Karl May — Dragostea Ulanului — Vol 2 Razbunatorii

KARL MAY 


KARL MAY 


Dragostea ulanului 
Vol. 2 - RĂZBUNĂTORII 


Glasul inimii. 

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, puţini europeni 
reuşiseră să viziteze Timbuktul1. Numeroşi exploratori, 
oameni serioşi, şi-au pus la încercare toată priceperea 
pentru a ajunge la acel oraş de graniţă dintre Sahara şi 
Sudan, însă foarte puţini au fost norocoşi. Când solitare, 
când în grupuri mari, caravane bine echipate de exploratori 
au încercat să se apropie de oraş, atât din nord cât şi din 
vest. În nord se afla deşertul cu pericolele sale, cu bandele 
de tâlhari pe versantul de sud al Munţilor Atlas şi cu 
temerarii tuaregi2 din interior, care apărau oraşul 
Timbuktu de curiozitatea europenilor. În sud şi vest, din 
cauza neîncrederii populaţiei mahomedane faţă de albi şi 
fricii lor de a fi subjugaţi de aceştia, majoritatea vizitelor 
eşuau. 

Apoi, în 1848, „Societatea berlineză de geografie” a 
organizat o expediţie care avea ca scop cercetarea 
interiorului Saharei şi, dacă permiteau condiţiile, vizitarea 
oraşului Timbuktu. Pentru aceasta a fost căutat un ofiţer 
tânăr, curajos şi, în acelaşi timp, pregătit din punct de 
vedere ştiinţific, care să însoţească expediţia. Sorţii au 
căzut asupra locotenentului major Gebhard von Greifenklau 
şi acesta îşi exprimă acordul cu mare bucurie, deşi 
părinţilor lui le-a fost foarte greu să-şi lase fiul să plece, 
având în vedere pericolele care-l aşteptau pe drum. 

Gebhard era unicul fiu al căpitanului de cavalerie Hugo 
von Greifenklau şi al soţiei acestuia, Margot. Povestea 
acestor doi este cunoscută cititorilor3. La botezul lui, i-a 


fost naş bătrânul mareşal Blucher. Micuţul, care semăna leit 
părinţilor lui şi care promitea mult, abia depăşise vârsta 
copilăriei când sosi vestea că murise baroana de Sainte- 
Marie şi că îi lăsase moştenire ferma „Jeannette”. 

Familia de Sainte-Marie avu o soartă tristă. Din cauza 
căsătoriei cu Berta Marmont, baronul se certase cu mama 
sa şi se mutase la Berlin cu tânăra-i soţie. Hugo von 
Greifenklau se mutase şi el la moşie, îndată după ce se 
căsătorise. Din pricina aceasta nu putuse afla ce căsnicie 
nefericită ducea baronul cu Berta. Mai târziu primi o 
scrisoare, prin care baronul Romain îl înştiinţa că Berta 
fugise cu fostul căpitan Albin Richemonte şi că el pornise în 
urmărirea celor doi. 

Asta însemna că Richemonte fusese în apropiere, probabil 
pentru a căuta să se răzbune. Numai întâlnirea cu Berta îl 
oprise de la aceasta. 

După câtva timp, baroana de Sainte-Marie îi scrise 
doamnei Richemonte că, de acum încolo, fiul ei era pierdut 
pentru dânsa şi sufleteşte, deoarece aflase că îşi omorâse 
soţia la Marsilia. 

Din acea vreme atât căpitanul Richemonte, cât şi baronul 
de Sainte-Marie, dispărură fără urmă. Căpitanul fusese 
nevoit să demisioneze din armată, din cauză că fusese 
bănuit de asasinat, cât şi pentru alte motive. 

Hugo şi Margareta von Greifenklau încheiaseră total cu 
trecutul. Gândurile lor erau pentru prezent şi viitor. Dorinţa 
lui Hugo fusese ca fiul său să devină ofiţer, astfel că-l 
înscrisese la şcoala de cadeți, unde tânărul Gebhard se 
relevă curând printre ceilalţi. Unul singur ţinea pasul cu 
dânsul, Kunz von Eschenrode, şi amândoi se împrieteniseră 
la cataramă. 

Tineretul visează spre depărtări... Cei doi tineri erau şi 
dânşii plini de acest vis. Urma să fie curând împlinit. 

Îşi trecuseră examenele şi aveau în buzunar numirea de 
ofiţer. După un stagiu relativ scurt, Eschenrode fu ataşat 
Ambasadei germane din Paris. Se afla de câţiva ani în 


capitala lumii, când „Societatea de geografie” îl angajă pe 
Gebhard von Greifenklau ca însoțitor al expediției spre 
Timbuktu. Tânărul ceru concediu pe timp nelimitat şi se 
dedică cu tot entuziasmul pregătirilor. 

Era nevoie de multe lucruri: hărţi, instrumente şi multe 
altele, care pe vremea aceea se găseau numai la Paris. De 
aceea oraşul acesta fu ales ca punct de întâlnire pentru 
membrii expediției. 

Când ajunse la Paris, primul gând al lui Gebhard fu să-i 
facă o surpriză lui Kunz von Eschenrode, vizitându-l: 

— Tu, aici? întrebă Kunz, îmbrăţişându-l cu căldură. 
Probabil în voiaj de plăcere? 

— Spre Sahara. 

— Spre Sahara? Nu vei fi vrând să spui că ai de gând să 
pleci spre deşertul cel mare? 

— Ba am de gând, chiar să-l străbat. 

— Nu vorbi în enigme, Gebhard! 

— Explicaţia e foarte simplă: am norocul de a fi membru al 
unei expediţii de explorare care merge la Timbuktu. 

— La Timbuktu? Asta sună a poveste. 

— Şi mie mi se pare la fel. 

— Dar ia spune, cum ai ajuns la asta? Cine sunt membrii 
expediției şi ce scopuri urmăresc la Timbuktu? 

După ce Gebhard îi dădu lămuririle necesare, Kunz îi 
strânse mâna prieteneşte şi-i zise: 

— "Te felicit, dragul meu. Nici nu-ţi închipui cât sunt de 
bucuros că cel puţin ţie ţi se realizează visul nostru cel 
mare: vei cunoaşte Sahara. 

— Mulţumesc! răspunse Gebhard, puţin ironic. Voi 
cunoaşte Sahara, înotând în nisip până la genunchi, în 
vreme ce tu îţi vei face studiile în societatea elegantă a 
Parisului. Vei străluci la festivități şi banchete, în vreme ce 
eu mă voi lăsa prăjit de arşiţa soarelui. Şi când mă voi 
înapoia mai târziu, tu vei fi maior, iar eu tot locotenent 
major. 


— Cu toate acestea aş dori să fiu în locul tău. Ce 
perspective de aventuri! 'Te vei bate cu sălbaticii berberi, 
arabi şi tuaregi, vei ucide hiene, şacali şi lei... ah, lei, asta 
mă face să mă gândesc la Hedwiga. 

— Hedwiga? întrebă Gebhard. Hienele, şacalii, leii şi 
Hedwiga? Şi asta-i sălbăticiune? 

— Hm... aproape; Hedwiga nu-i prea blândă. 

— Ah! râse Greifenklau. Atunci Hedwiga-i vreo tigresă 
neîmblânzită, care-şi are locuinţa în grădina zoologică? 

Kunz clătină capul cu un aer misterios. 

— Nu, Hedwiga e o făptură fermecătoare, care-i, ce-i 
drept, cam neîmblânzită, dar nu locuieşte într-o cuşcă din 
grădina zoologică, ci într-unul din palatele de pe Rue de 
Grenelle. 

— Tânără şi frumoasă? 

— O frumuseţe răpitoare. 

— Bogată? 

— Cu o mătuşă putred de bogată. 

— Măi să fii! la-o tu pe Hedwiga şi lasă mi-o mie pe mătuşa 
ei! 

— Cu plăcere! Dar mai bună ar fi soră-sa pentru tine. Şi 
ne-am împărţi frăţeşte moştenirea. 

— la te uită! Are şi-o soră? Ai putea să mi-o descrii? 

— Fireşte. 

— Să începem: vârsta? 

— Şaptesprezece ani. 

— Părul? 

— Blond mijlociu. 

— Culoarea mea preferată. Ochii? 

— Căprui deschis, luminoşi ca nişte astre. 

— Cometă sau planetă? 

— Dulci şi blânzi cum nici nu-ţi închipui. 

— Corpul? 

— Suplu, dar împlinit, cu toată tinereţea ei. 

— Glasul? 

— Ca un clopoțel de argint. 


— Are vreun admirator şi ea? 

— Încă nu. 

— Cât se poate de bine. Numele? 

— Ida. 

— Nu-i urât. Are părinţi? 

— Nu. 

— A! Aşadar, gata de măritiş? 

— Din păcate, nu. Bătrânul Cerberus stă în faţa uşii. 

— Dacă acest Cerberus e cumva bătrâna şi bogata mătuşă, 
atunci facem şi noi ca Hercule: învingem pe acest câine al 
Infernului cu biciuşca sau cu blândeţea, după cum va fi 
cazul. 

— Din nenorocire, în cazul nostru, nu ajută nici arma, nici 
bunele maniere, zise Kunz, oftând. 

— Nu se ştie, poate că sunt eu mai norocos, zise Gebhard. 

— 'Ţi-o doresc din inimă. 

— Atunci fă-ţi datoria şi condu-mă în Rue de Grenelle. Din 
ce secţiune a speciei umane face parte mătuşa aceea 
bătrână şi bogată? 

— E contesa de Rallion. 

— E sociabila? 

— Îi urăşte de moarte pe nemți. lar oamenii nu-i plac în 
general. 

— Dar tu o iubeşti pe nepoata ei, Hedwiga? 

— Cu anumite piedici. 

— Anume? Bătrâna? 

— În primul rând aceasta, în al doilea rând însăşi Hedwiga 
şi în al treilea rând un afurisit de văr, care-mi stă mereu în 
cale: contele Jules de Rallion. 

— Îl preferă bătrâna pe acesta? 

— Câtuşi de puţin. Bătrâna nu preferă pe nimeni din 
lumea asta. 

— Să lăsăm gluma! M-ai făcut curios să cunosc familia 
asta. Te rog să mă introduci acolo. 

— Cât timp rămâi la Paris? 

— Vreo două săptămâni. 


— Atunci e bine, căci nu eşti prea primejdios pentru mine. 
Te voi introduce. 

— Ce-ai spus? Să reprezint eu vreo primejdie? 

— Sunt de o gelozie înfiorătoare, dragul meu. 

— Iar eu sunt blând ca o oaie. De mine n-ai ce să te temi. 
Şi apoi, nu-mi prea plac fetele ciudate, cum pare să fie aia a 
ta. 

— Da, e cam stranie. În schimb Ida e cu totul altfel. Sunt 
încredinţat că-ţi va plăcea, dacă ai putea să rămâi mai mult 
timp aici. 

— Două săptămâni e de ajuns, râse Gebhard. Dar ia spune, 
mătuşa aceea n-are vreo slăbiciune, vreo particularitate 
care s-ar putea specula? 

— Vreo slăbiciune? Drace, am şi uitat de asta, tocmai 
voiam să-ţi vorbesc înainte, când ţi-am spus că m-am gândit 
la Hedwiga, pomenind despre tigri, lei şi alte fiare. Da, 
bătrâna are o parte slabă şi Hedwiga la fel. 

— Care anume? 

— Ai auzit de Gerard? 

— Gerard? Care Gerard? Generalul? 

— Nu, vânătorul de lei. 

— Vestitul saharian? Fireşte c-am auzit de dânsul. 

— Hedwiga şi mătuşa ei sunt nebune după el. 

— Ciudăţenii femeieşti. 

— Mie îmi este însă foarte neplăcut, mai ales că nu sunt 
vânător de animale sălbatice. 

— Ce, fata vrea să se mărite numai cu unul dintr-ăştia? 
Dar poate că prin asta caută numai să te întărâte şi, în cazul 
acesta, te poţi socoti fericit. Totuşi, cum se face că femeile 
acelea sunt atât de entuziasmate de acest vânător de lei? 

— Există două motive. Mătuşa e nebună după memoriale 
de călătorie. Hedwiga citeşte foarte bine şi trebuie să-i facă 
lectura. Ca atare au amândouă înclinații pentru aventurieri 
şi pentru persoanele care trăiesc în acest mod. Numele lui 
Gerard e acum pe toate buzele. Ce-i de mirare, deci, dacă şi 
aceste două femei sunt entuziasmate de el? 


— Asta e unul din motive. Al doilea? 

— Acesta o priveşte numai pe mătuşă. Ea l-a văzut pe 
Gerard şi chiar l-a invitat într-un rând, şi-a dat în cinstea lui 
o serată, ceea ce înseamnă un sacrificiu grozav, dacă ţii 
seama de zgârcenia ei. Şi cu prilejul acesta a descoperit o 
asemănare izbitoare între Gerard şi... unul din foştii ei 
admiratori, la care pare să fi ţinut. 

— Ah! Dar nu cred să-ţi fi spus ţie asta! De unde ştii 
atunci? 

— Dragul meu, fac parte din diplomaţie. Ca diplomat înveţi 
multe şi izbuteşti să afli lucruri care altora le rămân 
ascunse. 

— Care vasăzică ai reuşit să-l descoperi şi pe fostul 
admirator al bătrânei? 

— N-a fost prea greu. Într-un rând mi-a arătat un album 
cu fotografii ale rudelor. Printre ele numai una aparţinea 
unui străin. Ea s-a uitat la dânsa cu o privire aparte şi 
aproape că n-o putea lăsa din mână. Dar şi era un cap 
frumos. 

— Aha! Şi de aici începe diplomaţia aia a ta? 

— Fireşte. Am aflat că fotografia era a bancherului soţului 
ei. M-am adresat nepoatei, adică Idei. Ea cunoştea numele 
şi mi-a dat lămuriri. Era un parizian, care pe vremuri 
avusese o situaţie foarte bună, dar care mai târziu a 
scăpătat şi s-a prăpădit în cele din urmă, din cauza unuia 
căruia îi zicea baronul de Reillac. 

— Reillac? întrebă Gerhard, repede. Şi bancherul cum se 
numea? 

— Richemonte. 

— Richemonte? Ah!... 

Kunz se uită mirat la prietenul său. 

— Te-a surprins numele acesta? întrebă el. Pentru ce? 

— Nu bănuieşti? Familia mamei mele. 

— Da, da, mi-aduc aminte acum că mama ta e 
franţuzoaică, născută Richemonte. 

— Şi tatăl ei a fost bancher... 


— Pe care Reillac l-a nenorocit... Aşa el lartă-mă că nu m- 
am gândit la asta, dragă Gerhard. N-am intuit nici o 
legătură între aceste fapte. 

— Nu-i de mirare. Nici eu nu l-am cunoscut pe bunicul. 
Crezi, aşadar, că a fost un admirator al contesei de Rallion? 

— Da, cu toate că te supăr cu asta. 

— Câtuşi de puţin! Bunica mea a fost a doua lui soţie. 
Poate că asta s-a întâmplat înainte. 

— De altminteri, şi astăzi contesa îl are pe dracu' în ea, 
cum se zice, deşi altfel decât în anii tinereţii. Îmi dau prea 
bine seama că se pricepea să sucească capul unui bărbat. 

— Îţi mărturisesc sincer că familia asta începe să mă 
intereseze din ce în ce mai mult. 

— Atunci chiar că trebuie să te prezint. Îţi convine astă- 
seară? 

— Să zicem că da. Ne întâlnim la şase aici la tine. 

— Foarte bine! În cursul după-amiezii mă voi duce la 
contesă ca să te anunţ. 

— N-ar fi mai bine să renunţi la asta? Ar putea să refuze 
pe când, dacă mă duci cu tine diseară, nu va avea încotro şi 
va trebui să mă primească. 

— Atunci n-o cunoşti pe contesă. Nu ţine seamă decât de 
voinţa ei; de consideraţiunile sociale nu-i pasă. Dacă te aduc 
cu mine, fără s-o înştiinţez, se poate întâmpla să nu ne 
primească pe niciunul. 

— În cazul acesta, procedează cum crezi că e mai bine. 

La ora şase Gebhard, în costum de seară, veni la prietenul 
său Kunz von Eschenrode. 

— Ce punctual, ce punctual! Ida pare să exercite o 
atracţie. 

— Dar şi Hedwiga cea neîmblânzită! Te văd în ţinută de 
gală. 

— Ai vrea să te primesc în pijama? 

— De ce nu? Nu ţi-aş fi luat-o în nume de rău. Dar pentru 
că te văd pregătit, îmi dau cu presupusul că doamna 
contesă a consimţit să mă primească, nu? 


— Da. Şi numai recomandaţiei mele călduroase se 
datoreşte asta. 

— Mulţumesc, mulţumesc! 

— Vorbesc serios. Nu-i prea place să facă cunoştinţe. Când 
a auzit că eşti german, s-a încruntat, şi când a aflat că mai 
eşti şi ofiţer... 

— O fi încruntat şi bărbia, urechile şi nasul, interveni 
Gebhard, râzând. 

— Cam aşa. Zicea că nu vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Şi cum s-a făcut că şi-a schimbat totuşi hotărârea? 

— l-am spus că ţi-am dat cuvântul că te va primi. Probabil 
că ţine puţintel la mine, de vreme ce a ţinut seama de asta. 
Altminteri puţin s-ar fi sinchisit, dacă era să-mi calc 
cuvântul. Dar mi-a spus, totuşi, că mai mult de o singură 
dată nu te va primi. 

— Frumos, n-am ce zice! Dar după cum văd, nu prea se dă 
în vânt după călătorii, precum m-ai lăsat să cred, altminteri 
m-ar fi primit cu braţele deschise, pe mine, care sunt pe 
punctul de a pleca în Africa. 

— Nu i-am pomenit nimic despre asta. 

— Hm! Poate c-ai făcut chiar bine că ai trecut deocamdată 
sub tăcere faptul. 

Luară o trăsură şi ajunseră repede la locuinţa contesei, din 
Rue de Grenelle. Era o casă mare, boierească; totuşi, nu se 
vedea nici un portar, iar în gangul înalt ardea o lumină 
slabă. De asemenea, scara şi coridorul erau sărăcăcios 
luminate. Sus însă dădură peste un servitor. 

— Doamna contesă e acasă? întrebă Kunz. 

— Se află în salon, cu domnişoarele contese. 

— Altcineva nimeni? 

— Ba da, răspunse servitorul, clipind şiret din ochi. 

Kunz scoase din buzunar o monedă şi, dând-o omului, 
întrebă: 

— Cine? 

Servitorul, obişnuit cu zgârcenia contesei, făcu o 
plecăciune adâncă şi răspunse: 


— Contele Rallion, nepotul coniţei. Mulţumesc, domnule. 

— E de mult aici? 

— A venit abia de cinci minute. 

— Anunţă-mă pe mine şi pe domnul locotenent von 
Greifenklau. 

Salonul era o încăpere mare, cu mobile care păreau să fi 
costat mult pe vremuri, dar care acum aveau acel aer de 
vechi, amintind de străluciri apuse. Pe masa din mijloc 
ardeau două lumânări într-un sfeşnic cu şase braţe. Dădeau 
lumină puţină, motiv pentru care cei prezenţi se aşezaseră 
aproape de tot în jurul mesei. Când cei doi germani intrară, 
se ridicară cu toţii. 

Contesa era o femeie de statură potrivită, în vârstă cam de 
şaizeci de ani, avea figura energică şi ochii negri, 
strălucitori. Gebhard dădu dreptate prietenului său: ea 
trebuie să fi fost foarte frumoasă pe vremuri. 

Alături de dânsa, îmbrăcată în mătase albastră, şedea 
Hedwiga, neîmblânzita. Ochii sclipitori, gropiţele din obraji 
şi bărbie, zâmbetul batjocoritor din jurul buzelor şi capul 
lăsat pe spate îi dădeau un aer de luptătoare gata să intre 
în acţiune, împrăştiind în acelaşi timp vrajă în jurul ei. 

Ida era îmbrăcată în roz. Deşi mai tânără cu un an, era 
mai bine dezvoltată ca sora ei. Avea ochi blânzi, umbriţi pe 
jumătate de genele lungi, o bărbie fină şi buze pline şi 
arcuite. Acestea, împreună cu celelalte atribute ale 
înfăţişării ei, făcură asupra lui Gebhard o impresie 
deosebită. 

Persoana a patra se retrase cu câţiva paşi, pentru ca la 
adăpostul semiîntunericului, să poată observa fără a fi el 
însuşi observat. Contele Rallion, nepotul, avea vreo treizeci 
de ani, fiind lung şi slab. Obrazul îngust aducea cu al unei 
păsări de pradă. Avea privire pătrunzătoare, sprâncene 
stufoase şi împreunate la rădăcina nasului, buze subţiri. 

— Doamnă contesă, zise Kunz von Eschenrode, îmi iau 
permisiunea să vă prezint pe prietenul meu, locotenentul 
Gebhard von Greifenklau. 


Bătrâna îl măsură pe ofiţer cu ochi reci. 

— Fii binevenit, domnule locotenent von Eschenrode. 
Domnule locotenent von Greifenklau acestea sunt contesele 
de Rallion, nepoatele mele, şi celălalt e contele Jules de 
Rallion, nepotul meu. 

Îi spuse „bun venit” numai lui Kunz, astfel că Gebhard se 
înclină cu răceala cuvenită. 

— Mulţumesc, stimată doamnă, zise el. Am sosit abia azi la 
Paris; această primă zi trebuia să fie destinată prietenului 
meu, şi deoarece ela făgăduit să vină seara la 
dumneavoastră, m-am văzut silit să-l urmez, ca să nu 
trebuie să renunţ la tovărăşia sa. 

— Cu alte cuvinte asta înseamnă: nu vin de dragul 
dumneavoastră, ci de dragul prietenului meu. 

Lipsei de politeţe a contesei, Gebhard îi răspunsese în 
acelaşi fel, numai că el şi-o îmbrăcase într-o haină mai 
potrivită. 

Bătrâna avu o privire surprinsă pentru tânărul care 
cutezase atât de mult. Ida era gata să facă un semn de 
prevenire, în vreme ce Hedwiga aplecă şi mai mult capul pe 
spate, bătând încetişor în masă cu degetele ei roze. Contele 
Rallion tuşi semnificativ şi chiar Kunz von Eschenrode nu se 
putu abţine de a arunca o privire mustrătoare prietenului 
său. 

— Luaţi loc! zise contesa, scurt, şi se întoarse spre Kunz: 
aşadar, domnule, prietenul voia să fie al dumitale astă- 
seară? 

— Da, însă nu chiar numai al meu, cum aţi putea crede din 
cuvintele sale. 

— Fie şi aşa! zise ea, pe un ton batjocoritor. Poate că nu 
cunoaşte atât de bine limba franceză, ca să se folosească de 
expresii mai potrivite. 

Contele se folosi de prilej ca să-şi dea drumul necazului: 

— Germanii nu vorbesc niciodată bine franţuzeşte. Şi ce 
nume grele au! Numele de botez al locotenentului este 
Gepar... Ce greu de rostit! 


— Vă înşelaţi, domnule conte, răspunse Greifenklau, nu mă 
numesc Gepar, ci Gebhard. Şi dacă numele noastre 
nemţeşti vi se par atât de grele, asta dovedeşte numai că nu 
stăpâniţi limba germană atât de bine, pe cât cunoaştem noi 
pe cea franceză. Şi mă folosesc de prilej ca s-o informez pe 
doamna contesă că sunt stăpân pe limba dumneavoastră ca 
un francez de baştină şi că exprim şi în această limbă numai 
ceea ce vreau şi cât vreau. 

Efectul acestor cuvinte fu uimitor. Cei din familia Rallion se 
priviră unii pe alţii cu ochii mari. Kunz îl calcă pe picior pe 
îndrăzneţul său prieten şi dintre toţi numai Ida nu părea 
nemulțumită. Ea ştia că Greifenklau fusese întâi insultat de 
mătuşa ei şi admira sângele rece cu care reacţionase. 

— Aş! zise contele, mânios. Gebhard e totuşi un nume 
urât. Blucher se numea astfel. 

— Mi s-a dat numele acesta, răspunse Greifenklau, pentru 
că mareşalul Blucher era prieten cu tata şi-a fost naşul 
meu. 

— Cum, Blucher a fost naşul dumitale? 

— Da, domnule. 

— Atunci nu pot decât să te sfătuiesc a trece sub tăcere 
faptul acesta, sau să eviţi a frecventa societatea pariziană. 
Blucher a fost un monstru, el a nenorocit frumoasa noastră 
Franţă. 

— Şi credeţi cumva că Napoleon a fost un înger, care a 
copleşit cu fericiri urâta Germanie? Deoarece mi-aţi făcut 
cinstea de a-mi da un sfat în mod atât de deschis, pot 
răspunde, în acelaşi fel. Mama mea e născută la Paris, aşa 
că nu-s străin de naţia dumneavoastră, pe care o apreciez. 
Pretutindeni unde am fost introdus până acum mi s-a spus 
„bun venit”, cu excepţia dumneavoastră; în schimb, aţi găsit 
de cuviinţă să vă distraţi pe socoteala numelui şi limbii mele 
franţuzeşti, care totuşi nu se deosebeşte cu nimic de a 
dumneavoastră. Plec de aici în Sahara şi sunt încredinţat că 
sălbaticul tuareg, în al cărui cort voi intra, mă va întâmpina 
cu: Hababek la Sihdi, ceea ce înseamnă: fiţi bine venit, 


domnule. Să le povestesc acestor bandiți nomazi că în Paris, 
centrul culturii universale, n-a pătruns această dovadă de 
politeţe? 

O tăcere adâncă se aşternu în salon. Văzând că aceasta se 
prelungeşte, Greifenklau se ridică. Dar imediat se auzi un 
glas limpede de fată: 

— Cum, domnule locotenent, mama dumitale e pariziană? 

— Da, domnişoară. 

— Şi dumneavoastră plecaţi chiar în Sahara? 

— De-a curmezişul Saharei, până la Timbuktu, şi poate mai 
departe. 

— Atunci mama dumneavoastră trebuie să fie foarte 
curajoasă dacă-l lasă pe fiul ei să se expună unor astfel de 
primejdii. Aş dori să-i pot spune că-i admir curajul. 

Ida era aceea care vorbise. Cu acea inteligenţă unită cu 
viclenia femeilor, ea scoase din micul discurs al 
locotenentului cele două puncte indicate să trezească 
interesul mătuşii. 

Gebhard se apropie de ea. 

— Domnişoară, vă mulţumesc! Vorbiţi cu prietenie de 
mama mea, deşi nici n-aţi văzut-o. De aceea aş vrea s-o 
cunoaşteţi cel puţin din fotografie. 

Desprinse un medalion care atârna de lanţul ceasornicului 
şi-l întinse fetei. Ea se apropie de lumină, ca să vadă mai 
bine. 

— Ce femeie frumoasă, ce ochi minunaţi! exclamă dânsa. 
Da, mama dumitale trebuie să fie o femeie nobilă. Mătuşico, 
n-ai vrea să priveşti şi tu chipul acesta? 

Dădu contesei medalionul şi bătrâna, nehotărâtă încă dacă 
să izbucnească de mânie sau să-l dea pur şi simplu afară pe 
străinul acesta, se pomeni în mână cu mica bijuterie, fără să 
ştie cum se făcuse asta. Apoi ridică repede privirea spre 
Gebhard. 

— Asta e fotografia mamei dumitale? 

— Da, doamnă. 

— E originară din Paris? Care e numele ei de familie? 


— Richemonte. 

— Richemonte? Ah, am cunoscut o familie cu numele 
acesta! Era o fiică acolo, pe care am văzut-o adesea. Cred c- 
ar avea acum aproape aceleaşi trăsături pe care le văd aici. 
Ce a fost tatăl mamei dumitale? 

— La început bancher, doamnă. 

Privirea ei nu mai avea acum asprimea dinainte şi, cu un 
interes vădit, întrebă mai departe: 

— Care era numele întreg? 

— Jean-Pierre Richemonte, de fapt, de Richemonte. Un 
strămoş a renunţat la particula „de”, din nu ştiu care motiv. 

Chipul contesei începu să se însufleţească. Trăsăturile 
deveniseră mai puţin aspre şi ochii ei priveau cu oarecare 
căldură la Gebhard. 

— Mon Dieu! Cred că am cunoscut familia acestui om. Ai 
putea să-mi spui unde locuia? 

— Avuseseră birourile în Rue de Vaugirard. După moartea 
sa, mama s-a mutat în Rue d'Ange, unde a cunoscut-o tatăl 
meu, care era pe atunci ofiţer prusian. 

— L-a iubit? 

— Da, doamnă. Îl mai iubeşte şi astăzi. 

— E bine asta pentru ea, ca franţuzoaică? 

— Fireşte, doamnă. Şi Hristos a spus ca toţi oamenii să se 
iubească între ei, din orice seminţie ar face parte. Şi bunul 
Dumnezeu ne-a dat o inimă, al cărei grai are o înrâurire 
atât de puternică, încât în faţa lui trebuie să amuţească 
vocea urii de rasă, a răzbunării şi-a prejudecăţilor. Această 
inimă a vorbit o dată în fiecare piept omenesc. Ferice de 
acela căruia i-a fost dat să poată urma şoaptele sale 
aducătoare de mulţumire sufletească. 

Ochii Idei erau aţintiţi cu satisfacţie asupra tânărului 
ofiţer. În privirea ei era admiraţia pentru felul cum se 
pricepea să trateze lucrurile. 

Cuvintele lui Greifenklau păreau să nu fi rămas fără efect 
nici asupra contesei. Privirea ei era mai senină acum şi 
odihnea în depărtarea amintirilor, unde vedea imagini de 


iubire, dintr-acelea despre care tocmai pomenise 
locotenentul. 

— Se poate să ai dreptate, zise ea, cu şovâăială. Dar tot nu 
ştiu încă dacă familia dumitale e într-adevăr aceea la care 
mă gândesc eu. Avea mama dumitale fraţi, surori? 

— Un singur frate. 

— Cum îl chema? 

— Albin. 

— Aha! Ce era el? Tot negustor sau bancher? 

— Nu, ci ofiţer. Căpitan în garda imperială. 

— Aşa e. Mai trăieşte? 

— Poate. Nimeni nu ştie. 

— Nu ştie nimeni? Cum să-mi închipui că n-ai oarecare 
informaţii asupra soartei unei rude atât de apropiate? 

— E un caz special, doamnă. 

— Părinţii dumitale n-aveau legătură cu dânsul? 

— L-au evitat. Şi când el izbutea uneori să se apropie în 
mod trecător de dânşii, urmarea era întotdeauna o 
nenorocire pentru ei. 

— Da, zise contesa, băiatul acesta a contribuit la pierzania 
tatălui său. Ştii despre asta? 

— Cunosc unele amănunte. 

— Cunoşti şi pe tovarăşul său, cu care a lucrat mână în 
mână ca să-şi nenorocească părinţi şi sora? 

— Vă referiţi la baronul de Reillac? Ăsta e mort. 

— Ah! Aşadar, o fiară mai puţin pe pământ. Cum a murit? 

— A fost ucis. 

— Când? 

— De mult; în ziua sau cu câteva zile înaintea bătăliei de la 
Ligny. 

— Cine a fost asasinul? 

— Prietenul său, căpitanul Richemonte. 

— Propriul său prieten şi tovarăş? Ce ironie a sorții! Va 
trebui să-mi povesteşti despre aceasta, precum şi despre ai 
dumitale. Înainte de asta însă, şi aici vocea ei deveni iarăşi 


rece şi aspră, trebuie să-ţi spun că felul în care te-ai 
introdus la mine nu e deloc... recomandabil. 

Privirea ei se aţinti asupra lui Greifenklau, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să-i ceară scuze. El avea mare poftă să continue 
duelul, dar văzu ochii Idei aţintiţi asupră-i cu o rugăminte 
mută, aşa că luă un ton mai moale când răspunse: 

— Aveţi dreptate, doamnă. În orice împrejurări o femeie 
trebuie să se aştepte la acele atenţii care îi sunt atribuite de 
legile societăţii. Dacă am păcătuit împotriva acestor 
reguli... 

Nu-şi sfârşi fraza, ci o încheie cu o plecăciune care spunea 
multe. 

Chipul ei se lumină iarăşi. El îşi cerea scuze, ceea ce 
însemna că dânsa repurtase - cel puţin aparent - un succes 
asupra lui. Acum putea să fie mai prietenoasă. 

— Nu vreau să fiu crudă, domnule Greifenklau. De aceea 
îţi doresc bun venit în casa mea, cu o mică întârziere. 

Îi întinse mâna, pe care el o sărută afectuos. 

Pe chipul frumos al Hedwigăi se puteau citi lămurit 
cuvintele: „Germanul acesta a învins totuşi”. Ochii Idei 
radiau căldură. Dar din semiîntunericul unde se retrăsese 
contele, se auzi o voce aspră: 

— Dragă mătuşico, uiţi că nu eşti singură aici? 

Ea se întoarse spre el cu o expresie de uimire. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că erau de faţă mai multe persoane care au fost 
insultate. 

— La asta nu m-am gândit, zise contesa. În orice caz, însă, 
în ce priveşte persoana mea, îmi iau dreptul să fac ceea ce 
socot de cuviinţă. 

Jules de Rallion se apropie de masă şi zise batjocoritor: 

— Fireşte! Dar atunci te rog ca în orele când primeşti 
vizite... neplăcute, să renunţi la plăcerea de a primi pe cei 
apropiaţi. 

Contesa îşi dădu capul pe spate, aşa cum avea obiceiul să 
facă Hedwiga: 


— N-am nimic împotrivă să renunţi la mine chiar şi în orele 
când te-ai simţi bine aici. Nu pierd nimic cu asta. 

— Nici nu-mi trece prin gând, replică el. De dragul unui 
străin, a unui intrus, nu renunţ eu la tine, tot atât de puţin 
cum aş renunţa la o persoană sau la un lucru drag şi plăcut. 
N-am deloc intenţia să te insult, ci vreau numai să te previn 
a nu lega cunoştinţe care ţi-ar putea aduce dezamăgiri. 
Sper că Ida e de aceeaşi părere cu mine, nu? 

— Eu locuiesc la mătuşa şi trebuie să mă conduc după 
dânsa, zise fata, apăsat. Pe de altă parte, nu pot spune că 
domnul Greifenklau m-a insultat. 

Probabil că Jules de Rallion nu se aşteptase la acest 
răspuns. Renunţă însă la replică şi se adresă celeilalte fete: 

— Tu ce zici, dragă Hedwiga? 

Aceasta înălţă din umeri şi zâmbi adorabil. 

— Vere, trebuie să recunosc că eşti foarte susceptibil. Sunt 
cu totul de acord cu Ida. 

— Pie şi aşa! scrâşni contele. Dar va veni vremea când veţi 
recunoaşte de a cui părere ar fi trebuit să ţineţi seamă. 

Se întoarse apoi spre Gebhard, care în vremea asta se 
aşezase, având aerul unui ascultător indiferent. 

— Eşti ofiţer, domnule Greifenklau? 

— Da, precum ai auzit. 

— Mă îndoiesc. Acela care se introduce acolo unde-i de 
prisos nu e ofiţer şi nici om de onoare. 

— Dă-mi voie să-ţi răspund mâine la aceasta. 

— N-am nevoie de răspunsul dumitale! zise Jules, 
dispreţuitor, şi adăugă cu ţâfnă: Nu te vei fi gândind la o 
provocare? 

— După cum se vede nici asta nu ştii, că în prezenţa unor 
doamne nu se obişnuieşte a se vorbi despre anumite 
lucruri. 

— Ceea ce mă priveşte pe mine, poate fi auzit de aceste 
doamne. Vrei să te baţi cu mine, domnule? 

— O vei afla la vreme. 


— Eu însă îţi spun de pe acum că în nici un caz nu mă voi 
bate cu dumneata. 

— De vreme ce-ai adus vorba despre această chestiune 
delicată în faţa doamnelor, o să-ţi comunic şi eu, în prezenţa 
lor, hotărârea mea: stărui asupra satisfacţiei din partea 
dumitale, chiar dacă ar fi numai ca să pedepsesc... lipsa de 
bună creştere de care ai dat dovadă. Domnul von 
Eschenrode va avea bunătatea să-mi servească de martor. 
Mâine dimineaţă la ora nouă fix va fi la dumneata, ca să afle 
pe cine ţi-ai ales ca martori şi cum te-ai înţeles cu aceştia. 
Dacă nu vei primi provocarea mea, te declar de pe acum 
drept un laş şi voi aduce asta şi la cunoştinţa publică. 

Rallion râse batjocoritor. 

— Ştiu bine cum trebuie trataţi oamenii de teapa dumitale 
şi ţi-o voi dovedi. Noapte bună, doamnelor! 

Se răsuci în călcâie şi plecă. Contesa căută să şteargă 
impresia proastă produsă de cele petrecute. 

— Domnule Greifenklau, zise ea, după ce se închise uşa în 
urma contelui, voiai să ne povesteşti despre moartea 
baronului de Reillac. 

— Sunt gata să mă ţin de cuvânt, răspunse Gebhard, dar 
nu ştiu dacă asasinarea unui om este un subiect de discuţie 
potrivit pentru doamne. 

— Poţi povesti fără grijă, domnule locotenent, interveni 
Hedwiga, aşezându-se mai bine pe scaun. O crimă e ceva 
grozav, dar dacă ai şti cât de mult îmi place să am fiori, nu 
m-ai lăsa să aştept nici o clipă. 

— În cazul acesta, duduie, zise el zâmbind, să încerc. Şi 
sper că nu veţi pierde plăcerea fiorilor. 

Începu să povestească în atenţia încordată a femeilor, 
care-l întrerupseră numai cu câte o exclamaţie. 
Întâmplarea pe care o istorisi era atât de strânsă cu 
problemele sale familiale, încât întrebările începură să 
curgă cu nemiluita după ce sfârşi. 

Astfel se porni o conversaţie însufleţită, căci el era un bun 
vorbitor şi un plăcut om de societate. Contesa se simţi din 


ce în ce mai bine şi deveni vorbăreaţă ca niciodată. 
Urmarea fu că-i invită pe cei doi tineri să ia cina împreună 
cu ele. 

Dar bucuria cea mai mare păreau s-o resimtă cele două 
fete. Rar se întâmpla ca mătuşa lor să facă unui bărbat 
cinstea de a lua masa cu ele şi astfel se făcu că invitaţia 
contesei le aduse în cea mai bună dispoziţie. 

Cu puţin înainte de a fi servită masa, contesa se îndepărtă 
pentru câteva minute şi de acest prilej favorabil se folosi 
Kunz pentru a o urma pe Hedwiga, care se dusese la pian şi 
începuse să răsfoiască notele. Tot frunzărind prin ele şi 
lăsând impresia că discută despre muzică, cei doi 
întreţinură o conversaţie pe tăcute, din care ceilalţi doi n-ar 
fi putut auzi nimic, chiar dacă şi-ar fi încordat toată atenţia. 

— Prietenul dumitale a luat în serios provocarea? întrebă 
Hedwiga. 

— Fără îndoială, domnişoară. 

— Deci duelul va avea loc? 

— Sunt convins de asta. 

— E un spadasin şi un ţintaş bun prietenul dumitale? 

— E cel mai bun din câţi cunosc. 

— Atunci vărul meu e pierdut, căci nu se pricepe aproape 
deloc la mânuirea armelor. Are o repulsie înnăscută pentru 
tot ceea ce e armă, şi de aceea nu şi-a ales cariera militară. 

— Prietenul meu nu va renunţa la satisfacţie. 

— Ar fi rău de tot, dacă domnul Greifenklau ar fi rănit. 

Îngrijorarea pe care o manifesta acum era sinceră, ceea ce 
se putea recunoaşte lesne. Kunz îşi dădu seama de aceasta 
şi se întunecă puţin. 

— Te-ar îndurera atât de mult? o întrebă el. 

— Foarte mult. 

— Atunci îl invidiez. 

Ea îl pricepu imediat; totuşi întrebă: 

— Pentru ce? 

— Pentru că îi porţi de grijă. Cine ştie dacă ai avea cea mai 
mică îngrijorare dacă aş fi eu implicat într-un duel. 


— Îngrijorare? replică ea râzând. Pentru dumneata, 
domnule? Câtuşi de puţin. 

El se întunecă şi mai mult la faţă, dar ea păru că nu bagă 
de seamă. 

— E adevărat, duduie? 

— Foarte adevărat. 

— Rămâi cu bine! Vru să plece repede, dar nu izbuti, căci 
şi mai repede îl prinse ea de braţ şi-l sili să rămână, dacă nu 
voia să atragă atenţia celorlalţi doi. 

— Încotro, domnule Eschenrode? 

— Plec de lângă dumneata. 

— Pentru ce? 

El nu răspunse şi atunci ea adăugă: 

— Probabil pentru că n-aş fi îngrijorată pentru dumneata, 
nu? 

El nu răspunse nici de data aceasta. 

— Eşti un urs, un urs dintr-ăia mari. Spune-mi, te rog, ce 
m-ar face să fiu îngrijorată pentru dumneata? 

— Ai dreptate, contesă. Ce te priveşte pe dumneata ursul 
acela german? De multă, de foarte multă vreme duce el 
dorul după un cuvânt prietenos, după o privire caldă din 
partea dumitale. Dar ce-ţi pasă! N-are decât să ducă dorul, 
să spere şi să aştepte! Dacă ar fi vreodată în primejdie, nu 
te-ai îngrijora câtuşi de puţin. 

Vorbise cu multă amărăciune, dar ea răspunse totuşi: 

— Chiar că eşti un urs! Când Moş Martin se duce să se 
lupte cu lupul sau cu vulpea, cine s-ar îngrijora pentru el? 
Căci oricum va învinge. 

— Niciodată n-o să te laşi de glume! zise el, clătinând din 
cap. 

— Ba nu, domnule, pot fi şi serioasă, dar numai atunci 
când se cere. 

— Dacă e aşa, te rog să-mi îndeplineşti o rugăminte; fii şi 
acum o dată serioasă, domnişoară Hedwiga! De ce spuneai 
adineauri că n-ai fi îngrijorată pentru mine? 


— Bine, voi fi serioasă, răspunse ea şi cu toate astea 
trebuie să te mai numesc urs încă o dată. Ştii pentru cine 
poţi fi îngrijorat? 

— Ei? 

— Pentru copii... 

— Ah! 

— Da, pentru copii, sau pentru persoanele slabe, în care n- 
ai încredere. Dar pentru oameni în care ai toată încrederea, 
nu poţi fi îngrijorat. 

— Dar soţia unui soldat care luptă pe front? 

— Grijă se cheamă ceea ce simte ea? Nu e mai degrabă 
frică? 

— Fie şi aşa! Aşadar, nu te îngrijorezi niciodată pentru 
cineva pe care-l stimezi şi în care ai încredere? 

— Întocmai. 

— Nici pentru cineva pe care-l iubeşti? 

— Întrebi prea mult, domnule. El îi luă mâna, o ţinu strâns 
şi urmă: 

— Atunci spune cel puţin dacă cunoşti pe cineva de care 
nu te îngrijorezi pentru că... îl iubeşti. 

Zâmbetul ei viclean îi lumină iar faţa. 

— Da! răspunse ea, hotărât. El fu aproape speriat şi abia 
izbuti să întrebe: 

— Cine e? Pot să ştiu? 

— Da, domnule. Nu e nici o taină. 

— Ei, atunci spune! 

— Ida, sora mea. 

— La dra... 

Aproape să-i scape cuvântul de pe buze. 

— Contesă, ţii cu tot dinadinsul să mă aduci la disperare? 
Te rog să mă crezi că nu la sora dumitale m-am gândit. 

Ea făcu o mutră serioasă şi spuse: 

— Abia acum ştiu la ce te gândeşti, înfăţişarea ei de acum 
îi dădu speranţe noi, de aceea, aplecându-se spre ea, îi 
şopti: 

— Slavă domnului! Aşadar există şi o astfel de persoană? 


— Da, domnule locotenent. 

— Cine e? 

— Mătuşa mea. 

Asta era prea mult. El deschise gura să spună o vorbă 
aspră, dar se răzgândi în ultima clipă. Se întoarse repede, 
ca să plece, şi ea vru să-l oprească din nou, dar nu izbuti, 
astfel că făcu ceea ce era mai indicat în cazul de faţă: îl 
urmă, pentru ca împreună cu el să se întoarcă la ceilalţi doi. 
Însă în timpul celor câteva clipe cât dură drumul, 
schimbară următoarele cuvinte: 

— Eşti supărat pe mine? 

— Da. 

— Cu ce am meritat asta? Credeam că am găsit în 
dumneata o stea, dar eşti numai o lumină înşelătoare. 

— Domnule, n-am încotro, trebuie să-ţi spun iarăşi că eşti 
un urs. le pomeneşti că pentru un urs o lumină înşelătoare 
este o stea. 

— Dar nu pentru mine. 

— Pentru cine atunci? 

— Pentru alţii, pentru mulţi... 

Se opriră. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Faptul că aceasta e natura luminii înşelătoare. 

— Poate că e totuşi şi pentru dumneata o stea, şi ştii că 
fiecare stea se roteşte cu fidelitate şi netulburată în jurul 
alteia. N-ai deloc încredere? 

— Cum poţi avea încredere, când nu auzi niciodată un 
cuvânt care să fie destul de serios, pentru a putea clădi 
ceva pe el! 

Ea îi luă mâna şi-l întrebă: 

— Hedwiga e un cuvânt? 

EI o privi mut şi cercetător. 

— Poţi clădi pe acest cuvânt! urmă dânsa. Unul mai bun şi 
mai trainic nu-ţi pot spune. 

Apoi se apropie de fereastra la care stăteau Ida şi 
Gebhard, care erau atât de adânciţi în convorbirea lor, încât 


nu dăduseră nici o atenţie celorlalţi doi. 

— Domnule locotenent, spuse Ida, abia în clipa aceasta îmi 
dă în gând că era cât pe ce să comit un furt... 

EI ştia ce voia să zică dânsa. După ce bătrâna contesă 
privise medalionul cu fotografia mamei sale, îl dădu înapoi 
Idei. Fata se jucase cu el în mână şi mai târziu, tot în joacă, 
îl atârnase de lanţul pe care-l purta la gât, uitând apoi de 
dânsul. Abia acum îşi reaminti de el. 

— Dacă mătuşa nu v-ar fi invitat pe amândoi la masă, 
dumneata ai fi plecat şi bijuteria ar fi rămas la mine. 

— M-aş fi înapoiat s-o iau. Dar, domnişoară, trebuie să-ţi 
strâng mâna pentru că mi-ai venit în ajutor. 

Ea îi întinse mâna dreaptă şi zise: 

— Ai repurtat un succes în toată regula, domnule 
Greifenklau. 

— Numai datorită abilei dumitale intervenţii. 

— Am făcut ceea ce mi-a poruncit inima. Mătugşa a făptuit o 
mare nedreptate faţă de dumneata. Din nenorocire îi urăşte 
pe germani, şi în primul rând pe ofiţerii lor. 

— Pentru ce? 

— E franţuzoaică cu trup şi suflet. 

— Şi crezi că acesta e un motiv să-i urască pe germani? 

— Nu e părerea mea, ci a ei. 

— Dumneata n-ai uri aşadar pe nimeni numai pe motiv că 
e german? 

— Nu, niciodată. Parcă ai fi vorbit din inima mea, atunci 
când ai pomenit de frumoasa poruncă a Mântuitorului şi de 
glasul inimii, care... 

Se întrerupse. Spusese prea mult, sau călcase pe un teren 
riscant? 

— Glasul inimii care?... Te rog, continuă! 

— Nu... nu mai ştiu! zise ea, stingherită, şi aduse repede 
vorba despre altceva. Povesteai despre lovitura aceea gravă 
pe care a căpătat-o tatăl dumitale la cap. Mai suferă şi 
acum de pe urma ei? 

— Îi produce dureri din când în când. 


— Cât de rău îmi pare! Tatăl dumitale trebuie să fie un om 
extraordinar. 

— Sunt încredinţat că ar fi ajuns departe, dacă n-ar fi 
intervenit rana aceea. 

— Crezi dumneata că-i cunosc personal pe părinţii 
dumitale? 

— Cum? Îi cunoşti personal? întrebă el, surprins peste 
măsură. 

Ea zâmbi uşor. 

— Nu lua cuvintele chiar în litera lor! Eşti un foarte bun 
povestitor şi zugrăveşti atât de amănunţit, încât persoanele 
de care vorbeşti îţi apar oarecum în faţă şi începi să le 
iubeşti. Asta voiam să spun şi nu altceva. Iatăl dumitale a 
fost un om foarte curajos, chiar îndrăzneţ. Sunt 
încredinţată că-i semeni întocmai. 

— De unde presupui asta? 

— Nu e presupunere, ci convingere. Cine se duce în 
Sahara are o inimă curajoasă. Şi că dumneata ai o astfel de 
inimă, ai dovedit-o chiar azi. Mă crezi că am tremurat 
pentru dumneata? 

— Din pricina duelului? 

— Nu, domnule locotenent, ci din pricina mătuşii. 

— E atât de rea? întrebă el pe un ton glumeţ. 

— Rea nu, dar foarte ciudată. Eram gata să cred că va 
părăsi salonul, silindu-te astfel şi pe dumneata să pleci. În 
privinţa chestiunii de onoare, nu mă tem însă câtuşi de 
puţin. 

— Dar ştii, domnişoară, că un duel e ceva râu? 

— Ai dreptate. De aceea n-am putut pricepe şi admite 
niciodată ca anumite clase sociale să fie silite a lichida 
neînțelegerile lor pe o cale atât de crudă şi de cele mai 
multe ori nedreaptă, în vreme ce alte clase se bucură de 
binefacerile legilor în vigoare. 

— Se poate ca oamenii din clasele superioare să fie sclavii 
unor prejudecăţi, dar te rog să-mi spui cum i-aş fi putut 
răspunde altfel vărului dumitale? 


— E drept că ai fost nevoit să-l provoci, ca să nu fii 
considerat un laş. După cum am auzit, aşa e obiceiul în 
cercurile ofiţereşti. 

— A fost chiar cel mai nesemnificativ lucru pe care-l am 
putut face. 

— Se putea mai mult? 

— Da. Dacă nu m-ar fi jignit în prezenţa dumneavoastră, l- 
aş fi pălmuit pe loc. 

— Mon Dieu! replică ea, speriată. 

— Înţeleg consideraţia cu care doamna contesă a trecut, 
prin tăcere, peste această întâmplare neplăcută, dar 
trebuie să-ţi mărturisesc că am admirat atitudinea ei, fiind 
vorba de o rudă atât de apropiată. 

— Nu e nimic de admirat în asta, spuse Ida zâmbind... Ea 
ştie bine că duelul nu va avea loc. 

— Eu cred dimpotrivă. 

— Vorbesc din experienţă. Vărul meu nu se bate niciodată. 
A fost provocat adesea, dar n-a acceptat. 

— Ah! Laş... 

Ea rămase tăcută o clipă, apoi răspunse: 

— Ai dreptate. E un mare laş. Mătuşa îl dispreţuieşte, iar 
noi... 

— Dumneavoastră? întrebă el, văzând că şovăie. 

— Noi nu-l putem nici stima, nici iubi. 

— Îl voi sili să se bată cu mine. 

— N-o să izbuteşti în nici un caz. 

— Atunci voi fi silit să-l umilesc în public. 

— Trebuie neapărat să se întâmple, asta? 

— Da, căci dacă voi trece cu vederea insulta adusă, mi s-ar 
aduce mie învinuirea că aş fi laş. 

— Eu nu-ţi aduc nici o învinuire, domnule locotenent. Dar 
te învinuiesc atât pe dumneata cât şi pe toţi aceia din clasa 
dumitale, pentru că sunteţi sclavii unei asemenea 
mentalități. Îmi dau seama însă că nu vei admite cu nici un 
chip ca acuzaţia de laşitate să cadă asupra dumitale. Pot şti 
în ce fel îl vei umili pe conte, în cazul acesta? 


— Nici eu nu ştiu încă. 

Ea rămase cu privirea aţintită pe fereastră. El continua să- 
i ţină mâna într-a sa. Deodată dânsa se întoarse, i-o dădu şi 
pe cealaltă, şi apropiindu-şi capul de al lui, zise: 

— Îmi vei îndeplini o rugăminte, fără s-o înţelegi altfel de 
cum o înţeleg eu? 

— Cred că ghicesc această rugăminte, spuse dânsul. Din 
păcate, însă, îmi va fi cu neputinţă s-o îndeplinesc. 

— Nu, nu ghiceşti, şi cu puţintică bunăvoință nu-ţi va fi 
greu să-mi arăţi această dovadă de dragoste. 

— Dragoste... cuvântul acesta fusese rostit. 

EI simţi un val cald în inimă. 

— Vrei să ceri îndurare pentru vărul dumitale? 

— Nu, nu asta! Cum aş putea exprima o dorinţă prin care 
ar fi atinsă onoarea dumitale? 

— Atunci vorbeşte, domnişoară! 

— Te rog să procedezi în aşa fel încât să nu impietezi 
imaginea mamei dumitale. Asta e rugămintea mea. 

— Acum te înţeleg foarte bine, răspunse el fericit. 
Domnişoară, ai fost sinceră cu mine! Pot fi şi eu la fel de 
sincer cu dumneata? 

— Te rog chiar. 

— Ai văzut fotografia mamei mele. Ea a fost un înger de 
frumuseţe, dar în acelaşi timp şi un înger de bunătate. 

— Sunt încredinţată de asta, domnule Greifenklau. 

— Tatăl meu a fost un ofiţer vrednic, sincer, modest, 
inteligent şi curajos până la îndrăzneală. Când cei doi s-au 
văzut prima oară, şi-au dat seama imediat că-şi aparţineau 
unul altuia pentru toată viaţa. Crezi dumneata că iubirea 
poate fi atât de puternică şi... atât de fulgerătoare? 

Ea lasă capul în jos şi roşi. 

— Poate... 

— Şi vei crede că tatăl meu a vorbit despre iubirea sa la 
prima întâlnire cu mama fetei? 

— De vreme ce spui dumneata, trebuie să fie adevărat. 


— Trebuie însă ca şi persoana iubită să fi avut din primul 
ceas acea impresie care să-i fi dat putinţa să se hotărască 
asupra unei fericiri atât de mari, sau a unei dureri atât de 
grele. 

— Nu se întâmplă aşa întotdeauna, domnule? întrebă ea. 

— Cred că îndeobşte aşa se întâmplă. Şi acum ţin să-ţi 
spun că şi eu am auzit acest glas al inimii, despre care ai 
început dumneata să vorbeşti adineauri. Legenda spune că 
Dumnezeu trimite întotdeauna pe pământ două suflete 
care-şi aparţin unul altuia. Ele îşi aleg locuinţa în trupuri 
omeneşti, care se află mai aproape sau mai departe unul de 
altul. Dar când aceşti doi oameni se întâlnesc, sufletele lor 
se recunosc şi de acum încolo rămân împreună pentru toată 
viaţa. 

— Ce legendă frumoasă! şopti ea. 

— Mi-am adus aminte de ea astăzi, când te-am întâlnit pe 
dumneata. Am văzut doi ochi aţintiţi asupra mea şi am 
simţit că mi-am găsit aici sufletul tovarăş, care îmi spunea 
bun venit. M-am înşelat oare, domnişoară? 

E] vorbise încet, dar cu multă căldură. Îi mai ţinea mâinile 
într-ale sale şi-i se păru că o simte tremurând încet, când îi 
răspunse aproape în şoaptă: 

— Parcă pot şti asta? 

— Da, poţi să ştii, căci dumneata eşti aceea din ai cărei 
ochi s-a revărsat asupra mea urarea de bun venit, şi acum 
fiecare bătaie a inimii mele e o întrebare adresată dumitale, 
dacă e adevărat că eşti lumina şi sufletul meu. 

— O, Doamne! şopti ea. Trebuie oare să răspund? Asta 
vine atât de repede şi mă înfricoşează... 

El văzu două picături mari de lacrimi sclipind în ochii ei. 
Se simţi fericit şi îşi dădu seama de furtuna pe care 
cuvintele sale o stârniseră în sufletul acestei fete, atât de 
liniştită până acum. Ţinându-i mereu mâinile într-ale sale, îi 
zise: 

— Vorbesc din străfundul inimii, totuşi aş avea puterea să 
închid imediat poarta acestei inimi, dacă n-ai vrea să auzi 


cuvintele mele. Dacă mă poţi iubi, sunt fericit ca nimeni 
altul. Dar nu voi cere de la dumneata nimic altceva decât 
acest cuvânt, care ne poate hotări soarta. Îmi voi urma 
meseria şi voi pleca printre străini, şi după ce mă voi 
înapoia şi vei fi căpătat încrederea că sunt demn de 
dumneata, voi cere să-mi acorzi un dar. 

— Şi anume? 

— Cea dintâi sărutare. 

Ea îşi retrase brusc mâinile dintre-ale lui. Dânsul crezu că 
o insultase, dar se linişti văzând privirea caldă a ochilor ei 
mari aţintiţi asupra lui. 

— După atâta timp abia? întrebă dânsa, cu seriozitate. 

— Da. 

— Şi acum îţi ajunge cuvântul meu... că sunt a dumitale? 

— Ida! Îţi mulţumesc!... Cuvântul că vrei să-mi aparţii 
cântăreşte cât toate comorile de pe pământ. 

Ea îşi încolăci braţele în jurul capului lui şi îşi ascunse faţa 
la pieptul său. 

— Îţi dau de pe acum comorile şi sărutarea nu după ani de 
zile, zise ea, şi, înainte ca el să se poată dezmetici, simţi 
gura ei caldă apăsându-i buzele. 

Statură lipiţi unul de altul, fără să-şi vorbească, copleşiţi 
de fericire. 

Deodată îi auziră în spatele lor pe Hedwiga şi Kunz şi se 
întoarseră repede. 

— Aha, studii premergătoare! zise Kunz, vesel. 

— Cum? întrebă Gebhard, silindu-se să nu lase să se 
observe nimic. 

— Stai cu doamna ta la fereastră şi numeri stelele. Se zice 
că în deşert asta e mai uşor şi mai plin de farmec. Sirius nu 
e acolo de trei ori mai mare decât aici la noi luna? 

— Nu prea cred să fie aşa. Dar în prima scrisoare pe care 
ţi-o voi scrie de acolo, îţi voi da lămuriri precise. 

— Vezi să nu uiţi! Aici n-am timp acum pentru studii 
cereşti, căci, uite, tocmai se întoarce doamna contesă. 


Bătrâna intră în salon şi aproape imediat se anunţă că 
masa e gata. 

Abia în cursul mesei, contesa aduse discuţia asupra 
subiectului ei preferat: călătoriile şi explorarea 
continentelor şi ţărilor străine. Citise mult în domeniul 
acesta şi îşi însuşise cunoştinţele temeinice pe care cu greu 
le-ai fi găsit la altă femeie. 

Gebhard nu-i rămase dator cu nici un răspuns, ceea ceo 
aduse într-o dispoziţie minunată. Şi când se arătă 
familiarizat cu aventurile lui Gerard, vânătorul de lei, 
câştigă toată încrederea gazdei. 

— De obicei, germanii nu prea sunt tari în ştiinţa 
geografică, zise ea. Cum se face că dumneata constitui o 
excepţie atât de onorabilă? 

Gebhard se feri să mărturisească că nu-i împărtăşea 
părerea. 

— Încă de pe când eram copil, răspunse locotenentul, m-a 
interesat geografia şi mi-am dat osteneala să-mi însuşesc 
câteva cunoştinţe. 

— Câteva? Eşti cât se poate de iniţiat şi cred că nici eu nu 
ştiu mai multe decât dumneata. Şi apoi, dumneata posezi şi 
limbi străine. Cunoşti şi araba? Vei avea nevoie de ea în 
călătoria prin deşert. 

— Nu m-am prea ocupat de limba asta, dar am început s-o 
învăţ. De altfel, vom avea tălmaci buni. 

— Te rog să mă vizitezi zilnic. Îl voi invita şi pe profesorul 
Grenaux, care e profesor de limba arabă, şi-ţi va putea fi de 
folos. 

Asta însemna foarte mult din partea contesei. Când se 
întoarseră acasă, Kunz comentă faptul cu nespusă mirare: 

— Eşti un om norocos, zise el. Cine ar fi crezut? 

— Nici eu însumi. 

— La început te credeam puţin nebun... 

— Când i-am spus contesei părerea mea? 

— Da. A fost mai mult decât îndrăzneţ din partea ta. 


— A făcut însă o impresie enormă; şi apoi acel conte 
Rallion! Cred că nu se va mai arăta la mătuşă cât timp vom 
fi noi acolo. 

— Sper că-mi vei face mâine micul serviciu pe care ţi l-am 
cerut. 

— Mai e vorbă! Mă voi duce la el. Cum îţi place contesa? 

— Îmi place foarte mult. 

— Pentru că ai avut noroc la ea. Vezi să rămână şi mai 
departe la fel. Şi ce zici de nepoate? 

— Hm... fete tinere! 

— Ce? întrebă Kunz, mirat. Fete tinere? Atâta tot? Dă-mi 
voie să nu te înţeleg. Mai întâi ardeai de curiozitate să 
cunoşti familia, şi acum, după ce te-am introdus, eşti 
nepăsarea întruchipată. 

— Hm... sunt mulţumit, zise Gebhard cu două înţelesuri. 

— Aşa, aşa! te vei duce pe acolo? 

— Se înţelege. Contesa se ocupă mult de mine. 

— Dar nepoatele mai puţin? Omule, ai sânge de peşte în 
vine. la spune mi, pe care din cele două fete ai prefera-o? 

— Pe Ida. Tu o preferi, desigur, pe neîmblânzită? 

— Fireşte. 

— Aţi fost grozav de muzicali. 

— Te rog, fără înţepături! Ne-am ocupat cu opere şi 
lieduri. 

— Era printre ele şi-o operă care se numeşte Îmblânzirea 
îndărătnicei? 

— Asta cred că e mai curând o comedie muzicală. 

— Fie şi aşa, principalul e să-ţi fi izbutit îmblânzirea. 

— Poate. Ştii, dragul meu, cred că am tratat-o greşit pe 
Hedwiga până acum. Ea e veselă, cu draci, plină de duh, eu 
însă am fost întotdeauna respectuos şi serios. Va trebui să 
mă schimb puţintel. 

În seara următoare cei doi tineri se duseră iarăşi la 
contesă, unde-l găsiră şi pe profesorul Grenaux. Cei doi îl 
„confiscară” aproape pe Greifenklau, încât bietului 
locotenent îi fu cu neputinţă să schimbe o vorbă între patru 


ochi cu Ida. Abia după masă, când Hedwiga se aşeză la pian 
să cânte, el luă loc lângă iubită şi începură să stea de vorbă 
în şoaptă. 

Cea dintâi întrebare a fetei era referitoare la vărul ei, 
contele: 

— A fost prietenul tău la el? 

— Da. 

— L-a refuzat, nu-i aşa? 

— Nu, căci nu l-a găsit acasă. S-a sustras plecând în 
călătorie. 

— Încotro? 

— La Geneva şi de acolo mai departe. 

— Ce intenţionezi acum? 

— Deocamdată, nimic. A lăsat vorbă că se întoarce abia 
după câteva luni, şi atunci nu voi mai fi de mult aici. Va 
trebui deci să amân rezolvarea acestei probleme până mă 
voi înapoia şi eu din călătorie. 

— Şi atunci? 

