechile 
străzi din lerusalim. El mormăia printre dinţi, de parcă ar fi spus 
şi el rozariul, încercând să treacă neobservat. 

Pe când mormăia rugăciunea, privea în dreapta şi în stânga, 
încercând să-şi dea seama dacă erau mai mulţi soldaţi decât de 
obicei patrulând pe străzile din oraşul Vechi. Erau mai mulţi, 
admise Hakim, dar se gândi că era poate datorită marii afluenţe 
de turişti care vizitau Israelul la acea dată. 

Nu îi era frică, nimeni nu părea să-l bage în seamă. Mergând 
cu pelerinii, se simţea invizibil. 

La fel ca şi cei din grupul său, alte multe sute de pelerini se 
rugau la trecerea prin „staţii”, locurile acelea pe unde Hristos îşi 
purtase Crucea şi se oprise să se odihnească. Zâmbi în sinea lui 
gândindu-se la Cruce. Creştinii nu-şi vor reveni niciodată din 
lovitura pe care aveau să o primească. Aruncarea în aer a 
Sfântului Mormânt, distrugerea mănăstirii de la Santo Toribio 
unde se păstra cea mai mare bucată de lemn din câte existau şi 
a bazilicii Sfintei Cruci de la Ierusalim din Roma... Nu, oamenii 
politici slabi de înger nu vor putea privi în altă parte ca să evite 
confruntarea, nu vor avea altă soluţie decât să accepte că erau 
în război. Până atunci, europenii au refuzat să o admită, dar, 
după toate câte se vor întâmpla, nu vor mai putea ignora 
realitatea. Cercul va isprăvi cu Occidentul; va sosi ziua în care 
drapelul cu semilună va flutura în toate capitalele din Europa, 
iar bisericile vor fi transformate în moschei. 

Pierdut în gânduri, nu-şi dădu seama că se apropiau de 
Sfântul Mormânt. Acolo, părea că erau mai multe controale 
decât în alte ocazii, oamenii protestau când erau controlaţi de 
sus până jos, fiind obligaţi să arate tot ce purtau în genţi şi în 
rucsacuri. 

„Subiectul pare că îşi dă seama de situaţie”, spunea un agent 
de securitate prin microfonul pe care îl purta ascuns în rever, 
dar al cărui sunet limpede ajunse în sala de operaţiuni în care 
serviciile de informaţii şi poliţia israeliană lucrau de zile întregi 
ca să împiedice atentatul. 


Matthew Lucas încercă să-şi controleze nervozitatea. Nu făcea 
altceva decât să întrebe de ce nu-l arestau odată. 

— Dacă îşi dă seama că este înconjurat, e în stare să se 
sinucidă în mijlocul mulţimii şi va fi un masacru, îi răspunse 
colonelul Kauffmann, şeful Mossadului. 

Dar nu păreau să-l audă; putea vedea că oamenii care erau în 
sală aveau chipurile încordate şi nu-şi puteau ascunde 
frământarea pe care le-o pricinuia această situaţie. 

Colonelul care conducea operaţiunea îi dădu un ordin 
agentului care tocmai vorbise. 

— Acum. 

Matthew Lucas îl întrebă din priviri. Ce-a vrut să spună prin 
„acum”? Şi se plânse cu voce joasă de atitudinea israelienilor; 
treceau drept cei mai buni aliaţi ai Statelor Unite, dar păreau să 
nu aibă încredere în nimeni; îl lăsaseră să asiste ca un 
spectator, fără să-i acorde atenţie. 

Mai erau cincizeci de metri până să ajungă la poarta Sfântului 
Mormânt. Hakim şi restul grupului au trebuit să se oprească. 
Controalele provocau o coadă lungă care îi obliga să aştepte. 

Hakim îşi dădu seama că va putea intra cu greu în biserică. 
Said îi spusese că evreii obişnuiau să adopte măsuri de 
securitate, dar căutând să nu-i deranjeze pe turişti. Privi în urmă 
să vadă dacă avea vreo cale de scăpare, dar înţelese că îi va fi 
imposibil să se întoarcă în mijlocul acelei mulţimi care împingea 
ca să ajungă la Sfântul Mormânt. Imediat se căi că se gândise să 
scape. Nu o putea face, era acolo ca să moară şi va muri. Dacă 
nu va putea ajunge la Sfântul Mormânt, măcar va distruge 
intrarea în biserică, pentru că de îndată ce va fi îndeajuns de 
aproape, de îndată ce soldaţii vor începe să percheziţioneze 
grupul său, el va detona încărcătura. Mulţi dintre pelerinii aceia 
vor muri împreună cu el. 

Se simţi dezolat, fiind conştient că nu putea reuşi să atingă 
obiectivul stabilit. Omar va fi profund decepţionat, iar Salim al- 
Bashir se va gândi că se înşelaseră încredinţându-i o misiune pe 
care nu a fost în stare să o îndeplinească. 

l-a urât mai mult decât oricând pe evrei pentru că l-au 
împiedicat să-şi îndeplinească misiunea, în vreme ce privea 
dispreţuitor oamenii aceia care nu încetau să se roage în jurul 
lui. 


Deodată, simţi că era apucat de braţe şi că i le duceau la 
spate. 

— Nu te mişca, auzi spunându-i-se într-o spaniolă perfectă. 

Apoi, se simţi târât din locul acela, în vreme ce pelerinii din 
grupul lui începeau să protesteze văzând că era luat pe sus. 

— Subiectul e în mâinile noastre, spuse agentul la microfonul 
invizibil, în vreme ce Hakim era târât afară din mulţime, în drum 
spre Poarta Damascului. 

In sala de operaţiuni, au oftat uşuraţi. Nu localizaseră grupul 
de turişti decât în dimineaţa aceea, iar pe Hakim, doar în urmă 
cu o oră. A fost un miracol. 

Hakim nu se putea mişca şi simţea că lacrimile îi năpădeau 
ochii. Lacrimi de frustrare, de mânie şi de durere. 

leşiră prin Poarta Damascului, pe unde la ora aceea sute de 
persoane intrau şi ieşeau din Oraşul Sfânt. Acolo îi aştepta o 
maşină în care îl instalară, cu doi agenţi de fiecare parte, în 
afară de cel care conducea şi altul care mergea în faţă, 
ameninţându-l cu pistolul. 

— Bună treabă, le spuse omul cu pistolul celor doi bărbaţi 
care îl arestaseră pe Hakim şi le ordonă după aceea să-i pună 
cătuşele. 

A fost o secundă, doar o secundă cât a avut Hakim o mână 
liberă, şi n-a şovăit. A tras de detonatorul pe care îl purta în 
centură. 

Maşina a explodat sărind în aer şi luând cu ea nu numai vieţile 
ocupanților ei: alte vehicule au fost atinse de explozie. 

Haosul a pus stăpânire pe locul acela, cu toate că au început 
imediat să sosească maşinile poliţiei şi ambulanţele. 

In sala de operaţiuni, a fost un moment de derută, dar 
colonelul Kauffmann s-a impus imediat, dând ordine în dreapta 
şi în stânga, în vreme ce le cerea agenţilor care se aflau în 
preajma Porții Damascului să-l informeze fără întârziere. 

Matthew Lucas putu să audă vocea întretăiată a unui agent 
care informa de la locul faptei: „Maşina a sărit în aer. Sunt morţi 
şi răniţi, este oribil... Probabil că purta o centură cu explozibili şi 
a reuşit să o detoneze. Încă nu ştim, laboratorul va confirma. 
Cred că sunt şi turişti printre victime, dar sunt şi palestinieni, şi 
oameni de-ai noştri”. 


— Se pare că am făcut ce era mai greu, să-l găsim pe omul 
acela şi să-l arestăm, dar n-am fost în stare să evităm ceea ce ar 
fi trebuit să fie cel mai simplu, se plânse colonelul Kauffmann. 

Matthew Lucas avea un nod în gât, dar a cerut permisiunea să 
se apropie de locul exploziei. 

— Veniţi cu mine, îi spuse colonelul, altfel nu vă veţi putea 
apropia. 

În drum spre Poarta Damascului, Matthew îl sună pe şeful său 
şi apoi pe Lorenzo Panetta. 

— N-a fost posibil să se evite oroarea. A avut loc o explozie şi 
sunt morţi, îi spuse el. 

— Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— Până azi-dimineaţă n-au fost identificaţi toţi pelerinii veniţi 
în excursia organizată de Omar. După cât se pare, subiectul se 
numea Hakim şi avea paşaport spaniol. Şeful meu a vorbit cu 
Centrul antiterorist de la Madrid şi comisarul Garcia l-a sunat ca 
să-i spună că numitul Hakim avea cetăţenie spaniolă, dar era de 
origine marocană. După cât se pare, era primarul unui sat din 
provincia Granada, Caños Blancos. Un om în afara oricărei 
suspiciuni. Autorităţile spaniole îl considerau un moderat, iar 
satul, un exemplu. 

— Da, comisarul Garcia a vorbit şi cu mine. Hakim era un om 
lipsit de scrupule, răspunse Panetta. 

— Hakim n-a stat la hotel împreună cu restul pelerinilor cu 
care a sosit în Israel şi n-a participat la toate excursiile acestora. 
Nu ştim cine este omul lui de legătură, nici unde a fost cazat, nu 
l-am localizat până când nu s-a alăturat grupului, dar a sosit 
singur la hotelul unde stăteau şi de acolo au plecat spre Sfântul 
Mormânt. 

— Dar spune-mi ce s-a întâmplat! 

— A fost arestat aproape de Sfântul Mormânt, au reuşit să-l 
scoată dintre pelerini, dar, după cum se pare, a putut accesa 
detonatorul pe care-l purta asupra sa şi a sărit în aer; mă rog, 
împreună cu el au murit poliţişti şi agenţi israelieni, turişti, 
palestinieni... încă nu ştim câţi oameni au murit. Mă îndrept într- 
acolo. 

— Şi biserica? 

— Biserica Sfântului Mormânt n-a fost afectată; de fapt, 
explozia s-a produs în afara zidurilor. 