— Atunci vei fi tu sfătuitoarea mea, scumpo. Începând de 
ieri avem amândoi o singură viaţă şi-o singură voinţă, astfel 
că ai acelaşi drept ca şi mine să hotărăşti tu rezolvarea 
incidentului. 

Greifenklau veni apoi zilnic la contesă şi cu toate că nu 
căuta să-i câştige bunăvoința aceasta creştea totuşi mereu. 

Cât timp rămase la Paris le scrise zilnic părinţilor şi primi 
tot atât de des răspuns de la ei. Scrisorile le dădea contesei 
să le citească, ceea ce avu drept rezultat că ea cunoştea din 
ce în ce mai bine familia lui şi se interesa tot mai mult de ai 
săi. 

Plecarea expediției fu hotărâtă peste vreo zece zile. Seara 
se afla iar la contesă, discutând cu ea despre aventuri de 
călătorie şi vânătoare, în vreme ce Kunz şi cele două fete 
ascultau. Deodată, bătrâna îl întrerupse: 

— Ah, am uitat să te întreb: n-ai primit nici o veste de la 
părinţii dumitale? 


— Ba da. Ultima pe care o aştept aici la Paris. Îmi daţi voie 
să vă dau scrisoarea s-o citiţi? 

— Te rog, chiar. 

I-o dădu, ea îşi puse ochelarii, trase lampa mai aproape şi 
începu să citească. În vremea asta tinerii vorbeau între ei în 
şoaptă, dar Gebhard se uita din când în când pe furiş la 
bătrână. 

Deodată, ea îl privi pătrunzător pe deasupra hârtiei, dar 
dânsul păru că nu bagă de seamă. Chipul ei căpăta iarăşi, 
după atâta vreme, vechea expresie de asprime. Apoi îşi lăsă 
iar ochii pe scrisoare, ca s-o citească până la sfârşit. 

Când fu gata i-o dădu înapoi, fără să facă vreo observaţie, 
ca de obicei în cazuri asemănătoare. 

După masă îi spuse că sosiseră în cursul zilei câteva 
volume de geografie şi, dacă voia să se uite prin ele, putea 
veni în odaia ei. 

Elo urmă şi, ajunşi acolo, dânsa îi oferi un scaun, în vreme 
ce ea însăşi începu să umble de colo-colo prin încăpere, 
cum obişnuia atunci când era preocupată de ceva în mod 
deosebit. 

— Domnule locotenent, începu dânsa, te aştepţi, desigur, 
să vezi cărţi de geografie, dar trebuie să-ţi mărturisesc că 
n-am primit niciuna. El bănuise asta, dar se prefăcu totuşi 
mirat. A fost numai un pretext, ca să pot vorbi cu dumneata 
între patru ochi. E vorba de o chestiune importantă. Pot 
vorbi deschis cu dumneata? 

— Cred că mă cunoaşteţi, doamnă contesă... 

— Bine! Dumneata însă n-ai fost până acum deloc sincer 
cu mine. 

EI făcu o mutră ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea să spună. 
Bătrâna urmă: 

— Vrei să-mi dai încă o dată scrisoarea mamei dumitale? 

— Cu plăcere. 

Ea o luă, o despături şi zise: 

— Îţi voi citi câteva rânduri dintr-însa, deşi cred că le 
cunoşti mai bine decât mine. Ascultă: „În ce priveşte 


comunicarea atât de importantă din ultima ta scrisoare, află 
că inima mea de mamă e plină de bucurie că ai găsit tocmai 
la Paris, oraşul meu natal, o fiinţă care ţi se pare că e 
demnă de iubirea ta. N-ai nevoie de încuviințarea noastră. 
Te cunoaştem şi ştim că alegerea ta va fi bună. Primeşte, 
deci, binecuvântarea noastră, şi să dea Domnul să fii cu 
iubita ta tot atât de fericit cum sunt şi părinţii tăi unul cu 
altul”. 

Contesa îi înapoie scrisoarea, se plimbă de câteva ori 
gânditoare prin odaie, apoi spuse pe un ton foarte serios: 

— Recunogşti că n-ai fost sincer cu mine? 

— Vreţi să spuneţi pentru că nu v-am făcut şi 
dumneavoastră aceleaşi mărturisiri ca părinţilor mei? 
întrebă Gebhard. 

— Da. Recunosc că n-am nici un drept formal să-ţi cer o 
astfel de sinceritate, dar m-ar fi bucurat mult, totuşi, s-o 
găsesc la dumneata. 

— În cazul acesta trebuie să-mi cer scuze. 

— 'Te iert. Dar fii sincer acum! Credeam că ai plecat din 
ţara dumitale fără să-ţi laşi inima acolo. 

— Aşa şi e, cel puţin în sensul pe care-l credeţi 
dumneavoastră. 

— Acum însă iubeşti o pariziană? 

— Da. 

— Nu vreau să insist mai mult decât e absolut necesar. E o 
fată dintr-o familie cumsecade şi din clasa dumitale socială? 

— Absolut. 

— 'Te iubeşte şi ea? 

— Din toată inima. 

— Aşadar n-ar fi vorba de o căsătorie de convenienţă? 

— Nu, ci de o legătură de inimă. 

— 'Te invidiez. 

Zicând acestea privi afară prin fereastra deschisă. Reflexul 
lămpii îi lumina trăsăturile şi Gebhard avu impresia că n-o 
văzuse încă atât de blândă. Ce s-o fi petrecând în sufletul 
ei? se întrebă dânsul. 


Deodată se întoarse, trase un sertar şi scoase dintr-însul 
un album, din care luă o fotografie. 

— Îl cunoşti pe bărbatul acesta? întrebă. 

Gebhard bănui cine era, răspunse totuşi sincer: 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Ştiu, şi cu toate astea îţi este apropiat, îşi încrucişa 
mâinile la piept, cum fac femeile cu voinţă, şi urmă: 

— Am fost şi eu odată tânără, şi am iubit - pe acesta de 
aici. Tatăl meu a fost baron, a lui însă un simplu burghez, ai 
cărui strămoşi au renunţat la particula „de”. Ne-am 
despărţit şi am suferit mult din cauza aceasta. Eu am 
devenit contesă de Rallion şi el s-a căsătorit de asemenea. 
Nu ne vedeam, dar nici nu ne-am uitat unul pe altul. Dânsul 
era bancher şi-a devenit consilierul de afaceri al soţului 
meu. Astfel a ajuns să ne întâlnim mai des. Iubirea veche a 
reînviat, dar trebuia să rămânem străini. Afară de amintire 
n-am salvat decât această fotografie. E mai prețioasă 
pentru mine decât oricare dintre bijuteriile pe care le 
posed. El a murit. Soţul meu a murit şi el şi eu am rămas 
văduvă. Am fost bogată, dar fericită nu; am rămas bogată, 
însă şi nefericită. Când, iată, m-am întâlnit cu un urmaş al 
acestui om, şi imediat au reînviat sentimentele vechi, pe 
care le credeam moarte. Ia ghici, cine e acest urmaş? 

— Habar n-am, doamnă contesă. 

— Dumneata eşti, chiar dumneata. 

— Eu? întrebă el, surprins peste măsură. 

— Da, dumneata. Ai în faţa dumitale fotografia bunicului, a 
bancherului Richemonte, tatăl mamei dumitale. 

— Ah! Ele acesta? 

Privise până acum fotografia numai superficial, deoarece 
întreaga-i atenţie fusese concentrată asupra contesei. Acum 
însă se apropie cu ea de lumină. 

— Da, priveşte-l bine! spuse dânsa. A fost un bărbat 
frumos şi s-a prăpădit în chip mizerabil, după cum ştii. Te- 
am cunoscut pe dumneata, te-am studiat şi am fost 


mulţumită cu dumneata. Avem aceleaşi înclinații... te-am 
socotit vrednic, astfel că am hotărât să-ţi aduc fericirea. 

— Fericirea mea? 

— Da. Sau crezi poate că n-aş fi în măsură să fac nimic 
pentru dumneata? 

— Doamnă, aţi făcut până acum destul pentru mine. 

— Aveam de gând să fac şi mai mult. Mi-ai făcut însă cu 
neputinţă asta. 

— Cum? 

— Prin... prin dragostea dumitale neaşteptată. 

— Prin dragostea mea? 

— Da. Vreau să fiu sinceră. Voiam să te căsătoresc. 

La asta nu se aşteptase Gebhard. 

— Te surprinde? întrebă ea. Şi totuşi e adevărat. Ştii că-mi 
plac oamenii care au călătorit. Dumneata pleci în Sahara, ai 
curaj şi cunoştinţe multe, astfel că vei deveni un om vestit. 
Asta era ce mă bucura în sinea mea. Îndată ce te-ai fi întors 
ca bărbat celebru, voiam să-ţi dau tot ce posed mai de preţ. 

— Ce anume, doamnă? întrebă el, ca în vis. 

— Spuneam doar: tot ce am mai de preţ, adică pe nepoata 
mea. 

— Aveţi două... 

— Mă gândesc la Ida, pe care o iubesc cu tandreţe, fără ca 
să fi lăsat până acum să se întrevadă. 

EI se stăpâni. 

— Contesa Ida, spuneţi? Eraţi sigură de dânsa? Ştia 
domnişoara de planul dumneavoastră? 

— Nu ştia nimic. Speram că inimile voastre se vor găsi una 
pe alta. 

— Din păcate, asta nu se mai poate întâmpla, zise el, cu 
ton de adânc regret. 

— Fireşte, pentru că ţi-ai dăruit inima. 

— Şi Ida pe a ei. Contesa păru înspăimântată. 

— Ce? Cum ai spus? Ida... iubeşte? Pe cine? 

— Pe un ofiţer german. 


— Mon Dieu! Nu te vei fi referind la domnul von 
Eschenrode? 

— Doamnă, ştiţi că Eschenrode e prietenul meu. Nu voi 
trăda niciodată taina unui prieten. 

— Ah, el este, el este! Mai e aici! Vino, domnule 
Greifenklau, vino! Voi... 

Vru s-o oprească să-i dea lămuriri, dar buzele îi rămaseră 
închise, fără să vrea. 

Ea alergă atât de repede, încât el abia putu s-o urmeze. 

Cele două surori stăteau la masă cu Eschenrode, când 
contesa deschise brusc uşa şi dădu buzna înăuntru. Văzând- 
O, toţi trei se ridicară. Recunoscuseră imediat că era foarte 
agitată. 

— Domnule Eschenrode, am de vorbit cu dumneata! zise 
dânsa. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Cer de la dumneata să-mi spui adevărul întreg! 

— Fireşte. 

EI habar n-avea despre ce e vorba. Ea se propti în faţa lui, 
cu ochii scăpărători de mânie. 

— Eşti un seducător! 

— Eu? Doamnă, vă rog... 

— Da, un seducător. Am dovezile în mână. 

— Ce fel de dovezi? 

— Vrei să negi că iubeşti? El se dădu uimit înapoi. 

— Pe cine, doamnă? 

— Pe nepoata mea. 

Luat prin surprindere, tânărul nu ştiu cum să întâmpine 
această acuzaţie; privi mirat la femeia care stătea în faţa lui 
ca un judecător şi deodată i se lumină parcă ceva în minte. 
Contesa fusese singură cu Gebhard, vorbiseră împreună şi 
acum se întorcea furioasă. 

— Aşadar ai trădat? îl întrebă pe prietenul său. 

— De trădat n-a trădat nimeni, răspunse contesa în locul 
lui Greifenklau, dar am ghicit. Prietenul dumitale e discret 


şi nu a rostit numele dumitale, dar eu totuşi l-am aflat. Mai 
negi şi acum? 

— Doamnă, vocea inimii este adesea covârşitoare. 

— Nu vorbi despre vocea inimii! Vorbeşte mai bine despre 
vocea minţii şi-a datoriei! Datoria dumitale ar fi fost să 
vorbeşti înainte cu mine. De la un om de onoare trebuie să 
mă aştept la aceasta. 

— Nu eram însă sigur de încuviințarea domnişoarei... 

— O să mă conving eu! 

Zicând acestea se apropie de Ida şi-i zise răstit: 

— Dacă el mai neagă, aştept cel puţin din partea ta să-mi 
spui adevărul. Atâta lucru am dreptul de la tine. Îl iubeşti? 

Întrebarea aceasta o puse pe biata fată într-o încurcătură 
grozavă. Pentru moment ea nu-şi dădu seama de cine era 
vorba, şi răspunse plină de teamă: 

— Da, mătugşico. 

— Şi el pe tine? Aţi vorbit împreună despre asta? 

— Da! 

— Când? 

— La sfârşitul săptămânii trecute. 

— "Ţi-a declarat aşadar iubirea în toate formele cuvenite? 

— Da! 

Contesa tocmai voia să-şi descarce din nou mânia, când 
auzi pe cineva plângând îndărătul ei. Se întoarse şi văzu că 
era Hedwiga, care ţinea batista la ochi. 

— De ce plângi? întrebă ea, şi mai enervată. 

— Oh, mincinosule! abia izbuti să rostească fata. 

— Cine? 

— Locotenentul von Eschenrode. 

— De ce-l numeşti mincinos? 

— Pentru că mi-a vorbit şi mie de dragoste. 

— Ah! Adevărat? strigă contesa; ieşită din fire. Şi ce-i ai 
răspuns tu? 

— Eu... am... am. 

— Hai, continuă! Vreau să aud adevărul, adevărul întreg! 


Kunz stătuse ca prostit tot timpul! Acum abia izbuti să-şi 
vină în fire. 

— Doamnă contesă, trebuie să fie o greşeală la mijloc, zise 
el. Nu pricep cum... 

— Taci! îl întrerupse ea. Ida mi-a spus cu siguranţă 
adevărul. Ea nu m-a minţit încă niciodată. 

— Şi cu toate astea acum n-a rămas credincioasă 
adevărului. 

— Da, mătugşico! zise Ida, printre lacrimi. M-am înşelat. 

Contesa împreună mâinile şi strigă: 

— Te-ai înşelat? Von Eschenrode nu ţi-a spus că te iubeşte? 
Abia adineauri ai mărturisit-o. 

— Ah, credeam... Doamne... credeam... 

— Ce credeai? Vreau să aud adevărul întreg! 

— Credeam... că vorbeşti de un altul... 

Doamna de Rallion rămase năucă. 

— Un altul? Un altul care te iubeşte? 

— Da, mătugşico. 

— Şi pe care-l iubeşti şi tu? 

— Da, mătuşica. 

— Ah, e cu putinţă să se întâmple aşa ceva în spatele meu? 
Stimate domn Greifenklau, scuză-mă! Vezi şi dumneata că e 
vorba aici de lucruri delicate. Cred că-mi vei face plăcerea 
să vii mâine dimineaţă. 

Gebhard se înclină politicos. 

— Fireşte, doamnă contesă. Dacă doriţi, trebuie să mă 
supun, deşi cred că tocmai prezenţa mea este mai necesară 
acum. 

— Prezenţa dumitale? Cum adică? 

— Pentru că sunt în măsură să vă dau lămuririle 
trebuitoare. Vedeţi că eu sunt acel „altul” despre care 
vorbea domnişoara Ida. 

— Ce? Care o iubeşte şi pe care-l iubeşte şi ea? 

— Slavă Domnului, da. 

Spunând acestea se apropie de Ida, îi petrecu braţul în 
jurul mijlocului, o mângâie cu mâna cealaltă pe păr şi-i zise: 


— Nu fi speriată, sufleţelul meu! Mătugşa o să-ţi ierte 
această neînțelegere. 

Pe chipul contesei se oglindeau sumedenie de sentimente: 
uimire, necaz, bucurie, furie... 

— Aşadar voi doi vă iubiţi? întrebă ea. 

— Da, şi ăia doi de colo la fel, râse Greifenklau, arătând 
spre Kunz şi Hedwiga. 

— Cu ăştia doi voi sta eu de vorbă mai târziu. Acum am de 
a face cu dumneata. Spuneai doar că iubeşti pe alta? 

— Nu, doamnă. N-am pomenit nici un nume. 

— Apoi ai spus că von Eschenrode o iubeşte pe Ida. 

— Nici asta n-am spus. Dumneavoastră înşivă aţi confirmat 
adineauri că n-am rostit numele lui. 

— Doamne sfinte, nu mai ştiu pe ce lume trăiesc! Dar ce-ai 
spus dumneata? 

— Că iubesc din toată inima o fată. Apoi am mai spus că şi 
Ida iubeşte pe cineva, şi anume pe un ofiţer german. 

— Dar de ce nu mi-ai spus-o de la început că iubita 
dumitale şi Ida sunt una şi aceeaşi persoană? 

— Îmi daţi voie să vă spun adevărul întreg, doamnă? 

— Ţin neapărat chiar. 

— Am băgat de seamă că prietenul meu Kunz are 
înclinaţie pentru domnişoara Hedwiga, şi am mai constatat 
că sentimentele sale sunt împărtăşite... 

— Ai observat asta într-adevăr? Eu nu. 

— Eu însă ştiam. De asemenea am văzut că se iubeau, fără 
să şi-o destăinuiască şi mi-am zis că aici e nevoie de o 
lovitură, ca să mă exprim astfel. Totuşi, ideea şi planul 
aducerii la îndeplinire mi-au venit abia adineauri, când am 
observat neînţelegerea a cărei victimă aţi fost, doamnă 
contesă. Şi atunci am cutezat să intru în acţiune. Acum 
domnul Eschenrode a mărturisit că o iubeşte pe 
domnişoara Hedwiga şi ea a trădat taina inimii sale. Scopul 
meu e atins. Rog să mi se dea o pedeapsă blândă. 

Ceilalţi se priviră zăpăciţi. 


— Ce urât! interveni Hedwiga, necăjită că vărsase lacrimi 
din pricina presupusei necredinţe a lui Eschenrode. 

— Dar bine, Gebhard! îi şopti Ida acestuia. 

Ea nu cunoştea conţinutul convorbirii dintre Greifenklau şi 
contesă. Aceasta, la rândul ei, nu ştia dacă să fie mânioasă 
ori să râdă de toată istoria. Se simţea însă fericită că planul 
ei se îndeplinise în cele din urmă, şi era totuşi supărată că şi 
Eschenrode îşi alesese o nepoată. 

— Misteriosule! interveni Kunz. De ce mi-ai trecut sub 
tăcere asta? 

— Iubirea nefericită se tânguie, iar cea fericită tace! 
răspunse Greifenklau. 

— De când v-aţi înţeles? 

— Chiar din prima zi când ne-am cunoscut. 

— Absurd! 

— Adevărat? Din prima zi? întrebă contesa. 

— Da, doamnă. 

— Dar cum aţi pus la cale asta? 

— Ida vă va povesti între patru ochi. Eram destinaţi unul 
altuia. 

— Şi v-aţi spus asta în spatele meu, ai? 

Voia să se înfurie iarăşi, dar el o ameninţă în glumă cu 
degetul. 

— Predestinaţia s-a întâmplat şi ea în spatele nostru. 

Contesa izbucni în râs: 

— Tinereţea este incorigibilă! Nimeni n-o poate înţelege. 
Atunci când crezi că ai dat de un bărbat sincer, el se 
demască pe neaşteptate ca un intrigant fără seamăn. Nu aţi 
scăpat încă de pedeapsa mea! 

Atunci Gebhard îi apucă mâna şi-o duse la buze. 

— Iertare, buna mea contesă! o rugă el. l-am spus Idei că 
o iubesc mai mult decât propria-mi viaţă; dar, am mai 
adăugat şi faptul că voi vorbi despre această dragoste abia 
după ce mă voi reîntoarce din călătorie. De aceea am tăcut 
amândoi. Voiam mai întâi să fiu vrednic de consideraţia ei. 
Dacă nu am procedat corect, sper totuşi să găsesc îndurare. 


În ochii contesei apăru o strălucire umedă, cum nu mai 
văzuseră niciodată nepoatele ei până atunci şi, cu o voce 
emoţionată, răspunse: 

— Vă iert pe amândoi. Să rămână aşa cum aţi discutat voi 
doi. Dragostea voastră să se dovedească statornică. Dacă va 
fi aşa, veţi fi răsplătiți. Ei bine, şi acum ceilalţi doi! Vasăzică, 
domnule Eschenrode, afirmaţi că o iubiţi pe nepoata mea 
Hedwiga? 

— Din toată inima! 

— Şi tu Hedwiga? 

— Eu? Oh, eu nu vreau să mai ştiu de el, spuse aceasta, 
supărată foc. 

— De ce? 

— M-a numit zvârlugă. 

— Şi aşa şi eşti! confirmă mătuşa. 

— Ea, însă, mi-a promis, completă Kunz, că din această 
luminiţă rătăcitoare se va naşte o stea pe a cărei strălucire 
sigură mă voi putea baza. 

— E adevărat, Hedwiga? 

Aceasta privi stânjenită într-o parte. 

— Da, dragă mătuşă, i-am promis asta. 

— Ei, atunci spuneţi-mi mai întâi, domnule locotenent 
major, ce aveţi să-i oferiţi nepoatei mele? 

— Pentru moment, o inimă plină de dragoste şi voinţa 
fermă de a pune bazele unui viitor demn de ea. Acum, 
întrucât luminiţa rătăcitoare s-a stins şi steaua mea a 
răsărit, sper ca şi în profesiune să am parte de stele care 
răsar şi pe care să mă pot baza. 

Ochiul francezilor. 

După cele povestite, trecuseră patru ani. Plănuita 
expediţie în Sahara întâmpinase unele greutăţi şi, abia în 
1850, s-au putut face din nou planuri să fie dusă la 
îndeplinire. 

Între timp, Kunz von Eschenrode şi Gebhard von 
Greifenklau s-au căsătorit cu cele două surori, Hedwiga şi 
Ida de Rallion, iar bucuria lui Hugo şi Margot von 


Greifenklau fu deosebit de mare atunci când, după un an, li 
se născu un nepot. 

Era deja anul 1852. 

Într-o cafenea din Biskra şedeau câţiva ofiţeri francezi, 
fumând, bând şi pălăvrăgind. 

Biskara, cum pronunţă arabii acest cuvânt, este un orăşel 
din provincia Constantine, în Algeria, important ca punct 
comercial aflat în drumul caravanelor şi atunci, pe vremea 
când se organizau târguri, foarte des vizitat de berberii şi 
beduinii din împrejurimi, care veneau acolo să facă diverse 
schimburi sau cumpărături. 

Cafeneaua avea o înfăţişare orientală, totuşi se mai 
lăsaseră câteva goluri pentru ferestre în zidul din faţă, iar 
deasupra intrării fusese aşezată o firmă pe care era scris un 
nume franțuzesc. 

În vreme ce mahomedanii şedeau în cafenelele lor jos pe 
covoare, cu picioarele încrucişate, aici, în această cafenea, 
se aflau câteva mese şi scaune. 

Domnii beau vin greu portughez şi păreau a fi destul de 
ameţiţi. 

Cârciumarul purta costumaţia unui berber, dar nu era 
băştinaş, ci francez, căci vorbea în graiul celor din Tours. 
Tocmai scutura din cap şi spunea: 

— Cum aş putea şti dacă omul acesta a fost deja o dată în 
Biskra, domnii mei? În cel mai bun caz, aş putea şti dacă a 
fost vreodată în cafeneaua mea. 

— Şi asta n-a făcut-o, nu-i aşa? 

— Nu, deşi nu exclud posibilitatea să fi venit o dată. Dar eu 
nu-l cunosc! 

— Vasăzică, el este chiar o personalitate enigmatică? 

— Da. Nimeni nu ştie nimic despre el. Poate se află printre 
noi, fără ca să ştim asta. Generalul Cavaignac este singurul 
care-l cunoaşte. 

— Doar cu el are relaţii? 

— Cine ştie?! 

— Şi cum îl cheamă? 


— Nici asta nu ştie nimeni. Nu-l cunoaştem nici noi, nici 
duşmanii noştri, beduinii. Ei i-au dat un nume, în stilul lor, 
care exprimă exact drept cine îl iau. 

— Şi care e acest nume? 

— Ain el fransawi, ceea ce înseamnă „Ochiul francezilor”, 
sau mai precis: spion ori informator al francezilor. Se 
susţine că a fost văzut când ici, când colo; uneori e descris 
ca un om bătrân, alteori ca tânăr, dar nu se ştie nimic precis 
asupra lui. Întrebaţi-l pe Cavaignac, guvernatorul general. 
El e în măsură să vă dea lămuriri, şi vi le va da, dacă vrea. 

În ungherul cel mai din fund al cafenelei stătea un om de 
vreo treizeci de ani, îmbrăcat în costum sărăcăcios de 
beduin. Se aşezase pe scaunul său într-un chip care 
îngăduia să se observe imediat că era obişnuit să stea mai 
mult pe perne şi rogojini, decât pe scaune. Avea o barbă 
rară, iar privirea şi-o ţinea aţintită în gol, cu acea nepăsare 
caracteristică musulmanului fatalist. Avea înaintea sa o 
ceşcuţă cu cafea şi ţinea în mână un ciubuc, din care trăgea 
din când în când câte o sorbitură, înghițind fumul şi dându-l 
apoi iar afară pe nas, ceea ce arabii numesc: „a bea tutun”. 

— Cine-i individul ăsta? întrebă unul din ofiţeri pe cafegiu. 

— Nu-l cunosc. 

— Beduin? 

— Fără îndoială, căci a cerut pipă şi cafea în limba arabă. 

— Poate că pricepe ce vorbim. E neplăcut să ai în 
apropiere ascultători străini. 

— Încearcă de vezi dacă ştie franţuzeşte! 

Ofiţerul se întoarse spre străin şi-l întrebă în limba 
franceză: 

— Cine eşti? 

— Tugger, negustor, răspunse cel întrebat, şi nimic mai 
mult. 

— Cu ce te ocupi? 

— Fewakih, cu fructe. 

— De unde eşti de loc? 

— Wadi Dscheddi. 


„Wadi” se numeşte pe arăbeşte atât fluviul cât şi valea 
unui fluviu. Omul era deci din valea fluviului Dscheddi, care- 
şi poartă apele la sud de Biskra şi le varsă apoi în Melrir. 

— Pricepi franţuzeşte? După cât se pare, da. 

— Kalil, puţin. 

— Unde ai învăţat? 

— Alger. 

— Ai fost la Alger? 

— Na'm, da. 

— Mult timp? 

— La, nu. 

Omul dăduse răspunsurile mai mult prin gesturi decât prin 
cuvintele scurte pe care le rostise. Asta nu-l împiedică pe 
francez să-şi continue interogatoriul: 

— Ai auzit de omul acela pe care-l numiţi voi Ain el 
fransawi? 

— Lisa ma, încă nu. 

— Eşti bogat? 

— Ma li şeh, n-am nimic. 

— Săracul de tine! Na, bea un pahar cu vin. 
Compătimirea aceasta era numai aparentă. Ofiţerul ştia 
foarte bine că beduinul, fiind musulman, n-avea voie să bea 

vin. Şi omul făcu chiar imediat un gest de refuz cu mâna. 

— Kullu muskurun haram, tot ceea ce te îmbată este oprit. 

Acesta era preceptul din Coran care oprea băuturile 
alcoolice. 

— Atunci să nu mai intri în localuri unde se bea vin! îi 
spuse ofiţerul. Nu ştii că refuzul tău constituie o insultă 
pentru mine? 

— La, nu. 

— Atunci du-te dracului sau bea cu noi! N-avem nevoie de 
maimuţoi care stau şi ascultă numai, fără să facă nimic. 

Cine ştie ce lucruri neplăcute s-ar fi întâmplat, dacă 
atenţia francezului n-ar fi fost abătută de la beduin, căci 
tocmai atunci intră ajutorul cafegiului şi puse pe masă 
ziarele care tocmai sosiseră. Aici, pe înălțimile munţilor 


Atlas, veştile din Paris prezentau mai mult interes decât 
cearta cu un arab neînsemnat, care nu putea face nimic 
altceva decât să se îndepărteze în tăcere. 

Cât ai clipi din ochi, ziarele fură desfăcute şi împărţite, 
astfel că fiecare căpătă câteva foi. N-aveau răbdare să 
aştepte până ce fiecare în parte îşi citise foile sale, ci îndată 
ce era descoperit ceva de seamă, le treceau din mână în 
mână. Unul din ofiţeri spuse: 

— Eu cred că am dat de senzaţia senzaţiilor. Aici sunt veşti 
asupra Algeriei. 

— Şi ce zice acolo? întrebă un altul. 

— Mai mult decât ştim noi înşine despre asta. Ah, uite 
iarăşi ceva nou asupra marabuului Hagi Omanah! 

Un marabu este un pustnic musulman, pe care populaţia îl 
consderă drept sfânt. Hagi sau hagiu, însă, se numeşte 
oricare musulman, care a luat parte la un pelerinaj la 
Mecca sau Medina4. 

— Şi ce se scrie despre el? 

— Ascultaţi: 

Atitudinea vestitului marabu Hagi Omanah este încă 
nelămurită. El exercită o înrâurire enormă asupra triburilor 
care locuiesc în jurul munţilor Atlas, pentru care motiv ar fi 
de mare însemnătate să se ştie dacă trebuie să-l 
considerăm ca duşman. Se spune că autoritatea 
guvernamentală a încercat să afle prin trimişii ei în ce ape 
se scaldă marabuul, dar acesta s-a arătat inaccesibil. 
Originea lui e de asemenea necunoscută. El poartă turbanul 
verde, un drept pe care-l au numai descendenţii direcţi ai 
lui Mahomed. Partizanii săi spun că a venit din ţinuturile 
sfinte ale Arabici, în cele ale munţilor Atlas. Dar e de mirare 
faptul că trăsăturile sale au ceva de apusean, iar pe de altă 
parte umblă vestea că un călător francez, care l-a putut 
vedea într-un rând de aproape, ar fi recunoscut într-însul 
pe un cunoscut din ţinutul Metzului sau Sedanului. Probabil 
că această susţinere se întemeiază pe o anumită asemănare 
şi nimic mai mult. 


— Ştim tot atât ca şi înainte, zise unul din ascultători. Ceea 
ce se spune aici ştim noi de mult. Nu s-a crezut oare până 
acum că marabuii sunt necăsătoriți şi trăiesc în cea mai 
mare pustnicie? 

— E drept. 

— Atunci e surprinzător că acest marabu să fi fost însurat. 

— Asta nu-i nici o abatere. Poate trăi singur cu toate 
acestea. 

— Numai că n-o face. 

— Cum adică? 

— Are un fiu cu dânsul. Asta înseamnă singurătate? 

— Nu chiar. Dar dacă în mănăstirile noastre călugării 
trăiesc împreună în cea mai deplină izolare, nu e totuşi 
pustnicie? 

— Pustnicie completă în orice caz nu. De altminteri, fiul 
acela cică ar fi tot atât de sfânt ca tatăl. Ce alte noutăţi 
despre Algeria? 

— Aici scrie despre Timbuktu: 

Expediția care a fost organizată şi întreprinsă acum doi 
ani de „Societatea Germană de Geografie”, în scopul 
explorării Sudanului, pare să fi înregistrat succese mai 
bune decât altele dinaintea ei. Se spune că membrul militar 
al expediției, locotenentul von Greifenklau, a şi plecat din 
Timbuktu şi se află în drum spre casă. În afară de rezultate 
pur ştiinţifice, se afirmă că ar duce cu dânsul şi importante 
obiecte de preţ şi drumul pe care l-a luat duce prin În 
Salah, El Golea şi Tuggurt. 

— Drace! exclamă unul din francezi. Asta înseamnă că 
germanul acela va trece şi pe la noi prin Biskra. Cunoaştem 
noi oamenii aceştia antipatici, care, începând din anii 18614 
şi 1815, îşi închipuie că au dreptul să privească de sus la 
noi. Greifenklau spuneai? Numele acesta nu vă este 
cunoscut, domnilor? 

— Nu! răspunseră toţi în cor. 

— Mie mi se pare că-l am auzit odată. 


Duse mâna la frunte şi, după ce se gândi puţin, dădu din 
cap. 

— Ah! da! Greifenklau se numea favoritul acela al 
bătrânului mojic Blucher, care a avut câteva incidente cu 
căpitanul de gardă Richemonte. De Richemonte cred c-aţi 
auzit? 

— Care a fost alungat din armată după bătălia de la 
Waterloo? 

— Da, acela. Îmi amintesc c-am auzit lucruri urâte despre 
dânsul. Unchiul meu a făcut armata împreună cu el şi l-a 
cunoscut bine. 

— Nu s-a mai auzit nimic despre dânsul. Pare să se fi 
prăpădit. 

— Poate să fie o greşeală. E drept că Richemonte a fost 
nevoit să părăsească Franţa, dar de prăpădit nu s-a 
prăpădit. Ştiţi care a fost motivul pentru care Franţa a 
blocat Algerul în anul 1827? 

— Da. Beiul din Alger l-a lovit în faţă cu apărătorul de 
muşte pe consulul francez Deval. 

— Aşa e. Şi Deval a susţinut mai târziu că-l ar fi văzut pe 
Richemonte în imediata apropiere a beiului. 

— Dar ce, l-a cunoscut? 

— Da. Deval se întâlnea cu dânsul la Paris, şi încă atât de 
des, încât e exclus să se fi înşelat. 

— Purta veşminte maure Richemonte la Alger? 

— Da. 

— Cu turban? 

— Da, după cum susţine Deval. 

— Atunci e sigur că a devenit mahomedan. 

— Omul acesta e în stare de orice. Mai scrie ceva despre 
Algeria? 

— Da, şi încă ceva foarte important: guvernatorul se află 
într-o vizită de inspecţie prin colonie. Asta e ceea ce ne 
priveşte îndeosebi. 

— Cavaignac ne va face o surpriză, asta e sigur. E aşteptat 
să vină până într-o săptămână, dar sunt convins că va veni 


mai înainte... 

Se întrerupse, căci uşa fu deschisă şi un ofiţer tânăr intră. 
Se vedea bine că alergase. 

— Ca s-a întâmplat? Ce veşti ne dai? îl copleşiră toţi cu 
întrebările. 

EI răsuflă din adâncul pieptului şi luă unul din paharele 
pline care se aflau pe masă. Abia după ce-l dădu pe gât 
răspunse: 

— O noutate, messieurs. 

— Bună sau rea? 

— Cum vrei s-o iei, Cavaignac, guvernatorul, va sosi 
îndată. 

— Mii de draci! 

— Tocmai a venit unul din adjutanţii săi. Generalul se află 
încă pe şoseaua care duce de la Bu Saada încoace, dar într- 
o jumătate de ceas va fi aici. 

— Atunci ne rămâne destul timp să înecăm în apă duhurile 
vinului. Ofițerii îşi goliră paharele, apoi dădură buzna în 
stradă. 

Afară de cafegiu, se mai afla numai beduinul în local. Îşi 
dăduse aerul că nu se interesase de discuţie, dar pricepuse 
totuşi foarte bine totul. Acum se ridică de pe scaun, puse 
pipa de o parte şi vâri mâna în buzunar. După ce puse o 
monedă de argint lângă ceşcuţa de cafea, părăsi localul, 
ieşind afară în piaţă. 

În umbra caselor negustorii îşi expuneau mărfurile. Omul 
nostru se apropie de un bărbat care stătea îndărătul unui 
morman de curmale uscate. 

Vânzătorul de curmale era înalt şi slăbănog şi purta 
veşminte de băştinaş. Părea să fie sărac, căci turbanul său 
era dintr-un şal vechi şi peticit, iar burnuzul5 său murdar 
era ţinut de o frânghie din păr de cămilă. 

— Au plecat! zise el încetişor către cel ce venea. l-am 
văzut îndepărtându-se. Ai iscodit ceva? 

— Da. 

— Despre cine vorbeau? 


— Despre tine. 

— Despre mine? Pe toţi dracii! Cum s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat pentru că vorbiseră înainte despre un 
locotenent pe nume Greifenklau. 

Vânzătorul de curmale părea să fie în vârstă de vreo 
şaizeci de ani. Părul capului îi era complet acoperit de 
turban. Avea o mustață mare, aproape albă. Când auzi de 
Greifenklau, buza de sus i se ridică, astfel că ieşiră la iveală 
două şiraguri de dinţi mari, galbeni. Părea o fiară de pradă 
care se pregătea să se arunce asupra duşmanului. 

— Greifenklau? întrebă el. Un neamţ? 

— Da. 

Ochii bătrânului se învăpăiară, dar după ce stătu puţin pe 
gânduri lăsă capul în jos şi zise: 

— Nu e el. Trebuie să fie un altul. 

— Pentru ce? 

— Ăla pe care-l cred eu nu mai poate fi de mult locotenent. 
Au trecut peste treizeci de ani de atunci. Ce e Greifenklau 
despre care vorbeai? 

— E membru al unei expediţii africane, organizată de 
Germania. 

— De unde e originar? 

— Nu ştiu. 

— Unde se află acum? 

— Vine de la Timbuktu şi merge spre casă. 

— A! Asta e important! 

— Foarte important, vere! Duce comori mari cu dânsul. 

— Drace! Ştii precis asta? 

— Scrie în ziare. 

Ochii bătrânului scânteiară ca ai unui animal de pradă. 

— Ah! Şi ce drum apucă? 

— Vine prin În Salah şi El Golea la Tuggurt. 

De bucurie bătrânul era cât pe ce să sară în sus de pe 
scaun. 

— La Tuggurt? zise el. Atunci cu siguranţă că e europeanul 
acela pe care ţi l-au anunţat iscoadele noastre. 


Celălalt încuviinţă din cap. Nu mai avea acum figura 
nepăsătoare dinainte, ci o expresie de mare viclenie. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Ce însoțitori are? 

— Afară de cămilari, treizeci de războinici din tribul ulled 
idenanilor. 

— Ăştia vor trebui învinşi. Aşadar, ofiţerii au vorbit de 
mine? Ce anume? 

— Că ai fost alungat din armată după lupta de la Waterloo. 

— Dracu' să-i ia! Şi ce mai spuneau! 

— Că Deval te-a recunoscut pe vremuri în apropierea 
beiului. 

— De ce naiba nu era orb consulul acela? 

— Au mai vorbit apoi de tine, fără să ştie că tu eşti. 

— Ce înseamnă asta? 

— Vreau să zic că vorbeau de Ain el fransawi. 

— Şi ce spuneau? 

— Că acest om este o enigmă pentru dânşii. 

— Sper să şi rămân. 

— Au mai pomenit apoi de marabuul Hagi Omanah. 

— Desigur că şi ăsta era o enigmă pentru ei? 

— Da. 

— Ei singuri sunt de vină. N-ar trebui decât să trimită 
oameni cu cap la el, care să se priceapă să-l iscodească. Dar 
de ce au plecat atât de repede? 

— Pentru că li s-a adus vestea că soseşte Cavaignac. 

— Ah! Mi-am închipuit. Când vine? 

— Peste o jumătate de ceas, şi timpul acesta aproape c-a 
trecut. 

— Atunci, grăbeşte-te! Aleargă în întâmpinarea sa, ca să 
afle că sunt aici. 

Celălalt plecă imediat, îndreptându-se spre acel loc de la 
marginea orăşelului unde erau adunate trupele franceze 
care urmau să-l primească pe guvernator. 

Tot acolo se aflau şi băştinaşii, care auziseră că venea 
Cavaignac, devenit celebru prin victoriile sale şi tocmai din 


cauza aceasta era foarte iubit de ei. 

Când maurul ajunse acolo, se şi vedeau cavaleriştii venind 
dinspre apus, conduşi de câţiva turcomani şi însoţiţi de o 
trupă de Chasseurs d'Afrique6. 

Când Cavaignac sosi în apropierea trupelor care-l 
aşteptau, conducătorii convoiului se dădură înapoi, astfel că 
generalul călărea acum în frunte. Tobele răsunară, fanfara 
începu să cânte şi soldaţii dădură onorurile. Generalul 
salută, trecu în revistă trupele, apoi se îndreptă spre poarta 
orăşelului, după ce comandantul îi prezentase un scurt 
raport. El făcu semn acestuia să vină alături de dânsul. 

— Eşti mulţumit de populaţie? îl întrebă. 

— Până acum n-am de ce să mă plâng, domnule general. 

— Nu vei avea de ce să te plângi nici în viitor, atâta vreme 
cât vei urma dispoziţiile mele. Beduinul consideră orice 
blândeţe drept slăbiciune. Trebuie să fie tratat aspru şi 
drept, asta face impresie asupra lui. Cum stăm cu triburile 
din munţi? 

— Se ţin departe de oraş. 

— Au primit şeicii lor burnuzurile? 

Franţa dăruise fiecărui şeic un burnuz preţios. Beduinii 
trebuiau să considere aceasta ca un tribut adus de Franţa, 
totuşi ei ştiau prea bine că prin acceptarea acestui dar 
deveneau dependenţi de ţara care li-l făcuse. 

— Nu! răspunse comandantul. 

— Asta e un semn râu. Nu le-ai oferit burnuzurile? 

— Ba da. 

— Aşadar, au refuzat să le primească? 

— Asta nu, sunt prea vicleni ca s-o fi făcut. 

— Atunci ce? Când trimişii mei au ajuns la locurile unde se 
aflaseră taberele, acestea se mutaseră. 

— Asta e şi mai rău; e aproape la fel ca atunci când ai 
slobozi o ghiulea într-un pământ moale. O asemenea 
împuşcătură e fără folos, pe când o ghiulea e în stare să 
fărâme piatra cea mai tare. Te-aş sfătui... 


Se întrerupse. Privirea sa căzuse asupra maurului care 
stătea tocmai în drumul pe unde treceau ei. Generalul îşi 
struni calul şi chipul său de obicei atât de aspru exprima 
acum mulţumire. 

— Ah! Tu eşti! zise el. 

Maurul îşi încrucişă braţele pe piept şi se înclină adânc: 

— Allah jikum ma'ak: Dumnezeu fie cu tine! 

— Eşti singur? 

— La, nu. 

— Ai venit împreună cu ruda ta? 

— Na'm, da. 

— Unde-i el? 

— Hunik, fil suk, colo în piaţă. 

— Face negoţ cu fructe? 

— Na'm, da. 

— Sunt bune? 

Întrebarea aceasta trebuia să aibă alt înţeles, căci maurul 
zâmbi şiret. 

— S'lon daiman, ca totdeauna. 

— Atunci spune-i să-mi aducă câteva. Va afla unde voi 
locui. 

Salută prietenos şi porni mai departe. Comandantul fu 
foarte mirat că generalul cunoştea pe cineva de aici din 
Biskra. 

— Îl cunoaşteţi pe acest om, domnule general? întrebă el. 

— Da, răspunse Cavaignac, scurt. 

— Eu nu l-am văzut până acum. 

— Eu în schimb foarte des. E un negustor de fructe, pe 
care-l am cunoscut la Blidah. Unde voi locui? 

— Am onoarea să vă ofer apartamentele mele. 

— Primesc. Când va veni ruda acestui om să fie lăsată 
îndată la mine! Doresc să stau de vorbă cu el. 

— După ce va fi recunoscut? 

— După mustaţa mare şi căruntă, şi după numele său. El 
este fakihagi Malek Omar. 

Fakihagi înseamnă negustor de fructe. 


În timp ce generalul se îndrepta spre locuinţa sa maurul 
se înapoie în piaţa unde îl aştepta bătrânul. 

— Ei? întrebă acesta scurt. 

— Am vorbit cu dânsul şi m-a întrebat dacă eşti aici. 

— Putea să-şi închipuie. Mai departe! 

— Spunea să vii la dânsul. 

— Unde locuieşte? 

— Asta nu mai ştiu. Vom afla însă. 

— Atunci du-te şi informează-te! 

Celălalt se îndepărtă, în timp ce bătrânul rămase la 
fructele sale. 

Ajutorul său, pe care-l numea „văr”, se întoarse după câtva 
timp şi-i indică unde descinsese generalul. Richemonte 
începu imediat să umple cu fructe un coşuleţ împletit din 
fibre de curmal şi se îndreptă, cu paşii plini de demnitate ai 
unui arab liber, spre casa indicată, la a cărei intrare stăteau 
două santinele. 

— Încotro? întrebă unul din soldaţi. 

— Til seri asker. 

— Ce înseamnă asta? Vorbeşte franţuzeşte, omule! 

— Ge... ne... ral! silabisi celălalt, după cât se părea cu 
mare efort. 

— La generalul Cavaignac? 

Arabul încuviinţă din cap. 

— Cine eşti? 

— Fakihagi Malek Omar. 

— Asta-i iarăşi arăbeşte... Dar cred că aşa sună numele 
care ne-a fost spus. Poţi intra. 

Negustorul de fructe intră în gangul îngust şi întunecos şi 
ajunse într-o curte înconjurată de jur împrejur de colonade. 
Acolo se afla o altă santinelă, care puse aceleaşi întrebări ca 
cealaltă, apoi îl conduse într-o încăpere mare, în care 
generalul se odihnea după drumul lung. Când îl recunoscu 
pe noul venit, se ridică şi zise: 

— Punctual ca de obicei. Ştiai că vin la Biskra? 

— Da, domnule general. 


— Aşadar, trimisul meu te-a găsit? 

— Acum patru zile. Mă aflam la Wadi Ighar-ghar şi am 
pornit îndată încoace, ca să primesc poruncile 
dumneavoastră. 

Vorbea acum o franţuzească curgătoare. 

— Ai să-mi comunici ceva deosebit? 

— Nu prea mult. Tribul Beni Aissa se înarmează pentru 
împotrivire. 

— A! Unde sălăşluieşte acest trib? 

— La miazăzi de Biskra. 

— Câţi războinici are? 

— Dacă-i strânge pe toţi, pot fi vreo câteva mii. 

— Asta-i primejdios. Cine-i instigă? 

— Marabuul Hagi Omanah, cred. 

— Aşadar, marabuul ne e duşman? 

— Aşa se arată. Nu cred totuşi să poată strânge laolaltă 
forţele de care pomeneam adineauri, pentru că unele 
secţiuni ale tribului au pornit departe spre miazăzi, iar 
altele pe teritoriul tunisian. 

— Asta mă linişteşte întrucâtva. Avem acum atâtea de 
făcut în nordul şi vestul ţării, încât ne este cu neputinţă să 
aruncăm mase mari de trupe spre miazăzi. Informatorii 
dumitale sunt devotați? 

Richemonte înălţă din umeri. 

— Atâta timp cât plătesc bine, da, răspunse el. 

Generalul zâmbi. 

— Vrei să spui că te-au curăţat de bani? 

— Da, asta vreau să spun, domnule general. 

— Bine, îţi voi umple iar caseta, deoarece ştiu să apreciez 
valoarea unui bun informator. De altfel, sunt în măsură să-ţi 
dau posibilitatea de a câştiga o răsplată importantă, 
deosebit de celelalte. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— E vorba de marabu. 

— Bănuiam. 

— Trebuie să aflăm în sfârşit ce-i cu dânsul. 


— Până acum n-aţi ştiut? întrebă spionul. 

— Din nenorocire, nu. Am însărcinat cu aceasta oameni 
incapabili - după cât se pare - şi acum mă adresez 
dumitale. Ai curajul să te apropii de el şi să-l spionezi? 

Cel întrebat făcu o mutră îngrijorată. 

— Asta e greu, răspunse el. 

— Ştiu. 

— Şi primejdios pentru mine. 

— Primejdios? Aha, vrei să-ţi sporeşti veniturile, prin 
mărirea răsplatei. Mare pişicher eşti! 

— E purul adevăr ceea ce vă spun, zise Richemonte, 
prefăcându-se puţin jignit. 

— Cum ar putea fi primejdioasă tocmai pentru dumneata o 
vizită la marabu? Treci drept un bun musulman şi mii dintre 
aceştia îl vizitează pe sfânt, fără să-i amenințe vreo 
primejdie. 

— Tot ce se poate, domnule general, dar nu trebuie să 
uitaţi că sunt numit „Ochiul francezilor”. La fel cum doresc 
eu să-l iscodesc pe marabu, ţine şi el să-l aibă în mână pe 
acest „ochi al francezilor”. O împrejurare cât de 
neînsemnată e de ajuns ca să mă trădeze, şi atunci sunt 
pierdut. 

— În cazul acesta n-ai altă alegere decât să fii prevăzător. 

— Asta pare mai uşor decât e în realitate. 

— Ceea ce înseamnă că nu vrei să iei asupra dumitale 
această misiune. 

— Ba da, în cazul când sunt mulţumit cu răsplata. 

— Aha, asta el Cât ceri pentru o informaţie precisă asupra 
atitudinii şi dispoziţiei marabuului faţă de noi? 

— În afară de cheltuielile obişnuite, cinci mii de franci. 

Cavaignac se ridică şi parcurse de câteva ori odaia încolo 
şi încoace, apoi se opri în faţa spionului. 

— Asta e mult, zise el, dar sunt totuşi dispus să-ţi plătesc 
suma, dacă îţi îndeplineşti sarcina cum trebuie. Ştii unde se 
află marabuul? 

— Da. 


— Ai fost vreodată acolo? 

— Nu. 

— Care vasăzică nici nu l-ai văzut încă? 

— Nu. Ştiţi prea bine că am fost ocupat mulţi ani în Algeria 
apuseană şi în Maroc. 

— Aşa e. Ne ai făcut acolo servicii foarte bune, astfel că 
sper că vei duce la bun sfârşit şi însărcinarea de acum. Eşti 
complet echipat pentru aceasta? 

— Am totul, numai metalul lipseşte. 

— 'Te aşteptam, aşa că am luat la mine cele necesare. Ține 
de aici! Răsplata însă va trebui s-o câştigi. 

Scoase din buzunar o pungă mare şi-o ţinu înaintea lui 
Richemonte. Scuturând-o, se auzi un sunet metalic. 

— Când porneşti la drum? 

— Chiar astăzi, domnule general. 

— Bine! Şi când pot avea veşti la Constantine? 

— Asta nu vă pot preciza, dar sper să fiu acolo cam peste 
două săptămâni. 

— E prea mult. Nu cred să mă pot lipsi de dumneata atâta 
timp. 

— Mai aveţi şi alte însărcinări pentru mine? 

— Da. Spuneai mai înainte că cei din tribul Beni Aissa au 
de gând să se răscoale împotriva noastră. Ai observat ceva 
semne sigure? 

— Da. Am auzit pe câţiva şeici vorbind despre asta. 

— Eşti prieten cu ei? 

— Mai mult decât atât: sunt oaspetele lor. 

— Ca ce eşti cunoscut acolo? 

— Le am spus că sunt originar dintr-o oază răsăriteană şi 
colind Sahara de apus, în căutarea unui om împotriva 
căruia am de îndeplinit o răzbunare de sânge. Altfel nu 
puteam să-mi explic faţă de ei felul meu de viaţă. 

— Şi te cred? 

— Da. Nimic nu impune mai mult acestor oameni ca o 
răzbunare de sânge. 


— Foarte bine. De aceea mi-ar fi plăcut, dacă ai putea 
rămâne acum la acest trib primejdios. Aş fi sigur atunci că 
sunt bine informat despre gândurile lor. 

— Să n-aveţi nici o grijă, domnule general! Pentru 
răzvrătirea unui trib se cere timp. Pregătirile, tratativele şi 
consfătuirile cer luni de zile. Sunt încredinţat că mă voi 
înapoia de la marabu, înainte ca tribul acela să fi luat vreo 
hotărâre definitivă. 

— Asta mă linişteşte. Porneşte deci la drum şi vezi de fii 
cât mai curând la Constantine! Mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu. 

— Atunci aş vrea eu să mai discut cu dumneata asupra 
unui punct. 

— Vă ascult. Sunt gata. 

Generalul îl privi pătrunzător şi întrebă apăsat: 

— Pentru orice informaţie? 

Înfăţişarea spionului deveni mai puţin cutezătoare. 

— Pentru oricare, dacă se împacă cu circumstanţele mele, 
fireşte. 

— Care vasăzică tot pui o condiţie. De ce fel de 
circumstanţe e vorba? 

— De cele personale. 

— Tocmai despre aceasta este vorba. De când eşti în 
serviciul Franţei în Algeria? 

— De mulţi ani. 

— Mereu în calitatea de acum? 

— Aproape. 

— N-a ştiut niciunul din superiorii dumitale sau din cei 
care ţi-au dat însărcinări cine eşti în realitate? 

— Niciunul. 

— De ce păstrezi o discreţie atât de mare? 

— Pentru că pe de o parte asta îmi stă în fire, iar pe de altă 
parte e în avantajul meu. 

— N-ai vrea să te hotărăşti a avea încredere în mine? 

— Dacă n-aş avea încredere în dumneavoastră, domnule 
general, nu v-aş servi. Dar în ce priveşte punctul acesta, o 


datorie peste care nu pot trece mă sileşte să tac. 

— Sunt nevoit să ţin seama de asta, deşi mi-ar fi mult mai 
plăcut să am de a face numai cu oameni în a căror viaţă să 
pot citi ca într-o carte deschisă. Dar pot totuşi cel puţin 
întreba dacă eşti francez din naştere? 

— Sunt. 

— Ce profesiune aveai înainte? 

— Vă rog să-mi îngăduiţi de a nu răspunde la această 
întrebare. 

Chipul generalului se posomori. 

— Cred că mergi puţintel cam prea departe cu discreţia 
dumitale. Se pare c-ai fost silit să părăseşti Franţa. 

— Nu. Am plecat de bunăvoie. 

— Vreau să te cred. Aş dori mult să pot face ceva pentru 
dumneata. Ai rude în patrie? 

— Nu, cel puţin niciuna apropiată. 

— Şi vrei să rămână şi pe viitor ascuns faptul că 
negustorul de fructe Malek Omar este acela care e numit 
„Ochiul francezilor”? 

— Da. E şi în interesul dumneavoastră. Dacă s-ar afla 
adevărul, mi-ar fi cu neputinţă să mai lucrez pentru 
dumneavoastră. 

— Bine! Te înconjuri de un mister de nepătruns şi mă 
sileşti să-l respect. De aceea nu trebuie să te aştepţi să mă 
încred cu totul în dumneata. Faţă de beduini joci acelaşi rol 
de prieten misterios, ca şi faţă de mine şi de noi în general. 
Faţă de cine eşti cu adevărat cinstit? 

— Fireşte că faţă de dumneavoastră şi compatrioţii mei, 
domnule general. 

Cuvintele acestea fură rostite pe un ton de adâncă 
sinceritate. Dar urma de neîncredere din cuvintele 
generalului făcu totuşi ca mustaţa căruntă a spionului să se 
ridice, astfel că dinţii galbeni ieşiră la iveală, parc ar fi stat 
gata să muşte. Cavaignac observă asta, şi zise: 

— Sper că aşa este, spre binele dumitale. Contrariul, te-ar 
duce numai la pierzanie. la aminte asta! 


Obrajii pârliţi de soare ai fostului căpitan de gardă se 
împurpurară şi din ochii săi ţâşni un fulger asupra lui 
Cavaignac. 

— De unde şi până unde această neîncredere subită, 
domnule general? Aţi constatat vreodată că n-aş fi vrednic 
de încrederea pe care mi-o acordaţi? 

— Pentru aşa ceva eşti prea prevăzător. Dar vreau să fiu 
faţă de dumneata mai sincer decât eşti dumneata faţă de 
mine şi să-ţi spun că am avut uneori impresia că ţi-ai pus 
serviciile la dispoziţia Franţei numai cu anumite rezerve. 
Cel mai inteligent şi mai experimentat om se trădează 
odată. Am impresia că serveşti acelui stăpân care plăteşte 
leafa cea mai bună. Franţa e mai bogată decât un şeic de 
beduini dintr-ăâia. Dacă ar fi dimpotrivă, ce-ai face? 

— Aş servi totuşi Franţa, răspunse Richemonte, apăsat. 

— Adevărat? 

— Sunt chiar gata să mor pentru Franţa. 

— Pentru asta mai aşteaptă câtva timp! E foarte frumos să 
mori pentru patrie, dar e mai folositor să trăieşti pentru ea. 
Vreau să sper că mă pot bizui pe dumneata în toate 
privinţele. Dar încă ceva: cum îl cheamă pe tovarășul 
dumitale? 

— Mahmud Ben Ali. 

— Asta vrea să însemne „fiul lui Ali”. Cu alte cuvinte nu e 
fiul dumitale? 

— Nu. 

— Vreo rudă? 

— Var. 

— Francez şi el, aşadar? 

— Da. 

— Trebuie să păstreze şi el aceeaşi discreţie ca şi 
dumneata în privinţa condiţiilor sale personale? 

— Aceeaşi. 

— Ciudat! Bine, nu vreau să stărui. Dacă mă serveşti bine, 
e spre folosul dumitale. Dacă te prind însă cu vreo 


trădare... sper că asprimea şi spiritul meu de dreptate îţi 
sunt cunoscute. 'le aştept în curând la Constantine. Adio! 

Richemonte făcu o plecăciune respectuoasă şi plecă. 
Cavaignac privi după el până-l văzu dispărând îndărătul 
uşii. Apoi îşi trecu mâna peste ochi şi murmură: 

— Şi cu toate acestea am mai văzut cândva figura asta! 
Trăsăturile lui nu-s deloc cinstite şi vrednice de încredere. 
Când eram copil şi locuiam la Paris, locuia peste drum de 
casa părinţilor mei, în Rue d'Ange, un ofiţer la care am 
observat acelaşi rânjet al dinţilor, când privea uneori pe 
fereastră. Locuia într-o aripă de la primul etaj, pe când 
mama şi sora sa ocupau cealaltă aripă. Din păcate nu-mi pot 
aminti numele. Ceea ce ştiu numai este că într-un rând un 
ofiţer prusian de husari a apărat etajul acela de jefuire. Nu 
prea am încredere în spionul acesta şi voi fi cu luare 
aminte. 

Richemonte părăsi casa într-o dispoziţie nu prea bună. 
Căuta să-şi stăpânească agitația de care era cuprins, dar 
când se înapoie la tovarăşul său şi luă loc îndărătul 
curmalelor, îşi dădu drumul amărăciunii. 

— Chipul tău nu prea luceşte ca razele soarelui, zise vărul, 
care se numea Mahmud Ben Ali. Şi ce văd... ce 
neprevedere! 

— Ce? 

— Generalul n-a oprit curmalele... 

— Oh, n-am avut timp să ne gândim la ele. 

— Au fost chestiuni atât de importante de discutat? 

— Fireşte. În primul rând însă ţin să-ţi spun că, începând 
de azi, urăsc pe acest guvernator, pentru că m-a insultat de 
moarte. 

Zicând acestea, îşi descoperi dinţii galbeni, într-un rânjet 
ameninţător. 

— Cum? întrebă Mahmud, curios. 

— N-are încredere în mine. Spunea că are impresia că aş 
fi în stare să servesc stăpânului care plăteşte mai bine. 

Vărul chicoti încetişor. 


— Şi n-are dreptate? întrebă el. 

— Ba da, dar nu trebuie s-o gândească şi mai puţin s-o 
exprime. 

— Păi vezi că generalul ăsta nu pare să fie om prost. Vrei 
să te formalizezi şi să renunţi la avantajele ce ni se oferă? 

— Nici nu-mi dă prin gând! mormăi bătrânul. 

Îşi luă capul între mâini şi rămase câtva timp cu privirea 
aţintită în pământ. 

— 'Toată viaţa mea am fost urmărit de nenoroc, zise el 
apoi. M-am aşteptat la glorie şi răsplată, când iată că a 
apărut afurisitul acela de Greifenklau. Bogăţii nemăsurate 
stăteau înaintea mea, şi iar a venit omul acela! Mi-am 
pierdut onoarea, şi am fost nevoit să-mi părăsesc patria. Un 
singur gând m-a călăuzit după aceea: să devin bogat, să mă 
înapoiez bogat în Franţa... Căci bogăţia aduce onoare. Am 
slujit beiului, englezilor, francezilor, beduinilor. Cu ce m-am 
ales? Cu nimic, cu nimic! le-am chemat pe tine din patrie, 
ca să mă sprijini în planurile mele. Le-am înfăptuit, dar 
succesul a întârziat să vină. Nimic nu-mi reuşeşte. Acum mi 
s-a oferit o bagatelă de cinci mii de franci! La ce-mi ajută 
asta, Henri? 

— Cinci mii de franci? Pentru ce? 

— Ca să-l iscodesc pe marabuul Hagi Omanah. 

— Şi-o vei face? 

— Ce-mi rămâne altceva de făcut? Aş putea oare câştiga 
suma asta la beduini? 

— De ce nu? întrebă Mahmud, apăsat. 

Richemonte îl privi cu îndoială. 

— Ce-ţi dă prin gând? De unde să ia Kabylul atâtea parale? 
Şi ce serviciu i-aş putea face în schimbul lor? 

— Mie îmi pare treaba foarte uşoară. 

— Vrei să fii mai deştept decât mine? 

— Întrebi de unde să ia un beduin parale? Păi, procură-i- 
le, şi-o să-ţi dea cu plăcere partea ta. 

— Îmi face impresia că aiurezi. 


— Îţi voi dovedi că nu aiurez deloc. N-ai pomenit adineauri 
de Greifenklau acela, despre care-mi ai povestit cândva? 

— Aşa e. 

— Or fi mulţi în Germania cu numele acesta? 

— Nu cred. 

— În acest caz, el şi acela care se întoarce acum din 
Timbuktu cu comori atât de mari, sunt, desigur, rude. 

— Se poate. Ah, acum ghicesc! Vrei să zici să mă răzbun 
pe Greifenklau acela, luându-i ăstuia bogăţiile? 

— Fireşte. 

— Ideea nu e rea. Îmi ogoieşte sufletul şi m-ar face om 
bogat dacă ar fi realizabilă. 

— De ce să nu fie? 

— Greifenklau ăla are cu dânsul treizeci de războinici din 
tribul Uled Idenan, pe câtă vreme noi suntem numai două 
persoane. 

Tânărul puse mâna pe umărul bătrânului şi zise: 

— Vere, te renegi singur. Am fost împreună atâta timp la 
tribul Beni Aissa şi ai auzit doar că trăiesc în duşmănie de 
moarte cu Uled Idenanii. 

Richemonte sări în sus de pe scaun şi exclamă: 

— La asta nu m-am gândit, Henri. Acum abia bag de 
seamă că ai făcut şcoală bună la mine. Să nu pierdem nici o 
clipă! Plecăm imediat! 

— Încotro? 

— La prietenii noştri Beni Aissa. 

— Credeam că trebuie să te duci la marabu! 

— E timp pentru asta. 

— Dar ce facem cu curmalele de aici? 

— Le vindem cu ghiotura. Uite colo, sub acoperişul ăla 
vechi, e un tagir (negustor) care o să-mi le ia pe toate dacăi 
le dau la un preţ mai ieftin. Doar ţinem dugheana asta 
numai de formă. Mă duc să-l chem. 

Străbătu piaţa cu o grabă care nu se potrivea cu 
seriozitatea musulmană şi, după câteva minute, se întoarse 


cu negustorul. După tocmeli cu adevărat orientale, omul 
cumpără curmalele şi plăti. 

Richemonte propuse să plece imediat, dar vărul întrebă: 

— Ai primit bani de la general? 

— Da. 

— Câţi? 

— Nu i-am numărat încă. 

— Atunci numără-i acum! 

— Pentru ce? 

— Pentru că am nevoie de partea mea. Vreau să-mi 
cumpăr unele lucruri de aici. 

— Să-ţi cumperi? N-ai tot ce-ţi trebuie? 

— Ba am, dar îmi mai lipseşte o kassabe (pipă), bawaby 
(papuci), halkar (inele) şi-o semsije (umbrelă de soare). 

— Eşti nebun? De ce-ţi trebuie toate astea? 

— Mai întrebi? Pipa pentru şeicul Menalek, iar inelele, 
papucii şi umbrela pentru fiica lui, Liama. 

— Aşadar, tot mai eşti îndrăgostit de fata asta? 

— Trebuie să fie a mea! 

Spusese aceasta pe un ton care nu admitea replică. 
Richemonte scoase punga şi numără banii. 

— "Ţine! zise el. Două treimi pentru mine şi una pentru 
tine. 

— Bine! Vii şi tu? 

— Da, altfel ar trebui să aştept prea mult. Intrară în câteva 
bazare şi curând avură obiectele dorite: o pipă minunată 
pentru şeicul tribului Beni Aissa, iar pentru fiica acestuia 
brățări şi inele de argint, o pereche de pantofi de catifea 
albastră, împodobiţi cu broderii, şi-o umbrelă din mătase. 

Cei doi o luară apoi pe drumul care ducea afară din oraş. 
Pe ţărmul drept al fluviului Wadi Biskra se întindea un 
crâng în care pătrunseră, până când auziră nechezat de 
cai. Ajunseră la un loc unde se aflau ascunse două animale 
de călărie. 

— Mai sunt încă aici, zise Mahmud. 

— Cine să ni-i fi luat? întrebă Richemonte. 


— Beduini hoţi. 

— Ăia nici nu bănuiesc că sunt cai aici. 

— Sau animale de pradă. 

— Lei şi pantere nu-s prin locurile acestea, şi chiar dacă ar 
fi, trebuie să ştii că fiarele ies abia noaptea după pradă. Hai 
să ne schimbăm repede de haine! 

De fiecare şa era atârnată câte o legăturică. Le desfăcură 
şi ieşi la iveală că se aflau în ele de toate pentru o 
îmbrăcăminte bogată. Se schimbară şi cei doi căpătară 
înfăţişarea unor beduini cu stare. 

Lucrurile vechi fură îndesate în legături şi legate îndărătul 
şeilor, după care cei doi îşi scoaseră caii afară, încălecară, 
dar nu porniră de a lungul fluviului, ci spre miazăzi, pe 
drumul care ducea la Uniasch. Aceasta însă nu era direcţia 
spre marabu. 

În timp ce călăreau, avură timp să reia convorbirea 
întreruptă. 

— Crezi că-l vom putea hotări pe Beni Aissa să-l atace pe 
neamţul acela? întrebă Mahmud Ben Ali. 

— Fără îndoială, răspunse bătrânul. 

— Trebuie să spunem numai că e un francez, ştii bine că ei 
duşmănesc poporul acesta. Şi apoi, el e însoţit de oameni 
din tribul Uled Idenan, cu care sunt în duşmănie de moarte. 
E nevoie deci de un singur cuvânt. 

— Dar ne vor lăsa nouă comorile? 

— Aşa sper. Totul constă în dibăcie. Dacă nu primesc, 
atunci îi silim. 

— Să-i silim? Cum ar fi cu putinţă asta? 

— Vezi, acum sunt eu mai deştept ca tine, râse 
Richemonte. O să-i silesc cu ajutorul francezilor, simplu de 
tot! 

— Cum? 

— Aduc trupe şi atac tribul. Pretind apoi comorile, ca fiind 
proprietatea mea. 

— Şi or să se lase convinşi francezii să întreprindă atacul 
acesta? 


— Fără doar şi poate. l-am şi spus-o azi generalului 
Cavaignac că tribul Beni Aissa e pe cale să se răzvrătească. 

— Bine ai făcut. Dar ce se întâmplă atunci cu Liama? 

— Omule, nu te mai înţeleg. Muierea aceea ţi-a luat 
minţile? 

— E de mirare? E frumoasă ca un înger. 

— O simplă arăboaică şi nimic mai mult. În Franţa, pe 
lângă frumuseţe se mai cere şi cultură. 

— Care franţuzoaică frumoasă şi cultă s-ar mărita cu un 
spion? 

— Te foloseşti de un cuvânt nu prea frumos. Ştie 
franţuzoaica aceea că ai fost spion aici? 

— Poate afla. 

— Aducem bogății cu noi şi asta netezeşte totul. 

— Fata asta mi-e mai dragă decât toate bogăţiile de pe 
lume. 

Mustaţa lui Richemonte se ridică iarăşi. 

— Eşti incorigibil! Te iubeşte şi ea? 

— Nu ştiu. 

— N-ai vorbit încă cu dânsa? 

— Nu. 

— Ah, nu prea te pricepi la socoteli. Te bizui pe baloane de 
spumă. 

— De ce n-ar iubi o arăboaică un francez? 

— Aşa el râse bătrânul. Nu trebuie decât să vii şi să-i 
întinzi mâna. Dar şeicul? Ăla ce o să zică? 

— O să spună „da”, când va vedea că fata mă iubeşte. 

— Dar ştii că un străin nu poate căpăta fata unui şeic decât 
numai dacă devine membru al tribului. 

— Atunci mă fac beduin. 

— Henri, încep să cred că aceasta aşa-zisă iubire ar putea 
răpi minţile şi unui individ cu creierul întreg. 

— Şi n-ai iubit niciodată? 

— O, ba da! 

— Tu? Niciodată n-ai vorbit despre asta. 

— Nici n-a fost nevoie. Am iubit şi iubesc încă. 


— Pe cine? 

— Pe mine. Acum ştii. Este singura şi cea mai rezonabilă 
iubire pe care o cunosc. De altfel, ţi-aş interzice 
excentricitatea în modul cel mai riguros, dacă nu aş ţine 
cont şi de socotelile mele. 

— 'Te cred. Un om ca tine nu face nimic dacă nu are ceva 
de câştigat. La ce socoteală te gândeşti? 

— Ştii că, pentru fiii lui Aissa trec drept tatăl tău. Dacă fiul 
meu va deveni ginerele şeicului, o să capăt o influenţă 
mare. Seminţia lor numără peste trei mii de războinici, 
dacă punem la socoteală toate ramurile. Vezi, deci, că prin 
asta se poate exercita o presiune foarte puternică. 

— Îţi dau dreptate. De altfel şi eu m-am gândit, cu ocazia 
asta, şi la acel Greifenklau. 

— În ce sens? 

— Dacă şeicul va fi socrul meu, nu va avea nimic împotrivă 
să împărţim între noi bogăţiile pe care le duce cu el acest 
neamţ. 

— Să împărţim? Hm! mormăi bătrânul. Conform 
înţelegerii noastre de până acum, ar trebui să primesc două 
treimi. 

— Da, dar asta-i altă treabă. Până acum n-a fost vorba 
decât despre ceea ce am fi câştigat prin activitatea noastră 
de spionaj. 

— Şi-ţi închipui că din asta o să obţii jumătate? 

— De fapt, nu cer, ci pretind! 

— Bine! Atunci şi caseta aceea de război din Ardeni este o 
altă treabă. O s-o ridic singur, fără să am nevoie de tine. 

— Dar nu ştii unde se află! 

— O să găsesc locul. 

— N-o să mai ajungi în Franţa! 

— De ce nu? De îndată ce mă voi putea da drept un om 
înstărit, trec dincolo. 

Răcnet de panteră. 

Între cele două drumuri de caravane, care, în vest, duceau 
de la Uinasch la El Baadsch şi în est, de la Tahir Raffa la 


Umm et Thiur, se întinde o câmpie de la nord la sud. Partea 
ei nordică este străbătută de Wadi Dscheddi iar cea sudică 
de Wadi Jtel, o dovadă sigură că această parte a deşertului 
nu ducea lipsă de apă şi umezeală. 

Umm et Thiur înseamnă „Mama păsărilor”; acolo, însă, 
unde se află păsări, trebuie să existe şi copaci şi tufe şi, într- 
adevăr, această regiune este mai mult o zonă de păşunat 
decât un deşert. 

Aici se statorniciseră o parte din fiii lui Aissa, care se aflau 
sub conducerea şeicului Menalek, pentru a-şi duce cirezile 
la păscut. 

Câmpia nu era acoperită chiar în totalitate de verdeață, 
dar din ea răsăreau, plăcut ochiului, corturile albe ale 
beduinilor. Caii zburdau liberi în jur; vitele păşteau în tihnă, 
iar cămilele şi oile şedeau pe pământ şi rumegau. 

În apropierea corturilor, beduinii practicau cu mânjii lor 
renumita şcoală arabă de călărie. Alţii şedeau fumându-şi 
pipele, înăuntru, în faţa şi între corturi, urmărind 
activitatea intensă desfăşurată de nevestele şi fiicele lor, 
care se mişcau de colo-colo fără a fi acoperite cu văluri. 
Beduinul nu obligă sexul feminin, precum locuitorii de la 
oraş, să poarte văl. 

În vest, dinspre Wadi Fahama încoace, care, la El Baadsc, 
se uneşte cu Wadi Jtel, venea un om călare. 

Calul lui trebuie să fi lăsat un drum lung în urmă, căci 
arăta atât de obosit, încât era greu să-l convingi să meargă 
în trap şi pe o porţiune scurtă de drum. Călărețul era un 
bărbat tânăr, puţin peste douăzeci de ani, şi buza 
superioară îi era acoperită doar de un puf subţirel. Purta 
burnuzul alb al beduinilor iar pe cap se acoperise, 
împotriva arşiţei soarelui, cu un şervet colorat pe care îl 
încolăcise artistic. Şi şaua şi harnaşamentul erau arăbeşti, 
dar armele nu păreau să fie din acelea folosite prin aceste 
locuri. 

Avea o puşcă cu două ţevi aşezată pe piept de-a 
curmezişul, iar din buzunarele şeii ieşeau la iveală 


mânerele a două pistoale. Cu toate acestea tânărul nu era 
european, ci un beduin. Asta se putea vedea chiar şi numai 
după felul bucuros cum privea peisajul rustic care se 
întindea înaintea sa. Era privirea unui om care se întoarce 
după multă vreme la locurile copilăriei sale. 

Păstorii îl zăriseră de departe. Tânărul îşi sili calul la un 
ultim galop şi opri în faţa păstorului care se afla în locul cel 
mai îndepărtat de duar, adică de satul de corturi. 

— Muharak - binecuvântată fie ziua ta! spuse el. 

— Neharak saaide - norocoasă să-ţi fie ziua! răspunse 
păstorul. 

Dar când privi mai atent la chipul noului sosit, exclamă: 

— Allah il Allah! Tu eşti Saadi, aproape că nu te-am 
recunoscut. 

— Oare vremea să fi schimbat atât de mult înfăţişarea 
mea? 

— Asta nu, dar ochii mei au fost loviți de orbire. 

— Cum le merge fiilor beni aissailor? 

— Slujesc lui Allah. 

— Dar turmelor? 

— Allah le face rodnice, încât cresc din zi în zi. 

— Menalek, şeicul tribului, este în duar? 

— El stă în faţa cortului său şi se bucură de înţelepciunea 
sa. 

— Abu Hassan, fratele inimii mele, e sănătos? 

— Allah i-a dăruit viaţă lungă şi bucurie de la fiul său. 

— Vreau să văd dacă se bucură şi de mine, fratele său. 

Îşi îndemnă din nou calul la galop şi astfel ajunse, printre 
turme, la cortul şeicului. Precum spusese păstorul, acesta 
stătea fumând în faţa cortului. Îl văzuse venind pe călăreț 
şi, când tânărul descăleca pentru a saluta respectuos pe 
căpetenia tribului său, fruntea şeicului se încruntă. 

— Allah jikun ma'ak - Domnul fie cu tine! zise Saadi. 

— Ruk lit dşehennem - du-te dracului! răspunse celălalt. 

Noul venit înălţă capul. 

— Ma fehimtu - nu te-am priceput, zise el. 


— Du-te dracului! repetă şeicul. 

Ochii tânărului scăpărară. 

— Vârsta ta e mai mare decât a mea; te iert. 

— N-am nevoie de iertarea ta. 

Tânărul avea pe buze o replică aspră, când se desfăcu 
perdeaua cortului i se ivi o privelişte atât de frumoasă, încât 
uită ce vroia să spună. 

Fără ca tatăl să bage de seamă, fiica apăruse îndărătul lui. 
Avea vreo cincisprezece ani şi putea fi socotită femeie, 
pentru că locuitorii din sudul fierbinte se dezvoltă mai 
repede decât cei din ţinuturile reci ale nordului. 

Trăsăturile ei erau moi şi melancolice, cum se întâlnesc 
adesea la orientale. Ochii ei mari erau plini de seriozitate, 
iar părul negru ca abanosul atârna în cozi lungi şi grele şi 
era împletit cu fire de aur. Fruntea şi gâtul erau împodobite 
cu salbe mari de aur şi argint. Purta pantaloni de mătase 
roşie şi în picioarele goale avea pantofiori de aceeaşi 
culoare. Partea de sus a trupului era îmbrăcată cu o jachetă 
fără mâneci de culoare albastră, ţesută cu aur, din care 
ieşea o cămaşă albă, cu mâneci largi, ce acopereau numai 
pe jumătate două braţe pline. La glezne şi încheieturile 
mâinilor purta brățări de argint şi agrafe din aur masive. 

Când îl zări pe tânăr, chipul Liamei se împurpură. Ea duse 
degetele la buze cu un gest de rugăminte şi se făcu imediat 
nevăzută îndărătul perdelei care acoperea intrarea în cort. 

Şeicul n-o observase. Saadi pricepuse însă ce voia să zică 
ea cu degetul pe care-l dusese la gură. De aceea renunţă la 
răspunsul aspru pe care-l avusese pe buze şi zise umil: 

— lartă-mă! Ai dreptate. Tinereţea nu trebuie să cuteze să 
ierte bătrâneţii. 

Îşi luă calul de căpăstru şi-l duse printre corturi, până se 
opri înaintea unuia din cele mai mici şi sărăcăcioase. La 
zgomotul făcut de copitele animalului se desfăcu perdeaua 
cortului şi ieşi afară un beduin în care putea fi recunoscut 
fără nici o greutate fratele mai în vârstă al noului venit. Cei 


doi semănau foarte bine, numai că trăsăturile celui mai 
bătrân erau mai serioase şi mai aspre. 

— Abu Hassan! 

— Saadi! 

Cei doi fraţi căzură unul în braţele celuilalt. 

Perdeaua cortului se desfăcu a doua oară şi se ivi o femeie 
a cărei îmbrăcăminte sărăcăcioasă nu întuneca deloc 
frumuseţea ei. Ea aşteptă până ce bărbaţii se desfăcură din 
îmbrăţişare şi atunci se apropie de Saadi. Îi întinse cu 
bucurie mâna şi zise: 

— 'Ta'al, marhaba - vino şi fii bine venit! 

— Allah fie lăudat! În sfârşit un „bun venit”. 

— Cine ţi-a refuzat acest cuvânt? întrebă fratele său, 
devenind repede serios. 

— Şeicul. 

— Trebuie să-l ierţi, căci e foarte mâniat pe tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-ai dus la ghiauri. 

— A oprit Allah asta? 

— Nu, dar Menalek îi urăşte pe francezi. 

— Eu nu v-am părăsit de dragul francezilor. 

— Dar inglişul cu care ai plecat nu era şi el un ghiaur? 

— Da, însă n-a fost înainte oaspetele şeicului? 

— Ai dreptate, însă el te urăşte şi din pricină că Liama, 
fiica lui, nu vrea să te uite. 

— Numai Allah e stăpânul inimii, şi nu omul. Pot intra în 
cort, frate? 

— Intră! Ceea ce e al meu este şialtău. Eu sunttu, şi tu 
eşti eu. 

Cei doi intrară. Soţia fratelui mai în vârstă scoase şaua de 
pe cal şi-i dădu o palmă ca să-i dea de înţeles că e liber şi 
poate să pască. Apoi intră şi ea în cort, să-l servească pe 
oaspete. 

După câtva timp Liama ieşi afară la turme. Din când în 
când se oprea să privească în jur şi, în cele din urmă, se 
făcu nevăzută în fundul unei văgăuni. 


Îndată după asta Abu Hassan şi Saadi merseră din cort în 
cort şi de la om la om. Saadi trebuia să se arate, pentru a fi 
salutat. Când formalitatea aceasta fu îndeplinită, se 
despărţi de fratele său şi se îndreptă spre văgăună. 

Acesteia trebuia să-i facă în primul rând o vizită; căci în 
urmă cu doi ani, când tribul se aşezase, ca şi acum, în locul 
acesta, ea îi mărturisise acolo că ţine la dânsul mai mult 
decât la toţi bărbaţii beni aissailor laolaltă. 

EI nici nu bănuia că iubita lui luase acelaşi drum înaintea 
sa. Cobori încetişor în văgăuna presărată cu tufe, ca să 
ajungă la locul unde stătuse odinioară alături de Liama. 

Când ajunse acolo şi desfăcu tufele, scoase o exclamaţie de 
bucurie: 

— Liama! 

— Saadi! şopti ea. 

El îi prinse mâinile şi întrebă: 

— De ce-ai venit în locul acesta? 

— Vin în fiecare zi aici, răspunse ea. Dar de ce primul tău 
drum a fost încoace? 

— Pentru că aici te-am găsit pe tine odinioară. 

— Credeam că ai uitat de locul acesta. 

— Nu-l voi uita niciodată, atâta vreme cât Allah îmi va 
dărui viaţă. Şi tu ai venit aici zilnic? 

— Da, zilnic! 

— Aşadar, te-ai gândit la mine? întrebă el, fericit peste 
măsură. La mine, om sărac? Iu, fiica bogatului şeic? 

— Allah îi face pe toţi oamenii bogaţi. 

— Da, ai dreptate. Şi eu sunt bogat, bogat în dragoste 
pentru tine, tu cea mai frumoasă fiică a corturilor din 
pustiu. Ştii ce ne-am făgăduit înainte de a ne despărţi? 

Ea nu răspunse, dar dădu din cap. 

— Ne-am făgăduit să rămânem credincioşi unul altuia 
toată viaţa. Eu ţin jurământul acesta. Dar tu, dragă Liama? 

— Şieu. 

— Îţi mulţumesc, comoara vieţii mele. 

O strânse la piept şi-o sărută pe buze. 


— Dar tatăl tău ce zice? întrebă el apoi. 

— Allah îi va călăuzi voinţa. 

— Da, Allah e atotputernic şi bun. Mă blestemi şi tu că m- 
am dus cu inglişul? 

— Nu, Saadi al meu. 

— Îţi mulţumesc. Să vorbesc cu tatăl tău şi să-i spun că 
vrei să fii a mea? 

— Spune-i-o! 

— Doi ani am lipsit de aici. N-a venit nimeni care a vrut să 
întindă mâna după tine? 

— Au fost mai mulţi. 

— Ce a spus şeicul? 

— Erau prea săraci. 

— Oh, eu sunt mult mai sărac decât ei. E drept că am 
căpătat de la ingliş un dar bănesc, dar acum n-am nici 
măcar o oaie ca s-o tai când mi-ar veni un oaspete. Cine au 
fost aceia care au venit să-mi te răpească? 

— Fiul unui şeic al merasigilor, un bătrân emir al uled 
slimanilor, apoi un şeic al uled dşemailor. Au mai venit doi 
arabi străini din răsărit, tată şi fiu, pentru o răzbunare de 
sânge. Fiul m-a urmărit pas cu pas şi-a trebuit să fug de el. 

— Unde sunt ei acum? 

— Nu ştiu, se vor întoarce foarte curând. 

— Asta ţi-a spus-o fiul? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? 

— Mahmud Ben Ali. 

— Şi pe tatăl său? 

— Malek Omar. 

— Cum poate acest Ben Ali, fiul lui Ali, să se numească 
astfel, câtă vreme tatăl său se numeşte Malek Omar? Era 
tânăr? 

— Mai în vârstă decât tine. 

— Frumos? 

— Nu era urât. 

— Viteaz? 


— N-am văzut nimic. 

— Bogat? 

— Amândoi aveau mereu multe monezi de aur la ei. 

— Malek Omar! Am văzut un bărbat care se numea astfel 
şi era un fakihagi. Făcea negoţ cu fructe, intra şi ieşea din 
casa generalului. Dar ăsta trebuie să fie altul. Ţi-a spus fiul 
lui că te iubeşte? 

— Nu. Dar ochii săi spuneau ceea ce nu-i ieşea de pe buze. 

— Bine! Nimeni nu trebuie să te peţească, Liama! Voi vorbi 
mâine cu tatăl tău şi el o să mă asculte. 

— Nu mâine, ci astăzi! se auzi un glas furios lângă dânsul. 

Cei doi tineri se întoarseră surprinşi şi-l zăriră pe şeic. 
Chipul îi era schimonosit de mânie şi ochii i scăpărau 
fulgere. 

— Ghiaure! 

Atâta doar zvârli în faţa lui Saadi, dar nu există insultă mai 
mare decât să spui astfel unui musulman credincios. 
Cuvântul acesta conţine toate relele care s-ar putea 
exprima cu o mie de alte vorbe. 

Saadi se dădu un pas înapoi şi duse mâna la cuţit. 

— Ghiaure! Necredinciosule! repetă şeicul. 

Saadi trase cuțitul din teacă, dar Liama îi căzu de gât. 

— Wakkif, opreşte! strigă ea. Vâră-ţi cuțitul înapoi! E tatăl 
meu. 

Atât fu de ajuns ca să-i redea stăpânirea de sine. 

— Te voi asculta, Liama, zise el, dar te rog să părăseşti 
locul acesta. Nu trebuie să auzi ce vom vorbi. Ceea ce aud 
numai urechile mele, pot ierta; ce au auzit însă altele, 
trebuie să răzbun. 

— Ba nu, rămâi! îi porunci şeicul, fetei. Vreau să vezi cum 
îl voi călca în picioare pe acest prieten al francezilor. 

Ea nu ştia ce să facă: să plece sau să rămână. Din punctul 
de vedere al onoarei, Saadi avea dreptate. Dar câte nu s-ar 
putea întâmpla, dacă dânsa ar pleca, renunțând să încerce 
o împăciuire! Tânărul îi ghici gândurile şi-o rugă: 


— Du-te, Liama! Ie iubesc şi nu voi face nimic care te-ar 
putea îndurera. 

Ea îl privi cercetător în ochi, apoi zise: 

— Am încredere în tine; plec. 

— Ba nu, vei rămâne! porunci şeicul. Întinse mâna ca s-o 
oprească, dar ea îi scăpă şi se făcu nevăzută printre tufe. 

— Maşallah! Ea ascultă mai mult de tine decât de mine! 
strigă şeicul. Pe Allah, vă voi judeca în chipul cel mai aspru. 
Mai întâi, însă, te voi culca la pământ aici la picioarele mele! 

Ridică pumnalul, dar Saadi îşi înălţă trupul. 

— Şeic Menalek, eşti copil sau bărbat? zise el. Nu ne 
învaţă oare Profetul: „Copiii şi femeile sunt sclavii mâniei, 
dar un bărbat şi-o stăpâneşte?!” Îţi spun că i-am dat Liamei 
cuvântul meu să nu fac nimic ce ar putea o îndurera, dar 
îndată ce mă atingi, eşti hărăzit morţii. 

Menalek lăsă mâna în jos. Îl cunoştea pe Saadi şi ştia că 
acesta se va ţine de cuvânt. 

— Mă ameninţi? întrebă el. 

— Nu. Tu însuţi te ameninţi, silindu-mă să fac aceasta. 
Acum spune ce-ai de spus! Te voi asculta în linişte şi ţi voi 
răspunde. 

Şeicul îi aruncă o privire plină de ură. 

— Ridici ochii spre fiica mea! zise el. 

— O iubesc. 

— Şi dânsa? 

— Mă iubeşte şi ea. 

— Ramallah - ferească Dumnezeu! Cine eşti şi ce eşti? 

— Un războinic liber al tribului Beni Aissa. Tu eşti mai 
mult? 

— Eu sunt şeicul tribului. 

— Cine te-a făcut? Tu însuţi oare? Ai fost ales şi poţi fi 
alungat iarăşi. 

— Allah akbar - Dumnezeu e mare! Numără cirezile mele! 
Dar tu ce ai? 

— Eu îl am pe Allah şi pe mine; asta-i de ajuns. 


— Nu lua în deşert numele Domnului! Tu l-ai pierdut pe 
Allah, pentru că te-ai dus la ghiauri. Eşti ruşinea tribului 
Beni Aissa. 

— Cuţitul meu ar fi găsit de mult inima ta, dacă nu m-aş fi 
gândit la cuvântul pe care l-am dat Liamei. 

— Cuţitul tău? Allah kerihm - Dumnezeu e bun! Nu ai 
curajul să te răzbuni, eşti un laş! 

Chipul lui Saadi se făcu palid. Trebui să-şi ia în ajutor toată 
puterea iubirii sale ca să rămână liniştit. 

— Ce ţi-am făcut, ca să-mi adresezi astfel de cuvinte? 
întrebă el. 

— Te-ai pus în slujba unui necredincios. Tfu alehk - ruşinea 
să cadă asupra ta! 

— N-am fost servitorul, ci ocrotitorul său. L-am călăuzit pe 
drumurile pustiului şi ale stepei şi-i am făcut cunoştinţă cu 
triburile prietenilor noştri. E asta o ruşine? 

— Da, căci ţi-a dat plată pentru asta. 

— Nu mi-a dat nici o plată. N-am cerut nimic de la el. M- 
am dus cu dânsul numai pentru că mă aşteptam la un dar 
din partea lui şi voiam să cunosc alte ţinuturi. E o ruşine să 
primeşti un dar? 

La asta şeicul nu putu sau nu vru să răspundă. El întrebă 
batjocoritor: 

— A fost mare darul pe care ţi l-a dat? 

— Sunt mulţumit, răspunse Saadi, rezervat. 

— Ce ţi-a dat? 

— Aur. Inglişul acela era foarte bogat şi mă iubea. Pot să- 
mi fac un cort acum. 

— Fă-ţi cortul şi du într-însul orice femei vrei, numai pe 
fiica mea, nu! Dacă te mai prind o dată la dânsa, voi pune să 
te biciuiască, întocmai cum stăpânitorii Algeriei pun să-i 
biciuiască pe sclavii lor. 

— Repet că te voi ucide, îndată ce vei cuteza să te atingi 
de mine. 

— N-o s-o faci, căci eşti un laş. 


— Vorbele tale nu sunt ale unui bărbat. Învață de la mine, 
care sunt mai tânăr, cum trebuie să-ţi stăpâneşti patimile! 
Allah e milostiv şi bun, dar şi răbdarea lui poate avea o 
limită de ce, deci, nu şi aceea a unui muritor de rând? De 
aceea plec şi te las aici, pentru că mă gândesc la Liama, 
care e fiica ta. Îi întoarse spatele şi plecă. 

— Laşule! strigă Menalek după el. 

Saadi era enervat peste măsură. Fierbea într-însul ca într- 
un cazan. Trebuia s-o fi iubit foarte mult pe fata aceasta, 
dacă găsea puterea să sufere de dragul ei insulte atât de 
grave, fără să se răzbune. 

Cât dor de patrie fusese în sufletul său! Şi acum, când se 
afla între corturile duarului său, întâmpina ură în loc de 
dragoste, şi dispreţ în loc de bunăvoință. Tufişul prin care 
mergea era format din salcâmi sălbatici cu spini şi mimoze 
ţepoase. Nici nu băgă de seamă că ghimpii aceştia îl 
răneau. Mergea nepăsător printre tufe, cu singurul gând de 
a-şi linişti sufletul. 

Văgăuna se făcea mai largă şi mai înaltă, deoarece fundul 
ei se afunda tot mai mult. Terenul, nisipos pană acum, 
deveni pietros şi, pe ici pe colo, se întâlneau bucăţi rupte 
din stâncă, căzute din înălţime. 

Ochiul lui Saadi se opri deodată asupra unei astfel de 
pietre. Aceasta prezenta unele întipărituri, ca şi cum s-ar fi 
trecut peste dânsa cu o greblă dinţată. Deoarece în adâncul 
văgăunii începuse să fie mai întuneric, Saadi se aplecă 
pentru a vedea mai bine. 

— Allah il Allah! murmură el. „Părintele vicleniei” e pe 
aproape. Cercetă zgârieturile de pe piatră şi urmă: Sunt 
proaspete. Pantera a fost chiar în dimineaţa, asta aici. Îi 
este foame, căci şi-a ascuţit ghearele de această piatră. Va 
veni la noapte în duar, ca să-şi ia carne. 

Examină cu luare-aminte pământul şi găsi întipăririle 
paşilor fiarei pe care le urmă câtva timp. Mergeau în zig- 
zag. Animalul nu ştiuse încotro să se îndrepte. 


„N-a avut un culcuş stabil, ci şi l-a căutat, se gândi Saadi, 
singur, ca să-şi găsească o locuinţă. Femela şi puii şi i-a lăsat 
acasă, dar îi va aduce cu dânsul îndată ce va vedea că există 
pradă bună aici”. 

Observațiile acestea dovedeau că tânărul nu era lipsit de 
experienţă. Englezul, căruia i se alăturase, nu era, în orice 
caz, ceea ce se numeşte un „vânător de duminică”! 

„N-am puşca la mine şi în curând se va lăsa noaptea... 
urmă el să-şi vorbească. „Părintele vicleniei” stă ascuns 
ziua, dar noaptea iese afară. Dacă dă de mine, osămă 
omoare şi-o să mă mănânce. Trebuie să mă întorc ca să-i 
previn pe oamenii satului, să fie pregătiţi pentru cazul când 
va veni să viziteze turmele”. 

leşi din văgăună. Satul se afla la mare depărtare şi abia îl 
putea zări căci amurgul, care e atât de scurt la tropice, se 
lăsase şi acum se întuneca repede. 

Încă înainte de a ajunge la duar, văzu micile focuri ale 
lagărului, la care femeile pregăteau cina. Saadi porni de a 
dreptul spre cortul şeicului; socotea de datoria sa să-şi facă 
raportul în faţa căpeteniei, căci el însuşi n-avea dreptul să 
adune oamenii. 

Un foc ardea şi, înaintea cortului acestuia. Menalek stătea 
în faţa lui şi privea cum soţia şi fiica pregăteau mâncarea. 
Când îl zări pe tânăr, duse mâna la cuţit. 

— Ce vrei? întrebă ameninţător. Cară-te de aici! 

Mama şi fiica se înspăimântară la gândul celor ce s-ar 
putea întâmpla. 

— Nu trebuie să mă alungi, zise Saadi, liniştit. Tu eşti 
şeicul şi am de vorbit cu tine. 

— Ai de vorbit cu Menalek sau cu şeicul? 

— Vin la şeic. 

— Atunci vorbeşte, dacă pot auzi şi femeile. 

— Pot auzi. Adună-i pe oameni şi spune le că la noapte va 
veni „părintele vicleniei” ca să facă o vizită turmelor 
noastre. 

— Eşti nebun! râse şeicul. 


— Am descoperit urma sa. 

— Ochii tăi au orbit din pricina iubirii. Du-te la cortul 
fratelui tău şi culcă-te! Mâine vei fi limpede la cap. 

— Ura ta e mare, dar nu trebuie să te îndemne să-ţi uiţi 
datoria. Când i se vesteşte şeicului apropierea panterei, 
trebuie să adune îndată oamenii lagărului. 

— Vrei să mă ameninţi? 

— Nu. Dar dacă n-o faci tu, voi suna eu însumi din corn. 

Zicând aceasta, arătă spre un corn mare de bivol, care 
atârna la intrarea cortului. El servea pentru strângerea 
oamenilor. 

— Îndrăzneşte! zise şeicul. Nici nu-mi dă în gând să-i 
sperii pe oameni cu minciunile tale. 

— Eşti un om liber şi ai voinţa ta, dar şi eu oam pe a mea. 
Dacă refuzi să-ţi îndeplineşti datoria, atunci ştiu ce sunt silit 
să fac. Fii atent! 

Vâri două degete în gură şi scoase o fluierătură stridentă. 
Aceasta era alarma la tribul Ben Aissa. 

— Ce faci? întrebă Menalek, speriat. 

— Voi aduna dşemma, ca s-o previn de apropierea 
panterei, şi în acelaşi timp o voi întreba ce merită şeicul 
care refuză să vegheze asupra alor săi. 

Dşemma este adunarea bătrânilor. Ea are menirea să ţină 
sfat pentru toate chestiunile şi are chiar puterea să 
destituie un şeic. 

— Mă sileşti? zise bătrânul, furios. Bine! Dar ia aminte că 
stă în puterea mea să mă răzbun. 

— Nu mă tem de tine, atâta vreme cât e vorba de datoria 
mea. 

Când auziră semnalul lui Saadi, toţi oamenii săriră de la 
locurile lor sau ieşiră din corturi. Statură să audă al doilea 
semnal, ca să ştie încotro să se îndrepte. Silit, Menalek duse 
cornul la gură şi suflă într-însul. Abia se stinsese tonul, că 
oamenii veniră în grabă. Femeile şi fetele rămaseră la 
locurile lor, căci ele n-aveau dreptul să ia parte la o 


consfătuire. Chiar şi Liama şi mama ei trebuiră să se 
îndepărteze. 

Se formă un cerc mare, în mijlocul căruia păşi şeicul. EI 
începu: 

— Bărbaţi ai duarului, ascultați ce am să vă spun! 

Şi, arătând spre Saad. Urmă: 

— Necredinciosul acesta, care a călătorit cu ghiauri, m-a 
silit să vă chem, ca să vă spun că „părintele vicleniei” va 
veni la noapte la noi. Credeţi asta? 

— Nu-i adevărat! se auzi un glas de tânăr. 

— Şi eu cred că e o minciună, spuse şeicul, de aceea vă cer 
iertare c-am fost silit să vă supăr. 

Atunci luă cuvântul un moşneag care făcea parte din sfatul 
bătrânilor. 

— De când e obiceiul în tribul nostru, ca tinerii să ridice 
glasul înainte de-a fi vorbit bătrânii? De când e obiceiul să 
se numească niciuna, nici două, minciună, un cuvânt care e 
drept că sună cam ciudat? De mulţi ani de zile n-am pierdut 
nici un animal din turmele noastre, dar de ce nu i-ar plăcea 
o dată lui Allah să trimită asupra noastră pe „părintele, 
vicleniei”? Îi cer lui Saadi să ne spună ce a observat. 

Venerabilitatea bătrânului exercită o înrâurire atât de 
mare, încât şeicul nici nu cuteză să-l contrazică. Şi ceilalţi 
dădură de înţeles, prin tăcerea lor, că erau de acord cu 
moşneagul. Saadi îşi făcu loc şi zise: 

— Ceea ce am spus eu e adevărul curat. Mă aflam în 
văgăuna care duce spre Wadi Jtel, când am văzut lămurit 
urmele panterei. Erau urme mari. Acest „părinte al 
vicleniei” e un animal puternic şi bătrân. 

— Cunogşti urmele de panteră? întrebă moşneagul. 

— Da. Inglişul cu care am călătorit doi ani încheiaţi m-a 
învăţat să deosebesc urmele tuturor animalelor. 

— Dar dacă „părintele vicleniei” s-ar afla în văgăună, ne-ar 
fi vizitat de mult turmele. 

— A venit de departe în cursul nopţii trecute. 

— De unde deduci asta? 


— Urma duce când într-o parte, când în alta. Umblase în 
căutarea unui adăpost. Am dat de o piatră de care şi-a 
ascuţit ghearele, ceea ce înseamnă că e flămând şi gata de 
pradă. 

— Atunci cred că spui adevărul, zise bătrânul. Să chibzuim 
ce trebuie să facem. Dar de vorbit vor vorbi bătrânii, iar pe 
tineri îi rog să tacă. 

Consfătuirea fu de scurtă durată. Afară de şeic, toţi dădură 
crezare spuselor lui Saadi. Se luă hotărârea a se aprinde 
focuri mari şi a se aduce turmele în apropierea corturilor. 
Dacă pantera venea într-adevăr, trebuiau să-i lase o primă 
victimă, dar a doua zi vor porni vânătoarea după ea. 

Arabul e un vânător de pantere foarte prost. La fel ca 
atunci când e vorba de lei, nu cutează să atace decât ziua, 
în tovărăşie numeroasă. Se trage apoi asupra ei, până ce ea 
se prăbuşeşte din pricina pierderii de sânge din rănile 
îndeobşte uşoare, după ce însă a sfâşiat câţiva vânători. 

Saadi era şi el tânăr. Îşi făcuse datoria şi nu cuteza să 
exprime altă părere. 

— Aţi hotărât, faceţi ce vreţi! zise şeicul. Eu însă nu cred în 
povestea asta şi n-o să mă sinchisesc de nici o panteră. De 
altminteri, nici voi nu trebuie să aveţi deocamdată vreo 
grijă, căci „părintele vicleniei” îşi ia rar prada înainte de 
miezul nopţii. 

— Deşi sunt tânăr, zise Saadi, aş ruga pe venerabilii 
bătrâni să-mi îngăduie să mai spun un cuvânt. 

— Vorbeşte! ceru beduinul cărunt. 

— Am spus-o înainte că „părintele vicleniei” a venit abia 
noaptea trecută. Poate că a făcut un drum lung şi e tare 
flămând. Şi-a ascuţit ghearele, astfel că e nerăbdător. E 
foarte cu putinţă deci să se ivească înainte de miezul nopţii. 

— Cuvintele tale sunt chibzuite, spuse bătrânul, totuşi 
înainte de a se apropia ne va da de veste. 

— Ba nu! replică Saadi. Stăpânul cutremurului de pământ, 
leul, rage când iese la pradă, dar „părintele vicleniei” rage 
abia după ce şi-a sfâşiat victima. Şi apoi, nu cred că pantera 


va veni prin câmpie, ci se va căţăra pe pereţii văgăunii, care 
e foarte aproape de noi, şi atunci va fi prea târziu să luăm 
măsuri de apărare. 

— Ceea ce spui e înţelept. Să începem deci imediat! 
Trebuie să aşezăm cirezile în aşa fel, încât între ele şi 
văgăună să fie duarul. 

Aşa se şi făcu. Numai şeicul nu putu fi convins să-şi pună 
de pe acum animalele la adăpost, cu toate rugăminţile şi 
explicaţiile. Nu voia să-l recunoască pe Saadi ca învingător. 

După cină, Saadi îşi luă puşca, examina încărcătura şi se 
pregăti să plece. 

— Încotro vrei să te duci? îl întrebă fratele său Abu 
Hassan, îngrijorat. 

— Vreau să văd ce-i cu cirezile. 

— Ce te privesc pe tine astea? Te expui primejdiei în chip 
zadarnic. 

Totuşi Saadi plecă, şi anume spre partea unde se aflau 
animalele şeicului. Vântuleţul de seară, care se stârnise, 
adia tocmai dinspre văgăună. Saadi era încredinţat că 
pantera va veni dintr-acolo şi voia s-o aştepte. Şeicul îl 
făcuse laş, îi va dovedi acum că nu este. 

De aceea se aşeză jos, între animale şi ieşirea din văgăună, 
apoi trase cu urechea. 

De jur-împrejurul taberei ardeau focuri înalte, alimentate 
de crengi uscate de salcâmi. Tot ţinutul era luminat ca ziua. 
Timpul trecea... Să mai fi fost un ceas până la miezul nopţii, 
când Saadi văzu o făptură apropiindu-se dinspre duar. Era 
Menalek, care voia să dea poruncă argaţilor, ce se mai aflau 
pe lângă animale, să le mâne pe acestea în apropierea 
corturilor, pentru a arăta că dispreţuieşte prevenirea lui 
Saadi. După ce animalele fură îndepărtate, şeicul păşi 
încetişor spre ieşirea văgăunii. 

În apropierea ei se opri. Burnuzul său alb se vedea de 
departe. Glasurile soţiei şi fiicei sale se auziră... Ele îl 
rugau, înspăimântate, să se întoarcă. Se afla numai la 
douăzeci de paşi de Saadi, fără să-l vadă însă, căci acesta 


nu-şi luase burnuzul alb şi stătea culcat la pământ, astfel că 
nu putea fi deosebit de acesta. 

— O, Allah! strigă Liama. Vino înapoi, tată! Pantera ar 
putea veni. 

— Uskut - taci! răspunse el, aspru. Nu există pisici pe aici. 

Dar în aceeaşi clipă auzi în tufişul apropiat un foşnet, apoi 
trosnete de ramuri. O făptură negricioasă, lungă, ţâşni prin 
aer asupra lui. Cuprins de o spaimă de moarte, şeicul se 
azvârli în lături şi se rostogoli repede încă vreo câţiva paşi 
mai departe, rămânând locului, ca paralizat. 

Pantera îşi scăpă prada în săritură, şi rămase înmărmurită, 
ea, care era obişnuită cu izbânzi. Abia după câteva clipe 
scoase un mârâit înfricoşător: A... uuhh... a... oorrr. Imediat 
se aplecă, gata să sară a doua oară. 

Şeicul, care se afla la câţiva paşi de ea, văzu primejdia 
grozavă. 

— Ma una meded - ajutor! strigă el, fără să fie în stare să 
mişte un mădular. 

— Acum vezi că există pisici pe aici? se auzi un glas în 
apropierea sa. 

O detunătură spintecă văzduhul, urmată de un răget de 
durere şi furie. O a doua împuşcătură urmă cu iuţeala 
fulgerului. Şeicul fu trântit la pământ cu putere şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Când se trezi şi deschise ochii, văzu mulţi oameni stând în 
jurul său. Câţiva aveau făclii în mână. Lângă el stăteau 
îngenuncheate soţia şi fiica. 

— Ce este? Unde sunt? întrebă dânsul. 

— La noi, tată, răspunse Liama. Oh, Allah fie binecuvântat 
că trăieşti! El te-a scăpat din primejdia morţii, când 
„părintele vicleniei” voia să te sfâşie. Eşti rănit? 

— Nu cred. Unde e pantera? 

Abia acum îşi aduse aminte de cele întâmplate. Liama 
arătând îndărătul lui îi spuse: 

— Acolo! Te poţi ridica s-o vezi? 


EI se ridică. „Părintele vicleniei” zăcea învins, mort, iar 
alături de el îngenunchease Saadi, care se pregătea să-l 
jupoaie. Menalek îl zări şi întrebă: 

— Cine a tras? 

— Saadi, răspunse fata. 

— Saadi! 

Rostise acest cuvânt pe un ton cu totul deosebit, încercă să 
se ridice de tot şi izbuti. Se apropie de tânăr şi contemplă 
cu priviri îngrozite fiara, care avea o mărime neobişnuită. 

— Saadi; tu m-ai salvat? 

— Allah e milostiv şi bun, răspunse tânărul. El a vrut aşa. 
Mulţumeşte-i lui, nu mie! 

— Dar cum s-a întâmplat asta? 

— Am văzut cireada ta în primejdie şi ştiam că pantera va 
veni. De aceea am ieşit afară, ca s-o aştept. Atunci te-ai 
apropiat tu şi ea ţi-a ţâşnit înainte. Ai strigat după ajutor şi 
am tras. Glonţul meu a alunecat pe osul frunţii şi n-a 
pătruns în ochi, cum voiam. Fiara a sărit asupra ta, dar, în 
mijlocul săriturii, al doilea glonţ al meu a nimerit o în inimă. 
Te-a culcat la pământ, dar nu te-a rănit. Acum zace moartă 
aici, iar tu stai viu lângă ea. Slavă lui Allah care e stăpân 
peste viaţă şi moarte! 

Şeicul nu găsea ce să răspundă. Zeci de simţăminte se 
zbăteau în sufletul său. 

Întinse lui Saadi mâna şi zise: 

— M-ai scăpat de la moarte, Saadi. Tu eşti mai înţelept 
decât mine şi Allah ţi-a dat o inimă curajoasă, care nu 
tremură în faţa „părintelui vicleniei”. Vrei să uiţi că te-am 
insultat? 

Ochii tânărului scânteiară de emoție. 

— Tot ce mi-ai spus să rămână aşa ca şi cum n-aş fi auzit, 
răspunse el. Tu eşti şeicul şi nu trebuie să-ţi port pică. 

— Atunci vino la mine îndată ce vei fi jupuit pielea 
panterei! 

Dus de mână de soţie şi fiica sa, Menalek se îndreptă spre 
cortul său. 


— Îl mai poţi urî acum pe salvatorul tău? cuteză să întrebe 
soţia. 

— Cum aş putea? Ela dovedit că uneori un tânăr poate 
lăsa de ruşine pe un bătrân. 

Menalek era un om mândru, dar după grozava întâmplare 
nu voia să mai fie egoist. 

Cei mai mulţi dintre locuitorii duarului rămaseră împreună 
cu Saadi, ca să se minuneze de mărimea neobişnuită a 
panterei. Era unul din acele animale bătrâne care trăiesc în 
singurătate şi stau pe picior de duşmănie chiar cu cei din 
neamul lor. La fel ca la elefanţi, aceştia sunt numiţi pustnici 
şi sunt de două ori mai primejdioşi, din cauza experienţei şi 
vicleniei lor. 

După puţin timp Saadi fu dus în triumf în satul de corturi. 
Predase blana cumnatei sale, nevasta fratelui său, ca s-o 
prepare cum se cuvenea, apoi se duse la cortul şeicului. 

Acolo fu întâmpinat cu totul altfel decât mai înainte. Trebui 
să se aşeze lângă Menalek, pe locul de onoare, unde primi 
tutun şi pipă, fiind servit de Liama. 

Cei doi bărbaţi fumară în tăcere, timp îndelungat; în cele 
din urmă, însă, şeicul puse pipa deoparte. 

— Saadi, tu fiu viteaz al seminţiei lui Aissa, mi-ai salvat 
viaţa, chiar atunci când mă aflam la porţile morţii. O iubeşti 
pe Liama, fiica mea? 

— O iubesc din toată inima! Viaţa mea vă aparţine ţie şi ei; 
de aceea am riscat pentru tine, atunci când acela care este 
perfidia întruchipată a vrut să te sfâşie. 

Şeicul se adresă fiicei lui. 

— Liama, tu desfătare a ochilor mei, sufletul tău este 
dăruit acestui viteaz? 

— Da, tată! Allah i-a dat inima mea; Allah este 
atotputernic, nu trebuie să-i te împotriveşti. 

— Atunci el să-ţi fie stăpân, iar tu să-i fii soţie pentru toată 
viaţa pe care v-a dăruit-o Allah. Fie ca binecuvântarea mea 
să vă lumineze până în ultima clipă a zilelor voastre! 


Le uni mâinile. Îngenuncheară în faţa lui şi el îi 
binecuvântă. Apoi, printre lacrimi, îşi puse şi soţia lui mâna 
pe creştetele lor. Aceste vlăstare ale lui Ismael adoptaseră 
obiceiurile strămoşilor lor cu atâta sfinţenie, încât scena 
prezentă reamintea perfect de vremurile străvechi, ale 
Vechiului Testament. 

— Ei bine, acum sunteţi deja soţ şi soţie, spuse şeicul. Dar 
când va începe luna nouă, vom face o nuntă care va dura 
atâta timp cât pasc cirezile tribului Beni Aissa. De acum 
înainte, Saadi va locui în cortul meu. Liama este fiica mea, 
iar el, fiul meu. Tot ce am este şi proprietatea lui. Facă-se 
voia lui Allah. 

Zicând acestea, se retrase în încăperea din spate a 
cortului; îndrăgostiţii, însă, ieşiră afară, ca să-şi 
împărtăşească, sub strălucirea stelelor, fericirea care le 
cuprinsese inimile. 

În duar, la fiii lui Aissa. 

A doua zi dimineaţă sosiră trei bărbaţi călare, în satul de 
corturi. Burnuzurile lor erau acoperite de praf; aveau 
înfăţişarea unor oameni care lăsaseră în spate o călătorie 
lungă. 

Săriră de pe cai în faţa cortului şeicului. Acesta ieşi de 
după perdea. În timp ce-i privea, fruntea i se încreţi. 

— Cine sunteţi? îi întrebă. 

— Suntem tuaregi, răspunse unul dintre bărbaţi, pe un ton 
mândru. 

Tuaregii sunt o populaţie a deşertului, cu multe triburi, cu 
pielea mai întunecată decât a maurilor şi cunoscuţi ca 
tâlhari cutezători. 

— Ce căutaţi aici, la corturile fiilor lui Aissa? continuă 
şeicul. 

— Eşti şeicul Menalek? 

— Da, eu sunt acela. 

— Căutăm doi bărbaţi, care se află sub protecţia tribului 
tău. 

— Cine sunt aceştia? 


— Sunt tată şi fiu. Se trag din Est şi-au venit în această 
regiune pentru o vendetă. 

— Cum se numesc? 

— Malek Omar şi Mahmud Ben Ali. 

— Îi cunosc. 

— Unde stau? 

— Au plecat, fără să-mi spună unde. 

— Şi când se reîntorc? 

— Nu ştiu. 

— Ne-au spus că ne vor aştepta aici. Ne permiţi ca, până la 
reîntoarcerea lor, să gustăm din pâinea şi sarea tribului 
tău? 

— Sunteţi prietenii acestor bărbaţi? 

— Da. 

— Ei sunt oaspeţii noştri, iar prietenii oaspeţilor mei sunt 
şi dânşii prietenii mei. Intraţi în cort ca să mâncaţi la mine 
sare şi pâine şi să vă odihniţi, căci văd că aţi făcut un drum 
lung. 

— Am călărit câteva zile şi nopţi în şir ca să aducem o 
veste însemnată oaspeţilor tăi. 

Îl urmară pe şeic în cort, dar abia intraseră bine că alţi doi 
călăreţi ajunseră acolo venind dinspre miazănoapte: 
Richemonte şi vărul său, numit Mahmud Ben Ali. 

Şeicul ieşi din nou afară, ca să-i primească pe noii veniţi şi 
să le comunice că trei tuaregi sosiseră tocmai atunci cu o 
solie pentru ei. 

— Unde sunt? întrebă Richemonte. 

— În cortul meu. 

— Trimite-l afară pe şeful lor! Vom vorbi cu el... 

Cei doi francezi deghizați descălecară. Conducătorul 
tuaregilor ieşi afară şi fu dus de noii sosiți la marginea 
satului, unde puteau vorbi fără să fie auziţi de nimeni. 

Cu prilejul acesta se întâlniră cu Saadi, care se dusese cu 
Liama să verifice cirezile. Fata rămase acolo la cămila ei 
preferată. În trecere, Saadi îi examina pe cel trei bărbaţi şi 
ochiul său îl întâlni pe cel al lui Richemonte. Pe figurile 


amândurora luci o expresie ca de recunoaştere, totuşi îşi 
văzură de drum mai departe, în direcţii opuse. Menalek mai 
stătea în faţa cortului când sosi acolo ginerele său. 

— Cine erau oamenii aceia? întrebă Saadi pe şeic. 

— Doi arabi din răsărit, care sunt oaspeţii mei, şi unul 
dintre cei trei tuaregi care au venit acum să-i caute pe ei. 

— Cum îl cheamă pe cel cu barba căruntă? 

— Malek Omar. 

Saadi îşi aminti imediat de convorbirea avută în ajun cu 
iubita sa. Cel mai tânăr dintre cei doi oaspeţi era, aşadar, 
Mahmud Ben Ali, care o îndrăgise pe Liama. 

— Îl cunosc, zise dânsul. 

— Îl cunoşti? întrebă Menalek, surprins. Tu doar n-ai fost 
niciodată în oazele răsăritene. Unde l-ai văzut? 

— În Alger. 

— Te înşeli. El n-a fost niciodată acolo. 

— Nu mă înşel. E Malek Omar, negustorul de fructe. 

— Fiule, ochiul te înşală de data asta. 

— Ochiul meu nu mă înşală niciodată. L-am văzut pe omul 
acesta intrând în câteva rânduri în casa guvernatorului. 
Crezi că poţi confunda figura asta? 

— Niciodată! răspunse şeicul, îngândurat. 

— Vorbesc aceşti oameni limba răsăritului? 

— Eu am auzit dialecte multe, dar al lor îmi este 
necunoscut. Trebuie că şi-au obârşia într-o oază sau într-o 
ţară unde eu n-am fost încă. 

— Nu cumva vorbesc limba poporului nostru aşa cum o 
vorbesc francezii? 

Pe chipul şeicului se putu vedea o tresărire. 

— Allah e mare! Ai ghicit, Saadi! zise el. 

— Au venit aici pentru o răzbunare de sânge? 

— Da. 

— la aminte la ei, şeicule! Eu am fost acolo unde locuiesc 
francezii şi am aflat că inima lor e falsă. Oamenii aceştia vin 
din răsărit şi nu spun unde este patria lor. Au o răzbunare 
de sânge şi nu vorbesc despre ea. Întreţin legături cu 


tuaregii, care sunt bandiți şi ucigaşi. Apoi vorbesc cu 
francezii... Tatăl se numeşte Malek Omar şi fiului îi zice 
Mahmud Ben Ali. N-ar trebui să-i zică Mahmud Ben Malek 
Omar, dacă ar fi într-adevăr fiul celuilalt? Eu l-am văzut pe 
acest negustor de fructe în Alger, şi el ţi-a spus ţie că n-a 
fost încă niciodată acolo. De bărbaţii aceştia s-a lipit 
minciuna, îţi spun că nu-s ceea ce se dau. 

— Ai dreptate, fiul meu, spuse şeicul, căutând cu privirea 
întunecată direcţia în care dispăruseră cei trei bărbaţi. Dar 
de ce să mă mintă? Cine să fie? 

Saadi privi îngândurat în gol. 

— Ai auzit despre omul care e numit „Ochiul francezilor”? 

— Da. E spionul francezilor. 

— Nimeni nu-l cunoaşte. 

— Nimeni! 

— Mă gândesc la el, gândindu-mă în acelaşi timp la acel 
negustor de fructe, Malek Omar. 

— Allah il Allah! exclamă şeicul. Fiule, bănuielile tale sunt 
grave. 

— Dar ar putea fi întemeiate. 

— E oaspetele meu, dar cu toate acestea ar trebui să 
moară dacă ar fi un trădător. 

— Poate că vom descoperi asta. Să-l punem la încercare. îi 
voi spune că-l am văzut la Alger şi, dacă e cu inima curată, 
va încuviinţa că a fost acolo; dacă neagă, atunci sufletul lui 
e plin de înşelăciune împotriva noastră. 

— Dar n-avem încă nici o dovadă. 

— E adevărat; dar ştim cel puţin că nu trebuie să avem 
încredere într-însul. 

— Graiul tău e graiul înţelepciunii şi al prevederii, fiule. 
Rămâi aici la mine, căci vreau să fii de faţă când aceşti 
oameni vor cere să vorbească cu mine. Ai stat multă vreme 
în Alger? 

— Câteva luni. 

— Ai auzit limba francezilor? 

— Da. 


— Ai păstrat ceva dintr-însa? 

— Cunosc multe din cuvintele lor şi câteva întrebări. 

— Să vorbeşti câteva din cuvintele acestea către bărbaţii 
aceia, şi anume atunci când nu se vor aştepta. Poate că, 
luaţi prin surprindere, îţi vor răspunde fără să-şi dea 
seama. 

— Sfatul tău e înţelept, şeicule! îl voi urma. Pe când 
Menalek şi Saadi duceau această convorbire, Malek Omar, 
Mahmud şi tuaregul ieşiseră din satul de corturi şi ajunseră 
la intrarea văgăunii, unde fusese ucisă pantera în ajun. 
Hoitul acesteia fusese îngropat în nisip, pentru a se 
preîntâmpina putreziciunea, astfel că cei trei nu mai văzură 
nici o urmă. Se aşezară pe marginea văgăunii, aşa că erau 
siguri că vor observa pe oricine s-ar apropia. 

Până acum nu vorbiseră nimic. Richemonte luă acum 
cuvântul: 

— De când vă aflaţi în tabăra asta? 

— Am sosit cu puţin înaintea voastră, răspunse tuaregul. 

— Ce solie aduceţi? 

— Aceea pe care aţi cerut-o. 

— Aşadar, l-aţi văzut pe călătorul care vine din Timbuktu? 

— L-am văzut, căci timp de două zile am mers împreună cu 
caravana sa. 

— Aţi aflat ceva? 

— Totul. 

— Povesteşte! 

— Cu două zile de drum înainte de În Salah, am dat peste 
caravana aceasta şi am fost primiţi cu prietenie. Stăpânul 
convoiului e dintr-o ţară îndepărtată de la miazănoapte; e 
un nemsche (neamţ). 

— Aţi putut afla numele lui? 

— Da, e un nume cum nu-l poate purta decât un 
necredincios. Mi-am obosit zadarnic limba vreme 
îndelungată, ca să-l pot rosti. Se aude ca: Rai... feh... kau... 

— Greifenklau? întrebă Richemonte. 


— Limba ta e mai îndemânatică decât a mea, căci numele 
acela sună întocmai aşa cum l-ai rostit tu. 

— Avea mulţi oameni cu el? 

— Un conducător şi-o căpetenie a cămilarilor, cu 
cincisprezece oameni. Şi ca pavăză pentru marfa sa îl 
însoțeau treizeci de războinici din tribul Uled Idenan. 

— Cu ce erau încărcate cămilele sale? 

— Plante uscate, animale împăiate şi cărţi, apoi sticle cu 
tot felul de viermi. Câteva cămile erau însă încărcate cu 
mărfuri de preţ, de care au nevoie francezii, dar tuaregii 
nu. 

— Când va ajunge caravana asta la Tuggurt? 

— Abia peste două săptămâni. 

— O puteţi ţine sub observaţie acolo? 

— Ce oferi pentru asta? 

— Cât ceri? 

— Mă voi sfătui cu tovarăşii mei. 

— Fă-o! Peste două săptămâni ne vei găsi tot în satul ăsta, 
pentru a ne spune când porneşte caravana din Tuggurt. 

— În cazul acesta nu ne putem odihni, căci trebuie să-i 
ieşim înainte până la Ouargla. Vom căpăta alţi cai aici? 

— Îi puteţi schimba pe ai voştri şi eu vă voi sta în ajutor 
pentru aceasta. Acum te poţi întoarce însă în cortul şeicului, 
căci ai nevoie de odihnă, iar eu am de vorbit cu fiul meu. 

Tuaregul se îndepărtă, iar ceilalţi doi începură să 
vorbească în franţuzeşte. 

— Ştii, Henri, că am tras o spaimă înainte? zise 
Richemonte. 

— Pentru ce? 

— L-ai văzut pe tânărul acela care ne-a ieşit în cale? Îl 
cunosc şi tare mă tem că şi el m-a recunoscut. 

— Ah! De unde-l cunoşti? 

— De la Alger. Era însoţitorul consulului englez şi m-a 
văzut de câteva ori intrând la guvernator. 

— E foarte neplăcută treaba asta, însă nu-i încă 
primejdioasă. 


— Dar dacă pomeneşte că m-a văzut în Alger? 

— Ei şi? Recunoşti pur şi simplu că ai fost acolo. 

— Dar ce să fi căutat acolo? 

— Răzbunarea aia de sânge. Nu puteam oare să-l fi căutat 
la Alger pe acela pe care vrem să-l ucidem? 

— Asta ar fi cu putinţă, dar uiţi că am spus şeicului 
Menalek că nu cunosc deloc Algerul. 

— Prost lucru! 

— Da. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să neg totul. 

— În împrejurările de faţă e cel mai bun lucru ce se poate 
face. Nu cred să trezim bănuieli. Cine ştie dacă individul şi- 
a întipărit în minte chipul tău! 

— Şi l-a întipărit, şi i-am bătut îndată la ochi, ceea ce am 
simţit de cum l-am întâlnit. I-am citit în privire lucrul acesta. 

— Ei, s-a înşelat şi atâta tot. Sunt mulţi oameni care 
seamănă între dânşii. Dar dacă şeicul capătă într-adevăr 
bănuială împotriva noastră, se va feri să atace caravana 
împreună cu noi. 

— Asta ne-ar strica toate socotelile. 

— Şi ce ne-ar rămâne de făcut atunci? 

— Ar trebui să ne bizuim pe cei trei tuaregi. Dânşii ar 
putea recruta un număr dintr-ai lor. Cred că ar primi. 

— Dar indivizii ăştia ar lua totul şi nu ne-ar lăsa nimic. 

— De asta nu mă tem. Multe lucruri dintr-acelea pe care le 
duce cu dânsul neamţul, nu-s de nici un folos pentru ei. Să 
ne ducem la şeic să vorbim cu el şi să aflu dacă am fost 
recunoscut sau nu. 

În timp ce se îndreptau încetişor spre satul de corturi, 
Mahmud o zări pe Liama, care stătea lângă o cămilă şi-o 
mângâia drăgăstos. 

— O vezi colo pe fiica şeicului? zise el. Trebuie să mă duc 
la ea! 

— Stai, nu acum! 

Dar era prea târziu, căci celălalt o şi luase la fugă. 
Richemonte îşi urmă drumul, mormăind câteva înjurături la 
adresa dobitocului îndrăgostit. 


Mahmud se apropie de frumoasa fată şi o salută: 

— Sallam aaleik - Pace ţie! 

— Aaleik Sallam! răspunse ea, întorcându-se spre dânsul. 

Dar privirea ei nu era deloc bucuroasă şi încurajatoare 
pentru el. 

— Fiica beni aissailor e azi la fel de frumoasă ca 
totdeauna, zise francezul. 

— Şi bărbatul din răsărit linguşeşte ca de obicei, răspunse 
ea. Allah dă frumuseţea şi tot el o ia. Dânsa ea lui,nua 
noastră. 

— Vorbeşti cu înţelepciunea unui marabu. Dacă asupra 
valorii frumuseţii se poate sta de vorbă, simţămintele inimii 
nu se lasă înşelate. Spune-mi, Liama, dacă inima ta mai e 
liberă! 

— Liberă? Poate fi inima o sclavă? 

— Da, o sclavă a iubirii. 

— Atunci aş uri această iubire, căci numai un tiran are 
sclavi. 

— Şi, cu toate acestea, iubirea e un tiran. Ea stăpâneşte cu 
totul inima în care sălăşluieşte. Şi inima mea e sclava ta. 

— Te compătimesc, răspunse ea, rece. 

— Da, compătimeşte mă, şi de aceea te rog să mă 
mântuieşti. 

Făcu un pas înainte şi ridică braţul, ca şi cum ar fi vrut să 
şi-l petreacă în jurul ei. Liama se dădu înapoi. 

— Nu înţeleg! Cum te-aş putea mântui? 

— Răspunzând iubirii mele. Da, Liama, trebuie să-ţi spun 
că te iubesc, că mă gândesc la tine ziua şi noaptea, fără tine 
nu pot fi fericit. Spune-mi dacă mă iubeşti şi tu! 

— Nu! 

— Nu? Pentru ce? 

— Nu ştiu. Numai Allah dă iubire. 

EI îşi muşcă buzele. Nu se aşteptase la aceasta. EI, 
francezul, cetăţean al unei naţiuni mari, să nu poată cuceri 
iubirea unei fete de arab? 


— Iubeşti pe altul? o întrebă el. Ea înălţă capul cu 
mândrie. 

— Cum îndrăzneşti să pui această întrebare fiicei şeicului 
Menalek? Sunt oare servitoarea, ta, ca să-ţi răspund? 

În mânia ei era de două ori mai frumoasă. 

— E drept, nu eşti silită să-mi răspunzi, spuse el, fierbinte, 
ci te rog să-mi dai un răspuns. 

Şi înainte ca ea să se poată feri, el îi prinse mâinile într-ale 
sale. 

— Lasă-mă! strigă dânsa. 

— Nu, nu te las! Iubirea mea îmi dă un drept asupra ta. 

Ea încercă să se elibereze, dar nu izbuti. 

— Îţi poruncesc să-mi dai drumul! zise ea, iritată. 

— Nu, nu, de o mie de ori nu! exclamă el cu patimă, 
încercând s-o atragă spre sine. 