Lorenzo Panetta îi mulţumi în gând lui Dumnezeu. Îi părea rău 
de cei care muriseră, dar îşi spunea că ar fi putut fi mult mai 
mulţi dacă teroristul n-ar fi fost arestat la timp. 

Colonelul Kauffmann îi ceru lui Matthew Lucas telefonul. 

— Domnule Panetta? Sunt colonelul Kauffmann. Vă asigur că 
am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Am lucrat contra 
cronometru şi în pofida celor întâmplate se poate spune că am 
avut noroc. Dar, din nefericire, nu ştim nimic despre legăturile 
acestui terorist în Israel şi vă pot asigura că pentru noi ar fi fost 
de o importanţă vitală, dat fiind că Cercul este singura 
organizaţie teroristă în care nu s-au infiltrat agenţii noştri. Dacă 
dumneavoastră ne-aţi fi înştiinţat înainte despre ce se întâmplă, 
poate că am fi reuşit să facem mai mult. 

— Vă asigur, colonele, că mi-ar fi plăcut să vă pot spune ceva 
înainte, dar am lucrat cu ipoteze, fără certitudini şi când am 
avut informaţii sigure, v-am înştiinţat imediat. 

— Prea târziu, domnule Panetta, prea târziu. Din nefericire, au 
murit mulţi nevinovaţi. 

— Toţi morţii sunt nevinovaţi, colonele. 

— Nu, domnule Panetta, nu toţi. 


44 
Vinerea Mare, castelul d'Amis, sudul Franţei 


Când Edward a venit, ca în fiecare dimineaţă, să-l trezească 
pe conte şi să-i aducă tava cu micul-dejun, a fost surprins să-l 
găsească stând în faţa televizorului. 

Contele era deja îmbrăcat şi părea neliniştit, dar n-a spus 
nimic care l-ar fi putut face pe Edward să ajungă la această 
concluzie. Era de mulţi ani în slujba lui şi majordomul putea citi 
pe chipul stăpânului castelului. 

În orice alt moment, ar fi făcut vreun comentariu ca să 
încerce să afle după reacţie ce anume îl preocupa pe contele 
d'Amis, dar Edward se gândi că şi aşa avea el destule pe cap cu 
propriile sale probleme. _ 

Raymond de la Pallisi&re se închisese la el în birou. li ceru lui 
Edward să nu-l deranjeze nimeni, nici măcar fiica sa, dar 
majordomul ştia că acest ordin nu va fi luat în seamă de 
Catherine. Fiica domnului conte era o femeie încăpăţânată care 
nu se supunea regulilor. Simţea simpatie faţă de ea pentru că, 
de la sosirea ei, castelul parcă renăscuse, dar el nu-şi făcea 
iluzii: când Catherine va deveni contesa d'Amis, îl va concedia. 

Era aproape ora unsprezece când Catherine se prezentă în 
faţa uşii de la biroul tatălui ei şi, fără să ia în seamă 
avertismentele lui Edward, împinse uşa şi intră. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă pe tatăl ei în chip de salut, 
privindu-l curioasă cum stătea în faţa televizorului şi cu un 
tranzistor lipit de ureche. 

Contele făcu un gest de neplăcere la adresa fiicei sale care 
năvălise, dar o invită să ia loc. 

— Ascult ştirile. 

— Ceva interesant? 

— Tu nu te uiţi niciodată la televizor? 

— La CNN; reţelele europene aproape că nu informează 
despre Statele Unite, decât doar ca să spună că George Bush 
este un biet om înverşunat să facă rău. 

— A fost o explozie la Istanbul şi, după cât se pare, o alta la 
lerusalim. 

— Da? Ce fel de explozii? 


— Nu sunt multe informaţii, se spune că la Istanbul explozia a 
putut fi provocată de o scurgere de gaze. Nu ştiu. Cât despre 
lerusalim... 

— Probabil că vreun terorist o fi hotărât să se jertfească. Este 
ceea ce se obişnuieşte prin zona aceea, nu-i aşa? îl întrerupse 
Catherine, fără să acorde prea multă importanţă celor spuse de 
tatăl ei. 

— Nu-ţi pasă? o întrebă contele. 

— Nu că nu-mi pasă, adevărul e că trăim într-o lume în care 
se întâmplă asemenea lucruri; cred că ne-am imunizat încetul 
cu încetul faţă de actele înspăimântătoare. Suntem în stare să 
ne uităm la buletinele informative în timp ce mâncăm şi nimic 
nu ne afectează viaţa cotidiană. De câte ori n-ai văzut imagini 
ale unui atentat cu mulţi morţi şi ai continuat să faci ce aveai 
prevăzut? 

— E o cugetare foarte cinică, Catherine. 

— O cugetare realistă. Dar spune-mi: ce te îngrijorează? 

— Nimic, nimic în mod special. 

Soneria telefonului mobil îl alertă pe Raymond. Privi ecranul şi 
citi: NUMĂR PRIVAT. Se temea să nu fie Mijlocitorul. Lucrurile n- 
au ieşit cum plănuiseră. 

— Catherine, te deranjează dacă mă laşi singur câteva 
minute? 

Ea se ridică ofensată şi ieşi fără să spună o vorbă. 

— Da... 

Tonul vocii lui Raymond era încărcat de tensiune. 

— Ce se întâmplă? îl auzi spunând pe Mijlocitor. 

— Nu ştiu. Am încercat să iau legătura cu lugoslavul ca să aflu 
ce s-a întâmplat la Istanbul, dar se pare că s-a evaporat. Nu 
răspunde la niciunul din telefoane. 

— În buletinele de ştiri nu se menţionează relicvele. 

— Ştiu. Mă uit la CNN şi prezentatorii fac speculaţii în legătură 
cu o explozie de gaze. 

— Eu ştiu ceva mai mult decât dumneavoastră. Guvernul turc 
a hotărât să păstreze sub tăcere informaţia câteva ore la 
cererea Centrului de coordonare antiteroristă al Uniunii 
Europene. Au fost zece morţi, toţi soldaţi, în afară de fată şi de 
cei care o însoțeau. Pavilionul Relicvelor aproape că n-a suferit 
pagube. 


Raymond nu-l întrebă cum de ştie toate astea. Oamenii pe 
care îi reprezenta Mijlocitorul aveau surse în toate guvernele din 
lume, astfel că nu le era greu să obţină informaţii de primă 
mână. 

— Persoanele pe care le reprezint sunt foarte supărate, îl auzi 
spunând pe Mijlocitor. Dumneavoastră aţi garantat succesul 
operaţiunii. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. 

— Aţi vorbit cu prietenul dumneavoastră Bashir? La lerusalim, 
un terorist s-a aruncat în aer la Poarta Damascului. 

— Ştiu, tocmai am văzut la CNN. 

— Poarta Damascului este departe de Sfântul Mormânt. 

— Ştiu şi asta. 

— Aşa că nici Bashir n-a îndeplinit cele prevăzute. 

— Au mai rămas Santo Toribio şi Roma, spuse Raymond. 

— Deja nu mai contează. Ceea ce voiam nu era ca nişte 
terorişti să se sinucidă, ci să provocăm o confruntare între ţările 
islamice producătoare de petrol şi Occident. Ylena ar fi trebuit 
să distrugă relicvele lui Mahomed, acela era obiectivul; faptul că 
a murit n-are importanţă. Cui îi pasă de încă un terorist mort? La 
fel ca şi nenorocitul de la lerusalim. S-a aruncat în aer, omorând 
mai mulţi trecători. Şi ce dacă? Astea sunt nişte atentate 
obişnuite, lipsite de importanţă. Mă tem, conte, că cineva a lăsat 
pe undeva o fereastră deschisă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Vocea lui Raymond denota nesiguranţă. 

— V-am atras atenţia. Persoanele pe care le reprezint nu 
admit eşecurile. 

— Operațiunile sunt bine organizate, vă repet că nu ştiu ce s- 
a întâmplat. 

— Căutaţi să vorbiţi cu lugoslavul. La ora asta, probabil că are 
deja o idee despre ce anume a dat greş la Istanbul. 

— Voi încerca din nou. 

— Căutaţi să vă verificaţi ferestrele şi să vedeţi pe care dintre 
ele aţi lăsat-o prost închisă. Ah! Şi sunaţi-l pe prietenul 
dumneavoastră Bashir; va trebui să dea şi el o explicaţie pentru 
acest eşec. 

Mijlocitorul întrerupse convorbirea, fără să-i lase lui Raymond 
timp să replice. Acesta formă imediat numărul lugoslavului, dar 
nici de data aceasta nu răspunse. Il sună pe Salim, dar îi 


răspunse robotul cerându-i să lase un mesaj. Închise telefonul 
peste măsură de neliniştit. 


Vinerea Mare, Santo Toribio, Potes 


Arturo Garcia le explica agenţilor din Poliţia Naţională şi din 
Garda civilă ce ştia despre cei doi tineri care, cu un etaj mai sus, 
aşteptau momentul să se arunce în aer împreună cu bucata din 
Adevărata Cruce păstrată la Santo Toribio. 

Reprezentantul din Spania al Centrului antiterorist se 
deplasase până în Cantabria, conştient de gravitatea situaţiei. În 
convorbirea cu ministrul de Interne, acesta s-a arătat categoric: 
nu voia să-şi asume niciun risc, nu-i păsa că teroriştii ar putea 
intra în legătură cu alţii din zonă. Ceea ce trebuia evitat era 
atentatul, astfel că trebuiau să fie arestaţi imediat, 
împiedicându-i să se apropie de Santo Toribio. 

O polițistă se îmbrăcase ca o cameristă din hotel. Pe hârtie, 
planul era simplu. Femeia va bate la uşă; va duce cu ea un 
cărucior cu cearşafuri şi prosoape curate şi, când i se va 
deschide, va intra şi în urma ei vor fi restul efectivelor. Nu ştiau 
cum aveau să reacționeze teroriştii, dar era previzibil că vor 
încerca să se sinucidă, astfel că operaţiunea comporta riscuri, 
iar cei care aveau să intre puteau muri. 