Uitase unde se afla; uitase că aici, pe câmp deschis, putea 
fi zărit. Patima îl făcea orb, astfel că nu observă nici pe cei 
doi bărbaţi care veneau în grabă în spatele său. Liama însă 
îi văzuse, dar el nu băgă de seamă sclipirea de uşurare din 
ochii ei. 

— Să strig după ajutor? 

— Strigă dacă vrei! Dar nu-ţi va folosi la nimic, căci chiar 
din ceasul acesta voi merge la tatăl tău pentru a i cere 
mâna ta. 

Atunci se auzi îndărătul său în franţuzeşte: 

— Ce faci aici? 

Se întoarse repede şi-l văzu pe Saadi. Furios că fusese 
deranjat, răspunse repede şi fără să se gândească, în 
aceeaşi limbă. 

— Ce te priveşte? 

Saadi mai stătea de vorbă cu şeicul, când tuaregul se 
întoarse de la văgăună. După puţin timp îi văzură şi pe 
ceilalţi doi venind dinspre sat, iar cel mai tânăr alergând 
spre locul unde se afla Liama. 

— Se duce la ea! zise Saadi, încruntându-se. 

— La Liama? întrebă şeicul. Ce să caute acolo? 


— Nu ţi-a povestit Liama că o urmăreşte pas cu pas? 

— Să se păzească! Dacă va călca legile ospitalităţii, 
insultând o pe copila mea, atunci pumnalul meu va găsi 
inima lui. Şi dacă cumva e francez, atunci... 

Se opri. Dar chipul său exprima lămurit ce avusese de 
gând să spună. 

— Uite, vorbeşte cu el! Haide! stărui Saadi. 

Îl prinse de braţ pe şeic şi-l trase după dânsul. Străbătură 
repede satul de corturi şi ajunseră afară. Animalele care 
păşteau acolo le ofereau destulă acoperire, ca să se apropie 
neobservaţi de fata ameninţată. O cămilă mare de povară 
mânca din iarba săracă. 

— Ascunde-te îndărătul cămilei! îi şopti Saadi. 

— Pentru ce? 

— Îi voi vorbi în limba francezilor. Poate că-mi răspunde la 
fel. N-o va face însă, dacă te-ar vedea cu mine. Nisipul ne va 
înăbuşi paşii. 

Şeicul dădu din cap şi se târi înainte, până ce rămase 
ascuns îndărătul cămilei. 

Saadi se furişă şi el cât putu mai repede şi rosti cuvintele 
amintite: 

— Ce faci aici? 

— Ce te priveşte? se răstise la el celălalt, întorcându-se. 

— Mai mult decât îţi închipui. 

— Mille tonnerres!7 Ce vrei să zici cu asta? 

Atunci şeicul ieşi din ascunzătoare şi zise: 

— Allah e mare! Vorbeşti limba francezilor? 

Abia acum băgă de seamă Mahmud ce greşeală făptuise. 
Dar se reculese imediat şi, arătând spre Saadi, răspunse: 

— Ca şi ăsta de colo! 

— De el ştiam, de tine însă nu. Ce faci aici? 

Mahmud dădu repede drumul fetei. 

— Vorbesc cu Liama, fiica ta, răspunse el. Şeic Menalek, te 
rog să-mi îngădui să vin în cortul tău, căci am de vorbit ceva 
important cu tine. 

— Despre ce? 


— Despre Liama. 

— Aici e dânsa şi tot aici eu. Vorbeşte! Pentru aceasta nu e 
nevoie să mergem în cort, căci pot pricepe şi aici destul de 
bine cuvintele tale. 

Asta nu-i veni la socoteală francezului. Pe de altă parte, 
mutra şeicului nu era deloc încurajatoare. Stând de vorbă 
cu el în cort, s-ar fi putut bizui pe sprijinul lui Richemonte, 
pe când aici era singur. De aceea spuse, arătând spre 
Saadi: 

— Dar ăsta de aici? 

— El poate şti totul, răspunse şeicul. Vorbeşte! 'Te ascult! 

Nu mai putea fi vorba de împotrivire, astfel că Mahmud 
începu, şovăind: 

— Eu... o iubesc pe fiica ta. 

Şeicul dădu din cap, fără să spună nimic. 

— Te rog să... mi-o dai de soţie... urmă celălalt. 

Cu un zâmbet plin de mândrie, Menalek dădu capul pe 
spate şi zise: 

— Vorbeşti în cuvinte foarte scurte. Eu sunt Menalek, 
şeicul tribului Beni Aissa. Cirezile pe care le vezi aici sunt 
proprietatea mea. Cine eşti tu, însă, şi unde pasc turmele 
tale? 

Întrebările acestea îl puseră în încurcătură pe francez. 
Dar revenindu-şi repede, răspunse obraznic: 

— Sunt bogat! Vorbeşte cu tatăl meu, care-ţi va spune cine 
suntem şi ce avem! 

— Îmi va spune asta în limba francezilor? întrebă şeicul 
batjocoritor. 

— El n-o pricepe, căci e beduin, ca şi tine. 

— Dar tu o ştii. 

— Numai câteva cuvinte, pe care le-am auzit întâmplător. 

— l-ai spus Liamei că vrei s-o iei de soţie, şi ce ţi-a răspuns 
ea? le iubeşte? 

Francezul şovăi până să răspundă: 

— Nu ştiu. 


— Minţi! Ştiai prea bine că nu te iubeşte. Trebuie să ţi-o fi 
spus, căci şi-a dăruit inima altuia. 

Mahmud tresări puternic şi întrebă repede: 

— Cui? 

Şeicul arătă spre Saadi şi răspunse: 

— Acesta e omul pe care-l iubeşte şi cu care am măritat-o. 
Vii prea târziu. Nu te mai arăta în preajma fetei! Saadi l-a 
ucis ieri pe „părintele vicleniei” şi te vă ucide şi pe tine, 
dacă va vedea încă o dată că te atingi de aceea care e alui. 
Mai ai ceva să-mi spui? 

Francezul se făcuse palid. Gelozia îl rodea grozav. Din 
ochii săi ţâşni o privire plină de mânie spre concurentul 
preferat şi zise: 

— Bine! Întrebi dacă mai am ceva de zis? Nu, acum nu, 
şeicule, dar mai târziu în orice caz. 

Se întoarse şi se îndreptă spre sat. 

— Allah fie milostiv cu noi! Se va răzbuna! oftă Liama. 

— Să se răzbune? Ăsta? zise şeicul, dispreţuitor. Noi nu ne 
temem de el. Cum să se răzbune, de vreme ce are nevoie de 
noi, ca să atace caravana francezilor? El are nevoie de noi, 
nu noi de el. Haide, Saadi, fiul meu! Să mergem la cort, ca 
să auzim mai departe ce au vorbit tatăl şi fiul cu tuaregul! 

În vreme ce mergeau unul alături de celălalt, bătrânul îl 
întrebă pe ginerele său ce însemnau cuvintele franţuzeşti 
de care acesta se folosise înainte. Saadi i le tălmăci, apoi 
şeicul întrebă: 

— Se poate oare ca să priceapă numai câteva expresii? 

— Nu, ceea ce a vorbit poate spune numai unul care 
cunoaşte mai mult decât vreo câteva cuvinte. 

— Aşadar, crezi că e francez? 

— Da, cred. Vorbeşte limba noastră întocmai cum i-am 
auzit vorbind arăbeşte pe ofiţerii francezi la Alger. 

— Atunci să fim cu băgare de seamă. Dacă e un spion, 
atunci vrea să ne îndemne să atacăm caravana aceea 
franţuzească numai spre folosul său şi spre paguba noastră. 
EI îşi va lua prada, iar noi ne vom alege cu ura 


guvernatorului şi vom fi atacați şi ucişi pe locurile noastre 
de păşune. 

Când intrară în cort, Henri tocmai se aşezase alături de 
Richemonte, fără să fi avut timpul să comunice acestuia cele 
întâmplate, îşi luară pipele în timp ce soţia şeicului era 
ocupată să pregătească oaspeţilor ceva de mâncare. 

Francezii mâncară singuri, fără şeic şi Saadi. Acesta era 
un semn neîndoielnic că socrul şi ginerele nu erau dispuşi 
să acorde întreaga ospitalitate, aşa cum se cerea. 

Richemonte băgă de seamă şi întrebă: 

— De ce nu iei şi tu din mâncare? 

— Nu obişnuiesc să mănânc de dimineaţă, răspunse şeicul 
scurt. 

După ce masa se sfârşi şi cei doi îşi şterseră degetele 
unsuroase de burnuzurile albe, Richemonte aduse vorba 
despre problema sa: 

— Am auzit că trăieşti în răzbunare de sânge cu cei din 
tribul Uled Idenan, e adevărat? 

— Aşa e, răspunse şeicul. Ei au ucis doi dintre ai noştri. 

— Şi ai ucide pe orice uled idenan care ţi-ar cădea în 
mâini? 

— Da, l-aş ucide. 

— Mi-ai fi recunoscător, dacă ţi-aş da în mână pe duşmanii 
tăi? 

— 'Ţi-aş mulţumi. 

— Atunci dă-mi voie să ti spun că asta se va întâmpla după 
două săptămâni. 

— Unde? 

— Pe drumul care duce de aici la Tuggurt. Acolo va veni 
caravana francezilor, care se înapoiază de la Timbuktu. 

— Ce mă privesc pe mine francezii? 

— Sunt cu ei treizeci de războinici din tribul Uled Idenan. 

— Nu le voi face nici un rău, spuse şeicul, cu răceală. Pe 
aceştia nu-i vreau. 

Richemonte rămase înmărmurit. 

— De ce tocmai pe aceştia nu? întrebă el. 


— Pentru că sunt servitori ai francezilor acum. 

— Dar sunt şi duşmanii tăi! 

— Însă francezii o să-i aţâţe împotriva mea. 

— 'Ţi-e frică de francezi? 

— Nu-mi e frică, dar vreau să trăiesc în pace cu ei. 

— Cum se face că ţi-ai schimbat atât de repede părerile, 
şeic Menalek? 

— Nu mi le-am schimbat deloc. Am fost întotdeauna de 
părere să nu fac niciodată ceea ce mi-ar putea aduce 
pagube mie şi alor mei. 

— Pagube? Allah kerihm, îţi spun că vei avea mare folos. 
Caravana e foarte bogată. 

— Din partea mea poate fi întinsă cât tot deşertul. 

— Toate cămilele, caii şi armele vor cădea în mâinile 
voastre. Numai restul îl voi opri pentru mine. 

— Numai? întrebă şeicul, batjocoritor. 

— Da, numai! Căci toate acestea nu valorează atâta cât 
prada pe care o veţi primi voi. 

— Nu vreau nici o cămilă, nici un cal şi nici o armă dea 
francezilor. Ştiu că tu faci numai o glumă cu mine, deoarece 
eşti un prieten al francezilor. Ai legături cu ei. 

— Eu? Dumnezeu să-ţi ocrotească mintea! Unde m-am 
întâlnit cu ei? 

— În oraşul Alger. Băiatul ăsta de aici, Saadi, soţul fiicei 
mele, te-a văzut acolo. 

Richemonte o făcu pe miratul. Se uită la Saadicuo 
expresie de surprindere nemărginită. 

— Tu? Tu m-ai văzut pe mine la Alger? întrebă apoi. 

— Da, răspunse tânărul. 

— Atunci mustră-ţi ochii, căci te-au înşelat. 

— Ochii mei nu mi-au spus niciodată neadevarul. Te-am 
văzut intrând la guvernator. Cunosc şi numele tău. 

— Allah să te ocrotească! Fireşte că-mi ştii numele. 
Fiecare de aici, din tabără, îl cunoaşte. Ţi l-or fi spus. Mă 
numesc Malek Omar. 

— Da. Malek Omar, negustorul de fructe. 


— Nu te pricep. N-am fost niciodată negustor de fructe. 

Şeicul făcu un gest de nerăbdare. 

— Ai auzit de acela pe care noi îl numim „Ochiul 
francezilor”? întrebă el. 

— Da. 

— Îl cunoşti? 

— Nu. 

— Şi totuşi îl cunoşti foarte bine, căci tu însuţi eşti „Ochiul 
francezilor”. 

Şeicul avusese de gând să-l dea de gol, dar nu izbuti, căci 
Richemonte avea destulă prezenţă de spirit ca să rămână 
calm. 

— Ai înnebunit, şeic Menalek? exclamă el. Vrei să te 
încarci cu păcatul de a numi spion pe un credincios devotat 
al Profetului? Nu mă cunoşti destul de bine? 

— Nu te cunosc. Nu-mi ai spus încă niciodată unde se află 
corturile tale. 

Richemonte îşi dădu seama că pentru a risipi bănuiala ce 
apăsa asupra lui şi al cărei motiv nu-l cunoştea trebuia să 
spună numele unui loc oarecare. 

— Patria mea e Sella. În nordul munţilor Harudş, zise el. 

— Mahmud Ben Ali tot de acolo e? 

— Da, e doar fiul meu. 

— Locuiesc francezi acolo? 

— Nu. 

— Ai venit în contact vreodată cu francezi? 

— Niciodată. Jur pe barba Profetului. 

— Cu toate acestea vorbeşti limba lor. 

Richemonte credea că şeicul voia numai să-l pună la 
încercare. 

— Cum ai ajuns la ideea asta? Nu pricep nici o vorbă. 

— Nici Mahmud Ben Ali, fiul tău, nu pricepe? 

— Nici el. 

Se silea atât de mult să se dezvinovăţească, încât nu băgă 
de seamă semnele pe care-i le făcea pe furiş vărul său. 

— Şi nici el n-a avut relaţii cu francezii? 


— Niciodată, la fel ca mine. 

— Allah il Allah! Eşti un necredincios, un ghiaur! strigă 
şeicul. Juri pe Allah şi pe Profet şi cu toate astea spui 
minciuni. Asta face numai un ghiaur, care nu crede în Allah, 
şi ia în deşert numele Profetului. 

— Imputarea ta nu mă atinge. Spune-mi o singură 
minciună pe care ai auzit-o de la mine. 

— Susţii că fiul tău nu pricepe limba francezilor. 

— Asta e adevărul. 

— Ba nu, e o minciună, căci l-am auzit cu urechile mele 
vorbind franţuzeşte. 

Abia acum aruncă Richemonte o privire plină de uimire 
asupra vărului său. Îl văzu pe acesta clipind din ochi şi 
bănui îndată că făptuise o imprudenţă. 

— Tu l-ai auzit? Unde? întrebă el. 

— Afară din satul nostru, când l-am surprins cu fiica mea. 
Uite, Saadi pricepe franţuzeşte şi-a vorbit cu fiul tău în 
limba asta. 

— Minte! 

Spaima îi smulse lui Richemonte cuvântul acesta. Abia îl 
rostise, că Saadi îşi scoase cuțitul de la brâu şi se repezi să 
se arunce asupra lui. Dar şeicul îl prinse de braţ şi-l opri: 

— Wakkif - stai! Îţi poruncesc să-ţi vâri cuțitul la loc! Omul 
acesta locuieşte sub cortul meu şi-a mâncat pâinea mea. Se 
mai află încă sub ocrotirea mea. 

Şi, întorcându-se iarăşi spre Richemonte, adăugă: 

— Spui că patria ta e Sella, în nordul munţilor Harudş. 
Vorbegşti limba din ţinutul acela? 

— Da! se văzu silit Richemonte să răspundă. 

— Ba nu. Cunosc Sella. Am fost acolo, şi la Sokna, când am 
făcut primul meu pelerinaj. Cunosc toate dialectele. 
Vorbeşti limba noastră aşa cum o vorbesc francezii. Totul e 
minciună în tine, şi aceea că-l dai pe acest om drept fiul tău. 

— Dovedeşte! 

— Ar trebui să poarte numele tău şi să se numească Ben 
Malek Omar. 


— L-am numit după bunicul său pe care-l chema Ali. 

— Asta nu-i adevărat, căci atunci numele său ar fi Ben 
Malek Omar Ibn Ali. Te trădezi singur; nu cunoşti 
obiceiurile noastre. Ăsta, despre care spui că e fiul tău, a 
călcat legea ospitalităţii, pentru că a insultat-o pe Liama, 
fiica mea. Asta n-o face nici un credincios adevărat al 
Profetului. Sunteţi spioni ai francezilor şi aţi venit să mă 
îndemnați la o faptă care ar aduce nenorocire pentru mine 
şi tribul meu. Nu mai sunt gazda voastră. Părăsiţi imediat 
cortul meu! Dacă până într-un ceas vă mai aflaţi în 
apropierea lagărului meu, pun să vă ucidă fără milă! 

Se ridicase de pe locul său şi rostise aceste cuvinte pe un 
ton atât de poruncitor, încât francezii săriră ca arşi de pe 
rogojinile pe care stăteau. 

— Ştii tu ce insultă ne ai adus? şuieră Richemonte. 

Totul venise pe neaşteptate asupra lui. Nu putea pricepe 
bine purtarea şeicului, dar mustaţa i se ridică şi dinţii 
galbeni ieşiră la iveală cu acel rânjet, care era la dânsul un 
semn de iritare grozavă. 

— Da, o ruşine de moarte, zise şeicul. 

— Bine, plecăm! Arunci o pată de neşters asupra 
ospitalităţii tribului Beni Aissa. Urmările le vei vedea. 

— Puțin îmi pasă de amenințările tale. 

— Şi ce spui despre aceşti trei războinici ai tuaregilor? 

— Sunt fraţii voştri, deci spioni ca şi voi. Pot pleca! 

Tuaregii se ridicară şi dânşii de pe locurile lor. Şeful îl 
întrebă pe şeic: 

— Şi pe noi ne alungi din cortul tău? 

— Da. Dacă aţi fi venit la mine şi nu la aceşti spioni, v-aş fi 
primit cu drag. Acum însă împărtăşiţi aceeaşi soartă cu ei. 

Omul cu pielea negricioasă îl privi pe şeic ameninţător şi 
zise: 

— Ştii tu că asta e mai rău ca o crimă? 

— Ştiu. 

— Atunci eşti duşmanul de moarte al tuturor tuaregilor şi 
tribul tău va dispărea de pe suprafaţa pământului până la 


ultimul om. Gheena vă va înghiţi cu toţi fiii, fiicele şi nepoţii 
voştri. 

Cei cinci părăsiră cortul şi îşi încălecară caii. 

— Încotro? întrebă Henri, încetişor. 

— Mai întâi spre răsărit, ca să nu bage de seamă indivizii 
ăştia unde mergem. 

Caii porniră în galop în jurul văgăunii, apoi spre răsărit, 
mereu de-a lungul fluviului Wadi Jtel. Abia după câteva 
ceasuri, când atinseră aproape țărmului Schott Melrir, 
Richemonte opri şi descăleca. Ceilalţi făcură la fel. 

— Acum putem vorbi, zise el. Haide! 

Henri îl urmă, în timp ce tuaregii, prefăcându-se 
nepăsători, se trântiră în nisipul fierbinte. 

— Ce înseamnă asta? întrebă fostul căpitan din garda 
imperială. Nu pricep deloc. Ai vorbit franţuzeşte? 

— Din nenorocire, da! mărturisi tânărul. 

— Măgarule! Cum ai putut să uiţi asta? 

— Vorbeam cu Liama... 

— Asta a fost începutul dobitociei. Te-am strigat înapoi, dar 
n-ai vrut să mă asculţi! I-ai făcut o declaraţie? 

— Da. 

— Ce a răspuns? 

Henri trase o înjurătură. 

— Ah nu mă iubeşte! E îndrăgostită de altul. 

— Pe toţi dracii! De cine? 

— De Saadi acela, pe care dracul l-a adus. 

— Şi care m-a turnat că m-a văzut la Alger. 

— Şi care m-a făcut să vorbesc franţuzeşte. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Individul a procedat cu viclenie. Tocmai eram pe 
punctul s-o îmbrăţişez pe fată, când numai ce-l aud că 
strigă pe franţuzeşte în spatele meu: „Ce faci acolo?” Şi, 
fără să vreau, i-am răspuns în aceeaşi limbă. 

— Asta a fost cea mai mare prostie din viaţa ta. Dar ce 
facem acum? 

— Ne răzbunăm. 


— Fireşte, dar în ce fel? 

— O răpesc pe fată. 

— Las-o încolo pe muiere! Ce vrei să faci cu ea? 

— Va fi soţia mea! Trebuie s-o am. lar Saadi nu va renunţa 
numai la dânsa, ci şi la viaţă. 

— Asta e de la sine înţeles. Din partea mea n-ai decât să-ţi 
iei fata, dar acum e vorba, în primul rând, să nu pierdem 
vremea. Trebuie să ne răzbunăm şi, în acelaşi timp, să 
punem mâna pe comorile neamţului acela. Cred că pentru 
amândouă lucrurile astea ne putem folosi de tuaregi. Să-l 
atace ei pe neamţ. 

— Asta ar fi prima parte. Şi cealaltă răzbunare? 

— E în strânsă legătură cu cea dinainte. Tuaregii îl atacă 
pe Greifenklau, dar noi dăm vina pe Beni Aissa. 

— Mille tonnerres! De ar merge asta! 

— Fireşte că va merge. Cavaignac va fi silit să-i 
pedepsească. Noi doi facem pe şefii. Eu voi cere să-i lase în 
seama mea pe ticălosul ăla bătrân, şeicul, şi pe Saadi, iar tu 
poţi pune condiţia să ţi-o lase pe Liama. 

— Minunat! Să vorbim chiar acum cu tuaregii! 

— Răbdare, tinere! Mai avem timp două săptămâni, căci 
abia atunci îl vom întâlni pe neamţ. Asta ne dă posibilitatea 
să ne îndeplinim însărcinarea pe care ne-a dat-o 
guvernatorul. Ne ducem la marabu. 

— Câte până la el? 

— Cu caii noştri obosiţi facem cu siguranţă cinci zile. 

— Cinci încolo, cinci încoace, fac zece. Putem rămâne 
patru zile, deci, la dânsul. 

— Poate că facem treaba şi în mai puţin timp. Totul e dacă 
ne favorizează norocul sau nu. Odihneşte-te puţintel, acum, 
în vreme ce eu voi trata cu tuaregii. Apoi ne despărţim de 
ei. 

În vreme ce el se îndrepta spre oacheşii fii ai deşertului, 
ruda sa se aşeză pe nisip, pentru a trece încă o dată în 
revistă întâmplările din ultimele ore. Sufletul îi fierbea de 
gelozie şi patimă. O iubea pe Liama cu o pasiune soră cu 


nebunia. Dorinţa de a o avea pusese stăpânire pe el în aşa 
măsură, încât îşi îndreptase toate gândurile numai asupra 
ei. 

Să-l ucidă pe rivalul care îi luase iubita i se părea o fericire 
fără margini. Stătu aşa acolo, în nisip, netulburat de 
discuţia celorlalţi, până ce îl trezi din visare un strigăt al lui 
Richemonte: 

— Sus! Suntem gata! 

Când se ridică, îi văzu pe tuaregi deja călare. 

— Sallam! îi strigară ei. 

— Sallam! răspunse acesta. 

Apoi se împrăştiară, călare pe armăsari, spre sud. 

— "Te-ai pus de acord cu ei? 

— Întru totul. 

— Ce aţi hotărât? 

— Vor călări în întâmpinarea caravanei până la fântâna 
Ben Abbu şi, pe drum, vor aduna atâţia tuaregi câţi sunt 
necesari, pentru a-i ataca pe cei din caravană. Apoi îi vor 
însoţi pe aceştia, fireşte neobservaţi, peste Ouargla şi 
Tuggurt până în regiunea fiilor lui Aissa, unde va avea loc 
atacul. 

— Noi ce primim? 

— Încărcăturile de pe şase cămile, pe care le putem alege 
noi. Restul aparţine tuaregilor, în afară de aceasta, ei mai 
cer armele şi animalele. Cel mai important lucru, însă, este 
răzbunarea lor pe fiii lui Aissa. 

— Şi guvernatorul va crede că făptaşii sunt cei din Aissa? 

— De asta mă îngrijesc eu! Şi acum, gata! Avem un drum 
lung de străbătut şi e posibil să fim urmăriţi. 

Câteva minute mai târziu, plecară călare spre nord, exact 
în direcţie inversă faţă de tuaregi. 

Marabuul muribund. 

Acolo unde înălțimile munţilor Aures, în vestul văii seci El 
Arab, coboară treptat spre câmpie, în direcţia sud-est, 
acestea sunt sfâşiate de crestături şi defileuri prăpăstioase, 
care fac muntele greu accesibil. În aceste defileuri 


sălăşluiesc leii şi panterele negre; urletele hienelor şi ale 
şacalilor răsună în noapte şi doar rareori trece pe acolo 
vreun îndrăzneţ în stare să pătrundă singurătatea adâncă şi 
periculoasă a acestei regiuni. 

Un singur loc face excepţie. 

Dacă se urcă pe valea seacă Mehana, se ajunge într-o 
regiune premuntoasă acoperită din plin cu vegetaţie, care 
se distinge ca o terasă gigantică din masa de munţi. 
Pădurea care o acoperă îi dă o înfăţişare plăcută. Dar, din 
această întunecime, se evidenția un punct alb strălucitor, ce 
putea fi observat sus, chiar în vârful muntelui. Era o 
construcţie văruită în alb, mică şi neînsemnată, totuşi 
renumită pe o rază de multe, multe mile. 

Acolo sălăşluia cucernicul marabu Hagi Omanah, la care 
veneau în pelerinaj mii de oameni, ca să se roage pentru ei, 
reîntorcându-se apoi acasă cu conştiinţa că au îndeplinit o 
acţiune pe placul lui Allah. 

Odinioară, unii l-au văzut pe marabu când ieşea din coliba 
lui albă, cu mâinile ridicate, pentru a-i binecuvânta pe 
credincioşi. Acum, însă, la uşă apărea fiul lui şi le 
transmitea credincioşilor binecuvântarea tatălui lui, căci 
acesta nu mai părăsea coliba. 

De unde se trăgea marabuul şi ce nume purtase iniţial nu 
ştia nimeni. Îşi spunea Hagi Omanah, iar fiul lui fusese 
numit Ahmed Ben Hagi Omanah, adică Ahmed, fiul 
pelerinului la Mecca, Omanah. 

La cinci zile după evenimentele mai sus povestite, doi 
bărbaţi făcură popas în mijlocul unui crâng des de la 
picioarele munţilor. Veniseră călare şi purtau o discuţie cu 
jumătate de glas. Erau Richemonte şi ruda sa. 

— Crezi că aici caii sunt în siguranţă? întrebă Henri. 

— Da. la-ţi arma şi vino! 

— Când ajungem sus? 

— Nu e un drum anume până acolo. Probabil că o să ne ia 
câteva ore să ajungem pe înălţime. 

— O să se facă noapte! 


— Chiar asta şi doresc! 

Celălalt se uită întrebător la Richemonte. 

— Şi ce o să facem noaptea colo sus? O să vină acolo să 
vorbim? 

— Să vorbim. Dar ce, parcă vreau să vorbesc cu el? 
Prostule! Dragostea ta pentru arăboaica aceea ţi-a răpit 
minţile. Marabuul locuieşte sus cu fiu său. N-or să fie muti, 
ci vor vorbi unul cu altul. Vor discuta despre situaţia şi 
despre trecutul lor. Cine poate spiona, va afla multe. Şi 
spionarea e mai uşoară seara, pe întuneric. Leagă caii astfel 
încât să aibă loc să mănânce frunze, să nu mai pierdem 
timpul. 

Cei doi fură nevoiţi să urce printre tufe dese şi sfărâmături 
de stânci. Când începură urcuşul, trecuse de jumătatea 
după-amiezii şi când, în cele din urmă, ajunseră sus, soarele 
era la apus. 

Se opriră sub nişte copaci, unde nu puteau fi observați, şi 
zăriră un luminiş pe care se afla coliba pustnicului. Era 
construită din piatră şi spoită cu var, astfel că putea fi 
văzută de la sute de leghe depărtare, de dimineaţa până 
seara. 

— O fi acasă? întrebă Henri, în şoaptă. 

— Fireşte. Oare n-ai auzit la Serihet Ahmed că nu mai 
părăseşte deloc coliba? 

— Vorbesc de fiul său. 

— Asta-i altceva. Trebuie să aşteptăm. 

Nu aşteptară însă mult şi zăriră un om care venea din 
tufişul de peste drum şi se îndreptă spre colibă. 

Chipul său era arămiu: să fi avut peste treizeci de ani; 
purta un burnuz lung, din păr de cămilă, prins în jurul 
mijlocului cu o frânghie, şi un turban verde, cum nu aveau 
dreptul să poarte decât acei musulmani care se trăgeau din 
Profet. Arme nu purta, dar de frânghie atârnau câteva 
săculeţe, care conţineau cine ştie ce fel de lucruri. 

Soarele tocmai apunea şi omul nostru îşi opri paşii. Se 
întoarse spre răsărit, înspre Mecca, îngenunche şi îşi făcu 


rugăciunea de seară. Din uşa deschisă răspunse un glas 
obosit, înăbuşit. 

Când sfârşi să se roage, tânărul se îndreptă spre colibă şi 
intră. Interiorul acesteia era foarte sărăcăcios. Pe jos era 
aşternut un strat de muşchi, într-o gaură din zid era o carte 
deschisă, Coranul, în limba arabă, şi într-un ungher se 
puteau vedea câteva oale vechi şi tigăi, care se vedea bine 
că serveau la prepararea alifiilor şi altor leacuri. 

Pe muşchiul întins pe jos zăcea un om într-un veşmânt din 
păr de animal. În afară de acesta, nu se mai vedea decât 
turbanul verde şi-o faţă slabă, scofâlcită, care părea mai 
mult de cadavru decât de om viu. 

— Sallam! salută cel ce intrase. 

— Sallam! răspunse bătrânul de pe culcuş. A dat Allah 
binecuvântarea sa? 

— Da, tată. Bolnavul se va însănătoşi. 

— Slavă lui Allah! El dă bucurie păcătoşilor şi celor ce vor 
să se pocăiască. 

Bătrânul vorbea foarte încet; se vedea bine că-i venea 
greu să vorbească. După cum se ridica şi se lăsa pieptul sub 
veşmântul sărăcăcios, îţi lăsa impresia că e un muribund, al 
cărui suflet e pe cale să iasă din trupul slab şi neprimitor. 

Noul sosit desfăcu săculeţele şi scoase din ele câteva cutii 
de tablă şi carton, pe care le puse alături de oale şi tigăi. 
Bătrânul urmărea cu nespusă tandreţe fiecare mişcare a 
fiului, apoi zise: 

— Sallam! Ai mai făcut ceva bun astăzi, Ahmed? 

— Din păcate nu, tată. Poate că e chiar ceva rău ceea ce 
am făcut. 

— Allah să te ferească! Răul e ca şi animalul de pradă pe 
care-l creşti de mic: îl mănâncă mai târziu pe propriul său 
stăpân. 

— Am spionat o convorbire străină. N-aş fi făcut asta, dar 
graiul francezilor era de vină. 

— Graiul francezilor? Povesteşte! 


— Fusesem la câţiva bolnavi şi m-am dus peste drum de 
Wadi Dib. În drum am căutat prin pădure buruieni de leac, 
când am auzit deodată glasuri omeneşti. 

— În pădurea de la Dib? 

— Da. Cei ce vorbeau erau străini, căci vorbeau 
franţuzeşte. 

Privirea bătrânului se însufleţi. 

— Franţuzeşte! repetă el. Cum erau îmbrăcaţi? 

— Ca nişte beduini. Aveau şi doi cai cu ei. Stăteau lângă un 
copac, eu mă aflam aproape de tot şi am putut auzi fiecare 
cuvânt al lor. Vorbeau de prietenii noştri beni aissai. 

— În ce fel? 

— Duşmănos. Îi înjurau. Era un bărbat bătrân, cu o 
mustață mare şi deasă, şi altul mai tânăr, cam de vârsta 
mea. Am auzit din convorbirea lor că fuseseră oaspeţi ai 
beni aissailor, dar au fost alungaţi de acolo ca spioni. Cel 
mai tânăr pare să fi fost îndrăgostit de fiica şeicului, dar 
aceasta e deja logodită cu Saadi. 

— Saadi, fratele lui Hassan, vrăjitorul? Îl cunosc. Ele cel 
mai viteaz şi chibzuit dintre toţi tinerii tribului Beni Aissa. 

— Apoi au mai vorbit despre un neamţ, care vine cu niscai 
comori de la Timbuktu. Vor să-l atace cu ajutorul tuaregilor. 

— O, Allah! Un german! Au rostit vreun nume? 

— Da. Îl cheamă Greifenklau. 

— Greifenklau? 

Cuvântul acesta ieşi aproape ca un țipăt din pieptul 
bolnavului cu respiraţia grea. 

— Ai auzit bine numele ăsta? întrebă el. 

— Da, tată. Mi l-am întipărit bine. 

— N-ai auzit ce meserie are? 

— Locotenent. 

— O, Allah! Şi pe ăsta vor să-l atace? 

— Să-l atace şi să-l ucidă. 

— Unde? 

— Pe teritoriul tribului Beni Aissa, pentru ca bănuiala şi 
vina să cadă asupra acestora. 


— Ce plan drăcesc! O, fiul meu, Allah însuşi a fost acela 
care ţi-a îndrumat paşii, pentru ca să împiedici o faptă 
sângeroasă. Du-te, du-te repede la vecini şi împrumută 
calul cel mai iute! Mergi la Menalek, şeicul beni aissailor, 
povesteşte-i tot ce-ai auzit şi spune-i că-i poruncesc, în 
numele Dumnezeului drept şi milostiv, să alerge cu 
războinicii săi înaintea acestui Greifenklau, ca să-l 
ocrotească. Grăbeşte-te, grăbeşte-te, fiul meu! 

— Tată, dar nu trebuie să te părăsesc, căci eşti bolnav. 

— Allah mă va ocroti. 

— Ai putea muri în vremea asta. 

— Allah îmi va veni în ajutor. Grăbeşte-te, grăbeşte-te, fiul 
meu! 

— Poate că mai e timp, tată. Cei doi oameni spuneau că 
abia peste nouă zile se vor întâlni cu tuaregii. 

— Allah kerihm! 

— Dumnezeu e milostiv! Răgazul acesta e îndestulător. 
Dar încotro voiau să meargă? 

— Asta nu ştiu, căci n-au pomenit. 

— N-avem încă nevoie s-o ştim. E de ajuns că atacul se va 
produce abia atât de târziu. Oh, cât m-a îndurerat vestea 
aceasta! 

Se descoperise pe jumătate, şi ieşiră la iveală două braţe, 
care nu erau decât oase acoperite cu piele. Turbanul îi 
căzuse jos şi apăru un cap chel, care părea un craniu de 
mort. 

Ahmed se lăsă în genunchi lângă culcuşul bolnavului şi 
zise cu îngrijorare adâncă: 

— Eşti atât de slab, tată! Să-ţi dau apă? 

— Nu, nu mai am nevoie de întăriri pământeşti. O, Allah, îţi 
mulţumesc că atacul acesta mai are puţin răgaz. Îmi 
îngădui astfel să mor în braţele fiului meu. 

— Tată! 

În cuvântul acesta era exprimată toată durerea unui copil, 
care-l aude pe părintele său vorbind de moartea apropiată. 


— Fii liniştit! îl rugă bătrânul. Mă duc la Dumnezeu, de 
unde am venit. Părăsesc pământul greşelilor şi păcatelor, 
pentru a mă înălța în câmpiile curăţiei. Soarele a apus? 

Ahmed alergă la uşă şi privi afară. 

— Nu, tată, răspunse el, când se-ntoarse. Ultimele lui raze 
mai luminează încă. 

— Atunci scoate-mă afară! Vreau să văd lumina zilei care 
se stinge şi înălţarea stelelor. Despărțirea mea de aici va fi 
şi ea o înălţare, o înălţare dincolo de hotarele acestui 
pământ frumos şi totuşi înşelător. 

Fiul se grăbi să presare muşchi în faţa colibei, apoi îl luă în 
braţe pe muribund, îl duse afară şi-l aşeză jos, în aşa fel 
încât să se sprijine cu spatele de zidul colibei şi să poată 
privi razele de aur, cu care regele zilei împodobea orizontul 
apusean. 

Ochii marabuului erau aţintiţi asupra snopilor de aur şi foc 
când zise: 

— Fiul meu, tu ai rostit adineauri rugăciunea de seară a 
musulmanului credincios. Mai cunoşti cântecele creştinilor, 
pe care te-am învăţat? 

— Da. 

— Şi acela care vorbeşte de soarele care apune şi de cele 
o mie de stele care răsar? 

— Îl cunosc. 

— Vreau să-l aud, fiule! 

Amândoi îşi împreunară mâinile. Ahmed se lăsă în 
genunchi şi rosti cu glas tare versurile cântecului de rugă. 
Cât e de frumos să auzi un cântec bisericesc creştin. În faţa 
colibei unui marabu! 

Cine sunt? Praf şi păcătos; totuşi, tată al tuturor copiilor, şi 
de mine te milostiveşti. 

Când lacrimi plânse încet îţi mărturisesc pocăinţa mea, tu 
îmi dai iertare! 

După ce fură rostite aceste cuvinte, Hagi Omanah aplecă 
încet capul şi rosti „Amin”, suspinând din adânc. 


Fiul rămase în genunchi. O linişte sfântă domnea în locul 
acesta singuratic. Lumina zilei dispăru şi, cu repeziciunea 
caracteristică acelor ţinuturi, se lăsă întunericul. În 
apropierea Ecuatorului nu există amurg. 

Cei doi francezi mai stăteau încă sub copaci. N-aveau nici 
o bănuială că ei înşişi fuseseră spionaţi în ziua aceea de fiul 
marabuului. 

— Asta trebuie să fie bătrânul sfânt, şopti Henri, când fiul 
îşi aduse părintele afară din colibă şi-l aşeză în faţa 
acesteia. 

— Cu siguranţă, răspunse Richemonte. la te uită ce 
sperietoare de păsări! Se vede că sfinţenia asta musulmană 
nu îngraşă. la ascultă, îmi pare că se şi roagă! 

Ahmed tocmai îngenunchease şi rostea rugăciunea aceea 
în versuri. 

— Mille tonnerres! exclamă Richemonte. Se roagă în 
franţuzeşte. Ăsta e un cântec dintr-acelea din bisericile 
noastre. Nu-i oare ciudat? 

— De necrezut! Sunt convins că dacă l-am putea spiona, 
am afla lucruri extraordinare. Nu cumva aceşti musulmani 
deghizați sunt francezi din naştere? 

— Aproape că-ţi vine să crezi. Soarele apune... peste cinci 
minute va fi întuneric. Dacă ne-am furişa cu băgare de 
seamă de partea cealaltă a colibei, am putea auzi tot ce 
vorbesc. la haide! 

Porniră. Întunericul care se lăsa repede favoriza 
întreprinderea lor, astfel că ajunseră aproape neobservaţi 
la peretele din spate al colibei. Până acum tatăl şi fiul 
tăcuseră, după ce tânărul rostise rugăciunea. Dar iată că 
deodată Hagi Omanah ridică puţin capul şi zise: 

— Cât de strălucitor şi-a luat soarele rămas bun de la 
pământ. Şi eu am crezut cândva că viaţa mea se va sfârşi 
tot atât de minunat. Dar în loc de asta... M-am ofilit ca o 
plantă de care s-au prins viermii. 

— Tată, cruţă-te! îl rugă Ahmed. 


Marabuul nu ţinu seama de această rugăminte şi urmă cu 
glas slab: 

— Da, viermii mustrării şi ai părerii de rău. Fiul meu, 
există o povară mai grea ca toate, şi aceasta e vina. 

— Tu n-ai purtat niciodată această povară, tată. 


— Oh, cât te înşeli! Eu port o vină grea, fiule, şi numai 
pocăinţa ar putea o uşura. Şi cât m-am pocăit. Credinţa 
creştinească spune că cine şi mărturiseşte păcatele, îi sunt 
iertate. Eu nu vreau să iau cu mine vina pe lumea cealaltă, 
ci vreau să mărturisesc. O să mă spovedesc ţie, fiul meu. 

— Cuvintele tale îmi sfâşie inima, tată. 

— Cu toate acestea trebuie să bei din această licoare 
amară, de dragul meu. Vino aici lângă mine şi ascultă ce am 
să-ţi spun! Poate că inima ta îmi va da iertare. 

— O, Allah! Ce aş putea să-ţi iert? 

— Mult, foarte mult, căci am păcătuit şi faţă de tine. Haide, 
muribundul tău tată îţi vorbeşte. Vrea să priveşti în sufletul 
lui şi să afli taine de care n-ai nici o bănuială până acum. 

Bătrânul se ostenise în tot timpul acesta să scoată un 
obiect din veşmântul să. Îl întinse fiului şi-i zise: 

— Deschide! 

— Ce-i înăuntru, tată? 

— Un obiect de preţ, care-ţi aparţine. 

Ahmed îl desfăcu şi scoase dintr-însul câteva hârtii bine 
întreţinute. Mai era tocmai atâta lumină încât să poată citi 
ceea ce era scris pe ele. 

— O, Allah, astea-s cuvinte în limba franceză! 

— Da, murmură Hagi Omanah. Vei afla acum de ce te-am 
învăţat să vorbeşti şi să scrii limba francezilor şi germanilor. 
Vreau să cunoşti motivul pentru care ţi-am fost profesor de 
tot ceea ce francezii cunosc şi pricep. Noi îi numim 
„ghiauri”, „necredincioşi”, dar ei sunt mai înţelepţi decât 
musulmanul care-i dispreţuieşte. Citeşte hârtiile acestea, 
fiul meu! Ele îţi vor dezvălui o taină mare. 

Tânărul se supuse. Desfăcu prima hârtie, care era 
prevăzută cu o ştampilă şi-o iscălitură oficială. Când sfârşi, 
privi uimit la tatăl său şi zise: 

— Asta e actul de naştere al unui copil care se numeşte 
Artur de Sainte-Marie? 

— Da, răspunse muribundul. 


— Tatăl său e baronul Romain de Sainte-Marie de la ferma 
„Jeannette”. 

— Da, fiul meu. 

— Unde se află această fermă? 

— În frumoasa Franţă, în apropierea oraşului Sedan. 

— Acest Romain făcea parte din nobilime aşadar. După 
cum văd de aici, însă, mama acestui copil se numea Berta 
Marmont. Nu era din nobilime, deci? 

— Nu. Era fiica unui simplu cârciumar. 

— Şi cu toate acestea am auzit că la francezi se căsătoresc 
numai oameni de rang egal. 

— În general aşa se întâmplă, totuşi sunt şi excepţii. Dar ia 
te rog a doua hârtie. 

După ce o citi şi pe aceasta, Ahmed zise: 

— E vorba într-însa de acelaşi copil. E actul său de botez. 
La câteva săptămâni după naştere a fost botezat la Berlin; 
martori au fost trei membri ai familiei Greifenklau. Ah, tată, 
ăsta e chiar numele ofițerului care urmează să fie atacat. 

— Aşa e, fiule. Dar mai citeşte şi celelalte hârtii! 

Tânărul citi, apoi zise: 

— Acesta e actul de naştere al baronului Romain de 
Sainte-Marie... Celălalt e certificatul de căsătorie cu Berta 
Marmont... Apoi, mai văd aici câteva paşapoarte pe numele 
tău, şi câteva scrisori adresate lui de un notar. 

— Întocmai. Şi tu, fiul meu, nici nu bănuieşti cât de mult te 
privesc toate aceste documente? 

— Pe mine? Ce legătură aş putea avea eu cu ele? N-am 
fost niciodată la ferma „Jeannette” sau la Berlin. 

— "Totuşi, ai fost, fiule, căci eşti copilul acela care a fost 
botezat la Berlin, şi-a căpătat numele Artur de Sainte- 
Marie. 

— Allah akbar - Allah e mare! La dânsul nimic nu-i cu 
neputinţă, căci el e atotputernic. Dar cum pot fi eu copilul 
acela? 

— Foarte simplu: pentru că eu sunt tatăl tău, acel baron 
Romain de Sainte-Marie. 


Tânărul îşi împreună mâinile: 

— Ce glumă! 

— La sfârşitul vieţii nu-ţi arde de glume. 

— Nu eşti arab din seminţia şammar, ci francez? Şi fiica 
acelui cârciumar e mama mea? Oh, tată, repede, repede! 
spune-mi dacă mai trăieşte? 

Marabuul clătină capul cu tristeţe, când răspunse: 

— Ea nu mai trăieşte... e moartă. 

— Oh, de ce a chemat o Allah la el? Cât aş fi de fericit dacă 
aş putea-o vedea pe mama! 

— Cu atât mai mare e vina mea, căci eu am fost acela 
care... oh! 

Se întrerupse şi-şi duse mâinile uscate la cap. 

— Vorbeşte, tată! 

— Cât îmi vine de greu! O, fiule, aici e locul despre care se 
spune în Biblie: Unde arde focul care nu se stinge niciodată 
şi unde muşcă viermele care nu moare deloc. 

Zicând acestea, arătă cu mâinile la cap şi inimă. 

— Tu şi voi toţi m-aţi ţinut drept un favorit al lui Allah şi al 
Profetului, urmă el, şi cu toate acestea am fost cu totul 
altceva... Am fost... un hoţ... şi un ucigaş. 

— Greşeşti, tată! Tu nu poţi fi nici hoţ şi nici ucigaş. 

— Şi totuşi sunt. Sunt ucigaşul... mamei tale. 

— Allah kerihm! Ţi-ai ucis propria soţie? 

— Da! gemu bolnavul. 

Artur tresări speriat. 

— Spune că... s-a întâmplat din greşeală, tată! strigă el. 

— Oh, dacă aş putea spune asta! 

— Dumnezeule sfinte, ai făcut o cu bună ştiinţă? 

— Am făptuit crima într-o clipă de furie. Un suspin de 
uşurare ieşi din pieptul tânărului. 

— Slavă lui Allah! exclamă el. În mânie s-a întâmplat! 
Profetul spune că omul nu e răspunzător de ceea ce a făcut 
la mânie. 

— Ceea ce zice Profetul nu mă linişteşte pe mine. Cel ce 
mă va judeca pe mine va fi Dumnezeul puternic al 


creştinilor. 

— Nu m-ai învăţat chiar tu că acest puternic Dumnezeu 
este, în acelaşi timp, iubirea, mila şi bunătatea? Nu mi-ai 
spus că în cerul creştinilor e mai multă îngăduinţă pentru 
un păcătos, care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă 
de oameni drepţi? 

— Da, fiule, aşa ţi-am spus. Aceasta a fost singura mea 
mângâiere în viaţă şi e şi acum singura mea mângâiere în 
pragul morţii. 

— Atunci ai curaj, tată! Încredinţează-mi ce te apasă! 
Poate că atunci scapi de povara de pe inimă. 

— Da, vreau asta. Poate că mă vei putea ierta, şi atunci voi 
pleca de pe pământul acesta cu nădejdea că şi judecătorul 
veşnic va fi milostiv cu sufletul meu. Aşează-mi capul ceva 
mai sus, pe muşchiul acela, şi vino mai aproape, ca să auzi 
totul! 

Întunericul nopţii se aşternuse peste câmpie şi munţi, dar 
era acel întuneric al tropicelor, presărat cu milioane de 
stele; dinspre crengile copacilor adia o răcoare 
binefăcătoare, ce se amesteca cu mireasma caracteristică 
deşertului. 

Marabuului îi venea greu să-şi înceapă spovedania şi fiului 
îi era inima nespus de grea. Văzuse în tatăl său un sfânt, şi 
acum va afla că dânsul era nu numai un om de rând, ci şiun 
criminal... 

Cei doi spioni auziseră fiecare cuvânt. Folosindu-se de 
pauza scurtă care se produse, Henri se adresă lui 
Richemonte: 

— Ai auzit? 

— Da. 

— Nu-i marabu, nici mahomedan, ci creştin. 

— Da. 

— Şi are pe cuget o crimă. 

— Îl cunosc. Acest venerabil Hagi Omanah e un vechi 
cunoscut de al meu. 


— Un vechi cunoscut? Care vasăzică te cunoaşte din 
Franţa şi tu pe dânsul la fel? 

— Şi încă bine de tot. Se prea poate să povestească acum 
şi despre mine ceva ce nu-ţi am putut încredința încă. Sper 
că vei ţine totul închis în tine, ca într-un mormânt. 
Împotriva unei trădări, voi şti să mă pun la adăpost. Cu 
astfel de lucruri nu glumesc. 

— Mă ameninţi? 

— la-o cum vrei! De altminteri voi şti să răsplătesc cum se 
cuvine discreţia ta. Poate astăzi încă. Am un plan. Seara 
asta trezeşte idei moarte de mult. Odinioară, pe când erai 
copil încă, aveam gânduri mari cu tine. Nu mi-au reuşit 
însă. Poate că acum va fi posibil ceea ce nu s-a putut realiza 
atunci. 

— Mă faci curios. 

— Pst! Ascultă, vorbeşte marabuul! Fii liniştit! 

Hagi Omanah răsuflă adânc şi începu: 

— 'Ţi-am povestit multe despre Napoleon, marele împărat 
al francezilor. 

— Da. El e respectat chiar şi de arabi, care-l numesc 
Sultan el Kebir, adică „Sultanul cel mare”. 

— Da, a fost într-adevăr mare. Dar şi el era un muritor. Eu 
nu l-am iubit, ba într-un rând am lucrat chiar împotriva lui. 
Dar asta nu mi-a adus totuşi nici un folos. Tot un biet fugar 
am devenit. 

— Te-au alungat din patrie? 

— M-au?” Oh, dacă aş putea spune asta! Doar eu însumi 
sunt vinovat că am fost nevoit să mă ascund. 

Trase pentru o clipă perdelele subţiri ale pleoapelor peste 
ochi ca şi cum ar fi vrut să se afunde în împărăţia 
amintirilor. 

— Eram tânăr, bogat şi plin de speranţe. Mă numeam 
baronul Romain de Sainte-Marie. Aveam o mamă bună şi 
iubitoare, dar posedam o inimă nestatornică, eram uşuratic 
şi aveam un caracter căruia-i lipsise prilejul să se întărească 
la şcoala vieţii. 


Mai trase o dată aer în piept şi urmă: 

— Am cunoscut o fată, căreia i-am dăruit iubirea mea: 
Berta Marmont, mama ta. La început n-aveam de gând să 
fac dintr-însa soţia mea. Dar ea era curată şi cumsecade. 
Asta m-a aţâţat. Am hotărât s-o am cu orice preţ. Mama 
mea era o femeie bună, dar mândră. Ea m-a oprit să vin în 
contact cu o fată săracă din popor. 

— Şi ai ascultat-o? 

— Împotriva unei iubiri atât de puternice, nici interzicerea 
celei mai bune mame nu are vreo putere. Am hotărât deci 
să mă însor în taină cu Berta, dar s-a întâmplat ceva care a 
schimbat totul dintr-o dată. O rudă îndepărtată a venit la 
noi în vizită, ea aduse cu sine o fiică, o fată atât de 
frumoasă, încât imediat toate simţurile mele începură să 
freamăte. 

— Cum o chema pe aceasta? 

— Margot Richemonte. Eram atât de vrăjit de ea, încât din 
prima clipă nu m-am gândit la altceva, decât s-o cuceresc. 
Dar după foarte scurt timp am aflat că iubirea mea era fără 
speranţă. Ea era logodită cu un ofiţer german, care venise 
cu trupele nemţeşti în Franţa, ca să-l învingă pe împărat, pe 
Sultan el Kebir. 

— Ea iubea pe un duşman al patriei? 

— Însă nu un duşman al nostru, căci şi mama avea sânge 
german în vine, şi nu fusesem învăţat să-i urăsc pe nemți. 
N-am izbutit să-l urăsc pe bărbatul acela, căci era un om ce 
impunea respect. 

— Cum se numea? 

— Hugo de Greifenklau. 

— Greifenklau? Asta e numele acelui ofiţer care urmează 
să fie atacat. 

— Da. Venise la noi să-şi viziteze logodnica, în aceeaşi zi fu 
găzduit şi împăratul la ferma „Jeannette”. El o văzu pe 
Margot şi se îndrăgosti de ea. Voia s-o lege de dânsul, dar 
fata fugi cu logodnicul ei. Ea avea însă un frate, care era 
tocmai contrariul ei. Porni o adevărată vânătoare după 


dânsa, ca s-o aducă înapoi împăratului, dar nu izbuti. 
Fugarii fură descoperiţi, dar în vremea asta împăratul 
pierduse bătălia de la Waterloo, trebui să fugă şi apoi fu 
prins şi transportat de englezi pe insula Sfânta-Elena. 
Greifenklau fu grav rănit, dar cu timpul se vindecă, plecă la 
Berlin şi Margot Richemonte deveni soţia sa. Fu nevoit să-şi 
dea demisia din armată, căci lovitura ce o căpătase la cap îi 
atinsese creierul şi, drept urmare, se alese cu o slăbire a 
memoriei. Nu-şi putea aduce aminte de tot ce se petrecuse 
cu puţin timp înainte de rănirea sa. Făcuse servicii 
însemnate patriei sale şi astfel fu răsplătit pentru aceasta, 
încât nu mai trebuia să aibă nici o grijă de viitor. 

— Dar ce-ai făcut tu cu iubirea aceea mare, pe care o 
avuseseşi pentru Margot? 

— Eram tânăr şi superficial şi nu-mi fu greu să mă 
resemnez. M-am întors deci la iubirea dinainte, la Berta 
Marmont. Devenisem încăpățânat şi făcui jurământ să nu 
mă mai despart de ea. Zadarnic a încercat mama să mă 
abată. Am opus o împotrivire înverşunată. 

— Şi ea a cedat? 

— Nu. A făcut ce a făcut ca Berta să dispară şi atunci m- 
am despărţit de mama, pornind în lume. 

— Allah il Allah! Singur? Fără aceea pe care o iubeai? 

— Fără ea. Dar i-am descoperit urma. Bolnavul închise 
ochii, de parcă l-ar fi orbit strălucirea stelelor. Abia după 
câteva minute îi deschise iar şi şopti: 

— Mama era bogată. Am luat cu mine toţi banii pe care i- 
am găsit. M-am dus şi la Paris, unde am încasat în contul 
mamei sume mari şi am mai luat preţioasele bijuterii de 
familie, care erau marea avere a casei noastre. 

— Şi ce a făcut mama ta? 

— Nimic. Mi-a lăsat tot ce am furat. Dar după ce a aflat 
unde mă aflu, mi-a trimis vorbă că nu mai sunt copilul ei şi 
nu 0 voi mai vedea niciodată. 

— Sărmane tată! Şi blestemul ei s-a împlinit? 

— Da, fiule. 


— N-ai implorat o niciodată să te ierte? 

— Am încercat, dar nu m-a lăsat să mă apropii de ea. l-am 
adus înapoi cea mai mare parte din ceea ce îi luasem, dar 
am fost totuşi respins. Nu voia să mă vadă şi nu voia să mai 
ia îndărăt nimic, deşi mă despărţisem de Berta. 

— Ah! N-aţi rămas împreună? 

— Nu, fiule. La Berlin mi s-a născut un fiu. Naşi au fost 
Margot Greifenklau şi mama lui Margot. Am făcut o 
fotografie a copilului, pe care am trimis-o mamei, dar ea mi- 
a înapoiat-o. Faptul m-a îndurerat mult şi soţia mea a suferit 
de pe urma aceasta. Fiul nostru erai tu. Naşterea ta a 
costat o pe aceea care ţi-a fost mamă frumuseţea şi 
sănătatea, iar eu am încetat s-o mai iubesc. 

— Biata mea mamă! 

— Încetul cu încetul am dat vina pe ea pentru tot ce 
făcusem şi suferisem. Am neglijat-o şi i-am făcut imputări. 
Din zi în zi ea deveni mai nefericită şi într-o seară, când m- 
am întors acasă, dispăruse. 

— Allah! Unde? 

— Multă vreme n-am ştiut. 

— Singură? 

— Nu, te luase şi pe tine. Am fost crud faţă de ea, însă de 
tine era prins tot sufletul meu, căci tu erai imaginea mea 
fidelă. La tine nu puteam renunţa, trebuia să te recapăt. Şi 
atunci am pornit cercetări. 

— N-a plecat în Franţa? 

— Ba da. l-am descoperit urma, dar nu numai a ei, ci şi-a 
unui om în a cărui tovărăşie n-aş fi bănuit-o niciodată pe 
Berta. 

— Cine era omul acela? 

— Căpitanul Richemonte, care voise s-o dea pe propria-i 
soră lui Napoleon Bonaparte. Cum dăduse el de Berta! Ce 
intenţii avea cu ea? 

Din anumite motive, pe care nu le am putut afla, 
Richemonte fusese îndepărtat din corpul ofițeresc şi 
plecase mai întâi în Germania. Îl căutase la Berlin pe 


Greifenklau, ca să se răzbune pe el, dar probabil că nu 
găsise prilejul pentru aceasta. Atunci a întâlnit-o pe Berta, 
pe care o cunoştea de la ferma „Jeannette”. Află că ea era 
soţia mea şi trăia rău cu mine. Unui om cu defectele lui nu-i 
fu greu s-o convingă pe femeia chinuită de mine să mă 
părăsească. O duse la Marsilia, făgăduindu-i că-i va găsi 
acolo o ocupaţie. Ajunseră amândoi în marele port numai cu 
două zile înaintea mea. 

— Ai găsit-o? 

— Da. El ieşise în oraş, numai Berta era acasă, la hotelul 
unde trăsese. 

— Locuiau împreună? 

— Nu. Berta n-ar fi putut deveni niciodată iubita unui alt 
bărbat; ea îl urmase numai pentru că el îi oferise o slujbă la 
nişte rude. Asta a fost totul. 

— Avea Richemonte rude la Marsilia? 

— După câte ştiu eu, nu. Cine ştie cu ce gând rău îmi 
răpise soţia şi copilul. N-am putut afla asta niciodată. 

— Cum te-a primit mama mea? 

— A fost speriată, dar s-a recules repede. Am rugat-o să se 
întoarcă înapoi la mine, dar ea a refuzat. Atunci am 
ameninţat-o, însă şi asta a rămas fără efect. I-am cerut să- 
mi dea copilul cel puţin, la care ea mi-a răspuns că mai bine 
s-ar omori decât să se despartă de tine, fiule. 

— Ce nenorocire! Biata mamă! Biet tată! 

— Nu te-am putut recăpăta nici prin rugăminţi, nici prin 
ameninţări. Ca o leoaică ce şi apără puiul s-a aşezat 
înaintea pătuţului... Pe masă era un cuţit ascuţit... ea puse 
mâna pe el şi mă ameninţă cu înjunghierea, dacă mă voi 
folosi de forţă. Am luat-o în râs şi am prins o de mână, ca s-o 
îndepărtez de lângă tine. Ea se apără şi atunci s-a iscat o 
luptă între noi. Văzând că nu-mi se poate împotrivi, dânsa 
se folosi de cuţit, pe care mi-l înfipse în braţ. Enervat, în 
dorinţa de a te avea, de împotrivirea Bertei şi de rana pe 
care mi-o făcuse, îi smulsei cuțitul din mână şi, în culmea 


furiei, izbii... Ea scoase un țipăt şi se prăbuşi la pământ, 
lovită în inimă. 

— Ah, Allah il Allah! Ce îngrozitor! Şi după aceea? 

— După aceea, te-am luat pe tine, fiule, te-am învelit bine 
şi am părăsit odaia, a cărei uşă am încuiat-o, punând cheia 
în buzunar. 

— De ce-ai făcut asta? 

— La înapoierea sa, voiam ca Richemonte, precum şi 
personalul de serviciu, să creadă că Berta se dusese la 
culcare. În felul acesta câştigam timp pentru fugă. În primul 
rând trebuia să ajung neobservat la camera mea de hotel. 

Avui noroc. Tu dormeai în braţele mele şi din partea ta n- 
aveam să mă tem de vreo trădare, întâmplarea făcu să aflu 
că în acelaşi hotel cu mine locuia un barcagiu din Ajaccio, 
care urma să plece spre casă chiar în noaptea aceea. L-am 
rugat să mă ia şi el primi, pentru că aveam bani şi hârtiile în 
regulă. 

— Ce s-a întâmplat a doua zi dimineaţă, când a fost găsit 
cadavrul? 

— Asta am aflat-o în Corsica. Mama fusese înjunghiată şi 
copilul lipsea. Din bunurile ei nu dispăruse nimic. Cine 
putea fi făptaşul? Nimeni altul decât tatăl, de la care ea 
fugise. Se făcură cercetări şi astfel se află că, într-adevăr, 
am urmărit-o. Nu mai exista, deci, nici o îndoială. Nu mă 
mai puteam înapoia în patrie, şi am plecat deocamdată în 
Sicilia. 

Vorba îl slăbea pe bolnav din clipă în clipă. Era epuizat şi 
abia după câtva timp izbuti să urmeze: 

— Astfel hoţul deveni un ucigaş şi ucigaşul un Ahaşver 
rătăcitor, fără patrie, pe care Zeița Răzbunării îl urmărea 
din loc în loc. Aflai că se descoperise fuga mea la Ajaccio şi 
de acolo mă căutară mai departe. Am plecat, deci, în Egipt. 
Eram abia de puţin timp acolo, când auzii că se şi ştia că 
fusesem în Sicilia. Ca să mă pun la adăpost, trebuia să mă 
despart de tine. Trebuia să treci drept un copil de 
musulman, astfel că, în disperarea mea, te-am dus pe 


pragul unuia din leagănele de copii, care pe vremea aceea 
funcționau pe lângă unele moschei din Cairo. Am aşteptat 
ascuns, până te-au găsit şi te-au ridicat, apoi am pornit o în 
susul Nilului şi am trecut graniţa Nubiei. Acolo am rămas 
timp de doi ani. În vremea asta am învăţat să vorbesc 
arăbeşte ca un băştinaş. Eram în siguranţă numai dacă mă 
dădeam drept un arab născut, un adevărat credincios. 
Astfel am făcut şi nu m-au bănuit niciodată. 

— Acum mi se trezeşte amintirea, tată. Mă văd la nişte 
bătrâni bărboşi, într-o curte unde domnea o căldură 
nemiloasă, înconjurată de un zid înalt, şi în care mai erau 
mulţi copii. 

— Acesta e zidul de pe lângă moschee, fiule. M-am 
înapoiat la Cairo şi te-am căutat. Am spus că nu am copii şi 
aveam de gând să adopt unul. Făcând un dar moscheii, mi 
se îngădui să-mi aleg un copil. Te-am recunoscut şi mi s-a 
mai dat şi rochiţa pe care o purtaseşi când te-au găsit, şi pe 
care am cumpărat-o de la un negustor evreu din Cairo. Era 
vremea marelui pelerinaj la Mecca. M-am alăturat şi eu, 
căci de acum încolo voiam să trăiesc numai pentru tine, şi 
asta o puteam face numai dacă eram în deplină siguranţă, 
ca musulman veritabil. La Mecca am rămas cu tine cinci ani 
încheiaţi, ca să cunosc temeinic legea mahomedană. Apoi 
însă a început să-mi se facă dor de un loc, unde să-mi fie cu 
putinţă să aud din când în când ceva de acasă. Am părăsit 
deci Arabia şi m-am înapoiat în Egipt, de acolo, prin pustiu, 
în Tunisia şi mai târziu în Algeria. În Mecca purtasem un 
nume arab. Pe numele acesta îmi făcuse certificatele 
mutaşeriful. Purtam atârnat de gât Coranul din Mecca şi la 
brâu sticluţa cu apa sfântă din fântâna Zem-zem; aveam 
multe relicve din oraşul sfânt şi din Medina. Pretutindeni 
treceam drept un hagiu foarte evlavios. Necazurile şi 
regretele m-au slăbit, soarele îmi pârlise chipul. Purtam 
chiar turbanul verde al coborâtorilor Profetului, ceea ce în 
Algeria puteam cuteza, la Mecca însă nu. În patrie făcusem 
unele studii de medicină. Pe munţii de aici creşteau sute de 


plante vindecătoare, pe care am început să le strâng şi să le 
experimentez. Curând am devenit binefăcătorul multor 
triburi. Se putea oare o soartă mai bună pentru un rătăcit? 

— Nu, tată. 

— Ai dreptate, fiule, şi-ţi mulţumesc. Mi-am clădit coliba 
asta şi am rămas ceea ce sunt. Voiam să fii urmaşul meu şi 
să nu afli niciodată cine am fost şi cine eşti tu, de fapt. 

— Şi totuşi mi-ai spus o. 

— Fiul meu, gândurile şi hotărârile omului sunt ca firele de 
păr care au căzut pe nisip. Cea dintâi adiere de vânt le ia cu 
dânsa. Eu eram tatăl şi ocrotitorul tău. Acum însă plec din 
lumea asta şi tu rămâi singur. Pe cine să iubeşti şi cine te 
iubeşte? Vei trăi printre musulmani, respectat cum sunt 
puţini, dar inima trebui să găsească cuvinte. Eu te-am adus 
în pustiu şi trebuie să te trimit înapoi, acolo de unde se 
trage viaţa ta. 

— Să părăsesc mormântul tău, tată? Niciodată! 

— Totuşi! Binecuvântarea şi spiritul meu vor fi cu tine. 
Tatăl tău stă înaintea ta, sufletul său e înecat de lacrimile 
regretelor amare, iar inima sa strigă după un cuvânt de 
iertare. Colo sus strălucesc stelele lui Dumnezeu; ele trimit 
în jos dragoste şi milostenie. Îmi cunoşti faptele. Blestemă- 
mă sau iartă-mă, după cum îţi porunceşte Cel Atotştiutor. 

Bătrânul îşi împreună mâinile şi astfel aşteptă cuvântul pe 
care-l dorea rostit de buzele fiului. Acesta suspină din 
adâncul inimii şi-l îmbrăţişa pe muribund. 

— Dumnezeu e iubirea, tată. El nu-ţi o ia în nume de rău, 
ci te-a iertat. 

— Dar tu? 

— Şi eu. Durerea mea pentru despărţirea de tine e 
nemărginită, dar de o mie de ori mai mare e dorinţa dea 
lua vina de pe tine. Poţi pleca mângâiat din lumea aceasta... 
acolo sus nu vor fi imputări pentru tine. 

Muribundul scoase un suspin lung de uşurare. La lumina 
stelelor se putea vedea zâmbetul de fericire care se 
aşternuse pe chipul său. 


— Îţi mulţumesc, fiule, oh, îţi mulţumesc! Acum mor 
liniştit, căci am găsit îndurare. Sapă sub culcuşul meu din 
colibă şi vei găsi acolo însemnările mele, care te vor 
îndreptăţi să iei bijuteriile şi restul banilor pe care le am 
furat. Du-te la ferma „Jeannette” şi vezi dacă găseşti acolo 
îndurarea pe care am găsit-o eu la tine. 

Fiul continua să-şi ţină tatăl îmbrăţişat. 

— Fiul meu, scumpul meu fiu! Când voi fi mort, aşează-mă 
în colibă şi zideşte intrarea, înainte de a pleca. Numai sus 
să laşi o mică deschizătură spre răsărit, ca să cadă în 
fiecare o rază a soarelui care răsare în mormântul omului a 
cărui viaţă a fost încălzită şi luminată de atât de puţine raze 
de fericire. 

— Aşa voi face, tată. 

— Şi, acum, ultima mea dorinţă, fiule. Abia mai pot vorbi. 
Ai spus înainte o rugăciune... Mai spune o dată rugăciunea 
aceea despre viaţă şi... moarte! 

— Am s-o spun, bunul meu tată. 

— Ridică-mă! Sprijină-mi puţin spatele... de colibă... Vreau 
să mai privesc o dată bolta cerului. 

Artur îi făcu pe voie. Apoi îngenunche şi îşi împreună 
mâinile. Făcu eforturi mari să-şi înăbuşe suspinul şi începu 
să se roage cu voce tare, tremurândă: 

Binecuvântat de tine, mă grăbesc să merg în întâmpinarea 
liniştii; lăudat fie numele tău. 

Viaţa şi sfârşitul meu. 

Îţi aparţin. În mâinile tale, Tată, îmi încredinţez spiritul! 

Cuvintele răsunau cu forţă, urcând până în vârfurile 
copacilor şi coborând de pe înălțimile muntelui. Era o 
rugăciune de moarte, creştină, în mima unei ţări 
mahomedane. 

— A...min! se auzi o şoaptă parcă venită din zid. 

Apoi se făcu linişte. Cel ce se rugase nu se clinti. Artur 
aşteptă ca tatăl lui să-l strige, să-i mai spună un cuvânt; 
zadarnic. Atunci, în cele din urmă, se ridică şi se duse la el. 
Îngenunche lângă acesta. 


— Tată, dragă tată! 

Nici un răspuns. Ocrotitor, luă mâinile adormitului în ale 
sale. Mai pâlpâia în ele o urmă de căldură a vieţii, dar, 
curând, se răciră de tot. 

— Allah! Atotmilostivule! A murit! Fii îndurător cu el, acolo 
Sus, şi cu mine, aici, în singurătatea mea! 

Apoi se aruncă pe jos, lângă cel mort. Domnea o tăcere 
adâncă de jur împrejur. Doar printre ramuri se auzea un 
foşnet uşor, ca şi cum un suflet şi-ar fi întins aripile, 
pregătindu-se pentru zborul spre patria veşnică. 

Mogştenitorul. 

Richemonte îi trase un ghiont tovarăşului lui de drum. 

— Hai! şopti el. Unde? 

— Mergi tot în spatele meu. Dar cât se poate de încet, să 
nu ne audă. 

Se strecurară tiptil, îndepărtându-se de colibă şi 
îndreptându-se spre marginea luminişului. Acolo, căpitanul 
îl înhaţă pe celălalt de mână şi îl trase în întunericul adânc 
al pădurii. 

— Aşa! spuse el, oprindu-se în sfârşit. Acum ne-am 
îndepărtat suficient de mult. Să fii nevoit să stai atâta timp 
fără să vorbeşti cere un efort deosebit. Ai auzit tot? 

— Fiecare cuvinţel. Pe toţi dracii, cine s-ar fi gândit la aşa 
ceva! 

— Hm! Când am auzit că individul vrea să spovedească, 
am bănuit o bună parte din ce ne-a fost dat să auzim. 

— Şi totul e adevărat? Împăratul chiar a fost îndrăgostit de 
sora ta? 

— Nebuneşte! 

— Şi tu ai îndrăznit, într-adevăr, să te duci Germania, la 
Berlin? 

— Fireşte! În Franţa nu mai era posibil să rămân. 

— Şi ce voiai? 

— Hm! Voiam să schimb câteva cuvinte cu Greifenklau, dar 
Satana mi s-a tot aşezat în drum, încât n-am putut să ajung 
la el, aşa cum intenţionam. Atunci l-am descoperit pe acest 


nerod de Sainte-Marie cu şi mai prostănaca lui Dulcinee. 
Fireşte, lucrul acesta mi-a convenit în cel mai înalt grad. 

— În ce măsură? Din cauza banilor lui? 

— Şi din această cauză! Mai târziu, urma să fie ai mei. Dar 
mai întâi, îl vizam pe fiul lui. 

— Copilul? Nu înţeleg. Banii şi bijuteriile mi-ar fi plăcut 
mult mai mult! 

— Asta-i o dovadă în plus că eşti un cap sec. 

— Ei, aş! Nu văd cine ştie ce mai e înţelepciune în faptul 
de a lăsa să-ţi scape un om cu sute de mii de franci, şi în 
schimb să te mulţumeşti cu un sugar, care nu-ţi poate aduce 
decât necazuri şi griji. Berta aceea s-a declarat îndată 
dispusă să meargă cu tine? 

— N-a fost nevoie s-o conving prea mult. Îl ura pe soţul ei 
şi se silea să plece de lângă el, ca să-şi ducă copilul cât mai 
departe de el. A fost deci o lovitură mare pentru mine când 
i-am găsit cadavrul fără ţânc. 

— Dar ce gânduri aveai cu acesta? 

— Întreabă-mă mai curând ce voiam atunci cu tine. 

— Ce legătură am eu cu această poveste? 

— E destul de simplu, cred. Pe vremea aceea nu mai aveai 
nici tată, nici mamă. 

— Din nenorocire. Am fost chinuit şi lăsat să mor de foame 
de o mătuşă bătrână. Asta numea dânsa educaţie. 

— Am mers atunci la această mătuşă şi am rugat-o să mite 
dea mie... 

— Ea a primit fără multă vorbă, după cum mi-a povestit 
mai târziu. 

— I-am făcut propunerea, foarte bine primită, de a te înfia; 
în felul acesta scăpa de tine. 

— Din păcate, n-a scăpat însă. Ani îndelungaţi n-ai mai dat 
pe acolo. Pentru ce? Te-am întrebat de multe ori asta, dar n- 
am primit răspuns. 

— Tăcerea mea avea motivele ei. Acum însă vreau să 
vorbesc. 

— Vorbeşte! Sunt curios ce voi afla. 


— Atunci află că voiam să-ţi devin într-adevăr tată, ca să 
mă pot împărtăşi şi eu din ceea pe ţi-ar fi revenit mai târziu. 

— Parbleu8! Vorbeşti aşa ca şi cum aş fi avut să mă aştept 
la vreun principat. 

— Chiar dacă nu era vorba de un principat, tuşi era o 
baronie. 

— Aiurezi. 

— Îmi dau seama totdeauna de ceea ce spun fac. Îţi voi 
încredința astăzi planul meu, caci... după atâţia ani de zile, 
el reînvie acum. Dar sper că-ţi vei ţine gura. Mă înţelegi? 

— Dacă e vorba de o baronie, voi şti să tac. 

— Atunci ascultă! Acestei Berta voiam să-i procur o 
ocupaţie oarecare, după cum ai şi auzit. Ar fi fost o slujbă în 
care ar fi trebuit să se despartă, aparent, numai pentru 
câtva timp de copil. 

— Şi dânsa ar fi primit? 

— M-aş fi priceput eu s-o conving. Fireşte că ar fi trebuit 
să dea copilul în îngrijirea cuiva. Şi ştii cui? 

— Habar n-am. 

— Nimănui alteia decât mătuşii tale. 

— Drace! Ăsteia? De ce tocmai ea? 

— În primul rând Berta ar fi dispărut. 

— Ah? Cum? 

— Treaba mea! După aceea ar fi dispărut şi plodul ei. 

— Dar cu ce scop? 

— Prostule! Tu i-ai fi luat locul. Hârtiile existau. Cine ar fi 
putut dovedi care din cei doi copii e adevăratul moştenitor 
al baroanei? 

„Prostul” scoase o fluierătură de mirare. 

— Zău? exclamă el. Vecinii ar fi putut-o dovedi, căci mă 
cunoşteau foarte bine şi o cunoşteau şi pe bătrână. 

— Bătrâna şi-ar fi schimbat domiciliul. 'Totul fusese aranjat. 
Aş fi înfiat un baron de Sainte-Marie. În Franţa se poate 
asta, pe când în alte ţări e ceva mai greu. 

— Ce plan, ce plan! Păcat că nu s-a ales nimic de el. 

— M-a împiedicat crima aceea şi dispariţia copilului. 


— Dar de ce m-ai adoptat totuşi mai târziu? 

— Da, de ce? N-am avut niciodată în viaţă o înclinaţie 
pentru cineva. Numai pentru tine se trezise în inima mea, 
încetul cu încetul, un fel de sentiment de apropiere, nu prea 
mare, dar totuşi suficient. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Aşadar, te-am adoptat, totuşi, şi astăzi 
eşti în acelaşi timp vărul şi fiul meu. Poate că am făcut asta, 
pentru că speram să mai pun mâna pe individ. 

— Şi ela dispărut! Aş fi putut fi baron astăzi! 

— Ceea ce n-a fost atunci cu putinţă, se poate întâmpla 
acum. 

— Mă faci curios. 

— Nu pricepi? Un glonte sau o împunsătură de cuţit e tot 
ce ar fi necesar. 

— Drace! Acum începe să priceapă „prostul” de mine. 

— E şi de dorit. Întocmai cum plănuisem atunci, tânărul 
baron trebuie să dispară. Un singur glonţ e de ajuns. 

— E adevărat. Hârtiile sunt aici: act de naştere şi de botez, 
toate hârtiile de identitate ale tatălui, apoi banii şi 
bijuteriile. 

— Asta-i suficient. Ai aproape aceeaşi vârstă, ai trăit în 
pustiu, vorbeşti arăbeşte şi cunoşti acum tot trecutul tatălui 
tău, adică al baronului Romain de Sainte-Marie. 

Celălalt tăcu. Richemonte se feri să-l tulbure. Ştia că 
sămânţa împrăştiată va încolţi cu o repeziciune uimitoare. 

Socotise bine, căci tovarăşul său spuse în cele din urmă: 

— Individul ăla de colo ar putea fi înlăturat repede. Dar 
greutăţile din patrie! Singur nu pot îndeplini asta. 

— 'Te ajut eu. Pun însă condiţia să nu lucrez degeaba. 

— Asta e de la sine înţeles. 

— Dar trebuie să lucrăm repede. Ai auzit că vorbea despre 
Greifenklau acela? 

— Da. De unde puteau şti? 

— Nu cumva ne-o fi spionat tânărul în pădure? 

— Tot ce se poate. 


— Atunci e probabil că se va grăbi să-i prevină pe 
Greifenklau şi pe cei din tribul Beni Aissa. 

— Asta ar fi rău. 

— Ce ne împiedică pe noi să nu-l lăsăm să-l ducă pe bătrân 
în colibă, să-şi ia lucrurile şi să plece imediat, în timp ce noi 
ne sfătuim aici în voie? Trebuie să lucrăm repede! Haide! 

— Stai! Înainte de asta, încă ceva. Îţi spun de la început că 
fără îndeplinirea acestei condiţii nu vreau să ştiu nimic de 
toată povestea. E vorba de Liama. 

— Mereu fata aceea! Ce vrei să faci? Acum lucrurile stau 
altfel decât înainte cu două ceasuri. 

— Iubirea mea însă a rămas aceeaşi. 

— Omule, bagă-ţi minţile în cap! 

— Vreau s-o am. 

— Cu neputinţă! Doar nu te poţi arăta ca pretendent la 
baronie şi apoi, când ţi se va fi acordat, să te căsătoreşti cu 
această beduină pe jumătate sălbatică. 

— Nici nu e nevoie. Mă căsătoresc cu ea aici. 

— Ea te cunoaşte ca fiul meu, Mahmud Ben Ali. Tânărul 
Sainte-Marie, însă, trebuie să se dea drept Ahmed Ben Hagi 
Omanah. Acest nume e trecut cu siguranţă în însemnările 
marabuului. 

— Asta presupun şi eu. Totuşi, când Liama fi soţia mea, va 
trebui să se supună voinţei mele. În drum spre Franţa va 
deveni din doamna Mahmud Ben Ali, doamna Ahmed Ben 
Hagi Omanah. 

Richemonte îşi dădu seama că nu-l putea abate pe vărul 
său. Trebuia lucrat repede. De aceea se prefăcu că cedează 
şi zise, după ce stătu puţin pe gânduri: 

— Facă se voia ta, dar te rog dinainte să nu cumva să dai 
vina pe mine pentru urmările neplăcute ce-ar putea rezulta 
dintr-asta. Hai mergem! 

Dădu să părăsească locul, dar celălalt îl prinse de braţ: 

— Cine să-l ajute să dispară, tu sau eu? Fireşte că tu. Eu 
mă voi feri să scot pentru altul castanele din foc şi să-mi ard 
degetele. Înainte eram gata să slobozesc un glonte în 


individ, dar, cum stau lucrurile acum, renunţ la asta de 
dragul Liamei tale. 

— De dragul ei? Nu pricep. 

— Şi totuşi e foarte simplu de priceput. Ea ştie că nu eşti 
fiul marabuului. Poate trăda totul şi, în cazul acesta, vreau 
cel puţin să nu fiu eu acela căruia să-i se pună în cârcă 
executarea acestui Artur. 

— Bine! Atunci voi trage eu glontele. Pentru această 
femeie fac orice. Dar nu ne va trăda. 

Richemonte râse în sinea sa. În nici un caz n-ar fi luat 
asupra sa uciderea victimei. Avea tot interesul să aibă în 
viitorul baron de Sainte-Marie o unealtă docilă, şi asta era 
cu putinţa numai dacă l-ar putea intimida cu ameninţări. 

Se strecurară printre copaci, până ajunseră iar la luminiş. 
Acolo Richemonte se aplecă la pământ şi se târi încetişor 
spre colibă. Celălalt îl urmă. La jumătatea drumului se 
opriră deodată. Dinăuntrul colibei ieşea o rază slabă de 
lumină. 

— Asta e bine pentru noi, zise căpitanul. El e înăuntru. Ne 
putem apropia fără să ne târâm în patru labe. Are lumină. 
În felul acesta ai o ţintă bună. 

Se apropiară până la zidul colibei, de care era sprijinit 
încă marabuul mort. Îl înconjurară şi ajunseră în faţa 
intrării, de unde puteau cuprinde cu privirea interiorul 
colibei. Un vas mic de pământ, umplut cu ulei şi în care era 
vârât un fitil, închipuia o lampă, a cărei lumină era 
îndestulătoare pentru a se putea recunoaşte obiectele din 
interior. Fiul mortului dăduse de o parte culcuşul şi era 
ocupat să sape pământul cu un soi de lopată. Atunci auzi 
îndărătul său cuvintele: 

— Mesalcheer - bună seara! 

Se întoarse şi văzu doi beduini înarmaţi stând în prag. 
Speriat la început, se reculese însă repede. 

— Allah jumessikum! Ce vreţi? 

— Am venit să stăm puţintel de vorbă cu tine, răspunse 
Richemonte. 


— Apropiaţi-vă. 

Intrară şi fostul căpitan întrebă imediat, arătând spre 
groapă: 

— Ce faci acolo? 

— Sap groapa pentru mortul care zace afară. 

— Cine e acest mort? 

— Tatăl meu, evlaviosul marabu Hagi Omanah. 

— Minţi! 

— Eu nu spun minciuni. 

— Şi totuşi minţi. 

— Nu vă cunosc. Sunteţi străini, de aceea vă iert. Un 
bărbat din vreun trib de pe aici ar vorbi altfel. Dar nici vouă 
nu vă este îngăduit să jigniţi un om sub acoperişul căruia aţi 
intrat. Cadavrul unui marabu sfinţeşte locul unde se află, 
voi însă îl profanaţi. 

Vorbise cu gravitate, fără teamă. Richemonte însă 
răspunse în acelaşi fel ca înainte: 

— Repet că minţi. Îl cunosc pe omul al cărui cadavru l-am 
văzut stând acolo afară. 

— Dacă-l cunoşti mai bine decât mine, care sunt fiul său, 
atunci spune-mi cine e. 

— Acum nu mai e decât praf şi humă. Odinioară a fost însă 
baronul Romain de Sainte-Marie, zise Richemonte, în 
franţuzeşte. 

— Allah! 

— Ucigaşul propriei sale soţii. 

Ochii lui Artur se măriră de groază. 

— Care a jefuit-o pe propria sa mamă. 

— Cine sunteţi voi? exclamă tânărul. 

— Eu sunt acela despre care ţi-a povestit mai înainte. 

— Ah! Ne-aţi spionat, aşadar? 

— Da. Ţi-ai întipărit numele Richemonte? Eu sunt acela. 

— Dumnezeu să mă ocrotească! 

— Da, Dumnezeu să te ocrotească! zise celălalt! Dar nu va 
fi în măsură. 


Făcu un semn. În timpul acestei discuţii. Henri se 
apropiase, cu pistolul pregătit în mână. Îl ridică repede şi 
apăsă pe trăgaci. Împuşcătura sfâşie tăcerea nopţii. Artur 
de Sainte-Marie se prăbuşi la pământ, cu ţeasta sfărâmată. 

Căpitanul se aplecă şi-l examina. 

— Minunat, Henri! zise el. Glonţul i-a pătruns până în 
creierul mic. A murit îndată şi fără dureri. 

Ucigaşul întoarse capul în lături. Nu cuteza să arunce o 
privire asupra victimei sale. 

— Zici că am nimerit bine? întrebă el, ca spună ceva. 
Atunci du-l afară! Nu vreau să-l văd în faţa ochilor. Gaura 
asta din cap, pumnii strânşi, ochii aceştia grozavi... Se 
cutremură. 

— Inimă de iepure! Pune mâna şi tu! 

— Fă-o singur! 

— Bine. Înainte însă, să-i luăm hârtiile. Eu n-am de ce să 
mă tem sau să mă îngrozesc, căci nu eu l-am împuşcat. Sunt 
nevinovat de sângele vărsat. 

Cuvintele acestea îl atinseră pe celălalt ca o lovitură de 
măciucă. 

— Eşti nevinovat? întrebă el. N-ai pus tu cale toată 
tărăşenia? 

— Dar ce, trebuie să faci tot ce-ţi spun alţii? Fiecare 
poartă răspunderea faptelor sale. 'Temeiurile stau în el 
însuşi, chiar dacă îndemnul a venit de zece ori din afară. Şi 
apoi, nu vreau să mai aud că eu sunt acela care te-a 
îndemnat la această crimă. 

Apucă mortul de braţe şi-l târi pe spate afară, în faţa uşii. 
Când intră înapoi, examina groapa şi porunci celuilalt: 

— Ei, ce mai ţii pistolul în mână? Mirosul sângelui ţi-o fi 
răpit minţile. Haide, sapă mai departe, tinere! 

Celălalt se supuse, fără să încerce a se împotrivi, vâri arma 
în buzunar, luă sapa şi începu să lucreze. După puţin timp 
lovi ceva tare, şi atunci ieşi la iveală o oală mare, acoperită 
cu un capac de lut. 


Richemonte o descoperi. leşi la iveală un caiet de hârtie 
destul de gros. Richemonte îl lumină şi-l răsfoi. 

— Însemnările bătrânului păcătos, zise el. Sunt cuprinse 
într-însele zilele începând de la aceea când a părăsit ferma 
„Jeannette”, până cu câţiva ani înainte de moartea sa. Mai 
departe! 

Sub hârtie se afla o cârpă veche de lână. Când aceasta fu 
îndepărtată, celor doi le scăpă o exclamaţie de surprindere. 
Erau acolo bijuterii încrustate cu perle şi alte pietre 
preţioase, iar restul oalei era umplut cu guinee englezeşti. 

— Drace, asta e mai mult decât mă aşteptam! exclamă 
Richemonte. 

— O întreagă avere, încuviinţă celălalt, privind conţinutul 
oalei cu ochi scânteietori. 

Vru să întindă mâna spre ea, dar căpitanul îl opri. 

— Stai, tinere! Pentru moment asta nu e încă pentru tine. 

— Cum, nu sunt Ahmed Ben Hagi Omanah, baronul de 
Sainte-Marie? 

— Abia trebuie să devii. 

— După aceea totul e proprietatea mea. 

— Fireşte. Până atunci însă voi lua totul în păstrarea mea. 
Te cunosc eu: îndată ce te vezi cu bani în buzunar, aceştia 
capătă aripi. Ai fi în stare să atârni de gâtul Liamei tale tot 
ce e aici. Îţi îngădui să te aşezi jos, ca să numeri împreună 
cu mine. De luat însă nu vei lua niciuna din piesele de aici. 
De ceea ce avem nevoie pentru moment, am căpătat la 
Biskra. 

— Dar ce se va întâmpla cu această comoară? 

— Va fi îngropată, până vom termina cu Greifenklau. Apoi 
o luăm şi ne întoarcem în Franţa, pentru a vedea dacă 
împrejurările de acolo sunt prielnice întreprinderii noastre. 

— N-ar fi bine să închidem deschizătura uşii? O surpriză 
nu e deloc exclusă. 

— Aş! Cine să vină aici? Afară stau cei doi morţi, unul de o 
parte, altul de cealaltă. Ei păzesc atât de bine, încât nimeni 
nu se poate apropia. Hai să ne punem pe lucru, tinere! 


Bijuteriile se compuneau din multe obiecte şi reprezentau 
o avere. Numărând apoi banii, cei doi ucigaşi constatară că 
erau peste trei mii de guinee. 

— Marabuul ăsta sfânt a fost un mare escroc, zise 
Richemonte. N-a fost deloc modest la hoţie. 

— E de mirare, spuse celălalt, că mamă-sa nu şi-a dat nici 
o osteneală să reintre în posesia averii ei. O mai fi trăind 
bătrâna? 

— Cine poate şti? Femeile au adesea o viaţă lungă. 
Probabil însă că a murit. Nu mai era tânără nici pe atunci. 

— Unde îngropăm toate astea? Aici sus? 

— Aş! Jos în desiş sunt mai în siguranţă. Mâine dimineaţă 
vom căuta o ascunzătoare bună pentru ele. 

— Şi ce facem cu cadavrele? 

— Pe marabu îl lăsăm în colibă, să fie găsit de cine o vrea. 
Apoi vom lărgi groapa şi-l vom aşeza într-însa pe Ahmed. 

Când sfârşiră treaba, Henri zise: 

— Hai să ieşim de aici! Lampa e pe sfârşite şi pe întuneric 
nu vreau să rămân. 

Muşchiul culcuşului fu iarăşi presărat deasupra 
pământului gropii şi marabuul fu aşezat deasupra. 

— Aşa! exclamă tânărul. Uşa nu i-o vom zidi, după cum a 
cerut dumnealui. Voia să aibă o rază de soare în fiecare zi, îi 
vom lăsa mai multe. 

— Şi unde rămânem noi? 

— Afară undeva, pe sub copaci. De dormit nici nu poate fi 
vorba. 

— Dar comoara o luăm cu noi afară, nu? 

— Bineînţeles, deşi ar fi în siguranţă şi aici la morţi. Să 
vedem însă dacă nu mai sunt pe undeva pete de sânge. Cine 
va veni aici trebuie să creadă că bătrânul a murit, iar fiul a 
plecat în călătorie pe undeva. 

După ce îndepărtară câteva pete de sânge, stinseră lampa 
şi se duseră cu oala spre locul unde stătuseră împreună 
înainte. Nu erau deloc obosiţi şi încercară să-şi alunge 


timpul, discutând în şoaptă. După ce schiţară unele planuri, 
cel mai tânăr zise: 

— Sora dumitale Margot şi bărbatul ei mai trăiesc? 

— Afurisitul acela de Hugo von Greifenklau, favoritul 
bătrânului Blucher? Aş fi vrut să-l fi luat dracul. Dacă l-a şi 
luat, nu pot spune, deoarece n-am fost dincolo de atâta 
amar de vreme. 

— Dar locotenentul Greifenklau, pe care avem de gând să-l 
atacăm, să fie într-adevăr o rudă de-a lui? 

— Fireşte. E fiul lui şi al surorii mele. Dacă ar şti găgăuţul 
că unchiul său îl pândeşte în drum, ca să-l uşureze de 
câteva picături de sânge şi unele încărcături de ale 
cămilelor... Cred că, în fine, mi-a sosit şi mie timpul. Ani 
îndelungaţi am aşteptat să vină, dar n-a venit. Acum însă 
sunt semne că se apropie. Vreau să mă răzbun, să mă 
răzbun pe Greifenklau şi pe toate neamurile lui. 

Dacă n-ar fi fost întuneric, s-ar fi putut vedea acel rânjet, 
care la el era un semn de mânie. 

— Ce veşti îi vei aduce guvernatorului Cavaignac? întrebă 
Henri. 

— Să-i aduc? Niciuna. 1 le voi trimite prin comandantul din 
Biskra, la care vom merge. Prin aventura noastră de azi s- 
au schimbat atâtea, încât mă văd nevoit să dau planurilor 
mele altă direcţie. Va fi ultimul serviciu pe care-l facem 
generalului. M-am săturat de viaţa asta nestatornică. 

— Va afla dânsul cine a fost, în realitate, marabuul? 

— Ce-ţi dă în gând! Va afla numai că nu mai trebuie să se 
teamă de evlaviosul Hagi Omanah, pentru că acesta a murit 
azi. Şi răsplata fireşte că ne-o vom primi. Mi-o voi lua după 
atacul împotriva caravanei. 

— Bine. Dar nu sunt încă lămurit cum vom face să abatem 
asupra beni aissailor bănuiala că-l au atacat pe neamţ. 

— Planul pentru aceasta e gata. 

— Stărui însă în condiţia pe care am pus-o, ca Saadi acela, 
iubitul Liamei, să moară. 


— Prefer să nimicesc întreaga seminţie şi în primul rând 
pe dulcea ta Liama. O să vezi tu unde o să te ducă această 
iubire oarbă. Eu mi-am făcut datoria şi te-am avertizat; 
acum gândeşte-te dacă vei fi în stare să suporţi, pe propriii 
umeri, urmările încăpăţânării tale! 

— Lasă asta în grija mea! îl maimuţări celălalt. 

Mireasma deşertului se ridica în aer; fâlfâia uşor printre 
ramuri, ca bătaia din aripi a unui suflet fugar; stelele 
sudului surâdeau pe cer, de parcă nu ar fi avut loc niciun 
eveniment care să fi tulburat pacea şi liniştea adâncă a 
muntelui sfânt, într-un mod atât de înfiorător. Când Artur se 
rugase, la dorinţa tatălui său: 

Viaţa şi sfârşitul meu. 

Îţi aparţin. În mâinile Tale, Tată, îmi încredinţez spiritul! 

Durerea şi suspinele lui cu greu înăbuşite erau doar 
pentru acesta, dar, de fapt, îşi rostise şi propria rugăciune 
de moarte. Trebuia să părăsească deşertul, pentru a pleca 
în patria tatălui lui; acum, însă, pornise, împreună cu 
acesta, spre o patrie care era atât de minunată, încât nu se 
putea compara cu nici o ţară de pe pământ. 

Abia începuse cerul să se lumineze, când cei doi ucigaşi se 
apucară de treabă, pentru a îngropa oala cu aur şi cu 
obiecte de preţ. După o scurtă căutare, găsiră un loc 
potrivit unde puteau depune comoara jefuită. Apoi, se 
duseră din nou la coliba marabuului, pentru a se convinge, 
şi la lumina zorilor, că nu rămăsese nici urmă a faptei lor 
îngrozitoare. Curând, porniră în trap, întrucât animalele se 
odihniseră între timp, spre vest, unde se afla Biskra, 
următorul lor ţel. 

O revedere în Sahara. 

În sudul Algeriei coborau călare, prin valea seacă Fahama, 
trei călăreţi. Erau bine înzestrați, căci animalele aparţineau 
acelei rase cu păr sur, care se numea cămila Bischarihn. 

Doi dintre călăreţi erau europeni şi arătau a fi stăpân şi 
servitor. Al treilea era beduin şi le era călăuză. Vorbea cu ei 


acel amestec de arabă, franceză şi italiană, care se foloseşte 
pe ţărmul de nord al Africii. 

Era încă dimineaţă, dar soarele ardea deja nisipul şi 
stâncile deşertului. De aceea, nu era de mirare că 
europeanul se uita în jur după un loc cu umbră, unde să se 
poată răcori în timpul arşiţei de la prânz. 

— Nu se află prin apropiere nici un loc de popas? întrebă 
el călăuza. 

— Nu, domnule! Doar la capătul văii vom găsi stânci şi 
mimoze, care ne vor oferi umbră. 

— Şi cât mai e până acolo? 

— Ajungem până la prânz. 

— Şi acolo sălăşluieşte leul? 

— Da, acolo se află stăpânul cutremurului, care a mâncat 
deja destui fii ai seminţiei. 

— Atunci să dăm frâu liber animalelor! 

Călăuza scoase un fluier simplu de lemn, care avea doar 
trei tonuri, şi începu să fluiere într-un anumit fel. La acest 
sunet, cămilele ciuliră urechile şi începură să grăbească 
paşii. 

Merseră aşa, fără oprire, spre est. 

Soarele urca tot mai sus şi mai sus pe cer şi, în cele din 
urmă, când ajunsese în punctul culminant, se îndeplini şi 
promisiunea călăuzei. Valea se îngustă; pe cele două laturi 
ale sale se ridicau stânci înalte, iar mimoze spinoase formau 
aici păduri în care, de fapt, era destul de periculos să te 
adăposteşti de arşiţa soarelui. 

— Slavă lui Allah! strigă călăuza. Vedeţi corturile? 

— Unde? 

— Colo la stânga, în vale. Acolo s-au retras fiii deşertului, 
de teama leului. Să mergem într-acolo! 

— Vom fi bine primiţi? 

— Da. Vom căpăta sare, pâine şi curmale, căci aceşti 
beduini nu-s tuaregi, în care nu se poate avea încredere. 

Pe unul din maluri se aflau cinci corturi, în faţa cărora 
erau legate câteva cămile şi cai. Un mic număr de oi 


păşteau în apropiere. 

Când cei trei călăreţi se apropiară, corturile fură deschise 
şi bărbaţii dinăuntru ieşiră afară. Aduseră pâine şi sare, în 
semn de bun venit şi împărţiră cu noii sosiți şi puţinele 
curmale ce aveau. 

Beiul el urdy9 chemă călăuza de o parte şi-o întrebă: 

— Cine sunt străinii pe care ni i-ai adus? 

— Doi francezi. 

— Eu nu-i iubesc pe francezi. Când pleacă? 

— După ce vor fi împuşcat pe stăpânul cutremurului de 
pământ. 

— Pe leu? Allah il Allah! Vor să împuşte leul? 

— Da. Am auzit că ar fi în apropiere. 

— Îşi are sălaşul în valea învecinată, pe care o poţi zări de 
aici. Dar sunt numai doi, după cum văd. 

— Şi totuşi vor să-l împuşte pe leu. 

— Allah le-a luat minţile. Noi am ieşit şaizeci ca să-l 
râăpunem, dar leul a ucis patru oameni şi-a rănit mulţi alţii, 
fără să-l putem pedepsi. 

— N-ai auzit că adesea un singur francez porneşte să 
vâneze leul? 

— Allah e mare! Francezii sunt duhuri rele, care nu 
trebuie să se teamă. 

Întorcându-se la stăpânul său, călăuza îi povesti ce aflase. 
Europeanul privi spre valea învecinată şi aprecie distanţa. 
— Rămânem aici, hotări el, ca să ne încercăm norocul în 
zori. În sfârşit, în sfârşit, o dată un leu! Sper să mă pot ţine 

de cuvânt. 

Amândoi aveau înfăţişare de ostaşi şi vorbeau acum 
franţuzeşte. 

— Şi eu aş vrea să dau ochi o dată cu un astfel de animal, 
spuse servitorul. E ciudată dorinţa unei femei ca soţul să-i 
aducă blana şi colții unui leu. Aşa ceva pare primejdios. 

— 'Ţi-e frică, Rudolf? 

— Nu, domnule căpitan. Un leu nu e decât o pisică ceva 
mai mărişoară. 


— Hm! Ba o pisică foarte mare. Ca şi tine, nici eu n-am 
văzut până acum un leu cu adevărat sălbatic. Poate c-ar fi 
bine să ne folosim de timpul prânzului, ca să cercetăm 
ţinutul. 

— Valea aia pe unde cică s-ar aţine fiara? 

— Da. Fireşte, pe jos. Am avea numai o jumătate de ceas 
până acolo. 

— Bine, domnule căpitan. 

După câtva timp porniră la drum, ca şi cum s-ar fi dus să 
vâneze iepuri sau rațe sălbatice. Beduinii clătinară capul 
văzându-i că pleacă. Li se părea ceva nebunesc ce aveau de 
gând să facă aceştia doi. 

Călătorii noştri străbătură valea principală şi ajunseră în 
cea mai îngustă, de alături. Aceasta era presărată cu 
mimoze şi alte plante, şi umplută cu sfărâmături de stânci. 
În valea asta, aflaseră ei în ajun, îşi avea sălaşul un leu 
uriaş. Sperau să-i găsească urmele şi să descopere astfel 
locul unde aveau de gând să-l caute în zorii zilei viitoare. 

E drept că leul se arată numai arareori în ceasurile 
amiezii. Se întâmplă asta atunci când e deranjat prin cine 
ştie ce împrejurare din odihna sa şi, în asemenea caz, e cu 
deosebire primejdios să-i ieşi înainte. Se răzbună pentru că- 
i se tulbură liniştea. 

Pe când urcau printre stânci şi tufe, Rudolf se opri deodată 
şi-l prinse de braţ pe stăpânul său. 

— Pentru Dumnezeu, ce-i asta? întrebă el, arătând în sus, 
spre peretele văii. 

Căpitanul se uită şi el într-acolo şi se cutremură. 

— Mii de draci! Leul! şopti dânsul. Ăsta e leu de pustiu, şi 
nu dintr-ăia cum întâlneşti în grădinile zoologice. Ce facem? 

Cam deasupra lor, ceva mai în lături, un animal enorm 
cobora valea, încet şi maiestuos, conştient de puterea-i 
uriaşă. Încă două clipe şi leul trebuia să-i vadă pe cei doi. 

Rudolf era un om curajos. 

— Băiatul ăsta e încă o dată pe atât de mare pe cât mi l-am 
închipuit eu, zise el, dar de împuşcat îl împuşcăm. Cine ştie 


dacă mâine îl mai prindem aşa în faţa puştii. Unde trebuie 
nimerit? 

— În inimă. Numai la caz de nevoie se ţinteşte în ochi. 

— Bine, să ne aplecăm aici sub tufe. Nu ne va vedea. 

— Da. Fiecare avem câte două gloanţe, ceea ce face patru. 
Asta ajunge. 

Se lăsară în genunchi, îndărătul tufelor, şi duseră armele 
la ochi. Animalul era la vreo treizeci de paşi înaintea lor şi la 
vreo douăzeci de paşi mai sus. 

— Trage tu întâi! ordonă căpitanul. Pentru mai multă 
siguranţă, eu rămân să te schimb. 

Rudolf ţinti şi trase. Împuşcătura detună, dar leul rămase 
neatins. Abia acum îi zări pe cei doi bărbaţi şi scoase un 
răget înăbuşit, care se prefăcu curând într-un fel de 
horcăit, de parcă o cireada întreagă de vite şi-ar fi dat 
sfârşitul sub cuțitul unui parlagiu. 

Toată natura părea că înmărmurise de spaimă. 

Şi iată că leul se pregătea acum de săritură. Dar în clipa 
aceasta îl nimeri al doilea glonţ al servitorului, în trup, fără 
ca totuşi să-l rănească mortal. 

Stăpânul cutremurelor de pământ scoase al doilea răget şi 
se avântă în jos, din cinci sărituri. 

— Suntem pierduţi, Dumnezeule! strigă Rudolf şi sări în 
lături. 

Căpitanul rămăsese în genunchi, nemişcat. Când leul se 
afla la mijlocul săriturii, el trase prima oară şi imediat urmă 
al doilea glonte. Fiara uriaşă făcu o întorsătură în toiul 
săriturii şi se prăbuşi greoi la pământ. Mai scoase răget 
scurt şi înăbuşit, se zbătu de câteva ori, râcâind pământul 
cu labele, şi rămase moartă. 

— Slavă Domnului! exclamă Rudolf, uşurat. Astea au fost 
două lovituri de moarte. Mă temeam că mi-a sunat ceasul 
din urmă... 

Căpitanul se apropie liniştit de cadavru şi-l privi. Apoi îşi 
şterse năduşeala de pe frunte. 


— Pentru prima şi ultima oară! zise el. Au fost numai trei 
clipe, dar toată viaţa îmi voi aduce aminte de ele. Acum să-i 
jupuim blana şi să-i scoatem colții! 

Treaba din urmă era cea mai grea, şi le luă mult timp celor 
doi. Tocmai sfârşiseră şi se pregăteau să plece, când auziră 
zgomot de copite, îşi încordară auzul şi băgară de seamă că 
se apropiau doi călăreţi, care coborau valea. Vânătorii leului 
nu puteau fi văzuţi, deoarece stăteau ascunşi îndărătul unui 
tufiş, făcând una cu hoitul fiarei. 

Călăreţii se apropiară, oprindu-se tocmai în faţa lui. 
Păreau să fie beduini, dar cel mai vârstnic spuse într-o 
franţuzească fără cusur către tovarăşul său: 

— Acolo se sfârşeşte Wadi. Trebuie să fim cu băgare de 
seamă. Ia-o înainte şi vezi dacă e vreun semn de viaţă pe 
acolo! 

Celălalt se supuse. Când se înapoie, după câtva timp, 
raportă: 

— Cinci corturi în Wadi Fahama. 

— Mulţi oameni? 

— Nu. 

— Totuşi, nu trebuie să ne arătăm. Dacă lovitura reuşeşte, 
va stârni mare senzaţie şi se vor interesa de fiecare străin, 
pentru a fi descoperiţi făptuitorii. 

— Unde a avut neamţul ultima tabără de noapte? 

— Spre seară vom da de dânsul la răsărit de fântâna 
Saada. Aşa au raportat ieri informatorii. Ne cărăm cât mai 
repede, iar beni aisaii vor fi arestaţi şi pedepsiţi ca 
făptuitori. 

— Cum călărim acum? 

— Repede înapoi, apoi cotim spre răsărit, trebuie să ne 
grăbim, altfel ne scapă afurisitul acela de Greifenklau. 

Îşi întoarseră caii şi porniră îndărăt. 

— Ce a fost asta, domnule căpitan? întrebă Rudolf. Dacă 
nu m-a înşelat auzul, indivizii aceştia vor să atace pe cineva. 

Căpitanul se ridicase şi pusese mâna pe armă. 


— Dumnezeule, prietenul meu Greifenklau fie atacat şi 
jefuit? Leul ăsta ne-a adus totuşi noroc. Să încălecăm! În 
goană, îndărătul corturilor! Trebuie să ajungem înaintea 
acestor oameni. 

Strânseră blana leului, apoi, cu toată căldura înăbuşitoare, 
călăriră în goană spre corturi. 

Arabii nici nu vrură să creadă că răpuseseră leul, dar când 
văzură dovezile se ridică un strigăt general de bucurie, 
căruia căpitanul îi puse însă repede capăt. 

— Cunoşti fântâna Saada? întrebă el călăuza. 

— Da, stăpâne. 

— Cât e până acolo? 

— A cincea parte dintr-o zi de drum. 

— Trebuie să pornim imediat. 

— Stăpâne, animalele mele nu ţin atâta... 

— Plătesc cât ceri. 

— E atât de grabnic? 

— Da, căci probabil sunt în joc vieţi omeneşti. 

— Dai şaizeci de monezi dintr-acelea pe care voi le numiţi 
franci? 

— Da. 

— Atunci voi înşeua cămilele imediat. 

Peste un sfert de ceas zburau pe animalele lor. Deşi 
acestea nu erau odihnite, totuşi s-ar fi putut lua la întrecere 
cu orice cal bun. 

Pustiu şi iarăşi pustiu, până când, cu puţin înainte de a se 
însera, se zăriră în depărtare câţiva palmieri. 

— Ce-i asta? întrebă căpitanul. 

— Este Bir Saada, unde vrei să te duci, răspunse călăuza. 

Această fântână nu e cine ştie ce. Vreo două duzini de 
palmieri cresc în jurul unui fir de apă, care iese încetişor 
din nisip, pentru a dispărea îndată înapoi într-însul. 

Când cei trei călăreţi se apropiară, băgară de seamă că 
izvorul era ocupat. Erau acolo vreo douăzeci de cămile de 
călărie şi de povară, cu care se aflau însă numai cinci 
oameni. Zărindu-i pe cei ce se apropiau, aceştia se ridicară. 


Căpitanul descălecă şi-i măsură cu privirea pe oameni, dar, 
înainte ca să-l fi recunoscut pe cel căutat, se auzi un strigăt: 

— Kunz! Eschenrode! Tu? 

Căpitanul îl privi năuc pe celălalt. 

— Gebhard! Greifenklau! Mumie! Cine Dumnezeu să te 
mai recunoască? Eşti mai negru ca dracu'! 

— Cum ai ajuns în Sahara? 

— Ca să te salvez puţintel pe tine. 

— Să mă salvezi? De ce? 

— De un atac. 

— Ei asta! Dar cine să mă atace? 

— Doi francezi, cu ajutorul celor din tribul Beni Aissa. 

— Cine-s francezii? 

— Nu-i cunosc. 

— Şi unde urmează să se producă atacul? 

— La răsărit de aici, astăzi, înainte de a se însera. 

— Ah, lucrul pare să fie într-adevăr serios! Bine că am 
rămas îndărătul caravanei! 

— Da, personal eşti salvat... dar lucrurile tale? 

— Se găsesc pe animalele acestea. Ştiam că vestea 
încărcăturii mele se va duce ca vântul înaintea mea. De 
aceea am lăsat mereu să alearge în frunte Kaffila, iar eu 
rămâneam în urmă cu o jumătate de zi de călătorie. 

— Asta e o împrejurare fericită, dar Kaffila e pierdută. 

— Adevărat. Voi trimite un sol pe o cămilă repede, ca s-o 
prevină. 

Dădu imediat ordinele cuvenite. 

— Treizeci de războinici ai tribului Uled Idenan m-au 
însoţit, zise Greifenklau, privind gânditor după solul care 
pornise în goană nebună. Allah milostivească-se de ei! Dar 
spune-mi acum, rogu-te, cum ai ajuns în Sahara? 

— Ca vânător de lei. Vezi blana asta de colo? 

— Ah, ai pus mâna pe unul? 

— Da. Ai fost şi tu tot atât de fericit? 

— Adesea, nu o dată, prietene. Dar aproape că-mi pot 
închipui pentru ce o faci pe vânătorul de lei. 


— Ia spune! 

— Hedwiga, aceea a ta şi iubita-ţi mătuşă vor să devii un al 
doilea Gerard, astfel că-ţi ai transformat concediul într-o 
mică escapadă de vânătoare. Nu-i aşa? 

— Ai ghicit! Mi s-a dat însărcinarea să aduc cel puţin o 
blană de leu şi doi colţi, apoi veşti sigure de la tine. 

— Mă vei aduce pe mine însumi. Ce fac Ida şi băiatul meu? 

— Le e dor grozav de tine, pe câtă vreme neîmblânzita 
mea soţioară mă alungă printre lei. Dar ştii că m-au făcut 
căpitan? 

— Sincerele mele felicitări, domnule căpitan. 

Kunz trebui să povestească despre patria îndepărtată, 
apoi Greifenklau istorisi despre aventurile sale în călătoria 
spre Timbuktu. 

Se făcu noapte. Stelele urcau tot mai sus pe cer. Abia spre 
miezul nopţii solul se înapoie. 

— I-ai ajuns? întrebă Greifenklau. 

— Da. 

— Şi i-ai prevenit? 

— Nu m-au mai auzit... căci erau morţi. Treizeci de 
războinici din tribul Uled Idenan şi nenumărați neguţători 
care se alăturaseră caravanei fuseseră ucişi şi jefuiţi. Era 
un caz care, oricât ar fi fost de obişnuit prin locurile acelea, 
era de aşteptat să fie pedepsit în mod exemplar. 

— Ce vei face acum? întrebă Kunz von Eschenrode. 

— Îmi schimb direcţia. O iau de a dreptul spre 
miazănoapte. Nu-mi rămâne altceva de făcut. 

— Merg şi eu cu tine. Triburile pe lângă care vom trece 
sunt prietenoase faţă de europeni. Când pornim? 

— Imediat. Nu aştept până dimineaţă. 

— Pentru ce nu? 

— Bandiţii care au atacat caravana puteau să bage de 
seamă că am rămas în urmă, şi-mi vor face o vizită. Îi 
cunosc eu pe aceşti indivizi. 

Împachetară totul şi micul convoi se puse în mişcare. 
Tocmai la timp, căci numai cu un sfert de ceas mai târziu 


tuaregii veniseră la fântână, ca să-l caute pe Greifenklau. 

Cam o jumătate de an de la cele povestite mai sus, o trupă 
de „Chasseurs d'Afrique” cobora din munţii care mărginesc 
la nord teritoriul tribului Beni Aissa. În frunte călăreau, de 
amândouă părţile comandantului, cei doi trădători, 
Richemonte şi complicele său. Abia acum generalul 
Cavaignac avea destule trupe libere, ca să pedepsească 
sângeros nemaipomenitul atac împotriva caravanei. 

— Credeţi că ni se va opune împotrivire? întrebă 
conducătorul. 

— Puțin sau chiar deloc. Indivizii ăştia sunt laşi de tot. Au 
curaj numai când e vorba de jafuri de noapte sau atacuri 
prin surprindere. 

— Şi credeţi voi că ei sunt într-adevăr făptaşii? 

— Lucrurile celor ucişi vor mai fi găsite la dânşii. 

— Câţi au căzut? 

— Treizeci de războinici uled idenani, un conducător, 
cincisprezece cămilari, căpetenia proprietarilor de cămile şi 
ofiţerul german, cu mai mulţi oameni. 

EI ştia cât se poate de bine că asta era o minciună, căci el 
însuşi mânase câteva din cămilele, jefuite până în 
apropierea beni aissailor şi le lăsase acolo. Era convins că 
aceştia puseseră mâna pe ele, şi asta era o dovadă 
îndestulătoare pentru vinovăția lor. 

În toiul nopţii trupele ajunseră la tabără, pe care o 
înconjurară. Când arabii dădură buzna afară din corturile 
lor, se văzură înconjurați de pretutindeni de un zid de 
oameni înarmaţi. 

Şeicul Menalek trimise îndată un sol la comandant şi 
acesta, ascultând de sfatul lui Richemonte, ceru să vină la 
dânsul dşemma10 ca să se asigure de ea. Prin aceasta nu 
trebuie înţeleşi numai bătrânii de ani. Sunt printre ei şi 
tineri, de obicei rubedenii ale şeicului. Astfel se făcu că veni 
şi Saadi, ginerele lui Menalek. Oamenii fură legaţi şi supuşi 
unui interogatoriu. 

— Aţi atacat o caravană a uled idenanilor? 


— Nu, suntem nevinovaţi. 

— Se vor face cercetări şi se va afla adevarul. 

— Da, se va găsi, răspunse Menalek. Am văzut dimineaţă 
patru cămile încărcate în faţa corturilor noastre şi le-am 
luat. Apoi am găsit pe teritoriul nostru cadavrele celor 
jefuiţi. Le-am îngropat după regulile Coranului, dar înainte 
de asta le am luat obiectele ce nu le mai puteau fi de folos. 

— Pricepem, mincinosule! râse comandantul trupei. 

Ceilalţi bărbaţi fură aduşi de asemenea în tabără, până ce 
toată suflarea bărbătească a acesteia fu legată. Sentința a 
fost scurtă: toţi au fost condamnaţi la moarte prin 
împuşcare. 

Când se află vestea aceasta, femeile şi copiii izbucniră în 
bocete de nedescris. Voiau să se arunce la picioarele 
judecătorilor cruzi, dar tabăra fu înconjurată de santinele, 
astfel că nimeni n-o putea părăsi. 

Execuţia trebuia să aibă loc la amiază, când soarele 
atingea punctul culminant pe cer. În vremea asta, Henri, 
vărul lui Richemonte, intră în tabără prin lanţul 
santinelelor. Pretutindeni fu întâmpinat cu plânsete şi 
tânguieli. El nu le dădu nici o atenţie, ci intră în cortul 
şeicului. Soţia şi fiica acestuia, Liama, stăteau plângând pe 
jos şi săriră în sus când îl văzură. 

— Sallam aaleikum! salută el. 

— Cum? Tu aduci salutul păcii? întrebă biata femeie. Iar 
afară moartea aşteaptă pe bărbaţii şi fiii noştri! 

— Nimeni nu va scăpa de ea. Numai vouă vă aduc pace. E 
adevărat că Liama este soţia lui Saadi? 

— Da, răspunse mama fetei. 

— Şeicul trebuie să moară, ca şi Saadi. 

— Ah, Allah, nu există nici o scăpare pentru ei? întrebă 
Liama. 

— Niciuna. 

Ea se apropie de dânsul cu mâinile împreunate. 

— Tu eşti un prieten al francezilor. Bărbaţii noştri sunt 
nevinovaţi. Ai putere mare. Poate ai fi în măsură să-i salvezi. 


— Îmi este îngăduit să salvez numai doi. 

— Pe cine, pe cine? întrebară cele două femei repede. 

— Am dreptul să-i aleg. 

— Oh, atunci salvează-l pe şeic, soţul meu! 

— Salvează-l pe Saadi! 

— Şi ce capăt drept mulţumire? întrebă el. 

— Cere orice vrei! zise mama. 

— Am cerut o pe Liama de soţie, dar mi-a fost refuzată. 
Dacă primeşte să-mi devină nevastă şi să plece cu mine, 
atunci şeicul şi Saadi vor fi salvaţi. 

Liama se făcu palidă. Mama însă se agăţă de această 
ultimă speranţă: 

— Dar Liama este soţia lui Saadi, aşa că nu se poate 
mărita cu tine. 

— Căsătoria a fost celebrată de şeic, nu şi de imam, aşa că 
ea n-are valoare, dacă Liama se desparte de Saadi. Primiţi 
propunerea mea? 

— 'Te vei ţine de cuvânt? întrebă mama, în prada unei 
cumplite lupte sufleteşti. 

— Da. 

— Jură-mi! 

— Jur pe barba Profetului. Liama îşi împreună mâinile. 

— Poate să jure, dar eu nu mă duccuel. 

— Vrei să fii ucigaşa tatălui tău? se tângui mama. 

— Nu pot... Aparţin lui Saadi. 

— Ba nu, el îţi dă libertatea, ca să te salveze, zise Henri. 

— Dovedeşte-o! exclamă bătrâna. 

— Şeicul vă porunceşte şi el să faceţi ceea ce cer eu, ca să 
nu-şi piardă viaţa. 

— Dovedegşte! 

— Poftim! 

Scoase din buzunar o bucată de pergament, scrisă în 
franceză cu litere arăbegşti. 

— Ăsta e documentul iscălit de comandantul nostru, de 
şeic şi de Saadi. Cunoaşteţi pecetea şeicului? 

— Da. 


— Atunci citiţi hârtia asta! 

Bătrâna nu putea citi, dar Liama silabisi ordinul tatălui şi 
soţului ei, care-i poruncea să plece imediat cu aducătorul 
documentului, pentru a-i salva pe părinte şi bărbat, făcând 
astfel o operă plăcută lui Allah. 

— Cunoaşteţi şi hamailurile şeicului şi lui Saadi? întrebă 
ticălosul. 

Hamail este o copie a Coranului, pe care pelerinii şi-o 
cumpără din Mecca şi-o poartă apoi la gât în tot timpul 
vieţii. Numai în cazuri de mare nevoie, musulmanul 
încredinţează relicva aceasta în mâini străine. 

— Sunt aici amândouă, spuse Henri, şi înmâna femeilor 
cele două cărţulii, pe care ele le recunoscură imediat. 

— Te cred, zise mama, printre lacrimi. 

— Ea n-avea de unde bănui că documentul era fals şi că 
ticălosul luase cu forţa celor doi prizonieri pecetea şi 
hamailurile. 

Liama se azvârli la pământ, scuturată de lacrimi. 

— O, Allah; O, Allah! exclamă ea. Ei îmi poruncesc, dar eu 
nu pot asculta, totuşi. O, Allah, Allah, ce să fac? 

— Dacă nu te supui, atunci ei vor trebui să moară, o 
ameninţă el. 

— Fiica mea, gândeşte te la datoria ta! o imploră mama. 

— Altminteri e de două ori ucigaşă. Voi ieşi puţin afară, ca 
să vă dau un mic răgaz pentru chibzuinţă. Sfătuiţi-vă şi 
faceţi apoi ce aţi hotărât. Dar nu şovăiţi mult, căci timpul e 
preţios. 

leşi. Dar tocmai atunci se auzi afară, în faţa taberei, o 
salvă de puşti. Prin toată tabăra răsună un singur țipăt de 
spaimă, scos din mai multe piepturi. Henri intră înapoi în 
cort, unde o văzu pe Liama palidă ca un cadavru, stând în 
mijlocul încăperii. 

— Cine a împuşcat? Ce s-a întâmplat? întrebă mama. 

— Primii cinci oameni au fost împuşcaţi, răspunse el. 

— O, Allah! E şi şeicul printre ei? 


— Încă nu. Dar peste două minute vor cădea încă cinci 
oameni, iar printre ei va fi şi Saadi. 

— Liama merge cu tine! strigă bătrâna, copleşită de 
durere. 

Cuprinsă de disperare, fata îşi lăsă capul în piept. 

— Atunci îmbracă-te pentru drum! În vremea asta eu voi 
face semn ca cei doi să fie cruţaţi. 

După câtva timp, se deschise cercul format de soldaţi şi 
prin locul liber trecură doi cai şi-o cămilă. Pe cai se aflau 
Richemonte şi Henri, iar cămila ducea o Atuşa, în care o 
femeie vărsa lacrimi fierbinţi de durere. 

Zgomotul ultimei salve se stinsese de mult. O linişte de 
moarte domnea peste corturile părăsite. Se lăsă noaptea 
deasupra, deşertului. 

Câteva ordine tăioase, „Chasseurs d'Afrique” se aşezară în 
formaţie, cu flintele, cu care executaseră răfuiala, la umăr. 

— En avant!11 

Convoiul se puse încet în mişcare şi, curând, dispăru în 
lumina de amurg a nopţii înstelate, la limita orizontului. 

Atunci se ridică, dintr-o albie cu nisip, o siluetă uscăţivă, 
suplă; ameninţă cu pumnii în aer şi rămase aşa minute în 
şir, ca o stană. Doar buzele i se mişcau... trimiteau un 
jurământ către Allah, atotmilostivul şi atotrăzbunătorul. 

Era Hassan, vrăjitorul, care, mulţumită capacităţilor sale 
extraordinare, nu împărtăşise soarta îngrozitoare a celor 
din seminţia sa. 

La picioarele lui, în albie, zăcea Saadi, cu un glonţ francez 
înfipt în piept. Hassan îl cărase în secret, îl aşezase sub cei 
morți şi îl adusese în simţiri cu un suc de ierburi concentrat. 
Acum zăcea, vlăguit, pe mantia vrăjitorului şi deschise ochii, 
înviat din morţi, într-o viaţă sumbră şi amară a singurătăţii, 
căci aceea pe care o iubea şi care fusese a lui plecase, cu un 
alt bărbat, în patria ghiaurilor. 

Favoritul Împăratului. 

De la ultimele evenimente trecură câţiva ani. Căpitanul de 
cavalerie, Hugo von Greifenklau, fostul favorit al bătrânului 


V 


„mareşal Înainte!”, trăia la fel, ducând o viaţă retrasă, pe 
cele două proprietăţi învecinate ale sale. Se bucura, alături 
de Margot a sa, de o fericire de care puţini pământeni au 
parte. 

O singură dată viaţa îi fu tulburată, atunci când muri 
mama lui Margot, doamna Richemonte. Din când în când, 
fericirea îi era uşor umbrită, şi asta se întâmpla atunci când 
Hugo era preocupat de acele goluri şi puncte întunecate 
din memorie, pe care le dobândise ca urmare a loviturilor 
de paloş primite. 

Şedea ore întregi cu vizitiul Florian Rupprechtsberger, 
care îl urmase de la ferma „Jeannette” în Prusia, pentru a 
discuta despre acest punct nelămurit, dar zadarnic, căci îi 
fusese şi îi era imposibil să-şi aducă aminte de locul unde 
îngropase caseta de război. Apoi, când apărea Margot, 
aceasta bănuia imediat care fusese obiectul discuţiilor 
dintre cei doi. Îşi punea braţul pe spatele soţului ei şi 
spunea, de obicei, pe un ton amar: 

— Presupun că iar te-ai gândit la acea casetă de război. 
Nu-i aşa, dragă Hugo? 

— Din păcate, da! obişnuia el să răspundă, cam abătut. 

— Te rog, nu-ţi mai bate capul cu asta! Doar te-am rugat 
de atâtea ori şi nu vrei să-mi faci această plăcere! 

— Aş vrea, te rog să mă crezi; dar când îmi vine acest 
gând, n-am puterea să-l îndepărtez din minte. 

— Dar, e inutil, e zadarnic. Chiar dacă ţi-ai aduce aminte 
de acel loc, tot n-ai putea să iei comoara de acolo. 

— De ce nu? 

— Pentru că aceste resurse financiare sunt franţuzeşti. A ţi 
le însuşi ar însemna un furt. Cu totul altfel ar fi stat 
lucrurile, dacă ar fi fost o proprietate germană. 

— Nu pot să nu-ţi dau dreptate. Dar, şi în aceste condiţii, 
tot ar fi profitabil pentru mine dacă mi-aş aduce aminte de 
locul respectiv. Aş putea primi de la Franţa o răsplată 
substanţială, dacă aş fi în stare să indic locul unde se află o 
asemenea comoară. 


— Las-o moartă, dragă Hugo! N-avem noi nevoie de 
răsplata asta. 

La această obiecţie bătrânul căpitan obişnuia să nu 
răspundă. El se prefăcea că se linişteşte, dar în sinea lui 
continua să se frământe. 

Margot avea dreptate. Cele două moşii le aduceau venitul 
de care aveau trebuinţă. Pe de altă parte, moşteniseră 
ferma, „Jeannette” de la baroana de Sainte-Marie. O 
îmbunătăţiseră şi-o arendaseră unui om capabil. Avea acum 
o valoare mult mai mare ca înainte, cu toate că dânşii se 
arătau foarte rar pe acolo, deoarece ferma se afla în 
Franţa. 

Gebhard se întorsese cu bine din Africa. Publicase 
rezultatul explorărilor sale şi astfel dobândise un mare 
renume. Aceasta îl îndemnă să continue să lucreze în acest 
domeniu, deşi fusese înaintat la gradul de căpitan. Îşi luă 
mai întâi concediu, ca să se întovărăşească cu o altă 
expediţie, apoi îşi dădu chiar demisia, deoarece prevedea 
că va trebui să rămână mult timp în străinătate, în serviciul 
ştiinţei. 

Gebhard fu tot atât de fericit în căsnicia sa cu Ida Rallion, 
ca şi părinţi săi în a lor. Fireşte că Ida nu vedea cu ochi buni 
faptul că soţul ei lipsea atât de des din ţară, dar ea se 
bucura totuşi de renumele său, şi era cu atât mai fericită 
când îl vedea întors. În vreme ce el era prin cine ştie ce 
ţinuturi îndepărtate, ea găsea mângâiere la socrii iubiţi, iar 
aşteptarea şi-o scurta cu educaţia băieţelului ei, la care se 
adăugă mai târziu o fetiţă. 

Băiatul căpătase numele Richard, iar fetiţa Emma. Părinţii 
îi iubeau cu adevărată dragoste părintească, iar bunicii 
păreau a se lua la întrecere în această privinţă. 

În vreme ce familia Greifenklau se bucura de o fericire 
netulburată, spre sud vest se adunau nori grei de furtună 
împotriva lor. 