Directorul hotelului, în ciuda nervozităţii, dăduse ascultare 
tuturor ordinelor poliţiei. Evacuaseră hotelul cu multă prudenţă, 
sunând în fiecare cameră şi cerând oaspeţilor să vină la recepţie 
pentru o chestiune importantă; odată ajunşi acolo, erau conduşi 
la uşa din spate, pe unde erau scoşi şi îndepărtați de locul acela. 

Arturo Garcia se mira că aveau atâta noroc. În orice moment, 
teroriştii puteau să coboare şi să-şi dea seama că se întâmplă 
ceva. 

Lucraseră contra cronometru, ştiind că fiecare minut era 
preţios, şi comisarul Garcia nu răsuflase liniştit până când nu 
localizase cele două autocare ale agenţiei de voiaj a lui Omar. 
Dacă cineva avea de gând să comită un atentat la Santo Toribio, 
trebuia să fie ascuns în acel grup de pelerini. Două băbuţe 
speriate le-au vorbit despre „acei doi tineri atât de simpatici, cu 
înfăţişare de mauri, dar care sunt bum creştini şi au venit să 
dobândească indulgenţa papală”. 


Mohamed se învârtea prin cameră supărat pe Ali care încă se 
mai îmbrăca. 

— Grăbeşte-te! 

— Pentru ce? Este ora unsprezece, mai avem încă un ceas. 

— Dacă nu te grăbeşti, plec. 

— Fă ce vrei. 

Dar Mohamed se aşeză pe pat şi îşi lăsă privirea să 
rătăcească pe fereastră. 

— Satul ăsta e foarte liniştit. Uite, în ciuda orei, nu e nimeni 
pe stradă. 

— Graba nu conduce nicăieri, răspunse Ali. 

Mohamed îşi căută telefonul mobil şi formă numărul de acasă, 
îl chinuia gândul că vărul său Mustafa urma să o asasineze pe 
Laila. A auzit vocea sumbră a tatălui său şi a ştiut că Laila era 
deja moartă. 

— Mohamed, fiule, unde eşti? Trebuie să vii imediat, s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

În vreme ce tatăl lui îi vorbea, auzea pe fundal plânsul mamei 
sale şi al Fâtimei. 

— Nu pot veni, trebuie să fac o treabă importantă. 

— Fiule, sora ta... Mustafa a ucis-o pe Laila... zice că a fost 
spre binele nostru... Te rog, fiule, vino! 

Mohamed simţi că se sufocă. Ali îl observa în tăcere şi în 
privirea lui putu citi durerea. 

— Nu pot veni, tată, vă iubesc mult, spune-i şi mamei mele... 
ea şi cu mine nu ne-am înţeles şi ştiu că am făcut-o să sufere. 

— Fiule, ce tot spui? Ce vrei să-mi spui? Te rog, Mohamed! 

Vocea lui Mustafa se auzi poruncitoare. li luase telefonul din 
mână tatălui lui. 

— N-ar fi trebuit să suni, îl auzi spunând pe vărul său. 

— Ce i-ai făcut? strigă Mohamed. 

— Ceea ce tu n-ai îndrăznit să faci. Mulţumeşte-mi, domnule 
care te crezi important. Şi dacă tot ai sunat, spune-le părinţilor 
tăi să înceteze cu smiorcăiala. Trebuie să plec, ei nu pot chema 
poliţia până când nu voi fi în siguranţă. Porunceşte-le, sau va 
trebui să... 

— Taci! Să nu îndrăzneşti să te atingi de ei. 

— Fă ce-ţi spun! 

Auzi din nou vocea întretăiată a tatălui său. Cât de mult îl ura 
pe Mustafa! 


— Fiule... de ce? 

— Tată, faceţi ce vă spune; altminteri, o să vă facă rău. 

— Fâtima a găsit-o cu gâtul tăiat în camera lui este oribil. Sora 
ta... Allah fie milostiv cu ea! Biata mea fată! Mama ta şi-a 
pierdut minţile, nu ne lasă să ne apropiem de Laila, i-a 
îmbrăţişat trupul şi... E oribil, fiule, este oribil! 

— Tată, ascultă-mă! Spune-i lui Mustafa că poate pleca, că n- 
o să chemaţi poliţia decât peste o vreme. Daţi-i timp să fugă. 
Tată, dacă n-ar fi făcut-o el, ar fi făcut-o altul... Laila... Laila 
devenise o problemă, am avertizat-o, v-am avertizat şi pe voi, 
dar n-aţi vrut să mă ascultați... eu o iubeam... 

Mohamed plângea deznădăjduit şi Ali îi smulse telefonul din 
mână. 

— Domnule Amir, faceţi ce v-a cerut Mohamed, e mai bine 
pentru toţi. Aveţi încredere în înţelepciunea celor care conduc 
comunitatea noastră. 

Apoi îi înapoie telefonul lui Mohamed şi acesta ceru să 
vorbească cu soţia sa Fâtima. 

— Fă-i să le vină mintea la cap, împiedic-o pe mama mea să 
cheme poliţia. Mustafa trebuie să scape, tu ştii asta. 

— Nu era nevoie să o ucidă, o auzi spunând pe Fâtima. 

— Ce ştii tu, femeie proastă! Cum îndrăzneşti să-ţi dai cu 
părerea în legătură cu ceea ce hotărăsc şefii noştri? Întreabă-l 
pe fratele tău de ce trebuia Laila să moară, întreabă-l. El a fost 
cel care a hotărât acest lucru, strigă Mohamed. 

Ali îi luă telefonul din mână şi întrerupse convorbirea. Apoi îl 
sili să bea un pahar cu apă. 

— N-ar fi trebuit să suni; tu ştiai că asta avea să se întâmple. 

Nişte ciocănituri puternice în uşă îi alertară pe cei doi tineri. 

Mohamed îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii şi Ali se apropie 
de uşă, întrebând cine este. 

— Sunt camerista, trebuie să iau prosoapele murdare. 

— Nu vom mai zăbovi mult, vom ieşi peste câteva minute, 
răspunse Ali. 

— În regulă, dar dacă nu vă deranjează să-mi daţi prosoapele, 
v-aş fi recunoscătoare. 

Ali deschise uşa şi se pomeni în faţă cu o femeie de vârstă 
mijlocie care îi zâmbea cu amabilitate. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, pot intra în baie după 
prosoape? 


Camerista împinse uşa fără să aştepte răspunsul şi Ali se 
dădu la o parte ca să o lase să intre. Mohamed privea pe 
fereastră ca să evite ca femeia să-l vadă plângând. Un zgomot îl 
alertă şi, când se întoarse, în cameră erau nişte gărzi îmbrăcate 
în civil ameninţându-i cu armele automate, în vreme ce altul îl 
trântise pe Ali la pământ şi îi ţinea mâinile la spate prinzându-le 
în cătuşe. _ 

Mohamed nu opuse rezistenţă. Incă nu-şi pusese centura cu 
explozibili, astfel că nici măcar n-avea ocazia să se sinucidă. De 
fapt, simţi un val de uşurare şi lăsă să i se pună cătuşele. In ziua 
aceea nu avea să moară, Allah nu dorea sacrificiul său. li 
salvase viaţa la Frankfurt şi acum i-o salva din nou. Işi jură că 
niciodată nu se va mai angaja să-şi sacrifice viaţa. 

Înconjuraţi de poliţişti şi de gărzile civile, ieşiră din hotel. Un 
bărbat deja în vârstă, îmbrăcat civil, îi privi curios înainte de a o 
întreba pe una dintre gărzi dacă au percheziţionat camera şi 
dacă au găsit explozibilii. 

— Da, aceşti îngeraşi aveau două centuri pregătite pentru 
explozie. Le ţineau într-o geantă în dulap; trebuiau doar să le 
activeze. 

— Bună treabă. 

— Merită să o spuneţi şi să o repetaţi, comisare. Nemernicii 
ăştia ar fi putut ucide mulţi oameni nevinovaţi. 

— Duceţi-i la cazarmă, îi vom interoga acolo înainte de a-i 
transporta la Madrid. 

— La ordinele dumneavoastră, comisare. 

Arturo Garcia oftă uşurat în vreme ce îi telefona ministrului de 
Interne ca să-i explice rezultatul operaţiunii, apoi îl sună pe 
Hans Wein la Bruxelles şi, în cele din urmă, pe Lorenzo Panetta. 

— Am scăpat ca prin minune mulţumită informatorului 
dumneavoastră. Felicitaţi-l din partea mea, fără informaţiile lui 
ar fi fost imposibil să-i arestăm pe aceşti doi nemernici şi să 
dăm de urma numitului Omar. 

— Ce veţi face cu Omar? vru să ştie Panetta. 

— Nimic. 

— Nimic 

— Dumneavoastră ştiţi cum e treaba asta, acum ştim că 
numitul Omar face parte din Cerc, astfel că cel mai bun lucru 
este să-i dăm apă la moară, o să vedem noi ce o să facă, spuse 
Arturo Garcia pe un ton sentenţios. 


— Vă voi cere să-i interogaţi cât mai degrabă pe deţinuţi; 
poate că ştiu ceva despre atentatul de la Roma. 

— Nu vă faceţi griji, asta am de gând să fac. Sper să ne spună 
ceva interesant, dar mai ales ca prin ei să putem trage de firul 
Cercului. Voi căuta să vă sun cât mai curând. 


45 

Părintele Aguirre părea cufundat în gânduri şi de ceva vreme 
nu mai rostise niciun cuvânt. Lorenzo îl privi îngrijorat; chipul 
bătrânului preot părea ca de ceară şi nu era greu de citit în ochii 
lui imensa suferinţă de care era cuprins. 

— A mai rămas doar Roma. Din fericire, s-a putut acţiona în 
aşa fel încât să eşueze atentatul de la Santo Toribio, tocmai mi- 
a spus-o reprezentantul nostru în Spania, îl informă Panetta. 

Comisarul Moretti îi trecu telefonul ca să vorbească cu Hans 
Wein. 