Napoleon al III-lea deveni întâi preşedinte, apoi împărat al 
Franţei12. Evenimentul acesta fu întâmpinat cu bucurie de 


doi oameni, care până atunci aşteptaseră zadarnic un prilej 
făgăduitor de succes, pentru a-şi aduce la îndeplinire 
planurile: căpitanul Richemonte şi fiul său adoptiv Henri, 
care se numea în Africa Mahmud Ben Ali. Amândoi 
considerară momentul acesta prielnic pentru întoarcerea 
lor. Scoaseră din ascunzătoare comoara marabuului şi 
vândură prin diferite porturi bijuteriile, fără a se observa. 

Îndată ce nepotul marelui corsican deveni împărat, toţi 
aceia care fuseseră pentru menţinerea primului imperiu şi 
adepţi ai lui Napoleon [, îşi dădură seama că venise, în 
sfârşit, vremea lor. Şi aveau dreptate. Napoleon al III-lea 
care n-avea în nici un caz spiritul puternic al unchiului său, 
căuta să fie imitatorul acestuia. 

Starea lucrurilor în Europa îi era favorabilă. 

Aurul fals din coroana sa părea metal nobil, iar strasurile 
cu care era împodobită străluceau într-atât, încât păreau 
diamante veritabile. Dacă unchiul reuşise, prin puterea 
spiritului său, să ţină frânele lumii întregi şi nepotul izbuti, 
prin trucuri viclene de scamator, să amăgească popoare şi 
conducători. Lumea era mirată, uimită. Îl admira. 

Napoleon I înţelesese să-şi atragă de partea sa oameni 
mari, chiar dacă trebuia să-i caute în clasele inferioare. Şi 
în această direcţie nepotul său îl imita. El nu ezită să-şi 
creeze „uneltele” care mai adăugau la luciul tronului său o 
sclipire cât de mică. Valoarea acestor oameni a ieşit la 
iveală însă doar atunci când tronul s-a prăbuşit. 

Importantă şi ciudată (având în vedere istoria de mai 
târziu) este impresia pe care i-a lăsat-o Napoleon al III-lea 
arhiducelui Max de Austria, viitorul împărat al Mexicului, 
atunci când acesta îl vizită pentru prima oară. Chiar şi 
înfăţişarea împăratului îi displăcu. Ela notat: „Făptura 
scundă, insignifiantă, trăsăturile grosolane, mersul 
tărăgănat, mâinile urâte, privirea căutătoare, şmecheră; 
toate acestea formează o combinaţie care nu mă îndeamnă 
a-mi face o primă părere ceva mai blândă.” 


Nici împărăteasa Eugenia, fostă contesă spaniolă de 
Mantijo, nu-l orbi pe Max de Austria. 

„Frumuseţea ei de netăgăduit, căreia arta îi vine puternic 
în ajutor, este specifică tipicului spaniol. E rasată, dar 
întregii ei apariţii îi lipseşte maiestatea unei împărătesc, iar 
părerea pe care mi-am făcut-o despre ea a fost mult 
umbrită de amintirile despre curtea din Viena.” 

Arhiducele împărtăşi aceste gânduri cumnatei sale, 
împărăteasa Elisabeta. 

Ulterior austriacul şi-a schimbat această opinie despre 
Napoleon cu una mai favorabilă, dar, spre ghinionul său, 
drumul pe care il-a arătat împăratul francez l-a dus de la 
tronul Mexicului direct la moarte. 

De multă vreme făcea parte dintre favoriţii perechii 
imperiale franceze şi contele Jules Rallion, care se 
sustrăsese duelului cu Gebhard de Greifenklau printr-un 
grabnic voiaj în străinătate. Mai târziu îşi reînnoi pretenţiile 
la mâna verişoarei sale Ida, fu însă respins cu dispreţ şi fu 
nevoit să vadă cum germanul ducea în ţara lui pe ruda sa, 
ca soţie. 

Asta făcu să crească în sufletul său ura împotriva lui 
Greifenklau şi această ură se răsfrânse şi asupra lui Kunz 
de Eschenrode, care se pricepuse să câştige inima 
Hedwigăi, precum şi-a bătrânei mătuşă. Contele de Rallion 
se pricepu, însă, prin linguşeli, să câştige favorurile 
împărătesei Eugenia, şi în curând se ştia de oricine că 
intervenţia contelui era cel mai bun mijloc pentru a dobândi 
bunăvoința perechii imperiale. 

Căpitanul Richemonte, viclean şi fără scrupule cum era, 
găsi curând prilej să se facă folositor contelui. Căpătă acces 
în casa acestuia şi nu-i fu greu să câştige înrâurire asupra 
favoritului slab de caracter. 

Întâmplător îi povesti despre baronul Romain de Sainte- 
Marie, care murise ca marabu în Africa şi lăsase un fiu, în 
măsură să se legitimeze ca proprietar de drept al fermei 
„Jeannette”. Când Richemonte mai spuse că Napoleon 


petrecuse o noapte la ferma aceasta şi îşi pierduse cu acest 
prilej inima, contele Rallion ciuli urechile. 

— Pentru cine şi-a pierdut-o, căpitane? 

— Pentru sora mea. 

— Cum? Ai o soră? O soră care a fost iubita lui Bonaparte? 
Şi încă nu-mi ai prezentat-o? Asta e notă rea, căpitane, 
foarte rea. O femeie care a posedat favoarea marelui 
împărat, ar fi favorită la Curte. E o mare greşeală ceea ce-ai 
făcut. 

— N-aş fi făptuit-o, domnule conte, dacă mi-ar fi fost cu 
putinţă să vă prezint pe sora mea. Din păcate, ea trăieşte în 
Germania. 

Rallion se uită mirat la căpitan. 

— În Germania, ai spus? Cum se face că se complace la 
duşmanii împăratului ei iubit? 

— Ea n-a fost demnă de favoarea împăratului nostru; l-a 
refuzat şi-a preferat Maiestăţii sale pe un locotenent 
german. 

— Ah, e căsătorită în Germania! Ce prostie! N-ai legături 
cu dânsa? 

— Nu. Mă gândesc ca cel puţin acum, din depărtare şi 
printr-un avocat, să iau contact cu cumnatul meu, căci 
această familie este aceea care a luat în stăpânire ferma 
„Jeannette”, al cărei proprietar de drept este acel baron de 
Sainte-Marie, despre care vă povesteam. 

Contele avu un gest de surprindere. 

— Ah, aşa este? Împrejurarea aceasta e foarte importantă. 
Cum se numeşte cumnatul dumitale? 

— Greifenklau. 

Contele sări în sus: 

— Greifenklau? 

— Vă este cunoscut numele acesta? 

— Oh, mai mult decât cunoscut. Cum e pronumele? 

— Hugo. 

Celălalt se gândi o clipă, apoi zise: 


— Am cunoscut cândva la mătuşa mea un locotenent de 
Greifenklau, care povestea că tatăl său a fost în bune relaţii 
cu mareşalul Blucher. 

— Asta înseamnă că s-a referit la tatăl său, iar el era fiul. 

— Îi spunea... Gepar... sau Gebhard. 

— Aşa e, Gebhard. Cu toate că n-am fost de mult în 
Germania, am luat totuşi informaţii asupra familiei Hugo de 
Greifenklau; are un fiu pe nume Gebhard. 

— Am auzit de la mătuşa mea că Greifenklau tatăl s-a 
căsătorit cu una pe care o cheamă Margot Richemonte. 

— Asta e sora mea, despre care vă vorbeam. Fiul, Gebhard 
acela, a luat în căsătorie o fată care poartă numele 
dumneavoastră, o anume Ida de Rallion. 

Chipul contelui se întunecă. O ură neîmpăcată i se 
întipărise pe faţă. 

— Ida de Rallion era vara mea, zise el. 

Căpitanul îl pândea cu privirea pe conte şi spuse: 

— Cred că n-aţi pierdut mult cu această verişoară, care 
poate fi numită o renegată. 

Contele încleşta pumnul. 

— Eram ca şi logodiţi unul cu altul, zise dânsul. Dar dacă 
sora dumitale a preferat un locotenent german împăratului, 
nu trebuie să mă mir prea mult de verişoară mea. Totuşi, de 
atunci urăsc tot ce poartă numele Greifenklau şi care are 
vreo legătură cu şleahta asta. 

Căpitanul dădu din cap şi rânji: 

— Ura mea e la fel ca a dumneavoastră, spuse el, privind 
pe furiş la Rallion. Aş da mult să găsesc un mijloc de a 
distruge toată seminţia. 

— Aceasta e şi dorinţa mea. Numai că influenţa mea nu e 
îndestulătoarE. Nu-ţi rămâne decât să strângi pumnii în 
buzunare. 

— Şi cu toate acestea, acum am avea cel mai bun prilej să 
le jucăm o festă acelor Greifenklau, insinua Richemonte, 
dus pe gânduri. 

— În ce fel? 


— Silindu-i să ne dea ferma „Jeannette”. 

— Ah, adevărat! Dar atunci protejatul dumitale ar trebui 
să fie recunoscut în prealabil ca baron de Sainte-Marie. 

— Pentru asta nu-i stă nimic în cale. Avem la mână cele 
mai bune dovezi. Dacă îngăduiţi, vi le voi prezenta şi vi-l voi 
recomanda şi pe acela pe care-l numiţi protejatul meu. 

— 'Te rog chiar. N-o să-mi fie greu să-l conving pe împărat 
în favoarea lui. Ba, ceva mai mult: sper că acesta va cere să 
stea de vorbă cu dumneata şi cu el. O să capete interes şi 
pentru dumneata, când îi voi spune că sora dumitale a atras 
asupra ei privirea lui Bonaparte. Povesteşte-mi, te rog, cum 
l-a întâlnit sora dumitale pe împărat! 

Richemonte istorisi, adăugând de la el unele amănunte 
care-l puneau pe el într-o lumină favorabilă, iar pe 
Greifenklau într-una cu atât mai proastă. 

— Interesant, foarte interesant! observă Rallion. Trebuie 
să-ţi mărturisesc, dragă căpitane, că din primul moment 
când ne-am întâlnit, mi-ai inspirat încredere. Acum ne 
înţelegem şi mai bine unul cu altul şi cred că va veni prilejul 
să dăm sentimentelor noastre o expresie care nu va fi deloc 
plăcută acestei familii germane. Sunt chemat astăzi la 
împărăteasă şi nu voi întârzia să-i prezint povestea 
baronului de Sainte-Marie. Adu-l neîntârziat pe tânăr la 
mine şi mâine dimineaţă îţi voi comunica ce speranţe ne 
putem face. 

Rezultatul fu că Napoleon al III-lea îl chemă la dânsul pe 
Richemonte pentru o convorbire, la care fu de faţă şi 
împărăteasa Eugenia. Ea era curioasă să afle ceva despre 
ultima dragoste a lui Bonaparte. 

Richemonte se pricepu să folosească această ocazie. Îşi 
prezentă într-o lumină favorabilă evenimentele din viaţă şi 
faptele de atunci, se dădu, cum s-ar spune, drept martir şi, 
când fu eliberat, plecă fiind sigur că într-o bună zi el, cel 
care fusese dat afară din armată, va fi dezvinovăţit. Iar în 
ceea ce-l privea pe aşa-zisul fiu al baronului Sainte-Marie, 
decedat în Africa, Napoleon al III-lea poruncise să-i fie 


prezentate toate actele şi documentele referitoare la el, se 
declarase mulţumit după ce le studiase şi promisese să dea 
această problemă spre rezolvare pe cele mai bune mâini. 

Pe atunci, Gebhard von Greifenklau se afla în patrie şi la 
fel întreaga familie, care aflase din comunicatul oficial că ar 
fi apărut unul din fiii lui Sainte-Marie, cel care dispăruse, şi 
îşi cerea moştenirea care îi revenea de drept. 

Fu cerut de îndată sfatul unui jurist capabil; răspunsul 
acestuia a constat într-un ridicat din umeri. După aceea se 
răspândi vestea că persoana respectivă se dovedise, fără 
nici o îndoială, a fi băiatul baronului şi că însuşi împăratul 
Napoleon îl recunoscuse ca atare. Să fi reînceput o veche 
luptă al cărei sfârşit nu putea fi prevăzut? Nu! Cei doi 
Greifenklau, tată şi fiu, se hotărâră să se retragă de la 
fermă şi mai trebuiră să fie şi bucuroşi că nu li se ceruseră 
despăgubiri pentru timpul cât fuseseră proprietarii 
acesteia. 

Nu era o pierdere neînsemnată, dar se consolară la gândul 
că nu rămâneau săraci în urma acesteia. Mai aveau totuşi în 
posesie cele două proprietăţi prusace pe care nu putea 
nimeni să li le ia. 

Nimeni? Cât de des se întâmplă exact lucrul ce pare 
imposibil de înfăptuit. Chiar dacă nu avusese o acţiune 
distrugătoare, primul trăsnet pe care îl trimiseseră norii de 
furtună porniţi dinspre sud-vest lovise. Dar oare se 
aplanase, prin aceasta, starea de tensiune? 

Viclenii drăceşti. 

Era în anul 1854. 

Falsul baron de Sainte-Marie intrase de mult în posesia 
fermei, totuşi nu independent, ci sub tutela secretă a 
bătrânului căpitan. Acesta îşi atinsese două scopuri: 
devenise stăpânul fermei „Jeannette”, deşi nu legal, totuşi 
de drept, şi se răzbunase, în acelaşi timp, pe duşmanul lui 
de moarte. 

Baronul juca un rol lamentabil, fără să-i fie, într-adevăr 
ruşine. O singură dată îndrăznise să-i se opună căpitanului, 


dar fusese pus la punct în mod categoric. Căpitanul îi 
explicase clar că n-avea dreptul să riposteze aici, la fermă. 

— Dar cine-i stăpânul? întrebase Henri. Tu sau eu? 

— Eu! 

— Aşa, care vasăzică? Dar baron cine e? 

— Tu, dar datorită unei crime. L-ai împuşcat pe fiul 
eremitului şi i-ai luat locul. Vreau să-ţi spun, o dată pentru 
totdeauna, că n-ai nici o şansă să mă domini. Fereşte-te să 
mă provoci! Încearcă doar şi asta te va costa titlul de baron. 

— Adică, vrei să spui cumva că ai să mă denunţi că sunt un 
criminal? 

— Bineînţeles. 

— Dar m-ai ajutat şi tu! 

— Dovedegşte-o! 

— Dovedeşte tu că eu am fost asasinul, fără să fii nevoit să- 
ţi recunoşti complicitatea! 

— Nu vorbi copilării! Bineînţeles că n-o să-ţi spun ţie cum 
am de gând să te fac inofensiv. Ştii foarte bine că nu te poţi 
măsura cu mine şi asta-i suficient. Fii bucuros că treci peste 
tot drept baronul de Sainte-Marie şi poţi duce o viaţă 
confortabilă, lipsită de griji, şi să fii şi mai bucuros că-ţi am 
îndeplinit cea mai arzătoare dorinţă, aceea de a fi stăpânul 
„celei mai frumoase femei de pe pământ”! 

— 'Te referi la Liama? 

— Dar la care alta? 

— Ştii că numai cu numele a devenit soţia mea. 

— Asta nu e treaba mea, cia ta. Dacă eşti atât de slab, e 
numai vina ta. 

Aceşti doi indivizi o ademeniseră pe Liama din ţara ei, 
printr-o înşelătorie murdară. Ea îi urmase, încredinţată 
fiind că prin aceasta îşi salvează tatăl şi soţul. Abia mai 
târziu devenise bănuitoare şi începu să se întrebe dacă 
făgăduiala dată fusese îndeplinită. Ceruse dovezi că soţul şi 
tatăl ei rămăseseră în viaţă, dar ele nu-i fuseseră date. Şi 
ura ei împotriva celor doi ticăloşi spori acum din ce în ce 
mai mult! Gândul fugii încolţi într-însa. Dar cum? 


Nu pricepea o boabă franţuzeşte şi era ţinută ca o 
prizonieră. Căpitanul fusese de la început împotriva pasiunii 
oarbe a lui Henri, dar avusese mereu motive să nu se 
împotrivească prea mult; îşi dădu însă bine seama în ce 
primejdie se afla mereu faţă de Liama, astfel că nu era de 
mirare că o duşmănea şi-o ţinea veşnic sub ochi. 

Totuşi, biata fată şi-ar fi dus la îndeplinire hotărârea de a 
fugi, dacă n-ar fi intervenit ceva care s-o silească să mai 
aştepte. Deveni mamă, dând viaţă unei fetiţe, în al cărei 
chip i se părea că vede trăsăturile lui Saadi al ei. Asta îi 
îndulci puţin suferinţa şi mai trăia numai prin micuța 
făptură. 

Iubirea îi dădea în acelaşi timp şi puterea de a se împotrivi 
dorințelor baronului. El o vizita de câteva ori pe zi în 
încăperile care-i fuseseră rezervate, şi pe care n-avea voie 
să le părăsească. Dar cu spiritul de observaţie al celor 
crescuţi în mijlocul naturii, ea intui slăbiciunile lui şi ghici că 
dânsul era cu totul fără putere în faţa căpitanului, în ale 
cărui mâini se afla şi dânsa. 

Cu cât se împotrivea mai dârz, cu atât sporea pasiunea 
baronului. În unele momente el părea că şi iese din fire. La 
asta se adăugau imagini din trecut, care-l terorizau în 
timpul nopţii. Visele sale erau înnorate de umbre 
amenințătoare, auzea împuşcături, vedea sânge ţâşnind în 
jurul său, şi când se trezea avea impresia că avusese de 
luptat cu făpturi reale. 

Gemea şi se tânguia şi un singur om era în măsură să-l 
readucă la tăcere, bătrânul căpitan, care se folosi mai întâi 
de ameninţări, apoi trecu la fapte, ca să îndepărteze 
duhurile rele ce puseseră stăpânire pe baron. 

Aceste accese se produceau tot mai des. Se întâmpla 
uneori ca baronul să nu poată fi readus la linişte nici prin 
mijloacele de mai sus. În această stare de spaimă şi 
disperare, cerea s-o vadă pe Liama, şi bătrânul Richemonte 
era destul de inteligent ca să nu-i se împotrivească. Vederea 


ei era de ajuns ca să-l liniştească şi să-i redea pacea 
sufletească. 

Asta fusese salvarea fetei. Căpitanul cunoştea dorinţa ei 
fierbinte să se elibereze din lanţurile sclaviei. Dar fuga ei ar 
fi fost pierzania lui şi, deoarece paza ei neîncetată nu era 
deloc uşoară, era lesne de presupus că, dată fiind lipsa lui 
de conştiinţă, va ajunge la hotărârea de a-şi recăpăta 
siguranţa personală printr-un act de violenţă. Dar tot atât 
de primejdioasă pentru dânsul era şi nebunia baronului; 
deoarece izbucnirile lui nu puteau fi potolite decât cu 
ajutorul Liamei, eră necesar s-o lase în viaţă pe aceasta. 

Copilul Liamei fu recunoscut de baron şi căpătă numele de 
Marion. El era lanţul prin care nefericita mamă era ţinută 
în sclavie. Nu i-ar fi dat niciodată în gând să fugă fără copil. 
Căpitanul ştia asta, de aceea o păzea pe fetiţă cu mai multă 
grijă decât pe mamă şi, afară de aceasta, îi dădu de înţeles 
acesteia că cea mai mică neascultare faţă de el ar costa o 
viaţa micuţei. 

Populaţia din împrejurimi ştia că baronul era căsătorit, dar 
restul nu privea pe nimeni. Uneori izbutea câte unul s-o 
zărească pe frumoasa şi enigmatica femeie, dar de ce se 
ţinea atât de ascunsă, asta nu căuta nimeni să afle. Îşi 
spuneau că baronul o fi având toanele lui. 

Chiar când contele Rallion venea la fermă, Liama nu era 
chemată. O cât de mică împrejurare ar fi putut trăda totul. 
Că Jules de Rallion ar fi stăruit vreodată s-o vadă pe 
baroană, nu era de aşteptat. El se informa despre dânsa în 
mod politicos, atunci când venea, şi-i transmitea salutări la 
plecare. Atât şi nimic mai mult. 

Atitudinea aceasta era uşor de explicat. 

Contele Rallion şi căpitanul se cunoscuseră din ce în ce 
mai bine. Fiecare vedea în celălalt o unealtă de care se 
putea folosi. Pe câtă vreme contele era laş şi slab, căpitanul 
era obraznic şi fără scrupule. Rallion prefera să se 
folosească de viclenie, pe când celălalt nu se dădea înapoi 
din faţa nici unei primejdii, când era vorba de atins un ţel. 


Astfel cei doi se înțelegeau atunci când dorinţele lor erau 
aceleaşi, şi acest caz nu era rar. 

De câte ori se aflau împreună, venea vorba de familia 
Greifenklau. Amândoi se simțeau foarte mulţumiţi că 
izbutiseră să le smulgă ferma „Jeannette”. Dar bucuria lor 
ar fi fost şi mai mare, dacă ar fi găsit mijlocul să distrugă cu 
totul această familie. 

Într-un rând stăteau amândoi de vorbă asupra acestei 
chestiuni, în odaia căpitanului. Căutau cu încăpățânare 
drăcească o cale prin care să se poată răzbuna pe deplin. 
Dar toate sforţările lor rămaseră zadarnice. Se despărţiră 
indispuşi, ducându-se la culcare. 

Richemonte avea obiceiul să-şi pună în ordine afacerile 
înainte de a se odihni. Primise în ziua aceea o sumă de bani 
de la un negustor de cereale, pe care n-o numărase şi n-o 
trecuse în scriptele sale. Se aşeză deci la masa de scris şi 
scoase banii afară. 

Treaba fu repede terminată şi tocmai închisese la loc suma 
şi pusese cheia în buzunar, când i se păru că aude paşi 
afară pe gang. Ciuli urechea şi, într-adevăr, constată că 
cineva se furişa acolo, oprindu-se în faţa uşii sale. Cine era? 
Vreun servitor, care mai avea ceva de raportat? Asta nu 
părea cu putinţă. Aducându-şi aminte de banii pe care îi 
numărase, gândul i se duse la vreun hoţ. Luând o hotărâre 
repede, stinse lumina, puse mâna pe revolver, care se afla 
totdeauna încărcat pe măsuţa de noapte, şi se trânti în pat, 
aşa îmbrăcat cum era. 

Nu trebui să aştepte mult şi deodată auzi cum o cheie era 
vârâtă încetişor în broasca, pe dinafară. El scosese pe a sa 
pe dinăuntru şi pusese zăvorul. Era deci încredinţat că 
nimeni nu putea pătrunde în cameră. Dar se înşela. Spre 
surprinderea sa auzi că zăvorul se mişca încetişor şi 
curentul rece de aer care pătrunse înăuntru îi dovedi că 
uşa fusese deschisă. 

Ascultă cu răsuflarea oprită. Câtva timp nu se auzi nimic. 
Era sigur că străinul stătea îndărătul uşii, la pândă, ca să 


constate dacă Richemonte dormea. 

Acesta se prefăcu că doarme într-adevăr, răsuflând 
regulat. 

Cineva se apropie în vârful picioarelor şi-o rază de lumină 
îmbăie deodată camera. 

Căpitanul ţinea un ochi închis de tot, dar pe celălalt, care 
era mai mult în umbră, îl deschise puţin, şi observă astfel un 
bărbat care stătea la nici doi metri de patul său, lăsând să 
cadă asupra acestuia lumina unei lanterne. Vreo armă nu se 
vedea însă. Avea o mască pe faţă şi-l observa pe cel ce 
dormea. 

Richemonte continuă să respire liniştit, pregătit însă ca, la 
cea mai mică mişcare suspectă a străinului, să scoată de 
sub plapumă mâna în care ţinea revolverul. 

Mascatul păru mulţumit. Se întoarse şi se apropie de 
masă. Cu prilejul acesta lumina lanternei căzu pe uşă şi 
căpitanul observă că aceasta fusese închisă. Hoţul părea să 
fie experimentat în meseria sa. 

Vâri mâna în buzunar şi scoase o cheie. Cheia se potrivea 
exact în broasca sertarului unde se aflau banii. Omul 
deschise, scoase banii şi-i vâri în buzunar, cu o siguranţă 
desăvârşită. Apoi închise la loc sertarul, luă cheia şi se 
pregătea să plece precum venise. 

Căpitanul era de altă părere însă. Era destul de inteligent 
ca să-şi dea seama că trebuia în primul rând să pună mâna 
pe felinarul aprins, pentru ca să-l poată înhăţa pe hoţ şi să 
evite o luptă primejdioasă pe întuneric. Ca atare, în clipa 
când mascatul se îndepărtă de masă, Richemonte sări din 
pat şi se năpusti asupra hoţului, căruia îi smulse lanterna. 
Aşezându-se între el şi uşă, lăsă lumina să cadă asupra lui; 
în acelaşi timp îi puse revolverul în piept. 

— Stai! 

Omul fu atât de surprins, încât rămase ca trăsnit câteva 
clipe. Apoi, însă, se întoarse spre fereastră. 

— Stai! repetă căpitanul. Nici pe acolo nu te las să ieşi, 
stimabile. 


Hoţul scoase atunci un cuţit lung din buzunar şi vru să 
forţeze ieşirea. 

— Vâră cuțitul în buzunar, băiete, altminteri trag! 

Hoţul văzu ca n-are încotro şi lăsă în jos mâna în care ţinea 
arma. 

— Aruncă cuțitul, îţi spun, altminteri tragi strigă 
Richemonte încă o dată. Una, două, tr... 

Nu mai avu răgazul să rostească în întregime „trei”, căci 
mascatul, dându-şi seama în ce situaţie se află, vâri cuțitul 
în buzunar. 

— Pune înapoi banii pe masă! îi porunci căpitanul. 

Celălalt şovăi, dar când Richemonte se apropie de el, cu 
revolverul ridicat, se întoarse şi puse banii pe masă. 

— Acum dă jos masca! 

— Asta n-o fac. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea. La auzul acestui 
glas, căpitanul tresări. 

— Pe toţi dracii! Aud bine oare? exclamă el. Nu vrei să laşi 
să-ţi se vadă chipul băiatule? 

— Nu. 

— Aha, te ruşinezi să-ţi arăţi faţa, pentru că e mai nedemn 
să-ţi furi stăpânul decât pe un străin. Am dreptate, George? 

Nici un răspuns. 

— EI, zise căpitanul, dacă nu vrei nici să vorbeşti, nici să-ţi 
arăţi faţa, cu atât mai rău pentru tine. Voi chema oameni, 
altminteri aş fi rezolvat chestia asta între patru ochi. 

Richemonte nu era omul care în asemenea împrejurări să 
se arate blând, dar în clipa aceea îi venise o idee, care avea 
mai multă valoare decât satisfacția de a pedepsi un hoţ. 

— E adevărat? întrebă mascatul. 

— Da. 

— Atunci făgăduieşte-mi pe cuvânt de onoare! 

— Unui pungaş nu-i dai cuvântul de onoare. N-am spus că 
te iert de orice pedeapsă, deşi ar fi cu putinţă, dacă mă vei 
asculta. De făgăduit nu făgăduiesc nimic. 


— N-am încotro, sunt în mâna dumitale. De afurisitul ăsta 
de revolver am uitat să ţin seamă în planul meu. Trebuie 
deci să mă supun. 

— Dă jos masca, deci! 

Hoţul îşi dădu jos masca şi acum ieşi la iveală chipul unui 
bărbat de vreo treizeci de ani. Avea trăsături regulate, 
aproape frumoase. 

— George! exclamă Richemonte. Care vasăzică nu m-am 
înşelat, când am crezut că te recunosc după glas. Eşti un 
băiat rău. 

— Poate că asta e bine pentru mine. Am constatat adesea 
că celui mai rău om îi merge bine, pe câtă vreme cei buni 
sunt nefericiţi. 

— Asta nu e însă regulă generală şi nu trebuie să iei 
excepţia drept linie de conduită. 

— Totuşi, excepţia pe care mi-am luat o drept exemplu o 
veţi recunoaşte şi dumneavoastră. 

— Şi care? 

— Dumneavoastră înşivă. 

— Eu? Mii de draci! Omule, nu fii obraznic! Asta ar putea 
să te coste mult. 

Hoţul izbucni în râs. 

— Vreţi să mă înfricoşaţi, domnule căpitan? Propun să 
discutăm în linişte. 

Ochii bătrânului se holbară de uimire. 

— S-ar părea că vrei să-mi dictezi cum să mă port, 
mizerabile. 

— Poate că tocmai pentru că sunt un mizerabil, m-aţi 
putea folosi mai bine. Vă aduceţi aminte că am fost mai întâi 
în slujbă la contele de Rallion? 

— De ce-mi pui această întrebare? Recomandaţia contelui 
m-a determinat să te iau în serviciul meu. 

— Să nu care cumva să credeţi că sunteţi dator 
recunoştinţă contelui pentru această recomandaţie. El era 
foarte bucuros să scape de mine. 

— Din ce cauză? 


— Contele mă folosea pentru tot felul de lucruri, pentru 
care nu era potrivit oricine. Astfel am avut prilejul să 
pătrund anumite taine, pe care nu-ţi face mare plăcere să 
laşi să le privească ochi străini, şi contele a observat de 
bună seamă că stima mea pentru dânsul scădea cu atât mai 
jos, cu cât el mă iniţia mai mult în afacerile lui. S-a văzut 
nevoit să mă concedieze şi, deoarece dumneavoastră i-aţi 
spus tocmai în vremea aceea că aveţi trebuinţă de un 
servitor devotat şi discret, v-am fost recomandat foarte 
călduros de el. În felul acesta a scăpat de mine, fără să-şi 
atragă ura mea. 

— Dacă e adevărat ce spui, atunci e drept că-i datorez 
prea puţină recunoştinţă. 

— E adevărat. Am intrat în slujbă la dumneavoastră şi am 
făcut aceeaşi experienţă ca la domnul conte. 

— Ce vrei să spui, mizerabile? 

— Am fost folosit pentru servicii deosebite, fără să fiu însă 
şi răsplătit în mod deosebit. Trebuie s-o fac, de pildă, aici la 
dumneavoastră, pe paznicul baroanei şi-a micii Marion. 
Asta cere o atenţie încordată de zi şi noapte, dar răsplata s- 
a lăsat aşteptată. 

— Omule, eşti un ticălos vrednic de spânzurătoare. 

— Tot ce se poate. Am avut totdeauna ghinion. Ţinta mea a 
fost să câştig atâta, încât să pot trăi fără grijă din venituri. 
Dar realitatea se arată altfel, şi aşa am ajuns la ideea să 
împing puţin norocul de la spate. Am văzut astăzi ce sumă 
aţi primit. O cheie la sertarul mesei de scris a 
dumneavoastră aveam de mult pregătită. 

— Ah, aşa stau lucrurile, stimabile! Cine a făcut cheia? 

— Eu însumi. Trebuie să ştiţi că sunt de meserie lăcătuş. 
Astăzi aveam de gând să-mi iau de la dumneata răsplata 
aşteptată. Recunosc am fost puţin cam neprevăzător, dar 
mi-am spus că, şi în cazul când voi fi prins de 
dumneavoastră, n-aveam să mă tem de nimic. Că am rămas 
o clipă ca trăsnit, n-a fost din cauza fricii, ci a surprinderii. 


Căpitanul dădu drumul armei şi încleştă pumnii, ca şi cum 
ar fi vrut să se năpustească asupra celuilalt. George însă nu 
se arătă deloc înspăimântat. Dimpotrivă, făcu un pas mai 
aproape şi zise: 

— Vreau să sper că nu doriţi să vă măsuraţi cu mine. Nu- 
mi lipseşte experienţa în luptă, deoarece am fost soldat. 

— Ce? Soldat ai fost? scrâşni Richemonte. Hoţii pot deveni 
şi ei soldaţi? 

— Da. Hoţii, bandiții şi criminalii. Nu numai soldaţi pot 
ajunge, ci chiar ofiţeri. E posibil ca cel mai mare ticălos să 
ajungă până la căpitan şi comandor al Legiunii de onoare şi 
poate şi mai mult. 

Bătrânul îşi dezgoli dinţii, cu acel rânjet de fiară. 

— Ce vrei să zici? Sau la cine te referi? 

— La cine? Hm! Asta nu vă va fi probabil indiferent. Voi 
pomeni că am făcut această constatare în Africa, şi anume 
în Algeria. 

Rânjetul bătrânului dispăru. 

— Cum? Ai fost în Africa, în Algeria? Ca ce? întrebă el. 

— Ca „Chasseur d'Afrigque”. 

Bătrânul păli. Începu să bănuiască de cine vorbise George 
când spusese că cel mai mare escroc poate ajunge căpitan 
şi chiar cavaler al Legiunii de onoare... chiar de el. 

— Omule, de ce nu mi-ai povestit asta mai devreme? 

— Pentru că nu credeam că vă va interesa. 

— Cât ai fost acolo? 

— Destul cât să învăţ niţel araba. 

Căpitanul se dădu înapoi. De-abia acum întrevedea 
gândurile servitorului. 

— Ah! zise el. Înţelegi araba? 

— Aproximativ. 

— Ai păzit-o pe baroană şi ea a vorbit cu tine în arabă? 

— Nu, nici o iotă! 

— Dar cu cine? 

— Cu mica contesă Marion. 

— Nu minţi! 


— De ce aş minţi? Nu văd nici un motiv. 

— Cum puteai vorbi cu un copil care de abia gângureşte 
câte ceva? 

— Hm! N-aţi observat până acum nici o mamă? N-aţi văzut 
sau auzit că mamele obişnuiesc să-şi alinte pruncii şi să le 
povestească fel de fel de lucruri? 

— Prostii! Copilării! 

— Nu-s prostii. O mamă se destăinuie copilului, deşi acesta 
nu înţelege nimic. Şi dacă o femeie căreia nu-i lipseşte 
societatea face aceasta, atunci cu atât mai mult va vorbi 
doamna baroană cu pruncul ei, având în vedere că este 
ţinută prizonieră. Şi ce i-ar relata dânsa? 

Privirea fostului „Chasseur d'Afrique” îndreptată spre 
bătrân era ascuţită şi sigură de victorie. 

— Ei, ce? întrebă acesta, şovăielnic. 

— Îi va povesti de ce e atât de nefericită şi de săracă. Îi va 
povesti despre deşert, despre tribul acelor beni aissai ucişi, 
despre Saadi, adevăratul tată al copilului. 

— Femeie blestemată! 

— Despre fakihagiul Malek Omar, urmă servitorul, 
netulburat, şi despre fiul său, tovarăşul acestuia, Mahmud 
Ben Ali, care însă nu poate fi fiul său. 

— Omule, visezi! 

— Ba sunt foarte treaz, vă rog să mă credeţi. Dar în clipa 
de faţă totul e indiferent. Lucrurile vor căpăta importanţă 
abia în faţa judecătorului. Deocamdată vă întreb numai 
dacă mai sunteţi dispus să mă reclamaţi ca spărgător. 

Richemonte îşi vâri mâinile în buzunare, ca să-şi 
domolească agitația de care era stăpânit. Se plimbă de 
câteva ori prin odaie, în sus şi în jos, apoi se apropie de uşă 
şi puse zăvorul. 

— la spune-mi. Ce-ai fi făcut dacă ţi-ar fi izbutit hoţia de 
acum? 

— Ce aş fi putut face? Deocamdată aş fi îngropat banii. 

— Dar bănuiala ar fi putut să cadă asupra ta. 


— Nu, căci nu s-ar fi descoperit nici o urmă. Nici o 
încuietoare nu era forţată. Dumneavoastră aţi numărat 
banii, apoi v-aţi zăvorât în odaie. Furtul n-ar fi fost lămurit 
niciodată. 

— Dar întâmplarea sau diavolul îşi vâră adesea codiţa. Cel 
mai sigur lucru pentru tine tot fuga ar fi fost. 

Spunând acestea îşi aţinti cercetător privirea asupra lui 
George. 

— Mă socoti drept atât de naiv? întrebă acesta. Tocmai 
prin fugă aş fi atras asupra mea bănuielile. 

— Hm! Văd că m-am cam înşelat în privinţa ta. Când te-ai 
lăsat prins, n-aveam o părere prea bună despre vrednicia 
ta. Dar acum încep să cred că eşti un individ foarte 
primejdios. 

— Se poate! rânji servitorul. 

— Vorbeşti despre spargeri într-un mod de parcă ai fi 
făptuit adesea astfel de lucruri. 

— Nici nu neg. 

— Şi ca şi cum ai fi oricând gata să mai faci. 

— Aici, cel puţin, nu. Veţi purta de grijă să vă puneţi banii 
la loc sigur. 

— Dar în altă parte? 

George se uită iscoditor la stăpânul său, apoi zise încet şi 
apăsat: 

— Asta va depinde de situaţia în care mă veţi pune. Dacă 
mă alungaţi, fără să-mi daţi certificat, înseamnă că nu voi 
mai putea căpăta slujbă, şi va trebui să văd ce fac. 

— Şi dacă nu te alung? 

— Vreţi să menţineţi vulpea în grajd? 

— Nu, dar vreau s-o compar cu un alt animal: leopardul 
jefuieşte şi ucide, dar dacă eşti cu cap, te poţi folosi de el 
pentru vânătoare. 

— Cam aşa ceva mi-am închipuit şi eu, spuse servitorul. 
Intra şi asta în socotelile mele, când m-am hotărât să vâr 
cheia în broasca dumneavoastră. 


Bătrânul se opri din plimbarea prin odaie şi rămase în faţa 
servitorului. 

— George, îi zise, după cum se vede ai un cap care poate fi 
folosit. Vreau să te iert. 

— Ca să mă puteţi folosi drept leopard de vânătoare? 
Încercaţi, domnule căpitan! Dar trebuie să fiu şi eu 
mulţumit. 

— Mă voi îngriji eu de aceasta. Dar aici este vorba de 
îndrăzneală, şiretenie şi discreţie. 

— Cu aceste trei însuşiri vă voi sluji pe dumneavoastră. 
Spuneţi-mi ce am de făcut! 

— Răbdare! Trebuie mai înainte de toate să fiu sigur de 
tine. 

— Nu sunteţi? 

— Doar n-oi vrea să am deodată încredere în tine, după ce 
cu câteva minute în urmă te-am prins furând? 

— Nu v-am dovedit tocmai prin această spargere că vă 
puteţi bizui pe mine în ocazii asemănătoare? 

— Poate! Dar îţi lipseşte ceva neapărat necesar. Nu 
vorbeşti germana! 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— La dracu'! De unde ai învăţat-o? 

— De la educatorul meu. 

Richemonte crezu că răspunsul era o glumă, dar văzând 
figura serioasă a servitorului, întrebă: 

— Ai avut educator? 

— Încă mulţi. Dar niciunul nu mă putea suporta, deoarece 
eram foarte neastâmpărat. Până la urmă părinţii mei s-au 
lăsat păgubaşi. Nu le port recunoştinţă pentru aceasta. De 
aia am ajuns ce am ajuns. 

— Cine e tatăl tău? 

Spărgătorul privi un minut în lumina lanternei fără să 
răspundă. Dar după aceea făcu un gest de indiferenţă cu 
mâna şi spuse: 

— Trecutul e trecut! Ce a fost nu mă mai interesează, 
vreau să uit, iar ce sunt acum îmi convine. 


— Atunci să vorbim cu cărţile pe faţă. Mă gândesc la un 
furt sau poate chiar la o spargere. Ce răsplată ai cere? 

— Asta ar depinde de dificultatea acţiunii şi de preţul 
obiectului, domnule căpitan. 

— Până acum nu se poate şti niciuna, nici cealaltă. Dar 
explică-mi un paradox. Întâi ai spus că eşti lăcătuş, iar după 
aceea mi-ai dat de înţeles că nu eşti chiar un troglodit. 

— Este adevărat. Am decăzut. Am fost aventurier, apoi 
ceva mai puţin onorabil, unde a trebuit să-mi însuşesc 
această meserie sau, cum i se zice pe aici, artă de la un 
tovarăş. 

— Poate că a fost spre binele tău că ţi-ai exercitat azi arta, 
la casa mea de bani. Sper că eşti convins că nu aidecete 
teme de mine. 

— Nu mă tem câtuşi de puţin. 

— Chiar dacă ai avea o cât de mică incertitudine, vreau să 
ţi-o risipesc cu aceştia. 

Deschise un săculeţ plin cu monede de aur, îşi umplu 
pumnul şi i le dădu lui George. 

— Mulţumesc, domnule! spuse servitorul, în timp ce-şi 
îndesa valorosul cadou în buzunar. Dacă ar fi să mă iau 
după dar, aş presupune că sarcina pe care mi-o veţi da spre 
îndeplinire nu este deloc uşoară. 

— În orice caz nu e chiar un flecuşteţ. 

— Veţi fi mulţumit de mine. 

— Sper. În curând vei afla ce trebuie să faci. Restul, adică 
munca ta de până acum, rămâne aceeaşi. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

Plecă spre partea castelului ce aparţinea servitorimii. 

Ajuns în camera sa aprinse lanterna şi se aşeză pe un 
scaun. 

La ce medita oare acum? La părinţii pe care-i învinovăţea 
de a fi ajuns un hoţ? 

Se lăsă dus de gânduri, fără să-şi dea seama. Lumina se 
stinse şi de abia atunci se trezi din visare. 


— Beznă! mormăi el. Aşa se întâmplă şi cu lumina tinereţii, 
a norocului şi-a vieţii. Ah, la ce bun să filosofezi şi să-ţi faci 
griji! Văd că nu m-am înşelat în privinţa căpitanului. Crede 
că a găsit în mine o unealtă pe care o va arunca când nu va 
mai avea nevoie de ea. Dar se înşeală! 

A doua zi dimineaţă, când căpitanul veni să ia micul dejun 
cu contele, chipul său atât de aspru de obicei avea o 
expresie de sănătate, care bătu la ochi imediat lui Rallion. 

— Ce noroc a dat peste dumneata de dimineaţă, că te văd 
atât de bine dispus? îl întrebă el. 

— Nu astăzi, ci aseară, îndată ce ne-am despărţit, îţi 
aminteşti de chestiunea despre care am discutat înainte de 
a ne duce la culcare? 

— Fireşte. Vorbeam despre Greifenklau. 

— Şi n-am găsit nici o soluţie, din nenorocire. Dar sunt 
vesel să-ţi pot spune că mi-a venit un gând fericit. Înainte 
de asta vreau să-ţi comunic despre un alt noroc, pe care-l 
am avut încă aseară. Ştii, s-a săvârşit o spargere la mine. 

Contele privi uimit la bătrân. 

— Spargere? Aici în castel? 

— Da, chiar în dormitorul meu. 

— Cerule! Şi asta numeşti dumneata noroc? 

— Am pus mâna pe hoţ şi l-am arestat. Nu înseamnă asta 
noroc? 

Contele făcu un gest de spaimă. 

— Cred că-l ai pus îndată în fiare şi l-ai expediat unde 
trebuie! 

— Aş, de unde! 

— Nu? Atunci Ce-ai făcut cu el? 

— l-am dat drumul. 

Rallion se uită la căpitan ca la un nebun. 

— I-ai dat drumul? Cred că glumeşti. 

— Ba vorbesc foarte serios. Îţi voi spune pe scurt că 
spargerea de ieri mi-a dat ideea planului cu ajutorul căruia 
o să le căşunăm Greifenklau-ilor o pagubă pe care n-or s-o 
poată acoperi niciodată. 


— Adevărat? Vorbeşte! 

— Acest spărgător va fi unealta cu ajutorul căreia vom 
distruge odată pentru totdeauna familia duşmanilor noştri. 
Ascultă! 

Cei doi purtară în şoaptă o convorbire însufleţită. Ochii 
bătrânului scăpărau de o bucurie drăcească şi pe chipul 
contelui se vedea o încordare, care deveni încetul cu încetul 
satisfacţie. 

— Ei, ce zici de planul acesta? întrebă căpitanul, în cele 
din urmă. 

— Că este cât se poate de magistral, asta zic. Dar 
problema bănească? Pe asta cum o aranjăm? 

— Cum obişnuiesc să aranjeze între ei prietenii astfel de 
lucruri. 

— Asta înseamnă că facem parte dreaptă. Dar cine să facă 
rost de bani? 

— Amândoi, fiecare după puterile sale. Dumneata eşti mai 
bogat decât mine, dar cred totuşi că-mi va fi cu putinţă să 
fac rost de o sută de mii de franci în numerar. 

— Bine. Restul îl dau eu. Cât va însuma aproximativ? 

— Asta nu ştiu. Fireşte, pentru a nu risca să fim refuzaţi, 
va trebui să oferim cu mult peste valoarea reală. Dar asta 
nu ne păgubeşte câtuşi de puţin. 

— Trebuie să ne gândim că ne cunosc pe amândoi şi mă 
tem că nu vor vrea să ştie de noi. 

— Doar nu vom fi atât de proşti să facem afacerea pe 
numele noastre. 

— Printr-un om de paie? 

— Întocmai. Punem pe cineva înainte, care ne va sta la 
dispoziţie cu plăcere în schimbul câtorva sute de franci. 

— Şi cum va izbuti blestematul acela de George să-şi 
îndeplinească misiunea? 

— Va căuta să dobândească acces în familie. 

— Ca servitor, cum a venit la dumneata? Dar poţi să ştii 
dacă ăia au nevoie de un servitor sau vor angaja unul? 


— Nu trebuie să ne împiedicăm în reuşita acţiunii noastre 
de asemenea incertitudini. Toată noaptea trecută am pus 
totul la cale şi am găsit o soluţie lesnicioasă, ca să-i uşurez 
lui George intrarea acolo. 

— Va trebui să plece la Berlin. 

— Ba mai departe chiar. Cunosc totdeauna condiţiile în 
care trăiesc oamenii pe care îi iubesc sau îi urăsc. Astfel, am 
mereu pe cineva care ţine sub observaţie familia 
Greifenklau. Ştiu că ea se află acum la Breitenheim, moşia 
aceea pe care bătrânul Hugo a căpătat o în dar în urma 
intervenţiei mareşalului Blucher. Unul singur lipseşte de 
acolo, şi acesta e Gebhard de Greifenklau, care se află 
actualmente în Orient. Împrejurarea aceasta e de mare 
folos pentru noi, pentru că ne dă posibilitatea să-l 
introducem pe George. Cred că-ţi am spus că individul 
acesta a fost în Algeria în legiunea aceea care se numeşte 
„Chasseurs d'Afrique”? 

— Da. 

— Ei bine, Gebhard von Greifenklau a fost şi el acolo. 

— Aha, acum bănuiesc despre ce e vorba. Eşti dat 
dracului, zău aşa! George l-a întâlnit pe Gebhard în Algeria. 
Unde se află moşia Breitenheim? 

— În ţinutul Gumbinnen din Prusia, nu departe de 
Nordenburg. 

— Gumbinnen? Dracu' să ia numele acesta nemţesc sau 
prusian, care-ţi stâlceşte limba! Şi unde se află Gumbinnen 
acesta? 

— Spre frontiera rusească. 

— Atât de departe? Dar asta n-are a face. Aşadar, George 
l-a întâlnit pe Gebhard von Greifenklau în Algeria; se află în 
drum spre Petersburg şi vine prin ţinutul acesta. Atunci îi 
dă în gând că prietenul său locuieşte aici şi se duce să-l 
viziteze. Nu-l găseşte însă, şi fireşte că regretă mult faptul 
acesta; e însă primit călduros. 

— Da, acesta e planul meu, încuviinţă Richemonte. 


— Este, într-adevăr, nemaipomenit, dar mai există unele 
îndoieli. 

— Şi care ar fi acelea? Gebhard n-a povestit nimic despre 
acest prieten. 

— Şi ce-i cu asta? Greifenklau probabil că a făcut 
cunoştinţă cu mulţi oameni în timpul călătoriei sale, fără să 
fi povestit ceva despre ei. 

— Bun. Dar George va fi întrebat unde şi cum l-a întâlnit 
pe neamţ în Algeria. Oare răspunsul lui la această întrebare 
se va potrivi cu evenimentele trăite de Gebhard? 

— Cu siguranţă! 

— Eu mă îndoiesc! 

— O, m-am îngrijit eu şi de asta. Gebhard von Greifenklau 
s-a grăbit, fireşte, după reîntoarcerea din Africa, să scrie 
imediat o carte, în care sunt povestite toate evenimentele 
trăite de el şi care a fost tradusă şi în limba franceză. 
Pentru că a trebuit să mă ocup de Greifenklau, am 
cumpărat şi eu această traducere. Este ca un jurnal zilnic şi 
arată tot ceea ce s-a petrecut zi de zi. Am să-i dau lui 
George să citească această carte şi aşa o să ştie exact ce 
anume trebuie să răspundă. 

Fură discutate astfel toate punctele a căror analiză era 
absolut necesară pentru reuşita planului. Furtuna din sud 
vest era pe cale de a trimite o a doua lovitură de trăsnet 
care era de presupus că va avea o acţiune mai 
distrugătoare decât prima. 

Lupul în piele de oaie. 

Câteva săptămâni mai târziu, o birjă elegantă opri în faţa 
intrării unei case aflate pe una dintre cele mai populate 
străzi din Berlin. Pasagerul, un domn înalt, subţirel, 
îmbrăcat într-un costum de călătorie îngrijit, cobori şi intră 
în vestibul. Acolo, pe partea stângă, se afla o uşă de sticlă 
pe care se putea citi: Ewald John, operaţiuni bancare şi 
intermedieri de proprietăţi. 

Străinul intră şi, adresându-se în limba franceză, îl întrebă 
pe asistentul care lucra în această cameră: 


— Se poate vorbi cu domnul John? 

— Da, domnule, tocmai a sosit, răspunse asistentul, 
înclinându-se reverenţios, dar vorbind într-o franceză mai 
puţin bună. 

— Te rog să mă anunţi! 

Străinul îi dădu tânărului cartea sa de vizită. Acesta, abia 
îşi aruncă ochii asupra ei şi se înclină încă o dată, mai ceva 
ca o păpuşă de cauciuc, grăbindu-se să dispară. 

Samsarul de proprietăţi luă cartea de vizită din mâna 
asistentului şi porunci să fie introdus domnul conte. Dar 
străinul se afla deja în încăpere, căci n-avusese chef să 
aştepte afară. 

— Domnul John? întrebă şi se aşeză pe sofa. 

— Am onoarea, operaţiuni bancare şi intermedieri de 
proprietăţi! 

— Contele Jules Rallion. Aş vrea să fac o afacere cu 
dumneavoastră. Numele Greifenklau vă este cunoscut? 

— Greifenklau? Da, da! Nume bun, oameni fini, 
punctuali... 

— Ştiţi cumva unde locuieşte familia? 

— Familia Greifenklau ocupă proprietatea Breitenheim în 
apropiere de Nordenburg. Mai are şi-o altă proprietate, 
care se învecinează cu prima... 

— Bun! Ştiţi cumva dacă aceste două proprietăţi sunt de 
vânzare? 

— De vânzare? Nu. Doar nu sunt grevate de datorii. 

— Puțin mă interesează! răspunse contele cu răceală. 
Vreau să cumpăr aceste proprietăţi. Am trecut prin acea 
zonă şi mi-a plăcut. Vreau ca dumneavoastră să vă ocupați 
de intermediere. 

— Dar proprietarul n-are de gând să vândă. 

Contele se ridică. 

— Bine. Atunci voi... 

Bancherul i se puse în drum: 

— Rămâneţi, vă rog, domnule conte! Ceea ce poate să facă 
un altul, pot eu cu atât mai vârtos. Spuneţi-mi numai dacă 


doriţi să aveţi moşiile cu orice preţ. 

— Da, cu orice preţ! 

— Dar asta o să vă coste multe parale. 

— Ştii dumneata ce valoare au? 

— Nu. Cât sunteţi dispus să daţi? 

— Oferă dumneata, până primesc. Suma o plătesc eu. 

— Când şi în ce fel? 

— Imediat şi în numerar. 

O astfel de afacere nu trebuia lăsată din mână. Francezul 
acesta îşi dădea aere de englez, care nici nu-şi poate 
număra guineele. 

— Bun! Bun! Voi vorbi eu însumi cu domnul de 
Greifenklau. Când să plec? 

— Imediat. 

— Unde să vă dau de veste? 

— Plec cu dumneata până la Rastenburg. Acolo voi aştepta 
raportul dumitale personal. Comisionul îl vom fixa în cursul 
călătoriei, înainte de toate trebuie să-ţi pun o condiţie însă: 
numele meu nu trebuie să fie pomenit. Proprietarul să nu 
ştie că eu sunt acela care cumpără moşiile. 

— Asta nu-i deloc uşor. Dar vă făgăduiesc să fac tot ce-mi 
va sta în putinţă. 

Peste câteva zile, o trăsură închiriată gonea pe şoseaua 
care duce de la Nordenburg la Darkehmen. Şoseaua taie 
pădurea aparținătoare moşiei Breitenheim. La stânga ei un 
drum carosabil duce de a dreptul la moşie. 

Pe acesta îl urmă trăsura şi, după vreo cinci minute, intră 
în curtea deschisă a proprietăţii. Un domn bine îmbrăcat 
coborî. Un servitor îi ieşi în întâmpinare. 

— Moşia aceasta aparţine domnului Greifenklau? întrebă 
străinul. 

— Da, domnule. 

— Se poate vorbi cu stăpânul? 

— E acasă. Poftim! 

Fu dus în conacul moşiei şi poftit să ia loc într-o odaie de 
aşteptare. Servitorul se întoarse îndată şi-l rugă pe străin 


să-l urmeze. Trecură prin două camere şi ajunseră în a 
treia, care părea să fie biblioteca. Pe mese şi scaune se 
aflau hărţi şi planuri, iar de-a lungul celor trei pereţi erau 
rafturi cu cărţi până în tavan. 

Lângă una din cele trei ferestre înalte se afla un fotoliu 
larg, în ale cărui perne şedea un bărbat. 

Părul alb ca zăpada, tăiat scurt, scotea în evidenţă un cap 
nobil; o barbă deasă, albă şi ea, încadra o figură uşor arsă 
de soare, din care priveau o pereche de ochi ca oţelul. O 
expresie de blândeţe lumina acest chip, dar două cute mici 
la colţurile gurii trădau oarecare suferinţă sufletească. 

În faţa scaunului său, lângă coloana de care era prinsă o 
oglindă lată, se afla o mobilă, jumătate pat, jumătate fotoliu. 
În pernele acesteia stătea o femeie. 

Un cap frumos de matroană ieşea dintre buclele albe ca 
zăpada. Chipul avea o paloare bolnăvicioasă, dar lumina 
care ieşea din ochii mari şi negri, seriozitatea împăciuitoare 
care trona pe fruntea netedă, rotunjimea aproape 
tinerească încă a obrajilor, toate astea constituiau laolaltă o 
confirmare a acelui adevăr că omul nu îmbătrâneşte atâta 
vreme cât inima rămâne tânără. Numai buzele deveniseră 
mai subţiri şi ele lăsau să se bănuiască că bătrâna aceasta, 
în clipele când nu era observată, strângea gura ca să-şi 
ascundă unele dureri lăuntrice, care nu trebuiau să fie 
cunoscute de ai ei. 

Aceşti doi oameni erau Hugo de Greifenklau, fostul favorit 
al lui Blucher şi Margot, soţia sa, care preferase iubirii unui 
împărat fericirea de a sta alături de acela pe care-l 
îndrăgise. 

Din părul lui Hugo pornea o dungă roşie, lată de un deget, 
până peste jumătatea frunţii. Era cicatricea lăsată de acea 
lovitură de paloş, care fusese aproape să-l coste viaţa. 

Privirea lui Margot era îndreptată spre mijlocul odăii, 
unde un băieţaş se târa în patru labe, închipuind un căluţ, 
pe care călărea o micuță amazoană, care lovea cu 
pumnişorii în armăsarul năduşit. 


Iar alături se afla, strălucitoare de fericire, o figură de 
madonă, mama acestor doi copii - Ida de Rallion, soţia lui 
Gebhard von Greifenklau, care se afla iarăşi acum prin ţări 
îndepărtate. 

Tabloul acesta familial fu întrerupt de ivirea servitorului, 
care prezentă o carte de vizită, anunțând că un domn străin 
dorea să vorbească cu stăpânul. Hugo luă cartonaşul, 
aruncă o privire pe el şi citi tare: 

— George de Lormelle. Nu cunosc numele acesta. L-ai 
auzit tu vreodată. Margot? 

— Niciodată. 

— Sau poate tu, Ida? 

— Nici eu, papa. 

— Vom vedea îndată. Să poftească domnul! 

Când străinul intră, salută cu o plecăciune mută. 
Greifenklau puse deoparte cartea din care citise, se ridică, 
îi ieşi în întâmpinare, îi întinse mâna şi-l salută în 
franţuzeşte, deoarece după nume putea deduce că 
vizitatorul era un francez. 

— Fii binevenit, monsieur de Lormelle! Numele meu e 
Greifenklau şi doamnele acestea sunt soţia mea şi soţia 
fiului meu. Nepoţii se joacă de a călăreţii, ceea ce vă roga 
scuza. De asemenea, vă rog să iertaţi faptul că soţia mea nu 
se poate ridica. Boala o sileşte să stea culcată. 

Spusese toate acestea pe un ton atât de intim, ca şi cum 
francezul ar fi fost vechi prieten al familiei. Acesta se 
apropie de Margot şi-i sărută mâna. 

— Aş fi foarte întristat dacă v-aş pricinui o cât de mică 
urmă de durere, doamnă, zise el. Dumnezeu să vă 
însănătoşească prin bucuria pe care cred c-o aveţi în faţa 
acestei imagini dragi de aici. 

Zicând acestea, arătă spre cei doi copii şi în acelaşi timp 
duse la buze mâna Idei, pe care o sărută. 

Felul în care se prezentase făcu o impresie cât se poate de 
bună asupra familiei. 


— Luaţi loc! spuse Greifenklau. Şi consideraţi că vă aflaţi 
la prieteni sau cunoscuţi. 

Străinul se înclină în semn de mulţumire. 

— În credinţa că voi găsi aici un prieten, zise el, am cerut 
îngăduinţa de a intra în cercul familiei dumneavoastră. 

— Un prieten? întrebă Ida. Atunci nu poate fi vorba de 
altcineva decât că-l cunoaşteţi pe soţul meu. 

— Nu v-aţi înşelat, doamnă, spuse George, căci el era. În 
drum spre Petersburg, am trecut prin ţinutul acesta şi 
astfel mi-am adus aminte de ţara prietenului meu Gebhard 
von Greifenklau, pe care-l am cunoscut în Algeria. 

— În Algeria? întrebă Hugo. Domnule de Lormelle, ne 
faceţi o surpriză plăcută. Fiul meu lipseşte, din păcate, dar 
asta nu vă va împiedica să găsiţi totuşi prieteni aici. Vă 
doresc încă o dată, din toată inima, bun venit. 

Îi strânse mâna pentru a doua oară şi urmă: 

— Vreau să cred că Petersburgul nu vă atrage prea mult? 

— Călătoresc numai de plăcere, spuse George, dar sunt 
aşteptat în capitala Imperiului țarist. 

— În privinţa asta, ăia de dincolo de frontieră s-au învăţat 
cu virtutea răbdării. Un scurt răgaz de odihnă la 
Breitenheim vă va fi îngăduit. Nu-i aşa, Richard? 

Întrebarea asta din urmă, însoţită de un zâmbet, fusese 
adresată băieţelului, care îşi azvârlise surioara din spinare, 
pentru a se apropia şi, ţinând mâinile la spate, începu să-l 
examineze pe străin, cu o mutră comică de cunoscător. 

— Vom vedea îndată dacă-i permit asta, bunicule, spuse 
copilul, dându-şi importanţă. 

— Măi să fii! râse bunicul, şi ceilalţi îl întovărăşiră. 

Micul Richard rămase serios însă şi întrebă: 

— Dumneata l-ai cunoscut pe papa? 

— Da, răspunse Lormelle, silindu-se să-şi păstreze 
seriozitatea. 

— Te-a iubit? 

— Da, şi eu pe el. 

— Ăsta-i principalul, aşa că poţi rămâne aici. 


Încuviinţarea dată de copil constitui punctul de plecare al 
unei discuţii însufleţite, la care luară parte toţi în mod egal. 
Micuța Emma se căţărase în poala mamei; Richard însă se 
retrăsese într-un ungher. În timp ce răsfoia acolo un album 
cu poze, se părea că atenţia sa era îndreptată exclusiv 
asupra acestuia, totuşi ochii săi se aţinteau adesea asupra 
musafirului, pe care rămâneau fixaţi. Nimeni nu observă 
aceasta, afară de cel interesat. 

După câtva timp francezului i se puseră la dispoziţie două 
odăi. Când se văzu singur, se apropie de oglindă şi păru să 
fie mulţumit cu examenul înfăţişării sale, căci un zâmbet îi 
încolţi în jurul buzelor, atunci când se depărta. 

„Hm! gândi el. Nu găsesc nimic bătător la ochi la mine. 
Sunt perfect încredinţat că am făcut o impresie cât se poate 
de bună asupra tuturor, şi deoarece se spune că prima 
impresie e hotărâtoare, pot fi mulţumit cu succesul de aici. 
Dar de ce oare nu şi-a luat copilul acela ochii de la mine? 
Băiatul pare să fie dezgheţat. Nu mă poate suferi. E 
limpede: are o repulsie pentru mine, şi deoarece există 
părinţi care ţin seama de înclinațiile copiilor, acest tânăr 
este singurul membru al familiei care m-ar putea îngrijora. 
Va trebui să-i acord atenţie.” 

George începu să se facă comod. Dar nu trecu mult şi fu 
invitat la masă. Dânsul fusese servitor în case mari şi ca 
atare îşi însuşise destule maniere, pentru a juca rolul 
bărbatului bine educat în societate. Izbuti să câştige 
încrederea familiei, cu singura excepţie a băiatului, care se 
ţinea retras faţă de mângăâierile şi atenţiile oaspetelui. 

Ziua fu petrecută în cercul familiei, deoarece era de 
presupus că musafirul era obosit de călătorie. Dar în 
dimineaţa următoare, Greifenklau îl întrebă dacă nu i-ar fi 
plăcut să ia parte la o mică partidă de călărie, deoarece 
voia să supravegheze munca câmpului. Francezul primi cu 
plăcere. Spera cu prilejul acesta să poată aduce discuţia 
asupra obiectului care nu fusese încă atins până acum. 


Cu toată vârsta sa înaintată, Greifenklau se dovedi a fi un 
bun călăreț. Francezul, care nu prea avea experienţă în 
arta aceasta, trebui să-şi dea osteneală să ţină pasul cu el. 

La o căşărie mică opriră, ca să ia o gustare. Cu prilejul 
acesta George spuse: 

— În gospodărirea suprafeţelor întinse germanii sunt 
superiori francezilor. Nu sunteţi de aceeaşi părere, 
domnule Greifenklau? 

Celălalt răspunse cu oarecare şovăială: 

— N-aş putea afirma aceasta atât de uşor, căci îmi lipseşte 
experienţa pentru a putea face o comparaţie hotărâtoare. 
Dacă ar fi să judec după cuvintele dumneavoastră, ar 
însemna că francezii ne sunt superiori nouă în gospodărirea 
moşiilor mici. 

— Aşa am şi crezut. 

— Păi vedeţi, aici nu poate fi vorba de însuşiri personale 
sau de deosebirea dintre popoare, cât de condiţiile 
economice ale ambelor ţări. Franţa e o ţară cultivatoare de 
viţă de vie şi în acest soi de producţie este mai rentabilă 
cultura în mic a pământului. 

— Se poate să aveţi dreptate. Dar când mă gândesc în ce 
stare exemplară se află moşia dumneavoastră, mă simt 
îndemnat să stărui în susţinerea mea de odinioară. Trebuie 
să fie o adevărată plăcere să te poţi considera stăpânul unei 
astfel de proprietăţi. 

— Scumpe domnule de Lormelle, asta sună ca şi cum 
dumneavoastră n-aţi fi stăpânul unei moşii. 

— Familia mea e nu numai înstărită, ci chiar bogată. Dar 
ştiţi că noi francezii suntem oameni de viaţă, şi când lucrăm 
ne îndeletnicim mai mult cu arta şi ştiinţa, cu literatura şi 
politica, decât cu lucrarea pământului, din care nu putem 
scoate altceva decât cartofi, morcovi şi varză. 

— Dar asta e totuşi neapărat trebuitor. Arta şi ştiinţa, 
literatura, şi, într-o anumită privinţă, politica se ocupă cu 
ele. Agricultura preţuieşte aur. 


— Din acest punct de vedere n-am privit încă agricultura. 
Sunt mulţumit dacă arendaşii şi administratorii îmi plătesc 
ce au de plătit. Aurul care curge apoi printre degetele mele 
îmi este mai valoros decât aurul seminţei şi al rodului. 

— Şi cu toate acestea, unul fără altul n-are nici o valoare. 
Metalul e numai un mijloc de schimb. Agricultura este însă 
aceea care hotărăşte, cu produsele sale, preţurile 
adevăratelor valori. 

— Dumneavoastră sunteţi agricultor, eu însă nu-s, aşa că 
nu-mi pot da părerea. Dar să fie oare adevărat că viaţa de 
la sate naşte dragoste pentru pământ şi deci pentru ţară? 

— Aşa e. 

— Atunci trebuie să vă iubiţi mult moşia. 

— M-aş despărţi cu multă greutate de ea. 

— Chiar dacă vi s-ar oferi un câştig însemnat? 

— Depinde ce importanţă ar avea pentru mine acest 
câştig. Mă aflu acum tocmai în situaţia de a mă gândi serios 
la acest lucru. 

Francezul se văzu pe drumul cel bun. 

— Ah! exclamă el. Cum vine asta, domnule Greifenklau? 

— Vor să-mi cumpere amândouă moşiile. 

— Atunci cumpărătorul trebuie să fie bogat. 

— Chiar este. 

— În orice caz un locuitor de prin împrejurimi, care 
cunoaşte bine valoarea proprietăţii dumneavoastră. 

— Nu, e un străin, un rus. 

— Ce motiv îl îndeamnă să se stabilească aici? 

— Nu ştiu şi nici n-am vreun drept să întreb. Am aflat că-i 
place ţinutul acesta şi că s-a informat amănunţit de situaţia 
moşiilor mele. 

— Sunt încredinţat că n-a putut afla decât lucruri bune. 

— Aşa e, trebuie să recunosc. Apoi mi s-a adresat printr-un 
mijlocitor din Berlin. 

— Aş fi curios să aflu dacă acest rus e într-adevăr dispus să 
plătească bine. În chestiuni băneşti ruşii nu prea sunt 
corecți. 


— Domnul acela mi-a făcut însă o ofertă care mă pune pe 
gânduri. 

— În ce fel? 

— Oferta însumează cu o sută de mii de taleri mai mult 
decât valoarea mogşiilor mele. 

— Ah! exclamă francezul, surprins. Şi ce aveţi de gând să 
faceţi? 

— Nu m-am gândit niciodată să vând, căci sunt prea legat 
de proprietatea mea, ca să mă pot despărţi atât de uşor de 
dânsa. 

— Chiar la vârsta dumneavoastră? Îmi iertaţi întrebarea! 

— Nu v-o iau în nume de rău, căci mi-am pus-o şieu.E 
drept, abia dacă mai am de trăit vreo zece ani, aşa că va 
trebui să mă despart de țarina pe care am lucrat-o. Dar o 
las fiului meu. Asta e cu totul altceva decât s-o ştii în mâini 
străine. 

— În cazul celălalt, însă, lăsaţi fiului dumneavoastră o sută 
de mii de taleri mai mult. 

— E drept, asta trage în cumpănă. La asta se mai adaugă 
împrejurarea că tocmai acum aş avea prilejul să cumpăr o 
proprietate pe care aş putea-o plăti în numerar, cu toate că 
valorează mult mai mult ca a mea. 

— Eu n-aş şovăi. 

— M-am gândit şi eu la fel, dar mi-e cu neputinţă să lucrez 
din proprie iniţiativă. Nu pot înstrăina moştenirea fiului 
meu, fără să-l înştiinţez pe el despre asta. 

— Trebuie s-o faceţi cât mai repede. 

— Am şi făcut-o. Întâmplarea face ca Gebhard să se afle 
actualmente într-un loc cu care se poate comunica 
telegrafic. 

— Aşa că i-aţi telegrafiat? 

— Fireşte. Şi aştept din moment în moment răspunsul. 

— Interesul pe care vi-l port dumneavoastră şi familiei 
dumneavoastră mă face să fiu curios cum va glăsui 
răspunsul fiului dumneavoastră. 

— Bănuiesc că va fi afirmativ. 


— Aveţi motive să credeţi acestea? 

— Da. Este greu pentru el să fie nevoit să locuiască atât de 
departe de capitală de câte ori vine în ţară. Profesiunea sa îi 
cere să stea mereu în legătură cu specialişti care locuiesc 
acolo. Şi proprietatea pe care aş putea o cumpăra atât de 
ieftin se află la linia ferată, la numai câteva ceasuri de 
Berlin. 

— Asta e foarte avantajos. Acum sunt aproape convins că 
răspunsul prietenului Gebhard va fi afirmativ. Şi în cazul 
acesta veţi vinde? 

— Aş vinde, dar mai sunt legat şi din altă parte. V-a spus 
fiul meu, pe când eraţi împreună în Algeria, cum am ajuns 
în posesiunea moşiei Breitenheim? 

— Cred că-mi amintesc, răspunse francezul, pe gânduri. 
Nu aţi căpătat o de la mareşalul Blucher? 

— Prin mijlocirea lui. Breitenheim e un dar al regelui de pe 
vremea aceea. 

— Ah, da! V-aţi distins în timpul campaniei. 

— Ceea ce primeşti în dar nu trebuie să înstrăinezi. Ca om 
de onoare, aş avea îndatorirea să păstrez moşia 
Breitenheim. 

— Şi în cazul acesta ar trebui să renunţaţi la avantajul 
care vi se prezintă. 

— Poate că nu. Ar trebui întrebat la locul de drept dacă 
vânzarea moşiei ar fi privită acolo cu ochi buni. 

— Şi aţi făcut demersul acesta? 

— Da. Am dat o astfel de însărcinare în scris şi încă înainte 
de a mă fi pus în legătură cu fiul meu. 

— N-ar trebui ca demersul să fie făcut de o persoană cu 
trecere? 

— Ba da. Am însărcinat o rudă... ah, trebuie s-o cunoaşteţi 
şi dumneavoastră. Aţi auzit vreodată numele Eschenrode? 

— George era instruit cât se poate de bine. 

— Fireşte. Gebhard mi-a amintit de un prieten cu numele 
acesta. 


— Da, la acest Eschenrode mă gândesc. Locuieşte la Berlin 
şi apare la Curte. El e persoana indicată pentru a aranja 
această problemă. 

— Atunci vă doresc noroc. 

— Nu faceţi asta prea devreme. Nu ştiu dacă rusul va plăti 
cât cer. 

— Asta el Doar nu vreţi să câştigaţi mai mult cu o sută de 
mii de taleri? 

Punând această întrebare, Lormelle făcu o mutră mirată. | 
se părea cu neputinţă ca cineva să poată refuza un câştig 
atât de mare. Şi în acelaşi timp încolţea într-însul 
îngrijorarea că afacerea ar putea să nu fie încheiată. În 
cazul acesta, îi era şi lui cu neputinţă să dea lovitura pentru 
care venise în Germania. Vroia să-l înşele atât pe 
Greifenklau, cât şi pe, cei doi patroni ai săi: pe bătrânul 
căpitan şi contele Rallion. 

— Credeţi dumneavoastră, răspunse Greifenklau, că aceşti 
o sută de mii de taleri sunt o despăgubire îndestulătoare 
pentru ceea ce pierd, părăsind un loc care mi-a devenit atât 
de scump mie şi familiei mele? 

— Veţi îndrăgi în aceeaşi măsură şi viitorul dumneavoastră 
domiciliu. 

Greifenklau clătină din cap cu un zâmbet trist pe buze. 

— Nu, niciodată! Sunt prea bătrân ca să mă pot acomoda 
undeva. 

— Aşadar, vreţi, să ridicaţi preţul? Dar dacă rusul acela se 
răzgândeşte? 

— N-are decât s-o facă. Nu-s obligat să vând. Dacă mai dă 
cincizeci de mii de taleri, fac afacerea, altfel nu. 

George nu îndrăzni să mai facă nici o remarcă. Nu i se 
părea imposibil ca Rallion şi Richemonte să accepte 
provocarea lui Greifenklau. În orice caz, însă, el însuşi era 
acela care băgase banii în sac. 

Acum, fu continuat drumul care monopolizase întreaga 
după amiază, fără să se mai menţioneze ceva despre 
subiectul discuţiei încheiate. Acest lucru, însă, urma să se 


întâmple la reîntoarcerea lor, căci abia intrară şi Margot îi 
făcu un semn din cap, prietenos şi plin de promisiuni, 
soţului ei. 

— Am o surpriză pentru tine, dragă Hugo. Ghici! 

— O veste de la Gebhard? 

— Exact! Iat-o! 

Toţi membrii familiei erau prezenţi. Şi pe chipul Idei se 
putea citi curiozitatea cu privire la ceea ce răspunsese soţul 
ei. 

Greifenklau despături hârtia şi citi. 

— Ei? întrebară cele două doamne. Citeşte! 

— Bine. lată ce scrie, scurt şi concis: „Vinde! Sunt bine. 
Scrisoare pe drum. Salutări şi sărutări”. 

— Deci, este de acord. Îţi convine asta, Margot? 

Aceasta îşi trecu uşor mâna dreaptă prin păr şi apoi 
răspunse destul de încet, pentru a nu-i se sesiza tremurul 
vocii: 

— Ştiţi foarte bine că sunt fericită, dacă sunteţi şi voi. 

Hugo, însă, o cunoştea foarte bine. Se apropie de ea şi-o 
sărută. 

— Ştiu bine asta, Margot. Doar m-ai urmat, plecând din 
ţara ta, printre străini. N-am să vând însă ieftin locul unde 
am fost atât de fericiţi. În nici un caz! 

Criminalii între ei. 

Contele Rallion locuia în cel mai bun han din orăşelul 
Rastenburg, dar îşi trecuse un alt nume în registrul 
călătorilor. Timpul se scurgea foarte greu pentru el. Îşi 
dădea toată silinţa să se distreze citind micul ghid al 
oraşului, dar nu putea găsi nici o plăcere în această 
activitate. Tocmai avea de gând să-l arunce, plictisit, când 
cineva bătu la uşă. 

— Intră! 

Doi bărbaţi păşiră înăuntru. Unul era bancherul John, 
celălalt, un om pe care contele nu-l văzuse până acum. 

— L-am adus la domnul conte Rallion pe domnul, începu 
îndată samsarul, care a achiziţionat proprietăţile pentru a 


le revinde imediat domnului conte, pentru ca acest supus 
împărătesc prusac să primească două feude, din care una, 
în memoria mareşalului Blucher, care... 

— Prostii! strigă supărat contele. Fără cuvinte de prisos! 
Cine sunteţi dumneavoastră? 

Întrebarea o adresă străinului, care se înclină din nou, 
adânc. 

— Contele Smirnoff este numele meu. 

Rallion încruntă sprâncenele. Străinul purta într-adevăr 
un costum elegant, dar era de mirare că un conte putea să 
accepte o afacere ca aceasta despre care era vorba. 

— Sunteţi rus? îl întrebă. 

— Nu; polonez. 

— Vă puteţi legitima? 

— Întrucât este vorba de o vânzare, m-am îngrijit să am 
toate actele necesare. 

— Sunteţi înstărit? 

— Din păcate, nu. 

— Domnul John ţi-a comunicat, cred, despre ce e vorba? 

— Cunosc totul în amănunt. 

— La cât apreciezi ajutorul dumitale? 

— Mi s-au oferit două mii de taleri. 

— Vei căpăta suma aceasta, dar numai atunci când 
afacerea se va încheia. Dar ce asigurare îmi dai că-mi vei 
preda într-adevăr cele două moşii, după ce le voi plăti în 
numele dumitale? 

— Cuvântul meu de onoare. 

Contele zâmbi batjocoritor. Rămase, totuşi, politicos când 
zise: 

— Nu pun deloc la îndoială cuvântul dumitale de onoare, 
dar vei recunoaşte că, dată fiind valoarea sumei, sunt 
necesare asigurări mai bune. 

— Nu pot da altele, deoarece nu-s bogat. 

— Atunci ştiu eu una. Îndată ce vânzarea va fi încheiată, 
vei primi suma în schimbul unei poliţe la vedere, pentru 
aceeaşi valoare. Cum am răscumpărat de la dumneata 


proprietăţile, le plătesc cu această poliţă şi adaug în 
numerar două mii de taleri. Eşti de acord? 

— Da. 

— Dacă ai să stai la îndoială, îţi prezint poliţa şi pun 
sechestru pe moşii. Iar în cazul acesta pierzi şi cei două mii 
de taleri. 

Bancherul luă cuvântul: 

— Domnule conte de Rallion, puteţi fi încredinţat că mi-am 
ales o persoană căreia i se poate acorda deplină... 

— Asta s-o spui altuia! îl întrerupse Rallion. Pentru când 
eşti chemat la Greifenklau? 

— N-a fost precizată ziua. Zicea că aşteaptă un răspuns 
din Berlin. 

— Nu Lo fi primit între timp? 

— Cred că da. 

— Atunci e bine să pleci. Ce mai ai de făcut aici? 

— Nimic. Vroiam numai să vi-l prezint pe contele Smirnoff, 
pentru ca... 

— Bine, bine! L-am cunoscut pe domnul conte, astfel că 
suntem gata. Porneşte la drum şi înştiinţează mă îndată ce 
vei avea nevoie de bani. 

— Aş vrea să mai spun că depărtarea este prea mare, 
pentru ca să aranjăm afacerea repede. N-aţi vrea, domnule 
conte, să veniţi mai aproape de Greifenklau? 

— Nu vreau să mă las văzut de ei. 

— Dacă veniţi cu mine până la Drengfurt, nu veţi fi în 
primejdie să fiţi observat. Mai e loc în trăsura noastră. 

Rallion făcu un gest de refuz. 

— Vreun poştalion nu merge de aici la Drengfurt? întrebă 
el. 

— Ba da. 

— Atunci voi merge cu el. Puteţi pleca imediat. 

După ce se înţeleseră la care han să se întâlnească, 
bancherul şi însoţitorul său plecară. Rallion se interesă apoi 
de poştalion şi află că acesta pleacă abia în dimineaţa 
următoare. 


Era încă întuneric când el se duse să-şi cumpere biletul. 
Mai era puţin timp până la plecare şi vizitiul se şi aşezase 
pe capră. Rallion află că, afară de dânsul, mai pleca un 
singur pasager. 

Când dădu să urce, acesta se şi aşeză în fundul trăsurii. 

— Dă-te la o parte! zise contele, arţăgos. 

Lumina felinarului trăsurii căzu pe figura lui, astfel încât 
celălalt o putu vedea lămurit. 

— Cum asta? întrebă el. 

— Nu-s obişnuit să stau în spate. 

— Nici eu. 

— Eu mi-am plătit biletul. 

— Şi eu la fel. 

— Domnule, eu sunt nobil. 

— Şi eu nu mai puţin. 

— Mille tonnerres! O să vorbesc cu vizitiul. 

Contele se duse la acesta şi-i spuse: 

— Vezi, te rog, să capăt locul care-mi se cuvine! 

Vizitiul întinse leneş braţul şi zise: 

— Dă 'ncoa! 

— Ce să dau? 

— Biletul! 

— Aşa! Poftim! 

Rallion îi întinse hârtia. Vizitiul o ţinu la lumina felinarului 
şi-şi dădu osteneală s-o descifreze. 

— E numărul doi! zise dânsul. Asta e locul în colţul din 
stânga, pe canapeaua din fund. Colţul celălalt îl are domnul 
cu numărul unu, care şi-a cumpărat biletul încă de aseară. 
Dacă nu vă convine locul, vă puteţi aşeza în spate, unde 
sunt numai două persoane. 

— Ce-ţi dă în gând! Eu sunt... 

— Ce-mi dă în gând? Că eşti călătorul numărul doi, asta 
îmi dă în gând. De aceea şi capeţi locul numărul doi. Peste o 
jumătate de minut plecăm, şi cine nu s-a urcat până atunci, 
rămâne jos. Aşa să ştii! 


Contele ar fi rămas, dar n-avea poftă să mai piardă o zi 
până pleca celălalt poştalion. Urcă deci, cu geamantănaşul 
său, care conţinea suma de care avea nevoie pentru 
achiziţie. Dar nu era el omul care să înghită orice. 

— Obraznicule! zise el, tare. 

— Nobil, nu glumă! replică celălalt, ironic. 

— Domnule, îţi voi cere să-mi dai satisfacţie. 

Celălalt râse dispreţuitor. 

— Ai auzit? întrebă Rallion. 

— Dar dumneata ai auzit? Râd! 

— Domnule! scrâşni contele. Ştii dumneata ce se înţelege 
prin cuvântul „satisfacţie”? 

— Ştiu foarte bine. 

— Că o să te baţi cu mine. 

— Mă tem numai că n-o să se întâmple asta. 

— Se pare că nu-ţi dai seama ce spui. 

— Ba nu, pentru că ştiu doar cu cine am de a face: cuun 
om care când vede o sabie leşină. De altfel, n-am nici un 
chef să mă cert cu dumneata. Sunt ostenit şi voi dormi până 
la ziuă. Apoi ne vom putea continua discuţia. Dar dacă mai 
spui un singur cuvânt cum nu trebuie, capeţi o palmă atât 
de zdravănă, încât zbori afară în şosea. 

Cuvintele acestea fură rostite pe un astfel de ton, încât 
Rallion renunţă să dea vreo replică şi se aşeză pe locul său, 
mormâăind. 

Vremea trecea. Roţile se rostogoleau în nisip adânc şi 
numai din când în când se auzea câte un strigăt al vizitiului. 
Contele nu prea se simţea bine; dar tăcerea care domnea în 
trăsură împreună cu zgomotul monoton al roţilor avură o 
înrâurire adormitoare asupra lui. Luă geamantănaşul, îl lipi 
de trup şi închise ochii. 

Când se trezi, se făcuse lumină. Prima lui privire fu pentru 
omul din faţa sa. Nu vedea dintr-însul decât o pereche de 
cizme de călătorie şi-o mantilă lungă, cu gulerul ridicat. 
Între şapcă şi guler se zăreau doi ochi negri. 


Îndată însă ce străinul băgă de seamă că şi contele se 
trezise, îşi lăsă gulerul în jos. leşi la iveală un chip nobil, 
încadrat de o barbă neagră şi deasă. 

Lui Rallion i se păru că mai văzuse cândva aceste 
trăsături, dar nu-şi putea aminti unde şi când. 

Celălalt scoase o cutioară şi, fără să ceară voie, îşi aprinse 
o ţigară. Lăsă apoi în jos fereastra trăsurii şi privi afară, ca 
să-şi dea seama unde se aflau. Când trase înapoi capul, 
aruncă spre conte o privire pe jumătate batjocoritoare, pe 
jumătate duşmănoasă. 

— Acum ne putem continua discuţia întreruptă, domnule, 
zise el. Înainte era întuneric, şi-mi place să privesc în faţă 
pe cel care mă provoacă. 

— Eu la fel. 

— Mă îndoiesc. Dumneata ai curaj numai pe întuneric. Eşti 
un ticălos, un mizerabil, a cărui vedere îmi face scârbă. Îţi 
spun asta în faţă, dar sunt încredinţat că n-o să mă tragi la 
răspundere, ci o să cauţi să fugi de mine. 

Contele se făcu palid ca un cadavru. Încleşta pumnii şi 
zise: 

— Dacă nu mi-aş menţine părerea că eşti un iresponsabil, 
ai afla ce răspuns dau unor astfel de cuvinte. 

— Fireşte că-ţi vei menţine această părere, pentru ca să ai 
motiv să dai înapoi; eu n-o să te las să fugi. Palma aceea pe 
care ţi-am promis-o nu era numai o ameninţare, ci chiar ţi- 
aş fi dat-o. N-am făcut-o, ţinând seamă de împrejurarea 
nenorocită câ... eşti ruda mea. 

Contele avu un gest de surpriză. 

— Eu? Ruda dumitale? Visezi? 

— Ba sunt foarte treaz. Eşti contele Jules Rallion, nu? 

— Drace! De unde ştii asta? Şi ce-ţi dă dreptul să mă 
numeşti ruda dumitale? 

— Adevărat? Nu mă cunoşti? 

— Habar n-am cine eşti. 

— Prima oară m-ai văzut cu un prilej care ţi-a dat motiv să 
fugi de un duel. Ai fost provocat de Gebhard von 


Greifenklau şi ţi-ai dat osteneală să dispari repede. 

— Drace! N-oi fi cumva... contele Kunz von Eschenrode? 
— Ba sunt chiar eu, stimate vere. Mă miră mult că te văd 
aici. Înainte de a te întreba, însă, cărei împrejurări datoresc 
plăcerea de a te întâlni în poştalionul acesta, vreau să pun 

ordine în chestiunile noastre de onoare. Cumnatul 
Greifenklau nu locuieşte departe de aici, astfel că ni se 
oferă prilejul cel mai bun să punem la punct provocarea de 
atunci. Înainte de asta, însă, voi fi atât de politicos să-ţi dau 
satisfacția cerută. la priveşte afară! Vezi pădurea aceea, 
dincolo de sat? 

Contele tăcea. 

— Acolo e o căsuţă de pădurar, pe lângă care vom trece. Îl 
cunosc pe locatarul ei, pădurarul. Are nişte arme minunate 
şi ne va pune cu plăcere la dispoziţie două pistoale. Apoi 
mergem în pădure şi ţi promit că numai unul va ieşi viu 
dintr-însa. Şi acest unul voi fi eu. Ne-am înţeles? 

Se uită la Rallion cu nişte ochi, din a căror privire contele 
nu ştia ce să deducă. 

— Fireşte că sunt de acord, răspunse totuşi dânsul. Şi cred 
că ştiu mai bine decât dumneata cine va fi acela care va ieşi 
viu din pădure. 

— În privinţa aceasta, sunt încredinţat că acela pe care-l 
crezi nici nu va păşi în pădure. 

— Vom vedea. 

Cu asta discuţia se încheie. Poştalionul intră după câtva 
timp în sat şi opri în faţa cârciumii, ca să ia corespondenţa 
aflată acolo. 

— Zece minute oprire, domnilor! zise vizitiul. 

Rallion cobori şi intră în casă cu geamantănaşul său. 
Eschenrode îl urmă încetişor. Un zâmbet ciudat îi flutura pe 
buze. Când intră în birt, îl găsi gol. Numai patronul se afla 
acolo. 

— N-a intrat nici un călător aici? îl întrebă Kunz. 

— Nu, domnule. 


Eschenrode se duse în curte, apoi în grădină. Acolo găsi 
un argat, care lucra cu sapa. 

— A fost vreun străin aici în grădină? se informă el. 

— Da, răspunse omul. 

— Încotro s-a dus? 

— A ieşit pe poartă. 

Kunz ieşi în poartă tocmai la timp ca să-l vadă pe francez 
dispărând îndărătul unui tufiş. Râse în sinea lui şi se 
întoarse. 

Peste vreo jumătate de ceas argatul auzi paşi. 

Întoarse privirea şi-l văzu pe străin intrând pe poartă şi 
îndreptându-se spre cârciumă. Patronul îl întrebă mirat: 

— N-aţi sosit adineauri cu poştalionul? 

— Ba da. 

— V-a căutat vizitiul, căci nu putea să mai aştepte. 

— Nu putea să mai aştepte? întrebă Rallion, mirat. Că 
doar n-o fi plecat poştalionul? 

— Ba a plecat de vreo douăzeci de minute. 

— Drace! Vizitiul spunea că rămâne aici cincizeci de 
minute. 

— L-aţi înţeles greşit. Aici opreşte zece minute, nici o clipă 
mai mulT. Încotro vreţi să mergeţi? 

— La Drengfurt. 

— Acum n-aveţi cu ce să mergeţi într-acolo. 

— N-aş putea căpăta o trăsură? 

— Nu. Nimeni în sat n-are aşa ceva. Dar după-amiază 
trece pe aici o diligenţă, în care veţi putea găsi un loc. 

— Atunci voi aştepta. Spune-mi, te rog, cât durează să 
străbaţi pădurea de cealaltă parte a satului? Cu trăsura, 
fireşte. 

— Cât? Aia nu e pădure, ci un crâng mic. În două minute 
aţi trecut-o. 

— Dar e o casă de pădurar acolo? 

— Nu. 

— Cum? Nu e nici un pădurar? 

— Nici. 


Rallion văzu cum se făcuse de râs. Îşi muşcă buzele şi vru 
să zică ceva, când în faţa uşii opri o trăsură. Vizitiul pocni 
biciul şi întrebă, când patronul ieşi afară: 

— Poştalionul a trecut? 

— De o jumătate de oră. 

— Mulţumesc. Bună ziua. 

Vru să pornească înainte, dar în clipa aceea portiera fu 
deschisă şi persoana dinăuntru sări afară. 

— Stai pe loc, porunci el vizitiului. 

Vru să intre repede înăuntru, dar Rallion îi şi ieşise 
înainte. 

— Căpitane, dumneata aici? 

— Da, eu! răspunse Richemonte. Te-am văzut stând la 
fereastră şi, fireşte, am coborât îndată. 

— Ce coincidenţă! Dar spune-mi, ce te-a îndemnat să vii în 
ținutul acesta? 

— Ce-ai în geamantănaşul acesta? ocoli căpitanul 
răspunsul, arătând spre geamantănaşul pe care contele 
continua să-l ţină în mână. 

— Bani! răspunse acesta. 

— Aşa? Intră cu el în trăsură! Dar stai, mai avem puţin 
timp. Se pot odihni şi caii câteva minute. 

Îl luă de braţ pe conte şi se trase la o parte cu el. 

— Ai crezut într-adevăr, dragă domnule conte, întrebă el 
apoi, că nu mă voi mai interesa de această afacere 
importantă? Unde ai ajuns? 

— Sper că azi sau mâine să se hotărască totul. 

— Cum? 

Rallion îi povesti căpitanului cum stăteau lucrurile, apoi 
zise: 

— Dar ca să te văd aici, la asta nu m-am aşteptat. 

— Nu-i aşa? râse Richemonte. Am venit să repar o 
greşeală pe care era s-o facem şi care ne ar fi adus mari 
pagube. 

— Care anume? 


— Închipuie-ţi ce s-ar putea întâmpla! După ce dispare 
George, Greifenklau află că adevăratul cumpărător este 
contele Rallion. 

— Ei şi? Ce pagubă îmi poate aduce mie asta? 

— Foarte mare. Contele Rallion este duşmanul său de 
moarte. Neamţul va pune în legătură faptul care-l ruinează 
cu această duşmănie de moarte; se va adresa poliţiei, se vor 
face cercetări şi se va afla că... 

— Ce anume? 

— Contele Rallion, cumpărătorul, a fost înţeles cu acel 
George de Lormelle. 

— Drace! Totuşi eu trebuie să rămân în legătură cu 
George. 

— Nu! Tocmai asta nu trebuie. Acest gând mi-a venit 
ulterior şi de aceea am venit după dumneata. 

— Dar cum Dumnezeu m-ai găsit? 

— Cunoşteam adresa mijlocitorului dumitale. De la el am 
aflat că te afli la Rastenburg şi, ajuns acolo, mi s-a spus că ai 
plecat cu poştalionul. Am luat o trăsură, am pornit după 
dumneata şi... iată-mă! 

— Foarte bine! Aşadar, vrei să-l iei asupra dumitale pe 
servitor? 

— Da. E nevoie să-ţi poţi dovedi alibiul. Se va afla că în 
timpul când s-a făcut afacerea te-ai aţinut prin locurile 
acestea; dar nu trebuie să se poată spune că ai vorbit sau l- 
ai văzut pe acest George de Lormelle. 

— Dar cum vrei să-l întâlneşti, fără să fii observat de alţii? 

— Asta las-o în grija mea! Spune-mi însă ce faci aici de 
unul singur şi unde e poştalionul cu care ai plecat? 

— Ei, dragă căpitane, asta e o întâmplare foarte neplăcută. 
Urc azi în poştalion, şi pe cine crezi că găsesc acolo? 

— Pe cine? Doar n-o fi fost un Greifenklau? 

— Greifenklau nu, dar unul tot atât de păcătos, o rudă dea 
lui; contele von Eschenrode... 

— Soţul verişoarei dumitale Hedwiga? 

— Da. 


— Credeam că e la Berlin. Ce caută aici? 

— Habar n-am! 

— Te-a recunoscut? 

— Cred că nu, răspunse Rallion, şovăind, în schimb l-am 
recunoscut eu când s-a luminat de ziuă, şi atunci m-am dat 
jos aici. 

— O prevedere pentru care ţi se cuvin laude. Dar parcă 
spuneai că Greifenklau, pentru a se putea hotări, aştepta o 
scrisoare din Berlin? 

— Exact. 

— Atunci să ştii că Eschenrode are această scrisoare. A 
venit singur, şi acum putem fi siguri că hotărârea e luată. 
Haide, plecăm! 

— Până unde mergem? 

— Dumneata până la Drengfurt, unde te dai jos, fără ca eu 
să mă arăt. Eu voi pleca apoi undeva, unde să pot scăpa de 
vizitiu, fără să trezesc bănuieli. Dacă voi avea de vorbit cu 
dumneata, ştiu unde să te găsesc. Va trebui să fiu cu băgare 
de seamă, căci nici eu nu trebuie să fiu văzut cu dumneata. 

Kunz von Eschenrode plecase înainte cu poştalionul; 
întâlnirea cu Rallion îl înveselise mult. Ce însemnătate va 
avea această întâlnire pentru familia Greifenklau, habar n- 
avea. 

La Breitenheim sosirea sa produse mare bucurie. Se duse 
de-a dreptul în camera de zi, unde le găsi pe Margot şi Ida. 
Le îmbrăţişă călduros pe amândouă, apoi întrebă de Hugo. 

— Se află cu oaspeţii, răspunse Margot. Ah, nici nu ţi-am 
spus încă pe cine avem! 

— Cred că voi afla. 

— E vorba de contele polonez Smirnoff, care vine în 
calitate de cumpărător, şi de un bancher berlinez, care pare 
să fie consilierul său de afaceri. Soţul meu a aşteptat cu 
nerăbdare răspunsul dumitale, dragă Kunz. 

— Am preferat să-l aduc personal şi să vă dau şi sfatul 
meu, deoarece Gebhard lipseşte din ţară. 

— Îţi suntem recunoscători. Ce hotărâre ne aduci? 


— Favorabilă. Nu există nici un motiv să vi se pună piedici 
într-o chestiune pur comercială şi cei în drept sunt de 
părere că sunteţi stăpânii proprietăţii voastre şi puteţi face 
cu ea ce poftiţi. 

— Atunci mă tem că Hugo va vinde. 

— Te temi? întrebă Eschenrode. De ce te temi? 

— Nu-ţi închipui şi dumneata că ne vine greu să ne 
despărţim de locurile acestea? 

— Cred asta fără doar şi poate. Dar mi-aş îngădui să te rog 
să nu ţii seamă numai de sentimentele dumitale, ci să te 
gândeşti în primul rând la copii. O sporire a averii cu o sută 
de mii de taleri, ba poate şi mai mult, trebuie luată în 
considerare. 

— Se poate. Noi femeile socotim mai puţin cu cifrele. 
Calculul nostru e sentimental; chiar şi acesta te înşeală 
uneori. 

— Aşadar, nu vei fi împotrivă, mătuşico? 

— Nu, răspunse eA. Cu un zâmbet, în care era un soi de 
renunțare. 

— Ce a răspuns Gebhard? 

— Şi ele de părerea dumitale. Să vindem. 

— Ei vezi? Sunt încredinţat că te vei simţi bine şi acolo 
unde vă veţi muta după vânzarea moşiei, şi sper că şi 
unchiul Greifenklau va fi de părerea mea. 

Nu se înşelase. Greifenklau ceruse cincizeci de mii de 
taleri mai mult, la care polonezul ceru un scurt răgaz de 
gândire. În vremea asta luă indicaţii de la Rallion şi primi 
încuviințarea să accepte suma cerută. Contele era convins 
nu numai că va ajunge în stăpânirea celor două moşii, ci şi 
că va căpăta înapoi suma pe care o va plăti. 

Vânzarea fu încheiată şi perfectată, din punct de vedere 
juridic, în prezenţa unor martori, cum se cerea pe atunci. 
Apoi Smirnoff plăti în întregime suma, bani peşin. O mică 
parte din această sumă era în fişicuri, restul în bancnote. 
Banii fură examinaţi şi găsiţi în regulă. 


Suma aceasta însemnată se afla în geamantănaşul 
contelui. Greifenklau vru să-i înapoieze geamantănaşul, dar 
Smirnoff răspunse cu politeţe că, deoarece nu mai erau 
bani într-însul, nu mai avea nici o valoare pentru el, şi-l 
dărui vânzătorului. 

Hugo nu bănuia cât de greu atârna în cumpănă faptul 
acesta. 

Greifenklau duse geamantănaşul în odaia sa, unde îl 
încuie. Ca din întâmplare, George se întâlni cu el tocmai 
atunci pe gang; oaspetele se ducea spre apartamentul pe 
care-l locuia la conac. 

Ajuns acolo, deschise geamantanul mare de călătorie cu 
care venise, îngrămădi într-un colţ câteva rufe şi scoase 
afară două obiecte. Unul din aceste obiecte era un 
geamantănaş la fel cu acela care conţinea suma pe care o 
primise Greifenklau. 

„Pietre înăuntru! murmură el. Ce ochi va face bătrânul 
când va da de ele.” 

Apoi luă în mână celălalt obiect; era o legătură cu chei 
false. 

„Cheile false sunt o invenţie minunată! urmă el să-şi 
vorbească. Cheia asta de aici deschide uşa odăii, cealaltă 
dulapul în care bătrânul a închis geamantănaşul, după toate 
probabilitățile. Acum e acum!” 

Vâri în buzunar cele două chei, când auzi deodată paşi 
uşori pe nisip în faţa ferestrei sale. Ciuli urechea. Din nou 
se repetă acelaşi zgomot. Ascunse repede geamantănașul în 
cel mare şi-l închise. Apoi se apropie de fereastră şi-o 
deschise. 

— Pst! auzi el de jos. 

— Cine-i acolo? întrebă el, cât putu mai încet. 

— Dumneata eşti, domnule de Lormelle? 

— Da. 

— Ai putea veni până jos? 

— Pentru ce? 


— Nu pot să-ţi strig asta în sus. Vino repede la castanul cel 
mare din grădină! 

— Cine eşti dumneata? 

— O s-o afli mai târziu. 

— Bine, vin. 

Părăsi odaia, o încuie şi se duse în grădină. 

Deoarece ospăţul care se dădea cu prilejul vânzării îi 
adunase pe toţi locatarii castelului şi pe oaspeţi în 
sufragerie, iar servitorii erau foarte ocupați, lipsa lui 
George nici nu fu observată. El ajunse cu bine la castanul 
pomenit, de sub care ieşi la iveală o făptură lungă, 
negricioasă. 

— George? 

— Da, răspunse acesta. Cine eşti dumneata? 

— Deghizarea pare să fie foarte bună, de vreme ce nu mă 
recunoşti. 

La auzul acestui glas, servitorul tresări puternic. 

— Cum? Aud bine? Dumneavoastră sunteţi, domnule 
căpitan? 

— Chiar eu. 

— Dar ce căutaţi aici? Dacă vă prind şi vă arestează, va 
ieşi totul la iveală. 

— Ce? în primul rând nu mă vor prinde, iar cât despre 
arestare, nici vorbă nu poate fi. Şi chiar dacă s-ar întâmpla 
asta, n-aş trăda absolut nimic. Presupun că banii au intrat 
în posesia lui Greifenklau, nu? 

— Acum un sfert de oră. 

— Nu-i ai încă, deci? 

— Nu. 

— Ei, atunci ce să fi trădat, dacă aş fi prins? Şi apoi 
prezenţa mea are un scop bine determinat. Vin în propriul 
tău interes şi sunt mulţumit că te întâlnesc. 

— Ne-am înţeles să pleci îndată cu banii. 

— Aşa voi face chiar. Vezi însă că asta nu merge. 

— Pentru ce nu? 

— Pentru că se va şti îndată cine e făptaşul. 


— N-au decât să ştie, principalul e să avem banii. 

— Ba nu, stimabile. Atât de neprevăzători nu putem fi. Se 
vor lua după tine şi vor da repede de urma ta. Atunci eşti 
pierdut şi noi o dată cu tine. Trebuie deci să rămâi! 

— Atunci vor căuta şi la mine şi vor găsi banii. Asta-i şi mai 
rău. 

— Nu fi idiot! Banii nu vor rămâne la tine, ci mi-i vei aduce 
mie, iar eu îi voi pune îndată la adăpost. 

— Nu e rău nici aşa. 

Dac ar fi fost lumină, căpitanul s-ar fi speriat de mutra pe 
care o făcuse George. Aşa însă zise: 

— Se va observa pierderea, se va căuta pretutindeni, dar 
nu se va găsi nimic. Jaful va rămâne învăluit în cel mai 
profund mister, iar tu vei pleca liniştit. 

— Asta nu-mi va fi cu putinţă! 

— Pentru ce? 

— Deoarece sunt străin aici, se va cerceta situaţia mea şi 
se va afla că nu sunt domnul de Lormelle. În cazul acesta 
sunt pierdut. 

— Cum s-ar putea descoperi asta? Hârtiile pe care ţi le-a 
dat contele Rallion sunt bune. 

— Asta da, însă ce ne facem dacă i se telegrafiază lui 
Gebhard von Greifenklau, întrebându-l dacă e adevărat că 
ne-am întâlnit în Algeria şi sunt prieten cu dânsul? 

— Asta nu se va întâmpla. 

— Ba da, la fel cum a fost întrebat dacă îşi dă încuviințarea 
pentru vânzarea moşiilor. 

— Ca prieten al lui te bucuri de încrederea alor tăi. 

— Dar nu şi de încrederea poliţiei, care va cerceta pe toţi 
locatarii castelului, deci şi pe mine. 

— Îţi voi da de veste îndată ce se va telegrafia. 

Aceşti doi oameni se bănuiau unul pe altul, căci fiecare 
voia să-l înşele pe celălalt. George se hotări să trezească 
încrederea stăpânului său, de aceea întrebă cu sinceritate: 

— Veţi afla asta, domnule căpitan? 

— Da. Voi fi cu ochii în patru. 


— Dacă e aşa, atunci găsesc bună părerea dumneavoastră. 
Nu atrag nici o bănuială asupră-mi, n-am nevoie să fug şi 
mă pot întoarce oricând în ţară. 

— Bine că recunoşti. 

— Dar unde vă găsesc mai târziu? 

— Nu e nevoie să-ţi indic un loc. 

— Pentru ce? 

— Contele Rallion cumpără totul de la Smirnoff şi devine 
astfel proprietar. N-ai nevoie deci să ne cauţi nici pe mine, 
nici pe el. Ai înţeles? 

— Acum da. 

— Bine. Când aduci banii jos? 

— Asta nu pot şti, zise George. Va trebui să aştept 
momentul potrivit. 

— Unde-i geamantănaşul? 

— În odaia bătrânului Greifenklau. 

— Cheile false le-ai încercat? 

— Da; se potrivesc. Dar vedeţi colo sus cele două ferestre 
luminate, din colţ? 

— Ce-i cu ele? 

— E camera bătrânului. Copiii sunt acolo cu guvernanta şi 
trebuie să aştept până pleacă. 

Asta era o minciună. Camera lui Hugo se afla în partea 
cealaltă a castelului. 

— Asta-i neplăcut, zise căpitanul. Va trebui să aştept cam 
mult. 

— Să sperăm că nu. De altfel, când e vorba de o asemenea 
sumă, se cere să ai puţină răbdare. 

— Nu-mi face morală, mai bine pune-te pe lucru! Eu mă 
trântesc aici în iarbă. 

George se duse în odaia sa şi scoase o sticluţă, să ungă cu 
ulei cele două chei false. În timp ce făcea asta, se plimba 
gânditor de colo-colo prin odaie. Deodată îi flutură pe faţă 
un zâmbet batjocoritor. 

— Drace! Mi-a venit un gând bun! Aş vrea să fiu de faţă 
când ticălosul ăla bătrân va deschide geamantănaşul şi va 


găsi bileţelul! 

Se aşeză la masă, luă o hârtie şi scrise cu litere mari: 
„Scumpului prieten şi tovarăş Richemonte, în amintirea 
comorii după care i-a lăsat gura apă în zadar. 

George de Lormelle” 

Împături hârtia şi-o puse în buzunar, apoi se duse în 
sufragerie, unde se părea că nu fusese observată lipsa lui. 
Aici rămase o vreme, până când fu încredinţat că nimeni nu 
va părăsi curând încăperea. Se întoarse în odaia sa, luă un 
şnur lung şi trainic, precum şi geamantănaşul, puse în 
buzunar tot ce l-ar fi putut demasca, în caz c-ar fi fost găsit 
aici, şi părăsi odaia. Încuie uşa şi luă cheile. 

Pe partea asta a coridorului totul era liniştit. Sufrageria se 
afla în cealaltă aripă a castelului. Repede şi în vârful 
picioarelor se furişă până la uşa care dădea în odaia lui 
Greifenklau. Cât ai clipi din ochi, aceasta fu deschisă. Intră 
şi puse zăvorul în urma sa. În felul acesta se asigură că nu 
va putea fi surprins. Chiar dacă venea cineva, îi rămânea 
posibilitatea de a sări pe fereastra deschisă. 

George aprinse un chibrit şi, la lumina acestuia, constată 
că geamantănaşul nu se vedea nicăieri, ceea ce însemna că 
fusese închis undeva. Scoase a doua cheie falsă, cu care 
deschise dulapul şi, pipăind cu mâna, găsi ceea ce căuta. Îl 
scoase şi puse în locul lui pe cel pe care-l adusese şi care 
avea aceeaşi greutate. Apoi încuie la loc dulapul. 

Desfăşură apoi pânza pe care o adunase, legă într-însa 
geamantănaşul furat şi-i dădu drumul pe fereastră. 
Cercetase bine locul în timpul zilei şi ştia că prada va cădea 
lângă o tufă aflată acolo. Era atât de întuneric, încât chiar 
dacă cineva s-ar fi aflat în imediata apropiere, n-ar fi 
observat nimic. 

Trase înapoi zăvorul uşii, scoase capul prin deschizătură şi 
văzu că nu e nimeni pe aproape. leşi pe coridor, încuie uşa 
la loc, luă cheia şi cobori în grădină, la locul din faţa 
ferestrei. 


Cheia se afla în broasca geamantănaşului. Îl duse pe 
acesta spre partea cea mai întunecată a grădinii, îl 
deschise, scoase afară conţinutul şi-l puse cu grijă în colţul 
zidului. Acolo erau mai multe pietre căzute din zid. Umplu 
geamantănaşul cu ele şi cu frunziş, puse deasupra bileţelul 
pe care-l scrisese, şi-l încuie la loc. 

Abia acum îl duse spre partea opusă a grădinii, unde îl 
aştepta căpitanul, sub castan. Bătrânul îl auzi venind şi se 
retrase îndărătul trunchiului copacului. Nu era exclus să fie 
altcineva! 

— Pst! domnule căpitan! 

— Cine-i acolo? întrebă acesta, încetişor. 

— George. 

— A! Ai reuşit? 

— Da. 

— Unde-s banii? Dă-i încoace! 

George îi dădu geamantănaşul. Când îl simţi în mâinile 
sale, Richemonte cu greu îşi putu reţine o exclamaţie de 
mulţumire. 

— N-a observat nimeni nimic? 

— Nimeni. Dar, domnule căpitan, cred că voi căpăta ceea 
ce mi s-a făgăduit! 

— N-ai încredere în mine? 

— De ce n-aş avea? Mi-a venit aşa un gând. Aş dori, totuşi, 
deoarece aveţi atâta bănet în mână, să lăsaţi să pice şi în 
mâinile mele o micuță parte. Eu nu mai am nici un ban. 
Cine ştie ce se întâmplă şi va mai trece timp până să mă pot 
duce în vizită la domnul conte Rallion. 

Richemonte scoase din buzunar o pungă şi i-o dădu lui 
George: 

— Iată! Sunt câteva monede de aur înăuntru; nu mai am 
nimic la mine. Mai târziu o să fii cu mult mai mulţumit. 
Acum, însă, vreau s-o şterg imediat. Am de alergat o 
porţiune lungă de drum şi de purtat o mare greutate. 
Noapte bună, dragă George! 

— Noapte bună, dragă domnule căpitan! 


Richemonte dispăru în întunericul nopţii. De partea 
cealaltă a grădinii, rămase pe loc, răsuflând uşurat. 

— Sunt, totuşi, mai bun decât am crezut, mormăi el. L-aş fi 
făcut să cedeze şi pentru două sute de franci. Mi-a zis 
„dragă domnule căpitan”. Oare ce o să zică mai târziu? Aş 
prefera să păstrez totul pentru mine; totuşi, influenţa lui 
Rallion este mare; prin el pot să obţin mai multe avantaje, 
decât jumătate din ce se află în geamantănaşul ăsta. 
Noapte bună, Greifenklau! Noapte bună „madame” 
Margot! O să vă aduceţi aminte toată viaţa de această 
noapte. 

George râdea în sinea sa, în vreme ce se întorcea la castel. 

— Tâmpitul! mi-a zis „dragă George”. Pe deasupra, mi-a 
dat şi un pumn cu monede de aur. Ce o să-l mai roadă asta 
pe bătrânul ticălos! 

La castel, îi ordonă unui servitor să spună, dacă va fi 
întrebat despre el, că are o uşoară indigestie şi roagă să fie 
scuzat. Apoi, se duse în camera lui. Acolo, îşi aruncă afară 
pe fereastră mantia de călătorie şi-o taşcă de piele pe care 
o purtase la sosire şi cobori şi el pe frânghie. 

Un trăsnet din senin. 

Ospăţul se terminase la o oră atât de târzie, încât 
participanţii preferară să înnopteze la castel. Dar dimineaţa 
în zori, porniră cu toţii la drum. Smirnoff şi samsarul fură 
primii care porunciră să le fie înhămaţi caii, pentru a pleca 
spre Drengfurt, la Rallion. Îl găsiră îmbrăcat deja în straiele 
de călătorie. 

— Cum aşa? întrebă polonezul. Se pare că vreţi să părăsiţi 
acest loc! 

— Negreşit! De fapt, sufăr de o boală care, deseori, mă 
atacă pe neaşteptate. Ieri, pe înserate, am suferit un 
asemenea atac, încât a trebuit să trimit după o îngrijitoare, 
care a fost nevoită să stea cu mine până dimineaţa. Nici 
hangiul n-a putut dormi toată noaptea. Trebuie să ajung 
urgent la Berlin, să găsesc un doctor mai bun decât aş 
putea găsi aici. 


Îşi făcuse foarte bine calculele... îngrijitoarea şi servitorii 
de la han ar fi putut să jure că nu-şi părăsise camera. 

— Şi noi? întrebă Smirnoff. 

— Ei. Cum a mers? 

— Aşa cum am dorit. Mă prezint în faţa dumneavoastră ca 
stăpânul recunoscut de drept al proprietăţii 
dumneavoastră. 

— Şi actele? 

— lată-le. Cumpărare, chitanţă, e totul aici. Acolo unde, de 
obicei, era nevoie de mai multe săptămâni pentru a cădea 
de acord cu domnii de la administraţie, ne-am descurcat 
foarte repede aici. Banii reprezintă puterea şi tare îmi 
doresc să am şi eu această putere! 

— În curând o să-ţi se îndeplinească dorinţa. O să 
încheiem cea de a doua parte a afacerii noastre la Berlin; se 
poate realiza la fel de bine ca şi aici, dar eu consider că e 
mai înţelept s-o facem acolo. O să călătorim împreună. Când 
încheiem cu totul, vă veţi primi amândoi răsplata. 

Plecarea asta grăbită fusese pusă la cale în înţelegere cu 
căpitanul, care avea de gând să-l urmeze cât mai repede. 
Aleseră chiar un han de mâna a doua ca punct de întâlnire, 
pentru a nu fi recunoscuţi. 

În hanul acela descăleca Rallion a doua zi după sosire şi se 
interesă de Richemonte, care, fireşte, îşi luase un nume de 
împrumut. Căpitanul sosise. 

— În sfârşit! exclamă el. Timpul mi s-a părut nesfârşit de 
lung. 

— Cum? N-ai avut cu ce să te ocupi? 

— Ce puteam să fac? 

— Să numeri banii. 

— Nici nu mi-a dat prin gând. 

— De ce? 

— Pentru că asta vreau s-o fac în prezenţa dumitale. 

— Ah, aşa! Care vasăzică George şi-a îndeplinit misiunea? 

— De minune. 


— Bine, dar de căpătat nu va căpăta nimic. Asta va fi 
pedeapsa pentru ticăloşiile sale de odinioară. Unde-i 
geamantănaşul? 

— L-am pus într-un coş şi am spus că în el se află probe de 
pietre. 

— Ai procedat foarte inteligent. 

Căpitanul scoase coşul de sub pat, tăie frânghia cu care 
era legat şi-l deschise. Înăuntru erau pietre şi 
geamantănaşul pe care cei doi îl contemplau cu ochi plini 
de lăcomie. 

— Probe de pietre! râse contele. Genială idee! Cred că s- 
au şi pornit cercetări după acest geamantănaş. Banii îi luăm 
noi iar pietrele le vârâm înăuntru şi-l trimitem la poliţie. 
Toată lovitura asta e o adevărată operă de artă. Deschide! 

— Vezi că lipseşte cheia. 

— Pentru ce? 

— Desigur că nici George n-a găsit-o. O fi vârât-o 
Greifenklau în buzunar. 

— Atunci trebuie să căutăm nişte unelte. 

— M-am îngrijit eu de ciocan şi daltă. Geamantănaşul nu 
opuse rezistenţă prea mare. După numai câteva lovituri 
capacul sări în sus. Ochii celor doi se aţintiră cu multă 
curiozitate asupra conţinutului. 

— Ce-i asta? întrebă contele. Frunziş! 

— Şi un bileţel deasupra, adăugă căpitanul. Trăsnit om, 
Greifenklau ăla de i-a dat în gând să acopere banii cu 
frunze. Nemţii cam sunt şi în general pe jumătate nebuni. 
Ce vrea cu bileţelul ăsta? 

— Probabil că a trecut pe el numerele bancnotelor şi-a pus 
însemnarea împreună cu banii. Ce prostie! Acum s-au dus 
banii împreună cu însemnarea, şi dumnealui nu va putea să 
indice poliţiei numerele. 

Richemonte aruncă o privire pe bilet şi în aceeaşi clipă 
ochii i se holbară, iar din gâtlej îi ieşi un mârâit de fiară 
întărâtată. 

— Trăsnete şi fulgere! Priveşte şi dumneata! 


Contele luă hârtia şi citi cu glas tare cuvintele pe care le 
scrisese George. 

Câteva clipe se priviră năuciţi unul pe altul. Scormoniră în 
geamantănaş şi azvârliră totul afară. 

— Pe toţi dracii! Pietre şi frunziş! exclamă contele. 

— Frunziş şi pietre! replică Richemonte, cu venin. 

— Ne-a tras pe sfoară. 

— Ne-a tras pe sfoară şi ne-a furat. Dar o să-l caut pe 
ticălosul acesta şi-o să-l fac una cu pământul. 

Chipul său căpătă o expresie fioroasă. Mustaţa i se ridică 
şi dinţii galbeni şi lungi ieşiră la iveală. 

— Frunziş şi pietre! repetă contele, cu o înjurătură. 

— Câinele! scrâşni celălalt. Repede înapoi, să punem mâna 
pe el! 

— Cine ştie pe unde o fi! Cel mai inteligent lucru este să-l 
căutăm în taină. Afacerile mele aici sunt terminate. Am în 
mână actul de vânzare. Să distrugem geamantănaşul şi să-l 
ardem în sobă, apoi pornim. Moşiile sunt ale mele. 
Răzbunarea împotriva lui Greifenklau a reuşit. Am pierdut 
numai ceea ce am dat peste valoarea reală a pământului. Şi 
dacă vom proceda cu înţelepciune, vom scoate prada din 
mâinile ticălosului. 

Arseră geamantănaşul şi, după câteva ceasuri, se aflau în 
tren, pentru a duce la îndeplinire lovitura îndreptată 
împotriva lui Greifenklau şi în acelaşi timp să dea de urma 
aceluia care-i trăsese pe sfoară. 

A doua zi de dimineaţă, Hugo von Greifenklau îi văzu 
plecând pe Smirnoff şi pe bancher, fără să bănuiască ceva 
de pierderea pe care o suferise! Abia la dejun, când notarul 
care perfectase vânzarea spuse că e nevoie de făcut o 
însemnare a numerelor bancnotelor, deschise dulapul şi 
scoase afară geamantănaşul. 

Cheia lipsea. Asta îi bătu la ochi, căci îşi aducea aminte 
bine că o lăsase în broască. Negăsind-o totuşi, cu toate 
cercetările, se simţi îngrijorat. Îi chemă pe cei care se mai 
aflau la castel şi le împărtăşi neliniştea sa. 


Luară hotărârea să spargă broasca, ceea ce făcură 
imediat. Spaima şi disperarea care-i cuprinse pe toţi când 
făcură grozava descoperire fu de nedescris. Notarul dădu 
ordin ca nimeni din cei prezenţi la castel să nu-l părăsească, 
fără permisiune. Un servitor fu trimis la poliţie şi începu o 
percheziţie generală. Suma furată era atât de mare, încât 
nu se putea proceda cu nici un fel de rezervă faţă de 
nimeni. 

Acestei lovituri îi urmă o a doua, mai mare încă. 

Margot se aflase în odaia ei când fusese făcută trista 
descoperire. De multă vreme nu mai putea merge pe 
picioare, fără sprijin. Auzi deodată alergături, chemări şi 
tânguieli. Sună, dar nici un servitor nu se arătă. O spaimă 
grozavă puse stăpânire pe ea şi spori pe măsură ce creştea 
larma şi nimeni nu se interesa de ea. 

Încercă să se ridice din fotoliu, ceea ce izbuti, fără să ţină 
seamă de durerile mari pe care le resimțea. Sprijinindu-se 
de pereţi şi de mobile, ajunse la uşă, o deschise şi se 
strecură afară. Un servitor trecu pe lângă ea, fără s-o bage 
în seamă. 

— Wilhelm! Wilhelm! strigă dânsa. Ce s-a întâmplat? 

Abia acum o observă omul şi strigă: 

— Oh! Dumnezeule! Coniţă! S-a comis o spargere... Un 
furt grozav... 

— Spargere? Furt? Pentru Dumnezeu, ce s-a furat? 

— Banii, toţi banii rezultați din vânzare. Din 
geamantănaşul în care au fost închişi. 

— 0... Dumnezeule... Dumnezeule sfinte... vândut... 
pierdut... Ah... Ah... 

Se prăbuşi la pământ. 

Servitorul alergă la Greifenklau, care stătea năucit între ai 
săi. 

— Repede! Repede! Coniţa a leşinat! 

Toţi alergară după el, dar Hugo nu fu în stare să-i urmeze. 
Dacă nu l-ar fi susţinut două persoane, s-ar fi prăbuşit şi el 
la pământ. Ajunse în urma celorlalţi la Margot, care în 


vremea asta fusese ridicată şi întinsă pe pat. Părea moartă, 
ochii îi erau sticloşi şi deschişi şi-o spumă cafenie clăbucea 
în jurul buzelor. Scoţând un țipăt, Hugo se prăbuşi lângă ea. 

Notarul trimise un călăreț la medic. 

Acesta sosi şi-i examina pe amândoi şi spuse că doamna 
Margot fusese lovită de un atac de apoplexie şi mai avea de 
trăit numai câteva zile, poate chiar ceasuri. Şi Hugo 
suferise un şoc, care-i putea pune viaţa în cea mai mare 
primejdie. Numai cea mai bună îngrijire l-ar putea salva. 

În această tragedie se dovedi de ce e în stare o inimă de 
femeie, când norii nenorocirii încep să se descarce. Din 
clipa când aflase de cele petrecute, Ida nu rostise nici un 
cuvânt. Toată fiinţa ei părea copleşită de durere, şi totuşi ea 
era singura care dovedea linişte şi stăpânire de sine. 

În agitația, aceasta, nimănui nu-i dăduse în gând de 
oaspetele francez. Unul singur se gândi la el, şi acesta era... 
copilul. 

Micul Richard se mai afla în pătuţul său, când se stârnise 
furtuna. Curios, se dădu jos, deschise uşa, şi privi afară, 
fără să priceapă ceva. Deodată însă văzu pe cineva venind 
pe coridor, cineva despre care ştia bine că va sta de vorbă 
cu dânsul. Era bătrânul Florian Rupprechtsberger, care 
plângea şi abia se putea ţine pe picioare. 

— Florian, Florian! strigă copilul. Vino 'ncoa Floriane! De 
ce aleargă aşa oamenii? 

Bătrânul prinse capul copilului în mâini, se aplecă şi-l 
sărută pe frunte. 

— Richard, drăguţule, s-a întâmplat o mare nenorocire! 
Bunicuţa şi bunicuţul... 

Se întrerupse, chibzuind dacă era bine să-i spună copilului 
totul. 

— Ce-i cu dânşii, dragă Florian? stărui băiatul. 

— Nimic! Nimic! Dorm. Dar li s-au furat banii. Iloţi banii. 

Micuţul îşi aţinti ochii asupra bătrânului şi întrebă: 

— Cine-i hoţul? 

— Nu ştim, dar îl căutăm. 


— Unde se aflau banii? 

— În odaia bunicului tău. Copilul împreună mâinile. 

— O, Florian, atunci ştiu cine e hoţul! E domnul de 
Lormelle. 

— Dumnezeule! exclamă bătrânul. Nu spune nimănui asta! 

— Pentru ce să nu spun? 

— Pentru că domnul de Lormelle este un bărbat distins şi 
un prieten al tatălui tău, nu e hoţ. 

— E un bărbat distins, dar mie nu-mi place. Aseară a fost 
singur în odaia bunicului. 

Servitorul ciuli urechile. 

— Ai văzut tu asta? întrebă el. 

— Da. 

— Când s-a întâmplat? 

— Atunci când domnii aceia mulţi se aflau în sufragerie şi 
pe mine m-au trimis la culcare. 

— A fost şi cu bunicul în odaie? 

— Nu. Bunicul a fost cu domnii în sufragerie. Eu n-am vrut 
să rămân în pat; eram singur, căci Emma dormea. Vroiam 
să fiu şi eu în sufragerie, şi atunci m-am sculat, ca să te 
chem pe tine să mă îmbraci. Când am deschis însă uşa, l-am 
văzut venind pe domnul de Lormelle. Păşea atât de încet, ca 
şi cum ar fi vrut să mă prindă, şi atunci am tras uşa, lăsând 
numai o mică crăpătură. 

Bătrânul asculta cu răsuflarea tăiată. 

— Şi ce-ai văzut acolo? 

— Domnul de Lormelle a scos o cheie din buzunar şi-a 
deschis uşa bunicului; a intrat înăuntru şi abia după mai 
mult timp a ieşit iar afară. 

— Avea ceva în mână? 

— Nu, dragă Florian, n-am văzut nimic. 

— Ciudat! Ai povestit asta şi altora? 

— Cui? 

— Unchiului Kunz, de pildă. 

— Da, ăstuia îi voi spune. 

— Chiar dacă ar fi de faţă şi domnul notar, Richard? 


— Chiar şi atunci. 

— Atunci aşteaptă! O să-i aduc îndată pe amândoi. 

Plecă şi se întoarse cu Eschenrode şi cu notarul, cărora 
copilul le povesti în cuvinte simple ceea ce văzuse. Notarul 
ascultă cu luare-aminte, apoi îl întrebă pe Kunz: 

— L-aţi văzut azi pe acest domn de Lormelle? 

— Nu, abia acum mă gândesc la el. 

— Eu la fel. Ciudat e că nu s-a arătat încă, cu toată larma 
asta. Să mergem în odaia sa! 

Ciocăniră de câteva ori îN. Uşă, dar pentru că nimeni nu 
răspunse, notarul dădu ordin să fie spartă broasca. Când 
intrară, văzură că patul era neatins. Francezul trebuia să fi 
şters putina pe fereastră, căci uşa fusese încuiată pe 
dinăuntru. Fereastra era deschisă şi, când priviră în jos, 
observară frânghia. 

Începură să cerceteze lucrurile celui bănuit. Geamantanul 
său conţinea ceva rufărie şi obiecte de îmbrăcăminte, dar 
acestea nu ofereau nici un punct de sprijin. Însă între 
geamantan şi perete se afla... o legătură de chei false. În 
grabă George le uitase. 

— Ele hoţul! spuse notarul. Cheile acestea false explică 
totul. Voi dispune îndată să fie urmărit. 

Se luară imediat măsuri pentru prinderea fugarului, dar 
totul fu în zadar. 

Prevederile medicului se realizară. Hugo von Greifenklau 
fu cuprins de friguri şi în tot timpul acesta vorbea aiurea, 
pomenind despre vânzări de moşii, spărgători şi casete de 
război. La vârsta sa erau prea puţine speranţe de 
însănătoşire. Margot îşi dădu sfârşitul a patra zi, fără să-şi 
mai recapete cunoştinţa. 

Astfel tristeţea îşi făcu loc în casa unde ani îndelungaţi 
sălăşluise fericirea. Sărăcia, boala şi moartea îşi făcuseră 
intrarea şi nimeni nu şi făcea imputări mai mari decât Kunz, 
care-şi zise că vânzarea n-ar fi avut loc dacă dânsul n-ar fi 
intervenit cu atâta stăruinţă pentru aceasta. 


Se telegrafie imediat lui Gebhard, care răspunse că va 
veni curând şi că n-avea nici un prieten cu numele de 
Lormelle. Kunz îşi luă concediu, ca să poată fi de ajutor 
nenorocitei familii. O chemă la castel şi pe Hedwiga, soţia 
sa. 

Dar încă înainte de sosirea acestor doi, în a cincea zi după 
nenorocire, un servitor îl anunţă pe Kunz von Eschenrode 
că sosiseră doi străini, care ceruseră să vorbească cu Hugo 
von Greifenklau. 

— Le-ai spus că stăpânul nu-i poate primi? 

— Da, şi de aceea doresc să vină la dumneavoastră. 

— Numele lor? 

— Cică o să vi-l spună dumneavoastră. 

— Curios! Condu-i la mine! 

După câteva clipe noii sosiți intrară. 

Abia îi zări şi Kunz sări de pe scaun. 

Nu Rallion era acela care-i atrase atenţia, ci Richemonte, 
pe care vru să-l străpungă cu privirea. Cine a văzut o dată 
chipul acela nu era în stare să-l mai uite. Şi dânsul îl văzuse, 
în Africa, puţin timp după vânătoarea de lei. 