— Hans, ştiu, tocmai am vorbit cu Garda; măcar spaniolii au 
scăpat de atentat şi au salvat Adevărata Cruce. De fapt, până 
acum, nicio relicvă n-a suferit stricăciuni, nici bucata de Lignum 
Crucis de la lerusalim, nici cea din Spania, nici chiar relicvele lui 
Mahomed. 

Panetta asculta indicaţiile pe care i le dădea Hans Wein. Şeful 
lui era la fel de zbuciumat ca şi el, temându-se ca în orice clipă 
Cercul să nu comită un atentat la Roma. 

— Dumnezeule, cum de nu mi-am dat seama mai înainte! 
Sunt un prost! exclamă deodată părintele Aguirre. 

— Liniştiţi-vă, părinte, spuse comisarul Moretti, încercând să-l 
calmeze pe preot, care se ridicase în picioare cu ochii gata să-i 
iasă din orbite. 

— Ştiu unde se va comite atentatul! îi asigură preotul. 

Panetta şi Moretti, împreună cu restul poliţiştilor, rămaseră în 
aşteptare, privindu-l pe părintele Aguirre care părea să-şi fi 
pierdut minţile. 

— Ştiu! Sigur că ştiu! Dumnezeule, cum de nu mi-am dat 
seama mai înainte! 

Lorenzo Panetta şi comisarul Moretti reuşiră să-l convingă să 
se aşeze. 

— Raymond de la Pallisiere urăşte Crucea, simbolul detestat 
de catari, obsesia lui este să distrugă Crucea. Au vrut să facă 
asta cu bucata din Lignum Crucis care se păstrează la Ierusalim, 
cu cea de la Santo Toribio, cea mai mare din câte s-au 
conservat şi vor încerca să distrugă şi cele trei bucăţi din 
Adevărata Cruce care se păstrează la Roma. Atentatul va avea 
loc în bazilica Sfintei Cruci de la lerusalim. In această bazilică 
există o capelă, capela relicvelor, acolo se află trei bucăţi din 


Crucea lui Hristos, precum şi doi spini din coroană, o bucată din 
burete da, acolo va fi, sunt sigur. 

— Are logică! exclamă Panetta. 

— Nu e timp de pierdut! spuse Moretti. 


Salim al-Bashir mototoli hârtia pe care o avea în mână. Furia îi 
schimonosise chipul. Proasta aia va plăti scump ceea ce tocmai 
făcuse. 

Cum putuse să creadă că îi va da ascultare? Lovi cu pumnul în 
perete şi simţi o durere ascuţită în încheieturile zdrelite ale 
degetelor. 

Până în urmă cu o oră, se simţise bărbatul cel mai fericit din 
lume, dar acum... 

Se uită cu atenţie prin cameră, ştergând orice urmă a 
prezenţei ei. Intotdeauna se arătase grijuliu când se întâlneau în 
hoteluri: rezervau camere separate şi căutau ca nimeni să nu-i 
vadă mergând dintr-o cameră într-alta. Niciodată nu ieşeau şi 
nici nu intrau în hotel în acelaşi timp. El impusese acele măsuri 
drastice de securitate ca să evite să fie văzuţi împreună. 

Cu o noapte înainte, o invitase să doarmă cu el în camera lui, 
iar ea venise cu o mică geantă de mână cu cămaşa de noapte şi 
trusa de toaletă. In dimineaţa aceea, când el plecase ca să-l 
întâlnească pe şeful Cercului de la Roma, ea rămăsese să se 
aranjeze. 

La întoarcere, Salim nu a fost surprins să nu o găsească în 
cameră. Se gândi că ea s-a dus într-a ei ca să-şi schimbe 
îmbrăcămintea şi că se va întoarce dintr-un moment într-altul. O 
sună pe mobil, dar ea nu răspundea şi el crezu că o fi fost în 
baie sau că o fi hotărât să coboare în barul de zi ca să bea o 
cafea. Dar trecuseră aproape două ore şi nici urmă de ea. Salim 
a înţeles atunci că femeia fugise. Căută în camera lui vreun 
indiciu al fugii şi găsi în buzunarul hainei agăţate în dulap 
scrisoarea aceea pe care acum o mototolea. 


Dragă Salim, am luat cea mai dificilă hotărâre din viața 
mea: să mă despart de tine pentru totdeauna. Tu aveai 
dreptate, nu sunt femeia de care ai nevoie, nu sunt la 
înălțimea ta, nici a cauzei tale. De-a lungul acestor ani, 
am făcut tot ce mi-ai cerut şi îți mărturisesc că am făcut-o 
fără remuşcări. Dacă mi-ai fi cerut viața, ți-aş fi dat-o cu 


dragă inimă, dar nu pot să fac ceea ce doreşti să fac, nu 
sunt în stare să distrug bucăţile din Adevărata Cruce, nici 
relicvele din bazilica Sfintei Cruci, oricât mi-ai spune că 
sunt false. Nu am fost niciodată o bună creştină: de ani de 
zile mi-am pierdut credința şi nu merg la biserică, dar nu 
pot să distrug toate valorile care au stat la baza educației 
mele. Nu, nu sunt în stare să distrug acele trei bucăţi din 
Adevărata Cruce; ar fi ca şi cum aş distruge esenta 
persoanei mele, sufletul meu. Îmi imaginez că vei râde 
dacă îți voi vorbi despre suflet, dar nici eu nu credeam că 
îl am. Dar nu are importanță. Nu vreau să risc să fie morți 
sau răniţi şi tare mă îndoiesc că aş scăpa teafără. Cunosc 
pagubele pe care le poate face o bombă. Să fim sinceri, 
Salim, nu mi se pare că planul tău ar fi atât de inofensiv 
cum l-ai prezentat tu şi, ceea ce e şi mai rău, am 
descoperit că nu mai pot avea încredere în tine cum 
aveam în trecut. Dacă ţi-aş îndeplini dorințele, nu aş 
putea suporta să trăiesc restul vieții cu această povară. 
Vezi bine, eu care am făcut de toate, care mi-am trădat 
prietenii şi pe mine însămi, nu sunt în stare să comit 
această ultimă ticăloşie, cea mai uşoară, după părerea ta. 
Plec, Salim, şi cred că această despărțire este cel mai bun 
lucru pentru amândoi. Nu iți voi face niciodată vreun rău, 
îți jur că voi încerca să te uit, ca să pot uita tot ce am 
făcut. 

Nu ştiu dacă mă vei putea ierta, dar îmi rămâne speranța 
că o vei face. La urma urmelor, tu eşti un om cu 
convingeri religioase. 


Te iubesc. 


Se întrebă pe unde o fi. Cel mai sigur era că a părăsit hotelul 
şi că s-a întors la Bruxelles. Poate că o va găsi la aeroport. 

Îi telefonă şefului Cercului de la Roma. 

— Prietene, căţeaua a fugit. Operaţiunea se anulează. 

— Salim, ceva a ieşit prost, te-ai uitat la televizor? 

— Nu, ce se întâmplă? 

— Un om s-a sinucis la lerusalim lângă Poarta Damascului. Au 
fost mai mulţi morţi. 

— Lângă Poarta Damascului? 


— Da. 

— Dar... 

— Ştiu, ceva s-a întâmplat. A mai fost şi o ciudată explozie la 
Istanbul. După cum se pare, sunt morţi şi mai mulţi răniţi. 

— Şi în Spania? 

— Încă nu ştiu nimic. 

— Te voi suna de îndată ce ajung la Londra, încearcă să afli ce 
s-a întâmplat. Poate că am fost trădaţi. 

— Ai grijă de tine, prietene. 

Închise valiza şi părăsi camera, nu înainte de a arunca o 
ultimă privire, în cazul în care i-ar fi rămas ceva neobservat. 

Plăti nota la recepţie şi ceru să i se aducă maşina pe care o 
lăsase în garaj. În aeroport, privi lista zborurilor spre Bruxelles; 
următorul avion pleca peste trei ore, ultimul decolase cu zece 
minute înainte de sosirea lui. 

Căută un telefon public şi sună pe cineva. Dădu adresa de la 
Bruxelles a femeii şi un ordin: să fie eliminată. 

Devenise periculoasă pentru el. Azi spunea că îl iubeşte, dar 
mâine? 

Era dispus mai degrabă să moară decât să se lase prins de 
viu, pentru că împreună cu el putea să cadă toată reţeaua 
Cercului din Europa. O blestemă pe femeie pentru că îl pusese 
în pericol. 


Ovidio Sagardia îşi ţinea privirea aţintită asupra crucii care 
atârna pe pieptul papei. În momentul acela, vibrația telefonului 
îi atrase atenţia asupra unui apel. Era părintele Aguirre. 

Se dădu deoparte în spatele unei coloane ca să răspundă, dar 
fără să piardă din ochi silueta Papei, care în mijlocul bazilicii 
Sfântul Petru continua slujbele liturgice din Vinerea Mare. 

— Vor atenta împotriva crucii, iar crucea de la Roma este în... 

Ovidio încheie fraza: 

— În bazilica Sfintei Cruci de la Ierusalim. Dumnezeule, dar 
era evident! 

— Da, fiule, da, era evident, dar orbirea şi teama nu ne-au 
lăsat să vedem ceea ce era sub ochii noştri. Raymond d'Amis 
urăşte crucea, astfel că logica lui îl poate duce doar spre 
distrugerea resturilor din Adevărata Cruce. 

— Şi acum, ce se va întâmpla? întrebă Ovidio în şoaptă. 


— Domnul Panetta şi comisarul Moretti au adoptat deja 
măsurile de protecţie a bazilicii Sfintei Cruci; ei înşişi au plecat 
într-acolo. 

— Ştiu ce s-a întâmplat la Istanbul şi la lerusalim, spuse 
Ovidio. 

— Au fost mulţi morţi, s-a vărsat mult sânge. 

— Mă simt vinovat pentru că n-am fost în stare să evit acest 
lucru. 

— Dar, părinte, mulţumită dumneavoastră Centrul antiterorist 
a luat în serios pista reprezentată de contele d'Amis! 

— Sunt prea bătrân şi nu mai gândesc atât de iute ca înainte. 

— De îndată ce se va termina slujba, voi veni să vă văd., 

— Nu, nu te mişca de acolo. Vin acum la Vatican. 


Castelul d'Amis, sudul Franţei 


Raymond de la Pallisiere plângea de furie. Tocmai vorbise cu 
Salim al-Bashir şi nu încăpea nicio îndoială: operaţiunea eşuase. 
Bucăţile din Adevărata Cruce erau în continuare intacte la 
Roma, lerusalim şi Santo Toribio. Zeci de persoane muriseră şi 
se estimau o sută de răniţi la Ierusalim şi Istanbul, dar ei nu-şi 
atinseseră scopul. 

Şeful Cercului bănuia că incidentul de la Istanbul nu era pur şi 
simplu o explozie de gaze, iar Raymond ştia că, dacă ar 
descoperi că el organizase un atentat împotriva relicvelor 
Profetului, ar da ordin să fie ucis. 

Cât despre comandoul trimis la Santo Toribio, Bashir intuia că 
se întâmplase ceva cu el. Televiziunea şi radioul nu informau că 
în acel colţ din nordul Spaniei s-ar fi întâmplat ceva deosebit, 
dar era evident că se întâmplase ceva cu acest comandou, dat 
fiind că mănăstirea Santo Toribio era în continuare în picioare. 

Bashir n-a vrut să-l sune pe Omar, prefera să aştepte. Şeful 
Cercului din Spania îl va suna pe el; dacă nu o făcea, era pentru 
că fusese arestat sau pentru că se întâmpla ceva grav. 

— Nu ştiu ce anume a dat greş, dar voi afla, îi promise Bashir. 

— Am cheltuit mulţi bani, îi reproşă Raymond. 

— Ştiu. 

— Trebuie să-mi daţi o explicaţie; lucrurile nu pot rămâne în 
felul acesta. 


— Veţi avea explicaţia când voi afla ce s-a întâmplat. Până 
atunci, va trebui să vă mulţumiţi cu aşteptarea. 

— Vreau rezultate! strigă Raymond. 

— Sunteţi nebun! Acum singurul lucru pe care-l putem face 
este să stăm liniştiţi, vreţi să fim arestaţi cu toţii? Presupun că 
mă sunaţi de pe o linie sigură... 

— Folosesc o cartelă nouă de telefon mobil. 

— Trebuie să avem grijă, poate că cineva ne-a trădat, oamenii 
mei sunt pregătiţi... 

In capul lui Raymond răsunau vorbele lui Salim al-Bashir: 
„Poate că cineva ne-a trădat”. Dar cine? Nimeni nu cunoştea 
amănunte ale planului; membrii consiliului fundaţiei Memoria 
Catară ignorau toate detaliile şi l-au sunat toată dimineaţa 
alarmaţi de ceea ce vedeau la televizor. 

Unul dintre mobilele sale sună şi el îl apucă imediat. Vocea 
profundă a Mijlocitorului îl luă prin surprindere. 

— Conte, unde este fiica dumneavoastră? 

Pe Raymond îl miră întrebarea. De ce voia să ştie unde este 
Catherine? 

— De ce mă întrebaţi de fiica mea? 

— Este o fată foarte specială, are darul ubicuităţii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că e de trei săptămâni în California, în casa unei prietene, 
o pictoriţă de mare succes. Acolo, fiica dumneavoastră îşi revine 
după depresia pricinuită de decesul mamei sale. Dar, cum eo 
fată foarte specială, e în acelaşi timp şi în Franţa, împreună cu 
dumneavoastră, vizitând locurile în care a trăit mama ei. 

— Ce spuneţi? 

Raymond simţea că de abia mai putea respira. 

— V-am spus să aveţi grijă cu ferestrele. Ne-aţi expus pe toţi, 
sunteţi un prost. Dumneavoastră aveţi răspunderea pentru tot 
acest fiasco. Prietenului dumneavoastră Bashir nu-i va plăcea să 
afle că au fost cu toţii înşelaţi din pricina neglijenţei 
dumneavoastră, pentru că v-aţi comportat ca un biet bătrân 
sentimental. Bashir a pierdut oameni de preţ şi în Cerc greşelile 
nu se iartă. lar dumneavoastră, conte, aţi comis-o pe cea mai 
rea dintre toate. 

— Chiar acum voi sta de vorbă cu Catherine... 

— Nu fiţi ridicol. Ce îi veţi spune? Credeţi că vă va povesti 
pentru cine lucrează? Fiecare om trebuie să ştie când i-a venit 


sfârşitul, iar dumneavoastră, conte, aţi ajuns la capăt. Bună 
ziua. 

Contele d'Amis îşi turnă un pahar de calvados şi îl bău dintr-o 
înghiţitură. Apoi se aşeză câteva clipe ca să-şi pună ordine în 
gânduri. Nu avea nicio opţiune. Niciuna. 

Se ridică şi se aşeză în spatele mesei de birou şi apăsă pe 
sonerie ca să vină Edward. Nu trecură nici două minute şi 
majordomul bătu la uşă. 

— Edward, anunţaţi-o pe fiica mea că doresc să vorbesc cu 
ea. 

O văzu intrând zâmbitoare, fără nicio grijă. Nu, nu semăna cu 
Nancy şi nici cu el, dar era veselă şi frumoasă şi zilele pe care le 
petrecuseră împreună fuseseră ca un dar. 

— Doreai să mă vezi? Eram în camera mea recitind Cronica lui 
fray Julián, până la urmă, am sfârşit prin a fi obsedată de ea, 
aproape la fel de mult ca şi tine, îi spuse ea, în vreme ce se 
aşeza în faţa lui. 

Îi zâmbi, apoi deschise primul sertar al mesei de scris şi 
scoase un revolver. Catherine îl privi uimită când o tinti, dar nu 
avu timp să se apere. O împuşcă în cap de la mică distanţă. Fata 
căzu pe jos cu faţa scăldată în sânge. 

Raymond o văzu prăbuşindu-se, în vreme ce lacrimile îi 
înceţoşau privirea. Apoi, îşi vâri revolverul în gură şi trase. 

Alarmat de răsunetul împuşcăturilor, Edward intră în birou şi 
ţipătul lui sfâşietor se auzi în tot castelul. 


46 

Hans Wein îl asculta în linişte pe Lorenzo Panetta. Directorul 
Centrului antiterorist îşi ascundea cu greu indignarea. 

Wein îşi chemase toată echipa la Centru ca să analizeze cele 
întâmplate şi ultimul lucru la care se aştepta era să audă 
dezvăluirea lui Panetta. î 

Directorul adjunct al Centrului era vizibil afectat. In Vinerea 
Mare, în timpul nopţii, suferise o criză de anxietate pe care la 
început o confundase cu un infarct. 

Petrecuse toată ziua de vineri aşteptând ca dintr-un moment 
într-altul Cercul să comită un atentat la Roma. Dar nu s-a 
întâmplat nimic. Poliţia controlase bazilica Sfintei Cruci de la 
lerusalim de sus şi până jos, dar n-au găsit nimic suspect. 
Părintele Aguirre insista că dacă va avea loc un atentat, acolo va 
fi. 

Panetta nu înceta să se întrebe ce se întâmplase, de ce 
renunţase Cercul să comită atentatul. Poate că eşecul 
atentatului de la Santo Toribio îi făcuse să se ascundă în 
bârlogurile lor. 

Dar cel mai rău a fost când a primit telefonul reprezentantului 
la Paris al Centrului antiterorist, care-l informa despre 
sinuciderea contelui d'Amis şi asasinarea fiicei sale. Panetta 
scoase un țipăt profund care îi înspăimântă pe toţi cei care se 
aflau în preajma lui. Începu să transpire, pulsul i se acceleră şi 
simţi că aerul nu-i mai ajungea în plămâni. A fost dus la clinica 
Gemelli şi acolo, după ce a fost examinat din cap până-n 
picioare şi i s-au făcut mai multe analize, medicul de gardă a 
pus diagnosticul: criză de anxietate provocată de stres. Dar el 
ştia ce i se întâmplă: durerea sufletească era insuportabilă. Era 
răspunzător pentru moartea cuiva: a tinerei Mireille Beziers. 

La prima oră a dimineţii de luni, luase avionul cu destinaţia 
Bruxelles, cu toate că Hans Wein îl somase să rămână la Roma 
şi să se odihnească. Panetta ştia că trebuia să se explice în faţa 
şefului său, pentru că, altfel, cazul acela n-ar fi fost închis 
niciodată. Şi acum era aici, în sediul Centrului antiterorist de la 
Bruxelles, făcând mărturisirea cea mai dificilă din viaţa lui în 
faţa unui Hans Wein uluit şi mânios. 

— l-am cerut lui Mireille să se infiltreze la castel. Ea a ezitat, 
dar apoi a acceptat. Eu ştiam că, în ciuda riscurilor, dorea să-şi 
demonstreze valoarea, pentru că se simţea tratată nedrept de 


către departament şi pentru că era inteligentă şi capabilă. Mi-a 
venit ideea să-i ia locul fiicei contelui. Acesta nu o cunoştea, nu 
o văzuse în viaţa lui. Matthew Lucas a făcut rost de informaţii 
exhaustive despre Catherine de la Pallisigre şi Mireille a asimilat 
acele informaţii ca să poată trece drept fiica domnului conte. A 
avut succes, l-a păcălit. Graţie ei am aflat despre atentate şi 
despre locul unde aveau să se producă: la lerusalim, la Santo 
Toribio, la Istanbul şi la Roma. Şi-a pus viaţa în joc ca să salveze 
nişte oameni nevinovaţi, ca să împiedice Cercul şi pe Raymond 
să mai verse sânge nevinovat. Niciodată nu m-am gândit că ar 
putea să o descopere... Mie... îmi pare rău, ştiu că sunt vinovat 
pentru moartea ei. 