Cei doi se înclinară, dar într-un fel care era departe de a fi 
politicos; dimpotrivă. 

— Dumneavoastră sunteţi von Eschenrode? întrebă 
Rallion. 

— Precum ştii, răspunse Kunz. Desigur că vii ca să-mi 
explici dispariţia dumitale din poştalion? 

— Voi avea să vă explic şi alte lucruri, domnule. 

— Poate că, în sfârşit, te-ai hotărât să-mi dai şi satisfacţie? 
zise Kunz, cu ton dispreţuitor. 

— Fireşte! Acesta e şi scopul prezenţei mele. Vin să vă 
comunic... 

— Te rog, te rog! îl întrerupse Eschenrode. N-ai vrea să 
mi-l prezinţi mai întâi pe domnul celălalt? 

— De fapt voiam să fac asta mai târziu, totuşi vă pot spune 
numele prietenului meu: domnul căpitan Albin Richemonte. 


Eschenrode izbuti să se stăpânească. Privirea lui se aţinti 
asupra căpitanului, cu o expresie de gheaţă. După câteva 
clipe zise: 

— Vorbeşte mai departe! 

— Imediat! Domnul Greifenklau şi-a vândut proprietăţile 
contelui Smirnoff? 

— Da. 

— Cu condiţia ca să le părăsească în curs de o lună, 
începând din ziua încheierii vânzării? 

— Da. 

— În cazul acesta am onoarea să vă comunic că eu am 
intrat în toate drepturile contelui Smirnoff, de la care am 
cumpărat amândouă moşiile. 

Eschenrode scoase o şuierătură printre dinţi. Mii de 
gânduri şi presupuneri se încrucişară în capul său. 

— Cred că aţi auzit ce am spus? întrebă Rallion. 

Kunz dădu din cap. 

— Te-am priceput foarte bine, domnule. Cred chiar că mi- 
ai comunicat mai mult decât ai avut de gând. Te rog să mă 
urmezi în odaia alăturată! 

Deschise o uşă şi-i lăsă pe cei doi s-o ia înainte. Ei 
rămaseră ca împietriţi în prag. Încăperea în care se aflau 
era drapată cu pânză neagră; nu era nici o mobilă într-însa. 
În mijlocul încăperii se ridica un catafalc îmbrăcat în crep şi 
catifea, la colţurile căruia ardeau lumânări mari de ceară. 
Ferestrele erau acoperite şi lumina lumânărilor cădea pe 
un sicriu, care atrase ca un magnet privirile celor doi. În 
acesta zăcea Margot, înveşmântată în alb. Gura-i frumoasă 
era încleştată, obrajii rotunzi, scofâlciţi. Pe fruntea atât de 
luminoasă altădată jucau tonuri cenuşii, iar albeaţa părului 
îşi pierduse luciul. 

Nimeni nu veghea la căpătâiul moartei, numai jos, la 
picioarele catafalcului, stătea un copil palid de atâta plâns, 
şi care nu încetase să se tânguie: „Bunicuţo, scumpa mea 
bunicuţă!” Dar când se deschisese uşa, el se ascunsese 
între faldurile catifelei. 


Kunz von Eschenrode urcă scările şi arătă cu mâna 
dreaptă spre moartă. 

— O cunoşti pe femeia asta? întrebă el cu glas profund, 
despre care nu s-ar fi putut spune dacă era de emoție sau 
de mânie. 'Ţi-am spus adineauri că mi-ai împărtăşit mai mult 
decât avuseseşi de gând. Mi-ai mărturisit că ai cumpărat 
proprietatea acestei femei ucise cu ajutorul unui al treilea, 
şi ai pus pe un alpatrulea să fure banii rezultați din 
vânzare, ca să te răzbuni într-un chip monstruos. Moarta 
este o jertfă a acestei răzbunări, şi acela de care dânsa a 
fost legată în viaţă se zbate şi el cu moartea. Jur în faţa 
acestui cadavru că nu voi avea odihnă până ce mârşăviile 
făptuite nu vor fi date la iveală şi nu şi vor fi primit răsplata! 
Conte Rallion şi căpitane Richemonte, va veni vremea când 
ne vom socoti cu voi în numele Dreptăţii veşnice! Plecaţi! 
Nu e loc pentru voi aici, lângă cadavrul acestei nobile 
femei! 

Arătă spre uşă, cu un gest poruncitor. 

Rallion se simţi străbătut de fiori şi se pregăti de plecare. 
Dar Richemonte îl prinse de braţ şi-i zise: 

— Aşteaptă! 

Se apropie de catafalc, urcă treptele, veni aproape de tot 
de sicriu şi privi cadavrul cu răceală. Chipul său nu exprima 
nici un pic de emoție. O urmărise cât putuse pe această 
femeie, care fusese sora sa. Şi acum, când o vedea fără 
viaţă înainte-i, nu resimțea nici o mustrare. Îşi atinsese 
ținta. 

După ce o contemplă aşa cum contempli o figură de ceară, 
se îndepărtă de sicriu, înălţă din umeri şi zise: 

— Nu e demnă de compătimit. Cu toată osteneala ce mi- 
am dat-o, n-a vrut să-şi dea seama unde e fericirea ei. Nu- 
mi venea să cred, dar trebuie să constat totuşi că există unii 
oameni care vor totul, numai propria lor fericire nu. 

Eschenrode se simţi revoltat şi strigă, plin de mânie: 

— Mizerabile! 

— La mine te referi, domnule? întrebă căpitanul. 


— Da, la dumneata. 

— Eşti prea neghiob ca să mă socot insultat de dumneata. 

— O să pun să te alunge din casă. 

— Domnule, replică Rallion, batjocoritor, vezi să nu fii 
dumneata acela care va fi azvârlit afară. 

— Laşule! 

— Laş? Fiecare om are metoda lui de luptă. Pe câtă vreme 
unii se încaieră sub ploaia de gloanţe, minerul îşi face 
datoria sa sub pământ şi nu-i mai puţin curajos decât 
ceilalţi. Gebhard von Greifenklau a fost odinioară atât de 
nebun să mă provoace. Am primit provocarea, dar am 
renunţat să lupt cu armele pe care el, ca ofiţer, le putea 
mânui mai bine ca mine. Rolurile ar fi fost inegale şi 
rezultatul nedrept. M-am folosit de alte arme, şi vezi şi 
dumneata că acum eu sunt învingător. 

Eschenrode făcu un pas înainte: 

— Ah! prin asta recunoşti că lovitura împotriva familiei 
Greifenklau a fost pusă la cale de dumneata! 

— N-ai decât să crezi ce vrei! Dacă eşti atât de nechibzuit 
să crezi că am venit aici şi am luat banii care v-au fost 
furaţi, n-am ce-ţi face. Mă mulţumesc cu aceea că sunt 
stăpân al proprietăţilor care au aparţinut duşmanilor mei. 
Dacă vrei să duci lupta mai departe, sunt gata să o reiau. Îţi 
comunic că nu voi locui aici, ci voi preda altuia 
administrarea bunurilor. Dacă crezi cumva că ai să-ţi 
valorifici anumite drepturi, n-ai decât să te foloseşti de 
toate mijloacele legale ce-ţi stau la îndemână, dar te rog să 
porţi de grijă ca atunci când va veni omul meu, să nu 
găsească aici pe niciunul din cei pe care n-am nici un chef 
să-i mai văd vreodată! În caz contrar, voi şti să-mi exercit 
drepturile de stăpân într-un mod care nu vă va fi pe plac. 
Bună ziua, domnule. 

Trăsnetul căzuse, şi Margot von Greifenklau putea fi 
socotită fericită că fusese cruţată. Înmormântarea ei fu 
prilejul unei manifestări de dragoste neprecupeţită din 


partea tuturor acelora care o avuseseră de stăpână şi 
pentru care fusese ca o mamă. 

Hugo von Greifenklau avea o constituţie robustă. Deşi 
fusese la un pas de moarte, se însănătoşi totuşi. 

Când putu părăsi pentru prima oară patul, se afla deja de 
multă vreme la Berlin, unde Kunz von Eschenrode îi 
închiriase o locuinţă. Nora şi cei doi nepoți se aflau cu 
dânsul, dar el se simţea totuşi singur şi părăsit. Îi lipsea 
Margot, care fusese sufletul lui. Moartea ei i se comunicase 
abia mai târziu, deoarece medicii opriseră aceasta; 
groaznica veste fu cât pe ce să-ltrântească iar la pat. Fu 
nevoie de toată dragostea şi sforţările alor săi, pentru a-i 
abate cel puţin pentru câtva timp gândurile de la dânsa. 

Lucrurile se îmbunătăţiră întrucâtva când sosi Gebharăd. 
Fusese înştiinţat de tot ce se petrecuse; ştia că mama 
murise şi tatăl fusese grav bolnav. Mai ştia şi că averea lor 
era pierdută şi că duşmanul se cuibărea pe proprietatea lor. 
De aceea îşi grăbise cât putuse întoarcerea, dar totuşi nu-i 
fusese cu putinţă să sosească mai curând. 

El luă în mână problema la care Eschenrode şi poliţia 
lucraseră zadarnic, anume cercetarea celor petrecute 
odinioară. 

Chibzuind bine, dobândi aproape siguranţa că între furtul 
banilor şi vânzarea moşiilor către Rallion era o legătură 
strânsă. Dar misterul continua să persiste şi toate 
cercetările fură zadarnice. Lumină s-ar fi putut face numai 
dacă hoţul, acel George de Lormelle, ar fi fost descoperit şi 
arestat. Dar nu izbutiră să dea măcar de o urmă de a lui. 

Între timp se mai produse o nenorocire. 

Gebhard von Greifenklau primi din Paris o scrisoare 
îndoliată, care cuprindea vestea morţii mătuşii soţiei sale, 
contesa Juliette de Rallion, în urma unui atac de inimă. 
Testamentul prevedea că din moştenirea lăsată, numai o 
parte neînsemnată revenea celor două nepoate, Hedwiga şi 
Ida, pe când grosul averii trecea în mâinile nepotului ei, 
contele Jules de Rallion. 


Cercetările făcute îngăduiră să se constate că în inima 
bătrânei femei izbucnise un sentiment de admiraţie 
pătimaşă faţă de Napoleon al III-lea, ceea ce avu drept 
urmare redeşteptarea vechii ei uri împotriva germanilor. 
Astfel că nu-i veni greu contelui Jules s-o hotărască să-şi 
schimbe testamentul, pentru ca averea ei să nu cadă în 
mâini duşmane... 

Contesa de Rallion fusese bătrână şi Gebhard sperase că 
la încetarea ei din viaţă îi va reveni o parte însemnată din 
moştenire. Asta ar fi fost un mare ajutor pentru dânsul în 
situaţia în care se afla. Dar acum se spulberase şi această 
speranţă. 

Trebuia să se pună pe muncă deci, pentru ca sărăcia să nu 
intre în casa lor. 

În cumnatul său Kunz, Gebhard avea un prieten a cărui 
întreagă avere i-ar fi stat la dispoziţie, dar el prefera să-şi 
câştige singur existenţa începu să-şi pună în valoare 
experienţa şi cunoştinţele căpătate în cursul călătoriilor 
sale, scriind cărţi, rapoarte şi ţinând conferinţe, având 
bucuria să-şi vadă osteneala răsplătită. Izbuti să-şi creeze o 
situaţie cu ajutorul condeiului. 

Dar vremea trecea şi nevoile deveneau din ce în ce mai 
mari. Richard ajunsese la vârsta când trebuia înscris ca elev 
în şcoala militară. Pentru aceasta erau trebuitoare mijloace 
băneşti, pe care părintele nu le avea. Kunz von Eschenrode 
interveni, dar era de prevăzut că cheltuielile vor spori an de 
an. Trebuia căutat un alt izvor de câştig. 

Bunicul, tatăl şi mama stăteau adesea împreună, 
sfătuindu-se şi făurind planuri, care se dovediră însă 
nerealizabile. Un singur plan le dădea oarecare speranţă, 
deşi părea prea aventuros. Iar bătrânul Hugo aducea vorba 
despre dânsul. 

— Caseta de război! spuse el. De-am putea găsi caseta 
aceea! 

— Dar nu ne aparţine nouă; e a Franţei, obiectă Gebhard. 

— Franţa va răsplăti pe acela care o va găsi. 


— Bine! Dar unde s-o căutăm? 

— Din păcate, eu nu-mi mai pot aminti. Atât cât m-ajută 
memoria, pot spune că am îngropat-o nu prea departe de 
locul unde se aflase la început, şi anume ceva mai spre 
miazăzi. Schița pe care am făcut o atunci a luat-o Blucher. 
Dar mai am un duplicat. 

Convorbirea aceasta se repeta atât de des, încât Gebhard 
începu să se obişnuiască cu gândul de a se angaja în 
căutarea casetei pierdute, în mod discret Ida făcea şi ea tot 
ce-i stătea în putinţă să-l întărească în hotărârea aceasta. 


Într-o frumoasă zi de vară a anului 1859 şedeau în 
grădiniţa care aparţinea locuinţei lor şi vorbeau despre 
acelaşi lucru. Hugo se înflăcăra atât de mult, încât exclamă: 

— Bine, Gebhard! Dacă nu te duci tu, mă duceu. 

— Tu? Cu neputinţă! 

— Pentru ce? 

— Pentru că rana ta veche îţi dă tocmai acum foarte mult 
de lucru. Ai nevoie de odihnă şi luni de zile va trebui să te 
cruţi. Nu e nici o plăcere să te caţeri pe munţii ăia şi să 
cauţi ziua de ieri. La asta se adaugă faptul că totul trebuie 
să se petreacă în taină. Trebuie să lucrezi pe orice vreme, 
ba cu cât e mai proastă vremea, cu atât mai bine, ca să nu 
existe primejdia de a fi spionat. 

— Hm! se poate să ai dreptate. Aşadar, după cum văd, 
trebuie să renunţ. Dar tu ai putea încerca, Gebhard. 

— Dacă doriţi cu tot dinadinsul, vă voi face pe plac. Dar 
cum? 

— Nu e greu! se auzi atunci un glas îndărătul lor. 

Se întoarse şi-l văzu pe bătrânul Florian 
Rupprechtsberger, care venise pe vremuri cu Hugo în 
Germania, şi nu părăsise familia nici când ea sărăcise. 

— Nu e greu? întrebă Gebhard. 

— Merg şi eu. 

— Tu? Hm! 

Florian îmbătrânise. Gebhard îl privi cercetător, ca şi cum 
ar fi vrut să-şi dea seama dacă credinciosul servitor ar fi 
fost în stare să reziste eforturilor care se cereau de la 
dânsul. 

— Adevărat! zise Hugo... cum eu nu pot să merg, Florian e 
singurul care cunoaşte ţinutul acela. 

— Fireşte! aprobă fostul vizitiu boieresc. Am fost şi atunci 
în văgăuna unde s-a îngropat caseta. Asta s-a întâmplat în 
ziua în care căpitanul Richemonte l-a ucis pe baronul de 
Reillac. 

— Istoria aceasta ai povestit o adesea, dar vei mai regăsi 
astăzi văgăuna? 


— Cu siguranţă. 

— Descrie drumul! ceru Hugo. 

— Treci prin Bouillon, pe dinaintea cârciumii în care aţi 
poposit odată, o iei pe urmă o bucată de a lungul apei şi 
când ajungi la copaci, coteşti la stânga, pentru a urma 
drumul îngust care trece prin faţa colibei cărbunarului. De 
aici mai ai de urcat numai câteva minute prin pădure, şi în 
dreapta se deschide văgăuna. 

— E corect. Dar, de atunci, au trecut mulţi ani şi unele 
lucruri s-au schimbat, poate chiar într-atât, încât terenul nu 
mai poate fi recunoscut. 

— Da, dar muntele n-au putut să-l mute din loc şi, deci, 
văgăuna se află tot acolo. 

— Adevărat! Şi dacă o să găsiţi văgăuna, ce aţi realizat? 

— O să luăm planul pe care l-aţi întocmit dumneavoastră 
atunci şi începem să căutăm, ţinând-o tot spre sud. 

— Şi chiar crezi că mai poţi întreprinde o asemenea 
călătorie? 

— Ocolesc şi pământul dacă, în felul acesta, vă pot face o 
bucurie. 

— Atunci, n-am nimic împotrivă să-l însoţeşti pe Gebhard 
în călătoria asta. Şi, pentru că tot am ajuns la o hotărâre, să 
nu mai ezităm şi să trecem la punerea ei în aplicare. 

Florian se arătă deosebit de bucuros. 

— Minunat! strigă el. Cu această ocazie, pot să-mi vizitez 
şi eu rudele. Probabil că cei bătrâni au murit, iar pe cei 
tineri nu-i am văzut niciodată, dar ne-am scris din când în 
când. Şi banii! Poate o să fiţi din nou la fel de bogat cum aţi 
fost odinioară! 

— Şi-a câta parte din total veţi primi? întrebă Ida. 

— Aceeaşi întrebare, zâmbi Hugo, i-am pus o unui jurist de 
aici. A studiat documentele şi mi-a spus că rezervele 
financiare de război, care zac îngropate de atâta timp, sunt 
considerate a fi comori. Cel ce găseşte comoara primeşte 
jumătate din ea, în vreme ce stăpânul pământului pe care s- 
a aflat aceasta primeşte cealaltă jumătate. 


Această informaţie îi entuziasma şi mai mult pe 
întreprinzători şi se luă hotărârea să se înceapă de îndată 
pregătirile pentru a porni în călătorie. 

Fiica ciobanului. 

În acest timp, căpitanul Richemonte locuia, împreună cu 
baronul şi baroana Liama de Sainte-Marie la ferma 
„Jeannette”. Starea baronului nu se îmbunătăţise cu nimic, 
era din ce în ce mai deprimat. Crimele în masă săvârşite în 
Sahara îi chinuiau tot mai mult conştiinţa şi gândul la acea 
faptă mârşavă îl făcea uneori să se afle într-o dispoziţie 
sumbră. Mai târziu, începu chiar să aibă momente când 
credea că vede stafia celor ucişi. 

Nu mai putu fi lăsat nesupravegheat şi acest lucru trebuia 
să-l facă însuşi căpitanul. Dacă l-ar fi încredinţat pe mâna 
unei alte persoane, se temea că întâmplările din trecut 
aveau să fie date la iveală. 

Fură nevoiţi, însă, în cele din urmă, să ceară sfatul unui 
medic. I se spuse atât cât era necesar, pentru a nu-i trezi 
suspiciunile, şi acesta, după ce-l examina pe bolnav, propuse 
o schimbare a locului, care putea să constea într-o 
călătorie. Voiajul, însă, trebuia să fie extrem de obositor, 
întrucât oboseala trupească exercita o influenţă curativă 
asupra spiritului bolnav. 

Căpitanul blestemă în sinea lui starea rudei şi-a fiului său 
adoptiv. Să se descotorosească de el n-ar fi însemnat să-şi 
încarce conştiinţa; dar se gândi că ar fi o lovitură 
prostească. Dacă murea baronul de Sainte-Marie, 
rămâneau moştenitoare Liama şi fiica sa Marion. Ar fi fost o 
situaţie îngrijorătoare, aşa că bolnavul trebuia să trăiască. 

Richemonte se hotări să întreprindă o călătorie, pe jos, cu 
el, şi anume pe munte. Voia să urce pe Argonil3 şi apoi să 
meargă în pădurea din Ardeni14. 

Pregătirile nu necesitau prea multe formalităţi. Luară cu ei 
un argat tânăr şi puternic, care să-l ţină în frâu pe bolnav, 
dacă l-ar fi apucat vreun acces de nebunie. Apoi porniră. 
Mai întâi cu poştalionul spre Châlons şi apoi sus în pădurea 


din Argoni, care fu străbătută până la Launois. Această 
călătorie obositoare, pe jos, avu o influenţă extraordinară 
asupra baronului. În primele zile, avu câteva accese uşoare, 
de care însă nu se plânse, şi chiar tristeţea care nu-l 
părăsise de ani de zile începu, încet, încet, să facă loc unei 
alte stări de spirit. Pe zi ce trecea, devenea mai vesel, mai 
vorbăreţ, şi începu să fie din ce în ce mai plin de viaţă, mai 
preocupat de tot ceea ce vedea. Richemonte trebuia să 
evite cât se poate să vorbească despre trecut. Bolnavul, 
doar dacă se gândea la trecut, începea să-i revină starea de 
dinainte. 

Între Launois şi Signy l!'Abbaye, se află un sătuc încântător 
şi bogat. O singură familie de acolo putea fi numită săracă, 
aceea a ciobanului Verdy. Acesta locuia, împreună cu 
nevasta şi fiica lor, într-o colibă mică, care avea doar o 
singură încăpere şi în care se adăposteau atât oamenii cât 
şi animalele lor. 

Fata era lumina ochilor săi, dar îi dădea mai mult de lucru 
decât toate vitele satului, a căror supraveghere îi fusese 
încredinţată. 

Adeline, aşa se numea fata, fusese dispreţuită şi luată în 
batjocură în copilărie de odraslele ţăranilor bogaţi, astfel că 
se obişnuise cu singurătatea. Dar era mândră fata aceasta. 
Se privea în oglindă, se asemuia cu celelalte fete, şi 
rămânea încredinţată că era cea mai frumoasă dintre toate. 

Îi lipseau însă bani să se împodobească, şi începu să-şi 
muncească mintea în căutarea unui câştig. Ca servitoare nu 
voia să se angajeze, căci nu voia să i se poruncească de 
către aceia care o dispreţuiau. 

Atunci îi veni un alt gând. Tatăl ei avea oarecare 
experienţă în tratarea animalelor bolnave. Adesea se 
dusese ea pentru dânsul, afară pe câmp şi în pădure, 
pentru a culege plante vindecătoare. Ştia că spiţerii au 
nevoie de asemenea buruieni, pe care le cumpărau de la cei 
ce se ocupau cu strângerea lor. Începu deci să culeagă 
plante pentru ceai, pe care le vându farmaciştilor. Era o 


muncă uşoară şi aducea tocmai atâta câştig de cât avea 
dânsa trebuinţă. 

Nu trecu mult timp şi fata avu ghete şi ciorapi, o rochie 
frumoasă şi un şorţ alb. Mai cumpără apoi câteva panglici şi 
cordeluţe, şi iată că tinerii începură să-şi arunce privirile 
asupra ei. Dar dânsa nu voia să ştie de toţi acei care înainte 
n-o luaseră în seamă. 

În vremea când se aţinea singură pe câmp şi în pădure, 
multe gânduri amare îi populaseră mintea. În primul rând, 
se hotări să se răzbune pe lumea rea din jurul ei. Dar cum? 

În astfel de ceasuri încolţi într-însa planul să cucerească 
pe flăcăul cel mai cu vază din sat, care nu era altul decât 
fiul primarului. 

Zis şi făcut; începu să-şi arunce undiţa după el. Celelalte 
fete o luară în râs, dar tânărul văzu că Adeline era cea mai 
frumoasă dintre toate. 

La început se întâlniră întâmplător, pe ici pe colo, până 
când îşi dădură întâlniri în toată regula. Până atunci nu 
avusese voie să se arate pe acolo, aşa că socoti drept o 
mare izbândă când fiul primarului dansă cu ea şi nu dădu 
atenţie nici unei alteia. 

Dar părinţii lui îi făcură aspre mustrări şi în cele din urmă 
tatăl îl opri să mai stea de vorbă cu Adeline. 

Cei doi tineri începură să se întâlnească în taină, şi veni 
ziua când fata declară iubitului, printre lacrimi, că trebuia 
s-o ia de nevastă. Se deşteptă însă într-însul conştiinţa 
bogăției, începu să chibzuiască şi ajunse la concluzia că fiica 
unui biet păstor nu e o soţie vrednică de el. 

Curând fata nu mai avu alt prilej să-şi vadă iubitul decât la 
dans. Se ducea acolo, dar nu mai înregistra nici o izbândă, 
ci numai înfrângeri. 

Într-o duminică seara se afla iar la dans, cu sufletul plin de 
amărăciune şi cu gânduri de răzbunare. 'Toţi erau veseli, 
numai ea rămăsese singură şi nebăgată în seamă. 

Deodată, toţi ochii se aţintiră spre uşă. Doi străini 
îmbrăcaţi elegant, intrară şi priviră dansul. Cel mai în 


vârstă avea mustață căruntă şi părea morocănos. Celălalt 
făcea o impresie mai bună şi avea una din acele priviri 
suferinde, care adesea exercită o putere de atracţie asupra 
femeilor. 

După ce priviră câtva timp, bătrânul păru că se plictiseşte 
şi plecă. Celălalt rămase lângă uşă şi continuă să observe. 
Adeline văzu că privirea lui trecea de la o fată la alta, ca şi 
cum vroia să le cerceteze frumuseţea, şi iată că ochiul lui se 
fixă şi asupra ei. 

Ea lăsă în jos privirea şi simţi sângele urcându-i se în 
obraji. Când ridică apoi ochii, el continuă s-o privească. 

„L-am plăcut, îşi zise ea. Cine o fi?” 

Îl examina pe furiş şi constată că ochii săi se întorceau 
mereu la dânsa. În cele din urmă el se apropie şi-o întrebă: 

— Atât de singură şi izolată de ceilalţi, domnişoară? 

— Sunt mereu singură, domnule, răspunse ea. 

— De ce, copila mea? 

— Pentru că sunt săracă. 

— Şi ce are a face? Sunt celelalte atât de mândre? 

— Da, foarte mândre. 

— Prostii! Ce motiv au să fie mândre? Sunt atât de culte şi 
instruite? Cred că nu. Aşadar, nu dansezi deloc? 

— Nu. 

— Dar cred că-ţi place dansul? 

— N-am dansat prea mult, dar îmi place. 

— Pot dansa şi străini aici? 

— Cine să-i oprească, domnule? 

— Atunci... îmi cedezi mie dansul următor? 

Inima bietei fete tresaltă de bucurie. 

— Glumiţi, se vede! 

— Ba nu glumesc deloc, domnişoară. Şi mie îmi place 
dansul. Dar am fost multă vreme departe de Franţa, într-o 
ţară unde nu se prea dansează. Îmi refuzi dansul? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, vino te rog! Muzica începe. Străinul îşi petrecu 
braţul în jurul ei şi ea se lăsă în voie. [inea ochii închişi, 


astfel că nu observă că nimeni nu mai dansa. Se temeau toţi 
să nu-l supere pe domnul elegant, dacă s-ar lovi de dânsul. 
Dar când el se opri o clipă să se odihnească, câţiva tineri îşi 
luară fetele şi se avântară... 

Celor doi le mai veni rândul de două ori, apoi muzica 
încetă. Şi în timpul tăcerii care se lăsase pentru o clipă, un 
al treilea străin intră în sală, se apropie de dansatorul 
Adelinei şi spuse tare, încât fu auzit de toţi: 

— Domnule baron, domnul căpitan m-a trimis să vă întreb 
dacă luaţi masa cu dumnealui. 

— Nu! răspunse baronul. Spune-i să nu mă aştepte. Voi 
mânca mai târziu. 

Trimisul era servitorul adus de la ferma „Jeannette”. El se 
întoarse la han. 

— Ei? întrebă Richemonte, care se şi aşezase la masă. 

— Domnul baron spune să nu-l aşteptaţi. 

— Aşa! Se distrează acolo? 

— Domnul baron dansează, răspunse omul, şovăind. 

— Drace! Adevărat? 

— Zău aşa! Valsul era pe sfârşite şi domnul baron o mai 
ţinea pe duduia de braţ. 

Chipul lui Richemonte se schimonosi într-un râs 
batjocoritor. 

— Ce fel de nimfă era? Frumoasă ori slută? 

— Foarte frumoasă. 

— Hm! Nu suntem cunoscuţi aici, aşa că merge. Să se 
distreze domnişorul! Eu mă duc la culcare după masă şi 
rămâi tu să-l serveşti. 

Cuvintele servitorului stârniseră senzaţie în sală. Un baron 
dansase cu fiica păstorului. Asta era ceva. 

Adeline plutea în al şaptelea cer. Toată lumea era a ei. Un 
baron era un baron! Asta era răzbunarea împotriva 
iubitului necredincios, care stătea acum colo, în colţ şi făcea 
o mutră caraghioasă, fără să ştie dacă trebuie să se 
necăjească sau nu. 


Baronul n-o mai conduse la banca pe care fata şezuse 
înainte, ci la o masă. 

— Aş dori să fiu un fecior de ţăran, ca ăştia de aici, ca să 
poţi dansa mai des cu mine, îi spuse fetei. 

— Oh, domnule, atunci ai fi la fel ca ceilalţi şi ai prefera 
una bogată, răspunse ea. 

— Ba nu. Aş prefera-o pe aceea care îmi place, şi asta eşti 
dumneata. Ai părinţi? 

— Da. 

— Ce-i tatăl dumitale? 

— E doar păstorul satului. 

— Doar? De ce foloseşti acest cuvânt? Orice om e un om 
întreg, când îşi îndeplineşte datoria. Nu mi-o lua în nume de 
rău, dar mai am o întrebare: ai vreun admirator? 

— N-am pe nimeni, răspunse ea, roşind. 

— Spui adevărul? 

— Pot să jur, domnule. 

— Dar ai iubit pe cineva, nu? 

Ea privi stingherită în jos şi şovăi cu răspunsul, în cele din 
urmă zise: 

— Da, am avut un iubit, dar nu mai vorbim unul cu altul. 

— E aici? 

— Da. 

— Vrei să mi-l arăţi? 

— Stă singur de tot, colo la tejghea, şi-a cerut vin. 

— Ăla? N-are gust, domnişoară, şi nici inimă, de aceea n-ai 
fi fost fericită cu el. E împotriva obiceiului ținutului 
dumneavoastră dacă te-aş invita să iei masa cu mine în 
seara asta? 

— Nu, însă ar bate la ochi, dacă am face asta într-un loc 
unde am fi singuri. 

— Atunci aici? 

— Da, aici, unde ne pot vedea toţi. 

— Bine! Dar mai spune-mi, te rog, dacă ar stârni senzaţie 
în cazul când te aş conduce apoi acasă? 


— Da. S-ar vorbi mult pe socoteala noastră şi n-aş mai 
putea să mă arăt în lume. 

— N-am putea orândui lucrurile astfel, încât să nu se bage 
de seamă? E atât de frumoasă seara! Ne-am mai putea 
plimba puţintel. 

— Atunci ar fi mai bine să plec eu înainte şi să vă aştept. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu se obişnuieşte ca fata să aştepte bărbatul, 
astfel că nimănui n-o să-i dea în gând că fac asta, ci vor 
crede că m-am dus acasă. 

— Nu eşti numai frumoasă, ci şi deşteaptă, domnişoară. 
Aşadar, voi putea să te însoțesc? 

— Nu ştiu încă. Mai întâi, ar trebui să vă întreb şi eu ceva. 

— Vă ascult! 

— Dar poate o să vă supere întrebarea mea. 

— Din gura dumitale nu mă va supăra. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Am fost, dar nevasta mea a murit, minţi el. 

— Deci, sunteţi văduv? 

— Da. 

— Atunci, accept să mă însoţiţi. Părăsiţi salonul după mine 
şi luaţi o spre dreapta, ca să ieşiţi din sat. Veţi face doar 
două minute până la ultima casă. Acolo vă voi aştepta. 

Rămaseră seara împreună la masă. Dansă şi mai des cu ea, 
astfel încât nu bătu la ochi faptul că ea participa la dineul 
lui. Acest lucru stârni mai degrabă invidia decât 
neîncrederea. Şi, când fata îşi luă, în sfârşit, rămas-bun, nu 
mai exista nici o suspiciune. 

Baronul mai aşteptă încă un sfert de oră, apoi plecă şi el, îl 
căută pe servitor şi îi porunci să găsească uşa deschisă 
când se va reîntoarce, întrucât voia să mai respire puţin aer 
curat. Apoi, părăsi casa. 

La locul stabilit, o găsi pe Adeline. Aceasta nu ezită să-l ia 
de braţ şi se plimbară pe sub arborii care străjuiau, de o 
parte şi de alta, drumul ce ducea spre Mezieres. 


Discutară despre nimic şi de toate. Adeline era foarte 
vorbăreaţă şi entuziastă. Îi era recunoscătoare acestui 
bărbat care o ajutase să triumfe în faţa iubitului; şi, atunci 
când, în cele din urmă, el încercă să o sărute, întâmpină 
doar foarte puţină rezistenţă. 

Totuşi, Adeline nu-i făcu impresia că s-ar fi comportat la fel 
cu oricare altul. Când satul se află din nou în faţa lor; el 
spuse pe un ton de regret: 

— Cât de repede a trecut timpul! Aş vrea tare mult să vă 
cunosc mai îndeaproape. 

— Şi credeţi că-i aşa de greu? îl ademeni ea. 

— Bine. O să mai rămân şi mâine aici. Fixaţi ora şi locul! 

Fata arătă spre dreapta. 

— Vedeţi acolo, în lumina lunii, colţul pădurii? 

— Da. 

— La lumina zilei, veţi putea observa un stejar înalt care se 
află acolo. Ne vom întâlni la acel stejar, după amiază, la ora 
unu fix. Merg să culeg plante. 

— Ah! Vă voi ajuta. 

— Şi acum, noapte bună, domnule! 

— Noapte bună! 

În căutarea casetei de război. 

În absenţa baronului, sau mai bine zis în vreme ce acesta 
se afla încă în salon, se petrecu ceva foarte important. 

Tocmai când căpitanul servea cina, mai veniră doi oaspeţi 
noi, un bărbat mai în vârstă şi unul mai tânăr. Luară loc la o 
masă din apropierea lui. Richemonte şedea într-un separeu, 
aşa încât ei nu-l putură observa, în vreme ce el le zări 
siluetele într-o oglindă care se afla agăţată în faţa lui. 1 se 
păru că pe cel bătrân l-ar mai fi văzut cândva, dar nu-şi 
putea aminti când sau unde. 

Cei doi comandară mâncare şi băutură. În vreme ce 
dădeau comanda, cel bătrân întrebă: 

— Nu locuieşte cumva la dumneavoastră un domn străin 
pe nume Chenet? 

— Ba da, domnule, răspunse hangiul. 


— Mai aveţi loc şi pentru noi doi? 

— Dumneavoastră sunteţi cei doi domni pe care-i aşteaptă 
domnul Chenet? 

— Da. V-a vorbit despre noi? 

— Mi-a spus că trebuie să se întâlnească cu 
dumneavoastră aici şi că nu se va culca, ci vă va aştepta în 
camera lui. 

— Ce cameră? 

— Numărul trei. 

— Bun. Daţi-ne şi nouă o cameră. Şi, adresându-se 
tovarăşului de drum, îl întrebă: n-avem nevoie de camere 
separate, nu-i aşa? 

— Nu, rămânem împreună, unchiule Florian. 

Auzind răspunsul tânărului, se făcu deodată lumină în 
mintea lui Richemonte. „Unchiul Florian!” Da, acum îşi 
amintea. Îl cunoştea foarte bine pe acest bărbat. Era 
Florian Rupprechtsberger, fostul vizitiu de la „Jeannette”. 
Ce căuta omul ăsta aici? Locuia în Berlin, la familia 
Greifenklau. Şi cine era aşa numitul domn Chenet care îl 
aştepta? 

Toate întrebările acestea îl puseră pe gânduri. El avea 
camera numărul doi, care se afla alături de aceea a lui 
Chenet. Hotărându-se repede, se ridică şi urcă sus; în vârful 
picioarelor, se apropie de uşa odăii sale, pe care o deschise 
cu băgare de seamă. După aceea aşeză un scaun la uşa de 
legătură, încuiată dinspre partea sa, şi luă loc în aşteptarea 
evenimentelor. 

După câtva timp auzi paşi şi ciocănituri în uşa de alături. 

— Cine-i acolo? întrebă un glas dinăuntru. 

— Eu, Florian. 

Uşa fu deschisă şi cel ce se anunţase intră. 

— Ce imprudenţă să-ţi spui numele afară, pe hol! auzi 
Richemonte. Locuim aici sub nume de împrumut şi nu 
trebuie să ne trădăm. De ce ai întârziat? Cred că noaptea e 
greu de căutat în pădure. 


— Sper că voi dobândi iertarea dumneavoastră. Cât de 
bine e, totuşi, că ne-am despărţit, lucrând separat. Se 
cercetează, în acelaşi timp, o suprafaţă mai mare. 

— Cum? întrebă celălalt, plin de bucurie. Ai avut cumva 
noroc? 

— Da, sper să fi găsit locul. Deşi aveaţi planul la 
dumneavoastră, eu mi-am întipărit totul foarte exact în 
minte. Copacii de acolo au crescut mai înalţi şi mai groşi, 
fireşte, şi printre ei se poate să fi crescut tufe, dar restul 
este întocmai, ridicăturile şi adânciturile terenului, copacii; 
lipsea numai trunchiul acela retezat care îmi fusese indicat. 

— Putea să fi putrezit între timp. N-ai cercetat terenul? 

— N-aveam alte unelte decât beţele şi cuţitele noastre, şi 
doar o casetă de război se îngroapă mai adânc, aşa că nu 
poţi ajunge la ea cu un cuţit. Trebuie să facem rost mâine 
de o sapă, să cercetăm locul împreună. 

— Fireşte. Pentru mâine e de ajuns să aflăm dacă am găsit 
locul adevărat, apoi... 

Muzica de dans începu iarăşi peste drum şi Richemonte nu 
mai putu auzi nici un cuvânt. 

„Drace! murmură el agitat. Uite că se iveşte iar caseta de 
război. Ei o caută... Poate că au şi găsit-o; cel puţin locul 
unde e îngropată. Chenet ăla e cu siguranţă un Greifenklau. 
Ce noroc c-am tras aici! De data asta nu-mi vor scăpa. Şi 
caseta va fi a mea... dacă nu cumva or fi întovărăşiţi cu 
dracul!” 

Richemonte auzi dincolo uşa deschizându-se. Florian 
plecase. Acum nu mai era de ascultat nimic. Căpitanul se 
dezbrăcă încetişor şi se întinse în pat. Dar somnul nu se 
lipea de dânsul. Umbrele trecutului căpătară viaţă şi toată 
ura lui reînvie. Se frământă în pat şi, când se făcu ziuă, 
preferă să renunţe la somn. 

Nu trebuia să se lase văzut jos; părăsi deci încetişor odaia, 
pentru a spune servitorului cum să se comporte. Înapoindu- 
se în cameră, închise uşa şi se îmbrăcă. Trebuia să fie gata 


să-i urmeze pe căutătorii casetei, de îndată ce ei vor părăsi 
hanul. 

Când începu mişcarea în casă, se furişă jos, pentru a cere 
cârciumarului să nu dea nici o lămurire, acelora care vor 
întreba de el şi tovarăşul său. 

Apoi se aşeză la pândă. Regreta că nu luase nici o armă, 
afară de un cuţit, care avea una din lame atât de lungă şi 
ascuţită, încât se putea folosi de ea pentru apărare şi, în caz 
de nevoie, chiar pentru atac. 

Într-un târziu, auzi mişcare în odaia alăturată. Locatarul 
se sculase şi cobora în cârciumă. Se scurse o jumătate de 
oră şi Richemonte văzu trei persoane ieşind din casă şi 
îndepărtându-se încetişor. Erau fostul vizitiu Florian şi ruda 
sa, iar în a treia persoană recunoscu un Greifenklau. 

Căpitanul părăsi în grabă odaia şi se duse la baron, pe 
care-l găsi încă în pat. 

— Te-ai şi trezit? întrebă Sainte-Marie. Doar nu plecăm? 

— Nu, răspunse celălalt, poţi dormi liniştit. Mai rămânem 
aici astăzi. 

— Zău? exclamă baronul, bucuros şi mirat în acelaşi timp. 
Motivul? 

— N-am timp acum să-ţi explic. Trebuie să plec repede şi 
mă înapoiez probabil abia spre seară. Vei afla atunci despre 
ce e vorba. Sper că vremea n-o să-ţi pară prea lungă. 

Habar n-avea ce bucurie făcea cu aceste cuvinte 
tovarăşului său şi părăsi casa cu hotărârea fermă de a nu-i 
scăpa din ochi pe Greifenklau şi însoțitorii lui. 

Când fu afară din sat îi zări. Se abătuseră de pe şosea şi-şi 
făceau de lucru pe lângă un plug, alături de care se aflau un 
topor şi-o lopată. Aceste două unelte erau bine venite 
pentru dânşii. Le luară, lăsând în schimb pe plug câteva 
monede, şi se îndepărtară repede, pentru a nu avea vorbă 
cu stăpânul lor. 

Richemonte îi urmă de la distanţă. Terenul era presărat cu 
coline, altfel că nu-i fu greu să-i ţină sub observaţie, fără să 


fie văzut de ei. Abia când ajunseră în pădure, trebui să se 
ţină mai aproape de dânşii, ca să nu-i scape din ochi. 

La ceasul hotărât, baronul se duse la locul de întâlnire, 
după ce poruncise servitorului să-l aştepte la han. 

Adeline îl aştepta şi nu se împotrivi, când el îi dădu o 
sărutare. 

— Aproape să nu mă pot ţine de cuvânt, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că azi tata s-a dus el însuşi să caute plante pe 
care eu nu le cunosc încă. Are în cirezile lui câteva animale 
bolnave, pentru care e nevoie de buruieni de leac. Eu 
trebuia să rămân cu mama la oi, dar am pus o rudă bătrână 
în locul meu. 

— Bine ai făcut, fată dragă. Vom colinda împreună prin 
pădure şi vom petrece câteva ceasuri fericite. 

Aşa şi făcură. Dar mintea baronului era slăbită; el nu se 
gândea la urmările pe care le-ar putea avea pentru el o 
întâlnire cu fermecătoarea Adeline. Dânsul îi spuse numele, 
domiciliul şi, înfierbântat cum era, îi făgădui că o va lua în 
căsătorie. 

Fata nu simţea însă nimic pentru el. Numai rangul lui o 
atrăgea. Şi când îi mai făcu şi cererea în căsătorie, ea nu se 
mai gândi la altceva decât la un mariaj avantajos. Să devină 
baroană de Sainte-Marie. Ce noroc! Ar fi fost în stare de 
orice, ca să-şi atingă ţinta. 

Colindară astfel prin pădure, până găsiră un locşor 
umbros. Se aşezară pe muşchiul moale, când deodată, un 
țipăt răsunător sfâşie tăcerea nu departe de ei. 

Ciuliră urechile şi Adeline zise: 

— Dumnezeule, ăsta n-a fost țipăt obişnuit. E... 

Se întrerupse şi sări în sus, speriată, căci în clipa aceea se 
auzi un strigăt de ajutor, cum nu poate fi scos decât de 
cineva care se află în primejdie de moarte. 

— Ce s-o fi întâmplat acolo? exclamă ea. Tata e în pădure. 
Haide! 


Baronul o luă înainte şi ea îl urmă. Ajunseră într-un loc 
unde terenul cobora, formând un fel de văgăună. Acolo era 
teatrul unei lupte înverşunate. 

Doi bărbaţi înhăţaseră pe un al treilea şi se sileau să-l 
culce la pământ, în vreme ce el se apăra împotriva lor cu un 
cuţit. Nu departe de ei zăcea un al patrulea, care părea 
mort. La mică depărtare de grupul care se încăierase, se 
vedea o groapă proaspăt săpată, din care ieşeau cozile unui 
topor şi unei sape. 

Primii doi erau Florian şi nepotul acestuia; al treilea, care 
mânuia cuțitul, era Richemonte, iar cel care zăcea la 
pământ, cu o rană în piept, era Gebhard von Greifenklau. 

Baronul îl văzu pe căpitan în primejdie de moarte. Nu ştia 
despre ce e vorba, dar se simţi obligat să-i vină în ajutor 
tovarăşului său. Cobori repede în văgăună, puse mâna pe 
topor şi izbi cu atâta putere în Florian, încât acesta se 
prăbuşi cu capul spintecat. Richemonte îl strângea pe 
tovarăşul fostului vizitiu în braţe. 

— Ah, tu! strigă el. Ce noroc! Haide, culcă-l şi pe ăsta la 
pământ! Îl ţin eu. 

Omul nu se putea mişca. Văzu toporul ridicat, scoase un 
țipăt de groază şi, în clipa următoare, zăcea şi el mort lângă 
cadavrul unchiului său. 

Richemonte gâfâia de sforţările făcute. Avusese de a face 
cu potrivnici puternici. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă el, aproape fără suflare. 

Baronul stătea ca o statuie în faţa lui. Cu toporul încă 
ridicat privea înmărmurit la cei doi oameni pe care îi 
ucisese. 

— Ei, vorbeşte! stărui Richemonte, nerăbdător. 

Sainte-Marie se uită năuc la el: 

— Ce-ai spus? 

— Vreau să ştiu cum ai ajuns aici. 

— Făceam o plimbare... Dumnezeule! Toporul era plin de 
sânge şi cuțitul la fel. 

Richemonte îşi schimonosi gura într-un zâmbet înciudat. 


— Fireşte că e plin de sânge cuțitul. L-am înjunghiat cu el 
pe omul acesta. 

— Cine e? De ce te-au atacat? 

— Nu ei pe mine, cieupeei. 

— Tu? Pentru ce? 

Ochii săi aveau o lucire stranie, nebunească, iar tonul 
glasului nu mai era acela al unui om care ştie ce spune şi ce 
face. Vederea sângelui trezise într-însul vechile amintiri. 

— Nu-l cunoşti pe omul acesta? zise Richemonte, drept 
răspuns, arătându-l pe Gebhard. El, împreună cu ceilalţi 
doi, a săpat groapa asta. Îţi dai seama de ce a venit încoace 
din Germania, ca să vâre toporul în pământul acesta? 

— Nu. 

— Atunci află că aici e îngropată caseta aceea de război pe 
care am căutat o atâta timp. 

Privirea baronului deveni mai limpede. 

— Caseta de război? întrebă el. 

— Da, şi omul acesta e Gebhard von Greifenklau, pe care l- 
am urmărit încă din Algeria. Atunci ne-a scăpat, acum însă 
am încheiat socotelile cu dânsul. Celălalt e vizitiul Florian, şi 
al treilea rubedenia lui, după cum am aflat ieri. 

Baronul venise pe marginea gropii şi privi înăuntru, ţinând 
încă toporul în mână. Chipul său căpătase iarăşi expresia ce 
prevestea un acces al bolii de care suferea. 

— Banii sunt acolo jos! Comoara! Caseta de război! 
Trebuie săpat, săpat! Afară cu banii şi înăuntru cu aceste 
hoituri! 

El sări în groapă şi începu să sape cu toporul, fără să se 
mai sinchisească de bătrânul căpitan. 

Acesta voia ca baronul să-şi urmeze explicaţia, dar nu mai 
avu răgaz. Privirea-i speriată se îndreptase spre marginea 
văgăunii, de unde două persoane coborâseră încetişor. 

În vreme ce baronul sărise în ajutorul lui Richemonte, 
Adeline, înspăimântată de cele ce vedea, se oprise. Cum nu 
era o fire sperioasă, ea îşi învinse curând emoția. Vru să-l 


urmeze pe baron, când auzi îndărătul ei zgomot de paşi 
repezi. 

Se întoarse şi-l zări pe tatăl ei, care se opri surprins. Avea 
în mână un cuţit cu tăişul lung, care-i servea la scoaterea 
rădăcinilor din pământ. 

— Ce cauţi aici, fato? întrebă el. Te credeam acasă! Cine a 
strigat după ajutor? 

— Priveşte colo! 

Bătrânul îşi aruncă ochii în văgăună, tocmai în clipa când 
baronul îl culca la pământ pe nepotul vizitiului Florian. 

— Ah! Un ucigaş! exclamă el. 

Vru să se repeadă în jos, dar fata îl opri: 

— Stai! Ăla e un adorator al meu. Dacă vrei să devin 
baroană, rămâi liniştit şi nu te amesteca în chestia asta, 
până nu ţi-oi spune eu. 

Tatăl făcu o mutră uimită. 

— Tu baroană? întrebă el. 

— Da. Hai jos cu mine! Să te iei numai după mine. 
Richemonte îi văzu venind şi spaima îi schimonosi o clipă 
trăsăturile. Strânse mai tare mânerul cuţitului în mână, dar 
şi păstorul îl ţinea bine pe al său. Doi martori ai crimei? Va 

avea de suportat încă o luptă? 

— Domnule căpitan, să n-aveţi teamă de nimic, căci venim 
ca prieteni! îi strigă fata. 

— Cum? Mă cunoşti? întrebă Richemonte. 

— Da; i-am ţinut tovărăşie domnului baron în pădure şi, 
fireşte, mi-a vorbit şi despre dumneavoastră. 

— Cine eşti dumneata? întrebă el întunecat. 

— Mă numesc Adeline Verdy. Tatăl meu e păstor în satul 
unde aţi petrecut noaptea. 

— Aha! Atunci dumneata eşti aceea cu care baronul a 
dansat seara trecută şi v-aţi dat o întâlnire aici în pădure? 

— Da. 

— Prea bine, stimată domnişoară. Ai văzut ce s-a petrecut 
aici? 

— Fireşte c-am văzut. 


— Ai auzit şi ce am vorbit? 

— Fiecare cuvânt. 

— Să te ia dracu'! Cum l-ai putut îmbrobodi pe tip, să se 
plimbe cu dumneata în pădure? De ce te ocupi de chestiuni 
care nu te privesc? 

— Mă privesc tot atât de bine ca şi pe dumneata. Aici e 
îngropată o comoară, o casetă de război. Ăia trei au vrut s-o 
scoată afară şi-au fost ucişi de dumneata şi de baron. Dă-ne 
voie să vedem dacă adevărat, că se află ceva îngropat aici! 
Tată ţine cuțitul pregătit, căci în domnul căpitan nu se poate 
avea încredere! 

Se apropie de groapă să vadă ce făcea baronul, în vreme 
ce păstorul se aplecă deasupra morţilor, să-i examineze mai 
atent. Richemonte nu ştia cum să procedeze. Fata asta îi 
impunea respect. 

— Ai fost şi dumneata cu baronul în pădure? se adresă el 
lui Verdy. 

— Asta nu te priveşte! răspunse păstorul, care nu ştia cum 
trebuie să răspundă. Noi am văzut că i-aţi ucis pe aceşti trei 
oameni; restul se va vedea. 

— Ah! Probabil că vrei să împărţi cu noi conţinutul casetei? 

— Ceea ce vrem nu te priveşte încă. Mai întâi vezi dacă 
există într-adevăr caseta aceea! 

Căpitanul îşi arătă dinţii lungi şi galbeni. Ar fi vrut să-i 
înjunghie pe cei doi nepoftiţi, dar se temea de cuțitul celui 
dintâi, şi apoi voia să vadă ce vor întreprinde cele două 
persoane împotriva lui. De aceea se hotări să treacă 
deocamdată cu vederea prezenţa lor şi să-i ajute baronului 
în lucrul său. Cobori în groapă şi luă sapa în mână. 

Sainte-Marie lucra sub impulsul unuia din accesele sale de 
nebunie, fără să-i pese de cineva sau ceva. Groapa se făcea 
tot mai largă şi adâncă, dar nu se vedea nici o urmă de ladă 
sau ceva asemănător. 

Păstorul şi fiica sa stăteau sus, pe marginea gropii. 
Bătrânului i se părea că visează. Adeline voia să devină 


baroană şi mai spusese că vrea să dezgroape aici o casetă 
de război; două lucruri de necrezut. 

Se scurse astfel o jumătate de oră, fără să se găsească 
ceva. Căpitanul sări afară din groapă şi strigă: 

— Nu-i nimic aici, absolut nimic. Individul ăla, Greifenklau, 
trebuie să se fi înşelat. Avea o schiţă, după care se 
conducea. Unde o fi hârtia aceea? 

Căută peste tot, dar în zadar. Atunci Adeline îşi dădu 
părerea: 

— Poate o fi pus-o în buzunar. Tată, ia scotoceşte-l pe 
mortul ăla de colo! 

Hârtia nu fu de găsit. Căzuse la pământ când Greifenklau 
fusese atacat pe la spate şi căpătase lovitura aceea de cuţit. 
În timpul luptei care urmă, cei trei oameni o călcaseră în 
picioare, afundând-o în pământul scos din groapă; iar 
baronul zvârlise deasupra atâta ţărână, încât toate 
cercetările rămaseră zadarnice. 

În vreme ce bătrânul păstor scotocea prin buzunarele lui 
Gebhard, răsucindu-l când pe o parte, când pe alta, sângele 
începu să curgă iarăşi din rană; în acelaşi timp presupusul 
mort mişcă braţele. 

— Dumnezeule sfinte, mai trăieşte! exclamă păstorul. A 
mişcat braţele. 

Bătrânul ţăran avea unele cunoştinţe de medicină, îl 
examina amănunţit pe german şi zise: 

— Trăieşte, nu e mort. 

— Va mai reveni la viaţă? întrebă Richemonte. 

— Prea curând nu. Rana e foarte gravă. Cu îngrijire bună 
ar mai putea fi însă salvat. Dar înainte de a-şi recăpăta 
cunoştinţa, o să fie apucat de frigurile rănii. 

— Drace! L-am putea sili să ne împărtăşească taina. Dacă 
moare, se duce totul dracului; dacă trăieşte însă, devine 
primejdios. 

Îngândurat, îşi mângâie barba, apoi, cu o mişcare repede, 
se întoarse spre fată: 

— Domnişoară, ştii să taci? 


— Da. 

— Ne putem bizui pe tatăl dumitale? 

— La fel ca şi pe mine. 

— Şi îţi vei ţine gura, în cazul când îţi făgăduiesc că, dacă 
găsim caseta, îţi vei primi partea? 

— Da, răspunse ea, cu şovăială. Pun însă condiţia ca 
partea aceea să nu fie prea mică. Cât dai? 

— A zecea parte. 

— Bun! Atunci vom tăcea. 

Căpitanul avea mutra vulpii care încheie pace veşnică cu 
găina, ca s-o poată cu atât mai curând mânca. Fata însă avu 
un zâmbet care ascundea mai multe decât bănuia 
Richemonte. 

— Atunci ne-am înţeles, urmă el. Întâmplarea a făcut să ne 
întâlnim, astfel că vom rămâne tovarăşi. Trebuie să-l 
îngrijim pe acest rănit până va fi în stare să vorbească şi să 
ne împărtăşească taina. Nu l-aţi putea lua la voi acasă? 

— Poate c-ar fi cu putinţă, domnule. 

— Dar nimeni nu trebuie să bage de seamă ceva. 

— Asta e de la sine înţeles. 

— Atunci să-l pansăm, ca să nu piardă sânge. Dumneata 
mă consideri drept ucigaşul acestor oameni? 

— Da, răspunse fata. 

— 'Te înşeli. Îţi voi explica împrejurările, şi atunci vei vedea 
că părerea dumitale de acum e greşită. Pe rănit nu-l putem 
transporta la locuinţa dumitale decât după ce se va însera. 
Până atunci avem de lucru. Groapa trebuie acoperită la loc. 

— Dar morţii? 

— Îi vârâm şi pe ei înăuntru. leşi afară! strigă el baronului, 
care continua să sape, cu năduşeala curgându-i şiroaie pe 
frunte. 

Căpitanul se văzu nevoit să-l tragă afară de braţ. Privirea 
baronului căzu pe capetele sfărâmate ale celor două 
cadavre. Ochii săi deveniră şi mai ficşi. Îşi duse mâinile la 
cap şi răcni: 


— Dumnezeule sfinte, i-am omorât! Sunt un ucigaş! Unde-i 
caseta de război? Unde e? 

— Tăcere! ordonă Richemonte. Vrei să ne audă şi să pună 
mâna pe noi? 

— Să pună mâna pe noi? Nu, nu! Vorbiţi încet, încet de tot! 
Dar ucigaşul sunt totuşi eu. 

— În unele ceasuri are spiritul bolnav, le spuse Richemonte 
celorlalţi doi. 

— Îl voi însănătoşi eu, spuse Adeline. 

Se apropie de baron, îi petrecu braţul în jurul trupului, îl 
lipi drăgăstos de pieptul ei şi zise: 

— Fii liniştit! Nu eşti ucigaş. 

EI o privi cercetător şi păru că se linişteşte o clipă. 

— Nu-s ucigaş? întrebă dânsul. Dar cine eşti tu? Ah, eşti 
dansatoarea mea, Adeline, frumoasa fiică de păstor. Da, ai 
dreptate, nu-s ucigaş. Tu însă eşti logodnica mea, iubita 
mea! Hai să te sărut! 

O trase spre dânsul şi-o sărută pe buze. 

Ea se lăsă în voie, apoi îl duse pe baron spre un tăpşan, 
unde luară loc amândoi. Tatăl ei o privi cu admiraţie. 

Căpitanul ceru păstorului să-l ajute la acoperirea gropii. 
Omul se supuse. Toată viaţa sa fusese un om sărac, dar 
cinstit... şi iată că acum devenise martor al unei fapte 
sângeroase. Simiţi ca un fel de ameţeală. Lucra în neştire. 
Ajută să fie aşezate în groapă cele două cadavre, zvârli 
ţărâna înăuntru, o bătători şi presără frunziş pe locul care 
acum se înălţase. Făcu totul mecanic, ca un somnambul. 

În vremea asta baronul şi Adeline stătuseră de vorbă în 
şoaptă. Tot mângâind-o, el îi făcu unele mărturisiri de mare 
însemnătate pentru dânsa, după cum dovedeau privirile 
furişe pe care le îndrepta din când în când asupra 
căpitanului. 

Când se însera, rănitul fu aşezat pe o targa improvizată, 
care fu dusă de Richemonte şi păstor spre locuinţa acestuia. 
Baronul şi Adeline veneau în urmă, braţ la braţ, ca doi 
oameni care-şi aparţineau unul altuia. 


Ceea ce se mai întâmplă în seara asta şi ceea ce se mai 
discută în coliba lui Verdy, rămâne acoperit de vălul 
misterului. Servitorul adus de la ferma „Jeannette” fu foarte 
mirat că cei doi stăpâni ai săi, se întoarseră atât de târziu la 
han. Cu atât mai uimit fu de starea de iritare a baronului, 
care părea aproape turbat. 

Ceea ce povestea în gura mare Sainte-Marie era din cale 
afară de primejdios. Cu ajutorul servitorului, căpitanul 
trebui să-l lege şi să-i pună căluş. Se aduse o trăsură în care 
nenorocitul fu urcat şi, încă în aceeaşi noapte, părăsiră 
locul blestemat. 

Era cu neputinţă să fie liniştit: vedea numai fantomele 
oamenilor ucişi şi gropi adânci, cu casete de război. Îşi 
închipuia că furase astfel de casete în luptele de la 
Austerlitz, Magenta, Solferino şi altele. Într-un rând o striga 
pe Liama, apoi iarăşi pe Adeline, căutând salvare la ele de 
fantomele care-l urmăreau. 

Medicii aduşi la „Jeannette” dădură sfatul să schimbe 
mereu locul şi deoarece se oferi prilejul de a se schimba 
proprietatea cu o alta, căpitanul acceptă tranzacţia. În 
sinea sa era mulţumit să plece de la „Jeannette”, căci de 
ţinutul acela se legau amintiri urâte pentru dânsul şi, afară 
de aceasta, făcuse constatarea că locatarii ei ştiau mai mult 
despre viaţa sa decât ar fi vrut. 

Locul unde se mută se numea Ortry, un sat mic, în 
apropiere de graniţa Luxemburgului. Acolo se instala într- 
un castel medieval, bine întreţinut, aşezat în mijlocul unui 
parc întins, şi care avea multe acareturi. 

Era abia de puţin timp acolo, când i se anunţa vizita unei 
tinere femei, care voia să-i vorbească. Rămase surprins 
când recunoscu într-însa pe Adeline, fiica păstorului Verdy. 
Ea era îmbrăcată ca o femeie din lumea bună. Cu siguranţă 
că pentru aceasta se folosise de o parte din banii pe care 
căpitanul îi lăsase tatălui ei pentru îngrijirea lui Gebhard 
von Greifenklau. 

— Îmi aduci veşti bune? întrebă el. 


— Da, răspunse fata. Rănitul s-a restabilit într-atâta, încât 
viaţa sa nu mai este în primejdie. Totuşi, mai e încă grav 
bolnav. 

— Ai vorbit cu el despre caseta de război? 

— Da, însă refuză să dea vreo lămurire. 

— Mie nu-mi va refuza. Voi şti eu să-l silesc să vorbească. 
Plecăm astăzi într-acolo. 

— Plec şi eu cu dumneavoastră? 

— Fireşte. 

— N-aş putea vorbi mai întâi cu domnul baron? 

— Pentru ce? 

— Păi, aş vrea să ştiu cum se simte. 

— Asta trebuie să-ţi fie indiferent. Se pare că uiţi faptul că 
s-a preocupat de dumneata doar atunci când l-a apucat un 
acces al bolii sale. Între un baron şi-o fiică de cioban este 
însă o prăpastie atât de mare, încât n-are de ce să te 
privească pe dumneata starea sănătăţii fiului meu. 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan! strigă ea, aruncând 
fulgere din ochi. Deosebirea dintre o fiică cinstită de cioban 
şi criminali, hoţi şi foşti spioni este într-adevăr foarte mare! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că domnul baron mi-a povestit totul. 
Cunosc toate crimele pe care le-aţi comis! 

— Ah! exclamă el, cu viclenie. Ceea ce v-a spus fiul meu 
este o dovadă a nebuniei sale. Poftiţi, intraţi la el! O să 
retracteze totul. 

— Vă mulţumesc! replică fata, zâmbind cu superioritate. 
Am auzit că, în acest castel, există multe unghere tainice şi 
nu mi-ar face plăcere să dispar într-unul dintre ele. Plec. În 
ce priveşte germanul pe care vreţi să-l ucideţi, ca şi pe 
însoţitorul lui, am să închei cu dumneavoastră un pact 
impus de mine. Dacă nu-l veţi respecta, tatăl meu va face un 
denunţ cu privire la cele întâmplate. Cel care zace rănit în 
coliba mea este stăpânul de drept al proprietăţii 
dumneavoastră, căci singurul Sainte-Marie, care a mai 


existat după moartea marabuului, a fost ucis de voi. Vă 
sfătuiesc să faceţi pace cu mine, altfel sunteţi pierduţi! 


SFÂRŞIT 


1 Oraş situat în actuala Republică Mali, pe Niger, în Africa 
de Nord-Vest. (N. Ed.) 

2 Populaţie din interiorul Saharei, nomazi islamizaţi. (N. 
Ed.) 

3 Din volumul anterior (39) care deschide ciclul romanesc. 

4 La Mecca s-a născut Mahomed, iar la Medina a murit. 
(N. Trad.) 

5 Manta de lână cu glugă purtată de arabi. (N. Ed.) 

6 Corp de vânători călări, din sec. XVIII-XIX. (N. Ed.) 

7 Mii de trăsnete. (franc. N. ed.) 

8 Drăcia dracului. (franC. N. ed.) 

9 Stăpânul taberei. 

10 Adunarea bătrânilor. 

11 Înainte! (franC. N. ed.) 

12 La 2 decembrie 1852, Napoleon al III-lea îşi făcu 
intrarea triumfală în Paris, după ce, la 7 noiembrie, printr-o 
hotărâre a Senatului, imperiul fusese restaurat. 

13 O creastă calcaroasă între Aisne şi Maas (nord-estul 
Franţei) înaltă de 300-400 m. (N. Ed.) 

14 Partea de nord-vest a Masivului Şistos Renan din 
Belgia, Luxemburg şi nord-estul Franţei. (N. Ed)