— Eşti, într-adevăr. Nu aveai dreptul să organizezi o 
operaţiune de infiltrare fără permisiunea mea şi să mi-o ascunzi 
tot acest timp, făcându-mă să cred că sursa ta era un servitor 
de la castel. Ai pus-o în pericol şi a fost ucisă. Da, eşti 
responsabil pentru cele întâmplate. 

— Fără Mireille, n-am fi putut împiedica atentatele, afirmă 
Panetta. Ea a fost cea care m-a sunat ca să mă înştiinţeze 
despre locurile alese de conte pentru atentate. Niciodată n-am fi 
reuşit să facem nimic fără informaţiile ei. A fost ultima dată 
când am vorbit cu ea, n-a mai luat legătura cu mine. Mireille a 
salvat multe vieţi. 

— Este posibil, asta nu o vom şti niciodată. 

— Haide, Wein, eu pot fi un mizerabil pentru că am sacrificat 
viaţa lui Mireille, dar nu încerca să minimalizezi valoarea 
sacrificiului ei! 

In momentul acela, intră în birou Matthew Lucas cu ochii roşii 
de oboseală. De trei zile aproape că nu dormise deloc. Vestea 
morţii lui Mireille îl şocase. 

— Şi tu m-ai înşelat, Matthew, îi reproşa Hans Wein. 

— Da. Nu mi-a plăcut niciodată Mireille, dar am crezut că 
ideea lui Lorenzo de a o infiltra era o posibilitate pe care nu 
trebuia să o irosim dar la care dumneavoastră v-aţi fi opus. Îi 
puteţi cere agenţiei mele să mă înlocuiască din funcţia de agent 
de legătură cu Centrul antiterorist; înţeleg că aşa trebuie să stea 
lucrurile pentru că s-a rupt încrederea dintre dumneavoastră şi 
mine, afirmă cu aplomb Matthew Lucas. 


— O voi face, să nu te îndoieşti că o voi face. Cât despre tine, 
Lorenzo... cred că e o idee bună să te întorci la Roma, acum, că 
vei fi bunic. Nu mai am încredere în tine. 

— Înţeleg, Hans, nu-ţi reproşez nimic. 

— Nu, nu poţi să-mi reproşezi nimic. Bine, să recapitulăm, dar 
unde naiba sunt Laura White şi Andrea Villasante? Am cerut să 
fie convocate la şedinţă... 

Diana Parker, asistenta Andreei Villasante intră în momentul 
acela în birou descompusă la faţă. Cei trei bărbaţi rămaseră în 
aşteptare privind-o, neştiind ce să creadă. 

— Este oribil! Oribil! spunea Diana printre sughiţuri. 

— Dar, ce se întâmplă? exclamă Hans Wein. Faceţi-ne hatârul 
de a ne spune! 

O secretară intră şi ea în birou şi, în urma ei, majoritatea 
membrilor serviciului. Toţi erau şocaţi, în cele din urmă, Diana 
Parker fu în stare să vorbească. 

— Sunt moarte! Dumnezeule, ce oroare! 

Două minute mai târziu, un inspector de la poliţia din 
Bruxelles ceru permisiunea de a vorbi cu Hans Wein. 

— Cadavrele doamnei Laura White şi al doamnei Andrea 
Villasante au fost găsite azi dimineaţă de o femeie care îşi 
scosese câinele la plimbare. Femeia care le-a găsit se plimba 
prin parc cu câinele şi acesta a început să tragă de ea ducând-o 
acolo unde erau cadavrele. Medicul legist spune că moartea s-a 
produs probabil aseară, în jurul orei opt. S-au găsit două genţi 
cu lucrurile personale ale celor două femei; după cum se pare, 
se întorceau după ce au jucat squash. 

Rămaseră zguduiţi. Deodată, în jurul lor, era numai moarte. 
Nu numai Mireille, ci şi Laura şi Andrea îşi pierduseră viaţa, dar 
de ce? 

— Cum au murit? întrebă Hans Wein, încercând să nu-şi 
piardă cumpătul, deşi era profund afectat. 

— Decapitate. Li s-a retezat beregata. Îmi pare rău, spuse 
inspectorul din poliţia belgiană. 

— Dumnezeule! exclamă Panetta. 

— Poate că au încercat să se apere, una dintre ele chiar a 
încercat să fugă, dar asasinul Asasinul a acţionat ca un 
profesionist. 

— Ce fel de profesionist? întrebă nervos Hans Wein. 


— Borfaşii nu acţionează în felul acesta, domnule, răspunse 
inspectorul, tulburat. 

Diana povesti că Andrea o sunase să o invite să li se alăture 
Laurei şi ei ca să joace squash şi apoi să ia cina împreună, dar 
că nu s-a dus pentru că se înţelesese cu o altă prietenă să 
meargă la cinema. 

— Dacă m-aş fi dus, acum aş fi moartă! strigă ea speriată. 

— A fost arestat cineva? întrebă Panetta extrem de 
impresionat. 

— Încă nu. Aş vrea să ştiu dacă dumneavoastră vă puteţi 
imagina mobilul asasinării acestor două doamne; nu ştiu, ceva 
legat de viaţa lor personală sau de munca lor... 

Inspectorul lăsă întrebarea în aer. 

— N-ar putea fi un delincvent oarecare care să fi încercat să le 
jefuiască? întrebă Matthew Lucas la rândul său. 

— Nu, nu, domnule, aveau în buzunar portofelele şi toate 
cardurile de credit. Am făcut verificări la bănci; nimeni n-a 
încercat să scoată bani din conturile lor. Lucrul cel mai 
surprinzător este că n-am găsit nicio urmă, nimic care să ne 
ofere o pistă despre asasin sau asasini. Spuneţi-mi, putea cineva 
să aibă un interes să le ucidă? 

Hans Wein se ridică în picioare, stânjenit de întrebare. 

— Nu, inspectore, erau două funcţionare exemplare, nişte 
persoane de toată încrederea şi cu multă responsabilitate. 

— Îmi pare rău că vă pun aceste întrebări, dar în spatele 
oricărui asasinat există un mobil şi datoria mea este să-l găsesc 
ca să încerc să-l arestez pe asasin. 

— Vă înţeleg, inspectore, faceţi-vă treaba. Dar înţelegeţi 
stupoarea şi durerea noastră, erau persoane foarte iubite de noi 
toţi. Laura White era asistenta mea personală; cât despre 
Andrea Villasante, fără ea, acest departament n-ar fi putut 
funcţiona... Dar ce se întâmplă? întrebă Wein cu voce tare când 
a plecat inspectorul. Toată povestea asta e o nebunie. 

Când Diana Parker se linişti, putu să dea mai multe amănunte 
în legătură cu ultima ei conversaţie cu Andrea Villasante. 

— Andrea fusese plecată în vacanţă şi Laura, de asemenea, 
dar, după cum se pare, amândouă s-au întors înainte de vreme. 
Andrea mi-a spus că tocmai o sunase Laura, că aveau nevoie să 
ardă nişte calorii, să meargă să joace o partidă şi dacă voiam să 
mă alătur lor... 


— Hans, una dintre ele era informatoarea... afirmă Panetta. 

— Informatoarea cui? Despre ce vorbeşti? 

— Ti-am spus că eu credeam că avem o scurgere de 
informaţii, că nu era normal ca numitul Karakoz să fi devenit 
atât de grijuliu. De fapt, până când Mireille nu s-a infiltrat la 
castel, am orbecâit. Ea a fost cea care ne-a confirmat alianţa 
contelui cu Cercul. Laura sau Andrea lucrau ori pentru Karakoz, 
ori pentru Cerc. 

— Ai înnebunit! Ştii că Securitatea a făcut verificări ale 
întregului personal din departament! Dar, în plus, le cunoşteam 
bine pe amândouă, erau nişte femei excepţionale, dedicate 
muncii lor, incapabile de o astfel de mârşăvie. 

— Una dintre ele lăsa să se scurgă informaţiile, insistă 
Panetta. 

— Şi de ce au fost ucise? 

— Nu ştiu; ori pentru că cel pe care-l informa se temea să nu 
fie descoperit, ori pentru că încetase să mai aibă încredere în 
ea, ori dintr-o altă cauză. La Roma nu a mai fost comis atentatul 
despre care ne-a informat Mireille, iar spaniolii au pus mâna pe 
doi terorişti ai Cercului care mai devreme sau mai târziu vor 
spune ceva. 

— Poate că Mireille Béziers s-a înşelat şi n-a fost niciodată 
prevăzut un atentat la Roma. Cât despre cei doi terorişti arestaţi 
în Spania, sunt doi nenorociţi, carne de tun; unul a fost un 
borfaş pe care l-au îndoctrinat în închisoare, iar celălalt, un 
student fiul unei familii bine integrate din Granada. Numitul 
Mohamed Amir este însurat cu sora unui influent imam de la 
Frankfurt. Apropo, sora lui a fost asasinată în aceeaşi zi, după 
cât se pare a fost vorba de un asasinat de onoare. Fata se 
occidentalizase, era feministă şi le ţinea piept islamiştilor 
radicali. A asasinat-o un văr de-al lui, ca să spele onoarea 
familiei. Nu, ăia doi nu vor spune mult mai mult decât au 
povestit până acum. Am vorbit cu inspectorul Garcia şi nu speră 
ca ei să ciripească mai mult. 

— Şi eu am vorbit cu inspectorul. Pentru spanioli, nu e nicio 
îndoială că cei doi terorişti aparţin Cercului, ca şi numitul Hakim 
care s-a detonat la lerusalim. Şi au o problemă cu satul acela, 
Caños Blancos, unde Hakim era primar. Poate că este o bază a 
Cercului, dar trebuie să acţioneze cu grijă pentru ca ziarele să 
nu-i acuze de xenofobie, insistă Matthew Lucas. 


— Hans, insist să iei în considerare ceea ce ţi-am spus, 
interveni din nou Panetta... 

— Nu voi permite să întinezi bunul nume al Laurei şi al 
Andreei! 

— Ceea ce vrei tu este să împiedici ca acest departament să 
fie pus în carantină din pricina unei probleme de securitate! 
afirmă Panetta. 

— Ceea ce spui tu este doar o teorie. Îţi ordon să-i respecţi pe 
cei morţi. Nu terfeli reputaţia a două femei nevinovate. Pentru 
mine este clar ce s-a întâmplat: le-a asasinat un delincvent, 
poate că a încercat să le jefuiască şi ele au opus rezistenţă, iar 
delincventul nu a putut comite delictul pentru că în momentul 
acela a venit cineva, nu ştiu cine... Dar ştiu că nu voi împroşca 
cu noroi memoria lor şi nici acest departament. 

— Şi eu le apreciam, Hans, dar aş vrea să ştiu care dintre ele 
a făcut-o şi de ce. 


47 

Părintele Aguirre oficia slujba funerară pentru Mireille Beziers. 
Lorenzo Panetta îi ceruse să vină la Bruxelles ca să conducă 
ceremonia. Cu o zi înainte, se celebraseră alte funeralii pentru 
Andrea Villasante şi Laura White, înainte ca sicriele cu 
rămăşiţele lor pământeşti să fie trimise în ţările lor de baştină, 
Spania şi Anglia. Dar Mireille Béziers avea parte de o slujbă 
funerară de o solemnitate deosebită. Tânăra era fiica unui 
ambasador; nepoata unui general NATO; cercul de prieteni ai 
familiei ajungea până în cele mai înalte sfere. 

Bătrânul iezuit venise însoţit de preotul cel tânăr, Ovidio 
Sagardia. Femeile din departament plângeau, iar bărbaţii cu 
greu reuşeau să-şi stăpânească lacrimile. Toţi aveau un 
sentiment de vinovăţie faţă de Mireille Beziers, o eroină, spunea 
părintele Aguirre, o femeie care nu şovăise să-şi pună viaţa în 
primejdie ca să evite vărsarea de sânge nevinovat. O femeie 
curajoasă, generoasă. 

Hans Wein asculta cuvintele părintelui Aguirre cu ochii aţintiţi 
în pământ. Mireille murise în exerciţiul funcţiunii, în vreme ce 
Laura White şi Andrea Villasante fuseseră asasinate nu se ştia 
de către cine, dar oficial s-a spus că a fost vorba de un 
delincvent ordinar care încercase să le jefuiască atunci când se 
întorceau de la o partidă de squash. 

Lui Hans Wein i se prezentau condoleanţe pentru moartea 
celor trei femei care lucraseră în departamentul său; dar privirile 
lui Lorenzo Panetta îl făceau să se simtă un mizerabil. Da, îi 
părea rău de pierderea Laurei şi Andreei, dar nu o suportase 
niciodată pe Mireille Beziers, care devenise o eroină şi toţi îl 
felicitau pentru că a avut-o în departamentul său pe acea 
femeie neînfricată. 

A aşteptat până când au plecat toţi cei care au asistat la 
funeralii. Voia să vorbească cu Lorenzo Panetta, dar acesta 
pătrunsese în sacristie în căutarea părintelui Aguirre şi a lui 
Ovidio Sagardia. Îl găsi acolo împreună cu Matthew Lucas. 

— Am vrut să-mi iau la revedere. Ştiu că pleci mâine, reuşi să 
spună Wein. 

— Da, plec; ţi-am lăsat un raport cu toate concluziile acestui 
caz. Sper să-ţi fie de vreun folos, replică Panetta. 

— L-am citit deja, mulţumesc. 

— L-ai citit deja? 


— Da... mă rog, îmi vine greu să împărtăşesc una dintre 
afirmaţiile pe care le faci. 

Părintele Aguirre, Ovidio şi Matthew îi observau stânjeniţi, în 
tăcere. Cei doi preoţi se schimbaseră deja şi purtau costume de 
haine şi cămăşi cu guler preoţesc. 

— Eu sunt de acord cu teza lui Lorenzo, interveni Matthew. 

— Da, mă aşteptam. 

— Hans, datele sunt incontestabile: contele d'Amis voia să se 
răzbune pe biserică, distrugând simbolul cel mai de preţ pentru 
creştini: Crucea, resturile de Lignum Crucis. 

— Şi ce-mi spui despre atentatul de la Istanbul? După câte 
ştiu eu, islamiştii nu le-au făcut nimic catarilor. 

— Da, avem lacune, ne lipsesc nişte verigi. Nu ştim în 
continuare cine este domnul Brown; poate că el este veriga, 
conexiunea între atentatul de la Istanbul şi cele de la Santo 
Toribio şi lerusalim. Am discutat mult cu părintele Aguirre; el 
crede că cineva îl dirija pe Raymond, cineva care dorea să 
provoace o confruntare între islam şi Biserică, precum şi între 
islam şi Occident. De fapt, Mireille mi-a spus asta când mi-a 
vorbit despre acel domn Brown. 

— Cu ce scop? întrebă Hans Wein, privindu-l pe părintele 
Aguirre. 

— Domnule Wein, există oameni care ar trage foloase de pe 
urma acestei confruntări. Oameni pentru care lumea şi fiinţele 
omeneşti sunt doar oportunităţi pentru afaceri. Dacă ar fi fost 
distruse relicvele Profetului, islamiştii radicali ar fi ieşit în stradă 
şi ar fi provocat o baie de sânge în toată lumea. Distrugerea 
bucăţilor rămase din Adevărata Cruce, care se păstrează la 
Santo Toribio, la lerusalim şi în bazilica Sfintei Cruci, ar fi 
indignat o mulţime de oameni. Cineva căuta să aprindă 
scânteia; voiau să provoace un război al religiilor şi au fost cât 
pe-aici să reuşească. Presupun că din această confruntare 
cineva ar fi făcut o afacere. 

— Hans, tu însuţi ai luat în considerare această posibilitate, ai 
spus că în spatele întregii poveşti ar putea exista nişte „afaceri”, 
afirmă Lorenzo Panetta. Contele d'Amis s-a aliat cu Cercul ca să- 
şi atingă scopul, a finanţat operaţiunile, a obţinut armele prin 
intermediul lui Karakoz, a manipulat-o pe tânăra aceea, Ylena, 
biata de ea. Trebuie să accepţi şi că am avut o scurgere de 
informaţii. 


— Da, spui asta de luni de zile, admise Hans Wein. 

— Şi acel cineva era sau Laura White, sau Andrea Villasante, 
spuse Panetta pe un ton sentenţios. 

— Asta nu o s-o cred niciodată! strigă Wein. 

— De ce credeţi că au fost ucise? întrebă Matthew Lucas. 

— Spune-mi-o tu, Matthew, îi răspunse Hans Wein pe un ton 
sfidător. 

— Au vrut să o omoare pe una dintre cele două, dar le-au 
găsit împreună şi cel care le-a ucis n-a vrut să lase martori. 

— Şi de ce trebuia să fie ucisă sursa lor? 

— Poate pentru că cel care primea informaţiile se simţea în 
pericol de a fi descoperit, răspunse Lorenzo. Cu siguranţă că ea 
i-a spus celui care o controla că impusesem cea mai mare 
confidenţialitate în cazul Frankfurt. Sau poate că ea se săturase. 
Nu ştiu. 

— Wein, n-ar trebui să renunţaţi la investigarea lui Salim al- 
Bashir, îi recomandă Matthew; cu omul acela nu e lucru curat. 

— Până acum nu i s-a putut aduce nicio învinuire, absolut 
niciuna. 

— Cred, ca şi Matthew, că Salim al-Bashir este unul dintre 
şefii Cercului. ie îţi va reveni sarcina să o dovedeşti, spuse 
Panetta. 

— Ştii că britanicii nici nu vor să audă de anchetarea lui Salim 
al-Bashir. 

— Bine, a lor şi a ta va fi responsabilitatea pentru atâta 
încăpățânare, a fost răspunsul lui Lorenzo. 

— După cum bine ştii, comisarul Garcia ne asigură că cei doi 
terorişti arestați la Santo Toribio neagă că l-ar cunoaşte pe 
Salim al-Bashir şi declară că atentatul împotriva mănăstirii a fost 
ideea lor şi a nimănui altcuiva. 

— Da, îmi pot imagina ce spun ei, dar sper ca Garcia, 
comisarul, să fie în stare, dacă i se lasă puţin timp la dispoziţie, 
să obţină mai multe informaţii, nu numai despre aceşti doi 
terorişti, ci şi despre numitul Omar, care în mod evident este un 
şef al organizaţiei. 

— Te voi ţine la curent cu informaţiile, spuse Hans Wein, 
întinzându-i mâna lui Lorenzo Panetta. 

— Nu, nu o vei face, dar n-are importanţă, închei o etapă din 
viaţa mea. 

— Să ai noroc. 


— Mulţumesc, şi eu îţi doresc numai bine. 

Hans Wein era pe punctul de a ieşi din sacristie când un 
bărbat şi o femeie se pregăteau să intre. li recunoscu imediat pe 
părinţii lui Mireille Beziers. Mama, îmbrăcată în negru din cap 
până în picioare; pe chip i se vedeau urmele lacrimilor. Tatăl, 
înalt şi uscăţiv, suporta cu demnitate durerea provocată de 
pierderea fiicei sale. 

— Am venit să vă mulţumim, părinte Aguirre, pentru cuvintele 
pe care le-aţi rostit despre fiica mea, spuse mama lui Mireille. 

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Imi pare rău că nu sunt în stare 
să vă aduc mângâierea de care aveţi nevoie, răspunse iezuitul. 

Mama lui Mireille se instala în faţa lui Hans Wein şi a lui 
Lorenzo Panetta. Cei doi bărbaţi îşi plecară privirile. 

— Acum, că nu ne aude nimeni şi pentru că nu trebuie să 
jucăm niciun rol, vă voi spune ceva. Sunteţi nişte mizerabili, 
dumneavoastră mi-aţi ucis fiica. Dumneavoastră, domnule Wein, 
o dispreţuiaţi pe Mireille pentru că era tot ce dumneavoastră n- 
aţi fost niciodată. Ce vă deranja? Că nu era o fată care să-şi fi 
deschis drum prin cartierul mărginaş al unui oraş, ca 
dumneavoastră? Lui Mireille, nu i-a făcut nimeni niciun cadou. 
Era inteligentă şi a obţinut nişte calificative excelente în şcoală 
şi la universitate. A învăţat să vorbească mai multe limbi în mod 
curent şi făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a întinde nişte 
punți între Orient şi Occident. Cei mai buni prieteni ai ei erau 
musulmani, de aceea condamna violenţa islamiştilor fanatici, de 
aceea voia să-i combată, spunea că ei întinează islamul. Dar 
dumneavoastră aţi persecutat-o din primul moment când a 
ajuns în departamentul dumneavoastră, aţi tratat-o ca pe o 
ciumată, i-aţi pus eticheta de piloasă şi v-aţi permis să o 
dispreţuiţi. Aţi umilit-o, dumneavoastră care sunteţi un nimeni, 
care nu sunteţi nimic. Ştiu cum aţi ajuns în funcţia 
dumneavoastră, domnule Wein, aţi făcut-o plecându-vă 
grumazul dinaintea oamenilor politici, arătându-vă întotdeauna 
corect din punct de vedere politic, temându-vă că cineva îşi va 
da seama de impostura dumneavoastră. 

— Vă rog, doamnă, nu vă faceţi rău dumneavoastră însevă! 
spuse părintele Aguirre, impresionat de cuvintele acelei femei 
care nu-şi stăpânea lacrimile. 

— Nu, nu voi tăcea. Vreau să ştiţi cât de mult vă dispreţuiesc. 
Dumneavoastră, domnule Panetta, aţi manipulat-o pe fiica mea, 


aţi profitat de situaţia ei, de dorinţa ei de a demonstra că eo 
persoană pe deplin capabilă să fie acolo unde era. Nu v-a păsat 
că n-avea experienţă ca agent operativ, nu v-a păsat de nimic. 
Aţi manipulat-o în mod josnic, convingând-o că, dacă îşi făcea 
bine treaba, va reveni ca o eroină în departament şi că nimeni 
nu îi va pune la îndoială acest drept. Dumneavoastră v-aţi 
ocupat de acest lucru. Aţi înşelat-o. 

Femeia îşi aţinti privirea asupra lui Matthew Lucas, care părea 
să se fi făcut mic, în timp ce o asculta. 

— Şi dumneavoastră... nici dumneavoastră nu sunteţi mai bun 
decât ei. Aţi urât-o, nu-i aşa? Mireille mi-a povestit ce mutră 
uimită aţi făcut când v-aţi întâlnit din întâmplare într-un 
restaurant. Cred că aţi rămas şocat să o vedeţi cu un tânăr cu 
înfăţişare de maghrebian. Asta a făcut-o suspectă în ochii 
dumneavoastră, pentru că dumneavoastră sunteţi incapabil să-i 
respectaţi pe cei care nu sunt ca dumneavoastră. Tânărul care 
era cu Mireille era foarte important pentru ea, cu siguranţă că s- 
ar fi căsătorit dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. 
Este francez, s-a născut la Montpellier, părinţii lui sunt algerieni. 
Ahmed este informatician, şi foarte bun în meserie. Nici lui nu i- 
a făcut nimeni nici un cadou. A trebuit să-i demonstreze acestei 
societăţi pline de prejudecăţi şi xenofobe cât valorează. Ce aţi 
crezut despre fiica mea când aţi văzut-o cu un tânăr cu trăsături 
de maghrebian? Îmi pot închipui. 

Matthew îşi lăsă capul în jos, ruşinat. Nu spuse nimic; ştia că 
chiar dacă s-ar scuza, mama aceea tot nu l-ar ierta niciodată. 

— Dumneavoastră cu toţii aţi ucis-o; sper că, dacă aveţi o 
conştiinţă, să nu vă permită să trăiţi în pace pentru restul zilelor 
dumneavoastră. Fiica mea era nevinovată. Dumneavoastră cu 
toţii aţi vărsat sângele ei nevinovat. 

Tatăl lui Mireille o apucă de braţ pe soţia sa şi o târî afară din 
sacristie, încercând, în acelaşi timp, să-i şteargă lacrimile. 

— Să mergem, draga mea, oamenii ăştia sunt incapabili să 
simtă ceva! 

Hans Wein respiră adânc. Era palid, cu braţele inerte; după un 
minut care li se păru celor prezenţi o veşnicie, reuşi să aibă o 
reacţie şi ieşi din sacristie. 

Bătrânul iezuit putea citi durerea şi deznădejdea în ochii lui 
Panetta şi ai lui Matthew Lucas. 


— S-a vărsat mult sânge, dar dumneavoastră aţi împiedicat să 
se verse şi mai mult, le spuse el. 

— Nu, părinte, mama lui Mireille are dreptate; tot ce a spus 
este adevărat. Şi nu e nicio consolare să te gândeşti că ar fi 
putut fi şi mai rău. Mireille e moartă, ca şi poliţiştii şi soldaţii de 
la Istanbul, ca şi oamenii obişnuiţi care treceau prin Poarta 
Damascului de la Ierusalim... Au murit mulţi oameni nevinovaţi. 
Contele voia să răzbune moartea acelor nevinovaţi care au 
murit arşi pe rugurile Inchiziției şi a sfârşit prin a provoca un 
măcel. E atât de absurd ca să vrea cineva să se răzbune pentru 
ceva ce s-a petrecut cu opt secole în urmă. 

— Raymond d'Amis a fost şi el o victimă. A trăit obsedat de 
cronica lui fray Juliân, crezând că, dacă va duce la capăt o 
răzbunare pe care alţii n-au putut să o săvârşească, îşi va onora 
în felul acesta familia şi strămoşii. Nu vom şti niciodată tot ce s- 
a întâmplat cu adevărat. 

— Ceea ce ştiu, părinte, este că o tânără de treizeci de ani 
care a fost plină de viaţă şi de vise este moartă şi că eu sunt 
vinovatul. Asta ştiu şi, de asemenea, ştiu că afurisita aia de 
cronică a provocat mult rău. 

— Nu, Lorenzo, să nu dăm vina pe fray Julián. Bietul călugăr a 
trăit chinuit de violenţa care exista în preajma lui şi pe care o 
condamna, dar el n-a cerut niciodată răzbunare. 

— Dar aşa au interpretat totul conții D'Amis, insistă Lorenzo. 

— Nu, aşa a interpretat tatăl lui Raymond şi de aceea a sădit 
în sufletul fiului său o ură furibundă faţă de Biserică. Raymond 
era slab de înger, un biet băiat obsedat de răzbunarea pe care 
credea el că o ceruse fray Juliân. N-a ştiut să citească în sufletul 
călugărului, n-a ştiut să vadă că acesta detesta violenţa şi că nu 
credea că apărarea vreunei cauze ar putea justifica vărsarea de 
sânge. Când l-am cunoscut eu pe Raymond, era un adolescent 
speriat, dornic să fie pe placul tatălui său, să fie la înălţimea 
pretențiilor acestuia. Şi Raymond a fost o victimă. 

Lorenzo se despărţi de cei doi preoţi şi plecă fără să-l mai 
aştepte pe Matthew Lucas. În momentul acela începea o altă 
etapă a vieţii lui, o viaţă care fusese şi ea marcată de mărturia 
acelui călugăr care a trăit în Evul Mediu. 


Trecuseră şase luni de la acea zi de vineri din Săptămâna 
Patimilor. Lorenzo Panetta mergea cu paşi lenți spre mormântul 


pe care i-l indicase paznicul. Ducea în mână un volum legat cu 
măiestrie: Cronica lui fray Julián. Nu se despărţise de cartea 
aceea de şase luni, încercând să găsească mesaje secrete la 
fiecare pagină. Dar nu erau. 

Părintele Aguirre îi recomandase să aibă tăria de a merge la 
acel mormânt pe care îl căuta acum în cimitirul din Montpellier. 

lezuitul îl sunase cu regularitate, ajutându-l să se elibereze de 
toată durerea sufletească şi de sentimentul de vinovăţie. Dar 
părintele Aguirre se îngrijise nu numai de sufletul îndurerat al lui 
Panetta. Înainte de a se întoarce la locul său de refugiu de la 
Bilbao, călătorise la Montpellier ca să stea de vorbă cu părinţii 
lui Mireille, ca să încerce să le aline durerea, explicându-le 
amănunţit toate cele întâmplate. Le-a vorbit de Cronica lui fray 
Julián, de profesorul Arnaud, de Raymond... A petrecut ore 
întregi ascultând frământările mamei lui Mireille, căutând s-o 
consoleze şi s-o îmbărbăteze. Părintele Aguirre îi spusese lui 
Lorenzo că trebuia să facă acel voiaj dacă dorea să redevină el 
însuşi. De aceea se afla aici. 

Mirosul florilor veştede şi tăcerea din cimitir l-au speriat. A 
fost tentat să se întoarcă din drum, dar cuvintele părintelui 
Aguirre îi răsunau în minte şi a mers mai departe. 

O lespede simplă de marmură acoperea pământul unde se 
odihnea Mireille Béziers. Simţi că lacrimile îi înceţoşau ochii; 
făcu un efort ca să le stăpânească şi să nu se lase cuprins de 
emoție. Încercă să se roage, dar nu reuşi să rostească niciun 
cuvânt. Era acolo pentru ca avea nevoie să se întâlnească cu 
sine însuşi în faţa mormântului lui Mireille. Dar mai ales pentru 
că avea nevoie să-i ceară iertare. Se aşeză pe un colţ al lespezii 
şi atunci văzu că purta pe ea o inscripţie: 


MIREILLE BEZIERS. 
ŞI-A DAT VIAȚA CA SĂ ÎMPIEDICE 
VĂRSAREA DE SÂNGE NEVINOVAT 


Nu-şi putu stăpâni lacrimile pentru fata înmormântată acolo şi 
plânse, aşa cum nu o făcuse niciodată, pentru tot sângele vărsat 
al atâtor oameni nevinovaţi. 


SFÂRŞIT